Dean Koontz — [Jane Hawk] 01 Zona invizibila

DEAN 
KO O NIZ 


ZONA INVIZIBILĂ 


DEAN R. KOONTZ 


Seria: Jane Hawk 
Volumul 1 


ZONA INVIZIBILĂ 


Original: The Silent Corner (2016) 


Traducere din limba engleză de: 
LILIANA PELICI 
prin LINGUA CONNEXION 


virtual-project.eu 


RAO International Publishing Company 
2018 


VP - 


2 


„Marile progrese ale civilizației... 
distrug toate societățile în care se petrec.” 


Alfred North Whitehead 

„Mă uit în cuibul viespilor și în stupul de albine... 
le urmăresc cum întind ceara și fac mierea, 

cum fierb otrava și se sufocă în pucioasă.” 
Thomas Carlyle, 


Sartor Resartus: 
Filosofia vestimentației 


VP-3 


Zona invizibilă: Despre cei care 
sunt cu adevărat în afara rețelei și 
nu pot fi urmăriți de nicio 
tehnologie, dar pot circula liber și 
pot folosi internetul, se spune că 
sunt în zona invizibilă. 


VP -4 


PARTEA | 


MĂ FASCINEZI 
1. 


Jane Hawk se trezi în întunericul rece și, pentru o clipă, nu își 
putu aminti unde adormise, ci doar că stătea, ca de obicei, pe 
un pat matrimonial și că pistolul ei era sub perna pe care ar fi 
trebuit să se afle capul unui însoțitor, dacă ea nu ar fi călătorit 
singură. Zgomotul motoarelor Diesel și bâzâitul de frecare a 
optsprezece anvelope pe asfalt îi amintiră că era într-un motel, 
lângă autostrada interstatală și era... luni. 

Cu numerele strălucind într-o nuanţă blândă de verde, ceasul 
de pe noptieră îi transmitea vestea proastă, dar obișnuită, că 
era ora 4:15 dimineața, prea devreme ca ea să fi dormit opt ore, 
dar prea târziu ca să-și mai imagineze că ar fi putut adormi din 
nou. _ 

Stătu întinsă o vreme, meditând la ce pierduse. Işi promisese 
să nu se mai consume cu privire la trecut. Își petrecea mai puţin 
timp gândindu-se la el decât înainte, ceea ce ar fi fost 
considerat un progres dacă, în ultimul timp, nu ar fi început să 
se gândească la ce ar mai fi avut de pierdut. A 

Își luă un rând de haine și pistolul în baie. Închise ușa și o 
blocă cu un scaun cu spătarul drept pe care îl adusese din 
dormitor după ce se cazase, în noaptea precedentă. 

Atât de prost era serviciul de curăţenie, că, în colţul de 
deasupra chiuvetei, firele întinse și spiralate ale unei pânze de 
păianjen se întindeau pe o zonă mai mare decât mâna ei. Când 
se culcase, la ora unsprezece, singura provizie care atârna în 
pânza păianjenului era o molie care se zbătea. De-a lungul 
nopții, din molie nu mai rămăsese decât învelișul exterior, corpul 
ei gol pe dinăuntru era semitransparent, iar aripile nu mai aveau 
praf catifelat pe ele, erau fragile și rupte. Păianjenul gras 
urmărea o pereche de insecte numite peștișori de argint, mai 
puţin cărnoase, chiar dacă altă bucăţică bună de carne avea să- 

VP -5 


și găsească, în scurt timp, drumul spre abatorul păianjenului. 

Afară, lumina unui bec de pază aurea sticla îngheţată a 
geamului mic și deschis al băii, care nu era destul de larg nici 
măcar pentru a permite intrarea unui copil. Dimensiunile lui ar fi 
împiedicat-o să evadeze prin el în caz de pericol. 


2. 


Echipamentul de pe umărul ei conţinea un toc cu piese de 
legătură pivotante, un încărcător cu muniţie de rezervă și un 
ham din piele întoarsă. Arma atârna chiar în spatele braţului ei 
drept, o poziţie joasă care îl ascundea perfect sub gecile ei 
croite special. 

Pe lângă încărcătorul de rezervă prins de echipament, păstra 
încă două în buzunarele gecii, un total de patruzeci de gloanțe, 
inclusiv cele din pistol. 

Ar fi putut veni ziua în care nici măcar patruzeci nu i-ar fi 
ajuns. Nu mai avea întăriri și nicio echipă nu o supraveghea 
dintr-o dubă după colț dacă totul se ducea naibii. Deocamdată, 
acele zile se terminaseră, dacă nu cumva pentru totdeauna. Nu 
se putea înarma pentru o luptă nesfârșită. În orice situaţie, dacă 
nu i-ar fi ajuns patruzeci de gloanțe, nu i-ar fi ajuns nici optzeci, 
nici opt sute. Nu se amăgea în legătură cu abilităţile sau 
rezistența ei. 

Își duse cele două valize până la Fordul ei Escape, ridică ușa 
din spate, încărcă bagajele și încuie vehiculul. 

Soarele încă nu răsărise, dar probabil că trimitea lumină în 
urma unor explozii solare. Luna argintie și strălucitoare care 
cobora la apus reflecta atât de multă lumină, că umbrele 
craterelor ei nu se mai vedeau clar. Nu mai arăta ca un obiect 
solid, ci ca o gaură în cerul nopţii, ca o lumină pură și 
periculoasă care strălucea din alt univers. 

Înapoie cheia camerei la recepţia motelului. De după biroul 
din față, un bărbat cu capul ras și cu cioc o întrebă dacă fusese 
mulțumită de serviciile primite, de parcă lui i-ar fi păsat cu 
adevărat. Era să spună: „La câţi gândaci aveţi, cred că mulţi 
dintre oaspeţii dumneavoastră sunt entomologi”. Dar nu voia 
să-i lase bărbatului o imagine mai memorabilă a ei decât cea pe 


VP-6 


care și-o făcuse el când și-o imaginase goală. Îi spuse: „Da, a 
fost bine” și plecă de acolo. 

Când se cazase, plătise cu bani gheaţă în avans și folosise 
unul dintre permisele ei de conducere contrafăcute pentru a 
oferi documentul de identificare cerut, conform căruia Lucy 
Aimes din Sacramento tocmai ieșise din clădire. 

Un fel de gândaci zburători de primăvară loveau conurile de 
metal ale lămpilor montate pe tavanului coridorului acoperit, iar 
umbrele exagerat de alungite ale piciorușelor lor subţiri dansau 
pe betonul luminat de sub picioarele ei. 

În timp ce mergea spre restaurantul învecinat, care făcea 
parte din complexul  motelului, observă camerele de 
supraveghere, dar nu se uită direct la niciuna dintre ele. 
Supravegherea devenise imposibil de evitat. 

Oricum, singurele camere care puteau să-i facă probleme 
erau cele din aeroporturi, din gări și din alte instituţii 
importante, conectate la computere cu programe de 
recunoaștere facială ce funcționau în timp real. Duse erau zilele 
în care zbura cu avionul. Mergea peste tot cu mașina. 

Când începuse totul, fusese o blondă naturală cu părul lung. 
Acum era șatenă, cu o tunsoare mai scurtă. Asemenea 
schimbări nu puteau împiedica recunoașterea facială, dacă 
cineva era vânat. Dacă nu ar fi folosit o deghizare evidentă, care 
ar fi atras o atenţie nedorită, nu ar fi putut face prea mult 
pentru a-și schimba forma feţei sau numeroasele detalii unice 
ale trăsăturilor ei și ca să scape de detectarea mecanizată. 


3. 


O omletă cu trei ouă și brânză, două felii de şuncă, o porție 
mare de unt pentru pâinea prăjită, cartofi prăjiți, cafea în loc de 
suc de portocale; se simțea foarte bine când consuma proteine, 
dar prea mulți carbohidrați îi încetineau mișcările și mintea. Nu- 
și făcea griji în legătură cu grăsimea, pentru că ar fi trebuit să 
mai trăiască două decenii ca să facă arterioscleroză. 

Ospătăriţa veni să-i umple din nou cana de cafea. Avea în jur 
de treizeci de ani, era drăguță ca o floare ofilită, prea palidă și 
prea slabă, de parcă viaţa ar fi cioplit-o și ar fi albit-o în fiecare 


VP -7 


zi. 

— Aţi auzit ce s-a-ntâmplat în Philadelphia? 

— Ce s-a mai întâmplat? 

— Nişte nebuni au prăbușit un avion privat cu reacție direct 
pe o șosea cu patru benzi, în traficul de dimineață, când 
mașinile circulau bară la bară. La televizor spune că avea 
rezervorul plin de combustibil. O porţiune de autostradă de 
aproape doi kilometri a fost cuprinsă de flăcări, podul s-a 
prăbușit, mașinile și camioanele au explodat, bieţii oameni au 
rămas blocaţi acolo. Groaznic. Avem un televizor în bucătărie. E 
prea îngrozitor ca să mă uit. Mi se face rău când văd ce-i acolo. 
Ei spun că fac asta pentru Dumnezeu, dar au pe dracul în ei. Ce 
ne facem cu ăștia? 

— Nu știu, spuse Jane. 

— Nu cred că știe cineva. 

— Nici eu nu cred. 

Ospătăriţa se întoarse în bucătărie, iar Jane își termină de 
mâncat micul dejun. Dacă ar fi lăsat știrile să-i strice pofta de 
mâncare, n-ar mai fi mâncat niciodată. 


4. 


Fordul Escape negru părea să fie din Detroit, dar avea secrete 
sub capotă și puterea de a depăși orice vehicul care avea 
cuvintele PENTRU A SERVI ȘI A PROTEJA pe portiere. 

Cu două săptămâni în urmă, Jane plătise cu bani gheaţă 
pentru Ford, în Nogales, Arizona, aflat chiar vizavi de graniţa 
internaţională cu Nogales din Mexic. Mașina fusese furată în 
Statele Unite, primise un număr nou de înmatriculare și mai 
mulți cai putere în Mexic și fusese trimisă înapoi în State pentru 
vânzare. Saloanele dealerului erau niște grajduri dintr-o fostă 
crescătorie de cai; niciodată nu-și făcuse reclamă la marfă, nu 
eliberase nicio chitanţă și nu plătise taxe. La cerere, furniza 
plăci de înmatriculare canadiene și un card de înregistrare 
legitim și garantat de la Departamentul de Vehicule Motorizate 
al provinciei Columbia Britanică. 

În zori ea încă era în Arizona, gonind spre vest, pe autostrada 
interstatală nr. 8. Noaptea pălea. În timp ce soarele limpezea 


VP-8 


încet orizontul din urma ei, norii Cirrus din faţa ei, înalți și 
asemănători cu niște pene, se făcură roz, înainte să se întunece 
până la culoarea coralului, apoi cerul căpătă nuanţe tot mai 
intense de albastru. 

Uneori, în timpul drumurilor lungi cu mașina, îi plăcea să 
asculte muzică. Bach, Beethoven, Brahms, Mozart, Chopin, Liszt. 
În acea dimineaţă, preferă liniștea. În starea ei de atunci chiar și 
cea mai bună muzică ar fi fost nepotrivită. 

După răsărit, parcurse șaizeci de kilometri, trecu granița 
statului și intră în sudul Californiei. În următoarea oră, norii 
înalţi, albi și lânoși, coborâră, se îngrămădiră, se făcură cenușii 
și se strânseră ca un balot de lână. După încă o oră, cerul se 
întunecă, se umflă și păru ameninţător. 

Lângă marginea vestică a Pădurii Naţionale Cleveland, ieși de 
pe autostrada interstatală și intră în orașul Alpine, unde locuise 
generalul Gordon Lambert cu soţia lui. Cu o seară înainte, Jane 
își consultase unul dintre vechile, dar utilele Ghiduri Thomas, o 
carte cu hărţi legate cu spire. Era sigură că știa cum să 
găsească acea casă. 

Pe lângă celelalte modificări făcute la Fordul Escape în Mexic, 
GPS-ul fusese scos, inclusiv transmiţătorul care permitea ca 
poziția mașinii să fie urmărită continuu prin satelit și alte 
mijloace. Nu avea rost să fie în afara reţelei dacă fiecare 
întoarcere a roţilor vehiculului pe care îl conducea era urmărită 
prin Wi-Fi. 

Chiar dacă ploaia era la fel de naturală ca lumina soarelui, 
chiar dacă natura funcţiona fără intenţii, lui Jane i se păru că 
furtuna venea spre ea cu răutate. În ultimul timp, iubirea ei 
pentru natură fusese încercată, din când în când, de o senzaţie 
probabil iraţională, dar profundă, că natura complota, împreună 
cu oamenii, acţiuni rele și distructive. 


5. 


Paisprezece mii de suflete trăiau în Alpine, iar un procentaj 
oarecare din acestea sigur credea în soartă. Mai puțin de trei 
sute dintre ele făceau parte din banda Viejas a indienilor 
Kumeyaay, care conducea Cazinoul Viejas. Jane nu era 


VP-9 


interesată de jocurile de noroc. În fiecare minut, viaţa 
rostogolea încontinuu zarurile, și acesta era singurul joc de 
noroc pe care îl putea suporta. 

Înfrumuseţat cu pini și stejari adevăraţi, cartierul central de 
afaceri era ciudat pentru un oraș de frontieră. Anumite clădiri 
erau din timpul vechiului Vest, dar altele, construite mai recent, 
imitau acel stil cu mai mult sau mai puţin succes. Numărul mare 
de magazine de obiecte vechi, săli de expoziţie, magazine de 
suvenire și restaurante sugera activitate turistică pe parcursul 
întregului an, și asta încă dinainte de înființarea cazinoului. 

San Diego, al optulea oraș ca mărime din ţară, era la mai 
puţin de cincizeci de kilometri depărtare și la cinci sute cincizeci 
de metri mai sus. Oriunde locuiau cel puţin un milion de oameni 
în apropiere, în orice zi, o mare parte din ei avea nevoie să fugă 
din stup până într-un loc mai puţin ocupat și zgomotos. 

Locuinţa familiei Lambert, cu șindrilă albă și obloane negre, 
era la capătul periferiei orașului Alpine, pe aproximativ jumătate 
de acru de pământ. Curtea din faţă avea gard cu ţăruși, iar pe 
prispă erau scaune din răchită. Steagul era în vârful unui stâlp 
din colţul de nord-est al casei, pânza lui roșie și albă flutura 
umflându-se ușor în briză, iar pătrățelul cu cincizeci de stele era 
întins și se vedea întreg pe cerul înnorat și mohorât. 

Limita de viteză de patruzeci de kilometri pe oră îi permise lui 
Jane să meargă încet pe lângă casă fără să pară că cercetează 
acel loc. Nu văzu nimic neobișnuit. Dar dacă bănuiau că ar fi 
putut veni acolo din cauza legăturii ei cu Gwyneth Lambert, ar fi 
fost atât de discreţi, încât ar fi devenit aproape invizibili. 

Trecu pe lângă încă patru case până când ajunse la capătul 
străzii. Apoi întoarse și parcă Fordul pe banda de refugiu a 
străzii, cu spatele către direcţia din care venise. 

Aceste case erau în vârful unui deal cu vedere la râul El 
Căpitan. Jane merse pe o cărare dintr-o pădure rară, apoi pe o 
pantă verde, fără copaci, presărată cu iarba elefantului, care 
avea să devină aurie ca grâul până la mijlocul verii. Când ajunse 
la mal, merse spre sud, privind atentă lacul care arăta atât 
liniștit, cât și tulburat, pentru că norii ca niște rufe șifonate se 
reflectau în suprafaţa lui liniștită ca într-o oglindă. Fu la fel de 
atentă la casele din stânga ei, uitându-se în sus de parcă le-ar fi 
admirat pe fiecare. 

Gardurile indicau că proprietăţile ocupau doar parcelele plate 


VP - 10 


și cosite din vârful dealului. Gardul alb din fața casei familiei 
Lambert se regăsea peste tot prin jur. 

Merse în spatele celor două locuinţe învecinate înainte să se 
întoarcă la casa familiei Lambert și să urce pe pantă. Poarta din 
spate avea un zăvor simplu. 

Închizând-o în urma ei, privi atentă ferestrele cu draperiile 
trase la o parte și cu jaluzelele ridicate pentru a lăsa să intre cât 
mai mult din lumina slabă a zilei. Nu văzu pe nimeni care să 
privească lacul - sau să o urmărească pe ea. 

Hotărâtă, urmă țărușii gardului din jurul părţii laterale a casei. 
Când norii coborâră și steagul foșni în briza care mirosea puţin a 
ploaia ce trebuia să vină sau a lac, ea urcă pe treptele prispei și 
apăsă pe sonerie. 

După un moment, o femeie suplă și atrăgătoare, de vreo 
cincizeci de ani, deschise ușa. Purta blugi, un pulover și un șorţ 
lung până la genunchi, decorat cu broderie în formă de căpșuni. 

— Doamnă Lambert? întrebă Jane. 

— Da? 

— Avem ceva în comun la care sper că pot apela. 

Gwyneth Lambert zâmbi cu jumătate de gură și ridică 
sprâncenele. 

Jane spuse: 

— Amândouă ne-am măritat cu pușcași marini. 

— Asta chiar e o legătură. Cu ce te pot ajuta? 

— Amândouă suntem văduve. Și cred că aceiași oameni sunt 
de vină pentru asta. 


6. 


Bucătăria mirosea a portocale. Gwyn Lambert cocea brioșe cu 
ciocolată și mandarine într-o cantitate atât de mare și cu atât de 
multă sârguinţă, că era imposibil să nu presupui că își găsise o 
ocupaţie pentru a se apăra de cele mai grele momente de jale. 

Pe tejghele erau nouă farfurii, fiecare conţinând câte șase 
brioșe răcite, deja acoperite cu folie din plastic, pregătite pentru 
vecinii și prietenii ei. A zecea farfurie cu bunătăţi calde stătea pe 
masa din sufragerie și încă o serie se cocea până la perfecțiune 
în cuptor. 


VP -11 


Gwyn era unul dintre acei maeștri impresionanţi în bucătărie 
care fac minuni culinare aparent fără urmări. În chiuvetă nu 
erau castroane sau farfurii murdare de aluat. Pe tejghele nu 
existau urme de faină. Nu erau firimituri sau alte resturi pe 
podea. 

După ce refuză o brioșă, Jane acceptă o cană de cafea neagră 
și tare. Ea și gazda ei se așezară la masă faţă-n faţă, în timp ce 
aburul aromat se ridica încet din băutura cu gust bogat. 

— Ai spus că Nick al tău era locotenent-colonel? întrebă 
Gwyn. 

Jane își folosise numele adevărat. Legătura dintre ea și Gwyn 
necesita ca vizita aceasta să rămână secretă. În aceste 
circumstanţe, dacă nu putea avea încredere în soţia unui pușcaș 
marin, nu putea avea încredere în nimeni. 

— Colonel, o corectă Jane. Purta vulturul de argint. 

— La doar treizeci și doi de ani? Un băiat atât de iute de picior 
ar fi ajuns la stele. 

Soțul lui Gwyn, Gordon, fusese locotenent general, cu trei 
stele și cu un grad sub cei mai mari ofiţeri din corpul armatei. 

Jane spuse: 

— Nick a primit Crucea Navală, DDS și o ladă plină de alte 
medalii. Crucea Navală era cu un grad sub Medalia de Onoare. 
Modest din fire, Nick nu vorbise niciodată despre medaliile și 
laudele primite, dar, uneori, Jane simțea nevoia să se laude cu 
el, ca să-și confirme că el existase și că existenţa lui făcuse 
lumea mai bună. L-am pierdut acum patru luni. Am fost 
căsătoriţi șase ani. 

— Draga mea, spuse Gwyn, tu trebuie să fi fost o adevărată 
mireasă-copil. 

— Nici vorbă. Aveam douăzeci și unu de ani. Am făcut nunta 
la o săptămână după ce am absolvit Quantico și am intrat în FBI. 

Gwyn păru surprinsă. 

— Lucrezi în FBI? 

— Dacă mă mai întorc. Sunt în concediu fără plată acum. Ne- 
am întâlnit când Nick era în misiune la Comandamentul de 
Dezvoltare în Luptă a Trupelor din Quantico. Nu s-a dat la mine. 
A trebuit să mă dau eu la el. Era cel mai frumos bărbat pe care 
l-am văzut vreodată și sunt încăpăţânată ca un catâr când vreau 
ceva. Fu surprinsă când simţi că ceva îi strângea inima și își 
pierdu vocea. Uneori mi se pare că aceste patru luni au fost 


VP - 12 


patru ani... apoi mi se par doar patru ore. Aiureala ei o miră. La 
naiba, îmi pare rău. Pierderea ta e mai recentă decât a mea. 

Dând din mână pentru a sugera că nu era nevoie de scuze, cu 
lacrimi în ochi, Gwyn spuse: 

— La un an după ce ne-am căsătorit - în '83 a fost asta -, 
Gordie era în Beirut, când teroriștii au aruncat în aer cazărmile 
pușcașilor marini și au omorât două sute douăzeci dintre ei. Era 
atât de des în vreun loc periculos, încât mi l-am imaginat mort 
de o mie de ori. Am crezut că imaginaţia mă va pregăti ca să 
suport vestea dacă, într-o zi, cineva îmbrăcat în albastru avea să 
bată la ușă cu o înştiinţare că a fost ucis în luptă. Dar nu am fost 
pregătită pentru... pentru felul în care s-a întâmplat. 

Potrivit știrilor din presă, într-o sâmbătă din urmă cu mai bine 
de două săptămâni, când soţia lui fusese la supermarket, 
Gordon ieșise pe poarta din spate, cea din gardul cu ţăruși, și 
coborâse dealul până la malul lacului. Purta o armă de 
vânătoare cu ţeavă scurtă. Se așezase lângă apă, cu spatele 
rezemat de malul acoperit cu iarbă. Cum ţeava era scurtă, 
reușise să ajungă la trăgaci. Barcagiii de pe lac fuseseră martori 
când el se împușcase în gură. Când Gwyn se întorsese acasă de 
la cumpărături, găsise strada plină de mașini de poliţie, ușa din 
faţa casei deschisă, iar viaţa i se schimbase pentru totdeauna. 

Jane spuse: 

— Te superi dacă te întreb... 

— Sufăr foarte tare, dar sunt încă întreagă. Întreabă. 

— E posibil să fi mers până la lac cu cineva? 

— Nu, n-a mers cu nimeni. Vecina l-a văzut când cobora acolo 
singur, cărând ceva, dar nu și-a dat seama că era o armă. 

— Barcagiii care au fost martori au fost verificaţi toți? 

Gwyn păru derutată. 

— Pentru ce să fie verificaţi? 

— Poate că soţul tău trebuia să se întâlnească cu cineva. 
Poate și-a luat arma ca să se apere. 

— Și poate a fost o crimă? Putea să fi fost. Au fost patru bărci 
în zonă. Cel puţin șase oameni au fost martori. 

Jane nu-și dori să pună următoarea întrebare pentru că ar fi 
putut părea o acuzaţie că mariajul soţilor Lambert ar fi avut 
probleme. 

— Soţul tău... Gordon a fost deprimat vreodată? 

— Niciodată. Unii oameni își pierd speranţa. Gordie a fost plin 


VP - 13 


de speranţe toată viața, a fost cel mai optimist om. 

— Așa era și Nick, spuse Jane. Fiecare problemă care îi apărea 
în cale era o provocare, iar el adora provocările. 

— Cum s-a-ntâmplat, draga mea? Cum l-ai pierdut? 

— Pregăteam cina. El a mers la toaletă. Când nu s-a mai 
întors, l-am găsit îmbrăcat, stând în cada de baie. Și-a folosit 
cuțitul de luptă, un Ka-Bar, ca să-și taie gâtul atât de adânc, că 
și-a secționat artera carotidă stângă. 


7. 


Fusese o iarnă umedă din cauza fenomenului El Niño, al 
doilea din ultimii cinci ani, o anomalie climatică ce pusese capăt 
secetei. Acum, lumina dimineţii ce pătrundea prin ferestre 
slăbea, de parcă se lăsa amurgul. Cândva neted ca sticla, lacul 
avea pete albe, iar briza îl făcea să arate ca un mare șarpe cu 
solzi care dormea în umbra furtunii ce avea să vină. 

În timp ce Gwyn scoase brioșele terminate din cuptor și puse 
tava pe tejghea ca să se răcească, ticăitul ceasului de pe perete 
păru să se audă mai tare. În timpul ultimei luni, tot felul de 
instrumente de măsurat timpul o chinuiseră din când în când pe 
Jane. Câteodată i se părea că își auzea ceasul de mână ticăind 
încet; acest lucru devenise atât de supărător, că și-l dăduse jos 
și îl puse în torpedou sau, dacă era într-un motel, îl purta prin 
cameră ca să-l ascundă sub perna unui fotoliu până avea nevoie 
de el. Chiar dacă nu mai avea timp, nu voia să i se amintească 
insistent de acest fapt. 

Când Gwyn turnă cafea proaspătă pentru amândouă, Jane 
întrebă: 

— Gordon a lăsat vreun bilet? 

— Niciun bilet, niciun SMS, niciun mesaj vocal. Nu știu dacă- 
mi doresc să fi făcut asta sau ar trebui să mă bucur că n-a făcut- 
O. 

Puse recipientul înapoi în cafetieră și se așeză din nou pe 
scaun. 

Jane încercă să ignore ceasul care, fără îndoială, ticăia mai 
tare doar în imaginaţia ei. 

— Ţin un carneţel și un pix în sertarul măsuței de toaletă din 


VP - 14 


dormitorul meu. Nick le-a folosit ca să scrie un bilet de rămas- 
bun, dacă îl poţi considera așa ceva. Ciudăţenia acelor patru 
propoziţii îi îngheţa inima de fiecare dată când se gândea la ele. 
Le cită: „Ceva nu e în ordine cu mine. Trebuie. Chiar trebuie. 
Chiar trebuie să mor”. 

Gwyn ridicase ceașca de cafea. O puse jos fără să bea din ea. 

— Asta e foarte ciudat, nu-i așa? 

— Așa m-am gândit și eu. Așa li s-a părut și polițiștilor și 
medicului legist. Prima propoziţie era scrisă în felul lui obișnuit, 
cu literele strânse, meticuloase, cursive, dar calitatea celorlalte 
se deteriora progresiv, de parcă s-ar fi chinuit să-și controleze 
mâna. 

Rămaseră cu privirea fixată pe fereastră, la ziua care se 
întuneca și tăcură amândoi, apoi Gwyn spuse: 

— Ce groaznic trebuie să fi fost pentru tine - să fii cea care l-a 
găsit. 

Observaţia aceea nu avea nevoie de niciun răspuns. 

Holbându-se la ceașca ei de cafea de parcă ar fi putut să-și 
citească viitorul în modelele făcute de lumina reflectată a 
becurilor din tavan, Jane spuse: 

— Rata sinuciderilor în Statele Unite a scăzut până la 
aproximativ 10,5 la 100 000 de locuitori la sfârșitul secolului 
trecut. Dar, în ultimele două decenii, s-a întors la media de 12,5. 
Până anul trecut, în aprilie, când a început să urce. La sfârșitul 
anului a ajuns la 14 la 100 000. La rata normală, asta înseamnă 
peste 38 000 de cazuri. La rata cea mai mare, înseamnă cu 4 
500 de cazuri mai mult. Și, din câte îmi dau seama, în primele 
luni ale acestui an, e la 15,5, ceea ce înseamnă că până la 31 
decembrie va ajunge la aproape 8 400 de cazuri peste norma 
istorică. 

În timp ce recită numerele pentru Gwyn, se gândi din nou la 
ele, dar tot nu înțelese la ce îi foloseau sau de ce i se păreau 
relevante pentru moartea lui Nick. Când își ridică privirea, văzu 
că Gwyn o privea mai încordată ca înainte. 

— Draga mea, îmi spui că faci o investigaţie? Chiar asta faci. 
Așadar, e mai mult în povestea asta decât mi-ai spus. Nu-i așa? 

Era mult mai mult, dar Jane nu voia să-i împărtășească prea 
multe și s-o pună pe văduva Lambert în pericol. 

Gwyn insistă. 

— Nu-mi spune că ne-am întors într-un fel de război rece, cu 


VP -15 


toate trucurile lui ticăloase. Sunt mulți militari printre cei 8 400 
care s-au sinucis peste normă? 

— Destui, dar nu o parte disproporţionată în comparaţie cu 
restul. Sinuciderile sunt distribuite egal printre profesii. Doctori, 
avocaţi, profesori, polițiști, jurnaliști... Dar sunt sinucideri 
neobișnuite. Sunt oameni de succes și bine adaptaţi, fără istoric 
de depresie, probleme emoţionale sau crize financiare. Nu se 
încadrează în niciunul dintre profilurile standard ale celor cu 
tendinţe sinucigașe. 

O rafală de vânt lovi casa, făcând ușa din spate să zdrăngăne 
de parcă cineva ar fi apăsat insistent pe clanţă ca să vadă dacă 
era încuiată. 

Speranţa îmbujoră obrajii femeii și îi aduse o vioiciune în ochi 
pe care Jane nu o mai văzuse până atunci. 

— Vrei să spui că poate Gordie a fost - ce? - drogat sau ceva 
de genul ăsta? Că nu știa ce făcea când a luat arma și a mers 
acolo jos? E posibil...? 

— Nu știu, Gwyn. Am găsit foarte puţine informaţii pe care să 
le pun cap la cap și încă nu-mi dau seama ce înseamnă, dacă 
înseamnă ceva. Incercă să mai guste din cafea, dar deja băuse 
destulă. Gordon s-a simţit rău, cândva, anul trecut? 

— Cred că a fost răcit, o dată. A avut un abces dentar și o 
obturaţie de canal. 

— A avut amețeli? Confuzie mentală? Dureri de cap? 

— Gordie nu era genul de om care să se plângă de dureri de 
cap. Nu-l încetinea nimic. 

— Mă refeream la una memorabilă, o adevărată migrenă 
puternică cu luminile sclipitoare caracteristice care-ţi tulbură 
vederea. Văzu că văduva Lambert înţelegea despre ce vorbea. 
Gwyn, când i s-a-ntâmplat asta? 

— La WIC, Conferinţa „Ce-ar fi dacă...”, anul trecut, în 
septembrie, în Vegas. 

— Ce e Conferinţa „Ce-ar fi dacă...”? 

— Institutul Gernsback adună un grup de futurologi și scriitori 
de literatură știinţifico-fantastică timp de patru zile. Îi provoacă 
să se gândească într-un mod neconvențional la apărarea 
naţională. De exemplu, la amenințările la care nu ne 
concentrăm acum, dar ar putea deveni mai mari decât credem 
peste un an, zece, douăzeci? 

Duse o mână la gură și i se încreţi fruntea. 


VP - 16 


— E vreo problemă? întrebă Jane. 

Gwyn ridică din umeri. 

— Nu. Doar pentru o secundă, m-am întrebat dacă ar fi trebuit 
să vorbesc despre asta. Dar nu e un mare secret sau ceva de 
genul ăsta. A atras multă atenţie din partea presei de-a lungul 
anilor. Vezi tu, institutul invită patru sute dintre cei mai vizionari 
oameni - militari din fiecare ramură de activitate, oameni de 
știință importanţi și ingineri ai marilor companii de apărare - ca 
să asculte grupul și să pună întrebări. E un eveniment destul de 
important. Soţiile sunt bine-venite. Noi, femeile, participăm la 
cine și la evenimentele sociale, dar nu la ședințe. Și, apropo, nu 
se dă niciun fel de mită. 

— Nici n-am crezut așa ceva. 

— Institutul e apolitic și nonprofit. Nu are nicio legătură cu 
companiile de apărare. Și, când primești o invitaţie, trebuie să-ţi 
plătești călătoria și cazarea. Gordie m-a luat cu el la trei 
conferințe. Le adora. 

— Dar, anul trecut, a avut o migrenă puternică la acel 
eveniment? 

— Singura lui migrenă. A treia zi, dimineața, a stat aproape 
șase ore întins în pat. l-am tot spus să sunăm la recepţie ca să 
găsim un doctor. Dar Gordie credea că orice nu era mai grav 
decât o rană făcută de glonţ trebuia lăsat să treacă de la sine. 
Știi că bărbaţii trebuie să-și dovedească tot timpul câte ceva. 

Lui Jane îi reveni în minte o amintire dragă. 

— Nick se ocupa de tâmplărie și și-a rănit mâna când i-a 
alunecat dalta. Probabil avea nevoie de patru sau cinci copci. 
Dar și-a curăţat singur rana, a uns-o bine cu Neosporin și și-a 
legat strâns mâna cu bandă adezivă. Am crezut că o să moară 
de septicemie sau o să-și piardă mâna, dar lui i s-a părut că 
eram drăguță că îmi făceam griji pentru el. Drăguță! Am vrut să- 
i dau o palmă. De fapt, i-am dato palmă. 

Gwyn zâmbi. 

— Bine-ai făcut. Oricum, migrena a trecut până la prânz, iar 
Gordie a pierdut doar o ședință. Când am văzut că nu-l pot 
convinge să meargă la un doctor, am mers la SPA și am dato 
grămadă de bani pentru un masaj. Dar de unde-ai știut despre 
migrenă? 

— De la unul dintre oamenii pe care i-am intervievat, un 
văduv din Chicago. Soţia lui a avut prima și ultima migrenă cu 


VP - 17 


două luni înainte să se spânzure în garajul lor. 

— A fost și ea la Conferinţa „Ce-ar fi dacă..."? 

— Nu. Aș vrea să fie atât de simplu. Nu pot să găsesc 
asemenea conexiuni între mai mult sinucigași. Doar fire fragile, 
legături slabe. Femeia aceea era directoarea unei organizații 
nonprofit care ajuta oamenii cu dizabilităţi. Conform tuturor 
mărturiilor, era fericită, productivă și iubită de toată lumea. 

— Nick al tău a avut și el o singură migrenă? 

— Nu mi-a spus de niciuna. Sinucigașii ciudați care mă 
interesează... unii dintre ei s-au plâns de perioade scurte de 
ameţeală în lunile dinaintea morţii lor. Sau de vise ciudate și 
intense. Sau de tremurături ale gurii și ale mâinii stângi care au 
trecut după doar o săptămână sau două. Unii au simţit un gust 
amărui, trecător. Lucruri diferite, cele mai multe nu erau grave. 
Dar Nick n-a avut niciunul dintre simptomele obișnuite. Zero, 
niciunul, nimic. 

— Ai intervievat oamenii dragi ai sinucigașilor. 

— Da. 

— Cât de mulți? 

— Douăzeci și doi până acum, cu tot cu tine. 

Descifrând expresia feței lui Gwyn, Jane spuse: 

— Da, știu, e o obsesie. Poate e o misiune nebunească. 

— Draga mea, tu nu ești nebună. Uneori e... greu să mergi 
mai departe. Unde-o să te duci după ce pleci de-aici? 

— AȘ vrea să vorbesc cu cineva din San Diego. Se lăsă pe 
spătarul scaunului. Dar încă mă intrigă evenimentul ăsta din 
Vegas, Conferinţa „Ce-ar fi dacă...”. Ai ceva de la conferinţă, o 
broșură sau, mai bine, un program pentru acele patru zile? 

— Poate e ceva în biroul lui Gordon de la etaj. Mă duc să văd. 
Mai vrei cafea? 

— Nu, mersi. Am băut multă la micul dejun. Dar am nevoie să 
merg la baie. 

— E o baie mică pe hol. Haide să ţi-o arăt. 

După câteva minute, în baia imaculată și fără păianjeni, în 
timp ce se spăla pe mâini la chiuvetă, Jane își privi ochi în ochi 
reflexia. Nu pentru prima dată, se întrebă dacă nu cumva făcuse 
cel mai rău lucru când începuse această cruciadă cu două luni în 
urmă. 

Avea foarte mult de pierdut, și nu doar viaţa. Viaţa ei conta 
cel mai puţin. 


VP-18 


De pe acoperiș, prin conducta de ventilaţie a băii, vântul tot 
mai puternic se auzea de la etaj până la parter, ca un trol care 
se mutase de sub podul lui tradiţional într-o casă cu priveliște. 

Când ieși din baie, auzi zgomotul unei împușcături de la etaj. 


8. 


Jane își scoase pistolul și îl ținu cu ambele mâini, cu ţeava 
îndreptată spre dreapta ei și spre podea. Nu era arma ei de la 
FBI. Nu avea voie să folosească acea armă în concediu. Dar îi 
plăcea arma aceasta la fel de mult, poate chiar mai mult: era un 
Heckler & Koch Combat Competition Mark 23 de calibru .45 ACP. 

Zgomotul fusese de la o împușcătură. Era inconfundabil. Nu 
se auzise niciun țipăt înainte sau după el, nici pași. 

Ştia că nu fusese urmărită din Arizona. Dacă cineva ar fi 
așteptat-o acolo, ar fi atacat-o când stătuse la masa din 
bucătărie, cu cealaltă văduvă, și lăsase garda jos. 

Poate că tipul o ţinea pe Gwyn ostatică și trăsese o dată ca s- 
o atragă pe Jane la etaj. Asta nu prea avea niciun sens, dar 
majoritatea tipilor răi erau conduși de emoţii și le cam lipseau 
logica și raţiunea. 

Se gândi și la altă posibilitate, dar încă nu voia să ajungă 
acolo. 

Dacă erau scări în partea din spate a casei, probabil erau în 
bucătărie. Nu le observase. Două uși fuseseră închise. Una era 
de la cămară, bineînţeles. Probabil cealaltă era ușa garajului. 
Sau a spălătoriei. Bine, scările din față erau singurele scări. 

Nu-i plăceau scările. Nu avea unde să se ascundă, nici în 
stânga și nici în dreapta. Nu putea să se retragă, pentru că și-ar 
fi întors spatele la trăgător. După ce se hotărî, nu mai putu 
decât să urce, fiecare din cele două scări strâmte părându-i-se 
un poligon de tragere de la distanţă scurtă. 

Pe palierul dintre scări, se ghemui și se strecură repede pe 
lângă stâlpul central. Nu era nimeni în vârful scărilor. Inima îi 
bătea ca o tobă la paradă. Trebuia să-și învingă frica. Știa ce să 
facă. Mai făcuse același lucru. Unul dintre instructorii ei îi 
spusese că era un balet fără colanţi și tutu, trebuia doar să 
cunoască mișcările, locul exact în care să le facă și, la sfârșitul 


VP -19 


spectacolului, oamenii ar fi aruncat cu flori la picioarele ei, la 
modul metaforic. 

Ultima scară. Acolo ar fi trebuit să o atace un profesionist. 
Pentru că el ar fi ţintit jos, arma lui ar fi fost sub nivelul ochilor 
lui; pentru că ea ar fi ţintit în sus, arma ei ar fi fost în câmpul ei 
vizual, oferindu-i lui o ţintă mai sigură. 

Ajunse în vârful scărilor și încă era vie. 

Stătu chircită și aproape de perete. Cu ambele mâini pe 
pistol. Cu braţele întinse. Se opri și ascultă. Nu era nimeni pe 
holul de la etaj. 

Trebuia doar să mai deschidă ușile, ceea ce era aproape la fel 
de neplăcut ca urcatul pe scări. Când trecea un prag, putea fi 
atacată, chiar acolo, la capătul drumului. 

Gwyn Lambert stătea pe un fotoliu din dormitorul principal, cu 
capul lăsat spre stânga. Braţul drept îi căzuse în poală și încă 
ținea arma, dar nu prea strâns. Glonţul îi intrase prin tâmpla 
dreaptă, îi trecuse prin creier și ieșise prin tâmpla stângă, 
împroșcând covorul cu bucăţi de os, șuvițe încâlcite de păr și 
alte lucruri mai urâte. 


9. 


Nu părea să fie nimic înscenat. Era o sinucidere adevărată. Nu 
se auzise niciun țipăt înainte de împușcătură, nici pași sau alte 
sunete după aceea. Doar mișcarea și actul, și groază, ușurare 
sau regret în clipa dintre ele. Un sertar de noptieră era deschis. 
Acolo ar fi putut fi ţinută arma de autoapărare din casă. 

Chiar dacă Jane nu o cunoscuse pe Gwyneth de atât de mult 
timp încât să fie cuprinsă de jale, fu afectată de o tristețe 
trecătoare, dar groaznică, și de o furie puternică, aceasta din 
urmă pentru că nu era o sinucidere obișnuită, nu era consecinţa 
suferinței sau a depresiei. Pentru o femeie care își pierduse 
soțul de doar două săptămâni, Gwyn făcuse faţă situaţiei cât se 
putea de bine. Copsese brioșe pe care voia să le ducă în curând 
la membrii familiei și la prietenii care o sprijiniseră la greu și 
privise viitorul cu optimism. Pe lângă astea, unul dintre puţinele 
lucruri pe care le aflase de la această soţie de militar era că, 
fără îndoială, Gwyn nu ar fi chinuit altă văduvă îndurerată 


VP - 20 


punând-o în situaţia de a fi prima persoană care descoperea 
încă o sinucidere. 

Un bip brusc o făcu să se întoarcă de la femeia moartă și să-și 
ridice pistolul. Nu era nimeni. Sunetul se auzea din camera 
alăturată. Se apropie de pragul ușii deschise cu prudenţă, până 
când recunoscu tonul semnalului AT&T care anunța clientul că 
lăsase telefonul să atârne de fir. 

Trecu pragul și intră în biroul lui Gordon Lambert. Pe pereţi 
erau fotografii cu el în tinereţe, în echipamentul de luptă, cu 
fraţii pușcași marini în locuri exotice, cu el în uniformă albastră, 
înalt și chipeș, pozând lângă un președinte, și un steag înrămat 
care fluturase în bătălie. 

Legat de firul lui spiralat, receptorul telefonului de pe birou 
zăcea pe covor. Dintr-un buzunar al jachetei, ea scoase o batistă 
din bumbac pe care o purta doar pentru a evita să-și lase 
amprentele și ridică receptorul, întrebându-se cu cine ar fi putut 
vorbi Gwyn înainte de a lua decizia fatală. Ridică telefonul și 
introduse codul de reapelare automată, dar nu primi niciun 
răspuns. 

Aparent, Gwyn urcase până la etaj ca să găsească o broșură 
sau un program de la Conferinţa „Ce-ar fi dacă...”. Jane merse la 
birou și deschise un sertar. 

Telefonul sună. Nu fu surprinsă. Nu se vedea numărul 
apelantului. 

Ridică receptorul, dar nu spuse nimic. Persoana de la celălalt 
capăt al liniei fu la fel de discretă ca ea. Nu era un apel 
fantomatic iniţiat de o eroare de sistem și niciun apel la un 
număr greșit. Auzi muzică în fundal, un cântec vechi al formaţiei 
America, înregistrat înainte de nașterea ei: „Un cal fără nume”. 

Ea închise prima. Având în vedere distanța mare dintre case 
din acel cartier, era puţin probabil ca acea unică împușcătură să 
fi fost auzită. Dar avea treburi urgente de făcut. 


10. 


Poate că venea cineva. Sau poate că nu aveau un agent de 
poliţie prin apropiere, dar prudența îi cerea să se aștepte la 
vizitatori ostili. Nu avea timp să caute în biroul generalului. 


VP -21 


La parter, șterse tot ce-și amintise că atinsese. Spălă repede 
cănile de cafea și lingurile și le puse deoparte. Chiar dacă nu 
putea s-o audă nimeni, execută fiecare sarcină în liniște. 
Săptămână după săptămână, devenise tot mai liniștită în toate 
privinţele, de parcă s-ar fi pregătit ca, în scurt timp, să devină o 
fantomă, mută pentru totdeauna. 

În baia mică, oglinda îi atrase atenţia pentru scurt timp. Atât 
de fantastică era misiunea pe care o începuse și atât de ciudate 
erau descoperirile pe care le făcea, încât uneori i se părea 
rezonabil să creadă în lucruri imposibile - în acest caz că, după 
ce ar fi plecat din cameră, imaginea ei ar fi rămas în oglindă ca 
s-o incrimineze. 

Când ieși din casă, pe ușa din faţă, se simţi ca îngerul morții. 
Ea venise, o femeie murise, acum ea pleca. Unii oameni zic că 
moartea nu va mai exista într-o zi. Dacă au dreptate, atunci și 
Moartea ar putea muri. 

In timp ce merse pe lângă casele vecinilor, nu văzu pe nimeni 
la vreo fereastră sau pe vreo prispă și niciun copil care să se 
joace și să fie în pericol din cauza furtunii ce avea să vină. 
Singurele zgomote erau cele pe care vântul schimbător le făcea 
când agita obiectele, de parcă umanitatea fusese distrusă, 
construcțiile ei rămânând intacte, dar urmând a fi distruse de 
vreme de-a lungul erelor. 

Conduse până la capătul străzii, unde putea să vireze la 
stânga sau să continue să meargă înainte. Merse cu mașina 
înainte vreo 800 de metri, viră la dreapta și, în scurt timp, la 
stânga, fără să se gândească imediat la o destinaţie, uitându-se 
de mai multe ori în oglinda retrovizoare. Când fu sigură că nuo 
urmărea nimeni de la distanță, găsi autostrada interstatală și 
conduse spre vest, spre San Diego. 

Poate că, într-o zi, pământul avea să fie supravegheat 
încontinuu și cu atâta precizie, că vehiculele fără transmiţătoare 
aveau să fie la fel de ușor de urmărit precum cele echipate 
conform legii. Intr-o astfel de lume, ea nu ar fi putut ajunge 
niciodată până la casa familiei Lambert. 


VP - 22 


11. 


Într-o seară de noiembrie, cu șase zile înainte de moartea lui 
Nick, când îl aștepta în pat în timp ce el se spăla pe dinţi, văzuse 
un reportaj la televizor care o intrigase și care, mai târziu, îi tot 
revenise în memorie, de parcă ar fi fost relevant pentru ceea ce 
îndura. Reportajul era despre niște oameni de știință care 
produseseră implanturi cerebrale folosind proteine sensibile la 
lumină și fibre optice. Spuneau că oamenii conversau încontinuu 
cu creierele lor: că simţurile „scriau” informaţia, iar creierele o 
interpretau și „citeau” instrucţiunile. Se făceau experimente în 
care implanturile cerebrale puteau prelua instrucțiunile 
creierului și le puteau transmite dincolo de punctele de 
întrerupere a comunicaţiei, cum ar fi accidentele vasculare 
cerebrale sau leziunile nervilor spinali, făcând posibilă mișcarea 
protezelor de către un paraplegic doar cu puterea gândului. 
Oamenii cu anumite boli neuromotorii, care erau prizonieri în 
corpurile lor, chiar lipsiţi de abilitatea de a vorbi, ar fi putut, cu 
asemenea implanturi, să își gândească replicile dintr-o 
conversaţie și să le audă vorbite. Gândurile lor, traduse în 
pulsaţii luminoase de proteinele sensibile la lumină, ar fi fost 
procesate de un software și transmise verbal de un computer. 

Atunci, Jane se mirase că totul se schimba atât de repede, că 
lumea de mâine avea să fie plină de miracole și ciudățenii. 

Apoi se trezi prinsă într-o lume plină de violenţă și de groază, 
iar vechea știre păru să nu mai aibă nicio importanţă. Dar și-o 
tot amintea, de parcă ar fi contat foarte mult. 

Poate că nu-și amintea reportajul din cauza vreunei informaţii 
din el, ci din cauza celor spuse de Nick la puţin timp după aceea. 
Venise în pat, obosit după o zi grea, și ea era la fel de obosită. 
Niciunul din ei nu avea energia necesară ca să facă dragoste, 
dar le plăcea să stea unul lângă altul, să se ţină de mână și să 
vorbească. Chiar înainte ca ea să adoarmă, el îi ridică mâna 
până la buzele lui, o sărută și îi spuse: „Mă fascinezi”. Cuvintele 
lui o urmară în cele mai frumoase vise, unde i le spuse în cele 
mai ciudate situaţii, dar întotdeauna cu multă tandrețe. 


VP - 23 


12. 


În restaurantul La Benny pe Plajă, atacul împotriva navetiștilor 
din Philadelphia era la fel de important pentru clienţi precum 
Cupa Stanley. Timp de douăzeci și patru de ore și șapte zile din 
șapte erau destule transmisii sportive, în direct și în reluare, 
pentru a mulţumi orice fan, dar, la acea oră a prânzului, cele 
două ecrane de la bar transmiteau programele posturilor de 
știri, iar partea de jos a ecranelor era rezervată numărului 
morţilor și declaraţiilor de indignare ale politicienilor, în locul 
victoriilor trecute și statisticilor jucătorilor. 

Restaurantul La Benny nu era de fapt pe plajă, ci la două 
străzi mai departe de zgomotul valurilor pe care se făcea surfing 
și, chiar dacă fusese restaurantul preferat al locuitorilor din San 
Diego timp de cincizeci de ani, așa cum scria pe indicator, 
probabil nu mai era deţinut de cineva pe nume Benny, dacă 
fusese vreodată așa. Clienţii păreau să aparţină clasei mijlocii, 
un sector demografic care se micșorase de-a lungul ultimului 
deceniu. La acea oră, nimeni nu băuse destul ca să comenteze 
cu voce tare ororile, dar Jane simţea furia, teama și nevoia de 
comuniune care îi adusese pe acei oameni pe scaunele barului. 

Ea mânca în ultimul separeu, care era mai îngust decât 
celelalte, făcut pentru două persoane în loc de patru. Blatul 
mesei din granit laminat fusese, cu siguranţă, din plastic când 
Benny condusese sala. Mesele și materialul de designer al 
pernelor băncii din separeu și al scaunelor de la bar, împreună 
cu plăcile din marmură în formă de romburi de pe podea 
ofereau un aspect de prosperitate și statut nu prea înalt, dar 
atât de specific american, că lui Jane i se păru surprinzător de 
emoţionant. 

Printre clienţi, un cronicar al ziarului local lua prânzul și o bere 
sau două, chiar dacă nu putea să-și controleze instinctele de 
reporter. Il privi cum se mișca de-a lungul salonului lung cu un 
carnețel, un pix și o sticlă de Heineken, oferindu-și cartea de 
vizită în timp ce îi implica pe clienţi în discuţii despre ultimul act 
de terorism. 

Avea în jur de patruzeci de ani și un păr frumos, care arăta ca 
și cum ar fi cheltuit mai mult pentru coafura lui decât l-ar fi 
sfătuit un contabil. Era mândru de fundul lui, pentru că purta 


VP - 24 


niște blugi un pic cam strâmţi. Îi plăceau și antebraţele lui 
bărbătești, pentru că își purta cămașa cu mânecile suflecate 
într-o zi în care nu era destul de cald pentru așa ceva. 

Veni în separeul ei atât ca reporter, cât și ca bărbat, iar în 
privirea lui se citi că își făcuse niște planuri pe care anumite 
femei le consideră jignitoare, dar Jane nu era una dintre ele. Nu 
era mitocan și nu avea de unde să știe că ea renunţase la 
asemenea jocuri. Era conștientă că bărbaţii o observau în orice 
împrejurare și știa că, dacă ar fi refuzat un interviu de trei 
minute, politicos sau cu obrăznicie, el și-ar fi amintit de ea 
pentru mai mult timp și cu mai multă claritate. 

Numele lui era Kelsey, ea spuse că o chema Mary și, la 
invitaţia ei, el se așeză la masă, vizavi de ea. 

— E o zi îngrozitoare. 

— Una din multe. 

— Ai prieteni sau membri ai familiei în Philadelphia? 

— Doar concetăţeni. 

— Da. Tot e dureros, nu-i așa? 

— Așa ar trebui să fie. 

— Ce crezi că ar trebui să facem în legătură cu asta? 

— Noi doi? 

— Cu toţii. 

— Să ne dăm seama că e o parte a unei probleme mai mari. 

— Care ar fi acea problemă? 

— Ideile nu ar trebui să conteze mai mult decât oamenii. 

El ridică o sprânceană. 

— Interesant. Explică-mi puţin. 

Ca să-i explice, ea inversă ordinea a două cuvinte și elimină 
negația. 

— Oamenii ar trebui să conteze mai mult decât ideile. 

El aşteptă ca ea să continue. Când, în loc să facă asta, ea 
gustă din burger pentru penultima oară, el îi spuse: 

— Rubrica mea nu e despre politică, e despre oameni, dar 
dacă te-ai eticheta din punct de vedere politic, ce-ai spune că 
ești? 

— Scârbită. 

El râse și își luă notițe. 

— Partidul oamenilor scârbiţi de politică ar putea fi cel mai 
mare partid dintre toate. De unde ești? 

— Din Miami, minţi ea. Știi ce ar trebui să investighezi? 


VP -25 


— Ce? 

— Procentul tot mai mare al sinuciderilor. 

— E mai mare? 

— Verifică. 

O privi chiar și când înclină sticla de bere și bău. 

— De ce o fată ca tine are niște interese așa de morbide? 

— Sunt sociolog, minţi ea. Te-ai gândit vreodată că rahaturile 
astea ca atacul din Philadelphia sunt folosite? 

Chiar dacă scria o rubrică de articole de interes general uman, 
avea niște ochi de reporter-poliţist care nu se mulțumeau doar 
să privească lucrurile, ci le desfăceau strat cu strat. 

— Cum sunt folosite? 

Făcu semn spre cel mai apropiat televizor. 

— Povestea aia pe care o arată câte un minut la fiecare oră, 
între transmisiile din Philadelphia. 

Un fost guvernator al Georgiei își împușcase mortal soția, pe 
un susţinător bogat al campaniilor lui și apoi se împușcase. 

— Te referi la atrocitatea din Atlanta, spuse Kelsey, folosind 
titlul deja dat de tabloide pentru acel caz. Urâtă treabă. 

— Dacă s-ar fi întâmplat ieri, ar fi fost o știre importantă. Dar 
s-a-ntâmplat în aceeași zi cu atentatul din Philadelphia și toată 
lumea va uita de ea până săptămâna viitoare. 

El nu păru să înţeleagă aluzia ei. 

— Se spune că soţia și donatorul bogat aveau o aventură. 
După ce termină de mâncat burgerul, Jane își șterse mâinile cu 
un șervețel. 

— Acesta e unul dintre cele mai mari mistere ale vremurilor 
noastre. 

— Ce mister? 

— Cine naiba sunt „ei”, cei care spun lucrurile astea despre 
care tot auzim. 

El zâmbi și arătă spre sticla ei goală. 

— Îți fac cinste cu o Dos Equis? 

— Mersi, dar mă limitez la una. Știi că a crescut și procentul 
crimelor? 

— Bineînţeles, am făcut reportaje despre asta. 

Apăru ospătăriţa, iar Jane ceru nota de plată. Aplecându-se 
peste masă, spre Kelsey, îi șopti: 

— Pun pariu că numerele lor vor crește. 

Aplecându-se spre ea și luând intimitatea ei drept un fel de 


VP - 26 


invitaţie, el îi spuse: 

— Spune-mi mai multe. 

— Numărul crimelor urmate de sinucideri. Guvernatorul ar 
putea fi un indiciu pentru lucrurile care vor veni. Următoarea 
fază, ca să zic așa. 

— Următoarea fază pentru ce? 

După ce fusese sinceră până atunci, strică totul cu o fantezie 
care avea să-l trimită pe alt drum. 

— Pentru ce a început la Roswell. 

Era un jurnalist prea experimentat ca să-i rămână zâmbetul 
pe buze sau ca să-i dispară interesul din privire. 

— Roswell, New Mexico? 

— Acolo a aterizat primul OZN. Nu crezi în ele? 

— Ba da, spuse el. Universul e infinit. Nicio persoană 
inteligentă nu ar crede că suntem singuri în el. 

Dar, până când ospătărița îi aduse nota de plată, Kelsey 
refuzase să muște momeala când ea îl întrebase dacă credea în 
răpirile făcute de extratereștri. Îi mulțumi lui Jane - sau lui Mary 
din Miami - pentru că-i împărtășise ce știa și merse mai departe 
la următorul interviu. 

După ce plăti cu bani gheaţă și trecu încet prin mulţimea 
venită pentru prânz, aruncă o privire în spatele ei, poate intuitiv, 
și îl văzu pe cronicar holbându-se la ea. El se uită în altă parte și 
ridică telefonul mobil la ureche. 

Era doar un tip care se dăduse la ea, un tip pe care îl refuzase 
cu destulă isteţime, doar un tip căruia încă îi plăcea ceea ce 
vedea. Telefonul era doar o coincidenţă; nu avea nicio legătură 
cu ea. 

Cu toate astea, când ajunse afară, se mișcă repede. 


13. 


Ca niște zmeie albe în fața norilor negri și vulcanici de 
furtună, pescărușii coborâră dinspre mare și se învârtiră pe cer 
în căutarea unor culcușuri sigure în streșinile clădirilor sau 
printre frunzele palmierilor Phoenix. 

Jane ar fi putut lăsa mașina în parcarea restaurantului. Nu o 
făcuse. Parcase Fordul la o depărtare de două străzi. 


VP - 27 


Se apropie de vehicul din partea mai îndepărtată a străzii, 
părând neinteresată de el, dar, în tot acest timp, privi atentă 
zona ca să-și dea seama dacă Fordul era filat. 

Nu pentru prima dată, își spuse că așa trăiau paranoicii, dar 
încă credea în judecata ei sănătoasă. 

Chiar dacă nu văzu nicio cameră de supraveghere, merse pe 
strada până după Escape, înainte de a traversa și de a se 
apropia de mașină din spate. 

Reporterul îi mulțumise pentru informaţiile împărtășite și, de 
fapt, ea întotdeauna fusese o persoană deschisă, adică fusese 
sinceră cu alţi oameni în privinţa sentimentelor, speranţelor, 
intenţiilor și credințelor ei. De aceea îi era greu să suporte 
izolarea. Pentru că prietenia însemna împărtășire, trebuia să 
renunțe la revederea vechilor prieteni și să nu-și facă alţii noi pe 
durata misiunii. Anumite informaţii împărtășite ar fi putut 
însemna moartea pentru ea sau pentru persoanele cărora le 
împărtășea acele informaţii. 

Când își vânduse casă, când transformase tot ce avusese în 
bani gheaţă și îi ascunsese unde nu puteau fi găsiți ușor, se 
gândise că „durata” misiunii ar fi putut fi de șase luni. După 
două luni de călătorie și la aproape cinci mii de kilometri de 
unde începuse, nu mai avea falsa încredere de a stabili o 
posibilă dată de încheiere a misiunii. 

Se îndepărtă de bordură, introducând Fordul într-un șir de 
vehicule. In aproape fiecare caz, fiecare mașină, SUV, camion și 
autobuz își semnaliza poziţia încontinuu spre folosul colectorilor 
comerciali de megadate, al agenţiilor de poliţie - și al oricui 
controla viitorul. 


14. 


Noua Bibliotecă Centrală din San Diego - o capodoperă 
postmodernă sau un talmeș-balmeș regretabil, depinde de 
gustul fiecăruia - avea aproape patruzeci de mii de metri pătraţi 
întinși pe nouă etaje, fiind prea mare pentru scopurile lui Jane. 
Spațiile din această clădire erau prea bine supravegheate 
pentru ca ea să se simtă confortabil și era prea greu să iasă din 
ea repede și pe furiș în cazul unei urgenţe. Căută o bibliotecă 


VP - 28 


mai veche. 

Scăpase de laptop cu vreo câteva săptămâni în urmă. Servea 
ca dispozitiv de localizare, la fel ca GPS-ul unui vehicul. Prefera 
să folosească un computer dintr-o bibliotecă publică, oriunde ar 
fi fost. Chiar și atunci, în funcţie de informaţia pe care o căuta și 
studia pe internet, nu zăbovea multă vreme în nicio locaţie. 

Găsi o bibliotecă în stil spaniol, cu o arhitectură copiată, dar 
sinceră, cu acoperiș de ţiglă, cu ziduri din stuc în cea mai 
deschisă nuanță de galben și cu ferestre din rame de bronz. 
Niște bananieri mari străpungeau aerul cu frunzele lor în formă 
de vâsle, de parcă ar fi vrut să ducă clădirea înapoi în vremuri 
mai senine. 

Parcarea bibliotecii se învecina cu un parc străbătut de cărări 
șerpuite, o zonă de picnic și un loc de joacă. Așa cum se 
obișnuise, Jane conduse pe lângă destinaţia ei și opri mașina pe 
o stradă lăturalnică, cu o stradă și jumătate mai departe de 
bibliotecă. După ce scoase un carnetel, un pix și un portofel, 
ascunse poșeta sub scaun înainte de a ieși din mașină și a 
încuia portierele. 

În mica bibliotecă erau mai multe rânduri de cărţi decât de 
computere. Alese staţia cu numărul 2, de lângă cea cu numărul 
1, care era ocupată de un vagabond morocănos a cărui prezență 
o asigură că toţi ceilalţi clienţi ar fi evitat toate cele patru 
computere. 

Cu un păr negru și încâlcit ca mătura unei vrăjitoare, cu o 
barbă zbârlită de profet de la colţul străzii, cu o șuviţă albă 
încâlcită prin ea, de parcă ar fi fost întărită și decolorată de un 
fulger, purtând ghete cu șireturi, pantaloni de camuflaj, o 
cămașă verde din flanelă și o geacă mare și neagră, matlasată, 
din nailon, acel om mătăhălos părea să fi trecut de blocajul 
bibliotecii pentru site-urile obscene și se uita la pornografie cu 
sunetul oprit. 

Nici măcar nu-i aruncă o privire lui Jane și nici nu se masturbă. 
Stătea cu mâinile pe blatul mesei și se uita la acţiunea de pe 
ecran cu ceva ce părea a fi un amestec de plictiseală și mirare. 
Există droguri, cum ar fi Ecstasy, care dacă sunt luate în 
cantităţi prea mari și pe o perioadă prea lungă, împiedică 
creierul să mai producă endorfine naturale, așa că persoana 
afectată nu mai poate simţi extazul, bucuria sau o senzaţie de 
bine fără un ajutor chimic. Poate că asta era starea lui, pentru 


VP - 29 


că fața lui bronzată și îmbătrânită rămase inexpresivă în timp ce 
se holba înmărmurit și, aparent, fără să înțeleagă nimic, ca o 
statuie. 

Pe internet, Jane căută și găsi Institutul Gernsback, care 
organiza Conferinţa anuală „Ce-ar fi dacă...”, printre alte 
evenimente. Scopul ei declarat era să „inspire imaginaţia 
liderilor din afaceri, științe, guvern și arte cu scopul de a 
încuraja speculațiile informate în căutarea soluțiilor 
neconvenţionale pentru problemele importante cu care se 
confruntă omenirea”. 

Binefăcători. Pentru oamenii cu intenţii malefice nu exista o 
acoperire mai bună decât o organizaţie nonprofit dedicată 
îmbunătăţirii condiţiei umane. Majoritatea oamenilor din institut 
puteau avea intenţii bune și puteau face bine, dar asta nu 
însemna că înțelegeau intenţiile ascunse ale fondatorilor lui sau 
misiunea lor de bază. 

Notă în carneţel datele care i se părură mai relevante pentru 
investigația ei. Folosea coduri numerice și alfabetice concepute 
de ea, așa că informaţia era într-o formă pe care nu o putea citi 
nimeni în afară de ea. Apoi introduse numele codate ale 
ofițerilor și ale celor nouă membri ai consiliului institutului, 
dintre care doar unul - David James Michael - îi rămăsese în 
memorie. 

David James Michael. Bărbatul cu trei prenume. Era altundeva 
în compilaţia de nume, date și locuri. Avea s-o studieze mai 
târziu ca să-l găsească. 

După ce ieșise de pe site-ul pornografic, omul fără adăpost se 
uită la videoclipuri cu câini pe YouTube, din nou cu difuzoarele 
pe modul silențios, cu mâinile sprijinite pe fiecare parte a 
tastaturii, cu faţa îmbătrânită inexpresivă ca un ceas. 

După ce ieși din cont și băgă carnețelul și pixul în buzunar, 
Jane se ridică în picioare, se apropie de tip și îi puse două 
bancnote de douăzeci de dolari pe masă, lângă computerul lui. 

— Îți mulţumesc pentru serviciul făcut pentru ţară. 

El ridică privirea spre ea de parcă îi vorbise într-o limbă 
străină. Ochii lui nu erau injectaţi, nici înceţoșați de băutură, ci 
erau cenușii, limpezi și foarte atenţi. 

Când el nu spuse nimic, ea îi arătă tatuajul de pe dosul mâinii 
lui drepte: un vârf albastru de suliță ca fundal, în care era o 
sabie aurie ridicată întretăiată de trei fulgere aurii, însemnul 


VP - 30 


Forțelor Speciale ale Aviației Militare, iar sub el erau literele 
DDT. 

— Nu se poate să fi fost o datorie ușoară. 

Clătinând din cap în timp ce se uita spre cei patruzeci de 
dolari, el spuse: 

— Există oameni care au nevoie de ei mai mult decât mine. 

Avea vocea unui urs cu o infecţie la gât. 

— Dar eu nu-i cunosc, spuse ea. Ți-aș fi recunoscătoare dacă 
i-ai da lor din partea mea. 

— Pot să fac asta. Nu ridică banii și își îndreptă din nou 
atenţia spre videoclipurile cu câini. E o cantină socială prin 
apropiere. Tot timpul are nevoie de donații. 

Jane nu știu dacă făcuse ce era corect, dar era singurul lucru 
pe care ar fi putut să-l facă. 

Când plecă din nișa în care erau amplasate calculatoarele, se 
uită înapoi, dar el nu o privi. 


15. 


Dar furtuna tot nu începuse. Cerul de deasupra orașului San 
Diego arăta greu și întuneca miezul zilei, de parcă toată 
greutatea apei și potențialele tunete de deasupra îndepărtatului 
oraș Alpine alunecaseră neirosite în ultimele ore înspre oraș, 
doar pentru a adăuga presiune potopului de pe coastă care avea 
să vină. Câteodată, atât vremea, cât și istoria se desfășurau 
prea încet pentru cei care erau nerăbdători să vadă ce avea să 
vină. 

În parcul învecinat cu biblioteca, merse pe o cărare șerpuită, 
văzu în faţa ei o fântână arteziană înconjurată de un bazin care 
reflecta cerul, merse până la ea și se așeză pe una dintre bănci 
cu fața la apa care ţâșnea în numeroase șuvoaie subțiri, 
aruncând în aer cu picături argintii. 

Parcul era slab populat la acea oră, se vedeau doar șase 
oameni, dintre care doi își plimbau câinii mai grăbiţi decât ar fi 
făcut-o sub un cer mai prietenos. 

Jane scoase carnețelul dintr-un buzunar interior al gecii, răsfoi 
lista tot mai lungă cu nume și găsi niște notițe despre David 
James Michael. El era omul care, așa cum descoperise la ultima 


VP - 31 


ei cercetare din bibliotecă, făcea parte din consiliul Institutului 
Gernsback, care organiza Conferinţa „Ce-ar fi dacă...”, la care se 
putea participa doar cu invitaţie și la care merseseră Gordon și 
Gwyn Lambert, care își luaseră amândoi vieţile. 

Notita de sub prima menționare a lui Michael se referea la 
sinuciderea lui T. Quinn Eubanks din orașul Traverse, din 
Michigan. Eubanks, un om care moștenise o mare avere și 
avusese realizări personale considerabile, făcuse parte din 
consiliul de directori pentru trei fundaţii caritabile, inclusiv 
Fondul Seedling, unde unul dintre colegii lui directori era David 
James Michael. 

Următoarea etapă a investigaţiei îi era clară sau cât de clară 
putea fi în acest caz. 

Oricum, întâi trebuia să sune pe cineva din Chicago. 

Avea cu ea tot timpul un telefon de unică folosinţă cu minute 
preplătite. Din câte știa, telefoanele mobile de unică folosinţă nu 
putuseră fi urmărite niciodată. Chiar dacă asemenea modele 
ieftine emiteau semnale de identificare, le cumpăra întotdeauna 
cu bani gheaţă și nu avea nevoie de buletin pentru a le activa 
serviciile. 

Câteva eleve în uniforme trecură repede pe lângă ea la 
îndemnul matern al unei călugărițe îmbrăcate într-un veșmânt 
mai modern, care părea să creadă că furtuna putea începe în 
orice clipă. 

Dar încă era prea multă liniște în aer. La fel ca plăcile 
tectonice, o masă de aer rece și una de aer mai cald s-ar fi 
ciocnit și ar fi provocat brusc o rafală de vânt, iar ploaia 
torențială ar fi venit la un minut sau două după aceea. 

Având încredere în intuiţia ei în privinţa vremii - și nevrând să 
folosească telefonul în mașină, unde putea fi prinsă într-o 
capcană dacă se înșela în privința siguranţei unui telefon de 
unică folosinţă -, Jane scoase telefonul dintr-un buzunar interior 
al gecii și formă numărul lui Sidney Root. 

Soţia lui Sidney, Eileen, fusese avocatul din Chicago pentru 
drepturile persoanelor cu dizabilități despre care Jane îi 
povestise lui Gwyneth Lambert. Eileen Root suferise din cauza 
unei singure migrene când fusese departe de casă, la un 
seminar și, după trei săptămâni, se spânzurase în garajul din 
casa familiei. 

La fel ca soțul lui Jane, soţia lui Sidney lăsase un bilet înainte 


VP - 32 


să se sinucidă, cu un mesaj mai tulburător și mai misterios 
decât al lui Nick: „Dragul de Sayso spune că a fost singur în toţi 
acești ani, de ce n-a mai avut nevoie Leenie de el, el a fost 
întotdeauna alături de Leenie, acum trebuie să fiu și eu alături 
de el”. 

Nici Sidney și nici cei trei copii ai lui și ai lui Eileen - Leenie 
care aveau toţi peste douăzeci de ani, nu auziseră vreodată de 
vreun bărbat pe nume Sayso. 

Jane călătorise până la Chicago și se întâlnise cu Sidney Root 
la scurt timp după ce FBl-ul îi acordase concediul, la începutul 
investigaţiei ei neoficiale, înainte să descopere că, din cauza 
acestor cercetări, devenise ţinta unei conspirații misterioase la 
fel de invizibilă ca o adunare de fantome. Atunci își folosise 
numele adevărat; și, din necesitate, îl folosi și când el îi 
răspunse când telefonul sună a treia oară. 

— O, da, am încercat să te sun acum câteva zile, spuse el, dar 
numărul pe care mi l-ai dat nu mai era valabil. 

— M-am mutat, am făcut multe schimbări, spuse ea, oferindu- 
i singura explicaţie pe care i-o putea da. Dar încă mă preocupă 
asta, știi, încă mai caut o explicaţie și speram că ai câteva 
minute libere pentru mine. 

— Sigur. Doar stai puţin să închid ușa de la birou. Era arhitect 
într-o firmă mare, cu patru parteneri. li puse apelul în așteptare 
și se întoarse la ea după câteva secunde. Bine. Ce pot face 
pentru tine? 

— Știu că lumea organizaţiilor nonprofit e foarte mare și că 
soția ta se mișca mai mult prin acele cercuri, nu tu, dar îţi 
amintești dacă Eileen a vorbit vreodată despre Institutul 
Gernsback? 

Se gândi o clipă, apoi spuse: 

— Numele ăsta nu-mi spune nimic. 

— Dar despre Fondul Seedling? 

— Nici ăsta. 

— Mai am câteva nume. David James Michael? 

— Mmmmm... îmi pare, nu-l cunosc. 

— Quinn Eubanks? 

— Nu prea ţin minte numele. 

— Seminarul din Boston la care Eileen a avut migrena - ai 
spus că evenimentul acela era o prezentare a Universităţii 
Harvard. 


VP - 33 


— Da. Poţi să cauţi asta pe internet. 

— Am făcut-o deja. Dar mă întrebam dacă ea a participat și la 
altă conferință la puţin timp înainte sau după aceea. 

— Eileen era pasionată de munca ei. Avea un program 
aglomerat. Nu-mi amintesc, dar aș putea să aflu asta pentru 
tine. 

— Ți-aş fi recunoscătoare Sidney. Te sun mâine, tot pe la ora 
asta? 

— Chiar te mai preocupă lucrurile astea. 

— Nu uita de statisticile sinuciderilor pe care ţi le-am dat. 

— N-am uitat. Dar, cum ţi-am spus atunci - uită-te la toată 
nebunia din lume, la violenţa și ura din zilele noastre, la crizele 
economice, și nu vei mai avea nevoie de altă explicaţie pentru 
faptul că oamenii sunt mai deprimaţi ca niciodată. 

— Doar că Eileen nu era deprimată. 

— Ei bine, nu era. Dar... 

— Și nici Nick nu era. 

— Nu era deprimată, spuse Sidney, dar pentru asta am 
încercat să te sun ieri. Mai ţii minte biletul pe care l-a lăsat? 

Jane îi cită începutul din memorie: 

— „Dragul de Sayso spune că a fost singur în toţi acești ani...” 

— La început, nu am făcut public conţinutul biletului, spuse 
Sidney, pentru că... ei bine, pentru că era foarte ciudat, nu 
părea scris de Eileen. Cred că nu voiam ca oamenii să-și 
amintească de ea așa... ca o bolnavă psihic. Nu demult, singura 
ei mătușă care mai trăiește, Faye, a aflat despre bilet și a 
rezolvat misterul. Într-un fel. Pentru o vreme, când Eileen avea 
patru sau cinci ani, a avut un prieten imaginar pe nume Sayso. 
Vorbea cu el și inventa povești despre el. Cum se întâmplă 
întotdeauna cu genul ăsta de lucruri, i-a trecut. Cine știe ce-a 
făcut-o să se-ntoarcă în starea asta la sfârșitul vieţii? 

Jane tremură când se gândi că un prieten imaginar demult 
uitat putea chema o femeie de cincizeci de ani să i se alăture în 
moarte, deși, dacă i s-ar fi cerut să explice de ce o treceau fiorii, 
nu ar fi putut s-o facă. 

— Ce mai faci? întrebă Sidney. 

— Destul de bine. Dar nu dorm bine. 

— Nici eu. Uneori, dacă sforăi prea tare și mă trezesc, îi cer 
scuze pentru zgomot. Cu voce tare. Uit că ea nu mai e acolo. 

— Am călătorit mult, am stat în moteluri, spuse ea, și nu pot 


VP - 34 


dormi într-un pat dublu. Nick a fost un tip solid. Așa că trebuie 
să fie un pat matrimonial. Altfel, e ca și cum aș recunoaște că el 
nu mai e și nu pot dormi deloc. 

— Mai ești în concediu de la FBI? 

— Da. 

— Ascultă sfatul meu, întoarce-te la lucru. Fă o muncă 
adevărată în loc să cauţi o explicaţie pentru ceva care nu va 
putea fi explicat niciodată în totalitate. 

— Poate că o să fac asta, minţi ea. 

— Nu vreau să te bat la cap, dar pe mine m-a ajutat munca. 

— Poate că o să fac asta, minţi ea din nou. 

— Dă-mi noul tău număr de telefon ca să te sun când aflu 
dacă Eileen a fost și la altă conferinţă în perioada aceea. 

— Te sun mâine, spuse ea. Mersi, Sidney. Ești un dulce. 

Când închise, i se păru că era singura persoană rămasă în 
parc. Cât vedea cu ochii, peluzele și cărările erau goale. Nu se 
plimba niciun porumbel. Nu alerga nicio veveriță. 

În locul și momentul nepotrivite, un oraș putea fi la fel de 
pustiu precum Arctica. 

Pe străzile care flancau parcul la nord și la sud era trafic: se 
auzea zgomotul motoarelor, șuieratul cauciucurilor, săsâitul 
frânelor pneumatice, claxoanele ocazionale, zăngănitul unui 
capac de canal montat prost. Chiar și când se îndepărtă de 
zgomotul apei din fântâna arteziană, zgomotul traficului părea 
înăbușit într-un fel ciudat, ca și cum parcul ar fi fost înconjurat 
de geamuri duble. 

Aerul rămase calm sub presiune, cerul plin de nori ca niște 
munți de fier avea să se reverse în scurt timp într-un potop, 
orașul aștepta, în ferestrele clădirilor sclipea o lumină care, în 
mod normal, ar fi fost mai slabă la acea oră, șoferii își aprindeau 
farurile, iar vehiculele alunecau prin falsul amurg ca niște 
submarine care mergeau pe niște străzi de pe fundul mării. 

Jane făcu doar câţiva pași mai departe de fântână, apoi auzi 
un bâzâit ca al unui roi de viespi. La început, părea să se audă 
de deasupra ei, apoi din spatele ei dar, când se întoarse și se 
uită din nou la pâlcul de palmieri spre care se îndrepta, văzu 
sursa băzâitului planând la o distanţă de șase metri: era o 
dronă. 


VP - 35 


16. 


Cel mai scump model civil de dronă cu patru rotoare, având o 
mică parte din mărimea oricărui model militar, arăta ca o 
combinaţie dintre o navă spaţială care aterizase pe lună, în 
miniatură, și o insectă. Semăna cu DJI Inspire 1 Pro, dar era un 
pic mai mare, era un produs aeronautic în valoare de șapte mii 
de dolari. Aceste drone erau folosite de companiile de imobiliare 
pentru a filma proprietăţile de vânzare și erau tot mai folosite și 
de către o mulţime de alte întreprinderi comerciale. Erau și 
preferatele oamenilor bogaţi și pasionaţi de ele, de la cei cu 
adevărat entuziasmați de drone până la echivalentul 
contemporan al unui voyeur. 

Planând la doar doi metri și jumătate până la trei metri 
deasupra solului, în umbrele de sub coroana ca o cascadă a 
palmierului Phoenix, era o efigie a temutului zeu-mașinărie 
dintr-o mie de filme și povești, o amenințare mai ușoară decât 
aerul, cu un impact greu ca un baros, care o făcu să tresară de 
frică. Aparatul încălca toate regulile care se aplicau în folosirea 
dronei de către civili, cel puţin din câte știa Jane. 

Nu-și imagina că prezenţa ei acolo putea fi o simplă 
coincidenţă. Camera de filmat cu cardan și trei axe rămase 
îndreptată spre ea. _ 

Cumva, le oferise locaţia ei. In momentul acela, nu conta care 
fusese greșeala ei; putea să se gândească la asta mai târziu. 

Dacă bateria de rezervă îi oferea aparatului un timp de zbor 
dublu faţă de cel al unei Inspire 1 Pro, atunci putea rămâne în 
aer timp de jumătate de oră până la patruzeci de minute. Ceea 
ce însemna că trebuia să fi fost lansată din apropiere, cel mai 
probabil dintr-o dubă de supraveghere. 

Operatorul dronei ar fi urmărit-o până când ar fi venit destui 
polițiști ca să o aresteze. Sau poate că ei nu erau de la o agenţie 
legitimă de poliţie, iar în cazul acesta nu ar fi venit niciun 
poliţist, ci doar... ar fi luat-o. Ef o urmăreau. Ei, cei atotputernici 
și aproape mistici. Dar habar n-avea cine puteau fi Ei. 

In orice caz, ei deja erau aproape de ea. 

Parcul încă părea pustiu. Dar nu pentru mult timp. 

Nu încercă să fugă imediat, ci se îndreptă spre dronă când 
văzu ceva la ea care necesita o privire mai atentă. Îndrăzneala 


VP - 36 


ei îi permise să observe, mai repede decât ar fi făcut-o altfel, că 
acea dronă ori nu era un model civil, ori fusese modificată 
radical pe piaţa pieselor de schimb. Poate că lumina furtunii și 
umbrele o derutau, chiar dacă știa că nu făceau asta, și poate 
că era paranoică pentru că, printre niște forme inofensive, i se 
părea că vedea un amortizor de sunet înconjurând calibrul 
strâmt al vârfului unei ţevi de armă, dar știa că paranoia nu 
avea nicio legătură cu asta. 

Drona fusese înarmată. 

În timp ce aparatul pluti spre ea, Jane se feri și se ascunse 
după trunchiul gros al unui palmier Phoenix. Dacă s-ar fi întors și 
ar fi fugit imediat, ar fi fost împușcată în spate. 

În acel scurt moment plin de disperare în care se ascunse, 
scoase pistolul Heckler & Koch din echipamentul de pe umăr. 

Gândi repede, înainte să înţeleagă natura completă a 
amenințării. Problema era greutatea unei drone în stil civil 
transformată într-o armă cu încărcător de capacitate mare. Fără 
o armă, aparatul obișnuit - cu cameră de filmat și baterie - 
cântărea în jur de trei kilograme și jumătate. Greutatea artileriei 
și a muniției i-ar fi afectat stabilitatea și i-ar fi redus cu mult 
timpul de zbor. Așa că ar fi trebuit să fie o armă de calibru mic, 
încărcată cu doar câteva gloanțe și se îndoia de faptul că putea 
fi precisă. 

Bineînţeles, era suficient să-și nimerească ţinta o dată. 

Se așteptă ca asasinul cu telecomandă să o facă să apară din 
stânga ei. Apoi o auzi înconjurând palmierul mare și bătrân din 
dreapta. 

Înainte s-o prindă camera de filmat, Jane se îndepărtă de ea. 
Cu spatele la trunchiul cu diametrul de un metru al imensului 
palmier Phoenix, ea urmări drona în timp ce aceasta se învârti 
după ea. 

Mecanismul de tragere nu ar fi putut fi ca al unui pistol întreg. 
Nu ar fi avut mâner și încărcător standard. Doar piesele 
esenţiale. O armă de calibru .22. Ceva ca o bandă de cartușe în 
miniatură, cu patru gloanţe, de exemplu. 

Ea avea avantajul auzului. Drona avea ochi, dar nu și urechi. 
Operatorul cu telecomandă era, practic, surd. 

Dar gloanţele scobite acoperite cu cupru, chiar și de 
calibru .22, puteau ucide de aproape. 

Nu mai încercă să se ascundă. Se îndepărtă de copac, îl ocoli 


VP - 37 


repede și se apropie cu îndrăzneală de spatele dronei. 

Probabil operatorul avea un câmp vizual de 70 de grade. 
Trebuie să fi simţit o ameninţare în zona pe care nu o vedea. 
Făcând un zgomot ca al unei viespi furioase, drona începu să se 
rotească brusc în timp ce plana. 

Cu pistolul strâns în ambele mâini, de la mică distanţă, Jane 
trase de trei, patru, cinci ori, zgomotul fiecărei împușcături 
ricoșând ca o bilă de biliard de pe fiecare trunchi de palmier din 
dumbravă. Mașinăria blestemată avea picioare și elice mari, un 
fuzelaj îngust, camera suspendată pe un inel cu cardan, nu era o 
țintă prea bună, așa că își dori ca pistolul ei să fi fost o pușcă. Pe 
de altă parte, această bunică a Terminatorului nu era blindată 
sau concepută să reziste unei rafale de gloanţe. Nu își dădu 
seama dacă o lovise cu un glonţ sau cu cinci, dar drona se rupse 
în bucăţi care se învârtiră în aer, ricoșară în alt palmier și căzură 
cu zgomot în iarbă, valoarea ei de mii de dolari fiind redusă la 
doar câţiva penny care mai puteau fi recuperati. 

Nu își dădu seama că mai era o dronă până când nu o văzu 
venind repede dinspre fântână. 


17. 


Erau două drone, o dubă de supraveghere, cu siguranță și o 
echipă sau mai multe de băieţi care umblau pe jos, gata să 
apară în scurt timp de undeva: ei aveau resurse și voiau s-o 
prindă, poate chiar mai mult decât își imagina ea. 

Când se învârti ca să fugă de a doua mașinărie, palmierul 
mare și bătrân îi blocă drumul. Inainte să poată ocoli copacul, 
niște ace subţiri de oțel îl împunseră, unul deasupra altuia, 
formând o linie verticală. O ratară cu doar câţiva centimetri. 

Ar fi trebuit să știe. O dronă de trei-patru kilograme și 
jumătate nu ar fi suportat nici măcar reculul unui glonț de 
calibrul .22 fără să-și piardă precizia. Aceasta era o armă cu aer 
comprimat și recul slab, care trăgea cu săgeți. Nu erau chiar 
săgeți, nu aveau aripioare, așa că, practic, erau versiuni în 
miniatură ale săgeţilor trase cu arbaleta. Otravă? Tranchilizant? 
Probabil cel din urmă. Ar fi vrut să o interogheze - așa că, din 
punctul ei de vedere, prefera otrava. 


VP - 38 


Fără să se vadă din stradă, Jane se strecură printre palmieri, 
iar mașinăria o urmări bâzâind în timp ce păsările zburară dintre 
frunzele care le protejau, țipând de spaimă pentru că fuseseră 
alungate în furtuna care se apropia. Coroanele largi ale 
palmierilor făceau ca trunchiurile lor să fie mai departe unele de 
altele decât ar fi avut ea nevoie, forțând-o să petreacă prea 
mult timp în spaţiu deschis. Ferindu-se și fugind în zigzag, se 
bază pe faptul că drona nu putea să o nimerească, dar, în timp 
ce căuta grăbită o ascunzătoare, își dădu seama că nu avea altă 
opţiune decât fuga frenetică. Mașinăria putea zbura cu douăzeci 
de metri pe secundă în aerul liniștit, mult mai rapid decât putea 
ea să alerge. Nu putea să o evite pentru mult timp. Și nu ar mai 
fi scăpat cu trucul încercuirii copacului care funcţionase mai 
devreme; drona era lipsită de rațiune, dar nu și operatorul ei cu 
telecomandă. 

Împușcăturile ar fi atras poliţia, dar acesta nu era neapărat un 
lucru bun. Cu două luni în urmă, când începuse totul, aflase că 
nu toți polițiștii erau de partea celor drepţi și că, în aceste 
vremuri periculoase în care umbrele aveau propriile lor umbre și 
întunericul era adesea confundat cu lumina, cei drepți și cei 
nedrepţi purtau aceeași mască. 

Alergând de la un copac la altul într-un maraton cu obstacole 
la care putea doar să piardă, într-o confruntare ciudată ca un 
vis, printre palmierii Phoenix dintre care nu avea să se ridice ca 
pasărea Phoenix dacă era ucisă, Jane simţi că o trase ceva de 
mâneca dreaptă. Ascunzându-se după un palmier, văzu trei 
săgeți înfipte în materialul moale al gecii ei, care-i rataseră 
carnea cu un centimetru. 

În amurgul timpuriu al după-amiezii înnorate, apăru brusc o 
strălucire apocaliptică ce lumină tot parcul de parcă ar fi vrut să 
incinereze tot ce atingea și să nu mai rămână nimic din lume 
decât cenușa, iar toate umbrele dispărură sau tremurară pe 
peluze și pe cărări ca niște spirite deposedate de trupuri care își 
căutau locuri noi în care să se ancoreze. Nu-și dădu seama că 
fulgerul lovise în apropiere decât la o secundă după ce văzu 
strălucirea lui, când tunetul cutremură ziua atât de tare, că simţi 
pământul cutremurându-se sub picioarele ei în timp ce alerga. 

Una dintre numeroasele lecţii pe care le primise la Quantico 
era să trăiască așa cum fusese antrenată, să facă ceea ce se 
știa că funcţionase de mii de ori pentru polițiști, dar să 


VP - 39 


recunoască și situațiile în care un comportament ca la carte ar fi 
avut ca rezultat un elogiu post-mortem și să aibă încredere în 
intuiţia ei, care era mai adevărată decât orice învățase. După 
lumina orbitoare, valul de umbre alungate se întoarse repede la 
chemarea tunetului. În timp ce se întuneca în jurul ei, ea se 
aruncă pe pământ și se rostogoli pe spate, la fel de vulnerabilă 
ca o jertfă pe un altar aztec, iar călăul aerian apăru ca să ceară 
sângele celei sacrificate. Văzu drona plutitoare reglându-și 
țeava armei cu cardan și își îndreptă pistolul spre ea, trăgând cu 
ultimele cinci gloanţe care îi mai rămăseseră în el. 

O săgeată strălucitoare de oţel trecu prin faţa ei și se înfipse 
în pământ pentru că mașinăria nu avusese o ţintă bună. Lovită, 
drona se ridică și se îndepărtă clătinându-se, de parcă ar fi vrut 
să ajungă la o altitudine mai mare și să se retragă. Dar, pentru 
că-și pierduse un rotor, cobori și se legănă, apoi săltă când 
încercă să se întoarcă, acceleră înclinându-se spre un loc gol 
dintre copaci și se ciocni de un trunchi de palmier la o viteză de 
aproximativ zece metri pe secundă, spărgându-se ca un ou. 

Jane se trezi din nou în picioare, fără să-și amintească cum se 
ridicase. Scoase încărcătorul gol, îl băgă în buzunar, vâri zece 
gloanţe noi în pistolul ei Heckler & Koch, introduse arma în toc și 
fugi. 


18. 


Când ieși din pâlcul de palmieri și ajunse în spațiul deschis de 
lângă fântână, îi văzu venind spre ea. Doi tipi veneau grăbiţi 
spre ea, dinspre bibliotecă, de la vest, iar alţi trei alergau 
dinspre strada din nordul parcului; niciunul nu era îmbrăcat în 
uniformă, dar era sigură că nu erau cetăţeni obișnuiți care doar 
făceau puţină mișcare. 

Fordul Escape era pe o stradă din sudul parcului, dar nu voia 
să-i conducă spre mașină dacă ei încă nu știau de ea. 

Fugi spre est, spre cel mai lung gazon al zonei verzi, 
bucurându-se că evitase carbohidraţii, făcuse exerciţii de 
întindere în fiecare seară și alergase în mod regulat. 

Chiar și de la distanţă, își dădu seama că bărbaţii care o 
urmăreau erau destul de buni ca să se califice pentru Liga 


VP - 40 


Naţională de Fotbal pe poziţii defensive; erau niște tipi uriași, 
aveau mușchi masivi și erau foarte rezistenți. Dar ea avea 
cincizeci și două de kilograme și fiecare dintre urmăritorii ei era 
de două ori mai greu decât ea; un corp mai greu avea nevoie de 
energie suplimentară ca să se miște. Ea era suplă și rapidă, iar 
motivaţia ei - supraviețuirea - îi oferea un motor mai puternic 
decât orice îi motiva pe ei. 

Nu se uită înapoi. Asta ar fi încetinit-o. Ar fi fost prinsă sau nu, 
dar, de obicei, cursa era câștigată de persoana care avea 
încredere în rezistenţa ei. 

Al doilea fulger lumină cerul, mai strălucitor decât primul, și 
despică cel mai înalt copac care se vedea, un stejar din 
apropiere, din care săriră așchii aprinse și bucăţi de scoarță 
incandescentă. O bucată mare se rupse din trunchiul principal, 
purtând cu ea o grămadă de crengi încâlcite, ca un fel de antenă 
cu microunde care primea semnale din lumi necunoscute. 

Chiar dacă grămada de crengi răsturnate căzu aproape de ea, 
Jane ridică un braţ până la faţă, protejându-și ochii de așchiile 
crengilor rupte, de crengute și de frunzele aprinse, tari, ovale și 
maronii, care roiau ca un grup de gândaci. 

Când căzură și ultimele resturi în spatele ei și zgomotul 
tunetului se îndepărtă rostogolindu-se prin oraș, ajunse la 
capătul estic al parcului, iar cerul cândva întunecat păli, 
devenind brusc albastru-cenușiu-deschis, apoi ploaia căzu grea. 
Picături mari șuierară printre copaci și iarbă, loviră trotuarul, 
făcură zgomot pe capacele de metal ale coșurilor de gunoi și 
purtară cu ele mirosul slab și curat de ozon, o formă de oxigen 
creată de alchimia fulgerului. 

Torenţii de ploaie argintie se amestecară brusc cu niște lumini 
roșii, pentru că șoferii reacţionau la scăderea bruscă a 
vizibilităţii. Fără să ezite, sări de pe trotuar, în stradă, unde 
asfaltul îi lucea sub picioare, și se aventură în traficul din 
mijlocul străzii, întâmpinată de sunetele claxoanelor și de 
scârţâitul îngrozitor al frânelor. Zări pentru scurt timp niște fețe 
speriate și furioase în spatele ștergătoarelor de parbriz înainte 
de a dispărea după ploaia proaspătă care curgea pe geamuri. 

După ce ajunse întreagă pe celălalt trotuar, coti spre sud și 
fugi, strecurându-se printre pietonii care ar fi putut fi deranjaţi, 
dar nu și surprinși să vadă o tânără fără umbrelă grăbindu-se 
să-și găsească un adăpost. Coti spre nord și alergă jumătate de 


VP - 41 


stradă înainte să treacă pe o alee, apoi pe un pasaj strâmt 
dintre clădiri, potrivit doar pentru mersul pe jos. 

Când ajunse la jumătatea acelei căi de acces claustrofobe 
riscă, în sfârșit, să se uite înapoi. Nu văzu niciunul dintre cei 
cinci tauri din parc, dar știu că nu putea să fi scăpat de toţi. Erau 
în zonă și se puteau întâlni pe neașteptate. 

Se opri doar ca să arunce telefonul de unică folosinţă printre 
gratiile grilajului unui canal de scurgere. Chiar și prin zgomotul 
ploii, auzi pleoscăitul apei negre când acesta căzu în ea, apoi 
fugi mai departe. 


19. 


Din calea strâmtă de acces ajunse din nou în mijlocul unei 
străzi. Era gata să o traverseze când văzu, la vreo cincizeci de 
metri în stânga ei, pe partea opusă a străzii, un bărbat solid, în 
haine negre, ud leoarcă, la fel ca ea, care stătea ignorând 
pietonii grăbiţi din jurul lui. Ar fi putut fi oricine sau nimeni, ar fi 
putut căuta pe altcineva, dar intuiţia o avertiză să se întoarcă pe 
culoarul din care tocmai ieșise. 

Chiar înainte să se ascundă, văzu că el o observase. Ridică 
privirea și înţepeni, ca un câine de vânătoare care rămâne pe 
loc când simte mirosul prăzii. 

Se retrase pe calea de acces lată de un metru și fugi, clipind 
des ca să alunge apa de ploaie din ochi, întristată din cauza 
sunetului respirației ei chinuite pe gură. Gâtul îi ardea și o 
durea. Inima îi bătea foarte tare. Simţi refluxul de acid în gât. 

Vânarea unei femei în plină zi, într-un oraș aglomerat, era 
ceva nebunesc. Era ceva nebunesc și incredibil, dar nu mai 
incredibil decât sinuciderea lui Nick cu acel cuţit Ka-Bar, decât 
spânzurarea lui Eileen în garaj și decât prăbușirea unui avion de 
către jihadiști în sute de mașini, camioane și autobuze pe o 
autostradă aglomerată. 

Dând buzna pe aleea pe care fugise mai înainte, pe deplin 
conștientă că nu avea timp să ajungă la capătul ei înainte de a 
veni urmăritorul ei, văzu un camion parcat în spatele unui 
restaurant, cu logoul unei brutării inscripţionat pe o parte. In 
timp ce livra pâine, produse de patiserie sau amândouă, șoferul 


VP - 42 


purta o pelerină de ploaie galbenă și termina de așezat patru 
cutii mari din plastic impermeabil pe un stivuitor pe care îl 
împinse în sala de preluare a mărfii sau în bucătăria clientului 
lui. 

Se repezi până la portiera șoferului, aruncă o privire în cabină 
prin geamul parţial înceţoșat de condens la interior, văzu că nu 
era nimeni în ea și se grăbi să ajungă în spatele vehiculului. Se 
hotărî să nu intre în remorcă, unde șoferul lăsase una din 
portiere întredeschisă, probabil pentru că mai avea marfa de 
descărcat. Urcă în partea din față a camionului, prin dreapta, 
închizând portiera pasagerului în urma ei, apoi se ascunse sub 
nivelul parbrizului, în zona pentru picioare. 

Ploaia curgea pe parbriz, iar geamurile portierelor laterale 
erau parțial înceţoșate de condens. Becul din interiorul cabinei 
era stins, tabloul de bord era negru. Probabil nu ar fi fost văzută 
cât timp ar fi stat jos - dacă urmăritorul ei nu ar fi deschis o 
portieră. Dar era mai probabil ca el să creadă că ea găsise o 
intrare deschisă a vreunei firme de pe alee, cea mai evidentă 
fiind cea a restaurantului. 

În timp ce încercă să respire mai încet, auzi niște zgomote de 
afară. Nu le putu desluși bine din cauza răpăitului ploii. 

Apoi auzi pârâitul distinctiv ale unei voci transmise pe o staţie 
de emisie-recepţie, dar cuvintele nu se puteau discerne ușor. 

Bărbatul care ţinea staţia de emisie-recepţie era aproape, 
prea aproape. Trebuia să fi stat lângă camionul brutăriei. Vocea 
lui era groasă și înăbușită, dar destul de clară. _ 

— La jumătatea străzii, la est de poziţia ta. In spatele 
restaurantului Donnatina. 

Se auziră niște părâituri și, din nou, Jane nu mai putu înțelege 
acea voce. 

— Bine, spuse bărbatul din apropiere. Voi doi, în faţă. 
Cercetaţi bine restaurantul, toaletele, totul, aduceți-o la mine. 

Vocea lui se auzi tot mai încet când se îndepărtă de camion și 
merse spre intrarea din spate a restaurantului Donnatina. 

Jane se gândi să scoată pistolul. Dar, ghemuită în spaţiul 
pentru picioare, cu spatele înţepenit între scaun și portiera 
pasagerului, și cu faţa la volan, nu ar fi putut să tragă bine în 
nimeni dacă se ajungea la asta. 

Oricum, nici nu i-ar fi dat un motiv să tragă ea prima. Fie că 
lucrau pentru o autoritate legitimă sau pentru un grup ilegal, ei 


VP - 43 


ar fi vrut să o ducă undeva pentru un interogatoriu. 

Ei. 

Chiar dacă, deocamdată, nu putea să-i numească, le-ar fi aflat 
identitatea într-o zi. Asta îi promisese lui Nick și, chiar dacă era 
o promisiune făcută la câteva săptămâni după ce el ajunsese în 
mormânt, era hotărâtă să și-o ţină ca și cum ar fi făcut-o omului 
viu, pentru că era sfântă, ca jurămintele lor de la nuntă. 

Trecură câteva minute până când șoferul deschise portiera 
remorcii pe care o lăsase întredeschisă când dusese prima parte 
a livrării în restaurant. 

Ușa glisantă dintre cabină și partea din spate a camionului 
fusese lăsată deschisă. Auzi cum bărbatul cu staţia de emisie- 
recepție, cu o voce care nu mai era înăbușită, îl întreba pe șofer: 

— Ai văzut o femeie, șatenă, înaltă de un metru șaptezeci, 
arată bine, dar e udă leoarcă, așa ca mine? 

— Unde s-o văd? 

— Aici, pe alee. Poate a intrat în restaurant. 

— Când? 

— De când ai ajuns aici. 

— Am livrat marfa. 

— Înţeleg că n-ai văzut-o. 

— Cum s-o văd pe vremea asta de rahat, cu gluga pe cap și 
cu privirea în pământ? 

O altă voce de bărbat interveni în conversaţie. 

— Frank, scorpia asta e șmecheră. E altundeva. 

Frank spuse: 

— Chiar o urăsc pe scroafa aia. 

— Stai la rând. Cine-i banana asta de plastic? 

Șoferul cu pelerină galbenă de ploaie spuse: 

— Fac livrări aici de cinci ani și n-am văzut niciodată o femeie 
care să arate bine. 

Frank îi spuse nou-venitului: 

— Tipul de la brutărie. Nu știe nimic. 

— Dar am de lucru în ploaia asta de rahat. Oricum, ce sunteți 
voi - polițiști sau ceva de genul ăsta? 

— Mai bine nu știi, spuse Frank. 

— Mai bine nu știu, spuse șoferul și începu să descarce mai 
multe cutii de plastic impermeabil cu produse coapte. 

Jane ascultă și aşteptă să vadă o faţă la geam, una înceţoșată 
de aburi și amenințătoare ca într-un coșmar. 


VP - 44 


Ploaia grea răpăia pe camion. Nu mai erau fulgere și tunete. 
Ploaia din California era rareori însoțită de efecte pirotehnice de 
lungă durată. ` 

Şoferul se întoarse după scurt timp. Il auzi ridicând stivuitorul 
în camion. Trânti portiera din spate fără să vorbească cu nimeni. 

Jane era să sară din spațiul pentru picioare ca să iasă din 
camion - dar auzi vocea slabă și pârâită a cuiva din stația de 
emisie-recepție, al cărei volum fusese dat mai tare ca să 
compenseze recepţia proastă. 

Portiera șoferului se deschise, iar omul care făcea livrările se 
așeză repede la volan și apoi tresări când o văzu. 

— Te rog, nu, șopti ea. 


20. 


Şoferul era cam de vârsta lui Jane. Fața lui lată și plăcută, 
pătată de pistrui și cu sprâncene ruginii sugera că avea un păr 
roșcat sub gluga galbenă-deschis. 

El închise portiera, porni motorul și ștergătoarele de parbriz și 
plecă de lângă restaurant. Înainte să ajungă la capătul străzii, 
spuse: 

— E în ordine, sunt în urma noastră. Poţi să te ridici acum. 

— Prefer să mai stau jos un pic. Apoi poţi să mă lași să cobor, 
poate la următoarea oprire. 

— AȘ putea să fac asta. 

— Mulţumesc. 

Frână la capătul străzii. 

— Dar dacă vrei să te duc într-un loc anume, pot să fac și 
asta. 

Ea se gândi la propunerea lui în timp ce el viră la dreapta. 

— Cum te cheamă? 

— Ethan Hunt, dacă-ţi vine să crezi. 

— De ce nu te-aș crede? 

— Păi, Ethan Hunt - ca personajul jucat de Tom Cruise în 
Misiune imposibilă. 

— Aha. Lumea face mişto de tine din cauza asta, nu-i așa? 

— Nu și cei care știu adevărul despre livrarea produselor de 
panificaţie. Dezarmez valize cu bombe nucleare și salvez lumea 


VP - 45 


o dată pe lună. 

— O dată pe lună? 

— De fapt, o dată la șase săptămâni. 

Îi plăcu zâmbetul lui. Nu era nici răutăcios, nici încrezut, așa 
cum erau multe zâmbete în acele zile. 

— Trebuie să ajung la mașina mea. Îi spuse unde era parcată. 
Dar dacă vezi vreo gorilă din aia, să mergi mai departe. 

Se chinui să iasă din spaţiul pentru picioare, apoi se așeză 
drept pe locul pasagerului. 

Ploaia curgea pe străzi și rigolele erau pline. Luminile farurilor 
aureolate ale vehiculelor care se apropiau făceau ca ploaia să 
arate ca o lapoviţă care pava asfaltul cu gheaţă. 

— Poate ar fi mai bine să nu întreb cum te cheamă, spuse 
Ethan Hunt. 

— Ai fi mai în siguranţă dacă n-ai întreba. 

— Nu crezi că și umbrelele sunt bune la ceva? 

Ea spuse: 

— Cred că-mi stă bine când arăt ca un șobolan înecat. 

— Dacă un şobolan înecat ar arăta măcar pe jumătate așa de 
bine ca tine, m-aș însura cu el. 

— Cred că ar trebui să-ți mulțumesc. 

— Merg pe un drum ocolitor ca să mă asigur că ești în 
siguranţă. 

— Mi-am dat seama că asta făceai. 

