Dean Koontz — [Jane Hawk] 03 Scara stramba

JANE HAWK- 
e tai aa 


DEAN R. KOONTZ 


Seria: Jane Hawk 
Volumul 3 


SCARA STRÂMBĂ 


Original: The Crooked Staircase (2018) 


Traducere din limba engleză de: 
ALEX MARINESCU 
prin LINGUA CONNEXION 


virtual-project.eu 


eo 


"CE 
2021 


VP - 


2 


O explozie de vitrine sparte 

Bomba din căruciorul de copil 

Era conectată la radio 

Acestea sunt zilele de miracole și 
minuni... 

Și nu plânge, copile, nu plânge, 

Nu plânge. 


Paul Simon, 
Băiatul din bulă 


Măști goale, odioase, pline de gândaci 
și păianjeni care se holbează la tine... 
prin ochii lor sticloși, într-o înfiorătoare 
imitație de viață. 


Thomas Carlyle, 
Sartor Resartus 


VP-3 


PARTEA ÎNTÂI 


NICĂIERI ÎN SIGURANȚĂ 


1. 


La ora șapte în noaptea aceea de martie, în timpul unei ploi 
intense dar lipsită de fulgere, care bubuia la fel de tare ca o 
orchestră de tobe, Sara Holdsteck părăsi, în sfârşit, birourile 
Paradise Real Estate, cu servieta în mâna stângă, cu poșeta 
deschisă atârnată pe umărul stâng și cu mâna dreaptă liberă ca 
să poată să scotocească după arma ascunsă în poșetă. Se urcă 
în mașina ei Ford Explorer, își trase pe spate gluga pelerinei de 
pe care se scurgea apa de ploaie și porni spre casă pe străzile 
familiare din suburbii, peste care vremea nesuferită aruncase o 
beznă apocaliptică, potrivită cu starea ei. Nu era pentru prima 
dată, în ultimii doi ani, când simţea că, undeva în faţa ei, 
realitatea însăși începea să se degradeze, dispărea, așa că ea se 
îndrepta spre marginea fărâmiţată a unei prăpăstii, cu nimic 
altceva dedesubt în afară de un abis întunecat, fără fund. Acele 
argintii de ploaie străpungeau bezna, misterios și ameninţător. 
Orice vehicul care o urmărea mai mult de trei cvartale îi trezea 
bănuieli. 

Pistolul Springfield Armory Champion .45 ACP se afla în 
poșeta deschisă, așezată deasupra servietei, la îndemână pe 
scaunul pasagerului. La început, nu-și dorise o armă de un 
calibru atât de mare, dar în cele din urmă realizase că nicio altă 
armă mai mică nu ar fi fost mai de încredere pentru a opri un 
agresor. Işi petrecuse multe ore în poligonul de tragere ca să 
înveţe să controleze reculul armei. 

Pe vremuri locuise într-o comunitate izolată, cu paznici 
permanenţi, într-o locuinţă cumpărată de o mie o sută de metri 
pătraţi cu vedere la Oceanul Pacific. Acum deţinea o casă de un 
sfert din dimensiunea aceleia, la care se adăuga o ipotecă 
serioasă, într-un cartier fără paznici, fără porţi și fără priveliște. 
Începuse cu puţini bani și până la vârsta de patruzeci de ani își 


VP -4 


clădise o avere modestă, ca agent imobiliar, broker și investitor 
expert, în California de Sud - dar mare parte din ea îi fusese 
luată până la patruzeci și doi de ani. 

La patruzeci și patru de ani, deși amărâtă, era, oricum, 
recunoscătoare că nu rămăsese fără niciun ban. Pentru că își 
mai croise o dată, cu greu, drum spre vârful societăţii, îi 
rămăseseră suficiente active ca să înceapă să se cațere din nou. 
De data aceasta nu va mai face greșeala care o dusese la ruină; 
nu se va mai mărita. 

Pe strada pe care locuia Sara, potopul furtunii copleșise 
canalizarea și formase bălți superficiale în toate locurile în care 
pavajul se lăsase. Fordul ei ridica aripi de apă, într-o impresie 
falsă de zbor magic. Reduse viteza și viră pe aleea casei sale. La 
unele dintre ferestre străluceau lumini, controlate de un 
program de casă inteligentă care, la căderea nopţii și în absența 
ei, crea iluzia că locuinţa este ocupată și că există activitate. 
Deschise ușa de la garaj din telecomandă și, în timp ce aceasta 
rula pe ghidaje, își puse poșeta deschisă în poală. Conduse în 
interiorul garajului, în timp ce răpăitul ploii pe acoperișul mașinii 
se domolea și piuitul electronic de întâmpinare al sistemului de 
alarmă îi inspira un sentiment de securitate mai mare decât 
orice simţise de când pornise spre muncă, în dimineaţa aceea. 

Nu opri motorul. Cu ușile de la mașină încă încuiate, apăsă 
piciorul stâng pe frână, cu piciorul drept așezat deasupra 
accelerației, și puse schimbătorul de viteze în marșarier. Folosi 
din nou telecomanda și privi alternativ în oglinzile retrovizoare 
ale marelui SUV cum cobora ușa segmentată a garajului. Dacă 
cineva încerca să se strecoare pe sub ea, senzorul de mișcare 
detecta intrusul și, ca măsură de precauţie, ridica ușa. Dacă se 
întâmpla așa ceva, în clipa în care ușa s-ar ridica peste nivelul 
tavanului mașinii, ea va lua piciorul de pe frână, va apăsa 
acceleraţia și va porni în viteză, cu spatele, pe alee și în stradă. 

Cu puţin noroc ar putea să fie suficient de rapidă să scape de 
orice nenorocit care ar fi venit după ea. 

Șina de la partea inferioară a ușii lovi cimentul cu un sunet 
înfundat. Era singură în garaj. 

Puse schimbătorul de viteze în poziția de parcare, trase frâna 
de mână, opri motorul și ieși din mașină. Mirosul de gaze de 
eșapament se simţea în aer. De pe Ford se scurgeau ultimele 
picături de ploaie în timp ce motorul se răcea. 


VP-5 


După ce descuie ușa care dădea spre locuinţă, intră în 
spălătorie, se întoarse spre tastatură și introduse codul de 
securitate din patru cifre care dezactiva sistemul de alarmă. 
Imediat schimbă pe modul „acasă”, care activa doar senzorii de 
la uși și ferestre, permițându-i să se miște liber în interiorul 
locuinței. 

Își agăţă haina de ploaie în cuier, lăsând apa să se scurgă pe 
podeaua de gresie. Cu poșeta pe umărul stâng, cu servieta în 
mâna dreaptă, deschise ușa dinspre interior a spălătoriei și intră 
în bucătărie, înțelegând, o clipă prea târziu, că aerul era 
înmiresmat de aromă de cafea proaspăt făcută. 

Un străin cu un pistol stătea în picioare la masa din bucătărie, 
pe care odihneau o cană de cafea și exemplarul Sarei din Los 
Angeles Times din acea dimineaţă, cu titlul pe prima pagină: 
„JANE HAWK ACUZATĂ DE SPIONAJ, TRĂDARE, CRIMĂ”. Ţeava 
armei se prelungea cu un amortizor, cu gura ţevii la fel de 
întunecată ca o gaură neagră care făcea legătura dintre 
universul acesta și un altul. 

Sara înțepeni, șocată nu doar de faptul că locuința îi fusese 
violată, în ciuda măsurilor de precauţie, dar și pentru că intrusul 
era o femeie. 

Avea în jur de douăzeci și ceva de ani, cu părul negru cu 
cărare pe mijloc și tras pe după urechi, cu ochi la fel de negri și 
pătrunzători ca gura ţevii armei sale, fără machiaj sau ruj de 
buze - și fără să aibă nevoie de așa ceva -, cu ochelari cu ramă 
subțire, îmbrăcată într-un pardesiu sport, negru, cu tricou alb și 
blugi negri. Arăta gravă și totuși frumoasă și, cumva, 
nepământeană, de parcă Moartea suferise o schimbare de 
imagine și își dezvăluise, în sfârșit, sexul adevărat. 

— N-am venit aici ca să-ţi fac rău, spuse intrusa. Doar am 
nevoie de niște informaţii. Dar, mai întâi, așază poșeta pe 
tejghea și nu băga mâna după arma care se află în interior. 

Deși Sara bănuia că ar fi o prostie să încerce să o păcălească 
pe această femeie, se auzi spunând: 

— Oricine ai fi, eu nu sunt ca tine. Sunt doar un agent 
imobiliar. Nu am o armă. 

Străina spuse: 

— Cu doi ani în urmă ai cumpărat un Springfield Armory Super 
Tuned Champion, cu cătare fixă Novak, cu extractor și ejector 
polizate, cu încărcător și siguranță extinsă King. L-ai comandat 


VP-6 


cu trăgaci de tipul A1, reglat cu precizie pentru o apăsare de 
două kilograme și ai cerut ca arma să fie finisată pentru purtare, 
cu toate muchiile și colţurile rotunjite, ca să nu se agaţe, în 
cazul în care ar trebui să o scoţi rapid. Probabil că ai făcut 
cercetări serioase ca să inventezi o asemenea comandă. Și 
probabil că ţi-ai petrecut mult timp în poligon, ca să înveţi cum 
să mânuiești arma, pentru că ai aplicat și ai primit un permis de 
portarmă pentru armă ascunsă. 

Sara își puse poșeta pe tejghea. 

— Și servieta, o îndrumă individa. Nici să nu-ţi treacă prin cap 
să o arunci spre mine. 

Când făcu așa cum i se spusese, privirea Sarei căzu pe un 
sertar din apropiere, în care se aflau tacâmuri, inclusiv un cuțit 
de bucătar franțuzesc și un satâr. 

— Dacă nu ești campioană la aruncarea cuţitelor, spuse 
străina, nu vei fi niciodată suficient de rapidă ca să le folosești. 
Nu m-ai auzit când ţi-am spus că nu intenţionez să-ţi fac rău? 

Sara se întoarse dinspre sertarul cu tacâmuri. 

— Ba da, am auzit. Dar nu te cred. 

Femeia o privi pentru o clipă în tăcere, apoi spuse: 

— Dacă ești atât de deşteaptă pe cât cred eu că ești, vei 
deveni mai drăguță cu mine. Dacă nu ești suficient de 
deșteaptă, treaba asta va deveni foarte urâtă, deși nu e nevoie. 
la loc la masă. 

— Ce ar fi dacă aș pleca, pur și simplu? 

— Atunci ar trebui să te rănesc puţin, până la urmă. Dar asta 
ar fi doar din cauza ta. 

Figura  străinei - tăria trăsăturilor, claritatea liniilor, 
rafinamentul - era de o puritate celtică, asemenea oricărei figuri 
din Scoţia sau Irlanda. Dar ochii aceia, atât de negri încât irisul 
și pupila nu se deosebeau, păreau să aparţină unui alt chip. 
Contrastul era, cumva, neliniștitor, de parcă faţa ar fi fost o 
mască, iar fiecare expresie, lipsită de sinceritate, în timp ce 
adevărul care ar fi putut să fie citit în ochii ei rămânea ascuns în 
întunecimea acestora. 

Deși Sara își promisese că nu se va mai lăsa intimidată 
vreodată de cineva, după o scurtă confruntare din priviri, se 
așeză unde i se spusese. 


VP -7 


2. 


Nemișcarea tropicală a furtunii cedă în faţa unui vânt brusc, 
care aruncă rafale de ploaie peste ferestre. 

Jane Hawk se așeză în fața Sarei Holdsteck și își puse pistolul 
Heckler & Koch .45 Compact pe masa din bucătărie. Sara părea 
îngrijorată, ceea ce nu era surprinzător, având în vedere prin 
câte trecuse în ultimii doi ani. Îngrijorată, dar nu învinsă. Jane 
era familiarizată cu această stare. 

— Springfield Champion al tău este o armă drăguță, Sara. 
Dar nu-l purta în poșetă. Schimbă-ţi stilul de îmbrăcăminte. 
Deprinde obișnuinţa de a purta o haină sport. Poartă arma într- 
un toc de umăr, ascuns, de unde poţi să o scoţi rapid. 

— Urăsc armele. Pentru mine a fost un pas important chiar și 
să-mi cumpăr una. 

— Înţeleg. Dar, oricum, treci la un toc de umăr. Și fii mai 
realistă în legătură cu sistemele de securitate, de genul celui pe 
care l-ai instalat aici. 

Rafalele de vânt loveau cu putere în geamuri, neliniștind-o pe 
Sara, așa că ea privea spre fiecare dintre cele două ferestre ale 
bucătăriei de parcă s-ar fi așteptat să vadă vreo figură inumană, 
invocată de furtună. 

Işi întoarse atenţia spre Jane și spuse: 

— Să fiu realistă în legătură cu sistemul meu de securitate? 
Ce înseamnă asta? 

— Ştiai că toate companiile de securitate din orice oraș sau 
regiune folosesc aceeași staţie centrală pentru monitorizarea 
sistemelor pe care le instalează? 

— Credeam că fiecare companie își monitorizează sistemele 
proprii. 

— Nu e cazul. Și anumite agenţii guvernamentale au portiţe 
secrete - practic ilegale - spre toate aceste staţii centralizate 
din toată ţara. Inţelegi ce vreau să spun prin „portiţe secrete”? 

— O cale spre computerele companiei, despre care compania 
nu are habar. 

— Am folosit o astfel de portiţă pentru furnizorul sistemului 
tău de securitate și-am reconfigurat contul. Am aflat unde se 
află tastaturile și senzorii tăi de mișcare, parola pe care o 
folosești când declanșezi alarma din greșeală și suni să anulezi, 


VP-8 


localizarea bateriilor care alimentează sistemul în cazul unei 
pene de curent. Chestii utile pe care ar putea să le afle orice 
răufăcător. Totuși, tot ar mai avea nevoie de codul de patru cifre 
pentru dezactivarea sistemului. 

Două cuvinte aduseră, cu întârziere, o grimasă pe fața Sarei. 

— Agenţii guvernamentale? M-am săturat de ele. Pentru care 
lucrezi? 

— Pentru niciuna. Nu mai lucrez. Sara, compania de 
securitate nu ar trebui să cunoască acel cod de dezactivare. 
Este un lucru pe care ar trebui să-l știe doar proprietarul casei. 
Ar trebui să îl programezi singură, cu ajutorul tastaturii 
principale. Dar, asemenea multor altor persoane, n-ai vrut să te 
obosești să urmezi instrucțiunile din manual, așa că i-ai cerut 
celui care ţi-a instalat alarma să o programeze pentru tine. Ceea 
ce el a făcut. Și a menţionat asta în fișierul contului tău. Unde 
am găsit-o eu. 

Pe măsură ce greutatea propriei greșeli se abătea asupra ei, 
Sara se scufundă în scaun. 

— Am trăit în defensivă multă vreme, dar nu am pretenţia că 
sunt perfectă. 

— Poate că trebuie să fii mai bună, dar nu trebuie să fii 
perfectă. Doar nebunii sunt perfecţi, în paranoia lor. 

— Uneori mă gândesc că deja am înnebunit pe jumătate, din 
cauza modului în care trăiesc. Vreau să spun că cele mai rele 
lucruri s-au întâmplat cu mai mult de doi ani în urmă. De atunci 
nu s-a mai întâmplat nimic. 

— Dar, în sinea ta, știi... în orice clipă el ar putea să decidă că 
ești o problemă care trebuie rezolvată. 

Sara aruncă, din nou, o privire spre ferestre. 

— Ai prefera să lași jaluzelele? întrebă Jane. 

— Intotdeauna fac asta, când vin acasă, după lăsarea 
întunericului. 

— Fă-o. Apoi așază-te la loc. 

După ce închise obloanele, Sara reveni în scaunul ei. 

Jane spuse: 

— Am intrat aici folosind un pistol automat pentru încuietori, 
care se presupune că nu este vândut decât poliţiei. Am oprit 
alarma folosind codul tău, am trecut-o în modul de locuit și m- 
am așezat să te aştept. 

— Voi schimba codul eu însămi. Dar tu cine ești? 


VP-9 


În loc să-i răspundă, Jane spuse: 

— Te aflai în vârful lumii, vânzând case de lux, al naibii de 
bună la treaba asta, fără să ai niciodată vreo plângere de la 
vreun client. Apoi, brusc, ai fost lovită de trei procese publice, 
toate în numai două săptămâni, care pretindeau că te ocupi de 
afaceri frauduloase. 

— Acuzaţiile nu erau adevărate. 

— Sunt conștientă de asta. Apoi a urmat un audit, aparent 
fără legătură, din partea fiscului. Dar nu un audit obișnuit. Ci 
unul pornit de la presupunerea că ai intenţii ilegale, care 
presupunea că ai activităţi frauduloase. 

Amintirile îi declanșară o indignare care o făcu pe Sara să se 
îndrepte în scaun. 

— Agenţii de la fisc care au venit să scotocească prin dosarele 
mele erau înarmaţi. De parcă eram un terorist periculos. 

— Auditorii înarmaţi nu ar trebui să-și fluture armele. 

— Ei bine, ei au vrut să fie al naibii de siguri că știam că sunt 
înarmați. 

— Ca să te intimideze. 

Sara se încruntă de parcă se concentra mai intens asupra 
feţei lui Jane. 

— Te cunosc de undeva? Ne-am mai întâlnit? 

— Nu are importanţă, Sara. Ceea ce contează este că eu Îi 
disprețuiesc pe aceiași oameni pe care îi urăști și tu. 

— Și cine ar fi aceștia? 

Jane scoase dintr-un buzunar al jachetei o fotografie a lui 
Simon Yegg și o aruncă peste masă, de parcă ar fi jucat cărți. 

— Soțul meu, spuse Sara. Fostul meu soț. Rahatul depravat. 
Eu știu de ce îl urăsc, dar tu? 

— Din cauza anturajului său. Vreau să mă folosesc de el ca să 
ajung la ei. Între timp, pot să-l fac să-i pară foarte rău că ţi-a 
făcut ceea ce ţi-a făcut. Pot să-l umilesc. 


3, 


Tanuja Shukla stătea în picioare, în curtea din faţă, în ploaie și 
întuneric, udă leoarcă, înfrigurată, singură și sălbatic de fericită, 
atunci când sosiră asasinii, deși ea nu înţelese imediat, desigur, 
că erau asasini. 


VP - 10 


În vârstă de douăzeci și cinci de ani și foarte creativă, încă de 
când era copil, Tanuja scria o nuvelă în care atmosfera unei 
nopţi întunecate și ploioase reprezenta nu doar contextul 
acțiunii, ci și o metaforă a singurătăţii și frământării spirituale. 
Intâi privise potopul de la fereastra biroului ei de la etaj, apoi 
experimentase în mod concret această dezlănţuire a naturii, 
considerând a fi cel mai bun mod de a percepe tot ce putea să 
simtă personajul ei principal în timpul unei lungi călătorii pe jos, 
prin ploaie. Alţi scriitori de ficţiune considerau că nu este 
necesar să te documentezi prea mult, dar Tanuja credea că o 
bază reală trebuia să furnizeze structura pe care se așezau 
invențiile unui scriitor - fantezia - și că cele două trebuie să fie 
legate în chingile precise ale realităţii și ale detaliilor bine 
studiate. 

Fratele ei geamăn, Sanjay, care era cu două minute mai tânăr 
ca Tanuja și mult mai sarcastic, îi spusese: 

— Nu-ţi face griji. Când vei muri de pneumonie, voi termina 
eu de scris povestea și ultimele pagini vor fi cele mai reușite. 

Blugii și tricoul negru al Tanujei erau îmbibate de apă, lipindu- 
se de corpul ei și îngreunându-l, dar, ulterior, părând să se 
dizolve, astfel încât se simţea de parcă era dezbrăcată, cu 
excepția tenișilor ei albaștri, goală în ploaie, vulnerabilă și 
singură, exact așa cum se simţea personajul nuvelei ei. In timp 
ce memora detaliile fizice ale acestei experiențe, pentru a le 
folosi mai târziu, era mai mulţumită decât fusese pe parcursul 
întregii zile. 

Casa se înălța la capătul unui drum cu două benzi, pe un 
teren de un hectar și jumătate, pe dealurile estice ale ținutului 
cailor din Orange County, deși aceștia nu mai existau de mult în 
această zonă. Un gard din scânduri, împletit cu sârmă, vopsit în 
alb, înconjura proprietatea. La șaizeci sau șaptezeci de metri în 
vestul casei, o poartă confecţionată din aceleași materiale bloca 
accesul pe aleea lungă. 

Furtuna răpăia pe pământ și zornăia ca într-un joc nesfârșit de 
Zaruri care se rostogoleau pe asfalt și asupra stejarului din 
apropiere, bătrân de o sută de ani. Frunzele ovale ale acestuia 
erau fiecare o coardă pe care ploaia cânta, într-un cor de șoapte 
ca mugetul unei mulţimi îndepărtate, acoperind sunetul 
motorului unei mașini care se apropia. 

Deoarece casa Shukla era ultima locuinţă înainte ca drumul 


VP -11 


de asfalt să se termine într-o buclă, luminile care se apropiau 
dinspre sud îi treziră curiozitatea Tanujei. Nu aștepta niciun 
vizitator. În obscuritate, mijlocul de transport aparent tăcut 
părea să fie sustinut pe creasta unui val de ceață care se 
rostogolea peste asfalt, cu farurile care urmăreau turme de 
umbre care zburau peste copacii de eucalipt, de pe partea 
îndepărtată a drumului cu două benzi. 

Vehiculul se opri la poartă, nu cu faţa spre interiorul curții, ci 
așezat de-a curmezișul aleii, de parcă dorea să blocheze ieșirea 
de pe proprietate. 

Când ușile se deschiseră violent, luminile din interior se 
aprinseră, definind conturul unui SUV mare. Șoferul stinse 
farurile și, după închiderea ușilor, vehiculul practic dispăru. 

Tanuja stătuse atât de mult timp în furtună încât privirea ei 
era perfect adaptată la întuneric. Deoarece poarta de scânduri 
era vopsită în alb, putea să o vadă, chiar și de la distanţă, nu 
atât ca pe o poartă, ci ca pe un simbol vag și criptic, o hieroglifa 
misterioasă care plutea monstruos în noapte. Putea să mai 
distingă și trei siluete, pe jumătate vizibile, care se căţărau 
peste barieră. 

În afara porţii se afla o cutie pentru interfon montată pe un 
stâlp. Vizitatorii ar fi trebuit să apese pe buton și să-și anunţe 
sosirea, moment în care poarta putea fi deschisă din interiorul 
casei. Faptul că acești nou sosiți evitau interfonul și, în schimb, 
se căţărau peste poarta din scânduri sugera că nu erau 
vizitatori, ci intruși, care intenționau să se ţină de farse sau chiar 
mai rău. 

Imbrăcată în hainele închise la culoare, cu părul ei negru și 
tenul închis, de fecioară din Mumbai, Tanuja era greu de 
observat, atâta timp cât evita dâra de lumină care se strecura 
afară din casă. Se întoarse și se grăbi spre stejarul masiv, care 
aduna ploaia în ramurile sale, de pe frunzele cărora se scurgea 
în sute de pâraie groase. 

Se opri, aruncă o privire înapoi și observă trei bărbaţi masivi 
care se grăbeau în sus pe alee, cu jachetele lor cu glugi și cu un 
pas hotărât, părând niște călugări satanici porniţi la vreo treabă 
diavolească. 

Viaţa ei nu era una plină de aventuri, în afara scenariilor care 
îi apăreau în minte și care prindeau viaţă în scris. Nu mai simţise 
niciodată o bătaie atât de accelerată a inimii, ca aceea care o 


VP - 12 


scutura acum, de parcă ar avea un ciocan și o nicovală ascunse 
în piept. 

Se îndepărtă de stejar, către latura sudică a casei, ţinându-se 
departe de lumina care venea de la ferestre. Ajunse la intrarea 
din spate unde erau două uși. Prima ducea spre bucătărie, cea 
de a doua spre antreu, dar, desigur, ambele erau încuiate. 

Scotoci în buzunar după o cheie pe care o scăpă pe jos. O 
ridică în grabă de pe podea și pătrunse în antreu, unde își lăsase 
telefonul mobil, înainte să se aventureze în furtună. Subţire și 
atletică, Tanuja era, de obicei, graţioasă ca o dansatoare. Dar 
acum, șiroind de apă de ploaie, alunecă pe podeaua acoperită 
cu plăci și căzu. 

O ușă din stânga făcea legătura dintre antreu și bucătărie și 
cea din faţă permitea accesul direct în holul de la parter. Sări în 
picioare, cu încălţările îmbibate care alunecau de parcă erau 
patine pe gheaţă, deschise ușa și îl văzu pe Sanjay. El ieșise din 
biroul său, pornise prin foaier, la capătul îndepărtat al holului, 
unde tocmai deschidea ușa de la intrare. 

Prea târziu ca să mai strige un avertisment, Tanuja speră că 
înţelesese greşit situaţia, că imaginaţia ei  hiperactivă 
descoperise o ameninţare acolo unde nu exista. 

Primul bărbat de la ușă îi era cunoscut: Lincoln Crossley, care 
locuia la două case mai spre sud faţă de ei, un adjunct de la 
biroul șerifului. Linc era însurat cu Kendra, care lucra ca aprod la 
tribunalul regional. Aveau un fiu în vârstă de șaisprezece ani, 
Jeff, și un câine Labrador retriever, numit Gustav. Erau oameni 
de treabă și, pentru o clipă, Tanuja se simţi ușurată. 

Cu toate astea, în loc să aștepte să fie poftiţi înăuntru, 
Crossley și cei doi bărbați din spatele său trecură pragul chiar în 
clipa în care se deschise ușa, îmbrâncindu-l pe Sanjay cu o 
îndrăzneală deranjantă. Niciunul dintre ei nu purta uniformă și 
oricine ar fi fost ceilalţi doi bărbaţi, comportamentul lui Crossley 
nu era acela al unui reprezentant al legii. 

Tanuja nu reuși să audă ce spunea Linc Crossley sau ce Îi 
răspunse Sanjay, deși îl auzi pe șeriful adjunct spunând numele 
ei. Ea lăsă ușa de la hol ușor întredeschisă, privind printr-o 
crăpătură îngustă, simțindu-se ca un copil mic și lipsit de 
capacitatea de înţelegere, care tocmai surprinsese, întâmplător, 
o confruntare misterioasă și neliniștitoare între adulți. 

Crossley puse o mână în jurul umerilor lui Sanjay, dar, în 


VP - 13 


mișcarea respectivă, Tanuja văzu mai degrabă ceva sumbru 
decât afecţiune între vecini. El era mult mai voinic decât Sanjay. 

Unul dintre asociaţii lui Crossley scoase un pistol, traversă 
rapid foaierul și urcă scările, aparent fără să-și facă griji că 
bocancii și hainele lui lăsau dâre de apă pe covor și pe podeaua 
din lemn. 

Cel de-al treilea bărbat închise ușa din faţă, păși în afara 
foaierului și dispăru în salon, de parcă făcea o percheziţie. 
Tanuja deschise un sertar de la dulapul din antreu, scoase o 
lanternă, își luă telefonul de pe blat și fugi. leși pe ușă, sări 
peste balustradă și se grăbi să traverseze curtea din spate, prin 
vânt și ploaie, fără să îndrăznească să aprindă lanterna, 
imaginaţia ei bogată născocind tot felul de violenţe extreme și 
umilinţe insuportabile, chiar în timp ce se gândea cu disperare 
la diverse modalităţi prin care să se salveze pe sine și pe fratele 
ei. 


4. 


Un resentiment apăsător îi schimonosi gura Sarei Holdsteck și 
îi îmbujoră obrajii. Tinea pumnii încleștaţi atât de tare că i se 
albise pielea, în timp ce povestea ceea ce îndurase în urmă cu 
mai bine de doi ani, când fusese chemată în judecată de trei 
clienţi într-o singură săptămână, ceea ce se dovedise a fi cel 
mai nesemnificativ dintre atacurile la adresa ei. Angoasa femeii 
cauzată de trădare și de faptul că fusese luată de fraieră nu se 
diminuase cu trecerea timpului. Jane descoperi că era dureros 
să o privească. 

Avocatul din ultimii cincisprezece ani al Sarei, Mary Wyatt, o 
asigurase că acele acţiuni legale erau lipsite de importanţă, că 
între cei care o acuzau părea să existe o conspirație cu intenţia 
să o defăimeze și că nu ar trebui să se îngrijoreze nejustificat. 
Trei zile mai târziu, fără nicio explicaţie, Mary renunţțase la cazul 
ei și refuzase să-i mai răspundă la telefon. Un alt avocat 
preluase situaţia - și în ziua următoare se răzgândise. În timp ce 
un al treilea avocat încerca să o convingă să ajungă la o 
înțelegere în afara tribunalului, o clădire cu șase apartamente, 
pe care o deţinea ea, apăru pe lista structurilor care se aflau pe 
un teren contaminat cu produse chimice de toxicitate ridicată și, 


VP - 14 


după alte trei zile, primi o convocare din partea 
Departamentului pentru Sănătate ca să se prezinte pentru o 
audiere referitoare la pericolele la care fuseseră expuși chiriașii 
de pe proprietatea ei. Până la momentul acela, auditorii de la 
fisc se aflaseră în birourile contabilului ei timp de șase zile 
lucrătoare, examinându-i registrele, în căutarea unor dovezi 
pentru spălare de bani. 

Acum, întinse un deget spre fotografia lui Simon Yegg, aflată 
în faţa ei, pe masă. 

— Era vineri seara. Acest șarpe trădător mi-a aranjat ceea ce 
el numea o întâlnire revelatoare. Pretindea că problemele mele 
sunt opera unor prieteni de-ai lui, pe care nu dorea să-i 
numească. Nemernicul încrezut dorea să divorțeze. Mi-a dat un 
ultimatum pentru împărțirea proprietăţilor. El urma să păstreze 
tot ceea ce avea înainte de căsătorie, în urmă cu doar 
optsprezece luni... și urma să ia șaptezeci la sută din bunurile 
mele, lăsându-mi, din bunăvoință, bani ca să o iau de la capăt. 
In schimb, mi-a promis că avea să facă procesele să dispară, ca 
auditul fiscului să se încheie rapid în favoarea mea și va obţine 
scoaterea clădirii de apartamente de pe lista locurilor 
contaminate. 

— Și tu ai crezut că el putea să facă toate astea? întrebă Jane. 

— Tot ceea ce mi se întâmpla era atât de bizar, de 
suprarealist. Nu știam ce să cred. Schimbarea lui era șocantă. 
Intotdeauna fusese atât de dulce, atât de... iubitor. Brusc, 
devenise infatuat, crud, dispreţuitor faţă de mine. l-am spus să 
plece. l-am spus că asta fusese casa mea înainte să ne 
căsătorim și că va rămâne pentru totdeauna casa mea. 

— Ce te-a făcut să te răzgândești? 

Sara privi de la o fereastră acoperită la cealaltă, nu pentru că 
ar fi putut să vadă ceva în întunericul nopţii, ci, mai degrabă, 
pentru că era jenată să întâlnească privirea lui Jane. 

— Nu știam că are trei oameni cu el. Aceștia au intrat dinspre 
garaj. Doi bărbaţi și o femeie. M-a lăsat pe mâna lor și a plecat. 

— Te-a lăsat pe mâna lor? 

Sara își descleștă pumnii, privindu-și palmele de parcă simţea 
o repulsie faţă de ceva ce doar ea putea vedea. 

— Bărbaţii m-au țintuit la podea. 

După o perioadă de tăcere, Jane spuse: 

— Viol. 


VP -15 


— Nu. M-au dezbrăcat la pielea goală. Mi-au legat mâinile cu 
cătușe. Cu indiferenţă, de parcă pentru ei nu eram o femeie. Nu 
eram nici măcar o persoană. Doar un lucru. 

Vocea ei devenise plată, lipsită de orice emoție, de parcă 
retrăise de atâtea ori această amintire încât îi tocise muchiile 
ascuțite și capacitatea de a o face să sufere. Dar adevărul 
efectelor de durată se putea vedea în albeața buzelor, în 
culoarea care îi ardea obrajii și în înţepenirea corpului, de parcă 
se pregătea să se apere împotriva unei lovituri puternice. 

— M-au dus în baie, continuă ea, cu o voce tulburător de 
detașată faţă de cruzimea celor relatate. Femeia umpluse cada 
cu apă rece. Și cu gheaţă. Cuburi din mașina de gheaţă din 
bucătărie. Multă gheaţă. M-au obligat să mă așez în cadă. 

— Hipotermia este o tortură eficientă, spuse Jane. lranienii o 
folosesc. Nord-coreenii. Cubanezii. Atunci când nu vor să lase 
urme pe victimă. 

— Unul dintre bărbaţi s-a așezat pe toaletă. Celălalt a adus un 
scaun. Femeia s-a așezat pe cadă. Pe marginea căzii. Vorbeau 
despre filme, emisiuni tv, sport, de parcă eu nu eram acolo. 
Dacă vorbeam, mă electrocutau cu un pistol cu șocuri electrice 
și îmi ţineau capul deasupra apei, de păr, până când dispăreau 
spasmele. 

— Câtă vreme a durat asta? 

— Am pierdut noţiunea timpului. Dar n-a fost o singură 
sesiune. Mi-au făcut asta, cu întreruperi, pe toată durata 
weekendului. 

Jane enumeră câteva simptome ale hipotermiei. 

— Tremurat incontrolabil, confuzie, slăbiciune, ameţeală, 
vorbire împleticită. 

_ — Expunerea la frig provoacă dureri îngrozitoare, spuse Sara. 
Inchise ochii și înclină capul - dacă nu și-ar fi strâns pumnii din 
nou, ar fi părut ca o femeie care se roagă. 

Jane aşteptă în liniște, răbdătoare. Sara rămăsese într-o 
tăcere îngheţată, plină de umilință, până când Jane spuse: 

— Nu era vorba de a provoca durere, în mod special. Sigur, ei 
își doreau ca tu să te simţi mizerabil. Și să-ţi fie frică. Dar, în 
primul rând, era vorba despre umilire. Să te facă să te simţi 
neajutorată, supusă, să folosească rușinea ca să-ţi înfrângă 
voinţa. 

Când Sara vorbi, în cele din urmă, vocea îi tremura de parcă 


VP - 16 


durerile acelui calvar îndurat cu multă vreme în urmă îi chinuiau 
din nou trupul. 

— Apoi... bărbaţii... când aveau nevoie să... 

Jane o scuti de obligaţia de a pune în cuvinte asta. 

— Când aveau nevoie, urinau direct în cadă. 

În sfârșit, Sara ridică fruntea și întâlni privirea lui Jane. 

— Nu mi-aş fi putut închipui niciodată așa ceva, să tratezi pe 
cineva cu atâta dispreţ. 

— Pentru că până la acel moment tu nu ai avut de-a face cu 
oameni de teapa lor. Eu da. 

Tremurul din vocea femeii se schimbă. Sara nu mai era 
scuturată de amintirea frigului sau a umilinţei, ci de o furie 
virulentă și justificată. 

— Îi vei face lui Simon ceea ce mi-au făcut mie cei trei? 

— Eu nu lucrez în felul acesta, Sara. 

— O merită. 

— Merită mai mult de atât. 

— ÎI vei ruina? 

— Posibil. 

— Îi iei banii? 

— O parte din ei, în orice caz. 

— Îl vei omori? 

— ÎI voi obliga să-mi spună ceea ce vreau să știu, alţi oameni 
îl vor omori, probabil, pentru că i-a trădat. 

Sara se gândi la această perspectivă. 

— Despre ce e vorba? 

— Nu vrei să știi. Dar dacă speri să-ţi recapeți respectul și 
încrederea în tine, va trebui să mă ajuţi. 

În timp ce afară vuiau ploaia și vântul, în mintea Sarei 
Holdsteck o vijelie diferită, dar la fel de puternică se iscă. Apoi 
spuse: 

— Ce vrei să știi? 


5. 


Tanuja Shukla, zdrobită de teamă, dar mânată de îngrijorarea 
ei pentru un frate căruia îi datora totul, străbătea în grabă 
grajdul întunecos și gol, care de mulţi ani nu mai adăpostea cai. 
Acoperi lanterna pe care o avea cu palma stângă pentru a 


VP - 17 


obtura lumina, deși depărtarea și vremea proastă făceau 
aproape imposibil de observat fasciculul slab de către bărbaţii 
care dăduseră buzna în casă. Răpăitul ploii răsuna pe acoperiș, 
ca tropăitul de bocanci ale unor legiuni în marș, mirosul de lut al 
podelei bătătorite de copitele potcovite și izul mucegăit dar 
dulce al paielor vechi care putrezeau în colţurile boxelor goale 
se răspândea în aer. 

Ceea ce fusese pe vremuri o magazie în care erau depozitate 
șeile și harnașamentele și alte echipamente pentru călărie 
conţinea acum o mașină de tuns iarba, greble și sape și alte 
unelte de grădinărit. Un topor cu mâner lung putea fi folosit 
drept armă, dar nu ar fi fost suficient ca să ajute o fată subţirică 
să alunge sau să măcelărească trei bărbaţi, chiar dacă ar fi avut 
curajul pentru o asemenea violenţă, deși ea nu avea. 

Pentru că magazia nu avea ferestre, ea se ghidă în lumina 
lanternei fără a o mai acoperi. Trecu rapid peste sacii cu 
îngrășământ, ghivecele de teracotă de toate dimensiunile, araci 
din brad roșu pentru plantele de roșii, cutii de insecticid 
Spectracide pentru viespi. _ 

Luă un tub de insecticid pentru viespi de pe raft. li scoase 
capacul de siguranță. Tubul avea cam douăzeci și cinci de 
centimetri înălţime. Cântărea, probabil, vreo opt sute de grame 
și conţinea multă otravă. 

Un vânt în rafale dădea acum un ritm complex zgomotului 
ploii, în timp ce Tanuja se întoarse la ușa deschisă a grajdului, 
stinse lanterna și o așeză pe podea. 

Născută într-o familie de hinduși, ea încetase să mai creadă în 
religia mamei și a tatălui ei încă de când avea zece ani, anul în 
care ei pieriseră într-un accident al unui Boeing 747, în timpul 
unui zbor de la New Delhi la Londra. Totuși, acum trimise o 
rugăciune către Bhavani, zeița care era întruchiparea blândă a 
sălbaticului Shakti, Bhavani, cea care dăruia viaţă și era 
considerată fântâna nesecată a îndurării. „Dă-mi putere și ajută- 
mă să înving”. 

Se repezi în ploaia rece, scuturând cu putere tubul de spray 
Spectracide, în timp ce alerga spre casă, unde Sanjay era, 
poate, în pericol de moarte. Sanjay venise pe lume și inspirase 
prima gură de aer imediat după nașterea ei, din pântecul mamei 
direct în lumea haină; prin urmare, ea trebuia să fie mereu 
rakshak-ul lui, protectorul. 


VP-18 


6. 


Un glob de cristal, asemănător unuia de citit viitorul, care nu 
reuşise să prevadă amenințarea actuală, părea să plutească pe 
tăblia mesei, din cuarț translucid, lăptos. Globul strălucea de la 
încărcătura de trandafiri înfloriți care își împrăștiau petalele ca 
niște picături de sânge rău prevestitoare. 

Așezat la masa din bucătărie și ameninţat cu arma, Sanjay 
Shukla părea a fi și înspăimântat, dar și exaltat. Era destul de 
conștient că, în aceste împrejurări primejdioase, pe lângă teama 
firească simţea și un fior de încântare, ceea ce îl surprindea. 

Sora lui scria romane într-un stil plin de realism magic și noua 
ei nuvelă, apărută în librării de doar trei săptămâni, câștigase 
aprecieri unanime. Și Sanjay era considerat un scriitor 
promiţător, pentru că adusese un suflu nou în literatura de gen, 
scriind un anumit tip de romane polițiste bine elaborate. Uneori 
era îngrijorat de faptul că nu trăise suficiente pericole și nu 
experimentase duritatea lumii pentru a fi capabil să scrie 
ficțiune neo-noir atât de bine pe cât își dorea. Da, părinţii lui 
muriseră când teroriștii aruncaseră în aer un avion. Da, mausi - 
sora mamei lor - a lui și a Tanujei, mătușa Ashima Chatterjee, 
împreună cu soţul ei, Burt, delapidaseră două treimi din 
moștenirea copiilor în timp ce îngrijeau de gemenii Shukla, 
înainte ca nepotul și nepoata lor să poată obţine o hotărâre 
judecătorească prin care să fie declaraţi adulţi la vârsta de 
șaptesprezece ani. Dar nimic din toate astea nu constituia genul 
de coșmar care ar putea să devină subiectul unui film bun cu 
Robert Mitchum în rol principal; prin urmare, Sanjay își dorea 
adesea să fi avut parte de mai multe experienţe aspre, pline de 
violenţă și ameninţări. 

Și iată-l acum, aici, holbându-se la ţeava unui pistol ţinut de 
un vecin care păruse până atunci la fel de corect precum 
Căpitanul America. Un al doilea pistolar, un străin, stătea în 
picioare în apropierea ușii dinspre antreu. Al treilea bărbat, ale 
cărui sprâncene ca niște omizi aproape că se uneau deasupra 
nasului, așeză pe masă o cutie frigorifică mică, din care scoase 
o seringă hipodermică sigilată și o cutie pătrată din otel 
inoxidabil, cu latura de vreo douăzeci și cinci de centimetri și 
adâncă de vreo cincisprezece; el mânui cutia cu mâinile 


VP-19 


protejate de mănuși din bumbac, evident pentru că era suficient 
de rece ca să-i jupoaie pielea de pe degetele goale. 

Sanjay era mai puţin alarmat de pistol decât de seringă. O 
armă era o amenințare ușor de înţeles, dar acul introducea în 
scenă un element necunoscut. Il făcea să se gândească la boli, 
la cine știe ce molimă. Nu era bolnav și chiar dacă ar fi fost, 
acești bărbaţi nu se aflau aici ca să-l vindece, ceea ce însemna 
că ar putea să se afle aici ca să-/ infecteze. 

Nu avea niciun sens, dar oamenii făceau o mulţime de lucruri 
fără sens. 

Sanjay se gândea și la serul adevărului, la scene din filme 
care implicau interogatorii, dar nici asta nu avea logică, pentru 
că el nu deţinea nicio informaţie valoroasă pe care să o ascundă 
față de cineva. 

li întrebase ce doreau, ce făceau, despre ce era toată 
povestea asta, dar îi ignoraseră întrebările, deși el răspunsese 
cu sinceritate la întrebările lor. Poate că ei considerau că 
afirmaţiile sale nu erau adevărate și, din acest motiv, 
răspundeau la întrebările lui cu tăcerea. Le spusese că Tanuja 
plecase la o întâlnire cu iubitul ei și că el nu avea habar când se 
vor întoarce. El spera că sora lui, care nu avea, de fapt, un iubit 
și care se afla pe afară, pe undeva, în ploaie, se angajase în 
vreuna dintre căutările ei excentrice după detalii autentice care 
să-i îmbunătăţească scrisul, și că îi văzuse venind pe acești 
bărbaţi, le înțelesese intenţiile criminale și plecase după ajutor. 

Pentru că încercarea de a purta o conversaţie unilaterală îl 
făcea să pară disperat și, deci, probabil înclinat să evadeze, 
Sanjay le răspunse la tăcere cu tăcere și se scufundă în scaun, 
de parcă ar fi alunecat în deznădejde, un biet băiat indian 
slăbănog, cu o pereche de go/is de mărimea boabelor de fasole, 
dacă avea vreun fel de go/is între picioare. Cu cât ei erau mai 
convinși că el se lăsase la voia lor, cu atât era mai probabil să-i 
poată surprinde și să evadeze. 

Bărbatul care purta mănuși deschise cutia metalică, din care 
se ridică o ceaţă palidă, inodoră, ca și cum conţinutul ar fi fost 
așezat pe un pat de gheaţă uscată care începea să se evapore 
în contact cu aerul. 

Armele și seringa erau înfricoșătoare, dar atitudinea celor trei 
intruși era și mai intimidantă: senzaţia de autoritate cu care 
invadaseră casă, îl obligaseră pe Sanjay să intre în bucătărie, îl 


VP - 20 


așezaseră în acest scaun și îndepărtaseră globul cu trandafiri, 
vărsând apă pe tăblia de cuarţ; liniștea arogantă cu care 
răspundeau protestelor și întrebărilor lui; feţe lor lipsite de 
expresie; privirile lor directe și nemiloase, de parcă ar considera 
că el aparţine unei alte specii - inferioare -, diferită de a lor. Linc 
Crossley nu era el însuși, îi lipsea umorul obișnuit și ceva 
mecanic se vădea în comportamentul celor trei bărbaţi. 

Cutia metalică părea să conţină numeroase capsule cu 
izolaţie argintie, fiecare cu diametrul de vreo doi centimetri și 
jumătate și lungă de vreo douăzeci de centimetri. Când bărbatul 
cu mănuși scoase trei dintre acestea și le așeză pe masă, 
încruntarea îi uni sprâncenele ca niște omizi, care deveniră și 
mai zburlite. 

Crossley își așeză pistolul pe tejghea, lângă frigider și scoase 
dintr-un buzunar al jachetei o bucată de tub de cauciuc de genul 
celui pe care infirmierele îl folosesc drept garou, ca să le fie mai 
ușor să găsească vena pacientului de la care trebuie prelevat 
sângele. 

Mișcările liniștite ale bărbaţilor tăcuți și serioşi erau asemenea 
unor mimi care s-au angajat nu într-o piesă de teatru, ci în 
transmiterea unui adevăr cu consecințe îngrozitoare. Lumina 
strălucea pe marginile cutiei din oțel inoxidabil, în timp ce era 
închisă. Câteva ultime fuioare de gheaţă fumegau, efemere ca 
secretele celor decedați, emise de gâtlejurile strangulate de 
moarte ale spiritelor. Moment cu moment, scena devenea tot 
mai desprinsă din vis, deși extrem de reală datorită detaliilor. 

Arma de pe tejghea părea să ofere o oportunitate. Dacă 
Sanjay alegea momentul potrivit, când bărbaţii erau neatenţi, își 
răsucea scaunul spre stânga, se împingea de la masă, sărea în 
picioare, mișcându-se rapid, cu siguranță că putea să ajungă la 
pistol înainte ca adjunctul șerifului să-l poată apuca, deși era 
important să-și amintească faptul că Linc avea pregătire de 
polițist. 

Crossley mai scoase și un pachet învelit în folie, care părea să 
conţină un tampon îmbibat în alcool, pentru a steriliza locul de 
pe piele în care urma să introducă acul. 

Atenţia lui Sanjay fu atrasă de cele trei tuburi argintii. 
Bărbatul cu sprâncenele omidă desfăcu închizătoarea cu arici a 
unuia dintre ele și scoase din el o fiolă de sticlă care conţinea un 
lichid auriu, tulbure. 


VP -21 


Ușorul fior de încântare care se împletise cu teama lui Sanjay 
se evaporă. In ultimele câteva minute avusese parte de 
suficientă violenţă și ameninţări cât să-i fie sursă de inspiraţie 
pentru tot restul carierei, presupunând că va trăi suficient cât să 
aibă una. 

Când bărbatul cu sprâncene omidă străpunse membrana fiolei 
cu acul și trase lichidul auriu în interiorul seringii, bărbatul care 
stătea în picioare pe holul de la intrare își băgă arma în teacă și 
se apropie, poate pentru a-l ţine pe Sanjay, dacă avea să fie 
nevoie. Căsca de parcă avea atâta experienţă cu treaba asta 
încât îl plictisea. 

Pentru o clipă păru că un jet de gros de acid gastric strălucitor 
îi ţâșnește din gură. Dar, recunoscând mirosul, Sanjay întoarse 
capul pentru a urmări jetul de insecticid împotriva viespilor. 

Inaltă doar de un metru șaizeci și cântărind doar patruzeci și 
cinci de kilograme, udă și fără îndoială îngheţată, Tanuja părea 
să fie o amenințare îngrozitoare atunci când intră dinspre holul 
de la parter, cu faţa ei drăguță contorsionată de furie, de parcă 
era o întruchipare îngrozitoare a lui Kali, zeița morţii și 
distrugerii, cu două membre mai puţin decât Kali, plus o doză de 
Spectracide în mâna întinsă. Recipientul sub presiune nu 
pulveriza, în schimb elibera un jet dens care se împrăștia până 
la șapte metri depărtare de duză. 

Ironic, Linc Crossley fusese cel care menţionase, odată, că 
spray-ul împotriva viespilor și agentul pentru alungarea urșilor 
erau arme eficiente pentru apărarea locuinţei. 

Primul bărbat, înecat de insecticid și incapabil să-și recapete 
respiraţia din cauza aburilor volatili, se împiedică în drumul spre 
chiuveta din bucătărie, poate cu intenţia de a-și clăti gura, ceea 
ce ar fi înrăutățit lucrurile. 

Ușoară ca o dansatoare, Tanuja se răsuci spre Linc Crossley, 
care se întinse după pistolul de pe tejghea, în timp ce ea apăsă 
din nou pe declanșator. La o distanţă de doar doi metri și 
jumătate, jetul îl izbi cu putere în ochi și nas, lăsându-l pentru 
moment orb și cu probleme respiratorii și mai mari decât prima 
ei țintă. 

In timp ce bărbatul cu mănuși albe înjură și scăpă fiola și 
seringa hipodermică, Sanjay se lăsă să alunece din scaun, sub 
masă, pe palme și genunchi, ca să iasă din linia de tragere. 

Acum, toţi cei trei bărbaţi orbecăiau, tușeau, scoteau strigăte 


VP - 22 


nedeslușite de durere, se ciocneau de mobilier și între ei. 

Strecurându-se printre scaunele cu picioare de oţel, târându- 
se de sub masă, Sanjay o auzi pe sora lui cum îl strigă pe nume. 
O văzu la ușa dintre bucătărie și garaj, chiar în clipa în care 
izbucniră focurile de armă. Geamul de sticlă al cuptorului cu 
microunde se sparse. Un glonţ ricoșă de frigider. Ușa unui dulap 
atârnat plesni și farfuriile din interior explodară zornăind. 

Dacă nu era complet orbit de lacrimi și insecticid, care îi 
inundau toată fața, Linc Crossley vedea probabil o lume 
încețoșată, de nerecunoscut. Iși trăgea suflul cu icnete brutale, 
expirând exploziv, pentru că fiecare inspiraţie conţinea mai mult 
substanţe sufocante decât aer, legănându-se pe loc, de parcă 
picioarele îi erau din cauciuc. Totuși se ţinea bine de pistol, 
trăgând după fantomele intuite de ochii lui, care-l înțepau și 
sângerau. 

Târându-se frenetic, Sanjay se îndepărtă de intrusul cu 
mănuși, care zăcea întins pe partea dreaptă, cu voma scursă 
peste bărbie. Cu mâinile strânse pe stomac, bărbatul spumega 
la gură de parcă era turbat. 

Tipul care stătuse la ușa antreului, după ce primise o doză de 
insecticid direct în gură și o înghiţise din reflex, se prăbușise pe 
spate și se ținea cu mâinile de gât cu asemenea disperare încât 
unghiile îi săpau brazde însângerate în carne, poate disperat 
după aer, poate otrăvit și pe moarte. Alături de el zăcea un 
telefon mobil, care trebuia să-i fi scăpat din buzunarul hainei 
când căzuse. 

Deși disperat să scape din bucătărie și de bărbatul orbit, 
Sanjay avu prezenţa de spirit să ia telefonul în drumul său spre 
ușa deschisă, prin care dispăruse Tanuja. 

După ce se strecură în spălătorie, unde sora lui lăsase jos 
flaconul de Spectracide și aștepta la intrarea garajului, Sanjay 
se ridică în picioare. Spre groaza sa, se auzi lăudându-se cu 
expresia hindusă folosită de tatăl său - Shabash! -, care 
însemna „bine lucrat!” Porni telefonul în timp ce o urmă pe 
Tanuja în garaj și spuse: 

— Sun la 911! 

— Ba pe dracu’, spuse ea. Plecăm de aici. 


VP - 23 


7. 


Convinsă că nu îi va fi aruncată în cap, Jane turnă o a doua 
cană de cafea, o aduse la masă și o puse în faţa Sarei Holdsteck, 
cu aburul aromat ridicându-se în fuioare spiralate. 

In timp ce își reumplea și cana ei, spuse: 

— Deși am căzut de acord să mă ajuţi, mai există câteva 
lucruri pe care trebuie să le știi. 

— Ceea ce înseamnă, probabil, că situaţia mea este chiar mai 
rea decât mi-am imaginat. 

— Simon nu ţi-a spus niciodată că mai fusese însurat de trei 
ori? 

Sara rămase surprinsă pentru o clipă, apoi surpriza dispăru. 

— Spunea că jurase să rămână burlac. Dar cu mine dorea să 
fie pentru vecie. 

— Ultima lui soţie spunea că are o limbă de argint. 

— Mda. Și o inimă de fier. 

Jane așeză la loc oala Pyrex pe mașina de cafea. 

— Pare să-și aleagă nevestele după două criterii. Întâi, 
seamănă una cu alta. Brunete, subțiri, cu ochi albaștri, un metru 
șaizeci și șapte, plus minus doi centimetri. 

— Și celălalt criteriu? 

— Banii. Moșteniţi. Sau câștigați, cum a fost cazul tău, și încă 
unul. Alte trei neveste cu patru avocati diferiţi pentru divorț. 
Totuși, în fiecare caz ele n-au vrut nimic de la Simon, dar îi 
cedau cincizeci până la șaptezeci la sută din bunurile lor. 

— După ce treceau printr-un calvar. 

Așezată din nou în scaunul ei, Jane continuă: 

— In mare, cam același gen de iad: tot felul de agenţii 
federale care se năpusteau asupra lor, din senin și în momentul 
culminant al haosului, urmate de băi cu apă rece ca gheața sau 
ceva echivalent și o doză de umilire intensă. 

— Toate au cedat la fel ca mine, intui Sara, nu că s-ar fi gândit 
că slăbiciunea celorlalte trei foste neveste ar scuza-o cumva, ci 
ca și cum ar fi fost deprimată de vestea triumfului repetat al lui 
Simon. 

— Consideră-te norocoasă pentru că ai fost destul de 
inteligentă să-i dai ceea ce voia după doar un weekend de 
abuzuri. Oricum, singura alternativă pe care o aveai era să-l 


VP - 24 


omori. 

— Aș vrea să o fi făcut. Dar pe atunci eram o cu totul altă 
persoană. Atât de timidă... 

— Nu timidă, spuse Jane. Naivă. Cea de a treia nevastă a lui a 
îndurat opt zile de tortură. Băi cu apă îngheţată, sesiuni brutale 
într-o saună supra-încălzită, privare de somn - și apoi au venit 
violurile în grup, de care tu ai scăpat, câte trei bărbaţi odată și 
niciodată aceiași. A cedat. Acum trăiește simplu, cu ceea ce i-a 
permis el să păstreze. A devenit agorafobă, atât de 
înspăimântată de lumea exterioară încât nu-și părăsește 
niciodată micul ei bungalou. 

Când Sara bău puţină cafea, ceașca i se lovi de dinţi. 

— Nu știu la ce suplicii au fost supuse celelalte două soţii, 
continuă Jane. Dar chiar și când a fost vorba de prima nevastă, 
Simon nu avea nevoie de banii ei. Era deja un antreprenor cu 
câteva afaceri foarte profitabile, în mare parte datorită 
conexiunilor sale cu oameni aflaţi în poziţii de putere. 

Sara își împreună mâinile peste cana caldă de cafea, închise 
ochii și părea să asculte torentele de ploaie care loveau casa, 
dar poate că, de fapt, auzea doar momentele din trecutul ei, 
vocea sarcastică a fostului ei soț. După un timp, rosti: 

— Întotdeauna am știut că banii mei au fost ultimul motiv. 
Ceea ce conta mai mult pentru el era umilirea mea, rușinea 
mea, supunerea mea. Cred că din cauza asta m-a lăsat în viaţă. 
Ca să știe că sunt încă aici, dar schimbată pentru totdeauna și în 
suferință. 

Pentru că Sara era suficient de deșteaptă ca să înțeleagă 
implicaţiile celor două dezvăluiri care aveau să urmeze, Jane îi 
oferi faptele fără vreo altă interpretare. 

— La doi ani și jumătate după divorţ, prima lui nevastă și-a 
permis o vacanţă în Franţa, însoţită de verișoara ei. In a treia lor 
zi la Paris, ambele femei au dispărut. Rămășițele lor au fost 
găsite două zile mai târziu, într-o clădire abandonată dintr-un 
cartier în care n-ar fi îndrăznit niciodată să meargă, unde până 
și poliţia avea reţineri să patruleze, din cauza bandelor de sirieni 
și de iranieni care operau acolo. Fuseseră jefuite și omorâte în 
bătaie, cu bucăţi de conducte de fier, care au fost lăsate în urmă 
la locul crimei. In cazul celei de a doua neveste, la trei ani după 
divorț, încrederea îi revenise suficient cât să își facă un iubit. S- 
au dus să facă drumeţii în Yosemite, într-un loc în care poteca 


VP -25 


se îngusta și o prăpastie abruptă se căsca pe o parte. Se prea 
poate ca unul dintre ei să fi alunecat peste margine. Poate că 
celălalt s-a întins să-l prindă pe însoţitorul său și și-a pierdut 
echilibrul. Oricum s-a întâmplat, amândoi au fost găsiţi morţi pe 
stâncile aflate la o sută de metri mai jos. 

Sara părea să-și dorească acea cafea doar pentru căldura pe 
care cana le-o transmitea mâinilor ei. 

— Deci mai am șase luni, până la un an. 

— Doar dacă nu îl omor eu, în legitimă apărare, sau îl ucide 
altcineva, din cauza informaţiilor pe care o să le storc de la el. 

— Am fost deja de acord să te ajut. 

— Știu, spuse Jane. Ti-am spus toate astea doar pentru că 
vreau să iei mult mai în serios purtarea pistolului ascuns, 
sistemul de securitate al casei, viața ta și cât de fragilă este ea 
în realitate. 


8. 


Ușa culisantă a garajului se ridicase și-i eliberează pe cei doi 
fraţi. Rafalele bruște de ploaie se revărsau peste parbriz, 
noaptea sălbatică cu arbori tremurători și frunze ude 
învolburate, și cu nori ceaţă, transformați de vânt în forme 
ciudate galopau dinspre vest. Toate acestea deveneau, acum, o 
sărbătoare a vieții. 

În spatele volanului mașinii Hyundai Santa Fe Sport, Sanjay 
Shukla era amețit de evadarea lor, dar și chinuit de violențele 
recente. În timp ce accelera spre poarta îndepărtată, care avea 
să se deschidă automat la apropierea sa, el aprinse farurile. 

— Stinge farurile! ţipă Tanuja, cu asemenea convingere încât 
el se supuse fără să pună întrebări. Au blocat aleea cu SUV-ul 
lor. 

— O să lăsăm frâna de mână, punem schimbătorul în poziția 
neutră și o împingem într-o parte. 

— Dar ar mai putea să fie un al patrulea nenorocit în mașină. 

— Rahat. Sanjay își dorea să se fi gândit să ia pistolul 
bărbatului otrăvit, în locul telefonului. 

Simultan, el și sora lui spuseră: 

— Poarta pentru cai! 

Sanjay viră Hyundai-ul de pe alee la stânga, prin curtea din 


VP - 26 


față și rulă peste peluza denivelată, care fusese un imaș cu 
iarbă înaltă, necosită, în vremurile în care tatăl lor avea caii. 

Poarta ecvestră din partea de sud a proprietăţii fusese o 
intrare secundară, în timpul construirii casei. Era suficient de 
lată pentru un vehicul. O simplă secţiune a gardului le oferea 
accesul spre o potecă de călărie, care șerpuia spre dealurile 
estice. 

În beznă, trunchiurile mari și negre ale stejarilor împrăștiați 
prin pădure erau nemișcate în furtună, dar ramurile aplecate 
biciuiau noaptea și își scuturau frunzele ca pe niște cărăbuși, 
care se lipeau de parbriz și erau înlăturați de ștergătoare. 

Terenul era în pantă și, mai jos de ei, asemenea meterezelor 
afundate ale unui oraș pierdut, conturul vag al gardului alb al 
fermei se ițea din bezna apoasă. 

Sanjay apăsă frâna, cu intenţia să coboare și să deschidă 
poarta, dar Tanuja deschise violent ușa din partea ei strigând 
„Mă ocup eu!” și plonjă în ploaie. 

Pe când Sanjay o privea mișcându-se ca o fantomă prin 
întuneric, Tanuja părea mică, asemenea unui copil, de parcă se 
micșora în noapte, chotti bhenji a sa, micuța lui soră mai mare. 
Brusc, se temu că ar putea să o piardă pentru prima dată de 
când scăpaseră din ghearele lui Ashima și Burt Chatterjee și 
deveniseră minori emancipaţi, prin ordin judecătoresc. In cei 
șapte ani înainte de asta, fuseseră doar ei doi împotriva lumii; și, 
inexplicabil, așa păreau să fie și acum. 

Pentru că erau gemeni dizigoţi, păreau remarcabil de 
asemănători, slabi dar atletici, cu părul negru, des și ochi și mai 
întunecaţi. Amândoi erau chitariști talentaţi. Amândoi erau 
jucători imbatabili de bridge la vârsta de paisprezece ani, dar 
ajunseseră să se plictisească de cărţi până la optsprezece ani, 
când pasiunea scrisului începuse să-i devoreze. Intr-o zi, ea se 
va mărita, și la fel poate și el; și deși el va fi fericit pentru ea, în 
ziua în care se vor despărţi, el se va simţi de parcă ar fi 
sfârtecat în două. 

Poarta se deschise și Tanuja se întoarse în Hyundai. Sanjay 
porni pe terenul accidentat, cu o potecă de călărie care pe 
vremuri promitea aventură pentru călăreţii de elită din lumea 
cărora făcuseră parte părinţii lor. Viră la vale, spre drumul de 
țară, cu farurile încă stinse, cu speranța că miile de voci ale 
vântului și ploii vor acoperi zgomotul motorului, în cazul în care 


VP - 27 


rămăsese un paznic în SUV-ul de la poarta principală. 

— Erau pe cale să mă injecteze. Și pe tine, dacă te-ar fi găsit. 

— Am văzut seringa. Dar cu ce să te injecteze? întrebă ea. 

— Cu nimic bun. 

— Probabil cu asta, spuse ea, și scoase două pachete în 
izolaţie argintie care conţineau fiolele și pe care, evident, le 
înșfăcase de pe masă, în timp ce Sanjay se târa pe sub ea. 

— E o nebunie! spuse el. Linc Crossley venise împreună cu ei. 

— E la fel de nebunesc și fără el. 

Terenul se înclina ușor spre vest. Poteca de călărie se îngustă 
și un val de vegetaţie îi învălui, care lovea și zgâria vehiculul, ca 
degetele fragile ale unor locuitori înviați ai unui cimitir vechi, 
protestând împotriva intruziunii pe pământul sacru. 

— Este posibil ca Ashima și Burt să fie implicaţi în asta? se 
întrebă Tanuja. 

— Ce ar putea să aibă de câștigat? 

— Puţinul pe care încă nu l-au furat de la noi. Și răzbunare. 

— Nu cred, au trecut opt ani de-atunci. Sunt norocoși că nu au 
ajuns la închisoare și sunt conștienți de asta. 

Prin ploaie și ceaţă și prin întunericul difuz apărură două linii 
paralele. La început vagi, aproape iluzorii, deveniră apoi din ce 
în ce mai reale cu marginile lor aspre: linia albă, dublă, care 
definea mijlocul drumului de ţară. 

Panta se termina într-o întindere vastă de asfalt. Sanjay viră 
spre stânga, departe de casa lor și de SUV-ul care bloca accesul 
la ea. Oricum, frână imediat, pentru că un Range Rover negru 
era așezat peste ambele benzi de circulație, lăsând prea puţin 
spaţiu pentru a trece fie prin faţă, fie prin spate. Farurile nu erau 
aprinse, dar semnalizatoarele clipeau, argintii, în faţa mașinii, 
iar culoarea lor roșiatică din spate însângera ploaia. 

Se deschiseră ușile și doi bărbaţi ieșiră din mașină, siluete 
fantomatice, serioase și metodice, asemenea celor care 
intraseră cu forţa în casă. 

Sanjay trecu în marșarier, porni cu viteză, viră puternic spre 
dreapta și răsuci spatele Hyundai-ului la 180 de grade, frână și 
băgă în viteză, aprinse farurile și fugi spre nord, pe lângă SUV-ul 
care le bloca aleea. Drumul se termina cu o buclă, unde 
marginile pavajului erau atât de discrete, încât nu exista 
parapet. 

— Și ei au mașină de teren, la fel ca noi, îl avertiză Tanuja. 


VP - 28 


— Dar poate că nu au destul curaj, spuse Sanjay, în timp ce 
treceau peste marginea cu pietriș și porniră la vale, pe o pantă 
cu buruieni, cu paie și tufișuri spinoase, culcate la pământ de 
șasiul mașinii. 

Ceaţa se îndesea pe tărâmul de dedesubtul lor. Părea născută 
din adâncuri și în urcarea ei era modelată de vânt în forme de 
turme care se repezeau spre Hyundai și dispăreau pe lângă el. 
Rândurile de eucalipţi stăteau de pază la coborâre, străpunse de 
valurile de ceaţă dar, aparent, impenetrabile la orice altceva. 

Intrucât se plimbase pe acest teren ani de zile, Sanjay știa 
arhitectura peisajului, dispoziţia pietrelor și compoziţia florei. 
Pentru el, sălbăticia nu era sălbatică, ci un palat cu pasaje și 
camere elegante. Viră printre colțurile de stâncă, peste un prag 
înclinat din piatră, pe o pantă de iarbă scânteietoare de la 
ploaie, spre copaci, de parcă zidul pe care îl formau era la fel de 
imaterial precum ceața care se strecura printre ei. 

— Sanjay, nu, îl avertiză Tanuja, dar el menținea viteza. 


— Da. 

— Jhaw! strigă ea, o obscenitate pe care el nu o mai auzise 
folosind-o în nicio limbă. 

Ea se propti, pregătindu-se de impact. 

In ultima clipă se gândi că se îndreptase spre partea greșită a 
șirului de copaci, dar apoi, zidul aparent fără fisuri al pădurii se 
dovedi a fi doar o iluzie. Copacii din partea stângă erau mai 
bătrâni și se aflau la vreo șase metri mai jos decât arborii mai 
tineri, din partea dreaptă; diferenţa de distanţă îi făcea să pară 
de aceeași vârstă și dimensiune și coborârea abruptă a terenului 
ascundea faptul că lungul șir era format, de fapt, din două 
rânduri. Hyundai-ul se năpusti. Sanjay roti vehiculul, puternic, 
spre dreapta. Acesta nu se răsturnă. Conducea prin spatele 
șirului de eucalipţi mai tineri, care constituia o pavăză naturală 
împotriva vântului. Acesta era însă alcătuit din trei rânduri de 
copaci și nu avea desimea unei păduri. Continuă spre nord, de-a 
lungul povârnișului îngust cu copaci pe dreapta și un hău negru 
pe stânga, acolo unde terenul cobora - de acum mult mai 
abrupt - încă o sută și ceva de metri, până la fundul canionului. 

Nu le rămăsese altă opţiune decât o evadare pe teren 
accidentat, dar el știa că acest povârniș se îngusta, până când 


VP - 29 


se termina într-un contrafort al peretelui canionului. Trebuiau să 
coboare pe un teren mult mai puţin ospitalier. 

Două globuri luminoase apărură în spatele lor, aureolate de 
ceață, tremurând drăcește prin ploaie. Sursa lor nu era vizibilă, 
păreau vizitatori dintr-o altă lume, dar, desigur, erau farurile 
mașinii Range Rover. 

Sanjay viră Hyundai-ul dincolo de muchie, în neant. 


9. 


Să câștige încrederea Sarei Holdsteck îi luase lui Jane mult 
mai mult timp decât ar avea nevoie ca să obţină răspunsurile la 
cele câteva întrebări esenţiale pe care venise să i le pună. 

Înghiţi o pilulă împreună cu cafeaua. 

Sara ridică din sprâncene. 

— E pentru aciditate, explică Jane. 

— Și o iei cu cafea neagră-neagră. 

— Cafeaua nu-mi produce reflux gastric. Având în vedere 
mizeria în care se scaldă lumea și elitiștii aroganţi care au 
distrus-o, cei care nu cred în nimic altceva în afară de putere, 
precum fostul tău soț. Ei bine, asta îmi provoacă aciditate la 
stomac, din cauza lor am nevoie de așa ceva. 

— Nu ai una în plus? 

Jane scutură o tabletă din cutie și i-o întinse peste masă. 

— Deci, Simon locuiește în casa pe care o deţineai tu? 

Sara înghiţi pilula. 

— Am auzit că are o bunăciune cu care locuiește. 

— Știu despre bunăciune. Dar există câteva lucruri referitoare 
la casă pe care nu le-am putut afla atunci când am încercat să 
mă documentez. Am nevoie să-mi spui tu. 

— Îți voi spune orice vrei. Oricum. Dar... poate că a venit 
momentul să-ți aflu numele. 

— Elizabeth Bennet, minţi Jane. 

— Ca în Mânarie și prejudecată. 

— Chiar așa? 

— Uneori îţi spui Elizabeth Darcy? 

Jane zâmbi. 

— Nu, din câte îmi amintesc. 

— În regulă, Lizzy. Ce vrei să știi despre casă? 


VP - 30 


După ce Sara îi dădu informaţia de care avea nevoie, Jane 
schimbă subiectul. 

— Mai am nevoie și de niște detalii despre anumite obiceiuri 
personale ale lui. 

Când o rafală bruscă de vânt aruncă stropi de ploaie asupra 
casei, cu o pocnitură precum a unui pistol de bătut cuie, Sara nu 
mai tresări ca înainte și nici nu aruncă o privire spre ferestrele 
acoperite cu obloane. Cu voce joasă, liniștită, vorbi lipsită de 
pasiune despre Simon Yegg, aparent convinsă că exista o șansă 
ca justiţia să se abată asupra lui. 

Ultimele întrebări ale lui Jane se refereau la familie. 

— L-ai întâlnit vreodată pe fratele lui? 

— Simon are un frate? 

— Un frate vitreg. Aceeași mamă, alt tată. 

— Tatăl lui a murit când Simon avea opt ani. Mama lui, șase 
ani mai târziu. 

— Nu. Ea a divorțat de tatăl lui. El a murit, ulterior, într-un 
incendiu. Mama lui Simon nu este moartă. 

— La naiba. Omul ăsta n-a spus niciun cuvânt adevărat? 

— Limba lui nu e făcută pentru așa ceva. Cunoști un anume 
Booth Hendrickson? 

— N-am auzit niciodată de el. 

— Este fratele vitreg. Născut în Florida. Crescut în Nevada, 
California. Înalt. Cu părul grizonant. Ochi verzi, deschişi. 
Vorbește de parcă ar fi de la Boston Society. Costume de cinci 
mii de dolari. 

— Nu-mi spune nimic. 

— Este foarte bine plasat în cadrul Departamentului de 
Justiţie. Printr-o reţea de cunoștințe, pare să aibă foarte multă 
influență și în alte agenţii. 

Sara digeră dezvăluirea. Expresia ei acră sugera că ar putea 
să fie bucuroasă că înghiţise pilula pe care i-o dăduse Jane. 

— Alte agenţii? Cum ar fi fiscul? 

— Nu numai fiscul. Este un jucător unic, între agenţii. 

— Și ce... el și Simon ruinează femei naive și împart 
profiturile? 

— Mă îndoiesc că Hendrickson vrea vreun cent. Face asta 
pentru fratele lui. 

— Ce înduioșător. 

— Au nume de familie diferite. Nu fac publicitate relaţiei lor. 


VP - 31 


Hendrickson are interese proprii mult mai mari, pe care nu și le 
dorește compromise de către Simon. Dar sunt apropiaţi și eu am 
reușit să fac legătura între ei. 

— Spuneai că ești pe urmele lui Simon din cauza oamenilor cu 
care umblă. Te referi la Hendrickson? 

— Da. Am să ajung la Hendrickson prin Simon. După 
Hendrickson... alţii, la fel de corupți ca aceștia doi. Jane se ridică 
în picioare și apucă pistolul Heckler și îl puse în toc. Ar fi mai 
bine pentru tine dacă nu ai povesti nimănui despre faptul că ne- 
am întâlnit și despre ce am discutat. 

— Cui aș putea să-i spun? Nu mai am încredere în nimeni. 

— Asta se va schimba, dacă vei dori. Acum știi în cine să ai 
încredere și în cine nu. Doar să-ţi amintești de tocul pentru 
pistol și despre un nou cod de securitate. 

— De cod mă ocup în seara asta. De toc, mâine. Nu plec nici 
la Paris. Nici la Yosemite. 

Jane se îndreptă spre ușa din spate, care dădea spre curte. 

În spatele ei, Sara spuse: 

— Dumnezeule! 

Jane se întoarse. 

— Știu cine ești! Păr negru, nu blond. Ochi negri, nu albaștri. 
Dar tu ești. 

— Sunt nimeni. 

Sara nu-i spuse că Jane, pe vremuri un agent federal foarte 
decorat, se afla acum în capul listei celor mai căutate persoane 
ale Biroului, obiectul unei frenezii mediatice. Arătă spre titlul din 
Los Angeles Times. 

— Nu este nimic adevărat în știrile astea, nu-i așa? Despre 
tine, despre orice altceva. Trăim într-o lume construită pe 
minciuni. 

— Întotdeauna există adevăr, Sara. Sub oceanul de minciuni, 
există întotdeauna adevărul, în așteptare. 

Expresia de îngrijorare de pe chipul femeii lăsă loc unei priviri 
stăruitoare, un aer de entuziasm nervos, care o tulbură pe Jane. 

— Orice ar fi făcut, n-o să-i lași să scape. Oriunde s-ar 
ascunde, tu îi vei găsi. Se ridică din scaun. Oamenii, unii 
oameni, în orice caz, simt că sunt manipulaţi în legătură cu ceea 
ce ar trebui să creadă despre tine, dar nu știu de ce se vrea ca 
noi, publicul, să te urâm atât de tare. Aș vrea... aș vrea să am 
ceea ce ai tu, să pot face ceea ce faci tu. 


VP - 32 


— Sunt nimeni, repetă Jane, deși nu cu scopul de a-și nega 
identitatea. Mâine aș putea să fiu moartă. Dacă nu cumva în 
seara asta. 

— Nu vei fi, totuși. Nu tu. 

Fervoarea din vocea femeii, o anumită strălucire din ochii ei, o 
îngheţă de Jane, pentru motive pe care nu le putea înţelege pe 
deplin. 

— Da, eu, continuă ea. Moartă, mai devreme sau mai târziu. 
Sau ceva mai rău decât moartea. 

Pentru a descuraja un răspuns, Jane păși afară pe când Sara 
rostea ultimele cuvinte și închise ușa în urma ei. Traversă curtea 
betonată, se grăbi în lungul casei și ieși în stradă, spre mașina 
pe care o parcase la un cvartal și jumătate mai încolo. 

Infrigurarea aceea îi persista în oase, mai rece decât o ploaie 
de martie. Silueta ei arunca o umbră la lumina felinarelor, ceea 
ce era bine. Vântul tăios o biciuia peste faţă și ploaia care cădea 
îi tulbura vederea, ceea ce era, de asemenea, bine. Întunericul - 
ce învăluia norii de furtună care pluteau foarte jos și, în special, 
întunecimea cerului plin de stele, care se afla, pentru eternitate, 
deasupra furtunii - o facea să se simtă fragilă și mică, iar asta 
era și bine, și corect. 


10. 


Se îndreptară în jos, pe panta canionului, la niște înclinații 
periculoase, pe care mai mult le simțeau decât le vedeau, printr- 
o ceață care se închega și devenea tot mai puţin animată pe 
măsură ce vântul scădea în intensitate odată cu altitudinea, iar 
pereţii canionului se strângeau pe ambele părți. Cauciucurile 
speciale de off-road mușcau din ierburile îmbibate de umezeală 
și din noroiul nisipos, se învărteau și alunecau în lateral, peste 
șistul stratificat care se spărgea și țâșnea de sub mașina Santa 
Fe Sport. Torentele de apă rezultate după furtună urmau niște 
canale vechi, spumegau în torente care, la traversare, se 
repezeau asupra roților de parcă încercau să smulgă Hyundai-ul 
de sub controlul lui Sanjay și să-l rostogolească spre distrugere. 
Acolo unde nu existau șisturi sau pietre de vreun fel el se temea 
că pământul bătătorit, îmbibat de ploaie neîncetată, va începe 
să se miște sub mașina lor, asemenea unei bestii imense, 


VP - 33 


ancestrale, care avea să-i prăvălească precum o avalanșă în 
întunericul adânc și să-i îngroape acolo, fără nicio șansă de 
evadare sau de salvare. 

În ciuda concentrării pe care i-o cereau terenul și vremea, din 
când în când, Sanjay arunca o privire în susul pantei, sau Tanuja 
îl încuraja să facă asta și mereu deasupra lor, croindu-și drum 
înspre ei, se afla Range Rover-ul, cu pasagerii săi siniștri. Dacă 
urmăritorii nu se apropiau de ei, nici nu rămâneau prea mult în 
urmă. Așa cum el putea să-i vadă după farurile care îi 
călăuzeau, în același fel luminile Hyundai-ului îi încurajau să 
continue urmărirea. 

După ce traversară furcile caudine ale copacilor și tufelor și 
torentelor și noroiului, ajunseră la fundul canionului, unde miile 
de valuri ale furtunii se uneau și formau un râu maroniu, 
vremelnic, care se repezea și curgea spre sud. Sanjay stinse 
farurile, înainte de a se întoarce în direcția în care curgea râul. 

— Poate vor crede că am pornit spre nord, spuse el. 

— Nu vor crede, îl contrazise Tanuja, deși nu era o fire 
pesimistă. Fără faruri va trebui să mergem mai încet. Ne vor 
ajunge mai repede. 

— Nu intenţionez să merg mai încet, Tanny, o asigură el. 

În procesul de formare a râului, apa de pe versant adunase în 
curgerea ei diverse obiecte de pe maluri, ramuri și putregaiuri 
căzute din copaci și le purta prin torentul mizerabil. Mai mult, 
de-a lungul a multe mii de ani și nenumărate furtuni, terenul de 
aici fusese netezit din cauza valurilor de inundație și devenise 
aproape la fel de ușor de parcurs ca o șosea. 

Deși Hyundai-ul nu mai putea fi văzut de cei care îi urmăreau, 
Sanjay rămase, la început, aproape orb, cu drumul din fața lui 
aflat în întuneric. Apa maronie era abia vizibilă în dreapta lor, 
din cauza agitaţiei și a strălucirii palide a resturilor purtate, dar 
și din cauza faptului că torentul producea ghirlande bogate de 
spumă vag fosforescentă care pluteau la suprafaţă și îi conturau 
forma sinuoasă. 

— Vom lăsa urme de cauciucuri în pământul moale, spuse 
Sanjay, dar, în ploaia asta, ar trebui să dispară într-un minut sau 
două. Și în locurile în care este prundiș în loc de noroi, nu vom 
lăsa deloc urme. Vor fi nevoiţi să meargă mai încet decât ar 
vrea, în căutarea locului în care am virat ca să ne îndepărtăm de 
râu și să urcăm din nou. 


VP - 34 


— Dintr-odată ai o chaska pentru pericol, spuse Tanuja. 
— N-am prins deloc gustul pericolului, obiectă el. Dar, cu 
siguranţă, sunt obsedat să rămân în viață. 


11. 


