Dean Koontz — [Jane Hawk] 02 Camera soaptelor

KOONTZ 
CAMERA 
SOAPTELOR 


DEAN R. KOONTZ 


Seria: Jane Hawk 
Volumul 2 


CAMERA SOAPTELOR 


Original: The Whispering Room (2017) 


Traducere din limba engleză de: 
ALEXANDRU SZOLLO 
prin LINGUA CONNEXION 


° i S 


virtual-project.eu 


RAO International Publishing Company 
2019 


VP - 


2 


Se pare că nu au niciun fel de reguli, 
sau dacă au, nu se tine seama de ele. 


LEWIS CARROLL, 
Alice în Țara Minunilor 


[În stup], albinele nu lucrează decât 
în întuneric; gândul nu lucrează decât 


în tăcere; nici virtutea nu lucrează 
decât în taină. 


THOMAS CARLYLE, 
Sartor Resartus 


VP - 


PARTEA ÎNTÂI 


CALEA LUI HAWK 
1. 


Cora Gundersun mergea prin focul mocnit fără să se ardă. Nici 
rochia albă nu i se aprinse deodată. Nu era speriată, ci 
încântată, iar numeroșii admiratori asistau la spectacol cu gurile 
căscate. Expresiile lor uluite se întrezăreau în licăririle flăcărilor. 
O strigau. Nu erau agitaţi, ci se minunau, iar vocile lor aveau o 
notă de venerație, astfel încât Cora se simțea și încântată, și 
copleșită de faptul că devenise invulnerabilă. 

Dixie, un teckel cu părul lung, pestriţ, o trezi pe Cora 
lingându-i mâna. Căţelușa nu avea pic de respect pentru vise, 
nici măcar pentru acesta, de care stăpâna ei se bucurase trei 
nopţi la rând, și despre care îi vorbise lui Dixie cu lux de 
amănunte. Se iviseră zorii, era momentul pentru micul dejun și 
toaleta de dimineaţă, lucruri mai importante pentru Dixie decât 
orice vis. 

Cora avea patruzeci de ani, și era sprintenă ca o pasăre. În 
timp ce cățelușa cea scundă cobora cu pas legănat setul de 
scări portabile care-i permitea să coboare din pat sau să urce, 
Cora sări dintre așternuturi, gata să-și înceapă ziua. Se încălță 
repede cu cizmele până la gleznă, căptușite cu blană, care-i 
serveau drept încălțări de iarnă. În pijama, se luă după teckelul 
care mergea legănat prin casă. 

Chiar înainte să intre în bucătărie, îi veni deodată ideea că un 
bărbat străin avea să stea la măsuţa din bucătărie și că avea să 
se întâmple ceva groaznic. 

Bineînţeles, nu o aștepta niciun bărbat. Nu fusese niciodată o 
femeie sperioasă. Se certă singură că se speriase fără niciun 
motiv, fără măcar cel mai mic motiv. 

In timp ce punea apă proaspătă și hrană pentru tovarășa ei, 
coada aurie și lăţoasă a cățelușei mătura podeaua, agitată. 


VP -4 


Până pregăti și porni Cora aparatul de cafea, Dixie terminase 
deja de mâncat. Stând la ușa din spate, căţelușa lătră politicos, 
doar o dată. 

Cora apucă un palton din cuier și-l luă pe ea. 

— la să vedem dacă te golești la fel de repede cum te-ai 
umplut. E mai rece ca-n beciul lui Aghiuţă afară, scumpete, deci 
hai să n-o lălăim. 

Părăsind casa călduroasă ca să iasă pe verandă, respiraţia ei 
făcea aburi, de parcă mai multe fantome care-i posedaseră mult 
timp trupul erau exorcizate. Se opri în capătul scărilor, ca să se 
uite la draga ei Dixie Belle, în caz că era pe-acolo vreun raton 
arțăgos care rămăsese prin zonă după ce scotocise toată 
noaptea după hrană. 

În dimineaţa care trecuse căzuseră mai mult de treizeci de 
centimetri de zăpadă de iarnă târzie. Cum vântul nu bătea, pe 
fiecare creangă a pinilor parcă era o eșarfă de hermină. Cora 
făcuse cu lopata o potecă prin spate, ca Dixie să nu se chinuie 
să meargă prin zăpada ca pudra, adâncă. 

Teckelii aveau mirosul fin. Ignorând rugămintea stăpânei ei să 
nu o lălăie, Dixie Belle umbla fără ţintă înainte și înapoi pe 
potecă. Era curioasă ce animale veniseră în vizită în noaptea 
aceea. 

Era miercuri. Zi de școală. 

Deși Cora nu mai mergea la muncă de două săptămâni, încă 
se simţea de parcă ar fi trebuit să se pregătească în fiecare zi 
pentru școală. Cu doi ani înainte fusese desemnată profesoara 
anului în Minnesota. Îi iubea mult pe copiii ei din clasa a șasea - 
și-i lipseau. 

Migrenele bruște, care durau cinci, șase ore, și erau însoţite 
de mirosuri groaznice, pe care le simțea doar ea, o sleiseră de 
puteri. Medicamentele păreau a avea, încet, efect asupra 
durerilor de cap - zolmitriptan! și un miorelaxant numit Soma?. 
Cora nu fusese niciodată o fire bolnăvicioasă, iar statul în casă o 
plictisea. 

Dixie Belle făcu în sfârșit pipi și lăsă doi răhăței ca niște 
butuci mici, pe care Cora avea să-i ia într-o pungă de plastic, 
după ce înghețau bocnă. 


1 Medicament analgezic sub formă de comprimate. 


2 Denumirea sub care este comercializat medicamentul Carisoprodol, folosit pentru 
tratarea durerilor musculare și de oase. 


VP-5 


Când intră în casă, după teckel, un bărbat străin stătea la 
masă, bând cafeaua pe care îndrăznise să și-o toarne singur. 
Purta o căciulă tricotată. Își desfăcuse fermoarul gecii căptușite 
cu lână. Avea fața lungă, trăsăturile ascuţite, și privea fix cu 
ochii-i albaștri și reci. 

Înainte s-apuce Cora să strige sau să fugă, intrusul spuse: 

— Hai să ne jucăm de-a manciurienii?. 

— Da, bine, spuse ea, pentru că el nu mai părea a fi o 
amenințare. 

Până la urmă, îl știa. Era de treabă. O vizitase de cel puţin 
două ori în ultima săptămână. Era foarte de treabă. 

— Dă-ţi jos paltonul și atârnă-l în cui. 

Ea făcu precum îi ceruse. 

— Vino-aici, Cora. la loc. 

Ea trase un scaun și se așeză la masă. 

Deși era prietenă cu toată lumea, Dixie se retrase într-un colț 
și se așeză acolo, privind atentă cu un ochi albastru-deschis și 
unul căprui. 

— Ai visat azi-noapte? întrebă omul de treabă. 

— Da. 

— A fost visul cu focul? 

— Da. 

— A fost un vis frumos, Cora? 

Ea zâmbi și aprobă din cap. 

— A fost minunat, o plimbare minunată printr-un foc liniștitor, 
nu mi-a fost teamă deloc. 

— O să ai același vis în noaptea asta, spuse el. 

Ea zâmbi și bătu de două ori din palme. 

— A, bine. E atât de frumos acest vis. Cam seamănă cu ăla pe 
care îl tot aveam când eram copilă - zburam ca o pasăre. 
Zburam fără teamă c-aveam să cad. 

— Mâine e ziua cea mare, Cora. 

— Așa e? Ce se întâmplă? 

— O să-ți dai seama când o să te trezești dimineață. Eu nu mă 
mai întorc. Chiar și cu misiunea asta importantă, nu o să mai ai 
nevoie să fii ghidată pas cu pas. 

El își termină cafeaua și împinse ceașca în faţa ei, apoi se 
ridică în picioare și împinse scaunul sub masă. 


3 În original, „Play Manchurian with me”, aluzie la romanul Candidatul manciurian de 
Richard Condon, din 1959, și la filmele bazate pe el. 


VP-6 


— Auf Wiedersehen“, tută slăbănoagă. 

— La revedere, spuse ea. 

O înlănţuire sclipitoare de lumini în zigzag începu să-i 
plutească prin faţa ochilor. Era aura care preceda de obicei o 
migrenă. Dar aura trecu. Durerea de cap nu veni. 

Când deschise ochii, ceașca goală stătea pe masa din faţa ei. 
Mai era un rest de cafea pe fundul ceștii. Se ridică să-și mai 
toarne niște cafea. 


2. 


Într-o după-amiază de duminică din martie, în legitimă 
apărare și copleșită de suferinţă, Jane Hawk își ucisese un 
prieten drag și un mentor. 

Trei zile mai târziu, într-o miercuri, când stelele străluceau pe 
cerul serii precum diamantele, și nici măcar luminile care 
scăldau San Gabriel Valley, de la est de Los Angeles, nu le 
puteau șterge cu totul de pe cer, ajunse pe jos la o casă pe care 
o filase mai devreme din mașină. Căra o sacoșă mare, plină de 
probe incriminatoare. În tocul de pe umăr îi atârna un pistol Colt 
„45 ACP? furat, reconstruit la unul dintre cele mai bune 
magazine de arme la comandă din ţară. 

Cartierul rezidenţial era liniștit în acea epocă a haosului, tăcut 
într-o vreme caracterizată de hărmălaie. Arborii de piper 
peruvian parcă șopteau, iar frunzele de palmier foșneau în 
adierea unei brize cu parfum de iasomie. Briza era încărcată și 
de duhoarea de descompunere care se simțea mai întâi dintr-un 
șanț, apoi din altul, poate de la cadavrele rozătoarelor arboricole 
care fugiseră de lumina soarelui ca să moară în întuneric. 

O pancartă cu „de vânzare” din curtea din faţă a casei-ţintă, 
iarba care trebuia tunsă, încuietoarea cu cod a unui agent 
imobiliar și draperiile trase îi transmiseră că locul era, aparent, 
liber. Cel mai probabil sistemul de securitate nu era funcţional, 
pentru că în locuinţă nu rămăsese nimic de furat, și pentru că o 


4 „La revedere” (germ., n.tr.) 


> Model de pistol lansat de compania americană producătoare de armament Colt, 
începând cu 1911. 
ê Denumirea populară a copacului Schinus molle. 


VP -7 


alarmă ar fi complicat prezentarea locuinţei unor posibili 
cumpărători. 

În spatele casei, pe verandă, lipsea mobilierul. Ea inspiră 
mirosul ușor de clor. Apa întunecată se unduia în piscină, 
oglindind luna care lucea slab. 

Un zid din stuc și un copac de ficus microcarpa” ascundeau 
partea din spate a casei de ochii vecinilor. Nici la lumina zilei n- 
ar fi fost văzută. 

Cu un aparat de spart lacăte marca LockAid vândut pe piaţa 
neagră și oferit numai agenţiilor de aplicare a legii, Jane sparse 
zăvorul de la ușa din spate. Băgă dispozitivul înapoi în sacoșă și 
deschise ușa. Rămase să asculte în bucătăria întunecată și-n 
camerele de dincolo de ea. 

Convinsă că analiza pe care o făcuse casei era corectă, trecu 
pragul, închise ușa după ea și puse la loc zăvorul. Din sacoșă 
scoase o lanternă LED cu două faze, porni cu un clic lumina cea 
mai slabă și se uită printr-o bucătărie stilată, cu dulapuri albe, 
lucioase, blaturi din granit negru și aparatură din inox. Nu se 
vedeau ustensile de gătit. Nu era nicio piesă din porțelan de 
firmă care să aștepte să fie admirată pe rafturile celor câteva 
dulapuri din partea de sus, care aveau vitrine. 

Trecu prin camere spaţioase, la fel de întunecate ca niște 
sicrie închise și lipsite de mobilier. Deși erau trase draperii peste 
ferestre, ţinu în continuare lumina slabă a lanternei aprinsă, 
îndreptând-o numai către podea. 

Rămase aproape de perete, unde era mai puţin probabil ca 
treptele să scârțâie, dar acestea tot îi dădeau de gol prezența în 
timp ce urca. 

Deși voia să ajungă în partea din față a casei, făcu un tur al 
întregului etaj doi, ca să fie sigură că era singură. Era o casă 
pentru partea superioară a clasei de mijloc, dintr-un cartier cu 
reputaţie bună. Fiecare dormitor avea baia lui privată, dar 
răcoarea din camerele goale îi dădea lui Jane sentimentul de 
declin al suburbiilor și decadenţă socială. 

Sau poate că nu camerele întunecate și reci îi pricinuiau 
această neliniște. De fapt, un presentiment de rău o urmărise 
aproape toată săptămâna, încă de când aflase ce planuri aveau 


7 Copac răspândit mai ales în Asia de Sud-Est, unde folclorul îl consideră gazda unor 
spirite benefice. 


VP-8 


unii dintre cei mai puternici oameni din această lume nouă a 
minunilor tehnologiei pentru concetăţenii lor. 

Puse sacoșa jos lângă o fereastră dintr-un dormitor din faţă, 
stinse lanterna și despărți draperiile. Nu studie casa aflată chiar 
peste stradă, ci pe cea de lângă ea, un exemplu frumos de 
arhitectură Craftsman. 

La acea adresă locuia Lawrence Hannafin, văduv din martie, 
anul anterior. El și regretata lui soție nu avuseseră copii. Deși 
avea doar patruzeci și opt de ani - fiind cu douăzeci și unu de 
ani mai în vârstă decât Jane -, probabil că Hannafin era singur. 

Jane nu știa dacă el îi era un posibil aliat. Era mai probabil să 
fie un laş lipsit de convingeri, care avea să dea înapoi în faţa 
provocării cu care ea venea spre el. Lașitatea era poziţia 
obișnuită a acelor vremuri. 

Spera că Hannafin nu avea să-i devină dușman. 

Timp de șapte ani fusese agentă FBI în Grupul de Intervenţie 
pentru Incidente Critice. Cel mai des primea cazuri de la 
Unităţile 3 și 4 de Analiză Comportamentală, care se ocupau de 
crime în masă și în serie, printre altele. În calitate de agentă, 
ucisese doar de două ori, într-o situaţie disperată de la o fermă 
izolată. În săptămâna precedentă, când îşi luase concediu de la 
Birou, omorâse trei bărbaţi în legitimă apărare. Era agentă 
independentă în acel moment, și se săturase de omoruri. 

Dacă Lawrence Hannafin nu avea curajul și integritatea 
sugerată de reputaţia lui, Jane spera măcar s-o refuze fără să 
încerce să o aducă în faţa justiţiei. Nu exista justiţie pentru ea. 
Niciun avocat al apărării. Niciun proces cu juriu. Având în vedere 
ceea ce știa despre oamenii puternici, cel mai bun scenariu la 
care putea spera era un glonţ în cap. Aveau mijloacele prin care 
să-i facă mult mai mult rău, s-o frângă, să-i elimine amintirile 
din minte, să-i fure liberul-arbitru și s-o reducă la o stare de 
sclavă docilă. 


8 Stil arhitectural american de la sfârșitul secolului al XIX-lea, caracterizat, printre 
altele, de acoperișul foarte jos al caselor. 


VP-9 


3, 


Jane își scoase paltonul sport, își luă tocul de pe umăr și dormi 
- deloc bine - pe podea, cu pistolul aproape de mână. Folosi o 
pernă decorativă de pe scaunul de la fereastră din capătul 
holului de la etajul al doilea, dar n-avea nimic care să-i 
servească drept pătură. 

Lumea viselor ei era un tărâm al umbrelor în mișcare și al 
unei gene de lumină argintie-albăstruie, fără sursă, prin care 
fugea de manechine malefice ce fuseseră cândva oameni ca ea, 
dar în clipa aceea erau neobosiţi, ca roboții programaţi pentru o 
vânătoare, cu privirile goale de orice sentiment. 

Alarma de la ceasul de mână o trezi cu o oră înaintea 
răsăritului. 

Trusa ei de toaletă, limitată, conţinea pastă de dinţi și o 
periuţă. În baie, la lumina slabă a lanternei, cu faţa ca a unei 
fantome cu ochii goi, își elimina gustul fricii din vis din gură, 
frecându-se cu periuța. 

La fereastra din dormitor, despărți draperiile câţiva centimetri 
și urmări casa Hannafin printr-un binoclu mic, cu putere mare. 
Respirația ei cu miros de mentă aburi puţin geamul. 

Potrivit profilului său de Facebook, Lawrence Hannafin alerga 
o oră în fiecare dimineaţă, înainte de răsărit. Cu cordeluță, cu 
pantaloni scurți și cu pantofi de alergat, ieși pe ușa din față 
tocmai când pe cerul dinspre est apărea prima geană de lumină 
rozalie. 

Prin binoclu, Jane îl urmări blocând lacătul, apoi prinzând 
cheia cu un ac de siguranţă de un buzunar de la pantaloni. 

În ziua anterioară, îl urmărise din mașină. Alergase trei 
cvartale spre sud, apoi cotise spre est, spre un cartier de ferme 
de cai, urmând potecile pentru călăreţi printre dealurile 
domoale, pline de tufișuri și de iarbă sălbatică. Fusese plecat 
șaizeci și șapte de minute. Jane avea nevoie doar de o parte 
mică din acea perioadă pentru a face ceea ce trebuia făcut. 


VP - 10 


4. 


Încă o dimineaţă în Minnesota. Cerul era de un cenușiu aspru, 
ca o bucată de granit, ca gheaţa murdară. In aerul liniștit 
pluteau fulgii de nea împrăștiați, de parc-ar fi scăpat dintre dinţii 
încleștaţi ai unei furtuni ce șovăia. 

In pijama, încălţată cu ghetele de iarnă până la glezne, Cora 
Gundersun își gătea un mic dejun cu pâine albă prăjită, cu unt, 
presărată cu parmezan, ouă jumări și bacon Nueske's*, cel mai 
bun bacon din lume, care, atunci când se prăjea, devenea 
subțire, crocant și aromat. 

La masă, citi ziarul în timp ce mânca. Din când în când, rupea 
câte-o bucăţică dintr-o felie de bacon și i-o dădea lui Dixie Belle, 
care aștepta răbdătoare lângă scaunul ei și primea fiecare 
bucăţică scheunând de încântare și recunoștință. 

Cora visase din nou că trecea nevătămată printr-un foc aprig, 
în timp ce privitorii se mirau de invulnerabilitatea ei. Visul îi 
înălța inima, de parcă flăcările ar fi fost focul dragostei lui 
Dumnezeu. 

Nu mai suferise de migrenă de mai bine de patruzeci și opt de 
ore. Era cea mai lungă pauză de la durere de care avusese parte 
de când începuse s-o doară capul. Indrăznea să spere că 
tulburarea ei inexplicabilă se încheiase. 

Cum mai avea câteva ore până să trebuiască să facă duș, să 
se îmbrace și să meargă cu mașina în oraș pentru a duce la bun 
sfârșit ceea ce trebuia să ducă la bun sfârșit, încă stând la masa 
din bucătărie, deschise jurnalul pe care-l ţinea de câteva 
săptămâni. Scrisul ei de mână era aproape la fel de îngrijit 
precum cel produs de o mașinărie, iar rândurile de litere de 
mână curgeau fără întrerupere. 

După o oră, puse pixul jos, închise jurnalul și mai prăji niște 
bacon Nueske's, în caz că avea să fie ultimul pe care să aibă 
ocazia să-l mănânce. Era un gând ciudat. Nueske's produsese 
bacon bun ani întregi, iar Cora nu avea niciun motiv să 
presupună că avea să se oprească. Da, economia mergea prost, 
și multe firme dăduseră faliment, dar Nueske's era veșnică. 
Totuși, mâncă baconul cu roșii feliate și mai multă pâine cu unt, 
și îl împărți din nou cu Dixie Belle. 


? Companie americană producătoare de mezeluri afumate. 
VP -11 


5, 


Jane nu trecu strada direct din casa părăsită spre locuinţa 
familiei Hannafin. Cărându-și sacoșa, merse până în capătul 
cvartalului, apoi mai străbătu jumătate de cvartal, înainte să 
traverseze strada și să se apropie de locuinţă dinspre nord, 
reducând considerabil probabilitatea ca vreo persoană să se uite 
pe fereastră destul de mult încât să-și dea seama de unde 
venea și încotro se îndrepta. 

La casa în stil Craftsman, treptele din piatră tăiată, cu 
cărămizi pe margini, duceau la o verandă joasă. La ambele ei 
capete era glicină stacojie, proaspăt înflorită, agăţată de panouri 
cu zăbrele, care-i ofereau intimitatea necesară pentru a intra 
prin efracţie. 

Sună de trei ori la sonerie. Nu răspunse nimeni. 

Băgă vârful subţire, flexibil, al aparatului LockAid în gaura 
Zăvorului și apăsă pe trăgaci de patru ori, până când toate cele 
patru cuie căzură dincolo de linia de separare. 

Înăuntru, înainte să încuie ușa după ea, strigă 
tăcut: 

— E cineva? E cineva acasă? 

Când nu-i răspunse decât liniștea, se apucă de treabă. 

Mobilierul și arhitectura erau aranjate cu eleganţă. Mobilier în 
stil Stickley!%, cu imprimeuri pe țesătură de bumbac, de culoarea 
pământului. Aplice în stil Arts-and-Crafts!!. Covoare persane. 

Cartierul căutat, casa mare și designul interior îi spulberau 
speranţele că Hannafin ar putea fi un jurnalist neatins de 
corupţie. Lucra la un ziar, iar în zilele acelea, când ziarele erau 
la fel de slabe ca adolescentele anorexice și mureau încet-încet, 
reporterii de la ziarele tipărite, chiar și cei de la cotidienele 
importante din Los Angeles, nu aveau salarii enorme. Banii grei 
mergeau la jurnaliștii de la TV. Cei mai mulţi dintre ei erau la fel 
de jurnaliști pe cât erau de astronauți. 

Cu toate astea, Hannafin scrisese șase cărți de non-ficțiune, 
dintre care trei petrecuseră trei săptămâni fiecare în coada listei 


A 


n întunericul 


10 Gustav Stickley (1858-1942), proiectant de mobilier american. 


11 Mișcare artistică și de design, avându-și originea la finele secolului al XIX-lea, în 
Marea Britanie. 


VP - 12 


de bestsellere. Erau lucrări serioase, bine documentate. Poate 
că alesese să-și investească drepturile de autor în casă. 

In ziua anterioară, folosindu-se de unul dintre calculatoarele 
principale de la o bibliotecă din Pasadena, Jane ajunsese ușor la 
furnizorul de servicii de telecomunicaţii al lui Hannafin și 
descoperise că acesta folosea nu doar un telefon mobil, ci și o 
linie fixă, lucru care ușura ceea ce avea ea de făcut. Reușise să 
acceseze sistemul companiei de telefonie datorită unei portițe 
de acces create de un super-hacker de la Birou, Vikram 
Rangnekar. Vikram era drăguţ și haios - și găsea portițe legale 
când i se ordona s-o facă, fie de către director, fie de către orice 
altă figură de autoritate superioară de la Departamentul de 
Justiţie. Inainte ca Jane să plece în permisie, lui Vikram îi plăcuse 
de ea, într-un mod inocent, chiar dacă la vremea aceea Jane era 
căsătorită, și-l depășea atât de tare, că ar fi putut fi la fel de 
bine pe lună faţă de el. In calitate de agentă ca la carte, nu 
recursese niciodată la metode ilegale, dar fusese curioasă ce 
făceau membrii din interiorul cercului corupt de la Justiţie, așa 
că îi dăduse voie lui Vikram să se dea mare cu abilităţile lui 
magice de fiecare dată când voia s-o impresioneze. 

Privind în urmă, Jane părea să fi intuit că viața ei bună avea 
să devină grea, că avea să fie disperată și mereu pe fugă, și că 
avea să aibă nevoie de fiecare truc pe care putea să i-l arate 
Vikram. 

Potrivit bazelor de date ale companiei de telefonie, pe lângă o 
unitate montată pe peretele din bucătărie, erau trei unităţi de 
birou în reședința Hannafin: una în dormitorul principal, una în 
camera de zi și una în birou. Ea începu în bucătărie și termină în 
dormitorul mare, înlăturând partea inferioară a carcasei fiecărui 
telefon cu o șurubelniță Phillips mică. Conectă la ele un cip cu 
două funcţii, care putea fi activat de la distanţă, pentru a servi 
ca transmiţător nelimitat, sau ca microfon cu linie standard. 
Instală un transmiţător nelimitat și închise carcasa. 

Dacă dressingul mare din dormitorul principal nu ar fi fost 
potrivit pentru planul ei, ar fi găsit un alt dulap. Dar era bun. 
Avea o ușă cu balama, nu glisantă. Deși în momentul acela era 
încuiată, avea o yală cu cheie, poate pentru că un mic seif de 
perete era ascuns acolo, sau poate pentru că răposata doamnă 
Hannafin avusese o colecţie de bijuterii de valoare. Era un lacăt 
dinăuntrul dulapului, fără nicio clemă care să poată fi acționată 


VP - 13 


din partea aceea. Un taburet îi permitea să ajungă cu ușurință la 
rafturile mai înalte. 

Hannafin avea o grămadă de haine de la firme stilate: 
costume Brunello Cucinelli:?, o colecție de cravate Charvet”, 
sertare pline de pulovere St. Croix!*. Jane ascunse un ciocan 
printre pulovere și o șurubelniță într-un buzunar interior al unui 
costum albastru cu dungi. 

Mai petrecu zece minute deschizând sertare din diverse 
camere, fără să caute ceva anume. Nu făcea decât să-l verifice 
pe om. 

Dacă ieșea din casă pe ușa din faţă, zăvorul avea să se 
închidă cu un ţăcănit, dar yala nu. Când Hannafin avea să se 
întoarcă și să găsească yala deblocată, avea să-și dea seama că 
fusese cineva acolo în lipsa lui. 

În schimb, ieși pe o ușă de la spălătorie, care făcea legătura 
dintre casă și garaj, lăsând acea yală deblocată. Erau șanse mai 
mari ca el să creadă că uitase s-o încuie. 

Ușa laterală a garajului nu avea yală. Când Jane ieși și o 
închise după ea, doar zăvorul simplu o ţinea închisă. 


6. 


Aflată din nou în casa goală, scoasă la vânzare, la adăpostul 
luminii soarelui de dimineaţă, Jane aprinse lumina din baia 
mare. 

Așa cum se întâmpla uneori în zilele acelea, fața din oglindă 
nu era cea la care se aștepta ea. După toate prin câte trecuse în 
ultimele patru luni, se simţea istovită de teamă, de durere, de 
griji. Deși părul ei era mai scurt și vopsit arămiu, arăta cam la fel 
cum arătase înainte ca toată povestea să înceapă: un chip 
tânăr, de douăzeci și șapte de ani, proaspăt, cu privirea 
limpede. Nu i se părea corect că soțul ei era mort, că singurul ei 
copil era în pericol și se ascundea. Și totuși, în ochi nu i se citea 
nicio urmă a faptului c-ar fi pierdut pe cineva sau a neliniștii ei. 


12 Firmă de produse vestimentare fondată în 1978 în Italia. 

15 Primul magazin de cămăși și cravate din lume, deschis în 1838, la Paris. 

14 Magazin vestimentar american specializat în pulovere și alte articole vestimentare 
lucrate manual. 


VP - 14 


Printre altele, în sacoșa mare era și o perucă lungă și blondă. 
Și-o puse pe cap, o aranjă, o perie, și folosi o agrafă Scünci” ca 
să o prindă în coadă de cal. Își puse o șapcă fără vreun slogan 
sau logo pe ea. Cu blugi, un pulover și un palton sport care-i 
acoperea pistolul și tocul de pe umăr, părea anonimă, doar că în 
ultimele câteva zile, presa se asigurase că faţa ei era aproape la 
fel de cunoscută publicului precum a oricărei vedete TV. 

Ar fi putut lua măsuri pentru a se deghiza mai bine, dar voia 
ca Lawrence Hannafin să nu aibă nicio îndoială în privinţa 
identităţii ei. 

In dormitorul principal, Jane aștepta la fereastră. Potrivit 
ceasului ei, alergătorul se întoarse la șaizeci și două de minute 
după ce pornise în plimbarea de dimineaţă. 

Pentru că numele lui era recunoscut datorită cărților sale care 
erau bestselleruri și faptului că vindea multe ziare, era liber să 
lucreze de-acasă din când în când. Chiar dacă rămânea în casă, 
fiind cald, avea să transpire și trebuia să facă un duș mai 
devreme sau mai târziu. Jane așteptă zece minute înainte să 
pornească să-i facă o vizită. 


7. 


Hannafin era văduv de un an, dar încă nu se obișnuise de tot 
cu singurătatea. De multe ori, când venea acasă, așa cum făcea 
și în acel moment, din obișnuinţă, o striga pe Sakura. În liniștea 
care parcă-i răspundea, rămânea nemișcat. Lipsa ei îl izbea. 

lrațional, se întreba uneori dacă ea murise cu adevărat. El era 
plecat din stat, în interes de serviciu, în momentul în care se 
declanșase criza ei medicală. Nefiind în stare să o vadă moartă, 
permisese să fie incinerată. Prin urmare, se întorcea din când în 
când, convins că ea era în spatele lui, vie și zâmbitoare. 

Sakura... în japoneză, numele ei însemna „floare de cireș”. Se 
potrivea cu frumusețea ei delicată, dacă nu cu personalitatea ei 
puternică... 

Hannafin fusese un alt fel de om înainte ca ea să intre în viața 
lui. Era atât de inteligentă și de tandră. Încurajările ei blânde, 
dar consecvente îl motivaseră să scrie cărți despre care înainte 


15 Companie americană producătoare de accesorii pentru femei, fondată în 1980. 
VP -15 


spusese doar că avea să le scrie. Pentru un jurnalist, era ciudat 
de retras, dar ea-l scosese din ceea ce numea „carapacea de 
țestoasă morocănoasă” și-l deschisese spre experiențe noi. 
Inainte s-o cunoască, îi erau la fel de indiferente hainele precum 
îi era vinul bun; dar ea-l învățase ce însemna stilul și-i rafinase 
gusturile, până când el ajunsese să-și dorească să fie chipeș și 
modern, ca s-o facă mândră să fie văzută alături de el. 

După moartea ei, el înlăturase toate pozele cu ei doi 
împreună, pe care ea le pusese în rame argintii și le aranjase cu 
dragoste ici și colo prin casă. Fotografiile îl bântuiseră, așa cum 
îi bântuia și ea visele noaptea, tot mai des. 

— Sakura, Sakura, Sakura, șopti el în casa goală și urcă să 
facă un duș. 

Ei îi plăcea să alerge, și insista ca și el să alerge, ca să se 
menţină în formă, ca ei să rămână sănătoși și să poată 
îmbătrâni împreună. La început, i se părea imposibil să alerge 
fără Sakura. Ca niște stafii, amintirile îl așteptau la fiecare colț al 
fiecărui drum pe care pornise. Dar dacă s-ar fi oprit din alergat, i 
s-ar fi părut ca o trădare, de parcă ea ar fi fost într-adevăr acolo, 
pe poteci, nefiind în stare să se întoarcă în casa aceea din lumea 
celor vii. Parcă aștepta să-l vadă, să știe că era în regulă și că 
ținea cont de regimul pe care îl stabilise ea pentru ei. 

Dacă Hannafin îndrăznea vreodată să vorbească despre 
aceste gânduri colegilor de la redacţie, îl numeau sentimental în 
faţă - siropos, penibil și-n feluri mai urâte pe la spate -, pentru 
că în inimile majorităţii jurnaliștilor contemporani nu e loc de 
dulcegării, dacă nu se amestecă cu politica. 

Cu toate astea... 

In baia spațioasă dădu drumul la duș cât de fierbinte îl putea 
suporta. Datorită Sakurei, nu folosea săpun obișnuit, care irită 
pielea, dar se dădea din belșug cu gel de duș marca You Are 
Amazing. Șamponul lui cu ouă și coniac era de la Hair Recipes, 
și folosea un balsam cu ulei de argan. Toate aceste apucături de 
fată i se păreau rușinoase când trăia Sakura. Dar în momentul 
acela, era rutina lui. Işi aducea aminte de momentele în care 
făceau duș împreună, și auzea în minte chicotitul de fetiţă cu 
care ea se bucura de acele momente de intimitate casnică. 

In momentul în care ieși de la duș și se șterse cu prosopul, 
oglinda era aburită. Reflexia îi era neclară, și dintr-un motiv sau 
altul tulburătoare, de parcă silueta înceţoșată care-i imita 


VP - 16 


fiecare mișcare, dezvăluită cu totul, nu ar fi a lui, ci a unui 
locuitor subuman al lumii din oglindă. Dacă ștergea oglinda, 
avea să lase dâre. Lăsă aburii să se evapore și intră gol în 
dormitor. 

O femeie uluitor de frumoasă stătea pe unul din cele două 
fotolii. Deși era încălțată cu pantofi Rockport și îmbrăcată cu 
blugi și un palton sport fără firmă, arăta de parcă ar fi ieșit din 
paginile revistei Vogue. E superbă, la fel ca modelul din 
reclamele la parfumul Black Opiumtê, doar că e blondă, nu 
brunetă. 

Rămase uluit un moment, pe jumătate sigur că e ceva-n 
neregulă cu creierul lui, că are halucinaţii. 

Ea arătă spre un halat luat din dulapul lui și întins pe pat. 

— Pune ăla pe tine și ia loc. Avem ceva de vorbit. 


8. 


Când termină ultima felie de bacon, Cora Gundersun constată 
cu surprindere că dăduse gata aproape 500 de grame, fără cele 
câteva felii pe care i le dăduse cățelușei. | se părea c-ar fi 
trebuit să-i fie rușine de lăcomia ei, ba chiar să-i fie rău, dar nu 
avea niciuna din acele senzaţii. Într-adevăr, i se părea că 
indulgenţa ei era justificată, dar nu putea spune din ce motiv. 

De obicei, când termina de mâncat, spăla imediat vasele și 
ustensilele, le usca și le punea deoparte. Dar de data asta, i se 
părea că ar fi fost o pierdere de timp preţios să curețe după ea. 
Lăsă farfuria și tacâmurile murdare pe masă și ignoră tigaia 
plină de grăsime de pe plită. 

În timp ce se lingea pe degete, privirea i se opri asupra 
jurnalului în care scrisese mai devreme cu atât spor. Nici să 
moară nu-și mai amintea despre ce scrisese ultima oară. 
Confuză, dădu farfuria la o parte și puse jurnalul în locul ei - dar 
ezită când veni vorba să-l deschidă. 

Când absolvise facultatea, cu aproape douăzeci de ani 
înainte, sperase să devină o scriitoare de succes, o romancieră 
serioasă, cu o anumită influență. Privind în urmă, acel scop 
măreț se dovedise a fi doar o fantezie copilărească. Uneori, 


16 Parfum lansat de casa de modă Yves Saint-Laurent în 1977. 
VP - 17 


viaţa părea a fi o maşinărie concepută pentru a strivi visurile la 
fel de eficient cum o presă hidraulică dintr-un depozit de fiare 
vechi zdrobea mașini. Trebuia să-și câștige existenţa, iar odată 
ce devenise profesoară, dorinţa de a publica era din ce în ce mai 
slabă. 

În acel moment, deși nu-și mai aducea aminte ce scrisese în 
jurnal, lapsusul nu o îngrijora, nu-i provoca temeri în legătură cu 
apariţia timpurie a bolii Alzheimer. În schimb, tindea să asculte 
o șoaptă care-i sugera că avea să intre-n depresie din cauza 
calităţii a ceea ce scrisese, că acest spaţiu gol din memoria ei 
nu era decât din cauza criticului lucid pe nume Cora Gundersun, 
care-o scutea pe scriitoarea Cora Gundersun de chinul de a 
recunoaște că scriiturii ei îi lipseau șlefuirea și spiritul. 

Dădu jurnalul la o parte fără să se uite peste conţinutul lui. 

Cobori privirea spre Dixie Belle, care stătea lângă scaunul de 
la masa din bucătărie. Căţelușa teckel ridică spre stăpâna ei 
acei ochi minunaţi, dar asimetrici, două ovale, unul albastru- 
deschis, celălalt căprui, pe o faţă aurie și blândă. 

Câinii, în general, nu doar buna Dixie, își priveau uneori 
stăpânii cu o expresie de îngrijorare și afecțiune amestecată cu 
milă, de parcă nu ar ști doar cele mai ascunse temeri și 
speranţe ale oamenilor, ci și întregul adevăr al vieţii, de parcă 
și-ar dori să poată vorbi ca să aline oamenii cu ceea ce știau. 

Astfel arăta expresia cu care Dixie o privea pe Cora, iar 
femeia era afectată puternic. Se lăsă copleșită de o amărăciune 
fără o cauză anume, și o groază existenţială pe care-o cunoștea 
prea bine. Se aplecă să mângâie căţelușa pe cap. Când Dixie o 
linse pe mână, ochii Corei se înceţoșară din cauza lacrimilor. 

Întrebă: 

— Ce-i cu mine, fetița mea dulce? E ceva-n neregulă cu mine. 

Vocea scăzută, șoptită, din interiorul ei, îi spuse să stea 
liniștită, să nu se îngrijoreze și să se pregătească pentru ziua 
încărcată care-o aștepta. 

Lacrimile i se uscară. 

Ceasul digital de pe cuptorul ei arăta ora, luminând - 10:31 
dimineaţa. Avea o oră și jumătate la dispoziție până să 
trebuiască să meargă cu mașina în oraș. Ideea de a avea atât de 
mult timp liber o făcea să fie foarte agitată, de parc-ar fi trebuit 
să-și țină mintea ocupată ca să nu se gândească la... la ce 
anume? 


VP-18 


Mâinile îi tremurau în timp ce deschise jurnalul la o pagină 
nouă și luă pixul în mână, dar tremurul i se potoli când începu să 
scrie. Ca intrată în transă, Cora scria rapid și îngrijit, rând după 
rând, fără să privească în urmă spre cel mai recent cuvânt pe 
care-l scrisese și fără să se gândească la ce avea să scrie în 
continuare, umplându-și timpul și încercând să-și domolească 
nervii. 

Stând pe picioarele din spate, cu labele din față pe șezutul 
scaunului Corei, Dixie scheună ca să atragă atenţia. 

— Fii liniștită, îi spuse Cora căţelușei. Fii liniștită. Nu-ţi face 
griji. Nu-ţi face griji. Pregătește-te pentru ziua încărcată care te 
așteaptă. 


9. 


Șocul suferit de Lawrence Hannafin se transformă în rușine. 
Se făcu roșu ca sfecla, căci era gol, și apucă halatul de baie. 
Înfășurându-se cu el și încingându-se la mijloc, reuși să-și 
recapete destul stăpânirea de sine încât să fie precaut. 

— Tu cine dracului ești? 

Vocea lui Jane era puternică, dar nu amenințătoare. 

— Potolește-te. la loc. 

El era obișnuit să se impună, și-și recăpătă repede încrederea. 

— Cum ai intrat aici? Asta-i intrare prin efracție? 

— E încălcare de proprietate, îl corectă ea. 

Își trase paltonul sport în spate și-și dezvălui tocul de pe umăr 
și pistolul. 

— la loc, Hannafin. 

După ce ezită, făcu precaut un pas în față, spre un al doilea 
fotoliu care era îndreptat cu faţa spre al ei. 

— Treci pe pat, îi ordonă ea, pentru că nu-l voia aproape de 
ea. 

Ea zări o privire rece și calculată în ochii lui de un verde-jad. 
Deși se gândise s-o atace prin surprindere, se răzgândi. Se 
așeză pe marginea patului. 

— Nu sunt bani în casă. 

— Așa faţă de hoaţă am eu? 

— Nu știu ce ești. 


VP -19 


— Dar știi cine sunt. 

Hannafin se încruntă. 

— Nu ne-am văzut niciodată. 

Jane își scoase șapca și așteptă. 

După o clipă, el făcu ochii mari. 

— Ești de la FBI. Sau ai fost. Agenta rebelă pe care-o vânează 
toţi aia. Jane Hawk. 

— Ce zici de toate alea? 

— Toate care? 

— Toate bazaconiile pe care le dau ăștia la TV și le scriu prin 
ziare despre mine. 

Chiar și în acele condiţii, intră repede în rolul bine cunoscut al 
reporterului curios. 

— Ce vrei să cred despre ele? 

— Le crezi? 

— Dac-aș crede tot ce văd la știri, n-aş fi jurnalist, aș fi idiot. 

— Deci crezi c-am omorât doi oameni săptămâna trecută? Pe 
antreprenorul ăla jegos de pe Dark Web! și pe șmenarul ăla de 
avocat din Beverly Hills? 

— Păi, dacă spui tu că nu i-ai omorât, atunci poate că nu i-ai 
omorât. Convinge-mă. 

— Nu, eu i-am omorât pe-amândoi, zise ea. Ca să-l scutesc de 
suferinţă, l-am omorât și pe un om pe nume Nathan Silverman, 
șeful meu de secție de la Birou, prieten bun și mentor, dar asta 
n-ai auzit. Nu vor să se comunice chestia asta. 

— Cine anume nu vrea? 

— Unii de la Birou. De la Departamentul de Justiţie. Pot să-ți 
dau un subiect. Unul mare de tot. 

Ochii lui erau la fel de indescifrabili ca aceia ai unui Buddha 
de jad. După o perioadă de tăcere adâncită în gânduri, spuse: 

— Eu aduc un pix și-un carnet, și tu zici. 

— Stai la locul tău. Vorbim o vreme. Poate pe urmă pixul și 
carnetul. 

Nu-și uscase de tot părul cu prosopul. Pe frunte-i picurau 
stropi de apă. De apă sau de transpiraţie. 

Hannafin îi întâlni privirea fixă și spuse după o altă perioadă 
de tăcere: 

— De ce eu? 


17 Partea neindexată de către motoarele de căutare a World Wide Web. 
VP - 20 


— N-am încredere în foarte mulţi jurnalişti. Aia din generaţia 
nouă în care am încredere au murit toţi brusc. Tu n-ai murit. 

— Deci mă recomandă simplul fapt că sunt în viaţă? 

— Ai scris un profil al lui David James Michael. 

— Miliardarul din Silicon Valley. 

David Michael moștenise miliarde, niciunul făcut în Silicon 
Valley. Ulterior, făcuse miliarde din minarea de date, din 
biotehnologie, din orice domeniu în care investise. 

Jane spuse: 

— Profilul tău a fost unul obiectiv. 

— Așa încerc să fiu mereu. 

— Dar ai făcut și câteva comentarii acide. 

Hannafin ridică din umeri. 

— E filantrop, progresist, un om cu picioarele pe pământ, 
deștept și șarmant. Dar mie nu mi-a plăcut de el. N-am reușit să 
aflu nimic despre el. N-aveam motive să bănuiesc că nu era ce 
părea a fi. Dar un reporter bun are... intuiţie. 

Jane spuse: 

— David Michael a investit într-un institut de cercetare din 
Menlo Park:5, numit Shenneck Technology. Apoi, el și Bertold 
Shenneck au devenit parteneri într-o companie de biotehnologie 
în ascensiune, numită Far Horizons. 

Hannafin așteptă ca Jane să continue. Cum ea nu mai zise 
nimic, el spuse: 

— Shenneck și nevastă-sa, Inga, au murit într-un incendiu în 
casa lor de vacanţă din Napa Valley, duminică. 

— Ba nu. Au fost împușcați. Aia cu focul e o poveste prin care 
se încearcă mușamalizarea morții lor. 

Indiferent cât ar fi de plin de el, fiecare om are anumite 
idiosincrazii care-i dau de gol frica, precum semnele care-l dau 
de gol la jocul de poker. Acestea dezvăluie adevărul despre el, 
din punct de vedere emoțional, când e suficient de agitat: un tic 
la un ochi, o venă ce zvâcnește vizibil la tâmplă, linsul repetat al 
buzelor. Hannafin nu avea niciun tic pe care ea să-l poată 
identifica. 

El întrebă: 

— Și p-ăștia i-ai omorât? 

— Nu. Dar meritau să moară. 


18 Oraș din California. 
19 Comitatul Napa se află în partea de nord a statului american California. 


VP -21 


— Deci ești judecător și juriu? 

— Nu pot fi cumpărată ca un judecător sau fraierită ca un 
juriu. In orice caz, Bertold Shenneck și nevastă-sa au fost 
omorâţi pentru că Far Horizons - adică deșteptul și șarmantul 
David Michael - nu mai avea ce face cu ei. 

Pentru o clipă, el o privi atent în ochi, de parc-ar fi putut citi 
adevărul în diametrul pupilelor ei, în striaţiile albastre ale 
irisurilor ei. Deodată, se ridică. 

— Pe toţi dracii, femeie, îmi trebuie un pix și niște hârtie. 

Jane scoase pistolul de calibru .45 de sub paltonul sport. 

— Stai jos. 

El rămase în picioare. 

— N-am destulă încredere c-o să rețin toate astea. 

— lar eu n-am încredere în tine, zise ea. Nu încă. Stai jos. 

El se așeză, fără tragere de inimă. Nu părea intimidat de 
armă. Broboanele care-i curgeau pe faţă erau cel mai probabil 
stropi de apă, nu transpiraţie. 

— Ştii despre soțul meu, spuse ea. 

— E la toate jurnalele de știri. A fost un pușcaș marin cu 
foarte multe medalii. S-a sinucis acum vreo patru luni. 

— Ba nu. L-au ucis. 

— Cine? 

— Bertold Shenneck, David James Michael, toţi nenorociţii 
care au de-a face cu Far Horizons. Știi ce-s aia nanoboți? 

Schimbarea de subiect îl derută pe Hannafin. 

— Nanotehnologii? Mașinării microscopice făcute doar dintr-o 
moleculă? Au câteva aplicaţii în viaţa reală. Ţin în mare parte de 
domeniul știinţifico-fantasticului. 

— Ba ţin de-al științei și-atât, îl corectă ea. Bertold Shenneck 
a dezvoltat niște nanoroboţi injectaţi în sânge printr-un ser. Sunt 
sute de mii de mașinării minuscule, care acționează asupra 
creierului. Se adună de la sine într-o reţea mai mare imediat ce 
trec prin pereţii capilari și ajung în țesutul cerebral. 

— O reţea mai mare? 

Scepticismul făcu să-i apară riduri pe frunte și pliuri la 
colțurile ochilor. 

— Ce reţea mai mare? 

— Un mecanism de control. 


VP - 22 


10. 


Dacă Lawrence Hannafin era de părere că Jane era o 
paranoică dusă cu pluta, nu lăsă asta să se vadă. Stătea pe 
marginea patului, reușind să pară demn în halatul lui de bumbac 
plușat, descult, cu mâinile relaxate pe coapse. Asculta atent. 

Jane spuse: 

— Rata istorică a  sinuciderilor în Statele Unite e de 
douăsprezece la o sută de mii. In ultimul an, a crescut la 
cincisprezece. 

— Să presupunem că ai dreptate, și a crescut. Așa, și? Astea-s 
vremuri grele pentru o grămadă de oameni. Economia e pe 
butuci, au loc convulsii sociale. 

— Doar că în această creștere sunt implicați oameni și femei 
de succes, care au căsnicii fericite și nu au avut în trecut 
episoade depresive. Oameni din armată... Ca Nick, soţul meu. 
Jurnalişti, oameni de știință, avocaţi, polițiști, profesori, 
economiști.  Fanaticii ăștia elimină oamenii despre care 
simularea lor computerizată le spune că vor împinge civilizaţia 
în direcția nepotrivită. 

— A cui simulare? 

— A lui Shenneck. A lui David Michael. A oricăror nemernici 
din guvern care-s în cârdășie cu ei. Programul lor de calculator. 

— Și cum îi elimină? 

— Măi, tu m-asculţi? întrebă ea, pierzându-și un pic din calmul 
tipic agenţilor FBI. Nanoboţi, mecanisme de control. Implanturi 
cerebrale care se asamblează singure. Le injectează... 

Hannafin o întrerupse. 

— De ce s-ar supune cineva unei asemenea injecții? 

Agitată, Jane se ridică din fotoliu, se îndepărtă de Hannafin și 
rămase în picioare, fixându-l cu privirea, cu pistolul îndreptat 
spre podea, aproape de picioarele lui, într-o manieră relaxată. 

— Normal că nu-și dau seama c-au fost injectați. Intr-un fel 
sau altul, mai întâi sunt sedațţi. Apoi sunt injectați în somn. Sau 
la conferinţe la care participă. Atunci când călătoresc, când sunt 
departe de casă, singuri și vulnerabili. Mecanismul de control se 
asamblează în creier la câteva ore de la injecție, apoi ei uită că 
s-a întâmplat ceva vreodată. 


VP - 23 


La fel de indescifrabil ca un zid plin de hieroglife din 
mormântul unui faraon, Hannafin se holba la ea de parcă era fie 
o profetesă care prezicea soarta întregii omeniri, fie o nebună 
care confunda propriile vise delirante cu adevărul; ea nu-și 
dădea seama care variantă era adevărată. Poate că el se 
gândea la cele spuse de ea, încerca să priceapă acele lucruri. 
Sau poate că se gândea la revolverul din sertarul noptierei din 
apropiere, pe care ea îl găsise la prima ei vizită în acea casă. 

În cele din urmă, Hannafin întrebă: 

— Și oamenii ăștia, oamenii ăștia injectaţi... sunt controlaţi? 
Ca niște roboţi? Ca niște zombi? 

— Nu e ceva atât de evident, zise Jane, cu nerăbdare. Ei nu 
știu că sunt controlaţi. Dar câteva săptămâni, poate luni mai 
târziu, primesc comanda de a se sinucide, și nu se pot opune. 
Pot să-ți pun la dispoziţie mormane de date despre asta. Bilete 
de adio bizare. Dovezi că procurorii generali din cel puţin două 
state fac parte dintr-o conspirație care are ca scop 
mușamalizarea acestei povești. Am stat de vorbă cu un medic 
legist care-a văzut reţeaua nanoboţilor pe toţi cei patru lobi ai 
creierului, în timpul unei autopsii. 

Avea atât de multă informaţie de transmis, și voia să-i câștige 
încrederea lui Hannafin. Dar atunci când vorbea prea repede, 
părea mai puţin convingătoare. Ei i se părea că mai avea puţin 
și începea să bolborosească. Aproape că băgă pistolul în toc, ca 
să-l liniștească, dar se răzgândi. Era un bărbat masiv, cu o 
condiție fizică bună. Jane îi putea face faţă, dacă se-ajungea în 
punctul acela, dar nu merita riscul de a-i da o ocazie, dacă 
exista fie și cea mai mică șansă ca el să profite de ea. 

Jane respiră adânc și vorbi calm. 

— Simularea lor identifică un număr critic de americani din 
fiecare generaţie, despre care se presupune c-ar putea îndrepta 
cultura într-o direcție nepotrivită și ar putea împinge civilizația 
spre prăpastie cu idei periculoase. 

— O simulare pe computer poate fi programată să-ţi dea ce 
rezultate vrei tu. 

— Pe bune? Dar asta le oferă o justificare. Numărul ăla critic 
al lor e două sute zece mii. Ei zic că o generaţie înseamnă 
douăzeci și cinci de ani. Deci, computerul zice că dacă elimini în 
fiecare an 8 400 de oameni potriviţi, obţii o lume perfectă, toată 
numai pace și armonie. 


VP - 24 


— Ce nebunie! 

— N-ai observat că nebunia înseamnă normalitate, mai nou? 

— Idei greșite? Ce idei greșite? 

— Nu dau detalii exacte despre asta. Le recunosc, pur și 
simplu, în momentul în care le văd. 

— O să omoare oameni ca să salveze lumea? 

— Au omorât oameni. O grămadă de oameni. Să ucizi pentru 
a salva lumea... ce-i așa de greu de crezut la asta. E o poveste 
veche de când lumea. 

Poate că trebuia să fie în mișcare ca să poată absorbi o idee 
nouă și importantă, să facă faţă unui șoc al întregului sistem 
nervos. Se ridică din nou în picioare, fără intenţii agresive 
evidente, fără să se apropie de noptiera în sertarul căreia era 
revolverul. Jane se strecură mai aproape de ușa din hol în timp 
ce el se îndepărta de ea și se îndrepta spre cea mai apropiată 
din cele două ferestre. Hannafin stătea și privea fix în jos către 
strada suburbană, trăgându-se cu o mână de partea inferioară a 
feţei, de parcă tocmai s-ar fi trezit și-ar fi simţit că mai avea o 
rămășiță de somn, ca o mască. Spuse: 

— Tare căutată ești pe website-ul Naţional Crime Information 
Center”. Poze. Mandat federal pentru arestarea ta. Se zice că 
ești un mare pericol pentru siguranţa naţională, că ai furat 
secrete legate de apărare. 

— Aia-s niște mincinoși. Vrei articolul secolului sau nu-l vrei? 

— Fiecare agenţie de aplicare a legii din ţară se folosește de 
NCIC. 

— Nu trebuie să-mi zici că-s strânsă cu ușa. 

— Nimeni nu scapă de FBI pentru mult timp. Sau de 
Securitatea Internă?!. Nu în zilele noastre, când e plin de camere 
peste tot, și de drone, și fiecare mașină își transmite locaţia 
printr-un GPS. 

— Știu cum merg toate astea... și cum nu merg. 

Hannafin se întoarse dinspre fereastră ca să se uite la ea. 

— Te iei la trântă cu lumea întreagă, doar ca să-ţi răzbuni 
soţul. 

— Nu e vorba despre răzbunare. E vorba despre a-i salva 
reputația. 


20 Bază de date a FBI, legală de activităţile infracţionale din Statele Unite ale Americii. 


21 United States Departament of Homeland Security, agenţie guvernamentală fondată 
în 2002 de către George W. Bush. 


VP -25 


— Ești în stare să faci diferența? Și e și un copil implicat în 
treaba asta. Fiul tău. Travis, așa-i? Cât are... cinci ani? N-o să 
permit să fiu băgat cu forţa în nimic ce implică punerea în 
pericol a unui copilaș. 

— Nu e în pericol deocamdată, Hannafin. Cum am refuzat să 
încetez să anchetez moartea lui Nick și sinuciderile alea, 
netrebnicii ăștia au ameninţat c-o să-l omoare pe Travis. O să-l 
violeze și-o să-l omoare. Așa că am fugit cu el. 

— E-n siguranţă? 

— Pentru moment, e în siguranţă. E pe mâini bune. Dar ca să 
fie în siguranţă pentru totdeauna, eu trebuie să dezvălui toată 
conspirația asta. Am dovezile. Stickuri cu fișierele lui Shenneck, 
toate variantele de plan pentru implanturile cerebrale, 
mecanismele de control. Detalii despre experimentele lui. Fiole 
care conţin mecanisme gata de injectare. Dar nu știu în cine să 
am încredere de la Birou, de la poliţie, de nicăieri. Am nevoie ca 
tu să lansezi articolul ăsta, în exclusivitate. Am dovezi. Dar n-am 
curaj să le împărtășesc cu cei care mi le-ar putea lua și distruge. 

— Fugi de justiție. Dacă eu colaborez cu tine în loc să te 
predau, sunt complice. 

— Ești scutit, pentru că ești jurnalist. 

— Nu și dacă nu mi se acordă acea scutire, nu și dacă tot ce- 
mi Spui e o minciună. Nu și dacă nu ești reală. 

Exasperarea o făcu să roșească la faţă și-i aduse o răgușeală 
nou-descoperită în voce. 

— Ăştia nu se folosesc de nanoimplanturi doar pentru a rări 
populaţia, eliminând oamenii care nu le plac. Se folosesc de ele 
și în alte moduri, care te vor scârbi când ţi le voi explica. Te vor 
îngrozi și te vor scârbi. E vorba despre libertate aici, Hannafin, 
despre libertatea ta, la fel de mult pe cât e vorba despre 
libertatea mea. E vorba de un viitor marcat de speranţă sau de 
sclavie. 

Hannafin își îndreptă atenţia dinspre ea spre strada de dincolo 
de fereastră și rămase tăcut. 

Jane spuse: 

— Mi s-a părut că am văzut o pereche de boașe când ai ieșit 
de la duș. Poate că-s acolo numai de decor. 

Hannafin ţinea mâinile strânse pumn pe lângă corp, ceea ce 
ar fi putut indica faptul că-și reprima furia și voia s-o lovească - 


VP - 26 


sau că era frustrat că nu reușea să fie jurnalistul neînfricat care 
fusese în tinereţe. 

Dintr-o deschizătură din tocul de pe umăr, scoase un 
amortizor și-l înșurubă pe pistol. 

— Pleacă de la fereastră. 

Cum el nu se mișcă, ea adăugă: „Acum!” și apucă pistolul Colt 
cu ambele mâini. 

Poziţia ei și amortizorul îl convinseră să se miște. 

— Treci în debara, spuse ea. 

Faţa lui roșie păli. 

— Ce vrei să spui cu asta? 

— Stai liniștit. O să-ţi dau doar niște timp de gândire. 

— O să mă omori. 

— Nu fi tâmpit. Te încui în dressing și-ţi las timp să te 
gândești la ce ţi-am spus. 

Înainte să facă duș, el lăsase portofelul și cheile de la casă pe 
noptieră. În momentul acela, cheia, pe un arc roșu din plastic, 
era în lacătul de la dulap. 

Hannafin ezită să treacă acel prag. 

— Chiar n-ai de ales, zise ea. Du-te-n spatele dressingului și 
stai pe podea. 

— Cât o să mă ții acolo? 

— Găseşte ciocanul și șurubelniţța pe care le-am ascuns mai 
devreme. Folosește-te de ele ca să scoţi pivoturile balamalelor, 
ca să deschizi ușa. O să fii liber în cincisprezece, poate douăzeci 
de minute. N-am de gând să te las să mă vezi cum ies din casă 
și să vezi ce mașină conduc. 

Ușurat că dressingul nu avea să-i fie coșciug, Hannafin intră și 
se așeză pe podea. 

— Pe bune că există o șurubelniţă şi-un ciocan? 

— Pe bune. Îmi pare rău c-a trebuit să mă năpustesc așa 
asupra ta, dar în ultima vreme merg ca pe sârmă. Și dacă mă 
dărâmă careva, îl ia dracu'. E nouă fără un sfert. Te sun la 
prânz. Sper să te hotărăști să mă ajuţi. Dar dacă nu ești gata să 
scrii un articol care să-ţi aducă legiunile de demoni pe cap, zi- 
mi, și stai departe de așa ceva. Nu vreau să mă leg la cap cu 
cineva care nu-i în stare să meargă până la capăt. 

Nu-i dădu ocazia să răspundă, închise ușa, o încuie și lăsă 
cheia în încuietoare. 


VP - 27 


Imediat, îl auzi scotocind prin dressing după ciocan și 
şurubelniţă. 

Băgă pistolul și amortizorul în toc separat. Luă sacoșa și 
cobori scările în grabă. Pe drumul spre ieșire, trânti ușa, ca să 
fie sigură că el o auzea. 

După cerul plin de stele sclipitoare precum câmpul de flori din 
noaptea de dinainte, și după strălucirea zorilor, bolta albastră de 
deasupra San Gabriel Valley capitula în fața unei armate de nori 
de furtună care veneau dinspre nord-vest, îndreptându-se spre 
Los Angeles. Printre crengile cu frunziș des ale arborilor Ficus 
microcarpa din apropiere, vrăbiile se adăposteau deja, scoțând 
triluri plăcute și note limpezi pentru a se liniști una pe alta, dar 
ciorile încă zburau pe urmele lor pe cer, ca niște vestitori 
zgomotoși ai furtunii. 


11. 


La peste două mii cinci sute de metri în aer de Los Angeles, în 
Minnesota, ceasul digital de pe cuptorul Corei Gundersun arăta 
ora 11:02 dimineaţa când deschise jurnalul. Nu era mai puţin 
confuză în urma puseului de scris recent decât fusese în urma 
celui precedent. Nu știa ce cuvinte așternuse pe pagină, de ce 
simţise nevoia să le scrie, sau de ce nu îndrăznise să le citească 
după ce le scrisese. 

Vocea șoptită dinlăuntrul ei o sfătuia să fie senină. Totul avea 
să fie bine. Trecuseră mai bine de două zile fără o migrenă. Pe 
vremea aceea, peste o săptămână, avea să revină cel mai 
probabil în clasa ei de-a șasea, la copiii pe care îi iubea aproape 
la fel de mult ca și când ar fi fost ai ei. 

Venise momentul delicatesei de la sfârșitul dimineții și al celei 
de-a doua toalete pentru Dixie Belle. Având în vedere baconul 
care-i fusese oferit mai devreme, căţelușa primi doar doi biscuiţi 
în formă de monede, în loc de patru, câţi primea de obicei. 
Părea să înțeleagă că porția era corectă. Nici nu cerși mai mult, 
nici nu protestă, ci porni cu pas legănat prin bucătărie, cu 
gheruţele ţăcânind pe linoleum. 

Luându-și paltonul pe ea, Cora spuse: 


VP - 28 


— Dumnezeule mare, Dixie, ia uită-te la mine, tot în pijama, și 
dimineaţa aproape-i gata. Dacă nu mă-ntorc la catedră, o să 
devin o putoare ordinară. 

Ziua nu se încălzise mult de la ivirea zorilor. Cerul îngheţat 
era lipsit de nori, parc-ar fi fost constipat. Singurele semne ale 
furtunii care se anunţa erau câţiva fulgi albi care cădeau încet, 
în spirală, prin aerul liniștit. 

După ce Dixie făcu pipi, nu o luă cu pas vioi înapoi spre casă, 
ci rămase pe verandă, fixând-o pe Cora cu privirea. Teckelii nu 
au nevoie de foarte multă mișcare, iar Dixie, mai ales, nu 
suporta plimbările lungi și ieșirile mai mult decât ocazionale. Cu 
excepția primei ei vizite în curte, dimineaţa, se grăbea mereu să 
intre în casă după ce-și termina treburile. Insă de data asta fu 
nevoie de convingere, iar ea se întoarse ezitând, de parcă nu 
era sigură că stăpâna ei era stăpâna ei, de parcă atât Cora, cât 
și casa i-ar fi părut străine deodată. 

Câteva minute mai târziu, după ce Cora făcu un duș, își șterse 
viguros părul cu prosopul. N-avea rost să folosească uscătorul și 
peria. Pletele ei crețe nu puteau fi aranjate. Nu-și făcea iluzii în 
legătură cu înfățișarea ei, și se împăcase de multă vreme cu 
faptul că nu avea să întoarcă priviri vreodată. Avea un aspect 
plăcut și prezentabil. Despre unii mai puţin norocoși nu se putea 
spune același lucru. 

Deși nu era potrivită cu sezonul, luă o rochie albă, din raion- 
crep, cu mâneci trei-sferturi, cu un corsaj semi-mulat cu o 
răscroială înaltă, și o fustă cu pliuri ca tăiate cu cuțitul, și 
cusături până la nivelul șoldurilor. Dintre toate rochiile pe care 
le purta, aceea era cea care reușea cel mai mult s-o facă să se 
simtă drăguță. Pentru că tocurile înalte nu o avantajau cu nimic, 
se încălţă cu teniși albi. 

Abia după ce luă pantofii în picioare își dădu seama că acea 
ținută era cea pe care-o purta în visul cu mersul prin flăcări, pe 
care-l avusese din nou în noaptea anterioară, a cincea noapte la 
rând. Pe lângă faptul că se simţea aproape drăguță, mai avea și 
o parte din senzaţia de invulnerabilitate care făcuse ca visul să 
fie atât de încântător. 

Deși Dixie Belle stătea de obicei pe pat ca să-și urmărească 
stăpâna cum se îmbrăca, de data aceasta rămase sub pat. Doar 
capul și urechile lungi i se ițeau de sub cuvertură. 


VP - 29 


— Ciudată căţelușă mai ești, domnişoară Dixie. Uneori, ești 
tare caraghioasă. 


12. 


La ora nouă dimineaţa începuse să apară riscul neglijabil ca 
un agent imobiliar să facă unor potenţiali clienţi turul casei 
goale. Dar într-o zi din cursul săptămânii, așa cum era aceea, 
clienţii care lucrau aveau să-și programeze vizitele după ora 
cinci. 

Oricum, dacă apărea vreun agent cu clienţi, Jane nu avea să 
fie nevoită să scoată arma în faţa lor. În tavanul dressingului era 
o scară de acces în pod, o scară segmentată, pe care o cobori în 
acel moment, pregătindu-se pentru orice eventualitate. La 
prima voce auzită jos, avea să se retragă sus, printre păianjeni 
și tizanure?? și să tragă scara pliantă sus după ea. 

Ajunsă din nou în dormitor, luă un receptor FM compact din 
sacoșă și-l conectă la o priză de sub fereastră, de unde 
supraveghease mai devreme reședința Hannafin. Acel receptor 
special, în care erau incluse un amplificator și un reportofon, 
funcţiona sub nivelul benzii comerciale unde posturile de radio 
cunoscute de toată lumea își câștigau existența, și era 
prestabilit pe o frecvenţă nefolosită, sincronizată cu unda din 
transmiţătoarele pe care le ascunsese în cele patru telefoane 
ale lui Hannafin. 

Ar fi avut nevoie de acel receptor numai dacă jurnalistul ar fi 
folosit unul dintre telefoanele fixe ca să sune pe cineva. Dacă 
avea nevoie să vorbească cu cineva înainte să-l sune ea la 
prânz, cel mai probabil avea să recurgă la smartphone. Cei mai 
mulţi oameni credeau că telefoanele mobile erau mai greu de 
ascultat. De fapt, chiar așa era, dar nu în orice condiţii și nu în 
cazul în care persoana care se ocupa de supraveghere lua 
măsurile necesare. 

Din sacoșă, Jane scoase un telefon mobil de unică folosinţă, 
unul dintre cele trei pe care le deţinea la momentul acela. Le 
cumpărase pe fiecare cu câteva săptămâni înainte, din 


22 Denumită popular „pește de argint”, tizanura (Lepisma saccharina) este o specie 
de insectă primitivă, fără aripi, cu trei apendici filiformi la capătul abdomenului. 


VP - 30 


magazine mari. Un fluier electronic programat, cam cât un 
cartuș de carabină, și capabil să reproducă orice cod sonor, era 
lipit cu bandă adezivă de microfonul celularului. 

După ce despărţi draperiile cincisprezece centimetri, având 
astfel vedere la reședința Hannafin, tastă numărul de fix al 
jurnalistului în telefonul de unică folosință. Apăsă TRIMITE și 
activă fluierul electronic o clipă mai târziu. 

Cipul pe care-l conectase la cele patru telefoane ale lui 
Hannafin oferea două funcţii: mai întâi, ca linie de interceptare 
standard, pentru a asculta apelurile; apoi, ca transmițător 
nelimitat. Codul sonor produs de fluierul electronic declanșa 
transmiţătorul nelimitat, care împiedica telefoanele jurnalistului 
să sune. Simultan, le pornea microfoanele și transmitea 
sunetele din casă pe linia telefonică - spre Jane. 

Telefoanele din camera de zi, bucătăria și biroul lui Hannafin 
nu aveau de transmis decât tăcere, ceea ce însemna că ea 
auzea clar ce se întâmpla în dormitorul principal. Bocănitul 
ciocanului care se lovea de mânerul șurubelniței și scârțâitul 
subţire al unui pivot din balama îi confirmară că el găsise sculele 
pe care ea le ascunsese printre hainele lui. 

La puţin timp după ce ciocănelile încetaseră, iar pivoturile 
celor trei balamale fuseseră scoase, auzi ușa zguduindu-se în 
cadru, în timp ce el se chinuia cu ea. O tăcere bruscă urmată de 
o înjurătură estompată însemna că-și dăduse seama de un 
adevăr dur: deși piesele care formau balamalele - trei pe canat, 
două pe cadrul ușii - aveau să fie desprinse, pentru că ușa nu le 
mai ţinea laolaltă, aceasta nu avea să se deschidă mai mult de 
doi centimetri și jumătate, pentru că era încuiată cu zăvorul. De 
aceea îi dăduse ea o șurubelniţă zdravănă și un ciocan-clește de 
jumătate de kilogram, în loc să-i dea niște unelte mai ușoare. 
Pentru a deschide ușa solidă, trebuia să spargă și să găurească 
lemnul, fie pentru a desprinde canaturile cu balamalele, fie 
pentru a sparge de tot zăvorul, ceea ce avea să-l epuizeze. 

Jane îi spusese că avea să reușească să iasă în cincisprezece 
sau douăzeci de minute, dar îl minţise. Probabil că avea să-i ia o 
oră să iasă din dressing. Ea voia să-i lase destul timp de gândire 
până să ajungă el la un telefon. Și spera că, epuizat fiind, avea 
să-și dea seama că în fiecare moment al relaţiei lor, ea fusese 
cu câţiva pași înaintea lui - și așa avea să fie mereu. 


VP - 31 


13. 


Cu cinci ani înainte, Cora încheiase un curs de dresaj cu Dixie 
Belle, prin care cățelușa teckel era calificată drept câine 
terapeut. De atunci, își luase cea mai bună prietenă cu ea la 
școală în fiecare zi. Toţi elevii ei erau copii cu nevoi speciale, 
care sufereau de tulburări de dezvoltare și de o gamă largă de 
probleme emoţionale. Cu coada ei stufoasă, privirea plină de 
suflet și personalitatea vibrantă, domnișoara Dixie își făcea 
datoria în clasă ca o eroină, lăsându-se mângâiată, îmbrăţișată 
și tachinată, și reușind mereu să-i liniștească pe copii, să 
potolească fricile care-i chinuiau și să îi ajute, astfel, să se 
concentreze. 

Într-adevăr, Cora o lua cu ea pe Dixie peste tot. 

În spălătoria mică aflată la ieșirea din bucătărie, cățelușa 
stătea sub cuierul de care atârnau câteva zgărzi și lese. Dădu 
din coadă și ridică privirea spre stăpâna ei, nerăbdătoare. Chiar 
dacă nu-i plăcea foarte mult afară, Dixie adora clasa și turele cu 
Fordul Expedition. 

Cora luă o zgardă roșie și o lesă care să se asorteze, 
îngenunche ca să îmbrace cățelușa teckel... și descoperi că 
mâinile îi tremurau mult prea violent ca să poată uni cele două 
jumătăţi ale cingătorii zgărzii cu un clic. 

Trebuia s-o aducă pe cățelușă cu ea. Era conștientă că trebuia 
s-o ia cu ea pe scumpa de Dixie. Ințelegea că, dintr-un motiv 
sau altul, faptul că avea cățelușa cu ea era un detaliu esențial al 
portretului pe care voia să și-l alcătuiască în ziua aceea. Insă 
mâinile ei nu voiau s-o asculte; cingătoarea zgărzii o învinse. 

Căţelușa scheună și intră cu spatele pe ușa deschisă. Ajunse 
în bucătărie, unde se opri, privi atent, și nu dădu din coadă. 

— Nu știu, se auzi Cora spunând. Nu știu... nu sunt sigură. Nu 
sunt sigură ce ar trebui să fac. 

Vocea șoptită - pe care-o percepuse ca fiind vocea intuiţiei și 
conștiinței sale - nu se auzise până în acel moment. Se 
asemăna mai degrabă cu un mesaj pe telefon. Cuvinte din 
lumină se formau undeva pe un ecran virtual dintr-un birou 
întunecat din mintea ei. Dar în acel moment, lumina se 
transforma în sunete, iar vocea seducătoare a unui bărbat îi 
șoptea înăuntrul capului. 


VP - 32 


„Nu e timp să întârzii. Mișcă, mișcă, mișcă. Fă ceea ce te-ai 
născut să faci. Faima ţi-a scăpat ca scriitoare, dar o vei avea 
după ce faci lucrul pe care te-ai născut să-l faci. Vei fi faimoasă 
și adorată”. 

Se putea împotrivi impulsului de a lua căţelușa, dar nu se 
putea opune acelei voci. De fapt, fu copleșită de o dorinţă de a- 
și asculta conștiința, intuiţia, ce-o fi fost - oare Dumnezeu? - 
care-i vorbea și-i îmboldea inima cu promisiunea unei împliniri 
care-i fusese negată atât timp. 

Când agăţă din nou lesa și zgarda în cuier, mâinile i se opriră 
imediat din tremurat. 

Lui Dixie îi spuse: 

— Nu lipsește mami mult, iubita mea. Tu să fii cuminte. 
Imediat vine mami înapoi. 

Deschise ușa dintre spălătorie și garaj. Un curent de aer rece 
o cuprinse. Își uitase paltonul. Ezită, dar nu trebuia să întârzie. 
Trebuia să miște, miște, miște. 

— Te iubesc, Dixie, te iubesc foarte mult, zise Cora, iar 
căţelușa scheună. Cora închise ușa și intră în garaj. 

Nu se sinchisi să aprindă panourile fluorescente, ci se 
îndreptă direct spre ușa șoferului Fordului Expedition alb ca 
zăpada, care stătea strălucind în umbra singurei boxe. 

Urcă la volan și porni motorul, folosind telecomanda pentru a 
ridica ușa mare de deasupra capului ei. 

Lumina zilei de iarnă scăldă garajul, în timp ce ușa 
segmentată se ridica pe șină cu zgomot. Ei i se părea că 
priveliștea semăna cu momentele din filme în care lumina 
sclipitoare anunţa sosirea a ceva miraculos, fie a unei zâne 
bune, fie a unui extraterestru binevoitor, fie a oricărui alt 
mesager celest. 

În viaţa ei banală urmau să aibă loc evenimente importante. 
Se bucura de apropierea unui moment nedefinit de glorie. 

Un ușor miros de benzină o împinse pe Cora Gundersun să 
întoarcă privirea spre partea din spate a Fordului Expedition. 
Bancheta din spate fusese lăsată în jos. In spaţiul extins de 
depozitare erau aliniate pe trei rânduri cincisprezece canistre 
roșii-aprinse de șapte litri și jumătate fiecare. In seara dinainte, 
deșurubase capacul din vârf și capacul de scurgere de la fiecare 
canistră plină și le înlocuise cu bucăţi de folie de plastic de două 
ori mai groase, prinse cu benzi de cauciuc. 


VP - 33 


Uitase că făcuse acele pregătiri. În acel moment își aminti, și 
nu rămase șocată. Studie canistrele și își dădu seama că trebuia 
să fie mândră de ceea ce făcuse acolo, pentru că vocea 
seducătoare o lăuda și-i vorbea despre lucrul pe care se născuse 
ca să-l facă. 

Pe locul din faţă al pasagerului stătea o oală mare de metal, 
în care gătise multe supe și tocane de-a lungul anilor. Pe fundul 
oalei erau bucăţi din spuma umedă pe care florarii o foloseau ca 
bază pentru aranjamentele lor. Le cumpărase de la un magazin 
de grădinărit. În acea spumă stăteau drepte două mănunchiuri 
de bețe lungi de chibrit, câte zece în fiecare mănunchi. Fiecare 
grămadă era strânsă laolaltă cu benzi de cauciuc, una sub 
capetele chibriturilor, alta spre partea de jos a beţelor groase. 
Lângă oală stătea o mică brichetă cu butan. 

| se părea că acele chibrituri semănau cu trei buchete de 
floricele ofilite, floricele fermecate, care, la rostirea unui cuvânt 
vrăjit, aveau să înflorească în buchete strălucitoare. 

Când ieși cu mașina în acea zi cenușie, nu se sinchisi să ia 
telecomanda și să închidă ușa garajului în urma ei. Vocea aceea 
frumoasă îi spunea că timpul era foarte important, iar Cora era 
foarte nerăbdătoare să afle de ce. 

Când ajunse în capătul aleii, căldura care se resimțea din 
gurile de aerisire o scăpă de senzaţia de rece de pe piele, și nu 
mai avu nevoie de palton. 

În capătul aleii, o luă la dreapta pe șoseaua de gudron cu 
două benzi a comitatului, și porni spre oraș. 


14. 


În timp ce aștepta în casa goală de peste stradă, ascultând la 
telefonul ei de unică folosinţă, Jane găsi interesant faptul că în 
toate cele patruzeci și șapte de minute care-i fuseseră necesare 
lui Lawrence Hannafin pentru a ieși din dressing, acesta nu 
strigase niciodată după ajutor. 

Situat aproape de centrul casei, dressingul nu avea ferestre, 
și poate că jurnalistul era conștient că locuinţa era atât de bine 
construită, încât nimeni nu avea să-l audă strigând dincolo de 
pereţi. Sau poate că deja se hotărâse că articolul pe care i-l 


VP - 34 


oferise ea era prea mare ca să-l poată refuza, indiferent de 
riscuri, caz în care nu putea să cheme ajutoare și să spună cine-l 
încuiase acolo. 

Ea îndrăznea să spere. 

Cu o ultimă bufnitură, ușa crăpată a dressingului se deschise 
cu forță, sau mai degrabă se prăbuși pe podeaua dormitorului, 
urmată de respiraţia greoaie a lui Hannafin, care creștea în 
volum pe măsură ce el traversa camera și se apropia de 
telefonul de pe noptieră, dar apoi scăzu în timp ce se apropia, 
evident, de dormitorul principal, lăsând ușa deschisă în urma lui. 

Se auzi un sunet nou, iar lui Jane îi trebui un minut ca să-și 
dea seama că era probabil apa care curgea în chiuveta de la 
baie. Probabil îi era sete în urma eforturilor, și voia să se și 
stropească pe față cu apă rece. 

După un minut, opri apa și se auzi un șir de sunete imposibil 
de identificat, până când un zdrăngănit fu urmat de sunetul 
inconfundabil scos de el în timp ce urina. Zdrăngănitul fusese 
probabil capacul de toaletă care se lovise de rezervor. 

Evident, nu se sinchisi să se spele pe mâini. 

Se întoarse de la baie. judecând după cât de aproape-i era 
respiraţia agitată și după zbârnâitul ușor al arcurilor, se așezase 
pe marginea patului, la un braţ distanţă de telefon și de 
microfonul lui deschis. 

Dacă ridica receptorul pentru a suna pe cineva, ea trebuia să 
se deconecteze imediat, oprind transmiţătorul nelimitat cu care 
îl asculta, astfel încât el să primească ton de ocupat. În acel 
moment, cipul cu două funcţii pe care i-l implantase în telefon 
avea să se schimbe, să transmită și să intercepteze o linie, pur 
și simplu, iar conversaţia dintre el și persoana pe care-o suna 
avea să ajungă la ea prin combinaţia dintre receptor FM, 
amplificator și reportofon care stătea pe pervaz. 

El respiră de câteva ori încet și adânc, de parcă ar fi încercat 
să se calmeze. Aparent, nu reuși, pentru că nu-și putu potoli 
furia și slobozi un șir pestriţ de obscenităţi. 

Apoi, probabil, își pornise smartphone-ul, pentru că pe linia 
deschisă se auzi melodia de întâmpinare a furnizorului de 
servicii de telecomunicaţii. Era evident că el considera că un 
apel fără fir era privat și mult mai puţin vulnerabil decât un apel 
de pe o linie obișnuită. 


VP - 35 


Ea sperase că Hannafin nu avea să încerce să ia legătura cu 
nimeni, ci avea să aștepte să-l sune ea la prânz, așa cum îi 
spusese c-avea să se întâmple. Poate că dăduse vreun telefon 
nevinovat, ca să anuleze vreo programare de care nu mai voia 
să ţină cont, sau ceva de genul ăsta. Dar erau șanse mari ca ea 
să fie dezamăgită de el. 

Nu se-auzeau sunete de taste care să sugereze c-ar fi 
introdus un număr de telefon pentru a suna. In schimb, el 
mormăia pentru sine. 

— Nebuna, sifilitica dracului. Da, am o pereche, stricato, și nu- 
s de decor. 

Ea bănuia că știe la cine se referea. 

Un alt sunet, care-ar fi putut fi sertarul noptierei, care se 
deschidea. 

— la mai încearcă-mă o dată, curvo, drept între ţâțe îţi bag un 
glonț. 

Poate că scosese revolverul din sertarul de pe noptieră. 

Cam un minut, el se-apucă de niște sarcini pe care ea nu le 
putea identifica, pentru că nu auzea decât niște foșnete ușoare. 

Apoi veni un șir de taste apăsate, în timp ce dădea un telefon. 

Evident, comutase telefonul pe difuzor, pentru că o voce de 
femeie îi răspunse imediat ce telefonul sună a doua oară: 

— Woodbine, Kravitz, Larkin și Benedetto. 

O firmă de avocatură. 

Hannafin spuse: 

— Cu Randall Larkin, vă rog. 

— O clipă, vă rog. 

O altă voce de femeie: 

— Biroul lui Randall Larkin. 

— Lawrence Hannafin, pe Randy îl caut. 

— E într-un alt apel, domnule Hannafin. 

— Aștept. 

— S-ar putea să dureze ceva. 

— Treceţi pe linia privată. Ziceţi-i că e urgent. Că e o 
chestiune de viaţă și de moarte. 

Stând la fereastra casei goale, cu telefonul de unică folosinţă 
la ureche, așteptând ca Randall Larkin să răspundă apelului 
jurnalistului, Jane Hawk urmărea norii de furtună, închiși la 
culoare ca fierul, cucerind văzduhul și înaintând într-o liniște 


VP - 36 


amenințătoare, umbrită, dinspre Glendora spre Pasadena și spre 
punctele dintre acestea. 


15. 


Cora Gundersun locuia într-o zonă rurală, cu câmpuri întinse 
și păduri de conifere - pini Koster, orhidee albastră, pini 
bancsieni?, molizi. Poienile erau acoperite cu o pătură de 
zăpadă imaculată, iar copacii parcă aveau ghirlande, precum 
cele de pe felicitările de Crăciun. Șoseaua comitatului fusese 
deszăpezită, și se întindea ca satinul negru prin ţinutul alb ca o 
rochie de mireasă. 

Albul părea a fi tema zilei: peisajul pe lângă care trecea, 
mașina pe care-o conducea, rochia pe care-o purta, ceața care-i 
învăluia amintirile și-i ascundea amintirile de ea însăși. Această 
ceaţă mentală nu o deranja, de fapt, o alina, acum că a ei 
căţelușă era acasă, în siguranţă, iar ea parcă plutea pe un tărâm 
minunat al iernii. Libertatea de prea multe gânduri era o 
binecuvântare. Toată viaţa, mintea-i alergase de colo-colo, în 
timp ce ea scria continuu o ficțiune pe care nu îndrăznea s-o 
trimită vreunui impresar sau vreunei edituri, în timp ce 
concepuse noi tehnici de predare pentru a reuși să comunice cu 
copiii cu nevoi speciale care-i fuseseră încredințaţi, în timp ce 
făcuse lobby la conducerea școlii pentru a ajuta mai mult băieţii 
și fetele care fuseseră repede date la o parte de către mulţi, ca 
un obstacol, ca o povară. În acel moment se gândea numai la 
frumuseţea și la liniștea ținuturilor prin care trecea, la vocea 
interioară căreia-i păsa de ea și-i promitea împlinirea. 

Drumul cu mașina până în oraș avea să dureze jumătate de 
oră, dacă nu mergea cu viteză. Și nu avea voie să meargă cu 
viteză. Nu primise niciodată amendă pentru depășirea vitezei 
sau pentru orice altă neregulă. Se mândrea în tăcere cu faptul 
că trăia după corpus juris-ul ţării sale, într-o vreme în care legea 
era atacată de peste tot, iar corupţia se dezlănţuia în voie. 
Dintr-un motiv pe care nu-l înţelegea - sau pe care nu era 
nevoie să-l înțeleagă - știa că dintre toate zilele, în acea zi 


23 Arbore conifer întâlnit în zonele montane și boreale din America de Nord. 
VP - 37 


trebuia să conducă respectând regulile drumului și să nu fie 
oprită de vreun polițist. 

La douăzeci și cinci de minute de când își începuse călătoria, 
furtuna închisă în văzduhul înghețat se dezlănțui deodată. Din 
cerul nevăzut, o cantitate ameţitoare de zăpadă începu să cadă. 
In SUV, cu toate geamurile în jurul ei, Cora parcă plutea prin tot 
acel spectacol, de parcă ar fi fost inversate mecanismele unui 
globuleț cu zăpadă, astfel încât în jurul ei era o iarnă care 
acoperise întreaga lume, în timp ce ea se minuna dintr-o sferă 
de sticlă, lipsită de zăpadă. 

Vocea interioară minunată o încuraja să vadă această 
ninsoare ca pe o prevestire. Furtuna nu-i putea umple de 
chiciură părul creţ, n-o putea face să simtă frigul până-n oase, la 
fel cum focul din visul ei nu-i putea face niciun rău. Aceasta era 
o prevestire care confirma invulnerabilitatea ce-i fusese dată, 
protecția absolută de tot ce era fierbinte și rece, ascuţit și bont, 
de toate forțele muritorilor. 

Trecu de periferiile orașului. Opri pe asfalt în capătul 
Fitzgerald Avenue, o pantă lungă, ușoară, care forma o 
intersecție în formă de T cu strada principală. Luă bricheta cu 
butan și o testă ca să fie sigură că mergea. Dacă nu mergea, 
mai avea una în torpedou. Insă mergea. 


16. 


Cerul se întuneca. Parcă era infectat; reședința Hannafin, cu 
toate detaliile ei în stilul Craftsman, devenise ca o casă 
blestemată dintr-un basm; fereastra acestei case-fantomă era 
parcă umbrită de o reflexie pală ca o fantomă a lui Jane cu 
telefonul la ureche... 

Randall Larkin, de la firma Woodbine, Kravitz, Larkin & 
Benedetto, răspunse la telefonul lui Lawrence Hannafin. 

— Chestiune de viaţă și de moarte? Ar fi bine să nu fie mai 
puţin de-atât, Larry, că a trebuit să refuz un client foarte 
important, care nu-i obișnuit să fie refuzat. 

— E sigură linia, nu? 

— Da, da. De două ori pe zi o verificăm. Eşti pe difuzor? 


VP - 38 


— Stai liniștit, că-s singur, ma-mbrac. A fost ceva belea mare. 
Al dracului să fiu dacă m-o mai prinde aia gol. 

— Care aia? 

— Am avut o vizitatoare. Văduva, scorpia aia văzută ultima 
oară în Napa. 

Jane credea că faptul că Larkin nu răspunsese însemna că nu 
reușise să interpreteze imediat descrierea jurnalistului. De fapt, 
el înmărmurise. 

Apoi, furia și suspiciunea i se îngemănară în voce: 

— Să-mi trag una! Tu faci mişto de mine. Ţi-a sunat aia la 
ușă? 

— Am ieșit de la duș, și iacăt-o cu pistolu-n faţa mea. 

— Dar n-are de unde să știe. 

— N-are, repetă Hannafin. Nu știe. Vrea să scriu eu articolul, 
în exclusivitate. Mi-a spus ea tot. 

— Acum unde-i? 

— Nu știu. Mi-a zis să mă gândesc, că mă sună după ce mă 
gândesc, pe urmă m-a închis într-un dulap, ca să nu pot să mă 
iau după ea, să nu văd ce mașină conducea. Ca să ies, a trebuit 
să sparg ușa. Scorpia mi-a lăsat doar un ciocan și-o șurubelniţă. 
Tare mi-ar plăcea s-o dezbrac și să-i arăt cum se folosește în 
alte moduri șurubelniţa aia. 

— Nu te consuma pe chestii de-astea. 

— Nu mă consum. 

— Pare că te consumi. 

— i-am zis că nu mă consum. E o oportunitate. 

— E o oportunitate incredibilă, fu de acord Larkin. 

— Nu cred că mai e brunetă. Purta o perucă lungă și blondă, 
care o făcea să arate cum arăta înainte să-nceapă toată 
povestea asta. Așa ceva ar fi purtat numai dacă n-ar fi vrut să 
văd eu că și-a schimbat freza și culoarea părului, ca să nu fie la 
fel ca-n niciuna din pozele de pe site-ul NCIC. 

— Ce mă doare pe mine-n cur de părul ăleia? întrebă Larkin. 

— Eu sunt reporter. Observ detalii. Zic și eu. Oricum, mă sună 
la prânz. Putem să dăm de ea? 

— Folosește un telefon de unică folosinţă. Dar poate reușim 
cuiva. 

— Auzi, zi-i disk-jockey-ului nostru că ea l-a implicat în chestia 
asta. Crede că eu sunt de părere că nu-i pe bune. 


VP - 39 


Jane se gândea că „disk-jockey” era un fel de-a spune „D)”. 
Acestea erau inițialele primelor două nume ale lui David James 
Michael, miliardarul șarmant cu trei prenume. Poate că urma de 
aciditate din profilul alcătuit de Hannafin lui Michael fusese 
intenţionată, ca să nu pară că jurnalistul băgase mâna adânc în 
buzunarul bogătașului. 

— Mai întâi, zise Larkin, trebuie să-l pun repede în mișcare pe 
omul nostru de la NSA”. N-avem destul timp până la prânz. Nu 
știu dacă-i posibil. 

— Să zicem c-o băgăm la zdup, spuse jurnalistul. Dup-aia, eu 
sunt promovat mai repede ca editor. 

— Toate la vremea lor. 

— Da'-mi bag picioarele. Vreau și io niște recunoștință. 

— Hai, că n-am timp de de-astea acum. 

— Vreau niște recunoștință, Randy. 

— A trecut doar un an și ai uitat ce s-a făcut deja pentru tine? 

— Promisiunea-i promisiune, și mie mi s-a promis lucrul ăsta. 

— Sigur o să primeşti funcţia aia mare. Acuma, stai şi- 
așteaptă. 

— Poţi să fii sigur, zise Hannafin și termină apelul. 

Pe linia deschisă a jurnalistului se auzi bocănitul smartphone- 
ului lui pus pe noptieră. 

Jane îl auzea mișcându-se pe-acolo. Probabil că terminase de 
îmbrăcat. 

Voiau să-l facă editor la ce? - la ziarul la care scria? Dacă 
David James Michael deținea oricare parte din acel ziar sau din 
compania-mamă, interesele sale erau bine ascunse. 

Deci Hannafin se dovedise a fi un porcușor cu botu-n troaca 
lui D.J. Michael, încă un vândut într-o lume de vânduți. Nu-și 
punea mari speranţe în el; dar când venea vorba de jurnaliști, 
era singura ei speranţă. 

Dacă depresia ar fi fost o opţiune, și-ar fi cumpărat o sticlă de 
votcă, s-ar fi cazat la un motel sub un nume fals și ar fi dispărut 
fără urmă din acel război, timp de câteva zile. Dar frumosul ei 
fiu, Travis, trăia sub ameninţarea morții. lar memoria soţului ei 
era pătată de o crimă deghizată în sinucidere. lar tatăl ei, 
aclamatul pianist, rămăsese undeva afară, într-un turneu de 
succes, sperând că fiica lui, o fugară, avea să fie închisă sau 


24 National Security Agency, agenţia naţională de securitate a Statelor Unite ale 
Americii, fondată în 1952. 


VP - 40 


împușcată cu mult înainte ca el să fie nevoit să plătească pentru 
ceea ce-i făcuse mamei ei, cu nouăsprezece ani înainte. N-avea 
timp pentru depresie. Nici măcar un minut. 

N-avea nici cea mai mică înclinaţie spre depresie. Depresia 
era pentru acei oameni disperaţi care hotărâseră că viaţa nu 
avea niciun sens, dar Jane știa, în schimb, că viaţa avea prea 
mult sens pentru a putea fi procesată, că fiecare minut din viaţă 
era plin de înţeles, plin până-n vârf. Uneori, înțelesul era la fel 
de clar și de pătrunzător ca înțepătura unui ac în gât. Alteori, 
era atât de încărcat de bucurie, încât inima care parcă-ţi plutea 
părea gata să te înalțe în tăriile cerului, printre păsări, deși o 
mare parte din înţelesul cel mai profund al vieţii o depășea, 
latent și misterios. 

Stând la fereastră, privind spre casa în stil Craftsman de peste 
stradă, se întreba cum să aducă niște înțeles în viața lui 
Lawrence Hannafin, astfel încât jurnalistul să beneficieze de 
darul ei, să poată vedea cu ochi limpezi sensul nenorocit al vieţii 
lui, așa cum o trăise până atunci, și astfel să-și recunoască 
poziția în acel univers încărcat de spiritualitate, mai proastă 
decât aceea a unui gândac care se târăște orbește printr-un 
canal lipsit de lumină. 


17. 


Cerul ascuns revarsă fulgi ca niște petale ce cad din belșug, 
ca la o nuntă cu un milion de garoafe; Cora Gundersun e 
îmbrăcată complet în alb, în timp ce un alb plăcut îi mângâie 
mintea; lemnul alb-spălăcit al chibriturilor adunate eficient 
laolaltă... 

Flacăra brichetei cu butan aprinse primul mănunchi de vârfuri 
de chibrit albastre, care scoase un sunet între bolborosit și vâjâit 
în timp ce ele se aprindeau, devenind torţe în miniatură. Cora 
scăpă bricheta și scoase Expeditionul de pe asfalt, ajungând din 
nou pe Fitzgerald Avenue și coborând spre intersecţia cu strada 
principală. 

În capătul Fitzgerald Avenue, chiar peste strada principală, se 
afla istoricul hotel Veblen, construit în 1886 și renovat de trei ori 
de-atunci, cel mai recent în anul anterior. Restaurantul ocupa o 


VP - 41 


jumătate din partea îndreptată spre stradă a parterului clădirii, 
și avea ferestre care ofereau în acel moment o priveliște 
excelentă a zonei centrale ușor învechite, împodobită cu zăpada 
care cădea. 

În timp ce se apropia de intersecţia aflată la un cvartal lung 
distanță de strada principală, Cora ţinea volanul cu mâna 
stângă. Cu mâna dreaptă scoase mănunchiul de chibrituri 
arzânde din spuma udă de la florărie. Se folosi de ea pentru a 
aprinde al doilea mănunchi, apoi aruncă prima torță mică în 
spatele Expeditionului. Acolo, aceasta aprinse imediat cele două 
sute de vârfuri de chibrituri împrăștiate printre canistrele de 
benzină. 

Mirosul de sulf care se răspândea prin mașină nu făcuse parte 
din visul ei cu mersul printre flăcări; dar pe Cora nu o deranja. Il 
considera drept mirosul invulnerabilităţii. Vocea șoptită îi 
spunea să respire adânc, ca să scape de orice risc de a arde, ca 
să fie din nou figura minunată care-i făcea pe privitori să 
rămână uluiţi. 

În spaţiul de depozitare din spatele ei, covorul luă foc aproape 
instantaneu. Fumul subţire era mai puţin atrăgător decât 
mirosul de sulf al chibriturilor ce ardeau, dar, desigur, nu-i putea 
face rău. 

Pe drumul spre oraș, benzina din cele cincisprezece canistre 
fusese afectată de mișcările  SUV-ului,  pleoscăind și 
învolburându-se între pereţii de metal care-o ţineau închisă. 
Astfel, generase o căldură care dusese la o ușoară expansiune 
în volum, ridicând aburi care umflau folia de plastic ce servea 
drept acoperire pentru orificiile de umplutură. Acele fâșii extrem 
de subţiri de plastic se umflară ca niște baloane în miniatură, iar 
unele se desprinseră parțial de benzile de cauciuc care le ţineau 
în loc. Vaporii volatili se condensară pe partea interioară a 
acelor profilactice inadecvate, pătrunseră prin crăpături 
minuscule și se scurseră pe canistre, nu în cantităţi mari, ci în 
șiroaie subţiri, poate nu mai mult de treizeci de grame din toate 
canistrele laolaltă. 

Până când Cora ajunse pe ultimul cvartal de pe Fitzgerald și 
acceleră spre strada principală, spre istoricul hotel Veblen, 
flăcările lacome ajunseră pe canistre, găsiră folia de plastic și o 
înghiţiră. În timp ce arunca al doilea mănunchi de chibrituri care 
ardeau în spaţiul din spatele ei, auzi bufnitura care răsună când 


VP - 42 


unul dintre acele rezervoare luă contact cu flăcările, apoi încă o 
bufnitură, dar pentru că acele canistre aveau găuri în două 
locuri, și pentru că temperatura în creștere rapidă nu era 
suficientă pentru a precipita o expansiune catastrofală a 
combustibilului, explozia nu avu loc imediat, ci răsună doar 
trosnetul flăcărilor care ieșeau din orificiile de umplere. 

Oglinda retrovizoare oferea o priveliște a flăcărilor care 
mocneau în toată splendoarea lor multicoloră, iar Cora văzu 
pietoni pe trotuar, uluiţi că ea trecuse de la mersul prin foc la 
condusul prin foc. Uimirea lor o încântă, iar ea râse. Nu era 
câtuși de puţin alarmată de aerul care devenise deodată torid, 
pentru că era - așa cum fusese și înainte - ignifugă. Era atât 
scriitoarea, cât și protagonista acestei povești, și în ciuda 
faptului că aerul devenise brusc atât de fierbinte și de uscat 
încât îi crăpase instantaneu buzele și-i pârlise interiorul nărilor, 
nu se temea, pentru că vocea minunată care o încuraja trebuia 
să fie vocea aceluiași Dumnezeu care îl sfătuise și ocrotise pe 
Șadrac? în cuptor. Șadrac, Meșac și Abednego supravieţuiseră 
pedepsei capitale în cuptorul regelui fără un fir de păr pârlit, și 
astfel avea să scape și ea din acea încercare, fără să se ardă, în 
vreme ce privitorii se minunau și strigau de admirație. 

În timp ce limbile de foc înghiţeau partea din spate a 
scaunului şoferului, străbăteau bordul, treceau printre 
banchetele din față, iar fumul înainta cu furie, Cora Gundersun 
avu parte de un moment cumplit în acea procesiune de altfel 
triumfătoare. Zări un câine în lesă, stând cu stăpânul pe trotuar. 
Deși era un retriever auriu, nu un teckel cu părul lung, își aduse 
aminte de Dixie Belle, singură acasă, și fu pătrunsă de un dor 
mistuitor de Dixie a ei cea dulce, un dor care-i limpezi mintea o 
clipă, astfel încât să-și dea seama în ce situaţie cumplită se afla. 
Dar, cu o șoaptă liniștitoare, vocea minunată îi alungă teama și 
o înlocui cu un val de bucurie, iar ea strigă de extaz în timp ce 
flăcările treceau de pe bord pe marginea fustei ei. 

Când căldura ieși pe geamul ușii din spate, mare parte din 
fum fu absorbită prin acel orificiu. Flăcările de pe bord zburau în 
spate și-și treceau aripile luminoase prin părul creţ al Corei. Ea 
călcă pedala de accelerație până la podea. Cu vivacitatea unei 


25 Sadrac, Meșac și Abednego erau profeti vechi-testamentari care au supravieţuit în 
cuptorul regelui persan Darius, fiind puși acolo ca pedeapsă pentru că nu au renunţat 
la Dumnezeu, și nu s-au închinat lui ca unui zeu. 


VP - 43 


eroine din povestea aceea, cea mai bună pe care-o scrisese 
până atunci, scoase un strigăt de victorie în timp ce se îndrepta 
spre intersecţie ca o rachetă. 

Sub un cer aspru, mai alb decât un ochi cu cataractă, prin 
zăpada care cădea ca dintr-o cascadă, ca dintr-o Niagara 
cristalizată, Expeditionul alb despică flăcările care năvăleau. lar 
ea, îmbrăcată în alb, la fel ca în vis, purtând singura rochie în 
care se simţise oarecum drăguță, intră în peretele din faţă al 
restaurantului hotelului. Bucăţi mari de sticlă se prăbușeau 
peste oamenii care luau masa de prânz. Mesele, scaunele, 
vasele și oamenii erau aruncați la o parte de intrarea ei 
grandioasă. In sfârșit, se declanșară exploziile care-o trimiseră 
pe Cora Gundersun de pe această lume. Vehiculul se zgudui și 
se opri, benzina arse puternic, cu flăcări mari, revărsându-se 
năvalnic prin încăperea spațioasă. Era un pericol prea mare 
până și pentru echipa de securitate, alcătuită din șase oameni. 
Flăcările îi cuprinseră și pe ei, și pe guvernator, care venise din 
capitală pentru a sărbători redeschiderea acelui hotel istoric. 


18. 


Jane ţinea telefonul de unică folosinţă în apropiere. 
Transmiţătoarele nelimitate din telefoanele fixe ale lui Lawrence 
Hannafin încă-i puneau la dispoziție tot ce spunea el cât timp 
era în oricare dintre cele patru camere ale reședinței lui în care 
se aflau ele. 

In baia mare a casei goale de peste drum, ea își scoase 
peruca blondă, o puse într-o pungă de plastic și o băgă înapoi în 
sacoșa ei mare. Hannafin avusese dreptate bănuind că nu mai 
era nici blondă, nici brunetă. Părul ei arămiu nu mai era nici 
drept și lăţos, dar era suficient de creţ încât să păcălească 
ochiul astfel încât acesta să-i vadă faţa ca având o altă formă 
decât în fotografiile de pe Internet. 

In viaţa ei nenorocită, înainte să devină fugară, purtase 
rareori mult machiaj, pentru că nu avusese nevoie de el; dar 
erau momente în care fondul de ten, rimelul și rujul puteau 
reprezenta un soi de mască ce-i permitea un oarecare 
anonimat. Poate că senzaţia era mai puternică decât realitatea. 


VP - 44 


În acel moment, se hotărî să rămână fără machiaj. Păstră șapca 
și scoase din sacoșă o pereche de ochelari cu ramă de baga și 
lentile de sticlă, un element de recuzită pe care să-l folosească 
atunci când pleca de acolo. 

Ajunsă din nou la fereastra dormitorului, așteptând să afle ce 
avea să dezvăluie Randall Larkin când îl suna pe Hannafin, 
analiză din memorie conversaţia anterioară dintre cei doi. Două 
lucruri pe care le spusese avocatul o interesau cel mai mult. 

„Trebuie să-l pun repede în mișcare pe omul nostru de la NSA. 
N-avem mult timp până la prânz”. 

NSA trebuia să fie Agenţia Naţională de Securitate. 
Implanturile cerebrale cu nanoboţi ale regretatului Bertold 
Shenneck reprezentaseră Sfântul Graal pentru toți nenorociţii 
beti de putere, astfel încât el și David James Michael reușiseră 
să urzească împreună o conspirație în care erau implicaţi 
acţionari din sectorul privat și oficiali din guvern, care 
corupseseră împreună figuri importante din FBI, Departamentul 
de Securitate Internă, Departamentul de Justiţie și Agenţia 
Naţională de Securitate. Pentru început. Era de la sine înţeles că 
CIA, IRS?’ și probabil fiecare departament al guvernului, tocmai 
până la cel mai înalt nivel al ramurii executive și al celei 
legislative, aveau probabil - dacă nu erau chiar pline ochi de ei - 
cel puţin câţiva membri din acea adunare maniacă și utopică de 
indivizi cu apucături totalitare. 

Dintre toate departamentele și agenţiile guvernamentale care 
se ocupau cu aplicarea legii și apărarea naţiunii, NSA era, 
probabil, aceea cu cele mai multe secrete și cea mai puternică. 
Utah Data Centre, clădirea de nouă hectare care-i aparţinea, 
putea prinde din aer fiecare apel telefonic, mesaj pe telefon sau 
orice altă formă de transmisie digitală, le putea stoca, și putea 
efectua o analiză a metadatelor, în scopul de a descoperi probe 
ale activităţilor teroriste și ale altor ameninţări la adresa 
siguranţei naţionale. 

NSA nu citea mesajele și nu asculta apelurile în timp real, și 
abia mai târziu analiza acea cantitate infimă dintr-un procent 
semnalat de un program de scanare analitică. Dacă Larkin și 
nenorociţii de teapa lui aveau un oficial de la NSA într-o poziţie 
destul de înaltă încât să-i ajute să identifice semnalul de pe 


26 internal Revenue Service, agenţia naţională de administrare fiscală a Statelor Unite 
ale Americii, fondată în 1862. 


VP - 45 


telefonul lui Jane - și locaţia ei - în timp ce ea discuta cu 
Lawrence Hannafin la prânz, putea însemna doar că programul 
de survolare a zonei metropolitane despre care se zvonea era 
real. 

Chiar și cu patru ani înainte, unii dintre agenţii FBI 
speculaseră că, în orașele mari, NSA avea avioane speciale de 
supraveghere, cu personal gata de zbor la câteva minute după 
ce primea ordinul de pornire. Când zburau la înălţimi mici, acest 
lucru permitea o rază de monitorizare de cel puţin optzeci de 
kilometri. Se presupunea că aceste avioane erau dotate cu 
echipamente care le permiteau să „pescuiască” din oceanul 
nemărginit al semnalelor de telecomunicaţii numai undele 
rezervate telefoanelor mobile. Mai mult decât atât, se spunea că 
operatorul de la bord putea ajusta programul de scanare 
analitică astfel încât să caute cuvintele specifice unei crize în 
desfășurare - cum ar fi numele teroriștilor pe care îi căutau sau 
numele unei ţinte asupra căreia se credea că un grup de 
teroriști ar fi putut plănui un atac iminent. 

În acel caz, pentru că echipa aeriană de căutare avea 
numerele smartphone-ului și telefoanelor fixe ale lui Hannafin, 
le puteau monitoriza, puteau aștepta apelul lui Jane și puteau 
folosi tehnologia de urmărire până la sursă pentru a afla locaţia 
telefonului ei de unică folosinţă, fie că stătea pe o bancă în parc 
sau conducea o mașină. 

Nu avea importanţă. În acel moment, știa că Lawrence 
Hannafin nu era un jurnalist corect. Nu avea să-l sune la prânz. 

Dar, datorită lui Hannafin, aflase că avocatul, Larkin, era un 
asociat al lui David James Michael, poate chiar unul dintre 
apropiații miliardarului. Era o pistă nouă. O sursă. 

Dacă nu găsea un reporter care să dezvăluie povestea, avea 
să fie nevoită să pornească ea pe urmele lui D.J. Michael. Un om 
atât de bogat ca el avea să fie greu de încolţit. Dacă fondatorul 
Facebook, Mark Zuckerberg, era înconjurat întotdeauna de 
șaisprezece bodyguarzi înarmaţi până în dinţi, așa cum aflase 
dintr-o sursă de încredere, atunci era foarte probabil că DJ. 
Michael avea și mai mulți. 

Averile celor doi erau aproximativ egale, dar Michael avea 
mai multe de ascuns. Și știa că Jane ajunsese deja la Bertold 


27 Mark Elliot Zuckerberg (n.1984), programator și antreprenor american, fondatorul 
rețelei de socializare Facebook, lansată în 2004. 


VP - 46 


Shenneck și la un avocat, William Overton, care era un asociat 
apropiat al acestuia. Erau morți. Și deși ea era căutată de 
aproape toate agenţiile polițienești din ţară, până în acel 
moment, rămânea liberă să-și urmărească prada. 

Al doilea lucru interesant pe care Randall Larkin îl spusese pe 
durata  conversaţiei sale telefonice cu Hannafin trebuia 
interpretat, dar ea era sigură că ajunsese să înțeleagă despre ce 
era vorba. Când jurnalistul insistase să fie numit redactor-șef al 
ziarului la care lucra, când declarase că merita recunoștință 
pentru faptul că le dăduse acea ocazie de a o prinde pe Jane, 
avocatul răspunsese cu subiînţeles. 

„A trecut un an și deja ai uitat ce s-a făcut pentru tine?” 

Sakura, soţia cu care Lawrence Hannafin fusese căsătorit timp 
de șaptesprezece ani, murise cu un an înainte. 

Deși Jane nu cunoștea toate detaliile, femeia avusese o 
problemă gravă de sănătate. 

Hannafin nu era aproape de soţia lui când se întâmplase 
nenorocirea. Era plecat din oraș, pentru a scrie un articol. 

Cu prieteni precum Randall Larkin și D.J. Michael, nu era 
nevoie să se murdărească de sânge pe mâini. 


19. 


Timp de câteva minute, transmițătoarele nelimitate nu 
trimiseră altceva decât tăcere dinspre casa lui Hannafin spre 
telefonul de unică folosinţă al lui Jane. 

Când el începu din nou să facă gălăgie, ea auzi zdrăngănitul 
vaselor și clinchetul tacâmurilor, zornăitul a ceea ce părea a fi o 
tigaie pusă pe plită, iar ea presupuse că el era în bucătărie și-și 
pregătea micul dejun. Filtrul de cafea, care stătea aproape de 
telefonul de pe perete, intră în funcţiune. Sunetul specific, 
bolborosit, îi confirmă locaţia. 

În stradă, traficul scăzuse. Copiii plecaseră la școală, părinţii 
la lucru. 

În Los Angeles și în împrejurimi se vedea rareori un cer atât 
de urât ca în momentul acela, cu norii care parcă se înghesuiau 
unii în ceilalţi creând contururi negre pe fondul gri. În Virginia, 
unde locuise alături de Nick, și unde se născuse Travis, la 


VP - 47 


furtuni, cerul arăta de obicei spectaculos, dar acolo unde era în 
momentul acela, până și vremea urâtă era liniștită, iar tunetele 
și fulgerele erau rare. 

La vreo cinci minute după ce jurnalistul intră în bucătărie și la 
douăzeci de minute după ce Larkin își terminase apelul anterior, 
avocatul îl sună înapoi. Tonul de apel de la smartphone-ul lui 
Hannafin consta în câteva note din melodia Dont Let the Sun 
Go Down on Me a lui Elton John. 

Răspunse la telefon: 

— Da. 

— Vezi că-s în aer. Dacă sună mai devreme, o să caute toate 
frecvențele și-o să fie pregătiţi pentru ea. 

— Și când o găsiţi? 

— Ne gândim c-o să rămână în apropiere până vorbește cu 
tine. Peste încă douăzeci de minute o să avem douăzeci de 
unităţi terestre pe o rază de 32 de kilometri de tine, în 
așteptare. 

— Și cu vremea? 

— Mă, tu iar ești pe difuzor? Că-mi dai emoţii-aici. 

— Hai, nu te mai agita aiurea. Lucrez cu mâinile. Pregătesc 
micul dejun, plus că am o bucată pe blat, pentru orice 
eventualitate. 

— Bucată? Ce bucată, mă? 

— Bucată, ţeavă - armă. Dacă-i trece iarăși prin cap să mă 
surprindă, îi înfig un glonţ între țâțe. 

— O să sune, așa cum a zis. Nu riscă să se întoarcă până nu-i 
convinsă c-o s-o ajuţi cu adevărat. 

— Nu știi niciodată ce dracului o să facă una ca ea. E la fel de 
previzibilă ca un cutremur. Și cum zici că rămâne cu vremea? 

— Cum să rămână? întrebă Larkin. 

— Dacă se dezlănțuie furtuna, nu rămân piloţii la sol? 

— Nu, nu. Numai dacă bate vântul prea tare, dar n-ar trebui 
să se întâmple asta. Când te sună, vezi s-o ţii cât de mult poţi la 
telefon, să te faci că nu știi ce să crezi, dar că înclini spre ea, s-o 
obligi să ducă niște muncă de lămurire. 

— O să-și dea seama că improvizez, o să știe de ce și o să 
închidă. De obicei, bunăciunile sunt bătute-n cap, dar în cazul ei 
nu-i așa. 

— Eşti reporter, deci le ai cu vrăjeala. Folosește-ţi talentul. Ce- 
i zgomotul ăla? 


VP - 48 


— Bat ouă pentru omletă. 

— Nu-i deloc roz, nu? Viaţa de văduv. 

— E mai bună decât cealaltă variantă. O scorpie ca asta te 
face să te lași de femei pe viaţă. 

— Vezi să-ţi treacă dracii până te sună. O să-și dea seama 
după ton că ești cu capsa pusă, cât te-oi crede tu de șmecher. 

— Nu-ţi face tu griji în privinţa mea. Oriunde-ar fi, sper s-o 
trântească ăștia repede și ca lumea. 

— Tu ţine-o pe linie, zise Larkin. Și vezi să nu arzi pâinea 
prăjită. 

Avocatul încheie apelul. Când crezu că nu mai era nimeni care 
să-l audă, Hannafin spuse: 

— Mă pupi în cur, vânător de victime. 


20. 


Cărând sacoșa, purtând ochelari cu ramă de baga, cu părul 
arămiu ieșindu-i în bucle de sub șapcă, Jane mergea spre sud, 
îndepărtându-se de casa goală și de reședința Hannafin, și 
ieșind în dimineaţa cețoasă și plină de promisiuni. 

Furtuna încă nu-și abătuse ploaia, dar suflul ei sparse liniștea. 
Vârfurile ascuţite ale frunzelor de palmieri parcă-și șopteau unul 
altuia; dacă briza devenea vânt, frunzele ar fi foșnit zgomotos. 

Când trecu pe lângă grilajul unei scurgeri, aruncă telefonul de 
unică folosinţă printre gratiile acestuia și ezită doar cât să audă 
telefonul căzând cu un pleoscăit în bezna cu duhoare de 
șobolani morți. 

Merse un cvartal și jumătate și se întoarse spre est la colț. 
Fordul ei Escape negru era parcat sub ramurile pline de rouă, 
parcă dantelate, ale arborilor de piper roșu?. 

Mașina fusese furată în Statele Unite, suferise modificări 
substanţiale în Nogales, Mexic; primise un nou număr de motor, 
fusese revopsită, apoi fusese trimisă la un reprezentant de 
vânzări auto fără licență din Nogales, Arizona. Dealerul de 
mașini lucra într-un șir de grajduri fără însemne de la o fostă 
fermă de cai și nu accepta cecuri sau cărţi de credit. Nici 


28 Denumirea populară a arborelui Schinus. 
VP - 49 


împrumuturi nu făcea. Jane plătise cu bani grei pe care-i luase 
de la niște oameni periculoși din New Mexico. 

GPS-ul vehiculului, cu emițătorul de răspuns după care putea 
fi identificat, fusese demontat pentru ca Escape-ul să nu poată fi 
urmărit prin satelit. 

Pentru moment, încheiase cu San Gabriel Valley, dar nu și cu 
Lawrence Hannafin. Nu avea să se bucure de prea multă atenţie 
din partea ei, pentru că avea capturi mult mai mari de făcut. Dar 
era unul dintre Ei un membru al confederației de sociopaţi pe 
care D.J. Michael și răposatul Bertold Shenneck, țesătorii urzelii, 
o plănuiseră, și mai devreme sau mai târziu, avea să-l facă să 
plătească. 

Se îndreptă spre vest, spre San Fernando Valley, care părea 
mai roasă de vreme și mai „obosită” decât San Gabriel Valley. 
Declinul nu era evident în fiecare oraș, iar deteriorarea era 
uneori superficială, discretă. 

Dar pe alocuri, era cumplită. Era ca un putregai, ca un val de 
disperare, după care putea fi diagnosticată corupţia care 
secătuia ţara. 

Într-o zonă care nu fusese lovită de nenorocire până la 
momentul acela, se opri la o alimentară și comandă mâncare la 
pachet. Pentru a nu fi recunoscută, nu se baza doar pe o frizură 
nouă și pe ochelari de recuzită, ci și pe o atitudine pe care 
nimeni n-ar fi asociat-o cu o fugară. Nu ţinu capul plecat, nu-și 
trase cozorocul șepcii peste sprâncene, ci zâmbi frumos tuturor, 
se băgă în vorbă cu tipul care-i luase comanda și se opri să aibă 
o discuţie scurtă și haioasă cu o fetiță drăguță care aștepta cu 
mama ei să-și ia comanda. Jane nu era texană, dar Nick se 
născuse și crescuse în Texas, așa că ea era în stare să le imite 
destul de bine accentul tărăgănat, care nu semăna deloc cu 
vocea pe care o auziseră telespectatorii pe fragmentele de 
filmări de la FBI care circulaseră pe la știri. 

În timp ce stătea în mașină și mânca, fulgerele brăzdară cerul 
de trei ori, repede. Copacii, clădirile și mașinile care treceau 
parcă tremurau pe strada cu lumini stroboscopice. Apoi urmă un 
trosnet, de parcă scoarța pământului s-ar fi crăpat după o 
lovitură violentă a unei forțe catastrofale. Ploua torențial, intens, 
ca la tropice. Dincolo de geamurile Fordului, lumea se pierdu în 
ceaţă. Jane se bucura de intimitate. 


VP - 50 


21. 


Piticii de grădină stăteau și îndurau ploaia de multă vreme. 
Casa de fermă cu un singur etaj din Reseda? era bine 
întreţinută. Pe poarta gardului alb, o plăcuţă verde declara, cu 
litere albe și frumoase: CASA BUNICULUI ȘI-A BUNICII. Curtea 
era ocupată de șase pitici de grădină. Trei păreau destul de 
gânditori, și trei erau încremeniţi în poziţii de dans. În curte se 
aflau și o scăldătoare pentru păsărele și o morișcă de vânt de un 
metru și douăzeci înălțime. Pe o pancartă de deasupra ușii de la 
intrare scria BINECUVÂNTEAZĂ CASA ACEASTA. 

Totul era o mare vrăjeală. Asta înţelegea proprietarul prin 
camuflaj. Dacă oamenii ăştia avuseseră vreodată nepoți, 
probabil că-i mâncaseră. 

Pe actele de proprietate erau trecute numele lui John și Judy 
White. Deși locuiau acolo, se numeau Pete și Lois Jones. Numai 
Dumnezeu știa care erau numele lor adevărate, și probabil că 
nici El nu știa. 

Erau refugiaţi sirieni care probabil că nu fuseseră niciodată 
sirieni, acceptaţi în Statele Unite cu documente false pe care le 
distruseseră după aceea. Aparent, locuiau în Boston cu niște 
rude care îi sponsorizau, dar rudele nu existau, deși povestea cu 
Bostonul era adevărată. 

Urcând pe veranda acoperită, Jane strânse umbrela pliabilă, 
se sprijini de un ghiveci și apăsă butonul soneriei. 

Lois deschise ușa. Era o femeie de cincizeci și ceva de ani, 
brunetă, plinuță, îmbrăcată cu un trening roz, care-i era prea 
mic. Purta ojă verde. Șase inele cu diamante cât boabele de 
struguri. Avea ochii negri și-o căutătură tăioasă de-ar fi putut 
spinteca un pește. 

Vorbi, deși-i atârna o ţigară din colţul buzei de jos. Avea un 
accent mai degrabă est-european decât unul din Orientul 
Mijlociu. Femeia spuse: 

— Repede-ai venit. 

— Am multă treabă mai târziu. Speram că-i gata comanda 
mea. 

— Ești udă. 

— Plouă. Îmi cer scuze. 


29 Cartier din San Fernando Valley, Los Angeles, California. 
VP-51 


— Nu-i bai, scumpo. Hai înăuntru. 

Casa duhnea a fum de ţigară. 

— la loc, ia loc. Vorbesc io cu Pete. 

Pe canapeaua albastră stătea tolănit un motan gras. Se uită 
urât la Jane, cu ochii-i de viperă, galbeni ca gălbenușul de ou. 

Jane stătea pe marginea unui şezlong La-Z Boy®™. 

Nimic din interiorul casei nu semăna cu exteriorul desprins din 
ilustrațiile lui Norman Rockwells:. Dar nu era nici ceva neobișnuit 
la el, până nu mergeai în camera mare din spate, unde Pete 
fuma ţigară după ţigară în timp ce lucra cu tiparniţe vechi, 
imprimante cu laser, mașini de laminat și tot soiul de alte 
echipamente folosite pentru a produce toate genurile de 
documente falsificate impecabil. 

Acei oameni îi fuseseră recomandaţi de dealerul de mașini de 
pe piața neagră din Nogales, Enrique de Soto, care îi vânduse 
Fordul Escape. ÎI știa pe Enrique pentru că-i ieșise-n cale pe 
vremea când ea încă lucra la Birou, ca agentă, în căutarea unui 
criminal în serie numit Marcus Paul Headsman, care se 
considera îndreptăţit să se ridice la nivelul numelui*?, adunând 
capete. Headsman furase una dintre mașinile furate ale lui 
Enrique - moment de dreptate ca-n stradă într-o societate tot 
mai puţin înclinată spre a face dreptate adevărată în fiecare an 
- și după arestarea lui, spera să câștige un favor, două, dându-l 
de gol pe dealerul de mașini. 

Sunt mai mulţi infractori decât oameni buni care să-i pună pe 
fugă. E nevoie ca polițiștii de toate soiurile să facă trieri, la fel 
cum fac doctorii din secţiile de urgenţă în situaţii de criză unde 
sunt prea mulţi răniţi de tratat. Așa cum se întâmpla de mai 
multe ori decât era publicul dispus să creadă, acele autorităţi 
cărora Enrique le fusese repartizat erau nervoase, depășite 
numeric și aveau capturi mult mai importante de făcut. Dosarul 
lui fu pus într-un sertar cu o etichetă de genul CAND O INGHEȚA 
IADUL, unde avea să se îngălbenească și să devină fragil, până 
când, după un deceniu sau două de la acel moment, avea să fie 
aruncat, pentru a face loc unor cazuri noi, pe care nimeni n-avea 
timp să le ancheteze. 


30 Companie de fotolii, canapele și șezlonguri deschisă în 1927 la Michigan, SUA. 
31 Norman Percevel Rockwell (1894-1978), pictor, desenator și ilustrator american. 
32 „Headsman” s-ar traduce aproximativ „Căpetenia”. 
VP - 52 


Jane îi vizitase pe Lois și Pete cu două zile înainte. Ca parte 
din oferta lor de servicii, puneau la dispoziţie cinci peruci de 
calitate bună, de diverse culori, cu diverse frizuri, o gamă de 
lentile de contact eliberate fără prescripţie medicală, care-i 
schimbau culoarea ochilor, noi plăcuţe de înmatriculare false și 
fotografii care erau pe un set nou de permise de conducere. 

O a doua pisică albă își făcu apariţia și scuipă spre Jane, cu 
spinarea arcuită, cu ochii de o culoare verde potrivită pentru 
licoarea din ceaunul unei vrăjitoare. 

Ea se ridică de pe La-Z Boy, pisica sări pe el, iar Jane se mută 
pe un fotoliu din piele, zgâriat zdravăn. 

Deși avea deja o colecţie de permise false, nu mai aveau nicio 
valoare pentru ea. Erau pe nume diferite, eliberate din state 
diferite, dar fiecare avea o poză cu înfățișarea ei dinainte ca faţa 
să-i fie arătată pe la toate jurnalele de știri din ţară. 

Când se întoarse Lois, ducea cu ea un plic mic și o pungă de 
cumpărături din plastic în care erau cele cinci peruci de care 
avea nevoie pentru a arăta ca pe permisele false. 

Jane luă actele de identitate laminate din plic și le aranjă. 
Șase. Unul avea o poză cu ea așa cum arăta la momentul acela, 
iar pentru cinci era nevoie de peruci. 

Pete înțelegea că pozele făcute de rablele de camere de la 
fiecare Registru Auto semănau rareori cu subiecţii lor și nu erau 
poze profesionale. El recrea lumina puternică din portretele de 
la Registrul Auto, iar ea afișa niște expresii care nu erau 
absurde, dar care-o făceau să pară cam fraieră. Oricui i-ai fi pus 
acele poze-n faţă, n-ar fi crezut că era agenta FBI fugară; și 
cadrele vagi îi permiteau să se urâțească sau să se 
înfrumusețeze în funcţie de cum cerea situaţia, și tot să semene 
cu femeia de pe permis. 

Cea mai tare parte era că Pete lucra cu un hacker black-hat* 
care putea să creeze o portiţă în sistemele calculatoarelor de la 
fiecare Registru Auto din ţară și să insereze un fișier falsificat 
care ar fi părut autentic oricărui poliţist care-ar fi putut-o opri 
pentru depășire de viteză sau pentru orice alt motiv. 


33 După un element vizual din filmele western, unde personajele pozitive și negative 
pot fi identificate după culoarea pălăriilor (albe și respectiv negre), hackerii sunt 
clasificați drept „white-hat”, cei care identifică vulnerabilităţi din sistemele 
informatice pentru a le semnala, și „black-hat”, cei care fură date sau blochează 
sisteme. 


VP-53 


Jane plătise în avans, iar când băgă cele șase permise în plic, 
spuse: 

— Astea merită fiecare bănutț, dar prețurile pentru peruci sunt 
nesimţite. 

Lois suflă un cerc de fum. 

— Afacere bună, sprijinim comerț, la creșteri piperate. Nu 
facem reduceri la nimic, la nimeni. 

Lui Jane i-ar fi plăcut să-i aresteze, dac-ar fi avut autoritatea s- 
o facă - și dacă n-ar fi avut nevoie de ajutorul lor ca să rămână 
în libertate și în viață. 

Ea întrebă: 

— Lung e drumul din Siria, așa-i? 

— Siria îi o budă. Zi frumoasă ţie. 


22. 


Până joi seara, la ora 6:30, la cinci ore după atac, zăpada 
începu să se topească, iar felinarele porniră. În strălucirea 
orbitoare a luminilor de urgenţă, fumul care se ridica de la 
hotelul Voblen, pe jumătate prăbușit și ars, cândva negru și 
dens, ieșea în acel moment alb și subţire. Ducea cu gândul la 
prezenţe eterice, spirite care se înălțau din lăcașul morții 
învăpăiate. Fulgii, care crescuseră mai mari acolo, la sfârșitul 
furtunii, cădeau solemn, în spirală, ca niște petale de fiori albe 
aruncate de cei care jeleau într-un mormânt deschis. 

Șeriful Luther Tillman stătea la colțul Fitzgerald Street cu 
strada principală, vizavi de prăpăd, cu mâinile în buzunarele 
jachetei de uniformă izolate termic. Din când în când, ritmul și 
viteza respirației sale ca suflul unui dragon se schimbau vizibil, 
pe măsură ce dispoziţia lui trecea de la furie la tristețe și înapoi 
la furie. Era recunoscător că unele din clădirile aflate de-o parte 
și de alta a hotelului suferiseră mai puţine pagube decât se 
așteptase, dar era o consolare infimă în raport cu anvergura 
dezastrului. Numărul morţilor era în acel moment patruzeci și 
doi, inclusiv guvernatorul și congresmenul comitatului, dar era 
un număr care avea să crească în mod sigur pe măsură ce 
echipele de căutare scotoceau printre ruine. 


VP - 54 


Stătea acolo, frustrat, după ce fusese dat la o parte, mai întâi 
de poliția statală, apoi, mai agresiv, de agenţii FBI de la biroul 
regional din Minnesota, care zburaseră din Quantico*%, mai ales 
de la Unitatea 1 de Analiză Comportamentală, care se ocupa de 
terorism, incendiere premeditată și atentate cu bombă. Aveau 
cunoștințele și resursele necesare pentru a ancheta acest caz 
mai amănunţit decât ar fi putut s-o facă departamentul șerifului 
din orice comitat. lar faptul că printre victime se număra un 
membru al congresului însemna că avusese loc o infracțiune 
federală. Cu toate acestea, aceea era și jurisdicţia lui, iar printre 
morţi se numărau prea mulţi dintre prietenii și vecinii lui. Îl 
durea sufletul, iar durerea era cu atât mai ascuţită cu cât se 
simţea inutil. 

In ciuda frigului și a noxelor care veneau și plecau, după 
capriciile aerului serii, cetăţenii orașului se adunaseră ca să 
privească și să ţină un priveghi pentru morți. Dar oamenii din 
departamentul lui nu mai puteau face mare lucru în faţa unei 
prezenţe copleșitoare a autorităţilor federale. 

Era un personaj interesant pentru mulţime, pentru că avea un 
metru nouăzeci înălţime, era drept ca un băț la cincizeci și unu 
de ani, jucase fotbal american în colegiu, pe vremuri, și era 
negru, cum nu prea vedeai în Minnesota, unde mai puţin de 
cinci la sută din populaţie era de origine afro-americană. Se 
mândrea cu faptul că fusese ales șerif de patru ori. Dar nu era 
genul de mândrie care să-i aducă necazuri; era marcată de 
modestie și de un simţ al responsabilităţii față de oamenii care 
avuseseră destulă încredere în el încât să-i acorde acea funcție. 
Pe lângă acest lucru, Rebecca, soţia lui, cu care era căsătorit de 
șaptesprezece ani, era în stare să-și dea seama când pretenţiile 
lui exagerate se transformau în aroganță, și-l dojenea doar cu o 
privire sau cu câteva vorbe drăgăstoase. El încerca să nu uite 
niciodată că faptele lui se răsfrângeau și asupra ei și a celor doi 
copii ai lor. Acesta era încă un motiv pentru care era atât de 
supărat că autorităţile superioare îi lăsaseră atât de puţine 
lucruri de făcut, când localnicii așteptau - pe bună dreptate - 
atât de mult de la el. 

Era îngrijorat că ancheta se concentra prea repede într-o 
singură direcţie: Cora Gundersun. O știa pe Cora de douăzeci de 
ani. N-ar fi fost în stare de o astfel de violență cumplită. 


săi Oraș din statul american Virginia, unde se află Academia FBI. 
VP - 55 


Da, dar fiecare fiinţă umană era o enigmă, fiecare minte era 
un labirint cu uși și camere secrete. Nimeni nu cunoștea cu 
adevărat pe nimeni și nu știa de ce ar fi fost în stare. Numai 
soțul sau soția. Și nici măcar ei nu știau totul, întotdeauna. 

Cora făcuse minuni cu copiii cu nevoi speciale, și nimeni nu 
avea un cuvânt de rău de spus despre ea. Cu toate acestea, 
oricât și-ar fi dorit Luther să nu creadă că fie un vierme malefic, 
fie nebunia se cuibărise în creierul ei, era un poliţist prea bun ca 
să poată exclude aceste posibilități. 

Mai rămăsese puţin din SUV-ul ei, o adunătură de fiare 
contorsionate și fibră de sticlă topita. Și mai puţin rămăsese din 
Cora, atât de puţin, încât mai putea fi identificată numai după 
ADN. Numeroși martori care-o cunoșteau bine puteau confirma 
faptul că o văzuseră chiar conducând Expeditionul în flăcări, că 
parcă râdea când accelerase și că nu mai era nimeni altcineva 
în vehicul. 

Casa ei, dintr-o zonă mai rurală a comitatului, era și ea 
percheziţionată de FBI. În momentul acela, Luther nu putea face 
nimic în afară de a observa - și de a se simţi călcat în picioare. 

La 6:42, după ce trecuse strada ca să discute cu șeful 
pompierilor din comitat, mai mult ca să se ţină ocupat decât ca 
să adune informaţii esenţiale, îi sună telefonul. 

Cel care-l apela, Rob Stassen, era ajutorul de șerif pe care 
Luther îl trimisese acasă la Cora, pentru a-i ajuta pe agenţii 
federali. 

— Domnule șerif, dacă nu sunteţi prea ocupat pe-acolo, ar fi 
bine să veniţi până aici. 

— În momentul de faţă, zise Luther, singura diferenţă dintre 
mine și un urs care hibernează e că io n-am bârlog. Care-i baiul? 

— Tocmai asta e, nu-i nimic... au plecat. 

— Cine-a plecat? 

— Ăia de la FBI. 

Federalii înfiinţaseră un centru de intervenţie în caz de 
evenimente de criză la biblioteca de pe strada principală, la 
jumătate de cvartal distanţă de hotelul Veblen. De acolo, un 
contingent de patru agenţi plecase spre casa Corei Gundersun 
la 3:30. Încă doi agenţi speciali, printre alţii care sosiseră târziu 
de la Quantico, încărcaţi cu lăzi cu echipament, urmaseră la 
4:30. 


VP - 56 


Casa nu era locul vreunei crime; dar trebuia făcută 
presupunerea că acolo se tăcuseră planuri și pregătiri. O primă 
percheziţie de-a fir a păr a locului, dacă era atât de amănunţită 
pe cât cerea un asemenea caz, avea să le ia legiștilor cel puţin 
până la miezul nopţii. 

În timp ce Luther își privea cizmele pline de zăpadă și-și mișca 
degetele de la picioare ca să nu înțepenească, se întoarse cu 
spatele la șeful pompierilor și cobori vocea când vorbi la telefon. 

— Au zis când se întorc? 