— Și vreau să te mai ţin un pic aici. 

— A trecut multă vreme de când n-ai mai găsit o valiză cu 
bombă nucleară, nu-i așa? _ 

— Mi se pare o veșnicie. Aia de acolo erau niște tipi răi. 

— Da, știu. 

— Eşti sigură că te descurci singură cu ei? 

— Te oferi voluntar? 

— În niciun caz. M-ar strivi ca pe un gândac. Ziceam și eu, 
așa. 

— Voi fi bine. 

— Mi s-ar face rău dacă m-aș gândi că nu vei fi. Opri lângă 
Fordul ei Escape. Nu se vede nicio gorilă. 

— Eşti un dulce, Ethan Hunt. Mulţumesc. 

— Cred că n-avem cum să mergem la o întâlnire. 

— Crede-mă, Ethan, ar fi o întâlnire în iad. 

Ea ieși în ploaie și, când închise portiera, îl auzi spunând: 


VP - 46 


— Dar măcar n-ar fi plictisitoare. 
21. 


Cei care păreau să înţeleagă ce era în spatele creșterii 
numărului sinuciderilor, cei care ar fi putut să le provoace, sigur 
erau mână-n mână cu niște agenţii guvernamentale încă 
neidentificate. Jane putea doar să presupună că influențau și 
autorităţile la nivel de stat, inclusiv Patrula Autostrăzilor din 
California. 

Când plecă din oraș, evită autostrăzile, pentru că acolo se 
găseau patrulele PAC în număr mai mare. Existau puncte de 
verificare în care traficul putea fi ușor oprit sau încetinit pentru 
inspecții. Dronele transmiseseră videoclipul cu ea și bărbaţii de 
care scăpase în urmărirea pe jos, iar ei văzuseră că părul ei lung 
și blond era mai scurt și șaten. Căutătorii ei deja aveau o nouă 
descriere a ei. 

Voise să urce câţiva kilometri pe coastă, până în La Jolla, ca 
să se întâlnească cu un bărbat în seara aceea și să-i pună o 
întrebare care, depinzând de răspunsul lui, i-ar fi putut hotări 
viitorul. In schimb, merse pe câteva străzi udate de ploaie de pe 
coastă, înconjură orașul La Jolla și se îndreptă spre Rezervaţia 
de Stat Torrey Pines. 

De acolo, ajunse pe autostrada regională S12. Această rută 
servea câteva orașe pitorești de pe coastă, de la Del Mar și 
Solano Beach, în nord, până la Oceanside. 

La Plaja de Stat din Torrey Pines, opri în parcarea care era 
pustie la vremea aceea. Scoase o mică trusă de unelte de sub 
scaunul pasagerului, iar din ea scoase o șurubelniţă. 

leși în furtună. Pinii înalţi fremătau. Apa de ploaie sălta pe 
trotuar și sâsâia ca niște ameninţări de la o mie de șerpi furioși. 

Șurubelniţa îi alunecă printre degetele ude, dar reuși să 
scoată plăcuţele de înmatriculare din față și din spate fără să fie 
observată, din câte își dădu seama. 

Dacă ar fi fost camere de supraveghere ale traficului lângă 
locul în care lăsase mașina înainte să meargă la bibliotecă, cum 
erau aproape peste tot în zonele metropolitane în acele zile, 
agenţii ar fi văzut în scurt timp videoclipuri cu data și ora 


VP - 47 


înregistrate de pe toate străzile din jurul parcului unde era să fie 
arestată. Chiar dacă claritatea imaginilor era afectată de ploaie, 
ei ar fi sperat să găsească un videoclip cu ea când plecase din 
mașină și se întorsese la ea. Trebuia să presupună că ei știau că 
ea conducea un Ford Escape negru și că avea plăcute de 
înmatriculare canadiene. 

În California, o mașină fără plăcuţe de înmatriculare nu 
atrăgea prea des interesul poliţiei pentru că dealerii nu ofereau 
plăcuţe temporare pentru mașinile recent cumpărate. Ar fi fost 
mai bine să meargă mai departe fără plăcuţe decât cu unele 
care ar fi fost pe lista fiecărui poliţist peste o oră sau două. 

Puse plăcuțele sub scaunul șoferului, se urcă la volan și porni 
motorul. Fiind udă leoarcă din nou, apăsă pe radiator pentru 
câteva grade în plus și mări viteza ventilatorului. 

Când ștergătoarele dădură la o parte ploaia de pe parbriz, 
văzu Oceanul Pacific din apropiere, agitat de furtună și 
înceţoșat, rostogolindu-se spre mal mai puţin ca o apă și mai 
degrabă ca o mare de fum cenușiu care se revărsa din focurile 
unui vast holocaust nuclear. 


22. 


După ce opri în Cardiff-by-the-Sea ca să facă plinul, plecă de 
pe autostrada de pe coastă și se îndreptă spre autostrada 
interstatală nr. 5. Era la mai mult de treizeci de kilometri de 
limitele orașului San Diego și merita să riște să meargă pe acea 
autostradă pentru că i se permitea să circule cu viteză mai 
mare. 

leși din furtună la nord de Oceanside, unde câmpia de pe 
coastă era netedă, acoperită cu tufe, și înspăimântătoare în 
lumina clară de sfârșit de iarnă. 

În timpul călătoriei, când avu timp să gândească, își dădu 
seama că prima ei greșeală fusese să răspundă la întrebarea lui 
Gwyn Lambert: „Unde-o să mergi după ce pleci de-aici?” li 
spusese că trebuia să vadă pe cineva de lângă San Diego. 

Meritase să aibă încredere în ea datorită legăturii lor. 
Amândouă erau soțiile unor pușcași marini. Și văduvele unor 
pușcași marini. Aveau o legătură triplă de serviciu, datorie și 


VP - 48 


jale. Îi plăcuse acea femeie. Nu avusese niciun motiv să creadă 
că Gwyn era compromisă cumva sau că era în pragul unei 
căderi nervoase. 

Cu cine vorbise Gwyn la telefon înainte să se sinucidă? De ce 
vorbise cu cineva? Ca să-i spună că Jane avea să meargă la San 
Diego? Dacă ei - Ei, cei ca o caracatiţă - nu aveau niciun agent 
în apropiere ca să o aresteze în Alpine, faptul că îi cunoșteau 
următoarea destinaţie le îngusta parametrii căutării. 

Dar „aproape de San Diego” însemna probabil o sută șaizeci 
de kilometri pătraţi și un milion și jumătate de oameni. Poate că 
asta le restrângea zona de căutare, dar, cu siguranţă, nu le 
arăta locul în care se afla ea. 

În ultimele săptămâni, urmăritorii ei trebuiau să-și fi dat 
seama că ea folosea calculatoarele din biblioteci ca să se 
documenteze pe internet. Dar erau foarte multe biblioteci în 
marea zonă San Diego, inclusiv cele din colegii și universităţi. Ar 
fi putut anticipa că ea ar dori să afle mai multe despre 
conferinţa „Ce-ar fi dacă...” și despre Institutul Gernsback, după 
ce aflase despre ele de la Gwyn. Dar, ca să o găsească, ar fi 
trebuit să supravegheze acele site-uri și să aibă capacitatea de 
a identifica în timp real fiecare căutare din bibliotecile din zona 
San Diego; apoi ar fi trebuit să poată să găsească imediat sursa 
căutării și să identifice semnătura unică a stației de lucru. 

Dacă persoanele care o căutau se apropiaseră chiar atunci 
când ea își terminase treaba în bibliotecă și dăduse patruzeci de 
dolari veteranului fără adăpost, a doua ei greșeală fusese că 
zăbovise în parcul învecinat și îl sunase pe Sidney Root din 
Chicago. Dacă îi știau pe toţi cei douăzeci și doi de indivizi 
despre care adunase probe, s-ar fi așteptat ca ea să contacteze 
din nou măcar pe unul dintre ei. Monitorizarea în timp real a 
traficului telefonic pentru atât de mulţi oameni, pe mai multe 
platforme de telefonie, era o sarcină enormă și nu era sigură că 
tehnologia existentă permitea executarea ei. 

Presupunând că totul era posibil, ar fi trebuit să urmărească și 
apelul ei, care circula prin labirintul de microunde al milioanelor 
de apeluri prezente în anumite transmisiuni de la telefonul ei de 
unică folosință, apoi, cumva, să folosească acel semnal într-o 
căutare cu GPS ca să o localizeze în parc. 

Ar fi trebuit să facă asta în câteva minute. 

Cu un avertisment de doar câteva ore, de când îi sunase 


VP - 49 


Gwyn, ar fi trebuit să pună echipe de agenţi în puncte strategice 
din oraș în așa fel încât, dacă poziţia lui Jane ar fi fost 
determinată, măcar o echipă să aibă șansa de a ajunge la ea în 
câteva minute. 

Poate că avuseseră noroc. Dar, în orice caz, norocoasă sau 
nu, entitatea care era pe urma ei păru, dintr-odată, 
omniprezentă, mai puternică și cu o arie de acoperire mai largă 
decât orice organizaţie polițienească, mai eficientă decât oricare 
dintre agenţiile guvernamentale pe care le cunoștea și care nu 
erau omniprezente și omnisciente. 

Chiar dacă îi identificaseră vehiculul, ea mai spera să îl 
folosească un pic. Resursele ei financiare nu erau nelimitate și 
era la a doua mașină de când începuse odiseea. 

La San Juan Capistrano ieși de pe autostrada 5 și merse pe 
autostrada de stat 74. În timp ce Fordul urca pe dealurile 
accidentate și acoperite de tufișuri ale Pădurii Naţionale 
Cleveland, starea de spirit a lui Jane deveni mai mohorâtă decât 
ziua care se întuneca încet. Fiind mai verde în acest sezon decât 
mai târziu de-a lungul anului, peisajul de la marginea deșertului 
era apreciat de excursioniști și de iubitorii de natură și 
considerat frumos de unii oameni. Ei i se păru inospitalier, chiar 
trist, de parcă dincolo de geamurile Fordului era o planetă 
nenorocită care se chinuia să reziste sub un soare pe moarte. 

După aceea, cobori până la lacul Elsinore și dincolo de el. Găsi 
o lume rurală care părea izolată. Erau pajiști bogate și tufișuri 
de vale. Alei private acoperite cu pietriș ajungeau până la 
proprietăţile ascunse de drumul de stat. Dumbrăvile mici și 
separate de plopi și conifere erau dovada unui subsol bogat în 
apă, care altfel ar fi fost tare și pietros. 

Depărtarea era o iluzie pentru că stupul Californiei de Sud 
rămânea ușor accesibil în vest și, chiar și în acest imperiu 
continental mai puţin agitat, „orășele” ca Perris și Hemet aveau 
fiecare câte șaptezeci sau optzeci de mii de locuitori. 

Ajunse la o alee privată flancată de stejari, viră la dreapta și 
se opri la o poartă din lemn intercalat cu sârmă. Cobori geamul 
și întinse mâna spre interfon. Nu trebuia să își anunţe venirea. 
Avea un cod personal de cinci cifre pe care îl tastă, iar poarta se 
deschise. 

Pentru ea, dincolo de poartă era cel mai important loc din 
lume. 


VP - 50 


23. 


Casa de șindrilă era o locuinţă modestă, singurul lux fiind un 
pridvor mare care o înconjura în întregime. 

Duke și Queenie stăteau în pridvor, printre scaunele de 
răchită, și săriră în picioare când Fordul ajunse la capătul aleii 
lungi. Cei doi ciobănești germani, specimene superbe, cu 
piepturi mari, coaste rotunjite și spinări drepte, erau animalele 
de companie ale familiei și câini de pază bine antrenați. 

Jane opri în spatele furgonetei verzi, un Ford '48, foarte 
apreciat, al lui Gavin, pe care el îl tăiase și secționase, îi 
adăugase amortizoare La Salle '37 și partea din faţă, tot La 
Salle, cu grilaj din oţel inoxidabil personalizat, transformând-o 
într-o piesă de stradă cu un stil unic. 

Câinii o recunoscură, pentru că își coborâse geamul șoferului 
ca să se asigure că îi simțeau mirosul înainte de a ieși din Ford. 

Ei coborâră tiptil pe treptele pridvorului și alergară, dând din 
cozi de bucurie. Dacă ar fi fost o străină, apropierea lor ar fi fost 
foarte diferită, ar fi încercuit-o precauți și ameninţători. 

Lăsându-se pe un genunchi, oferi fiecărui câine partea lui de 
afecţiune. li linseră mâinile, un salut prietenos care ar fi părut 
respingător pentru unii oameni, dar ea îl primi cu bucurie. Ei 
erau paznicii comorii ei și dormea mai bine știind că erau acolo. 

Oricât de mult iubea câinii și admira disciplina care le-o 
inculcase Gavin, nu venise acolo ca să-i vadă pe ei. După un 
minut, se ridică în picioare și merse spre casă, cu ciobăneștii 
zbenguindu-se pe lângă ea. 

Cu pasul săltăreț al unei persoane cu picioarele amputate, ale 
cărei proteze, de la genunchi în jos, se terminau cu niște labe 
asemănătoare cu lamele și care îi permiteau să fie un concurent 
bun la alergarea de zece kilometri, Jessica ieși pe ușa din faţă și 
pe pridvor. Avea părul negru ca pana corbului. Tenul de indiancă 
Cherokee. Binecuvântată cu o frumuseţe care venea din zestrea 
ei genetică, era tot timpul o prezenţă uimitoare. 

Își pierduse picioarele cu nouă ani în urmă, când avusese 
douăzeci și trei de ani și era în misiune în Afganistan. Nu fusese 
combatant în armată, dar minele de la marginea drumului nu 
făceau diferenţa între trupele armate și personalul auxiliar. 
Chiar dacă își pierduse picioarele în acea ţară nenorocită, îl 


VP -51 


găsise pe Gavin acasă - un combatant care văzuse multe acţiuni 
sângeroase, dar scăpase nevătămat. Erau căsătoriţi de opt ani. 

Jane urcă scările sărind, înainte ca Jess să le coboare tot în 
salturi, și se îmbrăţișară strâns pe pridvor, în timp ce, în jurul 
lor, câinii săreau încoace și-ncolo, lovind scaunele de răchită cu 
cozile și scheunând de bucurie pentru acea reîntâlnire 
neașteptată. 

— De ce n-ai sunat? întrebă Jess. 

— Îți spun mai târziu. 

Avea o rezervă de trei telefoane mobile de unică folosinţă și 
toate erau activate. Fuseseră cumpărate de la vânzători diferiți 
din trei orașe îndepărtate. Nu folosise niciunul dintre ele, 
urmăritorii ei nu ar fi avut cum să le urmărească, dar 
evenimentele din San Diego o speriaseră atât de tare, încât nu 
voia să riște sunând la acest loc special, acest adăpost dintr-o 
lume care era, tot mai mult, o junglă periculoasă și haotică. 

— Arăţi bine, spuse Jess. 

— Nu știi să minţi, prietena mea. 

— Vorbește tot timpul despre tine. 

— Eu mă gândesc tot timpul la el. 

— Doamne, cât mă bucur să te văd. 

Băiatul ieși pe ușa din faţă. Ochii lui albaștri străluciră de 
emoție, dar era timid, stând acolo în umbra pridvorului, 
momentan indiferent la câinii cu care se zbenguia de obicei. Il 
văzuse doar o dată în ultimele două luni și atunci - la fel cum 
era și cazul de data asta - se temu să vorbească sau să vină 
grăbit spre ea ca să nu se evapore ca în visele lui. 

La doar cinci ani, Travis semăna deja cu tatăl lui. Avea părul 
ciufulit al lui Nick. Nasul lui fin și bărbia lui puternică. 
Intensitatea prezenţei lui și aura de inteligenţă care, cel puţin 
pentru mama lui, radia din ochii lui îi aminteau de Nick. 

— Chiar ești tu, șopti el. 

Jane îngenunche, nu doar ca să fie la nivelul lui, dar și pentru 
că i se înmuiară picioarele. El veni în braţele ei, iar ea îl ţinu de 
parcă, în orice moment, ar fi încercat cineva să îi despartă. Il 
atinse fără oprire, sărutându-l pe faţă. Mirosul părului lui era 
îmbătător, iar pielea lui moale era dulce. 

Când începuse căutarea adevărului, nu-și imaginase că avea 
să fie în conflict cu oameni atât de puternici și nemiloși și că 
prima ameninţare a lor fusese că îi vor omori singurul copil, 


VP - 52 


singurul pe care îl putea avea vreodată, băiatul care era 
moștenirea vie a iubirii extraordinare pe care o cunoscuse 
alături de tatăl lui special. 

Nu cunoștea alt loc în care să-l fi ascuns cu speranţa și 
liniștea sufletească pe care le simţise când îl adusese acolo. 
Jessica și Gavin fuseseră niște străini pentru el în urmă cu două 
luni, dar ajunseseră să facă parte din aceeași familie. 

Obsedată de reabilitarea numelui lui Nick și de a dovedi că el 
nu se sinucisese în sensul adevărat al cuvântului, pornise, fără 
să știe, pe un drum de pe care nu se mai putea retrage. Cei pe 
care voia să îi demaște nu aveau să-i permită să plece și să 
trăiască în umilinţa profundă a înfrângerii. Ei aduseseră ceva 
nou și îngrozitor în lume, încă nu înțelegea cu ce scop, și 
intenționau să-și vadă planul, oricare ar fi fost, îndeplinit cu 
orice preţ. Deja comiseseră multe crime; încă două victime - o 
mamă și fiul ei - nu ar fi fost niciun deranj pentru ei. Știa puţin, 
dar prea mult în același timp, și bănuia multe, dar nu putea 
risca să ceară ajutorul nimănui până când nu știa totul. 

Băiatul o ţinea strâns. 

— Te iubesc, mamă. 

Ea îi spuse: 

— Și eu te iubesc. Foarte mult. Mă fascinezi, copile. 


VP-53 


PARTEA Il 


ÎN GAURĂ DE ȘARPE 


1. 


În lumina aurie a după-amiezii târzii, sub norii albi împrăștiați 
și cu margini aurite, Travis o luă pe mama lui și merseră să vadă 
caii. 

Grajdul era la umbra deasă a unor stejari care își pierdeau 
frunzele mici și ovale tot anul. 

Terenul înconjurător era curăţat cu grebla de câteva ori pe 
săptămână. Spiralele de linii paralele brăzdate în pământ de 
dinţii greblei semănau cu modelele pe care șamanii antici le 
ciopleau în piatră ca să reprezinte întorsăturile misterioase ale 
sorții, ciclul infinit al universului, enigmatic în ciuda modelului 
aparent. 

Bella și Sampson, o iapă și un armăsar, stăteau unul lângă 
celălalt, cu două boxe în faţă, dintre care una avea o ușă joasă 
pentru a adăposti un ponei care încă nu era acolo. 

Caii își înălțară gâturile peste ușile boxelor pentru a vedea 
apropierea vizitatorilor și îi întâmpinară nechezând. 

Travis ţinea un pahar din carton cu un măr tăiat în patru, 
două bucăţi pentru fiecare cal. Cu buzele lor moi, animalele 
luară gustările din degețelele lui. 

El spuse: 

— Gavin încă n-a găsit poneiul potrivit. 

Cu o lună în urmă, Jane aprobase dorinţa fiului ei de a învăţa 
să călărească și preferința lui Gavin de a începe cu un cal mic. 

— Încă nu pot călări pe Sampson, dar sunt destul de sigur că 
pot călări pe Bella dacă mă lăsaţi. E foarte blândă. 

— Și de cincisprezece ori mai mare ca tine. Oricum, Sampson 
s-ar putea să fie gelos dacă o călărește altcineva în afară de 


VP - 54 


Jess. El e singurul băiat pentru Bella. 

— Caii sunt geloși? 

— O, da. Ca Duke și Queenie, care sunt geloși când mângâi pe 
unul mai mult decât pe celălalt. Caii și câinii au trăit alături de 
oameni atât de mult timp, că au ajuns să aibă aceleași 
sentimente ca noi. 

Bella își lăsă capul în jos atât de mult, încât Travis putu să-și 
întindă mâinile destul de sus ca să-i mângâie botul, un gest pe 
care ea îl îndrăgea foarte mult. 

— Dar pun pariu că aș putea să câălăresc pe Bella dacă 
Sampson ar fi de acord. 

— Poate că da, cowbovule. Dar nimeni nu devine un călăreț 
priceput dacă nu are răbdare și nu dorește să înveţe pas cu pas. 

— Călăreţ priceput. Ar fi fain. 

— Tatăl tău a crescut la o fermă, a participat și la rodeo până 
la șaptesprezece ani. Ai asta în sânge. Dar ai și rațiune, așa că 
fii un băiat bun și ascultă-ţi raţiunea. 

— Așa o să fac. 

— Știu că așa o să faci. 

Mângâie gâtul musculos al lui Sampson, de-a lungul scobiturii 
numite jgheabul jugular, și simţi pulsul lui puternic în palma ei. 

Băiatul spuse: 

— ÎI mai cauţi pe... criminal? 

— Da. În fiecare zi. 

Nu îi spusese că tatăl lui se sinucisese și nu voia să o facă 
niciodată. Oricine i-ar fi repetat acea minciună lui Travis ar fi 
devenit dușmanul ei pentru totdeauna. 

— E înspăimântător? întrebă el. 

— Nu, minţi ea. Apoi îi spuse și puţin din adevăr. Câteodată e 
un pic periculos, dar știi că fac asta de mulți ani și nu m-am lovit 
nici măcar la degetul cel mare de la picior. 

Când nu era în concediu, ajutase Unităţile Analitice de 
Comportament Criminal 3 și 4 care investigau criminalii în serie 
și în masă. 

— Nici măcar la degetul cel mare de la picior? 

— Nici măcar. 

— Pentru că ai rațiune, nu-i așa? 

— Exact. 

Sampson o privi cu ochii lui limpezi și umezi. Nu pentru prima 
dată, Jane simţi că animalele, mai ales caii și câinii, cu cele cinci 


VP-55 


simţuri ascuţite ale lor - sau poate șase - puteau înțelege 
oamenii mai bine decât le înțelegeau ei pe ele. În privirea 
întunecată și blândă a armăsarului părea să fie o înţelegere a 
fricii pe care o nega și a tristeţii ei duble pentru pierderea 
soțului și despărțirea necesară de copil. 


2. 


După cină, după o joacă pe înserat cu un disc Frisbee 
strălucitor și cu cei doi câini, după ce Jane îi citi lui Travis din 
cartea de povești pe care Jessica o începuse în urmă cu trei zile, 
după ce el adormi, iar ea îl veghe o vreme, fermecată de chipul 
lui, în care îl vedea pe Nick și se vedea și pe ea, merse în 
camera de zi de lângă bucătărie. 

Jess și Gavin stăteau în fotolii, iar câinii moţăiau lângă cămin. 
Singura lumină venea de la șemineul în care buștenii pârâiau, 
pocneau și pâlpâiau pentru scurt timp de fiecare dată când 
flăcările se strecurau printre ei. 

Era un fotoliu liber pentru ea și un pahar de Cabernet pe 
măsuța de lângă el. Fu recunoscătoare pentru amândouă. 

Televizorul era închis și muzica o surprinse într-un fel plăcut 
pe Jane. Muzica trupei Winham Hill nu părea să fie genul 
preferat nici pentru Gavin, nici pentru Jess. Era un album de 
colecţie cu solourile de pian ale lui Liz Story și George Winston și 
solourile de chitară acustică ale lui Will Ackerman. 

Simplitatea elegantă a muzicii crea o atmosferă de pace în 
cameră, la fel cum o făcea și șemineul. 

Inţelese prezența luminii focului și a muzicii când spuse 
primul lucru la care se gândi după ce sorbi vinul: 

— Care sunt ultimele știri din Philadelphia? 

— Trei sute patruzeci de morți confirmate, spuse Gavin. 

Jess spuse: 

— Vor fi încă o sută sau mai multe. Și mai multi răniţi, arși, 
desfiguraţi. 

Gavin stătea cu un pumn strâns pe suportul de braț al 
fotoliului și cu celălalt strâns în jurul unui pahar cu vin. 

— E peste tot la televizor. Dacă încerci să urmărești altceva, 
te simţi... de parcă ţi-ai pierdut umanitatea. 


VP - 56 


— Să ne ia naiba dacă ne uităm, spuse Jess. Așa cum o 
prezintă, nu e o tragedie, nicio poveste de groază și, cu 
siguranţă, nu e un reportaj de război. Totul e doar un spectacol 
și, când îţi permiti să-l vezi așa, începe să ţi se facă praf sufletul. 


3, 


Ea și Nick îi întâlniseră pe Gavin și Jessica Washington cu 
paisprezece luni în urmă, la un weekend de strângere de fonduri 
pentru soldații răniţi, în Virginia. Când concurase în cursa de 
cinci kilometri, nu în echipa celor cu dizabilităţi, ci printre atleţii 
nevătămaţi, Jess ajunsese la linia de sosire cu mai puţin de un 
minut în urma lui Jane. 

Cei patru se recunoscuseră ca spirite înrudite fără discuţii 
lungi despre starea lumii, doar din felul de a vorbi, gesturi și 
expresii faciale, la fel de mult din lucrurile nespuse ca și din cele 
spuse. 

Işi petrecuseră timpul împreună la al doilea eveniment, după 
patru luni, și se simţiseră ca și cum ar fi fost prieteni din 
copilărie. Erau atât de relaxaţi unii cu alţii, încât păreau ca frații. 

Gavin își câștiga existenţa scriind cărți de nonficţiune militară 
și, mai recent, o serie de romane cu personaje din Forţele 
Speciale. Incă nu se bucurase de un bestseller, dar avea un 
editor cunoscut și o reputaţie tot mai bună, care îl surprinse, 
având în vedere că ajunsese scriitor mai mult din întâmplare 
decât ca rezultat al vreunui plan de carieră. 

Făcând voluntariat pentru cauzele veteranilor, Jess dovedise 
că avea calităţi de organizator și talent de a-i convinge pe alții 
să doneze timp și bani fără să-i facă să se simtă vinovați. 

Dintre toate calităţile pe care Jane le aprecia la Gavin, 
devoţiunea lui pentru Jess i se părea cea mai importantă. Mulţi 
bărbaţi și-ar fi declarat dragostea pentru Jess până când ea și ar 
fi pierdut picioarele de la genunchi în jos, apoi ar fi dispărut ca 
niște fantome. Gavin nu o cunoscuse fără proteze și părea să nu 
considere dizabilitatea ei mai gravă decât nevoia de a purta 
ochelari de citit. 

Ca una care sucise câteva capete la vremea ei, Jane văzuse 
dorinţe în ochii bărbaţilor, dorinţe pe care ei nu sperau să le 


VP - 57 


împlinească, dar nu puteau să le ascundă. Însă, când Gavin se 
uita la ea, ar fi putut fi un călugăr sau un frate obișnuit, pentru 
că nu se grăbea deloc, nu-și dorea mai mult decât prietenie de 
la ea. 

Ea și Nick plănuiseră să se întâlnească cu soții Washington 
într-un weekend de trei zile în Vegas, la începutul lui decembrie 
- dar Nick nu mai trăise până atunci. 

Pe la jumătatea lui ianuarie, negarea insistentă că moartea 
soțului ei era ceea ce părea a fi, investigaţiile privind alte 
sinucideri ciudate și cercetările ei atrăseseră atenţia unor 
oameni care o priveau cu un dispreţ pur, înveninat. Fără nume și 
fețe, îi transmiseseră o ameninţare atât de convingătoare 
împotriva lui Travis, că înţelese că, și dacă s-ar fi supus lor și ar 
fi renunţat la investigație, ea și băiatul tot ar fi fost în pericol. 

Pe lângă asta, nu avea să plece capul în faţa lor, niciodată. 

Travis nu ar fi fost în siguranţă cu membrii familiei sau cu 
prieteni pe care îi cunoștea de mult timp. Dacă oamenii răi ar fi 
vrut să-l găsească, l-ar fi găsit repede. 

Jess și Gavin nu trăiau izolaţi, dar nu foloseau site-urile de 
socializare. La fel ca Jane și Nick, nu aveau pagină de Facebook 
sau cont de Twitter, probabil pentru că soldaţii experimentați 
recunoșteau intuitiv pericolul de a renunța la camuflaj pentru a 
umbla la lumina zilei. Numele lor nu ar fi fost găsite la o căutare 
pe internet. Ca prieteni, comunicau faţă în faţă, prin scrisori care 
nu lăsau urme ca mesajele telefonice și prin convorbiri 
telefonice. Chiar dacă cineva ar fi scanat convorbirile telefonice, 
numărul de apeluri dintre ei nu ar fi fost destul de mare ca să 
provoace suspiciunea că relaţia lor ar fi fost destul de serioasă 
ca Jane să își încredinţeze fiul lor. 

Când își dăduse seama că nu mai putea trăi fără să se 
ascundă, cumpărase prima mașină fără GPS, un Chevy vechi la 
mâna a doua, înainte de a fi furat, reconvertit și tunat în Mexic. 
Traversase ţara împreună cu Travis, din Virginia până în 
California, folosindu-și antrenamentul în poliţie ca să se asigure 
că nu erau niciodată urmăriţi și că nu lăsau nicio urmă, plătind 
cu bani gheață și fiind discretă. 

Nu îi sunase dinainte pe soții Washington, nici de la un telefon 
public, nici de la un telefon mobil de unică folosință, spunându-și 
că și o legătură atât de slabă era un risc prea mare, când, de 
fapt, se temea că Jess și Gavin ar fi refuzat să își asume 


VP -58 


responsabilitatea pentru Travis. Dacă ar fi făcut asta, ar fi ajuns 
la marginea prăpastiei, fără nicio altă opţiune. 

Nu refuzaseră. Ba chiar acceptaseră fără nicio ezitare. 

In adâncul inimii ei, Jane știa că le ghicise caracterul și că 
putea să se bazeze pe ei în timpul unei crize. Dar bunăvoința lor 
o emoţionă până la lacrimi, chiar dacă, în zilele de după 
înmormântarea lui Nick, renunţase la lacrimi și își interzisese 
toate expresiile de îndoială și slăbiciune până când nu își încheia 
treaba. 

Când își lăsase fiul în California, i se rupsese inima în două. 
Când nu avea pe nimeni alături, parcă îi lipsea un membru 
esenţial al corpului. 

Când se întoarse în Virginia, vându casa, lichidă investiţiile și 
își ascunse banii acolo unde numai ea putea să îi găsească. 
Dușmanii ei păreau să fi interpretat întreruperea investigaţiei ca 
o predare rușinoasă. Când își dădură seama că îi urmărea din 
nou, începură să o caute iarăși. 


4. 


Pe fundalul muzical al celor de la Windham Hill și al sforăitului 
câinilor mulţumiţi, trecură două ore cu vin și conversație, dar 
fără a mai vorbi de Philadelphia, înainte să se întoarcă în 
camera lui Travis în timpul nopţii. Jessica dori să-i facă patul în 
camera liberă, dar Jane n-ar fi suportat să stea departe de băiat, 
pentru că, peste foarte puţin timp, ar fi trebuit să plece din nou 
la drum, singură. 

Nu voia să-l trezească urcându-se în patul lui. Se așeză în 
fotoliu, propti picioarele pe un scăunel, se înveli cu o pătură și îl 
privi dormind în lumina slabă a lămpii. 

Trăia doar pentru răzbunare și pentru băiatul ei drag. S-ar fi 
bucurat de răzbunare, dar dacă ar fi trebuit să moară pentru o 
cauză, singura moarte bună ar fi fost pentru el. 

Pentru o vreme, nu putu dormi pentru că își aminti... 


A 


VP -59 


5, 


E acasă, într-o zi de ianuarie, la calculator, adunând mai 
multe povești despre sinucideri improbabile din ziarele locale 
din toată țara, pentru că multe dintre cele mai ciudate morți nu 
fuseseră raportate de mass-media natională. 

Travis e în camera lui, construiește ceva din cuburi LEGO. Nu 
prea mai fusese interesat de jocuri de la moartea lui Nick, iar 
obsesia lui recentă pentru construirea de forturi din cuburi LEGO 
e ori primul pas de întoarcere la o copilărie normală, ori o 
expresie tăcută a fricii lui și a sentimentului că e lipsit de 
apărare într-o lume care îi luase tatăl. 

Apărând în cadrul ușii biroului ei, cu ochii strălucitori și serioşi, 
Travis spune: 

— Mami, ce înseamnă? 

Ea se întoarce de la computer. 

— Ce înseamnă ce? 

— Nat sat. Ce înseamnă? 

— Păi, cred că inseamnă că cineva pe nume Nat s-a așezat pe 
ceva. 

Chicotind, el fuge mai departe, iar tropăitul pașilor lui se aude 
de-a lungul holului, până la camera lui. 

Jane e intrigată, dar și încântată și plină de speranță, pentru 
că e prima dată când îl aude râzând după săptămâni întregi. 

După un minut, el se întoarce. 

— Nu. Ai greșit. Natsat e un cuvânt. Pot să beau lapte cu 
ceva? 

— Lapte cu ce, copile? 

— Nu știu. Stai. O să aflu. 

Chicotind ca înainte, el fuge din nou în camera lui. 

Natsat, lapte cu ceva... mintea lui Jane e ocupată cu detaliile 
sinuciderilor improbabile, derutată de biletele tulburătoare și 
misterioase lăsate în urmă de unii dintre oamenii care îşi luaseră 
viața dar, încet-încet, își amintește ceva dintr-o vreme care pare 
la fel de îndepărtată ca Roma lui Cezar, din anii ei de facultate. 

Se ridică de pe scaunul de la birou, când băiatul apare încă o 
dată, foarte entuziasmat. 

— Domnul Droog spune că știi ce inseamnă laptele cu ceva. 

Da, acum își aminteşte. Are nouăsprezece ani, e în ultimul an 


VP - 60 


de program universitar accelerat și e impresionată de romanul 
lui Anthony Burgess, Portocala mecanică. Povestea este despre 
o societate din viitor care se prăbușește rapid din cauza 
dezordinii, a brutalității și a violentei și o influentează să aleagă 
o carieră în domeniul aplicării legii. 

În carte, natsat e un dialect vorbit de tinerii infractori britanici, 
format din limbile romani și rusă și din limbajul copiilor mici, 
toate vorbite pe ritmuri țigănești. Barurile de lapte serveau lapte 
cu diferite droguri. Infractorii înnebuniți de droguri și extrem de 
violenti se numeau „droogs". 

Până când se ridică de pe scaunul din biroul ei, Jane e de-a 
dreptul speriată. 

În pragul ușii, Travis stă, într-o stare de bucurie inocentă, fără 
să-și dea seama că următoarele lui cuvinte stârnesc în ea o 
groază apăsătoare. 

— Domnul Droog spune că ar trebui să beau cu el lapte cu 
ceva și, după aceea, să ne jucăm un joc amuzant numit viol. 

— Dragul meu, când ai vorbit cu acest domn Droog? 

— E în camera mea, e foarte amuzant. 

În timp ce vorbește, băiatul se învârte și se îndepărtează de 
ea. 

— Travis, nu! Întoarce-te! 

El nu o bagă în seamă. Fuge pe hol și dispare. Pașii lui care se 
îndepărtează se aud ca tunetul. 

Timpul mediu de răspuns al poliției la un apel la 911 în zona 
ei e de trei minute. În acest caz, nu e nicio diferență între trei 
minute și o eternitate. 

Deschide repede un sertar din birou și ia pistolul pus acolo 
când se așezase să lucreze. 

Natsat, lapte cu ceva, drog... 

Nu e o violare de domiciliu obișnuită. Cineva făcuse cercetări 
despre ea. Intime. Până la perioada facultății. 

În clipa aceea, îşi dă seama că se aștepta la niște consecințe, 
la un răspuns la investigația ei insistentă despre epidemia 
națională de sinucideri. Niște consecințe, dar nu ceva atât de 
nerușinat și pervers. 

UVitând de toate regulile de căutare și verificare, la fel de 
panicată precum cineva care nu absolvise niciodată Academia 
din Quantico, nu avea să-și amintească, mai târziu, cum 
ajunsese din biroul ei în dormitorul fiului ei. Iși amintește doar că 


VP - 61 


era acolo și îl găsi puțin mirat, spunând: 

— Unde-a plecat? 

Ușa dulapului e închisă. Stând într-o parte, o trage și o 
deschide cu mâna stângă, cu arma în mâna dreaptă, așezată 
peste brațul stâng, ca să îl doboare, să îl omoare dacă sare 
afară. Dar el nu e în dulap. 

— Stai în spatele meu, lângă mine, taci și stai aproape, 
șoptește ea. 

— N-o să-l împuști, nu-i aşa? 

— Taci și stai lângă mine! repetă ea, cu o asprime în voce pe 
care el nu o mai auzise niciodată când i se adresase. Ultimul 
lucru pe care vrea să-l facă e să percheziționeze casa cu un 
copil după ea. Lucrurile pot merge prost într-o mie de feluri. Dar 
nu îl poate lăsa acolo, nu îndrăznește, pentru că s-ar putea ca el 
să nu mai fie acolo când ea se va întoarce, s-ar putea să nu-l 
mai găsească niciodată. 

EI stă aproape de ea, tăcut, e băiat cuminte. E speriat de ea, 
dar asta e bine, înseamnă că are măcar o idee, cât de mică, 
despre ce e în joc. 

Teama ei e atât de mare, încât i se face greață, dar înghite în 
sec și și-o stăpânește. 

In bucătărie, pe masă, e un exemplar din Portocala Mecanică. 
Un dar și un avertisment. 

Ușa din spate e deschisă. Fusese încuiată. Prea mulți oameni 
nu știu nimic despre lacăte. Ea cunoaște valoarea lor și îşi tine 
ferestrele și ușile exterioare încuiate la orice oră din zi sau din 
noapte. 

— Tu l-ai lăsat să intre? șoptește ea. 

— Nu, niciodată, nu, o asigură băiatul, iar ea îl crede. 

Sună telefonul. E fixat în perete, lângă chiuvetă. Se holbează 
la el și nu dorește să fie distrasă. Primise apeluri, dar mesageria 
vocală nu era activată. Telefonul sună, sună, sună. Niciun 
apelant nu ar aștepta atât de mult dacă nu ar ști că ea e acasă. 

In cele din urmă, ridică receptorul, dar nu spune nimic. 

— E un copil minunat și încrezător, spune apelantul, și foarte 
gingaș. 

Niciun răspuns nu ar conta. Dar orice ar spune acel bărbat ar 
putea fi un indiciu dat din greșeală. 

— Doar ca să ne distrăm, am putea să-l trimitem pe micul 
mucos într-o gaură de șarpe din Lumea a Treia, să-l dăm unui 


VP - 62 


grup ca ISIS sau Boko Haram, unde nu au nicio remușcare dacă 
țin Sclavi sexuali. 

Două calități ii fac vocea memorabilă. Prima e că imită puțin 
accentul britanic, o face de atât de mult timp, că e ceva natural 
pentru el acum. Auzise și pe altii făcând asta, mai ales anumiţi 
absolvenți ai universităților Ivy League care informează lumea 
neiîntrebați despre universitatea lor, despre generațiile din 
familia lor care au absolvit aceeași universitate și care doresc ca 
toată lumea să știe că sunt foarte educați și intelectuali de elită. 
A doua era că avea o voce de semi-tenor care, atunci când 
accentua prea mult un cuvânt, urca din când în când spre alto, 
ca atunci când spunea încrezător și distrăm. 

Când nu spune nimic, apelantul o presează. 

— M-auzi? Vreau să știu că m-auzi, Jane. 

— Da. Te-aud. 

— Unii dintre băieții răi de acolo sunt mari amatori de băieței, 
la fel cum sunt și de fetițe. S-ar putea să fie aruncat de la unul la 
altul până la zece - unsprezece ani, când un barbar se va plictisi 
de el și îi va tăia căpșorul mic și frumos. 

Cuvintele mari și barbar se îndreptau spre registrul alto. 

Ea strânge receptorul atât de tare, că o doare mâna și 
plasticul alunecă din cauza transpiratiei ei. 

— Jane, întelegi de ce a trebuit să fac asta? 

— Da. 

— Bine. Stiam că vei întelege. Ești o fată deșteaptă. Ești mai 
mult pe gustul meu decât fiul tău, dar nu aș ezita să te trimit cu 
el și să-i las pe băieții din Boko să se ocupe de amândoi. Vezi-ți 
de treaba ta în loc de a noastră și totul va fi bine. 

Apoi el închise. 

Când puse receptorul în furcă, Travis se agăță de ea. 

— Îmi pare rău, mami. Dar era drăgut. 

Ea se lasă pe un genunchi și îl ține în brate - dar nu dă drumul 
pistolului din mână. 

— Nu dragul meu, nu era drăguţ. 

— Părea drăgut și era amuzant. 

— Oamenii răi se pot preface că sunt drăguți și e greu să-ți 
dai seama când se prefac. 

II ține lângă ea când se duce la ușa din spate, o închide și o 
încuie. 

In acea zi cumpără Chevy-ul vechi de la dealerul de mașini la 


VP - 63 


mâna a doua. 
In acea seară pleacă cu Travis spre locuinta lui Gavin și Jess 
Washington din California. 


6. 


El scânci, iar ea se ridică de pe fotoliu ca să-l vegheze. Ochii 
lui se mișcară rapid sub pleoapele închise și umbrite și făcu o 
grimasă în timp ce dormea adânc și visa. 

Puse o mână pe fruntea lui ca să se asigure că nu avea febră 
și, bineînţeles, nu avea. li dădu părul de pe frunte la o parte, iar 
asta păru să-l scape de coșmar. Nu se trezi, dar faţa i se relaxă 
și nu mai scânci. 

In ziua în care îi vizitase domnul Droog, Jane își dăduse seama 
că oricine voia ca ea să uite de plaga sinuciderilor trebuia să 
aibă legături cu guvernul. Nu trebuia să fie neapărat o 
operaţiune federală, doar cineva cu legături. 

Pe ușa din spate fuseseră montate două zăvoare Schlage, 
cele mai bune încuietori disponibile. Niciun hoţ nu ar fi putut să 
le deschidă cu un set standard de unelte. Ei reușiseră să 
deschidă ambele încuietori, cu puţin zgomot și rapid, iar domnul 
Droog trebuia să fi avut un pistol de descuiat uși LockAid, un 
instrument automat vândut doar agenţiilor de poliție. Din motive 
evidente, pistoalele de descuiat uși LockAid erau ţinute sub 
lacăt și cheie, și orice ofițer care avea dreptul legitim să le 
folosească ar fi trebuit să semneze în registrul de inventar al 
echipamentului după prezentarea unui mandat de căutare 
eliberat de o instanţă care îi limita folosirea la o anumită adresă. 

Poate că £i nu erau polițiști, poate că nici nu erau angajaţi ai 
guvernului - cel mai probabil nu erau dar aveau surse serioase 
în amândouă din aceste lumi oficiale. 

Ajunse la concluzia asta și din alte două motive. 

Ei ar fi putut înscena un furt de mașină sau un furt cu intrare 
prin efracţie în domiciliu și ar fi putut-o împușca în cap. Ar fi 
putut înscena un accident, un incendiu în casă sau o explozie la 
o conductă de gaz, și i-ar fi putut lua pe amândoi, și pe ea, și pe 
Travis. Nu aveau scrupule când era vorba de crime și, cu 
siguranţă, nici remușcări. In loc să o omoare, pur și simplu, o 


VP - 64 


avertizaseră, și nu se putea gândi la altă explicaţie pentru mila 
primită de la niște oameni nemiloși decât că, recunoscând 
statutul ei de agent FBI, îi arătau o curtoazie profesională, din 
proprie inițiativă sau pentru că cineva de la Birou sau de 
altundeva din guvern le ceruse să facă asta. 

Pe lângă toate astea, avertismentul primit de la ei era foarte 
crud și oferit cu o încredere înspăimântătoare că își puteau duce 
ameninţarea până la capăt și trimite băiatul la cei mai sălbatici 
și răi criminali și abuzatori de copii de pe planetă, la capăt de 
lume. Un asemenea transport nu ar fi putut fi făcut în viaţa reală 
de obișnuitul bancher malefic sau de omul rău de afaceri, așa 
cum făceau de obicei în operele moderne de ficțiune. Domnul 
Droog o anunţase că avea legături, poate oameni corupți în 
serviciile de informaţii sau în Departamentul de Stat, care ar fi 
putut să-l trimită pe Travis spre o nouă viață, o viaţă plină de 
violuri brutale și umilire nesfârșită, doar ca să-i închidă ei gura 
sau ca să îi facă în ciudă dacă nu ar fi acceptat să-și ţină gura. 

Dar problema acelei amenințări era că o convinsese că 
răutatea lor era absolută. Nu putea face nicio înțelegere cu 
diavolul pentru că diavolul nu avea onoare și nu ar fi respectat 
niciodată termenii contractului. Dacă avertismentul ar fi 
descurajat-o să mai caute adevărul, dacă ar fi transformat-o 
într-o lașă, în cele din urmă, ei ar fi răsplătit-o ucigându-i pe ea 
și pe Travis oricum, când s-ar fi simţit în siguranţă și ar fi lăsat 
garda jos. 

Îi rămase doar un rol de jucat: cel de David contra lui Goliat. 
Nu își făcea iluzii că putea să-i doboare cu o piatră și o praștie. 
Ei nu erau un singur uriaș. Ei erau o armată de Goliaţi, din câte 
știa, iar șansele ei de a învinge și a supraviețui erau aproape de 
zero. 

Cu toate astea, juca cu orice cărţi primite și, dacă jokerii erau 
rătăciți, spera să primească unul până se termina jocul. 

Se întoarse pe fotoliu și puse picioarele pe scăunel. Trase 
pătura peste ea. 

Putu să vadă ceasul de pe noptieră - era 11:36. 

Ochii i se îngreunară, iar pe sub pleoape ei apărură constelații 
neclare care o ameţiră într-un mod plăcut și o adormiră. 


VP - 65 


7. 


Cândva, în timpul nopţii, se trezi când auzi un câine 
adulmecând de-a lungul pragului ușii închise a dormitorului. 

Gavin pretindea că atunci când el și Jess mergeau la culcare, 
câinii rareori dormeau amândoi în același timp și patrulau casa 
pe rând. Nu fuseseră antrenați să facă asta, dar în genele 
ciobăneștilor exista un instinct de a păzi. 

Fie că era Duke sau Queenie, câinele se mulţumi că Travis 
rămase în pat și totul era bine. Unghiile lui făcură zgomote slabe 
pe podeaua de mahon în timp ce își continuă tura. 

Când Jane adormi din nou, se întoarse în trecut și fu din nou 
copil, învelită confortabil în pături, în timp ce ningea la fereastră 
și câinii îi erau alături ca să o apere. Nu era acesta adevărul 
despre copilăria ei, ci o versiune imaginară, pentru că nu 
avusese nici câini și nici sentimentul siguranţei. 


8. 


Jane puse cafeaua la fiert, prăji pâinea și o unse cu unt. Gavin 
sparse ouăle, făcu omletă și se ocupă de tigaia cu cartofi prăjiţi. 
Jess prăji șunca feliată cu bucățele de ardei galbeni și ceapă, 
toate adunate pe o tavă electrică pentru încălzire. 

Deși fuseseră hrăniţi înainte, câinii rămaseră atenţi și plini de 
speranţă, chiar dacă nu se plimbau printre picioarele stăpânilor. 

Așa cum se ocupară cu gătitul, făcându-l să pară o sarcină 
mai grea decât fusese, transformându-l într-o distragere a 
atenţiei de la plecarea iminentă a lui Jane, așa și mâncară, mult, 
de parcă ar fi murit toţi de foame. lar conversaţia fu un pic cam 
zgomotoasă, cam rapidă, râsul câteodată forțat. 

Travis vorbi despre ce ar fi putut face, inclusiv despre cină și 
un joc de Frisbee la apus, de parcă mama lui ar fi rămas toată 
ziua. Sugeră nume pentru ponei, vorbi despre cum avea să-l 
înșeueze pentru prima dată, de parcă Jane avea să-l vadă în 
primele zile de călărie. Ea îl lăsă să vorbească și participă la 
jocul de botezare a poneiului, pentru că știa că, oricât ar fi 
vorbit, tot ar fi plecat; erau doar dorinţele din inimile lor, atât 


VP - 66 


timp cât mai aveau să-și dorească în ziua care era și să spere s- 
o înlocuiască cu ziua care ar fi trebuit să fie. 

Când veni vremea plecării, după ce își luă rămas-bun de la 
Jess și Gavin, doar băiatul o însoţi până la Fordul Escape. Mașina 
i se păru faină și stătu în ea o vreme, în timp ce își amintiră 
momente din călătoria pe care o făcuseră când traversaseră 
țara, în ianuarie, într-o mașină care nu era atât de bună. 

Când simţi că nu mai putea amâna momentul plecării, Travis 
întoarse faţa de la ea, spre geamul lateral, și își apăsă ochii cu 
degetele. Își mușcă un deget sărat. Ea văzu că mușcase tare, ca 
să-și stăpânească lacrimile. 

Nu îi spuse să nu plângă. Autocontrolul ar fi însemnat mai 
mult pentru el dacă l-ar fi învățat de unul singur. 

Nici nu-l asigură că totul avea să fie bine la sfârșit. Nu îl putea 
minţi. Ar fi recunoscut o minciună imediat și l-ar fi speriat nevoia 
ei de a se preface că situaţia trebuia să fie mai bună decât era 
de fapt. 

— Ești în siguranţă aici, spuse ea. 

— Știu. 

— Te simți în siguranţă aici? 

— Da. 

— Și întotdeauna ţi-ai dorit câini. 

— Sunt câini buni. 

— Sunt. Sunt speciali. 

— Când poţi să arestezi pe cineva? 

— Fac progrese. 

— Lucrezi la FBI. Poţi să-i arestezi. 

— Prima dată trebuie să adun probe, spuse ea, întrebându-se 
dacă avea să descopere vreodată destule. Știi ce sunt probele? 

— Dovezi, spuse el. 

— Așa e. Ești un adevărat copil de agent FBI, știi toate 
lucrurile astea de poliţist. 

El se uită din nou la ea. Ochii îi erau roșii, dar nu avea lacrimi 
proaspete pe gene. Era mic, dar dur. 

Dintr-un buzunar al blugilor, Travis scoase un medalion rupt 
cu camee: avea profilul unei femei, cioplit în steatit și încastrat 
într-un oval de argint. Jumătate de carabină de prindere era 
fixată într-o parte a lui. Poate o șuviță din părul unei persoane 
iubite fusese păstrată în cutiuţa lui când fusese întreg și atârna 
de un lănţișor de argint. 


VP - 67 


— Ultima dată când ai fost aici, după ce-ai plecat, l-am găsit 
la pârâu, aruncat de apă pe niște pietre. Ea arată ca tine. 

Nu exista nicio asemănare remarcabilă, dar Jane spuse: 

— Parcă seamănă, nu-i așa? 

— Am știut imediat că aduce noroc. 

— Ca atunci când găsești un ban nou și strălucitor. 

— Mai mult noroc. Te-ai întors. Întinse cameea spre ea cu un 
gest solemn. Așa că trebuie să fie al tău. 

Ea înțelese că trebuia să fie la fel de solemnă ca el. Acceptă 
talismanul. 

— O să-l ţin tot timpul în buzunar. 

— Trebuie să și dormi cu el. 

— Așa o să fac. 

— In fiecare noapte. 

— În fiecare noapte, fu ea de acord. 

El păru să nu suporte ideea unui ultim sărut sau a unei ultime 
atingeri. Deschise portiera, ieși cu greu din mașină, închise 
portiera, apoi îi făcu semn de rămas-bun cu mâna. g 

Ea îi arătă semnul cu degetul mare în sus, apoi plecă. In timp 
ce merse pe cărarea lungă și acoperită cu pietriș până la drumul 
naţional, îl văzu tot timpul în oglinda retrovizoare, urmărind-o, o 
mică siluetă care se făcea rapid tot mai mică, până când 
cărarea se curbă și colonada de stejari apăru între ei. 


9. 


În timpul ultimei nopţi, valea ajunse să i se pară îndepărtată, 
așa cum își dorea să fie, un refugiu dincolo de orizontul lumii 
moderne, unde civilizația stupului mecanic nu ajungea, unde 
fiecare individ putea fi el însuși sau ea însăși, liberi de 
intimitatea forţată a colectivului digital - prin urmare, în 
siguranţă. 

În timp ce conduse din nou spre vest, urcă în scurt timp peo 
șosea șerpuitoare printre dealurile acoperite de tufișuri și 
miriște, așa cum fuseseră și în urmă cu zece mii de ani. In 
lumina puternică și clară a dimineţii, peisajul deșertic de la 
graniţă nu părea natural, părea devastat, de parcă ultimul 
război apocaliptic ar fi făcut ravagii pe acel teren cu mult timp în 


VP - 68 


urmă. 

Consecințele acelui conflict aveau să fie găsite în 
nenumăratele orașe aglomerate de pe coastă și, când le zări, nu 
mai putu să nege apropierea văii - și a copilului ei - de toate 
pericolele acestei epoci tulburi. 

Putu doar să spere că Travis avea să fie în siguranță acolo 
până când ea ar fi putut să înțeleagă natura și intenţia 
conspirației din spatele creșterii numărului sinuciderilor din ţară 
și să obţină destule probe pentru a prezenta povestea 
publicului. Chiar și în cel mai adânc întuneric, speranţa era o 
frânghie de care se putea agăța, chiar și când era subţire ca aţa. 


10. 


De pe plaja Capistrano, Jane merse pe autostrada coastei, 
aflată la nord de plaja Newport, apoi se îndreptă spre interiorul 
continentului și spre orașul Santa Ana. 

Chiar dacă era mai puţin probabil ca Fordul Escape să atragă 
atenţia unui poliţist în trecere după ce îi dăduse jos plăcuţele 
canadiene, vehiculul ar fi atras și mai puţină atenţie dacă ar fi 
avut plăcuţe californiene. 

Furatul plăcutelor nu era o opţiune. Dacă victima ar fi făcut 
plângere la poliţie, numărul de pe ele ar fi ajuns pe o listă de 
căutare naţională într-o oră. 

Baza de date a Centrului de Informare privind 
Infracționalitatea Naţională menținea liste actualizate încontinuu 
cu persoanele căutate cu mandate de arestare în toate cele 
cincizeci de state, cu persoanele dispărute și proprietăţile furate 
care includeau mașini, camioane, bărci, aeronave, titluri de 
valoare, arme și plăcuțe de înmatriculare. Poliţiştii locali, statali 
și naţionali aveau acces la NCIC și o foloseau în mod regulat. 

Intenţiona să cumpere plăcuțele în loc să le fure. 
Probabilitatea de a găsi un vânzător în Santa Ana era mai mare 
decât oriunde în Orange County. 

Acest oraș cândva prosper decăzuse mult timp înainte să fie 
modernizat recent. În ciuda celor mai mari eforturi ale celor care 
încercau să readucă zilele de glorie ale orașului Santa Ana, încă 
mai erau multe cartiere decăzute, iar unele erau periculoase. 


VP - 69 


Unde se întindea decadenţa și sărăcia, exista și tendința de a 
fi mai puţini bani pentru serviciile publice. Când poliţia nu avea 
fonduri suficiente - și adesea nu era respectată -, bandele 
infracționale răsăreau precum ciupercile după ploaie, așa că 
acolo era mai ușor să obțină orice își dorea. 

Conduse încet până când găsi un cartier industrial distrus de 
competiţia străină, de politicile economice proaste și de 
autorităţile care acționau cu cele mai bune intenţii, dar niciodată 
nu umblau pe străzile unde se manifesta distrugerea lor. 
Fabricile abandonate aveau ziduri de stuc pătate și scorojite. 
Acoperișurile de metal erau ruginite. Ferestrele erau sparte. 

Cândva pline cu mașinile angajaţilor, parcările erau goale, iar 
asfaltul era plin de gropi care aminteau de mormintele prăbușite 
atunci când sicriele și conținuturile lor putrezeau. 

O clădire lungă din piatră găurită și oțel fusese împărțită în 
douăsprezece garaje largi, deasupra cărora era un indicator 
montat pe acoperiș pe care scria: SPAŢII SIGURE DE INCHIRIERE 
PENTRU REPARAȚII AUTO. Cinci dintre ușile mari erau ridicate, 
iar bărbaţii lucrau la mașini ori în acele unităţi, ori pe pragul de 
beton din fața lor. 

Păreau tineri, majoritatea de douăzeci și ceva de ani, iar Jane 
presupuse că unii dintre ei aveau mici ateliere de reparat mașini 
fără licențe de afaceri. Alţii poate lucrau la propriile lor vehicule: 
mașini vechi, de stradă, tunate cu motoare performante și roți 
lucioase. 

Parcă lângă drum și alese un tânăr hispanic care stătea 
îngenuncheat pe niște apărătoare de genunchi cu arici, folosind 
gel de ceară și un aparat de lustruit pe un Cadillac '60, gri perlat 
și decapotabil, ce fusese restaurat în totalitate și ușor tunat. In 
timp ce ea se apropie, el opri aparatul de lustruit și se ridică în 
picioare. 

Băieții de la celelalte unităţi se întoarseră de la munca lor ca 
să o privească. Poate pentru că arăta bine. Dar mai ales pentru 
că părea să nu aibă ce căuta acolo, iar oamenii care arătau ca și 
cum ar fi venit din afara cartierului puteau să le facă probleme. 

Bărbatul care lucrase la Cadillac avea părul tuns foarte scurt 
și o mustață foarte lungă. Purta cizme de lucru din piele, blugi, 
un maiou și avea o expresie facială la fel de nepăsătoare ca o 
placă de beton. 

Braţele lui musculoase erau acoperite cu tatuaje în culori vii, 


VP - 70 


dar imaginile nu semănau cu cele făcute în închisoare, nici ca 
subiecte alese și nici ca stil. Pe braţul lui drept, un grup de îngeri 
se ridica de pe dosul palmei până la biceps, unde se adunau în 
jurul unui desen strălucitor înfăţișând-o pe Maica Sfântă cu 
Pruncul ei. Un tigru minunat pictat se cățăra pe braţul lui stâng, 
cu capul întors pentru a privi înapoi; nu își arăta colții ca și cum 
ar fi mârâit, dar ochii lui aurii transmiteau un avertisment serios. 

— Frumoasă mașină, spuse ea, arătându-i Cadillacul. 

El nu spuse nimic. 

— Alea sunt roţi Dayton, nu-i așa? Și alea sunt anvelope 
radiale făcute să arate ca acelea cu pliu înclinat, exact ca în 
perioada aceea. 

Ochii lui căprui cu striaţii fine galbene părură gata să scoată 
niște scântei. Dar focul ameninţător dispăru din ei. 

Spuse: 

— Anvelope radiale sport Cocker Excelsior. 

— E mașina ta? 

— Eu nu fur. 

— Nu am vrut să insinuez asta. 

— E o prostie să crezi că poţi găsi ceva aici. 

— Nu consum droguri. Și nu cred că toți oamenii cu un 
mexican în familie se ocupă de traficul cu droguri. 

După o tăcere în care el cercetă scânteile din ochii ei, spuse 
despre mașină: 

— Da, ea mea. 

— Frumoasă treabă. 

Când el nu-i răspunse, ea se uită în jur, la ceilalți băieţi, care 
se prefăceau că se apucaseră din nou de treabă, apoi din nou la 
proprietarul Cadillacului. 

— Sunt încolţită. Pot să-mi plătesc scăparea. Dar am nevoie 
de ajutor. 

Se holbă și el la ea. 

— A ce-mi miroase? 

— Îți miroase a poliţist. 

— Eşti clarvăzătoare, nu-i așa? 

Simţi că o minciună pură l-ar fi facut să se retragă și că 
trebuia s-o amestece cu un pic de adevăr. 

— Sunt un agent FBI suspendat din funcţie. 

— De ce te-au suspendat? 

— Ca să-mi facă necazuri și să-mi însceneze o infracţiune pe 


VP -71 


care n-am făcut-o. 

— Poate mie mi se înscenează ceva. 

— De ce tocmai ţie? Nu e nevoie să păcălim oamenii ca să 
ținem închisorile pline când un milion de tâmpiţi se oferă 
voluntari pentru un loc într-o celulă. 

După un alt moment de tăcere în care menţinură contactul 
vizual, el spuse: 

— Atunci trebuie să mă asigur că nu ai nimic pe tine. 

— Înţeleg. 

O conduse prin garaj, până la partea întunecată din spate. 

Începu cu gleznele, apoi continuă în sus pe ambele picioare, 
atingând-o ușor în căutarea unui fir. Pe partea interioară a 
coapselor, pe fese, pe lângă curea, mai sus, pe spate, în jurul 
sânilor, mâinile lui puternice explorară fără să-și ceară scuze, cu 
o expresie facială indiferentă și într-o manieră profesională. 

Când găsi pistolul, îi dădu la o parte geaca pentru a-i examina 
echipamentul și arma, dar nu o scoase din toc. 

În timp ce făcu un pas în spate, îi spuse: 

— Ce vrei? 

— Îți dau cinci sute pentru plăcuțele de înmatriculare ale 
Cadillacului, iar tu nu raportezi furtul lor timp de o săptămână. 

El se gândi la ofertă. 

— O mie. 

Mai devreme, ea împăturise cinci bancnote de o sută de dolari 
în fiecare buzunar din faţă al blugilor ei. 

— Şase sute. 

— O mie. 

— Șapte sute. 

— O mie. 

— Mă omori. 

— Nu eu am venit la tine. Tu ai venit la mine. 

— Pentru că nu arătai ca un pirat. Opt sute. 

El se gândi, apoi spuse. 

— Scoate-i și numără-i. 

Puse opt bancnote în palma lui deschisă. 

— Eu o duc pe a mea în primul garaj. Tu bagă-ţi Fordul într-al 
doilea. O să facem schimbul aici. 

— Băieţii de acolo sunt interesaţi și au ochi de vultur, spuse 
ea. Când o să plec, o să vadă plăcuțele tale pe mașina mea. 

— Nu-mi fac griji din cauza lor. Sunt de încredere. Dar nu știm 


VP- 72 


cine poate să treacă pe stradă. 

După ce vehiculele ajunseră în garaj, poarta de tablă fu 
coborâtă, blocând intrarea aerului curat, așa că mirosul de 
benzină, vaselină și cauciuc deveni mai intens. 

Jane se simţi izolată, circumspectă, dar nu speriată. 

După ce proprietarul Cadillacului schimbă plăcuţele, iar ușa se 
ridică zăngănind, veni la ea. 

— O s-o ţin aici și o să merg cu rabla mea, ca de obicei. Vrei o 
săptămână, dar o să-ţi dau două înainte să le spun polițiștilor că 
mi-au fost furate plăcuțele. 

— Dintr-odată, ești generos, dar mă întreb... 

— Nu mint despre lucruri atât de serioase. 

— Nu voiam să insinuez asta. Voiam să spun că știu că poți 
număra până la șapte, dar nu sunt sigură că poţi și până la 
paisprezece. 

Lui îi scăpă un râs surprins. 

— Bonita chica!, dac-aș ști unde se fac din astea ca tine, m-aș 
muta acolo mâine. 


11. 


Vânzătoarea din magazinul de peruci de pe bulevardul Santa 
Monica din modernul West Hollywood fu de părere că peruca 
violet-închis cu șuvițe roșu-aprins se potrivea perfect cu tenul lui 
Jane. 

— Dar orice s-ar potrivi cu pielea ta frumoasă. 

Aveau un raion de produse de machiaj cu luciu de buze violet- 
închis și fard de pleoape cu sclipici. Vânzătoarea se bucură că 
Jane trecea de la stilul spălăcit la cel strălucitor. 

— Lookul de tânără avocată nu te pune în valoare. Ai toate 
formele, așa că mai bine te-ai lăuda cu ele înainte să înceapă să 
ţi se lase. Dar ce-o să spună lumea dacă te duci așa la serviciu? 

— Am moștenit niște bani, spuse Jane. Nu mai trebuie să 
lucrez. Mâine îmi dau demisia. 

— Și ce-o să faci? O să mergi acolo pentru ultima dată, le arăţi 
noua ta versiune sexy și le spui să se ducă naibii? 

— Exact. 


1 Fată frumoasă (în Ib. spaniolă în original, n.tr.). 
VP-73 


— Senzaţional. 

— Nu-i așa? 

— O să-i bagi în pământ cu asta. 

— Așa o să fac, spuse Jane, deși nu era sigură la ce se 
referea. 

După ce merse jumătate de stradă, spre est, traversă, intră 
într-un butic unde vânzătoarele arătau ca niște cyborgi foarte 
atrăgători din viitor și cumpără o pereche de blugi evazați 
Buffalo Inka, cu talie înaltă, ce le dădea un aspect retro, și o 
jachetă de motociclist din piele de miel care, potrivit fetelor care 
vindeau, era o imitație perfectă a uneia create de Comptoir des 
Cotonniers, cine naiba mai era și ăla. 

Alese și niște pantofi din piele de șarpe cu platforme, tocuri 
înalte și curele la glezne. Se spunea că erau o imitație mortală a 
unei perechi create de Salvatore Ferragamo, despre care credea 
că auzise, dar avusese impresia că era un jucător de hochei sau 
fotbal. 

În cele din urmă, cumpără o pereche de mănuși negre din 
mătase, lungi până la încheieturi, având cusături argintii. Fără 
ele, unghiile ei de polițistă i-ar fi stricat imaginea de fată 
modernă. Pe lângă asta, se ducea într-un loc în care nu voia să 
lase amprente. 

Nu prea avea răbdare la cumpărături, mai ales pentru că, 
atunci când proba hainele, trebuia să-și lase echipamentul și 
pistolul sub scaunul șoferului din Fordul încuiat. De la alegerea 
perucii până la cea a mănușilor, se simți goală. 

După ce ieși din West Hollywood, merse cu mașina prin 
cartiere mai puţin luxoase. 

Timp de câteva decenii, suburbiile nord-vestice ale Los 
Angelesului, de pe partea cealaltă a munţilor Santa Monica, 
înfloriseră și se întinseseră. Dar prea multe părți din Van Nuys, 
Reseda, Canoga Park și alte comunităţi arătau semne ale 
declinului statului. 

Comunitățile strălucitoare de pe coastă rămâneau luxoase în 
cea mai mare parte, dar în jumătatea vestică a văii San 
Fernando, mizeria se instala peste tot. 

Jane trecu pe lângă câteva moteluri invadate de șobolani și 
gândaci, ce păreau să închirieze camere cu săptămâna 
drogaţilor care locuiau câte patru într-o cameră dublă. 

Într-un cartier mai bun, un motel al unui lanţ hotelier naţional 


VP - 74 


încă arăta potrivit pentru o familie. Se cază, plăti cu bani gheaţă 
și prezentă un buletin fals, sigură că nu va trebui să se 
trezească la miezul nopţii pentru a opri o bătaie între un 
dependent de amfetamină și unul de cocaină. 

Își începuse transformarea dintr-o spălăcită într-o femeie 
strălucitoare. 


12. 


Existau locuri de muncă în zonă, unele dintre ele bine plătite, 
iar cartierul comercial central încerca din greu să fie 
ultramodern, orientat spre tineret, locul perfect pentru cei care 
credeau că exista un loc perfect. Câteva magazine goale arătau 
că prosperitatea absolută era o minciună, dar nu erau prea 
multe spaţii comerciale goale. 

Pentru fiecare trei magazine sau restaurant care arătau ca și 
cum ar fi avut un poster cu Che Guevara undeva în interior, 
exista un tarabagiu încăpățânat, de pe vremea dinozaurilor, 
care vindea costume tricotate pentru bătrâne sau un restaurant 
italian care oferea porţii nelimitate de pâine cu usturoi și nu se 
numea „cârciumă”. 

Jane era interesată doar de un magazin cu o firmă deasupra 
ușii pe care scria VINYL, doar acel cuvânt, pentru că sugera o 
afacere care funcţiona fără să atragă deranjul adus de prea 
mulţi clienţi. Nu era niciun indiciu al produsului sau serviciului 
care se vindea în acel loc. Vitrinele mari erau vopsite în verde, 
nu arătau marfa și nici nu permiteau să se zărească ceva din 
interior. 

În timp ce conduse prin spatele magazinului, nu văzu niciun 
indiciu de supraveghere activă de pe clădirile din cealaltă parte 
a aleii. 

După ce parcă la o stradă mai departe de Vinyl și după colţ, 
merse pe partea sudică a străzii, înaltă cu pantofii ei cu 
platformă, simțind că nu era de acolo, dar nici nu era nelalocul 
ei. Nu-i plăcuse niciodată munca sub acoperire. 

Se opri la o gaură în zid, prost făcută, unde era un magazin 
care încerca să fie și bar cu sucuri, și un furnizor modern de ceai 
indian și alte băuturi asemănătoare și chioșc de înghețată cu 


VP-75 


arome exotice, toate într-un spaţiu atât de mic, că un 
antreprenor tocmai ieșit de pe băncile școlii nu ar fi îndrăznit să- 
și deschidă acolo nici măcar o tarabă cu limonadă. 

Plăti o sticlă cu lapte de cocos, care avu gust de pipi cu aromă 
de palmier, dacă așa ceva ar fi existat. Dar îl bău în timp ce se 
plimbă pe acea stradă și pe următoarea, prefăcându-se că se 
uita la vitrine. 

După ce trecu pe partea nordică a străzii, se întoarse încet la 
Vinyl. Niciunul dintre vehiculele parcate în zonă nu părea să 
supravegheze locul. 

Când intră pe ușa din sticlă vopsită, niște clopoței îi anunţară 
sosirea. Rânduri de dulapuri cu discuri împărțeau camera din 
față în pasaje. Dulapurile erau pline cu albume pentru fonograf 
și chiar cu discuri mai vechi de 78-rpm din vremea dinaintea CD- 
ului și a muzicii digitalizate. 

Pe pereţi atârnau afișe înrămate pentru concerte și postere cu 
artiști de la Bing Crosby până la Beatles. Vinyl satisfăcea nevoile 
melomanilor, ale ciudaților iubitori de discuri negre ce preferau 
înregistrările autentice, care nu fuseseră modificate până la o 
perfecţiune fără suflet. Oricum, acesta părea a fi scopul 
magazinului. 

Pe un scaun din spatele tejghelei stătea o fată cu o faţă lungă, 
cu ochi mari și cu un păr negru și cârlionţat, lung până la umeri. 
Avea un tatuaj cu un craniu mic la baza gâtului și trebuie să fi 
petrecut o mie de ore în fața oglinzii perfecţionându-și expresia 
plictisită. 

Învârtindu-se pe un platan de patefon de lângă ea, un album 
al formaţiei Kansas reda cel mai mare hit al ei, Dust in the wind, 
și îi veni ușor să creadă că acea fată nu asculta altceva toată 
ziua. 

Jane puse un bilețel pe tejghea. Mai devreme, scrisese pe el 
cu pixul: FBI ARE UN ORDIN JUDECATORESC CARE PERMITE 
ÎNREGISTRAREA ORICĂRUI CUVÂNT SPUS ÎN LOCUL ĂSTA. 

In loc să citească bileţelul, vânzătoarea spuse: 

— Ce, ești surdo-mută sau ce? Nu facem donații. 

Jane ridică în faţa ei degetul mijlociu învelit în mănușa neagră 
și, cu același deget, lovi ușor bilețelul. 

Fata catadicsi să citească mesajul și, dacă îl înțelese, își 
mențţinu admirabil expresia nepăsătoare. E 

Pe al doilea bilețel scria: DACA JIMMY RADBURN NU VREA SA- 


VP - 76 


ȘI PETREACĂ URMĂTORII 20 DE ANI ÎN ÎNCHISOARE, TREBUIE SĂ 
VORBEASCĂ CU MINE ACUM. 

Tatuajul cu craniu de la baza gâtului vânzătoarei păru să-și 
lărgească rânjetul fără buze când înghiţi în sec. 

Luă cele două bileţele de pe tejghea, se ridică repede de pe 
scaun, merse până la o ușă de lângă tejgheaua ei și intră într-o 
cameră neagră. 

Jimmy Radburn merita să își petreacă restul vieţii ca „fetița” 
unui infractor violent dintr-o bandă din Leavenworth sau ceva la 
fel de rău. 

Dar Jane avea nevoie de el. Îi era scârbă că trebuia să apeleze 
la el. Multe lucruri o scârbeau în acele zile, dar nu își petrecea 
timpul vomitând. 

Formaţia Kansas termină deplângerea condiţiei umane și 
trecu la altă piesă. 


13. 


După câteva minute, vânzătoarea se întoarse cu un tip de 
vreo douăzeci și ceva de ani. Era înalt și slab. Neras de două 
zile. Avea părul șaten, tuns mai scurt în lateral și mai lung sus. 
Pe tricoul lui gri era scris un cuvânt cu litere negre: MALWARE. 
Purta pantaloni de trening cu șiret care erau prea scurți și 
adidași Nike fără șosete. 

leșind pe o portiţă de la marginea tejghelei, o măsură pe Jane 
din cap până-n picioare, dar nu spuse nimic. Apoi merse până la 
ușa de la intrare și o încuie. 

După ce se așeză pe scaun, vânzătoarea luă discul cu Kansas 
de pe platan. Puse alt album pe ax. 

Tipul se întoarse la Jane și se holbă la ea de parcă ar fi 
așteptat să îi dovedească ceva. 

Ea spuse încet: 

— Jimmy Radburn? 

Respectând declaraţia ei că fiecare cuvânt era înregistrat, el 
se bătu în piept cu degetul arătător, arătând spre el însuși. 

De fapt, nu era Jimmy Radburn, nu semăna deloc cu el. Dacă 
era destul de prost să presupună că ea îi știa doar numele, 
atunci probabil avea să mai facă o prostie. 


VP - 77 


Îi făcu semn să vină cu el și o conduse până la portiţa de la 
tejghea. 

Afișând încă o dată expresia de plictiseală absolută, fata de 
pe scaun nu puse acul pe cea mai ritmată piesă a discului, ci la 
începutul unei piese mai profunde. Era „Funeral for a friend”, a 
lui Elton John, iar Jane nu-și dădu seama dacă ea alesese 
cântecul acela din răutate sau nu. 

Jane îl urmă pe Malware în camera din spate a magazinului. 
Cutii de cartoane neetichetate și tuburi dreptunghiulare din 
plastic pline de discuri pentru fonograf erau așezate pe rafturi 
adânci, pe mese și sub mese, fără o ordine aparentă. In colţ se 
afla un set de curăţenie unde discurile de colecţie puteau fi 
tamponate cu chimicalele potrivite. Nimeni nu lucra acolo. 

Căscând de parcă plictiseala vânzătoarei era contagioasă, 
Malware închise ușa camerei din față - apoi se învârti brusc, o 
apucă pe Jane dintre picioare și de gât, apoi o izbi cu spatele de 
peretele de lângă ușă. 

Ar fi trebuit s-o trântească pe podea, s-o imobilizeze și, în 
același timp, ar fi trebuit să-și bage mâna pe sub geaca ei de 
motociclist care era deschisă ca să afle dacă avea o armă; dar el 
încă nu o lua în serios. Și își dorise foarte mult să o prindă dintre 
picioare, pentru că degetele lui strângeau și cercetau prin blugi 
în timp ce el cobori faţa spre a ei, cu intenţii prostești. 

Când ea ridică piciorul drept, el se gândi că voia să-l lovească 
cu genunchiul în bijuteriile de familie, dar ar fi fost prea ușor să-i 
blocheze acea mișcare, așa că nu la asta se gândi ea. Marginea 
tare a tălpii cu platformă a pantofilor ei imitație de Ferragamo îl 
lovi în fluierul piciorului care era expus, îi rupse pielea, îi scoase 
carnea și îi învineţi marginea ascuţită a tibiei, de la tivul 
pantalonilor lui de trening care erau prea scurţi până la limba 
adidasului Nike pe care îl purta, iar asta ar fi putut să-l facă să 
se gândească de două ori înainte de a nu mai purta șosete în 
viitor. 

Fluierul piciorului, o porţiune bogată în nervi a părții de jos a 
piciorului, era împânzit cu vinișoare care întorceau sângele 
dezoxigenat la mica venă safenă. Durerea veni imediat și fu 
intensă, iar el sigur simţi sângele cald curgându-i pe picior, ceea 
ce era o senzaţie înspăimântătoare pentru oricine nu era 
antrenat să o ignore. Malware reuși să ţipe ca o soprană, ceea 
ce era remarcabil pentru un bărbat. Nu mai putu să o strângă. 


VP - 78 


Făcu un pas în spate clătinându-se, în timp ce se aplecă în faţă 
ca să se apuce de fluierul piciorului, iar după ce ea îl lovi tare cu 
genunchiul sub bărbie, îi auzi dinţii scrâșnind și se dădu la o 
parte când el căzu pe podea. 

Ușa se deschise și domnișoara Plictiseală apăru, pentru prima 
dată atentă la ce se întâmpla în lume. Dar înlemni pe prag, 
pentru că Jane deja scosese pistolul Heckler & Koch, oferindu-i 
fetei cu ochii mari și negri o priveliște apropiată a vârfului țevii 
lui. 

— Întoarce-te la scaunul tău, spuse Jane. Pune o muzică mai 
veselă. Elton a înregistrat destulă și din asta. 


14. 


Dincolo de o ușă, scările ajungeau până la al doilea etaj, unde 
se făcea adevărata muncă la Vinyl, iar Jane voia ca Malware să 
urce în faţa ei. Acei oameni nu erau periculoși și sigur nu erau 
atât de însetaţi de sânge și suciţi precum criminalii sociopaţi pe 
care îi urmărise în ultimii șase ani. Dar dacă toţi erau la fel de 
nechibzuiţi precum cel din faţa ei, se putea ajunge la vărsare de 
sânge fără să fie nevoie de asta. Trebuia să-l folosească pe 
atacatorul umilit pe post de scut, să se apropie de el cu pistolul 
pentru a-l lovi pentru ultima dată în spinare, oferindu-le astfel 
oamenilor de la etajul doi timp să-și stăpânească frica. 

Malware avea dureri dacă trebuia să stea drept, dar nu îi 
folosea la nimic dacă umbla cocoșat ca un trol. Gândul că arma 
era în spatele lui îi dădu putere. Avu nevoie de balustradă și 
șchiopătă la fiecare pas, dar urcă cu spatele drept. La început o 
înjură, scuipând sânge pentru că își mușcase limba. Apoi își 
dădu seama de ce ea voia un scut și strigă mai târziu: 

— Jimmy, sunt în faţa ei, eu sunt în faţa ei, Jimmy! 

Mai era un rând lung și abrupt de scări și nicio ușă deasupra 
lui. În timp ce se apropiară de vârful lui, ea îl apăsă pe spinare 
cu ţeava pistolului ca să nu se dea macho când dădea ochii cu 
prietenii lui. 

Pe lângă Malware, când urcară la etajul doi, Jane văzu o 
cameră mare, lungă cât clădirea, cu ferestrele acoperite cu 
scânduri, cu o lumină slabă și podea din beton lucios și pictat. 


VP - 79 


Erau vreo zece stații, fiecare computer avea propriile 
imprimante, scanere, diferite cutii negre și tehnologie de suport. 
Un birou înălţat, circular și central, era așezat pe o platformă de 
unde putea fi supravegheată toată camera. 

Șapte tipi stăteau în diferite locuri, uitându-se spre scări, toţi 
aveau între douăzeci și ceva și treizeci și ceva de ani. Unii erau 
slabi, numai piele și os, alţii erau grași, unii aveau bărbi, alții, 
nu. Toţi erau palizi, nu de frică, ci din cauza lipsei de interes 
pentru activităţile desfășurate la lumina soarelui. Fiecare dintre 
cei șapte se încadra în tipologia tocilarului priceput la 
computere. 

Doar unul dintre cei șapte era înarmat - Jimmy Radburn. Dar, 
în ciuda armei, nu arăta mai periculos decât un pisoi. Postura lui 
era greșită, piciorul stâng era în spatele lui și își lăsa greutatea 
prea mult pe el în loc să o distribuie în mod egal. Atunci când 
cumpărase arma, principalul lui criteriu trebuia să fi fost 
aspectul ei intimidant. Probabil era un Colt Anaconda, 44 
Magnum, cu o ţeavă ridicolă de douăzeci de centimetri. Probabil 
avea un kilogram și jumătate și era mai grea decât o cărămidă 
mare. İl ţinea într-o mână, cu braţul întins, probabil pentru că 
așa făcuse Clint Eastwood într-un film cu Dirty Harry. Dacă ar fi 
apăsat pe trăgaci, reculul l-ar fi împins în spate, ar fi spart niște 
becuri scumpe din tavan - și probabil ar fi fost atât de speriat, 
că ar fi scăpat revolverul. 

Când era vorba de arme de foc, Jane prefera să se confrunte 
cu pistolari experimentați, pentru că, dacă ar fi murit în 
confruntare, cel puţin nu ar fi fost o moarte ridicolă. 

In mâna dreaptă, Jimmy ţinea cele două bileţele pe care ea 
scrisese mesajele pentru el. 

Jane îl împinse pe Malware mai departe de ea, dar nu spre 
Jimmy Radburn. 

— Așază-te pe un scaun. 

Injurând-o încă o dată, Malware merse șchiopătând până la un 
scaun de birou. 

Poate că Jimmy vorbea ușor, dar nu era un prost. Citise 
bilețelele. Îi oferise o informaţie care îl putea scăpa de 
închisoare dacă se purta cum trebuia. Chiar dacă se dovedea că 
ce îi spusese nu era adevărat - ceea ce nu avea să se întâmple 
-, nu ar fi putut fi interpretat ca un act ostil. 

Contând pe faptul că el ar fi putut fi mai raţional decât tipul 


VP - 80 


pe care îl lovise atât de tare, că îi rupsese pielea și se văzuse 
osul, își vâri pistolul în toc. În timp ce el continuă să ţină ditamai 
pistolul îndreptat spre fața ei, scoase alt bileţel din buzunarul 
gecii și îl întinse spre el. 

Pentru o clipă, el nu se putu hotărî ce să facă, iar cei șase 
oameni din echipa lui stătură încordaţi și așteptară de parcă era 
un moment dintr-un western italian, dacă ar fi existat vreodată 
unul. Apoi Jimmy lăsă revolverul în jos. 

Cu mâna stângă, îi făcu semn să vină lângă el și luă al treilea 
bileţel pe care ea i-l oferi. 

Pe al treilea bileţel scria: UNELE DINTRE LINIILE TALE 
TELEFONICE AU FOST ECHIPATE CU TRANSMIȚĂTOARE INFINITY. 

Transmiţătorul Infinity nu putea fi considerat tehnologie de 
ultimă generaţie. Era mai bătrân decât Jimmy, care avea treizeci 
de ani, poate era mai bătrân și decât mama lui, dar funcționa la 
fel de bine ca orice noutate. Poate că nu era prima ameninţare 
pe care băieţelul doamnei Radburn o lua în considerare când se 
gândea că putea să-și petreacă o mare parte din viaţă mâncând 
mâncare de închisoare, dar Jane conta pe faptul că auzise de el. 

El puse bileţelele și revolverul pe biroul rotund și înălțat și 
spuse echipei lui: 

— leșiţi din conturi și închideți. 

Imediat, se întoarseră toţi la staţiile de lucru și făcură ce le 
comandase. 

După ce un transmiţător Infinity era montat într-un telefon, 
hiberna până când primea un apel care să-l activeze de la o linie 
exterioară. Când era tastată ultima cifră a numărului, apelantul 
declanșa în același timp un fluierat electronic în receptor. Acesta 
pornea instantaneu  transmiţătorul Infinity care împiedica 
telefonul-țintă să sune, dar îi activa microfonul. Oamenii din 
acea cameră nu aveau cum să știe că fiecare conversaţie a lor 
era transmisă unei agenţii de poliţie care înregistra totul. Cu un 
ordin judecătoresc din motive de securitate naţională, probabil 
FBl-ul trăgea cu urechea la operaţiunea Radburn destul de 
frecvent, dar nu încontinuu, deși nu ar fi avut niciun motiv să nu 
îi înregistreze 24 de ore din 24, 7 zile din 7, dacă ar fi dorit asta. 

După ce fuseseră închise toate computerele, Jimmy merse 
până la un dulap înalt din metal din colţul nord-estic al camerei 
lungi. Conţinea sistemul de comutare al unei afaceri cu câteva 
zeci de linii telefonice. Se fâţâi pe acolo un minut și, când 


VP - 81 


închise ușa dulapului, Jane presupuse că închisese toată 
aparatura telefonică. 

Când se întoarse spre ea, îi spuse: 

— Ce-i cu peruca aia? 

Ea îi arătă ferestrele acoperite cu scânduri de la capătul sudic 
al camerei. 

— Sunt atât de multe camere de supraveghere a traficului, că 
oamenii nici nu le mai văd. Ai una la mijlocul străzii, în fața 
magazinului tău, dar nu e pentru supravegherea traficului. 

— Asta-i nașpa. 

— Pare că filmează de la vest la est, dar e îndreptată spre ușa 
ta din faţă. 

— Nemernici orwellieni. 

„Și tu ești unul dintre ei, chiar dacă nu-ţi dai seama”, se gândi 
Jane. 

Apoi spuse: 

— Face clic la fiecare două secunde și transmite imagini de 
înaltă rezoluţie cu oricine intră sau iese din Vinyl. De-asta mi-am 
pus peruca. Și mult fard de pleoape. Cel puţin, din ce am aflat 
ultima dată, camera nu e echipată cu software de recunoaștere 
facială. 

— Cum te cheamă? 

Doar ca să facă mișto, spuse „Ethan Hunt”, împrumutând 
numele tipului care făcea livrări pentru brutăria din San Diego. 

— Ciudat nume pentru o fată. 

— Eu nu sunt o fată obișnuită. 


15. 


Jimmy Radburn îl trimise pe Malware - care se numea Felix - 
la parter, ca să primească primul ajutor de la domnișoara 
Plictiseală, zisă și Britta. Îi trimise și pe ceilalţi șase tipi din 
echipa lui să aștepte ordinele lui în magazin. Coborâră gălăgioși 
scările abrupte, iar el strigă: 

— Inchideţi ușa după voi. 

lar cineva o făcu și pe-asta. 

O conduse pe Jane până la o masă plină de cutii de fursecuri, 
pachete cu bomboane, pungi de chipsuri de cartofi, covrigi, 


VP - 82 


chipsuri din porumb, conserve și borcane cu alune - destule 
gustări cât să sature o legiune de drogaţi la o adunare de o zi 
întreagă. Complexitatea și delicateţea sarcinilor îndeplinite de 
echipa de hackeri care lucra la negru în Vinyl excludeau iarba 
înainte sau în timpul - și chiar după - muncă, dar era evident că 
ei credeau că o supradoză de sare, carbohidrați și zahăr putea 
contribui la creșterea productivității. 

Traseră câteva scaune și se așezară unul cu fața la celălalt. 

Jimmy Radburn arăta ca versiunea adultă a unei păpuși 
Kewpie - rotunjor într-un mod plăcut, dar nu gras cu adevărat, 
faţa lui era netedă, fără riduri și aproape fără barbă. Era bine 
tuns, curat și avea cea mai bună manichiură pe care Jane o 
văzuse vreodată la un bărbat. 

— De unde ai informaţiile pe care le-ai scris pe bileţele? Care 
probabil sunt minciuni, spuse el. 

— Nu contează de unde le am. Și nu sunt minciuni. 

Nu avea de gând să-i spună că era un agent FBI în concediu. 
Nu putea depune mărturie la tribunal despre ce nu știa. 

Jane continuă: 

— Au venit la tine cu tehnologie de pe vremea bunicilor și tu 
n-ai observat-o în timpul verificărilor tale pentru că întotdeauna 
faci o analiză în linie dreaptă, căutând breșe acolo unde te 
aștepți să le găsești. Când dezvolţi produse - aplicaţii sau ce-or 
fi - sau vrei să spargi o reţea, vrei un progres în linie dreaptă, 
dar știi că uneori trebuie s-o iei și în zigzag. 

— Să respect ce e întâmplător, fu el de acord. Mersul în 
zigzag. Mişcarea  browniană. Progresul întâmplător și 
nedirecționat. 

— Ar trebui să aplici astea și la verificările de securitate. 

— Sunt un geniu și un idiot. Încercă să fie autoironic prin acel 
zâmbet, dar părea un zâmbet împrumutat de la un pui de șarpe 
cu clopoței. Cât de rău am încurcat-o? Trebuie să evacuez locul 
ăsta astăzi? 

— Te urmăresc, te lasă să-ți faci de cap, în timp ce fac dosare 
celorlalţi pești cu care înoţi. Așa că ai timp. Poate câteva luni, 
poate un an. Dar, dacă aș fi în locul tău, aș dispărea de-aici în 
câteva nopţi, folosind intrarea din spate, și aș lăsa camera asta 
goală până săptămâna viitoare. 

— Așadar, e o situaţie pesimă. 

— Opusul celei optime, încuviinţă ea. Nu o să-ţi spun de unde 


VP - 83 


știu toate astea, dar, dacă vrei, pot să-ţi spun cum ţi-au dat de 
urmă. 

În timp ce ea vorbea, el scoase un Oreo dintr-un pachet cu 
biscuiţi. Îl băgă pe tot în gură, de parcă ar fi fost cât un biscuit 
Cheez-lt și îl mestecă energic. După ce îl înghiţi, spuse: 

— Cred că trebuie să știu. Așa că spune-mi. 

— Mai ţii minte un client pe nume Carl Bessemer? 

— De obicei, nu-mi amintesc clienţii. 

— Una dintre aplicaţiile tale permite chiar și celor mai 
nepricepuţi la tehnologie să facă falsuri super ușor de pe orice 
smartphone. Apelul sau mesajul e redirecționat printr-o reţea de 
schimb canadian înainte să se întoarcă în State, unde mai e 
redirecționat o dată înainte să ajungă la destinatar cu o 
identitate falsă a apelantului sau a expeditorului. 

— Sunt mândru de ea. Am avut cel mai mare succes cu ea. 

Expresia lui arogantă o călcă pe nervi. Spuse: 

— Pe lângă asta, apelul scapă de sistemul de taxare al 
companiei de telefonie, așa că, după aceea, nu mai există nicio 
dovadă că apelul a fost făcut vreodată. 

— Bate-mă acum, că sunt un băiat rău. Scoase alt Oreo din 
pachet. În apărarea mea, trebuie să spun că încercăm să facem 
eforturi ca să identificăm potenţialii teroriști și să nu o vindem 
lor. 

— Cum funcţionează asta? 

Ronţăind biscuitul, el spuse: 

— Nu așa de bine precum aș vrea. 

— l-ai vândut lui Bessemer și un sintetizator vocal inteligent 
cu o interfaţă care îi permitea să îl folosească cu smartphone-ul. 
Dacă introduci în sintetizator o mostră de un minut cu vocea 
oricui, pe care o poţi înregistra cu un apel, blestemăţia aia îţi 
poate schimba vocea ca să o imite pe a acelei persoane atât de 
bine că o soţie ar crede că vorbește cu soţul ei sau un copil cu 
mama lui, când, de fapt, vorbesc cu Bessemer. 

— Alt produs de top marca Radburn. 

În timp ce vorbi, își sărbători victoria lovindu-și un pumn cu 
celălalt. Mâinile lui cu degetele groase erau roz-deschise și 
complet lipsite de păr, așa cum erau și încheieturile până la 
manșetele cămășii, netede, de parcă ar fi fost făcute din 
cauciuc, păreau să nu aibă oase, erau respingătoare. Parcă era 
un android creat într-o cuvă. 


VP - 84 


— Din păcate pentru tine, Carl Bessemer nu era un tip 
oarecare care intercepta convorbiri telefonice în dorinţa de a 
sabota AT&T. Nici măcar nu era un criminal obișnuit. 

— Din experienţa mea, spuse Jimmy, știu că nu există 
criminali obișnuiți. E o comunitate de indivizi unici. 

— Prefăcându-se că era altcineva, Bessemer a păcălit tinere 
să meargă în locuri izolate, le-a violat și le-a ucis. 

— Nu poţi da vina pe General Motors pentru că vinde mașini 
tipilor care se îmbată și conduc. 

Jane îl dispreţuia, dar avea nevoie de el. 

— Înţelege-mă, eu nu te judec, doar îţi spun cum a dat FBI-ul 
de tine. 

— Nu-ţi face griji, căpșor violet și frumușel. Eu simt caracterul. 
ÎI miros. Caracterul tău e la fel ca al meu. Nu ești genul care să 
judece. 

— Bessemer nu era numele lui adevărat. 

— Ethan Hunt, mulţi dintre clienţii noștri nu ne spun numele 
lor adevărate. Anonimatul e esenţial pentru intimitate și 
intimitatea e un drept. 

— Numele lui adevărat era Floyd Sutter. 

— Aha, spuse el, înțelegând toată povestea. Sutter, Tăietorul. 
Vedeta tabloidelor și a știrilor de la televizor. Câte crime a făcut 
- cincisprezece, șaisprezece? 

— Nouăsprezece. Ea fusese cea care îl împușcase pe Sutter în 
picior și îl legase cu genul de cabluri cu care el își lega victimele 
după ce le imobiliza. Ghinionul tău e că nu l-au ucis când l-au 
prins. Floyd e gură-spartă. Nu a știut adresa ta... 

— Niciun client nu o știe. Suntem doar o afacere de pe Dark 
Web. 

— Dar, cu ce a știut, cu aplicaţia și sintetizatorul tău, FBl-ul a 
avut destule informaţii ca să te găsească. i 

— L-au găsit pe Jimmy Radburn, nu pe mine. Işi permise să ia 
încă un Oreo, dar îl învârti între degetul mare și cel arătător în 
loc să îl mănânce. Eu nu sunt Jimmy la fel cum tipul acela nu era 
Carl Bessemer. Când o să plec din locul ăsta, o să-l las pe Jimmy 
aici. 

O studie pentru jumătate de minut, iar ea îi permise să o 
studieze, apoi el spuse: 

— Tu nu te temi nici măcar o secundă că te-aș putea lichida. 

— Am văzut cum te-ai purtat cu prostul ăla. Nu ai sânge rece 


VP - 85 


de criminal. Nu-ţi pasă dacă cineva ajunge o victimă colaterală a 
afacerii tale, dar nu îţi place să faci rău cu mâna ta. 

El zâmbi și clătină din cap. 

— Sunt un amorez, nu sunt un criminal. Stând pe scaun, se 
aplecă în faţă. Succesul și inteligenţa mea te excită? 

— Nu. 

— Unele fete sunt excitate de chestiile astea. 

— Eu am venit aici doar ca să obţin ce vreau. Ti-am dat o 
șansă să scapi de arest, de tribunal și de închisoare. Îmi ești 
dator. _ 

— Întotdeauna îmi plătesc datoriile. E o afacere bună. Încetă 
să mai învârtă biscuitul între degetul mare și cel arătător, și-l 
băgă în gură, se dădu în spectacol consumându-l în timp ce se 
lingea pe buze, apoi spuse: g 

— Te-aș putea mânca la fel ca pe un pachet de Oreo. Iți las 
oferta pe masă. Acum, spune-mi ce vrei. 


16. 


Bărbatului cunoscut ca Jimmy Radburn nu-i lipsea stima de 
sine și avea prea multă încredere în sine. Întotdeauna știa ce 
voia și cum să obţină acel lucru și nu exista nicio problemă la 
care el să nu poată găsi o soluţie. Dacă avusese vreodată 
îndoieli cu privire la cariera aleasă, părea că scăpase de ele cu 
mult timp în urmă. Dacă se mirase vreodată de ceva până 
atunci, părea să-și fi șters acea experienţă din memorie, pentru 
că mirarea intensă pe care o exprimă din cauza cererilor lui Jane 
semăna cu a unui copil precoce care găsea pentru prima dată 
ceva care îl tulbura. 

Răsfoind lista pe care ea i-o dăduse, el spuse: 

— Treizeci și doi de medici legiști? 

— Exact. 

— Medici legiști de oraș, de ţinut și de orășel? 

— Da. 

— De ce atât de mulţi? 

— Nu e nevoie ca tu să știi de ce. Aș fi putut să-ți dau de zece 
ori mai mulţi. Nu contează. 

— Dar e ciudat. E înspăimântător. Trebuie să recunoști că e 


VP - 86 


înspăimântător. E bizar. 

— Ți-am dat numele și site-urile lor. Descurcă-te de-acum 
încolo, oricum o faci. 

— Doar sinucideri. De ce doar sinucideri? 

Ea îi răspunse cu o privire. 

— Bine, bine. Nu mă interesează. 

— Bine. 

Puse foile pe pagina cu gustări și își făcu niște notițe cu un 
pix. 

— Toate sinuciderile din ultimul an din jurisdicţiile astea. Un 
raport întreg al medicului legist pentru fiecare. Vrei detalii ale 
examinărilor creierelor dacă au ajuns atât de departe. Toate 
astea sunt informaţii publice, nu-i așa? 

— Da, dar sunt probleme de intimitate. Și dacă ne-am folosi 
de Actul pentru Libertatea Informaţiei, ne-ar putea lua luni 
întregi - poate chiar ani. Pe lângă asta, există niște oameni 
dificili cărora nu le-ar plăcea să cercetăm asta. Nu vreau să le 
atrag atenţia. 

El ridică o sprânceană. 

— Dificili, adică răi? 

— Nu-ţi face griji în legătură cu ei. 

— Dacă tu îţi faci griji în legătură cu ei, poate ar trebui să-mi 
fac și eu. 

— Nu eu sunt hacker, tu ești. 

— Cuvântul spărgător mă descrie mai exact. De la spărgător 
de seifuri. Doar că n-a prins la public. 

— Spărgător, hacker, nu contează. Dacă o să-i caut eu, eio să 
afle. Tu poţi să te strecori printre ei și să ieși cu ce vreau și n-o 
să-și dea seama niciodată că ai trecut pe la ei. 

— Asta presupune multă muncă. 

— Pune-ţi toată echipa la treabă. Vreau totul până mâine la 
amiază. 

— Eşti o curvă pretențioasă. Îmi cam plac astea ca tine. 

Ochii lui cenușii erau la fel de străvezii și de sinceri că ai unui 
copil mic, nevinovat. Dacă și-ar fi făcut o carieră din escrocarea 
bătrânelor pentru a le fura economiile de o viaţă, victimele lui ar 
fi fost fermecate de ochii lui, chiar dacă Jane vedea în ei intenţia 
rea a unui prădător. 

Ea îi spuse: 

— Nu flirta. Nu te pricepi. Vorbesc serios, chiar vreau totul fix 


VP - 87 


până la amiază. 

— Am auzit. Bine, tu ești șefa acum. O să tragem tare până 
terminăm. Ce-i cu numele ăsta de pe ultima pagină? 

— David James Michael. Face parte din consiliile celor două 
organizaţii nonprofit. Vreau să știu totul despre el, până la 
cifrele din conturile lui din bancă, măsura de la pantofi, dacă 
suferă de constipație. 

— Dacă vrei o probă de scaun, va trebui să ţi-o iei personal. 
Voi avea restul până mâine, la amiază, dar va trebui să lucrăm 
toată noaptea. 

Ea se ridică de pe scaun. Jimmy rămase așezat. 

Ea îi spuse: 

— Nu-mi da informaţiile pe stick. Am devenit primitivă. Am 
nevoie să mi le scoţi la imprimantă. 

El făcu o grimasă. 

— Uite-așa se duce o pădure. Pe lângă asta, nu scoatem 
multe foi la imprimantă pentru că nu avem linie Mumble sau 
comutator Foo. 

— Crezi că sunt proastă? 

— A meritat să încerc. Bine, fără stick. Vino pe la prânz, o să 
fie gata pachetul tău. 

— O să mi-l aduci în Santa Monica. Tu. Singur. 

— Ești o femeie obișnuită cu serviciul personal. Eu sunt as la 
serviciul personal. 

— Dar nu înţelegi sensurile duble. Santa Monica. Parcul 
Palisades. Undeva între Broadway și bulevardul California. la-ţi 
un balon din acela cu aspect metalic, umplut cu heliu. Găsești la 
florărie. Leagă-l de încheietura mâinii ca să te văd venind de 
departe. Nu trebuie să mă găsești tu. Te voi găsi eu. 

Jane merse la biroul rotund de pe platformă. Luă pistolul Colt 
Anaconda 44 Magnum pe care el îl pusese acolo. 

— Hei, ce faci? 

Jimmy se ridică de pe scaun, speriat. 

— Liniștește-te. Când plec, îl pun pe podea, lângă ușa din 
față. Nu vreau să stea aici și să te ispitească atunci când mă 
întorc cu spatele. 

— Dar tu ai spus că n-am sânge rece de criminal, îi aminti 
Jimmy. 

— Se întâmplă rar, dar mai greșesc și eu. F 

Merse până la scări, apoi se întoarse spre el. Incă stătea pe 


VP - 88 


scaunul lui, dar ea își dădu seama cât de mult își dorea să vină 
după ea și s-o lovească. Chiar dacă nu păruse înțepat de vorbele 
ei în timpul conversaţiei, Jimmy nu primea ordine și nu se lăsa 
batjocorit de o femeie fără ca măcar să se gândească la o 
răzbunare. 

— Dacă, în loc să faci treaba asta pentru mine, încerci s-o 
ștergi de-aici în noaptea asta, să știi că am pe cineva care 
supraveghează locul ăsta, minţi ea. O să sun la biroul local FBI, 
o să-mi fac datoria civică. N-o să-ţi încarci nici 10% din lucruri 
într-un camion până când o să ajungă ei la tine cu o unitate care 
se mobilizează rapid. 

— O să primești ce vrei, o asigură el. 

— Bine. Și nu uita de balon. 

Cu pistolul Magnum 44 strâns cu amândouă mâinile, cobori în 
lateral pe scări, cu spatele rezemat de peretele care nu avea 
balustradă. Era atentă mai mult la ușa de jos, dar aruncă o 
privire de mai multe ori și spre etajul doi, în caz că Jimmy mai 
ținea acolo și altă armă în afară de Colț. 

La parter, deschise ușa și nu văzu pe nimeni în camera din 
spate, doar cutiile pline cu discuri vechi pentru fonograf. 

Ușa camerei din faţă era deschisă. Nu se auzea muzica. Se 
auzea doar echipa lui Jimmy discutând agitată, ceea ce n-ar fi 
făcut dacă ar fi așteptat-o pe ea. 

Nu verifică pragul ușii, dar nici nu trecu nepăsătoare peste el. 

Toţi erau adunaţi spre capătul mai îndepărtat al tejghelei. Pe 
partea aceea, Felix stătea pe scaunul Brittei. Fata era în 
genunchi, bandajându-i pielea zgâriată cu un sul de tifon. Alt 
membru al echipei stătea cu ei. Ceilalţi cinci erau pe partea 
tejghelei rezervată pentru clienţi. 

Când Jane trecu pe portiţă, ei o priviră în tăcere, ca un grup 
de copii nedisciplinați și bosumflați puși la punct de un adult 
împotriva căruia conspiraseră ca să-i facă tot felul de lucruri 
rele. 

Descuie ușa din față, puse Coltul pe podea și ieși afară, 
mirându-se că încă mai era lumină după ce fusese în acel loc cu 
ferestre vopsite și acoperite cu scânduri. 