Așteptând ca sistemul de încălzire să-i scoată frigul din oase, 
Jane Hawk se așeză în spatele volanului mașinii sale Ford 
Explorer Sport, privind peisajul nocturn distorsionat de ploaia 
care se scurgea pe parbriz. Prin acea lentilă fluidă a ploii, 
felinarele stradale păreau să  tremure, îndepărtându-se 
asemenea unor torţe montate pe schele, de-a lungul unui drum 
întunecat, care ducea spre moarte și, mai departe, spre iad. Işi 
cumpărase această mașină de la un dealer care lucra numai cu 
bani lichizi și care opera dintr-o serie de hambare de la o fostă 
fermă de cai de lângă Nogales. Arizona. Explorer-ul Sport fusese 
furat din Statele Unite și modificat în Mexic, unde, printre alte 
îmbunătățiri, fusese dotat cu un motor artizanal de 825 de cai 
putere, Chevy 502. 

Dacă avea nevoie să fugă, vânată de agenţiile de menţinere a 
ordinii și de cele de securitate naţională, la nivel statal și local, îi 
era de ajutor faptul că fusese un agent FBI care știa cum 
funcționau diversele operaţiuni criminale și unde să le găsească. 

La cererea lui Jane, sistemul de navigaţie fusese scos de pe 
Explorer. Dacă cei care o căutau aveau o pistă referitoare la 
vehicul, un sistem GPS le-ar oferi localizarea ei cu atâta precizie, 
kilometru după kilometru, încât ar fi putut să pună mâna pe ea 
la fel de elegant ca o pasăre de pradă care prinde un șoarece pe 
câmp. Pentru a evita și alte sisteme de localizare, ea nu avea 
nici telefon mobil, nici computer. 

Aerul cald care țâșnea din ventilatoarele de bord o încălzi, dar 
nu reuși să-i alunge frigul din adâncul fiinţei, care nu era de 
natură fizică. Acesta pusese stăpânire pe ea când Sara 
Holdsteck o privise cu admiraţie ferventă, dacă nu chiar cu 
venerație. 

Jane nu-și dorea să fie eroina nimănui. Pornise în această 
luptă din două motive foarte egoiste: ca să restabilească 
reputația soțului ei, pentru că Nick nu se sinucisese, așa cum 
indicau dovezile; și să salveze viața singurului ei copil, Travis, în 


VP - 35 


vârstă de cinci ani, care fusese ameninţată atunci când ancheta 
referitoare la moartea lui Nick dusese la descoperirea unei 
conspirații la nivelul cel mai înalt al oficialilor guvernamentali și 
al oamenilor de afaceri. Rădăcinile acestei cabale se înmulțeau 
zi de zi, în timp ce o naţiune întreagă rămânea ignorantă faţă de 
pericolul în care se afla. 

Ea acceptase faptul că ar putea să moară în cursul acestei 
întreprinderi. Chiar dacă reușea să descopere și să demaște 
conspirația, probabil că va fi, aproape sigur, asasinată ulterior, 
drept răzbunare. Dușmanii ei erau oameni bogaţi, cu multă 
putere, care nu erau obișnuiți să piardă și nu acceptau 
înfrângerea prea ușor. Travis fusese ascuns, cu ajutorul unor 
prieteni, într-un loc în care era puţin probabil să fie găsit; dacă și 
ea ar fi ucisă, el va fi crescut cu dragostea și îndrumarea 
cuvenită. 

Șansele ei de supravieţuire, așa slabe cum erau, depindeau 
de faptul că rămânea foarte concentrată, de păstrarea unui 
obiectiv precis și a motivaţiei personale, acţionând cu o 
încredere stăvilită de umilinţă. Deși viitorul libertăţii atârna în 
balanţă, ea nu era loana D'Arc și nu dorea să fie împovărată de 
o mare obligaţie asemenea celei care o inspirase pe fecioara din 
Orleans, la insistența mulțimilor adoratoare, ca să-și îmbrace 
armura și să ridice sabia. Cruciații carismatici de felul acela erau 
condamnaţi chiar și atunci când învingeau, distruși de o ambiţie 
exaltată, dacă nu chiar de mândrie. Și ceea ce îi puteau face 
dușmanii lui Jane, în cazul în care o prindeau, era mult mai rău 
decât arderea pe rug. 

Ea porni ștergătoarele de parbriz și se îndepărtă. O aștepta o 
sarcină dificilă și timpul era pe sfârșite. 


12. 


Ploaia mohorâtă era ca un avertisment al disperării care avea 
să vină, întunericul claustrofobic asemenea unui coșciug închis, 
râul, ca un piton voinic, pe jumătate vizibil, în curgerea lui 
șerpuită, la dreapta lor, asemenea unui zeu păgân al destinului, 
a cărui grabă alunecoasă spre înainte îi obliga să-l urmeze, 
indiferent de consecinţe. 

Tanuja Shukla nu pretindea că avea abilităţi supranaturale. 


VP - 36 


Viitorul îi era la fel de necunoscut ca oricărui muritor. Dar, în 
timp ce se apropiau de capătul sudic al canionului, unde 
cascada în creștere se arunca printre pilonii unui pod rutier și pe 
sub un drum de ţară, entuziasmul evadării lor în curs făcea loc 
unui presentiment dezastruos. 

Strategia lui Sanjay părea să funcţioneze. Viteza imprudentă 
cu care condusese prin beznă le oferise câteva momente 
agitate, atunci când terenul de sub Hyundai devenise înșelător 
și fuseseră surprinși de niște aglomerări masive de tufișuri și 
alte plante la fel de mari cât SUV-ul. Acestea erau aruncate în 
jos, pe pantă, spre mașină, cu un vuiet asemenea unei creaturi 
mitologice, născută din ceaţă. Dar deja de câteva minute 
farurile Range Rover-ului nu mai străpunseseră noaptea și 
ploaia în urma lor. Era evident că următorii lor se îndepărtaseră 
de râu, în goană după o pistă greșită sau rămăseseră atât de 
mult în urmă încât cotiturile terenului îi ascundeau privirii. 

Totuși, chiar când Sanjay ieșea din gura canionului, în sus, pe 
o pantă de pietriș, până la un drum de ţară și se întoarse apoi la 
dreapta, spre pod, Tanuja se pregăti pentru o surpriză. Aceasta 
sosi sub forma unei mari camionete Chevrolet, cu cabină dublă, 
cocoțată pe niște cauciucuri supradimensionate. 

Ei se îndreptau spre vest și camioneta venea din direcţia 
aceea. Aveau toate motivele să se aștepte ca aceasta să treacă 
pe lângă ei, condusă de o persoană care n-avea nimic de-a face 
cu situaţia lor. In schimb, aceasta se opri oblic, la intrarea pe 
pod. Ușile din spate, de ambele părţi, se deschiseră brusc și 
câţiva bărbaţi săriră afară, în ploaie. 

Nu aveau cum să se întoarcă înapoi. Nici nu puteau face o 
întoarcere de 180 de grade, pentru că la mai puţin de trei 
kilometri spre est se afla fundătura și casa din care tocmai 
fugiseră. 

Dacă Sanjay ar fi încetinit în faţa amenințării care apăruse, ar 
fi fost pierduţi. Dar, chiar în timp ce camioneta se oprea și ușile 
se deschideau, el acceleră. Santa Fe-ul Sport sări înainte și, 
pentru un scurt moment nebun, Tanuja crezu că fratele ei 
intenţiona să intre direct în Chevrolet. 

Bărbatul care sărise afară din camionetă prin partea 
pasagerului ţinea o carabină în mâna dreaptă. Păru surprins să 
vadă Hyundai-ul repezindu-se ca o rachetă spre el. Bărbatul 
avea fața palidă și ochii strălucitori din cauza reflexiilor farurilor 


VP - 37 


mașinii. Nu fu destul de rapid ca să apuce carabina cu ambele 
mâini și nici suficient de deștept ca să se ferească din calea 
pericolului. Hyundai-ul lovi ușa deschisă și aceasta îl pocni 
puternic pe bărbat, îl trânti pe jos și în spate, în timp ce ei 
treceau pe lângă el. 

— Să fiu a naibii! exclamă Tanuja în momentul impactului. 

Chevy-ul bloca o porţiune prea mare a drumului și Sanjay nu 
putea să treacă pe lângă el pe pavaj. El viră în jos, pe o pantă 
de pietriș, cu un unghi de coborâre care părea chiar și mai 
abrupt decât era de fapt, pentru că pierduseră un far în 
coliziune, iar singura rază de lumină care rămăsese deforma 
conturul a tot ceea ce se afla înaintea lor. El se luptă cu volanul, 
în timp ce spatele Hyundai-ului alunecă în sens orar. Cu mașina 
paralelă cu marginea șoselei de deasupra lor, înclinată atât de 
înfricoșător încât o determină pe Tanuja să se proptească în 
așteptarea unei răsturnări, Sanjay conduse spre vest, pe panta 
înclinată, mult dincolo de camionetă, poate chiar în afara focului 
carabinei, înainte să se întoarcă în sus spre asfalt. 

Tanuja privi în oglinda laterală din dreapta, în timp ce fratele 
ei privi în retrovizor. Ea strigă: „Uite-i că vin! Uite-i că vin!”, în 
timp ce el spunea „Putem să fugim mai repede decât 
camioneta”. 

— Îl lasă pe tipul ăla întins acolo, în drum, spuse ea. Poate că 
e mort. 

— Nu e mort, zise Sanjay. 

— Ușa l-a lovit puternic. 

— Nu chiar atât de tare. 

— Nu-mi pasă dacă e mort. Voia să ne împuște. 

— Cine sunt nemernicii ăştia nebuni? 

— Rakshasa, spuse Tanuja cu referire la o rasă de demoni din 
mitologia hindusă, un element fantastic pe care îl folosise într-o 
nuvelă. 

— Cagule, gorile, torpile, replică Sanjay, dar pentru cine 
lucrează, ce fac, de ce nol 

— Și de unde naiba știau pe unde aveam să ieșim din canion? 

Picăturile de ploaie se spărgeau de parbriz, în timp ce Santa 
Fe-ul Sport depășea o sută cincizeci de kilometri pe oră și, chiar 
și cu tracţiune integrală, părea ca există pericolul de 
acvaplanare pe asfaltul înecat de ploaie. 

Încă se aflau în zona rurală, dar drumul se ondula și se curba, 


VP - 38 


într-o coborâre de câţiva kilometri, spre zonele joase, dens 
populate, ale ținutului Orange. Camioneta încetase să mai 
rămână în urmă, dar nici nu se apropia, când, în depărtare, o 
lumină intermitentă se repezi afară din ceaţă și întuneric. Sursa 
ei era ascunsă de denivelarea îndepărtată a șoselei, la început 
la fel de stranie ca o întâlnire cu extratereștri în stilul lui 
Spielberg: alb și roșu, roșu și albastru, alb și roșu... 

— Hei, poliţia! strigă Sanjay. Suntem în regulă, Tanny. Este 
poliția. 

— Poliţiștii lui Lincoln Crossley, un ajutor de șerif, același 
lucru, spuse Tanuja și își aminti că Linc rămăsese temporar orbit 
de insecticid și trăsese cu arma la întâmplare, deși era la fel de 
probabil să-i lovească pe cei doi însoțitori ai săi, cât și să o ucidă 
pe ea sau pe Sanjay. Ea gemu când mașina de patrulare se 
ridică peste movila îndepărtată, cu girofarul de pe plafon 
strălucind mai intens. Acum puteau să audă sirena, în ciuda 
zgomotului motorului și al ploii. 

— Am dat de dracu’. 

— Nu am dat de dracu’, spuse Sanjay. 

— Am dat de dracu’. 

— Ce știi tu? Tu scrii lucrări de fantezie pline de speranţă și 
realism magic. Eu sunt cel pesimist și eu spun că nu am dat de 
dracu'. 

— Chodu, spuse ea. 

— Nu suntem chodu. 

— Suntem chodu, insistă ea și sirena se auzi mai puternic. 


13. 


Furtuna se liniști, transformându-se dintr-un un potop într-o 
stropeală capricioasă, până când Jane parcă dincolo de colț și la 
o distanţă de aproape două străzi de destinaţia ei din orașul 
Orange. De acolo porni pe jos, ducând o geantă cu fermoar. 

Dacă autorităţile stabileau vreodată o legătură între ea și 
Explorer-ul gri-metalizat, o descriere a vehiculului va fi postată 
pe site-ul Centrului naţional de informare asupra crimei, cu o 
alertă pentru fiecare agenţie de menţinere a ordinii din ţară. 
După asta ea se va afla în pericol permanent cât timp o 
conducea. Va avea nevoie de două sau trei zile ca să facă rost 


VP - 39 


de numere de înregistrare și acte noi de la serviciul vehiculelor 
motorizate, de la sursa ei de documente false din Reseda, la 
nord de Los Angeles; ar putea să fie mai sigur să abandoneze 
SUV-ul decât să-l folosească în această perioadă intermediară, 
între anunţul NCIC și primirea noilor plăcuțe de înmatriculare și 
a documentelor. 

Era mai bine, în schimb, să fie discretă și să parcheze undeva 
destul de departe de locaţia pe care intenţiona să o viziteze. 
Tipul pe care avea nevoie să-l întâlnească nu făcea parte din 
conspirația împotriva căreia se pornise. Nu se aștepta ca el să o 
trădeze. Dar, la fel cum șerpii își schimbă pielea, oamenii îi 
înșelaseră de atâtea ori așteptările încât învățase să fie 
pregătită pentru orice. 

Clădirea era așa cum și-o amintea: flancată de parcări, 
afișând o faţadă impresionantă, cu două niveluri, în stilul 
Southern Classic Revival, din cărămidă vopsită în alb, cu un 
portal înălţat, balustradă și coloane. La ora nouă în ambele 
parcări se aflau mașini. 

Evita intrarea din față, ocoli prin vestul stabilimentului, unde 
fațada măreaţă lăsa loc stucaturilor de lemn, atât de frecvente 
în sudul Californiei încât sugerau că scopul principal al 
arhitecturii locale părea să fie lipsa de durabilitate și ușurința 
unei eventuale demolări. În spatele clădirii se afla un garaj 
mare, separat, cu patru intrări. Între aceste clădiri se afla o 
curte de service auto. 

Clădirea principală prezenta o intrare din spate obișnuită, dar 
și o pereche de uși culisante, îndărătul cărora se afla un 
ascensor de marfă, care era accesibil doar cu ajutorul unui cod 
introdus pe o tastatură. Ea încercă ușa de la verandă și 
descoperi că nu avea nevoie de pistolul pentru descuiat uși. 

Păși într-un vestibul. O ușă aflată chiar în faţa ei se deschidea 
spre holul de la parter, unde s-ar afla persoane pe care nu ar 
dori să le întâlnească. Încercă ușa din stânga. Nişte scări duceau 
la etaj. 

În spatele ușii, spre dreapta, se aflau scări care duceau spre 
subsol. Ea cobori rapid. 

Ajunse într-un coridor lung. O serie de abajururi din sticlă 
mată, de cincizeci de centimetri diametru, cu lămpi 
fluorescente, aruncau o lumină albă, rece, cu o vagă nuanţă de 
albastru. Pereţii albi erau dintr-un material laminat, neted, 


VP - 40 


strălucitor. Podeaua era acoperită cu linoleum gri, strălucitor, 
care se curba în sus, spre pereţi. Spaţiul îi dădea o senzaţie de 
science-fiction, de parcă intrase într-un tunel al timpului sau 
într-o navă spaţială. 

Accesul la ascensorul de marfă, la acest nivel, se afla în 
dreapta ei. 

Deschise ușa aflată față în față cu ascensorul, aprinse 
luminile, văzu un bărbat mort și intră în cameră. 


14. 


Ca într-un coșmar devenit realitate, dar de neînțeles, 
urmăritorii neobosiţi veneau după ei ca o poteră demonică, cu o 
sentință la moarte, iar poliția venea înspre ei din faţă, cu sirena 
urlând. Terenul era încă impracticabil de ambele părți ale 
șoselei. Ploaia se linişti brusc de parcă se terminase o lungă 
bătaie la tobe și evenimentul pe care îl anunţaseră avea să se 
întâmple acum. 

Sanjay respecta poliția și se mândrea cu faptul că rămânea 
calm în situaţii dificile, dar douăzeci de ani de viață nu-l 
pregătiseră pentru o noapte în care realitatea cunoscută îi fugea 
de sub picioare, ca o trapă. Deși nu era stilul lui să se bazeze 
mai degrabă pe intuiţie decât pe rațiune, avu senzaţia că 
nebunia avea doar să se intensifice din acel moment. 

— Ține-te bine, o avertiză el pe Tanuja, în timp ce, la lumina 
farurilor, asfaltul ud strălucea spre o intersecţie. El apăsă frâna, 
făcu un viraj strâns la dreapta, pe noul drum cu două benzi, 
aproape că se răsuci cu totul, redresă Hyundai-ul și acceleră. 

— Ce facem? îl întrebă sora lui. 

— Nu știu. 

— Unde mergem? 

— O să știu când o să văd. 

— Eu o să știu când o să vezi tu? 

— Un loc în care putem să ieșim de pe drum, la vedere. 

Șoseaua șerpuia printre dealuri joase și printre șiruri de stejari 
bătrâni, imenși, întunecaţi. Curbele numeroase, în combinaţie cu 
copacii, îi ascundeau adesea din raza vizuală a celor care se 
aflau în urmărirea lor. 

Deși Sanjay cunoștea bine acest drum secundar, nu se putea 


VP - 41 


gândi la nicio ascunzătoare de-a lungul lui. Era un tip care se 
putea concentra la fel de rapid ca un laser, dar tot el era primul 
care recunoștea că nu prea era capabil să se concentreze la mai 
multe lucruri deodată. Nu vedea niciun rost în a mesteca gumă 
și a juca baschet în același timp. Nici măcar nu-i plăcea 
baschetul. Putea să piloteze cu încredere Santa Fe-ul Sport, la 
viteză mare, pe pavajul ud, prin curbe periculoase, în timp ce 
supraveghea urmăritorii în retrovizor și oglinzile laterale, dar 
răspunsul la întrebarea „Încotro?” îl ocolea. 

Ca întotdeauna, Tanuja era componenta esenţială a echipei 
pe care o formau gemenii Shukla. Ea spuse: 

— Ajungem la grajdurile Honeydale. Asta este locul. 

— Asta este locul, se declară el de acord. 

Și iată virajul spre dreapta, o alee cu o singură bandă de 
asfalt crăpat și găurit, flancată de stejari, care separa o pășune 
bogată pe vremuri, acum acoperită de buruieni, înconjurată de 
gardul fermei, prăbușit în unele locuri din cauza termitelor, a 
mucegaiului și putrezelii. 

Sanjay viră la dreapta și stinse luminile. Lăsară mașina să 
încetinească fără să folosească frânele, ca să evite să-și 
dezvăluie poziția din cauza luminilor roșii din spate, în caz că 
urmăritorii lor se aflau mai aproape decât credeau ei că se află. 

După vreo treizeci de metri, aleea retrasă cobora și ei 
ajunseră în afara vederii de pe șoseaua din spatele lor, coborând 
într-o vale care zăcea într-o obscuritate lipsită de lună și stele. 
Gardul dărăpănat și șirul de stejari îi călăuzea prin întuneric și 
iarba sălbatică de pe margini nu era la fel de întunecată ca 
asfaltul. 

Trecură pe lângă ruinele unei locuinţe care fusese măreaţă, în 
care proprietarii pieriseră într-un incendiu cu trei ani în urmă. O 
ruină de zidărie spartă și grinzi dărâmate. Două sobe de piatră 
se înălțau aproape neatinse, amenințând straniu, în noapte, 
asemenea altarelor închinate unui zeu primitiv care-și 
măcelărise propriii săi idolatri. 

În noaptea incendiului vântul lucrase din plin. Flăcările se 
întinseseră până la grajdurile extinse și mai mult de jumătate 
dintre acestea erau distruse. Caii de rasă ai stăpânilor și caii 
altora, care plăteau ca să-i adăpostească la Honeydale, fuseseră 
salvaţi de administratorul fermei dar afacerea pierise odată cu 
stăpânii ei. După o luptă încrâncenată între moștenitori, moșia 


VP - 42 


fusese, în sfârșit, atribuită dar, deși proprietatea se afla pe piață 
de mai mult de un an, nu fusese vândută încă. 

Sanjay conduse mașina în spatele unuia dintre grajdurile 
intacte, parcă și opri motorul. 

— Când vor înţelege că ne-au pierdut, nu se vor întoarce pe 
urme ca să caute. Își vor închipui că suntem duși de mult. 

Tanuja lăsă în jos fereastra din partea ei. Ploaia se oprise. 
Vântul încetase. Aerul rece al nopţii aducea cu el un ușor iz de 
lemn carbonizat, pe care potopul recent îl stârnise din grajdul pe 
jumătate prăbușit, din apropiere. Ea nu auzi în depărtare nici 
sirena și nici uruitul motoarelor. 

— Cine o să ne creadă, Sanjay? 

— Sigur nu șeriful. Ceva e putred acolo. 

Referindu-se la părinţii lor, Tanuja spuse: 

— Din cauza asta dragii de Baap și Mai au părăsit India, prea 
multă corupţie acolo, din cauza asta ne-au adus aici, cu atât de 
mult timp în urmă. Încă mi-e dor de ei, în fiecare zi. 

Sanjay fu de acord. 

— Intotdeauna o să-mi fie. 

Lumea părea în eclipsă sub cerul acoperit și fluxul palpabil al 
nopţii părea să se scurgă prin fereastra deschisă și să se adune 
în Hyundai. Sanjay se simţea ciudat, de parcă inspira atât aer, 
cât și întuneric. 

— Poate că șeriful nu este corupt, spuse Tanuja, doar unii 
dintre adjuncii lui. 

— Sau poate că el este corupt. 

— Cele mai multe orașe din ţinut au propriile echipaje de 
poliție. 

— Dar noi nu locuim într-unul dintre acele orașe. 

— Ei bine, va trebui să mergem /a cineva. 

Deși Sanjay nu pornise SUV-ul și deși nici el, nici sora lui nu 
atinseseră vreo comandă, ecranul computerului din bord se 
aprinse, surprinzându-i. Sistemul de navigaţie se activă. Apăru o 
hartă. Aceasta prezenta un drum lat în serpentine, care purta 
numărul drumului de ţară de pe care tocmai ieșiseră. 
Îndepărtându-se de linia mai groasă, era una mai subțire, 
nenumerotată, care nu putea să fie altceva decât aleea privată 
care ducea la grajdurile Honeydale. Pe hartă, un indicator roșu 
clipea la capătul aleii și puţin într-o parte, unde se afla în acest 
moment Hyundai-ul. 


VP - 43 


— Ce se întâmplă? întrebă Tanuja. 

Sanjay deschise brusc ușa șoferului și ieși din mașină. Făcu 
câţiva pași înainte, ca să stea lângă bara din faţă, ascultând 
încremenirea, perturbată doar de ticăitul neregulat al motorului 
care se răcea, de apa care picura din copaci și de buhuitul 
întâmplător al unei bufniţe. 

Când sora lui cobori din mașină, Sanjay ridică privirea spre 
cer, întrebător. Dacă cineva cunoștea numărul de înregistrare al 
mașinii și, prin urmare, putea să obţină codul semnalului unic al 
sistemului de navigaţie, ar putea să-i găsească? Transmiţătorul 
mașinii continua să funcţioneze chiar și când motorul era oprit? 
Satelitul care deservea sistemul lor de navigaţie putea „să-i 
vadă” folosind acest semnal și putea GPS-ul lor să fie pornit prin 
telecomandă ca să-i găsească? El nu cunoștea răspunsurile. Dar 
ecranul strălucitor din bord părea să spună „nu te poţi 
ascunde!” 

Auzi un motor în depărtare. Mai mult de unul. 

Tanuja îl privi pe deasupra capotei SUV-ului. 

— Sanjay? 

Pe măsură ce zgomotul motorului devenea tot mai puternic, 
el se grăbi să ocolească botul mașinii Hyundai și o apucă pe 
sora lui de mână. 

— Fugi! 


15. 


Aerul rece aducea un miros intens de substanțe chimice și, 
sub acesta, un iz organic mai slab și mai puţin plăcut, asupra 
căruia Jane se decise să nu stăruie. 

Masa de oţel inoxidabil, ușor înclinată, cu jgheaburi pentru 
scurs sângele, fusese folosită și bine curățată. Acum era goală, 
la fel ca rezervorul de colectare din plastic transparent de 
dedesubt. 

Decedatul fusese transferat pe o a doua masă de oţel 
inoxidabil, de data asta fără jgheaburi de scurgere, unde zăcea 
întins, dezbrăcat, sub un giulgiu alb, care-i lăsa la vedere doar 
capul și gâtul și un braț, care alunecase de sub cearceaf și 
atârna de pe masă. Lumina puternică, nemiloasă, scotea în 
evidenţă fiecare por deschis ca pe un crater, fiecare rid ca pe o 


VP - 44 


crevasă, astfel că fața lui palidă avea textura și conturul unui 
drum din deșert, torturat de căldură, de vântul care-l erodează 
și de mișcările tectonice. Va arăta mult mai bine dimineaţă, 
după ce esteticianul îi va picta o aparenţă de viață și o iluzie de 
somn peste trăsăturile sale sumbre. 

Un suport pentru dosare se afla legat de piciorul mesei. Găsi o 
fotografie a celui decedat, așa cum arăta când fusese în viaţă și 
sănătos, un ghid pentru estetician. Numele lui era înscris pe 
spatele fotografiei: Kenneth Eugene Conklin. 

Așeză dosarul la loc pe suport și sună de pe telefonul ei de 
unică folosință. 

Într-o cameră de veghe de la etajul casei de pompe funebre, îi 
răspunse proprietarul: 

— Gilberto Mendez. 

— Ai spus, pe vremuri, că ai muri pentru soţul meu dacă ar fi 
nevoie. Nu-i nevoie să mori, el a ajuns acolo înaintea ta, dar mi- 
ar prinde bine puţin ajutor. 

— Dumnezeule, unde ești? 

— Îi ţin companie lui Kenneth Conklin. 

— Nu-mi vine să cred. 

— ŢI l-aş da la telefon ca să-ţi confirme, dar Ken este puţin 
panicat. 

— Vin imediat. 

Când Gilberto intră pe ușă, un minut mai târziu, îmbrăcat în 
costum negru, cămașă albă și cravată neagră, arăta cu zece 
kilograme mai greu decât fusese în urmă cu doi ani, dar încă în 
formă. Avea o faţă plăcută, rotundă, maronie. Soţia lui, 
Carmella, o numea faţă de turtă dulce. La treizeci și șase de ani, 
cu un început de chelie, începea să semene cu tatăl lui, de la 
care moștenise afacerea. Inchise ușa în urma lui și spuse, 
referindu-se la părul negru și ochii întunecaţi ai lui Jane: 

— Nu semeni deloc cu tine. 

— E doar o perucă, lentile de contact colorate și o atitudine 
schimbată. 

— Ei bine, întotdeauna ai avut atitudine. 

El veni în partea îndepărtată a mesei, cu bărbatul mort între 
ei, și Jane întrebă: 

— Ce mai faci, Gilberto? 

— Mai fericit decât merit să fiu. 

— Doar faptul că aud asta mă face să mă simt mai bine. 


VP - 45 


— Vom avea cel de-al patrulea copil, în iunie. 

— Încă o fată? 

— Băiat. Dumnezeu să-l ajute, cu trei surori mai mari. 

— Ca și cum ar avea trei îngeri păzitori. 

— Poate că ai dreptate. 

Jane arătă spre faţa împietrită a bărbatului de pe masă. 

— La înmormântarea tatălui tău, cu doi ani în urmă, spuneai 
că vrei să vinzi afacerea. 

Când Gilberto zâmbi, arăta ca un băiețel. Chiar și atunci, 
privirea lui era mai tristă decât de obicei. 

— M-am înrolat în infanteria marină ca să scap de asta, spuse 
Gilberto, dar după cum am aflat, slujba asta este o chemare, nu 
doar o afacere. Tatăl meu spunea că, mai presus de orice 
altceva, e vorba de păstrarea demnităţii celor morţi, despre a nu 
lăsa ca moartea să le fure asta. Atunci nu avea niciun sens 
pentru mine. După ce am fost în război, a început să aibă. 

Cu un gest tandru, de parcă era o asistentă medicală lângă un 
prieten bolnav, el ridică pe masă braţul dezgolit și îl acoperi cu 
giulgiul. 

— Nick nu s-ar fi sinucis niciodată, spuse el. 

— Nu a făcut-o. 

— Deci, toată mizeria asta în care te afli este din cauză că vrei 
adevărul. 

— Am aflat adevărul despre Nick. Toate astea au rămas în 
urmă acum. 

— Lucrurile care se spun despre tine la știri - crimă, vânzarea 
secretelor naţionale, trădare... nimeni din cei care te cunosc nu 
ar putea să creadă așa ceva. 

— Știrile nu prea mai sunt știri în ultima vreme. Toate 
minciunile pe care le spun nu prea mai lasă loc pentru adevăr. 

— Ale cui pietre le-ai deranjat? 

Ea spuse: 

— Unii dintre ei sunt în guvern, alţii în industria privată. Se 
joacă mult cu presa, la fel ca mulți alţii. 

Din momentul în care Gilberto menţionase sarcina Carmellei, 
Jane nu se putea opri să nu se gândească la soţia lui, la cele trei 
fiice tinere și la băieţelul care urma să se nască. 

— Ai atât de multe responsabilităţi. N-ar fi trebuit niciodată să 
vin aici. Ar fi mai bine să plec, spuse ea. 

Cu o voce scăzută, aproape un murmur, potrivit pentru 


VP - 46 


conversațiile cu cei îndoliaţi din camerele de priveghere de la 
parter, el întrebă: 

— Ce mai face băiatul tău? Ce mai face Travis? 

După un moment de tăcere, ea răspunse: 

— Se luptă cu pierderea lui Nick. Dar e în siguranţă, ascuns, la 
niște oameni care ţin la el. 

— E nevoie să-l ascunzi, nu-i așa? 

— Ca să mă împiedice pe mine să anchetez toate astea, au 
ameninţat să-l omoare. Dar nu vor pune niciodată mâna pe el. 
Niciodată. 

Când Jane își ridică geanta să plece, Gilberto spuse: 

— De ce crezi că semper fi nu mai înseamnă nimic pentru 
mine? 

— Nu cred asta, Gilberto. 

— Intotdeauna devotat înseamnă întotdeauna devotat, nu 
doar atunci când îţi convine. 

— Familia e pe primul loc, spuse ea. Fii devotat familiei tale. 

— Nick însemna familie. Ca un frate. N-aș mai fi astăzi aici 
dacă n-ar fi fost el. Asta te face și pe tine parte din familie. Lasă 
geanta jos. Respectă-mă măcar atât cât să-mi spui ce ai nevoie 
de la mine. Dacă este mult prea nebunesc, dacă înseamnă să 
sar de pe o stâncă, voi spune nu. 

Ea nu lăsă geanta jos. 

— Voiam să-ţi cer să faci pe șoferul și să conduci o mașină. 

— Altceva? 

— Ar trebui să-l răpim pe acest nenorocit care lucrează în 
Departamentul de Justiţie. Ultima mea pistă. A ieșit la iveală în 
atacul în care a fost ucis guvernatorul din Minnesota, 
săptămâna trecută. Am aflat că vine aici când am intrat în 
computerul companiei de limuzine a fratelui său. El deţine 
informaţii pe care va trebui să i le smulg, dar, pentru asta, nu 
am nevoie de tine. Tu trebuie să-l iei, ca și cum ai fi șoferul 
desemnat, îl aduci la mine și pleci. Asta-i tot - dacă lucrurile 
merg bine. Ceea ce s-ar putea să nu se întâmple. 

El spuse: 

— Sunt un șofer bun. N-am primit amendă niciodată. 

— Răpire, Gilberto. Te vor pune la răcoare pentru mulţi ani. 

— Eu doar o să conduc mașina. Fac pe șoferul - floare la 
ureche. O parte din treaba pe care o am de făcut deja este să 
fiu șofer. Conduc un dric. 


VP - 47 


16. 


Stejarii din California nu creșteau suficient de apropiaţi unul 
de altul pentru a constitui o pădure, dar coroanele lor aveau un 
diametru uriaș încât, peste vale și în sus, pe panta lungă, 
configuraţia ramurilor lor masive se arcuia peste Tanuja și 
Sanjay, ca tavanul boltit al unei catedrale, construită de natură, 
în care zeul Pan s-ar putea să li se arate, cu picioare de capră și 
coarne, cântând la nai. 

Dar, în timp ce se grăbeau să se îndepărteze de grajdurile 
Honeydale, cântecul a nenumărate broaște de copac îi învăluia, 
dar care, după părerea Tanujei, era mai rău prevestitor decât 
oricând. Astfel de broaște sărbătoreau întotdeauna după o 
furtună, dar erau extrem de sensibile la intrușii de pe domeniul 
lor și păstrau tăcerea în timpul trecerii oricărei fiinţe umane. 
Acest cor, o bucurie aproape frenetică și niciodată întreruptă, 
părea să sugereze că natura și creaturile ei știau că gemenii 
Shukla urmau să moară atât de curând, încât erau doar niște 
spirite și nu erau un motiv de îngrijorare. 

Binecuvântarea unei imaginaţii de scriitor era, în același timp, 
un blestem. 

Având în jurul lor doar ierburi sălbatice și niciun tufiș des care 
să-i ascundă, pe un teren care nu prezenta niciun fel de urme de 
pași, erau împiedicaţi de la o fugă nebună doar de beznă și de 
teama de a nu cădea peste o muchie nevăzută. Ajunseră rapid 
în vârful coamei și se opriră ca să privească înapoi, spre sud, 
aflaţi suficient de sus ca să poată vedea pe deasupra copacilor. 
Pentru un lung moment, încercând să-și recapete respiraţia, se 
holbară la două perechi de faruri, în depărtare, fără ca razele să 
se afle în mișcare, ambele concentrate asupra a ceea ce părea 
să fie Hyundai-ul Santa Fe Sport pe care tocmai îi 
abandonaseră. 

— Cine sunt ei? se întrebă ea. 

— Nu doar adjuncţii șerifului. Cineva mai mare ne vrea. 

— Mai mare? Cine? Cine ne dorește, pentru ce? 

— Să fiu al naibii dacă știu, Tanny. Dar trebuie să rămânem în 
mișcare. 

Impreună se întoarseră de la priveliștea dinspre sud. Spre 
nord-nord-est, în spatele unei alte coame, bezna se transforma 


VP - 48 


într-o lumină ciudată, de fapt trei halouri împreunate de lumină 
- una albastră, una roșie și una galbenă. Cea albastră semăna 
cu o flacără de gaz, constantă în formă și strălucire. Cea roșie 
nu semănă cu focul, dar avea culoarea intensă și întunecată a 
unui rubin sau a unui pahar de sticlă iluminat al unei lumânări 
votive. Mai era o rază înclinată de culoare galben-canar, de 
parcă albastrul și roșul erau sprijinite pe ea, asemenea coroanei 
duble. 

Pentru un moment, Tanuja avu impresia că era atrasă, prin 
această noapte înfricoșătoare și extraordinară, către un mister 
și o revelaţie supremă, precum un personaj nedumerit dintr-una 
dintre povestirile ei, pline de realism magic. Apoi înţelese de 
unde apăreau luminile. 

— Este strălucirea de neon de la intersecţia Coogan 
Crossroads. 

Crossroads era mai puţin un restaurant cât mai mult o 
tavernă, și mai puţin o tavernă cât o tradiţie, locul tradițional de 
socializare, în care locuitorii micilor comunităţi răzlețe din 
canioanele îndepărtate din estul ținutului erau atrași pentru a 
găsi companie, mai ales în serile de sfârșit de săptămână, cum 
era aceasta. 

— Probabil vreo opt sute de metri, spuse Sanjay. 

— Acolo putem obţine ajutor. 

— Poate, spuse Sanjay. Poate. 

— Cu siguranţă trebuie să fie acolo câţiva oameni pe care-i 
cunoaștem. 

— II cunoșteam pe Lincoln Crossley - sau așa credeam. 

— Nu se poate ca întreaga lume să fi fost coruptă, Sanjay. Fii 
serios. 

Întrucât ameninţarea urmăritorilor lor nu mai era iminentă, 
coborâră de pe creastă, îndreptându-se spre nord-nord-est, 
către haloul de neon, adoptând un pas mai puţin grăbit peste 
câmpuri acum, când aveau un loc către care să se îndrepte și o 
speranţă de ajutor. Norii se destrămau, încet. Prin norii 
zdrenţuiţi și vălurile subţiate apărea o frântură din lumina lunii. 
Acum, singurul lucru care putea să meargă prost - sau cel puţin 
așa părea - era ca unul dintre ei să se împiedice prin beznă, să 
cadă și să-și rupă un picior. Sanjay o apucă pe Tanuja de brațul 
stâng în timp ce porneau amândoi cu atenţie. 


VP - 49 


17. 


Poate că stăteau de o parte și de alta a bărbatului mort 
pentru că Jane avea îndoieli referitoare la implicarea acestui 
tată a patru copii într-o acţiune atât de periculoasă și pentru că 
Gilberto, în ciuda declaraţiei lui de semper fi și a datoriei pe care 
o avea faţă de Nick, avea propriile sale îndoieli. 

Serios și tăcut pe masă, decedatul era o barieră împotriva 
oricărei acțiuni pripite, o avertizare că ei ar putea să moară în 
cursul răpirii. Dragostea lui Jane pentru Nick fusese atât de 
intensă încât nici moartea lui nu o diminuase și, deși 
recunoștinţa și admiraţia lui Gilberto erau niște emoţii mai puţin 
intense, amintirea lui Nick și sentimentele pe care amândoi le 
aveau pentru el deveniseră o piatră de încercarea prin care 
amândoi își puteau verifica valorile și principiile. Dar o piatră de 
încercare avea valoare doar dacă acționau raţional, dintr-un 
simț al datoriei, mai degrabă decât din cauză că-i cuprindea 
sentimentalismul. Jane știa - poate că și Gilberto - că o atingere, 
o îmbrăţișare în primele minute ale acestei întâlniri ar putea să 
transforme un sentiment de onestitate într-un sentimentalism 
care să-l provoace să ia o decizie fatală, pe o bază greșită. 

— AȘ fi recunoscătoare dacă ai face asta doar pentru mine, 
spuse, doar pentru Nick. Dar dacă ei află că m-ai ajutat, nu le va 
păsa că tot ce ai facut a fost să conduci mașina. Te vor termina. 
Trebuie să înţelegi ce au făcut, ce vor să facă și cât de multe au 
de pierdut. 

Ea privi la faţa bărbatului mort, la fel de albă după 
îmbălsămare ca o coajă de ou, cu buzele rigide, de parcă nu s-ar 
fi deschis niciodată într-un zâmbet, cu pleoapele subţiri ca 
hârtia, de parcă se uzaseră de la toate priveliștile tulburătoare 
împotriva cărora fuseseră închise, pe durata vieții. Nick fusese 
incinerat. Și ea ar prefera focul dacă, după moartea ei, corpul i- 
ar putea fi găsit. 

— Acești nenorociţi, această conspirație, cabală, oricum vrei 
să o numești - au un software special. Acesta identifică oamenii 
care sunt susceptibili să îndrepte omenirea în direcția greșită, 
persoane din domeniul artei, jurnalismului, științei, educaţiei, 
politicii, armatei... 

Gilberto se cutremură. 


VP - 50 


— În direcţia greșită? Cum poate să decidă un computer care 
este direcţia greșită pentru civilizaţie? 

— Nu poate. Ei au decis când au creat acest blestemat de 
software. Tot ce face el este să identifice ţintele. Ei spun că 
ajunge să șteargă suficient de mulţi oameni aleși cu grijă, aceia 
care sunt susceptibili să ajungă în poziţii în care să-i influenţeze 
pe alții cu ideile lor greșite, apoi, în timp, vom ajunge la Utopia. 
Dar nu e vorba de Utopia. E vorba doar despre putere. Putere 
absolută. 

Gilberto se întorsese din război cu o tristețe apăsătoare, din 
care se născuseră o blândețe și o dorinţă de a evita orice 
conflict. Dar acum furia îi înlocuia blândeţea și spuse printre 
dinţi: 

— Să şteargă, pur și simplu. Să șteargă. Întotdeauna un 
cuvânt drăguţ pentru crimă. 

— Se zice că losif Stalin ar fi spus: „Un singur mort este o 
tragedie. Un milion de morţi înseamnă statistică”. Ai vreo 
problemă cu asta? 

— Vor să omoare un milion? 

— Poate chiar mai mult. Două sute zece mii, per generaţie, în 
Statele Unite. Adică opt mii patru sute pe an. 

— Ei ţi-au spus asta? 

— Unul dintre ei. Va trebui să mă crezi pe cuvânt. Nu poate să 
confirme. L-am omorât. În legitimă apărare. 

Deși participase la un război, Gilberto era zguduit. Războiul în 
partea cealaltă a lumii era diferit de luptele de pe străzile 
propriei sale ţări. Își așeză palmele pe masa de oţel și se aplecă 
peste ea, ca să se sprijine. 

Jane continuă: 

— Persoanele pe care le omoară se află pe ceea ce ei numesc 
lista Hamlet. După ce identifică ţintele, se duc după ei atunci 
când sunt în cel mai vulnerabil moment. Când sunt departe de 
casă, la o conferință sau când călătoresc singuri și pot fi drogaţi, 
sedațţi, într-un fel sau altul. 

— Sedaţi? 

— Ei nu vor să pară o crimă. Îi sedează și îi programează să se 
sinucidă. Nick se afla pe lista Hamlet. El și-a tăiat gâtul cu cuțitul 
său de la pușcașii marini, Ka-Bar, și a tăiat atât de adânc încât 
și-a secționat artera carotidă. 

Gilberto se holbă la ea pentru un lung moment de parcă nu-i 


VP -51 


venea să creadă ce fel de nebunie o apucase. 

— Îi programează? 

— În zilele noastre viaţa pare desprinsă de pe marile ecrane, 
Gilberto. Și nu este un film de care să se bucure familia. Ai auzit 
despre nanotehnologie? 

— Chestii microscopice. Poate niște mașinării atât de mici 
încât sunt invizibile. Ceva de genul acesta. 

— In cazul acesta construcția este formată din câteva 
molecule. Sute de mii - poate milioane - aflate în suspensie într- 
un ser, injectate în fluxul sanguin. Atacă creierul. După ce trec 
din vasele capilare în țesutul nervos, se asamblează singure 
într-o reţea mai mare. Un mecanism de control de tip reţea. În 
câteva ore se obţine controlul absolut asupra celui injectat. 
Subiectul nu are habar că se întâmplă ceva. Pare el însuși. 
Nimeni nu observă nimic diferit la el. Dar, câteva zile mai târziu, 
sau poate săptămâni, primește o comandă să se sinucidă... și se 
supune. 

— Dacă nu te-aș cunoaște, spuse Gilberto, aș zice că ești 
numai bună pentru spitalul de nebuni. 

— Uneori, în ultima vreme și eu mă simt așa. Nick nu știa ce 
face. Sau poate că știa dar nu se putea opri, ceea ce îmi 
provoacă greață. 

Ea închise ochii. Inspiră adânc. 

— Sinuciderile persoanelor de succes, fericite s-au înmulţit în 
ultimii doi ani, persoane fără niciun istoric de depresie, care 
aveau toate motivele să se bucure de viaţă. Uneori îi iau și pe 
alții cu ei. Ea deschise ochii. Trebuie să fi auzit știrea despre 
femeia din Minnesota, Profesoara Anului, care nu doar s-a 
sinucis, ci împreună cu ea a omorât un guvernator și alți 
patruzeci de oameni. Știu, cu siguranţă, că era sub controlul 
acestor oameni, la fel cum era și Nick. 

— Poţi să dovedești toate astea? 

— Mda. Dar în cine să am încredere în toată treaba asta? FBI- 
ul nu este corupt în întregime, dar unele persoane din birou fac 
parte din această conspirație. La fel se întâmplă și la NSA, 
Homeland Security. Sunt presăraţi pretutindeni. 

— Du-te la presă. 

— Am încercat. Am crezut că știu un ziarist de încredere. N-a 
fost. Am o mulţime de dovezi. Dar dacă le dau persoanei 
nepotrivite și aceasta le distruge, tot ceea ce am îndurat a fost 


VP - 52 


degeaba. Și există lucruri și mai rele decât lista Hamlet. Mult 
mai rele. Nu toţi cei pe care îi injectează sunt programaţi pentru 
sinucidere. 

— Atunci pentru ce? 

— Unele dintre persoanele aflate sub controlul lor par să aibă 
voință proprie, dar nu au. Sunt folosiți fără milă. Ca asasini 
programați. Alţii sunt înrobiţi și folosiți ca mână de lucru ieftină. 

Ea ura moartea, cea care o lipsise de prezența mamei ei și a 
soțului ei, dar când privi la faţa palidă, de ceară a cadavrului 
dintre ei simţi starea de neființă, de liniște absolută, pe care ar fi 
preferat-o cei care trăiseră cu o reţea nanotehnologică ţesută în 
creier. 

— Am văzut niște bărbaţi păzind o proprietate aparţinând 
unuia dintre arcadieni - după cum își spun ei -, o gașcă de 
bărbaţi în pantaloni și haine sport, normali la prima vedere, dar, 
asemenea câinilor dresați, locuiesc în condiţii umile, ca într-un 
coteţ. Au personalităţile și memoriile șterse. Nu au viaţă 
interioară. Sunt programaţi să poarte arme și să asigure 
securitatea, să urmărească și să omoare intrușii. Sunt ca niște... 
roboţi din carne și oase. 

Dacă Jane avea vreo îndoială că Gilberto o credea, orice urmă 
dispăru când el își făcu semnul crucii. 

— Roboţi în carne și oase, repetă ea. Există un fel de bordeluri 
pentru bogătani, pentru oamenii puternici care finanţează 
această conspirație. Am reușit să pătrund într-unul și să ies de 
acolo în viaţă. Fetele sunt frumoase, dincolo de orice descriere. 
Fără speranţe. Fără visuri. Nu au niciun interes în afară de a 
rămâne în formă, atrăgătoare. Programate să ofere orice 
plăcere sexuală. Foarte supuse. Nu sunt niciodată 
neascultătoare. Nicio dorinţă nu este atât de extremă încât să 
nu o satisfacă ele. Ca să o spunem frumos, sunt dulci, aparent 
fericite, dar totul este programat. Sunt incapabile să exprime 
furie, tristeţe. Undeva adânc în interior... ce ar fi dacă ar exista 
ceva rezidual în unele dintre ele, cea mai vagă umbră de 
sentimente umane adevărate și de conștiință, o urmă de 
respect de sine, o speranţă fragilă? Și trupul lor este într-o 
închisoare. O viață de singurătate necurmată, într-un iad solitar. 
Am visat că aș fi una dintre ele. M-am trezit tremurând de parcă 
aveam malarie. Nu mi-e rușine să recunosc că mă tem să nu 
sfârșesc în felul acesta, lipsită de voinţă proprie. Pentru că, după 


VP-53 


ce mecanismul de control este instalat în creier, nu există nicio 
cale de a-l extrage, nicio cale de scăpare, în afară de moarte. 


18. 


O lună ca un ou de dragon apăru din spatele unor nori 
zdrenţțuiţi care erau mânaţi spre sud-vest de un vânt de 
altitudine mare, care nu se simţea aici, la sol. Acum stejarii erau 
mult răriţi, fiecare rege peste domeniul său, cu ramurile 
întunecate și zbârliți și contorsionați, ca niște supraviețuitori 
pârjoliţi dar robuști ai unui cataclism sau ca niște oracole care 
avertizează asupra unui eveniment iminent. Pământul era mult 
mai puţin favorabil creșterii ierbii și ultima pantă în urcare era 
presărată cu umbrele vagi, lăsate de lună, ale copacilor, pe un 
covor de pietriș ud și pâlcuri neîngrijite de rogoz bătătorit. 

În ciuda pericolului inexplicabil în care se găseau Tanuja și 
fratele ei, ea nu se putea abţine să nu vadă potenţialul de 
poveste al acestei situaţii bizare. Chiar în timp ce se grăbea spre 
creasta ultimului deal, în minte îi încolțea ideea unui roman, o 
pereche contemporană pentru „Hansel și Gretel”, o pereche de 
fraţi transportaţi din pădurile Germaniei medievale în sălbăticia 
semideșertică din sudul Californiei; dușmanul lor nu mai era o 
vrăjitoare care locuia într-o casă făcută din pâine și cozonac, în 
schimb era o sectă înfricoșătoare sau o frăţie malefică. Ceea ce 
îi plăcuse cel mai mult la Hansel și Gretel era faptul că le 
tăbăceau fundurile celorlalţi; după ce Gretel o aruncase pe 
vrăjitoarea cea rea în cuptor și bătuse în cuie ușa, ea și Hansel 
își umpluseră buzunarele cu bogăţia de perle și bijuterii a babei 
fioroase. 

Respirând din greu, ea și Sanjay ajunseră pe creastă unde 
sursa aurei cu roșu, albastru și galben care îi atrăsese prin 
întuneric strălucea acum chiar sub ei. Singura construcţie la 
vedere, o clădire comercială făcută să arate ca o colibă de 
bușteni, își făcea reclamă cu un șir dublu de tuburi de neon, 
plasate în jurul marginii acoperișului; și pe reclama enormă din 
faţă cuvintele COOGANS CROSSROADS ardeau din interiorul 
conturului strălucitor al unei pălării de cowboy. 

În faţa și în lateralul clădirii erau parcate cel puţin douăzeci de 
mașini. Sunetul vag de muzică în genul country își croia drum în 


VP - 54 


noapte dintr-un tonomat de la bar. 

Tanuja îl urmă pe Sanjay în jos, pe panta alunecoasă plină de 
grămezi de iarbă Aureola, îmbibată de ploaie și pe jumătate 
prăbușită, în care îţi prindeai picioarele apoi pe șoseaua est- 
vest, cu două benzi, care ajungea la intersecţia cu drumul nord- 
sud. 

Când intrară în parcarea de la Coogans, câteva acorduri din 
Macarena de Los del Rio, izbucniră din buzunarul pantalonilor lui 
Sanjay, ceea ce-l determină să se oprească. In timp ce sunetul 
de apel se repeta, el pescui telefonul care aparținuse unuia 
dintre bărbaţii care le invadaseră casa. 

— Nu răspunde, îl avertiză Tanuja. 

— Nu răspund, spuse Sanjay. Am luat asta ca să putem 
obţine, în cele din urmă, o pistă în legătură cu cine sunt ei. 

— Cine sună? Care este numărul? 

— Fără identitate, spuse Sanjay. 

Deși el nu acceptase convorbirea, o conexiune se stabilise 
cumva. Un lanţ lung de cod binar, ca un miriapod care alerga pe 
o cărare sinuoasă, curgea pe ecran, de sus în jos. Codul dispăru, 
fundalul albastru clipi și deveni alb și două linii negre, etichetate 
cu numere de drumuri, arătară intersecția la care ajunseseră. 
Un indicator roșu, clipitor nu putea să arate altceva decât poziţia 
telefonului mobil. 

— Rahat! spuse Sanjay. Tocmai ne-au localizat. 

— Cum e posibil? 

— Nu știu. 

Tanuja privi spre șoseaua nord-sud, pentru moment 
întunecată și fără trafic. 

— Vor ajunge aici. 

Clădirea prezenta o poartă de scânduri înălțată pe niște stâlpi 
de lemn de vreo șaizeci de centimetri. Sanjay alergă spre ea și 
aruncă telefonul mobil printre două plante dintr-o bordură 
decorativă plină cu laptele cucului, în spaţiul întunecos de sub 
portal. ă 

Un zgomot de motor începu să se audă și crescu rapid. Inspre 
sud, din direcţia ruinelor grajdurilor Honeydale, o baie de 
lumină, care se ondula după contururile terenului, apărea din 
spatele cortinei de eucalipţi. 

Tanuja și Sanjay, gândind la fel, fără să fie nevoie să 
vorbească, alergară spre unul dintre vehiculele parcate - un 


VP-55 


camion cu o platformă de zece metri, cu margini înalte din lemn 
și o prelată arcuită din pânză, întinsă pe o ramă metalică. Se 
căţărară pe oblonul din spate și intrară în compartimentul de 
marfa, întunecos, unde intra exact atâta lumină cât să le 
sugereze că se aflau la bordul unui camion al unui grădinar, plin 
mai mult de jumătate cu ferigi mari și palmieri Raphis, care 
creșteau în găleți de plastic de patruzeci de litri, pline cu 
pământ. Se ghemuiră la vreun metru și jumătate de oblonul din 
spate, dincolo de locul în care lumina neoanelor se putea 
reflecta pe feţele lor, cu ramurile tinerilor copaci de ferigă 
australiană aplecate peste și în jurul lor. 

Un moment mai târziu, zgomotul de motor ajunse la maxim. 
Niște faruri măturau zona de parcare, o pereche și apoi încă 
una. Primul vehicul care trecu pe lângă oblonul din spate al 
camionului fu camioneta șerifului, care nu folosea nici sirena, 
nici girofarul și care se opri la picioarele porţii de scânduri, unde 
vopseaua galbenă de pe pavaj interzicea parcarea. 

Imediat în spate venea mașina echipei, camioneta Chevrolet, 
cu cauciucuri supradimensionate, cu ușa din dreptul pasagerului 
din față îndoită și fluturând, ţinută închisă de bărbatul cu 
carabina. Camioneta trase într-un loc de parcare liber, între 
două SUV-uri. Şoferul opri motorul și ieși împreună cu alţi doi 
bărbaţi. Era evident că bărbatul rănit fusese lăsat în urmă, la 
intrarea pe pod, să se descurce singur. Șoferul porni să 
ocolească prin partea de nord a clădirii Coogans Crossroads, 
ceilalți doi porniră spre sud, cu intenţia evidentă să se 
întâlnească în spatele tavernei, unde exista o intrare la 
bucătărie și o ieșire de urgenţă. 

Adjuncţii șerifului, în uniformă, coborâră din mașina lor, 
urcară treptele spre poartă, rămaseră acolo pentru un moment, 
cercetând parcarea și apoi intrară. 

— Suntem atât de chodu dacă rămânem aici, spuse Tanuja, 
chiar în timp ce Sanjay spunea: 

— Dacă nu ne găsesc înăuntru, vor cerceta vehiculele astea. 

Amândoi în același timp se strecurară peste oblonul din spate 
și ieșiră din camionul grădinarului. 

Se pregăteau să pornească pe jos, din nou, o perspectivă 
descurajantă, cu kilometri întregi între ei și orice urmă de 
civilizaţie, în care ar putea să se ascundă și să câștige timp de 
gândire. În plus, se vor afla neînarmaţi, noaptea, în ţinutul 


VP - 56 


coioţilor, unde lupii aceștia de prerie ar putea să se aventureze 
departe, cu colții lor ascuţiţi și nemiloși. 

Apoi un cârâit al staţiei radio pe banda poliţiei le atrase 
atenţia către mașină și îi avertiză că motorul era în funcțiune. 

— Nu putem, spuse Sanjay. 

— Peste vreo trei minute vor ști că nu suntem la Coogans, 
spuse Tanuja. 

Ea se grăbi spre mașina în alb și negru și Sanjay o urmă. 

Fereastra de la ușa șoferului era complet coborâtă. Vocea 
dispecerului cerea asistenţă pentru 11-80 în canionul Silverado, 
orice ar putea să însemne un 11-80. 

Tanuja se așeză în spatele volanului și lăsă frâna de mână, în 
timp ce Sanjay se strecura pe celălalt scaun din faţă. Ea porni cu 
spatele, îndepărtându-se de tavernă. 


19. 


Lumina din încăperea de la subsol era neiertătoare, iar 
camera lipsită de ferestre făcea ca aerul să fie la fel de rece 
precum cel dintr-un frigider pentru carne. Mirosul de substanțe 
chimice și mirosul subliminal, pe care era mai bine să nu-l 
analizezi pluteau în încăpere, la fel ca vocea directorului de 
pompe funebre, plină de respect și simpatie și tristețea care se 
citea în ochii lui... 

El repetă ceea ce îi spusese ea, referitor la oricine era injectat 
cu mecanismul de control nanotehnologic. 

— Nicio cale de scăpare în afară de moarte? 

Deși transformase afirmaţia ei într-o întrebare, el nu-i cerea 
să-i confirme soarta celor astfel infectați, ci asigurarea că ea 
credea, cu adevărat, chiar și confruntată cu toţi dușmanii ei și 
cu ameninţarea fără precedent pe care tocmai o descrisese, că 
exista un viitor pentru ea, o oarecare cale de ieșire, alta decât 
moartea. Dacă singura ei speranţă era să salveze viaţa copilului 
ei chiar cu prețul vieții ei, dacă analiza sinceră a situaţiei o 
convinsese că putea să-i doboare pe conspiratori doar cu preţul 
sacrificiului suprem, ea nu semăna cu infanteriștii marini cu care 
fusese el în luptă. Ei luptaseră pentru ţara lor și la fel de mult 
unul pentru celălalt, dar porniseră în fiecare bătălie cu 
convingerea fermă că era probabil să supravieţuiască. 


VP - 57 


Fostă soţie de infanterist marin, Jane înţelegea îngrijorarea lui 
Gilberto. Un războinic nu putea să fie neînfricat, pentru că lipsa 
fricii însemna, adesea, neglijenţă, ceea ce crea riscuri pentru 
misiune. Oricum, nici nu trebuia ca o persoană să intre în luptă 
cu așteptarea unei morţi sigure, pentru că niciun luptător nu 
lupta bine într-o astfel de stare de spirit deprimantă. 

— Trebuie să trăiesc pentru Travis - vreau să trăiesc pentru 
plăcerea de a-i vedea pe ticăloșii ăștia aroganți ruinaţi, să văd 
puterea smulsă din mâinile lor, deși aș prefera să-i văd aliniaţi 
lângă un zid și împușcați. Voi face greșeli. Dar nu voi arunca la 
gunoi viaţa mea - sau a ta. 

— Îmi pare rău că te-am obligat să spui asta. 

— Și eu aș fi făcut același lucru dacă aș fi fost în locul tău. 

— Deci, cine este acest tip de la Departamentul de Justiţie pe 
care îl răpim? 

— Numele lui este Booth Hendrickson. Ea desfăcu fermoarul 
genţii și scoase un plic din hârtie de Manila, pe care i-l dădu lui 
Gilberto. Studiază fotografiile astea până când ești sigur că Îi 
recunoști, apoi distruge-le. 

— Când ai nevoie de mine pentru treaba asta? 

— Mâine la zece și jumătate dimineaţa îl vei prelua de la un 
terminal pentru avioane private, de la aeroportul Orange 
County. 

De parcă paloarea bărbatului mort era provocată de ceea ce 
tocmai se discutase, cu ochii închiși ca pentru rugăciune, el 
stătea întins între ei ca un preot lipsit de veșminte, tulburat și 
lăsat fără grai de greutatea crimelor pe care le mărturiseau. 

— Dricul nostru nu poate să treacă drept limuzină, spuse 
Gilberto. 

— Voi avea o mașină pentru tine. Fratele lui deţine o 
companie de limuzine, pe lângă multe alte lucruri. El se va simţi 
în siguranţă să meargă cu una dintre limuzinele fratelui său, cu 
unul dintre șoferii acestuia. 

Jane îi explică ce avea de făcut, apoi scoase din geantă un 
harnașament pentru umăr, din piele, cu o armă băgată în toc, 
un Heckler & Koch .45 Compact, cu carcasă din polimer, la fel cu 
cel pe care îl purta ea. 

— Nu văd niciun motiv pentru care ai avea nevoie de o armă, 
spuse ea. Dar asta este o lume a diavolului și el nu se odihnește 
niciodată. Are un încărcător cu nouă cartușe, cu muniţia stocată 


VP -58 


semidecalată. Îţi permite să o prinzi bine. 

În loc să o accepte, el spuse: 

— Am propria mea armă. Îmi place senzaţia pe care mi-o dă. Î 
cunosc metehnele. 

— Dar ar putea să fie urmărită și să dea de tine. Asta nu are 
istoric. la-o, folosește-o dacă va fi nevoie. 

Ea puse hamul și pistolul pe pieptul acoperit cu giulgiu al 
bărbatului mort. Din geantă mai scoase un încărcător de rezervă 
și un amortizor de zgomot pentru Heckler. Le puse pe ambele 
pe cadavru și apoi adăugă un telefon mobil de unică folosinţă. 

— Vei avea nevoie de un telefon de aruncat, în timpul 
operaţiunii. Numărul telefonului meu este scris pe spatele 
telefonului tău. 

Gilberto spuse: 

— Chiar dacă obţii un fel de siguranţă pentru tine și Travis... 
chiar și atunci pierzi. 

— Poate. 

— Pentru că nu poți să bagi duhul nanotehnologiei la loc în 
sticlă. 

— Nimeni nu poate nici să dezinventeze bomba atomică. ȘI 
totuși, iată-ne aici. 

— Cel puţin, pentru moment. 

— Niciunul dintre noi nu are, vreodată, mai mult decât 
prezentul. Mâine devine astăzi, astăzi devine ieri. Cel mai bun 
lucru pe care pot să-l fac pentru băiatul meu este să-i ofer un 
prezent cât mai frumos, care să devină un trecut care să aibă o 
semnificație. 

Ea închise fermoarul genţii. Ocoli masa mortuară și puse o 
mână pe ceafa lui Gilberto și îi trase faţa spre a ei, până când 
frunţile li se atinseră. Rămaseră așa, în tăcere, un lung moment. 
Apoi ea îl sărută pe obraz și părăsi camera și clădirea și ieși în 
noapte, care promitea, întotdeauna, să fie ultima noapte pe 
pământ. 


20. 


Tanuja conducea repede și bine, fără să fie deranjată de 
faptul că nu era obișnuită cu mașina. Dar evenimentele serii 
erau atât de extraordinare, îi biciuiseră emoțiile atât de violent, 


VP -59 


încât simţea că realitatea era, parcă, din plastilină și se 
remodela în jurul ei, la fel de ușor cum putea să o reinventeze în 
scrierile ei, cu terenul din ambele părți ale mașinii de poliţie ca o 
zonă neagră și străină, cu dealurile care rulau și care nu erau 
tocmai dealuri, ci spatele cocoșat al unor bestii devoniene, care 
înota așa cum înotase cu patru sute de milioane de ani în urmă. 

Pentru că scrisese câteva povestiri polițiste, Sanjay știa unde 
să găsească comenzile sirenei și ale girofarului. Tanuja le 
folosea doar în zonele în care nu puteau să treacă, atunci când 
avea nevoie să grăbească traficul lent să iasă de pe șosea și să 
îi lase să treacă. 

Nu îndrăzneau să folosească mașina multă vreme și Tanuja 
dorea să ajungă cât se putea de adânc în comunităţile din vestul 
ținutului. Cu cât teritoriul era mai populat, cu atât mai multe 
opţiuni vor avea la dispoziţie, deși, pentru moment, nu reușea 
să-și dea seama care ar putea să fie aceste opţiuni. 

— Trebuie să dispărem noaptea asta, să ne gândim bine la ce 
se întâmplă, spuse Sanjay. 

— Să dispărem unde, la cine? 

— Nu la prieteni. Nu știm ce s-ar putea să le aducem pe cap. 

— Oricum, adăugă ea, în cine avem încredere? Nici măcar nu 
știm de ce? 

După o perioadă de tăcere, Sanjay conchise: 

— Oprește la primul bancomat Wells Fargo. Nu am decât vreo 
sută optzeci de dolari. Tu? 

— Niciun cent. 

— Ne-au urmărit GPS-ul mașinii, așa că poate află și când îmi 
folosesc cardul de credit pentru o cameră la motel. 

— Este posibil? Să urmărească folosirea cărţilor de credit în 
timp real? 

— Nu mai știu ce este posibil, Tanny. Se pare că orice 
nenorocit de lucru este posibil. Așa că avem nevoie de cât de 
multe lichidităţi putem obține. 

La ora 8:50 p.m., după retragerea a opt sute de dolari de la 
un bancomat Wells Fargo, găsiră un complex de birouri în Lake 
Forest, care le oferi o parcare pustie, în care lăsară mașina de 
poliţie. Din câte puteau ei să-și dea seama, reușiseră să 
abandoneze mașina fără să atragă atenţia asupra lor. 

Galbenul vag de sulf venea de la luminile felinarelor 
suburbane, iar zdrenţele de nori întunecaţi pluteau pe un cer în 


VP - 60 


care o lună incompletă zăcea agăţată într-o stranie diformitate - 
sau așa i se părea Tanujei - de parcă umbra care acoperise o 
parte din ea era aruncată de un pământ deformat. Stelele 
păreau prost plasate, aranjate în constelații nefamiliare și 
pavajul de beton părea să se miște permanent, atât de subtil. În 
câteva minute ajunseră la o magistrală importantă, pe care 
traficul strălucea și mâărâia, în lungul căreia se aflau un 
amalgam de restaurante fast-food și o debandadă de afaceri, 
printre care, la jumătate de stradă spre stânga lor, un motel 
care făcea parte dintr-un lanţ naţional cu preţuri moderate și, la 
mai puţin de jumătate de stradă spre dreapta lor, un motel mai 
puţin lustruit. 

Chiar și de la depărtare, niciuna dintre firme, nici opţiunile 
afișate nu păreau să îndemne la un refugiu în care să-ţi petreci 
noaptea, și, de fapt, câte ceva la fiecare dintre ele părea dacă 
nu sinistru, cel puţin rău prevestitor. Tanuja presupunea că 
această amenințare percepută era imaginară, un produs al 
nervozității ei și al dezorientării care apărea ca urmare a 
faptului că devenise o ţintă, fără să înţeleagă motivul - până 
când Sanjay rupse tăcerea: 

— Chiar dacă plătim numerar când ne cazăm, tot nu-mi place 
asta. Ceva nu pare în regulă. Trebuie să existe un alt loc în care 
să putem merge. 


21. 


De la casa de pompe funebre din Orange, Jane Hawk conduse 
spre sud, spre recent adăugata secțiune din Newport Beach care 
prezenta câteva enclave cu porţi păzite, ale unor proprietăţi de 
multe milioane de dolari. Una dintre acestea îi aparținuse Sarei 
Holdsteck până când fostul ei soț Simon Yegg i-o smulsese la 
divorţ. 

Jane parcă în faţa unui supermarket nonstop, dintr-un centru 
comercial de lux. Purtându-și geanta din piele pe umăr, porni pe 
jos. Traficul care bâzâia în apropiere, prin parcarea din stânga 
ei, părea ca un târg ambulant de Mercedes, BMW și Ferrari. 

Merse pe jos vreo doi kilometri, pe un trotuar mărginit de un 
peisaj luxuriant, fără să întâlnească vreo locuinţă sau vreun 
birou sau alți pietoni. Existau doar punctele de pază 


VP - 61 


impresionante, care supravegheau comunitățile exclusiviste, și 
între ele, scurte străfulgerări ale canionului scăldat în lumina 
lunii, deasupra căruia fuseseră construite aceste conace. 

Deși intrările păreau formidabile, aceste comunităţi nu erau 
înconjurate de bariere complete, uniforme. Fiecare proprietar își 
construise o incintă - bare de oțel, panouri de sticlă, piatră, 
compatibile cu arhitectura casei. Acolo unde spaţiile comune ale 
comunităţii ajungeau până la canion, existau niște garduri din 
fier forjat sau nimic; dacă panta canionului era abruptă și 
accidentată, era de presupus că hoţii nu vor urca pe stâncă să 
jefuiască o casă, atunci când, dacă ceva mergea prost, singura 
cale de scăpare ar fi fost pe jos. 

După ce părăsi trotuarul ca să urmeze cu atenţie creasta 
semănată cu iarbă a canionului, condusă de lumina lunii, și când 
strălucirea lunii deveni insuficientă, folosi o mică lanternă pe 
care o acoperea cu o mână, Jane descoperi un punct de trecere 
neîngrădit între canion și una dintre zonele comune ale 
comunităţii. În mai puţin de un minut, ajungea din nou pe 
trotuar, pe o stradă de după pichetul de pază. _ 

Nu era îngrijorată că ar putea să fie suspectată ca intrus. In 
această comunitate erau mai mult de o sută cincizeci de 
locuinţe; niciun paznic nu era de așteptat să-i recunoască pe toţi 
locuitorii, ca să nu mai pomenim de oaspeți. Dacă se întâmpla 
ca o mașină de patrulare singuratică să dea peste ea, Jane va 
zâmbi și va flutura din mână și, cel mai probabil, va primim 
înapoi un zâmbet și o fluturare de mână. 

Datorită Google Maps și Google Earth se familiarizase cu 
schema străzilor în buclă. Avea nevoie doar de câteva minute ca 
să ajungă la locuinţa lui Simon Yegg. Imensa casă în stil 
mediteranean Revival era clădită din piatră calcaroasă, avea 
ferestre arcuite, adâncite în nișe cioplite în calcar și avea o 
intrare adăpostită de un portal dramatic, cu niște coloane 
masive care susțineau un antablament cu detalii elaborate. 

Se apropie de ușa de la intrare de parcă ar fi fost de-a locului. 
Ferestrele erau întunecate. 

Conform celor spuse de Sara Holdsteck, când Simon se 
mutase acolo, înainte de nunta lor, el nu dorise angajaţi în casă, 
în timpul serii sau în weekenduri. Două menajere lucrau de la 
opt la cinci, de luni până vineri. Era puţin probabil ca el să fi 
schimbat această rutină. 


VP - 62 


În afara lunii decembrie, în ultima vineri a fiecărei luni, Simon 
juca poker cu patru dintre prietenii săi. Jucătorii se mutau de la 
o casă la alta, conform unui program stabilit. În martie, jocul de 
cărţi se petrecea în altă parte decât aici. 

Petra Quist, o femeie frumoasă care locuia acum cu Simon, o 
blondă cu ochi albaștri, de douăzeci și șase de ani, cu douăzeci 
de ani mai tânără ca el, se bucura de o noapte în oraș cu fetele, 
în ultima zi de vineri a lunii. Fotografiile de pe pagina ei de 
Facebook mergeau de la foarte dulci la aproape obscene și 
prezentau alte cinci femei tinere, cu picioare lungi, îmbrăcate de 
agăţat, „echipa ei de distrugere”, cu care ieșea la cumpărături și 
bătea barurile într-o limuzină. Judecând după fotografii, 
zbenguiala lor nu se limita la câteva băuturi. 

Jane apăsă de patru ori pe trăgaciul armei pentru descuiat uși, 
înainte ca acel ciocan automat să așeze toate limbile pe aceeași 
linie și ușa să se deschidă. Ea păși în casă în timp ce alarma se 
activă. 

Avea la dispoziţie două minute să introducă codul de 
dezactivare înainte ca stația de supraveghere să anunţe poliția. 

Când Sara îi cedase lui Simon casa, el se mândrise cu faptul 
că nu avea să schimbe nici încuietorile, nici codul alarmei. 
„Oricând vrei, pisicuţo, vino înapoi și intră și așteaptă-mă și 
împușcă-mă de zece ori când ajung acasă. Crezi că poţi să faci 
așa ceva, pisicuțo? Nu, nici eu nu cred. Eşti doar bună de gură, 
guru imobiliarelor care a reușit prin forțe proprii, dar ești doar o 
cățea cu gura mare, o pizdă fără boașe, o faţă proastă care, cu 
noroc chior, a făcut ceva bani. Tot ce ai avut vreodată a fost un 
fund acceptabil și acum ai trecut de momentul de glorie, în zona 
asta, ai trecut de mult. Dacă ajungi falită și va trebui să-ţi vinzi 
fundul, pisicuţo, nu vei face nicio afacere dacă pui un preţ mai 
mare de zece dolari”. Sara își amintea discursul lui răutăcios de 
rămas-bun, aproape cuvânt cu cuvânt și, deși se gândise de mai 
multe ori să facă ceea ce o provocase el să facă, știa că și-ar fi 
ruinat viața dacă îl omora. Sau, mai probabil, invitaţia era o 
capcană; el va fi pregătit pentru ea; și ea, un intrus înarmat, va 
sfârși împușcată mortal. Oricum, insultele lui încă o usturau, doi 
ani mai târziu - fără boașe, proastă, noroc chior - și lui Jane îi 
era clar că Sara, în ciuda inteligenţei și curajului ei, interiorizase 
aceste cuvinte și nu le putea curăța de pe imaginea pătată 
despre sine cu care o lăsase Simon. 


VP - 63 


La tastatura sistemului de securitate, din stânga ușii de 
intrare, Jane introduse cele patru numere pe care i le dăduse 
Sara și apăsă pe asterisc. Alarma tăcu. Lui Yegg, un bastard 
arogant, de fapt îi era atât de puţin teamă de fosta lui soţie 
încât își ținuse promisiunea să nu-i împiedice revenirea în niciun 
fel. 

După ce resetă alarma de perimetru, dar nu și senzorii de 
mișcare din interior, Jane începu să exploreze casa imensă. 

După cum reieșea din postările de pe Facebook ale Petrei 
Quist, frumoasa și echipa ei „scuturau rahatul de pe scena 
clubului” în nopți de felul acesta. Nu se apropiau de casă înainte 
de miezul nopții, și chiar și atunci cu reticenţă. Oricum, nu 
întârzia niciodată mai mult de atât, pentru că „mașinii ei 
nucleare de făcut dragoste”, pe care o numea și Mr. Big, nu-i 
plăcea să se întoarcă și să găsească o casă goală. Conform celor 
spuse de Sara, Simon revenea de la jocul de poker undeva între 
doisprezece și jumătate și unu noaptea. 

Jane își închipui că are la dispoziţie mai mult de o oră ca să 
descopere unde și cum o va ţine prizonieră pe Petra Quist, astfel 
încât să poată să dispună de ceva timp singură cu Mr. Big, care 
s-ar putea să nu mai fie așa de mare până la venirea zorilor. 


22. 


Puțin mai departe în afara magistralei principale pe care 
traficul se derula strălucitor prin noapte, copacii se înălțau, cu 
scoarța umedă și frunzele uscate, la mai puţin de oră după 
trecerea furtunii. Încetaseră să mai freamăte. Biserica Mission of 
Light se înălța plină de strălucirea vitraliilor, și din ea izbucneau 
explozii înfundate de aplauze și râsete. 

Sanjay nu se gândise la o biserică atunci când îi spusese 
surorii sale că trebuie să existe un loc, altul decât un motel, în 
care puteau să găsească refugiu. Totuși, când stăteau în faţa ei, 
căldura luminilor sale, râsetele și aplauzele periodice păreau să 
promită siguranţă. Sanjay, care scria ficțiune noir și care, prin 
convingerea sa de scriitor, trebuia să creadă în întunecimea 
lumii și a vieții, nu simţea chemarea acestei biserici. Oricum, el 
știa că sora lui nu avea nicio problemă să creadă că acolo ar 
putea găsi un adăpost. El își lăsă deoparte îndoielile și 


VP - 64 


prejudecățile, punând confortul surorii sale pe primul loc. În 
afară de asta, nu prea știa unde altundeva ar putea să meargă. 

Intrară în clădire printr-una din cele două uși din faţă care 
erau deschise și descoperiră că pronaosul era pustiu. Și nava 
oferea bănci libere și nu se afla nimeni la altarul de sub o 
enormă cruce din plastic alb, care era iluminată din interior. 

Din depărtare se auzeau voci de copii, o tresărire de râsete de 
adulţi, muzică de pian și un cor de tineri care cântau. 

Sanjay și Tanuja porniră de-a lungul culoarului central până la 
răscruce și se opriră în apropierea balustradei corului, de unde 
văzură o serie de uși deschise spre stânga. Trecură printr-una 
dintre uși, în spatele căreia, în transeptul de nord, o sală de 
expoziţie fusese transformată într-un teatru improvizat. 

Rândurile de scaune pliante erau ocupate de vreo două sute 
de persoane. Un cor format dintr-o duzină de copii stătea în 
picioare, pe trei estrade, în dreapta scenei, cu pianul în faţa lor. 
Pe scenă se aflau elevi îmbrăcaţi într-o varietate de costume, 
inclusiv trei îmbrăcaţi în iepuri albi. 

Era evident că, deși până la sărbătoarea Paștelui mai aveau 
două săptămâni, prezentau o piesă cu temă pascală. Cel puţin 
pentru moment, biserica lăsase deoparte temele serioase, de 
genul răstignirii și învierii, în schimbul unor teme mai lejere, 
care implicau iepuri, fete îmbrăcate ca niște narcise și trei băieţi 
mici, costumațţi în ouă, care stăteau în picioare în faţa a ceea ce 
părea să fie o găină din hârtie creponată, de trei ori mai mare 
decât ei. 

Sanjay observă în partea dreaptă intrarea într-un coridor 
deasupra căruia se aflau semne care indicau niște toalete. Holul 
părea destul de lung, de parcă ar fi condus la mult mai mult 
decât niște toalete pentru femei și bărbaţi. 

El o prinse pe Tanuja de mână și o trase spre capătul 
încăperii, în timp ce muzica se întețea și iepuri începeau să se 
împrăștie printre narcise. Publicul era concentrat pe spectacol, 
dar dacă cineva își îndrepta atenţia spre Sanjay și sora sa, nu 
avea niciun motiv să suspecteze că acești doi nou veniţi nu 
aveau ce căuta acolo. 

Dincolo de toalete se aflau săli de clasă unde, probabil, se 
țineau cursurile școlii de duminică și alte cursuri. La capătul 
holului se deschidea un alt coridor spre stânga, care deservea o 
bucătărie și birourile bisericii. În capăt, ajunseră la un depozit 


VP - 65 


mare, cu un conţinut variat: echipament pentru curăţenie, 
inclusiv aspiratoare și mopuri pentru spălat, douăzeci sau mai 
multe mese pliante, lungi de doi metri, așezate în spate, bine 
stivuite; o gamă întreagă de figurine în mărime naturală, din 
scene de Crăciun, inclusiv cei trei magi, cămile, o vacă, doi miei, 
un măgar; și numeroase alte obiecte. 

Sanjay o conduse pe sora lui în interior și închise ușa în urma 
lor. 

— Vom aștepta aici. Piesa trebuie să se termine repede. 
Curând vor pleca toți. 

— Vrei să spui să rămânem peste noapte? 

— Avem toalete. Am putea găsi mâncare în bucătărie, ceva 
chestii pentru prânz sau gustări. 

— Mă simt ciudat să rămân aici. 

— Pare sigur, Tanny. 

— Ei bine... pare, oarecum, se declară ea de acord. 

— Vom avea timp să gândim, să ne dăm seama ce se 
întâmplă. 

— Dar am putea să rămânem ascunși un an și să nu 
înțelegem nimic. Și ce se întâmplă dacă intră cineva aici? 

— O să ne ghemuim în spatele figurinelor de Crăciun. Nu ne 
va vedea nimeni. 

Lăsară lumina aprinsă ca să-și poată găsi drumul prin 
grămada de obiecte depozitate și se așezară pe podea, 
adăpostiți de un uriaș mag de plastic și niște cămile. 

In depărtare, sunetul înăbușit al pianului și al corului se 
intensifica și, după un moment de liniște, volumul și durata 
aplauzelor le sugeră că era posibil ca piesa să se fi terminat. 


23. 


În parcarea complexului de birouri din Lake Forest, așezat în 
spatele volanului mașinii de patrulare abandonate, Carter Jergen 
copiază conţinutul arhivei camerei de supraveghere interioare a 
mașinii pe laptopul său. Înregistrările din faţa și spatele mașinii 
de poliției au rolul de a-i proteja pe ofiţeri, astfel încât 
departamentul să poată nega cu ușurință acuzaţiile referitoare 
la brutalitatea poliţiei și comportament necorespunzător, pentru 
care nu se fac vinovaţi. 


