Dean Koontz — Soapte

D= 


DEAN KOONIZ 


Şoapte 


Whispers, 1980 


Dedic această carte lui 

Rio şi Battista Locatelli, 

doi oameni extraordinari, 
care merită tot ce-i mai bun. 


I 
Morții şi viii 


Forțele care ne afectează viața, 
influențele care ne formează şi ne 
modelează adeseori se aseamănă 
cu nişte şoapte într-o încăpere 
îndepărtată, şoapte ce nu se lasă 
descifrate şi sint extrem de greu de 
sesizat. 

Charles Dickens 


Marţi în zorii zilei oraşul Los Angeles începu să se 
cutremure. Ferestrele zăngăneau în ramele lor. Clopoţeii de vînt 
din curţile interioare zornăiau, deşi nu era nici urmă de vînt. În 
cîteva case vasele căzură de pe rafturi. 

La ora de vîrf a dimineţii postul de ştiri KFWB deschise seria 
ştirilor anunţînd cutremurul. Acesta atinsese gradul 4,8 pe scara 
Richter. Spre sfîrşitul orei de vîrf, KFWB trecu ştirea pe locul trei, 
după relatarea despre exploziile unor bombe de sorginte 
teroristă la Roma şi anunţarea coliziunii a cinci maşini pe Santa 
Monica Freeway. În definitiv, nu se prăbuşise nici o clădire. Pînă 
la amiază numai cîţiva locuitori ai oraşului Los Angeles (dintre 
care majoritatea mutaţi pe Coasta de Vest în cursul ultimului an) 
mai consacrau evenimentului un minut din timpul conversaţiei 
de la masa de prînz. 

Bărbatul din furgoneta Dodge de culoare fumurie nici nu 
simţise cutremurul. Cînd pămîntul începuse să se zguduie, el se 
găsea la marginea de nord-vest a oraşului şi rula spre sud pe 
San Diego Freeway. Cum într-un vehicul în mers nu se pot 
sesiza decît mişcările mai violente ale pămîntului, bărbatul nu 
simţi nimic, dar în momentul în care opri să ia micul dejun la un 
bufet auzi pe unul dintre consumatori vorbind despre cele 
întîmplate. 

Din prima clipă înţelese că acel cutremur era un semn 
numai de el ştiut. Semn trimis fie ca să-l încredinţeze că 
misiunea lui în Los Angeles va fi încununată de succes, fie ca 


să-l prevină că va da greş. Dar care din cele două mesaje era 
ascuns în acest semn? 

În timp ce mînca, chibzui asupra întrebării. Era un bărbat 
vînjos — un metru optzeci înălţime, o sută cincisprezece kilo- 
grame, numai muşchi — şi îi luă mai mult de o oră şi jumătate 
ca să-şi termine prînzul. Începu cu două ouă, costiţă, cartofi 
prăjiţi ţărăneşti, piine prăjită şi un pahar de lapte. Mesteca 
încet, metodic, fără să-şi ia ochii de la mîncare, parcă hipnotizat 
de ea. După ce termină de golit prima farfurie, comandă o stivă 
înaltă de clătite şi iarăşi lapte. După clătite, mîncă o omletă cu 
brînză şi trei bucăţi de slănină canadiană, altă porţie de piine 
prăjită şi suc de portocale. 

Înainte de a comanda şi ultima porţie de mic dejun, deja 
ajunsese subiect de discuţie la bucătărie. Chelneriţa care-l 
servea era o roşcată glumeaţă pe nume Helen, dar fiecare 
dintre celelalte chelneriţe îşi găsise un motiv ca să treacă pe 
lîngă masa lui şi să-l privească mai îndeaproape. Bărbatul era 
conştient de interesul manifestat de ele, însă puţin îi păsa. 

— Trebuie să fii tăietor de lemne sau cam aşa ceva, îi spuse 
Helen cînd, în sfîrşit, el ceru nota de plată. 

Bărbatul ridică privirea şi-i adresă un zîmbet de gheaţă. 
Deşi era prima oară cînd punea piciorul în acel local şi o 
cunoscuse pe Helen cu numai o oră şi jumătate în urmă, ştia 
exact ce avea ea să spună. Auzise aceleaşi vorbe de sute de ori 
pînă atunci. 

Fata chicoti stingherită, privindu-l fix cu ochii ei albaştri. 

— Am vrut să spun că măniînci cît trei. 

— Probabil. 

Chelneriţa rămase în dreptul separeului, sprijinindu-şi un 
şold de muchia mesei, puţin aplecată în faţă, dîndu-i a înţelege 
destul de limpede că ar putea fi disponibilă. 

— Şi cu toată miîncarea... n-ai pe tine nici un dram de 
grăsime. 

Continuînd să zimbească, bărbatul se întrebă cum era 
femeia aceea la pat. Se imagină posedînd-o, pătrunzind-o, apoi 
prinzîndu-i gitul cu degetele şi strîngînd din ce în ce mai tare, 
pînă cînd obrazul ei devenea stacojiu şi ochii începeau să-i iasă 
din orbite. 

Ea îl privi fix, încercînd să-şi dea seama ce era în mintea lui, 
parcă întrebîndu-se dacă bărbatul din faţa ei îşi satisfăcea toate 


poftele cu aceeaşi convingere ca pofta de mîncare. 

— Probabil că faci mult sport. 

— Ridic greutăţi, spuse el. 

— Ca Arnold Schwarzenegger. 

— Mda. 

Fata avea un git delicat şi grațios. Bărbatul ştia că i l-ar fi 
putut fringe ca pe o crenguţă uscată, şi gindul acesta îl încălzi 
pe dinăuntru şi-l înveseli. 

— Sînt sigură că ai braţe mari şi puternice, spuse ea 
aproape şoptit, pe un ton plin de admiraţie. Bărbatul purta o 
cămaşă cu miîneci scurte, şi fata îşi puse arătătorul pe braţul lui 
gol. Cred că, la cîtă energie consumi, oricît ai mînca, totul se 
transformă în muşchi. 

— Cam aşa ceva, încuviinţă el. Dar e vorba şi de 
metabolism. 

— Cum? 

— Am o fire foarte nervoasă şi ard multe calorii. 

— Tu? Fire nervoasă? 

— Îmi sare ţandăra din te miri ce. 

— Nu pot să cred. Pun prinsoare că nimic nu te poate face 
să-ţi pierzi cumpătul, îl contrazise ea. 

Era o femeie atrăgătoare, în vîrstă de vreo treizeci de ani, 
cu zece ani mai tînără decit el, şi bărbatul se gîndi că o putea 
avea, dacă îşi punea în gînd. Probabil ar fi fost nevoie s-o 
curteze puţin, dar nu prea mult, doar atît cît s-o convingă că 
fusese luată pe sus, cum se întîmplase cu Rhett şi Scarlet, şi 
trintită în pat împotriva voinţei ei. Fireşte, dacă ar fi făcut 
dragoste, ar fi fost nevoit s-o ucidă după aceea. Ar fi fost nevoit 
să-i înfigă un cuţit în sînii ei frumoşi sau să-i taie gitul, or el nu 
dorea să facă aşa ceva. Fata nu merita să se neliniştească sau 
să rişte din pricina ei. Pur şi simplu, nu era genul lui, el nu 
ucidea roşcate. 

Îi lăsă un bacşiş bun, plăti consumaţia la casa de lîngă uşă 
şi părăsi localul. După aerul condiţionat din bufet, arşiţa de sep- 
tembrie îl lovi în faţă ca o pernă îndesată peste nări. Se îndreptă 
spre furgoneta Dodge, conştient că Helen îl urmărea cu privirea, 
însă nu întoarse capul. 

Plecînd de la local, opri la un centru comercial şi-şi lăsă 
maşina într-un colţ al uriaşului spaţiu de parcare, la umbra unui 
curmal, cît mai departe de clădirea magazinului. Se duse în 


spatele furgonetei, trase deoparte un paravan de bambus care 
separa locul şoferului de spaţiul destinat încărcăturii şi se întinse 
pe o saltea groasă şi zdrenţuită, prea scurtă pentru el. 
Condusese toată noaptea, fără nici o pauză, venind de la St. 
Helena, din ţinutul podgoriilor. Acum, că mîncase un mic dejun 
copios, se simţea toropit de oboseală. 

Patru ore mai tîrziu se trezi dintr-un vis urit. Transpirat, scu- 
turat de fiori de gheaţă, fierbinte şi rece în acelaşi timp, se ţinea 
cu o mînă de saltea, în timp ce cu cealaltă lovea aerul de jur 
împrejur. Incercă să ţipe, dar glasul îi murise în gitlej. Nu reuşi 
să scoată decit un sunet uscat şi chinuit. 

La început nu-şi dădu seama unde se găsea. Partea din 
spate a furgonetei era cufundată în întuneric, cu excepţia a trei 
raze palide de lumină strecurate prin despicăturile înguste ale 
paravanului de bambus. Aerul era cald şi irespirabil. Se săltă în 
capul oaselor, pipăi metalul cu o mînă, scrută printre pleoapele 
îngustate puţinul care putea fi desluşit prin întuneric şi, treptat, 
începu să distingă obiectele din jur. Cînd, în cele din urmă, îşi 
dădu seama că se găsea în furgonetă, se destinse şi se prăbuşi 
din nou pe saltea. 

Incercă să-şi amintească în ce constase coşmarul, dar fără 
succes. Nu era nimic neobişnuit. De cînd se ştia, aproape în 
fiecare noapte suferea de vise îngrozitoare, din care se trezea 
înspăimiîntat, cu buzele uscate, cu inima bătînd să-i spargă piep- 
tul. Insă niciodată nu reuşea să-şi aducă aminte ce anume îl 
îngrozise atît de mult. 

Deşi acum ştia unde se află, întunericul îl făcea să nu se 
simtă în largul lui. Continua să audă mişcare în întuneric, sunete 
înăbuşite de paşi grăbiţi, care făceau să i se zbirlească părul pe 
ceafă, deşi ştia că totul era doar în închipuirea lui. Ridică para- 
vanul de bambus şi clipi des cîteva secunde, pînă cînd ochii i se 
obişnuiră cu lumina. 

Luă un vraf de cîrpe aruncate pe podeaua maşinii, lîngă 
saltea. Legătura era prinsă cu o sfoară de culoare închisă. Lărgi 
nodul şi despături cîrpele moi la pipăit, patru la număr, 
înfăşurate una în cealaltă. Intre toate acele cîrpe se vedeau 
două cuțite mari. Amîndouă foarte bine ascuţite. Îi luase mult 
timp pînă cînd ascuţise, cu grijă, lamele grațios îngustate către 
capete. Luă unul din ele şi trăi un sentiment ciudat şi minunat, 
ca şi cum ar fi fost cuțitul unui vrăjitor, încărcat de o putere 


magică, putere care acum se transmitea asupra lui. 

Soarele de după-amiază se ascunsese în spatele umbrei 
palmierului sub care îşi parcase furgoneta Dodge. Acum lumina 
se revărsa prin parbriz, peste umărul lui, oprindu-se pe oţelul ca 
de gheaţă. Lama ascuţită ca briciul fulgeră cu o sclipire rece. 

Privi ţintă lama şi buzele lui subţiri schiţară un suris. Cu tot 
coşmarul, odihna îi prinsese foarte bine. Se simţea refăcut şi 
încrezător. Era absolut convins că cutremurul din acea 
dimineaţă era un semn că îi va merge bine la Los Angeles. O va 
găsi pe femeie. Va pune mîna pe ea Chiar în ziua aceea. Sau cel 
tîrziu miercuri. Se gîndi la trupul ei cald şi catifelat, la pielea fără 
cusur, şi surisul se preschimbă în rînjet. 


Marţi după-amiază Hilary Thomas se duse la cumpărături în 
Beverly Hills. Întorcîndu-se acasă seara devreme, îşi parcă 
Mercedesul de culoarea cafelei pe aleea circulară, în apropierea 
uşii de la intrare. Acum, cînd creatorii de modă ajunseseră la 
concluzia că femeile aveau voie să-şi arate din nou feminitatea, 
Hilary cumpărase toate hainele pe care nu le putuse găsi în 
ultimii cinci ani, cînd toţi cei din industria modei fuseseră 
obsedaţi de o vestimentaţie feminină gen sergent de armată. Se 
văzu nevoită să facă trei drumuri ca să golească portbagajul 
maşinii. 

În timp ce scotea ultimele pachete, avu brusc senzaţia că 
cineva o urmărea din ochi. Se întoarse cu spatele la maşină şi 
privi spre stradă. Soarele, coborit mult spre asfinţit, lumina 
pieziş printre casele înalte şi prin palmierii cu frunzele ca nişte 
pene, poleind totul în jur cu o lumină aurie. Doi copii se jucau pe 
gazon, la vreo jumătate de cvartal mai departe, iar pe trotuar 
alerga voios un cocker cu urechi lungi. In rest, cartierul era tăcut 
şi aproape nefiresc de liniştit. Pe partea cealaltă a străzii se 
vedeau parcate două maşini şi o furgonetă Dodge, dar din cite 
îşi putea da seama, nu se găsea nimeni în ele. 

Uneori te porţi prosteşte, se dojeni ea. Cine să te urmă- 
rească? 

Totuşi, după ce cără în casă şi ultimele pachete şi ieşi să 
ducă maşina în garaj, o încercă acelaşi sentiment clar că cineva 
n-o scăpa din ochi. 

Tîrziu, spre miezul nopţii, în timp ce şedea în pat cu o carte 


în mînă, lui Hilary i se păru că aude zgomot la parter. Puse 
cartea deoparte şi ascultă. 

Auzi un zăngănit în bucătărie, lîngă uşa din spate, chiar sub 
dormitorul ei. 

Se dădu jos din pat şi-şi puse halatul, un capot de mătase 
albastră cumpărat în aceeaşi după-amiază. 

În sertarul de sus al noptierei ţinea un pistol de 6,32, gata 
încărcat. Şovăi, ascultă zgomotul o clipă, apoi hotărî să-şi ia 
arma. 

Se simţea puţin ridicolă. Ceea ce auzise erau probabil zgo- 
mote de noapte, sunetele fireşti care se aud din cînd în cînd în 
casă. Pe de altă parte, locuia acolo de şase luni şi nu auzise 
niciodată nimic. 

Se opri în capătul de sus al scării, scrutînd întunericul şi 
întrebă: 

— Cine-i acolo? 

Nici un răspuns. 

Întinse mîna dreaptă în faţă, cu degetele încleştate pe 
pistol şi cobori la parter. Traversă sufrageria, respirînd grăbit şi 
gifiit, neputîndu-şi stăpîni tremurul miîinii în care ţinea arma. 
Aprinse fiecare lampă pe lingă care trecea. Apropiindu-se de 
capătul îndepărtat al casei, continuă să audă zgomotul acela 
neobişnuit, dar cînd intră în bucătărie şi aprinse lumina, o 
întîimpină numai tăcerea. 

Bucătăria arăta ca de obicei. Podea din lemn de pin de 
culoare închisă, dulapuri de acelaşi fel, cu ornamente de 
ceramică, mese de faianţă albă, curate şi aproape goale. Cratiţe 
de aramă lucitoare şi ustensile atîrnînd de tavanul înalt şi alb. 
Nu era nimeni acolo şi nu se vedea nici un semn că ar fi fost 
cineva mai înainte. 

Făcu un pas înăuntru şi se opri, aşteptind să audă din nou 
zgomotul. 

Nimic. Doar biziitul discret al frigiderului. 

În cele din urmă, ocoli masa din mijloc, care sclipea de 
curăţenie, şi încercă uşa din spate. Era încuiată. 

Aprinse luminile din curte şi ridică transperantul de la fe- 
reastra din spatele chiuvetei. Afară, în dreapta, piscina lungă de 
doisprezece metri sclipea ademenitor. În stînga se vedea vasta 
grădină de trandafiri, cufundată în umbre, unde douăsprezece 
tufe de flori străluceau ca neonul în frunzişul verde şi întunecat. 


Totul afară era tăcut şi nemişcat. 

Trebuie să fi fost trosnetul vreunei mobile, se gîndi ea. 
Doamne! Încep să devin o babă nevricoasă. 

Îşi făcu un sandviş şi-l luă sus, împreună cu o sticlă de bere. 
Lăsă aprinse toate luminile de la etajul întîi, închipuindu-şi că 
astfel l-ar descuraja pe nepoftit — presupunînd că cineva dădea 
tîircoale pe proprietatea ei. 

După un timp, se simţi ridicolă fiindcă lăsase casa luminată 
ca ziua. 

Ştia exact ce se petrece cu ea. Astfel de spaime erau simp- 
tomele unei maladii mentale pe care o cunoştea îndeaproape: 
sentimentul că nu merita toată această fericire. Venise de 
nicăieri, pornise de la zero, iar acum avea tot ce-i dorea inima. 
În subconştient, se temea că Dumnezeu îşi va aduce aminte de 
ea şi va decide că nu merita tot ce căpătase. Atunci, mînia lui o 
va lovi. Din tot ce agonisise se va alege praful: casa, maşina, 
conturile în bancă... Noua ei existenţă părea un basm, o feerie, 
o poveste minunată, prea frumoasă pentru a fi adevărată şi, 
fără îndoială, prea frumoasă pentru a dura. 

Nu. La dracu', nu! Trebuia să înceteze să se subaprecieze şi 
să creadă că tot ce realizase era doar rezultatul unui nemăsurat 
noroc. Norocul nu avea ce căuta aici. Născută într-o casă a dis- 
perării, hrănită nu cu lapte şi tandreţe, ci cu incertitudini şi 
teamă, alături de un tată care n-o iubea şi de o mamă care doar 
o tolera, într-un cămin în care autocompătimirea şi amărăciunea 
înăbuşiseră orice speranţă, crescuse, fireşte, fără sentimentul 
adevăratei valori. Ani la rînd se luptase cu un complex de infe- 
rioritate. Dar asta era deja de domeniul trecutului. Consultase 
un psiholog. Ştia ce se petrece cu ea. Nu avea curajul să se lase 
iar cuprinsă de vechile îndoieli. Casa şi maşina nu-i vor fi luate. 
Le merita cu adevărat. Muncise din greu şi fusese foarte 
talentată. Nimeni nu-i oferise o slujbă numai pe relaţii de 
rudenie sau prietenie. Cînd sosise la Los Angeles, nu cunoştea 
pe nimeni. Nimeni nu-i umpluse poala de bani numai pentru că 
era frumoasă. Atrase de bogăţia industriei spectacolului şi de 
tentaţia celebrităţii, sute de femei soseau zilnic în Los Angeles, 
unde de regulă erau tratate mai rău decit vitele. Ea ajunsese în 
vîrf dintr-un singur motiv: era o bună scenaristă, o maestră 
neîntrecută, o artistă plină de imaginaţie, un spirit creator, 
capabil să conceapă filme pentru care un imens public urma să 


plătească bani grei ca să le vadă. Ciştigase prin muncă fiecare 
bănuţ, şi zeii nu aveau nici un motiv să se răzbune. 

— Linişteşte-te, se îndemnă ea cu voce tare. 

Nimeni nu încercase să forţeze uşa de la bucătărie. Totul se 
petrecuse în închipuirea ei. 

Îşi termină sandvişul şi berea, apoi cobori la parter şi stinse 
luminile. 

Se cufundă într-un somn adînc. 


Ziua următoare se dovedi a fi una dintre cele mai bune din 
viaţa ei, dar, în acelaşi timp, şi una dintre cele mai proaste. 

Ziua de miercuri începu bine. Cerul era fără nori. Aerul era 
curat şi parfumat. Lumina de dimineaţă avea acel farmec 
special care există numai în sudul Californiei, dar chiar şi aici 
numai în anumite zile. O lumină de cristal, puternică şi caldă, ca 
razele dintr-o pictură cubistă, lăsînd senzaţia că din clipă în clipă 
aerul stă să se deschidă ca o cortină, dînd la iveală lumea din 
spatele existenţei de zi cu zi. 

Hilary Thomas îşi petrecu dimineaţa în grădină. Grădina de 
o jumătate de pogon, care era împrejmuită de un zid şi se găsea 
în spatele casei în stil neospaniol, cu două niveluri, se mîndrea 
cu două duzini de specii de trandafiri: straturi, spaliere şi garduri 
vii. Frau Karl Druschki Rose, Madame Pierre Oger, rosa 
mus-cosa, Souvenir de Malmaison, plus o mare varietate de 
hibrizi moderni. Grădina strălucea de trandafiri albi şi roşii, 
portocalii şi galbeni, roz şi purpurii, ba chiar şi verzi. Unele flori 
erau mari cît farfuriile, altele atît de mici, încît puteau trece 
printr-o verighetă. Pajiştea verde şi catifelată era presărată cu 
petale în toate nuanțele. 

În cele mai multe dimineţi Hilary lucra la trandafiri timp de 
două-trei ore. Oricît de agitată ar fi fost în momentul în care 
punea piciorul în grădină, la plecare se simţea complet relaxată 
şi cu sufletul împăcat. Şi-ar fi putut permite cu uşurinţă un 
grădinar. Încă mai continua să primească plăţi trimestriale pen- 
tru primul ei film, Arizona Shifty Pete, apărut pe ecrane cu peste 
doi ani în urmă şi care se bucurase de un enorm succes. Noul ei 
film, Cold Heart, care rula de nici două luni, era şi mai apreciat 
decit Pete. Casa cu douăsprezece camere din Westwood, la mar- 
ginea cartierelor Bel Air şi Beverly Hills, costase o sumă uriaşă, 


şi totuşi, cu şase luni în urmă, o plătise cu bani gheaţă. În cer- 
curile din lumea spectacolului era denumită "hot property". 
Exact aşa se şi simţea, fierbinte, incandescentă, cuprinsă de 
flacăra planurilor şi perspectivelor de viitor. Un sentiment extra- 
ordinar. Hilary era o scenaristă extraordinar de bună, cu 
adevărat hot property, şi dacă ar fi vrut, şi-ar fi putut angaja o 
armată de grădinari. 

Işi îngrijea singură florile şi copacii, fiindcă grădina era pen- 
tru ea un loc special, aproape sacru. Era simbolul descătuşării 
ei. 

Fusese crescută într-un apartament dărăpănat, într-unul 
dintre cele mai rău famate cartiere ale oraşului Chicago. Chiar şi 
acum, aici, în mijlocul grădinii ei de trandafiri parfumati, dacă 
închidea ochii, vedea fiecare detaliu al acelei locuinţe din trecut. 
In hol cutiile poştale fuseseră sparte de hoţi în căutare de 
cecuri. Coridoarele erau înguste şi slab luminate. Camerele mici, 
întunecoase, mobilierul vechi, tapiţeria zdrenţuită. În mica 
bucătărie vechiul aragaz pierdea gaz, gata din clipă în clipă să 
sară în aer. Hilary locuise ani întregi cu spaima flăcării albăstrui 
şi pilpîite a aragazului. Frigiderul îngălbenit de vreme şuiera şi 
zdrăngănea, iar căldura de la motorul lui atrăgea ceea ce tatăl 
ei numea "fauna acelor locuri". Stînd în grădina parfumată, 
Hilary îşi aminti clar fauna în preajma căreia îşi petrecuse 
copilăria şi se cutremura. Deşi ea şi mama ei păstrau o curăţe- 
nie impecabilă în bucătărie, deşi foloseau cantități 
impresionante de insecticid, niciodată nu reuşiseră să scape de 
gîndacii de bucătărie, fiindcă scîrboşeniile veneau prin pereţii 
subţiri de la alte apartamente în care oamenii nu erau la fel de 
curaţi. 

Cea mai vie amintire din copilăria ei era aceea a priveliştii 
care se deschidea de la unica fereastră a dormitorului ei strîmt, 
îşi petrecuse acolo multe ceasuri de singurătate, ascunzîndu-se 
în timp ce părinţii ei se certau. Dormitorul fusese un refugiu în 
care se adăpostea în acele momente îngrozitoare de înjurături şi 
ţipete, la fel ca şi în timpul tăcerilor, cînd părinţii ei nu-şi mai 
adresau cuvintul. Priveliştea de la fereastră nu avea nimic 
atrăgător: un zid de cărămidă, mînjit de funingine, în celălalt 
capăt al pasarelei de un metru şi jumătate, care lega blocurile 
de apartamente. Fereastra nu se deschidea, fusese vopsită 
închisă. De acolo reuşea să vadă un crimpei de cer, dar numai 


dacă îşi lipea obrazul de sticla geamului, ca să privească în susul 
puţului strimt al curţii interioare. 

Dorind cu disperare să scape din lumea decrepită în care 
trăia, mica Hilary învățase să-şi folosească imaginaţia, ca să 
poată vedea prin zidul de cărămidă. Işi lăsa gîndul să zboare 
liber şi deodată ajungea să vadă coline domoale, uneori chiar 
Oceanul Pacific sau lanţuri de munţi înalţi. De cele mai multe ori 
îşi imagina o grădină, un loc fermecat, liniştit, cu arbuşti frumos 
tunşi, cu spaliere înalte pe care şerpuiau ramuri înţepătoare de 
trandafiri. In această fantezie apărea şi un mobilier de grădină 
din fier forjat, vopsit în alb. Cîteva umbrele în dungi de culori vii 
îşi profilau silueta alungită în lumina arămie. Femei în rochii 
lungi, elegante şi bărbaţi în costume de vară sorbeau băuturi la 
gheaţă şi discutau amical. 

Acum trăiesc exact acel vis, se gîndea ea. Locul imaginat 
de mine există în realitate şi îmi aparţine. Pentru ea nu era o 
corvoadă să-şi îngrijească trandafirii şi celelalte plante — 
palmieri, ferigi, tufe şi multe altele. Dimpotrivă, era o mare 
bucurie. In fiecare clipă în care lucra în grădină era conştientă 
cît de departe ajunsese. 

La amiază îşi puse uneltele de grădinărit deoparte şi făcu 
un duş. Rămase un timp sub apa fierbinte, ca şi cum, pe lîngă 
transpiraţie şi praf, ar fi vrut să-şi spele şi amintirile întunecate. 
În acel apartament mohorit din Chicago, în baia minusculă în 
care nici un robinet nu se închidea complet, iar gurile de 
scurgere refulau cel puţin o dată pe lună, niciodată nu avusese 
suficientă apă caldă. 

Luă un prînz frugal în curtea interioara, acoperită cu sticlă 
şi cu vedere spre grădina de trandafiri. In timp ce mînca nişte 
brînză şi cîteva felii de măr, citi publicaţiile despre industria 
spectacolului — Ho/lywood Reporter şi Daily Variety — sosite cu 
poşta de dimineaţă. Numele ei apărea în rubrica din Reporter 
semnată de Hank Grant, pe lista personalităţilor din lumea fil- 
mului care-şi aniversau data naşterii în ziua aceea. Pentru o 
femeie care tocmai împlinise douăzeci şi nouă de ani, 
într-adevăr ajunsese foarte, foarte departe. 

În ziua aceea directorii executivi de la Warner Brothers 
urma să discute despre The Hour of the Wolf, ultimul ei 
scenariu. Pînă la sfirşitul acelei zile, aveau să decidă dacă îl vor 
cumpăra sau îl vor refuza. Se simţea încordată, nerăbdătoare să 


sune telefonul, şi totuşi se temea să nu aibă o deziluzie. Acest 
proiect era pentru ea mai important decit tot ce realizase pînă 
atunci. 

Scrisese scenariul fără asigurarea unui contract semnat, în 
mod, pur şi simplu, speculativ, şi-şi pusese în gînd să-l vîndă 
numai dacă era acceptată şi ca regizoare şi dacă i se garanta 
montajul final. Studiourile Warner Brothers îi oferiseră, deja 
neoficial, o sumă record, cu condiţia ca ea să revină asupra pre- 
tenţiilor de vînzare. Ştia că ceruse foarte mult, totuşi, datorită 
succesului ca scenaristă, pretenţiile ei nu erau chiar exagerate. 
Cu voie sau fără voie, Warner va accepta să-i încredinţeze regia 
filmului. Nu avea nici cea mai mică îndoială. Dar problema cea 
mai delicată era montajul final. Onoarea şi puterea de a decide 
exact ce urma să apară pe ecran, autoritatea supremă asupra 
fiecărui cadru filmat, asupra fiecărei secvenţe şi asupra fiecărei 
nuanţe reveneau de regulă regizorilor care-şi dovediseră 
valoarea realizind un număr de filme cu mare cîştig de casă, şi 
numai rareori unui regizor debutant, cu atît mai puţin unei 
femei. Insistenţele ei de a i se acorda control total asupra 
aspectului artistic al filmului ar putea duce de rîpă întreg 
aranjamentul. 

Sperind să mai uite tensiunea în care aştepta decizia stu- 
diourilor Warner Brothers, Hilary îşi petrecu după-amiaza de 
miercuri lucrînd în studioul ei cu vedere spre piscină. Avea un 
birou de stejar mare şi masiv, lucrat de comandă, cu 
douăsprezece sertare şi douăzeci şi patru de compartimente. Pe 
birou ţinea citeva vase de cristal Lalique, în care se răsfringea 
lucirea molcomă a celor două candelabre de alamă ale pianului. 
Revăzu a doua ciornă a unui articol pe care-l scria pentru Film 
Comment, însă gîndul îi zbura neîncetat la Hour of the Wolf. 

La ora patru sună telefonul, şi Hilary tresări violent, deşi 
toată după-amiaza aşteptase acel sunet. Era Wally Topelis. 

— La telefon impresarul tău, fetiţo. Trebuie să stăm de 
vorbă. 

— Nu asta facem acum? 

— Vreau să spun faţă în faţă. 

— Oh, exclamă ea posomorită. Asta înseamnă că ai veşti 
proaste. 

— Am afirmat eu aşa ceva? 

— Dacă ar fi bune, spuse Hilary, pur şi simplu, mi le-ai 


comunica prin telefon. O discuţie între patru ochi înseamnă că 
vrei să mă iei cu încetişorul. 

— Tare pesimistă eşti, fetiţo. 

— Faţă în faţă înseamnă că vrei să mă ţii de mină şi să mă 
convingi să nu mă sinucid. 

— Noroc că tendinţa asta a ta spre melodramă nu apare 
niciodată în scenariile pe care le scrii. 

— Dacă Warner m-a refuzat, spune-mi direct, să nu mai 
pierdem vremea. 

— Încă n-au luat o hotărîre, scumpa mea. 

— Sînt gata pentru orice fel de veste. 

— Vrei să mă asculţi? Nu-i vorba de un refuz. Eu continuu 
să tratez cu ei şi vreau să discut cu tine următoarea mişcare. 
Asta-i tot. Nimic mai rău de atit. Ne putem vedea în jumătate de 
oră? 

— Unde? 

— Sînt la Hotelul Beverly Hills. 

— În Polo Lounge? 

— Evident. 


În timp ce cotea, părăsind Sunset Boulevard, Hilary se gîndi 
că Hotelul Beverly Hills părea ireal, ca un miraj strălucind prin 
pinza de căldură. Clădirea cu arhitectură neregulată, care se 
înălța dintre palmierii înalţi şi vegetaţia luxuriantă, apărea ca o 
imagine de basm. Ca de fiecare dată, stucatura trandafirie nu i 
se mai părea atit de stridentă cum şi-o amintea. Zidurile păreau 
transparente, parcă strălucind de o lumină interioară. In felul lui, 
hotelul era aproape elegant — destul de decadent, dar cu toate 
acestea, fără îndoială, elegant. La intrarea principală funcţionari 
în uniformă parcau şi predau maşini: două Rolls Royceuri, trei 
Mercedesuri, un Stuts şi un Maserati roşu. 

Ce diferenţă faţă de cartierele sordide din Chicago, se gîndi 
ea fericită. 

Intrînd în Polo Lounge, văzu vreo doisprezece actori şi 
actriţe, figuri celebre, precum şi vreo doi directori executivi 
influenţi, însă nici unul dintre ei nu şedea la masa numărul trei. 
Aceea era de regulă considerată cea mai rivnită din salon. Ori- 
entată cu faţa spre intrare, era cel mai bun loc pentru a vedea şi 
a fi văzut. Wally Topelis se găsea la masa trei, fiindcă era unul 


dintre cei mai mari impresari din Hollywood şi fiindcă îl fermeca 
pe maitre d'hotel la fel cum fermeca pe oricine. Era un bărbat 
slăbuţ şi mic de statură, trecut de cincizeci de ani, foarte bine 
îmbrăcat. Avea păr alb, des şi lucios, mustață albă şi tunsă cu 
grijă. Arăta foarte distins. Exact genul de persoană pe care te 
aşteptai s-o vezi la masa numărul trei. Vorbea la telefonul care 
tocmai îi fusese adus. Cînd o văzu pe Hilary, se grăbi să încheie 
conversaţia, puse receptorul în furcă şi se ridică s-o întîmpine. 

— Hilary, arăţi superb... ca de obicei. 

— lar tu eşti în centrul atenţiei... ca de obicei. 

El zîmbi larg. Vorbi cu glas coborit, pe un ton conspirativ. 

— Îmi închipui că toată lumea se uită la noi. 

— Aşa îmi închipui şi eu. 

— Pe furiş. 

— Oh, desigur, confirmă ea. 

— Fiindcă nu vor să ne dăm seama că se uită, adăugă el 
vesel. 

— lar noi nu îndrăznim să privim în jur şi să vedem dacă se 
uită, continuă ea în timp ce se aşezau. 

— Oh, cerule, nu! 

Ochii lui albaştri sclipeau de veselie. 

— lar noi nu vrem să creadă că ne pasă. 

— Doamne fereşte! 

— Ar fi o stîngăcie din partea noastră. 

— Una foarte mare, rise el. 

Hilary oftă. 

— Niciodată n-am înţeles de ce o masă trebuie să fie atit de 
importantă faţă de celelalte. 

— Ei bine, pot sta jos ca să fac haz pe tema asta, însă 
înţeleg motivul, spuse Wally. În ciuda convingerilor lui Marx şi 
Lenin, animalul din specia umană prosperă de pe urma 
sistemului de clasă — atita timp cit acesta se bazează pe bani şi 
realizări, nu pe pedigree. Instituim şi întreţinem sisteme de 
clasă pretutindeni, chiar şi în restaurante. 

— Am impresia că urmează să ascult una dintre faimoasele 
tirade stil Topelis. 

Îşi făcu apariţia un chelner cu o frapieră lucitoare pe un 
trepied. Puse frapiera lîngă masă, zimbi şi plecă. După toate 
aparențele, Wally îşi luase libertatea de a face comanda pentru 
amindoi înainte de venirea ei. Cu toate acestea, nu profită de 


ocazie ca să-i spună ce urma să bea. 

— Nu o tiradă, preciză el. O simplă remarcă. Lumea are 
nevoie de sistemele de clasă. 

— Mă faci curioasă. De ce? 

— În primul rînd, oamenii trebuie să aibă aspirații şi dorinţe 
dincolo de nevoia elementară de hrană şi adăpost, necesităţi 
obsedante care îi îndeamnă să realizeze fel şi fel de lucruri. 
Într-o societate bună, omul îşi va lua două slujbe, ca să strîngă 
bani pentru o casă în cartierul respectiv. Dacă o maşină este 
mai performantă decit alta, bărbatul — sau femeia, fără îndoială 
că problema nu are un aspect sexist — va munci cu mai multă 
rivnă ca să şi-o poată permite. lar dacă e vorba de cea mai bună 
masă din Polo Lounge, toţi cei care vin aici vor dori să fie 
suficient de bogaţi şi de celebri — sau cu faimă suficient de 
proastă — ca să poată lua loc la masa cu pricina. Această goană 
aproape maniacă pentru o poziţie în societate generează 
bunăstarea, contribuie la produsul naţional global şi creează 
locuri de muncă. În definitiv, dacă Henry Ford n-ar fi vrut să 
realizeze ceva în viaţă, n-ar fi pus niciodată bazele companiei în 
care acum lucrează zeci de mii de oameni. Sistemul de clase 
este unul dintre motoarele care pun în mişcare roţile comerţului 
şi menţin un înalt nivel de trai. Sistemul de clasă oferă 
oamenilor scopuri, oferă unui maître d'hotel sentimentul puterii 
şi importanţei, care face de dorit o slujbă altminteri intolerabilă. 

Hilary clătină din cap. 

— Cu toate acestea, dacă stau la cea mai bună masă nu 
înseamnă neapărat că sînt mai presus decit persoana care 
primeşte ceva mai puţin bun. Nu-i o realizare în sine. 

— Este un simbol al realizării, al poziţiei sociale, explică 
Wally. 

— Eu tot nu văd semnificaţia acestui lucru. 

— E doar un joc sofisticat. 

— Pe care nu mă îndoiesc că ştii să-l joci. 

Wally era în culmea încîntării. 

— Nu-i aşa? 

— Eu nu voi învăţa niciodată regulile. 

— Ar trebui, scumpa mea. E destul de primitiv, dar ajută în 
afaceri. Nimănui nu-i place să lucreze cu un ratat în schimb, toţi 
cei prinşi în joc doresc să negocieze cu genul de persoană care 
poate obţine cea mai bună masă din Polo Lounge. 


Wally Topelis era singurul bărbat cunoscut de Hilary care se 
putea adresa unei femei cu apelativul "micuța mea", fără să 
sune dominator sau ipocrit. Deşi mic de statură, cam de 
înălţimea unui jocheu profesionist, îi amintea cumva de Cary 
Grant în filme ca To Catch a Thief. Avea stilul lui Grant: maniere 
excelente, dar neostentative, o graţie de balerin în fiecare 
mişcare, chiar şi în gesturile cele mai comune, un farmec liniştit; 
un umor subtil, ca şi cum viaţa i s-ar fi părut o glumă amicală. 

Îşi făcu apariţia şeful de sală, căruia Wally i se adresă cu 
numele de Eugene, apoi îl întrebă ce-i mai făceau copiii. Eugene 
părea să aibă multă afecţiune pentru Wally, şi Hilary îşi dădu 
seama că obţinerea celei mai bune mese din Polo Lounge se 
explica, poate, şi prin faptul că Wally trata personalul mai curînd 
ca pe nişte prieteni decit ca pe nişte servitori. 

Eugene aduse şampania şi, după un schimb de cuvinte ami- 
cale, îi întinse lui Wally sticla pentru aprobare. 

Hilary aruncă o privire la etichetă. 

— Dom Perignon? 

— Meriţi ce-i mai bun, micuța mea. 

Eugene scoase staniolul de pe gitul sticlei şi începu să des- 
facă sîrma în care era prins dopul. 

Hilary se încruntă spre Wally. 

— Înseamnă că, într-adevăr, ai o veste proastă pentru 
mine. 

— Ce te face să spui asta? 

— O sticlă de şampanie de o sută de dolari... Hilary îl privi 
gînditoare. Presupun că rostul ei e să-mi aline supărarea, să-mi 
închidă rănile. 

Dopul sări cu un pocnet. Eugene ştia meserie, din sticlă 
abia dacă ieşi puţină spumă. 

— Tare pesimistă mai eşti, o dojeni Wally. 

— Sînt realistă, replică ea. 

— Cei mai mulţi ar fi spus: Ah, şampanie! Ce sărbătorim? 
Alţii, nu Hilary Thomas. 

Eugene turnă puţin Dom Perignon, pentru degustare. Wally 
îşi muie buzele în şampanie şi încuviinţă din cap. 

— Chiar sărbătorim? întrebă Hilary. 

Nu-i trecuse prin minte alternativa şi dintr-o dată simţi că i 
se moaie picioarele. 

— Cam aşa ceva, răspunse Wally. 


Eugene umplu, încet, amîndouă paharele şi vîri cu grijă sti- 
cla în gheaţa fărimată din frapiera de argint. Era limpede că 
dorea să zăbovească acolo îndeajuns de mult cît să afle ce 
anume sărbătoreau. 

Era la fel de limpede că Wally dorea ca Eugene să afle 
vestea şi s-o răspindească. Zimbind ca Cary Grant, se aplecă 
spre Hilary şi spuse: 

— Am încheiat tîrgul cu Warner Brothers. 

Ea îl privi fix, clipind des, apoi deschise gura să vorbească, 
dar nu ştia ce să spună. 

— Nu se poate, articulă într-un tirziu. 

— Ba da. 

— Cu neputinţă. 

— Ba e cu putinţă. 

— Nu poate fi aşa uşor. 

— Ţi-am spus că am încheiat afacerea. 

— Nu mă vor lăsa să regizez. 

— Ba da. 

— Nu-mi vor acorda dreptul la montajul final. 

— Ba da. 

— Dumnezeule! 

Era năucită. Îşi simţea mintea amorţită. 

Eugene o felicită şi dispăru cu discreţie. 

Wally rîse şi clătină din cap. 

— Ştii, ai fi putut juca teatru ceva mai bine, de dragul lui 
Eugene. Curînd lumea ne va vedea sărbătorind şi-l va întreba pe 
Eugene care-i motivul, iar el le va spune. Lasă-i pe toţi să creadă 
că ai ştiut tot timpul că vei obţine ce doreai. Niciodată să nu 
arăţi îndoială sau teamă cînd înoţi în mijlocul unor rechini. 

— Nu glumeşti? Chiar am primit ce am cerut? 

Wally îşi ridică paharul şi răspunse: 

— Un toast. Pentru cea mai dulce clientă a mea, în speranţa 
că, pînă la urmă, va învăţa că există şi soare după ploaie şi că 
multe mere nu sînt viermănoase. 

Ciocniră paharele. 

— Probabil că studioul a pus o mulţime de condiţii. Un 
buget limitat. Salariu minim. Fără cotă parte din profituri. Şi 
altele asemenea. 

— Nu mai căuta cuie ruginite în supă, izbucni el exasperat. 

— Nu mănînc supă. 


— Nu face pe isteaţa cu mine. 

— Beau şampanie. 

— Ştii bine ce am vrut să spun. 

Ea privi fix băşicuţele din cupa cu şampanie Dom Perignon. 

Se simţea de parcă în trupul ei s-ar fi ridicat nenumărate 
băşicuţe, mii şi mii de băşicuţe minuscule şi strălucitoare, de 
bucurie. Dar o parte a fiinţei ei reacţiona ca un dop, înăbuşindu-i 
efervescenţa fericită, ţinind-o sub presiune, închisă ermetic, 
pentru siguranţă. Se temea de prea multă fericire. Nu voia să 
tenteze soarta. 

— Pur şi simplu, nu pricep, spuse Wally. Arăţi de parcă ai fi 
primit un refuz. Ai auzit ce-am spus, nu? 

Ea zimbi. 

— lartă-mă. E vorba că... În copilărie mă aşteptam în 
fiecare zi la ce-i mai rău. In acest fel niciodată n-am suferit o 
deziluzie. E cea mai bună cale cînd trăieşti alături de doi 
alcoolici înveteraţi şi violenţi. 

Privirea lui Wally era plină de afecţiune, 

— Părinţii tăi nu mai sînt, spuse el cu blindeţe. Au murit. 
Amiîndoi. Nu te mai pot atinge, Hilary. Nu-ţi vor mai face nicio- 
dată rău. 

— In ultimii doisprezece ani mi-am petrecut cea mai mare 
parte a timpului încercînd să mă conving de acest lucru. 

— Te-ai gîndit vreodată la psihoterapie? 

— Am urmat şedinţe vreme de doi ani. 

— Şi nu te-au ajutat? 

— Nu cine ştie ce. 

— Poate cu alt doctor... 

— Ce mai contează? răspunse Hilary. Teoria lui Freud are 
un cusur. Psihiatrii cred că de îndată ce-ţi aminteşti şi înţelegi 
traumele din copilărie care te-au transformat într-un adult 
nevrotic te şi poţi schimba. Ei consideră că partea cea mai difi- 
cilă este să afli cheia, după care vei putea deschide uşa într-o 
clipă. Dar nu-i chiar aşa uşor. 

— Trebuie să vrei să te schimbi, spuse el. 

— Nici asta nu-i uşor. 

Wally învîrtea cupa cu şampanie între degetele mici, cu 
unghii bine îngrijite. 

— Dacă ai nevoie să vorbeşti din cînd în cînd cu cineva, îţi 
stau oricînd la dispoziţie. 


— Şi-aşa ţi-am împuiat capul de ani de zile. 

— Fleacuri. Mi-ai spus foarte puţine lucruri. Doar în linii 
mari. 

— E o poveste plicticoasă, zise ea. 

— Nici vorbă, te asigur. Povestea unei familii destrămate, 
alcoolism, nebunie, crimă, sinucidere, un copil nevinovat martor 
la toate acestea... Ca scenaristă, ar trebui să ştii că astfel de 
istorii nu sînt niciodată plicticoase. 

Ea zîmbi vag. 

— Pur şi simplu, simt că trebuie să pun ordine în viaţa mea 
de una singură. 

— De regulă, ajută dacă discuţi despre astfel de lucruri... 

— Numai că eu am discutat deja cu un psihoterapeut, apoi 
cu tine, dar n-am simţit cine ştie ce ameliorare. 

— Totuşi, discuţia te-a ajutat cît de cît. 

— Am vorbit despre copilăria mea cît am putut de mult. 
Ceea ce trebuie să fac acum e să stau de vorbă cu mine însămi. 
Trebuie să înfrunt singură trecutul, fără să mă bazez pe sprijinul 
tău sau al unui doctor, lucru pe care nu l-am încercat niciodată 
pînă acum. Şuviţe din părul lung şi negru îi acoperiseră un ochi. 
Şi le dădu deoparte, petrecîndu-le pe după ureche. Mai curînd 
sau mai tîrziu îmi voi limpezi gîndurile. E doar o chestiune de 
timp. 

Oare chiar cred ceea ce spun? se întrebă ea. 

Wally o privi fix o clipă, apoi spuse: 

— Ei bine, presupun că tu ştii mai bine ce ai de făcut. Dar 
pînă atunci, bea-ţi măcar şampania. Işi ridică propria cupă. Fii 
veselă şi zimbitoare, ca toţi cei din jurul nostru să te invidieze şi 
să dorească să lucreze cu tine. 

Hilary ar fi vrut să se rezeme de spătarul scaunului şi să 
bea în neştire şampanie Dom Perignon la gheaţă, să se lase 
copleşită de fericire, însă nu se putea destinde complet. 
Intotdeauna era dureros de conştientă de întunericul spectral de 
la marginea lucrurilor, de coşmarul care pîndea momentul 
potrivit, ca să se năpustească asupra ei şi s-o sfişie. Earl şi Em- 
ma, părinţii ei, o ferecaseră într-o mică ladă a spaimei, trîntiseră 
capacul greu deasupra şi o încuiaseră înăuntru. De atunci privea 
întotdeauna lumea din întunericul lăzii în care se afla. Earl şi 
Emma îi insuflaseră o spaimă iraţională, latentă, dar mereu 
prezentă şi de neînlăturat, o spaimă care-i umbrea toate 


bucuriile, tot ce ar fi trebuit să fie bun, luminos şi vesel. 

În acea clipă, simţi o ură rece, neostoită şi nesfîrşită pentru 
părinţii ei, la fel ca întotdeauna. Anii de muncă şi distanţa uriaşă 
care o despărţea de iadul zilelor trăite în Chicago încetă brusc 
să mai acţioneze ca un amortizor al suferinţei. 

— Ce s-a întîmplat? o întrebă Wally. 

— Nimic. Mă simt bine. 

— Eşti foarte palidă. 

Cu un efort de voinţă, își înfrînă amintirile, împingînd tre- 
cutul înapoi de unde venise. Îşi puse palma pe obrazul lui Wally 
şi-l sărută. 

— lartă-mă. Uneori sînt o adevărată pacoste. Nici nu ţi-am 
mulţumit. Sînt foarte fericită de rezultatul obţinut, Wally. Zău că 
da. E minunat! Eşti cel mai grozav impresar din lumea specta- 
colului. 

— Ai dreptate, întări el. De astă dată n-a trebuit să mă 
tîirguiesc prea mult. Scenariul le-a plăcut atît de mult, încît erau 
gata să accepte orice, numai să obţină drepturile asupra lui. N-a 
fost o chestiune de noroc. Şi nici n-a depins de isteţimea 
impresarului. Vreau să înţelegi bine acest lucru. Fii realistă, 
fetiţo, îţi meriţi succesul. Scenariile tale sînt cele mai bune care 
se scriu la ora actuală. Poţi continua să trăieşti în umbra 
părinţilor tăi, poţi continua să te aştepţi la ce-i mai rău, aşa cum 
faci întotdeauna, dar de acum înainte pentru tine nu va exista 
decit tot ce-i mai bun. Sfatul meu e să te obişnuieşti cu gîndul 
acesta. 

Dorea cu disperare să-l creadă, să dea frîu liber fericirii, dar 
buruienile negre ale îndoielii încolţeau din seminţele sădite în 
Chicago. Vedea acei monştri atît de cunoscuţi, pîndind la 
graniţele paradisului descris de Wally. Credea cu convingere în 
Legile lui Murphy: Dacă ceva poate merge prost, atunci aşa se 
va întîmpla. Cu toate acestea, atitudinea deschisă a lui Wally îi 
mersese atit de mult la suflet, tonul lui fusese atit de 
convingător, încît scormoni în cazanul forfotind de emoţii 
confuze şi scoase la lumină un zîmbet adevărat şi radios. 

— Bravo! exclamă el mulţumit. Aşa mai merge. Ai un 
zimbet tare frumos. 

— Voi încerca să-l folosesc cît mai des. 

— lar eu voi încerca să-ţi ofer cît mai multe ocazii să 
zimbeşti. 


Băură şampanie şi discutară despre The Hour of the Wolf, 
făcură planuri şi rîseră cum nu-şi amintea să fi ris de ani de zile. 
Incetul cu încetul se însenină. Un actor renumit, înalt şi muscu- 
los, care în filme apărea cu ochi de gheaţă, buze subţiri, muşchi 
şi mers legănat, dar în viaţa de toate zilele era o fire 
prietenoasă, plină de umor şi chiar timidă, şi al cărui ultim film 
obținuse încasări în valoare de cincizeci de milioane de dolari, fu 
primul care se opri să-i salute şi să-i întrebe ce sărbătoreau. 
Directorul de studio, cu ochi de şopirlă şi îmbrăcat cu o eleganţă 
impecabilă, încercă subtil, apoi direct, să afle acţiunea filmului 
The Hour of the Wolf, în speranţa de a înjgheba un serial 
săptăminal, rapid şi ieftin. Curînd jumătate din cei aflaţi în 
încăpere se învirteau în jurul mesei trei, ca să-i felicite pe Hilary 
şi Wally, apoi dispăreau ca să comenteze succesul lui Hilary, 
fiecare întrebîndu-se dacă îi era destinat să obţină o parte din 
profituri. În definitiv, The Hour of the Wolf avea nevoie de un 
producător, de staruri, de cineva care să scrie muzica... Prin 
urmare, toată lumea se înghesuia să-i bată pe umăr, să-i sărute 
pe obraz şi să strîngă mîna celor doi clienţi aşezaţi la cea mai 
bună masă din restaurant. 

Hilary ştia că cea mai mare parte a acelor personalităţi 
strălucitoare nu erau în realitate chiar atît de mercantili pe cit 
păreau uneori. Mulţi dintre ei îşi începuseră cariera de foarte jos, 
flămînzi, săraci, la fel cum se întîmplase şi cu ea. Deşi acum 
erau bogaţi şi făcuseră investiţii sigure, nu se puteau împiedica 
să dea din coate. Era un obicei atît de vechi, încît nu cunoşteau 
alt mod de existenţă. 

Imaginea publică a vieţii de la Hollywood avea foarte puţin 
de a face cu faptele. Secretarele, vînzătorii, funcţionarii, şoferii 
de taxi, mecanicii, gospodinele, chelneriţele, oameni din 
întreaga ţară, cu meserii dintre cele mai diverse, veneau acasă 
obosiţi după o zi de lucru, se aşezau în faţa televizoarelor şi 
visau la existenţa în lumea starurilor. În vasta minte colectivă, 
care visa şi comenta din Hawai pînă în Maine şi din Florida pînă 
în Alaska, Hollywoodul era o combinaţie strălucitoare de chefuri 
monstru, femei uşoare, bani ciştigaţi fără efort, prea mult 
whiskey, prea multă cocaină, zile de vară numai bune pentru 
lenevit, băuturi gustate la marginea piscinei, vacanțe în 
Acapulco şi Palm Springs, sex pe bancheta din spate a unui 
Rolls-Royce tapiţat cu blană. O fantezie. O iluzie. Hilary 


presupunea că o societate de care conducători corupți şi 
incompetenţi abuzaseră atita vreme, o societate a cărei temelie 
fusese măcinată de inflaţie şi impozite oneroase, o societate 
care exista în umbra rece a distrugerii nucleare posibilă în orice 
clipă, avea nevoie de iluzii pentru a putea supravieţui. In 
realitate, cei din lumea filmului şi televiziunii munceau mai mult 
decit semenii lor, deşi cîteodată — şi nu de puţine ori — 
rezultatul muncii lor nu merita efortul. Vedeta unui serial de 
televiziune, cu mare succes la public, muncea din zori pînă în 
noapte, deseori pînă la paisprezece-şaisprezece ore pe zi. 
Fireşte, recompensa era enormă. Dar în realitate chefurile nu 
erau chiar de pomină, femeile nu erau cu nimic mai uşuratice 
decit cele din Philadelphia, Hackensack sau Tampa, zilele 
însorite erau rareori pierdere de vreme, iar sexul se practica la 
fel ca şi în cazul secretarelor din Boston sau al negustorilor din 
Pittsburgh. 

Wally trebuia să plece la şase şi un sfert, deoarece avea o 
întîlnire la ora şapte. O pereche de la o masă din Polo Lounge se 
grăbi s-o invite pe Hilary ca să ia cina împreună. Ea refuză, 
pretextînd că era ocupată în seara aceea. 

La ieşirea din hotel, seara de toamnă era încă strălucitoare. 
Ciţiva nori înalţi pluteau pe cerul parcă desprins dintr-o peliculă 
tehnicolor. Lumina soarelui avea culoarea părului blond platinat, 
iar aerul era surprinzător de proaspăt pentru o zi din săptămînă 
în Los Angeles. Două perechi tinere coboriră dintr-un Cadillac 
albastru, rîzînd şi vorbind în gura mare, iar ceva mai departe, pe 
Sunset Boulevard, se auzea scrişnet de cauciucuri, duduit de 
motoare, claxoane, vestind aglomeraţia de la sfîrşitul orei de 
vîrf, cînd ultimii salariaţi încercau să ajungă cu bine acasă. 

În timp ce Hilary şi Wally aşteptau ca funcţionarii zimbitori 
să le aducă maşinile, impresarul întrebă: 

— Chiar iei cina cu cineva? 

— Da. Eu cu mine însămi. 

— Uite ce e, ai putea veni cu mine. 

— Ca oaspete neinvitat. 

— Tocmai ai primit invitaţia. 

— Nu vreau să-ţi stric programul. 

— Fleacuri. Ai fi o prezenţă agreabilă. 

— Oricum, nu sînt îmbrăcată pentru cină. 

— Arăţi grozav. 


— Vreau să rămîn singură, spuse ea. 

— Joci exact ca Garbo. Hai să iei cina cu mine. Te rog. E 
vorba de o seară fără pretenţii la The Palm, împreună cu un 
client şi cu soţia lui. Un tînăr scenarist de televiziune care 
promite mult. Sînt oameni drăguţi. 

— Mă descurc singură, Wally. Zău aşa. 

— O femeie frumoasă ca tine, singură într-o asemenea 
noapte, cînd ai atitea de sărbătorit? Ţi-ar trebui lumiînări, muzică 
în surdină, un vin bun, cineva apropiat cu care să împarţi toate 
acestea. 

Ea zîmbi larg. 

— Wally, eşti un romantic incorigibil. 

— Vorbesc serios, insistă el. 

Hilary îi puse mîna pe braţ. 

— Drăguţ din partea ta că te preocupi de mine, Wally. Dar 
totul este perfect în regulă. Mă simt fericită cînd sînt singură. 
Sînt o foarte bună companie pentru mine însămi. Voi avea tot 
timpul să încep o relaţie serioasă cu un bărbat, să schiez la 
sfîrşit de săptămînă la Aspen, să stau la taclale seara la The 
Palm, după ce voi termina TheHour of the Wolf şi-l voi vedea pe 
ecran. 

Wally Topelis se încruntă. 

— Dacă nu înveţi cum să te relaxezi, nu vei rezista prea 
mult într-o meserie stresantă ca aceasta. Peste cîțiva ani vei 
ajunge fără vlagă, ca o păpuşă de cîrpe, ferfeniţită, zdrenţuită şi 
uzată. Crede-mă, micuța mea, cînd ţi-ai consumat toată energia 
fizică, vei descoperi că o dată cu ea ţi s-a dus şi energia 
mentală, adică seva creatoare. 

— Acest proiect e decisiv pentru mine, replică Hilary. După 
ce-l voi duce la bun sfîrşit, viaţa mea va fi cu totul alta. 

— De acord. Dar... 

— Am muncit din greu, din răsputeri, urmărind un singur 
ţel, ca să ajung să mi se ofere această şansă. Recunosc că am 
fost obsedată de munca mea. Dar mă voi simţi în siguranţă 
numai după ce-mi voi cîştiga renumele de bună scenaristă şi 
regizoare. Atunci voi putea, în sfîrşit, să alung toţi demonii din 
mine: părinţii mei, Chicago, toate amintirile urite. Voi fi în stare 
să mă relaxez şi să duc o viaţă normală. Deocamdată, însă, 
nu-mi permit să mă odihnesc. Dacă slăbesc ritmul acum, totul 
se va duce de rîpă. Sau, cel puţin, aşa cred eu că se va întîmpla, 


ceea ce înseamnă acelaşi lucru. 

El oftă. 

— OK! Dar ne-am fi distrat grozav la The Palm. 

Un funcţionar al hotelului aduse maşina lui Hilary. 

Ea îl îmbrăţişă pe Wally. 

— Cred că am să-ţi telefonez miine, să mă conving că 
povestea asta cu Warner Brothers n-a fost un vis. 

— Încheierea contractului va dura cîteva săptămîni, îi spuse 
el. Dar nu cred să apară vreo problemă. Intr-una din zilele 
săptămînii viitoare vom avea şedinţa de redactare a 
contractului, după care poţi fixa o întîlnire la studio. 

Hilary îi trimise o sărutare din vîrful degetelor şi se îndreptă 
grăbită spre maşină. Dădu un bacşiş funcţionarului şi demară. 

Porni printre coline, trecînd pe lingă case în valoare de mi- 
lioane de dolari, pe lîngă pajişti mai verzi decît bancnotele, coti 
la stînga, apoi la dreapta, la întîmplare, fără să urmărească o 
destinaţie anume. Era una dintre puţinele evadări pe care şi le 
îngăduia. Cele mai multe străzi erau învăluite în umbrele pur- 
purii ale crengilor verzi. Noaptea lua treptat în stăpînire 
trotuarul, deşi lumina zilei încă zăbovea deasupra ramurilor 
împletite ale  palmierilor,  stejarilor,  arţarilor,  cedrilor, 
chiparoşilor, palisandrilor şi pinilor. Aprinse farurile şi porni să 
exploreze cîteva drumuri şerpuite din canion pînă cînd, treptat, 
sentimentul de nemulţumire începu să se risipească. 

Mai tîrziu, cînd noaptea coborise atît peste copaci, cit şi la 
poalele lor, Hilary se opri la un restaurant mexican de pe La 
Cienega Boulevard. Un local cu pereţi grosolani din tencuială 
cenuşie, decoraţi cu fotografii ale unor bandiți mexicani. Arome 
apetisante de sosuri condimentate, de taco şi de colţunaşi din 
făină de porumb. Chelneriţe în bluze ţărăneşti, răscroite la git, şi 
fuste împletite de culoare roşie. Muzică ambientală de la sud de 
graniţă. Hilary mîncă enchiladas cu brînză, orez şi fasole prăjită. 
Mîncarea era la fel de gustoasă ca şi cînd ar fi fost servită la 
lumina lumînărilor, cu o orchestră de coarde undeva, în fundal, 
şi cu cineva drag alături. 

Va trebui să-mi amintesc să-i spun lui Wally acest lucru, se 
gîndi ea, terminîndu-şi enchiladas şi bînd cîteva înghiţituri de 
Dos Equis, bere neagră mexicană. 

Chibzuind puţin, aproape că-i auzi răspunsul: "Micuța mea, 
ce-mi spui tu nu-i decit o încercare ostentativă de 


automulţumire. E drept că singurătatea nu schimbă gustul 
mîncării, lumina lumînărilor, sunetul muzicii, dar asta nu 
înseamnă că singurătatea e de dorit sau sănătoasă." Wally, pur 
şi simplu, nu va rezista să nu se lanseze într-una dintre lecţiile 
lui despre viaţă, rostite pe un ton patern. Şi nu-i va fi deloc uşor 
să-l asculte, pentru simplul motiv că, indiferent ce i-ar spune el, 
ar fi adevărat. 

Mai bine nici nu aduc vorba, se răzgîndi Hilary. Niciodată 
n-am să pot lupta cu Wally Topelis. 

Urcă din nou în maşină, îşi prinse centura de siguranţă, 
porni motorul, deschise aparatul de radio şi rămase aşa un timp, 
privind circulaţia de pe La Cienega Boulevard. Era ziua ei de 
naştere. Împlinea douăzeci şi nouă de ani. Deşi faptul fusese 
menţionat în rubrica lui Hank Grant din Ho//ywod Reporter, 
părea că ea era singura din lume căreia îi păsa. Foarte bine. Era 
o singuratică. Aşa fusese întotdeauna. Nu-i spusese lui Wally că 
se simţea fericită în propria-i companie? 

Maşinile treceau pe lingă ea în flux continuu, pline de 
oameni care mergeau în diverse locuri, cu diverse treburi — de 
cele mai multe ori cîte doi. Încă nu voia să pornească spre casă, 
dar nu avea unde să meargă în altă parte. 


Casa era cufundată în întuneric. 

Gazonul părea mai curînd albastru decit verde în lumina 
neonului din stradă. 

Hilary lăsă maşina în garaj şi se duse la uşa din faţă. 
Tocurile ei sunau nefiresc, toc-toc-toc, pe aleea pietruită. 

Noaptea era călduţă. Arşiţa soarelui dispărut la orizont con- 
tinua să se ridice din pămînt, iar briza mării care scălda oraşul în 
orice anotimp încă nu aducea în aer obişnuita răcoare de 
toamnă. Mai tîrziu, spre miezul nopţii, avea să fie mai răcoare şi 
nu mai puteai ieşi din casă fără haină. 

Greierii ţirîiau în gardurile vii. 

Hilary intră în casă, bijbii după întrerupător, apoi închise 
uşa şi o încuie. Aprinse luminile din salon, făcu cîţiva paşi, apoi 
auzi un foşnet în spate şi întoarse capul. 

Un bărbat îşi făcu apariţia din debaraua din hol, izbind cu 
zgomot uşa de perete şi trîntind o haină de pe umeraş, în încer- 
carea de a se strecura afară din acel spaţiu strimt. Avea cam 


patruzeci de ani, era înalt şi purta pantaloni de culoare închisă, 
un pulover galben şi... mănuşi de piele. Avea muşchi proemi- 
nenţi şi puternici, care trădau ani îndelungaţi de haltere. Pînă şi 
încheieturile miinilor, aşa cum se vedeau între mănuşi şi 
mînecile puloverului, erau groase şi vînjoase. Bărbatul se opri la 
trei metri de ea şi zimbi, apoi salută din cap şi-şi linse buzele 
subţiri. 

Hilary nu ştia cum să reacționeze la apariţia lui 
neaşteptată. Nu avea de a face chiar cu un intrus, cu un 
necunoscut, cu un punkist şi nici cu un depravat zdrenţăros, cu 
privirea înceţoşată de droguri. Deşi bărbatul nu era de prin 
partea locului, Hilary îl cunoştea, totuşi era ultima persoană pe 
care s-ar fi aşteptat s-o întiîlnească în astfel de împrejurări. 
Numai dacă l-ar fi văzut pe micuțul şi blindul Wally Topelis 
ieşind din debara ar fi trăit un şoc mai mare decit acesta. Se 
simţea nu atit înspăimiîntată, cît nedumerită. Il cunoscuse în 
urmă cu trei săptămîni, în timp ce se documenta pentru un 
scenariu avînd drept decor ţinutul viticol din nordul Californiei — 
proiect menit să-i abată gîndul de la demersurile lui Wally legate 
de The Hour of the Wolf, scenariu pe care tocmai îl terminase. 
Bărbatul din faţa ei era un personaj important şi influent în 
Valea Napa Dar faptul tot nu explica ce căuta în casa ei, ascuns 
în debara. 

— Domnul Frye, spuse Hilary, descumpănită. 

— Bună, Hilary. 

Avea o voce gravă, oarecum hiîrşiită, care păruse liniştită şi 
paternă la vremea cînd Hilary făcuse o vizită particulară la 
crama lui de lîngă St. Helena, dar care acum devenise aspră, rea 
şi amenințătoare. 

Hilary îşi drese glasul, neliniştită. 

— Ce cauţi aici? 

— Am venit să te văd. 

— De ce? 

— Trebuia să te văd din nou. 

— În ce problemă? 

Bărbatul continua să zimbească. Avea o privire intensă, de 
fiară de pradă. Zimbetul lui amintea de cel al unui lup înainte să 
prindă între fălcile flămînde iepuraşul încolţit. 

— Cum ai intrat? întrebă ea. 

— Eşti frumoasă. 


— Cum? 

— Foarte frumoasă. 

— Incetează. 

— Căutam una ca tine. 

— Mă înspăimînţi. 

— Eşti chiar frumuşică. 

Făcu un pas spre ea. 

În clipa aceea Hilary nu mai avu nici un dubiu ce dorea 
bărbatul. Dar era ceva nebunesc, de neînchipuit. De ce-ar fi 
străbătut un om bogat şi influent ca el sute de kilometri, 
riscîndu-şi averea, reputaţia şi libertatea, pentru o clipă 
trecătoare de sex impus cu forţa? 

Bărbatul mai făcu un pas. 

Hilary se dădu înapoi din faţa lui. 

Viol. Dar era absurd. Doar dacă... Doar dacă avea de gind 
ca după aceea s-o ucidă. Aşa nu mai risca nimic. Purta mănuși. 
Nu va lăsa amprente, nu va lăsa nici un fel de urme. Şi nimeni 
nu va bănui că un podgorean cunoscut şi respectat din St. 
Helena bătuse atita cale pînă la Los Angeles ca să violeze şi să 
omoare. Sau, chiar dacă ar exista unele bănuieli, nimeni nu s-ar 
gîndi la Frye ca principal suspect. Ancheta criminaliştilor n-ar 
conduce niciodată la el. 

Bărbatul continuă să se apropie. Încet. Neînduplecat. Cu 
paşi greoi. Savurind suspansul. Zimbetul i se lăţi pe faţă, 
dîndu-şi seama că ea înţelesese. 

Hilary se trase înapoi, dincolo de uriaşul şemineu de piatră. 
O clipă îi trecu prin minte să înşface unul dintre instrumentele 
grele de alamă de pe vatră, dar îşi dădu seama că nu se va 
mişca suficient de rapid pentru a se apăra cu el. Avea de a face 
cu un bărbat puternic, atletic, într-o condiţie fizică excelentă. O 
va prinde înainte de a avea răgazul să apuce vătraiul şi să-l 
izbească în ţeasta lui blestemată. 

Bărbatul îşi strînse pumnii uriaşi. Încheieturile jucară sub 
pielea strîmtă a mănuşilor. 

Hilary se dădu înapoi în spatele cîtorva mobile — două 
scaune, o măsuţă de cafea, o canapea lungă. Incepu să se mişte 
spre dreapta, încercînd să pună canapeaua între ea şi Frye. 

— Ai un păr atit de frumos, spuse el. 

Undeva în mintea ei încolţi întrebarea dacă nu cumva era 
pe cale să-şi piardă minţile. Acesta nu putea fi Bruno Frye pe 


care-l cunoscuse în St. Helena. La vremea aceea nu remarcase 
nici un indiciu al nebuniei care acum îi schimonosea faţa lată şi 
lucind de transpiraţie unsuroasă. Ochii lui erau două aşchii de 
gheaţă albastră-cenuşie, iar pasiunea rece care sticlea în ei era, 
cu siguranţă, prea monstruoasă ca s-o fi putut ascunde cînd îl 
întîlnise ultima oară. 

Apoi văzu cuțitul şi priveliştea avu efectul unei vilvătăi 
care-i alungă orice urmă de îndoială. Avea de gind s-o ucidă. 
Cuţitul era prins la curea, la şoldul drept. Virit într-o teacă 
deschisă, putea fi scos prin simpla deschidere a capsei de metal 
prinsă de o cureluşă îngustă de piele. Într-o secundă cuțitul 
putea fi scos din teacă, ajungînd în mîna lui. În două secunde se 
putea înfige în pîntecele ei moale, străpungiînd carnea caldă şi 
organele ca o gelatină, golind-o de sîngele dătător de viaţă. 

— Te-am dorit din prima clipă în care te-am văzut, spuse 
Frye. Nu m-am gîndit decît cum să ajung la tine. Pentru Hilary, 
timpul părea să se fi oprit în loc. Ai să fii o bucăţică pe cinste, 
continuă el. Zău aşa. 

Dintr-o dată, lumea deveni o succesiune de cadre filmate 
cu încetinitorul. Fiecare secundă părea lungă cît un minut. Hilary 
îl urmări cum se apropia, ca şi cum ar fi fost o creatură de 
coşmar, ca şi cum atmosfera ar fi devenit brusc densă ca 
siropul. În clipa în care descoperi cuțitul, Hilary înlemni. Încetă 
să se mai dea înapoi, deşi el continua să se apropie. Priveliştea 
unui cuţit putea avea acest efect. Putea tăia respiraţia cuiva, îi 
putea face inima să se oprească în loc, putea aduce un tremur 
nestăpînit în adîncurile trupului. În mod surprinzător, puţini 
oameni au curajul să folosească un cuţit împotriva altei fiinţe. 
Mai mult decit oricare altă armă, cuțitul te face conştient de 
vulnerabilitatea cărnii, de cumplita fragilitate a vieţii omeneşti. 
In rana pe care o provoacă, atacatorul poate vedea extrem de 
clar esenţa propriei mortalităţi. Un pistol, un strop de otravă, o 
bombă, un instrument contondent, funia care se strînge în jurul 
gitului — toate acestea pot fi folosite relativ curat, cele mai 
multe de la distanţă. Dar omul cu cuțitul trebuie să fie gata să 
se murdărească, trebuie să se apropie atît de mult, încît să 
simtă căldura emanată din rănile pe care le face. Este nevoie de 
un curaj anume, sau de nebunie, ca să înfigi cuțitul în altă 
persoană, fără să simţi oroare la vederea sîngelui care-ţi 
împroaşcă mîna. 


Frye ajunse lîngă ea. Puse o mînă mare pe siînii ei, începu 
să-i frece şi să-i frămînte între degete prin rochia de mătase. _ 

Acel contact grosolan o trezi din transa care o cuprinsese. || 
lovi peste mînă, se smuci din strinsoarea lui şi se refugie în 
spatele canapelei. 

El izbucni în rîs, un hohot urit şi descurajant, în timp ce 
ochii lipsiţi de îndurare sticleau de un amuzament macabru. Era 
umorul unui diavol, umorul dement al iadului. Voia ca femeia să 
se lupte, îi plăcea vinătoarea. 

— leşi afară! strigă ea. Afară! 

— Nu vreau să ies, răspunse, zimbind, Frye, clătinînd din 
cap. Eu vreau să intru. Da, da. Vreau să intru în tine, domniţă, 
vreau să-ţi sfişii rochia la spate, să te dezbrac şi să pătrund în 
tine. Să te pătrund toată, pînă acolo unde-i cald, moale şi 
întuneric. 

O clipă, spaima care o făcuse să nu-şi mai simtă picioarele, 
paralizîndu-i voinţa, se preschimbă în sentimente mai puternice: 
ură, miînie, furie. Nu miînia raţională a femeii faţă de bărbatul 
care-i uzurpă demnitatea şi drepturile, nu miînia intelectuală 
trezită de nedreptatea socială şi biologică a situaţiei, ceva mult 
mai profund. Omul acela pătrunsese nechemat în spaţiul ei 
privat, în caverna ei modernă. O năpădi o ură primitivă, care-i 
înceţoşa vederea şi făcu să-i bată inima nebuneşte. Îşi dezgoli 
dinţii într-un rînjet şi mirii din fundul gitului, reflex aproape 
animalic, în timp ce căuta o cale de scăpare din capcană. 

Lipită de spatele canapelei, se găsea o măsuţă joasă şi 
îngustă, cu tăblie de sticlă. Pe ea se aflau două statuete de 
porțelan înalte de vreo patruzeci de centimetri. Hilary înşfăcă 
una şi o aruncă spre Frye. 

E| se feri cu repeziciune instinctivă, primitivă. Statueta de 
porțelan se izbi de şemineu şi explodă ca o bombă. Puzderie de 
cioburi şi aşchii se prăvăliră peste şemineu şi în jur, pe covor. 

— Mai încearcă o dată, spuse el în bătaie de joc. 

Hilary luă în mînă şi cealaltă statuetă, apoi se opri, şovăind. 
Îl urmări printre pleoapele întredeschise, cîntări statueta în 
mînă, apoi se prefăcu doar că o aruncă. 

El căzu în cursă. Se aplecă şi se lăsă într-o parte, ca să 
evite proiectilul. 

Cu un strigăt de triumf, Hilary aruncă bibeloul. 

Luat prin surprindere, bărbatul nu se mai aplecă şi statueta 


îl lovi în tîmplă. Fusese o lovitură razantă, mai puţin puternică 
decit sperase Hilary, totuşi bărbatul se clătină imperceptibil pe 
picioare. Nu se prăbuşi. Nu fusese rănit grav. Nici măcar nu 
sîngera. Totuşi, fusese lovit şi durerea îl transformă. li pieri pofta 
de glume perverse. Zimbetul strimb se topi. Gura lui deveni o 
linie dreaptă şi neînduplecată, cu buzele strînse. Obrazul i se 
făcu stacojiu. Furia ţişni în el ca un resort. Incordarea îi scoase în 
relief muşchii puternici ai gitului, întinşi la maximum, impre- 
sionanţi, îşi îndoi uşor genunchii, pregătindu-se să se repeadă 
asupra ei. 

Hilary se aştepta să-l vadă ocolind canapeaua, şi se 
pregătise s-o înconjoare la rîndul ei, păstrînd distanţa, pînă cînd 
avea să ajungă în preajma altui obiect putind servi drept 
proiectil. Dar în clipa în care atacă, bărbatul n-o încolţi aşa cum 
anticipase. Se repezi sălbatic asupra ei, ca un taur furibund. 
Ajuns în faţa canapelei, se aplecă, o apucă cu amîndouă mîinile, 
o săltă de la podea şi, dintr-o singură mişcare, o răsturnă pe 
spate de parcă ar fi cîntărit doar cîteva kilograme. Hilary sări 
într-o parte şi canapeaua căzu greoi pe locul în care stătuse ea 
cu cîteva clipe mai înainte. În secunda în care canapeaua atinse 
podeaua, Frye sări pe deasupra ei. Intinse mina s-o prindă şi, 
poate, ar fi reuşit, dar se împiedică şi căzu într-un genunchi. 

Furia ei se preschimbă din nou în spaimă. O luă la fugă. Se 
îndreptă spre hol şi spre uşa din faţă, conştientă că nu va avea 
timp să descuie ambele încuietori şi să iasă afară, înainte ca 
atacatorul s-o ajungă din urmă. Frye era prea aproape, la numai 
doi sau trei paşi în spatele ei. Se repezi spre dreapta şi o luă la 
fugă pe scara în spirală, urcînd treptele două cîte două. 

Răsufla greu, dar peste gifiiturile ei îl auzi venind din urmă. 
Paşii lui făceau un zgomot ca de tunet. Il auzi blestemînd-o. 

Pistolul. În noptieră. Dacă ar putea ajunge în dormitor cu 
suficient timp înaintea lui, ca să trintească uşa şi s-o încuie, l-ar 
ţine pe loc cîteva secunde, suficient cît să ia arma de la locul ei. 

Ajunsă în capătul de sus al scărilor, pe palierul de la etajul 
al doilea, chiar cînd era convinsă că reuşise să cîştige un avans 
de cîţiva paşi, bărbatul o prinse de umărul drept şi o smuci spre 
el. Hilary ţipă, dar nu se smulse din strîinsoare, cum se aşteptase 
el. Dimpotrivă, în clipa în care Frye o înşfăcă de umăr, se răsuci 
spre el. Se împinse în el, înainte ca bărbatul să aibă timp s-o 
înlănţuie cu braţul, se lipi de el atît de mult, încît îi simţi erecţia, 


şi-l pocni tare cu genunchiul în testicule. El reacţionă de parca 
ar fi fost lovit de trăsnet. Într-o fracțiune de secundă, obrazul 
roşu de furie se goli de sînge şi deveni alb ca varul. Işi slăbi 
strinsoarea, se trase înapoi, clătinîndu-se pe picioare, lunecă pe 
muchia primei trepte, flutură din braţe şi se rostogoli în jos, 
urlînd, apoi se aruncă într-o parte, se prinse de balustradă şi avu 
marele noroc să se oprească din cădere. 

După toate aparențele, nu avea experienţă cu femei care 
ştiau să lupte eficient. Hilary îl păcălise de două ori. Işi închi- 
puise că vîna un iepuraş catifelat şi inofensiv, pradă timidă care 
putea fi lesne capturată şi apoi redusă la tăcere dintr-o singură 
mişcare. Dar prada se întorsese asupra lui şi-şi arătase ghearele 
şi colții lungi, încurajată de expresia lui şocată. 

Hilary sperase să-l vadă prăvălindu-se pînă în capătul de jos 
al scării şi frîingîndu-şi gitul. Chiar şi aşa, îşi închipuia că lovitura 
în organele sexuale îl va scoate din funcţiune cel puţin un minut 
sau două, îndeajuns ca ea să preia controlul. Avu un şoc cînd, 
numai după o scurtă pauză, înainte ca ea s-o ia la fugă, bărbatul 
îşi făcu vînt de lîngă balustradă şi, cu o grimasă de durere, se 
repezi din nou la ea. 

— Căţea! scrişni el printre dinţii încleştaţi, abia reuşind să 
respire. 

— Nu, îl preveni Hilary. Nu. Înapoi. 

Se simţea ca un personaj dintr-un film de groază pe care 
Hammer Films le producea cu atit succes. Se lupta cu un vampir 
sau cu un zombie, uluită şi descurajată după repetate încercări 
de a ţine piept resurselor lui aproape supranaturale de energie 
şi rezistenţă. 

— Căţea! 

Ea alergă pe coridorul cufundat în întuneric, pînă în dormi- 
torul principal. Trînti uşa, bijbii la încuietoare prin întuneric, apoi, 
în sfîrşit, aprinse lumina şi se zăvori înăuntru. 

În încăpere se auzi un sunet ciudat şi înspăimîntător. Un 
urlet tare, răguşit şi plin de groază. Privi în jur înfricoşată, apoi 
îşi dădu seama că asculta propriile-i hohote de plins necontrolat. 

Era periculos de aproape de starea de panică, însă ştia că 
trebuia să se stăpinească, dacă voia să trăiască. 

Deodată, Frye încercă uşa încuiată din spatele ei, apoi se 
izbi în ea cu toată puterea. Uşa rezistă. Dar nu avea să reziste 
prea mult, cu siguranţă nu îndeajuns de mult ca Hilary să cheme 


poliţia şi apoi să aştepte ajutor. 

Inima îi bătea sălbatic. Tremura din toate încheieturile, ca şi 
cum ar fi stat dezbrăcată pe o uriaşă întindere de gheaţă, era 
însă ferm hotărită să nu se lase doborită de frică. Traversă în 
fugă vasta încăpere şi ocoli patul, îndreptîndu-se spre noptieră. 
Trecu pe lîngă o oglindă înaltă cît peretele, care-i întoarse 
imaginea unui chip total necunoscut, o femeie îngrozită, cu ochii 
ieşiţi din orbite, albă la faţă ca obrazul vopsit al unui mim. 

Frye izbi cu piciorul în uşă. Uşa se zgudui violent în bala- 
male, dar nu cedă. 

Pistolul automat de 6,32 se găsea deasupra a trei pijamale 
împăturite, aşezate în sertarul noptierei. Încărcătorul plin era 
alături. Hilary luă arma şi, cu mîinile tremurînde, aproape inca- 
pabile de vreo mişcare, vîri încărcătorul în lăcaşul lui. Apoi se 
întoarse cu faţa către uşă. 

Frye izbi din nou cu piciorul în uşă. Fierăria era slabă. Genul 
de încuietoare de interior, menită în primul rînd să ţină la dis- 
tanţă copiii sau musafirii prea îndrăzneţi. Total inutilă în faţa 
unui intrus ca Bruno Frye. La cea de a treia izbitură, balamalele 
zburară din lăcaşul lor şi uşa se dădu de perete. 

Gifiind, transpirat, semănînd mai mult decit oricînd cu un 
taur furios, Frye ieşi cu paşi greoi din umbra coridorului şi trecu 
pragul. Cu umerii lui largi îngheboşaţi, cu pumnii încleştaţi 
atîrnînd de-a lungul trupului. Nu dorea decit să pună capul în 
piept şi să atace, să zdrobească şi să distrugă tot ce-i stătea în 
cale. Oglinda de lîngă Hilary îi răsfrîingea privirea, în care se 
citea setea de sînge. Nu voia decit să se repeadă ca o fiară prin 
magazinul de porţelanuri şi să-l calce în picioare pe proprietar. 

Hilary îndreptă pistolul către el, ţinîndu-l ferm cu amîndouă 
mîinile. 

El continuă să se apropie. 

— Trag! Să ştii că trag! Jur pe Dumnezeul meu că trag! 
strigă ea înnebunită. 

Frye se opri, clipi spre ea, apoi descoperi arma. 

— Pleacă! îi strigă femeia. El nu se clinti. Pleacă dracului de 
aici! 

În mod incredibil, bărbatul mai făcu un pas în direcţia ei. Nu 
mai era violatorul calculat şi sigur pe sine, de parcă ar fi jucat un 
joc, cu care se confruntase la parter. Ceva se întîmplase cu el. In 
adîncul fiinţei lui acţionaseră nişte resorturi, schimbiîndu-i 


intenţiile în noi dorinţe şi pofte, mult mai dezgustătoare şi per- 
verse decit ce arătase pînă atunci. Nu mai era nici pe jumătate o 
fiinţă raţională. Se comporta ca un dement. Ochii îi sticleau, nu 
îngheţaţi ca pînă atunci, ci lăcrimoşi şi arzători, arşi de febră. 
Sudoarea îi şiroia pe faţă. Îşi mişca buzele neîncetat, deşi nu 
rostea nici un cuvînt. Îşi strimbă şi-şi contorsionă buzele, 
dezgolindu-şi dinţii, apoi şi le ţuguie, ca un copil bosumflat, ca 
imediat să schiţeze un zîmbet, un suris straniu, care la rîndul lui 
făcu loc unei expresii încruntate şi feroce, cu neputinţă de 
descris. Nu mai acţiona sub impulsul patimei trupeşti sau a 
dorinţei de a o poseda. Resortul secret care-l mîna acum era 
mai întunecat decit cel care-l impulsionase cu numai citeva 
minute în urmă. Pe Hilary o săgetă gîndul cumplit şi 
înspăimîntător că acel resort avea să-i insufle suficientă energie 
ca să scape nevătămat şi să înainteze neatins printr-o ploaie de 
gloanţe. 

Frye scoase cuțitul cel mare din teaca de la şoldul drept şi-l 
îndreptă spre ea. 

— Înapoi! gifii ea disperată. 

— Căţea! 

— Ţi-am spus că trag. 

Bărbatul porni din nou spre ea. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, aproape îl rugă Hilary. 
Cuţitul nu ţi-e de nici un folos în faţa unui pistol. 

El ajunsese la nici cinci metri de cealaltă parte a patului. 

— Am să-ţi zbor creierii tăi blestemaţi. 

Frye vijii cuțitul în direcţia ei, rotind repede vîrful prin aer, 
ca şi cum ar fi fost un talisman cu care ar fi încercat să alunge 
spiritele rele interpuse între el şi Hilary. 

Făcu încă un pas spre ea. 

Ea tinti spre abdomen, aşa încît, oricît de mare ar fi fost 
reculul şi oricît de mult s-ar fi abătut glonţul spre dreapta sau 
spre stinga, să lovească un organ vital. Apăsă pe trăgaci. 

Nimic. 

Te implor, Dumnezeule! 

Bărbatul mai făcu doi paşi. 

Hilary se holbă năucită la pistol. Uitase să scoată piedica. 

Frye ajunse la mai puţin de trei metri de cealaltă parte a 
patului. Poate chiar mai puţin. 

Blestemîndu-se, Hilary acţionă cele două mici pîrghii de pe 


partea laterală a armei şi pe metalul negru apărură două puncte 
roşii. Ţinti şi apăsă trăgaciul pentru a doua oară. 

Nimic. 

Isuse! Nu se poate să fie blocat! 

Frye era atit de desprins de realitate, atît de posedat de 
demenţa lui, încît nu-şi dădu seama imediat că Hilary nu reușea 
să miînuiască arma. Cînd, în sfîrşit, înţelese ce se întîmpla, atacă 
rapid, cît timp avantajul era de partea lui. Ajunse la pat, sări pe 
el şi păşi peste saltea, clătinîndu-se din pricina arcurilor, ca şi 
cum ar fi călcat peste butoaie. 

Hilary uitase să împingă un cartuş în încărcător. Făcu 
repede cele de trebuinţă şi se retrase doi paşi, pînă cînd ajunse 
cu spatele la perete. Trase fără să mai ochească, trase în 
bărbatul care se înălţase deasupra ei ca un demon ţişnit din 
întunecimile iadului. 

Împuşcătura stîrni ecouri în întreaga încăpere, ricoşind în 
pereţi şi reverberînd în ferestre. 

Văzu cuțitul făcîndu-se fărime, văzu fragmentele ţişnind din 
mîna dreaptă a lui Frye. Oţelul ascuţit se îndreptă în sus şi spre 
spate, sclipind o clipă în raza de lumină strecurată prin partea 
de sus a abajurului veiozei de pe noptieră. 

Frye scoase un urlet şi cuțitul îi zbură din mînă. Se prăbuşi 
pe spate, dar sări din nou în picioare, ţinîndu-şi cu mîna stingă 
degetele rănite. 

Hilary nici nu se gîndea că-l atinsese. Nu vedea nici o pată 
de sînge. Probabil că glonţul lovise cuțitul, sfărimîndu-l şi 
smulgîndu-l dintre degetele lui. Probabil că şocul îi fulgerase 
degetele mai rău decit un plesnet de bici. Frye urlă de durere, 
apoi de furie. Un sunet nemaiîntilnit, un urlet de şacal, cu sigu- 
ranţă însă nu urletul unui animal cu coada între picioare. Nu 
renunţase la ideea de a se năpusti asupra ei. 

Hilary trase din nou şi Frye se prăbuşi. De data aceasta, nu 
se mai ridică. 

Cu un suspin de uşurare, Hilary se sprijini, sfirşită, de 
perete, fără să-şi ia ochii de la locul în care el căzuse, de 
cealaltă parte a patului, unde nu-l putea vedea. 

Nici un sunet. 

Nici o mişcare. _ 

O neliniştea faptul că nu-l putea vedea. Işi lăsă capul într-o 
parte, cu urechea la pîndă, apoi păşi cu prudenţă pînă la 


picioarele patului, în mijlocul încăperii, şi ocoli patul prin stînga 
pînă cînd dădu cu ochii de el. 

Zăcea cu faţa în jos pe covorul Edward Fields de culoarea 
ciocolatei. Braţul drept era îndoit sub el. Cel stîng rămăsese 
întins în faţă, cu degetele uşor curbate, îndreptate spre creştetul 
capului. Avea faţa întoarsă de la ea. Din pricina culorii închise şi 
a modelului care fura privirea, Hilary nu reuşi să-şi dea seama 
de la distanţă dacă covorul pluşat era îmbibat de sînge. Nici 
urmă, însă, de balta uriaşă şi lipicioasă de sînge pe care se 
aşteptase s-o vadă. Dacă glonţul îl lovise în piept, poate că balta 
de sînge era sub el. Poate că glontul îl nimerise în frunte, 
provocîndu-i moartea instantanee şi oprirea bruscă a bătăilor 
inimii, caz în care n-ar fi curs decit cîţiva stropi de sînge. 

ÎI privi timp de un minut, de două minute. Nu desluşi nici o 
mişcare, nici măcar o respiraţie uşoară. 

Mort? 

Se apropie de el cu paşi înceţi şi timizi. 

— Domnule Frye? 

Nu avea de gind să se ducă lîngă el. Nici nu se gindea să 
rişte, însă voia să-l vadă mai bine. Continua să ţină arma îndrep- 
tată asupra lui, gata să tragă alt glonţ, la cea mai mică mişcare. 

— Domnule Frye? 

Nici o reacţie. 

Era straniu că i se adresa în continuare cu apelativul "dom- 
nule". După cele întîmplate în seara aceea, după ce încercase el 
să-i facă, Hilary continua să fie oficială şi politicoasă. Poate 
fiindcă era mort. După moarte, chiar şi omul cel mai rău dintr-un 
oraş se bucură de respectul tăcut al comunităţii care ştie că a 
fost un mincinos şi un nemernic toată viaţa. Fiindcă fiecăruia 
dintre noi îi este dat să moară, disprețul arătat unui mort este 
cumva un fel de dispreţ la adresa propriei noastre persoane. In 
plus, dacă-i vorbeşti de rău pe morţi, ai impresia că iei în 
deridere marele mister final, poate chiar stîrneşti puterile cereşti 
să te pedepsească pentru îndrăzneală. 

Hilary aşteptă încă un minut, fără să-şi ia ochii de la el. 

— Ştii ceva, domnule Frye? Cred că n-am să risc. Cred că 
am să mai trag un glonţ în dumneata. Da, da. Am să-ţi mai trag 
un glonţ chiar aici, în ceafă. 

Bineînţeles că nu era în stare. Nu avea fire violentă. 
Trăsese cu pistolul o singură dată, la poligon, la scurt timp după 


ce-l cumpărase, dar niciodată nu ucisese o vietate mai mare 
decit gindacii de bucătărie din apartamentul din Chicago. Găsise 
în ea puterea de a trage asupra lui Bruno Frye numai fiindcă 
acesta reprezentase o ameninţare imediată şi fiindcă simţise 
cum îi creştea adrenalina. lIsteria şi instinctul primar de 
supravieţuire o făcuseră pentru o clipă capabilă de violenţă. 
Acum însă, cînd Frye zăcea pe covor, tăcut şi nemişcat, cu nimic 
mai periculos decît un maldăr de zdrenţe murdare, nu avea tăria 
să mai apese pe trăgaci. Pur şi simplu, nu putea privi liniştită 
cum zboară creierii unui cadavru. Simplul gînd îi întorcea 
stomacul pe dos. Dar ameninţarea că va trage era un test bun 
pentru a verifica situaţia în care se găsea el. Dacă se prefăcea, 
riscul ca ea să-i tragă un glonţ în cap poate avea să-l facă să se 
trădeze. 

— Chiar în cap, ticălosule! repetă ea şi trase un glonte spre 
tavan. 

El nici nu se clinti. 

Hilary oftă şi cobori pistolul. 

Mort. Era mort. 

Omorise un om. 

Temiîndu-se de ce avea să urmeze, ancheta poliţiei şi repor- 
terii, ocoli braţul întins şi porni spre uşa care dădea spre coridor. 

Dintr-o dată, mortul învie. 

Dintr-o dată, redeveni viu şi începu să se mişte. 

Îi anticipase intenţia. Ştiuse exact cum va încerca ea să-l 
păcălească. Îi ghicise trucul şi dăduse dovadă de nervi de oţel. 
Nici nu tresărise! 

Se sprijini de braţul de sub el şi se săltă în sus, făcîndu-şi 
vînt înainte. O atacă pe Hilary, ca un şarpe. Îi prinse glezna cu 
mîna stingă şi o trînti la pămînt, ţipînd şi zbătîndu-se, apoi se 
rostogoliră împreună, un vălmăşag de braţe şi picioare, iar şi iar. 
Îi simţi dinţii la gîtul ei şi o fulgeră spaima nebună că Frye voia 
s-o muşte, să-i sfişie vena jugulară şi să-i sugă sîngele. Il 
respinse cu mîna, îşi propti palma în bărbia lui şi-i împinse capul, 
îndepărtîndu-l de gitul ei, în timp ce se rostogoleau încă o dată. 
Se izbiră cu putere de perete şi rămaseră pe loc, ameţiţi, gifiind, 
bărbatul ca o fiară năpustită asupra ei, grosolan, greu, 
zdrobind-o, rînjind scabros, cu ochii lui hidoşi atît de aproape, de 
reci şi de goi, cu răsuflarea duhnind a ceapă şi bere stătută. 
Frye îi vîri o mînă pe sub rochie, sfişiindu-i colanţii, încercînd 


să-şi strecoare degetele mari şi boante sub chiloţii ei, să pună 
stăpînire pe sexul ei — nu mîngiierea unui îndrăgostit, ci încleş- 
tarea unui luptător. Gîndul la felul în care i-ar sfişia carnea cea 
mai intimă o făcu să se sufoce de groază. Ştia că o femeie putea 
fi ucisă şi aşa, pătrunzind-o, apoi rupîndu-i şi sfişiindu-i carnea. 
încercă să-i scoată ochii de cobalt, să-l lipsească de vedere, dar 
el îşi trase capul, ferindu-l de atingerea ei. Deodată încremeniră 
amindoi, dîindu-şi seama în acelaşi moment că Hilary nu scăpase 
din mînă pistolul în clipa în care el o trîntise la podea. Arma era 
presată între trupurile lor, cu ţeava înfiptă în organele lui sexu- 
ale, şi, deşi degetul ei se găsea pe piedică, nu pe trăgaci, nu-i fu 
greu să-l deplaseze puţin mai în spate, acolo unde trebuia, din 
prima clipă în care deveni conştientă de noua situaţie în care se 
afla. 

Miîna lui greoaie rămăsese pe pubisul ei. Un obiect obscen. 
O mînă ascunsă în mănuşă de piele, diavolească, dezgustătoare. 
Hilary îi simţea fierbinţeala prin mănuşă. Frye nu mai trăgea de 
chiloţii ei. Tremura. Mîna lui mare tremura. 

Ticălosul e speriat. 

Privirea lui părea fixată de a ei printr-un fir invizibil, deloc 
uşor de rupt. Nici unul din ei nu-şi putea lua ochii de la celălalt. 

— Dacă faci o singură mişcare greşită, spuse ea istovită, îţi 
zbor testiculele. 

El clipi. 

— Ai înţeles? întrebă Hilary, la fel de lipsită de vlagă. 

Răsufla şuierat, gifiia din pricina efortului, dar mai ales de 
frică. 

El îşi linse buzele. Clipi rar, ca o blestemată de şopirlă. 

— Ai înțeles? repetă Hilary, de astă dată pe un ton ferm. 

— Da. 

— De data aceasta nu mă mai păcăleşti. 

— Fac ce-mi ceri. 

Vocea lui era gravă şi morocănoasă, ca mai înainte, şi nu 
tremura. Nimic din glasul, din privirea sau din expresia lui nu 
dezminţea imaginea bărbatului musculos şi neîndurător. Doar 
mîna lui înmănuşată continua să tresară spasmodic între 
coapsele ei delicate. 

— Bine, spuse Hilary. Acum vreau să te mişti încet. Foarte, 
foarte încet. La comanda mea, ne rostogolim încet, ca 
dumneata să ajungi dedesubt şi eu deasupra Fără nici cea mai 


mică urmă de umor, era conştientă că ceea ce spusese mai 
înainte aducea în mod grotesc cu sugestia unei amante 
pasionate, în plin act sexual. Cînd am să-ţi spun, dar numai 
atunci, cu nici o secundă înainte, te rostogoleşti spre dreapta, 
spuse ea. 

— OK. 

— În acelaşi timp, mă voi mişca şi eu. 

— Bine. 

— Foarte încet. 

— Bine. 

— Arma va rămîne aşa cum este acum. 

Ochii lui continuau să fie reci şi neîndurători, dar licărul de 
furie şi nebunie se stinsese. Gîndul că un glonte l-ar fi putut lăsa 
fără organe sexuale îl adusese brusc la realitate — cel puţin 
pentru moment. 

Hilary îl împunse cu ţeava pistolului în testicule, iar el schiţă 
o grimasă de durere. 

— Acum, rostogoleşte-te pe o parte, încet, îi ceru ea. 

Frye făcu exact ce i se ceruse, se rostogoli pe o parte cu 
încetineală exagerată, apoi pe spate, fără să-şi dezlipească 
privirea de a ei. În timp ce schimbau poziţiile, îşi retrase mîna de 
sub fusta ei, însă nu încercă să-i ia pistolul. Hilary se prinse de el 
cu mîna stîngă, ţinînd strîns arma în mîna dreaptă, şi se urcă 
deasupra lui, cu ţeava pistolului sprijinită în continuare de 
testiculele lui. În cele din urmă, îl încălecă, cu o mînă prizonieră 
între ei, cea în care ţinea pistolul calibrul 6,32, plasat în mod 
strategic. 

Mîna dreaptă începea să-i amorţească din pricina poziţiei 
incomode, dar şi fiindcă stringea pistolul cu toată puterea, 
temîndu-se să slăbească strinsoarea. Işi încleştase mîna pe 
mînerul armei cu atita forţă, încît o dureau degetele şi muşchii 
pînă în umăr. Se temea ca nu cumva el să simtă că treptat o 
părăseau puterile sau să nu scape arma fără voie, pierzindu-şi 
simţul tactil. 

— OK, spuse ea. Acum am să mă ridic. Am să ţin arma 
acolo unde este acum şi am să vin lîngă dumneata. Nu cumva 
să mişti. Nu îndrăzni nici să clipeşti. El o privi fix. Ai priceput? 
întrebă femeia. 

— Da. 

Continuînd să ţină arma lipită de testiculele lui Frye, Hilary 


se ridică de pe trupul lui, ca şi cum ar fi fost un strat de nitro- 
glicerină. Muşchii abdomenului o dureau de încordare. Işi simţea 
buzele uscate şi avea un gust acru în gură. Răsuflarea lor gifiită 
umplea încăperea, ca rafalele de vînt, dar auzul ei era atit de 
încordat, încît percepea ticăitul discret al ceasului Cartier. Se 
dădu într-o parte, se ridică în genunchi, şovăi o clipă, apoi se 
ridică în picioare şi sări departe de el, înainte ca Frye s-o poată 
prinde din nou. 

El se ridică în capul oaselor. 

— Nu! îl opri Hilary. 

— Ce? 

— Culcat! 

— Nu-ţi fac nimic. 

— Culcat! 

— Linişteşte-te. 

— La dracu', am spus culcat! 

Frye refuza s-o asculte. Pur şi simplu, continua să rămînă în 
capul oaselor. 

— Şi acum ce urmează? 

Ea făcu semn cu pistolul. 

— Ti-am spus să stai culcat întins pe spate. Fă ce ţi-am 
cerut. Acum. 

El îşi strimbă buzele într-unul din zîmbetele acelea urite la 
care se pricepea atit de bine. 

— lar eu te-am întrebat ce urmează acum. 

Tipul încerca să recapete controlul asupra situaţiei, lucru 
care nu-i plăcea deloc lui Hilary. Pe de altă parte, era chiar atit 
de important dacă şedea în capul oaselor sau întins pe spate? 
Nici din poziţia şezut nu avea cum să se ridice în picioare şi să 
parcurgă spaţiul dintre ei, înainte ca ea să înfigă în el citeva 
gloanţe. 

— OK, se învoi Hilary, fără prea mare tragere de inimă. 
Rămii aşa, dacă vrei. Dar, dacă faci o singură mişcare, golesc 
încărcătorul în dumneata. Am să-ţi împrăştii matele prin 
cameră. Jur pe Dumnezeul meu că aşa am să fac. El rînji şi 
încuviinţă din cap. Ea se cutremură de un fior şi spuse: Acum 
am să merg pînă la pat. Am să mă aşez pe pat şi am să sun la 
poliţie. Se deplasă lateral şi spre spate, ca un crab, pînă ajunse 
lîngă pat. Telefonul se găsea pe noptieră. In clipa în care se 
aşeză şi ridică receptorul, Frye nesocoti ordinul. Se ridică în 


picioare. Hei! 

Ea trînti receptorul în furcă şi apucă arma cu amîndouă 
mîinile, încercînd s-o ţină bine. 

Frye întinse mîinile cu un gest împăciuitor, cu palmele 
îndreptate către ea. 

— Aşteaptă. Aşteaptă o secundă. Nu mă ating de tine. 

— Jos! 

— Nu mă apropii de tine. 

— Jos imediat. 

— Am să plec de aici, spuse Frye. 

— Pleci pe dracu'! 

— Am să ies din cameră şi din casă. 

— Nu. 

— Nu vei trage în mine dacă nu fac altceva decit să plec. 

— Încearcă şi o să-ţi pară rău. 

— Nu, n-ai să tragi, repetă el convins. Nu eşti genul care să 
apese pe trăgaci decît dacă n-ai de ales. Nu m-ai putea ucide cu 
sînge rece. Nu m-ai împuşca pe la spate. Nu vei fi în stare în 
vecii vecilor. Nu una ca tine. Nu ai această putere. Eşti o fire 
slabă. Mult prea slabă. Îi adresă din nou zîmbetul lui sinistru, 
care amintea de un cap de mort, şi făcu un pas spre uşă. După 
ce plec, poţi chema poliţia. Mai făcu un pas. Lucrurile ar sta cu 
totul altfel dacă aş fi un străin. Atunci aş avea şansa să scap 
nevătămat. La urma urmei, le poţi spune cine sînt. Mai făcu un 
pas. Vezi bine că ai cîştigat partida, iar eu am pierdut-o. Nu fac 
decit să cîştig puţin timp. Foarte puţin. 

Hilary ştia că tot ce-i spusese era adevărat. L-ar fi putut 
ucide dacă o ataca, dar nu era în stare să tragă în el în timp ce 
se îndrepta spre uşă. 

Simţind încuviințarea ei tacită faţă de adevărul spuselor lui, 
Frye îi întoarse spatele. Siguranţa şi aroganţa lui o scoaseră din 
minţi pe Hilary, care însă nu găsea tăria să apese pe trăgaci. 
Frye se îndreptă precaut spre uşă. leşi fără teamă din dormitor, 
fără a se mai obosi să privească în urmă. Dispăru în spatele uşii 
pe care o forţase, şi ecoul paşilor lui se pierdu pe coridor. 

Auzindu-i bocănitul greoi pe scări, lui Hilary îi trecu prin 
minte că era posibil ca el să nu plece din casă. Fără ştirea ei, se 
putea strecura într-una din camerele de la parter, se putea 
ascunde într-o debara, aşteptind răbdător venirea şi plecarea 
poliţiei, ca apoi să se furişeze afară din ascunzătoare şi s-o 


atace pe neaşteptate. Se grăbi să se ducă în capul scărilor, la 
timp ca să-l vadă luînd-o în dreapta, spre holul de la intrare. O 
clipă mai tîrziu îl auzi umbliînd la încuietori, apoi ieşind şi trîntind 
uşa în urma lui cu o bufnitură puternică. 

Pe la jumătatea treptelor, îi trecu prin minte că, poate, Frye 
se prefăcuse doar că pleacă. Poate că trintise uşa, fără să iasă 
din casă. Poate că o aştepta în hol. 

Ţinea pistolul în mîna întinsă pe lîngă coapsă, cu ţeava 
îndreptată spre podea, dar acum o ridică înfricoşată, pentru 
orice eventualitate. Cobori scările şi, ajungînd pe ultima treaptă, 
rămase pe loc cîteva minute, ascultînd. În cele din urmă, înaintă 
cu grijă pînă cînd putu să vadă holul. Uşa de la debara era 
deschisă. Frye nu era nici acolo. Plecase cu adevărat. 

Inchise uşa debaralei. 

Se duse la uşa de la intrare şi o încuie de două ori. 

Clătinîndu-se uşor pe picioare, traversă salonul şi se duse în 
birou. Camera mirosea a lac de mobilă cu aromă de lămiie, cele 
două femei de la agenţia de menaj fuseseră acolo cu o zi în 
urmă. Aprinse lumina şi se duse la masiva masă de scris. Puse 
pistolul în mijlocul colii de sugativă. 

Pe măsuţa de la fereastră era o vază plină cu trandafiri roşii 
şi albi, al căror parfum contrasta plăcut cu mirosul de lămiie 
care plutea în aer. 

Se aşeză la masă şi trase cartea de telefon în dreptul ei. 
Căută numărul poliţiei. 

Deodată, pe neaşteptate, ochii i se umplură de lacrimi 
fierbinţi. Incercă să se stăpînească. Era Hilary Thomas, şi Hilary 
Thomas nu trebuia să plingă. Niciodată. Hilary Thomas era o 
femeie tare. Hilary Thomas putea îndura toate mizeriile pe care i 
le-ar fi făcut semenii ei, le putea îndura la nesfirşit, fără să se 
lase doborită. Hilary Thomas se putea stăpini perfect. Deşi îşi 
strînse pleoapele pînă la durere, nu reuşi să-şi înfrîneze plinsul. 
Lacrimi grele i se rostogoliră pe obraji, lunecînd, sărate, în 
colţurile gurii, apoi picurîndu-i pe bărbie. La început plînse într-o 
tăcere stranie, fără să scoată nici cel mai mic sunet. Dar după 
vreun minut, începu să se zguduie de plins şi-şi dădu drumul 
glasului. Un icnet i se desprinse din fundul gitului, schimbîndu-se 
într-un țipăt scurt şi ascuţit de disperare. Se lăsă în voia 
plînsului. Se cutremură de un plins amarnic, înlănţuindu-şi trupul 
cu amîndouă braţele. Plingea cu suspine, înecîndu-se şi aproape 


pierzîndu-şi răsuflarea. Trase un şerveţel dintr-o cutie aflată 
într-un colţ al mesei, îşi suflă nasul şi făcu un efort ca să-şi 
recapete controlul, apoi se cutremură de un fior şi plînsul o 
năpădi din nou. 

Nu plîngea fiindcă bărbatul i-ar fi făcut vreun rău. Nu-i 
cauzase nici o suferinţă insuportabilă şi de durată — cel puţin, 
nu una fizică. Plingea fiindcă, într-un sens greu de definit, fusese 
totuşi violată. Fierbea de furie şi ruşine. Deşi n-o violase fizic, 
deşi nu reuşise nici să-i rupă hainele, îi sfărimase mica sferă de 
cristal în care se închisese cu singurătatea ei, barieră ridicată cu 
multă grijă şi pe care pusese un mare preţ. Frye intrase cu forţa 
în universul ei confortabil şi mînjise totul cu labele lui murdare. 

În seara aceea, în Polo Lounge, Wally Topelis se străduise 
s-o convingă că-şi putea cobori garda măcar cu cîţiva milimetri. 
Pentru prima oară în douăzeci şi nouă de ani se gîndise în mod 
serios la posibilitatea de a duce o existenţă mai puţin defensivă 
decit cea cu care se obişnuise pînă atunci. După toate acele 
veşti bune şi după îndemnurile lui Wally, se simţise tentată de 
ideea de a trăi o viaţă cu mai puţine spaime, idee de care se 
simţise atrasă. O viaţă cu mai mulţi prieteni. O viaţă mai 
destinsă, mai amuzantă. Acest nou mod de existenţă îi păruse 
un vis strălucitor, nu prea simplu de realizat, dar care merita 
efortul de a fi schimbat în realitate. Însă Bruno Frye înşfăcase 
visul ei fragil şi-i sucise gîtul. Îi reamintise că lumea era plină de 
pericole, ca un beci întunecos plin de creaturi de coşmar care 
pîndeau în ungherele cele mai ascunse. Chiar cînd se lupta să 
iasă din văgăuna ei, încă înainte de a avea vreo şansă să se 
bucure de lumina soarelui, Frye o izbise cu piciorul în obraz, 
trimiţind-o înapoi de unde venise, în adîncurile spaimei şi 
suspiciunii, în cumplita siguranţă a singurătăţii. 

Plîingea fiindcă se simţea violată. Şi fiindcă fusese umilită. 
Fiindcă el îi furase speranţa şi i-o călcase în picioare, la fel cum 
un şcolar bătăuş striveşte sub talpă jucăria preferată a unui 
coleg mai slab de înger. 


Modelele. 


Modelele îl fascinau pe Anthony Clemenza. 

La apusul soarelui, înainte ca Hilary Thomas să se întoarcă 
acasă, în timp ce încă se plimba cu maşina printre dealuri şi 
canioane, ca să-şi alunge încordarea, Anthony Clemenza şi 
asociatul său, locotenentul Frank Howard, interogau un barman 
din Santa Monica. Dincolo de uriaşele ferestre din peretele 
dinspre apus al încăperii, soarele aflat la linia orizontului crea 
clipă de clipă noi şi noi modele în nuanţe de purpuriu, portocaliu 
şi argintiu deasupra mării cuprinse treptat de întuneric. 

Localul, numit Paradise, era un bar pentru celibatari, punct 
de întîlnire al celor bolnavi de singurătate şi de abstinenţă 
sexuală, femei şi bărbaţi, aflaţi la o vîrstă cînd locurile clasice de 
întîlnire — mesele din zilele de sărbători religioase, petrecerile 
dansante din cartier, picnicurile organizate de vecini, cluburile 
publice — fuseseră făcute una cu pămîntul de buldozere reale 
(şi sociologice), în locul lor fiind construite blocuri înalte cu 
birouri, vile arogante din beton şi sticlă, restaurante în care se 
servea pizza şi garaje cu cite cinci niveluri. Barul celibatarilor 
era locul în care un bărbat fără prejudecăţi întîlnea o femeie fără 
prejudecăţi, armăsarul cu musculatură impresionantă întîlnea o 
nimfomană, secretara timidă din Chatsworth întîlnea un 
programator în informatică din Burbank, incapabil să facă faţă în 
societate, iar uneori violatorul îşi întîlnea viitoarea victimă. 

Pentru ochiul lui Anthony Clemenza, clienţii Barului Para- 
dise formau modele care imprimau o anumită identitate acelui 
loc. Femei frumoase şi bărbaţi atrăgători şedeau pe scaune 
înalte de bar şi la măsuţe de cocteil, cu spatele foarte drept, cu 
coatele îndoite şi picioarele încrucişate cu o perfecţiune 
geometrică, în poziţii care să le pună în valoare trăsăturile 
frumoase ale chipurilor şi trupurile armonioase. Acest gen de 
persoane creau modele unghiulare elegante, în timp ce se 
priveau şi se curtau unii pe alţii. Cei cu un fizic mai puţin 
atrăgător decit /a creme de la creme, însă, indiscutabil, frumoşi 
şi tentanţi, nu aveau tendinţa de a sta în poziţia ideală, 
preferînd să compenseze prin atitudine şi impresie ceea ce le 
lipsea de la natură. Poziţia lor semăna cu o declaraţie: sînt aici, 
mă simt în largul meu, destins, nu mă impresionează splendorile 
acelea de fete şi băieţi, sînt încrezător în propria-mi persoană. 
Această categorie de clienţi şedea în poziţii de o neglijenţă 
graţioasă, folosindu-şi rotunjimile plăcute ale trupurilor relaxate 


ca să-şi ascundă uşoarele imperfecţiuni ale osaturii şi 
musculaturii. Cea de a treia şi cea mai numeroasă categorie a 
clienţilor barului era reprezentată de fizionomii comune, oameni 
nici frumoşi, nici uriţi, care formau modele heterogene şi 
neliniştite, înghesuiți prin colţuri şi mergînd de la o masă la alta, 
zimbind încordaţi şi pălăvrăgind vrute şi nevrute, temîndu-se că 
nu vor găsi pe nimeni care să-i iubească. 

Modelul global al Barului Paradis era tristeţea, se gîndi Tony 
Clemenza. Şuviţe întunecate de dorinţe neîmplinite. O nesfirşită 
întindere de singurătate. O infinitate de feluri de singurătate. O 
disperare tăcută, ascunsă sub o aparenţă vie şi strălucitoare. 

Dar el şi Frank Howard nu veniseră acolo pentru a studia 
modelele soarelui la asfinţit şi ale clienţilor. Sarcina lor era 
aceea de a prinde un fir care să-i ducă la Bobby Valdez 
"Îngerul". 

Cu un an în urmă, în aprilie, Bobby Valdez fusese eliberat 
din închisoare, după ce executase şapte ani şi cîteva luni din 
sentinţa de cincisprezece ani detenţie pentru viol şi omucidere. 
Se părea că eliberarea lui fusese o mare greşeală. 

Cu opt ani în urmă, Bobby violase între trei şi şaisprezece 
femei din Los Angeles. Poliţia reuşise să aducă probe numai în 
trei cazuri, pentru celelalte Bobby era doar bănuit de a fi fost 
făptaşul. Într-o noapte Valdez acostase o femeie într-o parcare, 
o silise să urce în maşina lui, sub ameninţarea armei, o dusese 
pe un drum singuratic din Hollywood Hills, îi sfişiase hainele, o 
violase de mai multe ori, apoi o aruncase din maşină şi plecase. 
Oprise maşina la marginea drumului, unde şoseaua îngustă era 
mărginită de o ripă adincă şi abruptă. Femeia fusese împinsă din 
maşină, goală puşcă, îşi pierduse echilibrul şi căzuse în gol. Se 
prăbuşise peste un gard rupt. Şipci de lemn ascuţit. Cu sîrmă 
ruginită. Sîrmă ghimpată. Sîrma îi sfişiase carnea şi o şipcă de 
pin roasă de vreme, ascuţită şi lată de zece centimetri, i se 
înfipsese în burtă, ieşind prin spate. In mod incredibil, în timp ce 
Bobby îşi făcea cheful cu ea în maşină, femeia pusese mîna pe o 
chitanţă de cumpărare în baza unei cărţi de credit Union 76 şi, 
dîndu-şi seama despre ce era vorba, o ţinuse strîns în pumn 
chiar şi cînd se prăbuşise în ripă, unde îşi găsise moartea. Ulte- 
rior, poliţia descoperise că moarta purta doar un singur fel de 
chiloţi, un dar de la prietenul ei. Fiecare pereche avea brodată 
între picioare inscripţia PROPRIETATEA LUI HARRY. O astfel de 


pereche, sfişiată şi murdară, fusese găsită, printre alte articole 
de lenjerie, în apartamentul lui Bobby. Acest obiect, împreună 
cu bucata de hirtie din pumnul victimei conduseseră la 
arestarea suspectului. 

Din nefericire pentru locuitorii Californiei, împrejurările 
fuseseră de aşa natură, încît Bobby scăpase foarte uşor. Poliţiştii 
care-l arestaseră comiseseră un neînsemnat viciu de procedură, 
genul de lucruri care determină la unii judecători pledoarii 
înflăcărate despre drepturile constituţionale. Procurorul distric- 
tual de atunci, un anume Kooperhausen, avusese de furcă să 
răspundă acuzațiilor de corupţie la adresa oamenilor săi. 
Conştient că tratarea necorespunzătoare a acuzatului în 
momentul arestării risca să pericliteze cazul şi preocupat să-şi 
salveze propria piele de scormonitorii în rahat, procurorul 
districtual fusese receptiv la oferta avocatului apărării ca Bobby 
să fie acuzat de trei violuri şi o omucidere, renunţindu-se la 
toate celelalte acuzații, mult mai grave. Majoritatea 
criminaliştilor, la fel ca Tony Clemenza, erau de părere că 
Kooperhausen ar fi trebuit să încerce să obţină acuzarea pentru 
crimă cu premeditare, răpire, atac, viol şi sodomie. Probele în 
favoarea acuzării erau covirşitoare. Cînd nu mai exista nici o 
speranţă pentru Bobby, soarta îi pusese în mînă un atu 
neaşteptat. 

Şi iată că acum Bobby era în libertate. 

Poate nu pentru mult timp, se gîndi Tony. 

În luna mai, la o lună după ieşirea din închisoare, Bobby 
Valdez "Ingerul" nu se prezentase la întîlnirea cu polițistul care 
răspundea de el după eliberarea condiţionată. Se mutase de la 
vechea locuinţă, fără să comunice autorităţilor noua adresă. Pur 
şi simplu, dispăruse. 

In iunie reîncepuse violurile. Foarte simplu. La fel de simplu 
cum unii se apucă din nou de fumat după ani întregi de absti- 
nenţă. Cu un interes sporit pentru vechiul său hobby. În iunie 
molestase două femei. În iulie alte două. În august trei. Alte 
două în prima decadă a lui septembrie. După optzeci şi opt de 
luni de stat după gratii, Bobby tinjea după trup de femeie, o 
poftă trupească nepotolită. 

Poliţia era convinsă că cele nouă violuri — şi poate alte 
cîteva care nu fuseseră anunţate — fuseseră comise de acelaşi 
bărbat şi nu se îndoia că acela era Bobby Valdez. În primul rînd, 


victimele fuseseră abordate în acelaşi fel. Un bărbat se 
apropiase de ele cînd coboriseră din maşină noaptea, singure în 
parcare. Le pusese un pistol în coaste sau în spate, sau în 
abdomen şi le spusese: "îmi place să mă distrez. Hai cu mine la 
un chef şi nu vei păţi nimic. Refuză-mă şi s-a zis cu tine. Zău că 
ador distracţia." De fiecare dată spunea cam acelaşi lucru, şi 
femeile îşi aminteau replica, deoarece partea cu "distracţia" 
suna foarte bizar, mai ales spusă cu glasul coborit şi subţire, 
aproape de fetiţă, al lui Bobby. Era acelaşi mod de acostare 
folosit de Bobby cu peste opt ani în urmă, cînd îşi începuse 
cariera de violator. 

In plus, toate femeile dăduseră descrieri izbitor de 
asemănătoare ale bărbatului care abuzase de ele. Zvelt, înalt de 
un metru şaizeci, cincizeci şi şapte de kilograme, ten măsliniu, 
gropiţă în bărbie, păr şaten şi ochi căprui, voce de fetiţă. Ciţiva 
prieteni îi spuneau "Îngerul", datorită glasului învăluitor şi 
fiindcă avea un chip de copil. Bobby avea treizeci de ani, dar 
arăta de şaisprezece. Fiecare dintre cele nouă victime îşi văzuse 
la faţă atacatorul şi fiecare spusese că arăta ca un copil, dar se 
comporta ca un bărbat matur, lipsit de milă, crud, inteligent şi 
bolnav. 

Şeful Barului Paradise lăsă clienţii în seama celor doi 
oameni ai săi şi studie cele trei fotografii lucitoare cu Bobby 
Valdez, pe care Frank Howard le întinsese pe tejghea. Numele 
barmanului era Otto. Era un bărbat atrăgător, frumos bronzat şi 
cu barbă. Purta pantaloni albi şi o cămaşă albastră mulată pe 
corp, cu primii trei nasturi descheiaţi. Pe pieptul lui se vedeau 
smocuri de păr auriu. La git avea un dinte de rechin prins pe un 
lănţişor de aur. Otto se uită la Frank şi se încruntă: 

— Nu ştiam că poliţia din Los Angeles are jurisdicție şi în 
Santa Monica. 

— Sîntem aici cu aprobarea departamentului de poliţie din 
Santa Monica, îi spuse Tony. 

— Cum aşa? 

— Poliția din Santa Monica colaborează cu noi la 
investigaţii, îi explică, agasat, Frank. L-ai văzut sau nu pe tip? 

— Da, sigur. A fost aici de cîteva ori, răspunse Otto. 

— Cînd? întrebă Frank. 

— Oh... cu o lună în urmă. Poate chiar mai mult. 

— Nu de curînd? 


Orchestra reveni după o pauză de douăzeci de minute şi 
începu un cîntec de Billy Joel. Otto ridică glasul, ca să se facă 
auzit. 

— Nu l-am văzut de cel puţin o lună. Motivul pentru care 
mi-l amintesc este că arăta prea tînăr pentru a fi servit. Am fost 
nevoit să-i cer un act, şi el s-a înfuriat la culme. A făcut mare 
scandal. 

— În ce fel? întrebă Frank. 

— A cerut să stea de vorbă cu patronul. 

— Numai atit? întrebă Tony. 

— M-a făcut cu ou şi cu oţet. Otto se posomori. Mie nu mi 
se adresează nimeni în felul acesta. 

Tony îşi duse mîna pilnie la ureche, ca să audă ce-i spunea 
barmanul şi să evite pe cît posibil muzica. Îi plăceau aproape 
toate cîntecele lui Billy Joel, dar nu cîntate de o formaţie 
instrumentală care-şi închipuia că entuziasmul şi staţia de 
amplificare puteau compensa lipsa de talent. 

— Prin urmare, te-a insultat, reluă Frank. Ce a mai urmat 
după aceea? 

— Şi-a cerut scuze. 

— Aşa, din senin? Adică a cerut să discute cu patronul, te-a 
insultat şi imediat după aceea şi-a cerut scuze? 

— Da. 

— De ce? 

— Fiindcă i-am pretins eu, explică Otto. 

Muzica deveni asurzitoare, şi Frank se aplecă peste 
tejghea. 

— Ţi-a cerut scuze, fiindcă aşa i-ai pretins dumneata? 

— Păi... mai întîi, a vrut să sară la bătaie. 

— Şi te-ai bătut cu el? strigă Tony. 

— Nu. Chiar dacă uneori se întîmplă ca vreun ticălos solid şi 
dat naibii să vină aici şi să caute scandal, niciodată nu-i nevoie 
să-l ating ca să-l potolesc. 

— Probabil că ai grozav de mult farmec personal, ţipă 
Frank. 

Formaţia termină şi hărmălaia cobori de la un nivel de deci- 
beli suficient de mare cît să simţi că-ţi sar ochii din cap. Solistul 
încercă, fără succes, să-l imite pe Billy Joel pe un acompania- 
ment asurzitor. 

O blondă superbă, care şedea la bar chiar lîngă Tony, ascul- 


tase toată conversaţia. 

— Hai, Otto, interveni ea. Arată-le şmecheria. 

— Eşti vrăjitor? îl întrebă Tony pe Otto. Ce faci... faci să dis- 
pară clienţii turbulenţi? 

— Bagă spaima în ei, explică blonda. E nemaipomenit. Hai, 
Otto. Arată-le ce eşti în stare. 

Otto ridică din umeri şi, virind mîna sub tejghea, luă un 
pahar înalt de bere. ÎI inu ridicat, ca cei doi poliţişti să se uite 
bine la el, ca şi cum n-ar mai fi văzut pînă atunci un astfel de 
pahar. Apoi muşcă o bucată din el. Işi încleştă dinţii pe buza 
paharului şi desprinse o bucată de sticlă, pe care o scuipă în 
cutia din spatele lui. 

Formaţia izbucni în ultimul refren, după care blagoslovi 
publicul cu o binemeritată pauză. 

În liniştea bruscă dintre ultima notă şi cele cîteva aplauze 
răzlețe, Tony auzi trosnetul sticlei sfărimate sub dinţii lui Otto, 
care mai muşcase o dată din pahar. 

— lisuse! murmură Frank. 

Blonda chicoti. 

Otto muşcă încă o dată din pahar, scuipă sticla, apoi muşcă 
iar şi iar pînă cînd din pahar nu mai rămase decit o porţiune din 
picior măsurînd cam un centimetru, prea grea pentru a-şi găsi 
sfîrşitul între dinţii unui om. Otto aruncă fragmentul în cutia de 
gunoi şi zîmbi. 

— Mestec paharul sub ochii tipului care-mi face necazuri. 
După aceea îmi iau un aer crunt şi-i spun să se potolească. Il 
ameninţ că, dacă nu-şi vîră minţile în cap, îl muşc de nas. 

Frank Howard îl privea cu gura căscată de uimire. 

— Ai făcut vreodată aşa ceva? 

— Ce? Să muşc pe cineva de nas? Nu. Dar ameninţarea e 
suficientă ca să-i liniştească. 

— Se întîmplă des să ai clienţi care să-ţi dea de furcă? 
întrebă Frank. 

— Nu. Aici e un local select. Cel mult un caz pe săptămînă. 
Dar nu mai mult de atit. 

— Şi cum faci chestia asta? întrebă Tony. 

— Şmecheria cu paharul? E un mic secret. Dar nu-i aşa de 
greu de învăţat. 

Orchestra atacă melodia Still the Same a lui Bob Seeger, 
gălăgioasă ca un grup de tineri delincvenţi care sparg o casă 


pentru plăcerea de a face totul praf. 

— Te-ai tăiat vreodată? îi strigă Tony lui Otto. 

— Mă mai tai din cînd în cînd. Nu prea des. Dar niciodată nu 
mă tai la limbă. Semnul că cineva poate să facă şmecheria este 
condiţia limbii, spuse Otto. Eu nu m-am tăiat niciodată la limbă. 

— Totuşi, te-ai rănit. 

— Sigur. De citeva ori la buză. Dar mi se întîmplă rar. 

— Ceea ce face trucul şi mai eficient, interveni din nou 
blonda. Să-l vedeţi cînd se taie. Otto stă în faţa ticălosului care-i 
face necazuri şi se preface că nu-şi dă seama că s-a rănit. Pur şi 
simplu, lasă să-i curgă sîngele. Ochii ei verzi sclipiră de 
încîntare, o scînteie crudă de pasiune animalică, scînteie care-l 
făcu pe Tony să se foiască, stingherit, pe scaunul de bar. Stă 
aşa, cu dinţii însîngeraţi, cu sîngele prelins în barbă şi-l previne 
pe individ să înceteze cu scandalul. Nici nu vă închipuiţi ce 
repede se potolesc. 

— Cred, spuse Tony. 

ÎI încerca o senzaţie de greață. 

Frank Howard clătină din cap şi murmură: 

— Ei bine... 

— Mda, murmură şi Tony, incapabil să găsească ceva de 
spus. 

— OK, vorbi Frank. Să revenim la Bobby Valdez. 

Bătu uşor cu degetul în fotografiile înşirate pe tejghea. 

— Oh, păi, după cum v-am spus, n-a mai trecut pe aici de 
cel puţin o săptămînă. 

— În noaptea aceea, după ce s-a înfuriat pe dumneata, 
după ce l-ai pus cu botul pe labe, cu şmecheria cu paharul, a 
mai rămas să bea ceva? 

— A mai comandat de cîteva ori. 

— Aşadar, i-ai văzut actul de identitate. 

— Da. 

— Ce ţi-a arătat? Un permis de conducere? 

— Da. Avea treizeci de ani, pentru numele lui Dumnezeu. 
Arăta ca un elev în clasa a unsprezecea, un elev de liceu, şi 
totuşi avea treizeci de ani. 

— Ţii minte numele înscris pe permisul de conducere? con- 
tinuă Frank. 

Otto înviîrti între degete lănţişorul cu dinte de rechin. 

— Numele? Dar ştiţi cum îl cheamă. 


— Mă întreb dacă nu cumva ţi-a arătat un permis fals, 
explică Frank. 

— Dar avea fotografia lui, insistă Otto. 

— Asta nu înseamnă că nu era fals. 

— Păi, fotografiile de pe permisele de conducere emise în 
statul California nu pot fi schimbate. Mi se pare că, dacă încerci 
să-l falsifici, permisul se autodistruge sau ceva asemănător. 

— Spuneam că permisul ca atare putea fi fals. 

— Acte false, spuse intrigat Otto. Acte false... Era limpede 
că vizionase sute de filme de spionaj la televizor. Ce-i asta, o 
poveste cu spioni? 

— Am impresia că am inversat rolurile, spuse agasat Frank. 

— Cum? 

— Noi sîntem cei care punem întrebări, preciză Frank. Dum- 
neata doar răspunzi. Ai înţeles? 

Barmanul făcea parte dintre persoanele care reacţionează 
prompt, energic şi negativ în faţa unui poliţist prea autoritar. 
Chipul lui măsliniu se întunecă. Privirea îşi pierdu orice expresie. 

Conştienţi că erau pe punctul de a-l pierde pe Otto, care 
le-ar fi putut dezvălui ceva important, Tony puse o mînă pe 
umărul lui Frank şi-l strînse uşor. 

— Doar nu vrei să înceapă să ronţăie un pahar, nu-i aşa? 

— Mie mi-ar face plăcere să-l mai văd o dată, spuse blonda, 
zimbind cu gura pînă la urechi. 

— Preferi să continui tu? îl întrebă Frank pe Tony. 

— Sigur. 

— Dă-i drumul. 

Tony îi zimbi lui Otto. 

— Uite ce e, eşti curios, la fel şi noi. Nu ne deranjează să-ţi 
satisfacem curiozitatea, atita timp cît ne-o satisfaci şi dumneata 
pe a noastră. 

Otto se lumină la faţă din nou. 

— Aşa vedeam şi eu lucrurile. 

— OK, spuse Tony. 

— OK. Deci ce-a făcut acest Bobby Valdez de umblaţi atita 
după el? 

— N-a respectat regimul eliberării condiţionate, răspunse 
Tony. 

— La care se adaugă atacuri, completă Frank morocănos. 

— Şi violuri, adăugă Tony. 


— Hei, oameni buni, exclamă Otto, parcă spuneaţi că sînteţi 
de la omucideri. 

Formaţia termină Still the Same într-o cacofonie de sunete 
care nu se deosebea cu mult de deraierea unui tren de marfă. 
Urmară cîteva minute de linişte, timp în care solistul adresă 
cîteva replici lipsite de umor clienţilor de pe margini, care 


şedeau învăluiţi în nori de fum, proveniţi — Tony era absolut 
convins —atit de la ţigări, cît şi de la timpanele încinse la 
maximum. Muzicanţii se  prefăcură că-şi  acordează 


instrumentele. 

— Cînd Bobby Valdez întîlneşte o femeie care nu i se 
supune, îi explică Tony lui Otto, o loveşte niţel cu miînerul 
pistolului, silind-o să-i facă pe plac. Acum cinci zile, a făcut cea 
de a zecea victimă. Femeia s-a împotrivit şi atunci el a lovit-o în 
cap cu atita putere şi de atitea ori, încît a murit la spital 
douăsprezece ore mai tirziu. De aceea e implicată şi echipa de 
criminalişti. 

— Ceea ce nu pricep eu, spuse blonda, este de ce ar vrea 
un bărbat să ia cu forţa ceea ce atitea fete i-ar putea oferi de 
bunăvoie. 

li făcu cu ochiul lui Tony, dar el nu-i răspunse. 

— Inainte de a muri, adăugă Frank, femeia ne-a dat o 
descriere care se potriveşte leit cu semnalmentele lui Bobby. 
Aşa că, dacă ştii ceva despre nemernicul acela, trebuie să ne 
spui şi nouă. 

Otto nu-şi petrecuse timpul numai vizionînd filme de spi- 
onaj. Văzuse şi din cele polițiste. 

— Deci îl căutaţi pentru crimă cu premeditare. 

— Întocmai, confirmă Tony. Crimă cu premeditare. 

— Ce v-a făcut să mă întrebaţi pe mine? 

— O parte dintre victime au fost acostate în parcări ale 
barurilor pentru celibatari... 

— Nu în a noastră, îl întrerupse Otto pe un ton defensiv. 
Parcarea noastră e foarte bine luminată. 

— Adevărat, încuviinţă Tony. Dar am colindat barurile pen- 
tru celibatari din întreg oraşul, discutind cu barmanii şi cu 
obişnuiţii localurilor, le-am arătat fotografiile, tot încercînd să 
dăm de urma lui Bobby Valdez. Citeva persoane de la Century 
City ne-au spus că era posibil să-l fi întîlnit aici, dar nu erau si- 
guri. 


— A fost, într-adevăr, aici, confirmă Otto. 

Acum, că relaţiile cu Otto reveniseră la normal, Frank 
preluă din nou interogatoriul. 

— Deci a făcut scandal, şi dumneata ai recurs la şmecheria 
cu paharul, iar el ţi-a prezentat permisul de conducere. 

— Da. 

— Aşadar, ce nume figura pe permis? 

Otto se încruntă. 

— Nu ştiu exact. 

— Cumva Robert Valdez? 

— Nu cred. 

— Încearcă să-ţi aminteşti. 

— Era un nume mexican. 

— Valdez este un nume mexican. 

— Unul şi mai mexican. 

— Ce vrei să spui? 

— Păi... un nume mai lung... cu cîțiva Z. 

— Z? 

— Şi Q. Înţelegi la ce mă refer. Ceva de genul Velasquez. 

— Era Velasquez? 

— Nu. Dar cam aşa ceva. 

— Incepea cu V? 

— Nu pot fi sigur. Vorbesc despre sonoritatea numelui. 

— Dar primul nume? 

— Cred că asta pot să-mi amintesc. 

— Ei bine? 

— Jaun. 

— J-U-A-N? 

— Da. Foarte mexican. 

— Ai reţinut vreo adresă de pe permisul de conducere? 

— Nu mă interesa adresa. 

— Ţi-a spus unde locuia? 

— Nu eram chiar amici la toartă. 

— A făcut vreo referire cît de neînsemnată la persoana lui? 

— A băut liniştit şi a plecat. 

— Şi nu s-a mai întors aici? 

— Nu. 

— Eşti sigur? 

— În orice caz, nu cînd am fost eu de serviciu. 

— Ai memorie bună. 


— Numai pentru scandalagii şi pentru femei frumoase. 

— Am vrea să arătăm fotografiile cîtorva clienţi ai dumitale, 
spuse Frank. 

— Nici o problemă. Arătaţi-le. 

Blonda de lîngă Tony Clemenza zise: 

— Pot să mă uit şi eu? Poate eram aici cînd a venit el. Poate 
chiar am stat de vorbă. 

Tony adună fotografiile şi se răsuci pe scaun. 

Fata se întoarse către el în acelaşi timp şi-şi lipi genunchii 
frumoşi de ai lui. Luă fotografiile, şi degetele ei zăboviră o clipă 
peste ale lui. Blonda credea cu convingere în contactul vizual. 
Privirea ei părea că încearcă să pătrundă în gindul lui, aproape 
ieşindu-i prin ceafă. 

— Mă cheamă Judy. Dar pe tine? 

— Tony Clemenza. 

— Ştiam eu că eşti italian. Mi-am dat seama după ochii tăi 
negri şi sentimentali. 

— Mă trădează de fiecare dată. 

— Apoi părul negru şi des. Atît de cîrlionţat. 

— Şi petele de sos de spaghete de pe cămaşă? Ea îi privi 
cămaşa cu atenţie. De fapt, n-am nici o pată, spuse el. Ea se 
încruntă. Glumeam. A fost o mică glumă, continuă el. 

— Oh! 

— ÎI recunoşti pe Bobby Valdez? 

În cele din urmă, ea se uită la fotografie. 

— Nu. Probabil că nu eram aici în seara în care a venit el. 
Dar n-arată chiar rău, aşa-i? E simpatic. 

— Are o figură de copil. 

— Ca şi cum m-aş culca cu fratele meu mai mic, comentă 
ea. O chestie perversă. 

Rise larg. 

Tony îşi luă înapoi fotografiile. 

— Frumos costum porţi, remarcă fata. 

— Mulţumesc. 

— Are o croială foarte elegantă. 

— Mulţumesc. 

Nu era vorba doar de femeia emancipată care-şi exercita 
dreptul de a agresa sexual. Lui Tony îi plăceau femeile emanci- 
pate, dar cea din faţa lui era altfel. Avea ceva bizar. Genul de 
femeie căreia îi place să fie pusă în lanţuri şi biciuită, dacă nu 


mai rău. Îl făcea să se simtă ca o bucăţică gustoasă, un sandviş 
apetisant, ultima tartină cu icre negre de pe platoul de argint. 

— Te asigur că nu vezi prea des astfel de costum într-un loc 
ca acesta, continuă ea. 

— Presupun că nu. 

— Cei mai mulţi poartă cămăşi mulate, blugi, geci de piele, 
moda de la Hollywood... iată ce vezi în asemenea localuri. 

El îşi drese glasul. 

— Atunci, spuse stînjenit, vreau să-ţi mulţumesc că ne-ai 
ajutat pe cît ţi-a stat în putinţă. 

— Îmi plac bărbaţii bine îmbrăcaţi, insistă ea. 

Privirile lor se întîlniră din nou şi Tony citi în ei acea scînteie 
de poftă nepotolită şi de lăcomie animalică. Avea sentimentul 
că, dacă s-ar lăsa condus în apartamentul blondei, uşa s-ar trînti 
în spatele lui, ca două fălci încleştate. Ea l-ar încăleca într-o 
fracțiune de secundă, împingiînd şi trăgînd, şi răsucindu-l în fel şi 
chip, ca un val de sucuri gastrice, mistuindu-l şi sugîndu-i sub- 
stanţele nutritive, folosindu-l pînă cînd s-ar face fărime, s-ar 
dizolva şi ar înceta să existe în afara ei. 

— Trebuie să mă întorc la muncă, spuse el, coborînd de pe 
scaunul de bar. Mai vorbim. 

— Sper. 

Timp de un sfert de oră, Tony şi Frank arătară fotografiile 
lui Bobby Valdez clienţilor aflaţi în Barul Paradise. În timp ce 
mergeau de la o masă la alta, formaţia interpreta piese din 
repertoriul Rolling Stones, Elton John şi Bee Gees, la un volum 
care făcea ca dinţii lui Tony să vibreze compătimitor. Era 
pierdere de timp. Nimeni din Barul Paradise nu-şi amintea de 
ucigaşul cu figură de copil. 

In drum spre ieşire, Tony se opri la tejgheaua lungă de 
lemn, în spatele căreia Otto pregătea Margarita cu căpşuni. 

— Spune-mi un lucru, ţipă el, ca să acopere muzica. 

— Orice doreşti, ţipă şi Otto. 

— Oamenii nu vin aici ca să lege noi cunoştinţe? 

— Ca să intre în vorbă. Atit şi nimic mai mult. 

— Atunci de ce dracu' au barurile pentru celibatari 
asemenea orchestre? 

— Ce ai de reproşat orchestrei? 

— O groază de lucruri. În primul rînd, îţi sparge timpanele. 


— Şi? 


— Atunci, cum poate cineva să închege o conversaţie 
interesantă? 

— O conversaţie interesantă? repetă Otto. Păi bine, frate, 
oamenii nu vin aici pentru conversații interesante. Vin să se 
întilnească, să vadă cu cine au de a face şi să aleagă cu cine să 
se culce. 

— Fără conversaţie? 

— Uită-te la ei. Aruncă o privire. Despre ce-ai vrea să stea 
de vorbă? Dacă n-am pune muzica tare şi continuu, toţi s-ar 
simţi stînjeniţi. 

— Adică, ar avea de umplut atitea momente de tăcere înne- 
bunitoare. 

— Exact. S-ar duce în altă parte. 

— Unde muzica ar fi mai tare, şi ei n-ar avea nevoie decit 
de gesturi. 

Otto ridică din umeri. 

— Astea-s vremurile. 

— Poate trebuia să mă fi născut în alte timpuri, spuse Tony. 

Afară noaptea era blindă, dar Tony ştia că mai tîrziu va fi 
mai frig. O piclă subţire înainta dinspre mare, încă nu ceaţă în 
adevăratul sens al cuvîntului, ci un fel de respiraţie umedă şi 
unsuroasă care plutea în aer, creînd aureole în jurul tuturor 
luminilor. 

Frank aştepta la volanul unei maşini fără însemnele poliţiei. 
Tony se urcă pe locul din dreapta şi-şi prinse centura de sigu- 
ranţă. 

Mai aveau de verificat un bar înainte de a-şi considera ziua 
încheiată. Ceva mai devreme, cîţiva clienţi ai barului pentru celi- 
batari Century City declaraseră că-l văzuseră pe Bobby Valdez şi 
în localul The Big Quake de pe Sunset Boulevard, în Hollywood. 

Circulaţia deveni destul de intensă pe măsură ce se 
apropiau de centrul oraşului. Uneori Frank îşi pierdea răbdarea 
şi se muta de pe o bandă pe alta, intrînd şi ieşind cu sunet de 
claxon şi scrişnet de frîne, încercînd să mai cîştige teren preţ de 
cîteva lungimi de maşină. Nu şi în această seară. Acum înainta o 
dată cu şirul de vehicule. 

Tony se întrebă dacă Frank Howard discutase filozofie cu 
Otto. 

După un timp Frank spuse: 

— Puteai s-o ai. 


— Pe cine? 

— Pe blonda aceea. Judy. 

— Eram în timpul programului, Frank. 

— Puteai aranja ceva pentru mai tirziu. Umbla cu limba 
scoasă după tine. 

— Nu era genul meu. 

— Era trăsnet. 

— Tipul de femeie ucigaşă. 

— Ce? 

— M-ar fi mîncat de viu. 

Frank chibzui o clipă la cele auzite, apoi zise: 

— Rahat! Eu mi-aş încerca norocul, dacă mi s-ar ivi ocazia. 

— Ştii bine unde o găseşti. 

— Poate am să trec pe acolo ceva mai tirziu, după ce ne 
terminăm treaba. 

— N-ai decit, răspunse Tony. lar eu am să-ţi fac o vizită la 
sanatoriu, după ce te dă gata. 

— La dracu', ce-i cu tine? Nu era chiar atît de deosebită. 
Genul acesta de femei nu-ţi face prea mari probleme. 

— Poate de aceea nu mi-a trebuit. 

— Zău dacă te înţeleg! _ 

Tony Clemenza era obosit. Işi şterse faţa cu mîinile, ca şi 
cum oboseala ar fi fost o mască pe care o putea scoate şi 
arunca. 

— Era trecută prin prea multe miini, prea uzată. 

— De cînd ai devenit puritan? 

— Nu sînt puritan, răspunse Tony. Sau... da... OK, poate că 
sînt. Un pic, acolo. Doar un strop de puritanism în străfundul 
sufletului. Dumnezeu mi-e martor că am avut destule "relaţii 
semnificative", cum li se spune acum. Sînt departe de a fi virgin, 
însă, pur şi simplu, nu mă văd mergiînd la agăţat într-un loc ca 
Barul Paradise, umblind de colo-colo, adresîndu-mă tuturor 
femeilor cu "Vulpiţo", în căutare de noi cuceriri. În primul rînd, 
n-aş putea rezista să fac genul de conversaţie care umple 
pauzele dintre două cîntece ale orchestrei. Mă vezi jucînd o 
scenă ca aceasta? "Bună, eu sînt Tony. Pe tine cum te cheamă? 
In ce zodie te-ai născut? Te interesează numerologia? Ai studiat 
la un institut acreditat? Crezi în incredibila totalitate a energiei 
cosmice? Crezi în destin ca fiind braţul unei conştiinţe cosmice 
atotcuprinzătoare? Crezi că ne-a fost scris să ne întîlnim? Crezi 


că am putea scăpa de karma negativă individuală, creînd 
împreună o energie pozitivă? Vrei să ne regulăm?" 

— Afară de partea cu regulatul, n-am înţeles un cuvint din 
tot ce-ai spus, declară Frank. 

— Nici eu. Asta şi voiam să spun. Într-un loc ca Barul Pa- 
radise toată conversaţia e artificială, replici superficiale, formu- 
late astfel, încît să agăţi un partener de pat fără prea mare 
bătaie de cap. La Paradise nu pui unei femei nici o întrebare cu 
adevărat importantă. N-o întrebi despre sentimentele ei, despre 
calităţile ei, despre temerile, speranţele, nevoile, visele şi do- 
rinţele ei. Deci, ceea ce se întîmplă e că ajungi în pat cu o 
necunoscută. Mai rău chiar, te trezeşti făcînd amor cu o reclamă 
pentru sex, cu un decupaj dintr-o revistă pentru bărbaţi, cu o 
imagine, nu o femeie reală, o bucată de carne, nu o persoană, 
ceea ce înseamnă că, de fapt, nu faci amor. Actul sexual nu este 
decit satisfacerea unei pofte trupeşti, la fel ca scărpinatul sau 
nevoile fiziologice. Dacă un bărbat reduce sexul la atit, atunci 
mai bine stă acasă şi se masturbează. 

Frank opri la semafor şi spuse: 

— Masturbarea nu-ţi aduce aceeaşi satisfacţie. 

— Doamne, Frank, uneori eşti chiar grosolan. 

— Sînt un om practic. 

— Voiam să spun că, cel puţin, în ce mă priveşte pe mine, 
dansul nu merită efortul dacă nu-ţi cunoşti partenera. Nu sînt 
genul care merge la o discotecă doar ca să se amuze de 
propria-i fantezie coregrafică. Trebuie să ştiu ce paşi urmează să 
facă partenera mea, cum anume vrea să se mişte şi de ce, ce 
simte, ce gîndeşte. Sexul e de o mie de ori mai plăcut dacă 
femeia înseamnă ceva pentru tine, dacă are o identitate, o taină 
a ei, nu-i doar un trup catifelat şi alunecos, cu rotunjimi 
perfecte, ci o personalitate unică, un caracter, cu părţile ei bune 
şi rele, cu experienţa ei. 

— Nu-mi vine să-mi cred urechilor, spuse Frank, depăşind 
semaforul. Te referi cumva la teoria aceea răsuflată că sexul e 
inutil şi lipsit de satisfacţii dacă nu-i dublat de dragoste sau ceva 
asemănător? 

— Nu mă refer la iubirea veşnică, preciză Tony. Nu vorbesc 
despre jurăminte eterne, valabile pînă la sfîrşitul lumii. Poţi iubi 
pe cineva un timp, într-un mod obişnuit. Poţi continua să iubeşti 
acea persoană şi după ce aspectul fizic al relaţiei s-a încheiat. 


Am rămas în relaţii de prietenie cu fostele mele amante, fiindcă 
n-am socotit legătura noastră o aventură trecătoare. Am conti- 
nuat să avem ceva în comun şi după ce n-am mai dormit în 
acelaşi pat. Într-un cuvînt, înainte să fac pasul, înainte să mă 
dezbrac în pielea goală şi să mă simt vulnerabil în faţa unei 
femei, vreau să ştiu sigur că pot avea încredere în ea. Vreau să 
simt că are ceva aparte, ceva care să-mi fie drag, să ştiu că-i o 
persoană care să merite să fie cunoscută, să merite să mă 
dezvălui ei, să merite să fiu un timp parte din fiinţa ei. 

— Prostii! pufni dispreţuitor Frank. 

— Aşa simt eu. 

— Să-ţi dau un sfat. 

— Ascult. 

— Cel mai bun sfat pe care ai să-l auzi vreodată. 

— Sînt numai urechi. 

— Dacă îţi închipui că există cu adevărat ceva care se 
numeşte dragoste, dacă crezi sincer că există un lucru care se 
cheamă dragoste şi care este la fel de puternică precum ura sau 
teama, atunci nu faci decit să-ţi atragi o sumedenie de necazuri. 
E o minciună. O minciună gogonată. lubirea e ceva inventat de 
scriitori, ca să-şi vindă bine cărţile. 

— Sper că nu vorbeşti serios. 

— Pe dracu'! Frank îşi luă o clipă ochii de la carosabil şi se 
uită la Tony cu o privire plină de milă. Cîţi ani ai tu... treizeci şi 
trei? 

— Aproape treizeci şi cinci, răspunse Tony. 

Frank se concentră din nou asupra volanului şi ocoli un 
camion încărcat cu fier vechi, care se mişca precum melcul. 

— Eu sînt cu zece ani mai mare decit tine, spuse Frank. Aşa 
că ascultă sfatul cuiva cu mai multă experienţă. Mai curînd sau 
mai tîrziu ai să crezi că te-ai îndrăgostit cu adevărat de vreo 
pipiţă, dar cînd ai să îngenunchezi să-i săruţi picioruşele fru- 
moase, ea o să-ţi tragă un şut de n-ai să te vezi. Fii convins că-ți 
va fringe inima dacă ai să-i dai a înţelege că ai una. Afecţiune? 
Sigur. N-am nimic împotrivă. Şi poftă trupească. Acesta e 
cuvîntul, prietene. Pofta trupească înseamnă totul. Nu iubirea. 
Trebuie neapărat să-ţi scoţi din cap prostiile astea cu iubirea. 
Distrează-te. Culcă-te cu cît mai multe femei, cîtă vreme eşti 
tînăr. Arde-le şi fugi. În acest fel nu vei suferi. Dar, dacă visezi 
cu ochii deschişi la iubire, n-ai să reuşeşti decit să te faci de ris 


la nesfîrşit, pînă cînd, în cele din urmă, femeile te vor viri în 
pămînt. 

— Eşti prea cinic pentru mine. 

Frank ridică din umeri. 

Cu şase luni în urmă trecuse printr-un divorţ care-l umpluse 
de amărăciune. Era încă marcat de acea tristă experienţă. 

— De fapt, nici tu nu eşti cinic cu adevărat, continuă Tony. 
Nu cred că eşti convins de ce spui. Frank nu răspunse. Eşti un 
om sensibil, adăugă Tony. 

Frank ridică din nou din umeri. 

Timp de un minut sau două Tony încercă să reînnoade con- 
versaţia, dar Frank terminase tot ce avea de spus pe acea temă 
şi se închisese în obişnuita-i tăcere, ca un sfinx. Era surprinzător 
că vorbise atît de mult, fiindcă de regulă era un taciturn. De 
fapt, dacă Tony se gindea mai bine, scurta discuţie, care tocmai 
se încheiase, fusese cea mai lungă pe care o avuseseră 
vreodată. g 

Tony lucra cu Frank Howard de peste trei luni. Incă nu era 
sigur dacă asocierea lor avea să dea rezultate. 

Se deosebeau din multe puncte de vedere. De regulă, Tony 
era cel care vorbea. Frank se multumea să mormăie ceva în 
chip de răspuns. Tony avea o multitudine de preocupări în afara 
serviciului: filmele, cărțile, mîncarea, teatrul, muzica, arta, 
schiul, jogging-ul. Din cîte ştia el, pe Frank nu-l interesa mare 
lucru în afară de meseria lui. Tony era convins că un poliţist 
dispunea de multe instrumente pentru a obţine informaţii de la 
martori, de pildă amabilitatea,  blindeţea,  isteţimea, 
compătimirea, înțelegerea, interesul, farmecul, insistența, 
inteligenţa — şi, bineînţeles, intimidarea, rareori chiar folosirea 
moderată a forţei. Frank credea că se putea descurca foarte 
bine doar prin perseverenţă, inteligenţă, intimidare şi ceva mai 
multă forţă decit era pe placul secţiei de poliţie. Nu vedea cu 
nici un chip utilitatea celorlalte moduri de abordare de pe lista 
lui Tony. Ca urmare, de cel puţin două ori pe săptămînă Tony se 
vedea nevoit să-l ţină în frîu în mod subtil, dar ferm. Frank avea 
tendinţa de a se lăsa pradă unor accese de minie care-l făceau 
să-i iasă ochii din orbite şi să-i fiarbă sîngele în vine, cînd aveau 
prea multe ghinioane în aceeaşi zi. Pe de altă parte, Tony era 
calm aproape întotdeauna. Frank era înalt de un metru şaizeci, 
lat în umeri şi solid ca o cazemată. Tony măsura un metru 


optzeci, era zvelt, ager şi viguros. Frank era blond cu ochi 
albaştri. Tony era brunet. Frank era un pesimist şi un 
melancolic, Tony era un optimist. Uneori erau atît de deosebiți, 
încît părea că parteneriatul lor nu va da niciodată rezultate. 

Şi totuşi, în anumite privinţe semănau. De pildă, nici unul 
din ei nu era genul care să-şi facă programul de opt ore şi atit. 
De cele mai multe ori munceau peste program două ore sau 
chiar trei, fără plată suplimentară, dar nici unul nu se plingea. 
Aproape de încheierea unui caz, cînd dovezile şi firele se acu- 
mulau din ce în ce mai rapid, lucrau şi în zilele libere, dacă 
socoteau necesar. Nimeni nu le cerea să muncească în plus. 
Nimeni nu le ordona s-o facă. Era opţiunea lor. 

Tony era dispus să se pună la dispoziţia departamentului de 
poliţie mai mult decit i se pretindea, deoarece era ambițios. Nu 
avea de gînd să rămînă locotenent de poliţie pînă la sfîrşitul 
zilelor. Voia să avanseze cel puţin pînă la gradul de căpitan, 
poate chiar mai sus, pînă în virful ierarhiei, în biroul de şef, unde 
leafa şi avantajele la pensie erau cu mult mai mari decit ar fi 
obţinut pe postul pe care-l ocupa acum. Crescuse într-o familie 
numeroasă de italieni, în care spiritul de economie fusese o 
religie la fel de importantă ca romano-catolicismul. Tatăl lui, 
Carlo, fusese emigrant şi lucrase ca croitor. Bătrînul trudise din 
greu ani în şir ca să ofere copiilor un acoperiş deasupra capului, 
haine şi mîncare, însă de multe ori se găsise la un pas de 
sărăcie şi faliment. În familia Clemenza fuseseră atît de mulţi 
bolnavi, încît facturile sosite pe nepusă masă de la spitale şi 
farmacii înghiţiseră o bună parte din ce cîştiga bătrînul. Cînd 
Tony era încă un copil, înainte să ajungă să înţeleagă ce 
însemnau banul şi bugetul familial, înainte să priceapă spaima 
paralizantă de sărăcie care-l chinuia pe tatăl lui zi de zi, auzise 
sute, poate mii, de prelegeri insistente asupra răspunderii 
fiscale. Carlo îl dăscălea aproape zilnic ce însemna munca 
sîrguincioasă, inteligenţa în afaceri, ambiția şi siguranţa unei 
slujbe. Tatăl lui ar fi trebuit să lucreze la CIA, la departamentul 
de spălare a creierului. Tony fusese îndoctrinat atit de total, 
tatăl lui îi insuflase temerile şi principiile sale în asemenea 
măsură, încît chiar şi la vîrsta de treizeci şi cinci de ani, cînd 
avea un cont frumos în bancă şi o slujbă sigură, nu se simţea în 
largul lui dacă îşi lua liber mai mult de două sau trei zile. De cele 
mai multe ori concediile lungi se preschimbau într-o corvoadă, 


în loc să fie o plăcere. Muncea mult peste program în fiecare 
săptămînă, fiindcă era fiul lui Carlo Clemenza, iar fiul lui Carlo 
Clemenza nu putea face altceva. 

Frank Howard avea alte motive de a se pune mai mult timp 
la dispoziţia departamentului de poliţie. Nu părea să fie mai 
ambițios decît ceilalţi colegi şi nici să-şi facă griji inutile în 
privinţa banilor. Din cîte îşi dădea seama Tony, Frank muncea 
ore suplimentare fiindcă nu trăia cu adevărat decit cînd era la 
serviciu. Rolul de criminalist era singurul pe care se pricepea 
să-l joace, singurul care-i conferea un scop şi sentimentul 
valorii. 

Tony îşi desprinse privirea de pe luminile maşinilor din faţă 
şi studie figura partenerului său. Frank nu-şi dădea seama că 
era privit. Era atent la drum. Se concentra la fluxul rapid al cir- 
culaţiei de pe Wilshire Boulevard. Lumina verzuie a indica- 
toarelor de bord îi punea în evidenţă trăsăturile bine conturate. 
Nu era frumos în sensul clasic al cuvîntului, dar, în felul lui, era 
un bărbat atrăgător. Fruntea înaltă, ochi albaştri şi adînci. Nasul 
puţin cam mare şi ascuţit, gura frumos conturată, dar de cele 
mai multe ori strimbată într-o expresie posomorită care-i con- 
tracta maxilarul puternic. Chipul lui degaja, fără nici un dubiu, 
forţă, atracţie şi multă voinţă neînduplecată. Nu era greu să ţi-l 
imaginezi pe Frank înapoindu-se acasă, aşezindu-se şi căzînd 
noapte de noapte într-o transă care ţinea de la ora ieşirii din 
program pînă în dimineaţa următoare. 