VP - 89 


17. 


Din nou în mașina ei, la câteva străzi mai departe de Vinyl, 
Jane opri la un semafor. O tânără care trecea strada ţinând de 
mână un băieţel se apropie de ea din stânga. 

Copilul ar fi putut avea șase sau șapte ani. Nu semăna deloc 
cu Travis, dar Jane nu putu să-și ia ochii de la el. 

În timp ce femeia și copilul treceau prin faţa Fordului, băiatul 
puse mâna la gură, de parcă ar fi tușit. Până când ajunseră la 
trotuarul celui mai apropiat colț, băiatul păru să aibă probleme 
cu respiraţia. Mama lui îngrijorată îl conduse până la banca 
dintr-o staţie de autobuz și scotoci prin poșetă. Scoase un 
inhalator precum cel folosit de astmatici, iar băiatul îl primi 
imediat. 

Semaforul arătă lumina verde fără ca Jane să-și dea seama. 
Șoferul camionetei Chevrolet din spatele ei claxonă ca să o 
informeze. 

În timp ce cobori geamul șoferului și îi făcu semn să o 
ocolească, ea continuă să se holbeze la băiatul rămas fără 
răsuflare, dorindu-și să știe dacă era bine. Dar tipul din 
camionetă era foarte grăbit și, după doar două secunde, apăsă 
pe claxon de parcă ar fi fost o sirenă și ea ar fi trebuit să se dea 
la o parte din drumul lui. 

Mama ţinea un braţ în jurul umerilor băiatului și, când îi 
scoase inhalatorul din gură, el nu mai avu expresia de om 
sufocat care îi strâmbase trăsăturile când se așezase pe bancă. 

În trei secunde, Jane și-ar fi luat piciorul de pe frână și l-ar fi 
apăsat pe acceleraţie, dar tipul din camionetă, cu mâna încă pe 
claxon, înaintă cu vehiculul lui până când lovi ușor spatele 
Fordului Escape. Ciocnirea produse o lovitură prea ușoară ca să 
facă cea mai mică pagubă. Dar camioneta avea anvelope 
supradimensionate, emblema Chevy îi ajungea până în partea 
de jos a geamului Fordului din spate, așa că nu era niciun motiv 
- Și nu avea nicio scuză - să o agreseze cu Chevroletul lui 
monstruos. Opri mașina, puse frâna de urgenţă, deschise 
portiera șoferului și ieși în stradă. 

Erau doi bărbaţi în cabină, amândoi pe locurile din față. 
Șoferul luă mâna de pe claxon când ea ieși din mașină, apoi o 
claxonă din nou. Ea rămase pe loc, holbându-se la el, nu din 


VP - 90 


cauza unei furii personale, ci dintr-un sentiment intens de 
indignare. 

Se întrebă cum putea să fie atât de nerăbdător acel nesimțit 
după ce trecuse de-abia o zi de la oroarea de pe autostrada din 
Philadelphia, o zi după ce sute de concetăteni americani 
fuseseră sfâșiaţi de un avion prăbușit și arşi de vii în timpul 
navetei de dimineaţă. Incepu să meargă spre camionetă. 

Şoferul dădu mașina înapoi, o porni, trecu pe banda alăturată 
și acceleră pe lângă ea, în timp ce specimenul de pe locul 
pasagerului o numi proastă, strigă un cuvânt mai urât care 
începea cu P și îi arătă degetul mijlociu de parcă ar fi aruncat un 
blestem mortal asupra ei. 

Jane merse prin spatele Fordului ei, până la mama și copilul 
de pe banca din staţia de autobuz. 

— Se simte mai bine? întrebă Jane. 

Cu ochii mari și, în mod clar, speriată, femeia spuse: 

— Ce? Te referi la Benny? Da, e bine. Benny e bine. Va fi bine. 

Jane își dădu seama că teama femeii nu avea legătură cu 
boala fiului ei, ci cu altercaţia care tocmai se petrecuse în fața 
ei. In acele zile, nimeni nu putea ști dacă un incident minor 
putea degenera în acte violente și îngrozitoare, cu victime 
colaterale. Poate că Jane era la fel de vinovată pentru teama 
acelei femei ca șoferul camionetei. 

— Îmi pare rău. Nu trebuia să se întâmple așa ceva. Îmi pare 
rău. Doar că... Dar nu putu să-i explice suferința ei din cauza 
vulnerabilităţii lui Travis și a distanţei care îi despărţea. Îmi pare 
rău, repetă Jane și se întoarse la mașină. 

După două străzi, ieși de pe banda carosabilă și opri în 
parcarea unui centru comercial cu zece sau douăsprezece 
magazine. 

Scurta pierdere a autocontrolului o tulbură. Nicio persoană 
care îndura un stres o perioadă lungă de timp sub amenințarea 
cu moartea nu putea fi învinuită că o mai lua razna din când în 
când, dar se așteptase la mai mult de la ea. 

O parte a problemei ei era lipsa de somn. Nu mai dormise mai 
mult de șase ore pe noapte, uneori doar patru, în ultima 
săptămână. 

Cea mai aglomerată afacere din centrul comercial era 
magazinul de băuturi. Nu era o mare băutoare. Un pic de vin 
roșu din când în când. Se apucase de votcă de când era pe fugă 


VP - 91 


și doar după mai multe nopţi albe; uneori avea nevoie de somn 
chiar și cu prețul pierderii lucidității. 

Merse până la magazinul de băuturi și cumpără jumătate de 
litru de Belvedere pentru mai târziu, după cină. Dacă nu s-ar fi 
întunecat totul când închidea ochii, dacă și în spatele pleoapelor 
închise amintirile cu Nick ar fi apărut luminoase și dinamice de 
parcă ar fi fost evenimente desfășurate în prezent, dacă și 
Travis ar fi fost în lumina lor, într-un loc ars de soare unde 
sclavia încă exista, iar copiii erau vânduți pentru a presta 
servicii atât de oribile că nici nu se putea gândi la ele, totul ar fi 
fost bine. 


18. 


Jane conduse spre vest, suburbie după suburbie, până când 
ajunse departe de comunitatea în care se cazase mai devreme 
într-o cameră de motel. Era puţin probabil ca oamenii care o 
căutau să-i dea de urmă în timp ce ea s-ar fi ocupat de 
următoarele treburi. Dar, dacă ar fi localizat-o, când ar fi apărut 
echipele de căutare, ea ar fi plecat din zonă, iar ei nu ar fi fost 
lângă motel când ea s-ar fi ascuns. 

Opri mașina sub un copac de pe trotuar, lângă Căminul de 
Bătrâni Canoga Park, și opri motorul. 

Rămăseseră mai puţin de două ore de lumină. Aerul era 
uscat, iar lumina soarelui părea să fie despicată de el, raze 
strălucitoare străpungând suprafețele lucioase. 

Pe lângă cele două telefoane mobile de unică folosinţă din 
bagajul ei de la motel, mai avea două în torpedou. Fuseseră 
cumpărate în zile diferite și în orașe diferite. Toate fuseseră 
activate, dar niciunul nu fusese folosit. 

Scoase un telefon din torpedou și îl sună pe Sidney Root din 
Chicago. El răspunse când telefonul sună a treia oară. 

Îi ceruse să verifice programul soţiei lui ca să vadă dacă 
Eileen participase și la altă conferinţă sau eveniment nocturn cu 
puţin timp înainte de a merge la conferința de la Harvard, unde 
suferise de acea migrenă. 

— Nu înţeleg de ce ar fi important, spuse Sidney, dar, cu o 
săptămână înainte de conferinţa de la Harvard, a fost două zile 


VP - 92 


în Menlo Park, unde i-a luat interviu lui Shenneck pentru un 
buletin informativ pe care îl publică organizaţia ei nonprofit. 

— Menlo Park, California? 

— Da. Laboratoarele lui Shenneck sunt acolo. Ai auzit de el? 

— Nu. 

— Bertold Shenneck. A primit aproape fiecare premiu 
important pentru știință, cu excepția Nobelului. 

— Îmi zici cum se scrie numele lui? 

Sidney îi spuse. 

— Face parte din ultima generaţie - el e ultima generaţie - 
când vine vorba de crearea implanturilor craniene ce vor ajuta 
oamenii cu boli neuromotorii, ca pacienţii cu scleroză laterală 
amiotrofică în ultimul stadiu care sunt în stare vegetativă. 

— Boala Lou Gehrig, spuse ea. 

— Exact. Eileen a fost destul de impresionată de el. 

Frunzele verzi ale copacului, care atârnau deasupra ei, 
tremurau în briza ușoară, iar umbrele lor acopereau bucăţelele 
împrăștiate de lumină care licăreau pe parbriz. 

— Unde a stat Eileen în cele două nopţi? 

— M-am gândit că m-ai putea întreba asta. M-am obișnuit cu 
felul tău de a gândi, tipic agenţilor FBI, chiar dacă mi se pare 
prea bănuitor. A stat la hotelul Stanford Park. La aproape un 
kilometru de Universitatea Stanford. Am fost și eu o dată acolo. 
E un loc frumos. 

— Ai vizitat laboratorul doctorului Shenneck? 

— Nu, asta s-a întâmplat acum câţiva ani. Am fost prin zonă 
ca să prezint o licitaţie pentru un proiect arhitectural. 

— Ştii unde a luat cina soţia ta? 

— În prima seară, la Menlo Grill, care e în hotel. Am mâncat și 
eu acolo și i l-am recomandat și ei. 

— Şi în a doua seară? 

— Împreună cu alţi oameni, a fost invitată la cină acasă la 
doctorul Shenneck. | s-a părut că el și soția lui erau niște oameni 
fermecători. 

— Asta s-a întâmplat cu o săptămână înainte să aibă migrena 
aceea de la conferinţa din Harvard. 

— Cu opt sau nouă zile înainte de migrenă. 

— Prima și singura ei migrenă, își notă Jane. 

— Înţeleg că e nevoie de un detectiv care să cerceteze totul, 
dar te asigur că nu vei ajunge nicăieri cu doctorul Shenneck. 


VP - 93 


— Sidney, pe ce te bazezi ca să mă asiguri de asta? 

— Pe realizările lui. E un filantrop. N-a făcut niciun rău. E 
ridicol să crezi așa ceva. 

— Probabil ai dreptate. Mulţumesc că ţi-ai făcut timp pentru 
mine, Sidney. Nu cred că o să te mai deranjez. 

— O, dar nu m-ai deranjat niciodată. Înţeleg obsesia ta și 
tristețea care o alimentează. Sper că vei accepta realitatea și 
vei fi împăcată într-o zi. 

— Ai fost foarte amabil, spuse ea. Și mi-ar plăcea să mai 
vorbesc cu tine. Poate e de vină felul meu de a gândi ca un 
agent FBI, dar cred că ne ascultă încă o pereche de urechi, pe 
lângă ale noastre. Încă ceva. În ultimul an, ai mers vreodată la o 
conferinţă cu soţia ta și ai rămas acolo peste noapte? 

— Nu. În vieţile noastre personale, eu și Eileen am fost cei mai 
apropiaţi oameni, dar vieţile noastre profesionale parcă se 
desfășurau în două lumi paralele. 

— Mă simt ușurată să aud asta. Ușurată pentru tine. La 
revedere, Sidney. 

După ce închise telefonul, se plimbă cu mașină printr-o zonă 
rezidenţială din apropiere până când găsi o casă în construcţie, 
cu un tomberon pe bordură. Chiar dacă consumase doar o mică 
parte din minutele primite odată cu telefonul, alese să nu riște 
folosindu-l în continuare. De pe geamul deschis, îl azvârli în 
tomberonul deschis și conduse mai departe. 

Se îndreptă spre Universitatea Pierce, care era la câţiva 
kilometri depărtare și, fără îndoială, avea o bibliotecă bună cu 
acces la internet. 


19. 


La Colegiul Pierce, cumpără un permis de parcare de la un 
distribuitor automat. Numeroși copaci - stejari, conifere, ficuși - 
împodobeau frumosul campus. 

Nu se desfășura nicio demonstrație pentru susţinerea vreunei 
viziuni utopice. Vizitarea bibliotecilor colegiilor și universităţilor îi 
putea face probleme dacă întârzia din cauza mulțimilor furioase 
cu pancarte și era în pericol de a fi filmată de jurnaliștii care se 
grăbeau să transmită aceste evenimente indiferent de frecvența 


VP - 94 


lor. 

Cu un turn impresionant cu ceas și cu un acoperiș mare cu 
cornișă deasupra scărilor mari de la intrarea principală, 
biblioteca era o structură frumoasă și îndrăzneață. Sala 
calculatoarelor era în colțul nord-vestic al parterului și era goală 
în acel moment. 

Se așeză în rândul din spate, unde nu putea sta nimeni în 
spatele ei. 

Doctorul Bertold Shenneck se dovedi a fi un om foarte 
important. Numele lui apăru în atât de multe linkuri, că ar fi avut 
nevoie de câteva săptămâni să citească tot ce fusese scris 
despre el. 

Intră pe site-ul Shenneck Technology, care era plin de date. 
Acolo găsi numeroase videoclipuri cu Shenneck, făcute pentru a 
explica aspecte ale muncii lui și a obţine subvenţii de milioane 
de dolari de la guvern și de la companii industriale. 

In cel mai recent, Shenneck, deși avea cincizeci de ani, arăta 
mai tânăr, avea un păr negru și bogat, faţa unui unchi amabil și 
un zâmbet la fel de plăcut ca al celei mai blânde păpuși 
Muppets. Era un mare intelectual, dar și un vânzător minunat al 
cărui entuziasm pentru potenţialul biotehnologiei era molipsitor 
atunci când își prezenta planurile liderilor din industrie și 
politicienilor care controlau cele mai mari sume de bani. 

Se deschise ușa din sala calculatoarelor. Intră un bărbat. Avea 
treizeci și ceva de ani, părul proaspăt tuns, dar ciufulit, într-o 
dezordine creată cu mare grijă. Era înalt. Avea un bronz atât de 
uniform că trebuia să fi fost făcut într-un solar. Când zâmbi, ea 
văzu că avea dinţii albiţi cu laserul. 

Purta o haină sport, albastră, scumpă și destul de largă pentru 
a face loc unei arme dacă avea permis, o cămașă din batist care 
nu era băgată în pantalonii de stofă și pantofi Rockport cu talpă 
de cauciuc în loc de mocasini sau alţi pantofi cu talpă de piele. 
Pantofii Rockport ofereau o tracţiune excelentă dacă trebuia să 
se miște repede și să urmărească pe cineva. De obicei, Jane 
purta pantofi Rockport. Tipul arăta ca și cum ar fi avut un fel de 
misiune sub acoperire. 

Ea nu îi zâmbi. Se concentră din nou la ecranul computerului, 
dar continuă să-l urmărească cu vederea periferică. 

El merse la staţia de la celălalt capăt al rândului pe care ea îl 
alesese. 


VP - 95 


Citind descrierile celorlalte videoclipuri ale lui Shenneck, Jane 
se opri la una despre proteinele sensibile la lumină care citeau 
implanturile craniene și despre software-ul de citire a gândurilor. 
Era despre același subiect ca știrea de la televizor pe care o 
văzuse când îl așteptase pe Nick în pat, cu șase zile înainte de 
moartea lui. De fapt, bănuia că Bertold Shenneck fusese unul 
dintre cercetătorii care apăruseră în acea știre, pentru că faţa lui 
i se păruse cunoscută în videoclipul pe care îl urmărise înainte. 

Povestea plină de speranţă a implanturilor craniene care ar fi 
permis într-o zi pacienţilor muţi să gândească ce voiau să 
spună, apoi gândurile să le devină vorbe cu ajutorul unui 
computer, rămăsese în memoria ei în ultimele patru luni. 
Crezuse că îi rămăsese în memorie pentru că fusese ultimul 
lucru pe care îl văzuse la televizor în acea noapte înainte ca Nick 
să vină în pat, să îi ridice mâna până la buzele lui și să-i spună: 
„Mă fascinezi”. 

La capătul celălalt al rândului, nou-venitul încă nu-și pornise 
computerul. 

Sună pe cineva de pe smartphone-ul lui. Vocea lui era atât de 
înceată, că Jane nu înțelese niciun cuvânt. Convorbirea dură cel 
puţin un minut. 

Ştia că timpul trecea, dar nu credea că era deja în pericol. 
Conspiratorii care păreau să-i poată identifica cercetările de pe 
site-urile sensibile și să găsească computerul pe care îl folosea 
ar fi putut-o descoperi atunci dacă Shenneck avea vreo legătură 
cu creșterea numărului sinuciderilor. Dar nu puteau ajunge 
acolo ca să o prindă la doar câteva minute după ce intrase pe 
site-ul Shenneck Technology. 

Cu o zi în urmă, îi spusese lui Gwyn Lambert că mergea să 
vadă pe cineva din zona San Diego, așa că vânătorii primiseră 
un avans de câteva ore ca să-și poziționeze oamenii lor în 
punctele-cheie ale labirintului metropolitan. Nu mai era atât de 
vulnerabilă ca atunci. 

Scrută repede descrierile numeroaselor videoclipuri cu Bertold 
Shenneck. Când văzu cuvintele „IMPLANTURILE CRANIENE CU 
NANOROBOȚI ȘI POTENȚIALUL LOR DE A CONTROLA ANIMALELE 
DE FERMA. PENTRU O CREȘTERE MAI EFICIENTA”, interesul ei fu 
stârnit și apăsă clic pe acea selecție. 

La capătul rândului, bărbatul cu pantofi Rockport mai sună pe 
altcineva. 


VP - 96 


Videoclipul selectat de Jane începu. Cu obișnuitul lui farmec 
de unchi, prezentarea convingătoare și vocea autoritară, Bertold 
Shenneck vorbi despre un sistem futurist - dar care putea fi 
realizat în curând - pentru monitorizarea și controlul animalelor 
de fermă. Nanoroboţii erau construiți dintr-un număr minim de 
molecule, invizibile ochiului uman. Programaţi ca niște 
computere, puteau fi injectaţi în unităţi minuscule care se 
asamblau singure într-o reţea când ajungeau în animal. Dacă nu 
se reproduceau, ci doar se asamblau singuri, atunci nu ar fi pus 
în pericol corpul animalului consumându-i carbonul ca să se 
înmulțească. Ar fi fost alimentaţi încontinuu de activitatea 
electrică a animaluluigazdă. Nanoroboțţii ar fi putut monitoriza și 
transmite detalii despre sănătatea animalului și chiar ar fi putut 
identifica o boală transmisibilă când încă era limitată la câţiva 
indivizi din populaţie. Printr-o asemenea tehnologie, cârdurile de 
păsări de curte, cirezile de vite și alte animale ar fi putut fi 
controlate pentru a elimina luptele dintre ele, fuga haotică și 
alte reacții la panică ce duceau la moartea animalelor și alte 
pagube. 

— Scuză-mă, spuse bărbatul de la celălalt computer. 

Jane întoarse capul și îi întâlni privirea. 

— Eşti studentă aici? 

— Da, minţi ea. 

— La ce specialitate? 

— Dezvoltarea copilului. Scuză-mă, dar vreau să fiu atentă la 
videoclipul ăsta. Işi îndreptă atenţia din nou spre ecran. 

Presupuse că cineva ascultase conversaţia dintre ea și Sidney 
Root. 

Presupuse că ei își dăduseră seama că ea încă era în 
California. 

Presupuse că Bertold Shenneck era băgat până în gât în 
afacerea asta. 

Presupuse că la doar cincisprezece minute după ce ea 
termină convorbirea cu Sidney, software-ul de securitate al 
dușmanilor ei îi alertă că se făcuse o căutare pe site-ul 
Shenneck Technology de pe un computer din Universitatea 
Pierce. 

Dacă aceste presupuneri erau corecte, depinzând de 
capacitatea resurselor lor, mai ales dacă puteau apela la câteva 
agenţii guvernamentale pentru forțe de muncă, ar fi putut 


VP - 97 


ajunge la ea mai repede decât ar fi crezut că era posibil chiar și 
când era extrem de paranoică. 

Privi ecranul cu capul ușor înclinat spre dreapta, văzându-l pe 
bărbatul cu pantofi Rockport destul cât să-și dea seama dacă se 
ridica brusc de pe scaun. 

El încă stătea cu fața la ea și nu își pornise computerul. 

Bertold Shenneck, folosind un grup de patruzeci de șoareci 
albi cu nanoroboţi implantaţi în creier, oferea o demonstraţie 
vizuală impresionantă despre cum ar fi putut fi controlată mai 
eficient o turmă de animale mari. După ce le dădu drumul într-o 
cameră, șoarecii fugiră care încotro. Când un tehnician din faţa 
unei tastaturi de computer transmise o comandă implanturilor, 
șoarecii împietriră toți deodată. Când fură date alte comenzi, 
cele patruzeci de rozătoare se mișcară toate ca una în aceeași 
direcție, pe lângă pereţi și înapoi; formară un singur șir și 
înconjurară camera de testare; apoi se adunară în patru grupe 
de câte zece, merseră la colţuri și așteptară următoarea 
comandă. 

Videoclipul se încheie la un minut după demonstraţia cu 
șoarecii. Fu recunoscătoare pentru asta. Văzuse destul ca s-o 
treacă fiori reci pe șira spinării, atât de reci, încât nu ar fi putut 
scăpa de ei cu aer cald sau cafea caldă, ci doar cu timpul. 

Când Jane ieși de pe site, bărbatul cu pantofi Rockport îi 
spuse: 

— Prietenii îmi spun Sonny. Pe tine cum te cheamă? 

— Melanie, minţi ea. 

— Ai un look deosebit, Melanie. Original, dar stilat. 

Uitase de peruca violetă, de fardul de pleoape și de hainele 
din West Hollywood. 

— Îmi place lookul tău. Eşti în primul an sau al doilea? întrebă 
el. 

Ridicându-se de la computer, ea îi spuse: 

— În primul an. 

Se ridică și el în picioare. 

Când tipul își băgă mâna dreaptă sub jachetă, Jane întinse și 
ea mâna pe sub geaca ei deschisă de motociclist, până la 
pistolul Heckler & Koch. 

In loc de armă, el scoase un portofel lung pentru acte de 
identificare de genul celor care ar fi putut conţine o insignă. 
Scoase o carte de vizită din el. 


VP - 98 


— Eu și oamenii mei ne întâlnim cu directorul bibliotecii ca să 
discutăm despre folosirea bibliotecii ca locaţie de filmare, zise el 
și întinse cartea de vizită. 

Stomacul ei încordat se relaxă. Acidul îi cobori din gât, dar îi 
lăsă în urmă un gust amar. Scoase mâna de sub geacă și își luă 
poșeta. 

Cum ea nu arătă niciun interes pentru cartea lui de vizită, el 
se apropie și i-o întinse. 

— Nu mă interesează filmele, spuse ea. 

— Când bate ocazia la ușă, spuse el, nu te costă nimic s-o 
asculți. Avea un zâmbet de seducător - sau cel puţin așa credea 
el. Oricum, nu trebuie să ne ocupăm doar de afaceri. 

— Sunt căsătorită. 

Când ea se întoarse să plece, el spuse: 

— Și eu. A doua oară. Viaţa e complicată, nu-i așa? 

Ea se uită din nou la el. Dinţii lui albiţi păreau radioactivi. 

— Da, zise ea. E complicată. Foarte complicată. 

— la cartea de vizită. Uită-te la nume. Vei ști ce să faci. Ce-ai 
de pierdut? Îţi faci un prieten nou. Nimic mai mult. Doar o cină 
liniștită. 

Simţi iar blestematul acela de gust acru-amărui. 

Cu poșeta pe umărul stâng, băgă mâna dreaptă pe sub 
geacă, scoase pistolul și îl tinu cu braţul întins, la treizeci de 
centimetri de fața lui, nemișcată, de parcă ar fi fost o statuie de 
piatră. 

Cămașa lui din batist era ţesută cu fire gri și verzi, și 
amândouă culorile părură să-i apară pe faţă sub bronzul 
artificial. Nu putea să-și găsească cuvintele sau nu putea vorbi 
deloc. 

Nu-i venea să creadă ce făcea ea. Jane nu se putea abţine să 
nu o facă. 

— Pentru cină, spuse ea, să zicem că îţi punem un măr în 
gură, te îngropăm într-o groapă plină de cărbuni încinși și dăm o 
petrecere după aceea. 

El trebui să facă un efort ca să vorbească. 

— Am... am doi copii. 

— Mă bucur pentru tine, îmi pare rău pentru ei. Stai jos. 

El se așeză din nou pe scaun, la computerul pe care nu ÎI 
folosise. 

— Sonny, stai aici cinci minute. Fix cinci minute. Dacă vii după 


VP - 99 


mine, o să-i scutesc pe cei doi copii ai tăi de ghinionul de a avea 
un tată infect. Ai înţeles? 

— Da. 

Băgă pistolul în toc. Se întoarse cu spatele la el. Era un test, 
iar el îl trecu, rămânând pe scaun. 

Când ieși din cameră, se opri la ușă și stinse lumina, 
întunericul era bun pentru meditaţie. 


20. 


Conduse dintr-o suburbie în alta, în timp ce soarele portocaliu 
cobora în urma ei și lumea de umbre își înclina toate siluetele 
distorsionate spre est. 

De mai multe ori, când opri la lumina roșie a semaforului, își 
aranjă oglinda retrovizoare ca să se uite la reflexia ochilor ei. 
Incă nu văzu nebunia în ei, dar se întrebă dacă venea. 

De multă vreme se credea o stâncă. Dar și stâncile se puteau 
crăpa. Sub destulă presiune, chiar și granitul se fărâmiţa și se 
descompunea. 

Făcuse o prostie când scosese arma la nesimţitul acela de 
Sonny. Ar fi putut avea o reacţie necugetată. Cineva ar fi putut 
intra în cameră când îl ameninţa cu arma. 

Işi spuse că sursa problemei era somnul insuficient. Avea 
nevoie de o noapte lungă de odihnă. Dacă ar fi trezit-o 
coșmarurile, ei bine, ar fi trebuit să se întoarcă pe partea 
cealaltă și să le lase să continue ca să se poată odihni atât cât îi 
permiteau visele urâte. 

Nu suporta gândul de a mânca la restaurant, de a comanda 
de la un ospătar, de a zâmbi la picolo și de a asculta discuţiile 
de la mesele celorlalți clienți. 

In unele zile, nu mai suporta oamenii, poate pentru că trebuia 
să interacţioneze cu prea mulţi dintre cei răi. Își aminti de mama 
și băiatul astmatic de pe banca din staţia de autobuz și de o 
vânzătoare prietenoasă din West Hollywood, dar nu erau destui 
ca să aducă un echilibru în ziua aceea. 

Conduse încet în căutarea unui loc de unde să își ia cina la 
pachet și găsi o alimentară care nu vindea doar pâine și 
mâncare proastă în plastic. Işi umplu punga cu un sandviș cu 


VP - 100 


carne de vită, greu de aproape jumătate de kilogram, castraveți 
muraţi cu mărar, uriași și aromaţi, o sută de grame de brânză 
Champagne pentru desert și două sticle de Coca-Cola dietetică. 

La motel, după ce umplu găleata cu gheață de la automat, 
încuie ușa și trase draperiile. 

Își dădu jos geaca din piele. Își scoase peruca violetă și își 
pieptănă părul. Se spălă ca să-și îndepărteze fardul de pleoape 
și rujul violet. 

Arăta obosită. Nu arăta învinsă. 

Avea un ceas cu radio pe o noptieră. Nu găsi postul care 
difuza muzică clasică, așa că se mulțumi cu unul care difuza 
muzică veche. Prinse melodia Love will lead you back, a lui 
Taylor Dayne. 

Avea o masă mică și rotundă, cu două locuri pentru cină. Se 
așeză în fața scaunului gol, își puse pistolul pe masă și își 
deschise punga de la alimentară. 

Într-un pahar de la motel, amestecă votca și Coca-Cola cu 
gheața. Sanavișul fu delicios. 

DJ-ul promise trei hituri de la formaţia Eagles, fără pauze 
publicitare. Primul fu „Peaceful easy feeling”. 

Jane fu copleșită de un dor care parcă îi rupea inima. La 
început, crezu că îi era dor de Nick. Dar, chiar dacă îi era dor de 
el în fiecare zi, era prea realistă ca să tânjească atât de mult 
după ceva ce nu mai putea exista. Și, chiar dacă îi era dor și de 
Travis, de fapt, nu era vorba nici despre băiat. Tânjea după o 
casă, un loc de suflet care să-i aparţină, ceea ce era aproape la 
fel de inutil ca dorința ca Nick să nu fi murit, pentru că nu mai 
avea o casă și nici posibilitatea de a mai avea una. 


21. 


Puse alarma să sune la 6:30, apoi se așeză pe un fotoliu în 
întuneric, singura lumină fiind o rază albă care ieșea din baie 
prin spaţiul gol dintre ușă și glaf. In timp ce bea Coca-Cola cu 
votcă și asculta radioul, se gândi la Bertold Shenneck din Menlo 
Park, la sud de San Francisco și la marginea Silicon Valley, dacă 
nu cumva chiar în ea. În regatul miracolelor tehnologiei. Se 
aşteptă să viseze șoareci înregimentați sau lucruri mai rele. 


VP - 101 


O aștepta o zi agitată. Prima dată, trebuia să se întâlnească 
cu Jimmy Radburn în parcul Palisades și să iasă de acolo vie cu 
informaţiile pe care el trebuia să i le aducă. 

Incă nu era beată, dar nu îndrăzni să bea mai mult. Se 
dezbrăcă, merse la patul matrimonial și vâri pistolul sub perna 
care ar fi fost a lui Nick. 

Stătu întinsă, ascultând radioul, care începu să difuzeze trei 
piese ale lui Bob Seger. „Still the same” îi plăcu, dar a doua 
piesă fu „Tryin' to live my life without you”, așa că trebui să 
închidă radioul. În acele zile, anumite cântece, anumite cărți și 
anumite cuvinte aveau înţelesuri pe care nu le mai avuseseră 
până atunci. 

Chiar dacă fu deranjată de vise ciudate, se trezi rar. Când se 
trezi, pentru scurt timp, auzi serenada îngrozitoare a sirenelor 
care sunau când mai tare, când mai încet. Erau mai multe sirene 
decât ar fi deranjat pacea suburbană în urmă cu un deceniu sau 
două, de parcă un maestru diabolic al unei forme de origami 
asemănătoare cu fizica cuantică și-ar fi petrecut nopţile 
împăturind relele lumii în locuri care fuseseră cândva mai puţin 
afectate de ele. 


22. 


Jimmy Radburn e în iadul numit realitate. 

E o zi caldă de martie, ceafa îl ustură din cauza transpiraţiei 
care i se prelinge și la subsuori. Cerul e albastru și senin, 
oceanul e reflexia lui, soarele are o strălucire orbitoare care face 
apa să sclipească, se strecoară printre copaci și îi rănește ochii. 
Valurile se sparg încet și împing spre țărm mirosul neplăcut al 
algelor putrezite. Nimic nu e la fel de impresionant, fascinant și 
primitor ca o creație din realitatea virtuală. 

Sub copaci, verdeața parcului Palisades e populată de proști 
pe patine cu rotile, alergători idioţi și fete îmbrăcate cu haine 
sport de la Lululemon care improvizează exerciţii de Pilates pe 
iarbă. 

Blestemaţii de pescăruși ţipă. Ciorile stau cocoţate pe 
spătarele băncilor, pe coșurile de gunoi și pe stâlpii din garduri, 
acoperind cu găinaţ orice loc pe care se așază. El urăște 


VP - 102 


păsările. Într-o zi, vrea să se retragă într-un loc fără păsări. 

O dată, când Jimmy Radburn avusese nouă ani, o pasăre care 
zbura se găinăţă chiar în capul lui. Oamenii râseră, îl umiliseră, 
iar el nu uită asta niciodată. Jimmy nu uită niciodată o jignire, 
niciodată, indiferent cât de veche sau cât de mică e. 

Folosise numele de Jimmy Radburn doar în ultimii cinci ani. 
Dar trăiește atât de intens în identitatea lui, că poate trăncăni 
ore întregi despre copilăria lui Jimmy, inventând fiecare poveste 
pe măsură ce vorbește și, după câteva zile după ce creează o 
nouă poveste din trecutul imaginar al lui Jimmy - precum cea cu 
pasărea care nu îi respectase capul -, ajunge să creadă că e 
adevărată. 

Abilitatea de a crede în propriile minciuni îi e de mare ajutor 
în munca lui aleasă de hacker și pirat cibernetic. In noua lume 
digitală, realitatea e maleabilă și identitatea personală e cea pe 
care și-o dorește. Așa e și viitorul: trebuie dorit, construit și trăit. 

Cară o servietă în fiecare mână și un balon cu aspect metalic, 
umplut cu heliu, legat de încheietura mâinii stângi, care plutește 
la aproape doi metri deasupra capului său. Pentru că balonul nu 
era pentru o ocazie specială, ca o zi de naștere, florăreasa 
nesimţită îi dăduse unul pe care scria cu litere mari „HAPPY 
HAPPY”. Ridicol. Se simte stânjenit din cauza balonului. 

Scorpia aia cu părul violet, Ethan Hunt sau cum o fi chemat-o, 
venise în viaţa lui ca un vânt turbat și i-o dăduse peste cap. 
Avusese dreptate în legătură cu transmiţătoarele Infinity 
montate pe liniile lui telefonice. Așa că, dacă ar putea să-și 
demonteze afacerea și să o mute înainte de a-și da seama FBl-ul 
că vrea să fugă, atunci ar însemna că ea îl scăpa de închisoare. 
Dar o urăște oricum, pentru că îl făcuse de rușine în fața 
echipei. De când se găinăţase pasărea aceea în capul lui Jimmy 
Radburn în urmă cu douăzeci și unu de ani, oricine îl face de 
rușine devine dușmanul lui pe vecie, chiar dacă pasărea și 
găinaţul ei sunt imaginare. 

Pe lângă asta, din cauza aversiunii ei pentru stick-uri, pentru 
că devenise „primitivă”, servietele grele cu foi printate sunt un 
chin pentru el în timp ce merge spre nord, pe cărarea din parc, 
de la Broadway. 

Unele dintre fetele care merg pe patine cu rotile sau aleargă 
în pantaloni scurți și maiouri merită interesul romantic al lui 
Jimmy, dar niciuna nu se uită a doua oară la el pentru că fata îi 


VP - 103 


lucește din cauza transpiraţiei și petele de transpiraţie de pe 
cămașa lui sunt enorme. Adevărul e că Jimmy nu are aspectul 
musculos care să-l facă să pară sexy chiar și atunci când e 
transpirat. 

Continuă să meargă cu zâmbetul pe buze pentru că are o 
surpriză pentru scorpie: partenerul lui din Vinyl, Kipp Garner, 
omul cu bani care îi finanțase afacerea. 

Ea avusese dreptate când spusese că Jimmy nu avea sânge 
rece de criminal. Are o listă lungă de nemernici pe care i-ar 
ucide cu cea mai mare plăcere, dar nu are curajul să facă treburi 
murdare. 

Pe de altă parte, Kipp Garner, un munte de om plin de 
mușchi, adoră violenţa. Poate se născuse cu o minte sucită. Sau 
poate, ca să ridice fiare mai grele, își injectează atât de mulţi 
steroizi și suplimente cu testosteron, că sexul nu mai poate 
îmblânzi bestia din el, așa că trebuie să se elibereze de tensiune 
călcând pe cineva în picioare din când în când. 

Chiar și prin receptorul wireless din urechea dreaptă a lui 
Jimmy, vocea lui Kipp bubuie ca un tunet îndepărtat: 

— Esti aproape de Santa Monica. O vezi? 

Micul microfon care pare a fi un nasture pe guler e legat cu un 
fir pe sub cămașa lui Jimmy de un transmiţător cu baterie de 
mărimea unui pachețel de gumă din buzunarul drept al 
pantalonilor. 

— A spus să merg undeva între Broadway și bulevardul 
California. Scorpia o să mă pună să car rahaturile astea până-n 
California. Și nici n-o să mai aibă părul violet. 

— Bineînţeles că n-o să mai aibă părul violet, zise Kipp. 

— Spuneam doar că s-ar putea să n-o mai recunosc. 

— Ti-a plăcut de ea, nu-i așa? 

— Da. 

— Ti-a plăcut de ea foarte mult. 

— Da. 

— Atunci o s-o recunosti. 

Un vagabond bătrân, ca un Yeti mai mic și rătăcit, care cară 
un rucsac și o pungă de gunoi plină de lucruri, îi taie calea lui 
Jimmy. 

— Puteți să daţi un dolar unui veteran din Vietnam? 

— N-ai fost niciodată în Vietnam, spune Jimmy. Lasă-mă-n 
pace sau îţi tai limba și o dau unui pescăruș împutțit. 


VP - 104 


23. 


La 11:55, începând de pe bulevardul California, Kipp Garner 
merge încet și țanțoș de-a lungul gardului care protejează 
vizitatorii parcului ca să nu se rostogolească de pe Palisades 
până pe autostrada de coastă a Pacificului. În dreapta lui, marea 
e luminată de soare ca o tablă de oţel lovită cu ciocanul, iar în 
stânga lui, dincolo de parcul îngust, traficul se desfășoară rapid 
pe autostrada Ocean. 

Poartă adidași Louis Leeman, cu modele albe și negre, blugi 
rupţi NFS și un tricou NFS, cu un palmier imprimat, care e atât 
de strâmt că stă să se rupă pe umerii, bicepșii și pectoralii lui. 
Incercuind o încheietură a mâinii de mărimea antebraţelor unor 
bărbaţi, un ceas Hublot cu mecanism clasic, din aliaj albastru 
Texalium, unul dintr-o ediţie limitată de cinci sute, arată că are 
putere și bani oricărui ochi curios care îl privește. 

Rareori poartă Kipp Garner o armă și nu are una acum. Cele 
mai bune arme ale lui sunt mintea și corpul, deși azi ţine, 
ascunsă în buzunar, o batistă udată cu cloroform, într-o pungă 
de plastic Ziploc, ca să se asigure că femeia nu se va împotrivi. 

In ultima oră și jumătate, răspândiţi pe trei străzi, de la 
bulevardul California până la bulevardul Santa Monica, șase 
dintre oamenii lui ocupaseră poziţiile repartizate în așteptarea 
întâlnirii lui Jimmy cu femeia. Doi dintre ei păreau să fie niște 
studenţi cu manuale, care învățau în timp ce stăteau la soare. 
Unul stă pe o rogojină în iarbă și practică yoga. Altul încearcă să 
ofere broșuri ale Adventiștilor de Ziua a Șaptea trecătorilor. Doi 
sunt îmbrăcaţi în uniforme de îngrijitori ai parcurilor și taie 
tufișurile cât de bine pot. Sunt patru bărbaţi și două femei, toți 
poartă batiste udate cu cloroform și trei sunt înarmați cu 
pistoale. 

Parcate la anumite intervale de-a lungul părții vestice a 
bulevardului Ocean, lângă parc, sunt șase SUV-uri. Oriunde ar 
prinde-o, unul dintre acele vehicule ar fi destul de aproape ca să 
o transporte pe femeie până la el fără a atrage prea mult 
atenția. 

In această primă zi caldă de martie, majoritatea oamenilor 
care sunt afară nu fac parte din echipa lui Kipp. Alergători 
pasionaţi vin tocmai de pe cheiul Santa Monica până la capătul 


VP - 105 


plajei de stat Will Rogers și aleargă înapoi, făcând o călătorie de 
aproape zece kilometri. Niște oameni își plimbă câinii. Tinerii 
îndrăgostiți se plimbă ţinându-se de mână. 

Mai sunt și obișnuitele scursuri umane: doi alcoolici 
zdrenţăroși care cară cu ei tot ce au, destinaţi să-și petreacă 
nopțile dormind beţi, ascunși în tufișurile din parc, și un drogat 
pletos, la bustul gol, doar cu blugii pe el, atât de anorexie și de 
palid, că nu ar trebui să se dezbrace nici singur sub duș, care 
stă pe o bancă și cântă la chitară atât de nepăsător, încât Kipp 
ar vrea să-i ia instrumentul și să-l spargă... 

Jimmy, îngrijorat și plângăcios din fire, e necăjit pentru că 
mulți oameni înseamnă și mulţi martori. Dar, oricât de bine s-ar 
pricepe la computere, Jimmy nu știe nimic despre detaliile fine 
ale unui atac fizic și ale unei răpiri. Cu cât sunt mai mulţi oameni 
în parc, cu atât vor fi mai distrași unul de altul și vor ignora ce 
vor face Kipp și echipa lui cu femeia. Și, când va începe 
acţiunea, cu cât vor fi mai mulţi oameni, cu atât va fi și confuzia 
mai mare, ceea ce va asigura mai puţini martori de încredere. 

Kipp are un binoclu mic, dar performant. II folosește o dată la 
câteva minute, când cercetează parcul din stânga și din faţa lui 
sau ce poate vedea din el printre copaci, își verifică oamenii și 
așteaptă să-l zărească pentru prima dată pe Jimmy Radburn. 

Prin receptorul ascuns în urechea dreaptă a lui Kipp, se aude 
vocea lui Zahid, unul dintre tipii care se prefac că sunt niște 
studenţi captivaţi de manualele lor. 

— Jimmy se apropie de mine, la o treime din strada de la nord 
de Santa Monica. Pare speriat. 

— Mânca-mi-ai, spune Jimmy. Ar fi trebuit să umplu servietele 
astea cu polistiren. 

Kipp spune: 

— Dar atunci nu ai fi transpirat și ar fi fost evident că nu cari 
nimic greu. Oricum, dacă ceva merge prost, ne ia servietele și 
nu găsește nimic în ele - atunci ne distruge cu un telefon. Așa 
că taci și transpiră. 

Nu vrea neapărat să o omoare pe femeia care își zice Ethan 
Hunt. Vrea să o sperie ca să afle cum de reușise parașuta aia 
enervantă să facă rost de informaţiile de care avusese nevoie ca 
să îi facă să joace cum le cânta ea și să înțeleagă de ce era 
interesată de autopsii și de tipul numit David James Michael. 
Apoi avea s-o lichideze sau nu. Dacă nu avea s-o lichideze, ar fi 


VP - 106 


izolat-o până când și-ar fi scos afacerea din spaţiul magazinului 
Vinyl fără să alerteze FBl-ul, apoi i-ar fi dat drumul. Dacă era la 
fel de sexy cum îi spusese Jimmy, atunci avea de gând să-i ofere 
niște amintiri de neuitat înainte de a-i da drumul. 

La jumătatea drumului dintre străzile Wilshire și Arizona, care 
se termină amândouă în bulevardul Ocean, Kipp cotește la 
gardul parcului Palisades și intră în parc pentru a vedea mai 
bine printre pâlcurile de copaci. Se oprește și se uită la drumul 
dinaintea lui cu binoclul. 

Apare Jimmy, cărând servietele pline, cu balonul metalic care 
reflectă razele soarelui și saltă deasupra capului lui. Se apropie 
de Alika, fata care vinde broșuri religioase puţinilor oameni care 
le iau. 

Kipp nu vede nicio scorpie, cu sau fără păr violet, destul de 
sexy ca să corespundă cu descrierea lui Jimmy. Asta nu 
înseamnă că ea nu e aici, pentru că Jimmy e un câine în călduri 
care ar sări și pe o capră dacă ar fi singura femelă disponibilă 
atunci când ar avea el chef și e un visător care ar fi în stare să 
zică despre acea capră că e câștigătoarea concursului Miss 
Univers. 

Apoi se întâmplă ceva neprevăzut. 


24. 


Vizavi de parcul Palisades era un hotel mai degrabă simplu, 
cu șapte etaje și niște detalii art deco. Intrarea îi oferea un 
element necesar de stil: șase trepte flancate cu balustrade din 
oțel inoxidabil încolăcite ca să formeze doi stâlpi duceau la un 
portic, unde coloanele de marmură susțineau o arhitravă sub 
care erau două uși din oțel lustruit și sticlă, flancate de panouri 
de sticlă gravată cu scene ce înfățișau niște păsări 
asemănătoare cu egretele care stăteau în ceva ce sugera apa. 

În acel moment, ușile erau închise, iar Jane stătea în spatele 
uneia din ele, privind parcul din partea cea mai îndepărtată a 
bulevardului Ocean. 

Afară, pe portic, stătea un valet-portar îmbrăcat în negru, cu 
excepţia cămâșii albe, și aștepta sosirea următorului oaspete. 
Pe lângă asta, o ajuta pe Jane pentru că supraveghea partea 


VP - 107 


sudică a parcului, care nu era în câmpul ei vizual. 

Predase pistolul de serviciu când luase concediu și ar fi trebuit 
să predea și legitimaţiile de la FBI. Dar le păstrase intenţionat. 
Șeful ei de secţie, Nathan Silverman, nu i le ceruse imediat, 
poate pentru că ea era unul dintre cei mai buni anchetatori și se 
așteptase să fie destul de puternică, să facă față durerii și să se 
întoarcă la lucru în câteva săptămâni în loc de câteva luni. Sau 
poate că amânase această chestiune pentru că aveau un mare 
respect reciproc unul pentru celălalt și erau prieteni atât cât le 
permiteau diferenţele de rang, vârstă și gen. Până când insistă 
el să îi dea legitimaţia înapoi, ea fusese în concediu de două 
luni, își vânduse casă, completase o cerere pentru prelungirea 
concediului și se ascunsese. 

Presupunea că statutul ei în FBI era ori problematic, ori 
inexistent. 

Cu toate astea, pentru că nu avusese de ales, își prezentase 
legitimaţia directoarei hotelului, o femeie amabilă pe nume 
Paloma Wyndham, cerându-i să coopereze într-o mică 
operațiune de prindere în flagrant. Paloma îi permise să 
supravegheze parcul din holul care nu era aglomerat, pentru că 
hotelul avea doar șaizeci de apartamente de lux, fără camere de 
o persoană sau două. 

li oferise directoarei posibilitatea de a vorbi cu șeful ei de 
secție din Washington, iar atunci s-ar fi putut duce de râpă tot 
planul. Dar știa că și în atmosfera politizată din acea perioadă, 
când oamenii erau încurajați să nu aibă încredere și chiar să nu 
respecte forțele de ordine, FBl-ul era una dintre puţinele agenții 
federale pe care majoritatea americanilor încă le respectau - 
sau poate chiar singura. Pentru că presupuse că Jane avea să 
folosească hotelul ca punct de supraveghere pentru o oră, 
directoarea doar făcu o copie xerox după legitimaţia ei și îi ceru 
să o anunțe când își termina treaba. 

De fapt, dacă Jimmy Radburn nu ar fi respectat regulile 
înţelegerii, hotelul ar fi avut parte de mai multă acţiune decât ar 
fi crezut Paloma în urma discuţiei cu Jane. Umblase prin acel loc 
mai devreme, în acea dimineaţă, și știa cum să se folosească de 
el cât mai bine. 

Din locul lui de la portic, portarul-valet se întoarse spre Jane și 
îi arătă semnul cu degetul mare ridicat în sus, indicându-i că-l 
văzuse bărbatul cu balon metalic care se apropia din capătul 


VP - 108 


sudic al parcului, dincolo de câmpul ei vizual. 
25. 


Transpirat, însetat, dorindu-și să-și fi dat cu cremă de 
protecție solară pe faţă pentru că se ardea ușor și bombănind 
despre greutatea servietelor, Jimmy ajunge la un pâlc de copaci 
uriași care acoperă cărarea ca un baldachin. Incă nu vede pe 
nimeni care ar putea fi parașuta care i-a dat viaţa peste cap și 
mai are două străzi lungi până să ajungă la bulevardul 
California, iar atunci probabil va fi deshidratat și pe moarte. 

De nicăieri, ca un demon invocat, apare creatura 
zdrenţăroasă care pretinsese că era un veteran din Vietnam, 
țipând furios, după ce aruncase punga de gunoi cu lucrurile 
personale și rucsacul, și îl lovește pe Jimmy cu pumnii lui osoși 
ca niște gheare încleștate. 

— Tai tu limba bătrânului Barney și o dai la pescăruși? Lasă 
că-ţi bag eu cuțitul în ochi și ti-i mănânc! E acoperit cu haine 
murdare și întărite, părul îi e încâlcit, barba îi e zburlită, are o 
privire sălbatică și dinţi galbeni, scuipă la fiecare ameninţare și, 
fără îndoială, scuipatul lui transmite nenumărate boli. 

Jimmy aruncă valizele ca să se apere și îl pălmuiește inutil pe 
bătrân, dovedind, încă o dată, că nu semăna deloc cu un 
gladiator. Sperietoarea umblătoare nu are destulă putere pentru 
a fi un pericol pentru un adult, dar îl dezechilibrează pe Jimmy 
înainte de a se da înapoi și de a scuipa, a înjura și a da din 
picioare ca Rumpelstiltskin în basmul care îl făcuse pe Jimmy, 
când era copil, să ude patul după ce i-l citea mama lui. 

Nebunia pare să se termine, dar nu e așa. Pe cărare apare o 
amazoană de vreo cincizeci de ani, cu o cască și patine cu rotile, 
în pantaloni scurţi, negri, din spandex și un sutien sport, galben 
ca penele canarului. Se învârte, se oprește brusc și înșfacă cele 
două serviete. 

E bronzată, solidă, musculoasă și rânjește dispreţuitoare. El îi 
spuse ce crede că e: 

— Dă-mi-le înapoi, lesbiană nenorocită! Se întinde ca să 
recupereze o servietă. Ea execută o manevră Roller-Derby, 
oprește o patină pe trotuar, se lasă pe piciorul stâng ca o 


VP - 109 


balerină și îl lovește între picioare cu cealaltă patină. 

Jimmy își îndoaie șoldurile și genunchii și cade ghemuit la 
pământ, scoțând un sunet ca aerul când scapă dintr-o valvă cu 
presiune extremă. Chiar dacă i se încețoșează vederea din 
cauza lacrimilor, vede cum Alika își aruncă broșurile adventiste 
și bagă mâna în rucsacul de la picioarele ei, unde ţine ascuns un 
pistol. Împușcăturile ar atrage polițiștii, dar tot își dorește ca 
Alika să o împuște pe lesbiană. 

Dar regina rolelor se învârte, poate chiar de două ori, rotind o 
servietă de parcă e un disc și ar vrea să îl arunce, doar că o 
lovește pe Alika în cap cu ea, trântind-o la pământ, inconștientă. 

Apoi scorpia nebună pleacă de pe cărarea din parc pe iarbă, 
după aceea pe trotuarul public de-a lungul bulevardului Ocean, 
până la colț și în stradă, la trecerea de pietoni. O claxonează o 
Honda care vine dintr-o stradă laterală și virează spre 
bulevardul Ocean, dar semaforul îi arată verde în timp ce ea 
merge pe patine, cărând servietele. 


26. 


Jane sperase că Jimmy nu va încerca nicio șmecherie, că îi va 
da servietele Nonei și va pleca. Dar se pregătise pentru 
probabilitatea ca, după ce îl scăpase de pușcărie, el să o 
răsplătească cu o lovitură în cap. Cowboy-i cibernetici se 
credeau stăpânii universului și nu suportau să fie întrecuți. 

Fusese în parc de la opt la zece, studiind oamenii obișnuiți, de 
la  cerșetorii zdrenţăroși la fanaticii fitnessului. Anii de 
experiență la Grupul de Reacţie la Incidente Critice îi oferiseră 
capacitatea de a analiza candidaţii pentru improvizarea unei 
echipe proprii; și, cu banii disponibili, îi convinse să o ajute. 

Nu-i plăcea să folosească oamenii așa. Nu îi deranja să fie 
folosiți, dar consimțământul lor nu era o scuză pentru ea. Ceva 
ar fi putut merge prost. Cineva putea fi rănit, schilodit, ucis. Dar, 
la fel ca toată lumea, și ea avea priorităţi. Prioritatea era fiul ei. 
Ar fi folosit pe oricine pentru a-l apăra și pentru a rămâne în 
viaţă de dragul lui. 

La 10:15, cu o oră și patruzeci și cinci de minute înainte de 
întâlnirea cu Jimmy, fusese în mașina ei, la capătul cel mai 


VP - 110 


îndepărtat de parc al bulevardului Ocean, scrutând cu binoclul 
tot ce era neobișnuit, când șirul de SUV-uri apăru din nord și viră 
la anumite intervale dintre bulevardul Santa Monica și 
bulevardul California. Şoferii vehiculelor se adunară pentru scurt 
timp în jurul unei matahale care arăta ca și cum ar fi ieșit dintr- 
un film produs de studiourile Marvel, apoi se împrăștiară. Poate 
că nu erau oamenii lui Jimmy Radburn, dar erau genul lui de 
oameni. Jane nu fu surprinsă că ei crezuseră că dacă ajungeau 
acolo cu aproape două ore mai devreme, sigur erau în acel loc 
înainte să apară ea. Oamenii răi nu au imaginaţie și sunt leneși. 

După lupta cu Jimmy și vânzătoarea de broșuri, cu amândouă 
servietele în posesia ei, Nona patină pe stradă, iar Jane tresări 
când Honda era să o lovească pe femeie. Traversă repede 
bulevardul Ocean, alunecă pe bordura de la colț, apoi urcă cele 
șase trepte de la intrarea în hotel, mergând pe vârfurile 
picioarelor cu tot cu patine atât de repede, că Jane de-abia 
ajunse la ușă la timp ca să o lase să intre în holul hotelului. 

Portarul-valet din portic păru uimit, iar mirarea lui crescu 
atunci când Jane scoase din buzunarul hainei un lanţ cu lacăt pe 
care îl cumpărase mai devreme de la un magazin de bricolaj. 
Legă clanțele lungi și verticale ale ușilor din sticlă și le încuie cu 
lacătul, ca să nu se mai poată intra în hotel. 

După Nona, se schimbă culoarea semaforului și trei tipi 
încercară să traverseze bulevardul Ocean - unul dintre ei fiind 
matahala -, dar fură încetiniţi de nevoia de a se feri de 
motocicliștii grăbiţi. 

Nişte frâne scârţâiră și unul dintre ei fu doborât la pământ. 

Nona patină pe lângă Jane, pe podeaua de mozaic, pe lângă 
intrarea elegantului bar art deco, și ajunse la lift. Când Jane 
ajunse și ea acolo, ușile liftului se deschiseră. 

Intrară în lift și apăsară pe butonul pe care scria GARAJ. 

— A fost tare fain, declară Nona. 

— Îmi pare rău că s-a complicat treaba. 

— Cu cât e mai complicat, cu atât e mai distractiv. 

— Barney a fost rănit? 

— Nu. Bătrânul e mai dur decât pare. 

Când se închiseră ușile și liftul începu să coboare, Jane apăsă 
pe butonul de STOP. Se opriră între etaje. 

Băgă mâna într-un buzunar interior al hainei și scoase o 
pungă de gunoi, verde și împăturită, și i-o înmână Nonei. 


VP - 111 


În timp ce patinatoarea scutură și deschise punga, Jane 
cercetă conţinutul servietelor. Erau foi printate în pungi 
transparente și sigilate. 

— Credeam că vor fi bani, spuse Nona în timp ce se așeză pe 
podeaua liftului ca să se descalțe de patine. 

Căptușeala  servietelor probabil ascundea transmiţătoare 
sofisticate care le permiteau să le urmărească. Aruncând 
conținutul lor în punga de gunoi, Jane spuse: 

— Îmi pare rău să te dezamăgesc. N-am spus nimic de bani. 

— Nu-ţi mai cere scuze. Până acum a fost o săptămână 
plictisitoare. 

Jane apăsă din nou pe butonul de STOP. În timp ce liftul 
continuă să coboare spre garaj, ea închise și înnodă punga de 
gunoi. 

Nona ajunse prima în garajul hotelului, cărându-și patinele, cu 
roţile clămpănind. 

Jane se opri doar ca să apese butonul 7 pe panoul de selecţie 
de la parter, trase după ea punga de gunoi și se grăbi să iasă 
din lift. 

Garajul mirosea a lubrifianţi de automobile, var de pe beton și 
gaze de eșapament de la ultima mașină care fusese băgată și 
scoasă de acolo. Tavanul era jos. Lumina inadecvată permitea 
oamenilor să stea la pândă în întuneric. Pereţii aveau pete 
umede ca niște fețe deformate, cu siluete fantomatice sucite. Se 
gândi: „morminte, catacombe”. 

Se mișcaseră repede. Dar poate nu destul de repede. 


27. 


În timp ce traversează bulevardul Ocean pe roșu, Zahid e lovit 
de un Lexus albastru. Întins pe trotuar, el le face semn cu mâna 
lui Kipp și Angelinei să meargă spre hotel, spunându-le: 

— Mergeţi, mergeţi, eu sunt bine. 

Kipp nu are nevoie să fie încurajat să meargă înainte, nu îi 
pasă dacă Zahid e bine sau nu, și nu intenţionează să se 
oprească pentru a-i acorda primul ajutor. Căzuseră în propria lor 
capcană și trebuiau să îndrepte situaţia. Ei sunt într-o afacere în 
care personalul nu contează, unde nu există prostiile romantice 


VP - 112 


din filmele cu crime și mafioți, și nici rahaturile sentimentale 
despre familie și onoare între hoţi. În era digitală, oamenii sunt 
baze de date; valoarea lor primară este informaţia utilă de care 
e nevoie. Momentan, Zahid nu are nicio informaţie de care au ei 
nevoie; pentru că e căzut la pământ. 

Când Kipp ajunge la hotel, portarul stă în faţa intrării, uitându- 
se la hol. Kipp îl dă la o parte, apucă o clanţă și descoperă că 
ușile nu se deschid. 

In cea mai mare parte a timpului, Kipp Garner e un 
antreprenor practic cu o abordare ordonată a problemelor vieţii. 
Nu ţipă și nici nu are ieșiri violente când ceva nu iese cum vrea 
el. Din când în când, se bucură să bată măr pe cineva și să-l lase 
cu vreun beteșug, să fie sigur că tipul acela se va teme tot 
timpul de el, dar ţintele lui sunt străini întâlniți în baruri sau în 
alte împrejurări în care e singur. Când trebuie să ucidă un 
cunoscut ca parte a responsabilităţilor vreunei afaceri de-a lui, 
atunci își execută misiunea eficient și fără emoţii. 

Kipp se analizase mult pe sine în cei treizeci și șase de ani de 
viaţă, așa că știe că singura lui slăbiciune ca persoană, singurul 
lui defect, e că nu își poate controla furia când o femeie îl insultă 
sau îl întrece cumva. Din fericire, majoritatea femeilor simt asta 
la prima întâlnire cu el și pășesc cu grijă în prezenţa lui. 

Dar această Ethan Hunt - o zărise pentru scurt timp de la 
distanţă când ea deschise ușa hotelului pentru complicea ei pe 
patine cu rotile - îl luase de prost. Îi arde faţa din cauza rușinii. 
O femeie îl umilise în fața oamenilor lui. Simte că toată echipa 
lui râde de el pe ascuns. Nu doar echipa lui. Toată lumea din 
parc, motocicliștii de pe bulevardul Ocean, portarul sfrijit pe 
care îl dăduse la o parte - toţi râd de el. 

Când acest defect, singura lui slăbiciune, se manifestă la Kipp 
Garner, el își pierde câteodată cumpătul și acționează irațional, 
dar nu pentru mult timp, doar pentru un minut, maximum cinci. 
De data asta, preț de aproximativ un minut, el strânge clanțele 
din oţel inoxidabil, împinge și trage, și tot împinge și trage de 
ușile hotelului, scuturându-le până când par că se vor sparge, 
iar lacătul lovește una dintre clanţele din interior și lanţul 
zăngăne pe sticlă. 

In cele din urmă, prin ceața roșie care îi întunecă mintea, 
străbate vocea Angelinei. 

— Uriașule! Hei, armăsarule, domnule Uriaș, haide că vrei să 


VP-113 


vezi asta. 

E una dintre cei care se prefăcuseră studenţi în parc, genul de 
fată care își știe locul tot timpul. Traversase strada cu el și cu 
Zahid. Îi face semn cu telefonul pentru că folosește una dintre 
cele mai bune aplicaţii ale lui Jimmy pentru a urmări servietele. 

— Uriașule, ele se mișcă pe verticală. 

Aplicația nu face doar să localizeze pe hartă transmiţătorul și 
să-l urmărească pe orizontală în orice direcţie. Mai are și ceva 
ce Jimmy numește capacitate de procesare a semnalului în 
spaţiul cubic tridimensional. 

Kipp se îndepărtează de uși și se uită în sus, la hotel. 

— Adică urcă? 

— Vertical, da, confirmă Angelina. 

— Unde-or fi urcat? 

— Poate au o cameră acolo. Sau pe acoperiș. 

— Nu au unde să meargă de pe acoperiș. Au o cameră. 


28. 


Garajul avea două rampe de acces, una pentru vehiculele 
care intrau, alta pentru cele care ieșeau. Jane căra punga de 
gunoi grea care conţinea cercetările pe care le comandase, iar 
Nona, care umbla desculță, în ciorapi, își căra patinele, și 
amândouă alergară pe rampa de ieșire și pe aleea din spatele 
hotelului. Jane nu s-ar fi mirat dacă ar fi dat nas în nas cu unul 
dintre amicii lui Jimmy Radburn dar, momentan, strada din 
spatele hotelului era goală. 

Hotelul era la nordul străzii și la mijlocul aleii, iar mai departe 
era o parcare mare pentru clădirea de birouri care avea faţada 
pe Strada nr. 2. Aleea îi oferea accesul acolo; cu nouăzeci de 
minute în urmă, Jane își mutase Fordul Escape de pe Bulevardul 
Arizona pe un loc de vizitator în parcare, spaţiul cel mai apropiat 
de hotel pe care îl putu găsi. 

În timp ce alerga pe alee cu Nona, se așteptă să audă strigăte 
în urma lor, dar nu auzi niciunul. In parcare, aruncă punga de 
gunoi pe bancheta din spate a mașinii ei, Nona se așeză pe locul 
pasagerului din față, Jane la volan și plecară de acolo, fără să 
vadă pe nimeni în oglinda retrovizoare, urmărindu-le. 


VP - 114 


29. 


Kipp îi cere scuze paznicului pentru că îl împinsese într-o 
parte cu puţin timp în urmă și îi pune în mână o bancnotă 
împăturită de o sută de dolari. 

El și Angelina se retrag de pe portic, până pe trotuar, în timp 
ce Zahir vine spre ei, șchiopătând după accidentul cu Lexusul, 
dar insistă că nu e rănit grav. 

— Se pare că au o cameră în hotel, spune Kipp. Nu pot sta 
acolo o veșnicie. Trebuie să fim cu ochii pe intrarea din faţă și 
pe cea din spate. Mergi cu o mașină... 

— Uriașule, spune Angelina, concentrându-se la telefonul ei, 
acum coboară. 

— Ce? 

— Erau destul de sus, poate la unul din cele două etaje din 
vârf. Aplicația asta nu funcţionează perfect pe verticală. Acum 
coboară. 


30. 


La capătul aleii, Jane viră la stânga, pe Santa Monica, apoi la 
dreapta, pe Strada nr. 4. 

Nona Vincent, fost sergent în Armata Statelor Unite, în 
prezent pensionară și plecată din Carolina de Sud pentru o 
vacanţă de o săptămână, de una singură, spuse: 

— De mult timp nu m-am mai distrat atât de bine. Dar sper că 
am pedepsit un tip rău, nu unul pe jumătate bun, atunci când i- 
am dat un șut între picioare tipului cu balonul. 

— Era rău de tot, o asigură Jane. 

— l-am spus că eu pot să-mi zic cum vreau, dar el nu are voie 
să zică nimănui că e o „lesbiană nenorocită”. Nu cred că m-a 
auzit, pentru că i-am spus asta după ce l-am lovit, când nu mai 
știa de el de durere. 

— Sunt sigură că a înţeles mesajul. 

Când Jane frână la un semafor de la intersecţia Străzii nr. 4 cu 
Pico, Nona spuse: 

— Așadar, ești suspendată de la FBI? 


VP - 115 


— Da, minţi Jane. Cum ţi-am mai spus. Nu îi spusese că era în 
concediu, pentru că nu voia să îi povestească despre 
sinuciderea lui Nick. 

— De ce ai spus că erai suspendată? 

— N-am spus asta. 

— Nu-mi pari necinstită. 

— Nici nu sunt. 

— Altfel nu eram aici. 

— Știu și îți sunt recunoscătoare pentru ajutor. 

Se schimbă culoarea semaforului. Jane conduse mai departe, 
de pe Pico pe bulevardul Ocean. 

— Cred că ai lucrat la un caz de corupţie care implica un 
politician și cei de la putere ţi-au spus să renunţi, dar tu n-ai 
făcut-o și te-au suspendat până îţi vine mintea la cap. 

— Ești o clarvăzătoare. 

— lar tu îmi vinzi gogoși. 

Jane râse. 

— Exact. 

— Dar tot cred că ești o femeie bună. 

Nona stătea la Le Merigot, un hotel Marriott cu vedere la 
ocean, la sud de cheiul Santa Monica și la vreo șase străzi mai 
departe de locul în care îl lovise cu rolele în testicule pe Jimmy. 
Jane nu intră pe aleea hotelului, ci se opri la bordură, în puţina 
umbră de amiază a palmierilor. 

Mai devreme, îi dăduse Nonei Vincent cinci sute de dolari și îi 
promisese încă cinci sute. O plăti a doua oară. 

— Nu ar trebui să-i iau. Probabil că ai nevoie de ei mai mult 
decât mine. 

— Eu mă ţin întotdeauna de cuvânt. 

— N-ar trebui să-i iau, dar o s-o fac. Nona băgă banii în 
sutienul galben de sport. Când o să mă-ntorc acasă și o să 
povestesc asta prietenilor, pot să spun oricând că am refuzat să- 
i iau. 

— Dar o să spui adevărul. 

Nona o privi cu o seriozitate care nu îi era caracteristică. 

— Ai diplomă de psiholog sau ceva de genul ăsta? 

— Ceva asemănător. Ascultă, probabil băieţii aceia vor pleca 
din zonă, dar n-ar mai trebui să patinezi azi, pentru că știu sigur 
că îţi poartă pică. 

— Oricum e ultima mea zi aici. Hotelul are SPA. O să stau 


VP - 116 


înăuntru și o să-mi permit să mă răsfăţ un pic. 

Jane îi întinse mâna. 

— A fost o plăcere să te întâlnesc. 

Când își strânseră mâinile, Nona spuse: 

— După ce scapi de toată încurcătura asta în care ești, sună- 
mă pe numărul pe care ți l-am dat. Voi vrea să aud toată 
povestea. 

— Adevărul e că voi arunca numărul tău. Dacă-l găsesc 
oamenii răi la mine, s-ar putea să nu fie bine nici pentru tine. 

Nona scoase una dintre bancnotele de o sută de dolari din 
teancul de cinci și o aruncă în poala lui Jane. 

Ridicând bancnota, Jane spuse: 

— Ce faci? 

— Te plătesc să memorezi numărul. Dacă nu o să-mi spui 
niciodată despre ce e toată treaba asta, o să mor de curiozitate. 

Jane băgă suta în buzunar. 

— Sunt de aproape două ori mai în vârstă decât tine, spuse 
Nona. Când am crescut eu, în Jurasic, nu mi-am imaginat că 
lumea va deveni atât de urâtă. 

— Eu nu mi-am imaginat asta nici acum zece ani. Nici măcar 
acum un an. 

— Ai grijă de tine, spuse Jane. 

— Cât de bine pot. 

Nona ieși din maşină. Încălţată doar cu ciorapi și cărându-și 
patinele în mână, merse pe aleea din faţa hotelului. 


31. 


Kipp și Angelina stau în garajul hotelului. Lângă lift. Așteaptă 
aproape cincisprezece minute. Niciunul din ei nu vorbește în 
timp ce așteaptă. Kipp nu are chef de vorbă. Angelina îi înţelege 
starea. La fel ca întotdeauna. 

Se înţeleg bine. El are încredere în ea. Ea nu vrea să-i dea 
niciodată vreun motiv ca să nu aibă încredere în ea. Poate să 
facă orice fel de sex cu ea. Sau cu alte fete. Nu e geloasă. Vrea 
ca el să aibă încredere în ea mai mult decât în oricine. Nu vrea 
să fie singura lui fată. Vrea să fie fata lui cea mai bună. Prietena 
lui cea mai bună. Dacă va trebui să o rănească într-o zi, el va 


VP - 117 


putea să o facă. Într-o zi, ea va afla unde își ţine el cea mai 
mare parte din bani, dar el va avea atât de multă încredere în 
ea, încât atunci când ea îl va împușca în ceafă, el va ajunge în 
iad crezând că un asasin plătit o va fi omorât și pe ea împreună 
cu el. 

Paznicul hotelului le făcuse legătura cu șeful personalului. 
Căpitanul personalului. De parcă era militar. Se aude un sunet 
de clopoțel din lift. Șeful personalului iese din el. Nu arată ca un 
șef de personal hotelier. Arată ca un doctor. Înțelept, foarte 
serios. Poartă ochelari cu ramă subțire. 

— S-au găsit două serviete goale în lift, spune el. 

— Unde sunt acum? întreabă Kipp. 

— In birou la doamna Wyndham, directoarea generală. Spune 
că FBl-ul s-ar putea să le vrea. 

Angelina simte teama lui Kipp. O încărcătură electrică bruscă 
în aer. 

— Ce legătură are FBl-ul cu ele? întreabă el. 

— Doamna care era cu patinatoarea i-a arătat o legitimaţie 
FBI sau ceva de genul acesta doamnei Wyndham. Acum doamna 
Wyndham crede că i-a arătat un act fals și trebuie să anunţe 
FBl-ul. 

Angelina înțelege imediat situaţia. Scorpia aia de Ethan Hunt 
nu mai e. Prietena ei lesbiană nu mai e. E timpul să uite de ele. 
Să le lase să scape. Și să plece și ei de acolo. 

Lui Kipp îi spune doar atât: 

— Trebuie să evacuezi magazinul cât ai zice pește. 

Kipp se uită la ea și clipește, apoi clătină din cap. Întotdeauna 
e cu două secunde în urma ei. 

li dă două bancnote de câte o sută de dolari șefului 
personalului. 

În garaj e liniște. Pare gol. 

— Pune-ţi și mușchii la treabă, îl sfătuiește Angelina. 

— Da, zice Kipp și îl ia de gât pe șeful personalului. Îl izbește 
cu spatele de perete. li spune în față: 

— Nu ne-ai văzut. N-ai vorbit cu noi. Înţelegi? 

Șeful personalului e sufocat, rămas fără glas. Poate doar să 
încuviințeze din cap. 

— Dacă sufli o vorbă despre noi, o să te găsesc într-o noapte, 
o să-ţi tai nasul și o să ţi-l dau să ţi-l mănânci. La fel o să-i fac și 
portarului. Să-i spui. 


VP - 118 


Șeful, roșu la faţă, încuviinţează din nou. Are ochii holbați. 
Gura îi e căscată în timp ce încearcă să răsufle. Nu mai arată ca 
un doctor. Arată ca un pește roșu la faţă. E un nimeni în 
uniforma lui elegantă. E un om de nimic. Un bleg. 

Kipp ia mâna de pe gâtul blegului. li dă un pumn tare în burtă. 
Blegul cade în genunchi. 

Kipp îi lasă cei două sute de dolari omului de nimic. E un fel 
de a-l umili. Ca și cum i-ar spune că luase acei două sute de 
dolari ca să-l lase pe Kipp să-l bată. 

Angelina și Kipp pleacă. 

În urma lor, blegul vomită pe podeaua garajului. _ 

Angelinei îi va fi dor de asta când îl va ucide pe Kipp. li va fi 
dor să-l vadă arătându-le oamenilor cât de mici sunt, că sunt 
nimicuri. Și să-l privească cum îi rănește. 


32. 


La ora două, așa cum se înțeleseseră, Barney o aștepta pe 
Jane pe Promenada Oceanfront, stând pe treptele platformei din 
faţa centrului de distracții asociat cu cheiul Santa Monica. Acolo 
îl văzuse prima dată în acea zi. Era cocoșat sub greutatea 
rucsacului lui, cu punga de gunoi în care își ținea bunurile 
lumești lângă el, holbându-se la trotuarul dintre picioarele lui de 
parcă sensul vieţii ar fi fost scris pe betonul umbrit de corpul lui. 

În acea dimineaţă, ea i se prezentase aducându-i o farfurie cu 
micul dejun de la o cafenea din apropiere, care nu l-ar fi servit 
dacă ar fi intrat așa zdrenţăros cum era, pentru că majoritatea 
clienţilor ar fi plecat la sosirea lui. 

Se întrebase care erau motivele ei, dar mâncase ce îi 
adusese. După cincisprezece minute de conversaţie, ea își 
dezvălui motivele când îi puse cinci bancnote de câte douăzeci 
de dolari în mână și îi spuse despre un bărbat care avea să 
umble, pe la prânz, prin parcul Palisades cu niște serviete și cu 
un balon metalic legat de încheietura mâinii. 

Barney nu era așa de murdar cum părea. Mâinile lui erau 
îmbătrânite, dar destul de curate și, în compania ei, le spălase 
de câteva ori cu gel antibacterian. Părul și barba îi erau zbărlite 
de parcă ar fi avut o încărcătură electrică periculoasă, dar nu 


VP - 119 


erau încâlcite și murdare. Ea se gândi că el trebuia să facă duș 
la un adăpost, pe undeva, sau să se spele noaptea în mare. 

Dar hainele lui erau la fel de murdare precum păreau și 
trebuia să vorbească cu el de la o distanţă de un metru ca să nu 
i se facă rău și să îmbătrânească mai devreme din cauza 
respirației lui oribile. 

Se așeză pe treapta pe care o ocupa el, la distanţa necesară 
pentru a evita halitoza lui. 

— Ai făcut o treabă bună în parc. 

El înălță capul stufos și se holbă la ea de sub sprâncenele 
încâlcite și, pentru o clipă, păru să nu știe cine era. Ochii lui 
umezi erau albastru spălăcit, ca denimul, o nuanţă pe care nu o 
mai văzuse până atunci în ochii unui om, și se întrebă dacă prea 
mult alcool și ghinion ar fi putut să îi spălăcească așa dintr-o 
nuanță mai închisă. 

Chiar dacă ochii lui nu se limpeziră, privirea îi deveni mai 
conștientă. 

— Majoritatea oamenilor n-ar reveni cum mi-ai spus, dar 
știam că tu o s-o faci. 

— Ei bine, îţi datorez încă o sută de dolari. 

— Nu-mi datorezi nimic decât ce vrei să-mi datorezi. 

— Nona mi-a spus că l-ai speriat foarte tare pe Jimmy. 

— Tipul cu balonul și cu față de bebeluș? E un rahat. Scuză-mi 
limbajul. N-a vrut să dea nici măcar un dolar unui veteran din 
Vietnam. 

— Barney, ești un veteran din Vietnam? 

— Cât de bătrân arăt? 

— Cât de bătrân crezi tu că arăţi? întrebă ea. 

— Eşti foarte diplomată. Cred că arăt de șaptezeci și opt de 
ani. 

— N-am de gând să te contrazic. 

— De fapt, am cincizeci. Sau poate patruzeci și nouă. Nu mai 
mult de cincizeci și unu. Eram un copil cu muci la nas în timpul 
războiului din Vietnam. 

Scoase o sticluță de Purell din buzunarul hainei și începu să-și 
curețe mâinile. 

— Folosești mult chestia asta, spuse ea. 

— Aș bea-o cu litra dacă ar avea același efect pe dinăuntru 
cum are pe mâini. 

— Ai luat prânzul deja? 


VP - 120 


— Eu nu mănânc trei mese pe zi. Nu am nevoie. 

— Ei bine, pot să-ţi aduc prânzul de la cafenea. Ţi-a plăcut 
mâncarea de acolo la micul dejun. 

Când își încordă faţa păroasă, păru să o privească printre 
tufișuri. 

— Nu ţi-l scad din sută, spuse ea, și îi dădu încă cinci 
bancnote de douăzeci de dolari. 

Când ascunse banii, se uită bănuitor în jur, de parcă 
nenumărați hoţi s-ar fi adunat pe scări în jurul lui, așteptând o 
ocazie să îl răstoarne și să-i caute prin buzunare. 

— Pe de altă parte, spuse el, nu aș suporta să jignesc o 
doamnă. 

— Ce ţi-ar plăcea? 

— Au cheeseburger bun acolo? 

— Cred că da. Vrei și cartofi prăjiți sau altceva? 

— Doar un cheeseburger bun și un Seven Up. 

Ea îi aduse cheeseburgerul într-o pungă și o pahar mediu de 
Seven Up în altă pungă de hărtie. 

— Le-am cerut și puţină gheaţă. 

El amestecă pe furiș o parte din jumătatea lui de litru de 
votcă cu sucul. 

— Ești o femeie înspăimântătoare, citești gândurile omului. 

Mâncă, fără să vorbească. Ei i se păru că era mai bine să nu 
se uite. 

Sus, la mare înălţime, pescărușii dansau un balet alb. Țipau 
toată ziua și, chiar dacă vocile lor ar fi fost enervante de 
aproape, păreau din altă lume și fantomatice de la înălțime. 

Când Barney termină de mâncat, spuse: 

— Nu ai niciun motiv să-ţi pese, dar știi ce-mi place cel mai 
mult la tine? 

— Ce? 

— Că îmi dai bani fără să mă baţi la cap că îi dau pe băutură. 

— Acum sunt banii tăi, nu mai sunt ai mei. 

— N-au mai rămas mulţi oameni care să nu facă morală 
pentru orice. 

După ce aruncă punga de burger și paharul din carton, își 
ridică punga de gunoi în care erau lucrurile lui. 

— Vii cu mine până după chei? Ca să fiu sigur că nu mă 
urmărește niciun pirat lacom. 

— Sigur că da. 


VP - 121 


Merseră un pic, apoi el zise: 

— Am făcut o grămadă de greșeli în viața mea, dar știi ceva? 

— Ce? 

Chicoti. 

— Dacă aș putea, le-aș face din nou. 

Tăcu în timp ce mai făcură câţiva pași. Apoi zise: 

— E o lume frumoasă și înspăimântătoare, nu-i așa? 

Ea zâmbi și încuviinţă. 

— Ştii ce am fost înainte să ajung așa? Am fost ospătar într-un 
restaurant de lux. Bacșișurile erau mari. Făceam bani buni. 
Cândva am fost un fel de consilier pentru tineri și pastor mirean 
la biserica mea locală. Am antrenat o echipă de juniori. Mă 
pricepeam la baseball ca nimeni altul. Se opri. Privi pescărușii 
care dansau pe cerul luminat de soare. Ciudat, dar în cea mai 
mare parte a timpului nu-mi amintesc cum s-au dus toate astea. 
__— Nu s-au dus, spuse Jane. Incă mai fac parte din tine. 
Intotdeauna va fi așa. 

Privirea lui era mai clară ca înainte. 

— E un fel de a privi lucrurile. Și poate e adevărat. Se uită 
înapoi la drumul pe care merseseră. Nu mă pândește nimeni. 
Sunt în siguranţă acum. 

Când se uită din nou la ea, pentru o clipă, o amintire din 
copilărie o întoarse înapoi în timp, în urmă cu douăzeci de ani. 
Găsise cuibul unei păsări pe care un prădător îl aruncase din 
copac pe peluză. Trei ouă mici fuseseră zgâriate, mușcate, 
sparte și conţinutul lor fusese mâncat. Ochii lui Barney nu erau 
albaștri ca denimul spălăcit, ci exact ca acele coji de ouă, triste 
și sparte, ale prihorului american. 

— Ce vrei? o întrebă el. 

— Ce să vreau? 

— Ce vrei să mă-ntrebi? Când ea nu-i răspunse, el o îndemnă. 
Haide, spune-mi, orice-ar fi. Nimeni și nimic nu mă mai 
ofensează. 

După ce ezită, ea îi zise: 

— Ceilalţi oameni care... care trăiesc ca tine. Se sinucid unii 
dintre ei? 

— Dacă se sinucid? Păi, trebuie să pui deoparte jumătate din 
ei pentru că sunt nebuni ca șobolanii din canal. Scuză-mi 
limbajul. Nu știu să se sinucidă pentru că nu-și dau seama dacă 
sunt vii sau morţi. Ceilalţi? Sinucidere? Pe naiba, noi ne agățăm 


VP - 122 


de viaţă în fiecare zi ca să rezistăm. Dacă nu te referi cumva la 
sinuciderea lentă, care durează patruzeci de ani, cu alcool ieftin, 
mușcături de căpușă, dinţi cariaţi și dormitul afară în nopţile 
friguroase pentru că nu vreau ca o dădacă de la vreun adăpost 
să îmi spună ce să fac. Dar asta nu e sinucidere. E mai multo 
pensionare mai devreme și aventura unui om sărac. Dacă 
Dumnezeu vrea să mă smulgă de-aici, va trebui să tragă foarte 
tare, pentru că am rădăcini ca stejarul. 

Ea spuse: 

— Mă bucur să aud asta. 

O înțelegere tardivă îi îmblânzi chipul asprit de viață. 

— Care dintre ai tăi și-a luat viaţa? 

Fu surprinsă că îi spuse. 

— Soţul meu. 

Pentru o clipă, Barney păru copleșit de această destăinuire. Își 
deschise gura, dar nu știu ce să spună. Se uită la pescărușii care 
erau sus, departe, apoi din nou la ea. Lacrimile îi sclipiră în ochi. 

— E în ordine, spuse ea. Îmi pare rău. Barney, n-am vrut să te 
supăr. Mă descurc. Sunt bine. 

El clătină din cap, își mișcă buzele fără să scoată niciun sunet, 
dădu din cap din nou și, în cele din urmă, spuse: 

— Din orice motiv ar fi făcut-o, sigur nu avea nicio legătură cu 
tine. 

Se întoarse cu spatele la ea și se îndepărtă, cocoșat sub 
rucsacul lui, cărându-și punga de gunoi cât putea de grăbit, de 
parcă de exact genul acesta de lucruri, de tragediile lumii, ar fi 
fugit el de multă vreme. 

Ea îi strigă: 

— Barney, nu uita, ai rădăcini ca stejarul. 

El ridică un braţ ca să-i facă semn cu mâna, indicându-i că o 
auzise, dar nu se uită înapoi. 


33. 


De pe coastă, Jane conduse pe bulevardul Wilshire, spre est, 
spre Westwood, cu marile riscuri ale zilei în urma ei și un risc 
mai mic înaintea ei. 

Traficul era aglomerat și lent în lumina soarelui, șoferii erau 


VP - 123 


agresivi, puţini respectând egalitatea celorlalţi conform regulilor 
circulației, iar consecinţele erau înaintarea întreruptă, scârțâitul 
multor frâne și zgomotul multor claxoane. 

Dintr-un motiv necunoscut, își aminti de Bertold Shenneck din 
videoclipuri: de faţa lui amabilă și de zâmbetul lui plăcut. Și se 
gândi la șoarecii cu implanturi cerebrale, care mărșăluiau în 
grupuri organizate, de parcă ar fi auzit muzică militară pe un 
teren de paradă... 

Singurul regret pe care îl avea legat de operaţiunea din Parcul 
Palisades era că trebuise să-și folosească legitimaţia de la FBI ca 
să i se permită să cerceteze minuţios hotelul pentru a determina 
cel mai bun mod de a se folosi de spaţiul lui și de a efectua 
supravegherea din spatele ușilor lui de la intrare. 

Poate că Paloma Wyndham, directoarea generală, s-ar fi 
simţit păcălită de un agent arogant al FBl-ului sau poate și-ar fi 
dat seama că actul de identificare fusese falsificat. In orice caz, 
sigur ar fi sunat la biroul regional din Los Angeles pentru a face 
o plângere sau și-ar fi făcut datoria de cetăţean și ar fi raportat 
un agent impostor. 

Ultimul lucru de care avea nevoie Jane era ca FBl-ul să fie pe 
urmele ei, pe lângă forţele încă fără nume care erau hotărâte să 
îi încheie investigația despre epidemia de sinucideri. 

Dintre toate clădirile care erau vizavi de parc, hotelul fusese 
de departe cel mai bun spaţiu pentru a servi ca punct de oprire 
pentru transferul dosarelor din serviete în punga de gunoi, chiar 
dacă se gândise să-și folosească Fordul. Ar fi putut parca pe 
bulevardul Arizona, un pic mai departe de Ocean, și ar fi putut 
aștepta la volan, cu motorul pornit. Nona ar fi putut patina până 
la vehicul. Dar, dacă oamenii lui Radburn ar fi fost aproape, în 
urma ei, când ar fi ajuns la Ford, atunci nu ar fi avut cum să-i 
încetinească - nu ar fi avut niciun echivalent al unui lanț cu lacăt 
- ca să-i împiedice să o doboare pe Nona. 

Pe lângă asta, dacă și-ar fi folosit mașina, Jimmy și echipa lui 
ar fi văzut-o și i-ar fi reţinut numărul de înmatriculare. Dacă, 
după aceea, conspiratorii care provocaseră sinuciderile i-ar fi 
dat de urmă până la Vinyl și Jimmy, atunci ei ar fi aflat ce 
mașină conducea și ar fi trebuit să abandoneze Fordul. Nu avea 
banii guvernului federal; nu putea să arunce mașinile o dată la 
câteva zile. 

În Westwood, în apropiere de Universitatea California din Los 


VP - 124 


Angeles (UCLA), Jane conduse încet în căutarea unei case în 
care fusese cândva la o petrecere. Nu-și amintea adresa; dar 
știa că putea recunoaște locul acela. 

O găsi în zece minute. Avea arhitectură georgiană. Era 
impunătoare, dar nu imensă. Avea un pridvor în faţă, cu 
coloane, dar fără balustradă. Zidurile de cărămidă erau vopsite 
în alb. 

Parcă la două cvartale mai departe, pe o stradă paralelă, și 
merse înapoi până la locuinţa doctorului Moshe Steinitz. 

Moshe era psihiatru criminalist și se pensionase recent, la 
optzeci de ani. Avusese propriul cabinet de psihiatrie, pe lângă 
faptul că fusese profesor apreciat la UCLA. Ținuse prelegeri 
periodic la Academia FBI din Virginia și, uneori, sfătuise Unităţile 
de Analiză Comportamentală 3 și 4 la cazurile dificile în care 
erau implicaţi criminalii în serie. 

Cu trei ani în urmă, Moshe aflase, folosindu-și raţiunea 
combinată cu intuiţia, motivul pentru care un criminal care 
opera în zona suburbană a Atlantei scosese și furase ochii 
victimelor. Acea teorie ajutase la capturarea unui criminal 
nebun, Jay Jason Crutchfield, în aceeași noapte în care ar fi 
omorât a opta femeie. 

Jane nu credea că o vizită la Moshe Steinitz implica un mare 
risc. Nu mai ţinuse prelegeri la Birou de când se pensionase, în 
urmă cu mai bine de un an. Ea și psihiatrul nu erau prieteni 
apropiaţi. Doar o sfătuise la trei cazuri și se simpatizau reciproc. 

Urcă treptele din faţa casei și apăsă pe sonerie. 

El răspunse la ușă, îmbrăcat cu o cămașă albă, cu papion 
albastru, pantaloni de costum de culoarea cărbunelui și pantofi 
sport Sketchers, albastru-deschis cu șireturi portocalii. Înainte, 
purtase întotdeauna pantofi Oxford. Pantofii Sketchers erau 
încălțămintea de pensie. 

Incruntându-se pe deasupra ochelarilor de citit care erau 
coborâţi până la jumătatea nasului, păru să se aștepte la un 
deranj oarecare, dar zâmbi când văzu cine venise la el. 

— Ce lume minunată, declară el. E fata cu ochii mai albaștri 
decât cerul. 

— Ce mai faceţi, doctore Steinitz? 

Luând-o de braţ pentru a o conduce peste prag, el spuse: 

— Foarte bine, acum și mai bine, pentru că ai venit aici ca o 
briză proaspătă. 


VP-125 


— Îmi pare rău că nu te-am sunat dinainte. 

Închizând ușa în urma lui, Moshe spuse: 

— Atunci nu mi-ai fi făcut o surpriză, iar eu ador surprizele. 
Dar ce s-a-ntâmplat cu părul tău lung, frumos și auriu? 

— L-am tuns și l-am vopsit. Aveam nevoie de o schimbare. 

La un metru și șaizeci și opt de centimetri, cu doar doi 
centimetri mai scund decât Jane, dar părând și mai scund, 
Moshe era un pic dolofan, avea un zâmbet cald și ochi trişti. 
Chipul lui fusese ridat cu blândeţe de vreme și era puțin lăsat, 
așa că vârsta înaintată era graţioasă în cazul lui. 

— Sper că nu te întrerup de la ceva, spuse ea. 

El se uită la ea de parcă ar fi evaluat un strănepot pe care nu 
îl mai văzuse de luni întregi și a cărui creștere i se părea 
remarcabilă. 

— După cum știi, m-am pensionat a doua oară, nu mai am 
nicio profesie, doar activități de timp liber, așa că îmi doresc cu 
disperare întreruperi. 

— Ți-aș fi recunoscătoare dacă mi-ai acorda o oră din timpul 
tău. Am nevoie de părerile tale despre ceva. 

— Haide, hai să mergem în bucătărie. 

Îl urmă dincolo de arcada din camera de zi, în care se afla un 
pian Steinway. Aranjate pe capac erau fotografii în rame argintii 
cu Moshe și cu răposata lui soție, Hanna, cu copiii și nepoții. 

Jane nu o cunoscuse pe Hanna, care murise cu nouă ani în 
urmă, dar, când fusese acolo la cină, se lăsase convinsă să 
cânte la pian pentru Moshe și oaspeții lui. Cântase două piese 
alese de ea: „Sonata lunii” a lui Beethoven și „Totul e permis” a 
lui Cole Porter. 

Când i se puseseră întrebări despre tatăl ei, așa cum i se 
întâmplase toată viaţa, le explicase că mama ei fusese cea care 
îi încurajase pasiunea pentru muzică și se ferise de întrebări în 
așa fel încât să sugereze că proteja intimitatea tatălui ei. Işi 
dăduse seama că Moshe o urmărise cu mare interes atunci și 
fusese sigură că el bănuia că adevăratul motiv pentru discreţia 
ei era mai sumbru decât sugera ea, chiar dacă nu vorbise 
niciodată despre acest subiect cu ea. 

După ce făcu un pas sau doi dincolo de arcada din camera de 
zi, Moshe se opri, se întoarse și își puse o mână la gură de parcă 
și-ar fi dat seama că făcuse o gafă. 

— Înainte să mă pensionez, mulţi dintre studenţii mei de la 


VP - 126 


universitate se simțeau foarte ofensaţi dacă cineva folosea 
cuvântul „fată” când se referea la o persoană de sex feminin 
mai mare de șaisprezece ani. Am fost sfătuit să spun „femeie”. 
Sper că nu te-am jignit când te-am numit „fată” acolo, pe prag. 

— Moshe, nu mă interesează prostiile corecte politic. Imi 
place să fiu fata cu ochii mai albaștri decât cerul. 

— Bine, bine, mă bucur. Unul dintre motivele pentru care m- 
am pensionat a doua oară a fost că, în zilele astea, cu cât sunt 
studenţii mai imaturi, cu atât se iau mai în serios. În general, nu 
au deloc simţul umorului. 

Când ajunseră în bucătărie, îi trase un scaun de lângă masă. 

— Cafea, ceai, o răcoritoare? Poate un apetitiv? E cinci fără un 
sfert, mai avem doar cincisprezece minute până la o oră 
respectabilă pentru un cocktail. 

Ea alese apetitivul, iar el turnă vin Maculan Dindarello în două 
pahare mici. 

Când se așeză lângă băutura lui, Moshe spuse: 

— Am fost șocat și consternat când am aflat despre Nick. O 
pierdere îngrozitoare. Îmi pare foarte rău, Jane. 

Pentru că se pensionase de un an și nu mai oferea 
consultanţă în cazurile Biroului, ea presupuse că el nu știa că 
Nick nu mai era. 

Jane se întrebă dacă Moshe încă mai avea legături active cu 
FBl-ul - și dacă făcuse o mare greșeală când venise acolo. 


34. 


Moshe se pensionase prima dată la șaizeci și cinci de ani. 
Hanna murise după cinci ani și, la șaptezeci, Moshe se întorsese 
la lucru ca psihiatru practicant, profesor și, câteodată, 
consultant la FBI. 

La a doua pensionare, la șaptezeci și nouă de ani, el 
renunţase la toate cele trei slujbe fără nicio intenţie de a se 
întoarce la vreuna. Sau, cel puţin, așa spusese el. 

Pretinse că știa despre Nick pentru că Nathan Silverman, șeful 
lui Jane, îi dăduse vestea prin e-mail după o săptămână de la 
moartea lui. 

— Până atunci, mi-am imaginat că ai vorbit despre asta cu 


VP - 127 


atât de mulți oameni, încât ultimul lucru de care aveai nevoie 
era s-o iei de la capăt cu mine. 

— Jeleam și eram furioasă în același timp, dar nu știam pe 
cine să fiu furioasă. Nu eram în stare să vorbesc cu nimeni. 

— Oricât de sinceră ar fi, spuse Moshe, prea multă 
compătimire poate părea milă, ceea ce face ca jalea să fie și 
mai  deprimantă. l-am cerut lui Nathan să-ţi transmită 
condoleanţele din partea mea și să-ţi spună să mă suni când 
vrei. Imi pare rău să aflu că nu ţi-a transmis mesajul. 

— Poate a făcut-o, spuse Jane. In primele săptămâni după ce 
s-a-ntâmplat nu auzeam unele lucruri. 

Din experienţa ei, știa că Moshe nu era un mincinos. Simţea 
că putea avea încredere în el. 

Sorbi vinul Dindarello și spuse: 

— Cum e la a doua pensie? 

— Citesc cărţi de ficțiune. Când am lucrat, n-am avut 
niciodată destul timp pentru asta. Fac plimbări lungi. Mă ocup 
de grădinărit, călătoresc un pic, joc pocher cu niște boșorogi ca 
mine. Pierd vremea cu nimicuri și trag bășini pe-aici. 

Până când ajunse la scopul vizitei și îi spuse despre creșterea 
numărului sinuciderilor, el turnă a doua porție de apetitiv. Cerul 
de dincolo de fereastră avea o nuanţă de albastru mai închisă 
decât înainte, adunând în el primele particule de praf cu 
funingine. 

Scoase din poșetă carneţelul cu spiră în care își notase nume 
codate și informaţii relevante pentru investigația ei. Erau și 
paragrafe scrise în engleza simplă, inclusiv conţinutul ultimelor 
declaraţii lăsate de unii dintre sinucigași. Adunase informații 
despre douăzeci și două de cazuri de sinucidere, chiar dacă în 
doar zece dintre ele fuseseră lăsate bilete. 

— Le-am studiat până mi s-au părut doar niște cuvinte fără 
sens, spuse ea. Poate au un sens pe care eu nu-l pot descoperi. 
Poate că tu îl poţi descoperi. 

Câteodată arăta biletele celor pe care îi intervieva, așa că 
avea câteva c6pii xerox îndoite în carnețel. 

Când îi dădu o copie lui Moshe, el o puse pe masă, cu partea 
scrisă dedesubt. 

— Te rog, citește-mi-le mai întâi. După aceea o să mă uit la 
ele. Cuvintele vorbite sunt diferite faţă cele scrise. Există nuanţe 
pe care le poţi simţi doar dacă le auzi, apoi le vezi și, după 


VP - 128 


aceea, compari impresiile. 

Incepu cu cel mai personal dintre cele zece. 

— Pe acesta l-a lăsat Nick. „Ceva nu e în regulă cu mine. 
Trebuie. Chiar trebuie. Chiar trebuie să mor”. 

Moshe tăcu un moment după ce Jane citi cuvintele lui Nick, 
apoi spuse: 

— Nu e un mesaj tipic de adio. Nu își explică motivele și nu 
cere iertare. Nu își ia rămas-bun. 

Jane spuse: 

— Dar nu e deloc în stilul lui Nick. Dacă nu ar fi scrisul lui de 
mână, aș crede că altcineva l-a scris și l-a pus lângă cadavrul 
lui. 

Închizându-și ochii și înclinându-și capul de parcă ar fi auzit 
acele paisprezece cuvinte în memorie, Moshe spuse: 

— Scrie că simte nevoia de a se sinucide, dar știe că impulsul 
lui e greșit. Un procent important de sinucigași nu cred că fac 
ceva greșit. Dacă ar crede asta, nu s-ar sinucide. Işi deschise 
ochii. Care a fost starea de spirit a lui Nick înainte să...? 

— Era fericit. Vorbea despre viitor. Despre ce voia să facă 
după ce se retrăgea din armată. Moshe, îi citeam gândurile ca 
dintr-un ziar. Nu se putea preface fericit și să mă prostească. 
Oricum, nu a fost deprimat niciodată. Eu pregăteam cina. El a 
aranjat masa, a deschis o sticlă cu vin. Fredona în timp ce 
asculta muzică, un album de Dean Martin. Lui Nick îi plăcea doar 
muzica veche. Mi-a spus că se duce la toaletă și se întoarce 
imediat. 

— Mai citește-mi un mesaj. 

Identifică al doilea decedat ca un director de rețea de 
televiziune, în vârstă de treizeci și patru de ani, foarte bine plătit 
și care avansa rapid în companie. Lăsase biletul pentru 
logodnica lui, o actriță. 

— „Nu plânge pentru mine. Va fi o trecere plăcută. Așa mi s-a 
spus. De-abia aștept călătoria”. 

— Era un om pasionat de religia lui? întrebă Moshe. 

— Nu. Din câte se știa, nu era un credincios. Sigur nu mergea 
la biserică. 

— „Mi s-a spus”. Dacă nu Dumnezeu, Biblia, Coranul sau Tora, 
atunci cine sau ce i-a spus că trecerea va fi plăcută? Cea mai 
ușoară concluzie ar fi că auzea voci. 

— Schizofrenie? 


VP - 129 


— Doar că nu e niciun semn de paranoia, senzaţia de a fi 
persecutat caracteristică schizofreniei atât de avansate, că îl 
face pe suferind să se gândească la o soluţie radicală pentru 
suferinţa lui. L-a auzit cineva - logodnica, familia, colegii de la 
serviciu - exprimându-și niște credințe false care erau, evident, 
iluzii? 

— Nu. 

— Munca lui cere abilităţi de comunicare. A observat cineva 
simptome de dezorganizare schizoidă? 

— Care ar fi acelea? 

— Cel mai comun ar fi vorbirea într-un fel aparent normal, dar 
propoziţiile lui nu ar fi avut niciun sens. 

— Nimeni nu a menţionat așa ceva. Nu e ceva ce ar fi uitat. 

— Nu, nu ar fi uitat. E un simptom îngrijorător. Cum a murit? 

— Locuia în Manhattan, la etajul douăzeci. S-a aruncat de pe 
geam. 

Moshe făcu o grimasă. 

— Citește alt bilet. 

Al treilea decedat de pe lista ei fusese directorul uneia dintre 
cele mai mari firme de dezvoltare imobiliară din ţară și avusese 
patruzeci de ani. Era căsătorit. Avea trei copii. 

— „Nu ar trebui să las un bilet. Dar trebuie să știi că mă bucur 
să fac asta. Va fi o călătorie plăcută”. 

— Aceleași cuvinte ca în biletul de dinainte, spuse Moshe, 
îndreptându-se pe scaun. Călătorie plăcută. In ambele bilete, se 
sugerează că urmează niște instrucțiuni sau cel puţin un fel de 
îndrumare. 

Jane cită din biletul directorului de reţea de televiziune: 

— „Mi s-a spus”. Apoi din biletul directorului de firmă 
imobiliară: „Nu ar trebui să...” 

— Exact. Directorul din New York făcea parte din aceleași 
cercuri ca directorul de televiziune? 

— Nu. Era din Los Angeles. 

— Cum s-a sinucis? 

— În garajul lui. Într-un Mercedes de epocă. Intoxicaţie cu 
monoxid de carbon. Care e probabilitatea ca acele două bilete 
să fie atât de asemănătoare? 

— Foarte mică. Citește-mi alt bilet. 

Biletul fusese lăsat de o femeie de douăzeci și șase de ani, o 
programatoare talentată care avansase de la o slujbă la 


VP - 130 


Microsoft la un parteneriat antreprenorial cu compania. Era 
necăsătorită. Era singurul sprijin al părinţilor ei infirmi. 

— „E un păianjen în creierul meu. Vorbește cu mine”. 

Când își ridică privirea din carneţel și o întâlni pe cea a lui 
Moshe de deasupra mesei, Jane văzu că el fusese la fel de 
îngrozit de acele cuvinte cum fusese și ea când le citise prima 
dată. 

— Trei dintre cei patru par să audă voci, spuse psihiatrul. Dar 
în al patrulea caz, la fel ca în celelalte, semnele distinctive 
obișnuite ale schizofreniei paranoide nu sunt așa de evidente 
cum ai crede la prima vedere. In cazul clasic, pacientul crede că 
vocile amenințătoare vin din afară, de la forţe puternice care 
doresc să-l persecute și să-l înșele. Un păianjen în creier... asta 
e ceva nou pentru mine. 


35. 


Căzuse o ninsoare târzie în Telluride, vântul bătea ușor în 
Colorado, așa că furtuna nu avea putere, fulgii cădeau înclinați 
în cel mai mic unghi, pământul părea acoperit de o blană de 
hermină groasă de câţiva centimetri, iar natura tricota dantelă 
pe scoarţa dură a coniferelor. 

April Winchester aprinse lanterna în faţa uriașei cucute de 
vest, atât de înaltă, că raza nu ajungea până la crengile de sus, 
care dispăreau în întuneric și zăpadă. Era un copac mai înalt ca 
noaptea, care trecea prin furtună și ajungea la stele, iar 
vanitatea asta a lui o bucura și o făcea să zâmbească. 

Când cobori lumina pe trunchiul lui, găsi cele două nume ale 
lor acolo unde el luase o parte din scoarță și își gravase 
declaraţia în lemnul de sub ea. ED O IUBEȘTE PE APRIL. 

Edward, Eddie al ei, fusese întotdeauna un romantic. Gravase 
aceleași cuvinte pe trunchiul unui arțar roșu din Vermont când 
avuseseră amândoi paisprezece ani, cu aproape șaisprezece ani 
în urmă. 

Ultima declaraţie de afecţiune profundă lăsase urme în iarbă 
cu doar unsprezece luni în urmă, când își cumpăraseră casa de 
iarnă de lângă Telluride. Amândoi erau schiori împătimiţi. 

In afara sezonului, locuiau în Laguna Beach, California. Fie că 


VP - 131 


erau pe coasta caldă sau în munţii San Juan, el își scria 
romanele, ea compunea cântece, iar viaţa lor era așa cum și-o 
imaginaseră când erau adolescenţi, binecuvântată mai mult 
decât în cele mai îndrăznețe visuri ale lor. 