VP - 66 


Cât despre ofițerii care folosiseră de curând această mașină, 
delictul lor nu este violența. Jergen nu este afiliat 
departamentului șerifului. Oficial, aparent el lucrează pentru 
Agenţia Naţională de Securitate (NSA) și, prin urmare, nu are 
autoritatea necesară asupra celor doi adjuncţi de șerif, deși 
acreditarea sa federală îl obligă să-i ajute. Dacă el ar fi fost șeful 
lor, i-ar fi acuzat de neglijenţă în serviciu - de prostie crasă - 
pentru că îi lăsaseră pe gemenii Shukla să fure mașina. 

Ceea ce îl îngrijorează cel mai tare este că cei doi adjuncţi ai 
șerifului care au dat-o în bară se află printre persoanele 
ajustate, cei care fuseseră injectaţi cu mecanismul de control 
nanotehnologic, motiv pentru care fuseseră chemaţi să sprijine 
echipa de intervenţie, când totul mersese prost la reședința 
Shukla. Toţi erau, de fapt, persoane ajustate, deși ei nu realizau 
acest lucru, inclusiv Lincoln Crossley și cei doi bărbaţi care erau 
împreună cu el, și care permiseseră să fie pulverizaţi cu spray 
împotriva viespilor de către o fată care era cu treizeci de 
centimetri mai scundă ca ei și cântărea doar jumătate din 
greutate oricăruia dintre ei. Jergen începuse să bănuiască de 
curând că, atunci când mecanismul de control se reasamblează 
în interiorul creierului, ceva din persoana ajustată se pierde, 
împreună cu voința sa proprie. Poate că nu se pierde imediat. 
Poate că se estompează lent. Dar lui Jergen i se pare că cel 
puţin o parte dintre cei ajustaţi nu sunt la fel de inteligenţi cum 
erau înainte de a fi injectați. 

Ei bine, nu, poate că nu era vorba de inteligenţa lor. Poate că 
e vorba de faptul că s-a modificat ceea ce îi motivează. Ei vor 
face ceea ce li se spune să facă, dar unii - poate mulți - par să 
fie lipsiţi de interes, de motivaţie, să facă mai mult decât li se 
spune. 

Poate că ăsta nu este un lucru rău. După părerea lui, mulţi 
oameni sunt prea deștepți pentru binele lor, motivaţi de aspirații 
și dorințe greșite, cum ar fi banii și situaţia socială și admiraţia 
față de alţii. Noua lume va fi modelată de cei care, asemenea lui 
Carter Jergen, sunt mai bine pregătiți să identifice și să 
corecteze erorile spre care sunt înclinate ființele umane. Este 
foarte probabil ca o civilizaţie complet corectată să fie păstrată 
mult mai ușor în echilibru, dacă o parte semnificativă a 
populaţiei este motivată să realizeze doar ceea ce li se cere să 
realizeze și sunt deposedaţi de orice motivație ca să obţină mai 


VP - 67 


mult decât alţii. Hotărârea de a dobândi poate să ducă la o 
înclinaţie spre rebeliune. 

Scăldat în lumina palidă a laptopului, în timp ce scanează prin 
înregistrările camerei din mașină îndreptate în faţă, Jergen 
ajunge la momentul în care gemenii Shukla se îndepărtează în 
noapte, traversând o parcare iluminată, spre trotuarul public. Se 
întorc spre vest și se grăbesc să dispară din cadru, fără să 
realizeze faptul că e posibil să fi lăsat primele fărâme de indicii 
care ar putea să-l ajute să le ia urma. 

Jergen stinge laptopul, îl închide, apoi coboară din mașină. 

Radley Dubose îl așteaptă la câţiva pași distanţă, lângă Range 
Rover-ul în care ei doi i-au urmărit fără succes pe Sanjay și 
Tanuja Shukla prin canion. Radley pare să fie suficient de furios 
și suficient de puternic ca să apuce mașina de patrulare și să o 
arunce. El are o bărbie pătrată în stilul Dudley Do-Right și ochi 
cu o privire la fel de febrilă ca Yosemite Sam; deși Dubose este 
absolvent de Princeton și este dedicat cauzei, Jergen consideră 
că seamănă cu un personaj din desene animate. 

— Orice ai vrea să-mi zici, glăsuiește Radley Dubose, nu-mi 
spune că cei doi mici rahaţi au dezafectat camerele mașinii și au 
dispărut ca două fantome. Am avut suficient parte de trucurile 
lor, rahaţi mici și nerușinaţi. Aș vrea să-i bag capul fiecăruia 
dintre ei în fundul celuilalt și să-i rostogolesc pe stradă ca pe 
cerc. 

— Poate că vei avea ocazia să faci asta, spuse Jergen. Au 
pornit spre vest pe jos, spre bulevard. 

Se urcară în Range Rover-ul stropit de noroi. Carter Jergen 
aprinde farurile, conduce afară din parcare și pornește spre 
vest, pe stradă. 

— Vreau să zic, spune Dubose, sunt doi amărâţi de scriitori, 
înainte de toate. Scriitori. Tu și cu mine suntem profesioniști cu 
cazuri grele la activ. Spargem capete, facem lucrurile să se 
întâmple. De ce doi șoareci de bibliotecă se gândesc că sunt 
suficient de deștepţi ca să se tot pișe pe noi și să scape? 

— Poate pentru că pot? sugerează Jergen. 

— Ajunge cu asta. Să fiu al naibii dacă vor mai face asta. Am 
înghiţit destul. Haide să rezolvăm. 

Jergen trage pe dreapta după curbă și parchează ilegal, chiar 
înainte de intersecția cu bulevardul. 

Ei coboară din Rover și rămân în picioare, la colț, evaluând 


VP - 68 


situaţia. Restaurantele și barurile sunt deschise, dar magazinele, 
centrele comerciale și chioșcurile sunt închise. Traficul gonește 
pe lângă ei și se oprește și apoi gonește din nou, spasmodic, 
între semnalele semafoarelor de la intersecţii, mai puţine 
vehicule decât ar fi fost pe aici cu o oră mai devreme, mai multe 
decât vor fi peste o oră. 

Primul lucru care-i atrage atenţia lui Dubose este un motel 
înspre sud și un alt motel ieftin spre nord. 

— Am primit deja informaţia că nenorocitul de Sanjay și-a 
folosit cardul la un bancomat. Vrea să plătească numerar la 
motel, mai degrabă decât să-și folosească propriul card de 
credit. 

Primul lucru care-i atrage atenţia lui Jergen sunt camerele 
pentru supravegherea traficului montate sus pe un felinar, una 
îndreptată spre sud și cealaltă spre nord. 

— Poate că nu și-au luat o cameră. Poate că au făcut 
autostopul sau au plecat în altă parte. Înainte să începem să ne 
jucăm de-a detectivii, storcând informaţii de la recepţionerii 
motelurilor, hai să aruncăm o privire la înregistrările camerelor 
de supraveghere a traficului. 


24. 


Aprinzând luminile în faţa ei și stingându-le în urmă, Jane făcu 
turul casei, simțindu-se sufocată de un exces de ornamente 
sculptate și de lambriurile decorative și candelabrele de cristal; 
draperii de mătase, exotice, cu monturi extravagante și tivuri cu 
ciucuri; mobilă franțuzească cu modele complicate și diverse 
scene încrustate; ornamente aurite și frunze de argint. Acolo 
unde podeaua nu era din piatră de calcar, era din scândură de 
nuc. Numeroasele covoare persane vechi - Tabriz, Mahal, 
Sultanabad - erau splendide. Unele lămpi păreau să fie de la 
Tiffany, altele de la Handel. 

In contrast cu decorul excesiv dar armonios, rebelele picturi 
abstracte ar fi putut să aparțină unor artiști celebri. Jane nu era 
sigură. Precum cea mai mare parte a artei moderne, acestea nu 
o interesau mai mult decât gunoiul bătut de vânt, murat ploaie 
și albit de soare pe care timpul îl acumula, în grămezi cu aspect 
de vomă, de-a lungul șoselelor crăpate și găurite ale Californiei, 


VP - 69 


de parcă statul, altă dată de aur, se cocea în corupţia 
guvernamentală, în drumul spre faliment. 

Casa fusese construită de Sara Holdsteck, dar Jane bănuia că 
decorul febril era opera lui Simon Yegg, cuprinzând comorile 
acumulate din căsătoriile sale profitabile. 

Ea găsi ceea ce căuta la un nivel subteran, prea mare ca să 
fie numit pivniță. Garajul, în care puteau să încapă opt mașini, 
găzduia, în acest moment, un Rolls Royce, un Mercedes 550 GL, 
un Cadillac Escalade și un Lamborghini. Existau dulapuri cu 
unelte și un banc de lucru și una dintre acele planșe cu role pe 
care un mecanic se putea întinde ca să se bage sub mașină și 
un cric hidraulic, ceea ce sugera că lui Simon nu-i plăcea doar să 
colecționeze mașini, ci se bucura să și lucreze la ele. Restul 
nivelului era ocupat de o mare pivniţă de vinuri, cu o cameră de 
degustare spațioasă și o sală de proiecţie cu cincisprezece 
locuri. 

Sala de proiecţie ornamentată avea o fațadă franţuzească 
autentică, o zonă de primire cu ghișeu, un hol cu o tejghea cu 
dulciuri și sala de proiecţie principală, care, ea singură, măsura 
unsprezece metri pe cincisprezece. Așa cum era la subsol, fără 
ferestre, bine izolată fonic pentru a împiedica puternica muzică 
de film și efectele sonore să deranjeze pe cei aflaţi altundeva în 
casă, sala de proiecţie oferea locul ideal - chiar dacă nepotrivit 
de luxos - pentru un interogatoriu prelungit și viguros. 


25. 


Parcat la colţul străzii, Range Rover-ul se află în zona de 
acțiune a unui serviciu de wi-fi care deservea o clădire de birouri 
din apropiere. 

În timp ce Radley Dubose stă în picioare la colţ, cercetând 
bulevardul spre nord și spre sud și apoi din nou spre nord, de 
parcă oricine sau orice vede îl ofensează profund, Carter Jergen 
este așezat în scaunul șoferului cu laptopul său. El accesează 
arhivele virtuale de date aproape infinite ale Agenţiei Naţionale 
de Securitate de la sediul lor de peste o sută de mii de metri 
pătraţi din Utah. 

Deși el este un angajat al NSA cu cel mai înalt nivel de acces, 
Jergen nu lucrează în acest moment pentru agenţie sau pentru 


VP - 70 


guvernul în funcţie al ţării. El servește confederaţia secretă care 
încearcă să transforme națiunea într-o utopie și nu îndrăznește 
să riște să-i alerteze pe superiorii săi de la NSA în legătură cu ce 
informaţii caută și în ce scop. Prin urmare, intră printr-o ușă 
informatică lăturalnică, deschisă de un anumit coleg al său. 

În afara faptului că interceptează fiecare convorbire telefonică 
și fiecare mesaj care circulă prin eter și le stochează pentru o 
eventuală cercetare viitoare, agenţia coordonează, printre alte 
atribuţii, camerele de supraveghere ale traficului și camerele de 
supraveghere ale stabilimentelor aflate sub jurisdicţia oricărei 
agenţii guvernamentale din ţară. După ce a deschis acest 
program, are posibilitatea să acceseze orice locaţie din interiorul 
granițelor Statelor Unite și să obţină imagini în timp real ale 
evenimentelor care se întâmplă acolo. 

În acest caz, Jergen nu dorește să vadă imaginile în timp real 
ale camerelor instalate pe vârful stâlpului de iluminat de la 
intersecţia aflată chiar în faţa lui. În schimb el caută arhiva 
filmată care îi va arăta ce s-a întâmplat acolo la câteva minute 
după ce gemenii Shukla au abandonat mașina de patrulare. 

În ultimii ani, camerele pentru supravegherea traficului au 
devenit omniprezente. S-au vehiculat multe motive pentru a 
justifica prezenţa acestora. Pentru studierea fluxului de vehicule 
și proiectarea unor intersecţii mai eficiente. Pentru a descuraja 
șoferii să treacă pe roșu, când există o înregistrare video care să 
dovedească încălcarea legii. Pentru a asigura securitatea 
cetăţenilor într-o vreme a terorismului. Și așa mai departe. 

Există ceva adevăr în toate aceste motivații oferite. Dar din 
perspectiva lui Jergen, cea mai bună utilizare a acestui ocean de 
filmări arhivate este să găsești persoane care nu doresc să fie 
găsite, pentru a le face ceea ce ele nu doresc să le fie făcut. 

Și iată, gemenii Shukla pe ecranul laptopului, stând în picioare 
la colțul de nord-est al intersecţiei, cu ceva timp în urmă, exact 
unde stă Radley Dubose în acest moment. Tinerii scriitori 
periculoși privesc strada copleșiți de confuzie, nehotărâre și 
teamă, atât de diferit de furia fumegândă a lui Dubose. 


26. 


Având în vedere rafturile sale metalice, pline ochi cu de toate, 
VP -71 


de la materiale de curățenie până la biblii, leagănul de lemn 
conţinând un lisus copil înfășat, cu o aură îndoită, legată cu 
sârmă de capul său, șeptelul de plastic, cu expresii incredibile 
de adoraţie și siluetele în mărime naturală, care priveau cu ochi 
realiști, din sticlă, depozitul fără ferestre era un loc straniu chiar 
și în vremuri normale, dar cu adevărat nefiresc în acest 
moment. 

Când ultimele voci se pierdură, când nu se mai trânti nicio 
ușă, după ce niciun motor de mașină nu mai prinse viață în 
parcare, când liniștea dură timp de două minute sau trei, Sanjay 
și Tanuja se ridicară din ascunzătoarea lor din spatele cămilelor 
și trecură printre magi. 

Sanjay crăpă puţin ușa și văzu un coridor în beznă totală, 
luminat doar de raza care se strecura pe lângă el și care 
întipărea o umbră pe podea, o siluetă umflată și distorsionată, 
de parcă nu ar fi fost doar o umbră, ci imaginea unei entități 
care îl poseda, revelată în acest fel. Se aplecă în faţă și privi 
spre intersecţia celor două coridoare. Întunericul și liniștea erau 
complete. 

— Cred că suntem singuri. 

Tanuja spuse: 

— Ai observat o parohie în apropierea bisericii? 

— Nu. Poate. Nu știu. 

— Dacă există una nu ar trebui să îndrăznim să aprindem 
luminile în apropierea ferestrelor. Preotul sau altcineva ar putea 
să le vadă. In caz de cutremur, exista o lanternă de urgenţă, 
instalată într-o priză de perete, lângă ușă, permanent la 
încărcat. Probabil că erau mai multe, împrăștiată în toată 
clădirea. 

— E prea strălucitoare, consideră Tanuja. 

— Lumânări, spuse Sanjay. O biserică nu se poate să nu aibă 
lumânări. 

Descoperiră două rafturi cu lumânări ambalate în cutii. Din 
cele lungi pentru altar și de diverse alte mărimi. Lăzi cu 
porțelanuri și pahare care erau folosite, evident, pentru cinele 
festive de la biserică. Puseră câte o lumânare în trei pahare. 

— Trebuie să existe niște chibrituri în sacristie, spuse Sanjay. 

— Și în bucătărie, sugeră Tanuja. Bucătăria este mai aproape 
și mergeam într-acolo, oricum. 

Sanjay aprinse lanterna de urgenţă și acoperi lentila cu palma 


VP- 72 


și o conduse pe sora lui de-a lungul culoarului, pe lângă birourile 
bisericii, spre bucătărie, în timp ce ea ducea cele trei lumânări. 

Cele două ferestre de la bucătărie aveau jaluzele. Sanjay le 
trase până jos. Cu ajutorul lanternei căută prin sertare după 
chibrituri, dar găsi o brichetă cu gaz, cu un gât metalic lung, 
flexibil. 

Tanuja puse paharele pe masa din bucătărie și Sanjay aprinse 
lumânările cu flacăra de butan, ca o torță. Apoi stinse lanterna. 
Strălucirea de ambră care fâlfâia de la lumânările aprinse era 
atenuată și, cu siguranţă, nu se strecura pe lângă marginile 
jaluzelelor astfel încât să fie observată de afară. 

Ei încă nu luaseră cina când apăruseră Linc Crossley și cei doi 
însoțitori ai săi și evenimentele care urmaseră dăduseră un 
imbold ascuțit senzaţiei lor de foame. 

Primul dintre cele două frigidere era aproape gol, cu excepţia 
unor sticle de apă îmbuteliată și Pepsi Max. Printre alte lucruri, 
al doilea frigider conţinea șuncă feliată, salam, diverse tipuri de 
brânză, roșii, muștar, maioneză, salată și o pungă pe jumătate 
goală cu rulouri de susan - ingrediente pentru făcut sanavișuri 
pentru unul sau mai mulţi angajaţi ai bisericii. 

Într-unul dintre sertarele de legume ale frigiderelor, o sticlă de 
șampanie de calitate zăcea ascunsă sub un pachet de salată, de 
parcă prezenţa ei în bucătăria unei biserici era o rușine. Sau 
poate că fusese ascunsă acolo pentru o petrecere-surpriză 
pentru că, într-un alt sertar, sub două pachete de păstăi de 
fasole, se aflau patru pahare de șampanie. 

Sanjay spuse: 

— la două pahare. Voi deschide sticla. 

— Ar trebui? se întrebă Tanuja. 

— De ce n-ar trebui? 

— N-am ieșit din necaz încă. 

— Consideră-le un fel de recompensă. 

— Nici măcar nu știm unde suntem. 

El duse sticla la chiuvetă, în cazul în care făcea spumă la 
deschidere. 

— Dacă trebuie să mănânc salam, o să-l dau pe gât cu asta. 

Tanuja insistă: 

— Poate că nu există nicio ieșire din pădurea asta. 

— Metafora cu pădurea este depășită, declară Sanjay în timp 
ce desfăcea folia care ţinea dopul sticlei. Suntem Hansel și 


VP-73 


Gretel și știi cum se termină povestea aia. Își găsesc drumul 
afară din pădure, cu buzunarele pline de perle și bijuterii. 

În timp ce punea paharele de șampanie pe masă, Tanuja 
spuse: 

— Din nou am schimbat rolurile. Eu sunt noir și tu ești Domnul 
Optimist. 

Sanjay răsuci sârma de pe dop. 

— Oricine ar fi pe urmele noastre, nu sunt atât de răi ca o 
vrăjitoare malefică. Nu au puteri supranaturale. 

— Sunt ceva, spuse ea. Nu sunt doar sociopaţi oarecare. Au 
ceva straniu. 

Dopul scârțâi. Pocnetul sec, festiv în alte circumstanţe, nu 
părea deloc astfel acum. Din sticlă izvorâră câteva fire de 
spumă care se scurseră în chiuveta de oţel inoxidabil. 

Sanjay turnă șampania. 

— Și noi avem metodele noastre. Îi vom păcăli să intre în 
cuptor și îi vom prăji bine de tot. 

— Chotti-bhai, metafora cu Hansel și Gretel este de mult 
depășită. 

— Sunt fratele mai mic doar cu două minute, bhenji. Suficient 
de bătrân ca să beau. El așeză sticla jos și ridică paharul. Pentru 
invincibilii gemeni Shukla. Suntem niște supraviețuitori! 

Ochii erau măriţi la lumina lumânărilor. 

— Fără glumă, Sanjay. Sunt speriată. 

Pe el îl durea să audă aceste cuvinte, dar ceea ce-i sfâșia 
inima cu adevărat era faptul că nu putea să facă nimic să o 
încurajeze. Nu putea decât să ciocnească paharul cu ea și să 
bea. 

După o ezitare, sorbi și ea din șampanie. Apoi propuse un al 
doilea toast. 

— Pentru dragii de Baap și Mai care sunt mereu alături de noi. 

El nu credea că iubiții lor părinţi, morți de multă vreme, erau 
alături de ei, dar nu o contrazicea niciodată pe sora lui iubită. 

— Întotdeauna alături de noi, se declară el de acord și, 
împreună, sorbiră din șampania delicioasă, rece ca gheaţa. 


27. 


După ce ezitaseră, gemenii Shukla porniseră spre nord pe 
VP - 74 


bulevard și continuaseră până la capătul îndepărtat al lungului 
cvartal. Imaginea de înaltă calitate a camerei de la prima 
intersecție îi permise lui Carter Jergen să încadreze diverse 
obiecte îndepărtate și să le mărească fără o pierdere 
semnificativă a clarităţii. Pe laptopul său, îi urmărea pe 
Sanjay și Tanuja cum coteau la dreapta, spre est, în afara 
cadrului. 

Cu Radley Dubose din nou la bord, mătăhălos în scaunul 
pasagerului din faţă și încruntat ca un Orc ieșit din Mordor, 
tărâmul imaginar al lui Tolkien, Jergen conduse spre următoarea 
intersecţie și viră spre est la același colț la care cotiseră și 
gemenii. Parcă din nou ilegal la o curbă vopsită cu roșu. 

Când află numele străzii și îl intersectă cu cel al bulevardului, 
putu să acceseze arhiva NSA pentru cele patru camere care 
supravegheau intersecţia. 

— Ceea ce avem aici, spune Jergen, este singura oroare cu 
păsări pe care Hitchcock nu a inclus-o în film. 

Dubose mârâi: 

— Diaree de păsări. 

— Și încă din belșug, confirmă Jergen. 

Păsările se cocoţau frecvent pe camere și modelele mai vechi 
nu erau protejate de ţepi care să le îndepărteze. Dacă în 
apropiere se aflau duzi, găinaţul era atât de acid, încât acesta 
coroda învelișul de plastic care servea drept apărătoare pentru 
lentile. Chiar și după ce o ploaie puternică curăța mizeria, 
camera scruta ca printr-o cascadă. Dintre cele patru camere 
aflate în această intersecție, cele îndreptate spre nord și est 
ofereau doar o imagine lăptoasă, tulbure. 

— Inalta tehnologie de rahat, spune Dubose. Cam atât despre 
operaţiunile guvernamentale. Vezi vreun răspuns din sectorul 
privat? 

— Trebuie să existe vreunul, întări Jergen. 

Următoarea intersecţie spre est implica străzi secundare, 
unde nu se aflau camere de supraveghere a traficului. Carter 
Jergen se plângea că o naţiune aflată în deficit își definea atât 
de prost priorităţile. Se lupta să menţină două mii de hectare de 
ferme eoliene și se ocupa de cercetarea amănunțită a efectelor 
muzicii dance asupra maturizării sexuale timpurii a fetelor 
preadolescente, dar statul federal nu era capabil să instaleze 
milioane de camere de supraveghere de înaltă rezoluţie, câte 


VP-75 


erau necesare pentru a menţine controlul și supravegherea unei 
populații extinse și foarte agitate. 

In acest cvartal nu era permisă parcarea pe stradă. Jergen 
conducea încet, în lungul curbei, verificând clădirile de pe 
ambele părți, suportând claxoanele şoferilor nerăbdători. 

— Nesimţiţi, mârâi Dubose. Au încă o bandă, au loc să ne 
ocolească, dar ei trebuie să facă o declaraţie. Dacă rabla ar 
avea măcar o trapă în acoperiș. 

— Pentru ce o trapă? 

— Dacă m-aș ridica și l-aș împușca pe unul dintre nenorociţii 
ăștia de scandalagii, asta le-ar da celorlalţi un subiect de 
gândire. 

— lţi plac desenele animate acelea vechi de la Warner Bros? 
întrebă Jergen. 

Chiorându-se prin parbriz la birourile din faţa lor, Dubose 
întrebă: 

— Despre ce naiba vorbești? 

— Bugs Bunny, Duffy Duck. Le iubeam pe toate când eram 
copil. 

— Nu le-am văzut niciodată. Nu prea m-a interesat să fiu 
copil. Nu aveam timp pentru asta. 

— Exista acest personaj, Yosemite Sam. Purta o pălărie de 
cowboy și era convins, întotdeauna, că dacă împușca o 
problemă, o rezolva. 

— Avea capul pe umeri, spuse Dubose. Se aplecă în faţă, în 
scaunul său, cu bărbia à /a Dudley Do-Right întinsă spre parbriz, 
cu sprâncenele încruntate, în căutarea unei idei. 

— lată o mică băcânie de paranoici la colţ. 

Ultima clădire de pe partea sudică a străzii era mai mult un 
magazin universal decât o băcănie. Jergen ieși de pe stradă și 
trase pe locul de parcare. In vârful acoperișului, deasupra ușilor 
din față, un mănunchi de camere de securitate mențineau 
supravegherea căilor de acces dinspre est și vest, precum și a 
străzii aflate exact în faţa clădirii. Trebuiau să mai fie una sau 
două camere suplimentare în interior. 

— Sigur ca naiba, spuse Dubose, ceva este în neregulă atunci 
când un magazin Quick-Markt supraveghează zona mai bine ca 
NSA și Homeland Security împreună. Jergen trebui să fie de 
acord. 


VP - 76 


28. 


Deși Jane nu se aștepta ca Petra Quist să se întoarcă până la 
miezul nopţii, ea termină turul casei, se opri în bucătărie ca să 
lase un obiect din geanta ei, stinse ultimele dintre luminile pe 
care le aprinsese și, până la ora 11:10, se afla deja în foaier, 
lângă una dintre ferestrele care flancau ușa din faţă. La 11:15, 
mult mai repede decât se așteptase, un Cadillac limuzină, 
negru, lung, coti din stradă și intră pe aleea circulară. 

Jane se îndepărtă de fereastră și privi cum șoferul ocolea 
mașina prin faţă. El deschise ușa din spate și întinse mâna ca să 
ajute pasagerul să coboare. 

Îmbrăcată într-o rochie scurtă, fără mâneci, fără să poarte 
vreo haină sau vreun șal care să o apere de vremea rece, Petra 
Quist ieși din mașină. Deși părea să fie alcătuită doar din 
picioare lungi și braţe subţiri, ea se mișca fără graţia de lebădă 
care se putea observa în unele dintre fotografiile ei de pe 
Facebook, ci mai degrabă ca o marionetă ale cărei încheieturi 
din lemn aveau nevoie să fie unse. Oricum, când se întoarse 
dinspre șofer și porni să urce treptele portalului, ea își reprimă 
împleticeala și dobândi celălalt fel de eleganţă aviară, specific 
cocorilor și berzelor, mișcându-se cu o fluiditate studiată, 
întreruptă de ezitări de fracțiuni de secundă, de parcă membrele 
i s-ar fi blocat. Era evident că ea se aștepta ca șoferul să o 
privească cu dorinţă abia stăpânită. 

Poate că șoferul era, într-adevăr, țintuit locului de picioarele ei 
de manechin și de fundul de adolescentă. Mai probabil, o privea 
cu îngrijorare că ar putea să cadă pe treptele de la intrare, să-și 
învineţească faţa sau să-și spargă buzele perfecte. In acest caz 
el s-ar afla în mare necaz cu proprietarul companiei de limuzine, 
care se întâmpla să fie Simon Yegg, „mașina nucleară de făcut 
dragoste” a acestei fete. 

Petra urcă treptele cu bărbia ridicată, de parcă-și ducea un 
pahar de martini la gură. 

Jane își ridică geanta și se îndepărtă de intrare, în holul 
deschis din apropierea biroului, care mirosea a tapițerie de piele 
și fum de ţigară impregnat în umidificator. Lăsă geanta 
deoparte. 

După cum se auzea, fata petrecăreață avea dificultăți la 


VP - 77 


introducerea cheii în broască. Apoi încuietoarea ţăcăni și se 
deschise și alarma începu să sune, în timp ce ea intra în casă. 

După ce închise ușa, Petra spuse: „Anabel, urmărește-mă cu 
lumina” și candelabrul din foaier străluci deasupra ei. 

Sara  Holdsteck uitase să menționeze că sistemele 
computerizate ale casei răspundeau la comenzi vocale, 
precedate de identitatea sa personalizată - Anabel. Evident, 
această caracteristică fusese adăugată după ce fostul ei soț o 
obligase să plece. Interesant. Și curios. 

— Anabel, dezactivează securitatea. Cinci, șase, cinci, unu, 
steluță. 

O voce feminină spuse: Controlul este acum dezactivat. 

Când Petra începu să cânte Fight Song al lui Rachel Platten și 
porni să traverseze foaierul, Jane ieși din întunericul biroului. Cu 
pistolul ţinut lângă șold, cu ţeava în jos, ea spuse: 

— Petra Quist, fostă Eudora Merz, din Albany, Oregon. 

Petrecăreață se opri printre modelele prismatice sculptate în 
podea de imensul candelabru de cristal, construit și el din 
prisme. Aripi de păr auriu îi încadrau fața. Tenul la fel de fin ca 
petalele unui trandafir crem. Ochii albaștri atât de intens striați 
încât sclipeau ca o piatră prețioasă șlefuită. Îmbrăcată în rochia 
scurtă, croită pe măsură, care se potrivea cu ochii, cu o poșetă 
Rolling Rockstud de la Valentino agăţată pe umăr, rămase cu un 
picior înaintea celuilalt, de parcă îngheţase la mijlocul pasului. 

Jane spuse: 

— Votată cea mai populară fată din clasă. lubita principală a 
lui Keith Buchanan, eroul echipei locale de fotbal. Apoi ai plecat 
la New York și la slujbele din lumea modei. Trei ani mai târziu 
ajungi la L.A. și faci reclame pentru mărcile naţionale și, 
ocazional, ai parte de câte un rolișor. 

Dacă Petra era surprinsă sau înspăimântată, nu arăta acest 
lucru. Expresia ei spunea „Sunt periculoasă” și „Sunt prea tare 
pentru școala ta”, o privire care era des întâlnită în revistele de 
modă. 

— Doi ani în L.A., spuse Jane, apoi ajungi în Nashville, cântând 
la chitară și cu vocea în cluburi pentru începători. Optsprezece 
luni mai târziu te întorci aici, chiar la sud de adevăratul La-La- 
Land, la douăzeci și șase de ani și... făcând ce? 

Petra scoase un oftat de nerăbdare. 

— N-ai niciun motiv să fii supărată pe mine. Dacă Simon te-a 


VP - 78 


părăsit, puicuţo, păstrează-ți muniţia pentru el. 
— Poate că așa o să fac. Dar vreau ca tu să nu-mi stai în cale 
când ajunge acasă. Tu și cu mine mergem jos, în sala de 


proiecție. 
— La dracu' cu asta. Am nevoie de o băutură. 
Jane ridică pistolul. li montase un amortizor de zgomot, nu 


pentru că era posibil ca sunetul să se audă dincolo de zidurile 
conacului, ci pentru că persoanele obișnuite considerau un pistol 
mult mai ameninţător atunci când era dotat cu amortizor, ceea 
ce anunța că purtătorul armei era un profesionist și nu trebuiau 
să i se opună. 

Fie din cauză că băutura serii, împreună cu fetele, o făcuseră 
pe Petra să fie incapabilă să-și dea seama de ameninţare sau 
că, deși trează, ar fi avut mai multă atitudine decât bun simţ, ea 
spuse: 

— Dacă vrei o bătaie între curve, iubito, ar fi bine să te duci 
să te antrenezi un an. Apoi întoarce-te și vom continua. 

Se întoarse cu spatele la Jane și porni agale către arcada 
dinspre living, mișcându-se la fel de seducător ca atunci când 
urcase treptele portalului și șoferul care o privea. Fără îndoială, 
din experiență, știa că unele fete o râvneau la fel de tare 
precum cei mai mulţi dintre bărbaţi. Poate că Jane era una 
dintre acestea, ale cărei dorinţe ar putea să o facă vulnerabilă. 

În timp ce Petra ieșea din foaier, becurile începură să 
strălucească în living. 

În alte împrejurări, cu ceasul ticăind până la sosirea lui Simon, 
Jane ar fi doborât-o pe Petra în clipa în care femeia dezactivase 
sistemul de alarmă. Ar fi luat-o prin surprindere, cu o fiolă 
pulverizatoare de cloroform, din care avea o provizie pe care o 
făcuse din acetona de la un magazin de artă și pudră de albit. 
Oricum, pentru că spera să scoată ceva informaţii de la această 
femeie, avea nevoie ca ea să aibă capul limpede sau, cel puţin, 
nu mai înnămolit decât era după o seară de bântuit prin cluburi. 

Urmând-o pe Petra spre living, Jane spuse: 

— Nu sunt una dintre fetele lui Simon și asta nu are nimic de- 
a face cu tine. 

— Ah, bine. Atunci n-ai vrea să te cari? 

— Dacă mă obligi, o să te rănesc. 

— Deci o să mă împuști de două ori? Două gloanţe în ceafă? 
De ce mi-ar păsa? Oricum nu aș ști niciodată că s-a întâmplat. 


VP - 79 


— Ești beată. 

Petra Quist continuă: 

— Sunt cea mai bună atunci când sunt beată. Să nu crezi că 
nu sunt. Se simte vreo ezitare în vocea mea? Nu, nu auzi. Vodca 
limpezește. Peter Parker a fost mușcat, așa că a devenit Spider 
Man și toate alea. Belvedere rece ca gheața și o măslină - asta 
este mușcătura mea de păianjen. 

În timp ce Jane o urma pe femeie prin ușile duble deschise, 
într-un hol, o serie de lămpi de cristal din tavan străluciră, un 
spectru de culori arzând de-a lungul marginilor ascuţite ale 
lustrelor. 

— Nu fi proastă, ameninţă Jane. Nu mă forţa în felul acesta. 

— Să mă pupi în cur. Probabil că vrei să o faci. 

În timpul antrenamentului de la Quantico și în timpul anilor ei 
agitați din FBI când lucrase la cazuri care implicau unităţile 3 și 
4 de analiză comportamentală, care tratau în special cu 
criminali în serie și asasini în masă, Jane cunoscuse tot felul de 
cazuri dure, bărbaţi și femei și, în cele din urmă, îi făcuse pe toţi 
să cedeze. Dar în Petra Quist exista ceva diferit, ceva nou și 
tulburător. Revolta femeii, în aceste împrejurări, nu era în 
totalitate legată de cât de mult băuse și ca să trateze cu ea cu 
succes ar putea să implice înţelegerea motivelor ascunse ale 
încăpăţânării ei de catâr - și a nepăsării. 

Încă mergând în faţa lui Jane, Petra adăugă: 

— De ce nu mă apuci de păr, nu mă trântești pe jos, nu mă 
pocnești peste dinţi, nu mă înmoi? Ești doar plină de rahat și n- 
ai boașe? 

Bucătăria vastă - dulapuri de arțar, blaturi masive de granit, 
aparate din oțel inoxidabil - proiectată să găzduiască o firmă de 
catering cu un pluton de bucătari și alt personal o întâmpină pe 
Petra cu lumină bruscă. 

— Sau poate că nu vrei să-mi învineţești corpul frumos înainte 
să ai ocazia să-l folosești. 

Jane privi în tăcere, în timp ce femeia - nu, fata, poate, din 
unele puncte de vedere chiar un copil - luă două pahare de 
martini și un shaker pentru cocktailuri dintr-un dulap care 
aproviziona barul. O sticlă de vermut sec dintr-un alt dulăpior. 
Un borcan de măsline din al doilea dintre cele patru frigidere. 
Unul după altul, ea așeză produsele pe prima dintre cele două 
mari insule centrale. 


VP - 80 


— Sau poate că ești un fel de regină a încrezuţilor, spuse 
Petra, oprindu-se să o privească pe Jane de sus până jos. Vreo 
mironosiță cu curul strâns, nu o faci cu fete, nu o faci nici cu 
băieți, nici măcar cu tine însăţi. Ei bine, puicuţo, ai face mai bine 
să bei, „pen'că nici măcar n-am să vorbesc cu cineva atât de 
abstinent și virtuos, ca să nu mai spunem să mă dezbrac”. 

Se întoarse cu spatele la Jane și se duse la cel de al patrulea 
frigider. Deschise ușa și scoase o sticlă înaltă, înghețată, de 
Belvedere. 

În timp ce ușa frigiderului se închidea, Petra se întoarse cu 
vodca și se opri lângă insulă și își arcui gâtul, privind-o pe Jane 
cu surprindere și dispreţ. 

— Fato, ești o scorpie întreagă, din cap până în picioare. O 
faţă pentru filme, un trup de zeiţă și tot ce trebuie. Dar uită-te la 
tine, fără machiaj, cu părul lipsit de strălucire, îmbrăcată doar 
puţin peste nivelul unui magazin de vechituri. Muncești din greu, 
ore întregi în fiecare zi, încercând să arăţi atât de comună? Ești 
atât de dusă că vrei să fii casnică? Trebuie să ai o poveste a 
dracului de nebună. Vreau să-ţi ascult povestea și toate astea. 
Spune-mi povestea ta. După asta vorbi computerului casei: 
Anabel, stinge luminile. 

În ultimul moment de lumină între comandă și răspuns, Jane o 
văzu pe fată cum răsucește sticla de Belvedere și, în clipa în 
care întunericul se lăsă în bucătărie, auzi sticla cum se sparge 
de blatul de granit al insulei. Gâtul lung și spart al sticlei cu 
pereţi groși ar putea să devină o armă care să desfigureze, chiar 
mortală. 


29. 


Acum, în ultimele ore ale zilei de vineri, un singur angajat se 
ocupa de QuickMarkt. Conform ecusonului prins de buzunarul de 
la piept al cămâășii sale albe, se numea Tuong și el le spuse că 
numele de familie era Phan, deci un vietnamez american, un 
tânăr îngrijit ras, poate în vârstă de douăzeci și doi de ani, 
politicos, cu voce plăcută. Carter Jergen își imagina că Tuong, 
asemenea multora din etnia lui, muncește din greu, la două 
slujbe și intenţionează ca într-o bună zi să aibă propria lui 
afacere. Deși ar putea la fel de bine să-și croiască drum prin cel 


VP - 81 


de al șaselea an de facultate, ţintind către un MBA sau un 
master în computere. 

Oricare ar fi slăbiciunile lui Tuong, prostia nu face parte dintre 
ele. In ciuda umilinţei sale, inteligenţa lui ascuţită este evidentă, 
învăluindu-l ca o aură. Și nici nu are vreun ghimpe împotriva 
autorităţilor, pentru că cei din comunitatea sa merg, de obicei, 
la facultate ca să obţină cunoștințe utile, nu ca să înveţe cum să 
cauzeze daune societăţii. Când Tuong insistă că nu are habar 
despre localizarea sistemului de înregistrare pentru camerele de 
securitate, Jergen nu se îndoiește niciun moment de el. 

Oricum, Radley Dubose nu l-ar crede nici pe papă descriindu-i 
vremea, dacă ar sta împreună sub un cer fără nori pe care 
pontiful l-ar descrie ca însorit. Din nou, îngrămădindu-se peste 
casa de marcat, Dubose își flutură legitimaţia NSA prin faţa lui 
Tuong, așa cum un șaman cu pene și pictat pe faţă ar putea să 
fluture un colier de capete uscate de șerpi spre membrii 
superstițioși ai turmei lui, ca să-i sperie și să-i determine să se 
supună. El avertizează despre consecințele grave pe care le 
atrage refuzul de a coopera cu agenţii federali în urmărirea unui 
terorist. 

De fapt, cablurile de la camerele de securitate, în interiorul și 
în exteriorul magazinului universal, sunt îngropate în pereţi. Nici 
măcar Dubose nu este capabil să le urmărească până la 
aparatul de înregistrat. 

EI îl intimidează pe băiat. 

— Ar trebui să fie într-o cameră din spate, în birou sau depozit 
sau ceva. Este la fel de evident ca un gândac pe un tort de 
nuntă. 

— Noi nu vindem torturi de nuntă, spune Tuong. 

De parcă Dubose nu s-ar fi prins că engleza este prima limbă 
a tânărului născut american, reacţia sa este de frustrare și 
dispreţ. 

— Sigur că nu vindeţi torturi de nuntă. E un amărât de 
magazin universal. Foloseam o metaforă. 

— Sau poate că era o comparaţie? se întreabă Tuong. 

— Ce să fie ce? 

— In orice caz, spune Tuong, nu avem gândaci. Am primit 
numai laude din partea inspectorului sanitar. 

Amuzat de această confruntare, Jergen pescuiește un baton 
de ciocolată dintr-un coș de pe tejghea, desface ambalajul și ia 


VP - 82 


o mușcătură, cu plăcerea celui care stă în lojă, într-un teatru. 

— Nu e vorba despre gândaci, e vorba... 

Îndrăznind să-l întrerupă pe bărbatul voinic, aparent 
distrându-se la fel de bine ca Jergen, Tuong spune, nerăbdător: 

— Este vorba de faptul că nu avem gândaci. Suntem foarte 
mândri de curăţenia noastră. 

Pumnii lui Dubose sunt ca două jamboane a câte trei 
kilograme la capătul brațelor. 

— Mă duc în spate să mă uit după aparatul de înregistrare. 
Pricepi? Și înainte ca Tuong să-i poată răspunde, Dubose mai 
adaugă: Ai o armă sub tejghea? 

— Da, domnule. 

— Ştii cum să o folosești? 

— Da, domnule. 

— Ştii cum să o lași dracului exact acolo unde se află? 

— Întotdeauna, spune Tuong, este exact ceea ce prefer. 

— Să-ţi spun ceva, băiete, dacă îndrepţi vreodată arma spre 
un agent federal, te vei găsi într-un mare rahat. 

— Poţi să-mi spui. 

— Despre ce să-ţi spun? 

— Despre marele rahat. 

Dubose arată de parcă e pe cale să-i smulgă plămânii lui 
Tuong prin esofag. 

— Pierdem timpul. Nu vorbesc limba proștilor și nu pot să 
aștept după un traducător. Vin acolo, în spate. 

Tuong Phan privește nemișcat cum Dubose se îndreaptă spre 
capătul tejghelei, deschide poarta și iese printr-o ușă care dă 
într-un coridor care deservește orice încăperi s-ar afla dincolo de 
zona casierului. 

Privește spre Carter Jergen și spune: 

— ÎI sun pe domnul Zabotin și îl întreb unde este aparatul de 
înregistrat. 

— Cine-i Zabotin? întreabă Jergen. 

— lvan Zabotin este proprietarul acestei francize QuickMarkt 
și a altor trei. 

— Transmite-i felicitările mele pentru că menţine locul ăsta 
fără gândaci, spune Jergen și mai mușcă o dată din batonul de 
ciocolată. 

Tuong Phan zâmbește și ridică telefonul. 


VP - 83 


30. 


Chiciură falsă de la lumina lunii era cristalizată pe fereastra 
de sticlă și numere verzi străluceau ușor pe ceasul cuptorului ca 
un cod enigmatic prin care poate fi citit viitorul apropiat. Altfel 
părea să fie întunericul final, bezna sufletelor aflate în uitare, 
aerul cu iz de spirite, așchii de sticlă zdrobite sub pantofii Petrei, 
cu sunet de dinţi scrâșniţi. Scoate strigăte subţiri de fiecare dată 
când lovește cu sălbăticie, orbește, cu sticla de vodcă spartă, 
bazându-se pe faptul că obișnuinţa cu așezarea bucătăriei îi va 
oferi un avantaj, până când, printr-o lovitură norocoasă, ar 
putea să dea peste o faţă și să-și orbească permanent 
adversarul. 

In primul moment de întuneric, Jane alesese să nu tragă cu 
arma. Chiar și de la distanță mică era mai probabil să rateze 
decât să nimerească și flacăra de la gura ţevii i-ar dezvălui 
localizarea exactă. In afară de asta, ea nu dorea să o omoare pe 
fata asta petrecăreaţă, beată și tulburată până când nu era pusă 
în situaţia să nu aibă de ales. 

In schimb ea se retrase și strigă la sistemul de control al 
casei, care i se supunea atât de ușor Petrei - „Anabel, aprinde 
lumina” deși fără niciun efect. Rapid, după pipăit, ea găsi cea de 
a doua insulă mare cu blat de granit și sări pe ea în afara zonei 
atât de bine cunoscută de cealaltă femeie. La un metru 
deasupra podelei, aproximativ la mijlocul lespezii de doi metri 
lungime și un metru jumătate lăţime, Jane se lăsă într-un 
genunchi, ca și cum ar face o genuflexiune, cu palma stângă 
sprijinită pe piatra lustruită, pentru a avea un simţ al stabilităţii 
în bezna derutantă. Cu pistolul Heckler în mâna dreaptă, se 
strădui să asculte așa cum un orb ar asculta nuanțele sunetelor 
pe care un om normal nu le poate deosebi. 

In norul de vapori acizi de vodcă, Petra Quist lăsă deoparte 
orice prudenţă și previziune care îi mai rămăseseră. Furia ei se 
transformă în frenezie animalică. Lovea cu și mai mare 
sălbăticie, mârâind și înjurând și aruncându-i lui Jane toate 
numele obscene din vocabularul vulgar, caracteristic celor mai 
josnice femei care urau bărbaţii. Sticla groasă, transformată în 
armă, zornăia, pocnea, zornăia, pe măsură ce lovea un obiect 
sau altul și apoi pocni și mai tare pe granit, împrăștiind așchii pe 


VP - 84 


toată suprafața, cu o vagă și scurtă explozie muzicală. 

Când Jane simţi că urmăritoarea ei trecuse pe lângă ea, se 
răsuci spre vocea declamativă. Amintindu-și exact cuvintele cu 
care Petra vorbise cu inteligenţa artificială care se ocupa de 
casă, se ridică în picioare în timp ce spuse: „Anabel, urmărește- 
mă cu lumina!” și o cascadă de lumină alungă toate umbrele. 

La colţul insulei, Petra ridică privirea, surprinsă, cu fața 
deformată de furie. Rămânea frumoasă, deși era ceva foarte 
diferit de frumuseţea care întorcea capetele în timpul unei nopţi 
de umblat prin baruri. In schimb, aceasta era o frumuseţe 
teribilă și înfricoșătoare, așa cum trebuia să fi arătat Medusa, pe 
sub buclele ei din șerpi, atunci când, doar cu privirea, 
transforma bărbaţii în pietre. 

Jane lovi și petrecăreața ţipă când antebraţul ei drept primi 
lovitura. Scăpă sticla spartă, cu dinţii de sticlă strălucind, în timp 
ce se arcuia peste aragaz, unde se sfărâmă și zornăi risipindu-se 
printre tăvile de scurgere din fontă. 

Petra se prăbuși pe spate, se rostogoli și sări în picioare chiar 
când Jane cobori de pe insulă și se izbi în ea, împingând-o în 
spate, peste unul dintre frigidere. Petra nu știa să lupte, dar știa 
cum să se împotrivească cu furie: răsucindu-se și zvârcolindu-se 
ca un ţipar; apucând violent, deși ineficient, cu unghiile ei false, 
acrilice, plesnind și  desprinzându-se; împingându-și capul 
înainte în încercarea de a o mușca pe Jane. 

O lovitură de genunchi între picioarele Petrei nu o paraliză 
complet, așa cum ar fi făcut unui bărbat, dar lovitura în pelvis îi 
învineţi vulva și îi transmise un asemenea șoc în străfundurile 
trupului ei încât se cutremură și își pierdu, pentru scurtă vreme, 
capacitatea de împotrivire. Jane trecu un antebraț pe sub bărbia 
aceea perfect modelată, cu întreaga forță brută a umărului 
împingând puternic. Petra dădu ochii peste cap ca o păpușă și 
ceafa ei se sprijini de ușa frigiderului, moment în care Jane se 
retrase doar atât cât să permită trupului femeii să alunece pe 
oţelul inoxidabil și să se așeze pe podea, cu bărbia sprijinită de 
sânii ei mari, inconștientă. 


31. 


Poate că prezenţa lui Radley Dubose, în picioare în faţa 
VP - 85 


tejghelei de la QuickMarkt, nu descuraja intrarea clienţilor la fel 
de tare ca un clovn mânjit de sânge, cu o drujbă în mâini, dar 
Carter Jergen decise că numărul celor care se hotărâseră brusc 
să-și facă cumpărăturile în altă parte era doar cu puţin mai mic 
decât ar fi fost în cazul unui artist de circ psihopat. Radley este 
mare; pare arogant și furios; și, deși nu transmite telepatic 
cuvintele Agenția Națională de Securitate, oricine care are un 
minim de inteligență înțelege că el dispune de autoritatea legală 
să tăbăcească funduri și de o dorință să facă asta cât de des 
posibil. 

Ivan Zabotin, proprietarul francizei, preferă să nu-l lase pe 
Tuong Phan, casierul, să trateze cu oameni atât de importanţi ca 
agenţii federali. Oricum, are nevoie de douăzeci de minute ca să 
ajungă de acasă până la magazin și, deși are o atitudine umilă, 
regretele exprimate de el nu fac decât să-l înfurie și mai tare pe 
Dubose. 

Zabotin este un bărbat micuț, cu capul mare și mâinile 
delicate, ceea ce îl face să arate ciudat, ca un copil cu barbă. 
Vorbind într-o engleză clară dar cu accent, fiind un emigrant din 
Rusia, unde părinţii lui trebuie să fi fost oprimaţi de comuniști și 
unde el se maturizase, aparent, în societatea ceva mai puţin 
periculoasă care urmase căderii Uniunii Sovietice, el se teme, 
evident, de guvern și nu are încredere în acesta. Când solicită să 
le vadă legitimaţiile, studiază actul de identitate și îi conduce 
spre biroul din spatele clădirii, zâmbește nervos și dă din cap și 
este îndatoritor, fără să fie atât de supus pe cât pare și 
respectul său pare să ascundă o undă de batjocură. 

— Acolo, în Mama Rusia, ce erai? întreabă Dubose. Un fel de 
oligarh? 

— Oligarh? repetă uluitul Zabotin. Nu, nu, nu. Nu, domnule. 
Oamenii mei... sângele nostru era supt de acei oligarhi. 

— Deţii o mulţime de francize, spuse Dubose. Deci, cum s-a 
întâmplat că n-ai ajuns în America pe un iaht de o sută de metri, 
cu miliarde de dolari în bani murdari? 

Picioarele lui Zabotin par să se înmoaie. 

— Soţia mea și cu mine am ajuns aici cu puţin mai mult decât 
nimic. Am muncit din greu, am economisit, am investit. O 
franciză QuickMarkt nu înseamnă un miliard. 

— Ai patru dintr-astea, comentă Dubose, cu un ton grav, de 
judecător de curte supremă, de parcă prețul bine cunoscut al 


VP - 86 


unei astfel de francize era de un sfert de miliard. 

Zabotin se întoarce spre Jergen, căutând o eliberare de acest 
tratament nerezonabil, dar Jergen îi întâlnește privirea fără nicio 
expresie. Pentru că nici el, nici Dubose nu pot să mimeze 
convingător simpatia, ei nu joacă niciodată jocul de-a polițistul 
bun și polițistul rău. 

Cel mai bun lucru de care are parte Zabotin este polițistul rău, 
polițistul indiferent. 

Nerăbdător să-i vadă ieșiți din stabilimentul său, Zabotin se 
așază la un birou și pornește computerul, explicând că aparatul 
de înregistrare se află într-un seif de dimensiuni uriașe, dar 
imaginile de la oricare dintre cele șase camere pot fi accesate 
de aici și redate pe acest monitor. 

Jergen specifică cele trei camere exterioare montate deasupra 
intrării din faţă și îi precizează lui Zabotin momentul exact în 
care gemenii Shukla, pe jos, au cotit de pe bulevardul principal, 
mai devreme, în cursul serii. 

Pe birou se află fotografii înrămate ale proprietarului și ale 
unei femei care este, cel mai probabil, soţia lui, precum și altele 
cu fiica lor, doi fii și câinele familiei. Pe lângă fotografii, pe birou 
se află și un model din plastic al Statuii Libertăţii și un suport din 
aramă, cu un steag de cincisprezece pe zece centimetri, din 
material textil apretat care pare permanent să fluture în vânt. 

În timp ce proprietarul caută înregistrările solicitate și Jergen 
stă în picioare, alături de el, ca să le privească, Radley Dubose, 
cu sprâncenele încruntate, ridică fotografiile înrămate una câte 
una. El studiază intens fețele soţiei și copiilor, de parcă ar 
încerca să și le întipărească în memorie. 

Zabotin este extrem de conștient de interesul lui Dubose 
pentru familia sa. Atenţia lui fuge de la ecran la palmele uriașe 
care par aproape să acopere fotografiile. 

Înainte ca Dubose să așeze la loc o fotografie a lui Zabotin cu 
soția lui, el își linge degetul mare de la mâna dreaptă și șterge 
cu grijă sticla de deasupra fotografiei de parcă ar vrea să 
îndepărteze ceva și să o vadă mai bine. Dar, pe urmă, una câte 
una, el revine la fotografiile cu fiica și cei doi fii, care par să fie 
mai mici de zece sau unsprezece ani, și repetă acţiunea 
neliniștitoare ca pe un ritual, lingându-și degetul mare și 
trecându-l peste faţa fiecăruia, de parcă, într-o vrajă fără vorbe, 
el înseamnă nu doar imaginile lor, ci chiar persoanele lor, 


VP - 87 


îndreptând vreo putere ocultă asupra acestora. 

Comportamentul lui Dubose îl deranjează atât de mult pe Ivan 
Zabotin, încât degetele i se împleticesc pe tastatură și este 
nevoit să-și corecteze greșelile, în încercarea de a obţine 
înregistrările cerute. 

Deși Jergen consideră comportamentul partenerului său ca 
fiind de desene animate, el este cel puţin intrigat de acest 
bărbat. Uneori Dubose poate să fie Yosemite Sam, dar, mult mai 
des, el se aseamănă unui personaj din acele benzi desenate 
enervante, Povestiri din criptă. 

Și iată, pe ecran, dinspre vest apar fugarii, se apropie 
ținându-se de mână, pe trotuar, amândoi privind în toate părţile, 
de parcă s-ar aștepta să fie atacați dintr-un loc sau altul, așa 
cum, într-adevăr, ar trebui să se aștepte. 

Când dispar din cadru, Zabotin îi găsește în înregistrarea de la 
cea de a doua cameră care acoperă parcarea și strada din 
spatele ei, apoi îi localizează din nou pe camera îndreptată spre 
est. Ei se îndepărtează în noaptea ploioasă, se opresc la colţul 
următor, așteptând ca semnalul semaforului pentru pietoni să 
se schimbe de la UN TRECEȚI la TRECEȚI și continuă spre est, 
dincolo de intersecţie. La colțul de sud-est se opresc pentru o 
clipă, poate cercetând drumul din faţa lor, în căutarea unor 
opțiuni. 

Judecând după absenţa reclamelor și după căderea umbrelor 
în următorul cvartal, zona comercială lasă loc unui fel de spațiu 
cu utilizare mixtă. 

Gemenii traversează din nou, pornind spre colţul de nord-vest 
al unei intersecţii cu patru intrări unde continuă direct spre est, 
pe lângă ceea ce par să fie două case vechi, impozante. 

Deși Zabotin dispune de camere de înaltă rezoluție, acestea 
sunt destinate doar pentru supraveghere la distanţă mică. Pe 
măsură ce gemenii Shukla se îndepărtează de QuickMarkt, ei 
par să se dezintegreze de parcă n-ar fi avut niciodată o formă 
solidă, ci fuseseră doar o pereche de spirite ale ploii, care se 
dizolvau după furtună. Numeroasele suprafeţe reflectorizante 
ude ale scenei proaspăt stropite, care strălucesc și scânteiază la 
lumina farurilor vehiculelor în trecere, conspiră cu umbrele care 
se umflă și se micșorează și tremură în aceleași raze de lumină 
trecătoare, transformându-i pe fugari din fiinţe în carne și oase 
într-un miraj care dispare. 


VP - 88 


În ultimul moment în care se văd, gemenii par să cotească la 
stânga, jos de pe trotuar, îndreptându-se spre un mozaic 
derutant de lumini colorate, care nu sunt de la reclame. 

— Dă înapoi și mai pune încă o dată aceste ultime secunde, 
spune Carter Jergen. Zabotin face ce i se spune și Jergen revede 
această secvenţă video nu o dată, ci de patru ori, înainte ca 
emigrantul rus, la indicaţia lui, să îngheţe imaginea la 
penultimul moment. 

— Astea par niște forme de mașini. Dar ce sunt luminile alea 
bizare din spatele lor? 

— Vitralii, spune Zabotin. Ferestre de biserică. 

— Ce biserică? 

— Mission of Light. 

Jergen privește spre Radley Dubose și bărbatul masiv spune: 

— De ce ar merge să se ascundă într-o biserică? 

— Oamenii aflaţi în necaz s-au adăpostit în biserici încă de 
când există biserici. 

Dubose scutură din cap. 

— Nu și cei pe care-i cunosc eu. 

Nerăbdător să termine cu treaba asta, Ivan Zabotin se rotește 
în scaunul său, cu faţa spre Jergen. 

— Domnule agent Jergen, ce altceva pot să mai fac pentru 
voi? 

— Ai fost de mare ajutor, domnule Zabotin. Tot ce trebuie să 
faci acum este să uiţi că am fost pe aici. Asta este o problemă 
de securitate naţională. Dacă discuţi sau împărtășești asta cu 
cineva, fie și cu soţia ta, poţi fi acuzat de un delict. Asta era 
cacealma, dar Zabotin pălește. Un delict care se pedepsește cu 
până la treizeci de ani de închisoare. 

— Treizeci și cinci, corecteaza Dubose. 

— Nu s-a întâmplat nimic aici, nimic de povestit cuiva, îi 
asigură Zabotin, cu sprâncenele umezite de mici broboane de 
sudoare. 

Jergen și Dubose îl lasă pe mogulul QuickMarkt la biroul lui și 
se întorc în magazinul din față. 

La casa de marcat, Tuong Phan îi amintește lui Jergen: 

— Imi ești dator pentru batonul de ciocolată pe care l-ai 
mâncat. 

— Nu mi-a plăcut, îi răspunde Jergen și ia altul la fel din vitrina 
de pe tejghea. Are gust de rahat. 


VP - 89 


Afară, el aruncă batonul, nedesfăcut, într-un coș de gunoi. 

— Chiar are un gust atât de oribil? întreabă Dubose, în timp 
ce se îndreaptă spre Range Rover. 

— Nu, a fost bun, îi răspunde Jergen. Dar trebuie să am grijă 
la siluetă. 


32. 


Timpul pare că zboară, limba lungă a ceasului a măturat, de 
acum, jumătate din cele șaizeci de minute curente. E ora 
vrăjitoarei în zbor pe mătura ei care se apropie rapid... 

In bucătărie, un dulăpior încastrat oferea un spaţiu pentru 
planificarea meniurilor. Un scaun de birou, cu roţi, fusese băgat 
sub masă. 

Jane trase scaunul spre femeia inconștientă, se strădui să o 
urce în el și îi legă încheieturile mâinilor de braţele scaunului cu 
două coliere de plastic rezistente, scoase din geanta ei. 

Cele cinci picioare ale scaunului porneau dintr-un stâlp 
central. Ea legă fiecare dintre gleznele Petrei de acest stâlp. 

Nu putea să existe solidaritate feminină în această lume de 
înșelăciune și violenţă și doar cei care aveau cea mai 
superficială înțelegere a naturii umane puteau să gândească 
altfel. Totuși Jane nu se mândrea și nu-i plăcea ceea ce îi făcuse 
Petrei Quist, chiar dacă fata-femeie încercase să-i facă ceva și 
mai rău ei. Niciun prădător cu dinţi și gheare ascuţite nu are 
nevoie de mult curaj ca să vâneze un miel, doar puţină 
insistență și ceva noroc. 

Petra nu era chiar un miel, deși nu era nici lupul periculos 
care pretindea că este. Imaginea ei de scorpie dură, pregătită 
cu atenţie, era un fel de armură, dar singurele ei arme erau 
atitudinea, o nepăsare neînfricată față de consecințe și ceea ce 
părea să fie o furie nepotolită, care îi dădea puteri. 

După ce Jane termină cu ea, se putea ca domnișoara Quist să 
nu mai aibă armură și nici arme. Dacă din acest moment încolo 
era nevoită să înfrunte o lume de degradare și rapacitate, lipsită 
de armele ei obișnuite, s-ar putea să nu reziste prea mult; caz în 
care, deși Petra își ţesuse, într-o anumită măsură, firul propriului 
ei destin, Jane ar purta o anumită responsabilitate pentru că o 
lăsase dezarmată. 


VP - 90 


Până la urmă nu exista nicio altă alegere raţională în afară de 
a accepta orice vină ar putea să i se adauge prin faptul că îi 
făcea Petrei Quist ceea ce trebuia făcut ca să-i salveze pe Travis 
și pe inocenţii de pe lista Hamlet. Jane nu se amăgea că cineva 
ar putea să treacă prin această lume fără să fie marcat de 
experienţele trăite, mai ales ea. 

Conacul avea două ascensoare, unul în sala din faţă, celălalt 
în spaţiosul birou al valetului, aflat între bucătărie și camera 
formală pentru servirea mesei. Ea o împinse pe Petra în acesta 
din urmă și coborără la nivelul subteran. 

În nopţile de poker, bărbatul casei - sau cel care trecea drept 
bărbat - ajungea acasă, de obicei, între doisprezece și jumătate 
și unu dimineața. O oră îi va fi suficientă lui Jane ca să se ocupe 
de Petra și să fie pregătită pentru Simon Yegg. 

Dar dacă Petra se întorsese mai repede pentru că știa că el nu 
va rămâne plecat până târziu, ca de obicei? In loc de o oră sau 
mai mult, Simon ar putea să se întoarcă peste o jumătate de 
oră. Poate doar peste câteva minute. 

Când Jane o scoase pe prizoniera sa din ascensor, servitorul 
virtual, Anabel, aprinse luminile. Reclama strălucea cu sute de 
mici becuri și denumirea sălii de proiecţie - Cinema Parisian - 
plutea pe deasupra acesteia, într-un scris cursiv, cu neon 
albastru. 

Ea manevră fără probleme scaunul de birou spre ușile duble, 
deși acesta nu se mișca la fel de bine ca în zona de recepţie 
acoperită cu mochetă, cum se mișcase pe podelele de piatră de 
calcar. Îl împinse dincolo de ghișeu, pe sub arcadă și se opri cu 
femeia inconștientă lângă tejgheaua de dulciuri din hol. 

Fiecare dintre roţi dispunea de o pârghie care se lăsa și o 
împiedica să se miște. Ea le blocă pe toate, astfel încât Petra să 
nu fie capabilă să se miște dacă se trezea. 

La ușa holului Jane spuse: „Anabel, stinge luminile”. 

Se lăsă o beznă absolută, dar ea aprinse manual luminile din 
holul sălii de proiecţie, înainte de a o lăsa pe Petra singură 
acolo. 

Urcă la parter pe scări în loc să ia ascensorul și aprinse 
luminile, pe măsură ce avea nevoie de ele. 

Se întoarse în bucătărie doar ca să își ia geanta de voiaj. Nu 
era nevoie să măture sticla spartă sau balta de vodcă. Simon nu 
va intra în casă dinspre garaj și nu va urca, de acolo, spre 


VP-91 


bucătărie, fie pe scări, fie cu ascensorul și, prin urmare, nu va 
avea ocazia să fie avertizat de dezastru. 

Conform celor spuse de Sara Holdsteck, ultima soţie a lui 
Simon, el rezerva întotdeauna una dintre mașinile companiei 
sale de limuzine, în seara de poker, pentru că se bucura de 
câteva pahare de Macallan Scotch în timpul jocului. Mașina îl va 
lăsa la ușa din față, la fel cum cealaltă limuzină o lăsase pe 
Petra și, dacă totul mergea bine, Jane se va afla acolo ca să-l 
întâmpine. 

În foaier, ea folosi tastatura ca să pornească alarma de 
perimetru a sistemului de securitate, stinse candelabrul și se 
îndreptă spre una dintre ferestrele înalte, înguste, care flancau 
ușa din față. 

Strada, peluza și palmierii Phoenix erau înveliți în umbră, 
curba aleii era mărginită de lămpi joase și înconjurată de scoici 
de lumină, ca o dantelă radiantă de mătase, cu portalul iluminat 
subtil și totuși dramatic, totul la fel de tăcut și nemișcat ca într- 
un tablou, cu un aer de așteptare care învăluia totul... 

Ducându-și geanta, Jane reduse luminile de la parter în urma 
ei și se întoarse în holul sălii de proiecție, la subsol. 

Petra Quist se trezise. Era imobilizată, la fel de bine prinsă ca 
obiectul dorinței din cele mai frumoase vise ale oricărui amator 
de sclavie sexuală - deși nici pe departe la fel de dulce ca 
oricare dintre ofertele din vitrina cu dulciuri din apropiere. 

Deși situaţia ei o îngrijora, ea afișa o atitudine de porc spinos. 

— Eşti ca și moartă, bucată de rahat. 

— Mda, bine, spuse Jane, toţi suntem ca și morţi. Doar că unii 
dintre noi se duc mai repede ca alţii. 

Ea deplasă un mic scaun cu spătar de lângă perete, îl plasă în 
faţa Petrei și se așeză pe el. 

— Oricât de rău mă rănești, spuse Petra, Simon o să te facă 
să suferi de zece ori mai rău. 

— Te-am rănit eu? Serios? Unde? 

— Du-te și trageţi-o singură. 

— Eu nu ţi-aș da acest sfat, până când nu trece ceva timp ca 
să ţi se cicatrizeze vânătăile. 

Petra scuipă spre ea, dar rată. Saliva vâscoasă se prelingea 
pe tapiţeria scaunului. 

— Crezi că ești mare sculă, dar să știi că nu ești. 

— Eu sunt ceva. Tu ești ceva. Fiecare e ceva. Deși nu putem, 


VP - 92 


întotdeauna, să fim siguri ce anume. 
Se uitară una la alta, în tăcere, poate o jumătate minut. 
Apoi Jane sparse liniștea: 
— Cât de mult îl urăști pe Simon? 
— Spui numai tâmpenii. Nu-l urăsc pe Simon. 
— Sigur că-l urăşti. 
— E bun cu mine. Îmi oferă tot ce vreau. 
— Deci, cât de mult îl urăști? 
— De ce l-aș uri? 
Jane spuse: 
— De ce nu? 


33. 


Deși în imaginile de la QuickMarkt fusese învăluită în 
strălucire, biserica se înălța, acum, întunecată, de la fundaţie 
până la turla clopotniţei. Nu mai era nicio mașină în parcare. 

Oricum, în casa parohială de alături străluceau câteva lumini 
și o lampă camuflată, de poartă, atârna deasupra inscripţiei care 
le ura bun venit vizitatorilor. 


BISERICA MISSION OF LIGHT 

Eu am venit ca ei să aibă viată și s-o aibă din abundentă. 
PAROHIE 

Reverend GORDON M. GORDON 


În timp ce Carter Jergen sună la ușă, Radley Dubose spune: 

— Ar fi bine să nu existe vreun nenorocit de sanctuar aici. 
Acești puști Shukla și-au bătut joc de noi destul de mult timp. 
Oricum, nu pot să obţină refugiu în locul ăsta. Coșmelia asta nu 
are nimic hindus. 

— Ei nu sunt hinduși, îi reamintește Jergen. 

— Părinţii lor erau. 

— Și părinţii tăi au fost ceva. 

— Mama mea a fost adventistă, pentru o vreme. 

— Și uită-te la tine. 

— Da, dar hinduismul e diferit. Se lipește. 

— Nu se lipește. 

— Se lipește, insistă Dubose. 


VP - 93 


— Haide doar să ne purtăm bine cu tipul ăsta, spuse Jergen. 
Preoţii sunt pregătiţi să se poarte frumos. Asta poate să fie o 
treabă blândă și rapidă. 

Dubose rămâne tăcut, ca reprezentarea în piatră a vreunui 
zeu nordic al furtunii, care ar putea să capete viaţă brusc și să 
împodobească noaptea cu fulgere. 

— Blând și repede, repetă Jergen. Toată lumea se poartă 
frumos. 

Un bărbat de peste cincizeci de ani deschide ușa. Poartă 
pantaloni de costum și o cămașă albă, cu mânecile ridicate și cu 
o cravată desfăcută. Coama lui de păr cenușiu este bine 
pieptănată și are un bronz intens care, în acest moment al 
anului, trebuie să fie artificial. Zâmbetul lui este de genul celor 
care încheie o mie de tranzacţii. 

Tipul arată mai puţin a preot și mai degrabă a agent imobiliar, 
dar, oricum, Jergen îl întreabă: 

— Reverendul Gordon? 

— În slujba voastră. Ce pot face pentru voi? 

Jergen și Dubose intră în rolul lor - o problemă de securitate 
naţională, fugari suspectaţi de legături cu teroriști, timpul este 
esenţial - și își prezintă legitimațiile. 

Zâmbetul preotului se transformă într-o expresie mult mai 
serioasă. Îi conduce în casa tăcută, de-a lungul unui coridor, într- 
un salon, cu o mină la fel de sumbră ca aceea pe care ar putea 
să o aibă atunci când cineva îi aduce vestea decesului prematur 
al unui membru al parohiei. 

Pe masa de lângă fotoliu se află un pahar care conţine ceea 
ce pare să fie whisky cu gheaţă. Pe un piedestal zace deschisă o 
carte cu coperte tari, cu fața în jos. Nu este un text teologic, 
niciun volum de eseuri motivaţionale, ci un roman de groază de 
John Grisham. 

Reverendul Gordon vede că Jergen observă băutura și 
romanul. 

— De ceva timp sunt afectat de insomnie. Ei bine, de când a 
murit Marjorie, în urmă cu doi ani. Asta e soţia mea, cea mai 
bună femeie care a trăit vreodată. Am fost căsătoriţi treizeci de 
ani. Un pahar de tărie și o poveste bună sunt singurele lucruri 
care mă relaxează suficient ca să pot dormi. 

— Ei bine, domnule, spune Jergen, nici scotch-ul moderat, nici 
orice cantitate de Grisham nu ar fi un viciu. Imi pare rău pentru 


VP - 94 


soția ta. Totuși, treizeci de ani înseamnă o binecuvântare 
îndelungată. 

— Așa este, se declară de acord reverendul. O binecuvântare 
îndelungată. 

— Voiam să întreb dacă doamna Gordon s-a dus la culcare, 
pentru că ceea ce am venit să discutăm nu este pentru urechile 
oricui. 

— N-ai de ce să-ți faci griji, domnule Jergen. Copiii sunt 
plecaţi. Sunt singur, cu excepţia domnului Grisham și a unei guri 
din ce are mai bun Scoţia. 

Puțin cam brusc, Dubose spune: 

— Mai devreme, în seara asta, a avut loc un eveniment cu 
participare numeroasă la biserică. Despre ce a fost vorba? 

— Prima piesă de sezon, de Paște. Una copilărească, 
distracţie pură, pentru copii. Duminică avem o piesă mult mai 
serioasă, despre Patimi. 

Jergen scoate telefonul mobil pe care era afișată o fotografie 
a gemenilor Shukla. 

— Din întâmplare, domnule, i-aţi văzut pe aceștia doi la 
spectacol? 

Aplecându-se și mai mult în faţă în fotoliu, Gordon se 
chiorăște la telefon. Zâmbește și aprobă din cap. 

— Da, un cuplu drăguţ. Destul de surprinzător. Nu i-am 
observat până la jumătatea serii, când s-au ridicat să meargă la 
toaletă. Nu-i cunoșteam, dar am presupus că erau oaspeţii 
vreunui membru al parohiei. 

Într-un moment artistic, bine repetat, Carter Jergen îi aruncă 
partenerului său o privire mohorâtă și plină de înţelesuri și 
Dubose i-o întoarce. Când sunt siguri că reverendul a văzut 
privirea și este intrigat, puţin alarmat, ei se întorc spre gazda 
lor, agitaţi, și Jergen spune: 

— Reverendule, este bine să te gândești la răspuns și să fii 
sigur că este corect. l-ai văzut pe cei doi părăsind biserica după 
spectacol? 

— Nu. Am realizat mai târziu că nu am aflat niciodată cine 
erau și dacă erau interesaţi să se alăture parohiei Mission of 
Light. 

— Deci, ar putea să fie încă înăuntru? 

Poate că preotul înţelegea sensul vieţii, dar întrebarea lui 
Jergen îl nedumeri. 


VP - 95 


— În biserică? De ce s-ar afla în biserică? 

— Caută adăpost, spune Dubose. 

— Se ascund, lămurește Jergen. 

De parcă ar fi uitat pentru scurtă vreme ce îi spuseseră ei pe 
treptele de la intrare, Gordon deschide ochii larg și își încruntă 
sprâncenele. 

— Of. Fugari cu presupuse legături cu teroriști? 

Dubose întrebă: 

— Încuiați biserica, noaptea? 

— Da. Biserica, alături de cancelaria și clădirea pentru 
evenimente. Este necesar în zilele astea. A fost o vreme, în 
tinereţea mea, când porțile din faţă ale bisericilor erau deschise 
douăzeci și patru de ore pe zi. Dar, în zilele noastre, porţile 
deschise invită la vandalism, chiar profanare. 

— Trebuie să cercetăm locul. Dubose pare nerăbdător, dar el 
acţionează, în principal, de parcă ar fi de acord cu Jergen că 
lucrurile ar merge ușor și rapid doar dacă i-ar lăsa lui Gordon 
ocazia să fie la fel de drăguţ cum îi spune Biblia că ar trebui să 
fie. 

— Avem nevoie de chei. 

— Doar noi? întreabă Gordon. N-ar trebui să implicăm și 
poliția? 

— Poliţia locală nu are aprobări referitoare la securitatea 
naţională, spune Jergen. Nici tu. Agentul Dubose și cu mine vom 
efectua cercetarea. 

— Ce... voi doi, singuri? Nu este periculos? 

În timp ce el și Dubose se ridică de pe canapea, Jergen 
adaugă: 

— Cu asta ne ocupăm. Nu-ţi face griji pentru noi. Ne poţi da 
cheile, reverend Gordon? 

Preotul aruncă o privire spre whisky, renunţă să-l guste, se 
ridică în picioare, pescuiește un set de chei dintr-un buzunar, 
dar ezită să le predea. 

— Ce se întâmplă dacă au arme? 

Jergen întinde o mână după chei. 

— Noi nu credem că au arme. 

— Da, dar dacă au? N-ar putea o echipă SWAT să izoleze 
clădirea și să-i aștepte afară? N-ar fi mai sigur? 

— Părinte, ascultă, doar dă-ne cheile, zise Dubose cu un ton în 
voce care întotdeauna îl face să pară și mai mare decât este. 


VP - 96 


— Dacă cineva ar fi împușcat, spune Gordon M. Gordon, asta 
ar avea implicaţii îngrozitoare pentru biserica Mission of Light. 
Publicitate proastă, procese, obligaţii. 

Întinzând mâna sub haină ca să scoată un pistol din tocul său 
de la centură, din spate, Dubose insistă: 

— Singura complicaţie în acest moment ești tu, și îl împușcă 
pe Gordon cu un singur foc în cap. 

Reverendul cade pe jos, într-o grămadă, de parcă n-ar fi fost 
făcut din carne și oase, ci un personaj gonflabil, asemenea celor 
pe care unii oameni îl adaugă la decoraţiile lor de Halloween 
pentru a-i speria pe copii. Zace acolo, șifonat și pliat, cu o 
expresie neschimbată, între fotoliu și taburet, ocupând mai 
puţin spaţiu în moarte decât părea să corespundă dimensiunilor 
sale când era viu. 

Carter Jergen arată spre armă. 

— Este un Glock douăzeci și șase? 

— Da. Încărcat cu gloanţe crestate... 

— Evident. Dar e ceva diferit la priză. 

— O extensie de toc Pearce. Chiar îmbunătățește viteza de 
tragere. 

— E o armă de sacrificiu? întreabă Jergen, vrând să afle dacă 
pistolul are istoric și, prin urmare, dacă poate fi depistat. 

— Cu siguranţă. O să i-l dăm rahatului ăluia mic de Sanjay 
Shukla și, când se termină povestea asta, reverendul Gordon 
este doar o altă victimă pusă în cârca prietenului nostru scriitor. 
Pentru moment, Dubose pune înapoi pistolul automat compact 
la locul lui, la spate. 

— Am încercat să-l las pe nenorocitul de preot să fie drăguţ cu 
noi. 

— Știu, spune Jergen. l-ai oferit toate șansele. 

— A depins de el. 

— Așa se întâmplă întotdeauna, continuă Jergen, în timp ce 
ridică cheile scăpate de bărbatul mort. 

Dubose întrebă: 

— Ai atins ceva? 

— Doar soneria de la ușă. Și am șters-o deja. 

Aruncând o ultimă privire spre bărbatul mort, Dubose declară: 

— După toate astea, ar fi al naibii de bine ca puștii Shukla să 
fie ascunși undeva în biserică. 


VP - 97 


34. 


Holul camerei de proiecție era un pătrat cu latura de vreo 
șapte metri, înecat în ornamente. Tavanul concav prezenta 
caroiaje luminate de picturi trompe l'oeil, care ardeau de 
albastru cerulian, coral și lumini aurii. Fiecare configuraţie 
luminoasă de pe candelabre era din sticlă mată, în formă de 
petale ale unei uriașe flori mitologice. Aplice din bronz poleit și 
ornamente de alabastru dădeau strălucire coloanelor din 
marmură neagră, care se terminau cu capiteluri bogat 
ornamentate. Pereţii erau capitonaţi cu mătase rubinie. 

Înconjurată de acest exces de decor franțuzesc, dar îmbrăcată 
pentru muzică electronică de proastă calitate, dintr-un bar de 
agăţat de secol XXI, domnișoara Petra Quist stătea dreaptă în 
scaunul de birou, de parcă se afla într-o ciudată și minimalistă 
mașină a timpului, care o transportase la Paris, în anul 1850. 

— Nu-l urăsc pe Simon, repetă ea. 

Așezată față în față cu prizoniera ei, Jane conchise: 

— Eu îl dispreţuiesc și încă nu l-am întâlnit. 

Părând că ar vrea să scuipe din nou, dar transformându-și 
dorinţa într-un rânjet de dispreţ, Petra spuse: 

— Poate că ai o problemă cu controlul furiei. A 

— Ai dreptate în legătură cu asta, acceptă Jane. In unele zile 
am impresia că nu am nici pe departe destulă. 

— Ești o târfă nebună rău, știi asta? 

— Respect părerea unui expert. 

— Ce? 

— Haide, femeie. Simon este un bulgăre de noroi și tu știi 
asta. 

— Dacă nu l-ai întâlnit niciodată cu adevărat, atunci care-i 
problema ta? 

În loc să-i răspundă, Jane spuse: 

— Deci, Sugar Daddy îţi dă tot ce vrei, nu? Bani, bijuterii, 
haine, limuzine în care să te plimbi, toate compensaţiile 
obișnuite. 

— Compensatii? Ce ar trebui să însemne asta? 

— Nu contează ce vreau să spun sau ce gândesc. Ce contează 
este dacă tu ai o imagine clară a situaţiei tale sau te păcălești 
singură? 


VP - 98 


Deși în vârstă de numai douăzeci și șase de ani, Petra 
începuse să bea de ani buni și în cantităţi suficiente cât să-și 
dezvolte o toleranţă la băutură care să-i permită să zguduie 
cluburile timp de șase ore, împreună cu echipa ei de fete și, deși 
beată, să poată să pară aproape trează. Dar conversaţia 
devenise rapid prea complexă și prea intensă pentru nivelul de 
alcool din sângele ei. 

— Situaţie? 

Aplecându-se în față, cu simpatie autentică - chiar dacă acrită 
- Jane spuse: 

— Ești atât de ușor de păcălit, crezi că relaţia ta cu el are un 
viitor lung și roz - sau realizezi că ești o curvă? 