— Nu cred că se mai întorc, spuse Rob Stassen. 

intuiţia lui Luther îi spunea - și-i spusese de ceva vreme - că 
era ceva în neregulă cu agenţii FBI. Unii dintre ei păreau 
tulburător de lipsiţi de tragere de inimă, de detaşaţi de ororile 
din jurul lor. Desigur, era de așteptat ca anchetatorii, la fel ca 
membrii echipelor de intervenţie rapidă, să rămână stăpâni pe 
sine și să-și tempereze cele mai puternice instincte. Dar chiar și 
cei mai experimentați dintre ei, căliți de contactul cu asemenea 
scene, ar fi trebuit să fie mișcaţi, tulburaţi de o asemenea 
scenă; și deși nu-și exprimau tulburarea și compasiunea prin 
cuvinte și nu dădeau frâu liber lacrimilor, sentimentele lor ar fi 
trebuit să li se citească ușor pe chipuri. Cel puţin patru dintre 
acele feţe, atât de bărbaţi, cât și de femei, erau împietrite de 
indiferență, de parcă minţile din spatele ochilor lor n-ar fi fost în 
stare să recunoască legătura umană dintre ei și victimele 
azvârlite de explozie, pârlite de flăcări și imobilizate, fără viaţă, 
sub moloz. 

— Acuma-s singur aici, spuse Rob Stassen. E ceva ciudat cu 
locul ăsta, domnule șerif. Ar fi bine să veniţi până aici. 


23. 


Către sfârșitul după-amiezii, în bibliotecă era liniște. Șirurile 
de lămpi de deasupra ardeau doar pe rând, poate pentru a 
economisi energie electrică. Ferestrele înalte, cu multe geamuri, 
erau slab luminate de cenușiul zilei scăldate în ploaie. 

Erau culoare întregi de rafturi pline de cărţi, deși erau mai 
puține decât ar fi fost în deceniile anterioare. Un spaţiu fusese 
rezervat DVD-urilor, era și un colţ de citit povești pentru copii - 


VP - 57 


iar dincolo de încăperea mare, principală, era un spaţiu de lucru 
la calculator pentru clienţii bibliotecii. 

Smartphone-urile, tabletele electrice și laptopurile aveau 
fiecare coduri unice de identificare și puteau fi localizate de 
către autorităţi în timp real. Prin urmare, Jane Hawk recurse la 
calculatoarele de la bibliotecă, și naviga incognito, pentru că era 
pe fugă și nu era conectată la tehnologie. Chiar și așa, era 
conștientă că în cazul în care căutările ei conţineau numele 
anumitor oameni și lucruri despre care urmăritorii ei știau că o 
interesau - David James Michael, compania Far Horizons, 
nanoroboți, implanturi cerebrale și altele -, ar fi putut declanșa 
alarme pe site-urile unde o așteptau dușmanii ei, inițiind astfel 
protocoalele lor de securitate care-o urmăreau până la sursă. 
Prin urmare, se asigură că vizitele ei la bibliotecă erau scurte. 

Era singură printre calculatoare, și spera să rămână la fel 
până când termina. 

Avea două subiecte care-o interesau. Primul era Randall 
Larkin, avocatul. Cum ea nu-l sunase pe Lawrence Hannafin la 
prânz, acesta se gândise, probabil, că ea cugetase bine la 
întâlnirea cu jurnalistul și se hotărâse că nu avea încredere în el. 
N-aveau de unde să știe că ea îi ascultase convorbirile telefonice 
cu Larkin. 

Pentru că nu mai purtase ochelari până atunci, ochelarii de 
recuzită cu lentile simple începeau s-o irite. Clapetele-i apăsau 
pe puntea nasului. Capătul tijei din dreapta a ochelarilor îi 
rosese pielea de după ureche. Curând, avea să se retragă 
pentru seara aceea și să și-i scoată. 

Firma de avocatură - Woodbine, Kravitz, Larkin și Benedetto - 
funcţiona de la o adresă de pe bulevardul Little Santa Monica, 
din Beverly Hills. Numele lui Randall Larkin ducea la o grămadă 
de linkuri. Notă detaliile foarte importante într-un carnețel și 
reuși să obţină curând ceea ce avea nevoie. 

Înainte să treacă la al doilea subiect, după ce studie atent 
încăperea, ca să fie sigură că nu se vedea nimeni, își scoase 
ochelarii și masă urmele pe care aceștia i le lăsaseră pe nas. 

Când Jane deschise ochii și-și puse ochelarii, o femeie stătea 
la nici patru metri și jumătate distanţă, în capătul unui culoar cu 
rafturi, privind-o cu o expresie de ușoară nelămurire. Era trecută 
de treizeci de ani. Avea pantofi de drumeție, cu tălpi de cauciuc, 


VP -58 


o fustă cafenie și o bluză albă. Avea un cărucior plin cu cărți și 
punea volumele la locul lor, pe rafturi. 

Jane zâmbi, femeia zâmbi, apoi Jane își reîndreptă atenţia 
spre monitor, luându-și un aer nepreocupat. Era în continuare 
conștientă de prezenţa bibliotecarei, în timp ce căuta repede 
orice articol despre moartea Sakurei Hannafin apărut cu un an 
înainte, și găsea ce avea nevoie. 

— Nu te supăra, spuse bibliotecara. 

Se apropiase. Căruciorul cu cărți era gol. 

— Sunt sigură că ne-am mai întâlnit, dar nu știu unde. 

Vorbind cu un accent de Texas, Jane spuse: 

— Să mă ia naiba de n-am avut și io exact același gând când 
te-am văzut. Ai stat vreodată pân' Dallas, pe colea? 

— Nu. Mereu am locuit în California. 

— lo stau la niște prieteni pă bulevardu' Oakdale, chiar la 
ieșire dă pă Satticoy, până-mi găsesc un loc. Ştii unde vine 
Oakdale? 

— În Winnetka3%? 

— Pe-acolo. 

Bibliotecara clătină din cap. 

— Eu locuiesc în Canoga Parks$. 

— Chiar vizavi. Deci, poate facem cumpărături de la aceleași 
Pavilioane”. 

— Nu, că nu merg eu acolo. 

Jane se încruntă, ridică din umeri. 

— Măi, mă gândesc, oare nu ne știm din vreo altă viaţă? 

— Păi, eu mereu m-am simţit atrasă de Egiptul Antic, de 
piramide și de toate alea, de zici c-aș fi trăit cândva acolo. 

— Aia o fi, fată! lo, cu tine și cu Tutankhamon:€. 

Își zâmbiră, iar Jane reveni la calculator, de parcă ar mai fi 
avut de lucru. 

Bibliotecara se îndepărtă, împingând căruciorul gol. Parcă 
aruncase o privire în urmă. Jane o urmărea cu coada ochiului. 

Imediat ce femeia dispăru în labirintul de stive, îndreptându- 
se spre recepţie, Jane închise calculatorul și-și luă poșeta mare 


35 Cartier din San Fernando Valley, din Los Angeles. 

36 Cartier din San Fernardo Valley, cunoscut anterior drept Owensmouth. 

37 Centre comerciale de lux din Sacramento, California. 

38 Tutankhamon (1341-1323 î.Hr.), faraon egiptean din Epoca de Aur a Egiptului Antic, 
cu domnia în perioada 1332-1323. 


VP - 59 


și umbrela. Nevrând să iasă prin faţă, se îndreptă repede spre o 
ușă pe care scria TOALETE. 

Dincolo de aceasta era un coridor cu aplice care aruncau 
cuburi de lumină pe podeaua albastră-deschisă de vinii. In 
capătul mai apropiat, pe o pancartă roșie, strălucitoare, scria 
IEȘIRE. 

leșind în ploaie, găsi o parcare mică, probabil pentru angajaţii 
de la bibliotecă. 

Ford Escape-ul ei era la doar două străzi distanță. Tocmai din 
acest motiv, nu-l lăsa niciodată aproape de o bibliotecă unde 
făcea muncă de cercetare. Dacă ăia obțineau o descriere a 
vehiculului ei, trebuia să-l abandoneze, să fure o mașină și să 
meargă până în Nogales, Arizona, ca să aranjeze un schimb cu 
Enrique de Soto. Cu toate astea, toţi dracii din iad - sau, cel 
puţin, înlocuitorii lor - erau pe urmele ei, și n-avea ea timp de 
Nogales. 

Fără să se oprească pentru a ridica umbrela, alergă printre 
două mașini parcate. În timp ce pleoscăia pe aleea plină de 
băltoace, un bărbat strigă după ea. 

— Hei, tu! 

Ea aruncă o privire în urmă și văzu un tip în uniformă. Nu era 
poliţist. Avea o uniformă verde cu negru. Arma la șold. Poate era 
paznic. Oare bibliotecile aveau paznici? Da, cum naiba să nu fi 
avut, că și bisericile aveau paznici deja. 

În capătul aleii se încheia un șir de magazine și de 
restaurante. Ea trecu în grabă de ușile lor din spate și de 
tomberoane. El venea după ea. 


24. 


Nămeţii noi îi acopereau pe cei vechi, ca așternutul unui 
peisaj profund adormit, parcă plin de visători adormiţi. Crengile 
pale, scheletice, ale copacilor iernatici, aronia**, arțar dungat“ și 
plopi cenușii, și cununile pline de chiciură ale arborilor veșnic 
verzi, albe, nu negre, deloc verzi în bezna nopţii, ofereau o 


39 Arbuști de foioase întâlniți în estul Americii de Nord. 
40 Acer pensylvanicum, specie de arțar de dimensiuni mici. 


VP - 60 


scenă  monocromatică, în lumina spectrală a câmpurilor 
înzăpezite. 

În jeepul lui de la departamentul șerifului, Luther Tillman 
conducea singur la ieșirea din comitat, tot mai convins, cu 
fiecare kilometru, că măcelul de la hotelul Veblen nu era un 
incident nebunesc în sine, ci doar începutul a ceva mai mare. 
Mulțumirea și nenumăratele plăceri ale vieții sale binecuvântate 
erau pe cale de-a se încheia. 

Nu se vedea lumină la nicio fereastră. Casa cu un singur etaj, 
din șindrilă albă, a Corei Gundersun, înfășurată în așternuturi de 
iarnă târzie, nu apăru brusc în lumina farurilor, ci se ivi treptat. 
El viră pe alee, care nu fusese deszăpezită, merse până în 
spatele casei și parcă în spatele jeepului lui Rob Stassen. Opri 
farurile și motorul. 

În timp ce Luther se apropia de ajutorul de șerif, cățelușa 
teckel cu păr lung a Corei sări pe locul șoferului și se uită pe 
geam, curioasă și solemnă. 

— Dixie n-o să ia cina, spuse șeriful. 

— M-am gândit la asta. 

Rob avea treizeci și șase de ani. Timp de zece ani făcuse 
parte din marină, ca poliţist militar, până când se săturase de 
porturi străine și se întorsese acasă, să ajute la menţinerea 
păcii. 

— l-am găsit mâncarea. A trebuit s-o conving să mănânce. Și- 
așa, n-a mâncat mult. Tremură și scheaună, sărăcuţa. Parc-ar 
ști. 

— Câinii știu, îl aprobă Luther. 

— Tocmai Cora. Profesoara anului în Minnesota. Numai când 
te gândești rămâi fără vlagă. 

îndreptându-se spre veranda din spate, din apropiere, cu 
zăpada scrâșnind sub picioare, Luther spuse: 

— Într-un fel sau altul, Cora de astăzi nu e Cora pe care-o știm 
noi. 

— Adică avea o tumoare pe creier sau ceva de genul ăsta? 

— N-o să știm niciodată. N-a rămas destul din ea pentru o 
autopsie. 

Treptele verandei fuseseră curățate de zăpadă. Urcându-le, 
Luther întrebă: 

— Niciun bilet de la poliţie pe ușă, niciun sigiliu? 


VP-61 


— Au lucrat ca la carte, pân-a venit Hendrickson ăla. Dup-aia 
au plecat de-aici cu cozile între picioare. 

— Care Hendrickson? 

— Booth Hendrickson, de la Departamentul de Justiţie. Cred c- 
a pus bicele pe ei, nu știu de ce. 

FBl-ul era o agenţie semiindependentă, sub autoritatea 
Departamentului de Justiţie. 

— l-ai luat cartea de vizită? întrebă Luther. 

— Zicea că nu mai are. Poate nu mai avea. Dacă mă-ntrebaţi 
pe mine, prea-și dădea aere de Harvard și Yale. Dar legitimaţia 
de la Departamentul de Justiţie părea pe bune, și specialiștii din 
Quantico îl știau. 

— Ce le-a zis? De ce i-a retras? 

— N-am aflat, domnule șerif. Pentru Hendrickson, eu nu eram 
decât un poliţist de mall. Casa-i încuiată. Cheia a luat-o el, deci 
dacă sunteţi de părere că-i nevoie să facem treaba asta, va 
trebui să forțăm ușa, sau poate găsim vreo fereastră deschisă. 

Luther spuse: 

— Cora ascunsese o cheie, în caz că rămânea încuiată pe 
dinafară. 

Luă o perie cu mâner lung și perii ţepeni, care stătea sprijinită 
de un perete, și-și curăţă zăpada de pe ghete. 

— Au umplut oricum tot de urme acolo înăuntru, domnule. 

— De-aia nu trebuie să mai facem urme și noi, Robbie. 

Rob Stassen folosi peria, în timp ce Luther căută cheia pe 
polița de deasupra capului lui. Descuie ușa și aprinse luminile. 

In bucătărie era haos. Zăpada topită făcuse numai băltoace 
pe linoleum. Urme parţiale de pași, pline de noroi, se 
suprapuneau unele peste altele, ca o parodie antică a artei 
abstracte. Ușile dulapurilor rămăseseră deschise. Conţinutul 
coșului de gunoi fusese golit pe podea, întors cu susu-n jos și 
lăsat acolo, neadunat. 

Masa era plină de praf negru pentru amprente, la fel ca 
frigiderul și dulapurile. Probabil căutaseră și alte amprente 
decât ale Corei, în cazul în care aceasta avea complici. Mănușile 
din nitril, purtate de anchetatori ca să nu umple locul crimei de 
amprentele lor, fuseseră scoase și aruncate pe podea sau pe 
blaturi. 

— Așa lucrează FBl-ul, după părerea ta? întrebă Luther. 


VP - 62 


— Locul a fost contaminat, domnule șerif. Nu-i ca în filme, cu 
FBl-ul. , 

— Poate că nu mai e de multă vreme. Aștia adunau probe sau 
le ascundeau? 

— Dumnezeule mare, chiar ați pus întrebarea asta? 

Luther stătea lângă măsuța din bucătărie și se uita printr-un 
caiet gros, cu spirală, lăsat deschis. 

— Asta-i al Corei. Nimeni altcineva dintre cunoscuţii mei n-are 
scrisul nici măcar pe jumătate atât de îngrijit ca al ei. 

— Zici că-i scris de o mașinărie, zise ajutorul de șerif. 

Pentru acea zi, folosise doar pagina din dreapta. Cea din 
stânga rămăsese goală. 

În dreapta, începând din partea de sus, scrisese „Uneori, 
noaptea, uneori, noaptea...” de parcă ar fi stat acolo, într-o 
stare vecină cu autismul, cu mintea blocată ca un ac de fonograf 
pe un disc de vinii, acele trei cuvinte umpleau rând după rând. 
Luther întoarse o pagină, apoi o alta, oa patra, o a cincea, până 
când ajunse la locul în care ea continua ideea pe care-și dorea 
atât de mult să o exprime: „Uneori, noaptea, mă trezesc de-a 
binelea, mă trezesc de-a binelea, mă trezesc de-a binelea...” 

Șase pagini întregi, Cora repeta doar acele cinci cuvinte, 
scrise iar și iar cu o regularitate tulburătoare. Când Luther 
descoperi ceva material nou după opt pagini, Rob Stassen, care 
stătea lângă el, spuse: 

— Mi-a îngheţat sângele în vene. 


25. 


Cum amurgul se aduna repede după norii încărcaţi și 
întunecaţi care-și terminaseră „artificiile”, furtuna mohorâtă 
arunca o lumină aspră asupra văii San Fernando. Urmărită de un 
paznic înarmat, Jane alerga pleoscăind printr-un șuvoi de apă 
care ducea cu el murdărie prin depresiunea puţin adâncă din 
mijlocul aleii. Dincolo de un tomberon, la o ușă de oţel pe care 
scria VALENTINO RISTORANTE/LIVRARI, căută să intre, și reuși. 

În interior era un depozit, de vreo șase metri lăţime și trei 
metri adâncime. Podeaua și pereţii erau din beton. In stânga și 
în dreapta erau rafturi goale, de metal. O ușă interioară care 


VP - 63 


probabil ducea spre bucătărie. Mirosul de usturoi se simțea în 
aer. Nu deschiseseră, încă, pentru cină, dar personalul era deja 
la faţa locului, făcând pregătiri. 

Făcu un pas spre stânga și puse poșeta jos. Se lipi de perete. 
Ușa se îndreptă înspre ea și se închise trântindu-se. 

Dacă ăla care venea după ea nu era un poliţist care lucra de 
noapte pentru o firmă de securitate, și dacă nu era un fost 
militar, dacă era un tip obișnuit care voia să fie poliţist, avea să 
fie dornic să arate de ce era în stare. Debordând de entuziasm, 
dar cu puţină experiență concretă, avea să dea buzna acolo, 
făcând presupunerea că ea era hotărâtă să scape prin 
restaurant, ieșind pe ușa din faţă. 

Dacă era un aspirant la rolul de poliţist, ea spera ca el să nu 
dea buzna în depozit cu pistolul aţintit asupra ei. Unii dintre 
agenţii ăștia guvernamentali lipsiţi de experienţă trăiau ca să te- 
amenințe cu arma, iar alţii parcă se temeau de pistoalele lor. 

Mânerul levierului zdrăngăni, partea de jos a foliei protectoare 
trecu peste prag cu un sunet ca de aspirație, ușa se deschise 
din partea opusă lui Jane, iar e/ era acolo, la șaizeci de 
centimetri de ea. Reacţionă la prezenţa ei în momentul în care 
ea apăsă butonul, dădu drumul arcului și-i deschise umbrela 
pliantă în față, într-o fracțiune de secundă. 

El strigă, surprins. Probabil că nu-și dăduse seama imediat ce- 
i explodase în față. Neagră și neașteptată cum era, umbrela i-ar 
fi putut părea a fi moartea întrupată, cu aripile negre 
deschizându-se ca să-l cuprindă. Se împletici într-o parte și căzu. 

Jane aruncă umbrela și călcă pe boașele bărbatului căzut, 
destul de tare încât să-l facă să-și dorească să fi fost castrat 
demult. 

— Să nu mă faci să-ți provoc mai multă durere, zise ea, 
ținându-i piciorul pe „bijuterii”. Nu trebuia să se îngrijoreze, 
pentru că lovitura între picioare îl vlăguise de tot. Se aplecă și-i 
smulse pistolul din toc, dădu înapoi și aţinti arma asupra lui, în 
timp ce ușa dinspre exterior se închidea. Rămâi pe podea. 
Pantalonii jos. 

Palid de șoc, cu răsuflarea tăiată de durere, fu nevoie ca Jane 
să-i repete ca să înțeleagă ce-i ceruse, dar nu-i trecu prin cap să 
întârzie. 

În timp ce paznicul își dădu repede pantalonii jos, ușa 
interioară se deschise, și intră un bărbat între două vârste, cu 


VP - 64 


trăsături nobile, de roman, îmbrăcat în alb și cu bonetă de 
bucătar. Evident, venise să vadă ce era cu toată agitația. 
Expresia lui era a cuiva căruia-i fusese pus în mână un baton de 
dinamită cu fitilul aprins. 

Când bucătarul începu să bată-n retragere, Jane întoarse 
pistolul spre el: 

— Stai acolo, că-ncasezi un glonţ. 

— Nu, te rog, am o mamă cu dizabilităţi, imploră el, ridicând 
mâinile și ținând ușa deschisă cu corpul. 

Întins pe spate, pe podea, paznicul se chinuia să-și scoată 
pantalonii uzi leoarcă de ploaie de pe picioare. Lui Jane i s-ar fi 
părut de-a dreptul caraghios, dacă n-ar fi trebuit să-și facă griji 
că bibliotecara fascinată de Egipt sunase deja la poliţie. 

Ea îi zise bucătarului: 

— la umbrela aia și închide-o. 

Acesta făcu așa cum i se ceruse, iar paznicul scăpă de 
pantaloni. 

— Bucătarule, aruncă umbrela lângă poșeta aia de pe podea. 
Nici să nu te gândești s-o arunci în mine. 

Ar fi fost campion la aruncatul cu potcoave“!. Umbrela se lovi 
de poșetă. 

Ea îi spuse paznicului: 

— Hai, jos cu boxerii. 

— Doamne, nu mă obliga să fac asta. 

— Ştii cine sunt? 

— Da, da, știu. 

— Hai, că-s disperată. Gol sau mort? Ce-alegi? Repede. 

El scăpă de boxeri. 

— Sus cu tine. 

Tresărind, trăgând aer printre dinţii încleștaţi, se sprijini de 
rafturile de metal ca să se ridice în picioare. Nu putea sta drept. 

— la-ţi pantalonii și chiloţii, îi ordonă ea. Deschide ușa și 
aruncă-le-n mijlocul aleii. 

El făcu așa cum îi ceruse, iar când îi spuse să se strecoare 
lângă bucătar, ascultă și această comandă, deși declară cu o 
sinceritate absolută c-o ura. 

Blocând ușa interioară, ca să nu se închidă de tot, Jane spuse: 

— Hai, că mă faci să sufăr. 


41 Joc în care se aruncă potcoave pe un par înfipt în pământ la 12 metri distanţă. Se 
joacă în doi sau în două echipe de câte doi. 


VP - 65 


Apoi, luă umbrela și poșeta în mâna stângă. 

— Bucătarule, îmi miroase cumva a braciole“2? 

— E preparat special în seara asta. 

— Ce mi-ar plăcea să rămân să gust! 

Se strecură afară din depozit, aruncă pistolul paznicului într- 
un tomberon și alergă prin ploaia torențială, care părea mai rece 
decât fusese cu două minute mai devreme. Vântul începuse să 
sufle tare în scurta ei absenţă, iar în acel moment își trimitea 
rafalele pe alee, pufăind ca o fantomatică turmă care se 
speriase și călcase-n picioare acel teritoriu cu câteva secole 
înainte ca primul om să pună piciorul acolo. 


26. 


Bucătăria moartei. Bacon rece, gras, precum ceara, tăiat în 
felii groase într-o tigaie de pe plită. Mănuși pale de nitril 
aruncate de agenţii FBI, întinse pe spătarele scaunelor, atârnând 
de pe marginile blaturilor și pleoștite pe podea, de parc-ar fi fost 
rămășițele unor animale marine precum anemonele de mare, 
luate dintr-un ocean îndepărtat, prin mijloace de necunoscut. 
Farfuriile și tacâmurile murdare de pe masă, lăsate de-o femeie 
despre care se știa că era deosebit de ordonată. Și jurnalul care 
conţinea mii de repetări ale frazelor și formelor gramaticale cu 
care alcătuia cu grijă un mesaj, dovezi ale unei nevoi obsesive 
de a transmite o stare sau experiență care-o îngrozea și o 
chinuia. 

„Uneori, noaptea, mă trezesc de-a binelea...” 

Șeriful Luther Tillman întoarse cinci pagini până când ajunse 
la un alt element care alcătuia fraza. In momentul acela, Rob 
Stassen spuse: „Îmi îngheaţă sângele-n vene”. 

Pe pagină: „Uneori, noaptea, mă trezesc de-a binelea și simt 
un păianjen cum mi se târăște în interiorul capului...” 

Luther spuse: 

— FBl-ul trebuie să fi căutat prin ăsta. Nu sunt atât de 
incompetenti încât să le fi scăpat. 


ag Preparat din carne de porc, pui, vită sau pește-spadă. Se servește în felii tăiate 
subţire, prăjite pe grătar sau în tigaie, în suc propriu sau ulei de măsline. 


VP - 66 


— Dar l-ar fi luat cu ei, spuse Rob. Dumnezeule mare, păi 
asta-i o probă-cheie. 

Comportamentul FBl-ului era inexplicabil. Dar Luther se 
concentra mai mult pe cât de groaznică le era descoperirea, 
întristându-se în timp ce i se confirma că doamna Gundersun 
suferea într-adevăr de o boală mintală, de un fel sau altul. 

Intoarse trei pagini înainte de-a ajunge în punctul în care ea 
reușise să-și smulgă din minte următoarea parte din frază. 

„Uneori, noaptea, mă trezesc de-a binelea, și simt un păianjen 
cum mi se târăște în interiorul capului, și-mi vorbește...” 

După două pagini, mai era ceva, și după încă trei pagini, și 
după încă patru pagini, până când scrisul ei de mână se oprea, 
iar paginile care mai rămăseseră erau albe. 

Luther citi cu voce tare mesajul complet: 

— Uneori, noaptea, mă trezesc de-a binelea și simt un 
păianjen cum mi se târăște în interiorul capului, și-mi vorbește, 
vorbește într-o șoaptă diabolică. Cred că-și depune ouăle între 
straturile creierului meu. Îmi spune să dorm, așa că o fac. Uit de 
păianjen zile la rând. Până mă trezesc de-a binelea noaptea și-l 
simt cum se târăște, cum își varsă ouăle-n creierul meu. Apoi, 
păianjenul spune: „Uită-mă”. O să mă omoare cu zile păianjenul 
ăsta. 

Compresorul frigiderului porni, iar Luther ridică privirea, 
tresărind. 

— Biata Cora, zise Rob Stassen. Pare ciudat să spun asta, 
având în vedere ce-a făcut astăzi. Dar, Doamne, bolnavă mai 
era fiinţa asta. Acum ce facem, domnule șerif? 

— Acum scotocim prin locul ăsta dintr-un capăt în altul și 
vedem ce altceva nu i s-a mai părut important FBl-ului. 


27. 


Jane avea nevoie de un motel banal care s-o ajute să rămână 
sub anonimat, dar fără gândaci, unde putea să spună că nu 
avea card de credit și să plătească bani-gheață fără să 
trezească suspiciuni. 

San Fernardo Valley era prea fierbinte pentru ea după toată 
tărășenia cu paznicul. Evită autostrăzile cu trafic nebunesc, 


VP - 67 


pline de accidente cauzate de ploaie. Se îndreptă spre vest, spre 
Woodland Hills, apoi o luă pe autostrada statală 27 prin munții 
Santa Monica, spre autostrada de coastă. 

Will Rogers State Beach“ era închisă. Un lanţ dintre stâlpii de 
susținere restricționa accesul în parcare. De ambele părţi ale 
bandei de acces, terenul se întindea neprimitor, dar ea ocoli 
bariera cu Escape-ul. Opri farurile și merse încet spre parcare, 
prin rotocoalele de ceaţă de pe coastă. 

Silueta unei clădiri începea să se zărească din ceaţă. Erau 
toaletele publice. Jane dădu cu spatele, până când ajunse 
aproape de partea dinspre exterior a clădirii și ieși cu sacoșa în 
ploaie. Luă una din cele două valize și punga cu peruci din 
portbagaj. 

Auzea oceanul izbindu-se repetat de țărm, dar nu vedea 
valurile care se spărgeau, din cauza ceţii. 

Probabil că erau camere la intrare, sau în acea zonă sigură, 
sau în ambele locuri. Oricum, nu aveau șanse să obţină imagini 
clare, având în vedere cum era vremea. Oricum, ea n-avea să 
facă pagube, deci ei n-aveau motive să reanalizeze filmările de 
la acea oră, când nu era nimeni acolo. 

Aparatul de spart lacăte LockAid forță zăvorul care încuia baia 
femeilor. Înăuntru, ea aprinse singurul șir de becuri de deasupra 
rândului de chiuvete. În aer se simţea mirosul de clor, combinat 
cu o duhoare de urină. 

Deschise valiza pe blatul dintre două chiuvete. Scoase din ea 
un sac de gunoi cu capacitatea de patruzeci și nouă de litri, pe 
care-l folosea când trebuia să facă schimbări de garderobă în 
deplasare. Puse șapca deoparte, își scoase paltonul sport și 
tocul de pistol de pe umăr, cu pistol cu tot. Se dezbrăcă de 
pulover și blugi și le înghesui în sacoșă, cu tot cu paltonul ud 
leoarcă. Se descălță din adidașii Rockport, dar nu-și scoase 
șosetele ude, pentru că voia să existe o barieră între ea și o 
podea care trebuia frecată ca lumea. După ce-și luă niște blugi 
uscați, un pulover uscat, tocul de pistol și un nou palton sport, 
își legă șireturile la adidașii uzi. 


43 Plajă-parc denumită după actorul american Will Rogers (1879-1935), care a 
cumpărat o bucată de teren în acea zonă, unde a dezvoltat o fermă și un loc de 
agrement pentru turiști. 


VP - 68 


Părul ei arămiu era deja cunoscut polițiștilor. Ploaia îl 
întinsese, dar avea să fie nevoită să se vopsească din nou în 
curând. 

Din punga cu peruci pusă la dispoziţie de falșii refugiaţi sirieni 
din Reseda, Jane alese una tunsă ca din topor, neagră- 
albăstruie, o versiune Vogue a unei frizuri punk. În ciuda faptului 
că fusese în acea casă păzită de pitici în care ţigările erau 
venerate, părul des avea un miros proaspăt, pentru că Lois, cea 
cu treningul roz, ţinea perucile într-un frigider, chiar în acest 
Scop. 

Jane își prinse părul, își puse peruca, o perie repede, se privi 
atent în oglindă și crezu în noua „ea”. Puțin rimel cu o nuanţă 
albăstruie și ruj asortat. Ochelarii cu ramă de baga și șapca 
aveau să fie lăsate la o parte și folosite pentru o viitoare 
deghizare. Își fixă un cercel fals de nara stângă, un șarpe 
argintiu cu un ochi micut dintr-un rubin. 

Dintre cele șase permise de conducere falsificate, îl alese pe 
cel cu fotografia care se potrivea cu peruca ei - în momentul 
acela, era Elizabeth Bennett, din Del Mar, California - și-l băgă în 
portofel. 

Printre obiectele pe care le avea în buzunar și pe care le 
pusese pe blat înainte de-a se schimba se număra și un 
medalion cioplit în steatit““, pe care-l recupera ultimul. Era o 
jumătate dintr-un medalion rupt, găsit de fiul ei, Travis, într-un 
loc în care era ascuns de prieteni dragi. | se părea că profilul 
semăna cu mama lui, că probabil printr-un noroc îl găsise printre 
pietrele netede de la marginea unui pârâu. Asemănarea îi 
scăpa. Cu toate acestea, acceptase darul și promisese c-avea 
să-l păstreze mereu, ca s-o protejeze, și să fie sigură că avea să 
i-l dea înapoi. Sărută medalionul, de parcă ar fi fost vreun 
medalion religios sau vreo cruce care atârna de un rozariu, îl 
sărută din nou și-l ţinu strâns în pumn o clipă, înainte de-a-i da 
drumul într-un buzunar al blugilor. 

Pentru că Fordul era orientat cu portbagajul spre partea 
interioară a clădirii, ea încărcă totul în spate fără să se ude și o 
luă la goană spre ușa șoferului. De la sosire la plecare trecură 
zece minute. 

După o zi chinuitoare, se simţea oarecum încrezătoare c-avea 
să supravieţuiască în noaptea aceea. Cu toate astea, în calitate 


44 Piatră naturală, de culoare albă, gălbuie sau cenușie. 
VP - 69 


de cea mai căutată infractoare din America, avea să-i fie greu a 
doua zi, mai ales având în vedere ce-i pregătise lui Randall 
Larkin. 


28. 


Dacă starea și conţinutul locuinţei Corei Gundersun spuneau 
un lucru despre ea, spuneau că trăia o viaţă simplă, a micilor 
plăceri. Prețuia compania căţelușei ei, Dixie Belle, căreia-i 
cumpărase nenumărate jucării şi  puloverașe colorate, 
imortalizându-le momentele trăite împreună în șase albume de 
fotografii. Îi plăcea să facă goblenuri, era abonată la revista 
Guideposts*” şi acoperise un perete cu fotografii înrămate ale 
zecilor de elevi cărora le predase de-a lungul anilor și pe care-i 
iubise cel mai mult. 

Deși femeia murise, iar dreptul ei de-a avea secrete fusese 
anulat mai puţin de realitatea morții ei, cât de ceea ce le făcuse 
acelor oameni de la hotelul Veblen, șeriful Luther Tillman se 
simţea, totuși, vinovat pentru că-i încălca intimitatea, în timp ce 
el și Rob Stassen deschideau sertare, studiau dulapuri și 
mergeau prin căsuţă. Avea puţine lucruri, și nu-și dorise mai 
multe, iar modestia ei era evidentă, oriunde se uita el. 

Nu găsiseră niciun obiect mai straniu decât jurnalul de pe 
masa din bucătărie - deși în dormitor mai erau treizeci de caiete 
cu spirală, cu alte aspecte. Un perete era acoperit de rafturi cu 
cărţi, până în tavan. Cărţi cartonate și broșate ocupau rafturile 
mai înalte, dar raftul de jos era ocupat de jurnale de trei sute de 
pagini pline de scrisul precis de mână al Corei. Luther studie 
câteva, iar Rob răsfoi altele, și ajunseră împreună la aceeași 
concluzie: în ultimele câteva decenii, Cora scrisese nuvele și 
romane întregi, într-un ritm nemaiîntâlnit. 

— Manuscrisele nu trebuie bătute la mașina de scris sau 
tastate? întrebă Rob. 

— Poate i le-a bătut cineva. 

— Dar a publicat vreodată ceva? 


4 Organizaţie creștină americană fondată în 1945, cu scopul de a încuraja pe oricine 
trecea prin greutăţi ale vieţii, mai ales pe soldaţii reveniți de pe front. 


VP - 70 


— N-am auzit niciodată să fi publicat, zise Luther, dând 
paginile. 

— Trebuie să-i fi fost greu să se confrunte cu atâtea refuzuri. 

— Poate că n-a fost refuzată. 

— Ce, crezi c-o fi publicat sub un pseudonim? 

— Poate că n-a încercat niciodată să publice. 

Rob citi câteva rânduri și spuse în doi peri: 

— Nu-i vreun Louis L'Amour%. 

Luther fusese captivat de un paragraf introductiv al unei 
nuvele. Se trezi că-și dorește să citească mai mult. 

— Louis L'Amour n-o fi, dar ceva tote. 


29. 


Un motel din Manhattan Beach“, cât de departe de nisip 
posibil, cu o cameră banală și un pat dublu cu partea din spate 
concavă, dar curat și fără gândaci, cel puţin până se dădea 
stingerea. In noapte, ploaia suna precum zece mii de glasuri ale 
unei gloate neliniștite, rafalele aprige de vânt sunau ca vocea 
înflăcărată a unui orator care îndemna acea gloată la acte de 
violenţă, scuturând când și când cu zgomot o marchiză de metal 
și izbind un oblon desprins de o clădire părăsită de vizavi. Și mai 
multă mâncare la pachet, de-aia cu proteine la greu. Cola cu 
votcă. 

In timp ce mânca, Jane își studia notițele privitoare la moartea 
Sakurei Hannafin și la viața lui Randall Larkin, prietenul lui 
Lawrence Hannafin, în general. Toţi oamenii care aveau legătură 
cu miliardarul David James Michael trăiau într-un labirint cu 
oglinzi al minciunilor. Fiecare dintre ei avea mai multe reflexii, 
nu existau două identice, elitele politice și sociale, ale căror vieţi 
secrete - vieţi adevărate - erau trăite în mizerie. Dacă disprețul 
ei ar fi fost otravă, toţi ar fi murit. 

Luând a doua Cola cu votcă, porni televizorul, ca să vadă ce 
altceva mai transmiteau știrile prin cablu în afară de reportaje 
despre ea - și află pentru prima oară despre incidentul din 


46 Louis Dearborn L'Amour (1908-1988), scriitor american, cunoscut pentru 


numeroasele sale romane aparținând genului western. 
47 Oraș din sud-vestul comitatului Los Angeles, California. 


VP -71 


Minnesota, unde numărul morţilor era în acel moment patruzeci 
și șase. 

O profesoară foarte iubită plănuise o crimă în masă, care nu 
era una dintre cele comise în numele lui Allah. Poate că modelul 
de calculator al conspiraţioniștilor o indica drept una dintre 
persoanele care ar fi putut, într-o măsură cât de mică, să 
împingă societatea într-o direcție cu care ei nu erau de acord. Și 
printre cei pe care-i incinerase se numărau un guvernator și un 
congresmen cu reputații de reformatori. 

Cei aleși pentru eliminare erau pe ceea ce conspiraţioniștii 
numeau „Lista lui Hamlet”, informaţie pe care Jane o aflase de 
la unul dintre cei doi oameni pe care-i ucisese în legitimă 
apărare cu o săptămână înainte. Cu aerul ipocrit al unui 
politician care justifica șpaga drept o formă de justiţie socială, 
explicase că dacă l-ar fi omorât cineva pe Hamlet în primul act 
al piesei lui Shakespeare, ar fi supravieţuit mai multe personaje 
la final. Păreau să creadă cu adevărat că acea interpretare 
ignorantă a unei opere literare justifica uciderea a 8 400 de 
oameni pe an. Erau intelectuali, încântați de idei care erau mai 
importante pentru ei decât oamenii. Intelectualii autodeclaraţi 
erau printre cei mai periculoși oameni de pe planetă. Problema 
era că toţi intelectualii erau autodeclaraţi înainte să fie 
recunoscuți drept intelectuali de câtre ceilalți, care-i căutau 
pentru vorbele lor de duh. Nu trebuia să treacă niciun test ca să 
li se confirme geniul, nu apăreau în faţa unei comisii de directori 
care să îi califice. Era mai ușor să fii aclamat ca intelectual decât 
să obţii o licenţă de frizer. 

Jane opri televizorul,  scârbită. Ceva din atitudinea 
prezentatorilor de știri sugera că expresiile lor solemne, vocile 
lor măsurate erau calculate, că fiecare, acolo unde copilul veșnic 
lăuntric se suprapunea cu instinctul de reptilă, se bucura să fie 
în direct când tragediile făceau audiențele să crească simţitor, 
când își închipuiau că făceau parte din istorie. 

Fără perucă, în tricou și pantaloni, se așeză în pat să-și 
termine băutura și ascultă ploaia care parcă se certa cu vântul, 
și traficul din stradă. Închise ochii și-și văzu copilul dormind în 
casa sigură a prietenilor ei. Nimeni nu putea face legătura dintre 
acea casă și ea. Văzu și cei doi ciobănești germani care locuiau 
acolo, și și-l închipui pe unul dintre câini dormind cu băiatul în 


VP- 72 


pat, așa cum, în Europa antică, o lupoaică dormise cu bebelușul 
părăsit, Romulus. 


30. 


Imediat după ora unsprezece, în seara aceea, când Rebecca și 
Jolie adormiseră sus, șeriful Luther Tillman stătea desculț, dar 
tot în uniformă, la masa din bucătărie, absorbit de o altă nuvelă 
a Corei Gundersun. Celelalte două fuseseră elegant concepute. 
Aceea era cea mai bună de până atunci. Uneori, cuvintele parcă 
îi erau cântate în urechea minţii, iar când le rostea cu voce tare, 
parcă treceau dincolo de acoperiș, și nu erau mai puţin 
melodioase. 

Îl mira secretul îndelung păstrat al profesoarei, care umpluse 
treizeci de jurnale cu ficţiune de o asemenea calitate, încât orice 
editură s-ar fi grăbit să o publice, dar, evident, nu spusese 
niciun cuvânt despre asta nimănui. Deși fusese atât de 
sociabilă, atât de implicată în viaţa comunităţii, trăise și o altă 
viaţă, una dedicată creaţiei febrile, de una singură, doar cu 
căţelușa ei, și cu câinele dinainte de Dixie Belle, și plăsmuise o 
lume cu personaje captivante ca să-și anime singurătatea. 

De parcă Luther i-ar fi strigat numele cu voce tare, Dixie 
scheună și ridică privirea din pătuţul ei, pe care el îl adusese de 
acasă de la Cora și-l pusese într-un colţ al bucătăriei. 

— Culcă-te la loc, micuţo, zise el, iar cățelușa oftă și cobori 
capul. 

Adusese zece dintre jurnale acasă cu el, plus cel în care Cora 
scrisese obsesiv despre certitudinea ei paranoică în legătură cu 
faptul că un păianjen își depunea ouăle în creierul ei. Dimineaţă, 
trebuia să meargă la ea acasă și să adune jurnalele care 
rămăseseră. Nu înțelegea cum o femeie care scrisese atât de 
sensibil și de bine fusese în stare să intre cu bomba aia sub 
forma unui SUV în hotelul Voblen. Cum el considera că orice 
fărădelege e ca o buruiană strâmbă cu rădăcini care puteau fi 
descoperite, era sigur că într-unul dintre acele volume legate cu 
spirală puteau fi găsite semne ale primului ei episod de 
instabilitate, când începuseră manifestările paranoice; poate nu 
doar când, ci și de ce. 


VP-73 


Așezat într-un încărcător pe un blat apropiat din bucătărie, 
smartphone-ul lui sună la 11:48. Se întoarse în scaun și smulse 
telefonul, răspunzând la apel. Ajutorul de șerif Lonny Burke, 
trimis pe una dintre rutele de patrulare din afara comitatului, 
raportă că locuinţa Corei Gundersun ardea mocnit, și era, 
indubitabil, un caz de incendiere premeditată. 


31. 


Lui Luther Tillman cazul i se părea mai degrabă un act de 
răzbunare meschină, comis de cineva dintre rudele celor care 
muriseră la hotel. 

Cum ţiglele, căpriorii, grinzile, pilaștrii, placa de fibră, ușile, 
dulapurile și mobilierul se făcuseră scrum și fuseseră purtate de 
vânt în bezna adâncă a nopţii, placa de beton avea o strălucire 
fosforescentă, ca de la lumina lunii, dar luna rămânea ascunsă 
după nori. Lumina pală reţinea căldură. Era în continuare atât de 
intensă, încât geamul spart zăcea pe beton în grămezi 
sclipitoare, care abia începeau să prindă forme spiralate. Tot 
metalul cuptoarelor, frigiderelor și oalelor de gătit - chiar și al 
cuptorului, construit pentru foc - zăcea în grămezi pe jumătate 
topite, ciudate și strălucitoare. 

Pe o distanţă de treisprezece metri, zăpada din jurul locuinţei 
se topise și începuse să scoată aburi, iar pământul îngheţat se 
transformase în nămol. Mai departe, o manta de cenușă și 
funingine filigranată înnegrea plapuma iernii. In fața casei, cei 
doi pini bătrâni scăldaţi în raze de lumină, rămași fără verdeață, 
colțuroși, ţepoși, negri și fumegânzi, stăteau ca niște totemuri 
antice. Pământul din jurul lor era plin de crengile lor rupte, 
carbonizate. 

Pompierii fuseseră depășiți de situaţie încă dinainte de a sosi. 
Nu reușiseră să facă nimic altceva decât să privească ultimele 
scântei ale acelui infern stingându-se de la sine. Cu toate 
acestea, încă erau prezenţi, de parcă s-ar fi așteptat, 
superstițioși fiind, ca o văpaie nefiresc de aprigă precum aceea 
să reapară, chiar dacă mistuise tot ce putea fi ars. 


VP - 74 


Acolo unde autostrada se întâlnea cu drumul principal, 
sprijinit de căsuţa poștală, era un mesaj scris pe o placă de 
parchet: ARZI ÎN IAD, SCORPIE CRIMINALĂ. 

Vance Saunders, care cu niște ani înainte fusese responsabil 
cu controlul incendiilor pe un portavion, spuse că niciun 
accelerant obișnuit nu putea ațâtța un astfel de foc. 

— Chiar și dacă ar fi îmbibat fiecare cameră în benzină, îi 
spuse el lui Luther, tot nu s-ar fi aprins în halul în care s-a aprins 
asta. Ceva-mi zice că aici s-a folosit napalm. 

După ce plecară pompierii, Lonny Burke merse alături de 
Luther spre mașinile lor de patrulă. 

— Dacă-i dăm incendiului ăstuia un număr de caz, atunci 
oricine cunoștea pe cineva care-a murit la hotelul ăla este 
suspect în cazul ăsta de incendiere premeditată. 

— Oricine-a făcut asta nu-i din comitat. 

Confuz, Lonny întrebă: 

— Atunci cine a făcut-o? 

Amintindu-și cum FBI-ul fusese scos din casă de către un om 
de la Departamentul de justiţie al Statelor Unite, și cum le 
fusese încheiată prematur ancheta, Luther spuse: 

— Poate că n-o să știm niciodată... și poate că nici nu trebuie 
să știm. 

După ce Lonny se întoarse pe ruta lui de patrulare, Luther 
porni încet prin acea noapte din nord, unde, pe vreme frumoasă, 
stătea uneori nemișcat și privea cerul brăzdat de aurora 
boreală. Ştia că acele șiruri de lumini colorate nu erau decât 
particule solare foarte încărcate, care bombardau stratul 
superior al atmosferei și străbăteau liniile de forță magnetică ale 
pământului, dar priveliștea reușea de fiecare dată să-l facă să se 
minuneze. Puteai cunoaște principiile științifice din spatele unui 
fenomen, și tot să percepi fenomenul ca misterios, chiar mistic, 
și să rămâi cu o senzație de micime și vulnerabilitate în faţa lui. 

Era abia la jumătatea drumului spre casă, când îl sună pe Rob 
Stassen, alături de care percheziţionase casa Corei Gundersun. 
Când Rob, care încă nu se culcase, răspunse, Luther spuse: 

— Eu sunt. 

Vorbind cu gura plină de ceva, Robbie zise: 

— Da, domnule. Mă uit la o tâmpenie de emisiune. 

— Molfăi ceva? 

— Doritos cu guacamole. 


VP -75 


— Auzi, tu ai zis cuiva ce-am găsit la Cora acasă? 

— Am plecat, am venit aici, m-am prăbușit. Nu am vorbit cu 
nimeni. 

— Cu absolut nimeni? E important. 

— Cu nimeni. Poate doar cu mine însumi. 

— Nici cu Melanie? 

— E-n Idaho, în vizită la maică-sa... ţineţi minte? 

— Da, mi-am adus aminte-acum. Casa Corei a ars din temelii. 

— De ce nu mă miră? Oamenii-s proști. Vreţi să vin acolo? 

— Nu. Vreau să nu spui nimănui că am fost mai devreme în 
casa aia. Absolut nimănui. Să nu sufli o vorbă despre jurnalele 
pe care le-am găsit. 

— S-a făcut. 

— Vorbesc serios, Robbie. 

— Aud că sunteţi serios, domnule șerif. Mă cam speriaţi. 

— Bun. Nici măcar discuţia asta n-am avut-o. 

— Care discuție? 

Luther încheie apelul. 

Cu cât se apropia mai mult de casă, cu atât conducea mai 
repede, deși nu-și dădu seama că se aștepta să se fi întâmplat 
ceva îngrozitor la el acasă, cu familia lui, până când ajunse 
acasă și văzu că totul era în regulă. 


32. 


Jane îl visa pe Nick, iubirea vieţii ei. Era un vis frumos, parcă 
era aievea, tactil, așa cum puţine vise erau. El ţinea mâna pe 
gâtul ei, pe sânul ei, o săruta pe umăr. Faţa ei radia în 
penumbra arămie și în umbrele fluide ale unui loc fără nume, iar 
ea era copleșită nu de dorinţă, ci de siguranţa pe care o simțea 
în brațele lui. 

Dar apoi, când vorbi, așteptarea ei ca vorbele lui să fie 
cuvintele iubirii ei și ale iubitului ei nu fu îndeplinită. În schimb, 
avea vocea plină de ură a bărbatului care, cu două luni înainte, 
îl întâlnise și îl fermecase pe Travis, și care-o ameninţase pe 
Jane prin telefon mai târziu: „E un copil minunat, încrezător și 
foarte, foarte iubitor. Doar așa, de fantezie, am putea să-l facem 


VP - 76 


pe mucos pachet și să-l trimitem în vreo șerpărie din Lumea a 
Treia, pe la ISIS“ sau Boko Haram“%...” 

Atingerea tandră a lui Nick devenise dură, iar când ea 
încercase să se îndepărteze de el, el o ţinu pe loc. 

„Unii dintre durii ăștia se dau în vânt la fel de mult după 
băieţei ca după fetițe...” 

Ochii lui nu mai erau ochii lui Nick, ci niște ochi reci, ca de 
viperă. 

„S-ar putea să-l tot plimbe de la unii la alţii până împlinește 
vreo zece-unșpe ani, dup-aia se satură vreun barbar de el și-i 
retează căpșorul ăla frumos”. 

Leoarcă de sudoare, se ridică în capul oaselor după ce se 
termină visul, și nu reuși să aprindă destul de repede lumina. Se 
chinuia când cu o lampă, când cu cealaltă. Deși era singură, 
scoase pistolul de sub perna pe care ar fi pus Nick capul, dacă 
ar mai fi fost în viaţă și alături de ea. 

După ceasul digital, era 4:08 dimineața. 

În noaptea aceea, nu avea să mai doarmă. 

Vântul condusese ploaia spre o altă parte a lumii. Nu se- 
auzeau nici măcar zgomote din trafic sau dintr-o cameră de 
motel alăturată. Furnicarul numit California de Sud se potolise, 
în așteptarea zorilor. 

Se trezi brusc, nu din cauza faptului că visul se transformase 
în coșmar, ci din cauză că-și dăduse seama de ceva ce-i scăpase 
din vedere când era trează, dar îi venise în minte în somn. Nick 
era inteligent și puternic din punct de vedere mental, cu un 
profund simţ al responsabilității față de familia lui. Și totuși... 
fiind identificat de simularea computerizată drept un candidat 
pentru Lista lui Hamlet, fiindu-i injectat la un moment dat un 
mecanism de control, fiind direcționat să se autodistrugă, o 
făcuse. Prin urmare, ce s-ar fi putut întâmpla dacă ar fi fost 
împins să comită o crimă urmată de sinucidere, la fel ca femeia 
din Minnesota? 

Ce-ar fi fost dacă lui Nick i s-ar fi spus să-și măcelărească 
soția și copilul înainte de a-și curma zilele? 

Era o ipoteză asupra căreia nu voia să insiste prea mult. 


48 Organizaţie radicală islamistă fondată în 1999. Acronimul vine de la Islamic State of 
Iraq and Syria. 
19 Grupare radicală islamistă fondată în 2002, în Nigeria. 


VP - 77 


Cu pistolul în mână, se ridică brusc din patul care scârțâia și 
se plimbă prin cameră de parcă peste tot erau ascunse capcane 
gata să sară asupra ei. În baie, aprinse lumina și dădu la o parte 
perdeaua de la duș, de culoarea lămâii verzi, sigură că n-o 
aștepta nimeni acolo, dar simțind nevoia să se uite. Puse pistolul 
pe partea superioară laminată a mesei de machiaj, dădu drumul 
la apa rece, își făcu palmele căuș și își lipi faţa de bolul alcătuit 
din palme și degete, de parc-ar fi vrut să scape astfel de ipoteza 
care o chinuia. 

Problema cu jocul ipotezelor era că odată ce începeai să-l joci, 
nu puteai să ieși din el pur și simplu, oricând doreai. Dintr-o 
ipoteză se dezvolta alta. 

Dacă, într-o confruntare viitoare, era capturată și i se injecta 
un mecanism de control? Dacă, în cele din urmă, aveau să-i 
spună să se întoarcă la băiat și să-l omoare, apoi să se sinucidă? 
Dacă îi spuneau să-l omoare pe el și să nu se sinucidă, ci să 
trăiască toată viața după aceea conștientă fiind de ceea ce-i 
făcuse când el se grăbise s-ajungă în braţele ei? 

Credea că înțelesese ce era în joc. Dar poeţii și înțelepţii erau 
de acord că ladul avea mai multe etaje; și că ea văzuse cu 
coada ochiului un nivel mai adânc decât cele pe care le văzuse 
anterior. 


33. 


Șeriful Luther Tillman nu avusese niciodată nevoie de - și nu 
avusese niciodată răbdarea de a îndura - ceea ce majoritatea 
oamenilor numea un somn bun peste noapte. In schimb, se 
simțea bine după patru sau cinci ore de somn, ocazional, șase. 
Da, somnul era odihnă, dar i se părea și un contact indirect cu 
moartea. Se trezea și descoperea că, preţ de câteva ore, lumea 
mersese mai departe fără el, așa cum avea s-o facă la un 
moment dat, pentru totdeauna. La nevoie putea sări peste o 
noapte de somn fără să se simtă prea rău. Noaptea aceea avea 
să fie o asemenea noapte. 

Vineri, la ora 1:10 noaptea, după ce se întorsese dintre 
ruinele casei Corei Gundersun, își făcu o cafea și puse o cutie 
din tablă cu fursecuri cu unt pe masa din bucătărie. Stătea acolo 


VP - 78 


și citea în continuare din scrierile profesoarei. Pagină cu pagină, 
povestirile Corei nu doar că bine dispuneau, ci îl și învățau cât 
de complexă era mintea ei și cât de generoasă îi era inima. 
Chiar dacă avusese impresia că o cunoștea bine, descoperi că 
nu o cunoștea mai deloc. Era de parcă intrase într-un iaz cu apă 
până la genunchi, cu o suprafaţă liniștită, și descoperise că era 
extrem de adânc și plin de viață. 

Dar nimic din ceea ce citea nu îl ajuta să înțeleagă ceea ce 
făcuse Cora. De fapt, frumuseţea povestirilor ei făcea urâţenia 
faptelor ei să fie cu atât mai greu de înțeles. Așa că, imediat 
după 4:30 dimineaţa, lăsase la o parte povestirile și se întorsese 
la jurnalul în care se chinuise atât de mult timp să smulgă din 
fiinţa ei acele patru fraze despre un păianjen care i se târa în 
cap. 

Când el și Robbie Stassen stătuseră în bucătăria Corei, 
trecuseră repede cu ochii peste repetări. Datorită scrisului ei de 
mână precis, se forma un tipar care abătea privirea, dar acest 
lucru se schimba simţitor când începea o nouă frază. În acel 
moment, studia paginile cu mai multă atenţie, rând cu rând, 
fără să știe ce căuta. 

Cu timpul, găsi cuvântul „fier”, acolo unde trebuia să fie 
„înăuntru”: „Un păianjen se târăște fier capului meu...” 

Ar fi crezut că asta nu însemna nimic, că era doar o eroare, 
doar că la douăzeci de rânduri distanţă, cuvântul reapăru în cu 
totul altă frază - „vorbește într-o șoaptă de fier”, unde înlocuia 
cuvântul „diabolică”. 

La fiecare anchetă, un poliţist bun caută tipare și lipsa 
tiparelor acolo unde ar trebui să fie prezente. Adesea, la fel ca în 
acel moment, găsea indicii semnificative. 

După ce găsi douăzeci de repetări ale cuvântului „fier” acolo 
unde nu avea ce căuta, descoperi și cuvântul „furnal”, acolo 
unde ar fi trebuit să fie „șoaptă”, și apoi în locul cuvintelor 
„creierul meu”. 

Cuvântul „furnal” se repeta de nouăsprezece ori, înainte ca el 
să descopere un alt cuvânt introdus ca un cod printre miile de 
repetiţii. 

„Zile la rând” devenise „zile la un lac”. Aceeași înlocuire 
apărea de douăzeci și două de ori pe unsprezece pagini. 

Deși Luther citi rând cu rând paginile care mai rămăseseră din 
jurnal, nu mai găsi nimic interesant. 


VP - 79 


Iron Furnace Lake.% 

Strădania Corei de a exprima teama ei bizară că un păianjen 
își depunea ouăle în creierul ei părea a fi rodul unei femei uluite 
de rapiditatea dezvoltării propriei paranoia, poate chiar rușinată 
de ea, speriată nu doar de păianjenul imaginar, ci și de credința 
în existenţa lui, pe care o parte din ea o considera, probabil, 
iraţională. 

Includerea unui toponim în paginile întregi de scrieri repetitive 
părea a fi altceva, de parcă, în timp ce încerca în mod conștient 
să lase o mărturie despre păianjenul ei, în subconștientul ei, 
încerca să ajungă în colţurile cele mai întunecoase ale minţii, ca 
să găsească numele unui loc pe care fie îl uitase, fie nu voia să 
și-l aducă aminte. 

Găsind atâtea informaţii, Luther nu știa ce însemnau, sau 
dacă însemnau ceva, sau cum trebuia să procedeze ca să 
stabilească o legătură între teama ei paranoică și atacul asupra 
hotelului. 

Oricum, nu avea niciun rost să demareze o asemenea 
anchetă. Cea despre care nu s-ar fi crezut c-ar fi în stare să 
comită acel atac murise. Nu putea să pledeze nevinovată în 
temeiul alienării mintale. Nu era nevoie să se pregătească 
pentru un proces. 

Cu toate acestea, nu putea să renunţe, din cauza faptului că 
FBl-ul inspectase neregulamentar casa Corei, din cauza 
ordinului dat de reprezentantul Departamentului de Justiţie 
agenţilor FBI de a înceta ancheta, și nu în cele din urmă, din 
cauza faptului că cineva se răzbunase dând foc casei, 
distrugând tot ce era în ea - și făcuse să pară că localnicii erau 
de vină. 

Luther intrase în poliţie pentru că avea încredere în statul de 
drept. Fără el, o societate civilă nu putea rezista. Când statul de 
drept era subminat, cei puternici îi tratau pe cei slabi ca pe o 
pradă. Dispariţia statului de drept ar fi dus la apariţia tuturor 
actelor de barbarism posibile. Sângele ar fi curs în asemenea 
șuvoaie pe străzi, încât plăgile biblice și ororile desprinse din 
filmele cu dezastre ar fi părut gândurile unor copii naivi, prin 
comparație. Privise multă vreme cu îngrijorare cum cei corupți 


20 Toponimul fictiv folosit de personaj este o combinaţie a celor trei cuvinte, 
traducându-se aproximativ ca „Lacul furnalului de fier”. 


VP - 80 


deveneau tot mai îndrăzneţi în hoţia și setea lor de putere, în 
timp ce corupţia se răspândea prin instituţii cândva imune la ea. 

Avea două fiice. Avea o soţie. Nu își putea permite să întoarcă 
spatele acelui caz doar pentru că autorităţile superioare îl 
scoseseră de sub jurisdicţia lui, și nici pentru că aflarea 
adevărului despre atacul asupra hotelului părea o cauză 
pierdută. Refugiul în deznădejde, în orice situaţie, era doar o 
formă de lașitate. 

În biroul lui, deschise frumosul dulap pentru arme din mahon. 
Dintre cele trei rafturi inferioare pentru depozitarea muniției, 
două rămăseseră goale. Puse acolo jurnalele Corei Gundersun, 
încuie lacătul și băgă cheia în buzunar. 

La 5:50, în timp ce Luther stătea la calculator și citea despre 
orașul Iron Furnace, din Kentucky, Rebecca intră, îmbrăcată în 
pijamale și halat. Din spate, îl cuprinse cu braţele și-l sărută pe 
creștetul capului. 

— Ai stat treaz toată noaptea? 

— N-aveam cum să dorm. 

— Nu puteai face nimic, nici acum nu poţi face nimic. 

— O soţie trebuie să spună așa ceva. 

— Mai ales atunci când e adevărat. Acum trebuie să te 
pregătești pentru ziua asta îngrozitoare. 

— FBl-ul nu mă lasă să fac nimic, doar să dirijez traficul. 

— Azi o să vrea să fii în văzul tuturor. 

— Nu văd de ce arvrea așa ceva. 

— Zăpada de ieri a încurcat nasol de tot traficul aerian. 
Noaptea trecută nu sosise decât presa locală. Dar în dimineaţa 
asta, o să fie o grămadă acolo, și ăia de la Washington or să 
vrea ca fața ta să fie văzută, în cazul în care vor avea nevoie de 
cineva pe care să arunce vina. 

Oprind calculatorul, ridicându-se din scaun și cuprinzând-o cu 
braţele, Luther întrebă: 

— Ce s-a ales de Pollyanna” cu care m-am însurat eu? Acum 
face pe cinica în faţa mea? 

— Nu s-a întâmplat pe nepusă masă, zise ea. 

— Nu, nu cred că s-a întâmplat așa. 


51 Personaj din literatura americană pentru copii, Pollyanna este o fetiță de un 
optimism incurabil, protagonista romanului omonim publicat pentru prima dată în 
1913 de autoarea Eleanor H. Porter (1868-1920) și urmat de numeroase continuări 
scrise și de alți autori, după moartea acesteia. 


VP - 81 


— Nu le da voie să profite de tine, Luther. 

El o sărută pe frunte. 

— N-o să profite de mine. 

— Ba o să profite, dacă le dai voie. Dacă aruncă cu noroi în 
tine în timp ce sapă disperaţi ca să iasă dintr-o groapă... noi 
încă trebuie să locuim aici. 

— Oamenii din comitatul ăsta mă știu, cu noroi aruncat sau 
fără noroi aruncat. 

— Și oamenii din ludeea L-au cunoscut pe lisus, și povestea 
aia cum s-a terminat? 

— Femeie, io nu-s lisus. 

— Exact asta voiam să spun. 

— Închide ochii, frumoaso. 

O sărută pe pleoapa stângă, apoi pe cea dreaptă. 

Ea își puse capul pe pieptul lui. 

— Oricum, am rămas o Pollyanna în privinţa ta. 

Se ținură în braţe. Dincolo de fereastră, lumina străpunse 
cerul mohorât, parcă închegat, dând naștere unei noi zile. 


34. 


În timp ce conducea, Jane îi văzu pe o stradă rezidenţială din 
zona plată a Beverly Hills, la sud de Wilshire”. Erau doi băieți, 
de vreo șaisprezece ani. Aveau blugi spălăciți, rupti și peticiţi, 
atât de uzațţi și de mulați, încât probabil că erau blugi de firmă, 
nu vechituri de prin magazinele de haine la mâna a doua. Purtau 
tricouri cu trupe de rock clasic. Unul dintre ei avea o geacă 
neagră și spălăcită de blugi, purtată pe umeri, ca o pelerină. 
Celălalt nu ceda astfel în faţa vremii reci, ci purta o pălărie gri 
cu boruri strâmte. Duceau cu ei skateboarduri. Amândoi fumau, 
deși statul California ridicase vârsta legală pentru consumul de 
tutun la douăzeci și unu de ani. Niciunul dintre ei n-avea 
ghiozdan și nu ducea cărți, ceea ce însemna că nu porniseră la 
drum atât de devreme pentru o nouă zi de școală, ci ca să scape 
de una. 

Jane conduse două cvartale, viră după colţ, parcă, se întoarse 
pe strada lor și se postă în faţa lor, sprijinindu-se de o mașină de 


52 Una dintre principalele artere din zona Los Angeles, sudul Californiei. 
VP - 82 


la colţul străzii, aflată sub un ficus microcarpa. Purta peruca 
neagră, punk, în stilul Vogue, rimelul, rujul albastru-închis și 
cercelul în nas. Orice ar fi purtat, ochii lor s-ar fi lipit de ea ca 
fierul de magnet, pentru că băieţii trecuţi de pubertate și 
bărbaţii de toate vârstele îi aruncau ocheade, fie indirect, fie cu 
îndrăzneală. Niciodată nu le luase în nume de rău interesul, deși 
fusese nerăbdătoare cu ei - și deseori dispreţuitoare, până când 
o instructoare de arte marțiale de la Quantico o convinsese că 
aspectul ei fizic îi conferea un avantaj în faţa celorlalţi agenţi. 
Fie că atrăgea atenţia, fie că o distrăgea, după cum alegea, 
putea fi un instrument valoros. 

În timp ce băieţii se apropiau, văzu că unul dintre ei purta un 
tricou cu Guns N'Roses“, cu un craniu cu joben, celălalt un 
tricou cu ZZ Top”, cu farurile aprinse ale unei mașini, din 
turneul lor, Eliminator3. Amândouă erau zgăriate ca lumea și 
moi ca untul. Păreau a fi de colecţie, dar ea se îndoia că mucoșii 
ăia doi ascultau muzica trupelor respective, mai ales piesele mai 
puţin cunoscute de pe albumele lor. 

— Auziţi, voi chiar sunteţi atât de șmecheri pe cât vreți să 
păreţi? 

Ei se opriră și se holbară la ea. ZZ rânji, iar Guns afișă o 
expresie neutră. Niciunul dintre ei nu îi răspunse, pentru că una 
dintre legile canonice ale șmecheriei era aceea că tăcerea 
însemna putere. _ 

Ea cunoștea jocul mai bine decât ei. li fixă cu privirea și-și 
păstră expresia feţei la fel de crudă ca a unei zeițe crude, care 
aștepta să fie onorată cu un miel, un altar, o jertfă de sânge. 

Soarele de dimineaţă, care se revărsa printre copaci, îi 
împodobea cu o lumină aurie și o umbră purpurie. Deși orașul 
care-i înconjura se trezi devreme, la chemarea puternică a 
banilor, în acel moment se lăsase o liniște demnă de un lan de 
grâu din lowa. 

După ce trase un fum din ţigară și scoase fum pe nări, de 
parc-ar fi vrut să transmită că avea gene de dragon, ZZ fu 
primul care vorbi. Își scoase pălăria cu boruri strâmte și îi spuse 
prietenului său: 

— Ce, asta-i zonă dă parașute-acuma? 


33 Trupă americană de hard rock, fondată în 1985, care a trecut prin numeroase 
schimbări de componență. 
+ Trupă americană de hard rock, fondată în 1969. 


VP - 83 


Jane îi zise lui Guns: 

— D-aia pierzi vremea cu ăsta... că ţi-o freacă bine? 

Rânjetul lui ZZ se transformă într-un mârâit: 

— Scorpie ce ești. 

Jane zise, tot către Guns: 

— Ăsta-i băiat sensibil. Mie-mi plac băieţii sensibili. 

ZZ dădu să-i răspundă, iar Guns spuse: 

— Tacă-ţi fleanca, frate. Te spintecă asta cu limba aia. 

În orice grup de doi masculi exista un mascul alfa, iar în 
grupul acela, era Guns. 

— Ce vrei? întrebă el. 

Ea-l întrebă: 

— Cele mai bune mișcări de șmecher pe care le faci sunt 
chiulitul de la școală și fumatul pe-ascuns... sau ai cojones*? 

Guns hotărî că, evident, ţigara nu mai era un semn al 
rebeliunii, ci devenise un simplu moft. O aruncă pe trotuar și o 
strivi cu piciorul. 

— Vrei să-mi bagi o vrăjeală, deci bag-o. 

Poșeta ei deschisă îi atârna pe umăr. Jane scoase patru 
bancnote de o sută de dolari, dar încă nu i le oferi. 

— O mie de dolari de căciulă. Două sute acum. Incă două sute 
când veniţi la locul faptei. Și șase sute când vă terminaţi treaba. 

— Ce treabă? 

ZZ nu se putu abţine: 

— Asta ne plătește s-o mârlim, frate. 

În timp ce Guns arăta de parcă l-ar fi durut ceva, Jane spuse: 

— Nu cumpăr eu artificii care explodează încă din ambalaj. 

Guns îi zise tovarășului său: 

— Poartă-te frumos cu doamna. Pe Jane o întrebă: 

— Ce treabă-i aia? 

— Eu sunt executor judecătoresc, minţi ea. Știe careva din voi 
ce înseamnă asta? 

Încercând să-și recupereze ceva din demnitate, ZZ spuse: 

— Trântești citaţii la lume, să vină la tribunal. 

Ea îi oferi un zâmbet drăguţ și-i spuse: 

— Deci, până la urmă, uite că nu te plouă-n gât. 

Le spuse ce trebuia făcut și unde avea nevoie să fie făcut. 

— Un nenorocit căruia trebuia să-i trimit citaţie s-a tot fofilat. 
Nu știu cu exactitate când o să apară, așa că partea cea mai 


55 Boașe” (sp., n.tr.). 
VP - 84 


grea din ce trebuie să faceţi voi e să pierdeţi vremea vreo 
jumătate de oră. Ceva-mi spune că aţi făcut din pierderea vremii 
o adevărată artă. 

Le întinse câte o sută cu fiecare mână, iar ZZ o smulse pe-a 
lui. 

Guns ezită. 

— O mie dă dolari pe-o nimica toată. 

— Asta-i un proces de o sută de milioane de dolari, minţi Jane. 
Câteva mii de dolari sunt bani de buzunar în cazul de faţă. 

— Asta cu citaţia... e mafiot sau ceva? 

— Eu sunt o dură, zise ea. In meseria mea, așa trebuie să fii. 
Dar nu-s chiar un căcat de om. N-aș face din doi puștani ţinte 
pentru mafie. Asta-i un fraier de contabil, un mega-tăntălău. Are 
bani pe mână și-l mănâncă degetele, atâta tot. 

Guns o privi în ochi pe durata întregului discurs și luă banii, 
fiind convins că o evaluase corect. 

Poate că ăia doi nu aveau să apară, aveau să ia banii și s-o 
șteargă, dar șansele erau mici. Ea îl citea pe Guns la fel de bine 
pe cât își imagina el c-o citește pe ea. Işi dăduse seama că-l 
prinsese încă de când îi dăduse lui ZZ replica aia isteaţă cu 
artificiile care explodează-n ambalaj. Ca toţi adolescenții din 
locurile și vremurile acelea, Guns suferea de un exces de stimă 
de sine, dar simţea nevoia să demonstreze lumii cine era el. Și, 
desigur, era o victimă a hormonilor lui, un băiat în călduri. Deși 
n-avea nicio șansă cu ea, n-ar fi putut trăi în pielea lui dacă n-ar 
fi încercat să-i demonstreze că era pus pe fapte mari, pentru că 
dac-ar fi zis pas ar fi fost echivalentul unei explozii premature. 

Lăsară jos skateboardurile și se propulsară pe trotuar cu câte 
un picior. ZZ se ţinea după Guns. Săriră cu skateboardurile când 
ajunseră într-un loc în care asfaltul fusese crăpat și umflat de o 
rădăcină de copac. Ajunseră în aer, cu skateboardurile parcă 
lipite de picioare, într-un zbor grațios. Se loviră cu zgomot de 
beton, fără să-și piardă câtuși de puţin echilibrul. 

Ea îi urmări până când dispărură după colţ, apoi merse pe jos 
pe un traseu diferit până la locul misiunii, unde avea să-i 
întâlnească. 


VP - 85 


35. 


După ce Luther Tillman făcuse duș și se bărbierise, în timp ce- 
și lua uniforma pe el, Rebecca intră în dormitor și-i spuse că un 
anume domn Booth Hendrickson, de la Departamentul de 
Justiţie al Statelor Unite, îl aștepta jos, în birou. Din spusele lui 
Rob Stassen, acela era omul care retrăsese agenţii FBI din casa 
Corei înainte ca aceștia să-și fi terminat treaba. 

Indiferent ce informaţii ar fi avut despre cineva, Luther 
încerca să nu judece oamenii până când nu îi cunoștea faţă-n 
față, apoi le dădea timp să arate cine sunt. Dar când intră în 
biroul lui, iar Hendrickson se ridică dintr-un fotoliu de piele ca 
să-l întâmpine, avu imediat senzaţia că acela nu era un om de 
încredere. 

— Domnule șerif Tillman, spuse vizitatorul, a cărui strângere 
fermă de mână dură un pic prea mult, vă rog să acceptaţi 
condoleanţele mele pentru pierderea atât de multor prieteni și 
vecini. Cumplită întâmplare. Trăim vremuri tulburătoare. 

Deși Hendrickson purta un costum negru, croit la comandă, 
care costa, probabil, cât salariul pentru o lună al unui șerif de 
comitat, nu putea ascunde faptul că bărbatul era ciolănos și 
avea un fizic ciudat. Încerca să pară elegant, dar expresiile și 
gesturile sale păreau ciudate, de parcă ar fi învăţat ce însemnau 
graţia și bunele maniere în faţa unei oglinzi. 

— Profesoara anului, spuse Hendrickson. Nimeni n-avea un 
cuvânt de rău de spus despre ea... și totuși s-a întâmplat 
grozăvia asta. S-ar putea să mă înșel, dar cred că Shakespeare 
a fost cel care-a spus că „Omul câte ascunde nu știi,/ Zici că-i 
înger cu aripe sidefii”5f. 

— Sunt sigur că de Shakespeare trebuie să fie vorba, dacă 
dumneavoastră spuneţi că el a fost, răspunse Luther. In cazul 
Corei Gundersun, orice tulburare mintală ar fi chinuit-o la sfârșit, 
timp de mulți ani a fost omul cel mai apropiat de îngeri pe care-l 
vom vedea în această viaţă. 

— Da, sigur că așa trebuia să fie, având în vedere că toată 
lumea o stima înainte de ziua de ieri. Indiferent că o fi fost o 
tumoare pe creier sau o tulburare de ordin psihiatric, în mod 


56 Citat din piesa Măsură pentru măsură de William Shakespeare, traducere de loana 
leronim, Liternet, 2012. 


VP - 86 


sigur femeia trebuie să-i fi căzut victimă, și astfel, vina nu-i 
aparţinea în totalitate. Aș fi ultimul care să arunc cu piatra într- 
un caz de genul ăsta. 

Fața lui Hendrickson era prelungă, ca de vultur, părul 
grizonant îi era lung și coafat ca o coamă, poate pentru a 
accentua înălțimea frunţii de deasupra ochilor lui de prădător. 

— Vă rog să luați loc, spuse Luther. In loc să ocupe al doilea 
fotoliu, aproape de vizitatorul său, ocoli și se așeză la birou, 
preferând să păstreze distanţa. 

Hendrickson se așeză din nou în fotoliul din piele, își netezi 
cuta pantalonului dintre poală și genunchiul stâng, își aranjă 
sacoul și privi în sus, cu o expresie solemnă, ușor teatrală. 

— Avem o zi grea, tristă, înaintea noastră, domnule șerif. 

În timp ce Luther își trăgea scaunul mai aproape de birou, 
văzu pe condica din fața lui câteva pagini scrise la calculator, 
prinse cu o agrafă. 

— Ce-i cu astea? 

— Un guvernator și un congresmen au pierit în mod tragic, 
spuse Hendrickson. Oamenii au nevoie de încurajare. 

— Și alți patruzeci și patru de oameni au murit. 

— Da, și asta face situaţia să fie cu atât mai gravă... se 
simțeau în siguranță în prezența unui guvernator și a unui 
congresmen, așa cum ar fi fost și normal, cu atâta pază în jur, și 
totuși, nu erau în siguranţă. Cum terorismul este în ascensiune 
la nivel global, oamenii trebuie să simtă că liderii lor sunt foarte 
stăpâni pe situație. 

— Cora Gundersun nu a fost o teroristă, spuse Luther. 

— Așa e. Nicio persoană responsabilă nu ar avea îndrăzneala 
de a pretinde că doamna Gundersun a acţionat precum un 
jihadist. Dar zvonuri vor exista. Mereu, mereu. Retelele de 
socializare colcăie de paranoici. Pe lângă asta, există în ţara 
asta unele grupări pentru care tragediile de genul ăsta sunt 
văzute mereu drept ocazii pentru demagogi. 

Omul de la justiţie părea a vrea să se prezinte drept un 
membru al clasei conducătoare din New England”, care 
provenea dintr-o familie pregătită generaţii la rând pentru a 
servi cu altruism intereselor publice. Cu toate acestea, avea 
aerul cuiva cu origini mai umile, ascunse asiduu, un aer de 


> Regiune a Statelor Unite ale Americii alcătuită din șase state: Maine, New 
Hampshire, Vermont, Massachusetts, Rhode Island și Connecticut. 


VP - 87 


parvenit atât de bucuros că reușise să se adapteze într-o clasă 
socială superioară, încât nu se putea abţine să se dea puţin 
mare. 

Neplăcerea lui Luther se transformă rapid într-o emoție mai 
stringentă. Ciocăni ușor cu degetul în paginile scrise la 
calculator din faţa lui și întrebă din nou: 

— Ce-i cu astea? 

— Astăzi, de dimineață, va fi o conferinţă de presă, apoi va 
avea loc o serie de întâlniri individuale cu reporterii. În cazurile 
dureroase precum acesta, politica Departamentului de Justiţie 
impune ca autorităţile locale, statale și federale să vorbească pe 
o singură voce, pentru ca oamenii să fie mai liniștiți. 

Lui Luther nu-i plăcea tonul pe care Hendrickson spusese 
oamenii, Și o spusese repetat, de parcă ar fi vorbit de niște copii 
netoți sau despre plebe. 

Trecând repede cu privirea peste paginile din faţa lui, Luther 
spuse: 

— Asta n-are cum să fie ce cred eu că e. Mi-aţi dat cumva 
vreun soi de declaraţie pe care să o citesc la conferinţa de 
presă? 

— E scrisă cu foarte multă elocvenţă. Un om care a scris 
discursuri pentru procurorul general, pentru vicepreședinte, v-a 
scris cele mai bune rânduri. O să impresionați o naţiune 
întreagă. 

Furia deja exprimată nu putea fi retrasă. Luther rămase calm. 

— Îmi pare rău, dar eu nu pot să stau în faţa unui microfon și 
să citesc chestia asta. Departamentul meu nici măcar nu a fost 
implicat în această anchetă. 

Poate pentru că fotoliul îi dădea un dezavantaj de câţiva 
centimetri în faţa șerifului așezat în scaunul de birou, Booth 
Hendrickson se ridică în picioare și se duse la fereastră. Rămase 
pe loc și privi afară un moment, sperând ca tăcerea lui să-l facă 
pe șerif să se răzgândească. Atunci când acest lucru nu se 
întâmplă, se întoarse din nou spre gazda lui, așa cum un avocat 
al acuzării s-ar întoarce cu un dispreţ abia disimulat spre acuzat, 
într-un film britanic în care rolul judecătorului este jucat de 
Charles Laughton*t. 


58 Charles Laughton (1899-1962), actor american de origine engleză, cunoscut mai 
ales pentru roluri în filme precum Revolta de pe Bounty (1935) sau Cocoșatul de la 
Notre-Dame (1939). 


VP - 88 


— Dacă pur și simplu nu vă simţiţi în stare să cooperațţi cu noi, 
domnule șerif Tillman, atunci îmi pare rău, dar n-o să fie loc 
pentru dumneavoastră la conferinţa de presă. 

— Da, bine. Atunci, să nu fie loc pentru mine. 

— Sper sincer că n-o să ţineţi dumneavoastră o conferinţă de 
presă proprie. 

— N-am motive să fac asta, domnule Hendrickson. Știu puţine 
lucruri și nu mi s-a spus nimic. Nu sunt genul de om care să se 
facă de râsul lumii, cel puţin nu atât timp cât nu sunt pe deplin 
conștient că o fac. 

Hendrickson veni la birou și recuperă paginile scrise la 
calculator. Degetele-i erau palide și fine, iar unghiile-i erau 
îngrijite cu meticulozitate. 

— Mi-aș dori ca dumneavoastră să fi avut o alta părere, dar 
sper că am ajuns la un compromis care să ne mulțumească pe 
amândoi. 

— Am ajuns la o înţelegere reciprocă, îl corectă Luther, 
ridicându-se de pe scaunul de birou. Daţi-mi voie să vă conduc 
afară. 

La ușa de la intrare, în timp ce Hendrickson ieșea pe verandă, 
se întoarse și-l privi pe Luther în ochi. 

— Domnule șerif, sunt sigur că, printr-un program sau altul, 
poate prin vreo șase, departamentul dumneavoastră primește 
fonduri federale de care depinde. 

— Și suntem recunoscători, în fiecare zi, spuse Luther. Zâmbi, 
de parcă l-ar fi provocat pe omul de la Justiţie să-i zâmbească și 
el. 

Cu faţa cernită, arătând ca o sperietoare de ciori cârpită din 
bețe și paie în costumul lui de fiţe, Hendrickson se întoarse cu 
spatele, traversă veranda și cobori treptele, îndreptându-se nu 
către un lan de porumb și un concurs cu păsări care croncăneau 
strident, ci spre o conferinţă de presă, unde un alt soi de 
„porumb” avea să fie aruncat celor creduli. 

— O întrebare am, spuse Luther. 

Bărbatul se opri și întoarse capul. 

— Șeful pompierilor a reușit să identifice accelerantul folosit 
pentru a incendia casa Corei Gundersun? 

— Benzină. Doar o cantitate mare de benzină. 

— Așa a spus șeful pompierilor? 

— Așa va spune la conferinţa de presă. 


VP - 89 


— Ditamai incendiul, foarte intens, spuse Luther. 
— Da, spuse Hendrickson. Da, așa a fost. 


36. 


Clădirea de birouri cu patru etaje din Beverly Hills - deținută 
și ocupată de firma de avocatură Woodbine, Kravitz, Larkin & 
Benedetto - avea de fapt șase etaje dacă se puneau la 
socoteală și cele două niveluri de parcare subterană. In garaj se 
putea intra doar pe aleea din spatele clădirii. Și cum singura 
bandă era una cu sens unic, Jane Hawk știa din ce direcţie avea 
să vină Randall Larkin. 

Ar fi preferat să-l prindă la el acasă. Cu toate acestea, 
folosindu-se de calculatorul de la bibliotecă pentru a afla 
informaţii despre el, descoperise că era căsătorit cu a doua lui 
soție, Diamanta, și că, potrivit unui articol laudativ din Los 
Angeles Magazine despre acel așa-numit „cuplu de vedete”, 
locuia într-o casă de o mie de metri pătraţi, aveau trei servitori 
care locuiau cu ei în casă și-și adorau cei doi dobermani. O soţie, 
trei servitori și doi Dobermann Pinscheri. O invazie a domiciliului 
nu era o idee inspirată. 

Potrivit aceluiași articol din revistă, Larkin se trezea devreme 
și se mândrea cu faptul că în fiecare dimineaţă, înainte de ora 
șase, își făcea deja antrenamentul fizic în sala de sport din casa 
lui, timp de o oră. Nu mai târziu de ora șapte era la biroul lui, la 
cabinetul din Beverly Hills. li plăcea să recite un motto pe care îl 
inventase singur și pe care doar el îl socotea spiritual: „Cine se 
scoală de dimineaţă, n-ajunge departe, ajunge la capătul lumii”. 

Guns și ZZ o așteptau la intersecţia dintre alee și strada 
principală, cam la două treimi de cvartal de birourile de la 
Woodbine. Clădirea în faţa căreia își luaseră poziţiile era una 
ocupată de un restaurant care nu servea micul dejun, deci era 
puţin probabil să fie săltaţi pentru că umblau fără ţintă. Ea mai 
dădu fiecărui puștan câte-o sută de dolari, încrezându-se destul 
în judecata ei încât să-i lase să-și facă de cap în timp ce ea - și 
croia drum pe aleea largă. 

Nu era gunoi, așa cum era pe aleile altor orașe, nu erau 
oameni fără adăpost care să doarmă printre sacii lor cu obiecte 


VP - 90 


murdare și zdrențăroase, nici cărămizi pătate de funingine, nici 
pereţi cu însemne ale găștilor, ca niște blazoane, sau cu alte 
tipuri de graffiti, ci doar tomberoane curate, înșiruite ordonat, cu 
capacele închise complet, fără duhori cumplite care să iasă din 
ele. 

Ușa mare, segmentată, care oferea acces la garajul subteran 
al avocaţilor, era făcută din inox șlefuit, în care reflexia ei, 
neclară și fără trăsături, se mișca precum un spectru 
ameninţător, spiritul ei smuls parcă din trup urmărind-o ca într- 
un soi de autobântuire din care nu putea scăpa. Lentila din 
sticlă, cât o monedă, a unui receptor cu microunde, prinsă în 
colțul din dreapta sus al ușii, însemna că ușa se deschidea cu o 
telecomandă. 

Chiar vizavi de alee față de acea ușă era o cale îngustă de 
acces, exact cât de lată trebuia ca să poată intra oamenii de la 
livrări și cărucioarele lor. Jane ieși din conul ei de umbră și se 
uită la ceasul de mână, sperând că Larkin avea să ajungă acolo 
la fel de devreme pe cât se lăudase. 

Un avion săgetă cerul la viteză mare. O avalanșă de sunet 
cauzată de uruitul motorului sparse liniștea acelei zile. Un 
elicopter de poliţie trecu la câteva sute de metri. N-o căuta pe 
ea, sau poate că nu căuta pe cineva anume, ci patrula pur și 
simplu. O fantă de lumină dinspre apus sclipea pe carlinga lui de 
sticlă fină. Fiind atât de devreme, pe străzile de dincolo de aleea 
aceea traficul era ușor. Fără zgomotul orei de vârf, care să 
acopere totul, auzi trei vehicule, fiecare la momentul lui, venind 
pe alee, trecând pe lângă ea de la dreapta spre stânga. Niciunul 
nu fu urmat de semnalul pe care Guns și ZZ aveau să i-l dea ca 
să-i atragă atenţia că o mașină și-un șofer se potriveau cu 
semnalmentele date de ea. 

În timp ce era la calculatorul de la bibliotecă, folosind un cod 
de acces de la FBI, accesase formularele de înmatriculare de la 
Registrul Auto și aflase că patru mașini erau înmatriculate pe 
numele lui Larkin și pe adresa lui din Beverly Hills. Cea mai 
ieftină, un Ford Explorer, era, cel mai probabil, folosită de cuplul 
de servitori care se ocupau de treburile casnice. Guns și ZZ 
urmăreau unul dintre celelalte trei vehicule, și aveau o descriere 
a avocatului. 

Când părea că acţiunea stătea să înceapă, scoase din poșetă 
o sticluță de 200 de mililitri de spray, cumpărată de la un 


VP - 91 


magazin cu produse cosmetice. Era plină de cloroformul de care 
avusese nevoie pentru a-l dobori pe alt tip în săptămâna 
anterioară. Îl derivase din acetonă, prin reacţia cu clorura de 
lămâie verde. Pe cea dintâi o cumpărase dintr-un magazin cu 
produse pentru artiști, pe cea de-a doua o luase dintr-un depozit 
de produse pentru oamenii de serviciu. Baia unui motel îi 
servise drept laborator. Tinea sticluţa de spray strâns în pumnul 
stâng, și poșeta în dreptul. 

Sub paltonul sport gri-pal purta o bluză de mătase albastră- 
safir. Desfăcu cei doi nasturi de sus, ca să fie sigură că în 
momentul în care se apleca în față, Larkin avea să fie lipsit pe 
moment de decenţă. Pe Internet, văzuse multe poze cu prima lui 
soție, apoi cu a doua. Dacă se însura cu ele pentru inteligența și 
personalitatea lor, acelea erau criteriile doi și trei, pentru că 
„dotările”, în ambele cazuri, le erau prea impresionante ca să fie 
niște simple coincidenţe fericite. 

In capătul aleii, Guns și ZZ începură să chiuie unul la celălalt 
și să se facă în toate felurile, tipic pentru niște băiețandri 
gălăgioși. 

Uruitul gutural, ca torsul unui tigru cu colţi-sabie, al unui 
motor puternic, produse ecou, izbindu-se de pereţii clădirilor. 

Când auzi motorul încetinind ușor și crezu că el avea să dea 
un ocol mare ca să ajungă la ușa din oţel, ea o luă la goană pe 
calea de acces, în calea unui Mercedes S600 negru. Nu alerga 
de parc-ar fi fugit de cineva, pentru că astfel l-ar fi alarmat, ci de 
parcă s-ar fi grăbit să ajungă undeva unde avea o programare 
importantă. 

Cu un scrâșnet scurt de frâne, mașina mare opri brusc, iar 
Jane își scăpă portofelul, de parcă s-ar fi speriat, având de gând 
să se ciocnească de bara din față. Se îndepărtă de berlină și se 
îndreptă spre geamul șoferului, trecând sticluța de spray din 
mâna stângă în cea dreaptă, fără ca el s-o vadă. Aplecându-se 
în față ca să se uite la el, prefăcându-se surprinsă, ea spuse 
destul de tare încât să acopere orice muzică ar fi ascultat el: 

— Dumnezeule mare, Randy Larkin! Tu ești, Randy? 

N-o recunoștea, în mod sigur, la cum arăta în momentul 
acela, și nu știa că fugara Jane Hawk aflase de el din discuţiile 
lui cu Lawrence Hannafin. Nu avea niciun motiv să presupună că 
acea întâlnire accidentală era de fapt un atac îndrăzneț. Dincolo 
de fereastră, în vreme ce ea privea spre el, ochii lui se 


VP - 92 


îndreptară spre formele voluptuoase și învelite în mătase ale 
sânilor ei. Priveliștea îl încredinţă că o cunoștea, dar suferea de 
un lapsus pentru moment. 

În capătul îndepărtat al aleii, Guns și ZZ loviră cu picioarele 
proptelele din lemn de sub roţile unui tomberon și-l împinseră 
de lângă peretele restaurantului, întorcându-l într-o parte ca să 
blocheze traficul ce venea dinspre stradă. 

Cu un băzâit electric, geamul șoferului cobori, iar Larkin reuși 
să-și ridice privirea fixă dinspre sânii ei spre buzele cărnoase și 
albastre, spre cercelul din nas, în formă de șarpe, cu ochiul din 
rubin, și spre ochii ei cu o nuanţă unică de albastru, despre care 
unii bărbaţi credeau că erau cea mai frumoasă trăsătură a ei. 
Înfăţișarea ei exotică trezise în el fantezii adolescentine de mult 
adormite. În timp ce el întreba: „Ești bine, dragă?”, ea ridică 
sticluța cu cloroform și i-l pompă cu degetul mare în gura lui 
deschisă, în nas. 

Ochii lui Larkin se dădură peste cap, iar capul îi căzu într-o 
parte. Se lăsă în faţă, chircit în scaun, apoi într-o parte. 

Piciorul îi scăpă de pe pedala de frână, iar Mercedesul începu 
să derapeze. Jane băgă mâna pe geam și trase tare de volan 
spre dreapta și rămase în mașină în timp ce aceasta mergea 
câţiva metri în faţă și se lovea de ușa garajului cu prea puţină 
energie ca să pornească airbagul. 

Strecură sticluța de spray într-un buzunar al jachetei și 
deschise cu forță ușa șoferului. Zdrăngănitul roţilor de 
skateboard pe asfaltul peticit confirmă faptul că ZZ și Guns se 
ţineau de partea lor din înţelegere. În timp ce se apropiau, Jane 
își mai desfăcu un nasture de la bluză și se pregăti sufletește 
pentru cea mai complicată parte din acea operaţiune. 


37. 


Dând dovadă de ceva agerime a picioarelor, băieţii își ridicară 
repede skateboardurile de pe asfalt, le întoarseră, le prinseră și 
se grăbiră să parcurgă ultimii câţiva metri pe jos. Cu feţele 
luminate de încântare și de mândrie că reușiseră să-și joace 
rolurile fără niciun impediment, Guns și ZZ sosiră cu răsuflarea 


VP - 93 


tăiată și îl văzură pe șofer chircit pe scaun. În acel moment, 
îngrijorarea le tulbură feţele. 

— Ce face ăla acolo așa, ce-a păţit? întrebă Guns. 

Ea se întoarse cu faţa spre ei și-i lăsă să-i vadă bluza. Sânii 
mai că nu i se revărsau pe-afară, dându-le de înţeles că poate 
Larkin încercase s-o pipăie prin geam, oricât de ilogică ar fi fost 
acea presupunere. Îi lăsa să creadă ce voiau, atât timp cât acele 
presupuneri adăugau și mai multă confuzie la acel moment. 

— Ajutaţi-mă să-l trec peste bord și să-l pun pe locul 
pasagerului, zise ea, prefăcându-se că avea răsuflarea mai 
tăiată decât ei. 

— Dar ce-are de-i așa? întrebă Guns. _ 

— Are crize, minţi ea. Mă cam aşteptam la așa ceva. Işi revine 
el imediat. Du-te la cealaltă ușă, ajută-mă să-l mut, ca să pot să 
trag mașina în mijlocul aleii. 

Guns rămase pe loc. 

— Poate-i trebuie o salvare. 

— Nu, are-o criză. 

Totul trebuia făcut repede, în zbor. Fiecare secundă de 
întârziere creștea simţitor șansele să intervină ceva care să 
întoarcă toată situaţia cu susu-n jos. 

În timp ce ZZ deschidea ușa pasagerului, Jane se aplecă în 
mașină, îi dădu avocatului un brânci, ca să-l dea la o parte, în 
timp ce băiatul îl împinse peste bord în celălalt scaun, cu 
picioarele atârnându-i blegi în spaţiul pentru picioare. 

Cloroformul era foarte volatil, dar nu se evaporase de tot de 
pe fața avocatului. 

Fără să răspundă, Jane lăsă ușa șoferului deschisă, ocoli 
berlina, îl dădu pe ZZ la o parte, îl ușură pe Larkin de telefon și-i 
puse hamul de siguranţă. Dintr-un buzunar al paltonului, scoase 
o batistă din stofă și i-o puse avocatului pe faţă, pentru a 
încetini evaporarea cloroformului și a bloca vaporii. 

— Zici c-a murit, zise Guns, alăturându-li-se pe partea dreaptă 
a berlinei. 

— N-a murit, are o criză. 

Jane trânti ușa, se întoarse cu faţa spre ei și scoase pistolul 
din tocul de pe umărul paltonului. 

Adolescenţii tresăriră și rămaseră încremeniţi. Graţia lor de 
skateboarderi făcu loc stângăciei abjecte a groazei subite. 


VP - 94 


Ridicară mâinile, neajutoraţi, apoi le duseră la burtă, și la piept, 
de parcă, prin gesturi magice, gloanțele puteau fi deviate. 

— Ș$mecheria o să vă vină de hac, zise ea. La modă, duri, 
rebeli, șmecheri - toate-s niște căcaturi. E o prostie superficială, 
o fundătură. 

Cu mâna stângă, îi dobori pălăria cu boruri strâmte din cap lui 
ZZ. Acesta aproape se prăbuși în genunchi. 

— la uite la voi, amândoi cu tricouri șmechere, cu blugi rupţi 
și cu atitudinea aia de miserupiști. Acuma-i bună de flegmat pe 
ea, abia vă ţineţi să nu vă pișaţi în pantaloni. Dacă nu-nvățaţi 
ceva din treaba asta, dacă nu vă băgațţi minţile-n cap, o s- 
ajungeţi să fiți amărâţi, pierduţi și bătrâni până s-apucaţi treizeci 
de ani. Daţi-mi înapoi banii. 

— Dar ne... ne datorezi șase sute, zise ZZ. 

Povestea dura prea mult, dar pentru Jane era la fel de 
importantă precum capturarea lui Randall Larkin și fuga cu el. 
Trebuia să facă asta ca să se asigure că rămânea de partea care 
trebuia a liniei subţiri dintre întuneric și lumină. 

— Daţi-mi banii, că altfel vi-i iau când zăceţi plini de sânge. 

— Nu ne omori, zise Guns. 

— Dar vă schilodesc, minţi ea. Poate dacă vă schilodesc, vă 
ies toate căcaturile astea din cap. 

Întinse mâna stângă. 

— Daţi-mi banii! 

Amândoi tremurau când predară câte patru sute de dolari 
fiecare. 

— Ăștia vă vând povestea cu șmecheria ca să vă ţină proști, 
să vă ţină la locul vostru. În momentul de faţă, sunteţi cei mai 
mari dobitoci pe care i-am văzut în viaţa mea. Luaţi-vă 
skateboardurile,  ștergeţi-o de-aici și, pentru numele lui 
Dumnezeu, băgați-vă mințile-n cap. 

Ei dădură înapoi, își luară skateboardurile și alergară spre 
tomberonul cu care blocaseră aleea, cu nimic mai bogaţi, poate 
doar mai deștepţi, dar nici asta nu era sigur. 

Pe partea șoferului, Jane aruncă telefonul lui Larkin prin 
grilajul unui canal de scurgere, își luă poșeta de pe pavaj și puse 
pistolul în toc. Urcă la volanul Mercedesului S600 și închise ușa. 

Luându-l pe avocat de mâna moale, îi măsură pulsul. Era bun. 
Scoase spray-ul cu cloroform dintr-un buzunar al paltonului și 
stropi ușor cârpa de pe faţa lui. 


VP - 95 


Motorul mergea deja. Băgă mașina în marșarier și se 
îndepărtă de ușa de inox a garajului. 

În capătul aleii, se opri să-și închidă nasturii de la bluză și să- 
și pună o pereche de ochelari de soare. Viră direct în stradă. 

În faţa oamenilor din mașinile ce sclipeau în acea dimineaţă 
de vineri, ea era doar o bogătașă care se plimba într-un 
Mercedes de lux, cu soţul care moţăia pe locul pasagerului, cu 
fața protejată de soare, pornind, probabil, într-o vacanţă festivă. 
Vieţile lor erau așa cum erau descrise în revistele mondene. 
Pluteau pe râuri de bani, fără nicio grijă pe lume. 


VP - 96 


PARTEA A DOUA 


VIRUSUL POLIMORF 
1. 


Măcălendrii erau în mare parte solitari în lunile de vară, dar se 
adunau laolaltă în stoluri iarna. În acea dimineață de vineri, în 
timp ce Booth Hendrickson se îndepărta cu mașina, iar Luther 
încă stătea în pragul ușii de la intrare deschise, mulţi 
măcălendri, vreo patruzeci-cincizeci, zburară în masă din 
pădurea de conifere care-i ocrotea - băteau încet din aripi, 
planau scurt prin aer, descriind un arc descendent - profitând de 
schimbarea vremii pentru a căuta petice de iarbă de pe care 
vântul viscolise zăpada, și pe care se găseau semințe. 

Veneau cântând. Trilurile lor ascuţite, în timp ce zburau, erau 
foarte plăcute auzului. Îi urmări așezându-se în locurile unde 
căutau hrană, cu capetele lor negre și aripile negre-cenușii, cu 
piepturile lor roșii strălucind în peisajul acoperit de zăpadă. 
Văzându-i, se înveseli un moment, dar apoi, dintr-un motiv pe 
care nu-l putea exprima în cuvinte, îl străbătu un fior prevestitor 
de rău, și se temu pentru acele păsări, pentru toate păsările, 
pentru toată natura, se temu pentru sine însuși, pentru soția și 
copiii săi. 

După ce se întoarse în biroul lui, îl sună pe Gunnar Torval, 
subprefectul, și-i predă departamentul pentru o săptămână. 

— In ciuda a ceea ce s-a întâmplat ieri, suntem pe linia de 
plutire, Gunnar. Nu te las în mijlocul unei tornade. Federalii nu 
vor să ne lase nici măcar o fărâmiţă din toată povestea asta. 
Dac-am intuit eu bine ce vor să facă, o să termine așa de repede 
treaba asta, că o să crezi c-a fost înţeleasă greșit toată situaţia, 
că n-a murit nimeni, darămite un guvernator. 

— Ce pun ăștia la cale? întrebă Gunnar. 

— Nu știu dacă pun ceva la cale, spuse Luther, care nu mai 
era sigur dacă putea avea încredere în intimitatea vreunei 
conversații telefonice. Pentru ei e doar un caz deschis și închis, 

VP - 97 


și nu vor să frece nervii publicului cu asta, având în vedere 
lucrurile care se întâmplă în zilele noastre. 

— Nu știu ce să zic în legătură cu faptul c-ar fi vorba de un 
caz deschis și închis. Nu pot să cred că ar fi făcut Cora așa ceva. 
Nu cred c-ar fi făcut-o. 

— A făcut-o, îl asigură Luther. A făcut-o, dar nu era ea însăși 
când a făcut-o. Și doar atât o să înţelegem în legătură cu asta. 

— Cu casa ei ce s-a întâmplat? 

— A ars din temelii. 

— S-a întâmplat mai mult de-atât. 

— A ars din temelii, spuse Luther, iar FBl-ul se ocupă și de 
chestia asta. Săptămâna viitoare, n-o să facem decât să dăm 
amenzi și să atenţionăm lumea pentru traversare prin locuri 
nepermise. 

După ce închise, urcă la etaj și se schimbă din uniformă în 
haine civile. Avea să viziteze o prietenă de-a Corei, ca să-i pună 
anumite întrebări, și voia să se asigure că orice curiozitate de-a 
lui nu părea a fi exprimată din punct de vedere oficial. 

Când cobori din nou, în bucătărie mirosea a scorțișoară și a 
cremă de lapte și ouă. Fuseseră deja gătite și se răceau. 

Rebecca frământa aluat ca să facă tarte cu nucă, pecan și 
fistic. 

— Trebuie să mă menţin mai ocupată decât de obicei, că 
altfel mă gândesc prea mult la hotel. 

— Se pare c-o să mâncăm toată viaţa turte cu nucă. 

— Fac multe ca să le duc tuturor. Dacă mă duc doar cu niște 
condoleanţe acolo, fără nimic, praful o să se-aleagă de mine. 
Dacă aduc mâncare, e vorba de mai mult decât data 
înmormântării. 

Dixie Belle, cățelușa teckel cu păr lung a Corei, stătea într-o 
parte lângă Rebecca, privind în sus de parcă tartele cu nucă ar fi 
fost făcute numai pentru ea. 

— Are inima frântă, spuse Rebecca. Mănâncă numai dacă-i 
dai din mână și scheaună fără niciun motiv. 

— Cu timpul, se va atașa de tine. 

— Da, știu, dar acum e confuză și are inima frântă. 

— Îmi iau liber toată săptămâna, zise el. Pot să te-ajut, mai 
târziu, când mergi în vizită. 

— Azi mă ocup de copt, mâine de vizite. Chiar m-aș bucura să 
am un braţ pe care să mă sprijin. 


VP - 98 


— Unde-i Jolie? 

Cea mai tânără din cele două fiice ale lor era în ultimul an de 
liceu. 

— Mă gândeam c-or fi suspendat cursurile după așa o 
grozăvie. 

— Aduce școala terapeuţi care să-i ajute pe copii să facă faţă. 

— Jolie s-a născut ca să facă faţă, zise el. leri a fost în regulă. 

— E-n regulă. E doar curioasă. Vrea să afle ce le-ar putea 
spune terapeuţii copiilor. 

— Lucruri mai puţin valoroase decât ceea ce le va spune jolie. 

El deschise ușa antreului de alături. 

— Eu o să ies puţin. Ai nevoie de ceva de la piaţă? 

— Mă gândesc până iei tu uniforma pe tine. 

Câteva minute mai târziu, el apăru în pragul ușii antreului, 
purtându-și paltonul greu, cizmele și mănușile. 

— Poate că nu mai e o idee bună că Twyla e plecată la 
Boston. 

Întorcând spatele cupelor pentru tarte în care frământa 
aluatul, Rebecca se încruntă. 

— Termină al doilea an, și-a făcut prieteni noi. Ce vrei să spui 
cu asta? 

— Nu-i bine să te afli în orașele mari în perioada asta. Ceea ce 
s-a întâmplat în Philadelphia ar trebui să fie suficient pentru a 
convinge pe oricine de asta. 

Cu douăsprezece zile înainte, niște jihadiști cu legături cu ISIS 
prăbușiseră un avion cu rezervoarele pline de benzină peste 
patru benzi de circulaţie cu trafic bară la bară. Aproape doi 
kilometri de autostradă se transformaseră într-o mare de flăcări. 
Explodaseră mașini, camioane și cisterne, se prăbușiseră 
poduri... Sute de navetiști fuseseră striviţi și arseseră de vii. Alte 
câteva sute fuseseră arşi și rămăseseră mutilaţi pe viață. 

— Sunt colegii în Saint Paul și Saint Cloud exact la fel de bune 
ca alea din Boston. 

— Și de unde știi tu că Saint Paul e mai sigur decât Boston? 

— Cu cât e orașul mai mare și mai faimos, cu-atăt e riscul mai 
mare. Dacă s-ar face cote de pariuri pentru asta în Vegas, așa ar 
socoti și ei. 

— Twyla ar zice că dă bir cu fugiţii. 

— Da, așa cred. 


VP - 99 


— Dac-ar fi fost acasă ieri, la prânzul de la hotelul Veblen, ai fi 
crezut că e la fel de în siguranţă ca în braţele tale. 

— Și-asta-i adevărat, recunoscu el. Dar Bostonul e al dracului 
de departe. 


2. 


Stând în sala de mic dejun cu vedere la piscina cu fântâna 
înfăţișând-o pe Afrodita turnând apă din pocalul dorinţei, 
Diamanta Larkin servește un cocktail mimosa”* înainte de masă, 
nu pentru c-ar avea nevoie de portocale pentru vitamina C sau 
de șampanie pentru alcool. Experienţa a învăţat-o că acela e cel 
mai plăcut și eficient mod de a scăpa de gustul soțului ei din 
gură. 

E căsătorită cu Randall de aproape cinci ani. Nu are niciun 
dubiu că acea căsnicie va dura exact cât dorește ea, adică până 
când el nu-i va mai fi folositor în niciun fel lui D.J. Michael. Are 
douăzeci și șase de ani, e cu optsprezece ani mai tânără decât 
Randall, și e o combinaţie perfectă de frumusete, inteligență și 
ambiţie feroce. Știe exact de ce căsnicia a fost reușită: din punct 
de vedere sexual, ea reprezintă pentru Randall ceea ce o 
tornadă reprezintă pentru bucata de pământ dinaintea ei; e 
deșteaptă și are vorbele la ea, așa că el nu se simte niciodată 
neliniștit cu ea alături, în orice ocazie; ea îl lingușește cu 
nerușinare, pentru că el se hrănește, de-a dreptul, cu asta și nu 
e în stare să facă diferenţa între lingușeală și lauda sinceră; iar 
ea tânjește după putere la fel de mult pe cât jinduiește el după 
Diamanta. 

Nu în ultimul rând, înainte ca D.J. să-i aranjeze lui Larkin 
prima întâlnire cu viitoarea lui soţie - fără ca Randy să aibă 
habar de rolul jucat de D.J. în poveste -, miliardarul luase în 
considerare zeci de fete pentru rolul de următoarea doamnă 
Larkin. O alesese pe Diamanta când un calculator dezvăluise că 
profilele lor psihologice se potriveau în 103 din 112 puncte. 

Un alt lucru pe care soțul ei nu-l știe e că unul dintre 
magicienii tehnologiei care lucrează pentru D.J. a introdus în 
smartphone-ul lui o funcţie care nu-i dezvăluie lui Randy 


59 Cocktail preparat cu șampanie sau vin spumant și suc de citrice. 
VP - 100 


prezența ei, dar îi permite Diamantei să-l urmărească oriunde ar 
merge, fie că telefonul e pornit sau nu. Ea își poate da seama 
unde se află el de pe propriul smartphone sau de pe orice 
calculator. 

Diamanta se așteaptă ca el să fie în biroul lui până la 7:15, 
pentru că așa-i stă lui în obicei. Când verifică la 7:41, descoperi 
că, potrivit telefonului lui, el se află pe aleea din spatele clădirii 
lui din Beverly Hills. Rapoartele GPS de la acest sistem sunt 
extraordinar de precise; pe ecran apare o reprezentare 
cartografică a aleii, cu un punctuleţ roșu, ca un coș dureros, 
care-l reprezintă pe Randy. 

Diamanta se așteaptă ca punctuleţul să se miște repede de 
pe alee și să devină una cu clădirea în care se află cabinetul lui 
de avocatură, în timp ce el intră cu mașina în garajul subteran, 
dar trece un minut, apoi altul, iar punctuleţul nu se mișcă. 


3, 


Sigură că avea să aibă nevoie de el în curând, Jane Hawk 
căutase cu două zile mai devreme un loc pentru a demara o 
intervenţie serioasă care avea să pună la locul lui - și să ia 
informaţii de la el - pe cineva care se înhăitase cu acea gloată 
însetată de sânge și devenise captivat de cruzimea ei. Avea 
nevoie de intimitate și de protecție împotriva întreruperilor, și 
de o încăpere din care strigătele de durere să nu răzbată pentru 
a atrage atenţia celorlalți. 

Acolo, trecutul de aur al Californiei și un posibil viitor sumbru 
se contopeau într-un prezent plin de nenorociri și tulburări. 
Câteva clădiri pătrăţoase ale unor fabrici cândva foarte active 
erau în momentul acela în cea mai mare parte pustii. Gardurile 
de sârmă stăteau răsucite, lăsate și pline de rămășițe colorate - 
resturi și fâșii din pungi de plastic, ziare rupte și îngălbenite care 
deveneau forme pântecoase atârnate de ochiurile gardurilor ca 
niște cuiburi de viespi, zdrenţe deșirate acoperite de o crustă de 
jeg, de parcă ar fi servit drept giulgiu unui faraon mumificat, 
prezervative folosite și ace hipodermice rupte. Parcările, care pe 
vremuri erau pline de muncitori care lucrau în trei ture, erau 
crăpate, pline de gropi și părăsite. Niște buruieni ciudate, 


VP - 101 


fragile, creșteau din crăpături precum părul unui kraken“ eșuat 
sau al unei alte bestii legendare care dormea sub asfalt până-i 
venea din nou momentul să se ridice și să nimicească totul în 
cale. 

Clădirea pe care-o alesese ea era o matahală întunecată în 
lumina dimineţii, opt mii de metri pătrați de beton, cu pereţi 
laterali din metal ondulat ruginit și pătat de găinaț. Vreo 
doisprezece metri pe verticală. Cam la trei sferturi din înălţime, 
pe ziduri, un rând de ferestre pătrate întâmpinau orbește lumina 
soarelui, cu sticla înceţoșată de flegma timpului. 

Poarta clădirii părea legată de stâlp cu un lanţ și încuiată cu 
un lacăt. Cu toate acestea, cu două zile înainte, tăiase lacătul cu 
un clește pentru sârmă. 

După ce-l lăsă pe Randall Larkin sedat, cu respiraţia făcând 
să-i fluture cârpa de pe faţă, Jane înlătură lanţul și dădu la o 
parte bariera. Intră în clădire, coborî din Mercedes și închise 
poarta. 

Ocoli și ajunse în spatele fabricii, unde mașina nu putea fi 
văzută din stradă. Pentru că nu fuseseră plătite serviciile 
companiei de electricitate, nu reuși să intre pe poarta culisantă 
cât un camion. 

La optsprezece metri distanţă, dincolo de gardul de sârmă, se 
afla ceea ce sud-californienii numeau un râu: un canal larg din 
beton, conceput pentru a menţine inundaţiile sub control. În cea 
mai mare parte a anului, era uscat, dar acum apa curgea din 
belșug din cauza ploilor recente - era repede, tulburată, 
înșelătoare. 

Când cobori din mașină, gâlgâitul apei care năvălea în jos 
suna, în starea ei mentală din acel moment, ca un potop 
apocaliptic, de parcă toată scârna pământului - dar și toată 
nevinovăția prinsă laolaltă cu ea - se îndrepta spre o ultimă 
scurgere, la sfârșitul timpului. 

Scoase o lanternă din geantă și intră în clădire pe o ușă cât un 
om de lângă poarta culisantă. 

Camera principală se întindea de la un perete la altul, 
cavernoasă, înălțându-se până la acoperiș. Din cauza ferestrelor 
înalte pe care se așezase o peliculă de murdărie, mai multă 
lumină mergea pe căpriori, pe grinzi și pe bârnele 


6 Monstru marin din mitologia scandinavă, asemănător unei caracatiţe sau unui 
calamar uriaș. 


VP - 102 


înconjurătoare decât ajungea la podea, deși niciun colț, fie el 
înalt sau jos, nu se vedea decât slab. 

Orice întreprindere falimentată sau intrată altfel în insolvenţă 
ar fi fost în trecut acolo, proprietarii ei înfrânți plecaseră, sfidând 
pe oricine ar fi urmat să ocupe acel loc - deși, din câte se părea, 
n-o făcuse nimeni. In urmă rămăseseră tot felul de gunoaie: 
patruzeci de butoaie goale, unele culcate, altele în picioare, lăzi 
din lemn rupte, forme ciudate de plăci aglomerate, gheme 
încâlcite de sârmă ca niște sculpturi din smocuri de iarbă 
uscată, doze goale de suc, sticle sparte de bere și hârtii care 
zburau. 

In vizita ei anterioară, Jane mutase două dintre butoaie în 
centrul încăperii. Serveau drept o dublă bază pentru o masă pe 
care pusese o bucată mare și ușor strâmbă de placă 
aglomerată. O lampă Coleman“! și o canistră cu combustibil 
stăteau pe masă. Pe ambele le cumpărase de la un magazin de 
articole sportive. 

Puse lanterna lângă lampă. 

Scoase din geantă o pereche de mănuși negre din mătase, cu 
o cusătură decorativă de argint, pe care le cumpărase ca parte 
dintr-o deghizare pe care o purtase cu o săptămână înainte, și-și 
vâri cu ușurință mâinile în ele. 

Odată aprins, fitilul ca un săculeț al lămpii începu să 
strălucească cu o lumină fantomatică, ce se împrăștie în toate 
direcţiile pe o distanţă de vreo patru metri și jumătate, o mică 
sferă de lumină în bezna fabricii. 

Tot pe masă stăteau și patru sticle de apă și patru farfurii de 
plastic din care beau câinii. 

Curăţase gunoiul din imediata apropiere. Tot ce mai rămăsese 
acolo, în afară de masă, erau două scaune pliante din aluminiu, 
cu țesătură albastră pe șezuturi și spătare. Le cumpărase de la 
un magazin unde se vindea mobilier la mâna a doua. 

Lângă ușa pe care intrase ea stătea un cărucior cu platformă, 
de un metru și jumătate lungime și nouăzeci și unu de 
centimetri lăţime, pe care-l luase tot de la magazinul de 
chilipiruri. ÎI împinse până afară, la mașină. 

Când deschise ușa din față a pasagerului, Randall Larkin 
mormăi nearticulat pe sub cârpa de pe faţă și aproape căzu din 
mașină. Ea-l ridică în capul oaselor și îi legă încheieturile 


6l serie de lămpi cu presiune introdusă în 1914 de compania americană Coleman. 
VP - 103 


mâinilor și gleznele cu brățări autoblocante puternice, din 
plastic, scoase din poșetă. 

li băgă mâinile sub braţe, îl scoase din Mercedes și-l trânti în 
cărucior, cu picioarele atârnând peste placa inferioară. 

Batista din bumbac îi căzu de pe faţă. Ea i-o puse la loc și o 
stropi ușor cu cloroform. 

Impinse căruciorul până la ușa fabricii și se opri ca să scoată 
medalionul din steatit dintr-un buzunar al blugilor. În lumina 
puternică a dimineţii, studie trăsăturile fine ale portretului cioplit 
pe bucata ruptă de medalion. Dincolo de gard, râul parcă vorbea 
într-o grămadă de limbi curgătoare, pleoscăia, bolborosea și 
susura, dar după o clipă, nu-l mai auzi. Nici nu mai văzu 
medalionul, care era acoperit de fața copilului care-i apăru în 
ochii minţii, scumpul de Travis, imaginea tatălui său, vasul în 
care ea - și revărsase toate speranţele. 

După un minut sau două, băgă medalionul în buzunar, 
împinse căruciorul și pe avocatul blegit în fabrică. Închise ușa-n 
urma lor. 


4. 


Când, după cinci minute, punctulețul care lumina intermitent 
și care-l reprezenta pe Randall nu se mișcă de pe alee, 
Diamanta se folosi de linia telefonică fixă din sala pentru micul 
dejun ca să-l sune pe soţul ei pe iPhone. După ce soneria sună 
de cinci ori, îi intră căsuţa vocală. 

Apoi, apelă pe linia directă de la cabinetul lui Randall, care 
suna doar pe biroul lui, nu și la telefonul secretarei lui. Nu mai 
mult de cinci sau șase oameni cunoșteau acel număr, iar 
Randall răspundea mereu când era disponibil. Diamantei îi intră 
din nou căsuţa vocală. 

Nu e o persoană care să se alarmeze ușor, și nici nu există 
prea multe lucruri în lume de care să se teamă, pentru că are 
toată încrederea atât în capacitatea ei de a face faţă 
adversităţii, cât și în destinul ei, care va fi la fel de magnific 
precum e ea însăși. 

Prin urmare, atunci când Holmes, valetul, îi servește un platou 
cu ouă prea moi și somon afumat, și varză de Bruxelles prăjită și 


VP - 104 


dată prin unt, pregătit de Elizabeth, soţia lui și cealaltă jumătate 
a echipei care se ocupa de treburile casnice, Diamanta se așeză 
să ia prima masă a zilei. Işi spune că Randall ori trebuie să fi 
scăpat telefonul pe alee fără să-și fi dat seama, ori discută cu 
șeful echipei de mentenanţă, care - bineînţeles - încearcă să 
repare ușa culisantă de la garaj, care nu funcţionează, așa cum 
a mai făcut de vreo două ori. 

La jumătatea micului dejun, văzând punctulețul care 
luminează intermitent, se răzgândește. Ceva nu e-n regulă. 


5. 


La zece minute după ce îl băgase pe avocat în fabrică, Jane 
Hawk se întoarse la Mercedes, cărând după ea o bucată de 
beton. 

Mașina avea un GPS prin care putea fi localizată. Când ceilalţi, 
care nu se trezeau devreme, aveau să vină la lucru la Woodbine, 
Kravitz, Larkin și Benedetto, în cele din urmă aveau să-și dea 
seama că partenerul care dădea cel de-al treilea nume al firmei 
lor lipsea pentru prima oară. Presupunând că Woodbine, Kravitz 
sau Benedetto erau „tentacule” ale miliardarului David James 
Michael, la fel de dedicați planului de-a face lumea mai bună 
prin eliminarea celor de pe Lista lui Hamlet pe cât era Randall 
Larkin, și că ei știau despre vizita pe care ea i-o făcuse lui 
Lawrence Hannafin în ziua anterioară și despre faptul că nu-l 
sunase la prânz, așa cum promisese, și că nu toţi erau la fel de 
proști pe cât erau de malefici, cel puţin unul dintre ei avea să 
ajungă la concluzia că ea reușise cumva să aibă acces la 
conversațiile dintre Hannafin și Larkin, și cumva, în acea zi nouă 
și luminoasă, ea-l răpise pe asociatul lor care tocmai se 
pregătea să ajungă-n stratosferă. Nu aveau să meargă la poliţie. 
Aveau oameni de legătură tocmai până la FBI, la Departamentul 
de Securitate Internă și la NSA. Aveau să se demareze urgent 
căutările Mercedesului după identificatorul GPS-ului. 

Cu două zile înainte, când Jane tăiase lacătul de la poarta din 
față cu un cleşte pentru sârmă, tăiase și două fante verticale în 
sârma din spatele fabricii, paralele una cu cealaltă, la doi metri 
și jumătate distanţă. Tăiase și sârma din partea de jos, așa că 


VP - 105 


secțiunea de doi metri și jumătate atârna numai de partea de 
sus a gardului, la doi metri și zece deasupra solului. 

Stătea la volanul Mercedesului. Porni motorul. Intoarse brusc 
berlina cu faţa spre fâșia desprinsă din gardul de sârmă și puse 
frână la o distanţă de șase metri. Maneta de PARCARE era un 
buton din capătul schimbătorului de viteze, care ieșea din 
partea dreaptă a coloanei de direcţie. Frâna de urgenţă nu era 
operată printr-o pedală pentru picior, ci printr-o manetă care 
putea fi trasă și împinsă, aflată în stânga volanului, exact sub 
butonul de aprindere a farurilor. Lăsă mașina în modul 
PARCARE, cu frâna de urgenţă trasă, cu motorul la ralanti și cu 
ușa șoferului deschisă. Luă bucata de beton de unde o lăsase, 
aproape de clădire. O aduse la berlină și o puse pe acceleraţie. 
Motorul, capodoperă a ingineriei germane, urlă, dar mașina era 
în modul PARCARE și ținută pe loc de frâna de urgenţă. 

Aplecându-se prin ușa deschisă, Jane se întinse peste volan și 
trecu de pe modul PARCARE pe modul CONDUCERE. Mercedesul 
S600 tremură ca un armăsar agitat, dar frâna îl ţinu pe loc. 

Avertizându-se să se miște repede, sau avea să se aleagă cu 
un braţ rupt, își împreună degetele sub maneta din partea cea 
mai apropiată a volanului, opri frâna de urgenţă și se dădu pe 
spate în același timp. 

Cu motorul urlând, Mercedesul se îndepărtă de ea cu viteza 
unei rachete. Forța cu care mergea înainte trânti ușa șoferului. 
Bara din faţă se lovi de gardul de sârmă cu destulă putere încât 
să-l arunce în afară, iar mașina mare își făcu loc cu forţa prin el. 
Fâșia de sârmă zgârie finisajul făcut cu drag, lăsând urme, dar 
fără un impact suficient de puternic încât să spargă parbrizul. La 
un metru optzeci distanţă, chiar și cu perdeaua de sârmă lăsată 
peste ea, mașina dădu de rambleu și dispăru plonjând. 

Jane se îndreptă spre gard în timp ce acesta revenea cu forţă 
în poziția iniţială, exact la timp pentru a vedea Mercedesul 
apărând pe panta lungă care ducea spre canalul din beton, de 
treizeci de metri lăţime, de dedesubt. Bucata grea de beton 
probabil apăsa încă pe pedala de acceleraţie, pentru că mașina 
continua să prindă viteză. Sări peste zidul digului, rămase în aer 
o secundă sau două, apoi căzu cu susu-n jos în apele 
învolburate. 

Toate geamurile erau ridicate. Mașina plutea în continuare, 
așa cum avea să facă o bucată bună de vreme. O mașinărie 


VP - 106 


minunată, bine alcătuită. Avea să-i intre apă prin gurile de 
încălzire, dar atât de încet încât avea să fie la mulţi kilometri în 
josul râului până să se scufunde pe jumătate, iar forța fluxului 
avea s-o poarte înainte chiar și atunci. 

Văzu berlina smucindu-se, întorcându-se și afundându-se în 
valuri. Era ceva aproape voios în felul în care înainta, de parc-ar 
fi pornit în vreo vacanţă. Ea se gândi c-ar fi trebuit să pornească 
radioul și să găsească niște Jimmy Buffett“? sau ceva 
asemănător pentru a oferi momentului o coloană sonoră 
adecvată. 

Direct vizavi de hăul cu apă învolburată, la ceva distanţă în 
sus, niște dealuri nedezvoltate, pline de tufe, se înălțau și se 
întindeau, cu verdeaţa de primăvară acoperindu-le în rânduri 
strânse. | se părea prea puţin probabil ca vreun drumeț sau 
vreun vagabond să se afle pe-acolo din întâmplare și să se uite 
în direcţia aceea exact în momentul în care Mercedesul se izbea 
de gard și plonja în râu. Dar dacă văzuse cineva dincotro venea 
mașina, avea să fie mai interesat - și erau șanse mai mari să 
anunţe - de direcţia în care se îndrepta rapid, convins fiind că 
oamenii din mașină erau în pericol. 

Perdeaua de sârmă scârțâi ușor până când ajunse la liniștea 
de dinainte, apoi rămase parcă sudată de panourile aflate de-o 
parte și de alta. 

Jane se întoarse în fabrica părăsită. 


6. 


Jason Alan Drucklow, detectiv particular cu licență în treizeci 
și nouă de state, își petrecuse cea mai mare parte a vieții 
făcând cercetări despre opoziție pentru managerii de campanie 
ai ambelor partide politice importante. Toată lumea aştepta de 
la el să găsească informații de senzație despre diverşi 
guvernatori, senatori şi congresmeni, totul, de la relațiile 
extraconjugale la plăcerea pe care-o găseau în copilărie - și 
chiar și la maturitate - în a chinui animale. 


62 james William Buffett (n.1946), muzician, compozitor, scriitor, actor și om de 
afaceri american cunoscut pentru muzica sa rock'n'roll cu influențe specifice zonei 
caraibiene. 


VP - 107 


În tinereţe și la începutul vârstei de mijloc, munca lui i se 
părea în aceeași măsură solicitantă și atrăgătoare. Devenise un 
maestru în a distruge reputaţii, fie prin descoperirea unor 
adevăruri ascunse, fie prin scornirea unor minciuni credibile și 
crearea unor argumente pentru a le susţine. 

Cu toate astea, când a ajuns la patruzeci de ani, devenise 
deja cinic. Nu mai găsea nicio satisfacţie în faptul că 
demonstrase că un politician acceptase o plată din partea unui 
prinț saudit sau falsificând documente care păreau să-l denunțe 
pe tatăl vreunui candidat drept Mare Kleagle® în Ku Klux Klan și 
trecuse oameni de culoare printr-un ferăstrău circular. 
Plictiseala lui a atins un asemenea nivel de profunzime, încât în 
unele zile nu era în stare să se ridice din pat, iar cariera lui 
părea să fi luat sfârșit. 

Totuși, pentru cei cu talentele lui, apar oportunități. 

In momentul de faţă, făcea o grămadă de bani lucrând pentru 
un bărbat care-și spunea Marshall Ackerman. Nu se știa sigur 
dacă era sau nu numele lui adevărat. Ackerman lucra pentru o 
organizaţie non-profit numită Volunteers for a Better 
Tomorrowf?. Potrivit cercetărilor atente ale lui Jason Drucklow, 
Volunteers for a Better Tomorrow ar putea fi condusă de 
interpuși ai lui David James Michael. Descoperirea l-a asigurat 
pe Jason Drucklow că va fi plătit mereu, dar l-a și descurajat să 
mai facă săpături în legătură cu conducerea organizaţiei, de la 
care-și primea indicaţiile, ca să nu ajungă și el într-un ferăstrău 
circular, metaforic vorbind. 

În această dimineaţă de vineri primi un e-mail criptat din 
partea lui Ackerman, care îi cerea să localizeze cât de repede 
posibil poziţia lui Randall Larkin, a cărui soţie nu reușește să dea 
de el. 

Jason locuia - și făcea afaceri - într-un apartament de lux 
dintr-o clădire foarte căutată de pe bulevardul Wilshire, din 
Beverly Hills, nu departe de birourile firmei Woodbine, Kravitz, 
Larkin & Benedetto. Nu plătea chirie. Nici nu trebuia să cheltuie 
nimic din banii lui pentru achiziţionarea calculatoarelor, 
imprimantelor, scannerelor și tuturor celorlalte echipamente de 
ultimă generație cu care era dotat biroul lui de-acasă. 


63 Funcție ierarhică superioară din organizația rasistă Ku Klux Klan, fondat în 1865. 
sa Aprox. „Voluntari pentru un viitor mai bun” (eng., n.tr.). 


VP - 108 


Ultimul lucru pe care-l făcuse Jason Alan Drucklow de pe 
calculatorul lui principal fusese să intre în vastul imperiu al 
datelor National Security Agency printr-o portiţă de acces în 
legătură cu care a fost asigurat că era aprobată de oficialii de 
cel mai înalt rang din acea agenţie, pentru care Volunteers for a 
Better Tomorrow este un asociat secret de mare valoare. 

In orașele din toată America - și nu numai în orașe - camerele 
din trafic și din diverse jurisdicții ajută la menţinerea siguranţei 
oamenilor oferind și o consemnare istorică a diverselor lor 
activităţi. Jason accesă un program al NSA care coordona 
sistemele video ale aproape tuturor jurisdicţiilor agenţiilor de 
aplicare a legii din toată ţara. Acest lucru îi permitea să treacă 
de la o cameră la alta, de pe o coastă pe alta, și să obţină 
imagini în timp real cu orice s-ar întâmpla acolo. 

Cam într-un minut și jumătate, descoperi că Beverly Hills nu 
avea camere pe aleea din spatele birourilor firmei de avocatură 
a lui Randall Larkin. Din fericire, existau camere pe străzile 
principale paralele între care aleea făcea legătura, iar arhivele 
video l-ar arăta pe avocat sosind la muncă dimineaţa devreme. 


7. 


Randall Larkin, încă inconștient, stătea într-unul dintre 
scaunele de pe verandă. Nu mai era încătușat la mâini și la 
picioare. Fiecare braţ îi era legat de un braţ al scaunului, fiecare 
picior de un picior din faţă, așa că nu se putea ridica în picioare. 

Jane aștepta în al doilea scaun, cu faţa la cel pe care-l 
capturase, la o distanţă de vreo doi metri patruzeci. 

Lampa Coleman susură încet. Un abur de combustibil 
vaporizat ieși din valvă și ajunse la învelișul din material textil 
incandescent. 

Cu capul lăsat înainte, respirând greoi, Randall își recăpătă 
cunoștința încet la început. Murmură câteva silabe fără niciun 
înţeles, iar o dâră de salivă ca acelea rămase în urma melcilor îi 
atârna din colţul gurii și-i picura pe un crac al costumului său fin, 
gri. De două ori murmură câteva note dintr-o melodie pe care 
nu o recunoștea. Degetele lui mângâiau braţele din aluminiu ale 
scaunului, de parcă structura lor netedă l-ar fi atras. 


VP - 109 


După o bucată de vreme, înălță capul, deschise ochii și clipi 
stupefiat. Miji ochii la învelișul fierbinte al lămpii, apoi o observă 
pe Jane. Se încruntă la ea, plescăi din buze, apoi spuse: „Visez” 
și închise ochii. 

Câteva minute mai târziu, când înălță capul și o privi din nou, 
își dădu seama că nu visa. 

— Tu? Tu cine ești? 

— Gândește-te! îi sugeră ea. 

Când ridică mâna să-și șteargă balele de pe faţă, păru să-și 
dea seama pentru prima dată că era imobilizat. Se chinui să 
scape din legături, încercă să dea din picioare. Scaunul făcea 
zgomot, frecându-se de podeaua de beton. 

El o fixă cu o privire mai pătrunzătoare decât cea de dinainte. 

— Pe alee. Fata de pe alee. Ce cauţi aici? 

Ea vorbi calm, de parc-ar fi fost îngrijorată pentru el. 

— Poate c-ar trebui să te gândești la ce cauţi tu aici. 

— Te cunosc? Nu te cunosc. 

— Nu m-ai întâlnit niciodată, dar mă știi. 

— Ce-i asta... o ghicitoare? Nu mă lua cu ghicitorile. De ce m- 
ai lua pe mine cu ghicitorile? 

— Peruca n-o cunoști, îi explică ea, răbdătoare. Peruca, 
rimelul, rujul albastru și cercelul din nas. 

El se gândi o clipă la asta, apoi, când înţelese despre cine era 
vorba, făcu ochii mari. Avea ochii căprui-deschis, de culoarea 
hainelor de camuflaj, cu striaţii mai închise la culoare. 

— Jane Hawk, spuse el. 

— Ah. Acum te-ai întors aproape de tot din lumea viselor. 

El încercă din nou să-și forțeze legăturile. 

— Cum am ajuns aici? Ce mi-ai făcut? Ce-i cu gustul ăsta 
ciudat, dulceag, din gura mea? 

— Cloroform. 

El își duse limba de la un dinte la altul, gândindu-se la acel 
cuvânt. 

— Nu ești în toate minţile. Eşti ţicnită de-a binelea. 

Ea zâmbi și clătină din cap. 

— Nu și din punctul meu de vedere. 

— Asta-i răpire. 

— În parte. 

— Faci pușcărie pe viaţă pentru răpire. 


VP - 110 


— Nu-ţi face tu griji pentru mine, Randy. Deja-s căutată 
pentru crimă. 

Își revenise, era întru totul Randall Larkin. Ochii lui arătau o 
minte ascuţită care începea să-și dea seama tot mai repede de 
tot ce presupunea situaţia lui. Privi spre butoiul care servea 
drept bază a mesei, spre sticlele de apă de pe masă, spre vasele 
pentru câini, spre lampă și spre canistra cu combustibil. Privi fix 
în sus spre ferestrele înalte, atinse ușor de lumina soarelui de 
dimineaţă. Întoarse capul și privi spre întunericul ce înconjura 
sfera de lumină spectrală în care ei, în scaunele lor așezate față- 
n faţă, parcă pluteau în afara spaţiului și timpului. 

Repetând ultimele cuvinte pe care ea îl auzise spunându-i-le 
lui Lawrence Hannafin, Jane zise: 

— Vezi să nu arzi pâinea prăjită. 

El n-avu habar ce spunea, o clipă, apoi își dădu seama că ea 
le auzise discuțiile. 

— Rahat! 

— Eşti destul de profund, zise ea, pe un ton înțelegător. 

Afișând expresia lui obișnuită de la tribunal, neînfricatul 
avocat se încruntă pătrunzător la ea. Acea privire intimidase 
probabil nenumărați martori în timp ce depuneau mărturie. 

— Nu mi-e frică de tine. 

— Știu, spuse ea. Dar o să-ți fie. 

— Ştii deja tot ce-ţi trebuie. 