El scrisese patru romane, toate bestselleruri memorabile și 
importante. Ea compusese mai mult de cincizeci de cântece 
difuzate, dintre care douăzeci și două dintre ele, interpretate de 
diferiţi artiști, ajunseseră în top 40, iar douăsprezece în top 10. 
Patru ajunseseră pe mult râvnitul loc întâi. 

Se uită înapoi, la casă, o structură discretă din piatră locală și 
lemn din zonă, liniile ei rafinate fiind în armonie cu peisajul. 
Ferestrele de la parter erau pline de lumină caldă, însă doar 
biroul lui Eddie strălucea la etaj. 

Se străduia să încheie o scenă dificilă și voia să termine până 
luau cina împreună. 

Pregătise ceva pentru el în bucătărie, dar trebuise să iasă 
afară pentru câteva minute, așa că mersese la cucuta de vest 
dintr-un capriciu. Purta adidași de iarnă, nu cizme, o fustă albă, 
plisată, din mătase, și un pulover subţire, lung până peste 
șolduri. Eddie ar fi fost încântat de acest look eclectic și ar fi 
venit dornic în pat după cină, dar nu era potrivit pentru o 
furtună de zăpadă. 

Când se grăbise să iasă afară din casă, încântată de zăpadă, 
ignorase frigul. Dar începu să tremure. Când simţi frigul și o 
cuprinse, începu să tremure tare. 

Se grăbi să ajungă înapoi în casă, unde se descălţă de adidașii 
de iarnă înzăpeziţi și îi lăsă în antreu. În bucătărie, zăpada îi 
căzu de pe haine și de pe păr, topindu-se pe podeaua din 
scânduri late de castan. Simţi că ar fi trebuit să se ocupe de 
zăpada care se topea, că ar fi trebuit să o șteargă, dar, de fapt, 
nu-i păsa. 

Pe tejgheaua de lângă chiuvetă era gustarea pe care i-o 
pregătise lui Eddie pentru a-i ușura ultimul stadiu al scenei 
dificile din romanul lui. Pe o tavă era o farfurie cu câteva cuburi 
de brânză Havarti, câteva migdale cu sare și piper, un pahar cu 
vin și o sticlă de Sauvignon Blanc, din care avea de gând să-i 
toarne o porţie după ce punea totul pe biroul lui. 

„Du-l la el, du-l la el, du-l la el...” 

Îi plăcea să facă lucruri speciale pentru Eddie. El era 
întotdeauna foarte recunoscător. 


VP - 132 


În timp ce încă mai cădea zăpadă de pe ea și îi curgea apă din 
păr, cără tava până la scările din spate. Ajunse la jumătatea 
scării când descoperi cel mai ciudat lucru. Nu avea tava. Căra 
un cuțit. Un cuţit mic. 

Se holbă la el, confuză. Nu băuse vin când îi pregătise 
gustarea. Avea tendinţa să fie distrată din când în când, dar nu 
atât de tare. 

Nu avea brânza, nu avea migdalele, nu avea vinul. Doar un 
cuţit mic. Ce prostie. Își pierduse minţile? Ei bine, nu putea să se 
ducă la el așa, chiar nu putea. 

Se întoarse în bucătărie ca să ia tava. 


36. 


Dincolo de ferestrele bucătăriei, cerul de deasupra L.A.-ului 
era ca o coadă de păun, cu dungi întinse și irizate, albastre, 
verzi și portocalii-închis, ca o ultimă provocare luminoasă la 
întunericul inevitabil care venea. 

Al cincilea decedat de pe lista lui Jane era un avocat, în vârstă 
de treizeci și șase de ani, care fusese recent numit la o 
magistratură la A Cincea Curte de Apel. Era necăsătorit. Biletul 
lui de adio fusese găsit într-un plic pe care erau scrise numele 
părinţilor lui. Se împușcase în cap. 

— „Vă iubesc. Nu m-aţi dezamăgit niciodată. Nu fiţi trişti. Am 
făcut asta de o sută de ori în visele mele. Nu o să doară”. 

— Acesta seamănă mai mult cu biletele de adio tradiționale, 
spuse Moshe Steinitz. În special, asigurarea de iubire și scutirea 
de vinovăţie. Dar restul... N-am mai auzit să aibă cineva vise 
repetate cu sinuciderea. 

— Visele pot fi programate? întrebă Jane. 

— Programate? Ce vrei să spui cu asta? 

— Să zicem că de un hipnotizator, de cineva care folosește 
droguri și mesaje subliminale. Poate să folosească visele 
programate ca să-l facă pe visător să-și dorească să se 
sinucidă? 

— Poate în cărţile cu benzi desenate sau în filme. Hipnotismul 
e mai bun ca efect de scenă decât ca formă de modificare 
comportamentală sau control. 


VP - 133 


Al șaselea exemplu din carneţelul lui Jane era mesajul lăsat de 
Eileen Root care, înainte să se spânzure, sugerase că îndeplinise 
cumva o obligaţie față de un prieten imaginar din copilărie. 

— „Dragul de Sayso spune că a fost singur în toţi acești ani, 
de ce nu a mai avut nevoie Leenie de el, el a fost întotdeauna 
alături de Leenie, acum eu trebuie să fiu alături de el”. 

— Acesta e al patrulea caz din șase în care sinucigașul aude 
voci. Și prietenul imaginar din copilăria ei care s-a întors în 
prezent e un simptom schizoid clar. A vorbit despre acest Sayso 
cu soțul ei sau cu cineva în săptămânile dinainte de a se 
sinucide? 

— Se pare că nu. 

— Cât de apropiată era de soțul ei? 

— Cred că foarte apropiată. 

— El a observat niște semne de disociere faţă de realitate? 

— Nu. 

Al șaptelea bilet fusese scris de vicepreședintele diviziei de 
ipoteci a uneia dintre cele mai mari bănci din ţară, care avea 
patruzeci și cinci de ani. 

— „Aud chemarea, e neîncetată, când sunt treaz sau dorm, 
șoapta înceată și blândă și mirosul de trandafiri”. 


37. 


April era în antreu și se holba la adidașii de iarnă acoperiţi cu 
zăpada care se topea... 

Își dorea cu disperare să se întoarcă la arțarul roșu și să vadă 
proclamația de iubire pe care Eddie o gravase pe el. Dar arțarul 
era în Vermont, în trecut, în urmă cu șaisprezece ani. 

Atunci, cucuta. Trebuia să vadă cucuta care era la treizeci și 
ceva de metri de casă, avea o nevoie disperată să o vadă, așa 
cum nu mai simţise niciodată, de parcă viaţa ei depindea de 
atingerea trunchiului ei și a literelor pe care el le gravase în 
lemn. 

Dar se trezi în bucătărie, stând lângă chiuvetă și uitându-se la 
tava de pe tejghea: Harvati, migdale, vin. 

Un ton electronic, ritmic și neplăcut, îi atrase atenţia spre 
telefonul montat în perete. Receptorul era pe tejghea. 


VP - 134 


De când stătea pe tejghea? 

Sunase ea pe cineva? Primise un telefon? 

Lăsă cuțitul jos. Puse telefonul înapoi în furcă. 

„Du-l la el, du-l la el, du-l la el...” 

April ridică tava și o duse până la scările din spate. 

La jumătatea scării, descoperi cel mai ciudat lucru. Nu căra 
tava. Strângea în mâna dreaptă un cuţit de maestru bucătar 
francez, mult mai mare decât primul cuţit. Și mai ascuțit. 


38. 


În depărtare, parcă era o baltă de sânge în partea de jos a 
cerului, iar lumina roșie era la fel de lucioasă ca lichidul vieții 
dar, pe pământ, întunericul deja apăsa ferestrele bucătăriei. 

Al optulea decedat, o femeie de treizeci și cinci de ani care 
lucra în Senatul statului Florida, mamă a patru copii, într-o 
aparentă luptă cu ea însăși, ratase cu primele două gloanţe, dar 
își sfâșiase gâtul cu al treilea. Jane citi: 

— „la arma, ia arma, ia arma, o să-ţi aducă bucurie”. 

Moshe era deja în picioare și umbla. 

— Nu a scris biletul către familia ei. 

— Nu, încuviinţă Jane. 

— L-a scris pentru ea însăși, încercând să se convingă pe sine 
să facă lucrul acesta îngrozitor. 

— Sau poate... 

Moshe se întoarse spre ea. 

— Poate ce? 

— Poate a scris ce-a auzit. Vocea din capul ei. Păianjenul din 
creierul ei care vorbea cu ea. 


39. 


April era în holul de la etaj, pe pragul ușii deschise, biroul 
soțului ei era în camera de dincolo de el. 
Intră încet, purtând tava. 
El stătea la calculator, cu spatele la ea. Era concentrat la o 
scenă - apăsă pe tasta backspace ca să șteargă o frază de care 
VP - 135 


nu era mulţumit, tastă rapid o replică nouă, dădu înapoi pe 
pagina precedentă ca să recitească ce scrisese... 

Era adâncit în ficțiunea lui, ca April, pentru care lumea 
dispărea când era la pian, lucrând la o melodie, și căuta al 
treilea grup potrivit de opt note într-un refren de treizeci și două 
de note. 

Munca lui era la fel de emoţionantă pe cât era el de frumos și, 
în timp ce îl privea lucrând și îl asculta murmurându-și critici 
pentru sine, se trezi plângând încet, emoţionată de toate 
vremurile prin care trecuseră împreună, de toate experiențele 
lor, de victorii și de tragedii, de singurul lor copil născut mort, de 
iubirea lor care rezistase fiecărei pierderi și piedici, așa cum 
avea să reziste și la ce avea să vină. 

„Du-l la el, du-l la el, du-l la el...” 

Dincolo de ferestre erau munţii întunecați, iar zâne de zăpadă 
dansau pe geam. 

Puse tava pe o masă de lucru care era acoperită aproape în 
totalitate cu cărți de referinţă. Ridică sticla de Sauvignon Blanc, 
merse cu ea până la el și o legănă în stânga și-n dreapta, de 
parcă ar fi botezat o navă, capul lui fiind prora. O legănă cu 
atâta forță, că sticla se sparse, iar el fu răsturnat cu tot cu 
scaunul lui de birou, căzând pe podea într-o baltă de vin 
parfumat. 

April împinse scaunul din calea ei, se uită la Eddie, văzu că 
era conștient, dar ameţit, confuz, nu putea înțelege nimic. El îi 
pronunţă numele de parcă nu ar fi fost sigur că ea era April. 

Avu nevoie și de sticlă, și de cuțitul de bucătar francez ca să 
facă ce trebuia să facă. Pentru a se asigura că era totul făcut 
cum trebuia. Luă lama de pe tavă și se întoarse spre Eddie. 

— Te iubesc atât de mult, atât de mult, atât de mult, spuse ea 
cu un hohot de plâns la fiecare cuvânt și se aruncă deasupra lui 
înjunghiindu-l. 


40. 


Al nouălea sinucigaș fusese profesor universitar și poet 
apreciat, în vârstă de treizeci și șapte de ani, care se aruncase 
în faţa unui metrou. 


VP - 136 


Jane citi: 

— „Eliberarea de acțiune și suferinţă, eliberarea de 
constrângerea interioară și exterioară”. 

Holbându-se în noapte prin fereastra de deasupra chiuvetei, 
Moshe Steinitz spuse: 

— Sună ca o poezie. 

— E o poezie, dar nu a lui. l-am dat de urmă. E din Conacu/ 
Norton, a lui T.S. Elliot. 

Mai avea un caz. Al treilea decedat era de departe cel mai 
tânăr, o absolventă de facultate de douăzeci de ani, atât de 
dotată că intrase la facultate la paisprezece ani, primise diploma 
de licență la șaisprezece, masteratul în astrofizică, la 
optsprezece ani și lucra la un doctorat în cosmologie. Işi dăduse 
foc. 

Jane citi: 

— „Trebuie să plec. Trebuie să plec. Nu mă tem. Chiar nu mă 
tem? Ajutor!” 


41. 


Când Eddie ar fi ajuns unde trebuia să fie, când ar fi fost 
printre cei morți, April ar fi vrut să-și graveze o proclamaţie a 
iubirii ei în propria carne, dacă ar fi suportat să trăiască destul 
ca să încheie această sarcină sarcina, dar după ce Eddie muri, 
nu mai suportă să stea nicio clipă în această lume întunecată. 
Îngenunche lângă el, apucă cuțitul franțuzesc cu ambele mâini 
și se înjunghie în abdomen, împingându-l aproape până în 
plăsele. Durerea o lovi ca un trăsnet și o aruncă în tăcerea 
întunecată. După puţin timp, se trezi prea slăbită pentru a mai 
simţi durere, întinsă pe podea lângă el, bâjbâi după mâna lui, o 
găsi, o strânse într-a ei, își aminti Vermontul de demult, arțarii 
roșii în veșmintele lor luminoase de toamnă și dragostea 
tinereţii, apoi, în ultimul moment, care trecu foarte repede, se 
gândi: „Ce-am făcut?” 


VP - 137 


42. 


După ce auzise cele trei declarații citite cu voce tare, Moshe 
se așeză la masa din bucătărie și le citi de pe copia xerox pe 
care i-o oferise Jane. 

Pusese o muzică ce pătrundea, prin boxe, în fiecare cameră: 
simfonia K. 488 a lui Mozart, un concert extraordinar, care, 
compus pentru clarinet, începea cu o mişcare robustă, dincolo 
de capacitatea oricărui alt compozitor, și aducea chiar și în 
acest moment solemn din viaţa lui Jane un optimism înălţător pe 
care ea ar fi vrut să-l captureze și să-l păstreze. 

Stând la masă, ascultă cu ochii închiși, strângând cu o mână 
paharul cald cu vin Dindarello. 

După ceva timp, Moshe vorbi la fel de încet ca întotdeauna, 
dar vocea lui se auzi prin muzică. 

— Cred că acești oameni - sau cei mai mulţi dintre ei - au 
avut o stare modificată de conștiință când s-au sinucis. Nu văd 
niciun semn de depresie suicidară, nimic care să mă convingă 
că vocile pe care le-au auzit indicau schizofrenia, nimic care să- 
mi sugereze o formă clasică de boală mentală. Aici e ceva unic - 
și foarte ciudat. 

Concertul conţinea o secvență diferită faţă de muzica 
dinaintea ei și cea de după ea, o mișcare înceată și 
extraordinară, de o melancolie profundă, care ajunse acum la ei. 
Jane nu-i răspunse lui Moshe, ci își ţinu ochii închiși și călători cu 
muzica lui Mozart acolo unde o duse, în adâncul celei mai mari 
tristeți, și se gândi la Nick și la mama ei moartă de multă vreme. 
Când acea parte se încheie cu o întoarcere la acordurile de un 
optimism neînfricat, descoperi că fusese impresionată până în 
adâncul sufletului, dar ochii îi rămăseseră uscați. Lipsa 
lacrimilor, controlul pe care ochii ei uscați îl confirmară, o făcu 
să creadă că era gata pentru ce avea să urmeze, oricât de grea 
s-ar fi dovedit calea dinaintea ei. 


43. 


Prima reședință a doctorului Bertold Shenneck și a soției lui, 


VP - 138 


Inga, e în Palo Alto, și ajunge acolo ușor cu mașina din 
laboratoarele lui din Menlo Park. 

Mai deţin și o casă de vacanţă pe un teren de douăzeci și opt 
de hectare în Valea Napa, la poalele Munţilor de Coastă, o 
proprietate cu păduri și pajiști pline de animale sălbatice. 

Unora casa li se pare nepotrivită cu peisajul rustic, pentru că 
e o structură ultramodernă din sticlă, oțel și plăci exterioare de 
granit. Dar Bertold și Inga au personalităţi dominatoare și 
apreciază felul în care casa îndrăzneață se ridică deasupra 
pământului și își afirmă superioritatea faţă de natură. 

Stau pe terasa din spatele casei, fiecare cu câte un pahar de 
Caymus Cabernet Sauvignon, pentru a admira apusul și lăsarea 
nopții în ţara vinului. 

Inga, cu douăzeci și unu de ani mai tânără decât Bertold, ar 
putea fi confundată cu un model de lenjerie intimă. Chiar dacă e 
o femeie care are pofte puternice și dorințe complexe, nu eo 
fată înnebunită după petreceri, așa cum pare. Are interese 
serioase, ambiţie și o dorinţă de putere egală cu a soţului ei. 

Majoritatea soțiilor mult mai tinere decât soţii lor s-ar supăra 
dacă soţii ar lucra și în casele de vacanţă. Dar Inga îl încurajează 
să îmbine munca și distracţia. 

În scaunul de lângă ea, el stă cu laptopul și introduce comenzi 
care radiază din transmiţătorul cu microunde de pe acoperiș. 

Când amurgul lasă locul nopţii adânci, încep să vină coioții, 
ieșind pe furiș din iarba înaltă și din ierburile de dincolo de 
peluza cosită, cu ochii strălucitori reflectând lumina becurilor din 
curte. Vin până la un metru și jumătate de terasă și stau atenţi, 
unul după altul, până când se aliniază doisprezece unul lângă 
celălalt, părând sălbatici ca orice coioţi, dar, în acel moment, 
fiind docili ca niște câini de companie. 

— Fă-i să stea jos, spune Inga. 

Degetele lui Bertold zboară pe tastatură. 

Începând cu specimenul înalt și slab din stânga, coioţii se 
așază pe peluză, sprijinindu-și boturile pe labele din faţă, 
lăsându-se pe iarbă de parcă ar fi o serie de piese de domino 
care cad încet. 

— Oare mai are cineva din lumea asta un sistem mai 
impresionant de securitate? se întreabă Inga în timp ce îi 
privește pe acești veri ai lupilor. 

Cei doisprezece prădători îi privesc pe bunul doctor și pe soția 


VP - 139 


lui când beau Cabernet Sauvignon și mănâncă sandvișuri cu 
carne friptă de vită, și îi privesc și când Bertold și Inga împart un 
singur șezlong pentru gesturi intime care sunt mai plăcute, atât 
pentru soț, cât și pentru soție, datorită prezenței unui public 
atent. 


VP - 140 


PARTEA III 


ZGOMOT DE FUNDAL 
1. 


Moshe Steinitz îi ceru să rămână la cină și îi spuse că era 
singur. Ea acceptă - și descoperi că el avea un motiv ascuns. 

Mai devreme, în acea zi, făcuse o tartă de crab, pe care acum 
o încălzi. Jane pregăti o salată. Moshe aranjă masa, felie o 
jumătate de baghetă franțuzească și deschise o sticlă rece de 
Pinot Grigio. 

O înduioșă faptul că el își puse o jachetă sport înainte să se 
așeze la masa din bucătărie pentru cină. 

Vorbiră despre multe lucruri, dar nu și despre sinucidere sau 
investigația ei până când, în timp ce se bucurau de un desert 
simplu cu căpșuni proaspete și kiwi feliat, o întrebă cum rezista 
fiul ei. 

Venise la el pentru expertiza și pentru opinia lui despre 
biletele de adio, dar nu se gândise la responsabilitatea pe care o 
avea față de el după ce îi făcuse această favoare. Inţelese că 
era datoria ei să-i spună adevărul ca să se asigure că el nu se 
punea în pericol. 

— Investigarea acestor sinucideri nu e treaba Biroului. 

— Nici n-am crezut că era. 

— Sunt în concediu. Și m-am ascuns în ultimele două luni așa 
cum majoritatea oamenilor care se pregătesc pentru sfârșitul 
lumii doar cred că o fac. 

Îi povesti despre domnul Droog, care îl trimisese pe Travis la 
ea cu mesaje despre natsat, baruri cu lapte și un joc numit viol. 

Lumina tremurătoare a lumânării se reflecta în ochelari, 
ascunzându-i ochii, dar ea observă șocul de pe chipul lui în felul 
în care puse jos o căpșună pe care voise să o mănânce, de 
parcă nu ar mai fi avut poftă de mâncare. 

— Băiatul meu e în siguranţă. Și nu vreau să te pun în pericol, 
Moshe. Să nu spui nimănui că am fost aici. Sunt urmărită și, 

VP - 141 


dacă vor crede că ţi-am împărtășit prea multe informaţii, nu știu 
ce-ar putea să-ţi facă. 

Soluţia lui era rezonabilă, dar nu realizabilă în aceste vremuri 
iraționale: 

— Sinuciderile sunt documentate în registre publice. Dacă faci 
câţiva jurnaliști să fie interesaţi de poveste și ei o fac publică, 
atunci ești în siguranță. 

— Dacă aș cunoaște câțiva jurnaliști în care să am încredere. 

— Trebuie să fie unul. 

— Poate o să-i găsesc cândva. Nişte tineri începători. Dar se 
pare că unii dintre ei se numără printre sinucigașii care nu au 
lăsat bilete de adio în urma lor. 

Moshe își dădu jos ochelarii de parcă înțelese că ea se chinuia 
să-i vadă ochii prin lumina lumânării. 

— Nu-ţi folosi computerul ca să cauţi informaţii despre asta, 
spuse ea. Nu atrage atenţia asupra ta. Ei au un năvod mare și 
se pare că e potrivit chiar și pentru cei mai mici pești. 

— Ei cu E mare. Ai idee cine sunt EP 

— Ei. O confederație fără nume. Nu știu unde e centrul ei, 
deși ar putea implica sectorul privat biotehnologic. 

— Și guvernul? 

— Inevitabil, cred că da. 

— FBl-ul? 

— Nu tot Biroul. Dar poate câţiva oameni din el. Nu pot risca 
să cer ajutor de acolo. 

EI își sorbi vinul, nu ca și cum l-ar fi savurat, ci ca și cum ar fi 
întârziat răspunsul ca să-și dea timp de gândire. 

În cele din urmă, spuse: 

— Ești atât de izolată că nu știu cum ai putea câștiga. 

— Nici eu nu știu. Dar o s-o fac. Trebuie s-o fac. 

— Te-ai gândit... că poate ești prea implicată în asta ca să fii 
persoana potrivită pentru a descoperi adevărul? 

— Spui asta din cauza lui Nick. Da, e ceva personal. Darnue 
vorba despre răzbunare, Moshe. E vorba despre dreptate. Și 
despre siguranţa lui Travis. 

— Ai și alte motive în afară de Nick care te împing să faci 
asta. Și în afară de fiul tău. Nu-i așa? 

Ea îi putea vedea ochii acum. Privirea lui era directă și clară, 
iar ea fu destul de sigură că o putea citi. 

— Te referi la mama mea. 


VP - 142 


— Ai vorbit de ea în treacăt de-a lungul anilor, de când te-am 
cunoscut, dar n-ai menţionat niciodată sinuciderea ei. 

Ea recită faptele cunoscute fără să simtă vreo emoție. 

— A luat o supradoză de somnifere. Ca să termine treaba, s-a 
așezat într-o baie fierbinte și și-a tăiat venele de la încheieturile 
mâinilor. Aveam nouă ani. Eu am găsit-o. 

— Prima dată când am lucrat la un caz cu tine, spuse Moshe, 
am fost impresionat de inteligența și de dedicarea ta. Am vrut 
să știu mai multe despre tine, așa că am făcut niște cercetări. 

— Ei bine, asta e. Dar situaţia actuală nu are nicio legătură cu 
mama mea. 

Îi oferi mai mult vin. Ea dădu din cap. 

Moshe dădu la o parte lumânările, ca să nu se reflecte în 
lentile, și își puse ochelarii din nou, de parcă ar fi vrut să o vadă 
clar, să observe fiecare nuanţă a expresiilor ei. 

— Când a murit Nick, ai fost sigură că nu s-ar fi putut 
sinucide. Ai devenit obsedată să dovedești că n-a făcut-o, ceea 
ce te-a condus la descoperirea creșterii numărului sinuciderilor, 
care a devenit apoi cea mai mare obsesie a ta. 

— E adevărat. Și există oameni care încearcă să mă reducă la 
tăcere în orice fel. Moshe, nu delirez. 

— Nici nu cred asta. Cred tot ce mi-ai spus. Ce vreau să spun 
e că o persoană motivată de obsesie s-ar putea să nu aibă 
rabdarea, prudenţa și nici măcar o minte destul de clară ca să 
investigheze o asemenea conspirație complicată cu succes. 

— Știu. Chiar știu. Dar nu e altcineva care să o facă. 

— Mi-aș face mai puţine griji dacă ai fi conștientă de obsesia 
ta și de rădăcinile ei. Atunci ai putea simţi când te-ar putea face 
să acţionezi nechibzuit și să-ţi pierzi discernământul. 

— Moshe, pot să te asigur că încă sunt anchetatorul care am 
fost întotdeauna. Atât am de spus. 

Pentru o perioadă de timp care păru un minut, el se uită la ea 
cu privirea lui pătrunzătoare, la care ea îi răspunse cu 
sinceritate. 

— Îți mai amintești când tu și Nathan, împreună cu alţi câţiva 
oameni, ați venit la cină acum trei ani și aţi sărbătorit prinderea 
lui J.J. Crutchfield? 

— Bineînțeles că-mi amintesc. A fost o seară fericită. 

— Ai cântat la pian la cererea mea. Ai cântat foarte bine. 

Ea nu spuse nimic. 


VP - 143 


— Nişte oaspeţi ţi-au pus întrebări despre tatăl tău, dar tu ai 
evitat subiectul cu o graţie exersată. 

— Când ai un părinte faimos, înveţi repede să nu expui familia 
în faţa lumii întregi. 

— Ai secrete de familie de ascuns? 

— Nu, doar o nevoie de intimitate. 

— Ai lăudat-o pe mama ta pentru că ţi-a încurajat pasiunea 
pentru muzică. 

— A fost o pianistă bună. 

— Vorbești rar despre ea, dar întotdeauna cu cea mai mare 
stimă. Vorbești și mai rar despre tatăl tău - dar cu o indiferenţă 
rece. 

— Niciodată n-am fost apropiaţi. Era plecat în turnee aproape 
tot timpul. 

— Răceala ta înseamnă mai mult decât antipatie. 

— Spune-mi, doctore, ce altceva mai înseamnă? întrebă ea și 
fu înspăimântată de tonul de desconsiderare din propria ei voce. 

— O neîncredere profundă, spuse el. 

Ea întrerupse schimbul de priviri, apoi îl reluă ca nu cumva să 
vadă el un sens misterios în întreruperea ei. 

— Toţi copiii au probleme cu părinţii lor. 

— Draga mea, scuză-mă dacă ating niște puncte sensibile. 

— N-ai făcut asta deja? 

— Nu pot să cânt la pian așa de bine ca tine, dar mă pricep 
destul de bine să ating punctele sensibile. Se lăsă pe spate pe 
scaun și îndoi mâinile pe masă. Nu e o chestiune sexuală. 

Ea se încruntă. 

— Despre ce vorbești? 

— Despre problema cu tatăl tău. Nu ai fost abuzată. Nu ai 
niciuna dintre problemele unui copil abuzat sexual. 

— E un nemernic, dar îi plac femeile tinere, nu copiii. 

— S-a recăsătorit la un an de la sinuciderea mamei tale. 

— Ce puteam să fac eu în legătură cu asta? 

— Ai vrut să faci ceva. 

— A întinat memoria mamei mele când s-a însurat cu 
Eugenia. 

— Nu asta e problema, nu-i așa? 

— Pentru mine e o problemă. 

— Dar nu marea problemă. 

— l-o trăgea Eugeniei până-i ieșeau ochii din cap când trăia 


VP - 144 


mama. 

— Ai folosit expresia asta vulgară ca să mă împiedici să 
continui discuţia asta? 

Ea ridică din umeri. 

— Continuă cât vrei. 

— De ce crezi că tatăl tău a omorât-o pe mama ta? 

Mai devreme, ea împinsese într-o parte paharul pe jumătate 
plin cu vin. Uimită de intuiţia lui, ridică paharul și bău. 

Moshe gustă puţin din vinul lui, de parcă băutura pe care o 
sorbeau împreună era un fel de împărtășanie care îi lega. 

— Întotdeauna se face o autopsie după o sinucidere, spuse el. 

— Ar trebui să se facă, dar nu se face tot timpul. Depinde de 
jurisdicție și de circumstanţe, medicul legist e discret. 

— Ai vreun fel de dovadă? întrebă el. 

— S-a întors cu avionul în dimineaţa aceea. Trebuia să fie la 
un hotel la vreo patru sute de kilometri depărtare. Avea un 
concert în alt oraș în seara următoare. Dar, când m-am trezit, i- 
am auzit certându-se. 

— Ce-ai făcut când i-ai auzit? 

— Mi-am pus perna pe cap. Și am încercat să adorm din nou. 

— Ai adormit din nou? 

— Pentru o vreme. Puse paharul la o parte. A fost acolo în 
acea noapte. L-am auzit. Am alt motiv ca să fiu sigură că a fost 
acolo. Dar nicio dovadă palpabilă. lar el e un maestru al 
intimidaării și al manipulării. 

— Ţi-a fost frică de el. 

— Da. 

— Încă ești supărată pe tine pentru că ţi-a fost frică de el. 

Ea nu spuse nimic. 

— Te învinovățești? 

— Pentru ce? 

— Când i-ai auzit certându-se, ai adormit din nou. Dacă te-ai fi 
dus la ei, crezi că mama ta ar mai fi trăit acum? 

— Nu. Cred că... și eu aș fi murit. Ar fi înscenat totul ca să 
pară că ea m-a omorât înainte să se sinucidă. 

Tacerile lui Moshe erau plasate și menținute la momentul 
potrivit, ca în simfonia K 488 a lui Mozart, care se auzise mai 
devreme. 

Jane spuse: 

— Mă învinuiesc pentru că nu am vorbit mai târziu. Pentru că 


VP - 145 


l-am lăsat să mă intimideze. 

— Erai doar un copil. 

— Nu contează. La greu, ori reziști, ori cedezi. 

Moshe astupă cu dopul sticla de vin, care era aproape pe 
jumătate plină. 

El spuse: 

— Obsesia asta n-a început cu moartea lui Nick. Are rădăcini 
vechi de nouăsprezece ani. 

Apoi mâncă acea căpșună pe care o pusese deoparte și 
continuă: 

— Vrei răzbunare pentru Nick și pentru mama ta - dar acesta 
nu e cel mai important lucru pe care îl vrei. 

Așteptă în timp ce el își dădu jos ochelarii, scoase batista din 
buzunarul de la piept și lustrui lentilele. 

Apoi îi spuse: 

— Vrei să distrugi conspirația, să închizi pe oricine e în spatele 
ei, să îi omori dacă e necesar, să înlături nedreptatea, să 
echilibrezi balanţa, ca să nu mai existe pericolul ca băiatul tău 
să aibă tot timpul senzaţia că ar fi putut sau ar putea să facă 
ceva să îndrepte răul făcut. Nu îl poţi scuti de jale, dar vrei să-l 
scutești de vinovăția care ţi-a ros inima atâţia ani. Oare așa să 
fie? 

— Așa este. Dar e mult mai mult decât atât. Vreau, pentru el, 
o lume în care oamenii înseamnă mai mult decât ideile. Fără 
svastici, fără seceri și ciocane, fără închinarea la teorii inumane 
care au ca rezultat zeci de milioane de morţi. Văd cum mă 
privești, Moshe. Știu că nu pot schimba lumea. Nu sufăr de 
sindromul loanei D'Arc. Vreau aceste lucruri pentru el, dar dacă 
tot ce pot face e să-l scutesc de vinovăţie, atunci merită să fac 
asta. 

Moshe își puse ochelarii. 

— Dacă o să înţelegi ce emoţii puternice îţi hrănesc obsesia, 
poate vei recunoaște când emoţiile îţi întunecă raţiunea. Dacă îţi 
vei putea controla îndrăzneala provocată de emoţii, dacă nu vei 
fi nechibzuită, atunci ai putea avea o șansă. 

— Am nevoie doar de o mică șansă ca să continui. 

— Bine. Dacă ai evaluat corect situaţia, atunci probabil tot ce 
ai e doar o mică șansă. 


VP - 146 


2. 


În Valea San Fernando, în camera ei de motel, Jane nu avu 
nici energia și nici claritatea mentală pentru a analiza materialul 
pe care îl primise de la Jimmy Radburn. Puse punga grea de 
gunoi plină de documente în dulap. 

Nu avea nevoie de votcă sau de muzică pentru a dormi. Se 
întinse în pat la nouă și ajunse curând pe tărâmul viselor. 

Aproape de miezul nopţii, fu trezită de focuri de armă și de 
motorul unei mașini care circula cu viteză. De fapt, erau două 
mașini. Cauciucurile scârțâiră. Un bărbat strigă, dar cuvintele lui 
erau neclare. Se auziră încă trei împușcături într-o succesiune 
rapidă, probabil ca răspuns la celelalte. 

Scoase pistolul de sub perna pe care nu se odihnise capul 
nimănui. Se ridică în întuneric, dar nu se dădu jos din pat. 

Un scârțâit metalic îi sugeră că un vehicul lovise alt vehicul. 
Poate că unul din cele două zgăriase o mașină parcată. 

Apoi plecară. Zgomotul motoarelor, care se auzea pe 
frecvențe tot mai joase, se retrase în două direcţii, de parcă 
șoferii, după schimbul de focuri, fugiseră unul de celălalt. 

Rămase ridicată o vreme, dar nu se mai întâmplă nimic. Nu se 
auzi nicio sirenă a poliţiei în noapte. Nimeni nu raportă schimbul 
de focuri. 

Puse din nou pistolul sub pernă. Până la urmă, nu era în 
capitala crimelor din ţară. Această onoare aparţinea orașului 
Chicago, deși alte jurisdicții se luptau ca să concureze cu el. 

Când se întinse din nou, se gândi că incidentul fusese doar un 
zgomot de fundal, violenţa continuă și haosul care erau fundalul 
vieții contemporane. Oamenii deveniseră atât de obișnuiți cu 
zgomotul de fundal, că întâmplările violente mai importante, 
cum ar fi fost creșterea rapidă a numărului sinuciderilor, le 
scăpau din vedere. 

Nu rămase trează. Se gândi la Travis, care era în siguranță cu 
Gavin, cu Jessica și cu ciobăneștii germani care patrulau casa pe 
rând în timpul nopţii, apoi adormi. 


VP - 147 


3, 


Jane se trezi la 4:04 dimineața, făcu duș, se îmbrăcă și se 
așeză la măsuţa rotundă pentru a studia rapoartele medicilor 
legiști despre sinuciderile din treizeci și două de jurisdicții. Patru 
erau din orașe mari, douăsprezece erau din orașe medii, opt din 
suburbii și opt din zone cu populație mai mică, unde un singur 
medic legist de regiune servea toate orășelele înconjurătoare. 

Fiecare raport conţinea fotografii cu cadavrul în locul în care 
fusese găsit. Încercă să nu se uite la ele. Dar primitivul care 
există în partea din spate a fiecărui creier uman era atras de 
ceea ce partea frontală a creierului considera prea întunecat 
pentru atenţia civilizată, și ochiul o trăda câteodată. 

Chiar dacă, tehnic, conform legii, trebuia să se facă o autopsie 
la fiecare suicid, cele mai multe jurisdicții permiteau medicului 
legist libertate în cazurile în care determina că nu exista nicio 
îndoială că decedatul își făcuse rău singur. Moartea din cauza 
sfidării autorităţii polițiștilor, care era o formă de sinucidere, era 
întotdeauna urmată de o autopsie, de o frenezie mediatică și 
chiar de un proces. În contrast, în cazul cuiva cu istoric de 
depresie, care mai avusese încercări de sinucidere, se făceau 
analize de sânge pentru detectarea drogurilor și cadavrul era 
supus unei inspecții vizuale minuţioase pentru detectarea unor 
urme de violenţă fără legătură cu cauza decesului; dar, în lipsa 
oricăror indicii de crimă, disecţia și examinarea organelor 
interne nu se făceau de obicei. 

Când Jane cercetă dosarele din două orașe mari - New York și 
Los Angeles -, făcu trei descoperiri. 

În primul rând, numărul cazurilor în care sinucigașul părea să 
fi fost un membru bine adaptat al comunităţii, cu un psihic 
stabil, sănătos din punct de vedere fizic, cu o familie unită, care 
prospera la muncă, era chiar mai mare decât indicau statisticile 
naţionale. Fenomenul era atât de frapant, că medicii legiști care 
făceau autopsii de bază sau mai detaliate remarcau adesea 
acest amănunt în rapoartele lor. 

În al doilea rând, procurorul general al statului New York 
împreună cu procurorul orașului New York aprobaseră noi 
instrucţiuni pentru medicii legiști care nu numai că permiteau, 
dar chiar încurajau ca un procent mult mai mare de cazuri de 


VP - 148 


sinucidere să fie închise doar cu o examinare vizuală a 
cadavrului și după obișnuitele analize toxicologice. Citau 
constrângeri bugetare și personalul insuficient. Aceste 
instrucțiuni noi îi tulburaseră atât de tare pe unii medici legiști, 
că făcuseră referire la ele în rapoartele lor în termeni meniţi să îi 
protejeze de posibile acuzaţii de neglijenţă în viitor. 

În al treilea rând, în California, unii medici legiști erau supăraţi 
că procurorul general al statului citase, cu un an în urmă, 
deficitul bugetar și personalul insuficient când emisese 
înștiințarea - care nu conţinea doar instrucțiuni, ca în New York, 
ci și un avertisment - că va tăia fondurile oricărui oraș și oricărei 
regiuni în care medicii legiști continuau să facă autopsii 
complete în cazuri „în care nu existau probe clare sau o 
suspiciune rezonabilă de crimă premeditată, nepremeditată și 
omor prin imprudență”. Motivul restricționării autopsiilor în 
anumite cazuri era dorinţa de a acorda toată atenţia, la timpul 
potrivit, numărului mare de crime comise de membrii 
cartelurilor de droguri și de teroriști. Unii medici legiști făceau 
referire la înştiinţare în rapoartele lor sau atașau textul ei 
complet pentru a se proteja. 

Creșterea numărului de angajaţi guvernamentali din ultimii 
ani părea să contrazică pretinsa insuficiență a personalului. 

Orice autoritate la care ar fi îndrăznit Jane să apeleze cu 
această suspiciune ar fi etichetat-o cu cuvântul paranoică, așa 
cum Hester Prynne, din romanul lui Hawthorne, trebuise să 
poarte litera stacojie. 

Totuși, nu se putu abţine să nu bânuiască implicarea 
procurorilor generali ai celor mai mari state ale naţiunii în 
suprimarea probelor legate de creșterea numărului sinuciderilor 
oamenilor care nu păreau predispuși la autodistrugere. 

La ordinul cui se implicau ei în așa ceva? Cât știau despre 
motivul acestei epidemii recente? 

Dacă o companie din sectorul privat biotehnologic și guvernul 
erau implicate într-un proiect care creștea numărul sinuciderilor, 
care ar fi putut fi scopul lor? 

Sinuciderile erau un efect secundar neașteptat... sau o 
consecinţă intenţionată a ceea ce făceau? 

Fiorul care îi făcuse pielea de găină nu-i trecu, ci pătrunse mai 
adânc în ea. 

Merse până la baie, care era echipată de hotel cu o cană, 


VP - 149 


pliculeţe de cafea instant și un aparat ieftin de fiert apa. Agită o 
cană plină cu conţinutul a două pliculeţe. Se plimbă prin 
cameră, bând fiertura cât de caldă o suportă, dar nu scăpă de 
fiori. 


4. 


Jane încă nu găsise nimic despre disecţia creierului în 
dosarele de autopsie. Dorea să descopere o referinţă la o 
structură anormală în materia cenușie a vreunui sinucigaș. 

Dar, când cafeaua de-abia o încălzi, hotărî să ia o pauză de la 
rapoartele medicilor legiști și să vadă ce informaţii primise 
despre binefăcătorul David James Michael. Acesta făcea parte 
din consiliul Institutului Gernsback, care organiza conferința 
anuală „Ce-ar fi dacă...”, și în Fondul Seedling, unde lucrase 
alături de un om bogat, T. Quinn Eubanks, care era unul dintre 
sinucigași. 

Raportul despre David Michael părea atât de complet, că 
Jimmy Radburn ar fi meritat să intre printre primii în Galeria 
Hackerilor Celebri, dacă ar fi existat așa ceva. 

David Michael, în vârstă de patruzeci și patru de ani, era 
singurul moștenitor al unei averi făcute cu câteva generații în 
urmă din căile ferate, mărită de investiţiile în petrol, imobiliare 
și orice altceva care aducea un mare profit în timpul secolului 
trecut. Chiar dacă  moștenise averea, se dovedise un 
administrator excelent al ei, finanţând o firmă cu capitaluri de 
risc pentru a sprijini lansarea tehnologiilor de vârf. Se pricepea 
atât de bine să aleagă firme noi cu perspective mari, că în 80% 
dintre cazuri le alegea pe cele câștigătoare. 

Cu trei ani în urmă, se mutase din casa lui din Virginia pe un 
domeniu din Palo Alto, pentru a fi aproape de numeroasele 
companii din Silicon Valley care îl interesau. 

Erau și fotografii cu el. David provenea dintr-un mediu în care 
oamenii se îmbrăcau la patru ace, dar îi plăcea stilul relaxat. 
Părul lui blond părea să fi fost tuns într-un fel haotic și pieptănat 
doar cu degetele, dar Jane recunoscu munca unui frizer care 
cerea cinci sute de dolari pe tunsoare. Era cunoscut pentru că 
participa la întâlniri importante de afaceri în adidași și blugi, cu 


VP - 150 


cămașa peste pantaloni, dar în câteva poze purta diferite 
ceasuri despre care se spunea că făceau parte din colecţia lui 
de ceasuri cu preţuri cuprinse între cinci mii și optzeci de mii de 
dolari fiecare. 

În numeroase publicaţii fusese citat pentru generozitatea și 
pentru actele sale de binefacere, precum și pentru implicarea lui 
în felul de cauze sociale, de la Orchestra din San Francisco până 
la conservarea zonelor mlăștinoase, și nu făcea un secret din 
politica lui progresivă. 

Jane cunoștea genul acesta de om. Tot ce spunea și făcea 
pentru public era pregătit cu grijă. Toată lumea admira un tânăr 
miliardar rebel care părea deranjat de averea lui și se lipsea de 
sume de bani atât de mari, că părea să riște să ajungă sărac. De 
fapt, tot ce dădea era doar 1 % din averea lui. Poate doar el, 
soţia lui și consultantul lui de imagine știau care părți din 
personalitatea lui publică erau adevărate - și poate că soţia lui 
nu știa. 

Printre companiile care prosperau cu capitalul lui de risc se 
număra Shenneck Technology și, mai recent, într-o măsură mai 
mare, Far Horizons. Shenneck și David Michael erau parteneri în 
Far Horizons. 

Deși nu aflase locul conspirației, găsise o legătură: între 
Bertold Shenneck, David James Michael și Far Horizons. 

Problema era cum să se apropie destul de fiecare din cei doi 
ca să îi strângă cu ușa și să-i silească să vorbească. Miliardarii ar 
fi avut o mulţime de forțe de securitate, bodyguarzii cei mai 
buni. 

Și chiar dacă Shenneck avea o avere mult mai mică decât 
investitorul lui cel mai important, dacă erau cu adevărat 
implicaţi în această conspirație prin Far Horizons, avea 
informaţii care ar fi putut să dăuneze grav sau chiar să-i 
distrugă pe cei doi bărbaţi. Prin urmare, ar fi fost apărat de 
orice, cu excepţia celei mai bine gândite și secrete abordări. 

La sfârșitul raportului lui Jimmy, Jane descoperi ceea ce ar fi 
putut fi o intrare ascunsă în viaţa lui Shenneck. Ultimul paragraf 
conţinea doar o propoziţie cu detalii insuficiente: „Bertold 
Shenneck pare să aibă un interes bine ascuns faţă de o 
organizaţie de pe Dark Net care ar putea fi un bordel ciudat”. 

Ştia ce trebuia să facă în continuare. 

Avea să fie periculos. 


VP - 151 


De parcă asta ar fi contat. Totul era periculos în zilele acelea. 
Până și un drum până la serviciu în Philadelphia putea însemna 
o moarte sigură. 


5. 


De la ora opt, vocile menajerelor hotelului, care vorbeau încet 
în spaniolă, și clincănitul și zăngănitul echipamentului din 
cărucioarele lor ajunseră până în cameră și se auziră tot mai 
tare pe parcursul dimineții. Era aproape zece, iar Jane nu voia să 
întârzie până la unsprezece, când, în ciuda semnului pe care 
scria NU DERANJAȚI, ar fi auzit o bătaie în ușă și o întrebare 
politicoasă despre serviciul de curăţenie. Cu cât interacţiona mai 
puţin cu membrii personalului, cu atât era mai puţin probabil ca 
ei să-și amintească de ea. 

Pe lângă asta, stătuse acolo două nopţi, durata maximă de 
ședere pentru orice locaţie. Un obiect în mișcare tinde să 
rămână în mișcare, dar unui obiect care stă prea mult pe loc i se 
taie gâtul. 

Işi puse bagajele în Ford și lăsă cheia camerei la biroul de 
recepţie, unde ceru și adresa celei mai apropiate biblioteci. 

Cumpără cafea și două sanadvișuri de la un McDonalds din 
apropiere, aruncă jumătate din pâine și mâncă în mașină. 
Mâncarea era mai bună decât arăta. Cafeaua era mai rea decât 
mirosea. Scoase o pastilă dintr-o sticluţă cu medicamente 
antiacide. 

La bibliotecă, folosi un computer ca să caute cele mai 
apropiate magazine care vindeau materiale pentru artă, 
echipamente de laborator și produse de curățenie. Niciuna 
dintre aceste căutări nu ar fi atras atenţia oamenilor care voiau 
să ajungă la ea. 

Până la ora unu, își cumpără sticle de acetonă, un recipient cu 
pudră de albit, numărul minim de vase de laborator de care 
avea nevoie și câteva lucruri dintr-o farmacie. 

In Tarzana, găsi un motel acceptabil, unde alese să stea 
pentru că nu mai fusese în acel oraș și ar fi fost o străină pentru 
toată lumea. 

Folosi alt buletin contrafăcut, nu pe acela pe care Îl 


VP - 152 


prezentase la motelul la care fusese înainte, și plăti cu bani 
gheaţă în avans. 

Patul matrimonial era reflectat în oglinzile ușilor rulante ale 
dulapului. Băgă punga de gunoi în dulap. Inainte să pună și 
valizele lângă ea, scoase un binoclu, un pistol LockAid de 
descuiat yale vândut doar agenţiilor de poliţie, dar cumpărat 
ilegal de la aceiași oameni care îi refăcuseră Fordul Escape, și 
un amortizor potrivit pentru ţeava armei ei, Heckler & Koch 45. 

Până la ora cinci, lucrând în baie, cu o mască chirurgicală pe 
faţă și mănuși de nitril, obţinu o cantitate de cloroform din 
reacţia acetonei cu clorura de var, care era pudra de albit. 
Umplu un tub de spray de 170 de grame cumpărat de la 
magazinul de produse de înfrumusețare, îl puse deoparte și 
curăţă mizeria. 

Când ieși afară, soarele de după-amiază târzie acoperea 
întinderea suburbană cu o lumină neplăcută. Aerul cald mirosea 
a gaze de eșapament care fuseseră curățate de convertori 
catalitici în compuși inofensivi, dar, cu toate acestea, stricau 
aerul cu mirosul lor neplăcut. 

Într-un restaurant vizavi de motel, se bucură de un filet 
mignon la cină, spunându-și de mai multe ori că nu era ultima 
masă din viaţa ei. 


6. 


Mai devreme, în acea zi, cu puțin timp înainte de ora patru, 
după fusul orar estic, șeful secției, Nathan Silverman, era în 
biroul lui de la Academia din Quantico când primi un telefon de 
atenţionare de la agentul special responsabil de biroul regiunii 
Los Angeles. Acesta îl informă că SAC avea să-i trimită un raport 
privitor la un incident din ziua precedentă, din Santa Monica, în 
care fusese implicată ori o impostoare care se dăduse drept 
agenta specială Jane Hawk de la Grupul de Răspuns pentru 
Incidente Critice ori chiar pe agenta specială Jane Hawk. 

Incidentul era ciudat, spuneau cei de la SAC, dar părea să nu 
implice altă infracțiune decât posibila folosire a identității 
falsificate a unui agent FBI. Cum biroul lui regional era cel mai 
ocupat din ţară, nu avea timp de irosit pentru ceva atât de 


VP - 153 


mărunt. Cele cinci Unităţi de Analiză Comportamentală oferiseră 
un ajutor considerabil biroului din L.A. la ultimele cazuri 
cunoscute, iar SAC îi respecta pe Silverman și pe oamenii lui. 
Raportul avea să fie terminat și transmis până la ora nouă, după 
fusul orar estic. 

La 7:30, în acea seară, Silverman se așeză ca să ia cina cu 
soția lui, Rishona, cu care era căsătorit de treizeci de ani, în 
casa lor de la marginea Alexandriei, la patruzeci de kilometri de 
Quantico. Stătură la colțurile mesei din sufragerie. 

Copiii terminaseră facultatea, erau plecaţi de acasă și 
independenți. El și Rishona ar fi putut mânca în bucătărie, fără 
atât tam-tam, dar ea insistase să o facă în atmosfera mai 
elegantă a sufrageriei. 

Când gătea, ceea ce se întâmpla în majoritatea serilor, 
transforma cina într-un eveniment, folosind porțelanuri bune, 
argintărie veritabilă și cristaluri, șervețele de damasc ţinute în 
inele din colecţia ei și lumina lumânărilor. 

Se gândi că era unul dintre cei mai norocoși bărbaţi pentru că 
soţia lui era și frumoasă, și cea mai bună prietenă a lui cu care 
putea împărtăși totul și se putea baza pe discreţia ei. 

La o salată Caesar cu lăptucă excepţional de proaspătă, 
urmată de fileuri groase de pește-spadă, el îi povesti ce se 
întâmplase peste zi. 

După atentatul terorist din Philadelphia, de luni, Direcţia de 
Asistenţă în Investigaţii și Operaţiuni și Unităţile de Analiză 
Comportamentală 1 și 5 - toate din Grupul de Răspuns la 
Incidentele Critice - fuseseră copleșite de cereri de asistenţă și 
acea seară de joi era prima seară în care ajungea acasă înainte 
de ora opt. Avea multe de spus, dar, inevitabil, Jane și telefonul 
de la biroul regional din Los Angeles fură subiectele principale 
ale conversaţiei. 

Cu cei mai buni oameni ai lui Nathan Silverman reușea să 
aibă atât o relaţie profesională disciplinată, cât și una socială, 
lucru neobișnuit în Birou. Rishona o cunoștea bine pe Jane și îi 
considera pe ea și pe Nick ca parte din familia lor extinsă. 
Plânsese pentru Nick, dar și pentru Jane, și întreba adesea de 
ea. 

— N-am urmărit-o pentru legitimaţie, spuse Nathan. Am 
crezut că o cunoșteam destul de bine ca să fiu sigur că se va 
întoarce la muncă în două luni, chiar și în șase săptămâni. 


VP - 154 


— Nu are inima de piatră, îl dojeni Rishona. 

— Nu, dar are inimă de leoaică. Nimic nu o face să dea înapoi 
pentru mult timp. Poate-ţi amintești că a sunat acum două luni, 
când m-a surprins după ce a completat o cerere de prelungire a 
concediului. 

— Da, voia să călătorească cu Travis prin ţară. Ar putea fi bine 
pentru micuţ. L-a adorat pe Nick. 

— Ei bine, mi-a dat un număr nou la care o pot contacta, dar 
mi-a spus că spera să o las în pace o vreme. Aveam și numărul 
ei de acasă și cel de mobil, așa că am presupus că era de la un 
smartphone nou. Avea același cod de zonă. 

Făcu o pauză, ca să savureze peștele-spadă, dar soţia lui, 
cunoscând bine felul în care folosea tăcerile ca să-și facă 
poveștile mai dramatice -, îi plăcea să facă chiar și cele mai 
banale știri distractive pentru ea - își pierdu răbdarea după cinci 
secunde. 

— Nate, nu face din asta o scenă shakespeareană. Ce e cu 
telefonul? 

— Ei bine, i-am acordat timpul liber de care avea nevoie. Dar, 
când am aflat asta de la biroul din L.A., era să o sun. Nu știu de 
ce, chiar nu știu, dar, în loc să fac asta, am cerut unui tânăr 
geniul al computerelor să-mi localizeze telefonul, doar ca o 
favoare personală, nu o chestiune de Birou. Până la urmă, nu e 
vorba de nicio crimă. Se pare că numărul nu e de la un 
smartphone. E de la un telefon ieftin. 

— Unul de unică folosință? 

— Cumpărat de la Walmartul din Alexandria și activat în ziua 
în care am vorbit ultima dată cu ea. Nu a folosit niciun minut din 
el. 

Fără să fie anunţată nici de fulger, nici de tunet, începu brusc 
o ploaie grea care făcu zgomot în noapte și bătu ritmic în 
acoperiș, așa că atât el, cât și Rishona, se uitară surprinși spre 
acoperiș. 

— Acum o să vedem dacă rezistă reparația la streașină, spuse 
ea. 

— Și când va rezista, vei vedea că am economisit patru sute 
de dolari. 

— Sincer, sper asta, dragul meu. Nici nu-ţi dai seama cât sufăr 
pentru tine când te faci de rușine din cauza unei catastrofe după 
reparaţiile pe care le faci singur. 


VP - 155 


— Catastrofă nu e un cuvânt cam dur? 

— Mă gândeam la toaleta pentru oaspeţi. 

După ce tăcu o vreme, el zise. 

— Cuvântul dezastru e mai potrivit pentru a o descrie. 

— Ai dreptate. Exagerez. A fost doar un dezastru. De ce ar 
cumpăra Jane un telefon de unică folosinţă ca să o suni? 

— Nu știu de ce, chiar nu știu, dar, în drum spre casă, am 
făcut un ocol până în Springfield ca să trec pe la ea. Nu maie 
acolo. 

— Ce nu mai e? 

— Springfieldul e acolo, dar casa nu mai e. A fost dărâmată. 
Pe gardul construcţiei e atașat planul arhitectului pentru cum va 
arăta noua locuinţă și scrie CASA CHEN. Nu au început lucrul la 
ea, nu e niciun echipaj de construcție pe șantier. Fără îndoială, 
încă trebuie să obţină toate permisele. Voi vorbi mâine cu 
cineva. 

Rishona era întruchiparea scepticismului. 

— Jane nu ar vinde casa și nu s-ar muta fără să-ţi dea adresa 
ei din prezent. E o încălcare a regulilor. 

Casa familiei Silverman era o construcție rezistentă, cu zidărie 
frumoasă și bine legată dar, cumva, furtuna care începuse brusc 
împinse un curent puternic de aer în sufragerie. In paharele de 
cristal, flăcările netede și stabile se lungiră și fluturară ca limbile 
de șarpe. 

— Ar fi o încălcare a regulilor și dacă și-ar schimba numele în 
Chen și nu ne-ar spune, zise Nathan. Și orice vești mi-ar veni de 
la Los Angeles... nu vor fi bune, Rishona. 

— Nate, Jane e ultimul dintre toți oamenii pe care îi cunosc 
care ar putea deveni rău. In afară de tine. 

— Nu asta vreau să spun, zise Nathan în timp ce ploaia grea 
cădea mai tare, iar economisirea celor patru sute de dolari 
părea tot mai puţin înţeleaptă cu fiecare minut care trecea. Deși 
probabil mă înșel, cred că a dat de o belea pe care nu și-a făcut- 
o cu mâna ei, dar e atât de mare, că nu poate să-mi spună nici 
măcar mie despre ce e vorba. 


VP - 156 


7. 


Sherman Oaks avea un procentaj mai mare de cetăţeni care 
aveau peste șaizeci și cinci de ani decât majoritatea 
comunităţilor din zona Los Angeles. Numărul mediu de persoane 
în fiecare gospodărie - două - era printre cele mai mici din 
California de Sud. În general, era un oraș liniștit, mai ales pe 
străzile cu case scumpe de pe dealuri. 

Casa impunătoare era făcută din cărămidă, cu ferestre 
încadrate cu piatră și frontoane. Doi lei mândri de piatră flancau 
treptele din faţă, de parcă ar fi fost o bibliotecă sau un tribunal, 
chiar dacă cel care locuia în ea nu era interesat de biblioteci și 
se credea prea deștept ca să stea vreodată într-un tribunal, în 
faţa unui judecător. 

Nişte felinare joase flancau cărarea din faţă. O lampă de 
trăsură agăţată lângă ușă arunca o lumină primitoare pe 
pridvor. Ferestrele de la parter erau luminate, dar la etaj era 
întuneric. 

Cu doi ani mai devreme, la vârsta de cincizeci și patru și 
cincizeci și trei de ani, Richard și Berniece Branwick, care încă 
dețineau proprietatea, se pensionaseră mai devreme și se 
mutaseră în Scottsdale, Arizona. Munciseră din greu, dar 
primiseră în schimb o vacanţă prelungită la soare, datorită 
singurului lor fiu, Robert, care avea mare succes în profesia 
aleasă de el. 

Jane parcă vizavi de casă și cu două numere mai sus, pe deal. 
Folosi binoclul ca să vadă casa mai de aproape și studie locul 
pentru o vreme. 

Nimeni nu era staționat în fața casei. Nu era o zonă în care 
prezenţa forțelor de securitate era ceva obișnuit. Dacă vecinii ar 
fi văzut un bărbat pândind în întuneric, ar fi chemat poliţia. 
Departamentul de Poliţie din Los Angeles servea Sherman Oaks 
din Secţia Van Nuys de pe bulevardul Sylmar; nu ar fi ignorat o 
asemenea raportare din acest cartier. 

Oricum, Robert Branwick nu crezuse că avea nevoie de 
dispozitive de securitate aici, cu excepţia sistemului de alarmă 
standard pentru casă, pentru a speria hoţii. 

Dacă el ar fi bănuit că ea știa adresa și numele lui, nu ar fi 
fost acolo. Nu în acel moment. Niciodată. 


VP - 157 


Ar fi putut fi singur acasă, deși probabil nu era. Singurătatea îi 
neliniștea pe cei ca el. Risca să se gândească la el însuși în 
singurătate. 

Cu două numere mai sus, pe deal, era o casă la care nu se 
vedea nici cea mai mică lumină în ferestre. Era evident că 
locuitorii erau plecaţi departe sau doar la o ieșire de seară. 

După ce își puse mănușile negre cu argintiu, Jane traversă 
strada și merse în spatele casei întunecate, fiind atentă să nu 
apară vreun câine. 

Dincolo de terasă era o curte mare. Niște ziduri care ofereau 
intimitate separau proprietăţile care o flancau, dar nu era niciun 
gard la capătul peluzei, unde se ridica o pădurice la marginea 
unei râpe puţin adânci. 

Copacii de culoarea cernelii, argintaţi de lumina lunii, arătau 
ca o pădure desenată de un artist cu pasiune pentru straniu, cu 
ace de gravură, pe o placă din ceară neagră. 

Prima proprietate de la vale avea un zid împrejurul ei, din 
blocuri de beton învelit în stuc. Cu o mică lanternă, își găsi 
drumul între stuc și copaci, pe lângă o poartă de scânduri și 
până la zidul din spatele casei lui Branwick, unde stinse 
lanterna. 

Acolo, nicio poartă nu îi permitea intrarea, dar zidul avea o 
înălţime de doar doi metri și era ușor să se urce pe el. Când 
ajunse în vârf, stătu pe calota de beton turnat, timp de un 
minut, studiind curtea învăluită în noapte și piscina unde 
rămășițele lunii pluteau pe undele apei negre. 

Sări pe peluză. Înconjură piscina. 

Lumina palidă din fereastră se întindea pe terasa acoperită și, 
prin acele geamuri, Jane văzu o bucătărie și o zonă de luat micul 
dejun în capătul vestic al casei. Nu era nimeni acolo. 

În capătul estic era o cameră de zi. Dincolo de două uși 
glisante din sticlă, cu spatele la terasă, stătea un cuplu pe o 
canapea demontabilă, mare și gri, cei doi uitându-se la o scenă 
cu urmăriri de mașini la un televizor cu ecran plat montat în 
perete. Zgomotul motoarelor performante și muzica ritmică se 
auzeau prin ferestre. 

Jane se aventură până la ușa bucătăriei și încercă să o 
deschidă. Era încuiată. 

Filmul se auzea foarte tare, dar, în planul deschis al parterului 
casei, bucătăria era prea aproape de oamenii din camera de zi. 


VP - 158 


Dacă s-ar fi încheiat urmărirea mașinilor și ar fi urmat un 
moment de tăcere exact când ea ar fi apăsat trăgaciul pistolului 
de descuiat yale LockAid, atunci pocnetul arcului și clinchetul 
pieselor din încuietoare le-ar fi atras atenţia. 

Merse în partea de vest a casei. La mijlocul acelui zid lung era 
o singură ușă cu geamuri în faţa unei grădini ornamentale, unde 
erau două scaune din fier forjat care flancau un bazin și o 
fântână arteziană cu piedestal care nu funcţiona în acel 
moment. 

Nicio lampă nu lumina camera de dincolo de ușă, dar o ușă 
interioară permitea intrarea unei lumini slabe din hol. Camera 
părea să fie un birou: se vedea umbra unui birou, rafturi de 
cărţi, un fotoliu. Jane băgă pistolul în toc. Aprinzând lanterna 
pentru scurt timp, descoperi o încuietoare cu broască, șurub și 
cu un zăvor cilindric în șild. 

Mai devreme, își legase arma de descuiere a yalelor de curea 
cu un șiret. li vâri vârful subţire în gaura cheii. Când apăsă pe 
trăgaci, arcul întins împinse vârful în sus, aruncând niște ace din 
calea lui. Apăsă pe trăgaci de patru ori, înainte să deschidă 
încuietoarea. 

Scoţând pistolul, intră în casă. Închise ușa în urma ei. Văzu un 
birou. Computerul era pe birou. In loc de cărți, pe rafturi erau 
figurine scumpe din colecţia Războiul stelelor. 

Din spatele casei se auzi scârţâitul cauciucurilor, motoarele 
mașinilor care mergeau cu viteză, focurile de armă și muzica 
făcută să insiste pe emoție, chiar dacă imaginile și povestea nu 
ofereau niciuna. 

Se strecură în holul puternic luminat, ezită, apoi se îndreptă 
spre partea din faţă a casei pentru o cercetare rapidă. Din hol, 
văzu sufrageria într-o parte și camera de zi în cealaltă, 
amândouă luminate de o lampă, confortabile și goale. 

Intorcându-se de-a lungul holului, ajunse în pragul ușii 
bucătăriei chiar când o tânără blondă veni din camera de zi și 
deschise frigiderul, fără să-și dea seama că era un intrus în 
casă. 

Fata era îmbrăcată seducător, în pantalonași strâmţi de 
mătase și o bluziţă cu dantelă care îi lăsa talia dezgolită. 

Jane băgă arma în toc, luă flaconul de spray cu cloroform, 
intră în bucătăria mare și se mișcă pe lângă arcada care oferea 
o vedere clară a camerei de zi, contând pe film ca să-l distragă 


VP - 159 


în continuare pe tip. 

Norocul îi ajută câteodată pe cei îndrăzneţi. 

Păși în spatele fetei care căuta în frigider și încerca să aleagă 
dintre cinci sucuri. 

Inainte ca blonda să ia o doză de suc în mână și să o scape, 
Jane spuse încet: 

— Pepsi. 

Speriată, fata se întoarse cu faţa la primul jet din flaconul de 
spray. Cloroformul cu gust dulce udă rujul roșu al fetei și vârful 
limbii, apoi îi ajunse până în nări. Făcu ochii mari, dar îi dădu 
peste cap înainte să poată tipa. Jane puse un braţ în jurul ei și o 
tinu sprijinită de frigider pentru a o împiedica să cadă cu zgomot 
pe podea, puse flaconul de spray pe tejghea și o întinse pe fata 
inconștientă pe plăcile de ceramică din podea. 

Cloroformul era foarte volatil. Deja se evaporase de pe buzele 
blondei. Urmele lui mai luceau doar în jurul marginilor nărilor ei. 
Cel pe care îl inhalase ar fi ţinut-o inconștientă câteva minute. 
Poate destul de mult, poate nu. 

Jane rupse două prosoape de hârtie din distribuitorul din 
apropiere. Le împături, le stropi ușor pe o parte cu cloroform și 
le puse cu partea ușor umezită pe fața fetei. Masca improvizată 
flutura ușor la fiecare expiraţie. Jane o privi destul cât să fie 
sigură că nu avea nicio problemă de respiraţie. 

Apoi puse flaconul cu spray într-un buzunar interior al 
jachetei, scoase pistolul și se întoarse la arcada dintre bucătărie 
și camera de zi. Bărbatul încă stătea pe canapeaua gri 
demontabilă, cu picioarele pe o măsuță de cafea, captivat. La 
televizor, un tip pe motocicletă urmărea alt tip pe motocicletă 
pe o autostradă, șerpuind printre numeroasele vehicule care 
circulau cu viteză, într-o scenă ce putea fi scrisă de cineva cu 
creier de piţigoi, dar trebuia realizată de un geniu dement. 

Cacofonia acoperi sunetele făcute de ea când se învârti prin 
spatele lui. Când unul din motociclişti căzu de pe o stâncă, iar 
celălalt se opri la marginea prăpastiei, cu roţile motocicletei 
scârțâind, muzica bombastică se auzi tot mai încet pentru a 
accentua lunga cădere spre moarte. 

Jane spuse: 

— Bobby, ai niște Oreo? 

Cu siguranţă, vocea ei nu era identică cu cea a blondei 
anesteziate de pe podeaua din bucătărie, dar reacţionă la 


VP - 160 


întrebarea ei doar cu un gest nerăbdător al mâinii și spuse: 

— Da, da, zise în timp ce privea cum motociclistul care căzuse 
scăpase de o moarte sigură când ceea ce păruse a fi un rucsac 
se dovedise a fi, de fapt, o parașută care îi salvase viaţa. 

li lovi ușor capul cu ţeava armei, iar el spuse: 

— Ce naiba! apoi se întoarse, o văzu, sări de pe canapea și 
era să cadă pe măsuta de cafea. 

— Ai încercat să mă omori în parc. După aia m-ai păcălit cu 
ultimul paragraf despre Shenneck. „Bordel ciudat” și nimic 
altceva. Am câteva întrebări. Dacă minţi sau eviți răspunsul - 
primești un glonţ în cap. Ai înţeles, Robert? Jimmy? Oricine-ai fi. 


8. 


În camera de zi, filmul ajunsese de la cascadorii la romantism. 
Scena de sex avea mai puţine efecte de sunet decât scena 
urmăririi, iar muzica se auzea mai încet. 

În bucătărie, păpuşa adultă Kewpie, care fusese la un moment 
dat Jimmy Radburn, dar fusese întotdeauna Robert Branwick, 
stătea pe un scaun, cu mâinile de android, fără păr și netede 
precum cauciucul, îndoite pe masă. Faţa sa netedă, ca de 
bebeluș, era palidă din cauza fricii, dar ochii lui cenușii licăreau 
ca doi pioleţi. 

Jane înșurubase amortizorul pe pistol. Așa cum intenţionase, 
amortizorul îl intimida la fel ca arma. Înţelese că ameninţarea ei 
era serioasă. 

Pe masă erau un pix și un carneţel pe care Jane le luase de pe 
tejgheaua de sub telefonul montat în perete. 

Jane stătea acum între el și blondă, care respira superficial 
sub masca din prosoape de hârtie. 

— Bordelul lui Shenneck are un site? 

— E pe dark web. Ca afacerea pe care tocmai am închis-o. 
Doar că e atât de bine ascuns, că a noastră pare un Walmart 
prin comparaţie. Adresa web nu e înregistrată în mod oficial, e 
agăţătoare. 

— Ce înseamnă asta? 

— Se agaţă de sistemul domeniu, dot org, dar nu o vede nicio 
persoană care se ocupă de sistem. Numele site-ului e format 


VP - 161 


dintr-o serie lungă de litere și numere alese la întâmplare și 
niciun motor de căutare nu te poate duce acolo. Sunt sute de 
milioane de combinaţii posibile. Să tastezi o adresă atât de 
lungă din întâmplare e aproape imposibil. Ai avea nevoie de 
secole întregi, chiar și cu un program automat de căutare. Pe 
scurt, nu poţi ajunge acolo dacă nu ai adresa. Cred că prietenii 
le-o spun altor prieteni. 

— Jimmy Bob, cum ai ajuns tu acolo? 

— Poate că unul dintre clienţii mei nu și-a protejat cum 
trebuia agenda cu adrese. 

— Când ai spart conturile cuiva pentru tipul ăsta, i le-ai spart 
și pe ale lui. 

— Am avut amândoi ceva de câștigat. 

Blonda sforăi în somn și prosoapele de hârtie fluturară peste 
faţa ei. 

— Știi adresa? 

— E formată din patruzeci și patru de litere și numere alese la 
întâmplare. E foarte urâtă. Nu pot memora așa ceva. Aproape 
nimeni nu poate. 

— O ai în dosarele tale de la Vinyl. 

— Dar nu am acces la ele acum. Am închis afacerea aia. Nu 
mai ţii minte? 

— Ai fost pe site-ul ăsta ascuns? 

— Da. 

— Spune-mi ce e pe el. 

— Îţi arată un ecran negru. Apoi numele Aspasia. 

— Scrie-l. Și nu mă face să pierd timpul cu tine. 

Scriind numele în carneţel, tipul zise: 

— Am căutat sensul numelui. A fost amanta unui primar din 
Atena sau cam așa ceva, cu vreo patru sute de ani înainte de 
Hristos. După aceea, apar pe ecran patru limbi din care să alegi. 
E o operaţiune mondială. În engleză, primești promisiunea - 
„fete frumoase. Supuse total. Nicio dorinţă nu e extremă”. 

— Sună ca bordelul tău de vis, Jimmy Bob. 

— Mai scrie ceva care e prea sinistru - „fete incapabile de 
nesupunere. Secretul permanent e asigurat”. 

— Adică... după ce o folosești, ei o ucid? 

— Am spus că e prea sinistru. Nu sunt atât de josnic cum mă 
crezi. După asta urmează taxa de membru. E o sumă foarte 
mare. E ca și cum ai intra într-un club ultraexclusivist. Trei sute 


VP - 162 


de mii de dolari. 

— La naiba. 

— Nu fac locul imposibil de găsit doar ca să facă o farsă. Tipul 
a cărui adresă am spart-o își putea permite asta de o sută de 
ori. 

— De unde știi că Bertold Shenneck e implicat în asta? 

— Tipul care avea adresa e un investitor la Shenneck 
Technology. Are numerele de la birou, de acasă, de pe telefonul 
mobil și tot felul de numere alternative de telefon ale lui 
Shenneck. Nu a trecut Aspasia sub Aspasia. A trecut-o sub „locul 
de joacă al lui Shenneck”. 

— Scrie-mi numele tipului. 

— Mă lovești sub centură acum. 

— Nu încă. Dar mi-ar plăcea să o fac. Scrie-l. 

Încruntându-se, îi scrise numele. 

— William Sterling Overton. E avocat, un adevărat artist, 
câștigă procese uriașe. Locuiește mai mult în Beverly Hills. A 
fost căsătorit de două ori cu actriţe sexy. Se întâlnește cu 
supermodele. Dacă mai are nevoie și de Aspasia, atunci e atât 
de plin de testosteron, că ai putea să-l storci din el ca apa din 
burete. 

— Jimmy Bob, și tu ai milioane de dolari. Sigur nu te-ai înscris 
și tu? 

— Eu nu plătesc pentru sex. 

— Asta nu poate fi adevărat. 

— Eu nu mai plătesc pentru sex. Oricum, nu fac parte din 
gaşca acestor băieţi. 

— Cum plătește taxa un membru nou? Nu pare ceva de care 
ar vrea să fie legat orice bogătan pervers prin documente. 

— Pe ecran scrie: „anonimatul asigurat. Urmărirea plăţii e 
imposibilă”. Pe lângă asta, oamenii ca Overton au conturi 
străine, corporaţii pe hârtie. 

— Chiar n-ai aflat detaliile plăţii? Fii sincer cu mine acum. 

Holbându-se la ţeava armei în loc să se uite la Jane, spuse: 

— Înainte să aranjeze plata, te întreabă cine ești și cine te-a 
recomandat. Aș fi putut folosi numele lui Overton ca fiind cel 
care m-a recomandat, dar m-am gândit că ei primesc 
recomandarea înainte să-i suni tu. Dacă pretinzi că ai o 
recomandare pe care ei nu au primit-o, te pui rău cu niște 
oameni superrăi. 


VP - 163 


— Eşti un hacker genial, spuse Jane. Poţi să intri anonim. 

— Poate nu și cu oamenii ăștia. Poate faci un ultim pas și ei 
au un dragon cu limbă lungă care ajunge până unde ești tu și te 
mănâncă. Pentru că, atunci când am încercat să intru pe site 
după o zi, nu mi-a mai apărut nici numele Aspasia. Pe primul 
ecran scria doar „mori”, apoi s-a făcut negru și a rămas așa. Nu 
am mai intrat niciodată pe acel site. 

— Așadar, nu ai o adresă fizică a bordelului. 

— Trebuie să fii membru ca să o cunoști. 

De undeva, din casă, se auzi cum cineva trase apa la toaletă. 

Sunetul era înăbușit, dar inconfundabil, și probabil venea 
dintr-o toaletă din holul de la parter, spre care era deschisă și 
ușa din bucătărie. Cineva câștigase războiul cu constipaţia după 
o ședere lungă și plăcută cu o revistă în față. 

Branwick îi azvârli pixul în față, se ridică în picioare, apucă 
scaunul ca să îl arunce spre ea, gândindu-se că putea să o 
nimerească și strigă: 

— KIPP, ARE ARMA! OMOAR-O PE SCORPIE! 

Nu ar fi putut ucide altă ființă umană dacă nu ar fi crezut în 
existenţa răului, dacă nu l-ar fi întâlnit până atunci, dacă nu ar fi 
fost antrenată să acţioneze din reflex în circumstanţe disperate. 
Dar ea cunoștea răul, reacţionă și îl împușcă în cap de aproape. 

Tipul îndoi genunchii și în timp ce Jane înconjură capătul 
mesei ca să vadă holul, corpul lui căzu pe spate în sângele 
împroșcat pe podeaua din spatele lui. 


9. 


Jane era pe prag, ţinând pistolul cu ambele mâini în timp ce 
privea holul din faţa ei. La mijlocul acelui pasaj îngust era o ușă 
deschisă care fusese închisă până atunci. Era la stânga. Vizavi 
de biroul prin care intrase în casă. Era ușa băii mici. 

Kipp, oricine ar fi fost el, ar fi putut traversa holul și intra în 
birou și, de acolo, ar fi putut merge mai departe în camera de zi 
sau în sufragerie. Sau ar fi putut fi în baie, încercând să o 
prostească. 

Holurile erau galerii de tragere aproape la fel de nepotrivite 
ca scările. Și trebuia să verifice toate pragurile ușilor. 


VP - 164 


Era mai bine să plece pe ușa terasei, era cea mai apropiată 
ieșire. Nu mai avea nicio treabă acolo. Confruntarea nu era 
necesară. 

Se retrase din hol și aruncă o privire în stânga, spre 
canapeaua gri și televizor. Dacă ar fi fost o altă cale din faţa 
casei până în camera de zi, ar fi venit la ea pe acolo. 

Auzi zgomotul făcut de niște picioare care alergau deasupra 
ei. Kipp urcase la etaj. Acum se întorcea. Se întorcea evident 
dornic de luptă. Zgomotul se schimbă brusc, sună a gol: cobora 
sărind pe scările din faţă. 

Trebuia să fi urcat acolo pentru o armă. Se întorcea cu ea, 
fără să-i pese de riscuri. Ar fi putut să fugă din casă, dar alerga 
spre ea de parcă ar fi fost un taur furios, iar ea agita o capă 
roșie. 

Jane se apropie de masă, înșfacă foaia de sus de pe carneţel 
și o vări într-un buzunar al blugilor. 

Il auzi tot mai tare, acum pe holul de la parter. 

Jane se întoarse spre ușa din spate. 

Zgomotul unei puști zgudui casa. Nenumărate alice zburară în 
bucătărie, răspândirea lor fiind limitată de tocul ușii, din care 
săriră așchii. O ploaie de plumb sparse panourile de sticlă ale 
vitrinelor de sus, lovi zgomotos blaturile din granit și zăngăni pe 
hota din oţel inoxidabil de deasupra plitei. 

Nu ar fi putut ajunge la timp până la ușa din spate. Bărbatul 
era acolo, îl auzi înjurând, părea nebun de furie. Ar fi intrat în 
bucătărie trăgând. 

Jane se aruncă la podea, unde între ea și ușa din hol se afla 
masa. leșirea era în stânga și în spatele ei. În dreapta ei era 
mortul, cu trăsăturile schimonosite și părând a fi trase ca deo 
gaură neagră spre rana din locul în care fusese nasul lui cândva. 

Uitându-se pe sub masă, printre picioare de scaune care nu îi 
permiteau să ţintească cu precizie, văzu o pereche de adidași 
bărbătești scumpi, albi cu negru, trecând peste prag și, în 
aceeași clipă, se auzi zgomotul împușcăturilor. Arma era 
automată, pentru că îl auzi când puse următoarele gloanţe în 
încărcător, probabil o pușcă cu ţeavă scurtă, de calibru .12, 
pentru apărarea casei. Ecoul celei de-a treia împușcături încă se 
auzea prin cameră și răsuna în urechile ei când el trase a treia 
oară, lovind o zonă a bucătăriei, toate cele trei cartușe 
despicând aerul la înălţimea pieptului, sfărâmând sau găurind 


VP - 165 


tot ce nu putea respinge alicele. 

Pe jumătate surdă pentru o vreme, văzu picioarele în 
încălțăminte la modă întorcându-se spre camera de zi. Când el 
nu trase imediat, ea știu - sau crezu că știe - că pușca de 
calibru .12 avea un încărcător cu trei cartușe. 

Jane se ridică în picioare. Tipul era cât un munte. Trebuie să fi 
fost cel pe care îl văzuse urmărind-o pe bulevardul Ocean pe 
Nona, care mergea pe patinele cu rotile. Stătea cu spatele lui lat 
la ea, încercând să-și dea seama sub ce mobilă din camera de zi 
se ascunsese și gândindu-se că verificase bine bucătăria. Nu era 
un tip antrenat la Quantico, învățase să folosească arma din 
filme proaste. Scotea gloanţele de rezervă dintr-un buzunar al 
blugilor. 

Din spate, l-ar fi putut împușca în inimă, dacă i-ar fi stat în 
caracter. Dar merse cu spatele spre ieșire și, chiar dacă păși 
peste alice și alte resturi, auzul uriașului era momentan 
compromis, la fel ca și al ei, pentru că muzica tare se auzea din 
nou din televizor. 

Scăpă un cartuș și, în loc să încarce arma cu celălalt din mâna 
lui, se aplecă pentru a-l ridica, poate pentru că era încet la 
minte sau poate pentru că era atât de mare, că nimeni nu-i 
dăduse vreodată un motiv să creadă că era la fel de vulnerabil 
ca orice copil născut din femeie. 

Jane nu-și făcu nicio iluzie că el nu și-ar da seama când ea ar 
fi deschis ușa. Auzea din ce în ce mai bine și asta i se întâmpla 
și lui. 

El luă de jos cartușul căzut, iar ea trase de două ori în tavanul 
de deasupra lui, spărgând un corp de iluminat încastrat. Sticla și 
scânteile dintr-un fir căzură pe el, dar auzi și împușcăturile, 
pentru că niciun amortizor nu e perfect. 

Matahala se feri, se întoarse pe jumătate și o văzu, iar ochii 
lui străluciră ca niște felinare din cauza urii demente. În acel 
moment de agitaţie, nu se întrebă de ce ea trăsese în tavan în 
loc să tragă în el. Incă nu avea niciun cartuș în armă, dar se 
credea ţinta ei, așa că fugi greoi spre camera de zi și puse niște 
dulapuri de bucătărie între ei. 

Jane trase din nou, de două ori, în acele dulapuri, arma ei 
despicând lemnul de parcă și fost de balsa, iar tigăile și oalele 
dinăuntru zăngăniră. 

Apoi ieși pe terasă, gâfâi și inspiră adânc aerul rece, expiră 


VP - 166 


aerul cald și fugi spre partea de vest a casei, la adăpostul 
întunericului. 

Dacă matahala s-ar fi gândit să își încarce arma cu un singur 
cartuș și să fugă repede după ea, nu ar fi avut nicio remușcare 
dacă ar fi împușcat-o în spate. Și dacă primul foc nu ar fi ucis-o, 
ar fi doborât-o și ar fi sângerat, iar el ar fi avut timp să încarce 
arma cu alt cartuș și să termine cu ea. 

Când trecu pe lângă cele două scaune, pe lângă fântână și pe 
lângă ușa cu geamuri prin care intrase în biroul din casă, pe la 
jumătatea unei laturi a casei, i se păru că simte ceva pe ceafă. 
De parcă punctul roșu al unui laser garanta traiectoria unui 
glonţ care să-i rupă spinarea și să-i sfâșie trunchiul cerebral. Dar 
bineînţeles că tipul avea o armă automată care nu avea nevoie 
de laser și oricum nu avea cum să simtă dacă era atinsă deo 
rază de laser. Tot antrenamentul cuiva, la Quantico sau oriunde 
altundeva, nu putea îmblânzi imaginaţia în timpul unei crize. 

Ajunse în fața casei. Bâjbâi pentru un moment în care rămase 
fără răsuflare la zăvorul unei porţi din fier forjat. Deschise 
poarta împingând-o cu umărul. Se uită în spate și nu văzu pe 
nimeni. Se uită spre ușa din faţa casei. El nu era acolo. 

Focurile de armă, chiar și cele din interiorul casei, s-ar fi auzit 
destul de tare pentru a-i trezi pe vecini din faţa televizoarelor și 
calculatoarelor lor. Dacă se întâmpla să fie cineva la fereastră 
atunci, Jane nu ar fi trebuit să fie văzută fugind după ce ieșise 
pe peluza din faţa casei, unde felinarele de pe cărare și becurile 
stradale împrăștiau destulă lumină ca un martor să poată 
observa unele detalii ale înfățișării suspectului. Detașă 
amortizorul, îl băgă în buzunar și vâri pistolul în toc. Umblă cu 
grijă pe peluză și urcă dealul mergând pe trotuar, pe sub copacii 
care foșneau deasupra ei, prin umbrele frunzelor care tremurau 
pe trotuarul luminat de felinare. 

Traversă strada până la Fordul ei Escape, se așeză la volan, 
închise portiera și luă binoclul cu care studiase casa mai 
devreme. 

Dacă matahala nu-l văzuse pe Robert Branwick zăcând mort 
după masa din bucătărie când dăduse buzna prima dată în 
încăpere, atunci îl găsise deja până în acel moment. Dacă nu era 
prost, își dăduse seama că atacul cu pistolul lui fusese cel puţin 
imprudent și că trebuia să dispară din acel loc cu viteza luminii. 

Bineînţeles, ușa garajului din capătul estic al casei se ridică și 


VP - 167 


un Cadillac Escalade negru ieși afară. 

Jane privi Cadillacul când ajunse la poalele aleii înclinate, 
unde lumina unui bec stradal îl dezvălui pe cowbovul cu armă 
automată din spatele volanului. Se așteptă ca el să meargă la 
vale, spre blocuri. Poate se temea că putea da de niște polițiști 
care răspundeau la un raport despre niște focuri de armă, 
pentru că viră spre vârful dealului. 

Puse binoclul la o parte și se lăsă în jos, până când ochii ei 
ajunseră doar puţin deasupra părţii de jos a geamului lateral. 

Când trecu Escaladeul, blonda de pe scaunul pasagerului își 
sufla nasul într-un șerveţel Kleenex, fiind probabil amețită și 
suferind efectele cloroformului. Probabil scăpase de toate 
gloanţele care fuseseră trase în sus în timp ce ea era întinsă pe 
podea. 

Jane aşteptă până nu mai văzu Cadillacul, înainte să 
pornească Fordul, să aprindă farurile și să urce dealul. Auzi niște 
sirene în depărtare dar, când privi în oglinda retrovizoare, nu 
văzu semnalizatoare rotative împrăștiind lumină roșie în noapte. 


10. 


Nathan Silverman era la computerul din biroul lui de acasă 
atunci când primi raportul de la Los Angeles, la ora 9:10. 

Cariera în poliţie îl făcea să aprecieze ciudățenia vieţii și 
fiinţele umane imprevizibile. Majoritatea criminalilor erau la fel 
de previzibili ca răsăritul soarelui, parțial din cauza lipsei lor de 
imaginaţie. Dar, destul de des, cei care păreau cei mai inocenți 
și blânzi oameni erau capabili de crime șocante pe care nimeni 
nu le-ar fi putut prezice. 

De asemenea, în momente de criză, oamenii obișnuiți, chiar 
dacă nu erau pregătiţi pentru luptă, dădeau dovadă de un curaj 
egal cu legendarele acte de vitejie de pe toate câmpurile de 
bătălie din istorie. Acel aspect mai bun al umanităţii îl împiedica 
pe Silverman să alunece pe panta unui cinism incurabil. 

Se așteptase ca Jane să fie vitează, să acţioneze întotdeauna 
cu onoare și curaj. Și totuși, nu avea nicio dovadă că ea 
procedase altcumva. Dar evenimentele din hotelul Santa Monica 
erau mai mult decât supărătoare. De ce pretinsese că era într-o 


VP - 168 


misiune de supraveghere ca parte dintr-o operaţiune a Biroului, 
când ea era în concediu? Cine era femeia pe patine cu rotile și 
ce fusese în acele două serviete? 

Atașate de scurtul raport erau fotografii, imagini din filmarea 
făcută de camerele de supraveghere din holul hotelului. 
Calitatea imaginilor nu era grozavă - dar era destul de bună ca 
el să o identifice pe Jane Hawk, chiar dacă ea își tunsese și 
vopsise părul. 

Intrigat, Silverman trimise un e-mail la SAC din biroul din Los 
Angeles, cerând orice videoclip legat de acest incident de la 
celelalte camere ale hotelului. Pe lângă asta, dacă parcul de 
vizavi era echipat cu camere de supraveghere sau dacă existau 
camere de supraveghere ale traficului în zonă, el trebuia să știe 
dacă surprinseseră activitatea care o făcuse pe patinatoare să 
traverseze în grabă bulevardul Ocean, așa cum descrisese 
portarul-valet. 

Ploaia torențială care începuse la cină continuă neîntreruptă, 
chiar dacă acum era mai puţin amenințătoare, cât solemnă, ca 
tobele și copitele cailor la un cortegiu funerar. i 

Silverman selectă cea mai clară poză a lui Jane. li încadră fața 
și o mări cât tot ecranul. Claritatea se diminuă, dar folosi un 
program care dubla pixelii în mod repetat până când faţa ei 
apăru în detaliu. Văzu hotărârea din forma gurii ei, din fălcile ei 
încleștate. Îi observă și anxietatea. Poate al treilea lucru pe care 
îl văzu era doar în imaginaţia lui și era inspirat de afecțiunea și 
admiraţia pe care o simțea pentru ea, dar i se păru că vedea 
disperare în privirea chinuită a cuiva care era vânat și auzea 
câinii de vânătoare care lătrau și se apropiau. 


11. 


În timp ce conducea din Sherman Oaks până la motelul din 
Tarzana, Jane se gândi la fiecare mișcare pe care o făcuse în 
casa lui Branwick. 

Purtase mănuși. Nu lăsase amprente. 

Văzuse un sistem de alarmă, o tastatură lângă ușă. Dar nicio 
cameră de supraveghere vizibilă. Doar alarmele de bază ale ușii 
și ferestrei. 


VP - 169 


Cele cinci gloanțe pe care le trăsese ar fi fost recuperate de 
echipa CSI. În orice moment convenabil, ar fi trebuit să 
demonteze pistolul și să scape de piesele lui, dar nu înainte de a 
obţine un înlocuitor. 

Când ajunse din nou în motelul din Tarzana, își luă gheață și o 
doză de Cola de la automat. 

În camera ei, cu ușa încuiată pentru noapte, scoase o trusă de 
întreţinere dintr-o servietă și se ocupă de pistol. Pentru că 
trăsese puţine gloanțe în ultimele trei zile, arma nu avea nevoie 
de curățare, dar, având în vedere ce-i făcuse un glonț fiului lui 
Richard și al lui Berniece Branwick, Jane simţi nevoia să o 
curețe. 

În timp ce lucra la pistolul ei Heckler & Koch, își permise să se 
gândească la Jimmy Bob, la ce se întâmplase cu el, la 
inevitabilul situației după ce el îi aruncase pixul în față, ridicase 
scaunul ca să-l arunce în ea și strigase către matahală să o 
ucidă. 

În timpul carierei ei, participase la zece anchete ale 
criminalilor în serie. Opt fuseseră soluționate. Cinci cazuri se 
încheiaseră cu arestări care nu implicaseră niciun act de 
violenţă. În al șaselea, un agent din echipă împușcase un tip 
care omorâse băieți. Al șaptelea caz era cel al lui J.J. Crutchfield, 
colecționarul de ochi, pe care Jane îl împușcase în picior. In al 
optulea caz, fusese într-un loc îngust, într-o fermă pustie - un 
agent fusese ucis -, urmărită de doi violatori sociopatți și 
parteneri în crimă; ea îi omorâse pe amândoi. Fără regrete. Fără 
să simtă vreo vină. Dar nu putea uita că până și cei mai răi 
oameni strigau către Dumnezeu sau mamele lor și plângeau ca 
niște copii când gloanțele le rupeau bucăţi din carne. 

Robert Branwick era al treilea om pe care îl omorâse, un 
nemernic, un infractor motivat de lăcomie și de gustul puterii. 
Dar era și un om cu trecut, crescut de niște părinţi iubitori care îl 
priviseră cu afecţiune, recunoscători pentru darul lor de 
pensionare anticipată pentru că habar n-aveau cum făcea el 
bani. Nu era vina lui că avea un fizic respingător și, chiar dacă 
pretindea într-un mod ridicol că era un Casanova ca să 
compenseze asta, nu era singurul bărbat care exagera când se 
credea fermecător pentru femei. Uciderea pentru autoapărare 
nu era crimă. Jane nu avea nicio remușcare pentru că îl 
doborâse pe hacker, dar, pentru a-și păstra umanitatea, trebuia 


VP - 170 


să i-o recunoască pe alui. 

Munca de investigaţie în poliţie și cea de soldat erau două 
lumi diferite. În război, adesea oamenii se ucid de la o distanţă 
atât de mare, că nu văd niciodată fețele celor care îi vor morți și 
țările lor ruinate și, dacă în lupta de aproape le zăresc feţele, nu 
știu nimic despre ei. 

Investigarea unui om, studierea lui pentru ca apoi să fie ucis, 
chiar și pentru a salva vieți nevinovate sau în legitimă apărare, 
necesita un puternic sentiment al datoriei... și garanta momente 
de îndoială. Nu se îndoia de corectitudinea celor făcute, dar 
uneori i se părea că nu înțelegea pe deplin de ce avea 
capacitatea de a face așa ceva. 

Robert Branwick fusese crescut de niște oameni care 
respectau legea. Tatăl lui Jane își ucisese soția. Ce conta mai 
mult: ereditatea sau mediul? 

Când își permitea să mediteze la asta, credea că fuseseră 
două motive pentru care renunţțase la o carieră în muzică pentru 
una în poliţie: pentru a-l respinge pe tatăl ei și pentru a-și ispăși 
lașitatea copilărească din primele săptămâni și luni după ce 
uciderea mamei ei fusese declarată sinucidere. 

Dar, dacă din cauza naturii, era mai mult o moștenitoare a lui 
Cain decât a lui Abel, atunci era necesar să ia în considerare și 
faptul că ar fi putut să-și aleagă cariera ca o cale de a legitima 
violenţa de care era capabilă. 

În puţinele dăţi în care abordase acest subiect cu Nick, el 
spusese: 

— Da, viaţa e complicată, dar, dacă n-ar fi complicată, ar fi un 
montagne russe pe șine drepte. Nu ar merita să te plimbi cu el. 
Și, da, nu ne cunoaștem niciodată în totalitate pe noi înșine, dar 
asta înseamnă că suntem destul de misterioși ca să fim 
interesaţi unul de altul. Dacă ne-am cunoaște pe deplin în lumea 
asta, ce rost ar mai avea să mai fim aici? 

După ce termină de curăţat pistolul, puse deoparte trusa de 
întreţinere. 

Scoase cinci cartușe din rezerva ei de muniţie și le apăsă în 
încărcătorul pe jumătate gol. 

Amestecă votca și Cola cu gheaţa. 

Se așeză pe pat. Porni televizorul. 

Erau știrile de ultimă oră. Doi nebuni dintr-un restaurant din 
Miami tăiaseră oamenii cu o macetă și îi înjunghiaseră cu cuțite. 


VP - 171 


Răniseră cinci și omorâseră trei. Ar fi omorât mai mulţi dacă nu 
ar fi fost doborâţi de un client și de un poliţist înarmat aflat 
acolo în timpul lui liber. 

Jane căută pe toate canalele un film vechi, alb-negru, făcut 
într-o epocă a inocenței. Ar fi preferat unul muzical, cu o 
poveste de dragoste banală, deloc ironică sau modernă. Nu găsi 
niciunul. 

Opri televizorul și porni radioul cu ceas de pe noptieră. 

Găsi un post care risca să transmită melodii vechi din anii '50, 
chiar dacă puţini oameni în viață își mai aminteau acel deceniu. 
Era o emisiune numită „Ora lui Presley și Platters”. Platters doar 
cântară notele de început de la „Twilight Time”, ceea ce Îi 
conveni. 

Își puse o pernă în poală. Netezi foaia mototolită din 
carnețelul pe care Jimmy scrisese la ordinul ei și o puse pe 
pernă. 

În timp ce sorbea Cola cu votcă, Jane studie numele de pe 
hârtie. Aspasia, un bordel numit după amanta unui om de stat 
din Atena antică. William Sterling Overton, un avocat foarte 
tare, specializat în daune. 

Își puse întrebări despre fetele frumoase care erau supuse 
total, care erau incapabile de nesupunere, care ar fi satisfăcut și 
dorinţele extreme și a căror tăcere permanentă era asigurată. 
Își aminti videoclipul cu șoarecii de laborator care se mișcau ca 
soldaţii într-un regiment. 

Gândurile ei erau mai reci decât gheaţa din paharul ei. 

Ar fi fost greu să ajungă la miliardarul David James Michael. 

Bertold Shenneck ar fi putut fi mai vulnerabil, dar tot era 
dificil să ajungă la el. 

Dimineaţa avea să-l caute pe William Sterling Overton. 
Momentan, părea o ţintă mai ușoară. 

Spera că avocatul putea fi convins să-i dezvăluie adresa 
locului de joacă al lui Shenneck, Aspasia. Spera că nu avea să 
facă vreo prostie și să nu-i dea de ales decât să îl ucidă. 

Chiar dacă încă nu făcuse cercetări despre el și chiar dacă nu 
era mai puţin uman decât ea, Jane bănui că, dacă ar fi fost 
nevoită să-l omoare, nu ar fi avut niciun motiv de remușcare. 


VP - 172 


12. 


Vineri dimineața, la ora nouă, în biroul ei din Springfield Town 
Center, Gladys Chang folosi o pernă pentru a sta într-o poziţie 
corectă la birou. 

Nathan Silverman stătea într-unul din cele două scaune 
pentru clienţi, zâmbind prea mult pentru un agent FBI care 
făcea anchete serioase. Stia că zâmbea prea mult, dar nu-și 
putea menţine o expresie serioasă pentru că îi plăcea să se uite 
la femeie și să o asculte. 

Doamna Chang, în vârstă de treizeci și ceva de ani, o 
chinezoaică-americancă la a doua generaţie, era îmbrăcată cu 
stil, mignonă, foarte energică - poate ar fi avut doar un metru și 
cincizeci de centimetri dacă s-ar fi descălţat de pantofii cu toc 
înalt -, avea trăsături delicate, părul negru ca abanosul și o voce 
melodioasă. Insistă să i se spună Glad. Silverman era foarte 
fermecat de ea și, chiar dacă aprecierea lui nu avea o 
componentă erotică - ei bine, una nu prea mare -, se simțea 
ușor vinovat pentru că, de fapt, era un bărbat cu o căsnicie 
fericită. 

— O, spuse doamna Chang, casa doamnei Hawk s-a vândut 
cât ai zice pește, a fost în aceeași zi în care a fost publicat 
anunţul unui dezvoltator care construiește la risc. O afacere 
foarte tristă. Mie mi-a luat mai mult timp să mă hotărăsc ce 
instalație pentru alimentarea păsărilor Colibri să aleg pentru 
terasa mea. Nathan, îţi plac păsările Colibri? 

— Da, spuse el. Sunt destul de drăguțe, nu-i așa? 

— Sunt minunate! Aripile lor irizate! Și sunt foarte harnice. 
Dintre numeroase specii, în Virginia o vedem mai des pe cea cu 
gâtul roșu. Ştii că varietatea cu gâtul roșu migrează din America 
de Sud și zboară non-stop opt sute de kilometri peste Golful 
Mexic? 

— Opt sute de kilometri non-stop. Impresionant. 

— Își fac cuiburile din plante, puf și pânze de păianjen. Pânze 
de păianjen! Își puse mâna pe piept de parcă gândul de a 
construi cu ceva atât de delicat ca pânza de păianjen o lăsa fără 
răsuflare. Și își decorează cuiburile cu licheni. Le decorează! Cât 
de drăguţe pot fi! 

— Sunt încântătoare. Doamnă Chang... Ea ridică o mână ca 


VP - 173 


să-l corecteze. Îmi pare rău, spuse el. Glad. Mai devreme ai 
spus... „O afacere foarte tristă”. Nu e bine că s-a vândut casa lui 
Jane atât de repede? 

— Nu la preţul acela. Absurd de mic. M-a întristat. Nu-i păsa 
atât de mult de preț, ci de cât de repede puteam s-o vând și 
biata fată n-a vrut să asculte vocea raţiunii. 

— Poate n-a mai suportat să locuiască acolo... după ce s-a- 
ntâmplat cu soțul ei. 

Doamna Chang strânse palma dreaptă și se bătu cu pumnul 
de trei ori în dreptul inimii. 

— Cât de îngrozitor. L-am cunoscut puţin. Le-am vândut casa. 
A fost un bărbat foarte drăguţ. Ştiam despre sinuciderea lui, 
bineînţeles. Știu tot ce se întâmplă în cartierele în care vând 
case. Dar înainte să vină la mine, ea a locuit acolo două luni 
după ce s-a-ntâmplat asta. Nathan, pot să-ţi spun ceva? Dar să 
nu crezi că mă laud. Mă pricep să citesc gândurile oamenilor. Nu 
am multe talente, dar îl am pe acesta. Și îţi spun sincer, sunt 
sigură că nu jalea a făcut-o să vândă casa aceea atât de repede. 
A făcut-o de frică. 

— Jane nu e genul de om care să se sperie, spuse el. Nu ușor, 
oricum. 

— Fricoșii nu devin agenţi FBI. Bineînţeles. Dar nu se temea 
pentru ea. Se temea pentru puiuţțul ei, pentru băiețelul ei. Ce 
băiețel drăguţ! Îl ţinea aproape, nu voia să-l scape din ochi. 

— Ti-a spus că se temea pentru el? 

— Nu. N-a trebuit s-o facă. Era la fel de clar ca și cum ar fi fost 
tipărit pe un panou publicitar. Când se apropia un necunoscut 
de băiatul ei, doamna Hawk se încorda. O dată sau de două ori, 
am crezut că s-ar putea să scoată arma. 

Nathan se aplecă înainte pe scaunul lui. 

— Crezi că avea o armă ascunsă? 

— E agentă FBI. De ce nu ar avea o armă? Am zărit-o o dată. 
Se apleca peste birou. Sacoul îi era descheiat și atârna deschis 
și, din întâmplare, am văzut tocul și mânerul armei în partea 
stângă. 

Mai puţin pentru doamna Chang și mai mult pentru el însuși, 
Silverman spuse: 

— Dar cine ar vrea să-i facă rău lui Travis? 

Agenta imobiliară se aplecă peste birou și arătă spre el, 
împingându-și degetul arătător către el. 


VP - 174 


— Asta e o întrebare pentru FBl-ul tău, Nathan. FBl-ul tău ar 
trebui să investigheze exact acest lucru. Ce persoană oribilă ar 
vrea să rănească acel puișor frumos? Du-te și află. Găsește 
persoana aia oribilă și închide-o. 


13. 


Vineri dimineața, în camera ei de hotel, Jane petrecu două ore 
studiind mai multe rapoarte de autopsie. Găsi trei cazuri în care 
medicii legiști făcuseră trepanaţii pe craniile decedaţilor și le 
examinaseră creierele. 

Unul dintre ei era în Chicago. Partea raportului care era 
despre materia cenușie a mortului era parţial cenzurată. 
Jumătate din cuvinte fuseseră înnegrite electronic. 

Rapoartele autopsiilor erau documente publice. Aceste dosare 
electronice erau documentele originale. Dacă un tribunal 
comanda eliberarea dosarelor unui solicitant, autorităţile puteau 
încerca să cenzureze copiile în limitele legii. Dar nu era legal să 
modifice originalele. 

În al doilea caz, care implica autopsia unei femei din Dallas, 
examinarea creierului era unul dintre articolele numerotate în 
cuprins. Dar acea secţiune a raportului dispăruse. 

A treia persoană decedată, Benedetta Jane Ashcroft, murise 
de mâna ei într-un hotel din Century City. Medicul legist din L.A., 
Dr. Emily Jo Rossman, examinase creierul și făcuse observaţii 
detaliate, unele raportate într-un limbaj prea tehnic pentru a fi 
înţeles pe deplin de Jane. 

În raport se făcea referire la niște fotografii cu creierul. 
Dosarul nu conţinea asemenea fotografii. 


14. 


La 9:15, în drumul ei spre treburile acelei zile, Jane se opri la 

recepție pentru a plăti cu bani gheaţă pentru încă o noapte. 
Recepţionera avea nouăsprezece sau douăzeci de ani. Avea 
părul negru tuns în toate direcţiile și niște cercei argintii în 
formă de păianjeni care atârnau. Avea o insignă prinsă cu acul 
VP - 175 


de cămașă, prin care putea fi identificată drept CHLOE. 
Preocupată de ceva ce făcea pe smartphone, Chloe îl puse 
deoparte fără tragere de inimă. 

Jane văzu o poză a actorului Trai Byers pe ecranul acestuia. 

După ce plăti, îi spuse: 

— Ai una dintre acele aplicaţii de urmărire a celebrităților? 
Star Spotter sau Just Spotted, ceva de genul ăsta? 

— Ceva mai tare. Tot timpul apare ceva mai tare, cam o dată 
la șase luni. 

— Poţi să-mi faci o favoare? Vreau să aflu dacă un tip faimos 
de care sunt interesată e în L.A. sau altundeva. 

— Sigur. Spune-mi numele lui. 

— William Sterling Overton. Îi spuse numele pe litere. 

— În ce film joacă? 