Pe lîngă dorinţa lor de a lucra ore suplimentare, Tony şi 
Frank mai aveau şi alte lucruri în comun. Deşi mulţi poliţişti în 
civil renunţaseră la vechiul stil vestimentar şi se prezentau la 
lucru în haine obişnuite, de la blugi la costume de lucru, Tony şi 
Frank continuau să fie adepţii costumelor tradiţionale, cu cra- 
vată. Se considerau profesionişti care făceau o meserie 
necesitînd calităţi şi pregătire specială, o meserie la fel de 
importantă şi exigentă ca cea de avocat pledant sau lucrător la 
asistenţa socială — poate chiar şi mai pretențioasă — iar blugii, 
pur şi simplu, nu creau imaginea unor profesionişti. Nici unul din 
ei nu fuma. Nici unul din ei nu bea în exerciţiul funcţiunii. Şi nici 
unul nu încerca să lase munca cu hiîrtiile pe seama celuilalt. 

Poate totuşi vom face o echipă bună, se gîndi Tony. Poate 
cu timpul voi reuşi să-l conving să utilizeze mai mult farmecul şi 
mai puţin forţa cînd are de a face cu martorii. Poate am să-i 


trezesc interesul pentru filme sau pentru mîncare, dacă nu chiar 
pentru cărţi şi teatru. Dacă mi-e atit de greu să mă obişnuiesc 
cu felul lui de a fi, e pentru că sînt prea pretenţios. Doamne, cel 
puţin dacă l-aş face să vorbească cît de cit, în loc să stea aici ca 
o momiie! 

Tony era destinat să aibă mari pretenţii de la partenerul lui, 
fiindcă timp de cinci ani, pînă în urmă cu un an, pe 7 martie, 
lucrase cu un partener aproape perfect, Michael Savatino. 
Amîndoi proveneau din familii de italieni, aveau amintiri, 
suferinţe şi plăceri comune. Mai important decit atît, foloseau 
metode similare în munca de poliţişti şi agreau aceleaşi feluri de 
distracţii. Michael era un cititor pasionat, un fan al 
cinematografelor şi gătea excelent. Colaborarea lor fusese 
marcată de conversații extraordinare. 

In luna februarie a anului precedent Michael şi soţia lui, 
Paula, plecaseră să petreacă sfîrşitul de săptămînă în Las Vegas. 
Vizionaseră două spectacole, luaseră cina de două ori la 
Battista's Hole în the Wall, cel mai bun restaurant din oraş. 
Jucaseră la loto de douăsprezece ori, fără să cîştige nimic. 
Jucaseră jocuri de noroc şi pierduseră şaizeci de dolari, apoi, cu 
un ceas înainte de plecare, Paula pusese un dolar de argint în 
automatul de jocuri care promitea un cîştig progresiv, apăsase 
maneta şi cîştigase, fără efort, peste două sute douăzeci de mii 
de dolari. 

Munca de poliţist nu fusese niciodată meseria preferată a 
lui Michael. La fel ca Tony, şi el căuta o carieră sigură în viaţă. 
Urmase academia de poliţie şi avansase relativ rapid de la 
poliţist de patrulă la criminalist, fiindcă serviciul public oferea 
cel puţin o siguranţă financiară medie. Cu toate acestea, în luna 
martie Michael dăduse departamentului un preaviz de şaizeci de 
zile, iar în mai îşi dăduse demisia. In toată existenţa lui de adult 
îşi dorise să aibă un restaurant. Cu cinci săptămîni în urmă 
inaugurase localul Savatino's, un ristorante mic, dar autentic ita- 
lienesc, pe Santa Monica Boulevard, nu departe de complexul 
Century City. 

Un vis devenit realitate. 

Ce şanse am eu să-mi văd visul împlinit în acelaşi fel? se 
întrebă Tony, privind viaţa de noapte a oraşului. Ce şanse am eu 
să merg la Las Vegas, să cîştig două sute de mii de dolari, să ies 
din poliţie şi să-mi încerc norocul ca artist? 


Nu avea nevoie să pună întrebarea cu glas tare. Nu avea 
nevoie să afle părerea lui Frank Howard. Cunoştea răspunsul. Ce 
şanse avea? Nici una. Sau tot atitea ca şi de a afla pe neaştep- 
tate că era fiul pierdut al unui prinţ arab putred de bogat. 

La fel cum Michael Savatino visase întotdeauna să aibă un 
restaurant, Tony Clemenza visase să devină artist. Avea talent. 
Picta cu o varietate de mijloace: tuş, cerneală, acuarelă, ulei. Nu 
avea doar tehnică, avea şi o imaginaţie creatoare, bogată şi 
unică. Poate, dacă s-ar fi născut într-o familie mijlocie, care să 
dispună măcar de resurse financiare moderate, ar fi mers la o 
şcoală bună şi s-ar fi pregătit cu cei mai buni profesori, şi-ar fi 
perfecţionat darurile date de la Dumnezeu şi ar fi ajuns să se 
bucure de un enorm succes. Insă el fusese un autodidact, citise 
sute de cărţi de artă, muncise mii de ore exersîndu-şi 
îndemiînarea la desen şi experimentind materiale. Suferise de 
acea primejdioasă lipsă de încredere în sine, atît de obişnuită la 
autodidacţii din orice domeniu. Deşi participase la patru 
expoziţii şi cîştigase de două ori premiul întîi, niciodată nu se 
gîndise în mod serios să renunţe la slujbă, dedicîndu-se 
existenţei creatoare. Era o simplă fantezie care-i făcea plăcere, 
un vis frumos, cu ochii deschişi. Nici un fiu al lui Carlo Clemenza 
n-ar fi renunţat vreodată la leafa săptăminală pentru 
incertitudinea muncii liber-profesioniste, afară de cazul în care 
ar fi dat lovitura la Las Vegas. 

Îl invidia pe Michael Savatino pentru norocul său. 
Bineînţeles, rămăseseră buni prieteni şi se bucura pentru el. Era 
încîntat, sincer, dar şi invidios. În definitiv, era om, şi în străfun- 
durile minții îl siciia aceeaşi întrebare, aprinzindu-se şi 
stingîndu-se ca o firmă luminoasă: De ce n-am putut fi eu acela? 

Frank frînă brusc, smulgîndu-l pe Tony din visare, şi claxonă 
la automobilul Corvette care le tăiase calea. 

— Dobitocule! 

— Uşurel, Frank. 

— Uneori tare aş vrea să fiu în uniformă şi să dau amenzi. 

— E ultimul lucru pe care ţi l-ai dori. 

— l-aş arăta eu lui! 

— Afară de cazul în care ai avea de a face cu un drogat sau, 
pur şi simplu, cu un ţicnit. Cînd lucrezi prea mult la circulaţie, 
începi să uiţi că lumea e plină de smintiţi. ţi intră în obişnuinţă, 
devine o rutină şi începi să fii neglijent. Astfel, poate l-ai opri şi 


te-ai duce spre maşina lui, cu chitanţierul în mînă, iar el te-ar 
întîmpina cu o armă. Poate chiar ţi-ar zbura creierii. Nu. Eu mă 
bucur că am lăsat munca la circulaţie definitiv în urmă. Cînd 
lucrezi la omucideri, cel puţin ştii cu ce fel de indivizi ai de-a 
face. Nu uiţi nici o clipă că undeva ai putea întiîlni un om înarmat 
cu un pistol sau un cuţit, sau o rangă. Rişti mult mai puţin să ai 
surprize neplăcute cînd lucrezi la omucideri. 

Frank refuză să se lase antrenat în altă conversaţie. Fără 
să-şi dezlipească privirea de pe carosabil, mormăi morocănos, 
ininteligibil, apoi se cufundă din nou în muţenie. 

Tony oftă. Privea peisajul pe lîngă care treceau, cu ochiul 
unui artist gata să descopere amănunte nebănuite şi 
frumuseţea neobservată pînă atunci. 

Modele. 

Fiecare scenă — fiecare peisaj marin, fiecare privelişte, 
fiecare stradă, totul — îşi avea modelele sale. Dacă puteai dis- 
cerne modele dintr-o scenă, puteai pătrunde dincolo de ele, spre 
structura de la baza lor. Dacă puteai vedea şi înţelege metoda 
prin care fusese realizată armonia de la suprafaţă, reuşeai, 
într-un tîrziu, să  sesizezi cele mai profunde sensuri şi 
mecanisme ale oricărui lucru, şi astfel puteai crea o pictură 
reuşită. Dacă îţi luai pensulele şi te apropiai de şevalet, fără a 
face această analiză prealabilă, realizai o pictură reuşită, dar nu 
o operă de artă. 

Modele. 

În timp ce Frank Howard conducea spre est, pe Wiltshire, în 
drum spre un alt bar al celibatarilor, The Big Quake, Tony con- 
tinua să caute modele în oraş şi în noapte. Venind dinspre Santa 
Monica, mai întîi apăreau contururile clare şi joase ale caselor cu 
vedere către mare şi siluetele învăluite în umbre ale palmierilor 
înalţi, cu ramuri ca nişte pene — modele ale tihnei şi civilizaţiei, 
precum şi ale unor bani frumoşi. Cînd intrară în Westwood, mo- 
delul dominant era rectiliniu: grupuri de zgirie-nori cu birouri, 
pete alungite de lumină radiind de la ferestrele deschise în 
zidurile în mare parte întunecate ale clădirilor. Aceste forme 
dreptunghiulare perfect aliniate formau modelele gîndirii mod- 
erne, ale puterii corporațiilor, ale unor averi mai mari decit cele 
care se puteau ghici în casele de pe ţărmul din Santa Monica De 
la Westwood. Se îndreptară spre Beverly Hills, zonă izolată în 
întinderea vastă a metropolei, loc în care poliţia din Los Angeles 


putea pătrunde, însă fără a avea vreo autoritate. În Beverly Hills 
modelele erau blînde, luxuriante, un şir nesfîrşit de vile mari, de 
parcuri, verdeață, magazine de lux, mai multe maşini scumpe 
decit în oricare altă parte a planetei. Mergind de la Wilshire 
Boulevard spre Santa Monica Boulevard şi apoi spre Doheny, 
modelul era acela al unei bogății din ce în ce mai mari. 

Cotiră spre nord, în direcţia Doheny, urcară colinele abrupte 
şi o luară spre dreapta, intrind pe Sunset Boulevard şi 
îndreptîndu-se spre inima Hollywood-ului. Cale de vreo citeva 
cvartale, celebra arteră îşi confirma în parte numele şi legenda. 
La dreapta se înălța Scandia, unul dintre cele mai bune şi mai 
scumpe restaurante din oraş şi unul dintre primele şase din 
întreaga ţară. Discoteci scăldate în lumină. Un club de noapte 
specializat în magie. Un alt local, aparţinînd unui hipnotizator 
care evolua şi pe scenă. Cluburi de comedie. Cluburi de rock and 
roii. Uriaşe panouri publicitare care făceau reclamă filmelor ce 
rulau în acel moment şi vedetelor la modă în lumea cîntecului. 
Lumini, lumini şi iar lumini. Iniţial, bulevardul confirma studiile 
universitare şi rapoartele guvernamentale care susțineau că Los 
Angeles-ul şi suburbiile sale formau cea mai bogată zonă 
metropolitană a ţării, poate chiar cea mai bogată din lume. Dar 
după un timp, pe măsură ce Frank se deplasa spre est, această 
strălucire pălea treptat. Chiar şi Los Angeles-ul suferea de 
îmbătrînire. Modelul devenea marginal, dar, indubitabil, can- 
ceros. În carnea sănătoasă a oraşului apăruseră citeva excres- 
cenţe maligne: baruri ieftine, un club de strip-tease, o 
benzinărie cu obloanele trase, saloane de masaj cu mobilier din 
alamă, o librărie pentru adulţi, cîteva clădiri care se cereau cu 
disperare renovate, cele mai multe cvartal cu cvartal. În acest 
cartier boala nu era în stadiul terminal, cum se întîmpla în cele 
învecinate, dar cancerul rodea zilnic cîte puţin din țesutul 
sănătos. Frank şi Tony nu aveau nevoie să coboare în miezul 
scabros al tumorii, deoarece The Big Quake se găsea încă la 
marginea dezastrului. Barul apăru brusc în faţa lor, pe dreapta, 
într-o izbucnire stridentă de lumini roşii şi albastre. 

Pe dinăuntru localul semăna cu Barul Paradise, cu excepţia 
faptului că decorul se baza în mai mare măsură pe lumini 
colorate, crom şi oglinzi decît cel din Santa Monica. Clienţii erau 
cumva de mai bună calitate, manifestind o tendinţă mai 
agresivă de a ţine pasul cu moda şi, în general, arătau ceva mai 


bine decît adunătura din Paradise. În ochii lui Tony, însă, 
modelele erau aceleaşi ca în Santa Monica. Modele ale lipsurilor, 
ale nostalgiei şi singurătăţii. Modele disperate, carnivore. 

Barmanul nu le putu fi de folos în nici un fel. Singura clientă 
care le oferi ceva era o brunetă înaltă, cu ochi violeţi. Fata nu se 
îndoia că vor da de Bobby la Janus, o discotecă din Westwood. Il 
văzuse acolo în ultimele două seri. 

Afară, în parcare, sub jocurile de lumini albastre şi roşii, 
Frank spuse: 

— lar sîntem trimişi în altă parte. 

— Ca de obicei. 

— S-a făcut tirziu. 

— Da. 

— Vrei să încercăm la Janus sau o lăsăm pe miine? 

— Mergem acum, se hotărî Tony. 

— Bine. 

Întoarseră maşina şi porniră spre vest, pe Sunset 
Boulevard, părăsind zona care prezenta simptomele cancerului 
urban. Reveniră în strălucirea de pe Strip, se înapoiară în inima 
bogăției şi verdeţii, trecură de Hotelul Beverly Hills, pe lîngă vile 
şi şiruri infinite de palmieri gigantici. 

Ca de fiecare dată cînd bănuia că Tony va încerca să 
înnoade o altă conversaţie, Frank deschise aparatul de radio pe 
frecvenţa poliţiei şi ascultă comunicările radio ale secţiei de 
pază a zonei Westwood, spre care tocmai se îndreptau. Pe acea 
frecvenţă nu se întîmpla mare lucru. O dispută familială. O 
uşoară tamponare la intersecţia dintre Westwood Boulevard şi 
Wilshire. Un bărbat suspect, într-o maşină parcată pe o stradă 
liniştită dincolo de Hilgarde, trezise bănuielile locatarilor şi 
trebuia verificat imediat. 

Pentru cele mai multe dintre cele şaisprezece secţii de 
poliţie ale oraşului, noaptea era mult mai puţin sigură şi liniştită 
decît în zona privilegiată Westwood. În secţiile Seventy-seventh, 
Newton şi Southwest din inima comunităţii de culoare aflate la 
sud de Santa Monica Freeway nici un poliţist din patrulele de 
noapte nu se plictisea; în jurisdicţiile lor noaptea era plină de 
surprize. În partea estică a oraşului, în cartierele locuite de 
americani de origine mexicană, bandele continuau să 
compromită întreaga comunitate mexicană, alcătuită în cea mai 
mare parte din cetăţeni cu respect faţă de lege. Pînă la ieşirea 


din tură a patrulelor de noapte, la orele trei dimineaţa — după 
care urma tura din zori — deja aveau să se petreacă mai multe 
incidente urite: ciocniri violente între bande în Cartierul de Est, 
punkişti care se înjunghiau unii pe alţii, poate chiar vreun caz de 
împuşcare şi unul sau doi morţi, dacă niscaiva maniaci dornici 
să-şi arate muşchii încercau să-şi dovedească bărbăţia în eterne 
ritualuri de sînge, prosteşti şi depăşite, păstrate cu patimă latină 
vreme de generaţii. În nord-vest, printre colinele din depărtare, 
copiii din vale consumau prea mult whiskey, fumau prea multă 
marijuana, prizau prea multă cocaină — şi, în consecinţă, îşi 
ciocneau maşinile, furgonetele şi motocicletele, gonind cu viteze 
incredibile şi regularitate exasperantă. 

Cînd Frank trecu de intrarea în Bel Air Estates şi porni la 
deal spre campusul UCLA, scena Westwood-ului prinse brusc 
viaţă. Pe frecvenţa poliţiei se transmitea că o femeie se afla în 
pericol. Nu se dădeau prea multe detalii. După toate aparențele, 
era vorba de o tentativă de viol şi atac înarmat. Nu era limpede 
dacă atacatorul se mai găsea la domiciliul ei. Fuseseră trase 
cîteva focuri de armă, dar poliţia nu reuşise să afle, de la per- 
soana care făcuse plingerea, dacă arma îi aparţinea chiar ei sau 
celui care o atacase. De asemenea, nu se ştia dacă existau vic- 
time. 

— Trebuie să mergem imediat acolo, spuse Tony. 

— Adresa se află la numai cîteva cvartale de aici, confirmă 
Frank. 

— Ajungem într-un minut. 

— Probabil, mult mai repede decit maşina de serviciu. 

— Vrei să le dăm o mînă de ajutor? 

— Bineînţeles. 

— Atunci îi chem şi le spun. 

Tony luă microfonul, iar Frank viră scurt spre stinga la 
prima intersecţie. După primul cvartal cotiră din nou la stînga şi 
Frank acceleră la maximum, gonind pe străduţa îngustă şi 
mărginită de copaci. 

Inima lui Tony îşi iuți bătăile o dată cu maşina. Trăia un 
sentiment familiar, un ghem rece şi dur de frică în măruntaie. 

Îşi aminti de Parker Hitchinson, un partener deosebit de 
dificil, morocănos şi lipsit de umor, pe care fusese nevoit să-l 
suporte cîtva timp în cel de al doilea an de serviciu ca poliţist de 
patrulă, cu mult înainte să-şi obţină insigna de detectiv. De 


fiecare dată cînd răspundeau la un apel, fie o urgenţă de gradul 
trei, fie un amărit de cotoi rămas într-un copac, Parker Hitchin- 
son ofta cu jale şi spunea: "De data asta vom muri." Era bizar şi, 
fără îndoială, descurajant. lar şi iar, în fiecare tură, noapte de 
noapte spunea aceeaşi frază, cu un pesimism sincer şi neabătut 
— "De data asta vom muri." — pînă cînd Tony ajunsese în pragul 
nebuniei. 

Glasul funebru al lui Hitchinson şi cele cinci cuvinte sumbre 
continuau să-l obsedeze, în momente ca cel pe care îl trăia 
acum. 

De data asta vom muri? 

Frank coti din nou, la un pas de a acroşa un BMW negru 
parcat prea aproape de intersecţie. Frînă cu scrişnet de cauciu- 
curi şi limuzina sclipi în lumina farurilor. 

— Casa ar trebui să fie pe undeva pe aici, spuse Frank. 

Tony scrută locuinţele învăluite în umbre, luminate doar în 
parte de neonul străzii. 

— Cred că-i cea de colo, arătă el. 

Era o casă mare, în stil neospaniol, aşezată mai departe de 
stradă, pe un teren întins. Acoperiş de ţiglă roşie. Stucatură 
gălbuie. Ferestre cu multe geamuri. Două lămpi mari din fier 
forjat de o parte şi de alta a uşii. 

Frank parcă pe aleea circulară. 

Coboriră din maşina fără însemne de poliţie. 

Tony îşi strecură mîna sub bluzon şi scoase revolverul din 
tocul de la umăr. 


După ce plinsese pe masa de scris din birou, Hilary hotărî, 
ca prin vis, să urce la etaj şi să-şi aranjeze înfăţişarea înainte de 
a raporta atacul la poliţie. Avea părul în dezordine, rochia ruptă, 
ciorapii zdrenţuiţi atîrnau pe picioare în ochiuri şi ghemotoace 
groteşti. Nu ştia cît de curînd vor sosi ziariştii, o dată ce poliţia 
va da de ştire prin radio, însă nu se îndoia că mai curînd sau mai 
tîrziu îşi vor face apariţia. Ea era într-o oarecare măsură o figură 
publică, scrisese scenariul pentru două filme de succes, iar în 
urmă cu doi ani primise o nominalizare la Premiul Academiei 
pentru scenariul Arizona Shifty Pete. Ţinea la intimitatea ei şi 
prefera să evite presa pe cît posibil, însă ştia că nu va avea de 
ales, că va trebui să facă o declaraţie şi să răspundă la cîteva 


întrebări în legătură cu cele întimplate în noaptea aceea. Nu era 
genul de publicitate de care avea nevoie. Era o situaţie penibilă. 
Situaţia victimei în astfel de cazuri era întotdeauna umilitoare. 
Deşi în urma întîmplării avea să se bucure de compătimire şi 
atenţie, de fapt se va găsi în situaţia ridicolă a unei marionete 
manevrate dintr-un loc în altul. Se apărase eficient de Frye, dar 
faptul nu va conta în ochii amatorilor de senzaţii tari. În reflec- 
toarele reci ale televiziunii şi în instantaneele cenuşii şi anoste 
din ziare va apărea ca o persoană slabă. Neîndurătorul public 
american se va întreba de ce-l lăsase pe Frye să intre în casă. 
Vor specula că, de fapt, fusese violată şi că încercarea ei de 
apărare era doar o tentativă de mascare a adevărului. Unii vor fi 
convinşi că-l invitase acasă şi că o căutase cu luminarea. 
Simpatia pe care o va trezi în rîndul publicului va fi în bună parte 
dublată de o curiozitate morbidă. Singurul lucru pe care-l putea 
controla era propria-i înfăţişare la sosirea reporterilor. Pur şi 
simplu, nu se putea lăsa fotografiată cu părul în dezordine şi în 
starea jalnică în care o lăsase Bruno Frye. 

Se spălă pe faţă, se pieptănă şi se schimbă într-un halat de 
casă, prins în talie cu un şnur, fără să-şi dea seama că toate 
acestea îi vor reduce credibilitatea în ochii poliţiei. Nu se gîndi 
că, luîndu-şi o înfăţişare prezentabilă, se punea în situaţia de a fi 
ţinta suspiciunilor şi a dispreţului din partea a cel puţin un 
poliţist, riscînd să fie acuzată de minciună. 

Deşi se credea stăpină pe ea, de îndată ce termină cu 
îmbrăcatul, Hilary începu din nou să tremure. Picioarele i se 
muiară de la genunchi şi trebui să se sprijine o clipă de uşa 
debaralei. 

Imagini de coşmar îi năvăliră în minte, frînturi vii de 
amintiri, trezite la viaţă pe neaşteptate. Îl văzu pe Frye 
apropiindu-se de ea cu cuțitul în mînă şi rînjind ca un cap de 
mort, apoi imaginea se transformă, luînd altă înfăţişare, cea a 
tatălui ei, Earl Thomas. Acum Earl era cel care se apropia de ea, 
beat şi furios, înjurînd şi plesnind-o cu palmele lui late. Îşi 
scutură capul, răsuflă adînc de cîteva ori şi, cu un efort, alungă 
nălucirea. 

Cu toate acestea, nu reuşi să-şi stăpînească tremurul. 

| se păru că aude zgomote ciudate în altă încăpere a casei. 
O parte a ei ştia că imaginaţia îi joacă feste, dar cealaltă parte 
era convinsă că-l auzise pe Frye întorcîndu-se la ea. 


Cînd alergă la telefon, ca să formeze numărul poliţiei, nu 
mai era în stare să anunţe cazul calm şi raţional, cum 
intenţionase. Intîmplările din ultima oră o afectaseră mult mai 
profund decit crezuse la început. Aveau să treacă zile, poate 
săptămîni întregi, pînă să-şi revină. 

După ce puse receptorul în furcă, se simţi ceva mai bine, la 
gîndul că poliţia era în drum spre ea. Cobori scările, spunîndu-şi 
cu glas tare: 

— Linişteşte-te. Linişteşte-te. Eşti Hilary Thomas. Eşti o fire 
tare. Tu nu cedezi cu una cu două. Tu nu te sperii. Nu te sperii 
niciodată. Totul va fi bine. 

Aceeaşi litanie pe care şi-o repeta în copilărie, noaptea, în 
apartamentul din Chicago. Cînd ajunse la uşă, începuse deja 
să-şi recapete stăpînirea de sine. Se opri în holul de la intrare, 
privind afară prin ferestruica de lîngă uşă. O maşină frînă pe 
alee şi din ea coborîră doi bărbaţi. Deşi nu veniseră cu girofar şi 
sunet de sirenă, îşi dădu seama că erau de la poliţie. Descuie 
uşa şi o deschise. 

Primul bărbat care se opri în prag era blond, solid, cu ochi 
albaştri şi avea glas rece şi autoritar de poliţist. În mîna dreaptă 
ţinea un pistol. 

— Poliţia. Cum vă numiţi? 

— Thomas, răspunse ea. Hilary Thomas. Eu v-am telefonat. 

— E casa dumneavoastră? 

— Da. A venit un bărbat... 

Cel de al doilea poliţist, mai înalt şi cu pielea mai închisă la 
culoare decit primul, apăru din noapte şi o întrerupse înainte de 
a-şi duce fraza la bun sfîrşit: 

— Mai este aici? 

— Cum? 

— Omul care v-a atacat mai este aici? 

— Oh, nu. A fugit. A plecat. 

— Pe unde a plecat? întrebă blondul. 

— A ieşit pe uşa aceasta. 

— Avea maşină? 

— Nu ştiu. 

— Era înarmat? 

— Nu, adică da. 

— Nu sau da? 

— Avea un cuţit Acum nu-l mai are. 


— Pe unde a luat-o cînd a fugit din casă? 

— Nu ştiu. Eu eram la etaj. Eu... 

— De cît timp a plecat? întrebă brunetul cel înalt. 

— Acum cincisprezece — poate douăzeci de minute. 

Cei doi schimbară o privire pe care ea n-o înţelese, dar 
ghici că nu era de bun augur. 

— De ce a durat atit de mult pînă aţi anunţat poliţia? 
întrebă blondul. 

Tonul lui era uşor ostil. 

Hilary simţi că era pe cale să piardă un avantaj important, 
fără să ştie care anume. 

— La început m-am simţit... ameţită, răspunse ea. Am făcut 
o criză de nervi. Am avut nevoie de cîteva minute ca să-mi vin 
în fire. 

— Douăzeci de minute? 

— Poate a fost numai un sfert de oră. 

Amîndoi îşi puseră pistoalele în tocuri. 

— Avem nevoie de o descriere, spuse brunetul. 

— Vă pot oferi mai mult de atit, spuse ea, dindu-se la o 
parte şi făcîndu-le loc să intre. Vă pot spune cum îl cheamă. 

— Ne puteţi da un nume? 

— Vă pot da numele lui. Il cunosc, explică ea. Vorbesc 
despre bărbatul care m-a atacat. Ştiu cine este. 

Cei doi detectivi se uitară din nou unul la celălalt. 

Oare unde am greşit? se întrebă ea. 


Hilary Thomas era una dintre cele mai frumoase femei din 
cîte întîlnise Tony în viaţa lui. După toate aparențele, avea şi 
puţin sînge indian. Părul ei lung şi des, mai închis la culoare 
decit al lui, era negru ca pana corbului şi strălucitor. Ochii erau 
tot de culoare închisă, cu albul limpede şi clar ca laptele. Tenul 
fără cusur bătea uşor în arămiu, probabil ca urmare a orelor de 
plajă bine calculate sub soarele Californiei. Obrazul cam alungit 
era compensat de ochii enormi şi de nasul patrician perfect 
desenat, de buzele aproape obscen de senzuale. Avea un chip 
erotic, dar în acelaşi timp inteligent şi blind, chipul unei femei 
capabile de multă tandreţe şi compasiune. Dar pe faţa ei se 
citea şi durere, mai ales în ochii aceia fascinanţi, genul de 
durere izvorită din experienţă, din cunoaştere. Tony bănuia că 


nu era vorba doar de suferinţa îndurată în acea noapte; o parte 
din durerea ei îşi avea sursa undeva în trecut. 

Femeia se aşeză pe un capăt al canapelei de catifea reiată 
din biroul plin cu rafturi de cărţi, iar Tony se aşeză în celălalt 
capăt. Erau singuri. 

Frank se dusese în bucătărie şi vorbea la telefon cu 
polițistul de serviciu de la secţie. 

La etaj, alţi doi poliţişti, Whitlock şi Farmer, scoteau 
gloanţele înfipte în pereţi. 

Nu exista nici o amprentă, deoarece, din spusele femeii, 
intrusul purta mănuşi. 

— Ce face în clipa aceasta? întrebă Hilary Thomas. 

— Cine? 

— Locotenentul Howard. 

— A sunat la secţie şi a rugat pe cineva să ia legătura cu 
biroul şerifului din comitatul Napa, unde locuieşte Frye. 

— De ce? 

— În primul rînd, poate că şeriful va reuşi să afle cum a 
ajuns Frye la Los Angeles. 

— Ce importanţă are cum a ajuns aici? se miră Hilary. Con- 
tează că este aici şi că trebuie găsit şi reţinut. 

— Dacă a venit cu avionul, îi explică Tony, nu contează 
deloc. Dar, dacă a venit la Los Angeles cu maşina, şeriful comi- 
tatului Napa ar putea afla marca maşinii. Dacă avem descrierea 
maşinii şi numărul de înmatriculare există mai multe şanse să 
dăm de urma lui înainte să ajungă prea departe. 

Ea chibzui o clipă, apoi întrebă: 

— Dar de ce s-a dus locotenentul Howard la bucătărie? De 
ce n-a folosit telefonul de aici? 

— Presupun că a vrut să ai cîteva clipe de linişte şi tihnă, 
răspunse Tony, nu prea convins. 

— Eu cred că, pur şi simplu, nu a vrut să aud ce vorbeşte. 

— Oh, nu. N-a vrut decit... 

— Ştii, am un sentiment ciudat, îl întrerupse ea. Mă simt ca 
un suspect, nu ca o victimă. 

— Eşti tensionată, spuse el. E lesne de înţeles. 

— Nu-i vorba despre asta, ci de felul în care vă purtaţi cu 
mine. Adică... nu atît dumneata, cit el. 

— Uneori Frank pare dur, zise Tony. Dar e un bun poliţist. 

— Crede că mint. 


Pe Tony îl surprinse perspicacitatea ei. Se foi încurcat pe 
canapea. 

— Sînt convins că nu crede asta. 

— Ba da, insistă Hilary. Şi nu pricep de ce. ÎI privi în ochi. 
Spune-mi adevărul. Te rog. Ce s-a întîmplat? Am spus ceva 
greşit? 

El oftă. 

— Eşti o femeie foarte perspicace. 

— Sînt scriitoare. Meseria mea e să observ lucrurile ceva 
mai îndeaproape decit majoritatea oamenilor. Şi sînt 
perseverentă. Prin urmare, ar fi de preferat să-mi răspunzi la 
întrebare, ca să scapi de mine. 

— Unul dintre lucrurile care-l frămîntă pe locotenentul 
Howard este că-l cunoşti pe cel care te-a atacat. 

— Şi ce-i cu asta? 

— Îmi vine greu să-ţi spun, răspunse el întristat. 

— Spune-mi totuşi. 

— Păi... Tony îşi drese glasul. Din experienţa poliţiei, dacă 
persoana care reclamă un viol sau o tentativă de viol se întîmplă 
să cunoască victima, sînt şanse mari ca ea să fi contribuit la 
infracţiune, încurajînd făptaşul într-o oarecare măsură. 

— Tîmpenii! 

Se ridică, se duse la masa de lucru şi rămase o clipă cu 
spatele la el. Tony îşi dădu seama că Hilary se lupta să-şi 
păstreze cumpătul. Vorbele lui o înfuriaseră peste măsură. 

Cînd se întoarse spre el, obrazul îi devenise stacojiu. 

— E îngrozitor. Scandalos! De fiecare dată cînd o femeie e 
violată de o persoană cunoscută, poliţia crede că şi-a făcut-o cu 
mîna ei. 

— Nu. Nu de fiecare dată. 

— Dar de cele mai multe ori asta crede, spuse ea supărată. 

— Nu. 

Hilary îl fulgeră cu privirea. i 

— Să nu ne mai jucăm cu vorbele. In cazul meu, asta 
credeţi. Credeţi că l-am încurajat. 

— Nu, spuse Tony. Ţi-am explicat cum acţionează logica 
poliţistului în astfel de situaţii. N-am spus că aş pune mare bază 
pe acest mod de a gîndi. Nici n-o fac. Însă locotenentul Howard 
gîndeşte altfel. M-ai întrebat despre el. Voiai să ştii ce crede şi 
ţi-am spus. 


Ea se încruntă. 

— Deci... dumneata mă crezi? 

— AŞ avea vreun motiv să nu te cred? 

— Lucrurile s-au întîmplat exact aşa cum am relatat. 

— Bine. 

Ea îl privi în ochi. 

— De ce? 

— De ce, ce? 

— De ce dumneata mă crezi, iar el nu? 

— Nu-mi vin în minte decit două motive ca o femeie să 
acuze pe nedrept un bărbat de viol. lar în cazul dumitale nici 
unul din ele nu se potriveşte. 

Ea se sprijini de birou, cu braţele încrucişate la piept, îşi 
lăsă capul într-o parte şi-l privi cu interes. 

— Şi care sînt acele motive? 

— Unu: el are bani, iar ea nu are. Prin urmare, vrea să-l 
încolţească, sperînd să poată ajunge la un tîrg cu el şi să stoarcă 
o anumită sumă în schimbul retragerii acuzaţiei. 

— Dar eu am bani. 

— Din cite se pare, chiar mulţi, spuse el, privind admirativ 
la încăperea frumos mobilată. 

— Şi celălalt motiv? 

— Un bărbat şi o femeie au o relaţie şi el o părăseşte 
pentru alta. Ea se simte jignită, respinsă, dispreţuită. Vrea să se 
răzbune. Vrea să-l pedepsească şi atunci îl acuză de viol. 

— De unde ştii că nu mi se potriveşte? întrebă ea. 

— Ţi-am văzut amiîndouă filmele, aşa că îmi dau seama cit 
de cît de felul în care gîndeşti. Eşti o femeie foarte inteligentă, 
domnişoară Thomas. Nu cred că ai putea fi atît de naivă, de 
meschină sau de rea, încît să trimiţi un om după gratii numai 
fiindcă te-a jignit. 

Ea îl studie cu atenţie. 

Tony se simţi cîntărit şi judecat. 

Vădit convinsă că nu avea în faţa ei un duşman, Hilary se 
înapoie la canapea şi se aşeză, în foşnet de mătase albastru- 
închis. Halatul se mula pe trupul ei, şi Tony se strădui să nu 
arate cît era de conştient de formele ei extrem de feminine. 

— lartă-mă că mi-am ieşit din fire, spuse ea. 

— Nu ţi-ai ieşit deloc din fire, o linişti el. Şi pe mine mă 
scoate din sărite modul convenţional de a gîndi al poliţiei. 


— Presupun că, dacă acest caz ajunge în tribunal, avocatul 
lui Frye va încerca să convingă juriul că eu l-am încurajat pe 
ticălos. 

— De asta poţi fi sigură. 

— Şi juraţii îl vor crede? 

— Se întîmplă deseori. 

— Dar nu voia doar să mă violeze. Voia să mă ucidă. 

— Pentru asta ai nevoie de dovezi. 

— Cuţitul frînt de la etaj... 

— Nu se poate stabili nici o legătură cu atacatorul, îi spuse 
Tony. Nu are amprentele lui. Nu-i decit un cuţit obişnuit de 
bucătărie. Nu avem cum să reconstituim locul din care a fost 
cumpărat şi faptul că îi aparţinea lui Bruno Frye. 

— Dar avea o expresie dementă. E... dezechilibrat. Juriul va 
putea constata acest lucru. Ce dracu', cînd îl vei aresta, vei 
vedea singur. Probabil că nici nu va exista proces. Probabil că va 
fi, pur şi simplu, trimis la balamuc. 

— Dacă e nebun, atunci ştie şi cum să joace rolul de om în 
toate minţile, îi spuse Tony. În definitiv, pînă în seara aceasta, a 
fost socotit un om deosebit de responsabil şi un cetăţean de 
vază. Cînd i-ai vizitat podgoriile de lîngă St. Helena, nici 
dumneata nu ţi-ai dat seama că te aflai lîngă un psihopat, 
adevărat? 

— Adevărat. 

— Aşa va reacţiona şi juriul. 

Ea închise ochii şi-şi ciupi uşor nasul. 

— Prin urmare, va scăpa, probabil, cu faţa curată. 

— Regret, dar trebuie să-ţi spun că are şanse mari să 
scape. 

— Şi va veni din nou după mine. 

— Se prea poate. 

— lisuse! 

— Ai vrut adevărul adevărat. 

Ea deschise ochii superbi. 

— Da, am vrut adevărul. Şi-ţi sînt recunoscătoare că mi l-ai 
spus. 

Reuşi chiar să zimbească. 

El îi răspunse la suris. Ar fi vrut s-o strîingă în braţe, s-o 
lipească de trupul lui, s-o liniştească, s-o sărute, să facă 
dragoste cu ea. Dar nu putea decit să şadă pe capătul 


canapelei, ca un poliţist destoinic ce era, să-i zimbească timp şi 
să-i spună: 

— Uneori sistemul e de-a dreptul idiot. 

— Care ar fi celelalte motive? 

— Poftim? 

— Spuneai că unul dintre motivele pentru care locotenentul 
Howard nu mă crede este acela că-l cunosc pe agresor. Care 
sînt celelalte motive? Ce-l mai face să creadă că mint? 

Tony se pregătea să răspundă, dar chiar în acel moment 
intră în cameră Frank Howard. 

— OK, spuse el, fără altă introducere. l-am cerut şerifului să 
facă cercetări în comitatul Napa, să afle cum şi cînd a plecat din 
oraş acest individ pe nume Frye. Totodată, l-am dat în urmărire 
generală, pornind de la descrierea pe care ne-aţi făcut-o, domni- 
şoară Thomas. M-am dus la maşină şi am adus formularul de 
sesizare a unei infracţiuni. 

Îi întinse o bucată dreptunghiulară de placaj pe care era 
prinsă o singură foaie de hirtie, apoi luă un stilou din buzunarul 
de la piept. 

— Vreau să ne relataţi încă o dată întîmplarea, mie şi 
locotenentului Clemenza, ca să pot nota totul, folosind propriile 
dumneavoastră cuvinte. După aceea nu vă mai deranjăm. 

Ea îi conduse în holul de la intrare şi începu să povestească 
în amănunt, pornind de la momentul apariţiei neaşteptate a lui 
Bruno Frye, care ieşise din debara. Tony şi Frank o urmară pînă 
la canapeaua răsturnată, apoi în dormitorul de la etaj, punîndu-i 
diverse întrebări. In decursul celor treizeci de minute în care 
completară formularul, ea reluă filmul celor petrecute în aceeaşi 
seară, cu glasul tremurînd din cînd în cînd, fapt care-l făcu pe 
Tony să dorească s-o poată ţine în braţe şi să-i şoptească 
cuvinte liniştitoare. 

Imediat după completarea raportului sosiră şi cîţiva ziarişti. 
Hilary cobori la parter ca să-i întîmpine. 

Tot atunci Frank primi un telefon de la sediul poliţiei şi 
rămase să vorbească din dormitor. 

Tony cobori scările, ca să-l aştepte pe Frank la parter şi tot- 
odată să vadă cum se descurca Hilary cu reporterii. 

Ea se dovedi foarte pricepută în astfel de situaţii. Pretextînd 
că se simţea istovită şi că avea nevoie de linişte, nu le permise 
să intre în casă. leşi afară, pe aleea pietruită, şi reporterii se 


adunară în faţa ei. Sosise şi o echipă de televiziune, cu o 
mini-cameră de filmat şi un reporter-actor, una dintre acele 
persoane care-şi obținuse slujba în mare parte datorită 
trăsăturilor bine conturate, privirii pătrunzătoare şi tonului adînc 
şi părintesc. Inteligența şi profesionalismul aveau puţin de-a 
face cu meseria de reporter de actualități, de fapt, oricare din 
cele două calităţi în exces ar fi un serios handicap. Pentru 
maximum de succes, reporterul de televiziune decis să se 
realizeze în carieră trebuia să gindească în acelaşi fel în care era 
structurată emisiunea — în segmente de trei, patru sau cinci 
minute — fără a zăbovi vreodată mai mult de atît asupra unui 
subiect, fără a detalia nici unul. Un ziarist însoţit de fotograf, 
mai puţin atrăgător decit reporterul de televiziune şi cu hainele 
ceva mai şifonate, făceau şi ei parte din mulţime. Hilary Thomas 
ocoli întrebările lor, răspunzind numai la ce voia şi refuzînd 
politicos tot ce era prea personal sau impertinent. 

Pentru Tony, cel mai interesant aspect era modul în care 
Hilary refuzase accesul reporterilor în casă şi în gindurile ei, 
reuşind să nu-i jignească. Nu era simplu. Printre ei se aflau 
numeroşi ziarişti excelenți, capabili să afle adevărul şi să scrie 
articole de calitate, fără a nesocoti drepturile şi demnitatea per- 
soanei în cauză, dar exista şi altă categorie de reporteri, 
mitocani şi escroci. O dată cu apariţia a ceea ce The Washington 
Post numea pompos "jurnalismul adept al unei cauze" 
obiceiul detestabil de a prezenta tendenţios un eveniment 
pentru a susţine opiniile politice şi sociale personale ale 
reporterului şi ale editorului — unii oameni de presă, mitocani şi 
escroci, se angajaseră într-o cursă a puterii bazate pe o 
iresponsabilitate fără precedent. Dacă te deranjau metodele, 
comportamentul sau vizibila părtinire a unui reporter, dacă 
îndrăzneai să-l ofensezi, riscai să-şi folosească pana pentru a te 
pune într-o situaţie penibilă, făcînd din tine un mincinos sau un 
infractor şi totodată văzindu-se pe sine drept eroul glorios în 
bătălia dusă împotriva răului. Fără îndoială că Hilaryera 
conştientă de pericol, fiindcă se purta cu ei cu mult tact. 
Răspunse la cele mai multe întrebări, măgulind orgoliul 
oamenilor de presă, acordîndu-le respect, încîntîndu-i şi chiar 
zimbind în faţa aparatelor de fotografiat. Nu le spuse că-şi 
cunoştea agresorul. Nu pomeni numele de Bruno Frye. Nu voia 
ca presa să facă speculaţii legate de o relaţie mai veche cu 


bărbatul care o atacase. 

Luciditatea ei îl determină pe Tony s-o privească cu alţi 
ochi. Deja îşi dăduse seama că avea de a face cu o femeie 
talentată şi inteligentă. Acum înţelegea că era şi şireată. Era cea 
mai interesantă femeie pe care o cunoscuse în viaţa lui. 

Hilary aproape terminase cu reporterii şi încerca să se 
retragă din faţa lor cu multă diplomaţie. Frank cobori scările şi 
ieşi în prag, unde aştepta Tony, în briza răcoroasă a serii. Frank 
o urmări din priviri pe Hilary Thomas, care tocmai răspundea 
întrebării unui ziarist, şi se încruntă mînios. 

— Trebuie să stau de vorbă cu ea. 

— Ce voiau cei de la secţie? întrebă Tony. 

— Tocmai despre asta vreau să discut, răspunse posomorit 
Frank. 

Era decis să nu spună mai mult. Nu intenţiona să dezvăluie 
informaţia înainte de a sosi momentul potrivit. Alt obicei aga- 
sant de-al lui. 

— Aproape a terminat cu presa, îi spuse Tony. 

— După ce s-a fudulit şi s-a grozăvit în faţa lor. 

— Ciîtuşi de puţin. 

— Cum să nu! îi place la nebunie. 

— Le ţine piept admirabil, insistă Tony, dar nu prea pare 
să-i facă plăcere. 

— Oamenii din lumea filmului! pufni dispreţuitor Frank. Au 
nevoie de atenţie şi publicitate la fel cum avem noi nevoie de 
hrană. 

Reporterii se găseau la numai trei metri depărtare şi, deşi 
se agitau gălăgioşi, punîndu-i întrebări lui Hilary Thomas, Tony 
se temea ca vorbele lui Frank să nu ajungă pînă la ei. 

— Mai încet, îi spuse el. 

— Puțin îmi pasă dacă aud părerea mea, replică Frank. Ba 
chiar am să le dau o declaraţie despre rechinii publicităţii, care 
fabrică poveşti ca să-şi vîndă mai bine ziarele. 

— Vrei să spui că ea a inventat toată întimplarea? E ridicol! 

— Ai să vezi, răspunse Frank. 

Dintr-o dată Tony se simţi stînjenit. Hilary Thomas trezise 
cavalerul din el. Dorea s-o protejeze. Nu voia s-o vadă suferind, 
dar se părea că Frank avea de discutat cu ea un subiect nu prea 
plăcut. 

— Trebuie să stau de vorbă cu ea chiar acum, spuse Frank. 


Al dracului să fiu dacă am să rabd s-aştept ca prostul pînă cînd 
ea o să se dea mare în faţa presei. 

Tony puse o mînă pe umărul colegului său. 

— Aşteaptă. Am s-o chem. 

Frank era furios în urma celor aflate de la secţie, şi Tony 
ştia că reporterii îi vor ghici sentimentele şi se vor agita. Dacă 
şi-ar închipui că ancheta progresează — mai ales în amănunte 
picante sau vreo întorsătură scandaloasă — ziariştii ar rămîne 
acolo toată noaptea, bătînd la cap pe toată lumea. lar dacă 
Frank descoperise cu adevărat informaţii nefavorabile lui Hilary 
Thomas, presa ar titra ştirile cu litere de-o şchioapă, 
comentindu-le cu acea plăcere sadică pe care o rezervau 
scandalurilor legate de personalităţi. Mai tîrziu, dacă informaţiile 
lui Frank s-ar dovedi neadevărate, ar fi mai mult decît probabil 
că televiziunea n-ar retracta cu nici un chip, iar reacţia presei, în 
caz că ar exista vreo reacţie, ar consta din patru rînduri pe 
pagina douăzeci din partea a doua a ziarului. Tony dorea ca 
Hilary să aibă prilejul de a dezminţi ceea ce Frank urma să-i 
spună şi şansa de a se dezvinovăţi înainte ca întreaga poveste 
să devină un circ în mass-media. 

Se duse la ziarişti şi le spuse: 

—  lertaţi-mă, doamnelor şi domnilor, dar cred că 
domnişoara Thomas v-a spus deja mai multe decit ne-a spus 
nouă. Aţi obţinut de la dumneaei absolut toate informaţiile. 
Colegul meu şi cu mine ar fi trebuit să ieşim din tură încă de 
acum citeva ore şi sîntem extrem de obosiţi. Am avut o zi grea, 
a trebuit să batem suspecți nevinovaţi şi să luăm mită. Prin 
urmare, dacă aţi avea amabilitatea să ne lăsaţi să terminăm cu 
domnişoara Thomas, v-am fi nespus de recunoscători. 

Reporterii riîseră încîntaţi şi începură să-i pună întrebări. 
Tony răspunse la citeva, fără să le ofere mai multe date decit 
Hilary. Apoi o trase pe Hilary în casă şi închise uşa. 

Frank era în foaier, la fel de miînios ca şi înainte. Aproape că 
scotea fum pe nări. 

— Domnişoară Thomas, mai am să vă pun cîteva întrebări. 

— OK. 

— Destul de multe. Va dura un timp. 

— Atunci... să mergem în birou? 

Frank Howard porni primul într-acolo. 

— Ce se întîmplă? îi şopti Hilary lui Tony. 


El ridică din umeri. 

— Nu ştiu. Îmi pare rău. 

Ajuns în mijlocul salonului, Frank se opri şi privi peste umăr 
către Hilary. 

— Domnişoară Thomas? 

Hilary şi Tony îl urmară în birou. 


Hilary se aşeză pe canapeaua de catifea reiată, îşi încrucişă 
picioarele şi-şi îndreptă halatul de mătase. Era neliniştită, se 
întreba de ce locotenentul Howard o antipatiza atît de mult. 
Polițistul se purta extrem de distant. Manifesta un fel de furie 
rece, care-i aducea în ochi o sclipire de oţel. Se gîndi la privirea 
stranie a lui Bruno Frye şi nu-şi putu stăpîni un fior. Locotenentul 
Howard o fulgeră cu privirea. Se simţea ca şi cum ar fi fost 
adusă în faţa Inchiziției spaniole. N-ar fi mirat-o prea mult dacă 
Howard ar fi arătat cu degetul spre ea şi ar fi acuzat-o de 
vrăjitorie. 

Polițistul cel cumsecade, locotenentul Clemenza, se aşeză 
în fotoliul cafeniu. Lumina caldă şi arămie filtrată de abajurul 
gălbui al lampadarului se răsfringea asupra lui, aruncîndu-i 
umbre blînde în jurul gurii, nasului şi ochilor adinci, dîndu-i un 
aer încă mai binevoitor şi mai blind decît în realitate. Hilary 
regreta că nu-i punea el întrebările, dar, cel puţin pentru 
moment, rolul lui era acela de a asista. 

Locotenentul Howard se aplecă spre ea şi o privi de sus în 
jos, fără să-şi ascundă disprețul. Hilary îşi dădu seama că 
polițistul încerca s-o facă să se uite în altă parte, învinsă sau 
ruşinată, un fel de versiune polițistă a jocului copilăresc "care-i 
mai tare". Îi susţinu privirea fără să clipească, pînă cînd 
locotenentul plecă de lîngă ea şi începu să se plimbe cu paşi 
mari prin încăpere. 

—  Domnişoară Thomas, începu Howard, în povestea 
dumitale există cîteva lucruri care mă pun pe gînduri. 

— Ştiu, răspunse ea. Vă pune pe ginduri faptul că îmi 
cunosc agresorul. Vă închipuiţi că eu l-am încurajat. Nu aşa 
judecă de obicei poliţia? 

Frank clipi surprins, dar îşi reveni numaidecit. 

— Da. Asta-i una. Alt element bizar e acela că nu 
descoperim cum a intrat acel bărbat în casă. Poliţiştii Whitlock şi 


Farmer au cercetat locuinţa dumneavoastră de două, de trei ori, 
şi n-au găsit nici un semn că s-ar fi intrat cu forţa. Nici o 
fereastră spartă. Nici o încuietoare spartă sau forţată. 

— Aşadar, vă închipuiţi că i-am deschis chiar eu, spuse ea. 

— Fără îndoială că trebuie să iau în calcul şi această posibi- 
litate. 

— Atunci, vă mai ofer un amănunt: în urmă cu cîteva 
săptămîni, cînd am fost în comitatul Napa, ca să mă 
documentez pentru un scenariu, mi-am pierdut cheile la crama 
lui. Cheile de la casă, de la maşină... 

— Aţi mers cu maşina pînă acolo? 

— Nu. Am mers cu avionul. Dar aveam toate cheile pe 
acelaşi inel. Chiar şi cheile de la maşina pe care am închiriat-o la 
Santa Rosa. Toate se găseau pe un inel subţire şi, cum mă 
temeam să nu le pierd, le-am pus şi pe ele pe inelul meu de 
chei. Nu le-am mai găsit. Cei de la închirieri de maşini au fost 
nevoiţi să-mi trimită încă un rînd de chei. lar cînd m-am înapoiat 
la Los Angeles, a trebuit să chem un lăcătuş ca să pot intra în 
casă şi să pot obţine un nou rînd de chei. 

— N-aţi schimbat broaştele? 

— Mi s-a părut o cheltuială inutilă, răspunse ea. Cheile pier- 
dute nu aveau nici un indiciu care să ducă la identificarea po- 
sesorului. Cine le-ar fi găsit n-ar fi ştiut unde să le folosească. 

— Dar nu v-aţi gindit că poate v-au fost furate? întrebă 
locotenentul Howard. 

— Nu. 

— Acum însă credeţi că Bruno Frye v-a luat cheile ca să 
vină aici, ca să vă violeze şi apoi să vă ucidă. 

— Da. 

— Ce are cu dumneavoastră? 

— Nu ştiu. 

— Are vreun motiv ca să vă poarte pică? 

— Nu. 

— Sau să vă urască? 

— Abia dacă-l cunosc. 

— A venit de foarte departe. 

— Ştiu. 

— Sute de kilometri. 

— Uitaţi ce este, individul e nebun. Or, nebunii fac lucruri 
nebuneşti. 


Locotenentul Howard încetă să se mai plimbe prin încăpere. 
Se opri în faţa ei şi o privi încruntat, cu expresia miînioasă a 
chipurilor de zei de pe toteme. 

— Nu vi se pare straniu ca un nebun să-şi poată ascunde 
atit de bine boala la el acasă? Să-şi poată stăpini atit de bine 
nebunia pînă în clipa în care ajunge într-un oraş străin? 

— Bineînţeles că mi se pare straniu, răspunse ea. E, într-a- 
devăr, bizar. Dar e adevărat. 

— A existat vreo ocazie în care Bruno Frye să vă fi putut 
fura cheile? 

— Da. Unul dintre oamenii lui de la cramă m-a condus să 
vizitez podgoria. A trebuit să ne cocoţăm pe schele, printre reci- 
pientele de fermentare, printre butoaiele în care era pus vinul la 
păstrare. Nu mi-ar fi fost uşor să merg cu poşeta după mine. 
M-ar fi incomodat. Aşa că am lăsat-o în clădirea principală. 

— Adică în casa lui Frye. 

— Întocmai. i 

Howard era supraîncărcat cu energie, la limită. Incepu din 
nou să măsoare încăperea în lung şi-n lat, de la canapea la fe- 
restre, de la ferestre la bibliotecă, apoi înapoi la canapea, cu 
umerii lui laţi aduşi în faţă, cu capul aplecat înainte. Locotenen- 
tul Clemenza îi zimbi lui Hilary, fără a reuşi s-o liniştească. 

— Credeţi că cineva de la cramă îşi va aminti că aţi pierdut 
cheile? întrebă locotenentul Howard. 

— Presupun că da. Am petrecut cel puţin un sfert de oră 
căutîndu-le. Am întrebat din om în om, în speranţa că cineva 
poate le văzuse. 

— Dar nu le văzuse nimeni. 

— Exact. 

— Unde v-aţi gindit că le-aţi lăsat? 

— Ştiam că sînt în poşetă. 

— Era ultimul loc în care vă aminteaţi să le fi pus? 

— Da. M-am dus la cramă cu maşina închiriată şi am fost 
sigură că am pus cheile în poşetă, după ce am parcat maşina. 

— Cu toate acestea, cînd nu le-aţi găsit, nu v-aţi gîndit nici 
o clipă că v-au fost furate? 

— Nu. De ce să-mi fi furat cineva cheile şi nu banii? În 
portofel aveam citeva sute de dolari. 

— Încă un lucru care mă pune pe gînduri. După ce l-aţi scos 
pe Frye din casă sub ameninţarea cu arma, de ce a durat atît de 


mult pînă aţi anunţat poliţia? 

— N-a durat mult. 

— Douăzeci de minute. 

— Cel mult. 

— Cînd eşti atacat de un nebun cu un cuţit în mînă, 
gata-gata să-ţi pierzi viaţa, douăzeci de minute de aşteptare 
înseamnă al dracului de mult. Cei mai mulţi vor să cheme poliţia 
imediat. Ne cer să fim la ei acasă în zece secunde şi se înfurie 
dacă ajungem abia după cîteva minute. 

Hilary se uită la Clemenza, apoi la Howard, după care îşi 
privi degetele strîns împletite, cu încheieturile aproape albite de 
efort. Îşi îndreptă spatele şi umerii. 

— Cred... cred... că... am făcut o criză. Pentru ea era un 
lucru ruşinos şi greu de mărturisit. Întotdeauna se mîndrise că 
era o femeie tare. M-am aşezat la masa de lucru de colo şi am 
început să formez numărul poliţiei, apoi... am... am izbucnit în 
plins. M-a podidit plînsul şi nu m-am mai putut opri. 

— Aţi plins douăzeci de minute? 

— Nu. Sigur că nu. Nu sînt genul de femeie care plînge. 
Vreau să spun că nu-mi pierd cumpătul cu una, cu două. 

— Cît a durat pînă v-aţi revenit? 

— Nu ştiu precis. 

— Un sfert de oră? 

— Nu chiar atit. 

— Zece minute? 

— Poate cinci. 

— Cînd v-aţi venit în fire, de ce nu ne-aţi sunat? Doar eraţi 
chiar lîngă telefon. 

— M-am dus la etaj ca să mă spăl pe faţă şi să-mi schimb 
hainele, răspunse Hilary. Doar v-am mai spus. 

— Ştiu, încuviinţă locotenentul Howard. Îmi amintesc. V-aţi 
aranjat înfăţişarea pentru presă. 

— Nu, protestă Hilary, începînd să se înfurie. Nu mi-am 
"aranjat înfăţişarea". Pur şi simplu, m-am gîndit că ar trebui... 

— lată cel de-al patrulea lucru care-mi ridică mari semne de 
întrebare în ce priveşte povestea dumneavoastră, o întrerupse 
Frank. Sînt de-a dreptul uimit. Adică, după ce aţi fost la un pas 
de a fi violată şi ucisă, după ce v-aţi pierdut cumpătul şi aţi 
plins, cînd încă vă temeaţi că Frye s-ar fi putut întoarce ca să 
termine ceea ce începuse, totuşi aţi găsit timp să vă faceţi o 


înfăţişare prezentabilă. Uluitor. 

— lartă-mă, interveni locotenentul Clemenza, aplecîndu-se 
în faţă pe fotoliul în care şedea. Frank, ştiu bine că ai ceva în 
minte şi înţeleg că vrei să conduci discuţia într-acolo. Nu vreau 
să-ţi stric ritmul, nu vreau să mă amestec. Dar nu cred că putem 
face presupuneri despre cinstea sau integritatea domnişoarei 
Thomas pornind de la intervalul de timp scurs pînă cînd a 
anunţat poliţia. Amîndoi ştim că uneori oamenii suferă un şoc 
după o astfel de experienţă. Nu întotdeauna acţionează logic. 
Reacţia domnişoarei Thomas nu-i deloc neobişnuită. 

Hilary era cît pe ce să-i mulţumească locotenentului 
Clemenza pentru aceste vorbe, însă intui un oarecare 
antagonism între cei doi şi nu voia să mai pună paie pe foc. 

— Cu alte cuvinte, vrei să continuu? îl întrebă Howard pe 
Clemenza. 

— Cu alte cuvinte, e tirziu şi toţi trei sîntem istoviţi, 
răspunse Clemenza. 

— Recunoşti că povestea ei suferă de multe lacune? 

— Nu ştiu dacă aş pune problema chiar aşa, răspunse 
Clemenza. 

— Dar cum anume? i-o întoarse Howard. 

— Să zicem că există unele puncte care încă nu-şi găsesc o 
explicaţie. 

Howard îl privi încruntat o clipă, apoi încuviinţă din cap. 

— OK. Bine şi aşa. N-am vrut decit să încerc să scot în evi- 
denţă că există cel puţin patru puncte vulnerabile în relatarea 
ei. Dacă eşti de acord, atunci merg pînă la capăt. Se întoarse 
către Hilary. Domnişoară Thomas, aş dori să mai aud o dată 
descrierea agresorului dumneavoastră. 

— De ce? Doar v-am spus numele lui. 

— Vă rog să-mi faceţi plăcerea. 

Hilary nu înţelegea unde voia el să ajungă cu întrebările. 
înţelegea că încerca să-i întindă o cursă, dar nu avea nici cea 
mai vagă idee cum anume sau ce i se va întîmpla dacă va cădea 
în capcană. 

— Bine. Dar e ultima oară. Bruno Frye e înalt de peste un 
metru— Fără nume, vă rog... 

— Poftim? 

— Descrieţi-l pe agresor fără să folosiţi vreun nume. 

— Dar îi cunosc numele, protestă ea, vorbind rar şi 


răbdător. 

— Vă rog să-mi faceţi această favoare, replică el fără urmă 
de umor. 

Hilary  oftă şi se rezemă de spătarul canapelei, 
prefăcîndu-se plictisită. Nu voia ca Howard să-şi dea seama cit 
era de tulburată. Ce dracu' urmărea? 

— Omul care m-a atacat, începu ea, era înalt de peste un 
metru optzeci şi cîntărea cam o sută douăzeci de kilograme. 
Avea muşchi mari şi puternici. 

— Rasa? întrebă Howard. 

— Albă. 

— Culoarea pielii? 

— Piele deschisă la culoare. 

— Ceva cicatrice sau aluniţe? 


— Nu. 

— Vreun tatuaj? 

— Glumiţi? 

— Era tatuat? 

— Nu. 

— Alte semne particulare? 
— Nu. 


— Avea vreo diformitate sau vreo formă de invaliditate? 

— Ticălosul plesneşte de sănătate, răspunse ea furioasă. 

— Culoarea părului? 

— Blond-cenuşiu. 

— Lung, scurt? 

— Potrivit. 

— Ochi? 

— Da. 

— Cum? 

— Da, avea ochi. 

— Domnişoară Thomas... 

— OK, OK. —Aici nu ne jucăm. 

— Avea ochi albaştri. Un albastru-cenuşiu, o nuanţă neo- 
bişnuită. 

— Virsta? 

— În jur de patruzeci de ani. 

— Alte semne distinctive? 

— De pildă? 

— Spuneaţi ceva în legătură cu vocea lui. 


— Adevărat. Avea un glas grav. Tunător. O voce hirşiită. 
Adîncă, răguşită şi hiîrîită. 

— Bine, spuse locotenentul Howard, legănîndu-se uşor pe 
călcîie, vădit satisfăcut. Avem o excelentă descriere a agresoru- 
lui. Acum, vă rog să mi-l descrieţi pe Bruno Frye. 

— Tocmai l-am descris. 

— Nu, nu. Să presupunem că nu l-aţi cunoaşte pe cel care 
v-a atacat. Jucăm acest mic joc, ca să-mi faceţi mie pe plac. Vă 
amintiţi? Adineauri l-aţi descris pe agresor, un anonim. Acum 
vreau să mi-l descrieţi pe Bruno Frye. 

Ea se întoarse spre locotenentul Clemenza. 

— Chiar trebuie? întrebă exasperată. 

— Frank, se poate mai repede? întrebă Clemenza. 

— Ascultă, vreau să demonstrez ceva, explică locotenentul 
Howard. Conduc discuţia cum mă pricep mai bine. In plus, ea 
este cea care încetineşte ritmul. 

Se întoarse spre Hilary, care avu din nou senzaţia sinistră 
că se afla la judecată în alt secol şi că Howard era un inchizitor 
religios. Dacă Clemenza i-ar da voie, Howard ar înşfăca-o, pur şi 
simplu, şi ar zgilţii-o pînă cînd ar primi răspunsurile dorite, 
adevărate sau neadevărate. 

— Domnişoară Thomas, zise Howard, dacă vă veţi mărgini 
să răspundeţi la întrebări, termin în cîteva minute. Şi acum, 
vreţi, vă rog, să-l descrieţi pe Bruno Frye? 

Scîrbită, ea răspunse: 

— Un metru optzeci, o sută douăzeci de kilograme, muscu- 
los, blond, ochi albaştri-cenuşii, în jur de patruzeci de ani, fără 
cicatrice, fără diformităţi, fără tatuaje, glas grav şi hîrşiit. 

Frank Howard zimbea. Dar nu era un zîmbet amical. 

— Descrierea agresorului şi cea a lui Bruno Frye sînt iden- 
tice. Nu există nici o nepotrivire. Absolut nici una. Desigur, prin 
aceasta ne-aţi declarat că este vorba de una şi aceeaşi 
persoană. 

Suita de întrebări părea ridicolă, dar, fără îndoială, avea un 
scop. Howard nu era un prost. Hilary simţi că deja căzuse în 
cursă, deşi încă nu-şi dădea seama în ce fel. 

— Doriţi să reveniţi asupra declaraţiilor? întrebă Howard. 
Doriţi să afirmaţi că există o şansă, cît de neînsemnată, ca ata- 
catorul să fi fost cineva care doar semăna cu Frye? 

— Nu sînt nebună, replică Hilary. A fost Frye. 


— Şi n-a existat nici o deosebire cît de mică între agresorul 
dumneavoastră şi Frye? Nimic, nimic? insistă el. 

— Nu. 

— Nici cel puţin linia nasului sau a maxilarului? întrebă 
Howard. 

— Nici atit. 

— S înteţi sigură că Frye şi agresorul dumneavoastră aveau 
exact aceeaşi implantare a părului, aceeaşi formă a pomeţilor, 
aceeaşi bărbie? 

— Da. 

— Siînteţi absolut sigură, fără umbră de îndoială, că cel care 
a fost aici în astă-seară era Bruno Frye? 

— Da. 

— Aţi putea declara acest lucru sub jurămiînt în faţa tri- 
bunalului? 

— Da, da, da! izbucni ea, epuizată de insistenţele lui. 

— Prea bine. Păi, să vedem. Mă tem că, dacă aţi depune o 
astfel de mărturie, aţi ajunge chiar dumneavoastră după gratii. 
Sperjurul e pedepsit de lege. 

— Cum? Ce vreţi să spuneţi? 

Howard rise larg. Risul lui era şi mai ostil decît zimbetul. 

— Domnişoară Thomas, ceea ce vreau să spun e că... 
sînteţi o mincinoasă. 

Hilary rămase atit de năucită de acuzaţia lui directă, de si- 
guranţa cu care fusese făcută afirmaţia, atit de descumpănită 
de miriitul de rău augur din vocea lui, încît pe moment nu-i veni 
în minte nici o replică. Nu avea idee la ce se referea 
locotenentul. 

— O mincinoasă, domnişoară Thomas. Pur şi simplu, o min- 
cinoasă. 

Locotenentul Clemenza se ridică din fotoliul lui cafeniu şi 
spuse: 

— Frank, oare procedăm corect? _ 

— Oh, da, răspunse Frank. Noi procedăm ca la carte. In 
timp ce dumneaei era afară, discutind cu ziariştii şi pozînd 
frumos pentru fotografi, am primit un telefon de la secţia de 
poliţie. Aveau veşti de la şeriful din comitatul Napa. 

— Deja? 

— Deja. Numele lui este Peter Laurenski. Şeriful Laurenski a 
făcut cercetări la crama lui Frye, cum l-am rugat noi, şi ştii ce-a 


descoperit? A aflat că Bruno Frye n-a venit la Los Angeles. Bruno 
Frye n-a părăsit nici o clipă domiciliul. În clipa de faţă, în acest 
minut, Bruno Frye se află în comitatul Napa, în propria-i locuinţă, 
inofensiv ca o muscă. 

— Nu se poate! izbucni Hilary, sărind în picioare. 

Howard clătină din cap. 

— Renunţaţi, domnişoară Thomas. Frye i-a declarat şerifului 
Laurenski că intenționa să vină azi la Los Angeles, ca să-şi 
petreacă week-end-ul. Deci doar pentru o scurtă vacanţă. Cum 
n-a reuşit să încheie afacerile la timp, a amiînat plecarea şi a 
rămas acasă să termine ce avea de făcut. 

— Şeriful se înşală! spuse ea. Imposibil să fi vorbit cu Bruno 
Frye. 

— Vreţi să spuneţi că şeriful minte? întrebă locotenentul 
Howard. 

— Probabil... probabil că a discutat cu cineva care l-a 
acoperit pe Frye, spuse Hilary, conştientă de lipsa de credibili- 
tate a afirmației. 

— Nu, replică Howard. Şeriful Laurenski a stat de vorbă cu 
Frye în persoană. 

— L-a văzut? L-a văzut pe Frye în carne şi oase? insistă 
Hilary. Sau doar a discutat la telefon cu cineva care s-a dat 
drept Frye? 

— Nu ştiu dacă au stat personal de vorbă sau doar la 
telefon, răspunse Howard. Dar nu uitaţi, domnişoară Thomas, că 
aţi amintit despre timbrul singular al lui Frye. Extrem de 
profund. Hîrşiit. O voce guturală, răguşită. Vreţi să spuneţi că 
cineva ar fi putut imita cu uşurinţă un asemenea glas la telefon? 

— Dacă şeriful Laurenski nu-l cunoaşte bine pe Frye, putea 
fi indus în eroare şi de o imitație aproximativă. El... 

— E un comitat mic. Un om ca Bruno Frye, o personalitate 
ca el, e cunoscut de aproape toată lumea. lar şeriful îl cunoaşte 
foarte bine de peste douăzeci de ani, încheie triumfător Howard. 

Locotenentul Clemenza avea o expresie îndurerată. Deşi lui 
Hilary puţin îi păsa ce credea Howard despre ea, totuşi ar fi vrut 
ca Tony Clemenza să fie convins că ea spusese adevărul. Licărul 
de îndoială din privirea lui o tulbura la fel de mult ca hăituiala lui 
Howard. 

Le întoarse spatele amîndurora, se duse la fereastră şi privi 
afară, în grădina de trandafiri, încercînd să-şi stăpînească furia. 


Nu reuşi, aşa că se întoarse din nou spre ei. Se adresă lui 
Howard, furioasă, punctînd fiecare cuvint printr-o lovitură de 
pumn în masa de lîngă fereastră: 

— Bruno Frye a fost aici! Vasul cu trandafiri se clătină, apoi 
căzu de pe masă şi ateriză pe covorul gros, împrăştiind 
trandafiri şi apă. Hilary nu-l luă în seamă. Cum rămîne cu 
canapeaua pe care a răsturnat-o? Cum rămîne cu vasele de 
porțelan cu care am aruncat în el şi cu gloanţele pe care le-am 
tras? Cum rămîne cu cuțitul rupt pe care l-a lăsat aici? Cum 
rămîne cu rochia mea ruptă, cu ciorapii sfişiaţi? 

— Ar putea fi doar o înscenare inteligentă, răspunse 
Howard. E posibil să fi aranjat totul cu mîna dumneavoastră, ca 
să vă susţineţi acuzaţia. 

— Dar e absurd! 

— Domnişoară Thomas, poate totuşi a fost altcineva. 
Cineva care semăna cu Bruno Frye, interveni Clemenza. 

Chiar să fi vrut să bată în retragere pe această cale, tot n-ar 
fi putut. Silind-o să descrie în repetate rînduri pe cel care o ata- 
case, să declare iar şi iar că agresorul nu era nimeni altul decit 
Bruno Frye, locotenentul Howard făcuse dificilă, dacă nu chiar 
imposibilă, portiţa de scăpare oferită de Clemenza. In orice caz, 
nu voia să-şi reconsidere declaraţia. Ştia că avea dreptate. 

— A fost Frye, repetă ea neînduplecată. Frye şi nimeni altul. 
N-am înscenat nimic. N-am tras singură gloanţe în pereţi. N-am 
răsturnat singură canapeaua şi nu mi-am rupt eu hainele. Pentru 
numele lui Dumnezeu, de ce să fi făcut ceva atit de nebunesc? 
Ce motiv aş putea avea ca să înscenez ceva atit de complicat? 

— Vă spun eu cîteva motive, răspunse Howard. De pildă, să 
presupunem că-l cunoşteaţi de mult pe Bruno Frye şi că... 

— V-am spus doar. L-am cunoscut abia în urmă cu trei 
săptămîni. 

— Ne-aţi declarat lucruri care s-au dovedit a fi neadevărate, 
continuă Howard. Deci sînt de părere că-l cunoaşteţi pe Frye de 
ani de zile sau cel puțin de cîtva timp, că ați avut o legătură... 

— Nu! 

— „..Şi că, dintr-un motiv sau altul, v-a părăsit. Poate, pur şi 
simplu, s-a plictisit de dumneavoastră. Poate a intervenit altă 
femeie. Sau altceva. Aşadar, îmi imaginez că nu v-aţi dus la 
crama lui ca să vă documentaţi pentru un scenariu, după cum 
aţi declarat. V-aţi dus ca să vă împăcaţi cu el. Aţi vrut să 


îndreptaţi lucrurile, să vă sărutaţi, să vă împăcaţi... 

— Nu. 

— ...dar el n-a vrut să audă. V-a respins din nou. Cît timp aţi 
fost acolo, aţi aflat că urma să vină la Los Angeles pentru o 
scurtă vacanţă. Atunci v-a venit ideea să vă răzbunaţi. V-aţi 
închipuit că, probabil, nu avea nimic aranjat pentru prima 
noapte în oraş, poate voia să cineze singur şi să meargă 
devreme la culcare. Eraţi convinsă că nu va exista nimeni care 
să garanteze pentru el ulterior, în caz că poliţia ar fi încercat să-i 
afle fiecare mişcare în noaptea cu pricina. Deci aţi hotărît să-i 
înscenaţi o acuzaţie de viol. 

— La dracu', e dezgustător! 

— Numai că ideea s-a întors împotriva dumneavoastră, con- 
tinuă Howard. Frye şi-a schimbat planurile. A renunţat să mai 
vină la Los Angeles. lată cum aţi căzut în capcana propriei min- 
ciuni. 

— A fost aici! îi venea să-l înşface pe poliţist şi să-l stringă 
de git pînă cînd avea să priceapă. Uitaţi ce este! am vreo doi 
prieteni care mă cunosc suficient de bine ca să ştie dacă aveam 
sau nu o legătură. Am să vă dau numele lor. Mergeţi şi vorbiţi cu 
ei. Ei vă vor spune că n-am avut nici o relaţie cu Bruno Frye. Ce 
dracu', v-ar putea spune şi că n-am avut nici o relaţie cu nimeni 
de foarte mult timp. Am fost prea ocupată ca să am o viaţă per- 
sonală. Muncesc ceasuri întregi. N-am avut prea mult timp pen- 
tru o legătură amoroasă. Cu atit mai puţin cu cineva care 
locuieşte tocmai în celălalt capăt al statului. Discutaţi cu 
prietenii mei. Ei vă vor povesti. 

— E lucru cunoscut că prietenii nu sînt martori de 
încredere, replică Howard. În plus, se prea poate să fi fost unica 
legătură pe care aţi ţinut-o ascunsă, mica dumneavoastră 
escapadă secretă. Luaţi lucrurile aşa cum sînt, domnişoară 
Thomas. V-aţi pus singură în încurcătură. Acestea sînt faptele. 
Susţineţi că Frye a fost în casa dumneavoastră în astă-seară. 
Dar şeriful declară că el se afla la domiciliul lui cu numai 
jumătate de oră în urmă. Cum St. Helena se află la peste şase 
sute de kilometri distanţă de parcurs cu avionul şi peste şapte 
sute cu maşina, nu avea cum să ajungă acasă atit de repede. Şi 
nu se putea găsi simultan în două locuri, deoarece, poate nu 
ştiţi, ar fi o încălcare gravă a legilor fizicii. 

— Frank, poate ar trebui să mă laşi pe mine să termin 


discuţia cu  domnişoara Thomas, interveni locotenentul 
Clemenza. 

— Ce să mai termini? S-a terminat, kaput. Frank arătă 
acuzator cu degetul spre Hilary. Aveţi mare noroc, domnişoară 
Thomas. Dacă Frye ar fi venit la Los Angeles şi cazul ar fi ajuns 
în tribunal, aţi fi comis un sperjur. Aţi fi ajuns la închisoare. De 
asemenea, aveţi mare noroc că noi nu putem pedepsi pe cineva 
ca dumneavoastră fiindcă ne-a făcut să pierdem vremea. 

— Nu ştiu dacă ne-am pierdut vremea, spuse cu blindeţe 
Clemenza. 

— La dracu', cum să nu! Howard o fulgeră cu privirea pe 
Hilary. Să-ţi spun ceva: dacă Bruno Frye vrea s-o dea în judecată 
pentru calomnie, jur pe ce am mai scump că am să depun 
mărturie în favoarea lui. 

Îi întoarse spatele lui Hilary şi se îndreptă spre uşa biroului. 

Locotenentul Clemenza nu schiţă nici un gest că voia să 
plece, era limpede că mai avea ceva să-i spună lui Hilary. Insă 
ea regreta că celălalt plecase înainte ca ea să răspundă la 
cîteva întrebări importante. 

— Aşteptaţi o clipă, i se adresă lui Howard. 

Acesta se opri şi întoarse capul. 

— Da? 

— Şi acum ce urmează? Ce aveţi de gînd cu sesizarea mea? 
întrebă ea. 

— Vorbiţi serios? 

— Da. 

— Mă duc la maşină, anulez ordinul de urmărire generală a 
lui Bruno Frye şi cu asta basta pentru astăzi. Am să merg acasă 
şi am să beau citeva sticle de Coors de la gheaţă. 

— Doar n-aveţi de gînd să mă lăsaţi singură aici? Dacă se 
întoarce? 

— Oh, Doamne! exclamă Frank. Nu vreţi să încetaţi cu 
teatrul? 

Ea făcu doi paşi în direcţia lui Frank. 

— Indiferent ce crezi dumneata, indiferent ce spune şeriful 
din Napa, află că nu joc teatru. Vrei, cel puţin, să laşi un poliţist 
în uniformă pentru vreo oră, pînă chem lăcătuşul să schimbe 
toate încuietorile la uşi? 

Howard clătină din cap. 

— Nu. Al dracului să fiu dacă am să mai irosesc timpul 


poliţiei şi banii contribuabililor ca să vă ofer o protecţie de care 
n-aveţi nevoie. Renunţaţi. S-a terminat. Aţi pierdut. Priviţi 
adevărul în faţă, domnişoară Thomas. 

Zicînd acestea, ieşi din încăpere. 

Hilary se duse la fotoliul cafeniu şi se aşeză. Era istovită, 
nedumerită şi înspăimîntată. 

— Am să-i rog pe poliţiştii Whitlock şi Farmer să stea cu 
dumneata pînă schimbi încuietorile. 

Ea înălţă privirea către Tony. 

— Mulţumesc. 

El ridică din umeri. Se vedea clar că nu se simţea în largul 
lui. 

— Îmi pare rău că nu pot face mai mult pentru dumneata 

— N-am inventat nimic din tot ce-am declarat, spuse Hilary. 

— Te cred. 

— Frye a fost cu adevărat aici în astă-seară, continuă ea. 

— Nu mă îndoiesc că a fost cineva aici, dar... 

— Nu cineva, ci Frye. 

— Dacă revii asupra declaraţiei, am putea continua 
cercetările la acest caz şi... 

— A fost Frye, repetă ea, de data aceasta nu supărată, ci 
numai obosită. A fost el şi nimeni altcineva. 

Clemenza o privi cu luare-aminte cîteva clipe şi în ochii lui 
căprui se aprinse un licăr de compătimire. Era un bărbat frumos, 
dar atrăgea atenţia în primul rînd nu prin înfăţişare, ci prin 
nemărginita blindeţe şi căldură a trăsăturilor lui meridionale, 
printr-o anumită grijă şi înţelegere, atît de evidente pe chipul lui, 
încît Hilary simţi că îi păsa cu adevărat ce se întîmpla cu ea. 

— Ai avut o experienţă foarte urită. Eşti şocată. E explicabil. 
Uneori, cînd cineva trece prin astfel de şocuri, percepe 
deformat. Poate după ce te vei linişti, îţi vei aminti lucrurile 
puţin mai... altfel. Am să trec miine pe aici. Poate că pînă atunci 
vei avea să-mi spui ceva nou. 

— Nu, răspunse fără ezitare Hilary. Totuşi, îţi mulţumesc 
pentru... bunăvoință. 

| se păru că nu-l prea trăgea inima să plece. Apoi Tony ieşi, 
lăsînd-o singură în birou. 

Timp de un minut sau două nu avu putere să se ridice din 
fotoliu. Se simţea de parcă ar fi căzut într-o mare de nisipuri 
mişcătoare şi şi-ar fi consumat întreaga energie într-o strădanie 


disperată şi inutilă de a scăpa. 

În cele din urmă se ridică, se duse la masa de scris şi ridică 
receptorul. Se gîndi să telefoneze la crama din Napa, dar îşi 
dădu seama că nu ar fi realizat nimic. Nu cunoştea decit 
numărul de la birou. Nu avea telefonul de acasă al lui Frye. 
Chiar dacă ar face rost de număr de la informaţii — lucru puţin 
probabil — n-ar realiza nimic formîndu-l. Dacă ar încerca să-l 
sune acasă, s-ar putea întîmpla două lucruri. Unu, Frye n-ar 
răspunde la telefon, ceea ce n-ar fi o dovadă nici în sprijinul 
declaraţiei ei, nici în sprijinul declaraţiei şerifului Laurenski. Doi, 
Frye ar răspunde, luînd-o prin surprindere. Şi apoi? Hilary s-ar 
găsi în situaţia de a reconsidera întîmplările din acea seară şi de 
a admite că bărbatul cu care se luptase doar semăna cu Bruno 
Frye. Sau poate că nu semăna deloc cu Frye. Poate că percepţia 
ei era atit de deformată, încît văzuse o asemănare acolo unde 
nu exista nici una. Cum îşi putea da cineva seama de momentul 
în care începea să piardă legătura cu realitatea? Cum începea 
nebunia? Te cuprindea treptat, într-o clipă, fără veste? Trebuia 
să ia în calcul posibilitatea că era pe cale să-şi piardă minţile, 
fiindcă, la urma urmei, în familia ei mai existase un caz de 
demenţă. Timp de peste un deceniu una dintre spaimele ei 
fusese aceea că va muri la fel ca tatăl ei; cu privirea rătăcită, 
aiurind, vorbind incoerent, agitînd în mînă o armă şi încercînd să 
ţină în loc nişte monştri inexistenţi. La aşa tată, aşa fiică? 

— L-am văzut, spuse ea cu glas tare. L-am văzut pe Bruno 
Frye. În casa mea. Aici. În seara aceasta. N-a fost imaginaţia 
mea, n-a fost o nălucire. L-am văzut, ce dracu'! 

Deschise cartea de telefon la paginile galbene şi sună un 
atelier de lăcătuşerie cu program non-stop. 


După ce fugi din casa lui Hilary Thomas, Bruno Frye părăsi 
Westwood-ul la volanul furgonetei sale Dodge de culoare 
fumurie. Se îndreptă spre vest, apoi spre sud, în direcţia Marina 
Del Rey, un port pentru ambarcaţiuni mici, aflat la marginea 
oraşului, unde, pe lîngă apartamente de lux împrejmuite de 
grădini se găseau vile şi mai scumpe, magazine, restaurante 
obişnuite, dar decorate cu mult fast, majoritatea cu vedere spre 
mare şi spre miile de ambarcaţiuni de agrement ancorate de-a 
lungul canalelor amenajate. 


Ceaţa începea să învăluie ţărmul, înaintînd dinspre larg, ca 
şi cum pe ocean ar fi ars un uriaş foc rece. Cînd deasă, cînd 
subţire, devenea totuşi din ce în ce mai compactă. 

Parcă furgoneta într-un colţ liber al parcării, lîngă unul din- 
tre cheiuri, şi rămase la volan citeva clipe, chibzuind asupra 
eşecului suferit. Poliţia îl va căuta, dar numai pentru puţin timp, 
pînă cînd avea să afle că toată seara fusese în comitatul Napa. 
Dar chiar şi dacă l-ar căuta în zona oraşului Los Angeles, n-ar 
risca prea mult fiindcă nu se ştia ce maşină conducea. Era con- 
vins că Hilary Thomas nu văzuse furgoneta, deoarece o lăsase la 
depărtare de trei cvartale de casa ei. 

Hilary Thomas. 

Desigur, nu era numele ei adevărat. 

Katherine. Aşa o chema în realitate. Katherine. 

— Căţea afurisită! înjură el cu voce tare. 

Îl speriase. În ultimii cinci ani o ucisese de peste douăzeci 
de ori, dar ea refuza să rămînă moartă. Reînvia mereu, de 
fiecare dată în alt trup, cu un nou nume, o nouă identitate, o 
nouă existenţă construită cu abilitate, însă el o recunoştea fără 
greş pe Katherine în fiecare nouă reîncarnare. O întîlnise şi o 
omorise iar şi iar, dar ea nu voia să rămînă moartă. Ştia cum să 
se reîntoarcă din mormiînt şi asta îl înspăimînta mai mult decit 
îndrăznea să-i arate. Îi era frică de ea, dar n-o putea lăsa să-i 
vadă frica, fiindcă, dacă ar deveni conştientă de teama lui, l-ar 
învinge şi l-ar nimici. 

Totuşi, putea fi ucisă, îşi spuse Frye. Am mai făcut-o. Am 
ucis-o de multe ori şi i-am îngropat trupurile în locuri neştiute. 
Am s-o ucid şi de data aceasta. Poate că acum nu va mai reuşi 
să se întoarcă din morţi. 

De îndată ce nu va mai fi riscant să se înapoieze la locuinţa 
ei din Westwood, va încerca din nou s-o lichideze. De data 
aceasta intenţiona să execute o serie de ritualuri, în speranţa că 
acestea aveau să-i distrugă puterea supranaturală de 
regenerare. Citise cărţi despre morţi vii — vampiri şi alte 
creaturi. Deşi ea nu făcea parte din această categorie, deşi era 
înspăimiîntător de unică, Frye credea că unele metode de 
exterminare, eficiente în cazul vampirilor, ar putea da rezultate 
şi în cazul ei. Să-i smulgă inima cît încă mai bătea. Să-i înfigă un 
tăruş în inimă. Să-i taie capul. Să-i umple gura cu usturoi. Fără 
îndoială, metoda va avea efect. Oh, Doamne, trebuia să aibă 


efect. 

Îşi lăsă furgoneta şi se duse la o cabină telefonică din apro- 
piere. Aerul umed mirosea vag a sare, alge şi benzină. Apa se 
lovea de pilonii cheiului şi de coca micilor iahturi, cu un plescăit 
straniu, parcă de pe altă lume. Dincolo de pereţii de plexiglas ai 
cabinei telefonice, şiruri de catarge se ridicau din 
ambarcaţiunile priponite la mal, ca o pădure desfrunzită, abia 
desluşită prin ceața nopţii. Cam tot atunci cînd Hilary anunţa 
poliţia, Frye telefona la locuinţa lui din comitatul Napa, relatînd 
că atacul asupra femeii se soldase cu un eşec. 

Bărbatul de la celălalt capăt al firului îl ascultă fără să-l 
întrerupă, apoi spuse: 

— Mă ocup eu de poliţie. 

Discutară cîteva minute, după care Frye puse receptorul în 
furcă. leşi din cabina telefonică şi privi bănuitor în jur prin 
întuneric, printre fuioarele de ceaţă. Cu neputinţă să fi fost 
urmărit de Katherine, şi totuşi se temea ca nu cumva ea să fi 
stat la pîndă în ceţurile nopţii. Frye era un bărbat voinic. N-ar fi 
trebuit să se teamă de o femeie. Cu toate acestea, se temea. Se 
temea de cea care refuza să moară, de cea care acum îşi 
spunea Hilary Thomas. 

Se înapoie la furgonetă şi rămase aşezat în faţa volanului 
timp de cîteva minute, pînă cînd îşi dădu seama că îi era foame. 
O foame de lup. Îi ghiorăia stomacul. Nu pusese nimic în gură de 
la prînz. Cunoştea Marina del Rey îndeajuns de bine ca să ştie că 
prin împrejurimi nu se găsea nici un restaurant mai acătării. 
Porni spre sud, pe Pacific Coast Highway, spre Culver Boulevard, 
apoi spre vest, şi din nou spre sud, pe Vista Del Mar. Trebuia să 
înainteze încet, deoarece şoseaua era învăluită într-o ceaţă 
deasă, care-i întorcea lumina farurilor şi reducea vizibilitatea la 
nouă metri, dîndu-i impresia că mergea pe sub apă, într-o mare 
tulbure şi fosforescentă. 

La vreo douăzeci de minute după ce telefonase în comitatul 
Napa (şi cam în acelaşi timp în care şeriful Laurenski între- 
prindea cercetări la cererea poliţiei din Los Angeles), Frye 
descoperi un restaurant interesant la nord de El Segundo. Firma 
de neon roşu cu galben sclipea prin ceaţă: GARRIDO'S. Era un 
restaurant mexican, dar nu una dintre acele imitații 
norte-americano de comida, construite din crom şi sticlă, ci unul 
autentic mexican. Opri maşina în afara carosabilului şi parcă 


între două camionete cu macarale hidraulice, vehicule atît de 
îndrăgite de tinerii şoferi mexicani. Se îndreptă spre intrare, 
trecînd pe lîngă o maşină care avea pe bara de protecţie un 
poster cu inscripţia PUTEREA MEXICANA. Un alt poster îndemna 
pe toată lumea să sprijine UNIUNEA AGRICULTORILOR. Frye deja 
simţea pe buze gust de enchiladas. 

Interiorul Restaurantului Garrido's arăta mai curînd a bar 
decit a restaurant, dar în aerul cald şi înăbugşitor pluteau arome 
de mîncăruri mexicane de calitate. Pe stînga se vedea o tejghea 
de bar cu lemnul pătat şi crăpat, care se întindea pe toată 
lungimea încăperii dreptunghiulare. La bar erau vreo doi- 
sprezece bărbaţi oacheşi la faţă şi două încîntătoare señoritas, 
toţi aşezaţi pe scaune înalte sau sprijiniți de tejghea, cei mai 
mulţi discutînd foarte repede în spaniolă. In mijlocul localului se 
găseau douăsprezece mese, aşezate pe un singur rînd, paralele 
cu barul, fiecare acoperită cu o faţă de masă de culoare roşie. 
Toate erau ocupate de bărbaţi şi femei care miîncau, rizînd şi 
bînd după pofta inimii. Lîngă peretele din dreapta erau separeuri 
cu tapiţerie de piele roşie şi spătare înalte. Frye se instală 
într-unul dintre separeuri. 

Chelneriţa care se grăbi să vină la masa lui era o femeie 
scundă, aproape tot atît de lată pe cît de înaltă, cu o faţă 
rotundă şi surprinzător de drăguță. Ridicind glasul, ca să 
acopere vocea caldă şi nostalgică a lui Freddie Fender, care 
răsuna din tonomat, îl întrebă pe Frye ce dorea să comande şi-şi 
notă totul în carneţel: o porţie dublă de chili verde şi două sticle 
de Dos Equis rece. 

Frye încă purta mănuşi. Şi le scoase şi-şi flexă încheieturile. 
Cu excepţia blondei în tricou cu decolteu adînc, însoţită de un 
mexican solid şi mustăcios, Frye era singurul client al localului 
care nu avea în vine sînge mexican. Era conştient că unii clienţi 
se uitau la el, dar puţin îi păsa. 

Chelneriţa îi aduse berea imediat. Frye nu se mai obosi 
să-şi toarne în pahar. Duse sticla la gură, închise ochii, îşi dădu 
capul pe spate şi turnă berea pe git. In mai puţin de un minut 
golise sticla. Pe cea de-a doua o bău ceva mai încet, dar o goli şi 
pe aceasta înainte de a-i fi adusă miîncarea. Ceru încă două 
sticle. 

Bruno Frye mîncă cu lăcomie, concentrindu-se asupra 
mîncării, fără să vrea sau fără să poată ridica privirea din 


farfurie, uitînd de toţi cei aflaţi în jurul lui, cu capul plecat, 
devorînd mîncarea cu febrilitatea şi lipsa de maniere a unui 
mare mîncău. Scoţind mici sunete de încîntare, ca un animal, 
vîra mîncarea în gură cu furculita, înghițind una după alta bucăţi 
uriaşe de pe care se prelingea sosul, mestecînd rapid şi îndirjit, 
cu fălcile umflate. | se aduse şi o farfurie de tortillas calde, pe 
care le muie în sosul delicios. Işi spălă gitul cu înghiţituri lacome 
de bere de la gheaţă. 

Aproape terminase, cînd chelneriţa se opri să-l întrebe 
dacă-i plăcea miîncarea, dar înţelese imediat că întrebarea era 
inutilă. Frye ridică spre ea o privire tulbure. Cu glas cleios, venit 
parcă de pe altă lume, îi ceru două tacos de vită, citeva 
enchiladas cu brînză, orez, fasole prăjită şi încă două sticle de 
bere. Ea făcu ochii mari, dar era prea politicoasă ca să 
comenteze pe seama poftei de mîncare a clientului. 

Frye termină şi ultima îmbucătură de chili verde, înainte de 
a i se aduce cea de a doua comandă, dar nici cînd farfuria 
rămase goală nu-şi reveni din transă. 

La fiecare masă se găsea cite un castron cu cartofi prăjiţi, 
aşa că şi-l trase în faţă pe al său. Muie cartofii în sosul 
condimentat care-i fusese adus şi şi-i îndesă în gură întregi, 
mestecîndu-i zgomotos, cu o plăcere imensă. Cînd chelneriţa îi 
aduse comanda şi berea, mormăi un cuvint de mulţumire şi 
imediat începu să-şi umple gura cu enchiladas cu brînză. Devoră 
enchiladas, alternînd cu cartofi prăjiţi şi garnituri. Artera îi pulsa 
vizibil pe gitul ca de taur. Venele de pe frunte se reliefau 
puternic. Un strat subţire de transpiraţie îi umezea obrazul şi 
broboane mici începură să i se prelingă de la rădăcina părului. In 
sfîrşit, termină şi ultima înghiţitură de fasole prăjită, îşi clăti gitul 
cu bere şi împinse farfuriile goale deoparte. Rămase o clipă cu 
palma pe coapsă, cu cealaltă mînă pe gitul sticlei, privind în gol. 
Treptat transpiraţia de pe faţă i se zvintă şi percepu din nou 
muzica tonomatului, o nouă melodie a lui Freddie Fender. 

Îşi sorbi berea, privind în jur la ceilalţi clienţi, interesat de ei 
pentru prima oară. Îi atrase atenţia un grup aflat la masa cea 
mai apropiată de uşă. Două perechi. Două fete superbe. Doi 
bărbaţi de o frumuseţe întunecată. Toţi abia trecuţi de douăzeci 
de ani. Băieţii se grozăveau în faţa fetelor, vorbind puţin cam 
tare şi rizînd puţin cam mult, făcînd pe cocoşii, străduindu-se 
să-şi impresioneze găinuşele. 


Frye decise să se distreze puţin pe socoteala lor. Se gîndi 
cum să procedeze, rînjind încîntat la gîndul tărăboiului pe care-l 
va isca. 

Ceru chelneriţei să-i aducă nota de plată, îi dădu mult peste 
suma necesară şi-i spuse să păstreze restul. 

—  Sinteţi foarte generos, răspunse ea, zimbind şi 
multumind din cap, după care se duse la maşina înregistratoare 
de casă. 

Frye îşi puse mănuşile de piele. 

Cea de a şasea sticlă era încă pe jumătate plină, şi Frye ieşi 
din separeu, luînd-o cu el. În drum spre ieşire, făcu astfel, încît 
să pară că se împiedicase de piciorul scaunului în timp ce trecea 
pe lîngă cele două perechi pe care pusese ochii. Se poticni uşor, 
îşi recăpătă imediat echilibrul, apoi se aplecă spre cei patru, 
care-l priveau surprinşi. Lăsă să se vadă sticla de bere şi se 
prefăcu beat. 

Vorbi cu glas coborit, ca ceilalţi clienţi ai localului să nu-şi 
dea seama de scandalul pe care-l pregătea. Ştia că le putea 
veni de hac celor doi tineri, însă nu era pregătit să ţină piept 
unei întregi armate. Privi cu ochi apoşi spre cel mai solid din cei 
doi tineri, rînji cu gura pînă la urechi şi i se adresă cu voce 
miîrîită şi răutăcioasă, care-i dezminţea zimbetul: 

— Trage-ţi dracu' scaunul lîngă masă, dobitocule! 

Străinul zimbea, aşteptîndu-se la o scuză bălmăjită. Auzind 
insulta, obrazul smead se goli de sînge şi pleoapele i se 
îngustară. 

Înainte ca tînărul să se ridice de la masă, Frye se întoarse 
spre celălalt şi spuse: 

— De ce nu vă luaţi o tipă mişto, ca blonda de colo? De ce 
îmbiaţi cu două pipiţe ca astea? 

Porni repede spre ieşire, ca lupta să nu aibă loc în 
restaurant, rizind satisfăcut în sinea lui, împinse uşa, ieşi, 
clătinîndu-se în ceața nopţii şi ocoli grăbit clădirea, 
îndreptîndu-se spre parcarea de pe latura nordică. Acolo 
aşteptă. 

Cînd ajunse la cîţiva paşi de furgonetă, unul din tinerii pe 
care-i lăsase în local îl strigă într-o engleză cu un pronunţat 
accent spaniol: 

— Hei! Aşteaptă o clipă, omule! 

Frye se răsuci în loc, continuînd să se prefacă beat, 


legănîndu-se şi clătinîndu-se pe picioare, ca şi cum îi era greu 
să-şi ţină echilibrul. 

— Ce s-a întîmplat? întrebă el prosteşte. 

Cei doi se opriră, umăr la umăr, ca nişte arătări ivite din 
ceaţă. Cel mai solid spuse: 

— Ascultă, tipule, unde dracu te trezeşti? 

— Căutaţi scandal, măi broscarilor? întrebă Frye, rostind cu 
greu cuvintele. 

— Cerdo! spuse cel solid. 

— Mugriento cerdo! spuse şi cel subţire. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, mai slăbiţi-mă cu 
păsăreasca voastră. Dacă aveţi ceva de spus, vorbiţi englezeşte. 

— Miguel ţi-a spus că eşti un porc, i se adresă cel subţire. 
lar eu ţi-am spus că eşti un porc împuţit. 

Frye rînji şi schiţă un gest obscen. 

Miguel, tînărul cel solid, se repezi spre el, şi Frye îl aşteptă 
nemişcat, ca şi cum nu-l vedea că atacă. Miguel se năpusti cu 
capul înainte, cu pumnii ridicaţi, cu coatele lipite de trup. Trase 
două directe spre abdomenul musculos şi tare al lui Frye. Pumnii 
ca nişte bolovani ai mexicanului îşi atinseră ţinta, scoţind nişte 
bufnituri surde, dar Frye nici nu clipi. Păstrase sticla în mînă şi 
izbi cu ea în capul lui Miguel. Sticla se sparse şi se împrăştie în 
parcare într-o ploaie de cioburi, scoţind un clinchet disonant. 
Amîndoi mexicanii fură împroşcaţi de bere şi spumă. Miguel 
căzu în genunchi, scoţind un geamăt cumplit, de parcă ar fi fost 
retezat de la mijloc. 

— Pablo, îşi chemă el prietenul, cu glas rugător. 

Inşfăcîndu-l pe rănit cu amîndouă mîinile, Frye îl ţinu drept 
şi-şi repezi un genunchi sub bărbia lui. Dinţii lui Miguel 
clănţăniră cu un sunet oribil. Frye îi dădu drumul din miini şi 
tînărul se prăbuşi într-o parte, lipsit de cunoştinţă, răsuflînd zgo- 
motos pe nările însîngerate. 

In clipa în care Miguel se prăvăli pe asfaltul umezit de 
ceaţă, Pablo îl atacă la rîndul lui pe Frye. Avea cuţit. Un cuţit cu 
lamă lungă şi subţire, probabil un şiş cu două tăişuri, fără 
îndoială ascuţite ca briciul. Subţirelul nu atacă frontal, cum 
făcuse Miguel. Mişcîndu-se rapid, dar grațios, aproape ca un 
dansator, se strecură în dreapta lui Frye, căutînd un unghi lipsit 
de apărare, croindu-şi drum prin viteză şi agilitate şi lovind cu 
mişcări fulgerătoare, ca de şarpe. Cuţitul ţişni înainte, de la 


stinga la dreapta, şi dacă Frye n-ar fi făcut un salt înapoi, lama 
i-ar fi spintecat burta, risipindu-i intestinele pe asfalt. Murmurînd 
vorbe bizare numai de el înţelese, Pablo înaintă constant, 
repezindu-şi cuțitul către Frye iar şi iar, de la stînga la dreapta, 
de la dreapta la stînga. În timp ce se retrăgea pas cu pas, Frye 
studie modul în care Pablo folosea cuțitul. Cînd ajunse cu 
spatele lipit de furgoneta Dodge, deja ştia cum trebuia să 
procedeze. Pablo ataca în arcuri lungi şi cuprinzătoare, în loc să 
descrie cercuri mici şi periculoase, cum fac cuţitarii cu 
experienţă. Prin urmare, pe partea exterioară a arcului, după ce 
lama şişului trecea de Frye, înainte de a reveni în arcul următor, 
arma rămiînea la distanţă timp de o secundă sau două, fiind 
absolut inofensivă, interval în care Pablo devenea vulnerabil. In 
timp ce tînărul înainta, pregătit să ucidă, convins că prada nu 
avea cum să-i scape, Frye calcula mişcările adversarului şi se 
repezi la el exact în clipa potrivită. În secunda în care lama se 
îndepărtă de el, Frye înşfăcă încheietura lui Pablo, răsucind-o şi 
dîndu-i degetele pe spate. Tînărul scoase un urlet de durere. 
Cuţitul zbură dintre degetele subţiri. Frye trecu în spatele lui 
Pablo, îi răsuci braţul la spate şi-l pocni cu faţa de spatele 
furgonetei. Răsuci şi mai mult braţul lui Pablo, ridicîndu-i palma 
pînă între omoplaţi, gata să i-l scoată din încheietură. Cu mîna 
liberă, îl înşfăcă de fundul pantalonilor, săltă de la pămînt trupul 
în greutate de şaptezeci de kilograme şi-l izbi cu capul de 
furgonetă de două, de trei, de patru, de cinci, de şase ori, pînă 
cînd tipetele încetară. Cînd îi dădu drumul, tînărul se prăbuşi ca 
o zdreanţă. 

Miguel se ridicase în patru labe. Scuipa sînge şi fragmente 
albe de dinţi pe asfaltul întunecat. 

Frye se duse la el. 

— Vrei să te ridici, bătrîne? 

Rîzînd încetişor, Frye îl călcă pe degete. Îşi răsuci călcîiul pe 
mîna tînărului, apoi făcu un pas înapoi. 

Miguel scoase un urlet şi se prăbuşi pe o coastă. 

Frye îl lovi cu piciorul în coapsă. 

Miguel nu leşinase, însă îşi ţinea ochii închişi, sperînd că 
Frye va pleca de acolo. 

Frye îşi simţi trupul încărcat de energie, miliarde de volţi îi 
alergau prin vine, o energie arzătoare, scăpărînd şi trosnind în 
fiinţa lui, nu o senzaţie dureroasă, ci una neobişnuită şi plăcută, 


ca şi cum ar fi fost atins de însuşi Dumnezeu, care pogorise 
asupra lui cea mai frumoasă şi mai strălucitoare lumină divină. 

Miguel îşi deschise ochii negri şi tumefiaţi. 

— Ţi-a pierit cheful de bătaie? îl întrebă Frye. 

— Te rog...., articulă Miguel printre dinţii sparţi şi buzele 
plesnite. Înveselit, Frye îi puse talpa pe git şi-l sili să se rosto- 
golească pe spate. Te rog. Frye îşi luă piciorul de pe gitul lui. Te 
rog. 

Plin de sentimentul propriei puteri, extaziat, desprins de 
pămînt, plutind de fericire, Frye îl izbi pe Miguel cu piciorul în 
coaste. 

Miguel se înecă în propriul său țipăt. 

Rizînd fericit, Frye îl lovi iar şi iar, pînă cînd auzi trosnind 
citeva coaste. Miguel avu o reacţie pe care nu o avusese pînă 
atunci. Incepu să plîngă. 

Frye se înapoie la furgonetă. 

Pablo zăcea pe asfalt, lîngă roţile din spate, cu faţa în sus, 
lipsit de cunoştinţă. 

Repetînd mereu "Da, da, da, da, da, da", Frye îi dădu ocol 
lui Pablo, lovindu-l cu piciorul în gambe, în genunchi, în şolduri şi 
în coaste. 

Dinspre stradă se auzi venind o maşină, dar, văzînd ce se 
întîmpla, şoferul preferă să nu se amestece. Trase maşina 
înapoi, ieşi din parcare şi demară cu scrişnet de cauciucuri. 

Frye îl tîrî pe Pablo lîngă Miguel şi-i aşeză unul lîngă celălalt, 
scoţindu-i din calea furgonetei. Nu voia să calce pe nimeni. Nu 
voia să-i ucidă pe cei doi, fiindcă prea mulţi clienţi ai barului 
apucaseră să-l vadă la faţă. Autorităţile nu se vor strădui prea 
mult să dea de urma cuiva care ieşise învingător într-o 
încăierare de stradă, mai ales dacă învinşii intenţionaseră să 
atace în grup un om singur. Însă poliţia ar porni în urmărirea 
unui ucigaş, aşa că Frye se asigură că atit Miguel, cît şi Pablo 
erau în viaţă . 

Fluierînd vesel, porni cu furgoneta înapoi spre Marina Del 
Rey şi opri la prima benzinărie deschisă de pe partea dreaptă a 
autostrăzii. În timp ce omul de serviciu îi făcea plinul, verifica 
uleiul şi spăla parbrizul, Frye se duse la toaletă. Işi luase cu el o 
trusă de bărbierit şi petrecu zece minute spălîndu-se şi 
bărbierindu-se. 

Cînd călătorea, dormea în furgonetă, care nu era la fel de 


convenabilă ca o rulotă. Nu avea apă curentă. Pe de altă parte, 
era mai uşor de manevrat, mai puţin vizibilă şi mai anonimă 
decit o rulotă. Pentru a profita de avantajele depline ale unei 
case pe roţi complet utilate, ar fi nevoit să oprească în fiecare 
noapte într-un camping, să se racordeze la sistemul de 
canalizare şi electricitate, lăsîndu-şi peste tot numele şi adresa. 
Era prea riscant. Cu o rulotă, ar lăsa o urmă lesne de găsit chiar 
şi pentru un copoi lipsit de simţul mirosului. Totodată, ar fi la fel 
de adevărat că, dacă ar trage la moteluri şi poliţia ar face 
cercetări, recepţionerii şi-ar aminti, cusiguranţă, de bărbatul 
înalt, cu musculatură ieşită din comun, cu ochi albaştri şi 
pătrunzători. 

In toaleta de la benzinărie, îşi scoase mănuşile şi tricoul gal- 
ben, se spălă pînă la brîu şi sub braţ cu şerveţele umede şi 
săpun lichid, se parfumă cu deodorant şi se îmbrăcă din nou. 
Era în permanenţă preocupat de curăţenie, îi plăcea să fie 
mereu curat şi îngrijit. 

Cînd se simţea murdar, nu numai că nu era în largul lui, dar 
trăia un sentiment de deprimare — poate şi de teamă. Ca şi cum 
senzaţia de murdărie ar fi trezit vagi amintiri ale unor 
experienţe îngrozitoare, de mult uitate, şi ar fi readus la lumină 
frînturi de amintiri aproape îngropate în subconştient, acolo 
unde le putea intui, fără să le vadă, şi unde le putea percepe, 
fără să le înţeleagă. In cele cîteva nopţi în care se culcase fără 
să se spele, coşmarul lui obişnuit îl chinuise mai rău decit 
oricînd, făcîndu-l să se trezească brusc din somn, fluturîndu-şi 
braţele şi urlînd înspăimîntat. Deşi în astfel de ocazii se trezise, 
ca de fiecare dată, fără să-şi amintească clar ce anume visase, 
se simţise ca şi cum tocmai s-ar fi tîrît la lumină dintr-un loc 
mizerabil şi greţos, dintr-o groapă întunecată, adincă şi urit 
mirositoare, săpată în pămînt. 

Decit să rişte să-şi agraveze coşmarul, de care nu se îndoia 
că va reveni, se spălă la toaleta pentru bărbaţi, se bărbieri 
repede cu aparatul electric, îşi masă obrazul cu loţiune după ras, 
se spălă pe dinţi şi folosi toaleta. In dimineaţa următoare, avea 
să oprească la altă benzinărie, ca să facă acelaşi lucru şi, în 
plus, să-şi schimbe hainele. Plăti benzina şi porni înapoi spre 
Marina Del Rey prin ceața din ce în ce mai deasă. Parcă 
furgoneta pe chei, în acelaşi loc de unde telefonase la locuinţa 
lui din comitatul Napa. Coboriî din Dodge, se duse la cabina 


telefonică şi formă acelaşi număr. 

— Alo? 

— Sînt eu, spuse Frey. 

— A trecut furtuna. 

— Au sunat cei de la poliţie? 

— Da. 

Discutară un minut sau două, apoi Frey se înapoie la 
Dodge. 

Îşi întinse salteaua în partea din spate a furgonetei şi 
aprinse lanterna pe care o ţinea acolo. Nu suporta întunericul 
total. Nu putea dormi decit dacă vedea cel puţin o geană de 
lumină pe sub uşă sau dacă avea o veioză aprinsă discret 
într-un colţ. În întuneric complet începea să-şi imagineze că spre 
el se tîrau vietăţi ciudate, alergindu-i repede pe faţă, 
strecurîndu-i-se pe sub haine. Fără lumină, era asaltat de şoapte 
care nu însemnau nimic, fiind cu atît mai înspăimîntătoare, 
şoapte pe care uneori le auzea încă un minut sau două după 
trezirea din coşmar, şoapte care-i îngheţau sîngele în vine, îi 
stringeau stomacul, ca un ghem, şi făceau să-i bată inima 
nebuneşte. 

Dacă ar reuşi, în sfîrşit, să descopere sursa acelor şoapte 
sau să priceapă ce încercau să-i spună, ar şti ce însemna 
coşmarul. Ar şti ce anume provoca visul care se repeta la 
nesfirşit, ce aducea acea spaimă rece, şi ar izbuti, pînă la urmă, 
să se elibereze de coşmar. 

Necazul era că, de fiecare dată cînd se trezea şi auzea 
şoaptele care marcau sfîrşitul visului, nu era suficient de lucid ca 
să asculte cu atenţie şi să încerce să le analizeze. Intotdeauna 
era cuprins de panică, nu voia decit ca şoaptele să dispară şi 
să-l lase în pace. 

încercă să adoarmă în lumina piezişă a lanternei, dar nu 
reuşi. Se perpelea şi se răsucea mereu de pe o parte pe alta. 
Gîndurile îi rătăceau departe. Era treaz de-a binelea. 

Îşi dădu seama că ceea ce-l împiedica să adoarmă era 
faptul că nu-şi terminase treaba cu femeia. Fusese pornit să 
ucidă şi nu reuşise să-şi ducă planul la bun sfîrşit. Era nervos. Se 
simţea gol pe dinăuntru, îi lipsea ceva. 

încercase să-şi astîimpere pofta pentru acea femeie o dată 
cu pofta trupului. Nu reuşise şi atunci încercase să-şi ia gîndul 
de la ea, provocînd o bătaie cu cei doi mexicani. Mîncarea şi 


uriaşul efort fizic erau cele două moduri în care izbutea de 
fiecare dată să-şi potolească poftele sexuale şi să-şi abată 
gîndurile de la dorinţele tainice care uneori ardeau în el sălbatic. 
Voia să facă sex, un sex brutal şi dureros, pe care nici o femeie 
nu i l-ar oferi de bunăvoie, aşa că, în schimb, se îndopa cu 
mîncare. Simţea nevoia să ucidă, aşa că îşi petrecea patru sau 
cinci ore ridicînd greutăţi din ce în ce mai mari, pînă cînd 
muşchii i se muiau şi-i pierea orice urmă de violenţă. Psihiatrii 
numeau procedeul sub/imare. Dar în ultimul timp se dovedise 
din ce în ce mai puţin eficient în a-i risipi poftele nelegiuite. 

Femeia continua să-i ocupe gîndurile. 

Trupul ei catifelat. 

Rotunjimile şoldurilor şi sînilor ei. 

Hilary Thomas. 

Nu. Era o simplă mască. 

Katherine. lată cine era femeia, în realitate. 

Katherine. Căţeaua de Katherine. Într-un nou trup. 

Închidea ochii şi şi-o imagina goală pe un pat, pironită sub 
greutatea lui, cu coapsele desfăcute,  zvîrcolindu-se, 
zbătindu-se, tremurînd ca un iepuraş la vederea unei ţevi de 
armă. Îşi imagina propria-i mînă lunecînd peste sînii ei grei, 
peste pintecele supt, peste coapse şi peste sexul ei, apoi 
cealaltă mînă ridicînd cuțitul, repezindu-l în jos, înfigînd pînă în 
plăsele lama argintie în carnea ei moale, apoi carnea cedînd în 
faţa lui, sîngele ţişnind umed şi promiţător. Vedea groaza şi 
durerea sfişietoare din ochii ei, în timp ce el îi înfigea cuțitul în 
piept, căutînd inima încă vie, cu gînd să i-o smulgă cîtă vreme 
mai bătea. Aproape că-i simţea sîngele cald şi lipicios, aproape 
că simţea în nări mirosul lui amărui, ca de cocleală. Pe măsură 
ce imaginea punea stăpînire pe mintea lui, simţi cum i se 
întăresc testiculele, simţi cum penisul îi zvicneşte şi intră în 
erecţie — ca un alt cuţit — şi-şi dori s-o poată pătrunde, să se 
cufunde în trupul ei superb, mai întîi penisul voluminos şi 
zvicnind, apoi lama cuţitului, ca să-şi reverse în ea spaima şi 
slăbiciunea cu prima armă şi apoi s-o golească de puteri şi viaţă 
cu a doua. 

Deschise ochii. 

Era lac de transpiraţie. 

Katherine. Căţeaua. 

Timp de treizeci şi cinci de ani trăise în umbra ei, într-o 


suferinţă şi o teamă permanentă. Cu cinci ani în urmă Katherine 
murise de inimă şi el simţise pentru prima oară în viaţă gustul 
libertăţii. Dar iată că ea se întorcea din morţi, prefăcută în altă 
femeie, căutînd o cale de a pune iarăşi stăpinire pe el. 

Voia s-o folosească şi s-o ucidă, ca să-i arate că nu-i era 
frică de ea. Nu mai avea putere asupra lui. Acum era mai 
puternic decit ea. 

Întinse mîna spre pielea de căprioară de lîngă saltea, o dez- 
legă şi scoase dinăuntru cel de al doilea cuţit. 

Nu va reuşi să doarmă pînă cînd n-o va ucide. 

În noaptea aceea. 

Ea nu se aştepta să-l vadă revenind aşa curînd. 

Se uită la ceas. Era miezul nopţii. 

Oamenii se întorceau de la spectacole, de la dineuri prelun- 
gite pînă tirziu, de la petreceri. Peste un timp străzile vor fi 
pustii, casele tăcute şi cufundate în întuneric. Nu mai exista 
riscul ca cineva să-l vadă şi să anunţe poliţia. 

Hotări să plece spre Westwood la ora două noaptea. 


3 


Lăcătuşul veni şi schimbă broaştele de la uşa din faţă şi de 
la cea din spate, apoi se duse în Hancock Park, unde fusese 
chemat de altcineva. 

Poliţiştii Farmer şi Whitlock plecară. 

Hilary rămase singură. 

Nu-şi făcea iluzii că va fi în stare să adoarmă, însă ştia că 
nu putea petrece noaptea în patul ei. De cum păşi în dormitor, 
mintea i se umplu de imagini vii ale spaimei: Frye spărgînd uşa, 
încolţind-o cu un rînjet drăcesc, apropiindu-se din ce în ce mai 
mult de patul ei, apoi deodată sărind peste pat şi alergind peste 
saltea, cu cuțitul ridicat în aer... Ca şi mai înainte, într-o stranie 
succesiune de imagini, chipul lui Frye luă trăsăturile tatălui ei şi 
o clipă avu straniul sentiment că cel care încercase s-o ucidă în 
seara aceea fusese Earl Thomas, înviat din morţi. Dar ceea ceo 
tulbura nu erau numai ecourile răului din acea încăpere. Nu voia 
să doarmă acolo pînă cînd uşa distrusă nu avea să fie luată de 
acolo şi înlocuită cu una nouă, ceea ce nu putea fi realizat decit 


a doua zi, cînd putea să cheme un tîmplar. Uşa şubredă a 
dormitorului nu rezistase atacului lui Frye, şi Hilary hotărise s-o 
schimbe cu una solidă, din lemn tare, cu zăvor de alamă. Dacă 
Frye se întorcea şi reuşea să intre în casă în aceeaşi seară, 
putea pătrunde în dormitor în timp ce ea dormea... În caz că ar 
reuşi să adoarmă. 

Mai curînd sau mai tîrziu avea să se întoarcă. Era absolut 
convinsă. 

Putea merge la un hotel, dar n-o încînta ideea. Ar părea că 
se ascunde de el, că fuge din calea lui. În sinea ei, se mîndrea 
că este o femeie curajoasă. Nu se ferea de nimeni şi de nimic. 
Se împotrivea cu toată puterea şi isteţimea minţii ei. Nu fugise 
nici de părinţii ei violenţi şi lipsiţi de afecţiune. Nu căutase să 
scape de amintirea chinuitoare a finalului monstruos şi sîngeros 
din micul apartament din Chicago, nu acceptase genul de pace 
pe care o oferă nebunia sau amnezia oportună — două soluţii 
pentru care ar opta cei mai mulţi care ar trece prin încercări 
similare. Niciodată nu dăduse înapoi în faţa nesfirşitelor 
obstacole întilnite în cale în timp ce lupta să-şi facă o carieră la 
Hollywood, mai întîi ca actriţă, apoi ca scenaristă. Fusese 
înfrîntă de nenumărate ori, dar se ridicase de la pămînt. lar şi 
iar. Perseverase, luptase la rîndul ei şi cîştigase. Aşa cum avea 
să cîştige şi această luptă bizară cu Bruno Frye, deşi de data 
aceasta trebuia să lupte de una singură. 

La dracu' cu poliţia! 

Hotări să se culce într-una dintre camerele de oaspeţi, cu 
uşă care putea fi încuiată şi baricadată. Îşi puse un aşternut şi o 
pătură pe patul uriaş şi-şi aduse prosoape în baia de alături. 

La parter, scormoni prin sertarele din bucătărie, scoţind tot 
felul de cuțite şi încercîndu-le pe fiecare ca greutate şi tăiş. 
Cuţitul mare de măcelărie arăta mai eficient decit toate 
celelalte, dar în mîna ei micuță era o armă imposibil de mînuit. 
Nu i-ar fi fost de nici un folos într-o luptă corp la corp, deoarece 
avea nevoie de spaţiu ca să-l mînuiască. Putea fi o excelentă 
armă de atac, dar nu una de apărare. Alese un cuţit obişnuit, cu 
lama lungă de zece centimetri, suficient de mic pentru a fi 
ascuns în buzunarul halatului şi suficient de mare ca să 
provoace o rană gravă, în caz că ar fi nevoită să se slujească de 
el. 

Gîndul de a înfige un cuţit în altă fiinţă omenească o 


umplea de oroare, însă ştia că ar fi în stare s-o facă, dacă viaţa 
i-ar fi ameninţată. De multe ori în copilărie ascunsese un cuţit în 
camera ei, sub saltea, măsură de precauţie împotriva crizelor 
imprevizibile de violenţă ieşită din comun ale tatălui ei. Il folo- 
sise o singură dată, în acea ultimă zi, cînd Earl începuse să 
aiureze datorită unei combinaţii de delirium tremens şi demenţă 
pură. Începuse să vadă viermi uriaşi ieşind din pereţi şi crabi 
încercînd să intre pe ferestre. Într-un acces de furie 
schizofrenică şi paranoică transformase apartamentul într-un 
abator, şi Hilary reuşise să scape numai fiindcă avusese un cuţit. 

Bineînţeles, cuțitul nu făcea cît un pistol. N-ar avea cum să-l 
folosească decit în momentul în care Frye ar ajunge deasupra ei, 
or atunci ar risca să fie prea tîrziu. Însă cuțitul era singura armă 
de care dispunea. Cei doi poliţişti care plecaseră imediat după 
lăcătuş îi luaseră pistolul calibrul 6,32. 

Dracu s-o ia de poliţie! 

După plecarea detectivilor Clemenza şi Howard, Hilary 
avusese o discuţie înnebunitoare cu polițistul Farmer despre 
legislaţia deţinerii de arme. Hilary simţea că o apucă furia de 
fiecare dată cînd îşi amintea discuţia. 

— Domnişoară Thomas, în legătură cu arma dumnea- 
voastră... 

— Ce-i cu ea? 

—Aveţi nevoie de permis ca să ţineţi o armă în casă. 

— Ştiu. Am permis. 

—Aş putea să văd numărul de înregistrare? 

—E în sertarul de la noptieră. ÎI ţin lîngă pistol. 

— Îi daţi voie colegului meu Whitlock să urce la etaj şi să-l 
aducă? 

— Poate să meargă. 

Un minut sau două mai tîrziu: 

—Domnişoară Thomas, văd că demult aţi locuit la San Fran- 
Cisco. 

— Vreo opt luni. Am lucrat o vreme la un teatru, pe cînd 
încercam să-mi fac un nume ca actriţă. 

— Înregistrarea dumneavoastră se referă la o adresă din 
San Francisco. 

— Închiriasem un apartament în North Beach, fiindcă era 
mai ieftin, pe atunci nu stăteam prea bine cu banii. In cartierul 
acela o femeie singură are, fără îndoială, nevoie de o armă. 


— Domnişoară Thomas, ştiaţi că în momentul în care vă 
mutaţi dintr-un comitat în altul este nevoie să completaţi un nou 
formular de înregistrare? 

— Nu. 

— Chiar nu ştiaţi? 

— Uitaţi ce este, meseria mea este să scriu scenarii. Nu mă 
pricep la arme. 

— Dacă ţineţi în casă o armă personală, sînteţi obligată să 
cunoaşteţi legislaţia privind înregistrarea şi folosirea ei. 

— OK, OK. O voi înregistra cît de curînd. 

— Păi, va trebui să veniţi şi s-o înregistraţi, dacă o vreţi 
înapoi. 

— Dacă o vreau înapoi? 

— Va trebui s-o iau cu mine. 

— Glumiţi? 

—Aşa e legea, domnişoară Thomas. 

— Adică mă lăsaţi aici, singură şi neînarmată? 

—Nu cred că aveţi motive să vă temeţi... 

— Cine v-a dat acest ordin? 

— Nu-mi fac decit meseria. 

— Howard v-a spus să procedaţi astfel, nu-i aşa? 

— Locotenentul Howard doar mi-a sugerat să verific înregis- 
trarea.Însă nu mi-a spus... 

—lisuse! 

— Tot ce aveţi de făcut este să veniţi la secţie, să plătiţi 
taxa legală şi să completaţi un nou formular de înregistrare... 
după care vă înapoiem pistolul. 

—Dar dacă Frye se întoarce la noapte? 

—Este puţin probabil, domnişoară Thomas. 

— Dar dacă totuşi se întoarce? 

—Ne telefonaţi. Avem maşini de poliţie în zonă. Vom veni 
încoace... 

— ...numai bine ca să chemaţi apoi un preot şi maşina de la 
morgă. 

—Nu aveţi nici un motiv de teamă decit... 

— ... propria mea teamă? Spune-mi domnule Farmer, 
înainte de a deveni poliţist, trebuie să urmezi un curs de folosire 
a expresiilor stereotipe? 

— Nu-mi fac decit datoria, domnişoară Thomas. 

— Ahhh...la ce bun! 


Farmer îi luase pistolul, iar Hilary învățase o lecţie impor- 
tantă. Departamentul de poliţie era un braţ al statului, iar pe 
stat nu se putea conta în nici o privinţă. Dacă statul nu era 
capabil să-şi echilibreze propriul buget şi să împiedice 
devalorizarea monedei naţionale, dacă nu putea găsi o cale dea 
stăvili corupţia crescîndă din aparatul de conducere, dacă 
începea să-şi piardă voinţa şi mijloacele de a întreţine o armată 
şi de a asigura securitatea naţională, atunci cum să oprească un 
singur maniac care avea de gînd s-o înjunghie pe ea? 

Cu multă vreme în urmă învățase că nu era simplu să 
găsească pe cineva în care să poată avea deplină încredere. Nici 
părinţii ei, nici rudele, fiindcă fiecare preferase să nu se 
amestece. Nici birocraţii de la asistenţa socială, la care apelase 
cînd era copil. Nici poliţia. De fapt, acum înţelegea că singura 
persoană în care putea avea încredere şi pe care se putea bizui 
era ea însăşi. 

Foarte bine, se gîndi, furioasă. OK. Am să mă ocup eu sin- 
gură de Bruno Frye. 

Dar cum? 

Trebuia să existe o cale. 

leşi din bucătărie cu cuțitul în mînă, se duse la barul cu 
oglindă din nişa aflată între salon şi birou şi-şi turnă o porţie ge- 
neroasă de Remy Martin, într-un pahar mare de cristal. Duse 
coniacul şi cuțitul în camera de oaspeţi, stingind luminile pe par- 
curs, ca să-şi demonstreze că nu-i era teamă. 

Inchise uşa dormitorului, o încuie şi se uită după un obiect 
cu care s-o baricadeze. Lîngă perete, în stînga uşii, se găsea un 
scrin, o piesă de mobilier mai înaltă decît ea. Cîntărea prea mult 
ca să poată fi deplasat aşa cum era, dar Hilary reuşi să-l mişte, 
după ce scoase toate sertarele şi le puse deoparte. Trase scrinul 
mare de lemn pe covor, îl lipi de uşă şi puse la loc sertarele. 
Spre deosebire de alte scrinuri, acesta nu avea picioare, se 
sprijinea direct pe podea şi avea un centru de greutate relativ 
jos, fiind deci un obstacol formidabil în calea oricui ar fi încercat 
să dea buzna în cameră. 

Se duse în baie, puse cuțitul şi coniacul pe podea. Umplu 
cada cu apă fierbinte, atît cît putea suporta, se dezbrăcă şi intră 
înăuntru, icnind şi schiţind grimase pe măsură ce se cufunda în 
apă. De cînd fusese imobilizată sub trupul lui Frye, pe podeaua 
dormitorului, de cînd îi simţise mîna între picioare, sfişiindu-i 


ciorapii, se simţea murdară şi contaminată. Se lăsă în apă plină 
de încîntare, se înfăşură în spumant cu aromă de liliac şi începu 
să se frece bine cu o mănuşă de baie, oprindu-se din cînd în cînd 
ca să-şi moaie buzele în coniac. În cele din urmă, cînd se simţi 
din nou perfect curată, puse săpunul deoparte şi se scufundă şi 
mai mult în apa parfumată. Aburul se ridica deasupra ei, iar 
coniacul o încălzea pe dinăuntru şi această plăcută combinaţie 
de căldură interioară şi exterioară îi aduse pe frunte broboane 
de transpiraţie. Inchise ochii şi se concentră asupra lichidului din 
paharul de cristal. 

Corpul omenesc nu funcţionează mult timp dacă nu este 
întreţinut cum se cuvine. În definitiv, corpul omenesc este un 
mecanism, o minunată maşinărie alcătuită din multe feluri de 
ţesuturi şi fluide, chimicale şi minerale, un angrenaj complicat 
avînd inima drept principal motor, precum şi multe alte 
motoraşe, un sistem de ungere şi unul de răcire cu aer, coman- 
dat de un computer — creierul — cu sisteme de tracţiune care 
sînt muşchii, toate dispuse pe un ingenios suport din calciu. 
Pentru a funcţiona, corpul omenesc are nevoie de multe lucruri, 
şi nu în ultimul rînd de hrană, odihnă şi somn. Hilary îşi 
închipuise că nu va reuşi să adoarmă după cele întîmplate, că îşi 
va petrece noaptea stînd cu urechile ciulite, ca o pisică, pîndind 
orice semn de pericol. Dar seara aceea o epuizase în mai multe 
feluri şi, deşi partea lucidă a minţii ei refuza să tragă obloanele 
pentru lucrări de întreţinere, subconştientul ştia că acestea erau 
necesare şi inevitabile. Cînd termină coniacul, se simţea atît de 
somnoroasă, încît abia dacă îşi putea ţine ochii deschişi. 

leşi din cadă, trase dopul şi se şterse cu un prosop mare şi 
pufos, în timp ce cada se golea cu zgomot. Luă cuțitul şi ieşi din 
baie, lăsînd lumina aprinsă şi uşa întredeschisă. Aprinse luminile 
în cameră. Mişcîndu-se languros în lumina discretă, printre 
umbrele catifelate, puse cuțitul pe noptieră şi se strecură goală 
în aşternut. 

Se simţea desprinsă de realitate, ca şi cum căldura băii i-ar 
fi slăbit încheieturile. 

Totodată, se simţea şi puţin ameţită. Efectul coniacului. 

Se întinse în pat, cu faţa către uşă. Baricada o liniştea. 
Părea foarte solidă. De neînvins. Se gîndi că Bruno Frye nu va 
reuşi să treacă de ea. Nici cu un berbec. Nici chiar o mică 
armată n-ar reuşi să treacă de uşa aceea. Nici un tanc. Dar un 


dinozaur? se întrebă ea somnoroasă. Un tyranosaurus rex, ca în 
imaginile acelea ciudate cu monştri? Godzilla. Oare Godzilla ar fi 
în stare să spargă uşa...? 

Joi noaptea, pe la ora două, Hilary dormea. 


În aceeaşi noapte de joi, la ora 2:25, Bruno Frye trecu încet 
cu maşina prin faţa casei ei. Westwood-ul era învăluit în ceaţă, 
dar nu atit de mult ca în apropierea oceanului. Vedea casa 
îndeajuns de bine ca să-şi dea seama că la ferestrele din faţă nu 
se zărea nici o geană de lumină. 

Merse cale de încă două cvartale, coti şi trecu din nou prin 
faţa casei, reducînd şi mai mult viteza şi studiind cu atenţie 
maşinile parcate pe stradă. Presupunea că poliţia nu postase 
oameni de pază, totuşi nu voia să rişte. Maşinile erau goale, nici 
un om de pază. 

Parcă furgoneta Dodge între cele două maşini Volvo aflate 
cu două cvartale mai departe şi porni înapoi spre casa lui Hilary, 
prin întuneric şi ceaţă, prin cercurile de lumină difuză din jurul 
stilpilor de iluminat învăluiţi în ceaţă. Traversă gazonul, şi iarba 
umedă de rouă fişii sub tălpile pantofilor, sunet care-l făcu să-şi 
dea seama de tăcerea nopţii, parcă de dincolo de lume. 

Ajuns pe o latură a casei, se ghemui lîngă o tufă de leandru 
şi privi înapoi spre drumul pe care venise. Nu fusese pusă în 
funcţiune nici o alarmă. Nu era nimeni pe urmele lui. 

Îşi continuă drumul spre spatele casei şi sări o poartă 
încuiată. În curtea din spate privi în sus la zidul casei şi la etajul 
al doilea văzu un mic pătrat de lumină. După dimensiuni, 
deduse că trebuia să fie lumina de la baie. Prin panourile de 
sticlă mai mari, din dreapta, se vedeau vagi dire de lumină 
strecurate printre draperii. 

Femeia era acolo, sus. 

Nu avea nici o umbră de îndoială. 

O simţea. O adulmeca. 

Căţeaua. 

Aştepta să fie luată şi folosită. 

Aştepta să fie ucisă. 

Sau poate aşteaptă să mă ucidă ea pe mine? se întrebă. 

Îl străbătu un fior. O dorea, intrase într-o erecţie cumplită 
pentru ea, dar în acelaşi timp îi era şi teamă. 


De fiecare dată pînă atunci murise uşor. Şi de fiecare dată 
înviase, luînd forma unui nou trup, dîindu-se drept altă femeie. 
Însă întotdeauna murise fără a se lupta prea mult. Dar în 
astă-seară Katherine fusese o tigroaică, uimitor de puternică, de 
inteligentă şi de neînfricată. Era ceva nou pentru ea, ceva care 
nu-i plăcea deloc lui Frye. 

Şi totuşi, trebuia să se ducă după ea. Dacă nu ar urmări-o 
de la o reîncarnare la alta, dacă nu ar continua s-o ucidă pînă 
cînd, în sfîrşit, va rămîne moartă, n-ar avea pace în veci. 

Nu se osteni să deschidă uşa bucătăriei cu cheile furate din 
poşeta lui Hilary cu ocazia vizitei la cramă. Probabil că broaştele 
fuseseră schimbate. Chiar dacă ea nu şi-ar fi luat această 
măsură de prevedere, el tot n-ar putea intra pe uşa aceea. Marţi 
noaptea, prima oară cînd încercase să pătrundă în locuinţă, ea 
fiind acasă, Frye descoperise că una dintre broaşte nu se 
descuia dacă era blocată cu o cheie pe dinăuntru. Broasca de 
sus ceda cu uşurinţă, dar cea de jos nu se deschidea decit dacă 
era încuiată pe dinafară cu o cheie. Atunci nu reuşise să intre şi 
fusese nevoit să revină în noaptea următoare, miercuri noaptea, 
cu opt ore în urmă, cînd femeia fusese plecată să ia cina în oraş, 
iar el îşi putuse folosi ambele chei. Acum, că ea era înăuntru, 
chiar dacă poate nu schimbase broaştele, trăsese siguranţele 
acelea speciale pe dinăuntru, barîndu-i definitiv accesul, oricite 
chei ar fi avut. 

Se duse pînă în colţul casei, unde o fereastră mare şi dublă 
dădea spre grădina cu trandafiri. Fereastra era împărţită în mai 
multe geamuri pătrate cu latura de cincisprezece centimetri, 
montate între şipci subţiri de lemn închis la culoare şi lăcuit. 
Privi printre pleoapele îngustate, cercetînd lungimea pervazului 
şi bara din centru, mai puţin vizibilă, pînă cînd localiză 
încuietoarea, apoi stinse lanterna de buzunar. Avea la el un sul 
de leucoplast, din care tăie fişii, acoperind cu ele micul geam de 
lîngă încuietoare. Cînd geamul fu complet acoperit, îşi repezi 
pumnul înmănuşat prin el: o singură lovitură năprasnică. 
Geamul se sparse aproape fără zgomot şi nu căzu pe podea, ci 
rămase prins de banda adezivă. Viri mîna înăuntru şi deschise 
fereastra, o ridică, apoi se săltă şi sări peste pervaz. Abia reuşi 
să evite să facă un zgomot infernal, gata să răstoarne o măsuţă 
şi să cadă peste ea. 

Rămase în mijlocul încăperii, cu inima bătînd nebunește. 


Ciuli urechile, să prindă vreo mişcare în casă, vreun semn că fu- 
sese auzit. 

Totul era cufundat în tăcere. 

Femeia era în stare să se ridice din morţi şi să revină la 
viaţă sub o nouă identitate, dar era evident că puterea ei 
supranaturală se oprea aici. Se vedea limpede că nu era 
atotştiutoare şi atot-văzătoare. Frye se găsea în casa ei, dar ea 
încă nu ştia. 

Rînji. 

Scoase cuțitul din teaca de la briu şi-l apucă strîns cu mîna 
dreaptă. 

Cu lanterna în stînga, începu să cerceteze fiecare încăpere 
de la parter. Toate erau pustii şi cufundate în întuneric. 

Urcă scările pînă la etajul al doilea, rămînînd cu spatele lipit 
de zid, ca nu cumva să scîrţiie vreo treaptă. Ajunse sus fără să 
scoată nici un sunet. 

Cercetă dormitoarele, dar nu găsi nimic interesant, pînă 
cînd ajunse în ultima cameră de pe stinga. | se păru că vede 
lumină pe sub uşă şi stinse lanterna. In bezna coridorului, pragul 
ultimei camere era marcat doar de o dungă subţire argintie. Se 
apropie de uşă şi încercă cu grijă clanţa. Uşa era încuiată. 

O găsise. 

Katherine. 

Care se dădea drept o oarecare Hilary Thomas. 

Căţeaua. Căţea afurisită. 

Katherine. Katherine. Katherine. 

În timp ce numele îi stîrnea ecouri în minte, îşi încleşta 
degetele pe miînerul cuţitului şi începu să taie aerul cu el, ca şi 
cum ar înjunghia-o. 

Se culcă cu faţa la podeaua din hol şi se uită prin spaţiul de 
doi centimetri de sub uşă. De partea cealaltă a uşii se găsea o 
piesă masivă de mobilier, poate un scrin. Dormitorul era luminat 
indirect de o lumină difuză, a cărei sursă n-o putea vedea, dar 
care se strecura pe sub uşă, punînd în evidenţă marginile scri- 
nului. 

Puţinul pe care reuşi să-l vadă îl umplu de încîntare şi se 
simţi inundat de un val de optimism. Femeia se baricadase în 
cameră, ceea ce însemna că ticăloasa se temea de el. Ea se 
temea de e/. Deşi ştia cum să se întoarcă din mormiînt, totuşi se 
temea de moarte. Ori poate ştia sau simţise că de astă dată nu 


va fi în stare să revină printre cei vii. Frye avea de gind ca de 
data aceasta să se ocupe de cadavru cu mult mai mare grijă 
decît de corpurile celorlalte femei în care ea se încarnase. Să-i 
smulgă inima. Să înfigă un ţăruş în ea. Să-i taie capul. Să-i 
umple gura cu usturoi. In acelaşi timp, intenţiona ca la plecare 
să ia cu el capul şi inima, să îngroape cele două sinistre trofee în 
două gropi separate şi ascunse, pe pămîntul sfinţit a două 
cimitire, departe de locul în care putea fi înmormăntat corpul. 
După toate aparențele, Katherine îşi dăduse seama că de data 
aceasta el avea de gînd să-şi ia măsuri de precauţie ieşite din 
comun, fiindcă îi ţinea piept cu o furie şi o hotărîre de care nu 
dăduse niciodată dovadă pînă atunci. 

Femeia din dormitor nu scotea nici un sunet. 

Oare dormea? 

Nu, decise el. Era prea speriată ca să doarmă. Probabil, 
şedea în pat în capul oaselor, cu pistolul în mînă. 

Şi-o imagină ascunzindu-se acolo ca un şoarece care se 
fereşte de motanul care-i dă tircoale şi se simţi puternic, plin de 
forţă, o forţă primitivă. In el fierbea o ură neagră. Voia ca femeia 
să tremure şi să se zbată înspăimiîntată, cum făcuse şi ea cu el 
în toţi aceşti ani. II năpădi o dorinţă irezistibilă de a striga la ea; 
voia să-i strige numele — Katherine — Katherine — voia s-o 
copleşească cu blesteme. Reuşi să se stăpînească doar cu preţul 
unui uriaş efort, care-i umezi fruntea de transpiraţie şi-i umplu 
ochii de lacrimi. 

Se ridică în picioare şi rămase tăcut în întuneric, chibzuind 
asupra soluţiilor care-i stăteau la îndemiînă. S-ar putea repezi 
asupra uşii, s-o spargă şi să zvirle obstacolul din cale, dar ar fi 
curată sinucidere. N-ar trece de baricadă suficient de rapid ca 
s-o poată lua prin surprindere. Katherine ar avea destul timp să 
îndrepte arma către el şi să-l ciuruiască cu gloanţe. Singurul 
lucru care-i rămînea de făcut era să aştepte ca ea să iasă. Dacă 
rămiînea pe hol toată noaptea, fără să facă nici un zgomot, 
poate că acele ore de linişte o vor convinge că nu avea motive 
de teamă. Dimineaţă va trage concluzia că se găsea în 
siguranţă şi că el nu avea de gind să se mai întoarcă. In 
momentul în care avea să pună piciorul afară din cameră, el va 
putea s-o înşface şi s-o arunce înapoi în pat, înainte ca ea să-şi 
dea seama ce se întîmplă. 

Frye străbătu coridorul din doi paşi şi se aşeză pe podea, 


sprijinindu-se cu spatele de perete. 

După cîteva minute auzi foşnete 
zgomote de paşi. 

E doar imaginaţia mea, se gîndi. Vechea mea teamă. 

Apoi simţi cum ceva i se tirăşte pe picior, pe sub pantalon. 

Nu-i nimic acolo, încercă el să se liniştească. 

Ceva se furişă pe sub mînecă şi începu să suie pe braţ, 
ceva oribil, pe care nu-l putea identifica. Apoi ceva îi trecu 
repede peste umăr şi peste git, peste faţă, ceva mic şi ucigaș. li 
căută gura. Îşi strînse buzele cu putere. Acel ceva îi căută ochii. 
Îşi lipi pleoapele pînă la durere. Creatura încercă să-i intre în 
nări, şi Frye începu să-şi frece cu disperare obrazul, însă nu 
reuşi să-i dea de urmă şi s-o alunge de acolo. Nu! 

Aprinse lanterna de buzunar. El era singura fiinţă vie de pe 
coridor. Nimic nu se mişca sub pantalon. Nimic nu i se stre- 
curase pe sub mînecă. Nu avea nimic pe faţă. 

Se cutremură de un fior. 

Lăsă lanterna aprinsă. 


A 


în întuneric şi mici 


Joi dimineaţă, la ora nouă, Hilary se trezi auzind telefonul. 
În camera de oaspeţi exista o derivație. Din greşeală, butonul de 
volum fusese dat la maximum, probabil de către femeia venită 
la curăţenie. Ţiriitul strident o smulse din somn, făcînd-o să tre- 
sară violent. 

Era Wally Topelis. În timp ce-şi lua micul dejun, citise în 
ziarul de dimineaţă despre atacul şi tentativa de viol din seara 
precedentă. Era şocat şi îngrijorat. 

Înainte de a-i da mai multe amănunte decît cele apărute în 
ziar, Hilary îl rugă să-i citească articolul. Răsuflă uşurată aflînd 
că era foarte succint, doar o mică fotografie şi cîteva rînduri pe 
pagina a şasea. Articolul se baza în întregime pe puţinele 
informaţii oferite de ea şi de locotenentul Clemenza în seara 
precedentă. Nicăieri nu era pomenit numele lui Bruno Frye, nici 
opinia fermă a locotenentului Howard că ea minţea. Presa 
venise şi plecase la timp, ratînd cu puţin acele informaţii 
scandaloase care ar fi adus incidentul cel puţin cu cîteva pagini 
mai aproape de articolul de fond. 

Hilary îi povesti lui Wally toată întîmplarea. Impresarul era 
scandalizat. 


— Poliţist idiot! Dacă ar fi făcut cît de cit efortul de a afla 
cîte ceva despre tine, ce fel de om eşti, şi-ar fi dat seama că nu 
erai în stare să inventezi o asemenea poveste. Ascultă, fetiţo, 
mă ocup eu de toate. Nu-ţi face griji. Pun eu motoarele în 
mişcare. 

— Cum? 

— Am să chem citeva persoane. 

— Pe cine? 

— Pentru început, ce-ai zice de şeful poliţiei? 

— Oh, sigur. 

— Ascultă, îmi este dator, îi explică Wally. Cine a organizat 
spectacolul anual în beneficiul poliţiei în ultimii cinci ani? Cine a 
adus cîteva dintre marile stele de la Hollywood, care au apărut 
gratis în spectacol? Cine le-a făcut rost de cîntăreţi, comici, 
actori şi iluzionişti pentru fondurile poliţiei, fără să le ceară nici 
un ban? 

— Tu? 

— Bineînţeles că eu. 

— Dar ce poate face şeful poliţiei? 

— Poate redeschide cazul. 

— Cînd un poliţist de-al lui jură că totul e o minciună? 

— Polițistul lui nu-i întreg la minte. 

— Mă bate gindul că acest Frank Howard are referinţe 
foarte bune, spuse ea. 

— Atunci modul în care poliţia îşi evaluează oamenii este 
ruşinos. Înseamnă că criteriile lor sînt fie foarte puţin pre- 
tenţioase, fie anapoda. 

— S-ar putea să-ţi fie cam greu să-l convingi pe şeful 
poliţiei de acest lucru. 

— Uneori pot fi extrem de convingător, micuța mea. 

— Dar chiar dacă îţi datorează un serviciu, oare poate 
redeschide cazul fără să aibă noi dovezi? O fi el şef, dar trebuie 
să respecte regulamentul, ca toţi ceilalţi. 

— Ascultă, ar putea, cel puţin, să stea de vorbă cu şeriful 
din comitatul Napa. 

— lar şeriful Laurenski îi va debita aceeaşi poveste pe care 
a spus-o aseară. Va susţine că Frye era acasă şi că făcea 
fursecuri sau ceva asemănător. 

— Atunci şeriful e un dobitoc şi un incompetent, care a 
crezut pe cuvint pe cineva din personalul casei lui Frye. Sau e 


un mincinos. Sau e de conivenţă cu Frye. 

— Du-te la şeful poliţiei cu această teorie şi ne va trimite pe 
amindoi la medic, să vadă dacă nu suferim de schizofrenie para- 
noică. 

— Dacă nu-i conving pe poliţişti să facă ceva, nu se lăsă 
Wally, atunci voi angaja o echipă bună de detectivi particulari. 

— Detectivi particulari? 

— Cunosc exact agenţia potrivită. Sînt buni profesionişti. 
Mult mai buni decit majoritatea poliţiştilor. Vor începe să facă 
cercetări în viaţa personală a lui Frye şi vor descoperi toate 
micile lui secrete. Vor aduce dovezile de care avem nevoie ca să 
redeschidem cazul. 

— Dar nu costă mult? 

— Facem cheltuielile pe din doua, răspunse el. 

— Oh, nu. 

— Oh, ba da. 

— E foarte generos din partea ta, dar... 

— Nu-i deloc generos. Eşti un bun de mare preţ, micuţo. 
Deţin un procent din tine, prin urmare suma plătită unei echipe 
de detectivi particulari este doar o asigurare. Nu vreau decit 
să-mi apăr interesele. 

— Nici tu nu crezi ce spui, replică ea. Eşti generos, Wally. 
Dar deocamdată nu angaja pe nimeni. Celălalt poliţist despre 
care ţi-am vorbit, locotenentul Clemenza, a spus că va trece pe 
aici în această după-amiază ca să vadă dacă îmi mai amintesc 
unele lucruri. El pare să mă creadă, însă e nedumerit, fiindcă 
mărturia lui Laurenski creează o mare fisură în versiunea mea. 
Cred că Clemenza s-ar folosi de cel mai mic pretext ca să 
redeschidă cazul. Să aşteptăm pînă discut cu el. Dacă situaţia 
va fi la fel de sumbră, vom angaja echipa de detectivi particulari 
despre care mi-ai vorbit. 

— Atunci... bine, încuviiinţă Wally, fără prea mare tragere 
de inimă. Între timp am să le spun să trimită un om la tine 
acasă, să te păzească. 

— Wally, n-am nevoie de gardă de corp. 

— Pe dracu' n-ai! 

— Toată noaptea nu mi s-a întîmplat nimic şi... 

— Uite ce e, fetiţo, trimit pe cineva la tine. Şi cu asta, 
basta. Nu-l contrazice pe Unchiul Wally. Dacă n-ai să-i dai voie 
înăuntru, va sta de pază la intrare, ca o strajă la castel. 


— Zău că... 

— Mai curînd sau mai tirziu, îi spuse Wally cu blîndeţe, va 
trebui să te confrunţi cu faptul că nu poţi trece prin viaţă 
singură, numai cu tine însăţi. Nimeni nu poate. Nimeni, fetiţo. 
Din cînd în cînd, toţi trebuie să acceptăm o mină de ajutor. Ar fi 
trebuit să-mi telefonezi aseară. 

— N-am vrut să te deranjez. _ 

— Dar nu m-ai fi deranjat, pentru numele lui Dumnezeu! ţi 
sînt prieten. De fapt, m-ai deranjat mult mai mult prin faptul că 
n-ai vrut să mă deranjezi aseară. Fetiţo, e foarte bine să fii pu- 
ternică, independentă şi să te bizui pe tine însăţi. Dar cînd 
exagerezi, cînd te izolezi astfel, e o palmă pentru toţi cei cărora 
le pasă de tine. Şi-acum, ai să-i deschizi omului trimis de mine 
ca să te păzească? 

Ea oftă. 

— OK. 

— Bun. Va fi acolo în cel mult o oră. Promiţi să-mi telefonezi 
de îndată ce stai de vorbă cu Clemenza? 

— Promit. 

— Pe cuvintul tău? 

— Pe cuvintul meu. 

— Ai dormit azi-noapte? 

— Spre marea mea surprindere, da. 

— Dacă nu te-ai odihnit destul, încearcă să aţipeşti puţin 
după-amiază, o sfătui el. 

Hilary rise. 

— Ai fi o mamă minunată la evrei. 

— Poate trec diseară să-ţi aduc o oală mare cu supă de pui. 
La revedere, draga mea 

— La revedere, Wally. Iti mulţumesc că m-ai sunat. 

Puse receptorul în furcă şi se uită la scrinul pus în faţa uşii. 
După noaptea fără incidente, baricada părea ridicolă. Wally 
avea dreptate: cea mai bună soluţie era să angajeze gărzi de 
corp permanente şi să pună pe urmele lui Frye o echipă de 
detectivi particulari de prima mînă. Planul ei iniţial de a face faţă 
situaţiei era, pur şi simplu, ridicol. Nu-şi putea baricada 
ferestrele cu scînduri, nu se putea juca de-a Bătălia de la Alamo 
cu Frye. 

Se dădu jos din pat, îşi puse halatul de mătase şi se duse la 
scrin. Scoase pe rînd sertarele şi le puse deoparte. Cînd mobila 


înaltă rămase destul de uşoară, ca să poată fi mutată din loc, 
Hilary o trase de lîngă uşă, aşezind-o la loc pe semnele de pe 
covor care marcau locul în care stătuse pînă cu o seară în urmă. 
Puse la loc sertarele. 

Se duse la noptieră, luă cuțitul şi zîmbi trist, dîndu-şi seama 
cît fusese de naivă. O luptă corp la corp cu Bruno Frye? Să se 
lupte cu un maniac, folosindu-se de un cuţit? Cum îşi închipuise 
că ar fi avut vreo şansă într-o înfruntare atît de inegală? Frye 
era mult mai puternic decît ea. Avusese mare noroc cu o noapte 
în urmă că reuşise să scape din miinile lui. Din fericire, atunci 
avea pistolul. Dar dacă ar fi încercat să-i ţină piept cu cuțitul, el 
ar fi tăiat-o bucățele. 

Intenţionînd să ducă cuțitul înapoi la bucătărie şi să se 
îmbrace pînă cînd avea să vină garda de corp, se apropie de uşa 
dormitorului, o descuie, o deschise, făcu un pas pe coridor şi în 
clipa următoare scoase un țipăt, în aceeaşi secundă în care 
Bruno Frye o înşfăcă şi o izbi de perete. Capul i se lovi de zid cu 
o pocnitură sonoră, şi Hilary se luptă să-şi învingă senzaţia de 
leşin care-i întuneca vederea. Frye îi prinse gitul cu mîna 
dreaptă, pironind-o pe loc. Cu stînga îi sfişie halatul şi începu 
să-i frece sînii goi, rînjind obscen şi numind-o căţea şi tîrfă. 

Probabil ascultase discuţia avută la telefon cu Wally, proba- 
bil ştia că poliţia îi luase pistolul, fiindcă nu se temea de ea 
cîtuşi de puţin. Hilary nu-i pomenise nimic lui Wally despre cuţit, 
şi Frye nu era pregătit pentru această armă. Hilary înfipse lama 
lungă de zece centimetri în pîntecele lui tare şi musculos. Cîteva 
secunde el păru să nu-şi dea seama. Işi luă mîna de pe sînii ei şi 
încercă să-i strecoare degetele în vagin. In clipa în care ea 
smulse cuțitul din rană, îl fulgeră o durere arzătoare. Ochii i se 
măriră şi scoase un urlet ascuţit. Hilary înfipse din nou cuțitul în 
el, de astă dată mai sus şi lateral, chiar sub coaste. Brusc, chipul 
lui deveni livid şi unsuros ca o bucată de slănină. Urlă, îi dădu 
drumul din strinsoare şi se trase cîţiva paşi în spate, 
clătinîndu-se pe picioare, pînă cînd se izbi de peretele opus, 
trîntind un tablou la podea. 

Diîndu-şi seama ce făcuse, pe Hilary o năpădi o violentă 
senzaţie de greață. Totuşi, nu dădu drumul cuţitului din mînă, ci 
rămase pregătită să-l înjunghie încă o dată, dacă s-ar fi apropiat 
de ea. 

Bruno Frye privi uimit în jos, la răni. Lama se înfipsese 


adînc. O şuviţă subţire de sînge se prelingea din rană, 
întinzîndu-se rapid pe pulover şi pe pantaloni. 

Hilary nu aşteptă ca expresia lui de uimire să se 
preschimbe într-una de furie şi durere. Alergă în camera de 
oaspeţi, trînti uşa după ea şi o încuie. Timp de jumătate de 
minut ascultă gemetele surde ale lui Frye, blestemele şi 
mişcările lui stîngace, întrebîndu-se dacă îi mai rămăsese atita 
putere cît să spargă uşa. | se păru că-l aude păşind greoi pe 
coridor, spre scară, dar nu putea fi sigură. Alergă la telefon. Cu 
mîinile tremurîinde şi nepătate de sînge, ridică receptorul şi 
formă numărul centralei, cerînd legătura cu poliţia. 


Căţeaua! Căţea afurisită! 

Frye îşi strecură o mînă pe sub puloverul galben, 
apăsîn-du-şi rana de jos, cea din pîntece, care sîngera cel mai 
tare. Îşi tinu lipite marginile tăieturii cum putu mai bine, 
încercînd să oprească viaţa care se scurgea din el. Simţi sîngele 
cald prelingîndu-se pe la cusăturile mănuşii şi mînjindu-i 
degetele. 

Nu-l durea aproape deloc. Simţea numai o vagă arsură în 
stomac. Un curent electric pe partea stingă. Un zvicnet uşor şi 
ritmic, simultan cu bătăile inimii. Atît şi nimic mai mult. 

Cu toate acestea, ştia că rana era gravă şi că starea lui se 
va înrăutăţi din clipă în clipă. Se simţea slăbit şi neputincios. 
Puterea lui neobişnuită îl părăsise brusc şi total. 

Ţinîndu-şi pîntecele cu o mînă, se prinse de balustradă cu 
cealaltă şi cobori primele trepte, la fel de înşelătoare ca într-o 
casă a groazei din parcul de distracţii, părînd că se leagănă şi-i 
fug din faţa ochilor. Cînd ajunse jos, era leoarcă de transpiraţie. 

Afară, lumina soarelui îi înţepă ochii. Era mai strălucitor 
decit oricînd, un soare monstruos, care umplea cerul şi-l ardea 
fără cruţare. Avea senzaţia că strălucirea lui îi pătrundea prin 
pleoape, aprinzind mici focuri pe toată suprafaţa creierului. 

Se îndoi de mijloc, blestemînd, şi se tîrî pe trotuar pînă 
ajunse la furgoneta fumurie. Se săltă cu greu pe scaunul de la 
volan şi trase portiera, de parcă ar fi cîntărit cinci tone. 

Conduse cu o mină, coti la dreapta pe Wilshire Boulevard, 
se îndreptă spre Sepulveda şi viră la stînga în căutarea unei ca- 
bine telefonice mai ferite. Simţea fiecare denivelare din asfalt ca 


o lovitură în plexul solar. Din cînd în cînd, maşinile din jurul lui 
păreau că se întind, se ondulează şi se umflă, de parcă ar fi fost 
făcute dintr-un material elastic, iar el era nevoit să se concen- 
treze, ca să le readucă la forme mai familiare. 

Oriciît de tare îşi apăsa rana, sîngele continua să i se scurgă 
din trup. Arsura din pîntece deveni mai ascuţită. Zvicnetul ritmic 
era acum o înţepătură ascuţită. Dar durerea insuportabilă pe 
care o aştepta încă nu se instalase. 

Conduse pe Sepulveda, care părea că nu se mai sfirşeşte şi, 
în sfîrşit, găsi telefonul public pe care-l căuta. Cabina se afla în 
colţul cel mai îndepărtat al parcării unui supermagazin, la vreo 
sută de metri de magazin. 