— Nu tot. 

— Nici dacă mă spargi ca pe ou, și asta n-ai cum să faci, nu 
pot să-ţi zic ceva ce nu știi deja. 

Ea îl privi, dar nu răspunse. 

Lampa Coleman susură. 

După vreun minut, el spuse: 

— Scuze, dar pe mine nu mă prostești cu tăcerea. 

— Nu încerc să te prostesc cu tăcerea. Doar aştept să ajungi 
la următorul lucru cât se poate de evident pe care o să ţi-l spui 
ca să nu te caci pe tine de frică. 

El se prefăcu mai interesat de fabrică decât de ea. Miji ochii în 
bezna care-l înconjura. 

— Unde suntem? 

— Undeva. 

— O să ne găsească. 


VP - 111 


— Ți-am aruncat mobilul. Mercedesul tău e deja la câţiva 
kilometri de-aici, plutește spre ocean. 

— Plutește? Ce-nseamnă asta? 

Ea ridică din umeri. 

După o altă perioadă de tăcere reciprocă, el spuse: 

— N-ai omorât pe nimeni. Din ce-am auzit, ăia doi pe care i-ai 
omorât au sărit ei primii pe tine. A fost legitimă apărare. 

— la uite, zise ea. Următorul lucru cât se poate de evident pe 
care ţi-l spui ca să nu te caci pe tine de frică. 

— Ești o agentă rebelă, ești de gheaţă, dar nu ești în stare să 
ucizi cu sânge rece. 

— Crezi tu? 

El zâmbi. Era un zâmbet pe care Da Vinci nu s-ar fi obosit 
niciodată să-l picteze. 

Când el tăcu din nou, ea rămase atentă. El era îngâmfat. 

În sfârșit, el spuse: 

— Mă doare capul de la drăcia aia de cloroform. 

— Bine. 

Lampa susură de parcă s-ar fi dezumflat lumina din ea, iar 
bezna veșnică ar fi urmat să-i înghită cu totul în momentul în 
care susurul avea să înceteze. 

Jane spuse: 

— Chiar și dacă-ţi zbor creierii acum... nici aia nu-i crimă. E 
legitimă apărare. Și știi de ce? 

El nu vru să-i intre în joc din prima. Îi întâlni privirea fixă și 
așteptă. 

— Pentru că asociaţii tai mi-au ameninţat băieţelul. Știai lucrul 
ăsta? Au ameninţat că-l omoară. Că-l omoară, dar mai întâi îl 
violează. Au ameninţat că-l fac pachet și îl trimit la ISIS sau la 
Boko Haram ca sclav sexual. De fapt, au zis că ne trimit la 
pachet, și pe mine, și pe el. 

Ea își dădu seama că el nu știa - și că începea să-și schimbe 
impresia despre potenţialul ei. 

— De la ce firmă-i costumul ăla? întrebă ea. 

Șocat de schimbarea subiectului, el întrebă: 

— Costumul? 

— E de la Brunello Cuccinelli, ca unele dintre costumele din 
dulapul lui Larry Hannafin? 

— Nu. 

— Atunci, de unde e? 


VP - 112 


— Ce importanţă are un costum? 

— De la ce firmă e costumul? 

— De ce faci de-astea? 

— Mă interesează totul despre tine, Randy. De la ce firmă e 
costumul? 

— E un costum, și-atât. 

Sărind ca arsă din scaun, făcu un pas spre el. Strigătul ei, scos 
printre dinţi, se izbi de pereţi și de tavanul susţinut de căpriori: 

— De la ce firmă e costumul pe care-l porți, măi, lepădătură? 

El tresări. Era neliniștit, dacă nu chiar alarmat de gândul că 
furia ei mocnită se putea dezlănţui dintr-un motiv atât de banal 
precum costumul lui. 

— Zegna. Ermenegildo Zegna®. Nu-i mare lucru. 

— Cât a costat? 

— Costumul? Nu ştiu. Vreo patru mii. 

— Cine-a făcut cravata? 

— Cravata? i 

Ea se apropie amenințător de el și se aplecă asupra lui. Il 
pălmui peste față, o dată, de două ori, cu toată forța, atât de 
tare încât o ustură mâna. 

— Da, cravata, în mă-sa. 

El se obișnuise atât de tare să aibă puterea în mână încât abia 
în acel moment părea să reușească să își dea seama că nu se 
putea baza pe calmul prezent de obicei într-un tribunal, și nici 
nu putea manipula situaţia cu întrebări formulate într-o manieră 
înșelătoare. Ea punea întrebările. El era martorul de data asta, 
iar ea nu era doar avocatul, ci era avocatul acuzării. 

— Cât a costat porcăria aia de cravată, Randy? 

El ridică din umeri și se prefăcu indiferent și dispreţuitor la 
adresa obsesiei ei faţă de garderoba lui. 

— Vreo câteva sute. 

— Zi-mi despre cămașă. Ar fi bine să știi despre cămașă. 

Faptul că se bâlbâi de două ori rostindu-l pe „P” îi trădă 
starea. 

— P-P-Paul Smith. Paul Smith. Londra. 

— Care-i povestea cu pantofii? 

— Armando Cabral”. 

— Mare crai ești tu, așa-i? 


65 Firmă de modă italiană formată în 1910. 
66 paul Smith (n.1946), creator de modă britanic. 
VP-113 


— Îmi place să mă-mbrac bine, atâta tot. 

— Ai zice că ăsta-i un costum care emană putere? 

— Nu, n-aș spune asta. 

Ea zise: 

— Având în vedere în ce circumstanţe te afli, nici eu. 

Ea se întoarse pe scaunul ei de pe terasă. 

El nu afișa nicio expresie, dar ochii-i erau ca niște cazane în 
care clocotea furia. În lumina lăptoasă a lămpii, feţei lui Larkin îi 
lipsea roșeaţa furiei pure. În acel moment, era palid la față 
precum întinderile de sare la lumina lunii. Avea o foarte ușoară 
nuanţă cenușie la pleoapele inferioare, iar buzele-i erau de un 
rozaliu anemic. În sfârșit, era furios, dar îi era și foarte teamă. 

— Numele celei de-a doua soţii a ta este Diamanta. 

— N-o implica în asta. 

Jane ridică din sprâncene. 

— Și de ce, mă rog, să nu o fac? Tu l-ai implicat pe soțul meu. 

— Nu știe nimic. 

— Ei, asta-i probabil o minciună. 

Ea înclină capul într-o parte și îl privi curioasă. O umbră de 
zâmbet îi apăru și-i dispăru de pe figură, de parcă l-ar fi găsit și 
haios, și respingător. 

— Soţia ta, Diamanta, spuse ea, pe un ton care-ar fi putut fi 
folosit de  bârfitoarea cartierului în căutarea unei bârfe 
savuroase. Diamanta știe despre Aspasia? 

Un moment de tăcere de mormânt îi dezvălui șocul. 

Apoi, el spuse: 

— Asta-i ceva drog? Eu nu iau droguri. 

El și ceilalți care erau implicaţi în acea conspirație știau că ea 
aflase despre Lista lui Hamlet, că în ziua morții lui Bertold 
Shenneck ea intrase în posesia unor stickuri de memorie care 
conţineau cercetările omului de știință și obținuse și niște fiole 
cu mecanismele de control ale nanoboţilor, suspendate în mediu 
neutru și gata de injectare. Dar nu aveau de unde să știe că ea 
descoperise și celălalt scop, pervers și crud, în care fusese 
folosită acea tehnologie: Aspasia. 

— Randy, Randy, Randy. Acum mă cunoști ceva mai bine. De 
câte ori apelezi la Aspasia, Randy? O dată pe lună? O dată pe 
săptămână? Cât de aprinsă e cea mai aprinsă dorinţă a ta? 


67 Armando Cabral (n.1982), fotomodel portughez, care a lansat în 2009 o colecţie de 
pantofi. 


VP - 114 


Ea îl „citea”. Pielea lui palidă, ochii umezi, febrili, privirea 
care-și pierdea concentrarea, pentru că o viziune născută din 
amintiri îi distrăgea atenţia. Nările-i erau dilatate, de parcă 
tocmai ar fi simţit cu adevărat pentru prima dată mirosul 
sufletului său corupt. Mâinile nu-i mai erau relaxate pe scaun, ci 
țineau strâns aluminiul extrudat, de parcă era într-un montagne- 
russe și urma să intre într-un picaj periculos: după toate aceste 
semne își expunea neliniștea și vinovăția, clar, de parcă și-ar fi 
scris sentinţa pe o tablă, cu o bucată de cretă în mână. 


8. 


Înainte să treacă la etapa consultării arhivei video a străzilor 
aflate de-o parte și de alta a aleii, Jason Drucklow își rugă iubita 
și asistenta, pe Cammy Newton, să se grăbească să ajungă la 
locul unde se afla telefonul care semnala prezenţa lui Randall 
Larkin. 

— Beton! Imediat! declară Cammy. 

In aceste cercuri, relaţia  Drucklow-Newton era una 
neobișnuită. Ea era cu doar doi ani mai mică decât el și îl prețuia 
enorm. El era la fel de topit după ea, astfel încât uneori avea 
impresia că are iarăși treisprezece ani și e plin de jind 
adolescentin și de dulcegării romantice pe care le lua în râs 
când le observa la alții. 

Când se întâlniseră, cu trei ani înainte, ea lucra ca 
pedichiuristă la un salon de manichiură și pedichiură, tăia și 
lăcuia unghii, și se ocupa de probleme precum calusurile și 
ciupercile inestetice. 

Se simţea precum Cenușăreasa, dacă ea n-ar fi fost 
îndrăgostită până peste cap de un prinţ, ci de James Bond. 

— O să-mi fie dor de tine, zise ea în timp ce ieșea pe ușă, deși 
n-o să lipsească nici măcaro oră. 


9. 


Hazel Syvertsen locuia la marginea orașului, într-o căsuță albă 
în stil victorian, cu mulaje ca din turtă dulce, frontoane sculptate 
VP - 115 


și bovindouri în stil italians8. Pe cât simţ practic avea proprietara, 
pe-atât de frivolă era casa. 

Șeriful Luther Tillman urcă scările unei verande foarte 
decorate, își trase fermoarele de la ghetele de iarnă, le scoase 
din picioare și apăsă pe sonerie. 

Fu nevoit să sune din nou până apăru Hazel, cu cizme de 
pădurar, pantaloni gri de căţărător pe stânci și o bluză albastră 
din flanel cu mânecile suflecate. În ciuda ţinutei ei, era la fel de 
feminină precum obiectul devotamentului oricărui bărbat dintr- 
un roman din aceeași perioadă cu casa ei. 

— V-aţi descălţat, zise ea, deci aţi venit aici să mă luați la 
întrebări o grămadă de timp. O să trebuiască să stăm de vorbă 
fără cafea, în camera de lucru. lo tocmai lucrez la un vitraliu și 
nu mă-ntrerup. 

— vă accept condiţiile, doamnă. 

— la nu mă mai domniţi atâta, că mă simt mai bătrână decât 
îs. 

În vârstă de șaizeci și șase de ani, Hazel ieșise la pensie cu un 
an înainte. După ce terminase facultatea, făcuse stagiul militar 
timp de douăzeci de ani, se retrăsese cu gradul de sergent, apoi 
se întorsese acasă și deținuse funcţia de director de școală timp 
de douăzeci și patru de ani. Fusese căsătorită de trei ori; doi 
dintre soţii ei fuseseră cadre militare. Al treilea fusese un 
ticălos, după părerea ei; divorțase de el după ce-l gonise din 
casă cu o carabină despre care el credea că era încărcată și 
trecuse înapoi la numele de fată. 

Camera ei de lucru era o anexă în spatele casei. Un cadru de 
un metru optzeci pe nouăzeci și unu de centimetri pentru un 
vitraliu stătea pe masa de lucru din mijlocul încăperii. Făcea 
vitralii la comandă încă de când se întorsese din armată; puteau 
fi găsite în case, firme și biserici din toată ţara. 

Un model în mărime naturală al lucrării atârna pe perete. O 
treime din vitraliu fusese terminată: era un amestec vibrant de 
nuanţe de roșu, albastru, galben și mov. 

— E abstract. E frumos, dar nu-ţi plac lucrările abstracte. 

— leri m-am apucat de el. Am stat trează cam toată noaptea. 
E inspirat de ziua de ieri. leri m-am hotărât că lumea-și pierde 


68 E vorba de stilul arhitectural care poartă în engleză denumirea /ta/janate, cunoscut 
pentru acoperișurile sale curbate. 


VP - 116 


forma, coerenţa, devine nebunesc de abstractă. Asta e noua 
realitate. 

— Deci e despre Cora. 

— Normal că-i despre Cora, ce naiba? O să fie frumos și plin 
de viaţă. O să-l intitulez Cora, iar dacă are vreo secătură ceva 
de comentat că vreau să-l atârn în școala generală, n-are decât 
să se ducă dracului. 

În timp ce Hazel alegea bucăţi de sticlă tăiate dinainte pe 
care să le introducă în cadrul de plumb, Luther spuse: 

— Nu mă aflu aici într-o postură oficială. 

— Mi-am dat seama... n-aveţi uniformă. 

— FBl-ul mi-a scos departamentul din ancheta asta. Deci mă 
aflu aici doar în calitate de prieten. O știi pe Cora, la fel ca toată 
lumea. Ţi-a vorbit vreodată despre un loc numit Iron Furnace? 

Hazel ridică privirea dinspre lucrarea ei. Expresia de dezgust 
de pe figura ei arăta de parcă Luther ar fi întrebat-o dacă-i 
vorbise Cora vreodată despre Auschwitz. 

— Locul ă/a. | s-a întâmplat ceva în locul ăla. 


10. 


În aerul răcoros al fabricii părăsite, un iz de mucegai se 
simţea când și când, pe lângă unul mai înțepător, de urină, la fel 
de trecător. În întuneric, dincolo de lumina lămpii, se auzea un 
foșnet, de parcă un curent ar fi străbătut grămada de gunoaie, 
însă în aer nu se simţea nicio mișcare. 

Legat de scaun, Randall Larkin întoarse capul spre sursa 
zgomotului și deși se întrebă de unde venea, nu o făcu cu voce 
tare. 

Jane știa că printre grămezile de documente abandonate, 
dosare lăsate la voia întâmplării și broșuri mucegăite, istoria 
nedorită a unei întreprinderi falimentare devenise văgăună de 
șobolani care-o zgâriau cu ghearele, o rodeau și-și făceau vizuini 
din ea. Încă nu era pregătită să-i împărtășească acele informaţii 
lui Larkin. 

— Ce vrei de la mine? întrebă el. Ce crezi că poţi să obţii din 
ce nu ai deja? 

Ignorându-i întrebarea, ea se lăsă în faţă în scaun. 


VP - 117 


— Ai umblat vreodată pe Dark Web®, Randy? Nu mă refer la 
Deep Web. Acolo nu-i nimic înfiorător. Pe Dark Web. Ai fost 
vreodată? 

— Nu știu eu de Deep Web-uri și Dark Web-uri. 

Ea zâmbi, văzând cât era de evident că minţea. 

— Nu poţi să intri pe Dark Web cu un motor de căutare 
standard. Adresele de website-uri de-acolo sunt șiruri lungi de 
litere, cifre și simboluri, care n-au niciun sens și pe care nimeni 
nu le-ar putea tasta din greșeală. La cât sunt de complexe, nici 
n-ai cum să le ţii minte. E o anumită adresă care are patruzeci și 
patru de caractere lungime. Ca s-o primești, trebuie să fii 
membru al unui club foarte exclusivist - sau să ţi se ofere o 
invitaţie. Dacă tastezi acele patruzeci și patru de caractere, 
Randy, o să-ţi apară o pagină de pornire, cu ecran negru, cu un 
singur cuvânt scris cu litere albe. Acel cuvânt este Aspasia. 

El închise ochii și cobori capul, de parcă o considera 
obositoare, deși probabil că în acel moment îi era frică să se uite 
la ea. _ 

— Următoarele cuvinte sunt „Fete frumoase. Intru totul 
supuse. Nicio dorinţă nu e prea aprinsă”. Mai ţii minte? 

El se apără îmbrăţișând tăcerea. 

— Pe urmă, apar niște cuvinte noi, continuă ea. „Fete 
incapabile de nesupunere. Tăcerea permanentă e asigurată”. 
Mamă, ce tare-i chestia asta, nu-i așa? Costă trei sute de mii de 
dolari să te alături acelui club, Randy, dar nu e scump dacă ai 
dorinţe aprinse și costumul tău costă de la patru mii de dolari în 
sus. La cât de apropiat se pare că ești de David James Michael, 
presupun că ai fost unul dintre membrii fondatori. 

Strategia lui, refuzul de a coopera, avea să se dovedească în 
curând lipsită de eficiență. 

Jane spuse: 

— Există cluburi Aspasia în L.A., San Francisco, New York și 
Washington. Eu am fost la ăsta de-aici, din L.A. 

E| deschise ochii. 

— Nu se... 


59 Domeniul ascuns al internetului unde se împărtășesc informaţii cu caracter secret 
și de multe ori ilegal precum cele legate de traficul de arme și persoane, pedofilie, 
crime etc. Deep Web este reprezentat de conţinutul World Wide Web care nu este 
indexat de motoarele de căutare standard, care alcătuiesc „internetul de suprafaţă”. 


VP - 118 


— Nu se poate? întrebă ea. N-o să mă apuc să-ţi explic cum 
am reușit să intru acolo. E un domeniu de douăsprezece mii de 
metri pătraţi, cu ziduri înalte, nu-i așa? Ba chiar așa e. Doamne, 
Randy, e un palat în toată puterea cuvântului. Cred c-au băgat 
zeci de milioane acolo. Și e și făcut cu foarte mult bun-gust. Nici 
nu-ţi trece prin cap că-i un bordel acolo. Multe antichităţi, foarte 
mişto. Covoare persane, super-tari, marmură albă cât vezi cu 
ochii. Vezi tu, un băiat poate merge-acolo cu chef de zbenguială, 
plin de dorinţe aprinse, și să se simtă sofisticat, ca un membru 
al elitei, cu totul împăcat cu sine. 

Jane se ridică în picioare. In timp ce dădea ocolul ca să ajungă 
în spatele scaunului lui Larkin, spuse: 

— Și fetele, Randy! Fetele-s frumoase de mori încet. Adică, 
astea fac un catalog de la Victoria's Secret să pară o adunătură 
de expirate și de aspirante. 

El întoarse capul cât putu ca să se uite la ea. 

Înfigându-și mâna în părul lui și sucindu-l tare, își împinse faţa 
spre pieptul lui. 

— Uită-te la scaunul meu gol. Să nu care cumva să 
îndrăznești să te uiţi în altă direcţie decât la scaunul meu gol. 

Își găsi ceva bravadă, dacă nu curaj. 

— Ești ca și moartă. 

— Păi, cam asta s-ar putea spune despre toată lumea, nu-i 
așa? Nimeni nu pleacă de pe lumea asta în viață. Deși unii 
pleacă mai repede decât alții. 

Îi dădu drumul la păr și-l mângâie pe cap cu o mână 
înmănușată, cu un gest de afecţiune prefăcută. 

— Bunăciunile astea de fete-s total supuse, incapabile de 
nesupunere pentru că le-au fost injectate nanoboţi, mecanisme 
de control care-acţionează asupra creierului. Așa-i că astea-s 
chestii uluitoare, de domeniul SF, Randy? 

— Ajunge cu asta, spuse el. Tunu... 

Ea îi suci urechea până când îl făcu să scape un țipăt subţire. 

— Ar fi bine să fii supus, zise ea, incapabil de nesupunere. 

Ea îl lăsă să se adune o clipă. Apoi zise: 

— Da, chestii uluitoare, de domeniul SF. Și fii atent care-i 
partea cea mai tare. Fetele-astea-s fermecătoare și mereu 
vesele. Vor să facă pe placul tuturor și nu pleacă niciodată de la 
Aspasia, locuiesc în permanenţă acolo, pentru că astea-s alte 
implanturi decât alea care-i fac pe oameni să se sinucidă. 


VP - 119 


Implanturile astea nu doar că le spală fetelor creierii. Le elimină 
structura de bază a minţii, până când e franjuri, elimină 
amintirile, personalitatea, și implementează una nouă. Nu există 
nicio speranţă de-a aduce înapoi personalităţile lor din trecut. E 
un proces cu sens unic. Ştii cum e, fiica oricui poate fi 
transformată-n jucăria tuturor. Ceea ce-i cea mai tare chestie, 
nu ţi se pare? 

| se părea că tremură. Era greu să-și dea seama, la cât de 
tare strângea el scaunul cu mâinile. 

Ea își plimbă un deget în jos pe ceafa lui, iar el strigă speriat, 
de parc-ar fi avut impresia că era tăișul unui cuţit. 

Aplecându-și buzele spre urechea pe care nu i-o sucise, îi 
șopti: 

— Nici nu-i vorba despre sex pe cât e vorba despre putere, 
așa-i, Randy? Putere deplină asupra fetelor ăstora. 

— Nu știu, spuse el, amărât. 

— Nu știi? Nu te-ai gândit prea mult la lucrurile-astea, nu-i 
așa? 

Îi puse mâinile pe umeri și începu să-l maseze, de parc-ar fi 
vrut să-l scape de stres. 

— Le faci rău fetelor, Randy? Te exciţi când le faci rău? 

— Nu. Nu, ce dracului? Nu e deloc așa. 

— Îți place să le faci chestii care ar umili orice fată care nu e 
programată așa cum sunt ele? Ai mers vreodată prea departe și- 
ai omorât-o pe vreuna dintre ele, Randy? 

— E o nebunie. Nebunie curată. E ceva în neregulă cu tine. 

Ea îi freca mușchii umerilor. 

— Că-n noaptea-n care-am fost eu acolo, am găsit o fată pe 
care unul dintre oaspeţi o strânsese de gât pân-o omorâse. Total 
supusă, știi cum e. Probabil c-a făcut-o în timp ce-și dădea 
drumul. Știu că n-ai fost tu în noaptea aia, dar nu așa ai vrea să- 
ţi alegi momentul? 

— O, Doamne, spuse el, cu vocea stinsă și tulburat. O, 
Doamne. 

— Crezi că S-ar obosi El să te-asculte, Randy? Eu nu cred că 
Dumnezeu te mai ascultă. Oricum, din câte-mi dau eu seama, 
voi, ăștia sofisticaţii, nu omorâţi fetele în mod obișnuit. Adică 
astfel s-ar crea un deficit foarte mare de personal. Deci se 
întâmplă numai ocazional, când are câte unul dintre voi chef s-o 
facă pe stăpânul universului. 


VP - 120 


— Nu-s eu vreun înger, dar m-ai înţeles total greșit. Eu nu 
sunt în stare să omor pe nimeni. 

— Nu, tu angajezi oameni care să se ocupe de asta. Sakura 
Hannafin era alergică la veninul de viespe. Alergia-i putea fi 
fatală. In timp ce soţiorul ei, Larry Reporterul, era plecat, 
convenabil, din stat, pentru un reportaj, pe cine-ai angajat să 
bage viespile alea cu Sakura Hannafin în mașină? 

— Nu cred că vorbești serios. S-a întâmplat, pur și simplu, e 
ceva firesc. Au intrat viespile-n mașină. Nu orice nenorocire care 
se întâmplă pe lumea asta e legată de mine. 

— Probabil a crezut că trusa ei antișoc anafilactic era în 
torpedou, zise Jane. Autoinjectoarele ei cu epinefrină și 
Benadrylul”* lichid. Torpedoul era lăsat deschis când au găsit-o 
paznicii de la mall, moartă din cauza șocului anafilactic, cu o 
viespe așezată pe faţă și altele două în mașină. Avea mereu 
trusa cu ea. Cred că-n ziua aia a uitat-o pur și simplu. Toţi mai 
uităm câte ceva, așa-i, Randy? 


11. 


La nici 10 minute după ce o rupe la fugă din apartamentul lor, 
Cammy Newton îl sună pe Jason Drucklow din spatele birourilor 
de avocatură. El își trage scaunul de lângă calculatorul la care 
încearcă să analizeze arhiva video a camerelor de luat vederi 
din trafic, și-și îndreaptă atenţia spre al doilea calculator de 
lucru. Pe ecran, într-o versiune Google Maps a aleii, un punct 
roșu care reprezintă localizatorul lui Randall Larkin încă 
luminează intermitent. In apropierea lui e un al doilea punct, 
care-o reprezintă pe Cammy. 

— N-am nimica, iubire. Nici urmă de Larkin și de Mercedesul 
lui. Nu văd niciun telefon mobil. 

— Ești foarte aproape, scumpete. Îndreaptă-te mai spre vest 
cu câţiva metri. Bun. Acum, vreun pas sau doi la dreapta. Nu, 
prea departe. Inapoi la stânga. 

Cele două puncte care luminau intermitent se ciocniră. 

— Chiar acolo. 


70 Denumire sub care sunt cunoscute în Statele Unite ale Americii diferite 
medicamente antialergice. 


VP - 121 


— Stau pe-un grilaj al vreunei scurgeri, o gaură. Are numele 
companiei de energie electrică pe ea. 

Jason zise: 

— Și-a scăpat telefonul prin grilaj. 

— Sau i l-a aruncat cineva. 


12. 


Luther Tillman știa deja că lron Furnace era un orășel din 
Kentucky, pe Iron Furnace Lake. Șase sute de locuitori. Cea mai 
mare firmă era un resort de cinci stele, cu o sută de camere, 
extrem de scump. Aflase toate acestea, și mai multe, online. 
Dar nu știa de ce Cora Gundersun inclusese, în mod aparent 
inconștient, acele trei cuvinte printre repetările obsesive din 
consemnările ei ciudate din jurnal. 

După ce trasă cu degetul un cerc roșu și o semilună albastră, 
Hazel Syvertsen alese o picătură de galben și o puse în cadru. 

— Cora a fost invitată la o conferinţă la lron Furnace Lake 
Resort. Patru zile, cinci nopţi, toate cheltuielile plătite. Era foarte 
încântată de treaba asta. 

— O conferinţă despre ce? 

— Despre educaţia copiilor cu nevoi speciale. Cică trebuia să 
fie o parte conferinţă, o parte recompensă pentru participanți. 
Fiecare dintre ei fusese la un moment dat desemnat profesorul 
anului în orașul sau statul lui. 

— Când a fost asta? 

— Anul trecut, în august. Înainte să-nceapă școala. 

— Cine-a organizat conferința asta? 

— O organizaţie caritabilă. Seeding Foundation, parcă. Ba nu. 
Seedling Foundation. 

— Singură s-a dus la chestia asta? 

Modelând cadrul după conturul picăturii, Hazel spuse: 

— Ar fi putut lua vreo prietenă cu ea. Ceea ce-ar fi încurcat 
rău de tot toată povestea dacă s-ar fi nimerit ca vreunul dintre 
bărbaţii prezenţi acolo să fie alesul ei. La urma urmei, aveau în 
comun o profesie, o afecţiune faţă de copiii pe care cei din jur îi 
consideră cauze pierdute. Poate nu prea poţi să-ţi închipui 
treaba asta, dar Cora era o romantică incurabilă. Credea că 


VP - 122 


există cineva deosebit pentru toată lumea pe undeva, dar voia 
să lase soarta să facă legăturile. Faptul că s-a dus singură în 
Kentucky a fost modul ei de-a îmboldi destinul cu un șut în fund. 

Citind câteva dintre povestirile Corei și o parte din romanul ei, 
Luther aflase că era o romantică și că scria despre speranţă și 
despre puterea inimii omenești fără să cadă în sentimentalisme. 
De fapt, scria cu o melancolie subtilă și foarte emoţionantă. Dar 
nu avea de gând să-i spună lui Hazel despre acele caiete, pe 
care cineva avusese de gând să le incinereze, cu tot cu ce mai 
era în casa Corei. 

— S-a întâlnit la conferinţa asta cu vreun bărbat? 

— A văzut unul sau doi care i-au plăcut, dar n-a văzut pe 
nimeni, cum zicea ea, care s-o facă să-i vină să se dea peste 
cap. 

— Dar ai zis că i s-a întâmplat ceva în locul ăla. 

Hazel se opri din lucrul cu vitraliul. Părea să studieze curgerea 
formelor și culorilor din partea finisată a lucrării, deși se uita la 
ea prin oglinda memoriei. 

— Nu pot explica ușor, Luther, dar Cora a fost altfel după Iron 
Furnace Lake. Nu mai râdea de toate prostiile. Adică, de 
lucrurile absurde prin care trecem toţi în viața asta. Era 
entuziasmată de conferinţă când s-a întors... dar mi-a vorbit 
fugitiv despre ea, cu foarte puţine detalii concrete, ceea ce nu-i 
stătea deloc în fire Corei. Avea ochiul format pentru detalii. 
Când povestea ceva interesant care i se întâmplase, povestea 
era mereu una colorată. Dar după vreo zi sau două n-a mai scos 
nicio vorbă despre Kentucky. Când am încercat să aduc de 
câteva ori vorba, a evitat subiectul, de parcă, da, locul ar fi fost 
minunat, dar ar fi dezamăgit-o din alte puncte de vedere. 

— Poate chiar s-a întâlnit cu un bărbat acolo, zise Luther, cu 
cineva despre care credea că era deosebit, și care, într-un fel 
sau altul, o fi făcut-o să sufere. 

— Da, mi-am pus și eu întrebarea asta. Dar nu cred c-a fost 
vorba de așa ceva. 

Plecă de la masa de lucru, se duse la o fereastră și privi spre 
curtea ei din spate, parcă acoperită cu o manta, și la o livadă de 
molizi, cu acele lor ascuţite pline de zăpadă și împodobiţi cu 
conuleţe cilindrice. 

După decenii de muncă în poliţie, Luther știa când un martor 
voia să spună mai multe, dar se simţea constrâns de loialitatea 


VP - 123 


faţă de un prieten sau de rușine, sau de oricare dintre dubiile și 
emoţiile care înnoadă limba cuiva. Tehnicile de interogare 
dădeau adesea greș când venea vorba de a deschide cochilia și 
a găsi o ultimă perlă, și era mai bine să lași omul tulburat să se 
descurce cu propriul cod moral. 

Fără să se întoarcă spre el, Hazel spuse: 

— După ce s-a întors din Kentucky, m-am dus de câteva ori s- 
o vizitez pe Cora, și-am găsit-o stând singură, aproape ca-ntr-o 
transă, pierdută-n gânduri. Expresia ei... ah, pot să-i zic pur și 
simplu bântuită. A trebuit să vorbesc cu ea de două sau trei ori 
până să-și dea seama de prezenţa mea. M-am simţit de parc-ar 
fi fost ceva de care se temea, dar de care nu voia să vorbească. 

„Un păianjen care-i ţesea pânza în cap și care-și depunea 
ouăle între straturile creierului ei”, gândi Luther. 

După o altă perioadă de tăcere, Hazel spuse: 

— Ar fi trebuit să insist mai mult în legătură cu asta. Să mă 
preocupe mai mult. Să mă comport ca o prietenă adevărată. 

— Tu n-ai nici măcar o fărâmă de responsabilitate pentru ceea 
ce s-a întâmplat la hotelul Veblen. 

Hazel se întoarse cu fața spre el. 

— Știu că n-am, Luther. Stiu. Și totuși, al dracului dacă nu 
simt că am. 


13. 


Jane se întoarse pe scaunul ei și-l trase mai aproape de 
Randall Larkin. Apoi își mută poșeta lângă scaun și se așeză 
astfel încât genunchii lor aproape că se atingeau. Zâmbi cald, se 
aplecă în faţă și-i mângăie liniștitor mâna avocatului. 

— Ce mai zici, șmechere? 

El nu știa de unde s-o ia. Ajunsese la o răscruce interioară, un 
amestec năucitor de furie, teamă și vinovăţie, și avea tot mai 
puţină speranţă în reușita de-a scăpa cumva în siguranţă din 
acea situaţie. Stătea ca mutul, fără să implore, fără să dea vreo 
replică, fără să spună vreo minciună care să aibă șanse să 
prindă. 

— Eşti în regulă? îl întrebă ea din nou. Mai avem cale lungă de 
bătut. Am nevoie să fii atent la mine-aici. Ce ne trebuie nouă 


VP - 124 


acuma, Randy, e o gândire limpede. Gata cu metoda veche, nu 
mai facem pe ignoranţii, n-o mai dăm pe ocolite, nu mai 
manipulăm pe nimeni. 

Deși-și închipuia prin ce metode ar fi putut afla despre 
Aspasia, era evident că era tulburat pentru că fusese prins, 
implicat fiind în uciderea Sakurei Hannafin. Evident, nu-și 
aducea aminte un lucru foarte important pe care i-l spusese lui 
Lawrence Hannafin în prima conversaţie la telefon pe care-o 
ascultase Jane. Când jurnalistul insistase să fie promovat drept 
redactor-șef al ziarului, când insistase că i se datora 
recunoștință, Larkin răspunsese: „A trecut doar un an, și ai uitat 
ce s-a făcut deja pentru tine?” 

Sakura era moartă de un an. 

Pentru Larkin, Jane era în momentul acela mai mult decât 
torționara lui, mai mult decât o simplă adversară pe care-o 
putea duce de nas cu vorbe sau elimina cu violența pentru care 
nu avea niciun fel de înclinaţie. Confuz și neajutorat fiind, ea 
începuse să i se pară oarecum magică. Sursele și metodele ei 
erau misterioase. Când aveai de-a face cu o creatură magică, n- 
aveai de unde să știi ce truc urma să-ţi facă, ce vrajă avea să-ţi 
arunce, ce invocaţie avea să fie folosită într-un scop cumplit. 

Ea spuse: 

— Din punct de vedere oficial, firma care îl reprezintă pe 
David James Michael, atât în demersurile legale ale companiei 
lui, cât și în cele personale, se află la New York. Știi numele 
firmei? 

El ezită, întrebându-se ce lamă de cuţit s-ar fi putut ascunde 
în acea întrebare nevinovată. Işi făcea calcule. Pleoapele-i erau 
greoaie ca acelea ale unei zeități străvechi cu chip de crocodil. 
In sfârșit, spuse: 

— Forsythe, Hammersmith, Aimes & Carroway. 

— Foarte bine. Excelent. 

Ea nu știa sigur dacă următorul lucru pe care avea să-l spună 
el era adevărat, dar ea era în stare să facă niște calcule cu 
numere mai mari decât „doi plus doi”. 

— Dacă toată conspirația asta a voastră ar fi la fel de 
organizată și de raţională ca mafia, ai fi cunoscut drept 
consigliere'! secret al lui D.J. Michael, omul la care apelează 


71 Omul de încredere al oricărui cap mafiot italian. 
VP-125 


pentru consiliere juridică în legătură cu problemele cele mai 
importante. 

— Nu suntem o adunătură de macaronari care se-ndoapă cu 
chiftele, spuse Larkin, care era în stare să dea dovadă de 
snobism chiar și în astfel de circumstanțe. 

— Da, sunt conștientă de asta. Alianţa voastră e alcătuită din 
oameni influenţi, cu un simț civic pronunţat și din intelectuali 
șarmanțţi, fără egal în istorie. 

— O iei în bătaie de joc pentru că nu ești în stare să o înţelegi. 

— Fie că o înțeleg sau nu, tocmai ai dovedit că ești 
echivalentul unui consigliere secret al lui D.J. Michael. 

Deschise gura să obiecteze, își aduse aminte de comentariul 
arogant în legătură cu adunătura de macaronari și se hotărî să-i 
cedeze dreptatea. 

— Vreau să-mi spui unde și cum pot să am acces la D.J., cel 
mai sigur, fără să trebuiască să trec de pază. 

— N-ai cum. 

— Vreau să știu punctele slabe din apărarea lui. 

— Nu există așa ceva. 

— Mereu există așa ceva. 

— Nu și în cazul lui. 

— Dacă te gândești mai bine, o să vezi că am dreptate. 

Ridică poșeta în poală și scoase un Taser”, nu modelul care 
trăgea cu o săgeată de pe un fir, ci un model care obliga 
utilizatorul să se afle la un braţ distanţă de ţintă. 

— Ştii ce-i ăsta, Randy? 

— Da. Și ce-i cu asta? 

Făcea pe durul. Pe grozavul. Nu catadicsea să privească spre 
aparat, nu-l impresionaseră amenințările. 

— Prima oară mi-a dat prin cap să te lucrez un pic cu chestia 
asta. Am și două seturi de baterii de rezervă. Tu tragi de fiare în 
sala ta de sport de-acasă. Ai antrenor personal. Ești în formă, 
dar în esenţă ești moale. În viaţa ta de cocoloșit, n-ai prea avut 
parte de durere. Dacă te curentez de vreo sută de ori cu ăsta, 
mă gândesc că o să-mi spui tot ce vreau să știu, n-o să încasezi 
încă o sută. 

— Păi, hai, pune-mă la încercare! 

— S-ar putea s-o fac și p-asta. 

Ea băgă Taserul înapoi în poșetă. 


72 Model de pistol cu electroșocuri folosit de forţele de ordine americane. 
VP - 126 


— Dar dacă s-ar putea, aș vrea să mă scutesc de rolul de 
torţionară. 

El se îndreptă ușor în scaun și ridică bărbia, inconștient fiind 
că prin reprimarea unui zâmbet de satisfacţie, fața-i devenise 
netedă și inexpresivă, atât de nepotrivită cu momentul, încât, 
de fapt, afișa un rânjet dispreţuitor. El credea că ea recunoscuse 
faptul că avea un cod moral care-i impunea anumite limite. 

— Nu, nu despre asta e vorba, spuse ea, de parcă i-ar fi putut 
citi gândurile. Vreau să mă scutesc de plictisul torturii. Chiar o 
să opui rezistenţă, asta dacă ai un gram de coloană vertebrală. 
O să opui rezistență, o să leșini, eu o să fiu nevoită să te trezesc 
din leșin, și iar o să leșini. O să vomiti, o să te pişi în pantaloni. 
Aș prefera să evit partea murdară și intimă a torturii, având în 
vedere că mi-e silă de tine. 

El nu afișă nici măcar o umbră de zâmbet. 

Ea scoase din poșetă o punguță ermetică și-i arătă că în ea 
era un cârnat de Frankfurt tăiat în patru bucăţi. Deschise 
punguţa și aruncă bucăţile de carne mai departe în interiorul 
fabricii, în diverse locuri întunecoase, unde documentele zăceau 
grămadă, abandonate. 

După o liniște tensionată, se auzi brusc un foșnet în bezna din 
care veneau mirosuri pestilenţiale, și chiţăielile subţiri ale unor 
făpturi implicate în dispute teritoriale aprige. Se resimțea peste 
tot agitația caracteristică unei specii care nu-și potolea niciodată 
foamea pe deplin. Tulburate de picioarele care se târau, 
cuiburile și vizuinile începură să emane din nou mirosuri 
trecătoare de mucegai, urină și spermă de rozătoare. 

— Colcăie de ei pe-aici. Nu i-a deranjat nimeni de ani întregi. 
Poate că știu deja că nu au de ce să se teamă de oameni. 

El întoarse capul, scrutând întunericul. 

In timp ce șobolanii se potoleau, Jane se aplecă în faţă și 
ciocăni cu degetul în banda de plastic care ţinea legată 
încheietura mâinii stângi a lui Larkin. 

— Chestia asta e concepută astfel încât să poată fi legată mai 
strâns, dar nu și mai lejer. E un plastic foarte tare, care se rupe 
foarte greu. Trebuie să-l tai ca să scapi de el, și n-ai cu ce să-l 
tai. 

El găsi puterea de-a nu afișa nicio expresie. 

Ea scoase din poșetă o rolă groasă de tifon. 

— Asta-i un căluș pe care-o să ţi-l bag în gură. 


VP - 127 


Scoase o rolă de bandă adezivă. 

— Asta ţi-o-nfășor în jurul capului, de câteva ori, să-ți ţin 
călușul legat ca lumea. 

Le băgă înapoi în poșetă. 

— Vezi bolurile-alea pentru câini de pe masă? 

Privirea lui se îndreptă către boluri. 

— P-alea o să le pun aproape de locurile în care au ăștia 
cuiburi, în toate gunoaiele-alea. Cele patru sticle cu apă-s 
pentru boluri. Ca să apuce să bea ceva, amărâţii ăștia trebuie să 
fugă cât îi ţin piciorușele, tocmai până jos, în subsol, unde se- 
adună apa de ploaie. Dar e apă de-aia nașparlie, murdară și 
stătută. O să le placă să guste ceva proaspăt. Dar aici nu e 
vorba numai despre apă. 

Atenţia lui Larkin se îndreptă spre ea. Faţa lui, corpul lui, ochii 
lui căprui-kaki erau liniștiți, de parcă timpul s-ar fi oprit în loc, de 
parcă în momentul acela el stătea ca într-un tabel în care legile 
fizicii nu mai aveau niciun efect într-un univers aflat în 
nemișcare. 

— Asta-i apă la care-am adăugat un stimulent pentru pofta de 
mâncare care se eliberează fără reţetă, și care înainte se elibera 
exclusiv pe bază de prescripţie medicală. Pacienţii cu cancer și 
alţii care nu au poftă de mâncare l-au găsit ca fiind foarte 
eficient. Când compania farmaceutică a dezvoltat produsul ăsta, 
l-a testat pe șobolanii de laborator. Amărâţii ăia mici erau 
absolut hămesiţi. Își face efectul la două ore după ce beau, mai 
ales la concentraţia la care am preparat-o eu. O să fie două ore 
foarte interesante pentru tine. Nicio clipă n-ar trebui să te 
plictisești. 

El trase singura concluzie de care era în stare. 

— N-ai face asta niciodată. Absolut niciodată. Nu asta. E... e 
inuman. 

Jane fu surprinsă de propriul hohot de râs, sincer, dar atât de 
sumbru încât o tulbură până și pe ea. 

— Of, dragule, mare figură ești tu. Voi lăsaţi fără minte fete 
nevinovate, le furaţi amintirile și speranţele și le programaţi să 
devină victime ale unor abuzuri în serie de-a dreptul hidoase. Îi 
transformați pe cei cu care nu sunteţi de acord în mașinării 
sinucigașe, pe baza nu știu cărei porcării de model de 
calculator. Ameninţaţi că violaţi și ucideţi un băiețel de cinci ani, 


VP - 128 


pe băieţelul meu de cinci ani, și pe urmă credeţi că vi se cuvine 
dreptul să mă judecaţi pe mine ca fiind inumană? 

Se ridică pe jumătate din scaun și se aplecă asupra lui. El 
încercă să se tragă înapoi, conștient că ea avea gânduri violente 
cu el. Dar ea îl ciupi doar de obraz, nu tare, cu o afecțiune 
oarecum perversă. 

— Randy, nici măcar nu pot să încep să mă iau la întrecere cu 
tine când vine vorba de inumanitate. Ai atât de multe lecţii de 
predat și absolut niciuna de învăţat pe subiectul ăsta. 

Se așeză din nou și se șterse la ochi, de parcă lacrimile i-ar fi 
venit doar de la râs. 

Lampa Coleman susură ușor, iar niște chiţăituri estompate 
începură să murmure despre un banchet neașteptat. Sunetele 
lor nearticulate erau la fel de subţiri ca scârțâitul pardoselii sub 
greutatea cuiva care urmărea pe cineva într-un vis. Aplecându- 
se spre Larkin, ea spuse: 

— Sunt pe fugă de mai bine de două luni. Sunt pe lista cu 
persoane căutate a fiecărei agenţii de poliţie din ţară. Nici nu 
pot să m-apuc să număr oamenii care m-ar împușca imediat ce 
m-ar vedea, dacă li s-ar ivi ocazia. Sunt cât de disperată poate fi 
o femeie disperată, Randy. Dacă nu-mi spui cum să ajung la 
David James Michael și cum să-l dobor, te las la șobolani știind 
că singurul care n-ar fi de acord ar fi Diavolul, pentru că are 
nevoie de tine în viaţă ca să-i faci treaba. 


14. 


Jason Drucklow intră printr-o portiţă lăturalnică în arhivele 
aproape nesfârșite ale NSA, o mare plină de apeluri, SMS-uri, e- 
mailuri și filmări din nenumărate surse. Ca un scafandru care 
înota printre straturile tulburi, dincolo de recife de corali pline de 
secrete mari și mici, căutând o comoară minunată scufundată 
acolo, poate chiar însuși adevărul despre creaţie, care-l aștepta 
într-un hău plin de apă sau în altul, deși în momentul de față nu 
căuta decât filmări din trafic arhivate... 

Prima din cele două camere stradale bune, dincolo de capătul 
estic al aleii, care-ar fi trebuit să-l surprindă pe Larkin ajungând 
la clădirea unde-și avea biroul, era aparent defectă, în 


VP - 129 


momentul de faţă, nu oferea nicio imagine în timp real cu 
Beverly Hills în toată eleganța lui legendară, ci doar un ecran 
gol. 

Când Jason căută sursa filmării, specifică mai întâi 7:00 în 
dimineaţa aceasta. Apoi 6:30. Apoi 6:00. Dar camera tot nu-i 
arătă nimic. De-abia când sare tocmai la 5:00 e răsplătit cu o 
imagine a străzii de la nord la sud. 

Mai era cam o oră până la ivirea zorilor. Bulevardul luminat de 
felinare era liniștit în ultimele clipe ale nopţii. Un camion care 
curăța strada dădu drumul unui jet slab de apă, care lua cu el 
frunze moarte și gunoaie aruncate. O dubă de livrări se îndrepta 
dinspre sud spre nord. O mașină de poliţie patrula dinspre nord 
spre sud. 

Jason derulă imaginile pe repede-înainte până când ajunse la 
apariţia bruscă a unui pieton la 5:11, când o străfulgerare de 
lumină fu urmată de un ecran gol. Derulă cu încetinitorul înapoi 
până la momentul în care o siluetă apăruse din capătul aleii, 
apoi rulă filmarea la viteză normală. 

Lumina felinarelor oferea mult mai puţină claritate decât 
lumina soarelui, dar Jason era sigur că persoana care se apropia 
era o femeie. Ridică ambele braţe, iar el își dădu seama abia 
când văzu o străfulgerare că ea ţinea în ambele mâini o armă de 
foc. După străfulgerare, ecranul deveni negru într-o clipă. Ea 
avea o ţintă excelentă. Jason era la curent cu știrile și-și dădu 
seama despre cine trebuia să fie vorba. 

Căută sursa imaginilor de pe camera de pe bulevardul aflat în 
capătul de vest al aleii și descoperi curând că ea a distrus-o și 
pe-aceea - din nou, cu un singur foc -, la mai puţin de trei 
minute după ce a nenorocit-o pe cea de pe strada paralelă 
dinspre est. De data asta, lumina e puţin mai bună, iar ţeava 
extrem de lungă a pistolului sugerează faptul că e dotat cu un 
amortizor. 

Nu va fi nicio filmare cu Randall Larkin apărând în capătul 
aleii cu Mercedesul lui sau plecând din capătul vestic. Cel mai 
probabil, a fost răpit și dus cu mașina de către Jane Hawk. 

Jason era încântat de posibilitatea unei  urmăriri 
spectaculoase, cu femeia pe fugă și vânătorul pe urmele ei chiar 
din apartamentul lui. N-avea nicio îndoială că va găsi curând 
Mercedesul, răpitorul și persoana răpită. 


VP - 130 


15. 


De parcă ar fi fost un elixir magic, apa sclipea în lumina lămpii 
cu gaz, iar fațetele sticlelor de plastic străluceau puternic, ca 
niște cristale curbate. 

Jane luă una dintre cele patru sticle de pe masa improvizată și 
i-o duse lui Randall Larkin, care stătea în scaunul lui de pe 
verandă. Răsucind și scoțând dopul, spuse: 

— Vreau să bei jumate din asta. 

Aspectul fantomatic al ochilor lui aprinși de teamă, paloarea și 
pelicula de transpiraţie care se formase pe faţa lui dovedeau 
destul de clar că nu mai credea în propria invincibilitate, dar nu 
putea renunța la a se pretinde membru al unei clase 
conducătoare, căreia nu-i putea face nimeni rău. 

Prefăcându-se indiferent, spuse: 

— Nu mi-e sete. 

— Și ce-mi pasă mie? 

— Nu o s-o beau. Are chestie de-aia în ea. 

— Tocmai de-aia o s-o bei, Randy. Vreau să simţi cât de 
eficient este stimulentul ăsta pentru pofta de mâncare într-o 
concentraţie atât de mare, ca să vezi cum o să înnebunească 
șobolanii de foame. 

— Nu poţi să mă forțezi. 

— Nu fi penibil. Ai de ales. Ori ești cuminte și bei jumate de 
sticlă când ţi-o ţin, ori te curentez cu Taserul, tu strigi, io-ţi bag 
sticla direct în gură, te forțez să-nchizi maxilarul și-ţi torn pe gât, 
deci trebuie să-nghiţi repede, altfel te îneci. Situaţia dumitale e 
și-așa neplăcută, nene consilierule. De ce s-o faci să fie și mai 
nașpa? 

Ea-i ținu sticla, turnând încet, iar el înghiţi ritmic. Jumătate din 
conținutul sticlei îi intră pe gât, doar o picătură-două-i udară 
bărbia. Ea puse dopul sticlei și-o așeză la loc cu celelalte trei. 

Așezată din nou în scaun, cu genunchii aproape atingându-i 
pe ai lui Larkin, tulburându-l cu acel nivel de intimitate, spuse: 

— David James Michael deţine un domeniu în Palo Alto, un 
apartament în San Francisco, un domeniu de douăsprezece mii 
de metri pătraţi pe lacul Tahoe din Nevada, un alt apartament în 
New York, poate și mai multe locuințe de care eu nu știu. Vreau 


VP - 131 


să-mi spui detalii concrete din fiecare loc, planul locului, cum e 
cu paza. Am o listă. 

— N-ai cum să ajungi la el. 

— Nu mă aştept să-mi spui unde crezi c-ar putea fi 
vulnerabilităţi. N-ai tu de unde să știi așa ceva, oricum. Nu-ţi 
stă-n fire să știi așa ceva. Dar mie îmi stă. Zi-mi destule detalii, 
și văd eu unde-s găurile-n gard. 

În timp ce Jane lua un caiet și un pix din poșetă, Larkin coborî 
în sfârșit repede de pe tronul lui închipuit de pe muntele Olimp, 
trăgându-și pe el o manta de cerșetor croită din 
autocompătimire. Ochii i se umezeau din cauza părerii de rău cu 
privire la pierderea statutului. 

— Că-ţi zic, că nu-ţi zic, tot mort sunt. 

— Ai dreptate în legătură cu varianta a doua. Dar când se 
termină toată povestea, te-ntorci și minţi în legătură cu ce mi-ai 
zis mie. Ai fost un erou, nu? Nu mi-ai dat decât informaţii 
greșite. Și ai scăpat cu viaţă. 

El tremură, deși în fabrică era mai cald decât fusese la 
început. , 

— Tu nu-i cunoşti pe oamenii ăştia. Aștia-s puși să schimbe 
lumea, să ajungă mai în vârf decât a ajuns oricine altcineva. 
Cum riscă atâtea - totul! -, o să-mi facă felul și-o să se pișe pe 
piatra mea de mormânt. 

Îi zbura salivă din gură la fiecare consoană explozivă rostită: 

— Ăştia ştiu ce fel de om ești tu, ce fel de om sunt eu, Și-aici li 
se termină încrederea. Acum sunt ca un gunoi pentru ei. Aștia 
nu știu ce-i aia milă. 

— „Ăștia”? Randy, ascultă-te un pic. Și tu ești unul dintre 
„Aştia”. 

— Nu și după faza asta. 

Abia reținute, lacrimile fierbinţi îi roșeau ochii, provocându-i 
usturimi, dar poate că transpiraţia-i era pe cât de rece, pe atât 
de acră. Emana o duhoare de carne sărată stricată. 

Era un actor prea prost ca prăbușirea încrederii în sine însuși 
să fie falsă. Jalnic ca un câine călcat de-o mașină, miji ochii spre 
ferestrele înalte și murdare, de parcă n-avea să mai vadă 
vreodată lumina nefiltrată a soarelui, apoi închise ochii, cobori 
capul și tremură, legat. 

Disperat, nu-i folosea la nimic. Ea îl forțase mai mult decât 
putea rezista, iar în momentul acela trebuia să-i dea o speranță 


VP - 132 


fragilă, fragilă pentru că nu avea să se încreadă în nicio 
promisiune de-a scăpa în siguranţă. 

— Pot să-ţi ofer o cale de scăpare. N-o să fii un magnat al 
nanotehnologiei, care să facă tot ce vrea cu fetele de la Aspasia, 
și n-o să ai la picioarele tale o lume de sclavi care să-ți facă 
toate poftele. Dar există o cale de-a avea o viaţă. 

După o clipă prelungă, el privi în sus. 

— Care-i calea aia? 

— Dacă-ţi spun acum, o să vezi calea de scăpare, n-o să-mi 
mai spui nimic și-o să începi să mă iei iarăși de fraieră. Și n-o să 
obțin ceea ce am nevoie de la tine. Singurul mod în care-o să 
funcţioneze treaba asta e următorul: tu-mi zici despre D). 
Michael, și dacă eu cred fiecare cuvinţel pe care mi-l spui, obţii 
ce vrei. 

Ea deschise caietul. Deschise pixul cu un clic. 

Când îl întrebă despre casa lui D.J. Michael din Palo Alto, 
Larkin îi răspunse la întrebări, și ceea ce spunea părea destul de 
adevărat. 

Cât despre apartamentul din San Francisco, care ocupa tot 
etajul nouă al unei clădiri cu zece etaje deţinută de D.J., Larkin 
spuse: 

— E ultima lui redută. Acolo se simte cel mai în siguranţă. Așa 
cum ar și trebui să fie. In clădirea aia n-ajunge nimeni la el. 
Dacă încerci să dai de el acolo, ajungi mâncare pentru viermi în 
secunda doi. 

Când el îi explică ce-l aștepta acolo pe orice intrus, Jane fu 
sigură că el spunea adevărul, pentru că nu avea o imaginaţie 
atât de bogată încât să scornească asemenea orori. 


16. 


Jane Hawk n-avea cum să fi tras în toate camerele de luat 
vederi din trafic din fiecare intersecţie importantă din comitat. 
Dacă Jason Drucklow trebuie să se descurce prin metoda dificilă, 
poate verifica arhivele video din intersecțiile majore, precum 
cea dintre bulevardele Wiltshire și Santa Monica, și pe cele mai 
apropiate de rampele de intrare pe autostrăzi, căutând 


VP - 133 


Mercedesul S600 al lui Randall Larkin, deși e un proces care 
consumă timp. 

Mai bine de-atât, cu portita de acces în sistem pe care i-au 
oferit-o anumiţi oameni de la NSA, poate accesa date de 
recunoaștere a plăcuțelor de înmatriculare colectate de mașini 
de poliţie și alte vehicule ale guvernului, dotate cu sisteme de 
citire a plăcuţelor la 360 de grade; datele automate sunt 
transmise permanent către o arhivă centrală. El nu trebuie 
decât să introducă numărul de înmatriculare de la Mercedesul 
S600 al lui Larkin și să specifice un interval orar - de exemplu, 
de la 7:00 la 8:00 dimineaţa. Dacă Mercedesul a trecut pe lângă 
un cititor de plăcuțe de înmatriculare - și sunt șanse să fi trecut 
pe lângă mai mult de unul va afla locaţia și ora exactă când a 
fost recunoscut vehiculul. Va afla dacă mașina era oprită sau în 
mișcare, sau direcția în care se îndrepta, deși va trebui să 
rezolve enigma destinaţiei sale finale. 

Cea mai bună parte din întreaga poveste e că după numărul 
de înmatriculare, pe care deja îl are, Jason poate obţine un 
număr de înregistrare a vehiculului de la Registrul Auto. Cu acel 
număr obţine dintr-un registru comparativ un cod unic pentru un 
emițător de răspuns care permite identificarea din orbită a 
Mercedesului de către reţeaua de sateliți conectaţi la GPS-ul lui. 

Chiar în clipa aceea, Cammy Newton se întoarce. A tăcut o 
oprire la patiseria favorită a lui Jason după ce și-a terminat 
misiunea de pe aleea din spatele biroului de avocatură. 

— Dezmăţ cu carbohidrați! declară ea, desfăcând capacul 
cutiei de la patiserie și dezvăluind și chifle cu zahăr pentru micul 
dejun, și beignets”, favoritele lui. 

— Aproape-am găsit Mercedesul, spune Jason, la fel de 
concentrat asupra ecranului ca orice bunicuţă cu ochii sticlind la 
un aparat de jocuri de noroc din Vegas. 

Cammy pune chifla pentru micul dejun pe un șervetel primit 
de la patiserie și o lasă pe birou, aproape de mâna dreaptă a lui 
Jason. Nu ia imediat un produs de patiserie și pentru ea, ci se 
așază în celălalt scaun de birou și-l privește cu adoraţie 
copilărească. 

Uneori, Jason e stânjenit de veneraţia cu care Cammy îl 
privește, și de cele mai multe ori e conștient de faptul că nu 


73 E vorba de celebrele gogoșele de formă pătrată consumate în SUA, mai ales în New 
Orleans, unde comunitatea francofonă are o prezenţă semnificativă. 


VP - 134 


merită să fie venerat astfel, dar întotdeauna e încântat de faptul 
că ea-l adulează ca pe un erou. 

— Long Beach, anunţă el. Mașina e-n Long Beach, aproape de 
port. 

— Marfă, zice Cammy. 

— Într-un minut, o să am o locaţie exactă. 

— Belea, zice ea. Ești bomba bombelor. 

— Ei, poate-o bombiţă, acolo. 

— Eşti bomba bombelor! insistă Cammy. 

— Bum! face el, iar ea râde, așa cum el era sigur că o să facă. 


17. 


Randy e în plină revelaţie. În timp ce-i destăinuie tot ce știe 
despre D.J. Michael scorpiei ăleia ipocrite, în mintea lui se face 
din nou lumină. In el crește o încântare pe care-o ascunde de 
ea. 

Revelația lui e că acea confederație de elite din spatele 
conspirației va eșua, va fi expusă, și fie adusă în faţa justiţiei, fie 
măcelărită de mulţimi îngrozite și revoltate, în așa fel încât 
sălbatica și sângeroasa Revoluţie Franceză va părea un transfer 
discret de putere. 

Până la momentul de faţă, Randy a fost un susținător înfocat 
al planurilor acelor oameni care se numesc Techno-Arcadieni'?, 
care intenţionează să creeze o lume a păcii desăvârșite și 
depline, prin aplicarea controlului total. Dar nu mai e unul dintre 
ei. Pentru că acum își dă seama. Își dă seama. 

Işi dă seama că Techno-Arcadia n-o să fie construită 
niciodată, că toată lumea, de la D.J. Michael la cel mai umil 
dintre pionii implicaţi în acel plan, se va confrunta cu 
distrugerea și moartea - toată lumea, în afară de el. Randall 
Larkin va scăpa cu viaţă și va prospera, pentru că într-o 
dimineaţă a fost doborât de la o înălţime foarte mare, dintre toţi 
oamenii, tocmai de bunăciunea asta stricată, care-ar trebui să 
stea într-un apartament din Aspasia, în așteptarea unui vizitator 
care să-i demonstreze ce-i aia supunere totală. Prin urmare, a 


74 Arcadia este regiunea muntoasă din Grecia unde se află Muntele Olimp și unde 
aveau loc în antichitate Jocurile Olimpice. 


VP-135 


fost trezit din închipuirile lui la timp pentru a supravieţui sorții 
care-i așteaptă pe ceilalţi Techno-Arcadieni. 

Nu e nici pe departe la fel de bogat precum D.J., dar e mai 
inteligent decât miliardarul, mai inteligent decât oricare 
Arcadian pe care l-a întâlnit, mai inteligent decât toţi ăia care-s 
mai inteligenţi decât toţi. Deci dacă el a putut ajunge-n halul 
ăsta, și ei o să ajungă, pentru că inteligenţa nu e suficientă. Mai 
trebuie să ai și noroc. Norocul nu e de partea celor inteligenţi. 
Nu e de partea nimănui. Norocul poate da peste cap planurile 
cele mai isteţe ale celor mai inteligenţi oameni. Dacă bucăţica 
asta semidoctă, Jane Hawk, îl poate dobori pe unul de seama lui 
Randall Walker Larkin, e nebunie-n stare pură să crezi că pacea 
desăvârșită prin control total poate avea loc. 

Are douăzeci de milioane într-un cont super-secret în insula 
Grand Cayman și are mijloacele necesare pentru a face rost de 
un avion care să-l ducă mâine în acel loc cu climă caldă. Pe o 
altă insulă din Caraibe, are o proprietate deţinută de un trust. 
Nu se poate face legătura între el și acel trust. 

Nu în ultimul rând, are douăsprezece nanomașinării din noua 
generaţie într-un depozit securizat, la rece. Când D.J. va fi 
doborât, iar conspirația se va prăbuși, când toţi vor fi ori în 
închisoare, ori morţi, Randall Larkin, sub numele de Ormond 
Heimdall, își va putea asigura o viaţă trăită înconjurat de cei mai 
supuși sclavi și bodyguarzi. 

Din disperarea sumbră, se ridică acum cu speranţa reînvierii, 
și-l trădează pe D.]. cât de mult poate. 

Căţeaua aia semidoctă de regină a șobolanilor, cu pixul și 
caietul ei, notează lucrurile care i se par importante, și înainte 
ca Randy să termine de vorbit, mai dezvăluie un loc în care D.]. 
merge să se-ascundă uneori. Îi spune jumătate din adevărul 
despre Iron Furnace, destul cât s-o ațâţe, și omite un detaliu 
crucial. Acel lucru pe care ea nu-l știe i-ar putea face de 
petrecanie. Deși ea l-a salvat pe Randy, deschizându-i ochii cu 
privire la rolul pe care norocul o să-l joace în mod cert în 
prăbușirea Techno-Arcadienilor, el vrea ca ea să sufere, pentru 
că, la urma urmei, ea i-a furat visul unei lumi a păcii, iar visurile 
sunt un lucru sfânt pentru un om. 


VP - 136 


18. 


În lumina ecranului celui de-al doilea calculator și a dragostei 
lui Cammy Newton, Jason derulează harta spre partea inferioară 
a comitatului, spre orașul Long Beach, mărește zona portului, 
scanează spre est, și descoperă  localizatorul GPS al 
Mercedesului lui Randall Larkin acolo. Deși are încredere deplină 
în tehnologie, crede că e vorba de o greșeală, pentru că harta 
arată că mașina e în râul Los Angeles, la sud de Anaheim Street. 

Pentru a verifica această locaţie improbabilă, Jason se 
întoarce la calculatorul principal, care-i permite să studieze atât 
imagini în timp real, cât și imagini din arhive de la toate 
camerele din trafic și din locuri publice instalate de agenţiile 
locale, statale și federale. E o cameră care urmărește râul, 
asociată cu pasajul de pe Anaheim Street. De pe acea cameră, 
poate vedea clar spre sud, spre port. 

— Mamă, să-mi bag una! exclamă Cammy. la uite-acolo! 

Un Mercedes negru, pe jumătate scufundat în apă, stă lipit, 
contorsionat, de structura de rezistenţă a podului care trece 
autostrada statală 7 peste râul Los Angeles. Se leagănă-n sus și- 
n jos în apa care năvălește. O echipă de intervenţie de la 
pompieri se află pe pod, cu două sau trei vehicule, cu semnalele 
de urgență luminând intermitent. 


19. 


În situaţia lui de criză, Larkin nu se înălţase pe culmile 
curajului și nici nu dăduse dovadă de forma mai puţin 
impunătoare și mai pasivă de curaj numită tărie de caracter. 
Nici nu reuși să-și adune câtuși de puţin motivaţia pentru a 
opune rezistenţă. Când se hotărî să-și înlăture camarazii de 
conspirație, nu o făcu oferind un șir rar și constant de informații 
despre locuințele lui D.J. Michael, ci se dezlănţui ca un furtun cu 
presiunea unui hidrant, dând drumul unui asemenea puhoi de 
informaţii, încât Jane fu nevoită să scrie cu prescurtări pentru a 
reuși să noteze detaliile folositoare în carnet. 


VP - 137 


Fața lui palidă prinse culoare. Era surescitat de faptul că 
devenise trădător. Transpiraţia de teamă care-i umpluse fața se 
uscă. Dacă Jane încă-și putea da seama ce gândea Randy în 
acea stare de resemnare amestecată cu nebunie, trecea de la 
disperare la ușurare, iar ochii-i luceau de un soi de veselie, de 
parcă și-ar fi dorit de multă vreme să scape de presiunea de-a fi 
mâna dreaptă a lui D.J. Michael, și găsea acea trădare cu forța 
ca fiind eliberatoare. 

Când obţinu informaţiile de care avea nevoie, mai repede 
decât se aștepta, băgă pixul și caietul înapoi în poșetă, se ridică 
din scaun și-l fixă cu privirea, nu cu dispreț, pentru că era 
dincolo de dispreţ, și categoric nu cu milă. După cel mai dur cod 
al onoarei, ei i se părea că-i datorează... nu milă, ci, probabil, 
îndurare. 

El stătea acolo, cu un zâmbet forţat, dar nu lipsit de 
siguranţă, prin care voia să-i transmită că avea încredere că ea 
avea să-și ţină promisiunea. 

— Sunt mort de foame. E de la drăcia aia ce mi-ai dat s-o 
beau. Mi-e o foame de mă ia cu tremurat. 

Într-adevăr, părea că-și depășşise cea mai puternică teamă. 
Credea că ea avea să-i arate o cale spre viitor, așa cum 
spusese, pentru că știa că promisiunile erau importante pentru 
ea, chiar dacă promisiunile pe care el le făcea altora nu 
însemnau nimic pentru el. 

Întorcându-se cu spatele la el, își duse poșeta la masă, o puse 
jos și se uită fix la cele patru holuri din care ameninţase să le 
dea să bea apă cu medicament șobolanilor. 

Susurul ușor, ca de șarpe, al lămpii, lumina albă, la fel de rece 
precum vaporii care se ridicau de pe gheaţa carbonică, sclipirea 
gri a ferestrelor înalte, precum trista amintire a unei lumi 
străvechi, de mult năpăstuite de răutatea oamenilor. Intunericul 
se adunase peste tot și vorbea parcă inimii în acea limbă tăcută 
în care vorbește întunericul mereu... 

— Mi-ai promis, spuse Larkin, de parcă ar fi vrut să-i aducă 
aminte că între oamenii de onoare nu erau limite de care nu se 
putea trece. Mi-ai promis c-o să-mi arăţi o cale spre viitor. 

Ea luă o sticlă plină de apă, o întoarse în mână și spuse: 

— Marca asta de apă o cumpăram când locuiam în Virginia, 
când Nick era încă în viaţă, și ne gândeam să mai facem un 
copil. 


VP - 138 


Vocea lui tremură. 

— Ti-am spus tot ce trebuia să știi. Acum nu-ți mai sunt 
dușman. Sunt terminat. Nu mai am unde să merg. Nu mai am 
altceva în afară de cuvântul pe care mi l-ai dat. 

— Nick și-a tăiat gâtul, spuse ea. Și l-a tăiat adânc, cu cuțitul 
Ka-Bar”, și-a retezat carotida. 

Răsucea mereu sticla în mână. 

— L-am găsit plin de sânge. 

În spatele ei, Randall Larkin spuse: 

— Nu la șobolani. 


20. 


Cammy ascultă radioul poliţiei, căutând să afle informaţii 
despre situaţia cu Mercedesul nenorocit de apele râului care se 
freca de piloanele podului. 

La calculator, Jason lasă la o parte imaginile în timp real cu 
podul și revine la arhivele NSA. Trece la o cameră aflată-n 
partea superioară a râului, la pasajul de pe autostrada 405, și 
derulează filmarea înapoi, călătorind în timp, așteptând cu 
nerăbdare momentul în care Mercedesul S600 luat de ape își 
face apariţia în călătoria lui dinspre nord spre sud. 

Mergând cu scaunul până lângă Jason, Cammy îl anunţă: 

— Din câte-am auzit, ăștia de la echipa de intervenţie au zis 
că nu e nimeni în Mercedes. 

Jason nu e chiar atât de sigur: 

— Asta dacă n-o fi cumva cadavrul lui Larkin în portbagaj. 

— Omul meu! declară Cammy. Mereu ești cu un pas înainte! 

— Așa mi-e meseria. Dar, dacă stau să mă gândesc mai bine, 
mă îndoiesc că l-ar răpi și l-ar omori cu una, cu două. 

— De ce? 

— Dacă scopul ei ar fi fost să-l omoare, l-ar fi omorât pe aleea 
din spatele biroului lui. 

— la uite-l! strigă Cammy, arătând spre ecran și bătând din 
palme de încântare la vederea Mercedesului purtat de apele 
râului, învârtit și sucit de curenți. 


75 Numele sub care este cunoscut cuțitul de luptă introdus în 1942 în armata 
americană. 


VP - 139 


Pentru că Jason derulează filmarea invers, berlina neagră se 
leagănă și se scufundă în amonte spre podul 405, pe lângă care 
pare c-a trecut mai devreme. 

Folosindu-se de această strategie, el trece spre nord, 
mergând tot mai devreme în timp, privind prin camere cu 
vedere spre râu oriunde le găsește, pe bulevardul Del Amo, 
autostrada 91, bulevardul Artesia, bulevardul Alondra, 
bulevardul Rosecrans. lar și iar, găseşte S600-le în diferite 
puncte de pe traseul parcurs în ritm alert. 

— Sună-l pe Marshall Ackerman de la Volunteers for a Better 
Tomorrow, spune Jason, făcând referire la organizaţia non-profit 
la care lucrează și care are niște legături importante cu NSA. Zi- 
le că e evident că Jane Hawk l-a răpit pe Larkin, i-a aruncat 
mașina-n râu, și imediat o să pot să-mi dau seama unde era 
când a aruncat-o. 

— De ce-ar avea chestia asta vreo importanţă? se-ntrebă 
Cammy. 

— Scumpa mea, are importanţă pentru că s-ar putea ca ea să 
fie încă acolo cu Larkin. 


21. 


— Nu la șobolani, repetă Larkin, nu la șobolani, de parcă 
aceste cuvinte ar fi fost o mantră cu care îi putea modifica 
intenţiile lui Jane, la fel cum mecanismul de control al unei 
mașinării își impunea puterea asupra creierului unui posedat. 

Jane se întoarse de la masă, cu sticla cu apă în mână, și-l privi 
pe prizonierul ei. Acesta își trăgea de legături cu atâta 
încrâncenare, întinzându-și brațele și picioarele-n sus, încât 
aproape că părea că avea să leviteze doar cu puterea voinței și 
să se înalțe dinspre lumina lămpii care susura, spre bezna de 
deasupra capului lui. 

Ea spuse: 

— Singura sticlă cu stimulent pentru pofta de mâncare e aia 
din care-ai băut tu. In celelalte trei e numai apă. 

În lumina lămpii, ochii lui kaki străluceau precum cei ai unei 
pisici sălbatice. 

— Atunci n-ai avut de gând să... 


VP - 140 


Ea puse sticla pe masă. 

— Să te dau la șobolani? Nu. Dar tu trebuia să crezi că asta 
aveam de gând să fac. 

Scoase din poșetă o foarfecă. Se îndreptă spre el, conștientă 
că  ușurarea lui devenise o teamă care-l făcea să 
încremenească, văzând lamele foarfecii. 

Acestea erau ascuţite, dar ea fu nevoită să desfacă foarfeca 
pentru a putea tăia brăţara autoblocantă rezistentă și a-i elibera 
braţul stâng. 

Un suspin de recunoștință îi scăpă lui Larkin când Jane dădu 
drumul foarfecii în poala lui și-i zise: 

— Eliberează-te. 

Ea rămase lângă masă și-l privi tăind legătura care-i imobiliza 
braţul stâng, apoi trecu la cele care-i ţineau gleznele legate de 
scaun. A 

Nu-i trecu prin cap să o atace cu foarfeca. In schimb, îi dădu 
drumul pe podea și se ridică în picioare, tremurând. Părea că 
era epuizat și-avea crampe, de parcă ar fi fost legat mult mai 
multă vreme decât fusese de fapt. 

Cu toate astea, ea scoase Colţul de calibru .45 și îl ţinu lângă 
ea. 

— Mi-ai promis că o să îmi arăţi o cale de ieșire, o cale spre o 
nouă viaţă, spuse el, pe un ton de condamnare, de parcă ar fi 
fost vocea conștiinței ei. 

— Pentru asta nu ai nevoie de mine. Ai o cale pregătită deja, 
Randy. 

— Ce tot vorbești acolo? 

Dintr-un buzunar interior al paltonului sport, Jane scoase un 
pașaport. 

— O viaţă sub numele de Ormond Heimdall. 

El băgă mâna în interiorul sacoului, de parcă nu i-ar fi venit să 
creadă că pașaportul pe care-l avea ea era același cu cel pe 
care-l purtase după el. ; 

— Porți mereu ăsta după tine? se întrebă ea. In fiecare zi, 
oriunde te-ai duce? Dormi cu el la îndemână? Cât timp ai fost 
atât de îngrijorat că totul o să se ducă de râpă? 

El își căută portofelul și descoperi că lipsea. 

— Normal că te-am percheziţionat înainte să te leg de scaun. 
Zece bancnote de-o sută aveai în portofel, pe lângă altele, mai 
mici. Aveai cardurile tale de credit și într-un compartiment 


VP - 141 


separat aveai un card American Express, pe numele Ormond 
Heimdall, care are, probabil, o limită foarte ridicată. 


22. 


După ce Cammy îi explică lui Marshall Ackerman, de la 
Volunteers for a Better Tomorrow, care era situaţia, spuse că 
avea să pregătească o echipă pentru a-l lua pe Randall Larkin 
de la răpitoarea lui, apoi avea să aștepte un alt apel, prin care 
să îi spună unde puteau fi găsiţi avocatul și cea care-l capturase. 

Câteva minute lungi, Jason nu reuși să găsească Mercedesul 
aruncat în râu în arhivele video. Căută pe camere aflate 
departe, pe bulevardul Slauson, în apropiere de Bell Gardens, 
înainte să-și dea seama de greșeala lui. Rămăsese în continuare 
pe cursul râului Los Angeles, dar Rio Hondo”®, care se întindea 
spre est, dinspre El Monte”, se unea cu apele râului Los Angeles 
la est de Downey și la nord de Hollydale”. 

Se duse la intersecția dintre cele două râuri. Derulând 
filmarea înapoi, găsi repede berlina plutind pe Rio Hondo. 

— Ești bomba bombelor! declară Cammy. 

— Bum! făcu el, râzând, și începu să urmărească Mercedesul 
S600 spre punctul din care fusese azvârlit în valuri. 


23. 


— Dă-mi pașaportul și portofelul, sunt ale mele, se smiorcăi 
Randall Larkin. Bine? Dă-mi-le odată! Nu-ţi ajunge cât m-ai 
chinuit? Ce rost mai are toată povestea asta? 

Departe de arătarea aia care se numea om, mai sus, în 
întuneric, ferestrele dinspre vest primeau mai puţină lumină 
decât ferestrele dinspre est, din spatele lui Jane. În perechi, 
semănau cu ochii unui soi de juriu colosal, a căror privire pală, 


76 Afluent al râului Los Angeles. 
77 Oraş din comitatul Los Angeles, California. 
78 Oraș din sud-estul comitatului Los Angeles, California. 
79 Cartier din orașul californian South Gate. 
VP - 142 


goală, era o mărturie a faptului că moralitatea justiţiei era oarbă 
pe pământ. 

— Oricum, zise Larkin, ai câștigat. Nu trebuia să vii după 
mine. Nu trebuie să mergi după D.J. Ai toate stickurile alea de 
memorie cu cercetările lui Bertold Shenneck, istoricul 
mecanismelor de control. Dă-i drumul pe Internet și dă totul pe 
față într-o singură zi. 

— Cei mai mulţi nu înţeleg, zise ea, dar eu înțeleg, și cred că 
și tu înţelegi. 

— Ce să înţeleg? 

— Legile în care pare-a fi vorba despre a face Internetul mai 
echitabil, mai democratic, mai deschis... printre ele sunt 
ascunse pârghii cu care agențiile guvernamentale pot să 
controleze ceea ce se vede. Pot identifica informaţiile pe care 
doresc să le ţină secrete, chiar în timp ce sunt încărcate, și pot 
începe să le editeze în timpul distribuţiei iniţiale, înainte să 
atragă vreun pic de atenţie. Și nu doar că le editează, ci 
introduc informaţii false pentru a discredita întregul pachet. 
Ăștia. Ai tăi, împrăștiați peste tot. 

Larkin nu negă acuzaţia, ci doar încercă să o asigure că 
filtrele lor nu erau atât de eficiente pe cât presupunea ea. 

— Nu e chiar atât de ușor. Nu putem să reacţionăm atât de 
repede. Ai stickurile lui Shenneck. Wu a; nevoie de mine. 

— Oamenii tăi din toate agenţiile-astea, continuă ea, au 
instalat capcane pe tot Internetul. Când numele Bertold 
Shenneck apare în contexte cu anumite cuvinte, precum 
control, mecanism şi sclavie, când numele Aspasia apare în 
aceleași contexte cu anumite cuvinte precum supusă sau 
construcţii precum incapabilă de nesupunere, se vor porni 
alarme, va începe suprimarea informaţiilor în doar câteva 
minute. 

Ea puse pașaportul pe masă, iar privirea lui se aţinti asupra 
acestuia. 

— S-au dus zilele Internetului ca-n Vestul Sălbatic, zise ea. 
Dacă apare ceva pe Internet, indiferent cât de dăunător ar 
putea fi pentru cei de la putere, ei vor să fie acolo, dintr-un 
motiv sau altul. Pentru că s-au jucat cu el, pot să-l distrugă, să-i 
atenueze impactul, oricând au chef. Pentru că așa își 
intimidează dușmanii. Din orice motiv. 

Larkin ridică privirea dinspre pașaport. 


VP - 143 


— Sunt mult mai puţini Arcadieni decât sunt oameni în toate 
agenţiile. Noi... ei nu-s atât de puternici. 

Ea scoase din poșeta de pe masă portofelul lui și-l puse lângă 
pașaport. 

Spuse: 

— Văd, domnule Heimdall, că sunteți un cetăţean al 
Comunităţii Bahamas%. Odată ce-ajungeţi în Caraibe, sunteți la 
o aruncătură de băț de Indiile de Vest britanice. Deci probabil c- 
aveţi o sumă măricică într-un cont secret pe Grand Cayman. 

— Nu mai am ce să-ţi dau. Ce mai vrei de la mine? Nu mai e 
nimic. 

— Nu mai poţi să fii Randall Larkin. O să te spintece ai tăi. 
Dacă nu poţi să fii Ormond Heimdall, cine o să fii? 

— Nu am altă viaţă pregătită. Numai pe-asta o am. 

— Dacă nu poţi să fii Ormond Heimdall, cine poţi să fii? 

— Nimeni. Asta vrei să spun? Nimeni? 

— Și dacă n-ai mia aia de dolari din portofel, cărţile de credit, 
milioanele dintr-o bancă de pe Grand Cayman, atunci ce ai? 

— Nimic. Tu vrei neapărat să m-auzi spunând chestia asta. N- 
aș avea nimic. 

— Și dacă n-ai avea nimic, ce ai fi? 

Oroarea resimţită de el era deopotrivă cu furia, furia era 
deopotrivă cu teama, iar în el nu existau decât acele trei 
sentimente, în timp ce stătea acolo ca un prototip eșuat de 
fiinţă umană făcută din lut, căruia-i lipseau ingredientele 
esenţiale. 

— Ce-ai fi? repetă ea. 

El privi pistolul din mâna ei, ţinut pe lângă corp, apoi îi întâlni 
din nou privirea. 

— Nimic. 

— Fără bani și fără putere, nu știi să fii nimic. 

— Ție-ţi place să distrugi bărbaţi. Să-i faci praf. 

— Nu pe toți, zise ea. Numai p-ăștia de teapa ta. 


30 Tară insulară din arhipelagul Lucayan, ce constă în mai mult de 700 de atoli și 
insule. 


VP - 144 


24. 


Jason găsește cadre video din partea superioară a râului, din 
locul în care Mercedesul a fost aruncat peste un dig lung și 
peste peretele canalului. 

— Sună-l pe Ackerman, spune el, văzând-o pe Cammy Newton 
că are palpitaţii la vederea mașinii care zbura prin aer, ca într- 
un film cu urmăriri. 

Notează coordonatele indicate de cameră și estimează 
distanța de acolo și până la locul în care mașina și-a făcut brusc 
apariţia, trecând prin ceea ce fusese probabil un gard de sârmă. 
Chiar și de la distanţă, vede o clădire industrială, care s-ar putea 
să aibă legătură cu gardul, o structură cam de două ori mai 
înaltă decât celelalte din cartier. 

Nici două minute mai târziu, Cammy vorbește la telefon cu 
Marshall Ackerman, de la Volunteers for a Better Tomorrow, în 
timp ce așteaptă ca Jason să-și continue căutarea prin Google 
Earth. 

Găsește ceea ce s-ar putea să fie clădirea, mărește la 
maximum imaginea transmisă prin satelit, și după ce o studiază 
repede, trece pe Google Street View. Face o întoarcere la 360 
de grade și descoperă un loc conceput pentru o industrie care-a 
fugit în alte state sau ţări, cu pavaj sărit și crăpat, locul sumbru 
al unui cataclism desfășurat lent, rugină și putregai. 

— Cred că asta e, zice Jason. 

— Crede că asta e, îi spune Cammy lui Marshall Ackerman. 

Jason recită o adresă, Cammy i-o repetă lui Marshall 
Ackerman, iar Ackerman închide, alăturându-se imediat, fără 
îndoială, unor oameni înarmaţi ca lumea care așteaptă agitați în 
vehicule cu motoarele pornite. 

Jason ia o gogoașă din cutia de la patiserie, Cammy apucă și 
ea o chiflă cu zahăr, și toastează amândoi ciocnind produsele de 
patiserie între ele. 

— Beton! declară ea. 


VP - 145 


25. 


Larkin nu știa ce să facă. Stătea în lumina lămpii, palid, cu 
totul răvășit, deși îmbrăcat în haine scumpe, de parc-ar fi fost 
vreun rege din vremurile vechi, care nu mai avea trup, și căruia 
nu i se dăduse voie să treacă în lumea spiritelor nici pe ușa din 
față, nici pe cea din spate, dar, totuși, era prea mândru ca să 
bântuie lumea pe care-o condusese cândva. 

— Sakura Hannafin moare înţepată de viespi, sufocându-se, în 
timp ce căile respiratorii i se umflă și i se înfundă, zise Jane, iar 
Nick al meu, ca o marionetă manipulată. O profesoară din 
Minnesota își dă foc ei și altora pentru că nu știu ce tâmpenie de 
program de calculator spune că așa se construiește-o lume mai 
bună. Și tu ai impresia că-ți permiţi să zbori în Bahamas și să-ţi 
trăieşti viaţa la mare, soare și splendoare? 

Ea luă pașaportul și portofelul și le băgă în poșeta care stătea 
pe masă. 

Larkin nu avea nimic, nu era nimic și nu putea spune nimic în 
afară de ceea ce spusese deja. 

— Mi-ai promis o cale spre viață. 

— Și-o ai, zise ea, arătând spre ușa pe care-l băgase mai 
devreme pe un cărucior. Învață calea străzilor și cum să trăiești 
pe ele. Fură un cărucior de cumpărături și găsește-ţi comorile 
într-o sută de containere de gunoi. 

— Nu pot să trăiesc așa. 

— Multă lume trăiește așa. 

— Nu am cum să mă ascund de oamenii ăștia, de D.J. O să mă 
găsească la un cămin pentru persoane fără adăpost la fel de 
ușor cum mă găseau în restaurantul meu preferat. 

— Atunci du-te-acasă la nevastă-ta. 

— La ea? O să-și dea seama ce s-a întâmplat în clipa-n care 
mă vede. O să știe că i-am trădat. Imediat o să fie la telefon cu 
D.J. 

Jane nu spuse nimic. 

— Te implor. Bine? Te implor. Paşaportul și portofelul. 

Ea arătă din nou spre ușă. 

— Nici nu poți să-ți închipui ce o să-mi facă ăștia. Nici nu poți 
să-ți închipui. 


VP - 146 


Ea nu simţea nicio plăcere, nu i se încălzea inima în urma 
răzbunării, nu simţea că înclina balanţa justiţiei. Simţea doar o 
singurătate pe care-ar fi putut-o cunoaște unicul supraviețuitor 
al unui naufragiu, care plutea pe niște scânduri de pe punte 
aruncate laolaltă și pe niște lăzi cu încărcătură, sub un cer gol 
de orice altceva în afară de soare, cu marea și mai goală. 

Cu o voce lipsită nu doar de speranţă, ci chiar și de disperare, 
o voce în care murise orice sentiment, poate în afară de oroare 
existențială, Larkin spuse: 

— Nu rezist la durere. N-o să-i las să-mi... facă tot felul de 
chestii. Dacă sar acum pe tine, va trebui să mă-mpuști. 

Jane ridică pistolul, acum fără amortizor, și îl apucă cu ambele 
mâini. 

— Pleacă din locul ăsta. 

— Nu ești crudă, spuse el. N-o să mă împuști ca să mă 
rănești. N-o să mă lași să înnebunesc aici de durere. 

Ea nu-i mai făcu nicio promisiune. 

El se retrase în esenţa care-l definea, în rolul de nenorocit 
îngâmfat și elitist. Pe față-i apăru un rânjet în timp ce spunea: 

— Eşti ca și moartă, jigodie ce ești. O să știe toţi de tine în 
Camera Șoaptelor. 

Se repezi la ea, iar ea apăsă de două ori pe trăgaci. Primul 
glonţ îl nimeri în gât și-l făcu să dea împleticindu-se înapoi. A 
doua împușcătură îl nimeri în cap. Trăsăturile feţei lui se 
strâmbară într-un mod grotesc, de parc-ar fi vrut să arate chipul 
pe care-avea să-l poarte într-o lume de dincolo, aprinsă de un 
foc care nu producea lumină. În timp ce capul i se dădea brusc 
pe spate, sacoul îi fâlfâia ca o pereche de aripi, iar el căzu ca o 
pasăre împușcată din cer, prăbușindu-se într-o poziţie lipsită de 
graţie, cu picioarele desfăcute, pe scaunul ieftin de pe verandă, 
din aluminiu și nailon, căruia el nu i-ar fi permis să-i urâţească 
veranda casei din Beverly Hills, unde-l aștepta cea care-i era din 
clipa aceea văduvă. 


26. 


SUV-uri mari, negre, fără însemne, cu geamuri fumurii, cu 
pivoturi de urgenţă puse între parbrize și cadrul ușilor, cu lumini 


VP - 147 


roșii și albastre, cu sirene care taie aerul cu un sunet la fel de 
ascuţit precum tăișul săbiilor, gonesc unul în spatele celuilalt. 
Sunt trei în total, și duc o echipă de intervenţie formată din 
doisprezece bărbaţi. O iau prin cartiere, unde-și impun respectul 
în faţa automobiliștilor, care se dau la o parte din calea lor, în 
semn de respect pentru autoritatea lor, apoi trec prin comunități 
în care pietonii și oamenii care stau pe praguri se fac nevăzuţi la 
auzul sunetului sirenei și al zgomotului cauciucurilor care se 
freacă zgomotos de pavajul stricat. 

Marshall Ackerman stă pe locul de lângă șofer în vehiculul din 
față, purtând o vestă Kevlart!, blugi și un pulover. În poală ţine 
un pistol modificat ulterior pentru a fi complet automat, cu un 
încărcător cu douăzeci de cartușe. Are două cartușe de unică 
folosinţă la centură. Dacă o pot lua prin surprindere și captura 
pe Hawk vie, o vor face, dar dacă o ucid, nu va exista nicio 
pedeapsă și nici suferinţă. Idem în cazul lui Randall Larkin. 

Încetinesc și se apropie de asfalt, oprindu-se la jumătate de 
cvartal de clădirea-ţintă, un exemplu de arhitectură lipsită de 
spirit de la mijlocul secolului, al cărui zeu plecase de-acolo de 
mult timp. Pereţii corugați sunt strâmbi, iar mortarul dintre 
bucăţile de beton, bătut de vreme. 

Dacă poarta de la intrare este încuiată, vor sări gardul. Dar a 
tăiat cineva lanţul care ţinea lacătul. Acesta se desface ușor de 
pe poartă. Aceasta se deschide cu un zăngănit foarte ușor, iar 
cei doisprezece intră și se răspândesc pentru a înconjura 
clădirea. 

În ambele capete ale fabricii sunt uși culisante pe unde să 
poată intra camioanele, dar și uși de mărimea unui om. Logica 
spune că ar fi trebuit să parcheze Mercedesul în spatele fabricii, 
departe de ochii curioșilor de pe stradă, înainte să-l mâne pe 
Randall Larkin înăuntru, dacă a făcut de fapt asta înainte de a 
trimite mașina într-o croazieră pe râu. 

Cei trei lideri de echipă se coordonează prin cuvinte 
murmurate în staţii de emisie recepție. N-o să existe pericolul 
de-a fi împușcat cineva din greșeală de un aliat. 

Însuși Ackerman e al doilea care trece pragul clădirii. Toată 
lumea din echipa lui se mișcă repede, cu grijă, și se răspândește 
în același timp, intrând în spaţiul cavernos. 


51 Material sintetic folosit la fabricarea vestelor antiglont inventat în 1965 de 
compania americană DuPont. 


VP - 148 


Își acordă un moment pentru a încerca să înţeleagă ce au în 
fața ochilor. Umbrele adânci se întind pe o lungime mai mare 
decât a unui teren de fotbal, lăsând unele locuri în întuneric 
total. În partea apropiată a liniei de patruzeci și cinci de metri, o 
sferă de lumină de la ceea ce pare-a fi o lampă cu gaz lucește 
slab spre exterior. Butoaie, tot felul de gunoaie. Un scaun gol de 
verandă - și unul ocupat. 

Deși capul îi e dat pe spate, iar faţa nu i se vede, nu există 
niciun dubiu că omul care stă în scaun e mort. E prea căzut 
chiar și pentru cineva care doarme. Cu prudenţă, se apropie mai 
mult, până când sângele de pe cămașă și de pe costum îi 
confirmă starea. În acest moment, are faţa întoarsă spre tavan, 
o rană în locul unde-a pătruns glonţul, chiar deasupra piramidei 
nazale, și trăsăturile oarecum deformate de presiunea prea 
mare a detunăturii, dar încă poate fi recunoscut drept Randall 
Larkin. 

Cum Larkin e mort, Jane Hawk probabil că a dispărut. S-ar 
putea să le fi scăpat la doar câteva minute. 

Marshall Ackerman vorbește în microfonul care-i atârnă de la 
aparatul din ureche. 

— Am ajuns prea târziu. 

În urma acestor trei cuvinte, o bufnitură surdă anunţă 
detonarea unui dispozitiv incendiar, urmată de o flacără mare 
care pătrunde într-o parte din întunericul din afara razei lămpii, 
scoțând la lumină mormane mari de gunoaie din hărtie, printre 
altele. Focul se ridică deodată la vreo șase metri în aer, apoi 
coboară din nou și se împrăștie peste tot în jur, aprinzând tot ce- 
atinge. 

Dacă Jane Hawk a lăsat fără să vrea în urmă ceva ce i-ar 
putea conduce la ea, Ackerman și oamenii lui trebuie să se- 
aventureze în faţă și să ia tot ce pot până e cuprins de foc și pe 
ei nu-i orbește fumul. 

Planul le e dat peste cap în momentul în care văd niște 
mișcări ușoare pe podea. Pentru o clipă, pare-a fi vorba doar de 
niște umbre învolburate, aruncate de licărul focului, dar de fapt, 
e o hoardă de șobolani, cu cozile zvâcnind, cu ochii stacojii, care 
fug din cuiburi care se-aprind deodată. 

În timp ce bucăţile de hârtie arsă sunt azvârlite în sus și se 
învârt spre ei pe curenţii apăruţi în urma văpăii care se extinde 
cu o repeziciune tot mai mare, ca un stol de păsări de foc care 


VP - 149 


caută cuiburi din păr, Ackerman și oamenii lui se întorc și fug 
spre ușile deschise. Șobolanii le fug peste pantofi, agățându-se 
o clipă de crăcii pantalonilor lor, călcaţi în picioare și striviţi. 

Bărbaţii alunecă pe ceva la care nu vor să se gândească, 
dând din braţe ca să-și menţină echilibrul, și încearcă să nu cadă 
în grămada chiţăitoare, jegoasă și mușcată de purici. 

Bărbaţii sunt mai mult concurenţi decât camarazi. Se ciocnesc 
și se luptă în pragul îngust, înghiontindu-se, scuipând din 
plămâni fumul pal inhalat, cu miros de excremente de șobolan, 
la fel de puternic resimţit în aer precum aburii înecăcioși cauzați 
de lucrurile care ard. Ackerman iese în fugă dintre rotocoalele 
de fum și ajunge în lumina dimineţii, printre șobolanii care 
năvălesc pe șoseaua plină de mărăcini, îngroziţi și orbiţi de 
soare. Respirând greoi, se simte de parcă ar fi fost la câţiva pași 
de moarte. Dar deși nu îi stă în fire să aibă asemenea gânduri, 
se gândește și că acea femeie, cu dispozitivul ei incendiar, le-a 
regizat o prevestire cu privire la soarta lor. 


27. 


Ești ca și moartă... o să știe toți de tine în Camera Șoaptelor. 

Jane habar n-avea ce vrusese să spună Randall Larkin prin 
Camera Șoaptelor. Și n-avea nici de ce să insiste pe asta. Dacă 
exista un loc numit Camera Șoaptelor, avea să-și dea seama 
despre ce era vorba atunci când îl găsea. 

Autobuzul din oraș porni cu zgomot în acea dimineaţă târzie. 
Părea scăpat de sub control când prindea un pic de viteză, 
smucindu-se violent pe asfalt la fiecare oprire. Frânele cu aer 
parcă oftau de exasperare. Autobuzul pornea din nou, încet, 
printr-un trafic în care nu era loc pentru el, semănând mai puţin 
cu un vehicul și mai mult cu vreun animal copitat care își 
impune respectul datorită dimensiunilor. 

La locul ei de la fereastră, Jane Hawk ţinea capul întors 
dinspre oricine ar fi ales să se așeze lângă ea, mai puţin 
preocupată de faptul c-ar fi putut-o recunoaște trecătorii decât 
de cineva aflat faţă-n faţă cu ea. 

Privi orașul întins cum trecea prin faţa ochilor ei, cu toate ale 
lui. Caleidoscopul lui de cartiere prezenta niște modele în 


VP - 150 


continuă schimbare. Mulțimi de oameni se înghesuiau să rezolve 
probleme pe care ea nu și le putea imagina absolut deloc pe 
moment. Nimic de dincolo de fereastră nu i se părea real. În 
realitatea virtuală care devenise lumea, exista un singur loc 
adevărat: la sud de acolo, în zona rurală a Orange County%, în 
capătul unei alei flancate de stejari vii, o casă modestă din 
șindrilă albă, cu o verandă joasă, unde se adăpostea băiatul ei, 
în siguranță, cu doi prieteni, doi câini atenţi la orice pericol. 

Deși spera să fie acolo pentru a-l vizita înainte să se încheie 
ziua aia plină de ură, nu putea să-și permită să conteze pe 
bucuria unei revederi până nu pornea spre lron Furnace, din 
îndepărtatul Kentucky. 

Avea nevoie să-l vadă pe Travis, să-i audă vocea, să-l ţină-n 
braţe, dar lucrurile de care avem nevoie în viață nu sunt, de 
multe ori, cele care ni se dau. lar dacă-și dorea ceva, părea că 
invoca demonii care împiedicau îndeplinirea acelei dorinţe. 

Cobori din autobuz pe bulevardul Wiltshire, din Beverly Hills, 
și se îndreptă pe jos spre sud, spre clădirile rezidenţiale unde se 
întâlnise cu cei doi adolescenţi, Guns și ZZ. Ford Escape-ul ei 
era acolo unde-l lăsase. In spaţiul de depozitare era sacoșa din 
piele, și punga din plastic cu peruci. Totul era exact cum îl 
lăsase ea. 

Incă nu putea să pornească spre Orange County și spre 
Travis. Avea să ia prânzul devreme. Apoi avea o sarcină în San 
Gabriel Valley, înainte de-a-și încheia o vreme treaba acolo. 


28. 


Când Lawrence Hannafin își respectă programarea întâlnirii cu 
Randall Larkin de la ora două, se așteaptă s-o găsească pe 
secretara lui, Helen, la birou, unde e mereu când vine el acolo. 
Dar la recepţia din hol nu e nimeni. Ușa apartamentului lui 
Larkin e deschisă, iar în celelalte camere e liniște și întuneric. 

Confuz, se așază la o masă cu reviste, din colţ, și alege un 
număr din Vanity Fair, care cu niște ani în urmă publicase un 
fragment lung dintr-una dintre cărţile lui. Răsfoiește niște pagini, 


82 Comitat din sudul Californiei. 
VP - 151 


preferând să nu se-apuce de un articol pe care știe că n-o să-l 
termine. 

Se delectează cu o fotografie a unei actrițe tinere, care 
cunoaște valoarea expunerii unei cantități cât mai mari de piele 
în publicaţiile potrivite, când Carter Woodbine intră în hol. Inalt, 
cărunt, american, dar la fel de aristocrat în comportament 
precum orice membru al familiei regale britanice, Woodbine nu 
catadicsește să coboare de la etajul al patrulea al clădirii decât 
cu liftul, până la garaj, la sfârșitul zilei. 

Hannafin lasă revista jos, se ridică în picioare, și spune: 
„Domnule Woodbine”, în timp ce partenerul lui mai în vârstă 
închide ușa holului. 

— Domnule Hannafin, veniţi, vă rog, cu mine, în biroul lui 
Randall? Am niște vești tulburătoare. 

„Tulburătoare” e foarte puţin spus. În intimitatea biroului lui 
Randall Larkin, Hannafin află că acesta e mort, răpit de Jane 
Hawk, și aproape sigur împușcat de ea după ce i-a aruncat 
Mercedesul într-un râu umflat de ploaie. 

— Focul a fost atât de mistuitor, încât a lăsat foarte puţin din 
Randall, spune Woodbine, și e improbabil ca rămășițele din 
fabrica abandonată să fie vreodată identificate ca fiind ale lui, 
dacă vor fi vreodată identificate. De fapt, o să ne asigurăm că 
nu vor fi niciodată identificate. 

— Dar Mercedesul... 

— Era al lui, bineînţeles. Suntem pe cale să inventăm o 
poveste pe care să i-o transmitem doamnei Larkin. Poate-o știi 
pe Diamanta. 

— Nu o cunosc bine. 

— Atunci poate ai vrea să petreci câteva ore în compania ei, 
să-ţi faci o idee cu privire la personalitatea ei. Vrem ca tu să 
transformi povestea pe care-o s-o inventăm noi într-un articol 
foarte important de ziar. 

— Dar... ce articol? 

— În momentul de față, credem că ar fi încercat să-și 
însceneze sinuciderea aruncându-și Mercedesul S600 în râu. Ca 
firmă, vom face declaraţii ezitante, despre posibilitatea ca el să 
fi furat milioane de la noi. 

— A furat milioane de la dumneavoastră? 

Zâmbind călduros și fluturând din mână, Woodbine spune: 


VP - 152 


— Cerule, nu. Avem măsuri de control financiar care ar fi 
făcut imposibil așa ceva. Dar Randall chiar avea un cont pe 
Grand Cayman, despre care credea că nu știa nimeni, pe 
numele de Ormond Heimdall, cu un sold actual de douăzeci de 
milioane. In cele din urmă, se va afla că lunea care vine, la trei 
zile după dispariţia lui, optsprezece din cele douăzeci de 
milioane au fost transferate în jurisdicții bancare și mai obscure, 
din alte părţi ale lumii. Vei primi detaliile pentru articolul tău. 

Lawrence Hannafin e conștient că se află într-o companie 
exclusivistă alături de Carter Woodbine, că rolul lui acolo e acela 
de a face ceea ce s-a spus că va face, de parcă Woodbine ar fi 
vreun oracol care-i descrie o soartă bătută-n cuie. Dar nu se 
poate abţine să întrebe: 

— De ce să nu mergem pe adevăr, de ce să nu dăm vina pe 
afurisita asta de Jane Hawk, așa cum se și cuvine să facem? 

Acest zâmbet al lui Woodbine e diferit de celălalt, mai 
asemănător cu al unui adult răbdător care-i răspunde la o 
întrebare unui copil încet la minte și naiv. 

— Domnișoara Hawk a avut destul de mult noroc în ultima 
vreme. Dar o să i se înfunde. Nu o luăm în serios. Între timp, nu 
ne dorim ca numele acestei firme să fie asociat în conștiința 
publicului cu ea. Nu vrem să se întrebe nimeni de ce o agentă 
FBI rebelă, un pericol la adresa siguranţei naţionale, ar răpi, 
tortura și ucide un partener de la firma Woodbine, Kravitz, 
Larkin & Benedetto. 

— L-a torturat? 

Woodbine ridică din umeri. 

— Putem doar să presupunem. 

Brusc, Hannafin își dă seama că poate e încet la minte și naiv, 
pentru că-și dă seama că e posibil ca el s-o fi condus pe scorpia 
aia de Hawk la Randall. 

Woodbine îi mai oferă un zâmbet pe care Hannafin nu e în 
stare să-l interpreteze, dar care-i dă fiori. 

— Imediat ce știți ce vreți să scriu, mă voi apuca de scris. Nu 
veţi fi dezamăgit de produsul finit. 

— Știu că nu voi fi, spune Woodbine. Ai numerele noastre. 
Așteaptă apelul nostru. 

— Il voi aștepta, promite Hannafin. O să fiu pe fază. 

Woodbine îl conduce cu bunăvoință la lifturi și-l trimite la 
garaj, unde are mașina parcată într-o boxă pe care scrie CLIENT. 


VP - 153 


E oarecum Surprins - dar ușurat - că nu-l așteaptă nimeni. Deși 
avusese de gând să ia cina în oraș, Hannafin se îndreaptă direct 
spre casă, ca să aștepte telefonul. 

În bucătărie își face un whisky mare, cu gheaţă. În timp ce îl 
duce la biroul lui, gheaţa scoate clinchete, iar whisky-ul 
pleoscăie repetat, apropiindu-se de gura paharului, dar nu se 
varsă. 

Așezându-se la birou, după ce trage un gât sănătos din 
băutură, chiar varsă whisky-ul când își dă seama că șase 
fotografii cu el și Sakura în ramă argintie sunt aranjate acolo. La 
câteva luni după moartea ei - un interval destul de lung - 
depozitase afurisita de colecție de poze de cuplu cu ei fericiţi în 
bufetul din camera de zi. 

Se ridică-n picioare și se grăbeşte spre camera de zi. Alte 
fotografii au fost distribuite acolo în aranjamente atente, pe 
mesele din capătul camerei și pe polita șemineului. 

Pistolul lui e în dormitor, într-un sertar al noptierei. El se 
grăbește spre trepte. Se oprește. Rămâne acolo. Privește spre al 
doilea etaj. 

Aproape c-o strigă pe nume. 

„Jane Hawk?” 

Dar nu face asta, pentru că-i e teamă că-i va răspunde. 


29. 


Într-o bibliotecă nu departe de casa lui Lawrence Hannafin, 
Jane stătea la un calculator din sala de calculatoare și verifica, 
pe cât de bine putea, ceea ce-i spusese Larkin despre lron 
Furnace, Kentucky. 

Iron Furnace Lake Resort era deținut de o corporație privată, 
Terra Firma Enterprises, care deţinea un portofoliu de șase 
proprietăţi de lux din industria ospitalităţii. Terra Firma era 
deținută de Apoidea Trust, care avea o adresă pe Grand 
Cayman Island, un paradis fiscal. 

Valoarea combinată a celor cinci companii americane 
cunoscute ca fiind deţinute de către Apoidea Trust: cinci 
milioane de dolari. Directorul trustului: un englez pe nume 
Derek Lennox-Heywood. 


VP - 154 


Oamenii suficient de interesaţi pentru a specula asemenea 
lucruri credeau că Apoidea era unul dintre cele câteva trusturi 
care controlau bunurile lui David James Michael. Deși nu se 
putea stabili fără nicio îndoială o legătură între el și Apoidea, 
existau fotografii cu D.J. și Lennox-Heywood împreună la 
evenimente caritabile de la New York și Londra. 

Casa despre care Larkin zisese că era ascunzătoarea secretă 
a lui D.J., un domeniu de două hectare de lângă Iron Furnace 
Lake, nu departe de stațiunea de cinci stele, era deţinută de 
Apiculus SRL. Apiculus era deţinută de o companie din 
Liechtenstein, despre care nu putea găsi nicio informaţie. 

Dintr-o bănuială, căută cuvântul apoidea: era numele unei 
superfamilii care includea insecte himenopteret? precum 
albinele și bondarii. lar Apiculus însemna un vârf mic și ascuţit, 
precum vârful unei frunze... sau acul unei albine. 

Jane era sigură că, de disperare, Randall Larkin îi spusese 
adevărul. Apoidea și Apiculus păreau a confirma acest adevăr. 

Dintr-un motiv necunoscut, poate unul superstiţios, lui David 
James Michael îi plăcea să numească lucrurile prin cuvinte care 
să înceapă cu litera A. Își numea cercul de conspiratori 
Arcadieni. Bordelul ăla spurcat, cu fete ale căror creiere 
fuseseră spălate și reprogramate, era Aspasia. Apoi Apoidea și 
Apiculus. 

Cu toate acestea, confirmarea ideii lui Larkin cum că D.J. 
putea fi găsit la casa de la Iron Furnace toată luna martie nu era 
simplă. Spre deosebire de celebrităţi, oamenii care-aveau 
miliarde de dolari aveau tendinţa de a-și proteja intimitatea. Nu 
puteau fi găsiți ușor prin StarSpotter&* sau alte servicii 
asemănătoare. D.J. Michael avea programată participarea la o 
gală caritabilă la Miami în mai și la o conferință despre 
schimbările climatice în Anglia în iunie. Cu excepţia acelor două 
evenimente, din câte știa toată lumea, ar fi putut să petreacă 
restul anului cuibărit într-un coșciug cu un strat răcoros de 
pământ din Transilvania. 

Alcătui șiruri de cuvinte, încercând să găsească vreo dovadă 
că el ar fi fost în lron Furnace. Absolut nimic. 

În timp ce se pregătea să se deconecteze, se întrebă dacă 
Bertold  Shenneck, savantul decedat recent și Arcadian, 


33 Ordinul insectelor mari, cu aripi membranate. 
84 Aplicaţie de localizare a celebrităților lansată în 2013. 


VP - 155 


partenerul lui D.J. la o companie numită Far Horizons, nu fusese 
cumva în Iron Furnace. Drept la ţintă. În martie, anul anterior, 
Shenneck prezidase o conferinţă de patru zile despre viitoarele 
moduri de aplicare a nanotehnologiei în medicină, sponsorizată 
de Food and Drug Administrations. 

Cel puţin prin asociere, D.J. avea legături cu Iron Furnace. Dar 
ea își dorea să aibă mai multe motive pentru a crede că 
miliardarul chiar folosea acel loc drept ascunzătoare secretă. 

Trecu pe Google Earth și efectuă o căutare a orașului și a 
stațiunii așa cum erau în momentul înființării acelei baze de 
date. 

După ce-și acordă un minut pentru a se gândi la faptul că FDA 
sponsorizase conferința lui Shenneck, se întreba dacă spionând 
domeniul deținut de Apiculus SRL, ar fi declanșat pe undeva un 
semnal de alarmă. D.J. părea să aibă aliaţi la agenţiile de 
securitate - NSA, CIA, Departamentul de Securitate Internă - și 
la FBI, așa că poate că-i făcuseră o favoare și puseseră domeniul 
de două hectare pe o listă de urmărire, ca să fie siguri că oricine 
o verifica era la rându-i verificat. 

Scoase un șervețel Kleenex dintr-un buzunar al paltonului, 
rupse o bucată din el, o umezi cu salivă și-o lipi de lentila 
camerei. 

Abia apoi derulă mai departe pe Lakeview Road și găsi o 
imagine prin satelit a domeniului-ţintă. Când încercă să vadă de 
mai aproape, funcţia de mărire nu se activă. 

Trecu pe Google Street View, și derulă mai departe, după 
poarta de la intrarea pe domeniu și se îndreptă spre vest, pe 
Lakeview Road. In timp ce încerca să se apropie de domeniul 
deţinut de Apiculus, ecranul lumină intermitent și deveni gri. 
Funcţia camerei fusese activată de undeva din interiorul 
domeniului. Dacă lentila camerei n-ar fi fost acoperită, o siluetă 
a ei, gri, de la umeri în sus, ar fi apărut pe mijlocul ecranului 
negru, și un Arcadian sau altul ar fi avut fotografia ei. 

Nu se mai sinchisi să se deconecteze. Opri calculatorul, se 
ridică, își luă poșeta, ieși din bibliotecă și merse pe jos trei 
cvartale până la locul în care-și parcase mașina. 

Toate probele care indicau că D.J. Michael fusese în Iron 
Furnace erau circumstanţiale. Cu toate acestea, o cantitate 


35 Agenţie guvernamentală americană înfiinţată în 1906, cu scopul de a verifica 
siguranța alimentelor și medicamentelor. 


VP - 156 


mare de probe circumstanţțiale era suficientă pentru a-l 
condamna într-un tribunal. Și toate probele confirmau ipoteza 
susținută de Larkin, conform căreia D.J. putea fi găsit în 
Kentucky. Ea se hotărâse care-avea să-i fie următoarea mișcare. 


30. 


Dimineaţa, devreme, când încă era întuneric, în Minnesota, 
Luther Tillman stătea pe treptele din spatele casei lui, sub 
streașină verandei. Era într-o cămașă, fără palton, revigorat de 
aerul rece. 

Nu apăruse aurora boreală, dar stelele, cu neîncetatele lor 
reacţii nucleare, străluceau grămadă. Erau mai multe stele pe 
cer decât erau grăunţe de nisip pe toate plajele lumii. Erau 
întinse pe nenumărați ani-lumină și pe miliarde de ani 
calendaristici, într-o liniște fără aer, până în cel mai îndepărtat 
colț al universului, acolo unde ultimele corpuri luminoase 
stăteau pe marginea unui vid pe care mintea nu și-l putea încă 
închipui. 

Luând în considerare cvasiinfinitatea de sori și de lumi, de luni 
și de mistere, s-ar fi putut argumenta că viaţa unei profesoare 
de patruzeci și unu de ani, care nu fusese niciodată căsătorită și 
nu avea copii, nu conta prea mult. Dacă povestirile ei frumoase 
ar fi fost vreodată tipărite și ar fi vândut milioane de cărţi, și 
dacă n-ar fi părăsit lumea printr-un act oribil de violență? 

Totuși, viaţa și influența ei n-ar fi fost niciodată mai mult 
decât câteva note plăcute auzului dintr-o simfonie măsurată 
deja în mii de milenii, nelăsând o urmă mai puternică asupra 
mării timpului decât cântecul unui singur măcăleandru. 

Dacă oricare viaţă nu avea decât o importanță efemeră, adică 
nu avea absolut nicio importanță, atunci toate viețile erau lipsite 
de importanţă, chiar și cele ale președinților, vedetelor de film, 
și soţilor și soțiilor acestora. La fel, nu putea fi acordată nicio 
importanță păsărilor cerului, fiarelor câmpului și pădurii și 
făpturilor mării. Existau oameni care trăiau după acea filosofie 
sau care se prefăceau că trăiau după ea, dar Luther nu putea 
trăi după ea, nici ca adevăr, nici ca minciună. 


VP - 157 


Cora Gundersun nu făcuse pur și simplu un lucru cumplit. Mai 
întâi i se făcuse ceva cumplit. Și conta ce anume ar fi putut fi 
acel ceva. 

Când Luther reveni în bucătărie și începu să așeze masa 
pentru cina pe care-o pregătea Rebecca, ea spuse: 

— Cred că acuma-mi dau seama ce înseamnă când stai câte-o 
jumătate de oră în frig, fără palton pe tine, ascultând stelele. 

— Ascultând? Mi-a scăpat mie ceva? Au început stelele să 
vorbească recent? 

Ea spuse: 

— Ție i-au vorbit dintotdeauna. 

— Păi, dacă mi-au vorbit, nu sunt sigur ce mi-au zis în seara 
asta. 

Întorcându-se cu spatele spre plită, cu lingura de lemn în 
mână, îi aruncă privirea prin care voia să-i spună: „Te cunosc, 
sau nu te cunosc?” 

— Adică nu le-ai auzit zicându-ţi să te duci în locul ăla, Iron 
Furnace Lake? 

— E tocmai în Kentucky, spuse el, în timp ce împăturea 
șerveţele de hârtie și le punea lângă fiecare farfurie. 

— Păi și ce... ţi-ai luat liber o săptămână doar ca să zaci prin 
casă? 

— Pot să zac și eu la fel de bine ca oricine altcineva. 

— Suntem căsătoriţi de douăzeci și șase de ani și nu te-am 
văzut să zaci nici măcar o dată. 

— Poate că nu m-ai văzut, dar orice om trebuie să-nceapă să 
zacă și el la un moment dat. 

— Ceea ce n-o să se-ntâmple până nu te-ntorci din lron 
Furnace. 

El râse și clătină din cap. 

— Vrăjitoare ești, femeie, la cum știi să citeşti bărbaţii. O să 
te-ngrijorezi tare dacă mă duc? 

Amestecând în oala cu sos maro, ea întrebă: 

— Ce ţi-am zis eu, cu Twyla și cu colegiul? Oraș mare, oraș 
mic, oraș și mai mic - în zilele noastre, fiecare loc e la fel de 
sigur sau de nesigur precum celelalte. Tu doar ţine minte că 
trebuie să te mai întorci și acasă. 

— Sunt norocos că trebuie să mă întorc acasă. 

Ea zise: 

— Chiar așa e. 


VP - 158 


31. 


Jane era pe drum. Milioane de mașini veneau și plecau. Aveau 
mai mulţi cai-putere decât puterea tuturor cailor din lume 
laolaltă. Pe banda dinspre nord, parbrizurile le străluceau de la 
lumina portocalie a soarelui care se reflecta în ele. Lumina 
dinspre apus nu mai e ce-a fost cândva... 

Indiferent cât de frumoase ar fi, apusurile îi trezesc lui Jane 
senzaţia că noaptea care urmează ar putea fi cea mai lungă 
noapte din toate timpurile, că nu o să-i mai urmeze nicio 
dimineaţă. Senzaţia o depășește pe cea a propriei morți, parcă 
toată lumea s-ar opri în loc. Preocuparea ei venea mai degrabă 
din neliniște decât din teamă, și n-o urmărise mereu. Se întreba 
dacă era singura care trecea prin acea neliniște, sau și alţii o 
resimţeau în perioada aceea, și bănuia că tuturor le era 
cunoscut sentimentul, fie că voiau să recunoască sau nu. 

Curând, după căderea nopţii, avea să fie alături de copilul ei. 
Dacă, de fapt, toate lucrurile de pe pământ s-ar fi întins peste 
nenumărate secole și s-ar fi adunat la loc și-ar fi dispărut de 
parcă nici n-ar fi existat, ar fi cerut doar ca în ultima oră a acelei 
dispariţii să-l ţină în braţe pe Travis, să-i vorbească despre 
dragostea ei și să-i spună numele tatălui lui. 


32. 


Într-o ascunzătoare luxoasă, mult deasupra bulevardului 
Wiltshire, unde ferestrele înalte arată un cer în flăcări, într-un 
oraș care se îndreaptă spre plăcerea sfârșitului unei zile... 

Deși nu acţionează în numele Volunteers for a Better 
Tomorrow pentru moment, Jason Alan Drucklow nu se poate 
abține să folosească portița de acces în castelul cu zece mii de 
camere de la NSA alcătuit din date, pentru a-și satisface 
curiozitatea privitoare la Jane Hawk. Vrea să știe ce s-a 
întâmplat la fabrica părăsită, dar și ce și-au împărtășit Marshall 
Ackerman și numeroșii săi angajaţi prin telefon și prin diversele 
lor mesaje criptate. Jane îl fascinează pe Jason, nu în aceeași 
măsură în care-l fascinează Cammy - superba domnișoară 


VP - 159 


Newton nu are de ce să-și facă griji -, ci mai degrabă în același 
fel în care-l fascinează destinul și posibilitatea existenţei unei 
inteligenţe extraterestre ciudate în alte părți ale Universului. 

Hawkwoman$$, așa cum au ajuns să o numească, o 
interesează la fel de mult pe Cammy pe cât îl interesează pe 
Jason. Pe măsură ce mai descoperă câte-o noutate despre ceea 
ce-a făcut ea, i-o împărtășește iubitei lui. 

Într-adevăr, Cammy e cea care-o compară pe Hawkwoman cu 
un virus dintr-ăla de calculator care-și schimbă amprenta 
digitală de fiecare dată când se înmulțește, ceea ce-l face 
imposibil de detectat de către majoritatea programelor 
antivirus. În timp ce toarnă un pahar de vin Cabernet Sauvignon 
Caymus* pentru fiecare dintre ei, spune: 

— Mamă! Ca un virus polimorf e tipa asta, ce zici? 

Replica îl trezește pe Jason înainte să apuce să ia o gură de 
vin. 

— Virus polimorf? Poate-ar fi mai bine să sperăm că nu-i așa. 
Nu vrem să se întâmple ceva cu slujba asta comodă. 


36 „Femeia-șoim” (eng., n.tr.). 
87 Soi de vin produs în California. 
VP - 160 


PARTEA A TREIA 


CĂLĂTORIA 
1. 


La câteva minute după sosirea lui Jane în zona rurală a 
comitatului Orange, devreme, pe întuneric, când luna încă nu 
plutea pe cer, spre răsărit, Travis o duse la grajdul din spatele 
casei. Frunzele tari ale stejarilor le trosneau sub picioare. 

— Vezi tu, poneii de Exmoor* vin din Anglia, îi spuse băiatul, 
încântat. Femela asta s-a născut aici. Dar vine din Anglia. Poneii 
ăștia au ajuns în Anglia cu vreo zece mii de ani înaintea 
oamenilor. Pe vremea aia erau tigrii ăia colţi-de-sabie fioroși 
tare și mastodonţii ăia uriași, bătrâni. Tigrii și mastodonţii nu 
mai sunt, dar nu și poneii de Exmoor. Poneii de Exmoor sunt 
pentru totdeauna. 

Lămpile care atârnau pe culoarul din mijloc revărsau o lumină 
de culoarea coniacului pe o podea plină de paie cu urme de 
copite. Umbre slabe se vedeau prin colţuri și învăluiau boxele 
goale. 

Bella și Sampson stăteau unul lângă altul în boxele lor, 
întinzând gâturile prin uși, nechezând ușor în semn de salut și 
dând cu cozile în scândurile boxelor. 

Jane și Travis vizitau iapa și armăsarul, dar nu înainte ca 
Travis să-i prezinte iapa care supravieţuise tigrilor colţi-de-sabie, 
care aștepta într-o boxă cu o ușă mai joasă. Era o iapă murgă, 
cu o coamă cafenie mai închisă. Ochii-i erau mari, depărtaţi și 
sugerau o inteligenţă și o profunzime aparte. 

— Așa-i că-i foarte frumoasă? întrebă Travis. 

— Chiar că e foarte frumoasă. 

— Hannah o cheamă. Marţi am luat-o. 


88 Zonă mlăștinoasă și împădurită din sud-vestul Angliei. Caii din rasa poneilor de 
Exmoor sunt animale semisălbatice, dar sunt crescuți și de fermierii din zonă. 


VP - 161 


Hannah avea un ham curat în jurul gâtului. Avea un gât fin, 
umerii bine lăsaţi pe spate și un piept lat și adânc. Poneiul era 
matur, având o înălțime de aproximativ un metru și douăzeci și 
unu de centimetri. Nu avea mai mult de un metru douăzeci și 
patru, un metru douăzeci și șapte, dar părea prea mare pentru 
băiat. 

Deși Jane știa că preocuparea ei era exagerată, dacă nu chiar 
cu totul inutilă, întrebă: 

— Ai grijă mereu cu ea? 

— Da, sigur. E foarte blândă. 

— E puternică, și te poate lovi. 

— Nu mă lovește niciodată. 

— Să faci bine și să porți mereu casca atunci când călărești. 

— Da. Deja pot să-ncalec singur, mami. Cam știu să călăresc. 
Nu călărim repede. Sunt cu Gavin, nu sunt niciodată eu singur. 

— Să faci mereu ce-ţi spune Gavin cu caii. 

— O să fac. Da, fac asta. 

Ea îl trase aproape de ea, sfătuindu-se singură să nu-i lase 
doar amintiri cu o mamă cicălitoare. 

— Sunt mândră de tine, cowboy. 

— Tati când a învăţat să călărească? 

— Păi a crescut la o fermă-n Texas, nu? Când era, poate, la fel 
de mic ca tine. 

— A făcut rodeo. 

— Chiar a făcut. Înainte să se înroleze ca pușcaș marin. 

— Putem să mergem acolo, în Texas, într-o zi? 

— Ai fost o dată acolo, când aveai doar trei ani. 

— Îmi aduc aminte ceva, dar nu tot. 

— Când o să se termine toată povestea asta, o să mergem din 
nou acolo. Bunica și bunicul tău sunt oameni minunati. 

— Trebuie să mă vezi cum călăresc dimineaţă. 

— Trebuie să plec la drum devreme, dar o să aştept să te văd 
cum călărești. N-aș rata așa ceva. 

El aduse două mere tăiate-n patru într-un pahar mare din 
hârtie. O hrăni pe Hannah cu ele, iar poneiul le luă aproape mai 
repede decât putea vedea ochiul, binecuvântat fiind cu buze 
flexibile atipice pentru rasa lui. 

— Mi-e dor de tati meu, spuse Travis, încet. 

— Și mie mi-e dor de el. Foarte dor. 

— Mi-aș dori să fie aici și să mă vadă cum călăresc. 


VP - 162 


— Te vede, Trav. Tu nu-l mai vezi, dar el te vede-n fiecare zi, 
și e mândru de tine. 


2. 


La masa din bucătăria lui Gavin și a Jessicăi Washington, 
mâncarea și discuţiile făceau parte în aceeași măsură din 
fiecare cină. 

Pentru vârsta lui, Travis era atent și atrăgea atenţia, dar era 
manierat, fiind o bucurie pentru mama lui. 

Discuţiile de la masă variau de la cele despre experiențele de 
zi cu zi la cele despre cărți, cai, muzică, mașini de curse. Gavin 
asamblase din bucăţi și personalizase complet o camionetă Ford 
'48 de culoarea mărului verde, și se apuca de un alt proiect de 
acel gen. Nu vorbi nimeni despre agenţi FBI rebeli și liste cu cei 
mai căutaţi oameni. 

Ea nu-i spusese lui Travis că tatăl lui se sinucisese. Îi spusese 
ceea ce știa în adâncul sufletului ei, că Nick fusese ucis, ceea ce 
era cumplit de procesat și de acceptat pentru un copil de cinci 
ani. 

Băiatul credea că mama lui rămăsese în FBI ca membră a 
unei echipe care-l căuta pe criminal. Desigur, era o minciună, 
deși avea virtutea de-a fi o minciună care ar fi trebuit să fie 
adevărul, care avea să fie adevărul într-o lume mai puţin 
coruptă decât asta. 

Ca de obicei, Jessica se ridica de la masă când mai voia 
oricine ceva, nevrând să pună pe altcineva să muncească în 
locul ei. Nu o deranja să fie definită în parte de părul ei negru ca 
tușul, și de tenul ei de Cherokee și de faptul că arăta extrem 
de bine, dar refuza cu încăpățânare să se lase definită de faptul 
că rămăsese fără ambele picioare de sub genunchi în jos după 
ce un dispozitiv explozibil improvizat din Afganistan îi făcuse ei, 
un  noncombatant din armată, ceea ce proiectanții îl 
concepuseră ca să facă soldaţilor înarmaţi. Protezele ei se 
terminau cu niște picioare ca niște lame care nu păreau ao 
deranja. Traversă cu graţie bucătăria, evitând câinii, pe Queenie 


39 Trib amerindian răspândit în Georgia, Carolina de Nord și de Sud și estul statului 
Tennessee din Statele Unite ale Americii. 


VP - 163 


și Duke, care aleseseră să se așeze acolo unde ofereau cel mai 
puţin solicitant traseu cu obstacole. 

Jess mergea pe lame de nouă ani, era căsătorită cu Gavin de 
opt, iar devotamentul lui evident față de ea era unul dintre 
motivele pentru care Jane se simţea în largul ei să-l lase pe 
Travis acolo. Familia Washington nu avea copii, dar Gavin 
interacţiona cu băiatul așa cum ar fi interacţionat un tată bun. ÎI 
interesa cu adevărat băiatul, voia să-l ajute să iasă din 
carapacea lui și să-l facă să râdă. 

In zilele care urmau, indiferent ce avea să se întâmple cu 
Jane, fiul ei avea să fie în siguranţă și iubit. Recunoștinţa lui Jane 
pentru asemenea prieteni era dincolo de puterea ei de a se 
exprima în cuvinte. Cu toate acestea, un resentiment lipsit de 
rațiune se furișa într-un colț al inimii ei, iar o tristețe periculos 
de apropiată de autocompătimire o copleși la gândul că dacă 
murea pentru copilul ei, l-ar fi pierdut la fel de ușor cum l-ar fi 
pierdut și dacă n-ar fi luptat deloc pentru el. 


3. 


Băiatul era în pat de o jumătate de oră în momentul în care 
Jane se întoarse în camera lui după ce petrecuse ceva timp cu 
Jessica și Gavin. În lumina slabă a lămpii, Travis stătea întins pe 
o parte, cu o mână făcută pumn, dar relaxată, de parcă ar fi 
adormit rozându-și încheietura pumnului ca să se ţină treaz. 

Așa cum se mai întâmplase pe durata acestor vizite rare, ea 
se așeză într-un fotoliu și rămase acolo toată noaptea, 
veghindu-l. Avu parte de un somn agitat, și de fiecare dată când 
se trezi, el era antidotul pentru otrava din visele ei. 

Când somnul, care o părăsise, reveni, se întrebă dacă, 
împotriva tuturor sorţilor, avea să triumfe asupra lui David 
James Michael și a confederației lui de sociopaţi elitiști, doar 
pentru a deveni atât de nemiloasă pe parcurs, încât să-și piardă 
de tot omenia și să se trezească incapabilă de a îngriji un copil 
nevinovat cu desăvârșire cum era alei. 

La tribunalul viselor ei, stând în faţa unor juraţi care întorceau 
spre ea fețe la fel de lipsite de trăsături precum cojile de ou, era 
condamnată pentru că-și abandonase fiul. Fugi când un 


VP - 164 


judecător o condamnă la ștergerea amintirii aducerii unui copil 
pe lume. Dar fiecare ușă pe care încerca să scape o aducea la 
același tribunal, cu aceleași feţe ca de coji de ou, cu același 
judecător și aceeași judecată crudă. 


4. 


Vremea era potrivită pentru despărțiri. Cerul încărcat de nori 
îngăduia o lumină cenușie atât de înflăcărată, încât nimic de pe 
pământ nu ar fi putut-o umbri. Casa, grajdul și stejarii care 
stăteau sub ea parcă n-aveau substanţa necesară pentru a-și 
desena formele pe pământ, iar acea dimineaţă nu era decât o 
invocaţie dintr-un vis ce făcea parte dintr-o existenţă întemeiată 
pe somn veșnic. 

Jane stătea alături de Jessica și-l urmărea pe băieţelul cel 
dulce urcând pe poneiul de Exmoor și luând frâiele în mâini. 
Urcă pe Hannah cu o oarecare stângăcie, dar deveni încrezător 
când ajunse în șa. Casca-l proteja de căzături și de tigri colți-de- 
sabie. El făcu cu mâna, făcu și Jane cu mâna, iar apoi el porni 
alături de Gavin, care-l călărea pe Samson, traversă terenul de 
exerciţii și ieși pe poarta unui gard ca de fermă, pe una dintre 
potecile care șerpuiau pe dealuri pline de creosot% mai verde 
după ploile de sezon decât era în cea mai mare parte a anului. 

Ciobăneștii germani îi însoţiră pe călăreţi până la poartă. Dar 
câinii își cunoșteau limitele și se întoarseră să stea alături de 
femei lângă copacii fără umbră. Cozile lor măturau pământul, 
dând la o parte frunzele ovale care căzuseră din stejari. 

— Acum încotro? întrebă Jess, atentă tot la siluetele ce se 
îndepărtau. 

— E mai bine să nu știi. 

— O să te mai vedem peste o săptămână sau două? 

— Probabil că nu. 

— Ai nevoie de bani? 

— Nu. 

— Am primit alea treizeci de mii pe care le-ai trimis prin 
poștă. Le-am pus lângă restul banilor. 


% Plantă medicinală specifică teritoriului deșertului Nevada din Statele Unite ale 
Americii. 
VP - 165 


— l-am luat de la un tip cu niște dorințe aprinse. Îi plăceau 
fetele total supuse, incapabile de nesupunere. A scos arma la 
mine și n-am fost la fel de supusă cât i-ar fi plăcut lui să fiu. 

— Nu trebuie să-mi dai mie niciun fel de explicaţii. Știu că nu 
umbli să spargi bănci. 

— Aș vrea eu să fie așa ușor. 

Bărbatul, armăsarul, poneiul și băiatul ajunseră pe coama 
unui deal și se opriră în vârful lui, ca într-un film de genul lui 
Shane”, dintr-o epocă a speranţei, în care onoarea și încrederea 
în veșnica izbândă a dreptăţii umpleau pământul. Apoi, sub 
copitele cailor, culmea dealului deveni o pantă și mai 
îndepărtată, pe care bărbatul și băiatul coborâră și dispărură, de 
parcă aveau de gând să călărească până hăt, departe, dincolo 
de Munţii Lunii, tocmai până-n Eldorado”. 


5, 


Spre nord pe autostrada 15, către Barstow, în miezul 
deșertului cu nisip și stânci vechi de epoci întregi și yucca 
spinoasă precum totemurile unei rase umanoide străvechi, apoi 
spre est, pe autostrada 40, norii de pe coastă se îndepărtau, 
lăsând cerul albastru, atât de senin încât soarele de sâmbătă 
ardea alb, nu galben... 

lron Furnace, Kentucky, era la distanţă mare de mers cu 
mașina, dar software-ul de recunoaștere facială cu care erau 
dotate camerele din terminalurile aeroporturilor și din gări 
făceau călătoriile mai rapide să fie periculoase. După ce-și 
tunsese părul scurt, purta o perucă lungă și arămie, lentile de 
contact care dădeau ochilor ei albaștri o nuanţă verzuie, și 
machiaj de care nu avea nevoie. Însă sistemele de recunoaștere 
facială aveau să vadă dincolo de acele schimbări de suprafaţă și 
să o recunoască după măsurătorile, formele și relaţiile dintre 
trăsăturile ei. Fie în aer, fie pe șine, Jane era în pericol de a fi 
capturată imediat ce sosea, identificată la câteva minute de la 
sosire, dacă nu chiar dinainte. 


91 Film western din 1953, în regia lui George Stevens, cu Alan Ladd în rolul principal, 
adaptare a romanului omonim al lui Jack Schaefer. 
% Cetate legendară din aur, căutată de conchistadorii spanioli. 


VP - 166 


Jessica o trimisese la drum cu un termos plin cu cafea neagră 
și cu batoane proteice îndulcite cu fructe și miere, ca să facă 
față drumului lung cu o doză zdravănă de cofeină și zaharuri. Un 
detector de radar și un aparat de blocare a razelor laser o 
ajutară să treacă peste acele capcane întinse pentru reducerea 
vitezei, păstrând limita legală a vitezei. 