— E avocat. Dar a fost însurat cu actriţe și se întâlnește cu 
supermodele, așa că eu cred că face parte din gașca vedetelor. 

După vreo zece secunde, Chloe spuse: 

— Da, e drăguţ. Dar trebuie să-ți spun, e cam bătrân pentru 
tine. 

Chloe îi arătă ecranul, iar Jane văzu un bărbat care semăna cu 
actorul Rob Lowe, dar arăta mai dur. 

Apăsând din nou pe telefon, Chloe spuse: 

— Are patruzeci și patru de ani. 

— E bătrân, spuse Jane. Dar drăguţ. Și bogat. 

— Cel mai bine e că e bogat, spuse Chloe. Dacă e bogat, 
înseamnă că e mereu tânăr, nu-i așa? Da, e în oraș. Are o 
rezervare de prânz, la ora unu, la Alla Moda. E un local super 
scump. Se uită la îmbrăcămintea lui Jane. Ar fi bine să te 
schimbi dacă vrei să intri acolo și să ajungi la el. 

— Așa o să fac, spuse Jane. Ai dreptate. 

— Mai stilată, mai sexy, o sfătui Chloe. 


15. 


În drum spre librăria din Woodland Hills, Jane trecu pe lângă 
un liceu unde erau adunate șase sau opt mașini de poliţie. 
Poliţiști în uniformă erau aliniaţi pe trotuar, majoritatea în 
perechi, de parcă s-ar fi așteptat să se întâmple ceva mai rău 


VP - 176 


decât se întâmplase deja. 

Grupuri de elevi se învârteau pe treptele de sus ale școlii, 
privind poliţia. 

Doi adolescenți încătușaţi stăteau pe treptele de jos, vorbind 
unul cu altul, și râdeau în acel moment. 

La doisprezece metri de comedianţi, un mort zăcea pe 
trotuar. Scena era foarte nouă, nimeni nu acoperise cadavrul, 
chiar dacă un poliţist lua o pătură din portbagajul unei mașini de 
patrulare. 

Victima avea părul cărunt. Poate era un profesor. Sau doar 
cineva care trecuse pe acolo la momentul nepotrivit. 

Nu cu mult timp în urmă, 90% din toate omuciderile erau 
comise de oameni care își cunoșteau victimele. Acum, până la 
30% implicau oameni care nu se cunoșteau. Cândva o 
infracţiune cu caracter intim, omuciderea devenea la fel de 
întâmplătoare ca moartea prin lovitura unui trăsnet. 

Ajunse la biblioteca din Woodland Hills fără niciun alt incident 
tulburător. Fu recunoscătoare pentru momentele lipsite de 
evenimente. 

La o staţie din nișa în care erau calculatoarele, îl căută pe 
Google pe William Sterling Overton. Nu se grăbi. Oamenii care o 
căutau nu l-ar fi inclus pe avocat pe o listă de atenţionare cu 
nume, cuvinte, expresii și site-uri cu care ar fi identificat-o când 
accesa internetul dintr-o bibliotecă. Prima dată aflase despre 
legătura lui îngrozitoare cu „locul de joacă al lui Shenneck” - 
prin urmare, cu Shenneck - pentru că Jimmy Bob își folosise 
expertiza infracţională împotriva clienţilor lui la fel de mult ca 
pentru ei, dar cei care conspirau cu Shenneck nu ar fi avut de 
unde să știe asta. _ 

În jumătate de oră, găsi tot ce avea nevoie. În cincisprezece 
minute, află și informaţiile de bază despre doctorita Emily 
Rossman, medicul legist din L.A. al cărui raport de autopsie i se 
păru relevant. 

În cele din urmă, îl căută pe Google pe Dougal Trahern, un 
nume pe care și-l amintise, în sfârșit, în acea dimineaţă, după ce 
încercase să și-l amintească de luni, de când fusese în San 
Diego. Interesant. 

În timpul petrecut de ea în bibliotecă, ceva se schimbase de-a 
lungul dimineţii. Oceanul, îndepărtat și nevăzut în partea de 
sud, crease o ceaţă înaltă, care era împinsă spre continent de 


VP - 177 


curgerea apei spre uscat. Cerul de deasupra munţilor Santa 
Monica se vedea alb. Inălțimile îndepărtate, cu stânci și tufișuri, 
se dizolvau de parcă ceața era un solvent universal. 
Strecurându-se prin trecătoarele acelor munţi, ceața poate nu ar 
fi ajuns până la ea, dar împingea înaintea ei o briză răcoroasă 
care avea un miros slab și metalic pe care nu îl putu identifica. 

Dintr-un motiv necunoscut, în timp ce inspiră acel miros ușor 
astringent și se holbă spre sud, la cerul alb, se întrebă dacă totul 
era în ordine acasă la David și Jessica, dacă ciobăneștii germani 
rămăseseră atenţi pentru a simţi pericolul și dacă Travis încă 
era în siguranţă. 


16. 


Conform articolelor pline de laude din revistele Vanity Fair și 
GQ, casa din Beverly Hills era doar una dintre cele cinci locuințe 
deținute de William Overton. Avocatul mai avea un apartament 
în Manhattan, altul în Dallas, o casă cu teren de golf în Rancho 
Mirage și un apartament de lux într-o clădire înaltă și 
strălucitoare din San Francisco. 

Casa din Beverly Hills era locuinţa lui principală. Jane ar fi 
putut folosi registrul de adrese al orașului pentru a o afla pe a 
ei; dar văzu numărul străzii într-o fotografie a casei dintr-un 
articol de ziar. 

Google Earth îi oferi o imagine prin satelit a proprietății. 
Street View îi oferi o scanare de 360 de grade a întregului 
cvartal. 

Ajunse acolo la 2:30 după-amiaza cu un plan. 

După ce aflase despre Overton de la Chloe, Jane citise un 
articol dintr-o revistă în care scria că cina de vineri la Alla Moda 
- în italiană însemna „la modă” - era sfântă pentru el, era masa 
lui preferată din toată săptămâna, o lua împreună cu bucătarul- 
șef, care era coproprietar al restaurantului împreună cu el, și 
acea cină de două ore marca începutul weekendului lui. 

Conta pe faptul că el își menținea obiceiurile. 

Casa în stil modern, cu două etaje și detalii în formă de trepte 
la ușa de la intrare și la marginile acoperișului, fusese 
prezentată într-un articol din Los Angeles Times. Această casă 


VP - 178 


de burlac avea „doar” 2 133 de metri pătraţi, într-o zonă în care 
casele aveau adesea 4 500 de metri pătraţi sau erau mai mari. 

Având în vedere mărimea casei și reputaţia de Don Juan a lui 
Overton, nu credea că avea nevoie sau voia un ajutor. O 
menajeră cu normă întreagă ar fi putut asigura curăţenia 
locuinței. Probabil trebuia să fie liberă în weekend, când 
stăpânul casei venea acasă de la cina lui sacră, care ar fi putut fi 
între orele 3:30 și 5. 

După ce parcă după colţ, Jane merse înapoi până la acel loc, 
cărând o geantă mare. Merse pe o cărare pavată cu calcar și 
apăsă pe sonerie. Când nu răspunse nimeni, sună din nou și din 
nou. 

Înfipt într-un par dintr-un strat de flori din apropiere, un 
indicator de 30 de centimetri pătraţi, cu litere negre și roșii, 
anunţa: 


PROTEJAT DE 
VIGILANTE EAGLE, INC. 
RASPUNS ARMAT IMEDIAT. 


Cele mai multe dintre companiile care asigurau siguranţa 
caselor foloseau aceeași staţie centrală la care erau raportate 
prima dată toate intrările prin efracţie. Conform protocolului, 
staţia centrală chema poliţia dacă semnalul nu era considerat o 
alarmă falsă. 

O companie care își trimitea propriii ofiţeri înarmaţi, care 
puteau ajunge acolo cu mult timp înaintea polițiștilor, era o 
alternativă scumpă care îi descuraja pe cei care voiau să 
jefuiască. 

Așa cum îi arătase Google, casa lui Overton era ascunsă de 
proprietăţile învecinate de ziduri care îi asigurau intimitatea, 
lângă care fuseseră plantate rânduri de Ficus Nitida - copaci cu 
frunze dese, tunși ca să formeze garduri înalte. Vecinii nu o 
puteau vedea pe Jane la ușa din faţă. Nu o putură vedea nici 
când merse pe lângă casă, până la curtea mare, care era 
ascunsă din trei părți. 

Incadrată cu plăci de sticlă albastră, piscina era sclipitoare, 
îngustă și lungă de vreo treizeci de metri. In capătul cel mai 
apropiat de ea era un SPA pentru opt persoane. 

O terasă enormă era pavată cu calcar. La un capăt al ei se 


VP - 179 


afla o bucătărie de vară. Erau destule scaune și șezlonguri din 
lemn de tec, cu perne albastre pe ele, pentru ca douăzeci de 
oameni cel puţin să poată sta pe ele. O punte de la etaj, tot cu 
mobilă din tec, umbrea jumătate din spaţiul de jos. 

Casa era o stațiune în miniatură. Tufișurile și florile erau 
foarte bine îngrijite. Statuile ultramoderne nu semănau cu nimic, 
erau doar forme. Totul era neted, lucios și de bun-gust. Oamenii 
frumoși s-ar fi simţit că acasă dacă ar fost invitaţi acolo, dar 
puţini ar fi fost frumoși și pe dinăuntru. 

Conform site-urilor de bârfe, Overton era, momentan, între 
două relaţii. Dacă bârfitorii puteau fi crezuţi, atunci nicio 
moștenitoare bogată, niciun model, supermodel sau actriță nu 
locuia cu el. 

Pentru că Jane nu avea cum să intre până nu venea Overton 
ca să dezactiveze alarma, se așeză pe un scaun de lângă colţul 
casei care se învecina cu garajul. 

Mai devreme, în bibliotecă, folosind un cod de acces al poliţiei 
la registrele DMV din Sacramento, află că două vehicule erau 
înregistrate pe numele lui Overton la adresa lui din Beverly Hills 
- un Bentley alb și un Ferrari roșu - și unul pe firma lui de 
avocatură, un Tesla negru. Dacă în ziua aceea conducea 
vehiculul electric, ea nu ar fi fost alertată de venirea lui până 
când nu auzea zgomotul făcut de ușa garajului care începea să 
se ridice. 

Ceaţa de pe coastă nu ajunsese în Beverly Hills. Ziua 
rămăsese caldă. Briza ușoară și răcoroasă mirosea a iasomie. 

Jane așteptă. Așteptarea putea fi mai stresantă ca acțiunea, 
chiar și când în acţiune era implicat un uriaș nervos și nemilos 
cu o armă automată. 

La ora 3:30, scoase pistolul de descuiat yale LockAid din 
geanta ei mare și îl puse în poală. 

Vâri mâinile în mănușile din mătase neagră cu cusături 
decorative argintii. 

După douăzeci de minute, liniștea averii discrete fu întreruptă 
de zgomotul banilor făcut de motorul de 12 cilindri al unei 
legende italiene a curselor de mașini. În faţa casei, anvelopele 
scârțâiră pe asfalt când Ferrariul viră prea brusc și prea rapid 
din stradă până pe alee. 

Cu pistolul de descuiat yale într-o mână și cu geanta în 
cealaltă, Jane se ridică repede de pe scaunul de pe terasă. 


VP - 180 


Merse spre ușa bucătăriei, puse geanta jos și introduse vârful 
subţire al pistolului LockAid în gaura cheii. Voia să nu se mai 
audă zgomotul deschizătorului automat până când Overton intra 
în casă. 

Când se ridică ușa garajului, un ton ascuţit de avertizare 
răsună prin locuinţă. In funcţie de cum era programat sistemul 
de alarmă, Overton avea un minut - cel mult două - ca să 
introducă un cod de dezarmare în tastatura montată pe peretele 
de lângă ușa interioară care făcea legătura dintre garaj și casă. 
Dacă nu introducea un cod sau dacă introducea un alt cod, care 
semnaliza că era în pericol, Vigilant Eagle ar fi trimis gardieni 
înarmaţi, poate și un câine, iar poliția locală ar fi fost pe urmele 
lor. 

Până când Ferrariul intră în garaj și motorul lui răgușit fu oprit, 
toate piesele din încuietoare fuseră date la o parte, iar mânerul 
rotund fu răsucit ușor. 

Jane își ridică geanta, aruncă pistolul LockAid în ea și intră în 
casă. În timp ce alarma răsună prin locuinţă, ea închise și încuie 
ușa. 

Huruitul înăbușit al roților care mergeau pe șine se auzi din 
garajul învecinat când ușa secționată cobori. 

Trecu grăbită prin bucătăria spațioasă, printr-o ușă batantă și 
ajunse în holul de la parter. Erau uși în stânga și în dreapta. 

Sufrageria era în stânga. Nu. 

In dreapta era o sală de gimnastică plină de aparate. Trei 
pereţi aveau oglinzi din podea până în tavan. Nu avea unde să 
se ascundă fără ca el să-i vadă reflexia în clipa în care 
deschidea ușa. Nu. 

După alarmă se auziră tonurile digitale ale codului de 
dezarmare când Overton introduse numerele în tastatura din 
garaj. 

O toaletă. Nu. Ar fi putut fi prima lui oprire. 

Auzi un zgomot slab. Ușa dintre garaj și casă se închidea. 

O debara. Produse de curăţenie, un aspirator. Da. Inchise ușa, 
puse geanta jos, scoase pistolul și așteptă în întuneric. 


VP - 181 


17. 


La tribunal îl cheamă domnul Overton, altundeva se numește, 
de obicei, Bill sau William dar, pentru prietenii lui cei mai 
apropiaţi - și în mintea lui - e Sterling. 

Acea săptămână îi adusese o victorie legală: încheierea unui 
proces colectiv care avea să îl îmbogăţească mai mult, făcând 
firma de avocatură care îi purta numele mai temută decât era 
și, într-o oarecare măsură, avea să aducă beneficii și clienţilor 
lui. Prânzul lui relaxant cu Andre fusese, ca de obicei, 
satisfăcător, atât la partea culinară, cât și în privința companiei. 
Pentru un maestru culinar care insista ca toate ingredientele să 
fie pure, Andre avea un simț al umorului delicios de impur. 

In bucătărie, Sterling merge la panoul de lângă ușa din spate, 
care controlează toate sistemele din casă. Apasă pe ecranul de 
securitate. Nu intenţionează să-și petreacă ce mai rămăsese din 
după-amiază afară, așa că apasă pe tasta pe care scrie H, care 
activează senzorii de perimetru la uși și ferestre, dar nu și 
detectoarele interioare de mișcare. 

Vocea înregistrată a sistemului declară într-un fel robotic: 

— Ilnarmat pentru casă. 

Sterling are chef să sărbătorească. Apasă pe sistemul de 
muzică pentru toată casa și alege SALSA din lista de redare. 
Ritmul irezistibil reverberează prin casă, iar Sterling se mișcă pe 
ritmul muzicii în timp ce merge până la frigider și își ia o sticlă 
de Perrier. 

Preferă muzica instrumentală în locul altor forme de muzică 
pentru că, oricât de bun ar fi compozitorul, inevitabil, jumătate 
din versuri sunt prostii sentimentale care îl enervează. Dar 
ascultă melodii cântate în limbi pe care nu le vorbește, pentru 
că nu poate fi enervat de cuvinte pe care nu le înţelege. 

Cărând sticla de Perrier, împinge ușa batantă și cântă un duet 
cu cântăreţul în spaniolă, în timp ce își croiește drumul spre 
holul de la parter. A învățat versurile fonetic și le imită fără să 
aibă habar ce spune. 

Urcând scările în pas de samba, Sterling e amuzat de gândul 
că judecătorii în fața cărora apăruse ar fi uimiţi dacă ar vedea 
partea lui jucăușă, așa cum ar fi și avocaţii inculpaţilor pe care îi 
măcelărise cu strategii de proces ascuţite precum cuţitele 


VP - 182 


măcelarului. E un tigru nemilos în sala de judecată, așa cum e și 
cu femeile care i se supun, singura diferenţă fiind că femeilor le 
place duritatea lui, iar avocaţilor apărării nu le place. 

Dormitorul lui de 130 de metri pătraţi e o capodoperă 
modernă, inspirat de locuinţa cândva deţinută de actrița 
mexicană Dolores del Rio, o construcție clasică din 1929, care 
încă mai rezista într-o fundătură din canionul Santa Monica. 
Fusese fascinat de Hollywood din copilărie. Ar fi fost actor, un 
protagonist, dacă nu ar fi fost atras de lege. E vrăjit de puterea 
legii și de felurile infinite prin care sistemul poate fi manipulat 
pentru a obţine orice își dorește. 

In garderoba lui mare se îmbracă cu un tricou polo, albastru 
cu detalii roșii, de la Gucci, și pantaloni albaștri de la Officine 
Generale, dar rămâne desculţ în lumea lui privată. Mai târziu, ar 
vrea să facă duș și să petreacă o seară lungă și intensă la 
Aspasia, făcând ceea ce știe mai bine. 

Când iese din dressing, cântând încet salsa, i se pare că 
Aspasia a venit la el. Se trezește față în față cu o fată 
remarcabilă, cu părul negru ca anilina și ochii atât de albaștri, 
că arată ca și cum ar putea fierbe apa la fel ca flăcările de gaz. 

Ține un flacon de spray, de parcă ar vrea ca el să încerce un 
nou parfum bărbătesc de la Armani sau Givenchy. 

Pentru o clipă, e înmărmurit de mirare. Apoi face un pas în 
spate și e surprins din nou când ea îi pulverizează spray-ul pe 
partea de jos a feței. Ceva cu gust dulce, dar cu un miros ușor 
de înălbitor, îl învăluie brusc în întuneric. 


18. 


Sterling visează că se îneacă și, la început, e ușurat când se 
trezește. Salsa înviorează momentul, chiar dacă el nu merge 
niciodată la culcare pe o muzică atât de festivă. Vederea îi e 
încețoșată, un gust de chimicale îl face să se strâmbe și, pentru 
o clipă, nu-și poate da seama dacă stă în picioare, e așezat sau 
e întins. 

Clipește, vederea i se limpezește, se risipește și o parte din 
ceața din mintea lui, dar doar o parte. Zace pe spate, pe 
podeaua din baia lui, dintre toate locurile, lângă preţioasa lui 


VP - 183 


cadă veche din perioada Deco. 

Când încearcă să se miște, își dă seama că e legat, 
încheieturile mâinilor sunt legate una de alta cu un cablu tare 
din plastic. Al doilea cablu ajunge de la primul la al treilea, iar al 
treilea e legat de un picior al căzii, care se sprijină pe niște bile 
strânse de ghearele nemiloase ale unor labe stilizate de leu. 

Și gleznele lui sunt legate la fel una de cealaltă, cu mai multe 
cabluri înnodate, de ţeava de scurgere din oțel inoxidabil a 
chiuvetei din baie. 

Bazinul chiuvetei e sculptat din cuarț exotic de culoarea 
chihlimbarului și pare să plutească, deși, de fapt, e susţinut de 
țevi groase de doi centimetri, ascunse cu pricepere, care îl 
fixează de o grindă din oțel roșu din perete. Teava de scurgere 
și două ţevi de circulaţie a apei din oțel inoxidabil fac două 
arcuri paralele perfecte din partea de jos a vasului de cuarț și 
dispar în peretele acoperit cu granit. De multă vreme fusese 
mândru de modelul elegant și neconvențional al chiuvetei. 

Când i se mai limpezește mintea, descoperă că e întins pe 
hainele lui, dar nu le poartă. Tricoul lui polo de la Gucci a fost 
tăiat de pe el. La fel, și minunații lui pantaloni confortabili de la 
Officine Generale au fost tăiaţi pe fiecare crac și pe betelie, 
materialul fiind întins de fiecare parte a lui; iar bucata dintre 
picioare i-a fost tăiată de tot. 

Era o garderobă de top în valoare de 1 250 de dolari. S-ar fi 
înfuriat dacă, în starea lui semiconștientă, nu s-ar fi bucurat că 
arăta bine în chiloţii gri cu betelie neagră de la Dolce & 
Gabbana, cu dotarea frumos prezentată într-un săculeț 
confortabil. 

Cineva oprește muzica salsa. 

Sterling își mai vine în simţiri când intră fata din dormitor. 
Faţa ei e pe cât de inexpresivă, pe atât de frumoasă. Se înalță 
deasupra lui ca o zeiță. Se lasă în genunchi lângă el și își pune 
mâna ei stângă, învelită cu o mănușă neagră și sexy, pe pieptul 
lui musculos. Mâna îi alunecă încet pe abdomenul lui. In ciuda 
faptului că e legat, nu se simte în pericol. Dar apoi ea arată 
foarfeca din mâna stângă și mișcă lamele - le deschide, le 
închide - la fel de inexpresivă ca un manechin, cu ochii albaștri 
atât de strălucitori, că par iluminaţi din interior. Cu o voce la fel 
de monotonă ca expresia ei, ea spune: 

— Oare ce-aș mai putea tăia? 


VP - 184 


Acum Sterling e treaz. 


19. 


Ochii lui Overton erau verzi precum cucuta și aveau striații 
violet foarte fine. Jane nu mai văzuse niciodată o privire mai 
otrăvită. 

Dar veninul din ochii lui era condimentat cu frică, și asta era 
bine. De obicei, narcisiștii erau lași fără coloană vertebrală, dar 
unii dintre ei aveau o părere atât de bună despre ei înșiși, că se 
credeau de neatins. Chiar și într-o asemenea situație 
îngrozitoare, cei mai nebuni dintre ei ar putea fi incapabili să-și 
imagineze că ar muri. 

Ea avea nevoie ca acest avocat să-și imagineze că va muri. 

Ceea ce ar fi putut să i se întâmple. 

Overton își adună toată bravura din tribunal. 

— Ai făcut o mare greșeală și ai foarte puţin timp să îndrepţi 
lucrurile. 

— Am prins bărbatul greșit? întrebă ea. 

— Fată, ai prins bărbatul greșit într-o mie de feluri. 

— Nu te cheamă William Overton? 

— Ştii că așa mă cheamă și știi că nu la asta mă refeream. 

— Acel William Overton pe care prietenii cei mai apropiaţi îl 
numesc Sterling? 

El făcu ochii mari. 

— Pe care dintre cunoscuţii mei îl cunoști? 

Acel fapt fusese divulgat într-o revistă. Ce ciudat că aceia 
care adorau lumina reflectoarelor puteau dezvălui detalii 
personale pentru ca un jurnalist să le facă favoruri și uitau mai 
târziu ce spuseseră. 

— Ai angajat o firmă de hackeri pe dark web. Poate ca să furi 
niște secrete comerciale ale vreunei corporaţii ca să o ameninţi 
că-i distrugi afacerea și să faci o înțelegere înainte de proces. 
Ceva de genul ăsta, nu-i așa? 

El nu spuse nimic. 

— Nu l-ai întâlnit niciodată, nu l-ai văzut niciodată pe 
nemernicul pe care l-ai angajat. Folosea numele Jimmy. 

— Vorbești prostii. Acţionezi pe baza unor informaţii false. 


VP - 185 


— În timp ce Jimmy spărgea conturi pentru tine, ţi-a spart și 
ție conturile și ţi-a aflat unul dintre cele mai bine păstrate 
secrete. 

In sala de judecată, îmbrăcat, nelegat, ar fi avut o privire 
indiferentă. Dar, în aceste împrejurări, i se păru mai dificil să 
rămână indiferent. 

Toate secretele îi înotară ca rechinii prin minte și, fără 
îndoială, erau atât de multe, că nu putu ghici care dintre ele o 
motivase să intre prin efracție în sanctitatea casei lui. 

— Vrei bani ca să taci? Asta e tot? 

— Bani pentru tăcere e o expresie urâtă. Sugerează șantajul. 

— Dacă ai ști ceva despre mine, ceea ce nu e adevărat, dar 
dacă ai ști ceva, atunci ești nebună de legat că procedezi așa. 

Ea nu avea să-l menţioneze pe prietenul lui apropiat, Bertold 
Shenneck, sau implanturile cerebrale nanorobotice. Ace/ secret 
era prea mare și întunecat, iar el ar fi știut că nu mai avea 
niciun viitor dacă era expus. El trebuia să continue să creadă că 
avea o speranţă, oricât de mică era. 

— Jimmy spune că faci parte dintr-un club foarte tare. 

— Ce club? Sunt doar în câteva cluburi locale. E vorba doar 
despre niște afaceri deștepte, îmi creez niște legături. Tare nu e 
cuvântul potrivit pentru ele. Dacă nu cumva crezi că golful, 
discuțiile despre golf și chelnerii cu sacouri albe sunt cea ma; 
tare modă. 

— Clubul ăsta e un fel de bordel ciudat pentru bogătași. 

— Bordel? Crezi că eu am nevoie să plătesc curve? Du-te 
naibii. Cu tot cu Jimmy al tău. Nu cunosc niciun Jimmy. 

— Dar Jimmy știe lucrul ăsta despre tine. Costă trei sute de 
mii de dolari ca să intri acolo. Te miști prin cercuri exclusiviste. 

— Asta e o fantezie stupidă inventată de Jimmy. Din câte știu, 
nu există un asemenea loc. 

— Ce cumperi cu trei sute de mii și care sunt tarifele? Ești un 
tip cu valoare doar pentru banii tăi. Ce primești în club? Fete 
frumoase și supuse? Nicio dorinţă nu e extremă? Sterling, ce 
dorinţe extreme ai tu? 

Ea observase un semnal la el: de câte ori spunea un adevăr 
pe care ar fi vrut ca ea să nu-l știe, clipea cu ochiul drept, doar 
cel drept. 

— Locului i se spune Aspasia, zise ea. Probabil cei ca tine cred 
că, dacă l-au numit după amanta unui om de stat ca Pericle din 


VP - 186 


Grecia antică, l-au transformat într-un stabiliment elegant. 
Ridică foarfeca și o mișcă. Tai-tai. Sterling, continuă să mă minți 
și să mă ia naiba dacă nu te tai un pic. 

El ignoră foarfecă și o privi în ochi, dar acea privire lungă și 
gânditoare nu era o provocare adolescentină. O măsura, la fel 
cum îi măsura și pe juraţii din sala de judecată. 

Când vorbi, fu clar că hotărâse că era mai periculos să facă pe 
nevinovatul. Dar încă nu îi oferi satisfacția de a-i arăta toată 
frica pe care și-o reprima. Clătină din cap, zâmbi și se prefăcu că 
simțea admiraţia unui prădător față de alt prădător. 

— Eşti diferită. 

— Da? Ce sunt, Sterling? 

— Să fiu al naibii dacă ştiu. Uite ce e, hai să terminăm cu 
prostiile. Da, Aspasia e reală. Nu e un bordel aşa cum spui. E 
ceva nou. 

— Nou, în ce fel? 

— Nu trebuie să știi. Eu nu vând informații aici. Doar încerc 
să-mi salvez pielea. Ai putea să mă faci de rușine în public. Ai 
putea să-mi strici afacerea. Să mă șantajezi. Ai venit aici pentru 
bani. 

— Chiar crezi că e vorba despre asta? întrebă ea. 

— Întotdeauna e vorba despre asta. Ai venit aici pentru bani, 
eu îi am, așa că hai să facem înţelegerea. 

— Sterling, nu pot să merg la bancă cu un cec de șantaj. Nu 
am conturi în Insulele Cayman ca să-mi virezi banii acolo. 

— Vorbesc de bani gheață. Am spus să terminăm cu prostiile. 
Amândoi, bine? Ştii că vorbesc despre bani gheaţă. 

— Câţi? 

— Câţi vrei? 

— Ai un seif în casă, aici? 

— Da. 

— Ai cel puţin o sută de mii în el? 

— Da. 

— Atunci o să iau tot ce e în el. Care-i combinaţia? 

— Nu are niciuna. Cheia încuietorii e un identificator biologic. 

— Care - amprenta ta de la degetul mare? 

— Vrei să-mi tai degetul și să-l ţii în faţa aparatului de 
identificare? Nu e așa ușor. Ai nevoie de mine. Viu. După ce 
mor, o să rămână încuiat pe veci. 

— Bine. Oricum nu intenţionez să te omor decât dacă nu-mi 


VP - 187 


dai de ales. 

Trase de cablurile din plastic care îl ţineau legat de cadă. 

— Atunci, hai s-o facem. Hai să terminăm cu asta. 

— Nu acum, spuse Jane. După ce merg până acolo și mă 
întorc. 

Overton păru uimit. 

— Unde să mergi? 

— La Aspasia. 

Speriat și neputând să ascundă asta, el spuse: 

— Nu poţi să mergi acolo. Nu poţi intra. Doar membrii pot 
intra în cluburile alea. 

— Cluburile? Câte cluburi Aspasia sunt? 

Păru rușinat că oferise o informaţie esenţială. Era prea târziu. 

— Patru. În Los Angeles, San Francisco, New York și 
Washington. 

Jane părea să fi deschis ceva care părea a fi cutia Pandorei. 

— Jimmy spune că atunci când ajungi pe site-ul de pe 
internetul ascuns, ţi se oferă opt limbi pentru încheierea 
înțelegerii. Așa că există membri în toată lumea, nu-i așa? 
Oligarhi cu dorinţe extreme. 

În loc să răspundă la presupunerea ei, el repetă: 

— Doar membrii pot intra. 

— Tu ești un membru. Spune-mi cum funcţionează. Cum e 
paza? 

— Nu asta e ideea. Nu există pază. Nu aceea la care te 
gândești. Dar tu nu ești în locul meu. 

— Aspasia folosește un software de recunoaștere faciala? 
întrebă ea. 

— Da. 

— Ai spus că am terminat cu prostiile. 

— E adevărat. 

— Tipi faimoși și superbogaţi își pun feţele la dosar într-un loc 
ca acela? Sterling, nu-ţi bate joc de mine. M-am săturat. Ti-am 
spus că te omor doar dacă nu-mi dai de ales. Ce crezi că faci? 
Nu-mi dai de ales, asta faci. Singurul fel în care poate funcţiona 
Aspasia e fără camere de filmat și fără să ceară și să ofere 
nume. Ca să nu aibă cum să dovedească nimeni că ai fost acolo 
vreodată. 

Overton încuviinţă, se gândi la altă minciună, dar se hotărî să 
nu riște să o exprime în cuvinte. 


VP - 188 


— Tu și oamenii ca tine aţi creat locurile astea. Trebuie să 
credeţi că puteţi intra și ieși din ele la fel de anonimi ca 
fantomele. 

Voia să discute, să convingă, să conteste, dar niciun juriu nu 
aștepta să fie convins și niciun judecător nu ar fi decis în 
favoarea lui. Era doar Jane, care nu avea niciun rol în sala de 
judecată. Probabil era doar călăul lui. 

Frustrarea lui era atât de mare, că pumnii îi erau încleștaţi în 
legăturile de cablu, mușchii gâtului îi erau încordaţi, pulsul lui 
rapid era vizibil pe tâmple, iar fața îi era roșie mai mult din 
cauza furiei decât a fricii. 

— La naiba, cățea proastă și încăpăţânată, nu poţi să mergi 
acolo, nu poţi intra. Banii pe care-i vrei sunt aici și mai am mulți. 
Nu există nimic pentru tine la Aspasia! 

Aplecându-se peste el, ea îi șopti o minciună: 

— E sora mea. 

El înțelese imediat la ce se referea și fu năucit. Furia lui 
dispăru. 

— Nu am nimic de-a face cu asta. 

— Cu ce? 

— Cu procurarea fetelor. 

— A fetelor frumoase și supuse? întrebă ea. 

— Nu am nimic de-a face cu asta. 

— Dar poate ai folosit-o. Poate ai fost crud cu ea? 

— Nu. Nu eu. Eu nu sunt așa. Și orice-aș fi făcut - atunci nu te 
cunoșteam pe tine. 

Absurditatea apărării lui îi provocă lui Jane un râs răutăcios. Îl 
ciupi de obraz cum ar ciupi o bunică un băieţel care ar fermeca- 
O. 

— Ce drăguţ ești, Sterling. Nu mă cunoșteai atunci. Şi, 
bineînţeles, acum că suntem prieteni, o vei trata pe sora mea ca 
pe o prințesă. 

In sfârșit, el nu-și mai putu ascunde frica pe cale de a se 
transforma repede într-o groază de-abia stăpânită. | se făcu 
pielea bronzată de găină pe corpul lui tonifiat, dar nu pentru că 
se făcuse frig în baie. 

— Poate că nici nu e în sediul din L.A. 

— Sediu? Ce cuvânt respectabil pentru un loc atât de hidos și 
de corupt. Sterling, o să merg acolo. O să-mi spui cum să intru și 
tot ce trebuie să știu. Apoi o să mă-ntorc aici cu sora mea, vom 


VP - 189 


deschide seiful și te vom lăsa nevătămat ca să te gândești cât 
de fragilă e viața. 

— Nu înţelegi. 

— Ce nu înţeleg? 

El tremură și spuse doar: 

— Doamne, Dumnezeule. 

— La ce Dumnezeu te rogi, Sterling? 

Strecură o lamă a foarfecii între coapsa lui goală și materialul 
chilotului. incepu să taie pânza. 

— Bine, așteaptă, oprește-te. Poţi să intri și să ieși din locul 
ăla. 

Ea se opri din tăiat. 

— Cum? 

— Nu există camere de supraveghere. Nu există alarme. 
Singura pază e asigurată de doi bărbați. 

— Înarmaţi? 

— Da. Dar vei introduce parola mea la poartă și la ușa din faţă 
și, pentru că e parolă de membru, nu te vor vedea. 

— Nu mă vor vedea? Voi deveni invizibilă? 

— Practic, da. Inspiră adânc, expiră și o privi în ochi ca să 
pară sincer. Ei nu văd membrii. 

— Vrei să cred că băieţii ăia duri și înarmaţi sunt orbi? 

— Nu. Nu sunt orbi. Era palid, îl treceau fiori reci, dar 
transpira, și zăcea ca un bebeluș prea mare în scutecul moale și 
gri de designer, pe a cărui betelie scria DOLCE & GABBANA. Dar 
nu văd membrii pentru că... pentru că sunt... Dacă-ţi explic, 
dacă mai spun mai mult de un cuvânt, mai bine mă omori acum. 
Dacă nu o faci tu, o s-o facă alții. 

Ea analiză ce îi spusese el. 

— Mai mult de un cuvânt, îl cită ea. Așadar, poţi să-mi mai 
spui un cuvânt și poate nu vei fi omorât de oamenii tăi? 

El închise ochii. După o perioadă de tăcere, clătină din cap. 

Jane îl cită încă o dată. 

— Nu văd membrii pentru că sunt - ce? 

— Programaţi, spuse el, fără să deschidă ochii. 


VP - 190 


20. 


— Programaţi, spune Sterling și nu îndrăznește să se uite la 
cum stă ea deasupra lui pentru că îi va spune că vorbește prostii 
sau va vrea să știe mai mult. Cine nu ar vrea să știe mai mult? 
Dar trădarea lui Bertold Shenneck, a lui David James Michael și a 
celorlalţi ar însemna moartea lui sigură. Nu doar moartea lui. 
Ruinarea și moartea lui. Nu avea nicio șansă să scape de 
dovezile statului, să negocieze și să-i trădeze pentru a i se 
permite să continue să trăiască în lux, nu după ce tăcuseră cu 
toţii. Fusese o afacere de genul totul sau nimic de la început. 
Intrase în ea cunoscând mizele. 

După ce scorpia rămâne tăcută o vreme, Sterling deschide 
ochii și o găsește așteptând să-l privească în ochi. Se întreabă 
cum poate să fie o față atât de strâmbată de dispreţ, dar să 
rămână atât de frumoasă și cum niște ochi atât de albaștri, 
strălucitori și atrăgători pot fi atât de nemiloși. 

Apropiind lamele foarfecii, ea spune: 

— N-o să mai scot nicio informaţie de la tine. Cred că doar cu 
tortură aș obţine mai multe, dar nu am chef să te ating și doar 
așa pot să o fac. Așa că uite ce-o să se-ntâmple. Imi vei da 
adresa Aspasiei și parola ta de membru. Eu o să merg cu 
Bentleyul tău acolo. Când mă întorc, o să deschidem seiful și o 
să iau ce vreau. 

— Și eu? 

— Asta depinde de tine. 

— Dacă se-ntâmplă ceva? Dacă nu te mai întorci? 

— Când o să ratezi întâlnirile de luni, cineva o să vină să te 
caute. Probabil n-o să mori de sete până atunci. 

Se ridică în picioare și smulge un prosop de pe un suport. Taie 
o treime din el cu foarfeca, aruncă restul și rulează partea mai 
mare într-un ghem bine strâns. 

Pentru Sterling, a devenit mai mult decât o femeie, s-a ridicat 
la un statut misterios pentru că are putere de viaţă și de moarte 
asupra lui, așa cum nimeni n-a mai avut până atunci; e o fiinţă 
în carne și oase, dar misterioasă, înspăimântătoare și imposibil 
de cunoscut. O privește cu groază, fiecare acţiune a ei i se pare 
enigmatică și o posibilă pregătire pentru o lovitură mortală. 

Întinzând porţiunea de prosop rulat, ea spune: 


VP-191 


— O să-ţi bag ăsta în gură, apoi o să ţi-l lipesc cu scotch. Dacă 
încerci să mă muști, o să-ți scot toţi dinţii și dup-aia ţi-o bag în 
gură. Mă crezi? 

— Da. 

— Mai întâi spune-mi unde găsesc cheile de la Bentley și de la 
casă. Și adresa Aspasiei, și ce trebuie să fac când ajung acolo. 

EI îi spune fără să ezite. 

— Acum spune-mi codul pentru dezarmarea alarmei casei. 

— Nouă, șase, nouă, patru, asterisc. 

— Dacă ăsta e codul de criză care dezarmează alarma, dar îi 
și alertează că ești în pericol, dacă cheamă ajutoare, uite ce-o 
să se-ntâmple. După ce închid alarma perimetrului pe care ai 
pornit-o când ai venit acasă, nu voi pleca pur și simplu ca să îi 
las să te elibereze. O să stau aici cinci-zece minute ca să văd 
dacă vin trupele înarmate de la Vigilante Eagle sau de la poliţie. 
Dacă vin, o să te împușc în față. Acum... vrei să-mi dai alt cod 
de dezarmare? 

De-abia își recunoaște propria voce când zice: 

— Nouă, șase, nouă, cinci, asterisc. 

— E o cifră diferită. Nouă, șase, nouă, cinci - nu patru. Așa e 
acum? 

— Da. 

Ingenunchează din nou lângă bărbat, el deschide gura, iar ea 
îi bagă prosopul rulat în ea. Din geanta ei mare, scoate un sul de 
scotch lat. Nu e o geantă; e sacul unei vrăjitoare blestemate. 
Taie cu foarfeca o bucată de scotch și lipește călușul pe gura lui. 
Il înfășoară de două ori în jurul capului cu o bucată mai lungă de 
scotch ca să ţină în loc bucata mai scurtă. 

Merge la panoul Crestron din dormitor. Tonurile răsună în 
timp ce ea introduce codul, iar vocea înregistrată spune: 

— Zona de control e dezarmată. 

Când se întoarce, scoate un pistol de sub geacă. Stă deasupra 
lui, cu brațul întins, arma în mână, iar vârful ţevii la vreo treizeci 
de centimetri de faţa lui. 

l-a dat deja codul de la seif. Ştie că nu va veni nicio trupă 
înarmată. Cu toate astea, fie că durează cinci sau zece minute, 
acea așteptare e cea mai lungă oră din viața lui. 


VP - 192 


PARTEA IV 


DUȘMANUL ASCUNS 
1. 


În Virginia, Nathan Silverman rămase cu o oră mai mult ca de 
obicei în biroul lui ca să revadă videoclipul editat și compilat din 
parcul Palisades din Santa Monica și de la hotel, pe care îl 
primise din L.A. în acea după-amiază. 

Camerele de supraveghere ale hotelului erau limitate la 
câteva spații interioare publice, dar videoclipul era de înaltă 
definiție. 

Jane e la intrarea în hol, cu spatele la cameră. Deschide ușa. 
Amazoana intră pe patine, cărând două serviete și își croiește 
drumul direct către lift. Jane blochează ușile de la intrare cu un 
lanț cu lacăt. Apoi se alătură patinatoarei lângă lift. Intră în 
cabina liftului. les din lift și merg în garaj. Patinatoarea îşi duce 
patinele. Jane cară o pungă de gunoi. Cele două femei urcă în 
fugă pe o rampă. 

Trebuie să fi avut o mașină pe alee sau pe undeva prin 
apropiere. Temându-se că va fi acuzată de violarea intimităţii 
publicului, conducerea hotelului nu montase o cameră de 
supraveghere pe alee. Nici camerele de supraveghere ale 
autorităţilor nu acopereau zona aceea. Era imposibil de aflat 
unde merseseră Jane și patinatoarea după acel punct. 

Videoclipul din parc și montajul camerelor de supraveghere 
ale traficului proveneau de la camere de filmat mai vechi și mai 
ieftine, cu lentile acoperite de praf. Calitatea imaginilor era 
proastă. Videoclipul trebuia mărit considerabil și cu răbdare ca 
să aibă o șansă de a identifica diferitele personaje. 

Dar un lucru era clar dincolo de orice îndoială: Jane aranjase 
un fel de schimb în parc și se temuse de o capcană. judecând 
după numărul de oameni asociaţi cu bărbatul care căra 
servietele și balonul metalic - HAPPY, HAPPY avusese dreptate 
când se așteptase să fie trasă pe sfoară. 

VP - 193 


Silverman nu atribuise încă un număr de caz acestor anchete. 
La început, el ar fi fost agentul special care se ocupa de ele. 

Nici nu alertase directorul de posibilitatea ca un agent să fi 
încălcat legea. Nimic nu era mai rău. Biroul trebuia să fie dur cu 
orice individ care se folosea de numele lui, dar încălca legile pe 
care jurase să le respecte. Dacă acuzaţia era depusă și se 
dovedea falsă după aceea, reputaţia lui Jane tot ar fi fost pătată 
pentru totdeauna de simpla acuzaţie, iar viaţa ei, deja greu 
încercată de pierderea lui Nick, ar fi fost distrusă. 

Auzi vocea lui Gladys Chang în minte: „Nu se temea pentru 
ea. Se temea pentru puiul ei drag, pentru băieţelul ei”. 

Asta se întâmplase vineri. Investigaţiile crimelor continuau 24 
de ore din 24, 7 zile din 7, dar, în cazurile în care nu erau în 
pericol vieţi omenești și nu era o problemă de siguranţă 
națională, Biroul lucra mai puţin sâmbăta și duminica. Nathan 
putea justifica amânarea cazului lui Jane până luni. 

Dar, ceea ce făcu în următoarele șaptezeci și două de ore, ar 
fi putut să-i pecetluiască soarta în timp ce el își făcea griji 
pentru a ei. El și Rishona aveau rezervări pentru cină la un 
restaurant preferat din Falls Church. El voia să-i împărtășească 
toate gândurile despre ce măsuri voia să ia pentru această 
problemă. Până la urmă, dacă tot avea să facă un drum lung de 
unul singur, mai bine o lua și pe Rishona cu el. Dacă cineva încă 
nu avea intenţia să-i pună beţe-n roate, sigur s-ar fi găsit cineva 
până săptămâna viitoare. Când cineva acționa din principiu și 
din compasiune, mai devreme sau mai târziu cineva îi punea 
beţe-n roate. 

Conduse până acasă într-un trafic mai puţin aglomerat decât 
se aștepta. 

Era o vreme de primăvară timpurie. 

Amurgul avea o nuanţă albastră magică, la fel ca în tablourile 
lui Maxfield Parrish. 

Stelele păreau să se nască în fiecare clipă în timp ce apăreau 
una după alta pe cerul care se întuneca. 

Și noaptea trecută, streașina pe care o reparase nu se 
prăbușise în furtună. 

Poate că soarta era de partea lui atunci și merita să riște să 
facă un drum lung de unul singur. 


VP - 194 


2. 


Chiar dacă banii nu puteau cumpăra fericirea, conducerea 
unui Bentley calma o minte agitată. Ora de vârf din marele L.A. 
dura cel puţin cât patru ore, iar statul care construise cele mai 
mari autostrăzi din naţiune ajunsese ultimul la calitatea 
drumurilor. În Bentleyul lui Overton, carosabilul prost îngrijit 
părea aproape ireal datorită unui sistem de suspensie care 
absorbea toate șocurile. 

Atunci Jane se gândi la problema lui Overton. Nu fusese 
corupt de bogăţie. Fusese corupt de ce alesese să facă cu 
bogăţia lui. In primul rând, se izolase de experiența umană 
obișnuită, apoi se crezuse superior maselor de oameni, apoi se 
eliberase de toate constrângerile, nu doar de cele morale, ci și 
de cele ale tradiţiei, apoi se simţise justificat să renunțe la 
conștiința lui, ca la un artefact inutil al minţilor primitive și 
superstițioase. Se transformase într-un cancer al comunităţii 
omenești. 

Deși plimbarea relaxantă în Bentley îi mai calmă agitația, nu îi 
diminuă indignarea care părea să se transforme într-o mânie 
rece și dură. 

Localul Aspasia se afla într-o zonă cu teren neînregistrat, 
învecinată cu San Marino, o comunitate frumoasă, plină de case 
mari și vechi, și domenii învecinate cu Pasadena. GPS-ul 
Bentleyului vorbea cu Jane pe același ton fără inflexiuni care ar 
fi ajutat-o să-și găsească drumul până la o librărie sau o 
biserică. 

Conform celor spuse de Overton, sediu/ - cât de profund 
dispreţuia evitarea realității reprezentate de acel cuvânt - era 
într-o vilă reconstruită pe un teren puţin mai mare de un hectar. 
Vocea GPS-ului o sfătui să întoarcă la stânga, pe o stradă 
suburbană liniștită, și opri pe o alee, iar razele farurilor se 
întinseră pe două porți de fier, înalte de trei metri și grele din 
cauza razelor decorative și a volutelor lucrate. Nu se vedea 
nimic din casa sau din terenurile de dincolo de proprietate. 
Porţile stăteau între secțiuni de ziduri din piatră stivuită, înalte 
de trei metri, înfrumuseţate cu iederă și încoronate cu stâlpi din 
fier cu vârfuri ca de suliță. 

Pe cutia poștală nu era niciun nume, doar numărul de stradă. 


VP-195 


Când Jane cobori geamul ca să se uite la interfon, nu văzu 
nicio lentilă de pază. Părea că, așa cum îi promisese Overton, 
porțile nu aveau nicio cameră de supraveghere. 

Folosindu-se de tastatura supradimensionată a interfonului, 
introduse cele patru cifre ale numărului de membru urmate de 
parola lui - VIDAR -, care era numele zeului scandinav ce 
supraviețuia Ragnarokului, războiul care aducea sfârșitul tuturor 
lucrurilor și al tuturor celorlalţi zei. Când porţile imense începură 
să se retragă, se întrebă dacă toţi acei proști nebuni după 
putere se botezaseră cu numele unor zei păgâni. 

Își scoase pistolul Heckler & Koch, înșurubă amortizorul de 
sunet pe el și puse arma pe scaunul pasagerului, ca să poată 
ajunge ușor la ea. 

Luând în considerare circumstanţele lui Overton când îl 
interogase și suferința pe care el avea s-o îndure dacă ea nu se 
întorcea, Jane nu credea că el o înșelase. Cândva ar fi crezut că 
povestea cu paznicii programaţi să nu o vadă ar fi fost o 
minciună absurdă, cea mai pură fantezie, dar își aminti de 
șoarecii înregimentaţi din videoclipul lui Shenneck. 

Înaintea ei nu era doar o proprietate pe care trebuia s-o 
cerceteze și doar o investigaţie pe care trebuia să o facă. 
Înaintea ei era ceva nou, îngrozitor și încă necunoscut în ciuda 
tuturor lucrurilor pe care le aflase. 

O cuprinse teama și ezită să înainteze. 

Dar nu avea alt loc în care să se ducă. Pentru oricine nu o 
cunoștea bine, povestea ei ar fi putut părea delirul unui 
paranoic. lar prietenii care ar fi crezut-o, chiar dacă ar fi putut s- 
o ajute, ar fi plătit cu vieţile lor dacă ar fi făcut-o. 

Overton știa mai multe decât îi spusese, dar nu avea să-i 
spună mai mult de bunăvoie. Nu avea sânge rece să-l tortureze, 
să scoată informaţiile de la el cu cleștele sau cu lamele. 

Băgă mâna în buzunarul gecii și scoase ovalul argintiu în care 
era încastrat profilul unei femei, cioplit în steatit. Jumătatea 
ruptă a unui medalion cu camee. 

Auzi vocea lui Travis din memorie. „Am știut imediat că aduce 
noroc”. 

Plimbă degetul mare pe portretul din steatit, puse talismanul 
în palmă și îl strânse în pumn. 

După un moment, băgă cameea în buzunar și conduse printre 
porţi, așteptându-se să lupte la ieșire. 


VP - 196 


3, 


Borisovich are un apartament cu trei camere și o baie privată 
la parterul vilei. E foarte confortabil. Primește tot ce are nevoie. 
E fericit. Are o viaţă fără stres. 

Volodin are un apartament propriu la parter. Și Volodin 
primește tot ce are nevoie. E fericit. Și el are o viaţă tară stres. 

Borisovich și Volodin sunt ocupați cu un joc de cărți la masa 
din sufrageria lui Borisovich. Sunt jucători competitivi, chiar 
dacă nu joacă pentru bani. Nu au nevoie de bani. 

Petrec mult timp cu jocurile. Tot felul de jocuri de cărți. ȘI 
jocuri de table. Șah. Mahjong. Foarte multe jocuri. 

În sala comună de jocuri, joacă adesea biliard, darts sau 
shuffleboard. Și au o alee de bowling cu dispozitiv automat care 
aranjează popicele. 

Membrii Aspasiei nu folosesc niciodată sala de jocuri. E pentru 
Borisovich, Volodin și pentru fete. 

Angajatorii lor sunt grijulii și generoși. Borisovich se simte 
norocos pentru că a fost angajat să facă slujba asta. Ştie că și 
Volodin se simte la fel de norocos. Și recunoscător. Angajatorii 
lor sunt grijulii. Și generoși. 

Dimineaţa, între nouă și unsprezece, când membrii nu sunt 
primiţi, Borisovich și Volodin își aleg fiecare câte o fată să-i 
servească. În prezent, sunt opt fete în reședință. Sunt fete 
foarte frumoase. Și supuse. 

Borisovich și Volodin pot face orice cu fetele - dar nu au voie 
să le rănească. Borisovich și Volodin nu sunt membri. 

Cu această ocazie, joacă gin rummy. 

Fiecare din ei are un pahar de Coca-Cola. 

Cândva, au fost mari beţivani. Acum niciunul nu mai pune 
gura pe alcool. Nu au nevoie. 

Viaţa tristă e cu mult în urma lor. Nu se gândesc la ea. De- 
abia și-o mai amintesc. 

Acum sunt fericiţi. 

Borisovich nu vorbește mult în timp ce joacă. Nici Volodin. 
Când vorbesc, conversaţia lor e mai mult despre jocuri, fete sau 
ce mănâncă la cină. 

Pentru majoritatea oamenilor, conversaţia înseamnă mai mult 
plângeri și îngrijorare. Borisovich și Volodin nu au de ce să se 


VP - 197 


plângă sau să se îngrijoreze. 

Nu părăsesc proprietatea. Chinurile vieţii din lumea de dincolo 
de acele ziduri nu-i mai afectează. 

Lângă fiecare bărbat e un pistol Wilson Combat Tactical Elite 
45 echipat cu amortizor de sunet. În cele zece luni de când 
funcţiona acel sediu, au fost nevoiţi să omoare doar doi intruși 
care intraseră împreună pe terenurile proprietăţii, în aceeași 
noapte, și să scape de cadavrele lor. 

Se simţiseră bine când îi omorâseră. Fusese o schimbare de 
ritm. 

Când pune jos un set întreg de cărți asortate, câștigând 
puncte bonus, Borisovich aude vocea feminină plăcută a 
crainicei oficiale: 

— Un membru a fost lăsat să intre la poartă. 

Crainica nu e o persoană. E un sistem mecanizat de 
monitorizare foarte important pentru Aspasia. 

Volodin primește și el mesajul. Se încordează și înclină capul 
de parcă cuvintele i-ar veni prin urechi, ceea ce nu se întâmplă. 

Cei doi bărbați nu au ce să facă. Nu au nicio autoritate - și 
niciun interes - pentru membri. 

Volodin înregistrează scorul. 

Borisovich începe să amestece cărțile. 


4. 


Dincolo de porţi, aleea lungă trecea printre colonadele 
palmierilor Phoenix luminaţi de sus, coroanele lor masive care 
cădeau ca niște cascade formând un acoperiș peste două cărări 
pavate cu pietre. Această abordare spectaculoasă o făcu pe 
Jane să se aștepte ca, la capăt, să se afle un hotel uriaș sau un 
palat plin de ornamente. 

De fapt, chiar apăru ceva asemănător cu un palat: o vilă 
enormă în stil spaniol. Sub acoperișul cu ţigle semicilindrice, 
zidurile de stuc texturat erau ori de un auriu pal, ori lumina 
perfect amplasată le făcea să pară vopsite cu acea nuanţă. O 
balustradă impunătoare încadra terasa generoasă din faţa 
intrării cu arcadă romană. 

Overton îi spusese să conducă pe lângă casă, până lao 


VP - 198 


clădire secundară, dar impunătoare, cu zece garaje. Una dintre 
uși se deschise automat pentru a primi Bentleyul. Jane ezită să 
parcheze în garaj de teamă că, după ce ușa s-ar fi închis, nu ar fi 
putut s-o deschidă și să găsească mașina în caz de urgenţă. 
Dar, presupunând că mergea ceva prost în această aventură, 
poarta de la intrare ar fi fost o problemă mai mare decât garajul; 
nu ar fi putut conduce prin acea barieră. Dacă ar fi avut ghinion, 
probabil ar fi trebuit să evadeze pe jos și să sară peste gardul 
domeniului. 

Overton îi spusese că, pe vreme bună sau rea, un membru al 
clubului putea folosi un pasaj subteran dintre garaj și casă. În 
circumstanţele lui Jane, o asemenea rută părea o capcană 
mortală. 

Când ieși din garaj, ușa segmentată cobori în urma ei. 

Purta un pistol fără să-l ascundă, deși îl ţinea în jos, într-o 
parte, iar ţeava alungită a amortizorului îi ajungea până la 
mijlocul gambei. 

Aici, în zonele mai blânde ale văii, liniștea nopţii era aproape 
destul de profundă ca să sugereze că mulţimea de orașe care 
erau în fiecare punct cardinal fuseseră, în mare parte, 
depopulate. 

Din lună părea să iasă un fum ca dintr-un potir cu venin care 
se evapora. 

Urcă trei trepte de pe alee, între secţiunile balustradei, până 
pe terasa din faţă. 

Ușa solidă din lemn era încadrată de arcada romană, care era 
flancată de coloane. Deasupra arcadei și a spaţiului de deasupra 
ei, capitelurile susțineau o arhitravă, deasupra arhitravei era o 
friză gofrată, iar deasupra frizei era o cornișă pe care stăteau 
doi conchistadori în mărime naturală, sculptați în piatră, fiecare 
purtând un scut și o lance. 

De-a lungul fațadei casei, lumina încălzea ferestrele cu rame 
de bronz și făcea panourile de sticlă teșite să arate ca niște 
nestemate. 

Așa cum stătea printre palmieri, casa părea scoasă dintr-un 
basm, dar, în ciuda frumuseţii ei și a aurei magice, Jane se gândi 
la Palatul bântuit al lui Poe și la mulţimea hidoasă din el. 

Nicio cameră de supraveghere nu era îndreptată spre prag, 
dar lângă ușă era o tastatură asemănătoare cu aceea care îi 
permisese accesul pe poarta principală. lIntroduse din nou 


VP - 199 


numărul de membru al lui Overton și numele Vidar. 

Zăvoarele unei încuietori electronice se retraseră, iar ușa se 
deschise ca să dezvăluie un hol adânc cu o podea elegantă 
placată cu două feluri de marmură - neagră cu vinișoare aurii și 
albă cu vinișoare negre. 

Cu pistolul lângă ea, Jane păși înăuntru. 

Ușa automată se închise în urma ei, iar zăvoarele încuietorii o 
închiseră în casă. 


5. 


Cu o voce pe care nicio ureche nu o poate detecta, crainica 
declară: 

— Un membru a fost lăsat să intre în casă. 

Borisovich se ocupă de cărți. 

— Va mai fi altă aruncare? se întreabă Volodin. 

— Va fi sau nu va fi, spune Borisovich. 

— Până acum, n-au fost niciodată două într-o zi. Sau cel puţin, 
nu din câte îmi amintesc. 

— N-au fost niciodată două într-o lună. Aruncările sunt rare. 

— Sunt rare, încuviinţează Volodin. 

— Sunt foarte rare. 

Volodin își cercetează cărțile. 

— Chiar vrei să mai joci gin rummy? 

— Nu mă deranjează. 

— Am putea scoate setul de șah. 

— Îmi convin ambele. 

— Și mie, spune Volodin. 

— Rămânem la gin rummy? întreabă Borisovich. 

Volodin încuviinţează. 

— Pentru o vreme. De ce nu? 

— De ce nu? încuviinţează Borisovich. 


6. 


Dincolo de foaier, holul principal se înălța șase metri până la 
un tavan casetat, iar podeaua avea plăci de calcar. Casa era 
VP - 200 


construită în formă de U, înconjurând trei părţi dintr-o curte care 
putea fi văzută printre coloanele de calcar, prin ferestre cu rame 
de bronz care se întindeau din podea până în tavan. Spaţiul de 
afară era luminat de felinare vechi și, în centrul lui, era o piscină 
de mărimea unui lac care strălucea, albastră și sclipitoare, ca un 
safir imens, din care se ridicau curenți ondulaţi de aburi ca niște 
spirite doritoare. 

Era o liniște supranaturală în casă și în jurul ei, o liniște mai 
profundă decât auzise Jane vreodată. 

Pe hol, statui mari de bronz stăteau pe piedestaluri, iar pe 
servantele elegante erau perechi asortate de vaze mari 
Satsuma. 

Dacă Aspasia era ce pretindea, fusese evitat orice clișeu de 
decor de bordel. O atmosferă de bun-gust rafinat și stil elegant 
permitea membrilor să își satisfacă dorinţele extreme în timp ce 
își imaginau că erau superiori oamenilor obișnuiți care locuiau în 
țări sărace, mergeau la universităţi proaste sau la niciuna. 

De la Overton știa că parterul avea apartamente pentru 
paznici, camere de relaxare, o bucătărie și alte spaţii. Dar 
adevăratul scop al locului putea fi descoperit doar la etaj, unde 
fiecare fată avea propriul apartament. 

Două scări mari se întindeau dincolo de hol, una în dreapta, 
care urca până în aripa de est, alta în stânga, care urca până la 
aripa de vest. Aveau trepte de calcar și balustrade complicate 
din bronz. Pereţii acoperiți cu marmură de lângă fiecare scară 
aveau nișe în care stăteau figurine extravagante ale zeițelor 
Greciei și Romei antice: Venus, Afrodita, Proserpina, Ceres... 

Jane stătu în liniște la baza scărilor, uitându-se la locul tăcut 
de mai sus, și simţi că acest bordel elaborat era, de fapt, un 
mausoleu, unde visurile și sperantele veneau ca să fie 
îngropate. Nu dori să meargă mai departe. Se gândi la șoarecii 
de laborator care făceau paradă înghesuiți și se întrebă dacă, 
aflând mai multe despre Shenneck și conspiratorii lui, avea să 
descopere ceva atât de monstruos, că i-ar fi fost greu să vadă 
viitorul dincolo de acea informaţie. 

Existase corupţie în fiecare civilizaţie din negura timpurilor. 
Dacă era o corupţie a inimii, cultura se putea însănătoși doar cu 
mari eforturi. Dacă era o corupţie a minţii, era mai greu să simtă 
calea spre vindecare, pentru că inima era înșelătoare. Dacă și 
mintea, și inima erau atinse de boală - ce se întâmpla atunci? 


VP - 201 


În cele din urmă, Jane nu avu de ales. 

Urcă scările. 

Holul de la etaj era lat de cel puţin trei metri și jumătate și era 
la fel de somptuos decorat ca spațiul de la parter. 

Conform lui Overton, erau zece apartamente la etaj - cinci în 
aripa de est, cinci în cea de vest. Lângă fiecare ușă, într-o ramă 
ornamentată cu foiţă de aur, atârna portretul fetei care ocupa 
apartamentul dincolo de el. Portretul era o fotografie procesată 
de calculator ca să arate ca un tablou în ulei de bună calitate, 
iar spaţiul din ramă era un mare ecran plat, nu o pânză. 

In eventualitatea în care fata era, momentan, cu un membru 
al clubului sau nu era disponibilă din vreun alt motiv, ecranul 
era gol, de parcă un hoţ de obiecte de artă ar fi tăiat pânza din 
ramă. In această aripă a casei lipseau două portrete din rame. 

Dacă erau satisfăcute niște dorințe extreme în acele 
momente, niciun sunet de plăcere sau de durere nu răzbătea 
din niciun apartament până în hol. 

Se opri în faţa portretului unei frumuseți euroasiatice 
răpitoare care poza pe un scaun chinezesc cu spătar din lemn 
de trandafir sculptat într-un mod elaborat și reprezentând niște 
dragoni în conflict. Fata purta o pijama din mătase roșie cu un 
model în formă de garoafă albă într-o parte. Peste sânul ei 
drept, floarea înflorea și se ofilea rapid, vărsând petale albe ca 
zăpada pe o parte a bluzei și de-a lungul unui crac al 
pantalonului de mătase. 

Jane întoarse clanţa rotundă, iar ușa se dovedi a fi 
automatizată, deschizându-se cu de la sine putere. Avea nu mai 
puţin de zece centimetri grosime. Trebuie să fi avut o greutate 
formidabilă, ceea ce făcea ca automatizarea ei să fie necesară. 

Intră într-un hol decorat cu gust în stilul Shanghai Deco, cu 
lemn de culoarea mierii și cu detalii de abanos, altfel restrâns la 
o paletă de nuanţe de argintiu și albastru safir. 

Când ușa se închise încet în urma ei, se auzi un scurt zgomot 
de aspirație, de parcă s-ar fi închis ermetic. 

Jane nu se simţi ca și cum ieșise dintr-un hol și intrase într-o 
cameră, ci de parcă intrase într-o navă din altă lume și avea să 
aibă o întâlnire cu ceva atât de ciudat, că viaţa ei nu avea să 
mai fie la fel ca înainte. 


VP - 202 


7. 


Dincolo de hol era o cameră de zi în care o văzu pe fata din 
portret, care purta o pijama roșie cu o crizantemă ofilită și 
stătea pe scaunul cu dragoni. 

Jane crezuse că frumusetea femeii fusese idealizată de 
computer atunci când stilizase fotografia și o transformase într- 
un fals tablou pictat în ulei. Dar se dovedi a fi cel puţin la fel de 
frumoasă și poate chiar mai uimitoare decât o putea reda 
tabloul, la cei douăzeci și ceva de ani ai ei. 

Zâmbi, se ridică de pe scaun și rămase în picioare, nu cu 
atitudinea îndrăzneață și seducătoare a unei prostituate, nici 
măcar cu aerul cultivat și elegant al unei curtezane, ci cu 
braţele pe lângă corp și cu capul ușor înclinat, cu aripi din păr 
negru precum cerneala, lung până la umeri, încadrându-i faţa 
delicată, aproape cum ar sta un copil bine-crescut care speră să 
fie lăudat de părinţi. Ochii ei negri priveau direct, dar cu 
timiditate, iar când vorbi, vocea ei păru cu zece ani mai tânără 
decât ea și mai degrabă sinceră decât exersată. 

— Bună seara. Mă bucur că mă poți vizita. 

Fata văzuse pistolul pe care Jane îl ţinea lângă ea, dar nu 
arătă niciun semn de teamă și nici cel mai mic interes, de parcă 
nu era treaba ei să judece și nici măcar să întrebe ce aducea un 
vizitator în acel apartament. 

— Pot să-ţi aduc un cocktail? Poate ceai sau cafea? 

— Nu, spuse Jane. Nu, mulţumesc. Cum te cheamă? 

Fata înclină capul și zâmbetul ei deveni mai dulce. 

— Cum ţi-ar plăcea să mă cheme? 

— Așa cum te cheamă în realitate. 

Vocile lor erau înăbușite, nu doar pentru că vorbeau încet, ci 
și pentru că pereţii păreau să absoarbă sunetele, de parcă ar fi 
fost acoperiţi cu un material izolant fonic asemănător cu cel din 
cabinele de transmisiune radiofonică. 

Fata clătină din cap. 

— Poţi să-mi spui LuLing. Oricare ar fi fost numele ei, nu era 
LuLing. Eu cum ar trebui să-ţi spun? 

— Ce nume ţi-ar plăcea să am? 

— Pot să-ţi spun Phoebe? 

— De ce Phoebe? se întrebă Jane. 


VP - 203 


— În greacă, înseamnă /uminoasă și strălucitoare, spuse 
LuLing și lăsă capul în jos cu timiditate. Phoebe, ţi-ar plăcea să 
asculți niște muzică? 

Mergând pe lângă ea spre cea mai apropiată fereastră, Jane 
spuse: 

— Nu încă. Mai întâi... am putea să vorbim puţin? 

— Da, mi-ar plăcea să facem asta, spuse LuLing. 

Jane lovi ușor geamul cu degetul. Fereastra părea să fie foarte 
groasă, cu cel puţin trei panouri de sticlă. 

— Vrei să stai cu mine pe canapea? întrebă LuLing. 

Fata se așeză cu picioarele îndoite sub ea și cu un braţ întins 
cu graţie de-a lungul spătarului canapelei. 

Jane se așeză la aproape un metru de LuLing și puse pistolul 
pe perna de lângă ea, nu între ele. 

— Mă bucur foarte mult când mă vizitează o doamnă, spuse 
LuLing. 

Jane se întrebase dacă clubul accepta doar membri de sex 
masculin, dar era evident că nu era cazul. 

— Cred că nu se întâmplă des. 

— Nu destul de des. Distracţia fetelor e ceva special. Ești 
destul de frumușică, Phoebe. 

— Nu așa ca tine. 

— Eşti la fel de modestă pe cât ești de frumușică. 

— LuLing, ești de multă vreme... aici? 

Zâmbetul fetei nu încremeni, dar fu temperat de mirare. 

— Aici nu există timp. Nu avem ceasuri. Am ieșit din lume, din 
timp. E foarte frumos aici. 

— Dar trebuie să știi cât timp a trecut. O lună? Trei luni? 

— Nu trebuie să vorbim despre timp. Timpul e dușmanul 
tuturor lucrurilor bune. 

— Te gândești să pleci vreodată din locul ăsta? întrebă Jane. 

LuLing ridică din sprâncene. 

— De ce-aș vrea să plec? Ce e dincolo în afară de urâțenie, 
singurătate și groază? 

Conversaţia femeii nu părea falsă, dar se simţea o 
condiționare în fiecare gest și răspuns al ei. Oricât de naturală 
părea cu vocea ei de adolescentă, oricât de sinceră părea 
fiecare expresie a ei, era ceva ireal la ea care o făcea să pară 
aproape extraterestră. 


VP - 204 


8. 


Când Borisovich pune jos o mână de cărţi cu un total mai mic 
decât zece, încheind jocul în acest fel, crainica raportă o 
întrebare nepotrivită pe care un membru o pusese unei fete. 
Crainica nu spiona conversațiile din apartamentele de la etaj, 
dar primea de la fete acele întrebări și expresii care fuseseră 
considerate potenţiale încălcări de protocol. În acest caz: „te 
gândești să pleci din locul ăsta vreodată?” 

După ce primi același raport, Volodin ridică privirea din cărți și 
întâlni privirea lui Borisovich. 

Borisovich ridică din umeri. Din când în când, membrii spun 
lucruri care sunt problematice, deși niciunul nu a provocat vreun 
incident grav. 

Cel mai enervant lucru care se întâmplă e când, în rare ocazii, 
trebuie să facă o eliminare. În rest, e ușor pentru ei. El și Volodin 
primesc tot ce au nevoie. Sunt fericiţi. Angajaţii lor sunt grijulii și 
generoși. Viaţa tristă e cu mult în urma lor. Nu se gândesc la ea. 
De-abia își amintesc despre ea. Nu doresc să-și amintească, așa 
că nu o fac. 

Volodin începe să amestece cărțile. 


9. 


În ciuda frumuseţii excepţionale a lui LuLing și a aparentei 
stăpâniri de sine, vulnerabilitatea ei a devenit pentru Jane 
aproape la fel de vizibilă ca pijamaua ei roșie din mătase. 
Această fată e rătăcită și singură, dar neagă asta. 

Sau poate că starea ei mentală e mai îngrozitoare decât 
simpla negare. Poate că delirează, e incapabilă să-și recunoască 
starea și să-și exprime adevăratele sentimente. 

— LuLing, cum îţi petreci timpul când nu ai vizitatori? 

— Sunt responsabilă pentru curăţenia apartamentului meu, 
dar asta nu e greu. Primesc tot ce am nevoie. Angajatorii mei 
sunt generoși. 

— Eşti plătită? 

LuLing dădu din cap, zâmbind. 


VP - 205 


— Sunt plătită cu bunătate, cu tot ce am nevoie, scap de 
urâţenia lumii. 

— Nu există urâţenie aici, la Aspasia. 

— Nu există, încuviinţă LuLing. Nu există deloc. E cel mai 
frumos loc. 

— Şi ce faci când nu te ocupi de curăţenie? 

— Îmi prepar singură mâncarea, de care mă bucur foarte 
mult. Foarte mult. Primesc tot ce am nevoie și cunosc o mie și 
una de reţete. 

Dintr-odată, se lumină la faţă și bătu din palme de parcă era 
încântată de perspectiva de a găti pentru musafira ei. 

— Phoebe, pot să-ţi fac o cină minunată? 

— Poate mai târziu. 

— O, bine. Bine. Bine. Îţi va plăcea cum gătesc. 

— Faci curăţenie și gătești. Ce altceva mai faci - când nu ai 
niciun vizitator? 

— Fac mișcare. Ador să fac mișcare. Avem o sală de 
gimnastică foarte bine echipată la parter. Am o rutină precisă de 
exerciţii fizice. Una diferită pentru fiecare zi a săptămânii. 
Trebuie să-mi menţin sănătatea și aspectul fizic plăcut. Am o 
rutină precisă de exerciţii fizice și o dietă precisă și le urmez cu 
precizie. Nu mă abat. Sunt foarte bună la asta. 

Jane închise ochii și respiră încet și adânc. Interogase criminali 
în serie cu privire la cele mai crude dorinţe ale lor și la metodele 
lor de ucidere, dar acea conversaţie o chinuia mai mult ca 
oricare dintre acele interogatorii. 

Nu putea să se abţină să nu-și imagineze șoarecii 
înregimentaţi din videoclip. Nu-și putea izgoni din minte 
imaginea lui Nick scăldat în sângele scos cu propriul lui cuţit Ka- 
Bar. Destinele lui Nick, ale șoarecilor și al fetei erau determinate 
de aplicarea sinistră a unei tehnologii puternice despre care 
avea doar o bănuială, în cei mai vagi termeni; și chiar dacă 
oamenii din spatele acestei scheme, acestei conspirații, acestei 
noi cartografii a iadului, aveau scopuri pe care ea le înțelegea 
foarte bine, aveau și intenţii pe care nu le înţelegea deloc - de 
pildă, de ce provocaseră acele sinucideri? 

— Ti-ar plăcea să bei un cocktail acum? întrebă LuLing. 

Jane deschise ochii și dădu din cap. 

— Le cunoști pe celelalte fete de-aici? 

— O, da, sunt prietenele mele. Sunt prietene minunate. 


VP - 206 


Facem sport împreună. Uneori distrăm un vizitator împreună. 

— Cum le cheamă? 

— Pe fete? 

— Da. Cum le cheamă? 

— Cum ai vrea să le cheme? întrebă LuLing. 

— Nu știi numele lor? întrebă Jane. Nu știi cine sunt și de unde 
vin, nu-i așa? 

— Bineînţeles că le cunosc. Sunt prietenele mele. Prietene 
bune. Prietene minunate. Facem sport împreună. 

— LuLing, voi râdeţi împreună? 

Niște linii se formară pe faţa aceea înainte netedă și perfectă, 
dar erau ca niște unde pe un lac făcute de o piatră aruncată, se 
formară și începură să dispară chiar în timp ce se formau, 
dispărând de tot până ea vorbi: 

— Phoebe, nu înţeleg la ce te referi. 

— Plângetți împreună? 

Fata o privi ca și cum ar fi înţeles ceva. Mătasea roșie foșni pe 
tapiseria canapelei când se apropie de Jane. Puse o mână pe 
coapsa musafirei ei. 

— Phoebe, ţi-ar plăcea să mă faci să plâng? Există frumusețe 
în durere, chiar și mai mare în umilire. Nu există decât 
frumusețe în Aspasia, nimic urât, și sunt toată a ta. Tu mă 
posezi. 

Exista urâciune în acel palat întunecat al frumuseții, iar Jane 
se ridică de pe canapea, tremurând de scârbă, îngrețoșată. 

— Nu te posed. Nimeni nu te posedă. 


10. 


Crainica primește de la fată o declaraţie problematică de la 
membrul vizitator și o transmite lui Borisovich și lui Volodin: „nu 
te posed. Nimeni nu te posedă”. 

Bărbaţii pun cărţile deoparte. Se gândesc la pistoalele Wilson 
Combat 45 de pe masă, dar nu le ridică. 

— E doar un membru, spune Volodin. 

— N-a avut loc nicio intrare nepermisă, spune Borisovich, 
pentru că nu s-a declanșat nicio alarmă. 

Violenţa nu e folosită niciodată împotriva unui membru. 


VP - 207 


Rareori, un membru se îndrăgostește atât de tare de o anume 
fată, că își dorește să o aibă doar lângă el, dincolo de pereţii 
Aspasiei. Așa ceva nu poate fi permis. Membrul trebuie convins 
să nu facă nicio imprudenţă. Alţi doi membri, care sunt 
disponibili, trebuie să vină, să-l sfătuiască și să-i schimbe ideile. 

Până acum, acest membru nu pare să fi spus sau făcut destul 
ca să ajungă în punctul în care e nevoie de o intervenţie. 
Crainica va lua acea decizie conform programului ei. 


11. 


Când Jane se ridică de pe canapea, LuLing se ridică și ea și 
puse o mână pe umărul ei de parcă ar fi vrut să o consoleze. 

— Phoebe, aici nu se întâmplă nimic greșit. Tu ai dorințele 
tale, iar eu le am pe ale mele - asta e tot. 

Ochii fetei erau tulburători, dar nu pentru că o priveau pe Jane 
cu atâta îndrăzneală, nici pentru că privirea ei era fixă și 
superficială ca a unei păpuși cu ochi de sticlă, ceea ce nu era. 
Ochii lui LuLing erau lacuri lucioase și întunecate, iar privirea ei 
era adâncă, la fel ca misterul oricărei ființe umane. Dar 
adâncimea aceea era diferită, pentru că nu părea plină de viaţă, 
ca a altor ochi, și nici nu adăpostea nenumărate speranţe, 
ambiţii și temeri care înotau ca peștii. În schimb, cu toată 
adâncimea lor, erau niște ochi goi care ofereau o priveliște a 
unui abis oceanic unde presiunea era prea puternică, formele de 
viaţă erau rare, iar liniștea lucrurilor scufundate era rareori 
tulburată. 

Jane spuse: 

— LuLing, tu ai dorinţe? Ai? 

O timiditate copilărească o cuprinse din nou pe fată. Vocea ei 
blândă deveni și mai blândă. 

— Da, am dorinţe. Dorinţele mele sunt dorinţele tale. Să fiu 
utilă și să fiu folosită - aceste lucruri mă împlinesc. 

Indepărtându-se de mâna de pe umărul ei, Jane ridică pistolul 
de pe canapea. 

La fel ca mai devreme, fata nu arătă niciun semn de 
îngrijorare față de armă. Poate ar fi încasat și un glonț cu 
zâmbetul pe buze. Până la urmă, nimic din ce se întâmpla în 


VP - 208 


Aspasia nu putea fi rău și fiecare faptă rea pe care o comitea un 
membru era considerată o faptă bună. 

— Trebuie să plec acum, spuse Jane și se îndreptă spre ușă. 

— Te-am dezamăgit? 

Jane se opri, se întoarse și o privi pe LuLing cu o tristeţe pe 
care nu o mai cunoscuse până atunci, o tristeţe amestecată cu 
frustrare, furie, groază, credinţă și necredinţă. Nu era doar o 
fată care fusese spălată pe creier de un cult ce o lipsise de 
libertate; asta nu era doar o spălare pe creier; era ca și cum i-ar 
fi răzuit mintea până când rămăseseră din ea doar câteva 
firicele rupte, apoi acele firicele fuseseră împletite ca să formeze 
ceva nou. Jane nu știa cu cine - sau cu ce - vorbea, cu o 
părticică din acea fată care fusese cândva complet vie sau doar 
cu corpul acelei fete operat de un software străin. 

— Nu, LuLing, nu m-ai dezamăgit. Nu ai putea dezamăgi un 
membru al clubului. 

Faţa ei perfectă și radioasă se lumină de un zâmbet. 

— O, bine. Bine, bine. Sper că te vei întoarce. Aș putea găti o 
cină perfectă pentru tine. Știu o mie și una de reţete. Nu mi-ar 
plăcea nimic mai mult decât să te fac fericită. 

Dacă i s-ar fi părut că în adâncul acelei fete exista o fărâmă 
de conștiință întemniţată care striga după ajutor și nu putea fi 
auzită departe, deasupra prăpastiei, Jane ar fi scos-o din 
Aspasia. Dar la cine s-o ducă, la ce, unde? Ca să fie identificată 
după amprente sau altcumva, să se întoarcă la o familie pe care 
nu o mai cunoștea și care nu ar mai fi recunoscut acea fată 
nouă făcută din firicelele fragile care mai rămăseseră din cine 
fusese ea cândva? Nicio consiliere psihologică nu i-ar fi putut 
reda identitatea. Dacă un chirurg i-ar fi făcut o trepanaţie și ar fi 
găsit o reţea nanorobotică întreţesută în creierul ei, nu ar fi știut 
cum s-o îndepărteze și, probabil, ea nici nu ar fi supravieţuit 
extirpării acesteia. 

— Nu mi-ar plăcea nimic mai mult decât să te fac fericită, 
repetă LuLing. Se așeză încă o dată pe canapea. Zâmbind, 
netezi cu o mână materialul pe care stătuse vizitatoarea ei. Il 
netezi și îl tot netezi. 

Jane se întrebă... Când fata nu făcea curățenie în apartament, 
ceea ce nu i-ar fi luat mult timp, când nu gătea, când nu făcea 
exerciţii fizice și când nu era posedată de vreun vizitator, cât de 
des stătea holbându-se în gol, singură, tăcută și nemișcată, de 


VP - 209 


parcă ar fi fost o păpușă abandonată de un copil care lăsase 
lucrurile copilărești în urmă și nu o mai iubea? 

Jane simţi clanţa rotundă rece ca gheața în mâna ei. 
Răspunzând la atingerea ei, ușa se deschise singură, ea ieși în 
hol, iar ușa se închise în urma ei. 

Holul părea mai rece decât fusese înainte, iar ea tremură și 
nu se mai ţinu bine pe picioare. Se rezemă de perete și respiră 
încet și adânc. Pistolul era foarte greu în mâna ei. 


12. 


Crainica nu mai raportează abateri noi ale membrului care e 
cu fata cu numărul șase. 

Borisovich și Volodin așteaptă să vadă cum va evolua situaţia, 
pierzându-și pentru moment interesul pentru cărțile de joc. 

Pentru că nu se mai întâmplă nimic imediat, Volodin spune: 

— S-a întunecat. Putem să continuăm acum cu eliminarea. 

— Ar fi bine s-o facem, e de acord Borisovich. Se ridică de la 
masă, își ia pistolul și îl pune în tocul echipamentului agăţat pe 
umăr. 

Volodin face la fel. 

Niciunul din bărbaţi nu poartă sacou, armele lor sunt 
descoperite. Nu se așteaptă la o întâlnire cu un membru acolo 
unde se duc. 

Pleacă împreună din apartamentul lui Borisovich. 


13. 


Jane luă în considerare ideea de a alege alt portret, de a 
deschide altă ușă și de a vorbi cu altă fată. Dar nu ar fi aflat 
altceva decât adevărul dureros pe care deja îl știa. Conversaţia 
ar fi fost la fel de tulburătoare și deprimantă precum cea dintre 
ea și LuLing. 

Sexul era un adevăr al Aspasiei, dar nu era adevărul. Adevărul 
cel mai mare era puterea brută, dominarea, umilirea și 
cruzimea. Aceste întâlniri sexuale nu implicau nicio iubire, nici 
cea mai mică afecţiune și, cu siguranţă, nu implicau procreaţia. 

VP - 210 


Fetele erau deosebit de frumoase, așa cum era casa, ca 
vizitatorii care coborau la acest nivel de depravare să se prefacă 
faţă de ei înșiși și de ceilalţi că exista frumuseţe în barbaria lor 
nemiloasă și că puterea lor absolută îi făcea și pe ei frumoși, în 
loc de josnici și demonici. 

Doar o dată în viaţa ei se simţise Jane atât de speriată și de 
neputincioasă - și asta se întâmplase cu mult timp în urmă. 

Dacă nu ajungea nicăieri discutând cu alte fete reduse la 
starea lui LuLing, atunci putea afla ceva util la parter. Scările din 
spatele casei erau în apropiere. Erau mărginite de pereţi pe 
ambele părţi, o galerie de trageri perfectă, dar merse la ele și 
cobori cât de repede îndrăzni. 

Scările erau una dintre provocările pe care fusese învățată să 
le întâmpine la Academie, în Hogan Valley, un orășel cu clădiri 
din cărămidă și lemn, cu tribunal, bancă, farmacie, 
cinematograf, bar, motel, parcare funcţională și mai multe, cel 
mai bine conceput și autentic construit centru realist de 
antrenament din lume. Nimeni nu locuia cu adevărat în Hogan's 
Alley. Toţi criminalii lui erau actori oferiţi de o agenţie. 

În timp ce cobora pe scările din spate, Jane simţi că tot 
antrenamentul ei în orașul fals Hogan's Alley o pregătise special 
pentru Aspasia, care era, în felul ei, o scenă, unde locuiau fete și 
paznici, dar nimeni nu trăia cu adevărat. 

În timpul celor șaisprezece săptămâni petrecute la Quantico, 
trecuse din când în când prin Hogan's Alley când nu se juca 
niciun scenariu, când nimeni nu umbla pe străzi. Deși nu era 
superstițioasă, locul i se păruse câteodată bântuit și îi dăduse 
senzația că era la sfârșitul lumii, când toate așezările umane 
erau abandonate, iar inima ei era ultima care mai bătea pe 
pământ. 

Până când ajunse la baza scărilor din spate, fu copleșită din 
nou de sentimentul de sfârșit de lume, de data asta, pentru un 
motiv mai bun. În Aspasia, cea mai întunecată dorinţă a 
umanităţii - să aibă putere absolută, să controleze, să comande, 
să supună, să elimine toate vocile dezacordului și ale disidenţței 
-, Își găsise expresia deplină. Tehnologia care o făcuse pe 
LuLing să fie fericită că era folosită, că stătea și aștepta să fie 
rănită și umilită, era tehnologia unor stăpâni de stup care ar fi 
ordonat lumea după ideea lor de utopie și, ordonând-o astfel, ar 
fi distrus-o. 


VP - 211 


Aripa de vest a parterului rămăsese goală, holul lung 
îngustându-se spre scările din faţă și foaier, micșorându-se în 
faţa ei, de parcă s-ar fi lungit cu fiecare pas pe care îl făcea. 

Deschise una dintre perechile de uși din stânga, găsi 
întrerupătorul și văzu o sală de gimnastică echipată cu aparate 
de ridicat greutăţi, benzi de alergare, biciclete... 

Se gândi că prima ușă din dreapta trebuia să fie a bucătăriei, 
dar găsi o cameră ciudată, fără ferestre, unde becurile 
fluorescente de deasupra fuseseră lăsate aprinse. Podeaua era 
acoperită cu plăci albe de ceramică. Pereţii erau albi. In centrul 
spaţiului era o masă cu un piedestal acoperit cu plăci ca acelea 
de pe podea și cu blatul de oțel inoxidabil. Părea sala unei nave 
spațiale dintr-un film știinţifico-fantastic. 

Întinsă pe masă, era o fată goală. 


14. 


De la distanţă, fata de pe masă părea să doarmă, dar această 
iluzie dispăru când Jane făcu câţiva pași în cameră. Ochii 
albaștri ca zambila ai moartei erau larg deschiși de parcă fusese 
șocată de ultimul lucru pe care îl văzuse. Urmele din jurul 
gâtului ei grațios erau dovada unei strangulări violente, deși 
cravata, eșarfa sau bucata de frânghie cu care fusese comisă 
fapta nu era prin apropiere. Sângele de pe bărbia ei cursese din 
limba pe care și-o mușcase în chinurile morţii și care îi rămăsese 
prinsă între dinţi. 

În viaţă, această blondă fusese la fel de frumoasă ca LuLing, 
fața ei fusese perfectă, corpul ei fusese sculptat de Eros însuși. 
Ca și în cazul lui LuLing, când era vorba de aspectul fizic, Jane 
nu s-ar fi putut compara cu această fată. 

Dar se gândi: „aș fi putut fi în locul ei, sunt în locul ei. Voi fi în 
locul ei mâine, săptămâna viitoare sau peste o lună, pentru că 
nu am cum să înving oameni cu o asemenea putere”. 

Acea cameră era legată de alta. Ușa dintre cele două camere 
era pe jumătate deschisă. 

Dacă ar fi fost o persoană care să fugă de probleme, în loc să 
se arunce în faţa lor, ar fi fugit. Dar dacă ar fi fugit, s-ar fi 
dezonorat și ar fi dezamăgit-o mai mult pe mama ei, pe care o 


VP - 212 


dezamăgise în urmă cu nouăsprezece ani. Trăia într-o lume care 
nu răsplătea fuga. De câte ori fugea de ceva, inevitabil fugea 
către ceva asemănător. 

Merse la ușa pe jumătate deschisă. O împinse ca s-o deschidă 
mai tare. Trecu pragul. 

În faţa ei era un cuptor cu gaz super eficient care nu avea 
niciun rol în încălzirea casei. Producătorul îl etichetase cu 
numele de SISTEMUL DE INCINERARE POWER-PAK III. De obicei 
se găsea doar în morgi. 

Auzi vocea lui LuLing din memorie: „Phoebe, ţi-ar plăcea să 
mă faci să plâng? Există frumuseţe și în durere”. 

Jane știuse că asta trebuia să se întâmple într-un loc care 
servea pentru exercitarea puterii absolute și a tuturor actelor 
depravate care o însoțeau. Știuse, dar își reprimase acea 
cunoștință. Când era un David împotriva unui Goliat, nu voia să 
se gândească prea mult la mărimea adversarului, la violența de 
care era capabil sau la gustul lui pentru cruzime. 

Crima în timpul actului sexual nu se putea întâmpla prea des, 
pentru că ar fi trebuit să caute tot timpul fete, să le fure sau să 
le procure în vreun alt fel și să le programeze. Dar, dacă asta nu 
se întâmpla des, însemna că anticipaseră că se va întâmpla 
totuși din când în când și se pregătiseră să se ocupe de câte un 
cadavru incomod, aparent fără mai multe mustrări de conștiință 
decât simţiseră naziștii sau Stalin când omorâseră milioane de 
oameni. 

Se simţi mică stând în fața sistemului de incinerare. Se simţi 
ca un copil. 

Înăuntrul sistemului Power-Pak Ill, gazul scăpa de sub 
presiune; iar flăcările pârâiau în timpul arderii. Sistemul de 
incinerare fusese preîncălzit pentru treaba care îl aștepta. 

După ce înţelese asta, Jane se retrase în prima cameră și 
începu să meargă spre ușă. Doi bărbaţi intrară din hol. 


15. 


Păreau oameni solizi și brutali și purtau echipamente pe 
umăr, adaptate să acomodeze - și să elibereze repede - pistoale 
echipate cu amortizoare. 


VP - 213 


Jane purta pistolul Heckler & Koch. Nu trebui să-l scoată. Fără 
să facă un efort conștient de a-l scoate, se trezi că îl ţinea cu 
ambele mâini și cu brațele întinse. 

Niciunul din bărbaţi nu reacţionă la gestul ei. Parcă ar fi fost 
făcută din sticla cea mai transparentă. 

Când se apropiară de fata moartă, care zăcea ca amintirea 
unui coșmar pe tabla de oțel, cel mai solid dintre ei spuse: 

— Trebuie să fie întuneric ca să facem asta. 

— S-a întunecat de ceva vreme, spuse celălalt. De două ore. 

— Trebuie să fie întuneric din cauza fumului. 

— Nimeni nu va vedea niciun fum. Sistemul de-abia produce 
un fum vizibil. 

Prezenţa cadavrului, faptul că era acolo, nu părea să-i 
afecteze deloc. 

— E un sistem bun. Îmi place sistemul ăsta. Dar produce puţin 
fum. 

— E un sistem foarte bun. Oricum, e deja noapte. 

Pentru un moment, Jane crezu că se jucau cu mintea ei, că 
aveau să scoată brusc armele și să se întoarcă spre ea. 

Dar apoi își aminti cuvintele lui Overton: „ei nu văd membrii 
pentru că sunt programatţi”. 

Crezând ce-i spusese William Overton, îndrăznise să meargă 
acolo. Dar, până când nu experimentase această formă de 
invizibilitate pasivă, nu putuse să-și imagineze cum ar putea 
funcţiona. 

Ochii lor nu erau orbi față de ea. Imaginea camerei transmisă 
de-a lungul nervilor lor optici până la creierele lor o includea și 
pe Jane, la fel cum o includea pe fata moartă de pe masă. Dar 
un fel de program de filtrare o ștergea din interpretarea imaginii 
de către creierele lor. Folosise numărul de membru al lui 
Overton și parola lui la poartă și, din nou, la ușa din faţă și, 
pentru că nicio alarmă nu sunase ca să anunţe că perimetrul 
casei fusese încălcat, acei paznici credeau că singurii oameni 
din casă erau fetele și membrii care veniseră acolo să le 
folosească. Ceea ce vedeau cu ochii era adevărat, dar ceea ce 
înțelegeau creierele lor era o minciună. 

Pentru că membrii Aspasiei nu voiau ca fețele lor să fie 
înregistrate niciunde în asociere cu această afacere, exista un 
defect în programul de securitate, iar acest defect îi salva viața 
lui Jane. 


VP - 214 


Era tehnologie, dar efectul ei era magic, o magie neagră și 
blestemată în care ea nu avea încredere. În timp ce ţinu pistolul 
îndreptat spre cei doi bărbaţi, merse cu spatele, îndepărtându- 
se de ei, convinsă că dacă s-ar fi mișcat cu îndrăzneală pe lângă 
ei, în direcţia ușii holului, ar fi rupt vraja sub care erau ei. Se 
retrase în colț. 

Bărbatul mai înalt, de cel puţin un metru și nouăzeci și cinci 
de centimetri, ieși pe ușă și merse spre crematoriu. 

Celălalt rămase la masa de oţel, holbându-se la fata goală și 
moartă. Dacă și-ar fi ridicat capul, s-ar fi uitat direct la colțul în 
care stătea Jane. 

Apoi se încruntă. Până să se încrunte, trăsăturile lui fuseseră 
atât de calme, că Jane se întrebă dacă îi trecea vreun gând prin 
minte. Încruntându-se, ridică privirea și întoarse capul dintr-o 
parte într-alta, scrutând camera. 

Poate era doar în imaginaţia ei, dar i se păru că privirea lui se 
opri pentru o clipă chiar pe spaţiul pe care îl ocupa ea. 

Încă încruntându-se, el înclină capul. 

Jane își ţinu respiraţia. Dacă programul nu-i permitea s-o 
vadă, atunci nu i-ar fi permis nici s-o audă. Cu toate astea, nu 
respiră în acel moment. 

Oasele feţei lui era grele, de parcă fuseseră forjate într-un 
mod grosolan, și nu născute din unirea bărbatului cu femeia, iar 
fruntea lui era ca o stâncă de sub care ochii lui priveau lumea cu 
suspiciune. 

În cele din urmă, se uită din nou în jos, la fata moartă, dar 
fără emoție, ca și cum ar fi privit la o masă goală. 

Împingând o targă din oţel inoxidabil în faţa lui, primul bărbat 
se întoarse din camera în care era crematoriul. Când puse targa 
lângă masă, se uită la blonda goală și spuse: 

— Numărul patru. 

— Numărul patru, încuviinţă bărbatul mai scund. 

— Trebuie să facem curat în cameră. 

— Să o pregătim pentru noua numărul patru, confirmă 
bărbatul mai scund. 

Printre specialiștii în informatică exista un cuvânt pentru 
oamenii care credeau că erau în afara reţelei, dar nu erau. 
Cuvântul era „proști”. Doar o foarte mică parte dintre cei care 
credeau că erau în afara rețelei - inclusiv cei dedicați pregătirii 
pentru sfârșitul lumii - chiar erau în afara ei. Despre cei care 


VP - 215 


chiar nu puteau fi urmăriţi, ca Jane, dar puteau, prin diferite 
mijloace, să folosească internetul fără să fie detectaţi, se 
spunea că erau „în zona invizibilă”. 

Fusese în zona invizibilă ascuns de două luni și, în acel 
moment, era în zona invizibilă de două ori, imposibil de urmărit 
cu toată tehnologia modernă, dar și cu cele cinci simţuri ale 
acelor paznici, și putea să se miște liberă. 

— Hai s-o ardem, spuse cel mai înalt. 

— S-o ardem, fu de acord cel mai scund. 

O mutară pe blondă de pe masă pe targă de parcă ar fi 
mânuit niște saci de gunoi, de parcă ea era un nimic și niciodată 
nu fusese cineva. 

Asta era încă o barbarie, o mârșăvie de neiertat, iar Jane i-ar fi 
împușcat pentru nepăsarea cu care o tratau pe fată. Dar, în felul 
lor, și ei erau victime, și nu putea dovedi că fuseseră cruzi și răi 
înainte să fie supuși implanturilor pe creier, așa că nu avea 
suficiente dovezi ca să-i condamne la moarte. Oricum, erau ca 
niște morţi vii. 

Când cei doi bărbaţi împinseră targa prin ușa deschisă, pentru 
a introduce cadavrul în Sistemul de Incinerare Power Pak III, 
Jane se îndepărtă de ei și ieși din cameră. Când ajunse din nou 
în holul de la parter, merse repede spre ușa din faţă. 

Când trecu pe lângă scări, ridică privirea spre nișele în care 
stăteau Venus și Afrodita, din marmură albă și 
supradimensionate. 

Poate era din cauza felului în care erau luminate sau poate 
dispoziția sumbră a lui Jane îi afecta percepţia, dar nu mai 
arătau ca niște zeițe păgâne, glorioase și înspăimântătoare ca 
înainte, ci doar înspăimântătoare, ca niște fiinţe care conduceau 
ceremoniile de pe un altar aztec pe care se scoteau inimi din 
copii vii. 

La ușa din față, pentru a i se permite să iasă, introduse 
numărul de membru al lui Overton și parola în altă tastatură. 
Intârzierea de câteva secunde i se păru insuportabilă. 

Luna nu putea reprezenta o ameninţare, dar atârna pe cerul 
nopții de parcă ar fi fost oul unui dragon din care ar fi putut ieși 
o bestie ca să distrugă lumea. 

La garaj, ar fi trebuit să introducă aceleași date pe altă 
tastatură, dar contrar așteptărilor ei, ușa segmentată se ridică și 
dezvălui Bentleyul. 


VP - 216 


Palmierii Phoenix acopereau aleea cu un baldachin și, în 
tunelul acela de trunchiuri și frunze, niște faruri se apropiară de 
ea pe aleea de întoarcere. Fu pregătită să accelereze și chiar să 
lovească acel vehicul dacă acesta ar fi mers pe ambele alei ca 
să-i blocheze drumul, dar un Maserati cu geamuri fumurii trecu 
pe lângă ea fără niciun incident. 

Nicio tastatură nu o mai aștepta pe această parte a porții. 
Cele două mari panouri din fier se dădură la o parte automat 
când ea se apropie și îi permiseră ieșirea. 

Conduse Bentleyul într-o lume care îi era infinit mai dragă de 
când mersese la Aspasia, o lume care era în primejdie sub bolta 
cerului plin de stele strălucitoare și oarbe. 


16. 


Ar fi trebuit să parcheze Bentleyul pe altă stradă și să meargă 
pe lângă casa lui William Overton din capătul cel mai îndepărtat 
al străzii și ar fi trebuit să facă o cercetare înainte să intre în 
casă, în caz că el se dezlegase sau primise vreun ajutor. In 
schimb, ea conduse direct în centrul garajului în care erau cele 
trei mașini, parcând între Ferrariul roșu și Tesla neagră, și apăsă 
pe telecomandă ca ușa garajului să coboare în urma ei. La ușa 
care făcea legătura dintre garaj și casă introduse codul de 
dezarmare în tastatură, folosi cheia casei avocatului și intră cu 
pistolul în mâna dreaptă. 

Frigul îi intrase în oase de la Aspasia, iar radiatorul mașinii nu 
o încălzise. Oricâţi fiori reci o treceau, la nivel emoţional, simţea 
că fierbea. Indignarea, care e întotdeauna controlată, făcuse loc 
furiei, care ameninţa să o facă să depășească limitele prudenței 
și discreţiei. Voia ca vinovaţii să plătească. Voia ca ei să 
plătească cu tot ce aveau, cu fiecare dolar și strop de sânge, 
voia să-i facă să-și piardă aroganţa, mândria, senzaţia de 
superioritate și snobismul. Teama ei se transformase în groază, 
se temea nu doar pentru ea și pentru Travis, ci și pentru toți 
oamenii și toate lucrurile dragi, pentru prietenii și ţara ei, pentru 
viitorul libertăţii și demnităţii inimii umane. 

Overton zăcea în baia principală, unde îl lăsase, încătușat de 
țeava de scurgere a chiuvetei și de piciorul căzii vechi. Cel puțin 


VP - 217 


o parte din timpul în care ea fusese plecată, el se chinuise să se 
elibereze. Din gleznele lui foarte julite curgea un ser sângeriu, 
pentru că ori încercase să rupă cablul tare sau să desfacă 
fermoarul din plastic, care se închidea într-o singură direcţie și 
putea să strângă cablul mai tare, dar niciodată să-l desfacă. 
Sau, în ignoranţa lui totală faţă de felul în care erau construite 
instalaţiile sanitare, poate crezuse că era posibil să smulgă 
țeava de scurgere din perete, chiar dacă tot ce reușise să facă 
era să crape învelișul de marmură. Încercase din greu să-și bage 
umărul drept și genunchiul drept pe sub cada de baie și să o 
ridice de pe podea destul ca să scoată cablul înnodat în jurul 
unuia dintre picioarele ei groase. Dar marea cadă de baie din 
fontă smălțuită cântărea cel puţin jumătate de tonă, poate era 
chiar și cu vreo o sută de kilograme mai grea; oricum, ţevile de 
scurgere a apei o fixau mai bine de perete și podea. Reușise 
doar să-și julească genunchiul și să-și învineţească umărul. Cu 
părul lung, drept și ud, cu corpul sclipind din cauza transpiraţiei 
din cap până-n picioare, cu chiloţii Dolce & Gabbana murdari de 
sudoare sau poate și de altceva, se dovedise nepriceput la 
evadări. 

Când Jane intră pe ușa băii, Overton tresări, uitându-se la ea 
cu o expresie care exprima atâta frică abjectă, că în urmă cu 
patru luni în urmă ar fi simţit milă pentru el. Dar nu mai era 
acea femeie; poate nu mai avea să fie acea femeie niciodată. Pe 
lângă asta, faţa lui era strâmbată de la fel de multă ură pură. 

Tresări când se apropie de el cu foarfeca. Tăie banda adezivă 
încolăcită în jurul capului și nu îi păsă dacă trase de părul lui 
până îl duru. Îl lăsă să-și folosească limba ca să împingă bucata 
de prosop afară din gură. Îi veni să vomite și se sufocă, dar în 
cele din urmă o scoase. 

Jane spusese că trebuia să-și elibereze sora mai mică din 
Aspasia, iar Overton știuse în ce stare avea să-și găsească sora, 
schimbată pentru totdeauna și fără nicio speranţă de eliberare. 
Trebuia să creadă că era ca și mort și că moartea lui nu avea să 
fie ușoară. 

Uitându-se în jos, la el, spuse: 

— Frumos loc. 

— Ce? 

— Aspasia e un loc frumos. 

El nu spuse nimic. 


VP - 218 


— Nu crezi că-i un loc frumos? 

Când el iar nu spuse nimic, îl împinse cu vârful pantofului. El 
spuse: 

— Cred că da. 

— Ce crezi? 

— Că e un loc frumos. 

— E un loc foarte frumos, Sterling. Oho. Adică nu s-a scutit 
nicio cheltuială pentru a-l face să arate respectabil. 

Din nou, el nu spuse nimic. 

— Ai avut dreptate în legătură cu paznicii. S-au prefăcut că nu 
m-au văzut. Sterling, cum funcţionează asta? Cum de se prefac 
atât de bine? 

— Ti-am spuse tot ce știu. 

— Mi-ai spus tot ce ai îndrăznit să-mi spui. Asta e altceva. 

Întoarse faţa de la ea. 

Nu-l mai împinse de data asta. Așteptă. 

Tăcerea deveni insuportabilă pentru el. Tot ferindu-și faţa, 
spuse: 

— Ai găsit-o? 

— Pe cine să găsesc? 

— Ştii pe cine. 

— Nu cred că știu. 

— De ce-mi faci asta? 

— Pe cine trebuia să găsesc? 

— Încerci să mă faci să spun ceva ca să ai motiv să mă 
împuști. 

— Ce idee ciudată. 

— Asta faci, insistă el. 

— Sterling, nu am nevoie de nicio scuză ca să te împușc. Deja 
am o grămadă de motive bune ca să te împușc. 

— Nu am nicio legătură cu Aspasia. 

— Eşti un membru - Vidar, zeul zeilor, cel care supraviețuiește 
Ragnarokului. 

— Asta e tot ce sunt. Un membru. Nu am construit eu locul 
acela. 

— A, vechea scuză, apărarea cu un eu-am-construit- 
Auschwitz-ul-doar-am-lucrat-la-camera-de-gazare. 

— Du-te dracului. 

— Sunt sigură că tu poți să-mi arăţi direcţia. 

— Ești o scorpie încrezută. 


VP - 219 


— Dacă nu o să mai fii prost, o să supraviețuiești. Dar dacă 
prostia e o parte atât de mare din caracterul tău, atunci poate 
că nu ești în stare să te salvezi. 