Având în vedere întregul dicționar de obscenităţi pe care 
această fată le urlase la Jane, în timp ce umbla furioasă după 
ea, cu o sticlă spartă, în bucătărie, reacţia ei la insulta blândă, 
prin comparaţie, era o dovadă că ea într-adevăr nutrea anumite 
iluzii referitoare la felul în care o privea Simon Yegg. Ura îi 
distorsionă fața adorabilă. Lacrimi neșterse de durere și furie îi 
tremurau în ochi. Scuipă din nou spre temnicera ei și rată, la fel 
ca mai devreme. 

— Dacă vei continua cu asta, zise Jane, o să te deshidratezi. 
Știi că deshidratarea ucide? 

Petra scuipă cuvinte în loc de salivă. 

— Cine te crezi, javră? Cine îţi dă dreptul să mă judeci? Dacă 
există vreo parașută obosită și puturoasă aici, tu ești aia. 

— N-o să se însoare niciodată cu tine, femeie. 

— Asta arată ce știi. Mi-a dat un inel. Spune că nu este genul 
care să se însoare, că n-a fost niciodată, dar eu l-am topit, i-am 
topit inima. Așa că închide gura aia ignorantă și murdară și 
dispari de aici. 

— Cât despre faptul că el nu este genul care se însoară, spuse 
Jane, sunt convinsă că cele patru foste neveste ale sale vor fi de 
acord cu el. 

Faptul că băuse mai multe pahare de martini decât era 
prudent îi solicita acum Petrei să proceseze orice frântură 
proaspătă de informaţie importantă cu un creier care producea 
fără efort obscenităţi și autoamăgire, dar care avea nevoie să 
exploreze noile fapte la fel ca o femeie care fusese oarbă toată 
viața și doar prin pipăit ar putea să-și găsească o cale spre 
înţelegerea scopurilor unui artefact misterios. Işi plimbă limba în 


VP - 99 


jurul gurii de parcă se afla în căutarea cuvintelor și, în sfârșit, 
găsi câteva. 

— Ce grămadă de rahat. Patru neveste. Crezi că sunt proastă? 

— Se căsătorește cu femei bogate și le ia aproape tot ceea ce 
au, le distruge psihic dacă poate și le aruncă. 

Deși Petra o întrerupea cu expresii de neîncredere, Jane îi 
spuse povestea Sarei Holdsteck, băile cu apă cu gheață, 
disprețul bărbaţilor care urinau în cadă, șocurile electrice și 
restul. 

— Alte neveste au fost violate în grup de către asociaţii lui. Ca 
să le distrugă, să le facă să renunțe. El nu avea, cu adevărat, 
nevoie de banii lor. Este bogat el însuși. Pentru el este un fel de 
sport dement. 

— Nu există patru foste neveste, insistă Petra. Nu există patru 
sau patruzeci sau măcar una. Ești o mincinoasă, asta-i tot. 

— Una dintre ele este agorafobă, atât de speriată de lume 
încât nu iese din mica ei casă. Două dintre celelalte au fost, în 
cele din urmă asasinate, poate pentru că începuseră să-și 
redobândească respectul de sine, își adunaseră curajul să-l 
înfrunte în legătură cu ceea ce făcuse. 

Petra închise ochii și se scufundă în scaunul de birou. 

— Ești o mincinoasă de primă clasă. Mincinoasă care spune 
bazaconii, asta ești. Nu vreau să mai ascult. Nu te las să-mi intri 
în cap. Sunt surdă. Complet surdă. Pleacă. 

— Viaţa ta depinde de faptul că mă asculţi, fato. Mă folosesc 
de Simon ca să ajung la fratele lui vitreg, un tip foarte rău, cu 
aliaţi puternici. 

— Nu are un frate, nici vitreg, nici bun. 

— Un miracol, continuă Jane. Fratele lui se numește Booth 
Hendrickson. Ei nu fac lucrul ăsta public, pentru că Booth și 
prietenii lui oferă afaceri guvernamentale firmelor lui Simon. 
Compania de limuzine este cea mai neînsemnată dintre ele, dar 
are un contract gras ca să transporte oficiali ai Departamentului 
de Justiţie și alți mahări din D.C. când ajung în California de Sud. 

Cu ochii închiși, cu buzele strânse, Petra Quist se prefăcea 
surdă. 

— ţi închipui că nu o să-mi spui ce vreau să aflu despre 
Simon, dar o să-mi spui. Intr-un fel sau altul, o să-mi spui. 

Îmbufnarea și tremurul din colţul gurii Petrei însemnau mai 
puţin teamă și mai degrabă autocompatimire. 


VP - 100 


Jane continuă: 

— Prin Simon o să ajung la Booth, și după ce aflu de la Booth 
ceea ce vreau să știu, ceea ce se va întâmpla, acești oameni se 
vor afla într-o poziţie disperată ca să-și acopere fundurile. Simon 
se va gândi că nu te-ai străduit suficient să mi te împotrivești. Și 
mai important, va ajunge să înțeleagă că, din cauza mea, știi 
prea multe. Dacă nu-ţi taie el gâtul, fetiţo, va plăti pe cineva să 
o facă. 

— Lucrurile merg atât de al naibii de bine, mai bine ca 
niciodată, și apoi apari tu. Nu e corect. Nu-i cinstit. Ce-i cu tine, 
de ce ne urăști atât de mult? 

— Soţul meu era un om bun. Nick. Nick al meu era cel mai 
bun. Acești oameni ahtiaţi după putere l-au omorât. 

Deși Petra se agăța de realitatea ei de până acum, greutatea 
detaliilor din povestea lui Jane părea să fi slăbit nodul 
neîncrederii ei. Cu ochii încă închiși, clătină din cap. 

— Nu vreau să știu. La ce-mi folosește să știu? 

— Băieţelul meu stă ascuns. Îl vor ucide dacă îl găsesc. 

— Doar dacă nu ești la fel de nebună precum pari și toate 
astea sunt niște minciuni. 

— E adevărat. Deschide ochii și privește-mă. E adevărat. 

Petra deschise ochii. Dacă se putea citi ceva în privirea ei, în 
afară de autocompătimire și ură și furie, Jane nu reuși să vadă. 

— Oricine ai fi, ești o mincinoasă. Și chiar dacă nu ești, deși 
ești, dar, chiar dacă nu ești, rahat, indiferent dacă îţi spun ceva 
sau nu, sunt moartă. 

Cu alte cuvinte, ea tocmai spusese: Arată-mi o cale de 
scăpare, dă-mi speranță și, poate, te ajut. 

— Simon ţine mulți bani în casă, într-un seif, undeva, spuse 
Jane. Cei de genul lui fac asta întotdeauna. 

— Nu știu despre niciun seif cu bani. 

Jane aşteptă o clipă și adăugă o notă de tandrete în vocea ei. 

— Au fost vremuri când eram pierdută, în care nu părea să 
existe un drum evident în fața mea. Dar o fată pierdută, orice 
fată pierdută nu trebuie să rămână pierdută pe vecie. Il voi face 
să-mi spună unde sunt banii. Eu nu am nevoie de ei. După ce 
termin aici, tu iei banii și dispari. 

— Să plec, unde? N-am unde să mă duc. 

— Vreo două sute de mii, poate mai mult. Cu banii ăștia poţi 
să mergi oriunde vrei, undeva unde n-ai mai fost și unde nu te 


VP - 101 


cunoaște nimeni. Încetează să mai fi Petra Quist. Ţi-ai mai 
schimbat numele și înainte. Schimbă-l din nou. Și stai naibii 
departe de bărbaţi ca el. Găsește-ţi un drum nou. 

— Ce drum nou? 

Jane se aplecă în față, pe banchetă și își așeză palma stângă 
pe una dintre mâinile legate ale tinerii. 

— Un nou mod de a exista. Calea pe care te afli, chiar dacă nu 
aș fi apărut eu, probabil te-ar fi purtat către moarte înainte să 
împlinești treizeci de ani. Spuneai că Simon se poartă bine cu 
tine, îţi oferă totul, e dulce. Dar ai avut momente - nu-i așa? -, 
momente în care ai simţit adevăratul diavol din el, violența. 

După o ezitare, Petra întrerupse contactul vizual. Își lăsă capul 
pe spate și se uită spre picturile trompe l'oeil, printre care un 
răsărit colorat apărea etern. 

Chiar și la interogatorii mult mai intense ca acesta, chiar 
atunci când erau implicate ameninţări fizice, obiectivul era 
întotdeauna să convingi subiectul mai degrabă decât să-l obligi 
la supunere prin teamă sau forţă fizică. În aproape orice 
interogatoriu de acest fel, venea un moment în care cel 
interogat era pregătit să coopereze, deși nu spunea asta, atunci 
când decizia de a oferi informaţiile era încă mai mult în 
subconștient decât complet înţeleasă. Investigatorul trebuia să 
fie capabil să surprindă acest moment și să nu intervină cu 
întrebări suplimentare sau, cel mai rău, cu intimidări, pentru că, 
până când subiectul ajungea complet la lumină, putea atât de 
repede să se răzgândească și să se întoarcă spre partea 
întunecată. 

Încă în căutarea norilor falși, Petra spuse: 

— Uneori mă rânește, dar nu intenţionează să facă asta. 


35. 


Flăcările lumânărilor contorsionate și spiralate, care fâlfâie în 
paharele de sticlă ieftină, cu lumina lor blândă, aurie, flutură 
neîncetat și plutesc precum niște valuri peste masa din 
bucătăria bisericii, cu reflexiile palide care tremură în oţelul 
inoxidabil, lustruit, al frigiderelor din apropiere, asemenea unui 
trio de spirite care se zvârcolesc într-o dimensiune vizibilă, dar 
inaccesibilă, paralelă cu cea în care trăiau Sanjay și Tanuja. 


VP - 102 


Gemenii stăteau în diagonală unul față de celălalt, în timp ce 
mâncau sandvișuri cu șuncă și brânză, unse cu maioneză - câte 
două de fiecare, pentru că erau hămesiţi - și chipsuri de cartofi. 
Fuga lor din fața poterei de coșmar fusese bizară și 
înfricoșătoare, când conduseseră prin canionul estic, spre zonele 
mai populate din centrul ținutului și dinspre coastă. Dar acum, 
când găsiseră un refugiu, chiar și temporar, experiența părea 
mai puţin îngrozitoare, iar povestea de groază, mai puţin bizară, 
dar ușor fantastică, asemenea unei aventuri imaginate de 
echivalentul modern al fraţilor Grimm - sau, cel puţin, așa 
considera Tanuja. La fel ca în toate aceste povești fanteziste, 
ajunseseră la un moment de răgaz în care chiar și cele mai 
umile condiţii păreau cu atât mai primitoare cu cât erau lipsite 
de pretenţii și în contrast cu drama extraordinară care le 
precedase, când mâncarea improvizată părea să fie cea mai 
delicioasă masă pe care o avuseseră vreodată în faţă, pentru că 
fusese câștigată prin inteligenţa și curajul lor. 

In timp ce mâncau primul sandviș, foamea lor fusese atât de 
extremă și atât de mare fusese dorința lor de a simţi confortul 
acestui rai, încât abia dacă vorbiră. În timp ce mâncau al doilea 
sandviș, mai încet, abia dacă se puteau opri din vorbit. Retrăiau 
evenimentele prin care trecuseră. Speculau în legătură cu 
semnificaţia lor. Își cântăreau opţiunile. 

În timpul conversaţiei, pe masă se aflau cele două fiole pe 
care le subtilizase Tanuja, după ce îi doborâse pe Linc Crossley 
și pe prietenii lui cu insecticid. In cele două recipiente de sticlă, 
la lumina lumânărilor, fluidul ceţos, auriu strălucea ca un elixir 
magic care avea să le dea puteri extraordinare. 

Flăcările pulsatoare ale lumânărilor creau impresia unor 
curenţi schimbători în elixir, dar exista și o mișcare reală. 
Particulele minuscule care înceţoșau fluidul se desprindeau din 
suspensie și se lipeau una de alta, în formaţiuni ca niște fire 
încurcate, care continuau să se dizolve încet și să se rearanjeze 
în alte configurații. Ici colo, de-a lungul firelor, erau niște chestii 
care păreau să fie noduri, dar, la o examinare mai atentă, 
aproape că păreau să semene cu elementele unor microcipuri 
electronice. Și acestea se dizolvau, asemenea celorlalte, apoi 
începeau să se adune în altă parte, în rețeaua de fire. 

Sanjay reflectă cu privire la fiole. 

— Poate că treaba asta era păstrată într-un container frigorific 


VP - 103 


ca să o menţină stabilă. Când se încălzește începe să facă așa. 

Aplecându-se peste lumânare, Tanuja spuse: 

— Da, dar ce anume face? Intră în putrefacție sau ceva 
asemănător? 

— Arată ca și cum toate particulele minuscule încearcă să se 
adune la un loc, să formeze ceva. Deși, cum ar putea să facă 
asta fără să fie coordonate? 

— Ce să formeze? 

Sanjay se încruntă. 

— Aveau de gând să îmi injecteze asta. 

— Ce să formeze? repetă Tanuja. 

— Ceva. Nu știu. Nimic bun. 

În timp ce făceau sandvișurile, găsiseră un baton de ciocolată 
neagră și se hotărâseră imediat să păstreze niște șampanie ca 
să o servească împreună cu ea. 

Tanuja își terminase bucata ei de ciocolată, în timp ce fratele 
ei turna ultimele picături de șampanie în paharul ei, când ea 
spuse: 

— Trebuie să merg la toaletă. 

El își împinse scaunul departe de masă, ca să o însoțească. 

— Nu, nu, spuse ea. Doar dacă ai și tu nevoie. Cunosc drumul. 
Bucură-te de ciocolată, chotti bhai. Ea se ridică din scaun și 
apucă unul dintre paharele care serveau drept suporturi pentru 
lumânări. 

— Când mă întorc va trebui să decidem, hotărât, ce vom face 
dimineaţă. Nu vom dormi la noapte fără un plan. 

— Am putea să avem planul planurilor, spuse Sanjay, și tot 
cred că nu voi putea să dorm la noapte. 

La ușa bucătăriei ea aruncă o privire înapoi și îl văzu pe 
fratele ei aplecat peste fiole, privind intens conţinutul. Printr-un 
capriciu al luminii, firele încurcate din fluidul arămiu, păreau să 
formeze o reţea vagă de umbre tremurătoare, pe faţa lui dulce, 
maronie. 


36. 


— Te rănește? întrebă Jane. Cum te rănește? 
Cu capul încă înclinat pe spate, cu fața îndreptată spre 
tavanul caroiat al holului sălii de proiecţie, Petra Quist închise 


VP - 104 


ochii și, în spatele pleoapelor închise, aceștia se mișcau de 
parcă urmăreau evenimentele unui vis tulburător. 

— Nu o face serios. El doar, cumva, știi tu, se excită prea tare. 
Uneori e ca un băiețel, în felul în care se excită. 

— Cum te rănește? insistă Jane. 

— Sunt puţin beată. Sunt moartă de oboseală. Vreau să dorm. 

— Cum te rânește? 

— Nu e ca și cum m-ar răni cu adevărat. 

— Spuneai că o face. Uneori. 

— Da, dar vreau să spun... nu rău, nu ca să-mi lase urme. 

— Cum? Haide, fato. Știi că vrei să-mi spui. 

După o perioadă de tăcere, Petra vorbi moale, deși nu șoptit. 
Vocea ei deveni mai liniștită decât până atunci și, cumva, 
îndepărtată, de parcă șinele ei s-ar fi retras departe de lume și 
de senzațiile neîncetate care îi asaltau cele cinci simţuri. 

— Mă pălmuiește. 

— Peste faţă? 

— Ustură, dar nu rămân urme, niciodată. Niciodată nu-mi lasă 
urme. Nu o va face niciodată. 

— Altceva? 

— Uneori... o mână în jurul gâtului. Mă ţintuiește jos. 

— Te sufocă? 

— Nu. Puțin. Dar pot să respir. Mă sperie, asta-i tot. Dar pot să 
respir puţin. Nu-mi lasă semne niciodată. Nu o va face niciodată. 
E bun cu mine. 

Fulgere tăcute sugerau o furtună interioară și fața albă, 
servea drept mască, în spatele căreia se ascundea suferinţa. Era 
beată și poate că era obosită, dar, în ciuda celor spuse de ea, nu 
dorea să doarmă. Tăcerea ei nu era declaraţia finală, ci doar o 
pauză, ca să se reculeagă. 

— Uneori îmi spune în diverse feluri, adică, spune lucruri pe 
care nu le ia în serios, dar este atât de... dur. Dar numai, știi tu, 
pentru că se excită foarte tare, asta-i tot. Nu-mi lasă niciodată 
semne. 

Jane spuse: 

— Toate astea, faptul că te strânge de gât, te pălmuiește, că 
e dur, vrei să spui... se întâmplă doar când face sex? 

__— Mda. Nu de fiecare dată. Dar uneori. Nu e serios. 
Intotdeauna îi pare rău după aceea. Imi cumpără lucruri de la 
Tiffany ca să se scuze. Poate să fie atât de dulce, ca un băieţel. 


VP - 105 


Acest copil tulburat, în trup de femeie, făcuse niște dezvăluiri 
pe care Jane le putea folosi ca să-l stimuleze pe Simon în timpul 
interogatoriului, deși niciuna dintre acestea n-ar putea să-l 
hărțuiască eficient. 

Legată cu mult mai mult decât niște coliere, cu legăturile cu 
trecutul, prinsă în capcană între ideea de a trăi o viață 
excitantă, libertină și realitatea sinistră, așa cum o experimenta 
ea, cu capul aplecat pe spate și cu gâtul subţire expus spre 
Jane, Petra îi dezvălui, acum, un fapt care ar putea fi folosit ca 
să-l îngenuncheze pe crudul ei iubit, deși ea nu-i înțelegea 
importanţa. 

Din depărtarea interioară în care se retrăsese, vocea venea 
colorată de melancolie. 

— Amuzant cum se întâmplă lucrurile. Îţi închipui că nimeni 
nu poate să te mai rănească și că ai fost lovită cu tot ce se 
putea. Și, apoi, un simplu lucru stupid, care nu ar trebui să 
conteze, te rănește. Nu atunci când este dur mă rănește, știi tu, 
nu mă rănește într-atât cât să conteze. Ceea ce mă rănește este 
lucrul acesta straniu când, uneori, îmi uită numele și mă strigă 
cu numele ei și este doar o nenorocită de mașinărie. 


37. 


Prin întuneric Tanuja ducea lumina, cu paharul cald în palmele 
ei, cu formele luminoase, fără consistenţă, proiectate de 
lumânare pe pereţii coridorului, înainte de bezna absolută aflată 
dincolo de raza umilei lămpi. 

Această clădire era la fel de cufundată în tăcere precum 
clădirea bisericii, de care era conectată, unde liniștea domnea 
peste băncile goale și peste altarul umbrit. Singurul zgomot era 
scârțâitul slab al pantofilor ei pe podeaua lustruită, din linoleum 
și câte o bufnitură ocazională, când flacăra lumânării ajungea la 
o impuritate a fitilului. 

Ușile băilor nu aveau amortizoare pentru închiderea 
automată. Cea de la toaletă femeilor era pe jumătate deschisă. 
Ea o împinse mai mult și nu o închise după ce trecu pragul. 

În spaţiul acesta mai mic cu pereţi reflectorizanţi, vopsiți în 
alb strălucitor și cu oglinzi, din lumânare părea să izvorască mai 
multă lumină și umbrele se retrăgeau. Intr-un separeu, în partea 


VP - 106 


stângă a camerei se aflau două chiuvete, alte două în dreapta și 
patru cabine închise pe peretele din spate. 

Ea se duse la separeul din dreapta și așeză lumânarea pe 
tejgheaua dintre cele două chiuvete. Pe lângă zidul negru, 
pereţii laterali ai separeului erau acoperiţi cu oglinzi, fiecare 
reflectând-o pe cealaltă, lumânări clipitoare, întinse spre infinit. 

Tanuja intră în cea mai apropiată cabină. Din tavan se reflecta 
exact atâta lumină cât să se poată orienta. Își rezolvă treaba și 
trase apa. 

Reveni la una dintre chiuvete, porni apa și luă niște săpun 
lichid din sticlă. Apa era fierbinte și, din mâinile ei înspumate, se 
ridică parfumul intens al săpunului. 

Când opri apa și trase două șervete de hârtie din distribuitor, 
își privi faţa în oglinda din spate, așteptându-se, oarecum, ca 
stresul serii să o fi îmbătrânit vizibil. Oricum, mâncarea și 
băutura își făcuseră treaba, așa că nici măcar nu părea obosită. 

Lumânarea din faţa ei și reflexiile acesteia făcuseră ca ochii ei 
să fie mai puţin adaptaţi la întuneric decât se întâmplase pe 
coridor. Când o mișcare în oglinda din spate îi sugeră o prezenţă 
dindărătul ei, ea se gândi că este o iluzie, nimic altceva decât o 
umbră și un dans al luminii, pe ritmul neauzit al flăcării 
trepidante a lumânării. 

Dar confuzia ei dură doar o clipă. Indiferent dacă intrase prin 
ușa deschisă dinspre coridor, în timp ce apa curgea și îi 
acoperise sosirea, sau se afla deja într-una dintre celelalte 
cabine, el era acolo și era real. Un bărbat tinerel. Cu părul blond, 
care părea aproape alb în lumina spectrală. Se afla la mai puţin 
de o lungime de braţ și, deși ea își dorea să creadă că era un 
membru inocent al congregaţiei care, pentru un motiv oarecare, 
rămăsese în urmă după spectacol, știu că nu era o persoană 
inofensivă. 

Dădu să se întoarcă, dar simţi polii unui aparat cu șocuri 
electrice, portabil, apăsaţi puternic pe spatele ei. Deși acele reci 
de oţel nu trecură prin tricoul ei, îmbrăcămintea nu oferea 
suficientă izolaţie ca să o protejeze și ea primi un alt șoc electric 
care-i traversă tot corpul. 

Sunetul pe care îl scăpă era ca un plânset vag al unei mici 
creaturi a nopţii, prinsă în ghearele unei bufniţe. Îi părea mai 
mult că tremură spre podea decât că se prăbușește, ca și cum 
n-ar mai fi fost susținută de oase, tremura incontrolabil și tânjea 


VP - 107 


după o respiraţie pe care plămânii ei nu se deschideau să o 
primească. 

Atacatorul îi apăsă aparatul pe abdomen și îi trimise un alt 
șoc, apoi îl apăsă pe gât, pentru al treilea șoc și acela fu 
momentul în care ea leșină. 


38. 


Întorcându-și faţa spre Jane și deschizând ochii, Petra Quist 
spuse: 

— Anabel. Uneori, când facem sex, mă strigă Anabel, la fel ca 
pe computerul casei. Straniu, nu? 

— L-ai întrebat de ce? 

— Nu știe de ce. El spune că nu contează, n-are importanţă. 
Dar pentru mine contează. 

Aplecându-se în faţă, atingând din nou mâna fetei, Jane zise: 

— Uneori, ei ne rănesc cel mai tare atunci când nu au habar 
că ne rănesc. De fapt, din cauza asta doare - pentru că einu ne 
cunosc suficient de bine ca să înțeleagă. 

— Ăsta este un rahat adevărat. Cum poate să stea în braţele 
mele - în mine - și să mă strige cu numele, știi tu, al unei 
mașinării? 

— Ştii, cu un anume program, explică Jane, fiecare proprietar 
de casă poate să-și personalizeze numele sistemului de 
protecţie al casei. 

Ochii fetei petrecăreţe erau clari, privirea ei directă, dar încă 
privea lumea din fundul unui pahar de martini. Urmă un freamăt 
de nedumerire. 

— Ce înseamnă asta sau ce contează? 

— Ar putea să-l numească oricum, de la Abby la Zoe. Dar l-a 
numit după o femeie pe care o cunoaște. 

Orice s-ar întâmpla aici, în următoarele câteva ore, Petra 
trebuia să înțeleagă că ea nu avea niciun viitor alături de Simon, 
și totuși, ea reacţionă într-o manieră posesivă. 

— Ce nenorocită de femeie? De ce nu mi-a spus despre 
curvă? 

— Dacă aș fi în locul tău, l-aș întreba. La dracu’, /-aș face să- 
mi spună. Dar ascultă, dulceaţă, poate că este important. Când 
exact te strigă Anabel? 


VP - 108 


— Ti-am spus, doar uneori, în pat. 

— Când ajunge la punctul culminant? 

— Nu. Ei bine, nu sunt sigură, dar nu cred că vreodată atunci. 
Privirea ei se îndreptă spre colierul care-i lega mâna stângă de 
scaun. Când mă pălmuiește, când mă strânge de gât, când e 
dur... 

Vocea i se stinse în tăcere și părea că mintea ei prinsese aripi, 
prin pădurile întunecate ale memoriei. 

După o vreme, Petra continuă: 

— Da, când mă strigă Anabel, există mereu un fel de furie. Mă 
sperie puţin, dar nu este furios pe mine. Intotdeauna m-am 
gândit că este furios pe sine. Pentru că, știi tu, nu e în stare. De 
cele mai multe ori e super-pregătit, deși uneori nu e. Poate că 
nu este furie, poate că e mai mult ură. Atât de amară după cum 
îi rostește numele și, pe urmă, este dur cu mine, apoi e pregătit 
și în stare. 

— În stare să aibă o erecţie, lămuri Jane. 

— Sărmanul Simon, spuse Petra, cu aparentă simpatie. Cât de 
îngrozitor este pentru el când are probleme cu asta. 


39. 


În urma unei catastrofe fără nume, care stinsese luminile 
orașului și ale suburbiilor lui, focuri izbucneau din cratere făcute 
de mâna omului și fuioarele de cenușă se ridicau unduind pe 
curenţii fierbinţi de aer, într-o noapte străjuită de o lună care 
zâmbea sinistru, dar cel mai mult plutea în întuneric și fum și 
era învăluită de o duhoare grea pe care n-ai fi vrut s-o simţi. 
Cioclii cărau morţii pe umerii lor obosiţi și brahmanii ţineau 
slujba în lumina ce venea, parcă, din altă lume, în timp ce 
incineratorii, transpiraţi, în șorţuri de pânză, aprindeau focul. 
Aici, în shamshan ghat, unde era incinerate trupurile mortilor, 
nenumărate persoane îndoliate rătăceau, aproape nevăzute, 
persoane pentru care Tanuja trebuia să pară la fel de invizibilă 
cum erau și ei pentru ea, cu strigăte de durere care ieșeau din 
gurile lor fantomatice. Se afla din nou la Mumbai, nu copil, ci 
femeie matură, deși, cumva, era noaptea în care pieriseră 
părinţii ei într-un accident de avion. Și deși avionul ajunsese 
departe de India, ea știa că ei se aflau, inexplicabil, aici, printre 


VP - 109 


victimele acestui cataclism necunoscut. Deși trebuiau să fie 
morţi, Tanuja devenea tot mai disperată să-i găsească pe dragii 
ei Baap și Mai, pentru că era urgent ca de pe tărâmul morţii să 
ajungă la Sanjay, pentru că ea nu putea, pentru moment, să 
meargă la el și să-l avertizeze că se află în mare pericol. 

Trezindu-se din vis, avu nevoie de un moment ca să înţeleagă 
că era întinsă pe podeaua toaletei. Mirosea a ceară de lumânări 
încinsă și a săpun cu aromă de portocale. 

Bărbatul care o electrocutase păși la vedere și se aplecă spre 
ea, oferindu-i ajutor. Ea nu dorea să-l atingă, dar când ea se 
îndepărtă de mâna lui, el o prinse de încheietură și o trase în 
șezut. 

— Scoală-te, spuse el, sau te târăsc de aici trasă de păr. 

Ea își regăsi puterea, se ridică, se clătină, își regăsi echilibrul 
și își duse o mână la gât ca să afle natura unui lucru care o 
deranja. Un guler. Atacatorul ei trase de un fir și gulerul se 
strânse. În timp ce zăcuse inconștientă, el îi pusese o lesă, de 
parcă era un câine. 

După șapte ani în timpul cărora ea și fratele ei fuseseră prinși 
în cursă de unchiul și mătușa lor, diabolicii Chatterjee, pentru 
Tanuja Shukla libertatea era la fel de necesară ca aerul. Ea se 
mândrea cu faptul că era o femeie care se descurca în orice 
situaţie, o femeie care nu se speria ușor. Dar acum se simțea 
cuprinsă de o frică vecină cu panica. Bâjbâi după încuietoarea 
gulerului, cu inima bătându-i de parcă alergase kilometri, dar nu 
o putu deschide. 

— Lasă lumânarea, spuse răpitorul ei. Nu te gândi că poţi să 
mi-o arunci în faţă. Mergem la bucătărie. Cunoști drumul. 

In timp ce se apropiau de ușa deschisă dinspre coridor, ea 
strigă un avertisment pentru Sanjay și paznicul ei o lovi puternic 
în moalele capului. Ea strigă din nou - „Sanjay, fugi, fugi” - și 
bărbatul o plesni cu capătul lesei peste faţă. 

— Nu fi proastă, spuse el. E prea târziu. 

leșind din toaletă, Tanuja spera cu disperare că asta nu 
însemna că iubitul ei frate fusese capturat, ci că, în schimb, 
Sanjay scăpase, că era prea târziu ca ei să pună labele murdare 
pe el. 

Lăsând toaleta în urma lor, întunericul învăluia primul coridor 
care părea ca un pasaj spre jahannan, locul în care sălășluiau 
demonii și unde orice speranţă trebuia abandonată. Știu că 


VP - 110 


ajunseseră la intersecția celor două coridoare când, la dreapta 
ei, văzu o ușă definită de conturul vag al luminii lumânărilor: 
bucătăria. 

Când trecu pragul, cu paznicul în spatele ei, văzu că se afla 
într-adevăr în jahannan și plânse în tăcere la vederea lui Sanjay, 
așezat la masă, învins. Avea cămașa ruptă, părul ciufulit, de 
parcă s-ar fi luptat cu bărbatul uriaș care stătea în picioare 
lângă scaun. La strălucirea celor două lumânări rămase, Tanuja 
putu să vadă gulerul din jurul gâtului lui, cu lesa întinsă prin 
spatele scaunului și legată bine de bara de susținere dintre cele 
două picioare. 


40. 


— Îmi pare rău pentru asta, dar este necesar, spuse Jane în 
timp ce scotea din geanta ei o bilă de căluș și o rolă de bandă 
adezivă, dinainte pregătite. Deși nu cred că Simon te poate auzi 
din foaierul de sus, nu pot risca să-i strigi vreo avertizare. După 
ce îl aduc și pe el în sala de proiecţie, mă întorc și îţi scot călușul 
și dezlipesc banda, ca să stai mai confortabil. 

— Poţi avea încredere în mine, zise Petra. Am înțeles acum 
care e situaţia mea. 

— Chiar a fost rapid, nu-i așa? Erai oarbă, dar acum vezi. 

— Nu te păcălesc. Chiar am înţeles. Singura cale de scăpare 
pentru mine este calea ta. 

— Te cred că ai înţeles, copilă, dar îl ai pe Simon băgat pe sub 
piele. 

— Nu. Asta s-a terminat. 

— Te lovește, te sugrumă, se poartă dur cu tine în nu știu câte 
alte moduri, dar, când vei sta singură aici, fără mine ca să te ţin 
concentrată pe acea singură cale de scăpare, vei aluneca de la 
bunul simţ și vei porni în derivă din nou spre el. 

Fata era suficient de conștientă de sine ca să nu o contrazică. 
Ea spuse doar: 

— Poate că nu. 

— Poate nu este suficient. 

De parcă mahmureala începuse să o cuprindă, cu câteva ore 
înainte de termen, fața fetei păli pe sub pojghiţa subţire de fond 
de ten și pudră. Întipărise buzele ei pe ultimele pahare de 


VP - 111 


martini, cu rujul Maybelline; și rozul natural al gurii ei se 
întuneca, puţin, la amintirea ultimei nopţi în oraș, la tot ceea ce 
băuse și făcuse și spusese. 

— Mai târziu, promise Jane. După ce îi deschid seiful și pun 
banii lui în fața ta, o să te las să-i arunci o privire și să te 
hotărăști dacă îl dorești... sau vrei banii și un nou început. 
Atunci pot încerca să am încredere în tine. 

— Ce îi vei face lui? 

— Asta depinde de Simon. Dacă este o cale ușoară sau una de 
foc, depinde de el. Acum, dă-mi voie să-ţi pun călușul ăsta în 
gură. Dacă încerci să mă muști, te voi pălmui mai tare decât o 
face Simon și, al naibii de sigur, îţi voi lăsa un semn sau trei. 

Petra deschise gura, dar apoi întoarse capul într-o parte. 

— Așteaptă. Trebuie să merg la baie. Trebuie să fac pipi. 

— N-avem timp pentru asta. Va trebui să te ţii. 

— Cât de mult? 

— Până când nu mai poţi. 

— Asta nu e bine. 

— Ai dreptate. Nu e bine, acceptă Jane. Dar Simon trebuie să 
sosească în curând, așa va trebui să fie. 

— Ești o javră absolută. 

— Ai mai spus asta de câteva ori până acum și nu te-am 
contrazis niciodată, nu-i așa? Acum deschide gura. 

Petra luă călușul fără să încerce să muște. 

Jane lipi peste gura fetei un dreptunghi de bandă adezivă și 
pe urmă legă o bandă mai lungă în jurul gâtului, ca să o 
întărească pe prima. 


41. 


Ticălosul care îi pusese lesa Tanujei nu era un tip de lepădat, 
dar el nu o speria atât de tare cum o făcea partenerul său. 
Bărbatul mai mare se înălța probabil la aproape un metru 
nouăzeci și cinci și cântărea 105 kilograme, dar nu doar 
dimensiunile lui formidabile o tulburau. Privirea lui rece o 
străpungea cu disprețul ei. Era grațios pentru un om masiv, dar 
fiecare mișcare a lui era plină de aroganță, de parcă în timpul 
tuturor acestor ani de când fusese adus pe lume nu descoperise 
nici cel mai mic motiv să se îndoiască de superioritatea lui față 


VP - 112 


de orice și oricine. Radia un potenţial de violenţă bruscă, la fel 
ca un tigru cu urechile ciulite și nările umflate și cu colții scoși, 
în timp ce pândește o sărmană gazelă. 

Farfuriile, paharele de șampanie și fiolele fuseseră 
îndepărtate de pe masă și înlocuite cu un tub de cauciuc, care 
să fie folosit drept garou, și tampoane antiseptice învelite în 
țiplă, cu care să sterilizeze locul injecţiei. 

Tanuja se așeză în diagonală faţă de Sanjay, așa cum stătuse 
în timp ce mâncau, acum legată cu lesa de bara de susținere, la 
fel ca el. Dragul ei chotti bhai spuse că îi pare rău, de parcă 
printr-o greșeală doar a lui îi abătuse pe cei doi asupra lor. 

Bărbatul masiv îi sfătui să tacă dacă nu voiau să ajungă cu 
limbile tăiate și, deși ameninţarea era exagerată, nu era nevoie 
de multă imaginaţie ca să ţi-l închipui pe el punând-o în aplicare, 
ajutându-se îndemânatic de un bisturiu. 

Bărbatul mai scund, blond, cu ochi albaștri, avea un aer 
școlăresc, deși părea să fie trecut de treizeci de ani. Acum, el 
așeză pe masă un răcitor izolat, identic cu cel pe care îl adusese 
mai devreme în casa lor prietenul cu sprâncenele ca niște omizi 
al lui Linc Crossley. După ce își strecură mâinile într-o pereche 
de mănuși din bumbac, tânărul scoase din răcitor două seringi 
hipodermice, câteva obiecte învelite în ambalaje de plastic, pe 
care Tanuja nu reuși să le identifice și, pe urmă, o cutie din oțel 
inoxidabil, pătrată, cu latura de vreo douăzeci și cinci de 
centimetri și adâncă de vreo douăzeci. Când deschise capacul 
cutiei, gheaţa uscată emană un abur rece, care se risipi în aerul 
cald la lumina lumânărilor. 

Tanuja simţea că retrăiește coșmarul pe care îl mai avusese. 

Din cutia de oțel, studentul scoase șase manșoane izolate, cu 
capace Velcro. Închise cutia și își scoase mănușile. 

Sanjay încercă să se ferească atunci când bărbatul masiv 
începu să-i lege garoul în jurul brațului drept, dar împotrivirea 
nu-i aduse decât o lovitură peste față cu dosul palmei uriașului, 
care îi aruncă pe spate capul și îl ameți la fel cum ar fi făcut-o o 
lovitură directă, cu pumnul strâns. Tanuja observă un fir de 
sânge apărând din una dintre nările fratelui ei. Încercă să se 
ridice, dar lesa o ţinea legată de scaun și o împiedica să stea în 
picioare. 

Tânărul blond aprinse luminile din bucătărie pentru ca 
partenerul lui să vadă mai bine vasul de sânge pe care îl ţintea 


VP-113 


în braţul lui Sanjay. 

Cu eficienţa unui asistent pregătit, bărbatul masiv folosi acul 
hipodermic ca să înfigă o canulă în venă, apoi lăsă acul 
deoparte. Străpunse sigiliul primei fiole și o potrivi la supapa 
canulei. Ținu fiola într-o poziţie ridicată și deschise supapa la 
reglajul care era necesar. Prin infuzie intravenoasă, fluidul ceţos, 
arămiu, de natură necunoscută, cu scop necunoscut, începu să 
se scurgă din fiola de sticlă în circuitul sanguin al lui Sanjay. 

Tanuja avea nevoie disperată să știe ce, să înţeleagă de ce, 
dar nu avea niciun rost să întrebe, pentru că acești bărbaţi nu îi 
vor spune și nu avea nimic de câștigat dacă striga, pentru că 
nimeni nu o va auzi la timp și nu exista nicio cale să se 
împotrivească și să amâne prea mult soarta pe care le-o 
rezervau acele fiole. Se simţi, din nou, ca la vârsta de zece ani, 
când tocmai primise veștile despre lunga cădere din cer a 
părinţilor ei, în umbra zâmbitoarei ei mătuși Ashima Chatterjee, 
pentru care moartea surorii ei fusese mai puţin o pierdere 
dureroasă și mai mult o oportunitate de câștig. Copil fiind, ea 
considerase lumea misterioasă și respingătoare, plină mai mult 
de întuneric decât de lumină, simţise ameninţări ascunse peste 
tot, din pod până în locul de sub patul ei, din pădurea deschisă, 
ziua, până în curtea din față, noaptea. Și Sanjay căpătase, de 
mic, o predilecție pentru lucrurile întunecate, și totuși, datorită 
lui, Tanuja reușise să își lase în urmă, în timp, nenumăratele ei 
temeri, să regândească lumea ca pe un loc plin de posibilităţi 
magice, să creadă suficient de mult în asta încât cariera ei 
literară să înflorească din ea. Prin bunătatea lui, prin grija lui, 
prin învățăturile lui răbdătoare și înțelepte, fratele ei mai mic, cu 
două minute mai tânăr decât ea, fusese terapeutul ei, 
îndrumătorul ei spiritual, o învățase adevărul și puterea voinţei 
de a face din această lume mai mult decât părea să fie, chiar 
mai mult decât era și, prin urmare, să curețe bezna 
amenințărilor și să găsească în ea la fel de multă magie ca în 
lumină. Doar cu vreun an în urmă ea înţelesese că viziunea 
întunecată a lui Sanjay rămăsese, în primul rând, felul în care 
percepea el această viaţă; deși el credea în liberul arbitru și nu 
era niciodată într-o stare atât de întunecată ca oricare dintre 
personajele sale, el nu vedea lumea debordând de minuni și 
posibilităţi magice, așa cum o încurajase pe ea, cu pasiune, cu 
insistență, să o vadă. Într-o familie care dovedea prea mult 


VP - 114 


stoicism, cu prea puţină dragoste exprimată - și, după 
prăbușirea avionului în mare, fără niciun pic de dragoste -, 
Sanjay o adora deschis pe sora lui; era tulburat de faptul că atât 
de multe lucruri o speriau și atât de puţine o bucurau. Intr-o zi, 
el se decise să-i alunge temerile și să o lase să crească fericită. 
El pretinsese că avea de împărtășit această viziune a unei lumi 
minunate, plină de miracole și minuni și o promovase cu atâta 
entuziasm, încât amăgirea lui devenise adevărul ei, convingerea 
ei de nezdruncinat. Ea și Sanjay fuseseră concepuţi în același 
moment, ajunseseră pe lume împreună și ea nu-și putea 
imagina cum s-ar desfășura viaţa ei dincolo de momentul în 
care dragul ei chotti bhai ar înceta să mai respire. În timp ce 
privea cea de a treia branulă intrând în braţul fratelui ei, Tanuja 
se bucură de infuzia celorlalte trei în brațul ei, pentru că, 
indiferent ce aveau să-i facă acestea lui Sanjay, ea trebuia să-l 
urmeze în necunoscut și, dacă va avea ocazia, să fie acolo 
pentru el ceea ce fusese el pentru ea întotdeauna. 

Odiosul rakshasa își termină prima fază a sarcinii lui demonice 
și scoase branula din braţul lui Sanjay. Nu se deranjă să apese o 
bucată de pansament peste înțepătura acului, ci permise 
formarea unui grăunte de sânge la îndoitura cotului și apariția 
lentă a unei iritaţii roșii sub aceasta, ca un stigmat prost plasat. 

Tanuja nu se opuse - nici nu le oferi satisfacția de a-i vedea 
frica - în timp ce tânărul blond îi aplică garoul pe braţul drept. El 
palpă venele cele mai vizibile, pentru a o găsi pe cea mai 
generoasă și șterse pielea cu un tampon steril. 

Bărbatul cel mare ocoli masa, aducând o altă branulă, a doua 
seringă hipodermică și trei fiole mari. 


42. 


La douăzeci și trei de minute după miezul nopţii, lumina unor 
faruri mătură strada și se arcui pe aleea circulară, urmată de o 
limuzină Cadillac neagră, strălucitoare, cu geamuri fumurii. 
Mașina lungă se deplasă până la portal, cu un zgomot de motor 
surprinzător de redus, la fel de amenințătoare pe cât era de 
elegantă. Limuzina tăcută părea cumva stranie la această oră și 
în aceste împrejurări, de parcă Moartea, cu craniul dezgolit, își 
schimbase căruţa ei clasică, trasă de cai, pentru un mijloc de 


VP - 115 


transport modern și avea să iasă de acolo cu o coasă argintie, 
îmbrăcată nu într-o pelerină cu glugă, ci într-un costum Tom 
Ford. 

Retrasă de lângă fereastra foaierului, Jane Hawk privea cum 
șoferul deschidea ușa din dreapta și Simon Yegg își făcea 
apariţia. El nu era îmbrăcat în costum, ci în pantofi sport, roșu 
cu alb, pantaloni cafenii, un tricou de rugby cu dungi 
strălucitoare, o jachetă de piele descheiată și o șapcă de 
baseball roz, cu un mare număr trei pe ea. Era un bărbat alb, de 
patruzeci și șase de ani, care credea că putea să adopte stilul 
unui rapper negru, la modă, cu jumătate din vârsta lui. 

Limuzina alunecă în depărtare, în timp ce Simon descuie ușa. 
Când păși în casă, începu să sune alarma. 

Jane stătea în picioare, ascunsă după ușă. 

— Anabel, dezactivează securitatea: cinci, șase, cinci, unu, 
steluță. Alarma tăcu și Anabel îl informă că era dezactivată, 
după care el spuse: Urmărește-mă cu lumina. 

In timp ce candelabrul se aprindea, el închise ușa și o văzu pe 
Jane, care ţinea un recipient de plastic de vreo cincisprezece 
centimetri la distanţă de un braţ. Ea îi pulveriză cloroform peste 
nas și gură și el se prăbuși, cu un foșnet de haine, ca o minge de 
baschet prin plasa coșului, deși, când lovi podeaua, nu mai sări 
înapoi. 

Ea nu putuse să folosească cloroformul în cazul fetei, pentru 
că avea nevoie să o interogheze în timp util. Dacă avea nevoie, 
avea la dispoziţie ore întregi să se ocupe de Yegg. 

Cloroformul era extrem de volatil. Ca să fie sigură că el 
rămâne inconștient, ea îi puse la gură două straturi de prosoape 
de hârtie, ca să reţină vaporii. Nu avea o problemă să respire. 

Pe tastatura sistemului de securitate, Jane reglă alarma pe 
modul ACASA. Reveni la ușa de la intrare, încuie broasca 
Schlage și aruncă o privire afară. Limuzina plecase de mult. In 
penumbra palidă a felinarului stradal, un coiot care se furișa își 
întoarse spre casă ochii galbeni, strălucitori, de parcă ar fi simţit 
că ea îl privește. 

Musculos, de aproape un metru optzeci, cântărind aproape 
nouăzeci de kilograme, Simon îi punea o problemă mult mai 
serioasă de logistică decât Petra Quist. Intotdeauna existau 
metode de a realiza astfel de sarcini complicate, oricum, în 
cazul acesta, problema în sine îi oferise, cu grijă, soluţia. Din 


VP - 116 


garaj ea adusese mai devreme sania mecanicului. O duse până 
lângă el și blocă roțile. 

Nouăzeci de kilograme ale lui Simon Yegg inert însemnau o 
greutate mare. Să-l urce pe sanie însemna să-l trateze ca pe un 
grup de saci de cartofi, oarecum legaţi între ei și, după patru 
sau cinci minute de strădanii, reuși să termine treaba. 

Placa era prea scurtă ca să-l susțină în întregime. Picioarele 
lui atârnau de pe sanie, de la mijlocul coapsei în jos, dar 
frecarea lor de podea nu o va încetini semnificativ. 

Pentru a-i împiedica braţele să cadă de pe sanie, se folosi de 
cureaua pantalonilor săi Gucci. li băgă palmele pe sub centură și 
strânse bine cureaua. Zăcea acolo de parcă se masturba. 

Pentru a confecţiona un sistem de tracțiune pentru sanie, 
folosise una dintre corzile extensibile pe care le găsise într-un 
dulap din garaj. După ce ridică piedicile roţilor, îl trase pe Simon 
Yegg spre ascensorul principal, lăsând șapca de baseball pe 
podeaua foaierului. 

In timp ce coborau la subsol, ea ridică prosoapele de hârtie și 
îi verifică culoarea feței și se asigură că încă respiră bine. Apoi 
așeză prosoapele la loc și pulveriză, ușor, mai mult cloroform. 

In camera de proiecţie, covorul împiedica oarecum roţile 
scârțâitoare și când Jane trase sania în hol, Petra se înălță în 
scaun, cu ochii larg deschiși. Fata își mișca fălcile, poate 
încercând să mute tamponul îmbibat de salivă din gura ei. Ea 
scoase câteva sunete imperative care, prin banda adezivă, nu 
aveau înţeles. 

Jane blocă ușa dintre hol și sala de proiecţie. Manevră sania 
până în camera principală. 

Existau trei rânduri de scaune, câte cinci pe fiecare rând, dar 
nu erau nici scaune tradiţionale de cinema, nici în armonie cu 
decorul franțuzesc. Erau fotolii reglabile, mărginite de culoare 
largi. Din cauză că podeaua cobora spre scenă și spre ecranul 
mare - care momentan nu era vizibil, fiind acoperit de o cortină 
vișinie, din catifea, ornată cu niște ciucuri enormi - gravitația o 
ajută. 

Intre primul rând și scenă se întindea o zonă plană, de vreo 
doi metri și jumătate, pe toată lățimea sălii. Ea parcă sania 
acolo, unde lăsase mai devreme alte trei corzi elastice, taburetul 
bancului de lucru din garaj, o brichetă cu gaz, Bernzomatic, pe 
care o găsise într-un sertar la bucătărie și o jumătate de duzină 


VP - 117 


de sticle de apă de jumătate de litru. 

Trecu pe sub sanie prima dintre corzile elastice și o folosi ca 
să lege de placă partea de sus a braţelor lui Simon Yegg. Într-o 
manieră asemănătoare, îi legă încheieturile, apoi picioarele. 
Cauciucul de pe corzi nu-i permitea să strângă nodurile atât de 
tare pe cât i-ar fi plăcut; prin urmare, cu ajutorul brichetei cu 
gaz, topi nodurile până când deveniră de nedesfăcut, folosind 
puţină apă dintr-una dintre sticle de câte ori lua foc cauciucul 
topit. 

Luă prosoapele de hârtie de pe faţa ucigașului de neveste și 
le aruncă într-o parte. Un rest umed, vag, de cloroform îi lăsase 
un luciu pe buza de sus, care se evaporă chiar în timp ce privea 
și câteva picături de umezeală îi străluceau în părul din nas. 
Simon își va recăpăta cunoștința în zece sau cincisprezece 
minute. 


43. 


După ce Tanuja Shukla primi injecţia cu mecanismul de 
control, Carter Jergen adună fiolele goale și celelalte resturi și 
puse totul în cutia frigorifică, fără să lase nicio dovadă 
semnificativă în urmă. 

Se duce la toaleta femeilor și se întoarce cu paharul cu 
lumânare care rămăsese acolo. Il așază pe masă alături de 
celelalte două și stinge lămpile fluorescente de deasupra, 
preferând să petreacă perioada de așteptare în această lumină 
mai blândă. 

Dubose stă în picioare, lângă chiuveta din bucătărie, fumează 
un joint, trage fumuri lungi, le reţine și le suflă apoi, mai 
degrabă cu o respiraţie arțăgoasă de urs decât cu un oftat, în 
același timp privind-o pe fată. 

jergen presupune că știe ce înseamnă asta. Perioada de 
așteptare n-ar trebui să fie la fel de anostă cum a fost la alte 
transformări recente. 

Se așază la masă, cu iPad-ul în mână și intră online ca să 
cerceteze diferite opţiuni de cazare pentru o vacanţă în Caraibe, 
pe care speră să și-o ia în septembrie. 

In afară de Dubose și de micile zgomote pe care le face 
jergen, biserica este tăcută. Gemenii înțeleg acum că orice 


VP - 118 


întrebare va aduce o lovitură mai degrabă decât un răspuns, la 
fel ca orice comentariu sau dispută. Sunt neputincioşi și foarte 
conștienți de asta. Tot tupeul lui Shukla s-a evaporat. Ei nu au 
habar ce anume le-au făcut injecţiile și teama de necunoscut 
este paralizantă. Dacă nu sunt disperaţi, dacă nu au abandonat 
orice speranţă, sunt descurajaţi, fără nicio capacitate reală de a 
spera. O parte din motivul pentru care nu vorbesc este, fără 
îndoială, teama că vocile lor vor suna slabe și pierdute și că 
dacă s-ar auzi, asta i-ar descuraja și mai tare. 

Mai curând decât se aștepta Jergen, Dubose scutură 
rămășițele jointului, îl aruncă într-un buzunar și traversează 
camera către fată. Desface legătura cu bara de susținere și îi 
spune să se ridice. Când ea ezită, el smucește puternic de lesă 
de parcă ar fi un copil nerăbdător și ea o jucărie care s-a blocat. 

Ea se ridică din scaun și fratele ei spune nervos: 

— Ce se întâmplă? Ce faceţi? 

Jergen se apleacă în faţă, apucă urechea stângă a băiatului, o 
răsucește suficient de tare cât să-i strivească un pic cartilajul și 
să demonstreze ceea ce dorea. Sanjay încearcă să-și tragă capul 
într-o parte, dar Jergen nu-i permite asta. 

În timp ce Dubose o conduce pe fată spre ușa coridorului, ea 
întoarce capul și spune numele fratelui ei, nu ca și cum ar cere 
ajutor. Ci ca și cum și-ar lua rămas-bun. Apoi ea și Dubose 
dispar. 

Când Jergen îi dă drumul la ureche, Sanjay sare în picioare, de 
parcă ar exista cea mai mică șansă ca lesa să se rupă sau 
colierul să se desfacă sau scaunul să se dezintegreze, când se 
aruncă cu curaj în el. El trece direct de la descurajare la o formă 
mai energică numită disperare. Deși trece de la imobilitate 
stoică la furie zgomotoasă, aceasta din urmă nu-i va aduce 
nimic, pentru că este mai puţin furios pe Dubose cât pe sine 
însuși, din cauza neajutorării sale, pe care o va suporta pentru 
tot restul vieții. 

Jergen își lasă iPad-ul deoparte ca să-l privească pe Sanjay 
care, pentru moment, este mai amuzant decât o vacanţă în 
Caraibe. 

Cam într-un minut, Sanjay e epuizat și se lasă în scaun, ud de 
transpiraţie. Este asemenea unui cal care, după ce a fost băgat 
în stare de panică de un șarpe, a sărit și a dat din copite atât de 
mult, fără niciun rezultat, încât nu mai are energie pentru nimic 


VP - 119 


altceva decât frisoanele care-l străbat de la gât până la călcâie, 
cu teroarea extremă exprimată doar prin priviri, cu ochi care par 
să se umfle în orbite, înconjurați de un extraordinar câmp alb, 
cu irișii ca două cratere gemene. 

Ochii lui Sanjay arată într-un asemenea hal încât Jergen 
spune: 

— Într-un fel, și-a făcut asta cu mâna ei, și ție la fel. Voi doi vă 
aflaţi pe lista Hamlet pentru ajustare, dar nu eraţi în fruntea 
listei până acum trei săptămâni, când a fost publicat romanul 
Alecto Rising. Reacţia anumitor critici și prea mulţi cititori 
profund afectaţi au determinat computerul să vă plaseze în 
topul listei. 

Jergen nu e convins că Sanjay înţelege ceva din ceea ce aude, 
așa cum este adânc scufundat în nefericire, cu mintea 
învârtindu-i-se într-o spirală descendentă pe calea durerii și a 
vinovăţiei. Dar Jergen și Dubose câștigaseră lupta zilei și nu 
avea niciun rost să obţii o victorie dacă nu puteai să te bucuri de 
ea. 

— Romanul ei va inspira cele mai rele idei în generaţiile 
tinere, impresionabile. Computerul o consideră o lucrare cu 
potenţial emblematic periculos. Așa că e ironic - nu crezi? - că, 
de acum încolo, voi doi veţi avea sarcina să discreditaţi romanul 
și toate celelalte lucrări ale voastre, asigurându-vă că fiecare 
cuvânt pe care îl așterneţi pe hârtie nu va fi publicat niciodată. 

Privirea lui Sanjay se fixă pe lumânarea cea mai apropiată, cu 
focul fals strălucindu-i în ochi, care ar putea să nu mai fie 
niciodată iluminaţi de un foc adevărat. 

— De obicei mecanismul de control are nevoie de o perioadă 
între opt și douăsprezece ore ca să se formeze complet în creier. 
Doar în ultimele câteva zile am folosit o versiune nouă, care 
face treaba în patru ore. Milioane de molecule, consumatoare de 
creier, care înoată în sus, spre cele o mie cinci sute de grame de 
țesut din țeasta ta. Sanjay Shukla este doar un corp secundar, 
aflat în scaunul din faţa mea. Esenţa ta se află în acele o mie 
cinci sute de grame. Poţi simţi acei milioane de invadatori cum 
înoată prin tine și, în același timp, spre tine? Sunt fascinat de 
toate astea. Mă întreb... când trec prin pereţii vaselor capilare 
cerebrale și intră chiar în țesutul creierului, când încep să se 
conecteze și să formeze o legătură între lobi, în ultimele ore ale 
independenţei tale, înainte ca totul să se aranjeze? Vei simți 


VP - 120 


oare ca și cum niște păianjeni se târăsc prin capul tău? 

Ochii lui Sanjay se întorc de la lumânare și întâlnesc privirea 
lui Jergen. 

— Ești nebun. 

— Mi s-au spus lucruri și mai rele, răspunde Jergen. 

— Malefic, spune Sanjay. Nu toţi nebunii sunt malefici, dar toți 
oamenii malefici sunt nebuni. 

Jergen zâmbi. 

— N-ar trebui să vorbeşti așa de depreciativ despre o 
persoană care, în curând, va fi stăpânul tău absolut. 


44. 


Jane se întoarse din sala de proiecţie în hol și eliberă frânele 
roților de la scaunul de birou. O împinse pe Petra Quist în sala 
de proiecţie și o parcă în umbra din spatele ultimului rând de 
scaune, de unde putea să vadă și să audă ceea ce urma să se 
întâmple. Apoi blocă roţile din nou. 

După ce desfăcu banda adezivă, Jane așteptă până când fata 
reuși să se elibereze de masa îmbibată a călușului și îl scuipă în 
poală. 

Având în vedere că Simon Yegg își făcuse un obicei din a o 
răni și că ea pretindea că se lepădase de el, Petra părea 
nejustificat de preocupată pentru bunăstarea lui, rămasă 
aproape fără respiraţie de îngrijorare. 

— Dumnezeule, ce i-ai făcut, l-ai omorât deja, avea faţa 
acoperită? 

— Acum nu mai este acoperită, spuse Jane și atrase atenţia 
Petrei asupra lui Simon, legat ca Gulliver în Lilliput. Ea reglase 
luminile sălii de proiecție astfel încât doar scena și spaţiul din 
faţa ei să fie iluminate. 

— E doar adormit, își revine... 

— Ce vrei să-i faci? 

— Nici măcar o fracțiune din ceea ce merită. 

— Nu e un om rău. Vreau să spun, nu este prea drăguţ uneori, 
dar nu e un rahat fără speranţă. 

Jane zise: 

— Ascultă, te-am adus aici ca să poţi să-l auzi și, poate, să 
înveţi câte ceva. Întins acolo jos, Simon nu se află într-o poziţie 


VP - 121 


din care poate să te vadă, chiar dacă își întoarce capul, nici dacă 
tu nu ai fi în întuneric. Printre alte lucruri, vei afla ce crede cu 
adevărat despre tine. Va merita să auzi. Dar dacă nu-ţi poți ţine 
gura închisă, o să-ți pun la loc călușul și te leg cu bandă adezivă. 

— Nu. Nu face asta. Nu pot. Știi, credeam că o să vomit și o să 
mă înec cu voma. 

— Atunci taci din gură. 

— Bine. Voi tăcea. Dar te rog, te rog, te rog, lasă-mă să merg 
la baie. 

Ochii aceia albaștri erau atât de transparenți încât păreau 
niște ferestre spre un suflet sincer, dar era nevoie de arta 
înșelătoriei ca să poţi susţine privirea pentru atât de mult timp și 
să pari nevinovat. Jane puse o mână pe capul prizonierei și fata 
tresări. Ea dorea doar să îndepărteze părul dezordonat de pe 
fruntea Petrei, ceea ce și făcu, înainte să spună: 

— Îmi pare rău, dar încă nu am încredere în tine. În ciuda 
atitudinii tale, ai atât de puţin respect de sine încât vei continua 
să ai nevoie de Simon până când vei avea mai puţin respect 
pentru el și mai mult pentru tine. 

O culoare subită înroși obrajii palizi ai fetei și ea își împinse 
bărbia în faţă. Părea pe punctul să declanșeze furia ei. Dar se 
stăpâni, alegând o înfățișare de suferință demnă de milă. 

— Chiar trebuie să fac pipi. 

— Nu e scaunul meu, spuse Jane. Așa că dă-i drumul pe el. 


45. 


Sanjay Shukla nu descoperă nicio speranță în lumina 
lumânării, doar încă un motiv de disperare în privirea lui Carter 
Jergen, așa că își îndreaptă atenția către ușa deschisă prin care 
Radley Dubose o condusese pe sora lui. 

Cu o voce spartă de suferinţă, el întreabă: 

— Unde a dus-o pe sora mea? 

— Dacă pastorul Gordon are un birou pe aici, spuse Jergen, 
trebuie să fie un spaţiu confortabil, cu toate facilităţile. Nu mi s- 
a părut a fi unul dintre acei clerici care cred că jurământul de 
sărăcie are vreun rost. In principal, partenerul meu va dori o 
canapea drăguță, mare. 

Sunetul subţire care-i scapă celui mai tânăr dintre gemeni îi 


VP - 122 


dezvăluie lui Carter Jergen o intensitate a durerii cum nu mai 
auzise până atunci. 

— Nu trebuie să-ţi faci griji că și eu aș avea astfel de intenții, 
Sanjay. Băiatul acela de treabă a fost crescut în pădurile din 
West Virginia. Eu nu. O, da, a fost acceptat la Princeton și a 
obţinut o diplomă. Dar standardele cerute absolvenţilor de la 
Princeton, dacă există așa ceva, sunt infinit mai joase decât cele 
de la Harvard. Aș prefera să fiu partener cu unul de nivelul meu, 
dar, trebuie să recunosc, face ca lucrurile să fie interesante. 

Primele strigăte ale fetei păreau să vină de la o distanţă mai 
mare decât era cazul și sunau ca vocea tristă a vreunei păsări 
de noapte exotice, deși era mai singuratică și mai stranie decât 
chemarea unui cufundar și mai nefericită decât geamătul unui 
ibis. 

Carlton, tatăl de modă veche al lui Jergen, fusese multă 
vreme membru al celui mai important club de observare a 
păsărilor din New England, unul dintre multele sale interese 
culturale. Inevitabil, o parte dintre cunoștințele bătrânului Jergen 
despre păsări îi rămăseseră fiului său, deși, până când ajunse la 
universitate, interesele lui Carter erau foarte diferite de cele ale 
părintelui său. 

Protestele Tanujei nu mai sună ca ţipătul unei păsări și nici 
îndepărtate. Aparent, ea se împotrivește cu toată puterea, deși, 
având în vedere dimensiunile lui Dubose și ferocitatea poftelor 
sale, orice rezistenţă este inutila. 

Lovind cu putere în podea, Sanjay îndepărtează scaunul de 
masă și încearcă să se ridice în picioare, dar ansamblul 
tensionat format de guler și lesă face imposibil pentru el să își 
îndrepte trupul din poziţia așezat și să se ridice în picioare. Nu 
poate nici să-și desfacă gulerul, nici să se aplece suficient de 
mult în spate și în jos ca să ajungă la nodul care îl leagă de bara 
de susținere. Scaunul se răstoarnă într-o parte, trăgându-l după 
el. Trage de brațele scaunului de parcă ar vrea să le rupă cu 
mâinile goale, dar cadrul scaunului este din oțel sudat. 
Legăturile lejere îi lasă impresia unei evadări ușoare; prin 
urmare, adevărul legat de starea lui de neputinţă este și mai 
frustrant. Este furios în agonia sa, în durerea lui insuportabilă, 
reușind să rotească scaunul cu o jumătate de cerc, fără niciun 
rezultat. În tot acest proces el nu ţipă, nici nu urlă, doar gâfâie și 
geme și pufăie ca un animal care se luptă, respirând tot mai 


VP - 123 


zgomotos, până când, în sfârșit, nu-și mai poate nega neputinţa. 
Zace pe o parte, în legătura scaunului său, imobilizat și 
plângând nefericit. 

Dacă sora lui continuă să scoată vreun sunet, protestele ei nu 
fac prea mult zgomot și nu răzbat din camera aflată departe pe 
hol, unde inevitabilul ajunsese să se întâmple. 

Carter Jergen se ridică din scaunul său și stă în picioare, 
deasupra lui Sanjay, privind în jos, spre el. 

— Nu e atât de rău pe cât crezi. Nu te va urmări pentru tot 
restul vieţii. Nu vei fi măcinat veșnic de sentimentul de vină. De 
fapt, deși sora ta este acum puternic traumatizată și plină de 
rușine, ea își va reveni complet până în zori. Fără traumă, fără 
rușine. Indată ce mecanismul de control se instalează singur și 
deveniți persoane ajustate, nu trebuie decât să vă spun și ţie, și 
ei să uitaţi tot ce s-a întâmplat în noaptea asta și totul va 
dispărea din memorie - inclusiv eu, inclusiv partenerul meu și 
ceea ce a făcut el. Un lucru pe care nu ţi-l poți aminti... ei bine, 
e la fel cu un lucru care nu s-a întâmplat niciodată. 


46. 


Cinema Parisian. Zona din faţa scenei, în sine, era luminată ca 
pentru un spectacol live care trebuia să preceadă filmul, cu 
scaunele din rândul din faţă pe jumătate luminate, cu al doilea 
rând în umbră, iar al treilea cufundat în întuneric... Și în punctul 
cel mai de sus al sălii, învăluită în beznă, stătea Petra Quist, 
membrul solitar al audienței, poate un candidat la izbăvire... 

Jane puse scaunul din atelier alături de sanie și se așeză 
acolo, în timp ce Simon Yegg mormăia, cu expresia feţei în 
transformare, pe măsură ce își dădea seama de împrejurări, 
într-unul dintre visurile vii și macabre care însoțeau uneori 
oroarea unui somn datorat cloroformului. 

El se trezi uluit, clipind la ea, privind cum îl domina. Murmură 
un „Nu” și închise ochii, de parcă ar putea să refuze această 
realitate și să primească alta. Repetă acest exerciţiu: „Nu... nu... 
la dracu', nu... - de fiecare dată devenind tot mai conștient de 
situaţia lui dificilă, testând corzile elastice care-l ţineau legat, 
până când ajunse să înțeleagă că nu exista decât o singură 
lume pentru el, după care spuse, în succesiune rapidă: 


VP - 124 


— E groaznic. Cine ești? Despre ce e vorba? Ești ca și moartă. 
Îți dai seama de asta? Eşti cât de moartă pot să fie morții. 

Jane îi răspunse: 

— Având în vedere situaţia în care te afli, vorbești uluitor de 
necuviincios cu mine. Dar presupun că ai un motiv serios pentru 
care pretinzi că ai fi un macho în putere. 

Era clar că lui nu-i plăcea ce spusese ea, dar nu comentă 
despre ceea ce putea să însemne. 

— Nu poţi să mă sperii. Eu nu mă sperii. M-ai prins bine. Felul 
în care ai pus mâna pe mine a fost inteligent. Foarte inteligent. 
Așa că hai să negociem. Vrei bani. Toată lumea vrea bani. Așa 
că, în regulă, am bani. Deși va trebui să trăiești suficient ca să 
cheltuiești vreun cent. 

După o perioadă de tăcere, zâmbind ca și cum s-ar fi amuzat 
de cele spuse el, Jane zise: 

— Poate că nu sunt aici pentru bani. Poate că e vorba despre 
lista Hamlet. 

— Despre ce? 

— Poate e vorba despre toţi nenorociţii aceia care-și spun 
Tehno Arcadieni, ca niște tocilari de treisprezece ani care se 
întâlnesc în casa din copac. 

— Ești sigură că ai nimerit la adresa corectă, iubito? Poate că 
astea au vreun sens pentru cineva de la casa de alături, dar mie 
nu-mi spun nimic. Confuzia lui părea autentică. Fratele lui - 
Booth, om important în Departamentul de Justiţie - vira afaceri 
guvernamentale spre el de mulţi ani, dar asta nu însemna că 
avea suficientă încredere în Simon ca să-l implice în conspirația 
care îl ucisese pe Nick. 

Ea spuse: 

— Sau poate că sunt aici în numele fostelor tale neveste. 

El nu avu nevoie să ezite ca să formuleze o revenire 
amăgitoare. 

— M-au curăţat de tot ce aveam. Ce altceva ar mai putea să 
vrea? 

— Ele te-au curăţat pe tine? Eu n-am auzit așa. 

— Fiecare are versiunea lui. El înţelese că, în afară de corzile 
care îl țineau legat, palmele lui se aflau sub centură, strânse 
bine în pantaloni. Am probleme de circulaţie aici. Mi-au amorțit 
degetele. 

— Umblă zvonul că nu numai degetele ţi-au amorțit. 


VP-125 


— Asta ce vrea să însemne? îndrăzni el să întrebe. Ești o 
jigodie drogată? Tragi cocaină sau ceva asemănător? Sau poate 
că ai o problemă psihologică, iubito. Nu veni la mine cu asta. Nu 
sunt psihiatru. Haide să terminăm cu asta. Hai să discutăm 
despre bani. 

Legat bine, dincolo de orice speranţă de scăpare, întins pe 
spate, privind în sus spre ea, așezată pe taburetul înalt, Simon 
trebuia să fie dezorientat. Pe o scară a fricii, alţi bărbaţi poate că 
s-ar fi aflat pe treapta MORT sau TERORIZAT. Simon nu părea să 
fi depăşit nivelul UȘOARA NELINIȘTE. Tehnicile pentru 
stăpânirea fricii și transformarea ei în energie pozitivă puteau fi 
învăţate, dar atitudinea și reacţiile lui Simon nu păreau să 
sugereze că luase astfel de lecţii. In schimb, încrederea lui 
aparentă era aliată cu aroganţa, iar lipsa lui de teamă își avea 
rădăcinile, cel mai probabil, în solipsism, credința că, în toată 
lumea, el era singurul adevărat, centrul universului și singurul 
sens al acestuia, iar ceilalți oameni erau doar decor, niște biete 
instrumente pe care le putea folosi după cum îi era voia. In 
cazurile de criminali în serie și în masă pe care le avusese de 
rezolvat în cadrul Biroului, întâlnise mai mulţi sociopaţi de felul 
acesta. Datorită viziunii sale delirante asupra realităţii, existau 
sfori pe care le putea trage ca să îl manipuleze; oricum, 
întotdeauna era necesar să-i înţeleagă geniul pervers și viclenia, 
pentru că un astfel de bărbat putea să fie periculos, indiferent 
cât de metodic fusese legat și imobilizat. _ 

— Fiecare are versiunea lui, îl parafrază Jane. In afară de 
prima ta fostă, Marlo, care nu mai are nicio poveste acum, 
pentru că a fost omorâtă în bătaie la Paris. 

— Am iubit-o pe fata aia. Era viaţa mea, chiar era. Era dulce, 
dar îi lipsea bunul simţ. Ce dracului căuta Marlo a mea într-un 
cartier de musulmani radicali, oricum? Era în căutarea unui șeic 
bogat? 

— Și nici Alexis nu mai are nicio poveste. A fost împinsă de pe 
o creastă, în Yosemite. O sută de metri este o cădere a naibii de 
lungă, când știi că vei muri la impact. 

— Împinsă? Cine a spus vreodată că a fost împinsă? Ea și un 
iubit idiot de-al ei umblau pe o potecă foarte periculoasă. Erau 
alpiniști amatori. Nu aveau abilitatea necesară pentru așa ceva. 
Mi s-a făcut rău când am auzit despre asta, rău de la stomac, 
rău la inimă. Eram în Hawaii la vremea respectivă. Mi-a distrus 


VP - 126 


vacanţa. Sigur, căsătoria noastră nu a mers bine, și asta mai 
ales din vina mea. Nu sunt mândru de faptul că uneori gândesc 
cu capul cel mic în loc de cel mare. Nu sunt ușă de biserică. Dar 
am iubit-o pe fata aia și asta mă doare, mă doare tare că viața 
ei a fost curmată atât de repede. 

Jane simţi impulsul să se ridice de pe scaun și să îl calce pe 
gât, să apese cu toată greutatea, să-i audă esofagul rupându-se, 
cu un trosnet satisfăcător. Aceasta era reacţia pe care o 
generau adesea cei de teapa lui, pentru că misiunea lui în viaţă 
nu era ceea ce credea el, nu era să fie eroul neînvins al unei 
povești epice de succes și triumf; rolul lui era să-i enerveze pe 
ceilalți și să-i descurajeze, să sădească în ei o dorință de a 
cobori la nivelul lui și de a acţiona cu o ticăloșie egală cu a lui. 
Ea nu-i zdrobi gâtul, dar dorinţa de a face acest lucru încă o 
bântuia. 

— Presupun că te doare și când te gândești la ce s-a 
întâmplat cu fosta ta soţie Dana, la felul în care este acum 
complet agorafobă, atât de speriată de lumea largă încât nu 
poate să iasă din casă, trăiește o viaţă atât de previzibilă, este 
mai izolată decât o călugăriţă dintr-un ordin foarte restrictiv. 

Cumva, doar prin atitudine, Simon aproape reușise să facă să 
pară că el se afla în poziţia superioară, privind în jos spre ea. 

— Nu fi o jigodie atât de sarcastică. E obositor. Nu o cunoști 
pe Dana, nu știi ce tragedie este aici, nu doar povestea cu 
agorafobia, ci cu Dana în sine. Vreau să spun, e deșteaptă brici 
și atât de plină de compasiune. lubește toţi oamenii, toţi 
oamenii, nu există cea mai mică urmă de prejudecată în faţa 
aia. Dar, în ciuda tuturor virtuţilor ei - și sunt mult mai multe 
decât am menţionat -, în ciuda tuturor virtuţilor ei, întotdeauna 
a fost puţin dereglată. Auzi ce-ţi spun? M-am îndrăgostit foarte 
tare de ea - cine n-ar face-o? -, așa că pentru o vreme n-am 
observat problema, dar ulterior a devenit de necontestat. 
Intotdeauna a fost cu direcţia puţin greșită, vreo două sau trei 
grade deviată, dar, în timp, devenea tot mai rău, până când 
busola ei nu mai arăta nici pe departe direcţia pe care tu sau eu 
am putea să o recunoaștem. S-a pierdut într-un teritoriu dubios. 
Imi pare foarte rău pentru ea. 

El făcu o pauză în amestecul acesta ciudat de laude și 
justificări de sine, ca să-și încline capul și să o privească pe Jane 
dintr-un unghi puţin diferit, ca o pasăre cu aripa frântă, ţintuită 


VP - 127 


la pământ, care întoarce un ochi spre cer ca să evalueze 
posibilitatea zborului cu o singură aripă. După un moment de 
tăcere, continuă: 

— Nu ești aici pentru Marlo sau Alexis sau Dana. Sara a mea 
te-a trimis aici, nu-i așa? 

— Sara Holdsteck, nevasta numărul patru? Cunosc acea parte 
a poveștii tale, dar n-am discutat niciodată cu ea, minţi Jane. 

Pentru scurt timp - doar foarte scurt - nedumerit, el spuse: 

— Nu e vorba de niciuna dintre fostele mele. Deci, e vorba de 
Petra? Nu, nu se poate. Nu-mi spune că Petrei i-a venit vreo 
ciudată idee feministă ca să stoarcă niște bani de la mine. Nu 
mi-aș fi închipuit-o pe Petra capabilă de așa ceva. 

— De ce nu ai crede-o capabilă de așa ceva? 

El ridică din umeri, atât cât putea în legături. 

— E un copil amuzant și e destul de deșteaptă, dar nu e în 
stare să aibă grijă de ea. 

— Mda? Ei bine, ceva mai devreme, în cursul serii, s-a repezit 
la mine cu o sticlă spartă de vodcă și a încercat să mă taie pe 
faţă. 

— Serios? Chiar a făcut asta? El păru încântat de imaginea pe 
care i-o pictaseră în minte aceste cuvinte. Sigur, după o seară în 
oraș cu fetele, ar fi trebuit să fie foarte beată. Și poate 
întotdeauna să se ţină tare când e vorba să facă faţă unei alte 
fete. Trebuie să-mi spui, dulceaţă, ce ai făcut de ai reușit s-o 
enervezi atât de tare? 

— Îmi plăcea mai mult jigodie. 

— Ce? 

— Nu-mi mai spune dulceaţă. 

— Da, ești una de genul ăla. M-am prins. Dar ce ai făcut ca să 
o enervezi pe Petra? 

— Aveam nevoie ca ea să-mi spună câteva lucruri despre tine 
și ea nu s-a simţit în dispoziția să coopereze. 

— Unde este acum? 

— Moartă, minţi Jane. S-a repezit violent la mine și am 
împușcat-o. 

— Îți baţi joc de mine. 

— Trupul ei este în bucătărie. 

— La dracu', asta este una dintre cele mai triste vești pe care 
le-am primit în ultima vreme. Era chiar sexy. Cuvântul sexy nu 
este suficient. Era o bucată bună. El oftă și scutură din cap. Nu 


VP - 128 


ești aici pentru neveste și nu ești aici pentru Petra. Ești pentru 
tine. Deci, la ce bun toată această vorbărie? Hai să trecem la 
afaceri. 

— Ce voiai să spui cu „Și poate întotdeauna să se ţină tare 
când e vorba să facă faţă unei alte fete”? 

— Ce mai contează acum? 

— Fă-mi pe plac. Sunt genul curios. 

— Până acum n-am mai fost legat pentru o sesiune de bârfe. 
Bine, în regulă. Cu un bărbat, orice bărbat, ea era ca o 
mămăligă, doar se dădea pe spate, orice ar fi fost. Făcea ceea 
ce i se spunea, beată sau trează sau între astea. Făcea ceea cei 
se spunea, îndura ceea ce era făcută să îndure și îi plăcea. Nu 
se plângea niciodată, indiferent ce. 

Jane se aplecă în față, pe scaun și îl privi ca și cum ar fi 
încercat să-l citească mai cu atenţie. 

— Indiferent ce? Deci o loveai? 

— Să o lovesc? La dracu’, nu. Pot să am oricâte fete vreau 
fără să lovesc. Ce ai păţit de spui astfel de prostii? Facem 
progrese, îndreptăm lucrurile, ajungem să ne înţelegem, încet, 
și acum mă insulți în felul ăsta? O /ovea;? Nu mă supăr ușor, dar 
asta depășește limita. Ai venit aici doar ca să mă insulţi sau vrei 
ceva care să merite riscurile pe care ţi le-ai asumat? 

Jane cobori din scaun. 

Incepu să se îndepărteze de Simon, apoi se întoarse spre el, 
rotindu-și umerii, dezmorțindu-și gâtul. 

— Vreau două lucruri. Primul, spune-mi unde sunt banii. Și să 
nu te joci cu asta, pentru că eu nu sunt Petra, nu mă dau pe 
spate. 

— Poate că acum par tâmpit, dar nu sunt. Dacă îţi dau un 
număr greșit, te vei întoarce aici și vei începe să mă tai sau să 
folosești un clește pentru boașe. Nu am nicio pârghie cu care să 
negociez. Tot ce vreau este să încheiem afacerea și să pleci. 

După ce îi spuse unde se găsea seiful și îi dezvălui 
combinaţia, ea spuse: 

— Doar vrei să mă vezi plecată, dar ce faci cu Petra? Vrei să- 
mi pui în cârcă crima aia? 

— Până mâine-dimineaţă nu va mai fi niciun cadavru, spuse 
el. Va fi doar noroi turnat într-un iaz, la o uzină pentru tratarea 
apei. Este genul care nu va lipsi nimănui. Chiar și javrele alea 
tâmpite cu care merge prin cluburi - peste o lună nici nu-și vor 


VP - 129 


mai aminti numele ei. Își vor imagina că a fugit la Puerto 
Vallarta sau Vegas sau pe Marte cu alt armăsar, doar croindu-și 
drumul de curvă spre o moarte prematură. Și ce? Cui îi pasă? 
Nimănui. Ea nu înseamnă nimic. 

Ea o lăsase pe Petra în spatele sălii pentru că dorea ca fata să 
audă adevărul chiar din gura lui Simon, în speranţa că aceasta 
din urmă va începe să se întrebe ce anume nu era în regulă cu 
ea și cum de se încurcase cu un asemenea bărbat. Dar în starea 
fragilă a Petrei, disprețul acru al lui Simon ar putea să facă mai 
mult rău decât bine și era regretabil faptul că trebuise să audă 
așa ceva. 

Jane întrebă: 

— Eşti sigur că poţi să rezolvi treaba cu uzina de reciclare a 
apelor menajere? 

— Nu îmi spuneai chiar tu cât de bine mă pricep să fac 
femeile să dispară? Și ţi se pare că eu mi-aş face griji pentru 
poliție? Dă-mi voie să-ţi spun, iubito. Am legături atât de bune, 
încât aș putea să obţin escorta poliţiei până la uzina de 
reciclare. 

Jane puse genunchiul pe podea, alături de el. Putea să 
observe că Simon ar fi preferat ca ea să stea la distanţă. 

— Sunt curioasă în legătură cu ceva. 

— Eşti o blestemată de pisică, cu toate curiozităţile astea. 

— De ce ţi-ai numit computerul casei Anabel? 