Parcă microbuzul pieziş, ascunzind cabina telefonică de 
ochii celor din magazin şi de automobiliştii care treceau pe 
Sepulveda. Nu era o cabină propriu-zisă, ci un simplu paravan 
de plastic care, teoretic, asigura o excelentă izolare fonică, dar 
care, în realitate, nu oferea protecţie împotriva zgomotului din 
jur, însă, cel puţin, părea în stare de funcţionare şi era destul de 
izolat. In spatele lui se înălța un gard mare de ciment, care 
despărţea terenul supermagazinului de un teren cu locuinţe. In 
dreapta se găseau citeva tufişuri şi doi palmieri pitici, care 
ascundeau telefonul de strada laterală care făcea legătura cu 
Sepulveda. Era puţin probabil ca cineva să-l vadă îndeajuns de 
bine cît să-şi dea seama că era rănit; Frye nu avea nevoie de 
curioşi prin preajmă. 

Se căzni să treacă pe locul de lîngă şofer şi cobori pe 
portiera din dreapta. Privi în jos la dira roşie şi viscoasă care i se 
prelingea printre degete şi simţi că-l cuprinde ameţeala. Se uită 
repede în altă parte. Nu avea de făcut decit trei paşi pînă la tele- 
fon, dar fiecare dintre ei părea lung de un kilometru. 

Nu-şi amintea numărul cartelei telefonice de credit, cîndva 
la fel de cunoscut ca şi data naşterii, aşa că sună direct în Napa 
Valley. 

Centralista repetă apelul de şase ori. 

— Alo? 

— O convorbire cu taxă inversă din partea lui Bruno Frye, 
pentru oricine se întîmplă să răspundă. Acceptaţi convorbirea? 

— Vă rog să-mi faceţi legătura. 

Se auzi un păcănit uşor şi centralista ieşi de pe fir. 

— Sînt rănit grav. Cred... că sînt pe moarte, îi spuse Frye 


bărbatului din comitatul Napa. 

— Oh, lisuse, nu. Nu! 

— Va trebui să... chem o ambulanţă, continuă Frye. Şi... şi 
atunci toată lumea va afla adevărul. 

Discutară un minut, amîndoi speriaţi şi neştiind ce să facă. 

Deodată, Frye simţi cum ceva cedează înăuntrul lui. Ceva 
se destinsese ca un un arc. 

Ca o pungă cu apă care plesneşte. Scoase un țipăt de 
durere. 

Bărbatul din Napa ţipă la rîndul lui, cuprins de milă, ca şi 
cum ar fi simţit şi el durerea. 

— Trebuie... să chem o ambulanţă, repetă Frye. 

Închise telefonul. 

Singele i se prelinsese pe cracul pantalonilor pînă pe 
pantofi şi acum se scurgea pe asfalt. 

Ridică din nou receptorul şi-l puse pe tăblia de metal de 
lîngă aparat. Alese o monedă de zece cenți de pe tăblie, unde îşi 
pusese mărunţişul din buzunar, dar degetele refuzau să-l 
asculte. O scăpă din mînă şi o urmări cu o privire prostească, în 
timp ce moneda se rostogolea pe asfalt. Găsi altă fisă. O ţinu cît 
putu de strîns. O apucă de parcă ar fi fost un disc de plumb, 
mare cît o roată de maşină, şi, în sfîrşit, o introduse în lăcaşul ei. 
Incercă să formeze 0. Nu mai avea putere nici pentru o mişcare 
atit de simplă. Braţele lui musculoase, umerii laţi, pieptul uriaş, 
spinarea puternică, pîntecele tare, coapsele vinjoase nu-l mai 
ascultau. 

Nu putea telefona, nu putea nici să se mai ţină pe picioare. 
Căzu, se rostogoli pe asfalt şi rămase, zăcînd, cu faţa în jos. 

Nu se putea mişca. 

Nu vedea nimic. Era orb. 

In faţa ochilor avea doar întuneric de smoală. 

Era înspăimiîntat. 

Incercă să-şi spună că şi el se va ridica din morţi, la fel cum 
făcuse Katherine. Mă voi întoarce şi voi pune mina pe ea, se 
gîndi. Mă voi întoarce. Dar, în adîncul sufletului, nu credea o 
iotă. 

Cum zăcea acolo, cu mintea treptat golită de gînduri, avu 
un surprinzător moment de luciditate şi se întrebă dacă nu 
cumva se înşelase crezînd că Katherine se întorcea din morţi. Nu 
cumva ucisese femei care doar îi semănau? Femei nevinovate? 


Nu cumva era nebun? 

O nouă explozie de durere îi spulberă gîndul, aruncîndu-l 
din nou în bezna sufocantă care îl înconjura. 

Simţi cum ceva se mişcă pe trupul lui. 

Ceva se tîra pe trupul lui. 

Pe braţele şi pe picioarele lui. 

Pe faţă. 

încercă să ţipe. Nu putea. 

Auzi şoaptele. 

Nu! 

Intestinele i se revărsară afară. 

Şoaptele crescură într-un cor şuierător şi-l purtară cu ele, 
asemenea unui rîu negru şi învolburat. 


Joi dimineaţă, Tony Clemenza şi Frank Howard dădură de 
urma lui Jilly Jenkins, un vechi prieten al lui Bobby Valdez 
"Îngerul". Jilly îl văzuse pe violatorul şi asasinul cu faţă de copil 
în luna iulie, dar nu-l mai întîlnise de atunci. In perioada aceea 
Bobby tocmai îşi părăsise slujba de la Spălătoria Vee Vee Gee 
de pe Olympic Boulevard. Jilly nu ştia mai mult de atît. 

Vee Vee Gee era o clădire mare cu ornamente din stuc, cu 
un nivel, datînd de la începutul anilor '50, cînd o întreagă 
pleiadă de arhitecţi ignoranţi din Los Angeles se gindiseră să 
combine, pentru prima oară, un simulacru de stil spaniol cu 
funcţionalitatea unei fabrici. Tony nu reuşise niciodată să 
înţeleagă cum se întîmpla că pînă şi arhitecţii cei mai lipsiţi de 
sensibilitate reuşeau să vadă frumuseţe într-un hibrid atît de 
grotesc. Acoperişul de ţiglă roşie-portocalie era înţesat cu zeci 
de hornuri de cărămidă şi guri de aerisire din tablă ondulată, 
dintre care abia dacă jumătate scoteau aburi. Ferestrele rustice 
aveau cadre grosolane din lemn închis la culoare, ca la locuinţa 
unui terrateniente bogat şi influent, însă sticla geamurilor de 
fabrică era dublată cu plasă de sîrmă. In locul verandelor 
existau pasarele de încărcare. Zidurile erau drepte, cu colţuri 
ascuţite, clădirea avind, întrucitva, aspectul unei cutii — spre 
deosebire de muchiile rotunjite şi arcadele graţioase ale 
arhitecturii spaniole autentice. Clădirea arăta ca o prostituată 
bătrînă, îmbrăcată în haine mai elegante decit fusese obişnuită 
să poarte şi care încerca cu disperare să se dea drept mare 


cucoană. 

— Mă întreb de ce-au ridicat-o, spuse Tony, coborînd din 
maşina fără însemnele poliţiei şi închizînd portiera. 

— Ce să ridice? întrebă Frank. 

— De ce-au construit clădiri atît de urite? Ce rost aveau? 

Frank clipi. 

— Ce-i aşa urit la ele? 

— Pe tine nu te supără cum arată? 

— E o curăţătorie. Nu avem nevoie de curăţătorii? 

— Tu ai vreun arhitect în familie? 

— Arhitect? Nu, răspunse Frank. De ce? 

— Mă întrebam şi eu. 

— Vezi tu, uneori e tare greu să te înţeleagă omul. 

— Nu eşti primul care-mi spune asta, replică Tony. 

In biroul de la stradă cerură să vorbească cu proprietarul, 
Vincent Garamalkis, şi fură întimpinaţi cu o răceală neobişnuită. 
Secretara deveni de-a dreptul ostilă. Curăţătoria Vee Vee Gee 
plătise patru amenzi în patru ani fiindcă angajase necunoscuţi 
fără acte de identitate. Secretara era convinsă că Tony şi Frank 
veneau din partea Serviciului de Imigrări. Se mai îmbună puţin 
văzîndu-le legitimaţia de poliţişti ai oraşului Los Angeles, dar nu 
se arătă binevoitoare decît după ce Tony reuşi s-o convingă că 
nu-i interesa cîtuşi de puţin naționalitatea lucrătorilor de la Vee 
Vee Gee. In cele din urmă, femeia recunoscu, fără prea mare 
entuziasm, că domnul Garamalkis se găsea în clădire. Tocmai se 
pregătea să-i conducă la el cînd sună telefonul, aşa că femeia le 
dădu cîteva instrucţiuni grăbite şi-i rugă să se descurce singuri. 

Enorma sală principală a curăţătoriei mirosea a săpun, 
apret şi abur. Era o încăpere umedă, fierbinte şi zgomotoasă. 
Maşinile de spălat industriale duduiau, biziiau şi fişiiau. 
Uscătoare uriaşe zbirniiau şi huruiau monoton. Pocnetul şi 
şuieratul aparatelor automate de împăturit îi dădea lui Tony 
senzaţia că i se strepezesc dinţii. Cei mai mulţi lucrători care 
descărcau cărucioarele cu rufe, bărbaţii voinici care introduceau 
hainele în maşini şi femeile care puneau etichete cu numere la 
două şiruri de mese lungi vorbeau între ei tare şi repede în 
spaniolă. In timp ce Tony şi Frank străbăteau sala, zarva se 
domoli puţin. Muncitorii încetară să mai vorbească şi-i priviră 
bănuitori. 

Vincent Garamalkis se găsea la un birou uzat, în celălalt 


capăt al uriaşei săli. Biroul era montat pe o platformă înaltă de 
un metru, astfel ca şeful să-şi poată supraveghea angajaţii. 
Văziîndu-i că se apropie, Garamalkis se ridică şi veni pînă la 
marginea platformei. Era un bărbat scund şi îndesat, cu un 
început de chelie, cu trăsături aspre şi ochi căprui şi blînzi, care 
nu se potriveau deloc cu restul chipului. Îi aşteptă cu mîinile în 
şolduri, ca şi cum le-ar fi dat a înţelege că nu puteau urca pînă 
la el. 

— Sîntem de la poliţie, spuse Frank, arătîndu-i legitimaţia. 

— Da, încuviinţă Garamalkis. 

— Nu de la Imigrări, îl linişti Tony. 

— De ce mi-aş face probleme cu Serviciul de Imigrări? 
întrebă sfidător Garamalkis. 

— Secretara dumneavoastră îşi făcea probleme, replică 
Frank. Garamalkis îi privi încruntat de sus în jos. 

— Sînt curat. Nu angajez decit cetăţeni americani şi străini 
cu acte de identitate. 

— Bineînţeles, replică Frank. lar urşii nu-şi mai fac nevoile 
în pădure. 

— Uitaţi ce este, interveni Tony, zău că puţin ne pasă de 
unde vin muncitorii dumneavoastră. 

— Atunci ce doriţi? 

— Am vrea să vă punem citeva întrebări. 

— Despre ce? 

— Despre omul acesta, răspunse Frank, întinzîindu-i cele 
trei fotografii cu Bobby Valdez. 

Garamalkis aruncă o privire la ele. 

— Ce-i cu el? 

— Îl cunoaşteţi? întrebă Frank. 

— De ce? 

— Am vrea să dăm de urma lui. 

— Pentru ce? 

— Se ascunde de poliţie. 

— Ce a făcut? 

— Uitaţi ce este, începu Frank, sătul de reacţia posomorită 
a omului din faţa lui. Eu pot să vă şi oblig să-mi răspundeţi. 
Putem purta discuţia aceasta aici sau în oraş. lar dacă vă 
încăpăţinaţi să nu răspundeţi, putem apela la Serviciul de 
Imigrări. Puțin ne pasă dacă angajaţi cîţiva mexicani, dar, dacă 
nu ne ajutaţi, vom avea grijă să ajungeţi după gratii. Aţi 


priceput? Aţi auzit ce-am spus? 

— Domnule Garamalkis, interveni Tony, tatăl meu a 
emigrat din Italia. A venit în această ţară cu acte în regulă şi, în 
cele din urmă, a primit cetăţenia. Totuşi, o dată a avut necazuri 
cu cei de la Serviciul de Imigrări. Nu era decît o greşeală 
strecurată în evidenţa lor, o încurcătură birocratică. Cu toate 
acestea, l-au hăituit mai mult de cinci săptămîni. II căutau la 
serviciu şi făceau vizite inopinate acasă, la ore neobişnuite. l-au 
cerut acte şi dovezi, iar cînd tata le-a arătat aceste acte, i-au 
spus că erau false. L-au ameninţat. De nenumărate ori. Ba chiar 
i-au întocmit acte de deportare, înainte ca problema să fie 
clarificată. Tata a fost nevoit să angajeze un avocat, lucru pe 
care cu greu şi l-a permis, iar mama a fost cu nervii la pămînt 
pînă cînd totul s-a lămurit. Vedeţi, deci, că nu am nici o simpatie 
pentru Serviciul de Imigrări. Prin urmare, n-aş mişca un deget ca 
să-i pun pe urmele dumneavoastră. N-aş mişca un deget, 
domnule Garamalkis. 

Omuleţul cel îndesat privi o clipă în jos, spre Tony, apoi 
clătină din cap şi oftă. 

— Nu-i aşa că-ţi toacă nervii? Acum un an sau doi, cînd toţi 
studenţii aceia din Iran ne dădeau de furcă aici, în Los Angeles, 
răsturnînd maşini şi încercînd să dea foc la case, Serviciul de 
Imigrări nici nu s-a gîndit să-i dea afară din ţară. La dracu', nici 
vorbă! Funcţionarii lor erau prea ocupați să-mi hărţuiască 
lucrătorii. Oamenii pe care-i angajez eu nu dau foc la case. Nu 
răstoarnă maşini şi nu aruncă cu pietre în poliţişti. Sînt oameni 
cumsecade şi muncitori. Nu vor decit să cîştige o piine. Să-şi 
asigure o existenţă, aşa cum nu pot avea la sud de graniţă. ŞI 
ştiţi de ce Serviciul pierde atita vreme umblind după ei? Să vă 
spun eu, că am înţeles motivul. Fiindcă mexicanii nu opun 
rezistenţă. Nu sînt fanatici politici sau religioşi, cum sînt o mare 
parte dintre iranieni. Nu sînt ţicniţi, nu sînt periculoşi. E mult mai 
sigur şi mai simplu pentru cei de la Imigrări să umble după 
aceşti oameni, fiindcă, în general, îi pot ridica fără proteste. Ah, 
sistemul nostru e o ruşine. 

— Înţeleg punctul dumneavoastră de vedere, spuse Tony. 
Aşadar, dacă aţi avea amabilitatea să vă uitaţi puţin la aceste 
fotografii... 

Dar Garamalkis nu era încă pregătit să răspundă la 
întrebări. Mai avea de spus cîteva lucruri. 


— Acum patru ani, îl întrerupse el pe Tony, am fost 
amendat pentru prima oară. Motivele obişnuite. Ciîţiva dintre 
angajaţii mei mexicani nu aveau carte verde. Alţii aveau, dar 
era expirată. După ce am lămurit lucrurile la tribunal, am decis 
ca din acel moment să procedez conform legii. Să angajez doar 
mexicani cu carte verde valabilă. lar dacă nu găseam destui din 
aceştia, intenţionam să angajez cetăţeni americani. Şi ştiţi ceva? 
Am fost un prost. Am fost un prost să-mi închipui că puteam 
să-mi ţin afacerea pe picioare în felul acesta. Vedeţi 
dumneavoastră, celor mai mulţi dintre lucrătorii mei nu-mi 
permit să le plătesc decit salariul minim. Chiar şi acesta, cu 
mare efort. Problema este că americanii nu acceptă să lucreze 
pentru un salariu minim. Dacă eşti cetăţean american, poţi 
cîştiga mai bine din ajutorul de şomaj decît dintr-o slujbă plătită 
cu salariul minim. În plus, pentru ajutorul de şomaj nu plăteşti 
impozit. Prin urmare, vreme de vreo două luni am umblat 
înnebunit după muncitori, încercînd să menţin curăţătoria în 
programul ei normal. Am fost la un pas de a face infarct. Vedeţi 
dumneavoastră, clientela mea numără hoteluri, moteluri, 
restaurante, frizerii... şi toţi vor să-şi ia lucrurile înapoi cît mai 
repede şi la data programată. Dacă n-aş fi început să angajez 
din nou mexicani, aş fi dat faliment. 

Frank nu voia să mai audă şi restul. Tocmai se pregătea să 
spună o vorbă usturătoare, dar Tony îi puse o mînă pe umăr şi-l 
apăsă uşor, îndemnîndu-l să aibă răbdare. 

— Sigur, continuă Garamalkis, înţeleg să nu dai emigraţilor 
ajutor de şomaj, asistenţă medicală gratuită şi altele asemenea, 
dar nu înţeleg de ce să-i deportezi, cînd ei acceptă slujbe pe 
care nu le acceptă nimeni. E ridicol. E o ruşine. Oftă din nou, se 
uită la fotografiile cu Bobby Valdez pe care le ţinea în mînă şi 
spuse: Da, îl cunosc pe tip. 

— Am auzit că a lucrat aici. 

— Aşa e. 

— Cînd? 

— Cred că pe la începutul verii. În mai. Şi o parte a lunii 
iunie. 

— După ce a fugit de polițistul care-l supraveghea, îi spuse 
Frank lui Tony. 

— Asta nu ştiu, zise Garamalkis. 

— Cum v-a spus că se numeşte? întrebă Tony. 


— Juan. 

— Şi numele de familie? 

— Nu mai ţin minte. N-a stat decit vreo lună jumătate. Dar 
trebuie să figureze în acte. 

Garamalkis cobori de pe platformă şi-i conduse prin sala 
mare, prin abur şi miros de detergent, sub privirile bănuitoare 
ale lucrătorilor. Ajungind în biroul de la intrare, Garamalkis îi 
ceru secretarei să verifice registrele şi, în cîteva minute, ea găsi 
statul de plată pe care-l căuta. Bobby îşi dăduse numele de Juan 
Mazquezza. Adresa era pe La Brea Avenue. 

— Chiar a locuit în apartamentul acela? întrebă Frank. 

Garamalkis ridică din umeri. 

— Nu era o muncă importantă, care să necesite o verificare 
a datelor personale. 

— V-a spus de ce a vrut să plece? 

— Nu. 

— V-a spus unde se ducea? 

— Nu sînt maică-sa. 

— Vreau să ştiu dacă intenţiona să se angajeze în altă 
parte. 

— Nu. A plecat, pur şi simplu. 

— Dacă nu-l găsim pe Mazquezza la această adresă, spuse 
Tony, am vrea să ne întoarcem să discutăm cu lucrătorii dum- 
neavoastră. Poate vreunul dintre ei a reuşit să-l cunoască mai 
bine. Poate mai are prieteni printre ei. 

— Vă puteţi întoarce dacă doriţi, spuse Garamalkis. Dar nu 
va fi uşor să staţi de vorbă cu oamenii mei. 

— De ce? 

— Mulţi dintre ei nu vorbesc englezeşte, zimbi el. 

Tony zîimbi larg şi spuse: 

— Yo leo, escribo y hablo español. 

— Ah! exclamă surprins Garamalkis. 

Secretara le făcu o copie după statul de plată, şi Tony îi 
mulțumi lui Garamalkis pentru ajutor. 

Urcară în maşină. Frank se încadră în trafic, pornind spre La 
Brea Avenue. 

— Trebuie să las totul în seama ta, spuse el. 

— Ce anume? întrebă Tony. 

— Ai obţinut informaţia mult mai repede decit aş fi reuşit 
eu. 


Tony rămase surprins de compliment. Pentru prima oară în 
cele trei luni de cînd erau colegi Frank recunoştea că sistemul 
partenerului său dădea rezultate. _ 

— Păcat că n-am şi eu ceva din stilul tău, continuă Frank. Iţi 
dai seama că nu în totalitate. Rămiîn la părerea mea că de cele 
mai multe ori tot sistemul meu e mai bun. Dar din cînd în cînd 
întîlnim pe cîte unul care nu s-ar lăsa înduplecat de mine în vecii 
vecilor. Şi totuşi, tu reuşeşti să scoţi totul de la el într-un minut. 
Da, da, aş vrea să am şi eu ceva din blindeţea ta. 

— Poţi proceda la fel. 

— Eu, nu. Nici vorbă. 

— Bineînţeles că poţi. 

— Tu ştii cum să iei omul, spuse Frank. Eu, nu. 

— Poţi învăţa. 

— Nu. Ne descurcăm destul de bine şi aşa. Reprezentăm 
exact cuplul polițistul bun şi polițistul rău, numai că noi nu ne 
jucăm rolurile. În cazul nostru, e vorba de firea fiecăruia. 

— Dar tu nu eşti un poliţist rău. 

Frank nu răspunse. În timp ce aşteptau la semafor, i se 
adresă lui Tony: 

— Mai trebuie să-ţi spun un lucru, care n-o să-ţi placă. 

— Să vedem, îl îndemnă Tony. 

— În legătură cu femeia de aseară. 

— Hilary Thomas? 

— Da. Ţi-a căzut cu tronc, aşa-i? 

— Păi... da. Părea o fată drăguță. 

— Nu asta am vrut să spun. Mă refer la faptul că ţi-a plăcut. 
Te-a pus pe foc. 

— Oh, nu. Arăta bine, însă n-am... 

— Nu face pe nevinovatul cu mine. Am văzut cum te uitai la 
ea. 

Semaforul se schimbă în verde. 

Merseră în tăcere cale de un cvartal. 

În cele din urmă, Tony spuse: 

— Ai dreptate. Nu mă aprind după prima femeie care-mi 
iese în cale. Ştii asta foarte bine. 

— Uneori îmi vine să cred că eşti eunuc. 

— Hilary Thomas e... altfel. Nu-i vorba doar de cum arată. 
Desigur, e o femeie superbă, dar asta nu-i tot. Imi place cum se 
mişcă, cum se poartă. Îmi place s-o ascult vorbind. Nu doar tim- 


brul vocii ei. Mai e ceva. Îmi place cum se exprimă. Îmi place 
cum gîndeşte. 

— Şi mie îmi place cum arată, spuse Frank, dar mă lasă 
rece modul ei de a gîndi. 

— N-a minţit, spuse Tony. 

— Ai auzit ce-a spus şeriful... 

— Poate că Hilary nu şi-a dat seama exact ce i s-a 
întîmplat, însă n-a scornit toată povestea din senin. Probabil, a 
văzut pe cineva care semăna cu Frye şi... 

— Ai ajuns la ceea ce voiam să-ţi spun şi te-am avertizat că 
n-o să-ţi placă, îl întrerupse Frank. 

— Te ascult. 

— Indiferent cît ţi s-au aprins călciiele după ea, n-ai nici o 
scuză pentru ce mi-ai făcut mie aseară. 

Tony îl privi nedumerit. 

— Ce ţi-am făcut? 

— Se presupune că într-o astfel de situaţie trebuie să-ţi 
sprijini colegul. 

— Nu înţeleg. 

Frank se înroşise. Nu se uita la Tony. Privea ţintă strada din 
faţa lui. 

— Aseară, în timp ce-i puneam întrebări, i-ai luat apărarea 
în faţa mea în cîteva rînduri. 

— Frank, n-am vrut să... 

— Ai încercat să mă opreşti să urmez un şir de întrebări 
despre care ştiam că sînt importante. 

— Mi s-a părut că eşti prea aspru cu ea. 

— Atunci ar fi trebuit să-mi dai a înţelege ce părere ai 
într-un mod mult mai subtil decît ai făcut-o. Din ochi. Cu un 
gest, cu o atingere de mînă. Aşa cum procedezi de fiecare dată. 
Dar în prezenţa ei te-ai năpustit la mine ca un cavaler în zale. 

— Trecuse printr-o încercare grea şi... 

— Rahat! i-o tăie Frank. Nu trecuse prin nici o încercare. A 
inventat toată povestea! 

— Rămiîn în continuare de altă părere. 

— Fiindcă gîndeşti cu ce-ai în pantaloni, nu cu capul. 

— Frank, nu-i adevărat. Şi nu-i cinstit din partea ta. 

— Dacă ai crezut că mă purtam prea aspru, de ce nu m-ai 
tras deoparte ca să mă întrebi ce urmăream? 

— Dar te-am întrebat, pentru numele lui Dumnezeu! izbucni 


Tony, înfuriindu-se fără voia lui. Te-am întrebat imediat ce ai 
telefonat la secţie, cît timp ea era încă pe peluză şi discuta cu 
reporterii. Voiam să ştiu ce-ai aflat, dar tu n-ai vrut să-mi spui. 

— Nu mi-am închipuit că mă asculţi, replică Frank. Deja ţi 
se scurgeau ochii după ea, ca unui puştan îndrăgostit. 

— E o prostie şi ştii asta foarte bine. Sînt un poliţist la fel de 
bun ca tine. Nu amestec sentimentele cu munca. Insă ştii ceva? 
Am impresia că tu faci asta. 

— Ce fac? 

— Tu eşti acela care uneori laşi sentimentele personale să 
intervină în munca ta, continuă Tony. 

— Ce dracu' vrei să spui? 

— Ai obiceiul să-mi ascunzi informaţiile cînd afli ceva 
extrem de valoros, preciză Tony. Şi dacă stau să mă gîndesc... 
procedezi astfel numai cînd e la mijloc o femeie şi cînd poţi 
folosi informaţia respectivă ca s-o răneşti, s-o îngenunchezi, s-o 
faci să plîngă. Îmi ascunzi informaţia, apoi o lansezi împotriva 
femeii pe neaşteptate, în modul cel mai abject cu putinţă. 

— Întotdeauna obţin ceea ce caut. 

— De regulă, există un mod mai simplu şi mai elegant de a 
afla. 

— Adică modul tău. 

— Acum două minute ai recunoscut că dă rezultate. Frank 
nu spuse nimic. Privea furios maşinile din faţa lui. Să ştii, Frank, 
că orice ţi-ar fi făcut soţia ta la divorţ, oricît de mult te-ar fi rănit, 
nu-i un motiv ca să urăşti toate femeile care-ţi ies în cale. 

— Nu le urăsc. 

— Poate nu conştient. Dar în subconștient... 

— Mai slăbeşte-mă cu timpeniile tale freudiene. 

— OK. Bine, se învoi Tony. Dar, în acest caz, facem schimb 
de acuzaţii. Mi-ai spus că aseară am procedat neprofesionist. lar 
eu am replicat că tu ai procedat neprofesionist. Sîntem chit. 

Frank coti şi intră pe La Brea Avenue. 

Opriră la alt semafor. 

Lumina se făcu verde, şi continuară să înainteze ca melcul 
prin circulaţia din ce în ce mai intensă. 

Timp de cîteva minute nici unul nu scoase un cuvint. 

Apoi Tony zise: 

— Indiferent ce defecte sau slăbiciuni ai avea, eşti un 
poliţist al dracului de bun. Frank îi aruncă o privire uimită. 


Vorbesc serios, întări Tony. Între noi au existat neînţelegeri. De 
multe ori nu ne potrivim. Poate nu vom reuşi să lucrăm bine 
împreună. Poate că fiecare din noi va trebui să solicite un nou 
partener. Dar, în esenţă, e vorba doar de o diferenţă de 
personalitate. Deşi eşti de vreo trei ori mai dur cu oamenii decit 
e necesar, eşti foarte bun în meseria ta. 

Frank îşi drese glasul. 

— Păi... la fel şi tu. 

— Mulţumesc. 

— Numai că uneori eşti prea... dulce. 

— lar tu poţi fi o acritură uneori. 

— Vrei să ceri un nou coleg? 

— Încă nu ştiu. 

— Nici eu. 

— Dacă nu reuşim să ne înţelegem, e prea periculos să 
rămînem împreună. Partenerii care se stresează reciproc îşi 
riscă viaţa unul altuia. 

— Ştiu, răspunse Frank. Lumea e plină de idioţi, de 
derbedei şi de fanatici care poartă arme. Trebuie să lucrezi cu 
colegul ca şi cum ar fi o parte din tine, un al treilea braţ. Altfel 
rişti mult să fii pus la pămînt. 

— In concluzie, ar trebui să ne gîndim serios dacă ne 
potrivim unul cu celălalt. 

— Da, încuviinţă Frank. 

Tony începu să se uite după numerele de pe clădirile pe 
lîngă care treceau. 

— Cred că sîntem pe aproape. 

— Se pare că aceea e casa, arătă Frank. 

Adresa lui Juan Mazquezza de pe statul de plată al 
Curăţătoriei Vee Vee Gee era un bloc cu şaisprezece aparta- 
mente, înconjurat de o grădină şi situat într-un cvartal dominat 
în mare parte de interese comerciale: puncte de depanare, un 
mic motel, un magazin de anvelope, o băcănie cu program 
non-stop. De departe, apartamentele păreau noi şi destul de 
scumpe, dar privindu-le mai îndeaproape, Tony descoperi urme 
de decrepitudine şi neglijenţă. Zidurile exterioare aveau nevoie 
să fie văruite, erau crăpate şi zgiriate. Scările, balustradele şi 
uşile de lemn se cereau vopsite. O pancartă pusă la intrare 
anunţa că locul se numea Apartamentele Las Palmeras. Panoul 
fusese lovit de o maşină şi era deformat vizibil, însă nimeni nu 


se grăbise să-l înlocuiască. Las Palmeras arăta bine de la 
distanţă, fiindcă era înconjurat de verdeață, care-i ascundea o 
parte din defecte şi îndulcea muchiile ştirbite. Dar chiar şi 
ambianța, studiată mai îndeaproape, trăda decrepitudinea 
blocului Las Palmeras: tufişurile nu erau tunse de multă vreme, 
copacii creşteau la voia întîmplării, iar tufele aveau mare nevoie 
de îngrijire. 

Modelul din Las Palmeras putea fi rezumat printr-un singur 
cuvînt: tranziţie. Puținele maşini din parcare întăreau această 
impresie. Se vedeau două maşini noi, potrivit de scumpe, 
strălucitoare şi îngrijite cu dragoste. Fără îndoială că aparţineau 
tinerilor şi tinerelor cu o perspectivă optimistă asupra vieţii, care 
vedeau în maşini un semn că s-au realizat. Ceva mai departe se 
afla un vechi Ford uzat şi ruginit, cu o anvelopă spartă, aplecat 
pe o parte, nefolosit şi inutilizabil. Lîngă Ford se găsea un Mer- 
cedes vechi de opt ani, spălat şi lustruit, dar uzat: pe o aripă din 
spate se vedea o adîncitură provocată de rugină. În vremuri mai 
bune proprietarul îşi permisese să cumpere o maşină în valoare 
de douăzeci şi cinci de mii de dolari, în timp ce în prezent se 
părea că nu reuşea să facă rost de cei două sute de dolari nece- 
sari pentru reparaţii. Las Palmeras era un loc pentru persoane în 
tranziţie. Pentru unii dintre ei era o escală în ascensiunea spre 
cariere excelente şi atrăgătoare. Pentru alţii era un loc nesigur 
pe buza unei stînci, ultimul refugiu respectabil înaintea unei 
triste şi inevitabile prăbugşiri în ruină totală. 

În timp ce Frank parca lîngă locuinţa administratorului, 
Tony îşi dădu seama că Las Palmeras reprezenta o metaforă 
pentru întreg oraşul Los Angeles. Oraşul îngerilor era poate cel 
mai faimos pămînt al făgăduinţei cunoscut vreodată de omenire. 
Pe aici treceau sume fabuloase de bani, aici existau mii de feluri 
de a cîştiga un cont gras în bancă. Los Angeles oferea suficiente 
poveşti de succes cît să umple un cotidian. Însă această 
uluitoare afluenţă crea în acelaşi timp şi o diversitate de 
instrumente ale autodistrugerii, punîndu-le la îndemiîna tuturor. 
La Los Angeles orice drog putea fi găsit şi cumpărat mai simplu 
şi mai rapid decît la Boston sau New York, la Chicago sau 
Detroit.  Cocaină, haşiş, heroină, marijuana, amfetamine, 
barbiturice, LSD, PCP... Oraşul era un supermagazin al 
consumatorilor de droguri. Şi sexul era mai liber. Principiile şi 
sensibilităţile victoriene se năruiseră în Los Angeles mai repede 


decit în restul ţării, în parte fiindcă aici era nucleul afacerilor cu 
muzică rock, din care sexul făcea parte integrantă. Dar existau 
şi alţi factori, mult mai importanţi, care contribuiseră la 
dezlănţuirea poftelor trupeşti ale californianului de rînd. Clima 
avea şi ea o influenţă; zilele calde şi uscate, lumina subtropicală 
şi vînturile care se luau la întrecere între ele — vînturile dinspre 
deşert şi cele dinspre mare — aveau un puternic efect erotic. 
Temperamentul latin al emigranților mexicani îşi lăsa amprenta 
asupra întregii populaţii. Dar poate că, mai presus de orice, în 
California aveai impresia că te afli la marginea lumii occidentale, 
la marginea necunoscutului, în faţa unui abis misterios. Rareori 
trăiai un sentiment lucid că te aflai la limita dintre două culturi, 
însă subconştientul era supus în permanenţă acestei influenţe, 
sentiment optimist şi uneori înfricoşător. Într-un fel, toate aceste 
elemente se contopeau şi risipeau inhibiţiile, stîrnind gonadele. 
Desigur, o viziune asupra sexului, liberă de sentimentul 
vinovăţiei, era sănătoasă. Dar în atmosfera specială a oraşului 
Los Angeles, unde şi cele mai bizare gusturi în materie de sex 
erau uşor îngăduite, unii bărbaţi (şi unele femei) căpătau 
dependenţă pentru sex la fel ca pentru heroină. Tony văzuse 
numeroase astfel de cazuri. Existau persoane, anumite tipuri de 
personalitate, care alegeau să renunţe la tot — la bani, respect 
de sine, reputaţie — pentru o sărbătoare nesfirşită a cărnii şi 
pentru efemera satisfacţie a orgasmului. Dacă nu erai umilit şi 
nu-ţi aflai ruina în sex şi droguri, Los Angeles-ul îţi oferea o 
multitudine de religii trăsnite şi mişcări politice radicale cu 
tendinţe violente. Şi, fireşte, Las Vegas-ul se găsea la distanţă 
de numai o oră de zbor cu avionul, curse dese şi ieftine, ba chiar 
gratuite, dacă foloseai cu regularitate liniile aeriene respective. 
Toate aceste mijloace de autodistrugere erau puse la îndemină 
de o bogăţie cu adevărat inexplicabilă. Cu bogăţia sa şi cu 
modul său voios de a sărbători libertatea, Los Angeles-ul oferea 
atit mărul de aur, cît şi para otrăvită: tranziţia pozitivă şi 
tranziţia negativă. Unii se opreau în mersul lor ascendent în 
locuri ca blocul Las Palmeras, înşfăcau mărul, se mutau în Bel 
Air, în Beverly Hills, în Malibu sau undeva pe Coasta de Vest şi 
trăiau fericiţi pînă la adînci bătrîneţi. Alţii gustau fructul otrăvit şi 
se opreau la Las Palmeras în drumul lor spre ruină, fără să ştie 
cum sau de ce ajunseseră acolo. 

De fapt, administratoarea complexului de apartamente 


părea să nu înţeleagă că situaţia ei prezentă se datora 
modelelor tranziţiei. Se numea Lana Haverby. Avea peste 
patruzeci de ani, era blondă, bronzată, purta pantaloni scurţi şi 
maieu de atletism. Se considera atrăgătoare din punct de 
vedere sexual. Mergea, stătea şi şedea de parcă ar fi pozat. 
Avea picioare frumoase, dar restul era departe de prima 
tinereţe. Talia i se îngroşase mai mult decît părea să-şi dea ea 
seama, avea şoldurile şi fundul prea mari pentru o vestimentaţie 
aşa de sumară. Sinii erau atit de mari, încît nu mai erau 
atrăgători, ci excentrici. Maieul subţire de atletism dădea la 
iveală despicătura dintre sîni, adîncă cît un canion, şi-i accentua 
sfircurile mari şi tari, fără a da însă siînilor forma şi consistenţa 
de care aveau mare nevoie. Cînd nu-şi schimba şi nu-şi potrivea 
poziţia, cînd nu încerca să vadă ce efect avea trupul ei asupra 
lui Frank şi Tony, părea stînjenită, absentă. Privirea ei nu reuşea 
întotdeauna să se concentreze. Avea tendinţa de a lăsa frazele 
neterminate. Din cînd în cînd privea uimită în jur, la sufrageria 
mică şi întunecoasă, la mobilierul sărăcăcios, ca şi cum n-ar fi 
avut nici cea mai mică idee de ce venise în acel loc sau de cit 
timp se găsea acolo. Îşi lăsa capul într-o parte, de parcă ar fi 
auzit şoapte undeva pe aproape, şoapte care încercau să-i 
explice ce se petrecea cu ea. 

Lana Haverby se aşeză pe un fotoliu, iar cei doi poliţişti 
luară loc pe canapea. Lana se uită la fotografiile cu Bobby 
Valdez. 

— Da, spuse ea. Era un dulce. 

— Locuieşte aici? întrebă Frank. 

— A locuit... da. La apartamentul nouă... aşa mi se pare. 
Dar s-a mutat 

— S-a mutat de aici? 

— Da. 

— Cînd? 

— Vara asta. Cred că era... 

— Cînd anume? întrebă Tony. 

— Întîi august, răspunse ea. 

Îşi încrucişă din nou picioarele goale şi-şi trase umerii 
înapoi, ca să-şi ridice sînii cît mai mult posibil. 

— Cit timp a stat aici? întrebă Frank. 

— Cred că trei luni, răspunse femeia. 

— Locuia singur? 


— Adică, dacă avea vreo tipă? 

— O tipă, un tip, pe cineva, răspunse Frank. 

— Nu era decit el, zise Lana. V-am spus că era un dulce. 

— A lăsat vreo adresă? 

— Nu. Şi-mi pare foarte rău. 

— De ce? A plecat fără să-şi achite chiria? 

— Nu. Nici vorbă. Pur şi simplu, aş vrea să ştiu unde aş 
putea... 

Îşi lăsă capul pe o parte, ascultînd din nou şoaptele. 

— Unde ai putea să ce? întrebă Tony. 

Ea clipi. 

— Oh... tare aş vrea să ştiu unde i-aş putea face o vizită. 
Încercam să-l seduc. M-a pus pe foc, înţelegeţi? Mi-a înfierbîntat 
sîngele în vine. Încercam să-l atrag în patul meu, dar era... cum 
să zic, timid. 

Nu se arătase curioasă de ce-l căutau pe Bobby Valdez, 
alias Juan Mazquezza. Tony se întrebă ce ar avea de spus 
femeia aceasta dacă ar afla că timidul ei cel dulce era un 
violator agresiv şi violent. 

— ÎI vizita cineva cu regularitate? 

— Pe Juan? N-am observat 

Îşi desfăcu picioarele şi rămase cu coapsele depărtate, 
urmărind reacţia lui Tony. 

— A spus unde lucra? întrebă Frank. 

— Cînd s-a mutat aici, lucra la o curăţătorie. Mai tîrziu şi-a 
luat altă slujbă. 

— A spus ce anume? 

— Nu. Dar să ştiţi că făcea bani buni. 

— Avea maşină? întrebă Frank. 

— La început nu, răspunse ea. Mai tîrziu, da. Un Jaguar cu 
patru locuri. Foarte frumos, zău aşa. 

— Şi scump, adăugă Frank. 

— Da, încuviinţă ea. A plătit ceva bani pe maşina asta şi 
încă bani gheaţă. 

— De unde putea să fi avut atiîţia bani? 

— V-am spus. Cu slujba cea nouă, cîştiga bine. 

— Sigur nu ştii unde lucra? 

— Absolut sigur. Refuza să vorbească despre asta. Dar să 
ştiţi că imediat ce am văzut Jaguarul, am înţeles... că nu avea de 
gînd să mai rămînă multă vreme pe aici, spuse ea cu regret. 


Progresa rapid. 

Cei doi poliţişti mai petrecură cinci minute punîndu-i 
întrebări, dar Lana Haverby nu mai avea nimic important să le 
spună. Nu avea un simţ al observaţiei prea dezvoltat, iar aminti- 
rile ei despre Juan Mazquezza sufereau de mici lacune, ca şi 
cum ici-colo ar fi fost roase de molii. 

Cînd Tony şi Frank se ridicară să plece, ea se grăbi să le-o 
ia înainte către uşă. Siînii gelatinoşi săltau şi zvicneau în- 
grijorător, privelişte pe care ea o socotea, fără îndoială, provo- 
catoare. Dădea din fund şi mergea pe virfuri într-un fel care ar fi 
dezavantajat şi o cochetă de douăzeci de ani. Avea patruzeci, 
era o femeie în toată firea, incapabilă să descopere şi să 
exploreze frumuseţea vîrstei ei, străduindu-se să treacă drept o 
adolescentă, fapt care-i dădea o alură jalnică. Rămase în prag, 
sprijinindu-se de uşa deschisă, cu un picior îndoit la genunchi, 
imitind o poziţie văzută într-o revistă pentru bărbaţi sau pe 
vreun calendar cu poze de femei, practic cerşind un 
compliment. Frank ieşi, întorcîndu-se pe o parte şi reuşind cu 
greu să nu se atingă de sînii ei. Porni repede pe alee în direcţia 
maşinii, fără a întoarce capul. 

Tony îi zimbi şi-i spuse: 

— Vă mulţumim că ne-aţi ajutat, domnişoară Haverby. 

Femeia îl pironi cu o privire limpede, cum nu avusese în 
ultimele cincisprezece minute. Continuă să-l privească fix şi în 
ochii ei sclipi ceva vital — inteligenţă, mîndrie adevărată, poate 
un grăunte de respect de sine — ceva mai bun şi mai curat decit 
toată viaţa ei de pînă atunci. 

— Şi eu am să plec de aici, cum a făcut Juan. N-am fost 
întotdeauna administratoare la Las Palmeras. Odinioară m-am 
învîrtit în cercuri de oameni bogaţi. 

Tony nu voia să audă ce avea ea să-i spună, totuşi se simţi 
prins în capcană, apoi fascinat, la fel ca omul oprit în stradă de 
Bătrînul Marinar. 

— La virsta de douăzeci şi trei de ani, spuse ea, lucram ca 
chelneriţă, apoi m-am lăsat. Asta s-a întîmplat pe cînd formaţia 
Beatles abia începuse să cînte, acum vreo şaptesprezece ani, 
cînd începea mania rock. Înţelegeţi? Pe vremea aceea, o fată 
frumoasă putea intra în legătură cu vedetele, putea să-şi facă 
relaţii importante, înţelegeţi, ca apoi să colinde pretutindeni 
împreună cu grupurile mari, străbătînd toată ţara o dată cu ele. 


Oh, Doamne, ce vremuri fantastice! Nu exista nimic pe care să 
nu-l poţi face sau avea! Grupurile acelea aveau de toate şi din 
ce aveau dădeau la toată lumea, înţelegeţi? Eram cu ei. Sigur că 
eram. M-am culcat cu cîteva persoane importante, înţelegeţi? 
Nume care erau pe buzele tuturor. Am fost la rîndul meu foarte 
iubită. Toţi ţineau la mine. 

Începu să înşire cele mai cunoscute grupuri rock ale anilor 
şaizeci. Tony nu ştia cu cîte dintre ele fusese femeia în realitate 
şi cu cîte doar îşi închipuia că fusese, însă observă că ea se 
ferea să numească persoane; se culcase cu grupuri, nu cu 
bărbaţi. 

Niciodată nu-şi pusese întrebarea ce se întimplase cu 
însoţitoarele grupurilor, cu năzdrăvanele femei-copii care-şi iro- 
siseră o parte a celor mai frumoşi ani ca fani în lumea muzicii 
rock. Acum însă, cel puţin aflase unul dintre modurile în care 
puteau sfirşi. Se ţineau scai după idolii la modă, oferindu-le 
elogii extaziate, consumiînd droguri, fiind receptacule conve- 
nabile pentru sperma celor bogaţi şi celebri, fără a se gîndi la 
timpul care trecea şi la schimbările pe care le va aduce. Apoi, 
într-o bună zi, după ce o astfel de fată se nenorocea din pricina 
excesului de băutură, marijuana, cocaină, poate şi puţină 
heroină, cînd începeau să-i apară primele riduri la colţurile 
ochilor, cînd liniile gurii deveneau puţin cam prea accentuate, 
cînd sînii ei elastici începeau să se lase, era dată afară din patul 
unui grup, descoperind că, de data aceasta, nu mai exista un alt 
grup dornic s-o primească. Dacă n-o deranja să recurgă la anu- 
mite subterfugii, îşi mai putea cîştiga existenţa astfel timp de 
cîţiva ani. Dar pentru o parte dintre fete era un moment de coti- 
tură; nu se considerau tirfe, ci "prietene". Pentru multe dintre 
ele căsătoria ieşea din discuţie, întrucît văzuseră şi făcuseră 
prea multe ca să accepte de bunăvoie viaţa conjugală. Una 
dintre ele, Lana Haverby, îşi luase o slujbă în Las Palmeras, loc 
de muncă pe care îl socotea doar temporar, o modalitate de a 
locui fără a plăti chiria, pînă cînd avea să reia legătura cu 
oamenii frumoşi. 

— Aşadar, nu voi rămîne multă vreme aici, spuse ea. Curînd 
am să-mi văd de drumul meu. Mă aştept ca asta să se întîmple 
dintr-o clipă în alta. Simt că mă aşteaptă o mulţime de lucruri 
frumoase. Ca un fel de vibrații pozitive, înţelegeţi? 

Situaţia ei avea un farmec trist, şi lui Tony nu-i venea în 


minte nici un cuvint care să fi însemnat ceva pentru ea. 

— Păi... atunci... vă doresc tot binele din lume, spuse el 
prosteşte. 

Se strecură pe lîngă ea şi ieşi. 

Licărul de vitalitate din privirea femeii se stinse. Dintr-o 
dată începu să pozeze din nou cu disperare, cu umerii traşi, cu 
pieptul în afară. Dar chipul ei continua să fie supt şi obosit. 
Burta rămiînea ţinută în frîu de elasticul şortului. Şoldurile 
continuau să fie prea mari pentru jocuri de fetiţă. 

— Ascultă, adăugă ea, dacă vreodată ai chef să bei un vin 
şi să stai puţin de vorbă, înţelegi... 

— Mulţumesc, spuse Tony. 

— Vreau să spun, treci pe aici oricînd doreşti, cînd nu eşti 
de serviciu. 

— Poate că am să trec, minţi el. Apoi, fiindcă i se păru că 
glasul îi suna nesincer şi fiindcă nu voia să plece fără să-i lase o 
speranţă, adăugă: Ai picioare frumoase. 

Era adevărat, dar ea nu se pricepea să accepte cu graţie un 
compliment. Zîmbi cu gura pînă la urechi, îşi puse mîinile pe sîni 
şi răspunse: 

— De regulă, sînii mei sînt cei care atrag atenţia. 

— Bine... ne mai vedem, încheie Tony, întorcîndu-i spatele 
şi pornind spre maşină. 

După cîțiva paşi întoarse capul şi văzu că femeia stătea în 
cadrul uşii deschise, cu capul aplecat într-o parte, cu gîndul dus 
departe de el şi de Apartamentele Las Palmeras, ascultind 
şoaptele vagi care încercau să-i explice sensul existenţei pe 
care o ducea. 

În timp ce Tony urca în maşină, Frank îi spuse: 

— Credeam că şi-a înfipt ghearele în tine. Cît pe ce să chem 
o echipă SWAT să te salveze. 

Tony nu rise. 

— E tristă. 

— Ce e tristă? 

— Lana Haverby. 

— Glumeşti? 

— Situaţia ei. 

— Nu-i decit o tîrfă proastă, replică Frank. Dar ce părere ai 
că Bobby şi-a cumpărat un Jaguar? 

— Dacă n-a spart vreo bancă, nu există decit un singur mod 


de a face rost de atiţia bani. 

— Droguri, spuse Frank. 

— Cocaină, marijuana, poate PCP. 

— Asta ne oferă o nouă perspectivă asupra locului în care 
ar trebui să ne începem căutările, zise Frank. Putem merge pe 
stradă şi-i putem înghesui niţel pe traficanţii cunoscuţi, indivizi 
care au făcut puşcărie pentru comerţ cu droguri. Să-i punem 
niţel pe jăratic şi, dacă au mult de pierdut şi ştiu unde se află 
Bobby, ni-l vor da pe o tavă de argint. 

— Pînă atunci, preciză Tony, ar fi bine să luăm legătura cu 
sediul. 

Voia să solicite verificarea unui Jaguar negru înregistrat pe 
numele Juan Mazquezza. Dacă reuşeau să facă rost de un număr 
de înmatriculare care să figureze în cazier, atunci căutarea 
maşinii lui Bobby avea să intre în atribuţiile cotidiene ale 
oricărui poliţist în uniformă, 

ceea ce nu însemna că aveau să-i dea de urmă imediat. În 
orice alt oraş, o persoană căutată cu atita înverşunare ca Bobby 
nu avea şanse să trăiască multă vreme fără să se ascundă. În 
cel mult cîteva săptămîni ar fi depistată şi încolţită. Dar Los 
Angeles-ul nu semăna cu alte oraşe, cel puţin ca întindere, era 
mai mare decit oricare alt centru urban al ţării. Los Angeles-ul 
acoperea o suprafaţă de peste şapte sute de kilometri pătraţi, 
pe jumătate dublul suprafeţei tuturor suburbiilor oraşului New 
York, de zece ori mai mult decît Boston şi aproape jumătate din 
statul Rhode Island. Socotind emigranții ilegali, lucru pe care 
nu-l făceau cei de la Biroul de Recensămint, populaţia de pe 
suprafaţa totală a metropolei număra aproape nouă milioane de 
locuitori. În acel vast labirint de străzi, alei, autostrăzi, coline, 
canioane, un fugar isteţ putea trăi sub cerul liber luni la rînd, 
văzîndu-şi nestingherit de treburile lui, cu aceeaşi nepăsare şi 
îndrăzneală ca oricare alt cetăţean. 

Tony deschise aparatul de radio, pe care îl lăsaseră închis 
toată dimineaţa, chemă Comunicaţiile şi ceru o verificare DMV 
pentru Juan Mazquezza şi jaguarul lui. 

Femeia care răspundea pe această frecvenţă avea o voce 
caldă şi plăcută. După ce-şi notă doleanţele lui Tony, îl informă 
că în ultimele două ore el şi Frank fuseseră chemaţi prin radio. 
Era ora 11:45. Cazul Hilary Thomas fusese redeschis şi era 
nevoie de ei la locuinţa din Westwood, unde se găseau alţi 


poliţişti care răspunseseră chemării la 9:30. 

Tony puse microfonul în lăcaşul lui, se uită la Frank şi 
spuse: 

— Ştiam eu! La dracu', femeia n-a minţit! 

— Nu te grăbi, replică morocănos Frank. Indiferent ce a sur- 
venit, probabil că e tot o născocire a ei, ca şi prima oară. 

— Nu renunti niciodată, aşa-i? 

— Nu, dacă ştiu că am dreptate. 

Citeva minute mai tirziu opriră în faţa casei lui Hilary 
Thomas. Aleea circulară era ocupată de două maşini ale presei, 
un microbuz aparţinînd laboratorului poliţiei şi o maşină alb cu 
negru. 

In timp ce coborau din maşină şi se îndreptau spre intrare, 
un poliţist în uniformă ieşi din casă şi le veni în întîmpinare. 
Tony îl cunoştea, numele lui era Warren Prewitt. Se întîlniră cam 
la jumătatea distanţei pînă la uşa de intrare. 

— Voi aţi răspuns apelului aseară? întrebă Prewitt. 

— Da, răspunse Frank. 

— Dar ce-aţi păţit, lucraţi douăzeci şi patru de ore din 
douăzeci şi patru? 

— Douăzeci şi şase, răspunse Frank. 

— Ce face femeia? întrebă Tony. 

— E şocată, răspunse Prewitt. 

— Nu-i rănită? 

— Are nişte vînătăi pe git. 

— Grave? 

— Nu. 

— Ce s-a întîmplat? întrebă Frank. 

Prewitt le relată pe scurt ceea ce le povestise Hilary 
Thomas ceva mai devreme. 

— Aveţi dovezi că spune adevărul? întrebă Frank. 

— Ştiu ce părere ai despre acest caz, spuse Prewitt. Dar 
există probe. 

— Ce fel? insistă Frank. 

— Individul a pătruns în casă azi-noapte printr-o fereastră 
de la birou. A lucrat foarte inteligent. A lipit geamul cu bandă 
adezivă, ca ea să nu audă zgomotul. 

— Asta putea s-o facă şi ea, spuse Frank. 

— Să-şi spargă singură fereastra? se miră Prewitt. 

— Da. De ce nu? răspunse Frank. 


— Ei bine, răspunse Prewitt, nu ea e aceea care a sîngerat 
ca dracu' prin toată casa. 

— Cît de mult? întrebă Tony. 

— Nu prea mult, dar nici puţin, răspunse Prewitt. E sînge pe 
podeaua din hol, o urmă mare de mînă însîngerată pe peretele 
de la etaj, stropi pe scări, altă urmă de mînă pe peretele holului 
de la intrare şi urme de sînge pe clanţă. 

— Sînge uman? întrebă Frank. 

Prewitt clipi spre el. 

— Poftim? 

— Mă întreb dacă nu-i o farsă, o înscenare. 

— Oh, pentru numele lui Dumnezeu! exclamă Tony. 

— Băieţii de la laborator n-au ajuns aici decît acum trei sfer- 
turi de oră, explică Prewitt. Încă nu s-au pronunţat. Dar sînt con- 
vins că-i sînge uman. În plus, există trei vecini care l-au văzut 
fugind din casă. 

— Ahhh, murmură Tony. 

Frank se încruntă la peluza de la picioarele lui, ca şi cum ar 
fi încercat s-o veştejească. 

— A părăsit casa îndoit de mijloc, continuă Prewitt. Se ţinea 
de pîntece şi-şi tîrşiia picioarele, mergînd aplecat, ceea ce se 
potriveşte cu declaraţia domnişoarei Thomas, care susţine că l-a 
înjunghiat de două ori în abdomen. 

— Incotro s-a dus? întrebă Tony. 

— Avem un martor care spune că l-a văzut urcînd într-un 
Dodge cenuşiu, staționat la două cvartale de aici. A plecat cu 
maşina. 

— Martorul a reuşit să ia numărul maşinii? 

— Nu, răspunse Prewitt. Dar a fost dată alarma. Maşina 
este căutată de poliţie. 

Frank Howard ridică privirea. 

— Ştii, poate că atacul acesta n-are nici o legătură cu 
povestea pe care ne-a îndrugat-o aseară. Poate că aseară a fost 
alarmă falsă... iar azi-dimineaţă a fost atacată cu adevărat. 

— N-ai impresia că ar fi prea mare coincidenţa? întrebă 
exasperat Tony. 

— In plus, cele două atacuri trebuie corelate între ele, con- 
tinuă Prewitt. Femeia jură că a fost acelaşi bărbat. 

Frank înfruntă privirea lui Tony şi spuse: 

— Dar nu poate fi Bruno Frye. Ştii bine ce a declarat şeriful 


Laurenski. 

— N-am spus nici un moment că a fost Frye, interveni Tony. 
Aseară mi-am închipuit că a fost atacată de cineva care semăna 
cu Frye. 

— Dar ea a insistat... 

— Da, dar era speriată şi cu nervii la pămînt, spuse Tony. 
Nu gindea limpede şi a luat asemănarea drept realitate. E lesne 
de înţeles. 

— Şi tu îmi spui că eu construiesc un caz pe coincidente, 
mormăi dezgustat Frank. 

În acel moment, polițistul Gurney, colegul lui Prewitt, ieşi 
din casă şi strigă: 

— Hei! L-au găsit! A fost găsit individul înjunghiat aici în 
casă! 

Tony, Frank şi Prewitt se grăbiră spre uşa de la intrare. 

— Tocmai am primit un telefon de la sediu, îi informă Gur- 
ney. Ciîţiva copii cu skateboard l-au descoperit în urmă cu vreo 
douăzeci şi cinci de minute. 

— Unde? _ 

— Departe, spre Sepulveda. In parcarea unui 
supermagazin. Zăcea pe pămînt, lîngă furgonetă. 

— Mort? 

— Mort de-a binelea. 

— Avea vreun act la el? 

— Da, răspunse Gurney. Femeia a spus adevărul. E vorba 
de Bruno Frye. 


Frig. Instalaţia de aer condiţionat biziia în tavan. Din cele 
două guri de aerisire situate aproape de plafon se revărsa un val 
de aer rece. 

Hilary purta o rochie de toamnă de culoare albastru-verzui. 
Nu era un material subţire de vară, şi totuşi nu părea îndeajuns 
de gros ca s-o apere de frig. Işi înlănţui trupul cu miinile şi se 
cutremură de un fior. 

Locotenentul Howard stătea în stinga ei, continuînd să aibă 
un aer încurcat. În dreapta ei se găsea locotenentul Clemenza. 

Încăperea nu arăta a morgă. Semăna mai curînd cu cabina 
unei nave spaţiale. Hilary îşi putea uşor imagina aerul de gheaţă 
al spaţiului infinit din spatele zidurilor cenuşii. Biziitul constant al 


instalaţiei de aer condiţionat putea fi luat drept duduitul 
motoarelor unei rachete. Stăteau în faţa unei ferestre care 
dădea spre o altă încăpere, dar Hilary ar fi preferat să vadă în 
spatele geamului gros o beznă nesfirşită şi stele îndepărtate. 
Aproape că-şi dorea să fi fost într-o lungă călătorie 
intergalactică în loc de o morgă, unde aştepta să-l identifice pe 
omul pe care-l ucisese. 

L-am ucis, se gîndi ea. 

Aceste cuvinte obsedante păreau să-i înfrigureze trupul şi 
mai mult decit cu o clipă înainte. 

Aruncă o privire la ceas. 

3.18. 

— Terminăm într-o clipă, o asigură locotenentul Clemenza. 

Nici nu termină bine ce avea de spus că un angajat al 
morgii aduse o targă pe rotile, împingînd-o în camera de dincolo 
de geam. O opri chiar în dreptul geamului. Pe targă era culcat 
un trup ascuns sub un cearşaf. Brancardierul trase cearşaful de 
pe faţa mortului, coborindu-l pînă la mijloc, apoi se dădu 
deoparte. Hilary privi cadavrul şi o cuprinse o senzaţie de 
ameţeală. 

Işi simţi gura uscată. 

Faţa lui Frye era palidă şi încremenită, totuşi Hilary avu 
sentimentul nebunesc că, din clipă în clipă, mortul avea să-şi 
întoarcă obrazul către ea şi să deschidă ochii. 

— El e? întrebă locotenentul Clemenza. 

— E Bruno Frye, răspunse ea fără vlagă. 

— E bărbatul care a intrat în casa dumneavoastră şi v-a 
atacat? insistă locotenentul Howard. 

— Nu începeţi iar cu rutina asta stupidă, spuse ea. Vă rog. 

— Nu, nu, interveni Clemenza. Locotenentul Howard nu se 
mai îndoieşte de spusele dumneavoastră, domnişoară Thomas. 
Vezi, noi ştim deja că omul acela este Bruno Frye. Am stabilit 
acest lucru după actele pe care le avea asupra lui. Ceea ce vrem 
să auzim de la dumneavoastră este dacă aveţi în faţă pe omul 
care v-a atacat şi pe care l-aţi înjunghiat. 

Acum, gura mortului era inexpresivă, nici nu rînjea, nici nu 
zimbea, totuşi Hilary îşi amintea rînjetul răutăcios care-i schi- 
monosise buzele. 

— El e, răspunse ea. Sînt absolut convinsă. Am fost 
convinsă tot timpul. Voi avea coşmaruri mult timp de acum 


înainte. 

Locotenentul Howard făcu semn din cap brancardierului de 
dincolo de geam şi acesta acoperi cadavrul. 

O străbătu alt gind absurd, dar înspăimîntător: dar dacă 
mortul se va ridica în capul oaselor şi va da cearşaful la o parte? 

— Acum vă conducem acasă, spuse Clemenza. 

Hilary ieşi din încăpere înaintea lor, abătută fiindcă ucisese 
un om — şi totuşi uşurată, ba chiar încîntată că Frye era mort. 


O conduseră acasă într-o maşină fără însemnele poliţiei. 
Frank era la volan, Tony şedea în dreapta lui, iar Hilary Thomas 
pe bancheta din spate, cu umerii puţin traşi, cu braţele 
încrucişate, ca şi cum i-ar fi fost frig, în ciuda zilei de septembrie 
tîrziu. 

Tony găsea tot felul de pretexte pentru a întoarce capul și 
a-i adresa cuvîntul. Nu putea să-şi mai ia ochii de la ea. Era atit 
de adorabilă, încît îi dădea sentimentul pe care îl trăia uneori în- 
tr-un muzeu, cînd se oprea în faţa unei picturi de excepţie, sem- 
nată de un vechi maestru. 

Ea îi răspundea, chiar îi zîmbi de cîteva ori, dar nu părea 
dispusă să facă conversaţie. Era cufundată în propriile gînduri şi, 
în cea mai mare parte a drumului, continuă să privească afară 
pe fereastră, fără un cuvînt. 

Cînd intrară pe aleea circulară din faţa casei ei şi opriră în 
faţa uşii, Frank Howard se întoarse către Hilary şi spuse: 

— Domnişoară Thomas... vă... vă datorez scuze. 

Pe Tony nu-l miră faptul că Frank îşi recunoştea greşeala, ci 
tonul de sincer regret din vocea lui şi expresia rugătoare de pe 
chip — blîndeţea şi umilinţa nu erau chiar punctele forte ale lui 
Frank. 

Hilary Thomas părea la fel de surprinsă. 

— Oh... bine... presupun că v-aţi făcut meseria. 

— Nu, insistă Frank. Tocmai asta e problema. Nu-mi făceam 
meseria. Sau, cel puţin, nu mi-o făceam aşa cum trebuie. 

— Acum s-a terminat, spuse ea. 

— Vreţi totuşi să-mi acceptaţi scuzele? 

— Da... bineînţeles, răspunse ea stînjenită. 

— Mă simt jenat de felul în care m-am purtat cu dumnea- 
voastră. 


— Acum, Frye nu-mi va mai face probleme, spuse Hilary. 
Cred că-i singurul lucru care contează cu adevărat. 

Tony cobori din maşină şi-i deschise portiera. Ea nu putea 
cobori singură, deoarece portierele din spate ale limuzinei nu 
puteau fi deschise pe dinăuntru, pentru a preîntimpina 
eventuale tentative de evadare. In plus, Tony voia s-o conducă 
pînă acasă. 

— Poate va fi nevoie să depuneţi mărturie la procuratură, îi 
spuse el, în timp ce se îndreptau spre casă. 

— De ce? Cînd l-am înjunghiat, Frye se găsea la mine în 
casă, fără încuviințarea mea. Viaţa mea era în primejdie. 

— Oh, este evident un caz simplu de legitimă apărare, se 
grăbi să precizeze Tony. Dacă va trebui să apăreţi la o anchetă, 
nu va fi decît o formalitate. Nu există nici cel mai mic risc să vi 
se aducă vreo acuzaţie. 

Ea descuie uşa din faţă, o deschise, se întoarse către el şi 
zimbi larg. 

— ţi mulţumesc că m-ai crezut aseară, chiar şi după 
mărturia şerifului din Napa. 

— ÎI vom verifica şi pe el, spuse Tony. Va trebui să dea 
unele explicaţii. Dacă ţineţi neapărat să aflaţi, am să vă spun 
cum s-a justificat. 

— Intr-adevăr, sînt curioasă, răspunse Hilary. 

— OK, atunci am să vă spun. 

— Mulţumesc. 

— Pentru puţin. 

Ea trecu pragul. 

El nu se mişcă din loc. 

Ea întoarse capul. 

El schiţă un zîmbet nătîng. 

— Mai e şi altceva? întrebă Hilary. 

— De fapt, da. 

— Ce anume? 

— Mai am o întrebare. 

— Da? 

Tony nu se simţise niciodată atit de stînjenit în prezenţa 
unei femei. 

— Vreţi să luăm cina împreună sîmbătă? 

— Oh... exclamă ea. Păi... nu cred că pot. 

— Inţeleg. 


— Vreau să spun că mi-ar face plăcere. 

— Zău? 

— Însă în prezent nu am prea mult timp ca să ies în lume, 
explică ea. 

— Inţeleg. 

— Tocmai am încheiat un contract cu Warner Brothers şi 
voi fi ocupată zi şi noapte. 

— Inţeleg, repetă el. 

Se simţea ca un licean respins de o majoretă. 

— Foarte amabil din partea dumitale că m-ai invitat, spuse 


Hilary. 
— Mda Atunci... mult succes la Warner Brothers. 
— Mulţumesc. 
— Am să vă anunţ în legătură cu şeriful Laurenski. 
— Mulţumesc. 


Tony zimbi şi Hilary îi răspunse la suris. 

El vru să plece, porni către maşină şi auzi uşa închizindu-se 
în urma lui. Se opri şi întoarse capul. 

O broscuţă sări dintr-un boschet pe alee, la picioarele lui. 
Se opri în mijlocul aleii, cercetindu-l cu privirea. Ochii ei se 
rostogoliră în orbite în căutarea unghiului potrivit, în timp ce 
pieptul mic de culoare brun-verzuie se ridica şi cobora rapid. 

Tony se uită la broscuţă şi întrebă: 

— Am renunţat prea uşor? 

Broscuţa scoase un orăcăit. 

— In fond, ce am de pierdut? întrebă Tony. 

Broscuţa scoase acelaşi sunet. 

— Aşa văd eu lucrurile. N-am nimic de pierdut. 

Ocoli animalul şi apăsă butonul soneriei. Ghici prezenţa lui 
Hilary Thomas în spatele vizorului de la uşă. Cînd Hilary îi 
deschise, Tony se adresă înainte ca ea să poată scoate un 
cuvînt: 

— Sînt chiar atît de urit? 

— Poftim? 

— Arăt ca Quasimodo sau ceva pe aproape? 

— Zău că eu... 

— Nu mă scobesc în dinţi în public, continuă el. 

— Domnule locotenent Clemenza... 

— Sau poate fiindcă sînt poliţist? 

— Cum? 


— Ştii ce părere au unii? 

— Ce părere? 

— Că poliţiştii nu sînt acceptaţi de societate. 

— Ei bine, eu nu împărtăşesc această opinie. 

— Nu sînteţi snoabă? 

— Nu. Eu doar... 

— Poate m-aţi refuzat fiindcă n-am mulţi bani şi nu locuiesc 
în Westwood. 

— Domnule locotenent, mi-am petrecut cei mai mulţi ani 
din viaţă fără să am bani şi n-am locuit întotdeauna în 
Westwood. 

— Atunci mă întreb ce cusururi am, spuse el, privindu-se cu 
prefăcută uimire. 

Ea zîmbi şi clătină din cap. 

— N-ai nici un cusur, domnule locotenent. 

— Har Domnului! 

— Te asigur că te-am refuzat dintr-un singur motiv. N-am 
timp pentru... 

— Domnişoară Thomas, pînă şi preşedintele Statelor Unite 
reuşeşte din cînd în cînd să-şi facă o seară liberă. Pînă şi direc- 
torul de la General Motors. Pînă şi papa. Chiar Dumnezeu s-a 
relaxat în cea de a şaptea zi. Nimeni nu poate fi ocupat tot 
timpul. 

— Domnule locotenent... 

— Spuneţi-mi Tony. 

— Tony, după cele prin care am trecut în ultimele două zile 
mă tem că n-aş fi o prezenţă prea amuzantă. 

— Dacă aş vrea să cinez cu cineva care să fie o prezenţă 
amuzantă, aş invita cîteva maimute. 

Ea zimbi din nou, iar Tony simţi impulsul de a-i cuprinde în 
palme chipul frumos, acoperindu-l cu sărutări. 

— Îmi pare rău, spuse Hilary. Dar simt nevoia să fiu singură 
cîteva zile. 

— Este exact ceea ce nu trebuie să faceţi, după experienţa 
pe care aţi avut-o. Trebuie să ieşiţi din casă, să fiţi înconjurată 
de oameni, să vă ridicaţi moralul. Şi nu sînt singurul care 
gîndeşte astfel. Se întoarse şi arătă spre aleea pietruită din 
spatele lui. Broscuţa era tot acolo. Se întorsese cu faţa către ei 
şi-i privea. Întrebaţi-l pe domnul Broscoi, spuse Tony. 

— Domnul Broscoi? 


— O cunoştinţă de-a mea. O persoană foarte înţeleaptă. 
Tony se aplecă şi se uită cu atenţie la broscuţă. Nu-i aşa că are 
nevoie să iasă în lume şi să se distreze, domnule Broscoi? 

Broscuţa clipi rar din pleoapele ei grele şi scoase acelaşi 
sunet caraghios, ca şi cum i-ar fi răspuns. 

— Ai perfectă dreptate, îi spuse Tony. Nu crezi că eu sînt 
cel cu care ar trebui să iasă în oraş? 

— Oac! confirmă broscuţa. 

— Şi ce-ai să-i faci dacă mă refuză din nou? 

— Oac, oac! 

— Ahhh! exclamă Tony, încuviinţind din cap cu satisfacţie şi 
îndreptîndu-şi spatele. 

— Ei bine, ce ţi-a spus? întrebă, rizînd, Hilary. Ce-o să-mi 
facă dacă nu ies cu tine în oraş... o să mă umple de negi? 

Tony avea un aer serios. 

— Mai rău. Mi-a spus că va intra prin pereţii casei, va 
ajunge în dormitor şi va orăcăi atit de tare în fiecare noapte, 
încît nu veţi avea parte de somn pînă nu veţi accepta. 

Ea zîimbi. 

— OK. Accept. 

— Sîmbătă seara? 

— S-a făcut. 

— Vin să vă iau la şapte. 

— Cum ar trebui să mă îmbrac? 

— Cit mai puţin oficial, răspunse el. 

— Atunci ne vedem sîmbătă la şapte. 

El se întoarse spre broscuţă şi spuse: 

— Mulţumesc, bătrîne. 

Broscuţa părăsi aleea, pierzindu-se în iarbă, printre tufe. 

Tony se uită la Hilary. 

— Recunoştinţa îl face să se simtă stînjenit. 

Ea rise şi închise uşa. 

Tony se înapoie la maşină şi urcă pe locul lui, fluierînd 
fericit. 

În timp ce se îndepărtau de casa lui Hilary, Frank întrebă: 

— Ce-a fost toată povestea asta? 

— Am stabilit o întîlnire, îi explică Tony. 

— Cu ea? 

— Păi, în orice caz nu cu sora ei. 

— Norocosule! 


— Broscoi norocos! 

— Poftim? 

— E o glumă de-a mea. 

După ce merseră cale de vreo cîteva cvartale, Frank spuse: 

— E trecut de patru. Pînă ducem rabla asta în garaj şi 
semnăm de plecare, se face cinci. 

— Vrei să ieşim şi noi din tură măcar o dată la timp? întrebă 
Tony. 

— Oricum, nu mai putem face mare lucru cu Bobby Valdez 
pînă miine. 

— Mda, încuviinţă Tony. Hai să ne facem de cap. 

Alte cîteva cvartale mai departe, Frank vorbi din nou. 

— Vrei să bem ceva după serviciu? 

Tony îl privi uimit. De cînd lucrau împreună, era pentru 
prima oară cînd Frank îi propunea să meargă împreună în oraş 
după program. 

— Un pahar sau două, explică Frank. Doar dacă n-ai altceva 
de făcut... 

— Nu. Sînt liber. 

— Ştii vreun bar? 

— Ştiu unul cum nu se poate mai potrivit. Se numeşte The 
Bolt Hole. 

— Sper că nu-i prin apropierea secţiei de poliţie. Nu vreau 
un loc în care să mişune poliţişti. 

— Din cite ştiu, sînt singurul poliţist care merge acolo. E pe 
Santa Monica Boulevard, lîngă Century City. La numai citeva 
cvartale de locuinţa mea. 

— Sună grozav, zise Frank. Ne întîlnim acolo. 

Restul drumului pînă la garajul poliţiei îl parcurseră în 
tăcere — o tăcere oarecum mai amicală decit cea în care 
colaboraseră pînă atunci, totuşi tăcere. 

Oare ce vrea? se întrebă Tony. Cum se face că zidul de 
răceală din jurul lui Frank Howard s-a năruit în cele din urmă? 


La ora 4:30 expertul legist al poliţiei oraşului Los Angeles 
ordonă o autopsie parţială pe cadavrul lui Bruno Gunther Frye. 
Dacă era posibil, cadavrul urma să fie deschis numai în zona 
rănilor abdominale, atît cît să se poată determina dacă cele 
două înţepături de cuţit fuseseră cauza unică a morţii. 


Expertul nu avea să efectueze el însuşi autopsia, fiindcă 
trebuia să prindă avionul de 5:30 pentru San Francisco, unde 
urma să ţină o prelegere. Sarcina respectivă fu lăsată în seama 
unui patolog din aceeaşi echipă. 

Mortul aştepta într-o sală rece, împreună cu alţi morţi, pe o 
targă rece, nemişcat sub un cearşaf alb. 


Hilary Thomas era istovită. Simţea o durere surdă în toate 
oasele, fiecare încheietură părea inflamată. Avea senzaţia că 
fiecare muşchi îi fusese trecut prin malaxor şi apoi pus la loc. 
Stresul emoţional putea avea exact acelaşi efect psihologic ca şi 
munca fizică epuizantă. 

Totodată, îşi simţea nervii întinşi, prea încordaţi ca să-şi 
poată veni în fire numai prin somn. De fiecare dată cînd în casa 
ei cea mare răsuna vreun zgomot, se întreba dacă nu cumva 
podeaua sciîrţiise sub greutatea pasului unui musafir nepoftit. 
Cînd o adiere uşoară făcea o creangă de palmier sau de pin să 
se atingă de fereastră, îşi imagina că cineva tăia pe furiş geamul 
sau încerca să forţeze încuietoarea ferestrei. lar cînd domnea o 
tăcere absolută, acea tăcere avea ceva sinistru. Avea nervii mai 
uzaţi decît genunchii pantalonilor unui pocăit care face 
penitenţă. 

Întotdeauna socotise că cel mai bun leac împotriva 
încordării nervoase era o carte bună. Căută prin rafturile biroului 
şi alese cel mai recent roman al lui James Clavell, o poveste 
lungă, care se petrecea în Orient. Işi turnă un pahar de Dry Sack 
cu gheaţă, se aşeză în fotoliul cafeniu şi confortabil şi începu să 
citească. După douăzeci de minute, chiar cînd începea să se 
lase furată cu totul de romanul lui Clavell, se auzi telefonul. Se 
ridică şi duse receptorul la ureche. 

— Alo? 

Cel care sunase ascultă cîteva secunde, apoi închise. 

Hilary puse receptorul în furcă şi rămase cu ochii la el 
cîteva minute, căzută pe gînduri. 

Greşeală? 

Probabil. 

Dar de ce nu spusese aşa? 

Unii nu ştiu să se poarte, se gîndi ea. Sînt prost crescuţi. 

Dar dacă nu fusese o greşeală? Dacă fusese... altceva? 


Nu mai căuta duhuri rele în fiecare umbră! se dojeni ea 
supărată. Frye e mort. Ai făcut un lucru rău, dar acum totul s-a 
terminat. Ai nevoie de odihnă, de cîteva zile în care să-ţi aduni 
gîndurile şi să-ţi vii în fire. Asta înseamnă că trebuie să nu te 
mai temi şi de umbra ta, ci să încerci să-ţi trăieşti viaţa. Altfel, ai 
să ajungi la balamuc. 

Se cuibări din nou în fotoliu, dar o străbătu un fior care-i 
făcu pielea de găină. Se duse la debara şi luă dinăuntru o cuver- 
tură tricotată în verde şi albastru. Se întoarse la fotoliu şi-şi 
înfăşură picioarele în pătură. 

Luă o înghiţitură de Dry Sack. 

Începu din nou să citească romanul lui Clavell. 

După un timp uită de telefon. 


După ce ieşi din tură, Tony se duse acasă, se spălă pe faţă, 
îşi scoase costumul şi-şi puse o pereche de blugi şi o cămaşă 
cadrilată. Îmbrăcă un bluzon subţire, cafeniu şi porni să străbată 
distanţa de două cvartale pînă la The Bolt Hole. 

Frank era deja acolo, într-un separeu din celălalt capăt al 
localului, tot în costum şi cravată, sorbind Scotch. 

The Bolt Hole — sau simplu The Hole, cum o numeau 
obişnuiţii casei — era unul dintre acele baruri cum rar se 
întîlnesc, astfel de localuri fiind pe cale de dispariţie. In ultimele 
două decenii, ca reacţie la o cultură din ce în ce mai divizată şi 
mai fărimiţată, industria localurilor americane, cel puţin acea 
parte a ei amplasată în oraşe şi suburbii, fusese cuprinsă de 
febra specializării. Dar The Hole rezistase cu succes acestei 
tendinţe. Nu era un bar de homosexuali. Nici de celibatari, nici 
de amatori de plăceri. Nu era nici un local de camionagii şi 
motociclişti, nici de artişti, nici de poliţişti, nici de directori de 
finanţe. Clientela era amestecată şi reprezentativă pentru acele 
împrejurimi. Nu era nici un bar la modă în care se dansa cu siînii 
goi. Nici un local rock-and-roll, nici country şi nici western. Şi, 
har Domnului, nici un bar al microbiştilor, cu ecrane de televizor 
înalte de aproape doi metri şi difuzoare stereo din care să 
răsune vocea lui Howard Cosell. The Hole nu oferea nimic 
altceva decit lumini discrete şi plăcute, curăţenie, politeţe, 
scaune înalte şi confortabile, separeuri, un tonomat cu volumul 
potrivit de tare, hot-dogs şi hamburgeri serviţi din bucătăria 


minusculă şi băutură bună la preţuri rezonabile. 

Tony se strecură în separeu şi se aşeză faţă în faţă cu 
Frank. 

Penny, o chelneriţă cu păr blond deschis, obraji numai buni 
de ciupit şi gropiţă în bărbie, se opri la masa lor. Ciufuli părul lui 
Tony şi spuse: 

— Ce doreşti, Renoir? 

— Un milion bani gheaţă, un Rolls-Royce, viaţă fără de 
moarte şi ovaţiile mulţimii, răspunse Tony. 

— Ce vrei să comanzi? 

— O sticlă de Coors. 

— Avem, Spuse ea. 

— Mie mai adu-mi un Scotch, comandă Frank. Cînd fata se 
duse la bucătărie să aducă băuturile, Frank întrebă: De ce ţi-a 
spus Renoir? 

— Renoir a fost un pictor francez celebru. 

— Şi ce-i cu asta? 

— Păi, şi eu sînt pictor. Dar nici francez, nici celebru. Aşa îi 
place lui Penny să mă tachineze. 

— Pictezi tablouri? întrebă Frank. 

— În orice caz, nu zugrăvesc pereţi. 

— Cum se face că mie nu mi-ai spus niciodată? 

— O dată sau de două ori am făcut unele observaţii legate 
de artă, răspunse Tony. Dar n-ai părut deloc interesat. De fapt, 
te-ai arătat la fel de entuziasmat ca şi cînd aş fi avut de gind să 
dezbat cele mai interesante probleme de gramatică Swahili sau 
procesul de descompunere la fetuşi morţi. 

— Pictură în ulei? întrebă Frank. 

— Da. Dar desenez şi în peniță. Pictez şi în acuarele. Cite 
puţin din toate, dar în principal ulei. 

— De cit timp te ocupi de asta? 

— Din copilărie. 

— Ai vîndut ceva? 

— Nu pictez ca să vind tablouri. 

— Atunci de ce pictezi? 

— Pentru plăcerea mea. 

— Aş vrea să văd citeva din lucrările tale. 

— Muzeul meu are un program ciudat, dar sînt convins că 
putem aranja o vizită. 

— Muzeul? 


— Apartamentul meu. N-are prea multă mobilă, în schimb e 
ticsit de tablouri. 

Penny le aduse băuturile. 

Rămaseră tăcuţi un timp, apoi discutară cîteva minute 
despre Bobby Valdez, după care tăcură din nou. 

În bar erau vreo şaisprezece sau optsprezece clienţi. Ciţiva 
dintre ei comandaseră sandvişuri. În aer plutea o aromă de 
came şi ceapă tocată care-ţi lăsa gura apă. 

În cele din urmă, Frank spuse: 

— Presupun că te întrebi de ce sîntem aici împreună. 

— Ca să bem citeva pahare. 

— În afară de asta. Frank îşi amestecă băutura cu un pai. 
Cuburile de gheaţă scoaseră un clinchet discret. Trebuie să-ţi 
spun citeva lucruri. 

— Credeam că le-ai epuizat azi-dimineaţă, în maşină, după 
ce am plecat de la Vee Vee Gee. 

— Uită ce ţi-am spus atunci. 

— Aveai tot dreptul să vorbeşti aşa. 

— Am greşit, replică Frank. 

— Nu, poate că aveai un motiv. 

— lţi repet că am greşit. 

— OK, acceptă Tony. Ai greşit. 

Frank zîmbi. 

— Puteai să te cerţi cu mine încă un pic. 

— Cînd ai dreptate, ai, răspunse Tony. 

— M-am înşelat în privinţa domnişoarei Thomas. 

— l-ai cerut scuze, Frank. 

— Simt că trebuie să-mi cer scuze şi faţă de tine. 

— Nu-i nevoie. 

— Dar tu ai înţeles ceva, ai înţeles că spunea adevărul. Mie 
nici nu mi-a trecut prin cap. Eram pornit pe o pistă cu totul 
greşită. La dracu', mi-ai trecut urma pe sub nas şi tot n-am fost 
în stare s-o prind. 

— Păi, ca să rămiînem la această imagine cu nasul, ai putea 
spune că n-ai prins urma fiindcă nasul tău era niţel cam sus. 

Frank încuviinţă din cap, cu un aer posomorit. Faţa lui lată 
căpătă încet expresia melancolică a ogarului. 

— Din pricina Wilmei. Mi-am pierdut flerul din pricina 
Wilmei. 

— Fosta ta soţie? 


— Da. Azi-dimineaţă, cînd ai spus că urăsc femeile, ai pus 
degetul pe rană. 

— Probabil că ţi-a făcut mult rău. 

— Nu contează ce mi-a făcut, replică Frank. Nu-i o scuză 
pentru ce am lăsat eu să mi se întîmple. 

— Ai dreptate. 

— Vreau să spun că nu te poţi ascunde de femei, Tony. 

— Se află pretutindeni, încuviinţă Tony. 

— lisuse, ştii de cînd nu m-am culcat cu o femeie? 

— Nu. 

— De zece luni. De cînd m-a părăsit, cu patru luni înainte 
de pronunţarea divorţului. 

Lui Tony nu-i venea în minte nici un răspuns potrivit. | se 
părea că nu-l cunoştea pe Frank îndeajuns ca să deschidă o 
discuţie intimă pe tema vieţii lui sexuale, însă era limpede că 
partenerul lui avea mare nevoie de cineva care să-l asculte şi 
să-l înţeleagă. 

— Dacă nu-mi revin cît mai rapid, continuă Frank, pot la fel 
de bine să îmbrac sutana preoțească. 

Tony încuviinţă din cap. 

— Zece luni înseamnă foarte mult, spuse el stînjenit. 

Frank nu-i răspunse. Işi privea ţintă paharul cu Scotch, de 
parcă ar fi fost un glob de cristal în care încerca să-şi ghicească 
viitorul. Era evident că dorea să vorbească despre Wilma, 
despre divorţ şi despre existenţa lui pe viitor, însă ar fi vrut să 
nu lase impresia că-l obliga pe Tony să-i asculte necazurile. Era 
deosebit de mîndru. Voia să fie tras de limbă, consolat, 
ademenit cu întrebări şi privit cu compătimire. 

— Wilma şi-a găsit pe altcineva sau ce s-a întîmplat? 
întrebă Tony, înţelegînd imediat că atinsese punctul nevralgic 
mult prea repede. 

Frank nu era pregătit să discute despre acest aspect şi se 

prefăcu că nu auzise întrebarea. 
_ — Ceea ce mă îngrijorează este că dau greş în munca mea. 
Intotdeauna am fost al dracului de bun în meseria asta. Aproape 
perfect, lăsînd deoparte modestia. Pînă la divorţ. Apoi am prins 
ură pe femei şi curînd am început să fac greşeli şi la serviciu. 
Trase o înghiţitură zdravănă de scotch. Ce dracu' se întîmplă cu 
ţicnitul acela de şerif din comitatul Napa? De ce ar fi minţit ca 
să-l apere pe Bruno Frye? 


— Mai curînd sau mai tirziu vom afla motivul, răspunse 
Tony. 

— Mai bei ceva? 

— OK. 

Tony îşi dădu seama că aveau să zăbovească mult timp la 
The Bolt Hole. Frank dorea să vorbească despre Wilma, să se 
descarce de toată otrava adunată în el, otravă care-i măcinase 
sufletul aproape un an, însă nu era în stare s-o dea afară decit 
strop cu strop. 


La Los Angeles, Moartea avea o zi plină. Fireşte, mulţi 
mureau de cauze naturale, prin urmare legea nu cerea ca ei să 
ajungă sub bisturiul medicului legist. Însă secţia de medicină 
legală avusese alte nouă cazuri. Victimele a două accidente de 
circulaţie, care, după toate probabilitățile, implicau o acuzaţie 
de neglijenţă criminală. Doi bărbaţi muriseră în urma unor răni 
provocate de gloanţe. Un copil fusese, după toate aparențele, 
omorît în bătaie de un tată beat şi agresiv. O femeie se înecase 
în propria-i piscină şi doi tineri muriseră, se părea, din exces de 
droguri. Cel de-al nouălea era Bruno Frye. 

Joi seara, la ora 7:10, în speranţa de a recupera munca 
rămasă în urmă, un patolog de la morga oraşului tocmai încheia 
autopsia parţială pe cadavrul lui Bruno Frye, de sex masculin, 
rasă albă, în vîrstă de patruzeci de ani. Medicul nu socotise 
necesar să disece corpul mai mult de zona celor două traume 
abdominale, întrucît nu-i trebuise mult ca să determine că 
decesul se datora fără nici un dubiu exclusiv celor două răni. 
Rana din porţiunea superioară a abdomenului nu era gravă; 
cuțitul sfişiase țesutul muscular şi atinsese superficial un 
plămiîn. Dar cea din partea de jos avusese un efect dezastruos; 
printre altele, atinsese vezica biliară, perforase stomacul, 
străpunsese vena pilorică şi afectase pancreasul. Victima 
decedase în urma unei masive hemoragii interne. 

Patologul cusu inciziile, precum şi cele două răni cicatrizate. 
Şterse cu buretele sîngele, secreția biliară şi fragmentele de 
tesut de pe stomacul cusut la loc şi de pe pieptul uriaş. 

Mortul fusese transferat de pe masa de autopsie (care încă 
purta urme maronii de sînge închegat) şi aşezat pe o targă din 
oţel inoxidabil. Un brancardier împinse targa pînă în camera 


frigorifică, în care alte cadavre autopsiate, cercetate şi apoi 
cusute la loc îşi aşteptau cu răbdare slujba funerară şi 
mormîntul. 

După plecarea brancardierului, Bruno Frye rămase tăcut şi 
încremenit, multumit în compania morţilor cum nu fusese nicio- 
dată în compania celor vii. 


Frank Howard începea să se ameţească. Îşi scosese sacoul 
şi cravata şi-şi descheiase primii doi nasturi de la cămaşă. Părul 
îi stătea în dezordine, fiindcă tot timpul îşi trecea degetele prin 
el. Avea ochii injectaţi, iar obrazul lui lătăreţ se buhăise. Rostea 
anevoie cuvintele şi din cînd în cînd se repeta, insistînd atit de 
mult asupra unei idei, încît Tony se vedea silit să-l ajute să 
treacă mai departe, ca şi cum ar fi mutat un ac de pick-up de pe 
un disc uzat. La fiecare bere băută de Tony, Frank golea cite 
două pahare de Scotch. 

Cu cît bea mai mult, cu atît vorbea mai mult despre femeile 
din viaţa lui. Pe măsură ce se făcea criţă, se apropia de marea 
lui suferinţă: pierderea celor două soţii. 

În cel de al doilea an de serviciu ca poliţist al oraşului Los 
Angeles, Frank Howard o cunoscuse pe prima lui soţie, Barbara 
Ann. Aceasta era vînzătoare la raionul de bijuterii dintr-un ma- 
gazin universal din centru şi-l ajutase să-şi aleagă un cadou 
pentru mama lui. Era atît de încîntătoare, de minionă, de 
drăguță şi avea ochi atit de negri, încît el nu rezistase şi-i ceruse 
o întîlnire, convins că fata îl va refuza. Dar ea acceptase. Şapte 
luni mai tîrziu se căsătoriseră. Barbara Ann avea obiceiul să 
făurească planuri de perspectivă — cu mult timp înainte de 
nuntă, întocmise o agendă amănunţită a primilor patru ani de 
căsnicie. Ea urma să lucreze în continuare la magazin, însă fără 
să cheltuiască un ban din ce cîştiga. Toţi banii ei urma să fie 
depuşi în bancă, pentru ca mai tirziu cei doi tineri să-şi poată 
cumpăra o casă cu bani gheaţă. Amiîndoi urma să încerce să 
economisească cît mai mult posibil din leafa lui, locuind într-un 
apartament sigur, curat, dar ieftin. Pontiacul lui trebuia vindut, 
deoarece consuma prea mult şi fiindcă aveau să locuiască 
suficient de aproape de magazin, ca Barbara Ann să poată 
merge pe jos la lucru, Volkswagenul ei ar fi îndeajuns ca să-l 
transporte pe Frank pînă la secţia de poliţie şi înapoi, iar suma 


obţinută din vînzarea maşinii lui avea să fie baza economiilor 
pentru casă. Barbara Ann pusese la punct pînă şi un meniu 
pentru primele şase luni, mese hrănitoare, preparate cu un 
buget restrîns. Lui Frank îi plăcea această tendinţă a ei de a 
economisi fiecare bănuţ, în parte fiindcă nu părea să-i stea în 
fire. Barbara Ann era o femeie veselă, optimistă, gata oricind să 
ridă, uneori chiar frivolă, impulsivă în alte chestiuni decit cele 
financiare şi o minunată tovarăşă de pat, întotdeauna dornică să 
facă dragoste şi al dracului de pricepută. In privinţa dragostei fi- 
zice nu mai făcea economii, niciodată nu planifica sexul, de 
regulă făceau dragoste pe neaşteptate, surprinzător şi pasionat, 
însă îşi pusese în minte să cumpere casa numai după ce vor fi 
pus deoparte cel puţin patruzeci la sută din preţul de 
cumpărare. Ştia exact cîte camere va avea casa, precum şi 
mărimea fiecăreia. Concepuse planul locuinţei ideale, etaj cu 
etaj, plan pe care-l ţinea în sertarul măsuţei de toaletă, de unde 
îl scotea din cînd în cînd, ca să se uite la el şi să viseze. Voia 
grozav de mult să aibă copii, dar hotărise să aştepte pînă cînd 
va avea o locuinţă proprie. Barbara Ann anticipase aproape 
orice eventualitate — cu excepţia cancerului. Contractase o 
formă virulentă de leucemie, care a fost diagnosticată la numai 
doi ani şi două zile de la căsătoria cu Frank. La trei luni după 
asta era moartă. 

Tony şedea în separeul de la The Bolt Hole, cu berea care 
se încălzea în faţa lui, ascultîndu-l pe Frank Howard şi 
convingindu-se tot mai mult că era pentru prima oară cînd 
acesta împărtăşea cuiva ceea ce-i stătea pe suflet. Barbara Ann 
murise în 1958, în urmă cu douăzeci şi doi de ani, şi în tot acest 
timp Frank nu destăinuise nimănui durerea pe care o trăise 
privind-o cum se topea pe picioare. Era o durere care nu se 
ştersese niciodată. Acum îl ardea la fel de crîncen ca şi atunci. 
Frank continuă să bea Scotch şi să caute cuvinte ca să-şi 
exprime suferința. Tony era uimit de sensibilitatea şi 
profunzimea sentimentului ascuns cu atita grijă sub masca de 
răceală teutonică a colegului său şi în spatele privirii de regulă 
inexpresive a ochilor lui albaştri. 

Pierderea soţiei îl lăsase pe Frank distrus, dezorientat şi dis- 
perat, însă el îşi stăpiînise cu înverşunare lacrimile şi durerea, 
temîndu-se că, dacă-şi trăda slăbiciunea, nu va fi nicicînd capa- 
bil să-şi recapete stăpînirea de sine. Intuise impulsurile de 


autodistrugere din fiinţa lui: o dorinţă aprigă de a bea, pe care 
n-o simţise niciodată înainte de moartea soţiei; o tendinţă de a 
conduce maşina mult prea repede şi prea imprudent, deşi 
înainte fusese un şofer atent. Ca să-şi amelioreze starea de 
spirit şi să se salveze de sine însuşi, îşi înăbuşise durerea în 
rigorile serviciului, îşi dedicase viaţa muncii de poliţist al 
oraşului Los Angeles, încercînd să uite de Barbara Ann prin 
ceasuri lungi de muncă şi de studiu. Pierderea ei îi lăsase în 
suflet un gol imens, o rană care nu avea să se vindece 
niciodată, dar cu timpul reuşise să umple acel gol, printr-un 
interes obsedant pentru meserie şi printr-un devotament total 
faţă de munca de poliţie. 

Timp de nouăsprezece ani supravieţuise, ba chiar 
prosperase prin acest regim monoton de muncă înverşunată. Ca 
poliţist în uniformă nu putea munci peste program, aşa că 
urmase cursuri serale de cinci ori pe săptămînă plus sîmbăta, 
pînă cînd îşi luase doctoratul în criminalistică. Graţie diplomei şi 
rezultatelor excepţionale în muncă reuşise să intre în rîndul 
detectivilor în civil, putînd astfel lucra mult peste program în 
fiecare zi, fără să dea peste cap orarul stabilit la dispecerat. 

În timpul zilelor sale de muncă de 
douăsprezece-paisprezece ore nu se gindea la nimic altceva 
decit la cazurile încredințate spre rezolvare. Chiar cînd nu era de 
serviciu, se gindea la cercetările în curs atit cît să nu se mai 
gîindească la nimic altceva, cugeta la ele cînd era la duş, seara 
cînd încerca să adoarmă, analiza noile probe în timp ce-şi lua 
micul dejun dimineaţa devreme şi cinele tirzii şi solitare. Nu 
citea aproape nimic altceva decit texte de criminalistică şi studii 
de caz ale tipurilor de asasini. Timp de nouăsprezece ani fusese 
polițistul unui poliţist, detectivul unui detectiv. 

In tot acest timp nu avusese nici o legătură serioasă cu o 
femeie. Nu avea timp de întîlniri şi, cumva, nu i se părea cinstit. 
Nu era cinstit faţă de Barbara Ann. Ducea o viaţă de burlac 
săptămîni la rînd, apoi îşi permitea cîteva nopţi fierbinţi de eli- 
berare, cu partenere pe care le plătea. Într-un fel care nu-i era 
prea clar, dacă făcea sex cu o prostituată nu i se părea că 
trădează amintirea Barbarei Ann, întrucît plătind pentru acel 
serviciu actul respectiv devenea o simplă tranzacţie, cituşi de 
puţin o chestiune sentimentală. 

Apoi o cunoscuse pe Wilma Compton. 


Sprijinindu-se de peretele separeului The Bolt Hole, Frank 
păru că se îneacă rostind numele femeii. Îşi şterse, cu palma, 
obrazul transpirat, apoi îşi trecu degetele răsfirate prin păr şi 
spuse: 

— Simt nevoia de încă un Scotch dublu. 

Făcea mari eforturi ca să articuleze fiecare silabă, părînd 
astfel şi mai beat decit dacă ar fi tărăgănat sau ar fi stilcit 
cuvintele. 

— Desigur, spuse Tony. Încă un Scotch. Dar ar trebui să şi 
mîncăm ceva. 

— Nu mi-e foame, replică Frank. 

— Aici se fac cheeseburgeri excelenți, insistă Tony. Hai să 
comandăm două porţii şi cartofi prăjiţi. 

— Nu. Eu nu vreau decit scotch. 

Tony insistă şi, în cele din urmă, Frank acceptă un 
hamburger, însă fără cartofi prăjiţi. 

Penny luă comanda de mîncare, dar cînd auzi că Frank voia 
încă un Scotch, nu se grăbi să i-l aducă. 

— N-am venit cu maşina, o linişti Frank, accentuind şi de 
astă dată fiecare sunet al fiecărui cuvînt. Am venit cu taxiul, 
fiindcă aveam de gînd să mă îmbăt criţă. Am să mă întorc tot cu 
taxiul. Aşa că te rog, scumpa mea cu gropiţe în obraji, mai 
adu-mi un delicios Scotch dublu. 

Tony încuviinţă din cap spre chelneriţă. 

— Dacă mai tirziu nu-i în stare să-şi cheme un taxi, am să-l 
duc eu acasă. _ 

Ea le aduse un nou rînd de băuturi. In faţa lui Tony se găsea 
o bere băută doar pe jumătate, dar cum ajunsese încălzită şi 
răsuflată, Penny o luă. 

Wilma Compton. 

Cînd Frank o întîlnise pe Wilma, aceasta avea treizeci şi unu 
de ani, fiind deci cu doisprezece ani mai tînără decit Frank. Era 
atrăgătoare, micuță de statură, frumoasă şi cu ochi negri. 
Picioare zvelte. Trup suplu. Şolduri rotunde şi provocatoare. Un 
fund mic şi cărnos. Talie de viespe şi sîni o idee prea plini pentru 
înălţimea ei. Nu era la fel de atrăgătoare sau de minionă ca 
Barbara Ann. Nu avea mintea ascuţită a Barbarei Ann, nici firea 
ei muncitoare, nici sufletul ei bun. Însă, cel puţin în aparenţă, 
semăna îndeajuns cu femeia plecată dintre cei vii cu multă 
vreme în urmă, ca să trezească interesul adormit al lui Frank 


pentru o idilă. 

Wilma era chelneriţă într-o cafenea în care poliţiştii veneau 
adeseori să ia prînzul. În cea de a şasea ocazie cînd îl servise pe 
Frank, el îi ceruse o întîlnire şi ea acceptase. La cea de a patra 
întîlnire făcuseră dragoste. Wilma dovedise aceeaşi pasiune, 
aceeaşi energie şi aceeaşi dorinţă de a experimenta care 
făcuseră din Barbara o minunată tovarăşă de pat. Dacă uneori 
părea preocupată de satisfacerea propriei dorinţe, fără a se 
gîndi la Frank, el reuşise să se convingă că egoismul fetei era 
doar trecător, datorindu-se faptului că de multă vreme nu 
avusese o relaţie care s-o satisfacă. În plus, era mîndru că o 
putea stîrni atît de uşor şi de total. Pentru prima oară de cînd se 
culcase cu Barbara Ann, actul sexual se împletea cu iubirea 
sufletului şi i se păruse că ghiceşte aceleaşi sentimente în 
reacţiile Wilmei. La vreo două luni după ce deveniseră amanți, 
Frank o ceruse în căsătorie. Ea refuzase, după care nu mai voise 
să se întîlnească cu el. Singura posibilitate de a o vedea şi de a 
discuta cu ea era cînd se ducea la cafenea. 

Wilma fusese admirabil de deschisă în privinţa motivelor 
refuzului ei. Voia să se mărite, căuta omul potrivit, însă omul 
potrivit trebuia să aibă un cont substanţial în bancă şi o slujbă 
foarte bănoasă. Un poliţist, spusese ea, n-ar cîştiga niciodată 
suficienţi bani ca să-i ofere stilul de viaţă şi siguranţa de care 
avea nevoie. Prima ei căsnicie dăduse greş, în mare măsură 
fiindcă ea şi soţul ei se certau adesea din pricina facturilor şi a 
veniturilor de familie. Wilma descoperise că grija pentru situaţia 
financiară putea distruge dragostea într-o căsnicie, lăsînd doar o 
cochilie de supărare şi amărăciune. Fusese o experienţă teribilă, 
şi Wilma era decisă să n-o mai repete. Nu excludea ideea de a 
se căsători din dragoste, dar pe lîngă iubire trebuia să existe şi 
siguranţă financiară. Regreta că vorbea atît de deschis, însă nu 
voia să mai îndure aceeaşi suferinţă ca înainte. Vorbise cu glasul 
tremurînd şi ochii în lacrimi. Spusese că nu voia să mai rişte să 
asiste la imaginea insuportabil de tristă şi deprimantă a 
distrugerii unei iubiri din pricina lipsei de bani. 

Paradoxal, hotărîrea ei de a se căsători pentru bani nu 
diminuase respectul, nici ardoarea lui Frank. Fiindcă fusese 
singur atita timp, era dispus să continue relaţia, chiar dacă ar fi 
fost nevoit să poarte o pereche uriaşă de ochelari cu lentile 
trandafirii, ca să menţină iluzia unei iubiri. Îi povestise Wilmei 


despre situaţia lui financiară, aproape o implorase să se uite în 
carnetul lui de cecuri şi în certificatele de depunere pe termen 
scurt, care totalizau aproape treizeci şi două de mii de dolari. li 
spusese ce leafă avea şi-i explicase în amănunt că va putea ieşi 
la pensie destul de devreme, cu o pensie frumoasă, suficient de 
tînăr pentru a folosi o parte din economii ca să pornească o 
mică afacere particulară şi să cîştige şi mai mult. Dacă ea îşi 
dorea siguranţă, el era omul cel mai potrivit să i-o ofere. 

Treizeci şi două de mii de dolari şi o pensie de poliţist nu 
fuseseră îndeajuns pentru Wilma Compton. 

— Vreau să spun, explicase ea, că asta înseamnă ceva, însă 
tu n-ai o casă, Frank, n-ai nimic. Frunzărise cecurile citeva 
minute, ca şi cum gestul i-ar fi stîrnit plăcere sexuală, apoi i le 
înapoiase, spunînd: Îmi pare rău, Frank. Eu vreau mai mult de 
atit. Sint încă tînără şi arăt cu cinci ani mai puţin. Am viaţa 
înaintea mea şi am timp berechet să mai caut omul potrivit. Mă 
tem că treizeci şi două de mii de dolari nu înseamnă mare lucru 
în zilele noastre. Mă tem că nu se vor dovedi îndeajuns ca să ne 
scoată din eventuale crize. Şi nu vreau să mă leg de tine în nici 
un fel, dacă ştiu că există o şansă cit de mică să... ne urîm... să 
devenim meschini... cum s-a întîmplat în prima mea căsătorie. 

El fusese distrus. 

— lisuse, m-am purtat ca un idiot! se jelui Frank, lovind cu 
pumnul în masă, ca să accentueze cît fusese de neghiob. Imi 
vîrisem în cap că Wilma era la fel ca Barbara Ann, că era 
deosebită, o femeie cum rar întîlneşti, o femeie aparte. Indife- 
rent ce făcea, oricît de grosolană sau de indiferentă se dovedea, 
întotdeauna îi găseam scuze. Scuze încîntătoare. Scuze pline de 
imaginaţie, complicate, cavalereşti. Dobitoc! Am fost un dobitoc, 
un dobitoc, un imbecil fără egal. lisuse! 

— Ceea ce ai făcut e explicabil, spuse Tony. 

— Am fost un idiot. 

— Fuseseşi singur mult timp, continuă Tony. Trăiseşi doi ani 
minunaţi alături de Barbara Ann, îţi închipuiai că niciodată nu 
vei mai cunoaşte o experienţă asemănătoare şi nu voiai să te 
mulţumeşti cu mai puţin. În acest fel te-ai izolat de lume. Te-ai 
convins că nu aveai nevoie de nimeni. Dar fiecare are nevoie de 
cineva, Frank. Fiecare are nevoie de cineva la care să ţină. 
Dorinţa de dragoste şi prietenie e la fel de firească pentru 
specia umană ca şi nevoia de hrană şi de apă. Această nevoie 


s-a acumulat în tine în toţi acei ani, şi cînd ai întîlnit pe cineva 
care semăna cu Barbara Ann, cînd ai întîlnit-o pe Wilma, nu ţi-ai 
mai putut înfrîna această nevoie. Cei nouăsprezece ani de 
dorinţă şi de aşteptare au explodat în tine. Nu puteai să 
acţionezi decît necugetat. Ar fi fost frumos dacă Wilma s-ar fi 
dovedit o femeie cumsecade, care să merite ceea ce-i puteai 
oferi tu. De fapt, mă mir că una ca Wilma n-a pus gheara pe tine 
cu ani înainte. 

— Am fost un dobitoc. 

— Banu. 

— Un idiot. 

— Nu, Frank. Ai fost om, răspunse Tony. Atita tot. La fel de 
om ca fiecare dintre noi. 

Penny aduse cheeseburgerii. 

Frank comandă alt Scotch dublu. 

— Vrei să ştii ce a făcut-o pe Wilma să se răzgîndească? 
întrebă Frank. Vrei să ştii de ce a acceptat, pînă la urmă, să se 
mărite cu mine? 

— Bineînţeles, răspunse Tony. Dar, mai întîi, ce-ar fi să-ţi 
mănînci cheeseburger-ul? 

Frank nici nu se uită la cheeseburger. 

— Tatăl meu a murit şi mi-a lăsat mie toată averea. La 
început se părea că ar fi fost vorba de treizeci de mii de dolari, 
apoi am descoperit că, în ultimii treizeci de ani de viaţă, bătrînul 
adunase polite de asigurare în valoare de cinci şi zece mii de 
dolari. Fără taxe, suma se ridica la nouăzeci de mii de dolari. 

— Ei, pe dracu'! 

— Cu ceea ce aveam deja, continuă Frank, era îndeajuns 
pentru Wilma. 

— Poate ar fi fost mai bine pentru tine dacă tatăl tău murea 
sărac, spuse Tony. 

Ochii injectaţi ai lui Frank începură să lăcrimeze şi o clipă 
păru gata să plingă. Apoi clipi repede şi-şi stăpîni lacrimile. Cu 
glasul copleşit de disperare spuse: 

— Mi-e ruşine să recunosc, dar, cînd am aflat la cît se cifra 
averea lui, nu mi-a mai păsat că murise. Am descoperit poliţele 
de asigurare la numai o săptămînă după ce-l înmormiîntasem şi 
în clipa în care am aflat despre ele m-am gîndit la Wilma. Dintr-o 
dată m-am simţit atît de fericit, încît nu-mi puteam găsi locul. 
Din partea mea, tata putea să fi fost mort de douăzeci de ani. 


Mi-e greață cînd mă gîndesc cum m-am purtat. Vreau să spun 
că tata şi cu mine nu fusesem foarte apropiaţi, totuşi eram dator 
să-l jelesc mai mult decît am făcut-o. lisuse, am fost un ticălos şi 
un egoist, Tony. 

— S-a terminat, Frank, e de domeniul trecutului, spuse 
Tony. Şi, după cum ţi-am spus, ai fost oarecum necugetat. Nu 
întru totul răspunzător de actele tale. 

Frank îşi îngropă obrazul în palme şi rămase aşa citeva 
clipe, tremurînd tot, însă fără să plingă. În cele din urmă, ridică 
privirea şi spuse: 

— Deci, cînd a văzut că aveam aproape o sută douăzeci şi 
cinci de mii de dolari, Wilma a acceptat să se căsătorească cu 
mine. În opt luni m-a lăsat fără o leţcaie. 

— Trăim într-un stat care consfinţeşte proprietatea în 
comun, se miră Tony. Cum a putut obţine mai mult de jumătate 
din ce aveai? 

— Oh, n-a obţinut nimic la divorţ. 

— Cum? 

— Nici un bănuţ. 

— De ce? 

— Între timp, m-a lăsat fără un sfant. 

— Fără nimic? 

— Praful s-a ales de toţi banii! 

— l-a cheltuit? 

— l-a furat, spuse Frank cu glas lipsit de orice intonaţie. 

Tony îşi puse cheeseburger-ul în farfurie şi se şterse la gură 
cu un şerveţel. 

— l-a furat? Cum? 

Frank era încă foarte ameţit, totuşi dintr-o dată începu să 
vorbească ciudat de clar şi de precis. | se părea important ca 
această acuzaţie la adresa Wilmei, mai mult decît oricare altă 
parte a istorisirii, să fie înţeleasă limpede. Wilma nu-i lăsase 
nimic altceva decit indignarea, sentiment pe care acum voia să 
i-l împărtăşească lui Tony. 

— De îndată ce ne-am întors din luna de miere, m-a 
anunţat că urma să preia socotelile casei. Ea avea să se ocupe 
de contul din bancă, de investiţiile noastre, de carnetele de 
cecuri. S-a înscris la un curs de planificarea investiţiilor, la o 
şcoală economică, şi a elaborat un buget amănunţit pentru noi. 
Era neînduplecată în această privinţă, ca o specialistă în afaceri, 


iar eu eram încîntat, fiindcă părea atit de asemănătoare cu 
Barbara Ann. 

— l-ai spus că Barbara Ann făcea la fel? 

— Da. Oh, Doamne, da. Singur am creat condiţiile ca să fiu 
lăsat fără o leţcaie. Bineînţeles că i-am spus. 

Dintr-o dată Tony simţi că nu-i mai era foame. 

Frank îşi trecu degetele tremurătoare prin păr. 

— Vezi tu, nu aveam nici cel mai mic motiv de bănuială. Era 
atît de bună cu mine. Învăţase să gătească mîncărurile mele 
preferate. De fiecare dată cînd mă întorceam acasă voia să-i 
povestesc despre ce făcusem în ziua aceea şi mă asculta cu 
mare interes. Nu-mi cerea multe haine, bijuterii sau altele 
asemenea. Din cînd în cînd ieşeam la restaurant sau la 
cinematograf, dar de fiecare dată ea spunea că e o risipă de 
bani. Zicea că se simţea la fel de bine acasă cu mine, la 
televizor sau stînd de vorbă. Nu se grăbea deloc să cumpere o 
casă. Era atît de... apropiată. Îmi făcea masaj cînd veneam 
acasă cu muşchii înţepeniţi şi dureroşi. lar la pat... era 
nemaipomenită. Era perfectă. Numai că... numai că... In tot acel 
timp cît gătea şi mă asculta, şi mă masa, şi mă regula, de fapt... 

— Te storcea de conturile tale din bancă. 

— Pînă la ultimul dolar. Tot, afară de zece mii de dolari 
dintr-un certificat de depunere pe termen lung. 

— Şi apoi te-a părăsit, pur şi simplu? 

Frank se cutremură. 

— Într-o zi am venit acasă şi am găsit un bilet de la ea. 
"Dacă vrei să ştii unde sînt, sună la acest număr şi întreabă de 
domnul Freyborn." Freyborn era avocat. Il angajase ca să se 
ocupe de divorţ. Am fost năucit. Vreau să spun că... nu existase 
nici un indiciu cît de mic... În orice caz, Freyborn a refuzat să-mi 
spună unde era Wilma. Mi-a spus că va fi un caz simplu de 
divorţ, uşor de rezolvat, fiindcă soţia nu pretindea pensie de 
întreţinere, nu cerea nimic. Nu voia nici un bănuţ, din cîte mi-a 
relatat Freyborn. Nu voia decît despărţirea. A fost ca o lovitură 
în moalele capului. Am suferit cumplit. lisuse, nu înţelegeam cu 
ce greşisem. Un timp aproape mi-am pierdut minţile, încercînd 
să-mi dau seama ce vină purtam. Mi-am închipuit că m-aş putea 
schimba, că aş putea învăţa să fiu un om mai bun, ca s-o aduc 
înapoi. Dar după două zile, cînd am avut nevoie să scriu un cec, 
am văzut că nu mai aveam în cont decit trei dolari. M-am dus la 


bancă, apoi la compania de economii şi împrumuturi şi, în sfîrşit, 
am înţeles de ce nu-mi cerea nici un bănuţ. Mă curăţase deja de 
ultimul bănuţ. 

— Sper că n-ai lăsat-o să scape aşa uşor, spuse Tony. 

Frank mai trase o înghiţitură de Scotch. Transpirase. 
Obrazul îi căzuse şi era palid ca un mort. 

— La început am rămas năucit şi... nu ştiu... cred că mi-a 
venit să mor. Adică, nu să-mi iau zilele, dar puţin îmi păsa dacă 
mai trăiam sau nu. Eram ametit, ca în transă. 

— În cele din urmă, ai trecut şi peste asta. 

— În parte. Şi azi mă simt tot ametit. Dar în bună parte am 
reuşit să depăşesc momentul, spuse Frank. Apoi mi-a fost ruşine 
de mine. Ruşine pentru ce o lăsasem să-mi facă. Fusesem un 
mare dobitoc, un mare imbecil. Am vrut să nu afle nimeni, nici 
chiar avocatul meu. 

— A fost cea mai mare timpenie pe care o puteai face, 
spuse Tony. Restul mai înţeleg, dar... 

— Într-un fel, mi se părea că, dacă mărturiseam cuiva cum 
mă lăsasem înşelat de Wilma, lumea avea să creadă că tot ceea 
ce spusesem despre Barbara Ann nu fusese adevărat. Mi-era 
teamă ca oamenii să nu creadă că şi Barbara Ann încercase să 
mă tragă pe sfoară, la fel ca Wilma, iar pentru mine era impor- 
tant, mai important decît orice pe lume, ca amintirea Barbarei 
Ann să rămînă curată. Ştiu că acum pare o aiureală, dar aşa 
gindeam pe atunci. Tony nu ştia ce să răspundă. Prin urmare, 
divorţul a decurs cum nu se poate mai uşor, continuă Frank. 
N-au existat discuţii interminabile despre detalii ale aranjamen- 
tului dintre noi. De fapt, nici n-am mai văzut-o pe Wilma, afară 
de cîteva minute la tribunal şi nici n-am mai stat de vorbă cu ea 
din dimineaţa în care m-a părăsit. 

— Unde-i acum? Ştii? 

Frank îşi termină Scotch-ul. Cînd începu din nou să vor- 
bească, glasul îi era schimbat, pierdut, aproape o şoaptă, nu că 
s-ar fi ferit ca ceilalţi clienţi ai cafenelei să audă restul povestirii, 
ci fiindcă nu mai avea suficientă putere să vorbească pe un ton 
normal. 

— După ce s-a încheiat divorţul, am fost curios să aflu ce-i 
cu ea. Am făcut un mic împrumut de pe certificatul lăsat de ea, 
am angajat un detectiv particular ca să afle unde era şi ce 
făcea. Omul a descoperit o sumedenie de lucruri. Lucruri foarte 


interesante. Wilma se căsătorise la numai nouă zile după 
pronunţarea divorţului. Cu un oarecare Chuck Pozley din 
comitatul Orange. Proprietarul unui salon de jocuri electronice 
dintr-un centru comercial din Costa Mesa. Tipul cîştiga în jur de 
şaptezeci sau optzeci de mii de dolari. După toate aparențele, 
Wilma se gîndea serios să se mărite cu el cînd eu moştenisem 
toţi banii aceia de la tata. Deci, ce-a făcut? S-a căsătorit cu 
mine, m-a stors de bani, după care s-a dus la acest Chuck 
Pozley cu banii mei. Au folosit o parte din capitalul ei ca să 
deschidă alte două saloane de joc şi se pare că o duc cum nu se 
poate mai bine. 

— Oh, Doamne! murmură Tony. 

În dimineaţa aceea nu ştiuse nimic despre Frank Howard, 
iar acum ştia aproape tot. Mai mult decit dorea să ştie. Era un 
bun ascultător, această calitate era atit binecuvintarea, cît şi 
blestemul său. Partenerul precedent, Michael Savatino, îi 
spunea adesea că era un poliţist de clasă, în mare măsură 
fiindcă oamenii îl simpatizau şi aveau încredere în el, fiind 
dispuşi să-i vorbească aproape despre orice. lar dacă erau 
dispuşi să-i vorbească, spunea Michael, asta se întîmpla fiindcă 
Tony ştia să asculte. Or, cineva care ştia să asculte, comenta 
Michael, era o făptură rară într-o lume bazată pe egoism, 
ambiţie şi vanitate. Tony asculta atent şi cu dragă inimă, fiindcă, 
în calitate de pictor fascinat de modelele ascunse, era în 
căutarea modelului general al sensului existenţei omeneşti. 
Chiar şi acum, cînd îl asculta pe Frank, se gîndea la un citat din 
Emerson, pe care-l citise cu multă vreme în urmă: Sfinxul 
trebuie să răspundă la propria-i ghicitoare. Dacă întreaga istorie 
se află concentrată într-un singur om, atunci trebuie explicată 
toată pornind de la experiența individuală. Toţi bărbaţii, toate 
femeile şi toţi copiii erau enigme fascinante, mistere de 
nepătruns, şi Tony arareori se plictisea de povestirile lor. 

Continuînd să vorbească atit de încet, încît Tony trebuia să 
se aplece în faţă ca să-l audă, Frank spuse: 

— Pozley ştia ce avea de gînd Wilma cu mine. Se pare că în 
timp ce eu eram la lucru, ei se întîlneau de citeva ori pe 
săptămînă. În tot acest timp cît a jucat rolul soţiei perfecte, mă 
fura la sînge şi se culca cu acest Pozley. Cu cît mă gindeam mai 
mult la asta, cu atit eram mai furios, pînă cînd, în cele din urmă, 
am hotărît să-i spun avocatului meu ceea ce ar fi trebuit să-i 


spun de la bun început. 

— Dar era prea tîrziu? 

— Cam aşa ceva. Oh, aş fi putut intenta acţiune în tribunal 
împotriva ei. Dar faptul că n-o acuzasem de furt mai înainte, în 
timpul divorţului, ar fi cîntărit mult împotriva mea. Aş fi cheltuit 
cea mai mare parte a banilor rămaşi plătind avocaţi şi, oricum, 
aş fi pierdut procesul. Aşa că am decis să dau totul uitării. Mi-am 
închipuit că voi reuşi să mă vindec prin muncă, aşa cum 
făcusem după ce murise Barbara Ann. Dar se pare că eram mult 
mai afectat decit îmi închipuisem pe moment. Nu-mi mai 
puteam face meseria ca lumea. Fiecare femeie cu care aveam 
de-a face... Nu ştiu. Cred că... cred că în fiecare femeie o 
vedeam pe Wilma. Dacă aveam cit de cît un motiv, deveneam 
de-a dreptul fiară cu femeile pe care trebuia să le anchetez şi în 
scurt timp am început să mă port dur cu fiecare martor, bărbat 
sau femeie. Am început să nu mai văd limpede, să trec cu ve- 
derea indicii pe care le-ar fi remarcat şi un copil... Mă certam 
cumplit cu partenerul meu şi iată unde am ajuns. Vorbea din ce 
în ce mai încet şi pînă la urmă renunţă la efortul de a pronunţa 
clar, cuvintele începură să se piardă unul în altul. 

— După moartea Barbarei Ann, ce' puţin îmi rămăsese 
munca mea. Aveam totuşi ceva. Dar Wilma mi-a lua' tot. Mi-a 
furat banii şi respec'ul pentru mine însumi, chiar şi ambiția. Pu' 
şi simplu, nu-mi mai pasă de nimic. Se ridică şi ieşi din separeu, 
clătinîndu-se pe picioare ca o paiaţă cu arcuri la glezne. 
la'tă-mă. Trebuie să fac pipi. 

Porni, clătinîndu-se, prin sala de mese, spre toaleta băr- 
baţilor, dîndu-se exagerat de mult la o parte ca să cedeze 
trecerea fiecărui om pe care-l întîlnea în cale. 

Tony oftă şi închise ochii. Era obosit, atit fizic, cît şi 
sufleteşte. 

Penny se opri la masa lor şi spuse: 

— l-ai face un mare serviciu dacă l-ai duce acasă chiar 
acum. Miine dimineaţă o să se simtă ca un tap pe jumătate 
mort. 

— Cum se simte un ţap pe jumătate mort? 

— Mult mai rău decit unul sănătos şi cumplit faţă de unul 
mort de-a binelea, răspunse fata. 

Tony plăti consumaţia şi-şi aşteptă colegul. După cinci 
minute, luă haina şi cravata lui Frank şi se duse să-l caute. 


Toaleta bărbaţilor era mică: un closet, un pisoar, o 
chiuvetă. Înăuntru mirosea puternic a dezinfectant cu parfum de 
pin şi, vag, a urină. 

Frank stătea lîngă peretele acoperit cu graffiti, cu spatele la 
uşă. Lovea cu amîndouă palmele în peretele de deasupra capu- 
lui şi plesniturile stîrneau ecouri în încăperea cu tavan înalt. 
BAM-BAM-BAM-BAM-BAM! Zgomotul nu se auzea din bar, din 
pricina murmurului confuz de voci, dar în spaţiul acela îngust 
părea asurzitor. 

— Frank? 

BAM-BAM-BAM-BAM-BAM-BAM-BAM! 

Tony se duse la el, îi puse o mînă pe umăr, îl trase cu 
blîindeţe de lîngă perete şi-l răsuci cu faţa către el. 

Frank plingea. Avea ochii înroşiţi şi plini de lacrimi. Lacrimi 
grele i se rostogoleau pe obraji. Buzele umflate şi întredeschise 
tremurau de suferinţă. Însă plîngea fără zgomot, fără suspine, 
fără să scîncească, cu glasul ferecat undeva în fundul gitului. 

—  Linişteşte-te, îi murmură Tony. Totul va fi bine. N-ai 
nevoie de Wilma. O duci mai bine fără ea. Ai prieteni. Te vom 
ajuta să treci de aceste momente, Frank. Numai să ne dai voie. 
Sînt alături de tine, Frank. Zău că mă doare sufletul, Frank. 

Frank închise ochii. Îşi lăsă în jos colţurile gurii şi începu să 
suspine, la fel de tăcut. Singurul sunet era un şuierat, cînd 
trăgea aer în piept. Întinse mîna, căutînd un sprijin, şi Tony îl 
înlănţui cu braţul. 

— Vreau să merg acasă, spuse Frank, articulînd cu greu 
cuvintele. Nu vreau decit să merg acasă. 

— Bine. Te duc acasă. Ţine-te bine. 

leşiră amîndoi din The Bolt Hole, înlănţuiţi ca doi vechi 
camarazi de război. Parcurseră distanţa de două cvartale şi 
jumătate pînă la locuinţa lui Tony şi urcară în jeepul acestuia. 

Pe la jumătatea drumului, Frank trase aer în piept şi spuse: 

— Tony... mi-e frică. 

Tony aruncă o privire către el. 

Frank era ghemuit pe scaun. Părea mic şi neputincios. 
Hainele arătau prea mari pentru el. Lacrimile îi străluceau pe 
obraz. 

— De ce ţi-e frică? întrebă Tony. 

— Nu vreau să fiu singur, răspunse Frank, plîngînd încet şi 
tremurînd atît din pricina excesului de alcool, cît şi din pricina 


unei spaime obscure. 

— Nu eşti singur, îl linişti Tony. 

— Mă tem că... am să mor singur. 

— Nu eşti singur şi n-ai să mori, Frank. 

— Toţi îmbătrînim atît de... repede. Apoi... Vreau să fie 
cineva cu mine. 

— Vei găsi pe cineva. 

— Vreau un suflet care să-şi amintească de mine şi să mă 
iubească. 

— Nu te teme, spuse Tony, nu prea convins. 

— Mă înspăimîntă. 

— Vei găsi pe cineva. 

— Niciodată. 

— Ba da. Vei găsi. 

— Niciodată. Niciodată, insistă Frank, închizind ochii şi 
rezemîndu-şi fruntea de geamul lateral. Pînă cînd ajunseră la 
locuinţa lui Frank, acesta adormise ca un copil. Tony încercă să-l 
trezească. Insă Frank nu reuşi să-şi vină complet în fire. 
Poticnindu-se, mormăind şi oftînd din greu, se lăsă trezit pe 
jumătate şi aproape dus în braţe pînă la uşa casei. Tony îl propti 
de perete, lîngă intrare, şi-l căută prin buzunare după cheie. 
Cînd, în sfîrşit, ajunseră în dormitor, Frank se prăvăli grămadă 
pe saltea şi începu să sforăie. 

Tony îl dezbrăcă, lăsîndu-l în chiloţi. Trase cuvertura deo- 
parte, îl împinse pe cearşaf, apoi trase peste el cearşaful de 
deasupra şi pătura. Frank sforăia zgomotos. 

In bucătărie, într-un sertar de lîngă chiuvetă, în care se 
găseau fel şi fel de mărunţişuri, Tony găsi un creion, un teanc de 
coli şi o rolă de scotch. Scrise un bilet pentru Frank şi-l lipi de 
uşa frigiderului. 


Dragă Frank, 

Cînd te vei trezi miine dimineaţă, îţi vei aminti tot ce mi-ai 
spus şi probabil te vei simţi uşor stînjenit. Nu-ţi face griji. Ceea 
ce mi-ai destăinuit va rămîne numai între noi. Miine îţi voi 
destăinui şi eu cîteva secrete teribil de ruşinoase, aşa că vom fi 
chit. La urma urmei, prietenii există ca să-ţi descarci inima în 
faţa lor. 

Tony. 


leşi şi încuie uşa în urma lui. 

În timp ce se înapoia acasă cu maşina, se gîndi la faptul că 
sărmanul Frank era singur, apoi îşi dădu seama că nici situaţia 
lui nu era cu mult mai bună. Tatăl lui, Carlo, încă trăia, însă era 
foarte bolnav şi probabil nu mai avea mult de trăit, cel mult zece 
ani. Surorile şi fraţii lui Tony erau răspîndiţi pe tot cuprinsul 
Statelor Unite şi nici unul nu-i era apropiat sufleteşte cu ade- 
vărat. Avea mulţi prieteni, dar, cînd ţi se apropia ultimul ceas, 
nu de prieteni aveai nevoie. Inţelesese ce voia să spună Frank. 
Pe patul de moarte nu puteai stringe decit o anumită mînă, care 
să-ţi dea curaj: mîna soţului sau a soţiei, a copilului sau a 
părintelui. Işi dădu seama că drumul pe care pornise el în viaţă 
ducea către un templu pustiu al singurătăţii. Avea treizeci şi 
cinci de ani, era încă tînăr, dar niciodată nu se gîndise serios la 
căsătorie. Deodată avu sentimentul că timpul i se scurgea 
printre degete. Anii treceau cumplit de repede. Parcă ieri 
avusese douăzeci şi cinci, dar deja trecuse un deceniu. 

Poate că Hilary Thomas e cea pe care o aşteptam, se gîndi 
el, oprind maşina în parcarea din faţa casei. E altfel decit cele- 
lalte. Imi dau seama foarte bine. E cu totul altfel. Poate că şi ea 
va vedea în mine un om deosebit. Ar putea ieşi bine pentru 
amindoi. Nu-i aşa? 

Rămase în jeep un timp, privind ţintă cerul întunecat şi 
spuzit de stele, cu gindul la Hilary Thomas şi la ideea de a 
îmbătrîni şi a închide ochii de unul singur. 


La 10:30 seara, în timp ce Hilary era absorbită de lectura 
romanului lui James Clavell, chiar cînd îşi termina gustarea 
compusă din mere şi brînză, sună telefonul. 

— Alo? La celălalt capăt al firului n-o întîmpină decit 
tăcerea. Cine-i la telefon? 

Nici un răspuns. 

Trînti receptorul în furcă. Era singura reacţie cînd primeai 
un telefon de ameninţare sau unul obscen. Trebuia să închizi. Să 
nu încurajezi pe cel care sunase. Să închizi imediat şi hotărît. ÎI 
făcuse pe celălalt să-i ţiuie urechea, dar acest lucru nu-i ridica 
prea mult moralul. 

Era convinsă că nu fusese o greşeală. Nu de două ori în 
aceeaşi seară, fără ca persoana respectivă să-şi ceară scuze. În 


plus, tăcerea aceea avea în ea ceva rău, o ameninţare nerostită. 

Nici după ce fusese nominalizată pentru Premiul Academiei 
nu simţise nevoia să-şi treacă numărul la neinformabili. Sce- 
nariştii nu erau celebrităţi ca actorii sau chiar regizorii. Publicul 
nu-şi amintea sau nu se sinchisea cine cîştiga premiul pentru 
scenariul unui film de succes. Majoritatea scenariştilor îşi 
treceau numărul la neinformabili, fiindcă li se părea că astfel îşi 
sporeau prestigiul. Un scenarist care figura la neinformabili avea 
aura unui om atit de ocupat cu lucruri importante, încît nu-i 
rămînea timp pentru o eventuală convorbire nedorită. Dar Hilary 
nu suferea de acest orgoliu şi socotea că, în cartea de telefon, 
numele ei răminea la fel de necunoscut ca şi pe o listă de tele- 
foane secrete. 

Bineînţeles, poate că acest lucru nu mai era adevărat. 
Poate că relatările din presă referitoare la cele două confruntări 
dintre ea şi Bruno Frye o transformaseră într-un obiect de 
interes general, cum nu reuşiseră cele două scenarii de succes 
scrise de ea. Povestea unei femei care opusese rezistenţă unui 
aşa-zis violator, pe care a doua oară chiar îl ucisese, putea 
foarte bine să fascineze cine ştie ce minte bolnavă. Poate că 
exista vreo bestie dornică să arate că ar putea reuşi acolo unde 
Bruno Frye dăduse greş. 

Hotări ca a doua zi de dimineaţă, la prima oră, să sune 
compania de telefoane şi să ceară ca numărul să-i fie trecut la 
nein-formabili. 


La miezul nopţii morga oraşului era, după cum o descrisese 
cîndva chiar medicul legist, tăcută ca mormîntul. Pe holul lumi- 
nat difuz domnea tăcerea. Laboratorul era cufundat în întuneric. 
Sala ticsită de cadavre era rece, întunecată şi tăcută, cu 
excepţia biziitului instalaţiei de aer condiţionat, care pompa aer 
rece prin orificiile din perete. 

În noaptea de joi spre vineri la morga oraşului făcea de ser- 
viciu un singur om. Acesta se găsea într-o mică încăpere de 
lîngă biroul personal al expertului legist. Şedea într-un fotoliu, în 
faţa unei mese de lucru urite, din metal furniruit cu lemn de nuc. 
Numele lui era Albert Wolwicz. Avea douăzeci şi nouă de ani, era 
divorţat şi tatăl unei fetiţe pe care o chema Rebecca. Becky fu- 
sese încredinţată soţiei. Acum, amîndouă locuiau în San Diego. 


Pe Albert nu-l deranja să lucreze în — scuzaţi expresia — tura 
orelor de cimitir. Făcu ordine prin dosare, apoi se aşeză şi 
ascultă la radio un timp, iar mai umblă prin hirtii, citi cîteva 
capitole dintr-o carte cu adevărat bună a lui Stephen King, 
despre vampiri care făceau ravagii în Noua Anglie, şi dacă 
oraşul era liniştit în timpul nopţii, dacă poliţişti în uniformă sau 
ambulanţe nu începeau să aducă tărgi cu victime ale unor 
încăierări de stradă sau accidente de circulaţie, spera să aibă 
parte de o noapte liniştită, pînă cînd avea să vină ora ieşirii din 
schimb. 

La zece minute după miezul nopţii sună telefonul. 

Albert ridică receptorul. 

— Morga. Tăcere. Alo? vorbi Albert. Omul de la celălalt 
capăt al firului gemu sfişietor şi începu să plingă. Cine-i la tele- 
fon? 

Celălalt continuă să plingă, fără a putea răspunde. 

Sunetele chinuite sunau aproape ca o parodie a suferinţei, 
suspine forţate şi isterice, cum Albert nu mai auzise în viaţa lui. 

— Dacă îmi spuneţi ce s-a întîmplat, poate reuşesc să vă 
ajut. 

Cel care sunase închise telefonul. 

Albert rămas cîteva clipe cu ochii la receptor, apoi ridică din 
umeri şi-l puse în furcă. 

Incercă să reia lectura cărţii lui Stephen King de unde o 
lăsase, dar mereu i se părea că aude tirşiit de paşi pe pragul din 
spatele lui. Întoarse capul de vreo şase ori, dar nu era nimeni 
(sau nimic). 


Vineri dimineaţa. 

Ora nouă. 

Doi oameni de la firma de pompe funebre Angels' Hill din 
vestul oraşului Los Angeles sosiră la morga oraşului ca să ridice 
cadavrul lui Bruno Frye. Lucrau în colaborare cu firma Forever 
View din St. Helena, oraşul de reşedinţa al răposatului. Unul din- 
tre oamenii de la Angels' Hill semnă hiîrtiile necesare, apoi 
amindoi transferară cadavrul din sala frigorifică în spatele 


Cadillacului transformat în dric. 


Frank Howard nu părea să fie mahmur. Obrazul lui nu avea 
culoarea pămiîntie de după chef; era rumen în obraji şi avea un 
aer sănătos. Ochii albaştri îşi recăpătaseră limpezimea. După 
toate aparențele, spovedania se dovedise benefică pentru 
suflet, după cum spune proverbul. 

Mai întîi la birou, apoi în maşină, Tony sesiză stînjeneala la 
care se aşteptase şi îşi dădu toată silinţa să-l facă pe Frank să 
se simtă în largul lui. Treptat, Frank îşi dădu seama că relaţia lor 
nu se schimbase în rău, dimpotrivă, devenise cu mult mai bună 
decit în ultimele trei luni. Pînă la prînz reuşiseră să stabilească 
un tip de relaţie care avea să le permită să lucreze împreună 
aproape ca un singur om. Incă nu atinseseră armonia perfectă 
dintre Tony şi Michael Savatino, dar nimic nu părea să împiedice 
ca raportul dintre ei să evolueze exact spre acel gen de relaţie. 
Mai aveau nevoie de cîtva timp ca să se adapteze unul la 
celălalt, cîteva luni, însă, în cele din urmă, între ei avea să se 
închege o legătură sufletească menită să le facă munca infinit 
mai uşoară decît pînă atunci. 

Vineri dimineaţă lucrară la informaţiile obţinute în legătură 
cu Bobby Valdez. Nu existau prea multe fire, iar primele două nu 
duceau nicăieri. 

Raportul trimis de departamentul de evidenţă a vehiculelor 
cu privire la Juan Mazquezza le pricinui prima dezamăgire. Din 
cîte se părea, Bobby Valdez folosise un certificat de naştere fals 
şi un alt act contrafăcut ca să obţină un permis valabil, sub 
numele de Juan Mazquezza. Ultima adresă pe care le-o putea 
furniza departamentul de evidenţă a vehiculelor era cea de la 
care Bobby se mutase în luna iulie a anului precedent, aparta- 
mentele Las Palmeras din La Brea Boulevard. In evidenţa depar- 
tamentului mai existau doi Juan Mazquezza. Un băiat de 
nouăsprezece ani care locuia la Fresno şi un bătrîn în vîrstă de 
şaizeci şi şapte de ani domiciliat în Tustin. Amîndoi aveau maşini 
înregistrate în California, însă nici una nu era marca Jaguar. Acel 
Juan Mazquezza din La Brea Boulevard nu-şi înregistrase 
niciodată maşina, ceea ce dovedea că Bobby cumpărase 
Jaguarul folosind alt nume fals. Era limpede că dispunea de o 
sursă excepţional de bună de acte false. 


Ajunseseră într-un punct mort. 

Tony şi Frank se înapoiară la Curăţătoria Vee Vee Gee şi 
discutară cu muncitorii care lucraseră cu Bobby pe vremea cînd 
acesta folosea numele de Mazquezza. Sperau că cineva 
păstrase legătura cu Bobby după ce acesta renunţase la slujbă, 
aşadar, poate ştia unde locuia acum. Dar toţi răspunseră că 
Bobby era o persoană singuratică, nimeni nu ştia încotro 
plecase. 

Alt punct mort. 

După ce plecară de la Vee Vee Gee, se duseră să 
prîinzească la un local care prepara omlete, unul dintre locurile 
preferate ale lui Tony. Pe lîngă principala sală de mese, 
restaurantul mai avea o terasă descoperită, construită din 
cărămidă, pe care se găseau douăsprezece mese cu umbrele în 
dungi alb cu albastru. Tony şi Frank începură să măniînce salate 
şi omletă cu brînză, în bătaia brizei calde de toamnă. 

— Ai vreun program miine seară? întrebă Tony. 

— Eu? 

— Tu. 

— Nu. Nimic. 

— Perfect. Am aranjat eu ceva. 

— Ce? 

— O întîlnire surpriză. 

— Pentru mine? 

— Şi tu eşti implicat cumva. 

— Vorbeşti serios? 

— l-am telefonat azi-dimineaţă. 

— Las-o baltă, spuse Frank. 

— E femeia perfectă pentru tine. 

— Detest întîlnirile prin intermediari. 

— E o femeie superbă. 

— Nu mă interesează. 

— Şi dulce. 

— Nu sînt copil. 

— Cine a zis că eşti? 

— N-am nevoie să-mi aranjezi tu o întîlnire. 

— Uneori faci şi asta pentru un prieten. Nu? 

— Pot să-mi dau întilniri şi singur. 

— Trebuie să fii fraier ca să renunţi la femeia asta. 

— Atunci eu sînt un fraier. 


Tony oftă. 

— Cum vrei. 

— Uite ce e, tot ce ţi-am povestit aseară la The Bolt Hole... 

— Da? 

— Nu cerşeam compătimire. 

— Fiecare are nevoie din cînd în cînd de compătimire. 

— Voiam doar să înţelegi de ce am fost într-o dispoziţie atit 
de infernală. 

— lar eu am înţeles. 

— N-am vrut să rămii cu impresia că aş fi un ticălos şi un 
fraier uşor de dus de nas de o anumită categorie de femei. 

— N-am rămas deloc cu această impresie. 

— Niciodată nu mi s-a întîmplat să-mi pierd cumpătul ca 


aseară. 
— Te cred. 
— Niciodată n-am... plîns aşa. 
— Ştiu. 
— Cred că eram obosit. 
— Desigur. 
— Poate şi din cauza băuturii. 
— Poate. 
— Am băut cam mult aseară. 
— Cam mult. 
— Şi băutura m-a făcut sentimental. 
— Posibil. 


— Acum însă mi-am revenit. 

— Cine a spus că nu? 

— Pot să-mi găsesc şi singur o femeie, Tony. 

— Cum vrei tu. 

— OK? 

— OK. 

Fiecare se concentră asupra omletei cu brînză. 

In apropiere se găseau mai multe blocuri cu birouri şi zeci 
de secretare îmbrăcate în rochii în culori vii treceau pe trotuar, 
mergînd să ia masa de prînz. 

Terasa restaurantului era înconjurată de flori, care 
parfumau aerul arămiu de toamnă. 

Zarva străzii era caracteristică oraşului Los Angeles. Nu 
scrişnete de frîne şi ţipete de claxon ca la Chicago sau New York 
sau în majoritatea celorlalte oraşe. Doar duduit hipnotic de 


motoare. Şi şuieratul maşinilor care săgetau pe lîngă ei. Un zgo- 
mot liniştitor. Reconfortant. Ca valurile care se sparg pe plajă. 
Zgomot făcut de maşini, şi totuşi oarecum primitiv, natural. Şi, 
în acelaşi timp, erotic, într-un fel subtil şi greu de pus în cuvinte. 
Chiar şi zgomotele se conformau la personalitatea subtropicală 
şi subconştientă a oraşului. 

După cîteva minute de tăcere Frank spuse: 

— Cum o cheamă? 

— Pe cine? 

— Nu face pe deşteptul. 

— Janet Yamada. 

— E japoneză? 

— Numele pare cumva italienesc? 

— Cum arată? 

— Inteligentă, spirituală, frumoasă. 

— Cu ce se ocupă? 

— Lucrează la primărie. 

— Ciţi ani are? 

— Treizeci şi şase sau treizeci şi şapte. 

— Nu-i prea tînără pentru mine? 

— N-ai decit patruzeci şi cinci de ani, pentru numele lui 
Dumnezeu! 

— Cum ai ajuns s-o cunoşti? 

— Am fost un timp împreună, răspunse Tony. 

— Ce s-a întîmplat? 

— Nimic. Am descoperit că ne simţeam mai bine ca prieteni 
decit ca amanți. 

— Crezi că-mi va plăcea? 

— Sînt convins. 

— Şi că ea mă va plăcea pe mine? 

— Dacă nu te scobeşti în nas şi dacă nu mănînci cu mîna. 

— OK, acceptă Frank. Am să mă întîlnesc cu ea. 

— Dacă ţi se pare o corvoadă, poate ar fi bine să renunti. 

— Nu. Mă duc. Totul va fi bine. 

— Nu trebuie să te duci doar ca să-mi faci mie plăcere. 

— Dă-mi numărul ei de telefon. 

— Nu mă simt în largul meu, insistă Tony. Am impresia că 
ţi-am forţat mîna. 

— Nu mi-ai forţat mîna. 

— Cred că ar fi mai bine s-o sun şi să anulez întîlnirea, 


insistă Tony. 

— Nu, ascultă, eu... 

— N-ar trebui să fac pe intermediarul. Nu mă pricep deloc. 

— Dar vreau să ies cu ea, ce dracu'! izbucni Frank. 

Tony zîimbi cu gura pînă la urechi. 

— Ştiu. 

— Adică m-ai manipulat? 

— Te-ai manipulat singur. 

Frank încercă să se încrunte, dar nu reuşi. Rise şi el. 

— Vrei să vii şi tu cu Hilary sîmbătă seara? 

— Nici vorbă. Trebuie să te descurci singur, bătrine. 

— Şi-n plus, spuse cu abilitate Frank, nu vrei s-o împarţi pe 
Hilary Thomas cu nimeni. 

— Întocmai. 

— Chiar crezi că vei reuşi să ai o relaţie cu ea? 

— Vorbeşti de parcă ar urma să ne căsătorim. Nu-i decit o 
simplă întîlnire. 

— Dar chiar şi pentru o întîlnire, nu va fi... jenant? 

— De ce să fie? întrebă Tony. 

— Păi, are atiţia bani. 

— E cea mai misogină remarcă pe care am auzit-o în viaţa 
mea. 

— Nu crezi că acest lucru îţi va îngreuna situaţia? 

— Cînd un bărbat are bani, trebuie să-şi limiteze întîlnirile la 
femei care dispun de aceeaşi sumă? 

— E cu totul altceva. 

— Cînd un rege decide să se însoare cu o vinzătoare, ni se 
pare ceva nespus de romantic. Dar, cînd o regină vrea să se 
mărite cu un vinzător, spunem că s-a lăsat trasă pe sfoară. Cla- 
sicele criterii duble de apreciere. 

— Atunci... succes. 

— La fel şi ţie. 

— Eşti gata să ne întoarcem la lucru? 

— Da, răspunse Tony. Hai să-l găsim pe Bobby Valdez. 

— Ne-ar fi mai simplu să-l găsim pe judecătorul Crater. 

— Sau pe Amelia Earhart. 

— Sau pe Jimmy Hoffa. 


Vineri după-amiază. 


Ora unu. 

Cadavrul era întins pe masa de îmbălsămare a Casei de 
Pompe Funebre Angels' Hill din partea de vest a oraşului Los 
Angeles. O etichetă agăţată de degetul mare al piciorului drept 
îl identifica pe decedat ca fiind Bruno Gunther Frye. 

Un tehnician pregătea cadavrul pentru a fi transportat în 
comitatul Napa. Îl şterse cu dezinfectant cu efect îndelungat. 
Intestinele şi alte organe interne fuseseră scoase prin singurul 
orificiu natural disponibil. Datorită rănilor de cuţit şi autopsiei 
efectuate cu o noapte în urmă, corpul nu conţinea prea mult 
sînge închegat sau alte lichide, dar şi cele rămase fuseseră 
eliminate. În locul lor, tehnicianul introdusese lichid de 
îmbălsămare. 

Tehnicianul lucra la cadavru, fluierind un şlagăr la modă 
lansat de Donny şi Marie Osmond. 

Casa de Pompe Funebre Angels' Hill nu se ocupa de 
cosmetizarea cadavrului. Această operaţie cădea în sarcina spe- 
cialiştilor în cosmetică mortuară de la St. Helena. Tehnicianul de 
la Angels' Hill nu trebuia decît să-i închidă ochii pentru vecie şi 
să-i coase buzele cu o serie de cusături pe dinăuntru, menite să 
încremenească gura aceea mare într-un vag suris etern. Făcuse 
o treabă bună: nici o sutură n-avea să fie vizibilă pentru cei 
adunaţi ca să-l jelească — în caz că exista cineva. 

În continuare mortul fu învelit într-un giulgiu alb şi gros, 
apoi introdus într-un sicriu ieftin din aluminiu, construit după 
standardele minime de ermetizare stabilite în acel stat pentru 
transportul cadavrelor cu un mijloc de transport în comun. La St. 
Helena, mortul urma să fie transferat într-un coşciug mai 
somptuos, ales de familie sau de prietenii răposatului. 

La ora 4 după-amiază cadavrul fuse transportat la aeropor- 
tul internaţional din Los Angeles şi urcat în compartimentul de 
bagaje al avionului cu reacţie cu destinaţia Monterey, Santa 
Rosa şi Sacramento. La cea de a doua escală urma să fie coborit 
din avion. 

Vineri seară, la 6:30, pe micul aeroport din Santa Rosa nu 
se găsea nimeni din familia lui Bruno Frye. Mortul nu avea rude. 
Era ultimul descendent. Bunicul lui nu adusese pe lume decit un 
singur copil: o fată frumoasă, pe nume Katherine, care nu 
avusese copii. Bruno era copil adoptiv. Şi nu se însurase 
niciodată. 


Dintre cele trei persoane care aşteptau în capătul pistei de 
aterizare, două veneau din partea Casei de Pompe Funebre 
Forever View. Domnul Avril Thomas Tannerton era proprietarul 
casei de pompe funebre care deservea St. Helena şi localităţile 
învecinate din acea parte a comitatului Napa. Avea patruzeci şi 
trei de ani, era atrăgător, plinuţ, dar nu gras, cu un păr des 
blond-roşcat, plin de pistrui, ochi vioi şi un suris cald şi prie- 
tenos, pe care nu reuşea să şi-l înfrineze. Venise la Santa Rosa 
împreună cu asistentul său în vîrstă de douăzeci şi patru de ani, 
Gary Olmstead, un tînăr firav, care arareori vorbea mai mult 
decit cadavrul de care se ocupa. Tannerton te ducea cu gîndul 
la un băiat de strană, o aparenţă de pietate autentică sub care 
se ascundea o şiretenie binevoitoare. Olmstead avea un chip 
prelung şi ascetic, cum nu se poate mai potrivit pentru profesia 
lui. 

Cel de-al treilea bărbat era Joshua Rhinehart, avocatul lui 
Bruno Frye şi executorul proprietăţii Frye. În vîrstă de şaizeci şi 
unu de ani, avea o înfăţişare care l-ar fi ajutat să facă o carieră 
strălucită ca diplomat sau politician. Păr des şi alb pieptănat pe 
spate, dezvelindu-i fruntea şi timplele — nu un alb de cretă, nu 
alb-gălbui, ci un alb-argintiu strălucitor. Frunte lată. Nas lung şi 
mîndru. Bărbie voluntară. Ochi de culoarea cafelei, ageri şi 
limpezi. 

Corpul lui Bruno Frye fu coborit din avion şi urcat în maşina 
mortuară, apoi transportat la St. Helena. Joshua Rhinehart veni 
în urma lui, la volanul maşinii proprii. 

Motivul deplasării lui Joshua la Santa Rosa, împreună cu 
Avril Tannerton, nu erau nici afacerile, nici obligaţiile personale. 
În decursul anilor muncise mult pentru Podgoriile Shade Tree, 
compania care timp de trei generaţii fusese proprietara 
domeniului prin familia Frye, însă încetase de mult să aibă 
nevoie de banii proveniţi din această sursă, întrucît proprietatea 
îi dădea mai multă bătaie de cap decit merita. Continuase să se 
ocupe de afacerile familiei Frye, în mare parte fiindcă îşi 
amintea cum, cu treizeci şi cinci de ani în urmă, cînd se lupta 
să-şi facă un nume în ţinutul de provincie al comitatului Napa, 
primise un nepreţuit ajutor din partea Katherinei Frye, care 
hotărise să-i încredinţeze toate chestiunile juridice ale familiei. 
Cu o zi în urmă, cînd aflase că Bruno era mort, nu suferise cîtuşi 
de puţin. Nici Katherine, nici fiul ei mort nu-i inspirase niciodată 


afecţiune şi, cu siguranţă, nu încurajase vreo legătură bazată pe 
prietenie. Joshua îl însoţise pe Avril Tannerton la Aeroportul 
Santa Rosa numai fiindcă voia să se poată ocupa de cadavru, în 
caz că-şi făcea apariţia vreun reporter care ar fi încercat să 
transforme întîmplarea într-un eveniment. Deşi Bruno fusese o 
persoană labilă, un om foarte bolnav, Joshua decisese ca 
înmormiîntarea să aibă loc cu toate onorurile. Simţea că măcar 
atît îi datora răposatului. În plus, aproape toată viaţa Joshua 
fusese un susţinător şi un promotor constant al Napa Valley, 
făcînd reclamă atit stilului de viaţă, cît şi calităţii extraordinare a 
vinului de aici, şi nu voia ca întreaga comunitate să sufere din 
pricina actelor criminale ale unui om. 

Din fericire, la aeroport nu apăru nici un singur reporter. 

Porniră înapoi spre St. Helena, prin umbrele din ce în ce 
mai lungi şi prin lumina tot mai slabă, spre est faţă de Santa 
Rosa, traversară capătul sudic al Sonoma Valley, intrară în Napa 
Valley, lată de şapte kilometri, şi se îndreptară spre nord, prin 
lumina auriu-purpurie. Mergind în urma maşinii funerare, Joshua 
admira ţinutul, lucru pe care-l făcuse cu plăcere crescîndă în 
ultimii treizeci şi cinci de ani. Crestele munţilor din depărtare 
erau acoperite cu pini, brazi şi mesteceni, luminaţi numai spre 
vîrf de soarele care cobora către asfinţit, pe jumătate dispărut la 
linia orizontului; crestele semănau cu nişte metereze, se gîndi 
Joshua. Ziduri înalte, care împrejmuiau locul, izolîndu-l de 
influenţa negativă a unei lumi mai puţin civilizate decit cea din 
interior. La poalele munţilor începeau dealurile ondulate, unde 
creşteau stejari cu trunchiuri negre şi iarbă uscată şi înaltă, care 
în lumina zilei părea aurie şi moale ca mătasea de porumb, 
acum însă, în amurgul tot mai dens care-i estompa culoarea, 
iarba sclipea ca nişte valuri întunecate, legănate de adierea 
blîndă, ca valurile unei maree. Dincolo de hotarele tirguşoarelor 
mici şi ciudate, podgorii nesfirşite acopereau dealurile şi 
aproape întreaga întindere de şes. In 1880 Robert Louis 
Stevenson scrisese despre Napa Valley: "Petic de pămînt după 
petic de pămînt este cultivat cu alte şi alte soiuri de struguri. 
Acesta nu e bun; acesta e mai bun; cel de al treilea e cel mai 
bun. Astfel, puţin cîte puţin, oamenii experimentează şi ajung să 
obţină propriile lor Clos Vougeot şi Lafite... iar vinul făcut de ei 
este poezie închisă în sticlă." Pe vremea cînd Stevenson îşi 
petrecuse luna de miere în vale, unde scrisese Silverado 


Squatters, aici existau mai puţin de patru mii de acri de vie. În 
momentul Marii Ciume — Prohibiţia — în 1920, podgoriile 
acopereau zece mii de acri de viță-de-vie pentru vin. In prezent, 
existau treizeci de mii de acri de vie, care produceau struguri 
mult mai dulci şi mai puţin acizi decit oricare alţii din lume, 
pămîntul de aici fiind rodnic cît toată Sonoma Valley, aceasta 
fiind de două ori mai mare decit Napa Valley. Răspiîndite prin 
întreaga vale, printre podgorii, se găseau crame şi case, unele 
provenite de la mănăstiri, abaţii şi misiuni în stil spaniol, altele 
construite simplu şi modern. Har Domnului, îşi spuse Joshua, 
numai cîteva dintre cramele mai noi optaseră pentru aspectul 
steril de fabrică, aspect care rănea ochiul şi era o pacoste 
pentru vale. Cea mai mare parte a creaţiei omului completa — 
sau, cel puţin, nu strica — frumuseţea naturală cu adevărat 
uluitoare a acestor locuri unice şi idilice. În timp ce mergea în 
urma maşinii mortuare spre Forever View, Joshua văzu cum se 
aprindeau luminile la ferestrele caselor, lumini gălbui şi calde 
care aduceau un sentiment de confort şi civilizaţie în noaptea 
care cobora asupra văii. Vinul este poezie închisă în sticlă, se 
gîndi Joshua, iar pămîntul care a rodit strugurii este cea mai 
mare operă de artă a lui Dumnezeu; pămîntul meu; căminul 
meu; ce norocos sînt că mă aflu aici, cînd există atitea locuri 
mult mai puţin încîntătoare, mai puţin plăcute, în care aş fi putut 
ajunge. 

De pildă, într-un sicriu de aluminiu, mort. 

Forever View se înălța la vreo sută de metri depărtare de 
şoseaua cu două benzi de circulaţie, la sud de St. Helena şi nu 
departe de oraş. Era o clădire mare, albă, în stil colonial, încon- 
jurată de o alee circulară şi avînd o firmă elegantă, scrisă de 
mînă în alb şi verde. Pe măsură ce se lăsa întunericul, un singur 
reflector se aprinse automat, luminînd discret firma. Un şir jos 
de lămpi electrice marcau aleea circulară cu o curbă de lumină 
arămie. 

Nici la Forever View nu aştepta vreun reporter. Joshua fu 
mulţumit să vadă că presa comitatului Napa împărtăşea aversi- 
unea lui faţă de o publicitate negativă şi inutilă. 

Tannerton duse maşina mortuară în spatele uriaşei clădiri 
albe. Împreună cu Olmstead, trase sicriul pe un cărucior şi-l 
împinse înăuntru. 

Joshua îi urmă în sala de lucru. 


Se vedea limpede că antreprenorul se străduise să confere 
încăperii un aer vesel. Tavanul era acoperit cu plăci frumos 
glazurate, care asigurau izolaţie fonică. Pereţii erau zugrăviți 
într-un albastru pal, ca oul de măcăleandru sau ca păturile de 
bebeluş, albastrul nou-născutului. Tannerton atinse un 
întrerupător din perete şi din difuzoare se revărsă o muzică 
ritmată, alertă şi avîntată, cîtuşi de puţin tristă sau sumbră. 

Totuşi, pentru Joshua locul mirosea a moarte, în ciuda efor- 
turilor lui Avril Tannerton de a-l face să pară primitor. In aer se 
simţea un vag miros înţepător de lichid de îmbălsămare, iar 
deodorantul de interior cu parfum dulceag de garoafe îi amintea 
de coroanele funerare. Podeaua de gresie strălucea, proaspăt 
curățată, puţin cam alunecoasă pentru cine nu purta pantofi cu 
tălpi de cauciuc. Tannerton şi Gary Olmstead aveau o astfel de 
încălţăminte, spre deosebire de Joshua. La început, gresia lăsa 
impresia de deschidere şi curăţenie, apoi Joshua îşi dădu seama 
că scopul ei era practic şi macabru: o suprafaţă care nu se păta 
şi care rezista la efectul coroziv al sîngelui şi fierii, precum şi al 
altor substanţe, mult mai nocive. 