— Mă vrei mort. Așa că termină cu asta. 

— Apropo de morți, am găsit o fată moartă în Aspasia. 

El tremură, zăcând în sudoarea și în sângele proprii. 

Ea spuse: 

— O blondă, frumoasă și goală, întinsă pe o masă din oțel. A 
fost strangulată, poate chiar în momentul în care vreunul dintre 
colegii tăi membri ai clubului a ajuns la culmea plăcerii. 

— Of, la naiba, spuse el, pierzându-și vocea. La naiba, la 
naiba, la naiba. 

— l-am privit când se pregăteau să-i arunce trupul nenorocit 
în crematoriu ca să îl ardă. 

El începu să își plângă de milă. 

— Fă-o. 

Ea tăcu din nou multă vreme, înainte să spună: 

— Nu era sora mea. Nu am nicio soră. A fost o minciună. 

Jane aproape îl auzi cum căuta să scoată, din întunericul lui 
interior, o fărâmă de speranţă aproape stinsă. 

— Mincinoșii sunt primii care cred minciunile celorlalţi, spuse 
ea. 

El întoarse capul ca să se uite la ea. Ochii lui erau plini de 
lacrimi. Gura lui era moale ca a unui copil mic. 

Jane spuse: 

— Trebuia să înțeleg ce e Aspasia înainte să merg după 
Shenneck. 

Era mai greu să-i citească în ochi din cauza lacrimilor și poate 
că el își dăduse seama de asta, pentru că spuse: 

— Shenneck? Cine-i Shenneck? 

— Poate că ești prost în ultimul hal. Crezi că singurul lucru pe 
care l-a aflat Jimmy de la tine a fost adresa Aspasiei de pe 
internetul ascuns? Ești prieten cu Bertold Shenneck. Oare 
prieten e cuvântul potrivit? Oamenii ca tine și ca Shenneck sunt 
capabili de prietenie? 

— Avem... avem interese asemănătoare. 

— Da, probabil asta e mai aproape de adevăr. E ca loialitatea 
instinctivă pe care prădătorii o au unii faţă de alţii. Și ești un 
investitor în Far Horizons. 

El închise ochii. Încerca să-și dea seama dacă ameninţarea 


VP - 220 


imediată reprezentată de ea sau Shenneck însemna cea mai 
sigură cale spre moarte. 

— Ai făcut pipi pe tine? întrebă ea. 

Fără să deschidă ochii, el spuse: 

— Nu. 

— Eu simt miros de urină și nu vine de la mine. 

Cu ochii încă închiși, el spuse: 

— Ce vrei de la el, de la Shenneck? 

— Să scot la iveală ce face el. Să-l distrug. Să-l opresc. Să-l 
omor. 

— Doar tu ești împotriva /u;? Tu și mai cine? 

— Nu contează cine mai e cu mine. Eu sunt anchetatoarea. 
Nu tu. 

El deschise ochii. 

— Nu știu atât de multe cât poate crezi tu că știu. 

— Hai să aflăm. 

Ea merse în dormitor, el o întrebă nervos unde mergea, iar ea 
se întoarse cu un scaun cu spătar drept. 

Se așeză pe scaun, se uită la el și clătină capul. 

— Da, ai făcut pipi pe tine. Spune-mi, cum sunt instalate 
implanturile cerebrale nanotehnologice care le controlează pe 
fete? Nu chirurgical. 

El ezită, dar apoi renunță. 

— Prin injecții. Mecanismul de control e făcut din mii de părți, 
fiecare din doar câteva molecule. Migrează până la creier și se 
asamblează singur într-o structură complexă. 

— Și bariera hematoencefalică nu le oprește? 

— Nu. Nu știu de ce. Nu sunt om de știință. E doar o parte a... 
geniului lui Shenneck. 

Bariera hematoencefalică e un mecanism biologic complex 
care permite substanţelor vitale din sânge să penetreze pereţii 
vaselor capilare din creier și să intre în țesutul cranian fără să 
lase să pătrundă substanțele dăunătoare. 

— Cum știu toate aceste părticele, toate mașinăriile astea 
făcute din câteva molecule, să se asambleze singure când ajung 
în creier? 

— Sunt programate într-un fel. Dar nu chiar de Shenneck. E 
vorba de un model exact. Toate părţile sunt proiectate perfect 
ca să se potrivească unele cu altele ca o serie lungă de piese de 
puzzle sau ca niște lacăte și chei și, dacă fiecare piesă are doar 


VP - 221 


un loc în care poate să se potrivească în marea structură, 
atunci, inevitabil, prin mișcarea browniană, se vor lega cum 
trebuie. 

— Progres prin mișcare haotică, spuse ea. Ca mersul unui 
beţiv. 

— Da. Shenneck spune că asta se întâmplă în natură tot 
timpul. 

— Ribozomi, spuse ea, amintindu-și exemplul cu șoarecii din 
videoclipul lui Shenneck. 

Ribozomii sunt particule în formă de mănuși care se găsesc în 
numere mari în citoplasma fiecărei celule umane. Sunt locurile 
unde se produc proteinele. Fiecare ribozom are mai mult de 
cincizeci de componente diferite. Dacă toate aceste părţi ar fi 
separate, apoi amestecate bine într-un lichid în care ar fi 
suspendate, atunci mișcarea browniană - provocată de 
întâlnirea cu moleculele din mediul în care sunt suspendate - le- 
ar face să se ciocnească unele de altele până când toate cele 
cincizeci și ceva de părţi s-ar asambla în ribozomi întregi. 

Dacă miile de părți din mecanismul de control al lui Shenneck 
erau fiecare proiectate perfect ca să se potrivească într-un 
singur loc din structura mai mare, atunci forțele naturii le-ar fi 
asigurat conectarea în creier. La fiecare nivel, de la cel 
subatomic la formarea galaxiilor, natura creează de obicei 
structuri complexe, pentru că perfecțiunea modelelor ei 
operaţionale face ca anumite construcții să fie inevitabile. 

— După ce un mecanism de control se asamblează în creierul 
uneia dintre fetele astea nenorocite, spuse Jane, se mai poate 
desface în vreun fel ca ea să fie din nou ce a fost? 

Intrebarea îl stresă în mod clar pe Overton și își dădu seama 
că ea îl judeca, iar asta îl sperie. 

— Shenneck l-a construit așa. Eu n-am avut nimic de-a face 
cu felul în care le-a făcut. 

— Bravo ţie. 

— Ar fi trebuit să existe... nu știu, nu e cuvântul potrivit, dar 
ar fi trebuit să existe un antidot. 

De parcă un model mai elegant ar fi făcut monstrul lui 
Frankenstein mai puţin monstruos, iar pe creatorul lui, un erou. 

— Atunci nu există nicio cale de a-l desface? întrebă ea. 

— Nu. Mecanismul de control distruge personalitatea 
existentă și șterge amintirile care au contribuit la formarea ei. 


VP - 222 


Rezultatul e un nou nivel de... să-i spunem conștiință. Shenneck 
era foarte sigur că... 

Fără să-și dea seama, el își mușcă buza de jos, rupând 
cheagul fragil care începuse să vindece crăpătura, iar sângele 
proaspăt ieși din ea. 

— Continuă, Sterling. E ziua în care faci o prezentare la 
școală. Mai ţii minte cum trebuia să facem prezentări în clasele 
primare? Câștigă-ţi steluța aurie și bifa de lucrat-bine-în-echipă 
pe carnetul de note. Spune-mi de ce era Shenneck foarte sigur. 

— E sigur că proiectul nu poate permite nicio cale de 
rebeliune. 

— Așadar, ești înrobit pentru totdeauna. 

Era clar că lui Overton nu-i plăcea cuvântul înrobit, de parcă 
putea fi folosit altul, dar după ce ezită, spuse: 

— Da. Dar ei nu-și văd starea așa cum o faci tu. Ei sunt 
mulțumiți. Mai mult decât mulţumiţi. Sunt fericiţi. 

Jane își plimbă limba prin gură și clătină din cap cu un aer de 
înţelepciune, de parcă i-ar fi luat în considerare argumentul 
când, de fapt, își reprima dorinţa de a-l împușca. 

— Ti-am găsit smartphone-ul în dulap. Trebuie să ai numerele 
lui Shenneck pe apelare rapidă. Dă-mi parola ta, spune-mi cum 
aflu tot ce ai pe telefon. 

Speriat, el spuse: 

— Nu-l poţi suna. 

— Ba pot. Știu să folosesc un telefon. 

— Va ști că ai numerele lui de la mine. 

— De parcă asta e grija ta cea mai mare. 

— Eşti un gunoi de om. 

— Billy, îţi place să ai doi ochi? 

— N-ai putea să torturezi pe nimeni. 

— Asta am spus înainte să văd Aspasia. Acum apreciez 
măsurile extreme. De care ochi nu mai ai nevoie? 

El îi dădu parola. 

Ea merse în dormitor, butonă pe telefon, ajunse la agenda lui 
și căută prin ea. Era destul de bine. Inchise telefonul. 

Când ajunse din nou în baie, îi spuse: 

— Bine. Înţeleg Aspasia. Nişte oameni bolnavi și suciţi rămân 
adolescenţi egoiști toată viaţa. Ceilalţi oameni nu sunt reali 
pentru ei. Știi la ce mă refer? Bineînţeles că știi. Dar de ce există 
celălalt proiect al lui Shenneck? 


VP - 223 


Overton făcu pe prostul. 

— Ce proiect? 

— Care e intenţia din spatele provocării a mii de sinucideri în 
plus în fiecare an? De ce programează oameni să se sinucidă, 
uneori să omoare și alţi oameni, apoi să se sinucidă? De ce și-a 
injectat doctorul Shenneck mecanismul de control care se 
asamblează singur în soțul meu și l-a făcut să se sinucidă? 


17. 


Poate că un bronz natural ar fi rezistat mai mult, dar bronzul 
de solar al lui William Overton părea să reacționeze chimic la 
transpiraţia lui și la feromonii de groază pe care corpul lui îi 
producea în abundență. Strălucirea lui de băiat de pe plajă 
căpătă o patină cenușie, așa cum cuprul capătă, în timp, una 
verzuie. 

Overton crezuse că avea să fie omorât din cauza unei surori, 
dar când se dovedise că sora nu exista, crezuse că putea spera 
să fie grațiat. Dar cea care îl capturase avea un soţ. lar soţul 
acela era mort. 

— Billy? spuse ea. 

Groaza lui era evidentă. Închise ochii din nou, de parcă nu ar 
fi suportat să se vadă în starea în care era. 

— De unde știi despre asta? 

— Despre sinuciderile programate? Billy, nu contează de unde 
știu. Tot ce contează e că știu și am nevoie de răspunsuri. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, cine ești tu? 

Ea se gândi la întrebarea lui și se hotărî să-i răspundă. 

— Hai să vorbim despre filme. Vrei să vorbim despre filme? 

— Ceva nu e în regulă cu tine. Ce nu e în regulă cu tine? 

— Doar fă-mi pe plac, Billy. Întotdeauna, lucrul cel mai 
înţelept e să-mi faci pe plac. Probabil ai văzut filmul acela vechi, 
Butch Cassidy și Sundance Kia. 

— Cu Newman și Redford. 

— Exact. Sunt urmăriţi de o poteră care nu vrea să renunțe. 
La un moment dat, se uită pe un teren întins și văd că încă mai 
sunt urmăriți și nu le vine să creadă încăpăţânarea acelei 
potere. Butch îi spune lui Sundance - sau Sundance lui Butch, 


VP - 224 


nu-mi mai amintesc, dar îi spune: „Cine sunt tipii ăia?” O spune 
ca și cum ei ar fi niște fiinţe supranaturale sau personificarea 
sorții. Vezi tu, Billy, tot ce trebuie să știi e că eu sunt ca tipii ăia. 

Când Overton deschise ochii și se mișcă incomod în cătușele 
lui din plastic, păru să fi acceptat, în sfârșit, cooperarea totală. 

— Nici Shenneck, nici eu, nimeni nu intenţionează ca 90% din 
populaţie să ajungă programată ca fetele de la Aspasia. Nici 
măcar 50%. Asta nu e o lume în care ar vrea să trăiască cineva. 

— Așadar, până și Shenneck are limite morale? Sau e doar o 
problemă practică? Poate e imposibil să producă miliarde de 
injecții care să înrobească toţi oamenii, cu excepţia elitei. 

El continuă, chiar dacă îi era greu. 

— Există oameni, în toate profesiile, care au o influență mai 
mare asupra societății decât ar trebui. 

— Ce fel de oameni? 

— Cei care împing cultura în direcția greșită. 

— Și care ar fi direcția asta, Billy? 

— Oricine cunoaște istoria destul de bine poate vedea care 
sunt direcţiile greșite. E foarte simplu. Conectându-se cu 
fanatismul lui, se trezi capabil să vorbească pe un ton sfidător 
chiar și când zăcea în mizerie. lIdentifică pe cei care au 
potenţialul de a împinge civilizaţia la limită, diminuează-le 
influenţa... 

— Omorându-i, spuse ea. 

El îi ignoră întreruperea. 

— Și nu va fi necesar să folosești tehnologia lui Bertold pe 
mase mari de oameni. Va fi mai puţină moarte, nu mai multă, 
mai puţină sărăcie și mai puţină anxietate dacă reușim să-i 
împiedicăm pe cei care au cele mai multe șanse să distrugă ţara 
cu politici proaste. 

Nu-și putea ascunde în întregime entuziasmul. Putea fi un 
investitor în Far Horizons pentru profit, dar fusese îndoctrinat. 

— Nick, spuse ea, așa se numea soțul meu. Tie nu-ţi pasă 
cum îl chema, dar mie îmi pasă. Nick făcea parte din Corpul de 
Armată al Marinei. Era colonel la treizeci și doi de ani. A fost 
premiat cu decorația Crucea Marinei. N-ai cum să știi ce e aia, 
dar e ceva important. A fost un om bun, un soț iubitor și un tată 
foarte bun. _ 

— Stai, stai, stai, spuse Overton. Incă era capabil de reacții 
arogante. O uimi. Nu da vina pe mine. Nu ai niciun drept să dai 


VP - 225 


vina pe mine. Nu eu hotărăsc cine ajunge pe listă. 

— Ce listă? 

— Lista Hamlet. Ca piesa. Dacă cineva l-ar fi omorât pe 
Hamlet în primul act, multe personaje ar fi rămas în viaţă până 
la sfârșitul piesei. 

— Tu vorbeşti serios, așa înţelegi totul, ești specialist în 
Shakespeare acum? 

Din cauza frustrării, el trase de cablurile înnodate care îi 
țineau încheieturile mâinilor legate de cada de baie. 

— N-am citit piesa aia blestemată. Shenneck îi zice lista lui 
Hamlet. Eu nu am nimic de-a face cu ea. Ti-am mai spus, nu eu 
hotărăsc cine ajunge pe listă. 

— Cine hotărăşte? 

— Nimeni. Computerul hotărăște. Modelul computerizat. 

Jane își simţi pulsul în tâmple. 

— Cine a scris acel model computerizat? Creezi un model ca 
să obţii ce vrei. lar modelului trebuie să i se dea nume de 
candidaţi din care să aleagă. Cine e nemernicul care introduce 
acele nume? 

— Nu știu. 

— Ești investitor. 

— Dar nu lucrez în laboratorul ăla blestemat! 

Jane inspiră adânc. Degetul arătător îi alunecă pe trăgaciul 
pistolului Heckler & Koch. Îl mută înapoi pe piedica trăgaciului. 

— Unul dintre oamenii de pe lista Hamlet era Eileen Root din 
Chicago. Lucra într-o organizaţie nonprofit, ajuta oamenii cu 
handicap grav. Ce crezi că ar fi făcut ca să devină un pericol 
pentru civilizație? 

— Nu știu. De unde să știu? Nu eu aleg numele pentru listă. 

— Unul dintre ei era poet. S-a aruncat în fața unui metrou. 
Alta era un copil-minune, o absolventă de douăzeci de ani, lucra 
la un doctorat în cosmologie. Cosmologie! Ce ar fi putut face 
oricare dintre ei ca să fie un pericol pentru civilizaţie? 

— Nu mă asculți. 

— Ba te ascult. Sunt numai ochi și urechi, Billy. Ce-ar fi putut 
face? 

— Nu știu. Modelul computerizat știe. 

Ea se ridică de pe scaun, îl împinse înapoi în dormitor și se 
aplecă deasupra lui. 

— Câţi oameni sunt pe lista Hamlet? 


VP - 226 


— Dacă-ţi spun, n-o să-ți placă. 

— Încearcă-mă. Câţi trebuie să fie uciși? 

— Nu te controlezi. Eşti prea nervoasă. 

— Încearcă-mă! 

— Bine, bine. Oricum, Shenneck spune că nu sunt uciși. Sunt 
eliminaţi. Nicio turmă nu rămâne sănătoasă dacă cei mai slabi 
indivizi din ea nu sunt eliminaţi din când în când. 

— Nu vreau să te omor, spuse Jane, dar se referea la faptul că 
încă nu voia să-l omoare. Cât de mulţi oameni sunt pe listă? 

El închise ochii ca să nu vadă ţeava armei. 

— Modelul computerizat spune că, într-o ţară cât a noastră, 
eliminarea a două sute zece mii de oameni din fiecare generaţie 
va asigura stabilitatea. 

Trebui să înghită un reflux de acid, înainte să poată spune: 

— Cum definești o generaţie? 

— Eu nu definesc nimic. Modelul computerizat o definește ca 
douăzeci și cinci de ani. 

— Așadar, opt mii patru sute pe an. 

— Cam așa. 

ÎI lovi în șold. Îl lovi în coaste. Ar fi putut să-l lovească până 
obosea, dar se îndepărtă de el, merse în dormitor, lovi scaunul 
cu spătar drept și îl trânti în dulap. 


18. 


Jane luă foarfeca din geantă, apoi se întoarse în baie cu ea și 
cu pistolul. 

Overton se întoarse pe o parte cât putu de bine, încercând să- 
și apere organele penibile de ea. 

— Ce-i acum, ce vrei să faci? 

ÎI convinsese că era capabilă să comită cele mai crude și 
macabre crime. Poate se convinsese și pe ea. 

— Mai trebuie să aflu ceva. 

— Ce? 

— Ajunge cu prostia ta. Am timp doar de răspunsuri directe. 

— Atunci, întreabă-mă. 

— Cât de greu ar fi să ajung la Shenneck? 

— La ce te referi când spui „să ajung”? 


VP - 227 


— Să-l pun într-o situaţie ca asta, să-l fac să vorbească. 

— Aproape imposibil. 

— Nimic nu-i imposibil. Uită-te unde ești. 

— Eu sunt cu câteva trepte mai jos în lanţul trofic față de 
Shenneck. Cu mine a fost ușor. Cu el n-o să mai fie la fel. Dacă 
scap de-aici, nici cu mine n-o să-ţi mai fie ușor. 

Ea mișcă foarfeca. Sunetul lamelor îl sperie mai tare. 

— Shenneck Technology din Menlo Park? 

— Laboratoarele au mai multe niveluri de securitate 
electronică. Cititoare de amprente digitale. Cititoare de retine. 
Paznici înarmaţi. Camere de supraveghere peste tot. 

— Dar casa lui din Palo Alto? 

— Ai văzut-o vreodată? 

— Poate am văzut-o. Dar spune-mi tu despre ea. 

El îi răspunse la fiecare întrebare pe care i-o puse despre casă 
și, dacă nu mințea, acel loc avea măsuri de securitate 
înspăimântătoare. 

Ea spuse: 

— Am auzit că are o casă de vacanţă în Valea Napa. 

— Da. li spune Ferma Gee Zee. Gee Zee de la Ground Zero. 

— Ce nesimţit încrezut. 

— li place să facă glumițe, atâta tot, spuse Overton, luându-i 
un pic apărarea lui Shenneck. Petrece cam două săptămâni 
acolo în fiecare lună. Acum e acolo. Poate lucra de acolo la fel 
de ușor ca din laboratoare. Are acces la computerele din 
laborator de acolo. 

— E mai vulnerabil acolo? 

Râsul lui Overton era amar, trist. 

— Dacă poţi să treci de toţi coioţii și de „rayshaws”, oamenii 
controlaţi, atunci e vulnerabil. Dar nu poţi trece de ei. Dacă te-ai 
fi dus acolo prima dată, ai fi murit, iar eu n-aș fi fost în situaţia 
asta. 

— Spune-mi despre coioţi și despre ceilalți. 

— „Rayshaws”, oamenii controlaţi. Se bucură cu răutate când 
descrise dificultatea unui atac asupra Fermei Gee Zee, de parcă 
ar fi acceptat ideea morţii lui și se putea bucura doar de 
siguranţa că și ea putea muri în scurt timp. 

Când înţelese amplasarea fermei și simţi că Overton nu-i 
ascunse nimic, ea spuse: 

— O să-ţi tai legătura de la picioare. Dacă încerci să mă 


VP - 228 


lovești, te-mpușc în coaie. Ai înțeles? 

Prefăcându-se indiferent, el spuse: 

— Faci ce vrei. 

— Exact. 

Tăie legătura de plastic cu foarfeca. 

— Se aplică aceleași reguli, spuse ea. Îi tăie cablul care îl 
ținea legat de piciorul căzii, dar îi lăsă încheieturile mâinilor 
legate. 

leși cu spatele din baie, puse foarfeca deoparte și rămase 
dincolo de pragul ușii, privindu-l cum încerca să se ridice pe 
mâini și în genunchi. 

Mușchii îl dureau pentru că îi chinuise în eforturile lui de a se 
elibera. Îi trebui un minut să se târască până la chiuveta luxoasă 
din cuarț chihlimbariu, să o apuce și să se ridice în picioare. 
Spasmele vizibile ale mușchilor din coapsele și gambele lui nu 
puteau fi false. Nu își exageră agonia ţipând, ci încleștă fălcile și 
își înăbuși gemetele, respirând greu, ca un cal obosit, de parcă 
ar fi vrut să-și expire durerea, și încă se credea destul de macho 
ca să vrea să ascundă de ea slăbiciunea lui din urma chinului. 

Merse pe lângă pereţii camerei în loc să o traverseze, cu 
picioarele încă tremurânde, sprijinindu-se de chiuvetă, apoi de 
bara dușului, de un suport de prosoape și de clanța ușii. 

Jane merse cu spatele mai departe, până în camera de zi. Nu 
ținea pistolul cu ambele mâini pentru că nu i se mai părea 
periculos și voia ca el să știe asta. Mintea lui era ca un câmp 
acoperit cu cenușă, își pierduse aproape toată speranţa. Dar 
erau cărbuni încinși de furie pe sub câmpul de cenușă și orice 
indiciu că ea încă îl respecta ca adversar i-ar fi hrănit mânaria și 
ar fi ațâțat flăcările de pe acei cărbuni. 

Când trecu de pragul ușii, el declară: 

— Trebuie să stau jos un minut, apoi merse clătinându-se spre 
pat. 

Ea îi spuse: 

— Dacă vrei să stai acolo pentru pistolul Smith & Wesson din 
sertarul noptierei, să știi că nu mai e acolo. li arătă scaunul cu 
spătar drept pe care îl aruncase în dulap, dar care era acum în 
mijlocul camerei. Ai putea sta acolo până te simţi mai bine. 

— Suge-mi-o, scorpie. 

— Asta vrei? 

— Suge-mi-o. 


VP - 229 


— Ce prostii de adolescent. Ar trebui să te-auzi. 

— Mă aud foarte bine. 

— Nu chiar. Probabil nu te-ai auzit niciodată. 

— Ești o păsărică cu o armă, atât ești. 

— ȘI tu ce ești? 

— Nu trebuie să stau niciunde. 

— Atunci arată-mi seiful, durule. 

— E în dressing. 

Ea spuse: 

— Probabil după oglindă. 

— Le știi pe toate, nu-i așa? 

— Nu chiar pe toate. 

Dressingul era mare, poate lat de cinci metri și lung de șase. 
Hainele de pe umerașe erau ascunse în spatele ușilor, restul 
erau în sertare de diferite mărimi. În centrul camerei era o 
băncuţă tapiţată pe care putea sta ca să se încalțe cu șosete și 
pantofi. Pe peretele din spate, o oglindă lungă era încrustată 
între dulapuri. 

Îl lăsă să se apropie de oglindă înainte să intre în dressing, în 
spatele lui. 

El o privi în oglindă și o văzu strângându-și pistolul cu ambele 
mâini. 

— O să mă împuști în spate? 

— E o opţiune. 

— Pentru o femeie. 

— Asta ar trebui să mă supere? 

— Dacă mor, mori și tu. 

— Aici o să spui că ai prieteni care nu se vor opri până nu mă 
vor găsi și-mi vor tăia capul? 

— Stai să vezi. 

— Billy, tu nu ai prieteni adevăraţi. 

— Oglindă, oglinjoară. 

Oglinda alunecă într-o parte, dispărând în spatele unul dulap 
învecinat ca un răspuns evident la cele două cuvinte și poate la 
timbrul specific al vocii lui. 

Stătea în faţa unui panou curat din oțel inoxidabil. Se aplecă 
înainte, punându-și ochiul drept în fața unei lentile rotunde din 
sticlă încorporată în panou. Modelul retinei fiecărei persoane e 
unic, la fel ca al amprentelor. 

Jane auzi câteva încuietori retrăgându-se, iar panoul de oţel 


VP - 230 


se ridică repede până în tavan, făcând un zgomot pneumatic. 

— Uite-ţi banii, mai mulţi bani decât ai văzut vreodată. 

Corpul lui îi blocă vederea conținutului seifului. 

— Cinci sute de mii de dolari. 

Băgă mâna în seif, poate ca să ridice o grămadă de bani. 

— Nu, spuse ea. 

incepu să se întoarcă spre stânga lui, punându-și mâinile 
legate în fața corpului. Crezu că era rapid. Presupuse că ea avea 
să se gândească la jumătate de milion de dolari. 

Ea îi spuse nu, dar el tot o făcu și fu mult mai încet decât 
crezuse că ar fi fost, iar atunci când primul ei glonţ îl lovi în 
partea stângă, sub braţ, el trase din reflex în ușa unui dulap, 
aflată la mai puţin de jumătate din arcul de 180 de grade pe 
care își imaginase că îl completase. In timpul instrucției cu 
armele de foc de la Academie, după ce lucrase cu sârguinţă 
săptămâni întregi ca să își mărească puterea mâinii, Jane putuse 
să apese pe trăgaci de nouăzeci și șase de ori într-un minut cu 
mâna dreaptă, folosind un revolver pentru antrenament, ceea 
ce depășise cerinţele standard ale instructorului. In lupta 
directă, o mână slabă putea ajunge repede o mână moartă. 
Impușcătura ei sigură, la mai puţin de o secundă după prima, 
schimbă forma capului lui Overton, îi opri instantaneu intrigile 
neîntrerupte și îl trânti la podea. 


19. 


Arma folosită de Overton era un pistol Sig Sauer P226 X6 
personalizat, cu un încărcător de nouăsprezece gloanțe. 
Răsunase în interiorul dressingului. Chiar și cu amortizor, 
pistolul lui Jane se auzi mai tare decât într-un spaţiu mai mare 
sau afară. Dar era sigură că niciuna dintre cele trei împușcături 
nu atrăsese atenţia nimănui dincolo de pereţii acelei case bine 
construite. 

Având în vedere cât de mulţi dușmani își făcuse și firea 
asociaţilor lui, avocatul probabil își ascunsese pistoale prin toată 
locuinţa, ca să ajungă ușor oricând la o armă. Seiful era un 
depozit de arme în miniatură, având un pistol de calibru .12, 
două revolvere și încă un pistol pe lângă cel cu care sperase să 


VP - 231 


o omoare. 

Pistolul pe care alesese să nu îl folosească era un Colt 45 ACP. 
Numele gravat al unuia dintre cele mai bune magazine 
specializate din ţară o intrigă imediat. Era evident că arma 
fusese complet refăcută și, printre îmbunătățiri, avea vizor de 
noapte Heinie. Avea și amortizor. 

Dacă pistolul ar fi fost folosit la o crimă, Overton ar fi scăpat 
de el. Putea să fi găsit înlocuitorul pentru pistolul ei Heckler & 
Koch, care era deja legat de două crime. Omorâse în legitimă 
apărare, deci niciuna nu era o crimă adevărată, dar chiar dacă 
totul s-ar fi terminat mai bine decât se aștepta ea, nu avea de 
gând să-și petreacă a zecea parte din restul vieţii ei într-o sală 
de judecată, dând explicaţii. 

Găsi o geantă mare din piele, cu fermoar, în colecţia lui 
Overton de bagaje scumpe. Puse Coltul și amortizorul în ea. 
Adăugă două cutii de muniţie. Și smartphone-ul lui. 

Overton minţise în legătură cu jumătatea de milion. Seiful 
conţinea doar o sută douăzeci de mii. Douăsprezece teancuri 
legate de câte zece mii fiecare. Puse banii în geanta mare. 

Observase mai devreme că singurele camere de 
supraveghere din casă erau la parter și pe holurile de la etaj. 
Fiecare dintre ele era montată în tavan, în spatele unei bule din 
plastic. Aveau capacitate de vedere pe timp de noapte. 

Crezuse că aparatul de înregistrare putea fi în seif. Nu era. Nu 
era niciunde în dulapul principal. 

După o căutare de cincisprezece minute în locurile în care ar 
fi putut fi, folosi cheile lui Overton, deschise o ușă încuiată din 
garaj, găsi o debara și aparatul de înregistrat într-un dulap. Din 
aparat, scoase un disc care salva imagini timp de treizeci de zile 
înainte să înregistreze peste ele. Îl puse în geanta cu banii și 
arma. 

Înainte să intre în casă pentru prima dată, mai devreme în 
acea zi, își pusese mănușile negre cu cusătură argintie. Pentru 
că nu și le dăduse jos niciodată, nu avea cum să fi lăsat 
amprente. 

Nu băuse din niciun pahar, nu vărsase nicio picătură de 
sânge, nu lăsase nimic care să le ofere o ocazie de a o identifica 
ușor după ADN-ul ei. 

Inevitabil, pierduse câteva fire de păr prin casă. Dar echipa de 
criminaliști trebuia să le găsească, ceea ce nu era atât de ușor 


VP - 232 


cum părea la televizor. 

Era să meargă înapoi prin casă pentru a stinge becurile, ca să 
nu stea aprinse tot weekendul și să facă pe cineva curios, 
suspicios. Nu putu să o facă. Se miră că nu putea să o facă. 
Morţii nu se ridică și nu încep să umble din nou. Nu credea în 
fantome. Dar nu putea să o facă. Lăsă becurile aprinse. 

Plecă pe ușa din spate și încuie cu cheile lui Overton. Aruncă 
cheile în geanta mare și o închise cu fermoarul. 

Mersul pe străzile rezidenţiale din Beverly Hills, în timpul 
nopții, era văzut de poliţia locală ca un semn sigur de activitate 
infracțională, mai ales dacă suspectul purta o geantă mai mare 
decât o poșetă plic. Trebuia să meargă până la capătul străzii și 
după colţ, unde lăsase Fordul Escape. Dacă atrăgea atenţia 
cetăţenilor model ai orașului, ar fi încurcat-o, pentru că nu ar fi 
împușcat un polițist. 

Când Jane ieși de pe aleea lui Overton și merse pe trotuarul 
public, luna o privi ca un ochi lăptos și acuzator care nu clipea. 

Ajunse la Ford fără niciun incident. Conduse înapoi până la 
Valea San Fernando, unde avea să-și petreacă a doua noapte în 
ultima cameră de motel și avea să se mute de-acolo dimineaţa. 

A doua zi avea să înceapă cu doctorita Emily Jo Rossman, 
medicul legist din L.A. care examinase creierul Benedettei 
Ashcroft, femeia care se sinucisese într-un hotel din Century 
City. În raportul autopsiei, oferit de Robert Branwick, alias Jimmy 
Radburn, se făcea referire la fotografii, dar acestea nu erau în 
dosar. 

Jane nu știa unde avea să meargă după ce termina cu Dr. 
Rossman. Mai devreme sau mai târziu, trebuia să facă ceva în 
legătură cu Bertold Shenneck. Dar să îl atace pe proprietatea lui 
de douăzeci și opt de hectare din Valea Napa părea o treabă 
pentru o echipă de pușcași marini, nu pentru o femeie singură. 

Avea o jumătate de idee, o idee nebunească și riscantă, 
bazată pe o bănuială. Dar ajunsese la un punct de criză în 
investigaţie. Nu avea cum să se întoarcă și era la o limită. Dacă 
cineva descoperea cadavrul lui Overton luni, asociaţii lui din Far 
Horizons ar fi putut presupune că moartea i se trăsese de lao 
afacere necinstită fără legătură cu ei, dar era posibil să fie mai 
atenţi decât erau deja. Cu o stâncă în faţă și fără drum de 
întoarcere, ideile nebunești și riscante aveau farmecul lor, 
pentru că erau singurele idei pe care le avea. 


VP - 233 


20. 


În Valea San Fernando, luna arăta ca un ochi în gluga neagră 
a nopţii. Era traficul de vineri seara, șoferii se înghesuiau pentru 
orice avantaj. Atacul din Philadelphia din urmă cu nici cinci zile 
fusese uitat, în timp ce toţi se grăbeau spre bucuriile 
weekendului înainte să rămână fără nicio bucurie. 

Jane se opri la Pizza & More ca să-și ia mâncare la pachet. 
Două sandvișuri Submarin și o porţie de salată cu ardei. 

La ușa camerei de motel din Tarzana puse jos geanta mare cu 
comorile care o incriminau și punga cu mâncare la pachet. 
Scoase cheia dintr-un buzunar al gecii și se gândi brusc: „E 
înăuntru și mă așteaptă”. 

Cel din această scurtă fantezie a ei era matahala din parcul 
Palisades, același tip care trăsese cu un pistol în bucătăria casei 
lui Branwick cu o noapte în urmă. 

Nu ar fi putut să o urmărească până în acel loc. Teama ei nu 
își avea originea nici în intuiţie, nici în instinctul pur. 
Evenimentele serii îi întinseseră nervii la maximum. 

Se gândi să scoată pistolul, dar nu o făcu, nu putu să o facă. 
Dacă începea să urmeze protocolul armelor pentru o ameninţare 
care era evident falsă, atunci ar fi fost asaltată de nenumărate 
sperietori din imaginaţia ei. Limita de care avea nevoie ar fi 
dispărut până când, într-o zi, ar fi confundat o ameninţare reală 
cu încă o fantomă. 

Descuie ușa. Băgă mâna în cameră. Apăsă pe întrerupătorul 
din perete. 

Nu o aștepta nimeni în dormitor. 

Ridică geanta mare și punga cu mâncare la pachet, intră în 
cameră și închise ușa împingând-o cu șoldul. Puse jos geanta 
mare și apăsă pe zăvor. 

După ce puse mâncarea pe măsuţă, merse la baie, deschise 
ușa și aprinse becul. Nu era nimeni. 

Se întoarse în dormitor cu un pahar, îl puse pe masă, apoi 
deschise ușa dulapului. Singurele lucruri de acolo erau valizele 
și punga de gunoi plină de rapoarte de autopsie. 

— Mai bine te-ai uita și sub pat, își spuse supărată când își 
scoase mănușile, dar nu-și permise să se uite. 

Merse afară, la automatul din apropiere, pentru a-și umple 


VP - 234 


găleata cu gheaţă și a-și lua două doze de Cola. 

Când se întoarse în camera ei, nu mai verifică baia și dulapul 
din nou. 

Cola și votcă cu gheaţă. Luă o înghiţitură. Adăugă niște Cola. 

Merse în baie, se spălă pe mâini, le uscă, se holbă la imaginea 
ei din oglindă și i se păru că arăta fundamental diferită într-un 
fel, deși nu putea spune care era diferenţa. 

În dormitor, în timp ce stătea la masă, ţinu în mână, pentru o 
vreme, jumătatea de medalion, ovalul argintiu cu cameea din 
steatit. Apoi o puse pe masă, lângă băutura ei. 

Rupse punga de mâncare la pachet și o folosi drept șervet de 
masă. Scoase carnea, brânza și restul umpluturii dintr-un 
sandviș și le îndesă în celălalt sandviș, apoi aruncă chifla goală. 
Avea o furculiţă din plastic pentru recipientul cu salată. 

Nu ascultă muzică. În acele momente, i se păru că muzica ar 
fi ascuns alte sunete pe care trebuia să le audă. 

Mai târziu, când stătu întinsă pe spate, în pat, cu pistolul 
Heckler & Koch sub perna de lângă ea, se gândi la cum omorâse 
doi criminali în aproape șapte ani ca agent special al FBI, cum 
omorâse încă doi doar în ultimele două zile și se întrebă cine 
avea să fie după un an sau a doua zi. 

Se gândi la LuLing, la acei ochi negri, adânci ca oceanul, în 
care ori nu înota nimic, ori înotau prea puţine forme de viaţă. 

Când dormi, visă că era goală, întinsă pe o tablă de oţel 
inoxidabil, vie, dar fără să poată să se miște. Cei doi bărbaţi pe 
care îi omorâse recent apărură așa cum fuseseră în viață. Cu 
mare solemnitate, împinseră tabla de oţel spre intrarea plină de 
flăcări a unui crematoriu. Chiar dacă era paralizată, putu să 
vorbească și, cu vocea lui LuLing, spuse: 

— Nimic nu mi-ar plăcea mai mult decât să vă fac fericiţi. Cei 
doi bărbaţi se uitară, în jos, la ea, își deschiseră gurile ca să 
vorbească, dar în loc de cuvinte, din gurile lor ieșiră niște 
șoareci albi care roiau ca albinele. 


21. 


Vineri, la ora zece seara, Bertold Shenneck împinge un 
cărucior de bucătărie pe terasa casei lui din Valea Napa. 


VP - 235 


Aerul rece e atât de clar, că cerul e plin de nenumărate stele 
care sunt rareori văzute deasupra orașelor, dacă sunt văzute 
vreodată. 

Luna plutește foarte sus. Lumina ei, la mâna a doua, de la 
soare, bântuie valea întunecată și pictează cu o strălucire 
ectoplasmică pe crestele munților din vest. 

Pe cele două rafturi ale căruciorului de bucătărie sunt 
ligheane care conţin pui cruzi, cumpăraţi în acea după-amiază, 
de către unul dintre oamenii controlaţi, de la supermarketul din 
oraș. 

Shenneck cară un lighean în curte. Pune puii pe iarbă, la 
distanțe regulate. Carnea albă sclipește în lumina lunii. 

Coioţii nu sunt prezenţi, deocamdată. Acestea sunt orele lor 
de vânătoare. Umblă după pradă pe pajiști și în păduri, singuri 
sau în haite mici, urmărind rozătoare, iepuri și alte prăzi. 

Din al doilea lighean, Shenneck scoate păsările jumulite și le 
împarte la fel ca primul grup. 

Există dovezi, dar nu foarte clare, că animalele pe care le 
controlează sunt vânători mai puţin eficienţi decât fuseseră 
înainte de implanturile cerebrale. Până când poate studia 
problema mai mult și poate aduna mai multe date, i se pare util 
să le suplimenteze dieta în acest fel. 

In ultima lună au avut loc două incidente pe care Shenneck nu 
vrea să le vadă repetându-se. Coiotul, Canis latrans, e un 
prădător fioros, dar nu se numără printre puţinele specii care își 
mănâncă semenii. Dar de două ori, chiar în acea curte, când 
Inga și Bertold dormeau, un coiot îl atacase pe altul, îl omorâse 
și mâncase părți din el. 

Ar fi crezut că o pumă făcuse aceste fapte, dar camera de 
supraveghere dezvăluise tulburătorul adevăr. 

Shenneck presupune că diminuarea abilității coioţilor de a 
urmări și prinde prada lor obișnuită îi făcuse pe unii atât de 
înfometați, încât să atace pe alţii din specia lor. Dar se gândește 
și la alte aspecte ciudate ale acestor incidente care ar putea da 
naștere altei teorii. 

Pentru că poate urmări fiecare individ injectat cu un implant 
nanotehnologic care se asamblează singur, știe că ceilalți 
doisprezece sunt încă vii și în mișcare. Cei doi care fuseseră 
victimele altor coioţi sunt cei uciși pe peluza lui. 

De ce acolo, și nu în sălbăticie? 


VP - 236 


Bunului doctor i se pare că acele crime au o calitate ritualică, 
de parcă coioţii ar fi făcut un fel de declarație. Bineînţeles, asta 
nu e posibil, pentru că niște fiare cu o inteligenţă atât de mică 
nu au nici capacitatea de a îndeplini ritualuri și nici dorinţa de a 
declara ceva. Totuși... 

Shenneck împinge căruciorul în bucătărie și stinge luminile 
din curtea din spatele casei. Lasă ligheanele ca să le curețe unul 
dintre oamenii controlaţi a doua zi, dimineaţa, și urcă la etaj, să 
se culce. 

Doarme bine și adânc, dar nu visează. 

Convingerea lui, formată după ce a chibzuit îndelung pe 
această temă, este că oamenii visează din două motive 
principale. Primul e că sunt frustraţi și tulburaţi în viaţa de zi cu 
zi, iar consecința e că toată furia și temerile lor iau forma 
coșmarurilor când sunt inconștienţi. Al doilea motiv e că, dacă 
visele sunt plăcute, e evident că tânjesc după o experiență 
perfectă pe care nu pot spera să o poată avea în viață, așa că o 
visează. 

Shenneck visează rar, pentru că are putere absolută asupra 
lumii lui și nu e niciodată frustrat sau tulburat. Cât privește 
experienţa perfectă, intenţionează să creeze utopia visată de 
omenire de multă vreme, dar niciodată realizată, și să trăiască 
în perfecțiunea creată de el. 


VP - 237 


PARTEA V 


MECANISMUL DE CONTROL 
1. 


Doctorita Emily Jo Rossman, fost medic legist, lucra ca 
tehnician veterinar în spitalul pentru animale al surorii sale. 

Jane așteptă în timp ce angajaţii veniră la muncă, sâmbăta, la 
ora șapte dimineața. O recunoscu pe doctorita Rossman din 
poza de pe Facebook: avea faţa pistruiată, părul roșcat tuns 
scurt și bretonul lung aproape până la ochi. 

Femeia părea mai tânără decât cei treizeci și opt de aniaiei 
și avea o atitudine băieţească. Ochii căprui-verzui erau plini de 
viață, zâmbea des, era greu de crezut că își dorise vreodată o 
carieră la morgă. 

Când i se arătă legitimatia lui Jane de la FBI, Emily răspunse 
de parcă ar fi trăit pe vremea lui Norman Rockwell, când 
încrederea în guvern fusese binemeritată. 

— Sora mea e liberă azi. Putem folosi biroul ei. 

Pe pereţii biroului nu erau atârnate portretele cu animale la 
care se aștepta Jane, ci copii ale unor opere de artă mai degrabă 
moderne - decât rafinate - ale lui Kandinsky, forme de amibe 
decorate elaborat. Jane bănui că nu ar fi avut multe în comun cu 
sora ei absentă. 

In loc să stea în spatele biroului, Emily luă unul din cele două 
scaune pentru clienţi și îl poziționă spre cel pe care stătea Jane. 

— Sper că știu despre ce e vorba, chiar sper că știu. 

— Despre ce credeţi că e vorba? 

— Despre Benedetta Ashcroft. 

— S-a sinucis într-un apartament de hotel, în iulie anul trecut, 
spuse Jane. 

Lovind cu partea laterală a pumnului de două ori în braţul 
scaunului ei, Emily spuse: 

— Da. Era și timpul să ia cineva asta în serios. Nu a fost ce 
părea. 

VP - 238 


— Dar raportul autopsiei dumneavoastră nu a confirmat 
sinuciderea? 

— O doză masivă de antidepresive triciclice - Desipramine. Cu 
votcă. O combinaţie letală. A înghiţit peste patruzeci de capsule 
de o sută de miligrame. Îţi trebuie hotărâre pentru așa ceva. Și 
încă treizeci și șase de capsule erau pe noptieră. 

— Sunt mai multe decât se dau pe o reţetă. Le păstra? 

— Nu. În niciun caz. Emily își dădu la o parte bretonul des de 
pe frunte, care căzu imediat la loc. Nu avea reţetă. Pastilele nu 
erau în sticluţe de la farmacie. Doar într-o pungă Ziploc de pe 
noptieră. 

— Le-a cumpărat de pe stradă, spuse Jane. 

Emily dădu negativ din cap, cu hotărâre. 

— Benedetta n-ar fi știut cum să le cumpere de pe stradă. Era 
mormonă. Nu bea. Nu se droga. Avea douăzeci și șapte de ani și 
un soț devotat. Doi copii. Îngrijea copii cu handicap grav și îşi 
iubea meseria. 

Jane se gândi la Eileen Root din Chicago, care fusese 
susținătoare a persoanelor cu dizabilităţi. In noua lume a lui 
Shenneck, proiectată de un model computerizat, era evident că 
nu mai era loc pentru paraplegici, tetraplegici, orbi, surzi și 
infirmi de toate felurile. 

— Doamnă doctor Rossman, e adevărat că în absenţa unei 
traume craniene severe, dacă e prezentă altă cauză evidentă a 
morții, biroul de medicină legală nu face o examinare a 
creierului? 

Emily se aplecă în faţă și vorbi mai repede, de parcă și-ar fi 
apărat procedurile de autopsie. 

— Am avut un caz în care un tânăr a căzut de pe o scară, de 
la șapte metri. A murit pe loc. Nicio fractură craniană, nicio 
contuzie, nicio rană a craniului. Dar, la examinarea creierului, 
am descoperit răni difuze ale axonilor. Mici hemoragii 
perivasculare în trunchiul cerebral. Moartea a fost provocată de 
accelerarea și decelerarea bruscă a capului, nu de fractura de 
impact. 

— Bine. Dar în cazul acela, nicio rană anatomică nu susţinea 
determinarea unei traume accidentale făcute de un corp 
contondent. Așa că a trebuit să vă uitaţi la creier. Dar la 
Benedetta Ashcroft cauza morţii era evidentă. lar camerele de 
supraveghere de pe coridoarele hotelului au dovedit că nimeni 


VP - 239 


n-a intrat în camera ei până când menajera nu i-a găsit corpul a 
doua zi. 

Gura lui Emily se strânse într-o linie subţire și severă, apoi 
spuse: 

— Familiei nu i-a venit să creadă că ea s-a sinucis. Pur și 
simplu, nu le-a venit să creadă. S-au întrebat dacă sinuciderea 
ei putea fi explicată de o tumoare pe creier. 

— Biroul de medicină legală face autopsii mai detaliate decât 
cer protocoalele dacă familia insistă? 

— Era o vreme când făcea. Acum nu mai face. Ezită, ţinându- 
și mâinile în poală în timp ce se încrunta la ele de parcă nu ar fi 
recunoscut că erau ale ei. Varianta oficială e că m-am săturat de 
medicina legală și am renunţat. Dacă nu-mi dădeam demisia, aș 
fi fost concediată. 

— Pentru ce motive? 

— Eu sunt mătușa Benedettei Ashcroft. Ar fi trebuit să refuz 
efectuarea autopsiei. Dar am aranjat într-un mod agresiv să mi 
se atribuie mie și nu am dezvăluit relația mea cu ea. 

— E un delict minor. Sau doar un motiv de concediere 
justificată. 

Privirea lui Emily era directă și fermă ca raza unui laser. 

— Familia era șocată. Trebuia să știe. Acea femeie minunată, 
întotdeauna fericită, acea mamă devotată s-a sinucis într-o 
cameră de hotel... O tumoare pe creier ar fi explicat totul. 

— Familia ar fi putut plăti pentru o autopsie privată după ce 
biroul de medicină legală ar fi terminat cu cadavrul. 

Emily clătină din cap, dar nu își luă privirea de la Jane. 

— Asta ar fi durat mult timp - câteva zile, o săptămână sau 
mai mult. Soțul ei, sora ei, mama și tatăl ei o jeleau din greu, 
sufereau foarte mult. Am făcut ce-am făcut și aș face-o din 
nou... dar, Doamne, îmi doresc să n-o fi făcut. 

Asta era. Dacă mai avea vreo îndoială că ceva nou și 
îngrozitor intrase în lume, ceea ce Emily văzuse când deschisese 
craniul nepoatei ei avea să alunge orice urmă de scepticism. 

— N-am înțeles complet partea asta din raportul autopsiei 
dumneavoastră, spuse Jane. Oricum, anumite expresii și chiar 
propoziţii au fost cenzurate. 

Medicul legist inspiră adânc. 

— Când m-am uitat la partea din faţă a creierului, la cele două 
emisfere ale creierului, doar pentru o clipă, mi s-a părut că mă 


VP - 240 


uitam la o tumoare gliomatosis cerebri, un cancer foarte 
periculos, care nu produce o tumoare localizată. Se întinde ca 
pânza de păianjen prin cei patru lobi ai creierului. 

— Dar nu era gliomatosis cerebri. 

Contactul vizual susținut de Jane îi sugeră lui Emily că deja 
știa informaţia pe care avea să i-o dezvăluie. 

— Doamne, dar dumneavoastră știți. Dumneavoastră știți... 
ce-am găsit. 

— Poate. Spuneţi-mi. 

— Nu era ceva organic. Nu era haosul provocat de cancer. Mă 
uitam la ceva geometric, la niște circuite proiectate într-un fel 
complicat... era un sistem, un aparat. Nu știu cum să-l numesc. 
Se întindea ca o plasă prin toţi cei patru lobi, dispărea în diferite 
șanțuri, acele fisuri din materia cenușie care sunt între formele 
pliate ale circumvoluţiunilor. Nu avea o masă mare, avea o 
structură aproape iluzorie, chiar dacă era o concentraţie mai 
mare în corpul calos. Uitându-mă la el, am simţit... am știut că 
n-am văzut niciodată nimic atât de rău. Ce era? Ce era lucrul 
acela? 

— | se zice mecanism de control, spuse Jane. 

Emily întrerupse contactul vizual, se uită la mâinile ei, care se 
strânseră în pumni. Tremura. 

— Cine? De ce? Pentru numele lui Dumnezeu, cum? 

În loc să răspundă la acele întrebări, Jane spuse: 

— Aţi filmat autopsia. 

— Da. Dar nu am prins chestia aia blestemată atât cât aș fi 
vrut. La puţin timp după ce am deschis craniul, poate ca o 
reacţie la contactul cu aerul, nu știu, chestia asta - mecanismul 
de control, cum îi ziceți - a început să se destrame. 

— Cum s-a destrămat? 

Emily ridică privirea de la mâinile ei, după ce păli atât de tare, 
că pistruii ei păreau mai strălucitori ca înainte. 

— Părea că se evapora, se dizolva. Nu. Era mai mult ca... 
atunci când anumite săruri absorb umiditatea din aer și se 
lichefiază. 

Jane nu se așteptase la asta și simţi din nou că avea de-a face 
cu forţe atât de viclene și puternice, încât ar fi putut fi 
supranaturale. 

— A lăsat ceva în urmă? 

— Da. Ceva subțire și aproape transparent. Am trimis o 


VP - 241 


mostră la laborator. Nu mi s-a spus niciodată dacă au analizat-o. 

— V-aţi completat raportul în aceeași zi. 

— Da. 

— N-aţi fost singură în timpul autopsiei. 

— A fost și un asistent, Charlie Weems. A fost îngrozit. E fan al 
filmelor știinţifico-fantastice. A crezut că a văzut semnele unei 
invazii extraterestre. La naiba, și eu am crezut asta. 

— El a confirmat raportul dumneavoastră? 

— La început. Dar i-am spus că Benedetta era nepoata mea. 
Și, destul de repede... după câteva ore, nu m-a mai susţinut. 

— Când aţi fost forțată să demisionaţi? 

— A doua zi. A trebuit să plec cu salariu compensatoriu sau să 
fiu concediată. Nu prea am avut de ales. 

— Unde e Charlie Weems acum? _ 

— A fost promovat. A primit slujba mea. Așa s-a-ntâmplat. |și 
mișcă mâinile de parcă pumnii ei fuseseră atât de încleștaţi că îi 
amorțiseră degetele. Așadar, FBl-ul se ocupă de asta acum, nu-i 
așa? Chiar de asta? 

— Da, dar nu oficial. E o investigaţie secretă. Trebuie să vă 
cer să nu spuneţi nimănui despre discuţia asta. Puteţi să 
înțelegeţi de ce. 

— Oamenii s-ar panica, toţi ar crede că sunt controlaţi, fie că 
sunt sau nu. 

— Exact. Aţi spus ceva surorii Benedettei, soțului sau 
părinţilor ei? 

Emily clătină din cap. 

— Nu. Era ceva prea nebunesc, prea... îngrozitor. La început, 
am spus că testele erau în desfășurare. Apoi am zis că avea o 
tumoare pe creier. 

— S-au întrebat de ce aţi renunţat la slujba dumneavoastră? 

— Le-am spus că am petrecut prea mult timp cu morții. 
Nimeni nu înţelege de ce cineva ar accepta o asemenea slujbă 
și toată lumea înțelege când cineva renunţă la ea. 

— Dar dumneavoastră cum v-a fost? Aţi trăit cu asta pe 
conștiință opt luni. 

— Nu obișnuiam să mă stresez pentru nimic. Acum mă 
stresez pentru orice. Dar nu mai visez atât de mult despre 
chestia asta ca la început. Se uită la copiile după picturile lui 
Kandinsky - la formele colorate, energice și fără sens. Se 
întâmplă atât de multe lucruri, lumea se mișcă atât de repede, 


VP - 242 


că te trezești că accepţi lucruri care cândva ţi-ar fi frânt inima și 
te-ar fi înnebunit. E ca și cum viaţa ar fi fost un carusel, iar acum 
e un montagne russe de mare viteză. Întoarse privirea din nou 
spre Jane. Trăiesc știind ce-am văzut. Ce altceva mai pot să fac? 
Dar, în adâncul inimii, sunt îngrozită. 

— Și eu sunt. Cu toţii suntem, spuse Jane, sugerând că o 
mulțime de agenți căutau adevărul, acea minciună fiind singura 
consolare pe care i-o putea oferi. 


2. 


În ciuda schimbării fusului orar, dimineaţa încă era pe la 
jumătate când avionul lui Nathan Silverman ateriză la aeroportul 
Austin International și el își primi mașina închiriată și plecă din 
oraș pe autostrada U.S. 290. Când urcă pe autostradă, pe 
Platoul Edwards, văzu mai mult cerul decât pământul, iar 
câmpurile Texasului care se lăsau pe toate părțile, deși întinse, i 
se părură imateriale. 

Lucrase în multe weekenduri de-a lungul carierei lui în cadrul 
Biroului. Dar niciodată până atunci nu își dedicase o sâmbătă 
unei investigaţii care încă nu avea un număr de caz sau un 
dosar deschis. 

Asta era și prima dată când plătea din buzunarul propriu 
pentru bilete de avion și alte cheltuieli, cu puţine speranțe de 
rambursare. 

Nici măcar nu se deranjase să afle dacă vreunul dintre 
avioanele Gulfstream V ale Biroului era programat pentru un 
zbor spre Texas, cu vreun loc gol disponibil. Avioanele 
Gulfstream se foloseau, în principal, pentru operaţiuni contra 
terorismului și armelor de distrugere în masă. Ar fi putut fi 
necesare pentru călătorii legate de investigația atacului din 
Philadelphia. Oricum, procurorul general avea autoritate peste 
FBI și ultimii trei își comandaseră adesea avioanele Gulfstream 
pentru călătoriile personale, fie că asta era etic sau nu. 

Printr-o rută sau alta, având încredere în vocea blândă a GPS- 
ului, ajunse la o alee privată. Niște stâlpi mici de piatră 
susțineau un cadru de fier care se arcuia deasupra și încorpora 
litere care formau cuvântul HAWK. De acolo, GPS-ul nu mai avu 


VP - 243 


niciun sfat pentru el. 

Flancat de gardurile fermei, înclinat din loc în loc de un stejar, 
asfaltul fusese turnat pe pământul gol și se întindea tare ș 
peticit pentru că vremea îl găurise și îi făcuse margini noi când 
se fărâmiţase de-a lungul timpului. 

Pășuni cu iarbă verde și deasă se întindeau peste tot prin jur. 
În stânga pășteau niște vite cu pete maronii și albe. În dreapta 
erau oi. 

Casa de șindrilă albă, cu etaj, umbrită de stejari bătrâni, era 
departe de hambarul uriaș de la sud și de grajdurile umbrite de 
copaci de la nord. Pe zona de parcare acoperită cu pietriș se 
aflau un camion Ford 550 și o furgonetă lambrisată. Lăsă 
mașina închiriată lângă ele, urcă pe treptele prispei din faţa 
casei și apăsă pe sonerie. 

Ziua era călduţă și liniștită, dar dădea senzaţia că liniștea nu 
avea să dureze prea mult. 

Îi întâlnise pe Claire și Ancel Hawk, părinţii lui Nicholas, când 
Nick și Jane se căsătoriseră în Virginia, cu aproape șapte ani în 
urmă. Nu credea că vreunul din ei își mai amintea de el. 

Ea răspunse la ușă. Avea cincizeci și ceva de ani, era înaltă, 
îngrijită și frumoasă, cu părul cărunt tuns scurt, purta cizme, 
blugi și o bluză albă. 

— Domnule Silverman, sunteţi departe de Quantico. 

— Doamnă Hawk, mă mir că mă mai recunoașteți. 

— Am crezut că veţi suna sau veți trimite pe cineva. Dar aţ 
apărut chiar dumneavoastră la ușa noastră. Eu sunt mai mirată 
decât dumneavoastră. 

— Îmi pare foarte rău pentru Nick. Sincere condoleante... 

Ea ridică o mână pentru a-l opri. 

— Nu vorbesc mult despre asta. Poate nu voi vorbi niciodată. 
Oricum, n-aţi venit până aici doar ca să ne împărtășiţi durerea. 
Intraţi, vă rog. 

ÎI conduse prin casa întunecată și liniștită, până la bucătărie, 
unde registre și chitanţe acopereau aproape toată masa. 

— Mă ocup de contabilitate, o muncă pe care o urăsc foarte 
tare. Dacă nu termin azi, o să urlu de nervi. Mai bine vorbiţi cu 
Ancel, dar acum e la grajd, cu veterinarul. Șchiopătează unul 
dintre caii lui preferaţi. 

— De fapt, doamnă Hawk, aș dori să vorbesc și cu 
dumneavoastră. 


VP - 244 


Ea zâmbi. 

— Cu toate numerele care mi se-nvârt prin cap, nu sunt în 
stare de o conversaţie. Vă rog să-l așteptați pe Ancel pe prispa 
din spate, nu va dura mult. Pot să v-aduc ceva de băut - suc, 
apă, ceai? 

Oricât era de amabilă, era și circumspectă în prezenţa lui. 

Silverman spuse: 

— AȘ dori ceai, dacă nu vă deranjez prea tare. 

Ea îi dădu o sticlă din frigider, îl conduse pe prispă și îl lăsă pe 
un balansoar, cu ceaiul și bănuielile lui. 

După zece minute, Ancel Hawk ieși din bucătărie, veni pe 
prispă, iar Silverman se ridică, întrebându-se de ce se mira că 
fermierul purta o pălărie de cowboy. 

Își strânseră mâinile, iar Silverman întrebă: 

— Ce mai face calul? 

În timp ce se așezară, Ancel spuse: 

— Are sinovită în articulaţia copitei, în partea din față a 
piciorului drept. Am descoperit-o la timp, nu s-a infectat. Donner 
e un cal bun, dar bătrân. Am trecut prin multe împreună. 

Fermierul era un om solid, cu mâini puternice și bătătorite. 
Faţa îi era îmbătrânită de vânt și soare. 

— E frumos locul ăsta, spuse Silverman. 

— Chiar e, încuviință Ancel, și e tot al nostru. Dar n-aţi venit 
aici ca să vorbim despre imobiliare. 

— N-am venit aici în calitate oficială, deși s-ar putea să fac 
asta, depinde de ce se va-ntâmpla. Îmi fac griji pentru Jane și 
mă-ntreb ce pune la cale. 

Holbându-se la curte și la câmpurile dincolo de ea, în așa fel 
încât Silverman îi vedea doar profilul, Ancel spuse: 

— Orice-ar pune la cale, e lucrul corect și îl va face. Doar o 
cunoașteţi. 

După ce tăcu o vreme, Silverman spuse: 

— V-a lăsat băiatul aici? 

— Nu, domnule, n-a făcut asta. Va trebui să mă credeţi pe 
cuvânt pentru că ăsta e adevărul. 

— Am înţeles că se teme pentru siguranţa lui. 

— Dacă se teme, probabil are un motiv serios. 

— De ce-ar fi băiatul în pericol? Din cauza cui? 

— Domnule Silverman, toţi suntem în pericol în lumea asta. 
Nu e un loc prea pașnic. 


VP - 245 


— Domnule Hawk, nu o pot acoperi dacă încalcă legea. 

— Nici nu ar vrea s-o faceţi. 

Silverman puse sticla cu ceai pe jumătate golită pe podeaua 
prispei, lângă scaun. 

— Sunt prietenul ei, nu dușmanul ei. 

— S-ar putea. Eu n-am de unde să știu. 

— Nu pot s-o ajut dacă nu știu de ce fel de ajutor are nevoie. 

— Sunt sigur că, dacă ar fi crezut că o puteți ajuta, ar fi luat 
legătura cu dumneavoastră. 

— A fost un incident în California. E implicată în ceva. 

— Nu știu ce se-ntâmplă în California. Dumneavoastră știți 
mai multe, domnule Silverman. Eu ar trebui să vă /scodesc. 

— Of, texanii ăștia, spuse Silverman, frustrat. 

— Aţi avut de-a face cu noi, nu-i așa? 

— De câteva ori. 

— Atunci aţi fost pregătit pentru puţină dezamăgire aici. 

Silverman se ridică de pe scaun. Merse la balustrada prispei și 
se uită dincolo de curte, deasupra întinderii drepte a pășunii, 
spre un orizont atât de îndepărtat, de parcă ar fi fost la mare. 
Era născut și crescut la oraș, iar spaţiile mari și deschise îl 
nelinișteau. | se păru că gravitația nu avea puterea maximă 
acolo, iar el, casa și tot ce nu avea rădăcini în pământ ar fi putut 
pluti departe, pe cerul imens și atotcuprinzător. 

Cu spatele la Ancel Hawk, spuse: 

— Mama ei e moartă. E înstrăinată de tatăl ei. Dacă nu 
apelează la dumneavoastră, nu are pe nimeni. 

— Credeţi-mă, asta ne îngrijorează și pe mine, și pe Claire. O 
iubim pe fata aia de parcă ar fi fiica noastră, spuse fermierul. 

— Ei bine, atunci? 

— Nu va veni la noi pentru că simte că ne va pune în pericol. 
Poate acesta nu e același motiv pentru care nu vine la 
dumneavoastră. 

Silverman se întoarse cu spatele la priveliștea 
înspăimântătoare și cu fața spre gazda lui. 

— Vreţi să spuneţi că nu are încredere în Birou? 

Ochii lui Ancel Hawk aveau culoarea cenușie a ploii pe cedrul 
bătrân. 

— Staţi jos puţin, vă rog. 

Silverman se întoarse pe balansoar. Niciunul din ei nu se 
legănă. Greierii cântau în liniște, dar nu prea se mai auzea 


VP - 246 


altceva. 

După o vreme, Silverman spuse: 

— Vă gândiţi să cooperaţi cu mine? 

— Mă gândesc, domnule Silverman, așa că lăsaţi-mă să mă 
gândesc. Jane vă respectă. Asta e singurul motiv pentru care 
mai sunteţi aici. 

Cu ţipete de agitaţie, câțiva ţicleni apărură în aer de parcă ar 
fi fost azvârliţi din altă lume, coborâră repede pe lângă prispă și 
dispărură în cuiburile și scorburile din marele stejar din colțul 
nord-vestic al casei, de parcă s-ar fi refugiat de schimbarea 
vremii care avea să vină. 

În cele din urmă, fermierul spuse: 

— Nick nu s-a sinucis. 

— Dar Jane l-a găsit și medicul legist... 

Fermierul îl întrerupse. 

— Rata sinuciderilor a început să urce anul trecut, acum e mai 
mare cu 20%. 

— Fluctuează, ca rata crimelor. 

— Nu fluctuează. Nu coboară. Doar urcă în fiecare lună. Și 
mor oameni ca Nick al nostru, oameni care nu au niciun motiv 
să se sinucidă. 

Încruntându-se, Silverman zise: 

— O sinucidere e o sinucidere. 

— Nu și dacă oamenii sunt împinși să facă asta cumva. Jane a 
început să cerceteze, să sape adânc așa cum face ea de obicei. 
Așa că au intrat în casa ei și au ameninţat-o că o să-l violeze și o 
să-l omoare pe Travis dacă nu renunţă. 

Șocat să audă asemenea teorie paranoică a conspirației de la 
fermierul raţional, Silverman spuse: 

— Ei? Cine sunt ei? 

— Nu asta trebuie să afle ea? 

— Scuzaţi-mă, dar dacă cineva nu are gânduri sinucigașe, 
nimeni nu are cum să-l facă... 

— Jane minte doar alţi mincinoși, iar eu nu sunt unul dintre ei. 

— Nu mă îndoiesc de sinceritatea dumneavoastră. 

— Nu vă supăraţi, domnule Silverman, dar nu-mi pasă ce 
credeţi dumneavoastră despre mine. Fermierul se ridică în 
picioare. V-am spus ce-am putut. Acum, ori cercetaţi asta, ori 
nu. 

Ridicându-se, Silverman spuse: 


VP - 247 


— Dacă știți cum să o contactaţi pe Jane... 

— Nu știm. Adevărul e că nu are încredere în toată lumea de 
la Biroul dumneavoastră. Poate și dumneavoastră ar trebui să 
faceţi la fel. Nu contează dacă oamenii dumneavoastră vin după 
mine și după Clare cu toţi agenţii, toţi avocaţii și toţi dracii din 
iad. Nu mai aveţi ce afla de-aici. Acum, v-aș fi recunoscător dacă 
ați ocoli casa la plecare în loc să treceţi prin ea. 

Ancel Hawk închise ușa bucătăriei în urma lui. 

În timp ce cobora treptele prispei și ocolea casă, Silverman 
încercă să își dea seama unde greșise și cum îl supărase pe 
fermierul a cărui graţie și comportare firească îl făceau, de 
obicei, să fie foarte politicos. Își dădu seama că ceea ce îl 
supărase pe Ancel Hawk nu fusese faptul că se îndoise de 
sinceritatea lui, ci că Silverman păruse să se îndoiască de 
povestea nurorii lui. „Îndoiește-te de mine și mai putem vorbi, 
dar dacă te îndoiești de Jane, am terminat cu tine”, spunea 
fermierul. 

Când ajunse în faţa casei, dintr-un cer albastru ca zorelele, 
rafale bruște și puternice de vânt cald părură să sufle lumina 
soarelui pe lângă el și peste pășunile luminoase, făcându-le să 
tremure. Iluzia pornea de la umbrele pâlpâitoare ale stejarilor cu 
frunze tremurătoare și zgomotoase și de la mare înălțime, de la 
o grămadă de nori Cirus care, loviți de curenţi mai înalţi, pulsau 
ca un stroboscop. 

Uitându-se peste terenul întins, Silverman își dori să nu fi fost 
în acel loc singuratic și străin, ci înapoi în Alexandria, cu Rishona 
și cu orașele aglomerate din jurul lor. 


3, 


Jane conducea grăbită spre sud pe autostrada interstatală 
405, recunoscătoare pentru traficul aerisit, și nu avea nimic în 
afară de jumătatea de idee care îi venise cu o noapte înainte, 
acea idee nebunească și riscantă bazată pe o bănuială. Incercă 
să pună acel plan neglijent într-o lumină mai bună, spunându-și 
că nu acţiona pe baza unei bănuieli, că era o intuiţie fină 
inspirată de memoria ei excepţională care nu o lăsa să uite nici 
cele mai ciudate lucruri după ce le cerceta. Dar nu se pricepea 


VP - 248 


la autoiluzionare. Nu putea nega că se grăbea spre San Diego 
din pură disperare. 

Dintre lucrurile pe care le aflase de la doctorita Emily Jo 
Rossman, descoperirea care o tulbură cel mai mult nu era 
imaginea rețelei de control întinsă prin creierul Benedettei 
Ashcroft, ci imaginea ei lichefiindu-se în câteva clipe, lăsând 
puţine dovezi că existase, în afara imaginilor surprinse de 
camerele de vederi de la autopsie. 

Dar, în acele zile, când fotografiile digitale puteau fi 
modificate ușor, puţini oameni mai credeau în vechiul aforism: 
„O imagine face cât o mie de cuvinte”. Orice fel de probă, poate 
doar cu excepţia ADN-ului, putea fi falsificată. Pentru a deștepta 
publicul, toţi scepticii din lume ar fi trebuit să fie prezenţi la o 
autopsie, când ar fi fost îndepărtată partea de sus a craniului și, 
pentru aproximativ un minut, adevărul despre implanturile lui 
Shenneck ar fi fost dezvăluit. 

Era o epocă bizară, o vreme ciudată în care mulţi oameni 
credeau fiecare declarație  manipulatoare bazată pe 
pseudoștiință, îngrozindu-se de scenarii ale sfârșitului lumii de o 
varietate infinită, dar negau adevărurile cele mai raţionale care 
li se prezentau luminate în faţa lor. Chiar dacă mecanismul de 
control care o făcuse pe Benedetta Ashcroft să se sinucidă ar fi 
fost arătat câtorva milioane de oameni, poate că majoritatea ar 
fi întors spatele adevărului și ar fi preferat teama mai 
confortabilă că civilizaţia ar fi putut fi distrusă de o iminentă 
invazie extraterestră. 

Jane fusese optimistă toată viața. Dar, după evenimentele din 
ultimele douăzeci și patru de ore, își făcea griji că poate se 
grăbea spre uitare, că singurul lucru care o aștepta în San Diego 
era dezamăgirea, un perete gol de care s-ar fi izbit cu viteză 
maximă. 

In San Juan Capistrano, înainte de a trece pe autostrada 
interstatală nr. 5, găsi un magazin Mailbox Plus de unde își 
cumpără două plicuri mari cu bule, un sul de bandă adezivă și o 
cariocă neagră Sharpie. 

Într-un colț părăsit al parcării, puse treizeci de mii de dolari 
din banii lui William Overton - trei teancuri de bancnote de câte 
o sută de dolari - în primul plic și treizeci de mii într-al doilea. 
Plicurile erau autoadezive, dar pentru mai multă siguranţă lipi 
bandă adezivă peste clape. Cu carioca Sharpie, scrise DORIS 


VP - 249 


MCCLANE pe primul plic, apoi adresa. Doris era sora căsătorită a 
lui Clare, mătușa lui Nick, și locuia la douăzeci și cinci de 
kilometri de ferma familiei Hawk. Jane scrise adresa lui Gavin și 
a Jessicăi Washington pe al doilea plic; dacă putea avea 
încredere în ei ca să aibă grijă de copilul ei, atunci putea avea 
încredere să le dea și niște bani. 

Când luase o sumă considerabilă de bani de la niște 
răufăcători din New Mexico, le trimisese lui Doris și soţilor 
Washington un colet cu bani pentru a-l păstra pentru când mai 
avea nevoie de ei. Nici atunci nu inclusese un bilet cu explicații. 
Ar fi identificat expeditorul după faptul că adresa de returnare 
de pe fiecare plic era aceeași ca a destinatarului, iar numele 
expeditorului de deasupra era, pe amândouă plicurile, doar 
Scooter, numele unui câine foarte iubit de care Nick nu se 
despărțise timp de unsprezece ani din copilăria lui. 

Jane se întoarse la magazinul poștal și plăti ca să trimită 
ambele plicuri cu prioritate. 

Păstrase șaizeci de mii de dolari din banii lui Overton pentru 
cheltuielile operaţiunii. Speră să-i fie de folos. 

Când alesese să se oprească în San Juan Capistrano în loc de 
orice alt oraș, intenţionase să trimită doar un plic, acela pentru 
Doris McClane, și să le livreze personal lui Gavin și lui Jessie 
ceilalţi treizeci de mii de dolari, pentru că ar fi făcut un drum de 
doar o oră, spre interiorul continentului, până la ei. 

Dar nu îndrăzni să meargă acolo în starea sufletească în care 
era. Oricât de optimistă fusese până atunci, era aproape 
convinsă că putea fi ultima ei șansă de a-și vedea copilul și de a- 
i spune că îl iubea. Dorinţa de a merge la el era copleșitoare. 
Dar Travis era un băiat sensibil, la fel de intuitiv în felul lui cum 
era ea în felul ei. l-ar fi ghicit frica și ar fi știut de ce venise, iar 
ea l-ar fi lăsat mai tulburat decât înainte de vizita ei. 

Stătu în mașina ei, în parcare, strângând cameea din steatit și 
plimbându-și degetul mare pe profilul cioplit, așa cum trebuia să 
fi făcut și Travis când se gândise la ea la fel cum și ea se gândea 
la el. Nu plângea ușor, dar pentru o clipă văzu lumea prin ceaţă. 

Când i se uscară ochii, băgă cameea în buzunar, porni 
motorul și urmă indicaţiile despre drumul până la bibliotecă pe 
care le primise de la vânzătoarea din magazinul poștal. Când 
ajunse în faţa unui computer, înarmată cu adresa pe care o 
aflase de la William Overton, folosi Google Earth ca să studieze 


VP - 250 


rapid ferma lui Shenneck din Valea Napa, mai ales căsuţa de 
lângă poarta de intrare și zona din jurul casei principale. 

De la bibliotecă, merse cu mașina spre sud, pe autostrada 
interstatală nr. 5, hotărâtă să ajungă în San Diego înainte de 
prânz. Poate nu o aștepta nimic acolo, dar nu avea unde să se 
ducă. 


4. 


Pentru că făcuse un drum lung pentru o discuţie scurtă, 
Nathan Silverman se întoarse în aeroportul Austin International 
cu doar câteva ore înainte de zborul lui spre D.C. Ocupând un 
loc lângă poarta de unde avea să se îmbarce mai târziu, 
reîncepu să citească din /n grădina bestiilor de Erik Larson, 
adevărata poveste a unei familii americane din Berlin în timpul 
venirii la putere a lui Hitler. În scurt timp, fu din nou captivat de 
ea. 

La început, nu-și dădu seama că i se vorbea. 

— Tu ești? O, Doamne, tu ești. Presupuse că întrebarea îi era 
adresată cuiva care stătea lângă el. Nathan? Nathan Silverman? 

Pentru o clipă, fața pe care o văzu deasupra lui păru a unui 
străin. Apoi îl recunoscu pe Booth Hendrickson. Booth fusese 
agent special al Biroului mai bine de un deceniu, timp în care 
absolvise Facultatea de Drept, după care trecuse de la FBI la 
Departamentul de Justiţie cu vreo trei sau patru ani mai 
devreme. 

— Nu, nu, nu te deranja să te ridici, spuse Booth, așezându-se 
lângă Silverman. Austin nu e capătul lumii, dar lumea e mică 
dacă doi câini bătrâni de la Quantico se întâlnesc în capitala 
statului cu o singură stea. 

Booth Hendrickson avea graţia practicată cu sârguinţă a unui 
dansator prost, dar pasionat, aerul unui nobil din New England, 
dar care se născuse și crescuse în Florida, și chipul unui șoim, 
chiar dacă era tuns și bărbierit ca să arate ca un leu. Ca agent, 
purtase costume croite la comandă și pantofi care costau cât o 
rată la ipotecă și încă se îmbrăca la fel. 

Chiar dacă li se intersectaseră drumurile de multe ori, nu 
lucraseră des la același caz. Silverman își aminti că nu-i prea 


VP - 251 


plăcea de acel om. 

— Booth, arăţi bine. Se pare că-ţi merge bine la justiţie. 

— Locul e un taifun de ambiţie - sau, mai bine spus, o hazna. 
În orice caz, înot destul de bine în ea. Râse încet la propria 
autoironie. Bineînţeles, mai facem și ceva bine. Intotdeauna 
facem, orice-ar fi. 

— Ce te-aduce pe-aici? îl întrebă Nathan. 

— Am fost în avionul care tocmai a aterizat și te-am văzut 
când am coborât pe scări. Trebuie să mă duc să-mi iau bagajul, 
dacă nu e blocat undeva pe Coasta de Est. Sunt în vacanţă, întâi 
aici, după aceea la San Antonio. Ce mai face Rishona? Sper că e 
bine. 

— Foarte bine, mulțumesc. Dar soţia ta? întrebă Silverman, 
neputând să-și amintească numele ei. 

— Am divorţat. Nu, nu mă compătimi. Eu am intentat divorţul. 
Slavă Domnului că n-am avut copii. Ce mai fac copiii tăi, Jared, 
Lisbeth și Chaya? 

Silverman fu un pic surprins că Booth își amintea numele lor. 
Acesta memora asiduu asemenea lucruri pentru a-și flata mai 
târziu cunoștințele valoroase, ca Silverman, sugerând că 
asemenea informaţii i se păreau interesante și memorabile. 

— Toţi au terminat facultatea. Lisbeth a absolvit anul trecut. 

— Toţi sunt teferi, sănătoși și cuceresc lumea? 

— Teferi, sănătoși și, mai bine, angajați. 

Booth râse mai mult decât trebuia. 

— Nathan, ești un om norocos. 

— La fel îmi spun și eu în fiecare seară și imediat ce mă 
trezesc în fiecare dimineaţă. 

Booth lovi ușor volumul de Erik Larson pe care îl ţinea 
Silverman. 

— Grozavă carte. Am citit-o acum câţiva ani. Te pune pe 
gânduri. 

— Da, așa e. 

— Te pune pe gânduri, repetă Booth. Aruncă o privire la 
ceasul lui și se ridică repede în picioare. Trebuie să fug. Am o 
săptămână liberă. 

Îi întinse mâna dreaptă, își strânseră mâinile, iar Booth i-o 
strânse cu o secundă sau două mai mult decât ar fi trebuit. 

— Eşti un om norocos, repetă el și plecă. 

Silverman îl privi pe Booth Hendrickson amestecându-se 


VP - 252 


printre călători în aglomeraţie și făcându-se tot mai mic în 
terminal. 

Nu începu să recitească imediat cartea lui Larson. 

Un bărbat ca Booth Hendrickson mergea în vacanţă cu 
costum de trei piese și cravata? 

Nu-l mai văzuse pe Booth de vreo trei ani. Nu credea că l-ar fi 
recunoscut de la distanţă, așa cum îl zărise Booth. 

Dacă nu cumva avea memoria unui supercomputer, ceea ce 
nu era cazul, era remarcabil că își amintise numele copiilor lui. 
Înţelegea de ce își amintise de Rishona. Booth o întâlnise o dată 
sau de două ori. Dar nu-i întâlnise niciodată pe copii. Jared, 
Lisbeth și Chaya. Numele lor îi ieșiseră din gură de parcă le 
auzise cu doar o oră înainte. 

Lui Silverman i se păru că, atunci când Booth le pronunțase 
numele, privirea lui fusese mai aspră și vocea lui avusese alt 
ton. Vorbise cu o solemnitate subtilă. 

Poate că atât de mulţi ani petrecuţi în Birou îl făcuseră pe 
Silverman prea suspicios. Sau poate paranoia lui Ancel Hawk era 
un pic contagioasă. 

— Toţi sunt teferi, sănătoși și cuceresc lumea? 

Majoritatea oamenilor ar fi întrebat dacă erau sănătoși și 
fericiţi copiii lui. Era foarte ciudat să întrebe cineva dacă sunt 
teferi. 

Auzi vocea lui Booth din memorie: „Te pune pe gânduri. Te 
pune pe gânduri”. 

Silverman se uită la cartea pe care o ţinea în mâini. 

Îl întrebase pe Booth ce îl adusese în Austin, dar Booth nu îl 
întrebase același lucru. De parcă deja ar fi știut ce făcea 
Silverman acolo. 


5, 


Cantina pentru săraci despre care îi spusese și la care 
intenţiona să contribuie cu cei patruzeci de dolari pe care îi 
dăduse Jane se dovedi a fi la doar o stradă depărtare de 
biblioteca din San Diego, unde îl văzuse pentru prima dată în 
urmă cu cinci zile. Bibliotecara îi oferi indicații. 

Activitatea se desfășura într-o clădire care fusese cândva 


VP - 253 


deținută de clubul unei frăţii. Literele din numele clubului 
fuseseră înlăturate de pe fațada de calcar, dar urmele lor 
rămăseseră pe piatra înnegrită de timp. 

Un semn nou și simplu identifica locul ca ROȘU, ALB, 
ALBASTRU ȘI CINA. Ca să nu înţeleagă cineva greșit că nu se 
servea decât cina, un rând explicativ promitea trei mese 
sățioase pe zi. 

Interiorul părea neschimbat din zilele în care un ordin al unei 
frăţii deținuse acel loc. Barul încă era acolo, dar nu mai era 
folosit. Sala de mese era pavată cu plăci de mozaic. Un ring de 
dans din lemn, nefolosit de multă vreme, era în faţa unei scene 
ridicate pentru orchestră. 

Fără îndoială că în trecut mese rotunde fuseseră înconjurate 
de scaune tapisate, elegante. Dar acum mobila era formată din 
scaune pliabile și mese dreptunghiulare fără feţe de masă. 

Servirea prânzului începea la 11:30. La 11:50, deja treizeci 
sau patruzeci de oameni mâncau sau așteptau la coadă în 
cantină. Majoritatea erau bărbaţi cu feţe cenușii, alcoolici 
tremurători distruși de băutură. Opt femei stăteau singure sau 
în perechi și chiar dacă unele dintre ele păreau să fi băut o sticlă 
sau două, celelalte păreau doar triste, obosite și extenuate. 

Prânzul era mexican. Arome de ceapă, ardei, coriandru, lămâi 
verzi și tortilla din porumb umpleau aerul. 

Jane merse la capătul cozii, dar nu își luă o tavă. Când ajunse 
la prima persoană care servea masa - Charlene -, conform 
insignei cu numele ei, spuse: 

— E un bărbat care vine aici să mănânce. Vreau să știu dacă a 
fost pe-aici în ultimul timp. Tinea în mână vechea poză de ziar 
pe care și-o printase în biblioteca din Woodland Hills în 
dimineaţa de vineri. Îl cheamă Dougal Trahern. Nu prea mai 
seamănă cu cel din poză. 

Charlene declară: 

— Doamne, dar nu mai arată deloc așa acum. Tipul ăsta a 
căzut de foarte sus și se vede. li atrase atenţia femeii care 
servea lângă ea, ca să vadă și ea poza pe care o ţinea Jane. 
Rosa, uită-te la asta. 

Rosa dădu din cap din cauza unui amestec de spaimă și 
mirare. 

— Dacă tipul din poza asta ar fi făcut reclame la televizor, ar fi 
putut să vândă unei fete orice, de la parfum până la crochete 


VP - 254 


din pește. De câte autobuze trebuie să fie călcat un om ca să se 
schimbe așa? 

— Ai treabă cu Dougal? întrebă Charlene. 

— Da. Dacă poţi să-mi dai orice indiciu despre el, ţi-aș fi 
recunoscătoare. 

— Te așteaptă? 

— Ne-am întâlnit o dată, pentru scurt timp. Dar nu, nu mă 
așteaptă. 

— Bine. Dacă te-ar fi așteptat, ar fi șters-o pe ușa din spate 
când ar fi trebuit să vii. Charlene puse jos polonicul. Hai cu 
mine, dragă. Te duc la el. 

— E aici? 

— Ar fi bine să fie dacă noi suntem. 

Jane o urmă pe Charlene în bucătăria plină a restaurantului și, 
de acolo, în ceea ce părea a fi biroul directorului cantinei, unde 
se aflau un calculator, un birou și rafturi pline de cărţi de 
bucate. Dintr-un motiv necunoscut, cele două geamuri erau 
vopsite cu negru, oferind camerei o atmosferă subterană. 

În spatele biroului stătea omul ursuz de la bibliotecă, cu părul 
mai încâlcit decât și-l amintea și cu barba neagră zbârlită 
brăzdată de o șuviţă albă ca un fulger. Când Jane și Charlene 
intrară în cameră, Trahern ridică privirea de la munca lui, cu faţa 
amenințătoare ca un nor Cumulus înainte de furtună. 

— Domnișoara asta frumoasă are treabă cu tine, spuse 
Charlene. 

— Scoate-o de-aici, bombăni Trahern, de parcă i-ar fi fost 
întreruptă hibernarea la mijlocul iernii. 

Charlene se supără sau doar se prefăcu. 

— Sunt bucătăreasă, nu hamal să car ce vrei oriunde-mi spui. 
Deja gătesc și muncesc la coadă. Vrei să plece de-aici, o iei și-o 
scoţi tu afară. 

Când ieși din cameră, Charlene îi făcu un semn cu ochiul lui 
Jane. 

Trahern se încruntă cu toată puterea la singura persoană 
enervantă din încăpere. 

— Ai venit să-ţi iei înapoi cei patruzeci de dolari? 

— Ce? Nu. Bineînţeles că nu. 

— Atunci pentru ce? Mai e mult până la Ziua Recunoștinței. 

Fără să înţeleagă, ea spuse: 

— Ziua Recunoștinței? 


VP - 255 


— Fiecare blestemat de politician și fiecare vedetă vrea să 
lucreze la coadă de Ziua Recunoștinței, când vin jurnaliștii să 
facă poze. 

— Eu nu sunt nici politician și nici vedetă. 

— Atunci de ce naiba arăţi ca o vedetă? 

— Nu știam asta. Frustrată de ostilitatea inutilă a bărbatului, 
Jane puse fotografia lui Trahern, tuns și bărbierit, pe birou. Ce s- 
a-ntâmplat cu tipul ăsta? 

Trahern întoarse fotografia în așa fel încât imaginea lui de 
când era mai tânăr să nu fie cu faţa spre el, ci spre Jane. 

— A devenit mai înțelept. 

— Și acum ce face - plănuiește meniul la o cantină? 

— Și tu ce faci - salvezi bebeluși din clădiri care ard? 

— DDT - tatuajul. Sunt inițialele și porecla ta, pentru că 
omorai tipii răi cum omoară DDT-ul ţânţarii. Am citit despre asta 
acum câţiva ani. Mi-a luat o vreme să-mi amintesc. 

Nerăbdarea lui se transformă în teamă. Aruncă o privire la ușa 
deschisă dintre birou și bucătărie. 

Jane spuse: 

— Ai fost premiat cu Crucea de Serviciu Deosebit, care e chiar 
sub Medalia de Onoare. In mare pericol, ai salvat... 

— Mai încet, bombăni el. Ce-i cu tine de dai buzna aici și 
vorbești despre lucruri din astea? 

Jane merse la ușă și o închise. Niciun scaun nu era pregătit 
pentru un vizitator, dar unul pliant era rezemat de perete. ÎI 
desfăcu și spuse: 

— Sper că nu te deranjează dacă mă așez. Apoi se așeză. 
Regreţi acele lucruri pe care le-ai făcut? Ți-e rușine de ele? 

Bărbatul arăta ca Dumnezeul furios din Vechiul Testament, 
gata să arunce o pedeapsă binemeritată pe pământ. 

— Doamnă, s-ar putea să-ţi fie greu să înţelegi. Dar în război 
faci ce trebuie, orice-ar fi, și dacă scapi cu viaţă, știi cât de ușor 
ai fi greșit, așa că e foarte urât să te lauzi cu asta. Doar ticăloșii 
fac asta. Eu nu am Facebook. Nu am Twitter. Nu am Instagram. 
Nu vorbesc despre trecut și mă enervează că ţi-ai amintit 
chestia aia veche cu DDT-ul și ai găsit poza aia veche de ziar. 

În timpul unei tăceri lungi, întâlni privirea aprigă a lui Trahern, 
apoi spuse ușurată: 

— Poate că, până la urmă, nu ești un om de rahat. 

— Parerea ta ar trebui sa conteze pentru mine? Nici nu știu 


VP - 256 


cum te cheamă. Ai un nume sau ești doar un spiriduș anonim 
care se bagă în vieţile oamenilor și le strică cheful? 

Jane cotrobăi prin geantă, scoase un elastic cu un mănunchi 
de cinci permise de conducere falsificate și le întinse pe biroul 
lui. 

— Am multe nume, dar niciunul dintre ele nu e adevărat. 
Adevăratul meu nume e Jane Hawk. Sunt în concediu de la FBI, 
deși s-ar putea să mă fi suspendat sau concediat până acum. Işi 
aruncă legitimaţia de la FBI pe birou. Soţul meu, Nick, a fost un 
pușcaș marin decorat, a primit multe medalii importante, 
inclusiv Crucea Marinei. A ajuns colonel la treizeci și doi de ani. 
L-au omorât și au încercat să facă să pară o sinucidere. M-au 
ameninţat că-mi vor viola și omori băiatul de cinci ani dacă nu 
renunţ la investigaţii. L-am ascuns. O să mă omoare dacă mă 
găsesc. Am omorât unul dintre ei. Știu unde să-l găsesc pe tipul 
care e cel mai mare ticălos dintre toţi, dar nu pot ajunge singură 
la el și nu pot apela la nicio persoană pe care o cunosc, pentru 
că ei atât așteaptă. Am nevoie de cineva cu abilităţile tale, dacă 
le mai ai. La abilităţi mă refer. 

El o privi cum ridică permisele falsificate și legitimaţia de la 
FBI, apoi cum le puse înapoi în geantă. După aceea spuse: 

— De ce mi-ar păsa? Eu n-am fost pușcaș marin, am fost 
militar. 

Ea se holbă la el, rămânând fără glas. 

El zise: 

— Liniștește-te. E doar o glumă. 

— N-am știut că ești în stare să faci glume. 

— E prima după multă vreme. Se uită la una dintre ferestrele 
înnegrite, de parcă ar fi putut vedea prin panoul opac o 
priveliște care îl tulbura. Dacă vii la mine, înseamnă că ești 
disperată sau nebună. 

— Recunosc că sunt disperată. 

— Nu pot să fac nimic pentru tine. 

— Ba poţi dacă vrei. 

— Războaiele mele s-au terminat de mult. 

— Toate războaiele sunt unul singur. Și nu se mai termină. 

— Nu mai sunt omul care eram atunci. 

— Orice om care a câștigat Crucea pentru Serviciu Deosebit 
va fi întotdeauna același om, undeva, în sinea lui. 

EI îi întâlni privirea. 


VP - 257 


— Asta-i o prostie. 

— Poate pentru un militar nesimtit, dar nu și pentru văduva 
unui pușcaș marin. 

După ce tăcu o vreme, el spuse: 

— Intotdeauna ești așa? 

— Cum aș putea să fiu altcumva? 


6. 


Cea mai neagră și mai bună cafea pe care o gustase Jane 
vreodată o ajută să suporte următoarea oră și jumătate. Dougal 
Derwent Trahern nu se mai purta chiar ca un urs înțepat de 
albine, așa cum o făcuse când intrase pentru prima dată în 
biroul lui sărăcăcios. Direct, aspru, adesea obraznic, murmurând 
când nu bombănea, privirea lui era ca o lamă chirurgicală de 
oțel și avea o tehnică de interogare dură ca la Quantico. Își luă 
notițe, se întoarse la probleme despre care deja discutaseră, ca 
să vadă dacă ea se contrazicea singură și o chinui cu povestea 
ei de parcă ar fi fost convins că ea era criminalul în serie, și nu 
cei pe care ea îi vâna. Citi raportul autopsiei făcute de Emily 
Rossman și ascultă relatarea lui Jane despre ce îi spusese 
medicul legist la spitalul veterinar. 

Se uită peste umărul lui Trahern în timp ce el folosi 
smartphone-ul lui Overton - și adresa web de patruzeci de litere 
și cifre pe care Jane o găsise - pentru a intra pe dark web și a 
vedea mesajele pe care Aspasia le prezenta unui vizitator. Ea nu 
mai văzuse asta înainte și o trecură fiorii când descrierea 
experienţei făcute de Jimmy Radburn se dovedise a fi exactă. 
După ce ajunse la ecranul care promitea fete frumoase 
incapabile de nesupunere și a căror tăcere permanentă era 
asigurată, Trahern spuse o înjurătură neaoșă. 

— Lumea e plină de zombi, spuse el. Sunt doar scârboși și 
ciudați, în loc de morţi vii, dar sunt mai mulţi decât noi. 

Jane se întoarse pe scaunul ei pliant. 

— Ce facem acum? 

Trahern închise telefonul lui Overton. 

— Mergi puţin în sala de mese. Trebuie să vorbesc cu niște 
oameni. 


VP - 258 


— Ce oameni? 

— Ai prezentat cazul destul de convingător. Nu o să te dau de 
gol. 

— Ce oameni? repetă ea. Dacă faci o greșeală și vorbești cu 
cine nu trebuie, sunt terminată. Mă faci praf. Și pe băiatul meu. 

— Poate arăt ca un nebun, dar nu sunt. Ori ai încredere în 
mine, ori nu. Dacă n-ai încredere în mine, pleacă și o să uităm 
unul de altul. 

Ea se holbă la el, iar el făcu la fel. 

După ce tăcu o vreme, ea spuse: 

— Afurisit și dur mai ești. 

— Ce vrei - pe cineva care rupe piatra de moară sau pe 
cineva care e strivit de ea? 

Ea se ridică în picioare, dar nu se mișcă spre ușă. 

— Am o mare întrebare. Vineri, la bibliotecă, te uitai la 
pornografie. 

— Nu pentru plăcere. Sunt un cetățean activist. 

— Asta ţi se pare o scuză reală? 

— Uite ce e, lucrez cu diferite grupuri îngrijorate din oraș. 
Încercăm să îndreptăm lucrurile unde putem. Ne-a luat o vreme 
să blocăm site-urile obscene din biblioteci ca să nu ajungă copiii 
la ele. Din când în când, un bibliotecar sau altcineva hotărăște 
că e o problemă de libertate de exprimare și ia capacul de pe 
canal. Mi s-a spus că tabăra lor se ţine iar de rele. A trebuit să 
verific personal. Azi am pus capacul din nou și copiii sunt în 
siguranţă. 

Jane își aminti cum privise el pornografia de pe ecranul 
computerului, cu o combinaţie de plictiseală și mirare, nu cu un 
interes lasciv. Și trecuse repede la videoclipuri cu câini. 

— Bine, spuse ea. Mă bucur că am întrebat. 

— Vrei să mă întrebi și dacă am făcut baie azi-dimineaţă? 

— Știu că ai făcut. Când m-am uitat peste umărul tău, am 
simțit mirosul șamponului. 


7. 


În timpul acelei ore și jumătate petrecute în biroul lui Trahern, 
agitația de la prânz trecu. Doi bărbaţi, cinci femei și trei copii 


VP - 259 


terminau de mâncat la mesele lungi. Pentru o clipă, când copiii 
se uitară la Jane, toţi părură să aibă chipul lui Travis. 

Charlene, Rosa și alte două femei curățau tejgheaua de 
servire a cantinei. Când Jane se apropie de ele, Charlene spuse: 

— Doamne, Rosa, uită-te la asta. Nici măcar nu i-a pârlit 
sprâncenele. 

— Și se pare că mai are toţi dinţii în gură, spuse Rosa. 

— Mărâie, dar nu mușcă. De când e aici? întrebă Jane 

— De când a cumpărat clădirea. De când, Rosa? De cinci ani? 

— Aproape șase. 

„De când a cumpărat clădirea”. Acele cinci cuvinte o făcură 
pe Jane să înţeleagă situaţia altfel. 

— O fată ca tine, spuse Charlene, nu poate căuta o slujbă într- 
un loc ca ăsta. Vrei să faci voluntariat? 

— Nu avem niciodată destui voluntari, spuse Rosa. 

— De fapt, spuse Jane, încerc să-l conving pe e/să se ofere 
voluntar pentru ceva. 

— O va face, orice-ar fi, o asigură Charlene. Bigfoot al nostru 
nu știe să spună nu. S-a băgat în toate, de la nevoile veteranilor, 
la adăposturile de animale care nu eutanasiază, până la Jucării 
pentru Prichindei. 

— Programe după școală pentru copii, burse, adăugă Rosa. 

— işi petrece atât de mult timp împărţindu-și banii, spuse 
Charlene, că nu știu când mai are timp să facă alţii. 

— Incă ceva, zise Rosa și se uită cu subiînţeles la colega ei. 

— Dacă se face palid câteodată, asudă și nu mai pare a fi el 
însuși timp de un minut, nu-l băga în seamă, zise Charlene. 

— E bolnav? întrebă Jane. 

— Nu, nu, nu. E doar o amintire urâtă, poate dintr-un război 
de-al lui. Își revine repede. Nu înseamnă nimic, copilă. 

Charlene și Rosa închiseră subiectul și se întoarseră la munca 
lor. 


8. 


Când Jane se întoarse de la toaleta femeilor, Charlene îi făcu 
semn să vină până la tejghea. 
— Șefu' mi-a spus: „Trimite-o pe domnișoara la mine”. Nu te 


VP - 260 


supăra, copilă, dacă ţi-a uitat numele. Are multe pe cap și-și 
amintește numele tuturor după o vreme. Apropo, cum te 
cheamă? 

— Alice Liddell, spuse Jane. 

— Sper să ne mai vedem, Alice. Mai ţii minte cum să ajungi la 
biroul lui? 

— Da. Mulţumesc. 

În biroul lui Trahern, Jane închise ușa și îl privi pe bărbatul 
aplecat deasupra mesei lui de lucru, care purta haine de 
vagabond și barba parcă însemnată de un fulger. Respectul ei 
pentru ce făcuse el în trecut era umbrit de bănuială, de teama 
că ţara era afectată de o epidemie de corupţie. Se gândi la 
David James Michael, care era văzut de publicul larg ca un 
filantrop generos, o acoperire ce îi permitea să îl susțină pe 
Shenneck și să folosească fetele la Aspasia. Dintr-odată, putu să 
vadă hainele lui Trahern ca o costumație, iar părul lui ciufulit și 
barba de Moise, ca niște părți ale unei imagini meșteșugite. 

— Vasăzică, ești bogat, nu-i așa? zise Jane. 

El ridică sprâncenele nepensate care erau la fel de groase ca 
niște mustăți. 

— Mă acuzi că sunt bogat? 

— Depinde cum ai făcut banii. Ţi-ai petrecut doisprezece ani 
în armată, care nu e cunoscută pentru salarii foarte mari. 

Trahern privi aburul ce se ridica din cafeaua lui. Luă cana, 
suflă în cafea și o sorbi cu grijă. Poate încerca să-și controleze 
nervii, ceea ce nu reușise înainte. Sau poate trăgea de timp ca 
să vină cu o minciună convingătoare. 

— Când am plecat din armată, spuse el, mă aștepta o 
moștenire de la tata, care a murit cu un an mai devreme. 

— Cum a făcut e/banii? 

Faţa lui Trahern se strâmbă ca un stejar noduros. 

— Cineva care are necazuri atât de mari ca tine nu ar trebui 
să ceară ajutor și după aceea să arunce cu pietre cu amândouă 
mâinile. 

Indignarea arogantă nu era un răspuns. 

— In caz că ai uitat, spuse ea, viaţa mea tocmai a fost dată 
peste cap de niște bogătași care cred că pot poseda pe oricine 
vor și că pot omori pe orice om pe care nu-l posedă. 

— Să consideri că toţi bogaţii sunt răi e o dovadă de bigotism 
pur. 


VP - 261 


Știa foarte bine că acuzaţia de bigotism era o tehnică 
populară de a închide gura unui adversar care nu era bigot, așa 
cum nici ea nu era o girafă albastră și pentru a-l face să se 
îndoiască și a-l induce în eroare, în timp ce sugera 
superioritatea morală a acuzatorului. 

Oricare ar fi fost motivaţia lui Trahern, bună sau rea, ea nu 
avea de gând să se lase manipulată. 

— Îţi petreci timpul liber cu o grămadă de oameni bogaţi? Mi 
se pare că ei își petrec timpul doar cu cei la fel de bogaţi ca ei, 
și nu cu altcineva. 

El se ridică de pe scaun și, de la înălțimea lui de aproximativ 
un metru și nouăzeci și cinci de centimetri, cu pieptul arcuit ca 
un butoi de vin de două sute de litri și cu fața roșie de supărare, 
spuse: 

— Îmi petrec timpul cu milionari și săraci, cu sfinţi și păcătoşi, 
și cu oricine vreau. Acum, ce-ar fi să stai jos? 

— Aștept un răspuns. 

— Ce răspuns? 

— Cum a câștigat tatăl tău averea pe care ţi-a lăsat-o? 

Trahern scoase un sunet asemănător cu cel făcut de un câine 
care scutura un șarpe de grădină până la moarte. Apoi 
răspunse: 

— Tata a fost un bun consilier de investiţii. Nu a făcut o avere 
mare. Avea câteva sute de mii când mi-a lăsat averea. Tocmai 
am plecat din armată, în 2000, la începutul mileniului, când tu 
erai o copilă cu muci la nas și două codițe. Erau ocazii atunci. 
Am luat trei sute de mii și am dovedit că eram un investitor mai 
bun decât tata. 

Ea rămase în picioare. 

— Chiar așa? În ce-ai investit? 

El își flutură mâinile mari în aer și dădu ochii peste cap. 

— În droguri! Arme! Cuţite mari și îngrozitoare! O companie 
care făcea uniforme naziste! _ 

Inspiră adânc încă o dată și pufni ca înainte. Incă supărat, dar 
cu o voce cât de cât normală, spuse: 

— În septembrie 2001, când nemernicii ăia au doborât World 
Trade Center, toată lumea a renunţat panicată la acţiuni. Eu le- 
am cumpărat din piaţă cu tot ce-am avut. In 2008, 2009, când a 
fost criză economică, am cumpărat acțiuni și imobiliare la greu. 
Vezi modelul? Întotdeauna e bine să pariezi pe America. 


VP - 262 


— Te-ai îmbogăţit fiindcă ai pariat pe America? 

— Și încă merge pentru mine. 

Jane se duse până la scaunul pliant și se așeză, nu încă 
relaxată în preajma lui, dar convinsă că indignarea lui era 
sinceră, nu prefăcută. 

— Te-am călcat pe nervi destul de tare, dar nu o să-mi cer 
scuze că te-am întrebat. E viaţa mea și a băiatului meu în joc. 
Trebuie să știu dacă ești cine pari a fi. Sinceritatea e un lucru rar 
în ziua de azi. 

El se așeză din nou în spatele biroului. 

— Cred că funcţionează de ambele părţi. Am sunat pe cineva 
care l-ar fi putut cunoaște pe soţul tău. Relaxează-te. Dă-mi o 
șansă. Bine. Tipul ăsta, dacă ar muri de foame pe o insulă pustie 
și ar avea doar un câine, mai degrabă și-ar mânca braţul decât 
să muște din potaie. Se pare că l-a cunoscut într-adevăr pe Nick 
al tău și a vorbit despre el cam cum ar vorbi papa despre 
pruncul lisus. Tipul ăsta nu te-a întâlnit niciodată, dar a luptat 
alături de soțul tău, și mi-a spus că Nick nu s-ar fi însurat cu o 
nebună sau o aiurită în niciun caz, oricât de bine ar fi arătat. 