— Ce are asta de-a face cu preţul la fasole? Du-te și ia banii 
pentru care ai venit, iubito. 

— Bani, iubire. Poetul Simon. Dintre toate numele din lume, 
de ce computerul casei se numește Anabel? E o întrebare 
simplă. Nu e o întrebare simplă? 

— Nimic legat de tine nu este așa de simplu, nu-i așa? N-am 
intenţionat să spun „iubire”. E doar felul meu de a vorbi. O să 
revin la /javră, și cred că asta ne va face pe amândoi fericiţi. 
Bine, în regulă. Sistemul nu vine cu un nume predefinit. A 
trebuit să-i dau eu un nume. Puteam să-i dau orice nume. 

— Dar l-ai numit Anabel. Numele mamei tale este Anabel. Te 
face să te simţi special să-i poţi spune mamei tale ce să facă și 
ea să se supună întotdeauna? 

Pentru prima dată, el era nervos. În ciuda solipsismului său, 
poate că începea să fie deranjat de gândul că, deși el era 
singura persoană adevărată din lume, chiar dacă universul 


VP - 130 


fusese creat doar ca decor pentru povestea lui, soarta lui putea 
să ia o întorsătură neașteptată, spre mai rău. 


47. 


Încă aflată în genunchi alături de Simon, Jane apăsă cu un 
deget în gropiţa din bărbia lui. 

— Exact ca actorul acela, în vremurile lui bune. Kirk 
Douglas. Când erai mic, mămica ta își punea degetul în gropiţa 
din bărbia ta și îţi spunea că ești adorabil? 

După cum spusese chiar el, nu era prost. Știa încotro avea să 
ducă asta și era un teritoriu interzis. 

Expresia lui nu trăda furia pe care el dorea să o ascundă, dar 
ochii lui dezmințeau impresia de lipsă de îngrijorare și 
autocontrol pe care muncea din greu să îl proiecteze. Până 
acum fuseseră la fel de opaci ca ochii unei păpuși ventriloc, dar 
acum dezvăluiau o furie inumană. Dacă nu ar fi fost legat, ar fi 
ucis-o pe Jane doar ca să o împiedice să continue această 
direcție a interogatoriului. 

Ea își șterse degetul cu care testase bărbia pe tricoul lui de 
rugby. 

— Spune-mi acum cât de tare îţi urăști mama? 

— Eşti departe de adevăr. Eşti complet în afara hărţii. Mama 
mea este o mare doamnă. 

— Cât de tare o urăști și te temi de mama ta? insistă ea. 

— Renunţă, închide gura. Tu nu o cunoști. 

— Dar știu despre ea. Patru soţi. Fiecare un pămpălău 
decăzut, un fond pentru întreținerea copilului, din clipa în care s- 
a născut. Fiecare dintre ei avea grămezi și grămezi de avere 
moștenită. 

— Nu intra în zona aia. Nu te lua de familie, niciodată. 

— Patru divorțuri. Ea obţine tot ce vrea. Mai mult decât vrea. 
Ei îi dau orice dorește ea. Sunt terorizaţi de ea. 

— Toţi au iubit-o, insistă Simon. Nici măcar unul dintre ei nu a 
spus vreodată vreo vorbă rea despre ea, niciun cuvânt, 
niciodată. 

Întins pe spate, el nu mai reuși, dintr-odată, să-și înghită 
saliva la fel de repede pe cât se forma. Se înecă și tuși. Fire de 
lichid i se scurgeau printre buze și îi pătau bărbia. 


VP - 131 


Jane privi cu interes acest episod trecător pentru că avea un 
înțeles pentru ea. 

Cele trei perechi de glande salivare din gură secretă trei halbe 
de salivă în fiecare zi. Scopul salivei este să umezească 
mâncarea pentru a fi înghițită, să ajute la curățarea dinţilor, să 
transforme amidonul complex în zahăr și să reducă aciditatea 
din gură. Producerea acestui compus poate fi accelerată de 
vederea sau adulmecarea unor mâncăruri delicioase, dar și de 
ameţeală, printre alte lucruri. Deși se scrie frecvent că gura 
cuiva se usucă de frică, este mult mai probabil ca frica extremă, 
care contribuie la creșterea acidității, să declanșeze un flux 
brusc de salivă, care este un produs alcalin de echilibru. 

Jane spuse: 

— In anii care au urmat acestor divorțuri, unul dintre foștii ei 
soţi s-a sinucis. În scrisoarea pe care a lăsat-o în urmă pretindea 
că ajunsese să se urască pe sine din cauza lașității și slăbiciunii 
sale, așa că el considera că trebuie să sufere. Și-a făcut moartea 
deosebit de dificilă prin folosirea unui laț din sârmă ghimpată. 
Altul a plecat în vacanţă în Jamaica - unde cadavrul lui a fost 
găsit hăcuit cu o macetă, și bucăţile aranjate în modele voodoo 
complicate, într-o veche baracă Quonset!, folosită pentru 
ceremonii oculte. Altul, tatăl tău, a murit în timpul unei seri 
petrecute în casa unui prieten, când un jaf a mers prost. 
Prietenul lui a fost împușcat mortal și el însuși a murit ars când 
intrușii, care n-au fost prinși niciodată, au incendiat locul ca să-și 
acopere crimele. Ai fi uimit, Simon, ce sistem sofisticat de 
securitate are ultimul ei fost soț rămas în viaţă, deși iubita ta 
mamă are acum șaptezeci și cinci de ani și el are optzeci și 
șase. Nici măcar președintele Statelor Unite nu are o securitate 
la fel bună. 

Simon înghiţi greu și își linse buzele umede. 

— lei faptele și le faci să pară ceea ce nu sunt. Nu este decât 
o răstălmăcire. 

— Dacă nu îţi urăști mama și nu te temi de ea, de ce le-ai 
spus fostelor tale neveste că este moartă? Știu că i-ai spus 
Danei, pentru că am vorbit cu ea, așa că mi-am imaginat că le-ai 
spus la fel și celorlalte trei. 

El vorbea ca și când ar fi avut probleme cu respiraţia, 


1 Baracă Quonset - baracă prefabricată, din tablă ondulată, galvanizată, folosită de 
armata americană începând din al Doilea Război Mondial. (n.tr.). 


VP - 132 


cuvintele i se ridicau ca bulele prin saliva care-i îneca gâtul. 

— Pleacă de lângă mine. Stai departe de mine, își întoarse 
faţa de la ea. Nu mai ascult nimic. 

— Fiecare dintre cele patru neveste ale tale era imaginea 
mamei tale. Nefiresc de asemănătoare. 

— Spui tâmpenii acum, tâmpenii nebunești. 

— Toate au aceeași înălţime și greutate, toate au părul negru 
ca pana corbului, toate au ochi albaștri - la fel ca mama ta în 
tinereţe. 

Acolo, pe podeaua din fața scenei, lumina favoriza 
spectacolul. Când întoarse capul spre ea avea întipărită pe faţă 
o mască de uluire și dezgust. Cuvintele îl ocoleau, în timp ce își 
muncea gura în căutarea lor. 

Sociopaţii erau actori buni. Lipsiţi de orice sentiment în afară 
de stima de sine, ei erau, chiar și așa, capabili să mimeze o 
gamă de emoţii pe care alţi oameni chiar le simțeau. Acest 
bărbat nu era un actor nici pe jumătate la fel de bun ca alţii pe 
care îi întâlnise Jane. Oricum, discursul său înșelător și expresia 
nuanţată de șoc de pe fața lui depășeau cu mult orice alt nivel 
de performanţă de care se dovedise capabil vreodată. Deși știa, 
cu siguranţă, că el le făcea femeilor bogate ceea ce Anabel le 
făcuse bărbaţilor bogaţi, Jane ar fi putut să creadă că el nu 
fusese pe deplin conștient de faptul că alegea doar persoane 
asemănătoare cu mama sa, ca să le jefuiască, să le doboare și 
să le abuzeze. 

Sociopaţii erau la fel de eficienţi în oceanul uman ca rechinii 
în lumea lor acvatică. Ei foloseau motorul nevoii, netulburațţi de 
vreo îndoială referitoare la corectitudinea lor și erau impregnați 
cu un asemenea simţ al superiorității încât nu puteau concepe 
că eșecul ar putea să fie o posibilitate. Erau vase goale. Minţile 
lor erau sfere de certitudini, pustii. Totuși, fiecare dintre ei 
credea că are mai multe fațete decât o comoară de diamante 
bine fasonate și era convins de cunoașterea în detaliu a fiecărui 
aspect al personalităţii lui, deși tot ce știa el - sau ea - era ce 
dorea și cum să obţină acest lucru prin acţiuni nemiloase. 

Prin urmare, prima crăpătură din armura lui Simon, acest rar 
moment de  introspecţie psihologică, ce îi distrugea rău 
imaginea de sine, era o ocazie pe care Jane trebuia să o 
folosească înainte ca el să o repare cu betonul iluziilor. 

Ea îl presă: 


VP - 133 


— Petra are aceeași greutate, înălţime și forme ca mama ta. 
Ochi albaștri ca mama ta. Este blondă, dar există momente - 
nu-i așa? - când poartă perucă pentru tine. Treaba cu peruca 
era o supoziţie; Petra nu menţionase așa ceva. Ochii lui Simon 
se lărgiră de și mai mult șoc, faţa i se contorsionă de ură și 
îngrijorare, iar gura lui slabă scăpă un fir subţire de salivă care 
dovedea veridicitatea celor spuse de ea. 

— Nu poţi să fii bărbat cu ele decât dacă le lovești sau le 
dobori sau furi de la ele. Tot ce poţi să faci cu scula este să te 
piși. Mâinile tale sunt în pantaloni, și degetele tale nu sunt 
amorţite, așa că de ce nu încerci să o cauţi, să vezi în ce stare 
se află, asta dacă o poți găsi. 

El se înecă cu excesul de salivă și tuși, tuși și găsi cuvintele 
care îl ocoliseră, toate obscene, malefice, un torent de înjurături. 

Jane se ridică de lângă el și se așeză, din nou, pe scaun. Privi 
în jos, spre el, de data asta cu o expresie de dezgust, dar cu o 
indiferență care îl va urzica și mai tare, de parcă se gândise să-l 
calce în picioare, dar se hotărâse că zdrobirea lui nu merita să-și 
murdărească pantofii. 

Blestemele lui secară și el zăcea fără cuvinte, animat de o 
pasiune întunecată. Lumina sălii se aduna în ochii lui veninoși, 
atenuându-le culoarea. Totuși, privirea lui părea să devină tot 
mai tăioasă pe măsură ce se uita mai mult la ea, de parcă se 
gândea, în neajutorarea lui, că trebuia să scoată la iveală 
puterea divină, pe care fiecare sociopat credea că o va 
descoperi în el într-o bună zi și să o decapiteze cu privirea. 

— Două lucruri, îi aminti Jane. Banii sunt cel mai puţin 
important dintre ele. Al doilea lucru pe care îl vreau este fratele 
tău, fratele tău vitreg, Booth Hendrickson. 

Dacă Simon era surprins, nu arătă acest lucru și rămase tăcut. 
Poate că înțelegea că lipsa lui de teamă se dovedise a fi o 
mască, că fusese redus în ochii ei și că va fi și mai mult redus în 
evaluarea ei dacă, atunci când vorbea, devenea iarăși 
necumpătat. 

Deși zăcea legat, el avea nevoie ca e; să-i fie frică de e/, nu 
pentru că își făcea vreun plan să exploateze teama ei, ci pentru 
că avea nevoie să creadă că, atunci când își dorea să 
neliniștească alte persoane, putea să le îngrijoreze suficient ca 
să le câștige respectul. Să stârnească neliniștea era o parte 
însemnată a imaginii de sine a unui sociopat. 


VP - 134 


Ea spuse: 

— Fratele tău zboară încoace, de la D.C., într-un avion al FBI, 
pe care l-a rechiziţionat pentru munca lui de la Departamentul 
de Justiţie. El va ateriza la aeroportul Orange County, la 
terminalul pentru avioane private, în jur de zece și jumătate, 
mâine-dimineaţă. Una dintre limuzinele companiei tale îl va lua 
de la aeroport. Nu nega asta. În timp ce te verificam, am intrat 
în computerul companiei tale. Am văzut rezervarea pentru el. 
Deci ceea ce vreau este... să-ţi retragi șoferul programat pentru 
această treabă și eu să furnizez șoferul. 

El spuse: 

— Nu. 

— Nu? Chiar crezi că nu este o opţiune? 

— Va veni momentul în care am să-ţi pun mâna în gât și am 
să-ţi scot maţele pe acolo. 

— Deci, ai sărit peste orele de biologie de la școală? 

El își băgă în teacă pumnalele din ochi. 

— Oricum, spuse ea, mâinile tale sunt încă în pantaloni. Ai 
găsit ceva micuţ deja? Poate că dacă te gândești să-ți pocnești 
mama peste faţă, asta ar putea să meargă mai bine ca Viagra. 

El o ura prea mult ca să-și ţină ochii închiși. Vederea ei îl 
umplea de viziuni ucigașe, una dintre formele favorite de 
distracţie. 

Din buzunarul de la piept al hainei ei sport, Jane scoase un 
reportofon miniatural, mai mic decât un pachet de ţigări. 

— Tot ceea ce s-a spus este aici. _ 

— De ce aș da doi bani pe asta? |ţi spun, sunt conectat la atât 
de multă protecție, polițiștii îmi vor lustrui pantofii, dacă le-o 
cer. 

— Poate că eu cunosc polițiști care nu lustruiesc pantofi. 
Poliţiști sau nu, eu voi da o copie a acestei casete mamei tale, 
într-un alt reportofon, gata de redare. Ea trăiește sub numele de 
fată - Anabel Claridge - jumătate de an la o proprietate din La 
Jolla, jumătate de an la o proprietate de pe malul lacului Tahoe, 
Nevada. Când i-o voi da, îi voi sugera că, dacă găsește o cutie 
de cadouri în căsuţa poștală, de ziua mamei, să cheme brigada 
de geniști ca să o deschidă. 

De-a lungul discuţiei lor tenul lui Simon înflorise la un nivel 
sau altul. Acum păli. 

— AȘ putea să te las așa cum ești acum, pentru weekend, 


VP - 135 


spuse Jane, și aș putea să ajung în La Jolla în ceva mai mult de o 
oră. Mama ta va avea ocazia să o asculte iar și iar, înainte ca tu 
să ai ocazia să te explici. Crezi că te vei alege doar cu o bătaie 
la fund sau poate că îţi dorești să fi avut un nivel de securitate 
ca al celui de al patrulea soț al ei, care a reușit să rămână în 
viaţă? 

El avu nevoie de un moment să evalueze situaţia. 

— Ce vrei să-i faci lui Booth? 

— Doar să-i pun câteva întrebări. 

— Dacă îi faci vreun rău, cea mai a dracului suferință pe care 
ţi-o poţi imagina se va abate peste capul tău. Eu nu cunosc 
lumea lui sau ce face el acolo, și nici nu vreau să aflu. Dar este 
în cârdășie cu cei mai mari jucători și ei au grijă unul de altul. 

— Deja tremur. 

— Ei bine, vorbesc serios. O să fii o javră vai de capul ei dacă 
doar îi deranjezi părul. g 

Jane se ridică de pe scaun. In timp ce îi explica lui Simon cum 
îşi dorea ca el să o ajute, se plimbă de două ori în jurul saniei 
mecanicului, studiindu-l de parcă era o bizară creatură marină 
pe care o găsise pe plajă. 

Când Jane termină cu explicația, Simon spuse: 

— Trebuie să fac pipi. 

— Sala asta de proiecție, zise Jane, este cel mai elegant 
pisoar din California. 


48. 


În garaj, în stânga bancului de lucru, se înălța un șir lung de 
cinci metri de dulapuri înalte de doi metri, o unitate construită 
dintr-o bucată, cu patru uși. In spatele primelor trei uși se aflau 
rafturi pline cu piese de schimb și materiale necesare pentru 
repararea colecţiei de mașini a lui Simon. In spatele celei de a 
patra, un spaţiu deschis, fără rafturi, oferea doar o tijă în 
apropierea capacului de care puteau fi atârnate salopetele și 
alte obiecte de îmbrăcăminte, deși acum nu era nimic atârnat 
acolo. _ 

Jane păși în faţa ușii alăturate spaţiului gol. In mâna dreaptă 
ținea o cheie electronică de plastic, de mărimea degetului mare, 
ștanțată cu literele HID, inițialele firmei care o furnizase. Găsise 


VP - 136 


cheia în biroul lui Simon, exact unde promisese el că va fi. 
Ținând-o la distanţă de un braţ, o îndreptă spre șina din cornișa 
dulapului, deasupra ușii deschise și o mișcă de la stânga la 
dreapta, până când un bip îi semnală că un cititor de coduri 
acceptase cheia. O serie de încuietori ascunse se deschiseră cu 
un zgomot și pereţii laterali ai dulapului alunecară, pneumatic, 
în lateral, spre stânga, luând cu ei și rafturile încărcate care 
acum umpleau unitatea goală anterior, din stânga, de parcă 
fuseseră acolo dintotdeauna. 

Când Jane păși în cel de-al treilea spaţiu, acum gol, greutatea 
ei declanșă eliberarea unei încuietori și peretele din spate al 
dulapului - fabricat din oțel de doi centimetri și jumătate, 
încastrat în lemn - alunecă spre dreapta, dezvăluind un seif în 
care puteai intra în picioare, de vreo patru metri și jumătate 
adâncime și șase metri lățime. Luminile din tavan se aprinseră 
automat când intră în seif. 

Trei pereţi erau acoperiţi cu rafturi adânci de șaizeci de 
centimetri și, în centrul spațiului, se înălța o insulă cu latura de 
vreo doi metri și jumătate, cu blat de oțel inoxidabil. Unele 
rafturi erau nefolosite, dar altele găzduiau cutii cu dosare de 
carton, arme, muniţie, cutii care conţineau nu se știe ce. Cele 
două casete diplomatice, din aliaj de titan, adânci de zece 
centimetri, de ultimă generaţie, se aflau exact acolo unde 
spusese Simon că se vor afla. 

Ea puse casetele pe masa de lucru și le deschise folosind 
încuietorile cu cifru. Fiecare conţinea pachete de bancnote de 
câte o sută de mii de dolari, prinse cu bandă, fiecare ambalat în 
pungă de plastic, cu ajutorul unui aparat de vidat alimente 
FoodSaver. 

In ultimele săptămâni ea invadase casele câtorva așa-numiţi 
arcadieni și găsise întotdeauna bani gheață, în jur de două sute 
de mii de dolari în fiecare casă. De obicei existau și pașapoarte 
false, pe o diversitate de nume și cărţi de credit potrivite. 

Având în vedere că aceștia erau oameni extrem de aroganți, 
care se vedeau pe ei înșiși ca făuritori ai dreptăţii și conducători 
ai unei lumi noi, curajoase, în care ei puteau să-i asasineze pe 
cei pe care îi considerau influenţe proaste asupra culturii și a 
societăţii, și să ţină în sclavie sute de mii, dacă nu milioane de 
alte persoane cu ajutorul implanturilor nanotehnologice în 
creier, Jane găsea revelator faptul că ei își luaseră, cu toții, 


VP - 137 


precauţia de a ascunde banii și documentele care să-i ajute în 
cazul unei plecări grăbite din ţară, ca să-i ducă în locurile în care 
aveau averi secrete în caz de eșec. Sub egoismul cu care se 
blindau, sub straturile de mândrie și de trufie și de dispreţ, în 
mijlocul fructului putred care era crezul lor odios, se cuibărea 
sămânţa îndoielii. 

Părea că Simon Yegg nu era unul dintre arcadieni. El nu era 
mânat de concepte nobile despre salvarea civilizaţiei ca să se 
folosească de oameni. El doar profita de ei fără milă. Poate că 
intuiţia îl avertiza asupra consecințelor acțiunilor sale care îl 
obligau să fie pregătit să fugă din faţa autorităţilor în caz de 
criză. Sau poate că fratele său vitreg îi sugerase niște posibile 
consecințe nefaste ale activităţilor în care era implicat. 
Indiferent de motiv, Simon depozitase pașapoarte și alte acte de 
identitate falsificate în fiecare dintre valize și pusese deoparte 
mai mulţi bani pentru zile negre decât oricare dintre arcadieni: 
480 000 $, jumătate în fiecare dintre casetele de titan. 


49. 


Cu Sanjay Shukla legat în el, Carter Jergen ridică scaunul de 
bucătărie și îl puse din nou pe cele patru picioare. Işi petrecu 
următoarele două ore alternând căutarea potenţialelor oferte 
pentru vacanţa în Caraibe cu studierea tânărului scriitor, care 
stătea în tăcere, cu ochii umezi, atunci când nu plângea. 
Lacrimile par excesive, dar poate că un scriitor trebuie să fie 
mai sensibil decât pare rezonabil pentru un non-scriitor. 
Plictisindu-se de Caraibe, Carter Jergen deschide un portal mult 
mai exotic în Pacificul de Sud și începe să exploreze Tahiti. 

In sfârșit, Radley Dubose se întoarce cu Tanuja. După ceea ce 
trebuie să fi fost un efort viguros, bărbatul masiv ar trebui să 
pară  sătul, cu încheieturile ușor slăbite, cu pleoapele 
acoperindu-i ochii, cu faţa mai relaxată ca urmare a unei 
asemenea eliberări. Dar Dubose arată la fel de arțăgos ca 
întotdeauna și rămâne încărcat de aceeași energie întunecată, 
același golem din West Virginia care fusese mereu, de parcă era 
modelat din lut, insuflat cu viaţă într-o oarecare ceremonie prost 
concepută și trimis într-o misiune de răzbunare. 

Fata pare obosită, dar nu distrusă. Are părul ciufulit, o 


VP - 138 


mânecă a tricoului ruptă, gulerul întors la linia gâtului. Când o 
conduce la un scaun de la masă, Dubose trage prea tare de lesa 
ei. Într-o tăcere furioasă, ea se întoarce spre el și îl lovește cu 
pumnii în pieptul masiv, încearcă să ajungă la față, dar nu 
reușește să plaseze o lovitură acolo. El o apucă de gât, o înfige 
în scaun și îi leagă lesa de bara de susţinere. g 

Cât despre Dubose, el este amuzat de revolta Tanujei. In 
sinea lui râde sau zâmbește și acum amuzamentul lui se 
îndreaptă spre Jergen, sub forma sprâncenelor ridicate și a unei 
scuturări din cap. Se apleacă spre tejgheaua de lângă chiuvetă 
și culege ţigara rulată manual, fumată pe jumătate, din 
buzunarul jachetei sale. Își pregătește jointul și îl aprinde și 
trage un fum adânc, privind în gol, așa cum făcuse înainte. 
Acum, când Tanuja este așezată în lumina lumânării, Jergen 
observă că buza ei inferioară este umflată, cu sânge coagulat 
într-un colț crăpat. 

Când vorbește cu fratele ei, oricum, cuvintele ei nu sunt 
deformate de rană. Încet, cu o blândeţe serioasă, ea spune: 

— Sanjay? Chotti bhai...? 

El nu poate să o privească. Stă cu capul plecat și când ea 
spune chotti bhai, orice ar însemna asta, plânsul lui, care fusese 
liniștit ceva mai devreme, devine un scâncet jalnic. 

— Chotti bhai, repetă ea. E în regulă. 

— Nu, spuse Sanjay. O, Doamne, nu. 

— Uită-te la mine. Nu ai nicio vină, îl liniștește ea. Când el nu 
poate să o înfrunte, ea spune ceva ce sună a „Peri pauna”. 

Acest lucru îl afectează atât de mult pe Sanjay încât ridică 
privirea spre ea și spune: 

— Bhenji, nu. Nu merit respectul tău sau al altcuiva. 

— Peri pauna, insistă ea. 

Curios, Jergen întreabă: 

— Ce înseamnă peri pauna? 

Fata întoarce capul ca să-l privească și, deși este legată de 
scaun, ferocitatea din privirea ei și dezgustul din vocea ei îi dau 
fiori lui Jergen, apoi ea rostește: 

— Du-te și trageţi-o singur, porc dezgustător! 

Asta îi smulge lui Dubose un râset ușor, și deși răceala 
rămâne în oasele lui Jergen, el zâmbește și dă din cap și spune: 

— Bucură-te de o mică revoltă. Își consultă ceasul de mână. 
Nu mai ai prea mult timp pentru ea. 


VP - 139 


50. 


După ce îl lăsase pe Simon Yegg bine legat la baza scenei, 
Jane o împinsese din nou pe Petra Quist afară din sala de 
proiecţie, în hol. Deși fata nu făcuse pe ea, nu mai pretindea că 
are nevoie urgentă să se ușureze. Ea nu mai fusese volubilă și 
provocatoare ca mai înainte, ci rezervată, taciturnă. Și trează. 

Acum Jane se întoarse cu o valiză Rimowa, galben cu negru, 
cu patru roţi, în care își luase libertatea să împacheteze câteva 
schimburi de haine și ceea ce considera ea că erau lucruri 
esenţiale din sertarele Petrei, din baia principală. O lăsă în 
picioare lângă tejgheaua cu dulciuri. Jane mai adusese și o 
pereche de pantofi sport, șosete, blugi, un pulover, o jachetă de 
piele și poșeta Petrei, pe care le puse în baia de serviciu de 
lângă hol, astfel încât fata să se poată schimba în haine mult 
mai practice pentru ceea ce o aștepta. 

Jane îi aduse și o casetă diplomatică din titan, care conţinea 
240 000 $. O așeză pe banca tapisată din faţa scaunului de 
birou de care Petra era încă legată. 

Ea va păstra a doua casetă. Căutarea adevărului în care se 
angajase era și un fel de război, iar războaiele erau scumpe. 

Se așeză pe bancă alături de comoara aceea. 

Îmbrăcată în rochia scurtă, fără mâneci, Petra încă părea să 
fie numai picioare lungi și braţe subţiri, dar nu mai evoca, la fel 
ca mai devreme, imaginea unei fete petrecărețe sau a unui 
model. Sexualitatea ei puternică - care-i fusese oferită atât de 
generos de natură și pe care o păstrase și o îmbunătăţise cu 
atâta grijă - se atenuase pentru moment. Timpul părea să o fi 
transportat în trecut, spălând-o de toate experienţele nedrepte 
și toată corupţia, așa că redevenise un copil straniu, subţire. 

Petra stătea cu capul pe jumătate aplecat, cu ochii deschiși, 
dar care vedeau, poate, amintiri din alte vremuri și alte locuri. O 
vânătaie albăstruie îi umbrea linia fălcii, în partea dreaptă a 
feţei, fără îndoială rezultatul loviturii primite de la antebraţul lui 
Jane, când fusese blocată lângă frigiderul din bucătărie. 

— Unii oameni, spuse Jane, îţi vor spune că Simon Yegg este 
un porc violent, care urăște femeile, un hoţ ordinar, un narcisist 
absorbit de sine și au dreptate, pe jumătate. El este toate 
aceste lucruri, dar și ceva mult mai rău. 


VP - 140 


Petra nu spuse nimic. 

— Este unul dintre acei oameni periculoși care se numesc 
sociopaţi. El se preface a fi uman, pentru că îi lipsesc emoțiile 
pe care eu și cu tine le simţim. li pasă doar de el însuși și dacă 
simte că poate scăpa nepedepsit, va comite orice atrocitate îţi 
poţi imagina fără nicio remușcare. 

In interiorul Petrei nu părea să existe niciun fel de furie, nicio 
amărăciune ca urmare a felului dispreţuitor în care Simon 
vorbise despre ea. Mai degrabă părea să fie zguduită de 
naivitatea de care dăduse dovadă. Poate că se gândea că nu-și 
poate închipui o cale de urmat. Evenimentele o lăsaseră fără 
ancoră. Probabil că se simţea în derivă. 

— Unii cred că sociopaţii se nasc așa, continuă Jane, alţii 
consideră că ei devin așa ca urmare a modului îngrozitor în care 
au fost crescuţi. În cazul lui Simon, eu cred că s-a născut 
sociopat, fiu al unei mame sociopate - care a devenit mai rău ca 
ea. Acum el știe că mi-ai spus lucruri despre el, lucruri pe care el 
nu le dorea cunoscute. Dacă îi dau drumul după ce se termină 
toată treaba asta cu fratele lui și dacă tu te vei afla într-un loc în 
care te poate găsi, te va ucide, Petra. Și va fi o moarte 
dureroasă. 

După un moment de liniște, fata întâlni privirea lui Jane. 

— Crezi că este adevărat ceea ce spunea despre Felicity și 
Chandra și celelalte? 

— Care Felicity și Chandra? 

— Gașca mea, știi tu, prietenele mele. El spunea că dacă eu 
aș dispărea peste, știu eu, o lună, ele nu-și vor aminti nici măcar 
numele meu. Poate că rahatul ăsta e adevărat, nu crezi? 

Jane își cântări cu grijă cuvintele. 

— Să-și amintească numele tău? Sigur că își vor aminti. 
Domnișoara limuzină pe gratis, sigur. Și pun pariu că tu le 
cumperi mult mai multe băuturi decât îți cumpără ele ţie, așa că 
le va lipsi asta. Dar să le pese că ai dispărut? Tu ce crezi? 

Petra întrerupse contactul vizual. Aruncă o privire spre ușa 
sălii de proiecţie. 

— Dulceaţă, spuse Jane, nu e ca și cum tu n-ai fi memorabilă. 
Slavă Domnului, ești greu de uitat. Dar spune-mi adevărul... 
dacă una dintre ele ar părăsi gaşca și ar pleca, ţie ţi-ar păsa? 

Fata deschise gura să răspundă, se agită, apoi nu spuse 
nimic. 


VP - 141 


— O viaţă plină de distracţii superficiale poate fi excitantă, 
foarte distractivă, chiar palpitantă. Pentru o vreme. Dar, dacă 
petreci în fiecare zi, în curând acestea nu mai sunt petreceri. 
Înseamnă disperare. Și dacă tot ceea ce faci împreună cu 
prietenele tale este să petreci - atunci prietenele tale sunt, cu 
adevărat, doar niște străine. 

Petra închise ochii și își lăsă capul într-o parte, gândindu-se, 
poate, la ce ar fi putut să fie, la ceea ce fusese și la ţinta spre 
care se îndrepta, la cei douăzeci și șase de ani ai săi. 

Ea șopti. 

— Unde să mă duc de aici? 

— Nu știu. Și nimeni nu poate să-ți spună asta. Va trebui să-ţi 
găsești singură calea. Dar asta ar putea să ajute. 

Sunetul încuietorilor deschise ale casetei o făcu pe Petra să 
ridice capul și să deschidă ochii. 

— Aici se află aproape un sfert de milion de dolari, spuse Jane. 

Privind caseta cu o seriozitate care nu lăsa loc la nicio 
interpretare, fata vorbi în sfârșit: 

— Dacă toți banii ăștia... vor duce la prinderea mea? 

— Simon nu va raporta furtul lor. 

— Nu, vreau să spun, ce se întâmplă dacă îi iau și alunec 
înapoi, în rahatul obișnuit, nu cu Simon, ci cu vreun alt tip? 

— Dacă poţi să-ţi pui această întrebare, probabil că nu se va 
întâmpla. 

— Nu există garanții, totuși. 

— Viaţa nu vine cu garanţie, închise Jane discuţia. 

Ea scoase din geanta ei o pereche de foarfece. Tăie colierul 
care lega mâna dreaptă a captivei de braţul scaunului. 

— Eu nu sunt dușmanul și n-am fost niciodată. Acum, când nu 
mai ești beată, mă bazez pe faptul că-ţi vei aminti asta. Îi dădu 
foarfecele Petrei. Chiar și așa, o să mă dau mai în spate în timp 
ce te eliberezi singură. Folosește baia de serviciu ca să te 
împrospătezi și să-ţi schimbi hainele. O să aştept. 

În timp ce fata tăia colierul de plastic de la încheietura stângă 
și se aplecă apoi în faţă, ca să ajungă la colierele care-i legau 
picioarele, ea spuse: 

— Povestea aia despre mama lui aproape că m-a făcut să-mi 
vină rău, știi? Mă simt murdară de parcă eu am fost pentru el ca 
ea. Fratele lui e la fel de distrus? 

— Nu vrei să afli despre fratele lui, spuse Jane. 


VP - 142 


Petra se ridică din scaun și așeză foarfecele pe banca pe care 
stătea caseta diplomatică. Părea nesigură, cu mușchii amorțiţi. 

— Presupun că nici nu vrei ca eu să-ţi aflu numele. 

— Aici ai dreptate. 


51. 


În bucătăria bisericii domneau tăcerea durerii și nemișcarea 
groazei, vinovăția fratelui și iertarea fetei, care nu mai era 
exprimată, dar era palpabilă. Două dintre cele trei lumânări 
pâlpâiau în paharele lor, cu flăcările răsucindu-se și sărind de 
parcă erau pe cale să-și ia zborul, transformându-se din larvă 
într-un fluture. Lumina clipitoare și umbrele unduitoare tatuau 
modele mereu schimbătoare pe fețele gemenilor, feţe la fel de 
spectrale de parcă apăreau dintr-o incantație... 

De parcă el ar fi fost întruchiparea Judecăţii de Apoi, o formă 
întunecată și feroce, Radley Dubose se apropie de masă și îi 
vorbește lui Carter Jergen. 

— S-ar putea să se fi întâmplat deja. Haide să încercăm 
declanșatorul și să terminăm cu ei, dacă se poate. 

Persoanele ajustate care fuseseră injectate cu versiuni 
anterioare ale mecanismului nanotehnic de control erau 
„trezite” și controlate prin fraza: „Joacă-te de-a manciurianul cu 
mine”, o referire la faimosul roman din 1959 al lui Richard 
Condon, un roman de groază despre spălarea creierelor. 
Aceasta era o glumă a doctorului Berthold Shenneck, recent 
decedatul geniu nanotehnologiei. 

Jane Hawk aflase despre propoziţia aceasta de iniţiere. Prin 
urmare, toate persoanele ajustate controlate prin acest 
mecanism erau reprogramate cât de rapid se putea. Pentru 
noile convertiri, în cazul ultimei generaţii a mecanismului de 
comandă este instalat un alt declanșator. 

De dincolo de masă, Carter Jergen îi privește pe gemeni și 
spune: 

— Unchiul Ira nu este unchiul Ira. 

El nu are habar cine alesese aceste cuvinte-cheie noi. 
Propoziția provine din cartea lui Jack Finney, /efuitorii de 


VP - 143 


trupuri:, un roman din 1955, transpus foarte bine în film de două 
ori, despre o formă de viaţă extraterestră care imită perfect 
anumiţi oameni, le ia locul și apoi se descotorosește de ei. 
Analogia nu este la fel de reușită ca referinţa la romanul lui 
Condon, dar nu orice arcadian este la fel de ascuţit la minte ca 
răposatul doctor Shenneck. 

Sanjay răspunde o fracțiune de secundă înaintea Tanujei, dar 
amândoi spun „Da, în regulă”, care este răspunsul corect, 
programat. 

Implantul din creier s-a asamblat singur și acum gemenii au 
doar impresia unei voințe libere. 

— Minunat, spune Jergen, mulţumit că, după lunga urmărire și 
după atâtea neplăceri, convertirea fraţilor Shukla în persoane 
ajustate se terminase cu bine. 

Frate și soră par să fie la fel de vioi ca întotdeauna, dar ei se 
află într-un fel de transă, în care vor rămâne până când Jergen și 
Dubose îi eliberează cu cuvintele Auf Wiedersehen, care 
înseamnă în limba germană: „până când ne vom revedea”. 

Jergen continuă: ; 

— Trebuie să faceți exact cum vi se spune. Ințelegeți? 

Gemenii răspund „Da” la unison. 

Dubose îi eliberează de gulere și lese. 

După cum sunt îndrumați de Carter Jergen, fraţii Shukla spală 
vasele și paharele pe care le-au folosit pentru cină și pun totul 
deoparte. Ei nu vorbesc unul cu celălalt și nu schimbă nicio 
privire, cu eficiența unor furnici care funcţionează conform 
rolurilor prescrise genetic. 

— Acum vă vom conduce acasă, le comunică Jergen. 

— In regulă, răspund ei. 

Una dintre lumânări se stinge. Jergen le stinge pe celelalte 
două și gemenii Shukla scot paharele din clădire, astfel încât, 
dimineaţă, să nu fie gasit nimic neobișnuit și atenţia poliţiei să 
se concentreze, în felul acesta, doar pe casa parohială, unde 
zace trupul reverendului Gordon M. Gordon, golit de sufletul său. 


? The Body Snatchers este un roman știinţifico-fantastic din 1955 scris de Jack Finney, 
iniţial serializat în 1954 în Colliers Magazine. Cartea stă la baza filmului cult /nvazia 
jefuitorilor de trupuri din 1956. 


VP - 144 


52. 


Îmbrăcată mult mai modest, în blugi și pulover, Petra Quist 
era din nou graţioasă, scurta ei regresie în copilărie fiind lăsată 
în urmă. 

Ea trase geamantanul Rimowa cu mâna dreaptă, în timp ce 
ducea caseta diplomatică în cea stângă, intrând înaintea lui Jane 
în garaj, spre Cadillac-ul Escalade, mașina din colecţia lui Simon 
care atrăgea cel mai puţin atenţia. Își încărcă valiza prin ușa din 
spate, dar așeză banii pe scaunul pasagerului din față. 

— Folosește Cadillac-ul doar pentru câteva ore, o sfătui Jane, 
până când ajungi într-un loc unde poţi închiria o mașină. Atunci 
ar trebui să fii în siguranţă. Mă voi asigura că Simon nici măcar 
nu se gândește să te caute. Fratele lui și oamenii cu care este 
încurcat acesta - ei nu au niciun motiv să fie interesați de fosta 
iubită a lui Simon. Ei nu sunt o ameninţare pentru tine. 

Petra o privi pe Jane pentru un moment lung, cu expresia 
unuia care se întreabă care este semnificaţia unei fraze rostite 
într-o limbă străină. 

— Am încercat să te tai cu sticlă spartă. 

— Erai beată. 

— Dar aș fi... 

— Ți-am plătit cu vârf și îndesat. Ce-ţi mai face falca? 

Petra își atinse vânătaia cu vârfurile degetelor. 

— Nu prea rău. Dar treaba este, ei bine, nu știu cum să-ţi 
mulțumesc. 

Jane zâmbi. 

— Ba da, știi. Nu aluneca înapoi. Găsește o cale nouă. Fii cu 
adevărat fericită. Dacă aș fi în locul tău, aș sta departe de 
locurile și stabilimentele luxoase în care intrai. Asta nu este 
viaţă. E doar o imitație de viaţă. Găseşte un loc care este real, 
vreun oraș care pare scos dintr-un serial din anii cincizeci, cu 
oameni care chiar ar putea să fie ceea ca par să fie. 

— Niciodată până acum, în viaţa mea, nimeni nu a făcut ceva 
pentru mine fără să vrea ceva mai mult în schimb. 

În timp ce Petra ocoli spre ușa șoferului și o deschise, Jane o 
urmă. 

— Nu vrei să spui că niciodată în viaţa ta. 

— Ba da. Vorbesc serios și este adevărat. 


VP - 145 


Auzind o urmă de melancolie în vocea fetei, Jane consideră 
necesar să spună: 

— Nu e treaba mea dar, știi tu... când au început treburile să 
meargă prost pentru tine? 

— O, da. Da. Știu anul. Ştiu ziua, ora. Cu mult, mult timp în 
urmă. 

— Poate că e bine că știi asta. Dacă ar fi fost un mister, l-ai fi 
uitat... ei bine, nu poți exorciza un demon dacă nu-i cunoști 
numele. 

— Și nici așa, poate, nu-l poţi exorciza. 

— Poate că nu poţi. Dar nu vei ști până nu încerci. 

Petra aprobă. Începu să vorbească. Se opri. Apoi, cu o voce 
îngroșată de emoție, pe care intenţiona, evident, să o înăbușe, 
spuse: 

— Frumoși pantofi. 

— Nimic special. Doar pantofi sport Rockport. 

— Da, știu. Dar sunt duri, rezistenți, își fac treaba. 

Jane spuse: 

— Tot ce poţi să ceri de la un pantof. 

Ridicând privirea de la pantofii Rockport, Petra zise: 

— Nu o să uit niciodată asta. Asta, momentul ăsta. 

— Nici eu, admise Jane. 

Petra se urcă în Escalade, închise ușa și porni motorul. 
Folosind telecomanda, ridică ușa segmentată a garajului. 

Jane privi Cadillac-ul cum rulează în noapte. 


53. 


Dubose le spune gemenilor, care se aflau în stare de transă, 
să doarmă până când vor fi treziţi cu numele lor. Ei se așază pe 
locurile din spate din Range Rover, cu centurile de siguranţă 
prinse și cu ochii închiși. Capul ei este ușor aplecat spre dreapta. 
El are bărbia sprijinită în piept. Deși trebuie să fie epuizați după 
o noapte atât de lungă și stresantă, somnul lor este nenatural, 
forțat și poate visele lor, dacă au vreunul, sunt de un fel pe care 
nu-l pot trăi decât persoanele ajustate. 

jergen conduce spre est, îndepărtându-se de orașele mai 
populate din partea de vest a ținutului, către dealurile din zona 
rurală și canioanele din est, ca să-i ducă pe fraţii Shukla acasă. 


VP - 146 


Hyundai-ul lor Santa Fe Sport, care fusese abandonat la 
ruinele arse ale grajdurilor Honeydale, fusese returnat, mai 
devreme, în garajul casei lor. O echipă îndepărtase orice urmă a 
evenimentelor din bucătăria lor, inclusiv jeturile de insecticid 
pentru exterminarea viespilor, pe care fata le folosise ca să-și 
elibereze fratele din mâinile lui Lincoln Crossley și ale celorlalți. 

În curând, gemenii își vor începe capitolul final al vieţii lor, o 
frenezie criminală, care va ţine capul de afiș al știrilor și le va 
întipări numele în memoria publicului ca pe numele unor 
monștri. Romanul recent al Tanujei, care nu este încă un 
bestseller, dar care a generat ceva vâlvă și are potenţialul - 
conform programului care generează lista Hamlet - să modeleze 
perspectiva morală a unei întregi generaţii, va purta veșnic 
anatema, va fi disprețuit și nu va fi citit. 

Jergen aruncă o privire spre Dubose. 

— Te deranjează să-mi spui ceva? 

— A fost bună. Darnică, după cum aţi spune la Harvard. 

— Presupuneam că a fost bună. 

— Atunci de ce mai întrebi? 

— De ce n-ai așteptat ca mecanismul de control să devină 
operativ? 

— Scutește-mă de gentilețea ta falsă de New England. 

— Nu știu ce vrei să spui. 

— Ești fiu al unui membru al elitei din Boston, atât de rafinat 
încât ești îngrozit de comportamentul crud al unui băiat de la 
tară. 

— După ce era ajustată, s-ar fi supus oricărei comenzi. Ai fi 
putut să eviți lupta. 

Dubose se întoarce, își înclină capul de urs și îl privește pe 
Jergen pe sub marginea unei sprâncene, cu o expresie atât de 
plină de sarcasm încât nu mai sunt necesare cuvintele. 

— Deci, presupun că trebuie să deduc, spuse Jergen, că lupta 
face lucrurile mai interesante pentru tine. 

— lată c-ai înţeles. 

— Ei bine, nu știu. 

— N-ai făcut-o niciodată așa? Nu-mi vinde gogoși. 

— Niciodată, spuse Jergen. Imi place calea ușoară. 

— Având în vedere starea în care este acum, este ca și cum 
aș face-o cu un robot. 

— Un robot foarte atrăgător. 


VP - 147 


— Atunci, după ce-i ducem înapoi la casa lor, du-te și tu. 

— Fără supărare, Radley, dar nu imediat după ce ai fost tu 
primul. 

Asta îi provocă lui Dubose un acces rar de râs, pe ton jos și 
amar. 

— Nu e puţin ciudat să fii atât de mofturos după tot ce am 
făcut în seara asta? 

— Ei bine, chiar și așa, spun pas. Oricum, nu ne-am făcut 
decât treaba. 

Dubose spuse: 

— Facem lumea un loc mai bun. 


54. 


Jane Hawk dormise până târziu vineri-dimineaţă și mai trăsese 
un pui de somn după-amiază, în pregătirea tuturor celor pe care 
le făcuse în ultimele douăsprezece ore. Pe la patru și jumătate, 
sâmbătă-dimineaţă, după ce își luă rămas-bun de la Petra Quist, 
își mai dorea câteva ore de somn, ca să fie pregătită pentru 
Booth Hendrickson, când va ajunge în 
Orange County, de la Washington, peste șase ore. Cu toate că 
era surescitată, nu simțea lipsa somnului. Simon Yegg, fără nicio 
speranţă să se elibereze, se marina în suc propriu, în sala de 
proiecţie. Nu avea nevoie să-l supravegheze. 

În bucătărie, atentă la sticla spartă, găsi o altă sticlă de 
Belvedere, Coca-Cola și o mașină de gheaţă, plină de cuburi în 
formă de semilună. Își amestecă o băutură și o duse în birou, 
unde aprinse lampa. 

În apropierea lămpii se afla un iPod. Se gândi să-și revizuiască 
lista de melodii, dar muzica ar putea să mascheze alte sunete, 
pe care trebuia să le audă. 

Era o pianistă desăvârșită, la fel cum fusese și mama ei, 
asasinată, și cum încă era tatăl său, asasin al mamei ei. Chiar de 
curând el făcuse un turneu, spre bucuria fanilor care îl adorau, 
deși, dacă adevărul ar fi fost cunoscut, ar fi trebuit să 
putrezească într-o închisoare în ultimii nouăsprezece ani. Pentru 
Jane, muzica fusese întotdeauna la fel de indispensabilă ca 
mâncarea - să o asculte și să o aducă la viaţă dintr-un pian 
Steinway. Ar fi putut încerca să-și facă o carieră din înregistrări 


VP - 148 


și concerte, dar un pian mare, cu capacul lui ridicat și proptit, îi 
amintea prea des de un coșciug deschis, coșciugul mamei ei, o 
asociere care nu putea să conducă la o performanţă demnă de o 
sală de concert. 

Nu avea nevoie de analize în jargon freudian ca să înţeleagă 
de ce alesese, în schimb, o carieră în aplicarea legii. 

În timp ce sorbea din vodca cu Coca-Cola, scoase o jumătate 
de medalion rupt din buzunarul pantalonilor: faţa unei femei, din 
profil, sculptată în calcar, încadrată într-un oval de argint. 
Băieţelul ei iubit, Travis, o găsise pe pietrele scăldate de apă de 
pe malul pârâului din spatele casei în care era adăpostit, în 
secret, de prieteni. 

Travis se convinsese pe sine că femeia din medalion era chiar 
figura mamei sale. Pentru el era semn al triumfului ei final și al 
întoarcerii la el, dar și un talisman care avea să o protejeze de 
toate relele, atâta timp cât îl purta cu ea. 

Pentru Jane, această bucată de medalion, cu o jumătate de 
balama atașată, era importantă nu pentru că ar fi crezut în 
puterile ei magice, ci pentru că îi fusese dăruită de copilul ei, fiul 
lui Nick, care fusese conceput din dragoste și fusese adus pe 
lume cu speranța că va descoperi minunile acesteia, bucuria și 
adevărul lucrurilor care fac ca viaţa să merite trăită. Când ţinea 
medalionul în mână și închidea ochii, putea să-l vadă pe Travis 
la fel de limpede de parcă s-ar afla în aceeași cameră cu ea - 
băieţelul timid care moștenise exact aceeași nuanţă de albastru 
a ochilor tatălui său, cu părul ciufulit, cu zâmbetul dulce și cu 
inteligența lui care îl făcea să pară, uneori, ca un bărbat în 
miniatură care aștepta să se termine copilăria. 

Poate că era vodca sau poate că era medalionul ceea ce îi 
aduse, în curând, liniștea. După ce își termină băutura, băgă 
medalionul înapoi în buzunar și reglă alarma de la ceasul ei de 
mână. Se ridică de la birou, stinse lampa și se întinse pe 
canapea. 

Își dorea ca visele ei, dacă ar avea vreunul, să fie viziuni 
strălucitoare ale copilului ei. Dar pentru o fată care descoperise, 
la vârsta de nouă ani, trupul însângerat al mamei ei într-o cadă 
de baie și aproape nouăsprezece ani mai târziu îl găsise pe soţul 
ei într-o stare asemănătoare, visele erau mai degrabă 
întunecate decât strălucitoare. 


VP - 149 


55. 


La mai mult de treisprezece mii de metri deasupra 
pământului, cu soarele în spatele avionului, o beznă îndepărtată 
se retrăgea spre vest, dincolo de linia orizontului... Sunetul celor 
două puternice motoare turbopropulsoare Rolls Royce, aproape 
patruzeci de tone de mașinărie și combustibil, era liniștitor, deși 
acestea călătoreau cu mult peste opt sute de kilometri pe o oră, 
într-o măreaţă sfidare a gravitaţiei... 

Dedesubt se găseau mulțimile fremătătoare de oameni, care 
se zbăteau febril și adesea fără rost în strădaniile lor aproape 
întotdeauna prost direcționate, neștiutori față de schimbarea de 
care se apropia rapid lumea lor. 

Acesta era un moment palpitant, mai ales dacă erai Booth 
Hendrickson, singurul pasager al avionului Gulfstream V, 
configurat să transporte paisprezece persoane, în afara 
echipajului. El considera că este mulțumitor să fii cunoscut de 
mărimile de la Washington și de furnicile lor truditoare nu doar 
ca un simplu avocat, cu un post înalt în Departamentul de 
Justiţie, dar și ca persoana la care să apelezi pentru a aranja 
întâlniri discrete, neoficiale, între oficiali cu posturi înalte din 
oricare dintre serviciile de securitate și agenţiile pentru 
aplicarea legii și cu diverși alţi oameni influenţi din hăţișul 
birocraţiei. Era chiar și mai mulţumitor să te afli în cercul 
restrâns al tehno-arcadienilor, în legătură cu care 98 la sută din 
populaţie, furnici și oameni influenţi deopotrivă, erau complet 
neștiutori. Puterea lui, de fapt, era mult mai mare decât credeau 
ei. Satisfactie îi aducea și beneficiul faptului că era capabil să își 
ofere o asemenea aeronavă splendidă. Avionul Gulfstream este 
proprietatea FBl-ului și, așa cum se specifica în documentele 
oficiale de achiziţie, avea rolul de a ușura investigaţiile urgente 
referitoare la acte teroriste. Autoritatea lui Hendrickson este 
atât de mare, încât trebuie doar să menţioneze - fără detalii sau 
documentaţie de sprijin - că afacerile sale sunt urgente și legate 
de deconspirarea vreunei scheme infame, care implica 
radicaliști islamici sau rasiști și avionul îi aparținea. 

Tocmai a primit un mic dejun târziu, pregătit și servit de un 
steward. Omletă cu homari, făcută cu ouă de rață. O porţie de 
cartofi tăiați, prăjiţi în ulei de cocos. Morcovi miniaturali, untoși, 


VP - 150 


gătiţi a/ dente și aromatizați cu cimbru. Brioșe. 

Mâncarea este delicioasă, dar vinul îl nemulțumește. Când 
făcuse aranjamentele pentru acest zbor, în după-amiaza 
trecută, specificase chardonnay Far Niente pentru micul dejun. 
In schimb este servit cu un pinot gris, de calitate îndoielnică și 
care este o idee prea dulce ca să însoţească omleta. 

Deși stewardul își cere scuze, el nu are nicio explicaţie despre 
cum s-a putut întâmpla așa ceva. Nu există chardonnay la bord 
și Hendrickson trebuie să se mulțumească cu pinot gris. În loc 
de două pahare, pe care și le-ar fi permis, el bea unul singur. 

Nu este un tip superstiţios. Nu are niciun respect faţă de 
prevestirile calamităţilor, pentru semnele care prevestesc fie 
binele, fie răul. Nu acceptă existenţa zeităților destinului sau a 
norocului. El crede doar în el însuși, în eficiența forței brute și în 
natura plastică a lumii materiale, care poate fi modelată de 
voinţa unui bărbat puternic. 

Oricum, în timp ce-și termină micul dejun cu felii de portocale, 
cu ciocolată neagră, rasă, neplăcerea provocată de vin crește. 
Ascultă motoarele Rolls Royce, pentru o schimbare a turaţiei, 
care ar putea să sugereze o problemă mecanică în fază 
incipientă. 

După masă, când încearcă să lucreze pe laptopul său, nu se 
poate abţine să nu consulte o diversitate de surse pentru 
rapoartele meteorologice, în căutarea turbulenţelor care-i 
așteaptă. Oră după oră, de-a lungul întregului drum peste ţară, 
își spune în permanenţă că neliniștea lui n-are nicio bază, dar nu 
o poate îndepărta decât temporar. 

Gândurile îi zboară în mod repetat la niște reportaje despre 
moartea recentă, bizară, a unui miliardar care era membru 
fondator al arcadienilor. Revede dovezi arhivate digital despre 
prezenţa lui Jane Hawk la locul din San Francisco unde a murit 
bărbatul respectiv, în ciuda unei securităţi foarte bune. Din 
cauza acestor dovezi, pe care le-a studiat anterior și din care ar 
putea să obţină informaţii noi, trebuie să admită că această 
javră a javrelor i s-a strecurat pe sub piele. 

Când Hendrickson ajunge în California, în timp ce debarcă din 
avion, la terminalul pentru aeronave private al aeroportului 
Orange County, și vede limuzina și șoferul care-l așteaptă pe 
pistă, neliniștea lui se transformă în alertă. Fratele lui pare să-i 
transmită un mesaj că nu totul este ceea ce pare să fie. 


VP - 151 


De fapt este atât de subtil încât nimeni altcineva nu ar 
recunoaște că este un avertisment, o alarmă viclean concepută 
și abia sesizabilă, pe care doar fraţii o pot auzi. Și poate doar 
fraţii care au supravieţuit unei mame ca a lor și care sunt uniţi 
prin experienţele trăite. 

Brusc, situația necesită vigilență, eleganță tactică și 
înșelătorie. Hendrickson recunoaște că-i este puţin frică, dar 
este și electrizat de posibilitatea ca Jane Hawk să fi făcut o mare 
greșeală. Dacă cineva încearcă să ajungă la el prin Simon, sigur 
este Jane Hawk, pentru că ea a aflat de curând că Hendrickson 
este un tehno-arcadian, una dintre sulițele cele mai eficiente ale 
revoluţiei. 

Dacă joacă asta așa cum trebuie, dacă rămâne calm, dacă 
rămâne cu capul limpede, ar putea ca el să fie cel care o ucide. 


VP - 152 


PARTEA A DOUA 


PACOSTEA JANE 


1. 


La opt patruzeci și cinci în acea dimineață de sâmbătă. 
Gilberto Mendez - fost infanterist de marină, cioclu, pe cale să 
devină fals șofer - își parcă mașina sa Chevy Suburban într-un 
cartier rezidenţial liniștit, sub un arbore de piper, dantelat, 
împodobit cu boabe minuscule, roz, unde putea să fie sigur că 
nu există camere de supraveghere a traficului. 

El purta pantofi negri, bine lustruiţi, un costum negru, o 
cămașă albă apretată, cravată neagră și o șapcă neagră, cu 
două muchii și cu un cozoroc mic. Pantalonii erau de la un 
costum achiziţionat luna trecută, dar sacoul asortat provenea de 
la un costum vechi de doi ani, când avea cu douăzeci de 
kilograme mai mult decât greutatea sa ideală, în loc de doar 
zece. Spaţiul suplimentar din sacou îi permite să ascundă hamul 
de umăr și pistolul Heckler & Koch .45 Compact pe care i-l 
dăduse Jane. 

În timp ce mergea pe jos printr-un parc, la cinci străzi 
distanţă, se gândi că părea oarecum nelalocul lui, deși niciuna 
dintre persoanele pe care le întâlni - alergători transpiraţi, 
oameni zâmbitori care plimbau câinii, puști pe skateboard - nu îi 
aruncă vreo privire mai insistentă. 

Cerul avea exact culoarea albastră a păturii de copil pe care o 
cumpărase soţia lui, Carmella, în așteptarea celui de-al patrulea 
bebeluș al lor cu care era însărcinată în al treilea trimestru. 
Ploaia din seara precedentă spălase copacii într-un verde 
strălucitor și adusese culori mai ţipătoare florilor, iar peluzele 
erau aproape la fel de ireale ca iarba artificială. 

Asta era o zi minunată să fii în viaţă, un gând care îi trecea 
prin minte unui cioclu poate mai des decât unui om normal, cu 


VP - 153 


altă profesie. Într-o anumită gaură de iad din Orientul Mijlociu, 
avusese parte de o zi în care un capelan evlavios pusese la 
îndoială valoarea zilei sau poate chiar valoarea tuturor zilelor 
care existaseră de-a lungul timpului sau care vor existau 
vreodată. Gilberto nu era la fel credincios ca acel om bun, deși 
existau momente, chiar și în cele mai îngrozitoare ore, când 
vedea frumuseţea lumii, pe care nici chiar cele mai rele acţiuni 
ale umanităţii nu o puteau ascunde - un încântător model de 
umbre purpurii și lumină blândă pe pavajul de piatră al unei 
curți antice, o pasăre albă aflată în zbor spre zorii aurii - și astfel 
de momente îl asigurau că vor veni zilele în care toate negurile, 
nu doar cea a nopţii, se vor risipi. Deși purta o armă de foc în 
această dimineaţă strălucitoare, era o zi minunată să fii în viaţă 
parţial și pentru că avea să îndeplinească din nou acel legământ 
sacru al războinicului - semper fi - făcut nu numai ţării lui, dar și 
libertăţii și camarazilor de arme. 

In parc se afla un loc de joacă pe care un grup de fete 
încinseseră deja un joc de fotbal. Stejari bătrâni, maiestuoși, 
încoronați ca un conclav al regilor, umbreau mesele și băncile 
de la locul de picnic. Intr-o parcare de lângă un lac care 
strălucea de parcă era o piscină umplută cu mercur, un Cadillac 
alb se afla exact acolo unde promisese Jane că îl va găsi. Cu o 
explicaţie oarecare, proprietarul companiei de limuzine îi 
spusese șoferului să-l lase acolo. 

Mașina nu era încuiată. După ce își puse o pereche de mănuși 
de șofer, ca să se asigure că nu lasă amprente, Gilberto 
deschise ușa, ridică preșul de pe podea și găsi o cheie 
electronică lipită acolo. Când se așeză la volan, ezită să închidă 
ușa, poate și pentru că briza proaspăt stârnită zburlea iasomia 
cățărată pe un spalier aflat pe zidul unei clădiri din apropiere și 
îi purta parfumul numai bun de savurat. De fapt, el întârzie 
pentru că avea senzaţia că, atunci când închidea ușa, ar putea 
să-și închidă propria cale spre viitor, spre soţia și fetele lui, spre 
băiatul nenăscut, pe care s-ar putea să nu-l vadă niciodată. 

Oricum, mirosul de iasomie era echivalentul olfactiv al unei 
păsări albe aflate în zbor spre zorii aurii. El spuse „semper fi”, 
închise portiera și porni motorul. 


VP - 154 


2. 


La ora opt treizeci în dimineaţa aceea, Jane fusese trezită de 
alarma ceasului ei de mână. Se dădu jos de pe canapea și se 
duse la fereastra biroului lui Simon Yegg. Rămase acolo o 
vreme, în lumina dimineţii, care, altundeva, se revărsa asupra 
copilului ei și a mormântului soțului ei, și pentru ea însemna 
lumina dragostei care-i unise, indiferent de spaţiu și timp, în 
viaţă și moarte. Nu mai simțea nevoia de somn și nu simţea 
oboseala. 

In baia de lângă birou se spălă pe faţă și își ajustă peruca 
brunetă ca pana corbului. Işi scoase lentilele de contact colorate 
și le spălă în soluţia specială, și, fără acea deghizare, ochii ei 
erau mai albaștri decât oceanul atunci când se privi în oglindă. 

Cobori scările spre sala de proiecţie, unde Simon zăcea legat 
și mirosind a urină. De parcă golirea vezicii îi stimula ficatul să 
producă mai multă fiere, fața i se umflase de furie, palidă și 
înroșită în același timp, ca solzii pestriți ai unui șarpe exotic. Din 
ochii lui injectați țâșnea o răutate atât de violentă și mocnită 
încât nu puteau să pară mai inumani nici dacă ar fi avut irisul 
ochilor de șarpe. 

La zgomotul apropierii ei, el scuipă blesteme amare și 
ameninţări. Când ea păși la vedere, Simon se forță puternic în 
legăturile care-l împiedicaseră toată noaptea, zornăind sania cu 
roți pe care stătea. 

In timp ce ea aștepta în picioare deasupra lui, privindu-l, el 
clocoti spre ea, îi spuse ce părţi ale anatomiei ei îi va tăia în 
timp ce va fi încă în viaţă și în ce orificii îi va înfige ceea ce va 
tăia din ea. 

In mod ciudat, chinul lui nu făcuse decât să-i amplifice 
convingerea de sociopat că el este axa în jurul căreia se rotește 
universul, că nu putea să moară pentru că moartea lui nu ar 
însemna doar sfârșitul lui, ci sfârșitul tuturor lucrurilor. Suferinta 
pe care o îndura în acest moment era, poate, după modul lui de 
gândire, doar un fel de test al tăriei, stabilit de stăpânii 
necunoscuţi ai jocului vieţii și el îl va absolvi triumfător și o va 
distruge într-un mod în care ea nu putea spera să-l distrugă pe 
el. 

Furia lui părea demonică și, prin urmare, inepuizabilă și arse 


VP - 155 


la fel de puternic când recunoscu schimbarea radicală a 
înfățișării ei, deși rămase fără grai. Înălţimea ei, forma ei subţire 
dar puternică erau la fel ca înainte, dar el, evident, nu 
recunoscuse asemănările cu mama sa până când ochii ei nu 
deveniră la fel cu cei ai lui Anabel. 

— Albastru, spuse el, de parcă se înfăptuise vreo minune 
alchimică, o substanţă elementară se transmutase în 
echivalentul aurului. Și, deși furia încă îi schimonosea fața și îi 
făcea mușchii fălcilor să se umfle, deși pulsul era vizibil la 
tâmplele lui, el continua să fie redus la tăcere de orice socoteli 
psihotice îi consumau mintea. 

— Am venit să-ţi spun, zise Jane, că dacă ceva merge prost cu 
treaba asta și reiese că fratele tău a fost avertizat de vreun truc 
de-al tău, vor urma consecinţe. În cel mai bun caz, mă voi 
întoarce aici cu un ciocan și îţi voi zdrobi genunchii. Dacă i se 
întâmplă ceva rău prietenului care mă ajută sau dacă Booth 
cheamă ajutoare la locul respectiv, îmi voi rezerva timp să-ți 
împușc puţa și voi zâmbi pe tot drumul de ieșire din casă, în 
timp ce te ascult cum urli pe drumul spre iad. 

Atât de multe emoţii diferite concurau cu furia lui încât faţa lui 
avea un aspect de caleidoscop, cu trăsăturile în permanentă 
schimbare, în aranjamente subtil diferite. Ochii lui erau tăioși și 
sticloși, febrili, acum evitându-i privirea, aţintiţi asupra unor 
puncte diverse din raza lui vizuală, dar fără se fixeze într-un loc 
mai mult de o secundă. 

Jane nu mai reuși să-l citească. De parcă, mintea lui Simon 
întorsese spre ea latura sa întunecată precum fața nevăzută a 
lunii, întunecată, rece și plină de cratere, pe care nu se reflecta 
nicio lumină. 

El zăcu în tăcere chinuită până când ea ajunse aproape de 
ieșirea sălii de proiecţie și apoi o strigă, de parcă numele ei ar fi 
fost cuvântul obscen pentru vagin. El făcu o promisiune obscenă 
de violență extremă și personală, dar ea nu rămase 
impresionată, pentru că auzise același lucru de la alţii care, 
asemenea lui, nu făceau decât să vorbească și nu realizau 
nimic. 


VP - 156 


3, 


Când Booth Hendrickson debarcă din aeronava Gulfstream V 
și vede limuzina Cadillac albă care-l așteaptă sub soarele 
Californiei de Sud, mașina este, în același timp, un afront și un 
avertisment. 

După părerea lui, o limuzină albă e bună pentru nunţi, baluri 
de absolvire și petreceri de burlăcițe sau pentru băieţi la vârsta 
de mitzvah, ca să se plimbe cu prietenii lor de la sinagogă la 
petrecerea de după ceremonie. 

Oamenii de succes trebuie să aibă parte de o limuzină 
neagră, cu ferestre fumurii, chiar mai întunecate decât permite 
legea - și, în cazul lui, întotdeauna un Mercedes negru, lung. 
Contractul lui Simon cu Departamentul de Justiţie prevede că 
flota lui trebuie să includă două limuzine Mercedes, pentru cei 
cu ranguri înalte care au treburi între San Diego și Los Angeles. 

Hendrickson este convins că Simon nu l-ar jigni niciodată în 
felul acesta. Prin urmare, mașina este mai mult decât un mijloc 
de transport. Este un mesaj cu înțelesul că dimineaţa nu se va 
desfășura așa cum fusese prevăzut. 

Alături de trăsura de bal stă în picioare un șofer, niciunul 
dintre cei doi care sunt trimiși de obicei după el, amândoi fiind și 
paznici neoficiali. Tipul ăsta poartă un costum negru, așa cum li 
se cere tuturor șoferilor lui Simon. Oricum, el poartă și o șapcă 
cu două muchii, cu un cozoroc scurt, strălucitor, deși cei care îl 
conduseseră pe Hendrickson anterior nu purtau niciun fel de 
pălărie. El poartă și o pereche de ochelari de soare care-i 
acoperă toată fața, pe care, în mod normal, un șofer nu și i-ar 
pune decât după ce se urcă la volan. 

Concluzia inevitabilă este că șapca are rolul de a ascunde 
părul șoferului, care poate să fie un factor de identificare 
important dacă, ulterior, cineva are nevoie să se uite prin 
albumele cu fotografiile suspecţilor. Și ochelarii de soare fac 
parte din deghizarea lui, un mijloc simplu de a ascunde culoarea 
ochilor, pentru a face mai dificil de observat și de amintit forma 
ochilor, forma nasului. 

— Domnul Hendrickson? întreabă șoferul. 

Împotrivindu-se impulsului de a refuza mașina, Hendrickson 
răspunse: 


VP - 157 


— Da. 

— Numele meu este Charles, sper că aţi avut un zbor 
odihnitor, domnule. 

— Vreme bună tot drumul. 

Charles deschide ușa din spate a limuzinei. 

— Dacă așteptați în confortul din interiorul mașinii, vă aduc eu 
bagajele de la steward. 

— Am doar două genţi și un laptop. Am stat jos tot zborul pe 
deasupra continentului. Aș prefera să mai stau în picioare 
câteva minute și să mă bucur de aerul proaspăt. 

— Da, domnule, desigur, spune Charles și pornește spre 
avion, unde stewardul apăruse în capul scărilor mobile. 

Atât cât îi permite ușa deschisă lui Hendrickson să vadă, 
nimeni nu-l așteaptă în compartimentul pentru pasageri al 
limuzinei. El cercetează îngrijorat pista din jurul terminalului 
pentru avioane private - aeronavele parcate, diversitatea de 
vehicule electrice de serviciu care le deservesc, mecanicii și 
manipulatorii de bagaje și pasagerii care se îmbarcă - căutându- 
i pe cei care ar putea să fie răpitori, în cârdășie cu șoferul, dar 
nu vede pe nimeni care să pară în mod special suspect, pentru 
că toţi dau de bănuit. 

Câţiva oameni îl observă, ceea ce înseamnă că nu sunt 
indivizi pentru care să se îngrijoreze. Orice agent care îl are sub 
supraveghere se va strădui să nu se uite la el. Fără îndoială că 
el le atrage interesul pentru că este înalt, chipeș, cu o coamă 
stilată de păr grizonant, exact imaginea succesului, autorităţii, 
erudiţiei. 

Inevitabil el se gândește la cele întâmplate mai devreme, la 
chardonnay-ul lipsă și la nepotrivitul pinot gris. Era posibil să i 
se fi administrat vreun drog în vin? În ce scop? Poate că este 
vreun sedativ nou, cu efect întârziat sau un ser al adevărului, 
care să-l oblige să divulge toate secretele în somnul indus. 

Acest scenariu pare improbabil, chiar absurd pentru un profan 
neobișnuit cu progresele tehnologice care avuseseră loc în 
domeniile spionajului și securităţii naţionale în ultimul deceniu. 
Dar Booth Hendrickson este foarte conștient de faptul că, 
săptămână de săptămână, improbabilul devine fapt și 
imposibilul se transformă în probabil. 

Regretă că nu are gardă de corp. i 

Nu călătorește cu agenți de securitate din trei motive. In 


VP - 158 


primul rând, în ciuda puterii lui, fața lui este necunoscută 
publicului larg. Nu trebuie să se îngrijoreze că va fi acostat de 
vreun suporter dereglat al guvernului limitat sau de vreun 
susținător nerăbdător dar deranjat al propunerii că animalele ar 
trebui să aibă drept de vot, sau de vreuna dintre celelalte 
scursuri umane, care încep să formeze o parte tot mai mare a 
populaţiei. In al doilea rând, oamenii dintr-o echipă de securitate 
pot să depună mărturie în faţa curţii despre locurile în care se 
duce Booth și cu cine discută; un om în poziţia lui nu poate să 
riște să aibă martori permanent. În al treilea rând, poartă armă, 
știe cum să o folosească și are încredere în talentul lui înnăscut 
- chiar dacă netestat - pentru violenţă fizică și îndrăzneală. 

Oricum, să se îngrijoreze din cauza vinului pinot gris este, cel 
mai probabil, un pas prea departe în direcţia paranoiei. Cu toată 
istețimea ei, Jane Hawk nu ar fi putut să pătrundă în sistemul de 
securitate din jurul avioanelor Biroului, care sunt adăpostite într- 
un hangar dintr-o locaţie necunoscută celor mai mulţi agenţi. În 
afară de asta, să furnizeze pinot gris în loc de chardonnay-ul 
solicitat n-ar face decât să atragă atenţia asupra înlocuirii. Dacă 
Hawk sau oricine altcineva intenţiona să-l drogheze ar fi folosit 
chardonnay. 

Doar dacă... doar dacă diferenţa de aciditate dintre 
chardonnay și pinot gris nu îl face pe primul un mediu inadecvat 
pentru drog. 

Şoferul şi stewardul din Gulfstream transferă împreună 
bagajele din avion în portbagajul limuzinei, în afară de laptop, 
care îi este înmânat lui Hendrickson la cererea lui. 

El îi privește pe cei doi bărbaţi cu un ochi obișnuit să caute 
dovezi că cei doi s-ar cunoaște anterior acestei întâlniri, în 
căutarea oricărui semn mărunt de familiaritate, care înseamnă 
complicitate. Nu vede niciunul, dar asta poate să însemne că 
amândoi au practică în domeniul înșelătoriei. 

Asta este o lume de prefăcuţi și impostori și misiunea lui 
Hendrickson, în special, îl obligă să înoate într-o mare de 
duplicitate și subterfugii. Paranoia este nu doar justificată, ci 
chiar esenţială, dacă vrea să supravieţuiască. Trucul este să nu 
lași paranoia sănătoasă să devină panică. 

Stewardul îi urează de bine înainte de plecare și șoferul se 
îndreaptă spre ușa deschisă, din spate, a limuzinei, cu intenţia 
să o închidă după ce se urcă Hendrickson în mașină. 


VP - 159 


— Charles, spune Hendrickson, sunt convins că știi itinerarul 
și programul. 

— Da, domnule. Mai întâi la casa domnului Yegg, pentru 
prânz. Apoi la Pelikan Inn Resort la ora trei, pentru cazare. 

El nu mai poate să inventeze niciun motiv pentru care să nu 
se urce în limuzină. Și dacă aici este, într-adevăr, lucrătura lui 
Jane Hawk trebuie să marșeze pe asta, într-o anumită măsură, 
ca să nu pericliteze șansa să o omoare sau să o prindă. 

În timp ce se așază pe bancheta cu tapiţerie de pluș, ușa se 
închide cu o bufnitură solidă. 


4. 


Jane aflată în biroul lui Simon Yegg, la masa lui de lucru, 
folosind computerul lui, intră în reţeaua companiei de 
telecomunicații pe o ușă dosnică. 

Chiar atunci îi sună telefonul de unică folosinţă, îl ridică de pe 
birou. 

— Da? 

Recunoaște vocea lui Gilberto când acesta spune: 

— A aterizat. Urmăresc avionul cum rulează spre copertină. 

— Ai telecomanda? 

— Era în suportul pentru pahare, unde spuneai că se va afla. 

— Haide să punem lucrurile în mișcare. 

Gilberto închise telefonul și Jane își îndreptă atenţia spre 
ecranul computerului, spre arhitectura desăvârșită a sistemelor 
integrate ale furnizorului de comunicații. 

Înainte să plece în concediu de la FBI, după moartea lui Nick, 
cunoscuse un hacker dulce, amuzant, care era angajatul Biroului 
- Vikram Rangnekar. Din când în când, Vikram făcea câte o 
călătorie prin zona ilegală, atunci când i se cerea acest lucru de 
către directorul Biroului sau de către vreun personaj sus pus în 
Departamentul de Justiţie. În ciuda faptului că Jane era o femeie 
măritată, Vikram simţea o dragoste neîmpărtășită pentru ea și 
se bucura să-i arate ce crease - „copiii mei malefici”, cum îi 
numea el - cu acceptul superiorilor săi. 

Deși Jane fusese un agent care respecta regulile, care nu 
apelase niciodată la metode ilegale, nu putea rezista să nu afle 
cine era corupt în Departamentul de Justiţie și ce puneau la cale. 


VP - 160 


Așa că îi permise lui Vikram să o ducă într-un tur al instalaţiilor 
sale ilegale, ceea ce era, pentru el, echivalentul deschiderii și 
prezentării magnificei cozi, cu pene iridescente, pentru masculul 
de păun. Unii dintre copiii săi malefici erau uși dosnice prin care 
putea, cu ușurință și în secret, să invadeze retelele de 
computere ale oricărui furnizor de telecomunicaţii important. 
Prin diverse metode, el instala un rootkit, un program malware, 
în sistemele fiecăreia dintre aceste companii. Rootkitul 
funcţiona la niveluri atât de scăzute, încât Vikram putea să 
navigheze prin respectivele reţele fără să lase urme, și era puţin 
probabil ca specialiștii în securitate IT, chiar și cei talentaţi, să 
fie capabili să descopere activitatea acestuia, chiar și atunci 
când le pirata sistemele. 

El îi arătase lui Jane cum să folosească aceste uși dosnice și, 
pentru toată împăunarea lui, primise doar un sărut pe obraz - 
ceea ce părea mai mult decât se așteptase el. 

Pentru că fiecare computer are inclus în construcţia sa un 
element de identificare și acesta poate fi localizat în timp real, 
cu ajutorul unui program de urmărire până la sursă, ea nu avea 
un laptop sau un alt computer, de când devenise fugară. Din 
același motiv folosea doar telefoane celulare de unică folosinţă. 

In urmă cu două zile, în sesiuni scurte, așezată la computere 
cu acces public din diverse biblioteci, ea accesase ușile dosnice 
ale lui Vikram și începuse să caute listele apelurilor telefonice 
ale lui Booth Hendrickson, la compania de telecomunicații. 
Departamentul de Justiţie îi furnizase un telefon mobil și el mai 
deținea un al doilea, pentru care plătea singur. 

Acum, pe computerul lui Simon, Jane intră în fișierele contului 
respectiv și șterse numărul privat al lui Hendrickson, îl închise 
cu prejudicii extreme, ceea ce trebuia să declanșeze o cascadă 
de modificări în sistemele companiei, care să ducă la 
dezactivarea imediată a numărului și anularea serviciului. Apoi 
își îndreptă atenţia spre numărul care îi fusese furnizat de 
Departamentul de Justiţie. 


5, 


În timp ce limuzina Cadillac se îndepărtează de terminalul 


aeroportului, Booth Hendrickson îi cere șoferului se închidă 
VP - 161 


separatorul dintre el și cabina pasagerului. Booth are nevoie să 
dea un telefon urgent și are nevoie de intimitate. 

Chiar dacă șoferul este un impostor și dacă bănuiește că 
Booth l-a identificat ca atare, el îi îndeplinește, oricum, 
solicitarea. 

Booth și Simon au taţi diferiţi, buni de nimic, prin urmare au 
nume de familie diferite. Ei se străduiseră din greu să ascundă 
faptul că erau fraţi vitregi, pentru a evita ca vreun inspector 
sârguincios de la justiţie - sau dintr-un alt Minister în care Booth 
își exercita autoritatea - să descopere, într-o zi, că zeci de 
milioane de dolari din fondurile publice fuseseră, prin contract, 
canalizate spre diversele întreprinderi ale lui Simon, de către o 
rudă de-a sa, încălcând mai multe reglementări federale. 

El și Simon au obiceiul să discute totul faţă în faţă. Când 
discută la telefon, ceea ce se întâmplă rar, fie se folosesc de 
telefoane de unică folosinţă, fie Booth își folosește telefonul său 
personal, niciodată telefonul furnizat de Departamentul de 
Justiţie. 

Acum descoperă că telefonul său preferat nu funcţionează. 
Ecranul se aprinde, dar este alb: fără numele furnizorului de 
servicii, fără muzica personalizată. 

Rămas fără altă opţiune, el încearcă telefonul de serviciu, dar 
obţine același rezultat. 

Nu are cu el un telefon de unică folosință. 

Vremurile în care limuzinele aveau un telefon în cabina 
pasagerului au apus. 

În timp ce Cadillac-ul încetinește la un semafor, Hendrickson 
încearcă ușa de lângă el. Desigur, este încuiată. Regulamentele 
de siguranță și prevederile companiilor de asigurare solicită ca 
șoferul unei limuzine să deţină controlul încuietorilor de la 
cabina pasagerilor și să le descuie doar când parchează, ca să 
evite ca vreun beţiv idiot sau vreun copil îndărătnic să deschidă 
ușile și să cadă în trafic. 

Deși Booth are laptopul său, nu își face nicio iluzie că va reuși 
să transmită vreun mesaj chiar în momentul în care trec, din 
întâmplare, prin dreptul unei zone în care există acces wi-fi 
nesecurizat. Și chiar dacă poate să trimită un mesaj text, nimeni 
nu-l va citi la timp ca să-l ajute, pentru că locuinţa lui Simon se 
afla la doar cincisprezece minute de aeroport. 

Își scoate pistolul din teaca de umăr, de sub sacoul 


VP - 162 


costumului. 


6. 


După cum îi dezvăluise Simon lui Jane mai devreme, șoferii 
limuzinelor îl aduceau pe Booth, de obicei, direct în garaj, mai 
degrabă decât să-l lase la ușa din faţă. Fraţii se purtau discret în 
legătură cu relaţia lor și preferau ca Booth să nu fie văzut de 
vecini. 

Jane își duse geanta jos, în garaj. Nu aprinse luminile, dar își 
găsi drumul spre bancul de lucru cu ajutorul micii ei lanterne cu 
LED. Așeză geanta pe banc și scoase din ea recipientul pentru 
pulverizare cu cloroform, pe care îl strecură într-un buzunar al 
jachetei. 

De perete era atârnată o scară. O dădu jos și o deschise sub 
lampa de plafon care s-ar aprinde automat la deschiderea ușilor 
garajului. Lampa era un model de securitate maximă, sigilată 
astfel încât capacul să nu poată fi deșurubat. Ea luă un ciocan 
din colecţia de unelte, se urcă pe scară, zdrobi lampa din plastic 
dur și sparse LED-ul din interior. După ce puse deoparte scara și 
ciocanul, folosi o mătură ca să împingă resturile într-un colț. 