Clienţii lui Tannerton, rude ale decedaţilor, nu ajungeau 
niciodată în această încăpere, fiindcă aici adevărul trist al morţii 
era mult prea evident. În partea din faţă a casei, unde sălile de 
expunere erau decorate cu draperii grele de catifea vişinie, 
covoare de pluş, lambriuri de lemn de culoare închisă şi lămpi 
de alamă, unde luminile erau discrete şi aranjate cu artă, expre- 
sii ca "răposat" şi "chemat la Dumnezeu" puteau fi luate în 
serios. În încăperile din faţă atmosfera încuraja credinţa în rai şi 
în ridicarea sufletului la cer. Dar în sala de lucru cu podea de 
gresie, cu iz de lichid de îmbălsămare, cu instrumente 
strălucitoare aranjate pe  tăvi emailate, moartea părea 
deprimant de prozaică şi categoric definitivă. 

Olmsted deschise sicriul de aluminiu. 

Avril Tannerton trase sacul de plastic deoparte, dezvelind 
cadavrul pînă la şolduri. 

Joshua privi în jos la cadavrul cu pielea ca de ceară, de 
culoare galben cenuşie şi se cutremură. 

— Înfiorător! 

— Ştiu că pentru dumneavoastră e o grea încercare, spuse 
Tannerton pe un ton de tristeţe profesională. 

— Cituşi de puţin, răspunse Joshua. Nu vreau să fiu un 


ipocrit şi să mă prefac că sufăr. L-am cunoscut foarte puţin, iar 
ceea ce ştiam despre el nu-mi făcea prea mare plăcere. N-am 
avut cu el decit strict o relaţie de afaceri. 

Tannerton clipi. 

— Oh... bine... atunci, poate preferaţi să ne ocupăm de 
pregătirile de înmormiîntare printr-un prieten al răposatului. 

— Nu cred că avea prieteni, spuse Joshua. Toţi priviră 
cadavrul cîteva clipe în tăcere. Înfiorător, repetă Joshua. 

— Bineînţeles, încuviinţă Tannerton. Cadavrul n-a fost 
cosmetizat absolut deloc. Dacă ar fi ajuns pe mîna mea imediat 
după deces, acum ar arăta mult mai bine. 

— Puteţi... face ceva cu el? 

— Oh, desigur. Dar nu va fi uşor. E mort de o zi şi jumătate 
şi deşi a fost ţinut la congelator... 

— Rănile acelea, spuse Joshua, articulînd cu greu cuvintele, 
fixînd cicatricele hidoase de pe abdomen cu o fascinaţie mor- 
bidă. Doamne, dar ştiu că l-a tăiat! 

— Cea mai mare parte a tăieturilor au fost făcute de 
medicul legist, explică Tannerton. Această mică tăietură este o 
rană de cuţit. La fel şi aceasta. 

— Patologul a făcut o treabă bună cu buzele, aprecie 
Olmstead. 

— Nu-i aşa?  încuviinţă Tannerton, atingind buzele 
pecetluite ale mortului. Rareori găseşti un legist cu simţ estetic. 

— Rareori, întări Olmstead. 

Joshua clătină din cap. 

— Tot nu-mi vine să cred. 

— În urmă cu cinci ani, spuse Tannerton, m-am ocupat de 
pregătirile de înmormiîntare ale mamei lui. Atunci l-am cunoscut. 
Mi s-a părut... cam ciudat. Dar mi-am închipuit că din pricina 
încordării şi a suferinţei. Era o persoană atit de importantă, o 
figură de marcă prin părţile noastre. 

— Era rece, spuse Joshua. Un om extrem de rece şi de 
stăpinit. O fiară în afaceri. Nu-i era de ajuns să înfrîngă un con- 
curent; dacă era posibil, prefera să-l distrugă definitiv. Intot- 
deauna l-am crezut în stare de cruzime şi de violenţă fizică. Dar 
tentativă de viol? Tentativă de asasinat? 

Tannerton se uită la Joshua şi spuse: 

— Domnule Rhinehart, de multe ori am avut impresia că 
spuneţi exact ce gîndiţi. Sînteţi cunoscut şi admirat pentru fap- 


tul că nu vă ascundeţi gindurile, indiferent de riscuri. Dar... 

— Dar ce? 

— Dar cînd vorbiţi despre morţi, nu credeţi totuşi că s-ar 
cuveni... 

Joshua zimbi. 

— Fiule, sînt un bătrîn arţăgos şi nu întru totul demn de 
admiraţie. Cîtuşi de puţin! Atita timp cît arma mea e adevărul, 
nu mă deranjează să rănesc simţămintele celor vii. Păi, am făcut 
copii să plîngă, am făcut să plingă bunici cu părul alb. Nu mi-e 
milă de proşti şi de ticăloşi, cîtă vreme aceştia sînt în viaţă. De 
ce le-aş arăta mai mult respect după ce-au murit? 

— Pur şi simplu, nu sînt obişnuit să... 

— Bineînţeles că nu eşti obişnuit Meseria dumitale te obligă 
să vorbeşti frumos despre cei morţi, indiferent cine au fost ei şi 
cîte mişelii au făcut în viaţă. Nu-ţi port pică pentru asta. E de 
datoria dumitale. 

Lui Tannerton nu-i veni în minte nici un răspuns. Închise 
capacul sicriului. 

Antreprenorul veni în faţa lui Joshua, pistruiat, roşcovan şi 
plin de energie. 

— Cît de important este pentru dumneavoastră ca mortul 
să fie expus după datină? 

— După datină? 

— Intr-un sicriu deschis. V-ar deranja dacă n-am proceda 
astfel? 

— Sincer să fiu, pînă acum nu m-am gindit la asta, răspuse 
Joshua. 

— Sincer să fiu, nu ştiu cît de... prezentabil l-am putea face 
pe răposat, spuse Tannerton. Cei de la Angels' Hill nu i-au dat o 
înfăţişare întru totul corespunzătoare cînd l-au îmbălsămat. 
Obrazul pare cumva supt şi tras. Nu sînt mulţumit de ce au făcut 
Nu sînt cîtuşi de puţin mulţumit. Aş putea încerca să obţin un 
oarecare tonus, dar asemenea cîrpeli rareori dau rezultate. Cit 
despre cosmetizare... zău... repet că nu ştiu dacă nu cumva a 
trecut prea mult timp de la deces. Vreau să spun că, după toate 
aparențele, cadavrul a fost expus la soare cîteva ore după 
deces, înainte de a fi descoperit. Apoi a rămas optsprezece ore 
la congelator, pînă să fie efectuată îmbălsămarea. Fără îndoială 
că-l pot face să arate mult mai bine decît acum. Dar dacă-i 
vorba să readuc pe faţă sclipirea vieţii... Vedeţi, după condiţiile 


la care a fost supus, structura pielii s-a schimbat substanţial, nu 
va mai accepta la fel de bine pudra şi fondul de ten. Cred că 
poate... 

Simţind că-i vine greață, Joshua îl întrerupse. 

— Lasă-l într-un sicriu închis. 

— Fără expunere? 

— Fără. 

— Sînteţi sigur? 

— Absolut. 

— Bine. Să vedem... Vreţi să fie înmormîntat în costum? 

— E necesar, dacă tot va rămîne în sicriu închis? 

— Pentru mine ar fi mai simplu dacă l-am pune într-un 
giulgiu. 

— Perfect. 

— Alb sau un bleumarin frumos? 

— N-aveţi ceva în picăţele? 

— În picăţele? 

— Sau în dungi galben cu portocaliu? 

Zimbetul mereu la îndemină al lui Tannerton îşi făcu loc de 
sub expresia sobră de antreprenor de pompe funebre, dar 
tînărul se strădui să şi-l ascundă la loc. Joshua bănuia că, în 
particular, Avril era un mare iubitor de distracţii, genul de băiat 
de treabă, cum nu se poate mai potrivit ca tovarăş de pahar. În 
acelaşi timp, Tannerton părea convins că imaginea sa publică îi 
cerea să fie sobru şi lipsit de simţul umorului în toate ocaziile. || 
deranja vizibil ca Avril cel de toate zilele să iasă la iveală cînd nu 
trebuia văzută decit persoana publică. Candidatul ideal pentru o 
eventuală criză de schizofrenie, se gîndi Joshua. 

— Un giulgiu alb, decise avocatul. 

— Dar sicriul? Ce stil ar fi... 

— Las alegerea în grija dumitale. 

— Foarte bine. Cam la ce sumă? 

— Poate să fie cel mai scump. Ne putem permite. 

— Se zice că ar fi avut vreo două, trei milioane. 

— Probabil, de două ori mai mult, spuse Joshua. 

— N-ai fi zis, după cum a trăit. 

— Sau după cum a murit, completă Joshua. 

Tannerton se gîndi o clipă la cele auzite şi spuse: 

— Slujbă religioasă? 

— Nu mergea la biserică. 


— Atunci, să preiau eu rolul preotului? 

— Dacă doreşti. 

— Vom ţine o scurtă slujbă la mormînt, zise Tannerton. Voi 
citi un pasaj din Biblie sau, poate, doar un text la inspiraţia 
momentului, ceva care să se potrivească la orice credinţă. 

Căzură de acord asupra orei înhumării: duminică la orele 
două după-amiază. Bruno avea să odihnească lîngă Katherine, 
mama lui adoptivă, în cimitirul comitatului Napa. 

Cînd Joshua se ridica să plece, Tannerton spuse: 

— Sper din tot sufletul că, pînă în prezent, aţi apreciat ser- 
viciile mele şi vă asigur că voi face tot ce-mi stă în putinţă ca 
totul să se desfăşoare bine pînă la capăt. 

— Ei bine, spuse Joshua, de un lucru m-ai convins. Miine voi 
redacta un nou testament. Cînd îmi va bate ceasul, jur să las cu 
limbă de moarte să fiu incinerat. 

Tannerton încuviinţă din cap. 

— Ne putem ocupa noi de acest lucru. 

— Nu mă zori, fiule. Nu mă zori. 

Tannerton se îmbujoră la faţă. 

— Oh, n-am vrut să spun... 

— Ştiu, ştiu. Linişteşte-te. 

Tannerton îşi drese glasul, stînjenit. 

— Am... am să vă conduc pînă la uşă. 

— Nu-i nevoie. O găsesc şi singur. 

Afară, în spatele firmei de pompe funebre, noaptea era 
foarte adîncă şi întunecoasă. Nu exista decit o singură lumină, 
un bec de o sută de waţi deasupra uşii din spate. Raza lui nu 
lumina decit la cîţiva metri în bezna ca de catifea. 

Tîrziu, spre seară, se pornise o adiere care, o dată cu 
lăsarea nopţii, se transformase în rafale de vînt. Aerul învolburat 
şi rece părea că şuieră şi geme. 

Joshua se duse la maşina pe care o lăsase dincolo de cercul 
palid de lumină. Deschise portiera, cu sentimentul ciudat că 
cineva îl privea. Privi peste umăr, spre casa de pompe funebre, 
dar la ferestre nu era nimeni. 

Ceva se mişcă prin întuneric. La zece metri depărtare. 
Lîngă garajul pentru trei maşini. Joshua mai curînd simţi decit 
văzu mişcarea. Îşi încordă privirea, dar văzul lui nu mai era la fel 
de bun ca altădată şi nu reuşi să desluşească nimic neobişnuit în 
întuneric. 


Nu-i decit vîntul, se gîndi el. Doar vîntul care trece printre 
copaci şi tufe sau peste un ziar aruncat pe jos sau printr-un 
boschet uscat. 

Apoi mişcarea se repetă. De data aceasta o văzu. Acel ceva 
stătea ghemuit în dreptul şirului de tufe care străjuiau aleea 
spre garaj. Joshua nu putea vedea clar. Nu distingea decit o 
umbră, o pată neagră-purpurie pe fundalul negru-albăstrui al 
nopţii, la fel de neclară şi difuză ca oricare altă umbră — numai 
că umbra aceasta se mişca. 

Nu-i decît un cîine, se gîndi Joshua Un cîine vagabond. Sau 
poate vreun copil pus pe şotii. 

— E cineva acolo? Nici un răspuns. 

Se depărtă de maşină cîțiva paşi. 

Umbra se trase repede înapoi vreo trei sau patru metri, 
ţinîndu-se pe lîngă tufe. Se opri într-un petic de întuneric, 
rămînînd ghemuită, la pîndă. 

Nu-i un cîine, îşi dădu seama Joshua. E prea mare pentru un 
cîine. Trebuie să fie un copil. Probabil, pus pe rele. Vreun copil 
cu gînduri necurate. 

— Cine-i acolo? Tăcere. Hai, ieşi de acolo. 

Nici un răspuns. Doar şoaptele vîntului. 

Joshua porni în direcţia umbrei ascunse printre umbre, dar 
se opri brusc, dîndu-şi seama instinctiv că acel ceva era pericu- 
los. Cumplit de periculos. Fatal. Trăi toate reacţiile involuntare 
ale animalului confruntat cu o ameninţare: un fior pe şira 
spinării, pielea capului păru că i se mişcă şi se strînge pe craniu, 
inima începu să-i bată nebuneşte, buzele i se uscară, degetele i 
se arcuiră ca nişte gheare, auzul îi deveni mai ascuţit decit cu 
cîteva clipe în urmă. Îşi îndoi spatele şi-şi cocoşă umerii, luînd 
instinctiv o poziţie de apărare. 

— Cine-i acolo? repetă el. 

Umbra se răsuci în loc şi o luă la fugă printre tufe. Traversă 
viile care mărgineau proprietatea lui Avril Tannerton. Citeva 
clipe Joshua continuă să audă zgomotul din ce în ce mai slab al 
paşilor care se îndepărtau în fugă, tap-tap-tap, paşi alergind 
greoi, şi o răsuflare şuierată din ce în ce mai slabă. Apoi nu se 
mai auzi decît vîntul. 

Privind peste umăr de citeva ori, se înapoie la maşină. Urcă 
la volan, trase portiera după el şi o încuie. Intimplarea începea 
deja să-i pară ireală. Semăna din ce în ce mai mult cu un vis. 


Oare chiar fusese cineva în întuneric, aşteptind, pîndind? Exis- 
tase acolo ceva periculos sau fusese doar închipuirea lui? După 
o jumătate de oră în macabra sală de lucru a lui Avril Tannerton 
te puteai aştepta să sari ca ars la zgomotele mai ciudate şi să 
începi să vezi creaturi monstruoase prin tufişuri. Pe măsură ce 
muşchii i se relaxau şi inima îşi domolea bătăile, Joshua începu 
să se convingă că se purtase ca un copil. Amenințarea pe care o 
simţise atît de acut părea acum o năzărire, o creaţie a nopţii şi a 
vîntului. 

În cel mai rău caz, fusese un copil. Un derbedeu. 

Demară şi porni spre casă, surprins şi amuzat de efectul 
sălii de lucru a lui Tannerton asupra lui. 


Sîmbătă seara, la ora şapte fix, Anthony Clemenza sosi la 
locuinţa lui Hilary din Westwood, la volanul unui jeep. 

Hilary îi ieşi în întîmpinare. Purta o rochie de mătase de 
culoarea smaraldului, mulată pe corp, cu mîneci lungi şi strimte 
şi decolteu îndeajuns de adînc cît să atragă fără să provoace. 
Nu-şi mai dăduse întîlnire de peste un an şi aproape uitase cum 
trebuia să se îmbrace pentru ritualul îndrăgostiţilor. Petrecuse 
două ore alegîndu-şi toaleta, la fel de nehotărită ca o şcolăriţă. 
Acceptase invitaţia lui Tony fiindcă era cel mai interesant bărbat 
pe care-l întîlnise în ani de zile — şi totodată fiindcă îşi dădea 
toată silinţa să-şi învingă tendinţa de a se ascunde de restul 
lumii. O tulburase felul în care o analizase Wally Topelis: 
impresarul o prevenise că folosea încrederea în sine drept 
pretext pentru a se îndepărta de oameni, iar Hilary îşi dădea 
seama că Wally spusese adevărul. 

Evita să-şi facă prieteni şi să aibă relaţii cu bărbaţi, 
temîndu-se de suferinţa pe care numai prietenii şi amanţii o 
puteau provoca prin trădare şi abandon. Dar în timp ce se apăra 
de această suferinţă, îşi refuza plăcerea unor relaţii frumoase cu 
persoane care n-ar fi dezamăgit-o. Crescînd în preajma părinţilor 
ei alcoolici şi violenti, învățase că manifestările afective erau de 
regulă urmate de izbucniri furioase şi de pedepse neaşteptate. 

Nu se temuse niciodată să rişte în munca ei şi în afaceri; 
acum sosise momentul să aducă acelaşi spirit de aventură şi în 
viaţa personală. Se îndreptă în pas vioi spre jeepul albastru, 
legănîndu-şi uşor şoldurile, încordată la gîndul că-şi asuma 


riscurile emoţionale implicate de jocul dintre un bărbat şi o 
femeie, şi totodată simțindu-se proaspătă şi feminină, infinit mai 
fericită decit fusese de multă vreme încoace. 

Tony se grăbi să meargă la portiera din dreapta şi s-o 
deschidă. 

— Caleaşca regală vă aşteaptă, spuse el, făcînd o 
plecăciune adîncă. 

— Trebuie să fie o greşeală. Nu sînt regină. 

— Pentru mine arăţi ca o regină. 

— Nu sînt decit o umilă slujnică. 

— Eşti de o mie de ori mai frumoasă decit regina. 

— Ar fi de preferat să nu afle ce-ai spus. Altfel, cu siguranţă 
ti-ar tăia capul. 

— Prea tirziu. 

— Cum? 

— Deja mi-am pierdut capul pentru tine. 

Hilary oftă. 

— Prea siropos? întrebă el. 

— După asta simt nevoie de lămiie. 

— Dar ţi-a plăcut. 

— Da, recunosc că mi-a plăcut. Probabil că mă dau în vînt 
după complimente, spuse ea, urcînd în jeep într-o învolburare de 
mătase verde. 

În timp ce se îndreptau spre Wesrwood Boulevard, Tony o 
întrebă: 

— Sper că nu te simţi jignită? 

— De ce? 

— De rabla mea. 

— Cum să mă simt jignită de un jeep? Vorbeşte? Mă poate 
insulta? 

— Nu-i Mercedes. 

— Un Mercedes nu-i un Rolls. lar un Rolls nu-i o Toyota. 

— Ce spui tu aduce a filozofie Zen. 

— Dacă mă crezi snoabă, de ce m-ai invitat în oraş? 

— Nu te cred snoabă, răspunse el. Dar Frank spunea că ne 
vom simţi stînjeniţi, fiindcă tu ai mai mulţi bani decît mine. 

— Păi, în urma experienţei pe care am avut-o cu el, aş 
spune că aprecierile lui despre oameni nu se prea potrivesc. 

— Are necazurile lui, încuviinţă Tony, cotind la stînga pe 
Wiltshire Boulevard. Dar încearcă să şi le rezolve. 


— Recunosc că nu vezi multe maşini ca aceasta în Los 
Angeles. 

— De regulă, femeile mă întreabă dacă mai am o maşină. 

— Mie puţin îmi pasă dacă mai ai sau nu. 

— In Los Angeles eşti judecat după maşina pe care o ai. 

— Zău? Atunci tu eşti un jeep. lar eu sînt un Mercedes. 
Sîntem maşini, nu oameni. Ar trebui să mergem la garaj, să ne 
schimbăm uleiul, nu la restaurant pentru cină. Ţi se pare 
absurd? 

— Absolut deloc, răspunse Tony. De fapt, mi-am cumpărat 
un jeep fiindcă îmi place să merg la schi trei sau patru 
week-end-uri în fiecare iarnă. Cu rabla asta ştiu că n-am 
niciodată probleme să străbat trecătorile din munţi, indiferent 
de vreme. 

— Intotdeauna mi-am dorit să ştiu să schiez. 

— Am să te învăţ. Va trebui să mai aştepţi cîteva săptămîni. 
Dar nu mai e mult şi va ninge în Mammoth. 

— Pari foarte sigur că vom continua să rămînem prieteni şi 
peste cîteva săptămîni. 

— De ce nu? întrebă el. 

— Poate că primul lucru pe care-l vom face astă-seară la 
restaurant va fi să ne certăm. 

— Pe ce motiv? 

— Politică. 

— Părerea mea e că toţi politicienii sînt nişte nemernici 
însetaţi de putere, care nu se pricep să-şi lege nici şireturile. 

— Asta-i şi părerea mea. 

— Sînt adeptul principiului libertăţii de conştiinţă. 

— Şi eu... Într-un fel. 

— lar n-avem motiv de ceartă. 

— Poate ne vom certa pe teme religioase. 

— Eu am fost crescută în credinţa catolică. Dar în prezent 
nu mai aparţin nici unei religii. 

— La fel şi eu. 

— Se pare că nu reuşim să ne certăm. 

— Poate că sîntem genul de persoane care se ceartă din 
fleacuri, din nimicuri, spuse ea. 

— De pildă? 

— De pildă, din moment ce mergem la un restaurant ita- 
lienesc, poate că ţie îţi place pîinea cu usturoi, în timp ce eu nu 


pot s-o sufăr. 

— Şi ne vom certa din acest motiv? 

— Pentru pîinea cu usturoi sau pentru fettucini sau pentru 
manicotti. 

— Nu. Acolo unde te duc eu, îţi va plăcea totul, declară 
Tony. Aşteaptă şi ai să vezi. 

O duse la Savatino's Ristorante de pe Santa Monica 
Boulevard. Era un local intim, cu o capacitate de cel mult şaizeci 
de locuri, dar care lăsa impresia că nu dispune decît de treizeci. 
Era un loc plăcut, confortabil, genul de restaurant în care uiţi 
cînd trece timpul şi petreci şase ore la cină, dacă chelnerii nu 
fac nimic să te zorească. Lumina era blindă şi caldă. Discurile de 
operă — în cea mai mare parte Gigli, Caruso şi Pavarotti — 
sunau suficient de tare cît să poată fi auzite şi apreciate, fără 
însă să deranjeze conversaţia. Poate că decorul era cam 
încărcat, dar o porţiune a lui, o frescă spectaculoasă, era, după 
părerea lui Hilary, absolut superbă. Pictura acoperea un întreg 
perete şi descria cele mai obişnuite plăceri ale stilului de viaţă 
italian: struguri, vin, paste făinoase, femei cu ochii negri, bărbaţi 
bruneţi şi frumoşi, o nonna durdulie şi afectuoasă, un grup de 
oameni dansînd pe muzica unui acordeon, un picnic sub măslini 
şi multe altele. Hilary nu văzuse în viaţa ei ceva cît de cit 
asemănător, fiindcă pictura nu era nici complet realistă, nici 
stilizată, nici abstractă, nici impresionistă, ci un straniu copil 
vitreg al suprarealismului, o combinaţie deosebit de ingenioasă 
între Andrew Wyeth şi Salvador Dali. 

Patronul localului, Michael Savatino, fost poliţist, era de o 
veselie debordantă. || strînse în braţe pe Tony, luă mina lui 
Hilary şi o sărută, îl înghionti uşor pe Tony în burtă şi-i reco- 
mandă paste făinoase, ca să se mai împlinească la trup, apoi 
insistă ca amindoi să-l însoţească la bucătărie, să vadă noul 
aparat de cappuccino. La ieşirea din bucătărie, îşi făcu apariţia 
soţia lui Michael, o blondă uluitoare, pe nume Paula, aşa că 
îmbrăţişările, sărutările şi complimentele reîncepură. În cele din 
urmă, Michael o luă de braţ pe Hilary şi-i însoţi, pe ea şi pe 
Tony, într-un separeu dintr-un colţ. Spuse şefului de sală să 
aducă două sticle de Brunello di Montelcino de la Biondi Santi, 
aşteptă vinul şi-l destupă el însuşi. După ce paharele fură 
umplute şi se rostiră urările de rigoare, îi lăsă pe cei doi oaspeţi, 
făcîndu-i cu ochiul lui Tony în semn de aprobare. Văzînd că 


Hilary remarcase gestul, rise şi-i făcu şi ei cu ochiul. 

— Pare un om foarte drăguţ, spuse ea după ce Michael îi 
lăsă singuri. 

— E un tip nemaipomenit, încuviinţă Tony. 

— Am impresia că ţii mult la el. 

— Mi-e tare drag. A fost un partener perfect pe vremea cînd 
lucram împreună la criminalistică. 

Pe nesimţite, discuţia lunecă spre munca de poliţist, apoi 
spre scrierea de scenarii. Tony era un interlocutor atit de agre- 
abil, încît Hilary avea impresia că-l cunoştea de ani întregi. Intre 
ei nu exista nici cea mai mică urmă de stînjeneală, cum se 
întîmplă de obicei la prima întîlnire. 

La un moment dat el o surprinse admirînd pictura de pe 
perete. 

— Îţi place fresca? întrebă Tony. 

— E superbă. 

— Zău? 

— Nu eşti de aceeaşi părere? 

— E destul de bună, încuviinţă el. 

— E puţin spus. Cine a pictat-o? Ştii? 

— Un artist fără noroc, răspunse Tony. A pictat-o în schim- 
bul a cincizeci de mese gratuite. 

— Numai cincizeci? Michael a făcut o afacere grozavă. 

Începură să discute despre filme, cărţi, muzică şi teatru. 

Mîncarea era aproape la fel de bună ca şi conversaţia. Ape- 
ritivele uşoare constau din două clătite dolofane, una umplută 
cu brînză ricotta naturală, cealaltă, cu o tocătură picantă din 
carne de vită, ceapă, ardei gras, ciuperci şi usturoi. Salatele 
uriaşe şi fragede erau acoperite din belşug cu lamele de ciuperci 
crude. Tony alese felul întîi, vitel Savatino, specialitatea casei, o 
felie de carne de vițel incredibil de fragedă şi albă, cu un sos 
subţire de culoare brună, ceapă peştişori şi şuviţe de dovlecei 
prăjiţi. Cappuccino era excelent. 

Cînd terminară masa şi Hilary se uită la ceas, descoperi cu 
uimire că era ora unsprezece şi zece. 

Michael Savatino se opri la masa lor să-şi savureze laudele, 
apoi îi spuse lui Tony: 

— Numărul douăzeci şi unu. 

— Ba nu. Douăzeci şi trei. 

— După socotelile mele, te înşeli. 


— Socotelile tale sînt greşite. 

— Douăzeci şi unu, insistă Michael. 

— Douăzeci şi trei, repetă Tony. Şi ar trebui, de fapt, să fie 
douăzeci şi trei şi douăzeci şi patru. In definitiv, sîntem două 
persoane. 

— Nu, nu! protestă Michael. Număram ocaziile, nu per- 
soanele. 

Uimită, Hilary întrebă: 

— Nu mai sînt eu în toate minţile sau conversaţia voastră e 
cu totul aberantă? 

Michael clătină din cap, exasperat de încăpăţinarea lui 
Tony. 

— Cînd mi-a pictat fresca, i se adresă el lui Hilary, am vrut 
să-i plătesc cu bani, dar m-a refuzat. A spus că-mi vinde pictura 
în schimbul cîtorva mese gratuite. Eu am insistat să fie o sută. El 
a zis douăzeci şi cinci. Pînă la urmă, am căzut de acord pentru 
cincizeci. Îşi subevaluează munca, şi asta mă scoate din sărite. 

— Tony a pictat fresca? întrebă Hilary. 

— Nu ţi-a spus? 

— Nu. 

Hilary se uită la Tony, care zimbi fisticit. 

— De aceea conduce un jeep, explică Michael. Cînd vrea să 
meargă în munţi să picteze un studiu de natură, jeepul îl poate 
duce oriunde vrea. 

— Mie mi-a spus că are jeep fiindcă îi place să schieze. 

— Şi asta. Dar, în primul rînd, ca să meargă în munţi şi să 
picteze. Ar trebui să fie mîndru de munca lui. Dar mai lesne 
smulgi dinţii unui crocodil decît să îl faci pe Tony să vorbească 
despre arta lui. 

— Sînt amator, interveni Tony. Nimic nu-i mai plicticos decît 
un amator care perorează despre "arta" lui. 

— Fresca asta nu-i opera unui amator, spuse Michael. 

— Absolut, întări Hilary. 

— Sînteţi prietenii mei, spuse Tony, aşa că-i firesc să mă 
copleşiţi cu laude. Dar nici unul din voi nu are competenţa unui 
critic de artă. 

— A cîştigat două premii, îi spuse Michael lui Hilary. 

— Premii? se întoarse ea spre Tony. 

— Nimic important. 

— În amîndouă cazurile a cîştigat premiul întîi, nu se lăsă 


Michael. 

— Ce expoziţii? întrebă Hilary. 

— Unele fără importanţă, răspunse Tony. 

— Visează să-şi cîştige existenţa prin pictură, dar nu mişcă 
un deget pentru asta, declară Michael. 

— Fiindcă e un simplu vis, explică Tony. Aş fi un neghiob 
dacă aş crede cu adevărat că aş putea avea succes cu pictura 
mea. 

— Nici n-a încercat vreodată serios, i se adresă Michael lui 
Hilary. 

— Un pictor nu primeşte salariu în fiecare săptămînă, spuse 
Tony. Nici asigurări de sănătate. Nici pensie. 

— Dar, dacă ai vinde două tablouri pe lună la jumătate din 
cît valorează, ai cîştiga mai mult decit ca poliţist, nu se lăsă 
Michael. 

— lar dacă n-aş vinde nimic timp de o lună, două sau şase, 
replică Tony, cine mi-ar plăti chiria? 

Michael se întoarse din nou spre Hilary. 

— Are apartamentul ticsit de tablouri, unul lîngă altul. Stă 
pe o avere şi nu face nimic s-o valorifice. 

— Exagerează, interveni Tony. 

— Ah, am renunţat! exclamă Michael. Poate reuşeşti să-i 
vîri minţile în cap, Hilary. Se îndepărtă de masa lor, repetind: 
Douăzeci şi unu. 

— Douăzeci şi trei, îl contrazise Tony. 

Mai tîrziu, în jeep, în timp ce Tony o conducea acasă, Hilary 
întrebă: 

— De ce nu încerci măcar să-ţi duci tablourile la o galerie, 
să vezi dacă-i interesează? 

— Nu-i va interesa. 

— Ai putea cel puţin să întrebi. 

— Hilary, nu sînt suficient de bun. 

— Fresca aceea este excelentă. 

— E o mare diferenţă între o frescă de restaurant şi artele 
frumoase. 

— Fresca aceea este artă. 

— Trebuie să-ţi reamintesc că nu eşti expertă în pictură. 

— Cumpăr tablouri din plăcere şi ca investiţie. 

— Cu ajutorul directorului galeriei, în ce priveşte investiţia? 
întrebă el. 


— Întocmai. Wyant Stevens din Beverly Hills. 

— Atunci, el e expertul, nu tu. 

— De ce nu-i arăţi lui o parte din lucrări? 

— Nu suport să fiu respins. 

— Te asigur că nu te va respinge. 

— Nu vrei să nu discutăm despre tablourile mele? 

— De ce? 

— Sînt sătul de subiect. 

— Eşti un om dificil. 

— Şi plictisit, adăugă el. 

— Atunci, despre ce să discutăm? 

— Ei bine, ce-ar fi să discutăm dacă ai de gînd sau nu să 
mă inviţi la un coniac? 

— Vrei să vii să bei un coniac? 

— Coniac? 

— Asta am. 

— Ce marcă? 

— Remy Martin. 

— Cel mai bun. Zimbi larg. Zău că nu ştiu. S-a făcut teribil 
de tîrziu. 

— Dacă nu vii, spuse ea, va trebui să beau de una singură. 

O amuza acel joc copilăresc. 

— Nu te pot lăsa să bei de una singură, zise el. 

— Ar fi semn de alcoolism. 

— Fără îndoială. 

— Dacă nu vii să bem un coniac împreună, mă vei împinge 
pe panta beţiei şi a ruinei totale. 

— Ceea ce nu mi-aş ierta o viaţă întreagă. 

Un sfert de oră mai tirziu şedeau alături pe canapea, în faţa 
şemineului, cu ochii la flăcări şi sorbind coniac Remy Martin. 

Hilary se simţea uşor ameţită, nu din pricina coniacului, ci 
datorită prezenţei lui şi fiindcă se întreba dacă vor face 
dragoste. Niciodată nu se culcase cu un bărbat de la prima 
întîlnire. De regulă era circumspectă şi ezita să se angajeze 
într-o relaţie înainte de cîteva săptămîni — uneori chiar cîteva 
luni — timp în care să-l cunoască mai bine. De multe ori îi luase 
atit de mult timp ca să se hotărască, încît pierduse bărbaţi care 
ar fi putut deveni amanți minunaţi şi prieteni de o viaţă. Dar 
după o singură seară petrecută cu Tony Clemenza se simţea în 
largul ei şi în deplină siguranţă alături de el. Era un bărbat 


extrem de atrăgător. Înalt. Brunet. O frumuseţe aspră. Cu 
autoritatea şi siguranţa de sine a unui poliţist. Şi totuşi blind. 
Surprinzător de blind. Şi sensibil. Trecuse atita timp de cînd nu 
se mai lăsase atinsă şi posedată, de cînd iubise şi fusese iubită, 
de cînd împărţise ceva cu un bărbat. Cum de lăsase să treacă 
atita timp? Se imagina cu uşurinţă în braţele lui, goală sub 
trupul lui, apoi deasupra lui şi, pe cînd acele imagini încîntătoare 
îi invadau mintea, îşi dădu seama că, probabil, şi el împărtăşea 
aceleaşi gînduri. 

În clipa aceea sună telefonul. 

— La dracu'! exclamă ea. 

— Cineva cu care nu voiai să vorbeşti? 

Ea întoarse capul şi se uită la telefon, un model de culoare 
castanie, aşezat pe un birou din colţ. Telefonul continua să sune 
insistent. 

— Hilary? 

— Pun prinsoare că e el, spuse femeia. 

— Care el? 

— Am primit mereu astfel de telefoane... 

Ţiriitul strident nu înceta. 

— Ce fel de telefoane? întrebă Tony. 

— În ultimele zile cineva m-a sunat mereu şi, de fiecare 
dată cînd ridic receptorul, nu scoate o vorbă. S-a întîmplat de 
şase sau opt ori. 

— Şi nu spune nimic? 

— Nu face decit să asculte, spuse ea. Trebuie să fie vreun 
ţicnit care s-a inspirat din relatările ziarelor despre Bruno Frye. 

Ţiriitul insistent o făcu să scrişnească din dinţi. 

Se ridică şi se apropie, şovăind, de aparat. 

Tony se duse lîngă ea. 

— Numărul tău figurează în cartea de telefon? 

— Săptămîna viitoare voi avea un număr nou. La 
neinformabili. 

Ajunseră lîngă birou şi se opriră cu ochii la telefon. Acesta 
continua să sune la nesfirşit. 

— El e, spuse Hilary. Cine altcineva ar suna atita timp? 

Tony ridică brusc receptorul. 

— Alo? Nici un răspuns. Casa Thomas, vorbi Tony în recep- 
tor. La telefon locotenent de poliţie Clemenza. 

Clic. 


Tony puse receptorul în furcă şi spuse: 

— A închis. Poate l-am speriat definitiv. 

— Sper. 

— Totuşi, e mai bine să-ţi treci numărul la neinformabili. 

— Oh, sînt ferm hotărită. 

— Luni dimineaţă la prima oră voi suna la compania de 
telefoane şi le voi spune că poliţia din Los Angeles le cere să 
urgenteze operaţiunea. 

— Poţi face acest lucru? 

— Bineînţeles. 

— Mulţumesc, Tony. 

Îşi înlănţui trupul cu braţele. îi era frig. 

— Încearcă să nu-ţi mai faci griji, spuse el. Studiile demon- 
strează că genul de indivizi care se ocupă cu telefoane de 
ameninţare de regulă se mulţumesc cu atit. De obicei, îi 
satisface telefonul în sine. Nu sînt violenţi. 

— De regulă? 

— Aproape niciodată. 

Ea zîmbi vag. 

— Tot nu-i suficient. 

Telefonul le stricase orice şansă de a-şi petrece noaptea 
împreună. Hilary nu mai avea chef de seducţie, şi Tony sesiză 
schimbarea. 

— Vrei să mai rămîn puţin, să văd dacă mai sună o dată? 

— Eşti foarte amabil, răspunse ea. Dar cred că ai dreptate. 
Nu-i periculos. Altfel, ar veni aici, în loc să telefoneze. În orice 
caz, se pare că l-ai speriat. Probabil, îşi închipuie că poliţia e aici 
şi că-l aşteaptă. 

— Ţi-ai luat pistolul înapoi? 

Ea încuviinţă din cap. 

— leri m-am dus la poliţie şi am completat formularul, aşa 
cum ar fi trebuit s-o fac cînd m-am mutat în oraş. Dacă tipul de 
la telefon va veni aici, îl voi putea lichida legal. 

— Nu cred că te va mai deranja în noaptea aceasta. 

— Nu mă îndoiesc că ai dreptate. 

Pentru prima oară în acea seară se simțeau stînjeniţi unul 
de prezenţa celuilalt. 

— Cred că ar fi mai bine să plec. 

— E tirziu, încuviinţă ea. 

— Mulţumesc pentru coniac. 


— lar eu îţi mulţumesc pentru o cină minunată. 

— Ai vreun program miine seară? întrebă el din prag. 

Ea era pe punctul de a refuza, cînd deodată îşi aminti cît de 
bine se simţise alături de Tony, pe canapea. Se gîndi la Wally 
Topelis, care o prevenise că era pe cale să devină o pustnică. 
Zimbi şi spuse: 

— Sînt liberă. 

— Grozav. Ce-ai vrea să facem? 

— Orice propui. 

El se gîndi o clipă. 

— Ce-ar fi să petrecem o zi întreagă împreună? 

— Păi... de ce nu? 

— Începem cu prînzul. Vin să te iau la amiază. 

— Te voi aştepta. 

El o sărută uşor şi afectuos pe buze. 

— Pe miine. 

— Pe miine. 

Hilary îl urmări plecînd, apoi închise uşa şi o încuie. 

Toată ziua de sîmbătă, dimineaţă, după-amiaza şi seara, 
cadavrul lui Bruno Frye rămase singur în Casa de Pompe Fune- 
bre Forever View, nevăzut şi nepăzit. 


Vineri noaptea, după plecarea lui Joshua Rhinehart, Avril 
Tannerton şi Gary Olmstead mutară corpul în alt sicriu, placat cu 
alamă şi frumos ornat, căptuşit cu catifea şi mătase. Viriră 
mortul într-un giulgiu alb, cu braţele întinse pe lîngă corp, şi-l 
acoperiră pînă la mijlocul pieptului cu o învelitoare albă. intrucit 
cadavrul nu se găsea în stare prea bună, Tannerton decise să nu 
mai piardă timpul ca să-l facă prezentabil. Gary Olmstead con- 
sidera că era meschin şi lipsit de respect să trimiţi un mort la 
groapă fără să-l machiezi şi să-l aranjezi. Dar Tannerton îl con- 
vinse că nici cosmetica nu oferea prea multe şanse obrazului 
supt şi galben-cenuşiu al lui Bruno Frye. 

— Oricum, îi spuse Tannerton, tu şi cu mine vom fi ultimii 
care-l vom vedea la faţă. Diseară vom închide sicriul o dată pen- 
tru totdeauna. 

Vineri noaptea, la ora 9:45, puseră capacul şi prinseră 
încuietoarea care-l fixa de sicriu. Treaba fiind făcută, Olmstead 
se duse acasă, la soţia lui cea palidă şi mică de statură şi la fiul 


lui tăcut şi sensibil. Avril urcă la etaj; locuia în încăperile de dea- 
supra sălilor mortuare. 

Sîmbătă dimineaţă, la prima oră, Tannerton se duse la 
Santa Rosa la volanul limuzinei sale Lincoln de culoare cenușie. 
Luă cu el un sac de voiaj, întrucit nu avea de gînd să se întoarcă 
înainte de duminică la ora zece dimineaţă. Inmormiîntarea lui 
Bruno Frye era singura de care se ocupa în acel moment. Cum 
mortul nu urma să fie expus, Tannerton nu avea nici un motiv să 
rămînă la Forever View; nu va fi nevoie de el pînă la slujba de 
duminică. 

La Santa Rosa avea o prietenă. Ultima dintr-o lungă serie 
de femei. Avril adora diversitatea. Fata se numea Helen 
Virtillion. Era frumoasă, abia trecută de treizeci de ani, foarte 
zveltă, cu carnea tare, cu sîni voluptoşi şi fermi, de care Avril nu 
se mai sătura. 

Multe femei se simțeau atrase de Avril Tannerton, nu în 
ciuda meseriei sale, ci tocmai datorită ei. Bineînţeles, unele 
băteau în retragere cînd descopereau că aveau de a face cu un 
antreprenor de pompe funebre. Dar uimitor de multe femei 
deveneau curioase şi chiar atrase de această meserie 
neobişnuită. 

Avril înţelegea ce-l făcea atît de fascinant în ochii lor. Cînd 
cineva lucra cu cadavre, ducea cu el o parte din misterul morții. 

În ciuda pistruilor şi a înfăţişării tinereşti, în ciuda surisului 
cuceritor, a umorului ieşit din comun şi a felului de-a fi deschis, 
unele femei ghiceau în el ceva misterios şi enigmatic. Fără voia 
lor, gîndeau că atita vreme cit se aflau în braţele lui erau nemu- 
ritoare, ca şi cum serviciile aduse de el morţilor i-ar fi conferit 
(lui şi celor din preajmă) anumite privilegii. Această fantezie 
atavică semăna cu speranţa tainică a multor femei care se 
măritau cu medici, convinse în subconştientul lor că soţii le vor 
putea apăra de toate bolile din lume. 

Prin urmare, toată ziua de sîmbătă, în timp ce Avril 
Tannerton era la Santa Rosa, făcînd dragoste cu Helen Virtillion, 
cadavrul lui Bruno Frye rămase singur într-o casă pustie. 

Duminică dimineaţă, cu două ore înainte de răsăritul soare- 
lui, în casa de pompe funebre se simţi deodată mişcare, dar 
Tannerton nu era acolo ca s-o observe. 

Luminile din tavanul sălii de lucru lipsite de ferestre se 
aprinseră dintr-o dată, dar Tannerton nu era acolo să le vadă. 


Încuietoarea de la capacul sicriului fu deschisă şi capacul 
ridicat. Sala răsună de ţipete de furie şi durere, dar Tannerton 
nu era acolo să le audă. 


Duminică dimineaţă, la ora zece, în timp ce Tony se găsea 
în bucătărie bînd un pahar cu suc de fructe, se auzi telefonul. 
Era Janet Yamada, femeia cu care se întîlnise Frank cu o seară în 
urmă. 

— Cum a mers? o întrebă el. 

— A fost o seară absolut superbă. 

— Zău? 

— Absolut. E un scump. 

— Frank e un scump? 

— Spuneai că s-ar putea arăta distant, greu de descifrat, 
dar n-a fost deloc aşa. 

— Nu? 

— În plus, e atît de romantic! 

— Frank? 

— Cine altul? 

— Frank Howard e romantic? 

— În zilele noastre nu găseşti mulţi bărbaţi cu înclinații 
romantice, spuse Janet. Uneori ai impresia că romantismul şi 
cavalerismul au fost aruncate pe fereastră o dată cu revoluţia 
sexuală şi cu introducerea drepturilor femeilor. Dar Frank e 
genul de bărbat care îţi ţine haina, îţi deschide uşa, îţi trage 
scaunul ca să te aşezi, şi aşa mai departe. Mi-a cumpărat chiar 
şi un buchet de trandafiri. O minunăţie! 

— Mi-am închipuit că o să-ţi fie greu să legi o conversaţie 
cu el. 

— Oh, nu. Avem o mulţime de lucruri în comun. 

— De pildă? 

— De pildă, base-ball-ul. 

— Adevărat! Uitasem că-ţi place base-ball-ul. 

— Sînt moartă după el. 

— Prin urmare, toată seara aţi discutat despre base-ball. 

— Oh, nu! exclamă ea. Am discutat despre o sumedenie de 
alte lucruri. Despre filme... 

— Despre filme? Vrei să spui că Frank e un mare cinefil? 

— Cunoaşte vechile filme ale lui Bogart aproape replică de 


replică. Ne-am amintit replici din dialogurile noastre preferate. 

— Eu am vorbit despre filme vreme de trei luni, dar el nici 
n-a deschis gura, se miră Tony. 

— N-a văzut multe filme noi, explică Jane, dar diseară 
mergem la cinema. 

— Vă întilniţi din nou? 

— Da. Am vrut să-ţi telefonez şi să-ţi mulţumesc că m-ai 
pus în legătură cu el. 

— Sînt chiar atît de bun ca intermediar? 

— In acelaşi timp, am vrut să-ţi spun că, dacă relaţia nu va 
merge, mă voi purta frumos cu el. Mi-a povestit despre Wilma. 
Ce porcărie! Voiam să-ţi spun că-mi dau seama că s-a purtat urit 
cu el şi că nu-l voi face niciodată să sufere. 

Tony era uluit. 

— Ţi-a povestit despre Wilma din prima seară în care v-aţi 
întîlnit? 

— Mi-a spus că multă vreme nu s-a simţit în stare să vor- 
bească despre asta, dar că tu i-ai arătat cum să-şi învingă 
resentimentele. 

— Eu? 

— Mi-a spus că, după ce tu l-ai ajutat să accepte ce i s-a 
întîmplat şi să ia lucrurile aşa cum sînt, a putut să vorbească 
despre acest episod fără să-l doară. 

— Eu n-am făcut decit să stau şi să ascult, cînd a simţit 
nevoia să-şi descarce inima. 

— Te consideră un tip nemaipomenit. 

— Frank se pricepe grozav la oameni, nu-i aşa? 

Mai tîrziu, încîntat de impresia excelentă făcută de Frank 
asupra lui Janet Yamada, încrezător în propriile lui şanse de a 
trăi o poveste de dragoste, Tony porni cu maşina spre 
West-wood, la întîlnirea cu Hilary. Ea îl aştepta. leşi din casă în 
clipa în care el apăru pe alee. Arăta proaspătă şi atrăgătoare în 
pantaloni negri, o bluză frumoasă de un albastru transparent şi 
o haină albastră de catifea reiată. Cînd el îi deschise portiera, 
Hilary îl sărută fugar, aproape timid, pe obraz, şi el simţi în nări 
o undă de parfum de lămiie. 

Ziua se anunţa excelentă. 


Epuizat după o noapte aproape albă în dormitorul lui Helen 


Virtillion, Avril Tannerton se înapoie de la Santa Rosa duminică 
dimineaţă, puţin după ora zece. 

Nu se uită în sicriu. 

Împreună cu Gary Olmstead, Tannerton se duse la cimitir şi 
pregăti locul de înhumare pentru ceremonia de la ora două. 
Pregătiră echipamentul cu care urma să fie coborit sicriul în 
mormiînt. Folosind flori şi verdeață, făcură locul cît mai agreabil 
cu putinţă. 

La 12.30 Tannerton se întoarse la casa de pompe funebre şi 
şterse cu o bucată de piele de căprioară praful şi urmele de 
degete de pe sicriul placat cu alamă al lui Bruno Frye. In timp 
ce-şi trecea degetele peste muchiile rotunjite ale coşciugului, se 
gîndi la sînii superbi ai lui Helen Virtillion. 

Nu se uită în sicriu. 

La ora unu, Tannerton şi Olmstead urcară mortul pe dric. 

Nici unul din ei nu se uită în sicriu. 

La unu şi jumătate porniră spre cimitirul comitatului Napa. 
Joshua Rhinehart şi cîţiva localnici veneau în urma dricului cu 
maşinile proprii. Pentru un om atît de bogat şi de influent, con- 
voiul era penibil de puţin numeros. 

Ziua era senină şi răcoroasă. Copacii înalţi aruncau umbre 
drepte de-a curmezişul drumului şi dricul trecea alternativ prin 
porţiuni de umbre şi lumini. 

La cimitir, sicriul fu suspendat cu frînghii deasupra gropii şi 
cincisprezece persoane se adunară în jur pentru o scurtă slujbă 
funerară. Gary Olmstead se aşeză lîngă cutia de control, bine 
mascată cu flori, care acţiona scripetele ce urma să coboare 
mortul în groapă. Avril se postă în faţa mormiîntului şi citi dintr-o 
carte subţire de versuri înălţătoare, pentru toate confesiunile 
religioase. Joshua Rhinehart se găsea alături de antreprenor. 
Ceilalţi doisprezece oameni aflaţi de faţă se aşezaseră în jurul 
mormiîntului. Unii erau cultivatori de struguri, veniţi împreună cu 
soțiile. Se găseau acolo fiindcă îşi vînduseră recolta cramei lui 
Bruno Frye şi socoteau prezenţa lor acolo drept o obligaţie de 
serviciu. Ceilalţi erau directori la Podgoriile Shade Tree şi asistau 
la înmormiîntare împreună cu soțiile, motivul venirii lor nefiind 
cu nimic mai personal decît cel al podgorenilor. Nimeni nu vărsă 
o lacrimă. 

Şi nimeni nu avu prilejul sau dorinţa să se uite în sicriu. 

Tannerton termină de citit din cărţulia lui neagră. Aruncă o 


privire spre Gary Olmstead şi încuviinţă din cap. 

Olmstead apăsă un buton al cutiei de control. Micul motor 
electric începu să biziie. Sicriul fu coborit încet şi lin în groapa 
care se căsca dedesubt. 


Hilary nu-şi amintea să fi trăit o altă zi la fel de amuzantă 
ca acea duminică petrecută împreună cu Tony Clemenza. 

Pentru masa de prînz se duseră la Yamashiro Skyroom, sus, 
pe dealurile de la Hollywood. Mîncarea de acolo nu era deo- 
sebită, ba chiar comună, însă ambianta şi priveliştea uluitoare 
făceau din restaurant un loc superb pentru o gustare uşoară sau 
o cină. Restaurantul, local autentic japonez, fusese cîndva pro- 
prietate particulară. Era înconjurat de zece acri de superbe 
grădini ornamentale. Din vîrful colinei, Yamashiro oferea o per- 
spectivă ameţitoare asupra întregului Los Angeles. Ziua era atit 
de senină, încît Hilary vedea pînă departe spre Long Beach şi 
Palos Verdes. 

După masa de prînz se duseră în Griffith Park. Timp de o 
oră se plimbară prin grădina zoologică din Los Angeles, unde 
hrăniră urşii, iar Tony încercă unele imitații hazlii ale animalelor. 
De la grădina zoologică se duseră la o reprezentaţie specială de 
după-amiază, cu strălucitorul spectacol de holograme al Obser- 
vatorului din Griffith Park. 

Mai tîrziu petrecură o oră pe Melrose Avenue, între Doheny 
Drive şi La Cienega Boulevard, plimbiîndu-se de la un magazin 
de curiozităţi la altul, fără să cumpere, pur şi simplu, uitîndu-se 
la mărfuri şi stînd de vorbă cu patronii. 

Cînd se făcu ora pentru cocteil, merseră cu maşina la 
Malibu ca să ia un Mai Tais la Tonga Lei. Admirară soarele care 
apunea în ocean şi se relaxară în foşnetul cadenţat al valurilor 
care se spărgeau la țărm. 

Deşi Hilary locuia de cîtva timp la Los Angeles universul ei 
se limitase numai la meserie, casă, grădina cu trandafiri, iarăşi 
muncă, studiourile de film, iarăşi muncă şi la cele cîteva restau- 
rante elegante în care cei din lumea filmului şi a televiziunii se 
întîlneau ca să discute afaceri. Nu fusese niciodată La Yamashiro 
Skyroom, la grădina zoologică, la spectacolul de holograme, la 
magazinele de curiozităţi de pe Melrose Avenue sau la Tonga 
Lei. Toate acestea erau o noutate pentru ea. Se simţea ca o tu- 


ristă uimită — sau, mai bine-zis, ca o deţinută care tocmai 
terminase de ispăşit o condamnare foarte lungă, petrecută în 
bună parte în singurătate absolută. 

Dar nu numai locurile în care se duseră făceau ca acea zi să 
fie specială. Nici unul dintre acele locuri n-ar fi fost nici pe 
jumătate atit de interesant sau de amuzant dacă Hilary ar fi fost 
însoţită de altcineva, nu de Tony. Era atît de fermecător, de spir- 
itual, de hazliu şi plin de energie, încît preschimba o zi superbă 
într-una excepţională. 

După ce degustară pe îndelete cîte două cocteiluri Mai Tais, 
îşi dădură seama că le era o foame de lup. Se înapoiară la 
Sepulveda şi porniră spre nord, spre Fernando Valley, ca să ia 
cina în localul lui Mei, alt loc necunoscut lui Hilary. Era un local 
fără pretenţii, cu preţuri moderate, şi oferea unele dintre cele 
mai proaspete şi mai gustoase specialităţi de scoici din cite 
gustase ea vreodată. 

In timp ce Hilary şi Tony savurau scoici fierte în abur, 
discutînd despre alte localuri preferate, Hilary descoperi că Tony 
cunoştea de zece ori mai multe decit ea. Cunoştinţele ei nu 
depăşeau cele cîteva localuri de lux care deserveau perso- 
nalităţile din industria spectacolului. Restaurantele intime, 
cafenelele anonime cu uimitoare specialităţi ale casei, micile 
restaurante "ca la mama acasă", cu miîncăruri simple, dar 
delicioase, reprezentau o faţetă a oraşului pe care niciodată 
nu-şi găsise timp s-o cunoască. Işi dădea seama că devenise 
bogată fără să descopere cum să folosească şi cum să se 
bucure din plin de libertatea pe care i-o puteau oferi banii. 

Mîncară prea multe scoici la Mei, prea mult peşte şi prea 
multe crevete malaeziene. De asemenea, băură prea mult vin 
alb. 

La atîta mîncare şi băutură, se gîndi Hilary, era de mirare 
că avuseseră timp de conversaţie, printre înghiţituri. Dar nu se 
opreau o clipă din vorbit. De regulă, ea se arăta reticentă la 
primele întîlniri cu un bărbat, nu însă şi cu Tony. Voia să audă 
părerea lui despre orice, de la Mork şi Mindy la drama shakes- 
peariană, de la politică la artă. Oameni, cîini, religie, arhitectură, 
sport, Bach, modă, mîncare, emanciparea femeilor, desenele 
animate de sîmbăta dimineaţă — i se părea necesar şi vital să 
afle ce credea el despre toate acestea şi despre un milion de 
alte lucruri. Totodată ţinea să-i spună şi părerea ei despre 


fiecare, apoi să afle ce credea el despre părerea ei, ca apoi să-i 
spună ce credea ea despre părerea lui despre părerea ei. 
Discutau de parcă tocmai ar fi aflat că în zorii zilei Dumnezeu 
avea de gînd să facă toată omenirea surdomută. Hilary era 
ameţită, nu din pricina vinului, ci datorită fluenţei şi intimităţii 
conversaţiei; era ameţită de posibilitatea de a comunica, o 
băutură tare cu care nu se obişnuise în decursul anilor. 

Cînd el o conduse acasă şi acceptă invitaţia de a intra 
pentru un pahar înainte de culcare, Hilary era convinsă că aveau 
să facă dragoste. Il dorea nespus de mult; gindul la el o încălzea 
şi o făcea să tremure de aşteptare. Ştia că şi el o doreşte. Îi 
citea dorinţa în ochi. Aveau nevoie să aştepte puţin, ca să se 
aşeze miîncarea, şi, cu acest gînd în minte, turnă creme de 
menthe cu gheaţă pentru fiecare. 

Nici nu apucară să se aşeze că sună telefonul. 

— Oh, nu! exclamă ea. 

— Te-a mai deranjat de aseară? 

— Nu. 

— Nici azi-dimineaţă? 

— Nu. 

— Poate că nu-i el. 

Amîndoi se duseră la telefon. 

Ea şovăi, apoi ridică receptorul. 

— Alo? 

Tăcere. 

— Lua-te-ar dracu'! izbucni ea şi trînti receptorul cu atita 
putere, încît se întrebă dacă nu cumva îl spărsese. 

— Nu-l lăsa să vadă că-ţi pierzi cumpătul. 

— Nu mă pot stăpiîni, răspunse Hilary. 

— Nu-i decit o jigodie care nu ştie cum să se poarte cu 
femeile. Am văzut destule specimene în viaţa mea. Dacă i s-ar 
ivi vreodată ocazia să aibă de a face cu o femeie, dacă o femeie 
i s-ar oferi pe un platou de argint, ar lua-o la fugă, urlînd 
înspăimiîntat. 

— Cu toate acestea, mă sperie. 

— Nu-i periculos. Vino înapoi pe canapea. Stai jos. Încearcă 
să uiţi de el. 

Se întoarseră la canapea şi un minut sau două sorbiră 
băutura în tăcere. 

— La dracu'! murmură ea într-un tîrziu. 


— Pînă miine după-amiază vei figura pe lista abonaților 
nein-formabili. Din acel moment nu-ţi va mai da bătaie de cap. 

— Dar cu siguranţă că ne-a stricat seara. Mă simţeam atit 
de bine. 

— Eu continuu să mă simt bine. 

— E vorba că... mi-am imaginat ceva mai mult decit un 
pahar de băutură în faţa şemineului. 

El o privi în ochi. 

— Adevărat? 

— Tu nu? 

Zimbetul lui avea ceva aparte, fiindcă nu plutea numai pe 
buze, ci îi cuprindea tot chipul, precum şi ochii negri şi expresivi; 
era de departe cel mai sincer şi mai atrăgător suris pe care îl 
văzuse Hilary vreodată. 

— Trebuie să recunosc că am sperat să gust mai mult decit 
creme de menthe. 

— Lua-l-ar dracu' de telefon. 

El se aplecă şi o sărută. Ea îşi întredeschise buzele şi, pen- 
tru o clipă de extaz, limbile li se întîlniră. El se trase înapoi şi o 
privi, apoi îşi puse mîna pe obrazul ei, de parcă ar fi atins un 
bibelou delicat de porțelan. 

— Cred că nu ne-am pierdut starea de spirit de adineauri. 

— Dacă telefonul sună din nou... 

— Nu va suna. 

El îi sărută ochii, buzele, apoi îi atinse uşor sînul. 

Ea se lăsă pe spate şi el se aplecă deasupra ei. Ea îşi puse 
o mînă pe braţul lui şi-i simţi muşchii pe sub cămaşă. 

Continuînd s-o sărute, Tony îi mîngiie gitul catifelat cu vîrful 
degetelor, apoi începu să-i descheie bluza. 

Hilary îşi puse mîna pe coapsa lui, unde muşchii erau 
încordaţi pe sub pantaloni. Era zvelt şi numai muşchi. Işi plimbă 
palma în sus, spre sexul lui şi-i simţi erecţia, mare şi fierbinte. 
Gîndul la momentul în care o va pătrunde şi va începe să se 
mişte fierbinte în trupul ei o făcu să se cutremure de aşteptare. 

El îi simţi dorinţa şi încetă să-i mai descheie bluza, începînd 
să-i mîngiie rotunjimea sînilor deasupra cupelor sutienului. 
Degetele lui păreau să lase dire reci pe pielea ei fierbinte; urma 
atingerii lui era la fel de prezentă ca şi atingerea în sine. 

În clipa aceea sună telefonul. 

— Nu-i da atenţie, o îndemnă el. 


Ea încercă să-i urmeze sfatul. Îl înlănţui cu braţele şi se 
culcă pe canapea, trăgîndu-l peste ea. Îl sărută cu patimă, 
strivindu-i gura cu a ei, lingîndu-i şi sugîndu-i buzele. 

Telefonul continuă să sune iar şi iar. 

— La dracu'! 

Se ridicară în capul oaselor. 

Telefonul suna la nesfîrşit. 

Hilary se ridică în picioare. 

— Nu, o opri Tony. Faptul că ai vorbit cu el n-a slujit la 
nimic. Lasă-mă să încerc altă metodă şi să vedem ce se 
întîmplă. 

Se ridică de pe canapea şi se duse la biroul din colţ. Ridică 
receptorul dar nu spuse nimic. Se mulţumi să asculte. 

După expresia de pe chipul lui, Hilary îşi dădu seama că 
celălalt nu scosese o vorbă. 

Tony era decis să aştepte pînă la capăt. Se uită la ceas. 

Trecură treizeci de secunde. Un minut. Două minute. 

Războiul nervilor dintre cei doi bărbaţi semăna bizar de 
mult cu înfruntarea din priviri din jocurile copiilor, numai că 
acest joc nu avea în el nimic copilăresc. Era straniu. Hilary simţi 
că i se face pielea de găină. 

Două minute şi jumătate. 

| se părea că trecuse o oră. 

În cele din urmă, Tony puse receptorul în furcă. 

— A închis. 

— Fără să spună nimic? 

— Nici un cuvînt. Dar a închis primul, şi cred că asta-i foarte 
important. Mi-am imaginat că, dacă am să-i răspund cu aceeaşi 
monedă, n-o să-i prea placă. Îşi închipuia că te va speria. Dar tu 
te aşteptai să te sune şi atunci te-ai mulţumit să asculţi, exact 
cum face el. La început a crezut că faci pe isteaţa şi a fost con- 
vins că vei închide prima. Dar cu cît ai tăcut mai mult, cu atît a 
început să se întrebe dacă nu cumva urmăreai ceva. Dacă ai 
telefonul pus sub urmărire? Nu cumva îl reţii, ca poliţia să 
depisteze de unde te sună? Oare tu eşti cea care ai ridicat 
receptorul? Giîndindu-se la toate acestea, a început să-i fie 
teamă şi a închis. 

— Lui să-i fie teamă? Ei, iată un gînd care-mi face plăcere, 
declară ea. 

— Mă îndoiesc că va avea curaj să sune iar. Cel puţin, nu 


pînă miine, cînd vei avea alt număr. Atunci, va fi prea tirziu. 

— Totuşi, voi sta cu nervii întinşi la maximum pînă cînd cei 
de la telefoane îşi vor termina treaba. 

Tony întinse braţele şi ea se ghemui la pieptul lui. Se să- 
rutară din nou. Sărutul lor era la fel de dulce, de bun şi de 
adevărat, dar pasiunea năvalnică dispăruse. Amiîndoi erau 
extrem de conştienţi de schimbarea survenită. Se întoarseră la 
canapea, dar numai ca să-şi termine băutura şi să stea de 
vorbă. La douăsprezece şi jumătate, cînd el se ridică să plece 
acasă, deciseră să-şi petreacă următorul sfîrşit de săptămînă 
vizitind muzee. Sîmbătă aranjară să meargă la Muzeul Norton 
Simon din Pasadena, ca să admire picturile impresioniste 
germane şi tapiseriile renascentiste. Cea mai mare parte a zilei 
de duminică intenționau s-o petreacă la Muzeul J. Paul Getty, 
care se miîndrea cu o colecţie de artă mai bogată decit oricare 
alta din lume. Bineînţeles, între două muzee, intenționau să ia 
mese bogate şi gustoase, să stea de vorbă pe teme interesante 
şi (sperau din tot sufletul) să reia totul din punctul în care se 
opriseră, pe canapea. 

În prag, la plecarea lui Tony, Hilary simţi dintr-o dată că nu 
va suporta să treacă cinci zile fără să-l vadă. 

— Dar miercuri? întrebă ea. 

— Ce-i cu miercuri? 

— Ai aranjat unde iei cina? 

— Oh, probabil, am să-mi prăjesc cîteva ouă care se înve- 
chesc în frigider. 

— Colesterolul îţi face rău. 

— Poate am să tai coaja mucegăită de la piine, ca să-mi 
prăjesc cîteva felii. În încheiere am să beau un suc de fructe pe 
care l-am cumpărat acum două săptămîni. 

— Bietul de tine! 

— Viaţă de burlac. 

— Nu te pot lăsa să mănînci ouă stricate şi piine mucegăită. 
Nu cînd mă pricep să fac o salată nemaipomenită şi fileu de 
peşte. 

— O cină gustoasă şi uşoară, spuse el. 

— Nu vrem să ne ghiftuim şi să ne apuce somnul. 

— Nu se ştie niciodată cînd ai nevoie să te mişti repede. 

Ea zîmbi larg. 

— Tocmai. 


— Atunci, pe miercuri. 

— La şapte? 

— La şapte fix. 

Se sărutară şi el se îndepărtă de uşă. O rafală de vînt rece 
de noapte îi luă locul. In clipa următoare Tony se pierdu în 
întuneric. 

Jumătate de oră mai tîrziu, în pat, Hilary simţi că o doare 
trupul de dorinţa neîmplinită. Avea sînii plini şi grei. Tînjea să-i 
simtă mîinile pe ei, degetele lui mîngiindu-i şi frămîntîndu-i cu 
blîndeţe. Dacă închidea ochii îi simţea buzele pe sfircurile 
întărite. Pîntecele începu să-i tremure cînd şi-l imagină deasupra 
ei, proptit în braţele puternice, apoi ea deasupra lui, mişcîndu-se 
lent, în cercuri senzuale. Îşi simţi sexul umed şi fierbinte, în 
aşteptare. Se frămîntă şi se răsuci în pat aproape o oră. Într-un 
tîrziu se ridică şi luă un sedativ. 

Pe măsură ce se lăsa furată de somn, purtă un dialog som- 
noros cu ea însăşi. 

Oare sîntpe cale să mă îndrăgostesc? 

— Nu. Bineînţeles că nu. 

Poate. Poate că da. 

— Nu. Dragostea e riscantă. 

Poate cu el va fi altfel. 

— Aminteşte-ţi de Earl şi Emma. 

Tony e altfel. 

— Îl doreşti. Asta-i tot. Îl doreşti. 

Adevărat. 

Adormi şi visă. Unele vise erau frumoase şi uşor confuze. 
Într-unul dintre ele era goală împreună cu Tony, într-o poiană în 
care iarba era ca penele, sus, deasupra lumii, o poiană din virful 
unui munte uriaş, iar vintul cald era mai curat decit lumina 
soarelui, decît curentul electric dintr-un fulger, decit orice pe 
lume. 

Avu şi coşmaruri. La un moment dat, visă că se găsea în 
vechiul apartament din Chicago şi că pereţii se stringeau în jurul 
ei, iar cînd privea în sus, apartamentul nu avea tavan, iar Earl şi 
Emma se uitau în jos, spre ea, cu feţe uriaşe ca faţa lui Dum- 
nezeu, zimbind pe măsură ce pereţii o striveau. Cînd deschise 
uşa să fugă din casă, se izbi de un gîndac enorm, o insectă mon- 
struoasă, mai mare decit ea şi vădit pornit s-o măniînce de vie. 


La ora trei dimineaţa Joshua Rhinehart se trezi gemînd şi se 
răsuci scurt în aşternuturile adunate sub el. La cină băuse cam 
mult vin, lucru care nu-i stătea în fire. Capul nu-i mai vijiia, în 
schimb îşi simţea vezica plină. Dar nu numai nevoia de a urina îi 
stricase somnul. Avusese un vis îngrozitor, legat de sala de lucru 
a lui Tannerton. În acel coşmar cîţiva morţi — toţi duplicate ale 
lui Bruno Frye — se ridicaseră din sicrie şi de pe mesele de 
îmbălsămare din oţel inoxidabil. El ieşise afară în noapte pe uşa 
din spate de la Forever View, dar morţii veniseră după el, 
căutîndu-l prin întuneric cu mişcări spasmodice, chemîndu-l pe 
nume cu vocile lor albe şi moarte. 

Rămase culcat pe spate în întuneric, cu ochii pironiţi într-un 
tavan pe care nu-l putea vedea. Singurul sunet era ticăitul abia 
auzit al ceasului electronic de pe noptieră. 

Pînă la moartea soţiei, survenită cu trei ani în urmă, lui 
Joshua rareori i se întîimplase să viseze. Şi niciodată nu avusese 
coşmaruri. Niciodată în cincizeci şi opt de ani. După moartea 
Corei totul se schimbase. Acum visa o dată sau de două ori pe 
săptămînă şi de cele mai multe ori avea un vis urit. De multe ori 
visa că pierde ceva grozav de important, dar imposibil de 
descris, şi întotdeauna pornea într-o căutare înfrigurată şi dis- 
perată a ceea ce pierduse. Nu avea nevoie de un psihiatru plătit 
cu cincizeci de dolari pe oră, ca să ştie că acele vise se refereau 
la Cora şi la moartea ei prematură. Incă nu se obişnuise să 
trăiască fără ea. Poate că nu avea să reuşească niciodată. Cele- 
lalte coşmaruri erau pline de morţi pe picioare, care adesea 
semănau cu el, simboluri ale propriei naturi muritoare. Dar în 
noaptea aceasta toţi morţii semănau izbitor cu Bruno Frye. 

Se ridică din pat, se întinse şi căscă. Se duse la baie, tîrşiind 
picioarele, fără să aprindă lumina. 

Citeva minute mai tîrziu, în drum spre pat, se opri la 
fereastră. Geamul era rece la atingere. Un vînt aspru lovea în 
ferestre, scîncind ca un animal care cerea să fie lăsat înăuntru. 
Valea era tăcută şi cufundată în beznă, cu excepţia luminilor de 
la crame. Putea vedea Podgoriile Shade Tree la nord, sus, pe 
coline. 

Deodată privirea îi fu atrasă de un punct alb şi ceţos la sud 
de cramă, o singură pată de lumină în mijlocul viei, cam pe unde 
se găsea casa lui Frye. Lumini la casa lui Frye? Dar acolo nu 


locuia nimeni. Bruno trăise singur. Joshua îşi încordă privirea, 
dar fără ochelari imaginea îndepărtată devenea tot mai neclară, 
pe măsură ce încerca să se concentreze asupra ei. Nu-şi dădea 
seama dacă lumina era la casa lui Frye sau la una dintre 
clădirile administraţiei, aflate între casă şi corpul principal al 
cramei. De fapt, cu cît se uita mai insistent, cu atit se convingea 
că nu fusese o lumină; poate doar o reflexie a lunii. 

Se duse la noptieră şi, fără să aprindă lumina, ca să nu-şi 
strice vederea pe timp de noapte, bijbii prin întuneric după 
ochelari. Îi găsi, în sfîrşit, după ce mai întîi răsturnă un pahar de 
apă gol. 

Cînd se înapoie lingă fereastră şi privi din nou spre dealuri, 
lumina misterioasă dispăruse. Cu toate acestea, mai rămase 
mult timp pe loc, ca un paznic vigilent. Ca executor al 
domeniului Frye, era de datoria lui să-l păzească în vederea 
lichidării finale, conform testamentului. Dacă niscaiva spărgători 
jefuiau casa, voia să fie în temă. Timp de un sfert de oră 
aşteptă, cu ochii la pîndă, dar lumina nu mai apăru. 

În cele din urmă, convins că-l înşelase vederea-i slabă, se 
urcă din nou în pat. 


Luni dimineaţă, în timp ce Tony şi Frank cercetau o serie de 
fire care i-ar fi putut conduce la Bobby Valdez, Frank vorbi însu- 
fleţit despre Janet Yamada. Janet era foarte drăguță. Janet era 
foarte inteligentă. Janet era foarte înţelegătoare. Janet era aşa şi 
pe dincolo. Nu vorbea decit despre ea, însă Tony îl lăsă să 
povestească după placul inimii. Era o plăcere să-l vadă pe Frank 
povestind şi comportîndu-se ca un om normal. 

Înainte să-şi ia din garaj maşina fără însemne de poliţie şi 
să pornească pe străzi, Tony şi Frank discutară cu doi oameni 
din brigada de droguri, Eddie Quevedo şi Carl Hammerstein. 
Aceştia le spuseră că era mai mult decit probabil ca Bobby să 
vîndă cocaină sau PCP ca să cîştige bani, în timp ce-şi urma 
vocaţia neplătită de violator. Cele mai mari sume de bani de pe 
piaţa drogurilor din Los Angeles erau de regulă obţinute din 
comerţul cu acele două substanţe interzise de lege, dar extrem 
de solicitate. Un traficant putea face avere şi din vinzarea hero- 
inei sau marijuanei, dar acestea nu reprezentau marfa cea mai 
profitabilă în comerţul ilegal. Din spusele celor doi de la secţia 


narcotice, dacă Bobby era implicat în traficul de droguri, pro- 
babil că le vindea direct clienţilor, aflîndu-se deci pe treapta cea 
mai de jos a structurii de producţie şi comercializare. Cînd ieşise 
din închisoare în luna aprilie a anului precedent, nu avusese, 
practic, nici un fel de resurse financiare şi i-ar fi trebuit un ca- 
pital substanţial ca să devină fie producător, fie importator de 
droguri. "Tipul pe care-l căutaţi este vinzător de stradă", le 
spuse Quevedo lui Tony şi Frank. "Staţi de vorbă cu alţi 
traficanţi", îi sfătui Hammerstein. "Vă dăm o listă de nume şi 
adrese. Toţi sînt indivizi care au făcut puşcărie pentru trafic de 
droguri. Majoritatea s-au reîntors, probabil, la vechea 
îndeletnicire. Încă n-au fost prinşi asupra faptului. Strîngeţi-i 
puţin cu uşa. Mai curînd sau mai tîrziu, veţi da de unul care l-a 
întîlnit pe Bobby pe stradă şi ştie unde se ascunde." Lista dată 
de Quevedo şi Hammerstein cuprindea douăzeci şi patru de 
nume. 

Trei dintre primii şase nu erau acasă. Ceilalţi trei jurară că 
nu-l cunoşteau pe Bobby Valdez sau Juan Mazquezza, sau pe 
altcineva care să arate ca bărbatul din fotografie. 

Cel de al şaptelea nume de pe listă era Eugene Tucker, 
care le furniză relaţii utile. Nici măcar nu avură nevoie să-l 
supună la presiuni. 

Majoritatea negrilor aveau pielea mai mult sau mai puţin 
închisă la culoare, dar Tucker era negru cu adevărat. Avea o 
faţă lată, netedă şi neagră ca smoala. Ochii căprui închis erau 
mult mai deschişi la culoare decit pielea. Avea o barbă neagră şi 
stufoasă, înspicată şi cîrlionţată, firele albe şi albul ochilor 
fiindu-i singurele detalii care nu erau absolut negre. Chiar 
pantalonii şi cămaşa erau de culoare neagră. Era un bărbat 
vînjos, cu pieptul lat şi braţe puternice, cu gitul gros ca un pilon 
de pod. Arăta de parcă s-ar fi antrenat — sau distrat — îndoind 
şine de cale ferată. 

Tucker locuia într-o casă cu chirie piperată din Hollywood 
Hills, o locuinţă spațioasă, cu mobilier puţin, dar de bun gust. 
Sufrageria avea doar patru piese: o canapea, două scaune şi o 
măsuţă de cafea. Nici o masă de perete sau alte corpuri de 
mobilier fanteziste. Nu exista combină muzicală. Nu exista tele- 
vizor. Nu existau nici lămpi; noaptea singura lumină provenea 
din dispozitivul din tavan. Însă cele patru piese pe care le avea 
erau de o calitate remarcabilă şi fiecare piesă de mobilier le 


punea în valoare pe celelalte. Tucker era pasionat de obiectele 
de artă chinezeşti. Canapeaua şi scaunele recent retapiţate cu 
catifea de culoarea jadului erau confecţionate din lemn de 
trandafir curbat manual, vechi de o sută de ani, poate chiar 
două sute, extrem de masive şi bine păstrate, exemple 
impecabile ale perioadei şi stilului cărora aparţineau. Masa joasă 
era tot din lemn de trandafir, cu o margine îngustă de fildeş. 
Tony şi Frank luară loc pe canapea, iar Eugene Tucker se instală 
pe marginea scaunului din faţa lor. 

Tony îşi trecu palma peste braţul din lemn de trandafir al 
canapelei şi spuse: 

— Domnule Tucker, e o minunăţie. 

Tucker ridică din spriîncene. 

— Ştiţi ce sînt? 

— Nu ştiu perioada exactă, răspunse Tony, dar cunosc 
suficient de bine arta chineză ca să-mi dau seama că acest 
obiect nu-i o simplă imitație cumpărată de ocazie la Sears. 

Tucker rise, încîntat că Tony recunoscuse valoarea 
mobilierului. 

— Ştiu la ce vă gindiţi, spuse el bine dispus. Vă întrebaţi 
cum se face că un fost puşcăriaş, pus în libertate cu numai doi 
ani în urmă, îşi poate permite aşa ceva. O casă în oraş, cuo 
chirie de o mie două sute de dolari pe lună. Obiecte de artă 
chinezească. Vă întrebaţi dacă nu cumva m-am reîntors la 
traficul de heroină sau la ceva asemănător. 

— De fapt, spuse Tony, nu mă gindeam deloc la aşa ceva. 
Ceea ce mă miră într-adevăr este cum dracu' ai reuşit. Un lucru 
ştiu: nu poate fi din vînzarea drogurilor. 

Tucker zimbi. 

— Cum puteţi fi atît de sigur? 

— Dacă ai fi un traficant de droguri pasionat de arta 
chineză, răspunse Tony, pur şi simplu, ţi-ai mobila dintr-o dată 
întreaga casă, în loc să achiziţionezi pe rînd cîte o piesă sau 
două. E clar că te ocupi cu ceva care-ţi aduce bani frumoşi, dar 
nu chiar atît de mulţi cît ai cîştiga din vînzarea drogurilor, cum 
făceai înainte. 

Tucker rise din nou şi bătu din palme apreciativ. Apoi se 
întoarse către Frank şi zise: 

— Colegul dumneavoastră e foarte perspicace. 

Frank zimbi. 


— Un adevărat Sherlock Holmes. 

— Ca să-mi satisfaci şi mie curiozitatea, i se adresă Tony lui 
Tucker. Cu ce te ocupi? 

Tucker se aplecă în faţă, încruntîndu-se brusc şi scuturînd 
în aer pumnul uriaş, cu o expresie rea, dominatoare şi foarte pe- 
riculoasă. Răspunse cu glas miriit: 

— Creez modele de rochii. 

Tony clipi de cîteva ori. 

Tucker se trînti în fotoliu, izbucnind din nou în ris. Era unul 
dintre cei mai veseli oameni din cîţi întîlnise Tony în viaţa lui. 

— Creez modele de rochii pentru femei, spuse el. Zău că 
da. Numele meu începe deja să fie cunoscut în lumea creatorilor 
de modă din California şi într-o zi va fi pe buzele tuturor. Vă 
promit. 

— Din spusele dumitale, interveni Frank intrigat, ai 
executat patru din opt ani de detenţie, pentru trafic de heroină 
şi cocaină. Cum ai trecut de la asta la moda feminină? 

— Cîndva am fost un mare ticălos, răspunse Tucker, iar în 
primele luni de închisoare am fost mai ticălos decit oricînd. 
Acuzam societatea pentru tot ce mi se întîmplase. Îi acuzam pe 
albii din structurile de putere. Acuzam lumea întreagă, numai pe 
mine nu. Mă credeam un tip dur, cînd în realitate încă nu mă 
maturizasem. Nu eşti un om în toată firea decît cînd accepţi 
responsabilitatea propriei existenţe. Mulţi nu ajung niciodată în 
acest stadiu. 

— Deci, ce anume te-a făcut să te schimbi? întrebă Frank. 

— Un incident mărunt, răspunse Tucker. Doamne, uneori 
sînt uimit cum un asemenea fleac poate ajunge să schimbe 
viaţa unui om. În cazul meu, a fost vorba de o emisiune de 
televiziune. După ştirile de la ora şase, unul dintre posturile de 
televiziune din Los Angeles a transmis un serial din cinci 
episoade despre oameni de culoare care au reuşit în oraşul 
nostru. 

— Le-am văzut, încuviinţă Tony. Au fost transmise cu peste 
cinci ani în urmă, dar mi le amintesc. 

— Au fost emisiuni fascinante, continuă Tucker. O imagine 
a omului de culoare pe care nu ajungi s-o cunoşti niciodată. 
Inainte de începerea serialului, toţi cei de la puşcărie îşi 
închipuiau că va fi o mare porcărie. Ne imaginam că reporterul 
va pune mereu aceeaşi întrebare stupidă: "Oare de ce nu pot 


aceşti sărmani negri să muncească din greu şi să devină celebri 
şi bogaţi în Las Vegas, ca Sammy Davis Junior?" Însă realizatorii 
n-au stat de vorbă nici cu vedete din lumea spectacolului, nici 
cu celebrităţi din lumea sportului. 

Tony îşi aminti că emisiunea fusese o uluitoare mostră de 
talent reportericesc, îndeosebi pentru televiziune, unde ştirile — 
îndeosebi cele de interes uman — nu erau decit de suprafaţă. 
Reporterii intervievaseră bărbaţi şi femei de culoare care se rea- 
lizaseră cu succes în afaceri, oameni care porniseră de la zero 
ca, în cele din urmă, să devină milionari. Unii intraseră în afaceri 
cu proprietăţi mobiliare. Unul îşi făcuse un restaurant. Altul avea 
un lanţ de magazine de produse cosmetice. In total vreo 
douăsprezece persoane. Toţi fuseseră de acord că era mai greu 
să te îmbogăţeşti dacă erai negru, dar în acelaşi timp 
recunoşteau că nu era chiar atit de greu pe cît îşi imaginaseră în 
momentul în care se apucaseră de treabă. Cei intervievaţi 
adăugau că la Los Angeles era mai uşor decit în Alabama sau în 
Mississippi, sau chiar în Boston, sau New York. In Los Angeles 
existau mai mulţi milionari negri decit în restul Californiei și în 
toate celelalte patruzeci şi nouă de state la un loc. În Los 
Angeles aproape toată lumea ducea o viaţă trepidantă. 
Californianul de rînd nu numai că se adapta la schimbare, dar o 
căuta activ şi se bucura de ea. Această atmosferă de mişcare 
continuă şi de permanentă experimentare atrăgea în aceste 
locuri o sumedenie de persoane la limita sănătăţii mentale sau 
chiar ţicnite de-a binelea, dar în acelaşi timp şi unele dintre cele 
mai strălucite şi mai ingenioase creiere din ţară, motiv pentru 
care multe curente culturale, ştiinţifice şi industriale luau 
naştere în această zonă. Foarte puţini locuitori din sudul 
Californiei aveau timp sau răbdare pentru atitudinile depăşite, 
printre care prejudecățile rasiale. Bineînţeles, în Los Angeles 
exista şi bigotism. Dar în timp ce o familie de albi proprietari de 
pămiînturi din Georgia putea avea nevoie de şase pînă la opt 
generaţii ca să-şi învingă prejudecățile rasiale, o familie din 
sudul Californiei realiza aceeaşi metamorfoză în decursul unei 
singure generaţii. După cum declarase unul dintre oamenii de 
afaceri de culoare la emisiunea de televiziune: "De multă vreme 
mexicanii au fost negrii oraşului Los Angeles." Dar şi această 
stare de lucruri era pe cale să se schimbe. Cultura hispanică era 
privită cu un respect crescînd, iar mexicanii începeau să-şi aibă 


propriile lor poveşti de succes. Citeva persoane intervievate în 
cadrul acelei emisiuni speciale oferiseră aceeaşi explicaţie 
pentru fluiditatea ieşită din comun a structurilor sociale din 
sudul Californiei şi pentru disponibilitatea oamenilor pentru 
schimbare; în bună parte, spuneau ei, faptul se datorează 
geologiei. Cînd locuieşti pe una dintre cele mai periculoase falii 
de pe glob, cînd pămîntul s-ar putea cutremura şi schimba fără 
veste sub picioarele tale, nu cumva conştiinţa efemerului avea o 
influenţă subtilă asupra atitudinii oamenilor faţă de schimbările 
mai puţin catastrofale? O parte dintre milionarii de culoare con- 
siderau că da, iar Tony tindea să le dea dreptate. 

— În acea emisiune au apărut vreo doisprezece negri 
bogaţi, continuă Eugene Tucker. O mulţime de deţinuţi au 
început să-i fluiere pe cei de la televiziune şi să-i numească pe 
toţi Unchiul Tom. Dar pe mine m-a pus pe gînduri. Dacă unii 
dintre cei apăruţi pe ecran reuşiseră într-o lume a albilor, de ce 
n-aş fi reuşit şi eu? Eram la fel de isteţ ca oricare dintre ei, poate 
chiar mai deştept decit cîţiva pe care-i văzusem acolo. Pentru 
mine era o imagine cu totul nouă a omului de culoare, o idee cu 
totul nouă, ca un bec aprins în mintea mea. Los Angeles era 
oraşul în care locuiam. Dacă într-adevăr oferea mai multe şanse, 
de ce n-aş fi profitat de ele? Sigur, poate că unii dintre oamenii 
aceia fuseseră nevoiţi să procedeze ca Unchiul Tom în drumul 
lor spre succes. Dar după ce reuşeai, după ce aveai un milion în 
bancă, nu mai aparţineai nimănui, îţi aparţineai doar ţie însuţi. 
Rise larg. Aşa că am hotărît să mă îmbogăţesc. 

— Nici mai mult, nici mai puţin, spuse Frank impresionat. 

— Nici mai mult, nici mai puţin. 

— Forţa gîndirii pozitive. 

— A gîndirii realiste, îl corectă Tucker. 

— De ce tocmai creator de modă? întrebă Tony. 

— Am dat probe de aptitudini, din care a reieşit că m-aş 
descurca frumos în această meserie sau în oricare altă meserie 
legată de artă. Prin urmare, am încercat să decid ce anume îmi 
plăcea mai mult să concep. Întotdeauna mi-a făcut plăcere să 
aleg rochiile prietenelor mele. Imi place să merg cu ele la 
cumpărături. Cînd acestea se îmbracă în ceva ales de mine, 
primesc mai multe complimente decît cînd poartă ceva ales de 
ele însele. Prin urmare, m-am înscris la un curs pentru deţinuţi şi 
am studiat creaţia de modă. Am urmat şi o serie de cursuri de 


afaceri. Cînd, în cele din urmă, am fost eliberat pe cauţiune, am 
lucrat un timp la un fast food. Am locuit într-o pensiune ieftină şi 
m-am străduit să economisesc. Am desenat cîte ceva, am plătit 
croitorese ca să coasă modelele şi am început să-mi vind marfa. 
La început n-a fost deloc uşor. Ba chiar al dracului de greu! De 
fiecare dată cînd primeam comandă de la un magazin, mă 
duceam la bancă şi împrumutam bani, ca să execut comanda 
Doamne, am tras cu dinţii ca să rezist. Dar lucrurile au mers din 
ce în ce mai bine. Acum mă descurc chiar frumos. Peste un an 
am să-mi deschid propriul meu magazin într-un vad bun. Şi, 
într-un tîrziu, veţi vedea în Beverly Hills o firmă cu numele 
Eugene Tucker. Vă promit. 

Tony clătină din cap. 

— Eşti un om deosebit. 

— Nu cine ştie ce, răspunse Tucker. Pur şi simplu, trăiesc 
într-un loc deosebit şi într-un moment deosebit. 

Frank ţinea în mînă plicul gălbui cu fotografiile lui Bobby 
Valdez "Ingerul". Se lovi uşor cu plicul peste genunchi, apoi se 
uită la Tony şi spuse: 

— Am impresia că, de data aceasta, ne-am adresat cui nu 
trebuie. 

— Aşa se pare, întări Tony. 

Tucker se trase puţin în faţă pe fotoliul lui. 

— Ce voiaţi, de fapt, de la mine? 

Tony îi povesti despre Bobby Valdez. 

— Ei bine, spuse Tucker, nu mai frecventez acelaşi anturaj 
ca odinioară, dar nici n-am rupt legăturile complet. În fiecare 
săptămînă dedic activităţilor Self-Pride între cincisprezece şi 
douăzeci de ore din timpul meu. E vorba de o campanie 
orăşenească împotriva drogurilor. Am sentimentul că s-ar cuveni 
să-mi plătesc unele datorii, înţelegeţi? Un voluntar la Self-Pride 
îşi petrece aproape jumătate din timp stînd de vorbă cu copiii, 
iar în rest lucrează la un program de stringere a informaţiilor, 
ceva în genul TIP. Ştiţi despre TIP? 

— Denunţaţi traficanţii, spuse Tony. 

— Exact. Există un număr de telefon la care poţi suna, ca să 
dai informaţii anonime despre traficanţii de droguri din zonă. Ei 
bine, noi nu aşteptăm ca oamenii să ne sune la Self-Pride. Noi 
cercetăm zonele în care ştim că acţionează traficanţii. Mergem 
din uşă în uşă, stăm de vorbă cu părinţii şi cu copiii, încercăm să 


scoatem de la ei tot ce ştiu. Facem dosare despre traficanţi, 
pînă cînd considerăm că am adunat suficiente probe, apoi 
înaintăm dosarele la secţia de poliţie a oraşului Los Angeles. 
Prin urmare, dacă acest Bobby Valdez se ocupă de trafic de 
droguri, există o şansă să cunosc cite ceva despre el. 

— Trebuie să fiu de acord cu Tony, spuse Frank. Eşti un om 
deosebit. 

— Hei, ascultați, nu merit să mă bateţi pe spate fiindcă 
lucrez la Self-Pride. Nu umblu după complimente. Odinioară am 
corupt cu droguri suficienţi copii care ar fi ajuns oameni cum- 
secade, dacă n-aş fi fost eu ca să-i abat din drumul lor. Imi va 
lua mult, foarte mult timp, pînă voi ajuta destui copii ca să simt 
că am echilibrat balanţa. 

Frank scoase fotografiile din plic şi i le întinse lui Tucker. 

Negrul se uită la fiecare în parte. 

— ÎI cunosc pe nemernic. E unul dintre cei treizeci despre 
care adunăm probe în momentul de faţă. 

Inima lui Tony îşi acceleră bătăile la gîndul vînătorii care se 
anunţa. 

— Numai că nu foloseşte numele de Valdez, adăugă Tucker. 

— Dar care, Juan Mazquezza? 

— Nici acesta. Cred că se numeşte Ortiz. 

— Ştii unde l-am putea găsi? 

Tucker se ridică în picioare. 

— Daţi-mi voie să sun la centrul de informaţii de la 
Self-Pride. S-ar putea să aibă o adresă. 

— Grozav! se bucură Frank. 

Tucker porni spre bucătărie, cu gînd să vorbească la tele- 
fonul de acolo, apoi se opri şi întoarse capul către cei doi 
poliţişti. 

— Ar putea dura cîteva minute. Dacă vreţi să vă omoriţi 
timpul uitîndu-vă la desenele mele, vă puteţi duce în birou. 
Arătă spre uşa dublă care lega biroul de sufragerie. 

— Bineînţeles, exclamă Tony. Mi-ar face plăcere să le văd. 

Intră în birou împreună cu Frank şi constată că încăperea 
era mobilată şi mai auster decit sufrageria. O masă de desen, 
mare şi scumpă, cu o lampă pe ea. Lingă masă era tras un 
scaun înalt, cu pernă şi spătar cu arc, lingă care se găsea un 
dulăpior pe rotile cu toate instrumentele de lucru. Lîngă o 
fereastră stătea un manechin de magazin, cu capul înclinat 


timid şi cu braţele netede şi lucitoare întinse în lături. La 
picioarele manechinului se vedeau cupoane de materiale în 
culori vii. Nu existau rafturi sau dulapuri. Vrafurile de schiţe, 
blocuri şi ustensile de desen erau aliniate pe podea, lingă 
perete. Se vedea limpede că Eugene Tucker era convins că, 
într-o bună zi, va reuşi să-şi mobileze întreaga casă cu piese la 
fel de rare ca cele din sufragerie şi, între timp, oricît i-ar fi de 
incomod, nu ar voi să cheltuiască bani pe mobilă ieftină, de 
folosinţă temporară. 

Chintesenţa optimismului californian, se gîndi Tony. 

Pe un perete erau prinse, în piuneze, schiţe în creion şi alte 
cîteva în culori. Rochiile, taioarele şi bluzele erau sofisticate, 
totuşi naturale, feminine, dar nu înzorzonate. Avea un excelent 
simţ al culorii şi intuia genul de detaliu care oferea originalitate 
unui anumit obiect vestimentar. Fiecare dintre desene luat în 
parte era, fără îndoială, creaţia unui talent de excepţie. 

Lui Tony încă nu-i venea să creadă că negrul acela uriaş şi 
înăsprit de viaţă putea crea îmbrăcăminte femeiască pentru a-şi 
cîştiga existenţa. Apoi îşi dădu seama că şi în cazul lui funcţiona 
acelaşi paradox ca în cazul lui Tucker. Ziua era poliţist crimi- 
nalist, înăsprit de toate violențele la care era martor, iar 
noaptea devenea artist, aplecat asupra unei pînze din 
apartamentul transformat în studio, unde picta, picta şi iar picta. 
Într-un fel ciudat, se simţea frate cu Eugene, în ciuda culorii 
pielii. 

În timp ce Frank şi Tony admirau ultima schiţă, Tucker se 
înapoie din bucătărie. ' 

— Ei bine, ce părere aveţi? 

— Minunat! îl felicită Tony. Ai un extraordinar simţ al liniei 
şi al culorii. 

— Eşti, într-adevăr, foarte bun, spuse şi Frank. 

— Ştiu, încuviinţă Tucker şi rise. 

— Există la Self-Pride un dosar despre Bobby Valdez? 
întrebă Tony. 

— Da. Dar acum îşi spune Ortiz, cum am bănuit. Din cite 
date am reuşit să adunăm pînă acum, nu vinde decit PCP. Ştiu 
că n-ar fi cazul să arăt cu degetul spre alţii... dar, din experienţa 
mea, traficantul de PCP este cel mai josnic specimen din branşa 
drogurilor. Vreau să spun că PCP este o otravă. Distruge celulele 
creierului mai rapid decît oricare alt drog. Nu deţinem încă sufi- 


ciente informaţii ca să înaintăm dosarul la poliţie, dar lucrăm la 
el. 

— Există şi o adresă? întrebă Tony. 

Tucker îi întinse o bucată de hirtie pe care adresa era 
notată cu litere frumos caligrafiate. 

— E un bloc de apartamente scumpe, cu un cvartal mai la 
sud de Sunset şi la cîteva cvartale de La Cienega. 

— ÎI găsim noi, îl asigură Tony. 

— Din cîte mi-aţi povestit despre el, spuse Tucker, şi din 
cîte am aflat noi despre el, la Self-Pride, aş zice că nu-i genul 
care să aibă mustrări de conştiinţă şi care să încerce să se 
îndrepte. Ar fi bine să-l ţineţi la răcoare cît mai mult. 

— Fii sigur că vom face tot posibilul, spuse Frank. 

Tucker îi însoţi pînă la uşa din faţă, apoi ieşi cu ei afară, 
unde curtea pavată din faţa casei oferea o privelişte panoramică 
asupra oraşului Los Angeles, aflat la picioarele lor. 

— Nu-i aşa că-i superb? îi întrebă Tucker. Nu-i nemai- 
pomenit? 

— Frumoasă panoramă, încuviinţă Tony. 

— Ce oraş mare, mare şi frumos, spuse Tucker, pe un ton 
de mîndrie şi afecţiune, ca şi cum el însuşi ar fi creat metropola. 
Ştiţi, de curînd am aflat că birocraţii de la Washington au efec- 
tuat un studiu al posibilităţilor de transport în comun în oraşul 
Los Angeles. Erau ferm decişi să ne vire pe git nu ştiu ce sistem, 
dar au descoperit cu surprindere că ar costa cel puţin o sută de 
miliarde de dolari ca să construiască o reţea de cale ferată pen- 
tru tranzit rapid, reţea care ar deservi numai zece sau 
doisprezece la sută din traficul navetei cotidiene. Incă nu-şi dau 
seama cît de întins este vestul. Era înclinat spre poezie, chipul 
lui lat se luminase de plăcere, miinile puternice gesticulau 
neîncetat. Ei nu înţeleg că semnificaţia oraşului Los Angeles este 
spaţiul — spaţiul, mobilitatea şi libertatea. E un oraş unde ai 
spaţiu să te mişti. Fizic şi emoţional. Psihologic. La Los Angeles 
ai şansa să fii aproape orice vrei. Aici îţi poţi lua viitorul din 
mîinile altora, ca să ţi-l modelezi tu însuţi. E fantastic. Îl iubesc. 
Doamne, cît îl iubesc. 

Tony era atit de mişcat de profunzimea sentimentelor lui 
Tucker pentru Los Angeles, încît îi dezvălui propriul său vis 
ascuns. 

— Întotdeauna mi-am dorit să fiu artist, să-mi cîştig 


existenţa din arta mea. Pictez. 

— Atunci, de ce eşti poliţist? întrebă Tucker. 

— E o slujbă sigură. 

— Dă-o dracului de slujbă sigură! 

— Sînt un bun poliţist. Îmi place meseria mea destul de 
mult. 

— Eşti un pictor bun? 

— Cred că destul de bun. 

— Atunci fă pasul, îl sfătui Tucker. Doamne, trăieşti la mar- 
ginea lumii occidentale, la limita posibilului. Adună-ţi curajul. 
la-ţi zborul. E o senzaţie teribilă, dar fundul prăpastiei e atit de 
departe, încît niciodată n-ai să te izbeşti de ceva tare sau ascuţit 
De fapt, probabil vei descoperi exact ce am descoperit şi eu. Că 
nu-i deloc vorba de o cădere. Vei avea senzaţia de cădere în 
sus! 

Tony şi Frank porniră pe lîngă zidul de cărămidă pînă în 
alee, trecînd de gardul viu cu frunze groase şi cărnoase. Limu- 
zina fără însemne de poliţie era parcată la umbra unui curmal 
stufos. 

Cînd Tony deschise portiera din dreapta, Tucker strigă după 
el din curtea pavată: 

— Fă pasul! la-ţi avînt şi zboară! 

— Mare figură! spuse Frank, în timp ce se îndepărtau de 
casa lui Tucker. 

— Da, da, încuviinţă Tony, întrebîndu-se ce senzaţie dădea 
zborul. 

În timp ce se îndreptau spre adresa dată de Tucker, Frank 
vorbi puţin despre negru, apoi mult despre Janet Yamada. 
Continuînd să se gîndească la sfatul lui Eugene Tucker, Tony nu 
era decit pe jumătate atent la ce-i spunea colegul lui. Frank nu 
observă că Tony era cu gindul în altă parte. Cînd vorbea despre 
Janet Yamada, nu încerca să aibă o conversaţie, ţinea un mo- 
nolog. 

Un sfert de oră mai tîrziu, găsiră blocul de apartamente în 
care locuia Jimmy Ortiz. Garajul era subteran, păzit de o poartă 
de fier care se deschidea numai la un semnal electronic, aşa că 
nu putură afla dacă înăuntru se găsea un Jaguar negru. 

Apartamentele ocupau două etaje, în aripi construite sepa- 
rat, cu scări exterioare şi pasarele. Complexul era structurat în 
jurul unei piscine imense, înconjurată de verdeață abundentă şi 


luxuriantă. Exista şi un bazin jacuzzi. Două fete în costume de 
baie şi un tînăr păros şedeau în bazin, bînd martini şi rizînd, în 
timp ce jeturile de abur se învolburau în jurul lor. 

Frank se opri la marginea bazinului jacuzzi şi-i întrebă unde 
locuia Jimmy Ortiz. 

— Tipul acela drăguţ cu mustață? întrebă una din fete. 

— Cu o figură de copil, spuse Tony. 

— Da, el, încuviinţă fata. 

— Acum poartă mustață? 

— Da, dacă-i aceeaşi persoană, răspunse fata. Cel despre 
care vorbesc eu are un Jaguar mortal. 

— El e, confirmă Frank. 

— Cred că stă acolo, spuse fata. În corpul patru, la etajul al 
doilea, tocmai în capăt. 

— E acasă? întrebă Frank. 

Nici unul dintre tineri nu ştia. 

În corpul patru Tony şi Frank urcară scările pînă la etajul al 
doilea. Un balcon deschis se întindea pe toată lungimea clădirii, 
aparţinînd celor patru apartamente cu vedere spre curtea inte- 
rioară. De-a lungul balustradei, pe partea opusă primelor trei 
uşi, fuseseră puse ghivece cu iederă şi alte plante agăţătoare, 
pentru a da etajului acelaşi aspect agreabil şi verde de care se 
bucurau locatarii de la parter. În dreptul ultimului apartament 
nu existau plante. 

Uşa era întredeschisă. 

Tony schimbă o privire cu Frank. În ochii fiecăruia se citea 
îngrijorarea. 

De ce uşa era întredeschisă? 

Oare Bobby ştia că vor veni? 

Se postară de o parte şi de alta a intrării. Aşteptară. Cu ure- 
chile la pîndă. 

Singurul sunet era pălăvrăgeala veselă a celor trei de la 
piscină. 

Frank înălţă întrebător din sprîncene. 

Tony îi arătă soneria. 

După o scurtă ezitare, Frank apăsă butonul. 

Inăuntru se auzi un sunet discret: Bong-bing-bong. 

Aşteptară un răspuns, cu ochii la uşă. 

Deodată aerul  încremeni, devenind insuportabil de 
apăsător. Umed. Dens. Cleios. Tony abia putea respira. Se 


simţea de parcă ar fi tras lichid în plămiîni. 

Nimeni nu răspunse la sonerie. 

Frank apăsă butonul încă o dată. 

Cum nici de astă dată nu răspunse nimeni, Tony vîrî mîna 
sub haină şi-şi scoase revolverul din tocul de la umăr. Îşi simţea 
picioarele fără vlagă. Stomacul îl ardea. 

Frank îşi scoase şi el arma, ascultă atent să vadă dacă se 
auzea vreo mişcare înăuntru, apoi izbi uşa de perete. 

Apartamentul era gol. 

Tony se aplecă într-o parte, să poată privi mai bine 
înăuntru. Sufrageria, din care nu vedea decit o mică porţiune, 
era cufundată în umbră şi tăcere. 

— Poliţia! strigă Tony. 

Vocea lui stîrni ecouri sub acoperişul balconului. 

O pasăre ciripi într-un măslin. 

— leşi afară cu mîinile ridicate, Bobby! 

Pe stradă se auzi claxonul unei maşini. 

— Bobby! strigă Frank. Ai auzit ce-am spus? Sîntem de la 
poliţie. S-a terminat. Aşa că fă bine şi ieşi afară. Haide! În clipa 
asta! 

Jos, în curte, cei trei tineri încetaseră să mai sporovăiască. 

Tony avea senzaţia bizară că-i auzea pe locatarii din 
douăsprezece apartamente furişindu-se la ferestre. 

Frank ridică şi mai mult glasul: 

— Nu vrem să-ţi facem nici un rău, Bobby! 

— Ascultă ce ţi se spune! strigă şi Tony spre interiorul 
apartamentului. Nu ne forţa să-ţi facem rău. leşi liniştit de acolo. 

Bobby nu răspundea. 

— Dacă ar fi înăuntru, spuse Frank, măcar ne-ar înjura de 
mamă. 

— Şi acum ce facem? întrebă Tony. 

— Eu zic să intrăm. 

— lisuse, detest chestia asta. Poate ar trebui să chemăm 
ajutoare. 

— Probabil că nu-i înarmat, spuse Frank. 

— Glumeşti. 

— Nu are cazier pentru port de armă. Afară de cazul în care 
urmăreşte o femeie, e o lichea josnică şi laşă. 

— E un ucigaş. 

— De femei. Nu-i periculos decit pentru femei. 


Tony strigă din nou: 

— Bobby, e ultima ta şansă! leşi chiar în clipa asta, 
lua-te-ar dracu'! leşi de acolo încet şi fără şmecherii! 

Tăcere. 

Inima lui Tony bătea furios, ca un ciocan. 

— OK, spuse Frank. Hai să isprăvim odată. 

— Dacă nu mă înşală memoria, la ultima operaţiune de 
acest gen tu ai fost cel care a intrat primul. 

— Da. Cazul Wilkie-Pomeroy. 

— Atunci cred că-i rîndul meu, spuse Tony. 

— Ştiu că aştepţi de mult ocazia. 

— Oh, da. 

— Din toată inima. 

— Care acum îmi stă în git. 

— Atunci, du-te şi înşfacă.-l, tigrule. 

— Acoperă-mă. 

— Holul e prea îngust, ca să-ţi asigur spatele aşa cum 
trebuie. După ce intri, n-am să mai pot vedea dincolo de tine. 

— Am să stau cît mai aplecat cu putinţă, spuse Tony. 

— Stai îndoit de mijloc. Am să încerc să mă uit pe deasupra 
ta. 

— Fă tot posibilul. 

Tony simţea un ghem în stomac. Trase aer în piept de 
cîteva ori, încercînd să se liniştească. Trucul nu avu alt efect 
decit să-i facă inima să bată mai tare şi mai repede decit pînă 
atunci. În cele din urmă, se aplecă şi se repezi prin uşa deschisă, 
cu revolverul întins în faţă. Alergă pe pardoseala lunecoasă de 
gresie şi se opri în pragul sufrageriei, scrutînd umbrele, atent la 
cea mai mică mişcare, aşteptindu-se în fiecare clipă să 
primească un glonţ între ochi. 

Sufrageria era luminată slab de raze subţiri de soare strecu- 
rate pe la marginile draperiilor groase. Din cîte îşi dădea seama 
Tony, formele din jur nu erau altceva decit canapele, scaune şi 
mese. Locul părea ticsit de mobilă mediteraneană america- 
nizată, masivă, scumpă şi total lipsită de gust. O şuviţă subţire 
de soare cădea pe canapeaua de catifea roşie, cu o floare de 
crin uriaşă şi absolut grotescă cioplită pe braţele din imitație de 
stejar. 

— Bobby? 

Nici un răspuns. 


Undeva se auzea ticăitul unui ceas. 

— Nu vrem să-ţi facem nici un rău, Bobby. 

Aceeaşi tăcere. 

Tony îşi ţinu respiraţia. 

Auzea răsuflarea lui Frank. 

Nimic altceva. 

Încet şi cu băgare de seamă îşi îndreptă spatele. 

Nimeni nu trase în el. _ 

Pipăi peretele pînă cînd găsi comutatorul. Intr-un colţ se 
aprinse o lampă cu un abajur pe care era pictată o scenă extra- 
vagantă de coridă. Tony îşi putu da seama că atit sufrageria, cît 
şi prelungirea ei erau pustii. Frank veni lîngă el şi făcu semn 
spre uşa debaralei din hol. 

Tony se trase un pas înapoi, ferindu-se din faţa lui. 

Cu revolverul la înălţimea abdomenului, Frank deschise cu 
prudenţă uşa glisantă. În debara nu se aflau decît cîteva 
bluzoane subţiri şi mai multe cutii de pantofi. 

Păstrînd distanţa între ei, ca să nu fie ţinte uşoare, cei doi 
poliţişti traversară sufrageria. Văzură un dulăpior bar cu bala- 
male de fier negru, ridicol de voluminoase. Uşile de sticlă ale 
micului bar erau vopsite în galben. In mijlocul camerei se găsea 
o masă de cafea, imensă, cu opt laturi, avînd în centrul tăbliei 
un inutil vas pentru jeratic, cu ornamente de aramă. Canapeaua 
şi scaunele cu spătar înalt erau tapiţate cu catifea stacojie, cu o 
mulţime de franjuri aurii şi ciucuri negri. Draperiile erau din bro- 
cart galben şi portocaliu intens. Covorul era o cergă miţoasă de 
culoare verde. O locuinţă de o uriţenie ieşită din comun. 

Totodată, se gîndi Tony, un loc absurd în care să-ţi găseşti 
sfîrşitul. 

Străbătură sufrageria şi cercetară mica bucătărie. Acolo era 
o murdărie fără seamăn. Frigiderul şi cele cîteva dulapuri erau 
deschise. Conserve, borcane şi cutii fuseseră scoase de pe 
rafturi şi aruncate pe podea. Unele păreau aruncate într-un 
acces de furie. Citeva borcane erau sparte şi cioburile sclipeau 
în mijlocul mizeriei. O baltă de lichior de vişine se întindea pe 
gresia galbenă, ca o ameobă roşietică; vişinele de un roşu 
strălucitor erau împrăştiate prin toată încăperea. Aragazul era 
mînjit cu cremă de ciocolată. Peste tot fulgi de porumb. Murături 
cu mărar. Măsline. Spaghete crude. Cineva folosise muştar şi 
jeleu de struguri pentru a mizgăli acelaşi cuvînt de patru ori pe 


singurul perete gol din bucătărie: 


Cocodrilos 
Cocodrilos 
Cocodrilos 
Cocodrilos 


— Ce limbă e asta? întrebă unul din ei în şoaptă. 

— Spaniolă. 

— Şi ce înseamnă? 

— Crocodili. 

— De ce tocmai crocodili? 

— Nu ştiu. 

— Sinistru, se strimbă Frank. 

Tony încuviinţă. Se găseau într-o situaţie bizară. Deşi nu 
înţelegea ce se întîmplă, Tony simţea că îi pîndea un mare peri- 
col. Ar fi vrut să ştie din spatele cărei uşi avea să apară. 

Căutară şi în dormitor, la fel de plin de mobilă ca şi celelalte 
două încăperi. Bobby nu era nici aici, nici în debara. 

Porniră agale pe hol, spre cele două dormitoare cu baie. 
Mergeau fără să scoată un sunet. 

În primul dormitor şi în prima baie nu găsiră nimic 
neobişnuit. 

In dormitorul mare domnea aceeaşi harababură. Toate hai- 
nele fuseseră scoase din dulap şi aruncate peste tot. Zăceau 
îngrămădite pe podea, adunate ghem pe pat, peste măsuţa de 
toaletă, unde căzuseră cînd fuseseră aruncate — cele mai 
multe, dacă nu chiar toate, distruse aproape complet. Mînecile 
şi gulerele cămâăşilor fuseseră smulse. Reverele bluzoanelor şi 
ale costumelor fuseseră rupte. Tivurile pantalonilor fuseseră 
descusute. Cel care făcuse aşa ceva acţionase într-o pornire de 
furie oarbă, dar, cu toate acestea, lucrase uimitor de metodic. 

Cine să fi făcut una ca asta? Cineva care-i purta pică lui 
Bobby? 

Bobby însuşi? De ce să-şi fi distrus bucătăria şi hainele? 

Şi ce legătură aveau toate acestea cu crocodilii? 

Tony avu sentimentul îngrijorător că se mişcau prea repede 
prin apartament şi că treceau cu vederea ceva important. 
Undeva în mintea lui încerca să prindă contur o explicaţie 
pentru lucrurile ciudate pe care le descoperiseră, însă nu reuşea 


să-şi clarifice ideea. 

Uşa băii de alături era închisă. Singura încăpere pe care n-o 
cercetaseră. 

Frank îşi aţinti revolverul asupra uşii şi, fără s-o scape din 
ochi, i se adresă lui Tony: 

— Dacă n-a plecat înainte de venirea noastră, atunci 
trebuie să fie în baie. 

— Cine? 

Frank îi aruncă o privire rapidă şi perplexă. 

— Bobby. Cine altul? 

— Crezi că şi-a distrus propria locuinţă? 

— Păi... tu ce părere ai? 

— Ne scapă ceva. 

— Da? Ce anume? 

— Nu ştiu. 

Frank porni spre uşa de la baie. 

Tony şovăi, ciulind urechile ca să prindă un eventual zgo- 
mot din apartament. 

Locul era tăcut ca un mormiînt. 

— În baia asta trebuie să fie cineva, spuse Frank. 

Amîndoi se postară de o parte şi de alta a uşii. 

— Bobby! Mă auzi? strigă Frank. Nu poţi sta o veşnicie 
acolo. leşi afară cu mîinile ridicate! 

Nimeni nu ieşi din baie. 

— Chiar dacă nu eşti Bobby Valdez, oricine ai fi, trebuie să 
ieşi de acolo, spuse Tony. 

Zece secunde. Douăzeci. Treizeci. 

Frank puse mîna pe clanţă şi o răsuci încet, pînă cînd uşa se 
deschise cu un clinchet uşor. O trînti de perete şi, în aceeaşi 
clipă, se trase de cealaltă parte a ei, ca să evite eventuale 
gloanţe, cuțite sau alte semne că prezenţa lui acolo era 
nedorită. 

Nici un foc de armă. Nici o mişcare. 

Singurul lucru care venea din baie era o duhoare insuporta- 
bilă. Urină. Excremente. 

Tony începu să tuşească. 

— lisuse! 

Frank îşi acoperi gura şi nasul. 

Baia era pustie. Podeaua era acoperită cu bălți de urină de 
un galben strălucitor, iar dulăpiorul, chiuveta şi sticla cabinei de 


duş erau minjite cu fecale. 

— Ce Dumnezeu se petrece aici? întrebă Frank printre 
degete. 

Pe peretele băii era mizgălit cu fecale acelaşi cuvînt, de 
două ori. 


Cocodrilos. 
Cocodrilos. 


Tony şi Frank se retraseră în grabă în mijlocul dormitorului, 
călcînd pe cămăşi sfişiate şi costume distruse. Acum, că uşa de 
la baie fusese deschisă, nu puteau scăpa de duhoare decit dacă 
părăseau încăperea, aşa că ieşiră pe hol. 

— Cine a făcut asta îl urăşte de moarte pe Bobby, spuse 
Frank. 

— Deci nu mai crezi că e opera lui Bobby? 

— De ce-ar face una ca asta? Ar fi absurd. lisuse, e cumplit 
de straniu. Simt că mi se face pielea de găină. 

— Sinistru, încuviinţă Tony. 

Încă îl dureau muşchii stomacului de încordare şi inima nu 
bătea cu mult mai încet decit în clipa în care se strecurase în 
apartament. 

Amîndoi tăcură cîteva momente, încercînd să prindă paşii 
unor fantome. Tony urmări din ochi un păianjen mic şi cafeniu 
care urca pe peretele holului. 

In cele din urmă, Frank îşi puse arma deoparte, îşi scoase 
batista şi-şi şterse obrazul transpirat. 

Tony îşi puse, la rîndul lui, revolverul în toc şi spuse: 

— Nu putem, pur şi simplu, să plecăm şi să punem locuinţa 
sub supraveghere. Vreau să spun că am mers prea departe pen- 
tru aşa ceva. Am descoperit prea multe lucruri care au nevoie 
de o explicaţie. 

— De acord, răspunse Frank. Va trebui să chemăm 
ajutoare, să obţinem un mandat şi să facem o percheziţie ca la 
carte. 

— Sertar cu sertar. 

— Ce crezi că vom găsi? 

— Dumnezeu ştie. 

— Am văzut un telefon în bucătărie, spuse Frank. 

Porni pe hol, spre sufragerie, apoi coti către bucătărie. Tony 


nici nu trecuse pragul sufrageriei că Frank exclamă "Oh, lisuse!" 
şi vru să iasă cu spatele din bucătărie. 

— Ce s-a întîmplat? 

Nu apucă să pună întrebarea că se auzi un pocnet 
răsunător. 

Frank scoase un țipăt şi căzu pe o parte, prinzindu-se cu 
mîna de muchia mesei şi străduindu-se să rămînă în picioare. 

Alt pocnet stîrni ecouri în apartament, reverberind din 
perete în perete, şi Tony îşi dădu seama că fusese un foc de 
armă. 

Dar bucătăria fusese pustie! 

Tony duse mîna la revolver, cu sentimentul straniu că se 
mişca cu încetinitorul, în timp ce restul lumii se năpustea pe 
lîngă el cu o viteză ameţitoare. 

Al doilea glonţ îl nimeri pe Frank în umăr, făcîndu-l să se 
răsucească în loc. Polițistul se prăvăli în amestecul de lichior de 
vişine, spaghete nefierte, fulgi de porumb şi cioburi. 

În clipa în care Frank se prăbuşi, Tony putu să vadă dincolo 
de el pentru prima oară şi dădu cu ochii de Bobby Valdez. 
Acesta tocmai se strecura afară din masca de chiuvetă, loc pe 
care nu-l cercetaseră, fiindcă li se păruse prea îngust ca să 
ascundă un om. Bobby tocmai ieşea de acolo, răsucindu-şi 
trupul ca un şarpe ce se tîrăşte afară dintr-o gaură micuță. 
Numai picioarele rămăseseră sub chiuvetă. Intors pe o parte, se 
trăgea afară, proptindu-se într-un singur braţ, în timp ce în mîna 
cealaltă ţinea un pistol calibrul 6,32. Era în pielea goală. Părea 
bolnav. Ochii larg deschişi, cu privirea rătăcită, erau înconjurați 
de cearcăne adinci şi maronii. Era şocant de palid, cu buzele 
golite de sînge. Tony înregistră toate aceste detalii într-o 
fracțiune de secundă, cu simţurile ascuţite de invazia 
adrenalinei. 

În clipa în care Frank se prăbuşi pe podea, iar Tony îşi duse 
mîna la armă, Bobby trase pentru a treia oară. Glonţul ricoşă de 
muchia zidului cu arcadă. O explozie de fărime de moloz 
înţepară obrazul lui Tony. 

Se trase în spate şi se trînti la podea, rostogolindu-se pe 
jos, se lovi tare la umăr, icni de durere, apoi se rostogoli afară 
din sufragerie şi din bătaia armei lui Bobby. Se tiîri pînă în 
spatele unui scaun din salon şi, în sfîrșit, îşi scoase arma din toc. 

Trecuseră poate şase sau şapte secunde de cînd Bobby 


trăsese primul foc. Cineva repeta, lisuse, lisuse, lisuse, lisuse" 
pe un ton ascuţit şi tremurat. 

Deodată, Tony îşi dădu seama că era propriul său glas. Îşi 
muşcă buza şi se luptă să-şi stăpînească o criză de isterie. 

Descoperi amănuntul care nu-i dăduse pace: acum ştia ce 
anume le scăpase din vedere. Bobby Valdez vindea PCP, fapt 
care ar fi trebuit să le reţină atenţia în momentul în care 
văzuseră în ce hal era apartamentul. Ar fi trebuit să-şi 
amintească de faptul că uneori traficanţii erau îndeajuns de 
idioţi ca să folosească marfa pe care o vindeau. PCP, numit şi 
praful îngerilor, era un tranchilizant de uz veterinar, cu efect 
previzibil asupra cailor şi taurilor. Dar, consumat de oameni, 
reacţiile variau de la transa placidă la halucinaţii stranii şi la 
crize bruşte de furie şi violenţă. După cum spusese Eugene 
Tucker, PCP era otravă; pur şi simplu, distrugea celulele 
creierului şi gindirea. Datorită excesului de PCP, încărcat de 
energie negativă, Bobby îşi distrusese bucătăria şi întregul 
apartament. Urmărit de crocodili sălbatici, dar imaginari, 
căutînd cu disperare să se ferească de fălcile lor lacome, se 
strecurase în masca de chiuvetă, trăgînd uşile după el. Tony nu 
se gîndise să caute acolo, fiindcă nu-şi dăduse seama că, de 
fapt, încercau să dea de urma unui dement. Cercetaseră cu 
atenţie apartamentul, pregătiţi să facă faţă reacţiilor unui viola- 
tor psihopat şi asasin ocazional, însă total nepregătiţi în faţa 
actelor bizare ale unui nebun incapabil de vorbire articulată. Dis- 
trugerea dementă din bucătărie şi dormitorul mare, scrisul 
aparent fără sens de pe pereţi, mizeria dezgustătoare din baie, 
toate acestea erau semne cunoscute ale isteriei cauzate de PCP. 
Tony nu lucrase niciodată la secţia narcotice, totuşi simţea că ar 
fi trebuit să recunoască aceste semne. Dacă le-ar fi interpretat 
corect, probabil ar fi căutat şi sub chiuvetă, precum şi în toate 
celelalte locuri suficient de mari ca să servească drept ascun- 
zători, chiar dacă total incomode, fiindcă nu era lucru neobişnuit 
ca cineva suferind de o criză deosebit de gravă, în urma con- 
sumului de PCP, să cadă pradă în întregime paranoiei şi să 
încerce să se ascundă de lumea ostilă, în special în locuri înghe- 
suite şi întunecoase, asemănătoare pîntecelui mamei. Dar el şi 
Frank interpretaseră greşit indiciile şi acum iată că se găseau 
într-o situaţie extrem de critică. 

Frank fusese împuşcat de două ori. Era grav rănit. Poate pe 


moarte. Poate chiar mort. 

Nu! 

Tony încercă să-şi alunge gîndul şi să găsească o cale dea 
prelua iniţiativa. 

În bucătărie Bobby începu să tipe înspăimîntat de moarte: 

— Hay muchos cocodrilos! 

Tony traduse: O mulţime de crocodili! 

Cocodrilos! Cocodrilos! Cocodrilos! Ah! Ah! Ahhh! 

Ţipatul îngrozit şi repetat se preschimbă rapid într-un vaier 
jalnic, fără cuvinte. 

Ţipă de parcă într-adevăr ar fi sfişiat de viu, se gîndi Tony 
înfiorat. 

Continuînd să urle, Bobby se năpusti afară din bucătărie. 
Trase un glonţ în podea, după toate aparențele încercînd să 
ucidă un crocodil. 

Tony se ghemui în spatele scaunului. Se temea că, dacă 
s-ar fi ridicat şi ar fi ochit, ar fi fost doborit înainte de a apuca să 
apese pe trăgaci. 

Zvicnind disperat, ca să-şi ferească picioarele goale de 
colții crocodililor, Bobby trase în podea o dată, apoi încă o dată. 

Şase gloanţe pînă acum, socoti Tony. Trei în bucătărie, trei 
aici. Cite să fie în încărcător? Opt? Poate zece. 

Bobby trase din nou, o dată, de două, de trei ori. Unul din- 
tre gloanţe ricoşă în ceva. Trăsese nouă focuri. Mai avea unul. 

Cocodrilos! 

Cea de-a zecea împuşcătură răsună asurzitor în spaţiul 
închis şi glonţul ricoşă din nou cu un şuierat ascuţit. 

Tony se ridică din locul în care se ascunsese. Bobby se 
găsea la nici trei metri de el. Tony ţinea revolverul cu amîndouă 
mîinile, cu ţeava îndreptată spre pieptul spiînatic al omului în 
pielea goală. 

— OK, Bobby. Linişteşte-te. S-a terminat. 

Bobby păru surprins să dea cu ochii de el. Se vedea 
limpede că era atît de absorbit de halucinaţiile cauzate de POP, 
încît nu-şi amintea că Tony fusese în pragul bucătăriei cu mai 
puţin de un minut în urmă. 

— Crocodili, spuse el gifiind, de astă dată în engleză. 

— Nu există nici un crocodil, răspunse Tony. 

— Crocodili mari. 

— Nu. Nu există nici un crocodil. 


Bobby ţipă, sări, se răsuci în loc şi încercă să tragă în 
podea, dar pistolul nu mai avea gloanţe. 

— Bobby, spuse Tony. Scîncind, Bobby se întoarse şi se uită 
la el. Bobby, vreau să te culci la podea cu faţa în jos. 

— Or să mă înşface, se văicări Bobby. Avea ochii ieşiţi din 
orbite. lrişii închişi la culoare erau înconjurați cu cercuri mari 
albe. Tremura din toate încheieturile. Or să mă sfişie. 

— Ascultă-mă, Bobby. Ascultă-mă cu atenţie. Nu există nici 
un crocodil. Toţi sînt în imaginaţia ta. Mă auzi? 

— Au ieşit din toalete, rosti Bobby cu glas tremurat. Şi din 
gurile de scurgere de la duş. Şi din cea de la chiuvetă. Oh, 
Doamne, ce mari sînt. Grozav de mari. Şi toţi vor să mă muşte 
de sex. Spaima lui începea să se preschimbe în furie. Chipul 
palid se îmbujoră şi buzele îi dezgoliră dinţii într-un rînjet ca de 
lup. Dar n-am să-i las. N-am să-i las să mă muşte de sex. Am 
să-i ucid pe toţi! 

Tony era disperat de neputinţa de a se face ascultat de 
Bobby şi disperarea lui creştea la gindul că, poate, Frank 
sîngera, fiind la un pas de moarte, pierzindu-şi puterile cu 
fiecare clipă, avînd urgent nevoie de îngrijire medicală. Decis să 
intre în fantezia obscură a lui Bobby astfel încît s-o poată 
controla, Tony vorbi cu glas blînd şi liniştitor: 

— Ascultă-mă. Toţi crocodilii s-au tîrît înapoi de unde au 
venit, în toalete şi în gurile de scurgere. Nu i-ai văzut plecînd? 
Nu i-ai auzit strecurindu-se pe ţevi şi plecînd din clădire? Au 
văzut că noi am venit să te ajutăm şi au înţeles că sîntem mai 
puternici decit ei. Au plecat toţi, pînă la unul. 

Bobby se holbă la el cu ochi inexpresivi, care nu mai aveau 
în ei nimic omenesc. 

— Au plecat toţi, repetă Tony. 

— Au plecat? 

— Nici unul nu-ţi mai poate face rău. 

— Minti! 

— Nu. Spun adevărul. Toţi crocodilii s-au strecurat pe... 

Bobby îşi aruncă pistolul descărcat. 

Tony se aplecă şi pistolul îi zbură pe deasupra capului. 

— Ticălosule! 

— Stai liniştit, Bobby! 

Bobby porni spre el. 

Tony se trase înapoi din faţa omului în pielea goală. Bobby 


nu ocoli scaunul. Se năpusti spre el, răsturnîndu-l într-o parte, 
deşi era destul de greu. 

Tony îşi aminti că un om cuprins de furia cauzată de praful 
îngerilor dădea deseori dovadă de puteri supraomeneşti. Nu rar 
se întîmpla ca patru-cinci poliţişti vînjoşi să lupte din greu pen- 
tru a domoli un singur om drogat cu PCP. Existau mai multe 
teorii medicale referitoare la cauza acestei bizare creşteri a 
forţei fizice, dar nici o teorie nu folosea unui poliţist aflat faţă în 
faţă cu un nebun furios, puternic cît cinci sau şase oameni 
laolaltă. Tony îşi închipui că, probabil, nu va fi în stare să-l ţină 
în friu pe Bobby decit cu revolverul, deşi în principiu era 
împotriva folosirii forţei. 

— Am să te ucid, spuse Bobby. Degetele i se încleştaseră 
ca nişte gheare. Era roşu ca racul la faţă şi saliva i se adunase la 
colţurile gurii. 

Tony împinse masa de cafea octogonală, punînd-o între ei. 

— Stai pe loc, fir-ai al dracului! 

Nu voia să fie pus în situaţia de a-l ucide pe Bobby Valdez. 
În toţi anii de cînd lucra la poliţia din Los Angeles, nu împuşcase 
decit trei persoane, de fiecare dată în exerciţiul funcţiunii şi în 
legitimă apărare. Nici unul dintre cei trei nu murise. 

Bobby vru să ocolească masa de cafea. 

Tony începu şi el să ocolească masa, în sens opus. 

— Acum eu sînt crocodilul, spuse rînjind Bobby. 

— Nu mă sili să-ţi fac rău. 

Bobby se opri şi, apucînd muchia mesei de cafea, o 
răsturnă, dînd-o la o parte din cale. Tony se lipi cu spatele de 
perete şi Bobby se năpusti asupra lui, strigînd ceva neinteligibil. 
Tony apăsă pe trăgaci şi glonţul sfişie umărul stîng al lui Bobby, 
răsucindu-l în loc. Bobby căzu în genunchi, apoi, incredibil, se 
ridică din nou, cu braţul stîng însîngerat şi atîrnînd inutil pe lîngă 
corp. Urlînd mai curînd de furie decît de durere, se repezi la 
şemineu şi înşfacă o lopăţică de alamă, pe care o azvirli spre 
Tony. Tony se feri şi deodată Bobby se repezi spre el cu un 
vătrai ridicat deasupra capului. Obiectul îl lovi pe Tony în coapsă 
şi tînărul scoase un țipăt, săgetat de durere în tot piciorul. 
Lovitura nu fusese îndeajuns de puternică pentru a rupe osul. 
Tony nu căzu, dar se lăsă în jos cînd Bobby îşi făcu vînt din nou 
cu vătraiul, cu şi mai mare forţă, ţintind de astă dată capul. In 
aceeaşi clipă Tony trase cu pistolul în sus şi de aproape în piep- 


tul gol al atacatorului, şi Bobby fu proiectat spre spate, cu un 
ultim urlet sălbatic. Se prăbuşi pe un scaun, apoi pe podea, 
singerind ca o fintînă a morții, zvircolindu-se, bolborosind, 
înfigîndu-şi degetele în covor, muşcîndu-şi braţul rănit, pînă 
cînd, în cele din urmă, rămase nemişcat. 

Gifiind, tremurînd, blestemînd, Tony îşi vîrî revolverul în toc 
şi se duse, poticnindu-se, la telefonul pe care-l văzuse pe o 
măsuţă de lîngă perete. Formă 0 şi spuse operatoarei cine era, 
unde se găsea şi ce voia. 

— Întîi ambulanta, apoi poliţia, ceru el. 

— Bine, domnule. 

Închise telefonul şi se duse, şchiopătînd, în bucătărie. 

Frank Howard continua să zacă pe podea, în mijlocul mor- 
manului de gunoi. Reuşise să se rostogolească cu faţa în sus, 
dar nu mai mult de atit. 

Tony îngenunche lîngă el. 

Frank deschise ochii. 

— Eşti rănit? întrebă el fără vlagă. 

— Nu, răspunse Tony. 

— L-ai prins? 

— Da. 

— E mort? 

— Da. 

— Bravo. 

Frank arăta îngrozitor. Avea obrazul alb ca varul şi unsuros 
de transpiraţie. Albul ochilor căpătase o nuanţă gălbuie, bolnă- 
vicioasă, pe care n-o avusese mai înainte, iar ochiul drept era 
teribil de injectat. Buzele erau vinete. Umărul şi mîneca dreaptă 
a costumului erau îmbibate de sînge. Îşi ţinea mîna stîngă 
încleştată peste rana din stomac, dar printre degetele albite se 
scursese mult sînge; cămaşa şi partea de sus a pantalonilor 
erau umede şi lipicioase. 

— Te doare tare? întrebă Tony. 

— La început m-a durut. Nu mi-am putut opri gemetele. Dar 
începe să devină suportabil. Doar o arsură uşoară şi un zvicnet 
surd. 

Tony se concentrase atît de mult asupra lui Bobby Valdez, 
încît nu auzise gemetele lui Frank. 

— Oare te-ar ajuta un garou la braţ? 

— Nu. Rana e prea sus. La umăr. N-ai unde să pui garou. 


— Ambulanţa e pe drum, spuse Tony. Am dat telefon. 

În depărtare se auzi sirena maşinii de salvare. Era prea 
curînd pentru ambulanţa sau maşinile de poliţie cerute de Tony. 
Probabil, cineva telefonase cînd începuseră focurile de armă. 

— Trebuie să fie poliţia, spuse Tony. Am să cobor să-i 
întîmpin. Probabil că au o trusă completă de prim ajutor. 

— Nu mă lăsa singur. 

— Dar dacă au trusă de prim ajutor... 

— Am nevoie de mai mult decit de un prim ajutor. Nu mă 
lăsa singur, repetă rugător Frank. 

— OK. 

— Te rog. 

— OK, Frank. 

Amîndoi tremurau. 

— Nu vreau să rămîn singur, spuse Frank. 

— Stau cu tine. 

— Am încercat să mă ridic în capul oaselor, spuse Frank. 

— Rămii aşa cum eşti. 

— N-am reuşit. 

— Totul va fi bine. 

— Poate sînt paralizat. 

— Corpul tău a suferit un şoc foarte puternic, atita tot. Ai 
pierdut sînge. E firesc să te simţi slăbit. 

Vaierul sirenelor sfişie tăcerea în dreptul blocului de aparta- 
mente. 

— Ambulanţa nu poate să mai întîrzie mult, spuse Tony. 

Frank închise ochii, făcu o grimasă de durere şi gemu. 

— Ai să te faci bine, prietene. 

Frank deschise ochii. 

— Vino la spital cu mine. 

— Nu ştiu dacă-mi vor da voie. 

— Spune-le să te lase. 

— Bine. Sigur. 

— Nu vreau să fiu singur. 

— OK, încuviinţă Tony. Am să-i oblig să-mi dea voie în 
ambulanta aia afurisită, chiar de-ar fi să-i ameninţ cu pistolul. 

Frank zimbi şters, dar în clipa următoare durerea îl săgetă 
şi-i şterse zimbetul de pe chip. 

— Tony? 

— Ce este, Frank? 


— Vrei să... vrei să mă ţii de mînă? 

Tony luă mîna dreaptă a colegului său. Glonţul se înfipsese 
în umărul drept şi Tony îşi închipuia că Frank nu-şi mai simţea 
braţul, dar degetele reci se încleştară peste mîna lui Tony cu o 
forţă ieşită din comun. 

— Ştii ceva? întrebă Frank. 

— Ce? 

— Trebuie să faci cum a spus el. 

— Cum a spus cine? 

— Eugene Tucker. Trebuie să-ţi iei zborul. Să-ţi încerci 
norocul. Fă ce vrei cu adevărat să faci în viaţa ta. 

— Nu te frămînta pentru mine. Trebuie să-ţi păstrezi forţele 
ca să te faci bine. 

Frank deveni neliniştit. Clătină din cap. 

— Nu, nu, nu. Trebuie să mă asculţi. E important... ce încerc 
să-ţi spun. Al dracului de important. 

— OK, acceptă Tony. Linişteşte-te. Nu face prea mult efort. 

Frank tuşi şi pe buzele lui vinete apărură cîțiva stropi de 
sînge. 

Inima lui Tony bătea ca un ciocan. Unde era blestemata de 
ambulanţă? De ce dracu' le trebuia atît de mult nenorociţilor ca 
să ajungă acolo? 

Frank începu să vorbească răguşit şi să facă pauze dese ca 
să-şi recapete suflul. 

— Dacă vrei să fii pictor... atunci fii pictor. Eşti încă suficient 
de tînăr... ca să-ţi încerci norocul. 

— Frank, te implor, pentru numele lui Dumnezeu, 
păstrează-ţi forţele. 

— Ascultă-mă! Nu mai irosi... timp. Viaţa e al dracului de 
scurtă... ca s-o laşi să-ţi scape printre degete. 

— Nu mai vorbi aşa. Am ani întregi în faţă, ca şi tine. 

— Anii trec atit de repede... al dracului de repede. Nici 
n-apuci să-ţi dai seama. 

Frank icni după aer. Mina i se încleştă şi mai tare peste 
degetele lui Tony. 

— Frank? Ce s-a întîmplat? 

Frank nu răspunse. Se cutremură de un fior. Apoi începu să 
plingă. 

— Lasă-mă să văd ce-i cu trusa aia de prim ajutor, spuse 
Tony. 


— Nu mă lăsa singur. Mi-e frică. 

— Nu lipsesc decit o clipă. 

— Nu mă lăsa singur. 

Lacrimi i se rostogoliră pe obraz. 

— OK, am să aştept. Vor fi aici în cîteva secunde. 

— Oh, lisuse, gemu Frank deznădăjduit. 

— Dar dacă durerea se înrăutăţeşte... 

— Nu... mă doare prea tare. 

— Atunci ce este? Ceva nu-i în regulă. 

— Mi-e ruşine. Nu vreau să... ştie nimeni. 

— Ce să ştie? 

— Că mi-am pierdut controlul. Adineauri... am făcut pe 
mine. Tony nu ştia ce să-i răspundă. Nu vreau să ridă lumea de 
mine, spuse Frank. 

— Nimeni nu va ride de tine. 

— Dar, lisuse, am făcut... În pantaloni... ca un copil. 

— Cu toată mizeria asta de pe jos, cine-şi va da seama? 

Frank rise şi chipul i se crispă de durere. Strîinse mîna lui 
Tony cu şi mai multă forţă. 

Altă sirenă. La o distanţă de cîteva cvartale. Din ce în ce 
mai aproape. 

— Ambulanţa, spuse Tony. Va fi aici într-un minut. 

Vocea lui Frank devenea din ce în ce mai înceată şi mai 
slabă. 

— Mi-e frică, Tony. 

— Te rog, Frank. Te implor, nu-ţi fie frică. Sînt aici. Totul va 
fi bine. 

— Vreau... ca cineva să-şi amintească de mine, spuse 
Frank. 

— Ce vrei să spui? 

— După ce nu voi mai fi... vreau ca cineva să ţină minte că 
am existat. 

— Vei mai exista mult timp de aici înainte. 

— Cine îşi va aminti de mine? 

— Eu, răspunse Tony, abia reuşind să articuleze cuvîntul. 
Eu îmi voi aminti de tine. 

Noua sirenă răsună la numai un cvartal distanţă, aproape în 
dreptul lor. 

— Ştii ceva? spuse Frank. Cred că... poate am să scap. 
Durerea a dispărut dintr-o dată. 


— Zău? 

— Semn bun, nu-i aşa? 

— Sigur. 

Sirena se opri o dată cu ambulanţa, care trase chiar sub fe- 
restrele apartamentului, scrişnind din frîne. 

Vocea lui Frank devenise atît de slabă, încît Tony fu nevoit 
să se aplece ca să-l audă. 

— Tony... ia-mă în braţe. Strinsoarea miinii lui slăbi. 
Degetele reci se descleştară. la-mă în braţe. lisuse. la-mă în 
braţe, Tony. Te rog. 

O clipă Tony se temu să nu-i facă mai mult rău rănitului, 
apoi îşi dădu seama intuitiv că nu mai conta. Se aşeză pe podea, 
pe sînge şi gunoi. Îşi trecu un braţ pe sub Frank şi-l săltă în 
capul oaselor. Frank tuşi fără vlagă şi mîna stingă lunecă de pe 
stomac, dînd la iveală rana, o gaură hidoasă şi ireparabilă, prin 
care se vedeau intestinele. Din clipa în care Bobby apăsase 
pentru prima oară pe trăgaci, Frank începuse să moară; nu 
avusese nici o şansă de supravieţuire. 

— la-mă în braţe. 

Tony îl strînse în braţe cum putu mai bine, îl strînse la piept 
ca un părinte care-şi îmbrăţişează copilul înfricoşat, îl strînse la 
piept şi-l legănă încetişor, murmurîndu-i cuvinte blînde şi 
liniştitoare. Continuă să murmure şi după ce-şi dădu seama că 
Frank murise. Murmura şi-l legăna încetişor, cu blindeţe şi 
seninătate, îl legăna, îl legăna şi iar îl legăna. 


Luni după-amiază, la ora patru, omul trimis de compania de 
telefoane îşi făcu apariţia la locuinţa lui Hilary. Ea îi arătă unde 
se aflau amplasate cele cinci derivații. In momentul în care 
tehnicianul companiei de telefoane se pregătea să înceapă 
lucrul, telefonul începu să sune. 

Hilary se temea să nu fie acelaşi necunoscut care o suna 
mereu. N-ar fi vrut să răspundă, dar omul de la telefoane o 
privea întrebător, aşa că la cel de-al cincilea apel îşi învinse 
teama şi ridică receptorul. 

— Alo? 

— Hilary Thomas? 

— Da. 

— Sînt Michael Savatino. De la Savatino's Ristorante. 


— Oh, nu-i nevoie să-mi reaminteşti. Nu te-am uitat nici pe 
dumneata, nici minunatul dumitale restaurant. A fost o cină de 
pomină. 

— Mulţumesc. Ne dăm toată silinţa. Ascultaţi, domnişoară 
Thomas... 

— Te rog să-mi spui Hilary. 

— Atunci, Hilary. Ai primit azi vreo veste de la Tony? 

Brusc ea intui încordarea din glasul lui Michael. înțelese 
aproape ca o ghicitoare că lui Tony i se întimplase ceva 
îngrozitor. O clipă i se tăie răsuflarea şi o perdea de ceaţă i se 
aşternu în faţa ochilor. 

— Hilary? Eşti la telefon? 

— N-am primit nici o veste de la el de aseară. De ce? 

— Nu vreau să te alarmez. A avut loc un incident... 

— Oh, Doamne! 

— ...dar Tony n-a fost rănit. 

— Eşti sigur? 

— N-are decit nişte vînătăi. 

— E la spital? 

— Oh, nu. E absolut teafăr. 

Hilary se destinse puţin. 

— Ce fel de incident? întrebă ea. 

În cîteva cuvinte Michael îi povesti întîmplarea. 

Tony ar fi putut să nu mai existe. Simţi că o părăsesc pute- 
rile. 

— Tony e şocat, îi spuse Michael. Extrem de afectat. Cînd a 
început să lucreze cu Frank, nu se împăcau prea grozav. Dar 
lucrurile au evoluat în bine. În ultimele cîteva zile ajunseseră să 
se cunoască mai bine unul pe celălalt. De fapt, ajunseseră foarte 
apropiaţi. 

— Unde-i Tony acum? 

— Acasă. Schimbul de focuri a avut loc azi-dimineaţă, la 
unsprezece şi jumătate. E acasă de la ora două. Am stat cu el 
pînă acum cîteva minute. Am vrut să mai rămîn, dar a insistat să 
mă duc la restaurant, ca de obicei. l-am spus să vină cu mine, 
însă m-a refuzat. Nu vrea să recunoască, dar are nevoie să fie 
cineva cu el. 

— Mă duc la el, spuse Hilary. 

— Asta speram să aud. 

Hilary se spălă şi-şi schimbă hainele. Fu gata cu cinci- 


sprezece minute înainte ca depanatorul să termine lucrul la tele- 
fon, iar cele cincisprezece minute rămase fură cele mai lungi din 
viaţa ei. 

În maşină, în drum spre locuinţa lui Tony, îşi aminti ce 
simţise în clipa aceea cumplită în care îşi închipuise că Tony era 
grav rănit, poate chiar mort Aproape i se făcuse rău. O copleşise 
un insuportabil sentiment de pierdere. 

Cu o seară în urmă, în timp ce aştepta să adoarmă, stătuse 
de vorbă cu ea însăşi dacă îl iubea sau nu pe Tony. Oare era cu 
putinţă să iubească pe cineva după tortura fizică şi psihică 
îndurată în copilărie, după cite aflase despre firea duplicitară a 
majorităţii oamenilor? Oare putea iubi un bărbat pe care-l 
cunoştea doar de citeva zile? Incă nu ajunsese la o concluzie. 
Acum însă ştia că se temea să nu-l piardă pe Tony Clemenza, 
aşa cum nu se temuse pentru nimeni în toată viaţa ei. 

Ajunsă în dreptul blocului în care locuia Tony, parcă alături 
de jeepul albastru. 

El locuia la etaj, într-o clădire cu două niveluri. La un balcon 
erau agăţaţi clopoței de sticlă, care scoteau un clinchet jalnic în 
adierea brizei de seară. 

Tony veni să deschidă, deloc surprins la vederea ei. 

— Presupun că ţi-a telefonat Michael. 

— Adevărat. De ce nu m-ai sunat tu? întrebă Hilary. 

— Probabil, ţi-a spus că sînt la pămînt. După cum vezi, 
exagerează. 

— Era îngrijorat pentru tine. 

— Mă descurc, spuse el, silindu-se să zimbească. Totul e în 
regulă. 

Cu tot efortul lui de a minimaliza reacţia faţă de moartea lui 
Frank Howard, Hilary îi remarcă expresia rătăcită şi privirea în 
gol. 

Ar fi vrut să-l stringă în braţe şi să-l consoleze, dar nu ştia 
să fie bună cu oamenii în împrejurări obişnuite, cu atit mai puţin 
într-o asemenea situaţie. In plus, simţea că, înainte de a se oferi 
să-l consoleze, el trebuia să fie pregătit pentru aşa ceva, ceea 
ce nu părea să fie cazul. 

— Incerc să depăşesc momentul, spuse Tony. 

— Pot intra? 

— Oh, sigur. lartă-mă. 

Locuia într-un apartament de burlac, cu un singur dormitor, 


însă cel puţin sufrageria era mare şi aerisită. Avea un tavan înalt 
şi un rînd de ferestre în peretele dinspre nord. 

— Lumină dinspre nord, bună pentru pictat, spuse Hilary. 

— De aceea am închiriat apartamentul. 

Arăta mai curînd a studio decit a sufragerie. Pe pereţi erau 
agăţate vreo douăsprezece tablouri de-ale lui, care atrăgeau 
privirea. O parte din pînze stăteau pe podea, sprijinite de pereţi, 
altele, stivuite în diverse locuri, în total vreo şaizeci-şaptezeci. 
Pe două şevalete se găseau tablouri în lucru. In încăpere mai 
existau o masă mare de desen, un scăunel fără spătar şi o trusă 
cu uneltele de lucru ale artistului. Rafturile înalte erau ticsite cu 
albume groase de artă. Singurele concesii făcute decorului 
obişnuit al unei sufragerii erau două canapele scurte, două 
mese la perete, două lămpi, o măsuţă de cafea — toate aranjate 
în aşa fel, încît să formeze un colţ confortabil şi intim, unde să 
se poată sta de vorbă. Cu tot aranjamentul bizar, sufrageria 
degaja o atmosferă de căldură şi confort. 

— Am decis să mă îmbăt, spuse Tony în timp ce închidea 
uşa. Să mă îmbăt criţă. Să nu mai ştiu de mine. Tocmai îmi 
umpleam primul pahar cînd ai sunat tu. Vrei să bei ceva? 

— Tu ce ţi-ai luat? întrebă ea. 

— Bourbon cu gheaţă. 

— Dă-mi şi mie acelaşi lucru. 

În timp ce Tony se duse la bucătărie ca să pregătească 
băuturile, Hilary se uită mai îndeaproape la tablouri. Unele erau 
ultrarealiste; în acestea detaliul era atit de minuţios, dovedind 
un ascuţit simţ de observaţie, atît de perfect redat în termeni de 
realism, încît picturile depăşeau simpla fotografie. Citeva pînze 
erau suprarealiste, într-un stil nou şi original, care nu amintea 
prin nimic de Dali, Ernst, Miro sau Tanguy. Erau mai aproape de 
lucrările lui Rene Magritte, îndeosebi Magritte din Domeniul 
Arnheim şi Buchet de gata. Dar Magritte nu folosise niciodată 
detalii atît de meticuloase în tablourile sale şi tocmai această 
realitate mai reală decit realitatea propriu-zisă făcea elementele 
suprarealiste atît de uimitoare şi de unice. 

Tony se înapoie din bucătărie cu două pahare de bourbon. 
Hilary îşi luă băutura şi spuse: 

— Lucrările tale sînt extrem de originale şi interesante. 

— Zău? 

— Michael are dreptate. Picturile tale se vor vinde la fel de 


repede pe cit le realizezi. 

— Frumos din partea ta că gindeşti astfel. Merită să visezi 
aşa frumos. 

— Dacă cel puţin le-ai da o şansă... 

— După cum ţi-am spus şi mai înainte, eşti foarte amabilă, 
dar nu eşti critic de artă. 

Nu mai era el însuşi. Glasul îi devenise sec şi plictisit. Era 
opac, tern, deprimat. 

Ea îl îmboldi puţin, sperînd să-l readucă la viaţă. 

— Te crezi isteţ, spuse Hilary. Dar nu eşti. Cînd vine vorba 
de creaţia ta, nu eşti deloc isteţ. Eşti orb la posibilităţile care ţi 
se oferă. 

— Nu sînt decit un amator. 

— Prostii! 

— Un amator destul de bun. 

— Uneori mă calci pe nervi, spuse ea. 

— Nu vreau să vorbesc despre artă, replică Tony. 

Deschise combina muzicală: Beethoven interpretat de 
Ormandy. Apoi se duse la o canapea din celălalt capăt al sufra- 
geriei. 

Ea îl urmă şi se aşeză alături. 

— Despre ce vrei să vorbim? 

— Despre filme. 

— Serios? 

— Sau, poate, despre cărţi. 

— Serios? 

— Sau, poate, despre teatru. 

— Ceea ce vrei tu să discuţi, de fapt, este ce ţi s-a întîmplat 
astăzi. 

— Nu. E ultimul lucru despre care doresc să stau de vorbă. 

— Ai nevoie să vorbeşti despre asta, chiar dacă nu vrei. 

— Am nevoie să uit tot, să-mi şterg totul din minte. 

— Prin urmare, vrei să faci ca broasca ţestoasă, spuse ea. 
Crezi că-ţi poţi vîrî capul în carapace, ca să te ascunzi acolo. 

— Exact, zise Tony. 

— Săptămîna trecută, cînd încercam să mă ascund de toţi 
şi cînd tu voiai să ies cu tine în lume, mi-ai spus că nu e sănătos 
ca cineva să se închidă în sine după o experienţă tulburătoare. 
Spuneai că e mai bine să-ţi împărtăşeşti sentimentele cuiva. 

— Mă înşelam, spuse el. 


— Aveai dreptate. 

El închise ochii şi tăcu. 

— Vrei să plec? întrebă Hilary. 

— Nu. 

— Dacă vrei, plec. Nu mă supăr. 

— Te rog să rămii, spuse el. 

— Bine. Despre ce vrei să vorbim? 

— Despre Beethoven şi despre bourbon. 

— Am priceput aluzia, zise ea. 

Rămaseră tăcuţi unul lîngă altul pe canapea, cu ochii 
închişi, cu capetele lăsate pe spate, ascultind muzică, sorbind 
din băuturi, pînă cînd lumina soarelui apăru la ferestrele înalte, 
mai întîi arămie, apoi portocaliu murdar. Incet-încet, camera se 
umplu de umbre. 


Devreme, luni dimineaţa, Avril Tannerton descoperi că 
cineva intrase în lipsa lui la Forever View. Făcu descoperirea 
cînd cobori în pivniţă, unde avea un atelier de tîmplărie bine uti- 
lat. Aici văzu că unul dintre geamurile de la subsol fusese 
acoperit cu grijă cu bandă adezivă şi apoi spart, pentru a 
permite spărgătorului să ajungă la încuietoare. Era o fereastră 
mai mică decit cele obişnuite, cu balamale în partea de sus, dar 
chiar şi un om solid s-ar fi putut strecura înăuntru, dacă ar fi 
ţinut cu orice preţ. 

Avril era convins că în acel moment în casă nu exista nici 
un intrus. Mai mult decit atit, ştia că fereastra nu fusese spartă 
vineri noaptea, fiindcă ar fi observat-o cînd îşi petrecuse o oră în 
atelier, lucrînd la ultimul său proiect — un dulap pentru trei 
puşti de vînătoare şi alte două arme de foc. Nu-i venea să 
creadă că cineva ar fi avut curajul să spargă fereastra ziua în 
amiaza mare sau cînd el, Avril Tannerton, se găsea acasă, cum 
se întîmplase în noaptea precedentă. Prin urmare, trase 
concluzia că spargerea se petrecuse, probabil, sîmbătă noaptea, 
cînd el era la Helen Vir- tillion, la Santa Rosa. Cu excepţia 
cadavrului lui Bruno Frye, Forever View fusese pustie sîmbătă. 
Era evident că spărgătorul ştiuse că clădirea era nepăzită şi 
profitase de prilej. 

Spărgător. 

Nu cumva era absurd? 


Un spărgător? 

Nu credea să se fi furat ceva din sălile de expunere de la 
primul etaj sau din apartamentul său de la etajul al doilea. Era 
convins că ar fi descoperit urme ale furtului imediat după 
înapoierea sa, duminică dimineaţă. În plus, armele se găseau tot 
în birou, la fel ca bogata lui colecţie de monede; fără îndoială că 
astfel de obiecte ar fi fost ţinta predilectă a unui hoţ. 

În atelierul de tîimplărie, în dreapta ferestrei sparte de la 
subsol, se găseau unelte de calitate, atît manuale, cît şi 
electrice, în valoare de citeva mii de dolari. Citeva atîrnau 
frumos de cîrlige bătute în perete, altele erau aranjate în rafturi 
anume confecţionate, proiectate şi construite de el însuşi. Işçi 
dăduse seama dintr-o ochire că nu lipsea nimic. 

Nu i se furase nimic. 

Nimic nu fusese distrus. 

Ce fel de spărgător ar fi intrat într-o casă doar ca să se uite 
la lucrurile dinăuntru? 

Avril privi ţintă cioburile şi banda adezivă de pe podea, apoi 
ridică ochii la fereastra spartă şi se uită de jur împrejur prin sub- 
sol, cîntărind situaţia, pînă cînd îşi dădu seama că ceva fusese 
totuşi luat. Trei pungi de mortar a cîte douăzeci şi cinci de kilo- 
grame fiecare dispăruseră. Cu o primăvară în urmă, el şi Gary 
Olmstead desfiinţaseră vechea terasă de lemn din faţa casei de 
pompe funebre şi ridicaseră terenul cu ajutorul cîtorva camioane 
de pămînt, după care terasaseră cu îndemînare şi construiseră o 
nouă verandă din cărămidă. În acelaşi timp, desfiinţaseră tro- 
tuarele crăpate şi lăsate într-o parte, înlocuindu-le cu dale din 
cărămidă. La sfîrşitul unei trude de cinci săptămîni le 
rămăseseră trei saci de mortar pe care însă nu-i înapoiaseră la 
magazin, ca să-şi recupereze banii, întrucît în vara următoare 
Avril intenţiona să construiască o spațioasă curte interioară în 
spatele casei. Şi iată că cei trei saci de mortar dispăruseră. 

Departe de a constitui o explicaţie, descoperirea nu făcea 
decit să sporească misterul. Uimit şi perplex, Avril continuă să 
privească ţintă locul în care fuseseră depozitati sacii. 

De ce un spărgător n-ar acorda atenţie unor puşti scumpe, 
unor monede valoroase şi altor obiecte demne de luat în seamă, 
ca să sustragă numai trei saci de mortar, care nu valorau mare 
lucru? 

Tannerton se scărpină în cap. 


— Bizară chestie! murmură el. 


După ce rămase un sfert de oră lîngă Hilary, în întunericul 
tot mai dens, după ce ascultă Beethoven, după ce bău două trei 
degete de bourbon şi după ce Hilary umplu din nou amîndouă 
paharele, Tony se pomeni vorbind despre Frank Howard. Nu-şi 
dădu seama că-şi deschidea sufletul faţă de ea decit după ce 
începuse deja să vorbească. Se surprinse în mijlocul unei fraze, 
apoi cuvintele începură să curgă unul după altul. Timp de o 
jumătate de oră vorbi încontinuu, oprindu-se doar cît să ia o 
înghiţitură de bourbon. Îşi aminti prima lui impresie despre 
Frank, neînțelegerile de la începutul colaborării lor, incidente 
dramatice sau amuzante din timpul serviciului, seara de pomină 
de la The Bolt Hole, întîlnirea cu Janet Yamada, afecțiunea şi 
înţelegerea înfiripate între ei cu puţin timp în urmă. In sfîrşit, 
cînd începu să povestească cele întîmplate în apartamentul lui 
Bobby Valdez, începu să vorbească cu glas coborit şi şovăielnic. 
Cînd închidea pleoapele, revedea atît de clar bucătăria plină de 
gunoi şi sînge de parcă ar fi privit aievea propria-i sufragerie. 
Cînd încercă să-i explice lui Hilary ce simţise ţinîndu-şi în braţe 
prietenul muribund, începu să tremure. li era îngrozitor de frig, 
simţea fiori de gheaţă în carne, în oase şi în inimă. Îi clănţăneau 
dinţii. Ghemuit pe canapea, ascuns în umbrele purpurii, vărsă 
primele lacrimi pentru Frank Howard, lacrimi fierbinţi pe pielea 
înfrigurată. 

Văzindu-l că plînge, Hilary îl prinse de mînă, ţinîndu-l 
aproape la fel cum îl ţinuse el pe Frank. li şterse obrazul cu un 
şerveţel. Îi sărută obrajii, apoi ochii. 