Hotărâtă să ajungă în Flagstaff, Arizona, în nouă ore, trecu 
prin orașul californian Mojave, dincolo de craterul Pisgah, prin 
Munţii Bullion. Conduse două sute patruzeci de kilometri prin 
pustietate, spre fluviul Colorado. Intră în Arizona, trecând de 
dealuri abrupte și îndepărtate, și stânci de calcar mai apropiate, 
și se opri să alimenteze cu combustibil și să meargă la toaletă în 
Kingman. 

Călători însoțită de bucuriile muzicii. Ca să-și ridice moralul: 
Benny Goodman, Artie Shaw și puţin cunoscutul Teddy Wilson, 
cel mai mare pianist din perioada marilor formaţii. Cu cât se 
îndepărta mai mult de fiul ei, cu atât mai slab era efectul pe 
care muzica de dans îl avea asupra dispoziţiei ei. Pământul 
pustiu și arid, care arăta că timp de zece mii de ani vremea 
crăpase pietrele acolo, apărută în urma forţelor cataclismice, 
atât vulcanice, cât și tectonice, impunea muzica lui Bob Dylan 
de la începutul până la mijlocul carierei. 

La 4:05 după-amiaza, când câștigase o oră-n plus tranzitând 
între fusul orar din Pacific și fusul orar din zona montană, ajunse 
în Flagstaff la timp. 

Nouă ore însemnau că trăsese tare, dar orice drum care 
străbate ţara începe mai bine cu un maraton de o zi, în 
momentul în care șoferul încă nu este amorţit de anvergura 
efortului lui. Avea de gând să ajungă în Albuquerque, încă 523 
de kilometri, înainte să se oprească pentru noapte - sau, dacă 
nu reușea așa, încă cel puţin 300 de kilometri până în Gallup. 

Se spune că omul propune, iar Dumnezeu dispune; însă 
întâmplarea care-o întârzie în continuare nu era mâna lui 
Dumnezeu. 

Deși băuse și cafeaua din termos, și altă cafea pe care-o 
cumpărase din Kingman, mâncase doar unul dintre batoanele 
proteice. Nu-i prea plăcea zahărul, dar devora ca o leoaică 
proteinele. 

Oamenii al căror loc de muncă era autostrada nu puteau 
mânca toţi după același program, dar 4:15 era devreme pentru 


VP - 167 


cină, chiar și pentru cei care-și măsurau ziua în kilometri, nu în 
minute. Pentru că erau vreo treizeci de clienţi într-un spaţiu care 
putea găzdui cel puţin de șase ori pe-atât, Jane nu luă loc la 
tejghea, ci se așeză într-un cubicul de lângă o fereastră de unde 
se vedea clar parcarea prin care treceau camioanele în drumul 
lor spre mulţimea de pompe. 

Ospătărița veni cu un meniu și o atitudine voioasă. Luă o 
comandă de lapte, cu care Jane voia să-și clătească 
medicamentul care-i reducea acidul din stomac, și se întoarse 
cu spatele, zicând că vine „cât ai zice pește”. 

Conștientă că era urmărită de trei indivizi de la o masă 
apropiată, din mijlocului încăperii, Jane studie repede meniul, 
privind din când în când pe deasupra lui ca să vadă ce-i 
interesa. 

Tipii beau beri Corona cu felii de lămâie și mâncau nachos cu 
cartofi prăjiți cu brânză deasupra. Erau trecuţi bine de douăzeci 
de ani. Aveau cizme de cowboy și de ingineri. Unul avea blugi 
negri prespălaţi, ceilalţi aveau blugi obișnuiți. Unul era ras în 
cap și avea un cercel în ureche. Celălalt era ras în părți și avea 
păr în vârful capului, și-o bărbuţă cât un timbru între buza 
inferioară și bărbie. Al treilea părea proaspăt ferchezuit. Arăta 
de parc-ar fi fost mai în largul lui într-o reclamă din anii '50 
decât în lumea din zilele noastre, de parcă uneori i se părea 
avantajos s-o facă pe bisericosul. 

Nu reuși să înţeleagă ce-și spuneau. Dar începură imediat să 
râdă, iar râsul lor avea o notă ironică, un chicotit disprețuitor, 
mai ales când erau concentrați asupra lui Jane. Nu făcură nicio 
legătură între ea și reportajele despre cei mai căutaţi oameni de 
la tv. Interesul lor era de natură sexuală, și n-aveau să rămână 
decât cu dezamăgirea pe care-o cunoșteau prea bine. 

Cel mai probabil, nu erau decât trei gagii care-și începeau 
seara de sâmbătă în avans și voiau să aibă și ei parte de niște 
acţiune, care-avea să se concretizeze sub forma jocurilor video. 

Când chelnerița aduse laptele, Jane comandă două cine: un 
steak de două sute cincizeci de grame și-o friptură de pui pe 
aceeași farfurie, fără cartofi, cu o porție dublă de legume. 

— Nu pari genul de fată care să poată să înfulece toată 
mâncarea aia, zise chelnerița. 

— Fii atentă numai. 


VP - 168 


După ce luă medicamentul care-i reducea nivelul acidului cu 
un gât sănătos de lapte și puse paharul pe masă, îi privi discret 
pe cei trei bărbaţi. Cel ras în cap vorbea la un telefon mobil și se 
uita insistent la ea. Când își dădu seama că ea s-ar putea să se 
uite la el, își îndreptă imediat atenţia către berea din faţa lui. 
Mai vorbi la telefon jumătate de minut, încheie convorbirea și 
bău din sticlă. 

Poate că telefonul pe care-l dăduse el avea legătură cu ea. 
Probabil că nu avea. Nu semăna destul de mult cu ea însăși 
încât să fie identificată atât de ușor. Paranoia putea fi un 
instrument benefic pentru supravieţuire. Dar putea fi și un motiv 
pentru comportamente iraționale și panică mortală. Era doar un 
tip care vorbea la telefon. 

Chelneriţa îi aduse cina. 

— Fac pariu c-ai crescut la fermă, ca mine. 

— Mulţi au zis asta. 

În perioada aceea, mânuia furculita și cuțitul cu o precizie 
mecanică, mâncând precum o persoană condamnată, hotărâtă 
să nu-i expire timpul înainte să rămână fără mâncare. 

În timp ce mânca, îi urmărea discret pe cei trei bărbaţi. Nu 
era singura persoană care-i interesa. Urmăreau un cuplu de la o 
altă masă, sau mai bine zis pe o brunetă bine făcută care 
reprezenta jumătate din acel cuplu. 

La o altă masă stăteau două femei și două fete. Cea mai în 
vârstă dintre femei părea a avea vreo cincizeci de ani, iar cea 
mai tânără treizeci. Ambele erau atrăgătoare și semănau destul 
de bine încât să fie mamă și fiică. Surorile păreau a avea nouă și 
unsprezece ani. Erau energice, dar manierate. 

Poate că râsul bărbaţilor părea mai slab și mai precaut, agitat 
și cu un chicotit mai sumbru când atenţia lor era îndreptată 
asupra familiei din patru membri. Se aplecau asupra mesei ca 
să facă schimb de comentarii, cu voci și mai scăzute decât 
atunci când păreau a vorbi despre Jane. 

Cu excepţia unor asemenea gesturi mici și probabil 
insignifiante care-ar fi putut semnala intenţii necurate, nu-și 
dădea seama ce-i trimitea un fior dinspre vertebra cea mai de 
jos înspre vertebra cea mai de sus. Acel mic ţiuit resimţit în 
lichidul spinal era modul în care, în unele situaţii, îi vorbea 
intuiţia: „Tu ești legea, fii foarte atentă aici, e însăși semnătura 
răului”. 


VP - 169 


6. 


Jane își ajustă ritmul mâncatului după ritmul scenei cu cei trei 

bărbaţi care se desfășura în fața ei. Aceștia își concentraseră 
atenţia în exclusivitate asupra bunicii, a mamei și a celor două 
fetițe. 
__ Țintele, dacă asta erau, păreau inconștiente că sunt urmărite. 
Intr-o vreme în care noroadele pământului păreau a se împărți 
în două categorii, prădători și pradă, era remarcabil cât de 
ignorante puteau fi gazelele în legătură cu leoparzii care se 
adunau în jurul lor. 

Familia alcătuită din patru membri își comandă un desert, iar 
când îl serviră, cei trei bărbați atenţi încetară să mai vorbească. 
Işi terminară repede ultimul rând de beri, lăsară un bacșiș modic 
pe masă și se duseră la casier să plătească, de parcă și-ar fi 
adus subit aminte că aveau o treabă importantă la care 
întârziaseră. 

Jane privi spre fereastră. 

Curând, cei trei își făcură apariţia în parcare și se duseră la un 
jeep Cherokee vechi, negru mat. Nu era lăcuit deloc. Avea 
geamuri fumurii. Se ghemuiră lângă jeep, vorbind, iar cineva 
dinăuntru cobori geamul ca să continue discuţia. Jane nu vedea 
cine deschisese geamul. Apoi, acesta se ridică. Cei trei urcară în 
mașină și închiseră ușile. Cel puţin patru se consultau între ei, 
după geamurile fumurii, în momentul acela. 

Cineva părea că pornise motorul Cherokee-ului, dar jeepul nu 
se mișcă. 

Jane ceru nota. Când veni, îi dădu chelneriţei bani, inclusiv un 
bacșiș de treizeci la sută, și spuse: 

— O să stau câteva minute aici, să diger mâncarea, dacă nu-i 
cu supărare. 

— Puiule, poţi să te și-ntinzi să tragi un pui de somn acolo, 
dac-așa-ţi vine. 

Când cele două femei și fetele își primiră nota, jeepul tot mai 
aștepta afară. 

Jane se duse într-o zonă de recepţie, între casa de marcat și 
intrare. 


VP - 170 


Femeia mai în vârstă intră prima, oferindu-i casierei un card 
de credit. Fiica și nepoatele ei i se alăturară, în timp ce încheia 
tranzacţia și punea deoparte plasticul. 

In timp ce se îndreptau spre ieșire, Jane se băgă între ele și 
ușă. 

— Nu vă supăraţi. Dar i-aţi observat pe-ăia trei care beau 
bere? 

Femeia mai în vârstă clipi. 

— Pardon... ce-ai spus? 

— Conduc un SUV. Așteaptă afară. Cred că ar fi bine dac-aș 
merge cu dumneavoastră până la mașină. 

Bunica o privi pe fiica ei. 

— Tu i-ai văzut, Sandra? 

Sandra se încruntă. 

— Da, i-am văzut, și ce-i cu asta? Au băut și ei două beri. 

— Vă urmăreau, zise Jane. 

— N-am văzut să ne fi urmărit. Și cum adică ne urmăreau? 
Erau piliţi ca lumea, se prosteau și ei, atâta tot. 

— Vă urmăreau, insistă Jane. Și e ceva-n neregulă cu ei. 

— In neregulă... în ce sens? 

— Aștia-s puși pe rele. Sunt băieţi răi, la pândă. 

— Chiar așa? 

— Cunosc soiul lor de oameni. 

Prea târziu, Jane își dădu seama de indignarea Sandrei, văzu 
sclipirea de dispreţ din ochii ei. 

— Soiul lor? Vorbești de mexicani? 

— Nu despre asta-i vorba aici. 

— Nu despre asta-i vorba? întrebă Sandra, de parc-ar fi știut 
răspunsul și n-ar fi vrut să-l afle. 

— S-ar putea ca unul dintre ei să fi fost mexican, spuse Jane. 
Celălalt nu știu ce era. Al treilea era alb ca brânza, ca Richie 
Cunningham”. E o gașcă fără discriminări. 

— Holly, Lauren. 

Sandra își aduse fetiţele mai aproape, de parcă pericolul era 
chiar acolo, înăuntru, nu afară. Către Jane, spuse: 

— Care-i povestea cu Richie ăla de care tot vorbeşti? 


%3 Personaj din serialul de comedie Happy Days, sitcom american lansat în 1974, pe 
postul de televiziune american ABC, interpretat de Ronald William Howard (n.1954), 
actor și regizor american cunoscut pentru rolurile din diverse sitcomuri din tinereţe și, 
ca regizor, pentru ecranizările romanelor lui Dan Brown. 


VP - 171 


— Happy Days, explică bunica, fericită că putea să-și 
demonstreze cunoștințele de cultură generală. Ron Howard l-a 
jucat pe Richie Cunningham. 

— Dar ce voia să spună de fapt cu replica aia ironică? se 
întrebă Sandra. 

Jane nu îndrăzni să spună că era agentă FBI, dându-le astfel 
motive să-și amintească de ceea ce s-ar fi putut să fi văzut la 
știri. Pe lângă asta, orice declarație de autoritate din partea ei 
avea să aibă ca rezultat cererea lor de a vedea o insignă. 

— Uitaţi care-i treaba, nu vă costă nimic să-mi daţi voie să 
merg cu dumneavoastră. Gândiţi-vă la fetele astea. 

Sandra ridică vocea, atrăgându-i atenţia casierei. 

— Și dacă ăia chiar sunt puși pe belele, ce poţi să le faci tu... îi 
faci în toate felurile? 

— Am permis de portarmă. 

Deși instinctul îi spunea să n-o facă, Jane își trase la o parte 
paltonul sport și scoase la iveală pistolul din toc. 

— Asta-i urât, spuse bunica. E foarte urât. N-ai cum să-i 
împuști pe mexicani numai pentru că beau bere. 

— Pleacă de lângă noi cu drăcia aia, zise Sandra, de parcă în 
mâna lui Jane era o masă critică de plutoniu. Fetelor, plecăm. 

Casiera părea pregătită să iasă de după tejghea, iar Jane se 
dădu bătută. 

Sandra le conduse pe Lauren și pe Holly spre ușă, în timp ce 
mama ei o sfătuia pe Jane: 

— Domnișorică, poate-aveţi nevoie de-ajutor. Sunt psihologi 
buni care pot să te-ajute. Ura nu e răspunsul la orice. 

Casiera întrebă: 

— S-a întâmplat ceva? 

— O mică neînțelegere, o liniști Jane. Apoi, o luă pe urmele 
femeilor și copiilor și ieși la aerul rece, în razele ca de crom ale 
soarelui și în umbrele tot mai întinse ale acelei după-amiezi 
târzii din Flagstaff. 

Sandra își grăbi fetele spre o zonă de parcare rezervată 
pentru vehicule care nu erau camioane comerciale, bunica se 
grăbea în urma lor și arunca priviri în spate de parcă Jane ar fi 
fost pe urmele lor, transformată într-un copoi cu răsuflarea 
duhnind a pucioasă. Prima rulotă din șir era a lor. Urcară prin 
dreapta. 


VP - 172 


Jeepul Cherokee negru mat ieși din parcare și se îndreptă spre 
ieșirea din staţia pentru camioane, dar ajunse într-o parte a 
unuia dintre culoare și opri. 

Dacă Jane n-ar fi fost cea mai căutată persoană din America, 
dac-ar fi avut măcar puţină autoritate autentică, dacă în acel 
Cherokee n-ar fi fost cel puţin patru persoane și dacă nu existau 
șanse de sută la sută ca unul sau toți patru să fie înarmaţi, s-ar 
fi încrezut în intuiţie și și-ar fi riscat cariera. Ar fi fugit patruzeci 
și cinci sau cincizeci și cinci de metri, cât avea de fugit până la 
nenorocitul ăla de jeep, l-ar fi scos pe șofer din el, l-ar fi trântit 
la pământ și l-ar fi arestat, suspectându-l de intenții criminale. 
Dar jongla cu presupuneri și ipoteze, dintre care niciuna nu era 
esenţială pentru momentul acela. 

Rulota se îndreptă spre Jane, cu bunica pe locul pasagerului, 
cu Sandra sus, la volan, cu bărbia ridicată. Părea triumfătoare, 
de parc-ar fi condus autobuzul unei biserici mobile" într-o 
cruciadă prin toată ţara în numele lui lisus și ar fi câștigat o 
luptă cu ispita. Merse mai departe, viră spre sud și se îndreptă 
spre ieșirea din parcarea de camioane. 

Jane alergă spre Ford Escape-ul ei, deschise ușa șoferului și 
privi spre sud la timp ca să vadă rulota luând-o pe drumul de 
ieșire care ducea spre benzile dinspre est ale autostrăzii 40. În 
timp ce rulota mare ajungea în capătul acelei porțiuni lungi de 
șosea și urca rampa spre autostradă, jeepul Cherokee o urma 
discret. 

— Dar ce voia să spună de fapt cu replica aia ironică? șuieră 
Jane, urcând la volanul mașinii ei și trăgând ușa după ea ca s-o 
închidă. Rahat, rahat, de trei ori rahat. 

Băgă cheia în contact. Mașina nu porni. 


7. 


Ei își dăduseră seama ce mașină conducea Jane numai dacă 
omul care mai rămăsese în jeep o văzuse sosind. 


%4 Diversele denominaţii neoprotestante prezente mai ales în sudul Americii de Nord 
au obiceiul de a se muta din loc în loc în timp ce pastorii lor adună adepți predicând 
Evanghelia din corturi. 


VP - 173 


Își amintea că în momentul în care parcase acolo și coborâse 
din mașină, băgase mâna sub paltonul sport ca să-și aranjeze 
repede tocul unde ţinea pistolul ascuns. N-avea cum să fi văzut 
nimeni pistolul, dar oricine cunoștea un toc de genul acela - așa 
cum îl cunoștea persoana din jeep - și-ar fi dat seama ce făcea 
ea. 

Deși cei trei bărbaţi se gândiseră să o răpească, mirosiseră că 
era polițistă - sau cel puţin că era competentă și avea școala 
străzii -, așa cum și ea le mirosise lor intenţiile criminale. 
Parcările de camioane, muzeele nu erau altceva decât câmpuri 
și păduri ale unei alte sălbăticii, în care fiarele pe două picioare 
se pândeau între ele. Fiecare fărădelege era un act simbolic de 
canibalism care accentua o tendinţă primitivă îngropată adânc - 
dar nu moartă - a firii omenești, coruptă într-un moment 
dinainte ca istoria însăși să existe, și transmisă în acea formă 
din generație în generaţie. Cele două femei și fetiţele lăsau, fără 
să știe, în urmă, mirosul prăzii, iar bărbaţii din jeepul Cherokee 
lăsau mirosul fiarelor însetate, și chiar dacă Jane le știa pe 
ambele după miros, numai prădătorii o știau pe ea. 

Cobori din Escape și deschise repede capota. Nu se obosiseră 
să saboteze vehiculul din spatele ei. Dacă bănuiau că avea să se 
oprească pentru a o avertiza pe mama fetelor, tot n-ar fi fost 
siguri dacă ea avea să iasă în două minute sau o jumătate de 
minut. Fuseseră nevoiţi să evite să fie prinși asupra faptului; 
dacă i-ar fi văzut sabotând Fordul, bănuielile i s-ar fi confirmat. 

Nu aveau cuțite ascuţite la ei. Sau dacă aveau, nu se 
gândiseră să le folosească pentru a tăia curelele de transmisie. 

Cablurile de aprindere fuseseră deconectate de la bujie. Și 
patru bujii fuseseră scoase și date la o parte. Una stătea 
sprijinită de capacul ţevii de ulei. O alta era prinsă între cureaua 
de direcţie și un volant. Îi luă prea mult s-o găsească pe a treia 
proptită într-o nișă dintre demaror și ţeava de ulei. Pe-a patra n- 
o găsi până nu se lăsă în genunchi și se uită sub mașină; căzuse 
pe asfalt, trecând de blocul motor. 

După ce instală bujiile și încerca să conecteze lirele din 
contact la terminalul lor, un bărbat înalt cu pălărie de cowboy 
apăru lângă ea. 

— Pot să te-ajut, domniţă dragă? 

Probabil că era camionagiu. Avea părul alb, mustata albă și 
faţa tăbăcită de soare și de timp. Avea cincizeci și ceva de ani, 


VP - 174 


era destul de în vârstă ca să știe ce-i ăla cavalerism și să 
considere că mai conta. Voia doar să ajute. Considerând că 
lumea avea nevoie de mai mulţi oameni ca el, Jane nu-l alungă, 
nici prin cuvinte, nici prin gesturi. 

— Multam, dar cred că mă descurc. Nişte tâmpiţi de copii mi- 
au scos bujiile. Mă gândesc c-or fi crezut că n-am ce face și stau 
să-i aştept p-ăia de la AAA”. 

Camionagiul aprobă din cap. 

— Bag mâna-n foc că nu le-ai făcut nimica, doar te-ai uitat 
strâmb la ei. Toată lumea să supără dintr-o nimica toată-n zilele 
noastre. Pare-se c-ai crescut pă lângă motoare. 

— Nu chiar, dar am învăţat câte ceva. 

Ea se dădu înapoi și-și termină treaba, iar camionagiul închise 
capota. 

— Pornește-o, că io aștept, să nu fie vreun bai. 

— Mulţumesc. 

Motorul porni din prima încercare. 

Când cobori geamul ca să-i mulțumească, șoferul de camion 
se apropie de ea și puse o mână mare pe pervaz. 

— Dă treizeci dă ani car încărcături periculoase, și-s plătit pă 
măsură, da' nici măcar o unghie nu mi-am smuls. 

Ea trebuia să plece, să termine ce-avea de făcut, dar ceva din 
blândeţea și din melancolia lui o ţinea pe loc. 

— Lu' băiatu' meu, pușcaș marin, i-au dat ăștia să apere ce 
știu io ce dă la Departamentu' dă Stat păstă ocean. Nu-i așa 
ușor, la urma urmei. La douășpatru de ani, s-a prăpădit. Șasă 
ani dă minciuni, ce, cum, dă ce... băieţii dăștepţi își acoperă 
cururile. 

Desfăcu palma pe pervaz și scoase o carte de vizită dintre 
degetul mare și arătător. 

— Adresa de-acasă, a mea și-a lu’ nevastă-mea. Și număru' 
dă telefon. Nu te găsește nimenea acolo. 

Rămasă fără cuvinte, luă cartea de vizită. Îl chema Foster 
Oswald. 

— Am ieșit dă la veceul din spatele tău. Le-am auzit pă 
doamnele-alea. Mi-am zis, zic „Asta da fată!” P-ormă ţ-am văzut 
verigheta. 

Ea-și privi inelarul de pe volan. 


35 American Automobile Association, organizaţie non-profit americană, înfiinţată în 
1902, cu scopul de a oferi asistență tehnică în cazul problemelor cu automobilul. 


VP - 175 


— E unică forma, deci d-azi dimineaţă, numai dă ea s-a 
trăncănit pă la televizor. Dar ia zi, vrei să vin cu tine, să te-ajut 
cu doamnele-alea? 

— Mulţumesc, dar nu. Mă descurc. 

— Al dracului să fiu io dacă nu te descurci tu, fătucă. 

Foster Oswald dădu înapoi, iar ea ieși din parcare, luând-o și 
mai repede pe banda de ieșire, și tură Fordul la o sută patruzeci 
și patru de kilometri pe oră când ajunse pe autostrada 40. 


8. 


Jane pierduse douăsprezece minute cu bujiile în parcarea 
pentru camioane. Probabil că rulota înaintase cu nouăsprezece 
kilometri în tot acel timp. Ea străbătu acea distanţă în opt 
minute - timp în care Sandra s-ar fi îndepărtat de ea cu încă 
doisprezece kilometri. 

Nenorociţii ăia din Cherokee-ul negru mat nu s-ar fi grăbit 
dac-ar fi vrut să însceneze ceva. Ar fi condus repede în fața 
rulotei până când găseau locul potrivit pentru a le ataca pe 
femei. Poate chiar știau de la bun început unde aveau s-o facă, 
ceea ce însemna c-avea să se întâmple mai devreme mai 
degrabă decât mai târziu. 

Flagstaff și pinii săi galbeni rămăseseră atât de repede în 
urma ei, încât ar fi putut părea că fusese vorba de o viziune a 
unui loc, nu de un loc pe care-l vizitase. Jane forţă mașina și mai 
tare, până când vitezometrul indică o sută șaizeci de kilometri 
pe oră, iar detectorul de radar nu-i dădu niciun motiv să se 
oprească. Trecu fulgerător de pe o bandă pe alta în momentul în 
care traficul mai încet îi apăru în față atât de brusc, încât părea 
să vină în sens invers spre ea, dinspre est. 

Un șofer neglijent care voia să schimbe banda fără să 
semnalizeze, un cauciuc spart, sirena unei patrule de pe 
autostradă care anunţa o cursă pe care ea n-o putea câștiga - 
orice putea merge prost. Cu toate astea, kilometru după 
kilometru, nu se întâmplă nimic, cu excepţia câtorva camionagii 
care-o claxonară ca să-și exprime nemulțumirea. 

Traficul era lejer spre mediu. Dar autostrada nu era nici pe 
departe liberă. Lumina zilei devenea tot mai slabă, deși mai era 


VP - 176 


vreo jumătate de oră până la amurg. Deturnarea unei rulote pe 
o autostradă interstatală ar fi fost un lucru îndrăzneț, demn de 
niște tipi care-aveau în sânge și alte substanțe chimice, pe 
lângă alcool. Nu puteau bloca mai multe benzi sau risca să 
însceneze un accident cu un vehicul mult mai mare decât al lor, 
riscând astfel să piardă controlul. 

Ea își imagina un singur mod prin care ei ar fi reușit s-o facă. 
S-ar fi putut preface că li s-a stricat mașina, ar fi făcut semne 
rulotei, sperând că Sandra era destul de civilizată din fire ca să 
oprească pe drumul din spatele lor. li cunoșteau firea. Nu doar 
că o urmăriseră, ci ascultaseră și discuţia din restaurant. 

Dar oare două femei cu copii în grijă s-ar fi oprit să ajute dacă 
persoanele care pretindeau că au nevoie de ajutor erau trei 
bărbaţi tineri și în putere? Singurul răspuns rezonabil era „nu”. 
Chiar dacă inima Sandrei era mai mare decât creierul ei, nu 
avea să-și pună fiicele în pericol, mai ales că fusese avertizată 
că aceiași trei bărbaţi o urmăriseră în restaurant. 

Apoi, Jane își dădu seama cum avea să se desfășoare totul. 
Nici Sandra, nici mama ei nu aveau să-i vadă pe cei trei bărbaţi 
până nu era prea târziu. A patra persoană din Cherokee, cea 
care nu intrase în restaurant, era, probabil, o femeie. 

jJeepul trebuia să fie ieșit de pe asfalt, unde marginea 
drumului se deschidea într-o zonă de refugiu mai largă. Femeia, 
momeala, trebuia să stea lângă el, aparent singură și 
vulnerabilă, făcând semne disperate după ajutor abia când 
rulota avea să apară. Probabil că avea să se prefacă și rănită. 
Dincolo de marginea drumului, terenul cobora în pantă. Bărbaţii 
se ascundeau pe acea pantă, după niște formaţiuni stâncoase, 
printre tufele pe care le găseau pe-acolo. Femeia, complicea lor, 
avea să vină pe partea dreaptă a rulotei, când aceasta avea să 
oprească în spatele jeepului, în loc de partea stângă, pe lângă 
care traficul se desfășura cu viteză mare. Rulota avea s-o 
ascundă de ochii automobiliștilor care treceau. Dacă bunica era 
încă sus, în cabină, când lăsa geamul jos, avea să descopere că 
fata aparent rănită avea o armă. 

Din acel punct, situaţia se putea desfășura în funcţie de 
câteva aspecte: dacă ușa era sau nu blocată, dacă momeala o 
împușca și-o omora pe bunică în acel moment sau doar o 
ameninţa. Dar indiferent în ce mod s-ar fi desfășurat, fie că forța 
letală era folosită din prima sau nu, bărbaţii aveau să urce panta 


VP - 177 


în fugă și să intre în vehicul în jumătate de minut. Mai puţin. O 
omorau pe bunică, dacă nu era deja moartă. O scoteau cu forța 
pe Sandra din mașină, o loveau cu pistolul ca s-o oblige să se 
supună, și preluau controlul asupra celor două fetițe. Plecau cu 
rulota spre vreo ascunzătoare prestabilită - un grajd, sau orice 
clădire părăsită - și-și făceau de cap cu mama și cu fetele până 
când se plictiseau de ele, apoi luau toate bunurile de valoare din 
vehicul și lăsau familia ucisă undeva în urmă, să putrezească, 
până când dădea cineva peste cadavre. 

Vitezometrul atinsese 185 de kilometri pe oră, cauciucurile 
vibrau. Viteza extremă transformă aerul amorţit din faţă într-un 
vânt aprig prin care Fordul alerga nebunește, cu caroseria 
tremurând pe șasiu de parcă ar fi fost o vioară dezacordată care 
scotea o oscilație între două note sub un arcuș chinuit de multă 
vreme. 

Urcând un deal, văzu o linie continuă întinzându-se departe 
spre est, unde orizontul îndepărtat se întuneca. La niciun 
kilometru și jumătate distanţă, într-o parte a drumului, stătea 
rulota. Jane scăzu viteza cu mai mult de jumătate, mijind ochii la 
pământul scăldat în lumina slabă a soarelui, de parcă o 
catastrofă nucleară ar fi făcut-o radioactivă, nepotrivită pentru a 
susține viața. 

Chinuindu-se parcă să iasă de sub fiecare stâncă și indicator 
rutier, umbrele prelungite precum spiritele acelor lucruri păreau 
a tânji după noaptea care se apropia. 

Intrând pe linia dreaptă de pe banda de mijloc, vedea dincolo 
de rulotă, pe marginea autostrăzii din faţa ei, unde stătea un 
vehicul cunoscut. Un bărbat și o femeie se îndepărtau de rulotă, 
îndreptându-se spre jeep, cu spatele la Jane. S-ar fi putut ca 
bărbatul să fie unul dintre cei trei din restaurant. Femeia era în 
mod sigur momeala. De la distanţă, părea suplă, pe la un metru 
cincizeci și șapte, cu o siluetă de fată, care inspira compasiune 
dacă dădeai de ea pe marginea drumului. 

Dacă ăia doi se întorceau la jeep cu atâta nonșalanţă, atunci 
probabil că deturnarea le reușise întru totul, și doi bărbați 
urcaseră în rulotă cu femeile și fetele. Momeala și însoţitorul ei 
aveau s-o ia în față și să pregătească vreun garaj improvizat 
pentru sosirea rulotei mari. 

De parcă i-ar fi blestemat pe cei care mergeau pe jos, Jane 
murmură „Nu vă uitaţi înapoi, nu vă uitaţi înapoi, nu vă uitaţi 


VP - 178 


înapoi”, în timp ce încetinea și intra pe banda din dreapta, cu o 
roată pe marginea drumului, dispărând din câmpul lor vizual și 
ajungând în spatele vehiculului. Alte zgomote din trafic ar fi 
putut masca sunetul Fordului, dar, nevrând să riște, opri motorul 
și alunecă pe ultimii nouăzeci de metri. Pietrișul scrâșnea sub 
două roţi, până când ajunse la doi metri de rulotă. 

Draperii moi și largi atârnau la fereastra din spate a rulotei. 
Dar s-ar fi putut ca alte ferestre să nu fie acoperite. 

Când cobori din Escape, nu închise ușa șoferului de tot. 

Motorul rulotei era în ralanti, iar vaporii condensați ieșeau din 
două ţevi de eșapament. 

Mașinile care treceau o biciuiau cu rafale de vânt în timp ce 
ea se îndrepta spre partea dreaptă a rulotei. Dacă șoferii care 
treceau erau curioși în legătură cu acel tablou de pe marginea 
drumului, își potoleau curiozitatea gândindu-se la preţul plătit 
adesea de bunii samariteni. 

In partea stângă era o ușă, dar în partea unde se afla ea erau 
două. Una aproape de partea din spate, cealaltă în faţă. Rezistă 
tentaţiei de a deschide ușa din spate, scoase pistolul și merse 
înainte, rămânând aproape de rulotă și sub linia parbrizului. 

Ajunse la ușa lângă care stătuse bunica în momentul în care 
rulota plecase din parcarea pentru camioane. Se furișă mai 
aproape de geam. In cabină nu era nimeni. Erau două scaune 
goale. 

Dacă răufăcătorii erau în zona de locuit sau în chicinetă, care- 
aveau amândouă deschidere la cabină, puteau s-audă ușa. 
Numai creșterea bruscă a nivelului de zgomot din trafic avea să- 
i alerteze. 

Pentru o clipă se temu și-și spuse că nu era războiul ei, că 
bărbaţii ăia răi nu erau sociopaţii ordonaţi care-i puneau în 
pericol viitorul și pe Travis, că erau doar niște amatori când 
venea vorba de a băga frica-n sân, nu niște creatori de haos de 
proporții epopeice, precum D.J. Michael și toţi cei de teapa lui. 
Dar adevărul era că acela nu era un război, iar al ei altul. Era 
vorba despre același război, universal, în tot spaţiul și timpul, în 
care fiecare bătălie era crucială pentru păstrarea speranţei într- 
un triumf final, iar dacă renunţa la o bătălie, renunţa la tot, 
peste tot, și nu mai avea altceva de făcut decât să predea 
armele și să moară. 


VP - 179 


Dincolo de partea din faţă a rulotei, văzu jeepul Cherokee 
intrând în trafic și năvălind spre est, spre orice ieșire care-avea 
să-i ducă la locul unde ei aveau să sărbătorească, iar cei pe 
care-i capturaseră aveau să sufere. 

Ascunsă de privirile celor din trafic, Jane luă amortizorul din 
buzunarul tocului de pe umăr și-l înșurubă pe pistolul de 
calibru .45. 

Încercă ușa mașinii. Era descuiată. O deschise. 


9. 


Înăuntru, de cealaltă parte a ușii, trei trepte joase duceau 
spre locul copilotului. Treapta de sus era triunghiulară și servea 
și drept intrare în zona de locuit din spatele cabinei. Nici acolo 
nu era nimeni, nici femeile, nici fetele, nici cei care le 
capturaseră. După zona de locuit veneau bucătăria deschisă și 
nișa unde se lua cina. În niciuna dintre ele nu era nimeni. 

Jane închise ușor ușa și intră fără să ezite în zona de locuit, 
căci fusese învățată că implicarea însemna să progresezi cât de 
rapid îţi permiteau condiţiile, mai repede decât îți permitea 
curajul. Trebuia să accesezi ceva din tine diferit de curaj. In 
funcţie de filosofia de viaţă a fiecăruia, puteai considera acel 
ceva încrederea în sine a omului bine pregătit, dar dacă erai 
sincer cu tine însuţi, știai că era credință oarbă în puterea care 
orânduiește universul, oricare ar fi aceea. Curenţii de aer din 
urma camioanelor care treceau zgâlţâiau rulota pe roți. Işi auzea 
și inima bubuind, și un vuiet în urechi care era sângele care-i 
circula prin arterele carotide și jugulare. Dacă erau voci, nu le- 
auzea. 

Intră pe holul îngust de la ieșirea din bucătărie. O ușă 
deschisă în stânga, o baie întunecoasă după ea. In capăt, ușa 
închisă a dormitorului mai îndepărtat. 

Lumina se revărsă în hol dintr-o cameră aflată în dreapta. 
Jane nu se putea strecura până la clanţă ca să arunce o privire 
printr-o ușă deschisă. Trebuia să presupună că fusese auzită și 
era așteptată. Așa că intră cu îndrăzneală în lumina care 
străbătea holul, în pragul ușii deschise, dar se lasă-n jos. Ținea 


VP - 180 


capul și pistolul jos, pentru că amatorii ăia ţinteau sus, spre cap, 
așa cum învăţaseră din filme proaste. 

Un dormitor înghesuit. Individul ras în cap stătea acolo, cu 
spatele la Jane. Bunica stătea chircită într-un colț. li curgea 
sânge din gură și era îngrozită, dar era în viaţă. 

Sandra stătea întinsă pe pat, cu faţa în sus, cu părul răvășit, 
cu ochiul stâng închis de umflat ce era, și cu acele brățări 
autoblocante ca niște cabluri, din ce în ce mai populare, legate 
strâns în jurul încheieturilor mâinilor și gleznelor. Neonazistul îi 
rupse bluza. Stofa se sfâșie, iar nasturii zburară. Unul se lovi de 
baza unei lămpi, celălalt de un perete. Nu era nici locul, nici 
momentul potrivit pentru un viol. Nu făcea decât să se ațâțe cu 
un preludiu și să le îngrozească și mai tare pe cele două femei. 

Poate că tipul aruncase o privire spre bunică și intuise 
înțelesul expresiei ei surprinse. Poate că auzise ceva. Nu conta 
care din cele două variante era cea adevărată. Se întoarse spre 
ușă și o văzu pe Jane. El nu avea un pistol mână, și rămase atât 
de șocat văzând-o, încât nu se întinse imediat după o armă. 

Nici asta nu conta. Ea îl împușcă direct în mijlocul pieptului, 
spărgându-i sternul, astfel încât proiectilul cu cavitaţie duse cu 
el așchii de os spre inima lui, care fu prinsă în acea coroniță de 
spini. Căzu și muri înainte să apuce să plătească preţul durerii 
pe care-o pricinuise femeii, așa cum ar fi meritat. Căzu în spate, 
pe pat, lângă femeia încătușată. Ager ca un ţipar mort, alunecă 
încet de pe saltea și ajunse pe podea. Gura-i era deschisă ca 
într-un strigăt mut, cu ochii larg deschişi, dar orbi pe vecie. 

Date fiind circumstanțele, celălalt bărbat nu ar fi avut cum să 
audă împușcătura estompată de amortizor. Sandra ţipase 
îngrozită când cadavrul căzuse pe pat, dar strigătul ei ar fi putut 
fi interpretat drept nimic altceva decât o reacţie la o altă 
atrocitate comisă de neonazist. 

In timp ce Jane le făcea celor două femei semn să păstreze 
tăcerea și să stea nemișcate, ceva mare trecu prin noapte. 
Probabil că era un camion Peterbilt care tracta două remorci, 
evident, pe cea mai apropiată bandă, grăbindu-se și zguduind 
rulota mai puternic ca oricând. Cu coada ochiului, Jane văzu 
mișcare și se întoarse brusc spre sursa ei, ridicând pistolul, dar 
nu era decât ușa care se îndepărta de ea, sub influența 
vehiculului în mișcare. 


VP - 181 


Copiii erau probabil în dormitorul din spate, cu celălalt 
nemernic, după ușa închisă. Jane nu voia să intre după el și să le 
expună pe Holly și Lauren pericolului într-un schimb de focuri. 
Dar chiar dacă nu făcuse decât să le lege, fiecare secundă pe 
care ele o petreceau în compania lui era un afront de netolerat 
la adresa demnităţii lor, fiecare secundă era o clipă în plus de 
teroare care le rămânea dureros imprimată în minte. 

Jane întinse mâna spre ușă, care aproape că se închisese 
singură, dar înainte să ajungă la clanţă, celălalt răpitor îl strigă 
pe mort. 

— Hai, Litvinov, să punem haznaua asta în mișcare. 

Ușa care aproape că se închisese de curând fu deschisă și mai 
larg în timp ce omul vorbea, în timp ce Jane se întorcea brusc 
spre ea. Albiciosul, care parcă ieșise din Happy Days, apăru în 
prag, îl văzu pe Litvinov așteptând viermii, și se făcu nevăzut în 
aceeași clipă, chiar în timp ce Jane trase două gloanţe. 

Nu-l rănise, pentru că nu urla, dar nici nu-l omorâse, pentru că 
nu-l auzise căzând, așa că mergea după Holly și Lauren, poate 
pentru a se folosi de ele ca de niște paravane, poate pentru a le 
ucide pentru propria plăcere perversă. 

Intră pe ușă, lăsându-se în jos, cu capul înainte. El era în 
dreapta ei, cu spatele spre dormitorul mare, cu o armă în mână, 
probabil un Glock. Tinti primul glonţ prea sus, iar al doilea îi 
aruncă ei în faţă bucățele de placă aglomerată din cadrul ușii, 
aflată la doi centimetri și jumătate deasupra capului ei. Tipul 
rată de două ori, chiar și atât de-aproape, pentru că dădea 
înapoi prin ușa pe jumătate deschisă chiar în timp ce se chinuia 
să tragă. 

Jane nu putea trage din cauza fetelor, nu putea da înapoi din 
cauza fetelor, nu avea ce să facă, decât să se ducă după 
nenorocitul ăla bolnav la cap, traversând cu viteză holul îngust, 
ricoșând de pe peretele din baie și sărind cu forţă asupra lui. 
Acea abordare directă îi dădu bărbatului o stare de confuzie, așa 
că rată a treia împușcătură, dând înapoi tocmai până-n 
dormitor, în timp ce încerca să închidă ușa. Năvăli asupra lui cu 
toată forța, temporar asurzită de focurile de armă. Fanta de 
lumină dintre ușă și clanță se îngusta tot mai mult. El era cel 
mai puternic dintre ei doi, dar poate că era șocat de îndrăzneala 
ei. Ea lovi ușa cu umărul, văzând cu coada ochiului o 
străfulgerare pe ţeava pistolului în timp ce el mai trăgea un 


VP - 182 


cartuș. Nu era sigură dacă o nimerise sau nu. Auzise de tipi care 
nu știau dacă fuseseră nimeriţi timp de jumătate de minut sau 
mai mult, dacă erau plini de adrenalină și dacă rana nu era în 
mijlocul corpului. El era mai puternic decât ea, dar își pierdu 
echilibrul în momentul în care ea-l izbi de ușă. Fanta se lărgea, 
iar el dădea înapoi, ameţit, deși încă în picioare. 

In criza aceea, cauzată de el, probabil că el gândea astfel: 
poate c-ar fi putut s-o omoare, dar ea putea, cel puţin, să-l 
rănească, poate chiar să-l omoare, și fie că o omora, fie că nu, 
viitorul lui tocmai devenise sumbru, o gaură neagră care-l 
trăgea spre uitare cu forța ei gravitaţională brutală. Așadar, 
ceea ce conta cel mai mult în acel moment nu era ideea de-a 
scăpa cu viață ca să trăiască precum un fugar. Nu, ceea ce 
conta cel mai mult pentru el în acel moment era ceea ce conta 
cel mai mult pentru Regele Lear” în ultimul act - omoară, 
omoară, omoară, omoară și iar omoară. |Impleticindu-se înapoi, 
se întoarse cu spatele la Jane și cu faţa la fete. Indreptă arma 
spre fete, bărbierit și spilcuit ca un băiat bisericos, dar mai 
pregătit să le măcelărească pe ele decât să se apere pe el 
însuși. Jane îl împușcă de trei ori, iar dacă el trase un glonț, le 
rată pe fete. Când el căzu la pământ, cu siguranţă mort, Jane se 
apropie și-l mai împușcă totuși o dată, pentru că stăpânul lumii 
acesteia era stăpânul iadului, și se ţinea mereu de șmecherii. 

Auzul îi reveni. Auzi suspinele celor două surori, la care ar fi 
preferat să rămână surdă. Nu erau rănite, dar erau îngrozite. Și 
deși nu fuseseră atinse, inocența le fusese smulsă cu 
brutalitate, pentru că recunoscuseră Răul, nu așa cum era 
reprezentat de personajele negative de la Disney, ci așa cum 
era de fapt: necruţător și irațional, egoist mai presus de orice și 
convins de propria îndreptăţire și de frumuseţea haosului. 

Fetele nu fuseseră legate, ci imobilizate prin intimidare. 
Strigând către femei că surorile erau în siguranţă, Jane le 
conduse spre nișa pentru micul dejun, unde fetele luară loc, 
după cum le indică ea. 

După o ezitare, își scoase verigheta și o strecură într-un 
buzunar al blugilor. 


36 personaj al tragediei omonime a lui William Shakespeare din 1606, regele Lear este 
un rege britanic bătrân care, spre sfârșitul vieţii, începe să alunece pe o pantă 
descendentă spre tiranie. 


VP - 183 


Mâinile îi tremurau în timp ce căuta o foarfecă prin sertarele 
din bucătărie. Își dădu seama că transpira abundent abia când 
transpiraţia i se răci, ca un pârâiaș de gheaţă care-i curgea pe 
șira spinării. 

Când găsi ceea ce-i trebuia, se întoarse la mamă și la bunică. 
O eliberă pe cea dintâi și studie rana celei din urmă, care era 
minoră. 

Bunica îi mulțumea continuu lui Dumnezeu că totul se 
terminase. Dar nu se terminase. Mai erau multe de făcut, și 
repede. 


10. 


Sandra Termindale, mama lui Lauren și Holly, fiica Pamelei, 
voia să-i mulțumească salvatoarei lor, și nu știa cum, pentru că 
Jane Hawk nu era interesată de mulţumiri, ci numai de 
cooperare. 

Femeile și fetele erau în nișa pentru micul dejun. Sandra nu 
se putea opri din a-și atinge fetele, din a le mângâia părul. Nu se 
putea opri nici din plâns, dar nu era genul de plâns care-o 
zguduia și o storcea de vlagă; erau lacrimi de ușurare, o lungă 
descărcare lichidă de tensiune. 

— Nici măcar nu știm cum te cheamă, zise Sandra. 

— Nu, spuse Jane. Nu știți. 

— Cum te cheamă? 

— Alice Liddell, minţi Jane. 

Stând lângă chiuveta din bucătărie, scoase încărcătorul 
pistolului. Mai avea cinci gloanţe în el. Il înlocui cu unul de 
rezervă. 

Jane lăsă dormitoarele întunecate, cu excepţia luminii slabe a 
câte unei lămpi în fiecare. Stinse toate luminile din partea din 
faţă a vehiculului, cu excepţia unei aplice mici de deasupra 
nișei. Lumina amurgului de la ferestre lucea doar cât niște 
tăciuni ce stăteau să se stingă pe cerul zilei. 

— Nu vrem să fie întuneric, zise Pamela. 

— Ba vrem, spuse Jane. Vrem să atragem cât mai puţină 
atenţie se poate. 

— Se sperie copiii ăștia. Aprinde luminile. 


VP - 184 


Jane se adresă fetelor. 

— Nu păreți niște sensibiloase, moi ca bezelele. Păreţi dure ca 
niște băieţi. Vă descurcaţi voi. Așa-i? 

— Poate, zise Holly. 

— Bun. Perfect. Totul va fi bine. 

Către Sandra, spuse: 

— Am ceva de vorbit cu tine, doar între noi două. 

Sandra nu voia să-și lase fetele singure, dar o însoţi pe Jane 
prin zona de locuit acoperită de umbre, îndreptându-se spre 
partea din faţă a vehiculului, unde se așezară pe scaunele din 
cabină. Mai zgomotos în zona aceea, motorul la ralanti scotea 
un ciclu de trei note, ca un cântec de leagăn mecanic. 

Soarele stătea parcă în echilibru la orizont, în spatele lor, 
vizibil în oglinzile laterale ale rulotei, imens, roșu-sângeriu. In 
timp ce lumina slăbea spre vest, întunericul urca pe cerul 
dinspre est, punctat de raze de soare atât de îndepărtate, încât 
nu dădeau căldură. 

— Ascultaţi-mă, zise Jane, ăia doi care au plecat cu Cherokee- 
ul își așteaptă prietenii, aflaţi la vreo jumătate de oră în urma 
lor, cu tine și cu fete cu tot. Când n-o să apăreţi, ăștia o să vină 
să vadă de ce. 

Șocul îi opri lacrimile femeii. 

— Avem nevoie de poliţie. 

Jane își păstră răbdarea. 

— Sandy, eu numai de asta n-am nevoie. Dacă se oprește un 
poliţist să vadă de ce-aţi tras pe dreapta, ceea ce se poate 
întâmpla-n orice clipă, e la fel de rău pentru mine cum e dacă 
vin ăia doi cu jeepul. 

— Nu înțeleg. 

— Nu trebuie să înţelegi, Sandy. Dacă vrei cu adevărat să-mi 
mulțumești, atunci ajută-mă să-i scot pe-ăia doi de-aici imediat 
ce se întunecă. 

— Care ăia doi? 

— Tipii morți. 

— Să-i scoţi de-aici? Și unde să-i duci? 

— Peste marginea drumului, îi rostogolesc peste dig. 

— Dumnezeule mare. Nu, nu, nu, nu vreau să-i ating. 

— Sunt prea grei. Am nevoie de ajutor. 

— Sunt morți. 

— Cât se poate de morţi. Deci nu au ce să-ţi facă. 


VP-185 


— Ăsta e locul unei crime. Nu e locul unei crime? 

— Nu e, dacă nu știe nimeni că a avut loc o crimă aici. 

— Nu putem să ne prefacem că nu s-a întâmplat nimic. Poliţia 
trebuie să știe. 

Jane puse cu blândeţe mâna pe umărul Sandrei. 

— Tu ești conștientă de ce o să se întâmple cu copiii tăi dacă 
se deschide o anchetă? 

— Holly și Lauren? Ele n-au făcut nimic. 

— Una la mână, polițiștii vor vrea să le facă analize, să vadă 
dac-au fost violate. 

— Dar n-au fost violate. 

— Tot ce le spui polițiștilor va fi pus la îndoială. În zilele 
noastre, nimeni nu e crezut pe cuvânt când spune că s-a 
întâmplat ceva, fără să caute un alt mod în care s-ar fi putut 
întâmpla. 

— Dar nu e corect. 

— Așa e situaţia. Va face valuri. Toată lumea va vorbi despre 
ce s-a întâmplat aici. S-a întâmplat cumva, s-a întâmplat altfel. 
O să se speculeze dacă Lauren și Holly au fost molestate, 
speculaţii și iar speculaţii. Vor trebui să trăiască cu asta. Băieţii 
de la școală le vor chinui în legătură cu povestea asta. Și nu 
numai băieţii. 

Obrajii cerniţi ai Sandrei prinseră o culoare rozalie, care putea 
arăta fie că lumina pălea, fie că ea era îngrozită. 

— Copiii pot fi cruzi. 

— Eşti văduvă, Sandy? 

— Văduvă? Nu. Sunt divorțată. 

— Ai luptat pentru custodia copiilor? 

Expresia femeii răspundea la întrebare. 

— Dacă lupta pentru custodie a fost urâtă, o să fie și mai 
nasoală a doua oară. Nu le-ai pus în pericol pe fete pentru că le- 
ai luat cu tine în călătoria asta, Sandy, dar fostul tău soţ o să 
susţină că ai făcut-o. Și o să fie oameni care-o să fie de acord cu 
el, Sandy, poate nu judecătorul, dar vor fi destui judecători 
autointitulaţi care-o să-ţi spună ce părere au. 

Mușcându-și buza inferioară, Sandra privi spre pământul 
acoperit de întuneric, spre farurile mașinilor din trafic care se 
îndreptau spre vest, spre capătul îndepărtat al autostrăzii. 

— Dacă-i găsește poliţia și crede că i-am omorât eu? 


VP - 186 


— N-o să creadă nimeni că Sandy Termindale a omorât pe 
cineva. 

— Nici măcar armă n-am. 

— Asta e teritoriu sălbatic. E mult până la dig. N-o să-i 
găsească nimeni săptămâni întregi. O să ajungă coioții la ei. 

Pe Sandra o trecură fiorii. 

— Vrem să-i ajungă coioţii, Sandy. Dacă polițiștii n-au probe 
ADN de la arestările anterioare, o să rămână atât de puţin din ei 
încât n-o să poată fi identificaţi. Și n-o să facă nimeni legătura 
între tine și ei. 

Până în acel moment, viaţa Sandrei n-o pregătise pentru 
confruntarea cu violenţa sau cu minimizarea consecinţelor ei. 
Nu părea în stare s-o privească pe Jane. 

— Și sângele? 

— Curăţaţi-l. Tu și mama ta. Haide, Sandy. Aproape că-i 
destul de întuneric încât să faci treaba asta. 

Ea se strâmbă. 

— Și ceilalţi doi? Dacă vin să ne caute după ce pornim din nou 
la drum. 

— Când o să se întoarcă aici și n-o să vă găsească, o să știe 
că ceva nu e în regulă. N-o să umble după belele. 

— Și dacă o s-o facă? 

— Unde voiai să oprești în seara asta? 

— E un teren de camping pentru rulote în Gallup. Avem 
rezervare. 

— Asta-i la aproape trei sute douăzeci de kilometri de-aici. Nu 
o să caute ăia așa departe. Dar hai să-ţi zic ceva... eu mă duc 
încolo. Merg eu în urma ta, mă asigur c-ajungi în siguranţă în 
Gallup înainte să te las. 

— N-o să mă mai simt niciodată în siguranţă, nicăieri. 

— Până la un anumit punct, ăsta e un lucru bun. 

În sfârșit, privirea femeii o întâlni pe a lui Jane. 

— Poate că te cheamă Alice Liddell. Dar cine ești? Ce ești? Ce 
să le spun fetelor mele? 

— Zi-le că-s nepoata Călăreţului Singuratic”. Zi-le că sunt un 
înger păzitor. Te gândești tu la ceva. 


97 personaj creat în 1933, Călărețul Singuratic, alături de amerindianul Tonto, a 
devenit unul dintre personajele emblematice ale culturii pop americane, fiind 
protagonistul unui serial tv de mare succes și a numeroase cărţi, reviste de benzi 
desenate, spectacole de teatru radiofonic. 


VP - 187 


— Înger păzitor cu pistol? 

Jane zâmbi. 

— Arhanghelul Mihail are mereu o sabie. Și alţii la fel. Poate 
că până și îngerii trebuie să ţină pasul cu vremurile. 

Când Sandra își feri privirea, Jane întinse mâna, o prinse ușor 
de bărbie și îi aduse din nou privirea la același nivel cu a ei. 

— Fetele tale au fost transformate în victime, Sandy. Pune 
capăt aici poveștii ăsteia. Nu le transforma în niște victime 
pentru tot restul vieții lor. Ajută-le să fie curajoase. 

Acel îndemn ar fi umplut ochii Sandrei de lacrimi dacă ar fi 
venit cu câteva minute înainte. Nu și în momentul acela. 
Ajunsese să accepte un lucru cumplit, dar esenţial, și nu avea să 
mai fie niciodată aceeași persoană. 

— Hai să trecem la treabă. 


11. 


Ușa din spate din partea dreaptă a rulotei se deschise spre 
exterior, ascunzându-le de farurile mașinilor din traficul care 
venea dinspre est, apropiindu-se pe linia continuă lungă. 

Ras în cap, cu un cercel cu diamant într-o ureche, cu inima 
oprită și prinsă ca într-o colivie din oase sfărâmate, rămas fără 
buletin, Egon Uri Litvinov se opunea, parcă, mort fiind, aruncării 
cadavrului său.  Nouăzeci de kilograme de  ticăloșie 
încăpăţânată, care părea uneori aproape vie, de parcă spiritul 
lui, ieșit din trup, dar rămas în apropiere, s-ar fi luptat să intre 
înapoi în trup, fără să reușească. 

În momentul în care-l scoaseră din rulotă și-l ţinură între ele, 
pe jumătate ridicat, Jane aruncă o privire după ușa deschisă 
care le-ascundea de farurile mașinilor care veneau din trafic și 
așteptă să se creeze un gol. Cu excepţia unei ultime gene 
purpurii de lumină care cădea asupra vârfului dealului 
îndepărtat, cerul era negru și înstelat, iar luna joasă reflecta 
fantomatic lumina soarelui. Un camion mare, de cursă lungă, 
trecu zgomotos și în viteză pe-acolo. În urma lui nu era nimic. 
Povara lor fu pe jumătate cărată, pe jumătate târâtă spre 
parapetul din apropiere. Capacul lui de metal curbat părea făcut 
întocmai pentru scopul lor. Ele îl puseră de-a curmezișul peste 


VP - 188 


el, de parc-ar fi fost un beţivan care vomita acolo, îl apucară de 
picioare și-l dădură de-a berbeleacul, astfel încât să aterizeze pe 
spate, pe panta de dedesubt. Fu rostogolit pe-o parte de 
mișcarea pietrișului care acoperea panta abruptă. Pietrișul 
începu să alunece, împingându-l în jos. Greutatea lui fiind mai 
mare decât a pietricelelor care-l duceau, avântul lui crescu, în 
timp ce se rostogolea. Dând zdravăn din mâini și din picioare, 
dispăru în bezna de jos. Il auziră coborând continuu până când 
dădu de niște tufe sălbatice și se rostogoli printre ele. Apoi, se 
opri. 

Cu faţa cândva bărbierită ca a unui băiat de altar, încă 
proaspăt aranjată, în blugi negri spălăciţi și cu cizme de cowboy, 
Lucius Kramer Bell cântărea cu vreo optsprezece kilograme mai 
puţin decât Litvinov, și-și accepta moartea cu mai multă 
deschidere decât o făcuse asociatul lui. Cu ocazia unei alte 
pauze în trafic, îl aduseră pe Bell la parapet cu mai multă 
ușurință și îi dădură drumul peste el. Printr-un noroc dat de 
legile fizicii sau de performanța mușchilor și scheletului unei 
fiinţe umane după moarte, Bell se rostogoli în șezut pe pietrișul 
care aluneca, de parcă acesta ar fi fost zăpadă, iar el era la 
săniuș, repetând un moment de fericire din copilăria lui, inspirat 
de o ultimă amintire plăpândă care i se declanșa în creierul ce i 
se răcea. Cobori în întuneric cu o iuțeală macabră și i se alătură 
lui Litvinov în tufa ce se zbătea. 

Jane își scosese paltonul sport ca să evite să și-l murdărească, 
dar se murdărise de sânge pe mâini. Așteptă în pragul ușii 
deschise a băii, în timp ce Sandra, care părea atât de sumbră, 
că parcă executase doi oameni, în loc să ajute la eliminarea 
cadavrelor lor, se spălă în repetate rânduri pe mâini și se clăti 
cu apă atât de fierbinte încât o ustura, până când în apă nu se 
mai văzu nici cea mai pală urmă rozalie de sânge. 

Fetele erau în nișa pentru micul dejun, cu bunica lor, ascunse 
după colț. Mai târziu, aveau să-și petreacă noaptea dormind pe 
podeaua dormitorului, dacă avea să le prindă somnul. 

Când Sandra se dădu la o parte și apucă un prosop de pe 
suport, lui Jane îi veni rândul la chiuvetă. Se frecă puternic, 
înlăturând ultimele urme ale lui Litvinov și Bell. Se șterse pe 
mâini cu același prosop, iar Sandra i-l luă și-l atârnă pe suport. 

Pe durata acelor spălături, nimeni nu scoase un cuvânt. Nici în 
acel moment, când Sandra o cuprinse brusc cu braţele pe Jane 


VP - 189 


și o ţinu strâns lipită de ea, nu spuse nimeni nimic. Jane îi 
întoarse îmbrăţișarea, iar cele două rămaseră împreună într-o 
liniște aprigă. Mama lui Lauren și Holly nu-și putea pune 
sentimentele în cuvinte, mama lui Travis nu avea nevoie să 
audă cuvinte. Înţelegea prea bine faptul că acea femeie aflase 
fără tragere de inimă adevărul de care cei mai mulţi oameni își 
petreceau viaţa încercând să fugă și să-l nege. Odată aflat, 
adevărul nu mai putea fi ignorat, nici uitat, ci rămânea mereu în 
inimă, ca un întuneric pe care tot restul anilor din viaţă erau 
petrecuți căutând să-l elimine cu orice sursă de lumină. 


12. 


Dincolo de șosea, de lumina farurilor și de puhoiul nesfârșit de 
oameni neliniștiţi, în bezna adâncă a acelui ţinut străvechi, 
Meteor Crater?! stătea ca o mărturie tăcută, la fel de adânc pe 
cât era de înalt un bloc cu cincizeci de etaje, cu o lăţime de o 
mie două sute nouăsprezece metri, mai vechi chiar și decât 
așezările indienilor Anasazi? care zăcuseră în ruine, tăcute, în 
aceeași beznă, chiar înainte ca europenii să calce acele ţinuturi. 
La fel cum orice masă în picaj, fie ea asteroid sau ce-o fi fost, 
putea face stânca praf prin impactul cu ea, vremurile, violenţa și 
canibalismul făcuseră cu indienii Anasazi când satele lor se 
întorseseră unul împotriva celuilalt. Având de gând să ucidă pe 
cineva, Jane Hawk urmă rulota familiei Termindale până în 
Winslow, apoi în Holbrook, dincolo de Painted Desert:% și de 
Petrified Forest!%!, tocmai până în Gallup, New Mexico, unde le 
văzu pe femei intrând în parcarea pentru rulote și-și luă rămas- 
bun de la ele. 

Nocturnele și preludiile lui Chopin, interpretate de diverși 
pianiști, o acompaniau prin noaptea însingurată, plină de stânci 
roșiatice, peste Diviziunea Continentală!%?. Niciunul dintre acei 
pianiști nu era faimosul ei tată care, cu toate fărădelegile lui, nu 


38 Crater produs de impactul unui meteorit cu Pământul, în apropiere de orașul 
Flagstaff, Arizona. 

%9 Trib amerindian răspândit mai ales în sud-estul statului Utah, în nord-estul Arizonei, 
în nord-vestul statului Mexic și în sud-vestul statului Colorado. 

1% Zonă deșertică din California. 

101 Parc naţional aflat în sud-estul Californiei. 


VP - 190 


doar că scăpase cu viaţă, ci scăpase și de orice suspiciune. 
Faimosul ei tată, care era în continuare în turneu, cu femeia 
pentru care-o omorâse pe mama lui Jane pe vremea când Jane 
avea opt ani ţinându-i companie. Era un muzician de geniu, dar 
nu era în stare să cânte orice cu la fel de multă pricepere. Il 
evita pe Chopin. 

Toată numai dureri de mușchi și încheieturi înțepenite, ajunse 
în Albuquerque la 11:20 noaptea, la aproape șaisprezece ore 
după ce-l privise pe Travis îndepărtându-se călare pe ponei. 
Găsi un motel care-ar fi putut primi două stele de la un critic 
generos, plăti cu bani-gheaţă, semnă în cartea de oaspeţi cu 
numele de pe permisul cu o fotografie cu ea purtând părul lung 
și arămiu și având ochii verzi, și nu ceru să fie trezită dimineaţă. 

Avea cu ea o sticlă de votcă de cinci sute de mililitri pe 
jumătate goală, și cumpără o Cola de la automat. După un duș, 
se așeză în pat cu băutura și întoarse iar și iar în mână două 
obiecte: primul era medalionul pe care îl găsise băiatul ei și i-l 
dăduse să-l poarte ca să aibă noroc, iar a doua era verigheta pe 
care camionagiul, Foster Oswald, o avertizase să n-o mai poarte. 

Verigheta lată de aur nu era simplă, ci gravată, așa cum își 
dorise Nick, cu cuvintele alese de el înșiruite pe două rânduri și 
înnegrite cu email încrustat: „Ești începutul/ și sfârșitul meu”. 

Nick crezuse că aveau să se bucure de o viaţă lungă 
împreună, urmată de o viaţă de apoi. După doar șase ani, avea 
să se prăpădească, selectat fiind pentru exterminare de către 
un program de calculator. 

Cândva în secolul al XI-lea, conducătorii indienilor Anasazi 
căutaseră să-și ducă mai departe puterea întorcând un grup 
împotriva celuilalt, identificând proscrișii sociali pentru a-i 
executa, și canibalizându-i. Domnia terorii devenise atât de 
îngrozitoare, de atât de mult timp, încât familiile-și construiau 
locuinţe chiar și la o înălțime de două sute de metri deasupra 
canioanelor, locuinţe care puteau fi apărate, și la care se 
ajungea cu mari riscuri. 

Ce se schimbase în ultima mie de ani? Teroarea 
contemporană putea fi transmisă cu o eficiență mai mare decât 
era posibil în acele vremuri, ţintele fiind alese prin aplicarea 
analizei metadatelor. Armele cu care elitele nebune după putere 


102 Principala diviziune hidrologică a Americilor, în mare parte muntoasă, care se 
întinde între Strâmtoarea Bering și Strâmtoarea Magellan. 


VP-191 


puteau alege să-și impună forța erau mult mai eficiente decât 
cuţitele și bâtele din vechime. Și la un mileniu după Anasazi, 
nimeni nu putea scăpa doar construind o casă într-o parte a 
unei stânci. 

Jane își mai pregăti o băutură. 

Mai târziu, când era pe cale să adoarmă, își puse verigheta pe 
deget. Deși nu îndrăznea s-o poarte în public, încă o putea purta 
în privat. lar dacă nu-l putea avea alături pe Nick în lumea aceea 
plină de corupţie și cataclisme, ar fi fost bine să existe viaţă 
veșnică. Ar fi fost foarte bine. 


13. 


Luni dimineaţa, șeriful Luther Tillman avea să ia un zbor de 
două ore fără oprire dinspre Minneapolis spre Louisville și să 
conducă o mașină închiriată până în Iron Furnace, unde probabil 
că i se întâmplase ceva de impact Corei Gundersun, ceva care s- 
o fi determinat să comită acel act de nebunie înflăcărată, deși el 
nu-și putea închipui despre ce ar fi putut fi vorba. 

În acel moment, după masa de prânz de duminică, stătea la 
calculator, în biroul de acasă, și încerca să afle mai multe 
despre conferinţa la care fusese invitată Cora, cu toate 
cheltuielile plătite. Hazel Syvertsen își amintise că sponsorul era 
Seedling Foundation, dar se părea că era vorba despre Seedling 
Fund, o organizaţie caritabilă cu o avere considerabilă, fondată 
și finanțată de un antreprenor bogat, domnul T. Quinn Eubanks, 
din Traverse City, Michigan. 

Căutarea pe Google a lui Eubanks aduse o grămadă de 
rezultate - și descoperirea faptului că se sinucisese în 
octombrie, cu un an înainte, la două luni după conferința de la 
lron Furnace Lake Resort. Plecase din casa lui din Grand 
Traverse Bay!%, se dusese în Old Mission Peninsula!%, parcase 
în apropierea unei livezi de cireși - cea mai mare concentraţie 
de asemenea copaci din America de Nord -, se așezase pe un 
taburet pe care-l adusese cu el, legase o funie scurtă de o cracă 


103 Golf din lacul Michigan. 
104 Zonă viticolă din Michigan, renumită pentru vinul de calitate pe care îl produce. 


VP - 192 


rezistentă, făcuse un ștreang, și-l strânsese în jurul gâtului și 
doborâse el însuși scaunul de sub el cu o lovitură de picior. 

Soţia și asociaţii lui de afaceri fuseseră șocați și confuzi la 
auzul veștii sinuciderii sale. Nu fusese niciodată bolnav, nu 
suferise nici măcar o zi de depresie și avea toate motivele să 
trăiască. Fiind membru în consiliul director al Seedling Fund, 
David James Michael ţinuse un elogiu emoţionant la slujba de 
înmormântare, în care anunţase că avea să contribuie cu zece 
milioane de dolari la fond, în onoarea lui T. Quinn. 

Prin Fondul Seedling, Eubanks fusese principalul sponsor al 
conferinței pe tema tehnicilor de predare pentru copiii cu nevoi 
speciale. Potrivit site-ului fondului, fusese și el la Iron Furnace 
Lake Resort în toate cele patru zile. 

Devenind atent la tipare neobișnuite din pricina anilor de 
muncă în poliţie, lui Luther i se părea important faptul că doi 
participanţi se sinuciseseră într-o perioadă de cinci luni. Se 
întreba dacă ar fi putut exista o a treia sinucidere sau o moarte 
violentă, sau una accidentală, în circumstanţe suspecte, printre 
cei care participaseră la eveniment. 

Site-ul nu punea la dispoziţie o listă cu persoanele invitate, și 
oferea doar explicaţii succinte cu privire la scopul conferinței. 
Ciudat. De obicei, o organizație caritabilă care avea o misiune își 
promova obiectivele și activităţile, cu fiecare ocazie, ca pe ceva 
cu care să se mândrească, și pentru a-și putea duce mai 
departe obiectivele. Într-adevăr, celelalte proiecte ale fondului 
erau descrise în mult mai multe detalii. 

Hazel Syvertsen își adusese aminte că toţi cei care fuseseră 
invitaţi la lron Furnace Lake Resort primiseră premii pentru 
profesorul anului din partea orașelor sau statelor lor, nu 
neapărat în același an, ci la un moment dat în trecut. În toată 
țara, de-a lungul câtorva decenii, numărul celor care să fi primit 
acel premiu trebuia să fie destul de mare. Dar când Luther căută 
vreo legătură între cuvintele „profesorul anului” și „Iron Furnace 
Lake”, nu găsi niciuna. 

Inițial, se gândi că Hazel își amintise ceva greșit. Dar, două 
ore mai târziu, după ce folosise toate înșiruirile de cuvinte la 
care se putuse gândi în căutări, nu reușise să găsească niciun 
alt nume al unui participant la conferinţă în afară de T. Quinn 
Eubanks. Nu reuși să găsească nici măcar numele Corei. Era de 
parcă evenimentul nici n-ar fi avut vreodată loc. Sau de parcă ar 


VP - 193 


fi avut loc... dar s-ar fi întâmplat ceva în decursul acelor patru 
zile care să-i fi tulburat și rușinat atât de tare pe oamenii de la 
Seedling Fund, încât să-și dorească să reducă la minimum orice 
referire la întreaga situaţie. 

După ce găsi numele principalului administrator al fondului - 
Lisa Toska - și numărul ei de telefon, primul lui gând fu acela 
de-a o suna, dimineață, înainte să prindă zborul de după-amiază 
devreme spre Louisville. 

Dar în seara aceea, după cină, ieși să se așeze pe treptele de 
la verandă, fără palton în aerul rece, și privi spre cer, „ascultând 
stelele”, cum îi plăcea Rebeccăi să zică. Uneori, precum făcea și 
în momentul acela, stătea acolo când îl tulbura ceva care nu 
avea legătură cu vreun caz, dar îi tulbura subconștientul. Între 
timp, probabil că-i vorbiră stelele, pentru că-și dădu seama că 
nu trebuia s-o sune pe Lisa Toska, pentru a nu afla Booth 
Hendrickson că o făcuse. Avocatul Departamentului de Justiţie îi 
dăduse o declaraţie - plină de platitudini și dulcegării - ca s-o 
citească în faţa camerelor de la jurnalele de știri, de parcă 
incidentul de la hotelul Voblen ar fi fost o piesă de teatru a unei 
școli, iar Luther un copil care trebuia să-și înveţe puţinele replici 
înainte să-și facă părinţii mândri cu rolul lui fugitiv, de parcă 
temerile oamenilor în legătură cu un alt măcel puteau fi 
stăpânite printr-un mesaj potrivit, prin cuvinte liniștitoare, fără 
sens, într-un limbaj simplist. 

Dar niciun clișeu nu se potrivea cu situaţia de această dată. 
Oroarea nu fusese comisă de un trăgător singuratic, nici nu 
fusese un act de violență comis la locul de muncă, și nicio 
răzbunare pentru un act de nedreptate socială, pe care se 
aștepta ca toată lumea să-l înţeleagă, dacă nu chiar să-l aprobe. 

Pentru a linişti publicul, Hendrickson și toţi oamenii cu 
influenţă politică erau nevoiţi să fie mai creativi decât de obicei. 
Când terminau cu Cora, aveau s-o reinventeze drept o străină 
ciudată, care locuia de una singură, capabilă să pozeze într-o 
profesoară grijulie. Trebuia s-o prezinte ca pe cineva care 
colecţiona obiecte care aveau legătură cu Hitler, se mutila cu 
ace și cuțite, își bea propria urină drept panaceu universal și 
probabil molesta copiii cu nevoi speciale pe care-i avea în grijă. 
Nu era decât o altă ţăcănită. Nu era nimic de văzut acolo. Toată 
lumea trebuia să meargă mai departe. 


VP - 194 


Acela era motivul pentru care incendiaseră casa Corei: pentru 
a șterge urmele adevăratei ei vieţi private, pentru a o 
transforma într-o pânză albă pe care puteau picta orice voiau. 

Adevărul despre alunecarea înspre nebunie a Corei și despre 
incendiu era mușamalizat; prin urmare, probabil că era un 
adevăr incomod, dar și distrugător, cât se poate de distrugător, 
într-atât încât dacă era făcut public, avea să cauzeze prăbușirea 
lui Booth Hendrickson și a tuturor celor pentru care acesta lucra. 

În acel moment, Luther înţelegea perfect de ce nu o putea 
suna pe Lisa Toska la Seedling Fund. Işi dădu seama că trebuia 
să meargă în Iron Furnace în privat, cu discreţie. Așadar, încetă 
să mai privească stelele, căzut în contemplaţie. În schimb, 
începu să caute constelații, pentru a se linişti cu gândul că 
nemărginirea de deasupra lui rămânea la fel de ordonată 
precum fusese întotdeauna, indiferent câtă dezordine era jos. 

Poate că îl copleșiseră grija și oboseala, pentru că nu le găsea 
pe Cassiopeia, Pegas, Leul Mic, Lynx sau Hercule, de parcă 
universul însuși și-ar fi schimbat alcătuirea din noaptea care 
trecuse și ar fi făcut ca grupurile de stele să nu mai ducă cu 
gândul la nicio formă și la niciun simbol. Răceala acelui cer nou 
și ciudat trimitea un fior mai adânc prin noapte, și cu toate că el 
își spunea că nereușita lui de a discerne străvechile simboluri 
era, într-adevăr, o urmare a îngrijorării și a oboselii, intră 
tremurând în casă, unde lucrurile erau așa cum fuseseră 
dintotdeauna, iar familiaritatea lor îl consola. 


14. 


Duminică dimineaţa, la ora șapte, pe drum, mâncând 
sandvișuri cu ouă, luate la pachet de la un restaurant, plecând 
din Albuquerque fără să respecte regulile legate de viteză, Jane 
îl alese pe Antoine Domino - nemuritorul Fats - să-i ţină 
companie. Fats făcea pianul ăla să sune beton. Tatăl ei ar fi 
strâmbat din nas. Spre Amarillo, fără muzică, apoi spre 
Oklahoma, aproape nouă sute de kilometri în opt ore. 

Mai înaintă trei ore, una printr-o furtună cu stropi grei și albi 
de ploaie, ca niște șiraguri de perle. Fulgerele erau ca niște 
perdele de foc pe un cer nevăzut, iar copacii se plecau în bătaia 


VP-195 


vântului. Cumva, muzica potrivită erau Variațiunile Corelli 
interpretate de Rachmaninoff. 

Se opri duminică seara, la 6:05, în Fort Smith, Arkansas, cu 
gândul de a se trezi înainte de răsărit, respectând limita de 
viteză în zona mai dens populată - și cu mai multă poliţie - din 
față, ca să ajungă în Bowling Green, Kentucky, în douăsprezece 
ore. Astfel, avea să ajungă la două ore de Iron Furnace marți. 

O altă cină luată la pachet într-o cameră de hotel. 

Stătea în pat cu o cola amestecată cu votcă. 

În lumina slabă a lămpii, fiecare piesă de mobilier și fiecare 
replică ieftină după un tablou de pe pereţi păreau a fi identice 
cu cele din camera din motelul în care stătuse în Albuquerque, 
identice și cu cele din celelalte camere în care îndurase singură 
alte nopţi, sub nume care nu erau ale ei. Cu cât călătorea mai 
departe, cu atât avea impresia că se îndrepta spre nicăieri, de 
parcă drumurile și peisajele care se schimbau erau iluzii, iar 
întâlnirile violente erau doar episoade dintr-un serial dramatic 
desfășurat în realitatea virtuală, în care rămăsese prinsă. 

Stinse lumina și rămase pe întuneric, sprijinită de perne. 
Pianistă apreciată, renunţase la o carieră de interpretă, dar 
muzica îi răsuna uneori în minte la fel de clar ca la radio. În acel 
moment, auzea The Sound of Silence, de la Simon and 
Garfunkel, și cânta încet: „Hello, darkness, my old friend”. Dar 
nu întunericul îi readusese cântecul în memorie. Îi venise în 
minte pentru că atât versurile, cât și linia melodică vorbeau de o 
lume pe care-o recunoștea în jurul ei - o lume a alienării, a 
oprimării, o lume apocaliptică. 

Dormi, și mai târziu se trezi într-o stare în care-și permitea să 
se afle numai în somn. Nu știa dacă visase c-o găsise pe mama 
ei sau că-l găsise pe Nick mort, părând să se fi sinucis. Poate că- 
i găsise pe amândoi, așa cum îi mai găsise și înainte. Nu-și 
amintea decât că visase sânge și chin. În somn, își dădea voie 
să plângă, iar faţa-i era plină de lacrimi. Dar când era trează, 
lacrimile erau un semn de slăbiciune, o invitație pentru ticăloșii 
care se hrăneau cu ele, așa că se întorcea pe o parte, își 
strângea picioarele în poziţie fetală și revenea în lumea viselor, 
unde era în siguranţă când căuta ușurarea pe care i-o ofereau 
lacrimile. 


VP - 196 


15. 


Ca om al legii, Luther Tillman simţea aversiune faţă de genul 
de speculaţii care duceau la apariţia sentimentalismului și a 
senzaţionalismului, care luau un caz obișnuit, cu câteva aspecte 
bizare, și-l umflau transformându-l într-o melodramă sinistră în 
care erau implicate conspirații urzite de ticăloși care atingeau 
proporţii mitice și care trăgeau sforile din umbră. Totuși, în acele 
condiții poate că nu era nevoie de-o picătură care să umple 
paharul acelei aversiuni. Poate că era nevoie doar de-un vârf de 
picătură, care venea sub forma nereușitei lui de-a mai găsi 
constelaţiile pe care le cunoștea de multă vreme pe cer, dar cert 
era faptul că exista ceva care-l făcuse pe Luther Tillman să se 
piardă cu firea după cina de duminică. 

Pentru că luni nu ar fi avut timp să cumpere telefoane mobile 
de rezervă, comise un act de manipulare a probelor de care n-ar 
fi fost în stare cu o zi înainte. Merse cu mașina până la sediu, 
intră singur în camera de probe și luă două telefoane de unică 
folosinţă dintr-un sac cu douăsprezece telefoane neactivate, 
confiscate la flagrantul din timpul unei operațiuni cu 
metamfetamină, care încă nu ajunsese în instanţă. Ca probă, 
zece telefoane erau la fel de bune ca douăsprezece, nu? Avea să 
existe o discrepanţă în dosarele cu probe, într-adevăr, dar de 
multe ori așa ceva avea loc fără să-și dea nimeni seama. 

Înapoi acasă, dădu telefoanele necesare pentru a activa 
ambele aparate și-i oferi unul Rebeccăi. 

— Cât sunt în Kentucky, pe-ăsta îl ţii la încărcat și pornit. Dacă 
am nevoie să te sun, nu vreau să folosesc nici iPhone-ul tău, nici 
pe-al meu, și nici telefonul fix de-acasă. 

Făcând o grimasă, Rebecca întrebă: 

— Nu cumva lași tu treaba asta cu Cora să te sperie un pic 
cam prea tare? 

— Nu, spuse el. Nu o las. 


VP - 197 


16. 


Norii flancau luna. Lacul se întindea de la un țărm la altul, 
negru, iar liniștea apăsa apele. Până și insectele care se auzeau 
imediat după căderea întunericului tăcuseră după miezul nopţii. 

La lumina zilei, nicio evadare nu putea reuși. Harley încercase 
de câteva ori. 

Noaptea nu se putea umbla prin pădurea întunecată, iar 
lanterna atrăgea pe oricine și orice așa cum lumina de pe o 
verandă atrăgea nenumărate molii. Ținuturile împădurite erau 
întortocheate ca un labirint, ca o țesătură de stejari albi, arţari 
de zahăr, nuci negri și sângerii, dar pentru ei, pentru impostori, 
nu era un labirint. Ei cutreierau sălbăticia de parcă ar fi plantat 
chiar ei fiecare copac după un plan pe care-l memoraseră. 

Harley Higgins, care cu doar câteva ore înainte își sărbătorise 
cea de-a paisprezecea aniversare, se furișa pe mal, evitând 
nisipul în care avea să lase urme clare de pași. 

Traversă domeniul Iron Furnace Lake Resort și-și croi drum 
spre micul port. Pe durata zilei, staţiunea închiria bărcuțe cu 
motor Duffy, bărci cu vâsle și biciclete de pe ponton, pe care 
turiștii puteau pedala pe ţărmul care oferea o priveliște 
spectaculoasă. 

Lacul putea fi traversat cel mai repede cu o barcă Duffy. Erau 
dotate cu motoare electrice, deci zgomotul nu-i putea trimite pe 
impostori pe urmele lui. Dar pentru o asemenea barcă îi 
trebuiau chei, care erau în biroul încuiat al portului. 

Bărcile cu vâsle erau legate pe rampele lor, cu câte-o pereche 
de vâsle în fiecare. El se așeză pe doc, își trecu picioarele peste 
copastia unei bărci, o sprijini de piloni și se lăsă în ea cu o 
discreție care-l încântă, deși barca se lovi apoi de pilaștri cu un 
pocnet sec care ar fi putut atrage atenţia dacă ar fi fost cineva 
pe-aproape ca să-l audă. 

Stând în genunchi la traversă, se folosi de o vâslă ca să se 
îndepărteze de capătul rampei, iar barca alunecă în larg, fără alt 
sunet decât pleoscăitul și bolborositul lacului care se despărțea 
în jurul ei. 

Harley stătea în mijlocul bărcii, cu faţa spre provă, și folosea o 
vâslă de parc-ar fi vâslit pe o gondolă, împingând în fundul 


VP - 198 


lacului, îndepărtând încet barca de docuri și îndreptând-o spre 
nord, spre țărmul îndepărtat. 

Când apa deveni prea adâncă pentru ca el să poată vâsli cu o 
singură paletă, fu nevoit să se întoarcă spre pupa bărcii, să riște 
să bage vâslele în furcheţi și să vâăslească în maniera 
tradiţională. Furcheţii erau bine unși, dar tot scârțâiau ușor în 
timp ce se întorceau, iar el lăsă barca să alunece cât de departe 
putea după fiecare lovitură de vâslă, ca să evite să facă prea 
mult zgomot în apropierea țărmului. 

Nu se temea de lac. Nu trăia nicio creatură periculoasă în el. 
Dar chiar și dac-ar fi fost rechini și aligatori, el tot ar fi înotat cât 
era lacul de mare ca să scape, dacă n-ar fi avut barcă. 

Săptămâni la rând, se comportase cât putea de bine, de parcă 
s-ar fi resemnat în sfârșit în legătură cu viaţa pe care-o trăia. 
Încetase să se mai certe cu adulţii, nu mai încercase să 
organizeze o revoltă printre copii. Ba chiar se prefăcuse că se 
bucura de ziua lui de naștere, de tort și înghețată, de parcă 
petrecerea fără cadouri n-ar fi fost doar o șaradă. 

Nu se mai plânsese de faptul că era tratat ca un prizonier. 
Desigur, nu-i spuneau „închisoare”. li spuneau „școală”, deși 
nimeni nu-l învăţa nimic și nu se-aștepta să învețe nimic. Nu 
erau nici cursuri, nici manuale, nici lecţii. El și ceilalţi șapte copii 
aveau voie să se uite la televizor, să joace jocuri video și să facă 
orice voiau ca să se amuze și să le treacă timpul. Cu toate 
acestea, nu aveau voie să interacţioneze cu nimeni care nu era 
cetățean al orașului. 

Impostorii se prefăceau că erau normale lucrurile pe care li le 
făceau lui și celorlalţi copii, că așa se procedase generaţii la 
rând. Chiar păreau să creadă ce spuneau, deși totul nu era 
decât o vrăjeală colosală. Prizonieratul începuse cu zece luni 
înainte, la începutul lui mai, la doar două luni după a 
treisprezecea aniversare a lui Harley. Oare chiar credeau că nu- 
și aducea aminte cum era viața lui pe-atunci, că era liber să 
meargă cu bicicleta în oraș, că fusese trimis șaptesprezece 
kilometri cu autobuzul la o școală adevărată din sediul 
comitatului? 

Lumina slabă care se vedea în peisajul staţiunii păli ușor spre 
sud. Când el privi spre stânga, spre est, luminile orașului, așa 
cum erau la ora aceea, sclipeau slab la șase kilometri și 
jumătate distanţă. Tărmul de vest era la o distanţă mai mare, și 


VP - 199 


deși erau multe case pe suprafaţa lui arcuită, în toate era 
întuneric. 

Cea mai mare parte a țărmului nordic, spre care vâslea, 
rămăsese în starea lui naturală. Avea de gând să lase barca 
acolo și să-și croiască drum de-a lungul lizierei, spre o poiană 
care-avea să-i ofere o cale ușoară spre Lakeview Road. 
Lakeview Road avea să-l conducă la autostrada comitatului. 
Poate de-acolo putea să oprească vreun camionagiu și să-l 
convingă să-l ducă la șeriful comitatului sau chiar la poliția 
statală. 

Camionagiii erau oameni de treabă. Munceau din greu și erau 
de încredere. Așa-i spusese Virgil Higgins, unchiul lui Harley, 
mereu, înainte să înceteze să mai fie unchiul Virgil și să fie 
înlocuit de un impostor. În momentul acela, nimeni nu trebuia să 
creadă o iotă din ce îndruga ăla. 

Harley nu știa dacă putea convinge poliţia că oamenii din lron 
Furnace se schimbaseră, că nu mai erau cine fuseseră cândva. 
Dar avea încredere că era în stare să trezească în ei destule 
bănuieli încât să se întrebe de ce toţi copiii din oraș sub vârsta 
de șaisprezece ani - opt la număr - fuseseră retrași de la școlile 
publice în aceeași zi și înscriși cu forța la o școală privată. Când 
polițiștii aveau să demareze ancheta, aveau să vadă imediat că 
ceea ce impostorii prezentaseră ca fiind o școală era, de fapt, o 
închisoare. 

Cam la o treime din drumul spre țărmul îndepărtat, Harley 
începu să vâslească mai puternic și mai repede, fără să-și facă 
griji că făcea zgomot, chiar dacă sunetul se-auzea clar dincolo 
de apă. 

Cu timpul, deși era în formă și avea o constituţie atletică, 
începu să obosească. Braţele-i erau grele, de parcă erau două 
pietre care-i fuseseră transplantate, iar vertebrele gâtului 
păreau a-i fi tăcute nu din oase, ci din mănunchiuri împletite de 
nervi care se încinseseră și deveniseră sensibili din cauza 
efortului. 

Lacul era mai întins noaptea decât părea a fi în lumina zilei. 
Chiar și pe bezna aceea, în lipsa luminii lunii, băiatul nu avea 
cum să fie dezorientat, pentru că luminile staţiunii marcau 
țărmul sudic, iar spre est, luminile orașului rămâneau fixate 
acolo. Își spuse să nu se îngrijoreze, și să continue să vâslească, 


VP - 200 


dar se îngrijoră și vâsli, până când, brusc, prova bărcii dădu de 
pământ. 

Lăsă vâslele, abandonă barca și începu să alerge prin apa 
mică, spre ţărmul de nord. Acolo, plaja era cu pietriș, nu cu 
nisip, iar pietricelele pocneau ușor sub picioarele lui. Tenișii lui 
uzi pleoscăiau în timp ce se grăbea spre est, pe acea întindere 
pală. În stânga, apa lipăia. În dreapta era un pâlc de copaci. 

Deși țărmul sudic și lacul în sine erau limpezi, o ceaţă subțire 
învăluia copacii de acolo, părând a se ridica dintre pietre, 
precum fumul. În aerul umed se simţea puternic mirosul 
fructelor de pădure. 

Ajunse într-o poiană înclinată, se îndreptă spre nord și urcă 
prin iarba sălbatică. Mirosul de putregai dulceag al plantei 
Podophyllum  peltatum!* care se  descompusese într-un 
îngrășământ dens. 

Când ajunse în vârful pantei, dădu de Lakeview Road. Pe 
marginea mai îndepărtată a autostrăzii cu două benzi îl așteptau 
trei vehicule, inclusiv Range Roverul tatălui său. Veniseră cinci 
bărbaţi după el, siluete ascunse în umbre, cu feţele acoperite, 
dar mai palide decât restul corpurilor lor. In lipsa lunii sau a 
oricărei alte lumini, în ochii lor nu se vedea nicio reflexie. Erau 
ca niște găuri arse pe chipurile lor ca din pânză de sac. 

Șoseaua comitatului se intersecta cu acel drum la patru 
kilometri și opt sute de metri spre vest. Cu ditamai grupul de 
oameni trimiși pe urmele lui, Harley n-avea șanse să meargă 
nici măcar câţiva metri, darămite patru kilometri opt sute. 

Ar fi fost deprimat dacă nu s-ar fi așteptat cel puţin pe 
jumătate la o întâlnire de acel gen. Deși spera să scape, 
învățase ceva de preţ din acel exercițiu, iar următoarea dată 
când avea s-o rupă la fugă, avea să reușească în mod sigur să le 
scape. 

Pentru o clipă, bărbaţii rămaseră nemișcaţi și tăcuți. Ceaţa 
subţire îi învăluia cu niște curenţi gri, de parcă nici n-ar fi fost 
oameni, ci niște spirite aspre modelate din mucegaiurile și 
mocirlele pădurii de o Natură furioasă și trimise la război cu 
neamul omenesc. 

Apoi, impostorul care se dădea drept Boyd Higgins trecu 
drumul și puse o mână pe umărul lui Harley. 


105 Plantă perenă erbacee folosită ca plantă medicinală de către amerindieni. 
VP - 201 


— Hai după mine, fiule. Ai nevoie să te odihnești ca lumea-n 
noaptea asta. 

Harley se desprinse de el. 

— Nu-mi zi „fiule”. lo nu-s fi-tu. 

— A mai rămas tort de la ziua ta și îngheţată. Poţi să mai 
mănânci un pic înainte să te duci la culcare. 

Nu avea ce să facă, decât să traverseze șoseaua până 
ajungea la Range Rover, să urce pe locul din faţă al pasagerului, 
să-și pună centura și să se chircească în hamul pentru umăr. 

Roverul era urmat de Chevroletul Silverado, care era urmat 
de Honda Acord, de parcă acei cinci oameni escortau un 
criminal periculos care încercase să evadeze, fără succes. 

— Te urăsc, zise băiatul. 

— Nu mă doare câtuși de puţin când tu spui lucrul ăsta, îl 
asigură falsul Boyd Higgins, pentru că știu că niciodată nu 
vorbești serios. 

— Ba vorbesc cât se poate de serios, dar-ar toţi dracii. 

— Nu înjura, fiule. Îţi rămâne o pată pe suflet. Eu și maică-ta 
te iubim. Îţi înțelegem starea, și mereu te vom iubi și vom fi 
alături de tine. 

— N-am nicio stare. 

— Ai ceea ce se numește o tulburare de personalitate. 

— lar începem cu baliverne de-astea. 

— Slavă Domnului că-i o tulburare de care-o să scapi când o 
să crești. Știm că acum te chinui și ne-am dori să putem face 
mai multe ca să te-ajutăm să treci mai ușor peste asta. 

— Și ziceţi că am o tâmpită de tulburare de personalitate, 
așa-i? 

— Așa-i. 

— Păi și de ce nu mă duceți la vreun psihiatru, vreun doctor 
de cap, ceva? 

— Școala e cel mai bun loc în care să te poţi trata, Harley. 
Trebuie să știi clar lucrul ăsta. 

— Asta nu-i nicio școală, dă-o dracului. Nu tu profesori, nu tu 
cursuri, nu tu lecții. 

Falsul tată zâmbi și aprobă din cap. 

— Asta nu-i o școală obișnuită. Cum ţi-am mai spus și înainte, 
e o școală de așteptare. 

— Ce logică mai are și-asta? 


VP - 202 


Încă zâmbind, impostorul luă mâna de pe volan și îl mângâie 
pe Harley pe umăr, de parcă ar fi vrut să-i liniștească furia. 

Exasperat de atâta condescendenţă, Harley spuse: 

— Nu ne prostiţi voi pe noi. Toţi copiii știu că niciunul dintre 
voi nu e ce pare. 

— Ai tot spus tu asta, foarte des. Dar asta face parte din 
nenorocirea aia de tulburare de personalitate, Harley, ideea asta 
că am fi roboţi sau extratereștri sau altceva. Voi, copii, o să 
scapaţi de asta cu tratament. Nu vă bateţi voi capul cu asta. 

— Cu tratament, ai? 

— Corect. 

— Nu luăm noi nicio porcărie de tratament. 

— Nu vorbi urât, fiule. Nu se cade. 

— Ce prostie de tratament vreţi să ne dați? 

— Mai mult decât vă daţi voi seama. O să înțelegeţi, cu 
timpul. 

Trecură de colțul nord-vestic al lacului. Orașul era la câţiva 
kilometri distanţă. 

— Nu mă sperii, zise Harley. 

— E bine, fiule. N-ai niciun motiv să fii speriat. N-a ridicat 
nimeni mâna la tine, și nici n-o să o facă. 

Creatura cu chip de tată arăta identic cu Boyd Higgins. 
Vorbea ca Boyd Higgins. Dar adevăratul Boyd Higgins nu-l 
mintea niciodată pe Harley și nu vorbea de sus cu el, iar ăsta nu 
era decât un căcat mincinos care-i vorbea de sus. 

— Ești un căcat mincinos. 

Impostorul zâmbi, clătină din cap și spuse: 

— Crezi asta pentru că asta te face starea ta să crezi, dar 
când o să te vindeci, sigur o să-ți treacă. 

— Dacă ai fi fost tatăl meu, m-ai fi pedepsit pentru că am 
spus așa ceva. 

— Păi, acuma, băiete, dacă-ţi pierdeai picioarele, nu te 
pedepseam fiindcă nu puteai să mergi. Și în mod sigur n-o să te 
pedepsesc numai din cauza stării tale. 

Chevy-ul Silverado, Range Roverul și Honda Acord trecură 
prin oraș ca într-o procesiune solemnă. 

Pentru un orășel atât de mic, Iron Furnace avea un număr 
impresionant de magazine de suvenire, galerii și restaurante, 
toate ușor demodate, toate înșiruite de-a lungul unei străzi 
principale cu trotuar din cărămidă și felinare stradale de epocă. 


VP - 203 


Orășelul prospera nu doar datorită celor peste două sute de 
vizitatori bogaţi care stăteau la hotelul de cinci stele mereu plin, 
ci și pentru că era o destinaţie populară pentru excursii de o zi 
pentru oameni veniţi de departe, tocmai din Nashville, Louisville 
și Lexington. 

Conifere mari Pembury Blue, cu ace zburlite, verzi-albăstrui, 
care parcă pendulau în bătaia vântului, erau înșirate pe ambele 
părţi ale străzii. Erau împodobiţi pe toată perioada anului cu mii 
de luminițe multicolore. Astfel se explica decizia camerei de 
comerț de a numi așezarea „Orașul unde e mereu Crăciun”. 

Fusese un loc foarte bun în care să crești, mai ales când 
mama și tatăl tău deţineau Higgins's Haven, o combinaţie de 
magazin de sandvișuri și de îngheţată. Dar nu mai era orașul lui 
Harley. Nu i se dădea voie să se plimbe pe străzile lui. Clădirile 
vechi, firmele, copacii, care la ora aceea n-aveau parte de 
lumină, arătau așa cum arătaseră întotdeauna, dar ceea ce în 
trecut i se păruse primitor și chiar magic arăta, în momentul 
acela, sinistru. 

Harley spuse: 

— Și mai zi-mi o dată, de ce-i spune locului ăstuia „școală de 
așteptare”? 

— Păi, acuma, chiar dacă ţi-am zis de-o sută dă ori, nu mă 
supăr dacă-ţi mai zic o dată, dacă te-ajută să te liniștești. Îi 
spunem școala dă așteptare pentru că starea asta de-o ai tu 
acuma - în mare parte se vindecă în timp. N-ai ce să faci decât 
s-aștepţi până-ţi trece nenorocirea asta. 

— Și între timp, stau în închisoare. 

— Hai, mă, Harley, băiete, nu-mi chinui inima cu vorbele- 
astea. Ştii că nu-i o închisoare. Nu e nimic ce-ţi dorești și nu 
primești, plus că ai mâncare bună, aer curat și cea mai bună 
îngrijire. 

Lui Harley îi venea să urle. Să urle, să urle și iar să urle, până 
când obosea. Știa că nu era nebun. Dar așa urlau nebunii prin 
aziluri, nu? 

In loc să urle, spuse: 

— Am tot citit dintr-o carte despre tulburări de personalitate. 

— Bravo ţie. Vorba aia, cunoaște-te pe tine însuți. 

— S-ar putea să mai vreau o carte despre ele. 

— Atunci o s-o ai, fiule. Ți-am luat tot soiul de cărţi pe care ni 
le-ai cerut. Știi că te încurajăm să citești tot ce vrei. Mie și 


VP - 204 


maică-tii nu ne pasă, câtuși de puţin. Și dacă-s de-alea 
deocheate, poate fi vorba de orice dacă-ţi menţin interesul și te- 
ajută să-ți treacă timpul. 

— Ce fel de tulburare mintală se vindecă atunci când 
împlinești șaișpe ani? întrebă Harley. 

— Păi aia pe care-o ai tu, fiule. 

— Cum se numește? 

Impostorul râse exact ca Boyd Higgins. 

— Doamne, iartă-mă, băiete, io mi-am petrecut viaţa făcând 
sandvișuri și deserturi cu înghețată. Mintea mea nu-i făcută 
pentru denumiri d-alea medicale dă câte treizeci dă litere. 

— De ce tocmai la șaișpe ani? 

— Păi, acuma, din câte-am înțeles io, creieru' să dezvoltă și 
după șaișpe ani, într-un fel sau altu’, dar asta-i vârsta dă aur la 
care-i aproape dă tot matur. Și când e aproape dă tot matur, 
atuncea ești pregătit. 

— Pregătit? 

— Cât să poată dă pregătit. 

— Pregătit pentru ce? 

— Păi, pregătit să-ţi închei socotelile cu starea asta de-o ai. 

— Adică, peste noapte? 

— Dacă a-nțeles bine creieru-ăsta amărât al meu, da. 

În timp ce treceau de intrarea-n staţiune și mergeau mai 
departe, Harley spuse: 

— De azi în doi ani. 

— Dă ieri, dă ziua ta adevărată dă naștere. Așa o mare 
ușurare o să fie pentru noi, fiule, când o să fii vindecat. Când o 
să-l avem din nou pă Harley al nostru, cum erai tu înainte. 

După o ezitare, Harley întrebă: 

— Chiar o să fiu cum eram înainte? 

— De ce să nu fii? E o stare trecătoare. 

Merseră în tăcere cu mașina, prin întunericul de dincolo de 
stațiune, mai departe spre vest, de-a lungul lacului. 

Apoi, Harley întrebă: 

— Tată, ţie nu ţi se pare nebunesc - sau cel puţin ciudat - că 
toți copiii sub șaișpe ani din orașul ăsta au starea asta, și că toți 
o să se vindece peste noapte când o să-mplinească șaișpe ani, 
și până atunci trebuie ţinuţi închiși și departe de oameni? Intre 
timp nu-i învață nimeni lucruri care le trebuie pentru școală? 
Trebuie doar să-și facă de cap? Dacă stai să te gândești, tată, 


VP - 205 


nu ţi se pare că nu-i doar o ţăcăneală absolută, ci și pur și 
simplu ceva total greșit? 

Boyd Higgins - dacă era într-adevăr Boyd Higgins - privi fix 
spre drumul din faţa lui, unde razele farurilor se intersectau în 
depărtare, și tăcu, opt sute de metri. Apoi clătină din cap și 
zâmbi. 

— N-ai nevoie să te-nvețe nimeni nimica, Harley, oricum o să 
știi tot până la șaișpe ani. 

— O să știu tot? Care tot? 

— Tot ce trebe să știi și nimic dân ce nu trebe. Așteaptă și-ai 
să vezi. Când o să faci șaișpe ani, o să fii pregătit pentru tot. 

La șase kilometri și jumătate de staţiune, Chevy-ul Silverado 
încetini, făcu o întoarcere completă și se îndreptă înapoi spre 
oraș. Honda Acord o luă pe urmele lui. 

Impostorul încetini și opri direct pe-o alee care ducea spre o 
poartă înaltă flancată de ziduri de piatră care se făceau 
nevăzute în noapte. Cobori geamul șoferului, apăsă un buton de 
pe un interfon și se identifică. Poarta se dădu la o parte. 

— Te rog, nu face asta, îl imploră Harley. 

— Fiule, o să-ți fie bine aici. Oamenii-ăștia ţin la tine. 

— Dar parcă înnebunesc. 

— Dar nu înnebunești, băiete dragă. 

— Poate că înnebunesc. 

— Nu înnebunești. Și nici nu o să o faci. 

Intrară pe poartă, merseră pe alee și se îndreptară spre locul 
care nu era și nici nu fusese vreodată o școală. 

Harley îi spusese acelui bărbat că nu-i era frică de el, ceea ce 
era adevărat, dar erau alte lucruri de care se temea. 

Se temea de faptul că mai avea de petrecut doi ani în acel 
loc. 

Se temea de a șaisprezecea lui aniversare și de ceea ce avea 
să se întâmple atunci. 

Se temea și de faptul că acel Boyd Higgins nu era un 
impostor, ci era tatăl său, schimbat în mod ciudat, că nu mai 
avea să fie niciodată așa cum fusese în trecut. 

Aleea ducea la conac. Sub veranda cu stâlpi erau doi oameni 
- femeia care-și zicea Noreen și bărbatul care-și zicea Harvey - 
care așteptau acolo sub lumina de culoarea chihlimbarului care 
cădea de pe tavanul casetat. 


VP - 206 


Bărbatul și băiatul coborâră din Range Rover în același timp. 
Boyd Higgins ocoli partea din faţă a mașinii și îl îmbrăţișă pe 
Harley, pentru că lui Boyd Higgins îi plăcuseră mereu 
îmbrăţișările. Îl pupă pe Harley pe frunte, apoi pe obraz, pentru 
că lui Boyd Higgins îi plăcuseră mereu pupăturile. Spuse: „Te 
iubesc din toată inima mea, fiule”, pentru că Boyd Higgins 
fusese mereu generos când venea vorba de exprimarea 
afecțiunii faţă de soţia și de copilul său. 

Privirea lui Harley întâlni privirea fixă a bărbatului, iar Harley 
văzu ochii albaștri-verzui, plini de căldură, care-l preţuiseră 
toată viaţa lui. Chiar dacă percepea sinceritatea și dragostea din 
acei ochi, Harley mai recunoscu ceva: urma unei umbre în 
adâncul lor, precum umbrele pe care le vedea uneori în zilele 
însorite, când ieșea cu barca în larg și arunca o privire în apă, și 
vedea, în cel mai îndepărtat punct luminat, o siluetă răsucită, cu 
o aripioară dorsală, misterioasă ca toate cele din lumea 
misterelor, dar care putea fi recunoscută drept ceea ce era. 
Totuși, umbra din adâncul acelor ochi nu era la fel de curată 
precum cea a unui pește purtat de curenţii din partea inferioară 
a lacului, ci era o umbră chinuită, de parcă bărbatul din faţa lui, 
care-și lua rămas-bun, se simțea torturat și era conștient doar 
pentru o clipă că era ceva foarte greșit în toată acea poveste. 
Dar apoi, ochii se îndepărtară de acele adâncimi. Aflat parcă sub 
influenţa unei puteri demonice și de necunoscut, bărbatul 
deveni insensibil la suferinţa băiatului. Zâmbi, urcă în Rover și 
plecă, lăsându-l pe băiat cu certitudinea devastatoare și 
îngrozitoare a faptului că nu fusese dus cu mașina acolo de un 
robot sau de un extraterestru, ci de umbra care mai rămăsese 
dintr-un om bun pe nume Boyd Higgins. 


VP - 207 


PARTEA A PATRA 


IRON FURNACE 


1. 


Luni, pe durata zborului dinspre Minneapolis, Luther Tillman 
se delecta cu unul dintre jurnalele groase, legate cu spirală, 
care conțineau ficțiunea scrisă de mână a Corei Gundersun. 
Credea că în acesta se găseau cele mai recente lucrări ale ei, 
pentru că, spre deosebire de celelalte, de acelaşi soi cu el, nu 
fusese umplut; vreo sută de pagini liniate rămăseseră goale. 

Ca și înainte, era captivat de proza ei. Dar la mijlocul 
volumului găsi două pagini care aduceau aminte de conținutul 
jurnalului pe care el și Rob Stassen îl găsiseră pe masa din 
bucătăria femeii, cu repetările obsesive de propoziţii care se 
acumulau încet-încet, alcătuind o frază despre un păianjen care 
depunea ouă în creierul ei. 

De data aceasta repetiţia era diferită. Rândurile precise, 
scrise cu litere de mână, lăsau loc de interpretări. Dar pentru că 
avionul se apropia de Louisville, lăsă acea analiză pentru mai 
târziu. 

După ce închirie un Chevrolet, Luther conduse două ore până 
la Mourning Dove, Kentucky, la cincisprezece kilometri de lron 
Furnace. Luă o cameră la Hanul Mourning Dove. Locul nu era 
nici pe departe un han, ci mai degrabă un motel de familie. 

În lron Furnace erau moteluri mai bune. Dar numele lui Luther 
Tillman avea șanse mai mari să atragă atenţia lui Booth 
Hendrickson și a Departamentului de Justiţie dacă apărea în 
registrul unui motel unde Cora Gundersun participase la o 
conferinţă cu scopuri dubioase. 

Pentru prima lui vizită în lron Furnace, Luther se îmbrăcă cu 
niște pantaloni și o bluză gri și un palton sport negru, care spera 
să fie acceptabil, mai târziu, la restaurantul din stațiune. 

Topirea minereului de fier necesita o rezervă mare de apă; 
orașul prospera din 1830. Industria locală pierise încet-încet la 

VP - 208 


începutul secolului. Furnalul cel mare dispăruse de multă vreme. 
În locul lui, Luther găsi un sătuc fermecător cu o colonadă pe 
patru niveluri cu conifere frumoase, numite Pembury Blues, cu 
frunzișul parfumat și grațios, diferite de orice specie perenă din 
Minnesota. 

Timp de o oră și jumătate, înainte să înceapă să se închidă 
magazinele și galeriile, rătăci prin ele, intrând în vorbă cu 
funcţionarii și proprietarii. Toţi erau de treabă, până la unul. 
Dacă întreba cineva, el era Moses Martin, partener la o firmă de 
planificare de evenimente. 

La 6:00 conduse câţiva kilometri până la faimoasa stațiune, 
unde fu întâmpinat de un valet cu un sacou negru cu epoleți, 
nasturi și butoni aurii, a cărui șapcă avea aur brodat pe cozoroc. 
Mașina închiriată fu întâmpinată cu atât de mult entuziasm, 
încât parcă ar fi fost un Rolls-Royce. 

Clădirea în stil wrightian!%, pe patru niveluri, părea imensă; 
avea linii lungi și drepte, acoperișuri ușor curbate din ardezie, 
obloane adânci, verande cu grinde în consolă, pereţi 
spectaculoși din piatră stivuită, dați cu tencuială bej. Ferestrele 
tip vitraliu erau în mare parte din sticlă clară, iar formele 
geometrice din marginile lor erau colorate. 

Se lăsase întunericul. Ferestrele erau scăldate într-o lumină 
caldă - aproape mistică -, de parcă oaspeţii muritori de acolo se 
puteau întâlni cu zeii și semizeii civilizaţiilor antice, care se 
pogorâseră din panteoanele lor. 

Interiorul depășea toate așteptările, de la detaliile decorative 
simple, dar de impact din tavanele de cedru auriu cu finisaje de 
mătase, la podelele pale, lucioase, de cuarţ, cu margini din 
granit negru. 

Membrii personalului restaurantului purtau fracuri modificate. 
Lumânări puse în cupe de cristal bacara!” aruncau prisme de 
lumină jucăușă pe suprafaţa tacâmurilor argintii. Crini de 
cameră stacojii, adunaţi cu grijă într-un vas de sticlă în forma 
unui bol, parcă tremurau senzual în lumina pâlpâitoare a 
lumânărilor. 


1% Frank Lloyd Wright (1867-1959), arhitect american cunoscut pentru teoria lui 
conform căreia forma unei clădiri nu este prestabilită, ci determinată de factori 
precum funcţia, structura, clima etc. A introdus conceptul de „arhitectură organică”. 
107 Cristal de calitate superioară produs în regiunea franceză Baccarat. 


VP - 209 


Mâncarea era delicioasă, fără cel mai mic cusur, servirea era 
impecabilă, iar chelnerul era prietenos. Când Luther își exprimă 
dorinţa de a plăti cu bani-gheaţă, nimeni nu consideră gestul ca 
fiind ciudat în acea epocă a finanţelor depozitate pe bucăţi de 
plastic cu nuanţe de aur sau de platină. 

Pentru că valetul nu era ocupat, conversă câteva minute cu 
Luther până să aducă mașina închiriată. Era elocvent, și 
cunoștea bine istoria orașului. 

După cincisprezece kilometri, ajuns înapoi la nespectaculosul 
motel Mourning Dove, Luther își atârnă paltonul sport în dulap și 
se duse la baie. La chiuvetă, în timp ce se spăla pe mâini, se 
privi în oglindă și întrebă: 

— Ce mama dracului a fost toată tărâșenia asta? 

Se așeză într-un fotoliu, privind fix spre un televizor pe care 
nu se sinchisi să-l deschidă, având în vedere orașul și staţiunea 
cu nume comun. Le văzuse nu în calitate de turist, ci în calitate 
de poliţist la locul unei crime. 

Nu erau nici cabluri de curent, nici stâlpi de telefonie. Toate 
utilităţile erau în subteran, condiţie neobișnuită pentru zona 
rurală. Desigur, dorindu-și o zonă pitorească pentru turiști, 
localnicii ar fi putut accepta cheltuielile necesare înfrumuseţării 
locului. 

Străzile erau imaculate. Dacă-i scăpa cuiva un ambalaj de 
gumă de mestecat, probabil că era cineva la un pas în spate, 
care-l lua de pe jos. Trotuarele erau atât de curate, încât păreau 
aspirate. In canale erau numai ace de la conifere și nici acelea 
nu erau multe. 

Se părea că proprietarii clădirilor învechite semnaseră 
contracte de mentenanţă cu niște spiriduși harnici. Suprafețele 
din lemn păreau a fi fost vopsite în ziua anterioară. Peste tot, 
vremea și vremurile scurseseră mortarul dintre cărămizi și 
pietre, dar nu și-n Iron Furnace. Nu exista nici măcar un grafitto. 
Magazinele și galeriile își afișau produsele cu atât de multă grijă 
pentru ordine, încât parcă fiecare proprietar ar fi putut fi 
diagnosticat cu sindrom obsesiv-compulsiv. 

Oamenii pe care-i întâlnise erau atât de normali - adică, 
asemănători cu personajele din serialele din anii '50, precum 


VP - 210 


distribuţia din Ozzie'% sau Leave lIt to Beaver” -, încât 
normalitatea lor părea anormală în acea perioadă. Curaţți, 
îngrijiţi, îmbrăcaţi frumos, dar niciodată spectaculos. Politicoși, 
cu bune maniere. 

Indiferent cât de eficientă ar fi fost pregătirea unui angajat, 
tot mai dădeai de câte-o vânzătoare a cărei atenţie era distrasă 
de probleme personale sau care era nerăbdătoare din cine știe 
ce motiv, de câte un director de galerie care era cam snob, un 
funcționar îmbufnat, un chelner obraznic - dar nu în Iron 
Furnace. Toţi erau eficienţi, atenţi, informaţi cu privire la ceea 
ce vindeau, și nimeni nu părea nemulțumit de slujba lui. 

Atitudinea plăcută era universală și avea o prezenţă atât de 
puternică în Iron Furnace, încât intuiţia de poliţist a lui Luther 
nu-i spunea numai că cineva ascundea ceva, ci că ascundeau cu 
toții ceva. 

Ceea ce era absurd. Paranoia. 

Șase sute de locuitori? Șase sute de locuitori care ţineau cu 
toţii un secret? Nu era posibil. Oricum, care să fi fost secretul ăla 
- că erau toți, până la unul, drogaţi cu un soi de drog al fericirii? 

Un alt lucru ciudat. Cât o fi fost toată lumea de plăcută ca 
dispoziție, nu prea văzuse ceea ce se putea numi voioșie, nu 
văzuse ochii nimănui strălucind de încântare, nu văzuse veselie. 
În loc de fericire, acei oameni păreau a coexista, până la unul, 
într-o stare banală de mulţumire. În acea perioadă tulbure, 
poate că mulţumirea era suficientă, dar faptul că era universală 
i se părea bizar. 

Se plimbase pe străzi lăturalnice, unde casele erau la fel de 
asiduu îngrijite precum firmele de pe Lakeview Road. Tot orașul 
părea un platou de filmare. Oare dacă deschidea ușa vreuneia 
dintre case, avea să găsească o carapace goală, fără camere 
între pereți, fără mobilier? 

— Vezi c-o iei razna, se avertiză singur. 

Dar... încă o ciudăţțenie. Văzuse turiști cu smartphone-uri, 
scriindu-și mesaje și jucându-se - dar nu văzuse angajaţi sau 
patroni ai magazinelor, nici în timpul, nici în afara orelor de 


1% E vorba de serialul The Adventures of Ozzie and Harriet, difuzat în perioada 1952- 
1966, care urmărește aventurile familiei Nelson, Ozzie, Harriet, David și Ricky, o 
familie de muzicieni. 

109 serial de comedie american difuzat în perioada 1957-1963, care urmărește 
peripețiile unui băieţel naiv, Theodore „The Beaver” Cleaver (interpretat de Jerry 
Mathers). 


VP - 211 


program, nu văzuse pe nimeni care să pară a fi locuitor al 
orașului Iron Furnace. Într-o societate obsedată de tehnologie, 
care își dorea să fie mereu în contact pe reţelele de socializare, 
dacă exista un aspect străin la acei oameni, faptul că se 
abţineau să folosească smartphone-urile era acela. 

Luther nu se așteptase să aibă nevoie de o armă. Tot nu 
credea că avea nevoie de una. 

Cu toate acestea, ţinând cont de consideraţia care era arătată 
în mod obișnuit polițiștilor care purtau pe ascuns o armă într-o 
jurisdicție care nu era a lor, aruncase în valiză un Springfield 
Armory Super Tuned Champion de calibru .45. Și un suport 
pentru umăr. Plus două încărcătoare pline. 

Scoase pistolul de care nu se aștepta să aibă nevoie și-i puse 
un încărcător. 

Se așeză din nou în fotoliu, de data asta cu jurnalul care 
conţinea ficţiunea scrisă de Cora. Intoarse paginile până la 
fragmentul de două pagini cu fraze și fragmente repetitive pe 
care-l descoperise aproape de sfârșitul zborului său spre 
Minneapolis. 

În timp ce studia cuvintele din jurnal, arunca ocazional câte-o 
privire spre pistolul de pe masa de lângă fotoliu. Se bucura că-l 
luase cu el. 


2. 


Harley Higgins nu se dusese la culcare până la 5:20 
dimineaţa, luni. Chiar și atunci, era copleșit de o asemenea 
suferință și groază, încât nu putea adormi de oboseală. Deși 
părinţii lui nu muriseră, erau într-o stare fără nume care-i obliga 
să-și trăiască vieţile conduși de altcineva sau de altceva. Dacă 
nu exista o cale de a îndrepta ceea ce li se făcuse, avea să-i 
piardă pentru totdeauna, iar el putea la fel de bine să fie orfan. 

În doi ani, când avea să fie făcut ca ei, ar fi putut fi trimis să 
locuiască din nou în casa lor, dar nu ar fi fost Harley, iar ei ar fi 
trăit umbre ale vieţii pe care-o trăiseră până atunci. N-aveau să 
fie ca niște morți umblători, pentru că nu putrezeau și nu se 
descompuneau, dar nici n-aveau să trăiască. Și după câte își 


VP - 212 


putea da el seama, nu aveau să realizeze că erau schimbaţi, 
ceea ce era cel mai rău lucru dintre toate. 

Cei care-l capturaseră își dăduseră probabil seama că nu 
reușea să adoarmă, pentru că Noreen veni la 6:30 dimineaţa cu 
un „mic dejun special” care consta într-o „labă-de-urs”, o chiflă 
cu scorţișoară și nucă pecan, și un pahar cu lapte rece ca 
gheaţa. Ea insista că aveau să-l ajute să doarmă. Probabil că era 
un sedativ în ele. Lui Harley nu-i păsa. Produsele de patiserie 
nu-l interesau, dar laptele îl bău. 

Visă un oraș în care nu părea să locuiască nimeni: clădiri de 
birouri abandonate, blocuri de apartamente tară chiriași, 
bulevarde largi părăsite, mașini oprite, libere, pe străzi. Toate 
erau acoperite de liniștea morţii. Dar oamenii care nu mai 
păreau a fi acolo se vedeau reflectaţi în vitrinele magazinelor în 
timp ce treceau, în faţada de inox a unui magazin la modă, pe 
suprafaţa unei piscine dintr-un parc. Prezenţa le era confirmată 
de oglinzi, dar oamenii care lăsau acele umbre nu se vedeau. 
Harley privi din oglinda de pe holul unui hotel, dar când se uită 
direct la propriul corp, era invizibil pentru el însuși. Când 
înţelese că trăia în oglindă, că nu mai putea atinge lumea și nu 
mai putea fi atins de ea, iar spaţiul de locuit îi era limitat la 
planul subţire dintre sticlă și rama ei argintie, strigă de 
disperare, dar strigătul nu produse niciun sunet. Era la fel de 
lipsit de înţeles ca speranțele morţilor și dorințele celor 
nenaăscuți. 

La zece ore după ce băuse laptele, luni după-amiaza, la 4:30, 
Harley se trezi, se ridică în capul oaselor, dădu la o parte 
așternuturile și-și dădu seama că trebuia să încerce din nou să 
evadeze, să continue să încerce, indiferent de câte ori dădea 
greș, până când murea încercând sau îl încuiau undeva. 


3, 


Jane Hawk ajunse în Bowling Green, Kentucky, luni după- 
amiaza, la 4:54, prea obosită ca să-i pese c-o durea mai tot 
corpul. 


VP - 213 


Găsi o alimentară și cumpără două sangvișuri Reubeni', 
murături și o caserolă de salată de cartofi. 

Motelul era unul scump, de patru stele, și făcea toți banii. 
Oferea gama completă de canale prin cablu, un univers întreg 
de sens și nonsens. Stând în faţa televizorului ca să mănânce, 
nu voia decât să se uite pe Game Show Network la Family Feud 
cu Steve Harveyt", trei reluări la rând. Cât timp prezentatorul se 
umfla-n pene și făcea glume, cât timp familiile se confruntau, 
părea că mai rămăsese ceva din spiritul jucăuș, autoironie și 
apolitic al Americii, care reflecta atât de bine sufletul naţiunii, 
așa cum fusese cândva întru totul, chiar dacă în acel moment se 
ofilea rapid. 

După ce făcu un duș, își spălă cu grijă peruca folosind șampon 
și balsam, apoi o clăti în chiuvetă. Și-o puse pe cap și o aranjă 
cu uscătorul și cu peria. Apoi o scoase, o puse deoparte și 
începu să-și usuce părul scurt, tuns neîngrijit. 

Iși scoase lentilele de contact care dădeau ochilor ei culoarea 

verde, le clăti cu o soluţie și le puse deoparte într-o ladă. Se 
întinse în pat cu Coltul de calibru .45 sub perna pe care și-ar fi 
pus Nick capul dacă lumea ar fi fost una mai bună, una în care 
el să mai fi fost în viaţă. 
__Stătea întinsă și privea spre un tavan pe care nu-l vedea. 
intunericul se revărsa în privirea ei fixă, în ochii ei albaștri, iar 
ea nu ceru decât ca în momentul în care întunericul o acoperea 
pe durata nopţii, să fie lipsit de dramatismul viselor. 


4. 


Harley își primi cina în camera lui, la ora șase. Acea versiune 
a închisorii San Quentin!!? avea room-service. Fiecare copil avea 
un dormitor cu pat mare, zonă de zi și baie completă. Dar orice 
loc putea fi o închisoare dacă oamenii care stăteau acolo nu 
erau liberi. 


110 Sandviș cu pâine de secară, carne sărată de vită, brânză elveţiană și varză 
murată. 

11 Emisiune-concurs în care două familii încearcă să răspundă la întrebări care stau la 
baza unor sondaje de opinie, lansată în 1976, găzduită de prezentatorul Broderick 
Stephen „Steve” Harvey (n. 1962). 

112 închisoare pentru bărbaţi aflată în nordul statului California, deschisă în 1875. 


VP - 214 


Timp de zece luni fusese închis în locul ăla nebunesc, cu 
temnicerii ăia care-și ziceau terapeuţi. Ciudăţenia, singurătatea 
și teama îi întindeau uneori nervii la maximum. Dacă ar fi fost 
prins, în schimb, într-un coșmar, măcar s-ar fi trezit din el. 

Nu știa cât avea să mai fie în stare să se adune. Ceva din 
interiorul lui se destrăma. Se desfăcea. Se deconecta. Mintea lui 
fusese mereu strălucită și vioaie. Dar în ultima vreme, ceva din 
luminile din mijlocul ei părea a se stinge, astfel încât uneori nu 
era-n stare să vadă dincolo de bezna din mijloc. Când se 
întâmpla asta, sunetele acestei lumi deveneau zgomote fără 
noimă - vocile oamenilor, muzica, trilurile păsărelelor - precum 
hărmălaia făcută de roţile montagne-russe-urilor peste șine. 
Apoi era nevoit să se întindă, să închidă ochii, să se liniștească 
și să aștepte să treacă panica. Trecea mereu, dar asta nu 
însemna c-avea să treacă întotdeauna. 

Unii copii aveau o stare mai precară. Cei mai mici doi copii - 
Sally Ingram, de șapte ani, și Nora Rhinehart, de opt - stăteau 
într-o cameră pentru că le era frică să fie singure noaptea, și 
uneori și ziua. Jimmy Cole, de zece ani, era un puști plăpând 
când începuse toată povestea, și de la ultimul Crăciun începuse 
să se închidă în el; în momentul acela, treceau și zile întregi fără 
ca el să scoată vreo vorbă. 

Harley lua cina lângă o fereastră, cu vedere la lacul scăldat în 
lumina lunii din depărtare și la terenurile de pe domeniu, care 
aveau o aură sinistră datorită luminilor dimprejur. Nu erau 
ferestre cu gratii. Nu erau uși încuiate. Deţinuţilor li se permitea 
să cutreiere domeniul de două hectare. Un zid de doi metri și 
șaptezeci și patru de centimetri înconjura locul, dar putea fi 
escaladat acolo unde plantele agăţătoare vechi de zeci de ani 
făcuseră niște zăbrele de care ei se puteau prinde cu mâinile. 
Aproape de zid, niște copaci își lăsau crengile rezistente 
deasupra lui, oferindu-le căi de scăpare. In capătul nordic al 
domeniului, o poartă din fier forjat care ducea spre un doc privat 
ar fi fost mai ușor de escaladat decât zidul. 

Planul domeniului îl tenta pe Harley cu promisiunea eliberării 
din acea stare de prizonierat, dar promisiunea se dovedi a fi 
falsă. Nu era singurul care ajunsese afară, dar care nu reușise 
să rămână afară. Poate că temnicerii lor aveau vreun scop 
psihologic pentru care îi tentau. 


VP - 215 


El voia să creadă că fiecare dintre membrii personalului era 
un șarpe spurcat, rău și hrăpăreţ. Dar nu era așa. Toţi păreau a 
fi ca mama și tatăl lui, oameni obișnuiți schimbaţi într-un fel, așa 
că erau și nu erau cum fuseseră înainte. Işi continuau vieţile ca 
înainte, cu excepţia cazurilor în care li se cerea să facă ceva - 
chiar și dacă acel ceva era ciudat, cum ar fi fost să renunțe la 
copiii lor pentru totdeauna - și se supuneau fără să obiecteze. 
Mai rău decât atât, credeau că fac ceea ce trebuie. Niciunul 
dintre membrii personalului nu-i abuza fizic sau verbal pe cei 
aflaţi în grija lor, și într-un mod ciudat, erau amabili, aproape 
blânzi. 

Harley își dorea ca ei să fi fost zombi pe deplin. Atunci ar fi 
putut să-i omoare. Uneori îi venea să-i omoare oricum, dar știa 
că dacă venea vorba de-a înfige cuțitul în ei, nu era-n stare să o 
facă. 

Nu temnicerii erau șerpii spurcaţi și răi. Cei care-i schimbau 
pe oameni erau șerpii. Harley avea niște teorii, dar păreau 
tâmpite. Văzuse nenumărate filme și seriale tv despre 
extratereștri care furau corpurile altora, despre extratereștri 
care controlau minţile altora, despre inteligențe artificiale 
malefice, despre roboţi ucigași din viitor, despre posedări 
demonice. În situaţia respectivă putea fi vorba despre oricare 
dintre acele variante. Dar dacă viitorul avea să fie ca într-un film 
știinţifico-fantastic, avea să fie cumplit de tâmpit. Viaţa era mai 
complexă decât filmele, trebuia să fie mai complexă dacă era 
vorba să fie câtuși de puţin plăcută. 

Pe lângă asta, dacă viitorul prindea conturul unui scenariu de 
film SF, avea să existe o diferenţă înspăimântătoare între film și 
viaţa reală. În viaţa reală, niciun superstar cu rol de erou nu 
avea să salveze omenirea de extratereștrii malefici. Armate 
întregi nu puteau învinge asemenea inamici. Dacă în acea 
situaţie șerpii spurcaţi nu erau oameni, umanitatea o 
îmbulinase. lar Harley avea să devină unul dintre e; la a 
șaisprezecea aniversare. 

Trebuia să mai facă o încercare de evadare. Curând. 

Se gândea că trebuia să existe camere, poate sute de 
camere, unele la vedere, altele ascunse. Presupunea că fluxul 
continuu de imagini din camere era analizat în timp real de 
către programe de calculator care puteau face diferenţa dintre 
mișcările intenţionate și mișcările vântului, care puteau 


VP - 216 


identifica și amprenta termică a fiecărui om. De fiecare dată 
când trecea cineva peste zid, sistemul alerta personalul. 

leșirea de pe domeniu nu era considerată evadare, pentru că 
personalul era aproape, pe urmele tale, dar și pentru că 
întreaga populaţie a orașului Iron Furnace, în vârstă de peste 
șaisprezece ani, fusese înlocuită de impostori sau transformată- 
n albinuțe lucrătoare, cu minţile amorţite. Când Harley încercase 
s-o rupă la fugă de primele două ori, se apropiase de oameni pe 
care-i cunoştea, crezând că aceștia aveau să-l ajute. În schimb, 
îl ţinuseră pe loc până când cei de la așa-numita școală reușeau 
să-l ia și să-l ducă la loc în camera lui. 

A treia oară când evadase, se apropiase de turiști ca să-l 
ajute. Aceștia crezuseră că el își bătea joc de ei, probabil. Apoi, 
crezuseră că era bolnav mintal - lucru confirmat de membrii 
personalului așa-numitei școli când veniseră să-și ia tânărul și 
tulburatul pacient. 

Trebuia să ajungă tocmai la ieșirea din oraș, și să fie mai 
convingător când își spunea povestea decât fusese cu turiștii. 

Mereu dădea greș, dar mereu învăţa. În noaptea anterioară, 
după ce traversase lacul, când ajunsese la Lakeview Road și 
văzuse grupul trimis pe urmele lui, învățase cel mai important 
lucru de până atunci: se prea putea să aibă camere și senzori de 
mișcare, dar lui îi implantaseră în mod sigur un localizator GPS 
cu care-l puteau găsi în orice loc de pe pământ. 

După ce arătarea cu chip de tată îl dusese înapoi acolo, 
Harley intrase în colţul cu trei oglinzi al dressingului lui, se 
dezbrăcase la piele și-și studiase atent corpul, căutând o 
cicatrice care să trădeze un GPS implantat. Poate că în spatele 
oglinzilor erau camere. Poate că șerpii ăia care-i controlau pe 
toți erau niște perverși cărora le plăcea să se uite la el. Nu-i 
păsa. Trebuia să știe dacă avea vreun emiţător de răspuns 
implantat chirurgical care să îi dea de gol poziţia. Nu reuși să 
găsească nicio cicatrice. 

În cele din urmă, căzuse în pat, epuizat. 

In acel moment, în timp ce-și termina cina, se gândi la 
pantofii lui. Când își dăduse pentru prima oară seama că era 
ceva-n neregulă cu mama și tatăl lui, fusese mutat în acel loc, 
într-un somn indus de medicamente. Când se trezise, 
descoperise că toate hainele îi fuseseră aduse de-acasă, în afară 


VP - 217 


de pantofi. N-avea deloc încălțări, în afară de o pereche de 
pantofi sport noi. 

In noaptea care trecuse, după ce adusese barca la țărm și 
mersese pleoscăind prin apa adâncă până la glezne, după ce 
urcase în poiană călcând fructele descompuse de Podophylum 
din toamna trecută, pantofii sport nu-i fuseseră distruși, deși 
avuseseră nevoie să fie curăţaţi. In schimb, îi puseseră o 
pereche nouă în dulap. 

Nouă. Poate pentru că localizatorul din perechea veche fusese 
avariat. 

In momentul acela purta adidașii noi. 

In baia lui era și un spaţiu separat pentru toaletă, pe care nu-l 
mai văzuse nicăieri altundeva. li spuneau closet. Dacă credeau 
că toaleta trebuia să fie ascunsă și să primească un nume mai 
frumos, probabil că nu puseseră vreo cameră acolo. Cel puţin, 
nu reușise să găsească vreuna în spaţiul acela mic. 

Intră acolo, închise ușa, lăsă capacul de la toaletă jos, se 
așeză și-și scoase adidașii. II studie pe cel stâng de la un capăt 
la altul, dar nu găsi nimic. 

Totuși, în partea din spatele adidasului drept descoperi o 
crestătură circulară de vreun centimetru și jumătate în 
diametru. Arăta de parcă ar fi scos cineva vreun miez din 
cauciuc, apoi ar fi lipit un dop de cauciuc peste el. 

Cina lui venise cu tot cu un cuţit pentru friptură, destul de 
ascuţit încât să poată scoate dopul, să deschidă gaura și să 
scoată la iveală localizatorul. 

Exista o singură problemă. Poate că localizatorul nu putea fi 
scos fără să fie avariat. Apoi e; aveau să-și dea seama că-l 
găsise. 

Atât timp cât nu știau că el descoperise că i se pusese un 
GPS, el avea un avantaj. 

Pentru că dormise toată ziua, nu adormi până la 2:00 
noaptea, ceea ce-i dădu timp berechet de gândire la un plan de 
evadare pentru marți noaptea. 


VP - 218 


5, 


larna care trecea părea să ezite să se împace cu primăvara 
care venea. Vremea se schimba de la o zi la alta, iar ziua de 
marți sosi mai răcoroasă decât cea de luni. Ca niște corsari, norii 
puseseră stăpânire peste cer. 

Purtând părul lung, arămiu, și ochii verzi, cu ochelari cu rame 
de baga și lentile clare, fără să-și poarte verigheta inscripționată 
cu cuvintele pline de iubire care-o incriminau, Jane intră în lron 
Furnace marţi dimineața, puţin după ora unsprezece. Orașul era 
încântător, cu conifere înșiruite înălțându-se dincolo de clădirile 
ce reprezentau exemple grăitoare ale stilului american victorian. 

În capătul orașului, se întoarse spre vest, spre staţiune. Lacul 
arăta ca o baltă limpede de cositor în lumina gri a unui cer 
mohorât. Doar două bărci electrice cu marchize albastre se 
plimbau pe ape, lăsând în urmă valuri care parcă se topeau 
imediat ce apăreau. 

Trecu de staţiune. La trei kilometri depărtare se afla domeniul 
deținut de societatea cu răspundere limitată Apiculus. Poarta ei 
masivă era la fel de amenințătoare precum hersa unui castel. 
Trecu pe lângă ea fără să încetinească. 

După un kilometru și jumătate, ajunse într-un loc cu vedere la 
toată zona, cu locuri de parcare pentru câteva mașini. Blocă 
Ford Escape-ul, în care rămaseră valizele, poșeta și sacoșa ei. 

Ducând cu ea un binoclu, traversă drumul și intră într-o 
pădure de pini, plină la început de iarbă-albă și de Luzula 
nivalis? încă neînflorită, apoi de ferigi și de Asp/eniumi!!*. Se 
formase o creastă care urca dinspre est spre vest. Urmă creasta 
spre est, până când pinii făcură loc pirului târâtor, apoi se 
îndreptă spre panta sudică, rămânând sub linia culmii, ca să nu 
fie văzută de pe Lakeview Road. 