Deschide ușa secţiunii din dulapul de depozitare care era 
goală, cea prin care intrase, mai devreme, în seiful în care 
fuseseră depozitate casetele diplomatice cu bani lichizi. Nu păşi 
imediat înăuntru, ci stinse lanterna și așteptă în întuneric să 
audă sunetul limuzinei pe alee. 

După toate probabilitățile, Hendrickson va avea o armă. Jane 
și Gilberto erau și ei înarmaţi, dar ultimul lucru pe care îl doreau 
era un schimb de focuri în spațiul strâmt. 

Așa că ea avea un plan. Planurile erau încurajatoare. Atâta 
timp cât îţi amintești întotdeauna că până și cele mai bune 
planuri funcţionează, rareori, așa cum sunt gândite. 

Imediat ce Gilberto intra în garaj, va folosi telecomanda ca să 
închidă ușa mare și va ieși din limuzină, lăsând motorul în 
funcţiune și sistemul de ventilație pornit, nu pe aer condiţionat 
sau încălzire, ci pe aer proaspăt. Pe măsură ce ușa segmentată 
se va închide și lumina soarelui se va reduce, el se va îndrepta 
spre botul mașinii, va deschide capota și își va aprinde propria 
sa lanternă. 


VP - 163 


Din cauză că ușile de la compartimentul pasagerului vor fi 
încuiate de la comanda centralizată, Hendrickson va fi incapabil 
să coboare din limuzină. 

Când ușa cea mare va fi închisă, garajul subteran se va afla în 
beznă deplină. In momentul acela, dacă nu mai devreme, el va 
ști că a căzut într-o capcană, dar nu va vedea pe nimeni în care 
să tragă prin geamurile laterale sau prin cele din spate. 

Ar putea începe să tragă la întâmplare, spărgând ferestrele, 
dar acest lucru părea improbabil. Va dori să-și păstreze muniţia 
pentru momentul în care va avea, în sfârșit, o ţintă. 

Până când Jane va ajunge la mașină, Gilberto va fi descoperit 
priza de aer a sistemului de ventilaţie. Ea va pulveriza cea mai 
mare parte a cloroformului rămas prin deschiderea aceea. Poate 
concentraţia substanţei chimice din interiorul vehiculului nu va fi 
suficientă ca Hendrickson să-și piardă cunoștința complet, dar 
era aproape sigur că va fi dezorientat și ușor de dezarmat. 

Dar, deocamdată, nici cea mai vagă urmă de lumină nu se 
strecura prin materialul negru al ușilor garajului. Jane stătea în 
picioare, în întuneric și întunericul se întindea peste ea. Și, peste 
toate astea, se prefigura cealaltă beznă, pe care mintea ei 
neobosită nu putea evita să nu o ia în considerare. Bezna de 
dincolo de lume, în care ajunseseră mama și soțul ei, poate în 
așteptarea ei, bezna în care ea trimisese bărbaţi brutali și răi, 
care o așteptau și ei, poate. 


7. 


La sud de aeroport, limuzina acceleră pe bulevardul 
MacArthur, pe lângă complexele de birouri în care își aveau 
sediul câteva dintre cele mai de succes corporaţii ale țării. 
Terenul era modelat minunat. Dar prin geamurile fumurii, 
copacilor le lipsea culoarea adevărată și peluzele păreau de 
bronz. Clădirile elegante, din sticlă, se întunecau spre cer și 
păreau să se răsucească, de parcă o forță cosmică, până acum 
necunoscută, trece peste lume în valuri distorsionante, lăsând în 
urmă o realitate nouă, sinistră. 

Booth Hendrickson este obișnuit să aibă la dispoziţie 
subordonați. Bărbaţi înarmaţi, obișnuiți cu violența extremă, 
plutoane de avocaţi care să folosească legea după placul lui; 


VP - 164 


experți în birocraţie, capabili să-i distrugă adversarii cu zeci de 
mii de tăieturi de hârtie. 

Uneori, în timp ce face sex și mai adesea în vise, el se vede 
pe sine ca pe un lup viclean în formă umană. Deși nu are nicio 
îndoială că el este, întotdeauna, conducătorul celor cu care 
colaborează, el nu este un lup singuratic și este mai puternic în 
haită, unde există puterea grupului și un sentiment al scopului 
comun, ai dreptăţii și al destinului. 

Pistolul din mâna lui, un Kimber Ultra CDP II de 9 mm, 
cântărește mai puţin de un kilogram, chiar și cu opt gloanțe în 
încărcător și unul pe ţeavă. Doar pe asta se poate baza, în lipsa 
haitei. 

Se mută de pe scaun pe bancheta mai lungă și alunecă spre 
compartimentul șoferului. 

Când limuzina se oprește la un semafor, dacă trage patru 
focuri prin geamul despărțitor, în ceafa șoferului... 

Nu. Dacă omoară șoferul, Booth va rămâne blocat în acest 
compartiment încuiat. Fără piciorul așezat pe frână și cu un 
cadavru aplecat peste volan, mașina va devia în trafic. 

Poate că reușește să spargă panoul de separație din centru. 
Să se întindă prin el și să pună pistolul la capul șoferului. Să-i 
ceară să deblocheze ușile. 

Dar dacă panoul nu cedează ușor? Dacă nu cedează deloc? 
Sau dacă poate să spargă panoul - dar, în momentul în care se 
întinde prin el, șoferul, avertizat, îl electrocutează și scapă 
pistolul din mână sau îl înjunghie cu un cuţit? 

Așază pistolul Kimber pe scaun. 

Încearcă din nou ambele sale telefoane. Niciunul nu 
funcționează. 

Limuzina rulează la optzeci de kilometri pe oră, poate mai 
repede. Peste câteva minute vor ajunge la casa lui Simon. 

Dacă Jane Hawk se află acolo - și se va afla acolo; acum este 
convins că se va afla acolo -, ea îl va interoga. Ea capturase și 
prăjise alţi câţiva arcadieni, indivizi care păreau prea vicleni ca 
să fie făcuți prizonieri, prea duri ca să se dea învinși și ea îi 
făcuse pe toţi să cedeze, obținuse de la ei ce dorea. 

Ajunsese chiar și la David James Michael, miliardarul care era 
fondatorul mișcării tehno-arcadiene, deși el se înconjurase de 
nenumărate sisteme de securitate. Dacă poate să-l doboare pe 
D.J., în ciuda tuturor resurselor lui, atunci poate să pună mâna 


VP - 165 


pe oricine. 

Până acum Hendrickson nu se simţise mai mult decât arareori 
vulnerabil. În viaţa sa de adult nu se mai simţise astfel de când 
mama sa îl călise, în copilărie. Ea îl transformase în cel mai 
apropiat lucru de unul dintre membrii rasei de supraoameni a lui 
Nietzsche, atât cât poate fi un muritor. Anabel îl îndoise pe 
sărmanul Simon, îl zdrobise, aproape îl frânsese. Făcut din 
material mult mai rezistent decât fratele lui vitreg, Booth era 
plămada ideală de care avea ea nevoie ca să modeleze un fiu 
puternic, cu un temperament de oţel. 

În plus, el nu se simţise vulnerabil pentru că nu-și imaginase 
niciodată că Jane Hawk ar putea să afle despre rolul lui în 
conspirație. Acum înțelege că există o cale prin care ar putea să 
fi dedus implicarea lui. Dar asta rămânea ceva la care să se 
gândească ulterior. 

Dacă îl capturează, ea nu-l va face să cedeze. Nu pe e/. Chiar 
dacă ea este o forţă irezistibilă, va afla că el este de neclintit. 

Oricum, el preferă să scape din ghearele ei și să evite 
neplăcerile de care au avut parte ceilalţi arcadieni. Singurul 
motiv pentru care s-ar lăsa prins ar fi ca să o omoare. Dar este 
improbabil ca el să fie capabil să facă așa ceva, când ea 
orchestrase răpirea lui și se bucura de avantaj. 

El bagă telefoanele moarte în buzunar și apucă pistolul, chiar 
când soarele iese de după nori și un val de lumină caldă se 
revarsă prin deschiderea din acoperișul limuzinei. Pătratul de 
sticlă - sau de material acrilic - cu balamale într-o parte și 
așezat pe o garnitură de cauciuc, ca să izoleze împotriva vremii 
proaste, nu este o trapă de soare, ci o cale de evadare. 

În urmă cu câţiva ani, o gașcă de șase sau opt femei, ieșite 
pentru o petrecere aniversară, ajunseseră, în schimb, într-o 
tragedie, nu într-una dintre mașinile lui Simon, ci într-una a unei 
alte companii. Un incendiu izbucnise la trenul de rulare și, într-o 
clipă, pătrunsese în compartimentul pasagerilor. Dintr-un motiv 
oarecare, șoferul nu ieșise de pe șosea suficient de repede, ca 
reacţie la ţipetele femeilor și nu descuiase ușile suficient de 
rapid. În mai puţin de un minut, toate erau în flăcări; nu 
supravieţuise niciuna. De atunci, noile limuzine din California 
trebuiau să aibă o trapă de salvare. A 

leșirea pe această cale va fi presărată cu pericole. In afară de 
asta, el regretă că poartă costum, cămașă și cravată de la casa 


VP - 166 


Dior și pantofi Paul Malone, un ansamblu care l-a costat mai 
mult de 5 400 $. Unele dintre haine, dacă nu toate, vor fi 
distruse. 

Își pune pistolul în toc. 

Din nou, limuzina încetinește, posibil pentru un semafor aflat 
pe roșu. 

In așteptare, Hendrickson se ridică de pe scaun și stă 
ghemuit, legănându-se odată cu mișcarea mașinii, cu mâna 
prinsă pe mânerul care deschide trapa de salvare. 

Mașina se oprește complet. 

El răsucește mânerul. Trapa cade și se deschide. 

Când stă complet ridicat în picioare, capul și umerii se află în 
afara limuzinei. Se caţără pe cabină, cu un picior pe un scaun, 
cu celălalt pe bar, zdrăngănind paharele și împrăștiind cuburile 
de gheaţă din cutie, în timp ce se împinge mai mult afară din 
mașină. Işi scoate braţele prin trapă. Se trage în sus. Se târăște 
pe plafonul mașinii. 


8. 


Până când cuvintele TRAPA DESCHISĂ nu apărură simultan cu 
un sunet triplu de avertizare, Gilberto Mendez nu bănuise că 
pasagerul lui presupunea că fusese răpit. Gilberto cobori ecranul 
despărțitor și se întoarse și văzu două picioare care se zbăteau 
și dispăreau prin tavan. Il auzi pe Hendrickson pe plafon, îl auzi 
cum se îndreaptă și coboară pe partea dreaptă a mașinii. 

Deși oprise la lumina roșie a semaforului, la cinci mașini 
depărtare de intersecţie, pe banda din mijloc dintre cele trei 
benzi de trafic, Gilberto se dădu jos din limuzină, întinse mâna 
pe sub sacoul costumului, ca să apuce pistolul Heckler & Koch. 
Oricât ar părea de nebunesc, el se aștepta, în orice caz, la cel 
mai prost scenariu: Hendrickson ocolind mașina, cu un pistol, 
focuri de armă în public. 

Dar apoi îl văzu pe bărbat de partea cealaltă a limuzinei, 
ghemuit între două sedanuri, pe prima bandă, grăbit să 
avanseze printre vehiculele oprite și trotuar. 


VP - 167 


9. 


Booth Hendrickson este pe fugă, într-un costum Dior și cu 
pantofi Paul Malone, deja respirând din greu, cu demnitatea 
rănită, ameţit de ideea de a fi capturat, de a fi supus la tortură 
și bătaie de joc. 

După ce javra veninoasă de Hawk ajunsese la ei, arcadieni 
puternici și bine protejaţi, asemenea lui Booth Hendrickson, 
fuseseră găsiți morți într-o fabrică infestată de șobolani, de mult 
abandonată, morți în propriile lor reședințe bine păzite, zdrobiţi 
și omorâţi pe o stradă publică, după o cădere de nouă etaje. Ea 
nu are nimic supranatural; este un om oarecare, la fel ca multe 
alte miliarde, doar o bucăţică arătoasă, care suferă de iluzia că 
s-a născut cu drepturi, altele decât cele pe care aleg să i le 
permită cei mai buni ca ea, poluând aerul planetei cu fiecare 
respiraţie. Singurul motiv pentru care reușise să doboare atâţia 
asociaţi de-ai lui Booth este pentru că devenise nebună după 
răzbunare. Nebunia o făcea să fie îndrăzneață, neînfricată, 
imprevizibilă. Asta era evaluarea lui Hendrickson - deși poate că 
pe termen scurt genul ei de nebunie este la fel de 
înspăimântător ca puterile supranaturale. 

El se grăbeşte în sus, pe lângă linia de vehicule care așteaptă 
să vireze la dreapta, în intersecție. Încearcă ușa pasagerului de 
la o Tesla, uluindu-l pe șofer. Încuiată. Mai departe, trece la un 
SUV Lexus argintiu. Deschide brusc ușa. O fetiță care ţine o 
jucărie de pluș se holbează la el cu ochii larg deschiși. Nu e bine. 
Booth trântește ușa. Aruncă o privire în urmă, de-a lungul șirului 
de mașini, spre limuzina Cadillac, lângă care șoferul stă în 
picioare și privește, fără să vină după el încă. 

Se apropie de o mașină de o marcă pe care nu o cunoaște - 
poate o Honda, poate o Toyota; el nu este interesat de mărci 
care nu își fac publicitate în revistele cu clientelă de lux, pe care 
le citește el - și deschide ușa din față. Şoferul este o femeie de 
vreo douăzeci și ceva de ani, în blugi, tricou de fată de la ţară, 
cu cusături decorative, o eșarfă roșie și ceva de genul unei 
jumătăţi de Stetson - o pălărie de cowboy, într-o mașină - și 
pare înspăimântată. 

Fluturându-și legitimaţia de la Departamentul de Justiţie, el 
spune „FBI” pentru că nimeni nu este impresionat de inițialele 


VP - 168 


DOJ. Oricum, DOJ (Departamentul de Justiţie) supervizează 
Biroul. 

— Am nevoie de ajutorul tău. Am nevoie de mașina ta, 
declară el, în timp ce se urcă în scaunul pasagerului și închide 
ușa. 

În schimb, teama ei pare să devină o indignare virtuoasă când 
apucă, de pe planșa de bord, o statuie cu capul mare, a unui 
personaj de desene animate, pe care Hendrickson nu-l 
recunoaște și începe să-l lovească cu ea: 

— Hei, hei, hei! Dă-te jos! Dă-te dracului jos! 

Înfuriat că ea se împotrivește unui agent de aplicare a legii 
care s-a legitimat, el îi smulge din mâini statuia și o aruncă pe 
scaunul din spate, în timp ce, cu mâna dreaptă, își scoate 
pistolul. Semaforul devine verde și claxoanele mașinilor încep să 
sune. El îi cere: 

— Virează la dreapta. Mișcă, mișcă, mișcă! 

Şoferul limuzinei apare la ușa din stânga și Booth apasă 
trăgaciul, spărgând o fereastră. 

Din cauză că nu-l văzuse pe șofer, fata de la ţară crede că 
atacatorul ei a tras un foc de avertizare, ca să o oblige să 
coopereze. Ea strigă Rahat! - apasă pe acceleraţie și ia un viraj 
larg. 


10. 


Dintre oamenii care se aflau în mulţimea de vehicule înșirate 
pe cele trei benzi, mulţi îl văzuseră pe Hendrickson cum 
evadează din limuzină și încearcă să deturneze o mașină - un 
moment extraordinar de spectacol stradal - dar nimeni, în afară 
de Gilberto, nu făcuse vreun efort să intervină. Un efort care 
aproape că făcuse să fie împușcat. 

Împroșcat cu cioburi de sticlă, ferindu-se de mașini în timp ce 
șoferii nerăbdători treceau pe lângă el, se grăbi înapoi spre 
limuzină, se așeză în spatele volanului și închise ușa. Porni în 
urmărirea mașinii Subaru, galbenă, pe care o rechiziţionase 
Hendrickson. 

Când ieși de pe bulevardul MacArthur, pe Bison, văzu Subaru- 
ul în fața lui, mai aproape decât se aștepta, deplasându-se 
haotic de pe o bandă pe alta. 


VP - 169 


Telefonul pe care i-l dăduse Jane se afla pe scaun, alături de 
el. Conducând cu o singură mână, el formă numărul ei. Ea îi 
răspunse: 

— Da? 

— Cumva știa. A ieșit pe trapa de salvare din acoperiș. 

— Unde ești? 

— A răpit o femeie cu o mașină. Îi urmăresc. Pe Bison, ne 
îndreptăm spre Jamboree. 

— Va avea un telefon, spuse Jane. 

— Da. Ar fi mai bine să dispari. 

— Dispar, spuse ea. Te sun peste câteva minute. 


11. 


Fata de la țară este agitată și speriată, cum ar trebui să fie, 
dar, mai mult decât orice, este furioasă, privindu-l cu o 
exasperare atât de fierbinte încât el aproape că o simte. 

— Întoarce pe sens invers, spune el. Aici, fă-o aici! 

Ea îndreaptă mașina spre o întrerupere în rondul de pe mijloc 
și acum sunt înapoi pe Bison, spre bulevardul MacArthur, unde 
semaforul din faţa lor este roșu. 

— Mi-ai spart fereastra. Asta o să mă coste. 

Poșeta ei se află pe consolă, între coapsele ei. Când 
Hendrickson o ia, ea încearcă să i-o smulgă înapoi. 

El o plesnește peste mâini cu ţeava pistolului. 

— Doar condu, la naiba. 

— Ăia sunt banii mei. Nu poţi să-i iei. 

— Nu vreau banii tăi. Sunt de la FBI. 

— Dă-mi banii înapoi. 

— Am nevoie doar de telefonul tău. Sunt de la FBI 

— Folosește-ţi telefonul tău nenorocit. 

— Ține-ţi mâinile pe volan. 

EI îi înfige pistolul în gât. 

— Eşti proastă? 

— Dacă mă omori, cine conduce? 

— Eu, așezat în sângele tău. 

— Nu ești de la FBI. 

— Pentru ce oprești? 

— Cred că pentru lumina roșie. 


VP - 170 


— La dracu' cu roșul. Treci mai departe. Când ea nu apasă 
pedala de accelerație, el îi mută pistolul de la gât la tâmplă: 
Acum, javră! 

Șase benzi de trafic, trei spre vest și alte trei spre est, străbat 
bulevardul MacArthur. Ea se apleacă peste claxon, în timp ce se 
avântă, de parcă cineva ar putea să o audă la timp ca să 
oprească. Deși Booth o obligase să facă asta, ea își regretă 
imediat imprudenţța, traversând acest Amazon de trafic, nu cu 
inima robustă a unui aventurier, ci cu o frică subită. Spaima ei 
este atât de primitivă când un camion cu optsprezece roți se 
repede spre ei ca un leviatan care pare că îi va lua între fălcile 
sale și îi va înghiţi. Urlete de claxoane, scârțâit de frâne, dar ei 
ajung pe partea cealaltă, după două aproape ciocniri. Poate 
norocul lui este în schimbare. 

— la-o pe 73 sud, ordonă el. 

— De ce? Unde? 

El îi freacă tâmpla stângă cu ţeava pistolului, suficient de tare 
ca să doară, ca să-i bage puţin minţile în cap. 

— Nu trebuie să știi unde mergem. Mai repede, la naiba, 
apasă pedala până jos. 

În timp ce coboară rampa de intrare pe autostrada statală 73, 
el face un apel rapid de pe iPhone-ul ei, tastând numărul de 
urgență al unei forțe operative interagenţii, poreclită J-Spotter, 
care coordonează eforturile pentru prinderea lui Jane Hawk. Este 
un exemplu rar de cooperare între cinci entități care, altfel, își 
protejează cu gelozie jurisdicţiile: FBI, Homeland Security, NSA, 
CIA și Agenţia pentru Protecţia Mediului. Vastele lor resurse 
combinate - bani, personal, sateliți, avioane, vehicule, 
armament -, în combinaţie cu departamentele locale de poliţie, 
le permit să trimită o echipă în apropierea locului în care a fost 
văzută Hawk, oriunde în ţară, în mai puţin de jumătate de oră, în 
unele locaţii chiar în zece minute. 

— MAI REPEDE! ţipă Hendrickson. 

— Deja am depăşit viteza. 

— Nu contează. Sunt de la FBI. 

— Asta e o vrăjeală expirată, spune ea, dar este suficient de 
speriată de arma de la capul ei ca să ducă acceleraţia la o sută 
douăzeci. 

Șefii celor cinci agenţii din coaliţie nu sunt conștienți de faptul 
că impulsul pentru crearea J-Spotter venise de la tehno- 


VP - 171 


arcadienii din rândurile lor și că acei membri ai conspirației 
controlează complet forța operativă. Deși scopul declarat al 
acestui efort este arestarea lui Jane Hawk și punerea ei sub 
acuzare pentru crimă, trădare și alte acuzații fictive, arcadienii 
intenţionează să o injecteze cu mecanismul de control, ca să 
afle cine ar fi putut să o ajute și, apoi, să o ucidă într-un 
asemenea fel încât să pară că moartea ei a survenit din cauze 
naturale. 

Când apelul lui Hendrickson este preluat, la al doilea sunet, el 
se prezintă nu cu numele, ci cu un număr de identificare de 
șapte cifre. El menţionează comunitatea selectă și păzită în care 
locuiește Simon, le dă adresa casei și încheie spunând: „Pasărea 
neagră se află acolo dar nu pentru multă vreme”. 

Numele lor de cod pentru Jane Hawk este Pasărea Neagră. 

— Sunt la cinci minute distanţă. Am nevoie de întăriri. 

Booth Hendrickson se bucură - înflorește - de puterea și 
avantajele poziţiei sale. Dar el este încântat poate la fel de mult 
de capcanele unei asemenea munci clandestine, numele de cod 
și parolele, tăcerea și clandestinitatea, secretele din secrete, 
cifrurile și semnalele și semnele. Toate astea aduc o calitate a 
jocului care este palpitantă pentru cineva care, în toată copilăria 
lui întunecată, nu a avut parte de prea mult timp de distracție. 

După ce încheie convorbirea, bagă iPhone-ul în buzunarul 
sacoului, ceea ce o aprinde pe fată. 

— Ala e telefonul meu. Am plătit pentru telefonul ăla. 

— Fii de treabă. Vei primi unul nou, gratis, de la guvern. 

— Îl vreau pe acela. Dă-mi-l. 

— leși pe următoarea ieșire. 

— Hei, măgarule, suntem în America. 

— America e terminată și gata, declară el, punându-i din nou 
pistolul la tâmplă. 

— La dracu’, este! 

— la ieșirea asta! 


12. 


Jane se afla în garajul complet întunecat când primise apelul 
lui Gilberto Mendez. După ce răpise mașina și femeia, 
Hendrickson va face rost, cel mai probabil, de telefonul celular 


VP - 172 


al captivei, ceea ce va arunca în aer întregul plan. 

Un minut mai târziu, sus în bucătărie, ea își recuperă 
recipientul Medexpress, de dimensiunea unei cutii pentru 
gustări, pe care o lăsase acolo la primul ei tur al casei și se grăbi 
din nou spre garaj, unde aprinse luminile. 

Deși venise la casă pe jos, ea nu avea timp să se plimbe ca să 
părăsească această comunitate și să parcurgă tot drumul înapoi 
la Ford-ul Explorer pe care-l lăsase în apropierea unui 
supermarket non-stop, în parcarea unui centru comercial. 

Rolls Royce, Lamborghini, Mercedes GL550. 

Intr-un sertar al bancului de lucru, Jane găsi cheile SUV-ului 
Mercedes. 

De pe placa perforată pe care erau aranjate sculele, ea luă 
două șurubelnițe, una cu capul drept și alta tip Philips. 


13. 


Cu autostrada statală 73 rămasă în urma lor, grăbindu-se spre 
vest pe New Coast Drive, schimbând benzile de circulaţie, fata 
de la ţară se apleacă asupra volanului, cu fălcile încleștate, de 
parcă era bolnavă de turbare. Oricât ar fi fost de certăreaţă, 
acum era tăcută. 

Tăcerea ei este, la început, binevenită, apoi suspicioasă. 
Booth Hendrickson o disprețuiește chiar mai mult decât pe alţi 
oameni și îi atribuie tăcerea unei combinații febrile din creierul 
ei de găină. 

— Să nu faci vreo prostie, o sfătuiește el. 

— Bastard fascist. 

— Doar condu. Ocolește mașinile alea. Apasă claxonul. 

Ea apasă claxonul, dar spune: 

— Rahat nazist. 

Hendrickson nu acceptă uşor astfel de insulte. Până acum 
nimeni nu l-a mai făcut fascist sau nazist; acestea sunt cuvinte 
pe care le folosește el pentru alții. 

— Dragă, dacă te îmbraci ca o măturătoare de balegi de la 
rodeo, ar fi bine să nu le vorbeşti așa altor oameni. 

— Comunist sugător de sânge. 

— Ce-i cu Stetson-ul acela miniatural? comentează el. Nu-ţi 
puteai permite un aspect de văcar ca lumea? 


VP - 173 


— Este o uniformă, șerveţel de șters la cur ce ești. Lucrez într- 
un restaurant tematic. Și recunosc genul tău. 

— Genul meu? 

— Gură mare, bacșiș mic, javră comunisto-nazistă. 

El își dorește atât de mult să o lovească cu pistolul, să-i rupă 
vreo doi dinţi, dar, în schimb, își scoate legitimaţia de la 
Departamentul de Justiţie, o flutură în faţa ochilor ei și spune: 

— la primul viraj la dreapta. 

— Tu chiar lucrezi cu adevărat, măcar o zi, în viaţa ta? 

— Viraj la dreapta! 

Ea frânează puternic, face spatele mașinii să alunece, 
glisează pe strada nouă, de parcă ar fi odrasla unui șofer din 
cursele de mașini. 

— Ai supt de la mama ta până când ai putut să sugi de la țâța 
guvernului. 

Dacă nu s-ar fi aflat la doar un minut depărtare de poarta de 
intrare a comunităţii în care locuia Simon, la un minut depărtare 
de a o prinde pe Jane Hawk, ar fi împușcat-o pe această javră 
impertinentă. În schimb, cu o voce pe care și-ar dori să o 
controleze mai bine, el spune: 

— Condu ca și cum viața ta ar depinde de asta. 


14. 


Jane, în SUV-ul Mercedes furat, la treizeci de secunde de 
poartă, era oprită de o basculantă dublă care ieșea în stradă de 
pe un teren gol, pe care avea loc o excavaţie pentru construirea 
unei case. Fiecare dintre cele două bene ale sale era plină cu 
câteva tone de pământ, care-i aminteau, inevitabil, de 
mormintele recente, pe care încă nu crescuse iarba. Șoferul 
avea nevoie să o manevreze înainte și înapoi, ca să o așeze 
complet pe banda de urcare și abia atunci avu loc Jane să riște 
să dea peste traficul din sens opus ca să ocolească monstrul. 

Ea ajunse în vârful dealului, traversă creasta și porni în viteză, 
la vale, pe partea cealaltă, pe banda de ieșire spre poarta 
principală. Ochiul electronic care urmărea vehiculele care se 
apropiau părea să fie foarte lent, așa că ea ajunse să se 
oprească complet, înainte ca bariera să înceapă să se deschidă. 
Copacii fuseseră tunși de curând și un fragment dintr-o creangă 


VP - 174 


îngălbenită de palmier se blocase în șinele pe care rula bariera 
și roțile porții tremurară trecând peste ea, o tăiară și, în sfârșit, 
se deschiseră. 

Jane considera că, având posibilitatea de liberă alegere și cu 
hotărâre, se putea realiza orice se afla în limitele legilor naturii. 
Ea nu credea în noroc, bun sau rău. Dar în astfel de momente, 
când apăreau obstacole în mod repetat, în cele mai nepotrivite 
momente, în timpul celor mai urgente acțiuni, o străbătu un fior 
de recunoaștere, pentru că observa intenţie în toate obstacolele 
care îi erau ridicate în cale, putea simţi misterul guvernării 
întunecate a lumii, dincolo de ceea ce se vedea. 

Ea trecu prin poarta deschisă, pe lângă camera de gardă, 
printre colonadele de palmieri care mărgineau drumul, repede, 
pe drumul care lega comunitatea de șoseaua principală. Ajunse 
la semnul de stop chiar când un Subaru galben apăru în stânga 
ei, coborând dealul în mare viteză. 


15. 


După mişcările haotice ale mașinii Subaru, Gilberto 
presupusese că, în ciuda armei lui Hendrickson, trebuia să 
existe o permanentă înfruntare a voinţelor între acesta și șofer, 
dacă nu cumva chiar un anumit grad de confruntare fizică. La 
început, reușise să vadă femeia și răpitorul ei aparent luptându- 
se unul cu altul. Dar, după aceea, mașina de un galben 
strălucitor se întoarse la 180 de grade pe Bison și se aruncă 
necugetat să traverseze traficul de pe bulevardul MacArthur. 
Până când îi urmă cu limuzina, cu un minim de prudenţă, pe 
autostrada statală 73, ei se aflau mult înaintea lui. Deși mașina 
Subaru nu mai oscila de pe o bandă pe alta, ca mai devreme, 
aluneca uneori pe rambleu înainte de a reveni pe asfalt. 

In loc să încerce să reducă distanţa care apăruse între el și 
mașină, Gilberto rămase cât de mult în spate îndrăznea, în 
speranţa că Hendrickson nu va realiza că era urmărit. Existau 
toate motivele să spere asta, întrucât părăsise scena într-un 
mod atât de dramatic, încât bărbatul putea presupune că 
evadarea lui fusese completă și era prea ocupat cu ostaticul 
care i se împotrivea ca să descopere altceva. 

Gilberto se gândi să folosească telefonul său de unică 


VP - 175 


folosinţă ca să sune la 112 și să raporteze răpirea. Dar el va 
pune poliţia pe urmele unui răpitor pe care îl răpise el însuși. 
Existau, poate, zece mii de moduri în care lucrurile puteau să 
meargă prost pentru el. 

In afară de asta, el înțelese rapid că Hendrickson se îndrepta 
spre capătul sudic al Newport Beach, unde locuia fratele lui 
Hendrickson, într-una dintre comunităţile păzite dintr-un cartier 
cunoscut ca Newport Coast. El încerca să ajungă la Jane înainte 
ca ea să dispară de la locuinţa lui Simon Yegg. 

Gilberto se gândi să o sune, dar decise să nu o facă. Ea nu s- 
ar mișca rapid cu mâinile ocupate. Oricum, nu avea nevoie de 
avertizare. Ea presupusese deja că Hendrickson avea să 
folosească telefonul ostaticei sale ca să raporteze poziţia ei 
batalioanelor care o căutau. 

Când mașina Subaru părăsi autostrada statală 73 la Newport 
Coast Drive, fără să reducă viteza, de fapt accelerând cu 
folosirea foarte intensă a claxonului, Gilberto reduse o parte din 
distanţa care-i separa. 


16. 


În apelul lui către Jane, Gilberto nu menţionase culoarea sau 
marca mașinii pe care o rechiziționase Hendrickson. Dar, în timp 
ce ea frână la semnul de stop și observă Subaru-ul galben ca 
lămâia, care tăia curba descendentă a asfaltului, apropiindu-se 
din stânga ei la fel de repede ca o viespe furioasă, simţi o aură 
de ameninţare, un pericol de distrugere. Și în urma ei, ceva mai 
departe, ca o confirmare, venea o limuzină Cadillac albă. 

Dacă Hendrickson intenţionase, la început, să o facă pe 
captiva lui să vireze brusc la stânga, pe aleea de intrare, trebuie 
să fi recunoscut Mercedes-ul GL550 din colecția fratelui său. 
Mașina frână și începu virajul, apoi corectă și se îndreptă spre 
Mercedes. 

Jane reacţionă exact atât de repede cât era nevoie, trecând în 
marșarier. Scurte ţipete ca de strigoi izbucniră din roţile ambelor 
mașini, în timp ce Mercedes-ul fumega în spate, pe asfalt și 
Subaru-ul lăsă urme negre, când se opri de-a latul aleii cu două 
benzi. 

Cu arme în ambele mâini, Hendrickson sări din mașină cu 


VP - 176 


intenţia clară de a deschide focul asupra lui Jane, dar abia atunci 
deveni conștient de limuzină, un demolator în comparaţie cu 
Subaru. El trase două focuri spre Cadillac. Niște crăpături ca 
stelele apărură pe suprafața netedă a parbrizului. Un al treilea 
glonţ îl sparse complet. 

Jane puse Mercedes-ul în poziţia de parcare, ieși repede și 
aplecată, folosind portiera ca pe un scut, și scoase pistolul 
Heckler. 

Hendrickson se ghemui și se rostogoli într-o parte, ferindu-se 
din calea limuzinei. 

Hârâitul discurilor de frână și scârțâitul roţilor care topeau 
fâșii de cauciuc pe asfalt semnalau așteptarea unei ciocniri 
violente. Dar impactul între cele două mașini fu aproape discret: 
un scrâșnet de metal mototolit, trosnetul de plastic crăpat, 
clinchetul farurilor sparte care se împrăștiau pe pavaj. 

Când Jane ieși din spatele portierei deschise a Mercedesului, 
se simţi ușurată să-l vadă pe Gilberto sărind din limuzină, cu 
pistolul în mână. Ei doi împotriva lui Hendrickson, trăgând din 
direcţii diferite. Nenorocitul va trebui să se predea. 

Bine. Ultimul lucru pe care și-l dorea ea era să-l omoare. Avea 
alte planuri pentru el. 

În timp ce Hendrickson se rostogolea departe de locul ciocnirii 
și își recăpătă echilibrul, Jane era pe punctul să-i ordone să 
arunce arma când șoferul din Subaru - cu cizme, blugi, purtând 
o cămașă de cowboy cu strasuri - interveni. Ceva în genul unei 
pălării miniaturale dintr-un film western căzu de pe capul femeii 
când se avântă spre Hendrickson și ateriză în spinarea lui. 
Picioarele ei lungi se încolăciră în jurul mijlocului său, de parcă 
erau într-un ring la un rodeo și el era taurul care trebuia 
încălecat. Impactul îl ului, aproape îl puse în genunchi și scăpă 
arma din mână. Agresoarea lui îl trăgea puternic de păr, cu 
mâna stângă și îl lovea în lateralul feţei, cu dreapta. 

Gilberto culese arma de pe pavaj, înainte ca Hendrickson să o 
poată recupera. 

Jane își puse pistolul înapoi în toc și scoase recipientul de 
cloroform din buzunarul jachetei. 

Dacă Hendrickson fusese antrenat vreodată în lupta corp la 
corp, nu-și amintea nimic din ceea ce fusese învăţat. Indoit sub 
greutatea atacatorului său, se învârtea în cerc, încercând să o 
dea jos de pe el, ca un fel de broască ţestoasă nebună, supărată 


VP - 177 


pe carapacea ei. Puterea îl lăsă curând și se prăbuși pe o parte, 
trăgându-și atacatorul după el. 

Chiar atunci când Hendrickson se prăbușea, Jane se aplecă în 
fața lui, în genunchi. El își întoarse capul și privi în sus, spre ea, 
cu trăsăturile sale de patrician, atât de grotesc distorsionate de 
furie încât părea un gargui căzut de pe parapetul său. Gura îi 
era schimonosită într-un rânjet, dar, înainte să poată spune 
vreun cuvânt de insultă, ea îl stropi cu cloroform și el leșină. 


17. 


De parcă i-ar fi citit gândurile lui Jane, Gilberto se repezi spre 
Mercedesul GL550 și se urcă în el, îl întoarse în sens invers și 
trase cu spatele lângă Jane, care îngenunchease alături de 
Hendrickson. 

După ce fuseseră martori la un accident de mașină, un 
schimb de focuri și o luptă, paznicii din camera de gardă, aflată 
la vreo douăzeci de metri depărtare, puteau să fi anunţat deja 
telefonic poliţia. Dacă Hendrickson raportase poziţia lui Jane 
folosind telefonul ostaticei lui, specimene mult mai periculoase 
decât polițiștii locali se aflau în drum spre ei. 

Hendrickson nici nu apucase bine să-și piardă cunoștința, cu 
nasul și gura stropite cu cloroform, că fata bătăioasă, în costum 
de cowboy, care se căţărase pe el, scoase un iPhone din 
buzunarul sacoului lui. 

— Am nevoie de telefonul ăla, spuse Jane, în timp ce GL-ul 
550 frâna în spatele ei. 

Fata replică: 

— Am lucrat din greu pentru el. Tu lucrezi vreodată din greu 
sau doar împuști oameni pentru ceea ce vrei? 

— Ti-l cumpăr, spuse Jane și ridică ușa din spate a 550-ului. 

— Îl cumperi? 

Fata se dădu într-o parte, în timp ce Jane îl răsuci pe 
Hendrickson pe o parte și Gilberto îl apucă de glezne. 

— Zece mii de dolari. Jane și Gilberto îl încărcară pe 
Hendrickson în spatele SUV-ului. Mai adaugă și eșarfa aia roșie 
și plătesc bani gheaţă. 

— Nu e o eșarfă. E o batistă. Ce vrei să faci cu nenorocitul 
ăla? 


VP - 178 


— Nu vrei să știi. Jane îi ceru lui Gilberto să aducă trei pachete 
din caseta diplomatică de pe scaunul din faţă. 

Fata aruncă o privire spre Hendrickson, aflat în spaţiul de 
bagaje din spatele SUV-ului. 

— Locul lui e în pușcărie pentru ce mi-a făcut. 

Gilberto apăru cu trei cărămizi de bani legate cu bandă și îi 
dădu unul fetei, la indicaţia lui Jane. 

— Zece mii pentru telefon și eșarfă, oferi Jane. 

Ochii fetei se îngustară de suspiciune. 

— Sunt bani adevăraţi și nu sunt bani furaţi. Va trebui să ai 
încredere în mine. 

— Cine mai are încredere în cineva? Oricum, fata îi dădu 
iPhone-ul. Apoi își scoase eșarfa și i-o dădu și pe aceea. 

— Ceilalţi douăzeci de mii, continuă Jane, în timp ce punea 
eșarfa pe faţa lui Hendrickson și o stropea cu cloroform, sunt ca 
să spui că prietenul meu, aici de faţă, nu este hispanic. Este un 
tip înalt, blond, alb. Și ăsta nu era un GL550 alb, părea argintiu. 
Și tipul ăsta n-a fost adormit cu cloroform. L-am răpit sub 
ameninţarea armei. 

Deși ea luă cei douăzeci de mii pe care îi oferea Gilberto, fata 
părea îngrijorată. 

— Cum se numește când minţi pentru bani? 

— Se numește politică, spuse Jane. Ar fi mai bine să ascunzi 
banii. 

In timp ce Gilberto se grăbi spre portiera șoferului și Jane 
închise ușa din spate, fata își îndesă două pachete în sutien și îl 
vâri pe cel de-al treilea în partea din față a pantalonilor, în 
chiloți. 

— Dacă ai de gând să-i faci rău bucății ăleia de rahat, rănește- 
| puţin și pentru mine. 

— S-a făcut. 

— Oricum, cine ești? 

— Dorothy, minţi Jane. 

Fata spuse: 

— Eu sunt Jane. 

— Sigur că ești, spuse Jane, apoi se urcă în scaunul 
pasagerului și închise ușa. 


VP - 179 


18. 


Ei porniră spre nord, pe Pacific Coast Highway, unde covoare 
zdrenţuite de iarbă și tufișuri acopereau solul nisipos din stânga 
drumului. Dincolo de malul acela dur și ţepos, o plajă palidă 
cobora lin în mare, strălucind de sulițe infinite de soare dar 
umbrită de zbuciumul neîncetat. 

La Corona del Mar, după ce pierdură din vedere marea, auziră 
prima sirenă, văzură girofarul deasupra unei mașini de poliţie 
care se îndrepta spre Newport Beach. Mașinile din trafic se 
fereau din calea ei și sirena păli. 

Cartierul rezidenţial aflat la vest de Coast Highway era 
cunoscut ca Village: străzi pitorești, cu case adorabile, care 
duceau spre o faleză, de pe care parcul oferea vedere spre 
ocean. Gilberto opri după o curbă, într-un cvartal liniștit și în 
timp ce el rămase în spatele volanului, cu motorul pornit, Jane 
coborî din mașină, cu cele două șurubelniţe pe care le luase din 
garajul lui Simon Yegg. 

De la o graniţă la alta, de la un ocean până la celălalt ocean 
strălucitor, mașinile de poliţie și alte vehicule guvernamentale 
fuseseră echipate, de ceva timp, cu plăcuţe de înmatriculare cu 
sisteme de scanare la 360 de grade, care înregistrau numerele 
vehiculelor din jurul lor, când erau parcate sau se aflau în 
mișcare, transmițând permanent pentru arhivele regionale care, 
la rândul lor, împărtășeau informaţiile uriașei baze de date a 
Agenţiei Naţionale de Securitate, în Centrul de Date din Utah, 
întins pe o sută de mii de metri pătraţi. 

Autorităţile puteau să urmărească un fugar după plăcuțele de 
înmatriculare, dacă se întâmpla ca vehiculul să fie scanat 
suficient de des în timpul călătoriei sale de la punctul A la 
punctul Z. Acum, când planul original al lui Jane fusese depășit 
de evenimente, ea și Gilberto trebuiau să-l transfere pe Booth 
Hendrickson din Mercedes în Chevroletul Suburban al lui 
Gilberto și pe urmă să se descotorosească de GL-ul 550. Dar nu 
îndrăzneau să facă asta dacă o serie de scanări le-ar fi permis 
arcadienilor, ulterior, să facă legătura între cele două vehicule și 
să pună întreaga familie Mendez pe lista de ucis sau de 
convertit. 

Să conducă SUV-ul fără plăcuțe de înregistrare putea să 


VP - 180 


prezinte un oarecare risc, dar alternativa avea o probabilitate 
mult mai mare să conducă spre dezastru. 

O şurubelniţă obișnuită era suficientă ca să scoată plăcutele 
de înregistrare. Jane le îndepărtă cu îndrăzneală, fără să 
privească fugar în jur, de parcă ar avea un motiv întemeiat să 
facă asta. 

Mai multe sirene se auziră din depărtare. Cerul răsuna de 
sunetul al palelor rotorului unui elicopter. De fapt, când ridică 
privirea, ea văzu un elicopter spre vest, urmând linia țărmului, o 
aeronavă standard de poliţie și un elicopter mai mare - cu 
aspect militar - care venea dinspre nord-est, ambele 
îndreptându-se spre sud, spre Newport Beach. 

Se urcă în Mercedes. Îndesă plăcuţele de înmatriculare și 
șurubelnițele sub scaun. 

— Să mergem. 

Acest vehicul era încă o capcană mortală. Trebuiau să scape 
de el repede. Autorităţile vor afla rapid că ea evadase în GL-ul 
550 al lui Simon. Zece minute mai târziu, prin satelit, îi vor 
localiza poziţia cu ajutorul semnalului din GPS-ul mașinii. 


19. 


Ca o viziune scoasă din imaginaţia febrilă și sinistra a lui 
Edgar Alan Poe, clădirea cu trei etaje se înălța spre cer de parcă 
era Casa Usher’, ridicându-se din mlaștina care o acoperise 
cândva. Părea o scenă nocturnă în ciuda luminii strălucitoare a 
zilei care o înconjura, împotrivindu-se strălucirii soarelui. 
Greoaie și aruncând umbre, pătată de cenușă și fisurată, cu 
ferestrele sale sparte deschizându-se spre bezna cavernoasă, 
parțial prăbușită și totuși ca o amenințare iminentă, era 
asemenea unui palat bântuit, prin care gloate hidoase hălăduiau 
neîncetat, în tăcere. 

Liceul fusese locul unei manifestații pentru pace, de sâmbătă 
seara, deși țara nu se afla în război cu nimeni altcineva în afară 
de niște bande de teroriști fără patrie. În cele opt luni care 
trecuseră de la eveniment, nu apăruse o explicaţie 
satisfăcătoare pentru cum și de ce un protest pașnic se 


3 Prăbușirea Casei Usher - nuvelă de groază a lui Edgar Alan Poe și film inspirat după 
aceasta. (n.tr.). 


VP - 181 


transformase în ceva violent. Era posibil să fi existat un orator 
care, deși susținea sentimentele antirăzboi ale mulţimii, nu era 
de acord, sută la sută, cu evaluările lor despre acele grupuri de 
indivizi foarte dispreţuiţi pentru că incitau la război. În zilele 
acelea de pasiune disperată și iraţională, chiar și un orator bine 
intenţionat putea să înfurie, neintenţionat, o mulțime cu câteva 
cuvinte prost alese. Unii spuneau că scânteia avea legătură cu 
Israelul. Alţii spuneau că era vorba despre bârfirea vreunui erou 
al unei revoluţii sud-americane. Totuși, alţii insistau că nu fusese 
vorba despre politică și că un contingent de rasiști infiltrase 
adunarea și pusese stăpânire pe sistemul de sonorizare ca să-și 
scuipe ura, deși unii dintre supraviețuitori nu aveau asemenea 
amintiri. Până acum nu fusese oferit niciun răspuns final 
referitor la identitatea celor care aduseseră cocktailuri Molotov 
și benzină gelificată la un protest pentru pace sau pentru ce atât 
de mulți oameni purtau arme la un eveniment care intenţiona să 
promoveze frăţia și înțelegerea. Dacă sala de conferințe, cu o 
capacitate de o mie două sute de locuri, nu ar fi fost plină cu 
două sute de oameni peste capacitatea sa, dacă unele dintre 
ușile care o deserveau nu ar fi fost blocate, numărul morților 
poate că nu ar fi ajuns la trei sute. Dacă alarmele pentru 
incendiu ar fi funcționat, pompierii ar fi ajuns la timp ca să 
salveze cea mai mare parte a clădirii. În ciuda anchetelor 
federale și statale, numeroasele mistere ale Adunării pentru 
Pace din Ziua Independenţei deveneau tot mai adânci și 
complicate cu trecerea timpului. 

Jane nu cunoștea nimic despre adevărurile legate de locul 
acesta, dar bănuia că un număr de persoane ajustate, creiere 
prinse în plasa mecanismelor de control, poate printre cei aflaţi 
pe lista Hamlet, fuseseră trimise aici să se sinucidă și să ia cu 
ele cât de multe persoane puteau. Strategia tehno-arcadienilor 
presupunea mascarea operaţiunilor lor ca acţiuni ale teroriștilor 
și ale nebunilor, care să sădească haos social, astfel încât 
oamenii să ceară legi mai stricte. Acest lucru ar permite o 
creștere constantă a masurilor de securitate și a restricţionării 
drepturilor până când va veni ziua în care chiar și cei care nu 
fuseseră ajustaţi cu implanturi vor sărbători conducerea fermă 
dar luminată a celor mai buni ca ei. 

Garduri de șantier de construcţii înconjurau școala și terenul 
împrejmuitor, dar panourile textile legate cu lanţuri fuseseră 


VP - 182 


sfâșiate în multe locuri de către curioși. Semnele care avertizau 
despre substanţele chimice toxice și despre natura instabilă a 
ruinelor fuseseră acoperite cu inscripţii obscene. 

Clădirea școlii fusese demolată. Dar, deși ruinele fuseseră 
cercetate de nenumărate ori în căutarea unor indicii, ancheta 
federală aflată în desfășurare cerea ca locaţia să fie sigilată, 
pentru a nu distruge eventuale dovezi. 

In spatele școlii se afla un teren de fotbal, mărginit de tribune, 
ascuns vederii dinspre stradă. Gilberto conduse GL-ul 550 peste 
terenul cu buruieni, neîngrijit, sporindu-și viteza până când lovi 
poarta din gard, rupse balamalele ieftine și zdrobi o barieră 
șubredă. Cu farurile sparte și capota îndoită, Mercedes-ul se opri 
într-o fostă parcare pentru corpul didactic, în care asfaltul vălurit 
fusese deformat și imprimat cu modele ca de ferigă, de 
dogoarea care se revărsase dinspre clădirea în flăcări. 

Se aflau la aproape opt sute de metri de strada rezidenţială 
pe care își parcase Gilberto Chevroletul Suburban mai devreme, 
în cursul dimineţii. 

— Există o scurtătură, spuse el. Nu voi lipsi mai mult de zece 
minute, poate chiar mai puţin. 

Împreună, el și Jane așezară la loc poarta deteriorată. Aceasta 
arăta aproape întreagă, în eventualitatea în care cineva ar fi 
trecut pe acolo din întâmplare. 

Ea se întoarse la Mercedes, deschise ușa din spate și îi luă 
pulsul lui Hendrickson, care era stabil și oarecum lent. Ridică 
eșarfa roșie și îi privi ochii cum se mișcă pe sub pleoape. El 
murmură și căscă. Ea așeză cârpa la loc și stropi ușor cu 
cloroform. 

Soarele se afla încă la patruzeci de minute de zenit, dar 
umbra clădirii părea mai lungă decât ar fi trebuit să fie la 
această oră, apropiată de miezul zilei. În depărtare, auzea 
zgomotul traficului, dar nimic în apropiere, niciun tril de pasăre, 
niciun zgomot printre ruine. Chiar și Mercedes-ul avariat cu 
motorul său care se răcea nu făcea niciun zgomot, de parcă trei 
sute de victime, într-o singură oră infernală, lăsaseră în urmă o 
zonă moartă pe vecie. 

Pe Newport Coast, echipele trebuiau să-l fi găsit și salvat pe 
Simon până acum. Vor afla că din colecţia lui lipsesc două 
mașini. Vor descoperi că Jane Hawk și un bărbat complice 
părăsiseră locul faptei la bordul Mercedes-ului lui Simon. Prin 


VP - 183 


urmare, va dura doar câteva minute până când vor obține 
numărul de înregistrare al vehiculului de la DMV și, printr-o 
verificare încrucișată cu înregistrările producătorului, vor afla 
semnalul unic al sistemului GPS. 

Nu erau prea multe speranţe ca distrugerile minore provocate 
de impactul cu poarta din gardul de construcţii să fi deteriorat 
sistemul GPS într-atât încât să amuţească transponderul prin 
care era localizat Mercedes-ul. Lupii vor apărea, în curând. 


20. 


Tanuja Shukla se trezi, deschise ochii fără să ridice capul de 
pe pernă și văzu că era 11:19 a.m., sâmbătă dimineața. Probabil 
că ceasul greșea. Niciodată nu dormea atât de târziu. În afară 
de asta, era obosită moartă, de parcă, după o zi epuizantă, 
dormise doar două sau trei ore. 

Purta ceasul de mână. Nu-l purta niciodată în pat, dar iată-l 
acolo, la încheietura ei. Ceasul de mână și cel de pe noptieră 
arătau la fel. 

Aruncă pătura de pe ea și se așeză pe marginea saltelei. Avea 
pijamaua udă de sudoare și lipită de trup. 

O durere într-un colţ al gurii. Își duse mâna la buze. Sângele 
uscat i se fărâmă între degete. 

Pentru o clipă rămase nedumerită, apoi își aminti căzătura. 

Noaptea trecută. Când stătea în bezna umedă. Murată și 
înfiorată și sălbatic de fericită. Catalogând detaliile vremii 
proaste, precum și reacţiile ei fizice și emoţionale la ele, cel mai 
bun mod de a scrie despre personajul principal din nuvela ei. 
Furtuna îi vorbea prin intermediul unui stejar bătrân din 
apropiere, iar fiecare frunză era o limbă adusă la viaţă de 
picăturile de ploaie. Copacul spunea povestea ploii într-un cor 
de clipoceli și șoapte. 

După ce se întorsese în casă, alunecase pe vopseaua 
strălucitoare, stropită de ploaie, de pe podeaua ușii din spate. 
Alunecase și căzuse cu fața într-un... într-unul dintre balansoare. 
Braţul unuia dintre scaune. Proasta de ea. Neîndemânatică. Va 
trebui să mănânce și să bea cu grijă în următoarele câteva zile. 

Acum, în timp ce se ridica din pat, se simţi lipicioasă, murdară 
și sensibilă în locuri pe care căderea nu le explica întru totul. Un 


VP - 184 


miros se lipea de ea, diferit de mirosul stătut al transpiraţiei ei 
nocturne, un miros rău, care-i era cunoscut, deranjant de 
cunoscut... dar experienţa ei trecută cu el - unde? când? - îi 
scăpa. 

In timp ce intră în baie, pas cu pas, mirosul deveni o putoare, 
deveni o duhoare, o ameţeală incipientă care aluneca pe pereții 
stomacului ei. Cu o clipă în urmă se simţise murdară; dar acum 
se simţea împuţită. Era copleșită de nevoia urgentă de a face un 
duș, o nevoie aproape frenetică să fie curată. 

Impulsul era bizar. Dar nu însemna nimic. Chiar nimic. 

Stând în picioare în jetul puternic de apă, atât de fierbinte cât 
putea să suporte, frecându-se cu o cârpă îmbibată cu săpun, se 
strâmbă la durerea din sânii ei și observă că erau învinetțiţi. 
Trebuia să fi căzut mult mai mult peste scaun decât își amintea. 

Când se simţi, în sfârșit, curată și ameninţarea ameţelii 
trecuse, continuă să zacă acolo, cu ochii închiși, învârtindu-se 
încet, lăsând apa să topească o parte din durerea care o 
cuprinsese. Sunetul apei grăbite îi provocă o amintire despre 
furtuna din noaptea trecută: cerul negru; ploaia ca o cascadă de 
cerneală, când nu exista lumină să o coloreze; stejarul bătrân, o 
imagine neagră, elaborată, pe fundalul întunecat al nopţii; și 
mișcarea bruscă, prin beznă: tre; siluete în pelerine și cu glugi, 
care se grăbeau prin potop, asemenea unei scene dintr-un film 
care implica niște călugări medievali, aflați într-o misiune 
urgentă, în vremuri apocaliptice. 

Tanujei i se opri respiraţia în piept și ea deschise ochii de 
parcă se aștepta, oarecum, să-i vadă pe călugării aceia adunaţi 
în jurul cabinei de duș, care avea trei pereţi din sticlă. Desigur, 
nicio siluetă cu glugă nu se afla acolo, privind-o. 

Ce moment ciudat. Dar nu însemna nimic. Chiar nimic. 

După ce își uscă părul și se îmbrăcă, plecă în căutarea lui 
Sanjay. Il găsi în biroul lui, care avea ușa dinspre hol deschisă. 
Era așezat la computer, cu spatele spre ea, aplecat peste 
tastatură, tastând mai repede decât îl văzuse ea vreodată, de 
parcă o scenă din romanul la care lucra în acest moment curgea 
din el, într-un val de inspiraţie. 

Ca să scrii ficţiune bine, perioadele lungi de concentrare 
intensă erau la fel importante ca talentul. Ea și fratele ei 
respectau atât de mult procesul creativ încât niciunul dintre ei 
nu l-ar întrerupe pe celălalt, în timpul orelor de lucru, decât dacă 


VP-185 


era ceva extrem de important sau urgent. 

Se duse în bucătărie. În timp ce așeza filtrul de hârtie în 
aparatul de cafea, detectă un miros chimic astringent, a cărui 
sursă nu era evidentă. Până când puse cafeaua și o jumătate de 
linguriţă de scorțișoară în filtru, mirosul ajunse să o deranjeze 
atât de tare încât începu să umble prin bucătărie în căutarea 
sursei. 

Bucătăria era strălucitoare, de fapt mai curată decât își 
amintea că o lăsase cu o seară în urmă. Mirosul deranjant nu 
era puternic, dar dispărea și apărea și dispărea iarăși. Într- 
adevăr, nu era întru totul un miros rău. În general exista un 
parfum de lămâie, precum cel din spray-urile antibacteriene pe 
care le folosea ca să șteargă tejghelele, dar, pe lângă el se 
simţea ceva persistent. 

Fu atrasă câtre masa cu blatul de cuarț, unde niște trandafiri 
roșii - cu cozile tăiate scurt, într-un aranjament - umpleau un 
bol de cristal. Niciunul dintre mirosuri nu venea de la flori și 
totuși inflorescenţțele o fascinau. 

Se holbă la adunătura de petale roșii ca sângele pentru un 
lung moment... până când privirea îi fu atrasă de un obiect 
neobișnuit, așezat pe tablă, în apropierea bolului. O seringă 
hipodermică. Corpul seringii era umplut cu fluid ceţos, arămiu. 

Era un obiect exotic, dar, în același timp, curios de familiar. O 
copleși un sentiment de dâjă-vu și senzaţia că un anumit 
fragment al unui vis uitat se manifestase aici, în realitate. 

Când se întinse după seringă, aceasta încetă să se mai afle 
acolo, pe masă și degetele ei se închiseră în gol. 

In momentul acela recunoscu mirosul chimic ca fiind cel al 
unui insecticid, și anume spray-ul împotriva  viespilor, 
Spectracid. 

Mister rezolvat. Cu excepţia faptului că nu era sezonul 
viespilor. Ei bine, da, dar ea și Sanjay foloseau spray-ul uneori 
pentru furnici. 

Cât despre seringă... ce straniu. Dar nu însemna nimic. Chiar 
nimic. 

Tanuja se întoarse la mașina de cafea. Umplu vasul Pyrex cu 
apă, până la nivelul pentru zece cești, pentru că, atunci când 
Sanjay va simţi mirosul cafelei măcinate, va dori și el. 

In câteva minute, bucătăria începu să evoce mirosul 
gustosului amestec de Jamaica și Tanuja inspiră adânc aroma 


VP - 186 


minunată, în timp ce spărgea ouă pentru omletă. Își dorea și 
niște cartofi și șuncă și pâine prăjită. Era hămesită. 


21. 


La un moment dat acolo existaseră camere de supraveghere, 
pentru că, în ultimele decenii, multe școli nu erau doar centre 
de educaţie, ci și sălașuri pentru traficul de droguri și violență. 
Oricum, după incendiu, nu mai rămăseseră camere funcţionale 
și nici electricitate ca să le alimenteze. 

Chiar și așa, Jane se simțea supravegheată și se apucă să 
cerceteze ferestrele sparte, în căutarea celei mai vagi forme de 
ființă umană, în bezna carbonizată din interior. Intuiţia ei, în 
care avea încredere, îi spunea că nu hoinărea nimeni prin 
clădire, dar verifică, oricum. Lunile de când se afla pe fugă, cu 
dușmani care dispuneau de o panoplie de platforme de 
supraveghere, mergând de la simple camere pentru 
supravegherea traficului până la sateliții aflaţi pe orbită, o 
aduseseră într-un punct în care orice paranoia sănătoasă, 
incipientă putea să se transforme într-un cancer terminal, care 
să o paralizeze sau să o determine să facă greșeli fatale. 

Când Gilberto reveni peste opt minute, Jane deschise poarta 
deteriorată a gardului de construcții, ca să-i permită accesul. El 
trase Suburban-ul cu spatele la Mercedes-ul GL550. Impreună, îl 
mutară pe Hendrickson dintr-o mașină în cealaltă. Ea își 
transferă și geanta, caseta diplomatică plină cu bani și cutia 
Medexpress pe care o depozitase, pentru o vreme, într-unul 
dintre frigiderele lui Simon Yegg. 

Când Jane închise ușa din spate, o sirenă începu să sune 
brusc în atmosfera dimineţii și deveni tot mai puternică. Se afla 
cu siguranţă la distanţă de o stradă față de școală, mult prea 
aproape pentru ca ei să evadeze fără să fie văzuţi. După ce va fi 
văzut, Suburban-ul va fi identificat cu siguranţă mai târziu, 
pentru că va fi urmărit de la școală de arcadieni capabili să 
verifice înregistrările camerelor de supraveghere a traficului și 
destinaţia sa finală va fi descoperită. Când vehiculul va fi asociat 
cu răpirea lui Booth Hendrickson, cu Jane, acest lucru îl va 
incrimina pe Gilberto și va dezlănțui iadul asupra lui și a întregii 
sale familii. 


VP - 187 


Ochii lor rămaseră nemișcaţi și înţepeniră în așteptare, de 
parcă se aflau pe platforma unei spânzurători, cu laţurile în jurul 
gâturilor, în așteptarea deschiderii trapelor de sub picioarele lor. 
Sirena Doppler trecu la o frecvență mai joasă, în timp ce 
polițiștii sau paramedicii sau orice ar fi fost trecură de școală și 
se îndepărtară în grabă către vreo crimă sau vreun accident 
rutier la care fuseseră chemați. 

Gilberto conducea și Jane se așeză în scaunul din spate, cel 
mai potrivit ca să supravegheze prizonierul inconștient din 
compartimentul de marfa. 

— Am sunat-o pe Carmella, spuse Gilberto. Duce copiii în 
vizită la sora ei, la Dana Point. Vor rămâne acolo peste 
weekend. 

— Îmi pare rău. Asta este exact ceea ce nu doream - să aduc 
toată povestea asta la tine acasă. 

— Nu e vina ta. Ce s-a întâmplat s-a întâmplat. Nu există nicio 
altă opţiune care să aibă sens. 

— Încă încerc să mă gândesc la una. 

Traversară terenul de fotbal denivelat și plin de buruieni, 
înconjurară grupul de tribune mai îndepărtat, virară la stânga, 
pe o alee și se strecurară într-o zonă suburbană. Pentru 
moment, îi evitaseră pe agenţii Utopiei, care fără nicio ezitare 
sau remușcare i-ar ucide în numele progresului societății. 

Ea nu se putea gândi la nicio variantă viabilă, în afara celei pe 
care i-o oferise Gilberto. Cât de straniu i se părea să se 
trezească hăituită într-o casă funerară, să-și caute refugiul 
alături de morţi, în timp ce ţinea în mâinile ei viața acestui 
bărbat, Hendrickson, care ordonase sau ajutase la nenumărate 
crime. 


22. 


Sanjay Shukla stătea așezat la computerul său, într-o stare pe 
care nu o mai cunoscuse până atunci, nu doar inspirat să scrie, 
ci chiar impulsionat să scrie, de parcă fusese mușcat de un 
țânţar exotic, care nu transmitea o boală mortală, ci o nevoie de 
creaţie. Nu, nu doar o nevoie. Cuvântul nevoie implica o 
anumită lipsă, o deficiență, care ar putea să fie sau ar putea să 
nu fie împlinită. Necesitatea extremă care-l motiva să 


VP - 188 


înșiruiască cuvintele în propoziţii nu-i dădea de ales între s-ar 
putea și s-ar putea să nu, ci îl incita să scrie de parcă chiar 
existența lui depindea de calitatea creației sale. Nu era apucat 
de nevoia de a scrie, ci de necesitatea de a scrie, pentru că nu 
exista alternativă la scris. Lovea tastatura de parcă era condus 
de febră, aruncând o ploaie tropicală de cuvinte asupra 
ecranului, fără niciuna dintre formulările lui grijulii, obișnuite. 

Se trezise dintr-un vis pe care și-l amintea doar pe jumătate, 
care  clocotea de imaginile caleidoscopice ale ororii și 
amenințării. Fusese imediat obsedat să scrie o poveste despre 
un bărbat care fusese obligat să protejeze un copil nevinovat și 
nu reușise să facă asta și, prin eșecul lui, dusese la moartea 
copilului. Nu avea în cap povestea completă. Știa doar că acel 
copil pierise, la fel ca toată inocenţa din lume, după care 
civilizaţia se prăbușea într-o beznă din care nu vor mai apărea 
niciodată zorii. 

Povestea curgea din el fără o structură convenţională, un 
șuvoi de conștiință care striga cu vocea tatălui care-și 
dezamăgise copilul. Deși Sanjay se străduia să dea coerenţă 
poveștii, limba engleză devenise o învălmășeală de șerpi 
ofensatori, cu care nu se putea lua la trântă ca să-i aranjeze 
într-o poveste satisfăcătoare. Oricum, el scrise într-un ritm 
fulgerător timp de o oră, două ore, trei, până când buricele 
degetelor îl dureau de la forța cu care lovise tastele. Îl durea 
gâtul și în piept i se adunase o greutate, de parcă inima i se 
umflase cu sângele reţinut. 

Se opri din scris și rămase acolo uluit, nu știa pentru cât timp, 
până când simţi cafeaua fiartă, șunca prăjită. Aromele îl treziră 
din visul său, de parcă nu s-ar fi trezit cu adevărat, atunci când 
se dăduse jos din pat. Salvă ceea ce scrisese, se ridică și se 
duse în bucătărie. 

Pe aragaz, cu ajutorul unui clește, Tanuja răsucea șunca în 
tigaia pentru prăjit. Ea îl privi și zâmbi. 

— Omleta este în sertarul pentru încălzire. Am făcut pentru 
două persoane. Pâinea prăjită e gata să iasă. O ungi cu unt, te 
rog? Mult unt, pentru mine. 

Sanjay voia să spună că era înfometat, în schimb spuse: 

— Sunt atât de golit. 

Dacă ea considera declaraţia lui ca fiind stranie, nu exprimă 
acest lucru, în schimb zise: 


VP - 189 


— Trebuie să mâncăm, asta-i tot. Doar mănâncă și treci mai 
departe, ceea ce lui i se păru la fel de ciudat ca vorbele pe care 
tocmai le rostise el. 

Pâinea sări în prăjitor. 

El o unse cu unt. 


23. 


Cosmeticianul casei de pompe funebre se afla la lucru, la 
subsol. Asistentul antreprenorului de pompe funebre și ajutorul 
său îl duseseră pe decedatul de la priveghiul din seara 
precedentă la cimitir, unde serviciul funerar urma să aibă loc în 
scurt timp. Nu era prevăzut niciun alt priveghi până la ora șase 
în seara respectivă. Locul era tăcut, așa cum ar trebui să fie o 
casă de pompe funebre. 

După ce îl dezbrăcară pe Hendrickson de sacou și de hamul 
pentru pistol, îl legară de o targă care era folosită pentru 
transportul cadavrelor și îl purtară prin intrarea din spate, în 
vestibul. Cu Gilberto la capul tărgii și Jane la picioarele acesteia, 
îl urcară pe scări, până în apartamentul familiei de la etajul 
superior. 

Decorul elegant și modern, aerisit, era în contrast izbitor cu 
mulajele ornamentate, draperiile grele de catifea și mobila 
neogotică de la parter. 

In timp ce îl împingeau pe Hendrickson prin sufragerie și de-a 
lungul holului, Jane spuse: 

— Cum este să trăieşti cu morţii? 

— La fel ca pentru oricine altcineva, îi răspunse Gilberto. Doar 
că noi înţelegem că trăim cu ei - toţi suntem niște morți în 
așteptare, dar cei mai mulţi dintre noi își scot din cap acest 
gând. 

— Copiii au vreodată coșmaruri? 

— Da, dar nu în legătură cu morţii. 

Ea îl lăsă în bucătărie cu Hendrickson și se întoarse la 
Suburban ca să-și aducă geanta, caseta diplomatică și cutia 
Medexpress. 

Când reveni în bucătărie, Gilberto ajustase targa, ridicând 
unul dintre capete, așa că Hendrickson rămăsese legat de brațe 
și picioare, dar se afla înclinat la un unghi de patruzeci și cinci 


VP - 190 


de grade, în loc să stea întins pe spate. 

— Un antreprenor de pompe funebre nu are nevoie de 
această facilitate, spuse Gilberto, dar tărgile sunt făcute mai 
ales pentru cei vii și așa sunt livrate în zilele noastre. Cred că 
pentru tine este util. 

Ea verifică pulsul lui Hendrickson dar nu îi scoase imediat 
eșarfa roșie de pe faţă. 

Gilberto făcu o cafea neagră tare și turnă pentru el și Jane, 
fără zahăr. 

Carmella lăsase o plăcintă cu ricotta făcută în casă să se 
răcească pe un suport. Jane mâncă o felie mare, pe post de mic 
dejun întârziat, în timp ce Gilberto se duse într-o altă cameră ca 
să vorbească la telefon cu soția lui. 

Până când Jane termină de mâncat, Hendrickson începu să 
murmure pentru sine. Ea își spălă farfuria și furculita, le puse 
deoparte, își umplu cana de cafea și îi scoase eșarfa de pe faţă. 

Când el deschise ochii de un verde-deschis, încă plutea în 
aburii de cloroform, inconștient de faptul că era legat, incapabil 
să-și dea seama de identitatea ei, nici măcar complet conștient 
de sine. Zâmbi visător către Jane, așa cum stătea, în picioare, 
alături de el. Cu o voce de drogat, el spuse: 

— Hei, sexi. 

— Hei, spuse ea. 

— Mi-ar prinde bine gura aia frumoasă. 

— Sunt convinsă că da, frumosule. 

— Adu-o aici, jos. 

Ea își linse buzele, sugestiv. 

El spuse: 

— Unchiul Ira nu este unchiul Ira. 

— Atunci cine este? 

Hendrickson zâmbi, condescendent. 

— Nu, nu asta se presupune că artrebui să spui. 

— Ce ar trebui să spun, frumosule? 

— Tu spui doar în regulă. 

— In regulă, spuse ea. 

— Suge-mă, frumoaso. 

Ea își țuguie buzele și suflă spre el. 

— Amuzant, spuse el, și râse ușor și alunecă înapoi în 
adâncurile inconștientului. 

O jumătate de minut mai târziu, când deschise ochii din nou, 


VP-191 


aceștia erau mai puţin tulburi, dar el încă zâmbea spre ea și nu 
simţea nicio urmă de pericol. 

— Te cunosc de undeva. 

— Vrei să-ţi împrospătez memoria? 

— Sunt numai urechi. 

— Voi mi-aţi omorât bărbatul, aţi amenințat că îmi violați și 
omorâţi băieţelul și încercaţi să mă omorâţi de câteva luni. 

Încet, zâmbetul lui dispăru. 


24. 


În timp ce Sanjay și Tanuja serveau un mic dejun întârziat, la 
masa din bucătărie, conversaţia lor cuprindea o varietate de 
subiecte, inclusiv despre nuvela pe care Tanuja tocmai o scria. 
Când se întorsese din expediţia ei de cercetare, în ploaie, seara 
trecută, ea alunecase și căzuse, și acum mesteca mâncarea cu 
grijă, ca să lase buzei ei sparte posibilitatea să se vindece. 
Spuse că se simțea bine și că, cel puţin, nu-și spărsese un dinte. 
Ea întrebă ce se întâmplase cu urechea lui dreaptă și abia în 
momentul acela el realiză că era ceva în neregulă cu ea. De 
parcă rana n-ar fi existat până când ea nu vorbise despre asta, 
el simţi o durere, căldura țesutului inflamat. Işi atinse pavilionul 
urechii, marginea exterioară; și pe sub piele, fragmente de 
cartilaj rupt se adunau ca niște cioburi de sticlă spartă. El tresări 
când atingerea îi transmise o pulsație în carne și, pentru un 
moment, păru că nu era mâna lui cea care îi tortura urechea, ci 
mâna unui alt bărbat, așezat lângă el, deși nu mai era de față 
nimeni altcineva în afară de Tanuja. Cu ochiul minţii el văzu o 
bucătărie  nefamiliară, întunecată, în afară de lumina 
tremurătoare de la limbile sinuoase ale flăcărilor celor trei 
lumânări. În locul acesta straniu, Tanuja stătea în cadrul ușii, 
privind înapoi spre el, cu ceva ce semăna a amărăciune, în timp 
ce era condusă afară... condusă afară, cu lesă și zgardă, ca un 
câine. Imaginea îl asalta pe Sanjay intens, și totuși, tremura de 
parcă era o viziune măsluită de umbre și de lumina lumânărilor. 
O voce, încă slabă, îi spuse că nu însemna nimic, chiar nimic. 
Când încercă să-și readucă în memorie cealaltă bucătărie, nu 
reuși. Trebuie să fi spus ceva sau faţa lui se contorsionase într-o 
expresie grotescă, după îngrijorarea cu care îl întrebă sora lui 


VP - 192 


dacă era ceva în neregulă. El o asigură că nu era nimic în 
neregulă, chiar nimic, doar că rana de la ureche îl nedumerea, 
de parcă ar fi căzut în timpul unei plimbări de somnambul și se 
rănise singur, fără să se trezească. Asta duse la o discuţie 
despre somnambulism, pe care Tanuja îl folosise odată ca 
element într-un scenariu. Trecură apoi la un alt subiect, cauza 
rănii de la urechea lui nemaifiind un subiect de îngrijorare 
pentru niciunul dintre ei, pentru că nu însemna nimic, chiar 
nimic. 

După micul dejun, Tanuja se retrase în biroul ei ca să lucreze 
la nuvelă și Sanjay reveni la computerul său. O masă plăcută, 
alături de sora lui, însoţită de o discuţie aprinsă, îl inspirau 
întotdeauna când se întorcea la lucru, dar nu și astăzi. De data 
asta, ceva fusese diferit la discuţia lor. El nu se simţise complet 
angajat în conversaţie și ea îi păruse la fel de distrată. Era ca și 
cum exista ceva ce ea simţea nevoia să-i spună dar nu se putea 
hotărî să vorbească despre asta, deși fiecare dintre ei fusese 
deschis cu celălalt întotdeauna. 

Tulburat, el deschise pe ecran paginile pe care le scrisese mai 
devreme și începu să le citească. Textul era atât de febril, lipsit 
de liniaritate și bizar încât nu-și putea închipui o revistă care să 
fie interesată de el și nu exista o piaţă pentru un manuscris de 
lungimea unui roman de felul acesta. Deși se străduia să-și 
transforme munca într-un fel de artă, el scria pentru a-și delecta 
publicul și nu scria ceva ce nu putea să vândă. Totuși, făcuse 
exact asta, chiar în această dimineaţă, nu doar ca pe un 
exercițiu, ci cu pasiune. Şi acum, în timp ce citea paginile, 
această poveste despre un bărbat care nu reușise să salveze un 
copil și, prin eșecul lui, adusese sfârșitul oricărei inocente - și 
libertăţi - părea să fie un fel de alegorie, o poveste simbolică, în 
care nimic nu era ceea ce părea să fie. Era scrisă într-un cod 
profund, pe care nici măcar el, scriitorul nu-l putea traduce. 
Spiritualiștii credeau în ceva numit scriitură automată, când un 
medium deschidea ușa minţii sale pentru a primi un spirit care 
dorea să comunice prin intermediul său; ceea ce curgea apoi din 
stilou pe hârtie, de la tastatură spre ecran nu era opera 
mediumului, ci a unei entităţi care comunica prin bariera dintre 
lumea viilor și cea a morţilor. Dar Sanjay nu era un spiritualist și 
nu credea în scriitura automată; nu putea să ofere o astfel 
explicaţie pentru paginile acestea. 


VP - 193 


Cu cât citea mai mult, cu atât era mai afectat de ceea ce citea 
și cu atât mai puternic simțea impulsul să continue să scrie 
acest... acest testament, până când ajunse la un moment din 
firul poveștii pe care nu-și amintea să-l fi scris el, care-l afectă 
mai puternic decât puteau să explice cuvintele sau acţiunea. 
Cele două personaje principale, bărbatul și copilul, se născuseră 
din părinţi care emigraseră din India, în timp ce copilul zăcea pe 
moarte, el îi spunea bărbatului care-l dezamăgise „Peri pauna”, 
ceea ce însemna „îţi ating picioarele”, ceea ce era ceva ce 
spuneai - și făceai - cuiva pe care îl venerai, cuiva care îţi 
câștigase cel mai profund respect, cuiva faţă de care simţeai o 
dragoste atât de profundă încât te smereai până la capăt. Ochii 
lui Sanjay erau fierbinţi din cauza lacrimilor. Ecranul din faţa lui 
era tulbure. Pentru o vreme, plânse în tăcere, abundent, 
străduindu-se să înţeleagă ce putea să însemne această poveste 
neterminată, acest fluviu de cuvinte. 

Se părea că nici lacrimile sale, nici această dorinţă disperată 
de iluminare nu se mai terminau. Dar, în cele din urmă, fântâna 
lacrimilor secă și ochii lui arzători erau la fel de uscați pe cât 
erau de dureroși. Dorinţa lui de a înțelege ceea ce scrisese se 
atenuă. Nu însemnase nimic. Chiar nimic. Stătea așezat, 
holbându-se la ecran, la șirurile de cuvinte care cu puţin timp în 
urmă îi păruseră o poezie atât de ticsită de înțelesuri 
misterioase, exprimate în simboluri elaborate. Acum erau doar 
cuvinte, un șuvoi tembel de cuvinte, rezultatul, poate, al unei 
febre scăzute, legată de o infecţie, sugerând poate un atac 
ischemic trecător, unul dintre acele miniaccidente vasculare 
provocate de întreruperea temporară a fluxului de sânge către 
anumite părți ale creierului, rare pentru cineva de vârsta lui, dar 
nu complet lipsite de precedent. 

Nimic. Cuvintele nu însemnau nimic. Chiar nimic. 

Sanjay șterse ceea ce scrisese. 

Deschise un alt document. Manuscrisul la care lucra de trei 
luni. 

Pentru a se transpune în starea romanului și a vocii 
povestitorului acestuia, el citi capitolul cel mai recent. Curând fu 
prins, din nou, de senzația romanului. Scrise o propoziție nouă. 
Încă una. În cele din urmă, avu un paragraf care suna bine și 
făcea ceea ce îi plăcea cel mai mult, treaba pentru care se 
simţea născut. 


VP - 194 


Dacă existase o senzaţie stranie în această dimineaţă, 
memoria lui revenea la acurateţea experienței obișnuite. 

Paragraful următor începu cu o metaforă frumoasă care îl 
surprinse și îl încântă și se simţea deja pe val. 

Telefonul lui mobil începu să sune. Răspunse. 

Un bărbat spuse: 

— Unchiul Ira nu este unchiul Ira. 

— Da, în regulă, spuse Sanjay. 

— ţi voi spune ce trebuie să se întâmple în seara asta și tu 
vei primi aceste instrucţiuni cu seninătate. Nu vei fi nici 
înspăimântat, nici disperat. Vei asculta fără emoție și nu vei 
pune nicio clipă la îndoială justeţea celor ce trebuie să se 
întâmple. Înţelegi? 

— Da. 

— După ce închei această convorbire, nu vei fi conștient că ea 
a existat vreodată. Te vei întoarce la ceea ce făceai când te-am 
sunat eu. Dar vei acţiona conform instrucţiunilor care îţi vor fi 
transmise. Înţelegi? 

— Da. 

Bărbatul vorbi timp de câteva minute, apoi încheie 
conversaţia: 

— Auf Wiedersehen, Sanjay. 

— La revedere, răspunse el. 

Paragraful următor începu cu o metaforă frumoasă care îl 
surprinse și îl încântă și se simțea deja pe val, din nou el însuși 
și din nou în formă, într-un dans cu partenerul său favorit, limba 
engleză. 


25. 


Părul negru este singurul element de deghizare și ochii 
albaștri sunt tot atât de izbitori pe cât auzise Booth Hendrickson 
că fuseseră descriși de către cei care se aflaseră în compania ei 
și supraviețuiseră. 

Un bărbat solid, cu aspect serios, șoferul acum fără pălărie și 
fără ochelari de soare, în nefericitul său costum scos din sertar, 
stă așezat pe un scaun de bucătărie. Are părul negru, la fel ca 
ochii, și cafeaua din cana lui este atât de neagră că ar putea fi 
apă scoasă din râul Styx. Evident, este menit să intimideze, un 


VP-195 


tip care a abandonat liceul, cu un IQ suficient de mare cât să-i 
permită să conducă o mașină și să apese pe un trăgaci. Booth 
Hendrickson nu poate fi intimidat de un asemenea bărbat, care 
ar traduce, fără îndoială, faux pas ca „tatăl dușmanului meu”. 
Se folosise de zeci de asemenea bătăuși și, când devenise 
necesar, se descotorosise de ei, ca să evite orice legătură între 
el și ceea ce le ordonase să facă. Inteligența și spiritul vor 
învinge, întotdeauna, în fața forței brute; inteligenţă, spirit și 
legături cu oameni puternici, din care Booth avea din 
abundență. 