La început îi oferi numai consolare. Nici el nu avea nevoie 
de mai mult. Apoi însă, fără ca vreunul din ei să dea, conştient, 
un înţeles îmbrăţişării, ea căpătă un sens cu totul nou. Tony o 
înlănţui cu braţele. Acum nu se mai ştia cine pe cine căuta să 
îmbărbăteze. Tony îşi plimba miinile în sus şi în jos pe spatele ei 
neted, mirîndu-se de rotunjimile ei perfecte. Îl fermeca trupul ei 
suplu, puternic şi ferm, aşa cum îl simţea sub bluză. Miinile lui 
Hilary lunecau la rîndul lor pe trupul lui Tony, mîngiindu-l, 
strîngîndu-l în braţe şi admirîndu-i muşchii tari. Îi sărută colţurile 
buzelor şi el îi răspunse, sărutînd-o pe buze, plin de dorinţă. 
Limbile li se întîlniră şi sărutul deveni fierbinte, pătimaş şi umed, 


lăsîndu-i pe amindoi fără suflare, mai ameţiţi decît cînd buzele li 
se atinseseră pentru prima oară. 

Inţeleseră amîndoi în acelaşi timp ce se întîmpla şi se opriră 
brusc, amintindu-şi ruşinaţi de prietenul mort pe care abia înce- 
puseră să-l jelească. Dacă şi-ar fi dăruit unul celuilalt plăcerea 
pe care o doreau şi după care tînjeau atît de mult, ar fi fost ca şi 
cum ar fi chicotit la o înmormiîntare. O clipă simţiră că erau pe 
punctul de a comite un act necugetat, o blasfemie. 

Dar dorinţa lor era atit de puternică, încît nu se mai 
întrebară dacă se cuvenea să facă sau nu dragoste tocmai în 
seara aceea. Se sărutară timid, apoi cu pasiune, un sărut mai 
dulce decit oricînd. Miinile ei lunecară dornice pe trupul lui, şi el 
îi răspunse la atingere, apoi ea răspunse la atingerea lui. El îşi 
dădu seama că era bine şi drept să-şi caute bucuria împreună. 
Acum actul dragostei nu mai însemna lipsă de respect faţă de 
un mort, ci o reacţie la nedreptatea morţii ca atare. Dorinţa lor 
nepotolită era consecinţa multor lucruri, printre care o profundă 
şi firească necesitate de a dovedi că erau vii şi de a afirma 
certitudinea că trăiau fericiţi şi din plin. 

Într-o înţelegere tacită, amîndoi se ridicară de pe canapea 
şi merseră în dormitor. 

Cînd ieşiră, Tony aprinse o lampă în salon şi raza ei se stre- 
cură dincolo de prag, singura lumină care cădea asupra patului. 
O penumbră blindă. O lumină aurie şi caldă. Lumina părea 
îndrăgostită de Hilary, fiindcă nu se revărsa indiferentă peste 
ea, peste pat şi peste Tony; o mîngiia, subliniindu-i drăgăstoasă 
nuanţa arămie a pielii fără cusur, adăugind strălucire părului 
negru ca abanosul şi sclipind în ochii ei mari. 

Rămaseră în picioare lîngă pat, îmbrăţişaţi şi sărutindu-se, 
apoi el începu s-o dezbrace. Îi descheie bluza şi i-o scoase. Îi 
desprinse sutienul şi ea îşi petrecu braţele prin el şi-l lăsă să 
cadă la podea. Avea sîni frumoşi — rotunzi, plini şi ridicaţi în sus. 
Cu sfîrcurile mari şi întărite; el se aplecă şi-i sărută. Ea îi luă 
capul în palme, îi ridică obrazul înspre ea şi-i căută buzele, 
scoţind un suspin. Cu mîinile tremurînd de emoție, el îi desfăcu 
catarama, apoi îi descheie nasturele şi-i trase fermoarul de la 
blugi. Aceştia lunecară în jos, dezvelindu-i picioarele lungi, şi 
Hilary îşi scoase pantofii şi-şi trase picioarele din pantaloni. 

Tony îngenunche în faţa ei, cu gînd să-i scoată chiloţii, cînd 
văzu o cicatrice lungă de patru centimetri pe şoldul drept. Cica- 


tricea începea într-o parte a pîntecelui neted şi se pierdea spre 
spate. Nu provenea de la o operaţie; nu era acea linie subţire pe 
care ar fi reuşit-o chiar şi un chirurg mai puţin îndemiînatic. Tony 
văzuse, în viaţa lui, răni de glonţ şi de cuţit frumos vindecate şi, 
deşi lumina nu era prea puternică, nu se îndoi că semnul se 
datora fie unui glonţ, fie unei lame de cuţit. Cu mult timp în 
urmă, Hilary fusese grav rănită. Gîndul că ea îndurase atita 
suferinţă îi trezi dorinţa de-a o apăra şi proteja. Ar fi vrut să-i 
pună zeci de întrebări în legătură cu cicatricea, dar nu era 
momentul cel mai potrivit. Sărută cu tandreţe carnea încreţită şi 
o simţi cum se crispează. Îşi dădu seama că lui Hilary îi era 
ruşine de cicatrice. Ar fi vrut să-i spună că vechea rană nu-i 
răpea din frumuseţe şi din puterea de seducţie şi că, de fapt, 
acel defect neînsemnat îi sublinia perfecțiunea trupului. 

Singurul mod de a-i înlătura temerile erau gesturile, nu 
cuvintele. li trase chiloţii, şi ea îşi scoase, pe rînd, picioarele din 
ei. Încet, foarte încet, el îşi plimbă palmele în sus pe picioarele 
ei superbe, peste rotunjimile încîntătoare ale gambelor, peste 
coapsele catifelate. li sărută părul negru şi strălucitor de pe 
pubis, simţindu-l aspru pe obraz. Se ridică, îi prinse fesele tari cu 
amîndouă mîinile şi începu să-i frămînte cu blîndeţe carnea tare. 
Hilary se lipi de el şi buzele li se atinseră din nou. Sărutul dură 
cîteva secunde sau cîteva minute, apoi Hilary şopti: 

— Grăbeşte-te. 

In timp ce ea trăgea cuvertura deoparte şi se lungea pe 
pat, Tony se dezbrăcă la rîndul lui. Se întinse gol alături de ea şi 
o luă în braţe. 

Incepură să se mîngiie unul pe celălalt, fascinaţi la nesfirşit 
de  rotunjimile, contururile, dimensiunile, fermitatea şi 
elasticitatea trupurilor lor. Ea îi mîngiie sexul, simţindu-l cum 
zvicneşte în mîna ei. 

După un timp, cu mult înainte de a o pătrunde, el avu 
senzaţia ciudată că se topeşte în trupul ei, că deveneau o 
singură fiinţă, nu atit fizic sau sexual, cît spiritual, contopindu-se 
printr-o miraculoasă osmoză sufletească. Copleşit de căldura ei 
şi excitat de făgăduinţa trupului superb de lîngă el, dar în primul 
rind mişcat de şoaptele şi gesturile unice, de mişcarea şi 
reacţiile care o făceau să fie Hilary şi numai Hilary, Tony trăia 
senzaţia că gustase un drog necunoscut şi straniu. Percepţiile lui 
păreau să depăşească limitele propriilor simţuri: avea senzaţia 


că putea privi cu ochii lui Hilary, ca şi cum ar fi fost ai lui, că 
putea pipăi în acelaşi timp cu mîinile lui ş; cu ale ei, că putea 
simţi gustul buzelor ei pe ale lui şi gustul buzelor lui pe ale ei. 
Două minţi îngemănate. Două inimi bătînd în acelaşi ritm. 

Sărutările ei fierbinţi îi stîrniră dorinţa de a gusta fiecare 
parte a trupului ei, fiecare părticică apetisantă. Incepu s-o 
sărute pe tot trupul, pînă cînd, în sfîrşit, ajunse în locul fierbinte 
dintre coapse. Îi desfăcu picioarele frumoase şi-i atinse cu limba 
miezul umed, despărţindu-i pliurile tainice pînă întîlni mugurele 
ascuns care, la o atingere uşoară, o făcu să geamă de plăcere. 

Hilary începu să geamă şi să se zvircolească sub atingerea 
lui iubitoare. 

— Tony! El o iubea cu limba, cu dinţii şi cu buzele. Ea îşi 
arcui spatele şi Tony îşi trecu palmele pe sub ea şi-o ridică spre 
el. Oh, Tony! Da, da, da! 

începu să răsufle adînc şi precipitat. Cînd plăcerea deveni 
prea intensă, încercă să se smulgă de lingă el, dar în clipa 
următoare se arcui spre el, căutindu-i şi mai mult atingerea. 
Deodată începu să tremure din tot trupul şi primii fiori uşori se 
transformară într-o superbă zvircolire de plăcere pură. Gifiia, îşi 
răsucea capul dintr-o parte în alta, ţipînd în extaz, lăsîndu-se 
purtată de explozia din ea, descătuşindu-se iar şi iar, muşchii 
plini de dorinţă se contractau, se relaxau, iar se contractau şi iar 
se relaxau. Într-un tîrziu, se linişti, epuizată. Rămase nemişcată, 
scoţind un suspin adînc. 

El înălţă capul, îi sărută pîntecele care se ridica şi cobora 
rapid, apoi începu să-i sărute sfircurile sînilor. 

Ea întinse mîna şi-i prinse în palmă sexul tare. Dintr-o dată, 
anticipînd împreunarea lor finală, contopirea totală, simţi cum i 
se trezeşte din nou dorinţa. 

Tony o deschise cu degetele, ea îi eliberă sexul şi el îşi făcu 
loc în trupul ei. 

— Da, da, da, şopti Hilary, în timp ce bărbatul pătrundea în 
trupul ei. Tony, iubitul meu. lubitul meu, iubitul meu, iubitul meu 
Tony. 

— Ce frumoasă eşti... 

Niciodată nu se simţise mai bine în trupul unei femei. Se 
ridică deasupra ei, proptindu-se în amîndouă braţele şi-i privi 
chipul frumos. Ochii lor se întîlniră şi, după o clipă, el avu 
senzaţia că n-o privea pe ea, ci prin fereastra ochilor, privea 


înlăuntrul ei, în adîncurile fiinţei lui Hilary Thomas, în sufletul ei. 
Ea închise ochii şi în clipa următoare îi închise şi el, descoperind 
că acea legătură extraordinară nu dispărea cînd nu se mai 
priveau în ochi. 

Tony făcuse dragoste şi cu alte femei, dar nu se simţise 
faţă de nici una atit de apropiat cum se simţea faţă de Hilary 
Thomas. Şi fiindcă aceste momente erau deosebite, voia ca ele 
să dureze cît mai mult, s-o aducă în pragul descărcării, să se 
elibereze împreună. Insă de data aceasta nu se mai putea 
controla ca de obicei. Se năpustea spre marginea abisului şi nu 
putea face nimic să se oprească. Nu numai fiindcă ea era mai 
strimtă, mai lunecoasă şi mai fierbinte decit alte femei pe care 
le cunoscuse; nu era vorba numai de un truc al muşchilor 
vaginali bine antrenați; nu numai fiindcă sînii ei perfecţi îl 
scoteau din minţi şi nici fiindcă pielea ei mătăsoasă era mai 
catifelată decit a tuturor femeilor pe care le cunoscuse. Toate 
acestea erau adevărate, dar pentru el Hilary era unică, 
deosebită într-un fel pe care încă nu reuşise să-l definească şi 
care făcea din contopirea lor un moment de plăcere aproape 
insuportabilă. 

Ea îl simţi că era pe punctul de-a se elibera şi-i puse mîinile 
pe spate, trăgindu-l înspre ea. Tony nu voia să se sprijine pe ea 
cu toată greutatea, dar lui Hilary nu părea să-i pese. Tony se 
lăsă peste trupul ei, strivindu-i sînii sub pieptul lui. Ea îşi ridică 
şoldurile, frecîndu-şi bazinul de al lui, iar bărbatul se împinse în 
ea mai repede şi cu mai multă forţă. Incredibil, ea explodă din 
nou exact în clipa în care şi el ejacula nestăpinit. Îl strînse în 
braţe, îl strînse cu putere, şoptindu-i numele iar şi iar, în timp ce 
el se elibera iar şi iar, mult, dens şi exploziv, în cel mai adînc şi 
mai întunecat ungher al fiinţei ei. Pe măsură ce se elibera, îl 
inundă un imens val de tandrete, afecţiune şi dorinţă şi înţelese 
că niciodată nu va fi în stare s-o lase să plece de lîngă el. 


Rămaseră în pat, lungiţi unul lîngă celălalt, mînă în mînă, în 
timp ce inimile lor îşi domoleau treptat bătăile. 

Hilary era zguduită fizic şi emoţional de experienţa trăită. 
Numărul şi intensitatea descărcărilor o cutremura. Niciodată nu 
trăise asemenea senzaţii. Fiecare orgasm fusese ca un fulger 
săgetind-o pînă în străfundurile fiinţei, zguduindu-i fiecare fibră 


de fiorii unei plăceri cu neputinţă de descris. Dar Tony îi dăruise 
mult mai mult decit satisfacţie sexuală; simţise şi altceva, ceva 
cu totul nou pentru ea, ceva minunat şi intens, cu neputinţă de 
pus în cuvinte. 

Îşi dădea seama că mulţi ar fi socotit sentimentele ei ca 
fiind perfect descrise prin cuvîntul "dragoste", dar Hilary nu era 
dispusă să accepte acea definiţie care o tulbura. Timp 
îndelungat, încă din copilărie, cuvintele "dragoste" şi "durere" 
fuseseră strîns asociate în mintea ei. Nu-i venea să creadă că 
era îndrăgostită de Tony Clemenza (şi el de ea), nu îndrăznea să 
creadă, fiindcă, altfel, ar fi devenit vulnerabilă, ar fi rămas lipsită 
de apărare. 

Pe de altă parte, îi venea greu să creadă că Tony ar fi în 
stare să-i facă rău cu bună ştiinţă. Tony nu era ca Earl, tatăl ei. 
Tony nu semăna cu nici un bărbat pe care-l întîlnise pînă atunci. 
Era atît de tandru şi de blind, încît o făcea să creadă că lîngă el 
se afla în deplină siguranţă. Poate ar trebui să-şi încerce norocul 
alături de el. Poate că el era bărbatul pentru care merita să-şi 
asume riscul. 

Apoi înţelese ce ar simţi dacă legătura lor ar eşua după ce 
ea s-ar fi implicat sufleteşte. Ar suferi cumplit. Şi nu ştia dacă de 
data aceasta ar fi fost în stare să-şi revină. 

Era o mare problemă. 

lar soluţia nu era deloc simplă. 

Nu voia să se gindească la ea pentru moment. Nu voia 
decit să stea întinsă lîngă el, bucurîndu-se de fericirea creată 
împreună. 

Incepu să-şi amintească cum făcuseră dragoste, senzațiile 
erotice care o sleiseră de puteri, unele încă vii şi calde în carnea 
ei. 

Tony se întoarse pe o parte, cu faţa către ea. O sărută pe 
git, apoi pe obraz. 

— Dau un bănuţ dacă-mi spui ce gîndeşti. 

— Valorează mai mult decit atît, răspunse Hilary. 

— Un dolar. 

— Şi mai mult. 

— O sută de dolari? 

— Poate o sută de mii. 

— Cam scumpe gîndurile tale! 

— De fapt, nu sînt gînduri. Mai curînd amintiri. 


— Amintiri în valoare de o sută de mii de dolari? —Hm-hm. 

— Despre ce? 

— Despre ceea ce s-a întîmplat cu cîteva minute în urmă. 

— Ştii, spuse el, m-ai uimit. Pari atît de pură şi de cuviin- 
cioasă — aproape angelică — dar ai o minunată înclinaţie spre 
desfriu. 

— Pot fi şi desfrînată, spuse ea. 

— Chiar foarte desfrinată. 

— lţi place corpul meu? 

— E superb. 

Un timp discutară mai mult despre nimicuri, cum fac 
îndrăgostiţii, murmurînd visător. Erau atit de extaziaţi, încît totul 
li se părea amuzant. 

Apoi, vorbind încet, dar pe un ton mai serios, Tony spuse: 

— Sper că ai înţeles că niciodată n-am să te las să pleci de 
lîngă mine. 

Ea îşi dădu seama că Tony era pe cale să facă o promisiune 
dacă intuia că şi ea ar fi pregătită să facă acelaşi lucru. Tocmai 
aici era problema. Hilary nu era pregătită. Nu ştia dacă va fi vre- 
odată. Îl dorea. Oh, Doamne, cît îl dorea! Nimic pe lume nu i se 
părea mai minunat şi mai binefăcător decit să trăiască 
împreună, îmbogăţindu-şi reciproc existenţa prin talentele şi 
pasiunile lor. Dar se temea de deziluzia şi durerea pe care ar 
simţi-o dacă vreodată el ar ajunge să n-o mai dorească. Reuşise 
să dea uitării toţi anii de coşmar trăiţi alături de Earl şi Emma, 
dar nu putea uita uşor lecţiile de viaţă învăţate în acel 
apartament cu multă vreme în urmă. Se temea de promisiuni. 

Incercă să ocolească întrebarea subiînţeleasă din afirmaţia 
lui şi, sperîind să menţină conversaţia la un nivel superficial, 
spuse: 

— N-ai să mă laşi să plec de lîngă tine niciodată? 

— Niciodată. 

— Nu-ţi va fi greu să-ţi faci meseria de poliţist dacă mă ţii în 
braţe? Tony o privi în ochi, încercînd să-şi dea seama dacă ea 
înţelesese ce voise el să spună. Nu mă zori, Tony, îl rugă Hilary 
neliniştită. Am nevoie de timp. Doar de puţin timp. 

— ţi las tot timpul de care ai nevoie. 

— In clipa asta sînt atît de fericită, încît nu doresc decit să 
mă comport copilăreşte. Nu-i momentul să fim serioşi. 

— Atunci, am să încerc să mă comport şi eu copilăreşte, 


spuse el. 

— Despre ce vrei să vorbim? 

— Vreau să ştiu totul despre tine. 

— Asta-i ceva serios, nu-i o copilărie. 

— Uite ce e. Fii tu pe jumătate serioasă, iar eu voi fi pe 
jumătate copilăros. Pe urmă schimbăm rolurile. 

— Bine. Prima întrebare. 

— Care-i mîncarea ta preferată la micul dejun? 

— Fulgi de porumb, răspunse ea. 

— Dar la cină? 

— Fulgi de porumb. 

— Aşteaptă o clipă, o rugă Tony. 

— Ce s-a întîmplat? 

— Cred că în ce priveşte micul dejun vorbeai serios. După 
aceea mi-ai dat două răspunsuri copilăreşti unul după altul. 

— Ador fulgii de porumb. 

— Acum îmi datorezi două răspunsuri serioase. 

— Întreabă-mă. 

— Unde te-ai născut? 

— La Chicago. 

— Acolo ai crescut? 

— Da. 

— Ce poţi să-mi spui despre părinţii tăi? 

— Nu ştiu cine sînt părinţii mei. Am ieşit dintr-un ou. Un ou 
de rață. Un adevărat miracol. Probabil, ai citit în ziare. La 
Chicago există şi o biserică catolică botezată în cinstea acestui 
eveniment. Sfînta Fecioară a Oului de Raţă. 

— Într-adevăr, foarte copilăros. 

— Mulţumesc. 

— Ce-mi poţi spune despre părinţii tăi? repetă el întrebarea. 

— Nu-i corect, protestă ea. Nu mă poţi întreba de două ori 
acelaşi lucru. 

— Cine a zis că nu? 

— Eu. 

— E chiar atit de grav? 

— Ce anume? 

— Ce au făcut părinţii tăi. 

Ea încercă să ocolească întrebarea. 

— De unde ţi-a venit ideea că au făcut ceva grav? 

— Te-am mai întrebat despre ei. Te-am mai întrebat şi 


despre copilăria ta. De fiecare dată ai evitat să-mi răspunzi. Ai 
fost foarte abilă şi ai schimbat subiectul pe nesimţite. Ţi-ai 
închipuit că n-am observat, dar mi-am dat seama. 

Avea privirea cea mai pătrunzătoare pe care o întîlnise 
Hilary în viaţa ei. Aproape că o speria. 

Inchise ochii, ca să nu-i poată citi în străfundul sufletului. 

— Spune-mi, o îndemnă Tony. 

— Erau alcoolici. 

— Amîndoi? 

— Da. 

— Convinşi? 

— Oh, da. 

— Violenţi? 

—Da. 

— ŞI? 

— Şi nu mai vreau să vorbesc despre asta acum. 

— Poate că ţi-ar face bine. 

— Nu. Te rog, Tony, sînt fericită. Dacă îmi ceri să vorbesc 
despre... ei, această fericire va dispărea. Pînă acum a fost o 
seară frumoasă. Nu mi-o strica. 

— Mai curînd sau mai tîrziu vreau să-mi povesteşti. 

— OK, acceptă Hilary. Dar nu în astă-seară. 

El oftă. 

— Bine. Să vedem... Cine e persoana pe care o preferi din 
lumea televiziunii? 

— Broscoiul Kermit, răspunse ea. 

— Am spus persoana. 

— Mie mi se pare mai uman decit toţi cei din televiziune. 

— Bravo. Dar cum e cu cicatricea? 

— Kermit are cicatrice? 

— Mă refer la cicatricea ta. 

— Te deranjează? întrebă ea, încercînd să abată sensul 
întrebării. 

— Nu, răspunse Tony. Te face şi mai frumoasă. 

— Nu zăul! 

— Vorbesc serios. 

— Ai ceva împotrivă dacă verific, cu detectorul meu de min- 
ciuni, ce mi-ai spus? 

— Ai un detector de minciuni aici? 

— Bineînţeles. Intinse mîna şi-i apucă penisul flasc. Detec- 


torul meu de minciuni funcţionează foarte simplu. Nu există nici 
un risc de a-l interpreta greşit. Nu trebuie decit să iau ştecherul 
principal — îi strînse uşor penisul — şi să-l introduc în priza B. 

— În priza B? 

Ea se lăsă în jos pe pat şi-i prinse penisul între buze. În 
cîteva secunde sexul lui crescu la loc, redevenind rigid şi 
începînd să zvicnească. Peste cîteva minute abia se mai putea 
abţine. 

Ea ridică privirea şi rise. 

— Să ştii că nu minţeai. 

— Mă văd nevoit să repet ce am spus adineauri. Eşti o 
femeie neaşteptat de desfrinată. 

— Îmi doreşti trupul din nou? 

— Îţi doresc trupul din nou. 

— Dar mintea mea? 

— Se livrează împreună? 

De astă dată ea se urcă deasupra, călare peste trupul lui, 
mişcîndu-se înainte şi înapoi, dintr-o parte într-alta, în sus şi în 
jos. li zimbi cînd el întinse palmele ca să-i mîngiie sînii care se 
legănau, apoi nu mai reuşi să distingă mişcări sau miîngiieri 
izolate; totul se contopi într-o mişcare continuă, fluidă, 
pasionată, fără început şi fără sfîrşit. 

La miezul nopţii se duseră în bucătărie şi pregătiră o cină 
foarte tirzie, alcătuită din hrană rece — brînză, friptură de pui, 
fructe şi vin la gheaţă. Aduseră miîncarea în dormitor şi mîncară, 
hrănindu-se unul pe celălalt. Dar îşi pierdură interesul pentru 
mîncare înainte de a mînca prea mult. 

Erau ca o pereche de adolescenţi, obsedaţi de trupurile lor 
şi binecuviîntaţi cu rezistenţă aparent fără limite. În timp ce se 
legănau ritmic, cuprinşi de extaz, Hilary era perfect conştientă 
că nu executau doar o serie de acte sexuale, ci un ritual impor- 
tant, o ceremonie încărcată de semnificaţii, care o purifica de 
vechile ei temeri. Se încredința altei fiinţe umane, într-un fel pe 
care numai cu o săptămînă în urmă l-ar fi considerat imposibil, 
fiindcă îşi lăsa mîndria la o parte, se dăruia, se oferea lui, riscînd 
să fie respinsă, umilită şi înjosită, dar cu speranţa timidă că el 
nu va abuza de ea. Şi, într-adevăr, nu abuza. Multe dintre 
lucrurile făcute de ei ar fi fost degradante în compania altui 
partener, dar cu Tony totul era frumos, înălţător, minunat. Cu 
toate acestea, Hilary nu se simţea încă în măsură să-i spună că-l 


iubea, nu în cuvinte, însă afirma acelaşi lucru în pat, cînd îl 
implora să facă ce voia cu ea, lipsindu-se de apărare, 
deschizîndu-se total, pînă cînd, îngenunchind în faţa lui, supsese 
cu buzele şi limba ultimul strop de nectar dintre coapsele lui. 

Ura faţă de Earl şi Emma era acum la fel de neîmpăcată ca 
pe vremea cînd părinţii ei trăiau, fiindcă din pricina influenţei lor 
nu reuşea să-şi exprime sentimentele faţă de Tony. Se întrebă 
ce va trebui să facă pentru a rupe lanţurile în care o ferecaseră. 

Un timp, rămaseră în pat înlănţuiţi, fără un cuvint, fiindcă 
nu era nevoie de cuvinte. 

Zece minute mai tirziu, la patru şi jumătate dimineaţa, ea 
spuse: 

— Ar fi cazul să mă duc acasă. 

— Rămii. 

— Eşti în stare de mai mult? 

— Doamne, nu! Sînt terminat. Nu vreau decit să te strîng în 
braţe. Rămii să dormi aici, o rugă el. 

— Dacă rămîn, nu vom dormi. 

— Tu eşti în stare de mai mult? 

— Din păcate nu, iubitule. Dar miine am de lucru, ca şi tine. 
Şi sîntem prea excitaţi şi prea plini unul de celălalt ca să ne 
odihnim cîtă vreme împărţim acelaşi pat. Vom continua să ne 
atingem, să stăm de vorbă şi să ne împotrivim somnului, exact 
cum facem acum. 

— Păi, trebuie să ne obişnuim să petrecem noaptea 
împreună, spuse el. Vreau să spun că vom petrece multe nopţi 
în acelaşi pat, nu crezi? 

— Multe, multe, încuviinţă ea. Prima e cea mai grea. Ne 
vom adapta cînd totul va înceta să mai fie o noutate. Cînd am să 
mă urc în pat cu bigudiuri şi cremă pe faţă. 

— lar eu am să încep să fumez trabuc şi să mă uit la filme 
cu Johnny Carson. 

— Mare păcat! spuse ea. 

— Desigur, va dura un timp pînă cînd noutatea va dispărea. 

— Da, va trece o vreme, încuviinţă Hilary. 

— Vreo cincizeci de ani. 

— Sau şaizeci. 

Amînară plecarea ei încă un sfert de oră, apoi, într-un tîrziu, 
ea se sculă şi se îmbrăcă. Tony îşi trase o pereche de blugi. 

În sufragerie, în timp ce se îndreptau spre uşă, ea se opri şi 


privi unul dintre tablouri. 

— Vreau să duc şase dintre cele mai bune tablouri ale tale 
la Wyant Stevens în Beverly Hills, să văd dacă acceptă să se 
ocupe de tine. 

— Nu va accepta să se ocupe. 

— Vreau să încerc. 

— E una dintre cele mai bune galerii de pictură. 

— De ce ai un început umil? _ 

El o privi în ochi, ca şi cum ar fi văzut altă persoană. In cele 
din urmă, spuse: 

— Poate ar trebui să-mi iau zborul. 

— Să-ţi iei zborul? 

Tony îi povesti despre sfatul plin de entuziasm primit de la 
Eugene Tucker, fostul deţinut de culoare ajuns creator de modă 
feminină. 

— Tucker are dreptate, întări ea. Şi nici măcar nu-i vorba 
să-ţi iei zborul. E doar un mic salt. Nu renunţi la slujba de 
poliţist, nu renunţi la nimic. Nu faci decît să încerci marea cu 
degetul. 

Tony ridică din umeri. 

— Wyant Stevens mă va refuza scurt, dar presupun că nu 
pierd nimic dacă-i dau ocazia să mă refuze. 

— Nu te va refuza, îl contrazise ea. Alege şase tablouri, cele 
pe care le socoteşti tu reprezentative. Voi încerca să obţin o 
întîlnire cu Wyant, fie mai tîrziu în cursul zilei, fie miine. 

— Alege-le chiar tu, o îndemnă el. la-le cu tine. Cînd ai 
prilejul să-l vezi pe Stevens, arată-i-le. 

— Dar sînt convinsă că va vrea să te cunoască. 

— Dacă-i va plăcea ce vede, atunci va dori să facem 
cunoştinţă. Şi dacă îi va plăcea cu adevărat, voi fi încîntat să 
merg să-l întîlnesc. 

— Tony, zău... 

— Nu vreau să fiu de faţă cînd îţi va spune că tablourile sînt 
foarte frumoase, dar că reprezintă creaţia unui amator de 
talent. 

— Eşti imposibil. 

— Sînt prudent. 

— Un pesimist incorigibil. 

— Un realist. 

Ea nu avea timp să cerceteze toate cele şaizeci de pînze 


adunate în sufragerie. Află, cu surprindere, că mai existau peste 
cincizeci, păstrate în debarale, precum şi vreo sută de desene în 
creion sau peniță şi tot atitea acuarele, plus nenumărate schiţe 
preliminare. Voia să le vadă pe toate, dar numai cînd avea să fie 
odihnită şi capabilă să le admire pe îndelete. Alese şase dintre 
cele douăsprezece tablouri atîrnate pe pereţii din sufragerie. 
Pentru a le proteja, le înveliră în cearşafuri vechi, rupte fişii de 
Tony în acest scop. 

El îşi puse cămaşa şi pantofii şi o ajută să transporte 
tablourile pînă la maşină, unde le aşezară în portbagaj. 

Ea închise şi încuie portbagajul, apoi se uitară unul la 
celălalt, nevrînd să-şi ia rămas-bun. 

Stăteau la marginea unui cerc de lumină aruncat de o 
lampă de neon de pe un stilp înalt de şase metri. El o sărută 
cast pe obraz. 

Noaptea era răcoroasă şi tăcută. Stelele străluceau pe cer. 

— Nu mai e mult pînă în zori, spuse Tony. 

— Vrei să cîntăm împreună "Doi somnoroşi"? 

— Am o voce de speriat, spuse Tony. 

— Mă îndoiesc, îl contrazise Hilary. Se aplecă spre el. Din 
experienţa mea, pot afirma că eşti excelent în tot ce faci. 

— Desfrinato! 

— Mă străduiesc. 

Se sărutară din nou, apoi el îi deschise portiera. 

— Azi nu te duci la lucru? întrebă Hilary. 

— Nu. Nu după ce... s-a întîmplat cu Frank. Trebuie să mă 
prezint şi să redactez un raport, dar nu va dura mai mult de o 
oră. Îmi iau cîteva zile libere. Am de recuperat o mulţime de zile 
libere. 

— Am să-ţi telefonez după-amiază. 

— Aştept telefonul tău, răspunse el. 

Ea demară şi se pierdu pe străzile pustii, dinaintea zorilor. 
După ce depăşi cîteva cvartale, stomacul începu să-i chiorăie de 
foame şi-şi aminti că acasă nu avea nimic pregătit pentru micul 
dejun. Avusese de gind să-şi facă cumpărăturile după plecarea 
tehnicianului de la telefoane, dar o sunase Michael Savatino şi 
pornise în grabă spre locuinţa lui Tony. La primul colţ coti la 
stinga şi se duse la un magazin cu program de noapte, ca să 
cumpere ouă şi lapte. 


Tony socoti că Hilary nu va face mai mult de zece minute 
pînă acasă, mergind pe străzile pustii, totuşi lăsă să treacă un 
sfert de oră înainte de a-i telefona ca să afle dacă ajunsese cu 
bine. Telefonul ei nu suna. Nu se auzeau decit sunete ca de 
computer — o serie de bipuri şi biziituri care alcătuiau limbajul 
maşinilor inteligente — apoi cîteva clinchete, păcănituri şi tros- 
nete, după care urmă fişiitul sec şi înfricoşător al legăturii între- 
rupte. Închise, formă numărul din nou, atent la fiecare cifră, dar 
nici de astă dată telefonul nu făcu apel. 

Era convins că noul număr neinformabil era corect. Cînd îl 
primise de la Hilary, îl verificase de două ori, să fie sigur că nu 
greşea. Ea scosese din poşetă copia deciziei companiei de tele- 
foane şi i-o citise, deci nu se punea problema să-i fi dat numărul 
greşit. 

Formă centrala şi-i spuse ce se întîmpla. Centralista încercă 
să prindă legătura, dar nici ea nu reuşi. 

— Nu-i bine pus în furcă? întrebă el. 

— Nu cred. 

— Ce puteţi face în acest caz? 

— Voi anunţa numărul la deranjamente, răspunse femeia. 
Deranjamentele se vor ocupa de el. 

— Cînd? 

— Numărul e al unui invalid sau al unei persoane în vîrstă? 

— Nu, răspunse Tony. 

— Atunci se aplică procedura normală, explică centralista. 
Unul dintre oamenii noştri se va ocupa de el în această 
dimineaţă după ora opt. 

— Mulţumesc. 

Tony puse receptorul în furcă. Şedea pe marginea patului. 
Privi gînditor aşternutul mototolit pe care fusese culcată Hilary, 
apoi bucata de hirtie pe care era scris noul ei număr. 

Deranjament? 

Presupuse că era posibil ca lucrătorul să fi comis o greşeală 
în după-amiaza zilei precedente, cînd schimbase numărul lui 
Hilary. Posibil. Dar nu şi probabil. De fapt, chiar foarte puţin 
probabil. 

Deodată îşi aminti de telefoanele anonime care o deran- 
jaseră. Cine făcea astfel de lucruri era de regulă o persoană 
slabă, lipsită de iniţiativă şi suferind de inhibiţii sexuale; aproape 


fără excepţii, astfel de indivizi erau incapabili de o relaţie 
normală cu o femeie şi, în general, erau prea speriaţi şi prea 
introvertiţi ca să comită o tentativă de viol. De regulă. Aproape 
fără excepţie. În general. Dar nu cumva acest nebun era unicul 
specimen între alţi o mie, cu adevărat periculos? 

Tony îşi puse o mînă pe stomac. Il încercă o senzaţie de 
greață. 

Dacă agenţii de pariuri din Las Vegas ar fi mizat pe posibi- 
litatea ca Hilary Thomas să devină ţinta a doi asasini psihopaţi 
distincți în mai puțin de o săptămînă, şansele împotrivă ar fi fost 
astronomice. Pe de altă parte, în decursul anilor de cînd lucra la 
poliţia din Los Angeles, Tony întilnise în nenumărate rînduri 
improbabilitatea; şi de multă vreme învățase să se aştepte la ce 
era mai neaşteptat. 

Îi veni în minte Bobby Valdez. Gol. Tîrîndu-se afară din 
masca de chiuvetă. Cu privirea rătăcită. Cu pistolul în mînă. 

La fereastra dormitorului se auzi un țipăt de pasăre, deşi la 
răsărit nu se ivise nici o geană de lumină. Un țipăt ascuţit, 
crescînd şi scăzind în intensitate pe măsură ce pasărea zbura 
dintr-un copac într-altul. Ca şi cum ar fi fost urmărită de o 
creatură rapidă, rapace şi necruțătoare. 

Fruntea lui Tony se acoperi de broboane de sudoare. 

Se ridică de pe pat. 

Ceva se întîmpla acasă la Hilary. Ceva nu era în regulă. 
Ceva grav. 


Fiindcă se oprise la magazin ca să cumpere lapte, ouă, unt 
şi alte cîteva articole, Hilary nu ajunse acasă decit la peste 
jumătate de oră după ce plecase de la locuinţa lui Tony. li era 
foame şi o încerca o oboseală plăcută. Abia aştepta să-şi 
pregătească o omletă cu brînză şi cu mult pătrunjel tocat 
mărunt, ca apoi să doarmă cel puţin şase ore de somn foarte 
adînc şi neîntrerupt. Era mult prea obosită ca să ducă 
Mercedesul în garaj, aşa că îl parcă pe aleea circulară. 

Aspersoarele automate împrăştiau apa peste gazonul 
întunecat, cu un şuierat răcoros. O briză făcu să foşnească frun- 
zele de palmieri de deasupra capului. 

Intră în casă pe uşa din faţă. Salonul era cufundat în 
întuneric. Dar cum se aşteptase să se întoarcă tîrziu, la plecare 


lăsase aprinsă lumina din hol. O dată intrată, ţinu coşul de 
cumpărături cu o mînă, în timp ce cu cealaltă închise uşa şi o 
încuie de două ori. 

Aprinse plafoniera din salon şi făcu doi paşi pe hol. În clipa 
următoare îşi dădu seama că întreaga locuinţă era distrusă. 
Două veioze fuseseră sfărimate şi abajururile sfişiate. Vitrina 
zăcea pe covor, sfărimată în mii de cioburi ascuţite; 
porţelanurile scumpe, serie mică, aflate în vitrină fuseseră 
făcute fărime, izbite de şemineul de piatră şi călcate în picioare. 
Tapiţeria canapelei şi a fotoliilor fusese sfişiată şi pe toată 
podeaua era împrăştiat buret şi şomoioage de bumbac. Două 
scaune de lemn, care se pare că fuseseră izbite de perete în 
repetate rînduri, ajunseseră lemne de foc, iar peretele era plin 
de spărturi. Biroul frumos din colţ avea picioarele rupte; toate 
sertarele fuseseră scoase şi desfundate. Toate tablourile 
rămăseseră la locul lor, dar fiecare atîrna în zdrenţe. Cenuşa 
fusese scoasă din şemineu şi întinsă peste frumosul covor 
Edward Fields. Nici o piesă de mobilier nu scăpase intactă; pînă 
şi paravanul şemineului fusese dezmembrat, iar plantele 
fuseseră toate smulse din ghivece şi făcute bucățele. 

La început Hilary încremeni, apoi şocul se preschimbă în 
furie faţă de vandalii care-i distruseseră casa. 

— Ticălosul! scrîşni ea printre dinţi. 

Petrecuse multe ceasuri fericite, alegînd, personal, fiecare 
dintre obiectele existente în acea încăpere. Cheltuise pe ele o 
mică avere, dar nu valoarea pagubei o supăra; cea mai mare 
parte era acoperită de asigurare. Valoarea sentimentală însă nu 
putea fi înlocuită, fiindcă acelea fuseseră primele lucruri fru- 
moase pe care reuşise să le achiziţioneze, şi o durea pierderea 
lor. Lacrimi îi sclipiră în colţul ochilor. 

Amorţită, nevenindu-i să creadă, înaintă în mijlocul dezas- 
trului şi abia după aceea îi trecu prin minte că poate se găsea în 
pericol. Se opri, încordîndu-şi auzul. Casa era cufundată în 
tăcere. 

Un fior de gheaţă o săgetă pe şira spinării şi, pentru o clipă 
de groază, i se păru că simte pe ceafă o răsuflare. Se răsuci 
brusc şi privi în spate. 

Nu era nimeni. 

Debaraua din hol, care fusese închisă la venirea ei, 
continua să rămînă închisă. O clipă o fixă cu privirea, aşteptind, 


temîndu-se că se va deschide. Dar, dacă cineva s-ar fi ascuns 
acolo, aşteptînd sosirea ei, şi-ar fi făcut apariţia pînă atunci. 

Era o nebunie. Nu se putea întîmpla de două ori. Pur şi sim- 
plu, nu se putea. 

Era ridicol, nu? 

Auzi un zgomot în spate. 

Cu un țipăt înfundat, se răsuci cu braţul întins, ca să pareze 
atacul. 

Dar n-o atacase nimeni. Continua să fie singură în salon. 

Cu toate acestea, era convinsă că ceea ce auzise nu era un 
zgomot firesc, ca trosnetul unei bîrne sau al podelei. Acum ştia 
că nu era singură în casă. Simţi o prezenţă străină. 

Zgomotul se auzi din nou. 

În sufragerie. 

Un trosnet. Un clinchet. Ca şi cum cineva păşea pe sticlă 
spartă sau pe porțelan sfărimat. 

Încă un pas. 

Sufrageria se deschidea dincolo de arcadă, la şase metri de 
Hilary. Înăuntru era întuneric beznă. 

Alt pas: trosc-clang. 

Hilary începu să se dea înapoi, îndepărtindu-se cu prudenţă 
de sursa zgomotului şi apropiindu-se de uşa de la intrare, care 
acum părea să fie la o depărtare de un kilometru. Regreta amar- 
nic că o încuiase. 

Din bezna sufrageriei îşi făcu apariţia un bărbat, înaintînd în 
penumbra arcadei: un bărbat solid, înalt şi lat în umeri. 
Necunoscutul se opri o clipă în semiîntuneric, apoi păşi în lumina 
strălucitoare a salonului. 

— Nu! urlă Hilary. 

Năucită, încetă să se mai retragă spre uşă. Inima îi zvicni 
năvalnic, buzele i se uscară şi începu să-şi clatine capul dintr-o 
parte într-alta, iar şi iar: nu, nu, nu. 

Bărbatul ţinea în mînă un cuţit mare şi foarte ascuţit. Deo- 
dată rînji spre ea. Era Bruno Frye. 


Tony mulţumi lui Dumnezeu că străzile erau pustii, fiindcă 
n-ar fi suportat nici o clipă de întirziere. Se temea să nu fie deja 
prea tîrziu. 

Goni în mare viteză spre nord pe Santa Monica, apoi spre 


vest pe Wiltshire. Coborînd prima pantă la ieşirea din Beverly 
Hills, jeepul atinse suta de kilometri la oră. Motorul urla, gea- 
murile şi butoanele slăbite de la bord vibrau cu un clinchet me- 
talic. La poalele colinei semaforul era roşu. Tony nu frînă. Apăsă 
pe claxon în semn de avertisment şi trecu ca fulgerul prin inter- 
secţie. Săltă peste un canal de scurgere puţin adînc, o 
adîncitură lată, aproape insesizabilă la cincizeci de kilometri la 
oră, dar care la viteza jeepului păruse o prăpastie căscată sub 
maşină. O fracțiune de secundă pluti, literalmente, în aer, 
lovindu-se cu capul de tavan, deşi purta centura de siguranţă. 
Jeepul ateriză pe asfalt într-un concert de zăngănituri, scrişnete 
şi huruieli, însoţite de scrişnetul ascuţit al unui cauciuc. Se 
răsuci spre stînga, partea din spate a maşinii rotindu-se cu un 
scrişnet înfiorător, cu cauciucurile fumegiînd în semn de protest. 
O fracțiune de secundă se îngrozi la gîndul că nu va reuşi să 
stăpiînească jeepul, dar brusc îşi simţi mîinile sigure pe volan şi 
se trezi la mai mult de jumătatea pantei următoare, fără să-şi 
dea seama cum ajunsese acolo. 

Redusese viteza la şaizeci de kilometri pe oră, iar acum 
acceleră la optzeci. Era decis să nu depăşească această limită. 
Nu trebuia să exagereze. Dacă intra cu jeepul într-un stîlp sau 
se răsturna şi murea, nu i-ar mai fi fost de nici un folos lui Hilary. 

Continua să încalce regulile de circulaţie. Lua mult prea 
repede şi prea pe margine puţinele viraje de pe traseu, 
încadrîndu-se pe benzile care duceau spre est, din nou recu- 
noscător că nu circulau alte maşini. Toate semafoarele erau 
împotriva lui, o glumă perversă a sorții, dar Tony nu ţinea cont 
de nici unul. Nu-şi făcea griji că va fi amendat pentru exces de 
viteză sau pentru neglijenţă la volan. Dacă ar fi oprit, ar 
prezenta legitimaţia şi i-ar lua cu el pe poliţiştii în uniformă, 
ducîndu-i la locuinţa lui Hilary. Spera însă să nu-i iasă în cale 
astfel de întăriri, fiindcă în acest caz ar fi nevoit să oprească, să 
se legitimeze şi să le explice în ce consta urgenţa. Dacă i s-ar 
cere să tragă pe dreapta, ar pierde cel puţin un minut. 

Or, intuia că pentru Hilary acel minut putea însemna 
diferenţa dintre viaţă şi moarte. 


Privindu-l pe Bruno Frye cum păşeşte pe sub arcadă, Hilary 
îşi închipui că era pe cale să-şi piardă minţile. Omul murise. Era 


mort! Ea însăşi îl înjunghiase de două ori, îi văzuse sîngele. ÎI 
văzuse şi la morgă, rece, galben la faţă şi lipsit de viaţă. | se 
făcuse autopsie. Fusese semnat un certificat de deces. Mortii nu 
umblă. Cu toate acestea, iată că se întorsese din mormiînt, 
ieşind din întunericul sufrageriei, oaspete nepoftit, cu un cuţit 
uriaş în mîna înmănuşată, gata să sfirşească ce începuse cu o 
săptămînă în urmă; cu toate acestea, era, pur şi simplu, 
imposibil ca el să se afle acolo. 

Hilary închise ochii, încercînd să gonească vedenia. Dar în 
clipa următoare, cînd se sili să deschidă ochii din nou, năluca 
era tot acolo. 

Hilary nu se putea urni din loc. Ar fi vrut să fugă, dar toate 
încheieturile — şoldurile, genunchii, gleznele — erau rigide, 
înţepenite, şi nu avea puterea să le pună în mişcare. Se simţea 
sfirşită, plăpîndă ca o femeie foarte, foarte bătrină. Era convinsă 
că, dacă ar reuşi cumva să-şi dezmorţească încheieturile şi să 
facă un pas, s-ar prăbuşi. 

Nu putea scoate un sunet, dar în străfundurile fiinţei ei urla. 

Frye se opri la mai puţin de cinci metri de ea, cu un picior 
pe o grămadă de bumbac sau umplutură smulsă dintr-un fotoliu 
distrus. Era umflat la faţă şi tremura violent, vizibil în pragul 
unei crize de isterie. 

Oare un mort putea fi isteric? 

Hilary se gîndi că, probabil, îşi pierduse minţile. Nu se putea 
altfel. Era nebună de-a binelea. In acelaşi timp, ştia că avea 
mintea întreagă. _ 

Un strigoi? Dar ea nu credea în strigoi. In plus, se pre- 
supunea că o fantomă era lipsită de substanţă, transparentă 
sau, cel puţin, translucidă. Putea fi o nălucă la fel de compactă 
ca acest mort umblător, la fel de convingătoare şi 
înspăimîntător de reală ca omul din faţa ei? 

— Căţea! scrişni el. Căţea împuţită! 

Glasul lui jos, aspru şi răguşit era inconfundabil. 

Dar, se gîndi înnebunită Hilary, acele corzi vocale ar fi tre- 
buit deja să înceapă să putrezească. Gitlejul lui ar trebui să fie 
deja înfundat de putreziciune. 

Simţi cum creşte în ea un ris ascuţit şi isteric şi se luptă 
să-şi păstreze cumpătul. Dacă ar începe să ridă, nu s-ar mai 
opri. 

— M-ai ucis, mirii el, încă tremurînd în pragul isteriei. 


— Nu, protestă ea. Oh, nu. Nu. 

— Ba da! urlă omul, agitînd cuțitul prin aer. M-ai ucis! Să nu 
minţi! Ştiu. Nu crezi că ştiu? Oh, lisuse! Acum mă simt atît de 
ciudat, de singur, de pustiit. Glasul lui trăda un amestec de furie 
şi suferinţă sufletească autentică. Mă simt atit de gol şi de 
înfricoşat. Şi totul din cauza ta. 

Parcurse încet cei cîţiva metri care îl despărţeau de ea, 
călcînd cu grijă printre sfărimături. 

Hilary văzu că ochii mortului nu erau albi şi nici nu aveau 
pete lăptoase. Ochii lui erau albaştri-cenuşii, foarte vii şi scă- 
părau de o furie rece şi distrugătoare. 

— De data aceasta, ai să rămii printre cei morţi, o ameninţă 
Frye, apropiindu-se. De data aceasta, n-ai să te mai întorci. 

Hilary încerca să se tragă înapoi din faţa lui. Făcu un pas 
şovăielnic, dar genunchii aproape refuzau s-o susţină. Cu toate 
acestea, nu căzu. Puterile n-o părăsiseră atit pe cît crezuse. 

— De data aceasta, continuă Frye, îmi voi lua toate 
măsurile de siguranţă. Nu-ţi voi lăsa nici o şansă să te întorci. 
Am să-ţi smulg inima ta blestemată. 

Ea mai făcu un pas înapoi, dar nu avea nici o importanţă: 
oricum, nu exista cale de scăpare. N-avea timp să ajungă la uşă 
şi să deschidă amîndouă zăvoarele. Dacă ar încerca, el ar fi 
lîngă ea dintr-un singur salt şi i-ar înfige cuțitul între umeri. 

Dacă ar alerga spre scări şi ar încerca să-şi ia pistolul din 
dormitor, cu siguranţă că n-ar mai avea norocul de data trecută. 
De data aceasta, Frye ar prinde-o înainte de-a ajunge la etajul al 
doilea. 

— Am să-ţi retez capul tău afurisit. 

Ajunse în faţa ei: o putea atinge cu mîna. 

Hilary nu avea unde să fugă, unde să se ascundă. 

— Am să-ţi tai limba. Am să-ţi umplu gura cu usturoi. Am să 
ţi-o înfund cu usturoi, să nu mai poţi ademeni pe nimeni, ca să 
te întorci din iad. 

Hilary îşi putea auzi bătăile năprasnice ale inimii. Nici nu 
putea respira, atit era de înspăimîntată. 

— Am să-ţi scot ochii tăi blestemaţi. 

Ea îngheţă din nou, incapabilă să se urnească din loc. 

— Am să-ţi scot ochii şi am să-i strivesc, ca să nu mai vezi 
drumul înapoi. 

Frye ridică cuțitul sus, deasupra capului. 


— Am să-ţi retez mîinile, ca să nu-ţi mai cauţi drumul înapoi 
din iad. 

Cuţitul rămase în aer o veşnicie: teroarea dădea timpului 
altfel de dimensiuni. Virful ascuţit atrăgea privirea femeii, 
aproape hipnotizind-o. 

— Nu! 

Lama tăioasă scînteie în lumină. 

— Căţea! 

Apoi cuțitul se repezi în jos, direct spre obrazul ei, cu lama 
sclipind în lumină, din ce în ce mai jos, într-un arc lung, neted şi 
ucigător. 

Hilary ţinea sub braţ punga cu cumpărături. Pe negîndite, 
dintr-o mişcare rapidă şi instinctivă, apucă punga cu amîndouă 
mîinile şi o ridică în sus, în calea cuţitului care cobora, într-o 
încercare disperată de a opri lovitura fatală. 

Lama trecu prin punga cu alimente, tăind cutia de lapte. 

Frye urlă înfuriat. 

Punga sfişiată zbură din mîinile lui Hilary şi căzu pe podea. 
Lapte, ouă, verdeață şi bucățele de unt se împrăştiară pe covor. 

Cuţitul fusese smuls din mîna mortului. El se aplecă să-l 
ridice. 

Hilary alergă spre scări. Ştia că nu făcea decit să amine 
inevitabilul. Cîştigase două-trei secunde, nu mai mult, nu îndea- 
juns cît să se salveze. 

Deodată se auzi soneria de la intrare. 

Uimită, Hilary se opri în capătul de jos al scării şi întoarse 
capul. 

Frye se ridică în picioare, cu cuțitul în mînă. 

Privirile lor se întîlniră, şi Hilary citi în ochii lui un licăr de 
nehotărire. 

Frye făcu un pas spre ea, dar mai puţin sigur pe el decit 
pînă atunci. Aruncă o privire neliniştită spre hol şi spre uşa de la 
intrare. 

Soneria se auzi din nou. 

Ţinîndu-se de balustradă şi urcînd treptele cu spatele, 
Hilary strigă după ajutor, ţipînd cît putea de tare. 

— Poliţia! se auzi afară un glas de bărbat. Era Tony. Poliţia! 
Deschide uşa! 

Hilary nu-şi putea imagina de ce venise. Niciodată nu 
fusese atit de fericită să audă vocea cuiva ca în acest moment, 


cînd o auzea pe alui. 

Auzind cuvintul "poliţie", Frye se opri, ridică ochii spre 
Hilary, privi către uşă, apoi din nou la Hilary, calculîndu-şi 
şansele. 

Ea continua să ţipe. 

Geamul explodă cu un zăngănit care-l făcu pe Frye să 
tresară speriat şi cioburi ascuţite căzură cu zgomot pe dalele din 
hol. 

Deşi din locul în care se afla, pe trepte, nu vedea pînă în 
hol, Hilary înţelese că Tony spărsese geamul ferestrei înguste de 
lîngă uşă. 

— Poliţia! _ 

Frye o fulgeră cu o privire furioasă. In viaţa ei nu văzuse o 
ură ca cea care schimonosea obrazul lui Frye, aducîndu-i în ochi 
o sclipire dementă. 

— Hilary! strigă Tony. 

— Am să mă întorc! o ameninţă Frye. 

Mortul îi întoarse spatele şi traversă în fugă salonul, în 
direcţia sufrageriei, cu intenţia vădită de a fugi prin bucătărie. 

Icnind spasmodic, Hilary cobori în goană cele citeva trepte 
pe care le urcase. Se repezi la uşa de la intrare, de unde Tony o 
striga prin fereastra cu geamul spart. 


Vîrîndu-şi pistolul în toc, Tony se înapoie de pe gazonul din 
spatele casei şi intră în bucătăria puternic luminată. 

Hilary stătea lîngă masa de serviciu din mijlocul încăperii. 
Pe masa de lucru se găsea un cuţit, la cîţiva centimetri de mîna 
ei dreaptă. 

El închise uşa şi spuse: 

— Nu-i nimeni în grădina cu trandafiri. 

— Încuie uşa, îl rugă ea 

— Poftim? 

— Uşa. Incuie-o. 

EI îi împlini dorinţa. 

— Ai căutat peste tot? întrebă ea. 

— In fiecare colţişor. 

— Pe toate laturile casei? 

— Da. 

— Printre tufişuri? 


— Sub fiecare în parte. 

— Şi acum? întrebă ea. 

— Am să telefonez la secţie şi am să chem aici cîţiva 
poliţişti, care să întocmească un raport. 

— Nu va servi la nimic, spuse ea. 

— Nu se ştie niciodată. Poate că un vecin a văzut pe cineva 
dînd tîrcoale mai devreme. Sau, poate, cineva l-a văzut fugind. 

— Oare un mort trebuie să fugă? Nu poate o fantomă să 
dispară, pur şi simplu, la dorinţă? 

— Doar nu crezi în fantome? 

— Poate nu era o fantomă, spuse Hilary. Poate era un 
cadavru umblător. Cît se poate de firesc, cum întîlneşti zi de zi 
pe toate drumurile. 

— Sper că nu crezi nici în zombie. 

— Nu? 

— Eşti prea raţională pentru asta. 

Ea închise ochii şi clătină din cap. 

— Nici nu ştiu ce să mai cred. 

Glasul ei avea un tremur care-l tulbură profund. Hilary era 
la un pas de a face criză de nervi. 

— Hilary... eşti sigură de ceea ce ai văzut? 

— A fost el. 

— Dar cum e cu putinţă? 

— A fost Frye, insistă ea. 

— Dar l-ai văzut la morgă joia trecută. 

— Era mort? 

— Bineînţeles că era mort. 

— Cine a spus asta? 

— Doctorii. Legiştii. 

— S-au mai văzut şi cazuri în care doctorii s-au înşelat. 

— În privinţa unui deces? 

— Din cînd în cînd citeşti în ziare despre astfel de cazuri, 
spuse ea. Medicii declară că cineva a decedat, semnează un 
certificat de deces, apoi deodată mortul se ridică în capul 
oaselor pe masa antreprenorului de pompe funebre. Se întîmplă. 
Nu foarte des, recunosc că nu în fiecare zi. Ştiu bine că astfel de 
cazuri sînt poate unul la un milion. 

— Mai curînd unul la zece milioane. 

— Totuşi, se întîmplă. 

— Nu şi în cazul acesta. 


— Dar l-am văzut! Aici. Chiar aici. În astă-seară. 

Tony veni lîngă ea, o sărută pe obraz, o luă de mînă, care 
era rece ca gheaţa. 

— Ascultă, Hilary, Frye e mort. Din pricina rănilor cauzate 
de tine, Frye a pierdut jumătate din cantitatea de sînge din corp. 
A fost găsit într-o baltă de sînge. A pierdut tot acel sînge, apoi a 
zăcut sub soarele fierbinte, lipsit de îngrijire medicală, vreme de 
cîteva ore. Pur şi simplu, nu avea cum să supravieţuiască. 

— Poate că a reuşit. 

Tony îi duse mîna la buze şi-i sărută degetele albe. 

— Nu, spuse el liniştit, dar ferm. Frye a murit cu certitudine 
în urma unei asemenea hemoragii. 

Tony îşi închipuia că Hilary suferea de un uşor şoc, probabil 
cauza  scurtcircuitului temporar al gîndirii lucide, care 
determinase o scurtă confuzie de amintiri. Pur şi simplu, con- 
funda atacul de acum cu cel din săptămîna precedentă. Intr-un 
minut-două, cînd îşi va reveni, mintea i se va limpezi şi-şi va da 
seama că bărbatul care pătrunsese în locuinţa ei în acea seară 
nu era Bruno Frye. Nu era nevoie decit s-o mîngiie puţin, să-i 
vorbească pe un ton calm, să-i răspundă la toate întrebările, la 
toate presupunerile absurde, cît mai rezonabil cu putinţă, pînă 
cînd ea avea să redevină cea dintotdeauna. 

— Poate că Frye nu era mort cînd a fost găsit în parcarea 
de lîngă supermagazin, spuse ea. Poate era doar în comă. 

— Legistul şi-ar fi dat seama la autopsie. 

— Poate nu i-a făcut autopsie. 

— Dacă nu el, atunci a făcut-o alt medic din echipa lui. 

— Ei bine, nu se lăsă Hilary, poate că în ziua aceea erau din 
cale afară de ocupați — un număr mare de cadavre aduse 
aproape în acelaşi timp sau ceva asemănător — şi au decis să 
redacteze un scurt raport, fără să fi efectuat autopsia 
propriu-zisă. 

— Imposibil, protestă Tony. Secţia de medicină legală are 
cel mai înalt standard profesional din cîte există. 

— Am putea, cel puţin, verifica? întrebă ea. 

El încuviinţă din cap. 

— Bineînţeles. Se poate. Dar uiţi că Frye trebuie să fi trecut 
prin mîinile a cel puţin un antreprenor de pompe funebre. Pro- 
babil, chiar doi. Şi că puţinul sînge rămas a fost extras şi înlocuit 
cu lichid de îmbălsămare. 


— Eşti sigur? 

— Ca să fie expediat la St. Helena trebuia fie îmbălsămat, 
fie incinerat. Aşa e legea. 

Ea chibzui o clipă, apoi spuse: 

— Dar dacă este unul dintre acele bizare cazuri, acel unu la 
un milion? Dacă a fost declarat decedat dintr-o greşeală? Dacă 
legistul a redactat un raport de autopsie fictiv? Şi dacă Frye s-a 
ridicat în capul oaselor pe masa antreprenorului de pompe fune- 
bre în clipa în care acesta începea să se ocupe de el? 

— Te agăţi de himere, Hilary. Nu mă îndoiesc că-ţi dai 
seama că, dacă s-ar fi întîmplat aşa, am fi aflat. Dacă un 
antreprenor de pompe funebre s-ar trezi în faţa unui corp care 
să nu fie al unui mort, ci al unui om aproape golit de sînge şi 
avînd nevoie urgentă de îngrijire medicală, fii sigură că 
respectivul antreprenor l-ar duce imediat la cel mai apropiat 
spital. Totodată, ar suna la secţia de medicină legală. Sau dacă 
nu el, atunci spitalul. Am fi aflat imediat. 

Ea cugetă la cele auzite. Privi ţintă podeaua bucătăriei şi-şi 
muşcă buza de jos. In cele din urmă spuse: 

— Cum rămîne cu şeriful Laurenski din comitatul Napa? 

— Încă n-am reuşit să obţinem o declaraţie de la el. 

— De ce nu? 

— A evitat să ne răspundă la întrebări. Refuză să vorbească 
la telefon cu noi sau să ne sune. 

— Atunci, nu ţi se pare că aici se ascunde ceva mai grav 
decit pare la prima vedere? întrebă ea. Trebuie să fie o 
conspirație, în care este implicat şi şeriful din Napa. 

— La ce fel de conspirație te gîndeşti? 

— Eu... nu ştiu. 

Continuînd să vorbească pe un ton liniştit şi calm, convins 
şi acum că, pînă la urmă, ea va reacţiona la argumentele lui 
blînde şi rezonabile, Tony spuse: 

— O conspirație între Frye, Laurenski şi poate însuşi Satan? 
O conspirație ca să înşele Moartea, determinind-o să nu-şi facă 
datoria? O conspirație malefică, pentru a se întoarce din 
mormiînt? O conspirație ca să trăiască o veşnicie? Mie toate 
acestea mi se par absurde. Ţie nu? 

— Ba da, răspunse ea, agasată. Şi mie mi se par absurde. 

— Bun. Mă bucur să aud asta. Dacă ai fi răspuns că nu ți se 
par absurde, mi-aş fi făcut griji pentru tine. 


— Dar, la dracu', aici se întîmplă ceva complet ieşit din 
comun. Ceva neobişnuit. Şi mie mi se pare că şeriful Laurenski e 
cumva implicat. În definitiv, el l-a apărat pe Frye acum o 
săptămînă. De fapt, a minţit pentru el. lar acum vă evită, fiindcă 
nu poate oferi o explicaţie acceptabilă pentru ce a făcut. Tu n-ai 
impresia că dă dovadă de un comportament suspect? Nu ţi se 
pare că ai de a face cu un om profund implicat într-o 
conspirație? 

— Nu, răspunse Tony. Mie îmi sugerează un poliţist pus 
într-o situaţie extrem de stînjenitoare. Ca slujitoral legii, a comis 
o greşeală gravă. A acoperit un grangure local, închipuindu-şi că 
acesta nu avea cum să fie implicat într-o tentativă de viol şi 
crimă. Nu l-a putut găsi pe Frye în seara de miercuri, săptămîna 
trecută, dar a susţinut că a vorbit cu el. Era absolut convins că 
Frye nu era omul pe care-l căutam. Insă s-a înşelat. lar acum îi 
este teribil de ruşine. 

— Aşa crezi tu? întrebă ea. 

— Aşa crede toată lumea de la secţie. 

— Ei bine, eu nu sînt de aceeaşi părere. 

— Hilary... 

— În astă-seară l-am văzut pe Bruno Frye! 

În loc să-şi vină încet-încet în fire, după cum sperase Tony, 
starea lui Hilary se agrava, degenerînd din ce în ce mai mult 
într-o închipuire macabră, cu morţi pe picioare şi conspirații 
stranii. Decise să ia taurul de coarne. 

— Hilary, nu l-ai văzut pe Bruno Frye. Nu el a fost aici. Nu în 
astă-seară. Omul acela e mort. Mort şi îngropat. Cel care a venit 
aici în astă-seară a fost altă persoană. Ai suferit un uşor şoc. Eşti 
tulburată. E absolut explicabil. Totuşi... 

Ea îşi smulse mîna dintr-a lui şi făcu un pas înapoi. 

— Nu sînt tulburată. Frye a fost aici. Şi m-a ameninţat că se 
va întoarce. 

— Acum citeva clipe ai recunoscut singură că povestea asta 
e absurdă. Nu-i aşa? 

— Da, încuviinţă ea fără prea mare tragere de inimă. Aşa 
am afirmat. E absurd. Și totuşi, s-a întîmplat! 

— Crede-mă, am văzut cum se comportă cineva în stare de 
şoc, spuse Tony. Şocul distorsionează percepțiile, amintirile şi... 

— Ai de gînd să mă ajuţi sau nu? întrebă ea. 

— Bineînţeles că am să te ajut. 


— Cum? Ce vom face? 

— Pentru început, vom anunţa intrarea prin efracţie şi 
atacul. 

— Nu va fi teribil de jenant? întrebă ea cu acreală. Cînd le 
voi spune că un mort a încercat să mă ucidă, nu crezi că vor 
vrea să mă reţină citeva zile, pînă mi se face un control 
psihiatric? Tu mă cunoşti de o mie de ori mai bine decit oricine, 
şi totuşi mă crezi nebună. 

— Nu te cred nebună, protestă el, întristat de tonul vocii ei. 
Cred că eşti copleşită de întîmplare. 

— Pe dracu'! 

— E lesne de înţeles. 

— Pedracu'! 

— Hilary, ascultă-mă. Cînd poliţia va ajunge aici, nu vei 
sufla o vorbă despre Bruno Frye. Te vei calma şi vei încerca să 
fii stăpînă pe tine... 

— Dar sînt stăpînă pe mine! 

— „şi vei încerca să-ţi aminteşti exact cum arăta 
atacatorul. Dacă îţi linişteşti nervii, dacă îţi acorzi cît de cit o 
şansă, sînt sigur că vei fi surprinsă de ce-ţi vei aminti. Cînd vei fi 
mai calmă, mai raţională în legătură cu această întîmplare, îţi 
vei da seama că n-a fost Bruno Frye. 

— Ba a fost. 

— Poate semăna cu Frye, dar... 

— Faci exact ca Frank Howard mai deunăzi, spuse ea su- 
părată. 

Tony se arătă răbdător. 

— Cel puţin, mai deunăzi acuzai un om nu. 

— Atunci, te porţi exact ca toţi ceilalţi în care am avut 
încredere, spuse ea, simțind că-i tremură vocea. 

— Vreau să te ajut. 

— Rahat! 

— Hilary, nu te îndepărta de mine. 

— Tu eşti cel care-mi întoarce spatele. 

— Ţin la tine. 

— Atunci, dovedeşte-mi-o. 

— Sînt aici, nu? Ce altă dovadă îţi mai trebuie? 

Îşi dădea seama că Hilary se simţea extrem de vulnerabilă 
şi îşi imagina că acest lucru se datora experienţelor triste cu 
oameni pe care îi iubise şi în care avusese încredere. 


Într-adevăr, probabil că fusese înşelată şi rănită cu cruzime, 
fiindcă o dezamăgire obişnuită n-ar fi făcut-o atit de 
susceptibilă. Încă suferind de pe urma acelor vechi răni 
sufleteşti, pretindea în prezent încredere şi devotament fanatic. 
În clipa în care Tony se îndoise de povestea ei, Hilary începuse 
să se îndepărteze de el, deşi Tony nu punea la îndoială buna ei 
credinţă. Dar, la dracu', ştia că nu era deloc bine să se joace cu 
deziluziile ei, cel mai bun lucru pe care-l putea face pentru ea 
era s-o readucă, cu blindeţe, la realitate. 

— Frye a fost aici în astă-seară, insistă Hilary. Frye şi 
nimeni altul. Dar nu voi declara poliţiei acest lucru. 

— Bine, încuviinţă el, răsuflînd uşurat. 

— Fiindcă nu am de gind să chem poliţia. 

— Cum? 

Fără nici o explicaţie, ea îi întoarse spatele şi ieşi din 
bucătărie. 

El o urmă în sufrageria distrusă şi-i spuse: 

— Totuşi, va trebui să anunţi asta. 

— Nu trebuie să fac nimic. 

— Compania ta de asigurări nu va plăti, dacă nu faci o 
declaraţie la poliţie. 

— De asta am să mă ocup mai tîrziu, replică Hilary, trecînd 
din sufragerie în salon. 

Tony veni în urma ei. Ea ocoli mormanele de sfărimături din 
salon şi se îndreptă spre scări. 

— Ai uitat ceva, spuse el. 

— Ce anume? 

— Că şi eu sînt poliţist. 

— ŞI? 

— Şi că, din moment ce cunosc situaţia, este de datoria 
mea să anunţ poliţia. 

— Atunci, anunţ-o. 

— O parte a raportului va fi o declaraţie dată de tine. 

— Nu mă poţi obliga să cooperez. Nu dau nici o declaraţie. 

Ajunşi la piciorul scărilor, el o prinse de braţ. Spaima ei se 
preschimbase în mînie. 

— Dă-mi drumul. 

— Unde te duci? 

— Sus. 

— Ce vrei să faci? 


— Să-mi fac valiza şi să mă duc la un hotel. 

— Poţi rămîne la mine, spuse el. 

— Doar nu vrei să oferi adăpost unei ţicnite ca mine, replică 
ea sarcastic. 

— Hilary, nu te purta aşa. 

— Poate o iau razna şi te omor în somn. 

— Nu cred că eşti nebună. 

— Oh, perfect. Crezi doar că am luat-o razna Poate sînt 
doar un pic ţicnită. Dar nu periculoasă. 

— Nu încerc decit să te ajut. 

— Ciudat mod de a mă ajuta. 

— Nu poţi rămîne o veşnicie la hotel. 

— Mă voi întoarce acasă de îndată ce Frye va fi prins. 

— Dacă nu faci o plingere oficială, nimeni nu-l va căuta. 

— ÎI voi căuta eu. 

— Tu? 

— Eu. 

Era rîndul lui Tony să-şi iasă din fire. 

— Ce ai de gînd, Hilary Thomas? Te joci de-a detectivul? 

— Aş putea angaja detectivi particulari. 

— Oh, zău? exclamă el dispreţuitor, conştient că astfel risca 
s-o îndepărteze şi mai mult, dar prea supărat ca să-şi păstreze 
calmul. 

— Întocmai! încuviinţă ea. Detectivi particulari. 

— Pe cine? Pe Philip Marlowe? Jim Rockford? Sam Spade? 

— Te pricepi al dracului să fii sarcastic. 

— Tu mă obligi să fiu. Poate că sarcasmul te va scoate din 
starea asta. 

— Din întîmplare, impresarul meu cunoaşte o firmă de 
detectivi particulari de prima mînă. 

— Îţi spun că nu e genul de probleme cu care se ocupă 
detectivii. 

— Vor face orice li se cere, atita timp cît sînt plătiţi s-o facă. 

— Nu chiar orice. 

— Asta vor face. 

— Este un caz de competenţa poliţiei oraşului Los Angeles. 

— Poliţia îşi pierde vremea căutînd spărgători cunoscuţi, 
violatori cu cazier... 

— E o metodă de investigare foarte bună, verificată şi efi- 
cientă, spuse Tony. 


— Dar, de data aceasta, nu va da rezultate. 

— De ce? Fiindcă atacatorul a fost un mort pe picioare? 

— Exact. 

— Atunci, poate eşti de părere că poliţia ar trebui să caute 
violatori şi spărgători cu cazier, dar decedați? 

Ea îi aruncă o privire încărcată de dispreţ, în care se citea 
un amestec de furie şi dezgust. 

— Pentru a aborda acest caz, spuse ea, trebuie ca poliţia să 
afle cum e posibil ca Bruno Frye să fi fost mort şi ţeapăn 
săptămîna trecută... şi bine mersi în astă-seară. 

— Tu eşti atentă la ce spui, pentru numele lui Dumnezeu? 

Tony începea să se îngrijoreze pentru ea. Incăpăţinarea şi 
lipsa ei de rațiune îl înspăimîntau. 

— Ştiu bine ce am spus, declară Hilary. La fel cum ştiu şi ce 
am văzut. Nu numai că l-am văzut pe Bruno Frye în casa mea cu 
puţin timp în urmă, dar l-am şi auzit. Era acea voce guturală şi 
inconfundabilă. A fost el. El şi nimeni altul. L-am văzut şi l-am 
auzit ameninţind că-mi va tăia capul şi-mi va umple gura cu 
usturoi, ca şi cum m-ar fi crezut vampir sau mai ştiu eu ce. 

Vampir. 

Cuvîntul îl şocă pe Tony, deoarece se lega, în mod uluitor şi 
incredibil, de cele cîteva obiecte găsite în ziua de joi a 
săptămînii precedente în furgoneta cenuşie a lui Bruno Frye — 
obiecte stranii, despre care Hilary nu avea cunoştinţă şi de care 
Tony uitase pînă în această dimineaţă. Simţi un fior de gheaţă în 
tot trupul. 

— Usturoi? întrebă el. Vampiri? Hilary, ce tot spui? Hilary se 
smulse din mîna lui şi urcă în grabă scările. Tony alergă după 
ea. Ce-i cu povestea asta cu vampiri? 

Continuînd să urce treptele şi refuzind să-l privească sau 
să-i răspundă la întrebări, Hilary zise: 

— Nu-i aşa că am de istorisit o poveste colosală? Am fost 
atacată de un mort viu, care credea că eu aş fi vampir. Oh, 
grozav! Acum eşti convins că mi-am pierdut minţile! Hai, 
cheamă duba! Pune-o pe sărmana femeie în cămaşă de forţă 
înainte să păţească ceva! Vir-o imediat într-o cameră cu pereţii 
căptuşiţi cu saltele! încuie uşa şi aruncă cheia! 

Pe coridorul de la etajul al doilea, cînd el se afla la cîţiva 
metri de capătul de sus al scărilor, iar Hilary se îndrepta spre 
uşa dormitorului, Tony o ajunse din urmă şi o prinse iar de braţ. 


— Dă-mi drumul, fir-ar al dracului! 

— Povesteşte-mi ce ţi-a spus! 

— Mă duc la un hotel şi apoi am de gind să lămuresc 
povestea asta eu însămi. 

— Vreau să aud fiecare cuvint pe care ţi l-a spus. 

— Nu poţi face nimic ca să mă opreşti, spuse ea. Şi acum, 
dă-mi drumul. 

El strigă, vrînd să se facă ascultat: 

— La dracu', trebuie să ştiu ce-a spus despre vampiri! 

Privirile li se întîlniră. Ea păru să citească în ochii lui teama 
şi nedumerirea, fiindcă nu mai încercă să se elibereze din 
strinsoare. 

— Ce dracu' e aşa de important? 

— Chestia cu vampiri. 

— De ce? 

— Din cite se pare, Frye era obsedat de chestiuni oculte. 

— De unde ştii? 

— In furgoneta lui au fost găsite anumite obiecte. 

— Ce fel de obiecte? 

— Nu-mi amintesc chiar tot. Un pachet de cărţi de tarot, o 
masă de spiritism, mai mult de douăsprezece crucifixe... 

— În ziare n-am citit nimic despre toate acestea. 

— Nu s-a făcut o declaraţie de presă în acest sens, explică 
Tony. In plus, pînă cînd poliţia a terminat de cercetat furgoneta 
şi de inventariat conţinutul, şi tocmai se pregătea să facă o 
declaraţie, toate ziarele îşi publicaseră deja articolele de 
senzaţie, iar reporterii îşi trimiseseră comentariile suplimentare 
la redacţie. Cazul nu era suficient de palpitant ca să garanteze 
succesul unor relatări după trei zile. Dar stai să-ţi spun ce mai 
era în furgonetă. Săculeţi din pînză plini cu usturoi, prinşi 
deasupra fiecărei portiere. Doi ţăruşi cu virfuri foarte ascuţite. 
Şase cărţi despre vampiri şi zombie şi alte tipuri de aşa-numiţi 
"morți vii". 

Hilary se cutremură. 

— Mi-a spus că îmi va smulge inima şi că-mi va înfige un 
tăruş în ea. 

— lisuse! 

— Voia să-mi scoată şi ochii, ca să nu mai găsesc drumul 
înapoi din iad. Aşa spunea. Sînt cuvintele lui. Se temea că, după 
ce mă va ucide, am să mă scol din morţi. Aiura ca un dement. 


Totuşi, e/ e cel întors din groapă, nu? Rise ascuţit, fără pic de 
umor, un rîs aproape isteric. Voia să-mi reteze amîndouă mîinile, 
ca să nu mai pot căuta drumul înapoi. 

Tony se gîndi că omul acela fusese la un pas de a-şi aduce 
amenințările la îndeplinire şi simţi că i se face rău. 

— Ela fost, repetă Hilary. Acum înţelegi? A fost Frye. 

— Nu putea fi machiat? 

— Cum? 

— Nu putea fi machiat ca să semene cu Frye? 

— Ce sens ar avea? 

— Nu ştiu. 

— Ce ar avea de cîştigat? 

— Nu ştiu. 

— M-ai acuzat că mă agăţ de un pai. Ei bine, tu nu te agăţi 
nici de un pai. E un miraj. Adică nimic. 

— Dar e posibil să fi fost altă persoană, machiată? insistă 
Tony. 

— Cu neputinţă. Nici un machiaj nu poate fi convingător de 
la o distanţă atît de mică. lar trupul era identic cu al lui Frye. 
Aceeaşi greutate şi înălţime. Aceeaşi osatură. Aceiaşi muşchi. 

— Dar dacă era cineva deghizat, imitînd vocea lui Frye... 

— Ar fi mai simplu pentru tine, replică ea cu răceală. O 
deghizare inteligentă, indiferent cît de bizară şi inexplicabilă, e 
mai uşor de acceptat decît povestea mea despre un mort ridicat 
din groapă. Ai pomenit de vocea lui, iată altă fisură în teoria ta. 
Nimeni n-ar putea imita o asemenea voce. Oh, un ventriloc 
excelent ar putea realiza tonul grav, frazarea şi accentul, nu 
însă şi acel timbru răguşit, hîrşiit. Nu poţi vorbi aşa decit dacă ai 
un laringe anormal sau corzi vocale bolnave. Frye s-a născut cu 
o malformaţie a sistemului fonator. Sau, poate, a suferit de o 
gravă afecţiune a gitului cînd era mic. Sau, poate, şi una, şi alta. 
Oricum, cel care mi-a vorbit în astă-seară a fost Bruno Frye, nu o 
imitație reuşită. Pun prinsoare pe tot ce am mai scump. 

Tony îşi dădea seama că lui Hilary nu-i trecuse încă 
supărarea, dar nu putea spune dacă ea suferea de o criză de 
isterie sau dacă era uşor confuză. Ochii ei întunecaţi aveau o 
privire foarte limpede. Vorbea în fraze scurte şi precise. Arăta 
perfect stăpînă pe ea însăşi. 

— Dar Frye e mort, spuse Tony neconvins. 

— A fost aici. 


— Cum se poate aşa ceva? 

— Ţi-am mai spus că asta am de gînd să aflu şi eu. 

Tony intrase într-o încăpere stranie, o încăpere a minţii, 
construită din imposibilităţi. Îşi amintea vag ceva dintr-o 
povestire cu Sherlock Holmes. Holmes îi spusese o dată lui 
Watson că în munca de investigaţie, o dată ce eliminai toate 
posibilităţile, cu excepţia uneia singure, unica rămasă, oricît de 
absurdă sau de incredibilă, aceea trebuia să fie adevărată. 

Oare era imposibilul posibil? 

Putea un mort să meargă pe picioare? 

Se gîndi la inexplicabila legătură dintre amenințările 
lansate de atacator şi obiectele găsite în furgoneta lui Bruno 
Frye. Se gîndi la Sherlock Holmes şi, în cele din urmă, spuse: 

— Bine. 

— Bine ce? întrebă ea. 

— Bine, poate a fost Frye. 

— El a fost. 

— Cumva... Într-un fel... Dumnezeu ştie cum... dar poate a 
supravieţuit rănilor prin înjunghiere. Pare absolut imposibil, dar 
cred că trebuie să iau în consideraţie şi această posibilitate. 

— Cită înţelegere! exclamă ea. 

Incă nu-i trecuse supărarea. Nu era dispusă să-l ierte prea 
Uşor. 

Se smulse din nou de lîngă el şi intră în dormitorul mare. 

Tony veni după ea. 

Se simţea uşor amorţit. Sherlock Holmes nu pomenea nimic 
despre efectul gîndului tulburător că nimic nu era imposibil. 

Hilary scoase din debara un geamantan şi începu să-l 
umple cu haine. 

Tony se duse la telefonul de pe noptieră şi ridică receptorul. 

— E mort. Probabil că a tăiat firele afară. Va trebui să 
anunţăm poliţia de la un vecin. 

— Nu anunţ nimic. 

— Nu-ţi face griji, o linişti el. Situaţia s-a schimbat. De data 
aceasta, îţi voi susţine eu povestea. 

— Prea tirziu, replică ea cu asprime. 

— Ce vrei să spui? Ea nu răspunse. Smulse o bluză de pe 
umeraş, atit de furioasă, încît umeraşul căzu cu zgomot pe 
podeaua debaralei. Sper că nu mai vrei şi acum să te ascunzi 
într-un hotel şi să angajezi detectivi particulari. 


— Ba da. Exact asta am de gînd să fac. 

— Dar ţi-am spus că te cred. 

— lar eu ţi-am răspuns că-i prea tirziu. Prea tirziu ca să mai 
aibă vreo importanţă. 

— De ce eşti atît de dificilă? 

Hilary nu-i răspunse. Puse bluza împăturită în valiză şi se 
întoarse la debara, să ia alte haine. 

— Ascultă-mă, spuse Tony. Eu n-am făcut decit să dau glas 
cîtorva îndoieli perfect rezonabile. Aceleaşi îndoieli pe care le-ar 
manifesta oricine într-o asemenea situaţie. De fapt, aceleaşi 
îndoieli pe care le-ai fi exprimat şi tu dacă ev ţi-aş fi povestit că 
văzusem un mort viu. Dacă rolurile noastre s-ar inversa, m-aş 
aştepta să fii sceptică. Nu m-aş înfuria pe tine. De ce naiba eşti 
aşa de irascibilă? 

Hilary se înapoie de la debara, ţinînd în mînă alte două 
bluze, şi începu să împăturească una din ele. Evita să se uite la 
Tony. 

— Am avut încredere în tine... din toate punctele de vedere, 
spuse ea. 

— Nu ţi-am înşelat în nici un chip încrederea. 

— Eşti la fel ca toţi ceilalţi. 

— Ce s-a întimplat mai devreme la mine acasă... n-a fost 
ceva deosebit? Ea nu-i răspunse. Ai să-mi spui că ceea ce ai 
simţit astă-seară — nu numai cu trupul, ci cu sufletul, cu mintea 
— ai să-mi spui că a fost la fel cu ce ai simţi alături de oricare alt 
bărbat? 

Hilary încercă să-l ţină la distanţă. 

Nu-şi lua ochii de la ceea ce făcea. Puse cea de a doua 
bluză în valiză şi începu s-o împăturească pe a treia. Miinile îi 
tremurau. 

— Ei bine, pentru mine a fost ceva deosebit, continuă Tony, 
decis s-o îmblinzească. A fost perfect. Mai bine decit mi-am 
închipuit vreodată că ar putea să fie. Nu numai actul sexual în 
sine. Faptul de a fi împreună. De a simţi aceleaşi lucruri. Ai 
pătruns în sufletul meu cum n-a făcut-o pînă acum nici o femeie. 
Cînd ai plecat de la mine, ai luat cu tine o parte din fiinţa mea, 
din sufletul meu, din inima mea, o parte vitală. Cit voi trăi, nu 
mă voi simţi întreg decît alături de tine. Prin urmare, dacă îţi 
închipui că am să te las să pleci, te înşeli amarnic. Am să mă 
lupt cu toată fiinţa ca să te rețin, doamna mea. 


Hilary încetase să mai împăturească bluza. Stătea cu ea în 
mînă, privind-o ţintă. 

Nimic în viaţa lui nu i păruse nici pe jumătate atît de impor- 
tant cit ar fi fost să ştie la ce se gindea ea. 

— Te iubesc, spuse Tony. 

Fără să-şi ia privirea de la bluză, ea îi răspunse cu tremur în 
glas: 

— Oare _ jurămintele sînt respectate? Sînt respectate 
vreodată jurămintele dintre doi oameni? Acest fel de jurăminte? 
Cînd cineva spune "Te iubesc", oare chiar gîndeşte astfel? Dacă 
părinţii mei mă puteau sufoca cu dragostea citeva clipe, ca apoi 
să mă bată pînă mă umpleau de sînge, în cine dracu' să mai am 
încredere? În tine? De ce m-aş încrede în tine? Nu se va sfîrşi 
totul în dezamăgire şi suferinţă? Nu se întîmplă întotdeauna 
aşa? Mi-e mai bine singură. Pot să-mi port singură de grijă. Nu 
mi se va întîmpla nimic. Atîta doar că nu mai vreau să sufăr. 
M-am săturat să sufăr. M-am săturat definitiv! N-am de gind să 
mai fac jurăminte şi să risc. Nu pot. Pur şi simplu, nu pot. 

Tony se duse la ea, o prinse de umeri şi o sili să-l privească 
în ochi. Buza de jos a lui Hilary tremura. Lacrimi se adunară în 
colţul ochilor ei frumoşi, dar ea îşi înfrînă plînsul. 

— Îmi porţi exact aceleaşi sentimente pe care ţi le port şi 
eu, spuse el. Ştiu. Simt. Sînt sigur. Nu-mi întorci spatele, fiindcă 
m-am îndoit oarecum de povestea ta. Nu acesta e motivul. Imi 
întorci spatele, fiindcă începi să te îndrăgosteşti şi asta te 
înspăimîntă de moarte. Te înspăimîntă din pricina părinţilor tăi. 
Din pricina a ceea ce ţi-au făcut. Din pricina bătăilor pe care 
le-ai luat de la ei. Din pricina a multe alte lucruri despre care nu 
mi-ai povestit pînă acum. Fugi de sentimentele pe care mi le 
porţi, fiindcă suferinţele din copilărie te-au distrus sufleteşte. 
Dar mă iubeşti. Da, da, mă iubeşti. Şi tu ştii asta foarte bine. Ea 
nu putea vorbi. Clătină din cap: nu, nu, nu. Nu-mi spune că nu-i 
adevărat, continuă Tony. Avem nevoie unul de celălalt, Hilary. 
Eu am nevoie de tine, fiindcă toată viaţa m-am temut să risc în 
legătură cu lucrurile: cu banii, cu cariera mea, cu arta mea. 
Întotdeauna am fost deschis faţă de oameni, faţă de relaţiile 
schimbătoare, dar niciodată faţă de situaţiile schimbătoare. Cu 
tine şi datorită ţie, pentru prima oară sînt dispus să mă 
îndepărtez cîţiva paşi de siguranţa unui salariu în serviciul 
public. lar acum, cînd mă gîndesc serios să pictez ca să-mi cîştig 


existenţa, nu mă simt vinovat şi leneş ca altădată. Nu mă mai 
gîndesc la discursurile tatei despre bani, răspundere şi cruzimea 
sorții, ca odinioară. Cînd visez la o viaţă de artist, nu-mi mai 
fuge gindul la crizele financiare suferite de familia noastră, la 
vremurile cînd nu aveam suficientă hrană, cînd uneori eram la 
un pas de-a nu mai avea un acoperiş deasupra capului. În sfîrşit, 
sînt capabil să dau uitării toate acestea. Incă nu sînt într-atit de 
puternic, încît să renunţ la slujbă şi să-mi iau zborul. 
Dumnezeule, nu. Nu încă. Dar, datorită ţie, mă pot vedea 
practicînd pictura ca meserie, pot anticipa în mod serios această 
zi, lucru pe care nu-l puteam face cu o săptămînă în urmă. 

Pe obrajii ei se prelingeau lacrimi. 

— Eşti atît de bun la suflet, spuse ea. Eşti un artist minunat 
şi sensibil. 

— lar tu ai nevoie de mine la fel de mult cum am şi eu 
nevoie de tine, zise el. Fără mine ai să-ţi clădeşti o cochilie mai 
groasă şi mai rezistentă. Ai să sfirşeşti în singurătate şi 
amărăciune. Tu ai fost întotdeauna în stare să rişti în materie de 
lucruri — bani, carieră. În schimb, n-ai fost capabilă să rişti cu 
oamenii. Vezi? Din acest punct de vedere, ne deosebim. Ne 
completăm. Putem învăţa unul de la celălalt. Ne putem ajuta să 
evoluăm. Ca şi cum fiecare din noi ar fi numai jumătate de om, 
iar acum amindoi ne-am găsit jumătatea lipsă. Sînt al tău. Tu 
eşti a mea. Toată viaţa noastră am căutat, am bijbiit prin 
întuneric, încercînd să ne găsim unul pe celălalt. 

Hilary scăpă din miîini bluza galbenă pe care voia să-o pună 
în valiză şi se aruncă de gitul lui. 

Tony o strînse la piept şi-i sărută buzele sărate. 

Citeva clipe rămaseră înlănţuiţi. Nici unul nu reuşea să 
scoată o vorbă. 

In cele din urmă, el spuse: 

— Priveşte-mă în ochi. 

Ea îşi ridică fruntea. 

— Ai ochi atît de negri. 

— Spune-mi, o îndemnă el. 

— Ce să-ţi spun? 

— Ceea ce vreau să aud. Ea îi sărută colţurile buzelor. 
Spune-mi, repetă el. 

— Te... te iubesc. 

— Incă o dată. 


— Te iubesc, Tony. Te iubesc. Te iubesc cu adevărat. 

— A fost chiar aşa de greu? 

— Da. Pentru mine a fost. 

— Îți va fi din ce în ce mai uşor, pe măsură ce vei repeta 
aceste cuvinte. 

— Voi avea grijă să exersez cît mai mult, spuse ea. 

Zimbea şi plingea în acelaşi timp. 

Tony era conştient că inima îi creştea în piept, ca un balon 
din ce în ce mai mare, şi se simţea pe punctul de a exploda de 
fericire. În ciuda nopţii nedormite, se simţea plin de energie, 
perfect treaz şi extrem de conştient de femeia deosebită pe 
care o stringea în braţe, de căldura ei, de rotunjimile ei 
încîntătoare, de moliciunea înşelătoare, de elasticitatea minţii şi 
cărnii ei, de parfumul ei vag, de parfumul natural şi tentant al 
părului şi al pielii ei curate. 

— Acum, că ne-am regăsit unul pe celălalt, totul va fi bine, 
spuse el. 

— Nu înainte de a afla despre Bruno Frye. Sau cine o fi el. 
Sau ce-o fi el. Nimic nu va fi bine pînă nu vom şti că este mort şi 
îngropat o dată pentru totdeauna. 

— Dacă vom rămîne împreună, spuse Tony, vom trece cu 
bine peste toate încercările. Nu se va atinge de tine atîta timp 
cît îţi voi sta alături. Îţi făgăduiesc. 

— Am încredere în tine. Şi... totuşi... mă înspăimîntă. 

— Nu-ţi fie teamă. 

— Nu mă pot stăpiîni, zise ea. În plus, mi se pare mai 
normal să mă înspăimînte. 

Tony se gîndi la distrugerile de la parter, la ţăruşii ascuţiţi şi 
la săculeţii cu usturoi găsiţi în furgoneta lui Frye şi trase con- 
cluzia că Hilary avea dreptate. Era mai normal să-i fie frică de 
Bruno Frye. 

Un mort viu? 

Ea se cutremură de un fior, pe care i-l transmise şi lui Tony. 


II 


Morţii şi morţii vii 


Bunătatea vorbeşte în şoaptă. 
Răul urlă. 
Proverb tibetan 


Bunătatea vorbeşte în şoaptă. 
Răul vorbeşte în şoaptă. 
Proverb din Bali 


5 


Marţi dimineaţă oraşul Los Angeles fusese zguduit de un 
cutremur de intensitate medie pentru a doua oară în opt zile. 
Cutremurul atinsese 4,6 grade pe scara Richter, după cum se 
înregistrase la Cal Tech, şi durase douăzeci şi trei de secunde. 

Nu se produseseră pagube mari şi majoritatea locuitorilor 
oraşului aminteau despre cutremur doar ca subiect de glume. 
Spuneau în glumă că arabii ar fi intrat în posesia unei părţi a 
ţării, acea parte care nu reuşise să-şi plătească datoriile la 
petrol. In seara aceea la televiziune Johnny Carson avea să 
declare că Dolly Parton provocase seismul, dîndu-se jos din pat 
prea brusc. Cu toate acestea, pentru persoanele mutate recent 
în oraş cele douăzeci şi trei de secunde nu fuseseră cituşi de 
puţin amuzante şi nu le venea să creadă că vor ajunge vreodată 
să privească cu nepăsare pămîntul care li se mişca sub tălpi. 
Fireşte, peste un an aveau şi ei să facă glume despre alte 
cutremure. 

Pînă la cutremurul cel mare. 

Ceea ce-i făcea pe californieni să glumească pe seama 
zguduiturilor şi a zgilţiielilor mai mici era o spaimă nerostită, 
profund ascunsă în subconştient, în legătură cu acel uriaş 
cutremur care avea să pună capăt tuturor cutremurelor. Dacă te 
gîndeai prea mult la posibilitatea unui cataclism, la pămîntul 
care ţi-ar putea fugi de sub picioare, ajungeai să fii paralizat de 
spaimă. Viaţa trebuie să continue, oricare ar fi riscurile. În defi- 
nitiv, cutremurul cel mare s-ar putea produce abia după o sută 


de ani. Sau poate niciodată. lernile din est, cu zăpadă 
abundentă şi temperaturi sub zero grade, făceau mai multe 
victime decit cutremurele din California. Viaţa în ţinutul bîntuit 
de uragane al Floridei şi în cîmpiile măturate de tornade din 
Vestul Mijlociu era deopotrivă de riscantă ca şi cea de pe falia 
San Andreas. lar cînd fiecare naţiune a globului îşi procura sau 
încerca să-şi procure armament nuclear, furia pămîntului părea 
mai puţin înfricoşătoare decit furia agresivă a oamenilor. 
Alungînd ameninţarea cutremurului undeva în viitor, californienii 
reuşeau să atenueze sentimentul pericolului, găsind o sursă de 
umor în potenţialul dezastru şi pretinzînd că viaţa pe pămîntul 
instabil nu-i afecta în nici un fel. 

Dar în acea zi de marţi, la fel ca în toate celelalte zile în 
care pămîntul se mişca simţitor, mai mulţi oameni decit de 
obicei aveau să depăşească viteza limită pe autostrăzi, 
grăbindu-se la lucru sau la distracţii, mergînd acasă sau la 
prieteni, la iubiţi, nici unul dintre ei nu era conştient că trăia 
într-un ritm ceva mai rapid decit cu o zi în urmă. Un număr mai 
mare de bărbaţi cereau divorţ decît într-o zi fără cutremure. Mai 
multe soţii îşi părăseau bărbaţii decît în ziua precedentă. Mai 
multe persoane hotărau să se căsătorească. Un număr mai 
mare de amatori de jocuri de noroc făceau planuri să-şi 
petreacă sfîrşitul de săptămînă la Las Vegas. Prostituatele aveau 
clienţi noi. Şi, fără îndoială, exista o creştere substanţială a 
activităţii sexuale între soţi şi soţii, între îndrăgostiţi, între 
adolescenţi fără experienţă, aflaţi la primele tentative stîngace. 
Nu existau dovezi incontestabile ale aspectului erotic al 
activităţii seismice. Dar în decursul anilor, la mai multe grădini 
zoologice, numeroşi sociologi şi psihologi  behaviorişti 
observaseră că primatele — gorile, cimpanzei şi urangutani — 
se angajau într-un număr anormal de mare de acuplări frenetice 
în orele de după un cutremur de intensitate mare sau mijlocie, şi 
era logic să se presupună că, cel puţin în materie de organe 
reproducătoare, omul nu se deosebea prea mult de rudele lui 
mai primitive. 

Majoritatea californienilor nutreau convingerea orgolioasă 
că erau adaptaţi perfect la viaţa dintr-un ţinut al cutremurelor, 
dar în moduri de care nu erau conştienţi, tensiunea psihologică 
îi modela şi-i schimba continuu. Teama de catastrofa iminentă 
era ca o şoaptă omniprezentă care bintuia subconştientul, o 


şoaptă extrem de obsedantă, care modela comportamentul şi 
caracterul oamenilor mai mult decît îşi dădeau ei seama. 

Fireşte, nu era decit o şoaptă între multe altele. 

Pe Hilary n-o surprinse reacţia poliţiei la povestea ei şi 
încercă să nu se lase impresionată. 

La mai puţin de cinci minute după ce Tony anunţase poliţia 
de la locuinţa unui vecin şi la aproximativ treizeci şi cinci de 
minute înainte de cutremurul de dimineaţă, doi poliţişti în uni- 
formă se prezentară la locuinţa lui Hilary într-o maşină alb cu 
negru, clipind din girofar, fără sirenă. Cu politeţe şi superficia- 
litate plictisită, tipică profesiei, îşi notară conştiincioşi versiunea 
lui Hilary asupra incidentului, identificară locul prin care intrusul 
pătrunsese în casă (tot o fereastră de la birou), întocmiră o listă 
generală a distrugerilor din salon şi din sufragerie şi adunară 
celelalte informaţii necesare pentru redactarea corectă a unui 
raport cu privire la infracţiune. Întrucît Hilary declarase că ata- 
catorul purta mănuşi, cei doi poliţişti deciseră să nu se mai com- 
plice chemînd specialişti care să caute amprente. 

Îi surprinse insistența ei că bărbatul care o atacase era 
acelaşi pe care credea că-l ucisese joia trecută. Interesul lor nu 
avea nimic de-a face cu dorinţa de a determina dacă ea 
identificase în mod corect făptaşul, îşi formară o opinie de 
îndată ce auziră relatarea ei. În ceea ce-i privea pe ei, era cu 
neputinţă ca atacatorul să fi fost Bruno Frye. li cerură să 
relateze atacul de mai multe ori şi o întrerupseră frecvent, 
pentru a-i pune întrebări, dar nu voiau decit să-şi dea seama 
dacă se înşela, dacă era isterică, dacă avea mintea tulburată 
sau dacă minţea. După un timp, traseră concluzia că era vag 
tulburată în urma şocului, confuzia datorindu-se asemănării 
dintre intrus şi Bruno Frye. 

— Vom porni de la descrierea pe care ne-aţi dat-o, îi spuse 
unul din poliţişti. 

— Totuşi, nu putem da un mort în urmărire generală, 
preciză celălalt. Nu mă îndoiesc că înţelegeţi. 

— A fost Bruno Frye, declară cu încăpăţinare Hilary. 

— Ei bine, aşa nu putem continua, domnişoară Thomas. 

Deşi Tony îi susţinu relatarea cum se pricepu mai bine, 
avînd în vedere că nu-l văzuse pe atacator, argumentele şi 
poziţia lui în cadrul poliţiei din Los Angeles nu-i impresiona prea 
mult, sau chiar deloc, pe poliţiştii în uniformă. Cei doi ascultară 


politicoşi, încuviinţind din cap tot timpul, dar rămaseră la 
părerea lor. 

La douăzeci de minute după cutremurul de dimineaţă Tony 
şi Hilary rămaseră în pragul uşii de la intrare, urmărind din ochi 
limuzina negru cu alb a poliţiei, care ieşea de pe alee. 

— Şi acum? întrebă ea dezamăgită. 

— Şi acum, îţi vei termina de făcut valiza, apoi vom merge 
la mine acasă. După aceea voi suna la birou şi voi sta de vorbă 
cu Harry Lubbock. 

— Despre cine e vorba? 

— Despre şeful meu. Căpitanul Lubbock. Mă cunoaşte 
foarte bine şi ne respectăm unul pe celălalt. Harry ştie că nu mă 
lansez pe o pistă dacă nu am motive temeinice. Am să-i cer să-l 
mai cerceteze o dată pe Bruno Frye, să caute să obţină mai 
multe date despre el. La rîndul lui, Harry îl poate constringe pe 
şeriful Laurenski mai mult decit a făcut-o pînă acum. Nu-ţi face 
griji. Într-un fel sau altul, voi iniţia o cercetare. 

Cu toate acestea, trei sferturi de oră mai tîrziu, în bucătăria 
lui Tony, cînd acesta sună la birou, nu reuşi să obţină de la 
Harry Lubbock ceea ce dorea. Căpitanul îl ascultă pînă la capăt 
şi spuse că nu se îndoia că Hilary era convinsă că-l văzuse pe 
Bruno Frye, dar că el nu vedea nici un motiv pentru care să 
deschidă o investigare a lui Frye în legătură cu o infracţiune 
comisă la cîteva zile după decesul respectivului. Nu era dispus 
să accepte nici şansa de unu la un milion ca legistul să se fi 
înşelat şi ca Frye să fi supravieţuit unei hemoragii masive, unei 
autopsii şi unei congelări în morgă. Harry se arătă înţelegător, 
blînd, extrem de răbdător, dar era limpede că nu socotea datele 
oferite de Hilary ca fiind demne de încredere, închipuindu-şi că 
percepţia ei era deformată de spaimă şi isterie. 

Tony se aşeză lîngă ea pe unul dintre cele trei scaune de 
bar şi-i povesti ce spusese Lubbock. 

— Isterie! exclamă Hilary. Doamne, m-am săturat de acest 
cuvînt! Toată lumea crede că mi-am ieşit din minţi de spaimă. 
Toţi sînt perfect convinşi că am ajuns o epavă care nu mai ştie 
ce vorbeşte. Ei bine, dintre toate femeile pe care le cunosc, sînt 
ultima care şi-ar pierde capul într-o asemenea situaţie. 

— Sînt de acord cu tine, spuse Tony. Eu n-am făcut decit 
să-ţi spun cum vede lucrurile Harry. 

— La dracu'! 


— Întocmai. 

— Dar sprijinul tău nu înseamnă nimic? 

Tony schiţă o grimasă. 

— Harry crede că nici eu nu sînt perfect lucid, după cele 
întîmplate cu Frank. 

— Cu alte cuvinte, eşti şi tu isteric. 

— Doar zguduit. Oarecum tulburat. 

— Chiar aşa a spus? 

— Da. 

— Poate că meritai, zise Hilary, amintindu-şi cum Tony 
descrisese starea ei în exact aceleaşi cuvinte, după ce auzise, 
pentru prima oară, povestea despre mortul revenit la viaţă. 

— Poate că meritam. 

— Ce-a spus Lubbock cînd i-ai pomenit despre ameninţări: 
ţăruşul bătut în inimă, gura umplută cu usturoi şi toate 
celelalte? 

— A fost de acord că-i vorba de o uluitoare coincidenţă. 

— Numai atît? O simplă coincidenţă? 

— Deocamdată, asta-i părerea lui, răspunse Tony. 

— La dracu'! 

— Nu mi-a spus de la obraz, dar sînt convins că-şi închipuie 
că săptămîna trecută ţi-am destăinuit ce s-a găsit în furgoneta 
lui Frye. 

— Dar tu nu mi-ai spus nimic. 

— Ştii bine că nu, la fel cum ştiu şi eu. Dar presupun că toţi 
ceilalţi vor crede altceva. 

— Parcă spuneai că eşti în relaţii bune cu Lubbock şi că vă 
respectaţi reciproc. 

— Adevărat, încuviinţă Tony. Dar, după cum ţi-am spus, 
Harry crede că nici eu nu sînt în apele mele. După părerea lui, 
îmi voi reveni în citeva zile, o săptămînă, cînd voi depăşi şocul 
provocat de moartea colegului meu. Îşi închipuie că atunci voi 
renunţa să-ţi mai susţin versiunea. Eu sînt convins că nu voi 
renunţa, fiindcă ştiu că nu aveai cunoştinţă de cărţile oculte şi 
de celelalte obiecte din furgoneta lui Frye. Totodată, am o foarte 
mare bănuială că, într-un fel sau altul, Frye s-a întors. 
Dumnezeu ştie cum. Dar, pentru a-l convinge pe Harry, am 
nevoie de ceva mai mult decît de o simplă bănuială, aşa că nu-l 
pot învinovăţi că se arată sceptic. 

— Şi pînă atunci? 


— Pînă atunci cazul nu prezintă interes pentru secţia de cri- 
minalistică. Nu e de competenţa noastră. Va fi investigat ca ori- 
care alt caz de intrare prin efracţie şi tentativă de atac cu unul 
sau mai mulţi autori necunoscuţi. 

Hilary se încruntă. 

— Ceea ce înseamnă că nu se va face mare lucru. 

— Din păcate, mă tem că aşa stau lucrurile. Poliţia nu poate 
face mai nimic în cazul unei astfel de reclamaţii. Astfel de cazuri 
se rezolvă de obicei — dacă se rezolvă — după mult timp, dacă 
individul este prins asupra faptei, adică spărgind altă locuinţă 
sau atacînd altă femeie, şi dacă mărturiseşte şi alte infracţiuni, 
reprezentînd cazuri nerezolvate pînă în acel moment. 

Hilary se ridică de pe scaun şi începu să se plimbe prin 
mica bucătărie. 

— Aici se întîmplă ceva straniu şi înfricoşător. Nu pot 
aştepta o săptămînă, pînă îl vei convinge tu pe Lubbock. Frye 
m-a ameninţat că se va întoarce. Va încerca în continuare să mă 
ucidă, pînă cînd unul din noi va fi mort. Definitiv şi irevocabil. 
Şi-ar putea face apariţia oriunde şi oricînd. 

— Nu vei fi în pericol dacă vei rămîne aici pînă cînd vom 
rezolva misterul, spuse Tony. Sau, cel puţin, pînă vom obţine o 
dovadă care să-l convingă pe Harry Lubbock. Aici vei fi în si- 
guranţă. Frye — dacă despre el e vorba — nu va şti unde să te 
găsească. 

— De unde eşti atît de sigur? întrebă ea. 

— Doar nu-i atotştiutor. 

— Nu? 

Tony se încruntă. 

— la stai puţin. Doar nu vrei să spui că are puteri 
supranaturale sau vedere interioară, sau mai ştiu eu ce. 

— N-am să afirm aşa ceva, dar nici nu elimin posibilitatea, 
răspunse Hilary. Uite ce e, o dată ce ai acceptat posibilitatea ca, 
într-un fel sau altul, Frye să fie încă în viaţă, cum poţi să elimini 
orice altă eventualitate? Aş putea să încep să cred chiar în 
spiriduşi, în pitici şi în Moş Crăciun. Însă ceea ce voiam să spun 
este că, poate, pur şi simplu, ne-a urmărit pînă aici. 

Tony ridică din sprîncene. 

— Să ne urmărească de la tine de acasă? 

— Este o posibilitate. 

— Nu. Nu este. 


— Eşti absolut convins? 

— Cînd am sosit eu la tine acasă, el a fugit. 

Ea se opri în loc şi rămase în mijlocul bucătăriei, 
înconjurîndu-şi trupul cu braţele. 

— Poate a rămas undeva prin apropiere, la pîndă, aşteptind 
să vadă ce vom face şi unde ne vom duce. 

— Foarte puţin probabil. Chiar dacă ar fi rămas pe aproape 
după venirea mea, nu mă îndoiesc că a şters-o cînd a văzut 
venind maşina de poliţie. 

— Nu poţi merge pe această presupunere, îl contrazise 
Hilary. În cazul cel mai fericit, avem de a face cu un nebun. În 
cel mai rău caz, ne confruntăm cu necunoscutul, cu ceva care 
depăşeşte atît de mult puterea noastră de înţelegere, încît 
pericolul e greu de imaginat. Oricare ar fi situaţia, nu te poţi 
aştepta ca Frye să gindească şi să se comporte ca un om 
normal. Orice ar fi el, cu siguranţă că nu-i un om ca toţi ceilalţi. 

Tony o privi fix un moment, apoi îşi trecu palma peste faţă 
cu un gest obosit. 

— Ai dreptate. 

— Deci, eşti chiar atît de sigur că n-am fost urmăriţi pînă 
aici? 

— Păi... n-am verificat, mărturisi Tony. Nu mi-a dat prin 
gînd. 

— Nici mie. Pînă în clipa aceasta. Deci, din cîte ne putem da 
seama, în momentul de faţă ar putea fi afară, supraveghind 
apartamentul. 

Gîndul îl tulbură pe Tony. Se ridică în picioare. 

— Ar trebui să fie al dracului de îndrăzneţ ca să se 
aventureze pînă aici. 

— Dar este îndrăzneţ! 

Tony încuviinţă din cap. 

— Da. Ai dreptate şi de astă dată. 

Rămase o clipă pe loc, căzind pe gînduri, apoi ieşi din 
bucătărie. 

Ea îl urmă. 

— Unde te duci? 

El străbătu salonul, îndreptîndu-se spre ieşire. 

— Rămii aici. Mă duc să arunc o privire prin împrejurimi. 

— Nici vorbă, protestă categoric Hilary. Merg cu tine. 

El se opri cu mîna pe clanţă. 


— Dacă Frye e afară, cu ochii pe noi, vei fi mult mai în si- 
guranţă rămînînd aici. 

— Dar dacă eu te aştept pe tine... şi se întoarce altcineva? 

— E ziua în amiaza mare, o linişti Tony. Nu mi se va 
întîmpla nimic rău. 

— Violenţa nu ţine numai de întuneric, îl preveni Hilary. 
Oamenii sînt ucişi ziua în amiaza mare la tot pasul. Eşti poliţist. 
Ştii asta foarte bine. 

— Am la mine revolverul. Îmi pot purta singur de grijă. 

Hilary clătină din cap, neclintită în hotărîrea ei. 

— Nu stau aici, rozindu-mi unghiile. Să mergem. 

Afară se opriră lîngă balustrada terasei şi priviră în jos, la 
vehiculele din parcarea complexului de apartamente. La ora 
aceea în parcare nu erau prea multe maşini. Cei mai mulţi 
locatari plecaseră la serviciu cu peste o oră în urmă. În afară de 
jeepul albastru al lui Tony mai erau şapte maşini. Lumina 
strălucitoare a soarelui se răsfringea pe crom, preschimbînd o 
parte din geamuri în oglinzi. 

— Cred că toate îmi sînt cunoscute, spuse Tony. Aparţin 
vecinilor. 

— Eşti absolut convins? 

— Nu chiar. 

— Vezi pe careva în vreo maşină? 

EI îşi încordă privirea. 

— Nu-mi dau seama. Bate soarele în geamuri. 

— Să mergem să ne uităm mai de aproape, îl îndemnă ea. 

Jos, în parcare, văzură că în maşini nu era nimeni. Prin 
preajmă nu se zărea nici o figură necunoscută. 

— Bineînţeles, spuse Tony, oricît de îndrăzneţ ar fi, e puţin 
probabil să ne pîndească chiar din pragul casei. Şi cum nu există 
decit un singur drum de acces spre şi dinspre complexul de 
apartamente, ne-ar putea urmări de la distanţă. 

leşiră dintre zidurile complexului şi porniră pe alee. Se 
uitară spre nord, apoi spre sud, pe toată lungimea străzii 
umbrite de copaci. Era un cartier de blocuri, case şi vile 
împrejmuite de grădini, aproape toate lipsite de spaţii de 
parcare, prin urmare, chiar şi la acea oră de dimineaţă, într-o zi 
de lucru, multe maşini se găseau parcate de-a lungul ambelor 
borduri. 

— Vrei să le verifici? întrebă Hilary. 


— E pierdere de timp. Dacă are binoclu, poate supraveghea 
aleea de la o depărtare de patru cvartale. Ar trebui să mergem 
cale de patru cvartale în toate direcţiile, dar chiar şi atunci, ar 
putea demara şi pleca înainte de venirea noastră. 

— Dar, dacă pleacă, îl putem vedea. Bineînţeles că nu-l 
vom putea opri, însă, cel puţin, vom şti precis că ne-a urmărit. Şi 
vom şti ce maşină conduce. 

— Nu şi dacă e la distanţă de trei cvartale, o contrazise 
Tony. N-am fi suficient de aproape ca să fim siguri că e el. In 
plus, ar putea, pur şi simplu, să coboare din maşină şi să 
pornească pe jos, ca apoi să revină după plecarea noastră. 

Lui Hilary aerul îi părea sufocant, era chinuitor să-l tragă 
adînc în piept. Ziua promitea să fie caniculară, mai ales pentru 
un sfîrşit de septembrie, totodată, avea să fie o zi umedă, 
îndeosebi în Los Angeles, unde aerul era aproape întotdeauna 
uscat. Cerul era adînc şi senin, de un albastru intens. Deja din 
pavaj se ridicau aburi de căldură, ca nişte şerpi încolăciţi. 
Adierea molcomă aducea risete ascuţite şi melodioase, copiii se 
jucau în piscina de peste drum. 

Intr-o astfel de zi era greu să-ţi păstrezi credinţa în morți 
reveniţi printre cei vii. 

Hilary oftă şi spuse: 

— Deci, cum aflăm dacă-i pe aproape şi dacă ne pîndeşte? 

— Nu avem cum să fim siguri. 

— Mă temeam că asta ai să spui. 

Hilary privi în lungul străzii, pe care se amestecau lumini şi 
umbre. Spaimă ascunsă în lumina soarelui. Teroare pîndind din 
spatele frumoşilor palmieri, a zidurilor strălucitoare de stuc şi a 
acoperişurilor cu ţiglă spaniolă. 

— Paranoia Avenue, spuse ea. 

— Paranoia City pînă se termină asta. 

Se întoarseră de la stradă şi traversară parcarea pietruită 
din faţa complexului de apartamente. 

— Şi acum ce facem? întrebă ea. 

— Cred că amîndoi avem nevoie de puţină odihnă. 

Hilary nu se simţise niciodată atît de istovită. Ochii o ustu- 
rau de nesomn şi aproape că nu suporta lumina puternică a 
soarelui. Işi simţea gura năclăită şi avea pe limbă un gust ca de 
rumeguş, pe dinţi i se aşternuse o peliculă neplăcută de tartru 
şi-şi simţea limba încărcată. O dureau toate oasele, muşchii şi 


tendoanele, din cap pînă în picioare, iar faptul că-şi dădea 
seama că această stare se datora cel puţin pe jumătate 
tensiunii psihice mai curînd decit epuizării fizice nu ajuta la mare 
lucru. 

— Ştiu că avem nevoie de odihnă, încuviinţă ea. Dar tu 
chiar crezi că ai să poţi dormi? 

— Înţeleg ce vrei să spui. Sînt frînt de oboseală, dar 
gîndurile nu-mi dau pace. Nu-mi va fi uşor să adorm. 

— Aş vrea să pun expertului legist o întrebare, două, spuse 
Hilary. Sau cui a făcut autopsia. Poate că, după ce voi avea 
unele răspunsuri, voi reuşi să aţipesc puţin. 

— OK, se învoi Tony. Să încuiem apartamentul şi să plecăm 
la morgă chiar acum. 

Citeva minute mai tîrziu, plecară de la locuinţa lui Tony în 
jeepul cel albastru, verificînd dacă nu cumva erau urmăriţi, dar 
nu venea nimeni pe urmele lor. Bineînţeles, aceasta nu însemna 
că Frye nu se găsea într-una dintre maşinile parcate de-a lungul 
străzii străjuite de copaci. Dacă mai devreme îi urmărise de la 
casa lui Hilary, nu avea de ce să mai pornească după ei, fiindcă 
deja aflase unde se ascundeau. 

— Dacă intră în casă în absenţa noastră? întrebă Hilary. 
Dacă se ascunde în apartament, aşteptind să ne întoarcem? 

— Am două încuietori la uşă, îi explică Tony. Una din ele e 
cea mai sigură din cîte există în comerţ. Va trebui să spargă uşa 
cu toporul. Singura cale ar fi să spargă o fereastră de la balcon. 
lar dacă ne aşteaptă înăuntru, vom şti cu mult înainte să punem 
piciorul în casă. 

— Dar dacă găseşte altă cale de acces? 

— Nu există altă cale, insistă Tony. Ca să pătrundă pe una 
dintre celelalte ferestre, ar trebui să urce pînă la etajul al doilea 
pe un zid neted ca în palmă şi să se caţere în văzul tuturor. Cu 
siguranţă că cineva l-ar observa. Nu te frămînta. Locuinţa mea e 
un adăpost sigur. a 

— Poate e în stare să treacă prin uşă. Inţelegi? insistă ea pe 
un ton nu prea convins. Ca o fantomă. Sau, poate, e în stare să 
se transforme în abur şi să treacă prin gaura cheii. 

— Doar nu crezi în astfel de prostii, exclamă Tony. 

Ea încuviinţă din cap. 

— Ai dreptate. 

— Nu are nici un fel de putere supranaturală. Azi-noapte a 


fost nevoit să spargă un geam ca să pătrundă în locuinţa ta. 

Porniră spre centru, prin circulaţia intensă de la acea oră. 
Epuizarea fizică afecta raţiunea de regulă puternică a lui Hilary, 
care o ferea de boala primejdioasă a neîncrederii în sine, 
lăsînd-o astfel neobişnuit de vulnerabilă. Pentru prima oară de 
cînd dăduse cu ochii de Frye ieşind din sufragerie, începu să se 
întrebe dacă într-adevăr văzuse ceea ce-şi închipuia că văzuse. 

— Oare nu sînt în toate minţile? îl întrebă ea pe Tony. 

El îi aruncă o privire, apoi îşi concentră din nou atenţia la 
trafic. 

— Ba eşti. Eşti în toate minţile. Ai văzut ceva. Doar nu ţi-ai 
distrus singură casa. Nu ţi-ai imaginat, pur şi simplu, că intrusul 
semăna cu Bruno Frye. Recunosc că, la început, aşa am crezut 
şi eu. Acum însă ştiu că nu ai mintea tulburată. 

— Bine, dar... un mort care umblă? Nu-i mai mult decit se 
poate accepta? 

— E la fel de dificil de acceptat ca şi cealaltă teorie: doi psi- 
hopaţi distincţi, amîndoi suferind de aceleaşi năluciri, amîndoi 
obsedaţi de o teamă exagerată de vampiri, şi care te atacă în 
decursul aceleiaşi săptămîni. De fapt, cred că-i oarecum mai 
uşor de crezut că, într-un fel sau altul, Frye trăieşte. 

— Poate te-ai molipsit şi tu de la mine. 

— De ce anume să mă molipsesc? 

— De ţicneală. 

El zimbi. 

— Ţicneala nu-i ca o răceală oarecare. Nu te poţi molipsi 
prin tuse... sau printr-un sărut 

— N-ai auzit de "psihoză în masă"? 

Tony frînă la semafor şi spuse: 

— "Psihoză în masă"? Nu-i cumva un program de bunăstare 
socială pentru nebunii privaţi de drepturi şi care nu-şi pot per- 
mite o ţicneală proprie? 

— Îţi arde de glume tocmai acum? 

— Mai ales acum! 

— Dar de isterie în masă ai auzit? 

— Nu se numără printre distracţiile mele preferate. 

— Vreau să spun că, poate, avem de a face cu aşa ceva. 

— Nu. Imposibil, spuse el. Nu sîntem decit doi. Nu-i suficient 
ca să ne putem numi mase. 

Ea zimbi. 


— Doamne, ce fericită sînt că eşti aici. Ar fi cumplit să lupt 
de una singură. 

— De acum încolo nu vei mai fi niciodată singură. 

Ea îi puse o mînă pe umăr. 

La unsprezece şi un sfert ajunseră la morgă.în biroul 
medicului legist, Hilary şi Tony aflară de la secretară că şeful 
secţiei de medicină legală nu efectuase autopsia pe cadavrul lui 
Bruno Frye. În zilele de joi şi vineri ale săptămînii precedente 
şeful secţiei plecase la San Francisco, la o conferinţă. Autopsia 
fusese lăsată în seama asistentului, care făcea parte din echipa 
şefului. 

Vestea îi dădu lui Hilary speranţa că, poate, exista o soluţie 
simplă la întoarcerea din mormiînt a lui Bruno Frye. Poate că 
asistentul căruia îi fusese încredinţată autopsia nu-şi făcuse 
datoria, poate era un om comod care, o dată scăpat de sub 
supravegherea permanentă a şefului, sărise peste autopsia 
propriu-zisă şi întocmise un raport fictiv. 

Speranţa i se spulberă cînd îl întîlni pe Ira Goldfield, tînărul 
medic care răspunsese de autopsie. Abia trecut de treizeci de 
ani, doctorul Goldfield era un bărbat frumos, cu ochi albaştri şi 
pătrunzători, cu păr bogat şi cîrlionţat. Medicul se arătă prie- 
tenos, energic, isteţ, vădit interesat de munca lui şi mult prea 
devotat meseriei ca să nu facă o treabă perfectă. 

Goldfield îi conduse într-o mică sală de şedinţe ce mirosea 
a dezinfectant cu parfum de brad şi a fum de ţigară. Se aşezară 
la o masă dreptunghiulară, pe care se găseau vreo şase cărţi 
medicale, pagini de rapoarte de laborator şi foi trase la 
imprimantă. 

— Cum să nu! confirmă Goldfield. Îmi amintesc de el. Bruno 
Graham... ba nu... Gunther. Bruno Gunther Frye. Două răni prin 
înjunghiere, una din ele superficială, cealaltă foarte profundă şi 
fatală. Muşchi abdominali cum rar mi-a fost dat să văd în viaţa 
mea. Clipi spre Hilary şi spuse: Oh, da... Sînteţi femeia care... l-a 
înjunghiat. 

— În legitimă apărare, interveni Tony. 

— Nu m-am îndoit nici o clipă, îl linişti doctorul Goldfield. 
După opinia mea de specialist, ar fi fost puţin probabil ca 
domnişoara Thomas să învingă într-un atac împotriva acestui 
om. Era un uriaş. Ar fi dat-o deoparte ca pe un copil. Goldfield se 
uită din nou la Hilary. Din cîte scrie în raportul poliţiei şi în 


relatările din presă, Frye v-a atacat fără să ştie că aveaţi în mînă 
un cuţit. 

— Adevărat. Credea că nu sînt înarmată. 

Goldfield încuviinţă din cap. 

— Mi-am închipuit. Dată fiind diferenţa de înălţime şi de 
forţă, era singura posibilitate de a-i veni de hac, fără să vi se 
întîmple nimic grav. Vreau să spun că omul acela avea bicepşi, 
tricepşi şi antebraţe ieşite din comun. Cu zece sau cincisprezece 
ani în urmă ar fi putut participa cu succes la concursuri de cul- 
turism. Mare noroc aţi avut, domnişoară Thomas. Dacă nu l-aţi fi 
luat prin surprindere, v-ar fi putut frînge în două. La propriu. Și 
încă fără prea mare efort. Clătină din cap, încă impresionat de 
trupul lui Frye. Ce doreaţi să mă întrebaţi în legătură cu el? 

Tony aruncă o privire către Hilary, care ridică din umeri. 

— Acum, că sîntem aici, pare un lucru fără sens. 

Goldfield se uită de la unul la celălalt cu un zîmbet curios, 
vag şi încurajator pe chipul său frumos. 

Tony îşi drese glasul. 

— Sînt de acord cu Hilary. Pare de prisos, acum că v-am 
cunoscut. 

— Aţi intrat cu un aer atit de sumbru şi misterios, spuse 
binevoitor Goldfield. Mi-aţi stîrnit curiozitatea. Nu mă puteţi lăsa 
astfel. 

— Ei bine, se hotărî Tony, am venit ca să aflăm dacă, de 
fapt, autopsia a fost efectuată. 

Goldfield nu înţelese. 

— Dar ştiaţi dinainte de a mă întreba pe mine. Agnes, 
secretara şefului de secţie, trebuie să vă fi informat... 

— Voiam să auzim acest lucru chiar din gura 
dumneavoastră, spuse Hilary. 

— Tot nu înţeleg. 

— Ştiam că a fost redactat un raport de autopsie, explică 
Tony. Dar nu ştiam precis dacă a fost efectuată şi autopsia 
pro-priu-zisă. 

— Acum însă, după ce v-am cunoscut, se grăbi să adauge 
Hilary, nu mai avem nici o îndoială. 

Goldfield îşi lăsă capul într-o parte. 

— Adică... v-aţi închipuit că am înaintat un raport fictiv, fără 
să mă mai obosesc să deschid cadavrul? 

Nu părea jignit, ci doar uimit. 


— Am sperat să existe această şansă, recunoscu Tony. Dar 
era greu de crezut. 

— Nu în această secţie, spuse Goldfield. Şeful e un bătrîn al 
dracului de sever. Ne obligă să ne facem datoria. Dacă vreunul 
dintre noi nu şi-ar face treaba, ne-ar jupui de vii. 

Din tonul afectuos al lui Goldfield se vedea limpede că îl 
admira mult pe medicul legist. 

— Prin urmare, nu aveţi nici o îndoială că Bruno Frye era... 
mort? întrebă Hilary. 

Goldfield o privi cu gura căscată, de parcă tocmai i se 
ceruse să stea în cap şi să recite o poezie. 

— Mort? Cum aşa, bineînţeles că era mort! 

— Aţi efectuat autopsia completă? întrebă Tony. 

— Da. L-am tăiat... Goldfield se opri brusc, se gîndi o clipă, 
două, apoi continuă: Nu. N-a fost o autopsie completă, în sensul 
la care probabil vă referiţi. Nu o disecţie a fiecărei părţi a cor- 
pului, ca la lecţiile de anatomie. Ziua aceea a fost extrem de 
plină. Au fost aduse multe cadavre. Şi nu aveam prea mulţi 
oameni disponibili. Oricum, n-a fost nevoie să-l deschid complet 
pe Frye. Rana din abdomen era fatală. N-avea rost să-i deschid 
toracele şi să mă uit la inimă. N-aş fi aflat nimic nou dacă i-aş fi 
cîntărit organele interne şi dacă i-aş fi scormonit în craniu. Am 
făcut o examinare exterioară foarte amănunţită, apoi am 
deschis şi mai mult cele două răni, ca să stabilesc amploarea 
distrugerii şi să mă asigur că cel puţin una din ele fusese cauza- 
toare de moarte. Dacă n-ar fi fost înjunghiat în casa dumnea- 
voastră, în timp ce vă ataca... dacă împrejurările morţii lui ar fi 
fost mai puţin clare, poate aş fi făcut mai multe investigaţii. Dar 
era limpede că, în cazul în speţă, nu avea să fie formulată 
acuzaţia de crimă. In plus, sînt absolut convins că rana abdo- 
minală a fost cauza morţii. 

— E cu putinţă ca omul să se fi aflat doar într-o comă pro- 
fundă cînd l-aţi examinat? întrebă Hilary. 

— Comă? Dumnezeule, nu! Oh, lisuse, nu! Goldfield se 
ridică şi începu să se plimbe cu paşi mari prin încăpere. | s-a 
verificat pulsul, respiraţia, reflexele pupilare, chiar şi undele 
cerebrale. Omul era, fără doar şi poate, mort, domnişoară 
Thomas. Se întoarse lîngă masă şi se uită în jos, către cei doi. 
Mort de-a binelea. Cînd l-am văzut, nu mai avea sînge în el nici 
cît să se menţină la limita dintre viaţă şi moarte. Cadavrul 


prezenta lividitate accentuată, ceea ce însemna că sîngele 
rămas în ţesuturi se oprise în punctele cele mai coborite ale 
corpului: în cazul nostru, cele mai coborite pentru poziţia în care 
se afla cînd a murit. In acele puncte țesuturile erau cumva mai 
moi şi purpurii. Nu poate fi vorba de greşeală şi nici de 
omisiune. 

Tony îşi împinse scaunul şi se ridică. 

— Imi cer scuze că v-am făcut să pierdeţi timpul inutil, 
domnule doctor Goldfield. 

— lar eu îmi cer iertare că v-am bănuit de superficialitate, 
adăugă Hilary, ridicîndu-se şi ea. 

— O clipă, îi opri Goldfield. Nu mă puteţi lăsa aşa, în ceaţă. 
Ce s-a întîmplat, de fapt? 

Hilary se uită la Tony. Acesta părea la fel de puţin dornic să 
aducă vorba despre morţi vii în prezenţa unui doctor. 

— Haideţi, îi îndemnă Goldfield. Amîndoi păreţi oameni cu 
judecată. Probabil aţi avut motive întemeiate ca să veniţi aici. 

— Noaptea trecută un alt bărbat a intrat în apartamentul lui 
Hilary şi a încercat s-o ucidă. Omul semăna izbitor cu Bruno 
Frye. 

— Vorbiţi serios? întrebă Goldfield. 

— Da, încuviinţă Hilary. Cît se poate de serios. 

— Şi v-aţi închipuit...? 

— Da. 

— Doamne, trebuie să fi fost un şoc teribil să daţi cu ochii 
de el şi să vă imaginaţi că s-a sculat din mormiînt! exclamă Gold- 
field. Tot ce vă pot spune este că asemănarea trebuie să fi fost 
absolut întîmplătoare. Fiindcă Frye e mort. Cum nu se poate mai 
mort. 

Îi _mulţumiră doctorului Goldfield pentru timpul şi 
înţelegerea acordată, iar el îi însoţi pînă în holul de la recepţie. 

Se opriră la birou şi o întrebară pe Agnes, secretara, 
numele casei de pompe funebre care ridicase cadavrul lui Frye. 

Ea căută în registre şi răspunse: 

— Casa de Pompe Funebre Angels' Hill. 

Hilary îşi notă adresa. 

— Doar nu credeţi şi acum..., începu să spună Goldfield. 

— Nu, răspunse Tony. Pe de altă parte, trebuie să cercetăm 
fiecare fir. Cel puţin, aşa am învăţat la Academia de Poliţie. 

Încruntat, cu o privire întunecată, Goldfield îi urmări din 


ochi pînă cînd ieşiră. 


La Casa de Pompe Funebre Angels' Hill, Hilary rămase să 
aştepte în jeep, iar Tony intră ca să discute cu antreprenorul 
care se ocupase de cadavrul lui Bruno Frye. Amîndoi căzuseră 
de acord că Tony va obţine mai uşor informaţiile dacă se ducea 
singur şi dacă folosea legitimaţia de poliţist. 

Angels' Hill era o antrepriză prosperă, cu o mulţime de 
maşini funerare, cu douăsprezece capele spaţioase şi o echipă 
numeroasă de tehnicieni şi antreprenori. Chiar şi în biroul 
administrativ lumina era indirectă şi liniştitoare, culorile sobre, şi 
totuşi bogate, iar podeaua acoperită în întregime cu un covor de 
pluş. Decorul era menit să sugereze o înţelegere discretă a 
misterului morţii, pentru Tony, însă, era o dovadă clară şi incon- 
testabilă a profitabilităţii meseriei de antreprenor. 

Recepţionera era o blondă drăguță, îmbrăcată cu o fustă 
cenuşie şi o bluză maro. Avea un glas blind, melodios, aproape 
şoptit, dar fără urmă de sugestie sau invitaţie erotică. Era o 
voce îndelung exersată ca să exprime consolare, mingiiere, 
respect şi înţelegere discretă şi neprefăcută. Tony se întrebă 
dacă fata folosea acelaşi glas detaşat şi funebru cînd îşi încuraja 
iubitul în pat şi gîndul îl făcu să se înfioare. 

Fata găsi dosarul Bruno Frye şi numele tehnicianului care 
se ocupase de cadavru. 

— Sam Hardesty. Cred că în momentul de faţă se află într-o 
sală de lucru. Am primit de curînd cîteva persoane, adăugă ea, 
de parcă ar fi lucrat într-un spital, nu într-o casă de pompe fune- 
bre. Am să întreb dacă vă poate acorda cîteva minute. Nu ştiu în 
ce stadiu de lucru se găseşte. Dacă poate lipsi puţin, va veni în 
salonul angajaţilor. 

Îl conduse pe Tony în salon şi-l rugă să aştepte. Încăperea 
era mică, dar agreabilă. Lîngă perete se vedeau scaune confor- 
tabile. Existau scrumiere şi tot felul de reviste. Un filtru de 
cafea. Un aparat de băuturi răcoritoare. Un avizier cu anunţuri 
despre ligi de popice, vînzări de garaje şi pariuri automobilistice. 

Tony tocmai răsfoia un exemplar de patru pagini reprodus 
la mimeograf al Ştirilor pentru angajaţii de la Angels' Hill, cînd îşi 
făcu apariţia Sam Hardesty, venind dintr-una din sălile de lucru. 
Aducea descurajant de mult cu un mecanic auto. Purta o 


salopetă albă şi boţită, cu fermoar în faţă, în buzunarul de la 
piept se vedeau cîteva mici instrumente (despre a căror între- 
buinţare Tony nu ţinea neapărat să ştie). Era tînăr, spre treizeci 
de ani, cu păr lung, şaten şi trăsături bine conturate. 

— Domnul locotenent Clemenza? 

— Da. 

Hardesty îi întinse mîna şi Tony i-o strînse cu oarecare 
reţinere, întrebîndu-se ce anume atinsese tînărul cu cîteva 
momente în urmă. 

— Suzy mi-a spus că doriţi să discutaţi cu mine în legătură 
cu unul dintre dosare. 

Hardesty se pregătise cu acelaşi profesor de vorbire ca şi 
Suzy, recepţionera cea blondă. 

— Înţeleg că dumneata te-ai ocupat de pregătirea 
cadavrului lui Bruno Frye înainte de a fi trimis la Santa Rosa joia 
trecută, spuse Tony. 

— Întocmai. Am colaborat cu o casă de pompe funebre din 
Santa Helena. 

— Îmi poţi spune cu exactitate ce anume ai făcut cu 
cadavrul după ce a fost adus de la morgă? 

Hardesty îl privi ciudat. 

— Păi, am adus mortul aici şi l-am tratat. 

— Nu v-aţi oprit nicăieri de la morgă pînă aici? 

— Nu. 

— Din momentul în care aţi preluat cadavrul şi pînă cînd 
l-aţi încredinţat celeilalte echipe la aeroport, a existat vreo clipă 
cînd a rămas singur? 

— Singur? Poate o clipă, două. Am lucrat în grabă, fiindcă 
trebuia să-l urcăm la bordul cursei de vineri după-amiază. Imi 
puteţi spune şi mie despre ce e vorba? Ce anume vreţi să ştiţi? 

— Nici eu nu-mi dau seama, răspunse Tony. Dar, poate, 
dacă pun suficiente întrebări, voi ajunge să aflu. L-aţi 
îmbălsămat? 

— Bineînţeles, răspunse Hardesty. Eram obligaţi, fiindcă 
urma să fie dus cu un mijloc de transport public. Legea ne cere 
să extirpăm organele interne şi să îmbălsămăm cadavrul înainte 
de a fi urcat într-un mijloc de transport în comun. 

— Să le extirpaţi? întrebă Tony. 

— Mă tem că nu-i tocmai plăcut, răspunse Hardesty. Dar 
intestinele, stomacul şi alte organe reprezintă pentru noi o mare 


problemă. Cum sînt pline de produse aflate în putrefacție, 
aceste părţi ale corpului omenesc tind să se degradeze mult mai 
rapid decit alte ţesuturi. Pentru a preveni mirosul neplăcut şi 
acumularea dezagreabilă de gaze la expunerea cadavrului, 
precum şi pentru păstrarea cît mai bună a cadavrului chiar şi 
după înmormiîntare, e necesar să îndepărtăm cît mai multe 
dintre aceste organe. Folosim un fel de instrument telescopic, 
cu un cîrlig în capăt. Inserăm instrumentul în anus şi... 

Tony simţi că obrazul i se goleşte de sînge şi ridică repede 
mîna, ca să-l oprească pe Hardesty. 

— Mulţumesc. Cred că e tot ce trebuia să aud. Îmi imaginez 
restul. 

— V-am prevenit că nu-i tocmai plăcut. 

— Nu tocmai, încuviinţă Tony. Avea un nod în git. Tuşi în 
palma făcută căuş. Nodul refuza să dispară. Probabil că nu avea 
să dispară pînă cînd nu va pleca din locul acela. Ei bine, i se 
adresă el lui Hardesty, cred că mi-ai spus tot ce trebuia să ştiu. 

Incruntîndu-se gînditor, Hardesty spuse: 

— Nu ştiu ce anume căutaţi, dar a existat ceva neobişnuit 
legat de cazul Frye. 

— Ce anume? 

— S-a întîmplat la două zile după ce am expediat cadavrul 
la Santa Rosa, spuse Hardesty. Era duminică după-amiază. Un 
tip a telefonat şi a vrut să stea de vorbă cu tehnicianul care se 
ocupase de Bruno Frye. Eram aici, fiindcă zilele mele libere sînt 
miercurea şi joia, aşa că am venit la telefon. Tipul era foarte 
furios. M-a acuzat că am lucrat în grabă şi de mîntuială. Nu era 
adevărat. Mi-am dat toată silinţa, avînd în vedere împrejurările. 
Dar mortul zăcuse sub arşiţa soarelui cîteva ore, după care fu- 
sese congelat. Mai erau şi rănile de cuţit şi inciziile legistului. 
Daţi-mi voie să vă spun, domnule Clemenza, că atunci cînd l-am 
primit, țesuturile nu erau într-o stare prea bună. Vreau să spun 
că nu-l puteam face să arate ca şi cum ar mai fi fost în viaţă. În 
plus, nu eu m-am ocupat de partea cosmetică. Această sarcină 
i-a revenit antreprenorului de la St. Helena. Am încercat să-i 
spun tipului că nu era vina mea, dar nu m-a lăsat să scot un 
cuvînt. 

— Şi-a spus numele? întrebă Tony. 

— Nu. Dar se înfuria din ce în ce mai mult. Tipa la mine şi 
plîngea, aiurînd ca un nebun. Suferea cu adevărat. Am crezut că 


e vreo rudă a răposatului, cineva aproape înnebunit de durere. 
De aceea m-am arătat atît de răbdător. Apoi a devenit de-a 
dreptul isteric şi mi-a declarat că e/era Bruno Frye. 

— Cum? 

— Exact cum aţi auzit. A spus că e/era Bruno Frye şi că 
într-o bună zi ar putea bate drumul pînă aici să mă sfişie pentru 
ce-i făcusem. 

— Ce a mai spus? 

— Atit. Cînd a început cu asemenea timpenii, mi-am dat 
seama că aveam de a face cu un ţicnit şi i-am închis telefonul. 

Tony se simţea de parcă tocmai i se făcuse o transfuzie cu 
apă îngheţată, îi era cumplit de frig, atit pe dinafară, cît şi pe 
dinăuntru. 

Sam Hardesty îşi dădu seama că locotenentul era şocat. 

— Ce s-a întîmplat? 

— Mă întrebam dacă trei oameni justifică ideea de isterie în 
masă. 

— Poftim? 

— Aţi sesizat ceva neobişnuit în vocea lui? 

— De unde ştiţi? 

— O voce foarte gravă. 

— Ca un bubuit de tunet, spuse Hardesty. 

— Şi aspră, răguşită? 

— Întocmai. Îl cunoaşteţi? 

— Mă tem că da. 

— Cine e? 

— Dacă ţi-aş spune, nu m-ai crede. 

— Puneţi-mă la încercare, replică Hardesty. 

Tony clătină din cap. 

— Îmi pare rău. E o chestiune a poliţiei. 

Hardesty era dezamăgit, zîimbetul încurajator de pe chipul 
lui se topi. _ 

— Domnule Hardesty, mi-ai fost de mare ajutor. lţi mulţu- 
mesc pentru timpul şi bunăvoința acordată. 

Hardesty ridică din umeri. 

— N-aveţi pentru ce. 

Ba am pentru ce, se gîndi Tony. Într-adevăr, am pentru ce. 
Dar să fiu al dracului dacă înţeleg ce înseamnă toate acestea. 

Pe holul îngust din faţa salonului pentru angajaţi, apucară 
în direcţii diferite. După cîţiva paşi Tony întoarse capul. 


— Domnule Hardesty? 

Hardesty se opri şi privi peste umăr. 

— Da? 

— Pot să-ţi pun o întrebare personală? 

— Şi anume? 

— Ce te-a făcut să-ţi alegi... această meserie? 

— Unchiul meu preferat a fost antreprenor de pompe 
funebre. 

— Inţeleg. E 

— Era un om nemaipomenit. Indeosebi cu copiii. lubea 
copiii. Mi-am dorit să fiu ca el, explică Hardesty. Intotdeauna 
aveai impresia că unchiul Alex ştia un secret teribil şi extrem de 
important. Făcea o sumedenie de scamatorii pentru noi, copiii, 
dar nu era numai atît. Întotdeauna mi-am închipuit că felul lui de 
a-şi ciştiga existenţa era magic şi misterios şi că, datorită 
meseriei, aflase ceva ce nimeni altul nu ştia. 

— Ai descoperit acest secret? 

— Da, răspunse Hardesty. Cred că l-am descoperit. 

— Mi-I poţi spune şi mie? 

— Cum să nu! Ceea ce ştia unchiul Alex şi ceea ce am ajuns 
să ştiu şi eu este că faţă de morţi trebuie să arăţi la fel de mult 
respect şi grijă ca şi faţă de cei vii. Nu ţi-i poţi scoate din minte, 
nu-i poţi înmormînta ca apoi să uiţi de ei. Ceea ce învăţăm de la 
ei atita timp cit sînt în viaţă nu dispare. Tot ce au făcut cu noi 
sau pentru noi continuă să existe în mintea noastră, 
modelîndu-ne şi schimbîndu-ne în permanenţă. Datorită modului 
în care ne influenţează, la rîndul nostru şi noi vom exercita o 
anumită influenţă asupra celor rămaşi în viaţă, mult timp după 
ce nu vom mai fi. Deci, într-un fel, morţii nu mor cu adevărat. Nu 
fac decit să trăiască la infinit. lată care era secretul unchiului 
Alex: şi morţii sînt oameni. 

Tony îl privi fix un moment, neştiind ce să-i răspundă. Apoi 
întrebarea îi veni pe negindite: 

— Eşti credincios, domnule Hardesty? 

— Cînd m-am apucat de meseria asta, nu eram, răspunse 
tînărul. Dar acum sînt, fără îndoială că sînt. 

— Da, aşa gindeam şi eu. 

După ce se urcă la volanul jeepului şi închise portiera, 
Hilary îl întrebă: 

— Ei bine? El l-a îmbălsămat pe Frye? 


— Mai rău decit atit. 

— Ce poate fi mai rău decit atit? 

— Cred că ai prefera să nu-ţi spun. 

Îi povesti despre telefonul primit de Hardesty de la omul 
care pretinsese a fi Bruno Frye. 

— Aaah, exclamă ea încetişor. Uită ce ţi-am spus despre 
psihoza colectivă. lată o dovadă! 

— O dovadă a ce? Că Frye trăieşte? Dar e imposibil. Pe 
lîngă alte lucruri, prea dezgustătoare ca să le pomenesc, a fost 
îmbălsămat. Nimeni nu poate rămîne în comă, nici chiar într-una 
profundă, cînd venele şi arterele sînt pline de lichid de 
îmbălsămare în loc de sînge. 

— Dar cel puţin telefonul este o dovadă că se întîmplă ceva 
ieşit din comun. 

— Nu chiar, spuse Tony. 

— Poţi spune asta şefului tău? 

— N-are nici un rost. Pentru Harry Lubbock nu va fi decit 
gestul unui maniac, o farsă. 

— Dar vocea! 

— Nu va fi suficient ca să-l convingă pe Harry. 

Ea oftă. 

— Atunci, care-i următorul pas? 

— Trebuie să ne gîndim foarte bine, spuse Tony. Trebuie să 
studiem situaţia din toate punctele de vedere şi să vedem dacă 
nu cumva ne-a scăpat ceva. 

— Nu putem face asta în timpul prînzului? întrebă ea. Mor 
de foame. 

— Unde vrei să măniînci? 

— Fiindcă amindoi sîntem sfîrşiţi şi cu hainele şifonate, îţi 
propun un loc mai întunecos şi mai intim. 

— Un separeu la Casey's Bar? 

— Perfect, acceptă ea. 

În timp ce se îndrepta spre Westwood, Tony se gîndi la 
Hardesty şi la vorbele acestuia că, într-un fel, morţii nu mureau. 


Bruno Frye se lungi în partea din spate a furgonetei Dodge 
şi încercă să adoarmă. 

Furgoneta nu era cea cu care venise la Los Angeles cu o 
săptămînă în urmă. Aceea fusese confiscată de poliţie. Apoi fu- 


sese reclamată de un reprezentant al lui Joshua Rhinehart, 
executorul domeniului Frye, care răspundea de lichidarea 
corectă a proprietăţii. Această furgonetă nu era cenuşie ca 
prima, ci de un albastru închis, cu muchii albe. Frye o plătise cu 
bani gheaţă, cu o zi în urmă, la o reprezentanţă Dodge din 
suburbiile oraşului San Francisco. Era o maşină pe cinste. 

Işi petrecuse aproape toată ziua precedentă pe drum şi 
sosise în Los Angeles în seara precedentă. Se dusese direct la 
locuinţa Katherinei din Westwood. 

De data aceasta, ea se ascundea sub numele de Hilary 
Thomas, dar el ştia că era vorba de Katherine. 

Katherine. 

Întoarsă iarăşi din mormînt. 

Căţeaua afurisită. 

intrase pe furiş în casă, dar Katherine nu era acolo. Se 
înapoiase cu puţin înaintea zorilor, şi Frye fusese la un pas de-a 
pune mîna pe ea. Nu înţelegea cum de apăruse poliţia. 

In ultimele patru ore trecuse prin faţa casei lui Katherine de 
cinci ori, dar nu observase nimic important. Nu ştia dacă ea era 
acasă sau nu. 

Era nedumerit. Confuz. Şi speriat. Nu ştia ce să facă de 
acum încolo, nu ştia dacă era cazul să încerce să-i dea de urmă. 
Gîndurile lui deveneau din ce în ce mai ciudate, mai frag- 
mentare, mai greu de stăpinit. Se simţea mahmur, ametit, 
nesigur pe picioare, deşi nu băuse nimic. 

Era obosit. Extrem de obosit. Nu dormise de duminică 
noaptea. Şi nici atunci suficient. Dacă ar reuşi să recupereze din 
orele de somn pierdute, ar putea gîndi limpede din nou. 

Apoi putea porni iarăşi în căutarea ei. 

Ca să-i reteze capul. 

Să-i smulgă inima. Să înfigă un ţăruş în ea. 

S-o ucidă. S-o ucidă o dată pentru totdeauna. 

Dar, mai întîi, să doarmă. 

Se întinse pe podeaua furgonetei, recunoscător pentru 
lumina soarelui care se strecura prin parbriz, pe deasupra 
scaunelor din faţă, pînă în spatele vehiculului. li era teamă să 
doarmă pe întuneric. 

Alături de el avea un crucifix. 

Şi doi ţăruşi ascuţiţi. 

Umpluse nişte săculeţi cu usturoi şi prinsese cîte unul dea- 


supra fiecărei portiere. 

Poate că aceste obiecte îl vor apăra de Katherine. Ştia însă 
că nu-l vor apăra şi de coşmaruri. Coşmarul va începe, ca de 
fiecare dată, la scurt timp după ce va adormi, aşa cum se 
întîmplase toată viaţa lui, şi se va trezi cu un țipăt îngheţat în 
fundul gitlejului. Ca de fiecare dată, nu va fi în stare să-şi 
amintească ce visase. Dar la trezire va auzi şoaptele, şoaptele 
acelea  perceptibile, dar de neînțeles, şi va simţi ceva 
mişcîndu-i-se pe trup, pe tot trupul şi pe faţă, încercînd să-i intre 
în gură, ceva oribil, şi timp de un minut sau două, pînă cînd 
senzațiile vor dispărea, îşi va dori cu înfrigurare să fie mort. 

Se temea de somn, dar avea nevoie de el. 

Închise ochii. 


Ca de obicei, la ora prînzului, în sala mare de mese de la 
Casey's Bar, hărmălaia era asurzitoare. 

Dar în cealaltă parte a restaurantului, în spatele barului 
oval, existau cîteva separeuri închise, fiecare împrejmuit pe trei 
laturi, ca un confesional, locuri în care zvonul distant de 
conversaţie din sala de mese devenea suportabil, astfel, pereţii 
aveau rolul unui paravan care asigura o şi mai mare intimitate 
decit confortabilele separeuri ca atare. 

Pe la jumătatea mesei de prînz, Hilary ridică ochii din far- 
furie şi spuse: 

— Asta e! 

Tony lăsă sandvişul din mînă. 

— Ce anume? 

— Probabil că Frye are un frate. 

— Un frate? 

— Asta explică tot. 

— Crezi că joia trecută l-ai ucis pe Frye şi apoi fratele lui 
te-a atacat azi-noapte? 

— O astfel de asemănare nu poate fi întîlnită decit la fraţi. 

— Dar vocea? 

— Poate au moştenit aceeaşi voce. 

— Se prea poate ca o voce gravă să fie moştenită, spuse 
Tony. Dar cum rămîne cu acel timbru găunos despre care ai 
pomenit? Şi el putea fi moştenit? 

— De ce nu? 


— Aseară, spuneai că singurul mod de a căpăta o astfel de 
voce ar fi o afecţiune gravă a gitului sau un laringe cu mal- 
formaţii congenitale. 

— M-am înşelat, răspunse ea. Sau poate că ambii fraţi s-au 
născut cu aceeaşi afecţiune. 

— O şansă de unu la un milion. 

— Dar nu-i imposibil. 

Tony sorbi din bere, apoi spuse: 

— Poate că fraţii moştenesc aceeaşi conformaţie a corpului, 
aceeaşi fizionomie, aceeaşi culoare a ochilor, aceeaşi voce. Dar 
oare e posibil să manifeste şi acelaşi tip de boală psihică? 

Hilary îşi muie buzele în paharul cu bere din faţa ei şi 
cugetă o clipă la cele auzite. 

— Bolile mentale grave sînt consecinţa mediului. 

— Aceasta era o teorie veche. In prezent există anumite 
dubii. 

— Ei bine, de dragul teoriei mele, presupune că acel com- 
portament psihopat este produsul mediului. Fraţi crescuţi în 
aceeaşi casă de către aceiaşi părinţi, în exact acelaşi mediu. Nu 
este posibil să dezvolte psihoze identice? 

El îşi scărpină bărbia. 

— Poate. Ţin minte... 

— Ce? 

— Am urmat un curs de psihologie deviantă, ca parte a pro- 
gramului de studii superioare de criminalistică, spuse Tony. 
Acolo încercau să ne înveţe cum să recunoaştem diverse tipuri 
de psihopaţi şi cum să ne purtăm cu ei. Ideea era bună. Dacă un 
poliţist poate identifica tipul specific de boală mintală cînd îi iese 
în cale un psihopat, şi dacă înţelege cît de cît cum gîndeşte şi 
reacţionează acel tip de psihopat, atunci are mai multe şanse să 
pună mîna pe el, rapid şi fără riscuri. Am vizionat o sumedenie 
de filme cu bolnavi mintali. Unul dintre ele era un studiu incre- 
dibil despre o mamă şi despre fiica ei, amîndouă suferind de 
schizofrenie paranoică. Aveau aceleaşi năluciri. 

— Vezi? exclamă entuziasmată Hilary. 

— Insă era un caz extrem de rar. 

— Ca şi al nostru. 

— Nu ştiu precis, dar poate că era singurul de acest tip pe 
care-l descoperiseră pînă atunci. 

— Deci este posibil. 


— Cred că ipoteza merită luată în consideraţie. 

— Un frate... 

Îşi luară din nou sandvişurile şi reîncepură să mănînce, 
fiecare privindu-l fix pe al său, cu un aer ginditor. 

— La dracu'! exclamă deodată Tony. Tocmai mi-am amintit 
ceva care reprezintă o fisură serioasă în teoria cu fraţii. 

— Ce anume? 

— Presupun că ai citit relatările din presă vinerea şi 
sîimbăta trecută. 

— Nu pe toate, răspunse ea. E cumva... nu ştiu... penibil să 
citeşti despre propria persoană în postura de victimă. Am par- 
curs un articol şi mi-a fost de ajuns. 

— Şi nu-ţi aminteşti ce scria în el? 

Hilary se încruntă, încercînd să-şi dea seama la ce se 
referea Tony. Deodată înţelese. 

— Oh, da. Frye nu avea nici un frate. 

— Nici frate, nici soră. Nu avea pe nimeni. La moartea 
mamei lui, a rămas unicul moştenitor al podgoriilor, ultimul 
membru al familiei Frye, o dată cu el s-a stins neamul. 

Hilary refuza să renunţe la teoria fraţilor. Era singura 
explicaţie care justifica bizarele întîmplări petrecute nu de mult. 
Însă nu găsea nici o modalitate de a-şi susţine teoria. 

Terminară de mîncat în tăcere. 

În cele din urmă, Tony spuse: 

— Nu te poţi ascunde de el o veşnicie. Nici nu putem sta cu 
braţele încrucişate, aşteptind să te găsească. 

— Nu-mi place ideea de a fi momeala într-o cursă. 

— Oricum, răspunsul nu se află aici, în Los Angeles. 

Ea încuviinţă din cap. 

— Şi eu mă gindeam la acelaşi lucru. 

— Trebuie să mergem la St. Helena. 

— Şi să stăm de vorbă cu şeriful Laurenski. 

— Cu Laurenski şi cu toţi cei care l-au cunoscut pe Frye. 

— Ar putea dura cîteva zile, spuse ea 

— După cum ţi-am spus, am de luat multe zile de concediu 
de odihnă, plus concediul medical. În total cîteva săptămîni. 
Pentru prima oară în viaţa mea nu ard de nerăbdare să mă 
întorc la lucru. 

— OK, spuse ea. Cînd plecăm? 

— Cu cît mai curînd, cu atît mai bine. 


— Nu astăzi, spuse ea. Sîntem prea obosiţi. Avem nevoie de 
somn. In plus, vreau să duc tablourile tale la Wyatt Stevens. Tre- 
buie să fac demersuri ca un expert de la asigurări să evalueze 
pagubele de la domiciliul meu şi mai vreau să rog femeia de ser- 
viciu să curețe sfărimăturile în timp ce sînt plecată. Şi, chiar 
dacă nu voi discuta săptămîna aceasta cu studiourile Warner 
Brothers despre The Hour of the Wolf, trebuie, cel puţin, să-mi 
cer scuze sau să-i spun lui Wally Topelis să-mi găsească o scuză. 

— lar eu trebuie să redactez un raport final despre 
schimbul de focuri, spuse Tony. Ar fi trebuit să mă ocup de el în 
această dimineaţă. Fireşte, vor avea nevoie de mine pentru 
anchetă. De fiecare dată cînd este ucis un poliţist, se 
declanşează o anchetă, ca şi în cazul în care un poliţist ucide pe 
cineva. Presupun însă că ancheta a fost programată abia pentru 
săptămîna viitoare. In acest caz, voi reuşi, probabil, să-i conving 
s-o reprogrameze. 

— Deci, cînd plecăm la Santa Helena? 

— Miine, răspunse el. Înmormîntarea lui Frank are loc la ora 
nouă. Vreau să fiu de faţă. Prin urmare, să vedem dacă avem 
vreun avion în jurul orei prînzului. 

— Aşa e bine. 

— Avem multe de făcut. Ar fi cazul să mergem acasă. 

— Incă ceva, îl opri Hilary. Cred că astă-seară n-ar trebui să 
rămînem la tine acasă. 

El se întinse peste masă şi o luă de mînă. 

— Sînt convins că la mine acasă nu poate veni după tine. 
Dacă va încerca, mă ai pe mine, iar eu am revolverul din dotare. 
O fi el solid cît Mister Universe, dar o armă echilibrează şansele. 

Hilary clătină din cap. 

— Nu. Poate nu se va întîmpla nimic. Dar n-aş putea dormi, 
Tony. Aş rămîne trează toată noaptea, ascultînd diverse sunete 
pe la uşi şi pe la ferestre. 

— Unde vrei să te duci? 

— După-amiază, după ce ne facem treburile, haide să ne 
pregătim de plecare, să plecăm din apartamentul tău, să ne 
asigurăm că nu sîntem urmăriţi şi să luăm cameră la un hotel 
din apropierea aeroportului. 

El o strînse de mină. 

— OK. Dacă asta te face să te simţi mai bine. 

— Mă face. 


— Presupun că-i de preferat să fim în siguranţă decit să 
regretăm. 


La ora 4.10 după-amiază, la St. Helena, Joshua Rhinehart 
puse în furcă receptorul telefonului din birou şi se lăsă pe 
spătarul scaunului, încîntat de sine. În ultimele două zile rea- 
lizase multe lucruri. Îşi răsuci scaunul ca să privească pe fe- 
reastră la munţii din depărtare şi la podgoriile de la poalele lor. 