9. 


De pe Google Earth, Dougal Trahern printase vederi din 
satelit, de diferite mărimi, ale câtorva zone importante ale 
fermei de treizeci de hectare din Valea Napa a lui Shenneck. 
Teancul de foi era mai gros de un centimetru și era prins cu o 
agrafă. 

Jane stătea la biroul lui Trahern, studiind fotografiile, când 
omul solid se întoarse cu o geantă plină pe care o puse pe 
podea, lângă ușa biroului. 

— Ai dreptate, spuse ea. Nu vom putea intra cu metoda mea. 

— Dar vom putea intra cu a mea. 

— Care e metoda ta? 

— O să-ţi spun pe drum ca să nu pierdem timpul. 

— Unde mergem? 

— In Los Angeles. Ca să vedem un tip. 

— Ce tip? 

— Ori ai încredere în mine, ori n-ai. 


VP - 263 


— Am și n-am în același timp. În zilele astea, mai am doar opt 
oameni în toată lumea în care am încredere totală - de-asta încă 
n-am murit. 

— Ai și n-ai. Poate asta e destul de bine deocamdată. Dar va 
trebui să te hotărăști în curând. Ești înarmată? 

Ea dădu la o parte geaca pentru a dezvălui echipamentul și 
pistolul. 

— Nu am autorizaţie pentru că sunt în concediu de la Birou. 
Dar n-o să ajung în iad pentru că am încălcat legile privind 
regimul armelor. 

Trahern avea o geacă largă și neagră, din nailon matlasat, pe 
care o purtase când îl văzuse prima dată la bibliotecă. Nu era 
închisă cu fermoarul, iar el își întinse ambele părți ale gecii, 
dezvăluind un echipament dublu cu pistoale puse la dreapta și 
la stânga lui. 

— Dacă ai relaţii bune și o reputaţie de filantrop, poţi să ai 
permis pentru două arme. 

— Chiar ai nevoie de ele la întâlnirile de la Jucării pentru 
Prichindei? 

— De obicei port doar una. Cunosc preoţi, profesori și 
pensionare care merg înarmaţi oriunde. 

În timp ce vorbi, se uită spre ferestrele înnegrite, întâi la 
prima, apoi la cealaltă. 

— De ce-ai vopsit ferestrele? întrebă Jane. 

— Nu-mi place să am o fereastră în spate, de unde toată 
lumea poate să se uite la mine. 

— Jaluzelele nu funcționează? Draperiile? 

— Nu sunt destul de bune. Mai bine le vopsesc cu negru. Asta- 
i singura metodă sigură. Își ridică geanta. Ar fi bine să mergem 
acum. 

În timp ce îl privi pe Trahern cum deschidea ușa și pleca din 
biroul lui, Jane se întrebă dacă, apelând la acel om, își crescuse 
șansele de a ajunge la Shenneck sau eșecul era garantat. 


10. 


Când Jane porni motorul, Trahern își aruncă geanta în partea 
din spate a Fordului Escape. Urcă pe locul din dreapta șoferului 


VP - 264 


și închise portiera, ţinând fotografiile făcute din satelit în poală. 

În interiorul mașinii părea nu doar mai mare decât înainte, ci 
și mai ciudat, pentru că stătea acolo în bocanci cu șireturi, 
pantaloni de camuflaj, tricou negru și geacă neagră lucioasă din 
nailon. Avea patruzeci și opt de ani, dar, în ciuda mărimii și a 
vârstei, uneori părea copilăros. Alteori, când ea se uita la el, iar 
el nu-și dădea seama că era observat, părea confuz. 

— La ce te uiţi? bombăni el. 

— Eşti sigur că înţelegi în ce te bagi? 

— Încălcarea proprietăţii, spargere și intrare prin efracţie, 
privare ilegală de libertate, atac, răpire, omucidere. 

— M-ai întâlnit doar acum câteva ore. 

— Ești convingătoare. Am văzut site-ul Aspasiei. Am încredere 
în tine. 

Nu porni mașina. 

— Atât îţi trebuie ca să te bagi în chestia asta - încrederea în 
mine? 

— E mai mult decât atât. Am așteptat asta aproape toată 
viața. Am motivele mele. Și nu mă întreba care sunt, pentru că 
sunt motivele mele. Nu poţi să faci asta singură, n-ai unde să 
mergi și ai mare noroc că ţi-am spus da. Hai să plecăm odată. 


11. 


De la jumătatea dimineţii, norii navigau dinspre nord, ca o 
armată de galioane cenușii care își ridicau pânzele ca să 
acopere bolta înaltă și albastră de la începutul zilei. La 2:30 
după-amiaza, partea de jos a cerului, acoperită de nori de 
culoarea plumbului, sugera posibilitatea ploii, dar nu o promitea. 
Vântul care împingea norii era la mare altitudine, în timp ce, la 
nivelul solului, orașul rămânea nemișcat, cu numeroșii lui copaci 
netulburaţi, cu steagurile, fanioanele, afişele și tendele 
nemișcate. Orașul părea să aștepte ceva, dar nu ceva bun, 
pentru că era încremenit în așteptarea lui tensionată. 

Pe autostradă, în timp ce mergeau spre nord, spre autostrada 
interstatală nr. 5, Trahern spuse: 

— Am vorbit prea mult. Hai să tăcem o vreme. 

— Bine. 


VP - 265 


— Am nevoie de liniște. Ca să gândesc. 

Jane nu mai zise nimic. 

El închise ochii și stătu acolo, mare, îmbrăcat ciudat, zbârlit și, 
probabil, imposibil de înţeles. În timp ce conducea, Jane îi 
arunca o privire din când în când și oscilă între a fi consolată de 
prezenţa lui și a fi deranjată de el. 

Într-o tăcere mutuală, doar cu zgomotul ritmic al motorului și 
bâzâitul  cauciucurilor, merseră aproximativ patruzeci de 
kilometri pe autostrada l-5 și treceau pe Oceanside când, cu 
ochii încă închiși, Trahern spuse, îmbufnat ca un urs: 

— Nu am niciun interes romantic pentru tine. 

— Nici eu, răspunse ea, uimită că el simţea că era necesar să 
deschidă subiectul. 

Voia să fie sigur că ideea lui fusese înțeleasă. 

— Sunt destul de bătrân ca să-ţi fiu tată. Și, pe lângă asta, nu 
mă mai interesează chestiile alea. 

— Am rămas văduvă de curând, îi aminti ea. Nici pe mine nu 
mă mai interesează chestiile alea și nici n-o să mă intereseze în 
viitorul apropiat. 

— Nu că nu ai fi atrăgătoare. Eşti destul de atrăgătoare. 

— Înţeleg. 

— Bine. Mă bucur că am lămurit asta. Acum, hai să mai tăcem 
o vreme. 

În ciuda cerului cenușiu, a mării cenușii din vest, a dealurilor 
întunecate, acoperite de tufișuri din est, și a posibilelor 
evenimente nefericite care aveau să urmeze, un mic zâmbet 
apăru pe fața lui Jane. Nu rezistă mult timp. Cumva, un zâmbet 
părea periculos atunci, o provocare a sorții pe care aceasta nu 
avea s-o ignore. 


12. 


După ce își anulă zborul de întoarcere la aeroportul Reagan 
International din Washington, Nathan Silverman își rezervă o 
călătorie cu un zbor direct din Austin până în San Francisco și, 
de acolo, un zbor de o oră până în Los Angeles. Dacă Booth 
Hendrickson, în numele procurorului general sau al oricui din 
Departamentul de Justiţie, îi transmisese într-adevăr un mesaj 


VP - 266 


de a înceta și de a renunța, efectul asupra lui Silverman era 
opusul a ceea ce intenţionase. 

La 2:50, în după-amiaza de sâmbătă, în aeroportul San 
Francisco International, în timp ce stătea lângă poarta la care 
trebuia, așteptând chemarea de îmbarcare pentru zbor, primi un 
e-mail de la biroul teritorial din L.A. Îmbunătăţirea calităţii 
videoclipului din parc și procesul recunoașterii faciale 
determinaseră că bărbatul care cărase cele două valize, cu un 
balon metalic legat de încheietura mâinii, era Robert Frances 
Branwick, alias Jimmy Radburn, care deţinea un magazin de 
discuri de colecţie numit Vinyl, care era de fapt o acoperire 
pentru operaţiuni de infracțiune cibernetică. FBI-ul 
supraveghease electronic afacerea lui Radburn, adunând date 
despre lista clienţilor lui ca pregătire pentru o serie de arestări 
masive. 

Specimenul musculos care fusese oprit la intrarea hotelului de 
lanţul cu lacăt era Norman Kipp Garner. Diferite agenţii de 
poliţie erau interesate de el întrucât credeau că transporta bani 
murdari care veneau de la diferite regimuri totalitare pentru 
investiții în afaceri ilegale în Statele Unite, deși nu existau probe 
suficiente pentru a fi acuzat. 

Când Silverman auzi anunțul de îmbarcare și se ridică în 
picioare, nu-și putu imagina nimic în acele serviete care să nu o 
incrimineze pe Jane, având în vedere sursa lor. Depinzând de ce 
se întâmpla în Los Angeles, nu mai putea întârzia mult înainte să 
o raporteze la director și să deschidă o investigaţie oficiala. 

Se abţinea ca să nu facă asta atunci doar pentru că credea în 
ea și pentru că, așa cum îi spusese socrul ei, jucători 
necunoscuţi ameninţaseră că-i vor omori copilul. Declaraţia lui 
Ancel Hawk conform căreia tânărul Travis era o ţintă devenise 
mai credibilă după întâlnirea lui cu Booth Hendrickson. 


13. 


Pe autostrada interstatală 405, când Jane se apropie de Long 
Beach, începură să se formeze blocaje în trafic, unul după altul. 
Chiar și pe banda de transport în comun erau opriri. Recurse la 
genul de condus care o enerva când îl făceau alţii, schimbând 


VP - 267 


benzile frecvent ca să ocolească grămezile de vehicule blocate, 
și merse șerpuit ca să profite de fiecare bucată de asfalt liber pe 
care putea înainta măcar o sută de metri. 

Era împinsă de gândul la cadavrul lui Overton, care zăcea în 
dressingul lui uriaș de noaptea trecută. La început, își spusese 
că nu avea să fie găsit până luni. Dar acum își imagina o 
grămadă de scenarii în care o întâlnire ratată din weekend ar fi 
motivat un prieten să devină destul de îngrijorat ca să-l viziteze 
acasă. Vestea morţii avocatului nu ar fi fost transmisă neapărat 
imediat celorlalți membri ai adunării lui de depravaţi, dar, dacă 
ar fi fost, Shenneck ar fi avut mai multă grijă cu siguranţa lui. 

De pe locul pasagerului, în ultima oră, Dougal Trahern 
studiase fotografiile din satelit ale fermei Gee Zee. Din când în 
când, murmura pentru sine, dar nu vorbi cu Jane până când nu 
trecură prin Inglewood. 

— la-o pe autostrada 10, spre vest, până la ACP și, după 
aceea, spre nord. 

După puţin timp, Jane viră pe Autostrada Coastei Pacificului. 
Trecu din nou pe lângă parcul Palisades, unde, miercuri, Nona, 
pe rotile, îl lovise pe Jimmy Radburn și îi smulsese cele două 
serviete, chiar dacă, de data asta, era pe partea oceanului, iar 
parcul Palisades se ridica în dreapta ei. 

— Încotro? întrebă ea. 

Trahern îi spuse o adresă din Malibu și, în sfârșit, îi prezentă o 
versiune scurtă a modului de a trece de forțele de securitate de 
la ferma Gee Zee. 

Chiar dacă nu plănuia să-l piloteze personal, ea se așteptase 
la partea cu elicopterul. Fusese pilot de elicopter în Forţele 
Speciale, iar acesta era unul dintre motivele pentru care apelase 
la el. 

Dar cealaltă parte a planului părea nerealistă. Nu-i spuse asta 
imediat. Îi datora o atenţie respectuoasă. Însă începu să-și facă 
griji că, în ciuda eroismului lui din armată, a geniului lui de 
investitor și a abilităţilor lui de administrare evidente la cantina 
săracilor pe care o înființase, problemele lui psihice îl făceau un 
strateg nu tocmai ideal. 


VP - 268 


14. 


Nathan Silverman parcă mașina închiriată de la aeroport la o 
stradă distanţă de Vinyl, plăti la aparatul din parcare și merse 
până la magazinul de discuri. 

Mai era aproape o oră până la apus, dar cerul cenușiu ca 
metalul din care e făcută o armă acoperea soarele atât de 
eficient, că Valea San Francisco era cuprinsă de un amurg 
grăbit. 

Un agent de la ușa din faţa magazinului Vinyl verifică actul de 
identitate al lui Silverman înainte de a-i permite să intre. 

— Domnule, acțiunea e la etaj. 

Posterele vechi și înrămate de pe pereți și cutiile cu discuri de 
colecţie rămăseseră la fel. Camera din spate conţinea aceleași 
obiecte de inventar. 

Auzi voci la etaj. Când ajunse acolo, găsi piese de mobilier 
abandonate și o masă plină cu gustări. Dar nu mai era niciun 
computer, scaner sau alt echipament folosit în afacerea cu 
internetul ascuns care se desfășurase acolo, nici măcar un 
prelungitor sau o legătură de cabluri. 

Acolo erau prezenţi John Harrow, SAC al biroului din L.A., pe 
care îl cunoștea, și alţi doi agenți pe care nu-i știa. 

Harrow, cu părul cărunt tuns foarte scurt, cu ţinuta dreaptă și 
costumul bine călcat, era, în mod clar, un fost militar. Ca șef de 
secţie al Grupului de Răspuns la Incidente Critice, Silverman 
supraveghea, printre altele, cele cinci Unităţi de Analiză 
Comportamentală. Unitatea 2, care se ocupa de infracțiunile 
cibernetice și problemele legate de acestea, îl sfătuise pe 
Harrow în cazul lui Robert Branwick, alias Jimmy Radburn, 
aproape tot anul. 

— E o cameră falsă de supraveghere a traficului, spuse 
Harrow, care urmărește intrarea din faţă. Conversaţiile 
telefonice și de alte feluri au fost înregistrate pentru examinarea 
lor mai târziu. Cu tot ce se-ntâmplă în zilele astea, nu avem 
destul personal pentru supraveghere continuă, dar facem 
verificări regulate. N-am crezut niciodată că vor pleca de-aici 
fără să discute. l-am fi prins la timp dacă i-am fi verificat. 

Pe Silverman îl cuprinse tristețea. 

— Așadar, au plecat repede și discret. 


VP - 269 


— Da. De parcă ar fi descoperit că-i urmăream și eram gata 
să-i arestăm. Așteptă o secundă, apoi spuse: Nathan, ai un 
agent răzvrătit? 

Silverman observă că Harrow folosise intenţionat cuvântul a; 
în loc de avem. |n acele zile, Biroul era, așa cum fusese 
întotdeauna, o frăţie loială - cu excepţia cazurilor în care nu mai 
era așa. 

In loc să-i răspundă, el spuse: 

— Mândria lui Branwick e la fel de mare ca inteligenţa lui. E 
convins că și-a ascuns bine identitatea, că doar Kipp Garner știe 
că numele lui adevărat nu e Radburn. 

— Da. Dacă nu cumva... cineva i-a spus altceva. 

— L-ai prins? 

— Nu încă. Acum o oră am pus pază la casa lui din Sherman 
Oaks. Mergem după toți șobolanii până se împrăștie, ca să nu s- 
o avertizeze unul pe celălalt. 

— Mergi cu echipa SWAT acasă la Branwick? 

— Da. Acolo e premiul cel mare și, probabil, tot acolo vom 
întâmpina o ripostă dură. Toţi tipii din echipa de hackeri care a 
lucrat aici sunt niște lași. Imediat ce-o să vadă o insignă, o să se 
ia la întrecere ca să se vândă unul pe altul. Se uită la ceasul lui. 
Intrăm după ce se face întuneric. Echipa noastră e pe drum 
acum. 

— Merg și eu acolo, spuse Silverman. 

— Dacă Branwick știe că îi cunoaștem numele adevărat, dacă 
a fugit, atunci ai un agent răzvrătit. 

— John, nu e atât de simplu, spuse Silverman și speră că nu 
avea să trebuiască să-și înghită cuvintele, măcar nu la câteva 
ore după ce le spusese. 


15. 


Vila din Malibu se întindea pe aproape un hectar, dar nu arăta 
ca o casă dintr-un ansamblu rezidenţial. Lui Jane i se păru greu 
să-i estimeze mărimea de dincolo de zidul din piatră stivuită al 
domeniului. 

Paznicul din căsuţa de lângă poartă purta pantaloni gri, 
cămașă albă și sacou maro. Croiala hainei îi permitea să 


VP - 270 


ascundă o armă. Domnul Trahern și musafira lui erau așteptați. 
În urma lor, poarta solidă din cupru acoperit cu patină verzuie se 
închise pe aleea din cuarţit. 

Terenul era întins și tropical, împodobit cu palmieri Phoenix, 
palmieri regali, palmieri pe care ea nu-i putu recunoaște și tot 
felul de ferigi. Erau flori peste tot. Peluza era netedă ca un teren 
de golf. 

Casa era o minune din stuc alb, sticlă și lemn de tec, curbată 
la fiecare colţ, cu balcoane dramatice sprijinite pe grinzi. 

Ea parcă pe aleea circulară și spuse: 

— lar începem. 

— Ai mai fost aici? întrebă Trahern. 

— Nu. lar începem cu oamenii bogaţi. De ce sunt atât de 
mulți? 

— O să-ţi placă ăsta. E un băiat din San Diego. Donează foarte 
mult la fiecare cauză bună pe care i-o prezint... 

— Jumătate dintre filantropii lumii sunt niște infractori care fac 
escrocherii. 

— Donează foarte mult pentru fiecare cauză bună pe care i-o 
prezint, repetă Trahern, și niciodată nu se folosește de asta 
pentru publicitate. 

Merse cu el până la ușa din față. Aceasta fu deschisă de un 
bărbat cu pantofi albi, pantaloni albi și o cămașă hawaiiană de 
bun-gust, fără alte decoraţiuni în afară de contururile palmierilor 
cusute cu aţă în cea mai deschisă nuanţă de albastru. 

Jane îl confundă cu proprietarul, dar era un majordom 
îmbrăcat în haine obișnuite. 

— Domnul vă așteaptă în garaj. Vă duc la el. 

— E în ordine, Henry, spuse Trahern. Știu drumul. 

În acele camere mari cu mobilă lucioasă și modernă, 
accesorizată cu antichităţi și opere de artă africane, Dougal 
Trahern, care se mișca greoi, arăta și mai nelalocul lui decât în 
modestul Ford Escape parcat pe marea alee. Dar părea să se 
simtă ca acasă. 

Trecură pe lângă un perete din sticlă dincolo de care se 
întindea o priveliște a mării care-ţi lua respiraţia, cenușie sub 
cerul de aceeași culoare, cu falange de valuri cu spumă albă 
mărșăluind spre țărm. 

Coborâră cu liftul până într-un garaj subteran pavat cu calcar, 
în care se afla o colecţie de peste douăzeci de mașini. 


VP - 271 


Proprietarul era acolo, spre mirarea lui Jane. Era unul dintre 
cei mai faimoși actori ai vremii lui. Era înalt, chipeș și negru. 
Zâmbetul lui de cuceritor topise inimi din lumea întreagă. 

El și Trahern se îmbrăţișară și, după ce fu prezentată, actorul 
luă mâinile lui Jane într-ale lui. 

— Orice prieten de-al lui Dougal e... foarte suspect! Dar nu e 
cazul dumneavoastră. Ce agenţie vă reprezintă? 

Trahern îi explică repede: 

— Se referă la agenţiile de talente. Apoi îi spuse actorului: 
Jane nu e în branșă. Acum ai putea spune că e un fel de detectiv 
particular. 

— Am jucat rolul unui detectiv particular de mai multe ori, 
spuse vedeta, și a trebuit să angajez câţiva, dar niciunul nu 
avea impactul dumneavoastră, domnișoară Hawk. 

Gurkha RPV Civilian Edition era parcat în mijlocul garajului, 
sub niște becuri mici. Părea la fel de formidabil ca vehiculele 
înarmate tactice, SUV-urile blindate și vehiculele poliţiei pentru 
scopuri speciale pe care Terradyne, producătorul lor canadian, 
le vindea în lumea întreagă. Era înalt de peste doi metri și 
jumătate, lung de mai bine de șase metri, cu un ampatament de 
aproximativ trei sute cincizeci și cinci de centimetri. Gurkha 
stătea pe anvelope mari și rezistente. Singura diferenţă 
evidentă dintre el și versiunea militară era lipsa suporturilor 
pentru arme. 

Arăta ca un Transformer care tocmai începea să se schimbe 
dintr-un vehicul obișnuit într-un robot uriaș. 

Actorul zâmbi cu afecțiunea unui colecționar pasionat atunci 
când spuse: 

— Motor turbo diesel V8 cu 6,7 litri. Trei sute de cai-putere. 
Greutatea totală a acestei frumuseți, cu toate opţiunile și toate 
rezervoarele de o sută cincizeci de litri, e de vreo opt mii de 
kilograme, dar se conduce ușor, vă oferă toată viteza de care 
aveți nevoie și, cât timp o să fiți în ea, o să fiți în siguranță dacă 
nu cumva plănuiţi să atacați un tanc. 

Trahern îi înmână un plic vedetei. 

— Un cec de patru sute cincizeci de mii de dolari. Am nevoie 
să-mi semnezi certificatul de titular. 

Mirat, actorul spuse: 

— Dougal, încă nu înţeleg ce vrei. 

— Ce e de înţeles? spuse Dougal, dregându-și glasul. Nu pot 


VP - 272 


aștepta luni întregi până-mi livrează Terradyne una. lar tu vei fi 
plecat câteva luni la locaţiile celor două filme... care, apropo, n- 
au nicio șansă de a-ţi aduce încă un Oscar. Poţi să-ți comanzi 
altă Gurkha și o s-o ai când te întorci acasă. 

— Dar poţi s-o împrumuți pe gratis. 

— Nu e bine așa, spuse Trahern, încruntându-se și clătinând 
din capul păros și bărbos. Aș putea avea necazuri cu ea, aşa că 
e mai bine să mi-o vinzi decât să mi-o împrumuţi. 

Nu cu îngrijorare, ci cu interesul unui aventurier înnăscut, 
actorul spuse: 

— Necazuri? Ce fel de necazuri? 

— De toate felurile, îi răspunse Trahern, cu o expresie dură și 
fruntea încruntată de parcă ar fi fost un prezicător priceput care 
nu putea vedea decât posibilitatea unui viitor sumbru. Atât am 
de spus. Trebuie să ai un motiv plauzibil de refuz. Dacă nu 
cumva te-ai răzgândit, nu mai vrei să faci asta și îţi lași vechiul 
prieten în fundul gol. 

Actorul făcu o faţă de parcă ar fi spus „Doamne ferește”. 

— M-ar bate Dumnezeu. Ai grijă de ea, căpitane. 

Trahern spuse: 

— Dacă facem ce trebuie să facem și îţi aducem Gurkha 
înapoi, poţi s-o cumperi de la mine fără costul altor reparaţii, 
dacă vrei, sau poţi doar s-o păstrezi, cum vrei. Dar ne așteaptă 
o noapte lungă pe drum. Oricât de mult mi-ar plăcea să mai 
ascult una dintre poveștile tale interminabile de la Hollywood, 
am nevoie de titlul de proprietate. 

Actorul îi zâmbi lui Jane. 

— Nu-i așa că-i o figură? 

— E o figură, încuviinţă ea. 

— Cred că știi în ce te bagi cu el. 

— Cred că știu. 


16. 


Când strada lungă și înclinată fu verificată de la o intersecție 
la cealaltă, mașinile Biroului opriră pe cele două alei, blocând 
traficul la ambele capete ale străzii pe care era casa lui 
Branwick. 


VP - 273 


Vecinii din vale ai lui Branwick nu erau acasă. Vecinii din 
cealaltă parte fuseseră scoși în liniște din casa lor în timpul 
nopții și escortaţi până la o distanță sigură de orice posibilă 
acțiune. 

Mai la deal și vizavi de casa-ţintă, stateau Silverman și 
agentul special Harrow, privind din umbra de sub copacii de pe 
stradă și de după o dubă Roto-Rooter, care era, de fapt, un 
vehicul sub acoperire împrumutat de la Agenţia Antidrog. În 
partea din spate a dubei, așteptau șase membri ai echipei 
SWAT, care erau îmbrăcaţi cu armuri pentru impact dur și 
așteptau ordinul de a pleca. 

Noaptea fusese liniștită. O briză ușoară venea din vest, 
agitând copacii într-o conspirație a șoaptelor. 

În casa-ţintă, becurile erau aprinse în aproape toate camerele 
de la parter și în câteva de la etaj. Draperiile erau date la o 
parte, iar camerele păreau goale. 

La început, doi agenţi se apropiară de casa lui Branwick 
îmbrăcaţi în haine obișnuite, dar cu veste Kevlar ușoare pe sub 
cămăși. Nu aveau nimic care să le protejeze capetele. 
Înfăţișarea lor nu-i dădea de gol că erau polițiști. 

Unul din ei urcă cele patru trepte dintre leii din piatră și se 
îndreptă spre o parte a zidului dintre ușa din faţă și o fereastră. 
Al doilea bărbat merse în partea de est a casei, intră pe o poartă 
din fier și dispăru în spatele casei. 

În timp ce stătea lângă fereastră, agentul din faţă apăsă pe 
geam o ventuză cu diametrul de cinci centimetri care avea în 
mijloc un microfon foarte sensibil care recepționa sunetele de 
pe o suprafaţă largă. Fixat de cureaua lui, un procesor audio de 
mărimea unui pachet de ţigări era programat să identifice și să 
elimine zgomotele ritmice ale ventilatoarelor din baie, ale 
motoarelor frigiderelor și aparatelor, ca vocile și sunetele 
neregulate ale activităţilor umane să fie mai ușor de identificat. 
Purta o cască într-o ureche, ca să audă ceea ce procesorul 
considera relevant. 

Dispozitivul de ascultare transmitea și unui receptor 
îndepărtat care, în acest caz, era smartphone-ul lui Silverman. 

El și Harrow ascultară aproximativ două minute. Liniştea era 
totală, de parcă, dacă ar fi fost oameni în acea casă, ar fi trebuit 
să fie criogenaţi. 

Agentul care dispăruse de-a lungul părții estice a casei apăru 


VP - 274 


din nou pe poarta din fier. Se ghemui lângă un gard viu, aproape 
invizibil în hainele lui negre. 

După o clipă, telefonul lui Harrow vibră. Ascultă, le dădu ordin 
să se întoarcă și încheie convorbirea. Îi spuse lui Silverman: 

— Când s-a uitat pe fereastră, a văzut un cadavru pe podeaua 
din bucătărie. 

Harrow merse în spatele dubei și ordonă echipei SWAT să 
plece, să intre în casa lui Branwick și să cerceteze camerele. 

Era o zi a descoperirilor, fiecare mai importantă decât cea 
dinaintea ei, iar greutatea lor părea să se adune într-o profeție 
pe care Nathan Silverman nu voia să o creadă. Chiar dacă Jane 
era între ciocan și nicovală, nu din vina ei, iar fiul ei era în 
pericol, chiar dacă motivele ei puteau fi pure, era încurcată într- 
o reţea foarte periculoasă. Din disperare, oamenii făceau lucruri 
pe care legea nu le putea ierta indiferent de circumstanțe. O 
plăcea, o înțelegea, avea încredere în ea... dar imaginea pe care 
și-o făcuse despre ea începuse să se roadă un pic pe la margini. 


17. 


Jane era la volanul vehiculului Gurkha RPV, conducând grăbită 
spre nord pe autostrada l-5, cu transmisia automată de șase 
viteze foarte bună și zgomotul de pe drum mai slab decât se 
așteptase datorită armurii izolatoare. Cu Pădurea Naţională Las 
Padres în stânga și Pădurea Naţională Angeles în dreapta, 
conduse Gurkha până sus, în munţii Tehachapi, cu doar câteva 
orășele mărunte în fața lor - câteva mii de suflete acolo, câteva 
sute dincolo -, în rest, o întunecime întinsă sub un cer acoperit 
de nori în care luna și stelele erau îngropate. 

Fordul Escape o aștepta în Malibu, parcat în garajul actorului, 
de unde avea să-l recupereze dacă supravieţuia. 

Trahern era pe locul pasagerului și părea mai mic decât în 
Ford. Arăta mai puţin comic și mai ameninţător prin asocierea 
cu acel vehicul în stil militar. De fapt, arăta ca un revoluţionar 
periculos hotărât să arunce în aer bănci și burse de valori. Chiar 
dacă murmura pentru sine din când în când, nu începu nicio 
conversație. 

Ajunseră la câţiva kilometri de Trecătoarea Tejon când Jane 


VP - 275 


spuse: 

— Ţi-a luat cecul, ţi-a dat titlul de proprietate și nici măcar nu 
vrea să știe dac-ai putea face ceva care s-ar putea să-l lege de 
vreo problemă și să-i afecteze reputaţia? 

— Da, știu. 

— Ți-am pus o întrebare. 

— Pentru ce? 

— De ce-ar face asta? 

— Ne știm de multă vreme. 

— Ei bine, asta explică totul. 

— Bine. 

— Eram sarcastică. 

El scoase o batistă dintr-un buzunar, tuși, scuipă flegma în 
batistă și o ascunse. 

Ea spuse: 

— Mă-nvârt în cerc cu tine. 

— Toată lumea face la fel. 

— De ce-ar face asta fără să-ți pună întrebări? 

— Nu te lași, nu-i așa? 

— Trebuie să te înţeleg. 

— Nimeni nu poate înțelege pe nimeni, mormăi el. Pe scurt, 
tipul a minţit în legătură cu vârsta lui ca să intre în armată la 
șaisprezece ani. A servit patru ani, trei în Forţele Speciale. Am 
trecut prin niște rahaturi împreună. 

— Prin război? 

— Era ca un război. Ei nu i-au zis așa. 

— Prin ce rahaturi ați trecut împreună? Fii mai exact. 

— N-ai auzit asta niciodată. 

— Ce n-am auzit? 

— El crede că i-am salvat viaţa. 

— De ce crede asta? 

— Am ucis câţiva oameni care încercau să-l omoare și câţiva 
tipi de la operaţiuni speciale. 

— Câţi? 

— Doisprezece, poate paisprezece. 

— Și ai primit Crucea pentru Serviciu Deosebit. 

— Nu. Aia a fost pentru altceva. Acum vrei să mai taci o 
vreme? 

— Tac. 

Traversară Trecătoarea Tejon de la o mie două sute cincizeci 


VP - 276 


de metri și începură să coboare în Valea San Joaquin, pe mii de 
km? pe care fusese cândva cel mai productiv teren agricol din 
lume. 

Pe ambele părți ale autostrăzii, terenuri nesfârșite cu pământ 
plat se întindeau întunecoase până la munţii din depărtare care 
stăteau fără lumina lunii și parcă doar pe jumătate reali, ca niște 
vârfuri mistice de-abia întrezărite într-o viziune. Din loc în loc, în 
acea imensitate, licăreau luminile izolate ale caselor din ferme, 
dar erau și grupuri sclipitoare care marcau orășele cu nume ca 
Pumpkin Center, Dustin Acres și Buttonwillow. 

Jane se întrebă dacă, în acel tărâm bucolic, erau oameni care 
trăiau în pace și comuniune, neatinși de stresul și anxietatea din 
lumea modernă. Și dacă existau asemenea oameni... zilele lor 
erau numărate? 


18. 


În ciuda rănii grave de la faţă și a primelor efecte ale 
descompunerii, mortul de pe podea putea fi recunoscut ca 
Robert Branwick, cunoscut și ca Jimmy Radburn. In portofelul lui, 
scos din buzunarul de la șold fără sa se schimbe poziția 
cadavrului, era un permis de conducere care confirma 
identificarea vizuală. 

Dulapurile din bucătărie fuseseră grav deteriorate de loviturile 
gloanţelor. Pentru că ricoșaseră pe suprafețe dure, alicele erau 
împrăștiate pe podea. 

— Branwick nu are o armă, spuse Harrow. 

— Poate a avut și i-a luat-o criminalul, sugeră Silverman. 

— Nu mi se pare că a fost așa. 

Silverman trebui să fie de acord cu el. 

— Dacă Branwick ar fi avut o pușcă și s-ar fi luptat cu cineva 
cu pistol, atunci încă ar fi fost în viață și altcineva ar fi zăcut 
înţepenit pe podea. 

Trei părți din videoclip reveniră în memoria lui Silverman: cea 
în care acel bărbat, încă viu, căra două serviete prin parc... cea 
în care femeia pe role îi luase cele două bagaje... și cea în care 
patinatoarea și Jane fugeau din garajul hotelului după ce 
goliseră conţinutul servietelor într-o pungă de gunoi. 


VP - 277 


Poate și Harrow își amintea același videoclip când spuse: 

— Impușcat de aproape în faţă, pare să nu fi avut o armă. 
Dacă i se găsesc resturi de praf de pușcă pe mâini, o să admit 
că avea o armă. Dacă nu, înseamnă că a fost, practic, executat. 

— Nu neapărat. Dar hai să așteptăm raportul laboratorului. 

Echipa SWAT plecase. Intră alt agent din hol. 

— Poliţia din L.A. și duba criminaliștilor vin în cinci minute. 

Când agentul se retrase, Harrow îi spuse lui Silverman: 

— Soţul lui Hawk s-a sinucis. 

— Așa e. 

— Ea e în concediu. 

— A fost. 

— Acum nu mai e? Dacă lucra la ceva în jurisdicția mea, de ce 
n-am fost anunţat? 

— John, mai scutește-mă. O să fac tot ce trebuie mâine. Sunt 
unele informaţii pe care tu nu le ai și eu încă încerc să le pun 
cap la cap. 

— Ceea ce am eu e toată operaţiunea de la Vinyl dispărută 
sub paza mea și un mort care era în centrul ei. 

— Ințeleg. Dar ai lista clienţilor de la Vinyl pe care ţi-ai făcut-o 
de luni întregi. Acum putem să-i prindem pe cei mai răi dintre ei. 

— Fără Branwick care să depună mărturie. 

— O să-i facem pe ceilalţi șobolani să depună mărturie. 

— Vreau să spun că există consecinţe pentru întârziere. 

— Există consecințe pentru întârziere, fu Silverman de acord, 
dar există consecinţe și pentru acţiunile pripite, întotdeauna 
există consecinţe. 

Se uită la ceasul lui pe care scria 11:05 PM, pentru că încă 
funcționa după fusul orar de pe Coasta de Est. Simţea că avea 
nisip în ochi. Era obosit. Nu mai avea ce face acolo. Trebuia să 
se cazeze la un hotel, să mănânce ceva și să se gândească la 
evenimentele zilei ca să își dea seama dacă, în retrospectivă, 
aveau aceleași implicaţii sinistre care păreau să le aibă atunci 
când i se întâmplaseră. 


19. 


Jane voia să conducă mai repede, dar se temea că ar fi putut 


VP - 278 


fi oprită de vreo patrulă de poliţie. Vehiculul blindat ar fi atras 
atenția polițiștilor. Trahern - ca un bolșevic uriaș, aruncător de 
bombe, care călătorise în timp - nu semăna deloc cu un om care 
putea plăti aproape jumătate de milion de dolari pentru o 
mașină. Dacă un poliţist le-ar fi cerut să coboare din mașină, 
probabil ar fi descoperit că ascundeau arme. Dacă ar fi fost 
arestată, Jane nu ar mai fi putut face nimic decât să aștepte ca 
dușmanii ei să o găsească. 

Acea Gurkha oferea toate facilităţile unui Sedan de lux, 
inclusiv un sistem audio de primă clasă. Dar Jane respectă 
preferința lui Trahern pentru o tăcere mohorâtă. 

După mai bine de trei sute douăzeci de kilometri dintr-o 
călătorie despre care GPS-ul spusese că avea să fie de aproape 
opt sute de kilometri, ieșiră de pe autostrada interstatală și 
opriră la o benzinărie. Cu o carte de credit de-a lui Trahern, 
umplură rezervorul primar de combustibil, care era aproape gol. 
Jane cumpără patru sandvișuri cu carne de curcan și șuncă și 
două sticle de Cola de jumătate de litru. 

Trahern trecu la volan. Mâncă și conduse în același timp. 
Când termină, opri pentru ca ea să poată conduce din nou. Jane 
crezu că el intenţiona să tragă un pui de somn pe scaunul 
pasagerului. Dar rămase treaz, holbându-se la autostradă, chiar 
dacă privirea lui era fixă, ca a unui om care își indusese singur o 
transă. A 

Jane era obosită. O durea spatele. O durea fundul. Intr-o zi 
interminabilă, condusese din L.A. până în San Diego, apoi din 
San Diego mai departe, aproape zece ore pe drum, de 
dimineața. Incă nu era somnoroasă, dar oboseala mentală o 
însoțea pe cea fizică. O conversaţie animată ar fi ajutat-o să 
rămână atentă, dar Trahern nu era un povestitor cu o grămadă 
de anecdote amuzante în repertoriu. 

La o sută de kilometri după benzinărie, începu o ploaie grea în 
noapte. Torenţii care curgeau pe drum încetineau roțile. Jane nu 
știa dacă tracţiunea integrală ar fi ajutat-o în caz că mașina ar fi 
alunecat, dar trecu în acel mod de conducere. 

În compania lui Trahern, fiecare kilometru al acelei călătorii 
fusese ciudat. Dar totul devenea mai ciudat, de-a dreptul 
straniu. Rafalele de vânt care veneau din toate direcțiile dădeau 
apei forma unor fantome cu aripi albe care se agitau pe 
autostradă, iar lumea de dincolo de acel mare vehicul blindat 


VP - 279 


părea să se topească, până când rămase doar întunericul, cu 
excepţia unei porțiuni scurte de asfalt care se putea întinde în 
gol. 

Trahern întrerupse lunga tăcere pentru a spune: 

— Probabil crezi că războiul m-a făcut așa cum sunt, dar nu e 
adevărat. 

Jane înțelese că, dacă el avea nevoie să spună ceva, mai 
degrabă i-ar fi spus dacă ea nu ar fi vorbit. Era mai degrabă 
adâncit în gândurile lui decât atent la ce vorbea cu ea în timp ce 
se holba la parbriz, unde ștergătoarele îndepărtau ploaia, dar nu 
puteau aduce înapoi lumea spălată dincolo de marginile 
autostrăzii. 

— De fapt, spuse Trahern, armata a fost cel mai bun lucru 
care mi s-a întâmplat. M-a făcut să simt că aveam o valoare și 
că puteam să fac ceva util. M-am simţit inutil foarte multă 
vreme. 

Stopurile unui camion se iviră în apropiere, iar Jane urmă 
camionul, încetinind de la șaptezeci la cincizeci. 

Trahern spuse: 

— Când aveam zece ani, a trebuit să ascult cum sora mea era 
omorâtă. 


20. 


După ce căutase o cameră în ultimul minut, înainte de a lua 
avionul din Austin, mai devreme, în aceeași zi, Nathan 
Silverman avusese puţine alegeri. Multe dintre hotelurile din 
jurul LAX și din partea de vest a Los Angelesului aveau toate 
camerele rezervate. Cu doar câteva opţiuni de calitate, cheltui o 
grămadă de bani pe un apartament mic - salon, dormitor, baie 
cu marmură scumpă - dintr-un hotel din Beverly Hills. 

După ce se înregistră la recepţie și fu condus în apartamentul 
lui la ora nouă - miezul nopţii după fusul lui orar -, liniștea, 
confortul și răsfățul, ca o farfurie cu fructe proaspete, păreau să 
fi meritat toți banii. 

Chiar dacă intenţionase să se întoarcă acasă, în Virginia, până 
la căderea nopţii, de-a lungul anilor petrecuţi lucrând pentru 
Birou învățase să călătorească echipat cu articole de igienă și un 


VP - 280 


rând de haine de rezervă pentru orice eventualitate. 

Meniul pentru serviciul în cameră era divers și, la fel ca în 
toate călătoriile, preferă o masă în apartamentul lui decât să 
cineze singur la restaurant. 

Până când făcu duș, se îmbrăcă în halatul oferit gratuit de 
hotel și deschise o bere din barul apartamentului, îi fu adusă și 
cina. 

În mod evident începător la slujba lui, tânărul ospătar acoperi 
neîndemânatic masa rotundă pentru cină cu o față de masă 
albă, o mică vază cu flori, tacâmuri și șerveţele. La fel de 
neîndemânatic mută mâncarea de pe căruciorul pentru serviciul 
în cameră. Era politicos și bine intenţionat, cerându-și scuze 
pentru greșelile lui, iar Silverman îi dădu un bacșiș prea 
generos, ca un fel de a-i spune: „Nu-ţi face griji, toţi sunt 
începători la vârsta ta”. 

Fileul mignon și garnitura fură perfecte. La desert avu afine cu 
frișcă și căpșuni. Cafeaua excelentă era într-un termos care o 
păstra fierbinte. 

Se trezi la patru dimineaţa, după o zi lungă și stresantă. Dar, 
oricât era de obosit, nu credea că ar fi putut dormi bine. Işi 
făcea prea multe griji. Avea prea multe întrebări fără răspuns. 

După ce își turnă a doua ceașcă de cafea din termos, dar 
înainte să soarbă din ea, se trezi de-a binelea și își dădu seama 
că adormise pe scaun. 

Oboseala lui Silverman era profundă, până-n măduva oaselor. 
Trebui să facă un efort conștient ca să se ridice în picioare. 
Podeaua se înclină, de parcă hotelul ar fi fost un vapor pe mare. 
Nu mai știu unde era dormitorul. Dar apoi îl găsi. La fel, și patul. 
Așteptările lui cu privire la insomnie se dovediră nefondate. 

Visă o câmpie imensă și liniștită din Texas, plată până în 
orizontul îndepărtat, cu iarba sălbatică înaltă până la genunchii 
lui și nemișcată, cu excepţia locurilor în care o mișca el când 
fugea. Soarele arzător era chiar deasupra lui, nemișcat, așa că, 
deși fugea kilometri întregi, nu avea nicio umbră. Chiar dacă nu 
vedea niciun urmăritor, la picioarele lui sau în depărtare, se 
simțea urmărit. Se temea de întinderea cerului fără nori și 
credea că ceva dincolo de existenţa umană avea să coboare din 
el ca să-l prindă, să-l castreze și să-i scoată măruntaiele. Se 
închise o ușă, era un sunet inconfundabil. Silverman se opri, se 
întoarse pe loc, la 360°, dar nu exista nicio construcţie pe acea 


VP - 281 


câmpie infinită, niciun loc cu uși. Un bărbat îi pronunţă numele - 
„Nathan? Mă auzi, Nathan?” -, dar el rămase singur, complet 
singur. Soarele. Cerul. larba. Fugi. 


21. 


Ploaia zăngănea ca o salvă de alice pe parbrizul antiglonţ. 

— O chema Justine Carter, spuse Dougal Trahern, pentru că 
tatăl ei a fost primul soţ al mamei mele. Justine. Sora mea după 
mamă. Avea patru ani când m-am născut eu. Am trăit alături de 
ea toată viaţa, până când... 

Tăcu un minut, de parcă, până la urmă, ar fi hotărât să nu-și 
împărtășească suferinţa. 

Jane bănui că el nu vorbise despre asta de mulţi ani, poate de 
când se întâmplase. Informaţiile despre sora lui moartă nu 
puteau fi aflate de pe internet pentru că numele de familie al 
surorii lui nu putea fi legat ușor de al lui și pentru că avusese 
doar zece ani când se întâmplase crima, iar atunci erau niște 
vremuri în care copiii erau protejaţi riguros prin lege de 
curiozitatea mass-mediei. 

— Justine, continuă el, era inteligentă, bună și foarte 
amuzantă. În ciuda diferenţei de patru ani dintre noi, eram 
apropiaţi, am fost întotdeauna apropiaţi de când mă știu. Nici 
gemenii nu pot fi mai apropiaţi. 

Vocea lui se schimbă. Asprimea făcu loc blândeţii, dar era o 
blândeţe amestecată cu jale. 

Când Jane se uită la el, văzu că faţa lui era la fel de palidă ca 
șuvița albă care îi strălucea prin barbă. Picături mici de sudoare 
îi împodobeau fruntea. Privea fix autostrada, care în acel 
moment nu-l ducea în viitor, ci departe în trecut. 

— Aveam zece ani. Ea avea paisprezece. Era sâmbătă. Tatăl 
nostru... tatăl meu, tatăl ei vitreg... era plecat într-o călătorie de 
afaceri. Mama noastră era plecată și ea, în vizită la o prietenă 
bolnavă. Eu și Justine eram acasă. A sunat soneria. Era un tip 
care arăta normal. L-am văzut prin vizor, era un bărbat care 
livra flori. Trandafiri. Un tip care arăta normal, cu niște 
trandafiri. Știam că nu trebuie să deschidem ușa unui străin. Noi 
știam. Eu știam. Am deschis ușa. El a spus: „Hei, puștiule, am 


VP - 282 


adus florile astea pentru o fată pe nume Justine”. Îmi întinde 
trandafirii. Eu îi iau și îmi dă un pumn în faţă pe lângă ei. Apoi 
intră în casă. Închide ușa după el. Eu sunt pe podea, cu 
trandafirii împrăștiați în jurul meu. Se lasă în jos și mă pocnește 
iar în faţă. N-am nicio șansă să o avertizez pe Justine. Leșin. 
Pentru... o vreme, sunt leșinat. 

După vizita lor la casa din Malibu a actorului, Jane îi spusese 
lui Trahern că avea nevoie să-l înțeleagă. El îi spusese că nimeni 
nu putea să înţeleagă pe nimeni. Poate că erau vremuri când 
era mai bine să nu înțeleagă nimic. 

— Când mă trezesc, continuă Trahern, cu o voce mai înceată, 
sunt legat cu bandă adezivă. Nu pot să mă mișc deloc. Am 
dureri. Faţa mi-e umflată. Îmi lipsesc câţiva dinţi. Am sânge în 
gură. Aud voci. La început nu le înțeleg. Vederea mi-e 
înceţoșată. Clipesc ca să mi-o limpezesc. 

Şiruri de sudoare curg pe fața albă precum creta a lui 
Trahern, probabil amestecate cu lacrimi. Pe coapsele lui, mâinile 
i se strângeau în pumni, se deschideau, se încleștau, iar se 
deschideau, de parcă ar fi strâns ceva de care să se sprijine. 

— Sunt pe podeaua din... camera lui Justine. După ce a bătut- 
o și pe ea, m-a cărat și pe mine până acolo. În dormitorul ei. 
Acum... îi face ceva. Groaza care îi strâmbă faţa contrazicea 
vocea lui calmă. Ea îl imploră să se oprească. El nu o face. Ea 
plânge. Îl imploră. Dar el nu se oprește. Vede că m-am trezit. Imi 
spune să privesc. Nu. Nu o să fac asta. Imi ţin ochii strâns 
închiși. Nu mă pot mișca să o ajut. Banda adezivă. Nu mă pot 
mișca. Mâinile îmi sunt amorţite. Picioarele îmi sunt amorțite. 
Banda adezivă. Nu pot să mă mișc, dar tot aud. Nu pot să 
surzesc. Continuă... o oră. Mai mult. Mi-e rău din cauza fricii și a 
furiei... și mă urăsc. Apoi șopti. Vreau să mor. 

Jane nu mai putu nici să se uite în treacăt la el, ca să vadă 
profunzimea suferinţei lui, pentru care trecerea timpului și toate 
realizările lui nu putuseră oferi nicio alinare. Se concentră la 
autostradă, la ploaia torențială și la asfaltul lucios. Putea suporta 
autostrada murdară și ploaia. 

— Vreau să mor. Dar el o ucide pe ea. A terminat cu ea. Așa 
că... o aruncă, pur și simplu. O face... o face... cu un cutit. 

Vocea omului solid se auzi tot mai încet, din șoaptă deveni 
murmur, dar fiecare cuvânt se auzea foarte clar. 

— Trece o vreme. Apoi el spune: „Puștiule, uită-te la asta”. 


VP - 283 


Nu. Nu o să mă uit. El spune: „Tu urmezi. Uită-te să vezi”. 

Până la urmă, Jane nu mai făcu faţă ploii și autostrăzii. Trebui 
să intre pe banda de refugiu și să oprească. Se lăsă pe spate, în 
scaunul ei și, cu ochii închiși, ascultă nebunia și ploaia. 

Trahern continuă cu o voce mai tare decât o șoaptă. 

— N-o aud pe mama când vine acasă. Nici el n-o aude. Tata 
ține o armă în biroul lui de la parter. Mama intră în cameră. Il 
împușcă pe criminal. O dată. Îl împușcă o dată. Ridică un 
prespapier de pe biroul lui Justine. ÎI aruncă pe fereastră. Tipă. 
Mama ţipă. Ține arma îndreptată spre el și ţipă. Nu doar după 
ajutor. Țipă pentru că nu poate face altceva. Țipă până 
răgușește, până când vine poliţia și după aceea. Nu trage în el 
de două ori. Nu îl omoară. Nu știu de ce nu o face. Nu știu de ce 
n-a putut s-o facă. 

Trahern deschise portiera pasagerului și ieși afară, în noapte. 
Rămase în ploaie, holbându-se la valea întunecată. 

Jane așteptă. Nu putea să facă nimic, decât să aștepte. 

După o vreme, Trahern se întoarse, închise portiera, și stătu 
ud leoarcă, cu apa picurând de pe el. 

Și-ar fi exprimat părerea de rău, dar toate cuvintele la care se 
putea gândi nu erau doar nepotrivite, ci și jignitoare din cauza 
nepotrivirii lor. 

Bărbatul spuse: 

— Mama noastră era o persoană blândă, nu era dură deloc. 
Nu a mai fost la fel după aceea. A fost distrusă. Goală pe 
dinăuntru. După cinci ani, a murit. Avea patruzeci și unu de ani. 
l-a pornit un cheag de sânge de undeva și i-a ajuns în creier. 
Cred că asta și-a dorit. Cred că așa ceva e posibil. Ucigașul era 
Emory Wayne Udell. A văzut-o pe Justine întorcându-se de la 
școală într-o zi. A urmărit-o o săptămână, a supravegheat casă, 
așteptând. Încă mai trăiește. E condamnat la închisoare pe 
viaţă, dar mai trăiește, ceea ce nu e corect. Și eu mai trăiesc. 
Încă sunt viu. 

Jane spuse: 

— Mă bucur că ești. 

Nu își dorea aprobarea ei. Rămase pe loc, tăcut, până când ea 
porni Gurkha și se întoarseră pe autostradă. Apoi spuse: 

— De ce anumiţi oameni - foarte mulţi - au nevoia asta dea 
controla pe alţii, de a le spune ce să facă, de a-i folosi dacă pot 
și de a-i distruge pe cei care nu se lasă folosiți? 


VP - 284 


Ea simţi că întrebarea nu era retorică și că i-ar fi păsat de ce 
avea să-i zică. 

— De ce au existat Hitler, Stalin, Emory Wayne Udell? Nu știu. 
Să fie de vină o influenţă demonică sau doar creierele lor 
defecte? Până la urmă, contează de ce? Poate că singurul lucru 
care contează e că unii dintre noi nu ne lăsăm învinși de ei, că îi 
înfruntăm pe cei ca Emory Udell, William Overton și Bertold 
Shenneck, ca să-i oprim până nu fac tot ce visează. 

Ploaia se mai opri la nord de Stockton. După trei kilometri, se 
opri de tot. 

Chiar dacă trecuse o oră de când vorbise unul dintre ei, 
Dougal spuse: 

— Dacă eu aș fi avut arma, aș fi tras de două ori. Aș fi golit 
încărcătorul în el. L-aș fi omorât. 

Jane spuse: 

— Și eu aș fi făcut la fel. 

În Sacramento, trecură de pe autostrada interstatală 5 spre 
vest, pe l-8. După o oră, ajunseră la periferia orașului Napa, la 
1:40 dimineaţa, duminica. 

Un motel întins avea un indicator cu neon care promitea 
CAMERE LIBERE. 

Pentru ca Gurkha să nu fie filmată de camerele de 
supraveghere, Jane parcă mai departe cu o stradă. Pentru că 
imaginea lui Dougal ar fi putut să-l sperie pe recepţionerul de 
noapte, el rămase în vehicul în timp ce Jane merse la biroul de 
recepție. Folosind bani gheaţă și un permis de conducere fals, 
semnă în registru cu numele de Rachel Harrington, rezervând 
două camere pentru ea, un soț imaginar și doi copii imaginari. 
Pe formularul de înregistrare, își identifică vehiculul ca un Ford 
Explorer și inventă un număr de înmatriculare. 

Recepţionerul de noapte avea părul alb și un breton de 
călugăr. 

— Aveţi animale de companie? 

— Nu. Niciunul. 

— Aveţi voie cu animale în aripa de nord. 

— Am avut un câine, dar a murit nu demult. 

— Îmi pare rău. Întotdeauna e greu pentru copii să piardă 
unul. 

— Și pentru tatăl lor, și pentru mine a fost greu, spuse ea. 

— Ce rasă era - câinele? 


VP - 285 


— Golden Retriever. l-am spus Scootie. 

— Golden Retrieverii sunt câini minunati. 

— Sunt, încuviinţă ea. Sunt cei mai buni. 

Lăsară Gurkha mai departe cu o stradă și merseră la motel cu 
bagajele. Dougal își cără geanta până la ușa lui și o valiză până 
la ușa ei. Ea cără a doua valiză și geanta din piele cu cei șaizeci 
de mii de dolari. 

El spuse: 

— Tot ce-am zis pe drum... 

— Rămâne pe drum, îl asigură ea. 

— Bine. El începu să meargă spre camera lui, dar se întoarse 
iar spre ea. O să spun ceva, iar tu nu o să răspunzi. 

— Bine. 

— Cineva e foarte norocos că te are ca fiică. 

El intră în camera lui, iar ea, în camera ei. 

Mai târziu, în timp ce stătea întinsă pe pat, în întuneric, cu 
pistolul sub perna de lângă ea, se gândi la tatăl ei și la cum o 
transformase el în cine era, deși nu prin exemplul personal. 

Dormi adânc timp de câteva ore, dar somnul ei nu fu cel al 
îngerilor sublimi în inocenţa lor. 


22. 


Nathan Silverman se trezi cu o durere de cap și cu o 
amărăciune în gură, un gust de oțet amestecat cu cenușă. 
Pentru o clipă, nu știu unde era. Apoi își aminti de Austin, San 
Francisco, Los Angeles, Robert Branwick împușcat în cap și de 
hotel. 

O scurtă ameţeală îl cuprinse când se ridică și își dădu 
picioarele jos din pat. Purta un maiou și pantaloni scurți. Halatul 
luxos oferit de hotel zăcea grămadă pe podea, iar el stătu 
încruntându-se la el, incapabil să-și amintească momentul când 
se dezbrăcase de el. 

„Nathan? Mă auzi, Nathan?” 

Speriat, cercetă camera, dar vocea era interioară, și-o 
amintea de... undeva. 

Menajera din schimbul de noapte aranjase patul înainte ca 
Silverman să se cazeze, dar el adormise pe pătură și pe 


VP - 286 


cearșaful de deasupra, în loc să se bage sub ele. 

Ceasul de pe noptieră arăta că era ora 8:16 dimineaţa. 
Lumina de dimineaţă intra pe ferestre. Trebuia să se fi culcat pe 
la 10:30 seara, după cină. Nouă ore și jumătate? In cele mai 
bune nopţi dormea șapte ore, iar, de obicei, doar șase. 

Becurile din cameră străluceau. Le lăsase aprinse pe 
parcursul nopţii. Se simţi ca un desfrânat, murdar, de parcă ar fi 
băut prea mult, ceea ce făcea rar, sau de parcă fusese cu o 
prostituată, ceea ce nu i se întâmplase niciodată. 

În camera de zi a apartamentului, văzu sticla goală în care 
fusese singura bere pe care o băuse. Apoi farfuria goală în care 
fusese cina. După aceea, o ceașcă plină de cafea rece. Scăpase 
șerveţelul pe podea. 

La ușa dinspre hol, găsi zăvorul așa cum trebuia să fie. Se 
întrebă de ce crezuse că putea fi descuiat. Lanţul de siguranță 
atârna, dar nu folosise niciodată acele lanţuri, pentru că știa că 
erau subțiri și ușor de rupt și erau oferite de hoteluri, în 
principal, pentru scopuri psihologice, pentru a-i asigura pe 
oaspeți că erau de două ori mai bine protejați. 

Luă o sticlă mică de Pepsi din frigiderul minibarului, răsuci 
capacul și își spălă gustul amar din gură. 

În baie, când stătea la toaletă, se miră când văzu că urina lui 
era neobișnuit de închisă la culoare. Se întrebă ce fel de 
mâncare îi produsese un astfel de efect. 

La chiuvetă, în timp ce se spăla pe mâini, văzu o mică 
vânătaie roșiatică pe cotul drept. In mijloc, avea un punct mai 
închis la culoare, ca o înțepătură de ac. Direct deasupra venei. 
De parcă o asistentă i-ar fi luat sânge, deși așa ceva nu se 
întâmplase în ultima vreme. Crezu că era o înţepătură de 
insectă, întâmplător, chiar pe venă. Se cercetă pentru alte 
înțepături, dar nu mai avea niciuna. 

Întotdeauna avea aspirină în trusa de igienă. Luă două cu 
Pepsi și speră că nu îl durea capul din cauza sinuzitei, pentru că 
aspirina nu-l ajuta prea mult la acele dureri. 

După un duș lung și cald, se simţi mai bine, mai mult ca el 
însuși. 

Când se uscă și își luă o pereche nouă de pantaloni scurți, 
începu să se gândească la rezervarea unui zbor de întoarcere în 
Virginia. 

Sună telefonul. Fiecare cameră avea un telefon, iar cel din 


VP - 287 


baie era montat în perete. 

— Alo? 

Booth Hendrickson spuse: 

— Bună dimineaţa, Nathan. Aș fi vrut să fi reacţionat altfel la 
ce ţi-am spus în aeroportul din Austin. 

— Booth? De unde-ai aflat unde stau? 

Booth Hendrickson făcu o sugestie neobișnuită. 

— Da, bine, îi răspunse Silverman, și îl ascultă câteva minute. 
Apoi închise. 

Se simţi slăbit. Șocat de ce i se spusese, se așeză pe podeaua 
băii, cu spatele rezemat de zid. Șocul făcu repede loc tristefții 
amestecate cu consternarea din cauza faptului că Jane îi trădase 
încrederea atât de profund. Suferea pentru că se înșelase foarte 
tare în privinţa ei, atât ca agent, cât și ca persoană. 

Până la urmă, se ridică în picioare. În timp ce își pieptăna 
părul umed în faţa oglinzii din baie, văzu reflexia telefonului de 
pe peretele opus, de lângă suportul de prosoape. 

Se întoarse ca să se holbeze la el, mirat. Avu o senzaţie 
ciudată că telefonul avea să sune și că avea să fie Randolph 
Kohl, directorul Securităţii Naţionale, care suna din nou. 

Așteptă, dar bineînțeles că nu sună. Nu avusese niciodată o 
presimţire care să se adeverească; așa că nu se adeveri nici 
aceasta. 

Kohl sunase cu doar câteva minute mai devreme, când 
Silverman își luase o pereche nouă de pantaloni scurţi și se 
gândise la rezervarea zborului de întoarcere în Virginia. Având în 
vedere veștile îngrozitoare despre Jane pe care i le dăduse 
directorul Securităţii Naţionale, cu siguranţă nu mai putea exista 
nimic de adăugat pe lista ei de infracţiuni. 

După ce termină cu pieptănatul, porni aparatul electric de 
bărbierit și începu să se bărbierească, privindu-și ochii din 
oglindă. Treptat, tristeţea lui se transformă în furie, avea 
resentimente pentru că Jane îl luase de prost timp de șapte ani. 

Chiar dacă era duminică, Silverman avea o muncă ce nu 
putea fi amânată. Trebuia să facă ceva în legătură cu Jane 
Hawk. Ea trecuse de partea celor răi. Se cufunaase în întuneric. 
Era o pată pe obrazul Biroului. Trebuia s-o oprească. 

După ce se îmbrăcă, dar înainte de a-și lua geaca, scoase 
echipamentul de umăr din sertarul noptierei, îl aranjă și vârî 
pistolul scurt Smith & Weston în toc. 


VP - 288 


În sertar mai era o armă. Nu el o pusese acolo. Nu o mai 
văzuse niciodată până atunci. Era într-un toc Blackhawk, de 
purtat înclinat în spate, cu clame ajustabile pentru curea. 

Intrigat, scoase tocul din sertar și arma din toc. Era un pistol 
45 ACP Kimber Raptor Ill. Avea o țeavă de aproape opt 
centimetri. Avea cam jumătate de kilogram, era făcut pentru a fi 
ușor de purtat ascuns. 

Oricât de ciudată era existenţa armei, mai ciudat era faptul că 
acceptă repede necesitatea ei, prinse repede tocul de curea și 
vâri pistolul în el. 

Un gând i se tot repeta în minte: „Randolph Kohl vrea ca eu 
să am a doua armă”. Kohl nu era în Birou, nu avea nicio 
autoritate asupra lui Silverman, iar purtarea unei arme care nu 
era înregistrată corespunzător ca armă de serviciu încălca 
regulile FBl-ului, dar, dintr-un motiv necunoscut, asta nu mai 
conta. La un minut după găsirea pistolului, Silverman era deja 
obișnuit cu el, și nu mai era îngrijorat sau curios. 

Își luă geaca, se uită la imaginea lui din oglinda înaltă de pe 
spatele ușii dulapului și își dădu seama că arma era imposibil de 
detectat. 


VP - 289 


PARTEA VI 


ULTIMA ZI BUNĂ 
1. 


După ce adormi, cu puțin înainte de ora 2:00, Jane se trezi 
dintr-un coşmar, la 6:10. Nu dormise destul încât să fie odihnită 
pentru ce o aştepta, dar nu avea să mai doarmă niciun minut 
atunci. 

Făcu duș, se îmbrăcă și se așeză în fotoliu cu un pix, un 
carneţel și smartphone-ul lui William Overton. După ce-l lăsase 
pe avocat mort în dulapul lui, vineri noaptea, fusese prea 
obosită fizic și emoţional ca să se ocupe de telefon când se 
întorsese la motelul din Tarzana și, de când se trezise sâmbătă 
dimineaţa, fusese tot pe fugă. Folosind parola oferită de 
Overton, îi accesă agenda și căută prin ea, notându-și nume și 
numere de telefon. 

Recunoscu unele nume, jucători puternici în sistemul legal, în 
politică, mass-media, finanţe, divertisment, arte, sport și modă. 
Probabil nu toţi erau membri ai Aspasiei, dar cel puţin câţiva 
dintre ei erau. David James Michael, miliardarul din Silicon 
Valley, era printre ei și, bineînțeles, și Bertold Shenneck. 
Colecţia de nume și numere era prea mică pentru un bărbat cu 
o viaţă atât de complexă precum cea a lui Overton, ceea ce 
probabil însemna că aceia erau oamenii pe care îi credea mai 
importanţi și că își păstra alt Rolodex digital pe undeva. 

Sub titlul LOCUL DE JOACA AL LUI SHENNECK, pe lângă adresa 
de web cu patruzeci de litere și cifre pe care o aflase mai 
înainte, mai erau patru adrese stradale din Washington, New 
York, San Francisco. Adresa din L.A. era cea a clubului Aspasia 
pe care îl vizitase. 

Când termină de transcris conţinutul agendei lui, consultă 
numerele lui Bertold Shenneck. Erau două înregistrări pentru 
locuința omului de știință din Palo Alto: cea principală și una 
intitulată CLIVE CARSTAIRS, MAJORDOMUL CASEI. Sună la al 

VP - 290 


doilea număr. 

Bărbatul care răspunse avea un accent britanic. Informat de 
fereastra care arăta identitatea apelantului de pe telefonul lui, 
el spuse: 

— Bună dimineaţa, domnule Overton. 

— Domnule Carstairs? întrebă ea. 

— Da, eu sunt. 

— O, domnule Carstairs, eu sunt Leslie Granger, asistenta 
personală a domnului Overton. N-am mai vorbit până acum. 

— Bună dimineaţa, domnişoară Granger. Mă bucur să vă 
cunosc. Sper că nu i s-a întâmplat nimic rău domnișoarei Nolan. 

La începutul agendei lui Overton, programat pentru apelare 
rapidă, era numele Connie Nolan. 

— O, nu, Doamne fereşte. Connie e bine. Eu sunt începătoare 
la slujba asta, sunt asistenta asistentei personale. Dacă domnul 
Overton va fi și mai ocupat, probabil, peste puţin timp, voi avea 
și eu o asistentă. Problema e că domnul Overton vrea să-i trimit 
un pachet doctorului Shenneck. Crede că doctorul e în Palo Alto, 
dar vrea să-i confirm asta. 

— Bine aţi făcut, spuse Carstairs. Doctorul și doamna 
Shenneck vor fi la ferma din Valea Napa până joi. 

— Aha! Atunci o să am grijă să ajungă direct acolo. 

Overton ar fi putut minţi. Confirmarea locului în care se afla 
Shenneck însemna că ea și Dougal puteau da o fugă până la el 
mai târziu, în aceeași zi. 

Carstairs întrebă: 

— Ar trebui să-l anunţ pe domnul Shenneck că urmează să 
primească un pachet? 

— O, vai. Nu știu. Nu pot să comunic cu șeful meu acum. Staţi 
să mă gândesc. Hmmm. Știţi ceva? E un cadou special pentru 
doctorul și doamna Shenneck. Știu că domnul Overton a cheltuit 
o mică avere pe el. Cred că i-ar plăcea să le facă o surpriză. 

— Atunci n-am să spun nimic. 

— Mulţumesc, domnule Carstairs. Mi-aţi fost de mare ajutor. 

După ce închise telefonul, Jane îl duse în baie, îl puse pe 
podeaua cu plăci de faianţă și îl sparse călcându-l în picioare. 

La 8:20, cu telefonul stricat în mână, ieși afară în dimineaţa 
răcoroasă și înnorată. În crengile înfrunzite ale arbuștilor de 
frăguţe cu scoarță roșie care îmblânzeau modelul arhitectural al 
motelului, păsări nevăzute cu glasuri neplăcute păreau supărate 


VP - 291 


din cauza felului în care ziua se desfășurase până atunci. 

În faţa restaurantului asociat cu motelul, aruncă telefonul lui 
Overton într-un coș de gunoi cu partea de sus în formă de 
cupolă și capac cu balamale. Intră în restaurant, cumpără o 
gogoașă, o cafea mare și un exemplar din The New York Times. 
Când ajunse din nou în camera ei, mâncă gogoașa, bău cafeaua 
și răsfoi ziarul Times ca să vadă cât de haotică mai devenise 
lumea de când citise ultima dată un ziar, cu o săptămână în 
urmă. 


2. 


Furia e o emoție violentă, care îndeamnă la răzbunare. 
Caracterul lui Nathan Silverman îl făcea să nu poată suporta 
furia pentru mult timp. În cazul acesta, se liniști repede și se 
transformă într-o indignare îndreptăţită și o dezamăgire 
pătrunzătoare. 

După ce se îmbrăcă, folosi telefonul din dormitorul hotelului 
pentru a suna la numărul disponibil non-stop al lui John Harrow, 
agentul special responsabil de biroul zonal din Los Angeles. 

Când Harrow îi răspunse, Silverman spuse: 

— John, o să-l anunţ pe director, avem un agent din secţia 
mea care a încălcat legea, evident, în subordinea ta. E vorba 
despre Jane Hawk. 

— Îmi pare rău să aud asta, dar cred că ești prudent. Trebuie 
să ne întâlnim ca să stabilim cum procedăm. 

— Trebuie să ne mișcăm mai repede. Ea e responsabilitatea 
mea, așa că sper că o să lucrezi cu mine ca să începem treaba 
asta. 

— Bineînţeles, Nathan. 

— la-i fotografia de identificare de la Birou, de când avea 
părul lung și blond. Pune-o alături de cea din Santa Monica, în 
care apare cu părul șaten, mai scurt. Trimite-le la fiecare birou 
cu anunţul adecvat pentru o persoană căutată. 

— Căutată pentru ce? 

— Pentru folosirea ilegală a legitimaţiei FBl-ului, pentru că s-a 
dat drept un agent, pentru afaceri ilegale, distrugerea unui 
vehicul zburător, atacul asupra unui agent federal și crimă. 


VP - 292 


— La naiba, Nathan, ce informaţii ai primit de aseară până 
acum? 

— M-a sunat Randolph Kohl. El știe totul despre ea. 

— Kohl de la Securitatea Naţională? Spune-mi că nu o să-ți 
calce pe urme la fiecare pas căutătorii ăia de glorie. 

— Am fost asigurat că ne vor acorda curtoazia profesională de 
a ne permite să ne prindem viţelul rătăcit. 

— Despre ce-i vorba? întrebă Harrow. Ce pune la cale de 
implică securitatea naţională? 

— Deocamdată e secret. O să... o să..., Silverman tremură din 
cauza îndoielii și a confuziei, dar îi trecu repede. O să-ţi dau 
detaliile imediat ce Booth îmi spune că pot s-o fac. 

— Booth? Cine-i Booth? 

Silverman se încruntă. 

— Voiam să spun Kohl. Imediat ce Randolph Kohl îmi spune că 
pot împărtăși informaţiile, o să ţi le dau. 

— De obicei, ne ocupăm de asta în secret, în familie, cât de 
mult timp putem. 

— Asta e o chestiune extraordinară. Și introduce-o în CNIPC. 

Centrul Naţional de Informare Privind Criminalitatea avea să-i 
pună numele și fața înaintea întregii comunităţi a justiţiei 
penale, de la secţiile de poliţie ale orașelor mari până la cele ale 
orașelor mici. 

— Adică pe lista mandatelor excepţionale? întrebă Harrow. 

— Da. 

— Avem un mandat? 

— Un judecător va emite unul momentan. 


3, 


Dougal Trahern așteptă până la ora zece ca să sune la 
camera de motel a lui Jane. După ce obţinu permisiunea ei, veni 
în camera ei ca să discute cu ea. 

— AȘ putea muri azi, spuse el. 

— Amândoi am putea muri. 

— Nu vreau să mor în felul ăsta. 

Întrebându-se dacă voia să se retragă după ce ajunsese atât 
de departe, ea spuse: 


VP - 293 


— În ce fel? 

Arătă spre reflexia lui de om cât un munte din ușa cu oglindă 
a dulapului. 

— În felul ăsta. Îi înmână o listă de cumpărături și cardul lui 
de credit. Ai putea să iei lucrurile astea pentru mine? 

După ce citi lista, ea spuse: 

— De ce nu vii cu mine? 

— Nu știu. M-am trezit simţindu-mă... 

— Cum te-ai simţit? 

El se încruntă. 

— Rușinat. Bine? 

— De ce ţi-e rușine? 

El arătă din nou spre reflexia lui. 

— Vrei să te duci să-mi aduci lucrurile alea sau o să mă 
descoși ca pe un suspect? 

— Relaxează-te, domnule Yeti. 

— La naiba, te-ai molipsit de la Charlene. 

— E o femeie bună. Am nevoie de o oră. Dar ești sigur în 
legătură cu asta? 

— La naiba, da. M-am săturat să fiu așa. Te aştept în camera 
mea. 

— Lasă semnul cu „nu deranjaţi” pe ușă, ca să nu sperii 
menajera. Ea îi înapoie cardul de credit. Am bani gheaţă. 

El păru supărat. 

— N-ar trebui să platești pentru lucrurile mele. 

— Tu ai plătit aproape jumătate de milion pentru mașină ca să 
ajungem aici. 

Când se întoarse de la cumpărături, începu cu părul lui. 
Cumpărase o pânză mare pentru pictori, pe care o întinse pe 
podeaua din camera lui. El puse un scaun pe pânză, se așeză pe 
el și folosi două prosoape de baie pentru a-și acoperi hainele ca 
la bărbier. 

Jane cumpărase și o foarfecă de tuns și un pieptăn cu dinţi de 
oțel. 

— Va ieși mult mai prost decât o tunsoare profesională. 

— Fiecare femeie de pionier a tuns părul familiei ei și toți au 
trecut prin asta. Apucă-te de tuns. 

Începu prin a stabili care noduri nu puteau fi pieptănate. Le 
tăie fără milă. 

Folosind informațiile despre ferma Gee Zee pe care Jane le 


VP - 294 


aflase de la Overton și pozele făcute cu satelitul pe care Dougal 
le printase, plănuiră cum să ajungă la fermă, cum să intre în 
casă și să iasă vii de acolo. Dar nu discutaseră alte probleme 
importante. 

În timp ce ea îl tundea, el spuse: 

— Ce-ai putea să afli de la Shenneck ca să fie razia asta un 
succes? 

— Nu putem intra direct în laboratoarele lui din Menlo Park. 
Dar, când lucrează de la fermă, are acces prin computer la 
cercetările lui și la alte fișiere din Menlo Park. Vreau să descarce 
fişele de lucru pentru nanoimplanturi, fiecare repetare a 
modelului din prima zi până în punctul în care pot fi injectate și 
se pot asambla singure. 

— Asta ar fi de ajuns pentru a-l opri? 

— Poate. Dar vreau mai mult. Overton mi-a spus că Shenneck 
prinde și transformă coioţi la fermă și, așa cum ţi-am spus, 
trebuie să aibă flacoane cu soluția injectabilă. Miile de părți 
infinitezimale ale mecanismului de control sunt păstrate plutind 
într-un lichid răcit. Sunt proiectate în așa fel încât să nu se poată 
asambla singure până nu ajung într-un mediu în care 
temperatura nu e de cel puţin treizeci și cinci de grade Celsius, 
susținută timp de cel puţin o oră. 

Dougal spuse: 

— Într-un animal viu. 

În timp ce o cantitate tot mai mare de păr tuns începu să 
cadă de pe capul lui Dougal, Jane spuse: 

— Părţile nanotehnologice ale mecanismului de control sunt 
influențate de creier, mai precis de concentrațiile de hormoni 
produse în hipotalamus. Până când trec din pereţii capilarelor în 
țesutul cerebral, au stat într-un mediu cald destul ca să înceapă 
să se asambleze. O să iau cât de multe flacoane găsesc. 
Preferabil de fiecare fel - din cele care reduc fetele din Aspasia 
la un nivel scăzut de conștiință, din cele care programează 
oamenii pentru sinucidere și crimă, de oricâte feluri sunt. 
Trebuie să fie analizate de autorităţi... dacă o să găsesc 
vreodată o autoritate în care să am încredere. 

— Cât timp va dura să obţinem toate astea? 

— Nu mult, după ce începe să coopereze. 

— Şi dacă n-o să facă asta? Cum îl obligi? 

— ÎI sperii până nu mai știe de el, spuse ea. 


VP - 295 


— Dacă nu funcţionează nici asta? 

— Depinde de cât de multă durere poate să suporte. 

— Vorbim despre tortură? 

Își dădu seama că el îi privea imaginea din oglinda de pe ușa 
dulapului. 

— Vorbim despre viitorul libertăţii? îi răspunse ea. Vrem să 
împiedicăm înrobirea a milioane de oameni și moartea altor 
milioane? Shenneck e Emory Wayne Udell la scară largă. 

Numele criminalului surorii lui îl supără evident pe Dougal. 

— Nu spun că tortura nu e niciodată justificabilă. Doar mă 
întreb... ești sigură că ești capabilă de așa ceva? 

Întâlnind privirea lui din oglindă, ea spuse: 

— A fost o vreme când n-aș fi fost capabilă. Dar apoi am mers 
la Aspasia. Ca să opresc oroarea aceea... aș putea face aproape 
orice. 


4. 


De la telefonul din camera de zi a apartamentului lui, 
Silverman sună la biroul de recepţie și își asigură cazarea pentru 
încă o noapte, de data asta, folosindu-și cardul de credit de la 
Birou. intuiţia îi spunea că, orice conținuseră acele serviete, 
oricare ar fi fost motivele lui Jane pentru a se ocupa de Vinyl și 
de Robert Branwick, treaba ei nu se încheiase când Branwick 
zăcuse mort pe podeaua bucătăriei lui. Probabil, ea încă mai era 
în Valea San Francisco sau măcar undeva în zona Los 
Angelesului. Silverman voia să fie acolo când femeia urmărită 
ieșea la suprafaţă. 

Când era să plece pentru un mic dejun târziu sau un prânz 
mai devreme, îi sună smartphone-ul. 

Era John Harrow. 

— Îţi amintești că noaptea trecută, în Sherman Oaks, în 
bucătăria casei, erau un pix pe podea și un carnețel pe masă? 

— Am vazut carneţelul, nu și pixul. 

— Laboratorul a găsit urme de scris pe prima pagină a 
carnețelului. Se pare că Branwick a scris. A apăsat tare cu pixul, 
așa cum face omul când e ameninţat. 

— Cu o armă la cap. 


VP - 296 


— Da. Pagina pe care a scris nu poate fi găsită, poate a fost 
luată de persoana pentru care a scris. 

Laboratorul folosise lumină oblică pentru a vizualiza cuvintele 
apăsate pe carneţel, le fotografiase și mărise imaginea 
fotografiată. 

— Primul, spuse Harrow, e un cuvânt sau un nume - Aspasia. 
Îl pronunţă pe litere. Sub el e un alt nume - William Sterling 
Overton. 

— De ce mi se pare cunoscut? 

— E un avocat foarte bun, un adevărat artist, genul care se 
crede stăpânul universului. Se pare că e pe lista noastră de 
oameni care au făcut afaceri cu Branwick când el era Jimmy 
Radburn. Am avut un caz împotriva lui înainte de evenimentul 
ăsta. Avem destul ca să obţinem un mandat de căutare, ceea ce 
facem acum, pentru că situaţia de la Vinyl a devenit critică. Ce 
să vezi, judecătorul care ni-l dă îl semnează în biserică. 
Bineînţeles, e duminică, dar știai că judecătorii merg la biserică? 

— Am auzit zvonuri despre câțiva. 

— Overton locuiește în Beverly Hills. Tu ești deja acolo, iar eu 
sunt pe drum. Ne întâlnim la hotelul tău? 

— Te aștept în faţa hotelului, spuse Silverman. 


5. 


După ce Jane tăie cât de mult putu din părul lui Dougal, se 
retrase în camera ei, în timp ce el scăpă de barbă folosind 
aparatul de ras electric pe care ea îl cumpărase. 

În timp ce îl așteptă, studie fotografiile de pe Google Earth ale 
fermei Gee Zee, căutând o greșeală în planul lor. 

După o vreme, Dougal sună ca să-i spună că avea să bată la 
ușa ei și ar fi preferat să nu fie împușcat. 

Când intră în cameră, părul lui arăta ca o versiune acceptabilă 
a tunsorii în toate părțile pe care o avusese recepţionera Chloe 
vineri dimineaţa, când Jane îi ceruse să verifice pe Star Spotter 
sau pe Just Spotted dacă William Overton era în oraș. Nimeni nu 
i-ar fi cerut lui Dougal numele frizerului lui, dar în acea epocă în 
care toate stilurile imaginabile erau la modă, nu ar fi atras 
atenţia. 


VP - 297 


Pantalonii de camuflaj dispăruseră. Își luase niște blugi din 
geantă. În loc de cămașa din flanelă în carouri, purta un pulover 
albastru strâns pe gât. Încă era încălţat cu bocancii cu șireturi, 
buni de dat un șut în fund cuiva, și purta geaca neagră și 
lucioasă, matlasată, din nailon, ca să-și ascundă echipamentul 
de umăr cu două tocuri de arme, dar nu mai arăta ca un ciudat 
care ar fi făcut oamenii să-l filmeze cu telefonul și să-l posteze 
pe YouTube. 

— Frumos, spuse ea. Ești un fel de John Wayne punkist. 

Într-adevăr, fără barbă arăta cu cel puţin un deceniu mai 
bătrân decât patruzeci și opt de ani și părea trist. Zâmbi când 
auzi complimentul ei, dar faţa nu i se înveseli, de fapt, chiar 
zâmbetul lui părea trist. Aproape patruzeci de ani de jale și de 
durere lucraseră în carne și oase și un singur zâmbet - poate 
nici zece mii - nu putea șterge melancolia gravată pe chipul lui. 

— Nu mă aburi, spuse Dougal. Arăt de parcă aș fi fost cusut 
pe bucăţi în laborator și adus la viață de un fulger. Hai să 
plecăm de-aici și să luăm prânzul. După aceea mergem să 
vorbim cu un om despre elicopter. 


6. 


În timp ce stătea în fața hotelului, așteptându-l pe Harrow, 
Nathan Silverman nu se înțelegea pe el însuși. 

Se tot gândea la ce îi spusese Ancel Hawk în Texas: „Așa că 
au venit în casa ei și au ameninţat-o că îl vor viola și omori pe 
Travis dacă ea nu renunţă”. Asta confirma afirmaţia lui Gladys 
Chang conform căreia Jane voia să vândă casa repede, sub 
valoarea ei, pentru că se temea pentru viaţa fiului ei. Apoi era 
ameninţarea sugerată din discuţia cu Booth Hendrickson în 
aeroportul din Austin. Până în urmă cu puţin timp, Silverman 
rămăsese convins că, oricare era situaţia ei, Jane trebuia să fie o 
victimă, nu o agresoare. 

Cum putuse un telefon de la Randolph Kohl de la 
Departamentul de Securitate Naţională să-l facă să accepte că 
Jane era vinovată de o serie de crime? Într-adevăr, Kohl avea o 
reputaţie bună. Dar Silverman nu-și schimba părerea despre 
nimeni pe baza unor informaţii la mâna a doua, neverificate. 


VP - 298 


Însă îl sunase imediat pe John Harrow și pusese în mișcare 
mașinăria nemiloasă a Biroului împotriva lui Jane. De ce? 

Mai era și faptul tulburător că nu-și amintea cu ce detaliu își 
susținuse Kohl acuzațiile împotriva femeii. 

În timp ce mașinile din trafic treceau în viteză pe lângă el pe 
bulevardul Wilshire, pe Silverman îl apucă greaţa. Era 
dezorientat, de parcă ar fi ieșit din hotel așteptându-se să vadă 
alt oraș care era la mii de kilometri depărtare de Beverly Hills. 
Puse mâna pe un stâlp de iluminat din apropiere ca să se poată 
ține pe picioare. 

Simţise ceva asemănător în Texas, când stătuse pe prispa 
casei familiei Hawk, uitându-se la întinderea enormă de iarbă 
sălbatică de sub cerul atât de mare, că părea că lumea avea să 
se-ntoarcă cu susul în jos și el avea să cadă, de pe pământ, în 
cer. 

Atunci avusese un motiv pentru ce simţise: priveliștea 
necunoscută și atât de vastă, că îl făcu să înțeleagă cât de mic 
era el în schema tuturor lucrurilor. Dar, în cazul acesta, era în 
elementul lui, orașul era în jurul lui, auzea băzâitul traficului. 
Suferinţa lui părea să nu aibă nicio cauză exterioară. 

Greaţa și dezorientarea îi trecură repede. Lăsă mâna mai jos 
pe stâlpul de iluminat. 

Poate că nu ar fi trebuit să dea atât de multă crezare 
afirmațiilor lui Gladys Chang conform cărora Jane se temea 
pentru fiul ei. Până la urmă, agenta imobiliară era o străină 
pentru el. Fusese fermecat de ea; dar nu avea niciun motiv să 
creadă că era o bună observatoare a oamenilor. 

lar Ancel Hawk nu era doar un străin pentru Silverman, ci 
aproape un extraterestru, strigând cum o făcea pe câmpii, într-o 
lume foarte diferită de Washington, Alexandria și Quantico. Pe 
lângă asta, Ancel știa doar ce îi spusese Jane. Nu putea să-i 
verifice povestea. O minţise pe directoarea hotelului din Santa 
Monica, pretinzând că era o agentă care lucra la un caz și sigur 
îi minţise și pe Branwick și echipa lui, pentru că minciuna și 
înșelăciunea erau valorile lor. Așa că, dacă-i minţea pe unii, nu 
exista niciun motiv de a crede că nu-i mințea pe toţi, chiar și pe 
socrul ei și pe Silverman, la fel de ușor ca pe directoarea 
hotelului. 

indignarea pe care o simţise mai devreme și dezamăgirea 
profundă din cauza lui Jane se adunară în el încă o dată, mai 


VP - 299 


tăioase și mai acide, înrăutăţindu-i starea de spirit și umbrindu-i 
fiecare amintire cu ea. 

John Harrow opri un Sedan de la Birou lângă bordură. 
Silverman urcă pe locul pasagerului și închise portiera. 

— Ramos și Hubbert ne vor aștepta în casă cu mandatul. 

Silverman îi cunoștea pe Ramos și pe Hubbert. 

— Bine. Dacă l-a forţat pe Branwick să-i dea numele lui 
Overton sub ameninţarea cu arma, atunci ar fi bine să ne 
așteptăm la ce e mai rău. 

Harrow păru surprins. 

— Ai ajuns la concluzia că ea a fost acasă la Branwick? 

— Sper că mă înșel, spuse Silverman. Dar mă-ndoiesc. 


7. 


Silverman mai fusese în acel cartier, de mai multe ori, dar i se 
păru diferit atunci. 

Casele erau mari, peluzele erau foarte întinse. Copacii uriași 
se întindeau deasupra străzii. În unele curţi, copacii Jacaranda 
începeau să înflorească, iar bobocii albaștri păreau o cascadă 
printre crengi, ca niște artificii împietrite în mijlocul 
spectacolului. Dacă ar fi fost o zi însorită, efectul ar fi fost 
orbitor. 

Dar, în lumina sumbră a cerului cenușiu și înnorat, frumoasa 
stradă avea o înfățișare funerară, de parcă toate acestea - 
inclusiv cultura care le produsese - erau la amurgul lor, de parcă 
ceva nou și îngrozitor ar fi putut să se ridice în acel loc, iar într-o 
zi, chiar și când soarele ar fi strălucit, priveliștea ar fi arătat 
cenușie și mohorâtă. 

Parcară în faţa casei lui Overton. În câteva minute, Ramos și 
Hubbert ajunseră cu un mandat în care era specificat că 
percheziţia era esenţială pentru apărarea unor vieţi nevinovate 
de o ameninţare iminentă. 

Ofițerii care aduseseră mandatul nu aveau niciun motiv să 
presupună că pe un cetățean cu statutul lui Overton îl putea 
paște un pericol fizic foarte grav, indiferent ce afacere ilegală și 
urâtă ar fi făcut cu Robert Branwick. Era un avocat de succes, a 
cărui armă era sistemul, pe care îl folosea împotriva sistemului 


VP - 300 


și nu avea nevoie să recurgă la violenţă. Prezenţa unei echipe 
SWAT nu fusese considerată necesară. 

După ce Harrow apăsă pe sonerie de mai multe ori și nu-i 
răspunse nimeni, Ramos și Hubbert înconjurară casă, căutând o 
dovadă că cineva era în locuinţă, dar nu găsiră niciuna. 

Trecură de zăvorul ușii din faţă cu un pistol de descuiat yale. 
Când Harrow deschise ușa, alarma din casă nu sună, sugerând 
că cineva trebuia să fie acasă. 

Harrow anunţă cu voce tare că erau de la FBI și că aveau un 
mandat de căutare urgent. Nu îi răspunse nimeni. 

Becurile erau aprinse prin toată casa. In acea zi înnorată era 
nevoie de lămpi, dar iluminarea aceea era potrivită pentru o 
casă în timpul nopții. 

Liniștea părea să fie mai mult o substanţă decât o stare, era 
atât de grea, că înăbușea zgomotele făcute de agenții care 
verificau parterul, având grijă să nu atingă nimic. Ramos rămase 
la baza scării, pe când ceilalţi trei urcară. 

Până când Silverman îi urmă pe Harrow și pe Hubbert la etaj, 
liniștea deveni mai grea. Experienţa și intuiţia - și poate că și 
simţirea inconștientă a unui miros neplăcut subtil - îl anunţară 
că trebuia să fie liniștea morţii care înfășura casa modernă 
ieșind din gura cu fălci deschise a unui om care nu mai putea 
tipa. 

Când intrară în dormitorul principal, mirosul urât nu mai fu 
subtil. 

Nişte haine tăiate, niște cabluri legate și câteva picături și 
pete de sânge pe podeaua din calcar a băii alăturate nu erau 
semne bune în ce-l privea pe William Overton. 

În dressingul încălzit de becurile din tavan care ardeau de 
multă vreme, mirosul urât deveni o putoare. Scurgându-se pe 
un covor care trebuia să fi costat mai mult de două sute de 
dolari pe metru pătrat, cadavrul ar fi putut fi al lui Overton; dar 
identitatea lui trebuia să fie stabilită de medicul legist. judecând 
după gradul de putrefacție - partea de jos a abdomenului 
decolorată și verzuie, capul, gâtul și umerii mai puţin decoloraţi, 
fața umflată și aspectul marmorat -, victima, îmbrăcată doar cu 
chiloţi, era moartă de mai bine de treizeci și șase de ore. 

Dacă Robert Branwick fusese omorât joi seara, așa cum 
sugera starea cadavrului /u;, atunci Overton fusese ucis cam la 
douăzeci și patru de ore după aceea. 


VP - 301 


Se retraseră în holul de la etaj, unde Harrow sună la poliția 
din Beverly Hills pentru a raporta o omucidere. 

Silverman spuse: 

— Camerele de supraveghere din holuri. 

— Da. Trebuie să găsim aparatul de înregistrat. 

— Atunci vom afla că ea a făcut-o, spuse Silverman și se miră 
că nu spusese: „Atunci vom afla dacă ea a făcut-o”. 

Siguranţa lui putea fi intuiţie, dar o simţea cu mult mai intens. 
O simţea ca pe o convingere religioasă, de parcă răutatea lui 
Jane era dogma centrală a unei noi religii pe care o primise 
complet formată de o revelaţie divină. Cândva, se gândise la ea 
cu admiraţie și afecţiune. Dar acum, în mintea lui, ea avea o 
aură întunecată, iar pe chipul ei era o răutate pe care nu o 
recunoscuse înainte. Auzi o voce, o voce interioară, dar care nu 
era a lui, iar vocea aceea o numi pentru el: „Mama minciunilor”. 


8. 


Valley Air vindea, închiria, repara și ţinea în garaj elicoptere, 
servind corporaţii și indivizi înstăriți. Compania opera și un 
elicopter de ambulanţă, având contract cu mai multe spitale din 
ținuturile Napa și Sonoma, și efectua serviciul de stropire a 
recoltelor. 

Coproprietarul Valley Air, Ronnie Fuentes, îi aștepta în biroul 
din față, chiar dacă era duminică. Deși avea aproape treizeci de 
ani, avea stăpânirea de sine a unui om mai în vârstă și 
manierele unui secol trecut. 

— Domnule sergent, exclamă Fuentes când îl văzu pe Dougal 
prima dată, ce aranjat sunteţi! Vreţi să vă înrolați din nou, 
domnule? 

— La naiba, copile, întotdeauna voi fi prea sălbatic pentru 
armata din ziua de zi. 

Când Dougal o prezentă pe Jane ca prietena și asociata lui, 
Fuentes se înclină ușor și îi întinse mâna. 

— Prietenia e sfântă pentru sergentul Trahern, așa cum e 
Dumnezeu pentru un preot bun. Așa că e o adevărată onoare să 
vă cunosc. 

In loc să decoreze pereţii cu imagini ale aeronavelor cu care 


VP - 302 


se ocupa compania, conducerea hotărâse să atârne opere mari 
de artă militară colorată - mitraliere de elicopter, 
transportatoare de trupe și unităţi de evacuare - înfățișate sub 
bătaia armei în circumstanţe haotice și tulburătoare. 

— Așadar, părinţii tăi sunt într-o croazieră în Caraibe? spuse 
Dougal. 

— Da, domnule. Pentru a treizeci și cincea aniversare a 
căsătoriei. N-aţi auzit că mama l-a convins să ia lecţii de dans 
timp de un an înaintea călătoriei? 

— Quito Fuentes pe ringul de dans. Se pare că a venit sfârșitul 
lumii. 

— A fost prima dată când a încercat să se apere folosindu-se 
de milă, spuse Ronnie. A pretins că era o cruzime să-i spui unui 
om cu un singur braţ că poate să danseze. 

— Poate să danseze break dance. 

— Se descurcă bine, domnule. Ar trebui să-i vedeţi la vals, 
cha-cha, foxtrot. Îi zâmbi lui Jane. Chiar dacă tata nu l-ar lăsa 
niciodată pe bătrânul sergent de aici să-l vadă făcând ceea ce el 
numește „pași de filfizon”. 

După câteva minute, când trecură la afaceri, Dougal spuse: 

— Dacă nu-mi dai ce vreau, nimic nu se schimbă între noi. 
Înţelegi? 

— Valley Air își îndeplinește tot timpul sloganul. 

Ronnie Fuentes cântă o variaţie a versurilor unui cântec vechi 
de-al lui Joe Cocker, „Te ridicăm până unde e locul tău”, în timp 
ce Dougal se prefăcu că îl durea ceva. 

Fuentes nu-i refuză nimic lui Dougal, chiar dacă se tocmiră la 
preţ, Fuentes insistând că nu avea să-l coste nimic, iar Dougal 
insistând că avea să-l coste foarte mult. 


9. 


În locuinţa lui Overton, agenţii FBI sfătuiră și supravegheară 
poliția din Beverly Hills, iar polițiștii își afirmară autoritatea în 
liniște. Respectul exagerat pe care îl arătau unii faţă de ceilalţi 
nu putea ascunde frustrarea care înțepenea gâtul fiecărui om 
din casă. 

jurisdicţia era neclară. Overton făcuse obiectul cercetării FBI- 


VP - 303 


ului, dar nu fusese adusă nicio acuzaţie împotriva lui. Din 
perspectiva poliţiei din Beverly Hills, totul era, nici mai mult, nici 
mai puţin, decât uciderea unui cetățean. lar Biroul nu se implica 
în cazuri de crimă decât dacă făptașul opera dincolo de 
granițele statului sau omora un ofiţer federal. 

Silverman simţi că era mai bine să le permită polițiștilor locali 
să acționeze sub supravegherea tăcută a Biroului, în interesul 
grăbirii căutării de probe și, poate, a unui indiciu despre locul în 
care Jane mersese după aceea. 

Chiar dacă era convins că ea îi omorâse pe Branwick și pe 
Overton, încă avea puţine probe acceptabile ca să-și susțină 
convingerea. De asemenea, îi lipsea o teorie a motivelor și a 
intenţiilor ei viitoare. 

Silverman se tot gândea la telefonul lui Randolph Kohl, după 
care o etichetase pe Jane ca infractoare și chiar mai rău. li 
spusese lui John Harrow că un mandat pentru arestarea ei avea 
să fie emis de un judecător la cererea Securităţii Naţionale, unul 
legat de chestiuni de siguranţă naţională. Dar, când încercă să- 
și amintească ce-i mai spusese Kohl, memoria lui, cândva ca un 
palat cu multe camere bine iluminate, părea să se fi prăbușit și 
să fi ajuns cât un apartament întunecos. 

Din cauza memoriei lui neclare și a unei neobișnuite anxietăți 
trecătoare, Silverman crezu că ceva trebuia să fie în neregulă cu 
el. Dar, de fiecare dată când începea să se îndoiască, era împins 
înainte de un val de încredere în sine atât de puternic, că părea 
indus chimic. Schimbările bruște de dispoziţie îl deranjau. 

Ramos își dădu seama că încă nu se găsise un telefon mobil. 
Având în vedere natura vieţii profesionale și personale a lui 
William Overton, avocatul ar fi avut o legătură cu telefonul lui 
aproape la fel de apropiată precum cea dintre un fetus și mama 
lui. 

Zonele iniţiale de interes pentru investigatori fuseseră 
dressingul unde zăcea mortul, baia unde victima fusese legată 
pentru o vreme și dormitorul. Toate sertarele fuseseră deschise 
cu grijă, conţinutul fusese inspectat vizual, dar lăsat neatins ca 
să nu fie compromise probele înainte de a veni unitatea de 
criminaliști. Nu era niciun telefon. 

— Dacă a intrat în casă pe ușa care face legătura cu garajul, 
spuse Ramos, atunci poate a lăsat telefonul în bucătărie. 

— Sau l-a uitat în mașină, sugeră Harrow. 


VP - 304 


Lăsându-l pe Hubbert în dormitorul principal, Silverman îi 
însoţi pe Harrow și pe Ramos până la parter, unde căutarea 
telefonului lui Overton nu dădu roade. 

Cei trei ajunseră pe terasa din spatele casei, cercetară SPA-ul 
și piscina imensă și verificară scaunele și mesele, în caz că 
Overton petrecuse puţin timp acolo când ajunsese acasă. Nu 
găsiră niciun telefon. 

— L-a luat ea, ghici Harrow. Voia ceva din el. 

— Dacă l-a avut de vineri seara, spuse Silverman, atunci a 
găsit ce avea nevoie și a aruncat telefonul până acum. 

— Poate că nu, spuse Ramos. Poate că și-a dat seama că 
nimeni nu-l va găsi pe Overton până luni, așa că a avuttimp. 

— Putem spera, încuviinţă Harrow. lar dosarul cazului pe care 
l-am făcut pentru Branwick include numele și numerele de 
telefon ale clienţilor lui, inclusiv Overton. Dacă Securitatea 
Naţională caută un mandat pentru arestarea ei, atunci poate, cu 
puţin ajutor, vom afla locaţia curentă a telefonului lui Overton. 
Dacă îl mai are, o prindem. 

Mai devreme, găsiseră aparatul de înregistrat al camerei de 
supraveghere ascuns într-un dulap din garaj. Jane scosese discul 
și, odată cu el, luase și dovada prezenţei ei în casă. Silverman 
se aștepta ca ea să fie la fel de atentă cu telefonul decedatului, 
dar era nevoie de o cerere de cooperare urgentă între agenţii 
pentru această chestiune. 


10. 


Pentru că eliberase camera de la motel înainte să meargă la 
Valley Air, Jane își lăsă valizele și geanta cu rapoartele 
autopsiilor la Ronnie Fuentes. Tot la el lăsă și geanta mare care 
conţinea șaizeci de mii de dolari. Nu trebuiau să fie încurcaţi de 
nimic acolo unde mergeau, iar banii le-ar fi distras atenţia în 
mod special. 

Dougal își încredință geanta lui Fuentes, după ce scoase din 
ea o pușcă Mossberg, cu mâner ca de pistol, ţeavă scurtă, 
acționată cu pompă, de calibru .12 și cu două cutii de gloante. 
Puse arma și muniţia în partea din spate a vehiculului Gurkha. 

În timp ce conducea mai departe de Valley Air, Jane spuse: 


VP - 305 


— Quito, tatăl lui Ronnie - a servit sub comanda ta în Forțele 
Speciale? 

— Nu. Eu am servit sub comanda lui. A fost locotenentul meu 
pentru o vreme. 

— ȘI i-ai salvat viața. 

— Uită de asta. Nu contează. 

— Bine, dar ai făcut-o. 

— Nu-mi zice că sunt un erou, bombăni el. Quito mi-a salvat 
viaţa de două ori înainte de asta. Încă-i sunt dator cu o viaţă. 


11. 


Silverman sună la Agenţia de Securitate Naţională în timp ce 
umbla pe lângă piscina lungă de treizeci de metri a lui Overton. 
Vântul împrăștiase petale roșii de Bougainvillea pe apa cenușie 
ca pielea de șopârlă, de unde reflexia lui distorsionată îi 
urmărea, ca o fantomă, fiecare pas. 

Organizațiile nonmilitare care se ocupau de terorism și 
securitate naţională - CIA, NSA, Siguranţa Naţională și FBl-ul - 
se invidiau de multă vreme unele pe altele și evitau să 
coopereze prea mult ca să nu-și cedeze parțial autoritatea. 

Îngrozitoarele atacuri teroriste din Europa și America de Sud 
din anul precedent, combinate cu cei patru sute de morţi din 
Seattle crescuseră dorința diferitelor agenţii de a lucra 
împreună. 

Ca șef de secţie al Grupului de Răspuns la Incidente Critice 
din cadrul FBI, Silverman își sună omologul din Agenţia de 
Securitate Națională, Maurice Moomaw, pentru a-i cere 
determinarea urgentă a locației smartphone-ului lui William 
Overton, pentru care putu să-i ofere numărul. 

— Nicio problemă, spuse Moomaw. Ca plată, va trebui doar 
să-mi transferi cea mai bună persoană a ta de la Resurse 
Umane și șaizeci de milioane de dolari. 

Prefăcându-se amuzat de umorul birocratic, Silverman spuse: 

— Facem reduceri de personal la FBI și mi-au mai rămas doar 
trei dolari în bugetul pe anul ăsta. 

— Atunci o să mă mulţumesc cu recunoștința ta eternă, spuse 
Moomaw. Pe curând, Nate. 


VP - 306 


La capătul piscinei, Silverman se opri și se uită la casă. 
Harrow și Ramos stăteau pe scaunele de pe terasă. Chiar dacă 
era înnorat, Harrow purta ochelari de soare. Ramos fuma o 
țigară. 

Lui Silverman i se păru că ceva din acea scenă era foarte 
sinistru, dar nu-și putea explica de ce. Anxietatea lui 
inexplicabilă, fără legătură cu Jane, se intensifică. Simţi 
furnicături pe ceafă. 

În acele momente, Maurice Moomavw ar fi contactat pe cineva 
de la Centrul de Date din Utah, construit de Agenţia de 
Securitate Naţională și terminat în 2014, o clădire cu o suprafaţă 
mai mare de nouăzeci de mii de metri pătraţi. Printre alte 
lucruri, Centrul de Date era însărcinat cu receptarea aeriană a 
fiecărui apel telefonic și mesaj, cât și a altor transmisiuni 
digitale, și stocarea lor pentru analizarea megadatelor. NSA nu 
asculta conversațiile telefonice și nu citea mesajele, dar avea 
capacitatea de a scana exabiţii de date în căutarea cuvintelor- 
cheie care puteau indica activităţi teroriste și de a analiza 
semnalele de origine străină pentru a deduce intenţiile 
dușmanilor naţiunii. 

La fel ca fiecare mașină cu GPS, fiecare smartphone conţinea 
un dispozitiv de localizare care emitea un identificator unic, care 
putea fi urmărit prin satelit la fel de ușor cum telefonul putea 
trimite și primi apeluri, indiferent dacă era pornit sau închis. 
Chiar dacă Jane aflase tot ce dorise din telefonul lui Overton și îl 
aruncase, le-ar fi fost de folos să știe unde fusese când îi 
aruncase. 

La unsprezece minute după ce Maurice Moomaw îi închisese 
telefonul, acesta îl sună. 