Din nou, el ridică ochii spre Jane Hawk și întâlnește privirea ei 
albastră precum cerul și, de data asta, nu se uită în altă parte. 

— Am trimis prin telefon locaţia ta, locuinţa lui Simon. Poate 
că ai ratat cu câteva minute momentul în care a căzut barosul, 
dar ei te urmăresc într-o mie de moduri diferite și se apropie 
rapid. 

— O mie, hm? Asta trebuie să fie o hiperbolă. 

El zâmbește. 

— Îmi place să aud fete frumoase care folosesc cuvinte mari. 
Ce curs „Îmbunătățește-ți vocabularul în treizeci de zile” ai 
urmat? Includea cuvântul /ese-majeste? Dacă nu, te-aș sfătui 
foarte serios să-l cauţi. 

— O crimă importantă comisă împotriva unui stat suveran. 
Trădare, spune ea. Dar nu se aplică aici. Voi, tehno-arcadienii, 
nu sunteţi un stat suveran. Sunteţi răzvrătiți, îmbătaţi de 
totalitarism și de promisiunea puterii absolute. Voi sunteţi 
trădătorii. 

Faptul că ea știe că ei își spun tehno-arcadieni îl tulbură, dar 
nu este surprins că ea a smuls această informație de la una 
dintre persoanele pe care le-a răpit și le-a interogat. 

Cu un ușor accent teatral, ea scoate un iPhone din buzunarul 
jachetei și îl așază pe masă, de parcă ar fi un ou Fabergé. 

Evident ea dorește ca el să o întrebe despre telefon, dar el nu 
va face asta. Este o înfruntare a voinţelor și el se pricepe să 
joace acest joc. 

El spune: 

— Cine este acuzat de trădare și este condamnat pentru ea 
depinde de cine controlează justiţia și presa. Tu nu o faci. In 
orice caz, trădarea în căutarea unei societăți perfecte este un 
act de eroism. 


VP - 196 


Nedumerirea ei este exagerată, un gest de bătaie de joc. 

— O societate perfectă cu oameni reduși la sclavie prin 
implanturi în creier? 

El zâmbește și își balansează capul în față și în spate, pe 
targă. 

— Nu reduși la sclavie. Ei primesc liniștea, sunt eliberaţi de 
griji, primesc o direcţie pe care, altfel, nu o pot descoperi pe 
durata vieților lor. 

În timp ce ea desface fermoarul unei genţi de piele, care se 
află în apropierea mesei, Booth aruncă o privire spre iPhone, 
minunându-se ce vrea ea să întrebe despre el, astfel încât el să 
poată întreba ceva complet diferit, dacă îl va menţiona, în vreun 
fel. 

Telefonul devine o problemă secundară când, din geantă, ea 
scoate o pereche de foarfece și zâmbește, în timp ce mișcă 
lamele strălucitoare. 

Ea întreabă: 

— Primesc o direcţie, hm? Există mulţi oameni care nu știu 
cum să-și trăiască viaţa - sunt în derivă, pierduţi? 

— Nu te juca de-a avocatul diavolului cu mine, Jane. Ştii la fel 
de bine ca mine că milioane de oameni își risipesc vieţile cu 
droguri, băutură. Ei nu-și pot găsi calea. Sunt indolenți și 
ignoranţi și nefericiti. Prin ajustare le oferim o șansă să fie 
fericiţi. 

— Serios? Asta este ceea ce faceţi, Boo? Le oferiţi o șansă să 
fie fericiţi? Dumnezeule, nu știu. Mie tot mi se pare sclavie. 

E| se preface neinteresat de lamele care foarfecă. Oftează. 

— Candidaţii la ajustare nu sunt aleși după rasă, religie, sex 
sau orientare sexuală. Nu este ţintit niciun grup anume. Nu 
poate să fie sclavie dacă scopul fiecărei ajustări este creșterea 
nivelului de multumire și fericire în lume. 

— Deci, ești un fel de filantrop, Boo. Văd chiar un Premiu 
Nobel pentru pace undeva în viitorul tău. 

Lui Booth îi displace intens să fie numit Boo. Acesta era un 
nume cu care fusese batjocorit în tinerețe. Ea putea să fi 
descoperit asta sau să fi intuit. Ea gândește că, dacă îl înţeapă, 
îl ridiculizează, poate să-l enerveze, la fel cum încearcă să-l 
enerveze cu foarfeca și, poate, cu alte instrumente ascuțite. Dar 
el îndurase atât de multă batjocură pe vremea când era copil, 
încât este călit. Cât despre faptul că ar putea să fie tăiat sau 


VP - 197 


torturat, va descoperi că el are mai mult curaj și rezistenţa unei 
stânci. In afară de asta, el știe că ea se mândrește cu faptul că 
acţionează, cât de mult posibil, în limitele tradiţionale ale 
moralității și nu va apela la tortură fizică. 

— Nu toate persoanele ajustate se află pe lista Hamlet a 
voastră, spuse ea. Dar cei care se află - cum, mai exact, devin 
mai fericiți prin sinucidere? 

— Nu eu îi aleg. Computerul îi alege. 

— Modelul computerizat. 

— Corect. El l-a selectat pe soţul tău pentru că era probabil pe 
cale să aleagă o carieră politică greșit direcţionată, după ce a 
plecat din infanteria marină. 

— Cine a proiectat modelul computerizat? 

— Nişte oameni cu o inteligenţă extraordinar de mare. 

— Ca Berthold Shenneck și David James Michael? 

— Mai deștepţi decât tine și decât mine, Janey, o asigură el, 
deși Booth este egalul intelectual al acelor oameni și, cu 
siguranţă, superior lui Jane. 

Ea continuă: 

— Shenneck, Michael, amândoi morţi. Cât de deștepţi au 
putut să fie? 

El nu se învrednicește să răspundă acestui raţionament 
sarcastic și lipsit de logică. 

El realizează că i-au scos sacoul. Acesta zace mototolit pe o 
tejghea, unde fusese aruncat de parcă era o zdreanţă. Ar trebui 
să aibă suficientă decenţă ca să așeze un sacou Dior într-un 
dulap, pe un umeraș. Cureaua lată care îi strânge coapsele va 
lăsa, cu siguranţă, urme adânci, diagonale peste pliurile cracilor 
pantalonilor săi. 

Folosind foarfeca să arate spre telefonul de pe masă, Jane 
spune: 

— Nu te întrebi ce e cu telefonul? 

— Ce ar trebui să mă întreb? E doar un telefon, Janey. 

Booth ridică din umeri, dar îl înfioară un sentiment de 
încântare brusc, pe care trebuie să îl ascundă. 

— Ai folosit telefonul ca să-ţi contactezi oamenii și să-i trimiţi 
după mine, spune ea. Acum am numărul pe care l-ai format. 

— Și care n-are nicio valoare pentru tine. 

— Serios? Nimic? Gândește-te la asta, Boo. 

El se gândește la asta, prea bine. Când a sunat la J-Spotter, 


VP - 198 


echipa a salvat automat numărul telefonului respectiv. Acum, 
când este dat dispărut, pot folosi numărul ca să obţină rapid 
semnalul unic de localizare al telefonului. De fapt este un 
transponder GPS, care le va permite să o urmărească până în 
locul acesta, mai devreme sau mai târziu. 

Ea privește spre șofer și manevrează foarfeca și el zâmbește 
spre ea, de parcă ar ști ce urmează. 

Ea se apropie de targă, ţăcănind foarfeca, încercând să-l 
determine pe Booth să întrebe ce are de gând să facă cu ea, 
dar, desigur, el nu întreabă. 

Când ea apucă o șuviţă groasă din părul lui și taie o bucată 
lungă de vreo opt sau zece centimetri lungime, Booth este 
surprins și nemulțumit. 

— Ce dracu'? 

— Ca să-mi amintească de tine, spune ea. Dar apoi aruncă 
șuvița pe podea. Deși mi-e teamă că ţi-am stricat perfecta ta... 
cum o numești? 

— Cum numesc ce? 

— Aranjamentul tău. Freza ta. Cum o numești? 

— Nu fi ridicolă. 

— O numești tunsoare? 

— Nu o numesc în niciun fel. 

— Nu, nu o numești tunsoare. Prea comun. Probabil că o 
numești coafură. Un bărbat cu prestanţa ta se duce la o coafeză, 
ca să-l aranjeze. 

Bătăușul cu costum negru scapă un râs scurt, e greu de spus 
dacă este autentic sau face parte dintr-un plan bine pregătit. 

— Cât de mult plătești când mergi la coafeză, Boo? 

— Bătaia de joc nu funcţionează cu mine, o asigură Booth. 

— Te costă o sută de dolari? 

Booth nu-i răspunde. 

— L-am insultat, îi spune ea golanului de la masă. Trebuie să 
fie cel puţin două sute. Poate chiar trei. ; 

Booth își dă seama că se uită la telefonul de pe masă. Işi 
îndepărtează privirea de la el, ca Jane să nu-i observe interesul. 

Ea se întoarce din nou spre el. 

— Cât îi plătești coafezei ca să-ţi aranjeze părul? 

Ea vrea să-l vadă drept un elitist superficial și el refuză să fie 
acea persoană, pentru că el nu este acea persoană, nu deo 
asemenea clasă, nu pentru cei din clasa ei, pentru nicio clasă, 


VP - 199 


deasupra oricăror concepte de clasă, castă sau eșalon. Nu 
spune nimic. 

Într-o clipă, ea trece de la gheaţă la foc, cu faţa contorsionată 
de furie și înroșită de ură. Cu o furie subită, ea mârâie: 

— Cât plătești pentru o tunsoare, găinarule? În timp ce 
vorbește, mâna ei se arcuiește în sus, apoi coboară, înfigând 
foarfeca în salteaua groasă de cinci centimetri, acoperită cu 
vinil, atât de aproape de faţa lui încât el tresare, în ciuda 
faptului că nu-și dorea asta. Vinilul și căptușeala de spumă se 
despică la fel cum s-ar întâmpla cu carnea și tăișurile lamelor 
zăngăne pe substratul de oţel, așa cum ar face-o pe oase. 

Ea dorește ca el să creadă că moartea soţului ei și pericolul în 
care trăiește copilul ei și aceste ultime luni de hăituială au adus- 
o la limita nebuniei, că ea ar putea să cedeze, să-l măcelărească 
înainte să înțeleagă, cu adevărat, ce făcea. Dar el o cunoaște 
prea bine ca să fie înșelat de acest rol. El studiase în detaliu 
toate cazurile pe care le rezolvase ea, pe când era agent FBI - o 
sumă de deducţii strălucite, strategii inteligente și tehnici isteţe. 
Luni de zile ea evitase să fie capturată, în ciuda resurselor 
combinate ale agenţiilor de aplicare a legii federale, statale și 
locale, care fuseseră dedicate căutării ei. Sănătatea ei mintală 
este o piatră care nu poate fi sfărâmată. 

Chiar și așa, în timp ce foarfeca trece pe lângă faţa lui și 
sfâșie salteaua, el privește spre iPhone, încercând, printr-un 
efort de voinţă, să cheme echipele SWAT, care ar trebui să se 
afle pe drum. 

Ea se apleacă spre el, iar furia i-a dispărut la fel de rapid cum 
apăruse. Faţa ei e imaculată, liniștită și extrem de erotică în 
serenitatea ei. Buzele ei se află la douăzeci de centimetri de ale 
lui, când ea împinge lamele închise ale foarfecii în pleoapa de 
jos a ochiului lui stâng. Oţelul este rece și vârful înțeapă. 

Jane șoptește: 

— Ştii de ce am pus telefonul pe masă, Boo? Ca să-ţi dau 
speranţă. Și astfel, când începi să speri, să pot să-ţi iau această 
speranţă. Așa cum tu ai luat speranțele multor oameni. Am lovit 
cu o șurubelniţă în priza de încărcare a acelui telefon, Boo. Am 
despicat bateria. Nu mai are curent. Nu mai are semnal de 
localizare. Nu îl urmărește nimeni. Nimeni nu vine să te salveze. 

Ochii ei au cel puţin trei nuanțe de albastru care se împletesc 
în striaţiile irișilor, acele straturi subţiri, circulare de mușchi, 


VP - 200 


asemenea  îndoiturilor  evantaielor japoneze. Luminile 
fluorescente ale bucătăriei reflectă diferit fiecare pigment, astfel 
încât privirea ei pare radiantă, nu datorită reflexiei, ci datorită 
unei lumini interioare. Pupilele ei sunt niște găuri negre, cu o 
gravitație alarmantă. 

Ea încă vorbește blând, la fel de tandru ca o iubită. 

— Spune-mi, Booth, ce altceva trebuie să-ţi mai iau ca să te 
determin să vorbeşti? Ochii tăi - ca să nu mai poți vedea răul? 
Ce pierdere îngrozitoare, având în vedere plăcerea pe care o ai 
când vezi răul pe care îl faci. 

Ea deplasă foarfeca spre buze. 

— Limba ta mincinoasă? Atunci va trebui să-mi răspunzi în 
scris la întrebări, în timp ce înghiţi foarte mult sânge. 

Ea îndepărtează foarfeca de buzele lui, dar nu îl împunge într- 
o altă parte a corpului. In schimb îl uluiește când se întinde în 
spate și cu mâna stângă îl mângâie între picioare, 
dezmierdându-i pachetul prin pantalonii costumului. 

— Mergi la Aspasia, Booth? 

Elegantele și extrem de secretele case ale plăcerilor, 
rezervate celor mai bogați susținători ai misiunii tehno- 
arcadienilor sunt numite Aspasia, botezate după amanta lui 
Pericle, faimosul politician și primar al Atenei, în jurul anului 400 
î.e.n. Booth este neliniștit de faptul că ea știe despre Aspasia, un 
secret la fel de bine păzit ca toate cele pe care le păstrează 
arcadienii. 

— Sunt patru astfel de case, șoptește ea. Los Angeles, San 
Francisco, New York, Washington. Le-ai încercat pe toate, 
Booth? Am petrecut ceva vreme vizitând Aspasia din Los 
Angeles. 

Dezvăluirea faptului că ea fusese într-unul dintre acele palate 
ale lui Eros, extrem de bine păzit, îl alarmează și el își spune că 
ea minte. 

— Colonadele gemene ale magnificilor palmieri Phoenix, care 
mărginesc aleea lungă, spune ea, curtea cu o piscină la fel de 
mare ca un lac. Zeci de milioane de dolari cheltuiţi pe artă și 
antichităţi. Atât de multă marmură și granit și strălucire. Are 
atâta clasă încât mărunţii adolescenţi eterni, perverși se pot 
duce acolo și se pot simţi bărbaţi importanţi. 

Nu minte. Fusese la Aspasia. Veridicitatea cuvintelor ei nu se 
regăsește în blândeţea cu care vorbește ori în tandreţea cu care 


VP - 201 


îl mângâie prin pantaloni; adevărul se regăsește în privirea ei, în 
ochii ei care acum radiază furie. Ceea ce văzuse la Aspasia nu 
doar că o uluise; era evident că o considera o monstruozitate, 
pentru că, acum, expresia ei era plină de repulsie și ochii ei 
reflectau doar dezgust. 

— Una dintre fetele de la Aspasia este o superbă euro- 
asiatică, poate optsprezece sau nouăsprezece ani. Numele ei 
este LuLing. Ei bine, știi, ăsta este numele ei de curvă, care i-a 
fost dat. Ea nu-și amintește numele ei adevărat sau ce fusese 
înainte de asta, nu-și amintește familia, nimic din trecutul ei. 
Nici măcar nu înțelege conceptul de trecut sau viitor. Toate 
astea și multe altele au fost rașchetate din mintea ei. Trăiește 
doar în momentul prezent, Boo. Zâmbitoare și atentă, fără 
inhibiţii. Ai putea să o numești un spirit vesel, dacă ar mai fi 
rămas ceva spirit în ea. Ea trăiește doar ca să se supună celor 
care o folosesc, să le satisfacă orice dorință. Tare, nu? Doar 
faptul că te gândești la asta ar trebui să-ți umfle buzunarul din 
chiloţi, Boo. 

El nu îndrăznește să vorbească. Acum crede că i-a subestimat 
capacitatea... pentru cruzime. 

Vocea ei blândă coboară până la nivelul unei șoapte. 

— Ai dorințe extreme, Boo? Îți place sexul dur? Mai dur decât 
dur? iți place să le auzi cum ţipă? 

Bravada și susținerea ostentativă a superiorității sale îl 
ajutaseră întotdeauna pe Booth, în trecut, să depășească 
momentele dificile. Acum, mintea lui aleargă în timp ce se 
gândește ce să spună. 

Faţa ei se află la treizeci de centimetri de a lui. Palma ei încă 
se mișcă, senzual, peste șlițul pantalonilor. Respirația ei 
fierbinte îi suflă peste față. 

— Băiatul mamei este îngrozit de mine? Dacă n-ar fi așa, ar 
exista măcar o ușoară întărire a micuţului ăstuia, dar nu se 
mișcă niciun pic. Teroarea este un lucru bun, dacă te face să 
înfrunţi adevărul. Trebuie să fii de acord să-mi spui tot ce vreau 
să știu despre arcadieni, pentru că, dacă nu-mi spui, nici măcar 
mintea ta nu este atât de întunecată încât să-și închipuie ce îţi 
voi face. 

Dacă îi toarnă pe arcadieni, cu siguranţă că ei îl vor tortura și 
îl vor ucide ca pe un trădător. Colegii lui de conspirație au 
minţile infinit mai însetate de sânge decât această javră, care 


VP - 202 


este mai degrabă o persoană corectă. În ultimele câteva luni ea 
i-a dat destule dureri de cap, unele la fel de stăruitoare ca niște 
migrene. Poate că este capabilă de mai multă cruzime decât își 
închipuia el, dar ea nu-i va tăia - spre deosebire de unii dintre 
asociaţii ei - limba sau boașele. Ea îl îngrozește, da, dar bravada 
și încrederea în superioritatea lui sunt acum la fel ca 
întotdeauna, cea mai bună speranţă a lui. 

Frica îi umpluse gura cu salivă și el o pune la treabă cu folos, 
scuipând copios peste fața ei, de la o depărtare de cincisprezece 
centimetri. 

El se așteaptă ca furia ei stăpânită să erupă, se așteaptă să 
fie pălmuit și zgâriat, dar faţa ei este tot liniștită și nu îl atinge. 

Rămâne aplecată deasupra lui încă un moment, apoi se ridică. 
Stă acolo în tăcere, privind în jos spre el, fără nicio expresie. 

Trece poate un minut, în timpul căruia ea nu-și șterge fața. 
Perle de salivă strălucesc pe obrazul ei, pe bărbie și un fir 
subțire, argintiu atârnă de vârful nasului ei perfect. 

Se întoarce cu spatele la el și se duce spre chiuvetă, dar nu ia 
un prosop de hârtie ca să se șteargă și nici nu pornește apa. Se 
uită pe fereastră. 

Reacţia ei este atât de neașteptată, încât groaza lui Booth 
crește odată cu tăcerea care se prelungește. Este reticent să-și 
întoarcă privirea de la ea, dar apoi își răsucește capul spre 
dreapta, pe targă și se uită la bătăușul în costum negru, iar el îl 
privește înapoi cu ochi la fel negri ca găurile acelea din deșert 
din care ies tarantulele. 

Jane se întoarce dinspre chiuvetă și îi spune însoţitorului ei: 

— Voi folosi baia. Fă-l să tacă pentru o vreme, cât sunt 
plecată. 

— Cloroform? întreabă el. 

— Nu. Pune-i căluș. Leagă-l cu bandă adezivă. 

Ea nu-i mai aruncă nicio privire lui Booth, ci iese din 
bucătărie, cu scuipatul încă umed pe faţă. 

Cuvintele ei îi revin lui Booth în memorie: nici măcar mintea 
ta nu este atât de întunecată încât să-și închipuie ce îţi voi face. 


26. 


În biroul ei, Tanuja Shukla stă aplecată deasupra 
VP - 203 


computerului,  purtându-și personajul singuratic, Subhadra, 
printr-o noapte cu vânt și ploaie, într-o călătorie rău 
prevestitoare și misterioasă, dar, în cele din urmă, magică. 
Propoziţiile nu reușesc să se formeze cu obișnuita bucurie, dar 
există oarecare satisfacție în strădanie. 

Sunetul de apel al telefonului ei era constituit din câteva 
acorduri din What a Wonderfull World. Ea zâmbi și lăsă muzica 
să cânte din nou, așa cum făcea de obicei, în timp ce cântă: 
„Văd cer albastru și nori albi”. Apoi răspunse. 

O voce familiară, bărbătească, spuse: 

— Unchiul Ira nu este unchiul Ira. 

— Da, în regulă, zise Tanuja. 

Ea ascultă ceea ce trebuia să se întâmple în seara aceea și 
spuse că înţelegea și că va acţiona conform instrucțiunilor. 

După ce termină, cel care o sunase conchise: 

— Auf Wiedersehen, buze dulci. 

— La revedere, spuse ea, și lăsă telefonul deoparte și se 
întoarse la nuvela ei. 

După un moment începu să cânte: „Văd copaci verzi și 
trandafiri roșii de asemenea”, în timp ce se întindea spre 
telefon. Dar muzica nu se repetă. Nu avea niciun apel. Fie cel 
care o sunase lăsase telefonul să mai sune o dată înainte să 
închidă, fie Tanuja își imaginase sunetul de apel. 

Ea se uită la telefon, nedumerită, timp de câteva clipe. Apoi 
ridică din umeri și se întoarse la povestea ei despre Subhadra în 
furtună. 

Din când în când își atingea, cu mintea aiurea, colţul rănit al 
gurii, dar sângerarea se oprise cu ore în urmă și degetele ei 
rămâneau uscate. 


27. 


În baia de serviciu, la chiuvetă, Jane își spălă faţa cu apă și 
săpun și se clăti și se șterse cu un prosop pentru oaspeţi. 

Se aplecă privindu-se în oglindă, în ochii ei, care i se păruseră 
străini în ultima vreme, și se întrebă dacă putea într-adevăr să 
facă ceea ce intenţiona. 

Ea nu petrecuse prea mult timp privindu-se în oglinzi nici 
măcar pe vremea când era fetiță. Pe faţa ei putea să vadă prea 


VP - 204 


mult din mama sa, așa că imaginea ei din oglindă era 
reamintirea constantă a unei pierderi imense. Și nu în ultimul 
rând, figura reflectată în oglindă îi amintea de confuzia și 
îndoielile de sine și de teama și lașitatea care o paralizaseră 
când, pe vremea când era doar un copil de nouă ani, nu fusese 
capabilă să-l acuze pe tatăl său pentru uciderea mamei ei, deși 
avusese un motiv serios să creadă - nu, știuse - că el o omorâse 
și făcuse să pară o sinucidere. Creștem, ne schimbăm, devenim 
maturi, ajungem la puţina înțelepciune pe care putem să o 
dobândim, dar întotdeauna în oglindă se află cei care am fost 
alături de cei care suntem, o amintire din trecut și, din nou, o 
recunoaștere tacită. 

De data asta problema nu era lașitatea. Nu era nevoie de 
curaj ca să-i facă lui Booth Hendrickson ceea ce intenţiona. In 
schimb, era nevoie de lipsă de scrupule. Avea nevoie să-și 
împietrească inima, dacă nu o împietrea față de toată lumea, 
măcar față de cei cărora le lipsea capacitatea să vadă propria 
lor umanitate și în ceilalți, față de cei care nu recunoșteau 
niciun drept la viaţă, în afară de al lor, pentru care puterea era 
la fel de indispensabilă ca aerul și apa. Lumea colcăise 
întotdeauna de genul lor de persoane cu obraz gros, în cantităţi 
neplăcut de mari, dar în zilele acestea ei înfloreau ca niciodată 
până atunci, după ce secole de acumulări de progrese 
tehnologice le puseseră în braţe mai multă putere decât puteau 
visa să aibă regii din vechime, putere care nu ar trebui să fie 
încredințată decât unor zei inofensivi. 

Nu-l putea interoga pe Booth Hendrickson folosind tehnicile 
care dăduseră rezultate cu alţi subiecţi. Aroganţa lui era o 
fortăreață și o armură. Rădăcinile adânci ale psihologiei lui, 
precum cele ale fratelui său, erau încurcate în noduri gordiene, 
legate pentru prima dată în copilăria lor timpurie și elaborate de 
atunci încoace. Poate că acum, la patruzeci de ani, bărbatul 
acela putea să pară un stejar măreț, dar era putred până în 
străfunduri, cu toate membrele și ramurile sale diforme - și lipsit 
de frunze, dacă puteai considera că frunzele sunt un semn al 
sănătăţii. Era o mlaștină de minciuni, o pădure virgină de 
amăgiri și nu putea să aibă încredere în răspunsurile pe care le 
dădea la întrebările ei, decât cu un grad ridicat de risc. 

Cu un astfel de om nu avea altă alegere decât să fie 
extraordinar de crudă. Desigur, nenumărați psihopaţi apelau la 


VP - 205 


același tip de raționament. 

Inchise ochii și încercă să-și amintească de fiul ei, așa cum îl 
văzuse ultima oară: în curtea de joacă împrejmuită a fermei, 
alături de grajdurile de la casa lui Gavin și Jessie Washington, 
unde se afla ascuns, departe și în siguranţă. Învăluit de soare și 
de umbrele stejarilor, așezat în picioare, pe un scaun scund, 
periind coama unui ponei Exmoor, numit Hannah, pe care Gavin 
și Jessie Washington îl cumpăraseră recent pentru el. Travis 
avea părul întunecat și ciufulit, ca al tatălui lui, și ochii albaștri 
că ai ei, limpezi și inocenți, o inocenţă pe care ea o pierduse cu 
mulți ani în urmă. 

În trecut, la sfârșitul fiecăreia dintre rarele ei vizite, el o 
însoțea până la mașină și o privea cum se îndepărta. Dar el nu 
mai putea rezista mult să fie despărțiți în acest fel. Cu această 
ultimă ocazie, el îi dăduse de înțeles, prin Jessica, la scurtă 
vreme după sosirea lui Jane, că atunci când venea vremea să 
plece, ea trebuia să se prefacă doar că pleca, să se așeze la 
poartă sau să citească, în camera alăturată, ceva de felul 
acesta, fără să spună cuvintele „La revedere”. 

Așa că ea rămăsese acolo, în picioare, privindu-l cum o ţesăla 
pe Hannah, vorbind despre cât de repede devenise el un călăreț 
plin de încredere, sub îndrumarea lui Gavin, despre cât era de 
isteață Hannah și cum se bucura poneiul de compania 
ciobăneștilor germani Duke și Queenie. Ca întotdeauna, veni 
momentul în care tristețea adâncă pe care i-o provoca 
despărțirea de el părea să își dubleze greutatea cu fiecare minut 
cu care întârzia plecarea, așa că, dacă nu ar fi plecat chiar în 
acel moment, n-ar mai fi putut pleca niciodată. Dar ea aflase 
prea multe secrete, le făcuse prea mult rău prea multor oameni 
a căror bogăţie și putere erau depășite doar de aroganţa lor și 
de răutatea implacabilă. Dacă renunţa la această luptă sinistră, 
dușmanii ei nu vor înceta niciodată să o vâneze și, până la 
urmă, o vor găsi. Să o găsească pe ea va însemna să-l găsească 
și pe el. Nicio ţară străină nu era destul de îndepărtată. Niciun 
stil de viaţă prea umil, nicio identitate falsă nu era suficient de 
bine făurită ca să-i înșele în căutarea lor, atunci când dispuneau 
de nenumărați ochi în cer, poate sute de milioane de camere 
aici jos și de internetul tot mai răspândit care le va oferi, într-o 
bună zi, accesul nedetectabil în orice încăpere de pe pământ. 
Așa că îl sărutase pe Travis pe obraz, așa cum stătea și o țesăla 


VP - 206 


pe Hannah și îi spuse că se duce la o plimbare și intră în casă pe 
ușa din spate și ieși pe ușa din faţă, se duse la mașină și pleacă, 
cu drumul din faţa ei neclar și întunecat, de parcă se afla în 
mijlocul unei furtuni, deși ziua era senină și strălucitoare. 

Acum, în baia de serviciu a familiei Mendez, ea își privi 
imaginea din oglindă și știu că, fără îndoială, va fi capabilă să 
comită oroarea la care se gândea. Pentru apărarea celor 
inocenți - nu doar a fiului ei, ci și a nenumăratelor suflete care 
fuseseră deja sau vor fi culese de arcadieni - va comite o faptă 
abominabilă care o va obliga să suporte judecata veșniciei. 

Oricum, ar însemna să fie o proastă dacă ar crede că fapta pe 
care era pe cale să o comită nu o va bântui pentru tot restul 
zilelor ei. Și nu era o proastă. 


28. 


În acest anotimp, dimineţile cele mai reci erau dedicate cailor 
și, asemenea altor dimineţi alături de cai, această ultimă 
sâmbătă din martie oferea ore idilice de ritmuri liniștite, scene 
din natură, simple și abundând de frumusețe, fără vreo notă 
discordantă sau vreun semnal de alarmă, până când se opriră 
pentru un prânz la marginea pârâului, la umbra copacilor. 

Sâmbătă dimineaţa, la o oră după ivirea zorilor, Gavin 
Washington pusese șaua pe armăsarul lui, Samson, și tânărul 
Travis se căţărase rapid pe poneiul lui, Hannah, și porniseră 
împreună pe dealurile estice din Orange County, unde tufișurile 
erau înverzite de ploile recente. Încă mai pluteau câţiva nori, 
rămași de la furtuna din seara precedentă, dar se destrămau ca 
un cocon de mătase, de parcă cerul era o măreaţă minune cu 
aripi albastre care se născuse din ei. 

Când călăreau nu vorbeau prea mult, pentru că era o formă 
meditaţie pe care Gavin o aprecia de multă vreme și băiatul 
începea să o înveţe. Pentru un timp merseră în pas lent, 
ascultând doar  tropăitul  potcoavelor, zornăitul pietrelor 
dislocate, scârțâitul șeilor de piele și șoapta ocazională a 
vântului capricios, printre salvii și prin iarba înspicată, Avena, o 
varietate de hrișcă. lepurii săreau speriaţi din potecă și se 
ascundeau în tufișuri și șopârlele îi urmăreau, cu ochii acoperiţi, 
de pe pietrele încălzite de soare. 


VP - 207 


Măriră pasul la un mers rapid când se întoarseră spre nord, ca 
să aibă soarele dimineţii în dreapta lor, dar Gavin nu era încă 
pregătit să-l lase pe băiat să călărească la trap în afara curții de 
exerciții, împrejmuită, de la ferma lor. 

Sus, deasupra capetelor lor, vulturi cu coadă roșie planau pe 
curenţii ascendenți, vânând șoareci și alte astfel de creaturi, 
condamnate la viaţa legată de pământ. Baletul aerian al acestor 
prădători putea să fie fascinant și Gavin îi spuse lui Travis să fie 
la fel de atent și la poteca din faţa lui. Deși umbrele îndreptate 
spre vest ale tufișurilor și stâncilor încă lăsau modele pe 
pământ, ziua era de acum suficient de caldă pentru șerpii cu 
clopoței. 

Cotiră într-un canion îndreptat spre est, ai cărui pereţi se 
înclinau ușor spre un pârâu, prea umflat de ploile recente ca să-i 
permită lui Gavin să încerce traversarea pe la primul vad. Dar 
panta blândă, în urcare, a fundului canionului le oferea o potecă 
lejeră și, în stânga lor, căderile de apă surprinzător de limpede 
și strălucitoare peste pietrele netede erau încântătoare și pentru 
ochi, și pentru urechi. 

După ora unsprezece ajunseră la un colț deschis și 
descălecară și își conduseră caii la pârâu și îi ţinură de frâie, în 
timp ce Samson și Hannah se adăpau, pentru că apa era 
suficient de limpede ca să nu-i dea niciun motiv de îngrijorare lui 
Gavin. Sezonul acesta fuseseră atâtea ploi încât primele furtuni 
curățaseră albia stâncoasă a pârâului de așchii și resturi. 

Lăsară caii să pască iarba dulce care înflorea în colţul acesta 
deschis și dincolo de el, poate nu doar datorită ploilor din ultima 
vreme, ci și a unei pânze freatice aflate dedesubt. Întinseră o 
pătură pe jos și se așezară la umbră, să mănânce sandvișuri cu 
pui și să bea ceai rece din termosuri. 

— Mătușa Jessie face sandvișuri bune, zise băiatul. 

— Singurele motive pentru care m-am însurat cu ea, admise 
Gavin, au fost sandvișurile ei, ravioli făcuţi în casă și plăcintele 
cu piersici. 

Travis chicoti. 

— Astea-s aiureli. 

— O, chiar așa? De când ai devenit tu expert în aiureli? 

— Te-ai însurat cu ea pentru că o iubești. 

Gavin își dădu ochii peste cap. 

— Ce bărbat n-ar iubi o femeie care face astfel de sandvișuri? 


VP - 208 


El auzi un băzâit straniu în depărtare, ca o unealtă electrică, 
dar când își încordă auzul, sunetul dispăru. 

— Cum se comportă protecţia ta împotriva soarelui, Travis? 

— Nu m-am ars. 

— O să mai punem puţină, înainte să plecăm spre casă. 

Gavin era, din naștere, la fel de negru ca un mahon înnegrit 
de foc, dar băiatul avea ceva celtic în el și avea nevoie să se 
bronzeze treptat. 

— Mi-aș dori să fi fost negru, ca tine. 

— Să-ţi spun ceva - te facem frate de onoare, diseară, după 
cină. 

— Cum funcţionează asta? 

— Punem Sam Cooke la combina stereo și niște cremă de 
ghete pe tine și spunem cuvintele vrăjite. 

— E o prostie. 

— O să-ţi spun ceva adevărat, care o să sune și mai prostesc. 

— Cum ar fi? 

— Prin părţile astea, înotau balene. 

— Și mai multe aiureli, unchiule Gavin. 

— Tot terenul ăsta pârjolit și chiar mai departe, spre est, în 
deșert, a fost cândva acoperit de o mare uriașă, adâncă. 

— Când? 

— Ei bine, nu luna trecută. Dar în urmă cu patru milioane de 
ani, cu siguranţă. Au găsit fosile de balene prin părţile astea. 
Dacă ai fi fost pe aici, să mănânci sandvișuri de pui, în urmă cu 
patru milioane de ani, ai fi putut să sfârșești ca lona în burta 
unui leviatan. 

Băzâitul se auzi din nou și, de data asta, se amplifica 
progresiv. 

— Ce e aia? întrebă Travis. 

— Hai să aruncăm o privire. 

Gavin se ridică și se îndreptă spre luminiș, îndepărtându-se de 
pârâu, ieșind din linia copacilor. Băzâitul părea să vină de 
deasupra capetelor. Folosindu-și palma ca parasolar, el își feri 
ochii de soare, dar nu avu nevoie să cerceteze cerurile după 
sunet. 

Deplasându-se cu vreo douăzeci și cinci de kilometri pe oră, 
drona cu patru elice venea dinspre est, sub nivelul pereţilor 
canionului, ca o insectă de cinci kilograme, cu o cameră 
atârnată sub ea, pe un stabilizator giroscopic. 


VP - 209 


Deși aceste canioane și dealuri păreau izolate, ele nu se aflau 
prea departe de civilizaţie. Multe dintre orășelele din Orange 
County își întindeau membrele până în sălbăticie. Pe de altă 
parte, el și Travis nu se aflau chiar la o aruncătură de băț de un 
complex rezidenţial cu o mie de case. Nu mai întâlniseră 
niciodată o dronă prin acele părţi până atunci. 

Existau numeroase motive legitime pentru nenorocitele astea 
băgărețe. Agenţii imobiliari filmau cu ele proprietăţile de 
vânzare și geologii se foloseau mult de ele. Dar acesta era un 
spaţiu permanent deschis, teren care nu va fi niciodată vândut 
pentru construcția de case sau clădiri de birouri sau centre 
comerciale. 

— Ce face? întrebă Travis, în timp ce drona se apropia. 

Ei stăteau în picioare, la limita umbrei copacilor. Gavin spuse: 

— Treci în spate, în timp ce îl trase pe băiat mai adânc sub 
acoperirea ramurilor de populus, unde pierdură din vedere 
aeronava băzâitoare - și nu mai puteau fi văzuți. 

— Ce face? întrebă băiatul, din nou. 

— Probabil vreun maniac al tehnologiei care se distrează cu 
noua lui jucărie. 

— Așa departe? 

— E mai bine aici, unde nu poate să dea de belea și să 
lovească parbrizul mașinii cuiva. Haide să ne întoarcem la 
prânz, înainte ca furnicile să termine ce a mai rămas din 
sandvișuri. 

Se întoarseră la pătura aflată în umbra răcoroasă. 

Existau spaţii între copacii de populus. Dacă drona zburase 
direct pe deasupra pădurii, caii care pășteau s-ar putea să nu fi 
fost văzuţi de deasupra. 

Gavin încă putea să audă mașinăria bâzâitoare în depărtare. 
Își termină sandvișul din două mușcături și aduse caii lângă un 
copac din apropiere. Îi legă de ramurile joase unde nu stăteau în 
umbră totală. 

— Nu vrem să se încingă, îi spuse el băiatului. Avem negrese 
la desert, dacă te interesează. 

— Eu m-aș fi însurat cu mătușa Jessie numai pentru negresele 
ei. 

— Ai grijă, cowboy. Eu am văzut-o primul pe doamna. 

Acum, Gavin putea să audă două drone, una ceva mai 
îndepărtată decât cealaltă. Probabil că una cerceta de la nord la 


VP - 210 


sud, iar cealaltă de la est la vest. Ar putea să fie chiar trei. 

— Sunt mai multe, spuse Travis. 

— Un întreg nenorocit de club de maniaci. Poate că au un fel 
de concurs, explică Gavin sprijinindu-se cu spatele de copac și 
prefăcându-se că nu este îngrijorat. 

Se întrebă pentru ce trebuia să se prefacă. Cel mai probabil, 
explicaţia lui era cea corectă. Prietenia lui şi a lui Jessie cu Nick 
și Jane fusese relativ scurtă și discretă. In cele două luni și 
jumătate de când îl adăposteau pe Travis, nimeni din armata de 
oameni care o căutau pe mama băiatului nu făcuse legătura 
între ei. 

De fapt, dacă cei care o vânau pe Jane ar fi făcut o conexiune 
subită între Gavin și Jessica și ea, nenorociţii nu i-ar vâna pe el și 
pe Travis cu drone. Ei ar fi ajuns la casa lor, chiar acum, cu 
Jessie în custodie, așteptând ca bărbatul și băiatul să se întoarcă 
acasă, în ghearele lor. 


29. 


Când Jane reveni în bucătărie, Gilberto Mendez nu se 
întorsese încă la scaunul lui de bucătărie și la cafea. El stătea în 
picioare, lângă chiuvetă, cu spatele drept și umerii trași în spate 
și cu figura serioasă, poate așa cum stătea la intrarea uneia 
dintre camerele lui de priveghi, când îi întâmpina pe cei îndoliaţi 
să arunce o ultimă privire la cel pe care-l iubiseră. 

Booth Hendrickson era tot legat de targă, într-o poziţie pe trei 
sferturi așezat. Gilberto îi îndesase în gură o rolă de tifon și îi 
sigilase bine buzele cu bandă adezivă. 

Chiar și fără să se poată folosi de voce, magnificul de la 
Departamentul de Justiţie era capabil să-și transmită disprețul, 
ținându-și bărbia ridicată, ochii îngustaţi și sprâncenele drepte. 
Jane simţea că, din spatele benzii adezive, gura lui era strânsă 
într-o expresie de dispreţ pur. 

Ea stătea în picioare, lângă targă, privindu-l, verificându-i 
hotărârea, oferindu-i o ultimă șansă să apuce altă cale decât 
cea pentru care se decisese ea mai devreme. Dar el nu dădea 
semne că se răzgândise. 

— Credeam că Shenneck și D.J. Michael erau cele două capete 
ale șarpelui, dar ei au dispărut și șarpele este tot în viaţă. 


VP - 211 


Trebuie să aflu care este adevărata putere din spatele acestor 
arcadieni ai tăi, cel care stă pe tronul cel mare. Am nevoie să 
aflu o mulţime de alte lucruri. 

Hendrickson scutură din cap, făcând pe tipul dur care i se 
împotrivea, chiar și în acest moment de pericol extrem. 

— Te-aș putea interoga așa cum i-am interogat pe ceilalţi, dar 
tu ești un mincinos la fel de bun ca însuși diavolul. Nu-mi pot 
permite să fiu înșelată, să fiu trimisă după cai verzi pe pereţi sau 
într-o capcană de a ta. 

Dacă era posibil să transmiţi un rânjet cu gura astupată, 
atunci Hendrickson reușise. 

— Nu există decât o singură cale prin care pot avea încredere 
în ceea ce îmi spui. 

El ridică o sprânceană. 

— În ianuarie, încă locuiam într-o casă din Virginia, la două 
luni după moartea lui Nick. Atunci s-a întâmplat un lucru 
înfricoșător. Eu stăteam la computer și cercetam sinucideri 
ciudate. Travis se afla în camera lui și se juca atunci cu niște 
cuburi LEGO. Eu nu mi-am dat seama că un nenorocit a folosit o 
armă pentru încuietori ca să intre în casa mea. El se afla în 
camera băiatului meu. 

Sprânceana lui Hendrickson nu mai e la fel de dreaptă. 

— Tipul ăsta îl fermecase pe Travis cu povești amuzante. L-a 
trimis la mine să mă întrebe ce înseamnă „natsat” și pe urmă 
„lapte plus”. Eu am crezut că este vreun joc de copil. Dar 
acestea sunt cuvinte din Portocala mecanică, a lui Anthony 
Burgess. A avut un mare efect asupra mea, la universitate. M-a 
determinat să merg la FBI. Travis a venit din nou la mine și mi-a 
spus că domnul Droog o să-l înveţe un joc amuzant numit „viol”. 

Ochii lui Hendrickson erau verde-deschis, plini de venin. 

— Așa că l-am luat pe Travis lângă mine, mi-am luat arma și 
am pornit să cercetez casa. Nu am găsit pe nimeni, doar ușa din 
spate deschisă, continuă Jane. Chiar în clipa aceea mi-a sunat 
telefonul. Era domnul Droog. El mi-a spus că, dacă voi continua 
să anchetez moartea lui Nick și toate acele sinucideri ciudate, 
îmi vor răpi băiatul și îl vor trimite la ISIS sau la Boko Haram?, ca 
să fie folosit pe post de sclav sexual, până când sălbaticii aceia 
se vor plictisi să-l paseze între ei. El mi-a mai spus și că s-ar 
putea să-mi facă același lucru și mie, pentru ca fiul meu și cu 


+ Boko Haram, organizaţie teroristă, ramură a ISIS, în Africa de Vest. (nitr.). 
VP - 212 


mine să putem fi martori la abuzarea și umilirea celuilalt. 

Ea închise ochii și inspiră adânc. Faptul că vorbea despre 
asta, mai ales cu acest bărbat, stârnea în ea o poftă de violenţă 
pe care nu îndrăznea să și-o permită. 

Privi din nou în jos spre Hendrickson. 

— Acest domn Droog avea o voce deosebită, de tenor, 
anumite tipare de vorbire pe care mi-am spus că nu le voi uita 
niciodată. Niciodată. Și nu te-am uitat, domnule Droog. Când te- 
ai trezit complet după cloroform, pe când îmi spuneai cât de 
mult îţi plac fetele frumoase care folosesc cuvinte mari, precum 
hiperbolă, te-am recunoscut. Te-am recunoscut. 

Ea se duse la frigider și scoase din el cutia Medexpress și o 
aduse pe masă. Un ecran digital inserat pe faţa cutiei de 
transport afișa temperatura de 3 grade Celsius, care era 
temperatura din interior, cu mult sub cea necesară pentru 
păstrarea produsului. 

Din geanta de piele ea scoase un garou din cauciuc, un 
pansament învelit în ambalaj steril și o seringă hipodermică. 

Prin căluș și banda adezivă Hendrickson scoase niște zgomote 
interogative, care ar fi putut să fie cuvinte care formau o 
întrebare urgentă. 

Jane deschise cutia Medexpress. Pachetele modulare, reci, 
CryoMAX, erau încă destul de înghețate. 

Ea scoase din cutie trei fiole generoase, cu un fluid cețos, 
arămiu, cuibărite în manșoane izolatoare, fiecare purtând 
același număr de serie, care trebuiau injectate în cadrul 
aceleiași sesiuni. Erau câteva dintre mostrele pe care le luase 
de la casa lui Berthold Shenneck, în Napa County, mai devreme, 
în cursul lunii, când ea și un aliat al ei invadaseră casa de 
vacanţă a inventatorului mecanismului nanotehnic de control. 

Ea își dorise mostrele drept dovezi. Acum erau mai mult decât 
niște dovezi. Deveniseră o unealtă nepreţuită. 

Sunetele pe care le scotea Hendrickson nu mai erau 
interogative, în schimb erau exclamative, un protest înăbușit 
dar agitat. 

— Regret asta, dar cu tine nu există altă cale, spuse Jane. 
Nicio altă cale să aflu adevărul și am nevoie disperată de 
adevăr, domnule Droog. Din fericire, Shenneck mi-a oferit ceea 
ce îmi trebuie ca să storc adevărul de la tine. 

El începu să se agite în legături, scuturând targa, dar nu avea 


VP - 213 


cale de scăpare din chingi. 

Ea așteptă până când el obosi și apoi apucă foarfeca și începu 
să taie mâneca dreaptă a cămășii lui albe. 

El încercă să se împotrivească fără succes. Mâneca tăiată se 
desprinse și căzu pe podea. 

Pielea de găină i se contura pe braţul dezgolit. Fruntea lui 
palidă străluci acoperită de mărgele fine de transpiraţie. 


30. 


Asta n-ar trebui să fie permis să se întâmple. Asta este o 
atrocitate. El este cine este. Nu un candidat pentru ajustare. 

Nimeni nu-i spusese că era posibil ca ea să deţină fiole care 
conțineau mecanismul de control. Ceea ce înseamnă că nimeni 
nu știe despre ele. 

Se știa că javra nebună luase banii din seiful lui Shenneck de 
la casa din Napa și se presupunea că plecase cu fișierele 
cercetărilor lui pe un flash-drive, pentru că el lucra când se afla 
la Napa, la fel cum lucra în laboratoarele lui din Menlo Park. Dar 
nimeni nu știa că pusese mâna pe fiole care conţineau 
mecanismul de control. 

Shenneck n-ar fi trebuit să le ţină într-un loc atât de 
nesecurizat. Ar fi trebuit să fie depozitate la Menlo Park. La ce 
dracu’ se gândise nenorocitul dement? Neglijenţa, aroganţa, 
prostia crasă! Probabil că nemernicul sifilitic voia să le 
folosească pe nevasta lui, Inga, pentru că vrăjitoarea 
dominatoare  călărea întotdeauna pe mătură. Poate că 
intenţiona să o transforme în propria lui versiune a fetelor din 
Aspasia. 

Este intolerabil. Inimaginabil. Asta n-ar trebui să fie permis să 
se întâmple. El este cine este și ea este doar un plebeu vulgar, 
care acționează în afara ligii ei. Ajunsese atât de departe doar 
prin noroc chior, asta-i tot. 

În timp ce ea desface seringa hipodermică, lui Booth îi trece 
prin cap că poate unii dintre arcadieni știau că ea se află în 
posesia mecanismului de control, dar nu-i spuseseră și lui. In 
funcţie de celula din care făceai parte, ţi se spunea doar ceea ce 
trebuia să știi. Dar el credea că știa totul, absolut totul. Dacă 
cineva considerase că această informaţie era rezervată celor 


VP - 214 


peste nivelul lui... nu mai există onoare. Nici integritate. 
Trădarea se află peste tot. Intrigi, trădare și dezordine 
distructivă! Asta n-ar trebui să fie permis să se întâmple. 


31. 


Jane desfăcu seringa hipodermică. O pregăti împreună cu 
branula. 

Prinse furtunul de cauciuc în jurul bicepsului lui Booth și 
strânse tare. Cu buricul unui deget ea palpă venele din 
antebraţul său, până găsi una convenabil de proeminentă. 

Rupse ambalajul și folosi bandajul antiseptic la locul injecţiei. 

Booth Hendrickson scoase niște sunete complet diferite față 
de cele de mai devreme, un zgomot nenorocit, implorator. 

Degetele palmei sale, întoarse, erau împrăștiate și tremurau, 
întinzându-se atât de mult cât îi permiteau legăturile, foarte 
asemănător cu cele ale unui cerșetor înspăimântat și fără niciun 
ban care cere de pomană. 

Strigătele înăbușite care-i scăpau acum erau la fel de 
vrednice de milă ca scheunatul unui câine grav rănit. 

Gilberto veni alături de Jane. 

— O fac eu. Am pregătire pentru asta. 

— Nu, nu tu. Nu asta, dintre toate lucrurile, murmură ea. Asta 
trebuie să rămână doar pe umerii mei, ai nimănui în afară de 
mine. 

În timp ce Jane pregătea prima fiolă mare pentru transfuzie 
intravenoasă, Hendrickson începu să plângă asemenea unui 
copil înspăimântat, pierdut și singur într-o pădure întunecată. 
Pădurea era viaţa lui, așa cum și-o croise el însuși, și întunericul 
era bezna unui suflet neîngrijit atât de multă vreme încât nu mai 
putea fi iluminat ca să mai scoată la iveală vreo speranță 
călăuzitoare. 

Ea ezită să-i administreze prima fiolă. Se cutremură violent, 
de parcă o prezenţă îngheţată și invizibilă ocupase, pentru o 
clipă, același spaţiu în care stătea și ea, trecând prin ea spre un 
neant fără nume. 

Inima omului era înșelătoare mai presus de orice altceva, și a 
ei nu făcea excepţie. În această misiune periculoasă în care se 
afla, zilele erau dure și nopţile erau solitare și doar două 


VP - 215 


motoare o mișcau înainte: primul, dragostea pentru copilul ei și 
pentru soțul ei mort; al doilea, convingerea că, în lupta 
permanentă dintre bine și rău, acestuia din urmă trebuie să i te 
opui fără încetare. Dar aici exista tentaţia de a folosi armele 
răului împotriva acestuia și, folosindu-le astfel, risca să devină 
exact lucrul pe care jurase să-l înfrunte. Nu putea spune, fără 
urmă de îndoială, că sufletul ei își dorea mai mult dreptate 
decât răzbunare și, în această înșelătorie de sine, referitoare la 
motive, se aflau începuturile lungii prăbușiri a sufletului. În cele 
din urmă, nu putea să se bazeze decât pe credinţa ei - pe 
încrederea din sufletul ei - că dragostea ei pentru Travis și Nick 
era mai mare decât ura față de Hendrickson și aliaţii acestuia, 
pentru că dragostea și numai dragostea o vaccinase împotriva 
infecției răului. 

În memorie auzi vocea domnului Droog la telefon, în ziua 
aceea de ianuarie: „Pur și simplu ca să ne distram puţin am 
putea să-l împachetăm pe micul nemernic și să-l trimitem într-o 
gaură de șarpe din lumea a treia, să-l predăm unui grup ca ISIS 
sau Boko Haram care nu au nici cea mai mică ezitare să aibă 
sclavi sexuali. Unii dintre nenorociţii ăia... sunt extrem de atrași 
de băieţi mici, la fel de mult cum sunt atrași de fetițe... Tu ești 
mai pe gustul meu decât fiul tău, dar n-aș ezita să te 
împachetez și pe tine împreună cu el și să-i las pe băieţii ăia 
Boko, care înclină în ambele părţi, să aibă parte de o trufanda. 
Vezi-ţi de treburile tale, lasă-le pe ale noastre și totul va fi bine”. 

Acum întâlni din nou ochii verzi-deschiși ai lui Hendrickson și 
spuse: 

— Fie că vine iadul sau nu, tu ești treaba mea. 

Nu era puţin lucru să lipsești un om de propria voință, chiar 
dacă acesta credea că deposedarea altora de autonomia asupra 
minţilor și trupurilor lor era dreptul lui, la fel ca drumul spre 
Utopia. 

Ea îi servi primul fel din infuzia de trei fiole și apoi pe al 
doilea. 

Pentru că strigătele nu-i mai ofereau nicio speranţă de salvare 
lui Booth și pentru că simţea că este obligaţia ei să-l privească 
în faţă și chiar să suporte cele mai amare blesteme în timp ce 
era transformat din bărbat în marionetă, Jane îi scoase banda 
adezivă de pe gură și îi permise să scuipe ghemul de tifon, ud. 

El nu o blestemă, nu vorbi și nici nu plânse. 


VP - 216 


Când deschise supapa să alimenteze cea de-a treia fiolă în 
transfuzie, ea întâlni din nou privirea prizonierului ei. Părea să 
fie oripilat, uluit. Apoi, o modificare subtilă apăru la el și părea 
că în ochii lui strălucește ceva ca o venerație, de parcă ar fi 
privit în sus nu la o văduvă fără mamă, disperată să salveze 
viaţa copilului ei cu orice preţ, ci de parcă ea era o zeiţă 
fioroasă, întruchiparea puterii absolute, o siluetă misterioasă și 
uluitoare. Și exista la el un aer de izbăvire, de parcă setea lui de 
putere, pe care acum nu și-o va mai satisface niciodată, putea fi 
înlocuită prin dăruirea sa în fața puterii, de parcă dorinţa lui 
arzătoare de a vedea toți genunchii îndoiţi în faţa lui nu era 
decât imaginea în oglindă a celeilalte dorinţe a lui, la fel de 
importantă, de a trăi în genunchi și a săruta inelul 
conducătorului. 

Un fior nou o cuprinse pe Jane, dar în loc să o scuture, așa 
cum făcuse primul, se cuibărea în oasele ei pentru a rămâne o 
vreme. 


VP - 217 


PARTEA A TREIA 


ÎNĂLȚAREA LUI ALECTO 


1. 


Gavin și Travis, aflați față în față pe pătură, fiecare cu spatele 
sprijinit de un copac, își terminau prăjiturile și stăteau așezați, 
ascultând pitulicile din canion care scoteau o serie lungă de 
piuituri și se revărsau prin umbra copacilor de populus. Bărbatul 
și băiatul se simțeau bine împreună, și conversând, dar și în 
tăcere. 

În mai puţin de trei luni, Gavin ajunsese să se simtă nu doar 
un protector faţă de Travis, ci ca un tată. Și Jessica era la fel de 
fermecată de el, de parcă era al ei și îl adusese pe lume. Orice 
rană pe care ar fi suferit-o Travis era o rană a lor. Dacă i se 
întâmpla ceva, cât se afla în grija lor, anii care le rămâneau ar fi 
fost ani de suferinţă, care s-ar transforma într-o tristeţe de 
neînlăturat, și chiar și cele mai strălucitoare momente ale vieţii 
vor fi umbrite. 

Băiatul spuse: 

— Mă cam ia somnul aici. 

— Trage un pui de somn, puștiule. Nu ne grăbim să ajungem 
nicăieri. 

— Ție ţi-e somn? 

— Nu. Singurul mod în care pot dormi este să fiu atârnat de 
degetele de la picioare de o grindă din pod. 

— Batman, spuse Travis, pentru că, din când în când, jucau un 
joc în care Gavin spunea ceva deosebit de ridicol despre el 
însuși și băiatul trebuia să ghicească ce identitate își asumase. 

— Asta a fost prea ușoară. În timp ce dormi, o să mă gândesc 
la ceva care să te facă praf. 

Travis se ghemui pe o parte pe pătură și lăsă să-i scape un 
oftat prelung, de mulţumire. 

Din când în când, Travis auzea băzâitul unei drone, de cele 
mai multe ori în depărtare. Deși aeronavele nu aveau probabil 


VP - 218 


nimic de a face cu el și cu Travis, nu dorea să plece călare din 
pădure până nu treceau cel puţin douăzeci de minute sau 
jumătate de oră de când o auzea pe ultima dintre ele. 

El suspecta că băiatul își dăduse seama de asta și se prefăcea 
că doarme pentru ca Gavin să nu fie nevoit să inventeze o scuză 
pentru care nu puteau să pornească în călătoria de înapoiere 
acasă. Travis moștenise aspectul plăcut al părinţilor săi; va 
deveni un sfărâmător de inimi când va crește, dar nu va sfâșia 
niciodată vreo inimă, pentru că el moștenise și inteligenţa lor, și 
pentru un copil atât de mic, înţelegea faptul că acţiunile greșite 
ale unei persoane provocau durerea alteia. Avusese deja de-a 
face cu durerea și o consecinţă a acestui lucru era o empatie 
pentru sentimentele celorlalţi, pe care o aveau puţini copii de 
vârsta lui și pe care unii oameni nu o dobândeau niciodată. Ar 
deveni un infanterist de marină dat dracului dacă va călca 
vreodată pe urmele tatălui său. 

Gavin Washington fusese un om al armatei de uscat. El și 
Jessica îi întâlniseră pe Nick și Jane la o strângere de fonduri 
pentru Proiectul Războinicului Rănit, în Virginia, în urmă cu 
cincisprezece luni. Prietenia lor prinsese viață rapid, fără efort, 
pentru că recunoscuseră unii la ceilalţi atitudini și convingeri 
comune, fără să fie nevoie de explicații. 

Uneori, lui Gavin i se părea că providenţa îi făcuse să se 
întâlnească, în așteptarea tuturor necazurilor care se apropiau 
rapid în viaţa lui Jane. Întrucât atât Gavin, cât și Nick fuseseră în 
forțele speciale, împărtășeau aceeași preferinţă înrădăcinată 
pentru discreție, pentru menţinerea unui profil puţin vizibil. Nici 
familia Hawk, nici familia Washington nu erau interesate de 
mediile de socializare online, nu existau postări pe Facebook 
care să facă legătura între ei, nici conturi de Instagram sau 
Snapchat. Corespondau puţin prin poșta normală, ceea ce nu 
lăsa niciun fel de urmă digitală și vorbeau la telefon, dar nu prea 
des. Prietenia lor înflorise prin întâlniri la evenimente de 
weekend pentru susținerea cauzei veteranilor, pentru care 
Jessie devenise activistă, după încheierea propriei cariere 
militare. Când Jane avu nevoie de un loc în care să ascundă 
băiatul, familia și prietenii erau legături evidente, care nu-i 
puteau oferi siguranţă, o redută secretă. Rămăseseră doar 
Jessica și Gavin, care locuiau la mii de kilometri distanţă, dar 
dispuși să o facă. 


VP - 219 


Lucrul care-l deranja cel mai tare pe Gavin în legătură cu 
dronele era timpul îndelungat în care se aflaseră prin zonă. 
Durata maximă de zbor pentru una de dimensiunea aceea era, 
probabil, cincisprezece minute, jumătate de oră, cu baterie de 
rezervă. El auzise pentru prima dată aceste mașinării în urmă cu 
o oră și bâzâitul încă se apropia și se depărta. Desigur, dacă era 
un concurs care implica entuziaști dintr-un club, aceștia ar fi 
adus numeroase baterii de rezervă. 

Amândouă varietățile de pitulici erau neobosite în cântecul 
lor. Țipătul enervant, aspru al câte unui vultur cu coadă roșie, 
victorios, confirma o zi bună de vânătoare. 

Prin contrast, un roi de fluturi se apropia în tăcere, genul Sara 
Orangetips, alb cu negru și cu semne de portocaliu intens pe 
vârfurile aripilor, vestitori ai primăverii, zburdând vioi prin aer, 
ca notele unui cântec. Albeaţța lor fosforescentă îi făcea să pară 
niște fantome în umbră, dar adevărata lor frumusețe se 
dezvăluia când dansau prin razele de soare. 

Poate la vreo douăzeci de minute de la ultimul bâzâit al unei 
drone, Travis se ridică în picioare. Căscând, ca să dovedească 
faptul că dormise, el întinse mâinile, pe care coborâră câţiva 
fluturi care își încordau aripile înainte să-și ia zborul din nou. 

În vremurile trecute, diverse triburi de indieni care 
cutreieraseră aceste teritorii consideraseră fluturii ca fiind 
spirite care intrau în această lume dintr-o alta, ca să 
sărbătorească primăvara. Cei mai mulţi spuneau că erau semne 
ale norocului și sănătăţii copiilor care urmau să se nască, deși 
existase un trib care îi considera semne ale morții. 

Ridicându-se de pe pătură, Travis întrebă: 

— E timpul să mergem acasă? 

Îi aștepta o călătorie mai lungă de două ore. 

Reticent, Gavin se ridică în picioare. 

— Da, presupun că ar fi mai bine să plecăm. 

Fluturii Sara Orangetips nu-i urmară când ieșiră călare din 
pâlcul de populus și se îndreptară spre vest, coborând canionul. 

Ce lăsăm în urmă, moartea sau norocul? se întrebă în sinea lui 
Gavin. 


VP - 220 


2. 


În lampa fluorescentă de pe tavan, unul dintre tuburi bâzâia; 
curentul de aer cald care ieșea din ventilatorul din perete; 
motorul frigiderului murmura încet un cor trist, mecanic... 

Mai rapid decât un cub de gheaţă care se topește sub soarele 
verii, Booth Hendrickson se transformă din stăpânul plin de 
vanitate al universului într-un prizonier obedient și dispus să 
coopereze. După perfuzia celei de a treia fiole, groaza și oroarea 
se topiră cu o promptitudine pe care Jane nu putea să o 
înţeleagă. Convertirea sa inevitabilă într-o „persoană ajustată”, 
așa cum o numise el cu aroganță, părea să-i potolească complet 
furia, să-i stoarcă orice gând de răzbunare. Mai surprinzător de 
atât, cu toate opţiunile, în afară de conversie eliminate, soarta 
lui părea să nu-l deprime, ci părea să-l ducă într-un port al 
liniștii. Se relaxă în legături și închise ochii și vorbi cu blândeţe, 
nu cu Jane cât pentru sine însuși, cuvinte care ar fi putut să pară 
fără șir, dar cu o inflexiune care le făcea să aibă o expresie de 
mulțumire: „Și iata-mă aici - e minunat, nu-i așa? - după toți 
acești ani, m-am întors aici, dintre toate locurile, aici, singur, în 
întuneric”. 

Jane privi spre Gilberto, a cărui neliniște o reflecta pe a ei. 
Hendrickson spuse: 

— Mă gândesc în sinea mea, mă joc în sinea mea și nimeni nu 
știe ce-mi spun mie însumi. 

Sutele de mii, poate milioanele de nanocentităţi minuscule 
care-i fremătau prin sânge vor avea nevoie de opt până la zece 
ore ca să ajungă la destinaţie, să treacă prin pereţii vaselor 
capilare în țesutul creierului și să se asambleze singure într-un 
mecanism de control, în virtutea mișcării  browniene. 
Hendrickson nu putea să fie în niciun fel afectat deja de 
prezența lor în sânge. Mulţumirea lui inexplicabilă, la doar 
câteva ore de la pierderea voinţei proprii, părea să confirme un 
psihic atât de contorsionat, de chinuit, încât descoperirea 
motivului pentru această mulțumire de sine putea să fie 
imposibilă. 

Pe de altă parte, el era un prinţ al înșelătoriei. Jane trebuia să 
presupună că, în ciuda viitoarele lanţuri ale lui Hendrickson, din 
care nicio forță muritoare nu-l putea elibera, el complota să 


VP - 221 


folosească aceste ultime ore ca să se asigure de moartea ei, 
deși nu ar avea nimic de câștigat din ea. 

El deschise ochii și privi în sus, spre ea, fără o animozitate 
evidentă. 

— De ce să așteptăm până se instalează mecanismul de 
control? întreabă-mă acum. Îţi voi spune tot ce vrei să știi. 

— Minciunile pe care vrei să le cred. 

— Nu, ascultă. Mai târziu, când vei avea control absolut 
asupra mea, poţi pune din nou unele întrebări, ca să verifici 
răspunsurile acelea cu ceea ce îţi voi spune acum. În felul 
acesta economisești timp. 

— Pentru ce mi-ar păsa dacă economisesc timp? 

— Nu știu. Dar aș prefera să nu-mi petrec următoarele opt ore 
doar... așteptând. Cea mai recentă versiune a mecanismului se 
instalează în patru ore. Nu știam că ai luat fiolele de la casa lui 
Shenneck. Poate că nu știa nimeni. Au ars casa în grabă ca să 
acopere ce s-a întâmplat acolo. Dar ceea ce ai luat tu de la 
Napa, ceea ce mi-ai injectat mie, este versiunea mai veche. Are 
nevoie de opt până la zece ore. S-ar putea să înnebunesc puţin - 
nu crezi? - înnebunesc puțin dacă doar stau aici și aştept să 
simt cum se asamblează în interiorul craniului meu. 

Jane își putea imagina agonia pe care ar simţi-o dacă ar fi în 
situația lui și ceea ce făcuse îi producea o apăsare. Nu se simţea 
vinovată, dar accepta că are o responsabilitate să ușureze orice 
sentimente ar putea să aibă el în aceste ore de tranziţie. 
Compasiune pentru diavol. Intotdeauna periculoasă. 

Când se trezise pentru prima dată din somnul indus de 
cloroform, încă sub influența lui, el dezvăluise ceva ce era 
improbabil să ţină minte. Ea îl testă. 

— Săptămâna trecută am aflat propoziţia de activare care 
aduce o persoană ajustată sub controlul meu. Așa că oamenii 
voştri trebuie să fi fost foarte ocupați cu reprogramarea. 

— Joacă-te manciurian cu mine, spuse el. Asta este cea pe 
care o știi. O mulţime de plebei sunt activaţi cu această 
propoziţie. 

— Plebei? 

— Plebei, ameţiți, gloată, vite cu două picioare. Diverse 
denumiri pentru persoanele ajustate. 

Disprețul lui pentru ei părea să nu se fi diminuat, deși era pe 
cale să li se alăture. 


VP - 222 


— Cât de mulți sunt? întrebă ea. 

— Plebei? Chiar acum, puţin peste șaisprezece mii. 

— Dumnezeule, spuse Gilberto și se duse să se așeze la 
masă. 

— Și care este noua propoziţie de activare? 

Hendrickson nu ezită. 

— Unchiul Ira nu este unchiul Ira. 

Ea își amintea foarte clar conversaţia lor, de când se trezise 
pentru prima dată după cloroform, fără să fie pe deplin 
conștient. 

— Hei, sexy. 

— Hei, spusese ea. 

— Mi-ar prinde bine gura aia frumoasă. 

— Sunt convinsă că da, frumosule. 

— Adu-o aici, jos. 

Ea își linsese buzele, sugestiv. 

El spusese: 

— Unchiul Ira nu este unchiul Ira. 

— Atunci cine este? 

— Nu, nu asta se presupune că ar trebui să spui. 

— Ce ar trebui să spun, frumosule? 

— Tu spui doar în regulă. 

După alte câteva schimburi de replici, el leșinase din nou. 

Acum, după ce trecuse testul ei, poate că ar trebui să aibă 
puţină încredere în el. Dar mai întâi insistă asupra declaraţiilor 
mai recente, criptice. 

— Spuneai că iată-te din nou aici, dintre toate locurile, singur 
în întuneric. Cită restul așa cum își amintea: Mă gândesc în 
sinea mea, mă joc în sinea mea și nimeni nu știe ce-mi spun mie 
însumi. Ce sunt toate astea? Ce înseamnă? 

Nici vocea blândă cu care răspunse, nici rugămintea ca de 
copil nu-i erau caracteristice. 

— Ceea ce am spus - toate lucrurile alea nu au nicio 
importanţă pentru tine, doar pentru mine. Așa că nu mă face să 
vorbesc despre asta acum. Mai lasă-mi puţină demnitate. Dacă 
chiar vrei să știi, așteaptă până mă controlezi. Și apoi, după ce 
îți spun, te rog fă-mă să uit că ţi-am spus vreodată. 

Hendrickson se scufundase într-o stare hibridă, pe care Jane 
nu o putea descifra cu adevărat. O melancolie pe care situația în 
care se afla o putea explica. Dar exista și o notă de ceva ce 


VP - 223 


semăna cu o călătorie sentimentală în trecut. Un regret 
melancolic. 

Ochii lui ca niște frunze de lotus erau lipsiţi de forța lor 
anterioară și mândria lui lăsase loc la ceva ce semăna aproape 
cu umilinţa. 

— În regulă, spuse ea. Haide să vedem dacă putem să 
umplem orele asta pentru tine - dar doar dacă le umplem cu 
adevăr. 


3, 


Gavin Washington îl lăsă pe Travis să deschidă drumul spre 
casă pe poneiul lui Exmoor, ceea ce-i oferea o poziţie mai bună 
ca să-l supravegheze. Băiatul purta casca lui de călărie, care-i 
displăcea. Dar nu avea să primească pălăria de cowboy la care 
tânjea până nu căpăta încă vreo câteva săptămâni de 
experienţă în plus. 

Samson era puţin agitat din cauza pasului lent și i-ar fi plăcut 
să alerge la galop sau măcar la trap. Dar armăsarul era 
întotdeauna atent la semnalele care îi veneau de la căpăstru și 
de la picioarele călăreţului. 

După căldura plăcută de la miezul zilei, începuse răcoarea de 
după-amiază târzie. Norii aflaţi la mare înălțime păreau să 
rămână nemișcaţi pe cer, adunându-se în schimb ca o pojghiță 
de gheaţă care se formează pe suprafaţa unui lac, petice 
smălţuite care se întindeau unul spre celălalt cu degete tot mai 
lungi, tulburând albastrul văzduhului. Briza capricioasă devenise 
stabilă, deși nu se transformase în vânt, ciufulind salvia care nu 
înflorise încă, făcând să tremure florile de iarnă târzie din 
pădurea de pe versant. 

Gavin rămânea atent la drone. Uneori i se părea că aude una 
în depărtare, dar nu reușea să descopere direcția din care venea 
înainte ca sunetul să dispară din cauza tropăitului copitelor 
cailor pe solul pietros și de clipocitul pârâului. 

Până în momentul în care ajunseră la terenul necultivat de la 
poarta din spate a proprietăţii lor, în jurul orei patru, Gavin nu 
mai era îngrijorat de drone. Putea auzi un avion care dădea ture 
pe deasupra văii, la mare înălţime; dar nu mai detectase nici 
măcar o urmă din băzâitul motoarelor dronelor, de mai bine de 


VP - 224 


o oră și jumătate. 

Adăpară caii la jgheab și îi conduseră în grajduri și le scoaseră 
șeile. li conduseră în boxele lor și le așezară sacii cu mâncare. 

Mai târziu, după ce caii fuseseră hrăniți și îngrijiţi 
corespunzător, când Gavin ieși din grajd împreună cu băiatul, 
mormăitul unui avion care se târa pe cer îl determină să caute o 
umbră întunecată pe norii îngheţaţi. Aeronava nu era la vedere, 
poate ceva mai spre nord și el presupuse că nu era același avion 
pe care îl auzise mai devreme. 


4. 


După ce Jane prinse gleznele lui Hendrickson cu o pereche de 
coliere din plastic, care-i permiteau să meargă doar târșâindu-și 
picioarele, îl eliberă de pe targă. Cu pistolul în mână, Gilberto îl 
însoți pe prizonier la baie și îl readuse la masa din bucătărie, 
câteva minute mai târziu. Jane folosi alte două coliere de plastic 
ca să lege pripoanele de la gleznele lui Hendrickson de bara de 
susţinere a scaunului pe care se așezase. 

Puse aparatul de înregistrare în faţa lui. Cu camera PatrolEyes 
în jurul gâtului, cu un caiet și un pix în mână, ea se așeză exact 
de partea cealaltă a mesei, în faţa lui. 

Scopul ei era să afle pe cine trebuia să urmărească pentru a 
distruge structura de comandă a arcadienilor. În plus, mărturia 
acestui personaj din interior ar trebui să fie utilă la eventuala 
acuzare ulterioară a conspiratorilor și ar putea să fie de folos ca 
să o exonereze pe ea de actele criminale de care fusese acuzată 
în mod fals. 

Gilberto era martor. Pistolul lui era așezat pe masă, departe 
de locurile în care putea ajunge Hendrickson, pentru cazul în 
care el mai avea ceva surprize pentru ei. 

Un ibric de cafea proaspătă, felii din plăcinta cu ricotta a 
Carmellei și noul comportament blajin al lui Hendrickson dădeau 
adunării un context intim, care părea aproape ireal. În anumite 
momente, schimburile de replici între Jane și Hendrickson 
deveneau stranii, întrucât el părea dispus să-i facă pe plac nu în 
felul în care un acuzat ar dori să-i facă pe plac judecătorului, ci 
cu supunerea tulburătoare cu care un copil traumatizat ar putea 
să reacționeze față de un părinte abuziv. 


VP - 225 


În mici detalii stranii, el părea să regreseze de la starea de 
adult, pe măsură ce interogatoriul intra în cea de a doua oră de 
la injectare. El ceru încă o felie de plăcintă și, ocolind furculita 
pe care o folosise la prima servire, rupse bucăţi din plăcintă și le 
mâncă cu mâna. Băuse cafeaua neagră, dar acum dorea multă 
frişcă și patru lingurite cu vârf de zahăr, practic transformând 
băutura într-un alt desert. Din când în când, pe durata celei de a 
treia și a patra ore, atenţia lui se îndepărtă de la ea; timp de 
zece, cincisprezece secunde, o jumătate de minut, el rămânea 
tăcut și se concentra într-un spaţiu interior al minţii sale. Jane 
reușea mereu să-l readucă la problema aflată în discuţie, dar ea 
avea impresia că Hendrickson se disocia, lent, de realitatea 
vieții de supunere, spre care se îndrepta. 

Ea se întrebă dacă era posibil să meargă ceva prost la 
implantarea nanotehnologiei. Se putea ca asamblarea automată 
a rețelei cerebrale să-i provoace daune subtile creierului, de 
genul unui atac cerebral? 

Dar discursul lui nu era tărăgănat. Nici nu dădea semne de 
slăbiciune sau paralizie. Nu se plângea de amorțeală, 
furnicături, amețeală sau vedere înceţoșată. Era mult mai 
probabil ca el să sufere o traumă psihologică decât una 
fiziologică. 

Presupunând că spunea adevărul, el îi oferise deja o comoară 
de informaţii, deși dezvăluirile lui erau limitate, din cauza 
structurii cabalei arcadienilor. În tradiţia clasică a rețelelor de 
spionaj și a mișcărilor de rezistenţă, aceștia erau organizaţi în 
numeroase celule, fiecare cu un numar limitat de membri și cei 
dintr-o celulă nu cunoșteau identitățile celor dintr-o altă celulă. 
Accesul la lista completă a arcadienilor rămânea un privilegiu la 
dispoziția celor din vârful piramidei. Hendrickson, cu toată fosta 
lui putere și atitudine, nu știa cât de sus se situa poziţia lui în 
arhitectura ierarhică a arcadienilor. Având în vedere părerea 
grandioasă pe care o avea despre sine, înainte de 
implementarea mecanismului de control, el își închipuia probabil 
că se află mai aproape de centru decât era de fapt. 

Oricum, ceea ce obținea de la el erau unelte folositoare și noi 
persoane pe care să le urmărească. Ea se gândi la decedatul 
miliardar David James Michael se afla în vârful piramidei 
arcadienilor. Își asumase riscuri enorme ca să ajungă la el. 
Pentru prima dată de la evenimentele șocante de la reședința 


VP - 226 


din San Francisco a lui D.J. Michael, ar putea avea o șansă să 
distrugă cuibul arcadienilor și să smulgă din el un ghem 
colcăitor de astfel de vipere și să-i aducă la lumina pe care ei o 
evitau. Interogatoriul putea să fie un proces epuizant, mai ales 
pentru cineva care trăda fiecare persoană cu care se asociase în 
activităţile sale criminale. Nu era mai puţin obositor nici pentru 
anchetator. Cu puțin timp înainte de ora cinci, Jane luă o pauză. 
Mâncase frugal în ultimele douăzeci și patru de ore și avea 
nevoie de o gustare ca să-și menţină concentrarea. 

— O să comand niște mâncare, spuse Gilberto. Este un loc 
bun chiar mai jos pe stradă. 

— Proteine, spuse Jane. Nu mă umfla cu carbohidrați. 

— E chinezesc. 

El sugeră câteva feluri de mâncare și Jane aprobă. 

— Tu? îl întrebă Gilberto pe Hendrickson. 

Prizonierul nu răspunse. Stătea așezat, cu palmele în sus, pe 
masă, holbându-se la podul palmei. Zâmbetul abia schițat 
sugera că el nu-și contempla viitorul, ci poate își amintea despre 
lucruri pe care palmele sale le atinseseră sau le făcuseră și îi 
aduseseră satisfacţie. 

— Adu-i și lui ce luăm noi, spuse Jane. Nu se află în poziţia să 
facă mofturi. 


5, 


Subhadra se zbătea într-o furtună eternă sau așa părea, 
pentru că nuvela avansa cu un pas chinuitor. Tanuja se străduia, 
cu toată energia ei creativă, de parcă povestea era un bolovan 
și ea era Sisif, pedepsit pentru înșelăciune, destinat să nu 
ajungă niciodată cu piatra cea mare în vârful dealului, înainte ca 
ea să se rostogolească din nou la vale. 

Exact la 4:45 p.m. ea știu intuitiv că se apropia de un progres 
vizibil cu povestea ei. Dar avea nevoie să se îndepărteze de 
aceasta și să facă altceva pentru o vreme, ceva distractiv și să- 
și lase subconștientul să se lupte cu nuvela. Salvă documentul și 
închise computerul. 

Ea lucra întotdeauna ghidată de intuiţii. Fie că era un roman 
sau o lucrare mai scurtă, ea nu evidenția scenariul de la început 
și nu creiona schiţe ale personajelor înainte să înceapă povestea 


VP - 227 


propriu-zisă. Pur și simplu începea să scrie, călăuzită de vocea 
liniștită, neînsemnată a intuiţiei, care era ca o linie telefonică 
deschisă spre o putere superioară, una infinit mai creativă decât 
ar putea spera ea să fie vreodată. 

Ca o linie telefonică deschisă, da, doar că nu-i vorbea în 
propoziţii, în schimb îi sugera imagini izolate și scene de 
acțiune, vise și hieroglife de emoţii și replici enigmatice ca niște 
versuri albe, pe care ea trebuia apoi să le traducă într-o engleză 
inteligibilă, într-o poveste care să aibă sens. Dar de data asta, 
vocea liniștită, neînsemnată a intuiţiei era, de fapt, o voce care 
vorbea coerent: Sâmbătă seara este pentru distracţie, uită de 
Subhadra și de furtuna ei, îmbracă-te, ieși în oraș, distrează-te, 
fă orice simti că vrei să faci ca să fii fericită și mâine vei scrie 
cea mai bună operă a ta. 

Iniţial, claritatea vocii interioare era ciudată, tulburătoare, dar 
mai târziu nu i se mai păru la fel și în cele din urmă deloc. 

Își împinse scaunul departe de birou și se ridică. leşi din 
încăpere fără să se deranjeze să stingă luminile. 

Venise momentul. Trebuiau întreprinse acţiuni. Ce erau 
aceste acţiuni nu conta. Nu avea nevoie să se gândească la ele. 
Îi vor veni natural, intuitiv. 

Urcă scările spre dormitorul ei. Pe un raft din șifonierul ei se 
afla o mică cutie neagră, lăcuită, cu balamale de argint. Nu o 
mai văzuse până atunci, totuși știuse că se află acolo. 