Aproape toată ziua de luni o petrecuse la telefon, vorbind 
cu bancherii, cu agenţii de bursă şi cu consilierii financiari ai lui 
Frye. Purtase discuţii îndelungi despre cum trebuia administrate 
bunurile pînă la lichidarea finală a proprietăţii şi dezbătuse pe 
larg cele mai profitabile căi de a dispune de acele bunuri cînd va 
veni momentul. Fusese o muncă plicticoasă şi de durată, 
deoarece existaseră numeroase conturi de diverse feluri, 
plasate în diverse bănci, plus investiţiile în acţiuni, o colecţie 
bogată de acţiuni, proprietăţi mobiliare şi multe altele. 

Joshua îşi petrecu dimineaţa zilei de marţi şi partea cea mai 
frumoasă a după-amiezii vorbind la telefon cu unii dintre cei mai 
apreciaţi experţi în artă din California şi aranjind ca aceştia să se 
deplaseze la St. Helena pentru a evalua şi cataloga colecţiile 
bogate şi diverse acumulate de familia Frye în decursul a şase 
sau şapte decenii. Leo, patriarhul, tatăl lui Katherine, mort cu 
patruzeci de ani în urmă, începuse simplu, făcînd o pasiune pen- 
tru cepurile de lemn sculptate de mînă cu migală şi folosite ade- 
sea la butoaiele de vin şi bere din unele ţări europene. Cele mai 
multe erau în formă de capete, capete de demoni rînjind, rizînd, 
plingînd, urlînd sau mirîind, îngeri, clovni, lupi, spiriduşi, 
vrăjitoare, pitici şi alte creaturi. La moartea lui Leo colecţia 
număra peste două mii de astfel de cepuri. Katherine moştenise 
pasiunea colecţiilor încă de pe cînd trăia tatăl ei, iar după 
moartea lui colecţionarea de obiecte devenise patima vieţii ei. 
Dorinţa de a aduna obiecte frumoase devenise pasiune, iar pasi- 
unea se transformase, în cele din urmă, în obsesie. (Joshua îşi 
amintea privirea strălucitoare a lui Katherine şi felul ei precipitat 
de a vorbi de fiecare dată cînd îi arăta o nouă achiziţie. Joshua 
ştia că disperarea ei de a umple fiecare încăpere, firidă şi sertar 
cu obiecte frumoase avea ceva nefiresc, dar bogaţii îşi puteau 
permite întotdeauna manii şi excentricităţi, atita timp cît nu 


făceau rău nimănui.) Katherine cumpăra cutii smălţuite, peisaje 
de la începutul secolului, cristale Lalique, lămpi şi geamuri cu 
vitralii, medalioane cu camee şi multe alte lucruri, nu atit fiindcă 
reprezentau investiţii minunate (deşi erau), ci fiindcă le dorea, 
fiindcă avea nevoie de ele, aşa cum un drogat are nevoie de o 
nouă doză de narcotic. Işi umplea uriaşa casă cu astfel de 
exponate, petrecea ceasuri întregi ştergind, lustruind şi avînd 
grijă de fiecare în parte. Bruno moştenise tradiţia de a 
achiziţiona aproape cu disperare, şi acum ambele case — cea 
construită de Leo în 1918 şi cea ridicată de Bruno cu cinci ani în 
urmă — erau ticsite cu astfel de comori. Marţi Joshua telefonă la 
galeriile de artă şi la prestigioase case de licitaţii din San 
Francisco şi Los Angeles. Toate se arătară dispuse să trimită 
experţi, întrucît din vînzarea colecţiilor Frye urma să obţină 
comisioane substanţiale. Doi oameni din San Francisco şi doi din 
Los Angeles aveau să sosească sîmbătă dimineaţă. Convins că 
vor avea nevoie de citeva zile ca să catalogheze bunurile 
familiei Frye, Joshua le rezervase camere la un han din partea 
locului. 

Marţi după-amiază, pe la 4:10, Joshua se simţi stăpîn pe 
situaţie. Pentru prima oară de cînd aflase de moartea lui Bruno 
Frye începea să-şi dea seama cit timp îi va lua ca să se achite 
de obligaţiile de executor. La început îşi făcuse griji că 
problemele proprietăţii erau atit de complexe, încît va avea de 
furcă ani de zile sau cel puţin citeva luni. Dar după ce revăzuse 
testamentul (redactat de el însuşi cu cinci ani în urmă) şi după 
ce descoperise unde-l aduseseră pe Bruno competenţii săi 
consilieri financiari, era convins că toate problemele puteau fi 
rezolvate în cîteva săptămîni. Munca îi era uşurată de trei 
elemente, rareori prezente în tranzacţiile cu proprietăţi în 
valoare de mai multe milioane de dolari: în primul rînd, nu 
existau rude în viaţă care să conteste testamentul sau să creeze 
alte probleme, în al doilea rînd, toată averea, scăzind 
impozitele, fusese lăsată unei singure misiuni de binefacere, 
menţionată în testament, în al treilea rînd, pentru un om atît de 
bogat, Bruno Frye se limitase la investiţii simple, lăsînd 
executorului un bilanţ destul de echilibrat de datorii şi credite 
lipsite de probleme. Trei săptămîni erau de ajuns. Cel mult 
patru. 

De la moartea soţiei sale, Cora, cu trei ani în urmă, Joshua 


devenise extrem de conştient că viaţa este scurtă şi-şi drămuia 
timpul cu zgircenie. Nu voia să irosească nici o zi în plus şi 
simţea că fiecare minut dedicat proprietăţii Frye era un minut 
irosit. Fireşte, urma să primească un onorariu uriaş pentru ser- 
viciile sale în probleme juridice, însă avea deja mai mulţi bani 
decit i-ar fi trebuit vreodată. Era deţinătorul unei substanţiale 
proprietăţi mobiliare în vale, la care se adăugau citeva hectare 
de vie de primă calitate, administrată în numele lui, şi care pro- 
ducea struguri pentru două crame importante, care-i cereau tot 
timpul materie primă. Pentru scurt timp îi trecuse prin gînd să 
ceară, în instanţă, să fie scutit de aceste îndatoriri, oricare 
dintre băncile lui Frye ar fi fost încîntată să le preia. De 
asemenea, se gindise să lase munca pe seama lui Ken Gavins şi 
Roy Genelli, cei doi avocaţi tineri şi isteţi pe care şi-i luase ca 
asociaţi cu şapte ani în urmă. Dar puternicul sentiment al 
loialității îl împiedicase să aleagă această cale simplă de a scăpa 
de răspundere. Întrucît Katherine Frye îl ajutase să-şi înceapă 
cariera în Napa Valley cu treizeci şi cinci de ani în urmă, Joshua 
socotea că-i datorează timpul în care se va ocupa personal de 
lichidarea civilizată şi ordonată a imperiului familiei Frye. 

Trei săptămîni. 

După aceea va putea dedica mai mult timp lucrurilor care-i 
plăceau: cărţile bune, înotul, pilotarea noului avion pe care şi-l 
cumpărase, experimentarea unor noi feluri de mîncare şi, din 
cînd în cînd, cîte un week-end la Reno. Ken şi Roy se ocupau de 
cea mai mare parte a afacerilor firmei şi făceau o treabă minu- 
nată. Joshua încă nu se retrăsese complet, însă se ţinea 
deoparte, bucurîndu-se de timpul liber, pe care regreta că nu-l 
găsise şi nu-l folosise cît timp trăise Cora. 

La 4:20, mulţumit de progresele făcute cu domeniul Frye şi 
relaxat de priveliştea magnifică a văii îmbrăcate în culori de 
toamnă, care se întindea dincolo de fereastră, se ridică din 
fotoliu şi se duse în holul de la recepţie. Karen Farr bătea de zor 
la o maşină de scris electrică IBM Selectric Il, care ar fi 
reacţionat la fel de bine şi la atingerea unei pene. Karen era o 
fată subţirică, palidă, cu ochi albaştri şi voce blindă, dar care se 
apuca de orice treabă cu o energie şi un entuziasm de 
neînchipuit. 

— Am să savurez un whiskey mai devreme decit de obicei, 
îi spuse Joshua. Dacă mă caută careva, te rog să spui că sînt 


beat mort şi că nu pot veni la telefon. 

— La care mi se va răspunde: "Cum? larăşi?" 

Joshua rise. 

— Eşti o fată adorabilă şi încîntătoare, domnişoară Farr. Ca 
să vezi ce minte ageră şi ce limbă ascuţită poate să aibă o zgitie 
de fată. 

— Şi cîte trăsnăi poate să spună cineva care nici măcar nu-i 
irlandez. Duceţi-vă să vă beţi whiskey-ul. Am să ţin la distanţă 
hoardele de intruşi. 

Reîntors în birou, Joshua deschise barul din colţ, puse 
gheaţă într-un pahar şi-şi turnă o porţie generoasă de Jack 
Daniel's Black Label. Nu apucă să bea două înghiţituri, cînd se 
auzi o bătaie în uşă. 

— Intră. 

Karen deschise uşa. 

— Vă caută cineva... 

— Credeam că pot şi eu să beau în linişte... 

— Nu fiţi aşa morocănos, spuse ea. 

— Face parte din imaginea mea publică. 

— l-am spus că nu sînteţi acasă. Dar cînd am auzit ce 
doreşte, m-am gindit că, poate, ar trebui să staţi de vorbă cu el. 
E ceva bizar. 

— Cine-i persoana? 

— Un anume domn Preston de la First Pacific United Bank 
din San Francisco. În legătură cu domeniul Frye. 

— Şi ce-i aşa bizar? 

— Mai bine să vă spună el, replică fata. 

Joshua oftă. 

— Bine. 

— Vorbiţi pe linia doi. 

Joshua se duse la birou, se aşeză şi ridică receptorul. 

— Bună ziua, domnule Preston, vorbi el în receptor. 

— Domnul Rhinehart? 

— La telefon. Cu ce vă pot fi de folos? 

— Departamentul afaceri al Podgoriilor Shade Tree m-a 
informat că dumneavoastră sînteţi executorul proprietăţii Frye. 

— Întocmai. 

— Eraţi la curent cu faptul că Bruno Frye avea conturi la 
principala noastră sucursală din San Francisco? 

— La First Pacific United? Nu, nu ştiam. 


— Un cont de economii, unul de cecuri şi un seif, spuse 
Preston. 

— Avea mai multe conturi, deschise la diverse bănci. Păstra 
o listă a lor. Dar banca dumneavoastră nu figura pe listă. In plus, 
n-am găsit nici un carnet de conturi sau de cecuri anulate de 
banca dumneavoastră. 

— Bănuiam eu, replică Preston. 

Joshua se încruntă. 

— Nu înţeleg. Există probleme cu conturile de la Pacific 
United? 

Preston şovăi, apoi spuse: 

— Domnule Rhinehart, domnul Frye avea un frate? 

— Nu. De ce mă întrebaţi? 

— A angajat vreodată o sosie? 

— Poftim? 

— A avut vreodată nevoie de o sosie, de cineva care să 
poată trece drept Bruno Frye, chiar şi la o cercetare mai atentă? 

— Vă bateţi joc de mine, domnule Preston? 

— Ştiu că este o întrebare destul de neobişnuită. Dar 
domnul Frye era un om bogat. În zilele noastre, cînd actele de 
terorism se înteţesc şi cînd fel şi fel de ţicniţi umblă în libertate, 
oamenii cu avere se văd adesea nevoiţi să-şi angajeze gărzi de 
corp, iar uneori, nu prea frecvent, recunosc că e un lucru rar, 
dar în anumite cazuri consideră necesar să angajeze chiar sosii, 
din motive de securitate. 

— Cu tot respectul cuvenit frumosului dumneavoastră oraş, 
spuse Joshua, daţi-mi voie să vă amintesc că domnul Frye trăia 
aici, în Napa Valley, nu la San Francisco. Aici nu avem astfel de 
infracţiuni. Stilul nostru de viaţă este mult diferit faţă de cel de 
care... beneficiaţi dumneavoastră. Domnul Frye n-ar fi avut 
nevoie de sosie şi sînt convins că nu a angajat nici una. Ce naiba 
înseamnă toate acestea, domnule Preston? 

— Tocmai am aflat că domnul Frye a fost ucis joia trecută, 
spuse Preston. 

— Şi ce-i cu asta? 

— Opinia consilierilor noştri este că banca nu poate fi 
socotită în nici un caz răspunzătoare. 

— Pentru ce? întrebă Joshua. 

— În calitate de executor al proprietăţii, era de datoria 
dumneavoastră să ne informaţi că depunătorul a decedat. Pînă 


la primirea respectivei înştiinţări — sau pînă la aflarea veștii prin 
intermediari, aşa cum s-a întîmplat — nu am avut absolut nici 
un motiv să îngheţăm contul. 

— Înţeleg. Prăbuşit în fotoliu, cu privirea ţintă la paharul cu 
whiskey de pe birou şi bănuind că Preston era pe punctul de a-i 
spune ceva care urma să-i tulbure liniştea sufletească, Joshua 
decise că un ton ceva mai arţăgos ar putea zori interlocutorul să 
treacă la subiect. Domnule Preston, spuse el, ştiu că munca 
într-o bancă se desfăşoară lent şi atent, cum este şi normal 
pentru o instituţie care se ocupă de banii cîştigaţi cu greu de 
clienţi. Dar aş dori să găsiţi un mod de a-mi comunica mai pe 
scurt care-i problema. 

— Joia trecută, cu jumătate de oră înainte de închidere şi la 
cîteva ore după ce domnul Frye a fost ucis la Los Angeles, un 
bărbat care semăna cu domnul Frye a venit la sucursala princi- 
pală. Avea la el cecurile autentice ale domnului Frye. A com- 
pletat un cec pentru bani gheaţă, lăsînd în cont numai o sută de 
dolari. 

Joshua îşi îndreptă brusc spatele. 

— Cit a scos? 

— Şase mii de dolari din contul de cecuri. 

— Dumnezeule! 

— Apoi şi-a prezentat carnetul de conturi şi a retras bani 
din contul de economii, lăsînd numai cinci sute de dolari. 

— Adică ce sumă? 

— Alte douăsprezece mii de dolari. 

— În total optsprezece mii? 

— Da. Plus ce-o mai fi scos din seif. 

— L-a golit şi pe acela? 

— Da. Bineînţeles, nu ştim ce anume a luat de acolo, spuse 
Preston. Poate că nimic, adăugă el, plin de speranţă. 

Joshua era uluit. 

— Cum a putut banca să elibereze o astfel de sumă, fără 
să-i ceară actele? 

— | le-am cerut, răspunse Preston. Şi trebuie să înţelegeţi 
că arăta exact ca domnul Frye. În ultimii cinci ani domnul Frye a 
venit la noi de două-trei ori pe lună, de fiecare dată a depus 
cîteva mii de dolari în contul de cecuri. Prin aceasta s-a făcut 
remarcat. Oamenii îşi aminteau de el. Joia trecută casiera 
noastră l-a recunoscut şi nu a avut nici un motiv de suspiciune, 


mai ales că avea asupra lui cecurile autentice, carnetul de 
conturi şi... 

— Acelea nu sînt acte, îl întrerupse Joshua. 

— Casiera i-a cerut actele, deşi îl recunoscuse. Aşa-i regula- 
mentul nostru în cazul retragerii unor sume substanţiale, şi 
femeia a acţionat conform dispoziţiilor. Omul i-a arătat un per- 
mis auto în regulă, cu fotografie, eliberat de statul California şi 
completat pe numele de Bruno Frye. Vă asigur, domnule 
Rhine-hart, că First Pacific United nu poate fi acuzată de 
iresponsabilitate în această chestiune. 

— Intenţionaţi să discutaţi cu casiera? întrebă Joshua. 

— Am şi început investigaţiile. 

— Mă bucur să aud. 

— Dar sînt convins că cercetările nu vor duce nicăieri, 
adăugă Preston. Femeia lucrează la noi de peste şaisprezece 
ani. 

— E vorba de aceeaşi persoană care i-a permis accesul la 
seif? întrebă Joshua. 

— Nu. Aceea era altă angajată. Se află şi ea în cercetare. 

— E o chestiune al dracului de gravă. i 

— Nu-i cazul să mi-o spuneți, replică abătut Preston. In toți 
anii de cînd lucrez la bancă, niciodată nu mi s-a întîmplat una ca 
asta. Înainte de a vă telefona, am anuntat autoritățile, atît pe 
cele locale, cît şi pe cele federale, conducerea băncii şi juriştii de 
la First Pacific United. 

— Cred că ar fi cazul să vin miine pînă acolo, ca să discut 
cu angajații dumneavoastră. 

— Aşa zic şi eu. 

— La ora zece e bine? 

— Oricînd doriți, răspunse Preston. Vă stau la dispoziție 
toată ziua. 

— Atunci rămîne la zece. 

— Îmi pare foarte rău de cele întîmplate. Fireşte, pierderile 
vor fi acoperite de asigurările federale. 

— Cu excepţia a ceea ce se afla în seif, spuse Joshua. Conti- 
nutul seifului nu poate fi acoperit de nici o asigurare. Era exact 
lucrul de care se temea Preston şi amindoi erau conştienţi de 
acest lucru. E posibil ca în seif să se fi aflat valori mai mari decit 
în toate conturile de cecuri şi economii luate la un loc. 

— Sau, poate, a fost golit înainte de venirea acestui om, 


spuse repede Preston. 

— Ne vedem miine dimineaţă, domnule Preston. 

Joshua închise telefonul şi rămase cu ochii la aparat. 

Într-un tîrziu îşi muie buzele în whiskey. 

O sosie a lui Bruno Frye? O dublură a lui? 

Brusc, îşi aminti de lumina pe care i se păruse că o des- 
luşeşte în casa lui Bruno Frye în noaptea de duminică spre luni, 
pe la ora trei. O zărise cînd se întorcea de la baie în dormitor, 
dar, cînd îşi pusese ochelarii, lumina dispăruse. Crezuse că-l 
înşelaseră ochii. Poate că totuşi lumina existase. Poate că omul 
care jefuise Pacific United fusese în casa lui Bruno Frye, căutînd 
ceva. 

Joshua se dusese acolo cu o zi în urmă. Făcuse un scurt tur 
al locuinţei, ca să se asigure că totul era în regulă, şi nu remar- 
case nimic neobişnuit. 

De ce să fi avut Bruno conturi secrete la banca din San 
Francisco? 

Oare exista o dublură, o sosie? 

Cine? Şi de ce? 

La dracu'! 

Era limpede că lichidarea completă şi definitivă a 
proprietăţii Frye nu avea să fie chiar atit de rapidă şi de simplă 
pe cît îşi închipuise. 


Marţi seară, la ora şase, cînd Tony întoarse jeepul pe strada 
din faţa blocului său, Hilary se simţea mai trează decit fusese în 
tot cursul zilei. intrase în acea stare de hiperexcitaţie cu 
usturimi sub pleoape, care apare după o zi şi jumătate de 
nesomn. Dintr-o dată trupul şi mintea hotăriseră să profite la 
maximum de această luciditate impusă, printr-o bizară reacţie 
chimică, trupul şi spiritul se regeneraseră. Nu mai căsca. 
Vederea, care mai înainte începuse să i se împăienjenească, 
redevenise limpede. Starea de sfirşeală dispăruse. Cu toate 
acestea, Hilary ştia că nu era decît un scurt răgaz, după care 
urma să se instaleze epuizarea fizică. Peste o oră sau două 
această excelentă stare fizică urma să ia sfîrşit printr-o cădere 
bruscă şi inevitabilă, nu cu mult diferită de prăbuşirea subită 
care se instalează după explozia de energie creată de 
amfetamine, moment în care se va simţi prea obosită ca să se 


poată ţine pe picioare. 

Şi ea, şi Tony reuşiseră să-şi rezolve toate problemele — 
expertul de la asigurări, serviciul de curăţenie, rapoartele la 
poliţie şi toate celelalte. Singurul lucru care ridicase unele pro- 
bleme fusese vizita la Galeria lui Wyant Stevens din Beverly 
Hills. Nici Wyant, nici asistenta lui, Betty, nu era acolo, iar tînăra 
grăsuţă care era de serviciu refuzase să primească spre 
păstrare tablourile lui Tony. Nu voia să-şi asume răspunderea, 
însă, pînă la urmă, Hilary o convinsese că nu va fi dată în 
judecată dacă, întîmplător, vreuna dintre pînze se murdărea sau 
se rupea. Hilary îi scrisese lui Wyant un bilet cu citeva date 
despre pictor, apoi se dusese împreună cu Tony la Topelis & 
Associates, ca să-l roage pe Wally s-o scuze la Warner Brothers. 
Nu mai rămăsese nimic de făcut. În ziua următoare, după 
înmormiîntarea lui Frank, hotăriseră să ia cursa aeriană de ora 
11:55 spre San Francisco, care ajungea la destinaţie numai bine 
pentru a prinde legătura spre Napa. 

După aceea intenționau să închirieze o maşină pînă la St. 
Helena. 

Pînă în ţinutul în care locuise Bruno Frye. 

Apoi... ce? 

Tony parcă jeepul şi opri motorul. 

— Am uitat să te întreb dacă ai reuşit să rezervi cameră la 
hotel, spuse Hilary. 

— A rezervat secretara lui Wally, în timp ce tu te giugiuleai 
cu el în birou. 

— Lîngă aeroport. 

— Da. 

— Sper că nu cu două paturi. 

— Cu unul uriaş. 

— Bine, încuviinţă ea. Vreau să mă ţii în braţe pînă adorm. 

E| se aplecă şi o sărută. 

Le luă douăzeci de minute pînă cînd pregătiră două valize 
pentru el şi pînă transportară cele patru bagaje la jeep. In tot 
acest timp Hilary îşi simţi nervii încordaţi la maximum, 
aşteptindu-se în fiecare clipă ca Frye să apară din umbre sau să 
dea colţul, rînjind. 

Dar Frye nu apăru. 

Porniră spre aeroport pe un drum ocolit, plin de viraje şi de 
cotituri. Hilary era cu ochii la maşinile care veneau în spate. 


Nu-i urmărea nimeni. 

Ajunseră la hotel la 7:30. Dintr-o pornire de cavalerism de 
modă veche, care o amuză pe Hilary, Tony se trecu în registru 
ca fiind împreună cu soţia. 

Camera lor se afla la etajul al optulea. Era o încăpere 
liniştită, decorată în nuanţe de verde şi albastru. 

După plecarea băiatului care-i ajutase la bagaje, rămaseră 
cîteva minute în picioare lingă pat, îmbrăţişaţi, împărtăşindu-şi 
în tăcere oboseala şi puterea care le mai rămăsese. 

Nici unul nu se simţea în stare să iasă în oraş ca să ia cina. 
Tony comandă cina la cameră, şi centralista le spuse că va dura 
vreo jumătate de oră. 

Hilary şi Tony făcură duş împreună. Se săpuniră şi se clătiră 
unul pe celălalt cu mare plăcere, dar plăcerea lor nu era întru 
totul sexuală. Erau prea istoviţi pentru pasiune. Baia în doi era, 
pur şi simplu, relaxantă, tandră, încîntătoare. 

Mîncară sandvişuri şi cartofi prăjiţi. 

Băură jumătate de sticlă de Gamay rose de la Robert 
Mondavi. 

Nu conversară prea mult. 

Înfăşurară un prosop în jurul unei lămpi pe care o lăsară 
aprinsă, fiindcă pentru a doua oară în viaţa ei Hilary se temea să 
adoarmă cu lumina stinsă. 

Adormiră. 

Opt ore mai tirziu, la 5:30 dimineaţa, ea se trezi dintr-un 
coşmar în care Earl şi Emma se ridicaseră din morţi, la fel ca 
Bruno Frye. Toţi trei o urmăreau pe un coridor întunecos, care 
devenea din ce în ce mai îngust... 

Nu mai reuşi să adoarmă la loc. Rămase trează în lumina 
aurie a lămpii de noapte improvizate, privindu-l pe Tony cum 
dormea. 

La 6:30 el se trezi, se răsuci spre ea, clipi, îi atinse faţa, 
sînii, apoi făcură dragoste. Pentru scurt timp Hilary uită de 
Bruno Frye, dar mai tirziu, în timp ce se îmbrăcau pentru a 
merge la înmormiîntarea lui Frank, frica o năpădi din nou. 

— Crezi că e cazul să mergem la St. Helena? 

— Trebuie să mergem, răspunse Tony. 

— Dar ce ni se va întîmpla acolo? 

— Nimic, o linişti el. Nu vom păţi nimic. 

— Nu sînt chiar atît de sigură, spuse ea. 


— Vom afla ce se întîmplă. 
— Tocmai despre asta-i vorba, replică ea. Am sentimentul 
că ar fi de preferat să nu aflăm. 


Katherine dispăruse. 

Căţeaua dispăruse. 

Căţeaua se ascundea. 

Marţi seară, la 6:30 Bruno se trezise în furgoneta Dodge de 
culoare albastră, smuls din somn de coşmarul pe care niciodată 
nu reuşea să şi-l amintească, ameninţat de şoapte fără înţeles. 
Ceva se tira pe trupul lui, pe braţe, pe obraz, prin păr, chiar pe 
sub haine, încercînd să intre în trupul lui, să pătrundă prin 
urechi, prin gură şi prin nări, ceva indescriptibil de oribil şi de 
rău. Urlă şi începu să se scuture cu disperare, pînă cînd într-un 
tîrziu îşi dădu seama că visase. Şoaptele acelea îngrozitoare 
dispărură treptat şi creaturile imaginare se făcură nevăzute. 
Timp de zece minute se ghemui pe o parte, în poziţia fătului, şi 
plînse de uşurare. 

Peste o oră, după ce mincase la MacDonald's, se dusese în 
Westwood. Trecuse prin faţa casei ei de peste zece ori, apoi par- 
case ceva mai încolo, în umbră, între stilpii cu lămpi de neon. 
Toată noaptea supraveghease casa. 

Femeia dispăruse. 

El avea săculeţi de pînză plini cu usturoi, crucifixul şi sti- 
cluţa cu apă sfinţită. Avea cele două cuțite bine ascuţite şi o 
mică secure, cu care avea de gînd să-i taie capul. Avea curajul, 
voinţa şi hotărîrea de a duce totul la îndeplinire. 

Dar ea nu mai era acolo. Cînd începuse să înţeleagă că ea 
fugise şi că poate nu se va întoarce zile sau săptămîni la rînd, îl 
cuprinsese furia. O blestemase şi plinsese de ciudă. 

Apoi, treptat, îşi recăpătase controlul. Îşi spusese că nu era 
totul pierdut. Avea să dea de urma ei. 

O regăsise de atitea ori pînă atunci. 


Miercuri dimineaţă, Joshua Rhinehart zbură la San Francisco 


în avionul personal, Cessna Turbo Skylane RG. Era o minunăţie 
de aparat, cu o viteză de croazieră de 173 de noduri şi o 
autonomie de zbor de peste o mie şase sute de kilometri. 

incepuse să ia lecţii de zbor cu trei ani în urmă, la scurt 
timp după moartea Corei. In cea mai mare parte a vieţii lui 
visase să fie pilot, dar niciodată nu-şi găsise timp să înveţe cum 
să piloteze pînă la vîrsta de cincizeci şi opt de ani. Cînd o 
pierduse pe Cora într-un mod atit de neaşteptat, înţelesese că 
era un naiv dacă-şi închipuia că moartea era o nenorocire care 
se abătea numai asupra altora. Işi dusese existenţa ca şi cum 
i-ar fi fost dat să trăiască o eternitate, ca şi cum ar fi putut 
cheltui din ea la infinit. Îşi închipuise că avea tot timpul la 
dispoziţie ca să meargă în Europa şi în Orient, ca să se relaxeze, 
să călătorească şi să se distreze, aşadar, întotdeauna amiînase 
croazierele şi vacanţele, le amînase pînă cînd îşi făcuse o carieră 
ca jurist, apoi pînă cînd reuşise să plătească toate ipotecile 
pentru vasta lor proprietate mobiliară, apoi pînă cînd afacerea 
cu viticultura se pusese pe picioare, apoi... Apoi deodată Cora 
nu mai avusese timp. li era îngrozitor de dor de ea şi încă îl 
chinuiau remuşcările cînd se gîndea la toate acele lucruri 
aminate pentru prea mult timp. El şi Cora fuseseră fericiţi 
împreună. Din multe puncte de vedere, avuseseră parte de o 
viaţă conjugală frumoasă, ba chiar excelentă în raport cu alţii. 
Niciodată nu duseseră lipsă de nimic: nici de hrană, nici de 
adăpost, nici de lux. Intotdeauna avuseseră destui bani. Insă 
niciodată destul timp. Joshua nu se putea împiedica să nu se 
gîindească la cum ar fi putut să fie. N-o putea readuce pe Cora 
lîngă el, însă, cel puţin, era ferm hotărît să se bucure de viaţă cît 
mai mult posibil în anii care-i mai erau hărăziţi. Cum niciodată 
nu fusese sociabil şi fiindcă avea impresia că nouă din zece 
persoane erau teribil de ignorante sau răutăcioase, cele mai 
multe plăceri şi le afla în singurătate. Dar, cu toată preferința lui 
pentru singurătate, aproape nici una dintre acele plăceri nu-i 
oferea mulţumirea pe care ar fi trăit-o dacă le-ar fi împărţit cu 
Cora. Zborul era una dintre puţinele excepţii. In avionul Cessna, 
sus deasupra solului, se simţea eliberat de toate constringerile: 
nu numai de legile gravităţii, ci şi de lanţurile regretelor şi ale 
remuşcării. 

Inviorat şi refăcut de zbor, Joshua ateriză la San Francisco 
puţin după ora nouă. In mai puţin de un ceas se găsea la First 


Pacific United Bank, dînd mîna cu domnul Ronald Preston, cu 
care discutase la telefon marţi după-amiază. 

Preston era unul dintre vicepreşedinţii băncii şi avea un 
birou somptuos, cu mobilier tapiţat cu piele şi cu mult lemn de 
tec bine lustruit. Era un birou luxos, bine izolat şi confortabil. 

In contrast cu biroul, Preston era un om înalt şi slab, cu un 
aer fragil şi vulnerabil. Avea obrazul foarte bronzat şi purta o 
mustață tunsă cu grijă. Vorbea prea repede, gesticulînd grăbit, 
ca o maşină scurtcircuitată care arunca scîntei în toate părţile. 

In acelaşi timp, însă, era eficient. Pregătise un dosar amă- 
nunţit cu toate conturile lui Bruno Frye, pentru toţi cei cinci ani 
cît Frye făcuse afaceri cu First Pacific United. Dosarul conţinea o 
listă a depunerilor şi retragerilor din contul de economii, altă 
listă cu datele la care Frye vizitase seiful, fotocopii clare după 
evaluările lunare ale contului de cecuri, realizate după înre- 
gistrări pe microfilm, şi copii ale fiecărui cec completat pentru 
acest cont. 

— La prima vedere, poate vi se pare că nu v-am dat copii 
după toate cecurile scrise de domnul Frye. Dar vă asigur că nu 
este aşa. Pur şi simplu, n-au existat prea multe. In cont au intrat 
şi au ieşit mulţi bani, dar în primii trei ani şi jumătate domnul 
Frye a completat numai două cecuri pe lună. In ultimul an şi 
jumătate au existat trei cecuri pe lună, de fiecare dată pentru 
aceleaşi persoane. 

Joshua nu se obosi să deschidă dosarul. 

— Am să-l consult mai tîrziu. Acum aş vrea să stau de vorbă 
cu casiera care a plătit banii retraşi din contul de cecuri şi din 
cel de economii. 

Intr-un colţ al încăperii se vedea o masă rotundă de 
şedinţe, cu şase scaune tapiţate şi confortabile aşezate de jur 
împrejur. Joshua îşi alese acest loc pentru a sta de vorbă cu 
angajaţii. 

Cynthia Willis, casiera, era o negresă sigură pe ea şi destul 
de frumoasă, în vîrstă de aproape patruzeci de ani. Purta o fustă 
albastră şi o bluză albă, apretată. Avea părul frumos coafat, 
unghiile frumos tăiate şi date cu lac strălucitor. Se mişca grațios 
şi elegant, iar cînd Joshua o invită să ia loc pe scaunul din faţa 
lui, se aşeză ţinîndu-şi spatele foarte drept. 

Preston rămase în picioare lingă birou, frămîntindu-se în 
tăcere. 


Joshua deschise plicul adus de acasă, în care se găseau 
cincisprezece fotografii ale unor persoane care locuiau sau 
locuiseră la St. Helena. Le întinse pe masă şi spuse: 

— Domnişoară Willis... 

— Doamna Willis, îl corectă ea. 

— lertaţi-mă, doamnă Willis. Aş dori să priviţi fiecare dintre 
aceste fotografii şi apoi să-mi spuneţi care îl reprezintă pe Bruno 
Frye. Dar numai după ce le studiaţi pe toate. 

Ea cercetă fotografiile preţ de un minut, apoi alese două 
dintre ele. 

— Acestea două. 

— Sînteţi sigură? 

— Absolut, întări femeia. Nici nu-i greu. Ceilalţi treisprezece 
nu seamănă deloc cu el. 

Se descurcase minunat, mult mai bine decit se aşteptase 
Joshua. Multe fotografii erau înceţoşate, altele întunecate. 
Joshua se folosise cu bună ştiinţă de fotografii de slabă calitate, 
pentru a face identificarea mai dificilă, dar doamna Willis nu 
ezitase nici o clipă. Deşi afirmase că ceilalţi treisprezece nu 
semănau cu Frye, cîţiva aduceau totuşi cu el. Joshua alesese 
cîteva persoane care aduceau cu Frye, măcar pentru motivul că 
aparatul de fotografiat nu fusese bine reglat, dar şiretlicul nu 
avusese nici un efect asupra doamnei Willis, la fel de inoperant 
se dovedise şi trucul de a include două fotografii cu Frye, prim 
plan, dar foarte deosebite una de cealaltă. 

Bătînd uşor cu degetul arătător în cele două fotografii, 
doamna Willis spuse: 

— Acesta a fost omul care a venit la bancă în după-amiaza 
zilei de joi, săptămîna trecută. 

— Joi dimineaţă, spuse Joshua, Frye a fost ucis în Los 
Angeles. 

— Nu cred, răspunse ea categoric. Trebuie să fie o 
greşeală. 

— l-am văzut cadavrul, o asigură Joshua. L-am îngropat la 
St Helena duminica trecută. 

Ea clătină din cap. 

— Atunci, probabil aţi îngropat pe altcineva. Aţi 
înmormîntat altă persoană. 

— II cunosc pe Bruno Frye de cînd avea cinci ani, îi explică 
Joshua. Cu neputinţă să mă fi înşelat. 


— lar eu ştiu bine pe cine am văzut, răspunse politicos, dar 
cu încăpăţinare femeia. 

Nu aruncă nici o privire către Preston. Era prea mîndră ca 
să-şi adapteze răspunsurile la indicaţiile lui. Ştia că este o 
funcţionară capabilă şi nu se temea de şeful ei. Îndreptîndu-şi 
spatele şi mai mult, spuse: 

— Domnul Preston are dreptul la propria sa opinie. La urma 
urmei, nu dînsul l-a văzut pe omul acela, ci eu. A fost domnul 
Frye. În ultimii cinci ani a venit la bancă de două, trei ori pe 
lună. Întotdeauna depunea cel puţin două mii de dolari în contul 
de cecuri, uneori chiar trei mii, numai bani gheaţă. Numerar. 
Este un lucru neobişnuit. S-a făcut remarcat. La aceasta se 
adaugă înfăţişarea lui, musculatura şi... 

— Sînt convins că nu făcea de fiecare dată depunerile la 
ghişeul dumneavoastră. 

— Nu de fiecare dată, recunoscu ea. Dar de multe ori aşa 
s-a întîmplat. Şi jur că el a fost acela care a operat retragerea de 
joi. Dacă îl cunoaşteţi cît de cît, domnule Rhinehart, ştiţi bine că 
nici n-ar fi fost nevoie să-l văd vreodată pe domnul Frye ca să 
ştiu că era el. L-aş fi recunoscut şi legată la ochi, datorită vocii 
lui neobişnuite. 

— O voce poate fi imitată, spuse Preston, intervenind 
pentru prima oară în discuţie. 

— Nu şi vocea lui, replică doamna Willis. 

— Ar putea fi imitată, spuse Joshua, dar nu cu uşurinţă. 

— Apoi ochii lui, spuse doamna Willis. Ochii sînt, cel puţin, 
la fel de ciudaţi ca vocea. 

Intrigat de remarca femeii, Joshua se aplecă spre ea şi 
întrebă: 

— Ce-i cu ochii lui? 

— Avea o privire rece, răspunse ea. Nu din pricina culorii 
albastre-cenuşii. Avea o privire foarte rece şi necruțătoare. De 
cele mai multe ori părea că nici nu te putea privi în ochi. Privirea 
îi luneca într-o parte, ca şi cum s-ar fi temut să nu-i citeşti 
gîndurile. Dar în acele rare ocazii cînd te privea în ochi, expresia 
din privirea lui te făcea să te gindeşti că... cel din faţa ta... nu-i 
chiar în toate minţile. 

În calitatea sa de bancher diplomat dintotdeauna, Preston 
se grăbi să intervină. 

— Doamnă Willis, nu mă îndoiesc că domnul Rhinehart 


doreşte să vă menţineţi în limitele obiective ale cazului. Dacă 
veniţi cu păreri personale, ele nu vor face decit să complice 
cazul şi să-i îngreuneze misiunea. 

Doamna Willis clătină din cap. 

— Tot ce ştiu eu este că omul care a fost aici joia trecută 
avea aceiaşi ochi. 

Joshua era oarecum şocat de remarcă, fiindcă şi el se 
gîndise adesea că ochii lui Bruno trădau un suflet chinuit. 
Privirea lui avea o expresie rătăcită, obsedată, dar şi o răceală 
de gheaţă sau de moarte, sesizată şi de Cynthia Willis. 

În următoarele treizeci de minute Joshua îi puse mai multe 
întrebări, referitoare, printre altele, la omul care retrăsese banii 
lui Frye, la procedurile obişnuite cărora casiera trebuia să se 
conformeze cînd elibera mari sume de bani, la procedurile 
urmate în ziua de joi a săptămînii precedente, la tipul de act de 
identitate prezentat de impostor, la viaţa ei personală, la soţ, la 
copii, la cartea de muncă, la situaţia financiară curentă şi la alte 
cîteva lucruri. Se arătă sever cu ea, ba chiar aspru, cînd socoti 
că o asemenea atitudine i-ar fi fost utilă. lritat la gîndul că va 
pierde alte săptămîni cu lichidarea proprietăţii Frye, datorită 
situaţiei nou ivite, dornic să găsească explicaţia misterului cît 
mai curînd, căuta un motiv ca s-o acuze de complicitate la 
jefuirea conturilor Frye, dar, pînă la urmă, nu descoperi nimic 
suspect. Într-adevăr, cînd termină cu întrebările, ajunse s-o 
placă pe doamna Willis şi să aibă suficientă încredere în ea. 
Merse pînă într-acolo, încît îşi ceru scuze că pe alocuri adoptase 
o atitudine aspră şi arţăgoasă, lucru pe care nu-l făcea decit 
arareori. 

După ce doamna Willis se înapoie la casierie, Ronald 
Preston o chemă în birou pe Jane Symmons. Era femeia care 
însoţise sosia lui Frye în seiful băncii, la cutia cu valori. Jane 
Symmons avea douăzeci şi şapte de ani, era roşcată cu ochii 
verzi, un nas turtit şi o fire irascibilă. Vocea ei plingăreaţă şi 
răspunsurile morocănoase stirniră în Joshua cele mai rele 
porniri, dar cu cît el devenea mai aspru, cu atit ea se făcea mai 
arţăgoasă. Jane Symmons nu era la fel de clară în exprimare ca 
Cynthia Willis, şi Joshua n-o plăcu aşa cum o plăcuse pe 
negresă. Însă nu-şi ceru scuze. Cu toate acestea, nu se îndoia că 
fata era la fel de sinceră ca doamna Willis, cel puţin în legătură 
cu problema în cauză. 


După ce Jane Symmons ieşi din birou, Preston îl întrebă: 

— Ei bine, ce părere aveţi? 

— Nu cred ca vreuna din ele să fi fost implicată în vreo 
escrocherie, răspunse Joshua. 

Preston răsuflă uşurat, dar se strădui să n-o arate. 

— Aceasta este şi concluzia noastră. 

— Însă cel care s-a dat drept Frye prezintă, probabil, o 
neobişnuită asemănare cu răposatul. 

— Domnişoara Symmons este o tînără foarte isteaţă, spuse 
Preston. Dacă ea a afirmat că omul semăna perfect cu Frye, 
asemănarea trebuie să fi fost cu adevărat uluitoare. 

— Domnişoara Symmons e o arţăgoasă incorigibilă, replică 
îmbufnat Joshua. Dacă ar fi fost singura martoră, nu ştiu ce m-aş 
fi făcut. Preston clipi surprins. Totuşi, continuă Joshua, doamna 
Willis are un ascuţit simţ de observaţie. Şi e al naibii de 
inteligentă. Sigură pe sine, fără a fi încrezută. In locul dumitale, 
i-aş încredința o slujbă mai importantă decit cea de casieră. 

Preston îşi drese glasul. 

— Păi... ăă... şi acum? 

— Vreau să văd conţinutul seifului. 

— Presupun că nu aveţi cheia domnului Frye. 

— Nu. Încă nu s-a întors din groapă ca să mi-o dea. 

— Mă gindeam că, poate, aţi găsit-o printre lucrurile lui 
Frye, după discuţia noastră de ieri. 

— Nu. Dacă impostorul s-a folosit de cheia lui, presupun că 
se află şi acum la el. 

— Cum o fi intrat în posesia cheii? se miră Preston. Dacă i-a 
fost dată de domnul Frye, lucrurile apar în cu totul altă lumină. 
Banca şi-ar putea schimba poziţia. Dacă domnul Frye a con- 
spirat cu o sosie ca să ridice fonduri... 

— Domnul Frye nu avea cum să conspire. Domnul Frye e 
mort. Acum ce-ar fi să mergem să vedem ce se află în seif? 

— Fără amîndouă cheile, va trebui să spargem seiful. 

— Atunci, vă rog s-o faceţi, îi ceru Joshua. 

Treizeci de minute mai tîrziu Joshua şi Preston se găseau în 
seiful băncii, inginerul băncii scoase încuietoarea sfărimată, apoi 
trase toată cutia afară din peretele seifului. li înmînă cutia lui 
Ronald Preston, care i-o întinse lui Joshua. 

— În mod obişnuit, spuse Preston oarecum înţepat, cineva 
v-ar fi însoţit într-un separeu, ca să puteţi cerceta conţinutul 


cutiei, fără să fiţi văzut de cineva. Totuşi, întrucît există mari 
şanse să ridicaţi pretenţii la unele valori scoase din seif pe căi 
ilegale şi întrucît banca ar putea fi implicată într-un proces 
pornind de la aceste acuzaţii, insist să deschideţi cutia în 
prezenţa mea. 

— Nu aveţi nici un temei legal să insistaţi asupra acestui 
lucru, replică acru Joshua. Dar nici prin gînd nu-mi trece să dau 
banca dumneavoastră în judecată pe motive imaginare, aşa că 
am să vă satisfac curiozitatea chiar acum. . 

Joshua săltă capacul cutiei de valori. Inăuntru nu se găsea 
nimic altceva decît un plic alb. Joshua îl luă. li înapoie cutia 
goală lui Preston şi deschise plicul. Ilnăuntru se afla o singură 
foaie de hirtie, cu o însemnare bătută la maşină, datată şi sem- 
nată. 

Era cel mai bizar lucru pe care Joshua îl citise în viaţa lui. 
Nota părea scrisă de un om în delir. 


Joi, 25 septembrie 
Pentru oricine este interesat de această problemă: 


Mama mea, Katherine Anne Frye, a murit acum cinci ani, 
dar mereu învie şi se întrupează în alte fiinţe omeneşti. A 
descoperit o cale de a se întoarce din mormînt şi încearcă să 
pună mîna pe mine. In momentul de faţă locuieşte în Los 
Angeles, sub numele de Hilary Thomas. 

Azi-dimineaţă m-a înjunghiat şi am murit în Los Angeles. 
Am de gînd să mă întorc acolo înainte ca ea să mă ucidă din 
nou. Fiindcă, dacă mă ucide de două ori, voi rămîne mort. Nu 
cunosc vrăjile ei. Nu mă pot întoarce din mormînt. Nu şi dacă 
mă ucide de două ori. 

Mă simt atit de pustiit pe dinăuntru, atit de incomplet. M-a 
ucis şi nu mai sînt om întreg. 

Las acest bilet, în caz că ea va învinge iarăşi. Pînă cînd voi 
muri de două ori, acesta este micul meu război, al meu şi numai 
al meu. Nu pot da totul la iveală şi nu pot cere protecţia poliţiei. 
Dacă fac acest lucru, toată lumea va şti ce sînt şi cine sînt. Toţi 
vor afla ce am ascuns o viaţă întreagă şi mă vor linşa. Dar, dacă 
ea va pune din nou mîna pe mine, nu va mai conta dacă toată 
lumea află cine sînt, fiindcă deja voi fi mort de două ori. Dacă 


pune din nou mîna pe mine, atunci oricine va găsi această 
însemnare va trebui să-şi asume răspunderea şi s-o oprească. 

Trebuie să i se reteze capul şi să i se umple gura cu usturoi. 
Să i se smulgă inima şi să i se înfigă un ţăruş în ea. Să i se 
îngroape capul şi inima în cimitire diferite. Nu-i un vampir. Dar 
cred că aceste măsuri de prevedere vor da rezultat. Dacă e 
ucisă în acest fel, poate va rămîne moartă. 

Mereu se întoarce din mormînt. 


Sub notă era o semnătură a lui Bruno Frye, scrisă cu 
cerneală, un fals extrem de reuşit. Fără îndoială că era un fals. 
Frye era mort la ora cînd fuseseră scrise acele rînduri. 

Joshua simţi cum i se zbirleşte părul la ceafă şi, fără un 
motiv anume, îi veni în gînd noaptea de vineri, cînd ieşise din 
casa de pompe funebre a lui Avril Tannerton şi păşise în bezna 
de nepătruns, convins că în preajma lui se găsea ceva periculos, 
simțind prezenţa răului în întuneric, prezenţa a ceva care stătea 
ascuns şi aştepta. 

— Despre ce-i vorba? întrebă Preston. 

Joshua îi întinse foaia de hirtie. 

Preston o citi şi rămase uluit. 

— Ce Dumnezeu înseamnă asta? 

— Probabil că a fost pusă în cutie de către impostorul care 
a lichidat conturile, răspunse Joshua. 

— Dar de ce să fi făcut aşa ceva? 

— Poate e o farsă, îşi dădu cu părerea Joshua. Oricine ar fi, 
se vede clar că-i plac poveştile cu strigoi. Ştia că vom descoperi 
că a lichidat conturile de cecuri şi economii, aşa că a hotărit să 
se amuze pe seama noastră. 

— Dar e atit de... straniu, insistă Preston. Te-ai aştepta ca 
din scrisoarea lui să răzbată un sentiment de satisfacţie, cumva 
să ne rîdă în nas. Dar aşa? Nu pare să fie mîna unui farsor. Deşi 
bizară şi chiar absurdă pe alocuri, pare atit de... sinceră. 

— Dacă n-o socotiți o simplă farsă, atunci ce credeţi că 
este? întrebă Joshua. Vreţi să-mi spuneţi că Bruno Frye a scris 
această scrisoare şi a pus-o în seif după ce a murit? 

— Păi... nu. Bineînţeles că nu. 

— Atunci, cum? 

Bancherul privi scrisoarea pe care o ţinea în mină. 

— AŞ spune că impostorul, acest om care seamănă izbitor 


de mult cu domnul Frye şi care vorbeşte la fel cu domnul Frye, 
acest om care are permis de conducere pe numele domnului 
Frye şi care ştia că domnul Frye avea conturi la First Pacific 
United — nu numai că se dă drept domnul Frye. De fapt, chiar 
se crede domnul Frye. Ridică ochii spre Joshua. Nu cred că un 
hoţ de duzină, chiar şi pus pe şotii, ar scrie astfel de rînduri. 
Scrisoarea aceasta e rodul gîndirii unui dement. 

Joshua încuviinţă din cap. 

— Mă tem că trebuie să vă dau dreptate. Dar de unde a 
apărut această stafie sosie? Cine este? De cit timp dă tircoale pe 
aici? Bruno ştia de existenţa ei? De ce ar împărtăşi această 
dublură fantomatică teama şi ura obsedantă a lui Bruno faţă de 
Katherine Frye? Cum ar putea să sufere amindoi de aceeaşi 
iluzie, de credinţa că ea s-a întors din mormînt? Sînt mii de 
întrebări. Te doare mintea. 

— Fără îndoială, întări Preston. lar eu nu pot să vă ofer nici 
un răspuns. Totuşi, vin cu o sugestie. Această Hilary Thomas ar 
trebui anunţată că se găseşte în mare pericol. 


După înmormiîntarea lui Frank Howard, desfăşurată cu toate 
onorurile poliţiei, Tony şi Hilary luară avionul de ora 11.55 cu 
plecare din Los Angeles. Pe timpul zborului Hilary se strădui să 
fie veselă şi amuzantă, ştiind că înmormiîntarea îl întristase pe 
Tony, trezindu-i amintiri îngrozitoare, legate de schimbul de 
focuri de luni. La început, el se adinci în fotoliu, cufundat în 
gînduri, abia scoţind cîte un cuvint. După un timp păru să-şi dea 
seama de efortul ei de a-l înveseli şi, poate fiindcă nu voia ca 
Hilary să aibă impresia că nu-i aprecia strădania, îşi regăsi 
zimbetul pierdut şi începu să-şi revină din tristeţe. Aterizară la 
ora fixată pe Aeroportul Internaţional San Francisco, însă cursa 
aeriană de ora două pentru Napa fusese amiînată pentru ora 
trei, datorită unor probleme minore de ordin mecanic. 

Fiindcă le răminea ceva timp, luară prînzul la restaurantul 
aeroportului, care oferea o privelişte asupra pistelor în plină 
activitate. Cafeaua uimitor de bună era singurul articol care 
salva localul, sandvişurile parcă erau de cauciuc, iar cartofii 
prăjiţi erau sleiţi. 

Pe măsură ce se apropia ora plecării spre Napa, Hilary 
începu să se teamă de călătoria pe care se pregăteau s-o facă. 


Temerile ei sporeau cu fiecare clipă. 

Tony remarcă schimbarea. 

— Ce s-a întîmplat? 

— Nu ştiu precis. Mă simt ca şi cum..., în sfîrşit, poate că 
nu-i bine ce facem. Poate ne aventurăm singuri în vizuina leului. 

— Frye e tocmai în Los Angeles. Nu are de unde şti că tu te 
duci la St. Helena, spuse Tony. 

— Aşa să fie? 

— Tot mai eşti convinsă că e vorba de ceva supranatural, 
spirite, fantome şi mai ştiu eu ce? 

— Nu elimin nici o posibilitate. 

— În cele din urmă, vom găsi o explicaţie raţională. 

— Fie că o vom găsi sau nu, eu am acest sentiment... 
această presimţire. 

— Ce fel de presimţire? 

— Că răul abia începe, răspunse ea. 


După un prînz grăbit, dar excelent, în sufrageria privată a 
First Pacific United Bank, Joshua Rhinehart şi Ronald Preston se 
întîlniră în biroul lui Preston cu citeva oficialități bancare locale 
şi federale. Birocraţii erau plicticoşi, slab pregătiţi şi vădit 
ineficienţi, dar Joshua îi suportă, răspunse la întrebări, completă 
formularele necesare, întrucit era de datoria lui să folosească 
sistemul federal de asigurări pentru a recupera fondurile furate, 
în beneficiul proprietăţii Frye. 

În timp ce birocraţii se pregăteau de plecare, sosi agentul 
federal Warren Sackett. Întrucît banii fuseseră furaţi dintr-o 
instituţie financiară aflată în evidenţa federală, infracţiunea intra 
sub jurisdicţia FBI. Sackett — un bărbat înalt, interiorizat, cu 
trăsături bine conturate — se aşeză la masa de conferinţe 
împreună cu Joshua şi Preston, cărora le ceru de două ori mai 
multe informaţii decît întreaga cohortă de birocraţi, în numai 
jumătate din timpul irosit de acei hîrţogari. Agentul îl informă pe 
Joshua că ancheta implica şi o verificare amănunţită a persoanei 
lui, lucru pe care Joshua îl cunoştea şi de care nu avea motive să 
se teamă. Sackett se declară de acord cu ideea că Hilary 
Thomas se putea găsi în pericol şi-şi asumă răspunderea de a 
anunţa poliţia din Los Angeles cu privire la situaţia neobişnuită 
care se crease, aşa încît şi poliţia şi secţia FBI din Los Angeles să 


fie pregătite să-i ofere protecţie. 

Deşi Sackett se arătă politicos, eficient şi meticulos, Joshua 
îşi dădu seama că FBI nu va rezolva problema în cîteva zile — 
afară de cazul în care impostorul care se dăduse drept Bruno 
Frye venea la ei şi făcea mărturisiri complete. Pentru ei nu era o 
chestiune urgentă. Într-o ţară infestată de diverse grupări de 
terorişti demenţi, de familii ale crimei organizate şi de politicieni 
corupți, resursele FBl-ului nu puteau fi solicitate pentru un caz 
implicînd suma de optsprezece mii de dolari. Mai mult ca sigur, 
Sackett era singurul agent desemnat să se ocupe de incidentul 
de la bancă. Ancheta avea să demareze încet, prin verificarea 
atentă a tuturor persoanelor implicate, apoi agentul urma să 
desfăşoare o cercetare minuțioasă a tuturor băncilor din nordul 
Californiei, să vadă dacă Bruno Frye avea şi alte conturi secrete. 
Sackett nu avea să ajungă la St. Helena decit peste o zi sau 
două. Şi dacă nu avea să descopere vreun fir în următoarele 
şapte, zece zile, era posibil ca pe viitor să se ocupe de caz 
numai în paralel cu alte însărcinări. 

Cînd agentul sfirşi cu întrebările, Joshua se întoarse spre 
Ronald Preston şi spuse: 

— Domnule, sper ca cei optsprezece mii de dolari să fie 
recuperaţi cît mai curînd. 

— Păi... Preston îşi mîngiie neliniştit mustăcioara bine 
îngrijită. Va trebui să aşteptăm pînă cînd FDIC aprobă cererea. 

Joshua se uită la Sackett. 

— E adevărat că FDIC va aştepta pînă cînd dumneavoastră 
îi veţi asigura că nici eu, nici alt beneficiar al proprietăţii nu 
sîntem implicaţi în retragerea celor optsprezece mii de dolari? 

— Posibil, încuviinţă Sackett. În definitiv, e un caz extrem 
de bizar. 

— Dar pînă le veţi putea da aceste asigurări, e posibil să 
treacă multă vreme, insistă Joshua. 

— Nu vă vom lăsa să aşteptaţi mai mult decit se cuvine, 
replică Sackett. Trei luni cel mult. 

Joshua oftă. 

— Speram să lichidez rapid proprietatea. 

Sackett ridică din umeri. 

— Poate nu va fi nevoie de trei luni. Poate că adevărul va 
ieşi repede la iveală. Nu se ştie niciodată. Intr-o zi, două e 
posibil să dau de urma acestui individ, dublura lui Frye. Atunci, 


aş putea anunţa FDIC-ul să efectueze plăţile. 

— Dar, de fapt, nu vă aşteptaţi să rezolvaţi chiar atît de 
repede. 

— Situaţia e atit de bizară, încît nu-mi pot fixa termene, 
răspunse Sackett. 

— Afurisită treabă, exclamă obosit Joshua. 

Citeva minute mai tîrziu, cînd Joshua străbătea holul 
răcoros, cu dale de marmură, îndreptîndu-se spre ieşire, se auzi 
strigat de doamna Willis. Femeia era la postul ei, la casierie. 
Joshua se duse la ea. 

— Ştiţi ce-aş face dacă aş fi în locul dumneavoastră? îl 
întrebă doamna Willis. 

— Ce? întrebă Joshua. 

— L-aş deshuma. Vorbesc de omul pe care l-aţi îngropat. 
L-aş deshuma. 

— Pe Bruno Frye? 

— Nu l-aţi îngropat pe domnul Frye. Doamna Willis era ca- 
tegorică. Îşi strînse buzele şi clătină din cap absolut convinsă. 
Nu. Dacă există o sosie a domnului Frye, nu ea colindă de 
colo-colo. Sosia se găseşte la doi metri sub pămînt, cu lespede 
deasupra. Adevăratul domn Frye a fost aici joia trecută. Sînt 
gata să jur şi în tribunal. Jur pe viaţa mea. 

— Dar dacă nu Frye a fost ucis în Los Angeles, unde-i acum 
adevăratul Frye? De ce a fugit? Ce Dumnezeu se întîmplă? 

— Asta nu mai ştiu, răspunse ea. Nu ştiu decit ce am văzut 
cu ochii mei. Deshumaţi-l, domnule Rhinehart. Sînt convinsă că 
veţi descoperi că aţi îngropat pe altcineva. 


Miercuri după-amiază, la ora 3:20, Joshua ateriza pe aero- 
portul comitatului, aflat la marginea localităţii Napa. Cu o popu- 
laţie de patruzeci şi cinci de mii de locuitori, Napa era departe 
de a putea fi numit oraş, de fapt era atît de integrat ambianţei 
ținutului de podgorii, încît părea mai mic şi mai intim decit în 
realitate, dar pentru Joshua, obişnuit de multă vreme cu tihna 
rurală a orăşelului St. Helena, Napa era la fel de zgomotos şi de 
stresant ca San Francisco, aşa că era nerăbdător să plece. 

Maşina lui se găsea în parcarea aeroportului, unde o lăsase 
în aceeaşi dimineaţă. Nu se duse nici acasă, nici la birou. Se 
duse direct la casa lui Bruno Frye din St Helena. 


De obicei, Joshua era extrem de atent la incredibila fru- 
museţe naturală a văii. Nu şi în ziua aceea. Conduse fără să 
vadă nimic în jur, pînă cînd ajunse pe proprietatea Frye. 

O parte a Podgoriilor Shade Tree, aparţinind familiei Frye, 
ocupa un teren cu pămînt negru şi fertil, însă cea mai mare 
parte se întindea pe pantele domoale ale colinelor de pe 
versantul vestic al văii. Crama, sala de degustare, vastele 
pivnițe şi celelalte clădiri ale firmei — toate construite din piatră 
de rîu, sequoia şi stejar, părînd crescute din pămînt — erau 
situate pe un platou ceva mai înalt din apropierea hotarului 
vestic al proprietăţii Frye. Toate clădirile erau cu faţa către 
răsărit, spre şirurile ordonate de viță-de-vie şi cu spatele la o 
stincă înaltă de peste cincizeci de metri, formată în timpuri 
străvechi, cînd un cutremur de pămînt retezase o porţiune a 
ultimului deal de la poalele lanţului abrupt al munţilor 
Mayacamas. 

În vîrful stîncii, pe un dîmb izolat, se găsea casa pe care 
Leo Frye, tatăl lui Katherine, o construise cînd se stabilise în 
ţinutul vinului, în 1918. Leo fusese un om sever şi mohorit, care 
preţuia singurătatea mai mult decit orice pe lume. Căutase un 
loc care să-i ofere atit o panoramă vastă asupra văii cît şi 
singurătate absolută, iar virful stîncii se dovedise a fi exact ce 
căuta. Deşi în 1918 Leo era deja văduv, cu un singur copil mic, 
şi departe de gîndul de a se recăsători, totuşi îşi construise, în 
vîrful stîncii, un vast conac victorian cu douăsprezece camere, 
cu nenumărate ferestre duble, frontoane şi ornamente 
exterioare. Casa avea vedere către cramă, pe care Leo o 
construise mai tîrziu, pe terenul de la poalele stîncii, unde se 
putea ajunge doar pe două căi. Prima era un sistem aerian 
alcătuit din cabluri, scripeţi, motoare electrice şi un vagonet cu 
patru locuri, care făcea legătura între staţia de jos (colţul unei 
camere de la etajul al doilea al principalei clădiri a cramei) şi 
staţia de sus (puţin mai la nord de casa din virful stîncii). Cea de 
a doua cale de acces era o scară dublă, prinsă de suprafaţa 
stincii. Cele trei sute douăzeci de trepte erau menite a fi 
utilizate în caz că telefericul s-ar fi stricat — dar chiar şi atunci, 
doar dacă nu se putea aştepta pînă la terminarea reparațiilor. 
Casa nu era numai singuratică. Era ruptă de restul lumii. 

În timp ce părăsea şoseaua principală, angajindu-se pe un 
drum privat şi foarte lung care ducea la crama Shade Tree, 


Joshua încercă să-şi amintească tot ce ştia despre Leo Frye. Nu 
ştia mare lucru. Katherine vorbise arareori despre tatăl ei, iar 
Leo nu avusese mulţi prieteni. 

Cum Joshua nu venise în vale decit în 1945, la cîțiva ani 
după moartea lui Leo, nu-l cunoscuse, dar auzise destule despre 
el ca să şi-l închipuie ca pe o persoană dornică să se rupă de 
lume mai mult decît era cazul, izolare întruchipată de casa din 
vîrful stîncii. Leo Frye fusese un om rece, aspru, sumbru, cal- 
culat, încăpăţinat, inteligent, puţin egoist, autoritar şi intransi- 
gent. Destul de asemănător cu lorzii feudali din epocile 
îndepărtate, un aristocrat medieval care prefera să locuiască 
într-un castel fortificat, departe de gloata nespălaţilor. 

Katherine continuase să locuiască acolo după moartea 
tatălui ei. Îl crescuse pe Bruno în acele încăperi cu tavane înalte, 
într-o lume total diferită de cea a altor copii de vîrsta lui, o lume 
victoriană cu jiletci pînă la briu, tapet înflorat, cornişe crenelate, 
taburete, ceasuri de consolă şi feţe de masă din dantelă. Mama 
şi fiul locuiseră împreună pînă cînd Katherine murise de inimă, 
băiatul fiind în vîrstă de treizeci şi cinci de ani. 

În timp ce conducea maşina pe drumul lung şi pietruit care 
ducea la cramă, Joshua ridică privirea spre clădirile construite 
din piatră de rîu şi lemn. Privi în sus spre uriaşa casă înălţată ca 
un tumul uriaş în virful stîncii. 

Era straniu pentru un bărbat matur să locuiască împreună 
cu mama lui atita vreme cît rămăsese Bruno cu Katherine. 
Fireşte, existaseră zvonuri, speculaţii. Părerea unanimă în St. 
Helena era că pe Bruno îl interesau prea puţin fetele şi că 
pasiunea şi afecțiunea sa se îndrepta, în taină, spre bărbaţi 
tineri. Se mai presupunea că-şi satisfăcea dorinţele în cursul 
vizitelor ocazionale la San Francisco, departe de privirile 
vecinilor din ţinutul vinului. Posibila homosexualitate a lui Bruno 
nu era motiv de scandal în vale. Localnicii nu discutau prea mult 
pe această temă, de fapt, puţin le păsa Deşi St. Helena era un 
simplu tîrguşor, dădea dovadă de principii destul de înaintate, 
datorită ocupaţiei de producere a vinului. 

Acum însă Joshua se întreba dacă nu cumva părerea 
unanimă a localnicilor despre Bruno era greşită. Date fiind 
întîmplările ieşite din comun din săptămîna ce trecuse, începea 
să creadă că taina lui Bruno fusese infinit mai cumplită şi mai 
înspăimîntătoare decît simpla homosexualitate. 


Imediat după înmormiîntarea lui Katherine, profund şocat de 
moartea ei, Bruno se mutase din casa de pe stîncă. Îşi luase 
hainele, precum şi numeroasele colecţii de tablouri, sculpturi în 
metal, cărţi achiziţionate de el însuşi. Lăsase în casă tot ce 
aparținuse lui Katherine. Hainele ei fuseseră lăsate în debarale 
sau împăturite în sertare. Mobilierul ei vechi şi scump, picturile, 
porţelanurile, cristalurile, cutiile muzicale, casetele smălţuite — 
toate acele obiecte (şi multe altele) puteau fi vindute la licitaţie 
contra unor sume fabuloase. Dar Bruno insistase ca fiecare lucru 
să fie lăsat exact cum îl pusese Katherine, neatins, netulburat. 
Incuiase ferestrele, trăsese draperiile şi storurile, închisese şi 
încuiase obloanele exterioare de la primul şi al doilea etaj, 
încuiase uşile, ferecase locul ca pe o criptă în care ar fi putut 
păstra o veşnicie amintirea mamei sale adoptive. 

Cînd Bruno închiriase un apartament şi începuse să facă 
planuri pentru a construi o nouă casă în mijlocul podgoriilor, 
Joshua încercase să-l convingă că nu făcea bine să lase 
nesupravegheate lucrurile din casa de pe stîncă. Bruno insistase 
că, dimpotrivă, casa se găsea în siguranţă şi că, datorită izolării, 
era puţin probabil să devină ţinta spărgătorilor — mai ales că 
spargerea de locuinţe era o infracţiune necunoscută în Napa 
Valley. Cele două căi de acces la casă — scările şi telefericul — 
se găseau în inima proprietăţii Frye, în spatele cramei. 
Telefericul putea fi deschis numai cu cheia. In plus 
(argumentase Bruno), numai el şi Joshua ştiau cîte obiecte de 
valoare rămăseseră în vechea casă. Bruno fusese neînduplecat, 
lucrurile lui Katherine nu trebuiau atinse. În cele din urmă, deloc 
încîntat şi fără prea mare tragere de inimă, Joshua se 
conformase dorințelor clientului său. 

Din cîte ştia Joshua, nimeni nu mai pusese piciorul în casa 
aceea de cinci ani, din ziua în care Bruno se mutase de acolo. 
Telefericul era bine întreţinut, deşi singura persoană care Îl 
folosea era Gilbert Ulman, mecanicul care lucra la întreţinerea 
camioanelor şi utilajelor de la Podgoriile Shade Tree. Gil mai 
avea şi misiunea de a verifica şi repara cu regularitate 
telefericul, sarcină care nu-i lua decit cîteva ore pe lună. A doua 
zi sau cel tîrziu vineri, Joshua urma să urce cu telefericul pînă în 
vîrful stîncii şi să descuie casa, să deschidă toate uşile şi 
ferestrele, să aerisească înainte de sosirea experţilor de la San 
Francisco şi Los Angeles, sîmbătă dimineaţă. 


Pentru moment, pe Joshua nu-l interesa cîtuşi de puţin sin- 
guratica redută victoriană a lui Leo Frye, el avea treabă la casa 
mai modernă şi mult mai accesibilă a lui Bruno. În apropiere de 
capătul drumului care ducea la parcarea publică a cramei, coti 
la stînga pe un drumeag extrem de îngust, care înainta spre sud 
printre viile însorite. Viţa-de-vie creştea de o parte şi de alta a 
stîncii negre, colţuroase şi crăpate. Drumul cobora un deal, tre- 
cea printr-o poieniţă, apoi urca din nou, ajungind la două sute 
de metri mai la sud de cramă, într-un luminiş. Acolo se înălța 
casa lui Bruno, înconjurată din toate părţile de viță-de-vie. Era o 
clădire mare, cu un singur nivel, stil fermă, construită din piatră 
de rîu şi sequoia şi adăpostită la umbra unuia dintre cei nouă 
stejari uriaşi răspîndiţi pe întinsa proprietate, stejari de la care 
se trăgea şi numele firmei Frye. 

Joshua cobori din maşină şi se duse la uşa din faţă. Pe cerul 
de un albastru intens pluteau doar cîțiva nori înalţi şi albicioşi. 
De pe înălțimile munţilor Mayacamas venea un aer proaspăt şi 
tare, cu aromă de pin. 

Descuie uşa, păşi înăuntru şi rămase o clipă în hol, 
ascultînd. Nici el nu ştia ce se aştepta să audă. 

Poate paşi. 

Sau, poate, vocea lui Bruno Frye. Dar nu-l întîmpină decit 
tăcerea. 

Străbătu toată casa, îndreptindu-se spre biroul lui Frye. 
Aspectul casei dovedea că Bruno moştenise obsesia lui 
Katherine de a aduna şi înghesui laolaltă obiecte de artă. Pe unii 
pereţi erau agăţate la un loc atitea tablouri frumoase, încît 
ramele li se atingeau, dar nici una nu atrăgea privirea în acea 
aglomerare de forme şi culori. Pretutindeni se vedeau vitrine 
ticsite cu obiecte de artă din sticlă, cu sculpturi în bronz, 
greutăţi pentru hirtie făcute din cristal şi statuete 
precolumbiene. Fiecare încăpere conţinea mobilier în exces, dar 
fiecare piesă era un exemplar fără egal pentru perioada şi stilul 
din care făcea parte. Intr-un birou uriaş se găseau cinci sau şase 
sute de cărţi rare, multe dintre ele în ediţii limitate şi legate în 
piele, într-o vitrină erau cîteva zeci de mici figurine încrustate, 
de asemenea, şase superbe globuri de cristal, extrem de 
scumpe, cel mai mic fiind cît o portocală, iar cel mai mare cit o 
minge de baschet. 

Joshua trase draperiile de la fereastră, lăsînd să pătrundă 


puţină lumină, apoi aprinse o veioză de alamă şi se aşeză 
într-un fotoliu modern, în spatele unui enorm birou din secolul al 
optsprezecelea. Dintr-un buzunar al sacoului scoase strania 
scrisoare găsită în seiful de la First Pacific United. De fapt, era o 
copie xerox, Warren Sackett, agentul FBI, insistase să păstreze 
originalul. Joshua despături foaia şi o propti într-un loc de unde o 
putea vedea. Se răsuci spre măsuţa joasă de dactilografie de 
lîngă masa de lucru, trase maşina de scris pe genunchi, puse în 
maşină o foaie albă şi bătu repede prima propoziţie din 
scrisoare. 


Mama mea, Katherine Anne Frye, a murit acum cinci ani, iar 
mereu învie şi se întrupează în alte fiinţe omeneşti. 


Ţinu copia xerox lingă mostra dactilografiată şi le compară. 
Era vorba de aceeaşi maşină. In ambele versiuni bucla literei "e" 
era umplută cu cerneală, fiindcă tasta nu mai fusese curățată de 
mult timp. In amîndouă versiunile bucla literei "a" era parţial 
astupată, iar "d" mic era bătut ceva mai sus decit celelalte 
caractere. Scrisoarea fusese bătută în biroul lui Bruno Frye, la 
maşina de scris a lui Bruno Frye. 

Se părea că sosia, omul care se dăduse drept Bruno Frye la 
banca din San Francisco în ziua de joi a săptămînii precedente 
avea cheia casei. Dar cum făcuse rost de ea? Cel mai logic 
răspuns era că o primise de la Bruno, ceea ce însemna că omul 
fusese un angajat, o sosie plătită. 

Joshua se lăsă pe spate în fotoliu, privind ţintă copia xerox 
a scrisorii şi o sumedenie de întrebări explodară în mintea lui, ca 
un foc de artificii. De ce simţise Bruno nevoia să angajeze o 
sosie? Unde găsise pe cineva care să-i semene atit de mult? De 
cît timp se afla sosia în slujba lui? Cu ce anume se îndeletnicea? 
De cite ori el, Joshua, stătuse de vorbă cu acea dublură, convins 
fiind că era vorba de adevăratul Frye? Probabil că nu numai o 
dată. Poate chiar mai des decit discutase cu adevăratul Bruno. 
Nu avea de unde şti. Oare sosia se aflase aici, în casă, joi 
dimineaţă, cînd Bruno murise la Los Angeles? Foarte probabil. În 
definitiv, aici dactilografiase scrisoarea pe care o pusese în seif, 
prin urmare fusese aici cînd aflase vestea. Dar cum de aflase 
atit de repede? Cadavrul lui Bruno fusese găsit lingă o cabină 
telefonică... Era oare cu putinţă ca ultima iniţiativă a lui Bruno 


să fi fost aceea de a telefona acasă, pentru a sta de vorbă cu 
sosia? Da. Posibil. Ba chiar probabil. Trebuia să verifice înre- 
gistrarea de la compania de telefoane. Dar ce-şi spuseseră cei 
doi în timp ce unul din ei trăgea să moară? Era de închipuit că 
sufereau de aceeaşi psihoză, convingerea că Katherine se 
întorsese din mormînt? 

Joshua se cutremură. 

Împături scrisoarea şi o puse la loc în buzunarul hainei. 

Pentru prima oară îşi dădu seama cît de sumbre erau acele 
încăperi, ticsite cu mobilă şi decoraţiuni scumpe, cu ferestrele 
acoperite de draperii grele, cu covoare în culori întunecate. Deo- 
dată, locul i se păru mai izolat decit refugiul singuratic al lui Leo 
de pe virful stîncii. 

Un zgomot. În altă cameră. 

Joshua, care tocmai ocolea masa de lucru, încremeni în loc. 

"Nu-i decît închipuirea mea", zise el, încercînd să-şi dea 
curaj. 

Străbătu în grabă casa pînă la uşa din faţă şi înţelese că 
zgomotul fusese, într-adevăr, imaginar. Nimeni nu-l atacă. Cu 
toate acestea, numai cînd ieşi afară şi închise, şi încuie uşa, 
răsuflă uşurat. 

În maşină, pe drum spre St. Helena, îi veniră în minte alte 
întrebări. Cine murise, de fapt, la Los Angeles: Frye sau sosia 
lui? Care din ei fusese joi la First Pacific United: adevăratul 
Bruno sau dublura lui? Oare putea lichida proprietatea înainte 
de a lămuri acest mister? Avea nenumărate întrebări, dar 
extrem de puţine răspunsuri. 

Cîteva minute mai tirziu, cînd opri maşina în spatele 
birourilor, îşi dădu seama că trebuia să se gindească serios la 
sfatul doamnei Willis. Poate că trebuia deschis mormîntul lui 
Bruno Frye, pentru a stabili cu exactitate cine fusese îngropat 
acolo. 


Tony şi Hilary aterizară la Napa, închiriară o maşină şi mier- 
curi după-amiază, la ora 4:20, sosiră la biroul şerifului comita- 
tului Napa. Locul nu era somnolent, ca birourile de şerif 
prezentate la televiziune. Ciţiva adjuncţi tineri şi funcţionari har- 
nici lucrau de zor la dosare şi rapoarte. 

Secretara şerifului şedea în spatele unei mese de lucru 
mare, de metal. În faţa maşinii de scris se vedea o plăcuţă cu 


numele MARSHA PELETRINO. Era o femeie pedantă, cu trăsături 
severe, dar avea o voce blindă, catifelată şi sexy. De asemenea, 
zimbetul ei era mult mai agreabil şi mai binevoitor decit se 
aşteptase Hilary. 

Cînd Marsha Peletrino deschise uşa dintre biroul ei şi biroul 
personal al şerifului Peter Laurenski, ca să anunţe că Tony şi 
Hilary doreau să-l vadă, Laurenski îşi dădu seama imediat cine 
erau cei doi şi nu încercă să-i evite, cum bănuiseră ei că s-ar 
putea întîmpla. leşi din birou şi le strînse mîna cu un aer 
stîinjenit. Părea încurcat. Era limpede că nu se simţea prea 
încîntat să le explice de ce oferise un fals alibi lui Bruno Frye 
miercurea trecută. Totuşi, în ciuda stînjenelii nedisimulate, îi 
ivită pe Tony şi Hilary în birou, să stea de vorbă. 

Laurenski o dezamăgi cumva pe Hilary. Nu era genul de 
şerif de provincie, neglijent, burtos, cu trabucul în gură, uşor de 
detestat, aparent cumsecade, nici genul de individ ahtiat după 
putere, capabil să mintă pentru a proteja un localnic înstărit ca 
Bruno Frye. Laurenski avea în jur de treizeci de ani şi era înalt, 
blond, cu trăsături regulate, cu o exprimare clară, prietenos şi 
vizibil îndrăgostit de meserie, un destoinic apărător al legii. În 
ochi i se citea bunătatea, iar glasul lui trăda o uimitoare 
blîindeţe, lui Hilary îi amintea, din multe puncte de vedere, de 
Tony. Birourile secţiei erau încăperi curate şi austere, în care se 
muncea mult, iar oamenii care lucrau cu Laurenski, civili şi 
adjuncţi deopotrivă, nu erau incompetenţi cu pile, ci funcţionari 
publici isteţi şi muncitori. După cîteva minute în compania 
şerifului, Hilary înţelese că nu va căpăta un răspuns simplu la 
misterul Bruno Frye şi că nu exista nici o conspirație lesne de 
dat în vileag. 

In biroul personal al şerifului, Hilary şi Tony se aşezară pe o 
banchetă masivă cu spătar de stinghii, pe care fuseseră puse 
perne de buret acoperit cu catifea reiată, pentru mai mult con- 
fort. Laurenski îşi trase un scaun şi se aşeză călare pe el, cu 
braţele sprijinite de spătar. 

li dezarmă pe Hilary şi Tony deschizind el însuşi subiectul şi 
făcîndu-şi autocritica. 

— Mă tem că m-am comportat mai puţin profesional în 
această chestiune, spuse şeriful. Am evitat să răspund la tele- 
foanele primite de la secţia dumneavoastră de poliţie. 

— De aceea am şi venit aici, interveni Tony. 


— E... o vizită oficială? întrebă Laurenski, oarecum 
nedumerit. 

— Nu, răspunse Tony. Mă aflu aici ca persoană particulară, 
nu în calitate de poliţist. 

— În ultimele zile am avut o experienţă extrem de ne- 
obişnuită şi tulburătoare, spuse Hilary. S-au petrecut lucruri 
incredibile şi sper să ne puteţi oferi o explicaţie. 

Laurenski ridică din sprîncene. 

— Altceva în afară de faptul că Frye v-a atacat? 

— Vă vom povesti tot, spuse Tony. Dar, mai întîi, aş vrea să 
vă întreb de ce aţi refuzat să discutaţi cu poliţia din Los Angeles. 

Laurenski încuviinţă din cap. O roşeaţă începu să-i coloreze 
obrajii. 

— Pur şi simplu, nu ştiam ce să le spun. M-am făcut de ris 
garantînd pentru Frye. Presupun că speram ca totul să se uite 
de la sine. 

— Şi de ce aţi garantat pentru el? întrebă Hilary. 

— Pentru că... vedeţi... am crezut cu adevărat că în seara 
aceea Frye a fost acasă. 

— Aţi discutat cu el? întrebă Hilary. 

— Nu, răspunse Laurenski. Îşi drese glasul. Vedeţi, în seara 
cînd s-a primit telefonul, apelul a fost preluat de polițistul care 
era în tura de noapte. Numele lui e Tim Larsson. Unul dintre cei 
mai buni oameni ai mei. Lucrăm împreună de şapte ani. Un 
poliţist extrem de destoinic. Ei bine... cînd poliţia din Los Ange- 
les a sunat în legătură cu Bruno Frye, Tim s-a gîndit că ar fi mai 
bine să-mi telefoneze mie, să vadă dacă voiam să mă ocup eu 
însumi de această chestiune, fiindcă Frye era unul dintre 
cetăţenii de frunte ai comitatului. În seara aceea eram acasă. 
Sărbătoream ziua de naştere a fiicei mele. Pentru familia mea 
era o zi deosebită şi am vrut ca măcar de data aceea să nu 
amestec munca cu viaţa particulară. Am atît de puţin timp 
pentru copii... 

— Înţeleg, spuse Tony. Am impresia că faceţi treabă bună 
aici. Mă pricep îndeajuns la munca de poliţie ca să ştiu că, pen- 
tru a face treabă bună, e nevoie de mult mai mult decit opt ore 
pe zi. 

— Mai mult de douăsprezece ore pe zi, timp de şase sau 
şapte zile pe săptămînă, îl corectă şeriful. In orice caz, în seara 
aceea Tim m-a sunat şi eu l-am rugat să rezolve el. Vedeţi, în 


primul rînd, ideea de verificare mi s-a părut bizară. Vreau să 
spun că Frye era un om de afaceri influent, un milionar, ce 
Dumnezeu! De ce-ar fi riscat tot ce avea, pentru o tentativă de 
viol? Aşadar, i-am spus lui Tim să rezolve el şi să-mi telefoneze 
de îndată ce va afla ceva. După cum am spus, Tim e un poliţist 
foarte capabil. În plus, îl cunoştea pe Frye mai bine decît mine. 
Înainte de a se hotărî să îmbrăţişeze cariera de apărător al legii, 
a lucrat cinci ani în biroul principal al Podgoriei Shade Tree. În 
acea perioadă îl vedea pe Frye aproape în fiecare zi. 

— Prin urmare, Larsson e cel care l-a verificat pe Frye în 
noaptea de miercuri, sublinie Tony. 

— Da. M-a sunat din nou, în timp ce eu eram la petrecerea 
fiicei mele. Mi-a comunicat că Frye se găsea acasă, nu la Los 
Angeles. Atunci, am sunat, la rîndul meu, poliţia din Los Angeles 
şi m-am făcut de ris. 

Hilary se încruntă. 

— Nu înţeleg. Vreţi să spuneţi că Tim Larsson v-a minţit? 

Laurenski refuză să răspundă la această întrebare. Se ridică 
de pe scaun şi începu să se plimbe prin birou, privind încruntat 
podeaua. În cele din urmă spuse: 

— Am încredere în Tim Larsson. Întotdeauna am avut 
încredere în el. E un om pe care pot pune bază. Unul dintre cei 
mai buni. Dar, pur şi simplu, nu-mi pot explica faptul. 

— Avea vreun motiv ca să încerce să-l acopere pe Frye? 
întrebă Tony. 

— Adică, dacă erau prieteni la cataramă? Nu. Nici vorbă. 
Nici măcar amici. N-a fost decit un simplu angajat al lui Frye. Şi 
nici nu-l simpatiza din cale afară. 

— A declarat că l-a văzut pe Bruno Frye în noaptea aceea? 
îl întrebă Hilary pe Laurenski. 

— În acel moment, răspunse şeriful, mi-am închipuit că-l 
văzuse. Mai tirziu însă, Tim mi-a spus că se gindise că-l putea 
identifica pe Frye la telefon şi că nu era nevoie să bată drumul 
pînă acolo în maşina poliţiei, ca să-l vadă la faţă. După cum, 
probabil, ştiţi, Bruno Frye avea o voce stranie, inconfundabilă. 

— Deci e posibil ca Larsson să fi discutat cu cineva care l-a 
acoperit pe Frye, cineva care-i putea imita vocea, preciză Tony. 

Laurenski îşi aţinti privirea asupra lui. 

— Aşa spune şi Tim. Aceasta este scuza lui. Dar nu se 
leagă. Cine să fi fost acea persoană? De ce să-l fi acoperit 


pentru o tentativă de viol şi crimă? Unde se află acum? Pe 
deasupra, vocea lui Frye nu poate fi lesne imitată. 

— Atunci, care-i părerea dumneavoastră? întrebă Hilary. 

Laurenski clătină din cap. 

— Nu ştiu ce să cred. Toată săptămîna m-am frămîntat în 
fel şi chip. Vreau să-l cred pe Tim. Dar cum l-aş putea crede? Se 
întîmplă ceva... dar ce? Pînă la lămurirea chestiunii, l-am pus pe 
liber pe Tim. 

Tony aruncă o privire spre Hilary, apoi se uită la şerif. 

— Cînd veţi auzi ce am să vă spun, presupun că-l veţi crede 
pe Larsson. 

— Oricum, interveni Hilary, asta nu înseamnă că veţi 
înţelege ce se petrece. Noi sîntem mai implicaţi decit 
dumneavoastră, dar tot nu ne dăm seama despre ce e vorba. 

Începu să-i povestească lui Laurenski cum Bruno Frye se 
înapoiase în casa ei marţi dimineaţa, la cinci zile după moartea 
lui. 


În biroul lui din St. Helena, Joshua Rhinehart se aşeză la 
masa de lucru, cu un pahar de Jack Daniel's Black Label în faţă, 
şi începu să răsfoiască dosarul primit la San Francisco de la 
Ronald Preston. Printre altele, dosarul conţinea fotocopii clare 
ale evaluărilor lunare reproduse după înregistrări pe microfilm, 
plus copii faţă-verso după toate cecurile scrise de Frye. Intrucit 
Frye ţinuse secret contul într-o bancă în care nu derula nici un 
fel de afaceri, Joshua era convins că o cercetare atentă a acelui 
material îi va oferi indicii legate de identitatea sosiei. 

În primii trei ani şi jumătate cît fusese activ contul, Bruno 
completase lunar cîte două cecuri, nici mai mult, nici mai puţin. 
Cecurile erau de fiecare dată completate pe numele aceloraşi 
persoane — Rita Yancy şi Latham Hawthorne — nume care lui 
Joshua nu-i spuneau nimic. 

Din motive nespecificate, doamna Yancy primise lunar cinci 
sute de dolari. Singurul lucru pe care Joshua îl putea deduce din 
fotocopiile acelor cecuri era că Rita Yancy locuia, probabil, în 
Hollister, California, întrucît femeia depusese toate cecurile 
într-o bancă din localitatea respectivă. 

Fiecare dintre cecurile pentru Latham Hawthorne menţiona 
altă sumă: de la cîteva sute de dolari la cinci sau şase mii. După 


toate aparențele, Hawthorne locuia în San Francisco, deoarece 
toate depunerile fuseseră făcute la aceeaşi sucursală a Wells 
Fargo Bank din acel oraş. Toate cecurile pe numele lui 
Hawthorne aveau pe verso aplicată o ştampilă, cu următorul 
conţinut: 


NUMAI PENTRU DEPUNERI 
ÎN CONTUL LUI 

Latham Hawthorne 
ANTICAR 

& 

OCULTIST 


Joshua privi fix ultimul cuvint timp de cîteva minute. 
Ocultist. Fără îndoială, derivat de la cuvintul "ocult", era utilizat 
spre a desemna profesia lui Hawthorne sau, cel puţin, o parte 
din profesia lui, cealaltă parte fiind comerţul cu cărţi rare. 
Joshua presupunea că ştie ce însemna cuvintul, dar nu putea fi 
sigur. 

Pe doi pereţi din biroul lui se găseau cărţi de drept şi lucrări 
de referinţă. Avea şi trei dicţionare, aşadar, căută în fiecare 
cuvîntul "ocultist". Primele două nu-l includeau, dar cel de al 
treilea îi oferea o definiţie foarte apropiată de cea la care se 
aşteptase. Ocultistul era o persoană care credea în ritualurile şi 
puterile supranaturale ale diverselor "ştiinţe oculte" — printre 
care astrologia, chiromanţia, magia neagră, magia albă, 
demonolatria, satanismul şi altele. Conform dicționarului, 
ocultistul putea fi, în egală măsură, cineva care vindea obiectele 
necesare abordării acestor stranii îndeletniciri: cărţi, costumaţie, 
cărţi de joc, instrumente magice, relicve sacre, ierburi rare, 
lumînări de seu şi altele asemenea. 

În cei cinci ani trecuţi de la moartea lui Katherine şi pînă la 
propriu-i deces, Bruno Frye plătise peste o sută treizeci de mii 
de dolari lui Latham Hawthorne. Nici un cec nu menţiona ser- 
viciile primite în schimbul acelei sume de bani. 

Joshua îşi umplu din nou paharul cu whiskey şi se înapoie la 
masa de lucru. 

Dosarul referitor la conturile secrete ale lui Frye demonstra 
că Bruno scrisese cîte două cecuri pe lună în primii trei ani şi 
jumătate şi cite trei pe lună în ultimul an şi jumătate. Unul pen- 


tru Rita Yancy şi unul pentru Latham Hawthorne, ca mai înainte. 
Plus un al treilea pentru doctorul Nicholas W. Rudge. Toate 
cecurile pentru doctor fuseseră depuse la Bank of America, 
sucursala din San Francisco, ceea ce-l conduse pe Joshua la pre- 
supunerea că medicul locuia în acest oraş. 

Telefonă la serviciul de informaţii din San Francisco, apoi la 
alt serviciu de informaţii din zona prefixului 408, care includea şi 
localitatea Hollister. În mai puţin de cinci minute obţinu trei 
numere de telefon: Hawthorne, Rudge şi Rita Yancy. 

Mai întîi, formă numărul femeii. 

Ea răspunse după al doilea apel. 

— Alo? 

— Doamna Yancy? 

— Da. 

— Rita Yancy? 

— Da Avea un glas plăcut, blind şi melodios. Cine întreabă? 

— Numele meu e Joshua Rhinehart. Vă sun din St. Helena. 
Sint executorul testamentar al proprietăţii răposatului Bruno 
Frye. Ea nu răspunse. Doamnă Yancy? 

— Adică a murit? întrebă femeia. 

— N-aţi ştiut? 

— De unde să ştiu? 

— S-a scris în ziare. 

— Nu citesc niciodată presa, răspunse ea. 

Vocea i se schimbase. Nu mai era agreabilă. Devenise rece 
şi aspră. 

— A murit joia trecută, spuse Joshua. Ea tăcea. Vă simţiţi 
bine? întrebă Joshua 

— Ce doriţi de la mine? 

— In calitate de executor testamentar, una dintre misiunile 
mele este să verific dacă toate datoriile domnului Frye sînt achi- 
tate, înainte ca proprietatea să fie împărţită între moştenitori. 

— ŞI? 

— Am descoperit că domnul Frye vă plătea lunar cinci sute 
de dolari şi m-am gîndit că, poate, este vorba de ratele unei 
datorii. Ea nu-i răspunse. Joshua îi auzea respiraţia. Doamnă 
Yancy? 

— Nu-mi datorează absolut nimic, spuse ea. 

— Deci nu achita o datorie. 

— Nu, răspunse ea 


— Aţi lucrat cumva pentru el? Ea şovăi. Apoi clic. Doamnă 
Yancy? 

Nici un răspuns. Doar un fişiit pe fir şi trosnete îndepărtate. 

Joshua formă numărul din nou. 

— Alo? spuse în receptor femeia. 

— Sînt tot eu, doamnă Yancy. Se pare că s-a întrerupt. 

Clic. 

Joshua vru să sune a treia oară, dar îşi dădu seama că ea 
va închide din nou. Nu ştia să se controleze. Era limpede că 
avea un secret, un secret ştiut numai de ea şi Bruno şi pe care 
acum încerca să-l ascundă de Joshua. Dar nu reuşise decit să-i 
aţiţe curiozitatea. Acum era mai sigur decit oricînd că fiecare 
dintre cele trei persoane plătite din contul de la banca din San 
Francisco ştia ceva care l-ar ajuta să explice existenţa sosiei lui 
Bruno Frye. Dacă i-ar putea convinge să vorbească, poate ar 
reuşi să lichideze proprietatea mai curînd. 

— Nu poţi scăpa de mine aşa uşor, Rita, spuse el, punînd 
receptorul în furcă. 

A doua zi avea de gind să zboare cu avionul Cessna la 
Hollister şi să se confrunte personal cu ea. A 

In continuare îl sună pe doctorul Nicholas Rudge. li 
răspunse robotul. Lăsă un mesaj cu numerele de telefon de la 
birou şi de acasă. 

Cu cel de al treilea apel avu succes, deşi nu chiar atit pe cît 
se aşteptase. Latham Hawthorne era acasă şi se arătă dispus să 
vorbească. Ocultistul avea o voce nazală şi o urmă de accent 
aristocratic britanic. 

— l-am vîndut destul de multe cărţi, răspunse Hawthorne, 
ca răspuns la o întrebare pusă de Joshua. 

— Doar cărţi? 

— Atit. 

— Cam mulţi bani numai pentru cărţi. 

— A fost un client excelent. 

— Dar chiar o sută de mii de dolari? 

— Suma acoperă aproape cinci ani. 

— Totuşi... 

— Majoritatea cărţilor erau rarităţi, înţelegeţi? 

— Aţi dori să le recumpăraţi din proprietate? întrebă Joshua, 
încercînd să-şi dea seama dacă omul era sincer. 

— Să le recumpăr? Oh, da, aş fi încîntat să pot. Absolut. 


— Cit oferiţi? 

— Păi, nu pot afirma cu precizie pînă nu le văd. 

— Daţi o cifră la întîmplare? Cit? 

— Vedeţi, dacă volumele au fost deteriorate — rupte, 
zdrenţuite, însemnate şi altele — e cu totul altă poveste. 

— Să zicem că sînt în perfectă stare. Cit oferiţi? 

— Dacă se află în starea în care i le-am vîndut domnului 
Frye, sînt gata să ofer ceva mai mult decit mi-a plătit el iniţial 
pentru ele. Multe dintre titlurile colecţiei lui şi-au sporit valoarea. 

— Deci, cît? întrebă Joshua. 

— Sînteţi un om perseverent. 

— E una dintre nenumăratele mele calităţi. Haideţi, 
domnule Hawthorne, nu vă cer să vă angajaţi la o ofertă 
definitivă. E vorba de o cifră estimativă. 

— Ei bine, dacă colecţia conţine toate cărţile pe care i le-am 
vîndut şi dacă aceste cărţi sînt în perfectă stare... aş spune... 
desigur, luînd în calcul şi profitul meu... În jur de două sute de 
mii de dolari. 

— Siînteţi dispus să cumpăraţi aceleaşi cărţi cu şaptezeci de 
mii de dolari mai scump decit a plătit Frye? 

— Ca cifră estimativă, da. 

— Într-adevăr, şi-au sporit valoarea. 

— Datorită specificului lor, explică Hawthorne. Zilnic apar 
noi cititori interesaţi de acest domeniu. 

— Şi care anume e domeniul? întrebă Joshua. Ce fel de cărţi 
colecţiona? 

— Nu le-aţi văzut? 

— Presupun că se află pe rafturile din biroul lui, spuse 
Joshua. Multe dintre ele sînt foarte vechi şi o bună parte sînt 
învelite în piele. N-am observat nimic neobişnuit la ele. N-am 
avut timp să le cercetez mai îndeaproape. 

— Erau titluri oculte, îi spuse Hawthorne. Eu nu vind decit 
cărţi care tratează despre ocultism în toate manifestările sale. O 
mare parte dintre cărţile mele sînt interzise, e vorba de cele 
care în altă epocă au fost interzise de biserică sau de stat şi 
care n-au mai fost reeditate de editorii moderni şi sceptici. 
Totodată, e vorba de ediţii limitate. Am peste două sute de 
clienţi statornici. Unul dintre ei este un domn din San Jose, care 
nu colecţionează decit cărţi despre misticismul hindus. O 
doamnă din comitatul Marin şi-a alcătuit o enormă bibliotecă 


despre satanism, printre care o duzină de titluri obscure, 
publicate numai în latină. Altă femeie din Seattle a cumpărat, 
practic, tot ce s-a publicat pe tema experienţelor extracorporale. 
Pot satisface orice gusturi. Nu mă laud cînd afirm că sînt cel mai 
respectabil şi mai de încredere comerciant de literatură ocultă 
din ţară. 

— Dar fără îndoială că nu toţi clienţii îşi permit să 
cheltuiască atît de mult ca domnul Frye. 

— Oh, bineînţeles că nu. Nu mai există decît doi, trei ca el, 
adică dispunînd de resursele lui. Am însă cîteva zeci de clienţi 
care cheltuiesc aproximativ zece mii de dolari anual pe cărţi. 

— Incredibil, se miră Joshua. 

— Nu chiar, îl contrazise Hawthorne. Aceşti oameni au 
impresia că au ajuns în pragul unei mari descoperiri, pe punctul 
de a afla un enorm secret: misterul vieţii. Unii sînt în căutarea 
nemuririi. Alţii caută farmece şi ritualuri care să le aducă bogății 
imense şi putere nelimitată asupra semenilor lor. Acestea sînt 
motivații puternice. Dacă oamenii cred sincer că ceva mai multă 
cunoaştere interzisă le va aduce ceea ce-şi doresc, plătesc, 
practic, oricît ca să obţină aceste cunoştinţe. 

Joshua se răsuci în scaunul turnant şi privi afară pe 
fereastră. Nori cenuşii şi joşi se apropiau grăbiţi dinspre vest, 
plutind pe deasupra culmilor tomnatice ale munţilor Mayacamas 
şi coborînd în vale. 

— Care aspect al ştiinţelor oculte îl interesa pe domnul 
Frye? 

— Colecţiona două feluri de cărţi, care tratau, practic, 
acelaşi subiect, răspunse Hawthorne. Era fascinat de 
posibilitatea de a comunica cu morţii. Spiritism. Ciocănituri în 
masă, vocile spiritelor, apariţii ectoplasmice, amplificarea 
înregistrărilor din eter, scriere automată şi altele asemenea. Dar 
cel mai mult se interesa de cărţile despre morţii vii. 

— Vampiri? întrebă Joshua, gîndindu-se la strania scrisoare 
din seif. 

— Da, confirmă Hawthorne. Vampiri, zombie şi alte aseme- 
nea creaturi. Nu se mai sătura de cărţi pe această temă. 
Desigur, nu vreau să spun că îl interesau romanele de groază şi 
senzațiile ieftine. Colecţiona numai studii serioase, nu ficţiune, şi 
anumite scrieri ezoterice alese. 

— De pildă? 


— Păi, de pildă... din categoria scrierilor ezoterice... a plătit 
şase mii de dolari pentru jurnalul scris de mînă al lui Christian 
Marsden. 

— Cine este Christian Marsden? întrebă Joshua. 

— In urmă cu paisprezece ani, Marsden a fost arestat 
pentru asasinarea a nouă persoane în oraşul San Francisco şi în 
împrejurimi. Presa îl numea Vampirul de la Golden Gate, fiindcă 
de fiecare dată bea sîngele victimelor sale. 

— Oh, da! îşi aminti Joshua. 

— Totodată, tăia membrele victimelor. 

— Da. 

— Le tăia braţele, picioarele şi capetele. 

— Din păcate, mi-l amintesc. Un caz oribil, spuse Joshua. 

Norii de un cenuşiu murdar continuau să sosească dinspre 
vest, de peste munţi, înaintînd constant spre St. Helena. 

— In decurs de un an, cît a ucis nestingherit, Marsden a 
ţinut un jurnal, spuse Hawthorne. E o lucrare neobişnuită. 
Marsden credea că un bărbat decedat, pe nume Adrian Trench, 
încerca să intre în trupul lui şi să revină la viaţă prin intermediul 
lui. Marsden era sincer convins că se lupta în permanenţă şi cu 
disperare să-şi controleze propriul trup. 

— Prin urmare, cînd ucidea, nu el comitea crimele, ci acel 
Adrian Trench. 

— Aşa scrie în jurnal, spuse Hawthorne. Dintr-un motiv pe 
care nu l-a explicat niciodată, Marsden credea că spiritul rău al 
lui Adrian Trench avea nevoie de sîngele altor persoane, ca să 
poată să ţină în stăpînire trupul lui Marsden. 

— O poveste suficient de ţicnită pentru a fi prezentată tri- 
bunalului într-un proces de stabilire a sănătăţii mintale, comentă 
cinic Joshua. 

— Marsden chiar a fost internat într-un spital de nebuni, 
confirmă Hawthorne. Acolo a şi murit, după şase ani. Dar n-a si- 
mulat nebunia ca să scape de închisoare. Credea cu adevărat că 
spiritul lui Adrian Trench încerca să-l alunge din propriul său 
trup. 

— Schizofrenie. 

— Probabil, încuviinţă Hawthorne. Însă nu cred că trebuie 
să excludem şi posibilitatea ca Marsden să fi fost întreg la minte 
şi doar să fi relatat un fenomen paranormal autentic. 

— Vreţi să repetaţi? 


— Vreau să spun că e foarte posibil ca Christian Marsden să 
fi fost cumva posedat. 

— Doar nu vorbiţi serios, protestă Joshua. 

— Ca să-l parafrazez pe Shakespeare, există multe lucruri 
pe pămînt şi în cer pe care nu le înţelegem şi nu putem să le 
înţelegem. 

Dincolo de fereastra înaltă a biroului, pe măsură ce grupul 
de nori de culoarea ardeziei continua să se îngrămădească 
deasupra văii, soarele cobori la asfinţit, dincolo de munţii 
Mayacamas şi înserarea se lăsă mult mai devreme peste St. 
Helena. 

Privind lumina sîngerie a amurgului, Joshua întrebă: 

— De ce-şi dorea domnul Frye atît de mult jurnalul lui 
Marsden? 

— Credea că trăieşte o experienţă similară cu cea a lui 
Marsden, răspunse Hawthorne. 

— Adică, Bruno credea că un mort încearcă să pună 
stăpînire pe trupul lui? 

— Nu, răspunse Hawthorne. Nu se identifica cu Marsden, ci 
cu victimele lui Marsden. Domnul Frye credea că mama lui, mi 
se pare că o chema Katherine, se întorsese din morţi întrupată 
în altă persoană şi încerca să-l ucidă. Spera ca jurnalul lui 
Marsden să-i dea o indicație cum trebuia să procedeze cu ea. 

Joshua simţi o răceală de gheaţă năvălindu-i în vine. 

— Bruno nu mi-a vorbit niciodată despre asta. 

— Oh, nu discuta pe această temă, încuviinţă Hawthorne. 
Probabil că sînt singura persoană căreia i-a destăinuit secretul. 
Mi-a făcut confidenţe fiindcă m-am arătat înţelegător faţă de 
interesul lui pentru ştiinţele oculte. Dar şi aşa, n-a pomenit 
despre acest lucru decît o singură dată. Credea cu convingere 
că mama lui se întorsese din mormînt şi era îngrozit să nu-i cadă 
victimă. Mai tîrziu, a regretat că-mi povestise. 

Joshua îşi îndreptă spatele în fotoliu, uluit şi şocat. 

— Domnule Hawthorne, săptămîna trecută domnul Frye a 
încercat să ucidă o femeie în Los Angeles. 

— Da, ştiu. 

— Voia s-o ucidă fiindcă îşi închipuia că era mama lui, 
ascunsă în alt trup. 

— Zău? Interesant! 

— lisuse Hristoase, domnule! Ştiai ce e în mintea lui. De ce 


n-ai spus nimic? 

Hawthorne rămase impasibil. 

— Ce-aţi fi vrut să fac? 

— Să fi spus poliţiei! L-ar fi luat la întrebări, aţi fi sugerat că 
poate avea nevoie de îngrijire medicală. Ș 

— Domnul Frye n-a comis o crimă, spuse Hawthorne. In 
plus, dumneavoastră presupuneţi că era nebun, dar eu nu 
împărtăşesc această presupunere. 

— Glumiţi, spuse Joshua, nevenindu-i să-şi creadă urechilor. 

—  Cituşi de puţin. Poate că mama lui Frye s-a întors 
într-adevăr din groapă ca să pună mîna pe el. Poate chiar a 
reuşit. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, femeia din Los Angeles nu 
era mama lui! 

— Poate, spuse Hawthorne. Poate că nu era. 

Deşi continua să şadă în fotoliul mare din birou şi deşi 
acesta se găsea cu toate patru picioarele pe podeaua solidă, 
Joshua avu o senzaţie curioasă de pierdere a echilibrului. ŞI-I 
închipuise pe Hawthorne ca fiind un om destul de cultivat, 
potrivit de educat şi studios, care îmbrăţişase această profesie 
datorită profiturilor pe care i le asigura. Acum Joshua începea să 
se întrebe dacă nu cumva îşi făcuse o părere cu totul greşită 
despre el. Poate că Latham Hawthorne era la fel de bizar ca şi 
marfa pe care o vindea. 

— Domnule Hawthorne, e limpede că sînteţi un om de afa- 
ceri foarte eficient şi de succes. Îmi păreţi a fi şi o persoană edu- 
cată. Vă exprimaţi mult mai frumos decît mulţi oameni cu care 
ai de-a face în zilele noastre. Ţinind cont de toate acestea, mi-e 
foarte greu să cred că puneţi mare bază pe lucruri ca 
spiritismul, misticismul şi morţii vii. _ 

— Eu nu-mi bat joc de nimic, răspunse Hawthorne. In defi- 
nitiv, faptul că sînt dispus să cred mi se pare mai puţin sur- 
prinzător decit refuzul dumneavoastră încăpăţinat de a crede. 
Nu înţeleg cum un om inteligent nu-şi dă seama că există multe 
lumi în afară de a noastră şi multe alte realităţi dincolo de cea în 
care trăim. 

— Oh, cred că lumea e plină de mistere şi că nu percepem 
decit în parte realitatea, spuse Joshua Nu vă contrazic în privinţa 
acestui aspect. Dar în egală măsură cred că în timp percepțiile 
noastre se vor rafina şi că toate misterele vor fi explicate de 


oamenii de ştiinţă, de oameni raţionali, care lucrează în labora- 
toare, nu de amatori de superstiții care ard tămiie şi rostesc 
incantaţii fără rost. 

— Eu nu am încredere în oamenii de ştiinţă, îl contrazise 
Hawthorne. Sînt satanist îmi găsesc răspunsurile în acest 
domeniu. 

— Cultul diavolului? întrebă Joshua. 

Incă nu aflase totul despre ocultist. 

— E un mod simplist de a vedea lucrurile. Eu cred în celălalt 
Dumnezeu, Dumnezeul cel Întunecat. Se apropie venirea lui, 
domnule Rhinehart. Hawthorne vorbea calm, binevoitor, ca şi 
cum ar fi discutat pe o temă cu nimic mai neobişnuită sau con- 
troversată decit vremea. Aştept cu nerăbdare ziua în care EI îl 
va alunga pe Hristos şi toate divinităţile mai mici şi se va urca 
singur pe tron. Ce zi minunată va fi aceea. Toţi adepţii altor 
religii vor fi înrobiţi sau măcelăriți. Preoţii lor vor fi decapitaţi şi 
aruncaţi la cîini. Călugăriţele vor fi violate în plină stradă. Bi- 
sericile, sinagogile, moscheele şi templele vor fi folosite pentru 
celebrarea liturghiilor întunericului şi fiecare om de pe suprafaţa 
pămîntului îl va slăvi pe El. Pe altare vor fi sacrificați copii mici, 
iar Belzebut va domni pînă la sfîrşitul timpurilor. Curînd, dom- 
nule Rhinehart. Există semne şi prevestiri. Nu mai este mult. Eu 
abia aştept. 

Joshua îşi pierduse graiul. În ciuda aiurelilor rostite, 
Hawthorne vorbea ca un om normal şi raţional. Nu bătea cîmpii 
şi nu urla. Glasul lui nu trăda nici cea mai mică urmă de manie 
sau de isterie. Joshua se simţea mai tulburat de sîngele rece şi 
de aparenta blindeţe a ocultistului decît dacă Hawthorne ar fi 
miîrîit, ar fi strigat şi ar fi făcut spume la gură. Era ca şi cum ar fi 
cunoscut un străin la o petrecere, ar fi discutat cu el, ar fi ajuns 
să-l simpatizeze, ca dintr-o dată să-şi dea seama că acesta 
purta o mască de latex, o figură calmă bine realizată, sub care 
se ascundea răul şi rînjetul hîd al Morţii. Un costum de 
Halloween, dar întors pe dos. Demonul deghizat în om obişnuit. 
Coşmarul lui Poe prinsese viaţă. 

Joshua se cutremură de un fior. 

— Am putea fixa o întîlnire? întrebă Hawthorne. Abia aştept 
să studiez colecţia de cărţi cumpărată de la mine de către dom- 
nul Frye. Pot veni aproape oricînd. Ce zi v-ar conveni? 

Joshua nu era nerăbdător să-l întilnească şi să facă afaceri 


cu el. Decise să-l amine pe ocultist pînă cînd cărţile aveau să fie 
văzute şi de alţi experţi. Poate că vreunul dintre aceştia îşi va da 
seama de valoarea colecţiei şi va face o ofertă echitabilă. 
Atunci, îi va fi simplu să trateze cu Latham Hawthorne. 

— Va trebui să revin cu un telefon, răspunse Joshua. Pînă 
atunci am multe alte treburi urgente de rezolvat. E vorba de o 
proprietate mare şi foarte complexă. Îmi va lua cîteva săptămîni 
ca s-o lichidez. 

— Aştept telefonul dumneavoastră. 

— Înainte de a închide, ar mai fi încă două lucruri, spuse 
Joshua. 

— Da? 

— V-a povestit domnul Frye de ce avea o teamă atit de 
obsedantă de mama lui? 

— Nu ştiu ce i-a făcut, răspunse Hawthorne, dar o ura din 
tot sufletul. În viaţa mea n-am văzut o ură atît de cumplită şi 
înverşunată ca în momentele în care vorbea despre ea. 

— l-am cunoscut pe amindoi, spuse Joshua. Niciodată n-am 
observat ca între ei să fi existat astfel de sentimente. 
Întotdeauna am crezut că o idolatriza. 

— Atunci, trebuie să fi fost o ură tainică, pe care o 
ascundea de foarte multă vreme, zise Hawthorne. 

— Dar ce i-ar fi putut face? _ 

— După cum v-am spus, mie nu mi-a relatat nimic. Insă 
exista ceva în spatele acestui sentiment de ură, ceva atît de 
rău, încît domnul Frye nu avea puterea să vorbească despre 
asta. Spuneaţi că vreţi să discutaţi alte două lucruri. Care-i al 
doilea? 

— Bruno a pomenit vreodată de o dublură a lui? 

— O dublură? 

— O sosie. Cineva care putea trece drept el însuşi. 

— Cu statura lui şi cu vocea aceea neobişnuită, n-ar fi fost 
simplu să-şi găsească o sosie. 

— După cit se pare, a reuşit. Eu încerc să aflu de ce a avut 
nevoie de o dublură. 

— Dar nu vă poate explica însăşi sosia? Ea trebuie să ştie 
de ce a fost angajată. 

— Nu reuşesc să dau de ea. 

— Înţeleg, spuse Hawthorne. Ei bine, domnul Frye nu mi-a 
pomenit niciodată despre asta. Dar mă gindeam... 


— Da? 

— La un motiv pentru care ar fi avut nevoie de o sosie. 

— Ce motiv? întrebă Joshua. 

— Ca s-o deruteze pe mama lui, cînd ea se întorcea din 
morţi ca să-l înşface. 

— Bineînţeles, exclamă sarcastic Joshua. Cum de nu m-am 
gîndit la asta! 

— M-aţi înţeles greşit, spuse Hawthorne. Ştiu că sînteţi 
sceptic. Nu vreau să spun că ea s-a întors din groapă cu 
adevărat. Nu deţin suficiente date ca să pot emite o părere. Dar 
domnul Frye era ferm convins că mama lui se întorsese. Poate 
şi-a închipuit că, angajind o dublură, beneficia de o oarecare 
protecţie. 

Joshua se văzu nevoit să admită că ideea lui Hawthorne era 
mai mult decit plauzibilă. 

— Adică, cea mai simplă cale de a înţelege motivul este de 
a mă pune în pielea lui Frye şi de a gindi ca el, ca un paranoic 
schizofrenic. 

— Dacă într-adevăr a fost un paranoic schizofrenic, sublinie 
Hawthorne. După cum v-am mai spus, eu nu iau nimic în 
deridere. 

— lar eu îmi bat joc de toate, replică Joshua. Ei bine... vă 
mulţumesc pentru timp şi pentru osteneală, domnule 
Hawthorne. 

— Pentru puţin. Aştept telefonul dumneavoastră. 

Aşteaptă mult şi bine, îi răspunse în gînd Joshua. Puse 
receptorul în furcă, se ridică, se duse la fereastra înaltă şi 
aruncă o privire asupra văii, care începea să se ascundă în 
umbre, sub norii cenuşii şi marginile purpurii-albăstrui ale 
întunericului din ce în ce mai dens. Ziua părea că se grăbeşte să 
devină noapte şi cînd o rafală de vînt rece făcu să zăngăne 
geamurile, Joshua se gîndi că toamna făcea loc iernii cu aceeaşi 
grabă nefirească. Părea mai curînd o seară mohorită şi ploioasă 
de ianuarie decît de octombrie timpuriu. 

În mintea lui Joshua cuvintele lui Latham Hawthorne se 
înşirau ca firele întunecate ale unei pinze negre ţesute de un 
păianjen monstruos: Timpul lui se apropie, domnule Rhinehart. 
Există semne şi prevestiri. Nu mai e mult pină atunci. Foarte 
curînd. 

În ultimii cincisprezece ani lumea părea să se fi năpustit la 


vale, ca o maşină fără frîine, total scăpată de sub control. 
Apăruseră o mulţime de oameni ciudaţi. Ca Hawthorne. Şi chiar 
mai răi. Mult mai răi. Mulţi dintre ei erau conducători politici, 
aceasta fiind meseria pe care şi-o alegeau adesea astfel de 
şacali, dornici să capete putere asupra altora, ţineau în miini 
friiele planetei, mecanici ţicniţi ai fiecărei naţiuni, rînjind dement 
în timp ce împingeau maşinăria din ce în ce mai aproape de 
momentul deraierii. 

Oare trăim ultimele zile ale planetei? se întrebă Joshua. 
Oare se apropie Armaggedonul? 

Prostii, se dojeni el. Bătrîne, nu faci decit să transferi senti- 
mentul morţii iminente asupra percepţiei tale asupra lumii. Ai 
pierdut-o pe Cora, eşti absolut singur şi dintr-o dată ai devenit 
conştient că îmbătrineşti şi că timpul îţi scapă printre degete. 
Acum ai sentimentul incredibil, măreț şi grandoman că întreaga 
lume se va sfîrşi o dată cu moartea ta. Dar singura zi de apoi 
care se apropie e a ta, se gîndi el. Lumea va continua să existe 
şi după ce nu vei mai fi. Va mai exista încă multă, multă vreme. 

Totuşi, nu era chiar sigur. Atmosfera părea încărcată de 
semne rău-prevestitoare. 

Cineva bătu la uşă. Era Karen Farr, tînăra şi harnica lui se- 
cretară. 

— N-am ştiut că mai eşti aici, îi spuse Joshua. Aruncă o 
privire la ceas. Ar fi trebuit să pleci încă de acum o oră. 

— Am mai zăbovit la masa de prînz. Îmi rămăseseră de pus 
la punct cîteva lucruri. 

— Munca este o parte esenţială a vieţii, draga mea. Dar nu 
pierde prea mult timp muncind. Du-te acasă. Ai să-ţi termini 
treaba miine. 

— Termin în zece minute, îl asigură ea. Tocmai au venit 
două persoane. Vor să stea de vorbă cu dumneavoastră. 

— N-am nici o întîlnire programată. 

— Au venit de la Los Angeles. Pe el îl cheamă Anthony 
Clemenza, iar doamna care-l însoţeşte este Hilary Thomas. E 
femeia care... 

— Ştiu cine este, o întrerupse Joshua, surprins. Pofteşte-i 
imediat. 

Ocoli masa de lucru şi-şi întîmpină vizitatorii în mijlocul 
încăperii. După prezentările oarecum stînjenite, Joshua se 
asigură că oaspeţii se instalaseră confortabil, le oferi de băut, 


turnă Jack Daniel's pentru fiecare din ei şi-şi trase un scaun faţă 
în faţă cu canapeaua pe care cei doi se aşezaseră unul lîngă 
celălalt. 

Tony Clemenza avea ceva care-i plăcu din prima clipă lui 
Joshua. Părea un om sigur pe el şi competent. 

Hilary Thomas radia aceeaşi agerime, încredere în sine şi 
competenţă ca şi Clemenza. Pe deasupra, era nespus de 
încîntătoare. 

Cîteva momente, nici unul dintre ei nu-şi găsi cuvintele. Se 
priviră unul pe altul în tăcere şi în aşteptare, apoi îşi muiară 
buzele în whiskey. 

Joshua fuse cel care sparse gheaţa. 

— Niciodată n-am crezut prea mult în lucruri ca 
previziunea, dar pe Dumnezeul meu, în clipa de faţă am o mică 
presimţire. N-aţi bătut atita drum doar ca să-mi povestiţi despre 
miercurea şi joia trecută, nu-i aşa? Între timp s-a mai întîmplat 
ceva. 

— S-au întîmplat multe, răspunse Tony. Dar nimic din toate 
acestea nu pare să aibă sens. 

— Şeriful Laurenski ne-a trimis la dumneavoastră, spuse 
Hilary. 

— Sperăm să ne puteţi da unele răspunsuri. 

— Şi eu caut răspunsuri, replică Joshua. 

Hilary îşi lăsă capul într-o parte şi-l privi ciudat. 

— Cred că, la rîndul meu, am o presimţire, spuse ea. Şi aici 
s-a întîmplat ceva, nu-i aşa? 

Joshua luă o înghiţitură de whiskey. 

— Dacă aş fi un om superstiţios, probabil v-aş răspunde 
că... undeva... un mort se plimbă printre cei vii. 

Afară, ultima geană de lumină fu alungată de pe cer. Din- 
colo de fereastră noaptea cea neagră puse stăpiînire pe vale. Un 
vînt rece încercă să-şi facă loc printre nenumăratele careuri de 
sticlă ale ferestrei, şuierind şi gemînd. Dar biroul lui Joshua 
părea inundat de o căldură nouă, fiindcă el, Hilary şi Tony se 
simțeau legaţi prin ceea ce ştiau despre misterul reîntoarcerii lui 
Bruno Frye din lumea morţilor. 


În dimineaţa aceea, Bruno Frye dormise în partea din spate 
a furgonetei albastre Dodge, în parcarea unui supermagazin, 


pînă la ora unsprezece, cînd îl trezise coşmarul unor şoapte 
cumplite şi amenințătoare, dar fără înţeles. Un timp rămase 
lungit în aerul înnăbuşitor al furgonetei slab luminate, cu braţele 
înlănţuite în jurul trupului, simțindu-se atît de singur, de părăsit 
şi de înspăimiîntat, încît scînci şi plinse ca un copil. 

Sînt mort, se gîndi el. Mort M-a ucis căţeaua. Mort. Căţeaua 
afurisită şi blestemată mi-a înfipt cuțitul în burtă. 

Pe măsură ce plinsul i se potolea, îl năpădi un gînd 
neobişnuit şi tulburător: Dar dacă sînt mort... cum de mă aflu 
aici? Cum pot fi mort şi viu în acelaşi timp? 

Îşi pipăi abdomenul cu amîndouă miinile. Nu avea locuri 
dureroase, nici răni de cuţit, nici cicatrice. 

Brusc, gîndul i se limpezi. O ceaţă cenuşie se ridică de pe 
mintea lui şi în clipa următoare totul începu să strălucească 
asemenea luminilor unui cristal cu multe fațete. incepu să se 
întrebe dacă Katherine se întorsese cu adevărat din mormiînt. 
Oare Hilary Thomas era doar Hilary Thomas, nu Katherine Anne 
Frye? Oare era nebun de voia s-o ucidă? Oare toate celelalte 
femei, pe care le ucisese în ultimii cinci ani, fuseseră, 
într-adevăr, noi trupuri în care se ascunsese Katherine? Sau 
fuseseră oameni obişnuiţi, femei nevinovate care nu meritaseră 
să moară? 

Bruno se aşeză pe podeaua furgonetei, năucit, copleşit de 
această nouă faţă a lucrurilor. 

Şi şoaptele care îi năpădeau somnul în fiecare noapte, 
şoaptele acelea îngrozitoare, care-l umpleau de spaimă... 

Dintr-o dată înţelese că, dacă se concentra îndeajuns de 
mult, dacă scotocea cu atenţie printre amintirile copilăriei, avea 
să descopere ce însemnau acele şoapte, semnificaţia lor. Işi 
aminti două uşi masive de lemn fixate în pămînt. Şi-o aminti pe 
Katherine deschizînd acele uşi şi îmbrîncindu-l în întunericul de 
dedesubt. Şi-o aminti trîntind uşile la loc şi ferecîndu-le, apoi 
treptele care duceau jos, tot mai jos, în inima pămîntului... 

Nu! 

Îşi acoperi urechile cu mîinile, ca şi cum astfel ar fi putut 
opri amintirile urite la fel de uşor cum te fereşti de un zgomot 
neplăcut. 

Era leoarcă de sudoare. Tremura din toate încheieturile. 

— Nu, murmură el. Nu, nu, nu! 

De cînd se ştia, neîncetat încercase să afle cine şoptea în 


coşmarurile de fiecare noapte. Dorise cu ardoare să descopere 
ce încercau să-i spună şoaptele şi, poate, astfel să le alunge din 
somnul lui pentru totdeauna. Acum cînd se afla în pragul acelei 
descoperiri, îşi dădu seama că adevărul era mult mai cumplit şi 
mai înspăimîntător decît misterul şi, cuprins de panică, se 
îndepărtă de revelaţie cu o clipă înainte ca în mintea lui să se 
facă lumină. 

Furgoneta se umplu din nou de şoapte, voci şuierătoare, 
murmure obsedante. 

Bruno ţipă îngrozit, legănîndu-se dintr-o parte în alta pe 
podea. 

Din nou simţi tîrîndu-se pe el creaturi ciudate, încercînd să i 
urce pe braţe, pe piept şi pe spate. Să ajungă la obrazul lui. Să 
se strecoare printre buzele şi dinţii lui. Să-i intre în nări. 

Zvîrcolindu-se şi ţipînd, încercă să le scuture de pe el, să le 
lovească cu palma, să le alunge. 

Dar iluzia era întreţinută de întuneric, iar în furgonetă era 
prea multă lumină ca halucinaţiile groteşti să poată dura. Văzu 
că nu avea nimic pe trup şi panica se potoli încet-încet, lăsîndu-l 
sleit de puteri. 

Timp de cîteva minute rămase pe podea, cu spatele 
rezemat de peretele furgonetei, tamponîndu-şi cu batista 
obrazul transpirat şi ascultind cum respiraţia lui îşi încetinea 
ritmul. 

În cele din urmă, hotărî că sosise timpul să pornească din 
nou în căutarea căţelei afurisite. Era undeva afară, îl aştepta, se 
ascundea undeva în oraş. Trebuia să dea de ea şi s-o ucidă, 
înainte ca ea să găsească o cale de a-i veni de hac. 

Scurtul moment de limpezime a minţii, scînteia de 
luciditate dispăruse ca şi cum nici n-ar fi existat vreodată. Işi 
uitase întrebările şi îndoielile. Din nou era absolut convins că 
Katherine se întorsese din mormiînt şi că trebuia cu orice preţ 
oprită. 

Mai tîrziu, după un prînz grăbit, se duse cu maşina în 
West-wood şi opri ceva mai departe de casa lui Hilary. Urcă din 
nou în spatele furgonetei şi începu să supravegheze casa 
printr-un mic orificiu din partea laterală a maşinii. 

Pe aleea circulară din faţa locuinţei domnişoarei Thomas se 
vedea o furgonetă utilitară. Pe părţile laterale era scris cu litere 
albastre şi aurii: 


FEMEI DE SERVICIU LA DISCREŢIE 
CURĂŢENIE SĂPTĂMINALĂ, DE PRIMĂVARĂ 
SAU DUPĂ PETRECERI 

SPĂLĂM CHIAR ŞI GEAMURILE 


Trei femei în halate albe lucrau în casă. Făcură cîteva dru- 
muri din casă pînă la furgonetă, ducînd mături şi cîrpe umede, 
aspiratoare, găleți, scoţind saci de plastic plini cu gunoi, apoi 
ducînd o maşină cu abur pentru curăţarea covoarelor, scoţind 
fragmente de mobilă sfărimată de Bruno în accesul de furie dis- 
trugătoare din zorii zilei precedente. 

Deşi stătu la pîndă toată după-amiaza, n-o văzu nici o clipă 
pe Hilary Thomas şi se convinse că nu era acasă. De fapt, îşi 
închipuia că nu se va întoarce decît cînd va avea certitudinea că 
se afla în siguranţă, cînd îl va şti mort. 

— Dar nu eu sînt cel care va muri, spuse el cu voce tare, 
studiind casa Ai auzit, căţea? Mai întîi, am să-ţi fac ţie de petre- 
canie. Am să pun mîna pe tine înainte să ai tu ocazia să mă 
înşfaci. Am să-ţi retez capul tău cel blestemat. 

În cele din urmă, puţin după ora cinci, femeile îşi luară 
ustensilele şi le urcară în spatele furgonetei. Apoi încuiară uşa şi 
plecară. 

Bruno se luă după ele. 

Erau singurul lui fir către Hilary Thomas. Căţeaua le anga- 
jase. Probabil că ştiau unde se afla. Dacă ar reuşi să o prindă 
singură pe una dintre ele şi s-o facă să vorbească, ar afla unde 
se ascunde Katherine. 

Sediul firmei de prestări de servicii se găsea într-o clădire 
ornamentată cu stuc şi avînd un singur nivel, pe o stradă 
laterală murdară, la jumătate de cvartal de Pico. Furgoneta 
urmărită de Frye se opri într-o parcare de lîngă clădire, în rînd 
cu alte opt furgonete marcate cu numele firmei scris cu aceleaşi 
litere albastre şi aurii. 

Frye trecu pe lîngă şirul de furgonete albe, se duse pînă în 
capătul cvartalului, întoarse în intersecţia pustie şi porni în 
direcţie opusă. Ajunse exact la timp ca să le vadă pe cele trei 
femei intrînd în sediu. Nici una nu părea să-l fi remarcat sau 
să-şi fi dat seama că furgoneta Dodge era una şi aceeaşi maşină 
care rămăsese toată ziua în preajma locuinţei domnişoarei 


Thomas. Opri în apropiere de colţ, vizavi de firma de prestări de 
servicii, sub ramurile unui curmal care foşneau în bătaia vîntului 
şi aşteptă să apară una dintre cele trei femei. 

În următoarele zece minute din sediu ieşiră multe 
lucrătoare în halate albe dar nici una dintre ele nu fusese la 
locuinţa lui Hilary Thomas în acea după-amiază. Apoi recunoscu 
pe una. Femeia ieşise din clădire şi se îndrepta spre o maşină 
Datsun de culoare galbenă strălucitoare. Era tînără, sub treizeci 
de ani, cu părul şaten şi drept, lung pînă aproape de talie. 
Mergea cu umerii daţi spre spate, cu bărbia ridicată, cu paşi agili 
şi elastici. Vîntul îi lipea uniforma de şolduri şi de coapse, făcînd 
să-i fluture tivul pînă deasupra genunchilor frumoşi. Fata urcă la 
volanul automobilului Datsun şi ieşi din parcare. Viră la stînga şi 
porni spre Pico. 

Frye ezită, încercînd să-şi dea seama dacă fata reprezenta 
ţinta cea mai potrivită sau dacă trebuia să aştepte pe una din 
celelalte două. Dar ceva îi spunea că fata era exact ce căuta. 
Porni furgoneta Dodge şi se desprinse de bordură. 

Pentru a nu fi observat, încercă să interpună cîte o maşină 
între Dodge şi automobilul Datsun galben. O urmări de pe o 
stradă pe alta, cît mai discret posibil. După toate aparențele, ea 
nu avea nici cea mai mică idee că era urmărită. 

Locuinţa fetei se găsea în Culver City, la numai cîteva cvar- 
tale de studiourile cinematografice MGM. Locuia într-un 
bungalou vechi, dar frumos, pe o străduţă cu alte bungalouri, la 
fel de vechi şi de frumoase. Cîteva case purtau patina timpului: 
cenuşii, afundate în pămînt şi triste, necesitau lucrări de 
reparaţii. Dar cele mai multe erau întreţinute cu vizibilă mîndrie, 
proaspăt zugrăvite, cu obloane în culori vii, cu mici verande ele- 
gante, ici-colo cîte un vitraliu, ici-colo cîte o uşă cu geam încas- 
trat sau lampioane, sau acoperişuri de ţiglă. Nu era un cartier 
bogat, însă avea o puternică personalitate. Casa fetei era cufun- 
dată în întuneric. Ea intră şi aprinse luminile în camerele de la 
stradă. 

Bruno parcă furgoneta Dodge de cealaltă parte a străzii, 
într-o porţiune mai întunecoasă decit noaptea care se lăsase nu 
de mult. Stinse farurile, opri motorul şi cobori geamul portierei. 
Cartierul era liniştit, nu se auzea aproape nici un zgomot. 
Singurele sunete erau foşnetul copacilor care răspundeau 
vîntului insistent de toamnă, vijiitul cîte unei maşini aflate în 


trecere şi muzica swing provenită de la o combină muzicală sau 
un aparat de radio îndepărtat. Era o melodie a lui Benny 
Goodman de prin anii patruzeci, dar Bruno nu-şi mai amintea 
titlul, sunetul de alămuri ajungea pînă la el cu intermitenţă, 
după bunul plac al vîntului. Bruno rămase la volan, ascultind, 
pîndind. 

La ora 6:40 Frye trase concluzia că femeia nu avea nici soţ, 
nici prieten. Dacă ar fi locuit împreună cu un bărbat, mai mult ca 
sigur că pînă atunci acesta s-ar fi întors de la lucru. 

Frye mai lăsă să treacă cinci minute. 

Muzica lui Benny Goodman încetă. 

Era singura schimbare. 

La 6:54 cobori din furgonetă şi traversă strada, înspre casa 
fetei. 

Bungaloul se găsea pe un mic teren, mult prea aproape de 
vecini pentru scopul urmărit de Bruno. Avea însă avantajul 
numeroşilor copaci şi tufe care înconjurau proprietatea, 
ascunzînd veranda de la intrare de privirile iscoditoare ale 
vecinilor din dreapta şi din stînga. Dar chiar şi aşa, era nevoit să 
acţioneze rapid, să intre în casă repede şi fără zgomot, fără a-i 
lăsa fetei răgazul să ţipe. 

Urcă cele două trepte joase pînă pe verandă. Scîndurile 
scîrţiiră uşor. Bruno apăsă butonul soneriei. 

Fata veni la uşă, zimbind întrebător: 

— Da? 

De cealaltă parte a uşii se vedea un lanţ de siguranţă. Mai 
gros şi mai rezistent decit altele, dar nici pe departe atit de efi- 
cient pe cît îşi închipuia femeia. Chiar şi cineva mai puţin solid 
decit Bruno Frye l-ar fi putut smulge din perete cu cîteva lovituri 
zdravene în uşă. Bruno nu trebui decit să-şi proptească umărul 
masiv în uşă o singură dată, cu putere, chiar în clipa în care ea 
întreba zimbind "Da?" Uşa se deschise brusc spre interior, aşchii 
zburară prin aer şi o parte a lanţului rupt căzu pe podea cu un 
clinchet puternic. 

Dintr-un salt, Bruno fu înăuntru, trîntind uşa în spatele lui. 
Era convins că nimeni nu-l văzuse intrînd. 

Femeia zăcea pe spate pe podea. Uşa o trîntise la pămînt. 
Încă purta halatul alb. Fusta i se ridicase, dezvelindu-i coapsele. 
Avea picioare foarte frumoase. 

El îngenunche alături de ea. 


Fata era năucită. Deschise ochii şi încercă să-şi privească 
atacatorul, dar avu nevoie de cîteva clipe ca să-şi recapete 
vederea limpede. 

EI îi puse virful cuţitului în git. 

— Dacă ţipi, te spintec. Ai înţeles? 

Ochii ei căprui şi calzi îşi pierdură expresia nedumerită şi în 
ei îşi făcu loc spaima. Începu să tremure. În colţul ochilor i se 
adunară lacrimi sclipitoare, care însă nu se rostogoliră pe obraz. 

Nerăbdător, el o împunse în git cu virful cuţitului. Pe piele 
apăru un strop minuscul de sînge. 

Ea îşi strînse pleoapele. 

— Fără ţipete, o ameninţă Bruno. M-ai auzit? 

Cu un efort, ea răspunse: 

— Da. 

— Ai să fii cuminte? 

— Te rog. Te rog să nu-mi faci rău. 

— Nu vreau să-ţi fac rău, spuse Frye. Dacă nu ţipi, dacă eşti 
cuminte şi mă ajuţi, nu voi fi nevoit să-ţi fac rău. Dar, dacă ţipi 
sau încerci să fugi, te fac bucăţi. Ai înţeles? 

— Da, răspunse ea cu glas abia auzit. 

— Ai să fii cuminte? 

— Da. 

— Locuieşti singură? 

— Da. 

— Nu ai soţ? 

— Nu. 

— Nici prieten? 

— Nu locuieşte aici. 

— II aştepţi în astă-seară? 

— Nu. 

— Mă minţi? 

— E adevărat. Jur. 

Obrazul smead devenise alb ca varul. 

— Dacă mă minţi, spuse el, îţi fac faţa fişii. 

Ridică lama cuţitului şi-i lipi vîrful de obraz. 

Ea închise ochii şi se cutremură. 

— Aştepţi pe cineva? 

— Nu. 

— Cum te cheamă? 

— Sally. 


— OK, Sally, vreau să-ţi pun cîteva întrebări, dar nu aici şi 
nu aşa. 

Ea deschise ochii. Avea lacrimi în gene. O lacrimă i se pre- 
linse pe obraz. Înghiţi cu greu. 

— Ce vrei să ştii? 

— Vreau să-ţi pun cîteva întrebări despre Katherine. 

Ea se încruntă. 

— Nu cunosc nici o Katherine. 

— O cunoşti sub numele de Hilary Thomas. 

Ea se încruntă şi mai tare. 

— Femeia din Westwood? 

— Azi ai făcut curat în casa ei. 

— Da... dar n-o cunosc. N-am întilnit-o niciodată. 

— Asta vom vedea. 

— E adevărat. Nu ştiu nimic despre ea. 

— Poate că ştii mai multe decît îţi închipui. 

— Nu. Zău că nu. 

— Haide, o îndemnă el, străduindu-se să zimbească şi să 
vorbească pe un ton prietenos. Să mergem în dormitor, acolo 
vom discuta mai confortabil. 

Ea începu să tremure şi mai tare, aproape ca o epileptică. 

— Vrei să mă violezi, aşa-i? 

— Nu, nu. 

— Ba da. Ba da. 

Frye abia reuşea să-şi stăpînească furia. Era furios că fata îl 
contrazicea Furios că nu voia să se mişte de acolo. Ar fi vrut să-i 
poată înfige cuțitul în burtă şi să-i scoată de acolo ceea ce dorea 
să ştie, dar bineînţeles că nu putea. Voia să ştie unde se ascun- 
dea Hilary Thomas. | se părea că cea mai bună cale de a afla 
informaţia necesară era s-o fringă pe femeia aceea ca pe o 
sirmă rezistentă: s-o îndoaie înainte şi înapoi pînă cînd se va 
rupe, să-i adreseze cînd ameninţări, cînd vorbe bune, recurgînd 
la mici violenţe, folosind tonul prietenos şi mîngiierea. Nu se 
gîndi nici o clipă că ea ar fi dispusă să-i destăinuie ce ştia. In 
mintea lui, fata fusese angajată de Hilary Thomas, deci de 
Katherine, prin urmare era complice la tentativa lui Katherine de 
a-l ucide. Fata nu era doar o spectatoare inocentă. Era femeia 
de serviciu a lui Katherine, o complotistă, poate tot o moartă 
revenită printre cei vii. Bănuia că fata ascundea informaţia şi că 
refuza să i-o dezvăluie. 


— Îţi promit că nu te violez, spuse el încet şi cu blîndeţe. 
Dar, în timp ce-ţi pun întrebările, vreau să stai culcată pe spate, 
ca să nu te poţi ridica s-o iei la fugă. Mă voi simţi mai în 
siguranţă dacă stai culcată pe spate. Deci, dacă tot trebuie să 
stai un timp culcată, de ce să nu stai pe o saltea moale, în loc de 
podea? Nu mă gîndesc decit la confortul tău, Sally. 

— Mă simt bine aici, spuse ea neliniştită. 

— Nu vorbi prostii, o dojeni Frye. În plus, dacă vine cineva 
la uşa din faţă şi sună la sonerie... ne-ar putea auzi şi şi-ar putea 
închipui că ceva nu e în regulă. Dormitorul e mult mai intim. Hai 
să mergem. Haide. Sus! 

Ea se ridică în picioare. 

Bruno continuă să ţină cuțitul lipit de gitul ei. 

Se duseră în dormitor. 


Hilary nu era o băutoare, dar îi părea bine că avea în faţă 
un pahar de whiskey bun, în timp ce şedea pe canapeaua din 
biroul lui Joshua Rhinehart şi-l asculta pe avocat. Joshua le 
povesti amiîndurora despre banii ridicaţi din banca de la San 
Francisco, despre sosia care lăsase o scrisoare bizară în seiful 
băncii şi despre propria-i nesiguranţă în privinţa identităţii 
persoanei îngropate ca Bruno Frye. 

— Aveţi de gînd să exhumaţi cadavrul? întrebă Tony. 

— Nu încă, răspunse Joshua. Mai întii, trebuie să verific 
cîteva lucruri. Dacă reuşesc, s-ar putea să am suficiente răspun- 
suri ca să nu mai fie nevoie să dezgrop cadavrul. 

Le povesti despre Rita Yancy din Hollister şi despre doctorul 
Nicholas Rudge din San Francisco, apoi reproduse recenta con- 
versaţie cu Latham Hawthorne. 

Cu toată căldura din cameră şi cea produsă de whiskey, 
Hilary simţea fiori de gheaţă în oase. 

— Acest Hawthorne pare el însuşi numai bun să fie închis 
într-un ospiciu. 

Joshua oftă. 

— Uneori mă gindesc că, dacă am închide toţi ţicniţii în 
ospicii, n-ar mai rămîne nimeni afară. 

Tony se aplecă în faţă pe locul lui de pe canapea. 

— Credeţi că Hawthorne chiar nu ştia despre existenţa 
sosiei? 


— Da, răspunse Joshua. În mod paradoxal, îl cred. Poate că 
a bătut cîmpii în legătură cu satanismul şi poate că, din anumite 
puncte de vedere, e lipsit de scrupule, ba chiar periculos, dar nu 
mi-a făcut impresia unui mincinos. Oricît ar părea de ciudat, 
cred că, de cele mai multe ori, spune adevărul şi nu cred să mai 
avem ceva de aflat de la el. Poate că doctorul Rudge sau Rita 
Yancy ne vor destăinui informaţii mai preţioase. Dar de ajuns cu 
asta. Povestiţi-mi despre dumneavoastră. Ce s-a întîmplat? Ce 
v-a adus tocmai la St. Helena? 

Hilary şi Tony relatară, pe rînd, întîmplările din ultimele zile. 

Cînd terminară, Joshua rămase o clipă cu ochii la Hilary, 
apoi clătină din cap şi spuse: 

— Eşti tare curajoasă, domnişoară! 

— Nici pomeneală! protestă ea. Sînt o fricoasă. Sînt 
speriată de moarte. De zile întregi trăiesc într-o spaimă 
cumplită. 

— Faptul că eşti speriată nu înseamnă că eşti fricoasă, o 
contrazise Joshua. Toate actele de curaj pornesc din frică. Atit 
laşul, cît şi fricosul, acţionează din spaimă şi necesitate. Singura 
deosebire între ei este că laşul cedează în faţa fricii, în timp ce 
omul curajos triumfă asupra ei. Dacă ai fi laşă, ai fi fugit într-o 
vacanţă de o lună în Europa, în Hawai sau mai ştiu eu unde şi ai 
fi lăsat timpul să rezolve enigma lui Bruno Frye. Dar dumneata 
ai venit aici, în oraşul de reşedinţă al lui Bruno, unde se pre- 
supune că rişti mai mult decit în Los Angeles. Eu nu admir multe 
lucruri pe lumea asta, dar admir curajul dumitale. 

Hilary se îmbujoră. Se uită La Tony, apoi la paharul cu 
whiskey. 

— Dacă aş fi curajoasă, răspunse ea, aş rămîne în oraş şi 
i-aş întinde o cursă, folosindu-mă pe mine ca momeală. Aici nu 
sînt chiar în pericol. La urma urmei, el mă caută în Los Angeles. 
Nu are de unde şti unde m-am dus. 


Dormitorul. 

De pe pat Sally îl urmărea pe Frye cu o privire încordată şi 
îngrozită. 

El se plimbă prin cameră, uitîndu-se prin sertare. Apoi se 
întoarse lîngă ea. 

Gitul fetei era gingaş şi neted. Stropul de sînge se 


prelinsese pe curbura delicată, pînă pe claviculă. 

Fata îl văzu privind sîngele, întinse mîna, atinse picătura 
şi-şi privi degetele pătate. 

— Nu te teme, spuse el. E o simplă zgirietură. 

Dormitorul lui Sally, aflat în partea din spate a bungaloului 
mic şi cochet, era decorat în nuanţe de cafeniu. Trei pereţi erau 
zugrăviți în bej. Cel de al patrulea era acoperit cu tapet imitînd 
pînza de sac. Covorul era de culoarea ciocolatei. Cuvertura şi 
draperiile aveau un model abstract cafeniu cu crem, un fel de 
spirale în nuanţe naturale, odihnitoare pentru ochi. Mobilierul 
din lemn de mahon, foarte bine lustruit, sclipea sub raza de 
lumină aurie a uneia din cele două veioze de aramă de pe nop- 
tieră. 

Fata era culcată pe spate, cu picioarele apropiate, cu 
braţele întinse pe lîngă corp, cu pumnii strinşi. Rămăsese 
îmbrăcată în halatul alb, tras cu îndirjire peste genunchi. Părul 
lung şi castaniu se răsfirase în jurul capului ca un evantai. Era 
foarte drăguță. 

Bruno se aşeză lingă ea, pe marginea patului. 

— Unde este Katherine? 

Ea clipi. Lacrimi i se prelinseră din colţurile ochilor. Plîngea 
tăcut, temiîndu-se să geamă sau să scincească, temîndu-se că, 
la cel mai mic sunet, el o va înjunghia. 

— Unde-i Katherine? repetă Frye întrebarea. 

— Ţi-am spus că nu cunosc pe nimeni cu numele de Kathe- 
rine, răspunse fata. 

Vorbea icnit şi tremurat. Fiecare cuvint îi cerea un efort 
deosebit. Buza de jos, plină şi senzuală, tremura. 

— Ştii bine la cine mă refer, se răsti el. Nu te juca cu mine. 
Acum îşi spune Hilary Thomas. 

— Te rog. Te rog... dă-mi drumul. 

El aţinti cuțitul către ochiul ei drept, cu virful spre pupila 
mărită de groază. 

— Unde-i Hilary Thomas? 

— Oh, Doamne, îngăimă ea. Domnule, trebuie să fie o 
greşeală. O greşeală. Faci o mare greşeală. 

— Vrei să-ţi pierzi ochiul? La rădăcina părului ei se iviră 
broboane de transpiraţie. Vrei să nu mai vezi cu un ochi? întrebă 
Frye. 

— Nu ştiu unde este, răspunse disperată Sally. 


— Să nu mă minţi. 

— Nu mint. Jur că nu. 

El o privi fix cîteva secunde. 

Picături minuscule de transpiraţie apărură acum şi pe buza 
de sus a fetei. 

Frye îi luă cuțitul de la ochi. 

Ea păru vizibil uşurată. 

Dar el o luă prin surprindere. O plesni peste obraz cu mîna 
liberă, cu atita putere, încît dinţii ei clănţăniră şi ochii i se rosto- 
goliră în orbite. 

— Câăţea! ` 

Ochii fetei se umplură de lacrimi. Incepu să scîncească 
înăbuşit şi încercă să se ferească de el. 

— Nu se poate să nu ştii, spuse Frye. Doar te-a angajat 

— Ne angajează mereu. N-a făcut decit să dea un telefon şi 
să solicite o curăţenie generală. N-a spus unde se află. 

— Era acasă cînd ai ajuns acolo? 

— Nu. 

— Era altcineva acasă? 

— Nu. 

— Atunci cum aţi intrat? 

— Cum? 

— Cine v-a dat cheia? 

— Oh. Oh, da, răspunse ea, înseninîndu-se puţin la faţă, 
acum că întrezărea o portiţă de scăpare. Impresarul ei. Un 
impresar artistic. Mai întîi a trebuit să trecem pe la biroul lui, ca 
să luăm cheia. 

— Unde vine asta? 

— În Beverly Hills. Dacă vrei să ştii unde este femeia, 
trebuie să mergi să stai de vorbă cu impresarul ei. Cu el trebuie 
să discuţi. Cu siguranţă că ştie unde poate fi găsită. 

— Cum îl cheamă? 

Ea şovăi. 

— Are un nume neobişnuit. L-am văzut scris... dar nu ştiu 
dacă mi-l amintesc exact... El îi apropie din nou cuțitul de ochi. 

— Topelis, spuse fata. 

— Spune-mi-l pe litere. 

Ea se supuse. 

— Nu ştiu unde este domnişoara Thomas. Dar acest domn 
Topelis ştie. Cu siguranţă că ştie. 


EI îi îndepărtă cuțitul de ochi. 

Trupul ei încordat la maximum se destinse puţin. 

El o privi ţintă. Ceva zvicni în străfundurile memoriei, o 
amintire, apoi o cumplită revelaţie. 

— Părul tău, spuse el. Ai părul negru. Şi ochii. Foarte 
întunecaţi. 

— Ce s-a întîmplat? întrebă ea speriată, dindu-şi brusc 
seama că încă nu se găsea în siguranţă. 

— Ai aceiaşi ochi, acelaşi păr şi acelaşi ten ca ea, spuse 
Frye. 

— Nu înţeleg. Nu ştiu despre ce vorbeşti. Mă înspăimînţi. 

— Credeai că ai să mă poţi trage pe sfoară? 

Rînjea, încîntat că nu se lăsase tras pe sfoară. 

Ştia. Știa. 

— Ai crezut că am să plec şi am să mă duc la acest Topelis, 
spuse Bruno. Şi că astfel ai să poţi fugi. g 

— Topelis ştie unde este. El ştie. Eu nu ştiu. Iți jur că nu ştiu 
nimic. 

— Acum ştiu eu unde este, spuse Bruno. 

— Dacă ştii, mă poţi lăsa în pace. 

El rise. 

— Aţi schimbat trupurile, nu-i aşa? 

Fata se holbă la el. 

— Cum? 

— Ai ieşit cumva din femeia aia, din Hilary Thomas, şi ai 
luat în stăpinire trupul fetei, nu-i aşa? 

Fata încetă să mai plingă. Spaima o răvăşise atît de mult, 
încît îi secase izvorul lacrimilor. 

Căţeaua. 

Căţea afurisită. 

— Chiar îţi închipuiai că mă poţi păcăli? întrebă el. Rise din 
nou, satisfăcut. După cîte mi-ai făcut, cum ţi-ai închipuit că nu 
te-aş recunoaşte? 

În glasul ei se ghicea teroarea. 

— Nu ţi-am făcut nimic. Nu ştiu ce vrei să spui. Oh, lisuse! 
Dumnezeule, Doamne Dumnezeule. Ce vrei de la mine? 

Bruno se aplecă şi-şi apropie obrazul de al ei. O privi în ochi 
şi spuse: 

— Eşti aici, aşa-i? Eşti înăuntru, acolo în adînc, te ascunzi 
de mine, nu-i aşa? Nu-i aşa, mamă? Te văd, mamă. Te văd 


acolo, înăuntru. 


Ciţiva picuri grei de ploaie izbiră în fereastra dublă a 
biroului lui Joshua. 

Vîntul nopţii gemu în întuneric. 

— Tot nu înţeleg de ce Frye m-a ales tocmai pe mine, spuse 
Hilary. Cînd am venit aici, ca să mă documentez pentru 
scenariu, s-a arătat prietenos. Mi-a răspuns la toate întrebările 
despre prepararea vinului. Am petrecut două sau trei ore 
împreună şi nimic din comportarea lui nu mi-a dat a înţelege că 
s-ar deosebi de ceilalţi oameni de afaceri. Ca după citeva 
săptămîni să-şi facă apariţia în casa mea, înarmat cu un cuţit. 
Din scrisoarea găsită în seif, se pare că mă crede mama lui, 
încarnată într-un nou trup. De ce tocmai eu? 

Joshua se foi în fotoliu. 

— M-am tot uitat la dumneata şi m-am gîndit... 

— La ce? 

— Poate te-a ales fiindcă... ei bine, fiindcă semeni puţin cu 
Katherine. 

— Doar nu vreţi să spuneţi că avem de a face cu o altă 
dublură, interveni Tony. 

— Nu, răspunse Joshua. Nu-i vorba decit de o vagă ase- 
mănare. 

— Bun, spuse Tony. Altă sosie ar fi deja prea mult. 

Joshua se ridică, se duse la Hilary, îi prinse bărbia între 
degete, îi înălţă capul şi o întoarse cu faţa spre stînga, apoi spre 
dreapta. 

— Părul, ochii, tenul arămiu, spuse el ginditor. Da, există 
unele asemănări. Chipul dumitale îmi aminteşte vag de Kathe- 
rine şi din alte puncte de vedere. E vorba de lucruri 
neînsemnate, atît de vagi, încît nici nu le pot numi. E o uşoară 
asemănare. Katherine nu era atit de frumoasă ca dumneata. 

Joshua dădu drumul bărbiei lui Hilary, iar fata se ridică şi se 
duse lîngă biroul avocatului. Cugetînd la cele aflate în decursul 
ultimei ore, privi, cu atenţie, obiectele aranjate cu grijă pe masa 
de lucru: sugativă, capsator, cuţit de tăiat corespondenţa, 
greutatea pentru hirtii. 

— S-a întîmplat ceva? întrebă Tony. 

Vîntul se înfurie brusc şi o noua rafală de stropi izbi 


fereastra. 

Ea se întoarse cu faţa către cei doi bărbaţi. 

— Daţi-mi voie să rezum situaţia. Să văd dacă am înţeles 
bine. 

— Nu cred că vreunul dintre noi a înţeles situaţia, interveni 
Joshua, înapoindu-se la fotoliul lui. Toată povestea asta e prea 
încurcată ca să-i putem da de capăt. 

— Exact asta am vrut să spun şi eu, replică Hilary. S-ar 
putea să fi descoperit o nouă întorsătură. 

— Spune, o îndemnă Tony. 

— Din cîte îmi dau seama, spuse Hilary, la scurt timp după 
moartea mamei lui, în mintea lui Bruno a încolţit ideea că ea se 
înapoiase din mormiînt. Timp de cinci ani a cumpărat cărţi 
despre morţi vii de la Latham Hawthorne. Timp de cinci ani a 
trăit cu spaima de Katherine. În sfîrşit, cînd m-a întîlnit pe mine, 
a tras concluzia că eu eram noul trup în care se reîncarnase 
mama lui. Dar de ce i-a luat atita timp? 

— Nu cred că te înţeleg, spuse Joshua 

— De ce i-a luat cinci ani ca să-şi îndrepte atenţia spre 
cineva, cinci ani ca să aleagă o ţintă în carne şi oase pentru 
spaima lui? 

Joshua ridică din umeri. 

— E nebun. Nu ne putem aştepta ca judecata lui să fie 
logică şi uşor de înţeles. 

Insă Tony pricepu sensul întrebării. Se trase mai în faţă pe 
canapea, încruntîndu-se. 

— Cred că ştiu ce vrei să spui, vorbi el. Dumnezeule, mi se 
face pielea de găină. 

Joshua se uită de la unul la altul şi spuse: 

— Cred că bătriîneţea m-a făcut încet la minte. Vrea cineva 
să explice şi unui sărman bătrîn despre ce-i vorba? 

— Poate că eu nu sînt prima femeie pe care o ia drept 
mama lui, spuse Hilary. Poate a mai ucis şi altele înainte să vină 
după mine. 

Joshua o privi cu gura căscată. 

— Imposibil! 

— De ce? 

— Dacă ar fi ucis femei vreme de cinci ani de zile, s-ar fi 
aflat. Ar fi fost prins! 

— Nu-i neapărat nevoie, interveni Tony. Criminalii psihopaţi 


sînt, de regulă, foarte inteligenţi şi foarte grijulii. Unii îşi fac pla- 
nuri amănunțite, şi totuşi, au o capacitate neobişnuită de a-şi 
asuma riscurile necesare cînd intervine ceva şi le dejoacă pla- 
nurile. Nu sînt uşor de prins. 

Joshua îşi trecu o mînă prin coama de păr alb ca zăpada. 

— Dacă Bruno a ucis şi alte femei, unde sînt cadavrele? 

— Nu în St Helena, răspunse Hilary. O fi fost el schizofrenic, 
dar partea respectabilă a personalităţii lui, doctorul Jekyll, se 
stăpînea perfect printre oamenii care îl cunoşteau. Cu siguranţă 
că pleca din oraş ca să-şi aleagă victima. Se ducea în altă parte 
decit în vale. 

— La San Francisco, spuse Tony. Se pare că mergea în oraş 
cu regularitate. g 

— În oricare oraş din nordul statului, spuse Hilary. În oricare 
loc îndeajuns de îndepărtat de Napa Valley, ca să-şi asigure 
anonimatul. 

— Staţi aşa! exclamă Joshua Aşteptaţi o clipă. Chiar dacă se 
ducea în altă parte şi găsea femei care semănau vag cu 
Katherine, chiar dacă le ucidea în alte oraşe, tot ar fi trebuit să 
existe cadavre. S-ar fi constatat similitudini în modul în care 
fuseseră ucise, asemănări pe care autorităţile nu aveau cum să 
nu le remarce. Poliţia ar fi căutat un Jack Spintecătorul al zilelor 
noastre. Am fi aflat din jurnalele de actualități. 

— Dacă crimele se întind pe o durată de cinci ani şi au avut 
loc în mai multe oraşe din diverse comitate, probabil că poliţia 
n-a făcut nici o legătură între ele, spuse Tony. E un stat mare. 
Cu o suprafaţă de sute de mii de kilometri pătraţi. Există sute şi 
sute de secţii de poliţie şi ele rareori fac schimb de informaţii, 
aşa cum s-ar cuveni. De fapt, pentru poliţie există o singură cale 
sigură de a remarca legătura între mai multe crime aparent izo- 
late: dacă cel puţin două, preferabil trei, au loc la scurt interval 
una după alta, într-o singură jurisdicție, un singur oraş sau 
comitat. 

Hilary se îndepărtă de masa de lucru şi se înapoie la 
canapea. 

— Prin urmare, e posibil, spuse ea cu sufletul la fel de 
îngheţat ca vintul de octombrie de afară. E posibil ca Frye să fi 
măcelărit şi alte femei — două, şase, zece, cincisprezece, poate 
chiar mai multe — în ultimii cinci ani, dar eu sînt prima care i-a 
dat de furcă. 


— Nu numai că-i posibil, dar şi foarte probabil, interveni 
Tony. Părerea mea e că nu trebuie să ne îndoim de acest lucru. 
Copia xerox a scrisorii descoperite în seiful de la bancă se găsea 
pe măsuţa de cafea din faţa lui. Tînărul o luă şi citi cu voce tare 
prima frază. "Mama mea, Katherine Anne Frye, a murit acum 
cinci ani, dar mereu se întoarce din mormînt şi se încarnează în 
noi trupuri." 

— Trupuri, sublinie Hilary. 

— lată cuvintul cheie, spuse Tony. Nu trup, la singular. 
Trupuri, la plural. De aici cred că putem deduce că a ucis de mai 
multe ori şi că era convins că Katherine s-a întors de mai multe 
ori printre cei vii. 

Joshua era pămiîntiu la faţă. 

— Dar dacă aveţi dreptate... eu am... noi toţi în St. Helena 
am trăit în preajma unui monstru crud şi inuman. Fără să avem 
habar! 

Chipul lui Tony era încrîncenat. 

— "Fiara ladului se plimbă printre noi în hainele unui om de 
rînd." 

— Asta de unde ai mai luat-o? întrebă Joshua. 

— Am o minte ca o ladă cu vechituri, explică Tony. Foarte 
puţin se pierde, fie că vreau, fie că nu. Imi amintesc citatul de la 
orele de catehism catolic de odinioară. E luat din scrierile 
sfinţilor, dar nu mai ştiu exact cui aparţine. "Fiara ladului se 
plimbă printre noi în hainele unui om de rînd. Dacă demonul îşi 
va dezvălui adevărata faţă într-un moment în care te-ai 
îndepărtat de Dumnezeu, atunci vei fi lipsit de apărare şi el îţi 
va devora bucuros inima, îţi va sfişia membrele unul cîte unul 
şi-ţi va duce sufletul nemuritor în străfundurile iadului." 