Vizavi de casa mare, se întoarse pe creastă și rămase întinsă 
în iarbă, de unde se ridicau zeci de musculițe albe, care se 
îndreptau spre o zonă cu vegetaţie mai puţin căutată. Ea își 
aranjă binoclul și privi spre proprietatea de dedesubt, pe partea 
de nord a drumului. 


113 Plantă perenă specifică Americii de Nord. 


114 subspecie de ferigă. 
VP - 219 


În legătură cu ascunzătoarea secretă a unui om care adunase 
zeci de miliarde de dolari, Jane nu se aștepta doar la terenurile 
împrejmuite cu ziduri înalte și la poarta enormă de la intrare, 
care era deja acolo, ci și la o cabină păzită nonstop de cel puţin 
un paznic înarmat. Nu era nicio cabină. lar de pe partea 
superioară a zidului lipseau ghimpii ascuţiţi ca vârfurile de 
suliță, care aveau și scop decorativ, și dacă erau suficient de 
ascuţiţi, reprezentau încă un obstacol care împiedica intrarea pe 
domeniu. 

Pentru un domeniu de două hectare, aleea ar fi trebuit să fie 
mai lungă decât era, și nu din motive estetice. O alee lungă le 
oferea paznicilor mai multe ocazii de a împiedica un intrus 
agresiv să dărâme poarta cu un pachet de explozibili sau s-o 
doboare cu un camion fortificat. 

Poate că D.J. Michael refuzase să-și pună o cabină pentru 
paznici, să pună ghimpi în partea de sus a zidului și să fortifice 
zidurile cu alte măsuri de apărare evidente pentru a nu atrage 
atenţie nedorită asupra proprietăţii. Ar fi putut compensa lipsa 
acelor măsuri cu o mai bună monitorizare electronică, uși 
blindate, geamuri antiglonţ, mai mult de o cameră de panică și 
alte măsuri de securitate. 

În momentul acela, un bărbat mătura frunzele moarte de pe 
alee, acolo unde aceasta se curba, ducând spre veranda de la 
intrare. Nu era îmbrăcat nici ca un grădinar, nici în livreaua alb 
cu negru cea mai des întâlnită la membrii personalului unei case 
mari. De la bluză la pantofi purta numai alb, de parc-ar fi fost 
dentist sau asistent într-un spital. 

Jane se apropie mai mult de ferestre, una după alta - și găsi 
ceea ce se aștepta cel mai puțin să găsească la etajul al doilea, 
la perechea de ferestre batante înalte din apropierea colțului 
sud-estic al casei: un copil. Un băiat de vreo nouă-zece ani. 

D.J. Michael nu fusese niciodată căsătorit, nu avea copii. Era 
singur la părinţi și nu avea nepoți sau nepoate. 

Dar acolo stătea un băiat, palid și cu părul blond, privind 
afară, dincolo de geam. De la distanţa aceea, nu i se distingea 
bine faţa. Părea solemn, dar s-ar fi putut ca Jane să proiecteze 
asupra lui o solemnitate care se potrivea cu dispoziţia ei. Orice 
ar fi simţit, stătea nefiresc de nemișcat pentru un copil de vârsta 
lui. ÎI urmări timp de trei, patru minute, iar el se mișcă doar de 
două ori: mai întâi puse o palmă pe fereastra batantă, de parcă 


VP - 220 


vreun fluture sau vreo pasăre colibri se aventurase aproape de 
ea și-l fermecase, smulgându-l din transă; apoi lăsă mâinile în 
jos și rămase așa cum stătuse la început, cu ele pe lângă corp. 

În timp ce îl urmărea, i se părea un soi de mort-viu mai 
degrabă decât un băiat adevărat, un copil-fantomă care bântuia 
camera în care murise, iar ea se gândi la Miles din O coardă 
prea întinsă". Un fior rece care nu avea de-a face cu vremea o 
cuprinse în timp ce stătea în pirul târâtor, pentru că băiatul îi 
aducea aminte de Travis, care era și el mic, și departe de ea. 

Chiar și din locul înalt în care stătea, nu putea vedea la primii 
doisprezece-optsprezece metri în spatele casei, dar de-acolo 
vedea porţiuni de gazon cu terase care coborau spre partea de 
nord a zidului și o poartă care ducea spre lac. Poteci pietruite 
treceau pe sub câteva specimene de copaci care stăteau sub 
cerul cenușiu fără să dea umbră. Unii copaci erau mai înalţi 
decât zidurile, ceea ce niciun consultant pe probleme de 
securitate nu ar fi permis. Apa se revărsa din fântâni în formă de 
bol scobit, iar o marchiză albă ca zăpada părea decorată cu 
glazură, de parc-ar fi fost cel mai arătos tort de nuntă. 

De sub crengile unei sălcii care le ascundeau, două fetiţe 
apărură pe o cărare șerpuită. Jane le privi de cât de aproape-i 
permitea binoclul. Nu le vedea destul de bine încât să fie sigură 
de vârsta lor, dar în mod sigur erau mai mici decât băiatul. Una 
era mai mică decât cealaltă. Mergeau de mână. Ceva imposibil 
de definit din postura și ritmul lor sugera faptul că erau triste și 
în pericol, dar probabil că ea - și imagina dispoziţiile lor, 
atribuindu-le lor pericolul care-l pândea pe Travis. 

Jane îndreptă din nou binoclul spre fereastra batantă din 
partea din faţă a casei și îl găsi pe băiat privind afară, nemișcat, 
de parcă n-ar fi ridicat vreodată mâna spre fereastră. 

Măturătorul de frunze plecase de pe alee. 

În spatele casei, fetiţele se așezaseră pe o bancă din fontă, 
zugrăvită în alb, filigranată. Se sprijineau una de cealaltă, ca 
niște surori sfâșiate de durere care-aveau fiecare nevoie de 
înțelegere. 

În spatele lor, o femeie apăru pe poteca pe care merseseră 
ele recent. Precum bărbatul care măturase frunzele de pe 


115 Personajul principal al nuvelei O coardă prea întinsă (The Turn of the Screw), 
publicată în 1898, semnată de scriitorul american Henry James (1843-1916). 


VP - 221 


verandă, era îmbrăcată în alb din cap până în picioare. Se opri la 
distanţă de fete și le urmări cu privirea. 

Croncănind puternic, sec și răgușit, un stol de ciori veni 
dinspre est, pe șoseaua cu două sensuri, de parcă s-ar fi născut 
din ea. Se întoarseră dinspre șosea spre acoperișul casei, pe 
vârful căreia se așezară înșiruite. 

O a doua privire fugară spre ferestre nu-i arătă nimic altceva 
decât pe băiatul cu faţa palidă, care stătea de parcă era o 
santinelă. 

Brusc, un alt băiat, de vreo paisprezece, cincisprezece ani, 
apăru alături de băiatul mai mic și îl luă de după umeri. Băiatul 
mai mic rămase tot nemișcat, până când, după un minut sau 
două, nou-venitul îl duse de la fereastră în umbre și dispăru cu 
el. 

Jane cobori binoclul, se îndepărtă de linia crestei și rămase în 
pirul tremurător, din care și mai multe musculițe albe se 
ridicarăm zbor, cu aripile pline de ceară fină ca o pulbere. Incă 
nu venise sezonul albinelor; nici greierii încă nu-și cântau 
cântecele de primăvară. 

Dacă proprietatea de pe Lakeview Road fusese cândva o 
ascunzătoare secretă a lui David James Michael, în momentul 
acela nu mai părea a fi una. 

Ea crezuse că Randall Larkin, legat cu cătușe de un scaun în 
fabrica părăsită, fusese prea disperat ca să îi ascundă ceva. Și 
credea că David James Michael deţinea acea proprietate printr- 
un trust de peste ocean, deci avocatul nu îi dăduse în întregime 
informaţii eronate. Dar absența paznicilor înarmaţi sugera că 
miliardarul nu locuia acolo, iar prezenţa copiilor era un 
argument în favoarea ipotezei conform căreia clădirea avea un 
alt scop. 

Fie că Larkin se așteptase ca ea să-l omoare, sau pur și 
simplu înghesuise o minciună printre toate adevărurile pe care i 
le spusese înainte să zboare spre o viaţă nouă în Caraibe, scopul 
lui fusese necurat. 

Jane nu credea că el ar fi trimis-o acolo numai ca să-i piardă 
timpul. Mai degrabă, domeniul era o capcană care aștepta s-o 
prindă, și cea mai sigură variantă era aceea de-a pleca de-acolo. 

Îl voia pe D.J. Michael, voia să ajungă la el, să-l facă să cedeze 
și să-i înregistreze mărturisirea - dar el nu era acolo. Ea nu mai 
avea niciun motiv să rămână în lron Furnace. 


VP - 222 


Doar că... atât Bertold Shenneck, părintele mecanismului de 
control nanotehnologic, cât și D.J. aveau legături cu orașul, ceea 
ce-i sugera că descoperind menirea proprietăţii, putea afla 
totodată și niște informaţii cu care să-l poată termina pe 
miliardar. 

Se ridică în picioare, își scutură blugii de praf și porni pe panta 
sudică a crestei, spre pădurea de pini, îndreptându-se înapoi 
spre Ford, gândindu-se cum să abordeze problema, în vreme ce 
în spatele ei, făcând o zarvă de nedescris, ciorile se îndreptau 
spre acoperișul conacului. Dacă fâșii din noaptea care trecuse s- 
ar fi agăţat de copaci și s-ar fi eliberat abia în momentul acela, 
n-ar fi fost mai negre decât acele păsări, care croncăneau 
ascuţit străbătând creasta și îndreptându-se spre sud-vest, de 
parc-ar fi fost un cârd de profeți ai unui cataclism iminent. 


6. 


Frumoasa gazdă şi coordonatoare de evenimente de la Iron 
Furnace Lake Resort, Stacia O'Dell, avea ochii de un verde-pal, 
de culoarea pepenelui galben. Se întâlni cu Luther - care se 
dădea drept Martin Moses, organizator de evenimente din 
Atlanta - la recepție. Când acesta pretinse că se interesa în 
numele unui fond al cărui nume nu-l putea dezvălui, Stacia se 
arătă încântată să-i prezinte ceea ce avea stațiunea de oferit. In 
căutarea unei locaţii care să găzduiască un eveniment 
desfășurat pe o perioadă de cinci zile, cu ocazia căruia cincizeci 
dintre cei mai importanţi directori aveau să se cunoască mai 
bine, conducătorii unui fond de investiţii n-aveau să considere 
niciun preţ ca fiind prea piperat. lar cum Martin Moses nu-i 
oferise imediat o carte de vizită, Stacia dădu dovadă de bunul- 
simț necesar ca să nu ceară una, ca să nu lase impresia că se 
îndoia de un bărbat de culoare evident cult, articulat, destul de 
convingător, numai din cauza rasei sale. 

Luther spuse: 

— Aștia vor „experienţa Kentucky-Tennessee”, de parcă 
Nashville și Louisville ar fi făcute din același aluat. Dar o să le 
iertăm acest provincialism. 

Stacia răspunse zâmbetului lui cu un zâmbet. 


VP - 223 


— Păi, un lucru pe care Kentucky și Tennessee îl au în comun 
sunt caii de legendă. Avem și-aici grajduri, și chiar și cei care n- 
au călărit niciodată își pot găsi un cal blând. Toată lumea se 
bucură de plimbările noastre călare sub escortă prin zonele cu 
cele mai frumoase peisaje din stat. 

— Da, am văzut asta pe site-ul dumneavoastră. Un aspect 
unic. Principala cerere, de obicei, e un teren de golf, și așa a fost 
și de data asta. Până ieri, când colegii mei m-au informat că 
stațiunile care se concentrează pe golf sunt de modă veche. 
Sunt interesați să pornească în aventuri. Dac-aș fi știut, v-aș fi 
sunat acum două săptămâni, când mi-am planificat traseul. 

Stacia îi făcu un tur al domeniului: îi arătă un apartament 
tipic, restaurantul cu vedere splendidă spre lac, cafeneaua cu 
decorul frapant în stil Art Deco, o sală de sport care oferea toate 
aparatele pentru orice antrenamente de rezistenţă posibile, 
sălile de conferințe și sala de evenimente festive, o piscină 
exterioară superbă, un bazin de înot la interior și mai frumos, 
grajdurile de echitație, la fel de elegante precum hotelul însuși, 
portul, cu gama lui variată de ambarcaţiuni, terenurile de tenis. 
Din respect față de oaspeţii care foloseau spa-urile pentru 
bărbaţi și femei, Stacia nu i le putea arăta, dar un dosar cu 


broșuri, foarte aspectuos, pe care asistenta ei i-l pregătise la 
sfârșitul turului, conţinea și un DVD cu gama completă de 
servicii spa. 


In timpul turului, îi ceruse Staciei o listă cu toate conferințele 
și excursiile pentru corporatiști ţinute în staţiune în ultimii trei 
ani, și orice scrisori din partea directorilor organizaţiilor 
respective, din care să reiasă satisfacția lor în legătură cu 
experiența. Și acelea erau în dosarul pus la dispoziţie de ea. 

De parcă o carte de vizită ar fi fost prea de prost gust pentru 
Martin Moses, de la firma de planificare de evenimente de lux A 
Private Affair, îi oferi un cartonaș crem cu margini în relief, pe 
care era trecut doar un număr din zece cifre din Atlanta, cu o 
caligrafie impecabilă. 

Făcuse cercetări despre A Private Affair înainte de a pleca din 
Minnesota, aflase că Martin Moses era partener și o pusese pe 
Rebecca, soţia lui care avea multe talente, să caligrafieze 
numărul pe șase cartonașe goale. 

— Desigur, îi spuse el Staciei, o să fiu plecat de la birou până 
lunea viitoare. Deplasările astea în interes de cercetare mi se 


VP - 224 


par epuizante, după cum probabil că vă imaginaţi, așa că pentru 
a-mi păstra sănătatea mintală, refuz să mă las bătut la cap de 
telefonul meu mobil. 

— Lucrul dracului, îl aprobă Stacia O'Dell. 

— Dar voi lua în mod cert legătura cu dumneavoastră la 
începutul săptămânii viitoare, domnișoară O'Dell. Și dacă n-am 
vreo Shangri-La!!* de descoperit, cred c-o să stabilim o dată 
care să ne convină amândurora, când o s-aveți cincizeci de 
camere disponibile. Staţiunea asta, orașul ăsta - sunt ca un ou 
de-ăla Faberge!". Nu-i așa? Un paradis în miniatură. 


7. 


Jane Hawk era la cârma bărcii electrice cu marchiză, navigând 
pe lacul gol aproape în linişte. Apele lui păreau argintii în Ilumina 
murdară. Se despărțeau pe unde trecea prova, susurând foarte 
ușor. În acel moment, nu mai era nimeni la bord, într-o zi prea 
rece pentru a putea fi încurajate fie pescuitul, fie explorarea 
țărmului care oferea priveliști spectaculoase... ` 

Pe lângă portul din stațiune, mai exista unul în oraș. Inchiriase 
barca de-acolo, de la un furnizor care-i explicase controalele 
simple ale vasului şi-i dăduse o grămadă de informații 
interesante despre istoria lacului. Deşi fusese o companie 
plăcută, chiar vesel și atent cu ea în timp ce ea urca la bord, 
ceva în legătură cu el o tulbura. Se întreba dacă el o fi 
recunoscut-o, în ciuda perucii, a lentilelor de contact și a 
ochelarilor. Dar în timp ce se îndepărta de doc, el nu scosese 
vreun telefon mobil și nu plecase în grabă să caute ajutor, ci pur 
și simplu îi făcuse cu mâna, de parcă ar fi fost o prietenă, nuo 
turistă, și de parcă pe el l-ar fi interesat cu adevărat dacă ei îi 
plăcea traseul pe care-l alesese. Când parcurse un kilometru și 
jumătate, se hotărî că lucrul care părea ciudat la el nu era decât 
entuziasmul lui în legătură cu o slujbă pe care majoritatea ar fi 


116 Tărâm imaginar, descris pentru prima oară în romanul Lost Horizon, din 1933, al 
scriitorului britanic James Hilton, Shangri-La este un loc în care oamenii ajung la o 
longevitate de nemaiîntâlnit. 

117 Bijuterii sub forma unor ouă, create pentru familia imperială rusă de către 
bijutierul de origine germano-baltică Gustav Faberge (1814-1893). 


VP - 225 


găsit-o plictisitoare, dar și un bun-simţ vecin cu rafinamentul, pe 
care ea-l întâlnise rar în acea cultură care devenea tot mai dură. 

Când străbătu două treimi din drumul dintre ţărmul estic și cel 
vestic, reduse viteza și îndrăzni să folosească binoclul. Un băiat 
de vreo paisprezece-cincisprezece ani stătea la poarta înaltă de 
doi metri șaptezeci și patru a docului, cu pumnii strânși în jurul 
zăbrelelor din fier, privind spre lac printre ele. Jane credea că s- 
ar fi putut să fie același băiat care apăruse la fereastra batantă 
lângă cel mai mic, pe care îl luase de după umeri și-l dusese de- 
acolo. În acel moment, stătea de parcă s-ar fi molipsit de transa 
melancolică a băiatului mai mic, fixând apa la fel cum privise și 
el pe fereastră. 

Lui Jane îi venea să îndrepte barca spre doc, s-o lege acolo și 
să-l întrebe pe băiat: „Ce-i locul ăsta? Ești bine?” 

În schimb, conduse barca spre portul de unde o închiriase, și 
unde furnizorul se arătă la fel de amabil ca și înainte. Apoi porni 
pe jos, să exploreze orașul. 


8. 


Cu o săptămână înainte de evenimentul de la hotelul Veblen, 
anticipând moartea tragică a unui guvernator bun și a unui 
membru al congresului iubit și a admiratorilor lor, Booth 
Hendrickson, oficial de rang înalt al Departamentului de Justiţie 
al Statelor Unite ale Americii și asociat de încredere al lui David 
James Michael, împrăștie opt agenţi prin oraș. Obiectivul lor era 
acela de a se asigura că doamna Cora Gundersun avea să 
obţină tot ce-i trebuia și să urmeze planul pentru a-și asigura 
locul în istorie, dar și să preia ferm controlul asupra anchetei 
privitoare la consecinţele imediate ale exploziei și incendiului. 

Până duminică, din opt agenţi rămaseră trei. Li se pusese în 
vedere să fie atenţi la lucruri care nu se legau, care-ar fi putut 
destrăma toată operaţiunea, și să le rezolve imediat ce le 
descopereau. 

Agentul cu rangul cel mai înalt care răspunde de această 
operațiune este Huey Darnell, care-o făcuse pe Cora Gundersun 
tută slăbănoagă în faţă. In vârstă de patruzeci și șase de ani, 
Huey avusese trei neveste, toate niște scorpii. Işi jurase să nu se 


VP - 226 


mai căsătorească. În ultimul an, fusese căsătorit numai cu 
băutura, deşi ascunsese intensitatea acestei relaţii de 
angajatorii săi. 

Prins în mrejele burbonului, Darnell ajunge marți la concluzia 
că are situaţia sub control - și atunci află că șeriful Luther 
Tillman și-a luat o vacanţă de o săptămână începând de luni, 
lăsându-l la conducere pe ajutorul de șerif Gunnar Torval. Ar 
trebui să-i raporteze imediat lui Booth Hendrickson această 
situaţie. Dar dacă ar exista vreun premiu pentru Dobitocul 
Anului, Hendrickson ar avea rafturi întregi de trofee. Deși 
Hendrickson și Huey sunt pe aceeași lungime de undă când vine 
vorba de o viziune pentru viitorul Americii, Huey preferă să nu-i 
spună șefului lui că această situaţie a fost gestionată greșit. 

In schimb, începând de marți după-amiaza, târziu, el și cei doi 
oameni care-au rămas în oraș cu el - Hassan Zaghari și Kernan 
Beedle - filează cu rândul reședința Tillman dintr-o serie de 
vehicule parcate peste stradă și la jumătate de cvartal distanţă. 
O văd pe fiică, pe Jolie, sosind acasă de la școală, și imediat 
după aceea, soţia iese să ridice corespondenţa din cutia poștală 
dintr-o parte a străzii. Nu-l zăresc deloc pe șerif în primele ore 
de supraveghere, dar probabil că se uită la televizor la sport și 
bea bere. 


9. 


Harley Higgins își petrecuse ziua pregătindu-se pentru 
noapte. Lucrase presupunând că era observat, oscilând între 
două comportamente: uneori se plimba agitat prin casă și pe 
domeniu, ca un tigru ţinut într-o cușcă, agitat de chemarea 
sălbăticiei; alteori stătea chircit pe o bancă de pe peluză, de 
parcă ar fi fost deprimat, sau petrecuse perioade lungi privind 
spre lac prin poarta încuiată a portului. Spera să-i facă să se 
întrebe dacă avea să îndrăznească să încerce să o ia la fugă 
spre libertate pe acel traseu. 

Petrecuse timp și cu fiecare dintre ceilalţi șapte deținuți, 
având întâlniri pe care le dorea scurte, străduindu-se mereu să 
le facă să pară degajate. Pentru că teoria lui cum că ar fi fost 
observat includea și posibilitatea ca orice spunea să fie ascultat, 


VP - 227 


se așezase pe toaleta din baia lui și-și scrisese două mesaje în 
palme cu un marker. Pe palma lui stângă scria EVADARE. 8:00. 
BIBLIOTECA. FĂRĂ PANTOFI. Planul continua pe palma lui 
dreaptă: NE URMARESC PANTOFII. CLIPIȚI 3 ORI DACĂ DA. Cei 
șapte clipiră, iar lui Harley i se păru că până și Jimmy Cole, cel 
mai fragil dintre ei, înţelesese și avea să fie acolo la ora opt. 

In trecut, Harley alesese mereu s-o rupă la fugă după miezul 
nopţii, când majoritatea personalului mergea la culcare. Dacă-i 
urmăriseră comportamentul toată ziua, s-ar fi putut să se- 
aștepte ca el să fugă mai târziu, potrivit tiparului pe care-l urma, 
doar că de data asta, pe poarta debarcaderului. Alesese, în 
schimb, ora opt, pentru că personalul avea să fie, în cea mai 
mare parte, în sufragerie, la cină; deţinuţii se puteau mișca prin 
casă cu mai puţine șanse să fie văzuţi. 

Complotând să-i ia pe ceilalţi șapte cu el, expunea evadarea 
unui risc. Era mai ușor să evadeze de unul singur acum, că știa 
de pantofi. Totuși, înainte, toate planurile lui presupuseseră 
evadarea pe jos, și nu ar fi fost deloc practic să ia alţi șapte copii 
după el și să-i treacă prin toate pericolele care le stăteau în faţă. 
Cum trebuia să planifice o evadare descult, era mai dificil să 
pornească în grup decât fusese înainte. Pe lângă asta, nu putea 
să-i lase în locul ăla. Se pierdeau cu firea mai repede decât el. 

Spera și că dacă reușeau să scape și să ajungă în oraș și la 
poliţie, opt copii aveau să fie mai greu de ignorat decât unul. 
Poliţia avea să fie nevoită să-i asculte pe cei opt copii și să-i 
creadă. Pur și simplu, așa trebuia să se întâmple. 


10. 


De la galerii la magazine de suvenire, de la magazine de 
sticlă artizanală la brutării, pe străzile cartierelor rezidenţiale și 
înapoi pe strada principală, Jane explora, nesigură ce căuta, 
adunând observaţii care s-o ajute să stabilească natura acelui 
oraș și ce legătură avea cu domeniul înconjurat de ziduri aflat la 
câţiva kilometri de el. 

Era fascinată de perfecțiunea clădirilor și uluită de cât de 
curat era totul. Se minuna de simetria copacilor supli aliniaţi și 


VP - 228 


se mira de absenţa copiilor și de prezenţa câinilor în număr 
foarte mic. 

Pe măsură ce ziua răcoroasă devenea și mai răcoroasă, iar 
norii învolburaţi deveneau mai întunecoși, solenoizii sensibili la 
lumină care controlau miile de beculeţe albe cu putere scăzută 
din copaci aduceau o lumină ca de sărbătoare străzii cu două 
ore înainte de amurg, iar lron Furnace demonstra de ce localnicii 
îl numeau „Orașul unde e mereu Crăciun”. 

Jane stătea pe trotuar, privind spre nord și spre sud. Deși 
priveliștea era încântătoare, pe ea n-o ducea cu gândul la 
Crăciun. În schimb, se gândea la pulsaţia și strălucirea Las 
Vegasului, unde neonul avea scopul de a acoperi cu o sclipire 
elegantă adevărurile sordide ale dependenţei de jocurile de 
noroc și autodistrugerii financiare. Erau niște luminiţe ca de 
Crăciun, pentru că în ciuda aspectului său sănătos, Iron Furnace 
avea o aură întunecată, pe care ea o simţea, chiar dacă n-o 
putea explica. 

Pentru că sărise peste prânz, intră într-un restaurant italian, la 
4:15 după-amiaza, și fu condusă spre una dintre nișele cu 
separeuri înalte. 

Falange de steaguri roșii-albe-verzi atârnau din tavanul înalt. 
Pe pereţi erau fresce cu obiective istorice din Roma. Feţele de 
masă erau în carouri roșii și albe. Lumânări în glastre roșii de 
sticlă. Nu le scăpase nici măcar un singur clișeu legat de decor, 
dar locul părea curat, iar prin aer pluteau niște arome de-ţi 
lăsau gura apă. 

După numele brodat pe șervețelul aflat la vedere în buzunarul 
uniformei ei de chelneriță, pe fată o chema Freya. Era o fată 
frumoasă, la vreo douăzeci și ceva de ani. Avea tenul de 
culoarea cafelei cu frişcă, pătat cu pistrui de culoarea 
scorțișoarei. S-ar fi putut să aibă atât rădăcini irlandeze, cât și 
rădăcini africane. Zâmbea cu ușurință și împărtășea tuturor 
concetățenilor dispoziţia ei plăcută și primitoare. 

Jane comandă un pahar de Chianti!’ bun în timp ce studia 
meniul, iar când Freya se întoarse cu vinul, fu dispusă să fie 
ținută de vorbă în liniștea dinaintea orei de vârf de la cină. 

— Ce oraș frumos! zise Jane. 

— Seamănă cu priveliștea de pe-o vedere, nu? 

— Întocmai. Locuiești aici de multă vreme? 


118 Soi de vin produs în regiunea Chianti din centrul Toscanei, Italia. 
VP - 229 


— Toată viaţa am locuit aici. N-o să mă mut niciodată. Nimeni 
care locuiește aici n-ar fi în stare să se mute. 

— Niciodată? Uau. Niciodată înseamnă mult timp. 

— Nu și-n Iron Furnace. Așa de frumos e aici mereu, că zilele 
trec cât ai zice pește. 

— Dacă s-ar gândi cineva să se mute-aici, i-ai recomanda? 

— A, sigur! Tu te gândești să te muţi aici? 

— Șeful meu. A fost anul trecut în vizită, crede că vrea să se 
mute aici dacă-i găsesc eu un loc. El lucrează de-acasă, poate 
locui oriunde. 

— De unde vrea să se mute? 

— Din Miami. 

— Tare fain trebuie să fie-n Miami. Plaje, palmieri. 

— Țânţțari, umiditate care te omoară, gândaci zburători. 

— Ei, hai că faci mișto acuma. 

— Poate, puţin. Problema mea e că nu văd nicio proprietate 
potrivită pe-aici. Adică, pentru unul cu așteptările lui. Mă 
gândesc că sunt niște terenuri de vânzare, unde să-și poată 
construi ceva. 

Freya clătină din cap. 

— Nu știu cum e cu imobiliarele pe-aici. Eu și Lionel avem o 
casă pe care ne-au lăsat-o ai lui, n-am fost nevoiţi să căutăm. 

— Ce noroc pe voi! Nu-i drept. Oricum, e un domeniu pe 
Lakeview Road care i s-ar potrivi șefului meu. 

— Domeniu? Ala cu zidul ăla mare de piatră împrejur, chiar pe 
lac? 

— Ăla-i locul. Am trecut cu mașina pe lângă el, și m-am gândit 
că i s-ar potrivi șefului meu. Ai auzit vreodată vorbindu-se cum 
că ar fi de vânzare? 

Freya se încruntă. 

— Mă îndoiesc că ar fi vreodată de vânzare. Aia-i școala. 

— Școala? A, păi cineva mi-a zis că ar fi deţinut de-un super- 
bogătaș, unul David Michael. 

— N-am auzit de el. De mult e școală acolo. 

— Școală privată sau ceva de genul ăsta? 

— Mda, ceva de genul ăsta. Pentru copii cu tulburări de 
personalitate, probleme mintale, care au nevoie de terapie, și 
de lecții predate în comun. 

— Ce trist, nu-i așa? 

Freya spuse: 


VP - 230 


— Păi, mă gândesc c-ar fi trist dacă nu li s-ar acorda ajutorul 
de care au nevoie. 

— Și-asta-i adevărat. Săracii copii. Răspândit mai e și autismul 
ăsta. Trebuie să fie scumpă școala asta, la cât de măreață e. 

— Mă gândesc că așa o fi. Știi ce vrei la cină? 

Jane comandă o salată caprese urmată de o porţie dublă de 
pui marsala!!?,. 

— Nu-mi da paste ca garnitură, dă-mi legume în plus. 

— Vezi că avem porţii mari, o avertiză Freya. 

— Eu mănânc cât pentru doi. 

— Eşti însărcinată? Scuze că-ntreb, dar dacă-i așa, ar trebui 
să bei vin? 

— Nu-s însărcinată. Doar că mănânc cât pentru doi. Mereu am 
mâncat așa. 

— Mamă, și ce bine-araăți. 

— Familia mea are un metabolism nebunesc de rapid. Plus că 
port și o curea cu o forță colosală. 

Freya râse. 

— Nu porţi nicio curea. Eşti sută la sută pe bune. 

După ce Freya îi servi salata și se întoarse după farfuria goală, 
Jane spuse: 

— Am un nepot cu o tulburare de personalitate. Poate i-ar 
prinde bine școala aia. Dar n-am văzut niciun indicator la ea. Nu 
știi cum se numește? 

— Nu știu, serios vorbesc. Ciudat rău, nu-i așa? 

— Stai liniștită. Sigur găsesc pe net. 

Când îi aduse antreul dublu, Freya spuse: 

— Te-am avertizat că avem porţii mari. 

— Arată fabulos. Fii atentă numai cum poate să miroasă. S-ar 
putea să vreau și a treia porție. 

— Mamă, păi tu dac-ai fi însărcinată, ai hali cât pentru trei. 

— Mi-aș dori să fiu. Nu m-ar deranja absolut deloc să am casa 
plină. Tu și Lionel aveţi copii? 

— Nu, și nici n-avem de gând să facem, cu tot terorismul ăsta 
cumplit. Oricum, deja sunt prea mulţi oameni, și clima se 
schimbă. 

Jane ridică din umeri. 


113 Preparat italian denumit după regiunea viticolă Marsala. Vinul de Marsala este și 
folosit în această rețetă al cărei ingredient principal este pieptul de pui prăjit în tigaie. 


VP - 231 


— Clima e în continuă schimbare, mereu a fost așa. Eu am de 
gând să am copii. N-am văzut niciunul pe-aici, cu excepţia celor 
care erau cu turiștii. 

— Cetăţenii de-aici sunt în mare parte oameni mai în vârstă. 
Copiii lor au crescut și-au plecat de-aici. 

— Dacă nu-s prea mulţi copii pe aici, poate n-ar fi cel mai bun 
loc pentru ei când o fi să-i am. 

— Te gândești să te muţi și tu aici? 

Jane zâmbi. 

— Trebuia să-ţi spun că șeful mi-e și soţ. 

— Eu bănuiesc că nimeni nu-ţi poate fi șef. Oricum, sper să-ți 
găsești un loc. Ar fi fain să te-avem aici în oraș. 

Mai târziu, după ce chelnerița eliberă masa și reveni cu nota, 
Jane spuse: 

— Ben și cu mine - Ben e soţiorul meu - suntem mari iubitori 
de câini. Cum reacţionează oamenii de pe-aici la câini? 

— Câini? Nu există nimeni care să nu suporte câinii. 

— N-am observat niciunul, zise Jane, în timp ce-și număra 
banii din portofel și lăsa un bacșiș generos. 

— Lionel și cu mine am avut unul o perioadă. Un labrador 
auriu. 

— lubesc labradorii. Superbi câini. 

— Jules îl chema. Dar s-a îmbolnăvit. A fost o porcărie de 
febră care tot circula, groaznică. 

— Asta nu-mi place cum sună. Febră? 

— Și-a pierdut lumea câinii. Nici nu vreau să mă gândesc. Dar 
a fost și s-a dus. 

— Eşti sigură de asta? 

— Poţi să-l întrebi pe veterinarul din Mourning Dove dacă te 
îngrijorează. Dr. Wainwright îl cheamă. 

— Mulţumesc, Freya. S-ar putea să fac treaba asta. N-aș vrea 
să-mi expun câinii riscurilor. Sunt membri ai familiei. 

— Uneori mi-e dor de Jules al meu. 

— Mi-a părut bine să te cunosc, Freya. Să ai grijă de Lionel. 

— O să am. Și am deja. Și tu să ai grijă de șefu'. 

În timp ce Jane băga portofelul înapoi în poșetă și-și muta 
șervețelul din poală pe masă, un bărbat ieși din nișa din spatele 
ei, îi aruncă o privire și se îndreptă spre ieșire. 

Era înalt, de culoare și îmbrăcat de parc-ar fi fost puţin cam 
delicat, poate profesor universitar. Dar nu era nimic delicat la el. 


VP - 232 


Era impunător, avea o atitudine încrezătoare, ca un om care 
fusese de multe ori strâns cu ușa și scăpase mereu cu doar o 
zgârietură-două. Privirea pe care i-o aruncă părea degajată, deși 
era calculată, iar ochii lui erau ca niște magneţi pentru detalii, 
adunând dintr-o privire fugară mai mult decât reușeau cei mai 
mulţi să observe într-un răstimp de un minut. 

Se pregăti sufletește să aibă probleme. 


11. 


Când ieși Jane, individul stătea lângă cel mai apropiat conifer, 
luminat din spate de scânteile lui, și o aștepta. Nu mai erau 
pietoni în imediata apropiere. 

El spuse: 

— Excelentă tehnica. 

— Poftim? 

— Chelneriţa nu și-a dat seama că tu o interogai. Totul părea 
o discuţie lejeră, ca între fete. 

— Asta pentru că și era o discuţie lejeră, ca între fete. Ti-ai 
făcut o idee greșită, ai face bine să ţi-o scoţi din cap. 

— Faină croială la haina aia sport, zise el. E ce trebuie. 

Dacă o recunoscuse drept un soi de polițistă, atunci și el era 
un soi de poliţist. Dacă ar fi recunoscut-o drept cea mai căutată 
evadată din America, probabil că n-ar fi fost nicidecum atât de 
calm. Dar abordarea lui nu-i clarifica intențiile. 

— Mai devreme, zise el, te-am văzut într-o galerie vizavi, cu 
directoarea, o convingeai să iasă afară. Tu nu m-ai văzut. 

— Mă tulbură faptul că nu te-am văzut. 

— Noi, șerifii ăștia mai ţărănoi, așa, știm să supraveghem. 

Nu părea din Kentucky, după accent. Nu era-n uniformă. Şi 
paltonul lui părea la fel de bine croit pentru a ascunde o armă ca 
a ei. Deși credea că știa răspunsul, îi puse întrebarea: 

— Ești șerif aici? 

— Pe naiba. Mă sperie locul ăsta. 

Un cuplu de tineri se iviră după colţ, mergând mână-n mână, 
și se îndreptă spre ei. 

Șeriful ridică vocea, și cu un ton de încântare spuse: 


VP - 233 


— Parcă n-ai îmbătrânit nicio zi. Cât a trecut? Sunt deja patru 
ani? 

— Puțin peste trei, zise Jane. 

— Ce fac Vernon și copiii? 

— L-am înscris pe Joey la școala aia privată. Micuța Sarah ia 
lecții de balet. Vernon... ei, îl știi, doar pe Vern. Hortense ce mai 
face? 

— Sărbătorim aniversarea de douăzeci și cinci de ani de 
căsnicie săptămâna viitoare. Plănuiește o mare sindrofie pe care 
nu ne-o putem permite, dar mă gândesc c-o să apucăm 
douăzeci și șase de ani. 

Cuplul se îndepărtase, cei doi nu-i mai puteau auzi. 

Șeriful cobori vocea. 

— Imediat ce te-am văzut intrând în restaurant, am venit prin 
spate. 

— In ce scop? 

— Niciunul anume. De curiozitate. 

Jane așteptă ca el să întrebe cine era, ce insignă purta. Dar 
omul n-o întrebă nimic. 

În schimb întrebă ea: 

— Unde ești șerif? 

— În Minnesota. Comitatul e în mare parte unul rural. Dar s-ar 
putea să fi auzit de ceva probleme pe care le-am avut acolo 
săptămâna trecută, cu patruzeci și șase de morţi. 

— Femeia din mașina de pompieri, care l-a doborât pe 
guvernator. 

— N-ai spus nebuna din mașina de pompieri. 

— Păi de unde să știu eu dacă era sau nu era nebună? 

El se uită atent la ea. Probabil că în ochii ei se reflectau 
luminiţele din pomi. În ai lui, nimic. 

— Cora, femeia din mașina de pompieri, mi-a fost prietenă 
timp de douăzeci de ani. A venit aici în august anul trecut, 
pentru o conferinţă ţinută în staţiune. 

— Conferinţă pe ce temă? 

— Pe tema predării pentru copiii cu nevoi speciale. | s-a 
întâmplat ceva aici. N-a mai fost la fel de-atunci. 

— Ceva? Ce anume? 

— E cam frig aici. Dacă poţi să mai bei un pahar de vin și să 
rămâi cu ochii-n patru, e-o tavernă în capătul cvartalului. 


VP - 234 


— În orașul ăsta, zise ea, aș putea să beau și-o sticlă și să fiu 
tot complet trează. 

Chevy-ul lui închiriat era parcat pe bordură în apropiere. Pe 
drumul spre tavernă, se opri la mașină, deschise portbagajul și 
luă un caiet legat cu spirală. 

— O parte din ficţiunea scrisă de Cora, zise el. 

— Era scriitoare? 

— Și încă una foarte bună. 

— N-am auzit de ea... până la tragedie. 

În timp ce se îndreptau în continuare spre tavernă, el spuse: 

— Emily Dickinson! a scris sute de poezii în timpul vieţii. 
Doar zece dintre ele au fost publicate. 

— Cred că erau vreo șase. 

— În comparaţie cu Cora, Emily era un superstar media al 
vremurilor ei. 

— Și de ce contează ficţiunea ei în toată povestea asta? 

— A scris și ceva despre ceea ce i se întâmpla. Credea c-are 
un păianjen în cap, care-i depunea ouă în creier. 

Jane se opri. Una dintre sinuciderile pe care le cercetase la 
începutul întregii povești era a unei tinere talentate, de 
douăzeci de ani, pe nume Porţia, care scria programe de 
calculator într-un parteneriat antreprenorial cu Microsoft și care 
avea toate motivele pentru a trăi. Biletul de adio pe care-l 
lăsase părinţilor ei îi rămăsese lui Jane în memorie: „E un 
păianjen în creierul meu. Îmi vorbește”. 

— Ce e? întrebă șeriful. 

Ea se întoarse și privi în spate, pe jumătate convinsă că erau 
urmăriţi. Nu-i urmărea nimeni. 

Studie strada și magazinele închise din capătul acesteia. Ceea 
ce simţea ea nu era ameninţarea unui observator singuratic, ci 
amenințarea /ocului, așa cum s-ar simţi la Dachau sau la 
Auschwitz și pe câmpurile morţii semănate de khmerii roșii din 
Cambodgia. Mai simţise acea ameninţare la o fermă izolată, 
unde doi sociopațţi periculoși violaseră și omorâseră douăzeci și 
două de femei în cinci ani. Cum un alt agent murise și nu putea 
să-și pună speranţele în întăriri, îi urmărise și îi omorâse pe 
ambii bărbaţi, doborându-l pe al doilea într-o fostă cocină de 


120 Emily Elizabeth Dickinson (1830-1886), poetă americană cunoscută pentru 
abordarea unor teme precum singurătatea, moartea, dragostea etc. In poezii 
considerate la vremea lor revoluţionare. 


VP - 235 


porci, care cu câţiva ani înainte începuse să fie folosită drept 
cimitir. Douăzeci și două de victime fuseseră îngropate acolo, în 
solul îngrășat cu fecale, ca ultimă insultă la adresa genului lor. 
Stând deasupra cadavrului bărbatului care le torturase și le 
ucisese, Jane auzise într-un colț îndepărtat al minţii ei strigătele 
lor după îndurarea pe care n-o mai primiseră. Şi i se părea că 
printr-un soi de al șaselea simţ devenise conștientă de formele 
jalnice, mistice, pe care le luaseră oasele celor martirizate, sub 
locul în care stătea ea, pe măsură ce descompunerea cărnii și 
mișcarea pământului le așezaseră la odihnă veșnică. În 
momentul acela, ameninţarea locului era ca o aură întunecată 
sub suprafaţa luminoasă a acelui oraș, care nu era ca un oraș 
adevărat, ci mai degrabă ca o dioramă a unui sat idealizat, care 
putea fi pusă sub lupă în orice clipă și păstrată într-un vid care 
nu îngăduia prezenţa niciunei forme de viață pe acele străzi. 
— Am nevoie de vinul ăla, îi spuse ea șerifului. 


12. 


Taverna era ca un pântece plin de umbre discrete și de 
lumina și mai discretă a lămpilor. În aer se simţea mirosul berii 
care se revărsase peste halbe și spumega prin grilajul scurgerii 
de sub robinete. Muzica era limitată la un country plăcut urechii, 
care celebra dragostea regăsită la fel de des precum celebra 
dragostea pierdută, transmițând exact câtă melancolie era 
necesară pentru a alina suflete. 

Intr-un separeu din partea din spate a încăperii, unde nu 
stătea nimeni suficient de aproape încât să audă, Jane și Luther 
stăteau cu băuturi în faţă în timp ce el vorbea despre Cora 
Gundersun, despre caietele ei pline de povestiri, despre scrisul 
ei repetitiv, prin care dezvăluise, punct cu punct, chinuită, cum 
un păianjen trăia în creierul ei, despre percheziţia ciudat de 
restrânsă efectuată de FBI în casa ei, despre focul mistuitor 
care-i înghiţise locuința și despre vizita din partea lui Booth 
Hendrickson, de la Departamentul Justiţiei, care-l convinsese că 
o mușamalizare era în curs de desfășurare. 


VP - 236 


Jane așteptă ca el s-o întrebe cine era, pentru ce agenţie 
lucra, dar el se descărcă, de parcă ea i-ar fi câștigat deja 
încrederea. 

În cele din urmă, puse caietul legat cu spirală pe care-l luase 
din portbagaj pe masă. Il deschise la două pagini cu litere de 
mână scrise cu precizie. Cora scrisese: 


Străinul de la masă mi-a zis „Hai să ne jucăm de-a 
manciurienii, Cora”, iar eu am zis „Bine, și s-a 
întâmplat ceva, dar nu-mi aduc aminte ce, și pe urmă 
a zis „Auf Wiedersehen, tută slăbănoagă”, iar eu n-am 
zis decât „La revedere”, de parcă nu m-ar fi jignit. Pe 
urmă a plecat, de parcă nici n-ar fi fost acolo, dar eu 
știu al naibii de bine c-a fost, a fost, a fost. 


Femeia se chinuise să copieze acel pasaj de cincisprezece sau 
douăzeci de ori, fiecare repetiţie intersectându-se cu cealaltă. 

— În povestirile ei pe care le-ai citit, zise Jane, se folosește 
vreodată pe ea însăși ca personaj? 

— Nu. Nici pe ea, nici pe vreo Cora Smith sau Cora Jones. 

— Deci crezi că i s-a întâmplat ceva. 

— Cred că ăsta este unul dintre ultimele lucruri care i s-au 
întâmplat, pentru că dacă ăsta este jurnalul ei actual, astea sunt 
ultimele cuvinte pe care ea le-a scris vreodată. 

Răsfoi următoarele pagini ca să-i arate lui Jane că erau goale. 

— Ce părere ai de chestia asta? 

— E un cuvânt care contează mai mult decât celelalte, nu-i 
așa? 

Luther nu răspunse imediat. Deceniile de muncă poliţienească 
îl învăţaseră în mod sigur că o anchetă reușită privea lumea 
dintr-o perspectivă mai puţin colorată, când detectivul ţinea 
cont de faptul că motivațiile oamenilor și faptele comise în urma 
acelor motivații erau la fel de previzibile ca orele răsăritului și 
apusului. Privea poveștile cu conspirații elaborate la fel cum 
privea și declaraţiile conform cărora cineva fusese răpit de 
farfurii zburătoare. Posibilitatea s-o fi programat cineva pe Cora 
și să-i fi spălat creierul i se părea, probabil, lui Luther o prostie 
absolută, ceva de domeniul ocultului, iar chestiunile 
supranaturale nu-și aveau locul în anchetele polițienești. 


VP - 237 


Dar dacă ajunsese atât de departe, din Minnesota în 
Kentucky, era un om de o inteligență demnă de luat în 
considerare, flexibil intelectual în cel mai bun sens al cuvântului, 
conștient de realitatea răului, pe care nu-l considera doar o 
nuanţă de gri într-un spectru al relativismului moral. Ştia că răul 
era descurcăreţ și neînduplecat, și căuta mereu noi moduri de-a 
se exprima. 

Cora lăsase indicii care îl conduceau pe-o cale despre care 
crezuse că nu exista, dar era prea sincer cu sine însuși ca să se 
agaţe cu încăpățânare de acea părere, când vedea clar calea 
care se întindea în faţa lui. 

Așa că ea insistă, repetând întrebarea: 

— E un cuvânt care contează mai mult decât celelalte, nu-i 
așa? 

— Chiar e? 

— Știi cartea, știi filmul. 

— Candidatul manciurian, de Richard Condon'?!. Dar creierele 
nu se spală chiar atât de ușor. 

— Cartea aia a fost publicată acum mai bine de jumătate de 
secol. 

Ea luă o gură de vin, lăsă paharul jos, 
Luther și spuse: 

— Nu știa nimeni de nanotehnologie pe-atunci. 

Ea văzu că termenul avea un înţeles deplin pentru el, iar ochii 
lui se măriră destul încât ea să vadă în asta un semn că trebuia 
să dezvolte subiectul. 

În schimb, el vorbi pe un ton și mai scăzut: 

— Auzi, chiar așa frecuș la icre e în Quantico, cum zice 
lumea? 

Academia FBI era în Quantico, o bază a U.S. Marine Corps din 
Virginia. Făcând referire la ea, voia să spună că își dăduse 
seama unde absolvise facultatea, dar și că ea era Jane Hawk. 

— Pe-ale mele nu le-a frecat, zise ea. 


As 


i întâlni privirea lui 


121 Richard Thomas Condon (1915-1996), autor american de thrillere politice. 
VP - 238 


13. 


Fără discuţii despre sport, fără conversații prietenoase, cu o 
clientelă alcătuită mai mult din indivizi decât din cupluri, care nu 
păreau a avea intenţia de a-și face lipeala cu nimeni, taverna 
găzduia un grup de bețivi singuratici, serviţi de un barman și 
două chelneriţe care parcă se molipsiseră de firea lipsită de 
veselie a clienţilor lor. 

Dacă n-ar fi fost muzica aia country, ar fi fost așa o liniște, 
încât Jane și Luther ar fi putut fi auziţi și dacă ar fi șușotit. 

— M-ai recunoscut în ciuda părului, a ochilor și a ochelarilor? 

Luther Tillman clătină din cap. 

— Nu. Mi-am dat seama după cum l-ai abordat pe directorul 
galeriei, și pe chelneriță. Foarte multe dintre lucrurile pe care 
voiai să le afli sunt lucruri pe care și eu voiam să le știu. Cora se 
sinucide. Quinn Eubanks, care-a sponsorizat conferinţa de-aici, 
se sinucide. David James Michael era asociat cu Eubanks. Ai 
întrebat-o pe chelneriță de el. N-am văzut niciodată presa și 
guvernul colaborând ca să demonizeze un fugar la modul în care 
te-au demonizat pe tine. l-am văzut retrăgând FBl-ul din casa 
Corei, apoi un tip de la Departamentul de Justiţie m-a 
ameninţat. Abia după ce-am reușit să procesez, m-am uitat mai 
atent la tine și mi-am zis „Da, măi, o știu”. 

O nouă melodie răsună în tavernă - Wichita Lineman a lui 
Glen Campbell??? - plină de dor și de melancolie. Jane 
considerase mereu melodia ca fiind pe cât de frumoasă, pe atât 
de înfiorătoare. In timp ce-i studia pe oamenii care beau singuri 
pe scaunele lor de la bar și la mese, muzica le descria dispoziţia 
și o inspira să-și pună întrebări despre ei. 

Îl privi pe Luther. 

— Ai familie? 

— O soţie și două fiice. A 

— Uită că ne-am cunoscut. Intoarce-te în Minnesota și fii cu 
ele, pur și simplu. 

— Nu sunt genul ăsta de om. 

— Au ameninţat că-mi omoară băieţelul. Că îl violează mai 
întâi. 

— Te-a făcut lucrul ăsta să cedezi? 

122 Glenn Campbell (1936-2017), cântăreț, prezentator tv și actor american. 
VP - 239 


— L-am ascuns undeva, Luther. Du-te în Minnesota. 

— Dacă fac asta, ce fel de lume creez pentru fetiţele mele? 

— Măcar o să fie o lume în care te mai au alături. 

El studie atent taverna. 

— Oamenii ăştia-s turişti? 

— Eu aș zice că-s localnici cu toții. 

— E ceva-n neregulă cu oraşul ăsta? 

Privindu-l pe barmanul neobișnuit de tăcut cum turna o bere 
de la robinet, Luther spuse: 

— Ce-a zis chelnerița, Freya... ce febră e aia care omoară toți 
câinii, pe nepusă masă? 

Jane puse deoparte paharul de vin pe jumătate gol. 

— E o febră care știe că ei nu se lasă înșelaţi de aparente. 

— Ce s-a întâmplat cu copiii? Școala care n-are nume... copiii 
ăștia-s toți localnici? 

— O să-ţi dau varianta de cinci minute. Poţi s-o crezi sau să n- 
o crezi. N-o să-mi pierd vremea încercând să te conving de ceea 
ce știu că e adevărat. 

După ce ea-i spuse despre implanturile cerebrale, el își puse 
la o parte berea caldă, pe jumătate băută. 

— Adică teroriștii ăia din Philly și de te-miri-unde... 

— Nu. Aia-s doar niște nebuni militanţi standard. Dar ei 
reprezintă un paravan pentru ceea ce fac D.J. Michael și toţi 
nenorociţii ceilalţi. Dacă terorismul e scăpat de sub control, cine 
să mai bage-n seamă creșterea ciudată a ratei sinuciderilor sau 
să se gândească la faptul că-i ceva ciudat în legătură cu ideea 
că o persoană precum Cora o ia razna de tot? 

— Ce-i orașul ăsta? 

— In toată ţara, în diferite condiţii, au injectat oameni. Există 
un risc foarte mare să fie prinși așa. 

Jane văzu că pe el îl trecuseră fiorii. 

— Dar dacă alegi un oraș foarte mic și controlezi pe toată 
lumea din el... 

Ea spuse: 

— Un oraș cu o staţiune în care vin cei bogați și puternici, 
dintre care unii n-ar fi niciodată de acord cu Arcadienii... 

— Pe ăia pe care n-ai cum să-i convingi, zise el, îi iei cu forța, 
îi programezi pentru sinucidere, sau pur și simplu îi controlezi ca 
pe niște marionete. 


VP - 240 


— Şi-i inviţi pe alţii, care sunt sau pot deveni factori de 
influenţă a culturii, precum Cora. 

— Dar Arcadienii ăștia... Lista lui Hamlet... e nebunie curată. 

— Națiuni întregi cad uneori în nebunie. Germania sub Hitler. 
China sub Mao. Lista cu exemple e lungă. 

— Larkin ăla te-a prostit să vii aici cu o minciună. Dar de ce ar 
vrea să-ți dea informaţia asta? 

Ea îi studie pe ceilalți clienţi, care credeau, probabil, că ea și 
Luther erau turiști. 

— S-a gândit c-o să pun prea multe întrebări. Când unul dintre 
ăia o să mă bănuiască, o să tragă semnalul de alarmă. Și-atunci 
ce șanse mai am să ies vie din oraș? 

Vocea lui era o șoaptă: 

— Fir-ar să fie. De ce n-ai plecat încă? 

— Copiii de pe domeniul ăla. De ce n-au fost încă injectaţi? 

El nu avea un răspuns. 

— Nu-i din cauză că au Arcadienii vreo slăbiciune pentru copii, 
zise ea. Trebuie să fie din cauză că, dintr-un motiv sau altul, nu 
sunt destul de maturi încât să funcţioneze implantul. Nu despre 
asta o fi vorba? 

El o privi atent o perioadă lungă. 

— Și n-o să-ţi iei tălpășița de-aici până când n-o să-i iei cu 
tine. 

— Până la ultimul. 

— Câţi sunt? 

— Nu-s mulți. Asta dacă e să mă iau după ce-am văzut. 

— Când ai de gând să-i iei? 

— Nu în noaptea asta. 

— De ce nu? 

— Ai vreun plan? 

— Intru, îi iau, ies. 

— Dacă școala chiar e o închisoare, o să aibă paznici. 

— Câţiva. 

Ea privi în jur spre clienţii tavernei, la feţele lor mohorâte și 
aparent modelate de o profundă suferinţă venită de undeva 
adânc înăuntrul lor, dincolo de ceea ce-i atrăgea pe beţivi spre 
paharele lor. 

— Dar de câtă pază sofisticată crezi că au nevoie dacă fiecare 
om din orașul ăsta e unul dintre ei? Ca să ţină prizonieri niște 


VP - 241 


copii neajutoraţi? Nu de multă. Am studiat atent orașul. Nu-i 
vreun Alcatraz. 


14. 


La 7:30, Harley Higgins stinse luminile și rămase pe întuneric 
lângă fereastră, având vedere la domeniu, se descălță și băgă 
pantofii sub scaun. Nu știa sigur dacă erau camere de luat 
vederi în camera lui, dar dacă erau, nu voia să fie văzut plecând 
cu ciorapii în picioare. 

Ar fi trebuit să le fi cerut celorlalţi copii să ia aceeași măsură 
de precauţie, dar nu se gândise până în acel moment la asta. 
Socoti că cei mai mulţi aveau să procedeze exact așa cum 
procedase el. 

Lacul era atât de întunecat, încât nici nu părea a fi apă, ci un 
vid. Pădurea care se întindea pe ţărmul de nord lipsit de lumină 
era definită vag de o linie neagră deasupra căreia pătura de nori 
se vedea ceva mai puţin întunecată. 

Harley se tot gândea la mama și tatăl lui. Își dorea să creadă 
că orice li s-ar fi făcut putea fi îndreptat, o dorinţă a inimii lui pe 
care creierul o respingea. Dorinţele din inimă erau un lucru bun, 
dacă puteau fi făcute să devină realitate, dacă puteai să 
muncești din greu pentru a le îndeplini. Dar dorinţele din inimă 
puteau ajunge să-ţi și frângă inima dacă te-agăţai de ele chiar și 
când nu mai aveai nicio speranţă să se îndeplinească. Era dificil 
să accepte că părinţii lui erau în viață, dar îi pierduse pentru 
totdeauna, atât de dificil, încât se așeză în întuneric și izbucni în 
plâns. Dar să pretindă că situaţia era altfel ar fi însemnat să îi 
urmeze în... în comunitatea celorlalţi ca ei. Își voia mama și 
tatăl, dar nu voia să devină ca ei pentru a fi alături de ei. 

Lacul negru se întindea dincolo de fereastră, adânc și lipsit de 
lumina lunii, iar înăuntrul lui Harley băltea un geamăn al lacului, 
cu ape întunecate, care amenințau să se ridice, să-l înece și să-l 
îngheţe. 

Era ora 7:45. 


VP - 242 


15. 


În Fordul ei, Jane ieși din oraș și se îndreptă spre staţiune, cu 
Luther Tillman în spatele ei, în mașina închiriată. 

Fără câini, fără copii, scăldat într-o atmosferă plăcută de 
băuturi fierte și îmbuteliate, imaculat ca un peisaj de vis, după 
ce trecutul industrial i se pierduse-n depărtări, iar identitatea-i 
fusese remodelată într-o utopie a celor veniţi în vacanţă, Iron 
Furnace aprinsese în Jane un soi de febră, o convingere 
arzătoare că fusese trimisă aiurea acolo de către Larkin, pentru 
că acela era pântecele din care avea să se nască schimbarea pe 
care el și asociaţii lui corupți aveau s-o impună cu forţa asupra 
lumii. In acel loc, groaza cu care trăise luni de zile se aprinsese 
și devenise spaima pe care trebuia s-o stăpânească pentru a 
evita panica. 

Acel colț din Kentucky era o așezare străină, iar locuitorii ei 
erau schimbaţi pentru totdeauna, căzuţi în sclavie. Dacă-și 
dădeau seama că ea și Luther erau conștienți de condiţia lor, s- 
ar fi putut să acţioneze la unison și fără milă. 

Acei oameni transformați n-ar fi putut fi învinși de o singură 
agentă FBI rebelă sau de un singur șerif, pentru că, prin 
comparaţie, ei erau legiune. Dacă ea și Luther făceau o mișcare 
greșită, locuitorii din Iron Furnace se puteau năpusti asupra lor 
ca un banc de piranha atrași de sângele cald al unui mamifer ce 
se plimba pe domeniul lor cu apă rece. 

Ea și Luther parcară de-a lungul drumului, la o sută de metri 
de domeniul împrejmuit cu ziduri, despre care se spunea că era 
o școală fără nume. Apoi se apropiară pe jos. Fără stele, fără 
lună, în noaptea aceea mohorâtă, lacul și tot ce-l înconjura 
zăceau în obscuritate. 

— Nu sunt sigur c-o să funcţioneze, spuse Luther. 

— Nici eu. 

— Şi dacă nu funcţionează? 

— li trântim la pământ pe-ăștia din personal. 

— Și dacă, până la urmă, nu sunt programaţi, ci-s doar 
oameni nevinovaţi care... 

— Orice-ar fi, ăştia numai nevinovaţi nu sunt. 

— Dar dacă sunt... 


VP - 243 


— Atunci o să mă duc în iad în loc s-aștept să vină iadul la 
mine în lumea asta. Și vine tot mai repede pe zi ce trece. 

leșiră de pe drum și pășiră prin iarbă sălbatică și stuf, strivind 
sub picioare ceva ce emana un iz de lemn-dulce. Rămânând 
aproape de zidul proprietăţii, trecură de casă și se apropiară de 
lac. 

În spatele casei găsiră un loc în care iedera străveche se 
căţăra pe zid, înconjura partea de sus a acestuia și se încolăcea 
aproape până pe pământul din afara limitelor proprietăţii, o 
varietate lemnoasă de iederă, ancorată ferm în structura de 
suport din mortar. În timp ce Jane urca pe rețeaua vegetală 
neregulată, pe întuneric, căutând cu disperare locuri de care să 
se agaţe cu mâinile și să se sprijine cu picioarele, frunzele 
moarte cădeau, iar cele verzi i se rupeau în mâini, și întreaga 
structură foșnea și scârțâia. Ajunse în vârf și-și dădu drumul doi 
metri și șaptezeci de centimetri în gol pe terenurile domeniului. 
Nu răsună nicio alarmă, și nici sosirea lui Luther după ea nu fu 
anunţată de vreuna. 

Lămpi slabe, în formă de ciuperci, revărsau o lumină 
strălucitoare pe potecile de piatră, iar spoturile LED cuibărite în 
locuri bine alese printre copaci își pogorau lumina printre 
labirinturile alcătuite de crengi, în timp ce în depărtare, o 
marchiză luminată părea ciudată, îmbietoare, parc-ar fi fost un 
altar. 

Nu se aprinseră luminile strălucitoare ale sistemelor de 
securitate, ca să vină în completarea celor decorative, iar 
întunericul rămânea predominant pe bolta nopții. 

Jane se îndreptă spre casă cu Luther alături de ea. 


16. 


Doar cu ciorapii în picioare, Harley ieși din camera lui 
întunecată și merse cu grijă pe holul din aripa de nord a casei. 
Porni pe culoarul de legătură cu aripa de sud, iar de acolo o luă 
spre scările principale. La ora aceea, scările din faţă erau mai 
puţin riscante decât cele din spate, care dădeau într-un antreu. 
Alături de antreu era bucătăria, unde se pregătea și era pe cale 
de-a se servi cina pentru personal. 


VP - 244 


Treptele largi din calcar se unduiau cu graţie dincolo de un 
candelabru de cristal, ducând spre un foaier. Coborându-le pe 
jumătate, Harley auzi pași și încremeni. 

Îl privi pe unul dintre membrii personalului, Walter, cum intra 
în camera de zi și traversa foaierul, călcând pe lumini de forma 
unor prisme, aruncate de cristalele ce atârnau deasupra. Fără să 
privească în sus, Walter se făcu repede nevăzut în holul de 
legătură dintre aripile de nord și de sud. 

Era singura, unica lui șansă de a scăpa fără să poată fi 
urmărit. Dacă ei descopereau că el aflase secretul pantofilor, 
următorul localizator GPS avea să fie imposibil de scos - poate 
implantat chirurgical. Așadar, ezită doar un moment înainte să 
coboare în grabă restul treptelor și să traverseze foaierul pentru 
a ajunge în bibliotecă, aflată vizavi de arcada din camera de zi. 

Deschise cu precauţie ușa, nu văzu pe nimeni, intră și închise 
ușa după el. Credea că fusese primul care sosise. 

Nora Rhinehart se ridică din spatele lui, dintr-un fotoliu- 
balansoar de piele de trei ori cât ea, și șopti cât să fie auzită: „E 
Harley”, după care mica Sally Ingram dădu la o parte o draperie 
de brocart până la podea și ieși la vedere. 

Era ora 7:54. 


17. 


La o ușă din partea de vest a casei, Luther îi ţinu lanterna lui 
Jane, cu raza îndreptată spre blazon, în locul în care era situat 
Zăvorul, la câţiva centimetri deasupra clanţei. Ea încercase să 
deschidă ușa și descoperise că era încuiată. Inainte să iasă din 
mașină își legase bine la centură aparatul LockAid. Introduse 
dispozitivul automat de spargere a lacătului pe gaura cheii și 
apăsă pe aparat în repetate rânduri, până când lacătul cedă. 

Dacă făcuse presupunerile potrivite pe baza a ceea ce știa și 
pe baza a ceea ce-i dezvăluise Luther în tavernă, n-avea de ce 
să-și facă griji în privinţa unui sistem de securitate. S-ar fi putut 
să existe unul și să fie instalat; dar dacă o declanșa, alarma n-ar 
fi făcut decât să-i aducă paznicii pe urme, scutind-o de timpul 
petrecut în căutarea lor. 


VP - 245 


Când deschise ușa, nu răsună nicio sirenă. Dacă acea 
încălcare a proprietăţii fusese observată de cineva, atenţia 
paznicilor fusese atrasă de un semnal silențios, probabil de niște 
lumini intermitente în încăperile speciale. 

Intră, găsi un întrerupător și apăsă pe el, în timp ce Luther se 
strecura în spatele ei și închidea ușa. Se aflau într-o combinaţie 
între un dormitor și o cameră de zi. Având în vedere că intrarea 
era direct de afară, era foarte probabil să fi fost camera unei 
menajere, de pe vremea când casa era o locuință, nu o 
închisoare. O ușă deschisă dezvăluia baia adiacentă. 

Patul făcut frumos, curăţenia, absenţa dezordinii - și un 
anume aer steril, mai ușor de simţit decât de descris - făceau 
din acel apartament tip studio un loc identic cu fiecare dintre 
locurile pe care le văzuseră în Iron Furnace. 

Se îndreptară spre o ușă interioară, dincolo de care se afla 
probabil un culoar. 

Un bărbat mătăhălos, roșu la faţă, în uniformă, se opri în prag. 

— Cine mai sunteți și voi? 


18. 


Probabil că, la un moment dat, în bibliotecă fuseseră cărți. La 
momentul acela, câteva sute de metri de rafturi din lemn de nuc 
erau lipsite de praf și lustruite, deși fără cărţi. În aer nu se 
simțea mirosul hârtiei învechite, și nici cărțile, nici revistele nu 
așteptau să fie citite pe masa încrustată din acel spaţiu vast. 

Când ușa se deschise, Harley încremeni de panică, dar cei trei 
care mai sosiră le crescură numărul la șase. Dulciana Moss și 
Jenny Boone intrară primele, iar Bobby Acuff le urmă, închizând 
ușa cu o grijă exagerată, de parcă până și cel mai mic clic ar fi 
putut să pună pe urmele lor o haită de copoi ai iadului. 

In primele aproximativ două luni petrecute de ei în văgăuna 
aia, Jennifer Boone plânsese constant. Îi era dor de casă și era 
chinuită de gândul că mama ei o condamnase la închisoare fără 
să-i dea altă explicaţie în afară de „Așa e cel mai bine”. Când 
rămăsese fără lacrimi, Jennifer începuse să se călească, de parc- 
ar fi vrut să lupte pentru a ieși din acea așa-numită școală și 
pentru a traversa orașul, în căutarea unui loc încă normal. 


VP - 246 


Fusese moale și înceată, dar după niște luni îndelungate de 
antrenamente, devenise rapidă, iar mușchii i se întăriseră. Părul 
ei cândva castaniu avea șuwviţe blonde, căpătate în urma 
expunerii excesive la soarele constant de iarnă. Tristeţea lui 
Jenny făcuse loc furiei și, în timp, unei hotărâri de oţel. 

Dulciana Moss, de unsprezece ani, dolofană la sosire, era 
slabă, cu buze palide și ochi goi. La început vorbăreaţă și fără 
teama de a fi smulsă de lângă părinţii ei, convinsă că aveau să 
se întoarcă după ea în doar câteva zile, în momentul acela 
părea că-și epuizase toată rezerva de cuvinte, până când 
ajunsese să vorbească doar scurt, când era nevoie s-o facă. 
Fiica unor atei, Dulciana își păstra în perioada aceea majoritatea 
cuvintelor pentru Dumnezeu, pentru că deși El nu-i răspundea 
niciodată, n-o trădase așa cum o trădaseră cei care nu credeau 
în El. 

Bobby Acuff, de-o vârstă cu Harley, se refugia în așteptarea 
unor grozăvii mai apropiate decât cea care-i păștea peste doi 
ani. Cu fiecare furtună, el aștepta un potop de proportii 
catastrofale și fulgere care să-l despice-n două, precum cele 
care despicaseră la un moment dat un stejar din curtea familiei 
lui. Fiecare pală de vânt era o posibilă tornadă care avea să-i 
învârtă până îi uita Dumnezeu, fiecare înţepătură de păianjen și 
de albină era o rană mortală, după care își revenea cu uluire. În 
ziua în care fuseseră duși acolo de părinţii lor, Bobby își văzuse 
sora de patru ani, pe Rimona, murind pe treptele din faţă ale 
verandei. Rimona ţipase, plânsese și făcuse o criză, opunându- 
se abandonului, astfel încât tatăl lor, frustrat, încercase s-o 
scuture ca să-i bage minţile-n cap. Se străduise prea tare. Poate 
că fata suferise niște contuzii în urma scuturăturilor violente, iar 
creierul i se izbise de suprafaţa concavă a craniului. Poate că i 
se spărsese o arteră. Se lăsase moale în braţele tatălui ei și se 
prăbușise pe asfalt, cu un șuvoi de sânge care se oprise repede 
curgându-i din nas. Tatăl și mama lui Bobby fuseseră distruși. O 
perioadă scurtă. Işi reveniseră la fel de repede cum numai 
oamenii schimbaţi își puteau reveni, de parcă durerea pierderii 
cuiva drag era o pulbere fină care putea fi împrăștiată de o briză 
ușoară, o lăsaseră pe Rimona zăcând moartă pe asfalt și 
plecaseră mai departe cu mașina. Membrii personalului o 
îngropaseră fără coșciug în capătul nordic al domeniului, pe un 
pat de praf de calcar pe care era și mai mult calcar. 


VP - 247 


Uneori, Harley se întreba câţi copii se opuseseră și fuseseră 
răniţi mortal - fie și accidental. 
Era ora 7:59. 


19. 


Ca răspuns la cererea bărbatului roșu la faţă de-a ști cine 
erau, Jane zise: „Hai să facem pe manciurienii”, așa cum 
scrisese Cora Gundersun obsesiv în jurnalul ei. 

— Bun, zise el, și cu acel cuvânt, se descărcă de toată 
tensiunea. 

Rămase în picioare în pragul ușii, privind-o pe Jane cu o 
curiozitate răbdătoare, ca un câine obosit, care aștepta ca 
stăpânul să-i spună dacă venise momentul mutării de lângă 
vatră în pat. 

— Cum te cheamă? întrebă ea. 

— Seth Donner. 

— Intră, Seth, ia un loc. 

El se îndreptă spre scaunul indicat de ea și-și înclină capul 
masiv, de parc-ar fi fost preocupat să nu-i scape ceea ce avea 
să i se ceară în continuare. Ochii-i erau ca niște mărgele de 
sticlă, precum ai păpușii vreunui ventriloc, translucizi precum 
apa proaspăt scoasă din fântână. 

Nu ca o blasfemie, ci ca un soi de rugăciune succintă, Luther 
șopti: 

— lisuse. 

— Seth, zise Jane, câţi alţii mai fac parte din personal? 

— Șapte. Mai sunt șapte în personal. 

— Opt, cu tot cu tine? 

— Da. 

— Unde sunt cei șapte? 

Seth părea că ascultă o voce pe care ei n-o auzeau. 

— Sunt în bucătărie și-n sufragerie. E aproape ora cinei. 

— Copiii unde sunt? 

— Sunt sus, în camerele lor. 

— Cum poţi să fii așa de sigur? 

— Știu unde sunt localizatoarele lor. 

— Localizatoare? Care localizatoare? 


VP - 248 


— Localizatoarele din pantofii lor. 

— Și de unde știi de ele? 

El se încruntă. 

— Știu în orice moment de localizatoarele lor. Mai ales de 
când cu actualizarea. 

— Actualizare? Ce actualizare... ce vrei să zici cu asta? 

— Din decembrie, anul trecut. 

— Ce s-a actualizat? 

— Păi, știi tu. S-a actualizat. 

Zăpăcită de tot, nu-l mai presă. 

— Câţi copii sunt aici? 

— Opt. 

— Și e câte unul din voi pentru fiecare copil. 

— Da. 

Braţele lui erau blegi, mâinile-i stăteau în poală, una întoarsă 
în sus, de parc-ar fi ţinut în ea ceva atât de ușor, încât își luase 
zborul și dispăruse. 

Deși era recunoscătoare pentru cooperarea omului, Jane era 
și tulburată de ea, pe jumătate îngreţoșată. Faptul că-l lua la 
întrebări pe un om rău și periculos în timp ce era țintuit pe un 
scaun n-o făcea să se simtă vinovată, dar se simţea pângărită 
de ceea ce se întâmpla chiar în acel moment, de parcă unui 
interogatoriu căruia-i lipseau zbaterea și opunerea îi lipsea și 
orice merit. 

Ea și Luther făcură schimb de priviri. El nu fu nevoit să-și 
exprime dezgustul faţă de ea pentru ca ea să-l simtă. 

— Seth, spuse ea, o să uiţi că am purtat această discuţie, o să 
uiţi că ne-ai întâlnit vreodată. 

— Da. 

— O să stai așezat aici, până când o să-ţi dau eu voie să pleci, 
spunând cuvintele potrivite. Ai înțeles? 

— Da. 

Jane scoase pistolul din tocul de pe umăr, iar Luther îl scoase 
pe-al lui. Ea îl urmă pe șerif pe hol, oprindu-se în prag ca să 
privească în urmă în cameră. 

Seth Donner nu întorsese capul pentru a-i urmări cu privirea. 
Ridică privirea spre locul unde stătuse Jane, de parcă ea ar fi 
fost vreo apariţie de origine divină, de la care el avea să aștepte 
cu adoraţie o a doua vizită, în ciuda setei și a foamei. 


VP - 249 


20. 


Tom Proctor, în vârstă de doisprezece ani, cu totul de 
încredere, se strecură în bibliotecă la 8:02, aducându-l cu el pe 
Jimmy Cole, în legătură cu care Harley fusese îngrijorat. Fragil 
din punct de vedere fizic și emoţional încă din prima zi, Jimmy 
fusese cel cu cele mai mari șanse de a uita de întâlnire, sau, 
dacă venea, de a veni încălțat cu pantofii pe care-i spuseseră 
să-i lase în urmă. Tom cel responsabil se gândise să aibă grijă 
de el, iar în acel moment se adunaseră toți. 

Harley spuse: 

— Mergem prin ușa aia de-acolo în birou, apoi intrăm prin 
holul de serviciu în spălătorie și-n garaj. O să conduc Escalade- 
ult? și-o să ieşim toţi de-aici. 

— Tu știi să conduci? întrebă Jenny Boone. 

— Mă descurc să conduc. 

Bobby Acuff, care vedea mereu potenţialul pentru calamităţi, 
spuse: 

— N-ai chei, nu plecăm nicăieri fără chei, e vai de noi deja. 

— Știu unde ţin cheile, spuse Harley. 


21. 


În bucătărie se simţea mirosul puiului prăjit, al aburului 
înmiresmat care se ridica din oale care conţineau legume gătite 
în zeamă de pui, se auzeau zumzetul ventilatorului cuptorului și 
susurul curenților de aer prin grilajul hotei... O femeie stătea la 
plită, cu spatele la Jane și Luther, iar un bărbat lângă o măsuţă 
turna chiflele pentru cină de pe o bucată de hârtie de copt 
înclinată într-un coș pentru servit... 

Jane spuse: 

— Hai să ne jucăm de-a manciurienii. 

Bărbatul ridică privirea, iar femeia se întoarse. Simultan, 
spuseră: 

— Bun. 

— Așezaţi-vă la masă. 


123 SUV de lux lansat în 1999 de compania producătoare de automobile Cadillac. 
VP - 250 


În timp ce amesteca în ceva, femeia luă o lingură cu coadă 
lungă dintr-o oală și o puse pe blat, iar bărbatul lăsă hârtia de 
copt jos și se așezară așa cum li se indicase. 

— Rămâneţi aici și așteptaţi-mă, spuse Jane. Ei o aprobară, iar 
ea traversă încăperea și i se alătură lui Luther, care deschisese 
deja ușa cămării valeţilor. 

Ea intră după el în altă încăpere, în sufragerie, acolo unde 
patru membre ale personalului, îmbrăcate complet în alb, de 
parc-ar fi fost membre ale vreunei secte de fecioare, stăteau la 
masă, pregătite să mănânce, în timp ce un bărbat, îmbrăcat tot 
în alb, turna apă cu gheaţă dintr-o carafă din sticlă pe care 
apăruseră mărgele de condens. 

— Hai să ne jucăm de-a manciurienii, spuse Luther, când 
intră. 

Cei patru de la mese întoarseră capetele spre el și spuseră în 
cor: 

— Bun. 

Dar bărbatul cu carafa fusese distras de ceva, sau poate era 
puţin cam tare de ureche. Nu reacţionă la cuvântul de comandă 
al lui Luther, ci la faptul că întorseseră ceilalți capetele. Privi 
surprins în sus și turnă apa mult dincolo de paharul pentru băut, 
pe un recipient de argint în care erau ţinute solnițele și 
pipernițele și alte mirodenii. Le văzu armele, strigă un 
avertisment, scăpă carafa și se întoarse pe călcâie dinspre cei 
patru care stăteau așezați, în timp ce cioburile de sticlă și 
bucăţile de gheață de forma unor semiluni sclipeau pe faţa de 
masă, purtate de apa vărsată. 

Bărbatul care fugea ajunse la arcadă chiar înainte ca Jane să 
strige: 

— Hai să ne jucăm de-a manciurienii. 

Deși cei patru de la masă repetară că erau de acord, nu-și 
dădu seama dacă al cincilea o auzise până nu se luă după el și 
până nu-l găsi stând în picioare în hol, de parcă uitase unde 
mergea și de ce o rupsese la fugă din sufragerie. 

Privirea lui transmitea confuzie, teamă și sentimentul că era 
pierdut. Avea mâinile strânse pumn pe lângă corp, iar 
încheieturile pumnilor îi erau atât de ascuţite încât părea că 
pielea plesnise și scosese la iveală oasele. 

Chinul din privirea lui o mișcă, însă nu spre milă, care era 
rezervată pentru tulburarea și nenorocirea celorlalți, nu și 


VP - 251 


pentru propria nenorocire. În schimb, simţi o compasiune 
puternică, pentru că omului i se furase demnitatea, de către 
aceiași oameni care aveau să i-o fure și pe-a ei cu prima ocazie. 
Fusese alungat din viaţa pe care era menit să o trăiască, trăia o 
viaţă care era modelată pentru el. Situaţia lui nu era foarte 
diferită de a ei, care fusese transformată dintr-un vânător de 
fugari într-o fugară, din soţie ajunsese văduvă, din a fi mamă în 
fiecare zi, ajunsese să fie mamă după cum îi permiteau 
evenimentele. 

Băgă pistolul în toc. 

— Nu sunt aici ca să-ți fac rău. Mă crezi? 

— Da. Bineînţeles. Da. 

— Cum te cheamă? 

— George. 

— Să nu te temi, George. Nu de mine. 

El părea a căuta răspunsuri în ochii ei. 

— Ce mi s-a întâmplat? 

— Nu știi, George? 

— Ceva s-a întâmplat. Nu mai e ce-a fost. 

Nu se mai putea face nimic pentru el. Sclavii încătușaţi 
puteau fi eliberaţi prin tăierea lanțurilor, prin legile date. Dar 
nanorețeaua din jurul creierului lui, cu fibrele înfășurate adânc 
în materia lui cenușie, nu permitea scăparea de lanţuri și nu 
putea fi eliminată nici de o lege cu cele mai bune intenții. 

— Nu-ţi fie teamă, îi spuse ea, și deși suna prostește, era 
singurul lucru pe care fusese în stare să se gândească să i-l 
spună. 

— Tu te temi? întrebă el. 

— Nu, minţi Jane. 


— Bun, atunci. 
Pumnii i se relaxară. 
— Bun. 


— Hai înapoi în sufragerie, George. Așază-te lângă ceilalţi. 
Cu o docilitate ca de miel, el făcu așa cum îi spusese, dar ea 
nu simți nimic din vrednicia unui bun păstor. 


VP - 252 


22. 


Garajul era pavat cu cuarțţit!?* aproape impenetrabil și oferea 
spaţiu pentru douăsprezece vehicule, dar numai patru erau 
repartizate membrilor personalului școlii false. Colţul din nord- 
vest era ocupat de un atelier deschis, cu dulapuri încorporate, 
bancă de lucru și tot felul de scule înșiruite pe o placă perforată. 
Totul era curat și îngrijit. 

Copiii nu aveau acces în garaj. Dar Harley fusese deja acolo 
de câteva ori. Membrii personalului nu aveau ce să-i facă mai 
rău decât faptul că îl ţineau prizonier. Pedepsele lor nu contau 
pentru el: fără desert la cină și-alte prostii de genul ăsta. Până în 
decembrie, anul care trecuse, el putuse petrece timp acolo, dar 
după aceea se schimbase ceva; în momentul acela, păreau să 
știe clipa în care ieșise din garaj și veniseră să-l ia imediat. 

In noiembrie, anul care trecuse, se ascunsese în Cadillac-ul 
Escalade, sperând că avea să iasă cineva cu el, fără să observe 
că el era acolo, stând întins în spaţiul de depozitare de după 
bancheta din spate. Din acel punct de observaţie, înălțase capul 
ca s-o vadă pe Noreen întorcându-se din oraș cu Fordul Explorer. 
Ea descuiase unul dintre sertarele aflate de-o parte și de alta a 
băncii de lucru, și băgase acolo cheia de la Ford. 

Cu ciorapii în picioare, cei opt deţinuţi se adunară în faţa 
băncii de lucru. Deși dulapurile erau bine construite, Harley 
credea că avea să reușească să forțeze repede lacătul. Dintre 
multele scule, alese un ciocan de dulgher și o șurubelniţă. 

— Nu, nu! Te-aud ăștia, se agită Bobby Acuff. Te-aud, vin și 
ne omoară pe toți. 

— Sunt în cealaltă parte a casei, la cină, zise Harley. La cum 
vreau eu să lucrez, n-o s-audă. 

— Aștia aud la fel de bine precum câinii, zise Bobby Acuff. 
Aud lucruri pe care alţii nu le-aud. Tot aud ăștia. 

— Hai, măi, Bobby, mai las-o moartă, te rog io frumos, spuse 
Jenny Boone. Și dacă te-aud, cel mai rău lucru pe care pot să ţi-l 
facă e că n-o să-ţi dea tort la cină mâine. 

— Nu, nu, că ne omoară pe toţi, insistă Bobby. Doar pentru că 
nu ne-au omorât până acuma, nu înseamnă că n-o să ne omoare 
când au ei chef. 


124 Mineral metamorfic alcătuit în mare parte din cuarţ. 
VP - 253 


23. 


intuiţia era cea mai înaltă formă de cunoaștere, anterioară 
oricăror alte lucruri învăţate, și nu se baza pe rațiune. Jane avea 
un mare respect pentru acea înţelepciune înnăscută, pentru că-i 
salvase viaţa de câteva ori. Intuia în acel moment că lucrurile nu 
mergeau atât de bine cât păreau să meargă, că o ameninţare se 
apropia, urmând să-i ia pe nepregătite. 

La etajul al doilea, ea și Luther traversară în grabă holul 
dinspre sud, deschizând valvârtej ușile, căutând dintr-o cameră 
în alta. Unele spaţii nu erau mobilate. Erau și apartamente în 
care era evident că locuiau copii, dar în care aceștia nu puteau fi 
găsiţi în acel moment. 

În al treilea apartament, Jane văzu ceva ce o opri în loc - o 
pereche de adidași lângă un pat. 

Luther ieși din baie. 

— Aici nu-i nimeni. 

— İn dulapul ăla sunt pantofi? întrebă ea. 

E| deschise acea ușă, aprinse lumina, se sprijini de prag. 

— Sunt haine, dar pantofi nu-s. 

Unde sunt copiii? îl întrebase Jane pe Seth Donner. 

Sus, în camerele lor. 

Cum poti fi atât de sigur? 

Stiu de localizatoarele lor. 

Localizatoare? Care localizatoare? 

Localizatoarele din pantofii lor. 

Ea își aduse aminte de o pereche de adidași din primul 
apartament mobilat. Fusese lăsată lângă un fotoliu. lar într-unul 
dintre celelalte apartamente, o pereche stătea lângă cadă. 

In hol, Luther deschise o ușă și spuse: 

— Nu-i mobilată. 

Jane trecu de el și se îndreptă spre următorul apartament, 
unde o pereche de adidași stătea într-o parte a ușii, de parcă un 
copil i-ar fi dat jos chiar înainte să plece. 

— Incearcă să fugă, zise ea, dacă nu au scăpat deja. 

In timp ce alerga spre trepte, intuiţia o urmărea precum un 
copoi. O mare primejdie era pe urmele lor, dar ea nu știa ce era 
și de unde venea. 

Işi mai aminti ceva ce spusese Seth Donner: 


VP - 254 


De la actualizare. 
24. 


Cu limba între dinţi, Harley Higgins era foarte concentrat pe 
ceea ce avea de făcut. 

Șurubelniţa, a cărei lamă era băgată între partea din faţă a 
sertarului și partea din față a dulapului, avea mânerul învelit în 
cauciuc, așa că făcea puţin zgomot când era lovită cu ciocanul. 
Riscul era reprezentat de trosniturile puternice ale lemnului 
spart și de scârțâitul zgomotos al pieselor lacătului, care se 
frecau una de alta. 

Bobby Acuff prezicea o catastrofă la fiecare zece secunde, iar 
Jenny Boone spuse: 

— Bobby, bagă-ţi minţile-n cap, că dacă-ţi trag un șut în cur, 
îți ajunge pe umeri și trebuie să te dezbraci ca să te poţi caca. 

„Poc”, lovea ciocanul în lama șurubelniței, ca-ntr-o daltă. 
„Poc, poc”. Lemnul uscat se spărgea, piesele vechi din alamă se 
desprindeau. 

Harley scoase cutia din sertar, o puse pe banca de lucru și 
desfăcu capacul. Înăuntru erau chei electronice pentru cele 
patru vehicule. 

Chiar în clipa aceea, ușa se deschise, iar în garaj intrară două 
persoane pe care nu le cunoștea. 

Bobby scăpă un strigăt subţire de disperare, dar Harley avu 
brusc un sentiment de bine. Unul dintre străini era un moș 
negru - să fi avut vreo cincizeci de ani, Dumnezeu știa, poate și 
mai mult - dar era mare, și-ţi dădeai seama că era dur, în ciuda 
vârstei. Era și-o fată. Arăta de parc-ar fi ieșit dintr-un catalog de 
la Victoria's Secret, în afară de hainele cu care era îmbrăcată. 
Dar cumva, îţi puteai da seama că ea și negrul veneau din 
același loc și aveau aceeași meserie. Amândoi păreau oameni 
care nu erau dispuși să înghită rahaturile nimănui. 


VP - 255 


25. 


Temători, în poziţiile lor de așteptare disperată, copiii i-ar fi 
frânt inima lui Jane dacă ea și-ar fi îngăduit să dea dovadă de 
sentimente mai tandre. Chiar și cel mai mare dintre ei părea 
groaznic de mic, de vulnerabil, iar pe fețele lor se citea că erau 
niște suflete rănite. 

Îi minţi pe jumătate, spunând că era de la FBI, iar Luther le 
spuse adevărul, că era șerif. Copiii erau suficient de disperaţi 
încât să îi creadă fără să ezite. 

— O să vă scoatem de-aici, promise ea. 

Un băiat de vreo paisprezece ani ţinea o cheie electronică. 

— Putem să mergem cu Escalade-ul. 

— Nu, spuse Luther. O să folosim una dintre telecomenzile lor 
ca să deschidem poarta, dar dacă le luăm mașinile, o să tragă la 
noi ca muștele la zahăr. Avem noi două mașini. Cred că vă 
putem urca pe toţi în ele. 

— N-avem pantofi, anunţă una dintre fete. 

— Da, știm de ce, răspunse Luther. Trebuie să pornim la 
drum. O să cumpărăm pantofi mâine. 

De afară, de după ușa garajului, se auzeau sunetul motoarelor 
pe alee și scrâșnetul scurt al frânelor. Era mai mult de-o singură 
mașină. 

— Mă duc să văd, zise Luther, și se grăbi să intre în casă. 

În partea din faţă a casei, Jane își croia drum prin camera de 
zi întunecată, ghidându-se după lumina slabă din foaier. Dădu la 
o parte o draperie și văzu șase vehicule pe aleea lungă, mașini 
și SUV-uri. Şoferii tocmai îi scăldau pe noii sosiți în lumina 
farurilor. Cineva reușise să deschidă poarta uriașă de bronz. O 
altă mașină care venea de pe drumul comitatului se opri și 
stinse farurile. 

Din vehicule coborau oameni, bărbaţi și femei, dar în cea mai 
mare parte bărbaţi. Cel puţin doisprezece. Dacă ajunseseră 
acolo atât de repede, însemna că veniseră din staţiunea 
apropiată. Dar la chemarea cui răspunseseră? 

Nu se apropie nimeni de ușă. Rămaseră sub acoperișul 
verandei și se împrăștiară de-a lungul aleii, niște siluete neclare, 
scăldate în lumină puţină și joasă, mai degrabă forme umane 
decât ființe umane. Nu erau neliniștiţi, dar stăteau și așteptau 


VP - 256 


un eveniment care urma să vină, un eveniment însemnat, 
despre care aveau să depună într-o bună zi mărturie. Nu păreau 
a vorbi unii cu ceilalţi, de parc-ar fi știut de ce se aflau acolo și 
ce-aveau de făcut. 

Jane bănuia că-i așteptau pe alţii, care veneau de la o distanţă 
mai mare, din orașul Iron Furnace, unde era Crăciun pe toată 
durata anului. 

Deși stătea în întuneric, simţea că unii dintre acei vizitatori 
nedoriți erau conștienți de prezenţa ei și o fixau cu privirea. Ea 
dădu drumul draperiei și se grăbi pe la parter, spre camera lui 
Seth Donner. 

Acesta stătea ca o matahală pe scaunul pe care-l lăsase ea, 
dar nu se mai holba în spaţiul gol unde fusese faţa ei. În schimb, 
se holba la propriile mâini, care stăteau amândouă pe o singură 
coapsă. Nimic din dispoziţia și gândurile lui nu se citea pe 
trăsăturile șterse ale feței. 

— Seth, ești aici? 

Bărbatul masiv ridică privirea, dar aceasta nu avea nicio ţintă. 
Era de parc-ar fi privit dincolo de ea, spre nesfârșit. Ochii-i erau 
intacţi, și totuși, părea la fel de orb precum Samson!% cel lipsit 
de ochi, dus la moarte în Gaza. 

— Da, sunt aici. 

— Ai pomenit mai devreme de localizatoarele din pantofii 
copiilor. Ai spus că știi mereu unde sunt. 

— Copiii sunt în camerele lor acum. Toţi, până la unul. 

— Ai spus că, de când cu actualizarea ta, știi mereu unde sunt 
copiii. 

— Mereu. Din decembrie, confirmă el. 

— Despre ce actualizare vorbești, Seth? 

El se încruntă. 

— Păi, știi tu. Despre actualizare. 

— Ce vrei să spui cu actualizare? 

Se încruntă și mai tare și nu răspunse. 

— Hai să ne jucăm de-a manciurienii, Seth. 

— Bun. 

— Ai spus că știai unde erau copiii datorită localizatoarelor lor. 

— Toţi știm. Acum nu mai e nevoie să-i urmărim cu aplicaţia. 


125 Profet biblic vetero-testamentar, cunoscut pentru forța sa fizică extraordinară. A 
murit trădat de Dalila, care i-a scos ochii și i-a tăiat pletele, sursa puterii sale, 
dărâmând un templu peste filisteni, dușmanii din acele vremuri ai israeliților. 


VP - 257 


— Îi urmăreaţi cu o aplicaţie pentru smartphone? 

— Acum nu-i mai urmărim. 

— Și-acum cum îi urmăriţi? 

— Se afișează. 

— Localizatoarele se afișează? Unde se afișează, Seth? 

El părea perplex. 

— Se-afișează și-atăt. 

In fabrica părăsită, înainte ca Randall Larkin să se 
năpustească asupra ei și să o oblige să-l omoare, pe faţă îi 
apăruse un rânjet arogant, și spusese: 

„Eşti ca și moartă, jigodie ce ești. O să știe toţi de tine în 
Camera Șoaptelor”. 

— Seth, ce e Camera Șoaptelor? 

— E doar o cameră unde mergem noi. 

— O cameră din casa asta? 

Se gândi, apoi spuse: 

— Nu. 

— Unde-i Camera Șoaptelor, Seth? 

El ridică privirea și își lovi ușor fruntea, ale cărei cute atârnau 
deasupra ochilor adânciţi în orbite. 

— Cred că e pe-aici pe undeva. Nu mă gândesc niciodată la 
ea. E pe-aici pe undeva. 

Ea punea totul cap la cap, bucată cu bucată, și nu-i plăcea 
imaginea care se forma. 

In casa mare era în continuare liniște. Nu se spărsese nicio 
fereastră, nicio ușă. Nu încă. 

— Mai e ceva în afară de GPS-uri în camera de ascultat, Seth? 
Auzi ceva voci pe-acolo? 

— Uneori aud o voce, care șoptește foarte-ncet. 

— Vocea cui? 

El ridică din umeri. 

— A oricui. 

— Dar tu șoptești vreodată-n Camera Șoaptelor, Seth? 

— De câteva ori. 

— Și cui șoptești tu? 

— Tuturor. 

Fiecare bătaie a inimii ei suna de parcă ar fi fost o lovitură 
aplicată pe pielea întinsă de pe toba vreunui băștinaș, care-i 
invoca temerile cele mai profunde și mai primitive. 

— Toată lumea din Iron Furnace aude ce șoptești? 


VP - 258 


— Mda. Toţi aud. 

Era o actualizare a mecanismului de control nanotehnologic 
din capetele lor. O caracteristică prin care toţi erau conectaţi 
prin transmisii cu microunde. 

Nu mai erau doar șase sute de indivizi controlati. Erau și mai 
mult de-atât. Erau ca un stup. 

Se gândi la George, care turnase apă în sufragerie. Acesta nu 
auzise comanda de control atunci când o rostise Luther, și 
încercase să fugă. Ea-l strigase și-l ajunsese din urmă pe hol. În 
acele secunde dintre momentul în care-i văzuse cu armele 
scoase și momentul în care el se dusese în hol sub controlul ei, 
ce spusese George în Camera Șoaptelor? Cel mai probabil 
chemase pe cineva în ajutor. 

— Seth, tu mai ai smartphone? 

— Da. 

— Ce număr ai? 

El i-l dădu, iar ea-l repetă de câteva ori, până când fu sigură c- 
avea să-l ţină minte. 

— Ai telefonul la tine, Seth? 

Când el îl scoase dintr-un buzunar al jachetei uniformei, ea 
spuse: 

— E pornit? Nu? Atunci, te rog să-l pornești acum. Bun. În 
regulă. Lasă telefonul pornit și așteaptă aici, Seth. Te sun eu 
imediat. 

— Bun. 

Genunchii-i erau slăbiţi, mușchii îi erau lăsaţi, dar o purtară în 
fugă până la garaj. 


26. 


Jane era în fruntea procesiunii, Luther, în spate, amândoi cu 
pistoalele scoase. Copiii, doi câte doi, între ei. Nu puteau face 
altceva decât să se aventureze pe jos. Nu puteau decât să spere 
că informaţiile primite de la Cora Gundersun erau cele de care 
aveau nevoie, că tot ce funcţionase până atunci avea să mai 
funcționeze câteva minute. 


VP - 259 


Folosi o telecomandă care fusese prinsă de oglinda 
retrovizoare a  Cadillac-ului Escalade. Ușa segmentată a 
garajului se ridică zgomotos pe șină. 

O porţiune de asfalt de nouă metri ducea către colţul dinspre 
sud-est al casei mari și făcea legătura cu aleea în formă de cerc. 
Pe acei nouă metri stăteau între cincisprezece și douăzeci de 
oameni, cu toţii cu faţa înspre garaj, aparent fără să vorbească, 
dacă nu cumva comunicau în unde se aflau cu toţii în același 
timp. Niște felinare joase, puse pe cărări, aruncau arcuri de 
lumină pală la picioarele acelei adunări tensionate, dar altfel 
oamenii erau niște siluete întunecate, tăcute și atente, precum 
membrii unei adunături de demoni ieșiți de pe străzi 
subpământene cu smoală arzândă, așteptând semnalul vreunui 
corn infernal înainte să ia o cotă de suflete nevinovate pe care 
să le tragă după ei într-un abis etern. 

Când îi conduse pe copii afară din garaj, membrii stupului se 
îndreptară spre Jane, iar ea ridică vocea ca să-i oprească: 

— Hai să ne jucăm de-a manciurienii. 

Se temea că ei aveau să fie imuni la această manipulare, dar 
ei răspunseră - în unanimitatea unei congregaţii în timpul unei 
litanii, „Bun” și așteptară următoarele ei cuvinte. 

— Daţi-vă la o parte, spuse ea, și lăsaţi-ne să trecem. 

Cei mai mulţi o ascultară imediat, deși câţiva ezitară scurt 
înainte să se supună. 

— Lăsaţi-ne să trecem, staţi pe loc și așteptați. 

În timp ce Jane îi conducea pe copii și se baza pe Luther să-i 
acopere spatele, se apropie de câţiva dintre cei pe care-i avea 
sub control. Feţele lor erau mai clare când ieșiră din umbre, 
precum chipurile care bântuiau o oglindă de la ședințele de 
spiritism în holul ceţos și scăldat în lumina lumânărilor al 
vreunui medium, cu ochii lipsiţi de culoare, sclipind sumbru, și 
lipsiţi de partea albă, precum ochii insectelor. In cea mai mare 
parte, transmiteau chiar mai puţină emoție decât măștile 
mortuare. Ici și colo, câte-o zvâcnire, câte-o mijire a ochilor, 
niște dinţi încleștaţi arătau o umbră de conflict interior, poate 
pentru că răspunseseră unei chemări la arme doar pentru a fi 
dezarmaţi cu câteva cuvinte, dar chiar și aceia rămăseseră 
supuși stăpânei jocului, care le ceruse să facă pe manciurienii. 

Ajungând la colţul casei, Jane aproape că ezită la vederea a 
aproape cincizeci de persoane care se adunaseră pe alee, sub 


VP - 260 


verandă și pe gazon, blocând ieșirea. De cum văzură copiii, 
începură să înainteze spre ei, cu intenţii imposibil de confundat. 

Jane ridică vocea și lansă invitaţia la joc ca pe o poruncă, și 
toţi păreau a-i răspunde cu supunere. Totuși, o persoană din 
întregul roi ţinut pe loc se apropia în continuare încet, solemn. 

Femeia părea să fi fost trecută bine de treizeci de ani, cu 
părul blond cu o nuanţă cenușie-argintie în lumina slabă, cu o 
mână ridicată la piept de parcă ar fi vrut să liniștească o inimă 
care bubuia. 

Acolo nu stăteau de pază oameni răi. Acei oameni trăiau vieţi 
constrânse, nefiind conștienți de faptul că erau sclavi, crezând 
că erau liberi. Poate că puteau fi obligaţi să comită acte de 
cruzime fără să-și aducă aminte că le comiseseră, dar Jane voia 
să evite să-i oprească cu ajutorul gloanțelor, dacă vorbele se 
dovedeau a fi de ajuns. Cu toate acestea, când văzu că blonda 
care se apropia n-o asculta, ridică pistolul, ţinându-l strâns cu 
ambele mâini, și avertiză: 

— Copii, uitaţi-vă în altă parte. Uitaţi-vă în jos acum. 

Blonda se opri la vreo șaizeci de centimetri de teava 
pistolului, care era aţintită asupra feţei ei frumoase, dar 
înfiorător de inexpresive. Deschise gura și încercă să formeze 
niște cuvinte, dar nu reuși să scoată niciun sunet la început. Din 
a doua încercare, spuse „Bun”, recunoscându-și starea lipsită de 
putere. Cu toate acestea, privirea ei se aţinti asupra lui Jane. Era 
clar că voia să spună mai multe. Mâna lipită de piept se 
îndepărtă brusc, de parcă ar fi devenit dintr-odată lipsită de 
orice greutate, nu atât controlată de femeie, cât eliberată de 
gravitație, plutind sub influenţa puţinilor protoni și electroni 
purtaţi de vântul solar prin aerul nopții. 

Înainte ca femeia să apuce măcar să întindă mâna după 
pistol, Jane spuse: 

— Dă-te la o parte acum. Dă-te la o parte și lasă-ne să 
trecem. 

Mâna aparent necontrolată se îndreptă încet înapoi spre 
pieptul femeii și cobori pe lângă corp. Se dădu din calea lor. 

În clipa aceea, unul din cei doi copii aflaţi imediat în spatele 
lui Jane vorbi cu voce tremurândă: 

— Mami? Mami? Mami? 

Apoi, blonda își întoarse privirea spre el. 


VP - 261 


27. 


Văzându-și mama cum ieșea din noapte, din mulţime, Harley 
se gândi că poate nu era totul pierdut, poate viețile lor puteau fi 
îndreptate. Era pentru prima dată când o revedea după zece 
luni, din momentul în care mama și tatăl lui îl duseseră la acea 
așa-zisă școală. Poate că, la urma urmei, viaţa era ca un film 
știinţifico-fantastic, iar agenta FBI și șeriful aveau puterea de a 
distruge chiar și ceea ce creaseră niște extratereștri malefici și 
orice altă putere i-ar fi schimbat pe oamenii aceia. Scăpă de 
resentimente și de furie și-i vorbi mamei lui. 

Ea cobori privirea spre el, iar el văzu că îl recunoștea. La 
început, ochii ei erau întunecați, iar faţa îi era fără expresie, dar 
el știa că undeva în adâncul fiinţei ei rămânea cine fusese 
dintotdeauna, mama lui cea bună, generoasă, blândă și 
iubitoare. 

Îi vorbi din nou, iar ea îi întinse mâna, cu palma întoarsă ca el 
să-și pună mâna în a ei, în acea mână care-i ciufulise odinioară 
părul, îi pipăise fruntea ca să simtă dacă avea febră și-i aranjase 
cravata când își purta cele mai bune haine de duminică. El se 
auzi spunându-i că o iubea, ceea ce era adevărat, întotdeauna o 
iubise și avea s-o iubească. 

Când ridică privirea de la mâna ei, el văzu apărând pe faţa ei 
ștearsă o expresie, deși nu era una pe care s-o mai fi văzut 
înainte și niciuna adecvată unei reîntâlniri dintre mamă și copil. 
Era o expresie încărcată de o nevoie, dar era o nevoie chinuită, 
și deși zâmbea, zâmbetul ei era mai degrabă triumfător decât 
afectuos, de parcă forța care o folosea în momentul acela, de 
orice natură ar fi fost, nu se putea abţine să își exprime 
sentimentele prin ea, chiar în timp ce îi modifica trăsăturile cu 
intenţia de a înșela. 

Degetele li se atinseră, iar mâna ei întinsă se transformă într- 
o gheară care-l apucă. 

El se smulse din strânsoarea ei și se feri de ea, iar doamna de 
la FBI îi spuse să se dea înapoi. Mama lui - care nu era mama 
lui, ci o arătare cu chipul mamei lui - făcu așa cum i se 
ordonase. Din nou, faţa îi era inexpresivă. 

Harley se auzi scoțând un sunet groaznic, și se gândi că nu 
trebuia să mai încerce așa ceva vreodată. Nu mai avea nimic de 


VP - 262 


pierdut. Își spusese luni în șir că nu exista nicio cale de 
întoarcere. Dar în ciuda faptului că în noaptea aceea nu-i fusese 
luat nimic, se simţea din nou de parcă și-ar fi pierdut mama, și 
regreta faptul că-și permisese să spere. 

Doamna de la FBI spuse: A 

— Harley, scumpule, o să fii în regulă. M-auzi? Iti promit c-o să 
fii în regulă. 

Nu se putea spune chiar că zâmbea, dar pe faţa ei era o 
blândeţe pe care el sperase s-o vadă pe faţa mamei sale. 

— Jenny, ia-l pe Harley de mână. Ajutaţi-vă reciproc. 

El și Jenny Boone se alăturară imediat în spatele lui Jane. 
Jenny întinse mâna, iar Harley îi fu recunoscător. 

Porniră din nou, cu toţi acei oameni privindu-i de parc-ar fi 
fost gata să se năpustească asupra lor. Harley nu aruncă nicio 
privire spre mama lui și nici nu se uită în mulţime după tatăl lui, 
care era în mod sigur acolo. Nu știa unde aveau să ajungă el și 
ceilalți copii sau cât de mult avea să le ia ca să ajungă acolo, și 
nici ce îi aștepta la capătul călătoriei, dar oricum nu avea 
importanță, pentru că în Iron Furnace nu mai era nimic pentru 
ei. 


28. 


Ca niște manechine trezite la viaţă și chemate acolo din 
magazine pentru a vesti abolirea umanităţii, acele drone în 
carne și oase încă reprezentau un pericol, din punctul lui Jane de 
vedere. Implanturile cerebrale nanorobotice erau instrumente 
științifice, deși acei indivizi erau, din toate punctele de vedere, 
vrăjiţi. Cele mai vechi povești pe care și le spuneau oamenii 
înainte de existenţa cărţilor erau despre vrăji făcute - și despre 
vrăji rupte. 

În timp ce-i conducea pe copii prin mulţime, pe poarta 
deschisă, și-i scotea de pe domeniu, Jane arunca priviri în urmă 
și-l vedea pe Luther studiind mereu mulţimea cu atenţie. 

Vehiculele erau parcate haotic pe marginile șoselei cu două 
sensuri. Nu se apropiau faruri, ceea ce sugera că nu toți 
cetățenii din Iron Furnace erau considerați utili pentru a 
răspunde semnalului de alarmă transmis prin Camera Șoaptelor. 


VP - 263 


Fordul ei și Chevy-ul închiriat al lui Luther erau parcate la 
nouăzeci și unu de metri spre vest de domeniu. Urcară câte 
patru copii în fiecare vehicul, iar ei doi se consultară în partea 
din spate a mașinii închiriate a lui Luther. 

— A fost nașpa de tot, zise ea. 

— Și încă e groasă. 

— Trebuie să traversăm statul cu ei, în cazul în care se 
implică reprezentanţii legitimi ai vreunei autorităţi din Kentucky. 

— De-acord. Cel mai rapid e să coborâm până în Tennessee. 
Și de-acolo, încotro o luăm? 

— Spre Texas, dacă te bagi la așa ceva. 

În timp ce vorbeau, priveau spre ieșirea de pe domeniu, 
întrebându-se dacă exista o limită dincolo de care acei oameni 
programaţi rămâneau deschişi la comenzi după ce răspunseseră 
la comanda de acces - „Hai să ne jucăm de-a manciurienii”. 

— Ce-i așteaptă în Texas pe ei? întrebă Luther. 

— Un loc de care știu eu. Îţi zic mai târziu. 

— Trebuie s-o sun pe Rebecca. 

— Sigur, sun-o. Și trebuie să vorbim despre asta, noi doi. Dar 
hai să încheiem povestea aici și să traversăm statul mai întâi. 

Jane luă un telefon de unică folosinţă din bordul Fordului. II 
folosi pentru a-l suna pe Seth Donner pe smartphone, deși era 
convinsă că bărbatul masiv nu mai stătea răbdător în fotoliul din 
camera lui. 

— Alo, spuse el. 

— Eu sunt. Mai ţii minte? 

— Mda. Ai zis că suni. 

— Trei lucruri trebuie să faci. 

— Bun. 

— Imediat ce închid, trebuie să intri în Camera Șoaptelor. Să 
le trimiţi tuturor oamenilor din Iron Furnace un mesaj. Crezi că 
poţi să faci lucrul ăsta? 

— Mda. Ce mesaj? 

— O să spui „Hai să ne jucăm de-a manciurienii”. 

— Bun. 

— Și ei o să răspundă toţi exact cum ai răspuns tu. După ce 
răspund, să le spui să uite de semnalul ăla de alarmă pe care li 
l-a transmis George. Spune-le să uite c-au fost vreodată chemaţi 
la școală. Spune-le să uite tot și pe toată lumea văzută la 
școală. Ai înțeles, Seth? 


VP - 264 


— Da. 

El repetă ce-i spusese ea. 

— Bun. Foarte bine. 

Aducându-și aminte de paginile cu scrieri repetitive ale Corei 
Gundersun pe care i le arătase Luther, Jane spuse: 

— E o propoziţie în germană care încheie orice joc de-a 
manciurienii. O știi? 

— Mda. 

— Vreau să o repeţi în Camera Șoaptelor după ce le-ai spus să 
uite. 

— O s-o fac. 

— Apoi, există cumva o cameră de supraveghere la școală, un 
loc în care să fie arhivate imagini de pe toate camerele din 
școală? 

— Mda, e-n cămară. E un disc. 

— Da, probabil că e salvat totul pe un disc, și pe un disc de 
rezervă. Seth, scoate discurile din aparat, pune-le într-o găleată 
cu câţiva litri de benzină, scoate-le pe verandă și dă-le foc. Ai 
înţeles? 

— Am înţeles. 

— Când se stinge focul, aruncă orice-a mai rămas din disc în 
lac. O să faci asta? 

— O s-o fac. Ai spus s-o fac. 

— Da, am spus. Încă un lucru. După ce arunci rămășițele 
discului în lac, du-te înapoi în camera ta și întinde-te. 

— Bun. 

— Întinde-te, culcă-te și uită tot ce s-a întâmplat în seara asta. 
Dormi și uită de mine și de tipul care era cu mine. In timp ce 
dormi, uită tot ce s-a întâmplat cu copiii, și în timp ce dormi, uită 
tot ceea ce ţi-am cerut mai înainte să faci. 

El tăcu. 

— Seth? 

— Da? 

— Poţi să faci toate astea? 

— Cu siguranţă, zise el. 

— Hai, treci la treabă, Seth. 

— O să trec. 

— Auf Wiedersehen. 


VP - 265 


Încheie apelul și opri telefonul de rezervă, pe care nu putea 
risca să-l folosească din nou. Avea să-l arunce din mașină în 
drum spre Tennessee. 

Înainte ca ea și Luther să plece din garaj cu copiii, Jane îi 
făcuse lui Luther un rezumat de un minut cu ceea ce aflase 
despre Camera Șoaptelor. Deși el auzise numai vorbele ei din 
conversaţia cu Seth Donner, știa destule încât să înţeleagă ceea 
ce făcuse ea. 

Pentru o clipă o privi cu severitate, de parcă s-ar fi putut ca 
ea să fie o criminală genială, așa cum o prezenta media. 

— Când mama naibii ţi-ai dat seama ce-aveai de făcut? 

— Din zbor. 

— Păi cred c-așa ai făcut. 

— Putem trece prin Mourning Dove și să-ţi luăm bagajele de 
la motel, și tot ajungem în Tennessee în nouăzeci de minute. 
Poate șaptezeci și cinci, depinde. 

— Vezi să nu conduci atât de repede încât să mă pierzi. 

— Am crezut că voi, șerifii ăştia mai ţărănoi de felul vostru, 
sunteţi în stare să vă ţineţi după cineva. 

— Fir-ar să fie, zise Luther, eu mă cac pe mine de frică 
gândindu-mă la ce ne-așteaptă. Să nu-ndrăznești să mă faci să 
râd. 


29. 


La o benzinărie pentru camioane din Tennessee, făcură plinul 
mașinilor și cumpărară sucuri carbogazoase pentru toată lumea, 
dar amânară să meargă la toaletă până la 10:40 seara, când n- 
avea să vadă nimeni că toţi copiii erau doar în ciorapi. 

Pentru a-i descuraja pe hoţi și pe cei mai periculoși decât ei să 
profite de automobiliștii care foloseau acele facilităţi, parcarea 
benzinăriei și pădurea din jurul ei erau atât de puternic 
luminate, încât peisajul era ireal, ca un decor de scenă puternic 
stilizat. Umbrele negre și lumina albă, formele geometrice într- 
un contrast puternic păreau a simboliza ceva profund, ca într-o 
piesă de teatru avangardistă foarte plictisitoare care urma să fie 
pusă în scenă. 


VP - 266 


Camerele nu-l preocupau pe Luther. În astfel de locuri 
echipamentul video era nefuncţional în jumătate dintre cazuri. 
Lentilele erau rareori curățate. Unele camere nu erau decât 
niște carcase nefuncţionale, o modalitate necostisitoare de a-i 
ține la distanţă pe prădători și de a oferi o falsă liniște prăzii. 

La ceva distanţă de toalete se aflau doi tei care nu erau nici 
golași, ca iarna, nici complet înfrunziţi. 

Luther se așeză pe o bancă și-și folosi telefonul de unică 
folosinţă pentru a o suna pe Rebecca pe telefonul pe care i-l 
lăsase. 

Ea răspunse imediat, iar el spuse: 

— Ştii că te iubesc mai mult decât însăși viața. 

— Mă sperii, zise ea. 

— Nu vreau să o fac, dar o să o fac. Se întâmplă ceva de 
proporţii, de proporții mai mari decât mi-aș fi imaginat. 

După o perioadă de tăcere, ea spuse: 

— Asta-i tot ce-mi spui? 

— Doar pentru atât am timp. E ceva de proporții, și nu știu 
cum o să ne afecteze pe noi, familia noastră, viitorul nostru. 
Până când ne dăm seama în ce mod se prezintă lucrurile, 
trebuie să ne pregătim pentru ce e mai rău. 

Îi spuse tot ce avea ea de făcut. Faptul că ea nu fusese șocată 
și nu-l întrebase despre ce era vorba era o mărturie a încrederii 
Rebeccăi în el, a agerimii minţii ei și a instinctului ei ascuţit de 
supravieţuire, pentru că de fiecare dată ;intuia de ce. 

Când încheie apelul, rămase o clipă în noapte, la adăpostul 
teilor, inspiră mireasma caprifoiului, ascultând brotacii de copac 
și greierii chemându-și rudele; iar lumea creată nu-i păruse 
niciodată mai prețioasă. În timp ce privea, din mijlocul naturii 
mângâietoare, spre parcarea de pe șosea, atât de pustie în 
lumina puternică și rece revărsată asupra ei, ceru curaj și milă, 
iar dacă era prea mult să ceară asta, ceru numai curaj. 


VP - 267 


PARTEA A CINCEA 


ÎN CĂUTAREA LUI JANE 
1. 


Harley Higgins murmura adâncit în vise, chircit pe locul din 
faţă al pasagerului, cu centura de siguranţă pusă. Sally și Nora 
dormeau pe bancheta din spate, în timp ce Jenny Boone stătea 
cuibărită în zona din spate pentru bagaje. 

leșiseră din Nashville, se îndreptau spre Memphis, apoi spre 
Little Rock, sub un cer de pe care norii se retrăgeau, și pe care 
crescuseră luna și stelele. Jane era singura trează din Fordul 
Escape. Avea ochii măriţi cât ai unei bufniţe de la tabletele cu 
cofeină și de la băuturile energizante, iar inima-i prinsese aripi 
pentru că reușise să ia opt copii din acel sat al damnaţilor. 
Săptămâni chinuitoare la rând, zilele ei fuseseră modelate mai 
mult de o hotărâre de fier decât de speranță, pentru că o 
speranţă îmbrăţișată cu prea multă ardoare putea duce la 
dezamăgire, iar dezamăgirea la senzaţia eșecului. Dar în urma 
acelui triumf, oricât de mic ar fi părut în perspectiva de 
ansamblu, o doză mare de speranţă îi vindeca rănile cele mai 
proaspete ale spiritului. 

Luther cunoștea traseul pe care o luau, și destinaţia. Cu toate 
acestea, stabiliseră niște puncte pe traseu unde se puteau 
întâlni dacă se întâmpla să piardă legătura. Amândoi aveau 
telefoane de unică folosinţă prin care să păstreze legătura dacă 
era nevoie. 

Trebuia să-i scoată pe el și pe copii din mașina închiriată cu 
care era asociat numele lui și să-i urce într-una fără GPS. li era 
groază să conducă tocmai până spre nordul Texasului, ca să 
ajungă în Nogales, Arizona, la Enrique de Soto, de la care 
cumpărase Fordul. 

Exista o posibilă alternativă acolo, în Arkansas, deși sosind 
neanunţată, își asuma un risc. Pe lângă asta, nu era un loc unde 
copiii să fie cu totul în siguranţă - dar numărul locurilor în care 

VP - 268 


copiii chiar erau în siguranţă dincolo de orice discuţie scădea de 
la o zi la alta. 


2. 


La prima geană de lumină a acelei dimineţi reci de miercuri, 
ajutorul de șerif Rob Stassen scoase furgoneta Buick 61 din 
hambarul care servea drept garaj pentru mașina lui și pentru a 
lui Melanie. Avea o camionetă Ford cu cabină dublă pe care n-o 
iubea mai mult decât pe soţia lui, dar o iubea mai mult decât pe 
pisica lor, iar Melanie avea o Honda, iar Buickul era folosit de 
amândoi, deși nu atât de des. Rob avea de gând de multă 
vreme să aducă Buickul într-o stare demnă de o expoziţie, dar 
se ocupase numai de componentele sale mecanice. Mașina 
mergea bine, dar mai trebuia să lucreze ceva la caroseria ei 
suplă - trebuia să repare niște ciobituri, să elimine niște mici 
părţi ruginite și în loc de-o vopsea mișto, era dată cu grund gri. 
Îi era rușine să iasă din ea și să-i dea cheile Rebeccăi Tillman. 

— Nu-i tocmai un mijloc de transport elegant, zise el. 

Purtând un palton din piele cu un guler din imitație de blană 
de iepure din pluș, minionă, deși părea mai înaltă decât Robbie, 
soția șerifului spuse: 

— Pare numai bună. 

— Ajungi ușor până-n Wisconsin și înapoi cu ea. Deci, tu și 
Jolie o ajutaţi pe sora mamei tale să se mute cu ea? 

— Niciuna din ele n-ar trebui să locuiască singură. Mama nu 
vrea-n ruptul capului să vină să stea cu noi, zice că Minnesota e- 
n partea cealaltă a lumii. Bineînţeles că s-au hotărât s-o facă 
acum, că Luther e plecat o săptămână în lowa. 

— S-a dus să-și viziteze prietenii de la facultate, așa-i? 

— Se-adună-n fiecare an și fac chestii de-ale lor de băieți. 
Nişte gagii dezlănţuiţi în adormitul Des Moines, lowa, chiar n-au 
în ce belele să se bage. 

— Roger și Palmer, zise Rob. A tot vorbit de ei. Dar de obicei 
chestiile-astea se întâmplă vara. 

— Palmer nu stă bine cu sănătatea. Mai bine că nu așteaptă 
până-n august. 

— Imi pare rău s-aud asta. 


VP - 269 


— Robbie, ești un dulce. Îţi mulţumesc foarte mult pentru că 
mi-ai împrumutat furgoneta. Toyota mea nu-i potrivită pentru a 
o muta pe mătușa Tandy. 

El bătu ușor în partea laterală a Buickului. 

— Hai, că-i fetiţă mare. Te-ajută ea. Radioul merge, dar GPS 
n-are. 

— Nu-mi place, oricum, vocea fătucii ăleia robot. Parcă e cam 
cu nasul pe sus. 

Îl pupă pe obraz și urcă la volan, iar el îi închise portiera. O 
urmări plecând cu mașina. Trâmbe de vapori ieșeau din ţeava 
de eșapament, risipindu-se în aerul răcoros al dimineţii. 

Îi plăcea de soţia șerifului și știa că era o femeie bună, nu 
doar bună pentru Luther, ci bună până-n măduva oaselor. Cu 
toate acestea, se întreba care era adevăratul motiv pentru care 
ea voia să împrumute Buickul '61 și unde voiau să meargă ea și 
fiica ei Jolie cu el. 


3, 


Munţii Ouachita din Arkansas erau roși de vremea pe care-o 
simţiseră de-a lungul câtorva milenii. În dimineaţa răcoroasă, 
drumul care se unduia oferea peisaje cu munţi joși și râpe 
adânci în care ceața se aduna aproape de pământ și plutea ca o 
amintire a zăpezii printre pâlcurile de pini și copaci cu lemn de 
esenţă tare, kilometri întregi de pământuri aproape nelocuite. 

Jane mai fusese acolo o dată. Drumul de intrare cu un singur 
sens, din pământ uleios, era chiar vizavi de un perete abrupt de 
stâncă închisă la culoare, cu vinișoare de cuarț, care pulsa în 
lumina soarelui de dimineaţă. Viră pe acea potecă îngustă, 
înconjurată de o zonă împădurită atât de strâmtă, încât practic 
conducea printr-un tunel. 

Copiii se treziseră. Căscau și clipeau privind spre sălbăticie, 
unde lumina pătrundea în coronament cu raze subțiri, de parcă 
soarele s-ar fi plimbat pe numeroase picioroange prin pădure. 
Luther o urma în mașina închiriată. 

La patruzeci și cinci de metri de drumul pavat, banda vira 
brusc spre dreapta, ducând spre o poartă făcută din ţevi cu 
diametrul de opt centimetri puse între stâlpi de oţel fixati pe 


VP - 270 


temelii din beton. Poarta era și mai puternică decât părea, mai 
ales că drumul scurt dinspre care te puteai apropia de ea 
împiedica orice vehicul să prindă suficientă viteză încât s-o 
izbească. 

Nu exista niciun interfon pentru vizitatori. Intrarea pe 
domeniul lui Otis Faucheur era mereu păzită, chiar dacă nu 
întotdeauna în mod evident. 

Așteptară la poartă timp de trei minute, până când răbdarea 
lor convinse santinela că înțeleseseră protocolul și probabil că 
mai fuseseră acolo. Cu părul și barba stufoase, apăru din umbre 
și dintr-o ceaţă fosforescentă, ca un soi de satir care trăia în 
miezul unui copac, dar se putea întrupa după bunul plac. 

Purta cu el o carabină automată cu încărcător extins. Sub o 
cămașă spațioasă, nebăgată în pantaloni, avea în mod sigur 
acces la cel puţin un pistol și muniţie de unică folosință pentru 
ambele arme. 

Pe lângă acel om, aveau să mai fie doi cu arme de calibru mai 
mare în alte puncte din pădurea din apropiere. 

După ce studie cu atenţie ambele vehicule, un minut și mai 
bine, paznicul se apropie de partea din faţă a Fordului, de ușa 
șoferului, în timp ce Jane cobora geamul. Înconjurată de claia de 
păr și de barba închisă la culoare, faţa lui era bronzată de soare. 
Ochii-i erau la fel de negri și de lipsiţi de milă precum cei ai unui 
șoim. 

— Doamnă, n-aveţi ce să căutaţi p-acilea. 

Privirea lui se îndreptă spre fetele de pe bancheta din spate, 
spre Harley, și din nou spre Jane. 

— N-au ce să facă d-ăștia mici ca ei p-aci. 

— Trebuie neapărat să vorbesc cu Otis Faucheur. 

— lo nu știu niciun Otis. 

— Dacă nu eram eu, fiul lui, Dozier, ar fi fost condamnat la 
moarte. 

— Nici pă Dozier nu-l știu. 

— Sună-ţi șeful. Zi-i că fata aia cu pișat de șarpe cu clopoței în 
vene trebuie să vorbească neapărat cu el. Și să nu-mi zici că nu 
s-a trezit așa devreme. E insomniac, n-a mai dormit mai mult de 
trei ore pe noapte de ani întregi. 

Aplecat asupra ferestrei, paznicul menţinu contactul vizual cu 
ea cam un minut, apoi spuse: 

— Nu-s numa io p-acilea. 


VP - 271 


— Îmi dau seama că-s în bătaia a cel puţin două puști, fără s-o 
pun și pe-a ta la socoteală, spuse ea. Nu-s chiar atât de tâmpită 
încât să încerc ceva, chiar dacă ăsta ar fi motivul pentru care 
mă aflu aici, și nu e ăsta. 

El ieși de pe drum și din bătaia armelor celorlalţi paznici. 
Scoase o staţie de emisie-recepţie de sub bluză și discută cu 
cineva pe un ton prea scăzut pentru ca ea să audă. 

— Cred că vreau să fiu de la FBI, zise Harley Higgins. 

— Nu recomand treaba asta. 

— Adică, vreau să fiu ca tine. 

— Scumpule, ești deja ca mine. Amândoi suntem fugari. 

Paznicul deschise poarta cu o telecomandă și le făcu semn să 
treacă. 

Mai jos, prin râpă, era tot pădure, până când copacii făceau 
loc unei poieni. Casa lui Otis Faucheur se afla în capătul zonei 
libere: o casă cu două etaje, construită de familie, din lemn de 
cedru, spălăcită de vreme, cenușie precum pisicile din rasa 
British Shorthair!? pe care le ţinuse Otis până când se dovedise 
că a treia lui soţie era alergică la ele. 

După ce le spuse copiilor să rămână în mașină, cobori, închise 
ușa și ascultă o liniște rar întâlnită în lumea modernă. 

Păsările care se treziseră de dimineaţă parcă schimbau 
comentarii legate de ziua aceea, dar glasurile lor nu făceau 
decât să accentueze profunzimea liniștii care se lăsase peste 
acele ţinuturi. 

Alte case din lemn de cedru stăteau la o distanţă ceva mai 
mare în poiană, legate între ele de bucla drumului uleios. 
Clădirile firmelor de familie erau ascunse de vederea din aer, 
cuibărite în pădure. Probabil că era întreprinderea infracţională 
cea mai prosperă din sud, dacă nu chiar și din întreaga ţară. 

Locaţia era izolată, prea departe pentru orice utilităţi. Cu 
toate acestea, exista curent electric, pentru că prietenia cu 
membrii structurii politice și cu figurile cheie de la nivelul 
statului, întinsă pe generaţii întregi, nu garanta doar faptul că 
familia Faucheur nu era bătută la cap în timp ce-și vedea de ale 
ei, ci și că nu avea mai puţin acces la utilităţile esenţiale decât 
ceilalţi contribuabili - deși ei nu plăteau taxe. Pe acoperiș erau 
trei antene-satelit. 


126 Rasă de pisică din Marea Britanie, cu blana cenușie și scurtă, asemănătoare 
oarecum cu Albastrul de Rusia. 


VP - 272 


Otis o aștepta într-un balansoar pe veranda din faţă. În vârstă 
de șaizeci și cinci de ani, cu o figură veselă, probabil că mituise 
cumva și timpul, pentru că puţinele cute fine de pe faţa lui o 
făceau să fie mai plăcută decât ar fi fost în mod normal. Pe 
chipul lui nu se citea nimic care să fi sugerat faptul că-și făcuse 
vreodată griji pentru ceva. Purta pantofi Hush Puppies!7, 
uniformă de camuflaj, o bluză albă încheiată cu nasturi la gât, o 
cravată neagră și o pălărie de paie așezată drept pe cap. Se 
ridică parţial din scaun și făcu o jumătate de plecăciune în timp 
ce Jane își croia drum în sus pe scări. 

Nu erau decât două scaune, o masă între ele, un planor în 
capătul verandei și câteva ghivece cu iederă care atârnau din 
tavan de lanțuri. 

Otis se așeză la loc în momentul în care ea se așeză în 
scaunul de lângă al lui. 

— Fătucă, în mare năcaz te-ai băgat tu. 

— Nu știam că ești la curent cu ultimele evenimente. 

— Dacă se ţâne la curent cu ievenimentele tale, prafu' s-alege 
dă un om dă vârsta mea. lo nu fac dăcât s-apar și să dispar din 
povestea ta care să desfășoară. 

— Nimic nu-i cum spun ăștia, îl linişti ea. 

— Niciodată nu-i. lo mă-ntreb de ce io, de ce aicea, de ce 
acuma? 

— Ti-am scăpat băiatul din închisoare, de pedeapsa cu 
moartea. , 

— Dozier n-o fost niciun criminal în serie. Aia l-or nedreptățât, 
tu i-ai făcut dreptate indirect. Tu n-ai făcut ce-ai făcut dân 
dragoste creștinească față dă Dozier. Tu-ți făceai datoria. 

— Când m-a adus atunci aici să mă întâlnesc cu tine, te-a 
rugat să mă ajuţi ca și cum ţi-aș fi rudă în caz că aș fi avut 
vreodată nevoie. 

— lo am unșpe fii și șapte fiice. Dacă mi-i scapi pă toţi, io n- 
am cum să-ți fac toată viaţa favoruri ca să te răsplătesc. 

— Te scap de povara asta dacă reușim să ne-nţelegem măcar 
o dată. 

Otis luă o cutie de tutun de prizat de pe măsuţa dintre 
scaune. 

— Tragi o ţâră? 


127 Companie americană producătoare de încălțăminte pentru bărbaţi, fondată în 
1958. 


VP - 273 


În momentul în care ea-l refuză, el luă un pic și-l băgă-n gură, 
ducându-l la un obraz. 

— Ai fost aicea atuncea, te-am văzut io cum ești. Mai știi când 
ţi-am zis că orice-ai fi făcut tu pentru Dozier, nu ţi-ar plăcea 
nimica mai mult decât să ne nenorocești amărâta asta dă 
afacere? 

— Mai știi ce ţi-am răspuns la asta? 

— Poate dacă mă chinui puţin să-mi amintesc. 

— Am zis c-ai dreptate. Produci ce droguri vrea piaţa. Faci 
trafic angro prin tot Sudul. Nenorocești vieți. Ar trebui să fii scos 
cu totul din joc. Dar eu nu-s fundaș pentru cauze pierdute. Să 
spunem că te-aș fi pomenit la Antidrog”, ceea ce n-am făcut. 
Dar dacă aș fi făcut-o, ăștia s-ar fi lovit de politicieni care-ar fi 
făcut moarte de om pentru tine, până când ar fi fost nevoiţi să 
se dea bătuţi, iar eu aș fi fost văzută drept o cruciată care nu-i 
în stare să judece ceea ce trebuie și ceea ce nu trebuie făcut. 
Atunci ai zis că am pișat de șarpe de clopoței în vene. Eu cred c- 
a fost un compliment. A 

El nu se legănase în balansoar. In momentul acela începu să 
se legene. Privi spre mașini, unde feţele copiilor se lipeau de 
geamuri ca să-l vadă. 

După o vreme, spuse: 

— Ala mare din mașină cine-i? 

— E șerif în Minnesota. 

— Şerif? la mită, de fel? 

— Ce, îţi deschizi filială în nord? 

— lo mă-ntreb cum e, atâta tot. 

— Nu cred că există un preţ pe care să-l poţi oferi tu și el să 
se coboare atât de jos încât să-l plătească. 

— Și totuși, uite-l aicea, la dracu-n praznic, cu tine. 

— Unii dintre prietenii și vecinii lui au fost uciși în atacul ăla. l- 
a fost greu. Ba chiar mult mai greu decât își dă seama. 

Otis continuă să se legene. 

Ceaţa care se-adunase în rotocoale se întindea spre soarele 
care se înălța, de parc-ar fi avut mâini vaporoase care dispăreau 
în timp ce se ridicau. 

— Zici dă ţăcănita aia de l-a aruncat pă guvernator în aer. 

— Nu era ţăcănită în felul în care crezi tu. 


128 Drug Enforcement Agency, agenţie guvernamentală fondată în 1973 de Richard 
Nixon, cu scopul combaterii traficului și consumului de droguri. 


VP - 274 


— lo nu cred nimic. Așa or zâs ăia dă la știri. Așa aruncă ăștia 
vorbe, dă nu mai are nimica niciun înţeles. 

Un gândăcel energic se târi repede pe parchetul din verandă, 
având ceva de făcut în mica lui lume. 

— Sunt ăia dă taie capete, de-mpușcă mulţimi pân cluburi dă 
noapte. Nu ţi s-a pare ciudat că pă unii dintre ăștia din guvern îi 
doare-n paișpe? 

— De ce să-i doară? 

— Că ne distrag pă noi, ăștia micii. 

— Ne distrag de la ce? î 

El nu o privise de când se așezase. In acel moment îi aruncă o 
privire cu o sclipire în ochi și cu o jumătate de zâmbet. 

— Parcă n-ai ști dă la ce. Dă la urzelile și spurcăciunile lor. 

Otis își îndreptă din nou atenţia către mașini. După o 
perioadă, Jane spuse: 

— Ce-mi trebuie mie e o mașină veche, rablagită, vai de ea, 
dar care să fie rapidă ca fulgerul. Fără GPS. 

— Fă-ţi rost dă un motor cu rotor exterior. Dar nu vinde 
nimeni mașini p-acilea. 

— Parcă n-ai avea o grămadă de mașini împrăștiate printre 
copaci. 

El clătină din cap, iar o muscă cu aripi verzi zbură de pe borul 
pălăriei lui. 

— Fată, mă faci să râd. 

— Am nevoie și ca unul dintre oamenii tăi să conducă mașina 
aia închiriată până la aeroportul din Louisville și să o lase-acolo. 

— Acolo-a-nchiriat-o șeriful? 

— Da. 

— Lung drum până-n Louisville. 

— Nu m-ajută cu nimic dacă dispare mașina. Și vreau să dai 
înapoi kilometrajul, ca să pară că n-a condus-o decât prin 
Louisville și prin împrejurimi. 

— Crezi c-ar trebui să-i pun niscaiva cauciucuri noi, să-i 
schimb uleiul, să-i trag o spălătură și să-i pun abţibild d-ăla cu „Il 
iubesc pe lisus?” 