— Telefonul e pe teritoriul unui motel din suburbiile zonei 
Napa, în California. 

Îi oferi lui Silverman adresa exactă. 


12. 


Erau în drum spre ferma lui Shenneck. Cu mulțimea nebună a 
Los Angelesului rămasă cu mult în urma lor, îndepărtându-se 
repede de farmecul elegant și rustic al văii Napa, Jane se simţea 


VP - 307 


de parcă ar fi condus în afara realităţii - sau cel puţin a realităţii 
așa cum o cunoscuse până atunci -, într-o fantezie, într-un regat 
în care acoliţii întunericului conduceau, se făceau vrăji despre 
care nu se putea vorbi, iar morţii vii își slujeau stăpânii vii. 

Drumul de țară cu două sensuri se ridica pe coline, cu 
renumita vale cu podgorii în stânga lui. In dreapta erau păduri 
întinse de stejari obișnuiți, stejari de plută și pruni, cu rogoz 
auriu sub ei. 

Când se apropiară de o cărare de lângă drumul de asfalt, 
Dougal spuse: 

— Intoarce la stânga aici. 

— Ești sigur? 

Agită teancul de poze făcute de satelit în poala lui. 

— Le-am memorat pe toate. Asta e drumul bun. 

Ea viră pe cărarea îngustă. Anvelopele grele ale vehiculului 
Gurkha ridicau pietrele, care se loveau cu zgomot de șasiu. 

— Se numește Singularitate, spuse Dougal. 

— Ce-i aia? 

— Punctul în care inteligenţa umană și cea a computerelor se 
vor uni cu ajutorul nanotehnologiei, când oamenii și mașinăriile 
se vor combina în următorul pas al evoluţiei. S-au scris multe 
cărți despre asta. 

— Singularitate. Sună frumos. 

— Se spune că va fi o utopie, că inteligența umană asistată de 
cea artificială ne va face de o mie de ori mai deștepţi, că 
nanoroboţii care vor fi cu miile în interiorul nostru ne vor curăța 
constant plăcile de pe artere, ne vor monitoriza organele și vor 
vindeca rănile, vom trăi sute de ani, poate chiar o veșnicie. 

— Cine spune lucrurile astea? 

— Mulţi oameni deștepţi. 

— Aha. 

— Mai deștepţi decât mine. Au identificat cincisprezece 
obiecții împotriva nanotehnologiei și le-au respins pe toate. Unii 
critici cred că nu e posibilă, că e o risipă de resurse. Alţii spun că 
e periculoasă, că nanoroboţii ar putea să se înmulțească și să 
consume toată biomasa de pe planetă în câteva săptămâni. 

Ea spuse: 

— In videoclipul lui Shenneck, cel cu șoarecii, se vorbește 
despre nanoroboți care nu se înmulţesc. 

— Oamenii deștepţi au răspunsuri convingătoare pentru 


VP - 308 


criticii lor. 

Jane întrebă: 

— Intr-una dintre acele cincisprezece obiecţii... se spune 
cumva că există o tendinţă spre rău în fiinţele umane? Explică și 
cum vor garanta că o tehnologie atât de puternică nu va fi 
folosită în scopuri rele? 

— Nu, nu există așa ceva în cele cincisprezece obiecţii. 

— Aha. 

— Par să creadă că oamenii inteligenţi fac mai puţine lucruri 
rele. 

— Aha. 

Pentru o vreme, trecură prin pădurea tot mai deasă, copacii 
fiind tot mai apropiați unii de alţii. Norii lăsau ziua fără lumina 
soarelui, iar copacii de deasupra cărării făceau nu umbră, ci 
întuneric. 

Căprioarele cutreierau acele coline, iar ea încetini pentru ele. 
Dacă un vehicul obișnuit ar fi lovit un cerb sau chiar o căprioară 
cu o viteză mare, animalul ar fi putut fi omorât, dar Gurkha 
blindată ar fi putut merge înainte, chiar peste animal, fără vreo 
pagubă importantă. 

Nu redusese viteza pentru că își făcea griji pentru Gurkha. 
Deja muriseră doi oameni, chiar dacă fuseseră niște reptile 
veninoase în formă umană și, cu siguranţă, mai aveau să moară 
câţiva, poate chiar și ea. Nu voia să se dea jos din mașină și să 
împuște din milă o căprioară rănită. Avea o convingere ciudată 
că un asemenea moment i-ar fi rănit sentimentele mai mult ca 
orice. 

Dougal spuse: 

— Incă un kilometru și jumătate și pădurea o să facă loc 
câmpului deschis și dealurilor. După încă un kilometru și 
jumătate, o să-ntorci spre vest. 

Ea îi aruncă o privire. Părea mai bătrân decât era, rănit și 
chinuit, dar dur, pregătit și calm. Simţi că el nu se temea și că îi 
plăcea așteptarea, pentru că îi apărea din când în când un 
zâmbet lipsit de veselie pe faţă, ca rânjetul unui lup. 

— Chiar ai așteptat așa ceva. 

El o privi cu ochii lui cenușii, străvezii și sălbatici, iar ea își 
imagină că, în luptă, avea să fie brutal fără să fie crud, ucigând 
repede fără să ezite, pentru că știa că exista o diferență 
profundă între ucidere și crima cu sânge rece. 


VP - 309 


— Cantina pentru săraci, programele după școală, scoaterea 
pornografiei din biblioteci - toate trebuie făcute, dar astea sunt 
doar niște urmări, nu sunt cauze. Am chef să mă ocup de niște 
cauze. 


13. 


După ce aflase de la Maurice Moomaw că telefonul furat al lui 
Overton era pe terenul unui motel din Napa, Silverman sunase 
ca să comande un avion privat de la o companie de chartere 
care funcționa în afara aeroportului Van Nuys, de care se 
folosise pentru altă problemă cu un an în urmă. Ar fi putut fi luat 
la rost pentru cheltuieli, mai ales din cauza suprataxei pentru 
rezervarea târzie, dar dacă prindea un agent răzvrătit, costurile 
nu ar mai fi reprezentat o problemă. 

Folosind o sirenă cu ventuză pe Sedanul nemarcat și punând- 
o să sune încontinuu, John Harrow îi conduse pe Silverman și pe 
Ramos din Beverly Hills până la Van Nuys, pe bulevardul Santa 
Monica și pe autostrada Hollywood, aproximativ treizeci și opt 
de kilometri prin traficul îngrozitor al după-amiezii de duminică, 
în treizeci și unu de minute, în ciuda faptului că fuseseră blocați 
o vreme din cauza unui accident în care erau implicate trei 
vehicule. 

Avionul Citation Excel, de mărime mijlocie, cu opt locuri, fu 
pregătit chiar când sosiră cei trei, dar, deși copilotul era la bord, 
trebuiră să aștepte paisprezece minute ca un pilot de serviciu să 
ajungă acolo. 

Ajunseră în aer la mai puţin de o oră după ce primiseră vestea 
de la NSA cu privire la locaţia telefonului lui Overton. 

Deja patru agenţi din biroul teritorial al FBl-ului din 
Sacramento se apropiau de motel ca să-l supravegheze. 

Slujba lui Silverman consta mai mult în întâlniri de 
administrare și politici birocratice plictisitoare decât timp 
petrecut pe teren. De obicei, se simțea energizat și încurajat 
când ieșea din birou ca să fie în mijlocul acțiunii. 

Dar, când întinderea suburbană a văii San Fernando rămase 
jos, tot mai departe de ei, anxietatea i se agravă. Chiar dacă 
fiecare acțiune pe care o executase până atunci era ceea ce 


VP - 310 


trebuia să facă, ceea ce era necesar să facă, simţea... simţea că 
nu se putea controla, de parcă ar fi alunecat tot mai repede pe o 
pantă. Cu o zi în urmă, în Texas, câmpia întinsă îl făcuse să 
simtă că ar fi putut să plutească pe cerul atotcuprinzător. Acel 
sentiment se întoarse pe măsură ce avionul urca. Părea să se 
simtă mai ușor cu fiecare minut. Aștepta ca gravitația să-i dea 
drumul, ca avionul să găurească atmosfera pământului și să 
plutească spre eternitate, iar motoarele să nu-i mai funcţioneze 
în vidul spaţial. 

— Eşti bine? îl întrebă John Harrow de pe scaunul lui de 
dincolo de culoar. 

— Ce? O, da. Sunt bine. Tocmai mi-am dat seama că am uitat 
s-o sun pe soţia mea în dimineaţa asta. Și seara trecută. 

— Ar fi bine să inventezi o scuză în timpul zborului, îl sfătui 
Harrow. Și să nu te întorci acasă fără ceva scump. 

— O, Rishona nu-i așa. E înțelegătoare cât e ziua de lungă. 

— Eşti un bărbat norocos, Nathan. 

— La fel îmi spun și eu în fiecare seară și când mă trezesc 
dimineaţa, îi spuse Silverman, chiar dacă i se părură vorbe 
goale. 

Începuse să se simtă ca un jucător la ruletă care nu nimerea 
niciodată culoarea corectă, indiferent că paria pe roșu sau pe 
negru. 


14. 


Ajunseră la capătul cărării, iar pădurea făcu loc dealurilor cu 
pajiști, așa cum îi promisese Dougal. Cu tracţiune integrală, 
Gurkha se descurcă bine pe acel teritoriu și, după un kilometru 
și jumătate, ajunseră la un pârâu, care fusese și el vizibil pe 
pozele de pe Google Earth. Era secat aproape tot anul, dar 
atunci apa curgea printre pietrele netezite de vreme. De acolo, 
Jane viră spre vest și conduse până când Dougal îi spuse să se 
oprească pe la jumătatea unei pante în timp ce o urcau. 

leșiră împreună din Gurkha și urcară pe jos, pe o pajiște 
acoperită cu tot felul de ierburi și împodobită cu boboci de crini. 
lepurii care se ospătau cu iarbă-dulce ţopăiră mai departe de ei 
sau se ridicară pe picioarele din spate ca să-i vadă cum treceau. 


VP - 311 


Greierii cântau, iar fluturii cu aripi portocalii și margini subţiri și 
negre își luară zborul. 

Aproape de vârf, Jane și Dougal continuară să meargă 
aplecaţi, în loc să meargă drepţi, apoi se târâră pe vârf. La 
nouăzeci de metri sub ei era casa principală a fermei Gee Zee, 
mare și joasă, o structură ultramodernă întinsă, din sticlă și oţel, 
cu pereți de susţinere gri-închis din granit, netezi în unele locuri, 
în relief în alte părți. 

Pe jumătate ascunși de iarba sălbatică și micșoraţi de 
distanţă, Jane și Dougal aveau fiecare câte un binoclu cu lentile 
care nu reflectau lumina, ca să nu fie daţi de gol. Ea cercetă 
casa pe care o văzuse până atunci doar sub forma unor 
acoperișuri și a unor platforme întinse în pozele de pe Google 
Earth. 

O alee lungă de asfalt se întindea la sud-vest de casa 
principală, până la drumul îndepărtat de ţară. La capătul aleii 
private era casa de lângă poartă, locuinţa originală de dinainte 
ca familia Shenneck să cumpere terenul: era o casă în stil 
victorian, cu etaj și puţină tâmplărie decorativă. 

Conform celor spuse de Overton, șase „rayshaws” locuiau în 
casa de lângă poartă. Aceștia se ocupau de curăţenia și 
întreţinerea întregii proprietăţi, dar funcţia lor cea mai 
importantă era asigurarea securităţii. Erau bărbaţi care, la fel ca 
fetele din Aspasia, fuseseră reduși la un nivel inferior de 
conștiință, simţul lor de sine fusese mult diminuat și erau supuși 
complet stăpânilor lor, Bertold Shenneck și soţia lui. Erau 
programati. 

Nu era o fermă funcțională. Nu găzduia animale, prin urmare, 
nu fusese niciodată îngrădită. Detectoare combinate de căldură 
şi mişcare erau instalate pe cele aproape treizeci de hectare, 
aranjate ca să sune alarma doar când un intrus era mai înalt de 
un metru și producea o semnătură a căldurii corporale care 
sugera o greutate brută de patruzeci și cinci de kilograme sau 
mai mult. Asta prevenea alarme fals pozitive declanșate de 
coioţi și alte creaturi care nu se încadrau în profilul intrusului 
deși, din când în când, o căprioară declanșa o alertă și îi făcea 
pe oamenii „rayshaws” bine înarmaţi să cerceteze. 

In timp ce stătea întins lângă Jane, pe creastă, privind 
proprietatea de jos cu binoclul, Dougal spuse: 

— Așadar, personajul din roman se numea Raymond Shaw. 


VP - 312 


— Din Candidatul manciurian. Da. S-a făcut și un film după 
carte. 

— N-am citit cartea, n-am văzut filmul. 

— Shaw e prizonier de război în Coreea. E spălat pe creier de 
comuniști și trimis înapoi în Statele Unite ca să asasineze 
oameni politici. Nu știe ce i s-a făcut. Când e activat, ucide, apoi 
uită de crimă. 

— Așadar, mecanismul de control se instalează într-unul 
dintre tipii ăștia, îi șterge aproape toate amintirile, aproape 
toată personalitatea, îl programează să ucidă, iar Shenneck îl 
numește un „rayshaw”. Ce nemernic sucit. Nu e doar pervers și 
diabolic. E un rahat de om. 

Amintindu-și cum îl apărase Overton pe Shenneck pentru că 
își numise ferma Gee Zee, Ground Zero, Jane îi spuse: 

— Îi place să facă glumiţe. Și, conform lui Overton, astea erau 
cartea preferată și filmul preferat ale lui Shenneck de când avea 
paisprezece ani. Nu s-a identificat nici cu eroul, nici cu Raymond 
Shaw. Doar spălătorii de creiere l-au inspirat cu adevărat. 


15. 


După o oră de zbor, avionul Citation Excel cobori printre nori, 
până pe pista de decolare a aeroportului regiunii Napa. 

Silverman nu se simţi deloc ușurat că ajunse din nou pe 
pământ. Executarea misiunii care îl aștepta putea să-l golească 
de energie la fel ca altitudinea mare a cerului palid prin care 
veniseră spre nord. 

Pe măsură ce urmele se vedeau tot mai bine și prada părea 
tot mai aproape, ar fi trebuit să se simtă tot mai mulțumit și 
entuziasmat, dar nu era așa. Trebuia s-o găsească pe Jane 
Hawk, și avea să facă asta. Dar nu s-ar fi bucurat să o aresteze. 
Având în vedere că acuzaţiile împotriva ei aveau să includă și 
crima, ar fi putut să se împotrivească. Cândva el crezuse că era 
imposibil ca ea să îndrepte vreodată arma contra lui, dar acum o 
credea în stare de orice. Se temea că ea ar fi creat o situaţie în 
care el ar fi trebuit să folosească violenţa împotriva ei și că ar fi 
trebuit să împuște fata pe care, în alte împrejurări, ar fi putut s-o 
iubească la fel ca pe o fiică. 


VP - 313 


Când cobori din avion și merse pe asfalt cu Harrow și Ramos, 
spre mașina care îi aștepta și spre șoferul de la biroul regional 
din Sacramento, Silverman ajunse la o hotărâre rece care îl 
surprinse la început și i se împotrivi. Dar, până când ajunseră în 
mașină și fură conduși spre motelul unde fusese găsit telefonul 
lui Overton, se resemnă în faţa necesităţii de a răspunde 
rezistenței lui Jane cu forță letală dacă se ajungea la așa ceva. 
Până la urmă, ea îl trădase. Dacă, în ultimul moment, ea ar fi 
ales să se sinucidă folosindu-se de mâna unui poliţist, el i-ar fi 
făcut pe plac și nu ar fi fost chinuit de remușcări. Ea nu mai era 
persoana pe care o cunoscuse. Devenise o străină, un pericol 
pentru societate, o ameninţare pentru cei nevinovaţi. Dacă el ar 
fi trebuit să apese pe trăgaci și s-o doboare, ar fi făcut-o fără să 
ezite. Asta era slujba lui. Și nu fusese niciodată una ușoară. 


16. 


Dacă planeta era vie, cum credeau unii, și dacă Terra era 
mama umanităţii, atunci era o mamă cu inimă de gheaţă, 
pentru că pământul era rece sub Jane în timp ce stătea întinsă 
în iarbă, pe creasta dealului, iar pământul îngheţat îi fura 
căldura din carne și oase. Ziua era blândă, iarna se transforma 
în primăvară, dar norii cenușii ca zincul îi dădeau fiori, iar 
imaginea văzută prin binoclu a casei lui Shenneck tremura ca un 
miraj, în timp ce Jane tremura și ea. 

— Vezi ceva? o întrebă Dougal. 

— Nu. 

Înainte de a lansa un atac, trebuiau să fie siguri că Bertold și 
Inga Shenneck erau în casă. 

Nimic nu se mișca pe cele treizeci de hectare de teren, cu 
excepţia ierbii și a copacilor agitaţi de o briză ușoară. Timp de 
câteva minute lungi, totul păru o scenă de după sfârșitul 
civilizaţiei, când unele dintre construcţiile umanităţii ar fi rămas, 
dar nu și umanitatea. 

Apoi... apăru o siluetă dincolo de un zid de sticlă. La început, 
păru lipsită de substanţă și neconvingătoare, ca o umbră 
bântuind printr-o casă părăsită de cei vii. Apoi se apropie de 
ferestrele a ceea ce părea o cameră de zi și se văzu că era o 


VP - 314 


femeie înaltă și suplă, îmbrăcată cu bluză albă și pantaloni albi, 
având mișcările și postura unui model pe podium. 

— La primul etaj, în stânga, spuse Jane. 

— O văd, spuse Dougal. El unde e? 

Femeia dispăru în spatele granitului... și apăru din nou în 
bucătărie. 

— Dacă ea e acolo, spuse Jane, putem presupune că și ele. 

— Dacă dăm buzna acolo și el nu e? N-o să mai avem a doua 
șansă. 

— Am un telefon de unică folosinţă. Știu numărul de telefon al 
casei. Dacă răspunde el, închid și intrăm repede. 

— Dacă răspunde ea? 

— Atunci sunt tot Leslie Granger, asistenta lui Connie, 
asistenta personală a domnului Overton, și am o întrebare 
pentru domnul Shenneck. 

— Oricum, dacă bănuiesc ceva, vor fi avertizaţi cu un minut 
înainte, se îngrijoră Dougal. 


17. 


Biroul motelului era plin de broșuri menite să ducă turiștii din 
Valea Napa spre numeroasele ei atracţii, multe dintre ele 
podgorii. Arăta curat, mirosea a curat, era bine luminat, era un 
loc simplu, dar vesel. 

Tio Barrera, directorul general, era în tura lui de receptioner 
atunci. Când văzu legitimaţiile de la FBI, fruntea lui tânără se 
încruntă și pulsul i se văzu pe tâmpla dreaptă. 

Îi arătă lui Silverman registrul motelului, care indica doar un 
oaspete din ultimele douăzeci și patru de ore care plătise cu 
bani gheață pentru o cameră. Numele acelui oaspete era Rachel 
Harrington. Se presupunea că locuia în Fort Wayne, Indiana. 
Prezentase un permis de conducere de Indiana pentru 
identificare, iar recepţionerul din tura de noapte confirmase 
numărul de înmatriculare și adresa de pe el. Luase două 
camere. 

— Două? spuse John Harrow. Călătorea cu cineva? 

— Acum mai e în clădirea asta? întrebă Silverman, chiar dacă 
ea plătise doar pentru o noapte. 


VP - 315 


Barrera își verifică sertarul cu chei. 

— Nu. Am două chei aici pentru cele două camere. 

— Călătorea cu cineva? repetă Harrow. 

Barrera nu știa. Phil Olney, recepţionerul din schimbul de 
noapte, locuia în apropiere. Directorul îl chemă printr-un apel 
telefonic. 

Olney, un infirmier pensionat care își suplimenta pensia cu 
slujba de la motel, ajunse în mai puţin de cinci minute. Bretonul 
lui alb era atât de zbârlit, de parcă fusese curentat de apelul 
telefonic al lui Barrera. 

Când Silverman îi arătă o poză cu Jane cu părul șaten și mai 
scurt, Olney spuse: 

— Da, ea e. O doamnă foarte drăguță. 

— De ce a cerut două camere? întrebă Silverman. 

— Pentru soțul ei și pentru copii. 

Harrow spuse: 

— l-aţi văzut pe soț și pe copii? 

— Nu. Erau în mașină. 

Consultând registrul, Silverman spuse: 

— Avea un Ford Explorer. 

— Exact. 

Silverman citi cu voce tare numărul de înmatriculare pe care 
ea îl declarase. Chiar dacă, fără îndoială, era la fel de fals ca 
adresa ei din Fort Wayne, agentul special Ramos și-l notă în 
carnețelul spiralat de buzunar pe care îl purta. 

— Aţi văzut Explorerul? îl întrebă Harrow pe Phil Olney. 

— Nu, domnule, dar era o doamnă drăguță, n-ar fi minţit. 
Avea o voce puţin gâtuită când vorbea despre Goldenul ei. 

— Despre ce? 

— Despre Golden Retrieverul ei. Scootie. A murit nu demult. 

Silverman îl întrebă pe Barrera: 

— S-a făcut curat în camerele acelea? 

— Da, bineînțeles. Acum câteva ore. 

— A găsit camerista vreun smartphone sau vreun telefon 
mobil într-una din acele camere? 

Barrera păru surprins. 

— Nu. Dar e ciudat... altă cameristă a găsit un iPhone în coșul 
de gunoi al restaurantului de lângă noi. 

— Unde e? 

— Telefonul? A fost spart. 


VP - 316 


— Dar unde e, domnule Barrera? 
— Cred că e tot la ea. La cameristă. 


18. 


Văzută prin fereastra largă de deasupra chiuvetei, îmbrăcată 
în haine albe, cu părul blond-deschis, adunat deasupra capului și 
prins cu agrafe, Inga Shenneck arăta prea divină pentru munca 
din bucătărie. Chiar și cu capacitatea puternică de mărire a 
binoclului, Jane tot nu-și dădu seama ce făcea femeia. Poate 
spăla niște legume sau fructe. 

— La parter, în stânga, spuse Dougal. 

Jane îi ascultă sfatul. Văzu altă siluetă care trecu după 
peretele din uși de sticlă dintre terasa din spate și camera de zi. 
Aproape sigur era un bărbat. Dar era prea departe de geamuri 
pentru a fi identificat. 

Era Shenneck sau unul dintre oamenii „rayshaws”? 

Dispăru în spatele zidului de granit, apoi apăru din nou în 
bucătărie. O îmbrăţișă pe Inga din spate, îi strânse sânii cu 
mâinile, apoi își ascunse fața după gâtul ei. 

Ea lăsă capul pe spate ca să-i permită accesul la o parte mai 
mare din gâtul ei. 

După ce o sărută pe gât, el înălţă capul. Era Bertold 
Shenneck. 


19. 


Pilar Vega, de aproape treizeci de ani, drăguță și sigură pe ea, 
nu era rușinată de slujba ei, de uniforma ei de menajeră sau de 
faptul că era o persoană de care FBl-ul era interesat. Crezu că 
veniseră după ea când curăța camera cu nr. 36, după o plecare 
târzie, pentru că o confundaseră cu o imigrantă ilegală. 

— Întotdeauna am fost rezidentă legală, spuse ea cu mândrie. 
De un an, sunt cetățeană. 

— Domnișoară Vega, nu ne interesează statutul 
dumneavoastră de imigrantă, spuse Silverman. 

— Am aceleași drepturi ca dumneavoastră. Nu-mi pot fi luate. 

VP - 317 


Dacă șeful ei, Tio Barrera, nu ar fi fost prezent ca să o 
liniștească pe femeie, Silverman și Harrow ar fi avut nevoie de și 
mai mult timp ca să-i alunge îndoielile pe care le avea cu privire 
la motivele lor. 

— Ne interesează telefonul pe care l-aţi găsit în coșul de 
gunoi azi-dimineaţă, spuse Silverman. 

— Nu l-am furat, spuse Pilar Vega, ofensată de acuzaţia 
imaginară și ridicându-și capul sfidător, cu bărbia în sus și ochii 
sclipindu-i provocator. Eu nu fur niciodată. 

Frustrat, dar conștient că răbdarea avea să dea roade mai 
repede decât intimidarea, Silverman spuse: 

— Nu mă îndoiesc de sinceritatea dumneavoastră, 
domnişoară Vega. Nu mă îndoiesc deloc. 

Lui Tio Barrera îi trebui mai mult timp ca s-o calmeze pe 
femeie de data asta. În cele din urmă, păru să creadă că o 
vedeau ca pe o sursă de informații importante, nu ca pe o țintă. 

— Am venit devreme la muncă. Stăteam în mașină, în fata 
restaurantului. Beam cafea. O femeie a aruncat ceva în coșul de 
gunoi. Părea un telefon mobil. Apoi a intrat în restaurant. 

Silverman îi arătă fotografia. 

— Da, ea era. A ieșit cu o cafea mare și ceva într-o pungă. 
După ce-a plecat, m-am uitat în coșul de gunoi. Am văzut că a 
aruncat un telefon. 

— Înţeleg că mai aveţi telefonul, spuse Silverman. 

— E stricat. 

— Da, dar îl mai aveţi? 

— Ea l-a aruncat. Acum e al meu. 

— Dar, dacă e stricat... 

— Poate fi reparat. Cunosc pe cineva care repară telefoane. 

— Domnișoară Vega, spuse Harrow, telefonul are legătură cu 
o infracţiune. 

— Ce infracțiune? 

— Crimă. 

— Cine-a fost omorât? 

— Nu avem permisiunea de a spune asta. Dar trebuie să luăm 
telefonul. 

— Femeia care l-a aruncat nu arată ca o criminală. 

— Așa e, fu de acord Silverman, nu arată. Telefonul e o probă, 
domnișoară Vega. 

Fără tragere de inimă, Pilar Vega scoase telefonul dintr-un 


VP - 318 


buzunar al uniformei și îl predă. 

Carcasa avea adâncituri și era ușor strâmbată, dar ecranul nu 
părea distrus. Când încercă să-l pornească, o rază de lumină 
cenușie trecu din partea de sus până în cea de jos a ecranului, 
doar o dată, dar nu apăru nicio imagine pe ecran. 

— S-a scurs bateria, spuse Harrow. 

— Nu mai e bun ca telefon, spuse Silverman, dar e evident că 
dispozitivul de localizare încă transmite. 

Chiar atunci îi sună telefonul. Îi înmână lui Harrow iPhone-ul 
lui Overton și răspunse la telefon. 

— Silverman. 

— Nathan, joacă-te de-a manciurianul cu mine. 

— Da, bine. 

— Sunt Randolph Kohl de la Siguranţa Naţională. Eşti singur 
ca să putem vorbi? 

Vocea era a lui Booth Hendrickson de la Departamentul de 
Justiţie și, chiar dacă Silverman știa că era vocea lui Booth, nu a 
lui Kohl, se auzi spunându-i, ca și cum ar fi fost departe de el 
însuși: 

— Așteptaţi o clipă. Lui Harrow îi spuse: E de la Siguranța 
Naţională. Trebuie să vorbesc singur cu el. 

Merse în baie, închise ușa și lăsă apa să curgă în chiuvetă ca 
să îi acopere vocea de cei din camera alăturată. Spuse: 

— Da, domnule Kohl, zăpăcit de faptul că se juca în felul 
acesta cu Booth. 

— Nathan, dă-mi ultimele informații. Ai aflat unde ar putea fi 
Jane Hawk? 

— Ne apropiem de ea. A omorât un om pe nume William 
Overton, din Beverly Hills, în casa lui, evident, vineri noaptea. 

— Overton? Sterling Overton, avocatul? 

— Da. William Sterling Overton. 

— La naiba. Cum de l-a găsit scorpia aia proastă pe Overton? 

— Cu ajutorul lui Robert Branwick, zis și Jimmy Radburn. 

— Nu știu cine e tipul ăla, spuse Booth Hendrickson. De ce nu 
știu cine e? 

— A fost un antreprenor al dark webului. Noi l-am urmărit, dar 
el nu știa. L-am lăsat să-și facă de cap ca să vedem la ce pești 
ne ducea. Overton l-a angajat ca să spioneze pe cineva, dar 
Branwick l-a spionat și pe Overton. Chiar vorbesc cu domnul 
Kohl sau cu tine, Booth? 


VP - 319 


După ce tăcu o vreme, Booth spuse: 

— Nathan, joacă-te de-a manciurianul cu mine. 

— Da, bine. 

Randolph Kohl spuse: 

— Nathan, cine sunt eu? 

— Cine ești? spuse Nathan, nedumerit că șeful Sigurantei 
Naţionale îl întreba așa ceva. Ești Randolph Kohl. 

— Ai spus că te apropii de ea. Cum? 

— Am găsit motelul în care a stat noaptea trecută. Suntem în 
el acum. A adus telefonul lui Overton aici, a aflat ce-a vrut din el 
și l-a aruncat la gunoi. 

Kohl spuse: 

— Crezi că el i-a dat parola? 

— În starea în care era, da. L-a stors. 

— Unde-i motelul ăsta? 

— Lângă Napa. 

— La naiba! Se duce la Shenneck. 

— La cine? 

Kohl îi dădu o adresă de pe un drum rural. 

— Acolo se duce. Du-te și tu repede acolo, Nathan. Omoar-o. 
Omoar-o. Trebuie să dau un telefon. 

Booth închise telefonul. Kohl. Kohl închise telefonul. 

Se auzi un zgomot. Ca și cum ceva se apropia repede de 
Silverman. Nu. Era doar apa din chiuvetă. Închise robinetul. 

Încă simtea că ceva venea repede spre el. 


20. 


În timp ce Bertold toarnă două pahare de Pinot Grigio și le 
duce până la tejgheaua de lângă chiuveta din bucătărie, 
telefonul montat în peretele din apropiere sună. Sunase și cu 
vreo câteva minute mai devreme; dar nu are chef de întreruperi. 
La fel ca mai înainte, îl lasă pe mesageria vocală. 

Inga se uită la paharul ei cu vin și zâmbește, dar continuă să 
curețe cartofii. 

Cu paharul lui de vin, Bertold stă și o privește. Mâinile ei 
elegante ating tuberculii într-un fel care i se pare erotic. 

De obicei, unul dintre oamenii „rayshaws” programat să știe o 


VP - 320 


mie și una de rețete pregătește prânzul și cina pentru soții 
Shenneck când aceștia se află în casa din fermă. Dar, în timpul 
acestei vizite, Inga devenise convinsă că oamenii „rayshaws” 
nu-și mențineau igiena personală la standardele cerute și că 
acela care gătea nu se spăla pe mâini atât de des cât ar fi 
trebuit și se atingea în moduri necurate în timpul datoriilor lui 
culinare. Prin urmare, insistase să prepare ea mesele, până 
când Bertold putea studia problema și găsi o rezolvare pentru 
ea. 

Bertold nu e convins că oamenii „rayshaws” sunt, așa cum 
spune Inga, „pe cale să devină niște animale murdare”. Crede 
că ea observase doar două sau trei mici aberaţii în 
comportamentul lor, din cauza cărora își imagina că avea să se 
întâmple o catastrofă. 

Insistenţa cu care își îndreptățește concluzia și cicăleala ei în 
legătură cu problema asta sunt enervante. 

Telefonul din perete sună încă o dată. Chiar dacă numărul nu 
e trecut în cartea de telefoane, fuseseră deranjaţi în ultimul timp 
de apeluri automate făcute de vânzători de orice, de la locuinţe 
cu drept de utilizare sezonieră la fripturi organice. Din nou, lasă 
ca apelul să fie preluat de mesageria vocală. 

De multă vreme, de când studiase istoria, credea că un 
bărbat care caută să ajungă la culmile puterii are mai multe 
șanse să își realizeze ambițiile cu o soţie la fel de ambițioasă și 
necruțătoare lângă el. Oricât de genial e bărbatul, perechea 
care îi este alături în drumul lui spre conducere aduce în această 
afacere o intuiţie și o viclenie feminină care nu trebuie 
subestimate. 

Și un mare avantaj e că Inga, pe lângă setea ei nepotolită 
pentru mai multă avere și putere, e minunată și, în întregime, 
atrăgătoare. 

Bineînțeles, dezavantajul unei astfel de soţii este că e 
hotărâtă să aibă propriile plăceri și satisfacţii, pentru care el are 
nevoie de timp și energie - și vrea să împartă cu el puterea 
câștigată. Uneori se gândește că o fată din Aspasia poate fi 
programată să fie neobosită, necruțătoare, să-și ajute soțul să 
ajungă în Olimp, dar să îi rămână supusă complet, ca să nu 
trebuiască să-i facă pe plac pentru asemenea griji imaginare 
cum ar fi oamenii „rayshaws” care nu se spală pe mâini destul 
de des. 


VP - 321 


În timp ce o privește decojind cartofii, ceea ce, dintr-un motiv 
necunoscut, i se pare mai puţin erotic decât felul în care i-a 
spălat, aude un zgomot puternic și se uită la cerul de dincolo de 
fereastră. La început, sună ca unul dintre elicopterele utilitare 
care zboară jos și transportă emigranţi din Silicon Valley la 
casele lor de vacanţă din tărâmul vinului și al trandafirilor. 

Telefonul montat în perete sună și iar sună. Bertold smulge 
nerăbdător receptorul din furcă. 

— Ar fi bine să nu fie vreun vânzător. 

— Vine la tine, spune Booth Hendrickson, bunul lor prieten din 
Departamentul de Justiţie. 

Intâi, cuvintele lui îl zăpăcesc, apoi încep să aibă sens pe 
măsură ce Bertold își dă seama că zgomotul de afară nu are 
ritmul care despică aerul al unei elice. 

— Scorpia aia de Hawk, îi explică Booth. Vine acum. 

— Ce naiba-i asta? întreabă Inga. 

Atenţia lui Bertold e atrasă de la cer la pământ, la ceva care 
se mișcă pe pajiștea lungă și înclinată din spatele casei lui. 
Gonind spre ei, prin muștarul sălbatic și prin iarbă, și speriind 
stoluri de fluturi, e o blestemăţie care pare să fie pe jumătate 
SUV și pe jumătate tanc. 

Scapă telefonul din mână, în timp ce Inga scapă cartoful și 
cuțitul, pentru că se pare că mașina blindată ar putea trece prin 
fereastră și prin zid, împingând chiuveta și dulapurile în ei 
pentru a-i zdrobi. Soții Shenneck nu cunosc lupta dreaptă și, 
pentru un moment crucial, își pierd raţiunea din cauza panicii. El 
pășește spre dreapta, iar ea spre stânga, se lovesc unul de altul 
și se dezechilibrează, pentru că se pare că în orice direcţie ar 
fugi, se îndreaptă spre distrugerea iminentă, în loc să scape de 
ea. Acest atac brusc și ciudat îi paralizează, iar obiectul care se 
năpustește asupra lor li se pare mai puţin un vehicul și mai mult 
un instrument al mâniei divine, aruncat din cer, de a cărui 
judecată nu pot scăpa. 

După o clipă, mașina virează mai departe de bucătărie; sare 
peste cele câteva trepte joase dintre peluză și terasă, sparge 
peretele de sticlă, zguduie toată casa și intră în camera de zi 
într-o ploaie sclipitoare de cioburi de sticlă, ca un fel de Leviatan 
din adâncuri care se împotmolește în spuma sclipitoare a mării, 
chiar dacă nu zace neajutorat. Monstrul blindat ar fi prăbuşit 
podeaua până în pivniţă, dacă ar fi existat o pivniţă, dar casa 


VP - 322 


era construită pe o placă. În schimb, înaintează cu viteză, dând 
la o parte orice mobilă care nu se sparge sub roţile lui speciale, 
apoi virează spre zona pentru micul dejun și bucătărie, iar 
podeaua liberă e aproape la fel de spațioasă ca o bandă de 
transport public. 

Casa are o cameră de siguranţă, cu uși secrete și pereți din 
plăci de oțel, cu aer propriu și rezervă de curent, unde Bertold și 
Inga ar putea aștepta în siguranţă o invazie, dar aceasta are 
doar două intrări, prima în camera de zi și a doua în dormitorul 
principal. Nu pot ajunge la niciuna din ele, pentru că vehiculul 
masiv intră zgomotos în zona de luat micul dejun, făcând bucăţi 
două scaune Palecek, și oprește, iar motorul lui merge în gol 
făcând un zgomot precum gâfâitul unui zeu-panteră dintr-un mit 
congolez. 

Portiera pentru pasagerul din faţă se deschide brusc și iese un 
bărbat înalt cu o pușcă cu mâner ca de pistol. Are un chip 
potrivit pentru filmele în alb și negru, înăsprit de experienţe 
tragice, iar ochii lui cenușii îi privesc tăios pe soţii Shenneck, așa 
că ei se ţin foarte strâns unul pe celălalt, așa cum n-au mai 
făcut-o niciodată până atunci. 

Dar femeia care iese de după portiera șoferului îl face pe 
Bertold să se gândească serios la moartea lui pentru prima dată. 
Pentru o clipă, crede că trebuie să fie o fată din Aspasia, cu 
intelectul şi personalitatea redate de vreun defect al 
mecanismului ei de control, pentru că îl privește cu niște ochi 
albaștri care strălucesc din cauza amintirii suferinţei și ard de 
dorinţa de răzbunare. Dar apoi își amintește cuvintele lui Booth, 
pe care nu le receptase pe deplin în mijlocul haosului - „scorpia 
aia de Hawk vine acum” -, iar el știe că în fața lui stă forța 
neînduplecată care, timp de două luni, scăpase de legiuni tot 
mai mari de căutători, cea a cărui soț ar fi avut o carieră 
postmilitară în politică, dacă modelul computerizat nu l-ar fi 
identificat ca un individ problematic, și cea care își ascunsese cu 
succes copilul de aceleași legiuni. Ține un pistol cu ambele 
mâini, cu braţele drepte întinse în faţa ei în timp ce se apropie 
de el, iar lui i se pare că va muri acolo înainte ca oamenii 
„rayshaws” să vină din casa de lângă poartă. 

— Dacă nu m-ai pus pe lista Hamlet, să știi că ar fi trebuit s-o 
faci. Pentru că tu sigur ești pe lista mea, spune ea. 


VP - 323 


21. 


Sub un cer întunecat și înnorat, două mașini Sedan goneau 
spre est, pe drumul de ţară, într-un teritoriu în care vecinii erau 
puţini și departe unul de altul. Alunecară în viraje bruște pe 
aleea privată și frânară brusc în faţa unei porți de fermă care 
era făcută din ţevi cu diametrul de opt centimetri. 

Silverman, Harrow și Ramos ieșiră din prima mașină, lăsându- 
și șoferul, un agent din Sacramento, în spatele volanului. În al 
doilea Sedan erau încă trei bărbaţi din biroul teritorial din 
Sacramento. 

Departe, în spatele proprietăţii și mai la deal, sub nori de 
furtună care păreau să se rostogolească înspre ea ca într-o 
avalanșă, era o casă mare și ultramodernă, cu terase sprijinite 
pe bârne, cu vedere la vale, de parcă ar fi fost o corabie 
fantastică din sticlă adusă acolo de vreun potop. 

Lângă poartă era o modestă casă victoriană. 

Inainte ca Silverman să poată apăsa pe sonerie, ușa din faţă a 
casei din apropiere se deschise și doi bărbaţi ieșiră pe prispă. 
Arătau la fel: înalţi, solizi, proaspăt rași, cu feţe inexpresive, cu 
ochii la fel de atenţi precum cei ai dobermanilor dresați să 
protejeze și să apere, înrudiţi cu genul de musculoși răi care pot 
fi văzuţi câteodată lângă anumite celebrități din lumea 
spectacolului cărora li se urcă la cap averea și faima obținute 
peste noapte. 

Unul din bărbaţi veni pe cărare, până la poartă, în timp ce al 
doilea rămase pe prispă. 

Silverman își arătă insigna de la FBI. 

— Trebuie să-l vedem pe doctorul Shenneck imediat. 

— Nu sunteţi pe lista de intrare. 

— Cine sunteţi? întrebă Harrow. 

În loc să-și dea numele, bărbatul spuse: 

— Paznicii. 

Privirea paznicului era directă, chiar curajoasă, dar Silverman 
nu observă nicio emoție în ea și nici pe faţa lui, nici suspiciunea 
necesară în slujba aceea, nici măcar ostilitatea latentă care îi 
motiva pe unii oameni să își găsească o slujbă care le putea 
oferi, din când în când, o scuză ca să fie violenți. 

— Sunaţi-vă șeful, spuse Harrow. Trebuie să-l vedem imediat, 


VP - 324 


e o chestiune de viaţă și de moarte. De viața și moartea /ui. 

De undeva, de dincolo de casa principală, se auzi zgomotul 
unui motor care gonea. Atât paznicul care vorbise cu Silverman, 
cât și cel de pe prispă se uitară în direcția zgomotului. 

Un tunet și ecourile lui acoperiră zgomotul motorului, dar 
după ce nu se mai auzi tunetul, zgomotul vehiculului nevăzut 
putu fi auzit din nou. 

Pe lângă mărimea și comportamentul lor, ceva dificil de 
observat la acei paznici îi atrase atenţia lui Silverman. 
Înfăţișarea lor formidabilă și felul lor direct de a fi păreau doar o 
mască, iar statutul lor de paznici părea mai mult un rol decât 
adevărul. 

De departe, zgomotul motorului, la început ca un mârâit, se 
auzi ca un urlet, și al treilea bărbat, asemănător cu primii doi, 
ieși pe ușa deschisă din față, apoi pe prispă. Se uită la deal, spre 
casa principală, apoi la Harrow și la Silverman, într-un fel 
mecanic. 

Brusc, Silverman intui că masca fiecărui bărbat era mai puţin 
un văl și mai mult o spoială, că în spatele măștii nu era alt om, 
ci un gol. Ştia asta pentru că se vedea pe el însuși în ei, așa cum 
fusese de câteva ori în acea zi ciudată: în hotelul din Beverly 
Hills, când se trezise confuz, când găsise a doua armă - Kimber 
Raptor 45 Il - în sertarul noptierei, când simţise greață și 
dezorientare în timp ce stătea în faţa hotelului ca să-l aștepte pe 
John Harrow, când o voce interioară o numise pe Jane „Mama 
Minciunilor”, când avionul decolase din aeroportul Van Nuys și 
gravitația păruse să-l părăsească. De câteva ori, în acea zi, se 
simţise pierdut, iar acei paznici arătau așa cum se simţise el, 
arătau pierduţi sub spoiala de grijă, datorie și competenţă. Se 
gândi la înţepătura din vena de pe partea interioară a cotului, pe 
care o ignorase și o crezuse o înţepătură de insectă, la Randolph 
Kohl care vorbise cu vocea lui Booth Hendrickson și la cum 
uitase de două ori să o sune pe Rishona, deși inimile lor erau 
sincronizate. Intuiţia îi spuse că, deși părea imposibil, era sigur 
că acei paznici erau oameni goi pe dinăuntru, că erau forme fără 
fond, umbre fără culoare, şi că, într-o anumită măsură, devenea 
și el ca ei. Dacă el putea fi golit, dacă el putea deveni cineva 
care nu fusese niciodată până atunci, înseamnă că orice se 
putea întâmpla. De fapt, imposibilul avea să se întâmple acolo, 
atunci și în viitor. Recunoscând orice oroare avea să se 


VP - 325 


desfășoare, el se îndepărtă de poarta fermei și de paznici. 

— Ce s-a-ntâmplat? întrebă Ramos. 

— Nathan? zise și John Harrow. 

In timp ce Silverman se dădea în spate, între Sedan și poartă, 
zgomotul motorului din apropierea casei principale se termină 
cu o lovitură colosală și cu sunetele inconfundabile făcute de 
bucăți uriașe de sticlă care se spărgeau. 

In timp ce fulgerele pulsau după nori ca lămpile unei corăbii 
enorme care trecea pe cer, John Harrow sări pe poarta joasă și 
strigă la cel mai apropiat paznic al lui Shenneck să lase mașinile 
să intre. Dar când un tunet puternic goni fulgerul, iar Harrow 
alergă pe alee spre casa principală, cei doi bărbaţi de pe prispă 
scoaseră pistoalele de sub geci și îl împușcară în spate. 


22. 


Jane, împreună cu Dougal, poate fugind de trecut, poate 
sperând să-l îndrepte, aventurându-se într-un viitor mai 
întunecat decât cele mai întunecate zile ale istoriei, își auzi 
inima bătând tare și o ignoră, simţi gustul acid al fricii și înghiţi 
în sec. 

Pe cioburile sparte și sfărâmicioase din peretele de sticlă și pe 
lemnul scaunelor rupte, care trosnea tare, mânat cu arma pe 
scări, până la etajul doi, Bertold Shenneck înainta cu picioarele 
slăbite și tremurând ca un gândac-de-bălegar fără exoschelet. 
Incercând să schimbe lumea și s-o conducă prin crime în masă 
și sclavie, păruse să acţioneze cu mult curaj când, cu un mare 
risc personal, încălcase legi și distrusese două mii de ani de 
consens filosofic cu privire la valoarea egală a fiecărei vieți 
umane. Dar ceea ce păruse a fi curaj se dovedi lipsă de rațiune 
și exces de vanitate, o credinţă prea puternică în geniul și 
superioritatea lui - nu era deloc curaj, ci acţiunile pripite ale 
unui narcisist ordinar, incapabil să-și imagineze că ar putea da 
greș. Invadarea casei lui și vederea de aproape a unei ţevi de 
armă fuseseră tot ce era necesar pentru a-l reduce de la un 
rege-leu la un șoarece-ţăran care tremura. 

Pe de altă parte, călcând pe sticlă în timp ce urca scările, 
deloc îngrijorată că putea fi împușcată în spate, Inga Shenneck 


VP - 326 


părea netulburată de această răsturnare de situaţie, iar 
încrederea ei în ea însăși părea să crească cu fiecare obstacol. 

— Nu știți cu cine vă puneţi, nu știți în ce iad vă băgați. Dacă 
mai faceţi un pas, veţi ajunge într-o cameră la subsol, într-o 
lume plină de durere, distruși bucată cu bucată. E o prostie, o 
idioțenie, veți plăti pentru asta, vă veţi ruga să muriţi. Istoria va 
călca pe gunoaie ca voi. Noi suntem viitorul, noi vom rescrie 
istoria, iar voi nu veţi mai exista, amândoi sunteţi niște gunoaie 
umane inutile. 

La etaj, Dougal trase un bufet de pe hol mai departe de 
perete, blocă palierul cu el și își ocupă poziţia din spatele 
mobilei. Oamenii „rayshaws” ar fi trebuit să fie deja acolo. 

Ameninţându-i cu arma, Jane îi grăbi pe soţii Shenneck până 
în biroul lui Shenneck. Când ajunseră acolo, îi ordonă să se 
așeze la biroul lui și să deschidă calculatorul. 

Arătă spre un scaun de la margine și îi spuse Ingăi: 

— Du-te acolo, la colţ. Stai jos, cu faţa la perete, cu spatele la 
cameră. 

Gura femeii se strâmbă într-un rânjet respingător, de ură 
pură, care contrazicea impresia de lumină angelică dată de 
hainele ei complet albe. Prinse scaunul de partea de sus a 
spatarului, cu o intenţie la fel de evidentă ca și cum și-ar fi 
anunţat-o. 

— Trebuie să învârți scaunul ca să-l arunci, o avertiză Jane, 
așa că vei ajunge în iad până-ţi zboară din mâini. 

— După ce-o să mori, o să mă piş pe cadavrul tău, îi promise 
Inga. 

Jane îi răspunse cu un dispreţ amuzat: 

— Ce gură murdară ai. Treci la colț, Barbie rea. 

Când Inga se așeză pe scaun, cu spatele la cameră, iar 
tunetul cutremură cerul încă o dată prin zgomotul furtunii 
iminente, se auzi și o salvă de împușcături din depărtare. Oare 
în cine trăgeau oamenii „rayshaws”? 


23. 


Când Harrow căzu în faţă, în șuvoiul de sânge din rănile de 
ieșire ale gloanțelor din pieptul lui, un stol de ciori zbură din 


VP - 327 


copacii din apropiere, condamnând cu ţipete răgușite pe cei 
care le tulburaseră liniștea, iar aripile lor negre acoperiră cerul 
cenușiu. Ramos și cel mai apropiat paznic scoaseră armele 
simultan. Ramos trase mai repede și mai bine în faţa de 
manechin a asasinului fără emoţii și supravieţui unei ratări a 
acestuia ca urmare a reflexului morții. 

Cu primul Sedan al Biroului între el și casă, Silverman văzu 
cum ucigașii lui Harrow săriră de pe prispă și urcară dealul, 
îndreptându-se spre locuinţa principală, în timp ce încă doi 
paznici apărură lângă casa victoriană, unul cu o pușcă, altul cu o 
mitralieră Uzi. 

Silverman se aruncă la pământ, adăpostindu-se în spatele 
mașinii chiar atunci când șoferul, recunoscându-și profunda 
vulnerabilitate, merse în marșarier cu Sedanul, pentru că uitase 
de vehiculul din spatele lui sau pentru că presupuse că și 
celălalt șofer avea să se retragă repede dintr-o situaţie 
periculoasă. Barele de protecţie se ciocniră, farurile se sparseră. 
Silverman zăcea întins pe pământ în spatele primului Sedan 
când începură să tragă paznicii cu mitraliera Uzi și cu pușca. 
Geamurile mașinilor fură sparte. Metalul pocni când fu găurit de 
gloanţe. Sticla securizată se crăpă. Cauciucurile pocniră. 
Bărbaţii urlară de durere, dar doar pentru scurt timp. 

Se trezi sub Sedan fără să-și amintească momentul în care se 
ascunsese acolo și cu faţa întoarsă spre casă. Ramos căzu în 
fața lui, fără o parte din cap, uitându-se la locul de refugiu al lui 
Silverman cu ochii daţi peste cap, în întregime albi și fantomatici 
în orbitele lor, ca spiritele oamenilor primitivi care zăboveau în 
peșterile în care trăiseră în secolele trecute. 

Chiar dacă o parte din bărbatul care fusese cândva rămăsese 
undeva în adâncul lui, Silverman nu se implică în schimbul de 
focuri. Simţul onoarei, cândva foarte puternic, nu-i mai cerea să 
acţioneze cu autoritate morală, iar conștientizarea, cândva 
clară, a loialității lui era, în cel mai bun caz, confuză. Se regăsise 
în oamenii goi pe dinăuntru care păzeau ferma. Golul lor fu, la 
început, îngrozitor, apoi i se păru atrăgător într-un sens rău, ca 
un abis spiritual, dar și ca o ușurare, pentru că nu ar mai fi 
trebuit să ia decizii și să se chinuiască să facă ce era corect. 
Când gloanțele zburară nebunește, apoi încetară, el rămase sub 
Sedan. În el, o voce slabă îi șoptea că trebuia să facă un singur 
lucru, că trebuia să se ocupe doar de cea care trădase ţara, 


VP - 328 


Biroul și pe el. Nu era nicio ambiguitate morală. Nu avea nevoie 
de niciun raţionament complicat pentru a evalua situaţia. 
Trebuia să îndeplinească doar o misiune, apoi ar fi scăpat de 
îndoială, ar fi scăpat de frica de o viață, de presimţiri rele, de 
remușcări. O misiune. „Omoar-o. Omoar-o. Omoar-o”. 

Picăturile și mirosul de benzină îl făcură să iasă de sub Sedan 
înainte ca acesta să ia foc. Liniștea de după conflictul sângeros 
era atât de profundă, că ferma ar fi putut fi o dioramă 
improvizată și închisă într-o cutie de sticlă. Dacă înainte adiase 
vreo briză, atunci ciorile o luaseră cu ele pe aripile lor. 

După aceea, un tunet lovi ziua ca un baros, iar ploaia începu 
să cadă din nori. 

Şoferul mașinii din față zăcea mort în spatele volanului, la fel 
și cel din a doua mașină. Ceilalţi doi agenţi din Sacramento, 
aflaţi în Sedanul din spate, ieșiseră vii din mașină și destul de 
repede ca să atace echipa de paznici ai lui Shenneck, dar și ei 
fuseseră doborâţi. Oamenii goi pe dinăuntru pe care Silverman îi 
văzuse cu pușca și cu mitraliera Uzi erau acum hoituri care 
așteptau întoarcerea păsărilor, la fel cum era și cel împușcat de 
Ramos. Dintre cei șase agenţi care veniseră la ferma Gee Zee, 
doar Silverman supraviețuise. 

Măcelul nu-l înfurie și nici nu-l impresionă cum ar fi făcut-o 
cândva. Era doar un lucru care se întâmplase. Nu avea rost să 
se gândească la el. 

Stătu în ploaie, așteptând să-și dea seama ce avea să facă în 
continuare. 

La aproximativ cincizeci de metri dincolo de poarta fermei, alt 
paznic alerga pe aleea lungă, spre casa principală, fără să știe 
că cineva rămăsese viu în urma lui. Căra ceea ce părea a fi încă 
o mitralieră Uzi. 

În timp ce Silverman îl privea pe paznic dispărând în ploaia 
argintie, îi sună telefonul. Răspunse, ascultă și spuse: 

— Da, bine. 


24. 


O porţiune a holului de la etaj era o galerie deschisă spre 
camera de zi și foaierul de dedesubt. Un șir de scări separat, cu 


VP - 329 


balustrade pe ambele părți, făcea legătura între cele două 
niveluri, permițându-i lui Dougal Trahern o vedere clară a oricui 
s-ar fi apropiat de trepte. 

În spatele bufetului care bloca palierul, Dougal avea două 
pistoale și o pușcă cu trei gloanțe în încărcător. Credea că era 
bine poziţionat și bine înarmat, dar schimbul de focuri pe care îl 
auzise din direcţia casei de lângă poartă îl îngrijoră. Ploaia se 
auzea ca o sâsâială continuă, de parcă mii de oameni șopteau, 
ceea ce îl împiedica să audă zgomotele pe care le-ar fi făcut 
oamenii „rayshaws” în timp ce se apropiau. 

Chiar și într-o după-amiază mohorâtă, în această casă cu 
multe ferestre intrase destulă lumină și nicio lampă nu fusese 
aprinsă la parter, în afară de cea din bucătărie. Dar furtuna 
acoperea lumea cu perdele din mărgele și un semiîntuneric 
înspăimântător se infiltra în camerele deschise, ascunzând 
lucrurile și distorsionându-le. Pentru o clipă, sub el, o lampă în 
formă de clopot, care era pe podea în spatele unui scaun, păru a 
fi un om cu cască. Pe măsură ce colțurile se întunecau, îi era 
ușor să creadă că forțe amenințătoare se ghemuiau în ele, 
așteptând să se repeadă în forță pe scări. 

De fapt, oamenii „rayshaws” nu trebuiau să-l depășească 
numeric cu mult ca să-l atace eficient, pentru că nu se temeau 
mai mult decât un regiment de mașini care nu puteau muri și 
erau incapabile de a simţi durere. Încă nu înţelegea că ei s-ar fi 
sacrificat într-o misiune sinucigașă, ca niște samurai. 

Începu când fulgerul trecu printre niște pliuri asemănătoare 
celor cerebrale ale norilor adunaţi și lumină camerele de la 
parter și cerul de deasupra scărilor. Din acea pulsaţie luminoasă 
apăru un „rayshaw” în foaier, de parcă s-ar fi materializat într-o 
pentagramă, un bărbat înalt cu o armă. Se uită în sus, la Dougal, 
care se ridică deasupra bufetului doar ca să observe activitatea 
de jos. Omul înarmat se îndreptă direct spre scări, de parcă ar fi 
cerut un glonț, o îndrăzneală care îl făcu pe Dougal să ezite, ca 
nu cumva să se lase încurajat să se ridice prea repede și să fie o 
țintă mai sigură pentru al doilea om înarmat. 


VP - 330 


25. 


După ce Bertold Shenneck a deraiat de la calea lui spre 
putere, a fost dat la o parte și utopia i-a fost luată, acum trăiește 
un moment în care geniul nu mai contează, în care nici banii și 
nici relaţiile nu mai contează, când știința nu-i poate salva, când 
nu-și mai poate permite să fie mândru. Arma e la șaizeci de 
centimetri de capul lui. Degetul ei e pe trăgaci. Femeia îi 
spusese că, dacă nu-l poate ruina, supune oprobriului public și 
trimite la închisoare, atunci are să-l omoare în așa fel încât să 
aibă cât mai mult de suferit. Nu se îndoiește de sinceritatea ei. 
Această femeie e dincolo de experienţa lui, necunoscută ca o 
ființă din altă galaxie, dar singurul lucru care îl înțelege despre 
ea este că are puterea îngrozitoare de a-l omori și e gata să se 
folosească de ea fără să ezite. 

Groaza care îl cuprinde e ceva nou pentru el, e o teamă care îl 
reduce la condiţia unui animal condus de un singur lucru - 
instinctul de supraviețuire. În timp ce ea îi spune ce așteaptă ca 
el să găsească din dosarele lui de proiect și să copieze pe stick- 
urile USB aduse de ea, când se gândește îngrozit la cât timp ar 
dura asta, timp în care arma ar fi îndreptată spre capul lui, nu 
îndrăznește să-i ascundă că ceea ce vrea e deja disponibil pe 
niște dosare de rezervă copiate pe stick-uri USB, ascunse într-un 
seif din casă. In orice clipă trebuie să sosească oamenii 
„rayshaws” și, când ea își va da seama că ei o pot împiedica să 
obţină ce vrea, cu siguranţă îl va ucide pe Bertold. 

— E munca mea de o viaţă, explică el cu o voce care pare 
prea subţire și tremurândă ca să fie a lui, așa că am dosare de 
rezervă nu doar aici, ci și în celelalte locaţii sigure. 

In timp ce face această destăinuire, Inga încearcă să-l facă să 
tacă de pe scaunul ei din colţ, spunându-i că e prost și alte 
lucruri mai rele. 

Când Inga se înfurie, nimeni nu poate produce un torent mai 
mare de cuvinte cu mai multă înflăcărare. 

Dar insistența ei răutăcioasă doar o înfurie pe văduva Hawk, 
care-i spune: 

— Taci, scorpie! N-am nevoie de tine așa cum am nevoie de 
el. Mai degrabă ţi-aș zbura creierii decât să mai aud un cuvânt 
de la tine. 


VP - 331 


Ocazional, Bertold își dorise să folosească o variantă a acelei 
ameninţări contra miresei lui, dar gândul la posibilele consecinţe 
îl împiedicase. Chiar și în groaza lui, simte puţină satisfacţie că 
Inga, chiar dacă rămâne la fel de nărăvașă ca un șarpe-cu- 
clopoței prins într-un laţ, nu mai spune niciun cuvânt. 

Văduva Hawk întreabă despre flacoanele care conţin diferite 
feluri de mecanisme de control. Dacă îi ia dosarele de proiect, ar 
lua și probe din produsul final. 

— Sunt în congelatoarele din bucătărie, pe raftul de sus, 
spune Bertold. 

Ascuns în spatele unei biblioteci late de aproape doi metri și 
înalte până în tavan, seiful are o încuietoare cu program de 
recunoaștere a vocii, care răspunde la două comenzi. In timp ce 
fulgerul strălucește și face să tremure rapid umbrele din 
cameră, Bertold spune: 

— „Lucrurile sunt așa cum cred eu că sunt”, și rafturile se 
deschid, dezvăluind un panou din oțel inoxidabil, „iar eu spun că 
sunt pe chitara mea albastră”, și panoul se ridică repede până în 
tavan. 


26. 


Ploaia care cădea drept răpăia pe acoperiș și pe lucarne, un 
bâzâit funebru, în timp ce omul „rayshaw” urca repede, 
mergând din stânga în dreapta și din dreapta în stânga, atât cât 
putea să facă o ocolire sinuoasă pe scară. Ucigașul nu ar fi putut 
trage cu precizie în timp ce urca clătinându-se în felul acesta; 
dar era ciudat că nu trăgea deloc, că venea ca și cum nu avea 
nicio intenţie de a cuceri, ci intenţia de a muri. 

Dougal se ridică din spatele bufetului, trase cu pușca, reculul 
lovindu-i oasele din umăr. 

Omul care urca fu lovit în piept și în abdomen. Scăpă pistolul 
și căzu în genunchi fără să ţipe, de parcă n-ar fi fost lovit, ci ar fi 
fost un pocăit cuprins de o nevoie bruscă de a îngenunchea și a 
se ruga. Imediat, într-un fel incredibil, se ridică cu greu în 
picioare și continuă să meargă, dar cu mai puţină energie, pe 
lângă curba interioară a scării și ţinându-se de balustradă. Poate 
că purta o vestă ușoară antiglonţ pe sub haine, destul de bună 


VP - 332 


ca să-l apere de alice, sau poate nu simţea frica și durerea. 

Ridicându-se deasupra bufetului, Dougal trase încă o dată, iar 
atacatorul fu aruncat pe spate, fără cap, iar corpul lui se 
rostogoli pe trepte ca o sperietoare de ciori din paie luată de 
vânt de pe beţele în formă de cruce și suflată până la 
distrugere. 

Acoperit de primul atacator urcase al doilea, de data asta fără 
să se deranjeze cu ocolirea. Stând în curba exterioară a scării, 
după ce trecuse de cadavrul care se prăbușise, ar fi putut să 
tragă câteva gloanţe în timp ce se mișca, pentru a se acoperi și 
sperând să aibă mai multă precizie, dar nu deschise focul. 

Dougal se ridică pe măsură ce se apropia cel care voia să-l 
omoare, iar al treilea glonţ din încărcătorul cu trei gloanţe avu 
un impact atât de puternic, încât cel împușcat nu mai 
îngenunche și nu se mai ridică, ci căzu repede, pentru ultima 
dată. 

In ecoul zgomotului făcut de pușcă, se auzi și răpăitul unei 
arme automate. Al treilea bărbat, pentru care primii doi îi 
distrăseseră atenţia lui Dougal, apăru din semiîntunericul 
camerei de zi, mânuind un Uzi, și trase în balustradă, în bufetul 
folosit pe post de baricadă și în Dougal, care căzu pe podea, 
văzând alb în faţa ochilor de durere, în timp ce tot ce era în jurul 
lui dispăru, apoi doar un punct luminos în întuneric, în timp ce 
se auzi spunând numele surorii lui moarte: 

— Justine? 


27. 


Așa cum le ordonase Jane, soţii Shenneck rămaseră pe 
scaunele lor, în timp ce ea merse să deschidă seiful și găsi cutia 
din plastic transparent care conţinea șase stick-uri USB în 
compartimente etichetate. Crezu că găsise ce îi trebuia, pentru 
că i se păru foarte puţin probabil ca omul de știință să fi 
etichetat stick-uri USB goale, așteptând ca ea să-i invadeze casa 
și să o păcălească. Pe lângă asta, acest om care își dorea să 
creeze o nouă lume, care părea făcut din piatră și oțel când 
plănuise moartea a mii de oameni, dovedise că nu avea coloană 
vertebrală în toiul acţiunii. 


VP - 333 


Seiful conţinea și teancuri de bani, precum cel al lui Overton 
din Beverly Hills, cutii numismatice din plastic care conțineau 
câteva sute de monede din aur de o uncie și aparatul de 
înregistrat care stoca filmările făcute de camerele de 
supraveghere din casă. Ignoră banii și monedele, dar confiscă 
discul din aparatul de înregistrat. 

Cuvintele pe care Shenneck le folosise pentru ca sistemul de 
recunoaștere a vocii să deschidă seiful i se păruseră a fi versuri, 
dar nu voia să-i dea nemernicului nici măcar satisfacția de a 
întreba despre așa ceva. Pe lângă faptul că era un criminal în 
masă care se folosea de o telecomandă, încă era ca un 
adolescent căruia îi plăceau glumele și joculeţele, și își imagina 
că s-ar fi mândrit când i-ar fi explicat de ce alesese poemul și 
poetul. 

În timp ce vâra stick-urile și discul în buzunarul gecii, 
zgomotul unei împușcături făcu să nu se mai audă ploaia pentru 
o clipă, apoi se auzi altă împușcătură, apoi a treia, urmată de 
răpăitul unei arme automate. Shenneck strigă speriat, iar soţia 
lui alunecă de pe scaun ca să se ghemuiască în spatele lui, în 
colţ. 

Jane se grăbi până la ușa ce dădea spre hol, care era 
deschisă. Când schimbul de focuri încetă, ea se ghemui și se 
uită spre dreapta, unde Dougal era întins pe palier, nemișcat, ca 
un om care avea nevoie de un sicriu. 

Işi putea permite să simtă doar puţină tristețe, încă nu furie. 
Se retrase în birou și se dădu într-o parte a ușii deschise, stând 
cu spatele la perete. Scoase un telefon de unică folosinţă dintr- 
un buzunar interior al gecii. Tastă numărul pe care îl memorase. 
Apăsă pe TRIMITE. 

Așteptând la Valley Air, Ronnie Fuentes răspunse: 

— Eu sunt. 

Jane vorbi încet. 

— Vreme rea. 

Se auzi încă o împușcătură. 

— Nu e vânt. Pot s-o fac, spuse Ronnie. 

— A fost împușcat. 

— E mort? 

— Nu știu. 

— Vin în maximum șase minute. 

Încheiară convorbirea. 


VP - 334 


Se întrebă dacă ultima împușcătură fusese a unui om 
„rayshaw” care îi dăduse lovitura de graţie lui Dougal. 

Băgă telefonul în buzunar. 

Incă stând cu spatele la perete, ţinu arma cu ambele mâini și 
cu ţeava spre tavan, așteptând ce avea să urmeze. 

Bertold Shenneck se holbă la ea. 

Ințelegând sensul cuvintelor lui Jane din conversaţia 
telefonică, Inga Shenneck se ridică în picioare la colț. 

— Acum ești singură. 

— Pune-ţi fundul înapoi pe scaun, șopti Jane furioasă. 

Inga făcu ce i se spuse, dar stătu cu faţa la cameră în loc de 
la perete, și cu un zâmbet subţire ca lama curbată a unui cuțit 
Mezzaluna. 


28. 


Trecu prin ploaie, apoi înaintă din camera de zi vandalizată 
până în partea din faţă a casei, cu ochi de mort și necruţător ca 
o victimă înecată ridicată dintr-un mormânt de apă și hotărâtă 
să se răzbune într-un fel supranatural. Nathan Silverman își 
lăsase pistolul de serviciu în toc și scoase pistolul nedetectabil 
Kimber 45 de la curea. Se opri în spatele omului gol pe 
dinăuntru care mânuia mitraliera Uzi și, chiar atunci, carabina 
automată trase ultimul glonț. 

Omul gol pe dinăuntru lăsă arma în jos, scoase încărcătorul 
gol și stătu holbându-se la vârful scărilor în timp ce scoase un 
încărcător nou de sub geacă. Il împinse în Uzi și puse primul 
glonț în el. 

Silverman îl împușcă în ceafă. Apoi îl ocoli pe omul înarmat, 
lăsând mitraliera Uzi pe podea. Îi rămaseră șapte gloanţe cu 
care să îndeplinească misiunea pe care Booth Kohl - Randolph 
Hendrickson, Booth Hendrickson, Randolph Kohl - i-o dăduse 
când îi sunase telefonul cu doar câteva minute mai devreme, în 
timp ce stătuse printre morţii de la poarta din față. 

Se făcu liniște, cu excepţia răpăitului ploii. Casa părea 
scufundată și sub mare presiune, de parcă era un submarin care 
depășise limita maximă de adâncime pentru care fusese 
proiectat. Lumina intra, apoasă și cenușie, pe ferestre, iar 


VP - 335 


umbrele păreau să se unduiască precum frunzele de varec 
agitate de niște curenţi lenți. In timp ce urcă scările, Silverman 
simți că aerul devenea tot mai greu cu fiecare inhalare. 


29. 


Jane era în biroul lui Shenneck, cu spatele la perete și cu ușa 
deschisă în dreapta ei. Geniul stătea la biroul lui, cu fața 
acoperită de mâini, ca un copil care crede că monstrul care iese 
din dulap nu se va atinge de el atât timp cât nu se uită la el. 
Inga era în colț și privea totul cu un interes sălbatic, cu coama ei 
de păr auriu-deschis, ca a unei zeițe pe jumătate umană și pe 
jumătate leoaică dintr-un templu din piatră. _ 

Fulgerele și tunetele păreau să fi trecut. In afară de bătăile 
rapide ale inimii lui Jane, singurele sunete care se auzeau erau 
cele ale ploii care răpăia pe acoperiș. 

Se auzi o voce de pe hol. 

— FBI! FBI! S-a terminat acum. Jane? Jane Hawk? Ești aici? 
Ești bine? 

La aproape cinci mii de kilometri distanţă de Quantico, după 
patru luni de la viaţa pe care o lăsase în urmă, îl auzi pe Nathan 
Silverman, se simţi ușurată și se îndepărtă de zid. Apoi se 
avertiză singură că, în toiul acţiunii, raţiunea trebuie să domine 
emoția, și făcu un pas înapoi, lipindu-se încă o dată de perete. 

Nathan apăru în cadrul ușii și se uită la ea, iar ea își dădu 
seama că nu-l mai văzuse niciodată atât de serios, cenușiu la 
față și cu buzele strânse. 

— Toţi sunt morţi, îi spuse el. Oamenii goi pe dinăuntru și 
agenţii care au venit cu mine. Toţi sunt morţi. Tu ești bine? 

Avea un pistol cu ţeavă de opt centimetri, nu o armă de 
serviciu obișnuită, și îl ţinea într-o parte, îndreptat spre podea. 
Intră în cameră trecând pe lângă ea. 

— Bertold Shenneck? Inga Shenneck? 

Întorcându-se în scaunul lui de birou, omul de știință făcu 
greșeala de a-și lua mâinile de pe față, iar Nathan îl ucise cu un 
singur glonț. 

Inga sări în picioare, trântind scaunul care o ţinea la colț, iar 
Nathan avu nevoie de două gloanţe ca s-o doboare. 


VP - 336 


În ciuda situaţiei disperate, nu exista niciun protocol al 
Biroului care să permită uciderea suspecţilor neînarmaţi. 

În timp ce Jane ridică pistolul ei Heckler & Koch, Nathan se 
întoarse ţinându-și pistolul cu ambele mâini și stătură faţă-n 
faţă, la mai puţin de doi metri unul de celălalt. 

Șapte ani de respect, admiraţie și prietenie îi împiedicau 
degetul să apese pe trăgaci, chiar dacă singurul care avea o 
șansă de a supravieţui era cel care trăgea primul. 

Ploaia cădea grăbită, răsuna prin toată casa, secundele 
treceau, apoi trecu jumătate de minut, până când momentul și 
acel bărbat deveniră insuportabil de ciudaţi pentru ea. 

— Nu mai era nevoie de ei, spuse el. 

Ea așteptă ca el să-i explice. 

După o tăcere mai scurtă, Nathan zise: 

— Există alți oameni care pot continua munca lui Shenneck. 
Alţii mai puţin exuberanţi și mai de încredere. 

Fără îndoială, el era Nathan Silverman, șeful ei de secţie, 
originalul, nu o dublură. Era soţul Rishonei, avea un fiu și două 
fiice, Jane îl cunoștea bine. Dar ajunse la concluzia că se 
vânduse, că trecuse de partea celor răi... dacă nu cumva i se 
întâmplase ceva mai rău. 

— Ce mai face Jared? întrebă ea de fiul lui. 

Faţa lui rămase inexpresivă și nu îi răspunse. 

— Ce mai face Chaya? Încă-i mai place arhitectura 
peisagistică? Are un mare talent pentru ea. 

Ochii lui erau la fel de negri ca ţeava pistolului. Priveau ațintiţi 
la ochii ei în ceva mai mult decât o luptă din priviri. 

— Lisbeth? întrebă Jane. Ea și Paul au stabilit o dată a nunții? 

Gura lui se mișcă, încercând să-i exprime gândurile, dar nu 
scoase niciun sunet, de parcă ar fi vorbit dacă n-ar fi știut că 
venise într-un loc în care cuvintele nu mai puteau îndrepta 
trecutul sau forma viitorul. Dar încă îi căuta privirea de parcă ar 
fi pierdut ceva ce ar fi putut regăsi în ea. 

— Băiatul meu... băiatul meu și al lui Nick, băiatul nostru are 
cinci ani, spuse ea chinuindu-se să-și menţină vocea, dar 
pierzând-o în luptă. Îţi mai amintești de Travis? Își dorește un 
ponei. Micul meu cowboy. ` 

Arma lui se îndepărtă de ea. |n afară de zgomotul 
împușcăturii, auzi țiuitul glonțului la câțiva centimetri de 
urechea ei stângă și crăpătura zidului uscat când fu găurit. Era 


VP - 337 


să-l împuște atunci, dar se abţinu doar pentru că era clar că el 
ratase intenţionat. Trase din nou, tot la câţiva centimetri mai 
departe de ţintă și un pic mai sus, dar apoi ţeava pistolului 
cobori și se îndreptă spre ea, până când o privi un singur ochi, 
clipind a moarte. 

Orice devenise, mecanismul lui de control era diferit de cel 
care îi comandase lui Nick să se sinucidă. Acea cale de scăpare 
nu îi era permisă lui Silverman. În cele din urmă, pe faţa lui 
rigidă apăru o expresie, se strâmbă din cauza chinului, ochii lui 
deveniră lacuri de jale și spuse un cuvânt. Acel cuvânt era un 
nume, iar acel nume era Rishona. 

| se frânse inima când făcu ce trebuia să facă, ceea ce el îi 
cerea să facă pentru că nu o putea realiza el singur. Dacă un 
asemenea gest plin de ură putea fi un act de iubire, atunci ar fi 
fost un act de iubire din partea ei să îl elibereze din iadul 
sclaviei ca să nu mai fie folosit pentru a face treburile murdare 
ale unor oameni care nu meritau nici să-i pronunţe numele. În 
clipa dintre mișcare și act, ea văzu pe faţa lui înțelegere și 
ușurare pentru că ea îi oferea ce își dorea. Cu un cost îngrozitor 
pentru ea însăși, îl împușcă de două ori și, când el căzu pe 
podea, îl împușcă a treia oară, pentru a fi sigură, dincolo de 
orice îndoială, că reţeaua care se întinsese în creierul lui și 
țesătorul care o întindea nu îl mai puteau stăpâni nici măcar o 
clipă. 

Printre strigătele ei disperate de durere, auzi elicopterul 
apropiindu-se. 


30. 


Pe palier, în spatele bufetului crăpat de gloanţe, Dougal 
Trahern zăcea inconștient, sângerând. Pulsul lui era prea rapid 
și prea slab, dar era încă viu. 

Jane împinse bufetul într-o parte și cobori grăbită pe scări, 
printre morții ciuruiți de gloanţe, fără să-și permită să se 
gândească pe ce călca în coborârea ei frenetică. 

Descuie ușa de la intrare, o trânti când o deschise și ieși afară 
când elicopterul cobori dinspre sud-vest, cu elicea mișcându-se 
repede în ploaie și cu ștergătoarele dând la o parte cantităţi 


VP - 338 


mari de apă de pe carlinga din sticlă întărită. Aeronava de 
mărime medie, cu două motoare, ar fi putut transporta nouă 
pasageri dacă interiorul nu i-ar fi fost modificat pentru serviciul 
de ambulanţă aeriană pentru care Valley Air făcuse contracte cu 
vreo câteva spitale din zonă. 

Dacă ploaia ar fi fost însoţită de un vânt puternic, elicopterul 
ar fi rămas la sol, chiar dacă l-ar fi pilotat Ronnie Fuentes, care 
era hotărât să facă orice era nevoie pentru sergentul preferat al 
tatălui lui. Dacă nici Jane și nici Dougal nu ar fi fost răniţi grav în 
timpul raziei, elicopterul nu ar fi fost chemat la fermă. Ateriză, 
nu doar cu Ronnie la bord, ci și cu sora lui mai mare, Nona, pilot 
și fost medic în armată, care îi era parteneră de afaceri la Valley 
Air. 

Dougal era un tip solid. Pentru a-l stabiliza, a-l scoate din casă 
și a-l duce până la elicopter, Jane trebui să-i ajute pe Nona și pe 
Ronnie. Dacă fraţii Fuentes fură șocați de carnajul din casă, 
niciunul nu arătă asta, mergând printre morţi ca printre niște 
piese de mobilier nelalocul lor. 

Când Dougal fu îmbarcat, iar Nona îl îngrijea, ea se uită prin 
ușa deschisă la Jane, care stătea în ploaie. 

— S-a dus totul naibii? 

— Nu. Am făcut ce trebuia să facem. 

— Poate e mai bine să nu știu despre ce e vorba. 

— Mai bine nu știi. 

— Tu ești bine, fată? 

— O să fiu. Mă rog la Dumnezeu să fie și Dougal. 

Cele două motoare poriră unul după altul, elicea porni 
zgomotoasă, iar Nona închise ușa. 

Jane se dădu mai în spate ca să vadă decolarea elicopterului. 

Nu puteau să-l ducă pe Dougal la un spital unde, mai 
devreme sau mai târziu, s-ar fi făcut legătura dintre el și 
încăierarea sângeroasă de la ferma Gee Zee. Ar fi riscat ca el să 
fie acuzat de crimă. Mai rău, ar fi atras atenţia lui David James 
Michael, miliardarul care îl finanţase pe Shenneck și poate 
finanta și pe alţii care participau la aceeași misiune. 

Din Valley Air, Dougal avea să fie transportat acasă la Nona, 
unde ea spera să-l menţină într-o stare stabilă până când cel 
mai apropiat doctor discret și de încredere, Porter Walkins, ar fi 
venit cu mașina din Santa Rosa, de la aproape optzeci de 
kilometri. Walkins, un medic militar care se retrăsese din armată 


VP - 339 


ca să-și facă un cabinet particular, primise informaţii despre 
grupele sangvine ale lui Jane și Dougal; și putea obţine, în scurt 
timp, fără să atragă atenţia, destul sânge pentru o transfuzie 
importantă. 

Jane stătu în ploaie în timp ce ambulanţa aeriană agită iarba 
de pe peluză și se ridică spre cer, întrebându-se cum de 
alunecase lumea atât de departe în întuneric. Atât de departe 
că erau oameni ca Fuentes și Porter Walkins - cândva 
încrezători în lege și sperând în restaurarea ei completă -, care 
recunoșteau această nouă realitate amenințătoare și participau 
la un fel de mișcare de rezistență ascunsă atunci când erau 
chemați. 

Când elicopterul acceleră spre sud-vest, Jane se întoarse 
grăbită în casă. 


31. 


Când ajunse în camera de zi, luă mitraliera Uzi. Verifică 
încărcătorul și îl găsi plin. Era o armă radicală, dar așa erau și 
vremurile. Deși speră să nu aibă nevoie de acea armă, o păstră. 

Luă o pernă decorativă de pe una dintre canapele, deschise 
fermoarul feţei de pernă și scoase umplutura de burete. Merse 
la etaj, întorcându-se în biroul geniului mort, chiar dacă ar fi vrut 
să meargă direct la Gurkha și să se întoarcă pe drumul pe care 
condusese până la fermă. Dar, în această lume nouă, rareori își 
permitea să facă ce voia în loc să facă ce trebuia. 

Nu se uită la cele trei cadavre, ci își croi calea direct spre 
seiful deschis, unde umplu faţa de pernă goală cu teancuri 
legate de bancnote de o sută de dolari. Aruncă și câteva 
monede de aur în geanta improvizată. Era într-un război și 
războaiele erau al naibii de scumpe. 

La parter, când intră în bucătărie, descoperi că fusese 
invadată de coioţi. 


32. 


Veri ai lupilor, coioții ar fi fost frumoși în sălbăticie, destul de 
VP - 340 


asemănători câinilor ca să placă ochiului. Dar, în timp ce umblau 
după pradă în bucătărie, pășind precauţi printre cioburile de 
sticlă, slabi și zdrenţăroși cu blana lor udă leoarcă, cu ochii care 
le străluceau în întunericul furtunii, cercetând totul cu nările 
umflate și limbile care le atârnau afară din guri, arătau ca niște 
monștri eliberați din iad pentru bătălia Armaghedonului. Când o 
zăriră, buzele lor negre se dădură la o parte și dezveliră dinţii 
care puteau rupe oasele ca să ajungă la măduvă și o 
întâmpinară cu voci care erau pe jumătate mârâituri 
amenințătoare și pe jumătate un fel de tors în așteptarea ca 
foamea lor să fie astâmpărată. 

Aruncă faţa de pernă decorativă, luă mitraliera Uzi cu ambele 
mâini și trase câteva gloanţe mai departe de Gurkha. Omori 
intenţionat doar un coiot și speră că ceilalţi aveau să fie destul 
de înţelepţi ca să recunoască o putere superioară și destul de 
speriaţi de focurile de armă ca să fugă de ea. Dar ei fugiră 
călcându-se în picioare unii pe alţii - cinci, șase, șapte - până în 
camera de zi, apoi afară prin deschizătura unde fusese un 
perete de sticlă. 

Când ea și Dougal ieșiseră din vehiculul înarmat ca să se 
confrunte cu soţii Shenneck, lăsaseră portierele deschise. Ridică 
fața de pernă, merse pe lângă partea pasagerului, puse banii pe 
banchetă și închise portiera. 

De afară, din curte, se auzea cum coioţii erau într-o luptă 
feroce cu ceva sau cineva, așa că privi precaută arcada camerei 
de zi în timp ce merse spre partea șoferului. Când deschise 
portiera din spate ca să pună mitraliera înăuntru, se trezi faţă-n 
faţă cu o bestie care zăbovise acolo după ce invadase vehiculul. 

Ridică mitraliera, nu ca să tragă, ci ca s-o folosească pe post 
de bâtă, iar coiotul sări la ea, nu ca s-o atace, ci, în groaza lui, 
ca să fugă pe lângă ea și să scape. Impactul cu animalul o trânti 
pe spate și îi auzi dinţii clănţănind pe ţeava armei, îi simţi 
ghearele picioarelor pe haină, mirosul blănii murdare, al 
moscului înţepător și al respirației acrite de sânge, apoi sări de 
pe ea și alergă mai departe. 

Șocată și gâfâind, întrebându-se dacă fusese un moment 
supranatural și dacă ferma Ground Zero avea să fie locul morții 
ei, voi să plece repede de acolo. 

Dar trebuia să găsească flacoanele care conţineau 
mecanismele de control. Erau în al doilea congelator, pe raftul 


VP - 341 


de sus, acolo unde îi spusese Shenneck că vor fi. Erau 
șaisprezece flacoane mari, păstrate într-un recipient căptușit cu 
material spumos, iar fiecare era etichetat cu grijă. 

Trebuia să le ţină la rece. ` 

Lupta furioasă din curte continuă. Işi imagină cum coioții se 
luptau cu un urs grizzly, chiar dacă nu mai existau urși grizzly în 
California. 

Cum putea să ţină flacoanele la rece? 

Shenneck ar fi trebuit să le ţină la rece când le adusese de la 
laboratorul din Menlo Park. Poate într-o ladă frigorifică cu 
polistiren expandat, o ladă frigorifică de picnic sau ceva de 
genul acesta. 

Atentă să observe dacă animalele care se luptau afară s-ar fi 
întors, găsi lada frigorifică în cămară, o umplu cu gheaţă și 
așeză cu grijă flacoanele în ea. 

Puse lada frigorifică și mitraliera Uzi în partea din spate a 
vehiculului Gurkha, trânti portiera din spate, se așeză la volan, 
trânti și portiera din faţă, porni motorul și ieși cu spatele din 
bucătărie. Lovi mobila distrusă cu SUV-ul ca un tanc și ieși din 
casă, pe terasă, apoi în curte. Nu era niciun urs grizzly. Coioţii se 
atacau unii pe alţii în ploaie. Doi dintre ei se hrăneau cu unul de- 
al lor pe care îl omorâseră. 

Dacă toată lumea nu înnebunise, atunci cel puţin acea parte, 
acea proprietate unde viaţa trebuia să fie o vacantă, cu 
siguranţă era cuprinsă de nebunie, căci prădătorii îi mâncau pe 
ai lor, iar natura era coruptă de oamenii care locuiseră cândva 
acolo, așa cum și oamenii fuseseră corupți. 

Conduse dincolo de peluză, prin iarba sălbatică, și urcă pe 
panta lungă, până în vârful dealului de unde ea și Dougal 
studiaseră casa cu binoclurile. Acolo frână și se uită înapoi. 
Coioţii nu o urmăriseră; se războiau între ei. 

Atunci observă sângele de pe mâna ei dreaptă. Nu simţise 
acea zgârietură. Dar acum o simţea. Era lungă de vreo cinci 
centimetri și superficială și își imagină că putuse fi făcută doar 
de către coiot, când o zgâriase în grabă cu gheara lui. 

Se holbă la rană multă vreme, în liniște. Deocamdată, nu avea 
ce să-i facă. 

Era superficială. Sângera foarte puţin. Nu era o rană gravă. 

De pe telefonul de unică folosinţă, îl sună încă o dată pe 
Ronnie Fuentes. Elicopterul aterizase la Valley Air. Erau în Range 


VP - 342 


Roverul Nonei, cu Dougal, chiar atunci parcau în garajul Nonei. 

— Sună-l pe doctorul Walkins, spuse Jane. Dacă n-a plecat din 
Santa Roșa, dacă mai ia sânge pentru Dougal, spune-i să aducă 
și un set complet de vaccinuri antirabice. 

— Sergentul a fost mușcat? De ce? 

— Nu Dougal. Eu. Și e doar o zgărietură. 

După ce găsi drumul de întoarcere prin pajiști și păduri, până 
la un drum pavat, ieși din mașină și puse înapoi plăcuţele de 
înmatriculare pe care ea și Dougal le dăduseră jos în drumul 
spre fermă. 

Ploaia se sfârși când își încheie sarcina, iar ziua care era pe 
sfârșite ajunse la amurg mai devreme, sub norii storși. 

Când intră pe drumul de ţară și aprinse farurile, i se păru că 
auzi un țipăt ascuțit. Când cobori geamul, văzu lumina sirenelor 
în aerul curat. Crezu că știa încotro se îndreptau, dar nu își făcu 
griji, pentru că ea avea să meargă în altă direcţie. 


33. 


Valley Air, cu hangarele și pistele de aterizare, era mai puţin 
aglomerată duminica decât în alte zile și mai puţin aglomerată 
într-o duminică ploioasă decât în alte duminici, liniștită ca un 
mausoleu în umezeala și întunericul adânc al unei asemenea 
nopți. 

În baia de lângă biroul lui Ronnie Fuentes, doctorul Porter 
Walkins privea cum Jane își spăla cu blândeţe, dar meticulos, 
zgârietura de pe mână. Chiar dacă o curăţase mai înainte, 
Walkins insistă să o facă din nou, sub supravegherea lui, la 
început cu apă și săpun, apoi cu soluţie de iod povidonă. 

Într-o jachetă sport peticită la coate, o cămașă cu dungi 
subțiri, papion făcut de mână și pantaloni susținuți de bretele, 
purtând niște ochelari de citit cu jumătăţi de lentile, lăsaţi în jos 
pe nas ca să se poată uita pe deasupra lor, Walkins semăna mai 
mult cu un profesor de poezie din facultăţile anilor '60 decât cu 
un doctor. 

— Ar trebui să fiți cu Dougal, spuse ea. 

— E într-o stare stabilă. E conștient. Va supravieţui. A pierdut 
mult sânge. Dar nu i-a fost atins niciun organ. Nona se poate 


VP - 343 


descurca până mă întorc la el. Bine. E destul de curată. 
Tamponaţi până se usucă. 

Cu o seringă hipodermică, îi administră imunoglobulină 
împotriva rabiei, infiltrându-i o mare parte din ea în jurul rănii de 
pe mână și folosind ce rămăsese pentru o injecție 
intramusculară în partea de sus a acelui braţ. 

— Acum vă fac altă injecție. Un vaccin cu celule diploide 
umane. De data asta, în celălalt braţ. 

Vaccinul i se păru fierbinte când se împrăștie în mușchiul ei 
deltoid. 

— Trebuie să repetaţi vaccinul. E esenţial. Trebuie să-l mai 
faceţi de trei ori. Miercuri. Duminica viitoare. Și în următoarea 
duminică după aceea. Aș prefera să vi le administrez eu. 

— Nu se poate, domnule doctor. Am prea multe de făcut și 
prea puţin timp să le fac. Va trebui să mi le injectez singură. 

— Asta nu e recomandabil. 

— Știu cum s-o fac. 

— Deja am plecat din Santa Rosa. Apoi m-a sunat Ronnie în 
legătură cu asta. Am luat tratamentul ăsta de la un medic de- 
aici. Vaccinul e aproape de data de expirare. 

— Dar eu nu sunt, spuse ea. 

— Toţi suntem, doamnă Hawk. Ne vedem miercuri. Pentru un 
vaccin nou. 

— Nu aveţi cum să vă-nţelegeţi cu mine, domnule doctor 
Walkins. Apreciez riscul pe care vi-l asumaţi. Dar sunt 
încăpăţânată. Mă voi injecta singură cu ce aveți. 

El îi oferi o pungă Ziploc ce conţinea trei fiole de vaccin și trei 
seringi hipodermice în ambalaje sterile. 

În timp ce punea un tampon de tifon peste rana de pe mâna 
ei, el îi spuse: 

— Cunoașteţi simptomele turbării? 

— Pun pariu că mi le-aţi scris pe undeva. 

— Aveţi o listă cu ele împreună cu vaccinul. 

— Poate nici măcar nu sunt infectată. ` 

— Nu contează. Dar să vă faceţi injecțiile acelea. Işi luă 
geanta de medic. Mi s-a spus că nu am cum să greşesc cu niciun 
prieten de-al domnului Trahern. 

— Sper că e adevărat și în cazul meu, domnule doctor. Pot să 
vă întreb... 

— Ce? 


VP - 344 


— De ce riscaţi să munciti în secret? 

— Mă uit și eu la știri, doamnă Hawk. 

— Asta e suficient, spuse ea. 

Când Walkins plecă, Jane își luă geaca și merse la Ronnie, în 
biroul alăturat unde, pe pereţi, elicopterele militare zburau într- 
un război etern. 

El îi oferi o sticlă de bere. Ea luă o înghiţitură lungă și rece. 

— Dougal a întrebat de tine imediat ce s-a trezit. 

— Mi-a spus o dată că cineva e binecuvântat că mă are ca 
fiică. Spune-i că aș fi fost mândră să fiu fiica lui. 

Ronnie o ajută să-și care valizele, geanta cu rapoartele 
autopsiilor și geanta din piele care conţinea șaizeci de mii de 
dolari. Încărcară totul în Gurkha. 

In timp ce conduse mai departe, se uită în oglinda 
retrovizoare. El o privi până când ajunse la capătul drumului 
către Valley Air și viră într-o parte în care nu mai putea fi 
văzută. 


34. 


La prima benzinărie de pe autostrada interstatală nr. 5 făcu 
plinul și își cumpără un sandviş cu carne de curcan și brânză și o 
sticlă de Cola. Stând în Gurkha, demontă pistolul Heckler & Koch 
45, cu care îi omorâse pe Robert Branwick, pe William Overton 
și pe omul drag care fusese cândva Nathan Silverman. 

Incărcă pistolul Colt 45 pe care îl luase din seiful lui Overton în 
noaptea de vineri, care avea să fie de-acum înainte arma ei de 
serviciu. Trebuia să găsească un loc sigur pentru trageri și să 
tragă de câteva sute de ori ca să înţeleagă cum funcţiona arma. 

Conduse spre sud, prin întinsa și singuratica Vale San Joaquin, 
amintindu-și de Dougal, în tăcerea lui ursuză dinainte de 
confesiune, când merseseră spre nord, cu mai puţin de douăzeci 
și patru de ore înainte, înainte să audă numele surorii lui, 
Justine. 

La fiecare optzeci de kilometri, oprea pe marginea drumului 
și, când nu era trafic, arunca o piesă a pistolului demontat pe 
câmp, o dată și într-un lac. 

La ultima dintre aceste opriri, descoperi că lăsase cerul 


VP - 345 


acoperit de nori în urma ei. Valea largă era încoronată cu stele, 
iar luna strălucea în partea de vest, promițând lumina de a doua 
zi. Aerul nopţii de o claritate cristalină purta luminile îndepărtate 
ale fermelor micilor comunităţi în care oamenii duceau vieți pe 
care cei de la putere le considerau plictisitoare, dacă nu cumva 
chiar mizerabile. Toate i se păreau măreţțe dincolo de 
capacitatea ei de descriere, minunate și pline de potențial, toate 
era preţioase și merita să-și dea viaţa pentru ele. 

După miezul nopţii, nu departe de Buttonwillow, ieși de pe 
autostrada interstatală, opri la altă benzinărie, parcă, cumpără 
gheață proaspătă pentru lada frigorifică, apoi adormi pe 
bancheta din spate, în siguranță, în spatele geamurilor fumurii. 
Adormi cu cameea din steatit în mână și încă o mai ţinea în 
pumn după câteva ore, când se trezi în lumina dimineţii. Nu știa 
dacă se întâmplase datorită protecţiei cameei, dar, chiar dacă ar 
fi trebuit să aibă o mie de coșmaruri, niciunul nu îi deranjase 
somnul. 


35. 


În garajul lui imens din Malibu, actorul o ajută să-și mute toate 
bagajele din Gurkha în Fordul Escape. 

— Am crezut că o să încaseze multe gloanţe, dar n-a fost 
lovită de niciunul, spuse ea. Bine că am avut geamuri antiglonţ! 

Chiar dacă mitraliera Uzi i se păru o curiozitate sau mai 
interesantă decât valizele, nu făcu niciun comentariu despre ea. 
Se bucură să afle că bătrânul sergent era în viaţă și probabil 
avea să-i vândă înapoi SUV-ul blindat, dar nu întrebă după ce fel 
de rană care îi pusese în pericol viața își revenea Dougal. 

Când Jane fu gata de plecare, actorul spuse: 

— Înainte să plecaţi, am să vă arăt ceva și trebuie să întâlniți 
pe cineva. 

— Am un program încărcat, zise ea. _ 

— Faceţi-mi pe plac, doamnă Hawk. Imi sunteţi datoare să-mi 
faceţi un pic pe plac. 

Jane nu putea să contrazică acea afirmaţie și îl însoţi într-o 
sală privată de cinema cu douăzeci și patru de locuri, o copie 
elaborată a unei săli de cinema în stil art deco. Ea nu se așeză, 


VP - 346 


ci stătu în întunericul opulent, în timp ce el îi arătă o înregistrare 
din știrile de dimineaţă, mărită cât tot ecranul. Se văzu pe ea 
însăși cu părul lung și blond, apoi cum arăta atunci și auzi cum 
era etichetată drept agent FBI răzvrătit, o proscrisă nemiloasă 
acuzată pentru infracțiuni îngrozitoare, suspectată de comiterea 
a doua crime. 

Când Nathan Silverman intrase în biroul lui Shenneck din 
Valea Napa, ea știuse că avea să se întâmple așa ceva. Se 
gândise la mijloacele prin care putea să rămână în libertate 
destul cât să ajungă la David James Michael. 

Nu o surprinse nimic din știre, cu excepţia faptului că nu se 
făcea nicio referire la un eveniment violent petrecut la o fermă 
din Valea Napa. Poate credeau că, dacă ar face o legătură între 
moartea lui Bertold Shenneck și ea, ar fi trezit mass-media 
adormită care ar fi făcut legătura între Shenneck și Far Horizons, 
între Far Horizons și David James Michael cu miliardele lui, până 
când, în cele din urmă, cineva s-ar fi uitat din nou la povestea 
aparent inofensivă despre șoarecii înregimentați și ar fi observat 
potenţialul ei mai sinistru decât valoarea pe care implanturile 
craniene le-ar fi avut pentru creșterea animalelor. 

Când știrea se termină și becurile se aprinseră din nou în sala 
de cinema, ea îi spuse actorului: 

— Da, bineînţeles că trebuia să văd asta. Acum vă rog să-mi 
spuneţi că persoana pe care trebuie s-o întâlnesc nu o să mă 
aresteze. 

El o privi cu seriozitatea solemnă pe care o putea folosi într- 
un rol de procuror, consilier înţelept sau supererou. 

— Nu aţi terminat ce aveaţi de făcut, nu-i așa? 

— Așa e. 

— Și nu plecaţi în Mexic. 

— Nu plec. 

— Se pare că vă urmăresc toţi tipii buni din lume, dar nu sunt 
ei cei buni, nu-i așa? 

— Așa e. 

— Aveţi idee ce șanse aveţi? 

— Aproape de zero. 

O privi lung și fix, iar ea nu se feri de privirea lui și, în cele din 
urmă, îi spuse: 

— Trebuie s-o întâlniți pe sora mea. 


VP - 347 


26. 


Sora starului de cinema, Cressida, deţinea un lanţ de 
magazine de cosmetice și o linie de produse cosmetice de 
succes, dar pretindea râzând că nu avea nicio legătură cu legea, 
cu excepţia faptului că, pentru o scurtă perioadă din tinerețea 
ei, fusese de partea greșită a ei. 

Într-o baie de oaspeţi, cu o mulţime de chimicale și ceea ce 
numea „aparate de calitate industrială”, scoase vopseaua 
șatenă din părul lui Jane, îi coloră pletele blonde cu o nuanţă de 
roșcat și îi făcu destule bucle ca să păcălească ochii că era altă 
femeie. 

Mai târziu, în garaj, lângă Fordul Escape, actorul îi oferi lui 
Jane o pereche de ochelari cu rame groase. 

— Am o vedere perfectă, spuse ea. 

— Și o s-o aveţi și după ce vi-i puneţi. E recuzită de film, au 
doar sticlă transparentă în loc de lentile. Cumpăraţi-vă diferite 
pălării și purtaţi-le. Nu umblaţi tot timpul cu geacă și blugi, 
faceţi-vă o garderobă variată. Gândiţi-vă la diferite personaje, la 
roluri pe care le puteţi juca, și costumaţi-vă pentru fiecare. E 
nevoie doar de lucruri mici, ca ochelarii, ca să-i împiedice pe 
oameni să vă recunoască drept Bonnie a lui Clyde pe care o văd 
la știri. Îi oferi o carte de vizită cu numărul lui de telefon mobil. 
Pot să vă ofer doar sfaturi de amator. Am jucat rolul unui agent 
FBI răzvrătit, dar n-am fost niciodată unul. Aveţi bani? 

— Da. 

— Destui? 

— Mai mult decât destui. 

— Înțelegeţi că vă puteţi întoarce oricând aici? 

Jane înțelegea foarte bine că oamenii nu știau tot timpul de ce 
făceau lucrurile pe care le făceau și că până și atunci când 
cunoșteau adevăratele motive, se mințeau adesea în legătură 
cu ele. Cu toate astea, trebui să întrebe: 

— De ce faceţi asta? Aveţi foarte multe de pierdut, de ce 
riscaţi? 

— Pentru bătrânul meu sergent. 

— Doar pentru el? 

— Nu. Nu doar pentru el. 

— Atunci, pentru ce? 


VP - 348 


— După ce-ai jucat rolul omului bun care apare la momentul 
potrivit în multe filme, vine o vreme când ori trebuie să încerci 
să-ţi sincronizezi viaţa reală cu fantezia - sau să recunoști că 
ești unul dintre cei mai mari mincinoși care au trăit vreodată. 

În cele din urmă, îi arătă faimosul lui zâmbet fatal. De data 
asta, văzu în el și puţină tristeţe și înţelese de ce zâmbetul lui 
fermecase milioane de admiratoare, dar frânsese și un milion de 
inimi. 


37. 


Opri în parcarea unui supermarket din Santa Monica, unde 
sună cu un telefon de unică folosinţă la numărul neînregistrat al 
tatălui ei. Îi răspunse mesageria vocală, așa cum se aștepta. Nu 
mai vorbise cu el de multă vreme și îi lăsă un mesaj pe care era 
sigură că îl va transmite repede autorităţilor. 

— Îmi pare rău că toată publicitatea asta negativă îţi 
afectează vânzările biletelor pentru turneu. Dar asta e cea mai 
mică dintre grijile tale. Amândoi știm adevărul despre ce s-a- 
ntâmplat acum multă vreme și amândoi știm că, în puţinul timp 
care mi-a mai rămas, nu am nimic mai important de făcut decât 
să te fac să suporţi consecințele acelei nopţi direct acasă la tine. 

Uneori, singurul mod de a face adevărata ta pradă să se simtă 
în siguranţă era o indicație greșită, ca aceasta. 

Aruncă telefonul printre gratiile unui canal de scurgere. 


38. 


Din nou pe drum, cu alt telefon de unică folosinţă, îi sună pe 
Gavin și Jess Washington, ca să-i anunţe că venea spre ei, dar și 
ca să-i avertizeze că nu avea timp să-i viziteze. Viaţa ei era o 
alunecare cu sania pe o mie șase sute de kilometri, o cursă la 
vale atât de periculoasă și de abruptă, că vedetele olimpice ale 
curselor cu sania s-ar fi rugat să iasă din competiţie. Nu voia să-l 
dezamăgească pe Travis cu o vizită de o oră, care avea să-l facă 
să-și dorească mai mult o reuniune permanentă. 

La mult timp după lăsarea întunericului, Jane parcă la capătul 

VP - 349 


aleii lor lungi, unde nu putea fi văzută din casă din cauza 
trunchiurilor stejarilor de California. La 9:40, Gavin veni la 
mașină ca să-i spună că băiatul dormea tun. Se întoarse cu ea în 
casă, unde Jess îi aștepta într-unul dintre balansoarele de pe 
prispă, cu câinii la picioarele ei. 

Jane intră singură în casă. 

La fel ca înainte, băiatul dormea la lumina lămpii. Era foarte 
inocent, în vremuri extrem de corupte. Era foarte mic și 
vulnerabil într-o lume dură, condusă de folosirea agresivă a 
forţei. 

De la concepţia lui până la naștere, ea nu își imaginase 
niciodată că, până când el avea să împlinească cinci ani, lumea 
în care îl adusese avea să devină atât de întunecată. Copiii erau 
așa cum ar fi trebuit să fie lumea, erau lumina ei. Dar, pentru 
fiecare lumină, părea să existe cineva hotărât să o stingă. 

Se spune că, dacă cineva rănește un copil, e mai bine pentru 
acel om să i se lege o piatră de moară de gât și să fie înecat în 
adâncul mării. În ciuda faptului că fusese înăsprită de misiunea 
care o aștepta, Jane încă mai avea capacitatea de a fi blândă, 
încă mai avea o rezervă de iubire de dăruit când avea ocazia, o 
nevoie imperioasă de a fi mama acelui copil și a tuturor copiilor, 
în numele lui. Despărțirea de el îi umplea inima de jale. In ciuda 
morții, fiecare zi care se încheia cu șansa de a-l vedea pe acel 
băiat era o zi bună. Spera că nu era ultima zi. Dar, orice avea să 
se întâmple, ar fi înfruntat ameninţarea, pentru că, deși nu 
alesese ea asta, era datoria ei să atârne pietre de moară de 
gâturile blestemaţilor. 


VP - 350 


SDMA WWIZBIĂ 


virtual-project.eu 


AS 


VP - 351