— Vorbeşti ca Latham Hawthorne, spuse Joshua. 

Afară se auzea urletul vîntului. 


Frye puse cuțitul pe noptieră, departe de Sally. Apoi apucă 
poalele halatului şi-l sfişie. Nasturii săriră cît colo. 

Ea era paralizată de spaimă. Nu-i opuse rezistenţă, nu 
putea. 

El rînji şi spuse: 

— Haide, haide, mamă. Acum vom fi chit. 

Rupse halatul pe toată lungimea lui şi-l dădu în lături. Fata 


rămase în sutien, chiloţi şi ciorapi. Avea un trup zvelt şi frumos. 

El apucă cupele sutienului şi le smuci în jos. Bretelele 
intrară în piele, apoi se rupseră. Materialul se sfişie. Elasticul 
plesni. 

Avea sîni mari pentru înălţimea şi osatura ei, sîni plini, cu 
sfircuri foarte tari şi închise la culoare. El îi frămîntă cu 
sălbăticie. 

— Da, da, da, da, da! 

Vocea gravă şi hirşiită făcea ca fiecare cuvînt să pară o 
incantaţie sinistră, o litanie satanică. 

Îi smulse pantofii, mai întîi dreptul, apoi stîngul şi-i azvîrli 
într-o parte. Unul din ei lovi oglinda de deasupra măsuţei de 
toaletă şi-o făcu ţăndări. 

Sunetul de sticlă spartă trezi fata din transa cauzată de şoc. 
încercă să se smulgă de lîngă el, dar spaima o sleia de puteri. 
Începu să se zvircolească şi să se zbată zadarnic sub trupul lui. 

El o potoli fără prea mare greutate, o pălmui de două ori cu 
atita forţă, încît ea rămase cu gura căscată şi ochii i se umplură 
de lacrimi. Un firicel de sînge i se ivi în colţul gurii şi se prelinse 
pe bărbie. 

— Căţea afurisită! scrişni el. Nu vrei sex, ai? Ziceai că eu nu 
pot să fac sex. Niciodată, aşa ziceai. Că nu puteam să risc ca 
vreo femeie să afle cine sînt, aşa ziceai. Ei bine, tu ştii deja cine 
sînt, mamă. Tu îmi cunoşti deja secretul. De tine n-am ce să 
ascund, mamă. Tu ştii că sînt altfel decit ceilalţi bărbaţi. Ştii că 
organul meu nu-i ca al lor. Ştii bine cine a fost tatăl meu. Ştii. 
Ştii că organul meu seamănă cu al lui. De tine nu trebuie să-l 
ascund, mamă. Am să-l înfig în tine, mamă. Pînă sus. M-ai auzit? 
Da? 

Femeia plîingea, legănîndu-şi capul dintr-o parte într-alta. 

— Nu, nu, nu! Oh, Dumnezeule! Apoi se stăpiîni, îl privi cu 
atenţie în ochi (dar dincolo de ochii aceia căprui, Bruno o vedea 
pe Katherine, privindu-l furioasă) şi spuse: Ascultă-mă. Te rog, 
ascultă-mă. Eşti bolnav. Eşti foarte bolnav. Nu ştii ce vorbeşti. Ai 
nevoie de ajutor. 

— Taci, taci, taci! 

O plesni din nou, cu şi mai mare forţă decit înainte, 
luîndu-şi avînt şi repezindu-şi palma peste obrazul ei. 

Fiecare act de violenţă îl excita. Il excita sunetul sec al 
fiecărei lovituri, fiecare icnet de durere, ţipetele ei de pasăre 


speriată, felul în care carnea se înroşea şi se umfla. Vederea 
chipului schimonosit de spaimă şi ochii ei ca de iepuraş speriat îi 
transformau dorinţa în patimă arzătoare. 

Tremura de dorinţă, tremura, ardea, trepida. Răsufla greu 
ca un taur. Avea ochii larg deschişi. Saliva atît de abundent, 
încît trebuia să înghită o dată la cîteva secunde, ca să nu 
saliveze pe ea. 

Chinuia cu sălbăticie sînii ei frumoşi, mîngiindu-i şi 
strivindu-i, frămîntîndu-i cu cruzime. 

Spaima ei pierise, făcînd loc aceleiaşi stări de semitransă, 
încremenită şi rigidă. 

Pe de o parte, Bruno o ura şi nu-i păsa cit o făcea să sufere. 
Voia să-i producă suferinţă. Voia s-o facă să sufere pentru toate 
cite îi făcuse ea şi, în primul rînd, pentru faptul că îl adusese pe 
lume. 

Pe de altă parte, îi era ruşine să atingă sînii mamei lui, îi era 
ruşine că voia să-şi introducă penisul în ea. Aşadar, pe măsură 
ce-şi punea miinile pe ea, încerca să se explice şi să-şi justifice 
gesturile. 

— Imi spuneai că, dacă voi încerca vreodată să fac 
dragoste cu o femeie, ea îşi va da seama imediat că nu sînt o 
fiinţă omenească. Spuneai că-şi va da seama de deosebire şi că 
va înţelege. Că va chema poliţia şi că voi fi arestat şi ars pe rug, 
fiindcă toţi îşi vor da seama cine a fost tatăl meu. Dar tu ştii 
deja. Pentru tine nu-i nici o noutate, mamă. Aşa că-mi pot folosi 
organul cu tine. Îl pot vîrî în tine, mamă şi nimeni nu mă va arde 
de viu. 

Nici o clipă nu-i trecuse prin minte acest gînd cîtă vreme ea 
fusese în viaţă. Se simţise dominat fără speranţă de personali- 
tatea ei. Dar, pînă cînd ea se întorsese din mormint şi se 
reîncarnase pentru prima oară, Bruno prinsese gustul libertăţii şi 
în mintea lui încolţiseră o sumedenie de idei noi şi îndrăzneţe. 
Inţelesese imediat că trebuia s-o ucidă, ca s-o împiedice să pună 
iarăşi stăpiînire pe viaţa lui sau să-l tragă după ea în mormiînt. 
Totodată, îşi dăduse seama că o putea viola fără riscuri, din 
moment ce ea îi cunoştea deja secretul. Ea era cea care-i 
destăinuise adevărul despre propria-i persoană, i-l repetase de 
zeci de mii de ori. Katherine ştia că tatăl lui era un demon, o 
creatură hidoasă şi respingătoare, fiindcă ea fusese violată de 
acea creatură şi rămăsese însărcinată împotriva voinţei ei. Pe 


timpul sarcinii purtase corsete peste corsete, ca să-şi ascundă 
starea. Cînd se apropiase sorocul, se dusese să nască sub 
îngrijirea unei moaşe discrete din San Francisco. Mai tirziu 
povestise oamenilor din St. Helena că Bruno era fiul din flori al 
unei prietene din colegiu, care dăduse de necaz, şi că mama lui 
murise la scurt timp după naştere, ultima ei dorinţă fiind ca 
Katherine să-i crească băiatul. Katherine adusese copilul acasă, 
pretinzind că-i fusese încredinţat spre îngrijire după toate 
rigorile legii. Trăise cu spaima permanentă şi paralizantă că 
cineva va descoperi că Bruno era copilul ei şi că tatăl lui nu era 
o făptură omenească. Unul dintre lucrurile care-l însemnau ca 
fiind progenitura unui demon era penisul. Avea penisul unui 
demon, altfel decît cel al unui bărbat obişnuit. Katherine îi 
spunea că va trebui întotdeauna să şi-l ascundă, altfel va fi 
descoperit şi ars pe rug. Îi povestise despre toate aceste lucruri, 
i le repetase încă de cînd era prea mic ca să înţeleagă la ce 
folosea un penis. Astfel, în mod straniu, ea devenise în acelaşi 
timp binecuvintarea şi blestemul lui. Un blestem, fiindcă mereu 
se întorcea din morţi ca să pună stăpinire pe el sau să-l ucidă. 
Dar şi o binecuvîntare, fiindcă, dacă nu învia iar şi iar, Bruno nu 
avea în cine să descarce enorma cantitate de spermă acumulată 
în el ca o lavă fierbinte. Fără ea, ar fi fost condamnat la o viaţă 
de celibat. Prin urmare, deşi reîncarnările ei îl umpleau de furie 
şi de groază, o parte din fiinţa lui aştepta cu nerăbdare fiecare 
întîlnire cu fiecare nou trup în care se reîncarna mama lui. 

Îngenunchind pe pat alături de ea, cu ochii la sînii şi părul 
pubian a cărui culoare neagră era vizibilă prin chiloţii galben pal, 
organul îi crescu atit de tare, încît începu să-l doară. Era 
conştient că jumătatea demonică a fiinţei lui prelua controlul, 
simţea fiara ieşind la suprafaţă şi punînd stăpînire pe mintea lui. 
Apucă ciorapii lui Sally (Katherine) şi-i trase în jos, sfişiind 
nailonul şi dezgolindu-i picioarele frumoase. Îi prinse coapsele 
cu mîinile lui mari şi i le depărtă, mişcîndu-se cu stingăcie pe 
saltea, pînă îngenunche între picioarele ei. 

Fata se trezi din nou din transă. Brusc, începu să se împo- 
trivească, să-l lovească, să dea din picioare, dar el o imobiliză 
fără efort. Ea continua să-l lovească cu pumnii, însă fără vlagă. 
Dîndu-şi seama că loviturile nu-l impresionau, îşi făcu palmele 
căuş, cu unghiile prefăcute în gheare, şi-l zgirie pe faţă, 
sfişiindu-i obrazul stîng, apoi încercă să-i scoată ochii. 


El se trase brusc înapoi, ridică un braţ ca să se apere şi-şi 
strînse pleoapele cînd unghiile ei îi zgîriară adînc dosul palmei. 
Apoi se prăvăli cu tot trupul peste ea, strivind-o cu trupul lui 
mare şi puternic. Îşi puse un braţ peste gitul ei şi începu să 
apese, sufocînd-o. 


Joshua Rhinehart spălă cele trei pahare de whiskey în chiu- 
vetă, apoi i se adresă lui Tony şi lui Hilary: 

— Voi doi sînteţi mai implicaţi decît mine. Ce-ar fi să veniţi 
mîine cu mine la Hollister, ca s-o vedeţi pe Rita Yancy? 

— Speram să ne propuneţi, spuse Hilary. 

— Deocamdată, aici nu mai avem nimic de făcut, adăugă 
Tony. 

Joshua îşi şterse mîinile cu un prosop de bucătărie. 

— Bun. S-a aranjat. V-aţi luat cameră la hotel pentru la 
noapte? 

— Nu încă, răspunse Tony. 

— Sînteţi bineveniţi în casa mea, zise Joshua. 

Hilary îi răspunse cu un suris fermecător. 

— Sînteţi foarte amabil. Dar nu vrem să vă deranjăm. 

— Nu mă deranjaţi. 

— Totuşi, am venit neanunţaţi şi... 

— Domnişoară, i se adresă Joshua, pierzîndu-şi răbdarea. 
Ştii de cît timp n-am mai primit eu oaspeţi? De peste trei ani. Şi 
ştii de ce n-am mai primit oaspeţi de trei ani? Fiindcă n-am 
invitat pe nimeni să vină în casa mea, de aceea. Nu sînt din cale 
afară de sociabil. Nu fac invitaţii cu una-cu două. Dacă aş avea 
impresia că dumneata şi Tony m-aţi inoportuna — sau, şi mai 
rău, m-aţi plictisi — nu v-aş fi invitat. Acum, dă-mi voie să nu 
mai pierd vremea cu amabilităţi inutile. Aveţi nevoie de o 
cameră. Eu dispun de o cameră. Rămineţi la mine sau nu? 

Tony rise, iar Hilary îi zimbi larg lui Joshua. 

— Vă mulţumim pentru invitaţie. Am fi încîntaţi. 

— Bravo, spuse Joshua. 

— Îmi place stilul dumneavoastră, adăugă ea. 

— Cei mai mulţi mă consideră un uricios. 

— Dar un uricios simpatic. 

Joshua zîmbi şi el. 

— Mulţumesc. Cred că am să pun să mi se scrie asta pe 


mormînt. " Aici zace Joshua Rhinehart, un uricios simpatic." 

Chiar cînd ieşeau din birou, se auzi telefonul, şi Joshua se 
înapoie să răspundă. Era doctorul Nicholas Rudge, care telefona 
din San Francisco. 


Bruno Frye continua să stea lungit peste trupul femeii, 
ţintuind-o de saltea cu braţul musculos proptit în gitul ei. 

Fata se îneca şi se chinuia să tragă aer în piept. Obrazul îi 
devenise stacojiu şi schimonosit de chinurile agoniei. 

Priveliştea îl excita. 

— Nu te lupta cu mine, mamă. Nu te lupta aşa. Ştii bine că 
n-are nici un rost. Ştii bine că, pînă la urmă, tot eu am să înving. 

Fata se zvircoli sub trupul lui, mult mai greu şi mai puternic. 
încercă să-şi arcuiască spatele şi să se rostogolească într-o 
parte. Nu reuşi să-l arunce deoparte, şi tot trupul începu să-i 
tremure spasmodic, reacţionînd la lipsa de aer şi la cantitatea 
tot mai redusă de sînge care ajungea la creier. In cele din urmă, 
păru să-şi dea seama că nu va reuşi niciodată să se elibereze de 
el, că nu avea absolut nici o scăpare şi rămase inertă, învinsă. 

Convins că femeia cedase atit psihic, cît şi trupeşte, Frye îşi 
ridică braţul de pe gitul ei învineţit. Îşi ridică şi genunchii, 
eliberîndu-i trupul de greutatea lui. Ea îşi duse miinile la git. Se 
înecă şi începu să tuşească violent. 

Peste măsură de excitat, cu inima bătînd să-i spargă 
pieptul, cu timpanele bubuind, arzînd de dorinţă, Frye se ridică 
şi, rămiînînd în picioare lîngă pat, se dezbrăcă şi-şi aruncă 
hainele departe, pe comodă. 

Privi în jos la sexul în erecţie. Priveliştea îl înfioră de 
plăcere. Era tare ca oţelul. Enorm. De culoarea furiei. 

Se urcă din nou pe pat. 

Fata era de acum docilă. Ochii ei priveau în gol. 

Îi smulse chiloţii galben pal şi îngenunche între picioarele ei 
frumoase. Saliva i se prelinse din gură, picurînd pe sînii ei. 

O pătrunse. O pătrunse cu organul lui de demon, pe toată 
lungimea lui. Mîrîind ca un animal. O înjunghie cu penisul lui de 
demon. O înjunghie iar şi iar, pînă cînd o umplu de sămiînţa lui. 

Îşi imagină lichidul lăptos. Şi-l imagină ţişnind din el în 
adîncul trupului ei. 

Se gîndi la sîngele care ţişneşte dintr-o rană. Petale roşii 


răspîndindu-se dintr-o rană adîncă de cuţit. 
Amîndouă imaginile îl excitau la culme: sperma şi sîngele. 
O posedă fără menajamente. 
Transpirînd, gifiind, salivînd, se împinse în ea iar şi iar. În 
ea. Înăuntrul ei. Tot mai adînc. 
Mai tîrziu avea să folosească cuțitul. 


Joshua Rhinehart apăsă un buton al telefonului de pe birou, 
comutind convorbirea pe difuzorul exterior, astfel ca Tony şi 
Hilary să poată auzi discuţia. 

— Am încercat mai întîi la numărul de acasă, spuse Rudge. 
Nu mă aşteptam să fiţi la birou la ora aceasta. 

— Sînt un maniac al muncii, domnule doctor. 

— Ar trebui să luaţi măsuri, spuse Rudge pe un ton care 
trăda sinceră îngrijorare. Nu-i un mod de viaţă. Am tratat multe 
persoane peste măsură de ambiţioase, pentru care munca 
devenise singura preocupare în viaţă. Obsesia muncii vă poate 
distruge. 

— Domnule doctor Rudge, care este specialitatea dumnea- 
voastră? 

— Psihiatria. 

— Am bănuit. 

— Sînteţi executorul testamentar? 

— Exact. Presupun că aţi auzit de moartea lui Bruno Frye. 

— Doar ce s-a scris în ziare. 

— În timp ce mă ocupam de unele probleme ale 
proprietăţii, am descoperit că domnul Frye v-a vizitat cu 
regularitate în ultimul an şi jumătate, pînă la moartea lui. 

— Venea la mine o dată pe lună, preciză doctorul Rudge. 

— Ştiaţi că avea porniri ucigaşe? 

— Bineînţeles că nu, răspunse Rudge. 

— L-aţi tratat atita timp şi nu v-aţi dat seama că era capabil 
de violenţă? 

— Ştiam că suferă de tulburări grave, explică Rudge. Dar 
nu mi-am închipuit că reprezenta un pericol pentru cineva. În 
orice caz, trebuie să înţelegeţi că nu mi-a oferit ocazia de a-i 
depista latura violentă. Mă refer la faptul că venea aici o dată pe 
lună, după cum v-am spus. Am cerut să-l văd cel puţin o dată pe 
săptămînă, dacă nu chiar de două ori, dar a refuzat. Pe de o 


parte, voia să-l ajut. Dar, în acelaşi timp, se temea de ce ar fi 
putut afla despre el însuşi. După un timp, am hotărît să nu insist 
prea mult în legătură cu vizitele săptămiînale, fiindcă mă 
temeam să nu renunţe complet şi să nu anuleze şi vizita lunară. 
M-am gindit că, oricît de insuficientă ar fi fost terapia, oricum 
era mai bine decit deloc. 

— De ce a venit la dumneavoastră? 

— Vreţi să ştiţi ce era în neregulă cu el, de ce anume se 
plîngea? 

— Întocmai. 

— Ca avocat, domnule Rhinehart, ar trebui să vă daţi 
seama că nu pot dezvălui astfel de informaţii în orice condiţii. 
Convorbirile dintre doctor şi pacient sînt strict confidenţiale. 

— Pacientul e mort, domnule doctor Rudge. 

— Nu există nici o deosebire. 

— Ba există o deosebire foarte mare pentru pacient. 

— A avut încredere în mine. 

— Cînd pacientul este mort, conceptul de confidenţialitate 
între doctor şi pacient îşi pierde parţial sau total validitatea. 

— Poate că îşi pierde validitatea, obiectă doctorul Rudge. 
Dar valabilitatea morală rămîne. Încă îmi revine o anumită 
responsabilitate. N-aş face nimic care să întineze reputaţia unui 
pacient, indiferent că este mort sau viu. 

— Lăudabil, spuse Joshua. Dar, în cazul nostru, nimic din ce 
mi-aţi spune dumneavoastră nu i-ar putea întina reputaţia mai 
mult decit şi-a întinat-o singur. 

— Nici asta nu contează. 

— Domnule doctor, avem de a face cu o situaţie ieşită din 
comun. Chiar astăzi am intrat în posesia unor informaţii care 
atestă că în ultimii cinci ani Bruno Frye a ucis un număr de 
femei, un număr mare de femei, fără a fi descoperit. 

— Glumiţi. 

— Nu ştiu ce vi se pare atît de nostim, domnule doctor 
Rudge. Dar ştiu că eu nu fac glume cînd e vorba de un criminal 
în serie. Rudge amuţise. Mai mult decit atît, spuse Joshua. Am 
motive să cred că Frye n-a acţionat de unul singur. Se prea 
poate să fi avut un acolit. Acolit care la ora aceasta umblă în 
libertate. 

— Extraordinar! 

— Aşa zic şi eu. 


— Aţi comunicat aceste informaţii şi poliţiei? 

— Nu, răspunse Joshua. Pe de o parte, probabil că nu există 
date suficiente ca să le reţină atenţia. Ceea ce am descoperit 
mă convinge pe mine şi pe alte două persoane implicate în 
acest caz. Dar poliţia va replica, probabil, că sînt simple dovezi 
circumstanţiale. Pe de altă parte, nu ştiu precis care secţie de 
poliţie are jurisdicție în acest caz. E posibil ca asasinatele să fi 
fost comise în mai multe comitate, în diferite oraşe. Mă gindesc 
că, poate, Frye v-a spus ceva ce nu pare important în sine, dar 
care se potriveşte cu faptele pe care le-am aflat. Dacă în 
decursul acelor optsprezece luni de terapie aţi adunat unele 
informaţii care completează ceea ce ştiu eu, atunci poate voi 
deţine destule date ca să decid cărei secţii de poliţie să mă 
adresez şi să-i conving că avem de a face cu un caz deosebit de 
grav. 

— Păi... 

— Domnule doctor Rudge, dacă insistaţi să-l protejaţi pe 
acest pacient, ar putea fi comise şi alte crime. Ar putea muri 
alte femei. Vreţi să le aveţi pe conştiinţă? 

— Bine, încuviinţă doctorul Rudge. Dar nu putem vorbi la 
telefon. 

— Miine voi veni la San Francisco, cît de devreme mă puteţi 
primi. 

— Sînt liber toată dimineaţa, spuse Rudge. 

— Aş putea veni împreună cu asociaţii mei la biroul dum- 
neavoastră la ora zece? 

— Perfect, răspunse Rudge. Dar vă previn, înainte de a vă 
destăinui datele mele, vreau să aud în detaliu informaţiile pe 
care le deţineţi dumneavoastră. 

— Fireşte. 

— lar dacă nu mă convingeţi că avem de a face cu un 
pericol iminent, voi păstra secretul în continuare. 

— Oh, nu ne îndoim că vom reuşi să vă convingem, spuse 
Joshua. Sînt sigur că povestea noastră o să vă facă părul 
măciucă. Ne vedem miine dimineaţă, domnule doctor. Joshua 
puse receptorul în furcă. Se uită la Tony şi Hilary. Miine vom 
avea o zi plină. Mai întîi San Francisco şi doctorul Rudge, apoi 
Hollister şi misterioasa Rita Yancy. 

Hilary se ridică de pe canapeaua pe care şezuse cît timp 
Joshua vorbise la telefon. 


— Nu-mi pasă nici dacă va trebui să facem înconjurul lumii. 
Cel puţin, se pare că lucrurile încep să se lege. Pentru prima 
oară am sentimentul că vom reuşi să aflăm ce se află în spatele 
tuturor acestor întîmplări. 

— Asta este şi impresia mea, întări Tony. Îi zimbi lui Joshua. 
Ştiţi... felul în care aţi discutat cu Rudge... aveţi un real talent 
pentru interogatorii. Aţi fi un poliţist grozav. 

— Am să scriu şi asta în epitaf, glumi Joshua. "Aici zace 
Joshua Rhinehart, un uricios simpatic, care ar fi fost un poliţist 
grozav". Se ridică în picioare. Mi-e o foame de lup. In frigiderul 
de acasă am citeva fripturi şi nu ştiu cîte sticle de Cabernet 
Sauvignon Robert Mondavi. Ce mai aşteptăm? 


Frye se îndepărtă de patul năclăit de sînge şi de peretele 
stropit cu sînge din spatele patului. 

Puse cuțitul însîngerat pe comodă şi ieşi din cameră. 

Casa era cufundată într-o tăcere stranie. 

Energia demonică dispăruse. |şi simţea pleoapele grele, 
membrele amorţite, se simţea letargic şi satisfăcut. In baie, 
potrivi duşul atit de fierbinte pe cît putea suporta. Intră sub duş 
şi se săpuni. Îşi spălă părul, faţa şi trupul de sînge. Se clăti, se 
săpuni din nou şi se clăti a doua oară. 

Avea mintea golită de gînduri. Nu se gîndea la nimic 
altceva decit la curăţenie. Priveliştea sîngelui care se pierdea în 
gaura de scurgere nu i-o aducea în minte pe femeia ucisă din 
camera alăturată, pentru el nu era decit o murdărie scursă la 
canal. 

Nu-şi dorea decit să-şi aranjeze înfăţişarea şi să se ducă să 
doarmă cîteva ceasuri în furgonetă. Era istovit. Parcă avea 
plumb în braţe, îşi simţea picioarele ca de cauciuc. 

leşi de sub duş şi se şterse cu un prosop mare. Prosopul 
mirosea la fel ca femeia, dar mirosul nu-i trezi nici un fel de 
imagini, nici plăcute, nici neplăcute. 

Rămase mult timp în faţa chiuvetei, frecîndu-şi mîinile cu o 
periuţă găsită lîngă săpunieră. Îndepărtă orice urmă de sînge 
din încreţiturile pielii de pe degete, acordînd o atenţie deosebită 
unghiilor pline de sînge închegat. 

leşi din baie, cu intenţia de a-şi lua hainele din dormitor, 
cînd observă pe uşă o oglindă mare, pe care n-o remarcase cînd 


intrase la duş. Se opri şi se studie cu atenţie, căutînd eventuale 
pete de sînge care scăpaseră neobservate. Avea pielea curată, 
lucioasă şi trandafirie ca a unui nou-născut. 

Îşi privi fix penisul flasc şi testiculele lăsate, străduindu-se 
să vadă semnul diavolului. Ştia că nu era la fel cu alţi bărbaţi, nu 
se îndoia nici o clipă. Mama lui fusese îngrozită la gîndul că 
cineva putea descoperi secretul, că lumea va afla că el era pe 
jumătate diavol, fiul unei femei obişnuite şi al unei creaturi cu 
colţi şi solzi, ivită din străfundurile iadului. Spaima ei i se trans- 
misese lui Bruno încă din fragedă copilărie, iar el continua să se 
teamă şi acum să nu fie descoperit şi ars pe rug. Niciodată nu 
rămăsese gol în faţa altei persoane. La şcoală nu făcuse sport şi 
fusese scutit de gimnastică pe motiv că religia îi interzicea să 
facă duş în pielea goală în prezenţa celorlalţi băieţi. Niciodată nu 
se dezbrăcase complet în faţa unui medic. Mama lui fusese 
absolut convinsă că oricine i-ar fi văzut organele sexuale ar fi 
înţeles imediat că bărbăţia lui era moştenirea genetică a unui 
tată demon, iar Bruno fusese profund impresionat şi afectat de 
certitudinea ei neclintită şi înfricoşată. 

Totuşi, privindu-se în oglindă, nu văzu nimic deosebit la 
organele sale sexuale faţă de cele ale altor bărbaţi. Curînd după 
criza de inimă care cauzase moartea mamei sale, se dusese la 
un film porno, în San Francisco, nerăbdător să vadă cum arăta 
penisul unui bărbat normal. Descoperise cu surpriză şi 
nedumerire că bărbaţii din film erau foarte asemănători cu el. 
Se dusese şi la alte filme de acelaşi gen, dar nu văzuse nici un 
bărbat care să se deosebească vizibil de el. Unii aveau penisul 
mai mare, alţii aveau un organ mic, unii îl aveau mai gros, alţii 
mai subţire, unii îl aveau uşor curbat, unii erau circumcişi, alţii 
nu. Dar acestea nu erau decit deosebiri minore, nici vorbă de 
deosebirea fundamentală, cumplită şi şocantă la care se aştep- 
tase. 

Nedumerit şi îngrijorat, se înapoiase la St. Helena, ca să fie 
cu el însuşi şi să discute ceea ce descoperise. Primul gind fusese 
că mama lui îl minţise. Dar era aproape de neconceput. De 
cîteva ori pe săptămînă, ani la rînd, îi povestise cum fusese con- 
ceput şi de fiecare dată îi descrisese oribilul diavol şi violul 
sălbatic,  cutremurindu-se de plins. Pentru ea fusese o 
experienţă reală, nu o poveste imaginară, inventată ca să-l 
inducă în eroare. Şi totuşi... Stînd de vorbă cu el însuşi în 


după-amiaza aceea, în urmă cu cinci ani, discutînd cu el însuşi, 
nu găsise altă explicaţie decît că mama lui fusese o mincinoasă, 
el însuşi îi împărtăşea părerea. 

A doua zi se întorsese la San Francisco, excitat, nerăbdător, 
decis să rişte să facă sex cu o femeie pentru prima oară în 
treizeci şi cinci de ani. Se dusese la un salon de masaj, de fapt 
un bordel, unde alesese ca maseuză o blondă zveltă şi 
atrăgătoare. Fata se numea Tammy şi, în afară de dinţii de sus 
puţin ieşiţi în afară şi un git cam lung, era o fată frumoasă, cum 
nu mai întilnise pînă atunci, sau, cel puţin, aşa i se păruse lui în 
timp ce se lupta să nu ejaculeze în pantaloni. Într-un separeu 
mirosind a spermă şi dezinfectant cu aromă de brad, acceptase 
preţul cerut de Tammy, plătise şi o privise cum îşi scotea 
puloverul şi pantalonii. Avea un trup catifelat şi subţire, atît de 
apetisant, încît el rămăsese încremenit, incapabil să se mişte, 
copleşit la gindul a tot ce putea face cu ea. Ea se aşezase pe 
marginea patului îngust, îi zimbise şi-l îndemnase să se 
dezbrace. El îşi scosese hainele, rămînînd în chiloţi, dar cînd 
venise vremea să-şi arate penisul rigid, nu se simţise în stare 
să-şi asume riscul, fiindcă se văzuse pe rug, învăluit de flăcări, 
condamnat la moarte din pricina sîngelui său de diavol. 
Ingheţase. Se uita fix la picioarele suple ale lui Tammy, la 
cîrlionţii părului pubian, la sînii rotunzi, dorind-o, avînd nevoie 
de ea, dar temîndu-se s-o posede. Simţindu-i reținerea, fata îi 
pusese o mînă între picioare, atingîndu-i penisul prin chiloţi. Îl 
masase uşor prin pînza subţire şi-i spusese: "Oh, îl vreau. E atit 
de mare. Niciodată n-am avut aşa ceva Arată-mi-l. Vreau să-l 
văd. Niciodată n-am avut aşa ceva". Cînd Tammy rostise acele 
cuvinte, el înţelesese că exista o deosebire, în ciuda faptului că 
el n-o remarcase. Tammy încercase să-i scoată chiloţii, dar el o 
plesnise peste faţă, o trîntise pe spate, aruncînd-o pe pat. Ea se 
lovise cu capul de perete, ridicase braţele ca să se apere, ţipînd 
ca din gură de şarpe. Bruno se întrebase dacă trebuia s-o 
omoare. Deşi nu-i văzuse penisul de diavol, poate recunoscuse 
la el ceva neomenesc, prin simplul fapt că-l pipăise prin chiloţi. 
Inainte de a apuca să ia o decizie, uşa separeului se dăduse de 
perete, ca urmare a ţipetelor fetei, şi în prag se ivise un bărbat 
cu un ciomag în mînă. Individul era aproape la fel de solid ca 
Bruno, iar ciomagul îi conferea un avantaj considerabil. Bruno 
era convins că va fi învins, umilit, blestemat şi scuipat, că va fi 


torturat şi apoi ars pe rug, dar, spre marea lui mirare, nu i se 
ceruse decit să se îmbrace şi să plece. Tammy nu pomenise un 
cuvînt despre penisul neobişnuit al lui Bruno. După toate 
aparențele, deşi fata înţelesese că el era altfel, totuşi nu-şi 
dăduse seama în ce consta deosebirea, nu ştia că el era 
însemnat de diavolul care-l zămislise, dovadă că purta în el 
sămiînţa iadului. Uşurat, se îmbrăcase în grabă şi părăsise în 
fugă salonul de masaj, roşu la faţă, ruşinat şi recunoscător că 
secretul nu-i fusese dat în vileag. Se înapoiase la St. Helena, 
gîndindu-se cum scăpase ca prin urechile acului, atit el cît şi el 
însuşi căzuseră de acord că Katherine avusese dreptate şi că, în 
lipsa unei femei, era nevoit să-şi producă sigur satisfacţie. 

După aceea, Katherine începuse să se întoarcă din 
mormiînt, şi Bruno reuşise să se satisfacă prin ea, revărsînd 
cantităţi impresionante de spermă în multe trupuri încîntătoare 
în care se reîncarnase ea. Continua să-şi producă satisfacţie în 
mare parte de unul singur, cu el însuşi, cu celălalt eu al lui, cu 
cealaltă jumătate, dar era extrem de excitant ca, din cînd în 
cînd, să-şi facă loc în adîncul umed, strimt şi fierbinte al unei 
femei. 

Acum stătea în faţa oglinzii fixate pe uşa de la baia lui Sally 
şi-şi privea fascinat penisul reflectat în oglindă, întrebîndu-se ce 
deosebire sesizase Tammy cînd îi simţise sexul pulsînd în 
erecţie cu cinci ani în urmă, în separeul salonului de masaj. 

După un timp, îşi plimbă privirea de la organele sexuale la 
pîntecele plat, tare şi musculos, apoi la pieptul uriaş, apoi mai 
sus, pînă cînd întîlni, în oglindă, privirea celuilalt Bruno. Cînd se 
privi în ochi, totul în jurul lui se topi în ceaţă şi realitatea îşi 
pierdu contururile, îmbrăcînd noi forme, fără droguri sau alcool, 
lunecă în lumea halucinaţiilor. Întinse mîna şi atinse oglinda, iar 
degetele celuilalt Bruno le atinseră pe ale lui, venind din 
adîncurile oglinzii. Ca prin vis, se apropie de oglindă şi-şi lipi 
nasul de nasul celuilalt Bruno. Îl privi în ochi pe celălalt şi ochii 
acestuia îi răspunseră cu aceeaşi privire sfredelitoare. O clipă 
uită că avea în faţa lui o simplă imagine reflectată, celălalt 
Bruno era real. Îl sărută, dar sărutul era rece. Se trase înapoi 
cîţiva centimetri. La fel şi celălalt Bruno. Îşi linse buzele. Celălalt 
făcu la fel. Apoi se sărutară din nou. Linse gura deschisă a 
celuilalt Bruno şi, treptat, sărutul deveni cald, dar nu moale şi 
plăcut cum se aşteptase. In ciuda celor trei orgasme pe care le 


avusese cu Sally-Katherine, penisul i se întări din nou. Cînd 
deveni foarte turgescent, se împinse în penisul celuilalt Bruno 
şi-şi legănă încet şoldurile, frecîndu-şi organele în erecţie unul 
de celălalt, continuînd să se sărute şi să privească plin de 
adoraţie în ochii reflectaţi în oglindă. Timp de un minut sau două 
se simţi fericit cum nu mai fusese de zile întregi. 

Apoi halucinaţia dispăru brusc şi realitatea îl lovi cu forţa 
unui baros care izbeşte metalul. Deveni conştient că, de fapt, 
nu-şi îmbrăţişa celălalt eu şi că încerca să facă sex cu o simplă 
imagine plată din oglindă. O puternică undă de emoție trecu din 
ochii lui în ochii din oglindă şi trupul i se cutremură de un şoc 
devastator, un şoc emoţional, care însă îl afectă şi fizic, făcîndu-l 
să se zvircolească şi să tremure. Letargia îi dispăru într-o 
fracțiune de secundă. Brusc îşi recăpătă energia, mintea începu 
să-i lucreze cu febrilitate. 

Işi aminti că era mort. Jumătate din el murise. Căţeaua îl 
înjunghiase cu o săptămînă în urmă la Los Angeles. Acum era şi 
mort, şi viu. 

Il năpădi o jale nesfirşită. 

Ochii i se umplură de lacrimi. 

Işi dădu seama că nu se mai putea abtine ca în trecut. Că 
nu se va mai putea abţine niciodată. 

Nu se mai putea miîngiia şi nu mai putea fi mîngiiat de el 
însuşi ca odinioară. Niciodată. 

Acum avea doar două miini, nu patru, numai un penis, nu 
două, numai o gură, nu două. 

Nu se va mai putea săruta şi nici nu-şi mai putea simţi cele 
două limbi mîngfindu-se una pe alta. Niciodată. 

Jumătate din el murise. Incepu să plingă. 

Niciodată nu va mai face sex cu el însuşi cum se întîmplase 
de mii de ori în trecut. De acum nu va mai avea altă iubită decit 
propria-i mînă, care nu-i oferea decit plăcerea limitată a mas- 
turbării. 

Era singur. 

Pentru totdeauna. 

Un timp rămase în faţa oglinzii, plîngînd, cu umerii laţi 
aplecaţi sub povara cumplită a unei disperări perverse. Treptat, 
însă, durerea insuportabilă şi autocompasiunea se transformară 
în mînie. Ea îi făcuse toate acestea. Katherine. Căţeaua. Ucisese 
jumătate din fiinţa lui, îl lăsase incomplet, îngrozitor de gol şi de 


pustiu. Căţeaua cea afurisită, egoistă şi blestemată! Pe măsură 
ce furia lui creştea, îl năpădi dorinţa de a sparge lucrurile. În 
pielea goală, răscoli bungaloul — salonul, bucătăria şi baia — 
sfărimînd mobila,  sfişiind  tapiţeria,  spărgind vasele, 
blestemîndu-şi mama, blestemîndu-l pe diavolul care-i era tată, 
blestemînd o lume pe care uneori nu o înţelegea cu nici un chip. 


În bucătăria lui Joshua Rhinehart, Hilary curăţă trei cartofi 
mari şi-i aşeză unul lîngă altul pe masă, gata să-i introducă în 
cuptorul cu microunde de îndată ce feliile groase de friptură 
aveau să fie aproape gata. Munca în bucătărie o destindea. Işi 
urmări mîinile care lucrau, fără a se gîndi la altceva decit la 
masa pe care o prepara şi încercînd să-şi alunge toate gindurile 
negre. _ 

Tony prepara salata. In picioare la chiuvetă, lîngă ea, cu 
mînecile cămăşii suflecate, spăla şi tăia legume proaspete. 

In timp ce tinerii pregăteau cina, Joshua îl sună pe şerif de 
la telefonul din bucătărie. li povesti lui Laurenski despre banii 
retraşi din conturile lui Frye de la banca din San Francisco şi 
despre sosia care umbla pe undeva prin Los Angeles în căutarea 
lui Hilary. Îi relată şi teoria despre crimele în serie, la care 
ajunsese împreună cu Tony şi cu Hilary cu puţin timp în urmă, 
cînd se găseau încă la birou. De fapt, Laurenski nu putea face 
mare lucru, din moment ce (din cite ştiau ei) nici un asasinat nu 
fusese comis pe teritoriul aflat sub jurisdicţia lui. Dar Frye era 
aproape cu siguranţă vinovat de crime despre care deocamdată 
nu aveau cunoştinţă. Era de aşteptat să se înregistreze şi altele 
în comitat, pînă la elucidarea misterului sosiei. Din acest motiv 
şi fiindcă reputaţia lui Laurenski avusese cumva de suferit cînd 
garantase pentru Frye în faţa poliţiei din Los Angeles în seara 
zilei de miercuri a săptămînii precedente, Joshua îşi închipuia 
(părere împărtăşită şi de Hilary) că şeriful se cuvenea să afle 
toate informaţiile cunoscute de ei trei. Deşi Hilary nu auzea 
decit replicile de la un singur capăt al firului, îşi dădea seama că 
şeriful Laurenski era uluit şi înţelegea din răspunsurile lui Joshua 
că Laurenski îi sugerase în două rînduri să exhumeze cadavrul 
îngropat în mormîntul lui Frye, ca să vadă dacă era, într-adevăr, 
vorba de Bruno Frye. Joshua prefera să aştepte pînă cînd avea 
să stea de vorbă cu doctorul Rudge şi cu Rita Yancy, totuşi îl 


asigură pe Laurenski că exhumarea va avea loc, în caz că Rudge 
şi Yancy nu-i vor oferi răspunsuri la întrebările pe care 
intenţiona să le adreseze celor doi. 

Cînd termină de discutat cu şeriful, Joshua veni să vadă 
cum pregătise Tony salata. Dezbătu cu el dacă salata verde era 
suficient de fragedă, îşi făcu probleme dacă ridichile erau prea 
iuți sau, poate, nu îndeajuns de iuți, examină fripturile care 
sfiriiau cu meticulozitatea cu care ar fi căutat defecte la trei 
diamante, îi spuse lui Hilary să pună cartofii în cuptorul cu 
microunde, tăie repede cîţiva ardei iuți proaspeţi pentru sos şi 
deschise două sticle de Cabernet Sauvignon, un vin roşu şi 
foarte sec de la crama Robert Mondavi, aflată pe aceeaşi stradă. 
Era foarte aferat în bucătărie, pe Hilary o amuza grozav agitația 
şi meticulozitatea lui. 

O miră cît de repede ajunsese să-l simpatizeze pe avocat. 
Rareori se simţea atît de în largul ei în compania unei persoane 
pe care de abia o cunoscuse. Înfăţişarea lui paternă, sinceritatea 
brutală, spiritul, inteligenţa, politeţea ciudată şi spontană o 
făceau să se simtă bine şi în siguranţă în prezenţa lui. 

Mîncară în sufragerie, o încăpere rustică şi primitoare, cu 
trei pereţi tencuiți în alb şi unul de cărămidă, podea din lemn de 
stejar şi tavan cu birne. Din cînd în cînd, în ferestrele frumoase, 
cu rame de plumb, se abătea cite o rafală de stropi grei de 
ploaie. 

Cînd se aşezară să măniînce, Joshua spuse: 

— Să stabilim un lucru. Nu discutăm despre Bruno Frye pînă 
nu terminăm ultima înghiţitură de friptură, ultima înghiţitură din 
vinul acesta excelent, ultimul strop de cafea şi ultimul strop de 
coniac. 

— De acord, încuviinţă Hilary. 

— Desigur, acceptă şi Tony. Cred că mintea mea a ajuns 
deja la saturație pe această temă. Există şi alte lucruri pe lume 
despre care merită să vorbeşti. 

— Da, întări Joshua. Dar, din păcate, multe dintre ele sînt la 
fel de deprimante ca şi povestea lui Frye. Războiul, terorismul, 
inflaţia, întoarcerea ludiţilor, politicieni ignoranţi şi... 

— „artă, muzică, filme, ultimele descoperiri din medicină, 
revoluţia tehnologică prin care viaţa noastră se va ameliora, 
indiferent ce ar face neo-ludiţii, adăugă Hilary. 

Joshua, aflat de cealaltă parte a mesei, se încruntă spre ea. 


— Te cheamă Hilary sau Pollyanna? 

— lar pe dumneata Joshua sau Cassandra? replică ea. 

— Cassandra a avut dreptate cînd a profeţit nenorocire şi 
distrugere, spuse Joshua Dar nimeni n-a vrut să plece urechea la 
spusele ei. 

— Dacă nu te crede nimeni, spuse Hilary, atunci la ce bun 
să ai dreptate? 

— Oh, eu am renunţat să-i mai conving pe oameni că 
guvernul e singurul duşman şi că Fratele mai Mare ne va înghiţi 
pe toţi. Am încercat să-i mai conving de alte sute de lucruri, 
care mie mi se păreau adevăruri evidente, dar pe care ei nu le 
sesizau. Prea mulţi sînt ignoranţi care nu pricep nimic. Dar eu 
trăiesc o uriaşă satisfacţie doar la gîndul că am dreptate şi că-mi 
văd confirmate presimţirile în ziarele de fiecare zi. Eu ştiu. E 
suficient. 

— Ah, exclamă Hilary. Cu alte cuvinte, nu-ţi pasă dacă 
lumea se prăbuşeşte în jurul nostru, doar ca să ai plăcerea ego- 
istă de a spune: "V-am prevenit eu că aşa se va întîmpla!" 

— Mi-ai zis-o! 

Tony izbucni în ris. 

— Fereşte-te de ea, Joshua. Nu uita că meseria ei este să 
mînuiască cuvintele. 

Timp de trei sferturi de oră discutară fel şi fel de subiecte, 
apoi, în ciuda hotăririi luate, ajunseră să vorbească iarăşi despre 
Bruno Frye, cu mult înainte de a termina vinul sau de a ajunge 
la cafea şi coniac. 

La un moment dat, Hilary întrebă: 

— Dar ce putea să-i facă Katherine, ca să-l înfricoşeze în 
asemenea măsură şi să-l determine s-o urască atît de mult? 

— Este exact întrebarea pe care i-am pus-o eu lui Latham 
Hawthorne. 

— Şi ce-a răspuns? 

— Că nu ştie, răspunse Joshua. Mie tot nu-mi vine să cred 
că între mamă şi fiu a existat o ură atit de înverşunată, fără ca 
nimic să răzbată la suprafaţă în toţi anii cît am trăit în preajma 
lor. Katherine îl răsfăţa în permanenţă. lar Bruno părea s-o 
adore. Bineînţeles, toţi cei din oraş îşi închipuiau că ea era o 
sfîntă, fiindcă adoptase băiatul. Acum însă se pare că a fost mai 
curînd un diavol decit o sfîntă. 

— Stai puţin, îl rugă Tony. Adică l-a adoptat? Ce vrei să 


spui? 

— Exact ce am spus. Putea lăsa copilul să meargă la un 
orfelinat, dar n-a făcut-o. l-a oferit inima şi casa. 

— Dar noi am crezut că era fiul lui Katherine, interveni 
Hilary. 

— Fiul adoptiv, preciză Joshua. 

— Asta nu s-a mai scris în ziare, spuse Tony. 

— Ba da, cu mult timp în urmă, zise Joshua. Cu excepţia 
cîtorva luni, Bruno a trăit toată viaţa ca un Frye. Uneori mi se 
părea că este un Frye chiar mai mult decit dacă ar fi fost copilul 
natural al lui Katherine, în caz că ea ar fi avut copii. Avea aceiaşi 
ochi ca ai ei. Fără îndoială, avea firea închisă şi posomorită a lui 
Katherine şi, din cîte povestesc oamenii, firea lui Leo. 

— Dar dacă a fost adoptat, spuse Hilary, există o şansă să 
aibă un frate. 

— Nu, răspunse Joshua. N-a avut fraţi. 

— Cum poţi fi atît de sigur? Poate are chiar un frate 
geamăn! exclamă Hilary, entuziasmată de idee. 

Joshua se încruntă. 

— Crezi că Katherine a înfiat numai unul din gemeni, fără 
să fi ştiut că exista încă un frate? 

— Asta ar explica apariţia dublurii, interveni Tony. 

Joshua se încruntă şi mai mult. 

— Dar unde a fost acest frate misterios vreme de atiţia ani? 

— Probabil, a fost crescut de altă familie, răspunse Hilary, 
grăbindu-se să-şi argumenteze teoria. În alt oraş, în altă parte a 
statului. 

— Sau, poate, în altă parte a ţării, adăugă Tony. 

— Vreţi să spuneţi că, într-un fel sau altul, Bruno şi-a întîlnit 
pînă la urmă fratele de care n-a ştiut atita vreme? 

— Foarte posibil, spuse Hilary. 

Joshua clătină din cap. 

— Foarte posibil, dar în cazul nostru nu s-a întîmplat aşa. 
Bruno a fost copil unic. 

— Eşti absolut sigur? 

— Nu există nici o îndoială, răspunse Joshua. Împrejurările 
naşterii lui nu constituie un secret. 

— Dar gemenii... E o teorie atit de promițătoare, spuse 
Hilary. 

Joshua încuviinţă din cap. 


— Ştiu. E un răspuns facil, şi mi-aş dori să găsim un răspuns 
facil, ca să încheiem toată povestea asta cît mai repede. 
Crede-mă că nu-mi face plăcere să găsesc fisuri în teoria 
dumitale. 

— Poate că nici nu-i poţi găsi fisuri, replică Hilary. 

— Ba pot. 

— Încearcă, îl îndemnă Tony. Spune-ne de unde este Bruno, 
cine era adevărata lui mamă. Poate şi noi vom reuşi să găsim 
fisuri în povestea dumitale. Poate nu-i chiar atit de simplă pe cît 
crezi. 


În cele din urmă, după ce rupsese, sfişiase şi sfărimase 
totul în casă, Bruno îşi veni în fire, ura lui bestială se domoli, 
transformîndu-se într-o furie mai omenească, mai puţin 
distrugătoare. După ce se mai răcori, rămase un timp în mijlocul 
dezastrului, răsuflînd greu, cu transpiraţia picurîindu-i de pe 
frunte şi de pe trupul gol. Apoi se duse în bucătărie şi se 
îmbrăcă. 

După ce-şi puse hainele, se opri la picioarele patului 
însîngerat şi privi fix trupul măcelărit cu sălbăticie al fetei pe 
care o cunoscuse sub numele de Sally. Acum, prea tîrziu, îşi 
dădea seama că nu fusese Katherine. Nu fusese o nouă 
reîncarnare a mamei lui. Căţeaua nu părăsise trupul lui Hilary 
pentru a se întrupa în Sally, nu putea face acest lucru decît după 
ce Hilary avea să fie moartă. Bruno nu reuşea să înţeleagă cum 
de-şi închipuise altceva, era uimit că nu-şi dăduse seama de 
atita lucru. 

Cu toate acestea, nu simţea nici o remuşcare pentru ce-i 
făcuse lui Sally. Dacă Sally nu fusese Katherine, atunci fusese 
una dintre menajerele ei, o femeie trimisă din lad pentru a o 
sluji pe Katherine. Sally făcuse parte dintre duşmanii lui, fusese 
complice în complotul menit să-l ucidă. Nu se îndoia de acest 
lucru. Poate că şi ea se întorsese din mormiînt. Da. Bineînţeles. 
Era convins de acest lucru. Da. Sally fusese exact ceea ce era şi 
Katherine, o moartă reîncarnată în alt trup, unul dintre monștrii 
care nu voiau să rămînă în mormiînt, unde le era locul. Făcea 
parte dintre ei. Se cutremură. Era convins că fata ştiuse tot tim- 
pul unde se ascundea Hilary-Katherine. Dar păstrase secretul şi 
meritase să moară pentru credinţa-i neclintită faţă de mama lui. 


În plus, de fapt n-o omorise, fiindcă avea să revină la viaţă 
în alt trup, alungînd sufletul căruia îi aparţinea de drept. 

Acum, trebuia s-o dea uitării pe Sally şi s-o găsească pe 
Hilary-Katherine. Încă bîntuia, în aşteptarea lui. 

Trebuia să dea de ea şi s-o ucidă, înainte ca ea să găsească 
vreo cale de a-i veni de hac. 

Cel puţin, Sally îi oferise un mic indiciu. Un nume. Individul 
acela, Topelis. Impresarul lui Hilary Thomas. Probabil că Topelis 
ştia unde se ascundea femeia. 


Strîinseră vasele, iar Joshua umplu din nou paharele, apoi 
începu să istorisească evoluţia lui Bruno dintr-un copil orfan la 
unicul moştenitor al domeniului Frye. Adunase datele în decur- 
sul anilor, puţin cîte puţin, de la Katherine şi de la alţi oameni 
care locuiseră la St. Helena cu mult înainte de sosirea lui în vale, 
în calitate de avocat. 

În 1940, anul în care se născuse Bruno, Katherine avea 
douăzeci şi şase de ani şi continua să trăiască împreună cu tatăl 
ei, Leo, în căsuţa izolată de pe stîncă, situată în spatele şi dea- 
supra cramei, unde locuiseră împreună din anul 1918, un an 
după ce murise mama lui Katherine. Katherine lipsise de acasă 
numai cîteva luni dintr-un an, cînd fusese la colegiu în San Fran- 
cisco, renunţase la şcoală fiindcă nu voise să fie departe de St 
Helena numai ca să acumuleze o sumedenie de cunoştinţe 
depăşite, de care nu s-ar fi slujit niciodată. lubea valea şi uriaşa 
casă în stil victorian din virful stîncii. Katherine era o femeie 
frumoasă şi bine făcută, care ar fi putut avea oricîţi pretendenți 
şi-ar fi dorit. Dar ea nu părea interesată de iubire. Deşi încă 
tînără, firea ei interiorizată şi răceala faţă de toţi bărbaţii con- 
vinseseră pe cei mai mulţi care o cunoşteau că va rămîne fată 
bătrînă. Ba chiar mai mult decit atît, că era perfect împăcată cu 
această soartă. 

Apoi, în ianuarie 1940, Katherine primise un telefon de la o 
prietenă, Mary Gunther, pe care o cunoscuse la colegiu cu cîţiva 
ani în urmă. Mary îi cerea ajutorul, avea necazuri din pricina 
unui bărbat. Acesta îi promisese că o va lua de soţie, apoi o du- 
sese cu vorba, inventînd fel şi fel de scuze, după care dispăruse, 
cînd ea era însărcinată în şase luni. Mary nu avea bani, nu avea 
familie căreia să-i ceară sprijinul şi nu avea nici o prietenă atit 


de apropiată precum Katherine. O rugase pe Katherine să vină 
la San Francisco după cîteva luni, de îndată ce se năştea copilul, 
nu voia să fie singură în acel moment de cumpănă. Totodată, o 
rugase pe Katherine să aibă grijă de copil pînă cînd ea avea 
să-şi găsească o slujbă, să-şi facă un rost şi să poată oferi 
copilului un cămin adevărat. Katherine acceptase şi începuse să 
povestească locuitorilor orăşelului St. Helena că urma să joace, 
pentru scurt timp, rolul mamei. Părea atit de fericită, încît vecinii 
îşi spuneau că va fi o mamă minunată pentru propriii ei copii, 
dacă va găsi un om cu care să se mărite şi care să le fie tată. 

La şase săptămîni după telefonul de la Mary Gunther şi cu 
şase săptămîni înainte de plănuita călătorie a lui Katherine la 
San Francisco, pentru a fi alături de prietena ei, Leo suferise o 
masivă hemoragie cerebrală şi murise subit într-una din uriaşele 
pivnițe ale cramei, în mijlocul stivelor înalte de butoaie de ste- 
jar. Deşi Katherine fusese şocată şi profund îndurerată, deşi tre- 
buia să înveţe să conducă afacerile familiei, nu-şi călcase 
promisiunea faţă de Mary Gunther. În aprilie, cînd Mary îi tri- 
misese vorbă că se născuse copilul, Katherine plecase la San 
Francisco. Lipsise mai mult de două săptămîni şi se înapoiase cu 
un bebeluş, Bruno Gunther, copilaşul îngrijorător de mic şi de 
fragil al lui Mary. 

Katherine se aştepta să-l ţină pe Bruno un an, răstimp în 
care Mary avea să se restabilească pe deplin şi să-şi asume 
întreaga răspundere pentru bebeluş. Dar după şase luni primise 
vestea că Mary avea alte necazuri, de data aceasta mult mai 
grave: o formă gravă de cancer. Mary era pe moarte. Nu mai 
avea de trăit decit cîteva săptămîni, cel mult o lună. Katherine 
dusese copilul la San Francisco, ca mama să poată petrece 
puţinul timp rămas în compania lui. În ultimele zile de viaţă, 
Mary făcuse toate demersurile legale ca băieţelul să rămînă în 
custodia permanentă a lui Katherine. Părinţii lui Mary muriseră 
şi fata nu avea rude mai apropiate care l-ar fi putut creşte pe 
Bruno. Dacă nu ar fi fost luat de Katherine, ar fi sfîrşit într-un 
orfelinat sau la o familie de părinţi vitregi, care s-ar fi ocupat de 
el sau nu. Mary murise şi Katherine suportase cheltuielile de 
înmormiîntare, apoi se înapoiase la St. Helena împreună cu 
Bruno. 

Crescuse băieţelul ca şi cum ar fi fost fiul ei bun, 
purtîndu-se nu ca un tutore, ci ca o mamă bună şi iubitoare. 


Şi-ar fi putut permite mii de doici şi alte ajutoare în casă, dar nu 
angajase pe nimeni, refuza să lase pe altcineva să se ocupe de 
Bruno. 

Leo nu avusese nici el servitori, iar Katherine moştenise 
spiritul independent al tatălui ei. Se descurcase bine singură, iar 
cînd Bruno împlinise patru ani, Katherine se întorsese la San 
Francisco, la judecătorul care i-l încredinţase în mod legal, la 
cererea lui Mary, şi înfiase oficial copilul, dîndu-i numele de 
familie Frye. 

Sperind să găsească un indiciu în povestirea lui Joshua, 
atenţi la eventuale inadvertenţe sau contradicții, Hilary şi Tony 
ascultară aplecaţi în faţă, cu coatele sprijinite pe masa din 
sufragerie. Cînd Joshua termină istorisirea, amîndoi se rezemară 
de spătarul scaunelor şi-şi luară paharele de vin. 

— Încă mai există oameni în St. Helena care-şi amintesc de 
Katherine Frye ca de o sfîntă, care a luat în casa ei un orfan şi 
i-a oferit dragoste şi o avere considerabilă, încheie Joshua. 

— Prin urmare, n-a existat un geamăn, spuse Tony. 

— Categoric nu, răspunse Joshua. 

Hilary oftă. 

— Ceea ce înseamnă că ne întoarcem de unde am plecat. 

— În povestea asta există cîteva lucruri care mă pun pe 
gînduri, zise Tony. 

Joshua ridică din sprîncene. 

— De pildă? 

— Ei bine, chiar şi în zilele noastre, cînd avem o atitudine 
mai liberală, e foarte greu pentru o femeie singură să înfieze un 
copil, explică Tony. Or, în 1940 trebuie să fi fost aproape 
imposibil. 

— Cred că există o explicaţie, răspunse Joshua. Dacă nu mă 
înşală memoria, Katherine mi-a povestit o dată că ea şi Mary 
anticipaseră refuzul tribunalului de a legaliza înţelegerea dintre 
ele. Aşadar, i-au spus judecătorului ceea ce au socotit a fi o min- 
ciună de circumstanţă şi anume, că Mary era verişoara ei şi cea 
mai apropiată rudă în viaţă. Pe atunci, dacă o rudă apropiată 
dorea să ia un copil în custodie, tribunalul se declara imediat de 
acord. 

— Şi judecătorul a acceptat declaraţia de rudenie de sînge 
fără s-o verifice? întrebă Tony. 

— Va trebui să ţii cont de faptul că în 1940 judecătorii se 


implicau mult mai puţin în probleme de familie decit se întîmplă 
acum. A existat un timp cînd americanii considerau rolul statului 
ca fiind relativ neînsemnat. În general, erau vremuri mai 
sănătoase decit cele pe care le trăim. 

Hilary se întoarse spre Tony. 

— Spuneai că sînt cîteva lucruri care te pun pe gînduri. 
Care-s celelalte? 

Tony îşi trecu palma peste obraz cu un gest obosit. 

— Nu mi-e uşor să-mi găsesc cuvintele. E vorba de o simplă 
bănuială. Dar povestea pare... prea perfectă. 

— Vrei să spui că a fost născocită? întrebă Joshua. 

— Nu ştiu, răspunse Tony. Nici eu nu-mi dau seama ce 
vreau să spun. Dar cînd ai lucrat în poliţie atiţia ani cît am lucrat 
eu, capeţi un fel de fler pentru astfel de lucruri. 

— Adică, ţi se pare că ceva nu-i în regulă? întrebă Hilary. 

— Cam aşa ceva. 

— Ce anume? întrebă Joshua. 

— Nu-i vorba de ceva anume. După cum v-am spus, 
povestea pare prea perfectă, prea lipsită de fisuri. Tony îşi goli 
paharul, apoi întrebă: Nu s-ar putea ca Bruno să fie chiar fiul lui 
Katherine? 

Joshua se holbă la el, năucit. 

— Vorbeşti serios? 

— Da. 

— Adică, mă întrebi dacă nu s-ar putea ca ea să fi născocit 
toată povestea cu Mary Gunther şi că, de fapt, s-a dus la San 
Francisco pentru a da naştere propriului ei copil din flori? 

— Exact asta am întrebat, răspunse Tony. 

— Nu, răspunse Joshua. Nu era însărcinată. 

— Eşti sigur? 

— Păi, replică Joshua, eu personal nu i-am făcut analiza de 
urină sau testul cu iepuraşul. În 1940 încă nu venisem în vale. 
M-am stabilit aici abia în 1945, după război. Dar am auzit 
povestea în repetate rînduri, uneori fragmente, alteori în 
întregime, de la oameni care au fost aici în 1940. Îmi vei 
răspunde că, probabil, nu făceau decit să repete versiunea lui 
Katherine. Dacă ar fi fost însărcinată, nu şi-ar fi putut ascunde 
starea. Nu într-un orăşel atît de mic ca St. Helena. Toţi ar fi aflat. 

— Unele femei nu se dezvoltă foarte mult cînd sînt gravide, 
interveni Hilary. Te uiţi la ele şi nu-ţi dai seama care-i starea lor. 


— Uiţi că n-o interesau bărbaţii, replică Joshua. Nu se 
întîlnea cu nimeni. Cum să fi rămas însărcinată? 

— Poate nu se întilnea cu nimeni de prin partea locului, 
spuse Tony. Dar la vremea recoltei, spre sfîrşitul verii, nu vin 
mulţi muncitori sezonieri ca să lucreze în vii? Nu sînt mulţi dintre 
ei frumoşi şi virili? 

— Stai, stai, stai! îl opri Joshua. lar ai luat-o la vale! Vrei să 
spui că Katherine, a cărei lipsă de interes faţă de bărbaţi era 
notorie, s-ar fi îndrăgostit dintr-o dată de un muncitor sezonier? 

— Se mai întîmplă. 

— Dar asta înseamnă că acest puţin probabil cuplu de 
îndrăgostiţi să fi avut cel puţin o legătură scurtă, în ceea ce s-ar 
putea numi un mic acvariu, fără a fi văzuţi şi fără a stîrni birfe. 
În plus, vrei să spui că Katherine era şi unul dintre acele cazuri 
rare, unul la o mie, la care sarcina nu era evidentă. Nu. Joshua 
îşi scutură coama de păr alb. E prea mult pentru mine. Prea 
multe coincidenţe. Dumitale ţi se pare că povestea lui Katherine 
pare prea perfectă, prea fluentă, dar, pe lîngă presupunerile 
dumitale fanteziste, povestea ei are amprenta clară a realităţii. 

— Ai dreptate, interveni Hilary. lată încă o teorie promi- 
tătoare de care se alege praful. Işi goli paharul cu vin. 

Tony îşi scărpină bărbia şi oftă. 

— Da. Presupun că sînt mult prea obosit ca să mă fac 
înţeles. Cu toate acestea, eu cred în continuare că versiunea lui 
Katherine nu corespunde realităţii. Mai trebuie să fie ceva. Un 
lucru pe care ea l-a ascuns de ochii lumii. Un lucru neobişnuit. 


În bucătăria lui Sally, stînd în mijlocul cioburilor de veselă, 
Bruno Frye deschise cartea de telefon şi căută numărul firmei 
Topelis & Asociaţii. Birourile erau în Beverly Hills. Formă 
numărul şi-i răspunse secretara, întocmai cum se aşteptase. 

— E vorba de o urgenţă, îi spuse el secretarei. Mă gindeam 
că m-aţi putea ajuta. 

— O urgenţă? se miră ea. 

— Da. Sora mea este una dintre clientele domnului Topelis. 
Avem un deces în familie şi trebuie să dau imediat de ea. 

— Oh, îmi pare rău, spuse femeia. 

— Din păcate, se pare că sora mea e plecată într-o scurtă 
vacanţă şi nu ştiu unde anume s-a dus. 


— Înţeleg. 

— Trebuie să iau urgent legătura cu ea. 

— In mod obişnuit, ar trebui să vă fac legătura imediat cu 
domnul Topelis. Dar în astă-seară lipseşte şi n-a lăsat nici un 
număr de telefon la care să poată fi găsit. 

— Oricum, n-aş vrea să-l deranjez, spuse Bruno. M-am 
gîndit că, dacă tot răspundeţi la toate telefoanele domnului 
Topelis, poate ştiţi unde se află sora mea. Vreau să spun că, 
poate, a sunat şi a lăsat vorbă domnului Topelis, un indiciu 
oarecare despre locul în care se găseşte. 

— Cum se numeşte sora dumneavoastră? 

— Hilary Thomas. 

— Oh, da! Ştiu eu unde este. 

— Grozav. Unde? 

— Domnişoara Thomas n-a lăsat vorbă unde se găseşte. 
Dar cu puţin timp în urmă a telefonat cineva care a transmis 
domnului Topelis un mesaj pentru dumneaei. Aşteptaţi o clipă, 
da? 

— Desigur. 

— Cred că l-am notat pe aici pe undeva. Bruno aşteptă 
răbdător, în timp ce ea căuta printre însemnări. lată-l, se auzi 
din nou vocea secretarei. A sunat un anume domn Wyant 
Stevens. Voia ca domnul Topelis să-i comunice domnişoarei 
Thomas că era dispus să se ocupe de tablouri. Domnul Stevens 
spunea că nu va avea somn pînă cînd domnişoara nu se va 
întoarce de la St. Helena, ca să poată încheia afacerea. Prin 
urmare, probabil că se află la St. Helena. Şocat, Bruno nu reuşi 
să articuleze un cuvînt. Nu ştiu la care hotel sau motel, continuă 
secretara pe un ton de scuză. Dar în Napa Valley nu există 
multe astfel de locuri, aşa că nu vă va fi greu să daţi de ea. 

— Nici o problemă, răspunse Bruno cu glas tremurat. 

— Cunoaşte pe cineva la St. Helena? 

— Poftim? 

— Mă gindeam că, poate, s-a dus la nişte prieteni, sugeră 
secretara. 

— Da, răspunse Bruno. Cred că ştiu unde este. 

— Condoleante. 

— Cum? 

— Mă refeream la decesul în familie. 

— Oh, răspunse Bruno. Îşi umezi buzele neliniştit. Da. În 


ultimii cinci ani au fost citeva astfel de evenimente triste în 
familia noastră. Vă mulţumesc pentru ajutor. 

— Pentru puţin. 

Bruno închise telefonul. 

Deci ea era la St. Helena. 

Căţeaua obraznică se întorsese acasă. 

De ce? Dumnezeule, ce căuta acolo? Ce urmărea? Ce avea 
de gînd? 

Indiferent ce era în mintea ei, nu putea fi spre binele lui. De 
asta era absolut convins. 

Înnebunit, înspăimîntat că ea punea la cale o stratagemă ca 
să-l ucidă, începu să telefoneze companiilor aeriene de la Aero- 
portul Internaţional Los Angeles, încercînd să-şi rezerve loc la o 
cursă spre nord. Pînă dimineaţă nu existau curse de navetişti, 
iar la primele zboruri de a doua zi nu mai era nici un loc liber. Nu 
avea nici un mijloc de a pleca din Los Angeles pînă în 
după-amiaza următoare. 

Cînd avea să fie prea tirziu. 

Ştia. Simţea. 

Trebuia să se mişte repede. 

Hotări să plece cu maşina. Incă nu se înnoptase. Dacă 
stătea la volan toată noaptea şi rula cu viteză maximă, în zori 
putea fi la St. Helena. 

Avea sentimentul că era în joc chiar viaţa lui. 

Părăsi în grabă vila, poticnindu-se de mobilele distruse şi 
alte sfărimături şi lăsă deschisă uşa din faţă, fără a se mai obosi 
să-şi ia măsuri de precauţie, fără a pierde vremea să vadă dacă 
era şi altcineva prin apropiere. Traversă în fugă peluza şi se 
duse la furgoneta parcată pe strada întunecoasă şi pustie. 


După ce savurară cafeaua şi coniacul în salon, Joshua îi 
conduse pe Tony şi Hilary în camera de oaspeţi, prevăzută cu 
baie, situată în celălalt capăt al casei faţă de propriul lui 
dormitor. Camera era mare şi primitoare, cu pervaze adinci şi 
ferestre încastrate în plumb, ca şi cele din sufragerie. Patul uriaş 
cu baldachin o umplu de încîntare pe Hilary. 

După ce-i urară noapte bună lui Joshua, închiseră uşa dor- 
mitorului, traseră draperiile la ferestre, ca noaptea să nu-şi 
aţintească ochii orbi asupra lor, şi făcură duş împreună, ca să-şi 


destindă muşchii îndureraţi. Erau istoviţi şi nu voiau decit să se 
bucure de plăcerea odihnitoare, copilăroasă şi asexuală a băii, la 
fel cum făcuseră şi în noaptea precedentă la hotelul de lingă 
aeroportul din Los Angeles. Nici unul din ei nu se aştepta ca 
pasiunea să se trezească la viaţă. Cu toate acestea, în timp ce 
el îi săpunea sînii, mişcările blînde, ritmice, circulare ale miinilor 
lui o făcură să se înfioare de plăcere. El îi prinse sînii în căuşul 
palmelor şi sfircurile ei se întăriră prin spuma de săpun care-i 
acoperea. El îngenunche şi-i spălă pîntecele, picioarele lungi şi 
zvelte, fesele. Lumea din jurul lui Hilary se reduse la dimensiu- 
nile unei mici sfere, la cîteva imagini, sunete şi senzaţii mi- 
nunate: săpunul mirosind a liliac, şuieratul apei care curgea, 
rotocoalele de abur, trupul lui zvelt şi suplu strălucind de apa 
prelinsă peste muşchii frumos dăltuiţi, sexul lui care creştea şi 
se întărea incredibil pe măsură ce ea îl săpunea la rîndul ei. La 
terminarea duşului, uitaseră cît de obosiţi erau, uitaseră cît îi 
dureau muşchii, nu rămînea decit dorinţa. 

Pe patul cu baldachin, în lumina blîndă a unicei veioze, el o 
strînse în braţe şi-i sărută ochii, nasul, buzele. Îi sărută bărbia, 
gitul şi sfîrcurile întărite. 

— Te rog, şopti ea. Acum. 

— Da, răspunse bărbatul cu buzele îngropate în gitul ei. 

Ea îşi desfăcu picioarele şi el o pătrunse. 

— Hilary, murmură el. lubita mea Hilary. 

Intră în trupul ei cu forţă, şi totuşi cu tandreţe, umplind-o 
de prezenţa lui. 

Ea începu să se mişte în acelaşi ritm cu el. Îşi plimba 
palmele pe spatele lui lat, urmărind traseul fiecărui muşchi. 
Niciodată nu se simţise atît de vie şi plină de energie. În numai 
un minut ajunse la orgasm. Se eliberă cu sentimentul că nu se 
va opri niciodată, că senzaţia va deveni din ce în ce mai 
puternică, fără sfîrşit, durînd o veşnicie. 

El se mişcă în trupul ei şi deveniră un singur trup şi un sin- 
gur suflet, aşa cum nu i se întîimplase niciodată cu nici un alt 
bărbat. Ştia că Tony era la rîndul lui conştient de această 
legătură unică şi uimitor de profundă. Erau uniţi prin trup, prin 
suflet, prin minte şi prin gînd, modelaţi într-o singură fiinţă, mult 
superioară celor două jumătăţi luate în parte, iar în acel moment 
de excepţională sinergie, pe care nici unul din ei nu-l trăise în 
altă companie, Hilary înţelese că legătura dintre ei era atit de 


aparte, de importantă, de rară şi de puternică, încît va dura o 
viaţă. În timp ce-l chema pe nume, ridicîndu-şi şoldurile, ca să 
vină în întîmpinarea lui, în timp ce se elibera încă o dată şi el 
ejacula în adîncurile fiinţei ei, Hilary înţelese, la fel ca prima 
oară cînd făcuseră dragoste, că putea avea încredere în el şi că 
se putea baza pe el cum nu i se întîmplase cu nici o altă făptură 
omenească, şi, mai presus de orice, înţelese că niciodată nu va 
mai fi singură. 

Ceva mai tîrziu, stînd întinşi sub cuvertură, el o întrebă: 

— Acum, vrei să-mi spui de unde ai cicatricea de pe 
coapsă? 

— Da. Acum îţi spun. 

— Mie mi se pare o urmă de glonţ. 

— Asta şi este. Aveam nouăsprezece ani şi locuiam la 
Chicago. De un an nu mai mergeam la liceu. Lucram ca dac- 
tilografă şi încercam să pun bani deoparte, ca să-mi închiriez o 
locuinţă numai pentru mine. Plăteam chirie lui Earl şi Emmei 
pentru camera în care stăteam. 

— Lui Earl şi Emmei? 

— Părinţii mei. 

— Le spuneai pe nume? 

— Niciodată nu i-am considerat părinţii mei. 

— Probabil că te-au făcut să suferi mult, spuse el pe un ton 
înţelegător. 

— De fiecare dată cînd li se ivea ocazia. 

— Dacă nu vrei să vorbeşti despre asta acum... 

— Vreau, răspunse Hilary. Dintr-o dată, pentru prima oară 
în viaţa mea, vreau să vorbesc. Nu mă mai doare să vorbesc. 
Fiindcă acum te am pe tine şi asta compensează tot ce-am 
pătimit atunci. 

— Ai mei erau săraci, spuse Tony. Dar în familia noastră 
exista iubire. 

— Ai avut noroc. 

— Îmi pare rău pentru tine, Hilary. 

— S-a terminat, spuse ea. Au murit cu ani în urmă, ar fi tre- 
buit să mi-i scot din minte de multă vreme. 

— Povesteşte-mi. 

— Le plăteam cîțiva dolari chirie în fiecare săptămînă, bani 
pe care-i foloseau ca să-şi cumpere mai multă băutură, dar 
restul salariului meu de dactilografă îl puneam deoparte. Fiecare 


bănuţ. Nu era mult, dar în bancă se înmulţeau. Nu cheltuiam nici 
pentru gustarea de prînz. Mă lipseam de ea. Eram ferm hotărită 
să-mi iau un apartament al meu. Puțin îmi păsa dacă era tot 
sărăcăcios, cu camere întunecoase, cu instalaţii defecte şi 
gindaci, atita vreme cit ar fi fost numai al meu, fără Earl şi 
Emma. Tony o sărută pe obraz, apoi pe colţul buzelor. În cele 
din urmă, am reuşit să economisesc suma necesară. Eram pe 
punctul de a mă muta. Încă o zi, încă un cec de salariu şi urma 
să-mi văd de drumul meu. Tremura. Tony o strînse în braţe. În 
ziua aceea m-am întors de la serviciu, povesti Hilary, şi am 
intrat în bucătărie. Acolo l-am văzut pe Earl proptind-o pe Emma 
de frigider. Earl avea pistol. Îi vîrîse ţeava printre dinţi. 

— Dumnezeule! 

— Suferea o criză cumplită de... Ştii ce este delirium 
tremens? 

— Bineînţeles. Halucinaţii. Accese de furie incontrolabilă. Se 
întîmplă cu alcoolicii înveteraţi. Am avut de a face cu persoane 
suferind de delirium tremens. Pot fi violenţi şi imprevizibil. 

— Earl lipise ţeava de dinţii ei încleştaţi şi urla nu ştiu ce 
bazaconii despre viermi care i se părea lui că ieşeau din pereţi. 
O acuza pe Emma că lăsase viermii să iasă din pereţi şi voia s-o 
facă să-i oprească. Am încercat să stau de vorbă cu el, dar nu 
m-a ascultat. Viermii continuau să iasă din pereţi şi să colcăie în 
jurul lui. S-a înfuriat pe Emma şi a apăsat pe trăgaci. 

— lisuse! 

— Am văzut cum îi zboară creierii. 

— Hilary... 

— Simt nevoia să vorbesc despre asta. 

— Bine. 

— Niciodată n-am vorbit pînă acum. 

— Te ascult. 

— In clipa în care a împuşcat-o, am alergat afară din bucă- 
tărie, continuă Hilary. Ştiam că mă va împugşca în spate înainte 
să ies din casă şi să ajung pe coridor, aşa că am fugit în partea 
opusă, spre camera mea. Am închis şi am ferecat uşa, dar el a 
zburat încuitoarea cu un glonţ. Între timp ajunsese la 
convingerea că eu eram cea care făcea ca viermii să iasă din 
pereţi. A tras spre mine. N-a fost o rană mortală, dar m-a durut 
îngrozitor, ca şi cum cineva m-ar fi împuns cu un vătrai înroşit în 
foc. Sîngeram cumplit. 


— Cum de n-a tras a doua oară? Ce anume te-a salvat? 

— L-am înjunghiat, răspunse ea. 

— L-ai înjunghiat? De unde ai avut cuţit? 

— Păstram unul la mine în cameră. De cînd aveam opt ani. 
A fost prima oară cînd l-am folosit. Totdeauna m-am gîndit că, 
dacă vreodată Earl şi Emma vor fi pe punctul de a mă omori în 
bătaie, îi voi înjunghia, ca să-mi salvez viaţa. Aşa că l-am 
înjunghiat pe Earl aproape în aceeaşi clipă în care a apăsat pe 
trăgaci. Nu l-am rănit mai rău decît mă rănise el pe mine, dar a 
rămas şocat şi îngrozit la vederea propriului sînge. S-a repezit 
afară din cameră şi s-a dus în bucătărie. A început să urle din 
nou la Emma şi să-i spună să alunge viermii înainte de a simţi 
mirosul sîngelui şi a veni după el. Apoi a golit încărcătorul în ea, 
fiindcă ea nu voia să alunge viermii. Deşi rana din coapsă mă 
durea îngrozitor şi eram speriată de moarte, totuşi am încercat 
să număr focurile de armă. Cînd mi-am făcut socoteala că ter- 
minase gloanţele, am ieşit, poticnindu-mă, din camera mea şi 
am încercat să ajung la uşa din faţă. Dar el avea mai multe cutii 
de gloanţe. Işi reîncărcase arma. M-a văzut şi a tras în mine din 
bucătărie. Am alergat înapoi în camera mea, am baricadat uşa 
cu un dulap şi m-am rugat la Dumnezeu să apară ajutoare 
înainte să pierd prea mult sînge. In bucătărie, Earl continua să 
urle ceva despre viermi, apoi despre crabi uriaşi de la ferestre şi 
să tragă în Emma. Cred că în total a tras în ea vreo sută 
cincizeci de gloanţe. Cadavrul ei era făcut praf. Bucătăria arăta 
ca un abator. 

Tony îşi drese glasul. 

— Ce s-a întîmplat cu el? 

— S-a sinucis cînd, în sfîrşit, şi-au făcut apariţia cei de la 
asistenţa socială. 

— Dar tu? 

— Eu am rămas o săptămînă în spital. Şi m-am ales cu o 
cicatrice, ca să nuuit. 

Un timp rămaseră tăcuţi. 

În spatele draperiilor şi al ferestrelor se auzi tuşind vîntul 
nopţii. 

— Nu ştiu ce să spun, vorbi Tony într-un tîrziu. 

— Spune-mi că mă iubeşti. 

— Te iubesc. 

— Spune-mi. 


— Te iubesc. 

— Şi eu te iubesc, Tony. El o sărută. Te iubesc mai mult 
decit aş fi crezut vreodată că voi iubi pe cineva, spuse ea. In 
numai o săptămînă, m-ai schimbat pentru toată viaţa. 

— Eşti o fire extraordinar de tare, spuse el plin de 
admiraţie. 

— Tu mi-ai dat puterea necesară. 

— Ai fost puternică şi înainte să apar eu în viaţa ta. 

— Nu îndeajuns. Tu mi-ai dat mai multă forţă. De obicei... 
doar cînd mă gîndesc la ziua în care a tras în mine... mă tulbur, 
mă cuprinde din nou teama, ca şi cum s-ar fi întîmplat ieri. Dar 
de data aceasta nu mi-a mai fost frică. Ti-am povestit tot şi 
aproape că nu mi-a păsat. Ştii de ce? 

— Dece? 

— Fiindcă toate acele grozăvii petrecute în Chicago, focurile 
de armă şi toate cele întîmplate mai înainte, sînt acum de 
domeniul trecutului. Nu mai contează nimic din toate acestea. 
Te am pe tine şi tu eşti răsplata pentru tot ce am îndurat. Tu ai 
echilibrat balanţa. De fapt, tu înclini balanţa în favoarea mea. 

— Să ştii că e la fel de valabil şi pentru mine. Am nevoie de 
tine la fel de mult cum ai şi tu. 

— Ştiu. De aceea e atit de bine. 

Tăcură din nou. 

Apoi ea spuse: 

— Mai există un motiv pentru care amintirile de la Chicago 
nu mă mai sperie. Pe lîngă faptul că acum te am pe tine. 

— Ce anume? 

— Ceva legat de Bruno Frye. Astă-seară am început să-mi 
dau seama că el şi cu mine avem multe în comun. Se pare că şi 
el a îndurat de la Katherine acelaşi fel de chinuri cum am suferit 
eu de la Earl şi Emma. Numai că el a cedat nervos, dar eu nu. 
Omul acela mare şi puternic a cedat nervos, în timp ce eu am 
rezistat. Asta înseamnă ceva pentru mine. |Inseamnă mult. 
Înseamnă că n-ar trebui să-mi fac atîtea griji sau să mă tem să 
mă deschid spre oameni, înseamnă că sînt capabilă să rezist la 
toate adversităţile vieţii. 

— Întocmai cum ţi-am spus şi eu. Eşti dură, puternică, rezis- 
tentă, spuse Tony. 

— Nu sînt tare. Atinge-mă. Sînt chiar atît de dură? 

— Aici nu, spuse el. 


— Dar aici? 

— Eşti tare, spuse el. 

— Tare nu-i acelaşi lucru cu dur. 

— Eşti plăcută la atingere. 

— Nici plăcut nu-i acelaşi lucru cu dur. 

— Eşti plăcută, tare şi fierbinte, spuse el. 

Ea îl strînse în braţe. 

— Asta înseamnă tare, spuse, zimbind. 

— Dar nu mi-e greu să te îmblînzesc din nou. Vrei să-ţi 
arăt? 

— Da, răspunse ea. Da. Arată-mi. 

Făcură iarăşi dragoste. 

În timp ce Tony intra din nou în trupul ei, cu mişcări lungi şi 
catifelate, în timp ce se cutremura sub valuri de plăcere, Hilary 
avu certitudinea că totul va fi bine. Actul dragostei o liniştea, îi 
dădea o enormă încredere în viitor. Bruno Frye nu se întorsese 
din mormiînt. Nu era urmărită de un cadavru viu. Exista o 
explicaţie logică. A doua zi urma să stea de vorbă cu doctorul 
Rudge şi cu Rita Yancy şi să dezlege misterul sosiei lui Frye. 
Aveau să afle suficiente date şi dovezi pentru a ajuta poliţia, iar 
sosia urma să fie găsită şi arestată. Pericolul avea să treacă. 
Apoi ea va rămîne pentru totdeauna cu Tony, Tony cu ea, și nu li 
se va mai putea întîmpla nimic rău. Nimic n-o va putea atinge. 
Nici Bruno Frye, nici altcineva. În sfîrşit, era fericită şi în 
siguranţă. 

Mai tirziu, cînd era gata să se cufunde în genunea 
somnului, un trăsnet puternic zgudui cerul, rostogolindu-se din 
munţi asupra văii şi a casei. 

Un gînd straniu îi fulgeră prin minte: Trăsnetul e un avertis- 
ment. Un semn. Îmi spune să fiu atentă, să nu mai fiu atit de 
sigură pe mine. 

Dar, înainte să se poată concentra asupra gindului, se 
prăbuşi în hăurile somnului. 


Frye părăsi Los Angeles-ul şi porni spre nord, mai întîi pe 
lîngă coastă, apoi se îndepărtă de ocean, o dată cu şoseaua. 

California tocmai depăşise una dintre crizele ei periodice de 
combustibil. Stațiile de benzină erau deschise. Combustibilul se 
găsea la discreţie. Autostrada era ca o arteră de asfalt 


străbătînd prin carnea statului. Fasciculele de lumină ale celor 
două faruri o deschideau în faţa ochilor lui, ca două bisturie. 

In timp ce conducea, gîndul îi fugi la Katherine. Căţeaua! Ce 
făcea la St. Helena? Se mutase înapoi în casa de pe stîncă? în 
acest caz, preluase din nou controlul asupra cramei? Nu va 
încerca să-l facă să rămînă lîngă ea? Va trebui să locuiască cu 
ea şi să i se supună ca înainte? Toate aceste întrebări erau de o 
importanţă vitală pentru el, deşi cele mai multe erau absurde şi 
nu puteau primi un răspuns raţional. 

Era conştient că nu avea mintea limpede. Oricît se străduia, 
nu se simţea capabil să gîndească clar şi această incapacitate îl 
umplea de spaimă. 

Se întrebă dacă nu era cazul să tragă pe dreapta cu prima 
ocazie şi să doarmă puţin. La trezire avea să-şi recapete 
stăpînirea de sine. 

Apoi îşi aminti că Hilary-Katherine era deja la St. Helena şi 
ideea că poate îi întindea o cursă în propria lui casă îl tulbură 
mai mult decit incapacitatea temporară de a-şi pune ordine în 
gînduri. 

O clipă se întrebă dacă, de fapt, casa îi mai aparţinea. În 
definitiv, el era mort. (Sau pe jumătate mort). Il îngropaseră. 
(Sau, cel puţin, aşa îşi închipuiau.) Pînă la urmă, proprietatea 
urma să fie lichidată. 

In timp ce se gindea la pierderile suferite, Bruno simţi cum 
îl cuprinde ura împotriva lui Katherine, care-l lipsise de atitea 
lucruri şi-i oferise atît de puţine bucurii. Îl ucisese, îl lipsise de el 
însuşi, îl lăsase singur, fără să se poată atinge pe el însuşi, fără 
să-şi poată vorbi, iar acum se mutase în propria lui casă. 

Apăsă pedala de acceleraţie pînă cînd indicatorul de viteză 
atinse o sută douăzeci de kilometri pe oră. 

Dacă vreun poliţist l-ar fi oprit pentru depăşirea vitezei 
legale, Bruno nu s-ar fi dat în lături să-l ucidă. Cu cuțitul. Să-l 
înjunghie. Să-l spintece. Nimeni nu-l putea opri pe Bruno să 
ajungă la St. Helena înainte de răsăritul soarelui. 


Temîndu-se să nu fie văzut de oamenii care lucrau la cramă 
în tura de noapte, oameni care ştiau că murise, Bruno Frye nu 
intră cu furgoneta pe domeniu. Lăsă maşina cam la un kilometru 
şi jumătate depărtare, pe şoseaua principală, şi porni pe jos, 
prin vie, spre casa pe care o construise cu cinci ani în urmă. 

Luna strălucea pieziş printre marginile zdrenţuite ale 
norilor, o lună albă şi rece, care arunca exact atita lumină ca el 
să-şi poată face drum printre araci. 

Dealurile erau învăluite în tăcere. Aerul mirosea vag a sul- 
fat de cupru, cu care fusese stropită via peste vară pentru a o 
feri de mană. Peste acest miros se simţea aerul proaspăt şi 
ozonat de după ploaie, ploaie care stîrnise şi izul de sulfat de 
cupru. Nu mai ploua. Furtuna nu fusese prea puternică, probabil, 
numai cîţiva stropi şi cîteva rafale de vint. Pămintul era moale şi 
umed, nu îmbibat de apă. 

Cerul nopţii era puţin mai deschis la culoare faţă de cum fu- 
sese cu o jumătate de oră înainte. Zorile încă nu se treziseră la 
răsărit, dar nu erau departe. 

Cînd ajunse în luminiş, Bruno se ghemui lîngă nişte tufe şi 
scrută umbrele din jurul casei. Ferestrele erau întunecate şi 
oarbe. Nici o mişcare. Nici un sunet, afară de şoapta blindă a 
vîntului. 

Ţinea în mîna stingă o lanternă neaprinsă, iar în dreapta un 
cuţit. Era pregătit să atace şi să lovească la cea mai mică 
mişcare, dar, în afară de el, nu se mişca nimic. 

Ajuns în prag, puse lanterna deoparte, scoase cheia din 
buzunarul hainei şi descuie uşa. Luă lanterna, deschise uşa cu 
piciorul, aprinse lanterna şi intră repede, cu cuțitul întins în faţă. 

Dar ea nu-l aştepta în hol. 

Cu paşi rari, parcurse una după alta încăperile mohorite şi 
ticsite de mobilier. Căută prin dulapuri, în spatele canapelelor şi 
în spatele vitrinelor masive. 

Ea nu era în casă. 

Poate că el se întorsese la timp ca să-i dejoace planurile. 

Rămase în mijlocul salonului, continuînd să ţină în miini 
lanterna şi cuțitul, amîndouă îndreptate spre podea. Se clătină 
pe picioare, istovit, ameţit, cu mintea tulbure. 

Trăia unul dintre acele momente în care simţea o nevoie 
disperată să stea de vorbă cu el însuşi, să-şi împartă 
sentimentele cu el însuşi, să-şi înlăture nedumeririle împreună 


cu el însuşi, ca să poată gîndi limpede din nou. Dar nu va mai 
putea nicicînd să se sfătuiască cu el însuşi, fiindcă el însuşi 
murise. 

Era mort. 

Începu să tremure din toate încheieturile. Îl podidi plînsul. 

Era singur, înfricoşat şi cu mintea învălmăşită. 

Timp de patruzeci de ani jucase rolul omului obişnuit, fiind 
luat cu succes drept o persoană normală. Dar acum nu mai 
putea. Jumătate din el murise. Pierderea era prea mare ca să-şi 
mai poată reveni. Îşi pierduse încrederea în sine. 
Nemaiputîndu-se întoarce spre el însuşi, nemaiavînd celălalt eu 
care să-i dea sfaturi şi sugestii, îi lipseau resursele ca să 
păstreze şarada în continuare. 

Dar căţeaua se găsea la St. Helena. Undeva în apropiere. 
Bruno nu-şi putea limpezi gindurile, nu se putea controla, totuşi 
ştia un lucru: trebuia s-o găsească şi s-o ucidă. Trebuia să scape 
de ea o dată pentru totdeauna. 


Micul ceas deşteptător de voiaj fusese pus să sune joi 
dimineaţă la ora şapte. 

Tony se trezi cu o oră înainte. Se trezi brusc, vru să se 
ridice în capul oaselor, îşi aminti unde se afla şi se lăsă înapoi pe 
pernă. Rămase culcat pe spate, în întuneric, cu privirea aţintită 
în tavan, ascultînd respiraţia regulată a lui Hilary. 

Se trezise brusc ca să scape de un coşmar. Un vis brutal şi 
macabru, plin de morgi, morminte şi sicrie, un vis întunecat, 
apăsător şi încărcat de moarte. Cuţite. Gloanţe. Sînge. Viermi 
ieşind din pereţi şi din ochii goi ai cadavrelor. Morți umblători 
vorbind despre crocodili. In vis, viaţa lui Tony se aflase în pericol 
de vreo şase ori, dar de fiecare dată Hilary păşise între el şi 
ucigaş şi de fiecare dată murise pentru el. 

Un vis cumplit de tulburător. 

Se temea să n-o piardă. O iubea. O iubea mai mult decit 
i-ar fi putut spune vreodată. Era un om dintr-o bucată şi nu ezita 
o clipă să-şi exprime sentimentele, însă, pur şi simplu, îi lipseau 
cuvintele pentru a descrie sentimentul unic şi profund pe care i-l 
purta. Nici nu credea că ar exista astfel de cuvinte, toate cele pe 
care le ştia erau primitive, greoaie şi cumplit de nepotrivite. 
Dacă Hilary i-ar fi luată, şi-ar vedea în continuare de viaţa lui, 


fireşte, dar nu cu uşurinţă, nu fericit, ci doar cu preţul unei 
imense dureri şi suferinţe. 

Privea tavanul întunecat şi-şi spunea că visul nu era un 
motiv de îngrijorare. Nu fusese un semn. Nu fusese o profeție. 
Nu fusese decit un simplu vis. Un vis urît. Nimic mai mult decit 
un vis. 

În depărtare un tren şuieră de două ori. Un sunet rece, sin- 
guratic şi jalnic, care-l făcu să-şi tragă cuvertura pînă sub 
bărbie. 


Bruno decise că, probabil, Katherine îl aştepta în casa con- 
struită de Leo. 

leşi din casa lui şi străbătu viile. Luă cu el lanterna şi 
cuțitul. 

La primile sclipiri palide ale zorilor, cînd cea mai mare parte 
a cerului era încă neagră-albăstruie, în timp ce valea rămînea 
cufundată în umbra nopţii pe cale să se risipească, urcă la casa 
de pe stîncă. Nu luă telefericul, fiindcă ar fi trebuit să meargă 
pînă la cramă şi să urce la etajul al doilea, unde se găsea staţia 
de teleferic, într-un colţ al clădirii. Nu îndrăznea să-şi facă 
apariţia acolo, închipuindu-şi că peste tot mişunau deja spionii 
lui Katherine. Voia să intre pe furiş în casă, aşa că singura cale 
erau treptele de pe suprafaţa stîncii. 

începu să urce grăbit cîte două trepte o dată, dar nu ajunse 
prea departe şi-şi dădu seama că trebuia neapărat să fie 
prudent. Scara era o ruină. Nu mai fusese reparată, cum se 
întîmpla cu telefericul. Decenii de ploi şi vînt, urmate de arşiţa 
verii, erodaseră o bună parte din mortarul care lega treptele 
între ele. Aproape la fiecare dintre cele trei sute douăzeci de 
trepte, pietre mici se desprindeau sub piciorul lui, prăvălindu-se 
cu zgomot la baza stîncii. De cîteva ori fu pe punctul de a-şi 
pierde echilibrul, de a cădea pe spate sau de a fi proiectat 
lateral, în gol. Balustrada de protecţie era veche, deteriorată şi 
lipsea pe porţiuni întregi. Dacă s-ar fi rezemat de ea, nu i-ar fi 
fost de nici un ajutor. Cu toate acestea, urcă încet şi cu atenţie 
treptele şi, în cele din urmă, ajunse în virful stîncii. 

Traversă pajiştea năpădită de buruieni. Zeci de tufe de 
trandafiri, odinioară îngrijite şi tunse cu grijă, îşi trimiteau în 
toate direcţiile tentaculele cu spini transformate în grămezi de 


ramuri încurcate şi fără flori. 

Bruno intră în bizara casă victoriană şi cercetă camerele 
pline de praf şi pînze de păianjen, care miroseau de la 
mucegaiul ce invadase draperiile şi covoarele. Casa era ticsită 
cu mobilă veche, obiecte de artă lucrate din sticlă, statuete şi 
multe altele, dar nu avea nimic sinistru. Femeia nu era nici aici. 

Nu ştia dacă era bine sau dacă era rău. Pe de o parte, ea nu 
venise acasă, nu se instalase aici în lipsa lui. Asta era bine. Il 
făcea să se simtă uşurat. Pe de altă parte... unde dracu' era? 

Mintea lui devenea din ce în ce mai tulbure. Capacitatea de 
a gindi raţional începuse să-i slăbească în urmă cu citeva ore, 
iar acum nu se putea baza nici pe cele cinci simţuri. Uneori i se 
părea că aude voci şi le căuta prin toată casa, ca să-şi dea 
seama că nu fusese decit propriul lui glas. Alteori mucegaiul nu 
mai mirosea deloc a mucegai, amintind de parfumul preferat al 
mamei lui, ca în clipa următoare să miroasă din nou a mucegai. 
Cînd privea la picturile cunoscute, atîrnate pe pereţi încă de cînd 
era copil, nu reuşea să-şi dea seama ce reprezentau, formele şi 
culorile rămîneau confuze şi privea uimit chiar şi la cele mai 
simple pînze. Se opri în faţa unui tablou care ştia că înfăţişează 
un peisaj cu copaci şi flori de cîmp, dar nu reuşi să vadă acele 
lucruri, nu reuşea decit să-şi aducă aminte că ele se aflau acolo, 
acum vedea doar pete, linii disparate, puncte şi forme fără sens. 

încercă să nu se lase cuprins de panică. Îşi spuse că acea 
bizară tulburare şi derută se datora doar faptului că nu dormise 
toată noaptea. Străbătuse, la volan, o mare distanţă într-un timp 
scurt, era normal să fie istovit. Îşi simţea pleoapele grele, iritate, 
roşii şi usturătoare. Îl durea tot trupul. Avea gitul înţepenit. Nu 
avea nevoie decit de odihnă. La trezire urma să-şi recapete 
mintea limpede. lată ce-şi repeta în gînd. lată ce trebuia să 
ajungă să creadă. 

Scotocind casa dintr-un capăt într-altul, ajunse în mansarda 
spațioasă cu tavan înclinat, în care îşi petrecuse atîta timp din 
viaţă. În lumina lăptoasă a lanternei, văzu patul în care dormise 
în anii cît locuise la conac. 

El însuşi se găsea deja în pat. El însuşi zăcea întins, cu ochii 
închişi, ca şi cum ar fi dormit. Bineînţeles, ochii erau cusuţi. 
Veşmiîntul alb nu era, de fapt, o cămaşă de noapte, era giulgiul 
în care-l învelise Avril Tannerton. Fiindcă el însuşi era mort. 
Căţeaua îl înjunghiase şi-l ucisese. El însuşi era mort şi rece deo 


săptămînă. 

Bruno se simțea prea moleşit ca să dea glas durerii şi furiei. 
Se duse la patul uriaş şi se lungi pe el, alături de el însuşi. 

El însuşi mirosea îngrozitor. Un miros înţepător, de chimi- 
cale. 

Aşternutul din jur era pătat şi umed de la scurgerile 
întunecate care se prelingeau încet din trup. 

Lui Bruno nu-i păsa de murdărie. Partea lui de pat era 
uscată. Deşi el însuşi era mort şi nu avea nicicînd să mai vor- 
bească sau să ridă, lui Bruno îi făcea bine simplul fapt că se 
găsea alături de el. 

Întinse mîna şi se atinse pe el însuşi. Atinse mîna rece şi 
rigidă şi o strînse într-a lui. 

Sentimentul de singurătate dureroasă se mai domoli. 

Fireşte, nu se simţea întreg. Niciodată nu avea să se mai 
simtă întreg, fiindcă jumătate din el murise. Dar stînd întins 
alături de cadavru, nu se mai simţea chiar singur. 


Lăsînd lanterna aprinsă, ca să împrăştie întunericul din 
mansarda oblonită, Bruno adormi. 

Biroul doctorului Nicholas Rudge se găsea la etajul al 
douăzeci şi unulea al unui zgirie-nori din inima oraşului San 
Francisco. Hilary se gîndi că, după toate aparențele, arhitectul 
fie nu auzise în viaţa lui de sintagma "ţinutul cutremurelor", fie 
încheiase un tîrg avantajos cu Necuratul. Un perete al biroului 
lui Rudge era numai din sticlă, din podea pînă în tavan, şi 
împărţit în trei panouri enorme prin numai două bare înguste şi 
verticale din oţel. Dincolo de peretele de sticlă se întindea 
oraşul cu terasele lui, golful, magnificul Golden Gate Bridge şi 
cîteva fuioare întirziate de ceaţă din noaptea ce trecuse. Briza 
dinspre Pacific se înteţea, sfişiind norii cenușii, şi cerul se făcea 
din clipă în clipă tot mai albastru. Priveliştea era spectaculoasă. 

In capătul opus al încăperii spaţioase erau şase scaune con- 
fortabile, aranjate în jurul unei mese de cafea din lemn de tek. 
Era limpede că şedinţele de terapie în grup se desfăşurau în 
acel colţ. Tot acolo luară loc Hilary, Tony şi Joshua. 

Rudge era un bărbat îndatoritor, înzestrat cu talentul de a 
face pe cineva să se simtă cea mai interesantă şi mai 
încîntătoare fiinţă pe care o întilnise în viaţa lui. Era chel ca în 


palmă (ca o bilă de biliard, ca poponeţul unui bebeluş, ca un 
vultur pleşuv), însă avea barbă şi mustață, amîndouă tunse cu 
grijă. Purta costum cu vestă, cravată şi batistă asortată, dar 
înfăţişarea lui nu amintea prin nimic de un bancher sau de un 
filfizon. Avea un aer distins, inspira încredere, dar, cu toate 
acestea, era extrem de relaxat, ca şi cum ar fi fost încălţat cu 
tenişi. 

Joshua rezumă datele pe care doctorul spusese că dorea să 
le afle, apoi ţinu o scurtă prelegere (care păru să-l umple de 
încîntare pe Rudge) despre obligaţia psihiatrului de a proteja 
societatea de un pacient cu tendinţe criminale. După un sfert de 
oră, Rudge auzise suficient ca să se convingă că, în cazul de 
faţă, pretenţia de confidenţialitate între doctor şi pacient nu era 
nici recomandabilă, nici justificată. Se arătă dispus să le arate 
dosarul Frye. 

— Trebuie totuşi să recunosc, spuse Rudge, că, dacă cineva 
dintre dumneavoastră ar fi venit la mine cu această poveste 
incredibilă, aş fi pus foarte puţină bază pe ea. Mi-aş fi închipuit 
că aveţi nevoie să vă tratez, ca specialist. 

— Am luat în consideraţie şi posibilitatea ca nici unul dintre 
noi trei să nu fie în toate minţile, spuse Joshua. 

— Dar am respins-o, adăugă Tony. 

— Ei bine, dacă într-adevăr s?înteţi în toate minţile, spuse 
Rudge, ar fi de preferat să spuneţi "noi patru“, fiindcă m-aţi 
cîştigat de partea dumneavoastră. 

În ultimele optsprezece luni, le explică Rudge, îl văzuse de 
optsprezece ori pe Frye între patru ochi, în şedinţe de cîte cinci- 
zeci de minute. După prima programare, cînd îşi dăduse seama 
că pacientul era profund tulburat de ceva, îl încurajase pe Frye 
să vină cel puţin o dată pe săptămînă, închipuindu-şi că pro- 
blema era mult prea gravă ca să se rezolve numai prin şedinţe 
lunare. Dar Frye se opusese ideii unor tratamente mai 
frecvente. 

— După cum v-am spus la telefon, continuă Rudge, domnul 
Frye era sfişiat între două dorinţe. Voia să-l ajut. Voia să ajungă 
la esenţa problemei. Dar, în acelaşi timp, se temea să-mi 
dezvăluie unele lucruri... şi se temea de ce ar fi putut afla 
despre sine însuşi. 

— Şi care era problema lui? întrebă Tony. 

— Păi, problema în sine — blocajul psihologic care-i provoca 


neliniştea, tensiunea şi încordarea — era îngropată în adîncurile 
subconştientului. De aceea avea nevoie de mine. În cele din 
urmă, am fi reuşit să depistăm acest blocaj, poate chiar să-l 
rezolvăm, dacă terapia ar fi dat roade. Dar n-am ajuns pînă 
acolo. Aşadar, nu vă pot spune ce era în neregulă cu el, fiindcă 
nu ştiu. Cred însă că ceea ce doriţi, de fapt, să mă întrebaţi este 
motivul care l-a adus pe Frye la mine. Ce l-a făcut să-şi dea 
seama că avea nevoie de ajutor? 

— Da, încuviinţă Hilary. Cel puţin, e un punct de plecare. Ce 
simptome avea? 

— Elementul cel mai supărător, cel puţin din punctul de 
vedere al domnului Frye, era un coşmar care se repeta şi care îl 
umplea de spaimă. 

Pe măsuţa rotundă de cafea se găsea un casetofon, cu 
două stive de casete alături: paisprezece într-una şi patru în 
cealaltă. Rudge se aplecă şi luă una dintre cele patru casete. 

— Toate consultaţiile mele sînt înregistrate şi puse la 
păstrare într-un seif, spuse doctorul. Acestea sînt înregistrările 
şedinţelor cu domnul Frye. Aseară, după ce am vorbit la telefon 
cu domnul Rhinehart, am ascultat fragmente din aceste casete, 
ca să-mi dau seama dacă puteam alege ceva semnificativ. Am 
bănuit că mă veţi convinge să deschid dosarul Frye şi m-am 
gîndit că ar fi mai bine să auziţi plingerile lui Bruno Frye rostite 
de propria lui voce. 

— Excelent! exclamă Joshua. 

— Această înregistrare datează de la prima şedinţă, preciză 
Rudge. In primele patruzeci de minute, Frye n-a spus aproape 
nimic. Lucru foarte straniu. Părea calm şi stăpîn pe sine, dar 
mi-am dat seama că era speriat şi că încerca să-şi ascundă 
adevăratele sentimente. Se temea să stea de vorbă cu mine. A 
fost la un pas de a se ridica să plece. Dar am continuat să-i 
vorbesc cu extrem de multă blîndeţe. În ultimele zece minute 
mi-a destăinuit motivul pentru care venise la mine, dar chiar şi 
atunci a trebuit să-i scot cu cleştele vorba din gură. lată o parte 
a convorbirii. 

Rudge împinse caseta în casetofon şi puse aparatul în 
funcţiune. 

Auzind timbrul cunoscut, grav şi hîrşiit, Hilary simţi un fior 
de gheaţă pe şira spinării. 


Primul vorbi Frye: 

"Sufăr de o tulburare." 

Ce fel de tulburare?" 

"Noaptea." 

"Da?" 

“In fiecare noapte." 

"Vrei să spui că nu poţi dormi?" 

"Şi asta." 

“Poţi fi mai explicit?" 

"Am un vis." 

Ce fel de vis?" 

Un coşmar." 

"Acelaşi în fiecare noapte?" 

"Da." 

"De cît timp îl ai?" 

"De cînd mă ştiu." 

"Un an? Doi ani?'" 

"Nu, nu. Mult mai mult de atit." 

"Cinci ani? Zece? 

"Cel puţin treizeci. Poate chiar mai mult." 

"Ai avut acelaşi vis urit în fiecare noapte vreme de cel puţin 
treizeci de ani?" 

"Întocmai." 

"Nu se poate să fi fost chiar în fiecare noapte." 

"Ba da. Nu mă iartă niciodată." 

"Despre ce-i vorba în visul dumitale?" 

"Nu ştiu." 

"Nu te ascunde de mine." 

"Nu mă ascund." 

"Vrei să-mi povesteşti?" 

"Da." 

"De aceea te afli aici. Atunci, povesteşte-mi." 

"Vreau să povestesc. Insă nu ştiu ce înseamnă visul." 

"Cum se poate să ai un vis noapte de noapte timp de 
treizeci de ani şi să nu ştii ce este?" 

"Mă trezesc ţipînd. Intotdeauna ştiu că m-a trezit un vis. 
Dar niciodată nu sînt în stare să mi-l amintesc." 

"Atunci, cum ştii că-i vorba de acelaşi vis?" 

"Stiu." 

"Nu-i de ajuns." 


"De ajuns pentru ce?' 

"Ca să mă convingi că întotdeauna e vorba de acelaşi vis. 
Dacă eşti atit de sigur că e unul şi acelaşi coşmar care se 
repetă, atunci probabil ai motive întemeiate să gîndeşti astfel." 

"Dacă vă spun..." 

"Da?! 

"O să mă credeţi nebun." 

"Eu nu folosesc niciodată acest cuvint." 

"Nu?" 

"Nu." 

"Ej bine... de fiecare dată cînd mă trezeşte visul, am 
senzaţia că ceva se tirăşte pe mine." 

"Ce anume?! 

"Nu ştiu. Nu reuşesc niciodată să-mi amintesc. Dar am 
senzaţia că ceva încearcă să-mi intre în nas şi în gură. Ceva dez- 
gustător. Incearcă să pătrundă în trupul meu. Se furişează în 
colţul ochilor, încercînd să-mi deschidă pleoapele. Îl simt 
mişcîndu-se pe sub haine. În părul meu. Peste tot. Ceva care 
colcăie, care se tirăşte..." 


Toţi cei din biroul lui Nicholas Rudge rămăseseră cu ochii 
aţintiţi asupra casetofonului. 

Glasul lui Frye era la fel de hiîrşiit, dar acum în el se ghicea 
o spaimă cumplită. 

Hilary aproape că vedea figura schimonosită de groază a 
uriaşului, ochii măriţi de spaimă, obrazul palid, sudoarea rece la 
rădăcina părului. 

Dialogul de pe casetă continuă: 


"E vorba de un singur lucru care se tîrăşte?" 

"Nu ştiu." 

"Sau mai multe?" 

"Nu ştiu." 

"Ce senzaţie ai?! 

"îngrozitoare... Oribilă..." 

"De ce vrea acest ceva să pătrundă în trupul dumitale?" 
"Nu ştiu." 

"Spui că de fiecare dată te simţi aşa după un vis." 

"Da. Timp de un minut sau două." 

"Mai simţi şi altceva, în afară de senzaţia că ceva se tirăşte 


pe dumneata?' 

"Da. Darnu-i o senzaţie. E un sunet." 

"Ce fel de sunet?' 

"Soapte." 

"Adică, te trezeşti şi ţi se pare că auzi oameni şoptind?" 

"Da. Şoapte. Şoapte. Şoapte. De jur împrejurul meu." 

"Cine sînt oamenii aceştia?! 

"Nu ştiu." 

"Ce şoptesc?' 

"Nu ştiu." 

"Ai impresia că încearcă să-ţi spună ceva? 

"Da. Dar eu nu-i înţeleg." 

"Ai vreo presupunere? Vreo bănuială? Poţi ghici cumva?! 

"Nu aud exact cuvintele, dar ştiu că nu-i ceva de bine." 

"Nu-i ceva de bine? Cum adică?! 

"Mă ameninţă. Mă urăsc." 

"Soapte amenințătoare." 

"Da." 

"Cît durează aceste şoapte?" 

"Cam tot atit cît... foşnetul... tîrîtul..." 

"În jur de un minut?' 

"Da. Vorbesc ca un om nebun?" 

"Cîtuşi de puţin." 

"Nu se poate. Sînt convins că vorbesc ca un om nebun." 

“Domnule Frye, crede-mă că am auzit relatări mult mai 
bizare decit a dumitale." 

"Mă tot gîndesc că, dacă aş înţelege ce spun şoaptele şi 
dacă aş şti ce anume se tirăşte pe mine, mi-aş da seama ce 
înseamnă visul. lar dacă aş şti ce reprezintă, poate că nu l-aş 
mai avea." 

"Cam aşa vom aborda şi noi problema." 

"Mă puteţi ajuta?" 

"Ei bine, asta depinde în mare măsură de cît eşti de dispus 
să te ajuţi singur." 

"Oh, vreau să scap de acest coşmar. Sigur că vreau." 

"Atunci, probabil că vei reuşi." 

"Îl am de atîta vreme... dar nu reuşesc să mă obişnuiesc cu 
el. Mi-e groază să merg la culcare. În fiecare noapte mi-e, pur şi 
simplu, groază de acest vis." 

"Ai mai consultat vreun psihiatru?' 


"Nu." 

"De ce?" 

"Mi-a fost teamă." 

"Teamă de ce?" 

"De ce... ar putea descoperi." 

"De ce să-ţi fie teamă?! 

"Ar putea fi ceva... ruşinos." 

"De mine nu trebuie să-ţi fie ruşine." 

"Mi-ar putea fi ruşine de mine însumi." 

"Nu-i cazul să-ţi faci griji. Sînt medicul dumitale. Mă aflu 
aici, ca să te ascult şi să te ajut. Dacă dumneata..." 


Doctorul Rudge scoase caseta din aparat şi spuse: 

— Un coşmar repetat. Nu-i ceva chiar atît de neobişnuit. 
Dar un coşmar urmat de halucinaţii tactile şi auditive nu 
întîlneşti în fiecare zi. 

— Şi totuşi, interveni Joshua, nu v-a făcut impresia că ar fi 
periculos? 

— Oh, Dumnezeule, nu! răspunse Rudge. Era, pur şi simplu, 
speriat de un vis, lucru explicabil. Faptul că unele senzaţii din 
vis persistau şi după ce se trezea înseamnă că acel coşmar 
reprezenta ceva deosebit de urit, o experienţă îngropată undeva 
în străfundurile subconştientului. În general, coşmarurile sînt o 
cale sănătoasă de a elibera presiunea psihologică. Nu prezenta 
simptome de psihoză. Nu părea să confunde visul cu realitatea. 
Le delimita net cînd vorbea despre ele. În mintea lui exista o dis- 
tincţie clară între coşmar şi realitate. 

Tony se trase mai în faţă pe scaunul pe care şedea. 

— Este posibil să fi fost mai puţin sigur pe realitate decit a 
părut în faţa dumneavoastră? 

— Adică, dacă e posibil... să se fi prefăcut? 

— Este posibil? 

Rudge încuviinţă din cap. _ 

— Psihologia nu-i o ştiinţă exactă. In comparaţie cu ea, psi- 
hiatria este şi mai puţin exactă. Da, este posibil să se fi 
prefăcut, mai ales că ne întîlneam o dată pe lună şi nu aveam 
cum să urmăresc fluctuațiile stării lui de spirit şi schimbările de 
personalitate, care ar fi fost mult mai evidente în cazul unor 
întrevederi săptămiînale. 

— Ţinînd cont de ce v-a spus Joshua adineauri, vorbi şi 


Hilary, aveţi impresia că, într-adevăr, se prefăcea? 

Rudge zimbi trist. 

— Se pare că aşa s-a întîmplat, nu? 

Luă altă casetă, care fusese derulată la un anumit moment 
al altei convorbiri dintre el şi Frye, şi o introduse în aparat. 


Niciodată n-ai pomenit de mama dumitale." 

"Ce-i cu ea?' 

"Asta te întreb şi eu." 

"Mă copleşiţi cu întrebări, nu-i aşa?" 

"Cu unii pacienţi, aproape că nu-i nevoie să pun întrebări. 
Pur şi simplu, îşi deschid sufletul şi încep să vorbească." 

"Da? Despre ce vorbesc? 

"Deseori vorbesc despre mama lor." 

“Trebuie să fie foarte plicticos pentru dumneavoastră." 

"Numai rareori. Povesteşte-mi despre mama dumitale." 

"O chema Katherine." 

"Şi?" 

"N-am ce spune despre ea." 

"Fiecare are ce spune despre mama lui... şi despre tată." 


Timp de aproape un minut se aşternu tăcerea. Singurul 
sunet era fişiitul benzii care continua să se învirtească. 

— ÎI aştept, spuse Rudge, explicînd rostul tăcerii. Va vorbi 
numaidecit. 


"Domnule doctor Rudge?" 


"Da?" 
"Credeţi...?" 
"Ce anume?! 


"Credeţi că morţii rămîn morţi?" 

"Vrei să ştii dacă sînt credincios?" 

"Nu. Vreau să spun... credeţi că cineva poate muri... ca apoi 
să se întoarcă din mormînt?" 

"Ca un strigoi?" 

"Da. Credeţi în stafii?" 

"Dar dumneata?! 

"Eu v-am întrebat primul." 

"Nu. Nu cred în stafii, Bruno. Dar dumneata?' 

"Încă nu ştiu." 


"Ai văzut vreodată o stafie?' 

"Nu ştiu precis." 

"Ce legătură are asta cu mama dumitale?! 

"Ea mi-a spus că... se va întoarce din mormînt." 

"Cînd ţi-a spus asta?! 

"Oh, de mii de ori. Mereu zicea aşa. Zicea că ştie cum tre- 
buie să facă. Zicea că va fi cu ochii pe mine şi după moartea ei. 
Şi că, dacă va vedea că nu mă port cum trebuie şi nu-mi duc 
viaţa aşa cum voia ea, se va întoarce din mormiînt şi mă va face 
să regret amarnic." 

"Ai crezut-o?' 


"Ai crezut-o?' 

LI] H 

"Bruno?' 

"Să schimbăm subiectul." 


— lisuse! exclamă Tony. lată de unde vine ideea că 
Katherine s-a întors din mormînt. Chiar ea i-a vîrît asta în cap, 
cît timp era în viață! 

Joshua i se adresă lui Rudge: 

— Ce Dumnezeu a vrut să facă femeia asta? Ce fel de 
relație a existat între ei? 

— Aici e cheia problemei, răspunse Rudge. Dar noi n-am 
ajuns pînă acolo. Am sperat să-l conving să vină la mine în 
fiecare săptămînă, dar m-a refuzat mereu... apoi a murit. 

— Aţi mai abordat tema stafiilor şi în şedinţele ulterioare? 
întrebă Hilary. 

— Da, răspunse doctorul. Chiar la întrevederea următoare 
el a deschis din nou subiectul. Mi-a spus că morţii rămîn morţi şi 
că numai copiii şi nebunii cred contrariul. Mi-a spus că nu există 
stafii sau zombie. A ţinut să mă asigure că n-o crezuse nici o 
clipă pe Katherine cînd ea îl prevenise că se va întoarce din 
mormiînt. 

— Mintea, interveni Hilary. De fapt, a crezut-o. 

— Se pare că da, întări Rudge. 

Introduse a treia casetă în aparat. 


"Domnule doctor, cărei religii aparţineţi?! 
"Am fost crescut în credinţa catolică." 


"Aţi rămas credincios?" 

"Da." 

"Mergeţi la biserică?! 

"Da. Dar dumneata ?' 

"Nu. Mergeţi la liturghie în fiecare săptămînă?! 

"Aproape în fiecare săptămînă." 

"Credeţi în Rai?' 

"Da. Dar dumneata?! 

"Da. Dar în lad?' 

"Ce crezi dumneata despre toate acestea, Bruno?' 

"Păi, dacă există Rai, trebuie să existe şi lad." 

"Unii oameni ar spune că ladul este pe pămînt." 

"Nu. Există un alt loc, cu foc veşnic şi toate celelalte. lar 
dacă există îngeri..." 

"Da?! 

“Trebuie să existe şi demoni. Biblia spune că există." 

"Poţi fi un bun creştin şi fără a lua de bună toată Biblia." 

"Ştiţi să recunoaşteţi diversele semne ale diavolului?! 

"Semne?! 

"Da. Cînd un bărbat sau o femeie încheie un tîrg cu 
diavolul, acesta îi înseamnă. Dacă le stăpineşte sufletul din 
oricare alt motiv, îi înseamnă într-un anume fel, aşa cum 
însemnăm noi vitele." 

"Chiar crezi că poţi încheia un tîrg cu diavolul?! 

"Cum? Oh, nu. Nu, astea-s prostii. Dar unii cred în astfel de 
lucruri. Mulţi oameni cred. Mie mi se par persoane interesante. 
Psihologia lor mă fascinează. Am citit mult despre ştiinţele 
oculte, încercînd să-mi dau seama ce fel de oameni pot crede în 
asemenea lucruri. Vreau să înţeleg cum lucrează mintea lor. 
Înţelegeţi?' 

"Vorbeai despre felul în care diavolul îi înseamnă pe muri- 
tori." 

"Da. E vorba despre ceva ce am citit de curînd. Nimic 
important." 

"Povesteşte-mi." 

"Ei bine, se presupune că în iad există sute şi sute de 
demoni. Poate mii. Se pare că fiecare are propriu-i semn şi îl 
întipăreşte pe oamenii al căror suflet îl ia în stăpînire. De pildă, 
în Evul Mediu, se credea că un semn din naştere în formă de 
căpşună pe obraz era semnul diavolului. Altul era privirea 


crucişă. Sau un al treilea sîn. Unele femei se nasc cu trei sîni. 
Nu-s cazuri chiar atit de rare. Unii spun că ar fi semnul diavolu- 
lui. Numărul 666. Acesta este semnul lui Satan, tartorul tuturor 
demonilor. Oamenii posedaţi de el au numărul 666 întipărit pe 
piele, în păr, unde nu poate fi văzut. Adică, aşa afirmă cei care 
cred cu adevărat. Apoi gemenii... Sînt un alt semn al lucrării 
diavolului..." 

"Gemenii sînt lucrarea diavolului?! 

"Vă rog să înţelegeţi că eu nu cred în nimic din toate aces- 
tea. Nu cred. Sînt prostii. Vă povestesc doar ce cred unii ţicniţi." 

“Inţeleg." 

"Dacă vă plictisesc..." 

"Nu. Astfel de lucruri mă fascinează în egală măsură ca pe 
dumneata." 


Rudge opri casetofonul. 

— Citeva cuvinte înainte să ascultăm mai departe. L-am 
încurajat să vorbească despre ştiinţele oculte, închipuindu-mi că 
pentru el era un exerciţiu intelectual, un mod de a-şi întări 
mintea pentru a face faţă propriei probleme. Spre regretul meu, 
chiar l-am crezut cînd a afirmat că nu ia în serios astfel de 
lucruri. 

— Dar el le lua, spuse Hilary. Le lua cît se poate de în 
serios. 

— Aşa se pare. La vremea aceea însă, am crezut că nu era 
decit o gimnastică a minţii, care-l pregătea, să-şi rezolve propria 
problemă. Dacă ar fi găsit o modalitate de a explica procesele 
de gîndire, aparent iraționale, ale unor indivizi bizari ca ocultiştii 
înveteraţi, i-ar fi fost uşor să afle o explicaţie pentru mica 
mostră de comportament irațional a propriei sale personalităţi. 
Dacă ar fi fost în stare să-i explice pe ocultişti, i-ar fi fost mult 
mai simplu să explice visul pe care nu şi-l amintea. Eu asta am 
crezut că face. Dar m-am înşelat. La dracu'! Cel puţin, dacă ar fi 
venit mai des. 

Rudge porni din nou casetofonul. 


"Spuneai că gemenii sînt lucrarea diavolului." 

"Da. Bineînţeles, nu toţi. Doar anumite perechi de gemeni." 
"De pildă?! 

"Gemenii siamezi. Unii zic că ar fi semnul diavolului." 


"Da. Îmi dau seama cum apare o astfel de superstiție." 

"Uneori gemenii identici se nasc cu capetele acoperite de 
căiţe. E un fapt rar. Unul, da. Dar nu amindoi. E foarte rar ca 
amindoi gemenii să se nască cu căiţe. Cînd se întîmplă aşa ceva, 
este, cu siguranţă, semnul diavolului. Cel puţin, aşa cred unii." 


Rudge scoase caseta din aparat. 

— Nu ştiu exact cum se leagă asta de ce s-a întîmplat cu 
dumneavoastră trei. Dar, întrucit se pare că există o dublură a 
lui Bruno Frye, am considerat că v-ar interesa subiectul 
gemenilor. Joshua se uită la Tony, apoi la Hilary. 

— Dar dacă Mary Gunther a avut doi copii, de ce a adus 
Katherine acasă numai unul? De ce ar fi minţit că n-a existat 
decit un singur copilaş? Mi se pare absurd. 

— Nu ştiu, spuse Tony. i-am spus că mie povestea mi se 
pare prea perfectă. 

— Ai găsit certificatul de naştere al lui Bruno? întrebă 
Hilary. 

— Nu încă, răspunse Joshua. Nu era în nici unul dintre seifu- 
rile lui. 

Rudge luă cea de a patra casetă pe care o alesese din stiva 
cea mare. 

— Aceasta datează de la ultima mea întrevedere cu Frye. 
Cu numai trei săptămîni în urmă. Într-un tîrziu, a acceptat să 
recurg la hipnoză ca să-l ajut să-şi amintească visul. Dar s-a 
arătat circumspect. M-a pus să-i promit că nu-i voi pune prea 
multe întrebări. Nu aveam voie să-l întreb nimic în afară de vis. 
Fragmentul pe care l-am ales pentru dumneavoastră e 
înregistrat după ce a intrat în transă. L-am condus înapoi în 
timp, nu prea departe, doar la noaptea precedentă. L-am adus 
din nou în visul lui. 

"Ce vezi, Bruno?" 

"Pe mama. Şi pe mine." 

"Continuă." 

"Mă trage de mînă." 

"Unde eşti?' 

"Nu ştiu. Dar sînt foarte mic." 

"Mic?" 

"Sînt un băiețel." 

"Şi mama dumitale te sileşte să mergi undeva?' 


"Da. Mă trage de mînă." 

"Unde te trage?! 

"Spre... spre... uşă. Uşa. N-o lăsaţi s-o deschidă. N-o lăsaţi! 
Nu!" 

"Linişteşte-te. Fii cuminte. Povesteşte-mi despre uşa aceea. 
Unde se deschide ea?' 

"În iad." 

"De unde ştii?! 

"E în pămînt." 

"Uşa este în pămînt?' 

"Pentru numele lui Dumnezeu, n-o lăsaţi s-o deschidă! N-o 
lăsaţi să mă ducă iar acolo! Nu! Nu! Nu vreau să mai cobor 
acolo!" 

“Linişteşte-te. Fii calm. N-ai de ce să-ţi fie teamă, Bruno. 
Linişteşte-te. Te-ai destins?' 

"D-da." 

"Bine. Acum, încet, calm şi fără teamă, spune-mi ce se 
întîmplă în continuare. Dumneata şi mama dumitale staţi în faţa 
uşii care duce în pămînt. Ce se întîmplă acum?' 

"Ea... ea... deschide uşa." 

"Continuă." 

"Mă îmbrînceşte." 

"Continuă." 

"Mă îmbrînceşte... Înăuntru." 

“Continuă, Bruno." 

"Trîinteşte uşa... o încuie." 

"Te încuie înăuntru?' 

"Da." 

"Cum e acolo înăuntru?! 

"Întuneric." 

"Altceva?! 

"Doar întuneric. Beznă." 

"Nu se poate să nu distingi ceva." 

"Nu. Nimic." 

"Ce se întîmplă în continuare?" 

"Încerc să ies." 

"Şi?" 

"Uşa e prea grea, prea rezistentă." 

"Bruno, e vorba doar de un vis?! 


"E doar un vis, Bruno?' 

"Aşa visez eu." 

"Dar e şi o amintire? 

"Mama dumitale te-a încuiat cu adevărat într-o încăpere 
îtunecoasă cînd erai copil?! 

"D-da." 

"În pivniţă? 

"În pămînt. În încăperea de sub pămînt." 

"De cîte ori a făcut asta?' 

"Mereu." 

"O dată pe săptămînă?! 

"Mai des." 

"Era o pedeapsă?' 

"Da." 

"Pentru ce?! 

"Fiindcă... nu mă purtam... şi nu gindeam... ca unul singur." 

"Ce vrei să spui?! 

"Mă pedepsea că nu eram unul singur." 

"Un singur ce?' 

"Unul. Unul. Unul şi atît. Asta-i tot. Unul şi atît." 

"Bine. Vom reveni la asta mai tîrziu. Acum vom vedea ce se 
întîmplă în continuare. Eşti încuiat în camera aceea. Nu poţi ieşi. 
Ce se întîmplă mai departe, Bruno?' 

"Mi-e f-f-frică." 

"Nu. Nu ţi-e frică. Eşti foarte calm, eşti relaxat, nu ţi-e 
teamă deloc. Am dreptate? Eşti calm?! 

"Cred... că da." 

"OK. Ce se întîmplă după ce încerci să deschizi uşa?! 

"N-o pot deschide. Stau pe ultima treaptă şi privesc în jos 
prin întuneric." 

"Există trepte?! 

"Da." 

"Unde duc treptele? 

"În iad." 

"Cobori?' 

"Nu! Stau... acolo sus. Şi ascult." 

"Ce auzi?' 

"Voci." 

"Ce spun vocile?' 


"Nu sînt decit... şoapte. Nu înţeleg ce spun. Dar se 
apropie... se aud din ce în ce mai tare... Se apropie. Urcă 
treptele. Acum le aud foarte tare!" 

"Ce spun ele?' 

"Sînt şoapte. De jur împrejurul meu." 

"Şi ce spun şoaptele?' 

"Nimic. Nu înseamnă nimic." 

“Ascultă cu atenţie." 

"Nu vorbesc în cuvinte." 

"Ale cui sînt şoaptele? Cine şopteşte?' 

"Oh, lisuse! Ascultaţi! lisuse!" 

"Cine sînt?! 

"Nu sînt fiinţe omeneşti. Nu. Nu! Nu sînt fiinţe omeneşti!" 

"Soaptele nu sînt ale unor fiinţe omeneşti?! 

“Luaţi-i de pe mine! Luaţi-i de pe mine!" 

"De ce te scuturi pe haine?! 

"Sînt pe tot trupul!" 

"Nu-i nimic pe tine." 

"Sînt pe mine, peste tot." 

"Nu te ridica, Bruno. Aşteaptă... 

"Oh, Dumnezeule!" 

"Bruno, rămii culcat pe canapea." 

"Iisuse, lisuse, lisuse, lisuse." 

"Îți ordon să rămii culcat pe canapea." 

"Iisuse, ajutaţi-mă! Ajutaţi-mă!" 

"Ascultă-mă, Bruno. Ai..." 

“Trebuie să scap de ei, să scap de ei." 

"Totul e în regulă, Bruno. Linişteşte-te. Au plecat." 

"Nu! Sînt şi mai mulţi. Ah! Ah! Nu!" 

"Uite că pleacă. Şoaptele devin din ce în ce mai slabe, se 
pierd. Sînt..." 

"Se aud tot mai tare! Şi mai tare! Ca un urlet!" 

"Fii calm. Rămii culcat şi fii..." 

"Îmi intră în nas! Oh, lisuse! În gură!" 

"Bruno!" 


Pe bandă se auzi un sunet ciudat şi gituit. Sunetul se repeta 
iar şi iar. i 

Hilary îşi înlănţui corpul cu braţele. In birou se făcuse 
dintr-o dată frig. 


— A sărit de pe canapea şi a alergat în colţul acela, povesti 
Rudge. S-a ghemuit acolo şi şi-a acoperit faţa cu palmele. 

Banda continua să redea sunetul straniu, şuierat şi gituit. 

— Dar l-aţi trezit din transă, spuse Tony. 

Palid la faţă, Rudge îşi aminti momentul. 

— La început, am crezut că va rămîne în vis. Nu mi se mai 
întîmplase aşa ceva. Sînt specialist în terapia prin hipnoză. Mă 
pricep foarte bine. Dar am crezut că-l pierdusem. A durat ceva 
timp, dar într-un tîrziu, a început să reacționeze. 

Pe bandă continua să se audă sunetul gituit şi şuierat. 

— Ceea ce auziţi, continuă Rudge, este ţipătul lui Frye. Este 
atit de înspăimiîntat, încît are o crampă pe corzile vocale. Şi-a 
pierdut glasul. Încearcă să strige, dar nu reuşeşte să scoată 
sunete. 

Joshua se ridică şi se aplecă să închidă casetofonul. Mina îi 
tremura. 

— Credeţi că mama lui l-a încuiat, cu adevărat, într-o 
încăpere întunecoasă? 

— Da, răspunse Rudge. 

— Şi că acolo înăuntru mai era ceva? 

— Da. 

Joshua îşi trecu o mînă prin părul alb şi des. 

— Dar ce putea fi, pentru numele lui Dumnezeu? Ce putea 
fi în acea încăpere? 

— Nu ştiu, răspunse Rudge. Speram să aflu în următoarele 
şedinţe. Dar a fost ultima oară cînd l-am văzut. 

În timp ce zburau spre sud-est la bordul avionului Cessna 
Skylane al lui Joshua, Tony spuse: 

— Punctul meu de vedere asupra întregii afaceri s-a modifi- 
cat simţitor. 

— În ce fel? întrebă Joshua. 

— Păi, în primul rînd eu am privit povestea aceasta în 
termeni de alb şi negru. Hilary era victima, Frye era personajul 
negativ. Acum însă, într-un fel... poate că şi Frye e o victimă. 

— Înţeleg ce vrei să spui, spuse Hilary. Ascultînd înre- 
gistrările... mi-a fost milă de el. 

— E normal să vă fie milă de el, spuse Joshua, numai nu 
uitaţi că e extrem de periculos. 

— N-a murit? 

— Oare a murit? 


Hilary scrisese un scenariu care includea două scene petre- 
cute la Hollister, aşa că ştia cîte ceva despre localitate. 

La prima vedere, Hollister semăna cu alte o sută de orăşele 
din California. Unele străzi erau frumoase, altele, urîte. Case noi 
şi case vechi. Palmieri şi stejari. Tufe de leandru. Cum era unul 
dintre cele mai secetoase ţinuturi ale statului, aici se găsea mai 
mult praf decit în alte părţi, dar nu se observa decit cînd vîntul 
sufla cu putere. 

Deosebirea dintre Hollister şi alte oraşe consta în ce se afla 
sub el. Falii. Majoritatea aşezărilor din California erau ridicate pe 
sau în apropierea faliilor geologice, care lunecau din cînd în 
cînd, dînd naştere cutremurelor. Însă Hollister nu era construit 
pe o singură falie, ci pe o intersecţie de falii, vreo douăsprezece, 
poate chiar mai multe, mari şi mici, printre care şi falia San 
Andreas. 

Hollister era un orăşel în mişcare, în fiecare zi a anului avea 
parte de cel puţin un cutremur. Majoritatea acestora se situau în 
partea de mijloc sau inferioară a scării Richter. Oraşul nu fusese 
niciodată ras din temelii. Insă trotuarele erau crăpate şi sparte. 
O alee putea fi netedă luni, puţin scobită marţi şi iarăşi aproape 
netedă miercuri. In unele zile aveau loc cutremure în lanţ, care 
zgilţiiau uşor oraşul, cu scurte pauze, timp de cîte o oră sau 
două, dar locuitorii rareori acordau atenţie acestor mici zguduli- 
turi, la fel cum locuitorii ținutului de schi High Sierra nu se sin- 
chiseau de viscolele care aduceau abia un centimetru de 
zăpadă. În cursul deceniilor, traseul unor străzi din Hollister 
fusese oarecum modificat de pămîntul aflat în veşnică mişcare, 
bulevarde odinioară drepte erau acum uşor cotite sau uneori în 
unghi drept Băcăniile aveau rafturi uşor înclinate spre spate sau 
protejate cu plase de stană, ca sticlele şi conservele să nu se 
prăbuşească la podea de fiecare dată cînd se clătina pămîntul. 
Unii locuiau în case care se scufundau încet în solul instabil, dar 
procesul era atît de lent, încît nu existau motive de alarmă şi 
nimeni nu se grăbea să-şi caute o altă locuinţă. Oamenii se 
mulţumeau să repare crăpăturile din pereţi şi să îndrepte partea 
de jos a uşilor, adaptindu-se cum se pricepeau mai bine. Din 
cînd în cînd, cineva din Hollister mai adăuga o încăpere la casă, 
fără să-şi dea seama că anexa se găsea de o parte a unei falii, 


iar casa, de cealaltă, ca urmare, în decursul a cîţiva ani noua 
cameră se mişca demn şi hotărit, ca o broască ţestoasă, spre 
nord, spre sud, spre est sau spre vest, în funcţie de falie, în timp 
ce restul casei răminea pe loc sau se deplasa, abia vizibil, în 
direcţie opusă, proces subtil, dar constant, care, pînă la urmă, 
reuşea să desprindă anexa de restul casei. Subsolurile cîtorva 
locuinţe ascundeau guri de scurgere, găuri fără fund, acestea se 
pierdeau, fără speranţă, pe sub construcţiile pe care într-o bună 
zi aveau să le înghită, dar pînă atunci locuitorii orăşelului 
Hollister trăiau şi munceau deasupra lor. Mulţi oameni ar fi 
îngroziţi să locuiască într-un oraş în care (după expresia unor 
localnici)  "mergeai seara la culcare ascultind şoaptele 
pămîntului". Dar timp de generaţii întregi, cetăţenii orăşelului îşi 
văzuseră de treburile lor, cu un optimism demn de toată 
admiraţia. 

Aici era chintesenţa optimismului californian. 

Rita Yancy locuia într-o casă de pe colţ, pe o stradă liniştită. 
Era o clădire micuță, cu o verandă spațioasă la faţadă. Aleea era 
străjuită de flori de toamnă albe şi galbene. 

Joshua apăsă butonul soneriei. Hilary şi Tony rămaseră în 
spatele lui. 

O femeie în vîrstă veni să le deschidă. Părul ei cărunt era 
prins într-un coc. Avea obrazul ridat şi ochi albaştri, ageri şi 
strălucitori. Suridea prietenos. Purta o rochie de casă de culoare 
albastră, şorţ alb şi pantofi comozi şi bătrîneşti. 

— Da? îi întîmpină ea, ştergîndu-şi mîinile cu o cîrpă. 

— Doamna Yancy? întrebă Joshua. 

— Eu sînt. 

— Numele meu este Joshua Rhinehart. 

Ea încuviinţă din cap. 

— Mi-am închipuit că veţi veni încoace. 

— Sînt ferm hotărît să stau de vorbă cu dumneavoastră, 
spuse Joshua. 

— Îmi faceţi impresia unui om care nu se dă bătut cu una, 
cu două. Sau chiar deloc. 

— Sînt pregătit să dorm aici, pe verandă, pînă cînd voi 
căpăta informaţiile pentru care am venit. 

Ea oftă. 

— Nu va fi nevoie. De ieri, de cînd mi-aţi telefonat, m-am 
gîndit mult la povestea asta. Am ajuns la concluzia că nu mă 


puteţi acuza de nimic. Absolut de nimic. Am şaptezeci şi cinci de 
ani şi femeile de virsta mea nu sînt trimise la închisoare. Prin 
urmare, pot foarte bine să vă spun despre ce-i vorba, altfel, veţi 
continua să vă ţineţi de capul meu. 

Făcu un pas înapoi şi deschise larg uşa, poftindu-i înăuntru. 


În mansarda casei din vîrful stîncii, Bruno se trezi ţipînd. 

Încăperea era cufundată în întuneric. Bateriile lanternei se 
terminaseră în timp ce el dormea. 

Şoapte. 

De jur împrejurul lui. 

Şoapte abia auzite, şuierătoare, rele. 

Tot plesnindu-se peste faţă, peste git, peste piept şi peste 
braţe, în încercarea de a alunga creaturile scîrboase care se 
tirau pe trupul lui, Bruno căzu din pat. Pe podea, creaturile 
mişcătoare păreau a fi şi mai multe decit în pat, mii şi mii, şi 
toate  şopteau,  şopteau. lIncepu să scîncească şi să 
bolborosească vorbe fără sens, apoi îşi acoperi nasul şi gura cu 
palma, ca acele creaturi să nu se furişeze în trupul lui. 

Lumină. 

Şuviţe de lumină. 

Şuviţe subţiri de lumină, ca nişte fire răzlețe şi strălucitoare 
atîrnînd din țesătura, de altfel, întunecată a încăperii. Nu multe 
fire, nu multă lumină, totuşi cît de cît. Oricum, era cu mult mai 
bine decit deloc. 

Se năpusti cît putu de repede spre acele vagi filamente de 
lumină, aruncînd creaturile de pe el, şi descoperi o fereastră. De 
cealaltă parte a ferestrei erau obloane. Lumina se cernea prin 
crăpăturile subţiri dintre obloane. 

Bruno rămase la fereastră, clătinindu-se pe picioare, 
bijbîind pe întuneric la încuietoare. O găsi, dar geamul nu voia 
să se deschidă. Încuietoarea era mîncată de rugină. 

Ţipînd şi scuturîndu-se cu disperare, se întoarse bijbiind la 
pat, îl găsi prin întuneric, luă lampa de pe noptieră, se întoarse 
cu ea la fereastră şi, folosind-o ca pe o rangă, sparse geamul. 
Aruncă lampa, căută încuietoarea, o găsi, o zgilţii, îşi zdreli 
încheietura unui deget în încercarea de a debloca încuietoarea, 
apoi deschise obloanele, răsuflînd uşurat în clipa în care lumina 
inundă mansarda. 


Şoaptele dispărură. 


Salonul Ritei Yancy — aşa îl numea ea, salon, în loc să 
folosească un cuvînt mai modern şi mai sugestiv — era aproape 
o parodie a salonului stereotip în care se presupunea că băbuţe 
ca ea îşi petreceau amurgul vieţii. Draperii de creton. Pretutin- 
deni broderii lucrate de mînă şi atîrnate pe pereţi — majoritatea 
îndemnuri optimiste, cu chenare de flori şi păsărele de dimen- 
siunile unei monede de un penny — constantă etalare de 
bunăvoință, bună dispoziţie şi prost gust. Tapiţerie cu ciucuri. 
Fotolii cu rezemătoare pentru cap. Exemplare din Reader's 
Digest pe o măsuţă delicată. Un coş cu gheme de lînă şi andrele 
de tricotat. Un covor înflorat, protejat de traverse la fel de înflo- 
rate. Cuverturi lucrate de mînă puse pe canapea şi pe spătarul 
ei. Un ceas ticăia monoton pe consola şemineului. 

Hilary şi Tony se aşezară pe canapea, chiar pe margine, ca 
şi cum s-ar fi temut să se rezeme de spătar, ca să nu şifoneze 
cuvertura. Hilary observă că fiecare dintre nenumăratele 
bibelouri era şters de praf şi bine lustruit. Avea sentimentul că 
Rita Yancy ar sări ca arsă şi ar alerga să ia cîrpa de praf dacă 
cineva ar atinge unul dintre preţioasele ei lucruri, cu gînd să-l 
admire. 

Joshua se aşeză într-un fotoliu, cu ceafa şi braţele sprijinite 
de şervetele de protecţie. 

Doamna Yancy se instală în fotoliul care se vedea că era 
locul ei preferat. Bătrînica părea să-şi fi modelat, în parte, firea 
după acel fotoliu, în timp ce fotoliul împrumutase ceva din per- 
sonalitatea ei. Era foarte posibil, se gîndi Hilary, să ţi-o ima- 
ginezi pe doamna Yancy crescînd împreună cu fotoliul, ca o 
singură creatură organic-anorganică cu şase picioare şi piele de 
catifea, bine periată. 

Bătrîna luă o cuvertură albastru cu verde, împăturită pe 
taburetul pentru picioare. Despături cuvertura şi-şi înveli 
picioarele cu ea. 

Urmă un moment de tăcere totală, cînd pînă şi ceasul de pe 
consolă păru că încetase să mai ticăie, ca şi cum timpul s-ar fi 
oprit în loc, ca şi cum, printr-o minune, toţi ar fi fost îngheţaţi şi 
transportaţi împreună cu încăperea pe o planetă îndepărtată, 
pentru a fi expuşi într-un muzeu extraterestru, la secţia de 


antropologie terestră. 

Apoi Rita Yancy sparse gheaţa şi vorbele ei năruiră complet 
imaginea bonomă pe care şi-o făcuse Hilary despre ea. 

— Ei bine, fără îndoială că n-are nici un rost s-o luăm pe 
ocolite. Nu vreau să-mi pierd toată ziua cu timpenia asta. Să 
trecem direct la subiect. Vreţi să ştiţi de ce îmi plătea Bruno 
Frye cinci sute de dolari pe lună. Mă plătea ca să-mi ţin gura. 
Mama lui m-a plătit cu aceeaşi sumă timp de aproape treizeci şi 
cinci de ani, iar după moartea ei am început să primesc cecuri 
de la Bruno. Trebuie să recunosc că am fost al dracului de 
surprinsă. În zilele noastre, nu întîlneşti la tot pasul un fiu care 
să dea atiţia bani ca să protejeze reputaţia maică-si, mai ales 
după ce ea a dat ortul popii. Cu toate acestea, mi-a plătit. 

— Vreţi să spuneţi că l-aţi şantajat pe domnul Frye, iar mai 
înainte pe mama lui? întrebă uimit Tony. 

— Numiţi-o cum vreţi. Am luat bani ca să-mi ţin gura sau 
i-am stors prin şantaj, cum vreţi. 

— Din cîte ne-aţi relatat pînă acum, continuă Tony, cred că 
legea ar opta pentru şantaj, nu pentru altceva. 

Rita Yancy îi zimbi. 

— Crezi că mă supără cuvîntul? Crezi că mă tem de el? Că 
mă trec fiorii? Să-ţi spun ceva, băiete. In viaţa mea am fost 
acuzată de lucruri mult mai grave. Vreţi să discutăm în termeni 
de şantaj? N-am nimic împotrivă. Şantaj. Asta este. N-are rost să 
înfrumuseţăm realitatea Bineînţeles, dacă sînteţi atit de fraieri, 
încît să aduceţi o bătrînă în faţa tribunalului, nu voi mai folosi 
acest cuvînt. Nu voi afirma decit că i-am făcut un mare serviciu 
lui Katherine Frye cu multă vreme în urmă şi că ea a insistat să 
mă răsplătească trimiţindu-mi cîte un cec în fiecare lună. De 
fapt, nici nu aveţi dovezi că n-ar fi aşa, am dreptate? De aceea 
am cerut ca suma să-mi fie trimisă lunar. Vreau să spun că cei 
care practică şantajul dau lovitura şi apoi dispar: pretind toţi 
banii o dată, ceea ce permite autorităţilor să le dea de urmă. 
Dar cine ar crede ca un şantajist să fie de acord cu o plată 
modestă, făcută într-un cont, lună de lună? 

— Nu avem nici cea mai mică intenţie să vă aducem în faţa 
justiţiei, o asigură Joshua. Şi nu avem nici cel mai mic interes să 
recuperăm banii care v-au fost plătiţi. Înţelegem că n-ar avea 
nici un rost. 

— Bun! se bucură doamna Yancy. Fiindcă, dacă aţi încerca, 


m-aş împotrivi din răsputeri. 

Îşi îndreptă cuvertura. 

Trebuie s-o ţin minte pe femeia asta, se gîndi Hilary. Să nu 
uit nimic. Intr-o bună zi ar putea da naştere unui extraordinar rol 
de caracter: bunicuţa neconformistă, caustică şi puţin coruptă. 

— Nu dorim decit nişte informaţii, continuă Joshua. Avem o 
problemă cu proprietatea, fapt care întirzie plăţile. Trebuie să 
primesc răspunsuri la citeva întrebări, ca să pot încheia 
lichidarea proprietăţii. Spuneaţi că nu vreţi să vă pierdeţi o zi 
întreagă "cu tîmpenii". Ei bine, nici noi nu vrem să pierdem luni 
întregi cu proprietatea Frye. Singurul motiv pentru care mă aflu 
aici este să capăt unele informaţii de care am nevoie ca să 
închei "tîmpenia" cu care mă lupt eu. 

Doamna Yancy îl privi cercetător pe Joshua, apoi pe Hilary 
şi Tony. Privirea ei vicleană îi cîntări pe fiecare în parte. În cele 
din urmă încuviinţă din cap cu vădită satisfacţie, ca şi cum le-ar 
fi citit gîndurile şi ar fi fost de acord cu ce descoperise în ele. 

— Vă cred. Bine. Întrebaţi-mă. 

— Fireşte, începu Joshua, primul lucru pe care am dori să-l 
aflăm este secretul care i-a făcut pe Katherine Frye şi pe fiul ei 
să vă plătească în ultimii patruzeci de ani aproape un sfert de 
milion de dolari. 

— Ca să înţelegeţi acest lucru, răspunse doamna Yancy, 
trebuie să ştiţi cîte ceva despre mine. Vedeţi dumneavoastră, în 
tinereţe, pe vremea marii crize economice, căutam orice fel de 
slujbă care să mă ajute să-mi duc traiul de azi pe miine şi mi-am 
dat seama că nici una nu-mi oferea mai mult decit o simplă 
supravieţuire şi o existenţă de trudă. Toate, în afară de una sin- 
gură. Am înţeles că singura meserie care-mi dădea o şansă să 
cîştig bani buni era cea mai veche profesie din lume. La opt- 
sprezece ani am început să lucrez. Pe atunci, într-un mediu atît 
de amestecat, o femeie ca mine era denumită "de moravuri 
uşoare". Azi nu mai e nevoie să umbli cu menajamente. În zilele 
noastre, poţi folosi orice cuvînt pofteşti. O şuviţă de păr cărunt îi 
lunecase din coc. Bătriîna o îndepărtă de pe obraz, petrecînd-o 
pe după ureche. Cînd vine vorba de sex, "mozoleală", cum i se 
mai zicea pe vremea mea, sînt uimită de cît de mult s-au schim- 
bat lucrurile. 

— Vreţi să spuneţi că aţi fost... prostituată? întrebă Tony, 
dînd glas uimirii pe care o simţea şi Hilary. 


— Eram o fată extraordinar de frumoasă, declară cu 
mîndrie doamna Yancy. N-am lucrat niciodată pe străzi, în baruri 
sau hoteluri. Nimic de acest gen. Eu făceam parte din personalul 
uneia dintre cele mai elegante şi mai rafinate case de toleranţă 
din San Francisco. Ne ocupam exclusiv de clientela de lux. 
Numai bărbaţi de mîna întîi. Niciodată nu erau mai puţin de zece 
fete, deseori chiar cincisprezece, şi fiecare dintre noi era foarte 
frumoasă şi rafinată. Am cîştigat bani buni, după cum mă aştep- 
tasem. Cînd am împlinit douăzeci şi patru de ani, mi-am dat 
seama că aveam şanse să cîştig şi mai bine dacă deschideam 
propriul meu bordel, în loc să lucrez pentru altcineva. Prin 
urmare, am găsit un local foarte atrăgător şi mi-am cheltuit 
aproape toate economiile ca să-l aranjez. Am angajat un număr 
de fete tinere, frumoase şi cu maniere alese. In următorii 
treizeci şi şase de ani am lucrat ca patroană de bordel, 
conducînd un stabiliment al naibii de elegant. M-am retras cu 
cincisprezece ani în urmă, cînd am împlinit şaizeci de ani, fiindcă 
voiam să vin aici, la Hollister, unde locuieşte fiica mea împreună 
cu soţul. Inţelegeţi, voiam să fiu aproape de nepoţii mei. Nepoţii 
înfrumuseţează bătriîneţea mult mai mult decit mi-aş fi închipuit. 

Hilary se lăsă pe spătarul canapelei, fără să-şi mai facă griji 
că va şifona cuvertura aşezată acolo. 

— E o poveste fascinantă, dar ce legătură are cu Katherine 
Frye? 

— Tatăl ei era un client statornic al bordelului meu din San 
Francisco, răspunse Rita Yancy. 

— Leo Frye? 

— Da. Un om foarte ciudat. Eu nu m-am ocupat niciodată 
de el. După ce am devenit patroană de bordel, m-am ocupat 
rareori de clienţi. Treaba mea era să administrez casa de 
toleranţă. Dar îmi ajungea la ureche tot ce vorbeau fetele mele 
despre el. Părea să fie un ticălos fără egal. li plăceau femeile 
docile şi supuse. li plăcea să le insulte, să le spună cuvinte urite 
în timp ce era cu ele. Era un individ extrem de autoritar, dacă 
înţelegeţi ce vreau să spun. li plăceau anumite lucruri, cîtuşi de 
puţin frumoase, şi plătea bani buni pentru dreptul de a le face 
cu fetele mele. Oricum, în aprilie 1940 fiica lui Leo, Katherine, a 
venit la mine. Era prima oară cînd o întiîlneam. Nici nu ştiam că 
Leo avea o fată. Dar el îi vorbise lui Katherine despre mine. O 
trimisese la mine ca să poată naşte fără ştirea nimănui. 


Joshua clipi uluit. 

— Să nască? 

— Era însărcinată. 

— Copilul era Bruno? 

— Cum rămîne cu Mary Gunther? întrebă Hilary. 

— N-a existat nimeni cu acest nume, spuse bătrina. N-a fost 
decit povestea născocită de Katherine şi Leo. 

— Ştiam eu! exclamă Tony. Era prea perfect. Prea nu exista 
nici o fisură. 

— Nimeni din St. Helena nu ştia că Katherine era 
însărcinată, continuă Rita Yancy. Se încingea cu citeva corsete. 
Nici nu vă puteţi închipui în ce hal îşi stringea mijlocul. Era ceva 
oribil. Din momentul în care nu i-a mai venit ciclul, cu mult 
înainte să înceapă să-i crească burta, a început să poarte 
corsete din ce în ce mai strimte, unul peste altul. Se abţinea să 
mănînce, ca să nu se îngraşe nici un gram. Mare mirare că n-a 
avortat sau că n-a murit. 

— Şi dumneavoastră aţi primit-o? întrebă Tony. 

— N-am să vă spun că am făcut-o din bunătate 
creştinească, răspunse doamna Yancy. Nu pot să sufăr bătrinele 
mironosiţe care fac pe virtuoasele, ca cele pe care le văd la 
serile de bridge organizate de biserică. Nu mi s-a muiat inima de 
mila lui Katherine, nici vorbă de aşa ceva. Şi n-am primit-o din 
obligaţie faţă de tatăl ei. Nu-i datoram nimic. lar după ce 
aflasem despre el de la fetele mele, nici măcar nu-l simpatizam. 
Cînd a venit Katherine, el nu mai dăduse pe la noi de şase 
săptămîni. Am primit-o dintr-un singur motiv şi n-am de gînd să 
afirm altceva. Avea la ea trei mii de dolari pentru casă, masă şi 
onorariul doctorului. Pe vremea aceea, suma valora mai mult 
decit în zilele noastre. 

Joshua clătină din cap. 

— Nu pot să înţeleg. Îi mergea vestea că era o fire rece. Că 
n-o interesau bărbaţii. Nimeni nu ştia să fi avut vreun iubit. Cine 
era tatăl? 

— Leo, răspunse doamna Yancy. 

— Oh, Dumnezeule! murmură Hilary. 

— Sînteţi sigură? o întrebă Joshua pe doamna Yancy. 

— Absolut sigură, răspunse bătrîna. Îşi violase fata încă de 
cînd avea patru ani. În copilărie o silise să facă sex oral cu el. 
Mai tîrziu, cînd ea crescuse, îşi făcuse mendrele cu ea. După 


pofta inimii. 


Bruno spera ca o noapte de somn adînc să-i limpezească 
mintea confuză, să-i risipească tulburarea şi deruta care-l tor- 
turaseră în noaptea precedentă şi în zorii zilei. Acum însă, stînd 
în dreptul ferestrei sparte de la mansardă, scăldat în lumina 
cenuşie de octombrie, nu reuşea să se controleze mai mult decît 
cu şase ore în urmă. In minte îi roiau gînduri haotice, îndoieli, 
întrebări şi temeri, amintiri plăcute şi neplăcute se încolăceau ca 
nişte viermi, imaginile mentale se schimbau şi dispăreau ca 
stropii de argint viu. 

Ştia de unde i se trăgeau toate acestea. Era singur. Absolut 
singur. Era numai jumătate de fiinţă omenească. Sfişiat în 
jumătate. Acesta era necazul. De cînd jumătatea lui fusese 
ucisă, se simţise din ce în ce mai agitat, din ce în ce mai nesigur 
pe sine. Nu mai avea resursele de care dispunea cînd amîndouă 
jumătăţile fiinţei lui erau în viaţă. Acum încerca să bijbiie prin 
viaţă ca o jumătate de om şi nu reuşea să facă faţă, chiar şi cele 
mai mărunte probleme îi păreau insolubile. 

g Se îndepărtă de fereastră şi se duse, clătinîndu-se la pat. 
Ingenunche pe podea, lîngă pat şi-şi puse capul pe pieptul cada- 
vrului. 

— Spune ceva. Spune-mi ceva. Ajută-mă să înţeleg ce 
trebuie să fac. Te rog. Te rog, ajută-mă. 

Dar Bruno cel mort nu avea nimic de spus lui Bruno cel 
aflat încă în viaţă. 


Salonul doamnei Yancy. 

Ceasul care ticăia. 

O pisică albă ieşi alene din sufragerie şi sări în poala 
bătrînei. 

— De unde ştiţi că Leo a abuzat de Katherine? întrebă 
Joshua. Mă îndoiesc că de la el. 

— Sigur că nu, încuviinţă doamna Yancy. Ştiu de la Kathe- 
rine. Era într-un hal fără hal. Aproape îşi pierduse minţile. 
Sperase ca tatăl ei s-o aducă la mine cînd i se apropia sorocul, 
dar între timp el murise. Fata era singură şi îngrozită. Din pricina 
tratamentului pe care şi-l aplicase — corsete şi greva foamei — 


s-a chinuit cumplit la naştere. Am chemat doctorul care examina 
fetele săptămiînal, ştiind că va fi discret şi că va accepta să se 
ocupe de acest caz. Doctorul era convins că copilul va muri la 
naştere. De altfel, credea că nici Katherine nu avea prea multe 
şanse de supravieţuire. Fata a îndurat chinurile facerii timp de 
paisprezece ore. În viaţa mea n-am văzut pe cineva care să 
sufere ca ea. În mare parte a zăcut fără cunoştinţă, iar cînd şi-a 
venit în fire a ţinut cu orice preţ să-mi spună ce-i făcuse tatăl ei. 
Cred că încerca să-şi uşureze sufletul. Părea că se teme să plece 
pe lumea cealaltă cu acest secret, aşa că mi s-a confesat ca 
unui preot. Tatăl ei o silise să facă sex oral cu el curînd după ce 
mama ei murise. Cînd se mutaseră în casa de pe stîncă — pre- 
supun că aceasta este foarte izolată — practic, a început să facă 
din ea sclava poftelor lui trupeşti. Cînd fata a crescut suficient 
de mult pentru a întreţine relaţii sexuale, Leo a început să-şi ia 
măsuri de precauţie, dar, în cele din urmă, după ani şi ani, s-a 
petrecut o greşeală, iar Katherine a rămas însărcinată. 