— E destul s-o duci până-n Louisville. Și încă un lucru. 

— Doar ăsta mai îi așa-i? 

— Când copiii tăi devin majori, vrei să-i trimiţi la facultate? 

— Numai p-ăia care vor. Îs unii care nu vor, pot io să-i împing 
dă la spate cât oi vrea. 


VP - 275 


— Dozier scrie programe de calculator. A spus ceva de-o soră 
mai mare care-i cardiolog, un frate care-i psiholog clinician. 

— N-am nicio treabă cu ce vrea să fie un copil, da’ tre’ să-mi 
jure pă numele lu' Dumnezeu că nu se bagă-n politică. lo nu-i 
cresc ca să mi să pângărească așa. 

— Oare e vreunul dintre copiii tăi arhitect? 

— Ei, uite, aia ar fi ceva, așa-i? Un Faucheur căruia să-i coacă 
mintea tot felu' dă locuri, pă care dup-aia să le facă adevărate. 
Cel mai aproape de asta-i un constructor. 

— Ce fel de constructor? 

— D-ăla de construiește. 

— E vreo șansă să-l găsesc în San Francisco? 

— Nu-i nicio șansă. E în San Diego, are-un oraș în palmă 
acolo. Deși a lucrat în multe locuri, și-n Frisco!%. 

— Vreau și eu o adresă și-un număr de telefon de la el. 

Ochii lui albaștri-gri aveau mai mult gri decât albastru în ei 
când întoarse privirea spre ea. 

— Ca să-l tragi după tine-n belelele tale? 

— Ştii că nu aș face asta. 

— Și de unde să știu eu asta? 

— M-aș fi dus la Dozier și l-aș fi întrebat de-un arhitect. Așa aș 
fi aflat de constructorul ăla al tău. Dar așa i-aș fi expus pe doi 
dintre ei riscului. 

El o privi în ochi o perioadă lungă, apoi își îndreptă din nou 
atenția către mașini. 

— Deșteapt-ai fost de-ai venit cu copiii după tine. 

— N-am avut de-ales. 

— Care-i povestea cu ei? 

— Sunt orfani. 

— Tu i-ai lăsat orfani? 

— Nu. Incerc să-i duc într-un loc în care să fie în siguranță. 

El o privi din nou, o privire ascuţită ca un cuțit. 

— Dacă nu erau ăștia aicea, te răceai în pădure, cu-n glonț în 
căpșorul ăla frumușel, așteptând să-ţi sape careva groapa. Dă 
când ai ieșit dân mașină te are un ţintaș dat dracului în cătare. 

— Nu-ţi stă-n fire. 

— Adicătelea mă știi tu mai bine dăcât mă știu io? 

— Nu te știu mai bine, dar te știu destul de bine. O să faci 
asta pentru mine, dar vrei să mă sperii ca să nu mai vin pe-aici. 


129 Denumire colocvială pentru San Francisco. 
VP - 276 


— Dacă vrei să gândești așa, gândește-așa. Dar asta nu 
spune prea multe despre ce-ai în cap. 

— Ca plată pentru motorul cu rotor exterior și pentru că duci 
mașina în Louisville, pot să-ţi dau douăsprece mii de dolari. 

Mai devreme, luase douăzeci de mii de dolari din sacoșă și-i 
împărțise în cinci pachete. 

— Douășpe mii? 

El râse și clătină din cap. 

— Nu ciripesc io pentru douășpe mii. 

— Nu m-aștept să ciripești. Paisprezece mii e limita mea. 

— Douăzeci. 

— Am opt copii în grijă. Nu se învârte totul în jurul dumitale, 
domnule Faucheur. 

— A, acuma-s domnul Faucheur, așa, deodată. Dacă le spun 
cum ești, e o grămadă dă oameni care n-o să creadă o iotă. 
Optșpe mii. 

— Cincisprezece mii cinci sute. Atât. Nimic mai mult. 

— Pentru motorul cu rotor exterior și pentru că duc mașina 
până-n Louisville. Pentru număru' lu' fiu-meu constructoru' cât 
îmi dai? 

— Ala trebuie inclus ca gest de bunăvoință. 

— Gest de bunăvoință. 

— Da. 

El își scoase pălăria de paie, își netezi părul alb și-și puse 
pălăria la loc, ceea ce se dovedi a fi un semnal prestabilit. 

Se auzi pocnetul unei carabine, iar vasul care atârna mai 
aproape se făcu țăndări. Cioburi de teracotă, pământ și iederă 
încurcată se revărsară pe podeaua verandei. 

Jane privi mizeria, ascultând ecourile împușcăturii cum 
mergeau înainte și înapoi prin râpă și reverberau în pădurea din 
jur. 

Când se reașternu liniștea, ea spuse: 

— Tot va trebui să îl incluzi ca gest de bunăvoință. 

— Stai, că aia de mai înainte nu făcea parte dân negocieri. 
Numa voiam să-ţi arăt ceva. 

— Bun, atunci. 

Luă patru pachete de bancnote de o sută de dolari din cele 
cinci pe care le ascunsese în buzunarele paltonului ei sport. Luă 
cinci sute de dolari dintr-un pachet și-i păstră, iar pe restul îi 
puse pe masa dintre ei. 


VP - 277 


El se ridică din scaun și privi în jos spre ea. 

— Dozier nu trebuia să te-aducă aici atuncea. Trebuia să-și 
dea seama. Dar, na, ăsta-i el. 

— Era recunoscător, doar. Și mândru de tine. _ 

— Taci acuma, lasă-mă să termin ce-am de zis. Ils două 
motive pentru care o fată drăguță nu-și așteaptă mormântu-n 
pădure. Unu la mână, copiii. Da' dacă mai vii p-acilea, n-o să te 
mai ajute copiii la nimica. O să fii trimisă la culcare cu viermii, 
dă tot. 

El făcu o pauză, iar ea nu spuse nimic. Tăcerea ei părea a-i 
face pe plac. 

— Mai îi un motiv. Mă faci să râd, recunosc. N-am cunoscut 
vreuna ca tine. Dar data viitoare n-o să câștigi nici două minute 
că ești cine ești. Acuma du-te, așteaptă mașina închiriată. In 
vreo juma de oră, vine un tânăr cu un om dă legătură care s- 
aducă niște acte care să spună că mașina-i a ta. Ce nume vrei 
pe-alea? 

— Nu iau nimic în afară de-un permis de conducere cu 
informaţiile. 

— Păi hai, ia-l. 

Luă șase permise de conducere dintr-un buzunar interior al 
jachetei, le sortă și alese unul pe numele Melinda June Garlock 
din Riverside, California. 

Lăsând banii pe masă, intră în casă. 

În timp ce Jane se ridica din balansoar, o femeie drăguță, de 
vreo patruzeci de ani, ieși pe ușa de la intrare. 

Jane o cunoscuse cu câţiva ani înainte, când o adusese Dozier 
în vizită: Margot Faucheur, a treia soţie și mama celei mai tinere 
generaţii de copii, care încă nu mersese la facultate. 

— Te simţi bine, dragă? întrebă Margot. 

— Am avut și zile mai bune. 

Luând banii de pe masă, Margot zise. 

— Să nu-l lași pe ursul ăla bătrân să te calce pe nervi. E 
morocănos, dar nu mușcă. 

— Nu-i numai gura de el, o contrazise Jane. Dar nu-i vina lui. E 
vina lumii de-afară. 

— Am auzit io ceva de tine și de lume. Lucruri neadevărate, în 
mod sigur. 

Zâmbi și privi spre mașini. 


VP - 278 


— Dacă știam, aduceam ceai și prăjituri pentru copii. Dar se 
pare că nu-i momentul pentru așa ceva. 

— E-n regulă, spuse Jane. Aștept afară la mașină. 

— Să ai grijă de tine, zise Margot. 

— Și tu de tine. Mă bucur că te-am văzut. 

— Și eu mă bucur. Chiar mă bucur. 

Ceaţa adunată ici-colo prin râpa întinsă ceda locul luminii 
zilei. Cu fiecare minut, apăreau porțiuni verzi tot mai mari. 
Casele din lemn de cedru construite de familiile din zonă păreau 
mai degrabă argintii decât cenușii. Arbori de lalele cu spaţii mari 
între ei dominau terenul, iar multele specii de copaci forestieri îi 
înconjurau precum niște metereze. 

Semăna cu o cooperativă agricolă Amish!35. Dar acolo nu se 
creștea nimic, nici măcar cannabis. Veneau chimicale angro, 
erau combinate și rafinate într-un caleidoscop al drogurilor 
ilegale. De-acolo, marfa pleca spre o lume care-o luase razna, 
spre oameni cu tulburări profunde care cumpărau ceea ce 
aveau nevoie ca să supraviețuiască nopţii, să înfrunte ziua și să 
scape din amândouă. 

Luther ieșise din mașină când auzise focul de carabină, și de- 
atunci stătea tot lângă ușa deschisă. Când Jane i se alătură, 
întrebă: 

— Eşti în regulă? 

— De ce mă-ntreabă toată lumea chestia asta. În jumătate de 
oră o să avem mașina de care avem nevoie. 

Studiind râpa, el zise: 

— Mă bucur s-aud asta. E nasol locul ăsta. 

— Mda, zise ea. Dar, pe de altă parte, mă simt mai în 
siguranţă aici decât oriunde altundeva de când a murit Nick. 


4. 


Otis Faucheur îi puse la dispoziție un minivan Chrysler 
Voyager din 1988, roșu de culoarea merișorului, cu vopseaua 
cojită de vreme, cu niște culbutoare mâncate de rugină, una din 
șase secțiuni ale măștii stricată, și un aer general de senectute. 


130 Grup religios desprins din comunitatea anabaptistă, cunoscut pentru rezistența în 
fața utilităţilor și obiceiurilor lumii moderne. 


VP - 279 


Dar în compartimentul de la motor, căruia-i fusese modificată 
dimensiunea, era un GM Performance Parts 383, cu aprindere 
prin compresie, bloc motor V-8, cu manivelă de oţel, camă 
rotativă hidraulică, regleţi 9.7:1 și un set de capete de aluminiu 
Fast Burn. De fapt, tot șasiul era nou; numai caroseria mai 
rămăsese din '88. Singurul lucru care ar fi dat mașina de gol în 
fața unui privitor cu ochiul liber ar fi putut fi cauciucurile, care 
puteau îndura orice pedeapsă cu care le chinuia motorul cu 
rotor exterior. 

Luther nu întâmpină nicio dificultate în a ţine pasul cu Ford 
Escape-ul tunat în Mexic al lui Jane. 

Într-o parcare a unui centru comercial din Fort Smith, Jane 
măsură picioarele copiilor și făcu niște estimări. Luther se duse 
într-un magazin cu notițele ei și cumpără douăsprezece perechi 
de adidași. Din acea gamă de pantofi reușiră să-i încalțe ca 
lumea pe copii fără să atragă atenţie nedorită. Cumpără și 
perechi de chiloţi și șosete de diverse mărimi. 

Lihniţi, luară un mic dejun târziu într-un restaurant în care 
mâncarea era delicioasă, porţiile erau generoase, iar Jane putea 
sta liniștită în legătură cu teama de-a fi recunoscută. Nu-l căuta 
nimeni pe Luther Tillman, și nici pe copii, nu din punct de vedere 
oficial, nu astfel încât scumpele lor feţe să apară la televizor. 
Jane avea părul lung și arămiu, ochii verzi și ochelarii inutili, însă 
cea mai bună deghizare erau tovarășul ei negru și droaia de 
copii ciufuliți, dar satisfăcuţi. Puţini și-ar fi închipuit că fugara 
cea mai căutată din America ar călători alături de-atâţia copii - 
adoptați, după cum îi spuseră chelneriţei - sau că o femeie 
cunoscută drept trădătoare, ucigașă și hoață ar putea fi o mamă 
iubitoare, sau că niște băieţi și fete atât de cuminţi ar fi putut-o 
privi pe scorpia de Jane Hawk cu atâta încredere și afecţiune 
liniștită. 

Din Fort Smith, intrară-n Oklahoma. Cerul era de-un albastru 
ca de porțelan, cu câteva formaţiuni de nori stratus ca niște 
șiruri de dealuri joase, acoperite de zăpadă, care se ridicau din 
pământ și alunecau spre est. 

Miercuri, la ora 2:40 după-amiaza, în Oklahoma City, se 
mutară spre sud, pe 1-35. Aveau de gând să ajungă în Ardmore 
până la ora cinci și să rămână acolo peste noapte. Pe cea mai 
mare parte a drumului, câte-o pasăre care purta numele lui Jane 
trasa cercuri leneșe pe cer, la est sau la vest de autostradă. 


VP - 280 


5, 


Huey Darnell, de care au divorţat trei scorpii și care-a fost 
trădat de a patra nevastă, burbonul, stă singur și tulburător de 
treaz într-o dubă, chiar după locurile din față, și privește 
reședința Tillman printr-un binoclu. 

Hassan Zaghari fusese de serviciu în dimineaţa aceea, când 
fiica, Jolie, mersese cu mașina, cu mama ei, acasă la un ajutor 
de șerif, Rob Stassen, ca să împrumute o furgonetă Buick veche, 
antică și de demult. După ce le urmărise până la casa șerifului și 
înapoi, Zaghari îl sunase pe Huey pentru instrucțiuni. 

Din fericire, femeile întârziaseră până când se deschisese 
banca și intrară acolo împreună, ceea ce-i dădu lui Huey timp și 
o ocazie de a instala un emiţător de răspuns pe mașina lor 
împrumutată. 

Acum, Huey Darnell și Kernan Beedle, singurul agent din 
echipa redusă a lui Huey, le urmăresc pe Rebecca și pe Jolie 
Tillman, care se-ndreaptă Dumnezeu știe-ncotro, iar Huey e 
lăsat singur să-i dea de urmă șerifului, care e în vacanţă și se 
află - în mod sigur se află, ar fi al dracului de bine să se afle - în 
casă, tolănit într-o pijama sau într-un trening, mâncând Cheez 
Doodles!*! și uitându-se la sport. 

Nimeni nu l-a văzut pe șerif de ieri, de marţi, când a început 
operaţiunea de supraveghere. 

Momentul ca Huey să-i raporteze șefului lui, Booth 
Hendrickson, această situaţie a trecut de mult. Speră că dacă 
face sacrificiul de-a rămâne cât se poate de treaz, zeii îl vor 
răsplăti, și că toată povestea se va dovedi a nu avea nicio 
importanţă, pentru ca el să nu fie nevoit să spună nimănui că o 
dăduse-n bară. Nu crede în zei, în Dumnezeu sau în destin, sau 
că arcul istoriei se curbează invariabil spre dreptate. Cu toate 
acestea, poate că se înșală în privinţa tuturor acestor lucruri. Și 
dacă pentru moment nu e în stare să creadă în burbon... ei, 
omul trebuie să creadă în ceva. 


131 Snack din porumb expandat cu aromă de brânză, lansat în 1987 de compania 
americană Wise Foods. 


VP - 281 


6. 


Până miercuri dimineața, datele de bază despre criză sunt 
cunoscute, deși dimensiunile pericolului nu sunt încă înțelese 
întru totul. 

Booth Hendrickson, de la Departamentul de Justiţie, asociat 
respectat al lui David James Michael, zboară dinspre D.C. spre 
Louisville într-un Bureau Gulfstream??? cu reacție, apoi este luat 
singur din Louisville, într-un elicopter directorial cu opt locuri. 
Când pilotul aterizează cu elicopterul într-o poiană de la 
periferia orașului Iron Furnace, miercuri, la 2:20 după-amiaza, 
Hendrickson este întâmpinat de unul dintre oamenii ajustațţi din 
acel oraș, Stacia O'Dell, gazda de la Iron Furnace Lake Resort. 
Stacia îi servește drept șoferiță într-un Mercedes S600 cu 
numărul de înmatriculare IFLR 1. 

Mai devreme, prin telefon, Hendrickson a accesat nanobotul 
implantat femeii, invitând-o să se joace de-a manciurienii cu el. 
A programat-o să creadă că numele lui este John Congrieve și 
este director executiv la Terra Firma Enterprises, firma care 
deţine stațiunea. Ea trebuie să-l conducă oriunde dorește să 
meargă, fără să aibă vreo curiozitate legată de scopul lui, căci 
se presupune că este vorba despre probleme corporatiste foarte 
delicate. 

În timp ce intră în oraș pe Lakeview Road, Stacia spune: 

— E foarte trist când niște copilași sunt chinuiţi în halul ăsta. 

— Da, aprobă el, e foarte trist într-adevăr. 

Curios ce ar putea spune ea, o întreabă: 

— Care e problema lor, așa cum o înțelegeţi dumneavoastră? 

— Tulburări de personalitate. Sunt din ce în ce mai dese în 
zilele noastre. 

— Da, sunt de acord. Dar mă întreb de ce se întâmplă asta. 
De la jocurile video violente? De la mizeriile care-au împânzit tot 
internetul? Toate lecţiile greșite învăţate din filmele care se 
produc în zilele noastre? l-au dezamăgit, oare, școlile? 

— A, spune ea, poate puţin și din cauza asta. Dar în cea mai 
mare parte e vorba de faptul că nu ne mai pasă. 

— Nu ne mai pasă? 


132 Companie americană producătoare de avioane cu reacție, deschisă în 1968. 
VP - 282 


— Unii de alţii. Părinților de copiii lor. Vecinilor - unii de alţii. 
Toţi pentru unul și unul pentru toţi, știți cum e. 

— Știu, da. 

— Suntem cu toţii într-o fundătură groaznică, pentru că 
fiecare își vede doar interesul lui. Adică, în momentul în care 
totul se reduce la ego și numai la ego, e normal ca unii copii să 
fie confuzi, tulburaţi. E foarte trist. 

— Aţi zice că lron Furnace este un oraș în care oamenilor le 
pasă unii de alţii? 

Expresia ei îngrijorată e înlocuită imediat de un zâmbet. 

— O, da, suntem o comunitate strâns unită. Există grijă, 
unitate, simţul apartenenţei. Uitaţi-vă, numai, în jur, se vede din 
felul în care sunt lucrurile aici. leri, un organizator de 
evenimente din Atlanta, domnul Moses, un bărbat de culoare, 
foarte de treabă, a spus că orășelul nostru e ca un ou Fabergé 
împodobit. 

Stacia aruncă o privire în direcţia opusă drumului ca să vadă 
dacă el a procesat bine ceea ce a spus ea. Ochii ei verzi ca 
mărul transmit o sinceritate care te-ar putea face să uiţi de 
faptul că ea e o persoană ajustată. 

— Chiar aţi nimerit-o bine, doamnă O'Dell. Chiar aţi nimerit-o 
foarte bine. 

Pe domeniul unde erau ţinuţi copiii, îi cere să rămână în 
mașină, sub acoperișul verandei. Desigur, o să aștepte, 
răbdătoare, conștiincioasă, poate chiar până moare de sete. 

O femeie pe nume Noreen Klostner deschide ușa, iar 
Hendrickson îi spune să se joace de-a manciurienii cu el și apoi 
să se folosească de Camera Șoaptelor ca să îi convoace pe 
ceilalți șapte membri ai personalului. 

Când toată lumea se așază la masă, el îi accesează și 
încearcă să-și dea seama cum de-au fost atât de neatenți încât 
să-i lase să scape neobservaţi. Da, localizatoarele din adidași. 
Dar odată ce copiii s-au furișat prin casă cu ciorapi în picioare - 
unde s-au dus? Nu știe nimeni. Unde sunt acum? Nu știe nimeni. 
N-au cum să se-ascundă în Iron Furnace, pentru că i-ar fi căutat 
grupuri de oameni până acum. Poate că băiatul cel mai mare e 
în stare să conducă. Dar din garaj nu lipsește niciun vehicul. Și 
ce s-a întâmplat cu filmările de pe camerele de supraveghere? 
Nu știe nimeni. Unde sunt discurile care-au fost scoase din 
aparatul de înregistrat? Nu știe nimeni. Cei opt stau la masă, cu 


VP - 283 


feţe inexpresive. Timp de o oră, Hendrickson le trage sforile, 
încercând să extragă din memoria lor evenimentele nopții 
trecute, dar nu reușește. Au avut o perioadă de amnezie 
colectivă începând cu cina până în momentul în care s-au dus la 
culcare, de parcă s-ar fi defectat ceva în programul lor în același 
timp. 

Pentru că persoanele ajustate nu pot să-l mintă sau să-i 
ascundă informaţii vitale prin nicio metodă de înșelătorie, 
tehnicile obișnuite ale unui interogatoriu dur nu-i sunt de niciun 
folos. Cu toate astea, din obicei, se trezește folosind intimidarea 
și inoculând teama, chiar și într-o manieră brutală, pălmuind în 
mod repetat două femei, până când uneia-i curge sânge din 
buze, celeilalte din nas. 

Nu-i convine faptul că a fost nevoit să recurgă la asemenea 
măsuri, nu pentru că sunt atât de primitive, ci pentru că nu 
există nicio șansă să funcţioneze în cazul unor asemenea 
creaturi. 

Chiar în timp ce Hendrickson termină dezgustat ședința, un 
bărbat temător, pe nume George Woolsey, care stă în capul 
mesei, declară: 

— Nu sunt aici să-ţi fac rău. Mă crezi? 

Hendrickson se duce la el, îl fixează cu privirea. 

— Să-mi faci rău? Ce mama dracului vorbești acolo? Normal 
că nu poţi să faci rău. Îmi apartii. 

Faţa lui George Woolsey e bolnăvicios de palidă. Ochii lui îl 
privesc pe interogator cu aceeași spaimă cu care un cal 
neajutorat, priponit, urmărește apropierea flăcărilor dintr-un 
incendiu din grajd. 

George spune: 

— Să nu te temi, George. Nu de mine. 

— Tu ești George, măi, tolomacule, zice Hendrickson. Ce te-a 
apucat? 

Vocea lui Woolsey e plină de suferință... 

— Ce mi s-a întâmplat? 

Inainte ca Woolsey să apuce să răspundă, Woolsey întreabă: 

— Nu știi, George? 

Apoi: 

— Ceva s-a întâmplat. Nu mai e ce-a fost. 

Și în cele din urmă: 

— Hai înapoi în sufragerie, George. Așază-te lângă ceilalţi. 


VP - 284 


Hendrickson îl privește atent pe Woolsey. Ceva tocmai a 
scăpat din gaura neagră care i-a înghiţit amintirile din noaptea 
trecută. 

— Tu repeţi o conversaţie, așa-i? De azi-noapte. 

Woolsey dă ochii peste cap, respiră repede și slab. 

— Hai, varsă tot, fir-ai al dracului să fii. Adu-ti aminte. Azi- 
noapte, cine-a zis că n-a venit să-ţi facă rău? 

— Ea a zis. 

Woolsey nu privea spre nimeni de la masă. 

— Ea? Care ea? 

— Nu știu. 

— Spune-mi mai multe despre ea. 

— Era... 

— Cum era, George? la zi-mi. 

— A fost bună cu mine. 

— Și mai cum? 

Woolsey dă din gură, de parcă ar căuta un răspuns, dar n-ar fi 
în stare să găsească vreunul. 

— Mai spune-mi ceva, George. Zi-mi ceva, fir-ai tu să fii, orice. 

— Nu. Nu pot. Nu știu. 

Cineva a fost aici în noaptea trecută; și-acum copiii sunt cu 
ea. Cineva care știe cum să-i acceseze pe-ăștia, să-i controleze 
și să-i facă să uite. Sunt facţiuni printre Arcadieni, așa cum sunt 
facţiuni în fiecare organizaţie, dar pe Booth Hendrickson îl 
înmărmurește posibilitatea ca unul dintre ei să-i trădeze pe 
ceilalţi. 

Îl mai presează pe Woolsey câteva minute, fără succes. 

— Liniștiţi-vă cu toţii, mergeţi în camerele voastre. Aşteptaţi 
până venim să ne ocupăm de voi. 

Pentru că nu-i eliberează rostind Auf Wiedersehen, ei se ridică 
de pe scaune de parcă ar fi niște morţi umblători invocaţi printr- 
o vrajă, solemni și tăcuţi, cu ochii înainte, dar părând să 
privească spre interior, spre vreun prăpăd. Celor două femei 
lovite le picură sânge din feţe. Picăturile roșii sclipesc pe covor 
și pe podeaua din piatră de var, de parcă s-ar fi desprins de pe 
vreun șirag de mărgele, parcă prevestind soarta lui Booth 
Hendrickson. 

Hendrickson nu poate ridica privirea dinspre acele picături 
stacojii răsfirate, în timp ce dă un telefon ca să cheme niște 
specialiști de la anumite laboratoare din Virginia. Ei o să 


VP - 285 


trebuiască să efectueze o analiză medico-legală a celor ce-i 
aveau în grijă pe copii, de parcă acei opt oameni ajustați ar fi 
niște hard-diskuri care s-au defectat. 

Când el se întoarce la mașină, Stacia O'Dell îi zâmbește și-l 
întreabă: 

— Toate bune și frumoase? 

El nu-i răspunde, ci stă pe gânduri un moment. Iron Furnace 
are o mare valoare pentru cauză, este un loc care le permite să 
acceseze foarte mulți oameni influenţi, care pot fi programati fie 
să slujească modelării lumii mai bune care urmează să vină, fie 
să se sinucidă la un moment dat, în viitor, când programul de 
calculator le va specifica o dată considerată ideală pentru 
eliminarea lor. Dar utilitatea orașului e pusă în pericol de copiii 
dispăruţi. El simte că răspunsul la misterul evadării lor e 
aproape, că a trecut cu vederea un detaliu care încă-i scapă. 

— Haideţi să mergem, doamnă O'Dell. 

— Unde să mergem? 

Hendrickson ezită. 

— Inapoi în oraș. Vreau s-arunc un ochi. 

Mai trec cincisprezece minute până când Stacia O'Dell îl 
pomenește din nou pe organizatorul de evenimente din Atlanta, 
de culoare, Martin Moses, care-a comparat lron Furnace cu un 
ou Faberge încrustat cu bijuterii. 


7. 


După-amiaza târziu, Ancel Hawk era la grajduri, studiindu-l pe 
veterinarul care făcea un control de monitorizare calului său 
favorit, Donner. Armăsarul se îmbolnăvise de sinovită!* la osul 
dinaintea copitei. Din fericire, inflamaţia fusese tratată înainte 
să apuce copita să se degradeze. 

IPhone-ul lui Ancel sună. Când văzu cine-l suna, se scuză și 
răspunse la telefon, îndreptându-se spre capătul grajdului. 

— Chiar ești Chase Longrin, sau își bate telefonu' joc de mine? 

— Ce mai ziceţi, domnu’ Hawk? 


133 inflamarea membranei sinoviale, cauzată fie de o traumă, fie de o artrită de natură 
reumatică. 


VP - 286 


— Am avut și zile mai bune, și zile mai rele, și-am trecut prin 
toate. Nu mă plâng. Dumneata? 

— Tot în grajdul ăla de care ziceţi îs și io. Cât timp mâncarea-i 
bună și patu-i cald, aș fi fraier să mă plâng. 

Chase fusese cel mai bun prieten al lui Nick în liceu. În ultimul 
an, se îndrăgostiseră amândoi lulea de aceeași fată, Alexis 
Aimes, și se întreceau pentru afecțiunea ei. Când ea se 
îndrăgostise de celălalt, Nick trecuse cu graţie peste 
dezamăgire, rămânând cel mai bun prieten al lui Chase și 
purtându-se cu Alexis precum cu o soră. Era de parcă Nick ar fi 
știut că în câţiva ani avea să-l aștepte Jane. 

— Cu ce te-ajut, băiatule? 

— Țineţi minte anul trecut, când v-aţi ţinut după mine pentru 
iapa aia din rasa Tennessee Walker!3+? 

— lapa aia castanie cu coama și coada aurii. Îmi pare rău 
dacă ai impresia că m-am ţinut după tine. Eu sunt doar un 
negustor de cai foarte insistent. 

— Melosa o cheamă. Tot mai vreţi s-o cumpăraţi pentru 
doamna Hawk? 

— Dacă s-au născut o femeie și-un cal care să se completeze 
în mod glorios, ele două sunt. 

— Dacă vorbiţi așa, nu o să tăiaţi din preţ. 

— Păi, din cauza intransigenţei tale, Melosa-i mai bătrână cu 
un an. 

— M-amuză să vă iau puţin peste picior, domnule. Oricând 
vreţi s-o vedeți pe Melosa, să vă asiguraţi că nu i-au picat dinţii, 
puteţi s-o faceți. 

— Ce-ar fi să vin acuma? 

— li bine și-acuma. 

— Hai, că pornesc imediat, spuse Ancel. 

Lăsându-l pe veterinar să-i comunice starea de sănătate a 
calului lui Juan Saba, managerul fermei, Ancel se îndreptă spre 
camionul lui Ford 550 din faţa casei și-l porni. Ilnima-i era mai 
ușoară decât îi fusese o bună bucată de vreme, deși nu era din 
pricina niciunui cal de Tennessee. Era o Melosa în grajdurile lui 
Chase Longrin, iar pe Ancel nu l-ar fi deranjat să o cumpere 
pentru Clare; dar scopul telefonului nu fusese acela de a 
cumpăra un cal. Așa cum aranjaseră de când Jane dispăruse din 
radarul tuturor cu două luni și jumătate înainte, un astfel de apel 


154 Rasă americană de cal, cunoscută pentru mersul caracteristic, în patru timpi. 
VP - 287 


presupunea faptul că ea luase legătura cu Chase și că el avea 
un mesaj pe care să-l transmită socrilor ei. Era prima oară când 
îl suna. 

Aleea privată lungă dintre casă și șoseaua comitatului era 
flancată de garduri de fermă deasupra cărora se vedeau, pe 
alocuri, stejari străvechi. În acel anotimp, lumea de dincolo de 
ele părea a oferi numai pășuni bogate și verzi, cu oi care 
pășteau pe partea stângă și vite pe partea dreaptă. 

Cu zeci de milioane de ani înainte, cea mai mare parte a 
Texasului fusese acoperită de mări de adâncime mică. 
Scheletele și carapacele creaturilor mici care trăiseră acolo 
formau sedimentul care se prinsese pe fundul acoperit cu piatră 
de var care susţinea tot ceea ce se adunase pe acel teritoriu de- 
atunci încolo. De când se știa, Ancel iubise pământul, dar fusese 
fascinat și de nemărginirea cerului, care era mai mare acolo 
decât oriunde altundeva. Orizontul era la fel de îndepărtat 
precum ar fi fost la bordul unei nave, în mijlocul oceanului. Se 
simţea ancorat de pământ și ţinut la suprafaţă de măreţia 
cerului întins, așa că viaţa avea o tensiune plăcută. 

Odată cu moartea lui Nick, parcă se crăpase pământul sub 
Ancel. Milioanele de ani de stabilitate îi erau puse la îndoială. 
Uneori, cerul pălea de parcă ar fi vrut să facă loc unui arc de 
lumină albă prea pură și puternică pentru ca ochiul s-o poată 
îndura.  Orizonturile îndepărtate care transmiteau cândva 
inspiraţie prin distanţa lor sugerau în acel moment că nu mai 
existau limite în lume, că vreun pericol de neînchipuit avea să 
vină de după curbura pământului, în timp ce ei zăceau fără 
apărare. 

Îi vorbi lui Clare despre durerea lui, dar nu și despre 
adâncimea ei sau despre teama că nu avea să scadă vreodată. 
Și ea suferea, iar dacă erau într-o mare emoţională acolo unde 
înainte nu fusese nicio mare timp de milioane de ani, el trebuia 
să rămână în continuare stoic și să servească drept vasul care 
avea s-o ducă dinspre acele vremuri de tristețe spre ţărmuri mai 
voioase. 

Cea mai mare șansă a lui Ancel - și a lui Clare - de a-și 
îmbunătăţi starea era familia pe care fiul lor o lăsase în urmă. 
Femeia în primejdie pe care Nick o iubise cu atâta patimă. 
Nepotul pe care Ancel și Clare abia-l cunoșteau. Dacă speranța 
lumii următoare era Dumnezeu, speranța acestei lumi erau, pe 


VP - 288 


bună dreptate, oamenii; deci când oamenii dragi sufletului lui 
dispăreau din lume, vremurile erau grele. Mesajul din partea lui 
Jane care-l aștepta îi colorase cerul cu noi culori. 

De pe drumul comitatului pe șoseaua statală, se uita la 
puţinele mașini care veneau spre el de pe banda din față, și era 
cu ochii pe fiecare vehicul din spatele lui, cu atenţia îndreptată 
spre oricine care nu părea a se fi născut pe acel teritoriu. 

Deoarece camionul avea GPS, autodeclaraţii stăpâni ai 
universului care puteau folosi întreg arsenalul tehnologiei 
moderne nu erau nevoiţi să se ţină după el. Dar dacă aveau 
impresia că Jane avea motive să viziteze acel loc, aveau să aibă 
oameni prin apropiere, pregătiţi pentru a o înhăța. 

Ancel și Clare presupuneau că orice se spunea la orice 
telefon, fix sau mobil, avea să fie auzit în timp real sau analizat 
ulterior. Orice problemă importantă pe care-o aveau de discutat 
avea să fie discutată din acel moment afară. 

Familia Longrin locuia la treizeci de kilometri de ferma Hawk, 
ceea ce, prin acele părţi ale Texasului, însemna chiar după colț. 
Mama ei murise de cancer când Alexis avea nouăsprezece ani, 
iar tatăl ei băuse până când murise cu zile. Alexis și Chase 
moșteniseră o fermă dărăpănată. Vânduseră bunurile și un pic 
din teren. Cu puţini bani și multă sudoare, transformaseră ce 
mai rămăsese din proprietate într-o afacere prosperă cu cai: 
rasa numită National Show Horse, care combina calul arab și 
American Saddlebred'35; cai de Tennessee de expoziţie, și 
Standardbred, pentru cursele cu atelaje. 

Când sosi Ancel, Chase era în biroul lui de vizavi de camera 
tehnică din grajdul 3. Părul lui blond, strălucitor, era aproape 
alb, iar faţa lui arsă de soare avea culoarea bronzului. Se ridică 
de la birou. Cei doi își strânseră mâinile, iar el închise ușa. 

Ancel își scoase pălăria Stetsoni5, dar nu se așeză, 
nerăbdător să afle de ce sunase Jane. 

— E pe drum, cu opt copii după ea, zise Chase. 

Ancel crezu că n-auzise bine. 

— Copii? 


155 Rasă de cal americană care provine din caii crescuţi în perioada Revoluţiei 
Americane. Este cunoscut în engleză drept „The Horse America Made” („Calul pe care 
America l-a zămislit”). 

136 Companie americană producătoare de pălării, fondată în 1865 de către John 
Batterson Stetson (1830-1904). 


VP - 289 


— l-a săltat de pe undeva de unde erau ţinuţi cu forţa. Face 
parte din încurcătura-n care s-a băgat. |ţi zice ea când vă vedeți. 

Și alarmat, și bucuros, Ancel întrebă: 

— Vine-ncoace? 

— Nu chiar aici, dar aproape. Speră că Leland și Nadine 
Sacket o să ia copiii, fără să se știe, deocamdată. 

Născuţi în comitat, Leland și Nadine se căsătoriseră la 
nouăsprezece ani și plecaseră să cucerească Dallasul. Ar fi fost 
o prostie să spui că unul avea un spirit antreprenorial mai 
dezvoltat decât celălalt. Până la treizeci de ani, erau deja 
milionari. An cu an, își creșteau averea, până când, la patruzeci 
și șase de ani, se plictisiseră de Dallas și se săturaseră de făcut 
bani. Se întorseseră acasă și cumpăraseră o amărâtă de fermă 
de armăsari. Inspirându-se din exemplul lui Milton Hershey”, 
regele ciocolatei din Pennsylvania, transformaseră ferma de 
armăsari într-o școală și un orfelinat de primă clasă. 

— Îmi închipui că Nadine și Leland o să-i ia destul de repede 
la ei, zise Chase. Ei nu refuză niciun copil. 

— Ca să știe, dacă se-ncurcă acum cu Jane, pot fi consideraţi 
complici după aceea, dacă se află vreodată. 

— Când se va demonstra că tot ceea ce s-a spus despre Jane 
sunt niște minciuni sfruntate, o să fim complici la justiţie. 
Oricum, pe mine nu m-a împiedicat. 

— Păi tu și Nick aveți un trecut destul de bogat împreună. 

— Nadine și Leland nu-s naşii lui Nick? 

— Ba da. 

— Și nu le-a murit băiatul de meningită când avea trei ani? 

— Știi bine că le-a murit. Și știi că-l chema Travis. 

Chase zâmbi. 

— Ceva-mi zice că s-a-ncheiat treaba. 

— Când zice Jane c-ajunge-acolo? 

— Dacă n-are nicio problemă, mâine la două după-amiaza. 
Vrei să lași mașina-n oraș, să ne întâlnim undeva și să te duc eu 
cu mașina? 

— Dac-am învăţat ceva de la noră-mea, zise Ancel, e să nu tai 
frânghia oriunde. 

— Ce frânghie? 


137 Milton Snavely Hershey (1857-1945), ciocolatier și filantrop american, fondatorul 
fabricii de ciocolată Hershey, deschisă în 1894. 


VP - 290 


— Agenţii federali au o frânghie în jurul meu și-al lui Claire. 
Dacă eu vin aici, frânghia ajunge în jurul tău, până se hotărăsc 
că n-ai legătură cu Jane. Oricum am ajunge la Ferma Sacket, 
trebuie să tăiem frânghia astfel încât ei să nu poată ajunge 
decât la capătul tăiat. 

— Ai vreo idee cum facem treaba asta? 

— Dacă-ţi zic, atunci frânghia nu se taie. 

Chase făcu ochii mari. 

— Tu chiar trebuie să gândești totul de parcă ţi-ar sta 
prohibitorii-n buzunare? 

— Mai rău de-atât, fiule. Lucrul pe care-l vrea cel mai tare 
perceptorul e să te jupoaie de toate cele pentru care-ai trudit 
vreodată. 

— Cred că tre' să-ncep să devin paranoic. 

— În zilele noastre, așa-i cel mai bine să fii. 


8. 


Spațiile publice și terenurile Iron Furnace Lake Resort au în 
dotare numeroase camere de supraveghere amplasate discret 
pentru a asigura protecţie fără a le sugera oaspeților faptul că 
intimitatea lor era compromisă. Toate transmisiile video sunt 
trimise într-un buncăr fără ferestre de la subsolul clădirii 
principale, de unde oricare dintre tehnicieni poate accesa 
imagini de la oricare dintre camere, făcându-le s-apară pe 
monitoare mari care împart imaginea în patru, pentru a 
prezenta transmisii video multiple și simultane. 

În timp ce Booth Hendrickson freacă cu un deget cartea de 
vizită cu numărul de telefon de la A Private Affair, Stacia O'Dell 
colaborează în mod eficient cu doi dintre tehnicienii de 
securitate pentru a recupera filmări înregistrate pe durata 
turului pe care i l-a făcut lui Martin Moses cu o zi în urmă. Nu 
vrea să sune la numărul din Atlanta până nu se întâlnește cu 
organizatorul de evenimente. 

Cu un deget ud de salivă, a descoperit deja ceva: cele zece 
cifre caligrafiate impecabil nu sunt printate, ci scrise cu 
cerneală, de mână. Se întind. E convins c-o să-l recunoască pe 


VP - 291 


Martin Moses, deși n-a văzut niciodată pe nimeni cu numele- 
ăsta. 

— Îi dăm drumul, zice Stacia O'Dell. 

Hendrickson i se alătură la un monitor în timp ce tehnicianul 
de la unitatea centrală alege una din patru filmări de pe monitor 
și-o mărește până ocupă ecranul complet. 

Martin Moses este Luther Tillman. 


9. 


Tipul care plătise pentru mâncarea la pachet la casieria din 
restaurantul din Rockford fusese surpriza care umpluse paharul. 

Experienţa îndelungată o învățase pe Rebecca Tillman să fie 
flexibilă, nu în chestiuni privitoare la principii, ci în privinţa 
inevitabilelor surprize, mici sau mari, pe care această lume a 
misterelor le zămislea. Miracolele și chinurile erau la fel de rare, 
dar evenimentele obișnuite și neprevăzute aruncau adesea 
nisip, nu ulei, în piesele mașinăriei bine puse la punct care era 
planul cuiva de viaţă. 

Cu o zi înainte, nu și-ar fi imaginat nicio situaţie în care să fi 
fost la volanul furgonetei Buick '61 a lui Robbie Stassen, însoţită 
de fiica ei, Jolie, conducând nouă ore înainte să se oprească să 
înnopteze în Rockford, Illinois, ea, soția unui șerif de culoare, 
într-un oraș printre fondatorii căruia se număra un sclav pe 
nume Lewis Lemon:&. 

Motelul cu trei etaje oferea cazare de calitate. Camerele 
spaţioase dădeau într-un coridor interior, nu în parcare. În loc să 
plătească cu un card de credit, plătise bani-gheaţță, așa cum o 
sfătuise Luther, deși fusese nevoită să-și prezinte permisul de 
conducere drept act de identitate. 

Un coridor cu ferestre de la parter făcea legătura dintre motel 
și zona de primire, dincolo de care erau situate recepţia, barul și 
restaurantul. În restaurant, în timp ce fata care conducea 
oamenii la masă lua două meniuri și se pregătea să conducă 
familia Tillman spre un separeu, Jolie o prinse pe mama ei de 
braț destul de tare încât să doară. Surprinsă, Rebecca își privi 


138 Lewis Lemon aparţinea unuia dintre fondatorii orașului, un negustor pe nume 
Germanicus Kent. Rockford a fost fondat undeva în 1835. 


VP - 292 


fiica. Din privire și printr-un gest din cap, Jolie îl arătă pe un 
bărbat abia trecut de treizeci de ani, care stătea la niciun metru 
optzeci distanță, scoțând cu degetul din buzunar niște bani cu 
care plăti casierița pentru două pungi de mâncare la pachet. 

În timp ce mergeau pe urmele fetei spre masa lor, Rebecca 
spuse: 

— Asta ce-a mai fost? O să-mi rămână vânătaie. 

— L-am mai văzut p-ăla, zise Jolie. 

— Ce, e vreo vedetă, ceva? 

— L-am văzut azi-dimineaţă, înainte să ieşim din oraș. 

Rebecca aruncă o privire în urmă în timp ce bărbatul lua 
mâncarea la pachet și ieșea din restaurant. 

— Eu nu-l cunosc. 

În separeul lor, în timp ce Rebecca și Jolie stăteau una-n faţa 
celeilalte, fata care conducea lumea la masă spuse: 

— O să vă vină chelneriţa imediat. 

Când rămaseră singure, Jolie spuse: 

— Ăla se tot uita la mine, azi-dimineață, la bancă. 

— Scumpo, băieţii se holbează mereu la tine. Dar chiar și la 
cât ești tu de frumoasă, n-are cum să fi condus ăla nouă ore 
numai ca să se mai uite-o dată la tine. 

Mereu mai matură decât o arăta vârsta, Jolie, în vârstă de 
șaisprezece ani, nu mai suporta să fie tratată ca o copilă. Inclină 
capul, miji ochii și se încruntă. 

— Mamă, nu mă lua de sus. 

— Scuze, draga mea. N-am vrut să te iau de sus. 

— Ai tot făcut-o pe misterioasa în legătură cu călătoria asta 
ciudată, cu mașina asta penibilă, și m-am tot abținut să te- 
ntreb, deși am tot vrut să știu dacă toată povestea asta are 
legătură cu Cora, cu hotelul Veblen și cu toate căcaturile alea 
oribile. 

— Nu vorbi așa. 

— Scuze. Cu toate rahaturile-alea oribile. Oricum, chiar pot să 
spun că am fost o tovarășă de drum plăcută, date fiind 
condiţiile. 

— Ai fost o încântare, cu fiecare kilometru. 

Jolie părea că are îndoieli. 

— S-ar putea să existe ceva sarcasm acolo, dar o să-ţi acord 
circumstanţe atenuante. 

— Mulţumesc, draga mea. 


VP - 293 


— Chestia e că la bancă l-am văzut. Completa un formular de 
depunere, sau se prefăcea că-l completează. 

Se opriseră la bancă pentru a retrage patru mii de dolari din 
contul de economii, pentru că Luther nu voia ca ele să se 
folosească de carduri de credit pe durata acelui „mic exerciţiu”, 
cum îi zicea el. 

— Poate te-o fi văzut cu atâţia bani, propuse Jolie. 

De dragul discreţiei, Rebecca nu făcuse retragerea la 
fereastra vreunui casier. Managerul asistent o servi la biroul lui, 
unde niciun alt client n-ar fi avut cum s-audă tranzacţia. 

— Jolie, banii mi-au fost dați într-un plic simplu. N-avea cum 
să-i vadă nimeni. 

În timpul unei opriri pentru alimentare, împărţise banii între 
poșeta ei, un buzunar al gecii și o borsetă. 

— Pe lângă asta, ai zis că se holba la tine, și tu nu erai cu 
mine când am luat banii. Tu te uitai la standul ăla cu broșuri cu 
planuri de pensie. Sper că nu ai de gând să te pensionezi încă 
de la liceu. 

— Poate o să creez vreo aplicaţie de succes colosal și până la 
douăzeci și unu de ani o să fiu bogată precum Cresus și-o să 
trăiesc de-atunci încolo în splendoare și lux. 

Studiind meniul, Rebecca spuse: 

— Am auzit oameni spunând asta toată viața mea și tot n-am 
habar cine-a fost Cresus. 

— Rege al Lydiei din 560 până-n 546 înainte de Hristos. 
Putred de bogat. 

— A existat o țară numită Lydia? 

— Un regat din vestul Asiei Mici. 

— Când eram eu fată, nu ne-a învăţat nimeni asta la școală. 

— Nici acum nu se predă, mamă. Nici asta, și nici altceva 
folositor. În mod sigur, nu istorie antică, sau istorie adevărată. 
Tot ce merită știut a trebuit să-nvăţ de una singură, cam din 
clasa a patra. 

Chelneriţa veni să le ia comanda de băuturi și să le 
recomande cambula. 

După ce comandară, Jolie zise: 

— Oricum, ăla n-a trebuit să vadă ce era-n plicul tău ca să știe 
ce era-n el. 

Rebecca oftă. 


VP - 294 


— Oare nu s-ar putea ca bărbatul de la bancă și bărbatul care- 
a luat mâncare la pachet să semene pur și simplu puţin? 

— Te rog frumos, mamă, nu ofta la mine. Sunt eu vreo isterică 
imbecilă aprinsă de flăcările fanteziei flamboiante? 

— Faină aliteraţie!**. Nu, nu ești. Dar... 

— Ăla de la bancă semăna leit cu ăsta, iar faptul că aveau 
același tatuaj la încheietura mâinii stângi nu-i o simplă 
coincidenţă. 

Rebecca lăsă meniul jos. 

— Ce tatuaj e ăla? 

— Cu un șarpe înfricoșător care-și mănâncă propria coadă. 

— De ce n-ai zis mai devreme de tatuaj? 

— Am vrut să văd dacă sunt crezută înainte să scot la iveală 
dovada irefutabilă. Eu nu mint, mamă. 

— Știu că nu minţi, scumpo. Tu n-ai minţit niciodată. 

Jolie spuse: 

— Un om care supraveghează pe cineva din mașină trebuie să 
mănânce la pachet. Două pachete mari înseamnă că are un 
partener. 

— Poate-ajungi polițistă, ca taică-tău. 

— Nicio șansă. Trăim în epoca noilor iacobini și a violenţei lor 
de golani. E un moment neprielnic pentru a fi om al legii. 

— lacobinii. Aștia au fost în perioada Revoluţiei Franceze. 

— Bravo, mamă. Deci, ce facem? 

„Chiar, ce facem?” se gândi Rebecca. 

— O să mă sune tatăl tău la ora nouă. Ştie el ce-are de făcut. 
Între timp, putem să luăm și cina. 

— Super. Am văzut cheeseburgerul lor în meniu. Arată mortal. 
Și aici, pe meniu, scrie că fac cartofii extra-crocanţi, la cerere. 
Noi, cele care vom muri curând - să băgăm în noi! 

— Nu glumi cu moartea, Jolie. 

Cu ochii măriţi de uluire prefăcută, Jolie spuse: 

— Dar, mamă, nu există altceva măcar pe jumătate ca 
importanţă despre care să glumești. 


Ian Aliteraţia originală este: a howling hysteric given to flamboyant flights of fantasy. 
VP - 295 


10. 


Tavanul la doar doi metri și patruzeci și opt de centimetri, 
antifonat cu dale gri, cu podeaua de beton, cu pereţii de beton 
și lipsa totală a ferestrelor îl duc pe Booth Hendrickson cu 
gândul la cripte, rămășițe din coșciuge și catacombe, în ciuda 
luminilor fluorescente și a calculatoarelor aliniate. In timp ce 
așteaptă ca tehnicienii de securitate din următoarea tură să-și 
îndeplinească sarcina pe care le-a dat-o, e profund neliniștit, dar 
e hotărât să nu lase să se vadă câtuși de puţin că e tulburat. 

Stacia O'Dell, inconștientă că e o persoană ajustată - ca toate 
persoanele ajustate -, descoperă că Hendrickson n-a mâncat de 
prânz ca să facă drumul până aici. De la restaurant, îi comandă 
ceaiul lui preferat și niște sandvișuri micuţe. Întăririle vin la 
momentul potrivit, iar Hendrickson ia pe furiș un medicament 
care-i reduce nivelul acidului gastric înainte să se așeze la masa 
pe roţi și să mănânce, prefăcându-se nonșalant. 

Pentru că a fost responsabil cu convertirea orașului Iron 
Furnace, este mândru de modul în care a fost implementat la 
vremea aia. E tulburat de faptul că Luther Tillman a venit aici, și 
nu înţelege cu niciun chip de ce. Șeriful e un ţărănoi, un coate- 
goale, un pârlit care-a absolvit o facultate de mâna a treia, care 
crede, probabil, că Ivy League!“ o fi vreun club de grădinărit 
pentru femei. E unul de-ăla care n-ar putea intra la cele mai 
bune restaurante din Washington nici dacă i-ar depinde viaţa de 
asta, un amărât, un ghiolban a cărui garderobă întreagă costă, 
probabil, mai puţin decât un singur costum de-al lui 
Hendrickson, și nu are șanse mari să fie considerat vreun 
Sherlock Holmes contemporan. 

Pentru că a fost instruită să nu aibă niciun fel de curiozitate 
cu privire la ceea ce face Hendrickson, Stacia O'Dell nu pune 
vreo întrebare în legătură cu organizatorul de evenimente, 
Martin Moses, în legătură cu care acesta este atât de curios. Dar 
oamenii de la securitate pun întrebări pe măsură ce lucrează. El 
îi îndepărtează cu afirmaţii vagi, conform cărora Martin Moses 


140 Grup de opt universități de prestigiu din nord-estul Statelor Unite ale Americii, care 
alcătuiesc un fel de confederație sportivă (Brown University, Columbia University, 
Cornell University, Dartmouth College, Harvard University, University of Pennsylvania, 
Princeton University, University of Yale). 


VP - 296 


este implicat într-un plan mârșav cu un rival corporatist al firmei 
Terra Firma, care deţine stațiunea. 

În această criză, Hendrickson se mândrește cu cât de frumos 
a decurs convertirea orașului lron Furnace, și cu convingerea că 
nu-i vor fi zădărnicite planurile de un ţăran cocilit ca Luther 
Tillman. 

Cetăţenilor angajaţi în stațiune li se impusese să se supună 
injecţiilor cu șaisprezece luni înainte, când angajatorul lor 
oferise vaccinuri gratuite pentru gripă și lăsase să se înţeleagă 
că oricine refuza nu era plătit pentru că lipsise de la lucru din 
cauza gripei. Pentru că aceste inoculări erau oferite în mod 
gratuit și membrilor familiilor angajaţilor, și oricui altcuiva din 
oraș care le voia, în două săptămâni, 386 dintre cei 604 locuitori 
ai orașului fuseseră programaţi cu nanoroboţi cu mecanisme de 
comandă. În următoarele două luni, cei care nu fuseseră 
convertiți în primul val fuseseră sedaţi, fără știrea membrilor 
familiilor, în momentele oportune; în timp ce dormeau, fuseseră 
aduși în compania celor ajustați. Doar șapte avuseseră ocazia să 
opună rezistență, iar doi fuseseră omorâţi, din necesitate. 

Când toată lumea din lron Furnace, în afară de copiii sub 
șaisprezece ani, ajunsese sub comanda Arcadienilor, orașul 
devenise o filială valoroasă a staţiunii, o singură întreprindere 
bine pusă la punct. Pe fiecare stradă erau instalate mai multe 
camere, ca nimic să nu scape atenţiei celor care deţineau 
controlul asupra acelor oameni și a bunurilor lor. Filmările de la 
toate acele surse pot fi monitorizate aici în timp real în caz că 
există incidente, și sunt salvate timp de șaizeci de zile în cazul 
în care apare vreun motiv pentru care ele să fie monitorizate. 

Acum, Hendrickson le dă sarcina de a descoperi unde s-ar fi 
putut duce Martin Moses ăla în oraș în ziua care-a trecut, după 
ce Stacia O'Dell i-a făcut turul staţiunii. 

La treizeci și două de minute de la începutul căutării, unul 
dintre tehnicieni declară: 

— L-am încolțit. 

Booth Hendrickson lasă jos un sandviș cu castravete și o 
zbughește din scaun ca să ajungă la monitor. Imaginile 
transmise de o singură cameră umplu ecranul. Omul de la 
securitate oprește imaginea, blochează faţa și o mărește. Luther 
Tillman. 

— Ăsta-i nenorocitul! confirmă Hendrickson. 


VP - 297 


În maniera abruptă a oamenilor care se mișcă în filmări 
alcătuite din fragmente de două secunde, Tillman iese dintr-o 
galerie numită Beaux-Arts și stă pe trotuar, crezând, probabil, că 
dă impresia vreunui cunoscător, când, de fapt, se vede de lao 
poștă că e un șerif ipocrit și needucat dintr-un orășel. Pare că 
urmărește pe cineva. Se apropie de bordură. Dispare după unul 
dintre coniferele masive. 

— Gaăsiţi-l! ordonă Hendrickson. 

În câteva minute, tehnicianul de la securitate face s-apară 
transmisiunea de la una dintre camerele din capătul străzii. Un 
cadru oblic cu Tillman, de sus în jos, privind pe-o fereastră a 
unui local. 

— Ce-i locul ăla? întreabă Hendrickson. 

— Genovese Ristorante. 

Tillman se întoarce cu spatele spre restaurant. Diverse 
camere îl surprind în timp ce merge spre capătul străzii, ajunge 
la colț, intră pe o alee și apoi în restaurant, pe ușa din spate. 

— De ce face asta? Dă-mi un cadru din interior. 

Tehnicianul găsește numărul pentru cele două camere care 
supraveghează zona publică a restaurantului și specifică data și 
ora. Imaginile apar pe un ecran împărţit. Tillman intră în 
încăpere din bucătărie, se apropie de o chelneriță, indică un 
separeu și e condus spre el. 

Repede-înainte. Tillman comandă. Mănâncă. Pleacă. 

Tehnicianul face să apară imaginile din exterior, ca să vadă 
unde s-a dus ăla când a plecat de la Genovese. Tillman se 
apropie de unul dintre coniferele Pembury Blue și așteaptă. 

O femeie iese din restaurant. Încă nu s-a lăsat amurgul, dar 
cerul încărcat și ora târzie parc-ar conspira să-i ascundă faţa. 

Tillman discută cu ea. Se îndepărtează împreună. El se 
oprește la o mașină parcată ca să ia ceva din portbagaj. 

— Mai târziu, mărește-mi mașina aia și fă rost de numărul de 
înmatriculare, dacă ai cum, spune Hendrickson. 

Tillman și femeia merg mai departe spre o tavernă. Ea 
comandă vin, el comandă bere. Nicio cameră nu reușește să-i 
surprindă clar faţa. 

Repede-înainte. Nici Tillman, nici femeia nu par a fi interesați 
de băutură. Studiază o carte împreună. Când se ridică să plece, 
ea aproape că se întoarce direct cu faţa spre o cameră. 


VP - 298 


— Oprește! spune Hendrickson. O fixează pe femeie cu 
privirea. Păr arămiu. Ochelari. Nu-i vede culoarea ochilor. E 
frapantă, dar... poate fi oricine. 

Trebuie neapărat să se folosească de Stacia O'Dell și de 
ceilalţi tehnicieni pentru a se ocupa de sarcini care ţin de baze 
de date delicate legate de securitatea naţională, pe care aceștia 
trebuie să nu-și aducă aminte că le-au încălcat, pentru că astfel 
o să-l recunoască drept altcineva decât directorul executiv al 
companiei Terra Firma și o să înceapă să se-agite. 

El spune: 

— Hai să ne jucăm de-a manciurienii. 

Cei patru răspund: 

— Bun. 

— Începând din clipa asta, nimic din ceea ce vom face aici nu 
vă va rămâne în memorie odată ce vă voi elibera. În schimb, 
veți ţine minte doar că am încercat și n-am reușit să dăm de 
urma lui Martin Moses și a femeii odată ce-au ieșit din oraș. 
Înţeles? 

De patru ori da. 

— Bun, zice Hendrickson. Hai să trecem la treabă. 

Le explică cum să acceseze baza de date facială a NSA și să 
aplice parametrii de recunoaștere facială. 

— Daţi-i bice. 


11. 


Deși nesăbuinţa elitelor sale îi diminuase șansele de a se 
dezvolta și deși mulți dintre locuitorii săi trăiau cu ameninţarea 
unor pierderi cumplite, parcă ofiliți de-o nenorocire, încă era un 
ținut întins, atât ca teritoriu, cât și ca spirit al locului, așa că era 
o plăcere să conduci prin el. 

Până ajunseră în Ardmore, Oklahoma, Jane Hawk trecuse de 
limitele cofeinei în privința combaterii senzaţiei de somn. 

Nu credea că se inventase încă un leac pentru durerea ei de 
cap ca o înţepătură de ac în tâmple. Lumina soarelui îi sfârteca 
ochii ca un ferăstrău. Un ţiuit la fel de subţire precum strigătul 
unei făpturi venite dintr-o lume străină se impunea monoton 
peste toate celelalte sunete. 


VP - 299 


Copiii, care în noaptea anterioară dormiseră agitaţi în drum 
spre Tennessee și Arkansas, nu erau într-o formă mai bună 
decât Jane, dar niciunul nu se plângea. 

Luară două camere mari de motel, cât pentru două familii. 
Fiecare-avea câte două paturi supradimensionate și câte un pat 
pliabil. Cei patru băieţi se cazară în cameră cu Luther, cele patru 
fete, cu Jane. 

De la o pizzerie de vizavi, Luther și Harley aduseră pizza la 
pachet pentru o cină timpurie, iar Jane și fetele se duseră la 
automatele din motel după sucuri carbogazoase. 

Câte două fete se culcară în fiecare pat supradimensionat. 
Jane avea să doarmă pe patul pliabil, iar pistolul în tocul lui cu 
suport pentru umăr avea să-i fie aproape, să ajungă ușor la el, 
sub acel pat îngust. 

In timp ce mânca și le ajuta pe fete să se pregătească pentru 
noapte, tânjea după somn, dar nu-și făcea prea multe griji în 
privinţa mulților ei dușmani. Cei din Iron Furnace care fuseseră 
martori la scoaterea celor opt copii din acel loc nu-și mai 
aminteau ce văzuseră. Ea luase toate măsurile de precauţie 
obișnuite. Ea și Luther erau în două vehicule care nu puteau fi 
urmărite. Tehno-Arcadienii, o adunătură la fel de puerilă precum 
numele pe care-l dăduseră proiectului lor nebunesc, s-ar fi putut 
întreba dacă ea reușise să stoarcă de la Randall Larkin datele 
despre lron Furnace și dacă ar fi putut avea ceva legături cu 
dispariţia copiilor. Cu toate astea, nu puteau fi siguri, și nu 
aveau de unde să știe unde se dusese ea. 

Ea, Luther și copiii aveau să doarmă un somn prelung și 
odihnitor. Dimineaţă, aveau să pornească spre ferma Sacket, la 
vest de Austin, unde Leland și Nadine aveau să ofere copiilor un 
cămin, consiliere, orice terapii de care aveau nevoie, și 
speranţă. 


12. 


Stejarul masiv din colţul de nord-vest al curţii din spate putea 
adăposti podelele a zece case în trunchiul lui mare, o grămadă 
de dulapuri în crengile mai mari, uși, buiandrugi și poliţe pentru 
șemineu. Stând înrădăcinat în pământ, oferea și umbră, și un loc 


VP - 300 


în care familia Hawk considera că poate purta conversații într-o 
intimitate pe care poate casa nu le-o mai putea oferi. 

Când Ancel se întoarse de la Chase Longrin, turnă două 
pahare de vin cabernet și ieși cu Clare, cu pretextul de a privi 
apusul de pe cele două scaune din lemn de sequoia de sub 
copac. Soarele prindea putere în timp ce se lăsa, iar cerul parcă 
luă foc. Graurii se adunau în stoluri prin găurile din stejar, și se 
adăposteau prin streșinile grajdului, retrăgându-se din faţa 
primejdiei prădătorilor nocturni. 

El îi împărtăși lui Claire veștile de la Chase, și se hotărâră să 
plece spre casa lui Leland și Nadine Sacket la ora trei dimineaţa. 
Ajutoarele de la fermă pe care se baza Ancel locuiau în altă 
parte și nu veneau la lucru până la ora șase. Juan Saba, 
managerul fermei, și soția lui, Marie, locuiau acolo, într-o 
reședință aflată la două sute șaptezeci și patru de metri de casa 
mare, iar Juan obișnuia să se trezească cu o jumătate de oră 
înaintea ivirii zorilor. Ancel și Clare aveau să se strecoare fără să 
se teamă că ar putea fi urmăriţi, pentru că aveau să traverseze 
teritoriul călare. 


13. 


Parcă făcut din granit, Hendrickson nu respiră pentru o clipă 
în timp ce stă în spatele tehnicianului de la calculator. Pe 
monitorul mare, ecranul este împărțit pe verticală, și deși cele 
două chipuri sunt frumoase, sunt și amenințătoare, versiuni ale 
celei de-a treia dintre Ursitoare!“!, Atropos, cea care taie firul 
vieţii. 

Deși a stârnit paranoia în mulți de-a lungul vieţii, Hendrickson 
e copleșit el însuși de paranoia. Programul de recunoaștere 
facială confirmă că faţa femeii din tavernă se potrivește la 
milimetru și în toate unghiurile, cu fiecare dintre cele douăzeci și 
opt de puncte de comparaţie, cu imaginea lui Jane Hawk pe care 
o au la dosar, care e cea mai recentă fotografie făcută pentru 
legitimaţia de la Birou. 


141 Moirele, din mitologia greacă, sunt cele trei ursitoare care au în mâini firele vieții. 
Clotho este cea care ţese, Lachesis, cea care măsoară, iar Atropos cea care taie 
aceste fire. 


VP - 301 


Aia chiare un virus polimorf, cum au zis ăștia că e. 

Poate că Randall Larkin cedase de tot, poate că-i spusese 
despre Iron Furnace. Dar existau lucruri pe care Larkin nu le știa 
din simplul motiv că nu trebuia să le știe. În cercurile 
Arcadienilor, detaliile sunt împărtășite în funcţie de cât de mult 
trebuie să știe fiecare, exact la fel cum e și-n agenţiile oficiale 
precum CIA. Larkin nu trebuia să știe propoziţia care accesa 
mecanismul de control al unei persoane ajustate - „Hai să ne 
jucăm de-a manciurienii” - și prin urmare, n-avea cum să i-o 
dezvăluie lui Jane Hawk. 

Cu toate astea, jigodia aia șmecheră a aflat cumva cuvintele. 
Acum poate controla orice persoană ajustată, nu doar din lron 
Furnace, ci de oriunde-ar găsi-o. 

Hendrickson răsuflă și rostește două cuvinte de parc-ar fi unul 
singur. 

— Ofbăgamiaș! 

Altă idee: dacă Hawk a aflat cumva de Camera Șoaptelor, se 
poate folosi de una dintre persoanele ajustate pentru a le 
accesa pe toate și le poate da o comandă pe care s-o asculte la 
unison. 

Dacă-i convinge prin telefon să părăsească lron Furnace în 
masă? Dacă le spune să se îndrepte spre vreo autoritate care 
are puţine șanse să fie în sfera de influență Arcadiană și să-și 
anunțe acolo sclavia într-un glas? Dacă-i convinge să se adune 
în Times Square sau într-un loc și mai cunoscut și să-l denunțe 
pe D.J. Michael, insistând pe existența nanoboţilor implantați 
care-i controlează? 

Simte că ametțește și că îi e greață, de parcă s-ar fi rupt în el o 
masă ulceroasă, inundându-i stomacul cu sânge și lăsându-i 
creierul fără oxigen. 

Faptul că ea încă n-a făcut ceva spectaculos cu acești șase 
sute de oameni ajustaţi se datorează în mod sigur faptului că 
încă nu s-a gândit ce anume să facă. Concentrată, probabil, pe 
nevoia de a-i elibera pe acești copii și a-i duce spre vreo redută 
sigură, n-a avut destul timp sau mintea destul de limpede încât 
să-și dea seama de puterea pe care-o are. 

Există o metodă de a schimba propoziţia de accesare, prin 
care e deschis mecanismul de comandă pentru noi instrucţiuni, 
de-a o face să fie alta decât „Hai să ne jucăm de-a 


VP - 302 


manciurienii”. Dar Hendrickson nu știe nimic despre acest 
proces pentru că nu s-a hotărât că trebuie să știe. 

— Mă scuzaţi, vă rog, le spune el Staciei O'Dell și tehnicienilor 
de la securitate, de parcă le datorează bunătatea și politeţea lui, 
ceea ce nu e adevărat. Erau într-o clasă mult inferioară lui chiar 
și înainte de-a fi fost ajustaţi; acum sunt în partea inferioară a 
oricărui sistem de caste posibil. 

Se retrage într-un capăt al buncărului ca să folosească 
telefonul de-acolo. Din cauza degetelor lui stângace, trebuie s-o 
sune de trei ori pe Eva Kleitner, șefa laboratorului din Virginia, 
până reușește să formeze numărul corect. 

Booth Hendrickson se rușinează de tremurul din vocea lui 
când îi transmite urgent lui Kleitner să se folosească de Camera 
Șoaptelor pentru a schimba fraza de accesare cât se poate de 
repede, prin orice proces se poate reuși. Vorbește franc, pentru 
că telefonul lui e programat să-i codeze cuvintele, iar al ei e în 
stare să i le decodeze. 

Ea spune: 

— Plebeii ăia micii și cuminţeii din Iron Furnace au cu toţii cea 
mai recentă actualizare, Camera Șoaptelor, deci o să am nevoie 
doar de vreo oră și jumătate. 

— Excelent. 

— Dar cum rămâne cu restul blegilor ăstora... morții umblători 
de pe Lista lui Hamlet, proletarii din poziţii-cheie, boarfele de la 
Aspasia? Sunt împrăștiați prin toată ţara. Niciunul n-a fost 
actualizat. Nici măcar nu știm dacă vrem să fie actualizaţi. Aia a 
fost pentru situaţia specială din Iron Furnace. O să trebuiască 
să-i contactăm unul câte unul ca să schimbăm fraza de acces. 

— Trebuie neapărat să facem treaba asta. Cu orice preţ. 

— Și dacă-mi pun toţi oamenii de încredere să se ocupe de 
treaba asta, o să-mi ia câteva săptămâni. 

— Câteva săptămâni? De câţi oameni e vorba? 

— Dacă luăm toate clasele combinate - de peste șaisprezece 
mii. 

Pentru că a cunoscut de puţine ori teama, Hendrickson o 
depășește. Dacă încă tremură, tremură de o furie aproape 
turbată că o muiere tupeistă ca Jane Hawk a reușit, printr-o 
combinaţie de instinct animalic și noroc chior, să le cauzeze 
atâtea probleme. 


VP - 303 


— N-ar fi nevoie de nimic din toate astea dacă târfa aia 
obraznică ar fi moartă, așa cum trebuie să fie. 

— De ce nu te ocupi tu de chestia asta? 
_ — O să mă ocup în curând. Chiar acum suntem pe urmele ei. 
Intre timp, schimbă fraza de acces pentru cei șase sute de 
localnici de-aici și pentru toți cei de la cele patru locaţii Aspasia. 
Astea-s singurele persoane ajustate de care știe ea. Inainte să 
mai apuce să dea de una, o să fie ori moartă, ori ajustată. 


14. 


După cină, pe coridoare exterioare, Rebecca și Jolie Tillman se 
întoarseră în camerele lor de la al doilea etaj al motelului. Nu 
aprinseră luminile, dar se conduseră una pe cealaltă prin 
întuneric spre una din cele două ferestre, unde despărțiră 
draperiile negre pentru a privi parcarea în care lăsaseră ceva 
mai devreme furgoneta Buick a lui Robbie Stassen. 

— Dacă s-au ţinut după noi tocmai până aici, în Rockford, 
șopti Rebecca, înseamnă c-o să urmărească furgoneta. Dar nu 
văd pe nimeni care s-o urmărească. 

— Dacă se pricep la supraveghere, șopti Jolie, atunci n-o să-i 
vedem imediat, asta dacă nu cumva-s niște cretini fără 
speranţă. 

— Să nu te-aud că folosești cuvinte de-astea, draga mea. 

Jolie șopti: 

— Ce cuvinte, „fără speranță”? 

In timp ce un Range Rover își făcea apariţia în parcare, 
farurile lui scăldară brusc în lumină o dubă parcată în umbre. 
Lumina trecătoare căzu pe doi bărbaţi care stăteau în întuneric, 
dincolo de parbriz. 

— Ai văzut, mamă? 

— Mă tem că da. Unul din ei era ăla care-a cumpărat mâncare 
la pachet? 

— N-aș băga mâna în foc că era el, dar de unde stau, văd clar 
tâmpenia aia de furgonetă. Deci o să aplic platonismul la 
situaţia asta, și-o să zic că da, sunt pe urmele noastre. 

— Platonism, zici? Cum vine ăla? 


VP - 304 


— Adevărul lumii stă în idei, nu în lucrurile materiale. Gagiii 
ăia doi din dubă sunt reprezentările actuale ale unei idei 
adevărate și neschimbătoare. 

— Și cam care-ar fi ideea aia adevărată și neschimbătoare? 

— Răul. Sunt niște gunoaie de infractori nenorociţi. Au pus un 
soi de transmiţător pe Buick. Nu putem să mergem nicăieri unde 
să nu ne găsească. Am îmbulinat-o. 

— Ai dreptate-n privinţa transmiţătorului, draga mea. Dar n- 
am îmbulinat-o. 

— Și dacă n-am îmbulinat-o, de ce vorbim în șoaptă? 

In loc să răspundă la întrebare, Rebecca șopti: 

— O să ne sune tatăl tău la ora nouă. Ştie el ce-i de făcut. 

— Da, dar pân-atunci mai sunt două ore. Dacă între timp vin 
ăștia și ne omoară? 

— De ce să vină până aici numai ca să ne omoare? 

— Eu n-am spus „numai ca să”. S-ar putea să vrea să ne fure 
toţi banii, să ne violeze de mai multe ori, și dup-aia să ne 
omoare. 

— Asta-i un motel liniștit, de calitate, Jolie. Ar fi prea 
zgomotoase toate astea. 

— Nu și dacă au cartele de acces, Tasere, cloroform și destulă 
stăpânire de sine încât să nu chiuie ca-n filmele cu cowboy în 
plin act reproductiv. Poate că nu pare chiar așa, mamă, dar mi-e 
frică. 

Rebecca încercase să nu o alarmeze pe fiica ei, dar și ea 
ajunsese la concluzia că bărbatul cu tatuajul cu șarpe era unul 
dintre bărbaţii din dubă și că era cel mai bine să scape de cei 
doi cât mai curând posibil. Deși Luther nu-i spusese nimic 
concret la telefon cu o seară înainte, o lămurise că incidentul de 
la hotelul Veblen făcea parte din ceva mult mai mare și că doar 
pentru că făcea ceea ce-ar fi trebuit să facă orice bun om al 
legii, nu doar el, ci și familia lui era în pericol iminent. Se 
așteptase la o ameninţare ceva mai puţin periculoasă încă de 
vineri, de când nemernicul ăla de Booth Hendrickson venise la el 
acasă. Era duminică, trecuseră trei nopţi de-atunci, iar el riscase 
să ia două telefoane cu cartelă din dulapul cu probe, ca să evite 
interceptările și să reușească să păstreze totuși legătura cât 
timp era el plecat în Kentucky. Rebecca făcuse greșeala de a 
lăsa Buickul nesupravegheat în timp ce ea și Jolie erau la bancă. 
Fără îndoială, atunci fusese plantat un transmiţător cu baterie 


VP - 305 


pe mașină. N-aveau cum să găsească dispozitivul și să-l scoată 
în timp ce le urmăreau cei doi bărbaţi din dubă. Când avea să 
sune Luther în două ore, în mod sigur avea să-i spună să-l lase 
încolo de Buick și să-i lase pe golanii ăia doi să supravegheze o 
mașină abandonată. Nu era nevoie să aștepte ca el să sune, sau 
să-l sune ele în acel moment. 

— Platonismul aplicat, zise Rebecca, îmi spune că trebuie 
neapărat s-o luăm la sănătoasa. 

Nu despachetaseră înainte să plece la cină. Se ajutară una pe 
alta prin întuneric, lovindu-se de mobilă, agitate și lipsite de 
graţie, ceea ce în alte circumstanţe le-ar fi provocat chicote, își 
luară paltoanele de pe pat, și-și găsiră bagajele în nișa din fața 
băii. Cu două valize și o trusă de machiaj, ieșiră pe furiș pe ușă 
și ajunseră pe coridor. 

Camerele din capătul holului dădeau într-o parcare sudică 
diferită de cea dinspre nord în care lăsaseră Buickul. 
Nerăbdătoare, fără să vorbească, merseră încet cu liftul până la 
parter. leșiră din clădire pe o ușă sudică și trecură printre trei 
rânduri de mașini parcate, îndreptându-se spre stradă. 
Respirația lor rapidă scotea aburi, noaptea era rece, iar toate 
sunetele orașului erau stridente și sacadate. 

Motelul se afla într-o zonă comercială aglomerată. Se folosiră 
de clădire ca de o barieră între ele și oamenii din dubă în timp 
ce se îndreptau spre o stradă. Merseră pe un trotuar, trecură pe 
lângă magazine, unele deschise, altele închise, trecură pe lângă 
baruri și restaurante. Din câteva dintre ele se auzea muzică live 
repetitivă, fără bucurie autentică. Mama și fiica începură să-și 
caute un loc în care să rămână peste noapte. 

Rebecca era ușurată de faptul că luaseră iniţiativa. Dar atât 
pe chipul lui Jolie, cât și pe al ei se citea în mod sigur așteptarea 
ca siguranța și găsirea unui loc în care să stea să fie două lucruri 
diferite, cea din urmă mai ușor de găsit, cea dintâi mai dificil. 


15. 


În buncărul ursitoarelor, Hendrickson afișează mereu o 
atitudine încrezătoare și impunătoare, deși din când în când are 
senzaţia că i se desprinde ceva din piept și mereu are senzaţia 


VP - 306 


că face un număr de echilibristică, în faţa chipurilor inversate 
ale tuturor celor pe care i-a cunoscut vreodată, în timp ce ei îi 
așteaptă cu veselie căderea... 

Cu douăzeci de minute mai devreme, tehnicianul de 
securitate care primise sarcina de a crește calitatea imaginii 
mașinii parcate a lui Luther Tillman a făcut să se vadă mai clar 
plăcuța cu numărul de înmatriculare. Chevroletul este o mașină 
închiriată obţinută prin concesiune de la aeroportul din 
Louisville, luni. 

Tehnicianul se întoarce în scaunul de la calculator și-i spune 
lui Hendrickson: 

— Domnule, potrivit agenţiei de închirieri, Chevy-ul a fost 
returnat cu puţin timp în urmă, la cinci și jumătate. 

Aeroporturile sunt monitorizate de mai multe camere de 
supraveghere pe metru cub decât orice alte facilități din ţară. 
Hendrickson îi explică tehnicianului cum să acceseze portița de 
intrare în programul de coordonare a camerelor video al NSA și 
să obţină o imagine a persoanei care-a lăsat mașina aia în 
Louisville. 

Jane Hawk își luase măsura de precauţie de-a parca mașina ei 
într-un cartier rezidenţial, la un cvartal și jumătate distanță de 
autostrada principală din Iron Furnace, unde se gândea că nu 
exista nicio cameră. 

Urmărind filmări cu ea de pe mai multe camere din momentul 
în care părăsise taverna împreună cu șeriful, un al doilea 
tehnician reușește să-i dea de urmă și să identifice mașina drept 
un Ford Escape negru. Când conduce spre Lakeview Road, iar 
Tilman o urmează cu mașina lui închiriată, numărul de 
înmatriculare i se vede clar când trece pe lângă o intersecție 
bine luminată. 

Hendrickson se gândește să pună o descriere a mașinii și 
numărul ei de înmatriculare în rețeaua Naţional Crime 
Information Center și s-o expună fiecărei agenţii de aplicare a 
legii din ţară, dar are ezitări. Bănuiește că târâtura aia știe cum 
să acceseze NCIC fără să se dea de gol, și că verifică din când în 
când să vadă dacă mai au informaţii cruciale despre ea. Dacă 
descoperă că îi cunosc mașina și numărul de înmatriculare, îi 
schimbă plăcuţele - probabil furate - cu o altă pereche de 
plăcuţe furate, și imediat ce are ocazia, scapă de Ford Escape. 


VP - 307 


În toată ţara, mașinile de patrulă ale poliţiei și alte vehicule 
echipate cu sisteme de scanare a plăcuţelor de înmatriculare la 
360 de grade colectează numere de la vehiculele din jurul lor - 
și parcate, și în mișcare - minut cu minut, și transmit acele date 
arhivelor regionale, nonstop. NSA păstrează arhiva centrală a 
tuturor acelor sisteme. Dacă Ford Escape-ul sau Chevy-ul 
închiriat au fost scanate în orice moment de când au părăsit Iron 
Furnace, programul NSA îi va putea spune unde și când. 

Deși nu e mai puţin neliniștit decât era înainte, Hendrickson 
își spune că oamenii ca el trăiesc vremuri bune, pentru că au 
puterea, legal sau nu, de a privi lumea prin ochii nemărginiţi ai 
unui zeu. 


16. 


Stau înghesuiți într-o dubă îngheţată pentru că vaporii de pe 
țeava de eșapament ar putea atrage atenţia asupra lor, după 
ce-au mâncat mâncare rece la pachet, respirând aerul cu miros 
de usturoi, în duhoarea de corp nespălat a lui Beedle și a 
ocazionalelor lui ţigări... 

Misiunile clandestine în slujba unui ideal vrednic, când 
corectitudinea misiunii este mult mai importantă decât orice 
interzic legile omului sau ale naturii, când omul are permisiunea 
de-a ucide, și nu din dragoste pentru țară, precum James Bond, 
ci pentru o cauză mult mai mare, cum ar fi transformarea lumii 
într-un loc mult mai puţin haotic și conservarea mediului prin 
controlul strict al impulsurilor distructive ale omenirii... ei, 
pentru majoritatea, aceste misiuni par pline de sens, de 
romantism, de mister, de aventură, cu senzaţii tari la fiecare 
minut. 

Hassan Zaghari, care tânjește după lumea nouă care va veni, 
și care a ucis de nenumărate ori în numele ei, care-a trecut prin 
aventuri de proporții, care înțelege conceptul de romantism, dar 
preferă sexul impersonal, care vede peste tot în lume ignoranță 
și confuzie, dar mister nicăieri, își dorește ca munca lui să 
semene mai mult cu modul în care-o percepe publicul larg. In 
filme, e numai strălucire. Eroul nu trebuie să suporte niciodată 
un partener care-i o mașină de exalat duhori, precum Kernan 


VP - 308 


Beedle, și nu trebuie să urineze nimeni după un container de 
gunoi într-o noapte îngheţată, ca să rămână aproape de mașină 
în caz că e nevoie s-o șteargă repede și brusc. 

Beedle stă chircit la volan, trăncănind ceva de care Hassan nu 
e câtuși de puţin interesat, iar Hassan stă cu laptopul în poziţia 
după care-a fost numit. A hăckuit sistemul calculatorului de la 
sediul central al corporației care deţine motelul ăsta și alte 
câteva sute - sediul central e într-o zonă cu climă de invidiat, în 
Orlando, Florida - și a transmis datele înapoi spre unitatea 
acestui calculator din Rockford, unde le monitorizează acum 
sistemul de chei electronice. 

Multe hoteluri și moteluri au înlocuit de mult lacătele 
tradiționale cu cele electronice și au eliberat cartele magnetice 
în locul cheilor tradiţionale, pentru că asta le permite să 
schimbe combinaţia de la o cameră de fiecare dată când se 
cazează un oaspete. Programul actualizat al cartelelor din locul 
ăsta monitorizează fiecare folosire a fiecărei cartele și fiecare 
deschidere și închidere a fiecărei uși de la o cameră a unui 
oaspete, cu scopul de a se trage un semnal de alarmă în 
momentul în care un dispozitiv electronic ilegal care nu eo 
cartelă este folosit pentru a dezactiva un lacăt - o cartelă are o 
semnătură electronică diferită de orice dispozitiv preferat de 
spărgători - și din alte motive de securitate. 

Pe ecranul laptopului lui Hassan, rândurile de pătrate 
numerotate reprezintă camerele oaspeților din motel. Un pătrat 
roșu reprezintă o ușă încuiată. Când e folosită o cartelă, pătratul 
se face verde până când ușa e închisă și se încuie din nou 
automat. Un pătrat albastru dezvăluie faptul că ușa e deschisă 
dinspre interior de un oaspete care iese, și rămâne albastru 
până când se închide și se încuie, după care se face din nou 
roșu. 

In registrul computerizat al motelului, numele Rebeccăi 
Tillman e legat de camera 212. 

Când mama și fiica se întorc de la cina din restaurant, pătratul 
roșu care reprezintă camera 212 se face verde... apoi, roșu. 

— S-au întors, zice Hassan. 

Beedle se întrerupe din timpul prelegerii despre orice lucru 
banal care-l fascineaza-n momentul de faţă. 

— De ce nu-s lumini? 


VP - 309 


Camera de la etajul doi a femeii e în partea asta a clădirii, 
aproape direct deasupra locului în care au parcat furgoneta aia 
veche. Au două ferestre, ambele fără lumină. 

După jumătate de minut, Beedle spune: 

— Ceva nu-i în regulă. 

Duba e parcată mult în spate față de clădire, în zona mai 
umbrită dintre porțiunile luminate de două felinare din parcare. 

Hassan ia un binoclu de pe scaunul de lângă el și se 
concentrează întâi asupra unei ferestre de la 212, apoi asupra 
celeilalte. 

— Au dat draperiile la o parte, pe întuneric, zice el. O faţă-i 
deasupra celeilalte, se uită afară. 

— La noi? se întreabă Beedle. 

— La ceva. 

Un Range Rover merge spre ei, trece de ei, scaldă duba în 
lumina farurilor, și o clipă mai târziu, draperia de la fereastra 
camerei 212 se închide. 

— Cred că ne-au văzut. 

— De unde să știe unde să se uite după noi? 

— Trebuia să intru eu acolo și să iau mâncare la pachet, zise 
Ahmed. Poate te-a văzut una din ele la bancă. 

— De unde să fi știut că urmează să ne întâlnim? 

Hassan vrusese să meargă el după mâncare; dar Beedle nu 
avea încredere-n nimeni să-i comande cina. 

Așa cum se întâmplă de multe ori, Beedle simte nevoia să 
semnaleze și-acum ceea ce se înțelege de la sine. 

— Tot întuneric e-n cameră. 

Hassan pune binoclul jos și studiază pătratele roșii afișate pe 
ecran. 

— Astea fac ceva pe întuneric, zice Beedle. 

După un minut, pătratul care reprezintă camera 212 se face 
albastru. 

— Pleacă din cameră. 

Pătratul albastru se face roșu, iar Beedle pornește motorul 
dubei. 

Închizând laptopul, punându-l la o parte și deschizând ușa, 
Hassan spune: 

— Nu cred că se duc după Buick. Probabil c-o să se despartă 
când ajung în cealaltă parte a clădirii. Le urmăresc pe jos. 

— Ţin telefonul pornit, zise Beedle. 


VP - 310 


Cu o ușoară notă de exasperare pe care nu și-o poate 
reprima, Hassan spune: 

— Da, cam așa s-ar proceda. 

lese în noaptea aprigă și se grăbește spre motel, cu ochii 
înlăcrimaţi de aerul rece care-i pișcă. Cele două femei nu l-au 
mai văzut niciodată. Se pricepe la a urmări suspecţii pe jos, 
rămânând invizibil pentru ei. Urăște gerul ăsta. S-a născut 
pentru căldură. Dar o noapte de martie din Rockford e cel mai 
ușor lucru îndurat pentru a transforma în realitate lumea mai 
bună în care această mamă și fiica ei fie își vor cunoaște locul 
și-l vor păstra, fie vor înceta să mai existe. 


17. 


În Ardmore, Oklahoma, în camera de motel luminată slab de-o 
lampă învelită într-un prosop, unde cele patru fete stăteau 
nemișcate, stană de piatră, de parc-ar fi fost sedate, Jane Hawk 
spera la un somn fără vise. Dar stând singură pe patul pliant, se 
cufundă în lumile iscate din subconștientul ei. Cutreiera un 
peisaj urban nocturn ameninţător, în căutarea lui Nick. Fiecare 
locuitor al orașului este o siluetă somnambulă ostilă alcătuită 
din umbre. Apoi, se afla într-o fabrică infinită, și nu putea să iasă 
dintr-un labirint de mașinării abandonate și gunoi adunat în 
decenii întregi, din care Randall Larkin era înviat în repetate 
rânduri și purtat spre ea de-un val de șobolani. Apoi, un lunetist 
din vârful unui deal trase un glonţ peste-o câmpie pe care niște 
cai alergau nebunește. Animalele împușcate zbierau când erau 
rănite, se împleticeau printr-o ceață fantomatică, alcătuită din 
sânge și fuioare de praf. Jane mergea pe jos printre caii care 
aleargă turbaţi, căutând ceva în tot acel tumult, caii se 
transformaseră în ponei, în ponei de Exmoor, iar înaintea ei, pe 
pământul bătătorit de copite, apăru o siluetă, silueta unui 
călăreț împușcat, căzut din șa, călcat în picioare și făcut 
ferfeniță, și aproape că reuși să-l identifice pe călăreţul sfâșiat, 
frânt, văzut prin praf, aproape că reuși să-l vadă, apropiindu-se 
prin haos, apropiindu-se de călăreț, apropiindu-se continuu... 


VP - 311 


18. 


Hendrickson savurează datele de la NSA. 

Spre vest. Scorpia aia dată dracului și ţărănoiul ăla de șerif au 
luat-o spre sud din Iron Furnace, au intrat marţi, târziu, în 
Tennessee, după care au luat-o spre vest. Miercuri, la 2:28:14 
după-amiaza, la paisprezece kilometri și jumătate est de 
Memphis, o mașină a Patrulei Autostrăzilor din Tennessee, care 
se îndrepta spre est, citise plăcuțele de înmatriculare din față 
ale Escape-ului, pe banda dinspre vest. La 2:28:17 citise 
plăcuţele Chevy-ului închiriat aflat chiar în spatele Fordului. 

Următoarea captură e de la sud-vest de Little Rock. O mașină 
a Patrulei Autostrăzilor din Arkansas, care intra pe autostrada 
30, a scanat automat plăcuțele de înmatriculare din faţă ale 
Fordului pe rampa de ieșire din apropiere de Hot Springs 
miercuri, la 4:36:24 dimineața, iar ale Chevy-ului, trei secunde 
mai târziu. 

Pentru Hendrickson e un mister cum se cunosc Hawk și 
Tillman și de ce s-au întâlnit în Iron Furnace. Acum, un nou 
mister își ţese pânza-n jurul celui dintâi: ce treabă au ăștia-n Hot 
Springs sau mai departe; oare se opresc aici sau o să 
călătorească de-acum înainte în afara autostrăzilor? 

În orașe, în suburbiile importante și pe autostrăzile 
interstatale, programul automat de scanare a permiselor e mai 
bine stabilit decât în zonele rurale, pe drumuri mai mici, 
federale, statale și din comitate. Așadar, această urmărire 
promițătoare dă rezultate dezamăgitoare în momentul în care 
tehnicianul de securitate raportează că nu s-au mai înregistrat 
apariţii ale plăcuței de înmatriculare a Fordului de când cu cea 
din Hot Springs, Arkansas, cu șaisprezece ore în urmă. 

Chevy-ul închiriat a apărut de două ori din Hot Springs. Mai 
întâi, la 8:30 dimineaţa, în locul în care 1-30 se unea cu 1-40, pe 
teritoriul Little Rock. A doua oară, la 2:25 după-amiaza, la patru 
kilometri opt sute de metri nord de Nashville, pe autostrada 65. 
Îl dusese cineva înapoi la aeroportul din Louisville, unde fusese 
returnat cu puţină vreme în urmă, la cinci și jumătate. 

Al treilea tehnician, care caută filmări cu persoana care a 
returnat mașina la aeroportul din Louisville, dă marea lovitură. 
Doar că omul de pe monitor, arătat în parcarea unde sunt 


VP - 312 


returnate mașinile închiriate, e alb, nu negru, deci nu e Luther 
Tillman. Având în vedere coama încâlcită de păr, barba de 
muntean și ochelarii de soare, nu se vede destul din el încât să 
merite să-și bată capul cu programul de recunoaștere facială. Pe 
ecran, iese din obiectivul camerei. Nu există imagini cu vreun 
vehicul cu care-ar fi putut pleca. 

Hendrickson este copleșit de sentimente dure, dintre care cel 
dintâi e furia, și simte că oamenii pe care se baza l-au trădat. 
Printre acei oameni se numără și Huey Darnell, din Minnesota. 
Îndepărtându-se de tehnicienii de securitate și de Stacia O'Dell, 
încă ajustaţi, încă sub controlul lui în timp ce așteaptă alte 
instrucțiuni, Hendrickson îl sună pe Huey pe iPhone. 

— Darnell, zice Hendrickson. 

— Eu sunt. 

— Unde ești? 

— ÎI supraveghez pe Tillman. 

— Pe șerif? 

— Mda. Pe Luther Tillman. 

— Unde e? întreabă Hendrickson. 

— La el acasă. Soţia și fiica lui însă... au plecat din oraș, cu 
furgoneta aia veche a ajutorului de șerif Stassen. Hassan 
Zaghari și Kernan Beedle se ocupă de ele, le ţin sub 
supraveghere într-un motel din Rockford. 

— Care Rockford? 

— Illinois. Au condus mult până s-ajungă acolo. Nu știm de ce 
tocmai în Rockford. 

— Poate se duc să se vadă cu Luther. 

— Dar ăla-i chiar aici, la el acasă. 

— Chiar așa? 

Darnell tace. Apoi: 

— Mai devreme, era. 

— Până a zburat luni spre Kentucky. Azi e miercuri. Deci, da, 
cred că mai devreme era. Cu două zile mai devreme. 

Huey Darnell alege să tacă din nou. 

— Ştii ce vreau să faci tu, Darnell? 

— Să mă duc aici la el acasă. 

— Genial. Te duci acolo la el acasă și scotocești peste tot, de- 
a fir a păr. Cauţi orice explică de ce s-a dus Luther Tillman în 
Iron Furnace, Kentucky. Ai priceput? 

— Da, domnule. 


VP - 313 


— Cauţi orice care să indice faptul că el a interacţionat 
vreodată cu Jane Hawk, c-ar fi cunoscut-o, pe ea sau pe oricine 
care-o cunoaște. Știi cine e Jane Hawk? 

— Da, domnule. Toată lumea știe. 

— Cauţi orice ţi se pare curios. Nu dormi până nu găsești ceva 
care să m-ajute. 

— Dacă nu-i nimic, vin cu mâna goală? 

— Soţia și fiică-sa au lăsat luminile aprinse prin toată casa. 

— Așa, și? 

— Păi, ca să pară că era cineva acasă, dar acuma-i întuneric. 

— Iţi cauţi scuze-acuma? 

— Nu, domnule. Am zis și eu așa. 

Hendrickson încheie apelul și se ridică în picioare, turbat de 
furie. Vrea să creadă că fiecare Arcadian e cu cel puţin o treaptă 
mai sus decât pleava. Dar doar pentru că ideologia unui om e 
corectă, nu înseamnă că are ce-i trebuie pentru a merita lumea 
mai bună pe care și-o imaginează. Curând, Huey Darnell va 
trebui să fie injectat cu mecanismul de control folosit pe cei de 
pe Lista lui Hamlet și trimis undeva să se sinucidă. 

Hendrickson se întoarce la tehnicienii de securitate care- 
așteaptă alături de Stacia O'Dell, și le cere să se retragă din 
locurile unde au pătruns ilegal, la comanda lui. Apoi le 
reamintește să ţină minte numai faptul că au încercat să afle 
unde se dusese Martin Moses, specialistul în spionaj corporatist, 
după ce plecase din staţiune cu o zi înainte. 

După ce face asta, blochează accesul la programul lor de 
control, spunând: 

— Auf Wiedersehen. 

— La revedere, răspund toţi la unison și se întorc la treaba lor 
cu securitatea, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic neobișnuit. 

Stacia O'Dell întreabă: 

— Mai doriți să mergeţi undeva, domnule Congrieve? 

A lucrat mult peste ora la care pleacă de obicei, dar mai e 
ceva de care el are nevoie înainte ca ea să-l conducă înapoi la 
elicopterul care-l așteaptă la marginea orașului. 

— Haideţi să mergem în biroul dumneavoastră, doamnă 
O'Dell. 

Gazda pe timp de noapte are propriul birou. În apartamentul 
doamnei O'Dell, camera de primire este întunecată, iar 
asistentul ei a plecat. 


VP - 314 


Merg mai departe, intrând în biroul ei, unde Hendrickson 
închide ușa și spune: 

— Hai să ne jucăm de-a manciurienii. 

— Bun, spune ea, și e accesată din nou. 

— Stai exact acolo, îi comandă el, și dezbracă-te. 

Deși faţa-i rămâne placidă, pe frunte-i apare echivalentul unei 
încruntături, apoi începe să-și descheie nasturii de la bluză. 

Booth Hendrickson stă într-unul dintre scaunele de pluș 
pentru vizitatori. Cu smartphone-ul, sună la numărul de după 
orele de program al lui Marshall Ackerman, directorul de la 
Volunteers for a Better Tomorrow, care este unul dintre 
proiectele lui David James Michael. 

Când Ackerman răspunde, Hendrickson îi explică situaţia cu 
Ford Escape-ul, văzut ultima dată în Hot Springs. 

— Dacă i-au lăsat pe copiii ăia opt pe undeva prin Arkansas, 
ea și Tilman au nevoie de un singur vehicul. Probabil că ea 
conduce încă Fordul. Pune pe cineva din programul NSA s-o 
monitorizeze din zece în zece minute. În momentul în care 
numărul ăsta de înmatriculare din California - îl repetă din 
memorie - e scanat din nou, spune-mi imediat. 

— E ca și făcut. Ai auzit ce s-a întâmplat vineri la depozitul ăla 
unde i-a făcut aia felul lui Larkin? întrebă Ackerman. 

— A ușchit-o înainte s-ajungi tu acolo? 

— Asta-i varianta foarte scurtă. Târfa a lăsat o bombă 
incendiară cu cronometru acolo, a-ncercat să ne ardă de vii, 
colcăia pe-acolo de șobolani turbati. 

— Da, și-asta am auzit. 

— Când oi pune mâna pe ea, îi dau să mănânce un șobolan și- 
i dau foc, să mă ia toţi dracii de nu. 

— N-ar avea nimeni nimic de obiectat, îl asigură Hendrickson. 

incheie apelul și-i vorbește Staciei O'Dell pe un ton 
nerăbdător. 

— Nu, totul jos. Tot. Complet goală. 

Deși e accesată, e evident că e rușinată. Dar se supune. 

Hendrickson este oarecum surprins de cum se comportă aici. 
E disprețuitor faţă de femeile care nu au statutul lui, iar 
aventurile lui tind să fie cu cele aflate cu o treaptă deasupra lui 
pe scara socială. Chiar și înainte să-i fie injectat un mecanism de 
comandă, Stacia era sub nivelul lui în orice sistem de clase 
demn de luat în seamă, o aspirantă din clasa de mijloc, căreia-i 


VP - 315 


lipseau inteligenţa și bunul-gust necesare pentru a se ridica 
deasupra începuturilor ei. Acum că-i ajustată, e în cea mai joasă 
castă posibilă, cu un pas deasupra unui simplu animal, și cu cel 
puţin un pas sub o sclavă obișnuită. Ar trebui să se simtă 
pângărit când rămâne așezat și îi ordonă să îngenuncheze în 
fața lui, în timp ce ea se apleacă pentru a-i face pe plac, așa 
cum îi comandă el. Dar a avut o zi plină de frustrare, și este 
prea tensionat ca să facă drumul de întoarcere spre D.C. fără să 
se descarce astfel. 

Pentru el, Stacia este o ființă primitivă, aproape o altă specie, 
iar acest act este cel mai apropiat de o greșeală din câte are 
capacitatea de-a-și închipui. E ceva diferit de fetele de la 
Aspasia, care sunt niște fantezii superb concepute și întreţinute, 
care nu-și aduc aminte de trecut și nu au niciun viitor; în statutul 
lor biografic și intelectual, nu se încadrează nicăieri în structura 
de clasă; sunt delicios de ireale în perfecțiunea și supunerea lor, 
și parc-au ieșit din vreun vis umed. Dar Stacia are un trecut și 
un viitor, fie ele și cu limite grave, iar atunci când nu e 
controlată, gândește și simte. O poate comanda, la fel ca pe 
orice altă fată de la Aspasia, dar nu cu certitudinea absolută că 
supunerea îi va fi acordată mereu. Deși improbabilă, 
posibilitatea ca o primitivă precum Stacia să muște există, ceea 
ce-l încântă pe Hendrickson. 


19. 


În cele două paturi mari, cei patru băieţi zăceau întinși, 
complet inconștienţi de lume, de parc-ar fi fost prima dată când 
dormeau, de parcă miile de nopţi de somn neplătit trebuiau 
contorizate și achitate înainte să sosească dimineaţa. 

Luther era atras spre patul pliant, de parc-ar fi fost cel mai 
primitor pat pe care-l văzuse vreodată. Ar fi dormit deja profund, 
dacă n-ar fi trebuit neapărat să o sune pe Rebecca la ora nouă. 

Intră în baie, ca să nu-i deranjeze pe copii. Lăsă capacul 
toaletei și se așeză. Cu telefonul lui de rezervă, sună pe 
telefonul ei cu cartelă și află în curând că Buickul lui Rob 
Stassen le dusese în siguranţă la Rockford, dar nu sub 
anonimatul pe care și-l doreau. Cu o oră și jumătate înainte, se 


VP - 316 


cazaseră la un hotel mai vechi, la câteva cvartale distanță de 
locul în care abandonaseră furgoneta. 

Alarmat la gândul că fuseseră urmărite, dar mândru de 
spiritul de iniţiativă cu care scăpaseră de urmăritorii lor, Luther 
întrebă: 

— Cum ajungeţi mâine la Chicago la timp? 

Rebecca spuse: 

— Nu-mi plac nici gara, nici terminalul de autobuz. 

— Nici mie nu-mi plac. 

— L-am vrăjit pe Robbie Stassen, i-am zis că mă duc la 
Madison ca s-o mut pe mătușa Tandy cu mama. Deci m-am 
gândit... n-am vrut s-o sun pe mama să m-ajute, m-am gândit c- 
ar fi prea evident. Dar oricine ar fi ăștia, nu pot să asculte toate 
telefoanele, nu? Și-am sunat-o pe mătușa Tandy. E-n regulă? 

— Cred că da. Ceva tot trebuia să faci. 

— l-am zis că eu și Jolie suntem în Rockford, că Toyota mea e 
stricată, și-am întrebat-o dacă poate să-mi împrumute-o mașină. 
Are două, n-a mai vândut-o pe-a unchiului Calvin. 

Chiar dincolo de graniță, în Wisconsin, Madison se află la nu 
mai mult de nouăzeci și șase de kilometri de Rockford. 

— Nu i-ai spus de ce ești în Rockford, nu? 

— Am scornit eu o poveste. Pare-se că mătușa Tandy are un 
iubit. 

— Cât are ea... optzeci de ani? _ 

— Tinerică - șaptezeci și nouă. lubitul ei are șaptezeci. li plac 
ăștia tineri. Conduce Dodge-ul lui Calvin. lubitul e-n urma ei, cu 
mașina ei, ca s-o ducă acasă. O să ajungă în jumătate de oră. 

Luther spuse: 

— Ești incredibilă, cum gestionezi toate astea. 

— Ești conștient că faptul că-s căsătorită cu un sălbatic ca 
tine mi-a dat niște nervi de oțel, nu? 

El râse. 

— Tare greu e cu mine. 

— Nici nu-ți închipui tu cât e de greu, iubitule. Și-atunci, 
mâine la Chicago, și pe urmă, încotro? Unde mergem dup-aia? 
Tu unde ești? 

— Pe drumuri. O să știu până mâine-seară unde-o să fiu. 

— Trebuie neapărat să te văd, Luther. 


VP - 317 


— Și eu. Te iubesc mai mult decât orice pe lume. Îţi aduci 
aminte de locul ăla unde ne-am dus în vacanţă, unde e cel mai 
probabil s-o fi conceput pe Twyla? 

— E de neuitat. 

— Acolo să te duci mâine. Ai numărul meu, îl am și eu pe-al 
tău, dar dacă e să meargă ceva cum nu trebuie, știu unde să 
dau de tine. Jolie ce face? 

— E o fugară înnăscută. Nu dă nicio poteră de urmele ei. Stai, 
că vrea să vorbească cu tine. 

— Tati? zise Jolie când luă telefonul. 

— Bună, bombonico. 

— Nu mi-ai mai zis așa de-o căruţă de vreme. 

— N-am vrut să te supăr. 

— Nu m-ai supărat. Tăticule, zi-mi sincer, se duce de râpă? 

— Ce să se ducă de râpă, scumpo? 

— Țara, lumea, civilizaţia, experimentul uman. 

— Totul se duce mereu de râpă, Jolie, dar în același timp, totul 
se reconstruiește mereu. 

— Scuză-mă că-ţi zic, dar mă trombonești. Poţi mai bine de- 
atât, tati. 

— Ai dreptate. Auzi tu, nu se duce totul de râpă. Se întâmplă 
lucruri diabolice, și ca toate lucrurile diabolice, o să se termine 
nasol pentru oamenii implicaţi. 

— Noi o să fim bine? Tu, mama, eu, Twyla? 

Fata era prea deșteaptă ca să se liniștească după niște 
platitudini. 

— Tot ce pot să-ţi spun, Jolie, e c-o să fac tot ce pot ca să m- 
asigur că suntem în regulă. 

— Bine. Bun. Asta era tot ce voiam s-aud. Te iubesc, tăticule. 

— Și eu te iubesc, Jolie. 

După ce se încheie apelul, Luther, indiferent cât era de obosit, 
nu se culcă imediat. Stătu în picioare la chiuvetă, privindu-se în 
oglindă, dar nevăzându-și propria reflexie, ci văzându-le pe 
Rebecca, pe Twyla și pe Jolie. Feţele lor îi apărură vii în 
memorie, de parcă s-ar fi materializat chiar acolo, în oglindă, 
chemate de intensitatea dragostei lui. Spuse o rugăciune foarte 
scurtă, ca ocrotirea Cerurilor să fie dăruită acelor trei femei 
scumpe, pentru că el nu avea încredere că, dacă făcea tot ce 
putea pentru ele, era destul. 


VP - 318 


20. 


Trei bancnote de o sută de dolari sunt suficiente pentru a-l 
convinge pe băiatul care cară bagajele să îi aducă pe Hassan 
Zaghari și Kernan Beedle în camera de vizavi de cea în care 
Rebecca și Jolie Tillman s-au ascuns peste noapte. Ei îi arată 
simultan actele de identitate de la Departamentul de Securitate 
Internă, în timp ce-i oferă și banii, dar băiatul pare să creadă în 
actele de identitate doar în măsura în care asta îi dă o scuză 
pentru a accepta banii. 

Îl cheamă Jerry Hare, iar numele lui rimează, destul de 
potrivit, cu „derriere”1*?, pentru că ăsta-i ca o durere exact în 
partea aia a anatomiei umane. Lui Hassan, Jerry Hare!” i se 
pare ca un personaj de desene animate. De fapt, și seamănă cu 
unul: are dinţii cam mari, îi freamătă nasul ca unui iepure, albul 
ochilor e-n cea mai mare parte roz, iar urechile-i sunt destul de 
mari încât să fie scoase dintr-un joben într-un spectacol de 
magie, dacă ar încăpea într-unul. 

Agitat peste măsură, se întoarce la cincisprezece minute după 
ce îi lasă să-și vadă de treburile lor, apoi la alte cincisprezece 
minute după aceea, de fiecare dată pentru a insista că el nu știa 
că ei aveau să stea mai mult de cinci minute, și pentru a le da 
de înţeles că nu merită să-și piardă slujba pentru trei sute de 
dolari, după care mai cere câte-o sută de fiecare dată. Pretinde 
că e probabil ca această cameră să fie închiriată de la recepţie 
în orice moment, că un alt băiat care cară bagaje poate veni în 
orice moment cu alţi oaspeţi și cu bagajele lor. Dar, desigur, o 
cameră neînchiriată într-o relicvă de două stele ca asta, până la 
ora asta, într-o noapte de miercuri, rămâne neocupată. Singurul 
mare noroc pe care-l are e că își șoptește și îndreaptă toate 
plângerile către Beedle, care rămâne la o distanţă potrivită de 
Hassan. 

Cât timp Hare se-agită ca un iepure, Hassan ia în liniște o 
reproducere a Noptii înstelate a lui van Gogh într-o ramă din 
imitație de lemn suflata cu imitație de aur, barocă, total 
nepotrivită cu opera de artă, care atârnă pe perete de două 
cârlige, în holul dintre cele două camere. Scoate cu grijă unul 


142 Fund” (fr.). 
143 în limba engleză, hare se referă la iepurele de câmp. 


VP - 319 


din cârlige și cuiul mare în care e suspendat. Cu cât mai puţin 
zgomot posibil, introduce un microfon lung și subţire în gaura 
cuiului și îl împinge tot mai adânc, tot mai adânc, până când 
simte vârful luând contact cu partea interioară a peretelui din 
camera alăturată. Işi bagă casca atașată în urechea dreaptă și 
pornește amplificatorul de mare putere, cuplat direct, care oferă 
un surplus de volum de până la o sută de mii de ori mai tare 
decât puterea vibraţiilor recepționate. 

Când băiatul care cară bagajele le face o a treia vizită, mai 
vrea trei sute. Hassan oprește amplificatorul, suficient încât să-i 
șoptească lui Beedle, cu referire la băiat: 

— Dacă nu se mulțumește căcăciosul ăsta cu o ultimă sută, 
nu-și ține fleanca și nu așteaptă, atunci omoară.-l. 

Scoţând suta, Beedle zice: 

— Vezi tu, Jerry, Unchiul Sam!“ are datorii de trilioane acuma, 
nu mai are buzunare fără fund. 

Dacă băiatul cu bagajele nu crede în actul de identitate de la 
Securitate Internă, crede, în schimb, în ameninţarea cu moartea. 
Palid ca iepurele lui Alice, și la fel de agitat, stă complet 
nemișcat, cu mâinile împreunate în față într-o poziţie care s-ar 
putea să fie una de rugăciune, cu ochii măriţi, rozându-și buza 
inferioară cu dinţii de sus, proeminenți. 

Și astfel reușește Hassan s-o asculte mai întâi pe Rebecca, 
apoi pe Jolie, vorbind cu Luther Tillman. Aude doar o parte din 
discuţia la telefon, dar reușește să obţină suficiente informații 
utile din ceea ce-i spun femeile șerifului și din ceea ce-și spun 
una celeilalte în momentul în care se încheie apelul. 

Câteva minute mai târziu, dintr-un colț al holului de la parter, 
Hassan îl sună pe Huey Darnell în Minnesota, ca să-i raporteze 
progresul lor și să primească instrucţiuni. 

Huey e curios de ezitant în a oferi îndrumare. 

— De unde să știu eu? Orice indicaţii în sensul ăsta trebuie să 
vină din partea lui Hendrickson. Sună-l și vezi ce vrea. 

— Eu să-l sun? întreabă Hassan. N-am numărul lui. 

— Cum nu? 

— ÎI dă doar celor care trebuie să-l știe, nu? 


144 Denumire colocvială pentru Statele Unite ale Americii, inspirată de personajul de 
pe afișele concepute pentru a-i motiva pe americani să se înroleze în armată, în 
Primul Război Mondial. 


VP - 320 


— Păi, acum trebuie să-l știi, nu? zise Huey. Ai o foaie şi-un 
pix? 

— Nu, dar am memorie. la, zi-l. 

După ce obţine numărul, Hassan întreabă: 

— Crezi că pot să-l sun acuma, așa târziu? 

— Poţi s-aștepţi și până la Crăciun, dacă tu așa crezi că-i bine, 
dar după părerea mea - care nu face prea multe parale -, ar 
trebui să-l suni acum. 

După o ezitare, Hassan întreabă: 

— Ești bine, Huey? 

— Sunt tare bine, Hassan. Sunt numai bine, sunt în vârf, sunt 
ca Turnul din Pisa. Sunt sus de tot, sunt ca Mona Lisa. 

Hassan tace un moment. Apoi: 

— Păi, bun, atunci. I] sun acum. 


21. 


La multe mii de metri deasupra solului, unde atmosfera e 
prea fragilă ca să poată susţine viaţa, unde cerul plin de nori e 
jos, iar cerul plin de stele reci se întinde deasupra, unde timpul, 
cu înaintarea lui crudă și fără oprire, pare-a fi valabil numai 
pentru masele de oameni care se răfuiesc pe suprafaţa planetei, 
izolat în avionul Gulfstream V confortabil, Booth Hendrickson se 
bucură de o cină târzie cu clapon, servită cu stil de un însoțitor 
de zbor angajat de FBI, dar împrumutat Departamentului de 
Justiţie pentru această călătorie. A comandat drept garnitură un 
platou superb de fasole verde și altul de paste alfredo. Vinul alb 
a stat cât trebuie la rece, are un gust puternic, și e atât de 
delicios încât Hendrickson nu întreabă cum se numește, 
temându-se să nu fie vreo marcă fără clasă, și astfel să-i tulbure 
ordinea firească a lucrurilor. 

Un zbor dinspre Louisville spre Washington nu e de obicei 
destul de lung încât să se poată bucura cineva de-o cină 
relaxată, cu tot cu desert, urmată de un vin de Porto vechi de 
patruzeci de ani, servit cu grijă. Cu toate astea, în timp ce zbura 
cu elicopterul spre Louisville dinspre Iron Furnace, Hendrickson 
a aranjat cu pilotul să prezinte un nou plan de zbor care să 
stabilească un traseu spre Washington, trecând prin Atlanta, 


VP - 321 


Georgia. Dacă această rută neconvenţională de zbor, depusă 
atât de târziu, prezintă probleme legate de controlul traficului 
aerian, coridoarele aeriene civile pot fi eliberate de zboruri 
comerciale pentru a avantaja un oficial aflat într-o misiune 
urgentă în interesul națiunii sale. 

Între antreu și tarta cu lămâie și îngheţată cu busuioc, în timp 
ce Hendrickson savurează ultima parte a cinei, vine un apel de 
la un anume Hassan Zaghari, pe care-l știe, dar care n-ar trebui 
să aibă numărul lui cu totul privat. lar Huey Darnell ăla. 

Hassan îi explică pe scurt situaţia cu Rebecca și Jolie Tillman, 
și-i povestește pe scurt despre apelul către ele din partea 
șerifului de la Ţărănoaia. Apoi spune: 

— Mașina mătușii o să fie în curând în garajul hotelului, 
domnule. Eu și Beedle putem să punem pe ea un localizator și 
să ne luăm după ele până-n Chicago și oriunde s-ar mai duce 
după aceea. 

— N-o să fie nevoie. Mi-ai spus tot ce aveam nevoie să știu, și 
anume încotro se îndreaptă, spre Chicago. De-acolo, o să fiu 
mereu cu ochii pe ele. 

— Cum ziceţi dumneavoastră, domnule. 

— Excelentă treabă ai făcut, Hassan. 

— Mulţumesc, domnule. 

— Mai am o sarcină pentru tine, Hassan, după ziua ta lungă... 
asta dacă mai ești în stare. 

— Mereu sunt pregătit, domnule. 

— Sunt familiarizat cu istoricul tău. Nu eziţi să elimini inamicii 
progresului, făcând victime, dacă e necesar. 

— Atunci când e necesar, spune Hassan, e ultima situaţie în 
care îţi dorești să ai ezitări. 

— Beedle poate conduce până în Minnesota, dar pentru tine o 
să am un avion cu turbopropulsor în Rockford, care să te ducă 
până în Milwaukee. Acolo o să te-aștepte un SUV. Pleci direct la 
drum. Ar trebui s-ajungi la casa lui Tillman până la unu noaptea. 
Huey Darnell o să-și termine treaba pe jumătate până atunci... 
dacă nu doar pe sfert. 

— Ce treabă-i aia? 

— Să caute de-a fir a păr prin casă orice-l leagă pe Tillman de 
Jane Hawk. Când ajungi acolo, să-i zici lui Darnell că te-am trimis 
eu să-l ajuţi. 

— Da, domnule. 


VP - 322 


— Hassan, care e părerea ta despre domnul Darnell? Te știu 
om capabil, cu simţul discernământului. Nu-mi spune varianta 
zaharisită, dă-mi adevărul nemascat. 

— Bea prea mult, spune Hassan. 

— Scurt și la obiect, ca de obicei. Deci, când ajungi la Tillman, 
o să găsești în biroul lui un seif pentru arme. L-am văzut cu ochii 
mei. O să trebuiască să deschizi seiful și să iei o armă potrivită 
și să mă scapi de ghimpele din coastă care mi-a fost Huey 
Darnell. Cel mai bine-ar fi să-l împuști de două ori în ceafă, ca la 
o execuție. Povestea o să fie cum că șeriful Tillman, în cârdășie 
cu Jane Hawk, l-a împușcat pe unul dintre cei mai buni oameni 
de la Securitate Internă. 

— Șeriful e pe undeva prin apropiere, domnule? 

— N-are importanţă, Hassan. La nevoie, vor fi destule probe 
care să confirme faptul că era prezent acolo la momentul 
comiterii acestei infracţiuni. Dar mai întâi, trebuie neapărat să 
știu dacă există în casă ceva care să facă legătura între el și 
Jane Hawk. 

— Dacă există vreun lucru, îl voi găsi, domnule. 

— Știu că o vei face, Hassan. 

Prea discret ca să se apropie de Hendrickson cât timp era 
ocupat cu convorbirea telefonică, însoţitorul de zbor sosește 
acum, cu desert și cafea. 

— A fost totul pe placul dumneavoastră până acum, domnule? 

— Minunat, îl linişteşte Hendrickson. Superb. Spuneți-mi, vă 
rog, am simţit cumva avionul înclinându-se dinspre est spre 
nord-est? 

— Da, domnule. În momentul de față, suntem aproximativ 
deasupra Columbiei, Carolina de Sud. 

— In cazul în care se servește vinul de Porto prea aproape de 
Washington, sunt convins că pilotul poate aranja întârzierea 
avionului. 

— Cu siguranţă, spune însoţitorul de zbor. Putem pune 
avionul în așteptare pentru Reagan International, dacă doriţi. 

— O să vă dau de știre. 

Singur cu desertul și cafeaua, Hendrickson își aduce aminte 
amuzat cât de neliniștit - ba chiar tulburat - fusese în buncărul 
de securitate din stațiune, când descoperise că omniprezenta 
Jane Hawk fusese în Iron Furnace. Pentru o perioadă scurtă, 
păruse că era întruchiparea vreunei puteri supranaturale, 


VP - 323 


întrupată pentru a impune un soi de lege a firii în dauna a tot 
ceea ce înseamnă Arcadienii, un avatar în faţa căruia nici 
armele, nici mintea ascuţită nu aveau sorți de izbândă. 

Dar acum, i-a dat de urmă în Arkansas, fără ca ea să știe. O 
altă scanare automată a plăcuței de înmatriculare urmează să 
vină în curând, iar el va fi mult mai aproape de aflarea 
destinaţiei ei. Pe ea o duce mintea. Dar nimeni nu e atât de 
înzestrat încât să scape de sub mulţii ochi ai statului modern 
pentru multă vreme. 

A mai făcut o greșeală când s-a aliat cu șeriful Tillman. Jane 
Hawk e cea mai bună atunci când e de una singură, o lupoaică 
ce știe să călătorească umbrită de lună chiar și-n lumina zilei, o 
prădătoare solitară, care va fi doborâtă mai curând de greșelile 
comise de toate haitele cu care umblă decât de propriile greșeli. 
Hendrickson le ţine în lesă pe femeile Tillman, deși ele nu sunt 
conștiente de asta, iar în momentul în care se vor reîntâlni cu 
șeriful, Hendrickson îl va avea și pe el. La puţin timp după ce-l 
va avea pe șerif, o va avea și pe Jane Hawk. 

Neliniștea resimţită mai devreme a fost o emoție trecătoare, 
pricinuită de pierderea din vedere a adevărului de netăgăduit 
conform căruia el și Arcadienii nu doar că sunt de partea 
potrivită a istoriei, ci pot rescrie toată istoria dinaintea lor. Vor 
elimina din consemnările trecutului toate datele și filosofiile care 
nu le convin. În ceea ce privește viitorul, care reprezintă istoria 
lucrurilor ce vor veni, îl vor scrie și pe-acela, zi cu zi, o veșnicie. 
Acum că are din nou asupra lui acest adevăr, nu mai e în stare 
să se gândească la vreun neajuns. 

În ceea ce privește medicamentele, nu există combinaţie 
curativă mai eficientă decât un orgasm, o cină ca lumea, un vin 
excelent, și ideea de a fi proprietarul unui avion cu reacţie 
modern, în vreme ce lumea așteaptă jos, cufundată adânc în 
noapte. 


22. 


Joi, la ora 4:20 dimineaţa, după nouă ore de somn odihnitor, 
Jane se ridică în capul oaselor pe patul pliant și-și trecu 
picioarele peste margine. Era complet și instant trează, de parc- 


VP - 324 


ar fi trezit-o un foc de armă. În ultimul ei vis era inclusă 
recunoașterea unui adevăr care-i scăpase din vedere în acel 
orășel din Kentucky. 

Îngrozită de halul în care decăzuseră oamenii din acel oraș, 
hotărârea ei vehementă de a îi scoate pe copii din acea 
închisoare o împiedicase să ia în considerare faptul că măsurile 
ei obișnuite de precauţie ar fi putut fi insuficiente, având în 
vedere circumstanţele stranii din Iron Furnace. li ceruse unei 
persoane care avea copiii în grijă să distrugă toate imaginile 
filmate de camerele de supraveghere de la școala falsă. Dar 
dacă orașul în sine era dotat cu mai mult decât câteva camere 
de luat vederi din trafic? 

Dată fiind importanţa locului drept centru de convertire, și 
luând în considerare faptul că Arcadienii studiau probabil acel 
experiment cu scopul de a-l rafina în vederea unei viitoare 
puneri în practică, Iron Furnace ar fi putut fi supravegheat metru 
pătrat cu metru pătrat, non-stop. Dacă erau camere peste tot, 
ea nu observase prea multe, dar în zilele noastre, camerele de 
cea mai înaltă calitate pot fi atât de mici și de subtil integrate în 
orice cadru, încât s-ar fi putut să nici nu fie conștientă de ele. 

Parcase Ford Escape-ul pe o stradă rezidenţială liniștită, spre 
și dinspre care n-ar fi trebuit să fie surprinsă îndreptându-se de 
către nicio cameră. Dar dacă îi identificaseră mașina? Scanarea 
automată a plăcuțelor de înmatriculare era o funcţie a multor 
vehicule de poliţie, care se dezvolta rapid. Putea călători sub 
anonimat doar atât timp cât ei nu aveau o descriere a mașinii și 
un număr de înmatriculare. 

Pentru că dormise în blugi și pulover, se încălţă, își luă tocul 
cu pistolul, și paltonul sport. În timp ce cele patru fete dormeau 
în continuare profund, ea ieși din cameră, se duse pe pasarela 
slab luminată, acoperită cu un umbrar, și închise ușa după ea. 

În Oklahoma, noaptea era răcoroasă, senină și tăcută. 

Privi atent parcarea, care era mai întunecată decât ar fi vrut 
ea să fie. Siluetele umbrite ale mașinilor erau ca un șir imens de 
creaturi porcine care se înfruptau dintr-o troacă. 

Pe stradă, un camion de livrări care purta numele și logoul 
unei fabrici de produse lactate trecu încet pe-acolo. Oare 
suspect de încet? Într-o epocă în care nimic nu era ceea ce 
părea, chiar și un camion de produse lactate necesita o atenţie 
sporită. Îl urmări dispărând, apoi ascultă, așteptând ca zgomotul 


VP - 325 


motorului să nu se mai piardă, ci să crească în volum în timp ce 
se întorcea. Dar sunetul scăzu până când ajunse sub un nivel 
audibil. 

Din cealaltă parte a străzii, nimic nu-i ciupea coarda 
pericolului de la intuiţia ei fină ca o harpă, și era dispusă să 
creadă că erau în siguranţă copiii. 

Se duse la Fordul ei aflat în apropiere și recuperă de sub 
scaunul șoferului niște scule: șurubelniţă, șurubelniţă cu cap 
Phillips, patent, cheie ajustabilă. Fiecare sculă era într-un 
compartiment separat dintr-o trusă pliabilă din piele. Un ciocan 
era împachetat separat. 

Lucrând repede și în liniște, sperând să evite să atragă 
atenţia, deșurubă plăcutele din faţă și din spate ale Fordului. Le 
băgă în mașină. 

Fără plăcuţe, risca să atragă atenţia unui membru al patrulei 
rutiere. Dar imediat ce ieșeau din Ardmore, aveau să iasă de pe 
l-35 și să găsească un loc unde să treacă neobservațţi. Avea să 
îndoaie puţin plăcuţa din față cu patentul și cu ciocanul, ca să 
pară că fusese șifonată într-un accident minor, deși scopul ei era 
acela de a o distorsiona într-atât încât să fie imposibil de citit 
pentru orice scanner care citea pe lat. Puteau să amestece niște 
noroi cu care să împroaște partea din spate a Fordului, mai ales 
plăcuța din spate. Înșelătoria i-ar fi putut ţine în siguranţă până 
la ferma Sacket. Dar orice om al legii care se uita din întâmplare 
la ambele plăcuţe și-ar fi dat seama de șmecherie de cum ar fi 
văzut-o. 

Fetele încă dormeau când Jane reveni în cameră. Profită de 
moment pentru a-și alege un schimb de haine și pentru a fi 
prima care să meargă la baie. Făcu un duș repede, pentru că nu 
reușea să audă altceva decât răpăitul stropilor de apă pe pereţii 
și podeaua cabinei, astfel încât în imaginaţia ei își făceau loc, cu 
rândul, când scenarii cu răpirea copiilor, când scenarii cu un 
final sângeros pentru ei toţi. 


23. 


Joi dimineaţa, târziu, în Chicago, pe aeroportul O'Hare 
International, Rebecca aștepta alături de Jolie la banda rulantă 


VP - 326 


pentru bagaje, când Twyla apăru printre călătorii care intrau în 
aeroport. Înaltă și suplă, purtând o rochie albastră-safir, cu pliuri 
la umeri și o tăietură ușor șifonată, ducând un palton pe un braţ, 
semăna mai mult cu un fotomodel de vreo douăzeci și cinci de 
ani, care emana experienţă și sofisticare, decât cu o studentă 
de nouăsprezece ani. Zâmbetul care-i apăru în momentul în 
care le observă o făcu să fie și mai frumoasă. 

Bucuroasă să-și vadă fiica mai mare, și vrând să creadă c- 
aveau să treacă împreună prin furtuna care le încerca în acele 
momente, Rebecca îi studia totuși cu atenţie pe oamenii care 
veneau în urma Twylei, atentă la oricine părea mai interesat de 
ea decât ar fi trebuit. Dar nu era instruită în analiza mulțimilor, 
iar în situaţii de genul acela, ori păreau toţi suspecți, ori nu 
părea nimeni. 

Twyla își îmbrăţișă mama și o pupă. 

— Mi-a fost tare dor de tine. 

Dar Twyla i se dărui în totalitate lui Jolie. Cele două se 
îmbrățișară, se apucară să discute încântate, râseră, făcură 
schimb de comentarii cu privire la coafuri și haine, adesea cu 
sarcasmul plin de afecţiune cu care discutau încă din 
adolescenţă. 

Rebecca aproape că uitase cât de mult semănau surorile. La 
înfățișare, nu erau tocmai gemene, fiecare cu stilul ei unic, dar 
se asemănau prin entuziasm și inteligenţă. Cu o diferență de 
doar doi ani între ele, fuseseră mereu apropiate ca niște 
gemene. Pasiunea Twylei era arta - avea un talent atât de 
puternic dezvoltat, încât primea două treimi dintr-o bursă în al 
doilea an, urmând să primească toată suma după aceea - în 
timp ce Jolie trăia pentru literatură. 

Cu un braţ în jurul lui Jolie, Twyla se întoarse spre mama ei. 

— Ai zis să las totul, să vin acuma, că nu moare nimeni, dar e 
important. Ce palpitant, cât dramatism. la zi, despre ce-i vorba? 

— Nu aici, scumpete. Hai să pornim la drum mai întâi. 

— Are vreo legătură cu doamna Gundersun, cu nebunia aia 
îngrozitoare de la hotel? Când a sunat tata săptămâna trecută în 
legătură cu asta, parcă nu era el, parcă-l trecuseră toate apele, 
tot îi dădea cu faptul că Bostonul e-n cealaltă parte-a lumii, ceea 
ce nu-i adevărat, că nu-i nici măcar la o optime de lume 
distanţă. Mamă, pur și simplu, n-am cum să mă duc la școală în 


VP - 327 


Milwaukee, sau, ferească Dumnezeu, în St. Cloud, fie și numai 
pentru că nu acolo am bursă. 

— Hai să luăm lucrurile pe rând. Care-i valiza ta, dragă? 

Twyla sosise cu o sacoșă mare, exact ca a lui Jolie; părinţii lor 
dăduseră ambelor fete exact aceleași bagaje, trei valize, cu 
câţiva ani înainte. După ce apucară valizele de pe bandă, urcară 
curând în Dodge-ul mătușii Tandy, unde Jolie îi cedă locul de 
lângă șofer Twylei și se așeză pe bancheta din spate. 

Plecând din parcarea temporară, Rebecca își păstră prudența, 
uitându-se frecvent în oglinda retrovizoare. Dar dacă era 
urmărită, atunci cei care-o urmăreau erau numeroși și acționau 
în grup, pentru că mașinile se tot schimbau. Desigur, dacă 
mașina era marcată electronic, urmăritorii lor nu mai erau 
nevoiţi să păstreze contactul vizual. Da, dar era improbabil ca 
telefonul mătușii Tandy să fie ascultat, să știe cineva că adusese 
o mașină din Rockford cu o noapte înainte. Rebecca și Jolie 
porniseră probabil la drum dinspre Rockford înainte ca bărbaţii 
care urmăreau furgoneta de la motel să-și dea seama că Buickul 
fusese abandonat. lar când o chemase pe Twyla în Chicago - nu 
în Milwaukee - folosise telefonul cu cartelă și luase măsuri 
pentru a se asigura că oricine ar monitoriza telefonul fetei, sau 
chiar dacă ar fi supravegheat-o direct, ar fi fost încurcat. Și 
totuși... oglinda retrovizoare îi atrase atenţia, și știa că Twyla 
era conștientă de asta. 

Când scăpară din încurcătura de la aeroport și se îndreptau 
spre est, pe autostrada 90, Twyla zise: 

— Nu pe-aici ajungem acasă. De ce intrăm în oraș? 

— Nu intrăm, spuse Rebecca. Mergem doar până pe 1-94, 
după care o luăm spre nord. 

— Spre ce loc? 

— Spre un loc plin de amintiri dragi mie și tatălui vostru. O să 
vedeți. 

— Ne-așteaptă tati acolo? 

— Nu, dragă. Ne sună el mai târziu și ne spune care-i 
următorul pas. 

— Următorul pas? Unde e acum? 

— N-a zis. Poate ne spune mai târziu. 

Twyla se înclină în stânga, ca să arunce o privire după tetieră, 
spre sora ei, aflată pe bancheta din spate: 


VP - 328 


— Știu că nu e posibil ca părinţii noștri să fi fost spioni sub 
acoperire toată viaţa noastră. Așa e în seriale, și viața nu-i un 
serial. Tu știi cumva despre ce e vorba aici? 

— Ce știu eu, zise Jolie, e faptul că suntem într-un mare caca, 
și nu știm al cui e și de ce trebuie să ne croim noi drum prin el. 
Nici mama nu știe. Tata-și ţine vesta pe el la manevra asta. 

— Nu l-am văzut pe tata să poarte vreodată vestă. 

— Câteodată poartă una Kevlar. 


24. 


Cum la orizont nu se zărea nimic, marea întinsă și verde 
sclipea în lumina soarelui, cu iarbă-n loc de apă, cu mareele 
influențate nu de lumina lunii, ci de briza blândă. Deasupra 
capului pluteau prin aer ulii supli, care căutau șoareci prin iarba 
precum valurile. Peisajul întins, parcă în afara timpului, îi dădea 
lui Jane sentimentul de pace, deși probabil că acesta nu era 
împărtășit de șoareci. 

După ce Leland și Nadine cumpăraseră ferma de armăsari de 
două sute patruzeci și două de hectare, îl reconstruiseră și-l 
transformaseră în luxosul Orfelinat și Școală Sacket, unde 
stăteau în momentul acela 139 de copii. Fiind de părere că acei 
copii fără părinţi merită să crească într-un loc magic, care să le 
acopere pierderea, familia Sacket păstrase tema western a 
întregii structuri; școala se asemăna cu un orășel idealizat din 
prerie de pe la 1880. Erau ponei și cai, astfel încât fiecare copil 
să învețe de la câte-un instructor de echitație și, astfel, să nu fie 
doar bine educat, ci și bine pregătit să facă faţă acelor ţinuturi și 
să le cunoască tradiţiile. 

Ca să-i împiedice pe membrii personalului s-o recunoască pe 
Jane, familia Sacket merse cu unul dintre autobuzele școlare să 
se întâlnească cu ea și cu Luther la intrarea în fermă, la un 
kilometru și jumătate de clădirea orfelinatului. Cu o zi înainte, 
Chase Longrin stabilise termenii și condiţiile cu care puteau să-i 
ia pe acei opt copii: la început, cei opt nu aveau să fie incluși în 
arhivele școlii, și trebuia să fie protejaţi, pentru a nu fi 
descoperiți de asistenții sociali veniţi în vizită; cei opt erau 
învăţaţi să le spună celorlalți copii că se mutau de la un orfelinat 


VP - 329 


care se închidea în Oklahoma; adevărul despre trecutul lor nu 
putea fi dezvăluit nici măcar familiei Sacket, până la o dată 
viitoare nedeterminată. Dubiile lui Leland și Nadine erau 
depășite de convingerea lor că fiecare copil aflat la nevoie le era 
trimis de spiritul fiului lor, pe care-l pierduseră din cauza 
meningitei, când avea trei ani. 

Harley Higgins și ceilalţi copii din Iron Furnace fuseseră alături 
de Jane și de Luther mai puţin de două zile pline, dar le era 
groază să se despartă de ei. Ea îngenunche, le netezi părul, îi 
pupă și le spuse că Luther fie avea să rămână cu ei, fie avea să 
revină curând, după ce-și termina treburile. Și ea avea să se 
întoarcă într-o bună zi. Între timp, oamenii buni din acel loc nu 
aveau să devină niciodată niște străini pentru ei, așa cum 
deveniseră părinţii lor. 

Ea spera că acele promisiuni n-aveau să se dovedească a fi 
false. 

În timp ce Jane termina cu copiii, Luther îi conducea spre 
autobuz, asigurându-i că era șeriful lor și că le purta mereu de 
grijă. 

Harley se grăbi din nou spre ea, o luă de mână și i-o strânse 
cu putere. Încercă să spună ceva, dar nu reuși. 

Ea îl pupă pe frunte, îl strânse la piept și spuse: 

— Știu, scumpule. Știu. 

Apoi îl luă de mână și-l conduse spre autobuz. 


25. 


În parte și din cauza riscului de incendiu, hambarul cu fân, o 
clădire lungă din metal ondulat, izolată de arșița verii, stătea în 
capătul unei benzi secundare pline de ulei, pe teritoriul fermei, 
dar la mai bine de patru sute de metri. La sfârșitul recoltei, 
acolo erau depozitate de obicei vreo două mii de baloţi, deși 
rezerva era pe jumătate în acele momente. 

În Chrysler Voyager, Luther mergea pe urmele Fordului ei 
spre hambarul cu fân, unde parcară de-a lungul zidului de est, în 
umbrele după-amiezii. Acolo, doi cai înșeuaţi erau legaţi de un 
gard; nu se speriară de mașini, ci îi priviră curioși pe Jane și 
Luther, nechezând parcă în semn de salut. 


VP - 330 


— Luther, vreau să stau un pic singură cu socrii mei, spuse 
Jane. 

— Bineînţeles. Stai cât ai nevoie. 

Înăuntru, baloţii erau aranjaţi în stive înalte, aerul mirosea a 
fân, lămpile LED fără căldură dădeau o lumină aspră, aproape 
albăstruie, ca lumina ce radiază într-un vis plin de înţelesuri 
descoperite, în care bucăți de pleavă uscată și grăunţe de praf 
pluteau în galaxii în miniatură. 

Părinţii lui Nick așteptau. Ancel fusese ca un adevărat tată 
pentru Jane, iar Clare, mama care-ar fi fost mama lui Jane dacă 
n-ar fi fost omorâtă. Nu-i mai văzuse de la înmormântarea lui 
Nick. Un val de emoţii o luă prin surprindere: dragoste, 
recunoștință profundă pentru că avea acea pereche de oameni 
buni și cu inimi dârze în viaţa ei, durere pentru pierderea pe 
care o împărtășeau, o singurătate pătrunzătoare care se trăgea 
din faptul că era conștientă că avea să fie din nou despărțită de 
ei în curând, și teamă... 

Când vorbiră și porniră spre ea, ea ridică o mână, ca să le 
ceară să se oprească un moment. Se întoarse pe jumătate cu 
spatele spre ei, își stăpâni lacrimile și își spuse că lucrurile de 
care-i era groază nu aveau să se întâmple, că paranoia pusese 
stăpânire pe ea pentru moment. 

Intorcându-se spre ei, spuse: 

— Hai să ne jucăm de-a manciurienii. 

— Să ne jucăm de-a ce? întrebă Clare. 

Nimeni nu spuse „Bine”. 


26. 


Luther așteptă cu caii vreo cincisprezece minute. Când Jane 
deschise ușa și-i ceru să intre-n hambarul cu fân, văzu că 
plânseseră cu toţii, chiar și fermierul, care părea cioplit din 
stejar de Texas, mai tare ca stânca. 

Își respectau într-atât de mult nora, încât orice prieten de alei 
le era ca un frate. Clare îl pupă pe Luther pe obraz, iar Ancel îi 
strânse mâna șerifului cu ambele mâini. Exprimară atât de 
multă recunoștință faţă de ceea ce făcuse Luther, încât era 
probabil că Jane le spusese că ea jucase doar un rol mic în 


VP - 331 


salvarea copiilor, iar el îi scosese pe ei și pe ea din Kentucky în 
spate. 

Dacă Ancel și Clare vorbeau vreodată despre ei înșiși, Luther 
nu avu parte de dovezi privitoare la acest fapt în după-amiaza 
aceea, pentru că păreau interesaţi numai de soția și de cele 
două fiice ale lui: cum erau femeile Tillman, unde erau în 
momentul acela, cum avea de gând să le ducă undeva în 
siguranţă? 

În timp ce intra în hambar, avusese doar o idee vagă cu 
privire la cum avea să-și readucă laolaltă familia în acea lume 
care devenise atât de întunecată în doar o săptămână. Cu toate 
acestea, Leland și Nadine le serviră o cină timpurie, ca la picnic, 
pe o cârpă în carouri roșii cu alb, peste niște baloţi care serveau 
drept masă, iar când ajunseră la desert, aveau deja un plan. 


27. 


Cerul își revărsa ultimele nouăzeci de minute de lumină când 
Ancel și Clare plecară călare de la ferma Sacket, traversând 
teritoriul, spre casă, unde n-aveau s-ajungă decât mult după 
căderea întunericului. Era o zi liniștită, dar fie câmpiile începură 
să lepede puţina căldură pe care-o mai aveau, fie vreun 
observator necunoscut din spatele realităţii aparente a 
pământurilor și luminii voia să ofere momentului o încărcătură 
mistică, pentru că în timp ce se îndepărtau, o coroană apoasă, 
albastră, se formă în jurul lor. Trecură prin ea, nu doar în 
depărtare, ci parcă și în afara timpului. 

Când Jane se desprinse de priveliștea cu socrii ei 
îndepărtându-se, Luther se întoarse și el. 

— Deci, cred că... la San Diego mergem. 

— Frumos oraș. Hai, Padres!%. 

— Fiul constructor al lui Otis Faucheur? 

— Wilson Faucheur îl cheamă. Trebuie să aflu despre codurile 
de construcţie. 

— Dar e-n San Francisco. 

— Wilson a zis că Otis a făcut ceva și pe-acolo. 

— Dacă ai putea s-aștepţi câteva zile, aș putea să te-ajut. 


145 San Diego Padres, echipă de baseball fondată în 1969. 
VP - 332 


— Nu pot s-aștept. Sau nu vreau. Oricum, cel mai bine-ar fi 
să-ți aduci familia aici în siguranţă, cât încă se poate. 

— Dacă fac asta, o să știi unde să mă găsești. 

Ea îl privi, îi zâmbi și-l bătu ușor pe spinare. 

— Dacă se hotărăsc ăștia să te facă numărul doi de pe lista cu 
cele mai căutate persoane din America, n-o să poţi să ieși în 
lume. La cât ești de mare și de negru, nu ai cum să-ți pui o 
perucă blondă, să te dai cu niște machiaj și să treci neobservat. 

— Mă rad în cap, îmi las barbă, îmi iau ţinută gangsta!$. 

— la-ţi familia, Luther. Poate dacă ești chel, bărbos și dat 
dracului, o să fie o schimbare suficient de mare dacă e nevoie 
să te chem la un moment dat. 

Simţi ceva târându-i-se pe mâna stângă și o ridică de pe 
lângă corp. Văzu o buburuză cât un strop de rouă, născută prea 
devreme în acel sezon, ducându-și corpul portocaliu cu pete 
negre de pe o încheietură a pumnului ei pe alta. 

Luther întrebă: 

— Deci, apartamentul lui D.J. Michael e la etajul al nouălea? 

— El a finanţat clădirea. El o deţine. El deţine tot etajul al 
nouălea. Are spaţiu cât pentru patru apartamente într-unul 
singur. Și din câte mi s-a spus, etajul al optulea și al zecelea fac 
parte din sistemele lui de securitate. 

— Tocmai sus, în înaltul cerului. Cum o să ajungi tu acolo? 

— Cumva-cumva tot ajung. 

Buburuza ajunse la baza încheieturii degetului ei arătător și 
continuă să-i exploreze dosul mâinii, trecând pe porţiunea dintre 
degetul mare și cel arătător. Ea întoarse palma în sus ca să 
urmărească buburuza înaintând. 

— Ce crezi că poţi să obţii de la ăla? întrebă Luther. 

— O mărturisire pe suport video. Numele tuturor celor 
implicați în conspirația asta alături de el. 

— Cam greu. Are el nebunia aia a lui cu viziunea de 
ansamblu, cu el drept regele lumii, care o să se facă Dumnezeu 
peste toți. 

— Nu m-aștept să fie ușor. 


146 Aluzie la stilul muzical gangsta rap, abordat preponderent de membrii comunității 
afro-americane, cunoscut pentru melodiile în care e descrisă viața de cartier, cu 
accent pe duritatea protagoniștilor. 


VP - 333 


— O să dureze ceva până să reușești să dărâmi un om ca 
ăsta, atât de sigur pe el. Şi dacă reușești să-l prinzi, n-o să ai 
mult timp la dispoziţie. 

— O să am destul. 

Buburuza se opri în tabachera anatomică reprezentată de 
mâna lui Jane, de parcă ar fi studiat partea din faţă și s-ar fi 
gândit ce variante de traversare a palmei avea. 

După o perioadă de tăcere, Luther spuse: 

— Mă sperii acuma. 

— Mi-e teamă pentru tine. Ai tot ce-ţi trebuie. Ai avut noroc 
mult timp în cazul ăsta. Dar nimănui nu-i ţine norocul o veșnicie. 

Buburuza începu să urmeze linia inimii lui Jane, dar apoi viră 
spre linia vieţii, croindu-și drum spre încheietură. 

— Și dacă merge totul prost? 

Deodată, buburuza își luă zborul. Urmărind-o, Jane spuse: 

— Atunci o să-mi iau zborul. 


28. 


Date fiind circumstanţele, Jolie Tillman nu s-ar fi așteptat ca 
joi să fie una dintre cele mai bune zile din viaţa ei. Dar când 
deveni o zi foarte proastă, se întâmplă într-un mod la care ea nu 
s-ar fi așteptat niciodată. 

Înainte să se cazeze la hotel, mama lor le făcu un tur al 
câtorva cartiere rezidenţiale din Lake Forest, cu conace 
elegante și stejari bătrâni și masivi. Vorbea întruna despre 
plimbările lungi pe care ea și tati le făcuseră într-o vară demult 
apusă, când lumina fusese cristalină, umbrele erau catifelate, 
când prin văzduh zburau păsări phoenix care se aprindeau 
deodată, dar apoi renășteau în zbor, când unicornii zburdau pe 
gazon, și când stelele căzătoare din timpul nopţii se dovedeau a 
fi șiroaie de diamante care puteau fi culese cu pumnul de pe 
stradă. 

Sau cel puţin așa i se părea lui Jolie, esenţa poveștii, dacă nu 
detaliile particulare. 

Având în vedere că un bărbat sinistru cu un tatuaj cu șarpe și 
tovarășul lui, fără îndoială mai dubios, veniseră după ele până-n 
Rockford, că se chinuiau să meargă cu rabla pârâitoare de 


VP - 334 


Dodge a mătușii Tandy, care încă purta mirosul coloniei de 
verbena a unchiului Calvin, că tatăl lor se luptase crâncen cu 
niște infractori psihopaţi care aveau o legătură cu moartea în 
flăcări a patruzeci și șase de oameni de la hotelul Veblen, și că 
toată familia fugea de infractorii sus-numiţi, amintirile nostalgice 
ale mamei nu doar că păreau nepotrivite, ci păreau de-a dreptul 
ciudate. _ 

Din toate astea, Jolie făcu trei presupuneri. In primul rând, că 
mama și tatăl ei fuseseră foarte îndrăgostiţi unul de celălalt de 
la început și că li se-aprinseseră de tot călcăiele unul după altul 
când petrecuseră o săptămână în Lake Forest, pe vremuri. In al 
doilea rând, că hăul în care se afla familia în acel moment era 
mult mai adânc și mai întunecat decât lăsase mama de înțeles. 
În al treilea rând, că deși mama ei era genială când venea vorba 
de gestionarea situaţiilor de criză, acea situaţie o împingea 
aproape de limita capacităţii ei de-a rezista, așa că se refugia în 
nostalgie pentru a-și reaminti că dacă existaseră zile mai bune 
în trecut, puteau exista zile mai bune și în viitor. 

Prin construcția lui, după cum le explică ghidul turistic din 
mama, Lake Forest, Illinois, avea puţine puncte de acces dinspre 
comunităţile limitrofe. Era un loc al afluenţei discrete, cu conace 
frumoase pe domenii de mai multe hectare, păduri comunitare 
întreținute cu o grijă de admirat, și polo jucat pe timp de vară. 

Singurul hotel din tot orașul Lake Forest era Deerpath Inn, 
unde stătuseră mama și tata în acea săptămână fermecată, în 
care stoluri de porumbei formau pe cer cuvântul IUBIRE, iar apa 
se transforma în vin când duceai paharul la gură. Construit în 
1929, hanul punea la dispoziţie camere frumoase și, după cum 
se spunea, cea mai bună mâncare. Camerele erau cam 
înghesuite și învechite, după părerea mamei, și prea scumpe 
pentru bugetul lor limitat, de fugare. Cu toate acestea, era în 
extrasezon, erau camere disponibile, iar personalul era 
excelent, chiar legendar; tata se aștepta ca ele să fie acolo. 

La 4:30 după-amiaza, un băiat care căra bagajele le conduse 
în două camere alăturate, una pentru Jolie și Twyla, una pentru 
mama. Tata avea să sune la ora cinci, după care ele aveau să 
meargă toate la cină și să pretindă că erau la fel de lipsite de 
griji ca Mary Poppins!. 


147 Personaj din literatura pentru copii creat în 1934 de scriitoarea britanică de origine 
australiană Pamela Lyndon Travers (1899-1996). 


VP - 335 


Deși ușa care făcea legătura între camere era închisă, Twyla o 
trase pe Jolie în baia lor mică și închise ușa aceea înainte de-a 
întreba: 

— Ce dracului se întâmplă? Nu mă sună pe mine, o sună pe 
colega mea de cameră, pe Sherry, și vorbim la telefonul lui 
Sherry despre cum o să vin eu la Chicago, dimineaţă la prima 
oră, adică azi, și trebuie să fac rezervarea de pe telefonul lui 
Sherry - a, da, și să fiu sigură că nu mă urmărește nimeni pe 
aeroport în Boston. Ce-i cu toată harababura asta? 

— Mamă, Twy, ce cuvinte mari folosești pentru cineva care e 
mai interesat de imagini decât de limbi. Facultatea-ţi extinde 
orizonturile. 

— A dat sofisticarea-n tine? E așa distractiv să facem mișto 
una de alta. 

Jolie era sinceră. Sora ei chiar se pricepea mai bine la imagini 
decât la cuvinte, dar știa să răspundă pe măsură la ironiile a 
căror ţintă era. 

Twyla afișă o mină sumbră. 

— Spune-mi. Tot. Ce. Știi. 

— Bine, bine. Dar nu știu mult mai mult decât tine, știu doar 
ce s-a întâmplat ieri în Rockford. Mama e... 

Tonul de apel al telefonului Twylei se auzea estompat din 
poșeta ei, care stătea pe blatul de lângă chiuvetă. 

Jolie spuse: 

— Mama n-ar vrea să răspunzi la ăsta. Folosim numai 
telefoane cu cartelă. 

Scoțând telefonul din poșetă și uitându-se la numele 
apelantului, Twyla zise: 

— Trebuie să răspund la ăsta. Mă sună un tip. 

— Tu ai un iubit? Și n-ai zis nimic! 

— Bâști, valea, ieși de-aici, îi ordonă Twyla, deschizând ușa ca 
să-și împingă sora în dormitor. 

Închise ușa între ele. 

Jolie o auzi spunând: „Alo”. Apoi tăcere. „Bun”. Apoi: 

— Suntem în Lake Forest, într-un loc numit Deerpath Inn. 

Apoi, probabil că Twyla se întorsese cu spatele la ușă și 
coborâse vocea. Jolie mai înţelegea doar pe ici, pe colo câte-un 
cuvânt. 

Nu fu un apel lung, iar când Twyla deschise ușa de la baie, 
Jolie o întrebă: 


VP - 336 


— De ce i-ai spus unde suntem? 

— Ai tras cu urechea. 

— N-aveam cum să nu aud, când suntem la șaizeci de 
centimetri distanţă una de alta. De ce i-ai spus unde suntem? 

— Și oare de ce să nu-i fi spus? 

— Ţi-a zis mama să nu spui nimănui. 

— Of, Jolie, draga de tine, nu-nțelegi tu. 

— Ce anume nu înțeleg eu? 

Trăgând-o după ea în baie din nou și închizând ușa, Twyla 
spuse: 

— Nu înţelegi tu cum stă treaba între femei și bărbați. 

— Ei, domnişoară Buze-Sexoase, am avut și eu iubiţi, îi 
reaminti Jolie. 

— Aia a fost în liceu, Jolie. E altceva când ieși în lume. 

— În ce sens e altceva? 

— O să vezi într-o bună zi. 

Twyla se întoarse spre oglindă. g 

— Doamne, ce ochi am, zici că-s vampir. Imi trebuie neapărat 
nişte picături. 

— Cum îl cheamă? întrebă Jolie. 

Scoţând o sticluță de Visine!“ din poșetă, Twyla întrebă: 

— Pe cine? 

— Pe armăsar. Pe gagiu. Pe tip. 

Twyla își turnă Visine într-un ochi, clipind repede. Părea că-și 
ia timp de gândire. Apoi, zise: 

— Charles. 

— Charles și mai cum? 

— Tu-i zici mamei. Eu nu-s încă pregătită să-i spun. Nici măcar 
că-l cheamă Charles nu trebuia să-ţi zic. 

În timp ce Twyla-și turna Visine și în celălalt ochi, Jolie spuse: 

— Să-mi bag picioarele, îi ascunzi numele pentru că-i însurat. 

— Nu e însurat. 

— Îţi dai întâlniri cu un bărbat însurat. 

— Banu. 

— Să-mi trag una. Eşti gravidă. 

Punând oglinda la o parte, privind reflexia surorii sale, în loc 
să se întoarcă spre ea, Twyla zise. 

— Ce copilă poţi să fii, Jolie. La tine totul e exagerat. Nu-s 
gravidă. Nu-i însurat. 


148 Marcă de picături pentru ochi produsă de compania americană Johnson & Johnson. 
VP - 337 


Porni ventilatorul din baie. 

— O să o sune tati pe mami în câteva minute. Dup-aia o să 
mergem la cină. 

Deschise ușa. 

— Vrei să te revigorezi un pic prima, sau să mă revigorez eu? 

— Nu trebuie să mă revigorez. Deja-s cât se poate de 
revigorată. 

Împingându-și ușor sora în spate, peste prag, Twyla spuse: 

— Deci, te rog să-mi acorzi puţină intimitate. Și vezi că n-am 
uitat c-ai evitat să-mi spui ce știi despre asta. O să vreau să-mi 
spui totul mai târziu. 

Închise din nou ușa între ele. 

Ceva nu era-n regulă. Twyla zisese că era deja cât se poate 
de revigorată - era o capcană, pentru ca Twy să revină cu o 
replică haioasă, una dură de tot, așa cum îi stătea în obicei. N-ar 
fi scăpat niciodată o asemenea ocazie. Nu vechea Twyla. Nu 
Twyla aia de dinainte de gagii. Se întâlnea cu un bărbat însurat, 
era gravidă și mai și murea de cancer. Ceva de genul ăsta ar fi 
ZIS. 

Îngrijorată, încă șocată de comentariul cum că ar fi fost copilă, 
Jolie își luă valiza, o puse pe pat și o deschise, ca să-și ia o 
eșarfă de cașmir, pentru a se apăra de frigul din seara aceea. 
Rămase pe loc, confuză, privind la haine care nu erau ale ei și la 
o cutie plată, din plastic transparent, cu încuietoare ţinută la 
locul ei de curelele încrucișate elastice ale valizei. Chiar dacă 
realiză că deschisese geanta surorii ei, din greșeală - pentru că 
era identică cu a ei -, își dădu seama care era conţinutul cutiei 
moi din plastic: două seringi hipodermice. 

Jolie se simțea de parcă vreo fantomă din cameră întinsese 
mâna ei rece, ectoplasmatică, prin trupul ei, ca să-i smulgă 
inima. 

Nevenindu-i să creadă, atinse cutia. Era adevărată, nu 
închipuită, și rece la atingere. De ce era rece? 

Desfăcu chingile curelelor încrucișate ale valizei și luă cutia cu 
seringi. Văzu o cutie pătrată din metal, de șaptesprezece 
centimetri și de vreo doisprezece centimetri adâncime. 

Capacul strâns cu balamale era dificil de deschis, după ce 
Jolie desfăcu mica încuietoare. Cutia și capacul erau căptușite cu 
un strat gros de material izolator, așa că dimensiunile interioare 
erau de vreo cincisprezece centimetri lungime, cincisprezece 


VP - 338 


centimetri lăţime și zece centimetri înălţime. La contactul cu 
aerul, un vapor rece se ridică dintr-un pacheţel de plastic 
perforat care ocupa partea de jos a recipientului. 

— Gheaţă carbonică? murmură ea. 

îngrămădite pe pachet erau nouă buzunare izolatoare argintii. 
Fiecare era cam cât un deget. 

Ea luă unul dintre ele în mână, dar era atât de rece încât 
aproape-i ardea degetele. f 

Buzunarul era închis cu un mic scai la capăt. Il deschise, iar în 
palmă-i alunecă o fiolă mică din sticlă izolată, în care era un 
lichid tulbure, de culoarea chihlimbarului. 

În baie, Twyla trase apa la toaletă. 

Jolie băgă repede cutia în valiză, puse seringile peste ea și 
prinse chingile. Închise valiza. O puse pe podea. Își puse valiza 
pe pat și o deschise. 

Fie că Charles cel fără nume de familie era căsătorit sau nu, 
fie că o lăsase însărcinată sau nu pe Twyla, ea se droga. Și nu 
era nici pe departe ceva banal, precum marijuana, ceea ce ar fi 
fost destul de grav. Erau droguri injectabile. Heroină, sau ceva 
de genul ăsta. Twyla se dusese la facultate și se înhăitase cu 
cine nu trebuia. Oricine-ar fi fost Charles, indiferent dacă era 
sau nu căsătorit, era o influenţă proastă, care-o făcuse pe Twyla 
să se-apuce de droguri. Jolie era șocată, avea inima frântă, și nu 
era sigură ce să facă. 

Din baie nu se mai auzea sunetul apei care curgea. Dar ușa 
nu se deschise. Uneori, dura o veșnicie până când Twyla se 
machia și se ruja din nou. 

jolie se întreba dacă n-ar fi trebuit cumva să meargă în 
camera de alături și să-i spună mamei sale ce găsise. Nu. Nu 
trebuia să acţioneze precipitat. În multe romane, fetele intrau în 
belele pentru că acționau impulsiv, din ignoranță sau din cauza 
unei neînţelegeri. 

Jolie stătea pe marginea patului de hotel, cu coatele pe 
coapse, cu faţa în mâini, și încerca să se gândească la ce să 
facă în continuare. De obicei, când Twyla se pregătea să iasă 
undeva, cânta câte-o melodie. În momentul acela nu cânta. 

Ceva nu era în regulă. 

Nimic nu era în regulă. 


VP - 339 


29. 


În ultima jumătate de oră de lumină, cerul vast dinspre apus 
se pregătea pentru ceea ce se anunţa a fi un apus de soare 
colorat, ușurat de niște nori discreți. 

Pe autostrada 10, Jane Hawk conducea cu opt kilometri pe oră 
sub limita legală de viteză. Nu-și dorea ceva mai mult decât să 
evite să atragă atenţia asupra ei, deși avea la ea tot ce-i trebuia 
ca să facă faţă unei confruntări. 

Cu mulţi kilometri înainte, Nadine Sacket îi dăduse un termos 
de cafea neagră fierbinte, pentru care era recunoscătoare, și o 
pungă plină de fursecuri de casă, cu zahăr, pe care nu avea de 
gând să le mănânce. Fursecurile emanau un miros plăcut, ca de 
cafea, totuși, iar Ford Escape-ul părea aproape comod, un 
adăpost de mare viteză din calea unei lumi ostile. 

Trebuia neapărat să ajungă în Nogales, Arizona, ca să-i dea 
înapoi mașina lui Enrique de Soto, la schimb pentru una care, la 
fel, avea să fie ceva pe dinafară și o cu totul altă mâncare de 
pește sub capotă, fără GPS și cu un nou set de plăcuțe. 

Până în Nogales, avea încă vreo paisprezece, cincisprezece 
ore de condus. Dacă-și permitea luxul de-a dormi o noapte, nu 
se-aștepta să negocieze cu Enrique până sâmbătă dimineaţa 
târziu. 

După lăsarea întunericului, când avea să ajungă în Sonora!%, 
avea să șutească plăcuțele de pe-o mașină parcată, să le pună 
pe Ford și să aibă parte de mai multă liniște pe drumul spre 
Nogales. 

Când începu să aibă noroc, soarele atârna, parcă umflat, 
aproape de orizont, cu vinișoare roșii, ca un gălbenuș de ou cu 
dâre de sânge, care fremăta de parc-ar fi stat să explodeze, 
când se opri deasupra stâncilor joase, fragmentate, din acel 
peisaj sterp. Mașina de patrulă rutieră veni dinspre est, pe o 
bandă mai rapidă decât a ei. N-avea nici sirena, nici semnalul 
luminos de pe plafon pornite. Dacă polițistul avusese de gând s- 
o depășească, se răzgândi, reduse brusc viteza și trecu în 
spatele Fordului. 

Ea nici nu crescu viteza, nici nu încetini, iar el o urmări un 
kilometru și jumătate. 


149 Unul dintre cele 31 de state federale ale Mexicului, aflat în partea de nord-vest. 
VP - 340 


Poate că NCIC-ului îi fusese pusă la dispoziţie o descriere a 
mașinii ei, după ce fusese surprinsă de o cameră de luat vederi 
din trafic din Iron Furnace. Sau poate că noroiul de pe plăcuța 
de înmatriculare îi trezise curiozitatea. Chiar dacă nu reușise să 
citească plăcuța de înmatriculare, o femeie singură într-un Ford 
Escape negru ar fi putut fi destul încât să-l ducă cu gândul la 
cea mai căutată criminală și trădătoare din America, motivându- 
| să cheme întăriri înainte să treacă la treabă. 

Ea nu îndrăzni să aștepte și să spere că el avea să se 
răzgândească, s-o ocolească repede și să-și vadă de drum. Era 
mai bine să aibă de-a face cu un singur polițai decât cu doi sau 
cu trei. Lăsă Fordul să intre pe banda mai rapidă, apoi îl smuci 
puternic și-l întoarse înapoi, ieșind de pe autostradă, pe 
margine. Bara din faţă se izbi de parapet, iar mașina se opri 
brusc. Ea comută pe modul parcare, dar lăsă motorul pornit. 
Mașina de patrulă ieși ușor de pe trotuar și se opri la doi metri și 
jumătate sau trei metri de ea. 

Jane băgă mâna în punga cu fursecuri, rupse unul mare în 
două și-l înghesui în gură. Smulse paharul termosului din 
suportul pentru pahar și își umplu gura de cafea. 

Când ofițerii de patrulă rutieră te trăgeau pe dreapta, nu le 
plăcea să ieși din mașină în alt moment decât îţi indicau ei. Jane 
ieși imediat din Ford, lăsând ușa deschisă. 

Când văzu că polițistul o urmărea din spatele volanului, se 
aplecă și scuipă o parte din pasta groasă alcătuită din fursecuri 
și cafea pe jos. Vărsă ultima parte din mizeria aia zemoasă, se 
prefăcu că-i vine să vomite și se șterse la gură cu mâneca 
bluzei. Se întoarse și puse mâna stângă pe Ford, de parc-ar fi 
vrut să se sprijine, și se îndreptă spre partea din spate a 
vehiculului. 

Semnalul luminos de pe mașina de patrulă începu să 
lumineze intermitent, avertizând mașinile care se îndreptau spre 
vest pe banda lentă. 

Ea se prefăcu că se răzgândise în legătură cu apropierea de 
mașina de patrulă, urcă în schimb pe bancheta din spate a 
Fordului și lăsă acea ușă deschisă. 

Dacă marca mașinii și plăcuța de înmatriculare plină de noroi 
îi dădeau ofițerului de patrulă o idee de la care pornea pentru a- 
și imagina un scenariu, ea trebuia să arunce o rasturnare de 


VP - 341 


situaţie în firul narativ pe care-l prevedea el și să-l silească să 
urmărească scenariul ei, în schimb. 

Stând întinsă pe banchetă, îl auzi ieșind din mașina lui. 

O clipă mai tărziu, îi vorbea prin ușa deschisă. 

— Aveţi ceva probleme, doamnă? 

Mâna dreaptă trebuia să-i fie pe mânerul armei. 

Cu faţa-n jos, cu capul îndepărtat de el, vorbi împleticit, cu un 
ușor accent de Texas, dar încercă pe cât posibil să nu 
exagereze. 

— Pleacă de-acilea și lasă-mă să dorm. 

— Trebuie neapărat să vă ridicaţi în capul oaselor și să vorbiţi 
un pic cu mine, doamnă. 

— Nu, că o să fii rău cu mine. Lasă-mă să dorm un pic. 

— Nu vă îngreunaţi situația mai rău decât trebuie, doamnă. 
M-auziţi acum? 

— N-aud pe nimeni. 

El spuse ceva, dar un camion cu optsprezece roţi trecu pe- 
acolo și-i acoperi cuvintele cu uruitul motorului și duduitul 
cauciucurilor pe asfalt. 

Curentul de aer de la camionul mare trecu prin ușa deschisă, 
iar Jane spuse: 

— Băga-mi-aș picioarele, iar borăsc. 

Se târi pe scaun și deschise ușa din spate din partea 
pasagerului. 

— Hei, hei, hei, zise ofițerul de patrulă, staţi acolo numai. 

Ea cobori din mașină și se aplecă în faţă. Stătea cu spatele la 
el și scotea sunete de parcă ar fi vomitat. Se împletici în spate, 
apoi se întoarse cu spatele la mașină, alunecă în jos și se așeză 
pe pământ. 

Lui nu i-ar fi plăcut ideea de-a lăsa ambele uși din partea 
dreaptă deschise. Erau pericole în trafic. Lui nu i-ar fi plăcut 
ideea de-a lăsa motorul pornit. Dar nu putea să riște nimic. 

Când ajunse în partea din spate a Fordului, cu pietrișul 
scrâșnindu-i pe sub pantofi, urma probabil protocolul, ţinând 
mâna dreaptă pe mânerul armei, sau poate chiar își luase 
măsura de siguranţă de a scoate arma. 

Ea stătea cu picioarele desfăcute și cu capul plecat. Nu privea 
prea mult spre el, pentru că beţivii care evitau contactul vizual 
erau în general mult mai puţin belicoși decât beţivii care 
încercau să te intimideze fixându-te cu privirea. 


VP - 342 


— Haideţi, doamnă, spuse el. Nu vreţi să vă opuneţi unui om 
al legii, nu-i așa? 

Ea zise: 

— Domnule bărbat... 'mneata l-ai acceptat pe lisus? 

— Dacă l-am acceptat pe lisus? Da, cred că l-am acceptat. 
Deci nu aveți nimic de pierdut cooperând cu mine acuma. 

— lo l-am acceptat pe lisus, zise, dar cred că s-a supărat rău 
de tot pă mine, și pă bună dreptate s-a supărat. 

— lisus nu se supără, doamnă. El vrea să cooperaţi cu mine. 
Vrea să vă ridicaţi și să vorbiţi cu mine. 

— Așa vrea? Da, dar io nu mă pot ridica dă una singură. 

— larăși vă vine să vomitaţi? 

Ea înclină în sfârșit capul pe spate, ridică privirea spre el, 
uitându-se cu toată tristeţea de care era-n stare. 

— Am vrut să borăsc mai mult, dar văd că nu pot. 

Cu fața scăldată în lumina soarelui, era chipeș, avea vreo 
treizeci de ani, și ar fi putut fi pe orice afiș de recrutare al 
Patrulei Rutiere din Texas în uniforma lui cafenie-închisă, cu 
dungi albastre și paspoal roșu pe crăcii pantalonilor. Pe umeri 
avea epoleţi roșu cu albastru. Pe cap avea o pălărie de cowboy 
din fetru. Avea o cingătoare din piele neagră cu cataramă 
argintie - și pistolul în toc. 

— Ce-ar fi să mă luaţi de mână și să vă ridicaţi de-aici? 

— Domnule bărbat, dumneata ai dă gând să fii rău cu mine? 

— N-aveţi nevoie de răutate, aveţi nevoie să vă treziți. Haideţi 
cu mine. 

Ei nu-i plăcea ideea că trebuia să-i facă așa ceva. Era destul 
de tânăr încât să-i mai fi rămas ceva încredere, cel puţin în 
femeile bete și demne de milă, dacă nu și-n altcineva; prin 
urmare, nu gestiona situația întocmai ca la carte. Lui Jane nu-i 
plăcea faptul că ar fi putut fi persoana care să-i dea o lecţie de 
lungă durată despre cinism. 

Îl luă de mână, simulând stângăcia în timp ce se ridica. 

Poate că el văzuse cu coada ochiului tocul pentru pistol sau 
poate că-și dăduse seama că nu mirosea nici a alcool, nici a 
vomă, dar oricare-ar fi fost motivul, spuse: 

— O, băga-mi-aș! 

Poate c-ar fi reușit să se desprindă de ea dacă ea n-ar fi scos 
deja din toc Taserul pe care-l ţinea în mână. Îl curentă prin bluza 
uniformei, iar el căzu de parcă i s-ar fi scrântit fiecare articulaţie 


VP - 343 


și i s-ar fi desprins toate oscioarele. Pălăria de cowboy îi căzu 
din cap și i se lovi de parapet. 

Jane se aplecă și-l curentă din nou, de data asta, la nivelul 
gâtului. Scoase sticluta de plastic dintr-un buzunar interior al 
paltonului și-l împroșcă în nas și-n gură cu cloroform. El încetă 
să se mai zbată și-și pierdu cunoștința. 

Ea îi luă pălăria și i-o puse pe faţă, înclinată, ca să blocheze o 
parte din aburi, lăsându-i la vedere jumătate de gură și bărbia 
cu gropiță. 


30. 


Cu pulsul doar puţin ridicat, respirând încet și adânc, Jane nu 
avea de ce să se teamă. Cel mai rău lucru care s-ar fi putut 
întâmpla nu se întâmplase, și totul avea să oscileze din acel 
moment de la o criză minoră la alta, toate ușor de gestionat, 
până când ajungea în Texas - asta dacă nu se găsea soarta să-i 
mai răsucească cuțitul în rană urât. 

Cerul avea o nuanță albastră-închisă, ca la miezul nopţii spre 
est, și una azurie-aurie spre vest. Norii răsfiraţi parcă se 
aprindeau ca niște steaguri în flăcări, iar ţinutul era roșu ca un 
câmp de luptă apocaliptic. Umbrele alungite erau împrăștiate 
precum niște combatanți răniți și muribunzi. 

Fordul îl ascundea pe ofițerul căzut. Traficul de la acea oră și 
din zona aceea izolată era alcătuit în mare parte din camionagii 
și alţii care aveau programe solicitante și n-aveau vreme de 
curiozităţi. Călătorii obișnuiți erau la adăpost pe timpul nopţii, și 
nu le ardea să se aventureze în pustiurile slab populate după 
lăsarea întunericului. Cu toate astea, tabloul cu mașina de 
patrulă rutieră oprită și fără poliţist era suficient de bizar încât 
să împingă vreun bun samaritean curajos să se oprească și să 
ajute. 

Pe lângă toc și pistol, cingătoarea ofițerului de patrulă era 
dotată cu pungi pentru cartușe de rezervă, un tub de spray 
paralizant și o cutie pentru cătușe. Ea luă cătușele. 

Era prea masiv ca să-l poată duce pe o distanţă foarte mare. Îl 
târi câţiva metri, până când reuși să-i ridice braţul drept și să-l 
lege cu cătușele de mânerul ușii pasagerului din faţă a Fordului. 


VP - 344 


Când îi verifică suflul, el n-avea dificultăţi respiratorii, așa că-l 
împroșcă ușor cu mai mult cloroform și-i înclină pălăria pe faţă. 

Ocoli mașina ca să deschidă ușa șoferului, intră, opri motorul 
și luă cheile. Închise ușa, iar un camion trecu pe lângă ea, 
aruncând spre ea, în bătaia vântului, nisip, praf și noxe. 

Se duse la ușa deschisă din spate, urcă pe banchetă și scoase 
mănunchiurile de bani și monedele de aur învelite în plastic de 
sub scaunele din față. Nu știa cât valorau monedele de aur, dar 
suma de bani pe care-o luase din casa lui Bertold Shenneck cu 
mai bine de zece zile înainte era de 160 000 de dolari în 
bancnote de o sută de dolari. 

Era o oarecare satisfacţie în faptul că inventatorul implantului 
cerebral plătea parţial pentru atacul ei asupra noii ordini 
mondiale la care visase el. 

După ce închise ușa din spate, ocoli mașina, ajunse la haion și 
îl deschise. Înghesui banii înveliţi în plastic în sacoșă, apoi, 
mișcându-se rapid fără să pară că s-ar grăbi, îi duse în mașina 
de patrulă și îi puse pe bancheta din faţă. Cheia era în contact, 
motorul era pornit, iar radioul poliţiei răsuna de vocea unui 
dispecer care nu părea alarmat. Făcând un al doilea drum, Jane 
îi mută cele două valize, punându-le în spatele mașinii albe cu 
negru. 

Cei mai mulți dintre șoferii care treceau nu erau suficient de 
curioși încât să reducă viteza și să se uite la ea. Puţinii șoferi 
care încetineau o clipă măreau din nou viteza, probabil 
reamintindu-și că, în societatea zilelor noastre, cei care luau 
apărarea poliţiei erau defăimaţi sau chiar mai rău. Bun venit în 
societatea necivilizată. 

Totuși, unul dintre cei care se simțeau vinovaţi pentru că nu 
opriseră ar fi putut suna la patrula rutieră sau ar fi putut folosi 
un radio CB!% ca să sporovăiască despre ceea ce văzuse. Nu-și 
permitea să audă vreun ceas ticăind. Totuși, un ceas ticăia. 

Aflată din nou lângă ofițerul de patrulă, îi luă pulsul, îi ascultă 
respiraţia și se hotărî că putea să-l lase așa cum era. 
Cloroformul extrem de volatil i se evaporase în cea mai mare 
parte de pe faţă. Chiar dacă pălăria mai bloca niște aburi, avea 
să se trezească în vreo zece minute. 

Nu-i plăcea că trebuia să-i ia insigna cu o stea încadrată într-o 
roată, dar o făcu. 


150 Acronim pentru Citizen's Band, sistem de comunicaţii radio pe distanţă scurtă. 
VP - 345 


Nu avea să-l dezarmeze și să-l lase neajutorat. Îi lăsă pistolul 
Sig Sauer™! în toc. Dar luă cheia Fordului dintr-unul dintre 
buzunarele paltonului și o aruncă peste parapet, în hăul de 
dedesubt, ca să nu-i permită accesul la mașina ei. 

Se îndreptă din nou spre Dodge Charger - laterale negre, 
capota, plafonul și capacul portbagajului albe, cu emblema 
Patrulei Rutiere din Texas pe ușile din faţă - și se așeză la volan. 
Studie repede controalele, inclusiv computerul de bord 
Panasonic Toughbook:*? și imprimanta digitală pentru amenzi. 

Când se creă un gol mare în trafic în spatele ei, intră pe 
autostradă și se îndreptă spre vest. Porni și semnalul luminos 
montat pe plafon, și sirena. Acceleraţia era excelentă. 
Vitezometrul indică 160 de kilometri pe oră în doar câteva 
secunde. 


151 Numele folosit de două companii de armament. Prima, cunoscută sub numele de 
SIG Sauer GmbH, a fost o companie germană fondată în 1976, iar a doua, cunoscută 
iniţial sub numele de SIGARMS, a fost fondată în 1985 în Statele Unite ale Americii și 
redenumită SIG Sauer, Inc. 

152 Model de laptop lansat de compania Panasonic în 1996 și cunoscut pentru faptul 
că este ultrarezistent și durabil. 


VP - 346 


PARTEA A ȘASEA 


ETAJUL AL NOUĂLEA 
1. 


Jane mergea cu o sută șaptezeci și șapte de kilometri la oră, și 
accelera... 

Acolo, în bezna din afara timpului, pe tărâmul nenumăratelor 
popoare care veneau din vremuri atât de îndepărtate încât nu 
aveau nume, ci își identificau triburile prin pictograme, acolo, pe 
câmpiile coapte de soare și în albiile de adâncime mică unde 
iarba creștea subţire și sfărâmicioasă ca părul unui mort, pe 
pantele vulcanice unde prosperau puţine forme de viață, cu 
excepţia Candelillei'55, unde nu se vedeau în acel moment nici 
măcar cele mai slabe lumini, iar stelele nu găseau nimic în care 
să se reflecte, chiar și acel pustiu primordial era supravegheat 
de camere de filmat aflate pe orbită, sub ochii robotici ai 
sateliților, iar dacă exista vreo șansă la libertate pe viitor, 
aceasta stătea în ironicul fapt că tehnologia extrem de 
performanţă a zilelor noastre era controlată de fiinţe omenești 
cu totul imperfecte, care poate n-aveau să reușească s-o 
controleze astfel încât să nu atingă nivelul maxim de oprimare și 
aveau să se trezească expuși de hackeri white-hat care puteau 
scana datele adversarilor lor și afla informaţii despre infracţiuni 
și scandaluri. 

Jane gonea ca un fulger roșu-alb-albastru prin acea beznă 
atotcuprinzătoare. (Cascade trecătoare de culori scăldau 
mașinile pe lângă care trecea, deși ţinutul de dincolo de stradă, 
cufundat în întuneric, nu ceda în faţa sclipirii semnalului 
luminos. 

Jane nu știa dacă Patrula Rutieră Texas impunea contactul 
periodic între fiecare ofițer de patrulă și un dispecer, ca să se 


153 Plantă producătoare de ceară răspândită mai ales în partea de nord a Mexicului și 
în partea de sud-vest a Statelor Unite ale Americii. 


VP - 347 


asigure că ofițerii erau în siguranţă în timp ce patrulau. Nu știa 
nici dacă fiecare mașină era urmărită în mod constant prin GPS 
și cineva era numit din când în când să analizeze un grafic 
computerizat cu locaţia aproximativă a unităţilor dintr-un 
anumit comitat sau dintr-o anumită jurisdicție. 

Din cauza a ceea ce nu știa, se putea trezi capturată sau 
omorâtă. 

Dacă forța Dodge Charger-ul să ajungă la o sută nouăzeci și 
trei de kilometri la oră și-și lua gândul de la consecinţele unui 
cauciuc spart, tot nu avea să ajungă la graniţa de nord cu 
Texasul, în El Paso înainte ca Patrula Rutieră din Texas să 
pornească pe urmele ei și să îi blocheze drumul. Chiar și la 
viteza asta, avea să-i ia mai mult de patru ore să ajungă acolo, 
și deși putea să economisească o oră luând-o pe autostrada 285 
a Statelor Unite, spre Stockton și să încerce să treacă în New 
Mexico, la sud de Malaga, tot exista problema combustibilului. 
Dacă oprea să facă plinul, putea să se și predea. 

După douăzeci de minute, când între ea și Fordul de care era 
legat ofiţerul de patrulă erau vreo șaizeci și patru de kilometri, 
stinse semnalul luminos și luă piciorul de pe pedala de 
acceleraţie, reducând viteza la o sută patru kilometri pe oră. 
Rămase pe banda dreaptă. 

Știa ce avea de făcut în continuare, dar nu putea s-o facă 
aproape de autostradă, în văzul tuturor. Nu putea să riște să 
vadă cineva unde se dusese după ce abandonase mașina de 
patrulă. 

La puţin timp după ce redusese viteza la jumătate, văzuse un 
indicator care anunța un popas la nouă kilometri și jumătate în 
faţă. Era cea mai bună ocazie pe care-o avea. Opri camera de 
serviciu a mașinii. 

Fie c-avea să aibă parte de o altă repriză de ghinion sau de o 
schimbare în bine, la mai puţin de patru sute doi metri de 
popas, în timp ce mergea în spatele unui Mercedes E350, șoferul 
semnală c-avea s-o ia la dreapta și încetini în timp ce se 
îndrepta către ieșire. Poate că trebuia să meargă la toaletă sau 
era pur și simplu agitat în legătură cu faptul c-ar fi putut să fie 
vreun polițist în spatele lui. Părea a fi singur în mașină, asta 
dacă nu era cineva întins pe bancheta din spate. 

Jane îl lăsă în urmă pe autostradă și porni semnalul luminos, 
dar nu și sirena. 


VP - 348 


El făcu ceea ce trebuia. Nu se opri pe banda unică, ci merse 
pe ea până în parcare, unde în momentul acela nu erau alte 
mașini. Clădirea din beton unde erau grupurile sanitare avea 
câte-o lampă la fiecare două uși, deasupra, și patru lămpi care 
făceau lumină în faţă, dar în peisajul acela singuratic, locul 
părea mai degrabă unul unde te duceai să mori în mod violent, 
nu unul care să ofere ușurare. In scopul de a da locului un 
aspect mai prietenos, straturi de agave se ridicau precum niște 
grămezi de gheare ascuţite, și fiecare avea în vârf un ac închis 
la culoare și extrem de ascuţit. Nu reușeau să-și îndeplinească 
obiectivul. 

Dacă existau camere asociate cu popasul - și Jane nu credea 
că existau -, lumina era prea slabă ca să fie bune de ceva. 

Parcă în spatele Mercedesului și într-o parte și opri farurile, ca 
să nu fie exact în lumina lor și să se dea de gol când ieșea din 
mașină. Lăsă pornit semnalul luminos care pâlpâia, pentru 
starea de confuzie pe care-o crea și pentru ca șoferul să nu se 
sperie de faptul că mașina de patrulă rămăsese pe întuneric. 

Cobori și se îndreptă spre Mercedes în timp ce geamul de la 
ușa șoferului se lăsa cu un zumzet. Cu un gest brusc, îi arătă 
șoferului insigna cu steaua încadrată în roată, doar ca să-l 
neliniștească, apoi își aţinti pistolul de calibru .45 asupra lui. 

— Coboară din mașină. 

Părea trecut bine de șaptezeci de ani. Era cărunt, cu chelie. 
Avea urechi clăpăuge. Avea niște trăsături ca de cauciuc, atrase 
de gravitație într-o figură de clovn obosit. Deși nu era gras, 
probabil că în tinerețe fusese rotofei, ca un Moș Crăciun la 
categoria cocoș. 

— Nu ești de la poliţie, zise el. 

— Și pe lângă că nu-s de la poliţie, n-am nici prea multă 
rabdare. Coboară din mașină. 

Făcu un pas în spate ca să se ferească de ușa care se 
deschidea și ţinu strâns pistolul cu ambele mâini. Chiar și cu 
aspectul lui de om blând, putea fi periculos. Oameni de la care 
nu s-ar fi așteptat nimeni erau capabili să comită cele mai mari 
atrocități, într-o societate în care progresul nu lua cu el numai 
limitările greoaie ale trecutului, ci și cele mai importante lecții 
ale lui. 

leșit din mașină, individul avea cam un metru șaptezeci și 
cântărea vreo șaizeci și trei de kilograme. Avea pantofi sport 


VP - 349 


Converse, albi cu negru. Pantaloni de camuflaj cu buzunare 
mari, ușori. Cămașă hawaiiană cu palmieri albaștri pe un fundal 
auriu. Purta o brățară colorată la încheietura unei mâini. Părea 
un contabil pensionat din Brooklyn care voia să se reinventeze 
drept un fan al lui Jimmy Buffett!:*, un papagal. 

— O să mă omori? întrebă el. 

— N-am de gând să fac asta, zise ea, îngrijorându-se că dacă-l 
ameninţa cu moartea, putea să-i provoace un atac de cord. Dar 
o să te rănesc grav dacă-ţi baţi joc de mine. Îmi trebuie un șofer. 

— Sunt șofer bun. De șaizeci și cinci de ani conduc. Am... 

— Hai, că ești destul de bun. Vezi că-s niște bagaje în mașina 
aia de patrulă. Pune-ţi curu-n mișcare și mută-le-n Mercedes. 

— Tu de ce nu poţi să le muţi? 

— Trebuie să stau cu pistolul pe tine. 

El ridică din umeri. 

— Cred că ai impresia că trebuie. 

— Grăbește-te odată, dar-ar dracii! 

El luă una dintre valizele de pe bancheta din spate a Dodge- 
ului. 

— Să știi că-i grea asta. 

Avu nevoie de ambele mâini ca să ridice valiza de mâner, și 
se dădu într-o parte a berlinei lui de parc-ar fi cărat o jumătate 
de tonă de plumb. 

— Eram sigur c-o să am pasager cu bagaje. Mi-e portbagajul 
plin de-ale mele. Zici să le bag în spate? 

— Hai, fă-o odată! 

În timp ce se lupta cu a doua valiză, chinuindu-se s-o scoată 
din mașina de patrulă, Jane ţinea un ochi pe el, în timp ce oprea 
semnalul luminos și motorul. Apucă sacoșa de pe bancheta din 
față și o puse în Mercedes. 

Braţele lui păreau slăbite de vârstă, cât ale unui băieţel de 
nouă ani. 

— Mamă, ce grea-i asta. Moare omul de-așa ceva. 

Ea băgă pistolul în toc. 

— la dă-mi chestia aia. 

Îi luă sacoșa, o zvârli pe bancheta din spate a Mercedesului și 
trânti ușa. 


154 james William Buffet (n. 1946), cântăreț, actor, compozitor și om de afaceri 


american, cunoscut pentru melodiile sale cu un sound care duce cu gândul la vacanțe 
exotice. 


VP - 350 


— Cred că te-antrenezi mult, zise el. 

— Ai vreo armă-n mașină? Să nu mă minţi. Cine mă minte 
regretă amarnic. 

— Am o pernă pentru prostată. 

— O ce? 

— O pernă din spumă cu o gaură-n mijloc. 

— Și cum dracului e aia o armă? 

— Poate-aș putea să ţi-o-nfășor în jurul gâtului și s-o răsucesc. 

— Tu ești serios acuma? 

— Eram. 

Deși se simţea penibil făcând asta, scoase din nou Coltul de 
calibru .45. 

— Treci în mașină, moșule. Mișcă, mișcă, mișcă. 

El urcă în mașină, ajutându-se de perna pentru prostată, iar 
Jane se așeză în scaunul pasagerului, ţinând pistolul în mâna 
dreaptă și aţintindu-l asupra lui. 

El porni mașina și aprinse farurile. 

— Ar trebui să știu unde mergem? 

— Înapoi pe l-10. Spre vest. 

— Acolo eram deja. 

În timp ce mergea pe banda de serviciu spre autostradă, 
întrebă: 

— Nu c-aș vrea să-ţi dau vreo idee, dar ce-ar fi să îmi iei 
mașina și să mă lași pur și simplu acolo? 

— Ești șoferul meu, dar mă și acoperi. S-ar putea să caute o 
femeie singură. Dacă ne oprește vreun poliţai să ne ia la 
întrebări, sunt fiică-ta. 

— Câţi ani ai, douăzeci? 

— Ce importanţă are? 

— Eu am optzeci și unu. Mai bine-ar fi să fii nepoată-mea. 

— Bine, sunt nepoată-ta. 

— Cum te cheamă? 

— Nu contează cum mă cheamă. 

— Dacă-ntreabă vreun polițai, n-ar trebui să știu cum o 
cheamă pe nepoată-mea? 

— Bine, ai dreptate, Alice mă cheamă. 

Pe autostradă, mergea cu chiu, cu vai, cu cincisprezece 
kilometri sub limita de viteză, iar ea-i spuse să meargă cu 
cincisprezece kilometri peste. 


VP - 351 


— La șaisprezece kilometri peste, te depășește jumate din 
trafic. Poliţia o să-i ia pe ei în vizor. Putem să riscăm niște 
viteză-n plus. 

O ascultă, dar spuse: 

— Tare te mai grăbești. 

— Nici nu-ţi închipui. 

— Ce s-a întâmplat cu polițistul ăla căruia i-ai luat mașina? 

— Nu l-am omorât. 

— Nici nu m-am gândit că l-ai omorât, nu așa o fată frumușică 
precum ești tu. 

— Ce, te dai la mine? 

— Hai, nu sări ca arsă deja. De șaizeci de ani nu m-am mai 
dat la nimeni. Cât de departe vrei s-ajungi în vest? 

— Dincolo de El Paso, până-n New Mexico. 

— Oricum mergeam încolo. Pe urmă, în Scottsdale. 

— Păi, poate mă poţi duce tocmai până-n Nogales. 

— Așa un drum lung, cu multe opriri, pentru alimentare. 
Trebuie să mai conduci și tu ceva. 

— Ca să ţii tu arma aţintită spre mine? Hai, bagă viteză acolo. 

După o perioadă scurtă de tăcere, el spuse: 

— Mă cheamă Bernard Riggowitz. Poţi să-mi zici bunicul 
Bernie. 

Ea oftă. 

— Asta n-o să se termine bine. 

— Gândirea negativă duce la rezultate negative, îi spuse el pe 
un ton sfătos. 

Când trecură de Sonora, ea văzu că rezervorul era pe trei 
sferturi plin. Probabil că făcuse plinul în Junction. Aveau s-ajungă 
cu ușurință în Fort Stockton, sau poate chiar Van Horn până să 
trebuiască să facă iarăși plinul, apoi aveau să o ia drept spre 
New Mexico. Asta dacă nu era blocat drumul la graniţa statului. 
Sau înainte de ea. 

Ea întrebă: 

— Ce cauţi la vârsta ta să conduci printr-o zonă atât de pustie 
noaptea? 

— Imi place să dorm ziua și să conduc pe întuneric. Mă 
liniștește. Acum sunt nevoit s-o fac singur, de când am pierdut-o 
pe Miriam. Șaizeci și unu de ani am fost căsătoriţi, de când 
aveam nouăsprezece ani. O zi n-am stat despărțiți. 

Jane zise: 


VP - 352 


— Băga-mi-aș picioarele. 

— E adevărat, fie că lumea crede sau nu. Nicio zi n-am stat 
despărțiți, până - acum un an. 

— Sunt sigură că-i adevărat, spuse Jane. Dar dacă tot ameninţ 
un amărât cu arma, de ce trebuie să fie un văduv de optzeci și 
unu de ani, în doliu? 

— Stai liniștită, Alice. Te rog să mă ierți dacă sună prea 
siropos, dar mi-ai adus un pic de culoare într-un an cenușiu. 

— Da, dar aș putea să te omor. Nu vreau asta. 

— Gândirea negativă aduce rezultate negative, îi reaminti el. 


2. 


McDonald's-ul din Lake Forest nu era ca niciun McDonald's de 
nicăieri altundeva. Nu avea litera aurie arcuită. Nu avea plastic 
de prost-gust. Avea șemineu de marmură. Avea muzică clasică 
în sistemul de sonorizare. Parcă merseseră la cină într-o lume 
ciudată, paralelă cu cea în care trăiau, nu că lumea în care 
trăiau n-ar fi fost destul de ciudată în ultima perioadă. 

Pe toată durata cinei, Twyla era Twyla, cel puţin pentru cine-o 
vedea cu ochiul liber și-o asculta fără atenţie. Mama nu părea să 
observe nimic în neregulă cu fiica ei mai mare, dar Jolie observa 
diferenţe subtile între acea Twyla și sora cu care crescuse ea. 
Acea Twyla nu era la fel de isteaţă, de glumeață, de prezentă. 

De câteva ori în timpul cinei, Jolie aproape că izbucnise: 
„Mamă, tu nu-ţi dai seama că-i cu mintea-n ceață, că se 
droghează, că se injectează? Trebuie să intervină cineva chiar 
acum!” 

Dar nu o făcu, și nu își dădu seama de ce nu o făcuse până 
când nu comandară desertul, pentru că îi era datoare Twylei cu 
o discuţie sinceră față în faţă înainte să meargă la mama lor. 
Fuseseră lipite ca timbrul de scrisoare până când Twyla plecase 
la facultate, și chiar și după aceea, când se vedeau, parcă nu 
trecuse deloc timpul de la ultima lor întrevedere. Până în 
momentul acela. Poate că Twyla putea să explice ceea ce 
făcuse. Mda, fix. Nu existau motive bune pentru dependența de 
droguri, ci numai justificări. Așa spunea tata. Cu toate astea, îi 
datora Twylei niște înţelegere înainte s-o dea de gol. 


VP - 353 


Nu era o noapte potrivită pentru probleme de familie și pentru 
nesomnul care avea să urmeze după o ceartă. Trebuia să se 
trezească toți dimineaţă devreme. Mama și tata vorbiseră la 
telefoanele de unică folosinţă. El voia ca ele să meargă cu 
mașina până în Indianapolis, ceea ce avea să dureze vreo trei 
ore, dacă reușeau să treacă de ora de vârf de dimineaţă din 
Chicago. Mama trebuia să-l sune pe tata când ajungeau în 
Indianapolis, imediat ce treceau de pe l-65 pe l-465. Până 
atunci, aveau să știe unde să meargă pentru a se întâlni cu 
cineva. Nu cu tata. Cu cineva în care tata avea încredere. Toată 
povestea era super-misterioasă, dar în zilele noastre, ce nu era? 
Poate c-ar fi fost mai bine să amâne confruntarea cu Twyla până 
când toată familia putea fi din nou împreună. 

În timp ce Twyla aștepta desertul, mama se întreba dacă 
toaletele erau la fel de diferite de alte toalete de la McDonald's 
pe cât era totul, și Jolie își punea aceeași întrebare, așa că se 
duseră să arunce o privire. Jolie spera că avea să fie ceva la 
toaleta pentru femei care să-i ridice moralul - cum ar fi o cutie 
deschisă din argint pur în valoare de zece mii de dolari, în care 
să fie stivuite prosoape de hârtie cu inițialele lui Ronald 
McDonald!” -, dar nu era cu nimic diferită de alte toalete de la 
McDonald's, cel puţin nu într-un mod prin care să stârnească 
râsul. 

După ce mâncară desertul, mama plătea nota, când Jolie își 
dădu deodată seama că lucrurile văzute în valiza Twylei ar fi 
putut să nu fie droguri. Ar fi putut să fie cu prescriptie medicală, 
și astfel, cu totul legitime. Poate că Twyla avea o problemă 
gravă de sănătate care-i impunea să-și injecteze singură ceva 
medicamente ciudate care trebuiau ţinute la rece într-o cutie cu 
gheață carbonică. Jolie își simţea inima grea, foarte grea, cât o 
piatră de moară, la gândul că Twyla ar fi putut fi în fază 
terminală sau, dacă nu în fază terminală, suferindă de vreo 
boală cumplită care să-i afecteze profund viaţa. 

Pentru că aveau nevoie de somn, nu avea să aibă loc nicio 
confruntare în seara aceea, dar poate că Jolie avea să reușească 
să o iscodească, să pună câteva întrebări aparent nevinovate, și 
să vadă cum avea să reacționeze Twyla. Dacă nu făcea măcar 


155 Clovnul care servește drept mascotă a lanţului de restaurante fast-food 
McDonald's, începând din 1967. 


VP - 354 


atât și nu reușea să afle dacă starea surorii ei era gravă, oricum 
n-avea să poată dormi. 


3, 


Din câte povestea Bernie Riggowitz, el și Miriam nu zburaseră 
niciodată, pentru că lui îi era teamă de zboruri, dar cutreieraseră 
patruzeci și nouă de state cu mașina, unele adesea, și niciodată 
nu fusese în vreun stat în care să nu-și dorească să revină, 
poate cu excepţia Dakotei de Nord, deși acolo se născuse Louis 
L'Amour. El și Miriam fuseseră binecuvântațţi cu o fată, Nasia, de 
cincizeci și doi de ani, care locuia în Scottsdale, cu soţul ei, un 
băiat de treabă numit Segev. Voiau ca Bernie să vină să 
locuiască alături de ei, dar el, deși îi iubea, nu era de acord cu 
ideea. Unu la mână, voiau ca el să înceteze să mai conducă de 
pe-o coastă pe alta, la vârsta lui. El n-ar fi făcut niciodată așa 
ceva, pentru că Miriam nu zăcea într-un mormânt rece în New 
York; nu, ea era peste tot pe unde merseseră ei doi vreodată, și 
când era pe drum, era cu Miriam. 

Jane se îndrăgosti de bunicul Bernie undeva la est de Fort 
Stockton, cu puţin timp înainte să se oprească acolo pentru a 
alimenta la ora 9:45. Ea băgă benzina, iar el plăti cu cardul de 
credit. Intrară în restaurant împreună să ia hotdogi cu ketchup 
iute, pe care-i mâncară pe drum, cu câte-un șerveţel de hârtie-n 
poală, ca să cadă pe el pic-picul, cum îi zicea el. 

Baricada - sau una dintre ele - fusese pusă la șaptezeci și 
patru de kilometri vest de Fort Stockton, tocmai înainte de 
ieșirea 212 spre Saragosa!'5*. Terminaseră de mult hotdogii, dar 
mâncau arahide cu coajă roșie și beau Mountain Dew dietetic 
când Bernie lăsă geamul jos pentru ofițerul de la Patrula Rutieră 
din Texas și întrebă dacă teroriștii erau problema. Fu bucuros să 
afle că nu era vorba de teroriști și o prezentă pe nepoata lui, 
Alice, și-i spuse ofițerului că semăna foarte bine cu fratele lui, 
Lev, dar, desigur, pe vremea când Lev avea vreo treizeci și cinci 
de ani, recte cu patruzeci de ani înainte. 

După ce trecuseră deja de punctul de control și porniseră iar 
la drum, Jane îl întrebă: 


156 Comună din comitatul Reeves, Texas. 
VP - 355 


— Ăla chiar semăna cu fratele tău, Lev? 

— N-am niciun frate Lev, zise Bernie. Am un frate Shem, dar 
n-am putut să-i folosesc numele, că nu m-ar fi surprins dacă știa 
vreun polițai de Shem Riggowitz. 

— Acum îmi dau seama de ce Miriam își dorea să călătorească 
peste tot alături de tine. 

— Și tu ești bună de călătorit, domnişoară. Și-ai jucat-o tare 
bine pe Alice. S-ar zice c-ai exersat mult treaba asta. 

— Mi-aș dori să n-o fi făcut. 

— Că veni vorba, faină peruca. Nici nu și-a dat seama ofiţerul. 

— Nu port nicio perucă, minţi Jane. 

— Domnișoară, io am făcut bani din peruci. Și din păr uman, 
și din cele mai fine fibre sintetice. Elegant Weave!” - așa se 
numea compania - vindea peruci în nordul și sudul coastei de 
est, în paisprezece state și Districtul Columbia. Nu ai cum să mă 
duci pe mine de nas cu perucile. 

— Îmi pare rău c-am încercat. Am cumpărat-o pe-asta și încă 
patru de la niște tipi care vând și acte false de identitate, 
permise false, lentile de contact care-ţi schimbă culoarea 
ochilor, și poate și-alte chestii la care nici să mă gândesc nu 
vreau. 

— Data viitoare când te mai vezi cu ei, să le zici c-a zis Bernie 
Riggowitz de la Elegant Weave că au niște produse de primă 
clasă. 

Merseră câţiva kilometri în liniște, bând ce mai rămăsese din 
Mountain Dew, înainte ca Jane să spună: 

— Nu m-ai întrebat de ce fug. 

— Nu te-am întrebat și n-am de gând, bubelehi*. Nu vreau să 
fiu dezamăgit dacă nu-i atât de fascinant pe cât îmi imaginez 
eu. 


4. 


În camera lor de la Deerpath Inn, fetele merseră pe rând la 
baie. Jolie se întinsese deja în pat, sprijinindu-se de capul 
patului, când Twyla apăru într-o pijama albă de mătase, cu o 


157 „Tesătura elegantă” (aprox.). 
158 „Scumpo” (idiș). 


VP - 356 


reproducere a unei conserve de supă a lui Andy Warhol!* pe 
bluză. 

În timp ce sora ei dădea la o parte așternuturile de pe partea 
ei din patul supradimensionat, Jolie întrebă: 

— Pot să te-ntreb ceva și să-mi promiţi c-o să fii extrem de 
sinceră cu mine? 

— Când n-am fost eu sinceră cu tine? 

— Deci, e ceva-n neregulă cu viața ta? 

Urcându-se în pat, Twyla oftă și zise: 

— Charles nu e însurat, iar eu nu sunt gravidă. 

— Nu la chestiile-astea mă refer. 

Twyla se încruntă. 

— Dar la ce te referi? 

— Nu ești bolnavă, sau ceva de genul ăsta, nu-i așa? 

— Arăt de parc-aș fi bolnavă? Nu. Mie mi se pare că arăt 
destul de bine. 

— Fabulos, chiar. Aș vrea eu s-arăt așa când o să ajung la 
vârsta ta înaintată. 

— Mă îndoiesc că o să arăţi, zise Twyla. Cred că eu am mai 
multe gene de la mama, iar tu ai mai multe de la tata. 

Așa ceva îi stătea-n fire vechii Twyla. 

Jolie zise: 

— Păi, îmi fac și eu griji pentru tine, știi cum e, ești acolo, în 
Boston. 

— Acum parc-ai fi tata... Bostonul e la jumătate de lume 
distanță. 

— Deci ești în regulă? 

— Mai bine ca niciodată. Culcă-te, Jo. O s-avem o zi lungă 
mâine. 

În loc să stingă lampa de pe noptieră, Twyla îi slăbi lumina cu 
un clic. Avea o revistă. 

— Tu nu te culci? întrebă Jolie. 

— Nu te ţin trează. Vreau doar să citesc articolul ăsta pe care 
n-am apucat să-l termin în avion. 

Jolie se dezlipi de capul patului și se întoarse în partea stângă, 
cu spatele la Twyla. Așteptă s-audă sunetul unei pagini întoarse. 
Sunetul nu veni. Twyla nu citea încet. Jolie aşteptă pagina. In 
timp ce-aștepta, adormi. 


159 Andrew Warhol (1928-1987), pictor și grafician american, cunoscut drept 
inventatorul curentului „pop-art”, în care sunt incluse elemente din cultura de masă. 


VP - 357 


5, 


Bernie dormi aproape toată ziua, având de gând să conducă 
prin noaptea liniștitoare, cu gândul la Miriam. Jane era în 
mișcare din dimineaţa aceea, de la 4:20, când se trezise în 
motelul din Ardmore, Oklahoma. Până joi seara, când ajunseră 
în Van Horn, Texas, nu se mai oprea deja din căscat. 

— Culcă-te, culcă-te, zise Bernie. lo-s treaz ca o bufniță. Dacă 
am nevoie de tine, te strig. 

Dacă se dovedea că Jane nu putea avea încredere în el, atunci 
însemna că intuiţia ei nu mai făcea nici cât o ceapă degerată, și 
era terminată. Înclină partea din spate a banchetei și închise 
ochii. 

El întrebă: 

— Poţi să dormi pe niște muzică? 

— În momentul ăsta pot să dorm și pe tunuri de artilerie. 

— Hai, c-o las încet. 

Se jucă puţin cu CD-playerul, iar când porni muzica, spuse: 

— Lawrence Welk:% și Champagne Orchestra. |ţi place muzica 
de orchestră, swingul? 

— Nu știu să deosebesc o orchestră de alta. 

— Duke Ellingtoni*!, Artie Shaw, Benny Goodman. Chestii 
faine. 

— Miriam se uita la emisiunea lui Lawrence Welk la televizor, 
pe vremuri. Știu că muzica lui e siropoasă. 

— Cum e, așa e, nu-i nimic de care să-ţi fie rușine. Le oferea 
oamenilor ceea ce-și doreau. Doar că niciodată nu și-a depășit 
limitele, niciodată n-a avut tupeu. 

— Tu te pricepi la muzică. 

Îi venea să spună: „Rup pianul în două”. Era prea obosită ca 
să aibă încredere în abilităţile ei conversaţionale. Spuse: 

— Noapte bună, bunicule. 

Avu vise plăcute, spumoase. 

Când se trezi după o oră, cu Welk total melancolic, cu Apple 
Blossom  Time!*?, Mercedesul nu era în mișcare. Se ridică, 
alarmată. Parcaseră pe marginea autostrăzii. 


160 Lawrence Welk (1903-1992), muzician, lider de orchestră jazz și prezentator de 
televiziune american. 
161 Edward Kennedy Ellington (1899-1974), compozitor și pianist american. 


VP - 358 


Bernie nu era în mașină. Ei îi luă câteva clipe ca să-l găsească 
în întuneric, la câţiva pași de șosea, urinând. 

Când reveni în mașină și-o văzu trează, spuse: 

— Scuze. Prostata asta-i cât un pepene. Dacă ai nevoie la 
toaletă la femei, alimentăm în El Paso în patruzeci de minute. 

— Nu, e-n regulă. 

Închise ochii în timp ce el lua dintr-o cutie de pe bord un 
șervețel pentru mâini învelit în folie și-l desfăcea. Simţi miros de 
lămâie. 

În timp ce adormea, se întrebă dacă erau destul de aproape 
de El Paso încât să fie bun semnalul de la telefon. Dar dac-ar fi 
avut telefonul cu el când coborâse din mașină, pe cine-ar fi 
putut suna? N-o dăduse pe mâna poliţiei la barieră, când 
avusese ocazia. 

Trebuia să aibă încredere în el. Paranoia controlată era un 
mecanism de supraviețuire. Paranoia dez/ânțuită era o cale 
sigură spre nebunie. 

Parcă sedată, Jane dormi netulburată pe durata opririi pentru 
alimentare din El Paso. 


6. 


La un moment dat, în timpul nopţii, Jolie Tillman aproape că 
se trezi, chinuită în continuare de oboseală. În camera de hotel 
era liniște. Încercă să audă respiraţia Twylei din patul de vizavi, 
dar nu reuși. 

Lampa fusese stinsă. Pentru că nu trăseseră draperiile de la 
ferestre, lumina lumii și luminile felinarelor stradale pătrundeau 
înăuntru. O lumină foarte slabă atingea, parcă, totul cu un 
deget, de parcă fantoma unui orb ar fi venit să bântuie prin 
atingere tot ceea ce nu reușise să vadă cât fusese în viață. 

Dacă Twyla n-ar fi purtat pijamaua albă, care atrăgea lumina 
fantomatică, Jolie nici n-ar fi văzut-o în fotoliu, unde stătea cu 
faţa spre pat. S-ar fi putut ca Twyla să doarmă, deși postura ei 
sugera că era alertă în întuneric. Faţa-i era ascunsă de umbre, 


162 Autorul se referă probabil la melodia Cherry Pink and Apple Blossom White, 
inspirată de o melodie franceză. Lawrence Welk este printre numeroșii interpreți de 
jazz care au tăcut coveruri după această melodie. 


VP - 359 


iar dacă ochii-i erau fixaţi pe Jolie, nu se vedea nicio sclipire care 
să confirme asta în ei. 

Silueta stătea total nemișcată în liniștea din cameră, într-atât 
încât Jolie nu era convinsă că ea însăși era trează. Inchise ochii 
și-i deschise. li închise și-i deschise. Persoana care ocupa fotoliul 
nu deveni fluidă și nu dispăru, așa cum ar fi făcut în închipuirile 
cuiva adormit. Dar oboseala o apăsa pe Jolie și pleoapele ei de 
plumb, așa că întrebarea - realitate sau vis? - rămase fără 
răspuns. 


7. 


Cu un cârcel la gât, cu un gust acru în gură, Jane se trezi în 
zgomotul de bas al unui motor care uruia. Nu se-auzea 
Lawrence Welk. Deschise ochii în timp ce soarele răsărea peste 
ținuturile ierboase joase dintre două lanţuri muntoase. Lumina 
timpurie a soarelui scălda pantele vulcanice, întinzându-se până 
la niște creste sfărâmate de milioane de ani de eroziune și de 
pâlcuri de pădure. 

Bernie Riggowitz ajunsese bine în El Paso și traversase partea 
sud-vestică a statului New Mexico, intrând în Arizona, aproape 
patru sute optzeci și doi de kilometri în mai puţin de patru ore. 

In timp ce Jane își îndrepta scaunul, Bernie spuse: 

— Ai dormit ca un pisoiaș cu burta plină de smântână. 

— Ei, eu mă simt de parc-aș fi un cotoi care s-a caftit toată 
noaptea. 

— Hai să zicem că mă opresc în Wilcox să alimentăm și să 
luăm micul dejun. Să zicem că de-acolo treci tu la volan, şi- 
ajungem în Nogales pe la zece, unsprezece. 

— Nu-s așa de sigură că „ajungem”. Eu aveam de gând să te 
las undeva în partea de sud a Tucsonului și să merg singură în 
ultima oră rămasă până ajungeam în Nogales, înainte să-mi fac 
griji că ai fi putut să raportezi vreo mașină furată. 

Zâmbetul i se pleoști, iar pe faţa ridată îi apăru din nou 
expresia de clovn trist, dar apoi declară: 

— Schmontses! Păi ori suntem parteneri, aici, ori nu mai 
suntem? 

— N-am fost niciodată parteneri, Bernie. 


VP - 360 


— Și-atunci ce-am fost, te-ntreb io pe tine? 

— Rapitor și victimă. 

— Faci pe nebuna cu mine-acuma? Par eu răpit? Ai făcut 
autostopul, te-am luat cu mașina, și-acuma suntem într-o 
combinaţie. 

— Omul din Nogales e periculos. 

— Știu io ce-i ăla pericol. Toată viaţa a umblat fiscul după 
mine. 

— Ai uitat de ăsta, zise ea, scoțând pistolul. 

— larăși cu pistolul? Am trecut de nivelul pistolului, dacă ţi-a 
scăpat din vedere. 

Ea se gândi la asta o vreme. 

— Asta din Nogales mă așteaptă sâmbătă. Când faci afaceri 
cu el, nu e genul de om căruia-i place să-l cari pe bunicu-tău 
după tine. Trebuie să-l sun și să amân întâlnirea, dar îmi trebuie 
o poveste. Nu poţi să fii Bernie Riggowitz, regele perucilor. 

— lo n-am zis că-s regele. E de prost gust. O să fim în Wilcox 
în patruzeci de minute. Au un Best Western, încropim noi ceva 
la micul dejun. 

— Lasă-mă pe mine să mă ocup de gătit. 

Se gândi la situaţia din Nogales câteva minute. Dacă ducea 
acolo Mercedesul fără Bernie, avea să fie nevoită să i-l lase lui 
Enrique să-l trimită spre Mexico. În momentul acela, îl știa prea 
bine pe Bernie ca să îi sufle mașina și să i-o dea lui Enrique la 
schimb pentru alta. 

— Ai pălărie? 

— Bineînţeles. Cap am? Am pălării. 

— Povestea e o pălărie? 

— Povestea ţine de cât de bine arăţi cu o pălărie. Și totul 
depinde de tine și de faptul că faci exact și numai ce-ţi spun eu. 
— Ți-aș face eu probleme? Nu ţi-aș face. O să fie distractiv. 

— Distractiv n-o să fie, dar o să fie interesant. S-ar putea să 
ne băgăm într-un mare căcat. 


8. 


Fie că Twyla petrecuse sau nu o parte din noapte în fotoliu, 
când se trezi, vineri la cinci dimineaţa, era în pat. 


VP - 361 


Simpla ei mișcare prin cameră fu suficientă pentru a o trezi pe 
Jolie, care-și privea sora cu ochii mijiţi, în timp ce își lua poșeta 
de pe noptieră și intra în baie. 

Twyla nu fusese niciodată nesimţită, dar cu toată graţia ei, 
fusese mereu zgomotoasă. Mai zgomotoasă de-atât. Ușurinţa cu 
care se dădu jos din pat, pe furiș, își luă poșeta și închise ușa de 
la baie în urma ei nu-i stătea în caracter și sugera o intenţie de- 
a păcăli pe cineva. 

Jolie se dădu jos din pat chiar mai încet decât o făcuse Twyla, 
ocoli pe furiș piciorul patului și lipi o ureche de ușa băii la timp 
ca să audă sunetele discrete scoase de sora ei care introducea 
un număr de telefon. 

Persoana pe care-o suna răspunse, iar ea nu se identifică 
înainte să spună: 

— Trebuia să te sun azi, de dimineaţă, dar nu-mi aduc aminte 
de ce. 

După o pauză, spuse: 

— În regulă. 

Altă pauză. 

— Mergem cu mașina până-n Indianapolis să ne întâlnim cu 
cineva. Nu știu cu cine sau unde. O să-l sune mama pe tata 
când suntem aproape s-ajungem. 

Pauză. 

— Da, bun, așa o să fac. Stai doar o secundă. 

În baie, Twyla dădu drumul la apă în chiuvetă. 

jolie auzea că sora ei vorbea în continuare la telefon, dar 
sunetul apei care curgea în chiuveta de porțelan o împiedica să 
înțeleagă ce spunea. 

De aceea și pornise Twyla apa de la bun început. Nu se spăla 
pe mâini și purta o discuţie la telefon în același timp. Și 
persoana de la celălalt capăt al liniei îi spusese să o facă. 

Jolie se îndepărtă de ușa de la baie și se așeză în fotoliul din 
care sora ei o privise sau n-o privise dormind noaptea. 

Nu-l văzuse, nu-i știa decât numele mic, dar nu-i plăcea de 
Charles ăla. Ce fel de iubit era ăla care voia ca iubita lui să-i dea 
raportul despre familia ei așa, pe ocolite? Din ce motiv? Și de ce 
ar fi făcut Twyla așa ceva? 

jolie se hotărî că era momentul să deschidă din nou valiza 
Twylei și să scoată drogurile și seringile. Să meargă la mama ei 


VP - 362 


cu dovezi. Și cu toate detaliile despre comportamentul curios al 
Twylei. 

Cu toate acestea, când se opri robinetul de la chiuvetă și 
porni apa la duș, se hotărî că era aproape momentul să meargă 
la mama ei, dar încă nu era. 

Șaptesprezece ani de dragoste dintre surori, și o rivalitate 
doar în glumă, șaptesprezece ani de râsete și vise comune, și 
nenumărate ore de discuţii ca între fete creaseră între ele o 
legătură care, chiar dacă nu era sacră, era în mod sigur ocrotită 
de Dumnezeu, pură și sinceră, o legătură care nu putea fi pusă 
la încercare și ruptă ușor. li datora Twylei șansa de a se gândi 
mai bine la ceea ce făcea. Când aveau s-ajungă în Indianapolis, 
iar mama avea să mai primească instrucţiuni de la tata, dacă 
Twyla avea să pară nerăbdătoare să ajungă într-un loc ferit și să 
dea un telefon, Jolie avea s-o dea de gol. 

Așa avea să fie, deși era trist s-o spună. Dacă o dădea de gol 
pe Twyla, avea să facă un lucru cumplit, care le putea strica 
relaţia, dar n-avea să fie mai rău decât dacă Twyla, sub 
influenţa te-miri-cărui drog exotic, își dădea de gol toată familia 
în Dumnezeu știa ce scop. 


9. 


Enrique de Soto, comerciant de mașini fără reclamă și fără 
buget pentru publicitate, își ţinea showroomul într-un șir de 
grajduri de la o fostă fermă de cai din Nogales, Arizona. 
Grajdurile nu erau atât de vechi pe cât păreau a fi. Enrique și 
oamenii lui le făcuseră să pară mai vechi ca să dea impresia că 
aparținuseră unei familii cu care se încheiau câteva generații 
ghinioniste. 

Hambarul din faţă era cenușiu și ros de vreme, cu încrustații 
negre-maronii care duceau cu gândul la lemnul putrezit, cu 
porțiuni pătate parcă de o eczemă, cu vopsea roșie spălăcită, 
dintr-o epocă îndepărtată a prosperității. In cazul în care o 
persoană cu autoritate care nu era pe lista de mită a lui Enrique 
se oprea să arunce o privire, hambarul cel mai apropiat de 
șoseaua comitatului conţinea cea mai jalnică adunătură de 
obiecte de epocă din sud-vest, de parcă familia de Soto ar fi fost 


VP - 363 


o hoardă de strângători nebuni pentru care cuvintele „obiecte 
de epocă” și „gunoaie” erau sinonime, și ai căror clienţi erau la 
fel de nebuni ca ei. 

În timp ce Jane stătea în pragul foarte larg cu proprietarul, 
așteptând ca mașina nouă să-i fie adusă, Enrique se holba 
fascinat la bătrânul de la volanul Mercedesului. Bernie Riggowitz 
purta o pălărie cu boruri flexibile, cu creștetul plat și rotund, o 
pălărie plată care fusese populară printre anumiţi tipi duri pe 
vremea  Prohibiţiei. Motorul E350-ului era pornit, aerul 
condiționat era pornit, geamurile erau închise, iar Bernie privea 
drept înainte, cu o privire dură, de parcă faptul că era acolo ar fi 
fost sub demnitatea lui, având în vedere că era o afacere ilegală 
cu un profit atât de mic. 

— Bineînţeles c-am auzit de Meyer Lansky. Cine n-a auzit de 
Meyer Lansky? Cel mai mare cap mafiot evreu din toate 
timpurile. l-au zis altfel în filmele-alea cu Nașul. Dar gagiul ăsta 
nu-i Meyer Lansky, că Meyer Lansky a murit înainte să mă nasc 
İO. 

— Eu n-am zis că-i Meyer Lansky. Eu nu fac ritualuri Voodoo 
ca să ridic mafioții din morți. Cum am zis, ăsta-i mai mare decât 
Meyer Lansky. 

Enrique era un dur care ar fi omorât pe oricine dacă era 
nevoie neapărat, dar avea o față de băiețel dulce și un fizic 
deloc impunător, de jocheu. În mod evident, îi plăcea ideea că 
un mare cap mafiot putea fi un mărunţel plin de cute și riduri, 
precum cel care stătea și aștepta în Mercedes. 

— Dar io n-am auzit de niciun cap mafiot evreu nou. 

— N-aveai de unde, zise Jane. Și nu e nou, Ricky. Pare ăsta 
nou? De patruzeci de ani e rege din culise. 

— Și cum îl cheamă p-ăsta? 

— Nu vrei să știi. Nici el nu vrea să știi. Imediat ce afli... nu ţi 
se poate întâmpla nimic bun. Marea greșeală pe care-au făcut-o 
Lansky și toţi ceilalţi deștepţi a fost că voiau să fie cunoscuți, să 
fie admiraţi, să fie temuţi. După logica omului ăstuia, dacă ești 
cunoscut, atragi problemele. 

Enrique îi aruncă o privire de după pleoapele grele. 

— Tu mă iei la mișto? Cum face ăsta afaceri dacă nu știe 
nimeni cum îl cheamă? 


VP - 364 


— Eu n-am zis că nu știe nimeni cum îl cheamă. Oamenii care 
trebuie să știe cum îl cheamă știu. Dar e destul de restrâns 
cercul. 

— Un gagiu ca ăsta n-are și el vreun goriloi cu o armă? 

— Și eu ce crezi că sunt? 

— Mda. Bun. Dar dacă ăsta e cine zici că e, ce caută pe- 
acilea? Vrea o porţie dân potolul meu? Nimeni nu primește o 
porție din potolul meu. 

— Stai liniștit, Ricky. Nu vreau să te jignesc când spun asta, 
deci să nu o faci pe latinul temperamental cu mine. Dar omul 
asta de-aici nu crede că merită să-și piardă timpul cu 
operaţiunea ta. | se pare o găinărie. Asta face afaceri de zeci și 
sute de milioane de dolari. E aici pentru că-i cu mine, am făcut 
afaceri, ne respectăm reciproc. Ne știm de multă vreme. 

— Da? Păi tu câţi ani ai... cinșpe? 

Ea râse și-i puse o mână pe umăr, îl strânse și zise: 

— Ricky, cum știi tu să topești o fată care ţi se opune. La mine 
„de multă vreme” înseamnă de cinci ani. Auzi, tu știi cine sunt 
eu, nu-i așa? 

— Toată lumea știe cine ești tu în perioada asta. Mi-ar fi 
plăcut să nu renunti la vechiul tău look, totuși. Îmi plăcea cum îţi 
stătea. 

Atunci când Marcus Paul Headsman, criminalul în serie, fusese 
prins într-o mașină furată de la Enrique, când încercase să-l dea 
de gol pe acel specialist în vehicule la mâna a doua, iar FBl-ul 
fusese prea ocupat ca să se intereseze de afacerile lui de Soto, 
Enrique fusese surprins că rămăsese în afaceri fără să-i facă 
nimeni vreun rău. Când Jane venise pentru prima dată la el 
pentru o mașină nouă - Ford Escape-ul fusese a doua lor 
tranzacţie -, îi dăduse impresia că ascunsese dosarul despre el 
ca să se asigure că el rămânea un om liber. Enrique nu știa 
absolut nimic despre scăderea numărului personalului din 
rândul oamenilor legii, nici despre supra-încărcarea birourilor 
procurorilor, care-i obliga să selecteze ce infracţiuni să 
pedepsească. 

In schimb, îi plăcea să creadă că o agentă FBI care arăta bine 
îl plăcea atât de mult încât îi ascunsese chiar și existența de 
ochii legii. 


VP - 365 


— Ascultă, știi că toţi așa-zișii detectivi de două parale din 
țara asta mă caută. De ce crezi că nu reușesc să pună mâna pe 
mine, o fătucă pe fugă? 

Enrique îl mai privi o dată fix pe bărbatul din Mercedes. 

— Fiindcă ai legături cu oameni ca ăsta. 

— Ai văzut că știi? 

— Unde-i Ford Escape-ul ăla ce ţi l-am vândut acum nici trei 
săptămâni? 

— A intrat într-o belea mare. L-am parcat pe-o autostradă în 
Texas, cu un ofițer de patrulă rutieră legat cu cătușele de o ușă. 
M-a tras pe dreapta, și-a trebuit să-l leg ca să-l încetinesc cât 
am plecat cu mașina lui la plimbare. 

Enrique zâmbi și clătină din cap. 

— Fată, tu așa tare-o calci, că te-ndrepţi direct spre un zid de 
ciment. 

— Gândirea negativă aduce rezultate negative. 

— Dacă gândești pozitiv, n-o să schimbi cimentu-n carton. 

Sosi un tip cu un Ford Explorer sport gri metalizat. 

— E tare? întrebă ea. 

Enrique deschise capota. 

— Ştii ce-ai în faţă? 

— Un Chevy 502 făcut la comandă. Șapte sute de cai-putere 
sau mai mult. 

— Opt sute douășcinci. Chiulase de aluminiu Bendix. O 
pereche de carburatoare Edelbrock de patru barili, cu aprindere 
MSD. Are și-o dușcă de patru litri de oxid de azot în amestecul 
de carburanţi. Transmisie Turbo 400 cu reductor Gear Vendors. 
E o bestie. 

— A trebuit să umbli ceva la caroserie ca să bagi toate alea 
acolo. 

— Am scos sistemul de navigaţie. Acte noi, necompletate. 
Nouă-nouţă, fără vreo îmbunătăţire, te-ar fi costat vreo patru mii 
șase sute. 

Ea închise capota. 

— Dar pe tine nu te-a costat nimic. 

— l-am plătit o mie patru sute gagiului care mi-a făcut 
propulsia. Dup-aia, am mai dat patru sute ca să o revopsesc. 
Plus îmbunătățirile. 

— Făcute-n mare parte cu piese furate care nu te-au costat 
nimic. 


VP - 366 


— Nu-mi tăia cojones. Ştii că munca nu-i gratis. 

— Deja am negociat, Ricky, nu mai încerc să negociez. 
Deschise poșeta și-i dădu cele două mii opt sute de dolari în 
bancnote de o sută, așa cum stabiliseră prin telefon. 

— Ai înăuntru actele și cheile, plus un odorizant de-ăla fain în 
formă de căţel. Îi iese miros frumos din găoază. 

— Serviciile tale sunt nemaiîntâlnite. 

Când ea dădu să se îndepărteze, el îi puse mâna pe braţ. 

— la zi-mi tu mie, dacă fac io ceva fain de tot pentru tine... îi 
zici jidanului de mine? 

— Depinde dacă sunt de acord că e vorba despre ceva fain. 

El luă trei sute de dolari din banii pe care i-i dăduse ea şi i-i 
dădu înapoi. 

— O reducere specială, în cinstea omului. 

— Foarte generos din partea ta, Ricky. 

— Vezi să-i spui neapărat cum mă cheamă. 

— Așa o să fac. li zic. 

In timp ce ea deschidea ușa șoferului de la Explorer, Enrique 
zise: 

— Vezi să-ncerci s-o ţii mai mult dă trei săptămâni p-asta. N- 
ar trebui să cheltui atâta pă mașini. Ascultă-l și tu pe Dave 
Ramsey la radio, apucă-te dă planul lui dă buget. 


10. 


Având în vedere traiectoria evenimentelor recente, Jolie 
Tilman se gândea că se îndreptau vertiginos spre niște 
circumstanţe cumplite. De fapt, panta devenea tot mai înclinată 
și mai alunecoasă, încetul cu încetul. Simțea cum creștea 
avântul, și-o apuca greata. 

Nu ieșiră din Lake Forest atât de repede cât avuseseră de 
gând, și nu scăpară de tot de ora de vârf din Chicago, și se 
opriră să ia micul dejun într-un oraș numit Merrilville, unde Jolie 
comandă vafe cu frișcă și sirop și unt, plus un pahar de cacao cu 
lapte. De obicei nu mânca atâtea prostii, dar avea o dispoziţie 
care putea fi ameliorată numai cu mult zahăr și grasime 
animală. 


VP - 367 


Cu toţii păreau a fi prost-dispuși în dimineaţa aceea. Twyla, 
desigur, era fie dependentă de vreun drog exotic, fie ținea la 
distanţă o boală mortală cu medicamente, s-ar fi putut să fie 
gravidă, era vrăjită - și manipulată - de maleficul Charles C. 
Charles din infama familie Charles, deci nu era de mirare că era 
melancolică și tăcută. Firește, mama era îngrijorată pentru că 
nu știa unde era tata, pentru că ea și copiii ei fugeau de genul 
de oameni care-și făceau tatuaje cu șerpi care-și mâncau cozile, 
și poate pentru că vieţile lor nu aveau să mai fie la fel din acel 
moment. Astfel se explica faptul că fruntea ei nu mai era 
netedă, ci mereu cutată precum catifeaua reiată și de cenuo 
interesa să-și petreacă timpul purtând conversații frivole. 

Prin urmare, drumul fu plictisitor, dar ajunseră în Indianapolis, 
oraș de poveste, și exact la 10:51 dimineața, Twyla se folosi de 
telefonul de rezervă pentru a introduce numărul de pe telefonul 
de rezervă al tatii, apoi i-l dădu mamei în timp ce suna, pentru 
ca mama să încalce legea conducând cu telefonul în mână. Se 
părea că tata încă nu știa când aveau să se întâlnească cu 
mesagerul lui. Așa că voia ca ele să meargă la hotelul Courtyard 
by Marriot de pe Fortune Circle și să ia o cameră dacă era 
vreuna disponibilă pentru cazare în avans, unde s-aștepte să fie 
contactate de James Bond sau de echivalentul lui. Dacă nicio 
cameră nu era disponibilă pentru cazare devreme, atunci 
trebuia să stea în hol sau la restaurant până când erau 
contactate. 

Acel hotel Courtyard by Marriott era situat în apropierea 
aeroportului, un hotel cu patru etaje, mic, discret. Era 
disponibilă o cameră pentru cazare în avans, iar la recepţie se 
acceptau bani-gheaţă în loc de carduri de credit. Tata spusese 
că mama trebuia să lase în urmă Dodge-ul mătușii Tandy, ceea 
ce era o ușurare pentru Jolie, pentru că-i intrase până-n oase 
mirosul apei de colonie cu verbena a unchiului Calvin și mirosul 
de preș de mașină mucegăit. Un băiat care căra bagaje le duse 
genţile în cameră. Era destul de drăguţ încât să-i aprindă 
imaginaţia suficient pentru a-și închipui un viitor în care să nu 
mai călătorească împreună oprindu-se mereu, după indicaţiile 
tatii. Dar la puţin timp după ce plecă el, presentimentul ei că se 
îndreptau spre un pericol cumplit se adeveri din plin. 

Twyla anunţă că trebuia să meargă la baie și dădu să intre 
acolo cu poșeta, așa că Jolie spuse: 


VP - 368 


— Auzi, ce-ar fi să lași tu telefonul aici? 

Twyla întrebă: 

— Telefonul meu? 

— Da, telefonul tău. Nu trebuie să-l suni pe Charles și să-i spui 
unde suntem. Nu trebuie să știe, și oricum, nu trebuie să lăsăm 
firimituri de pâine-n urma noastră, de zici că suntem Hansel și 
Gretel. 

Twyla se holbă la Jolie de parcă Jolie ar fi înnebunit. 

— Firimituri de pâine? 

— Da, știi tu ce vreau să zic. 

Se întoarse spre mama ei. 

— Mamă, Twyla are-un şarlatan în viaţa ei, pe nume Charles, 
un om cu adevărat diabolic, care s-ar putea s-o fi făcut să 
devină dependentă de droguri. 

Pe fața mamei apăru o asemenea expresie de perplexitate și 
neliniște, încât Jolie își dori să nu fi început acea discuție, 
împovărându-și mama cu încă o grijă, dar nu mai era cale de 
întoarcere. 

— Jolie, zise mama ei, ce Dumnezeu te-a apucat? Șarlatan? 
Droguri? Dacă există o fată care să fie mai cu capul pe umeri 
decât ești tu, acea fată e sora ta. 

— Of, mamă. Mi-aș dori să fie adevărat. Foarte, foarte tare îmi 
doresc lucrul ăsta. 

Jolie luă valiza Twylei și o puse pe pat, iar Twyla îi spuse să nu 
o deschidă, dar Jolie o desfăcu oricum, cu fler teatral și spuse: 

— Seringi hipodermice, mamă. 

Doar că nu era nicio seringă și nicio cutie izolată de metal, 
acolo unde fuseseră mai înainte. 

Jolie deschise separatorul și scoase la iveală cealaltă jumătate 
a valizei, care nu părea să conţină nicio probă incriminatoare. 

Twyla o privi pe Jolie de parcă ar fi fost rănită și confuză, ceea 
ce era cu totul înșelător. 

Scotocind hotărâtă printre hainele surorii sale, căutând acele 
și cutia izolată cu droguri ţinută în gheaţă carbonică, sigură că 
fuseseră mutate, Jolie zise: 

— Twy stătea azi-noapte în capul oaselor în fotoliu, pe 
întuneric, și se uita la mine cum dormeam. Știu că așa a fost, 
Twy. Și știu că a fost așa din cauză că ţi-ai dat seama că am 
găsit drogurile. 


VP - 369 


Parcă era zăpăcită, jucându-și rolul de parc-ar fi fost actriță, 
nu artist vizual, Twyla spuse: 

— Mamă, ce-a apucat-o, de ce face de-astea? 

Trecând la prima parte a valizei, Jolie spuse: 

— Fac de-astea pentru că-i adevărat. Unde le-ai ascuns, 
Twyla. Deschide poșeta. E o poșetă mare. Hai să vedem ce-ai în 
ea. 

Mama spuse: 

— Jolie, ești copleșită. Stai jos și liniștește-te, scumpo. 

— Nu sunt copleșită, mamă. Eu nu mă las copleșită. N-am fost 
copleșită în viața mea. 

Twyla se îndreptă spre pat și-și întoarse poșeta cu susul în jos. 
Desfăcuse fermoarele diverselor ei compartimente. Conţinutul 
poșetei se revărsă pe așternuturi. 

— Uite, Jo. Vezi? Fără seringi, fără droguri. Asta dacă nu 
cumva se pune Visine ca drog. 

Îi întinse poșeta. 

— Dă-i bătaie, uită-te, ia-o și asigură-te că nu-i nimic în ea. 

— Știai că le-am găsit, zise Jolie. Și le-ai aruncat când eram 
încă în Lake Forest. Twy, te iubesc. Incerc doar să te ajut. 

— Cred că așa e, scumpo. Cred că încerci să mă ajuţi, dar n- 
am nevoie de ajutor, și nu înțeleg de unde vine toată treaba 
asta. 

— Azi-noapte ai stat trează și te-ai uitat la mine cum 
dormeam. De ce te uitai la mine cum dormeam? Pentru că știai 
c-am găsit drogurile, seringile. 

— N-am stat trează și nu m-am uitat la tine, Jo. Am dormit ca 
un bolovan. 

— Ca un bolovan, zici? Da, ca Blarney Stone. Toate 
minciunile-astea mă fac să-mi vină să vomit. Îmi provoci greață, 
Twy, cu ce faci aici, îmi provoci greață. 

Mama luase o Coca-Cola de la barul pentru oaspeţi și-i 
turnase într-un pahar. 

— Uite, Jolie. Stai jos, calmează-te. 

O conduse pe Jolie spre un fotoliu. 

— Bea ăsta, iubire. Bea-l și calmează-ţi nervii. 

Jolie luă paharul, se încruntă la el și spuse: 

— Cine bea Cola ca să-și calmeze nervii? 

— Tocmai ai spus că-ţi vine să vomiţi, îi reaminti mama ei. 
Toată lumea știe că te-ajută Cola când te supără burtica. 


VP - 370 


— Respiră adânc, zise Twyla, bea-ţi Cola și pe urmă o să 
vorbim despre toate astea, Jo. O să-ţi răspund la toate 
întrebările. E doar o neînțelegere penibilă. 

jolie se auzi brusc respirând așa cum respira ca să-și 
potolească anxietatea. Respirase rapid și ușor, intrând în 
hiperventilaţie ca un copil speriat, și nu-și dăduse seama că 
transmitea cât era de tulburată. 

De fapt, nu-i era teamă, ci era doar îngrijorată pentru Twyla și 
frustrată că Twy era conștientă că o bănuia și luase măsuri 
pentru a ascunde sau a distruge dovezile. Dar dependenţii de 
droguri erau experţi neîntrecuţi în înșelăciune, atât față de ei 
înșiși, cât și față de ceilalţi. Toată lumea știa asta. 

Incercând să rămână calmă și să păstreze un ton rezonabil, 
Jolie spuse, cu o voce încă prea stridentă: 

— Pune-o pe Twyla să-ţi arate brațele, mamă. O să vezi urme 
de seringă pe un braţ sau pe-amândouă. Pune-o să-ţi arate, 
mamă. Pune-o. 

— Jolie, acum mă și sperii, zise mama. Nu-ţi stă-n fire așa 
ceva, să spui asemenea nebunii cumplite despre sora ta. 

Twyla spuse: 

— E-n regulă, mamă. Uite. Uită-te-aici. 

Işi trase mâneca dreaptă a bluzei, trecând bine de curbura 
cotului. Pielea era netedă. Nu erau urme de înțepături de la 
autoinjectare. 

— Uite-aici. 

Işi trase mâneca stângă. Pielea n-avea niciun cusur. 

— Nu-i decât o neînțelegere aiurită. Calmează-te, Jo, bea-ți 
Cola și o să discutăm despre asta, o să rezolvăm asta. 

Mama se așeză pe braţul fotoliului, netezindu-i părul lui Jolie 
cu o mână. 

— Te rog, iubire, hai să ne purtăm toţi ca niște adulți. Bea 
Coca-Cola, calmează-te și o să rezolvăm asta. 

Jolie se săturase să i se tot spună să bea Coca-Cola. Până 
peste cap. O clipă era calmă, cu totul stăpână pe sine însăși, ca 
un condamnat cu ștreangul de gât și o trapă sub picioare, și 
doar câteva secunde la dispoziţie ca să se gândească în ce mod 
să scape de frânghia călăului. Mama stătea pe braţul fotoliului, 
ținând în clipa aceea o mână pe umărul lui Jolie. Twyla stătea în 
faţa fotoliului. Stătea ameninţător în faţa fotoliului. Twyla privea 
fix paharul de Cola efervescent. Și mama privea fix paharul de 


VP - 371 


Cola. De parcă paharul ar fi fost Graalul, iar Cola ar fi fost vinul 
care avea să se preschimbe în sânge. 

Jolie spuse: 

— Of, căca-m-aș. 

Mama ridică privirea dinspre Cola. Twyla ridică privirea 
dinspre Cola. 

Jolie sări din scaun, azvârli Cola în faţa surorii ei... 


11. 


Așa cum se înţeleseseră dinainte, Jane îl urmă pe Bernie 
Riggowitz până la periferiile orașului Tucson, la mai puţin de-o 
oră de reprezentanța auto neconvenţională a lui Enrique de 
Soto, unde opriră unul lângă altul într-o parcare a unui 
supermarket. Mutară valizele și sacoșa lui Jane din Mercedes în 
Ford Explorer. 

— Ar fi bine să scapi de pălăria aia, zise ea, că te arestează 
vreun polițai crezând că ești boss mafiot. 

— Cine-ar fi zis că am io faţă de ucigaș cu sânge rece? Gata 
cu pensia, actor de compoziţie mă fac. 

— Mare figură ești, asta-i sigur. 

Se îmbrăţișară, ea îl pupă pe obraz, iar el îi spuse să aștepte, 
că avea ceva să-i dea. Îi dădu numărul lui de iPhone, adresa din 
Brooklyn, numele și numărul nepotului lui, tehnician dentar, în 
cazul în care avea vreodată nevoie de un implant dentar, o carte 
de vizită de la o brutărie unde se făcea o challah de mureai 
încet, și una dintre fotografiile cu Miriam pe care le purta cu el în 
portofel în timp ce călătorea prin ţară alături de spiritul ei. 

După încă o îmbrăţișare, ea urcă în Explorer și închise ușa, iar 
Bernie se aplecă prin fereastra deschisă. 

— la prefă-te că ești nepoată-mea, Alice, și zi-mi adevărat... o 
să fii în regulă? 

— Am o șansă, Bernie. Dacă n-avem nicio șansă, ce mai 
avem? 

— Din orice te-ai băgat, io sper să reușești să ieși. După mine, 
meriți mai mult decât o șansă, meriţi tot ce-i mai bun. 

Ea ezită și întrebă: 

— Tu știi cine sunt eu cu adevărat? 


VP - 372 


— Poate-ar trebui să mă uit la știri, să citesc știrile? De! 
Toate-s minciuni, lucruri deprimante, sau minciuni deprimante. 
Nu trebuie să știu cine ești ca să știu cine ești. 


12. 


„„„ azvârli Cola în faţa surorii ei, se năpusti asupra ei și o trânti 
pe spate pe patul din camera de hotel. 

Mama sări de pe braţul fotoliului: 

— Jolie, încetează! 

Apoi, o apucă. 

Jolie se smulse din strânsoarea ei și se îndreptă spre ușă. 

Zăvor. Lanţ de siguranţă. 

Mama o prinse pe Jolie de mână și încercă să o împiedice să 
desfacă lanţul. 

— Noi nu vrem decât tot ce e mai bine pentru tine, iubito. E 
cel mai bine așa, chiar e cel mai bine. 

jolie nu ridicase niciodată mâna la mama ei. Până în acel 
moment, nu-și închipuise niciodată o situaţie în care oricare 
dintre ele să o atace pe cealaltă. Se trezi lăsată fără apărare de 
dragoste, nefiind în stare să dea o lovitură. 

Mama o întoarse pe Jolie cu spatele spre ușă, o lipi de ea și o 
tinu acolo. Pe fața mamei nu se citea furia, ci doar ceva ce 
părea a fi îngrijorare. 

— lubito, e în regulă. Nu înţelegi, dar o să fie în regulă. Aș 
face eu vreodată ceva care să-ţi facă rău? Bineînţeles că nu, 
iubito. Eu te-am adus pe lume și îmi doresc să ai parte numai de 
lucruri bune. Numai de cele mai bune. 

Feţele lor erau la câţiva centimetri distanță una de cealaltă. 
Respirația li se amesteca. Jolie privi în ochii mamei ei. Nu vedea 
nimic diferit la acei ochi. Nimic ameninţător. 

— Vreau să mă duc să mă plimb, spuse Jolie, deznădăjduită să 
audă un tremur în propriul glas. Era vorba de mama ei, dar Jolie 
simţea că era periculos să îi transmită slăbiciune. 

— Am nevoie de niște aer curat, vreau să-mi limpezesc 
mintea. 


VP - 373 


— Trebuie să stăm aici, iubito, în caz că ne contactează 
prietenii lui tata. Oricum, nu pot să te las să pleci de una 
singură, fată tânără și frumoasă, cum ești tu, într-un oraș străin. 

Twyla își ștersese Cola din ochi. Ridică valiza mamei pe pat. 

— Ascult-o pe mama, Jo. Nu știu de ce te-ai întors în halul ăsta 
împotriva mea, dar știi că mama e de partea ta. 

— Jolie, dragă, tremuri ca varga, zise mama. Ce Dumnezeu îţi 
trece prin imaginaţia aia care-a luat-o razna? Hai să mergem 
înapoi la scaun, tu te așezi și eu îţi mai iau o Coca-Cola. 

Deschizându-și valiza, Twyla zise: 

— Trebuia să-ți bei Coca-Cola aia aseară la McDonald's, aia pe 
care ţi-am comandat-o cu desertul. 

Încă ţinând-o pe Jolie lipită de ușă, mama spuse: 

— Era prea mult dulce, și Cola, și desert, cum ai zis și tu. Și-ai 
avut dreptate, bineînţeles. 

Deci trebuia să fi fost vreun sedativ în Cola. 

— Când tu și mama v-aţi întors de la baie, zise Twyla, ea și-a 
băut cafeaua, pe toată a băut-o, și dacă ţi-ai fi băut și tu Cola, n- 
ai mai fi fost atât de agitată. 

Mama ei zâmbi. Răsuflarea-i era caldă și plăcut mirositoare. O 
ducea pe Jolie cu gândul la aroma de pâine proaspăt coaptă. 

Vocea mamei ei era blândă și liniștitoare. 

— Twyla are dreptate, draga mea. N-ai fi așa de agitată acum. 
Vezi, eu nu sunt. Toate astea sunt inutile, iubita mea. Hai să 
mergem înapoi la scaun, să ne așezăm și să fim respectuoase 
una cu cealaltă. 

Din valiza mamei, Twyla scoase seringile hipodermice și cutia 
metalică izolată. Le puse pe așternuturi. 

— Ce-o să păţesc? întrebă Jolie. 

— Ce-o să păţești? întrebă mama, râzând ușor, cu o aparentă 
afecţiune, de parcă faptul că fiica ei cea mică nu înțelegea era 
adorabil. N-o să păţești nimic, iubito. Îmi place simţul tău 
teatral. Probabil c-o să fii o mare scriitoare cândva. O foarte 
mare scriitoare. 

— Care-i faza cu acele-alea? 

— lei câte-un vaccin antigripal în fiecare an, nu? 

— Nu-i vorba de gripă aici. Nu-i perioada aia a anului. Oricum, 
doctorii dau vaccinuri antigripale. 

Vocea mamei era liniștitoare și foarte rezonabila. 


VP - 374 


— A, nu doar doctorii, Jolie. Și asistentele. Uneori, și 
farmaciștii. Oameni fără pic de pregătire le dau în magazine din 
depozite, în locuri de genul ăsta. Ai și primit un vaccin într-un 
depozit, scumpo, și-ai zis că a fost cel mai puţin dureros din 
toate timpurile. Îţi mai aduci aminte? Sigur că da. Și ai dreptate, 
scumpo, nu e vorba despre gripă aici. E vorba despre ceva mult 
mai important decât un amărât de vaccin antigripal. 

Cu cât mama vorba mai mult, cu atât semăna mai puţin cu 
mama. Exista un termen pentru felul în care vorbea: mieros. 
Alunecos. Se străduia prea tare s-o _ liniștească pe Jolie, 
încercările ei de-a o asigura că totul era-n regulă erau forţate. 

— Am ametit, zise Jolie. 

Stătuse ţeapănă, cu umerii încordaţi, în timp ce mama ei o 
ținuse lipită de ușă. Se lăsă moale, simțindu-se deodată slăbită. 

— Trebuie să mă așez. 

— Toate trebuie să ne așezăm, scumpo. Să ne așezăm și să 
rezolvăm cumva problema asta. 

Twyla mai luă o Coca-Cola de la barul pentru oaspeți. 

— Bun, spuse Jolie, cu vocea tremurândă. Hai să stăm jos și 
să-mi spuneți despre ce e vorba în toată povestea asta. 

Mama îi dădu drumul lui Jolie, dar îi spuse să rămână tot cu 
corpul lipit de ușă. Zâmbi. 

— Semeni mai mult cu Jolie a mea. 

În timp ce-și privea fiica în ochi, întinse mâna și-i mângâie 
obrazul lui Jolie cu o aparentă afecţiune, indiferent dacă era 
sinceră sau nu. 

Lui Jolie nu-i plăcu deloc ceea ce făcu, dar o făcu: o mușcă de 
mână. O mușcă tare și simţi gustul sângelui, iar mama ei strigă 
de șoc și durere. Mama dădu înapoi, iar Jolie o lovi cu pumnul în 
burtă. Mama căzu în genunchi lângă pat. 

Poșeta mamei era pe noptiera din apropiere. Jolie o apucă, se 
întoarse către ușă, desfăcu lanţul de siguranţă, deschise cu 
putere ușa, o trânti în urma ei și fugi. _ 

Camera lor era la etajul al treilea. In ambele capete ale 
coridorului erau trepte. Nu era timp să aștepte liftul. 

În timp ce Jolie deschidea ușa casei scării, auzi pași care 
alergau în spatele ei. Aruncă o privire-n urmă. Twyla. 

O luă la goană pe scări, care păreau a se întinde în faţa ei, 
adăugând o treaptă pentru fiecare treaptă pe care-o cobora, așa 
încât s-ar fi putut să nu ajungă la capăt. Jolie era în ultimul hal. 


VP - 375 


Nu mai fusese niciodată într-o asemenea stare. Sfâșiată de 
atâtea emoţii. Ingrozită, dar deplângând în același timp faptul 
că-și pierduse mama și sora - cum, din ce motiv, din ce cauză? 
-, crăpându-i obrazul de rușine că-și rănise mama, dar teribil de 
încântată că reușise să scape. Lumea fusese instabilă într-un fel 
sau altul de când se sinucisese Cora Gundersun și-i omorâse pe 
oamenii aceia de la hotel, dar în ultimele trei zile devenise și 
mai instabilă, din ce în ce mai repede, iar în acel moment, 
trecuse printr-o schimbare totală a polilor, nordul devenise sud, 
iar noul unghi de rotaţie era de proporții apocaliptice. Jolie 
simțea scoarța exterioară a Pământului alunecându-i sub 
picioare spre o nouă poziţie, în mod catastrofal. Continente 
întregi se zguduiau, se ciocneau și se răsturnau. Toate operele 
umanităţii se prăbușeau în ruine. Tsunamiuri uriașe veneau 
repede din adâncurile mării, metaforic, dacă nu literalmente. 

Cu picioarele bubuind, cu inima bubuind, alergă până la 
parter, deschise ușa de incendiu și traversă în grabă un coridor. 
In timp ce alerga spre hol, desfăcu fermoarul poșetei mamei 
sale și luă telefonul de unică folosință. 

Imediat în spatele ei, își auzi sora strigând-o pe nume, iar în 
timp ce intrau în goană în hol, Twyla strigă: 

— Ajutor, să m-ajute cineva să-mi opresc sora! Are halucinaţii, 
a luat droguri! 

Jolie se opri, se întoarse și aruncă poșeta mamei, care-o lovi 
pe Twyla direct în faţă. Alergă spre intrarea din faţă, iar când 
oamenii se mișcau de parc-ar fi vrut s-o placheze, ea le strigă să 
meargă-n pizda mamei lor, strigă atât de tare, încât îi sări salivă 
din gură. Nu mai folosise niciodată acel cuvânt, dar îl folosi în 
momentul acela, îl rosti mârâind, de parc-ar fi fost într-adevăr o 
țăcănită drogată, pentru că nu conta nimic, în afară de a scăpa. 

Dându-și seama c-avea sânge pe bărbie, sângele mamei ei, 
când cuvântul cu P nu funcţionă, strigă: 

— Vă mușc! 

Fugi drept înainte, pe ușa de la intrare, în plină zi răcoroasă, 
cu inima bubuind în așa hal încât se simţea zguduită, de parcă 
fiecare bătaie i-ar fi provocat cutremure în carne și în oase, 
deschizând falii, răsuflarea arzându-i gâtul. Când îndrăzni să 
arunce o privire în urmă, n-o urmărea nimeni, dar ea fugi în 
continuare. 


VP - 376 


13. 


Jane nu mai putea face nimic deocamdată. Avea să meargă 
după D.J. Michael, acolo unde era el cu adevărat, adică, fără 
îndoială, la al nouălea etaj al clădirii lui din San Francisco, dar nu 
în ziua aceea, și nici a doua zi. Prea puţin somn, prea mult stres, 
prea multe emoţii dezlănţuite o șubreziseră: mușchii încordați, 
ochii parcă plini de nisip, mintea în ceaţă. 

Închirie o cameră de motel în Tucson și făcu cel mai lung duș 
din viaţa ei, lăsând apa fierbinte să-i lovească puternic câteva 
zone dureroase din corp. 

După ce se îmbrăcă în haine curate, luă din portofel permisul 
pe numele de Melinda June Garlock și îl înlocui cu cel pe numele 
de Elizabeth Bennet. ; 

Puse la o parte peruca arămie și ochelarii falși. Işi puse peruca 
neagră-albăstruie, tunsă-n toate direcţiile, punk în stil Vogue. 
Cercelul fals în nas: șarpele de argint cu ochiul de rubin. Bună, 
Liz Bennet. 

După ce azvârli cheia de la cameră pe pat, plecă de la motel 
fără să doarmă acolo. 

O oră mai târziu, în Casa Grande, la un hotel Best Western 
Suites, Liz Bennet își prezentă permisul de conducere la 
recepţie, pe post de act de identitate, și plăti cu bani-gheață 
pentru un apartament mic cu un pat supradimensionat. 


14. 


Hotelul Courtyard by Marriot era în apropiere de Indianapolis 
International Airport, și erau câteva hoteluri în imediata 
apropiere. Jolie nu voia să intre în niciunul dintre ele, pentru că 
mama și sora ei - și cine știa câte alte persoane ca ele ar fi 
putut chema după ele - ar fi putut-o căuta curând în acele 
locaţii. Totuși, nu mai exista niciun loc unde să poată intra pur și 
simplu, de parc-ar fi fost locul ei acolo, așa că alese cel mai 
mare hotel, o clădire cu șase etaje, la vreun kilometru jumătate 
de Marriott. 


VP - 377 


Se așeză comod într-un scaun din hol, nu chiar în linie dreaptă 
faţă de ușă, dar cu vedere bună la ea, pregătită să fugă dacă 
vedea faţa cuiva drag cu un aspect nou și înspăimântător. Avea 
telefonul de unică folosinţă. Cu o cariocă cu tuș permanent, 
mama scrisese numărul tatii pe el, în caz că ea-l uita. 

În timp ce Jolie se străduia să se gândească la ce să-i spună 
tatălui ei, încerca să găsească niște cuvinte care să îl convingă 
că acuzaţiile nebunești despre care vorbea erau adevărate, ţinu 
telefonul strâns în mâini. Nu era doar un telefon mobil ieftin, cu 
cartelă. Era singura ei legătură neprețuită cu un trecut lucid, cu 
ceea ce mai rămăsese din familia ei, cu orice speranță pe care 
mai îndrăznea să și-o pună în ceva. În orașul acela în care nu 
mai fusese niciodată, era singură, fără un ban în buzunar, fără 
acte de identitate. Își lăsase poșeta în cameră la Marriott. 
Parcaseră Dodge-ul mătușii Tandy la Marriott, dar n-avea cheie 
pentru el. Oricum, nu îndrăznea să se ducă acolo, pentru că s-ar 
fi putut ca mama ei sau cei de la hotel să sune la poliţie. Fugise 
ca nebuna prin holul hotelului, amenințând că avea să muște, 
așa că poliţia ar fi putut să vrea s-o interneze într-un spital. La 
spital, cel mai probabil, aveau s-o sedeze. Dacă era sedată, era 
neajutorată. Când avea să se trezească, mama și Twyla aveau 
să fie acolo, iar ea n-avea să știe dacă o injectaseră în timp ce 
dormea sau nu. Ba nu. Greșea. Avea să știe, într-un fel sau altul, 
dar avea să fie prea târziu. Nu avea să reușească să scape. 
După aceea avea să sune pe cineva, așa cum sunase Twyla pe 
cineva, și avea să facă toate grozăviile pe care-i spunea acea 
persoană să le facă. Obiectul pe care-l ţinea în mână nu era un 
simplu telefon, ci un talisman cu puterea magică de a o scăpa 
din bezna în care se-afundase și de a o scoate din nou la lumină 
- să fi reușit numai să se-adune și să se gândească la ce să-i 
spună lui tati! 

Strâns între mâinile ei, telefonul sună. Ea rămase cu gura 
căscată, tresări în scaun și aproape că strigă surprinsă. Ea se 
agită cu telefonul în mâini și răspunse după al treilea sunet. 

— Tati? 

În timp ce vorbea, își dădu seama că s-ar fi putut ca mama ei 
să fi ținut minte acel număr, că s-ar fi putut să fie mama sau 
Twyla. Poate, cumva, în momentul în care accepta apelul, ele 
aveau să afle unde era. Un talisman magic putea funcţiona în 
ambele sensuri. 


VP - 378 


Dar era tati. 

— Jolie? Tu ești, fetițo? 

Telefonul avea să se defecteze, bateria avea să i se descarce, 
sigur avea să se întâmple vreo porcărie înainte ca ea să apuce 
să-și găsească cuvintele și să i le spună lui tati. Dar nu se 
întâmplă nicio porcărie, și după doar o ezitare foarte scurtă, Jolie 
zise: 

— Tati, de ce-a făcut Cora Gundersun un lucru atât de 
cumplit, a injectat-o cineva cu vreun drog sau i-a spus cineva 
să-l facă? 

Și tati ezită, iar Jolie crezu pentru o clipă că linia chiar 
rămăsese fără semnal până la urmă, dar în cele din urmă, el 
spuse: 

— Ce-i, bombonico? De unde ţi-a venit ideea asta? 

Oamenii veneau și plecau din hol - băieţi care cărau bagaje, 
oaspeți -, dar nimeni n-o lua în seamă pe Jolie Tillman. Nu stătea 
nimeni pe scaunele de pe hol aflate în apropierea ei. 

Cuvintele se revărsară din ea ca un șuvoi dezlăânţuit: 

— Cineva a injectat-o pe Twyla, nu știu cine sau de ce, dar 
avea la ea tot felul de seringi și de fiole, Twyla, le-avea în valiza 
ei, și a injectat-o pe mama și-a sedat-o în timp ce dormeam, și 
amândouă au încercat să mă injecteze pe mine, și-a trebuit s-o 
mușc pe mami și s-o lovesc foarte tare. 

Jolie începu să plângă. 

— Îngrozitor a fost, tati, a trebuit s-o mușc, că era și nu era 
mami, și-am mușcat-o, și-a fost cel mai groaznic lucru care mi s- 
a întâmplat vreodată. 

O luase razna, pierduse șansa de a-l convinge, se aruncase 
într-o tiradă, ca un copil. Tati spuse: „Dumnezeule”, iar ea știu 
sigur că el credea că-și pierduse minţile. El spuse din nou 
„Dumnezeule”, în cel mai groaznic mod posibil, iar ea zise: 

— E adevărat, tati, știu că sună ca o nebunie, dar e chiar 
adevărat, te rog mult să mă crezi. 

Vocea lui era pierdută, sugrumată de emoție. 

— Jolie, Dumnezeule, te cred, spuse el, și deși continuă să 
vorbească, începu să plângă, tocmai el, care nu plângea cu 
ușurință, dacă plângea, și atunci, Jolie își dădu seama, dincolo 
de orice îndoială, că viaţa ei suferise o schimbare profundă și 
permanentă. 


VP - 379 


15. 


Tati spusese că era deja cineva în Indianapolis care aștepta să 
le întâlnească, tocmai pornise spre Marriott, și trebuia să sune și 
s-o trimită pe persoana respectivă la Jolie. Pe urmă-și dăduse 
seama că în momentul în care mama avea să se trezească în 
dimineaţa aceea, schimbată fiind, ar fi putut să dea numărul lui 
de telefon Arcadienilor, cine-or mai fi fost și ăia. Nu știa dacă 
erau în stare să-l găsească după telefonul cu cartelă, dacă-i 
aflau numărul; dar nu putea să riște, avea să-l distrugă imediat 
ce încheia convorbirea și să folosească un alt telefon pentru a o 
suna pe persoana care era pe drum. Nu știa nici dacă 
persoanele nepotrivite puteau asculta, prin intermediul 
numărului de pe telefonul de unică folosinţă, ceea ce vorbeau ei 
chiar în minutul acela; nu credea că erau în stare, dar nu voia 
să-i spună lui Jolie numele persoanei care-avea să vină după ea 
sau să-i dea o descriere. Spuse doar că persoana potrivită avea 
s-o recunoască pe Jolie, pentru că Jolie era frumoasă, avea 
șaptesprezece ani, cam un metru șaizeci și șapte și era de 
culoare; iar Jolie avea să știe că persoana care venea după ea 
era de încredere, dacă persoana respectivă îi spunea ceva ce 
numai ea și tati știau. 

Discuţia lor la foc automat se încheie, iar tati plecă înainte ca 
Jolie să apuce să își dea seama că telefonul din mâna ei nu mai 
putea ajunge la el, pentru că închisese și avea să-și distrugă în 
curând telefonul de unică folosință. 

Era și mai izolată decât fusese cu doar două minute înainte. 
Acum nu mai avea pe cine să sune. Nici pe bunica, nici pe 
mătușa Tandy din Madison, pentru că s-ar fi putut să devină la 
fel ca mama și ca Twyla. Jolie nu avea de unde să știe sigur că 
putea să aibă încredere în ele. 

Următoarele cinci minute trecură precum cinci veșnicii, iar ea 
se încordă de fiecare dată când intra cineva nou pe ușa 
hotelului. Îi plăcea să citească tot felul de cărţi, și citise vreo 
câteva romane de spionaj, dar nu era bună la chestiile-astea 
ultrasecrete, era prea crispată pentru ele. 

Persoana potrivită, persoana de legătură, se dovedi a fi 
ultimul om la care s-ar fi așteptat Jolie. O blondă cu o bluză albă 
și cu o geacă neagră de blugi și blugi negri. Era greu să-și dea 


VP - 380 


seama ce vârstă avea - poate patruzeci de ani, poate cincizeci. 
Cizmele ei negre erau din piele cu modele complicate, cu 
încrustații albastre-deschise, și purta niște cercei cu diamante 
care atârnau, chiar și ziua-n amiaza mare. Se îndreptă spre Jolie, 
care se ridică în picioare în timp ce se apropia ea, și cu ceea ce 
s-ar fi putut să fie un accent de Texas, spuse: 

— lubita, când erai tu mică-mititică, îţi scornise tăticul tău 
povești hazlii numai pentru tine și pentru nimeni altcineva, cu 
un șoricel șerif, de-l chema Mustăcilă. 

Lui Jolie îi plăcu femeia de la prima vedere, și s-ar fi putut să 
aibă un pic de încredere în ea, chiar dacă nu știa nimic despre 
șoricelul șerif Mustăcilă. 

— Cum ești, copilă? 

— Vraiște. Speriată, singură, suferindă, dar rezist. 

— Rezistăm împreună de-acuma, noi două, zise femeia. Pă 
mine mă cheamă Nadine Sacket. Taică-tău îi la ferma noastră 
din Texas. Te ducem la el. Dară s-or schimbat planurile deodată, 
așa c-acuma o luăm pe ocolite. Când suntem în taxi, nu dăm 
nume, și nu vorbim despre lucruri care ni să-ntâmplă dă fapt. 
Te-ai prins, iubita? 

— Da, am înţeles. 

Nadine venise cu un taxi, dar n-avea de gând să plece de- 
acolo cu unul. leșiră printr-o parte. Fără să meargă deloc pe 
asfaltul care se întindea de-a lungul străzii, plecară de la hotel și 
ajunseră în parcarea unui hotel învecinat. La noua locaţie, 
Nadine chemă un taxi, cu care merseră în centrul orașului, la 
centrul de conferințe. 

De acolo, merseră la Westin Indianapolis, cel mai mare și 
elegant hotel pe care Jolie îl văzuse vreodată. Deși Nadine nu 
era oaspete, reușise cumva să-i convingă pe cei de la recepţie 
să o ajute să închirieze o mașină, și nu trecu o oră până porniră 
la drum într-un Cadillac Escalade. 

— Noi aveam dă gând să vă luăm pă toţi - pă tine, pă maică- 
ta, pă soră-ta - și să vă ducem fix până la aeroport, dar când s-o 
întâmplat grozăvia asta, n-ar mai fi mers. Poate n-or fi mișunând 
hackerii ăia răii pân toate terminalele acuma, da mai târziu, s-or 
uita pă toate filmările, să vadă unde și cu cine-ai umblat. Așa că 
noi două o să pornim spre St. Louis, cam patru ore jumate dacă 
nu ne urmărește nimeni. Până atuncea, ne-așteaptă deja Leland 
și Kelsey cu avionu' și plutim lin pe cer pân-acasă. 


VP - 381 


Pe lângă toate cele întâmplate în ziua aceea, rapiditatea și 
încrederea-n sine cu care Nadine preluă controlul asupra 
situaţiei o și liniști, dar o și dezorientă puţin pe Jolie. 

— Cine-s Leland și Kelsey. 

— Leland îi șmecherul care m-o luat dă nevastă când aveam 
doar nouășpe ani. Kelsey Bodine o fost trimis la noi la fermă 
când avea paișpe ani. Era acru ca un gropar stricat la maţe când 
l-am văzut prima oară. P-atuncea, băiatul ăsta nu știa ce mi-i 
cal, catâr sau ponei. Credea că-i greu dă cap, care-i cea mai 
mare minciună care i s-o spus vreodată. Acuma are douăștrei de 
ani și lucrează cu noi, îi copilot cu Leland dă fiecare dată când 
zboară Leland. Probabil c-o să-ţi placă dă Kelsey. Lui sigur o să-i 
placă dă tine, nu există băiat cu ochi și inimă să nu-i placă dă 
tine. 

— Ai avionul tău? 

— Acuma să nu-ți imaginezi vreun șapte-patru-șapte d-ăla 
mare, fandosit tot, ca un palat în cer. Am un Learjet mic, care 
poate duce doar vreo doișpe oameni, dar e tare fain să 
călătorești cu el. 

Pentru Jolie, acel drum către St. Louis fu exact ca un drum de 
la un cimitir după o înmormântare, plin de suferinţă și chin, dar 
și exact la fel de palpitant precum primul drum al lui Harry 
Potter de la peronul nouă și trei sferturi din gara King's Cross. 
Nadine era vorbăreaţă: vorbea despre ea și despre Leland, 
despre Orfelinatul și Școala Sacket, și despre o mulţime de alte 
chestii, și o convinse pe Jolie să vorbească despre ea mai mult 
decât vorbise de-o grămadă de timp. Dar când ajunseră la 
terminalul pentru avioane private de pe St. Louis International, 
urcară la bordul Learului și ajunseră în aer, Jolie nu mai reuși să- 
și aducă aminte mai nimic din ceea ce spuseseră. Când viaţa ei 
ajunse în mâinile domnului Sacket și ale lui Kelsey Bodine, o 
oboseală zdrobitoare puse stăpânire pe Jolie. Cum nu mai 
dormise bine în ultimele două nopţi, credea că n-avea să mai 
poată dormi bine vreodată, având în vedere ceea ce ţi se putea 
întâmpla în somn. Cu toate acestea, adormi profund în timp ce 
pluteau lin pe cer spre Texas. 


VP - 382 


16. 


În Casa Grande, un oraș cu cincizeci de mii de suflete, Jane 
găsi un restaurant cu o listă de vinuri bune. Bău două pahare de 
Cabernet Sauvignon și mâncă un filet mignon. Avea încredere în 
lookul ei de Elizabeth Bennet și se simţea în siguranţă. 

Motelul de trei stele oferea televiziune prin cablu, care n-o 
interesa, și Sirius Radio. Dădu pe un canal de muzică clasică. 
Pianistul Glenn Gould. Variaţiunile Goldberg de Bach. 

Amestecă o Cola cu votcă și se așeză într-un fotoliu, cu trei 
obiecte la îndemână. Medalionul pe care i-l dăduse Travis ca să-i 
poarte noroc. Verigheta pe care n-o mai putea purta în public. 
Fotografia cu Miriam Riggowitz, pe care Bernie o pierduse cu un 
an înainte, care încăpea într-un portofel. 

Muzica genială a lui Gould vorbea atât despre bucurie, cât și 
despre suferinţă, despre apropierea de inimă prin minte, 
împletind laolaltă emoţiile și intelectul ascultătorului, până când 
cele două aspecte ale experienţei umane, aflate adesea în 
contradicţie, ajungeau să se unească și să se vindece. 

În timp ce muzica o purta pe Jane, ea era captivată de acea 
fotografie cu Miriam, citind acea faţă senină și blândă de parc-ar 
fi fost un roman, închipuindu-și povești despre care n-avea de 
unde să știe că erau adevărate. Fascinaţia ei o ului, până când 
își dădu seama că din acel moment trăia pentru toate Miriam 
din lume, și pentru ele ar fi putut muri: pentru oameni care 
trăiau pe deplin, fără să le pese de faima sau de ideologiile care 
înnebuneau autodeclaratele elite. De-a lungul secolelor, toate 
Miriam și toți Bernie și milioanele de oameni asemeni lor erau 
celulele de bază ale societăţilor libere și civilizate, motiv pentru 
care D.J. Michael îi dispreţțuia atât de mult și tânjea să-i 
asuprească; libertatea și comportamentul civilizat erau bariere 
în calea puterii absolute și a adoraţiei pe care cei puternici le-o 
puteau impune celorlalți. 

Nu mai voia încă o votcă. Se dezbrăcă, se băgă în pat, stinse 
lampa. Cu pistolul sub perna pe care soțul ei n-avea să-și mai 
odihnească niciodată capul, stătea pe întuneric, în mrejele 
muzicii. Poate că era o femeie născută în epoca nepotrivită, 
pentru care fusese concepută vreo perioadă din trecut, o femeie 
în afara timpurilor ei din mai multe puncte de vedere, în somn, 


VP - 383 


nu exista timpul, care s-o cicălească; nu exista niciun moment în 
care trebuia să dea socoteală, și măcar o dată nu era niciun 
copil în pericol. 


17. 


Sâmbătă, Jane se duse la biblioteca din Casa Grande și se 
folosi de un calculator pentru a căuta referiri recente la D). 
Michael. Evident, având în vedere siguranţa lui personală, 
fusese anunţată doar cu o zi înainte prezenţa lui la o gală 
caritabilă din San Francisco, pentru a primi un premiu umanitar. 

Ea bănuia că prezenţa lui la acea gală era o momeală menită 
s-o atragă spre acel loc, ca să-l cerceteze în vederea unui posibil 
atac asupra lui. Avea să se asigure că nu era văzută în apropiere 
de acel loc. 

Petrecu doar câteva minute la bibliotecă, și de-acolo conduse 
spre Yuma, Arizona, unde rămase peste noapte. 

Duminică dimineaţa, la ora unsprezece, ajunse la San Diego și 
sună de pe un telefon cu cartelă la numărul pe care i-l dăduse 
Otis Faucheur. 

Când răspunse un bărbat, ea nu se identifică. 

— Mi se pare că de miercuri aștepți să te sun. 

— Când vrei să ne întâlnim? 

— Cât de devreme îţi convine ţie. 

— La două fix. 

li dădu o adresă din La Jolla. 