Lui Hilary îi venea să ia pătura de pe canapea şi să se înve- 
lească în ea, simțind că o ia frigul. In ciuda bătăilor frecvente, a 
presiunilor psihologice, a torturii fizice şi mentale îndurate pe 
cînd trăia cu Earl şi Emma, ştia că avusese noroc să scape de 
abuzul sexual. Era convinsă că Earl fusese impotent, numai 
incapacitatea lui de a întreţine raporturi sexuale o salvase de 
acea ultimă umilinţă. Dar Katherine Frye cunoscuse din plin 
acest abuz, şi Hilary se simţi dintr-o dată apropiată de acea 
femeie. 

Tony ghici ce era în mintea ei. Îi luă mîna şi i-o strînse cu 
blîindeţe, cu un gest liniştitor. 

Doamna Yancy miîngiia pisica albă, care torcea încet şi 
monoton. 

— Totuşi, eu nu înţeleg un lucru, spuse Joshua. De ce n-a 
trimis-o Leo pe Katherine la dumneavoastră de îndată ce şi-a 
dat seama că ea urma să aibă un copil? De ce nu v-a rugat să 
aranjaţi un avort? Nu mă îndoiesc că dispuneaţi de relaţiile 
necesare. _ 

— Desigur, răspunse doamna Yancy. In meseria mea 
trebuie să cunoşti doctori dispuşi să se ocupe de astfel de 
situaţii. Leo ar fi putut aranja un avort cu ajutorul meu. Nu ştiu 
exact de ce n-a făcut-o. Dar presupun că spera ca fiică-sa să 
nască o fetiţă frumoasă. 


— Nu vă înţeleg, spuse Joshua. 

— Nu e destul de clar? întrebă doamna Yancy, scărpinînd 
pisica cea albă sub bărbia grasă. Dacă ar fi avut o nepoată, în 
cîţiva ani ar fi început să se ocupe şi de ea, aşa cum făcuse cu 
Katherine. Atunci, ar fi avut două femei. Un mic harem propriu. 


Neprimind răspuns de la cealaltă jumătate a lui, Bruno se 
ridică în picioare şi începu să se plimbe fără ţintă prin mansarda 
uriaşă, stîrnind praful din podele, sute de particule de praf 
pluteau în raza de lumină alburie venită prin fereastră. 

În cele din urmă, dădu cu ochii de o pereche de haltere, 
fiecare în greutate de vreo douăzeci şi cinci de kilograme. 
Făceau parte dintr-un set complicat de greutăţi pe care le folo- 
sise timp de şase zile în fiecare săptămînă, între doisprezece şi 
treizeci şi cinci de ani. Cea mai mare parte a aparatelor sportive 
—greutăţi de mină, haltere — se găseau la subsol. Insă 
întotdeauna păstrase un set de haltere în camera lui, ca să le 
folosească în momentele în care nu avea ce face şi cînd cîteva 
exerciţii cu bicepşii sau cu încheieturile miinilor erau exact ce-i 
trebuia ca să-i alunge plictiseala. 

Ridică greutăţile şi începu să lucreze cu ele. Umerii lui 
enormi şi braţele puternice intrară repede în ritmul familiar şi, 
treptat, începu să transpire. 

În urmă cu douăzeci şi opt de ani, cînd îşi exprimase pentru 
prima oară dorinţa de a ridica greutăţi şi de a deveni culturist, 
mama lui opinase că era o idee excelentă. Exerciţiile lungi şi 
dificile cu greutăţile îi consumau energia sexuală pe care înce- 
pea s-o genereze, aflindu-se la anii pubertăţii. Fiindcă nu 
îndrăznea să-şi expună penisul demonic în faţa unei fete, 
exerciţiile repetate cu greutăţile îl preocupau şi-i captau ima- 
ginaţia şi emoţiile, în locul sexului. Katherine se declarase de 
acord. 

Mai tîrziu, cînd făcuse muşchi şi căpătase o forţă remarca- 
bilă, ea începuse să se întrebe dacă procedase bine să-l lase să 
devină atît de puternic. Temiîndu-se ca Bruno să nu-şi dezvolte 
corpul şi apoi să se întoarcă împotriva ei, încercase să-i ascundă 
greutăţile. Dar cînd el izbucnise în lacrimi şi o rugase să revină 
asupra hotăririi, Katherine îşi dăduse seama că niciodată nu va 
avea motive să se teamă de el. 


Cum să-şi fi închipuit altceva? se întrebă Bruno, ridicînd 
greutăţile pînă la umăr şi apoi coborindu-le încet. Doar îşi 
dăduse seama că întotdeauna va fi mai puternică decit el. In 
definitiv, ea avea cheia uşii care ducea sub pămînt. Ea avea pu- 
terea să deschidă acea uşă şi să-l silească să coboare în hruba 
întunecoasă. Oricît i-ar fi crescut bicepşii şi tricepşii, atita vreme 
cît ea ţinea cheia, avea să rămînă mai puternică decit el. 

Cam tot la vremea cînd corpul lui începuse să se dezvolte, 
Katherine îi spusese pentru prima oară că ştia cum să se 
întoarcă din mormiînt. Voia ca el să ştie că-l va veghea de 
dincolo chiar şi după moarte. Jurase că se va întoarce să-l 
pedepsească dacă va vedea că nu se comportă cum trebuie sau 
dacă nu va avea grijă să-şi ascundă moştenirea diavolească de 
ochii altor oameni. Il prevenise de mii de ori că, dacă nu va fi 
cuminte şi o va sili să se întoarcă din mormiînt, ea îl va zvirli în 
hruba din pămînt, va închide uşa şi-l va lăsa acolo pentru 
totdeauna. 

Acum, în timp ce făcea exerciţii în mansarda prăfuită, 
Bruno se întrebă deodată dacă nu cumva ameninţarea lui 
Katherine fusese o vorbă în vînt. Oare chiar avusese puteri 
supranaturale? Oare chiar se putea scula din morţi? Sau îl 
minţise? Nu cumva îl minţise fiindcă se temea de el? Nu cumva 
se temea că el se va face mare şi puternic... şi-i va frînge gitul? 
Oare povestea ei cu reîntoarcerea din mormiînt nu fusese doar o 
slabă măsură de precauţie, ca lui să nu-i încolţească în minte 
ideea că o putea ucide, eliberîndu-se de ea pentru totdeauna? 

Toate aceste întrebări îi veniră în minte, dar nu reuşea să şi 
le amintească îndeajuns de mult ca să le găsească un răspuns. 
Gînduri răzlețe fulgerau ca nişte scîntei electrice prin creierul 
scurtcircuitat. Fiecare îndoială era dată uitării doar la o clipă 
după ce-i venea în gind. 

Pe de altă parte, fiecare temere care creştea în el nu se mai 
risipea, ci rămînea pe loc, puternică şi amenințătoare, în 
ungherele întunecate ale minţii. Se gîndi la Hilary-Katherine, 
ultima reîncarnare a mamei lui şi-şi aminti că trebuia s-o 
găsească. 

Inainte să-l găsească ea pe el. 

Incepu să tremure. 

Scăpă din mînă o greutate, care căzu cu zgomot pe podea. 
Apoi o scăpă şi pe cealaltă. Podelele începură să vibreze. 


— Căţeaua, scrişni el plin de furie şi spaimă. 


Pisica cea albă lingea mîna doamnei Yancy, în timp ce 
bătrîna continua să povestească: 

— Leo şi Katherine au născocit o poveste complicată ca să 
explice apariţia copilului. Nu voiau să recunoască faptul că era 
al ei. Altfel, ar fi trebuit să declare şi cine era tatăl, vreun tînăr 
admirator al lui Katherine. Dar Katherine nu avea pe nimeni care 
să-i facă curte. Bătrînul nu lăsase pe nimeni să se apropie de ea. 
Era numai a lui. Mă trec fiorii. Ce fel de om îşi poate viola pro- 
pria fiică? Şi cînd te gindeşti că nenorocitul a abuzat de ea încă 
de la patru ani! Cînd nici măcar nu înţelegea ce se petrece. 
Doamna Yancy îşi clătină capul cărunt, cu indignare şi tristeţe. 
Cum poate un bărbat adult să fie stirnit de un copil? Dacă aş fi 
legiuitor, aş cere ca toţi bărbaţii care fac astfel de lucruri să fie 
castraţi... sau, poate, chiar mai rău. Cred că mai rău. Vă spun 
drept că mă umple de dezgust. 

— De ce n-au pretins, pur şi simplu, că fiică-sa a fost violată 
de un muncitor sezonier sau de vreun străin aflat în trecere? 
întrebă Joshua. N-ar fi trebuit să trimită un nevinovat la puşcărie 
ca să susţină aşa o versiune. Ar fi putut da poliţiei semnalmente 
false. Şi chiar dacă, prin cine ştie ce întîmplare, ar fi fost găsit 
un om care să corespundă acelor semnalmente, vreun amărit 
fără alibi... ea putea oricind să afirme că nu era cel pe care-l 
căutau. În acest fel, nimeni n-ar fi ajuns la închisoare. 

— Adevărat, întări Tony. Majoritatea cazurilor de viol de 
acest gen nu sînt niciodată rezolvate. Probabil că poliţia s-ar fi 
mirat în cazul în care Katherine ar fi identificat, cu certitudine, o 
persoană arestată. 

— Eu înţeleg de ce Katherine nu s-a grăbit să reclame un 
viol, interveni Hilary. Ar fi fost nevoită să îndure o nesfîrşită 
umilinţă şi ruşine. Mulţi cred că toate femeile violate, pur şi 
simplu, o caută cu lumînarea. 

— Ştiu, încuviinţă Joshua. Ştiţi bine că afirm mereu că 
lumea e alcătuită în cea mai mare parte din idioţi, imbecili şi 
bufoni. Ţineţi minte? Dar St. Helena a fost întotdeauna un oraş 
relativ lipsit de prejudecăţi. Oamenii de aici n-ar fi acuzat-o pe 
Katherine fiindcă fusese violată. Adică majoritatea locuitorilor 
n-ar fi făcut-o. Katherine ar fi avut probabil de furcă cu vreo 


cîţiva mai grosolani, ar fi fost nevoită să îndure unele umilinţe, 
cum e şi firesc, dar pînă la urmă s-ar fi bucurat de compătimirea 
şi înţelegerea tuturor. Mie mi se pare că ar fi fost mult mai uşor 
să aleagă această cale decit să încerce să convingă pe toată 
lumea de minciuna complicată cu Mary Gunther şi apoi să se 
chinuie să păstreze minciuna pînă la sfîrşitul zilelor. 

Pisica se învirti în poala doamnei Yancy. Bătrîna o scărpină 
pe burtă. 

— Leo nu voia să reclame un viol, fiindcă violurile sînt de 
competenţa poliţiei, explică doamna Yancy. Leo avea mare 
respect pentru poliţie. Era adeptul disciplinei. Credea că poliţiştii 
îşi fac meseria mai bine decit se întîmplă în realitate şi se temea 
ca nu cumva poliţia să suspecteze că ceva nu era în regulă în 
povestea cu violul, inventată de el şi Katherine. Nu voia să 
atragă atenţia asupra lui, nu în acest mod. Era speriat de 
moarte ca nu cumva poliţia să descopere adevărul. Nu era 
dispus să rişte să meargă la închisoare pentru abuz de minori şi 
incest. 

— Katherine v-a povestit toate acestea? întrebă Hilary. 

— Da. După cum v-am spus mai înainte, fata trăise toată 
viaţa cu ruşinea de a fi fost batjocorită de Leo şi, cînd s-a gîndit 
că ar putea muri la naştere, a vrut să povestească cuiva, oricui, 
tot ce îndurase. În orice caz, Leo era convins că nu risca nimic 
atita vreme cît Katherine îşi ascundea sarcina şi dacă şi-o 
ascundea complet, păcălind pe toată lumea din St. Helena. În 
această situaţie era posibil să declare copilul ca fiind fiul 
nelegitim al unei prietene nefericite, fostă colegă de liceu cu 
Katherine. 

— Aşadar, tatăl ei a fost cel care a forţat-o să poarte 
corsetele, spuse Hilary, compătimind-o pe Katherine Frye mult 
mai mult decit şi-ar fi închipuit în clipa în care pusese piciorul în 
salonul doamnei Yancy. El a silit-o să îndure toate acele chinuri, 
pentru propria-i protecţie. A fost ideea lui. 

— Da, confirmă doamna Yancy. Ea n-a fost niciodată în 
stare să-i ţină piept. Întotdeauna a făcut ce i-a cerut el. Nici de 
data aceasta lucrurile n-au stat altfel. S-a strîns în corsete şi a 
făcut foame, deşi îndura suferinţe cumplite. A procedat aşa 
fiindcă s-a temut să-i iasă din cuvint. Lucru deloc surprinzător, 
dacă ne gindim că aproape douăzeci de ani el s-a străduit să-i 
distrugă voinţa. 


— Dar Katherine a mers la colegiu, spuse Tony. N-a fost o 
tentativă de a-şi cîştiga independenţa? 

— Nu, răspunse doamna Yancy. Colegiul a fost ideea lui 
Leo. În 1937 Leo a plecat în Europa pentru şapte, opt luni, ca să 
vîndă ultimele posesiuni din fosta lui ţară. A văzut că se apropia 
al Doilea Război Mondial şi a vrut să nu-i rămînă nici un fel de 
valori blocate acolo. A refuzat s-o ia pe Katherine cu el. 
Presupun că intenţiona să împace afacerile cu plăcerile. Era un 
bărbat extrem de potent. Am auzit că unele bordeluri din Europa 
oferă tot felul de senzaţii perverse, exact genul care-i plăcea lui. 
Tap bătrîn şi păcătos. Katherine l-ar fi încurcat. A hotărît s-o 
trimită la colegiu cît timp el va fi plecat din ţară şi a aranjat ca 
ea să locuiască la o familie de cunoscuţi din San Francisco. 
Familia respectivă avea o firmă care distribuia vin, bere şi alcool 
în zona golfului, printre mărcile pe care le comercializau 
numărindu-se şi Shade Tree. 

— Totuşi, risca scăpînd-o din ochi atita vreme, observă 
Joshua. 

— Se pare că el n-a gîndit aşa, răspunse doamna Yancy. Şi 
s-a dovedit că a avut dreptate. În toate lunile cît nu l-a avut în 
preajmă, Katherine n-a ieşit o clipă de sub influenţa lui. N-a 
povestit nimănui despre ce-i făcuse Leo. Vă spun că era o fată 
lipsită de voinţă. O sclavă. Acesta e cuvîntul. Era sclava lui, nu 
numai temporar la dispoziţia lui, ca un muncitor sezonier. Era 
subjugată psihic şi mental. lar cînd Leo s-a înapoiat din Europa, 
a retras-o de la colegiu. A dus-o înapoi la St. Helena, iar ea n-a 
ridicat nici o obiecţie. Nu i se putea împotrivi. Nu ştia cum. 

Ceasul de pe şemineu începu să bată ora. Două bătăi 
ritmice, care stîrniră ecouri blînde în tavanul din salon. 

Joshua şezuse pe marginea fotoliului. Se lăsă pe spate, pînă 
cînd capul i se sprijini din nou pe şervetul de protecţie. Era palid 
la faţă şi avea cearcăne vineţii în jurul ochilor. Părul alb cădea în 
şuviţe lipicioase, parcă fără viaţă. In puţinul timp de cînd îl 
cunoscuse Hilary, Joshua îmbătrînise sub ochii ei. Arăta stors de 
puteri. 

Hilary îşi închipuia ce simte avocatul. Istoria familiei Frye 
era o poveste neînchipuit de sumbră despre comportarea inu- 
mană a unei făpturi faţă de alta. Cu cît scormoneau mai adînc în 
toată acea murdărie, cu atit îi deprima mai mult. Nu puteau să 
nu reacționeze sufleteşte şi li se stringea inima cu fiecare nouă 


şi îngrozitoare descoperire. 

Joshua vorbi ca pentru sine, încercînd să-şi limpezească 
gîndurile. 

— Prin urmare, s-au întors la St. Helena şi şi-au reluat 
relaţia incestuoasă din punctul în care o lăsaseră, pînă cînd, 
într-o bună zi au făcut o greşeală şi ea a rămas însărcinată. Şi în 
tot acest timp nimeni din St. Helena n-a bănuit nimic. 

— Incredibil, se minună şi Tony. De regulă, minciuna simplă 
e cea mai bună, fiindcă e singura în iţele căreia nu rişti să te 
încurci. Povestea cu Mary Gunther era foarte complicată! Ca un 
număr de jonglerie. Aveau de ţinut în aer, simultan, două- 
sprezece mingi. Şi totuşi, au reuşit s-o scoată la capăt fără 
fisură. 

— Nu se poate spune chiar aşa, îl contrazise doamna 
Yancy. Fără îndoială că au existat unele fisuri. 

— De pildă? 

— Păi... În ziua în care a plecat din St. Helena şi a venit la 
mine ca să nască, Katherine a lansat zvonul că primise veşti de 
la presupusa Mary Gunther că pruncul se născuse. A fost o 
prostie. Zău aşa! Katherine a spus tuturor că se ducea la San 
Francisco pentru a lua copilul. A povestit că Mary îi vorbise de 
un copilaş încîntător, dar a omis să precizeze dacă era băiat sau 
fată. A fost modul jalnic în care Katherine a încercat să se justi- 
fice, fiindcă nu avea de unde şti sexul copilului înainte ca acesta 
să se nască. O tîmpenie. Ar fi trebuit să-şi dea seama. A fost sin- 
gura ei greşeală: să declare că pruncul se născuse înainte de 
plecarea din St. Helena. Ah, zău că era cu nervii la pămînt. Nu 
mai putea gîndi limpede. Nu mai era stăpină pe ea, după cîte îi 
făcuse Leo în decursul anilor. lar faptul că rămăsese însărcinată, 
că fusese nevoită să ascundă sarcina sub toate acele corsete, 
apoi moartea lui Leo survenită într-un moment în care avea 
nevoie de el mai mult decit oricînd, toate acestea au adus-o în 
pragul nebuniei. Nu mai era în toate minţile, nu putea gîndi 
raţional. 

— Nu înţeleg, spuse Joshua. De ce a fost o greşeală să 
declare că Mary deja născuse copilaşul? Unde-i fisura? 

Mîngiîind pisica, doamna Yancy răspunse: 

— Ce ar fi trebuit ea să spună celor din St. Helena era că 
Mary încă nu născuse, dar i se apropia sorocul şi că ea, Kathe- 
rine, se ducea la San Francisco să stea cu prietena ei. In acest 


fel, n-ar fi fost silită să susţină în continuare povestea cu un 
singur copil. Dar nu i-a dat prin minte. Nu şi-a imaginat ce s-ar 
putea întîmpla. A spus în dreapta şi în stînga că era vorba de un 
singur copil, care deja venise pe lume. Ca după aceea să vină la 
mine şi să nască doi gemeni. 

— Gemeni? întrebă Hilary. 

— Fir-ar să fie! exclamă Tony. 

Joshua sări în picioare, uluit. 

Pisica cea albă sesiză încordarea din încăpere. Ridicînd 
capul din poala Ritei Yancy, privi atent pe fiecare dintre cei 
prezenţi. Ochii ei galbeni păreau să lucească asemeni unei 
lumini venite dinăuntru. 


Dormitorul din mansardă era spaţios, dar nu îndeajuns cît 
să alunge sentimentul lui Bruno că se sufoca între cei patru 
pereţi. Incercă să-şi găsească ceva de făcut. Lipsa de ocupaţie îi 
accentua senzaţia de claustrofobie. 

Se plictisi de greutăţi înainte să-l doară braţele masive de 
atitea exerciţii. 

Luă din raft o carte şi încercă să citească, dar nu reuşi să se 
concentreze. 

Mintea încă nu i se limpezise, zbura de la un gînd la altul, 
ca un giuvaergiu căutînd cu disperare mută un săculeţ rătăcit, 
plin cu diamante. 

Vorbi cu eul său mort. 

Căută păianjeni prin unghere prăfuite şi-i strivi. 

Cîntă de unul singur. 

Rise din cînd în cînd, fără să-şi dea seama ce anume îl 
amuza, de fapt. 

Plînse. 

O blestemă pe Katherine. 

Îşi făcu planuri. 

Şi, mai ales, umblă de colo-colo, ca un leu în cuşcă, 
măsurînd încăperea în lung şi în lat. 

Ardea de nerăbdare să plece din casă şi să înceapă s-o 
caute pe Hilary- Katherine, însă ştia că ar fi o nebunie să iasă 
afară ziua în amiaza mare. Era convins că spionii lui Katherine 
mişunau pretutindeni în St. Helena. Alţi morţi vii, bărbaţi şi 
femei întorşi de pe Lumea Cealaltă, ascunşi în alte trupuri. 


Probabil că toţi îl căutau pe el. Da. Da. Poate zeci de spioni. În 
timpul zilei ar fi fost prea expus. Trebuia să aştepte pînă la 
apusul soarelui şi abia după aceea să înceapă s-o caute pe 
căţeaua de Katherine. Deşi noaptea era perioada preferată a 
nemorţilor, care puteau să dea tircoale în număr deosebit de 
mare, şi deşi îşi risca viaţa căutind-o pe Katherine în timpul 
nopţii, totodată avea avantajul întunericului. Umbrele nopţii îl 
puteau ascunde de morţii umblători, la fel cum îi ascundea şi pe 
ei de ochii lui. Şansele fiind egale, succesul căutării depindea de 
cel care era mai isteţ — el sau Katherine — iar dacă acesta era 
singurul criteriu, atunci poate că el avea mai mulţi sorţi de 
izbîndă. Oricît de deşteaptă, şireată şi vicleană ar fi Katherine, 
nu era la fel de inteligentă ca el. 

Bruno se gîndea că va fi în siguranţă dacă va rămîne în 
casă în timpul zilei, lucru paradoxal, fiindcă nu se simţise în 
siguranţă nici un minut în cei treizeci şi cinci de ani cît locuise 
aici împreună cu Katherine. Acum, casa reprezenta un adăpost 
sigur, fiindcă era ultimul loc în care Katherine şi spionii ei s-ar 
gîndi să-l caute. Ea voia să-l prindă şi să-l aducă aici. Bruno ştia. 
Ştia! Se întorsese din mormiînt pentru un singur motiv: ca să-l 
aducă în vîrful stîncii, în preajma casei, la uşile din celălalt capăt 
al pajiştii, uşile din pămînt. Voia să-l vîre în hruba din pămînt şi 
să-l încuie acolo pe vecie. Asta îi spusese că va face dacă se va 
întoarce să-l pedepsească. Bruno nu uitase. Acum ea se aştepta 
ca el să evite cu orice preţ virful stîncii şi casa cea veche. Nu 
s-ar gîndi niciodată să-l caute în dormitorul din mansardă, 
abandonat de atîta timp. Nu s-ar gîndi în vecii vecilor. 

Era atît de mulţumit de excelenta lui strategie, încît rise cu 
glas tare. 

Apoi îl săgetă un gind năprasnic. Dar dacă totuşi i-ar ga prin 
minte să-l caute aici şi ar veni cu cîţiva prieteni, morţi vii şi ei, 
suficient de mulţi ca să-i vină de hac? Atunci, n-ar trebui să-l 
tirască prea departe. Uşile din pămînt erau chiar în spatele 
casei. Dacă Katherine şi prietenii ei din fundul iadului l-ar prinde 
aici, l-ar căra cit ai clipi pînă la uşi şi l-ar arunca în beciul cel 
întunecos şi plin de şoapte. 

Înspăimîntat, alergă la pat şi se lungi lîngă el însuşi, 
încercînd să-l facă pe acesta să-l încurajeze că totul va fi bine. 


Joshua nu-şi găsea locul. Se plimba în sus şi în jos pe o tra- 
versă înflorată din salonul doamnei Yancy. 

— Cînd a născut doi gemeni, continuă bătrina, Katherine 
şi-a dat seama că minciuna complicată despre Mary Gunther nu 
mai era credibilă. Oamenii din St. Helena fuseseră pregătiţi cu 
ideea unui singur copil. Oricum ar fi explicat prezenţa celui de al 
doilea, ar fi trezit suspiciuni. Gîndul că toţi aveau să afle ce se 
întîmplase între ea şi tatăl ei... Ei bine, presupun că a fost prea 
mult, după toate cîte pătimise în viaţă. Pur şi simplu, şi-a pierdut 
controlul. Timp de trei zile a fost în delir, a bolborosit ca o 
nebună. Doctorul i-a dat sedative, dar n-au avut întotdeauna 
efect. Delira, aiura, vorbea fără şir. M-am gindit că ar fi trebuit 
să chem poliţia, ca s-o închidă într-o cameră cu pereţi din 
saltele. Dar n-am vrut să fac una ca asta. Bineînţeles că n-am 
vrut. 

— Totuşi, avea nevoie de ajutorul unui psihiatru, spuse 
Hilary. Faptul că a fost lăsată să ţipe astfel vreme de trei zile nu 
i-a făcut bine deloc. 

— Poate că nu, încuviinţă doamna Yancy. Dar nu aveam 
încotro. Vreau să spun că, dacă eşti patroana unui bordel de lux, 
nu vrei să dai ochii cu poliţia decit cînd le plăteşti şpaga. De 
regulă, poliţia nu intervine într-o afacere stilată ca a mea. În 
definitiv, o parte dintre clienţii mei erau politicieni influenţi şi 
oameni de afaceri plini de bani, iar poliţia nu voia să pună cine 
ştie ce granguri în situaţii neplăcute. Ştiam că, dacă aş fi trimis- 
o pe Katherine la spital, povestea ar fi apărut în ziare şi atunci 
poliţia ar fi fost nevoită să-mi închidă bordelul. Nu mă puteau 
lăsa să-mi văd de afaceri după atîta publicitate. Nici vorbă. Ar fi 
fost de neconceput. Aş fi pierdut totul. Doctorul meu se temea 
să nu-şi ruineze cariera, dacă pacienţii lui ar fi aflat că în secret 
trata prostituate. În zilele noastre nimeni nu se sinchiseşte nici 
dacă un medic practică vasectomie la aligatori cu aceleaşi 
instrumente pe care le foloseşte pentru oameni. Dar în 1940 
lumea era mai... pretențioasă. Aşa că, vedeţi dumneavoastră, a 
trebuit să mă gîndesc la mine şi să-mi protejez doctorul, fetele... 

Joshua se opri lîngă fotoliul bătrînei. O privi de sus în jos, îi 
privi rochia simplă, şorţul, şosetele cafenii închis, pantofii negri 
şi butucănoşi, pisica cu blană albă şi mătăsoasă şi încercă să-şi 
dea seama care era adevărata faţă a acelei bunicuţe. 

— Cînd aţi acceptat cele trei mii de dolari ai Katherinei, nu 


v-aţi asumat şi o anumită răspundere faţă de ea? 

— Nu eu i-am cerut să vină să nască în bordelul meu, 
replică doamna Yancy. Afacerea mea valora mult mai mult de 
trei mii de dolari. Nu era să renunţ la tot, numai de dragul 
principiilor. Aşa credeţi că ar fi trebuit să procedez? Clătină din 
cap neîncrezătoare. Dacă asta vă închipuiţi că ar fi trebuit să 
fac, atunci trăiţi pe altă lume, domnule. 

Joshua o privi ţintă pe bătrină, incapabil să scoată un 
cuvînt, de teamă că ar fi început să ţipe la ea. Nu voia să fie dat 
afară din casa doamnei Yancy înainte de a fi sigur că aflase tot 
ce ştia bătrîna despre sarcina lui Katherine Anne Frye şi despre 
gemeni. Gemeni! 

— Uitaţi ce este, doamnă Yancy, interveni Tony, la scurt 
timp după ce aţi primit-o pe Katherine, cînd aţi descoperit că-şi 
stringea mijlocul cu corsete, v-aţi dat seama că risca să piardă 
copilul. Singură aţi spus că doctorul nu elimina această posibi- 
litate. 

— Da. 

— Tot el v-a spus că Katherine risca să moară la naştere. 

— ŞI? 

— Moartea unui copil sau a unei femei în chinurile facerii ar 
fi dus automat la închiderea bordelului, ca şi venirea poliţiei 
pentru o femeie în criză de nervi. Cu toate acestea, n-aţi refuza- 
t-o pe Katherine cît era încă timp s-o faceţi. Chiar şi după ce aţi 
aflat că exista un oarecare risc, aţi păstrat cei trei mii de dolari 
şi i-aţi îngăduit să rămînă. Fără îndoială, vă daţi seama că dacă 
cineva ar fi murit, ar fi trebuit să anunţaţi poliţia, cu riscul de a 
vi se închide bordelul. 

— Nici o problemă, răspunse doamna Yancy. Dacă ar fi 
murit bebeluşii, i-am fi dus de acolo într-un geamantan. l-am fi 
îngropat în secret sus pe dealuri în comitatul Marin. Sau poate 
am fi aruncat geamantanul de pe Golden Gate Bridge. 

Joshua simţi o pornire nestăpiînită s-o înşface pe bătrînă de 
coc şi s-o salte din fotoliu, ca s-o smulgă din siguranţa ei 
neruşinată. Se stăpiîni şi-i întoarse spatele, apoi, răsuflînd adînc, 
începu din nou să se plimbe pe traversa înflorată, privind furios 
podeaua. 

— Dar Katherine? o întrebă Hilary pe Rita Yancy. Ce-aţi fi 
făcut, dacă ar fi murit ea? 

— Exact acelaşi lucru ca şi în cazul gemenilor, răspunse cu 


dezinvoltură bătrîna. Numai că, desigur, pe Katherine, n-am fi 
putut-o căra într-un geamantan. 

Joshua se opri în celălalt capăt al salonului şi o privi 
îngrozit. Bătrîna nu glumise. Nici nu-şi dădea seama de umorul 
macabru al ultimelor ei cuvinte, pur şi simplu, afirma un fapt. 

— Dacă s-ar fi întîmplat ceva, ne-am fi descotorosit de 
cadavru, continuă doamna Yancy, răspunzind întrebării lui 
Hilary. Am fi procedat în aşa fel, încît să nu afle nimeni că 
Katherine venise la bordelul meu. Nu mă priviţi aşa şocată şi 
dezaprobatoare, domnişoară. Nu sînt o ucigaşă. Vorbim despre 
ceea ce aş fi făcut, ceea ce orice om cu capul pe umeri ar fi 
făcut în locul meu, dacă Katherine sau copilul ar fi murit de 
moarte bună. De moarte bună. Pentru numele lui Dumnezeu, 
dacă aş fi fost o ucigaşă, m-aş fi descotorosit de biata Katherine 
cît timp a fost în delir şi nu ştiam dacă se va face bine. În acea 
perioadă, fata reprezenta o ameninţare pentru mine. Nu ştiam 
dacă nu cumva mă va costa casa, afacerea, totul. Cu toate 
acestea, n-am strîns-o de git. Doamne, nici o clipă nu mi-a 
trecut prin minte una ca asta! Am îngrijit-o cît a fost în criză. Am 
îngrijit-o pînă cînd a depăşit momentele de isterie şi apoi totul a 
fost bine. 

— Ne-aţi spus că Katherine aiura, delira şi rostea cuvinte 
fără sens, interveni Tony. Sună ca şi cum... 

— Numai timp de trei zile, răspunse doamna Yancy. Am fost 
nevoiţi chiar s-o legăm de pat, ca să nu se lovească. Dar n-a fost 
bolnavă decit trei zile. Prin urmare, poate că n-a fost o cădere 
nervoasă, ci doar o criză trecătoare, fiindcă după trei zile şi-a 
revenit complet. 

— Gemenii, spuse Joshua. Să revenim la gemeni. De fapt, 
asta dorim să ştim. 

— Cred că v-am spus tot, răspunse doamna Yancy. 

— Erau gemeni identici? întrebă Joshua. 

— Cum să-ţi dai seama la nou-născuţi? Toţi bebeluşii au 
pielea roşie şi zbiîrcită. N-ai cum să-ţi dai seama atit de timpuriu 
dacă sînt sau nu identici. 

— Dar doctorul n-ar fi putut să facă o analiză...? 

— La mine era bordel de lux, domnule Rhinehart, nu spital. 
Gidilă pisica sub bărbie şi pisica ridică, în joacă, o lăbuţă. Doc- 
torul nu avea nici timp, nici instrumente pentru astfel de 
analize. Şi apoi, ce ne păsa nouă dacă băieţii erau sau nu 


gemeni identici? 

— Katherine l-a numit pe unul din ei Bruno, spuse Hilary. 

— Da, confirmă doamna Yancy. Am aflat şi eu după 
moartea lui Katherine, cînd băiatul a început să-mi trimită 
cecuri. 

— Cum l-a numit pe celălalt geamăn? 

— Habar n-am. Cînd a plecat de la mine, nu dăduse nume 
nici unuia din ei. 

— Dar numele lor nu figurau pe certificatele de naştere? 
întrebă Tony. 

— N-au existat certificate, spuse doamna Yancy. 

— Cum aşa? 

— Copiii n-au fost înregistraţi. 

— Dar legea... 

— Katherine a insistat ca gemenii să nu fie înregistraţi. 
Plătea bine pentru ce cerea, aşa că am ajutat-o. 

— Şi doctorul a devenit complice la această ilegalitate? 
întrebă Tony. 

— A primit o mie de dolari ca să asiste la naştere şi ca să-şi 
ţină gura, răspunse bătrina. O mie de dolari valorau pe vremea 
aceea mult mai mult decît acum. A fost plătit regeşte ca să 
încalce citeva reguli. 

— Amiîndoi gemenii erau sănătoşi? întrebă Joshua. 

— Erau slăbuţi, răspunse doamna Yancy. Groaznic de piper- 
niciţi. Probabil fiindcă Katherine făcuse foame timp de luni de 
zile. Şi din pricina corsetelor. Dar plingeau la fel de tare ca 
ceilalţi nou-născuţi. N-aveau probleme cu pofta de mîncare. 
Păreau destul de sănătoşi, numai că erau mici. 

— Cit timp a rămas Katherine la dumneavoastră? întrebă 
Hilary. 

— Aproape două săptămîni. A avut nevoie de acest răgaz 
ca să-şi recapete puterile după o naştere atît de grea. Şi era 
necesar ca bebeluşii să se mai întremeze puţin. 

— La plecare a luat amîndoi copiii? 

— Bineînţeles. Doar nu aveam creşă. Am răsuflat uşurată 
cînd a plecat. 

— Ştiaţi că avea de gînd să ducă numai unul la St. Helena? 
întrebă Hilary. 

— Am înţeles că aşa intenţiona. Da. 

— A spus ce avea de gînd cu celălalt băiat? întrebă Joshua, 


preluînd întrebările. 

— Cred că voia să-l încredinţeze spre adopţie, răspunse 
doamna Yancy. 

— Credeţi? exclamă exasperat Joshua. Nu v-a interesat 
cîtuşi de puţin ce se putea întîmpla cu doi bebeluşi neajutoraţi în 
mîinile unei femei cu evidente probleme psihice? 

— Se însănătoşise. 

— Prostii. 

— Credeţi-mă că, dacă aţi fi întilnit-o pe stradă, n-aţi fi zis 
că suferă de ceva. 

— Dar sub această aparenţă, pentru numele lui 
Dumnezeu... 

— Era mama lor, răspunse înţepată doamna Yancy. Nu le 
putea face nici un rău. 

— Nu aveaţi de unde şti cu certitudine, spuse Joshua. 

— Ba ştiam, declară doamna Yancy. Intotdeauna am avut 
cel mai profund respect pentru maternitate şi pentru dragostea 
de mamă. Dragostea de mamă poate face minuni. 

Din nou, Joshua simţi că-i vine s-o înşface de cocul din vîrful 
capului. 

— Katherine nu putea încredința copilul spre adopţie, spuse 
Tony. Nu fără un certificat de naştere, prin care să poată dovedi 
că erau copiii ei. 

— Fapt care implică o seamă de posibilităţi, care de care 
mai dezagreabile, preciză Joshua. 

— Sinceră să fiu, mă uimiţi, oameni buni, spuse doamna 
Yancy, clătinînd din cap şi scărpinîndu-şi pisica. Intotdeauna vă 
duceţi cu gîndul la ce-i mai rău. În viaţa mea n-am întîlnit 
oameni mai pesimişti decît dumneavoastră. V-aţi gîndit că a 
lăsat copilul pe pragul unei case? Probabil, l-a abandonat la un 
orfelinat sau, poate, la o biserică, într-un loc în care ar fi fost 
găsit numaidecit şi i s-ar fi acordat îngrijirea cuvenită. Îmi 
închipui că a fost adoptat de o pereche tînără şi înstărită, 
crescut într-un cămin primitor, în care s-a bucurat de afecţiune, 
educaţie aleasă şi tot felul de avantaje. 


În mansardă, în aşteptarea înserării, plictisit, neliniştit, 
singur, temător, uneori apatic, alteori frenetic, Bruno Frye îşi 
petrecu o mare parte a după-amiezii de joi vorbind cu eul său 


mort. Spera să-şi liniştească mintea zbuciumată, să-şi recapete 
sentimentul finalităţii, însă nu făcea mari progrese în acest sens, 
sau chiar deloc. Decise că se va simţi mai calm, mai fericit şi 
mai puţin singur dacă se va putea uita în ochii celuilalt, ca 
odinioară, cînd şedeau privindu-se cu adoraţie vreme de un ceas 
sau chiar mai bine, comunicînd atît de mult fără cuvinte, 
împărtăşind aceleaşi gînduri, devenind din doi unul singur, o 
unică fiinţă. Îşi aminti cum, în baia lui Sally, cu numai o zi în 
urmă, cînd se oprise în faţa oglinzii, luase propria-i imagine în 
oglindă drept celălalt eu al lui. Privind în ochii pe care-i crezuse 
a fi ai celuilalt, se simţise minunat, fericit, liniştit sufleteşte. 
Acum dorea cu disperare să retrăiască acea stare de spirit. Cît 
de bine ar fi să poată privi în ochii adevărați ai celuilalt eu, chiar 
dacă acum erau stinşi şi fără viaţă. Dar el însuşi zăcea pe pat cu 
pleoapele strînse. Bruno atinse ochii celuilalt Bruno, cel mort, 
dar ochii lui erau două globuri îngheţate. Pleoapele nu se ridicau 
la îndemnul degetelor lui. Pipăi contururile ochilor închişi pe 
vecie şi dădu de suturile ascunse din colţurile ochilor, mici 
noduri de aţă care ţineau pleoapele lipite. Emoţionat la gîndul 
de a vedea din nou ochii celuilalt, Bruno se ridică şi cobori în 
grabă scara, să caute nişte lame şi o forfecuţă delicată de 
manichiură, ace, o croşetă şi alte instrumente chirurgicale 
improvizate, care să-i poată fi de folos, ca să deschidă ochii 
celuilalt Bruno. 


Dacă Rita Yancy deţinea şi alte informaţii despre gemenii 
Frye, nici Hilary, nici Joshua nu avea şanse să mai scoată ceva 
de la ea. Din clipă în clipă unul din ei risca să spună ceva atit de 
usturător, de furios, de muşcător şi de mustrător, încît bătrîna 
s-ar fi simţit jignită şi i-ar fi dat afară din casă. 

Tony îşi dădu seama că Hilary era profund tulburată de 
asemănările dintre propria-i copilărie chinuită şi suferinţa lui 
Katherine. Pe Hilary o revoltau toate cele trei atitudini afişate de 
Rita Yancy: izbucnirile fals moralizatoare, scurtele momente de 
sentimentalism siropos, la fel de fals, şi duritatea constantă şi 
şocantă, care nu avea nimic neprefăcut. 

Joshua suferea fiindcă îşi pierduse respectul de sine: 
lucrase pentru Katherine douăzeci şi cinci de ani şi nu sesizase 
nebunia liniştită care, cu siguranţă, fierbea sub masca de 


placiditate, controlată cu grijă. Era scîrbit de sine însuşi, prin 
urmare mai irascibil decît de obicei. Şi cum doamna Yancy se 
vădea a fi chiar şi în împrejurări obişnuite genul de persoană pe 
care Joshua o dispreţuia, răbdarea avocatului faţă de ea încăpea 
într-un degetar, nici acela plin. 

Tony se ridică de pe canapea şi se duse la taburetul din 
faţa fotoliului în care şedea Rita Yancy. Se aşeză pe taburet, 
explicîndu-i că voia să miîngiie pisica. De fapt, schimbîndu-şi 
locul, se postase între bătrină şi Hilary, blocîndu-l efectiv pe 
Joshua, care avea aerul că era gata-gata s-o înşface pe doamna 
Yancy şi s-o zgilţiie. Taburetul era un loc propice din care să 
continue cu întrebările, pe un ton mai puţin oficial. In timp ce 
mîngiia pisica albă, Tony continuă să discute cu bătrîna, 
încercînd să-i cîştige bunăvoința, încîntînd-o, făcînd apel la 
farmecul blînd care era numai al lui şi pe care-l folosise în atitea 
rînduri în munca de poliţist. 

În cele din urmă, o întrebă dacă la naşterea gemenilor con- 
statase ceva ieşit din comun. 

— Ceva ieşit din comun? repetă nedumerită doamna Yancy. 
Nu credeţi că toată blestemăţia asta a fost ieşită din comun? 

— Aveţi dreptate, încuviinţă el. Nu m-am exprimat prea 
clar. Voiam să ştiu dacă la naşterea propriu-zisă s-a constatat 
ceva deosebit, mă refer la dureri, la contracţii, la starea iniţială 
a gemenilor în momentul expulsiei, dacă a existat ceva anormal, 
ceva bizar. 

Citi în ochii ei surpriza, apoi întrebarea păru să-i trezească o 
amintire. 

— De fapt, a existat ceva neobişnuit, răspunse bătrîna. 

— Daţi-mi voie să ghicesc, o întrerupse Tony. Amîndoi 
gemenii s-au născut cu câiţă. 

— Întocmai! De unde ştiţi? 

— Am presupus. 

— Pe dracu'! îl ameninţă cu degetul. Eşti mai isteţ decit laşi 
să se vadă. 

El se sili să-i zîimbească. Era nevoie de un efort, fiindcă Rita 
Yancy nu avea nimic care să-l îndemne la un zîmbet sincer. 

—  Amîndoi s-au născut cu căiţă, continuă ea. Aveau 
căpuşoarele acoperite aproape în întregime. Bineînţeles că 
doctorul mai avusese de-a face cu asemenea cazuri. Dar după 
părerea lui, probabilitatea ca amindoi gemenii să aibă căiţe era 


de una la un milion. 

— Katherine a ştiut acest lucru? 

— Despre căiţe? La vremea aceea, nu. Delira din pricina 
durerii. Timp de trei zile a fost complet ieşită din minţi. 

— Dar mai tirziu? 

— Sînt convinsă că i s-a spus, răspunse doamna Yancy. Nu-i 
genul de lucru pe care să uiţi să-l spui unei mame. De fapt... Imi 
amintesc că i-am spus chiar eu. Da. Aşa e. Acum, îmi amintesc 
foarte limpede. A fost fascinată. Ştiţi, unii cred că pruncii născuţi 
cu căiţă sînt înzestrați cu al doilea văz. 

— Aşa credea şi Katherine? 

Rita Yancy se încruntă. 

— Nu. Ea a spus că era semn rău, nu bun. Leo fusese fasci- 
nat de lucruri supranaturale şi Katherine citise cîteva cărţi din 
colecţia lui de literatură ocultă. Într-una dintre acele cărţi scria 
că, dacă gemenii se nasc cu căiţe, era... nu-mi amintesc exact 
cum s-a exprimat ea, dar nu era de bine. O prevestire funestă 
sau cam aşa ceva. 

— Semnul diavolului? întrebă Tony. 

— Da! întocmai! 

— Deci Katherine credea că gemenii ei erau însemnați de 
un demon şi că sufletele lor erau deja sortite osîndei veşnice? 

— Aproape uitasem despre asta, spuse doamna Yancy. 

Privi fix dincolo de Tony, fără să vadă pe nimeni dintre cei 
prezenţi în salon. Se întoarse în trecut şi se sili să-şi 
amintească... 

Hilary şi Joshua rămaseră deoparte, tăcuţi, ca să n-o 
tulbure. Tony se linişti, văzînd că amindoi îi recunoşteau 
autoritatea. 

În cele din urmă, doamna Yancy răspunse: 

— După ce Katherine mi-a spus că acele căiţe erau semnul 
diavolului, s-a abținut de la alte comentarii. N-a vrut să mai 
pomenească un cuvint pe tema asta. Timp de citeva zile a tăcut 
chitic. Şedea în pat, cu ochii în tavan, aproape nemişcată. Părea 
că se gîndeşte intens la ceva. Apoi, dintr-o dată, a început să se 
comporte atît de straniu, încît iar am ajuns să mă întreb dacă nu 
cumva trebuia totuşi s-o trimit la balamuc. 

— Delira şi era violentă ca înainte? întrebă Tony. 

— Nu, nu. De data aceasta, n-a făcut altceva decit să vor- 
bească. Să rostească fel şi fel de lucruri bizare, nebuneşti, 


obsedante. Mi-a spus că cei doi gemeni erau copiii unui demon. 
Că fusese violată de o creatură venită din iad, o creatură verde, 
acoperită de solzi, cu ochi imenşi, limbă despicată şi gheare 
lungi. Spunea că acel diavol venise din iad ca s-o oblige să-i 
poarte în pîntece copiii. Curată ţicneală, nu? Se jura în fel şi chip 
că acesta era adevărul. Ba chiar mi l-a descris pe demon. O 
descriere a naibii de sugestivă. Foarte amănunţită, foarte bine 
realizată. Cînd mi-a povestit cum o violase demonul, mi s-a 
făcut pielea de găină, deşi ştiam că bate cîmpii. Povestea era 
foarte convingătoare şi plină de imaginaţie. La început, am 
crezut că glumeşte, că nu voia decit să se amuze pe socoteala 
mea, dar ea nu ridea, iar eu nu vedeam nimic de ris în toată 
tărăşenia. l-am reamintit că-mi mărturisise totul despre Leo, dar 
a început să ţipe la mine. Doamne, ce-a mai ţipat! Am crezut c-o 
să-mi zboare geamurile ţăndări. A negat că ar fi spus aşa ceva. 
A declarat că se simţea jignită. A fost atit de supărată pe mine 
că adusesem vorba de incest, atît de plină de sine, atît de 
înţepată, atît de hotărită să mă facă să-mi cer scuze... Încît, ei 
bine, nu mi-am putut stăpini rîsul. Asta a înfuriat-o şi mai mult. 
Tot repeta că nu Leo era tatăl, deşi amîndouă cunoşteam la fel 
de bine adevărul. A făcut tot ce i-a stat în putinţă ca să mă 
determine să cred că gemenii fuseseră zămisliţi de un demon. ŞI 
vă spun sincer că juca teatru nemaipomenit de bine! Bineînţeles 
că n-am crezut o iotă. Toate timpeniile alea cu o creatură din iad 
care îşi făcuse mendrele cu ea... Ce idioţenii! Dar am început să 
mă întreb dacă nu cumva chiar începuse să creadă în ce 
spunea. Fiindcă părea absolut convinsă. Era de-a dreptul 
fanatică. Zicea că se teme ca ea şi copiii să nu fie arşi devii 
dacă credincioşii aflau că se însoţise cu un demon. Mă implora 
să păstrez secretul. Ţinea neapărat să nu spun nimănui despre 
căiţe. Mi-a mărturisit că ştia că amindoi gemenii purtau semnul 
diavolului între picioare. M-a implorat să nu dezvălui nici această 
taină. 

— Între picioare? se miră Tony. 

— Oh, o ţinea una şi bună, ca la balamuc, povesti Rita 
Yancy. Insista că amindoi copiii moşteniseră organele sexuale 
ale tatălui lor. Spunea că gemenii nu aveau sex omenesc, era 
convinsă că şi eu remarcasem faptul, dar mă ruga din tot 
sufletul să nu spun nimănui. Ei bine, era de-a dreptul ridicol. 
Amîndoi copiii aveau sexul absolut normal. Dar Katherine a 


continuat să bată cîmpii despre demoni aproape două zile. 
Uneori părea, pur şi simplu, isterică. Voia să ştie cîţi bani îi cer 
ca să păstrez secretul despre demon. l-am spus că nu-i cer nici 
un sfant pentru aşa ceva, apoi am adăugat că m-aş mulţumi cu 
cinci sute de dolari pe lună, ca să nu suflu o vorbă despre Leo şi 
despre toată povestea. Mă refer la povestea cea adevărată. 
Asta a mai liniştit-o puţin, dar a continuat să fie obsedată de 
chestia cu diavolul. Aproape ajunsesem la concluzia că, 
într-adevăr, credea în ceea ce spunea şi mă bătea gindul să 
chem doctorul ca s-o consulte. Apoi s-a calmat. A părut că-şi 
vine în fire. Sau, poate, s-a plictisit de gluma aceea. În orice caz, 
n-a mai suflat o vorbă despre demon. Din acel moment s-a 
purtat normal timp de vreo săptămînă, pînă în ziua în care şi-a 
luat copiii şi a plecat. 

Tony cugeta la cele auzite de la doamna Yancy. 

Bătrîna miîngiia pisica cea albă, ca o vrăjitoare alintîndu-şi 
felina de lîngă casă. 

— Dar dacă...? se întrebă Tony. Dar dacă, dar dacă, dar 
dacă? 

— Dar dacă ce? întrebă Hilary. 

— Nu ştiu, răspunse el. Fragmentele enigmei par să se 
îmbine... dar totul pare atît de... incredibil. Poate că le-am 
aşezat complet greşit. Trebuie să mă gîndesc. Încă nu sînt sigur. 

— Ei, mai aveţi şi alte întrebări? vru să ştie doamna Yancy. 

— Nu, răspunse Tony, ridicîndu-se de pe taburet. Nu-mi mai 
vine în minte nici o întrebare. 

— Cred că am aflat ceea ce am vrut să ştim, întări Joshua. 

— Mai mult decit am fi bănuit, adăugă Hilary. 

Doamna Yancy ridică pisica din poală şi o puse pe podea, 
apoi se sculă din fotoliu. 

— Am pierdut prea mult timp cu aiureala asta. De mult tre- 
buia să fiu în bucătărie. Am treabă. În dimineaţa asta am copt 
patru tarte. Acum, trebuie să prepar umpluturile şi să pun totul 
la cuptor. Îmi vin nepoţii la masă şi fiecăruia îi place alt fel de 
plăcintă. Uneori scumpii de ei sînt o adevărată pacoste. Pe de 
altă parte, nu ştiu ce m-aş face fără ei. 

Pisica sări deodată peste taburet şi alergă pe traversă, pe 
lîngă Joshua, apoi se refugie sub o masă din colţ. 

Chiar în clipa în care animalul ajunse sub masă, casa 
începu să se legene. Două lebede de sticlă alunecară de pe un 


raft şi căzură pe covorul gros, fără să se spargă. Două broderii 
de perete căzură şi ele. Ferestrele zăngăniră. 

— Cutremur, spuse doamna Yancy. 

Podeaua se legăna ca puntea unui vas în toiul furtunii. 

— N-aveţi de ce să vă temeţi, spuse doamna Yancy. 

Mişcarea începu să-şi piardă din intensitate. 

Huruitul nemulţumit al pămîntului se potoli. 

Casa rămase nemişcată. 

— Vedeţi? li se adresă doamna Yancy. S-a terminat. 

Dar Tony simţea că se apropiau noi unde de şoc şi nici una 
dintre ele nu avea vreo legătură cu cutremurele. 


În cele din urmă, Bruno reuşi să deschidă ochii celuilalt eu. 
La început vederea lor îl tulbură profund. Nu mai erau ochii 
limpezi, de un albastru-cenuşiu electrizant pe care îi ştia şi-i 
iubea. Erau ochii unui monstru. Umflaţi, moi, putreziţi şi protu- 
beranţi. Albul lor avea pete cafenii-roşcate de la sîngele 
închegat în vasele plesnite. lrişii erau opaci, tulburi, mai puţin 
albaştri decit fuseseră în viaţă, mai curînd de culoarea unei 
vînătăi urite, întunecaţi şi răniţi. 

Cu toate acestea, cu cit îi privea mai mult, cu atit deveneau 
mai puţin hidoşi. La urma urmei, erau ochii celuilalt eu, încă 
parte din el, aceiaşi ochi pe care-i cunoscuse mai bine decit pe 
oricare alţii, aceiaşi ochi pe care-i iubise, în care avusese 
încredere şi care, la rîndul lor, îl iubiseră şi se încrezuseră în el. 
Incercă să nu se uite /a ei, ci în ei, dincolo de putreziciunea de la 
suprafaţă, în profunzime, acolo unde (adesea în trecut) stabilise 
legătura uimitoare şi înfiorată cu cealaltă jumătate a sufletului 
lui. Acum, nu mai simţea nimic din vechiul miracol, fiindcă ochii 
celuilalt Bruno nu-i mai întorceau privirea. Cu toate acestea, 
însuşi faptul de a se uita adînc în ochii morţi ai celuilalt îi 
reînviau cumva amintirea unităţii absolute de odinioară dintre el 
şi el însuşi. Işi aminti plăcerea totală şi îmbătătoare, senzaţia de 
împlinire de a fi cu el însuşi, doar el cu el însuşi împotriva lumii, 
fără să se teamă de singurătate. 

Se agăţă de acea amintire, fiindcă amintirea era tot ce-i 
mai rămînea. 

Rămase pe pat multă vreme, privind fix în ochii unui mort. 


Avionul Cessna Turbo Skylane RG al lui Joshua Rhinehart 
zbura spre nord, despicind curentul de aer dinspre est şi 
îndreptîndu-se spre Napa. 

Hilary privea norii risipiţi de dedesubt şi dealurile îmbrăcate 
în culori palide de toamnă, care ondulau la cîteva sute de metri 
sub plafonul de nori. Deasupra lor nu se vedea decit cerul de un 
albastru de cristal şi dîra îndepărtată a unui avion militar cu 
reacţie. 

Departe, spre vest, un grup compact de nori negri-cenuşii 
se întindea de la nord la sud cît vedeai cu ochii. Norii de furtună 
se apropiau ca nişte corăbii gigantice sosite de pe mare. Pînă la 
căderea nopţii, Napa Valley — de fapt, toată treimea nordică a 
statului, de la peninsula Monterey la graniţa cu statul Oregon — 
avea să cadă din nou pradă urgiilor cerului. 

In primele zece minute după decolare, nici unul dintre ei nu 
scoase un cuvint. Fiecare era preocupat de propriile-i gînduri 
sumbre şi de propriile-i temeri. 

Apoi Joshua spuse: 

— Geamănul trebuie să fie dublura pe care-o căutăm. 

— Nu există nici un dubiu, întări Tony. 

— Aşadar, Katherine nu şi-a rezolvat problema omorînd 
celălalt copil, adăugă Joshua. 

— E limpede că nu, îl aprobă Tony. 

— Dar eu pe care din ei l-am omorit? întrebă Hilary. Pe 
Bruno sau pe fratele lui? 

— Va trebui să exhumăm cadavrul şi să vedem ce putem 
afla, spuse Joshua. 

Avionul intră într-un gol de aer. Se prăbuşi peste şaptezeci 
de metri, ca şi cum ar fi lunecat pe un tobogan uriaş, apoi se 
ridică din nou la altitudinea dinainte. 

Cînd i se potoli senzaţia de gol din stomac, Hilary deschise 
din nou subiectul: 

— Bun, haideţi să discutăm toată povestea asta şi să 
vedem dacă putem căpăta unele răspunsuri. Oricum, pe toţi ne 
muncesc aceleaşi gînduri. Dacă Katherine nu l-a ucis pe fratele 
geamăn al lui Bruno, ca să poată păstra în continuare minciuna 
cu Mary Gunther, atunci ce a făcut cu el? Unde dracu' a fost în 
toţi aceşti ani? 

— Ei bine, rămîne teoria preferată a Ritei Yancy, răspunse 


Joshua, pronunţîindu-i numele în aşa fel, încît să lase de înţeles 
că îi făcea silă să-i rostească numele chiar şi cînd nu avea 
încotro. Poate că Katherine a lăsat unul din gemeni pe pragul 
unui orfelinat sau al unei biserici. 

— Nu ştiu, interveni Hilary nu prea convinsă. Nu-mi place 
teoria asta... dar nu-mi dau seama exact de ce. E prea... 
comună... prea banală... prea romantică. La dracu'! Tot n-am 
găsit cuvîntul potrivit. Nu ştiu cum să mă exprim. Pur şi simplu, 
simt că Katherine n-a procedat aşa. E prea... 

— Prea simplu, spuse Tony. Exact cum povestea cu Mary 
Gunther era prea perfectă ca s-o pot accepta. Abandonarea 
unuia din gemeni ar fi fost modul cel mai rapid, mai simplu şi 
mai sigur — deşi nu şi cel mai moral — de a-şi rezolva problema. 
Dar oamenii nu aleg aproape niciodată calea cea mai rapidă, 
mai amplă şi mai sigură. Mai ales cînd suferă de stresul de care 
suferea Katherine la plecarea din bordelul Ritei Yancy. 

— Cu toate acestea, nu putem exclude complet această va- 
riantă, opină Joshua. 

— Eu cred că da, îl contrazise Tony. Fiindcă, dacă acceptăm 
că fratele a fost abandonat şi apoi adoptat de o familie, trebuie 
să găsim o explicaţie pentru reîntilnirea dintre el şi Bruno. Cum 
naşterea fratelui n-a fost înregistrată, nu exista nici o 
posibilitate de a se regăsi. Singura modalitate ca Bruno să-şi 
reîntilnească fratele ar fi fost printr-o simplă întîmplare. Chiar 
dacă sîntem dispuşi să acceptăm şi o astfel de coincidenţă, tot 
va trebui să explicăm cum se poate ca geamănul să fi crescut în 
alt cămin, într-un mediu total diferit de al lui Bruno, fără s-o 
cunoască pe Katherine, şi totuşi să simtă aceeaşi ură 
neîmpăcată şi aceeaşi spaimă cumplită faţă de ea. 

— Nu-i deloc uşor, recunoscu Joshua. 

— Trebuie să explicăm de ce şi cum geamănul a căpătat 
aceeaşi fire psihopată, aceleaşi halucinaţii paranoice care se 
potrivesc perfect cu ale lui Bruno, adăugă Tony. 

Cessna înainta, huruind, spre nord. 

Rafale de vînt zgilţiiau micul aparat. 

Timp de un minut toţi trei rămaseră tăcuţi în micul şi 
costisitorul avion cu un singur motor, care zbura cu o sută 
cincizeci de kilometri la oră, consumînd un galon de benzină la 
zece kilometri, şi care arăta ca un cocon zburător, alb, roşu şi 
gălbui. 


— Ai cîştigat, spuse Joshua într-un tîrziu. Nu găsesc nici o 
explicaţie. Nu văd cum putea să crească geamănul departe de 
Bruno, şi totuşi să capete aceeaşi boală psihică. E limpede că 
genetica nu explică astfel de lucruri. 

— Atunci, ce vrei să spui? îl întrebă Hilary pe Tony. Că 
Bruno şi fratele lui n-au fost despărțiți? 

— Katherine i-a dus pe amindoi în casa ei din St. Helena, 
spuse Tony. 

— Dar unde a fost celălalt geamăn în toţi aceşti ani? se 
miră Joshua. Încuiat într-o debara sau ceva asemănător? 

— Nu, răspunse Tony. Probabil că l-ai întîlnit de multe ori. 

— Cum? Eu? Nu. Niciodată. Numai pe Bruno. 

— Dar dacă... Dar dacă amindoi trăiau ca unul şi acelaşi 
Bruno? Dacă apăreau... pe rînd? 

Joshua îşi luă ochii de la cerul din faţa lui şi-l privi pe Tony, 
clipind nedumerit. 

— Vrei să spui că au jucat acest joc copilăresc vreme de 
patruzeci de ani? întrebă el neîncrezător. 

— N-a fost un joc, răspunse Tony. Cel puţin, pentru ei n-a 
fost un joc. Probabil că pentru ei a fost o necesitate disperată şi 
plină de riscuri. 

— Nu înţeleg, spuse Joshua. 

Hilary se întoarse spre Tony. 

— Mi-am dat seama că la asta te gîndeai cînd ai început s-o 
întrebi pe doamna Yancy dacă gemenii s-au născut cu căiţe şi 
cum a reacţionat Katherine la auzul veştii. 

— Da, confirmă Tony. Faptul că Katherine tot repeta 
povestea cu demonul... acest amănunt mi-a oferit un element 
important al misterului. 

— Pentru numele lui Dumnezeu! exclamă Joshua, 
pierzindu-şi răbdarea. Nu mai fi atît de misterios. Vorbeşte 
odată clar, ca eu şi Hilary să înţelegem. 

— lertaţi-mă. Într-un fel, gîndeam cu voce tare. Tony se 
mişcă pe scaunul lui. OK, fiţi atenţi. Îmi va lua ceva timp. Va 
trebui s-o iau de la capăt... Ca să înţelegeţi ce vreau să spun eu 
despre Bruno, va trebui s-o înţelegeţi pe Katherine sau, cel 
puţin, s-o înţelegeţi aşa cum o înţeleg eu. Teoria mea porneşte 
de la... o familie în care nebunia a fost... transmisă urmaşilor 
vreme de cel puţin trei generaţii. Nebunia creşte constant, ca 
dobînda în bancă. Tony se foi din nou pe locul lui. Să începem cu 


Leo. Un tip extrem de autoritar. Ca să se simtă fericit, avea 
nevoie de control total asupra celorlalți. Este unul dintre 
motivele pentru care a reuşit atît de bine în afaceri, dar şi 
pentru care nu avea prea mulţi prieteni. Ştia cum să-şi impună 
voinţa de fiecare dată şi niciodată nu ceda cituşi de puţin. Mulţi 
bărbaţi agresivi ca Leo abordează sexul cu totul altfel decit 
celelalte lucruri în viaţă, preferă să fie scutiţi de orice 
răspundere cînd sînt în pat, să fie dominați, ca o schimbare faţă 
de viaţa lor de toate zilele. Dar numai în pat. Nu şi Leo. Nici 
chiar în pat. Insista să fie el cel care domină, chiar şi în viaţa 
sexuală. Îi plăcea să jignească şi să umilească femeile, să le 
insulte, să le silească să facă lucruri neplăcute, să fie dur cu ele, 
ba chiar puţin sadic. Ştim toate acestea de la doamna Yancy. 

— E o mare deosebire între a plăti prostituate ca să-ţi satis- 
facă cine ştie ce pofte perverse şi a abuza de propriul copil, 
obiectă Joshua. 

— Insă noi ştim că, în decursul anilor, a abuzat în repetate 
rînduri de Katherine, preciză Tony. Prin urmare, în ochii lui Leo 
deosebirea n-a fost chiar atît de mare. Probabil, o fi spus că 
abuzul faţă de fetele doamnei Yancy nu era un păcat, din 
moment ce le plătea, devenind deci proprietarul lor, cel puţin 
pentru un timp. Probabil că a fost un om cu un foarte pronunţat 
simţ al proprietăţii... şi cu o definiţie extrem de liberă a ceea ce 
însemna "proprietate". O fi folosit acelaşi argument, acelaşi 
punct de vedere, pentru a justifica şi ce-i făcuse lui Katherine. 
Un astfel de om consideră copilul drept una dintre proprietăţile 
sale — copilul meu, în loc de copilul meu. Pentru el, Katherine 
era un obiect care, nefolosit, şi-ar fi pierdut utilitatea. 

— Mă bucur că nu l-am cunoscut pe ticălos, spuse Joshua. 
Dacă i-aş fi strîns vreodată mina, cred că şi acum m-aş simţi 
mînjit. 

— Ce vreau eu să spun, continuă Tony, este că, în copilărie, 
Katherine a fost prizonieră în propria ei casă, angajată într-o 
relaţie brutală cu un bărbat capabil de orice şi că, în aceste 
condiţii groaznice, nu a avut practic nici o şansă să-şi menţină 
integritatea mentală. Leo era un tip plicticos, un adevărat pust- 
nic, un monument de egoism, cu impulsuri sexuale foarte pu- 
ternice şi foarte perverse. Este posibil, ba chiar probabil, să nu fi 
avut numai probleme psihice. Se prea poate să fi fost nebun 
de-a binelea, cu mintea dusă, psihopat, rupt de realitate, însă 


capabil să-şi ascundă starea psihică. Există o categorie de psi- 
hopaţi care îşi controlează cu stricteţe închipuirile şi care au 
capacitatea de a canaliza o bună parte din energia lor de nebuni 
spre activități acceptabile din punct de vedere social: 
capacitatea de a trece drept oameni normali. Această categorie 
de bolnavi psihici îşi manifestă nebunia într-un domeniu restrîns, 
de regulă privat. In cazul lui Leo, el se defula cumva cu 
prostituatele... şi din plin cu Katherine. Trebuie să ne închipuim 
că nu abuza de ea doar fizic. Poftele lui depăşeau aspectul pur 
sexual. Tînjea după control absolut. O dată ce a subjugat-o din 
punct de vedere fizic, probabil că nu i-a fost de ajuns pînă cînd 
n-a dominat-o sufleteşte, spiritual, apoi mental. Cînd a venit la 
bordelul doamnei Yancy, ca să nască pruncul tatălui ei, 
Katherine era la fel de nebună cum fusese Leo. Dar se pare că 
moştenise şi autocontrolul tatălui, capacitatea lui de a trece 
drept om normal. Şi-a pierdut această putere vreme de trei zile 
după naştere, apoi şi-a revenit. 

— Şi-a mai pierdut controlul o dată, adăugă Hilary, în timp 
ce avionul se zgilţiia traversind o zonă de turbulenţe 
atmosferice. 

— Da, încuviinţă Joshua. Cînd a afirmat în faţa doamnei 
Yancy că fusese violată de un demon. 

— Dacă teoria mea este corectă, continuă Tony, Katherine 
a suferit schimbări importante după naşterea gemenilor. A 
trecut de la o stare psihotică gravă la una şi maí gravă. Un nou 
gen de închipuiri a luat locul celor vechi. Fusese capabilă să 
afişeze un calm de suprafaţă, în ciuda abuzurilor la care o 
supusese tatăl ei, în ciuda torturilor fizice şi psihice pe care le 
îndurase, în ciuda faptului că purta în pîntece copilul lui şi chiar 
în ciuda chinului de a-şi strînge trupul cu corsetul zi şi noapte 
vreme de atitea luni, cînd legile firii făceau să i se îngroaşe 
mijlocul. A reuşit cumva să păstreze un aer de normalitate în tot 
acest timp. Dar după naşterea gemenilor, descoperirea că 
povestea cu copilul lui Mary Gunther nu-i mai putea fi de nici un 
folos a fost picătura care a umplut paharul. A cedat nervos, pînă 
cînd i-a încolţit în minte ideea că fusese violată de un demon. 
Ştim de la doamna Yancy că pe Leo îl interesau ştiinţele oculte. 
Katherine citise unele dintre cărţile lui Leo. Aflase despre 
credinţa unora că gemenii născuţi cu căiţe sînt însemnați de 
diavol. Cum gemenii ei se născuseră cu căiţe... a început să 


fabuleze. lar ideea că fusese victima nevinovată a unei creaturi 
demonice care o siluise era foarte tentantă. O scutea de ruşinea 
şi vinovăția de a aduce pe lume copiii tatălui ei. Un alt secret 
care trebuia ascuns de ochii lumii, dar nu şi de sine însăşi. Nu 
mai era o ruşine pentru care să fie nevoită să-şi găsească scuze 
în permanenţă. Nimeni nu se aştepta ca o femeie de rînd să ţină 
piept unui demon înzestrat cu puteri supranaturale. Dacă 
ajungea să se convingă pe ea însăşi că fusese violată de un 
monstru, atunci putea începe să se considere doar o victimă 
inocentă şi nefericită. 

— Dar a fost, oricum, o victimă, protestă Hilary. Victima 
tatălui ei. El şi-a impus voinţa asupra ei, nu invers. 

— Adevărat, încuviinţă Tony. Probabil că Leo a petrecut 
mult timp spălîndu-i creierul, încercînd s-o facă să creadă că era 
vina ei, că ea era cea răspunzătoare pentru relaţia lor anormală. 
A transferat vinovăția asupra fiicei, obicei frecvent prin care un 
bolnav psihic încearcă să scape de propriu-i sentiment de 
vinovăţie. Or, acest tip de comportament se potriveşte cu per- 
sonalitatea autoritară a lui Leo. 

— Bine, acceptă Joshua, în timp ce zburau spre nord, 
avîntîndu-se în cerul care se deschidea în faţa lor. Sînt de acord 
cu tot ce aţi spus pînă acum. Poate că lucrurile nu stau chiar 
aşa, însă, cel puţin, se leagă, ceea ce, în cazul nostru, înseamnă 
un mare pas înainte. Deci Katherine a născut doi gemeni, şi-a 
pierdut minţile timp de trei zile, apoi şi-a recăpătat controlul, 
recurgind la o nouă închipuire, o nouă născocire a minţii ei. 
Vîrîndu-şi în cap că fusese violată de un demon, putea uita că 
tatăl ei era, de fapt, vinovatul. Putea uita incestul şi-şi putea 
recăpăta, în parte, respectul de sine. De fapt, probabil că în 
viaţa ei nu s-a simţit atît de bine ca atunci. 

— Intocmai, aprobă Tony. 

— Doamna Yancy a fost singura persoană căreia Katherine 
i-a vorbit despre incest, spuse Hilary. Prin urmare, cînd a optat 
pentru noua închipuire, cea cu demonul, Katherine s-a grăbit 
să-i destăinuie doamnei Yancy "adevărul". Era neliniştită ca nu 
cumva doamna Yancy s-o considere o femeie îngrozitoare, o 
mare păcătoasă, şi mai dorea ca doamna Yancy s-o creadă o 
simplă victimă a unei creaturi supranaturale, căreia nu-i putuse 
opune rezistenţă. De aceea a insistat atita timp asupra acestei 
versiuni. 


— lar cînd doamna Yancy n-a crezut-o, continuă Tony, a 
hotărit să treacă povestea sub tăcere. Şi-a imaginat că nici alţii 
nu-i vor acorda crezare. Oricum, nu conta, fiindcă în mintea ei 
era convinsă că ştie adevărul, acesta constind în povestea cu 
demonul. Era un secret mult mai uşor de păstrat decit cel cu 
Leo. 

— lar Leo murise cu cîteva săptămîni mai înainte, adăugă 
Hilary, aşa că nu mai era lîngă ea ca să-i amintească ceea ce 
uitase. 

Joshua îşi luă o clipă mîinile de pe comenzile avionului şi şi 
le şterse pe cămaşă. 

— Credeam că sînt mult prea bătrîn şi mult prea cinic ca să 
mai reacţionez la o poveste de groază. Dar ceea ce aud mă face 
să-mi transpire palmele. Există o înspăimîntătoare legătură între 
faptele enunțate de Hilary. Leo nu mai era acolo ca să-i 
amintească, însă ea avea nevoie de amiîndoi gemenii în 
preajmă, ca să-i confirme noua închipuire. Copiii erau o dovadă 
vie, şi nu putea încredința pe nici unul din ei spre adopţie. 

— Exact, încuviinţă Tony. Faptul de a-i avea cu ea îi 
confirma  închipuirea. Cînd se uita la cei doi copii perfect 
sănătoşi, amîndoi făpturi omeneşti, vedea cu adevărat ceva 
deosebit la organele lor sexuale, cum îi spusese doamnei Yancy. 
În mintea ei le vedea altfel, le imagina, vedea ceva care i se 
părea a fi o dovadă că gemenii fuseseră zămisliţi de un diavol. 
Copiii reprezentau o parte din noua şi convenabila ei 
fantasmagorie. Spun "convenabilă", în comparaţie cu coşmarul 
pe care-l trăise pînă atunci. 

Mintea lui Hilary lucra mai febril decît motorul avionului. 
Cînd înţelese la ce făcea aluzie Tony, interveni cu însufleţire. 

— Prin urmare, Katherine a dus copiii în casa de pe stincă. 
Totuşi, trebuia să menţină şi minciuna cu Mary Gunther, nu-i 
aşa? Bineînţeles. În primul rînd, ţinea să-şi apere reputaţia. Dar 
mai avea un motiv, mult mai important decit un nume fără pată. 
O psihoză îşi are rădăcinile în subconştient, dar, din cîte înţeleg 
eu, închipuirile prin care un psihopat luptă cu tulburările lui inte- 
rioare sînt mai curînd produsul conştientului. Aşadar... În timp ce 
Katherine credea în demon în mod conştient... In adîncurile 
subconştientului ştia că, dacă se va întoarce la St Helena cu 
gemenii şi toată povestea cu Mary Gunther va fi dată în vileag, 
vecinii îşi vor da seama într-un tirziu că tatăl era Leo. Dacă ar fi 


avut de luptat cu asemenea ruşine, n-ar mai fi fost în stare să 
susţină fantezia cu demonul, născocită de conştientul ei. Noile ei 
iluzii, mult mai convenabile, ar fi fost înlocuite de cele vechi, 
mult mai întunecate şi mai chinuitoare. Astfel, ca să menţină 
pentru sine închipuirea cu demonul, trebuia să arate oamenilor 
numai un singur copil. În consecinţă, a dat gemenilor acelaşi 
nume. Le îngăduia să iasă în lume doar pe rînd. li silea să ducă o 
singură viaţă. 

— În cele din urmă, adăugă Tony, cei doi băieţi au ajuns să 
se considere una şi aceeaşi persoană. 

— Staţi aşa, staţi aşa! îi rugă Joshua. Poate erau capabili să 
se dubleze unul pe celălalt şi să trăiască în societate sub un 
singur nume, o singură identitate. Îmi vine foarte greu să cred, 
dar voi face un efort. Cu siguranţă însă că, în particular, au 
continuat să fie două persoane distincte. 

— Poate că nu, răspunse Tony. Avem dovezi că se consi- 
derau... o singură persoană în două trupuri. 

— Dovezi? Ce dovezi? întrebă Joshua. g 

— Scrisoarea găsită în seiful băncii din San Francisco. In ea 
Bruno scria că e/fusese ucis la Los Angeles. Nu că fratele lui ar 
fi fost ucis. Spunea că el, el însuşi, fusese ucis. 

— Cu scrisoarea nu poţi dovedi nimic, îl contrazise Joshua. E 
opera unui nebun. N-are nici o logică. 

— Într-un fel, are, î contrazise Tony. Are logică din punctul 
de vedere al lui Bruno, dacă nu-şi socotea fratele o persoană 
distinctă. Dacă vedea în geamăn o parte din el însuşi, o 
prelungire a propriei fiinţe, nu o individualitate distinctă, atunci 
scrisoarea este foarte logică. 

Joshua clătină din cap. 

— Cu toate acestea, eu încă nu înţeleg cum ar putea fi 
determinaţi doi oameni să creadă că sînt una şi aceeaşi fiinţă. 

— Ai auzit de multe ori vorbindu-se despre dedublarea per- 
sonalităţii, explică Tony. Doctorul Jekyll şi domnul Hyde. Femeia 
a cărei poveste adevărată era relatată în Ce/e trei fețe ale Evei. 
A existat încă o carte despre o astfel de femeie. A fost 
best-seller în urmă cu cîţiva ani. Titlul cărţii era Sybil. Sybil avea 
şaisprezece personalităţi distincte. Ei bine, dacă am dreptate în 
privinţa celor întîmplate cu gemenii Frye, înseamnă că ei au 
căpătat o psihoză care reprezenta opusul dedublării de perso- 
nalitate. Ei nu s-au... dedublat în patru, şase, opt sau optzeci. 


Dimpotrivă, ca urmare a teribilelor presiuni la care au fost 
supuşi de mama lor, s-au... contopit din punct de vedere 
psihologic, s-au contopit într-o singură personalitate. Două 
individualităţi cu o singură personalitate, cu o singură conştiinţă, 
o singură imagine de sine, amîndoi simțind şi trăind identic. 
Probabil că fenomenul este unic şi irepetabil, dar asta nu 
înseamnă că n-a fost posibil. 

— Cei doi au socotit, practic, esenţial să dezvolte 
personalităţi identice, pentru a putea trăi cu rîndul în lumea din 
afara casei mamei lor, interveni Hilary. Chiar şi deosebirile 
nesemnificative ar fi distrus mitul unui singur copil. 

— Dar cum? întrebă Joshua. Ce le-a făcut Katherine? Cum 
i-a determinat să facă asta? 

— Probabil că niciodată nu vom şti cu certitudine, răspunse 
Hilary. Dar am citeva bănuieli în legătură cu ceea ce e posibil să 
le fi făcut. 

— Şi eu, spuse Tony. Vorbeşte tu întii. 


Pe la mijlocul după-amiezii lumina intrată prin ferestrele 
dinspre est ale mansardei începu să pălească. Strălucirea ei se 
pierdea treptat — dispăruse raza de lumină modelată de forma 
ferestrei. Întunericul începea să se aştearnă încet-încet prin 
unghere. 

Pe măsură ce umbrele înaintau pe podea, Bruno începu să 
se teamă că va fi surprins de întuneric. Nu putea aprinde nici o 
lampă, fiindcă nici una nu funcţiona. În casă nu mai exista 
curent electric de cinci ani, de la prima moarte a mamei lui. 
Lanterna era inutilă, bateriile se consumaseră. 

Incercă o vreme să lupte împotriva panicii, privind cum 
încăperea era învăluită de umbre cenuşii şi purpurii. Nu se 
temea să stea afară pe întuneric, fiindcă aproape întotdeauna 
răzbătea cite o lumină de la case, de la stilpii de iluminat, de la 
maşinile aflate în trecere, de la stele, de la lună. Dar într-o 
cameră cufundată în beznă şoaptele şi creaturile tiritoare 
reveneau, dublă tortură pe care trebuia s-o evite într-un fel. 

Lumînări. 

Mama lui avea întotdeauna în cămară, la intrarea în 
bucătărie, cîteva cutii de lumînări lungi. Pentru orice eventuali- 
tate, în cazul unei pene de curent. Bruno era sigur că în cămară 


va găsi şi chibrituri, peste o sută de chibrituri, într-o cutie 
rotundă de metal cu capac. Nu atinsese nici unul dintre aceste 
obiecte de cînd se mutase din casă. Nu luase nimic cu el, afară 
de cîteva obiecte personale şi citeva colecţii de artă 
achiziţionate de el însuşi. Se aplecă să-l privească atent pe 
celălalt Bruno şi spuse: 

— Cobor o clipă la parter. 

Ochii tulburi şi pătaţi de sînge închegat îi răspunseră cu o 
privire fixă. 

— Nu lipsesc mult, adăugă Bruno. 

El însuşi nu răspunse. 

— Mă duc să aduc cîteva lumînări, ca să nu rămîn pe întu- 
neric, spuse Bruno. Poţi sta liniştit aici cîteva minute pînă cînd 
mă întorc? 

Celălalt eu rămase la fel de tăcut. 

Bruno se duse la treptele dintr-un colţ al mansardei. 
Treptele duceau într-un dormitor de la etajul al doilea. Scara nu 
era complet cufundată în întuneric, o parte din lumina din 
mansardă ajungea pînă aici. Dar, cînd deschise uşa din capătul 
de jos al scării, constată înmărmurit că în dormitor era întuneric 
beznă. 

Obloanele. 

Deschisese  obloanele mansardei cînd se trezise pe 
întuneric în dimineaţa aceea, însă în restul casei ferestrele 
rămăseseră baricadate. Nu îndrăznise să le deschidă. Era puţin 
probabil ca spionii lui Katherine să ridice privirea şi să remarce 
doar două obloane deschise la mansardă. Dar dacă ar aprinde 
lumina în toată casa, fără îndoială că spionii ar sesiza 
schimbarea şi ar da năvală. Acum, casa arăta ca un mormiînt 
învăluit de întunericul etern. 

Rămase în picioare pe trepte, încercînd să desluşească 
ceva în dormitorul întunecat, temîndu-se să facă un pas, cu 
urechile ciulite în aşteptarea şoaptelor. 

Nici un sunet. 

Nici o mişcare. 

Se gîndi să se înapoieze în mansardă. Dar aşa nu rezolva 
problema. Peste cîteva ore avea să se lase noaptea şi el nu va 
avea nici o lumină care să-l apere. Trebuia să-şi croiască drum 
pînă la cămară şi să găsească luminările. 

Fără prea mare tragere de inimă, intră în cel de al doilea 


dormitor, lăsînd deschisă uşa care dădea spre scară, ca să 
profite de slaba rază de lumină lăptoasă din spatele şi de 
deasupra lui. Două trepte. Apoi se opri. 

Aşteptă. 

Ascultă. 

Nici o şoaptă. 

Luă mîna de pe clanţă şi străbătu grăbit dormitorul, pipăind 
în drum mobilierul. 

Nici o şoaptă. 

Ajunse la altă uşă şi intră în coridorul de la etajul al doilea. 

Nici o şoaptă. 

O fracțiune de secundă, cum stătea în întunericul de 
catifea, nu-şi aminti dacă trebuia s-o ia la stînga sau la dreapta, 
ca să ajungă la scările care duceau la parter. Apoi se orientă şi 
porni spre dreapta, cu braţele întinse în faţă şi cu degetele 
răsfirate, ca un orb. 

Nici o şoaptă. 

Ajunse la trepte şi fu cît pe ce să calce în gol. Podeaua se 
deschisese brusc în faţa lui. Reuşi să împiedice căderea, 
aplecîndu-se spre stînga şi agăţindu-se de balustrada invizibilă. 

Şoapte. 

Agăţat de balustradă, fără să vadă la un pas, îşi ţinu res- 
piraţia, cu capul aplecat într-o parte. 

Şoapte. 

Şoapte venind după el. Ţipă şi cobori scara, poticnindu-se 
ca un om beat. Îşi desprinse degetele de balustradă, îşi pierdu 
echilibrul, îşi flutură braţele prin aer, se împiedică şi căzu pe 
palier, cu faţa în covorul mucegăit, cu piciorul stîng săgetat de 
durere, o durere ca un fulger care stîrnea ecouri surde în carnea 
lui. Îşi înălţă capul, auzi şoaptele din ce în ce mai aproape şi se 
ridică,  scîncind  înspăimîntat, cobori grăbit,  şchiopătind, 
următorul rînd de scări, se poticni cînd ajunse la parter şi privi în 
urmă. Încercînd să străpungă întunericul, auzi şoaptele 
năpustindu-se asupra lui, transformate într-un şuierat asurzitor. 
Urlă — Nu! Nu! — şi porni spre capătul îndepărtat al casei, pe 
coridorul de la etajul întîi, spre bucătărie, şoaptele îl ajunseră 
din urmă, năvăliră asupra lui, de deasupra, de dedesubt, din 
toate părţile, o dată cu creaturile — sau creatura aceea oribilă şi 
tiritoare, una sau mai multe, nu ştia precis, — porni, 
şchiopătînd, spre bucătărie, lovindu-se cînd de un perete, cînd 


de celălalt, plesnindu-se şi scuturîindu-se, încercînd cu disperare 
să alunge acele creaturi, se izbi de uşa batantă a bucătăriei, 
care îi făcu loc să treacă, pipăi pereţii, aragazul, frigiderul, 
dulapurile, chiuveta, pînă ajunse la uşa de la cămară, cu 
creaturile tîrîndu-se pe trupul lui, împresurat de şoapte, urlînd, 
urlînd din răsputeri. Dădu de perete uşa de la cămară, de unde îl 
izbi o duhoare insuportabilă, intră înăuntru, în ciuda mirosului 
respingător, şi-şi dădu seama că nu va reuşi să găsească 
lumînările şi chibriturile doar pipăind borcane şi conserve, se 
răsuci pe călciie, se întoarse în bucătărie, ţipînd, scuturîndu-se, 
alungînd de pe obraz creaturile care încercau să i se vire în nas 
şi în gură, găsi uşa exterioară care dădea spre veranda din 
spatele casei, bijbii la zăvoarele înţepenite, reuşi să le urnească 
din loc şi zvîrli uşa de perete. 

Lumină. 

Lumina cenuşie de după-amiază, coborînd pieziş dinspre 
asfinţit pe pantele munţilor Mayacamas, inundă bucătăria prin 
uşa deschisă. 

Lumina. 

Rămase un timp în prag, lăsîndu-şi trupul inundat de acea 
minunată lumină. Era leoarcă de transpiraţie. Răsufla greu şi 
întretăiat. 

Cînd, în sfîrşit, se linişti, se întoarse în cămară. Duhoarea 
aceea greţoasă venea de la borcane şi conserve vechi, care se 
umflaseră şi plesniseră, împrăştiindu-şi conţinutul peste alte ali- 
mente alterate, de care se prinsese mucegai verde-gălbui şi 
negricios. Incercînd pe cît posibil să evite acea mizerie, găsi 
lumînările şi cutia de chibrituri. 

Chibriturile erau încă uscate şi bune. Încercă unul, ca să fie 
sigur. Flacăra ţişni ca un adevărat balsam pentru sufletul lui. 


La vest de avionul Cessna care se îndrepta spre 
miazănoapte, la altitudinea de nouă sute de metri, nori de 
furtună se apropiau neînduplecaţi dinspre Pacific. 

— Cum? întrebă Joshua. Cum a reuşit Katherine să-i facă pe 
gemeni să gindească, să se poarte şi să fie una şi aceeaşi per- 
soană? 

— După cum spuneam, răspunse Hilary, probabil că nicio- 
dată nu vom şti exact ce s-a întîmplat. Mie mi se pare că şi-a 


proiectat închipuirile asupra lor încă din ziua în care i-a adus 
acasă, cu mult înainte ca ei să crească îndeajuns de mari ca să-i 
înţeleagă vorbele. În decursul anilor le-a repetat de sute, poate 
de mii de ori, că erau fiii unui demon. Le-a spus că se născuseră 
cu căiţe şi le-a explicat semnificaţia acestui fapt. Le-a spus că 
organele lor sexuale se deosebeau de cele ale altor băieţi. Pro- 
babil, le-a mai spus că, dacă lumea ar afla adevărul despre ei, 
i-ar ucide. Cînd s-au făcut destul de mari ca să-şi pună întrebări 
legate de toate aceste lucruri, probabil aveau creierele atit de 
spălate, încît nu se mai puteau îndoi de versiunea mamei lor. 
Probabil căpătaseră deja aceeaşi psihoză şi aveau aceleaşi 
închipuiri. Trebuie să fi fost amindoi extrem de speriaţi, de 
înspăimîntaţi să nu se afle ce era cu ei, să nu fie omoriţi. Spaima 
înseamnă stres. lar acest stres le-a făcut sufletele extrem de 
maleabile. Eu am impresia că acest stres colosal, exercitat per- 
manent, timp îndelungat, a creat exact atmosfera necesară ca 
cele două personalităţi să se contopească într-una singură, aşa 
cum sugera Tony. Stresul constant şi prelungit în sine n-a deter- 
minat această contopire, dar a creat condiţiile favorabile pentru 
producerea ei. 

— Din înregistrările ascultate azi-dimineaţă în biroul doc- 
torului Rudge, am aflat că Bruno ştia că el şi fratele lui se 
născuseră cu căiţe, spuse Tony. Ştim că era la curent cu super- 
stiţia legată de acest rar fenomen. Din tonul vocii lui, cred că 
putem presupune, fără a greşi prea mult, că şi el credea, la fel 
ca mama lui, că purta semnul diavolului. Există şi alte dovezi 
care duc la aceeaşi concluzie. De pildă, scrisoarea din seif. 
Bruno scria acolo că nu putea cere poliţiei să-l apere de mama 
lui, fiindcă atunci poliţia ar descoperi adevărul despre el şi taina 
ascunsă timp de atîţia ani. În scrisoare Bruno afirma că, dacă 
lumea ar afla cine este, l-ar ucide cu pietre. Se credea fiul unui 
diavol. Sînt convins de asta. Şi-a însuşit închipuirile psihopate 
ale lui Katherine. 

— Bine, încuviinţă Joshua. Poate că amîndoi gemenii 
credeau în fantasmagoria cu demonul, fiindcă niciodată nu li s-a 
oferit şansa de a nu crede. Totuşi, acest lucru nu explică de ce 
sau cum i-a modelat Katherine într-o singură persoană, cum i-a 
determinat să... să se contopească din punct de vedere 
psihologic, cum spuneai adineauri. 

— Răspunsul la întrebarea de ce e mult mai simplu, spuse 


Hilary. Cită vreme gemenii s-ar fi considerat personalităţi dis- 
tincte, între ei ar fi existat deosebiri, fie ele şi minore. Cu cît mai 
numeroase ar fi fost aceste deosebiri, cu atît mai mare era riscul 
ca unul din ei să dea în vileag, din întîmplare, întreaga mas- 
caradă. Cu cit reuşea să-i facă să gindească, să se comporte, să 
vorbească şi să reacționeze identic, cu atît ea se afla mai în si- 
guranţă. 

— Cît despre răspunsul la întrebarea cum?, interveni Tony, 
nu trebuie să uiţi că Katherine ştia cum se subjugă şi cum se 
modelează mintea cuiva. În definitiv, mintea ei fusese subjugată 
şi modelată de un maestru, Leo. Leo folosise toate mijloacele 
posibile ca s-o transforme în ceea ce dorea el, iar Katherine 
învățase, fără voia ei, cîte ceva din toată această experienţă. 
Tehnici de tortură fizică şi psihologică. Probabil că ar fi putut 
scrie şi o carte pe această temă. 

— Pentru a-i face pe gemeni să gindească ca o singură per- 
soană, spuse Hilary, era necesar să-i trateze ca pe una şi 
aceeaşi persoană. Cu alte cuvinte, trebuia să dea ea tonul. Să le 
ofere acelaşi fel de afecţiune, dacă se poate vorbi de aşa ceva. 
Să-i pedepsească pe amindoi pentru faptele unuia singur, să-i 
răsplătească pe amindoi pentru un lucru bun făcut de unul din 
ei, să trateze două trupuri ca şi cum ar fi avut una şi aceeaşi 
minte. Trebuia să li se adreseze ca şi cum ar fi fost o singură 
persoană, nu două. 

— Şi de fiecare dată cînd sesiza o  scînteie de 
individualitate, fie îi silea pe amindoi să adopte acel 
comportament, fie îl elimina la cel care-l manifestase. In plus, 
probabil că modul de adresare a avut o mare importanţă, 
adăugă Tony. 

— Modul de adresare? repetă perplex Joshua. 

— Da, încuviinţă Tony. Poate, vi se va părea extrem de 
bizar. Poate, chiar absurd. Dar ceea ce ne modelează este, în 
primul rînd, înţelegerea şi folosirea limbajului. Limbajul este 
modul în care exprimăm fiecare idee, fiecare gînd. O gîndire 
neglijentă conduce la o folosire neglijentă a limbajului. Dar şi 
reciproca este la fel de adevărată: limbajul confuz duce la o 
gîndire confuză. E un postulat de bază al semanticii. Prin 
urmare, pare logic să presupunem că o utilizare distorsionată şi 
selectivă a pronumelui a condus la o imagine de sine 
distorsionată selectiv, imagine pe care Katherine dorea ca 


gemenii să şi-o însuşească. De exemplu, cînd gemenii vorbeau 
unul cu celălalt, este posibil să nu le fi îngăduit să folosească 
pronumele "tu". Fiindcă "tu" reprezintă ideea de altă persoană. 
Dacă gemenii au fost siliţi să se considere o singură fiinţă, 
probabil că pronumele "tu" a fost complet exclus din exprimarea 
lor. Nici unul din cei doi Bruno nu putea să se adreseze celuilalt 
spunînd, de pildă: "Ce-ar fi să jucăm, tu şi eu, o partidă de 
monopoly?" În loc de asta, probabil că spuneau ceva de genul: 
"Ce-ar fi să jucăm eu şi cu mine o partidă de monopoly?" Fără 
îndoială că, vorbind despre el şi fratele lui geamăn, nu folosea 
pronumele "noi" şi "nouă", fiindcă acestea indică cel puţin dovă 
persoane. Probabil că folosea "eu şi cu mine însumi" cînd voia să 
spună "noi". Mai mult decit atît, cînd unul din gemeni îi vorbea 
lui Katherine despre fratele lui, sînt sigur că nu avea voie să 
folosească pronume ca "el" sau "lui". Acestea reprezintă aceeaşi 
idee de persoană exterioară vorbitorului. Vi se pare complicat? 

— Mi se pare dement, răspunse Joshua. 

— Aşa şi este, confirmă Tony. 

— Dar e prea mult. E ţicneală în toată regula. 

— Bineînţeles că e ţicneală, încuviinţă Tony. Vorbim aici de 
o stratagemă a lui Katherine, iar Katherine nu era în toate 
minţile. 

— Dar cum a reuşit să le impună toate aceste reguli bizare 
despre obiceiuri, comportamente, atitudini, pronume şi dracu' 
mai ştie ce? 

— În acelaşi fel în care impui reguli obişnuite unor copii 
obişnuiţi, răspunse Hilary. Dacă fac ceea ce trebuie, îi 
răsplăteşti. Dacă nu, îi pedepseşti. 

— Ca să faci nişte copii să se comporte atit de nefiresc pe 
cît pretindea Katherine de la gemeni, pentru a-i determina să 
renunţe complet la individualitatea lor, pedeapsa trebuie să fi 
fost de-a dreptul monstruoasă, opina Joshua. 

— Noi ştim că a fost, într-adevăr, monstruoasă, confirmă 
Tony. Toţi trei am ascultat înregistrarea doctorului Rudge de la 
ultima şedinţă de terapie a lui Bruno, cînd a fost supus hipnozei. 
Dacă vă mai amintiţi, Bruno spunea că mama lui îl pedepsea 
ducîndu-l într-o hrubă întunecoasă din pămînt — repet cuvintele 
lui — "atunci cînd nu gindeam şi nu mă purtam ca unul singur". 
După părerea mea, voia să spună că, dacă refuzau să gindească 
sau să se comporte ca o singură persoană, el şi fratele lui erau 


închişi în acel loc întunecos. Katherine îi încuia ore întregi într-o 
hrubă în care exista ceva viu, ceva care se tira pe trupurile lor. 
Orice li s-a întîmplat în acea încăpere sau hrubă... a fost atit de 
îngrozitor, încît decenii la rînd au avut coşmaruri în fiecare 
noapte. Dacă a lăsat o impresie atit de puternică timp de atiţia 
ani, aş spune că era o pedeapsă suficient de cumplită pentru a 
acţiona ca un instrument de spălare a creierelor. Indrăznesc să 
afirm că Katherine a reuşit întocmai ceea ce şi-a propus cu 
gemenii: să-i contopească într-o singură fiinţă. 

Joshua privea fix cerul din faţa lui. 

În cele din urmă, spuse: 

— Cînd s-a întors de la bordelul doamnei Yancy, problema 
ei a fost să-i facă pe gemeni să treacă drept copilul despre care 
vorbise, păstrind astfel minciuna despre orfanul lui Mary 
Gunther. Dar ar fi putut obţine acelaşi rezultat încuind pe unul 
din fraţi, ţinîndu-l în casă şi lăsîndu-l numai pe celălalt să iasă în 
lume. Ar fi fost o cale mai rapidă, mai simplă, mai uşoară, mai 
sigură. 

— Ştim cum sună Legea lui Clemenza, spuse Hilary. 

— Adevărat, încuviinţă Joshua. Legea lui Clemenza: Puţini 
sînt cei care aleg calea cea mai rapidă, mai simplă, mai uşoară 
şi mai sigură. 

— În plus, adăugă Hilary, poate Kaherine n-a avut inima să 
ţină unul din băieţi încuiat în permanenţă, în timp ce celuilalt i 
se îngăduia să ducă o viaţă cît de cît normală. După toate 
suferinţele la care fusese supusă, poate exista o limită a 
suferinţei la care îşi supunea copiii. 

— Mie mi se pare că i-a făcut să sufere cumplit! exclamă 
Joshua. l-a făcut să-şi piardă minţile! 

— Din întîmplare, da, încuviinţă Hilary. Dar nu aceasta a 
fost intenţia ei. Şi-a închipuit că făcea ceea ce era mai bine 
pentru ei, însă cu starea ei mentală, nu avea cum să ştie ce era 
mai bine pentru ei. 

Joshua oftă obosit. 

— E o teorie foarte îndrăzneață. 

— Nu chiar, îl contrazise Tony. Se potriveşte cu faptele pe 
care le cunoaştem. 

Joshua încuviinţă din cap. 

— De fapt, şi eu cred că aşa a fost. Adică, în cea mai mare 
parte. Aş vrea ca toţi ticăloşii din piesa asta să fie cu adevărat 


ticăloşi demni de dispreţ. Mi se pare cumva nedrept să-i 
compătimesc atît de mult. 


După ce aterizară la Napa, sub cerul care se întuneca rapid, 
se duseră direct la biroul şerifului de comitat şi-i povestiră lui 
Peter Laurenski tot ce aflaseră. La început, acesta îi privi cu 
gura căscată, ca şi cum ar fi avut în faţa lui trei nebuni, apoi 
treptat ajunse să le dea crezare, deşi cu greu, neputindu-şi 
stăpîni uimirea. Manifestă o succesiune de reacţii, o 
transformare de stări de spirit pe care Hilary se aştepta s-o 
întîlnească deseori în zilele care urmau. 

Laurenski telefonă la secţia de poliţie din Los Angeles. Află 
că FBl-ul luase deja legătura cu poliţia din Los Angeles în 
privinţa fraudei bancare de la San Francisco, în care fusese 
implicată dublura lui Bruno Frye, caz recunoscut acum ca fiind 
sub jurisdicţia poliţiei din Los Angeles. Noutatea adusă de Lau- 
renski consta în faptul că suspectul nu era cineva care doar 
semăna cu Frye, ci însuşi Frye, deşi Frye murise şi fusese 
îngropat în cimitirul din Napa Valley. Laurenski informă poliţia 
din Los Angeles că avea motive să creadă că cei doi Bruno 
uciseseră, pe rînd, femei şi că în ultimii cinci ani comiseseră o 
serie de crime în nordul statului, deşi pentru moment nu putea 
aduce dovezi incontestabile şi nici referiri la cazuri specifice. 
Pînă în prezent, existau numai dovezi circumstanţiale: o 
interpretare oribilă, dar logică a scrisorii din seif, în lumina 
recentelor descoperiri despre Leo, Katherine şi despre gemeni, 
faptul că amindoi gemenii încercaseră s-o ucidă pe Hilary, faptul 
că unul din ei îl acoperise pe celălalt cu o săptămînă în urmă, 
cînd Hilary fusese atacată prima oară, ceea ce demonstra 
complicitate la tentativă de asasinat, în sfirşit, convingerea 
împărtăşită de Hilary, Tony şi Joshua că ura lui Bruno împotriva 
mamei lui era atît de puternică şi dementă, încît el n-ar şovăi să 
ucidă oricare altă femeie, dacă i s-ar părea că este mama lui, 
revenită la viaţă într-un alt trup. 

În timp ce Hilary şi Joshua şedeau pe bancheta cu spătar 
care ţinea loc de canapea şi beau cafea adusă de secretara şeri- 
fului Laurenski, Tony luă telefonul şi, la rugămintea lui Lauren- 
ski, vorbi cu doi dintre superiorii lui de la Los Angeles. După 
toate aparențele, felul în care îl susţinu pe Laurenski şi modul în 


care coroboră datele se dovediră eficiente, întrucît convorbirea 
se încheie cu promisiunea autorităţilor din Los Angeles de a lua 
imediat măsuri la faţa locului. Pornind de la presupunerea că 
psihopatul va supraveghea casa lui Hilary, poliţia din Los Ange- 
les acceptă să posteze oameni în zonă douăzeci şi patru de ore 
din douăzeci şi patru. 

O dată asigurată cooperarea poliţiei din Los Angeles, şeriful 
redactă rapid o notificare cu principalele date ale cazului, noti- 
ficare care urma a fi distribuită tuturor instituţiilor legii din nor- 
dul Californiei. Inştiinţarea cuprindea şi cererea oficială de 
furnizare a informaţiilor legate de orice cazuri de asasinat 
rămase nerezolvate în ultimii cinci ani şi avînd drept victime 
brunete tinere şi frumoase, cu ochi căprui, din alte jurisdicții 
decit a lui Laurenski, îndeosebi crime cu decapitări, mutilări sau 
dovezi de fetişism al sîngelui. 

Urmărindu-l pe şerif cum dădea dispoziţii subordonaţilor şi 
funcţionarilor şi gîndindu-se la cîte se întimplaseră în ultimele 
douăzeci şi patru de ore, Hilary avu sentimentul că totul se 
mişca prea repede, ca un virtej, şi că acest virtej încărcat de 
surprize şi taine cumplite, ca o tornadă purtînd în aer bulgări de 
pămînt şi obiecte sfărimate, o ducea către o prăpastie pe care 
încă n-o putea vedea, dar în care risca să fie aruncată. Ar fi vrut 
să întindă amîndouă mîinile, să poată stăpîni timpul, să-l 
încetinească, să-l oprească, să se odihnească vreo citeva zile, să 
se gindească la cele aflate, ca să poată urmări ultimele evoluţii 
ale misterului Frye cu mintea limpede. Era convinsă că această 
grabă nu era prudentă, ba, poate, chiar fatală. Dar mecanismul 
legii, o dată pus în funcţiune şi pornit la treabă, nu mai putea fi 
oprit. lar timpul nu putea fi ţinut în frîu ca un cal nărăvaş. 

Spera să nu existe nici o prăpastie în faţa ei. 

La ora 5:30, după ce pusese în mişcare mecanismul de apli- 
care a legii, şeriful Laurenski, ajutat de Joshua, începu să dea 
telefoane, căutînd un judecător. Găsiră unul, pe judecătorul 
Julian Harwey, care se arătă fascinat de cazul Frye. Harwey 
înţelese necesitatea de a recupera cadavrul şi de a-l supune 
unor repetate teste, în scopul identificării. Dacă era arestat cel 
de al doilea Bruno şi dacă reuşea cumva să treacă de controlul 
psihiatric — lucru puţin probabil, dar nu imposibil — procurorul 
avea nevoie de dovezi că existase un cuplu de gemeni identici. 
Harwey acceptă să semneze un ordin de exhumare şi la ora 


6:30 şeriful se afla deja în posesia hirtiei. 

— Groparii nu vor putea deschide mormîntul pe întuneric, 
spuse Laurenski. Dar am să-i pun să sape miine în zori. 

Mai vorbi la telefon cu cîteva persoane, cu directorul cimi- 
tirului din Napa Valley, unde era îngropat Frye, cu procurorul 
comitatului, care urma să supravegheze exhumarea, şi cu Avril 
Tannerton, antreprenorul de pompe funebre, ca să aranjeze 
transportul cadavrului pînă la laboratorul patologic al 
procurorului şi înapoi. 

Cînd, într-un tîrziu, şeriful puse receptorul în furcă, Joshua 
spuse: . 

— Imi închipui că vei dori să percheziţionezi casa Frye. 

— Fără îndoială, încuviinţă Laurenski. Vrem să găsim dovezi 
că acolo n-a trăit numai un singur om. lar dacă Frye într-adevăr 
a ucis şi alte femei, cred că n-ar fi rău să mergem şi în casa de 
pe stîncă. 

— Putem percheziţiona casa nouă oricînd doreşti, îl asigură 
Joshua. Dar în casa veche nu există lumină electrică. Va trebui 
să aştepţi pînă la ziuă. 

— OK, acceptă Laurenski. Însă la casa din vie aş vrea să 
arunc o privire chiar în astă-seară. 

— Acum? întrebă Joshua, ridicîndu-se de pe bancheta cu 
spătar. 

— Nici unul din noi n-a cinat, spuse Laurenski. Mai 
devreme, înainte ca cei trei să fi ajuns la jumătatea povestirii 
despre datele aflate de la doctorul Rudge şi Rita Yancy, şeriful 
telefonase soţiei, ca s-o anunţe că va ajunge acasă foarte tirziu. 
Haideţi să îmbucăm ceva la cafeneaua de după colţ. Apoi putem 
porni spre casa lui Frye. 

Inainte de a pleca la restaurant, Laurenski îi spuse subordo- 
natului din tura de noapte unde putea fi găsit şi-i ceru să-l 
anunţe dacă va primi veşti de la poliţia din Los Angeles, în 
legătură cu arestarea celui de al doilea Bruno Frye. 

— Nu va fi prea uşor, spuse Hilary. 

— Cred că are dreptate, întări Tony. Bruno a ascuns acest 
secret teribil vreme de patruzeci de ani. O fi el nebun, dar îl 
duce mintea. Poliţia din Los Angeles nu va pune mîna pe el cu 
una, cu două. Vor fi nevoiţi să se joace cu el de-a şoarecele şi 
pisica multă vreme pînă să-l încolţească, în sfîrșit. 


Cînd începuse să se lase întunericul, Bruno închisese din 
nou obloanele mansardei. 

Acum, pe fiecare noptieră erau lumînări. Pe comodă alte 
două. Flăcările gălbui şi jucăuşe făceau să danseze umbre pe 
pereţi şi pe tavanul încăperii. 

Bruno ştia că ar trebui deja să plece în căutarea lui 
Hilary-Katherine, dar nu avea puterea să se ridice şi să plece. 
Amîna mereu momentul. 

Îi era foame. Deodată îşi aduse aminte că nu mîncase din 
ajun. Stomacul îi ghiorăia de foame. 

Rămase un timp pe pat, lîngă cadavrul cu ochii larg 
deschişi, încercînd să decidă dacă să se ducă să caute ceva de 
mîncare. Citeva conserve din cămară nu se umflaseră şi nu 
plesniseră, însă el era convins că tot ce se găsea pe acele rafturi 
era alterat şi toxic. Aproape o oră se luptă cu foamea, încercînd 
să-şi imagineze unde ar putea găsi ceva de mincare, fără a fi 
văzut de spionii lui Katherine. Spionii erau pretutindeni. Căţeaua 
şi spionii ei. Pretutindeni. Încă avea mintea înceţoşată şi, în 
ciuda foamei, nu reuşea să se concentreze asupra ideii de 
mîncare. Într-un tîrziu, îşi aminti că existau alimente în casa de 
la vie. Probabil că laptele se alterase în săptămîna care trecuse, 
iar pîinea se întărise. Dar cămara era plină de hrană conservată, 
frigiderul era ticsit cu brînzeturi şi fructe, iar în congelator avea 
îngheţată. Gîndul la îngheţată îl făcu să suridă ca un copil. 

Atras de perspectiva îngheţatei şi sperînd că o cină bună îl 
va face să-şi recapete energia necesară ca să înceapă s-o caute 
pe Hilary-Katherine, cobori din mansardă şi străbătu casa, cu o 
lumînare în mînă. leşi din casă, suflă în lumînare şi o vîrf în 
buzunarul hainei. Cobori treptele şubrede ale scării de pe stîncă 
şi porni prin via învăluită în întuneric. 

Zece minute mai tirziu, ajunse în casa lui, scăpără un 
chibrit şi aprinse din nou luminarea, temîndu-se să nu atragă 
atenţia dacă aprindea lumina electrică. Dintr-un sertar de lîngă 
chiuveta din bucătărie scoase o lingură, luă din congelator o 
cutie mare de carton cu îngheţată de ciocolată, se aşeză la 
masă şi, timp de un sfert de oră, luă linguri mari de îngheţată 
direct din cutie şi le mîncă zimbind, pînă cînd simţi că nu mai 
putea lua nici o înghiţitură. 

Lăsă lingura în cartonul pe jumătate plin, puse îngheţata la 


loc în congelator şi-şi aduse aminte că trebuia să împacheteze 
nişte conserve, ca să le ia cu el în casa de pe stincă. Era posibil 
să n-o găsească pe Hilary-Katherine zile în şir şi nu voia să fie 
pus în situaţia de a se furişa pînă aici de fiecare dată cînd 
trebuia să mănince. Mai curînd sau mai tirziu, căţeaua se va 
gîndi să-şi trimită cîteva iscoade ca să supravegheze casa şi 
atunci îl vor prinde. Dar nu-l va căuta niciodată în casa de pe 
stîncă, nici într-un milion de ani, prin urmare acolo trebuia să-şi 
care proviziile. 

Se duse în dormitorul mare, luă din debara o valiză 
încăpătoare, o cără în bucătărie şi o umplu cu conserve de pier- 
sici, pere, felii de mandarine, borcane cu unt de arahide, 
măsline, două feluri de jeleu — fiecare borcan înfăşurat în 
şerveţele, ca să nu se spargă — şi cutii cu crenvurşti mici 
vienezi. După ce termină de împachetat, valiza era extrem de 
grea, dar el era suficient de musculos ca s-o poată transporta. 

Nu mai făcuse duş din noaptea precedentă, de cînd plecase 
de la Sally, şi se simţea murdar. Nu suferea murdăria, fiindcă de 
cîte ori era murdar îi veneau cumva în minte şoaptele şi 
tiritoarele oribile din hruba de sub pămînt. Decise că putea risca 
să facă repede un duş, înainte de a duce proviziile în casa de pe 
stincă, chiar dacă astfel rămînea gol şi vulnerabil timp de cîteva 
minute. În timp ce străbătea salonul, îndreptîndu-se spre dor- 
mitor, auzi maşini apropiindu-se pe drumul dintre vii. Motoarele 
răsunau nefiresc de tare în liniştea adîncă a podgoriilor. 

Bruno alergă la o fereastră din faţă, dădu draperia puţin 
deoparte şi se uită afară. 

Două maşini. Patru faruri. Urcau povirnişul care dădea în 
luminiş. 

Katherine. 

Căţeaua! 

Căţeaua şi prietenii ei. Prietenii ei morţi. 

îngrozit, alergă în bucătărie, înşfăcă valiza, stinse 
lumînarea din mînă şi o vîrî în buzunar. Se strecură afară pe uşa 
din dos şi porni grăbit pe aleea din spatele casei, pierzîndu-se la 
adăpostul viţei-de-vie, chiar cînd maşinile opreau în faţa casei. 

Ghemuit, cu valiza grea în mînă, conştient de riscul celui 
mai neînsemnat zgomot, Bruno înaintă printre araci. Ocoli casa 
pînă cînd putu vedea maşinile. Lăsă jos valiza şi se lungi lîngă 
ea, lipindu-se de pămîntul umed şi contopindu-se cu umbrele 


nopţii. Urmări persoanele care coborau din maşini, cu inima 
bătînd tot mai năvalnic pe măsură ce recunoştea figurile. 

Şeriful Laurenski şi ajutorul lui. Deci şi poliţia se număra 
printre morţii vii! Nici nu-i trecuse prin minte. 

Joshua Rhinehart. Vasăzică şi bătrînul avocat făcea parte 
din conspirație! Şi el era unul dintre prietenii din iad ai lui 
Katherine. 

Apoi Katherine în persoană! Căţeaua. Căţeaua în trupul ei 
cel nou şi zvelt. Şi omul din Los Angeles. 

Toţi intrară în casă. 

În camere se aprinseră pe rînd luminile. 

Bruno încercă să-şi amintească dacă lăsase vreun semn că 
fusese acolo. Poate cîţiva stropi de ceară de la lumînare. Dar 
picăturile de ceară deja se întăriseră şi se răciseră. Intruşii nu 
aveau de unde şti dacă ceara era proaspătă sau veche. Lăsase 
lingura în cartonul cu îngheţată, dar şi asta se putea întîmpla cu 
multă vreme în urmă. Har Domnului că nu făcuse duş! Apa de 
pe jos şi prosopul umed l-ar da de gol. Dacă ar descoperi un 
prosop folosit nu de mult, ceilalţi ar înţelege imediat că el se 
întorsese la St. Helena şi şi-ar intensifica cercetările. 

Se ridică în picioare, săltă valiza şi porni cît putu de repede 
prin vie. Se îndreptă spre nord, spre cramă, apoi spre vest, în 
direcţia stîncii. 

Niciodată nu-l vor căuta în casa de pe stîncă. Nici într-un 
milion de ani. Acolo se afla în siguranţă, fiindcă ei îşi închipuiau 
că-i era prea frică să se ducă acolo. 

Dacă se ascundea în mansardă, avea timp să se gindească, 
să-şi facă planuri, să se organizeze. Nu îndrăznea să se 
pripească. În ultima vreme, de cînd cealaltă jumătate a lui 
murise, nu gîndise prea limpede şi nu îndrăznea să facă vreo 
mişcare împotriva lui Katherine înainte de a se pregăti pentru 
toate eventualităţile. 

Acum ştia cum s-o găsească. Prin Joshua Rhinehart. 

Putea pune mîna pe ea oricind dorea. Dar, mai întîi, avea 
nevoie de timp, ca să-şi făurească un plan fără fisuri. Abia 
aştepta să se înapoieze în mansardă şi să discute planul cu el 
însuşi. 


Laurenski, adjunctul Tim Larsson, Joshua, Tony şi Hilary se 


împrăştiară prin toată casa. Căutară prin sertare, prin dulapuri, 
prin debarale şi prin şifoniere. 

La început nu reuşiră să găsească nici o dovadă că în casă 
ar fi locuit mai mult de un singur om. Păreau să existe ceva mai 
multe haine decît necesarul pentru o singură persoană. În casă 
se găseau mai multe alimente decit ar fi avut nevoie un singur 
om. Dar asta nu dovedea nimic. 

Apoi, în timp ce Hilary umbla prin sertarele mesei de scris 
din birou, descoperi un teanc de facturi primite recent şi încă 
neplătite. Două dintre ele proveneau de la stomatologi — unul 
din Napa, altul din San Francisco. 

— Sigur! exclamă Tony, cînd toţi se adunară să cerceteze 
notele de plată. Bineînţeles că gemenii mergeau la doctori 
diferiţi, îndeosebi dentişti. Bruno Doi nu se putea duce în cabi- 
netul unui dentist pentru o plombă, cînd acelaşi dentist îi plom- 
base acelaşi dinte lui Bruno Unu cu numai o săptămînă în urmă. 

— Facturile ne sînt de mare ajutor, spuse şeriful Laurenski. 
Nici chiar gemenii identici nu fac aceleaşi carii în aceeaşi 
porţiune a aceluiaşi dinte. Două seturi de amprente dentare vor 
dovedi că au existat doi Bruno Frye. 

Ceva mai tirziu, în timp ce cercetau dulapul din dormitor, 
ajutorul de şerif Larsson făcu o descoperire tulburătoare. Una 
dintre cutiile de pantofi nu conţinea încălţăminte. Înăuntru se 
găseau vreo douăsprezece fotografii mari cît să încapă într-un 
portofel, înfăţişind douăsprezece tinere, plus permisele de con- 
ducere a şase dintre ele şi alte unsprezece permise de 
conducere ale altor fete. Femeile din fotografii şi din pozele de 
permis aveau ceva în comun: o figură frumoasă, ochi şi păr de 
culoare închisă şi o anume conformaţie a feţei. 

— Douăzeci şi trei de femei care seamănă vag cu 
Katherine, spuse Joshua. Dumnezeule! Douăzeci şi trei. 

— O expoziţie a morţii, murmură Hilary, înfiorată. 

— Cel puţin, nu avem numai fotografii neidentificate, inter- 
veni Tony. Datorită permiselor de conducere, deţinem numele şi 
adresele lor. 

— Vom comunica aceste date chiar acum, spuse Laurenski 
şi-l trimise pe Larsson la maşină să transmită informaţiile prin 
radio la sediu. Dar cred că toţi ştim ce vom descoperi. 

— Douăzeci şi trei de cazuri de crimă nerezolvate, 
petrecute în ultimii cinci ani, spuse Tony. 


— Sau douăzeci şi trei de cazuri de dispariţie, adăugă 
şeriful. 

Mai rămaseră vreo două ore în casă, dar nu mai 
descoperiră nimic la fel de important ca fotografiile şi permisele 
de conducere. Hilary era cu nervii încordaţi la maximum la 
gîndul cutremurător că şi permisul ei de conducere fusese la un 
pas de a ajunge în cutia aceea de carton. De fiecare dată cînd 
deschidea un sertar sau o uşă de dulap, se aştepta să găsească 
o inimă zbircită, cu un ţăruş înfipt în ea, sau capul intrat în 
putrefacție al unei femei. Răsuflă uşurată cînd căutările luară 
sfîrşit. 

leşind în aerul rece al nopţii, Laurenski spuse: 

— Veniţi toţi trei mîine dimineaţă la biroul procurorului? 

— Eu nu, răspunse Hilary. 

— Nu, mulţumesc, refuză şi Tony. 

— Nu avem ce căuta acolo, răspunse şi Joshua. 

— La ce oră ne întîlnim în casa de pe stincă? întrebă 
Laurenski. 

— Miine la prima oră mă voi duce acolo împreună cu Hilary 
şi Tony, ca să deschidem toate ferestrele şi toate obloanele, 
răspunse Joshua. Casa a fost închisă timp de cinci ani. Trebuie 
aerisită înainte ca să rămînem ore întregi acolo, căutînd. Ce-ar fi 
să vii şi dumneata, de îndată ce termini ce ai de făcut la procu- 
ratură? 

— E-n regulă, încuviinţă Laurenski. Ne vedem miine. Poate 
că la noapte poliţia din Los Angeles îl va prinde pe nemernic. 

— Poate, spuse Hilary, plină de speranţă. 

Sus, în munţii Mayacamas, se auzi un bubuit înfundat de 
tunet. 


Bruno Frye petrecu jumătate din noapte vorbind cu el însuşi 
şi punînd la cale în amănunt uciderea lui Katherine. 

Jumătatea lui dormea la lumina nestatornică a lumînărilor. 
Din mucurile lor se înălţau şuviţe subţiri de fum. Dansul 
flăcărilor arunca pe pereţi umbre mişcătoare şi macabre, oglin- 
dite în ochii înţepeniţi ai cadavrului. 


Joshua Rhinehart nu reuşea să adoarmă. Se răsucea în 


aşternut, încurcîndu-se din ce în ce mai mult în cearşafuri. La 
ora trei dimineaţă se duse la dulăpiorul bar, îşi turnă o porţie 
dublă de bourbon şi goli paharul dintr-o înghiţitură. Dar nici aşa 
nu reuşi să se liniştească. 

Niciodată nu-i lipsise Cora mai mult decît acum. 

Şi Hilary se trezi din coşmaruri repetate, dar noaptea nu 
trecu greu. Dimpotrivă, trecu repede ca gindul. N-o părăsise 
sentimentul că se îndrepta spre prăpastie şi că nu putea face 
nimic ca să împiedice căderea. 


Aproape de revărsatul zorilor, în timp ce Tony şedea treaz 
alături, Hilary se răsuci spre el şi-i spuse: 

— Fă dragoste cu mine. 

Timp de o jumătate de oră se pierdură unul în celălalt şi, 
deşi nu se simţiră mai bine decit în alte rînduri, nu se simţiră nici 
mai rău. O contopire blîndă, liniştitoare şi tăcută. 

— Te iubesc, îi spuse ea cînd terminară. 

— Şi eu te iubesc. 

— Indiferent ce se întîmplă, spuse ea, cel puţin am avut 
parte de aceste cîteva zile împreună. 

— Nu deveni fatalistă, o dojeni el. 

— Păi... nu se ştie niciodată. 

— Avem o viaţă întreagă înaintea noastră. Ani şi ani de stat 
împreună. Nimeni nu ne va lipsi de ei. 

— Eşti atit de sigur şi de optimist. Regret că nu te-am 
cunoscut mai de mult. 

— Am trecut de partea cea mai rea, îi spuse el. Acum 
cunoaştem adevărul. 

— Dar încă nu l-au prins p Bruno Frye. 

— ÎI vor prinde, îi răspunse Tony pe un ton încurajator. El 
crede că tu eşti Katherine şi nu se va îndepărta prea mult de 
Westwood. Va ţine în permanenţă casa sub observaţie, să vadă 
dacă te-ai întors, aşa că, mai curînd sau mai tirziu, poliţia îl va 
descoperi şi totul se va termina. 

— la-mă în braţe, îl rugă ea. 

— Sigur. 

— Mmmm. Ce bine. 

— Da. 

— Ce bine e să mă ţii în braţe. Atit şi nimic mai mult. 


— Da. 

— Deja mă simt altfel. 

— Totul va fi bine, o asigură el. 

— Cită vreme te am pe tine, preciză Hilary. 
— Atunci, pentru totdeauna. 


Cerul era întunecat, apăsător şi rău prevestitor. Piscurile 
munţilor Mayacamas rămîneau învăluite în ceaţă. 

Peter Laurenski stătea în cimitir, cu miinile în buzunarele 
pantalonilor, cu umerii aduşi, înfrigurat de răcoarea dimineţii. 

Folosind cazmale şi apoi lopeţi ca să arunce afară cei cîțiva 
centimetri de ţărînă, groparii cimitirului deschiseră mormîntul lui 
Bruno Frye. Lucrau şi continuau să se plîngă şerifului că nimeni 
nu-i plătea pentru faptul că se sculaseră cu noaptea în cap şi că 
veniseră aici, fără să pună nimic în gură. Şeriful nu-i compătimi 
prea mult, ci îi îndemnă să se grăbească. 

La ora 7:45 Avril Tannerton şi Gary Olmstead sosiră cu 
maşina mortuară de la Forever View. Coboriră panta înverzită şi 
se apropiară de Laurenski. Olmstead avea un aer destul de sum- 
bru, însă Tannerton zimbea şi trăgea adînc în piept aerul 
înţepător, ca şi cum şi-ar fi făcut plimbarea de dimineaţă. 

— Bună dimineaţa, Peter. 

— Bună dimineaţa, Avril. Bună, Gary. 

— Cît mai durează? întrebă Tannerton. 

— Ei zic că un sfert de oră. 

La ora 8.05 unul din gropari ieşi la suprafaţă şi întrebă: 

— Sînteţi gata să-l trageţi afară? 

— Să-i dăm drumul, spuse Laurenski. 

Sicriul fu prins cu lanţuri şi scos din pămînt prin acelaşi 
procedeu prin care fusese coborit în groapă cu numai o 
duminică în urmă. Sicriul de bronz era mînjit de ţărînă pe mînere 
şi pe ornamente, dar în rest rămăsese strălucitor. 

La ora 8:40 Tannerton şi Olmstead îl urcară în maşina 
mortuară. 

— Vin în urma voastră pînă la procuratură, îi anunţă şeriful. 

Tannerton zimbi larg. 

— Te asigur, Peter, că n-avem de gînd să fugim cu 
rămăşiţele pămînteşti ale domnului Frye. 


La ora 8.20, în bucătăria lui Joshua Rhinehart, în timp ce la 
cîţiva kilometri depărtare sicriul era deshumat în cimitir, Tony şi 
Hilary îngrămădeau în chiuvetă, vasele rămase de la micul 
dejun. 

— Le spăl mai tîrziu, le spuse Joshua. Haideţi să mergem pe 
stincă şi să deschidem casa. Cred că miroase ca dracu' după 
atiţia ani. Sper că mucegaiul n-a deteriorat prea mult colecţiile 
lui Katherine. L-am prevenit pe Bruno de mii de ori, dar părea să 
nu-i pese dacă... Joshua se opri şi clipi des. Chiar vreţi să 
ascultați tot ce îndrug aici? Bineînţeles că nu-i păsa dacă 
putrezeşte totul. Erau colecţiile lui Katherine şi nu-i păsa nici cît 
negru sub unghie de lucrurile adunate de ea. 

Porniră spre Podgoriile Shade Tree în maşina lui Joshua. 
Ziua era mohorită, lumina era de un cenuşiu murdar. Joshua opri 
în parcarea pentru angajaţi. 

Gilbert Ulman nu venise încă la lucru. Gilbert era mecanicul 
care se ocupa de întreţinerea cabinei, în afară de camioanele şi 
utilajele întregii proprietăţi. 

Cheia de la cabină atîrna într-un cîrlig din garaj, şi adminis- 
tratorul din tura de noapte, un bărbat solid pe nume lannucci, se 
arătă încîntat să i-o aducă lui Joshua. 

Cu cheia în mînă, Joshua îi conduse pe Hilary şi Tony la eta- 
jul al doilea al uriaşei clădiri care constituia corpul principal al 
cramei, străbătură porţiunea birourilor administraţiei, un labo- 
rator de vinicultură şi ajunseră pe o pasarelă lată. Jumătate din 
clădire era deschisă de la etajul întîi pînă la acoperiş, iar în acel 
spaţiu uriaş se găseau trei enorme recipiente de fermentare, 
înalte cit trei etaje. Peste ele era suflat aer foarte rece şi peste 
tot mirosea a drojdie. În capătul lungii pasarele din colţul 
sud-estic al clădirii intrară printr-o uşă masivă din lemn de pin, 
prinsă cu balamale negre de fier, şi pătrunseră într-o cameră 
micuță, deschisă în capătul opus. Deasupra peretelui lipsă se 
vedea un acoperiş scos în afară pe o distanţă de vreo 
doisprezece metri, ca să apere de ploaie încăperea expusă. 
Cabina cu patru locuri, de culoare roşie, ca o maşină de 
pompieri, şi cu multe geamuri, era adăpostită sub acel acoperiş, 
chiar unde se sfirşea podeaua. 


În laboratorul patologic plutea un miros vag şi neplăcut de 
chimicale. Acelaşi miros îl răspîndea în jur şi legistul procura- 
turii, doctorul Amos Garnet, care sugea, cu rîvnă, o bomboană 
de mentă. 

În laborator se aflau cinci persoane. Laurenski, Larsson, 
Garnet, Tannerton şi Olmstead. Nici unul, afară poate doar de 
veşnic veselul Tannerton, nu părea prea încîntat că se găsea 
acolo. 

—  Deschideţi-l, ceru Laurenski. Am întîlnire cu Joshua 
Rhinehart. 

Tannerton şi Olmstead deschiseră încuietorile sicriului de 
bronz. Citeva fărime de ţărină căzură pe podea, pe plasticul 
întins jos de Garnet. Cei doi antreprenori ridicară capacul şi-l 
dădură în lături. 

Cadavrul dispăruse. 

Sicriul căptuşit cu catifea şi mătase nu conţinea nimic 
altceva decit sacii cu mortar uscat furaţi din subsolul lui Avril 
Tannerton la sfîrşitul săptămînii precedente. 


Hilary şi Tony se aşezară într-o parte a cabinei, iar Joshua în 
cealaltă. Genunchii avocatului îi atingeau pe cei ai lui Tony. 

Hilary îl prinse de mînă pe Tony, şi cabina roşie începu să 
urce încet, foarte încet, spre virful stîncii. Hilary nu avea rău de 
înălţime, dar cabina părea atit de fragilă, încît nu se putea 
stăpîni să nu strîngă din dinţi. 

Joshua îi observă încordarea şi zimbi: 

— Nu te teme. Pare mică, dar e foarte rezistentă. lar Gilbert 
o întreţine perfect. 

Cabina continuă să urce lent, legănîndu-se uşor în vintul 
aspru al dimineţii. 

Priveliştea asupra văii devenea tot mai spectaculoasă. 
Hilary încercă să se concentreze asupra panoramei, făcînd 
abstracţie de cabina care scîrţiia şi zăngănea. 

În cele din urmă, cabina ajunse la capătul cablului şi se 
opri. Joshua deschise uşa. 

În clipa în care ieşiră din staţia cabinei, cerul înnorat fu 
străbătut de zig-zagul alb şi furios al unui fulger, urmat de un 
trăsnet violent. Începu să toarne cu găleata. O ploaie rece, 
subţire şi piezişă. 


Joshua, Hilary şi Tony alergară să se adăpostească. Urcară 
în grabă treptele din faţa casei şi străbătură veranda, 
îndreptîndu-se spre uşă. 

— Ziceai că aici nu există încălzire? întrebă Hilary. 

— Cazanul a fost oprit în urmă cu cinci ani, răspunse avo- 
catul. De aceea v-am spus să vă luaţi pulovere pe sub pardesiu. 
Ziua nu-i foarte rece. Dar după ce o să staţi un timp în umezeala 
asta, aerul rece vă va pătrunde pînă la oase. 

Joshua descuie uşa şi toţi trei intrară, aprinzînd lanternele 
pe care le aduseseră cu ei. 

— Ce duhoare! exclamă Hilary. 

— Mucegai, spuse Joshua. Exact cum bănuiam. 

Din holul de la intrare porniră pe coridor şi ajunseră în 
salonul spaţios. Razele lanternelor se opriră pe ceea ce părea a 
fi un depozit de mobilă veche. 

— Dumnezeule! exclamă Tony. Mai rău decit în casa lui 
Bruno. Nici nu ai pe unde să calci. 

— Katherine avea obsesia obiectelor de artă, răspunse 
Joshua. Nu ca investiţii. Nici fiindcă îi plăcea să le privească. 
Multe dintre aceste obiecte sînt îngrămădite prin dulapuri, 
ascunse vederii. Tablourile zac în stive. După cum vedeţi, chiar 
şi în camerele principale există mult prea multe astfel de 
obiecte, lucrurile sînt prea îngrămădite ca să facă plăcere 
ochiului. 

— Dacă în fiecare cameră există obiecte de asemenea 
valoare, spuse Hilary, atunci valorează o avere. 

— Da, încuviinţă Joshua. Dacă n-au fost roase de viermi, 
termite sau mai ştiu eu ce. Îşi plimbă raza lanternei dintr-un 
capăt într-altul al salonului. Niciodată nu i-am înţeles această 
manie a colecţiilor. Pînă în clipa de faţă. Acum mă întreb dacă... 
acum cînd privesc la toate acestea şi mă gîndesc la ce ne-a spus 
doamna Yancy... 

— Te gîndeşti că faptul de a colecţiona obiecte frumoase 
era o reacţie la uriţenia din viaţa ei înainte ca tatăl ei să moară? 

— Da, răspunse Joshua. Leo i-a ucis voinţa l-a distrus sufle- 
tul, i-a strivit spiritul şi a lăsat-o cu o imagine oribilă despre sine. 
Probabil că s-a detestat în toţi anii cît l-a lăsat să-şi facă cheful 
cu ea, deşi nu avea de ales. Aşa că poate... simțindu-se atit de 
înjosită, şi-a închipuit că-şi putea înfrumuseţa sufletul trăind 
printre nenumărate lucruri frumoase. 


Tăcură citeva momente, privind salonul ticsit de mobilier. 

— E atit de trist, spuse Tony. 

Joshua se smulse din visare. 

— Să deschidem obloanele şi să lăsăm să intre lumina. 

— Nu pot suporta mirosul, zise Hilary, ducîndu-şi o mînă la 
nas. Dar, dacă deschidem ferestrele, ploaia va bate înăuntru şi 
va strica lucrurile. 

— Nu şi dacă le ridicăm doar cîţiva centimetri, spuse 
Joshua. Ciţiva stropi de ploaie nu mai au ce să strice în acest 
imperiu al mucegaiului. 

— E de mirare cum de nu au crescut ciuperci în covor, 
spuse şi Tony. 

Colindară parterul,  deschizind ferestre,  desferecînd 
încuietorile obloanelor, lăsînd să intre lumina cenuşie a furtunii 
şi aerul proaspăt al ploii. 

După ce majoritatea ferestrelor de la parter fuseseră 
deschise, Joshua spuse: 

— Hilary, aici n-au mai rămas decit sufrageria şi bucătăria. 
Ce-ar fi să te ocupi tu de ele, în timp ce eu şi Tony vom urca la 
etaj? : 

— OK, se învoi ea. Intr-o clipă sînt gata şi vin sus să vă ajut. 

Porni în urma fasciculului de lumină şi intră în sufrageria 
cufundată în beznă, iar cei doi bărbaţi se îndepărtară pe coridor, 
în direcţia scărilor. 


Ajunseră pe coridorul de la etaj. 

— Puah! exclamă Tony. Aici duhoarea e şi mai cumplită. 

Un tunet cutremură din temelii casa cea veche. Geamurile 
zăngăniră în ramele lor. Uşile se zgilţiiră în balamale. 

— Tu ocupă-te de camerele din dreapta, spuse Joshua. Eu 
mă duc în cele din stînga. 

Tony intră pe prima uşă din dreapta şi pătrunse în camera 
de croitorie. Intr-un colţ se vedea o veche maşină de cusut cu 
pedală, iar pe o măsuţă din colţ un model mai nou, electric, 
amîndouă acoperite cu pînze de păianjen. În încăpere mai exis- 
tau o masă de lucru, două manechine de croitorie şi o singură 
fereastră. 

Tony se duse la fereastră, puse lanterna pe podea şi 
încercă să deschidă levierul înţepenit. Era ruginit şi inutilizabil. 


încercă să-l forţeze, în timp ce ploaia bătea zgomotos în 
obloanele din spatele ferestrei. 


Joshua îşi îndreptă lanterna spre interiorul primei camere 
din stînga şi văzu un pat, o comodă şi un scrin. În peretele din 
capătul opus se deschideau două ferestre. 

Păşi peste prag, mai făcu doi paşi, ghici o mişcare în 
spatele lui şi vru să se întoarcă, dar în clipa următoare simţi o 
fulgerare de gheaţă în spate, apoi senzaţia se transformă în 
arsură, o lance de foc îi îndureră carnea şi înţelese că fusese 
înjunghiat. Simţi cum cuțitul este smuls din trupul lui. Intoarse 
capul. La lumina lanternei îl văzu pe Bruno Frye. Chipul 
nebunului avea o expresie dementă, diavolească. Cuţitul se 
ridică, apoi cobori, şi fulgerul de gheaţă sfredeli din nou trupul 
lui Joshua. De astă dată lama pătrunse în umărul lui drept, din 
faţă înspre spate, pînă în plăsele şi Bruno se văzu nevoit să 
smucească cuțitul cu putere, de mai multe ori, ca să-l poată 
scoate din rană. Joshua ridică braţul drept ca să se apere. Lama 
îi străpunse antebraţul. Genunchii i se înmuiară. Se prăbuşi. Se 
lovi de pat, lunecă pe podea, mînjit de propriul lui sînge. Bruno îi 
întoarse spatele şi porni pe coridorul de la etajul al doilea, 
dispărînd din raza lanternei şi pierzîndu-se în întuneric. Joshua 
îşi dădu seama că nici măcar nu ţipase, nu-l prevenise pe Tony. 
încercă să strige, încercă din răsputeri, dar prima rană părea să 
fie foarte gravă, fiindcă, în momentul în care vru să scoată un 
sunet, durerea îi arse pieptul şi nu reuşi să scoată decit un 
şuierat, un sîsîit afurisit de giscă. 


Gemiînd, Tony îşi încorda toate puterile ca să clintească 
încuietoarea înţepenită, apoi dintr-o dată metalul ruginit cedă şi 
fereastra se deschise. Tony ridică geamurile şi răpăitul ploii se 
auzi mai tare. Ciţiva stropi fini îl împroşcară prin despicăturile 
înguste dintre obloane, umezindu-i obrazul. 

Şi încuietoarea obloanelor era ruginită, dar Tony reuşi, pînă 
la urmă, s-o mişte. Deschise obloanele, se aplecă afară în ploaie 
şi le fixă în lăcaşurile lor, ca să nu se clatine în bătaia vîntului. 

Era ud şi-i era frig. Ardea de nerăbdare să continue cer- 
cetarea casei, sperînd că astfel îşi va pune sîngele în mişcare. 


Alt tunet se rostogoli din înalturile munţilor Mayacamas, 
prăvălindu-se la vale, asupra casei. Tony ieşi din camera de 
croitorie. În prag îl întîmpină cuțitul lui Bruno Frye. 


În bucătărie, Hilary deschise obloanele ferestrei care dădea 
spre veranda din spate. Le prinse în lăcaşul lor şi rămase o clipă 
pe loc, să privească iarba biciuită de ploaie şi copacii legănaţi de 
vînt. În celălalt capăt al pajiştii, la circa douăzeci de metri mai 
departe, se vedeau uşi în pămînt. 

Rămase atît de surprinsă dînd cu ochii de uşi, încît pentru o 
clipă i se păru că avea vedenii. Îşi încordă privirea prin perdeaua 
de ploaie, dar uşile nu dispărură ca un miraj, după cum aproape 
că se aştepta. 

În celălalt capăt al peluzei terenul se înălța, făcînd trecerea 
spre pereţii verticali ai munţilor. Uşile erau fixate în coasta 
dealului prin cadre din lemn şi pietre prinse între ele cu mortar. 
Hilary plecă de la fereastră şi străbătu, grăbită, bucătăria mur- 
dară, nerăbdătoare să le povestească lui Joshua şi Tony despre 
descoperirea făcută. 


Tony ştia cum să se apere de un om înarmat cu un cuţit. 
Avea experienţă în autoapărare şi în citeva ocazii se găsise în 
astfel de situaţii. Dar de data aceasta fusese luat prin 
surprindere, atît de brusc şi de neaşteptat fusese atacul. 

Vînăt de furie, cu faţa lată schimonosită de un rînjet hidos, 
Frye îşi repezi cuțitul către obrazul lui Tony. Tony reuşi să evite, 
în parte, lovitura, totuşi lama îi crestă pielea într-o parte a capu- 
lui, sfişiind carnea şi umplîndu-l de sînge. 

Durerea îl săgetă ca o arsură de acid. 

Tony scăpă din mînă lanterna, care se rostogoli, făcînd 
umbrele să salte şi să se legene. 

Frye se mişcă rapid, incredibil de rapid. Atacă din nou, chiar 
cînd Tony îşi lua poziţie de apărare. De data aceasta cuțitul lovi 
cu putere, chiar dacă nu cu precizie: lama pătrunse cu virful în 
umărul stîng, unde sfişie haina şi puloverul, muşchiul şi 
cartilagiul dintre oase, lipsindu-l de putere într-o fracțiune de 
secundă şi silindu-l să îngenuncheze. 

Cumva Tony găsi forţa să-şi repeadă pumnul de jos în sus, 


în testiculele lui Frye. Uriaşul icni şi se trase în spate, 
clătinîndu-se pe picioare, moment în care scoase şi cuțitul din 
rana lui Tony. 

Neştiind ce se petrecea la etajul de deasupra, Hilary strigă 
din capătul de jos al scării: 

— Tony! Joshua! veniţi jos să vedeţi ce-am găsit! 

La sunetul vocii ei, Frye se răsuci în loc. Porni spre trepte, 
uitînd că în spatele lui rămăsese un om rănit, dar încă viu. 

Tony se ridică în picioare, însă o durere cumplită îi arse 
braţul, făcîndu-l să se clatine ameţit. Simţi cum i se întoarce 
stomacul pe dos. Se văzu nevoit să se sprijine de perete. 

Nu putea decit s-o prevină. 

— Fugi, Hilary! Fugi! Frye vine după tine! 


Hilary se pregătea să repete chemarea, cînd deodată auzi 
strigătul lui Tony. O fracțiune de secundă nu-i veni să-şi creadă 
urechilor, apoi auzi la primul etaj paşi greoi care coborau. Incă 
nu-l putea vedea pe palier, însă îşi dădu seama că nu putea fi 
decit Bruno Frye. 

Atunci auzi glasul hiîrşiit şi tunător. 

— Căţea, căţea, căţea, căţea! 

Uluită, dar nu paralizată de surpriză, Hilary se îndepărtă de 
piciorul scării. Văzînd că Frye ajunsese pe palier, o luă la fugă. 
Îşi dădu seama prea tîrziu că ar fi trebuit s-o ia spre uşa din faţă 
a casei, ca să iasă şi să alerge la cabină. Ea însă fugise spre 
bucătărie şi nu mai avea cum să se întoarcă din drum. 

Împinse uşa batantă şi intră în bucătărie, în timp ce Frye 
sări peste ultimele cîteva trepte şi se năpusti pe coridor după 
ea. 

Hilary se gîndi să scotocească prin sertare după un cuţit. 

Cu neputinţă. Nu-i rămînea timp. 

Alergă la uşa care dădea afară, o descuie şi ieşi în fugă din 
bucătărie, chiar în momentul în care Frye se repezi înăuntru prin 
uşa batantă. 

Singura ei armă era lanterna, care, de fapt, nu se chema 
armă. 

Străbătu veranda şi cobori treptele. Vintul şi ploaia îi 
biciuiau trupul. 

Frye nu era departe. Continua să repete: 


— Căţea, căţea, căţea, căţea! 

Nu avea timp să ocolească toată casa şi să alerge la cabină 
înainte ca el s-o ajungă din urmă. Frye era mult prea aproape şi 
distanţa dintre ei se micşora mereu. 

larba era udă şi alunecoasă. 

Hilary se temea să nu cadă. 

să nu moară. 

Tony? 

Alergă spre singurul loc care-i putea oferi protecţie: uşile 
din pămînt. 

Un fulger despică cerul, urmat de bubuitura unui tunet. 

Frye nu mai urla în urma ei. Hilary auzi un mirîit gros, ca de 
animal, un mîrîit de satisfacţie. 

Era foarte aproape. 

Acum ea era cea care ţipa. 

Ajunse la uşile din coasta dealului şi văzu că erau prinse 
una de cealaltă cu zăvoare: unul sus şi unul jos. Ajunse lîngă ele 
şi trase zăvorul de sus, apoi se aplecă şi-l trase pe cel de jos, 
aşteptindu-se din clipă în clipă să simtă în spate tăişul unui cuţit. 
Dar lovitura nu veni. Deschise uşile, în spatele cărora se căsca o 
beznă de nepătruns. 

Intoarse capul. 

Ploaia îi înţepă obrazul. 

Frye se oprise. Rămăsese la numai doi metri depărtare. 

Hilary aşteptă în dreptul uşilor deschise, profilată pe întune- 
ricul din spatele ei şi întrebîndu-se ce era înăuntru, în afară de 
un şir de trepte. 

— Căţea, mirii Frye. 

Dar pe chipul lui se citea mai curînd spaimă decit furie. 

— Aruncă cuțitul, spuse Hilary. Nu ştia dacă el se va 
supune, se îndoia că o va asculta, dar nu avea nimic de pierdut. 
Ascult-o pe mama, Bruno. Aruncă cuțitul. 

Frye făcu un pas spre ea. 

Hilary nu cedă. Simţea cum îi bate inima, gata să-i spargă 
pieptul. 

Frye făcu încă un pas. 

Tremurîind, Hilary cobori cu spatele prima treaptă din 
spatele uşilor din pămînt. 


Cînd ajunse în capul scărilor, sprijinindu-se cu o mînă de 
perete, Tony auzi în spatele lui un zgomot întoarse capul. 

Joshua se tirise afară din dormitor. Era plin de sînge şi avea 
obrazul aproape la fel de alb ca părul. Privirea lui era golită de 
expresie. 

— E grav? întrebă Tony. 

Joshua îşi linse buzele vinete. 

— Voi supravieţui, murmură el cu glas ciudat, şuierat şi 
răguşit Hilary. Pentru numele lui Dumnezeu... Hilary! 

Tony se dezlipi de perete şi porni, clătinîndu-se, spre scări. 
Porni, poticnindu-se, pe coridor, spre bucătărie. Îl auzea pe Frye 
strigînd pe peluza din spatele casei. 

Ajuns în bucătărie, Tony deschise un sertar, apoi altul, în 
căutarea unei arme. 

— Fir-ar al dracului! La dracu”! i 

În cel de al treilea sertar găsi cuțite. Îl alese pe cel mai 
mare. Era pătat de rugină, dar încă putea tăia un fir de păr. 

Durerea din braţul stîng îl sleia de puteri. Ar fi vrut să-şi 
susţină braţul rănit cu cel sănătos, dar avea nevoie de acesta ca 
să-l înfrunte pe Frye. 

Scrîşnind din dinţi, silindu-se să-şi învingă durerea pricinuită 
de răni şi clătinîndu-se ca un om beat, Tony ieşi pe verandă. Il 
văzu pe Frye din prima clipă. Uriaşul stătea în dreptul a două uşi 
deschise. Două uşi prinse în pămînt. 

Hilary nu se vedea nicăeri. 


Hilary cobori şi cea de a şasea treaptă. Era ultima. 

Bruno Frye rămase în capătul de sus al scării, privind în jos, 
temîndu-se să vină după ea. Cînd o făcea căţea, cînd scîncea ca 
un copil. Se vedea limpede că era sfişiat între două dorinţe: 
dorinţa de a o ucide şi cea de a fugi de lîngă locul acela îngro- 
zitor. 

Şoapte. 

Deodată, Hilary auzi şoaptele şi, în aceeaşi clipă, simţi cum 
îi îngheaţă sîngele în vine. Era un şuierat fără cuvinte, un sunet 
molcom, care creştea în intensitate cu fiecare clipă. 

Apoi simţi ceva tiîrîndu-se pe piciorul ei stîng. 

Ţipă şi urcă o treaptă, apropiindu-se cu un pas de Frye. Se 
aplecă şi scutură acel ceva de pe picior. 


Înfiorată, aprinse lanterna, se întoarse şi plimbă fasciculul 
prin încăperea subterană din spatele ei. 

Gîndaci. Sute şi sute de gindaci uriaşi colcăiau în hrubă: pe 
podea, pe pereţi, pe tavanul scund. Nu erau gîndaci obişnuiţi, ci 
nişte gîngănii enorme, lungi de peste cinci centimetri şi late de 
peste doi, cu picioare care se mişcau tot timpul şi cu antene 
neobişnuit de mari, tremurătoare şi neliniştite. Carapacele de un 
cafeniu-verzui strălucitor păreau umede şi lipicioase, ca nişte 
stropi viscoşi şi întunecaţi. 

Şoaptele nu erau decit sunetul acelor mişcări neîncetate, al 
picioarelor lungi şi al antenelor tremurătoare care se frecau de 
alte picioare şi de alte antene, tîrîndu-se, colcăind şi alergînd în 
toate direcţiile. 

Hilary începu să ţipe. Ar fi vrut să urce treptele şi să fugă 
de acolo, dar Frye era deasupra ei şi o aştepta. 

Gîndacii o luară la fugă din pricina luminii. Erau, fără 
îndoială, insecte subterane, care supravieţuiau numai în 
întuneric, şi Hilary se rugă la Dumnezeu să nu i se termine 
bateriile. 

Şoaptele crescură în intensitate. 

În cameră începură să pătrundă alţi gîndaci. Veneau 
printr-o crăpătură a podelei. Cu zecile. Cu sutele. In hrubă 
existau deja cîteva mii de asemenea creaturi dezgustătoare, or 
încăperea abia dacă măsura şase metri pătraţi. Se înghesuiau 
unii peste alţii în straturi de cîte doi sau trei, fugind de lumină. 
Cu toate acestea, deveneau din ce în ce mai îndrăzneţi. 

Ştia că, probabil, un entomolog nu i-ar numi gîndaci. Erau 
insecte, insecte subterane care trăiau în măruntaiele pămîntului. 
Un om de ştiinţă ar avea, probabil, un nume latin, frumos şi urit. 
Dar pentru ea erau gîndaci. 

Hilary ridică privirea către Bruno. 

— Căţea! mirii el. 

Leo Frye construise o pivniţă răcoroasă, lucru destul de 
obişnuit în 1918. Dar, din greşeală, o construise pe o falie. Hilary 
credea că podeaua fusese reparată în mai multe locuri, dar se 
crăpa de fiecare dată cînd se cutremura pămîntul. Or, într-un 
ţinut al cutremurelor, pămîntul se zguduia adeseori. 

Atunci, gîngăniile se ridicau din infern. 

Continuau să se reverse din gaura lor, o masă informă, 
tîritoare şi mişcătoare. 


Se căţărau unii peste alţii, cîte cinci, cîte şase, cîte şapte, 
acoperind pereţii şi tavanul, mişcîndu-se, mişcîndu-se neîncetat, 
mişunînd fără odihnă. Sunetul ca o şoaptă produs de acea 
mişcare neîncetată devenise acum un zumzet audibil. 

Drept pedeapsă, Katherine îl închidea pe Bruno în acest loc. 
Pe întuneric. Uneori ceasuri în şir. Deodată, gîndacii începură să 
înainteze spre Hilary. Presiunea acumulată în acele grămezi 
mişcătoare îi făcu, în cele din urmă, să se împrăştie ca un val şi 
să se răspindească asemenea unei mase cafenii-verzui. In ciuda 
luminii, înaintau scoţind un zgomot ca un şuierat. 

Hilary ţipă şi urcă treptele, alegind cuțitul lui Bruno în locul 
hoardei oribile de gingănii din spatele ei. 

Frye rînji. 

— Să vedem cum îţi place, căţea! mirii el şi trînti uşile. 


Pajiştea din spatele casei nu măsura mai mult de douăzeci 
de metri, dar lui Tony i se părea că are de parcurs aproape doi 
kilometri de pe verandă pînă în locul în care se afla Frye. 
Alunecă şi căzu pe iarba udă, amortizind o parte din şoc cu 
umărul rănit. Citeva clipe simţi cum îi joacă în faţa ochilor o 
lumină strălucitoare, apoi un întuneric fosforescent, dar se 
împotrivi dorinţei de a rămîne întins acolo unde se afla. Se ridică 
în picioare. 

Parcurse ultimii trei metri cu certitudinea cumplită că Frye 
va întoarce capul şi îl va vedea. Dar uriaşul continua să stea cu 
faţa la cele două uşi. Asculta glasul lui Hilary, iar Hilary ţipa. 

Tony se furişă pînă în spatele lui Frye şi-i înfipse lama 
cuţitului între omoplaţi. 

Frye urlă, săgetat de durere şi se răsuci în loc. 

Tony se trase în spate, clătinîndu-se şi rugîndu-se la Dum- 
nezeu ca rana să fi fost mortală. Ştia că nu avea cum să învingă 
într-o luptă corp la corp cu Frye, mai ales că nu se folosea decit 
de o singură mină. 

Frye îşi repezi ca un nebun mîna spre spate, încercînd să 
apuce cuțitul înfipt în spate. Voia să şi-l smulgă din trup, dar nu 
ajungea la el. 

Un firicel de sînge i se prelinse din colţul gurii. 

Tony se dădu un pas înapoi. Apoi încă unul. 

Frye porni, clătinîndu-se, spre el. 


Hilary rămăsese pe ultima treaptă de sus, bătînd cu pumnii 
în uşile închise şi ţipînd după ajutor. 

În spatele ei, şoaptele din pivniţa întunecoasă deveneau tot 
mai puternice cu fiecare bătaie năvalnică a inimii. 

Riscă o privire peste umăr, proiectîind lanterna în josul 
treptelor. Simpla vedere a masei mişcătoare de insecte o făcu 
să se sufoce de oroare. Incăperea era plină de gingănii, un strat 
care ar fi ajuns pînă la brîul unui om. O mare de gingănii care 
mişunau, se mişcau şi şuierau în aşa fel, încît părea că în pivniţă 
exista o singură creatură monstruoasă, cu nenumărate picioare, 
antene şi guri înfometate. g 

Îşi dădu seama că nu se oprise din țipăt. Ţipa iar şi iar. Înce- 
pea să-şi piardă glasul. Dar nu se putea opri. 

Citeva insecte se aventurară în sus pe trepte, în ciuda 
luminii. Două ajunseră la picioarele ei, şi Hilary le strivi sub tălpi. 
Altele le luară locul. A 

Se întoarse din nou spre uşi, ţipind. Incepu să bată în lem- 
nul lor cu toată puterea. 

Apoi lanterna se stinse. Fără să-şi dea seama, lovise cu ea 
în uşă, într-un efort disperat de a cere ajutor. Sticla se sparse. 
Lumina muri. 

O clipă, şoaptele părură să contenească, apoi crescură 
rapid în intensitate, devenind mai tari decît oricînd. 

Hilary se lipi cu spatele de uşă. 

Îi veni în minte înregistrarea auzită în biroul doctorului 
Nicholas Rudge în dimineaţa precedentă. Se gîndi la gemeni, 
care în copilărie fuseseră Încuiați aici, şi-i imagină acoperindu-şi 
cu mînuţele nasul şi gura, ca să stăvilească năvala gîngăniilor. 
Din pricina ţipetelor, căpătaseră o răguşeală cronică şi glasul lor 
devenise hiîrşiit: ore întregi, zile întregi de ţipete. 

Îngrozită, privi în faţa ei prin întuneric, aşteptînd ca oceanul 
de insecte să se închidă deasupra ei. 

Simţi citeva pe glezne şi se aplecă repede, dîndu-le 
deoparte. 

Una urcă pe braţul stîng. Hilary o plesni, strivind-o. 

Acum şoaptele îngrozitoare ale insectelor mişcătoare de- 
veniseră aproape asurzitoare. 

Hilary îşi acoperi urechile cu mîinile. 


Un gîndac căzu din tavan pe capul ei. Ţipînd, Hilary îl 
smulse din păr şi-l zvîrli cît colo. 

Deodată, uşile se deschiseră în spatele ei şi pivniţa fu inun- 
dată de lumină. Văzu la numai o treaptă sub ea năvala de 
insecte, apoi valul se retrase din faţa luminii soarelui, şi Tony o 
scoase afară, în ploaie, şi în superba lumină cenuşie. 

Cîteva insecte îi rămăseseră agăţate de haine, şi Tony le 
scutură. 

— Dumnezeule, murmură el. Dumnezeule, Dumnezeule. 

Hilary se sprijini de el. 

Nu mai avea pe ea nici o insectă, dar i se părea că le simte 
şi acum. Tîrîndu-se. Mişcîndu-se. 

Tremura necontrolat, spasmodic, şi Tony o înlănţui cu 
braţul teafăr. Începu să-i vorbească blînd şi calm, liniştindu-i 
nervii. 

In cele din urmă, Hilary reuşi să-şi stăpinească ţipetele. 

— Eşti rănit, spuse ea. 

— Voi supravieţui. Şi voi picta. 

Apoi Hilary dădu cu ochii de Frye. Zăcea în iarbă cu faţa în 
jos, fără îndoială, mort. Avea înfipt în spate un cuţit şi cămaşa îi 
era îmbibată de sînge. 

— N-am avut încotro, îi explică Tony. De fapt, nu voiam să-l 
omor. Mi-e milă de el... ştiind cîte a îndurat de la Katherine. Dar 
n-am avut de ales. 

Se îndepărtară de cadavru şi traversară pajiştea. 

Hilary aproape că nu-şi mai simţea picioarele. 

— li încuia pe gemeni înăuntru ori de cite ori voia să-i 
pedepsească, spuse Hilary. De cite ori i-a închis acolo? De o sută 
de ori? De două sute? De o mie? 

— Nu te mai gîndi, o sfătui Tony. Gindeşte-te numai că 
amindoi trăim şi că sîntem împreună. Giîndeşte-te dacă ai vrea 
să fii soţia unui poliţist trecut prin viaţă, care se chinuie să-şi 
cîştige existenţa ca pictor. 

— Cred că mi-ar plăcea grozav. 

La circa zece metri de ei, şeriful Peter Laurenski ieşi în fugă 
din bucătărie şi alergă pe veranda din spatele casei. 

— Ce s-a întîmplat? le strigă el. Sinteţi teferi? 

Tony nu se mai obosi să-i răspundă. 

— Avem ani întregi în faţa noastră, îi şopti el lui Hilary. Şi 
de azi înainte totul va fi bine. Pentru prima oară în viaţa noastră 


ştim amindoi cine sîntem, ce vrem şi încotro ne îndreptăm. Am 
învins trecutul. Viitorul va fi simplu. 

Porniră spre şeriful Laurenski, în timp ce ploaia de toamnă 
se cernea deasupra lor, murmurînd în iarbă. 


SFÎRŞIT