Unul dintre cele mai micuţe cartiere din San Diego, La Jolla 
era o comunitate frumoasă, cu copaci înșiruiți pe străzi și 
magazine interesante. In nord, locuinţele puteau costa și sume 
cu opt cifre. 

Casa lui Wilson Faucheur făcea vreo șapte cifre, având vreo 
cinci sute de metri pătraţi de arhitectură contemporană 
discretă. Stătea pe un deal terasat, și nu făcea parte din al 
treilea rând ultrascump, ci era situată pe a treia stradă de la 
ocean. 

Când trecu pe-acolo cu mașina, ea nu văzu nimic suspect. 
Parcă Explorerul Sport pe o stradă paralelă și o luă pe jos înapoi 
spre casă. 


VP - 384 


Deși Otis Faucheur spusese clar că avea să pună să fie 
omorâtă dacă se mai întorcea pe domeniul lui din văgăuna aia 
din Arkansas, nu-și făcea mai deloc griji că s-ar fi putut să nu fie 
în siguranţă în casa fiului lui. Potrivit logicii lui Otis, ea și el 
exploatau punctele slabe ale sistemului, erau aliaţi până într-un 
punct, deși ea trebuia să ţină minte că el făcea parte din clasa 
conducătoare, pentru că mituia politicieni, iar ea era o străină, 
din toate punctele de vedere. In caz de belea, avea s-o sacrifice. 

Jane apăsă butonul soneriei. Omul care răspunse era destul 
de diferit de tatăl lui. Înalt, deșirat, cu părul des și închis la 
culoare. Trăsăturile lui erau prea aspre ca să poată fi considerat 
chipeș, dar era atrăgător, la vreo patruzeci de ani. 

Închizând ușa după el, zise: 

— Nevastă-mea nu vrea să aibă de-a face cu nimic legat de 
povestea asta, se-ntoarce-acasă la cinci. Trebuie să pleci până 
atunci. 

— Am înţeles. 

— Mi-a zis tata cine ești. Dacă nu-l scăpai basma curată pe 
frate-meu Dozier, în cazul ăla, să mor io de făceam treaba asta. 

— Nu te învinovăţesc. 

— Și-așa, la cât de otrăvitoare ești tu, mă-ntreb dacă nu o ia 
tata razna cumva, dacă nu l-or fi apucat sentimentalismele la 
bătrâneţe. 

— Te-asigur că e la fel de sentimental ca un baros. 

Trăsăturile omului se înăspriră, ajungând să fie la fel ca un 
chip de pe un stâlp totemic, cioplit cu o secure. 

— Replica asta vrea să fie haioasă? 

— Vrea să fie o analiză făcută cu acuratețe. Uite, cu cât ne 
contrazicem mai puţin unul cu celălalt, cu atât o să plec de-aici 
mai repede. 

— E și-asta o chestie. 

O conduse prin casa predominant albă cu nuanţe de gri pal, 
mobilier suplu, modern, și artă abstractă la fel de lipsită de 
suflet precum niște fragmente de cod binar scrise pe-o bucată 
de hârtie de un calculator. 

Biroul lui de-acasă, spațios, era la cel mai jos din cele trei 
etaje. Dincolo de ferestrele din podea până-n tavan, casele de 
pe cele două străzi mai joase erau înșiruite spre ocean, care 
parcă se unise cu cerul pentru a completa decorul casei: sub un 
cer gri-mediu, apă gri-închis înspumată cu alb. 


VP - 385 


Pe pereţi erau înrămate reproduceri după unele dintre 
proiectele lui Wilson Faucheur. Nu construia câte unul o dată, ci 
câte-un bloc de apartamente cu douăzeci de etaje, clădiri de 
birouri, hoteluri și clădiri guvernamentale. Îi plăceau arhitecţii 
care adăugau cu bun-gust straturi peste ceea ce erau de fapt 
blocuri de apartamente din epoca sovietică. 

Pe fiecare dintre cele două mese mari stătea câte-un 
calculator, câte-o imprimantă, câte-un scanner, cărţi și mai 
multe mecanisme de îndosariat cu inele. Între ele, un spaţiu de 
un metru cincizeci și doi înălțime îi permitea lui Faucheur să se 
întoarcă dinspre un birou spre altul cu o mișcare rapidă. 

Îi oferi un al doilea scaun lui Jane, și se așezară în faţa unui 
calculator. 

— Deci e o clădire căreia vrei să-i știi toate cotloanele. 

— Poţi să reproduci asta, să-ţi acoperi urmele? 

Privirea lui fixă, de gheaţă, făcu să nu mai fie nevoie de 
cuvinte. 

— În ce mă bag? 

— În nimic grav, dacă te pricepi să induci oamenii în eroare. 

După o perioadă de tăcere în care se gândea probabil dacă să 
refuze sau nu cererea tatălui său, spuse: 

— Pot să jonglez cu vreo două-trei adrese din afara ţării. 
Dacă-i nevoie, locaţiile pot fi făcute să dispară după aceea de 
parcă nici nu ar fi existat. 

— N-ar fi o idee rea, zise Jane. 

Îi dădu adresa clădirii care avea să fie sfârșitul căutării și 
poate chiar al vieții ei. 

După ce Faucheur își alese traseul pe ocolite, începu cu 
Google Street View. Clădirea-ţintă avea un aer modern: colţuri 
discrete, rotunjite, ziduri din piatră de var pală, uși, ferestre și 
elemente decorative din inox. Deasupra intrării principale, cu 
litere din oţel șlefuit, erau scrise cuvintele FAR HORIZONS. 

Cele trei etaje superioare erau la aproape patru metri și 
jumătate înălțime faţă de cele inferioare, pentru a permite 
balcoane de jur-împrejur. Clădirea stătea chiar în capătul străzii, 
într-o zonă în care cele mai multe clădiri aveau șase etaje sau 
mai puţine, așa că primele trei etaje superioare aveau niște 
priveliști uluitoare. 

— E într-un cartier divers, dar tot e o clădire cu utilizare mixtă 
neobișnuită, zise Faucheur. Evident, cele trei etaje superioare 


VP - 386 


sunt rezidenţiale. Dar dacă ăla de la intrare e numele unei 
companii, atunci celelalte șapte etaje au birouri. Și fiecare 
balcon aflat de jur-împrejur pare-a se desfășura fără întrerupere, 
deci toate apartamentele de la primul nivel au o singură 
pasarelă cu priveliște continuă, ceea ce e un concept extrem de 
prost. 

Jane spuse: 

— Un singur apartament de la etajul al nouălea. Niciunul de la 
al optulea sau al zecelea. Etajele-alea-s bariere de securitate 
pentru etajul al nouălea. 

larăși privirea fixă, de gheaţă. De data asta, nu se mai sinchisi 
cu cuvintele. 

Chiar dacă Jane nu-i spusese s-o facă, avea să se intereseze 
de istoricul clădirii după ce pleca ea. 

— Numele de David James Michael îţi spune ceva? 

— Să-mi trag una. 

— La etajul nouă locuiește el când stă în San Francisco. 

— Și vrei să găsești o cale să treci de paza lui. 

— Nu vreau să trec de ea. Vreau să trec prin ea. 

— Ca să faci ce anume? 

— Să-i înregistrez pe video mărturisirea unor infracțiuni 
capitale care i-ar arunca în aer imperiul și să obţin pedeapsa cu 
moartea pentru el. 

Faucheur se întoarse spre fereastra mare și privi fix spre 
ocean, de parc-ar fi avut speranța că domnul căpitan al 
Vaporului Înţelepciunii avea să-i trimită sfaturi semnalizând cu 
fanioane. 

Jane spuse: 

— Am deja cam toate informaţiile pe care le vreau. Mai sunt 
doar câteva lucruri pe care trebuie să le aflu. 

— Michael e foarte preocupat de mediu. Cred că știi asta. 

— Aud că-i pasă. 

— Da, îi pasă. li pasă de D.J. Michael. 

— Dă o grămadă de bani. 

— Și primește și mai mulţi înapoi. Nemernicul dracului se 
folosește de prietenii lui din mișcarea ecologistă pentru a sabota 
proiectele concurenţilor lui în faza de obţinere a autorizaţiei. 
Trec câţiva ani, construiește cineva ceva asemănător cu ce-a 
fost respins - și printr-o portiță sau alta, ăsta primește-o bucată, 
dacă nu chiar toată partea. 


VP - 387 


— Tu ești unul dintre ăia pe care i-a tras în piept, așa-i? 

Faucheur se întoarse dinspre ocean și o privi în ochi. 

— Ce vrei să știi? 

— Patru lifturi, zise ea, repetând ce-i spusese Randall Larkin. 
Trei nu merg mai sus de etajul al șaptelea. Al patrulea merge de 
la al optulea la al zecelea, nicăieri mai jos. 

— Îți trebuie ceva cheie specială ca să-l descui? 

— Da. Și imediat ce-ajungi în mașină, zise ea, trebuie să te 
supui unei scanări la nivelul retinei și aia trebuie să se 
potrivească cu un nume de pe o listă de persoane aprobate. 
Dacă încerci să fentezi sistemul, te blochează mașina-n ea și te 
ține pe loc până vine poliţia. 

— Deci nu te-ajută lifturile. 

— Pe urmă, mai sunt două serii de trepte, câte una în fiecare 
capăt al clădirii. 

El aprobă din cap. 

— Așa zice codul pentru incendii. 

— Dar alea merg doar până la etajul al șaptelea. 

— N-ar trece-așa ceva de departamentul de construcţii clădiri, 
spuse Faucheur. Nici măcar pentru D.J. Michael. 

— Mi s-a spus că există o scară ascunsă. Codul ar permite așa 
ceva? 

— Dac-ar fi cu adevărat o parte dintr-un sistem arhitectural 
de securitate. Ai sistem electronic, și uneori, pentru unităţile 
foarte costisitoare, sistem arhitectural. 

— Adică un soi de cameră de panică. 

— Da, cameră de panică, așa, și uneori câte-un traseu de 
ieșire de urgenţă din clădire, poate unul care duce la subsol. Sau 
chiar vertical, dup-aia orizontal în subsolul clădirii de vizavi, și 
de-acolo afară. 

— O cameră de panică sau o scară ascunsă ar fi trecute în 
planurile depuse la primăria orașului? 

a Nu. 

Işi îndreptă atenţia către Google Street View de pe monitor, 
cu expresia mai puţin aspră. Parcă era cuprins de un soi de 
entuziasm demn de un băieţandru. 

— Dar de obicei te obligă să-i duci pe polițiști pe-acolo după 
construcție, ca să știe unde-i ascunsă ușa din spate, în cazul în 
care-apare o situaţie cu luare de ostatici. Dar, de multe ori, nu 
există cooperare. 


VP - 388 


— Ăla care mi-a zis tot restul... știa că e o scară ascunsă, dar 
nu știa unde. Poţi tu să o găsești? 

El apăsă cu degetele mâinii drepte pe Street View-ul de pe 
monitor, de parc-ar fi putut rezolva problema cu ceva abilităţi de 
medium. 

— Fiecare clădire are niște goluri, niște spaţii aiurea care nu-s 
de niciun folos în planul general. Sunt izolate între ziduri, habar 
n-ai de existenţa lor. De obicei sunt mici, și nu sunt răspândite 
printr-o clădire întreagă. Dacă știi să citești planurile și poţi să 
identifici un gol care se întinde de sus până jos sau dintr-un 
capăt în altul, alea-s treptele ascunse sau pasajul ascuns. 

— Poţi  s-accesezi planurile de la departamentul de 
construcţie? Presupun că e obligat constructorul să depună 
planuri în format electronic. 

El clătină din cap. 

— Dacă s-ar putea, n-ar fi recomandat să procedezi așa. 
Bazele de date din oraș, tot sistemul lor e plin de porcării de la 
guvern. Ne-mpotmolim de înnebunim acolo. Mai există o cale. 

— Atunci îmi faci rost de ce-mi trebuie? 

El se așeză înapoi în scaun, se roti într-un cerc complet și îi 
zâmbi. 

— Dacă ieri mi-ar fi spus cineva că o să am ocazia să ajut la 
capturarea lui D.J. Michael, mi-aş fi dat oul stâng pentru ocazia 
asta. 

— N-o să fie nevoie, îi zise Jane. 


18. 


Wilson își sună soţia și-i spuse să nu vină acasă mai devreme 
de ora șase. El și Jane aveau să aibă nevoie de mai mult decât 
cele trei ore pe care și le acordaseră. 

În biroul lui de-acasă era o cafetieră, iar Jane îi făcu un ibric 
de cafea tare. Amândoi o băură neagră și fără zahăr. 

Wilson aduse o farfurie de fursecuri cu ciocolată și lămâie 
preparate de soţia lui. Jane nu se dădea în vânt după fursecuri, 
dar momentul părea perfect pentru fursecuri, și erau delicioase. 

În loc să hackuiască arhivele Departamentului de Construcţii 
din San Francisco, Wilson intrase pe un site numit Emporis, care 


VP - 389 


se autodescria drept o bază de date cu informaţii despre 
construirea clădirilor cu „valoare publică și economică ridicată”. 

— D.J. i-a angajat pe cei mai buni, zise Wilson, și-asta nu-i o 
companie din care să deţină vreo parte, din câte știu eu. 

Contractorul păstra arhive electronice, iar Wilson știa sigur c- 
avea să ajungă la ele în câteva minute, pentru că petrecuse ore 
întregi spărgându-le în trecut, și folosise un troian ca să-și 
creeze o portiță de acces pe care s-o poată folosi în viitor. 

— Eu am licitat contra lor, îi spuse el lui Jane. Ăștia se 
debarasau de costuri în moduri care le terminau concurenții. 
Voiam să știu cum. 

Parcă-i citi expresia și zâmbi amar. 

— Mda, se pare că n-am căzut la fel de departe de trunchi pe 
cât ar vrea Otis să cred. 

Dincolo de zidul de sticlă, cerul încărcat căpătă încet nuanţe 
mai întunecate, în timp ce planeta se întorcea dinspre soare, iar 
oceanul se întunecă, reflectând norii. 

— Clădirea are trei niveluri de parcare subterană. Dintre 
etajele de deasupra, primele șapte au în total zece mii patru 
sute cinci metri pătraţi de spaţii de birouri. Din cauza balconului 
de jur-împrejur, cele trei etaje superioare au în total puţin peste 
două mii cinci sute de metri pătrați. 

După ce scană și studie multe scheme, Wilson găsi o serie 
continuă de goluri de vreo zece - cincisprezece metri pătraţi, 
exact în centrul zidului sudic. Se întindea tocmai de la acoperiș 
și până la primul dintre cele trei niveluri de parcare subterană. 

— O fi scara-n spirală, spuse el, dar e exact cât de mare 
trebuie pentru o scară-n zigzag cu trepte mici. 

— Cum se-ajunge la ea? 

— Pare că se termină în dreptul unui soi de dulap de 
depozitare. Cea mai sigură variantă pe care-aș putea să ţi-o dau 
ar fi că dulapul e plin de rafturi de depozitare, și dacă răsucești 
un levier, un set de rafturi se dă la o parte. 

— Ușă secretă. 

— Ca-n Indiana Jones, zise el. 

— O să fie o alarmă la ușă. Pot să o opresc? 

— Dacă ușa e ascunsă cum trebuie, n-ai de ce să vrei alarmă 
la ea. Alarma îţi face legătura dintre securitatea arhitecturală și 
securitatea electronică, deci dacă un hacker black-hat genial îţi 


VP - 390 


pătrunde-n cea din urmă, poate da și de cea dintâi. Pe urmă 
traseul tău secret de scăpare nu mai e secret. 

— Sunt și camere înăuntru? 

— Dacă poţi să monitorizezi scările ascunse prin camerele de 
securitate, atunci și-un hacker black-hat poate face asta. Un 
zăvor găurit sau un pasaj ascuns are mult mai multe șanse să 
rămână secret dacă e păstrat simplu. Il concepi astfel încât să 
nu aibă cum să fie găsit, iar singura persoană care să-l 
folosească să fie persoana care consideră că are nevoie de el 
din capul locului. 

Odată cu lăsarea amurgului, o briză rapidă veni dinspre apă, 
urcă dealul, iar frunzele de palmieri începură să fremete de 
parc-ar fi deplâns trecerea zilei. 

— Ce cred eu, zise Jane, ce mi s-a spus e că de pe scările-alea 
pot s-ajung ori la etajul al optulea, ori la etajul al zecelea, dar la 
al nouălea nu. Ușa de la etajul al nouălea ar trebui aruncată în 
aer cu un pachet de C-4. E destul de dificil să mai ajungi discret 
acolo după aia. 

— D.J. Michael locuiește la etajul al nouălea, zici? Ai zis că 
etajele al optulea și-al zecelea sunt bariere de securitate. Ce 
presupune chestia asta? 

— Nu vrei să știi. Am de gând să intru pe la etajul al optulea. 
Dacă scap cu viaţă de-acolo, trebuie neapărat să găsesc o cale 
de a urca la al nouălea de la al optulea. O cale la care el să nu 
se-aștepte. 

Wilson o privi în tăcere o perioadă lungă. 

— Tot ce se zice despre tine pe la știri e o mare vrăjeală, aşa- 
i? 

— În mare parte. A trebuit să omor oameni în legitimă 
apărare. La ştiri nu zic niciodată că-i legitimă apărare. 

— Despre ce dracului e vorba în toată povestea asta? 

Ridică o mână ca să-și impună să tacă. 

— Maa, bine... nu vreau să știu. 

Se întoarse înapoi spre ecran. 

— Hai să vedem dacă reuşim să găsim ce-ţi trebuie ţie. 


VP - 391 


19. 


Până luni dimineaţa, Jane reușise să facă rost de două 
pistoale noi de la John și Judy White, care se folosiseră de 
numele Pete și Lois Jones, refugiații din Siria care cel mai 
probabil nici măcar nu văzuseră vreodată Siria, care locuiau în 
casa din Reseda cu mulţi pitici de grădină, mândri bunici ai unor 
nepoți care nu existau. Pistoalele erau marca Heckler & Koch 
Compact, cu cadru din polimer. Aveau încărcătoare cu nouă 
cartușe, cu stive semiregulate de muniţie, pentru a permite o 
manevrare confortabilă. Erau dotate cu amortizoare. Luă și 
cartușe de rezervă, cutii de muniţie, și un nou suport pentru 
umăr, cu care putea duce două pistoale, cu conectoare rotative 
și un ham din piele întoarsă. Deși era posibil să se înarmeze în 
exces și să-și piardă libertatea de mișcare, cumpără și o 
cingătoare Gould & Goodrich cu un sistem de atașament cu scai, 
pentru a prinde diverse articole, dar și câteva „jucării” care s- 
atârne de el. 

În loc de un trening roz prea mic, bucălata Lois purta un 
trening mov prea mic. În loc de ojă verde, purta ojă galbenă. 
Cele șase inele cu diamante uriașe făcuseră să apară și un al 
șaptelea. 

Înainte să plece, stând în prag, Jane nu se putu abţine să 
spună: 

— Bernie Riggowitz de la Elegant Weave zice că vindeți peruci 
de primă clasă. 

— Păr de la ruși, zise Lois, între două fumuri din ţigara ei. 

— Pe bune? 

— Îi cel mai bun păr din lume. 

— Nu știam asta. 

— Da să nu folosești păr de la Cernobil. 

— Din cauza accidentului de la centrala nucleară? 

Lois scoase o trâmbă de fum. Luă cu vârful degetelor ceva de 
pe limbă, îl studie și spuse: 

— N-a fost accident. N-a fost doar centrala. 

Atitudinea de cunoscătoare a femeii sugera că ea nu repeta 
pur și simplu fantezii de prin ziarele de tip tabloid. 

— Dacă n-a fost doar centrala și n-a fost un accident, atunci 
ce a fost? 


VP - 392 


Ea miji ochii negri, iar în ei se oglindi imaginea unui suflet atât 
de călit, încât un trening strident și niște inele uriașe nu-i puteau 
da câtuși de puțin o mină haioasă. 

— Cernobîl pentru tine nu-i nimic. Du-te. Du-te unde te-oi 
duce. Vrei să mori, du-te și mori. 

Îi închise lui Jane ușa în nas. 


20. 


Luni seara. Ora zece. Jane se instală într-un motel din zona 
superioară a orașului San Francisco, într-o zonă care nu fusese 
dărăpănată cu zece ani înainte, dar care zăcea în ruine în acel 
moment. Ținând strâns în mâini pungi și poșete cu lucruri de o 
valoare închipuită în cea mai mare parte, mulțimile de oameni 
fără adăpost - alcoolicii, drogaţii, cei cu minţile rătăcite, dar și 
cei care erau lucizi și treji, dar săraci - umpleau pragurile 
întunecate ale magazinelor închise, crăpăturile dintre tufele 
dintr-un  părculeț din apropiere, spaţiile concave dintre 
tomberoanele de pe alei. Sirenele urlau și se pierdeau în 
depărtare în noaptea cu iz de putregai, la fel ca râsetele 
stridente. Cineva cânta beţivănește vechea melodie a lui Jim 
Croce, Time in a Bottle, și se opri brusc, parcă redus la tăcere de 
o lovitură. 

Aproape de ora unsprezece, după ce se hotărâse să se întindă 
complet îmbrăcată, Jane fu ridicată din pat de plânsul unui copil. 
Era un sunet slab, persistent, nicidecum un smiorcăit răsfăţat, ci 
o expresie a nefericirii și suferinţei cu care se obișnuise, și pe 
care un adult ar fi trebuit s-o liniștească după un timp cu niște 
vorbe și cu o atingere drăgăstoasă, dar plânsul nu încetă. 

La început, ea crezu că sunetul venea dintr-o cameră 
alăturată camerei ei. Când ascultă la pereţii comuni, și dinspre 
est, și dinspre vest, își dădu seama că nu era așa. 

Se plimbă de colo-colo, din ce în ce mai neliniștită, până când, 
până la urmă, își puse tocul simplu pe umăr și-și luă un palton 
sport pe ea. Cu Coltul ascuns, plecă din cameră și se așeză pe 
pasarela din beton crăpată și pătată care ducea spre zona lungă 
cu camere dezordonate. Această zonă era ca un bloc de celule 


VP - 393 


pentru cei care nu fuseseră condamnaţi pentru infracțiunile lor 
și aleseseră să se închidă singuri. 

Se plimbă dintr-un capăt al hotelului în altul, iar plânsul jalnic 
al copilului răsuna de fiecare dată de altundeva. Atenţia ei se 
îndreptă spre un microbuz Volkswagen vechi, cu geamurile 
acoperite cu perdele, dintr-un colţ al parcării. Dar când se 
apropie, își dădu seama că plânsetele copilului nu veneau de- 
acolo. 

Smiorcăielile încetară. Ea așteptă să înceapă din nou. Se 
auzeau numai zgomote mecanice, și în apropiere, și în 
depărtare. Era de parcă epoca omenirii trecuse, lăsând în urma 
ei un oraș în care singurii cetățeni erau mașinării. Copilul 
rămânea tăcut. i 

Se întoarse în camera ei. Işi scoase paltonul și tocul de pe 
umăr. 

„Travis”. 

Se gândi dacă în condiţii extreme, o mamă își putea auzi 
copilul plângând de la sute de kilometri distanţă. 

Se gândi la Lois cea cu ochii negri din Reseda, care părea o 
țigancă ce-i ghicea soarta privind-o în ochi. „Vrei să mori, du-te 
și mori”. 

Nu-și dorea decât să doarmă în acel moment și să aibă parte 
de dreptate în curând. Nu voia votcă, dar n-avea să-i vină 
somnul fără ea. Își prepară o băutură. 

Nu voia să moară. Nu, dar-ar dracii. Ceea ce văzuse femeia 
aia în ochii ei era groază. O teamă cumplită, amestecată cu 
neliniște, de ceea ce-o aștepta la etajul al optulea al clădirii Far 
Horizons, de ceea ce-i zisese Randall Larkin că era acolo. Nici 
antrenamentele dure de la Quantico, nici anii de experiențe și 
mai dure care urmaseră nu o puteau pregăti pentru 
confruntarea care-o aștepta acolo. 

Poate copilul pe care-l auzise plângând în acea noapte fusese 
chiar ea cu atâţia ani înainte, când își găsise mama moartă în 
apa tulburată de sânge din cadă. 


VP - 394 


21. 


Parcată vizavi de Far Horizons, Jane Hawk urmărea angajaţii 
venind la muncă marți dimineaţa. Unii foloseau mașini în 
comun. Notă numerele de înmatriculare ale celor care făceau 
naveta singuri. 

De la Randall Larkin știa că fiecare angajat avea repartizat un 
spaţiu de parcare numerotat și aveau acces la garaj în 
momentul în care un cititor cu laser scana un abţibild holografic 
fixat de parbriz. Vizitatorii erau nevoiţi să aranjeze cu douăzeci 
și patru de ore obţinerea accesului. 

Mai târziu, la o bibliotecă, folosind un calculator public, 
deschise fișierele de la Registrul Auto cu un cod al poliţiei, 
identifică proprietarii acelor vehicule și le obţinu adresele de pe 
taloane. 

Până la prânz, avea doi candidaţi. Sara Laura Shoen locuia 
într-un duplex din Sausalito și venea la lucru pe podul Golden 
Gate. Henry Wadlock locuia în Pacifica, în partea de sud a 
orașului. Din câte-și dădea Jane seama după profilele lor de 
Facebook, niciunul din ei nu era căsătorit sau implicat în vreo 
altă relaţie. Amândoi foloseau servicii matrimoniale. 

Pentru că Henry avea o casă pentru o singură familie, care 
sugera un grad de intimitate mai mare decât un duplex, Jane 
conduse până în Pacifica pentru a studia locul. Locuinţa era 
situată într-o zonă atent amenajată, era supradimensionată și, 
prin poziţie, era ideală pentru intenţiile ei. 

După ce luă cina devreme la un restaurant, se întoarse în 
cartierul lui Henry și parcă SUV-ul la două străzi distanţă de cea 
pe care locuia el. Ducându-și sacoșa, porni pe jos spre superba 
lui casă în stilul Renașterii spaniole și sună la sonerie la 5:15. Nu 
răspunse nimeni. 

Înfiptă la vedere într-un strat de sporul casei roșu aflat în 
stânga scărilor din faţă, o pancartă de avertizare de la o 
companie de securitate anunţa că locul era protejat. 

Avea vecini la nord. La sud nu era nimeni. La poarta dinspre 
sud era un zăvor acţionat prin forța gravitației. Ea reuși să intre 
și urmă o pasarelă aflată între garaj și o linie de proprietate 
acoperită de mlădiţe de iasomie puse pe spaliere. Lângă ușa 


VP - 395 


laterală a garajului, se așeză pe pasarelă, care nu se vedea din 
stradă din cauza porții, și aşteptă. 

La 6:11, nu mult după căderea întunericului, zgomotul unui 
motor fu urmat de arcurile de lumină ale unor faruri. O mașină 
opri pe alee. Nu se vedea din poziţia lui Jane. Ușa culisantă 
hurui, alarma sună, mașina intră în garaj, iar ușa se lăsă din nou 
în jos. 

Alarma se opri în timp ce mașina încă mergea. Probabil că 
șoferul o oprise cu telefonul. În timp ce Jane se ridica în picioare, 
în casă se aprinseră luminile, controlate tot prin telefon de către 
Henry. 

Acesta opri motorul. O portieră se trânti. Fluieră pe drumul 
dintre berlina lui BMW 740i și ușa de legătură din casă. 

Când auzi ușa interioară închizându-se, Jane deschise cu forța 
ușa laterală a garajului. Nu avu nevoie de LockAid. Sparse 
zăvorul simplu cu unul dintre permisele ei de conducere. 

Lampa cu cronometru de la ușă încă dădea o lumină slabă. 
Lângă BMW stătea un Corvette din 1960, roșu ca un măr 
glazurat. Garajul era curat și fără obiecte înghesuite haotic prin 
el. 

Ca majoritatea oamenilor cu sisteme de securitate, Henry nu 
pornea alarma de perimetru când era acasă. Asta era bine 
pentru Jane, nasol pentru el. 

Nu încuiase nici ușa dintre casă și garaj. Ea intră într-o 
spălătorie, apoi într-un hol de la parter. 

In bucătărie, luminile erau aprinse. Dintr-un televizor începură 
să răsune râsete din public. 

Ducându-și cu ea sacoșa, urcă. Se instală în dormitorul de 
rezervă întunecos. 

După cină, Henry se uita la un film la televizor, la un volum 
atât de puternic, încât vibrau pereţii. Poate ceva cu roboți uriași, 
cu invadatori extratereștri. Interminabil. 

Având în vedere postările lui de pe Facebook, faptul că se 
folosea de servicii matrimoniale și faptul că-și petrecea seara 
singur, ea simţea o oarecare compasiune faţă de el. Dar tot 
avea să-l doboare și să-i ia mașina. 

Când se duse la culcare la ora zece, setă sistemul de 
securitate. Vocea înregistrată anunţă: „Armat pentru casă”. 

Activase alarma de perimetru, nu detectoarele de mișcare. 


VP - 396 


Jane n-avea niciun motiv să creadă că el avea să devină brusc 
suspicios în miez de noapte, dar propti de ușă un scaun cu 
spătarul drept înainte să se întindă în pat. Copleșită de gândul la 
proba de rezistenţă care o aștepta la etajul al optulea, nu era o 
preocupare faptul că s-ar fi putut scula mai târziu decât Henry. 

Se trezi de mai multe ori și se ridică din pat la ora 4:05 
dimineaţa. Dădu la o parte scaunul înclinat de sub clanţă. Intră 
în hol. 

La o fereastră, luna arunca o lumină numai bună pentru a 
bântui. Jane se opri la ușa deschisă a dormitorului mare. Henry 
sforăia ușor. 

Aprinzând lanterna, intră în cameră. El stătea întins cu fața în 
sus. 

Când apăsă pe spray și-l stropi în partea inferioară a feței cu 
cloroform, el tresări. Flutură din gene și deschise ochii, dar apoi 
trecu într-o altă fază a somnului. 

Purta doar boxeri. Avea vreo șaizeci și opt de kilograme. Masă 
inertă. Dar îl dădu jos din pat, îl luă de încheieturile mâinilor și-l 
târî. 

Când își recăpătă cunoștința, era gol și stătea pe toaleta din 
baia mare, într-o încăpere fără ferestre, la fel de izolată ca 
oricare alt loc din casă. De glezne avea legate brățări 
autoblocante foarte rezistente, iar un lanţ alcătuit din acele 
brățări îi lega chinga de la gât de brățările de la glezne. Buzele-i 
erau astupate cu bandă adezivă. Boxerii-i atârnau de clanță, 
unde-i putea vedea. 

Scăpase de sub efectul cloroformului mai repede decât și-ar fi 
închipuit Jane. Nu-și putea imagina cum ajunsese acolo unde 
era. Șocul și groaza îi limpeziseră mintea. Pe frunte și pe buza 
superioară începu să transpire ușor. 

Stând în pragul ușii deschise, Jane întrebă: 

— Eşti prezent? 

El scoase un sunet prin care confirma, pe sub banda adezivă. 

— Doar ca să mă asigur, îţi mai dau vreo două minute. E 
corect să mă asigur că înţelegi. 

In acele două minute, el nu-și luă ochii de la ea. 

— Bun, Henry. Fii atent care-i treaba. Poate că ești doar o 
albinuță lucrătoare acolo, la Far Horizons, și nu știi în ce scopuri 
bolnave sunt folosite acele cercetări. Din motivul ăsta îţi acord 
circumstanţe atenuante. Ne-am înțeles? 


VP - 397 


El aprobă din cap. 

— Ce băiat cuminte. Deci, eu o să merg cu mașina ta la Far 
Horizons, să rezolv niște treburi. Când mă-ntorc de-acolo, îți dau 
drumul, fără să-ţi fac nimic. Numai tu poți să faci în așa fel încât 
să te omori, Henry. Știi cum funcţionează brăţările-astea? 

El clătină din cap. Apoi aprobă din cap. Apoi ridică din umeri. 

— Îți explic eu. Poţi să le strângi cât de tare vrei, și mai tare 
de-atât. Dar să le slăbești nu poţi. Așa-s concepuţi zimţii ăia mici 
de pe ele. Mai strâns, da. Mai slab, nu. Ca un clinchet. Simplu ca 
bună-ziua. Ai priceput? 

El aprobă din cap. 

— Invetți repede. Fii atent, Henry. Am lăsat spaţiu de un deget 
între brăţara de la gâtul tău și piele. Strâns, dar nu prea strâns. 
Dar dacă încerci să scapi de banda adezivă sau de brățări, am 
făcut legătura între ele, astfel încât cu cât te zbaţi mai tare, cu 
atât brățara ţi se va strânge mai puternic în jurul gâtului. 
înţelegi modul în care-am aplicat principiul clinchetului ca să 
rezolv problema încercării tale de a scăpa? 

El aprobă din cap. 

— Bun, bun, bun. De-aia trebuie să învăţăm lucruri noi, Henry. 
Nu doar ca să le știm, ci și ca să punem cunoștințele în aplicare 
în mod corect. Deci, dacă eu nu te-aș fi avertizat în legătură cu 
treaba asta, Henry, tu ai fi putut face un asemenea efort pentru 
a scăpa, încât brățara ti-ar fi intrat în carne și ţi-ar fi provocat 
dureri înainte să apuci să-ţi dai seama ce-i cu tine. Dacă te-ai 
mai fi zbătut și după aceea, dacă te-ai fi zbătut cu disperare... 
ei, ce s-ar fi întâmplat? Ti s-ar fi ameliorat sau ţi s-ar fi agravat 
situaţia? Tu cam ce crezi. 

El încercă să spună „agravat” pe sub banda adezivă. 

— Da. Așa e. Ai învățat atât de multe lucruri într-un timp atât 
de scurt, Henry. Acum o să-ţi scot banda asta adezivă de la 
gură. Dacă urli sau dacă strigi după ajutor, o să te fac să suferi 
foarte tare, și oricum n-o să te-audă nimeni cum urli. Henry, ești 
în stare să-ţi imaginezi ce vreau să zic când zic „o să te fac să 
suferi foarte tare”? 

El aprobă din cap. 

— Ce băieţel cuminte. Hai să vedem dacă ești atât de deștept 
pe cât pari. 

Ea îi smulse banda adezivă de la gură. 


VP - 398 


Henry respiră adânc, tremură când expiră, și scoase un șuvoi 
de cuvinte: 

— Sunt analist de control al costurilor, fac bugetul, negociez 
cu furnizorii, nu știu foarte multe despre cercetări, să mor io 
dacă înţeleg ceva din treaba asta. 

Ea îl privi fix și tăcu. Apoi spuse: 

— N-am venit până aici ca să-ţi ascult fișa postului. Ai 
terminat cu autojustificările? 

— Eu zic doar că... 

El tăcu în momentul în care ea scoase unul din pistoalele 
Heckler & Koch de calibrul .45 din tocul dublu pentru umăr de 
sub paltonul sport. 

— Dacă-mi răspunzi sincer la întrebări, o să fii elevul meu 
favorit, Henry. Ai menajeră? 

— Da. 

— În care zile vine? 

— Miercurea. Azi. La ora nouă. De-aia n-o să meargă asta. ŢI- 
ai ales greșit ziua. 

— Pe pagina ta de Facebook, Henry, te dai uneori mare cu 
stilul tău de viaţă. Ești tare șmecher, faci să pară totul foarte 
haios. Și poate că nici nu te gândești că te dai mare, deși, de 
fapt, asta faci. Îi zici menajerei servitoare. Din câte-am citit, vine 
la tine de două ori pe săptămână. Lunea și joia. | s-a schimbat 
programul, Henry? 

El ezită. 

— Nu. 

— Și azi ce zi e? 

— Miercuri. 

— Deci deja m-ai minţit o dată. Știi ce-o să se întâmple dacă 
mă minţi și-a doua oară, Henry? 

— Mda. Cred că știu. 

— Ce anume? 

— O să mă faci să sufăr. 

Ea așteptă. 

— Foarte tare, adăugă el. 

— Așa-i mai bine. Știu că atunci când te-apropii de poarta cu 
garajul de la Far Horizons, un cititor cu laser scanează abţibildul 
de pe parbrizul mașinii tale. Pe urmă, se deschide poarta. Pe 
care dintre cele trei niveluri parchezi tu? 


VP - 399 


— Primul. Spaţiul douăzeci și trei. Numărul e pe perete. Când 
intri pe poartă, virezi spre dreapta. Pe urmă, spaţiul e în stânga 
ta. 

— Uite ce băiat bun poţi să fii, știam eu. Mi-ai spus cinci 
lucruri fără să mă obligi să pun cinci întrebări. Protocoalele de 
intrare sunt automate. Dar uneori e și un paznic la garaj, care să 
vadă că nu ești tu în BMW-ul ăla? 

— Nu. Oamenii sunt supuși greșelilor. Avem camere în garaj, 
dar sunt doar pentru o arhivă video. Singura cale de a urca din 
garaj e cu liftul, iar liftul cere ca oricine urcă în el să-și rostească 
numele. 

— Recunoaștere vocală? 

— Da. Și faţa ţi-e scanată. Recunoaștere facială. N-ai cale de 
scăpare din garajul ăla. Orice cauţi, ești terminată înainte să 
pornești. Ar fi trebuit să te documentezi și tu mai ca lumea. 
Căcaturile-astea n-au niciun rost. 

— Mai vedem noi. 

Băgă pistolul în toc. Luă o rolă de bandă adezivă de pe podea 
și i-o înfășură în jurul capului de trei ori, astupându-i gura. 

— Așa. Îmi place mult mai mult de tine așa. 


22. 


În timpul nopţii, un front atmosferic masiv se dezlănţuise 
asupra statului Oregon, adunând umezeală din ocean până când 
cerul ajunse să semene el însuși cu un ocean care căuta un țărm 
pe care să ajungă. Stând pe dealurile-i legendare, San 
Francisco-și înălța turnurile strălucitoare și semeţe înaintea 
furtunii ce avea să vină. Fie că acolo era noua Atlantidă dincolo 
de orice risc de scufundare sau Babilonul din vechime clădit pe 
umbre confundate cu pietrele de temelie, numai Timpul știa. 
Străzile înclinate n-o tulburaseră niciodată pe Jane Hawk; dar în 
lumina prevestitoare de rău a unei zile care parcă-și aștepta 
înecul, fiecare urcuș părea a duce spre o prăpastie, iar fiecare 
coborâre ameninţa să devină un plonjon, deși, desigur, ea nu se 
temea nici de oraș și nici de pantele sale. 

Cu o zi înainte, angajaţii de la Far Horizons veniseră în două 
ture, prima la ora opt, a doua la ora nouă. Ea își cronometra 


VP - 400 


apropierea astfel încât să coboare pe alee din stradă, la 9:10 
dimineaţa, când în garaj mai erau puţini oameni. Nu văzu laserul 
care scana abţibildul din parbriz, dar lacătele electronice ale 
porţii se decuplară, iar aceasta se dădu la o parte. Jane intră cu 
mașina pe cele trei niveluri superioare din subterană. 

Spaţiul 23 era neocupat, iar ea parcă pe el. 

Când cobori din BMW văzu doar alte două persoane. 
Amândouă se îndreptau spre lift și nu-i acordau deloc atenţie. 

In aerul răcoros se simțea un iz de piatră de var din pereții, 
tavanul și podeaua din beton. Mirosul persistent de gaze de 
eșapament era mai puternic. 

Spaţiul gol din mijlocul zidului sudic, pe care i-l identificase 
Wilson Faucheur, era flancat de două spaţii de parcare. Zăvorul 
cedă repede în fața aparatului de spart lacăte. 

In spatele ușii era un dulap de vreun metru optzeci lăţime și 
un metru douăzeci și unu adâncime. Jane aprinse lumina, intră și 
închise ușa. 

La stânga și la dreapta ei, pe rafturile de treizeci de 
centimetri adâncime erau recipiente mari cu produse de curăţat 
și materiale de etanșare. 

Zidul din spate, de un metru douăzeci, era acoperit în 
totalitate de plăci de circuite, între rafturile aflate de-o parte și 
de alta. De acel zid atârnau două mopuri și alte șase unelte 
tipice pentru oamenii de serviciu. Niciunul dintre recipiente nu 
părea să fi fost deschis, și niciunul nu era pătat de stropi. 
Mopurile și celelalte unelte erau noi. Dulapul semăna mai puţin 
cu unul din cele folosite de oamenii de serviciu și mai mult cu un 
spaţiu de prezentare sau de expunere a unor produse - sau cu o 
fațadă menită să ascundă adevăratul scop al acelui spațiu. 

După o perioadă de gândire, luă mopurile și alte unelte, le 
puse deoparte și studie peretele. Agăţătoarele de care atârnau 
diverse obiecte erau din inox, cu mânere care dispăreau în găuri 
din placă. Încercă să le ia. Erau fixate permanent. Totuși, dintre 
cele opt agăţătoare, două se roteau precum clanțele. Una se 
rotea la 360 de grade spre stânga. Clic. Agăţătoarea de lângă ea 
se rotea la 360 de grade spre dreapta. Clic. Un motor începu să 
vibreze, peretele se îndepărtă de ea, iar lumina puternică luă 
locul întunericului de dedesubt. 

Jane calcă pe o treaptă din partea inferioară a unei scări. Nu 
era o scară în spirală. Era o scară turnantă. Acea parte a 


VP - 401 


peretelui fals nu era acoperită cu placă și avea un mâner ca un 
levier, pentru a ieși ușor. Închise ușa și auzi lacătul blocându-se. 
Testă mânerul, ușa se deschise, iar ea o lăsă să se închidă la 
loc. 

Dușumeaua din capătul treptelor, contratreptele și treptele 
erau acoperite cu un material gri-pal, asemănător cu cauciucul, 
pentru a face pașii siguri și silenţioși. Pereţii și tavanul erau din 
rigips alb, iar lumina venea de la niște panouri încrustate 
deasupra capului. 

Singurele locuri în care-ar fi putut fi ascunse camere erau în 
spatele lentilelor panourilor fluorescente, dar acelea erau dintr-o 
sticlă mată foarte groasă, care făcea orice monitor să fie inutil. 
Era evident că Wilson Faucheur avusese dreptate când spusese 
că sistemul de securitate arhitecturală și cel de securitate 
electronică nu aveau să se suprapună. 

Jane înșurubase amortizoare pe ambele arme. În acel 
moment, scoase unul din pistoalele de calibru .45 și o luă într-o 
parte pe scări, cu spatele la zidul exterior, ca să vadă fiecare 
capăt cât de devreme se putea. Ținea pistolul cu ambele mâini. 
Braţele întinse. Liniştea era atât de adâncă, încât aproape că 
avea substanță, umplând treptele așa cum apa umplea o 
fântână adevărată. Nimic nu sugera că ar fi știut cineva de 
prezența ei. Nu se vedea niciun adversar. Dar era în labirintul 
bestiei, iar în faţă o aștepta ceva mult mai rău decât Minotaurul 
căruia-i plăcea gustul cărnii de om. 

Erau două serii de scări și câte-un palier interimar la fiecare 
etaj. La parter nu era nicio ușă de ieșire. Niciuna la primul etaj. 
Niciuna la al doilea. Niciuna la al treilea. Toate semnele indicau 
că acela era într-adevăr traseul secret pe care D.J. Michael 
putea evada din clădire într-o situaţie de criză. 

Urca prudent în zigzag, palier cu palier. 

Lumina era într-atât de simetric distribuită, încât Jane nu lăsa 
nicio umbră. 

Unele vise se desfășurau într-o asemenea tăcere fără umbre. 
Numai bătăile ritmice ale inimii ei confirmau faptul că nu se 
cufundase în somn. 

La etajul al optulea, ajunse la prima ușă. Era albă, pe un 
perete alb. 

Dacă Randall Larkin știa ce vorbește, ușa respectivă n-ar fi 
trebuit să fie încuiată. Oricine găsea acele scări, fie din greșeală, 


VP - 402 


fie intenţionat, era binevenit să deschidă ușa și să-și asume 
riscul de-a da ochii cu orice aștepta dincolo de ea. 

Merse mai departe, spre etajul al nouălea, doar pentru a-și 
confirma că ușa de-acolo era atât de impunătoare pe cât aflase 
ea că era. Era puţin mai mare decât o ușă obișnuită, o placă 
solidă de oţel, nu mai puţin intimidantă decât o ușă de seif de la 
o bancă, înconjurată de un cadru din oţel dintr-o singură bucată. 

Peretele în care era încadrată avea vreo șaizeci de centimetri 
de beton și armături metalice, în care era și-o rețea de fibre 
metalice, și ar fi putut face faţă chiar și unui pachet de C-4. 

Faptul că D.J. lua asemenea măsuri pentru a se proteja scotea 
la iveală o paranoia în concordanţă cu setea lui de putere, tipică 
pentru un sociopat. Dar oare chiar era paranoia, având în 
vedere faptul că ea ajunsese până în acel prag, și avea de gând 
să îl forțeze să-și mărturisească fărădelegile și să îl distrugă 
garantat? Sau era doar prudenţă? Un om putea fi nebun, dar și 
prudent în spatele nebuniei lui. Când spera să schimbe întreaga 
lume, să rescrie istoria după bunul plac și să se facă pe sine 
însuși un zeu printre oameni, dădea dovadă de înțelepciune 
așteptându-se la existenţa celor care să i se opună, așa cum 
fusese valabil în toată istoria, deși triumful celor care se 
opuseseră totalitarismului venise târziu, și adesea șansa jucase 
un rol la fel de mare precum planurile. 

Nu urcă la etajul al zecelea, fiind sigură că avea să aibă o ușă 
precum cea de la etajul al optulea. Cobori de la al nouălea și 
ajunse din nou la etajul-ţintă. Stătea cu spatele la peretele de 
lângă o ușă la fel de simplă precum oricare alta pe care-o mai 
văzuse, și totuși, era o intrare în Pandemoniu, acolo unde 
demonii superstiţiilor trecute deveneau realitate, unde nu exista 
nicio cale, în afară de calea violenței, unde până și faptele celor 
drepți trebuiau judecate ca fiind bune numai după cât sânge al 
altora vărsaseră. 

Primul inamic de care avea să dea erau rayshaws. Bertold 
Shenneck, inventatorul mecanismului  nanotehnologic de 
comandă, îi botezase după personajul spălat pe creier, Raymond 
Shaw, din Candidatul manciurian, romanul lui Richard Condon. 
Se mai întâlnise cu ei, la ferma de douăzeci și opt de hectare a 
lui Shenneck din Napa Valley, în ziua în care el și odioasa lui 
soție primiseră moartea pe care-o meritaseră. 


VP - 403 


Rayshaws asigurau paza la poartă. Erau echivalentul fetelor 
de la Aspasia. Amintirile și personalităţile li se pierduseră după 
niște hățișuri de mecanisme de control care le pătrunseseră în 
creier. Erau reduși la niște mașinării în carne și oase, cu un 
singur scop programat. Fetele de la Aspasia erau mlădioase și 
irezistibile ca niște sucubi. Toate tehnicile de seducţie și 
stimulare a plăcerilor sexuale le erau descărcate în creier, 
laolaltă cu ordinul de a fi mereu total supuse. In schimb, 
rayshaws erau mașini de ucis, care nu ţineau cont de propria 
siguranţă, nefînfricaţi, pentru că din minte le fusese șters 
conceptul propriei firi muritoare, în timp ce ucideau pe oricine le 
comandau stăpânii lor să ucidă. 

Din spusele lui Randall Larkin - confirmate de planurile pe 
care Wilson le studiase împreună cu Jane -, la al optulea etaj 
erau două apartamente mici și șapte sute patruzeci și trei de 
metri pătraţi de spaţiu neamenajat. Într-un apartament stăteau 
patru rayshaws care nu părăseau niciodată acel nivel al clădirii. 
Își petreceau zilele făcând exerciţii și jucând jocuri simple de 
cărţi în care erau programaţi să găsească o stimulare adecvată 
pentru ei. Pentru moment, Jane băgă pistolul înapoi în toc. Din 
sistemul de atașament cu scai al cingătorii Gould & Goodrich 
scoase un proiectil iluminant, componentă standard a 
arsenalului SWAT, pe care-o primise în Reseda, când cumpărase 
cingătoarea. Întinse mâna dincolo de ușă și apucă mânerul 
levierului cu mâna stângă. 

„Travis se-ascunde, Nick e-n mormânt, fă-i pe nemernici să 
plătească pentru asta”. 

Împinse ușa, care se deschise, aprinzând luminile din spaţiul 
de dedesubt, scoase proiectilul iluminant, îl aruncă puternic spre 
partea din spate a ceea ce în planuri se numea „spaţiu 
neamenajat”, și se retrase pentru a se feri de efectele grenadei. 

Aceasta pătrunse prin crăpătura lăsată între ușă și clanță, iar 
explozia fu auzită în mod sigur de către D.J. la etajul al nouălea, 
dacă nu și de cei aflaţi cu vreo două etaje mai jos. In timp ce 
împingea ușa spre interior, după explozie, și scotea pistolul, 
Jane simţi vibraţiile reziduale în dinţi. Probabil că erau încă 
resimţite vibrând în oasele celor patru rayshaws și între - 
rupându-le comunicarea dintre căile neurale. 

Intră repede, lăsată în jos. Avea spaţiu neamenajat de ambele 
părţi. Unul dintre apartamente era mult în stânga ei - un perete 


VP - 404 


lung și alb cu ceea ce s-ar fi putut să fie o placă de metal pe 
post de ușă -, iar celălalt era mult în dreapta ei, unde o ușă 
obișnuită stătea deschisă. Între ea și apartamentul acela erau 
trei dintre cei patru rayshaws. Veniseră alergând când le 
atrăsese atenţia pentru prima oară, deschizând ușa dinspre 
trepte: unul era pe-o parte, pe podea, celălalt căzuse în 
genunchi și era dezorientat, dar încă era înarmat, iar al treilea 
se îndrepta împleticindu-se spre ea. In faţa și în spatele ei erau 
ferestre cu vedere la balconul care înconjura clădirea; dincolo de 
balcon, orașul parcă se smucea spre cerul întunecat de norii 
unei furtuni încă nedezlănţuite. 

Deasupra, suspendată de tavanul de patru metri și douăzeci 
de centimetri înălţime, era o instalaţie de forme geometrice, cu 
gratii de care te puteai apuca, având diametrul de cinci 
centimetri, la diverse înălțimi, pe care avea să vină un pericol 
mai mare. 


23. 


Jane stătea pe jumătate ghemuită, analizând situaţia în 
mișcare... 

Trase trei focuri, ţintindu-l pe cel care îngenunchease, 
nevrând să-i dea nicio șansă, pentru că nu era un om, ci o 
creatură îngenuncheată, care fusese cândva om, și se prăbușise 
după o judecată a sângelui ca un penitent a cărui confesiune 
fusese respinsă de vreun zeu mânios. Acolo nu era loc de 
empatie sau milă, din care s-ar fi putut trage numai moartea ei. 
Chiar în timp ce creatura îngenuncheată vărsa primul șuvoi de 
sânge, Jane intui reacţia rayshawului care se împleticea și se 
lăsă în jos în timp ce el trăgea glonţ după glonţ dintr-un pistol 
complet automat cu amortizor, golind conţinutul unui încărcător 
modificat, probabil unul cu șaisprezece cartușe. Țintea la voia 
întâmplării, dezorientat de proiectilul iluminant. Gloanţele 
ricoșau de pe barele de oţel lustruit de deasupra capului, se 
izbeau de geamurile antiglont groase, lăsând semne lăptoase pe 
sticlă, se loveau ţiuind și aruncând așchii de podeaua de beton: 
rată de câteva zeci de ori, în timp ce gloanţele consumau 
energie cu fiecare ricoșeu. Rayshawul se împletici, se opri și se 


VP - 405 


chinui cu un nou încărcător. Se chinuia deja de vreo douăzeci de 
secunde. Jane se ridicase. Mergea repede, dar nu alerga, cu 
pistolul de calibru .45 aţintit asupra bărbatului masiv din faţă. 
„Nu, e o creatură, o arătare”. Două dintre cele patru focuri ale ei 
îi retezară o parte din gât, îi smulseră fața și scurseseră toată 
viața din ea, dând naștere unei orori care avea să-i bântuie 
coșmarurile pentru totdeauna. Rayshawul care fusese lăsat lat 
de proiectil, care aruncase pistolul, redevenise suficient de 
limpede la cap încât să pună mâna pe armă. În Heckler mai erau 
două cartușe. Unul rată. Unul își atinse ţinta, rănindu-l la picior. 
Rayshawul ridică privirea spre ea, cu femurul făcut ţăndări de 
glontul cu cavitaţie. Dar pe fața lui lată nu apăru nicio expresie, 
nici de durere, nici de furie, nici de teamă, ci mai degrabă o 
goliciune cumplită, care semăna cel mai bine cu o hotărâre 
tâmpă, robotică. Având Hecklerul rămas fără muniţie în mână, 
apucă arma arătării cu dreapta, și o termină cu încă trei focuri, 
mai multe decât era nevoie pentru a-și îndeplini obiectivul. Se 
mișcase prea repede pentru ca teama să poată ţine pasul cu ea 
până în clipa aceea, dar în acel moment era copleșită de teamă, 
împrăștiind gloanţe de parcă acestea i-ar fi putut garanta 
supraviețuirea. Trei rayshaws muriseră, mai rămânea unul - dar 
unde era? Avantajul pe care i-l dăduse proiectilul iluminant 
scădea cu fiecare secundă, iar inima îi bubuia, așteptând să se 
oprească brusc. 

Afară, ziua era înflăcărată parcă de un moment Hiroshima. O 
lumină orbitoare, apocaliptică, scălda ferestrele blindate, părând 
destul de strălucitoare pentru a-i lăsa pe veci umbra surprinsă 
pe perete. Un tunet care parcă prevestea prăpădul zgudui 
clădirea din temelii, de parcă „glasul” i-ar fi răsunat din 
adâncurile pământului tulburat, iar în urma mormăitului ei, Jane 
auzi un huruit mai slab, care-i trimise fiori de gheaţă pe șira 
spinării, așa cum furtuna care urma să se dezlănțuie peste oraș 
n-ar fi putut face. Apoi îl văzu pe cel de-al patrulea rayshaw în 
pragul ușii apartamentului lor, la vreo optsprezece metri 
distanță de ea. Avea vreun metru nouăzeci și cinci înălțime, 
solid, sumbru și ameninţător, de parc-ar fi fost o adunătură 
nebunească de părţi ale corpului de la vreo mie de cadavre 
cusute laolaltă și aduse la viaţă de furtună, cu un pistol într-o 
mână și cu un dispozitiv în alta, poate o telecomandă, pe care o 
ținea îndreptată spre capătul spaţiului neamenajat. Rayshawul 


VP - 406 


părea a privi dincolo de Jane, nu spre ea, iar ea întoarse capul să 
vadă ce vedea el, sursa uruitului mai slab. Ușa celuilalt 
apartament - care-ar fi fost mai corect denumit ţarc, cușcă - se 
dădea la o parte, pe șinele-i metalice. 


24. 


Dacă ar fi avut de ales, Jane ar fi preferat să înfrunte coioţi, 
turbaţi sau nu, în orice număr, în locul a ceea ce veni pe câmpul 
de luptă al morţii de la al optulea etaj. 

Cu câteva săptămâni înainte, la ferma lui Bertold Shenneck 
din Valea Napa, pe lângă rayshaws, paza fusese asigurată și de 
coioţi cu implanturi cerebrale. Un experiment timpuriu legat de 
încrederea în acea tehnologie, acei lupi de prerie puteau fi 
controlaţi cu ajutorul comenzilor transmise prin microunde. Deși 
în cea mai mare parte a timpului trăiau ca niște animale 
obișnuite, puteau fi convinși să atace de-a dreptul feroce. 

D.J. Michael avusese inspiraţia de a apela la serviciile unei 
alte specii la al optulea și al nouălea etaj. Cu câţiva ani înainte, 
întreaga naţiune fusese îngrozită, înmărmurită de reportajul 
despre un cimpanzeu ţinut ca animal de companie, care, într-o 
criză de furie, o atacase pe femeia din vecini, retezându-i 
degetele cu dinţii, rupându-i faţa și desfigurând-o în tot felul de 
alte moduri de neimaginat, lăsând-o schilodită cumplit și în 
comă, totul în mai puţin de un minut. Cimpanzeii deveniți 
faimoși prin filme și seriale, adoraţi de public pentru 
giumbușlucurile lor simpatice, erau în cea mai mare parte 
cimpanzei pigmei. Cimpanzeii masculi ajunși la maturitate, care 
cântăreau cincizeci și patru de kilograme, cu brațele lor lungi și 
cu forța și agilitatea lor înnăscută, erau mult mai rapizi decât cei 
mai rapizi dintre bărbaţi și mai puternici decât o fiinţă umană de 
mai bine de două ori cât ei. Spre deosebire de gorile, cimpanzeii 
erau omnivori, adică mâncau orice, de la fructe de pădure la 
insecte și animale mici. Așa cum știa Poe când scrisese Crimele 
din Rue Morgue - în care apărea un urangutan era mult mai 
probabil ca o creatură care prinsese gustul sângelui să verse 
sânge, iar în cazul anumitor primate, nu doar în cazul fiinţelor 
umane, exista o înclinaţie spre furie și violență care făcea 


VP - 407 


apariţiile din cele mai cumplite coșmaruri să pară personaje 
negative din desene animate în comparaţie cu ele. 

Poate că telecomanda din mâna rayshawului nu deschidea 
doar cușca, poate că activa și o comandă de atac în programele 
cimpanzeilor. Instinctul lor violent înnăscut era în mod sigur 
accentuat - cât de puternic? - de mecanismele de control care 
le fuseseră implantate. 

Trei bestii lăţoase dădură buzna în spaţiul gol, nu cu ţipetele 
și zbieretele zgomotoase care le stăteau în fire, ci într-o liniște 
lugubră, de parc-ar fi jucat o pantomimă a primatelor, ale cărei 
reguli le impuneau să rămână mute. Se îndreptară cu pași 
sprinteni spre trei stâlpi verticali și urcară repede, cu o mână-n 
faţa celeilalte, pe barele suspendate la trei niveluri prin toată 
încăperea. 

După ce chemă trioul teribil, după ce aruncă la o parte 
telecomanda, rayshawul care mai rămăsese se îndreptă spre 
Jane, din pragul apartamentului lui, precum un golem impunător 
ridicat din noroi și ajuns în forma actuală, a cărui umbră parcă 
fugea în mod repetat de el, în timp ce mai multe fulgere 
brăzdau cerul zilei aceleia. Rayshawul trăgea prea multe focuri 
la o distanță prea mare, dar se apropia repede și purta o 
bandulieră plină de cartușe de rezervă, iar în acea încăpere 
enormă, n-avea nimic după care să se ascundă. 

Cu inima bubuindu-i în ritmul haotic al tunetelor și fulgerelor, 
Jane ţinu cu dinţii de disciplina pe care o învățase la Quantico, 
răspunzând focurilor de armă cu pistolul unui rayshaw care 
murise, și văzând un golem cum încasa un glonț în umăr. 
Aruncă arma când piedica se lovi de un încărcător gol, smulse 
un încărcător de rezervă de la cingătoare și-l băgă repede-n 
Heckler, în timp ce deasupra capului ei barele zbârnâiau, iar 
garniturile le scârţâiau de la impactul primatelor care se 
legănau, urcau și coborau, urcau și coborau din nou. 

Animalele erau atât de iuți, schimbau atât de impulsiv și de 
imprevizibil direcția, încât ea se îndoia că avea să reușească să 
omoare unul, darămite trei. Și deși era rănit și se deplasa cu mai 
puțină siguranţă, rayshawul care rămăsese se îndreptă în 
continuare spre ea, cu arma în mâna stângă. In timp ce Jane se 
apropia de el, golemul trăgător reuși s-o nimerească. Ea nu 
purta Kevlar. O limita prea mult în momentele în care avea 
nevoie de flexibilitate maximă. Simţi o durere arzătoare în 


VP - 408 


partea stângă. Usturimea fierbinte a cărnii retezate. Pentru o 
clipă, nu reuși să respire de durere și făcu doi-trei pași 
șovăielnici înapoi. O umbră lăuntrică îi înceţoșă vederea, dar se 
retrase imediat. Din reflex, își băgă mâna pe sub paltonul sport, 
dar o luă imediat, ștergându-și palma însângerată de blugi. 
Sângera. Și ce dacă? Nu era pentru prima oară. Oricât de gravă 
ar fi fost rana, nu era mortală. Rămase în picioare, reușind 
pentru moment să îndure durerea, ţinând ambele mâini pe 
pistol. În acel moment, unul dintre cimpanzei cobori legănându- 
se din jungla falsă. 

Poate că orice fiinţă umană era o ţintă programată, aliaţii nu 
erau o excepţie, sau poate că primata se defectase sau turbase 
la vederea sângelui din rana de la umăr a rayshawului. Din 
motive necunoscute, creatura se năpusti asupra ultimului 
golem, faţă-n faţă cu el, cu picioarele în jurul taliei acestuia. ÎI 
strângea cu mâinile, părea a-l mușca iar și iar. Apoi se desprinse 
de el și sări pe un stâlp vertical din apropiere. Dacă distanţa și 
lumina care pâlpâia n-o înșelau, Jane văzu că rayshawul care se 
prăbușea și murea rămăsese fără ambii ochi. 


25. 


Primatele treceau în liniște de pe-o bară pe alta deasupra 
capului ei. Absența sporovăielilor tipice pentru niște maimute le 
făcea să pară și mai amenințătoare, acoperite cu păr lung și 
negru. Feţele lor palide aveau ochi ageri, care aruncau sclipiri 
cafenii în lumina din cameră, și roșii în străfulgerările bruște ale 
furtunii... 

Presiunea aplecării spre stânga îi mai ușură lui Jane din 
durerea din coastă, în timp ce dădea înapoi din centrul marii 
încăperi, unde era vulnerabilă din orice direcție. Voia să fie cu 
spatele la un perete, între două dintre ferestrele mari. Era la 
jumătatea drumului când una dintre maimuțe cobori cele trei 
niveluri de bare și se lăsă lângă rayshawul mort, cel pe care-l 
omorâse ea, pe care-l doborâse din genunchi. Primata sări pe 
spatele cadavrului, își trase câteva palme peste cap și sări jos. 
Foarte agitată, dar tăcută, fiara îl apucă pe rayshaw și-l 
rostogoli, iar și iar, parcă furioasă că nu-i răspundea. Primata îl 


VP - 409 


apucă pe golem de faţa lipsită de viață, îi înălţă capul lipsit de 
viaţă și-l izbi de podea, de parc-ar fi fost vreun demon ivit din 
adâncurile pline de pucioasă ale iadului, trimis cu misiunea 
urgentă de a culege suflete, dar descoperise, spre amara-i 
dezamăgire, că acea făptură moartă, care arăta ca un om, dar 
nu era om, nu avea suflet. Îl apucă pe rayshaw de păr, răsuci, 
smulgându-i părul din rădăcini, și odată cu el, o fâșie urâtă din 
pielea și grăsimea subcutanată subţire care acoperea craniul. 

Acel spectacol grotesc, ca un coșmar vecin cu macabrul, o 
paraliză pe Jane, așa cum nu mai făcuse nimic vreodată, până 
când își dădu seama că atât timp cât primata stătea peste 
cadavru, iritată și furioasă, era o ţintă ușoară. Strângând din 
dinţi ca să se opună valului de durere ce avea să-i fie provocată 
de recul, ridică Hecklerul în ambele mâini și trase patru focuri, 
nimerind de cel puţin trei ori. Primata dădea nebunește din 
brațele lungi, de parcă ar fi lovit cu sălbăticie roiuri de albine. 
Scăpă un țipăt, simțind dureri de moarte care-i defectară 
programul de control, și se prăbuși peste rayshawul pe care-l 
nenorocise. 

Zbârnăitul și scârțâitul barelor crescură în volum când cei doi 
cimpanzei care rămăseseră reacționară la moartea celui de-al 
treilea, legănându-se mai repede prin jungla de oţel, siluete 
întunecate, atât poznașe, cât și graţioase. Forța și agilitatea lor 
colosală, siguranţa cu care se aruncau și se prindeau, reușind 
mereu să apuce barele, erau cumplite. 

Jane se lipi cu spatele de peretele dintre cele două ferestre, 
unde furtuna se reflecta în geam. Folosise patru dintre cele 
nouă cartușe din pistolul de calibru .45. Scoase încărcătorul, îl 
aruncă într-un buzunar al paltonului și băgă repede altul în 
pistol. 

Transpirând, tremurând, înjurând în tăcere durerea, își șterse 
transpiraţia din ochi cu o mânecă a paltonului și urmări 
primatele cât putu de bine. Nu reuși să rămână mereu cu ochii 
pe amândouă în același timp. Se întreba dacă aveau să 
obosească vreodată și-și dădu, bineînţeles, seama de răspuns: 
nu mai erau controlate de propriile dorințe, ci de programele lor. 
Aveau să se miște cu viteză până când aveau să cadă epuizate, 
sau să plănuiască s-o atace amândouă. 

Ea știa ce avea să găsească la etajul al optulea, dar deși citise 
despre forța și viteza acestor primate și le înţelegea potenţialul 


VP - 410 


de a comite acte de violenţă extremă, le subestimase. Și nu 
prevăzuse modul în care haosul creat de întreaga situaţie avea 
să-i limiteze libertatea de mișcare și de reacție. 

Chiar dacă geamurile antiglont puteau fi sparte cu o rafală 
suficient de lungă, primatele aveau să meargă după ea pe 
balcon, unde ea nu avea să poată reîncărca suficient de repede. 
lar dacă încerca să traverseze în fugă încăperea deschisă pentru 
a ajunge la ușa pe care venise, aveau s-o prindă. Pe lângă asta, 
treptele nu erau o opţiune, având în vedere că primatele aveau 
să fie pe urmele ei, reușind să coboare treptele mult mai repede 
decât ar fi reușit ea vreodată. 

Stătea cu pistolul în ambele mâini, dar apropiat de corp, cu 
țeava spre tavan. Mintea-i era doldora de strategii. Exista una 
care avea să meargă. Un răspuns la acea dilemă. Lumea era un 
labirint al misterelor și enigmelor, dar era o lume concepută 
raţional, care nu oferea enigme fără răspunsuri. Mereu exista un 
răspuns. Își dorea să-l fi găsit. 

Începută de doar câteva minute, furtuna nu-și scosese toate 
săgețile din tolbă. Cerul strălucea la fel de puternic ca 
întotdeauna, iar tunetele bubuiau de parcă scoarța Pământului 
ar fi fost crăpată de o forță a elementelor în ascensiune. 
Luminile se stinseră. 


26. 


În acea dimineaţă mohorâtă precum un amurg, lumina zilei 
apăru bolnăvicioasă sub streașina de la etajul al nouălea și se 
apropie atât de slab de ferestrele groase de la etajul al optulea, 
încât nu ieși la iveală nimic din camera enormă. Doar pe o 
porțiune de vreo trei metri, trei metri și jumătate, o paloare 
asemănătoare cu un strat subțire de chiciură stătea pe podeaua 
din beton. Fulgerul, oricât de mult ar fi durat, scoase la iveală 
doar în treacăt rețeaua pe mai multe niveluri a barelor de 
apucat, dar cu fiecare străfulgerare, umbre de forme geometrice 
săreau de pe cadrele din oțel, iar în acel caleidoscop alb-negru 
care pâlpâia, Jane nu putea vedea deloc unde erau cele două 
primate. 


VP - 411 


Imediat ce înceta fiecare tunet, ea auzea mai clar plesnetul 
mâinilor primatelor pe bare noi, vibraţiile și scârțâitul sistemelor 
de bare, și nu avea nicio îndoială că animalele se mișcau mai 
repede, tot mai repede, într-o frenezie tăcută care sugera un 
atac iminent. Nu-și permitea să ţină pistolul cu ambele mâini și 
nu putea trage după cum fusese antrenată la Quantico. Scoase 
al doilea Heckler, ţinând câte un pistol în fiecare mână și privi 
direct în față, gândind frenetic. 

Poate că interpreta mai bine zgomotele mișcării lor la un nivel 
mai profund decât o făcea în mod conștient, dar se hotărî că 
simplitatea lor de animale le afecta mai mult strategia decât o 
făcea programul care le comanda să ucidă. Cu toate astea, 
instinctul lor funcţiona la nivel micro, oricât ar fi fost de 
răspândit prin toate celulele corpului, prin fiecare fibră de 
mușchi și os. Programul le spunea să ucidă; instinctul le spunea 
cum s-o facă. Un atac sofisticat ar fi presupus ca unul dintre ei 
să se năpustească asupra ei dintr-o parte, cu un strigăt brusc, 
care s-o sperie și să spargă tăcerea, iar celălalt să lanseze un 
atac frontal imediat după ce atenţia ei fusese distrasă, ţinând-o 
lipită de perete și sfâșiindu-i într-o clipă faţa cu ghearele 
ascuţite și mâinile puternice. Dar ei nu erau sofisticati. 

Cu brațele întinse, de parc-ar fi fost răstignită pe cruce, cât 
toată lungimea corpului ei, cu un Heckler ţinut puţin ridicat în 
fiecare mână, Jane apăsa ușor pe fiecare trăgaci. Privi cu coada 
ochiului în lumina pală din dreapta ei. Tinea dinţii încleștaţi. Se 
pregăti de impact din partea unuia din atacatori sau a 
amândurora, un atac care să-i asigure eșecul, mutilarea și o 
moarte cumplită. Afară, lumea era mohorâtă ca pe Golgota. In 
jurul ei, în cameră era beznă ca într-un mormânt. Un fulger 
străluci precum o sabie, iar ei i se păru că vede o siluetă 
aruncându-se de pe o bară de la nivelul de mijloc pe una de la 
nivelul inferior. Între străfulgerarea de lumină și bubuitul 
tunetului, auzi un șuierat, o exprimare aproape mută a furiei 
animalice. La Quantico, fusese cea mai bună din clasa ei la 
mânuirea armelor, având mâinile destul de puternice pentru a 
apăsa pe trăgaciul pistolului folosit la exerciţii de peste nouăzeci 
de ori pe minut, iar în acel moment își bătu recordul, golind 
ambele pistoale. Durerea din coaste o ardea în timp ce 
amortizoarele se deteriorau oarecum din cauza focurilor rapide. 


VP - 412 


Auzi strigăte scurte de agonie, dar nu reuși să-și dea seama 
dacă ţipase o creatură sau două. Dacă mai trăia una dintre ele, 
trebuia să-și schimbe poziţia și să reîncarce arma cât de repede 
putea. 

Ajunsă înapoi lângă perete, se lăsă în jos și se așeză pe 
podea. Dădu drumul unui Heckler între picioarele desfăcute. 
Scoase încărcătorul din celălalt. Luă un încărcător nou din 
sistemul cu scai de la cingătoare. Il băgă în pistol cu un clic. De 
data aceasta, îl prinse cu ambele mâini. 

În stânga și în dreapta ei erau ferestre înalte din sticlă. Pe 
beton se vedeau urme pale ale unor ferestre. In dreapta ei, o 
grămadă chircită, nemișcată, zăcea în lumina slabă a zilei. Îi 
simţi mirosul fecalelor eliminate în urma șocului morţii. În 
stânga ei zăcea în lumina pală o creatură asemănătoare... dar 
nu se simţea duhoarea de primată moartă. 

Ștergându-și din nou transpiraţia din ochi, înjură durerea de 
parc-ar fi fost vreo creatură conștientă, care-avea dinţii înfipţi în 
ea. 

Aruncă o privire în bezna din stânga ei, unde s-ar fi putut s-o 
mai aștepte vreo dihanie care rânjea, stând ghemuită, cu 
degetele lungi de la picioare încolăcite în jurul barelor, cu 
mâinile strângând barele de deasupra capului, privind-o cu 
intenţia de-a-i face rău. Tinu Hecklerul pe lângă corp, ţintind 
spre stânga, în sus. 

Primata năvăli din întuneric direct în fața ei și trecu repede pe 
podea, printre picioarele ei, șuierând de furie. Brusc, faţa 
aproape umană a cimpanzeului era la doar câţiva centimetri de 
faţa ei. Ochii-i erau galbeni-maronii, parcă lucind cu o lumină 
spectrală, lăuntrică. Ea strigă, iar primata șuieră și mai tare, 
scuipând sânge, evident rănită. Atacând cu iuțeala unui șarpe 
încolăcit, o apucă de cap cu o mână, și-i smulse părul, ridicând 
trofeul cu un urlet triumfător. În timp ce primata îi ridica peruca, 
Jane o împușcă direct în piept, descărcând toate cele nouă 
cartușe. Creatura părea a fi fost trasă înapoi, dispărând de- 
acolo, de parcă ar fi fost mânuită de vreun păpușar. 


VP - 413 


27. 


Dincolo de fereastră, clădirile cufundate în întuneric erau 
răsfirate în pantă pe dealurile lungi, cale de două, poate trei 
cvartale, dar luminile sclipeau în zonele sudice scăldate în ploaie 
ale orașului. Pana de curent era limitată doar la zona deservită 
de transformatorul care fusese lovit de fulger. 

Usturimea de la început a rănii, ca o tăietură cu briciul, 
devenise o durere mai suportabilă, care pulsa. 

In timp ce băga cu un clic câte-un încărcător nou în fiecare 
pistol și punea o armă la loc în toc, Jane stătea în lumina apoasă 
îngăduită de sticla groasă, privind spre metropolă în timp ce 
luminile pâlpâiau în ploaie. Se simţea de parcă era obligată să-și 
păstreze echilibrul pe o pantă abruptă și periculoasă aflată între 
două creaţii - cea care exista dintotdeauna și cea care lua 
naștere în acele vremuri marcate de transformări de domeniul 
utopiilor. Nu avea cum să nu se ducă din nou cu gândul la Edgar 
Allan Poe, la apele melancolice din cetatea lui din mare, unde 
„cei răi și cei buni, cei de jos, cei de sus, odihnei de veci demult 
s-au supus”. După ce trecea valul schimbării care se apropia, în 
noua lume nu avea să existe odihnă, ci numai liniștea supunerii 
sau moartea, numai groaza tăcută care-l ţine pe șoarece mut în 
prezenţa pisicii cu colții dezveliți care-l caută. De-a lungul 
istoriei sale, mulţi din acel oraș se duseseră la odihna de veci, și 
mulți aveau să se mai ducă, poate mulţi dintre ei mai repede 
decât și-ar fi închipuit. Dar în clipa aceea, cel mai rău dintre ei 
era în continuare în viaţă, cu un etaj deasupra ei, iar acel rău 
trebuia îndreptat. 

Cu un pistol într-o mână și o lanternă în cealaltă, își croi drum 
printre leșurile împrăștiate, spre apartamentul în care cei patru 
rayshaws locuiseră cu lipsuri demne de milă. Saltelele goale de 
pe podea erau singurele lor paturi. N-aveau bucătărie, ci numai 
un frigider și un cuptor cu microunde. O cabină de duș, o 
toaletă, o chiuvetă de cea mai proastă calitate posibilă într-o 
clădire care, altfel, avea un aspect elegant. Nu existau fotolii 
sau canapele. Nici televizor. O masă simplă, cu patru scaune, 
unde putuseră să mănânce sau să-și petreacă zilele cu 
interminabilele lor jocuri de cărți, precum niște motoare care 
stăteau în ralanti până când presiunea putea fi aplicată 


VP - 414 


acceleratoarelor lor. Nu locuise nimeni acolo. Creierul fiecăruia 
dintre cei patru bărbaţi fusese o splendoare cu multe straturi, 
care fusese curățată cu brutalitate, rămânând doar cu niște 
cunoștințe care echivalau cu câteva foi, astfel încât existau 
acolo nu ca oameni, ci ca niște mașinării de ucis în carne și 
oase, programate. 

Jane dădu jos paltonul sport și-l atârnă de unul dintre 
scaunele de la mesele de joc, și-și scoase bluza murdară de 
sânge din pantaloni, ca să-și examineze coasta la lumina 
lanternei. Nu exista o rană de intrare. Glonţul îi pătrunsese 
exact în zona unde-ar fi fost un colăcel dacă ea ar fi avut 
colăcei. Era o rană de vreo opt-zece centimetri, de un 
centimetru jumătate adâncime. Nu sângera din artere. Din 
capilare, sângele-i curgea încet și constant. Probabil căldura 
glonţului cauterizase parţial rana. Ar fi putut pierde aproape 
cinci sute de mililitri de sânge până să termine. Nu avea să 
moară din atât. Cea mai mare problemă era riscul de infecție, 
dar nu avea timp să se gândească la asta până mai târziu. 

Își băgă bluza în pantaloni, pentru că punea măcar un pic de 
presiune pe rană, și își luă din nou paltonul sport pe ea. 

Cum camerele-i fuseseră oprite, D.J. Michael avea să 
presupună cel mai probabil că fusese omorâtă. Dar s-ar fi putut 
să nu aștepte să i se confirme ipoteza până revenea curentul. S- 
ar fi putut să cheme pe cineva de la etajul al optulea să meargă 
și să verifice. Dacă nu rămăsese deja fără timp, nu mai avea 
mult. 

Într-un colţ al apartamentului, puse lanterna jos, astfel încât 
lumina să i se reflecte pe un perete alb, o lumină slabă, dar 
potrivită. Băgă în toc pistolul de calibru .45, scoase o teacă din 
sistemul de atașament cu scai de la cingătoare, și dezvălui un 
cuţit pentru finisarea rigipsului din teacă. 

Wilson Faucheur identificase o pasarelă dinspre etajul al 
optulea spre cel de-al nouălea, care-i permise să treacă de ușa 
ca de seif și să ajungă în apartamentul lui D.J. Michael. 
Folosindu-se de cuţit, tăie o placă de rigips de șaizeci de 
centimetri lățime și un metru și douăzeci de centimetri înălțime 
și o puse pe podea. Luă lanterna și studie ceea ce ieșise la 
iveală: un șanț din beton monolit, de un metru și douăzeci de 
centimetri adâncime și doi metri lăţime, pe trei părți, în care era 
îngrămădită o stivă de ţevi de scurgere care curgeau spre 


VP-415 


interior și de jgheaburi care curgeau spre exterior, care 
deserveau ambele etaje, plus o grămadă separată de ţevi din 
PVC care conţineau cabluri electrice, fibră optică pentru 
sistemele audio și altele. 

Un metru și douăzeci de centimetri din lăţimea de doi metri și 
zece era rezervat viitoarelor țevi de serviciu, lăsând loc unui 
intrus hotărât să urce de la etajul al optulea al clădirii la al 
nouălea. 

După ce-și agăță lanterna de palton, Jane se strecură printre 
stâlpii de susţinere de care era atașat rigipsul. Se întoarse cu 
fața spre camera din care tocmai plecase și se folosi de stâlpi ca 
de treptele unei scări pentru a urca prin șanț și a ajunge după 
zid. 

Durerea deja nici n-o mai împiedica, o motiva. Parcă se lua la 
întrecere cu ea să demonstreze că putea îndura chinurile 
trupului. 

Inevitabil, făcuse ceva zgomot tăind rigipsul, și mai puţin 
zgomot urcând, dar se îndoia că D.J. Michael avea s-audă ceva 
mai puţin zgomotos decât un proiectil iluminant. Betonul gros 
dintre etaje estompa cele mai multe sunete, iar furtuna îi punea 
la dispoziţie zgomote de fundal. Pe lângă asta, când ajungea la 
destinaţie, avea să intre într-un dulap de serviciu plin de panouri 
de disjunctoare și de piese electronice folosite la serviciile 
telefonice, în colțul apartamentului care era cel mai îndepărtat 
de zonele de locuit. 

Dacă miliardarul, ale cărui camere de supraveghere fuseseră 
oprite de pana de curent, intuia totuși că ea supraviețuise, nu 
putea risca să plece pe treptele ascunse, de teamă să nu dea 
ochii cu ea. Avea să se ghemuiască în spatele ușii lui de seif, cu 
aceeași încredere absolută în sine dintotdeauna. 

În stratul gros de beton care servea drept tavanul etajului al 
optulea și podeaua celui de-al nouălea dispăreau afluenții 
scurgerii și ţevile de apă. Ea trecu prin șanțul deschis și ajunse 
la etajul al nouălea, unde liniile secundare ale celorlalte țevi de 
serviciu coteau prin rigips. 

Proptită între stâlpii de susținere, tăind cu o oarecare 
dificultate, se folosi de cuțitul pentru finisarea rigipsului ca să 
taie o deschizătură în dulapul de serviciu. Acolo se juca cu 
lumina lanternei pe niște panouri de circuite și cutii de la o 
companie telefonică. 


VP - 416 


„Îţi mulţumesc, Wilson Faucheur”. 

Dintr-o punguță de la cingătoare scoase una dintre „jucăriile” 
pe care și le cumpărase din Reseda, o cameră corporală marca 
PatrolEyes folosită de multe departamente de poliţie. O fixase 
de un șnur. Și-o puse în jurul gâtului. Dispozitivul cântărea doar 
o sută șaptezeci de grame. Cu obiectivul lui cu unghi larg, putea 
filma ore întregi imagini de înaltă definiţie, cu sunet de înaltă 
calitate. 

Scoase unul din pistoalele Heckler, opri și băgă în buzunar 
lanterna, și deschise ușa dulapului de serviciu. 

Compania de energie electrică n-avea cum să fi înlocuit deja 
un transformator lovit de fulger; dar în apartamentul enorm al 
lui D.J. Michael era lumină. Evident, se bucura de un generator 
numai al lui, care-i dădea curent în asemenea situaţii. 

Se duse după el. 


28. 


Jane era în ascunzătoarea de la înălţime, opt sute patruzeci și 
trei de metri pătraţi de grandoare olimpiană pe care un zeu 
nebun făcea tot ce-or fi făcând zeii când nu distrug o lume și 
plămădesc alta... 

Condiţiile jalnice în care trăiseră rayshaws erau dovada 
disprețului lui D.J. față de acele creaturi cât se putea de simple. 
Ea se îndoia că el ar fi vrut ca vreunul dintre ei să-i 
împărtășească spaţiul personal, și în mod sigur nu ţinea nicio 
primată programată acolo, la etajul al nouălea. 

Dacă avea servitori - menajeră, bucătar, valet -, erau precum 
cetăţenii din Iron Furnace, li se permitea un nivel de aparentă 
autonomie, dar cu toate astea, erau foarte strict controlaţi. Nu 
avea cum s-aducă în spațiul lui personal servitori cu liberul 
arbitru intact, când își putea asigura intimitatea aducând ca 
parte a personalului din casa lui semi-zombii săi de nivel 
superior. Starea lor de sclavie era permanentă; dacă era nevoită 
să-i omoare ca să ajungă la al lor stăpân, avea să-i elibereze. În 
cazul în care descoperea vreun oaspete sau doi... ei bine, 
oaspeții nu puteau fi decât Arcadieni, așa că avea să procedeze 
cu ei în funcţie de cum îi cerea situaţia. 


VP - 417 


De-a lungul unui hol scurt, după ce trecu de o bucătărie, 
traversă câteva camere grandioase. Trecerea de la una la alta 
era făcută cu mult stil. Erau decorate cu mobilier vechi în stil 
Art-Deco, mobilier de muzeu de Deskey, Dufrene, Ruhlmann, 
Sue et Mare... covoare persane antice demne de palatele 
sultanilor. Peste tot erau lămpi Tiffany cu modele dintre cele mai 
rare. Candelabre de Simonet Freres. Picturi voluptuoase de 
Lempicka, Domergue, Dupin. Sculpturi de Chipăruș, Lorenz, 
Preiss. Emailuri de Jean Dunand. Acolo, într-o singură casă, erau 
obiecte de artă în valoare de zeci de milioane de dolari - și până 
în momentul acela nu era niciun semn că ar fi existat vreun 
locuitor. 

Cât de ciudat părea faptul că un om care voia să întoarcă 
trecutul cu susu-n jos, să rescrie istoria după gustul său și să 
creeze un viitor separat de tot ce fusese înaintea lui, își crease 
pentru sine acel adăpost în care fiecare detaliu era menit să-l 
ducă în anii 1920-1930. Poate că percepea în acele epoci demult 
apuse o promisiune care nu devenise niciodată realitate și pe 
care avea să o îndeplinească în acel moment. 

În timp ce trecea prin acea locuinţă plină de obiecte de artă și 
de mobilier de muzeu, Jane se simţea un pic dezorientată, poate 
pentru că acele elemente extrem de elegante, achiziţionate cu 
atât efort și cheltuială, aranjate într-o ordine la care el se 
gândise cu toată băgarea de seamă, era într-un contrast 
tulburător cu ororile rayshaws, primatelor și violenței 
sângeroase. Un ţiuit ciudat și neregulat o chinuia. Două sau trei 
tonuri electronice oscilante se întrepătrundeau, creșteau în 
intensitate, dar apoi se pierdeau, ca o coloană sonoră a 
dezorientării ei. 

Precum la etajul al optulea, ferestrele de-acolo erau din sticlă 
antiglont groasă. Lumina cenușie a dimineţii, ploaia în rafale și 
un oraș atât de gri încât parcă era desenat cu creionul ofereau 
un fundal în contrast cu strălucirea și culorile calde ale acelor 
interioare. 

Când Jane intră în camera mare, cu cele șase aranjamente 
pentru șezut, se auzeau și sunetele spectacolului oferit de 
Natură: mormăitul periodic din gâtlejul furtunii, susurul ploii ce 
cădea în rafale, răpăitul picăturilor ce curgeau pe sub streașină 
de la etajul al zecelea și formau băltoace pe pietrele care pavau 
balconul etajului al nouălea. 


VP - 418 


Ușile duble ale acelei pasarele adânci erau larg deschise. De 
parc-ar fi coborât din cer pe curenţii furtunii, David James 
Michael apăru în prag și intră din balcon. 

Ea era aproape copleșită de dorința de-a spune „Asta-i pentru 
Nick” și de a-l împușca pe nenorocitul ăla pe loc, chiar în 
momentul acela. Ar fi făcut-o dacă n-ar fi avut nevoie de 
mărturia lui. 

El zâmbi. 

— Doamnă Hawk, insistența și rezistența dumneavoastră sunt 
remarcabile. Bine-aţi venit în umila mea locuinţă. V-aș servi cu 
ceva de băut, dar mi se pare un gest excesiv de politicos, având 
în vedere că vreţi să mă vedeţi mort. 

— Mort e bine. Și mai bine-ar fi sărac și după gratii. 

S-ar fi putut ca el să nu fie singur pe balcon. Prin ferestrele 
înalte nu se vedea nimeni, dar erau zone pe care ea nu le 
vedea. 

— Nu arătaţi prea bine, doamnă Hawk. Aveţi sânge pe 
jachetă. 

După ce apăsă un buton pentru a activa camera corporală 
PatrolEyes, ea luă pistolul în ambele mâini. 

El întrebă: 

— Vreţi să chem paramedicii? 

— Nu, domnule Michael. O să-i chem când ai dumneata 
nevoie de ei. 

El se opri lângă un scaun Ruhlmann, un fotoliu tapiţat îndesat 
și pătrăţos scăldat în lumina unei lămpi Tiffany cu model cu 
libelule în nuanţe de galben de la chihlimbar închis la culoare la 
galben-lămâie. 

Lumina caldă îl avantaja foarte mult. Avea patruzeci și patru 
de ani și era chipeș, semăna cu un băietandru, cu părul blond 
ciufulit. Stătea acolo, încălțat cu adidași, purtând blugi, cu 
cămașa nebăgată în pantaloni, preferând imaginea unui spirit 
liber, a unui miliardar fără pretenţii. Bineînţeles, adidașii erau 
probabil de la Tom Ford, blugii de la Dior Homme, cămașa de la 
David Hart, deci ţinuta costa vreo trei mii de dolari, dacă nu 
erau puși la socoteală și chiloţii. 

Până și gândul că era în aceeași încăpere cu el îi dădea 
impresia că fusese pângărită, văzându-l cum se uita la ea de 
parc-ar fi considerat-o candidată pentru Aspasia. 


VP - 419 


— Spuneţi-mi câte ceva despre Tehno-Arcadieni, domnule 
Michael. 

— Parc-ar fi o trupă de două parale. Ce cântă ăștia, ceva 
muzică retro dance din anii optzeci? 

— Eşti încrezut al dracului, zise Jane. Dar o să vorbești tu. 

— Și cum o să obţineţi informaţii de la mine, doamnă Hawk? 
Mă curentați cu taserul, îmi daţi cu cloroform pe la gură, mă 
dezbrăcaţi la piele, mă legați cu fâșii de cablu, vă jucaţi cu un 
șiș pe lângă penisul meu? Așa v-au învăţat ăia de la Quantico? 
Nu prea pare constituțional. 

El făcu mâna căuș și o duse la ureche. 

— Auziţi? E sunetul viitorului, sunetul unui viitor pe care nu-l 
înțelegeţi și-n care nu jucaţi niciun rol. 

Nimic nu i-ar fi plăcut mai mult decât să-l omoare, cu sau fără 
mărturisire. 

— Doamnă Hawk... sau poate-ar trebui să spun văduvă Hawk? 
Nu, că s-ar putea să ţi se pară dureros dacă mă adresez așa. 
Jane și atât. Jane, pentru că eu cunosc foarte bine genul tău. 
Sunt convins că tu crezi în ideea de conștiință, în vocișoara aia 
interioară care-ţi zice ce-i bine și ce-i rău. 

— Pentru că eu cunosc foarte bine genul tău, zise Jane, sunt 
convinsă că tu nu crezi. 

El se îndepărtă de fotoliu, îndreptându-se spre un divan Sue 
et Mare din lemn poleit și spre niște fotolii asortate, tapiţate cu 
tapițerie Aubusson. 

Mergând odată cu el, atentă cu coada ochiului la ușile 
deschise ale balconului, Jane se hotărî să-l lase, pentru moment, 
să joace după regulile lui, pentru că astfel ar fi putut afla mai 
multe decât printr-un interogatoriu. Era atât de narcisist, încât 
credea fără îndoială că o putea convinge că poziţia lui era una 
îndreptăţită - și chiar dacă nu o putea convinge să treacă de 
partea lui, avea s-o răpună printr-o răsturnare de situaţie 
neașteptată, fie și numai pentru că destinul avea să întoarcă 
evenimentele, să întoarcă însuși universul mereu în favoarea lui 
D.J. Michael. 

— Tu consideri conștiința umană ca fiind esenţială pentru 
existența și păstrarea stabilităţii civilizaţiei, zise el. Ei bine, eu 
propun instalarea unui asemenea program încât ea să nu mai 
existe în momentul ăsta. Într-un fel, suntem aliaţi. 


VP - 420 


Nu se așeză nici pe divan, nici pe vreunul din scaune, ci 
rămase în picioare, privind fix o serie de figurine ale lui 
Ferdinand Preiss: dansatoare din bronz, vopsite la rece, cu 
costume complicate, pe socluri din marmură și onix, cu feţe și 
membre din fildeș cioplit și vopsit. 

Țiuitul din urechea lui Jane deveni mai puternic, iar ea privi 
prin cameră, de parcă ar fi cântat vreun muzician așezat într-un 
colț la theremin. Dar, desigur, sunetul venea din interior, și nu 
se mai auzi. 

— Când o să fie perfecţionat, peste vreun an sau doi, spuse 
D.J. Michael, nanoimplantul suprem o să fie atât de fin introdus 
în craniu, încât cei care au parte de el nu vor avea nici cea mai 
mică bănuială că liberul lor arbitru, folosit pentru a face rău, a 
fost subjugat. Deciziile pe care le iau și modurile în care 
acţionează vor părea mereu a fi alegerile lor. Valorile și simţul 
lor moral vor fi corectate atât de subtil încât orice schimbare de 
opinie va părea a fi produsul propriei raţiuni. 

Ea zise: 

— Și tu - numai tu - o să decizi ce-i rău, ce-i bine, ce-i moral, 
ce nu, care-s valorile morale. 

Până când o privi, el nu-și închipui că un zâmbet putea 
transmite o milă atât de acidă, un dispreţ atât de usturător. Dar 
vocea lui rămase blândă și rezonabilă, chiar și în timp ce rostea 
acele lucruri iraționale: 

— Uită-te la lumea asta, cu toate ororile ei, Jane. Cu tot haosul 
ei. Război și nedreptate. Bigotism și ură. Invidie și lăcomie. 
Codurile binelui și răului așa cum le-a conceput și le-a aplicat 
omenirea - au funcţionat astea vreodată, Jane? Nu au toate 
codurile o greșeală sau alta, care le fac să fie imposibil de pus în 
practică? 

Se îndepărtă de suita Sue et Mare și se duse la un bufet de 
abanos de Macassar încrustat cu sidef, flancat de ferestre. 
Privea un portret de Tamara Lempicka atârnat deasupra 
bufetului: un bărbat îmbrăcat cu foarte mult stil, cu zgârie-nori 
pe fundal, totul redat în stilul ei caracteristic, rece, puternic și 
demn de un pictor. 

El spuse: 

— Cei destul de norocoși ca să aibă o conștiință implantată nu 
vor fi niciodată tulburaţi de îndoieli sau de vinovăţie, pentru că 
vor considera mereu că fac lucrul potrivit, cel mai bun. Nu vor 


VP - 421 


cunoaște niciodată frica și neliniștea sufletească. În lume nu va 
mai exista nimic de care să se teamă. 

Cu braţele obosite, Jane cobori Hecklerul. 

— Pui problema foarte nobil, dar sună josnic și mârșav pentru 
oricine știe de fetele de la Aspasia, de rayshaws, de cruzimea cu 
care te-ai folosit de ei. 

Ridică din nou pistolul. 

— Stai dracului jos. 

El reveni lângă fotoliul tapiţat de lângă lampa Tiffany cu 
libelule, dar n-o ascultă. 

— Nu e nimic crud în ceea ce-am făcut noi, Jane. E plină 
lumea de oameni ale căror vieți nu au niciun scop. Rătăcesc prin 
existenţa lor lipsită de orice înţeles, adesea disperaţi. li alegem 
pe cei rătăciţi și nefericiţi - apoi le înlăturăm motivele nefericirii 
și le dăm un scop. Sau în cazul soțului tău, îi eliminăm pe cei 
care reprezintă un pericol pentru viitor așa cum trebuie să fie 
viitorul dacă masele au vreo șansă să fie mulțumite. 

Așa cum făcuse și mai devreme, miliardarul duse mâna făcută 
căuș la ureche și ascultă ceva ce ea nu auzea. 

— Auzi destinul cum șoptește, Jane? 

Ea trase un foc, nu în el, ci în fotoliul de colecţie. 

Tapiţeria plesni, iar din gaura de glonț ieși o dâră de fum 
subțire. 

— Stai jos și discută cu mine în detaliu ceea ce ai făcut, altfel 
îți fac praf tot decorul ăsta preţios și pe urmă te rup bucată cu 
bucată într-un mod pe cât de dureros îmi pot imagina. Și-am o 
imaginaţie tare bogată. 

Cu mâna încă făcută căuș la ureche, el spuse: 

— Nu auzi încă șoaptele, Jane? Nu auzi șoaptele din Camera 
Șoaptelor? Dacă încă nu le auzi, o să le-auzi curând. 

Spunând asta, se întoarse și se îndreptă spre ușile deschise 
ale balconului. 

Luând-o pe urmele lui, ea spuse: 

— Stai pe loc. 

În loc s-o asculte, el o rupse la fugă prin balconul de patru 
metri și jumătate și sări nouă etaje în aerul din care lipsea orice 
altceva în afară de ploaie. 


VP - 422 


29. 


Jane ajunse la balustradă chiar în timp ce David James 
Michael își lua zborul. Pentru o clipă, putu ajunge la călcâiele 
adidașilor lui de firmă. Se aștepta la vreo cascadorie, la o 
parașută cu deschidere rapidă, dar nu urmă nicio cascadorie, ci 
doar silueta lui în picaj, cu brațele întinse precum aripile unui 
vultur. Parcă plutea, nu se prăbușea prin ploaia precum beteala. 
Cu ferestrele întunecate în urma penei de curent, clădirile din 
apropiere stăteau mohorâte pe strada eclipsată, unde, într-un 
fals amurg, se vedeau canalele inundate, după dârele de spumă 
fosforescentă precum niște coliere, purtate de șuvoaie. Martoră 
la cădere, aplecată peste balustradă, Jane stătea cu răsuflarea 
tăiată, și parcă i se oprise inima, astfel încât era temporar 
moartă, total inconștientă de ploaia și de vântul care o băteau. 
Nu auzea niciun sunet, nu simțea niciun miros. Nu-i funcţiona 
niciun simţ în afară de văz. De la pasarela de la al nouălea etaj, 
sub influenţa atracției ineluctabile a gravitației, purtat prin aer 
mai bine de treizeci de metri, luminat de un fulger, miliardarul 
cădea întocmai ca ultimul cerșetor. Părea să se fi lovit cu capul 
de treptele clădirii Far Horizons și să o fi luat în jos pe ele. 
Membrele zdrobite i se zbăteau într-un asemenea hal încât 
părea o păpușă din paie aruncată de la etajul nouă în bătaie de 
joc. 

Inima lui Jane bubuia, de parcă ar fi repornit cu rateuri, iar 
respiraţia-i era rece și umedă. Simţea mirosul ozonului pe care 
fulgerul îl despicase din aer. Auzul îi reveni când un val de 
sunete din oraș, printre care și scrâșnetul frânelor, o copleși, în 
momentul în care traficul de jos începu să reacționeze la 
impactul cu omul care se aruncase. 

Băgă pistolul în toc, se întoarse cu spatele la balustradă și 
intră alergând în apartament. Trecu de numeroasele obiecte de 
artă și nu ajunse în nișa care conţinea liftul privat al lui D.J., ci la 
ușa de oţel care ducea spre treptele ascunse. Sări câte două 
trepte o dată, coborând prin lumina puternică, fluorescentă, 
care părea la fel de strălucitoare precum proiectorul unui 
elicopter al poliţiei. Era convinsă că mai avea puţin timp până ce 
strada din faţa Far Horizons avea să fie copleșită de trafic și apoi 
blocată de autorităţile sosite la faţa locului. 


VP - 423 


În capătul scărilor, deschise ușa și intră în dulapul de serviciu, 
cu raftul de produse de curățenie și materiale de etanșare, unde 
mopurile și celelalte unelte stăteau așa cum le lăsase pe podea. 
Mai intră pe o ușă și ajunse în garaj. Se îndreptă repede spre 
BMW-ul care-i aparținea lui Henry Wadlock, care-o aștepta să se 
întoarcă, dezbrăcat și legat fedeleș. 

Crezu că pierduse cheile, dar uitase doar în care buzunar le 
pusese. Părea că porţii îi trebuia mult timp să-și deblocheze 
lacătele electronice și să se dea la o parte. Urmă rampa de 
ieșire și porni ștergătoarele și farurile. li era groază de 
vehiculele dezordonate pe care urma să le găsească. 

Câteva mașini erau parcate într-o parte pe bordură de fiecare 
parte a străzii. Mașinile care treceau încetiniră în timp ce șoferii 
căscau gura. Evită să privească spre cadavrul frânt de pe trepte, 
pentru că văzuse prea multe sinucideri reale și presupuse. Un 
spaţiu gol din trafic îi dădu voie să iasă de pe alee, să traverseze 
banda mai apropiată și s-o ia în jos. 

Dacă martorilor li se părea că plecase în grabă de la locul 
accidentului, unuia dintre ei ar fi putut să-i treacă prin cap să ia 
numărul de înmatriculare al mașinii, caz în care s-ar fi eliberat 
un mandat de urmărire generală în curând. 

Jane conducea cât o ţineau puterile de repede, iar rafalele de 
ploaie loveau parbrizul ca niște gloanţe, în timp ce ea ieșea din 
zona rămasă fără curent și ajungea în cartiere unde luminile 
străluceau la ferestre. Acolo, viaţa părea a decurge la fel ca 
până atunci, deși oamenii ocupați, în ignoranţa lor, nu știau în 
ce pericol mare erau. Furtuna din acel moment nu era decât un 
simplu inconvenient, dar furtuna schimbării, pe care-o pusese în 
mișcare D.J. Michael, încă s-ar fi putut să vină, iar atunci când se 
dezlanţuia, avea să ia cu ea fiecare bărbat, femeie și copil, 
exact la fel cum fusese luat și miliardarul. 


30. 


Până se întoarse Jane în Pacifica, un vânt puternic veni în 
urma furtunii dinspre nord-vest, luând cu el ace și conuri uscate, 
flori stacojii din arborii de foc, frunze argintii-albăstrui cât o 
monedă de un dolar din eucalipţi. Vântul scutura acoperișurile 


VP - 424 


din ţiglă, rostogolind tomberoane goale, doze de băuturi 
carbogazoase pe străzi, luptându-se cu un taur imaginar cu o 
pelerină mare de plastic smulsă de pe un gard al unui șantier. 

In loc să riște să meargă cu mașina până la reședința în stil 
colonial grecesc a lui Henry Wadlock, parcă la un cvartal 
distanţă de Explorer Sportul ei și sună la 911 de pe un telefon 
de unică folosință. Se recomandă și spuse că analistul financiar 
trebuia eliberat din baia mare. leși din SUV și găsi o scurgere 
stradală. Aruncă telefonul în ea. 

Cu rana din coastă arzând-o de parcă ar fi fost atinsă cu fierul 
înroșit, porni pe un drum de o sută doisprezece kilometri care 
avea s-o ducă pe podul Golden Gate, spre orașul Santa Rosa din 
comitatul Sonoma, spre casa doctorului Porter Walkins, care, cu 
câteva săptămâni înainte, îi tratase pe un aliat al ei grav rănit, 
pe Dougal Trahern, și pe Jane însăși; el fusese cel care îi îngrijise 
zgârietura cu care se alesese într-o confruntare cu un coiot, care 
începuse să-i trateze rana cu imunoglobulină, împotriva rabiei 
transmisibile la oameni, și cu un vaccin cu celule diploide 
umane. 

Dacă avea încredere în nevinovăția pacientei sale, doctorul 
Walkins avea să trateze o rană de glonţ fără să completeze 
raportul către poliţie cerut de lege. Era genul de om care era în 
stare să se uite la știri și să separe sâmburele de adevăr - dacă 
exista vreunul - de marea masă a gunoaielor. Avea încredere în 
Jane, de când cu evenimentele violente de la ferma Shenneck 
din Napa, care avuseseră loc mai devreme în cursul lunii 
aceleia, și spera să mai poată avea încredere-n ea după bomba 
detonată în media în urma morţii lui David James Michael. 

Până ajunse pe podul Golden Gate, ploaia care se potolise 
arunca stropi ca niște ace, prin ceața deasă care venea dinspre 
ocean. Vântul modela ceața sub forma unor siluete ca de 
fantome, pe care le gonea dinspre est spre vest, de parcă 
nălucile unor marinari înecaţi în ocean s-ar fi întors la țărm, într- 
un exod din miile de morminte aflate sub apă, ca într-o relatare 
despre experienţa umană din vremurile de pe urmă, ca o plată a 
datoriilor lor. 

Traficul se mișca încet pe masa de oţel roșu cablat. Farurile 
ca niște aureole ale vehiculelor care se apropiau pătrundeau 
prin ceaţă. În timpul trecerii, Pacificul era nevăzut în stânga ei, 
orașul și golful erau învăluite în ceaţă în dreapta ei. Jane Hawk 


VP - 425 


începu în sfârșit să se confrunte cu misterul legat de ceea ce 
păţise David James Michael. 

Încolţit de vreo sută de polițiști cu dovezi irefutabile despre 
crimele lui împotriva umanităţii, miliardarul ar fi luat măsura 
drastică de-a-și chema avocaţii și de a pune deoparte zece 
milioane de dolari pentru apărarea lui. Niciun narcisist cu 
aroganţa lui enormă n-ar fi fost dispus să-și recunoască nici cea 
mai mică fărădelege sau să se recunoască învins de bunăvoie, și 
în niciun caz nu avea să ajungă atât de disperat încât să-și ia 
viaţa. 

„Auzi destinul cum șoptește, Jane?” 

Când vorbise despre destin și despre Camera Șoaptelor, oare 
sugerase, ducându-și mâna făcută căuș la ureche, că putea auzi 
instrucțiuni transmise prin microunde într-un compartiment 
deschis al creierului său? Sau vrusese să sugereze faptul că, la 
un moment dat, oamenii din lumea întreagă ar fi putut ajunge - 
sub controlul unei caste de elită - să fie accesibili pentru a fi 
manipulati simultan, pentru îndeplinirea oricărei sarcini pe care- 
o voiau cei care-i controlau? 

La orice s-ar fi referit D.J. Michael, părea clar că o facțiune 
dintre Tehno-Arcadieni conspirase pentru a-l seda fără ca el să 
știe și a-l injecta cu un mecanism de control nanotehnologic. In 
toată istoria revoluțiilor, niciun rege nu fusese detronat în mod 
atât de sinistru și de intim. Autointitulaţii zei care concepuseră 
acel panteon nou, lipsiţi de puterea monoteismului, erau 
locuitorii unui Olimp în variantă modernă, unde nu doar 
conduceau, ci și complotau unii împotriva celorlalţi, dovedindu- 
se a nu fi cu nimic mai buni decât membrii găștilor de stradă, 
care-și disputau cu pistoale și cuțite stăpânirea unui cartier 
dărăpănat sau a unei zone de locuinţe oferite ca ajutor social. 

Chiar la nord de Golful San Pablo, ceața se risipi, iar Jane ieși 
din ploaie. Cerul era în continuare încărcat. Pe el apăreau dâre 
subţiri, cenușii, ca niște zdrenţe, ca niște haine funebre jerpelite 
în urma rătăcirilor tulburate ale unui mort rece și ofilit al cărui 
spirit nu voia să-l părăsească. Ei i se părea, în acel moment, că 
acel ţinut atât de fertil și acele comunităţi atât de pline de viaţă 
- Novato, Petaluma și Rohnert Park - aveau un aspect sumbru, 
umbrite chiar și în acea zi fără soare, bântuite nu de spiritele 
morţilor, ci de nălucile zilelor ce aveau să vină, de destinul care-i 
șoptea lui David James Michael. 


VP - 426 


Înţelese că motivele dispoziţiei ei erau multe, acumulându-se 
în cele cinci luni de la moartea lui Nick. Dar era unul în acele 
multe motive care-o afecta cel mai profund. 

„Nu auzi șoaptele, Jane? Toate șoaptele din Camera 
Șoaptelor? Dacă nu le-auzi încă, o să le-auzi în curând.” 

Miliardarul se încrezuse în faptul că ziua în care avea s-o 
înroleze pe Jane în legiunile celor controlaţi, când ea avea să fie 
precum cetăţenii din Iron Furnace, se apropia. 

Ea se trezi ducându-se cu gândul la noaptea anterioară, când 
fusese în dormitorul de rezervă al lui Henry Waldlock în timp ce 
el își petrecuse seara inconștient de prezenţa ei, urmărind un 
film asurzitor cu roboţi uriași. Ea proptise un scaun cu spătarul 
drept de ușa de la dormitor, înainte să îndrăznească să prindă 
câteva ore de somn. 

Ușa încă era proptită când se trezi și se duse în camera lui 
Waldlock ca să-i dea cu cloroform și să-l lege. 

Nu era nicio cale de acces în acel dormitor de rezervă, cu 
excepţia intrării pe ușa baricadată. 

Baia alăturată acelor camere de oaspeţi nu deservea două 
dormitoare. Nimeni n-ar fi putut ajunge la ea prin baie. 

Nu verificase să fie sigură că ferestrele erau încuiate. Ar fi 
trebuit să verifice. Dar era penibil să presupui că un ticălos cu 
abilități de spărgător de locuinţe se năpustise asupra ei pe o 
fereastră. 

Oricum, dormise pentru că era epuizată, nu pentru că fusese 
sedată. 

Singurul loc în care i-ar fi putut fi strecurat un sedativ fără ca 
ea să știe era restaurantul din Pacifica, unde luase cina 
devreme, înainte să meargă la Waldlock. Dar nu știa nimeni că 
era în oraș; nu ar fi avut nimeni de unde să știe dinainte unde 
avea să ia cina. 

Paranoia. Era de înţeles, dar era periculoasă. Dacă ar fi fost 
injectată, nu s-ar fi dus după D.J. Michael. Ar fi fost controlată. 
Asta dacă nu exista cumva o generaţie nouă de mecanisme de 
control căreia să-i ia mai mult de câteva ore ca să se 
autoasambleze în creier... 

În Santa Rosa, parcă într-un cartier rezidenţial, la un cvartal 
distanţă de destinaţia ei. Strada era plină de frunze aduse pe 
trotuar de vântul și ploaia recentă, iar din copaci încă picura. 


VP - 427 


Doctorul Porter Walkins era o raritate printre doctorii 
contemporani. Era un medic generalist al cărui cabinet era 
alăturat locuinţei. Jane știa că servea prânzul acasă, la o oră la 
care nu permitea programările pacienţilor, dar nu știa dacă ora 
respectivă începea la prânz sau la douăsprezece și jumătate. 

Rămase în Explorer douăzeci de minute, apoi porni pe jos spre 
adresa pe care i-o dăduse el când o tratase contra posibilei 
expuneri la rabie. Din cauza faptului că era activă, durerea care 
dispăruse pe drumul dinspre San Francisco o ardea din nou. Un 
cvartal părea cât trei. Având în vedere aspectul ei zdrențăros și 
faptul că fusese lăsată fără deghizare de primata care zbiera, fu 
ușurată când ajunse la casa doctorului fără să întâlnească pe 
nimeni. 

Ocoli casa în stil victorian, construită ca să semene cu o turtă 
dulce albastră cu alb, urcă treptele verandei și-l văzu pe doctor 
pe o fereastră a casei. Era singur și părea că-și pregătește un 
sandviș. Când ea bătu la ușă, era 12:35. 


31. 


Deși avea doar cincizeci și ceva de ani, Porter Walkins avea 
un cod moral, un simţ al datoriei și un dispreț faţă de ideologii 
care s-ar fi potrivit mai degrabă cu trei sferturi de secol înainte 
decât în zilele noastre. Avea coatele jachetei sport peticite. Avea 
o cămașă albă, cu papion, iar papionul nu era agăţat cu un ac. 
Pantaloni gri de lână susținuți de bretele cu dungi. Pantofi din 
piele foarte lustruiţi. 

Bine îngrijit și în formă, cu o faţă blândă, ridată de griji, ca a 
unui doctor de ţară din tablourile lui Norman Rockwell. Dar era 
ceva la el, poate vreo taină ascunsă în ochii căprui, care sugera 
că ţinea ascunsă de restul lumii o melancolie care persista. 

Cum recepţionista era plecată la prânz, el o trată pe Jane în 
sala de operaţie. 

Când ea se dezbrăcă în chiloti, el nu se arătă deloc îngrijorat 
de cele două pistoale Heckler & Koch de calibru .45. Ea se 
întinse pe masa de consultaţie, în timp ce el îi studia și-i spăla 
rana, pe care o considera mai gravă decât o considera ea. Îi făcu 
o anestezie locală și-i prinse carnea sfâșiată de glonţ cu copci. 


VP - 428 


— Se dizolvă cu timpul, spuse el. Nu-i nevoie să vi le scoateţi. 

Cu o altă ocazie, când ea îl întrebase de ce risca să trateze 
pacienţii neoficial, el îi spusese „Mă uit la știri, doamnă Hawk”, 
ceea ce nu însemna neapărat că urmărea cazul ei, ci că se uita 
la știrile despre o lume care aluneca spre întuneric. 

În acel moment spuse: 

— Aţi dat la fel de ca lumea cum aţi luat? 

— Mai ca lumea. Dar nu destul, niciodată nu-i destul. Urc la 
deal în pasul melcului, și încep să cred c-alerg mai bine pe 
pământ neted. 

— Suferiţi de epuizare. Și cred c-aţi pierdut peste cinci sute de 
mililitri de sânge. 

— Am donat deseori cinci sute de mililitri de sânge. E o nimica 
toată. 

În timp ce se ridica în șezut pe marginea mesei de 
consultaţie, doctorul ridică dintr-o sprânceană și spuse pe un 
ton înţepător: 

— Cuvintele mele exacte au fost „peste cinci sute de mililitri”. 
Dacă tot n-aţi dat dovadă de destulă băgare de seamă încât să 
colectați cu conștiinciozitate sângele ca să vă fac eu măsurători, 
ca un profesionist, mi s-ar părea înțelept să nu cuantificaţi 
dumneavoastră pierderea ca fiind „nimic”. Ar trebui să vă 
odihniţi vreo câteva zile într-o cameră de la etaj, unde vă voi 
verifica din când în când. 

— Să stau la dumneavoastră acasă? 

— Eu n-am sugerat să împărţim patul, doamnă Hawk. Oi avea 
eu faţă de mare crai, care schimbă femeile ca pe ciorapi, dar vă 
asigur că nu sunt. 

— Nu, îmi cer scuze. Ce-am vrut să spun e că nu puteţi să îi 
permiteți celei mai căutate infractoare din ţară să stea în casa 
dumneavoastră. 

— Poate că sunteţi cea mai căutată, dar infractoare bănuiesc 
că nu sunteţi. 

— Oricum, fără supărare, dar dacă e să mă odihnesc, prefer s- 
o fac într-un loc în care pot fi lângă băiatul meu, lângă fiul meu. 

Cu o seringă hipodermică, Walkins perforă membrana unei 
fiole cu un medicament și scoase o doză. 

— Ce faceți? întrebă ea. 

Faptul că ea era atât de alarmată îi dădu doctorului o stare de 
confuzie. 


VP - 429 


— E antibiotic. Având în vedere ce știu eu despre peripeţiile 
dumneavoastră, mă surprinde faptul că tresăriţi la vederea unui 
ac. 

— Nu de ac e vorba. Dar nu pot să iau pastile în loc de 
injecție? 

— O să luaţi și pastile, doamnă Hawk. Pentru că am avut 
parte de o educaţie aleasă la o facultate de medicină, lucru de 
care dumneavoastră n-aţi avut parte, vă sugerez să spuneţi 
„Da, domnule doctor”, și să evitaţi posibilitatea infectării cu 
bacterii, cu toxine, și cu o septicemie care să vă pună viaţa în 
pericol. Și presupun că v-aţi autoinjectat vaccinul antirabic în 
conformitate cu programul pe care vi l-am dat, nu-i așa? 

— Da, bineînțeles. 

— Vorbiţi sincer, acum? 

Ea făcu o grimasă. 

— Da, mami, mi-am injectat vaccinul antirabic. 

Folosind drept garou un tub de cauciuc, îi căută o venă în 
braţul drept, spuse că avea venele excelent formate, îi frecă 
pielea cu alcool și îi făcu injecţia. 

În timp ce Jane urmărea lichidul curgând din seringă, reuși să 
nu leșine. Cu coada ochiului, începu să vadă pete negre. Când 
Porter Walkins scoase acul, ea leșină, și ar fi căzut de pe masa 
de consultație dacă el nu ar fi prins-o în brațe. 

După mai puţin de un minut, când își recăpătă cunoștința, 
recunoscu faptul că era extrem de obosită, și după ce se 
îmbrăcă, îi dădu voie s-o conducă spre o cameră de la etaj. 


32. 


În cele cinci zile care trecuseră de când Jolie Tillman scăpase 
de mama și de sora ei, care vruseseră să-i injecteze un 
mecanism de control, devenise antisocială, cum nu-i stătea 
deloc în fire, de parcă toată omenirea ajunsese să fie suspectă, 
și petrecea tot mai mult timp în compania cailor. Fiind puternică, 
fata terminase de plâns în două zile, dar era prea îndurerată și 
deprimată pentru ca tatăl ei s-o poată consola. 

Și el era de neconsolat, pentru că suferise o pierdere la fel de 
mare ca ea, din unele puncte de vedere chiar mai mare, pentru 


VP - 430 


că Rebecca fusese și avea să rămână marea dragoste a vieţii 
lui. Știa că dacă fie el, fie Jolie voiau să găsească o cale dea 
merge înainte, fie o găseau împreună, fie n-aveau s-o găsească 
deloc. Situaţia lor era unică, în sensul că persoanele dragi pe 
care le pierduseră erau încă în viaţă, dar nu mai erau cine 
fuseseră în trecut - și nu mai aveau nicio șansă să-și revină. 

El se răsese în cap și începuse să-și lase barbă, care se albea 
tot mai tare, deși părul nu-i fusese alb. Dar schimbarea 
înfățișării nu-l ajută să se ridice din acel punct în care căzuse, și 
nici nu-i oferi speranţa vreunui viitor. 

In acea după-amiază de miercuri, Luther o găsi pe Jolie la 
gardul unei poieni împrejmuite, privind caii cum pășteau și 
zburdau. Se sprijini de gard, lângă ea, și nu spuse nimic, pentru 
că nu-i venea în minte nimic din ce nu spusese deja. Fie că era 
rațională sau nu, Jolie îl învinuia într-o oarecare măsură pentru 
pierderea lor. Dacă n-ar fi fost șerif, nu i-ar fi amestecat în toată 
nebunia aia. Dacă n-ar fi pus datoria înaintea familiei, nu s-ar fi 
luat și n-ar fi plecat în Iron Furnace. Dacă, dacă, dacă, dacă și 
iar dacă... 

El nu o învinuia câtuși de puţin pentru atitudinea ei ostilă, 
într-adevăr, deși nu era raţional, se învinuia singur. Într-adevăr, 
dac-ar fi rămas în Minnesota și n-ar fi făcut nimic, s-ar fi putut ca 
Rebecca și Twyla să nu fi fost în momentul acela printre morții- 
vii. Dar își aduse aminte și de îngâmfatul ăla de la 
Departamentul de Justiţie, Booth Hendrickson. Oamenii puternici 
din spatele acelui coșmar îl vedeau drept o piedică și i-ar fi 
programat pe el și pe familia lui pentru injectare. Erau într-un 
moment istoric în care nu era permisă prezenţa contestatarilor 
din motive impuse de conștiință, iar fiecare bărbat, femeie și 
copil avea să fie ori combatant, ori victimă. 

Cerul era mare și albastru, caii nărăvași, iar draga lui fiică 
suferea în tăcere. Refuză să ia în seamă prezenţa tatălui ei 
aproape jumătate de oră, apoi, în sfârșit, întinse mâna și i-o 
puse pe braț. 


VP - 431 


33. 


Când Jane se trezi în pat, ceasul digital de pe noptieră arăta 
5:40 după-amiaza. Cele două valize și sacoșa ei stăteau 
nedeschise lângă ușa dulapului. Doctorul Walkins îi mutase 
mașina în garajul lui și-i adusese bagajele sus. 

Ea dădu așternuturile la o parte și se așeză pe marginea 
patului. La încheietura brațului stâng, un leucoplast acoperea 
locul în care îi făcuse injecţia. Îl dezlipi și văzu o mică pată de 
sânge pe fașă. Înţepătura abia se mai vedea. 

Rana din coastă o durea, deși nu o durea tare. Pentru că era 
acoperită cu o fâșie lată de bandă impermeabilă, nu putea să 
vadă câte copci avea. 

Tocul ei dublu stătea pe dulap, cu ambele pistoale încă la 
locurile lor. 

Deschise una din valize, își luă niște haine curate și le puse pe 
pat. 

Doctorul Walkins spuse că avea să pregătească cina pentru 
doi la șapte seara. 

Intră în baia alăturată, tânjind după un duș rece. 

Privindu-și reflexia în oglindă, spuse: 

— Hai să ne jucăm de-a manciurienii. 

După încă un minut, porni apa caldă la duș și inspiră cu 
plăcere aburul care se ridica. 


34. 


O salată de roșii proaspete cu salată verde și parmezan ras. 
Pe plită era o oală cu sos pentru spaghete. Chiftele congelate se 
dezgheţau și mocneau în ragu. Pe grătar se prăjea pâine cu 
usturoi cumpărată din comerț. O jumătate de kilogram de paste 
Barilla fierbea într-o oală cu apă clocotită. 

Porter Walkins nu era un burlac care înainta în vârstă și 
începea să-și descopere pasiunea pentru gătit. Cu excepţia 
salatelor, ce nu se găsea la conservă, la borcan sau în 
congelatoarele supermarketurilor nu îi intra în dietă. 


VP - 432 


Oricât de simplă ar fi fost cina, i se păru delicioasă. O găsea la 
fel de gustoasă cum nu avea nicio îndoială că oricărui 
condamnat scăpat de execuţie datorită comutării pedepsei la 
miezul nopţii de către guvernator i se părea prima masă 
dinaintea ultimei mese luate vreodată. 

Mai devreme în acea lună, după evenimentele de la ferma lui 
Bertold Shenneck din Napa, Porter Walkins îi tratase pe Dougal 
Trahern și pe Jane fără să știe cu lux de amănunte adevărul 
despre motivul pentru care ea era căutată de FBI și de orice altă 
agenţie de aplicare a legii cât de cât importantă. In acel 
moment, la un pahar de vin, apoi la cină, când ea-i explică totul, 
el puse întrebări inteligente și iscoditoare, dar nimic din ceea ce- 
i spuse ea nu i se păru de domeniul fantasticului. 

Află de la el că Luther Tillman făcea parte din saga lui Jane 
Hawk, că nu lipsea din fiecare jurnal de știri transmis prin cablu. 
Soția și fiica lui, Twyla, întoarse în Minnesota dintr-o scurtă 
excursie, își găsiseră casa răvășită și cadavrul unui agent de la 
Securitate Internă, Huey Darnell, împușcat de două ori în ceafă 
cu un pistol care îi aparținuse lui Tillman. Autorităţile susțineau 
că Luther era mână-n mână cu Jane și vânduseră secrete legate 
de securitatea naţională, deși nu era clar în ce mod s-ar fi putut 
asocia un șerif dintr-o zonă rurală cu ea. Cealaltă fiică a lui 
Tillman, Jolie, era dispărută și considerată în pericol de moarte. 
Nu se pomenise nimic de Iron Furnace. 

Porter văzu limpede tristețea care se așternuse pe chipul lui 
Jane la auzul acelei vești. 

— La ce pericol de moarte se referă? 

— Nu fiica lui, Jolie, e în pericol, zise ea. Probabil că e cu el. 
Singurul mod în care poate fi înţeleasă știrea asta e că... soţia și 
cealaltă fiică a lui au fost injectate. Li s-au făcut implanturi. S-au 
dus. 


35. 


Înregistrarea pe care-o făcuse camera corporală purtată de 
Jane putea fi derulată pe orice calculator. După cină, Porter 
Walkins își puse laptopul pe masa din bucătărie și studiară 
împreună ultimele minute din viaţa lui David James Michael. 


VP - 433 


Ca probă, înregistrarea era mai puţin valoroasă decât s-ar fi 
așteptat ea. Imaginile de înaltă definiţie erau superbe. Dar nu 
fusese surprins nimic din ce spuneau ea și D.]. în locul vocilor 
lor, se auzeau numai oscilaţiile întrepătrunse ale unor tonuri 
electronice, foarte asemănătoare cu ţiuitul pe care-l percepuse 
ea din când în când în momentul în care rămăsese singură în 
apartamentul lui uriaș. 

— Nemernicul ăsta sinistru avea o metodă de a activa un 
sistem de mascare ca să bulească o înregistrare audio, zise 
Jane. N-o avea rost să urăști morţii, dar acum îl urăsc pe 
îngâmfatul ăsta nenorocit mai tare decât când a sărit. 

Doctorul mai turnă vin. Nu era un leac pentru ce-o durea pe 
ea, dar era binevenit. 


36. 


În dormitorul de rezervă al doctorului era un televizor, iar Jane 
descoperi joi dimineaţa că sinuciderea lui David James Michael 
era o știre importantă, după identificarea rămășițelor lui. Nu se 
aștepta să se facă legătura între ea și moartea lui, și n-o făcu 
nimeni. N-o asociase nimeni în mod public nici cu moartea lui 
Bertold Shenneck și a soţiei lui, pentru că dacă ar fi făcut-o, ar fi 
atras atenţia presei asupra Shenneck Technology și Far 
Horizons. Nesăbuiţii care se numeau Arcadieni nu-și doreau 
acea atenție, pentru că publicul ar fi putut să înceapă să se 
întrebe dacă toată vorbăria despre vânzarea secretelor legate 
de siguranţa naţională nu era doar un paravan pentru a acoperi 
adevăratul motiv pentru care Jane era atât de căutată. 

Făcu greșeala de a lăsa televizorul pornit prea mult, și văzu 
un interviu cu tatăl ei, faimosul pianist și încă nedescoperitul 
ucigaș al soţiei sale. Își anula actualul turneu pentru că 
notorietatea fiicei sale atrăgea atenţia a ceea ce el numea 
„genul nepotrivit de public”, și pentru că nu i se părea corect să 
profite de faptele mârșave „ale acelei femei cu profunde 
tulburări”. Mai degrabă își făcea griji că, înainte să fie prinsă, ea 
avea să-și răzbune mama și să ațintească asupra lui o pușcă cu 
lunetă. 


VP - 434 


Dormi puţin dimineaţa târziu și după-amiaza devreme, în timp 
ce Porter Walkins trata pacienţi. Dar până când mai împărţiră o 
cină în bucătăria lui, ea deja se hotărâse că nu mai putea 
rămâne la el nici măcar o noapte. 

În timp ce stăteau și mâncau supă de legume și sandvișuri cu 
brânză, ea spuse: 

— Shenneck e mort. D.J. Michael e mort. Toată tărășenia asta 
a fost un șarpe cu două capete, și ei erau capetele alea. Sau cel 
puţin așa am crezut eu. Doborându-l pe D.J. în halul în care l-au 
doborât, au impresia că m-au adus într-un punct mort, din care 
nu mai am încotro să mă îndrept. Dar n-au făcut decât să-mi 
arate că șarpele-ăsta are mai multe capete. Cu cât sunt mai 
puţin implicată în vânătoare, cu atât am mai puţine șanse să 
aflu identitatea celui de-al treilea cap. 

După cină, în garajul lui Porter Walkins, când o ajutase să-și 
încarce bagajele, în timp ce stăteau lângă ușa pasagerului 
Explorerului ei, el spuse: 

— M-ar durea sufletul să aflu într-o bună zi că te-am doftoricit 
cât de bine-am putut și tu ai fost iar împușcată, de data asta 
mortal. 

— Și pentru mine ar fi o dezamăgire. 

Ea îl îmbrățţișă, iar el o ţinu strâns o perioadă lungă. 

Când el îi dădu drumul, ea observă din nou la el acea 
melancolie despre care avusese impresia că era închipuită. 

El spuse: 

— Dacă vreodată o să te afli în situaţia de-a fi grav rănită și 
prea departe de Santa Roșa ca să poţi să vii la mine, sună-mă 
oricum. Vin eu la tine, oriunde-ai fi, sau dacă pot, încerc să obţin 
o favoare din partea cuiva apropiat de tine. Ne-am înţeles? 

— Da, ne-am înţeles. 

El se încruntă. 

— Vezi că vorbesc serios. Să nu-mi zici „da” doar așa, ca să 
mă iei de sus, fata mea. 

Când văzu c-o surprinsese cuvântul, spuse: 

— Sunt un prost bătrân care și când a fost tânăr tot prost a 
fost. Măcar am fost constant. Niciodată nu m-am căsătorit, deși 
am avut niște ocazii bune. M-am uitat la lume cum se duce 
dracului și m-am gândit că n-aş vrea niciodată să fiu 
răspunzător pentru aducerea unui copil pe-o astfel de lume. A 
trecut timpul, și m-am trezit și eu fără nevastă, fără copil, fără 


VP - 435 


nicio variantă care să mă încurajeze. Dar dac-aș fi dus o altfel de 
viață, cred c-aș fi făcut tot ce-ar fi stat în puterile oricărui om ca 
să aduc pe lume un om ca tine. 

Ea nu rămăsese de multe ori fără cuvinte, și poate că nu 
rămăsese niciodată într-un asemenea moment în care știa că 
niciun cuvânt spus de ea n-ar fi făcut decât să scadă din puterea 
cuvintelor care tocmai fuseseră rostite. Îl îmbrăţișă din nou, 
strângându-l la fel de tare cum o strânsese el. 

Apoi, Jane urcă la volanul Explorerului, el ridică ușa garajului, 
iar ea plecă de-acolo. 


37. 


În acea seară de joi, când ajunse pe podul Golden Gate, acea 
construcție magnifică nu era învăluită în ceață. Oceanul se 
întindea nemărginit la dreapta, întunecat cu excepţia luminilor 
navelor aflate în tranzit din porturi din cealaltă parte a lumii, iar 
departe în est erau luminile orașelor Berkeley și Oakland, 
dincolo de legendarul golf. Dealurile lor erau luminate precum 
un tărâm de poveste. În acel moment, lui Jane îi venea greu să 
creadă că existau indivizi care dispreţuiau lucrările omenirii, și 
chiar omenirea în sine - nu doar Arcadienii, ci și mulţi alţii care 
în mizantropia lor tânjeau să distrugă tot ceea ce fusese 
construit de-a lungul mileniilor de lupte și năzuinţe omenești, și 
chiar unii care-aveau impresia că lumea ar fi fost un loc mai bun 
dacă omenirea n-ar fi existat niciodată. 

Dacă ar fi fost un astfel de individ lângă ea în clipa aceea, ea 
i-ar fi spus probabil: 

„Fir-ar să fie, nu există nicio lume dacă nu există ochi de om 
s-o vadă, nu există vreo lume care să aibă vreun scop sau vreun 
înţeles, nu există vreo lume care să fie mai importantă decât o 
planetă stearpă care se învârte în jurul unui soare care stă să se 
stingă. Lumea nu poate să se vadă singură și să se minuneze de 
propriile minuni. Misterul conștiinței alcătuiește realitatea, și nu 
există realitate fără o specie complet conștientă, care s-o 
priceapă. Crezi că lumea e de nepreţuit pentru că ești aici s-o 
vezi. Noi suntem lumea, iar lumea suntem noi, și fără celălalt, 
niciunul nu e altceva decât un vis lipsit de importanță”. 


VP - 436 


Dar, la urma urmei, s-ar fi putut să nu spună așa ceva, pentru 
că viaţa o învăţa că ea nu era menită să miște lumea din loc cu 
vorbe, că era menită să acționeze, să lupte, atât timp cât ţinea 
minte pentru ce lupta. 

Se gândi la Luther și la Jolie, la Dougal Trahern, la Ancel și la 
Clare, la Nadine și la Leland Sacket; se gândi la copiii din Iron 
Furnace, la Bernie Riggowitz și la poza cu Miriam pe care o avea 
în acel moment la ea; se gândi la Sandra Termindale și la fiicele 
ei, Holly și Lauren, în rulota lor; și-și dădu seama de ce trebuia 
să meargă mai departe și de ce nu avea, de fapt, altă opţiune, 
în afară de moarte. 

Mai târziu, intră într-o parcare pentru camioane la sud de 
Salinas, în centrul unei regiuni agricole atât de bogate încât i se 
spunea „Bolul de salată al lumii”. Parcă într-un colț al acelui 
complex mare de la marginea drumului, departe de luminile 
cele mai strălucitoare, ca să vadă stelele. Cobori din Explorer. li 
sună pe Jessica și Gavin Washington, tutorii copilului ei scump, 
ca să le spună că dormise o parte din zi și avea să conducă 
toată noaptea ca să ajungă acolo. 

După ce închise telefonul, privi stelele, luminile a nenumărați 
sori. În jurul unora dintre ei orbitau lumi de necunoscut, care de 
la Big Bang încoace trecuseră prin paisprezece miliarde de ani 
de expansiune. Perimetrul universului se îndrepta mereu spre 
exterior, spre un gol pe care mintea nu-l putea cuprinde întru 
totul. Toate acele trilioane de stele erau atât de îndepărtate, 
încât puteau fi văzute doar în închipuiri. 

Și totuși, ea era acolo, o făptură vie, măruntă în toată 
imensitatea cosmosului, o făptură care gândea, iubea și avea 
nevoie să fie iubită, care putea fi distrusă, dar nu și înfrântă. 
Putea muri doar pentru că mai întâi fusese în viaţă, și prin 
urmare, și moartea era un dar. Urcă înapoi în Explorer și se 
îndreptă spre sud, spre fiul ei, spre viaţa ei și spre orice avea să- 
i aducă. 


VP - 437 


virtual-project.eu 


VP - 438