Asta nu o uimi. Trebuiau întreprinse acțiuni. Care erau 
acestea îi va deveni clar pe măsură ce le făcea. 

Duse cutia la masa de machiaj și o deschise. 

Primul obiect pe care-l scoase de acolo era un colier cu cranii 
umane miniaturale, sculptate în os. Pietre negre, strălucitoare, 
de onix, umpleau orbitele ochilor. Lucrătura era de cea mai 
bună calitate, craniile erau mai degrabă frumoase decât 
înspăimântătoare. Cutia mai conţinea patru brățări de aur, 
minunate, modelate în formă de cobre. 

Durga, zeița-mamă din panteonul hindus, era maternă și 
blândă și sursa vieţii, dar avea și aspecte întunecate. Cea mai 
sălbatică dintre acestea era încarnarea ei în Kali, reprezentată 
adesea ca o desfrânată, goală, în afară de întunericul în care se 
învăluia, purtând doar brățări de aur și coliere cu cranii umane. 

În această religie nu exista o separare între sacru și profan. 
Toate lucrurile de pe pământ erau aspecte ale divinității. Kali, 


VP - 228 


care era o întrupare a lui Durga, avea mai multe aspecte, unul 
dintre acestea fiind Chandi, cea îngrozitoare. Intruparea lui Kali 
în Chandi era reprezentată adesea cu cele patru braţe ridicate - 
în loc de cele opt braţe obișnuite ale lui Kali -, cu mâinile ţinând 
o sabie, un laţ, un toiag cu un capăt în formă de craniu și un cap 
de om tăiat. Dintre toate divinităţile, doar Kali stăpânea timpul 
și ea era și un vânător de demoni. 

Tanuja Shukla nu împărtășea credinţa hindusă a părinţilor ei 
decedați; dar nici nu o uitase. Uneori folosea mitologia hindusă 
în poveștile ei, ca o metaforă, pentru culoare, ca să evoce 
senzaţia de mister, dar niciodată ca să o susțină. Dacă ar fi fost 
să creadă în vreo zeitate, aceasta ar fi fost inofensiva Durga, nu 
vreuna dintre întruchipările ei mai puţin miloase, nu Kali. 

Dar colierul era foarte frumos. Îl puse la gât și se întinse cu 
capul înainte, ca să-i prindă închizătoarea. 


6. 


Hendrickson - cu gleznele prinse împreună, legat de scaunul 
său, cu palmele întoarse pe masă - rămase tăcut la început, în 
timp ce Jane se plimba prin bucătărie. Ea își masa mușchii și își 
rotea gâtul dintr-o parte în alta, ca să îndepărteze o durere care 
nu-i dădea pace. 

Lumina care venea de la ferestre avea să mai dureze o oră și 
jumătate; dar cerul noros avea să fure strălucirea aurie și apusul 
roșiatic care făceau atât de încântătoare asfinţiturile din 
California. După evenimentele din timpul dimineţii și după- 
amiezii și având în vedere ceea ce urma, cele mai încântătoare 
efecte pirotehnice ale naturii n-ar fi putut să o vrăjească pe 
Jane. Starea ei se potrivea cu cerul cenușiu. 

La masă, Hendrickson murmură. Când ea îl întrebă ce 
spusese, el doar zâmbi spre palmele sale întoarse. Expresia lui 
nu avea o latură periculoasă; era melancolică, gânditoare. Ea 
presupuse că el nu o auzise, atât era de pierdut în gânduri. 

Ea continuă să se plimbe și își privi reflexia în oţelul 
inoxidabil, lustruit, al frigiderului. Silueta ei era deformată și 
neclară, faţa ei era o mască umbrită de pe care fuseseră șterse 
toate trăsăturile, de parcă ar fi murit și ar fi devenit un strigoi. 

La masă, Hendrickson întrebă: 


VP - 229 


— Acum, este adevărat sau nu că ce este care și care este 
ce? 

Ea se duse la masă și se uită în jos, spre el. 

Zâmbetul lui blând era parcă scos dintr-o carte, zâmbetul unei 
pisici care a învăţat să se împrietenească cu un șoarece, 
zâmbetul unui șoarece care și-a obținut preţuita brânză, 
zâmbetul unui băiat care a supravieţuit unei aventuri 
îngrozitoare și care era, acum, așezat lângă cămin, acasă. Jane 
se înfioră la vederea lui. 

Așa cum era legat de scaun, nu putea să facă nimic împotriva 
ei. Chiar dacă nu ar fi fost încătușat, ea tot ar fi putut să se 
descurce cu el, l-ar fi putut dobori. 

Chiar și așa, își dori ca Gilberto să se întoarcă mai repede cu 
cina. 


7. 


Exact la 5:15 p.m. Sanjay scrise SFÂRȘIT cu majuscule, deși 
nu ajunsese la finalul romanului la care lucrase în ultimele trei 
luni. Nici nu ajunsese la finalul capitolului sau măcar la sfârșitul 
paginii. Se minună de aceste cuvinte, aproape că le șterse, apoi 
le lăsă așa, întunecate pe ecranul strălucitor și salvă 
documentul. 

Venise momentul. Trebuiau întreprinse acțiuni. Ce erau 
aceste acţiuni nu conta. Nu avea nevoie să se gândească la ele. 
Îi vor veni în mod natural. La fel ca sora lui, Sanjay era un artist 
intuitiv, iar cele mai bune lucrări ale sale nu erau mai întâi 
schiţate și ulterior dezvoltate. Scrisul însemna întotdeauna 
muncă, dar atunci când se înconjura de curenţii de energie 
creativă care pluteau în apele misterioase ale intuiţiei cu sursă 
necunoscută, dădea ceea ce avea mai bun. Prin urmare, venise 
momentul. Nu numai momentul pentru a scrie intuitiv, ci și 
pentru a trăi intuitiv. Momentul să facă orice îi trecea prin cap, 
fără să se gândească ce urmări vor avea acțiunile sale. 

E| părăsi camera fără să stingă luminile. 

În dormitor se schimbă în pantaloni negri și cămașă neagră. 
Șosete negre și pantofi negri, cu talpă de cauciuc. Scoase din 
dulap o jachetă sport neagră, dar nu o puse pe el. 

Lăsând luminile aprinse în urma lui, traversă holul și intră în 


VP - 230 


dormitorul Tanujei. 

Ea stătea lângă masa ei de machiaj, așteptându-l, așa cum el 
știa că se va întâmpla. Era chiar frumoasă, îmbrăcată complet în 
negru, cu un colier cu cranii și brățări de aur, modelate în formă 
de cobre. Purta fard negru și ruj de buze negru și lac de unghii 
negru. 

Nu își vorbiră. Nu exista niciun motiv să vorbească. Venise 
momentul. Trebuiau întreprinse acţiuni. 

Sanjay se așeză la masa de machiaj. Tanuja se așeză în 
genunchi în faţa lui și începu să-i vopsească unghiile în negru. 

El nu mai avusese unghiile pictate niciodată până atunci. Era 
ciudat din partea ei să facă așa ceva și era neobișnuit pentru el 
să accepte. Nesiguranţa lui - pentru că nu era un sentiment 
suficient de puternic ca să fie catalogat drept îndoială - dură 
doar până când ea îi pictă unghia degetului mare de la mâna 
dreaptă și pe cea de la arătătorul alăturat, după care nimic nu 
păru mai natural ca asta. 

După ce unghiile lui deveniră negre și strălucitoare, sora lui îi 
aplică machiaj negru pe pleoapele inferioare și superioare. Ea îi 
pictă și buzele cu negru și asta i se păru la fel de firesc, așa că 
el nu spuse nimic și nici ea. 


8. 


Numeroase cutii albe, cu mâncare chinezească se aflau pe 
masa din bucătărie. Foo yung loong har, care era omletă de 
homari cu ceapă tocată. Subgum chow goong yue chu - scoici 
prăjite cu amestec de legume. Creveţi prăjiţi. Chiftele de creveti. 
Pui cu migdale. Porc dulce-acrișor. 

Mai existau tăieţei și orez. Jane mâncă puţin din acestea din 
urmă, dar se răsfață cu toate felurile care conţineau proteine. 

La început părea că Gilberto comandase prea mult, dar 
apetitul lui părea la fel mare ca al lui Jane. La jumătatea mesei 
ea se întrebă dacă vor ajunge să se bată pe ultima cutie cu 
mâncare. 

Lui Hendrickson nu-i plăcu nimic din ceea ce gustă, cu 
excepţia tăieţeilor, și nici aceștia nu-l entuziasmară prea tare. El 
lăsă bețele cu care se chinuia vizibil și spuse: 

— Tot ce vreau sunt niște prăjituri. 


VP - 231 


— Nu există prăjituri, spuse Jane. 

— De ce nu există prăjituri? 

— Mănâncă ce e. 

— Sunt numai chestii ciudate. 

— N-ai mâncat niciodată mâncare chinezească? 

— Am mâncat, dar nu-mi place. 

Mestecând puiul cu migdale, într-un sos delicios de soia cu 
vin, Jane îl studie, se minună de el și se întrebă ce altceva mai 
devenea pe calea sa spre o persoană ajustată. 

El se rușină sub intensitatea privirii ei și își cobori ochii spre 
beţele pe care le abandonase. 

Gilberto spuse: 

— Avem ceva dulciuri. Prăjitură cu lămâie și ceva fulgi de 
ciocolată. Le-a făcut Carmella. 

— Este exact ce vreau, zise Hendrickson. 

— Ești de acord? o întrebă Gilberto pe Jane. 

Hendrickson era un om condamnat, probabil la doar trei ore 
distanță de momentul în care mișcarea browniană va pune la 
locul lor ultimele piese ale mecanismului nanotehnologic. Apoi 
filamentele pânzei de păianjen se vor aprinde peste suprafaţa 
creierului său și adânc în interiorul țesutului și, în momentul 
acela, el va uita ce-i făcuse ea și va deveni el însuși în toate 
privinţele, în afară de ceea ce conta cel mai mult. Dar care 
variantă a lui va deveni? Arogantul, brutalul arcadian sau 
versiunea anterioară de băiatul mamii, Hendrickson, cu psihicul 
prăbușit într-o stare din trecut încât niciun mecanism de control 
nu-l va putea restabili la maturitatea complet malefică și la 
slujba lui de la Departamentul de Justiţie? Dacă se întâmpla așa, 
ar însemna că moare de două ori înainte de moartea trupului, 
oricând se va întâmpla asta? 

În orice caz, un condamnat la moarte primește întotdeauna 
ce-și dorește la ultima sa masă. 

— Dă-i prăjiturile, spuse ea. 

— Și o Coca-Cola, te rog, spuse Hendrickson, privind temător 
spre ea, apoi zâmbind timid spre Gilberto. Prăjituri și Cola ar fi 
foarte frumos. 

Brusc, Jane nu mai putu să mănânce. Puse deoparte cutia cu 
pui cu migdale. Câteva valuri de ameţeală o străbătură, după 
care se îndepărtară în tăcere. 

Când Gilberto aduse prăjiturile, Jane scoase două cutii de 


VP - 232 


Coca-Cola din frigider, una pentru Hendrickson și una pentru ea 
însăși. Aduse două pahare și puse puţină gheaţă în fiecare și le 
așeză pe masă. 

— Gilberto, spune-mi, te rog, că ai niște vodcă pe care săo 
adaug la băutura mea. 

Slavă Domnului, el răspunse da. 


9. 


Lăsând luminile aprinse pe holurile de sus și de jos, Sanjay și 
Tanuja coborâră la bucătărie. El ducea jacheta lui sport, neagră, 
iar ea ducea poșeta ei neagră. 

In ochii lui, cheia de la Hyundai-ul Santa Fe Sport strălucea de 
parcă avea puteri supranaturale, de parcă ar fi fost sabia 
destinului, înfiptă într-o stâncă, pe care doar bunul rege Arthur 
putea să o tragă din teaca ei de granit. Aceasta atârna de un 
cârlig, pe placa perforată de lângă ușa garajului, ca o agrafă 
care ţinea toată bucătăria la un loc - bucătăria, casa, viața pe 
care o cunoscuseră -, de parcă totul va exploda după ce intrau 
în posesia cheii, ca niște frunze moarte luate de vânt, 
descoperind adevărul despre lume, ascuns în spatele tuturor 
iluziilor omenești. 

Sanjay și Tanuja se duseră în garaj. 

Vehiculul nu avea nicio pată, strălucea așa cum o făcuse pe 
podeaua reprezentantei, atunci când îl cumpăraseră. Cumva, el 
se aștepta ca acesta să fie stropit cu noroi și aripile roţilor sale 
făcute pe comandă să fie pline de buruieni. 

Pentru o clipă, cu ochiul minţii, el văzu clar Hyundai-ul exact 
în acea stare mizerabilă, dar și cu un far spart și o aripă din față 
șifonată, pe partea pasagerului. 

Se holbă la SUV, neîncrezător. O voce liniștită, mică, din 
interiorul lui îi spuse că asta nu însemna nimic. Chiar nimic. 
Confuzia lui dispăru rapid. 

Tanuja îl însoţi în spatele Hyundai-ului. El ridică ușa din spate 
și amândoi priviră în compartimentul pentru bagaje. 

Sanjay nu se așteptase să vadă două pistoale Smith & 
Wesson de 9 mm, dar când le văzu, nu le consideră deloc 
interesante. De fapt, știa că fiecare armă cântărea vreo șapte 
sute de grame, avea lungimea ţevii de nouă centimetri și 


VP - 233 


jumătate și era prevăzută cu o cătare frontală cu punct alb și 
una posterioară, Novak Lo-Mount Carry, cu două puncte albe. 
Culisor din oțel inoxidabil. Carcasă din aliaj. Reculul va fi destul 
de ușor de stăpânit. 

Exista un harnașament de umăr pe care Sanjay și-l puse. 
Reglă curele. Îmbrăcă jacheta lui sport. 

Tanuja își puse pistolul în poșetă. 

Alături de fiecare armă se aflau două încărcătoare de rezervă. 
Ea strecură câte unul în fiecare din buzunarele din față ale 
jachetei sale sport și fratele ei făcu același lucru. 

Tot în compartimentul pentru bagaje se mai afla o coardă 
extensibilă lungă, portocalie, încolăcită cu grijă și, alături de ea, 
un fierăstrău electric cu lamă de șaizeci de centimetri. Vor lăsa 
aceste obiecte neatinse până când vor ajunge la destinaţie. 

Sanjay închise ușa din spate. El conducea. La plecare lăsară 
toate luminile aprinse și nu închiseră ușa mare a garajului. 


10. 


Având sânge Cherokee, irlandez și hawaiian - incluzând 
moșteniri genetice de la o varietate de strămoși asiatici și din 
Pacificul de Sud -, Jessica Washington, cu tenul ei bronzat, părul 
de zibelină și ochii migdalaţi, de un verde trifoi, era o femeie 
alcătuită din multe părți, inclusiv două seturi de picioare. 

Când alerga să se antreneze sau când concura în cursa de 
10k, purta picioare cu lame flexibile pentru tălpi. Acum, când se 
pregătea pentru cină și așeza masa, cu ajutorul lui Gavin și al lui 
Travis, purta niște proteze mai tradiţionale. 

La vârsta de douăzeci și trei de ani, în urmă cu nouă ani, își 
pierduse picioarele de la genunchi în jos, în timp ce servea în 
Afganistan. Ea fusese în armata de uscat, la fel ca Gavin, dar în 
serviciul necombatant. Oricum, dispozitivele explozive 
improvizate, de pe marginea drumului, erau niște instrumente 
de ucidere care ofereau șanse egale, indiferente la noţiuni 
legate de sex, rasă, religie și naţionalitate. Gavin o întâlnise 
după ce-și pierduse picioarele și erau căsătoriţi de opt ani. 
Vorbeau rareori despre infirmitatea ei sau despre importanţa 
acesteia, în afară de cazul când protezele ei trebuiau reparate 
sau înlocuite. 


VP - 234 


Gavin își construise o carieră post-militară solidă, scriind 
literatură non-militară și, mai recent, o serie de romane care 
prezentau agenţi ai forţelor speciale. Încă nu era pe lista de 
bestselleruri - și poate că nu va ajunge niciodată acolo - dar se 
descurca bine. Jessie  dovedise că avea aptitudini 
organizaționale foarte bune și lucra ca susţinător voluntar al 
veteranilor răniți. Vieţile lor erau fericite și împlinite, deosebit de 
împlinite de când venise Travis să locuiască împreună cu ei. 

În seara asta era rândul băiatului să spună rugăciunea. Pentru 
un băiat de cinci ani, el transforma această sarcină într-o 
exprimare detaliată a recunoștinței, care o făcea pe Jessie să 
zâmbească întotdeauna. El îi mulțumea lui Dumnezeu nu doar 
pentru friptura de vită și cartofii gratinaţi și mazărea dulce și 
porumbul copt și rulourile pentru cină și ceaiul rece și prăjitura 
cu morcovi, ci și pentru poneiul Exmoor și pentru fluturii Sara 
Orangetip, pentru Bella și Samson și Hannah, pentru vulturii cu 
coadă roșie și pentru pitulicile din canion și pentru fosilele de 
balenă, pentru Gavin și Jessica și, la urmă de tot, pentru Jane, 
moment în care, ca întotdeauna, înceta să-i mai mulțumească 
Domnului și îi cerea Tipului cel Mare un termen până la care vor 
fi condiţionate orice declaraţii viitoare de recunoștință: „Și îţi 
mulţumesc pentru mama mea, cea mai bună mamă care există, 
astfel încât să o ţii, cu adevărat, în siguranţă și să o aduci înapoi 
la noi cât de curând se poate, adică nu peste un an, ci foarte, 
foarte curând”. 

În timp ce pregăteau cina, ascultau muzică - melodiile lui Sam 
Cooke - și muzică liniștită de pian în timpul cinei. Pe măsură ce 
bărbaţii curăţau masa și încărcau mașina de spălat vase, Jessie 
ieși pe ușa din spate, să ia aer proaspăt, care mirosea a iasomie 
și stejar. Ciobăneștii germani Duke și Quennie o urmară. Abia 
atunci, în lipsa muzicii de fundal, ea auzi un avion care 
străbătea noaptea. 

În diverse momente ale zilei, cu Gavin și Travis plecaţi la 
călărie, în timp ce Jessie îndeplinea o sarcină sau alta ici colo pe 
proprietate, auzise un avion, cu siguranță nu mereu același. 
Valea era un ţinut preponderent rural, cu trei milioane de 
suflete. Nu exista niciun aeroport important în apropiere. Nicio 
rută de aterizare sau decolare nu o traversa. Avioane cu reacţie 
de toate dimensiunile traversau valea, dar la o altitudine atât de 
mare încât nu puteau fi auzite. Uneori existau avioane 


VP - 235 


particulare, avioane cu elice, destinate zilelor de distracţie în 
locuri îndepărtate, oameni de afaceri care se îndreptau spre 
conferinţe sau care cercetau, din aer, potenţiale investiţii 
imobiliare. Dar ea nu-și putea aminti o zi în care să fi existat o 
vânzoleală constantă de aeronave cum se întâmplase azi. 

De fapt, nu doar că nu păruse așa, chiar nu fusese nicicând 
așa. Ea ascultase muzică și în alte momente în afară de cină și 
făcuse treburi care-i solicitaseră întreaga concentrare sau care 
fuseseră suficient de zgomotoase ca să acopere sunetul unui 
avion. 

Câinii se împrăștiară nu numai ca să-și facă nevoile, dar și ca 
să patruleze curtea, grajdurile și garajul. Prin natura lor, mai 
ales la răsărit și la apus, câinii ciobănești erau păzitori 
sârguincioși ai familiei lor. 

Briza dispăruse odată cu soarele. În această nemișcare se 
auzeau, ocazional, broaște de copaci, în anotimpul timpuriu, 
care făceau zgomote ca o broască obișnuită, câte o bufniţă pe o 
creangă de copac, care chema „hoo-hoo-hoodoo-hoodoo"” ca un 
avertisment al vreunei lucrări de magie neagră, în noapte - și 
avionul care se auzea suficient de clar ca să fie localizat, în timp 
ce se îndrepta de la est spre vest și care apoi viră spre sud. 
Experienţa militară îi permitea lui Jessie să ajungă la anumite 
concluzii, cu suficientă siguranță: avionul acesta era un model 
cu două motoare, mai mare decât avioanele ușoare vândute de 
companii precum Cessna și Piper și zbura la peste o mie de 
metri altitudine, poate ca să evite să deranjeze inutil locuitorii 
văii sau să evite, atât cât era posibil, să dea suspiciuni celor 
care aveau motive să fie îngrijoraţi. Zgomotul motoarelor se 
pierdu spre sud și când păru să fie la un minut de a dispărea cu 
totul, se schimbă. Jessica ascultă până când se asigură că 
avionul virase spre est. Dacă peste câteva minute va schimba 
direcţia spre nord, era evident că dădea ture pe deasupra văii. 

Ea deschise ușa bucătăriei. Travis începuse să șteargă 
firimiturile de pe masă cu o cârpă de vase umedă, după care 
folosi un prosop ca să o usuce. Atent cu sarcinile simple care îi 
erau încredințate, băiatul se concentra asupra mesei, cu figura 
serioasă și cu limba ușor scoasă printre dinţi. Intorcându-se 
chiar atunci de la mașina de spălat vase, Gavin o văzu pe Jessie 
în cadrul ușii. Ea îi făcu semn să i se alăture. 


VP - 236 


11. 


Hendrickson scufundă prăjiturile sale cu lămâie în paharul de 
Cola. Dar mâncă fulgii de ciocolată uscați, cu mușcături mici 
până când rămânea doar mijlocul, o prăjitură miniaturală pe 
care putea să o arunce direct în gură. El mâncă mai multe 
prăjituri decât ar fi putut să consume oricine altcineva și în tot 
acest timp nu privi spre niciunul dintre temnicerii săi, nici nu 
scoase vreo vorbă. 

Jane se ocupă de vodca ei cu Cola, privindu-l pe Hendrickson 
cu ochi sfredelitori, întrebându-se dacă aparenta sa regresie la 
un comportament copilăresc era reală sau prefăcută. Dacă era 
prefăcătorie, ce avea de câștigat din asta? Ea nu reușea să-și 
imagineze ceva. Dacă se hotărâse să nu-i mai spună nimic 
despre arcadieni sau despre munca lui în slujba lor, nu avea 
nevoie să simuleze o implozie psihică; era suficient să închidă 
gura. El știa că ea nu era capabilă să-l tortureze fizic. Oricum, 
după ce mecanismul lui de control începea să funcţioneze, peste 
câteva ore, ea îi putea cere să-i povestească tot și el nu va 
putea să se împotrivească. Acest fapt susţinea ideea că orice se 
întâmpla cu el era adevărat, fie declanșat de groaza și 
disperarea lui faţă de viitoarea sclavie, fie ca o consecinţă a 
eșecului nanotehnologiei de a se asambla corect, fără să 
provoace deteriorări ale creierului. 

Jane era îngrijorată de faptul că o prăbușire mentală ar putea 
să-l transforme într-un subiect nepotrivit pentru interogatoriu, 
după ce mecanismul de control se instala corect și complet. La 
ce ar folosi să-i ceară să dezvăluie ceea ce știa, dacă el 
regresase, mental, la starea unui copil, în care nu-și amintea 
nimic dincolo de vârsta de zece ani? 

Ea se decise să-l preseze acum pentru mai multe informaţii. 

— Mi-ai spus toate numele celor din celula ta. Dar așa bine 
conectat cum ești, trebuie să existe și alți oameni pe care îi 
suspectezi că sunt arcadieni. 

— Ai spus că pot să primesc prăjituri. 

— ȘI le-ai primit. 

— Dar mai am nevoie de o Cola. 

— O aduc eu, zise Gilberto. 

Jane îi spuse lui Hendrickson: 


VP - 237 


— Vorbește cu mine în timp ce mănânci. 

— Bine. Dacă așa spui tu. Dar ce s-a întâmplat cu Simon? 

— Fratele tău? L-am lăsat în viaţă. 

— Dar ce s-a întâmplat cu el? Ce i-ai făcut? 

— De ce îţi pasă? 

El își cobori vocea aproape la nivelul unei șoapte și vorbi, cu 
durere evidentă. 

— Trebuie să stiu. 

Când Gilberto reveni cu o cutie rece de Cola și o puse pe 
masă, el privi în jos, peste capul aplecat al lui Hendrickson. Apoi 
privi la Jane, parcă pentru a se asigura ca ea înţelegea cât de 
rupt de realitate devenise prizonierul lor. Cu o clătinare din cap, 
ea îl asigură că înţelegea. 

Dacă Jane devenise pentru Hendrickson simbolul puterii 
absolute și dacă el, așa cum se gândise ea mai devreme, fusese 
întotdeauna un om care tânjea după mai multă putere, la fel de 
mult cum își dorea să se supună acesteia, atunci era mai bine ca 
ea să-l păstreze înspăimântat. 

— L-am frânt pe Simon. L-am frânt și l-am făcut să coopereze 
la răpirea ta. L-am lăsat legat, în sala lui de proiecţie elegantă, 
zăcând în propriul său pișat. 

El nu spuse nimic și lăsă jos o prăjitură pe jumătate mâncată. 

— Ce crezi despre asta? îl provocă Jane. 

Hendrickson murmură ceva. 

— Nu te aud, spuse ea. 

Hendrickson șopti: 

— Simon a fost întotdeauna cel puternic. 

— Eu n-am fost așa de impresionată de Simon al tău. Făcu o 
pauză pentru a sorbi o gură de vodcă și Cola. Haide acum, 
spune-mi, pe cine bănuiești că ar fi tehno-arcadian? 

După o perioadă de tăcere, el răspunse: 

— Ei bine, în primul rând, mai există unul despre care știu că 
este. 

Jane se agită. 

— Spuneai că i-ai numit pe toţi pe care îi știi. 

— l-am numit pe toţi din celula mea. 

— Cine este celălalt? 

Hendrickson își linse buzele. Aruncă o privire spre ea, apoi, 
rapid, privi în altă parte. 

— Anabel. Mama mea. Ea este unul dintre ei. Ea a fost primul 


VP - 238 


investitor al lui Berthold Shenneck. Chiar înainte de D.J. Michael. 
Ea este unul dintre ei. Anabel. 


12. 


Când Gavin veni la ușă, Jessie stătea deja în curte, privind 
spre cerul lipsit de stele, în care apariţia lunii putea fi confirmată 
doar de o strălucire palidă, fără formă, care se lupta cu 
acoperișul de nori glazuraţi, ca un spirit cu o fereastră îngheţată 
de gerul iernii. El se duse la ea. 

— Auzi asta? întrebă ea. Se îndreaptă spre est. Dar eu cred că 
face ture. 

Purtând protezele ei obișnuite, ea stătea cu picioarele mai 
depărtate decât ar fi stat dacă erau adevărate, ca să-și asigure 
echilibrul. Mâinile erau sprijinite de șolduri, cu pumnii strânși și 
scruta cerul întunecat, cu o poziţie și o expresie care păreau o 
provocare, de parcă se simțea ofensată de vreo nedreptate, și 
după ce o adusese la cunoștința unei puteri superioare, aștepta 
să fie făcută o corecție cosmică. Jessie avea anumite așteptări 
de la oricine, inclusiv de la providenţă și de la ea însăși, și ăsta 
era unul dintre lucrurile pe care Gavin le iubea cel mai mult la 
ea. 

El ascultă până când își dădu seama că aeronava schimbase 
direcția. 

— Acum se îndreaptă spre nord. 

— Pun pariu că virează spre vest, peste câteva minute. Acum, 
când mă gândesc în urmă, cred că a fost un avion pe aici toată 
ziua. 

— Ar fi trebuit să realimenteze. Să schimbe echipajul. 

— Atunci, poate că au fost două și au făcut cu schimbul. 

De fiecare dată când o bufniţă striga de pe craca ei din stejar, 
porumbeii speriați, adăpostiţi în acoperișul grajdului, gângureau 
nervoși, deși cuiburile lor fragile dar adânc îngropate îi 
adăposteau de păsările de pradă, mai mari. 

În timp ce Gavin asculta motorul avionului, neliniștea 
porumbeilor îl molipsi și pe el, deși neliniștea lui provenea de la 
ceva mult mai important decât o bufniță mare. 

— Cred că știu la ce te gândești, spuse Jessie. 

— Cred că știi. 

VP - 239 


Conform celor spuse de Jane, în apropierea marilor orașe care 
ar putea să fie ținta unor atacuri teroriste era probabil ca 
Agenţia Naţională de Securitate să menţină un avion de 
supraveghere cu echipaj și gata pregătit să decoleze în orice 
moment. Acestea erau echipate să pescuiască într-un ocean de 
semnale de telecomunicaţii doar acelea care corespundeau 
telefoanelor celulare, chiar transmisii provenite de la telefoane 
de unică folosință, pe o rază de optzeci de kilometri. Ei erau 
pescari care prindeau date din oceanul aerian, capabili să 
folosească un program de analiză a datelor, în căutarea unor 
referințe la un atac iminent - numele unor teroriști cunoscuţi, 
cuvinte-cheie în engleză, chineză, rusă și în diverse alte limbi 
din Orientul Mijlociu - și apoi să folosească tehnologii de 
urmărire la sursă ca să localizeze exact respectivele telefoane. 

Jessie întrebă: 

— Ce ar fi dacă...? 

— Mada. 

— Dacă programul de analiză a fost pregătit să caute nume 
ca Jane, Travis, Nick... cuvinte ca Mamă și dragoste și tată, 
lucruri de genul ăsta, ne-ar putea localiza dacă ne sună pe 
telefonul nostru de unică folosință? 

— Și pe noi, și pe ea. Dar mai întâi ar trebui să suspecteze că 
băiatul se află în această zonă. Cum ar putea? 

El și Jessie îl scoteau rar pe Travis în afara proprietăţii. Ceilalţi 
vecini știau că el era nepotul lor, Tommy, care stătea cu ei, 
atâta timp cât părinţii lui, epuizați, aveau grijă de sora lui, în 
vârstă de opt ani, care se lupta cu cancerul. Existau doar două 
fotografii cunoscute ale lui Travis, care erau mereu prezentate 
la televizor, una dintre ele de pe vremea când avea doar trei 
ani. Cealaltă, mai recentă, nu oferea o imagine clară a lui. 

— Oricum, spuse Jessie, dacă cineva l-ar fi recunoscut și ar fi 
raportat asta, locul ar fi fost deja împânzit de agenţi federali. 

— Nu și dacă ei au verificat povestea noastră despre nepot și 
au aflat că este fictivă. Și apoi au descoperit o legătură între noi 
și Jane. Vor aștepta ca ea să ne sune. 

— Ar fi al dracului de scump să ţii o pereche de astfel de 
avioane de supraveghere de la San Diego la L.A. doar pentru 
asta. 

— Banii tăi din taxe, puși la lucru. Oricum, să spunem că ei 
obțin localizarea telefonului ei. 


VP - 240 


— Să spunem. 

— Și să spunem că ea nu știe asta. Deci ea nu-l aruncă după 
ce ne sună pe noi. 

— Ar putea ajunge foarte repede la ea. 

— Având în vedere care este miza, vor angaja toate resursele 
de care dispun ca să o găsească. El se aplecă și întoarse capul 
spre avionul care se îndrepta spre nord, până când spuse: 

— Se aude mai tare. Cred că tocmai a virat spre vest. 

Lungă de vreo șaizeci de centimetri de la vârful cozii la 
moțurile de pe urechi, cu o deschidere a aripilor de un metru 
douăzeci, marea bufniţă zbură de pe creanga din stejar și plană 
în întuneric, frumoasă dar în același timp și înfricoșătoare. Veni 
spre Jessie și Gavin, cu ochii luminoși ca de pisică, trecu pe 
deasupra lor și plană și mai jos. Din covorul de frunze uscate de 
stejar pasărea smulse un hârciog cald, moale sau un șoarece de 
câmp sau o altă creatură mică, o pradă ușoară. 

Bufnița dispăru în vreun adăpost aflat undeva la înălţime ca 
să-și consume prada în liniște, dar deasupra capului avionul se 
auzea tot mai tare și mai apropiat, în patrularea sa răbdătoare. 

Gavin se întreba dacă dronele de mai devreme nu se aflau în 
căutarea lor - pentru că locaţia le era deja cunoscută, iar 
avioanele erau destinate să-i sperie suficient de mult încât să-i 
determine să o sune pe Jane ca să-i ceară sfatul. 

— Dacă ne sună ea, spuse Jessie, o avertizăm și închidem 
telefonul. Dar dacă avionul ăsta este ceea ce credem noi... 

— Vor ști că i-am descoperit, adăugă Gavin, și vor împânzi 
locul ăsta în zece minute. 

El își duse două degete la gură și fluieră tare, iar câinii veniră 
alergând din întuneric. 

— Deci plecăm? întrebă Jessie. 

— Plecăm. Și dacă este o alarmă falsă, ne întoarcem. 

Ea îl apucă de mână. 

— Nu cred că ne vom întoarce prea curând. 


13. 


O casă impunătoare se zărea la capătul unei alei închise. 
Arhitectura era contemporană, acoperișul negru, de ardezie, 
pavajul de calcar șlefuit, plăci enorme de sticlă pe faţada clădirii 


VP - 241 


aflate la vedere. Palmieri și ferigi. Straturi de cale, cu petalele în 
formă de inimă, ca niște șuvoaie de sânge, în peisajul luminos. 

Sanjay Shukla parcă în curba din apropierea locuinţei. 

Tanuja retrăia cel mai recent roman al său ori poate că era în 
căutarea unor senzaţii tari, cam în același fel ca atunci când 
stătea în ploaie ca să catalogheze sentimentele personajului 
Subhadra, din nuvela pe care încă nu o terminase de scris. 

Inălțarea lui Alecto, romanul ei cel mai recent publicat, care 
era scris în stilul realismului magic cu o latură comică, primise 
recenzii pozitive. Vorbea despre o femeie tânără numită Emma 
Dodge, în care începuse să se manifeste una din Furii, Alecto. În 
mitologia clasică, Tisiphone, Megaera și Alecto, fetele zeiței 
pământului, Geea, pedepseau criminalii în numele victimelor. În 
povestea Tanujei, Alecto coborâse pe pământ mânată de 
disprețul pentru crimele din zilele noastre, care erau atât de 
oribile, încât umanitatea risca anihilarea, dacă criminalii nu erau 
învăţaţi să se teamă de dreptatea zeilor. Fiind o zeiță păgână, 
Alecto prefera pedepsele fulgerătoare și dure, chiar sângeroase. 
Emma Dodge, un asistent de cumpărături în vârstă de douăzeci 
și opt de ani, avea o fire încăpăţânată. Fusese dezorientată, la 
început, pentru că își împărțea corpul cu o divinitate predispusă 
la violență. In ciuda acestui fapt, avea propriile sale idei. Alecto 
o învăţă pe Emma valoarea unui cod moral și respectul faţă de o 
putere superioară, în timp ce Emma o aduse pe Alecto la o 
iluminare mai puţin distructivă decât cea specifică secolului al 
XVIII-lea și împreună ele concepeau pedepse cu învăţăminte, la 
fel de eficiente ca eviscerarea dar mai puţin letale. In felul lui 
obișnuit, incisiv, Sanjay numea asta dorinta de moarte se 
întâlnește cu dă-o mai departe. 

Un Mercedes sedan și un BMW erau parcate chiar în fața 
reședinței Chaterjee. In ultima duminică a fiecărei luni, mătușa 
Ashima și unchiul Burt invitau aceiași patru oaspeţi la cină și la 
un joc de cărţi. Justin Vogt, avocatul care îi sfătuise pe durata în 
care ei administraseră moștenirea familiei Shukla și care îi 
ajutase să ascundă fondurile sustrase de acolo, se va afla aici, 
împreună cu soția lui, Eleanor. La fel va fi Mohamed Waziri, 
contabilul, împreună cu frumoasa lui soție, Iffat. 

Când Tanuja cobori din Hyundai, craniile atârnate în jurul 
gâtului ei zornăiră ușor, lovindu-se unul de altul. 

Casa avea fațada orientată spre un canion care cobora spre 


VP - 242 


mare; și marea ridicase o ceaţă în canion, așa că întunecimea 
acelui hău lăsase loc unei mase palide și amorfe care acum 
începea să plutească pe deasupra, învăluind casa cu 
nenumăratele sale degete fantomatice. 

Ea inspiră adânc aerul rece și plăcut al nopţii și cercetă 
strada, care ocolea o insulă ovală - în care erau plantate tufișuri 
de camelii japoneze și trei arbori de coral maturi -, înainte să 
revină la starea ei iniţială. 

Dintre cele șase case de pe această alee, patru erau 
întunecate, inclusiv două aflate imediat la est de proprietatea 
Chatterjee și una lipită de aceasta, la vest. 

Pentru moment Tanuja se simţi nesigură în legătură cu scopul 
vizitei și nu știu pentru ce se afla în acest loc. Alecto Rising 
fusese scris și publicat și ea nu mai avea nevoie de 
documentare pentru el. Era posibil să se documenteze despre 
cum s-ar simţi cineva care își împarte trupul cu o divinitate 
păgână? Astfel de lucruri nu puteau fi documentate, doar 
imaginate. 

Din canionul apropiat se ridică urletul coioţilor aflaţi în 
urmărirea prăzii. Auzise aceste strigăte adesea înainte. Totuși 
sunetele aveau mereu puterea să-i trimită ace îngheţate pe șira 
spinării, iar frisonul pe care-l simţea nu avea legătură cu mila 
pentru vreo creatură îngrozită, care fugea prin noapte. De data 
asta, răceala din măduva oaselor fusese stârnită de capacitatea 
subită de a-și imagina intens groaza de a se afla în ghearele 
unui delir sângeros, de a fi vânător mai degrabă decât vânat, 
viața trăită într-o haită, în care frenezia unuia devenea frenezia 
tuturor. 

Găsește-ți liniștea, îşi spuse în sinea ei. Sâmbătă seara este 
pentru distracție. Trebuie să ne distrăm. Fă orice simți că vrei să 
faci ca să fii fericită și mâine vei scrie cea mai bună operă a ta. 

Sanjay ocoli Hyundai-ul și îngrijorarea ei scăzu. Ea nu știa 
unde o va duce această documentare, după ce se duceau în fața 
casei și sunau la ușă, dar, până la urmă, acesta era motivul 
pentru care cineva se documenta - ca să înțeleagă unde ar 
putea să ducă. 

El deschise ușa din spate ca să scoată fierăstrăul electric și o 
funie. Ea uitase de toate aceste obiecte. Nu-și putea imagina în 
ce scop le-ar putea folosi. 

Ei bine, erau doar niște unelte. Cineva avea nevoie de unelte 


VP - 243 


ca să îndeplinească o sarcină, oricare ar fi fost aceasta. 

— Nu. Nu încă, spuse el, și închise ușa din spate. 

Deja, pe sub felinarele stradale, asfaltul strălucea de 
condensul datorat ceţii, iar umezeala păta trotuarul și iarba era 
plină de diamante la fel și petalele roșii, lucioase ale calelor. 


14. 


În afara perioadei pe care o petrecuse în infanteria marină și 
încă doi ani după asta, Gilberto locuise deasupra casei de 
pompe funebre, chiar de când mama lui îl adusese acasă de la 
spital. Dormise cele mai multe nopţi știind că există cel puţin o 
persoană moartă la parter - adesea două, uneori chiar trei - și 
unele dintre amintirile sale cele mai vechi erau despre felul în 
care se aventura în sala de priveghi, atunci când nu se afla 
nimeni acolo, ca să se ridice pe vârfuri lângă coșciug și să 
privească decedatul, proaspăt adus din camera de îmbălsămare 
de la subsol. Pe vremea când împlinea unsprezece ani, el îl 
asista pe tatăl lui la muncă, ajutându-l puţin, atât cât putea el. 
Văzuse oameni care muriseră de moarte naturală la nouăzeci de 
ani, alţii care fuseseră devoraţi de cancer la cincizeci de ani, alţii 
uciși într-o bătaie în bar la treizeci de ani sau muriseră într-un 
accident de automobil la șaisprezece ani, sau chiar fuseseră 
omorâţi în bătaie de un părinte abuziv la șase ani. Îi văzuse pe 
toți aceștia și pe mulţi alţii. Îi văzuse și mai târziu le pregătise 
sărmanele trupuri cu respectul și atenţia pe care le învățase de 
la tatăl lui. In toți acești ani ai vieţii lui alături de morți, Gilberto 
nu fusese niciodată înspăimântat că se afla în prezenţa unui 
cadavru. El avea doar amintiri plăcute legate de casa de pompe 
funebre, amintiri pline de dragoste și bună înțelegere. 

Pentru prima dată, în această sâmbătă din luna martie, îl 
cuprinsese frica aici, și nu doar o singură dată. În seara 
anterioară, când Jane îi povestise despre nanotehnologie și 
despre conspirația arcadienilor, el o crezuse și simţise o teamă 
existenţială, cum nu mai experimentase niciodată de când 
fusese plecat la război. Dar acum, observând felul în care ea îl 
interoga pe Booth Hendrickson, atât înainte de injectare, cât și 
după, în timp ce așteptau convertirea bărbatului, Gilberto simţi 
fiori până în străfundul oaselor. 


VP - 244 


Tehnicile lui Jane, perseverenţța și autocontrolul ei făceau ca 
acest interogatoriu să fie o experienţă fascinantă pentru 
Gilberto, dar în ciuda căutării ei neobosite - chiar nemiloase - a 
adevărului, el nu fusese zguduit de nimic din ceea ce făcuse ea. 
De fapt, el era recunoscător că ea se afla de partea corectă a 
situaţiei pentru că, dacă ar fi fost unul dintre ei, ar fi fost un 
inamic formidabil. 

Cu Hendrickson era altă poveste. Aroganţa bărbatului de la 
Departamentul de Justiţie, disprețul lui faţă de drepturile 
celorlalţi, faţă de vietile altora, ideea lui utopică, care ar fi 
devenit cea mai întunecată distopie pentru majoritatea omenirii, 
toate astea îi dădură fiori lui Gilberto. 

Și acum, pe măsură ce personalitatea lui Hendrickson începea 
să se deterioreze, fie datorită presiunii extreme pe care o punea 
asupra sa transformarea într-una dintre persoanele ajustate, fie 
din cauză că ceva mergea prost la instalarea mecanismului de 
control, vocea bărbatului și comportamentul său și dezvăluirile 
despre mama lui făcură să i se ridice părul de pe ceafă lui 
Gilberto. Intrucât mecanismul de control nu se țesuse complet în 
creierul bărbatului, exista posibilitatea ca această cădere 
nervoasă să fie un spectacol, era posibil să se prefacă, deși era 
dificil de înțeles ce putea spera să obţină printr-o astfel de 
înșelătorie. În afară de asta, exista un anumit realism sinistru în 
decăderea sa emoţională. 

Jane dorea să afle mai multe despre proprietatea din La Jolla, 
unde locuia Anabel Claridge în acest moment și apoi despre 
proprietatea din Lake Tahoe, unde femeia se va muta în mai și 
va rămâne până în octombrie. 

— li place la Tahoe nu pentru sporturile de iarnă, ci pentru 
frumuseţea sa din timpul verii, spuse Hendrickson și scoase un 
chicotit tăcut, amar dar reţinut, pe care refuză să-l explice. De 
fapt, el negă că ar fi râs și părea să fie sincer în negarea lui. 

Hendrickson vorbi despre proprietatea din La Jolla, dar starea 
lui de spirit se modifică atunci când începu să răspundă la 
întrebările despre Tahoe, pe care el o numea „Forja”. Atunci 
când era închisă, în lipsa lui Anabel, Forja era supravegheată de 
un îngrijitor care locuia acolo, Garvin, și de soţia lui, Lilith, care 
era menajera casei. In tinerețe, Anabel petrecea câte nouă luni 
pe an la Forjă și băieţii locuiseră uneori chiar câte un an întreg 
acolo. 


VP - 245 


— De ce îi spui „Forja”? întrebă Jane. 

— Pentru că ea o numește așa. Hendrickson se uită la paharul 
său de Cola de parcă formele cuburilor de gheaţă care se 
topeau erau echivalentul frunzelor de ceai ale unei ghicitoare. 

— A fost o forjă pe vremuri? 

— A fost forja e. 

— Ce întelegi prin „forjă”? El ridică ochii de la băutură și 
întâlni privirea ei, dar privi rapid în altă parte când ea spuse: 

— Ce înţelegi tu prin asta? 

— Fierari. Un cuptor pentru încălzirea metalului și forjarea lui 
în forma dorită. Forjarea potcoavelor și a săbiilor și a altor 
obiecte metalice. 

Râsul acela amar, ironic izbucni din nou din el. 

— In cazul acesta, este vorba despre alte lucruri. 

— Ce înţelegi prin astea? 

După o ezitare, el spuse: 

— In cea mai mare parte băieţi. Ea și-a forjat copiii acolo. 

— Pe tine și pe Simon? 

— Nu asta am spus? 

— V-a forjat în ce? 

— Genul de bărbaţi pe care îi voia ea. Își umflă nările și își 
întoarse capul într-o parte și în alta. Simţi mirosul ăsta? 

— Ce miros? 

— Carne putredă. 

— Nu simt niciun miros. 

Hendrickson nu avea nicio problemă să-l privească pe 
Gilberto, doar privirea lui Jane îl intimida. 

— Îţi miroase a carne stricată, Charles? 

— Nu, spuse Gilberto. 

— Uneori, spuse Hendrickson, mirosuri rele pe care nu le 
poate detecta nimeni altcineva... sunt un simptom provocat de 
instalarea mecanismului de control în creier. 

După o perioadă de tăcere, Jane adăugă: 

— Cum v-a transformat mama voastră? Ce vrei să spui prin 
asta? 

— Avea metodele ei. Avea metode foarte eficiente. Noi nu 
avem voie să vorbim despre asta. 

— Îți acord eu permisiunea. 

— Nu e în puterea ta să mi-o acorzi. Nu putem vorbi despre 
asta. Niciodată. Niciodată. Nu putem să vorbim despre asta 


VP - 246 


vreodată. 


15. 


Dacă se știa că Gavin și Jessie îl adăposteau pe Travis, ei 
trebuiau să presupună că telefoanele lor fixe și mobile fuseseră 
accesate de la distanţă și funcționau ca transmiţătoare. Orice 
cuvânt spus în casă era acum monitorizat în timp real de 
dușmanii lui Jane. 

Când intrară în bucătărie pe ușa din spate, Travis ștergea 
podeaua cu un Swiffer. Duke și Quennie considerau că Swiffer-ul 
flocos era o jucărie. Timp de un minut câinii pufăiră și scânciră 
de încântare și băiatul chicoti în timp ce se străduia să salveze 
mopul de colții și ghearele lor, reușind să-l așeze, în sfârșit, în 
dulapul pentru mături. 

Când Travis se întoarse spre ei, Gavin îi făcu semnul victoriei 
cu degetele, le îndreptă spre ochii lui, apoi spre cei ai băiatului, 
ceea ce era un semnal prestabilit care însemna necazuri mari, fii 
atent la mine. 

Travis deveni imediat atent. 

— Hei, copile, vrei să joci cărţi? întrebă Jessie. 

— Da. Imi plac jocurile alea vechi, amuzante. Sunt tari. 

Gavin ridică un deget, desenă un cerc prin aer, care includea 
întreaga cameră, și îl duse la lobul urechii, ceea ce băiatul știa 
că înseamnă sunt peste tot în jurul nostru, ne ascultă. 

— Aduc ceva de băut, spuse Jessie. 

— Aș vrea o bere, ceru Gavin. 

— Bere și pentru mine, adăugă Travis. 

— Ai vrea tu, îi spuse Jessie băiatului, în timp ce se deplasa 
spre iPod, care era așezat pe tejghea, alături de o pereche de 
boxe Bose. Heineken pentru tipul cel mare și o băutură 
carbogazoasă pentru băiatul șmecher. 

— Trebuie să merg la baie, zise Travis. 

— Și eu, spuse Jessie. Dar trebuie să am și muzică. 

Gavin adăugă: 

— Ce păcat că m-am născut prea târziu pentru doo-wop”. 
Pune-mi ceva de Hank Ballard sau Platters sau Del Vikings. 


5 Doo-wop - varietate de ritm & blues, specifică tinerilor afro-americani, la începutul 
anilor 1940. (n.tr.). 


VP - 247 


În timp ce el și Travis se deplasau prin casă, muzica începu să 
răsune tare din bucătărie. 

Singurul computer care avea conexiune la internet se afla în 
biroul lui Gavin. Acesta avea o cameră. El acoperise lentila cu o 
bucată de bandă adezivă albastră. Dar circulau multe zvoni 
despre computerele fabricate în ultimii doi ani, printre care se 
afla și acesta, că dispuneau de o a doua cameră, ascunsă - așa- 
numitul ochi Orwell - care privea din spatele ecranului. 

El nu lucrase astăzi, deci computerul era stins. Dar rămăsese 
înfipt în priza din perete, așa că unitatea centrală primise o 
încărcare firavă și dispozitivul său de localizare emisese 
permanent un semnal de identificare. Exista, oare, tehnologia 
care să le permită să-i invadeze computerul, să-l pornească, în 
timp ce era conectat la internet și să-i activeze ochiul Orwell, 
cam în același fel în care puteau să transforme microfonul unui 
telefon în dispozitiv de supraveghere? 

Nu știa și nu putea risca să se ducă în biroul său. 

Aveau trei televizoare în casă. Modelele noi ar putea să 
constituie o problemă. Dar ei nu aveau modele noi. Cel mic, din 
bucătărie, avea, probabil, cincisprezece ani vechime și îi 
aparținuse mamei lui Jessica. Aparatele din camera de zi și din 
dormitorul principal aveau opt ani vechime, cumpărate imediat 
după căsătorie. Acelea nu aveau camere și nici capabilități de 
conectare la internet. 

Duke și Quennie alergară înaintea lui în sus pe scări, târându- 
și cozile lăsate pe covor, conștienți că era în desfășurare un fel 
de criză. 

Telefonul mobil al lui Gavin zăcea pe comodă. Va trebui să-l 
lase acolo. Și Jessie va trebui să-l abandoneze pe alei. 

Singurul telefon pe care îl puteau lua cu ei era telefonul de 
unică folosință pe care li-l dăduse Jane. Nu îndrăzneau să-l 
folosească atât timp cât bănuiau că se aflau în raza de acţiune a 
avionului, care dădea ture pe deasupra văii, dar, până la urmă, 
vor ajunge la un loc sigur. 

Pregătiţi de acţiune, dar fără să aibă ceva de făcut, imediat, 
Duke și Quennie plecară cu un tropăit de labe, poate în căutarea 
lui Travis. 

În spatele dulapului de haine se aflau două valize pregătite 
din timp, exact pentru o urgență de genul acesta. El le așeză 
lângă pat. 


VP - 248 


Din cel mai de jos dintre cele trei sertare ale noptierei sale, 
scoase un sistem de harnașamente pentru armă, pentru umăr, 
Galco. Harnașamentul avea placă dorsală Flexalon, în formă de 
trifoi, care permitea celor trei colţuri ale suportului să se 
rotească independent de celelalte, pentru o reglare strânsă și 
confortabilă, ceea ce el reuși rapid. Din același sertar scoase un 
Springfield Armory TRP-Pro .45 ACP. Încărcător cu șapte gloanțe. 
Țeavă de zece centimetri. Cântărea un kilogram, încărcat. 
Fusese pistolul standard al FBl-ului, pentru echipele lor SWAT de 
salvare a ostaticilor. 

Işi trase pe el o jachetă sport, concepută ca să ascundă arma, 
ridică valizele și se duse jos, în bucătărie, unde Travis stătea 
deja lângă ușa din spate, cu o valiză mai mică. Alături de băiat 
erau câinii, cu zgardă și lesă și gata de aport, cu cozile 
nemișcate și corpul încordat. 

Jessie cânta Little Darlin împreună cu formaţia Diamonds, la 
iPod. Ea purta o centură pentru pistol proiectată pentru femei, 
care-i permitea unui Colt Pony Pocketlite .380 ACP să se așeze 
mai jos pe șold, pentru confort. 

Pe masă se afla o servietă pe care ea o scosese dintr-un 
compartiment ascuns al cămării. Aceasta conţinea nouăzeci de 
mii de dolari în numerar, bani pe care Jane îi luase de la diverși 
băieți răi în cursul ultimelor două luni și îi lăsase aici, împreună 
cu vreo douăzeci de mii din banii lor, pe care ei îi retrăseseră din 
bancă, în tranșe suficient de mici ca să evite să atragă atenţia 
asupra lor, în cazul unei astfel de situaţii de urgenţă. 

Diamonds își terminară piesa și, în pauza dintre piese, în timp 
ce se îndrepta spre ușă, Gavin spuse: 

— Ai Marcels pe disc? 

— Relaxează-te, domnule Romantic. Blue Moon a fost 
cântecul nostru din luna de miere, dacă îţi mai amintești. 

— O, îmi amintesc, intens, spuse el, în timp ce Joe Bennett și 
Sparkletone începeau să cânte Black Slacks. El deschise ușor 
ușa și scoase cele două valize afară. Travis rămase în urma lui, 
împreună cu Jessie și câinii, în timp ce Gavin se grăbi spre 
garajul izolat din apropierea grajdurilor. 


VP - 249 


16. 


Deși Sanjay știa că era treaz, se simţea de parcă se mișcau 
într-un vis sau într-o scenă dintr-un film noir. Ceva regizat de 
Michael Curtiz sau Fritz Lang. Poate John Huston. Oazele de 
lumină de sub felinarele stradale aminteau de reflectoarele 
proiectate asupra suspecţilor care erau prăjiţi în camerele de 
interogatoriu. Ceaţa mișcătoare sugera că realitatea este fluidă, 
că nimic nu este ceea ce pare să fie și că motivaţia lui era 
ascunsă chiar și faţă de el. Noaptea rezona cu un fel de 
întunecime din interiorul său, care îl adusese aici cu intenţii 
care, curios, îi erau dezvăluite doar una câte una, pe rând, de 
parcă era doar o piesă de șah, fără un scop, un pion pus în 
mișcare de strategia vreunui jucător necunoscut. 

Când el și Tanuja ajunseră la ușa din faţă, el aproape că sună 
la sonerie, dar înțelese că nu era nevoie să-și anunţe sosirea. 
Dintr-un buzunar al hainei scoase o cheie. Uluit, se holbă la ea în 
strălucirea slabă a luminii de pe verandă. Se afla în palma lui ca 
prin magie. Apoi murmură: „Violatorul mi-a dat-o seara trecută”, 
deși propriile cuvintele nu-i înlăturară perplexitatea. 

Se întoarse spre Tanuja și privirea ei se ridică de la cheie la 
ochii lui. 

— Ce ai spus, chotti bhai? întrebă ea, ridicându-și o mână la 
colțul gurii. 

— Nu știu. Cred că... nimic, spuse el. Nimic care să însemne 
ceva. 

— Nimic, se declară ea de acord. 

Următoarea mișcare: strecură cheia în broască și încuietoarea 
se deschise. Și apoi următoarea: împinse ușa ca să se deschidă. 

Tanuja trecu pragul și Sanjay o urmă în foaierul cu podea de 
marmură aurie, cu pereţi de culoarea piersicii și cu un 
candelabru modern, cu lanțuri de cristale luminoase, care 
cădeau asemenea unei cascade. 

El închise ușa în tăcere, puse cheia deoparte și privi în jur la 
vitrinele cu porțelanuri vechi chinezești, asortate, flecare dintre 
ele conţinând câte un bol de cristal gravat, cu trandafiri albi, 
proaspeţi. 

— Mausi Ashima a avut mereu gusturi rafinate, spuse Tanuja. 


VP - 250 


17. 


Dacă avionul care zbura pe deasupra văii era ceea ce credeau 
ei că este, drumul de ţară era, cu siguranţă, supravegheat la 
intrarea pe proprietatea lor, pentru a înregistra vehiculele. Dar 
Gavin se îndoia că ar fi cineva amplasat mai aproape de atât. 
Aleea privată, blocată cu o poartă, care conducea aici, avea o 
lungime mai mare de șaizeci de metri și era mărginită de șiruri 
de stejari bătrâni, care ascundeau casa de privirile indiscrete 
dinspre drumul public. Ca să vină mai aproape, urmăritorii 
trebuiau să riște să fie văzuţi; fără îndoială că ei preferau să țină 
secret interesul lor, cel puţin până când puteau să prindă din aer 
următorul apel telefonic al lui Jane, ca să-i descopere sursa - și 
apoi vor năvăli ca să-l ia pe băiat. 

Garajul era un hambar reconstruit, fără ferestre. Gavin intră și 
închise ușa după el, fără să aprindă luminile. 

Clădirea conţinea un atelier auto complet, alături de patru 
vehicule, inclusiv preţiosul lui street-rod, un Ford pick-up verde- 
măr, din '48, pe care el îl tăiase, dezmembrase, îl pregătise și îl 
scurtase. Era fierbinte și rapid, dar nu era potrivit pentru planul 
lor actual de evadare. Coupe-ul Mercury din '40, la care 
începuse să lucreze de curând, nu avea un motor funcţional și îi 
lipseau roţile. Explorer-ul lui Jessie ar fi fost potrivit dacă Ford nu 
ar fi micșorat seria Explorer, în urmă cu câţiva ani. Evadarea 
cădea în sarcina celuilalt vehicul cu tracţiune integrală, un Land 
Rover din '87 pe care el îl reconstruise aproape din ruine și care 
nu avea un dispozitiv de localizare GPS prin care să poată fi 
urmăriţi. 

Se urcă pe un scaun cu trepte, ca să așeze valizele pe 
portbagajul de deasupra mașinii, asigurându-se că erau suficient 
de bine prinse ca să reziste oricăror aventuri, ca de exemplu o 
rostogolire dublă. 

Când reveni în bucătărie, formaţia Coasters cântau Yakety 
Yak, în timp ce Jessie și Travis vorbeau de parcă ar fi jucat cărți. 
Pentru distracţia celor care-i spionau, Gavin cântă puţin, în timp 
ce apucă valiza băiatului și protezele de alergare ale lui Jessie, 
pe care le duse în garaj și le așeză pe podea, în faţa banchetei 
din spate a Land Rover-ului. 

Când reveni în casă pentru ultima dată, Monotones cântau din 


VP - 251 


plin The Book of Love. Travis spuse: 

— Trebuie să merg la baie. 

— Tocmai ai fost, spuse Jessie. 

— Maa, ei bine, n-a fost destul. 

— Bine, și jur că nu ne uităm la cărțile tale cât timp ești plecat 
din cameră. 

Jessie ducea valiza cu 110 000 $ și băiatul rămase aproape de 
ea, în lateral, pe tot drumul până la garaj. 

Gavin venea în urma lor, cu Duke și Quennie. Câinii săriră în 
Rover prin ușa din spate. 

Peste noapte caii vor fi în regulă. Dimineaţă va chema pe 
cineva și va aranja ca armăsarul, iapa și poneiul să fie găzduiţi 
într-un grajd profesionist, timp de o lună. Trebuia să creadă că 
această afacere proastă avea să se termine într-o lună. Intr-un 
fel sau altul, se va termina. 


18. 


Tanuja era ea însăși, Tanuja Shukla, născută la Mumbai, 
renăscută în America, rămasă orfană când părinţii ei căzuseră 
din cer, dar era și Emma Dodge, născută la Long Beach, acum 
asistent de cumpărături pentru femei bogate din Bel Air și 
Beverly Hills, așa cum era prezentată în romanul publicat recent 
de Random House. Ea era în același timp și Alecto, una dintre 
fiicele Geeiei, una dintre Furii, care coborâse din cerul din care 
Baap și Mai căzuseră, ca să coabiteze în trupul Tanujei și să 
împărtășească paginile poveștii Emmei Dodge. Tanuja-Emma- 
Alecto, entitatea triplă, stătea în picioare în foaierul mare al 
reședinței Chatterjee, pentru moment nesigură de scopul pentru 
care se afla acolo. Ca scriitor, Tanuja își folosea liberul arbitru ca 
să creeze lumi întregi. Într-una dintre acestea o conturase pe 
Emma, care nu avea voinţă proprie, și o împrumutase pe Alecto 
de la niște scriitori necunoscuţi, care o creaseră cu milenii în 
urmă. În ciuda reputației ei de divinitate, Alecto nu avea mai 
multă libertate de voință decât Emma, pentru că amândouă 
erau personaje fictive, și totuși, în acest moment de 
încremenire, între trecut și viitor, Alecto fu cea care se ridică la 
înălțimea ocaziei, pentru a duce la final acest moment de 
nehotărăre. 


VP - 252 


Privind la reflexia ei într-una dintre oglinzile care erau agăţate 
deasupra vitrinelor cu porțelanuri chinezești din foaier, Tanuja 
nu o văzu pe autoarea lui A/ecto Rising, ci pe Alecto însăși, cu 
ochii întunecaţi înconjurați de umbre și mai întunecate, cu 
buzele negre, și când duse o mână la buzele acelea, unghiile 
erau și ele negre. În sălbatica Alecto ea văzu umbra unei alte 
divinităţi, din cu totul alt panteon, Kali, cu îngrozitoarea ei 
înfățișare de Chandi, purtând un colier cu cranii umane. De fapt, 
existau umbre și în interiorul lui Kali, umbrele unor nenumărate 
zeități răzbunătoare, din toată istoria păgână, adunate acum în 
Tanuja și ea fiind avatarul lor, adusă aici, în seara aceasta, ca să 
împlinească voinţa lor, nu pe a ei. Se întoarse de la oglindă când 
auzi voci și râsete în altă parte a casei. 


19. 


Din garajul întunecat în noaptea întunecată, fără ajutorul 
farurilor, Gavin nu conduse de-a lungul liniei care ducea spre 
drumul de ţară, în schimb se îndreptă spre poarta din spate și 
ieși în sălbăticie, acolo unde călăriseră el și cu Travis mai 
devreme în cursul zilei. 

Travis era așezat pe bancheta din spate, legat în centura de 
siguranţă. Jessica avea o carabină, o armă de calibrul 12 
așezată cu ţeava în jos, într-un locaș de prindere din planșa de 
bord, chiar în faţa ei. 

Sub cerul fără stele acoperit de nori, printre care luna era 
doar o umbră fantomatică, terenul accidentat se întindea clar și 
aspru în faţa lui Gavin, deși avea o culoare verzuie, din altă 
lume, prin ochelarii cu vedere de noapte, care fuseseră 
depozitaţi sub scaunul șoferului și pe care-i purta acum. 

Nu erau dispozitive obișnuite pentru vedere de noapte, de 
genul Bushnell Equinox Z sau ATN Viper X-1. Erau ochelari ATN 
PVS7-3, conform specificaţiilor militare de a 4-a generaţia, 
echipament folosit de toate ramurile armatei americane, și deși 
erau disponibili pentru achiziţie de către civili, costau peste 60 
000 $. Jane le furnizase o pereche tocmai pentru acest unic 
scop. Gavin nu credea că ea îi cumpărase și el era suficient de 
discret ca să nu o întrebe cum îi procurase. 

Dispozitivul aduna toată lumina disponibilă - chiar și cea 


VP - 253 


infraroșie, care nu era vizibilă pentru ochiul uman - o amplifica 
mai mult de optzeci de mii de ori și, cu ajutorul unei tehnologii 
pentru îmbunătăţirea imaginii, oferea un câmp vizual de 120 de 
grade. Imaginea era prezentată într-o nuanţă verde, stranie, 
pentru că ochiul uman era mai sensibil la lungimile de undă 
luminoase care se aflau la 555 nanometri, zona verde a 
spectrului vizibil, ceea ce permitea ecranului să fie puţin 
luminos, fără să piardă claritatea, economisind, astfel, bateria. 
Noaptea, pe un teren accidentat, nu puteau risca faruri și lumini 
de poziţie, care în acest peisaj nepopulat ar fi făcut un spectacol 
din evadarea lor, mai ales pentru un observator aerian. Roșeaţa 
lămpilor de frână, reflectată pe pantele cu grohotiș și prin 
câmpurile cu iarbă aurie, ar fi mai greu de observat de la 
depărtare, dar chiar și așa, Gavin se străduia să folosească la 
minim frânele. 

Zgomotul motorului ar fi putut să-i trădeze la plecare, dar era 
mai puţin evident după un kilometru sau mai mult. Orice agent 
aflat la sol ar avea mari dificultăţi să localizeze Rover-ul pe 
acest teren dezolant, cu dealuri întrerupte și canioane 
întortocheate, săpate în teren, nu atât de eroziune, cât de miile 
de ani de mișcări tectonice, care oferea un labirint de suprafețe 
dure în care zgomotul se propaga până când părea să vină 
dintr-o altă direcţie sau de nicăieri. 

— Conducem orbește, spuse băiatul, de pe bancheta din 
spate. 

— Noi nu vedem nimic, spuse Jessie, dar Gavin da. 

— Pentru mine e clar ca la amiază, zise Gavin, deși, de fapt, 
vederea prin ochelarii de noapte îl deranja. 

Ciudata lumină verde fura tuturor lucrurilor culoarea lor 
naturală, de parcă în faţa lui se întindea un peisaj extraterestru, 
într-un univers în care legile radiaţiilor electromagnetice erau 
foarte diferite de cele din lumea în care se născuse. Această 
radiaţie părea, în același timp, să sece tot ceea ce ilumina, 
caracteristicile luminii și ale apei se contopeau în acest efect, 
zona semideșertică se scufunda acum în mare, Land Rover-ul 
era un submarin aflat la mare adâncime, sub o presiune 
îngrozitoare. 

El parcursese mai mult de un kilometru și jumătate până când 
înţelese motivul neliniștii sale, care devenea tot mai ascuţită. În 
mintea lui nu existau săli sau camere în care să nu intre, dar 


VP - 254 


existau locuri pe care le prefera altora. Nu era dornic să revadă 
amintirile misiunilor lui nocturne din Afganistan, desfășurate cu 
ajutorul acestei tehnologii. Sate primitive, cu cărămizi de 
chirpici, acoperite cu tencuială. Tabere izolate cu structuri din 
beton, lipsite de graţie. Toate împânzite de capcane, uneori cu 
fire declanșatoare. Fiecare poartă verde-închis, fiecare fereastră 
verde-închis, sălașul posibil al unui asasin. Acţiunea bruscă, o 
siluetă verde-neagră alergând pe fundalul verde-deschis al 
zidului de beton. Trăgând în timp ce se deplasa. Flacăra de la 
gura țevii de un verde acid. Focul tău de răspuns, mai precis 
decât al lui, îl făcea să stea, ciudat, en pointe, cu pelerina 
fluturând, de parcă era pe cale să înceapă un dans, dar era un 
dans care dura doar o clipă și, în timp ce se prăbușea, balta de 
sânge verde era aproape neagră, pe fundalul verde al betonului. 
Gavin înţelegea pericolul în care se afla Jane, forma de hidră cu 
multe capete a dușmanilor ei și riscul pe care și-l asumaseră el 
și Jessie când se poziționaseră neclintit alături de ea, dar abia 
acum, când privea lumea prin echipamentul pentru vedere de 
noapte, realiza cu adevărat că acesta era un război, cu toate 
ororile luptei, război în ţara lor, americani împotriva 
americanilor. 


20. 


Ea îl conduse pe Sanjay prin casa elegant mobilată, pe lângă 
ferestrele mari care, la lumina zilei, ar putea să dezvăluie 
imaginea dramatică a unui canion, dar care erau orbite de 
cascade schimbătoare de ceaţă. Trecură prin camera de zi 
luminată de lămpi, printr-o sufragerie umbrită, până în 
bucătărie. 

Dincolo de bucătăria deschisă se întindea o cameră de zi și, în 
această cameră, se găsea o masă cu șase laturi proiectată 
pentru jocul de cărți și pe masă se aflau câteva farfurii cu 
aperitive și pe scaune stăteau trei femei și trei bărbaţi. Ei se 
bucurau de un joc de cărți înainte de cină, purtau o conversaţie 
animată, cu atenţia îndreptată mai ales spre cărțile care le 
fuseseră împărţite și pe mâna pe care o juca, în momentul 
acela, unul dintre jucători. 

Ashima fu prima care realiză că sosiseră zeii judecății și se 


VP - 255 


holbă, cu gura deschisă, prea şocată ca să strige. Într-adevăr, în 
cele câteva secunde până să înceapă focurile de armă, nu se 
auzi niciun țipăt de la cei șase, doar icnete de surpriză și 
implorări sugrumate. Doar trei dintre cei șase reușiră să se 
ridice din scaune, în răstimpul scurt pe care li-l rezervase soarta, 
deși nu aveau nicio șansă să fugă sau să se opună. 

Pentru Alecto, Ashima nu era sora mamei ei, pentru că mama 
ei era Geea și nu era scopul unei Furii să acorde îndurare. Nu 
existară nici vorbe sau măcar nevoia de cuvinte, doar vocile 
pistoalelor care mugeau de la doi pași. O rochie de mătase, 
strălucitor de colorată, flutură ca aripile unui papagal exotic 
înainte să rateze încercarea de a-și lua zborul și mătasea 
orbitoare se înfășură în jurul trupului căzut al zburătorului frânt. 
Siluete aflate în poziţii disperate, fiecare îngrijorat doar pentru 
sine însuși. Gesticulări teatrale. Expresii grotești, specifice poate 
pandemoniului. Apoi, cei care se ridicaseră căzură peste cei 
așezați sau se prăbușiră înapoi în scaune. Masa cu șase laturi se 
cutremură și cărțile alunecară pe podea, formând aranjamente 
de numere și imagini de regi pe care, poate, o ghicitoare le-ar fi 
putut citi, ca să descopere destinațiile finale ale gazdelor și ale 
celor patru oaspeţi ai lor. 

De la început până la sfârșit, judecata dură mai puţin de un 
minut. Și când se termină, nu mai era timp să observe urmările, 
ca să nu mai spunem să se aplece asupra lor sau să se întrebe 
ce înseamnă. Oricum, nu era nimic. Nu însemna nimic. In afară 
de asta, mai aveau alte treburi de făcut și într-un mod cât mai 
rapid posibil. 


21. 


Bezna se ridică în bucătărie, o adunare de umbre care-i 
aminteau lui Booth Hendrickson de niște păsări mari, deși nu 
putea distinge nimic din trăsăturile lor. Există umbre acolo unde 
nu există nimic din care să se nască. 

Vocea anchetatorului său apare și dispare. Uneori răspunde, 
alteori nu. Pe măsură ce umbrele se adună la marginile 
câmpului său vizual, speranţa se retrage printre spiralele 
complicate ale minţii lui și disperarea își face loc. 

A existat o vreme, cu mult timp în urmă, când se aflase singur 


VP - 256 


în beznă, fără să vadă pe nimeni, când, asemenea băiatului din 
poveste, ar fi spus cu voce tare: Mă gândesc în sinea mea, mă 
joc în sinea mea și nimeni nu știe ce-mi spun mie însumi. 

Dar nu aceasta este bezna la care se întoarce în timp ce 
mecanismul de control își ţese pânza prin creierul său. Bezna 
care urmează să vină nu are niciun joc în ea, nicio plăcere; și 
niciun gând al lui nu va mai putea fi ţinut secret vreodată faţă 
de cei care îl controlează. 

Bezna care se apropie este cea care se găsește în locuri 
adânci, acolo unde te duce o scară diformă, acolo unde treptele 
urcă vertical, dar și orizontal, o spirală de scări, un labirint, 
camere prin care trebuie să-ţi găsești orbește drumul, pentru că 
nu ţi-ai câștigat dreptul de a purta o torță. 

Mai fusese acolo, cu mult timp în urmă, umilit până la condiţia 
unui câine bătut. Cunoaște nefericirea sclaviei, a faptului de a fi 
absolut neputincios. Ar prefera să moară decât să se întoarcă la 
sclavie. Dar este legat de această masă de bucătărie, fără nicio 
posibilitate să se sinucidă. Și, de îndată ce razele și spiralele 
reţelei îi cartografiază contururile creierului, el va fi capabil să-și 
ia propria viață doar dacă i se ordonă să facă asta. 

Cunoaște adevărul lumii. A fost învăţat. Nu există scăpare din 
faţa adevărului rece al lumii. 

Condu sau lasă-te condus. Folosește sau lasă-te folosit. 
Frânge-i pe ceilalţi sau lasă-te frânt de ei. În toate aceste cazuri 
singura opţiune care îi rămâne este sau. 

Bezna în creștere se ridică și mai mult, ajunge la capătul de 
sus al pereților, se împrăștie pe tavan, din care umbrele, care 
prind formă, atârnă ca niște coconi negri, invadând masa la care 
stă el. Singura lumină de pe lume este cea care înconjoară masa 
și sursa acestei lumini este ea, cea care-l conduce. Ea este 
îmbrăcată în lumină și faţa ei este luminoasă și ochii ei sunt o 
flacără albastră în timp ce pune întrebările. 

Unde ești Booth? Mai ești cu mine? Mă auzi, Booth 
Hendrickson? Mă poti auzi? Unde ești, Booth? 

El este deznădăjduit; asta este; este o deznădejde atât de 
adâncă încât nu va evolua niciodată în disperare, care este o 
deznădejde energică și nesăbuită, pentru că el nu mai are 
energie, e secătuit. 

Unde ești, Booth? 

De teamă că ea îi va lua lumina lui prețioasă și îl va lăsa 


VP - 257 


năpădit de beznă, el îi răspunde. Spre surprinderea lui, Booth 
vorbește despre acele lucruri despre care n-ar trebui să 
vorbească niciodată. El îi spune unde se află - sau, mai degrabă, 
unde se aflase și unde vedea în viitor: „Scara strâmbă”. De 
îndată ce cuvintele au fost rostite, vraja este ruptă și ceea ce 
fusese interzis să fie exprimat devine dintr-odată exprimabil. 


22. 


Ceea ce se întâmplase nu însemna nimic. Nu însemna nimic. 
Chiar nimic. Vocea micuță, nemișcată, din interior o asigură de 
acest lucru. Cei din casă, care păruseră să fie oameni, nu erau, 
de fapt, oameni. Lumea era o scenă, cei de pe scenă erau doar 
niște personaje puse în mișcare de un scenariu. Povestea 
acestor oameni nu era mai importantă decât a altora care, 
trebuie să o spunem, nu avea nicio importanţă, era doar un 
simplu amuzament pentru zei. 

Ceea ce se întâmpla în continuare nu era nimic altceva decât 
scenografie. Alecto fusese o divinitate măruntă în Roma antică, 
la fel și în Grecia, dar rangul ei nu însemna că era lipsită de 
culoare. Prin natura lor, Furiile erau pline de culoare, agenţi ai 
răzbunării, caracterizați de mândrie și înflorire, strălucire și 
fanfaronadă și era inevitabil, pentru oricine scria despre Alecto, 
oricine devenea un vehicul pentru Alecto, pentru întruparea 
Chandi a lui Kali, pentru celelalte divinităţi întunecate, să 
respecte tradiţia sacră a extravaganţei. 

Tanuja rămase pe verandă, în așteptare, cu ușa din față 
deschisă larg în spatele ei. 

Aleea era liniștită, zăcând în noapte și în ceața care estompa 
totul. La cealaltă casă care era luminată, ferestrele păreau să nu 
facă parte din nicio structură, păreau să plutească în ceață ca 
niște ecrane video imense, făcute dintr-un material mai ușor ca 
aerul, niciunul dintre ele reglat pe vreun canal, fără să ofere 
vreo dramă, de parcă nimic nu putea concura cu evenimentele 
care se întâmplau la reședința Chatterjee. 

La ferestrele casei nu se vedeau forme obscure ale 
rezidenților alarmațţi, nici nu se auzeau sirene în depărtare. Cel 
mai probabil, scurta izbucnire de focuri de armă nu trecuse 
dincolo de pereţi. Cu toate astea, chiar dacă zgomotul fusese 


VP - 258 


purtat mai departe, cei aflaţi suficient de aproape ca să îl audă 
erau probabil adânciţi într-un joc video sau în vreo petrecere sau 
își petreceau sâmbăta cu un joint de calitate, schimbând 
realitatea pe o realitate virtuală de un fel sau altul. Scenariile 
poveștilor lor nu cereau ca ei să audă împușcăturile. 

La lumina felinarelor, prin beznă și prin marea de ceaţă tot 
mai groasă, Sanjay reveni cu coarda elastică înfășurată și cu 
fierăstrăul electric. Era înalt, slab, îmbrăcat complet în negru. 
Pentru o clipă, o frică ascuţită o înţepă pe Tanuja, o groază față 
de Sanjay, dar nu era decât fratele ei mai mic, fratele geamăn, 
sânge din sângele ei, iar teama ei se împrăștie imediat. 

Ei nu vorbiră când el ajunse pe terasă și o urmă în casă, 
pentru că nu era nevoie să spună nimic. Nu era decât un 
scenariu de urmat. Decoraţiunile platoului. Pași de urmat. 
Întotdeauna câte un pas, pe rând. Fără să știe vreodată care era 
următorul pas, până când nu era nevoie să-l facă. Conform 
scenariului după care trăiau ei. 

Pentru o vreme, în timp ce lucrau, Tanuja se gândi la 
Subhadra, în ploaie, în nuvela ei neterminată, la frumuseţea 
ploii care cădea în șuvoaie argintii și la splendoarea fulgerelor 
născute din pântecul norilor cumulonimbus, la maiestuozitatea 
tunetului, ca huruitul unor roți colosale, care deplasau creația pe 
niște drumuri misterioase... 

Când cele șase capete tăiate fură plasate la intervale regulate 
pe aleea care ducea spre ușa din faţă, frate și soră ieșiră din 
noapte, în foaier, ea cu spatele întors spre una din oglinzi, el cu 
spatele spre cealaltă. Stăteau în picioare, faţă în faţă, la distanţă 
de o lungime de braț. Ceaţa rece se strecura prin ușa deschisă, 
atrasă de căldura din interiorul casei. 

Sanjay plângea cu lacrimi tăcute. Ea îl întrebă de ce și el nu 
știu să răspundă. 

Ea spuse cu afecţiune: 

— Chotti bhai, frate mai mic. 

El spuse: 

— Bhenji, şi lacrimile începură să-i curgă mai tare. 

Ea continuă: 

— Peri pauna, ceea ce însemna „îţi ating picioarele”, deși ea 
nu se aplecă să i le atingă, pentru că știa deja cât de profund o 
iubea el. 

Răspunsul lui, „Peri pauna” aduse lacrimi și în ochii ei. 


VP - 259 


Fără să fie prea sigură de ce spunea asta ea adăugă: 

— Fiecare poveste trebuie să aibă un sfârșit. Așa sunt 
poveștile. 

Din cauza că asta era ceea ce-l învăța să spună scenariul său, 
Sanjay spuse: 

— O să număr până la trei. 

El numără, cu o cadență perfectă, exact două secunde între 
numere, fără nicio ezitare datorată îndoielilor sau confuziei sau 
emoţiei, pentru că acţiunile lor trebuiau să fie sincronizate 
perfect în asta, ultima lor acţiune pe această scenă. 

Cu privirea în ochii ei, ea cu privirea în ochii lui, cu pistolul lui 
apăsat pe fruntea ei, cu al ei pe capul lui, ei nu auziră 
împușcăturile simultane care le puseră capăt vieților, deși 
sunetul unei singure explozii se pierdu prin ușa deschisă, în 
ceață, de-a lungul aleii, atrăgând atenţia unui vecin care tocmai 
ieșise afară să-și plimbe câinele, apoi a poliţiei, apoi a jurnalelor 
de știri și apoi a lumii, în toată ignoranţa ei. 


23. 


În noaptea verde, existau drumuri naturale prin tufișurile 
dense, croite de apă și de vânt. Pante navigabile de grohotiș. 
Creste aride care puteau fi urmate, pentru o vreme. Chiar și în 
acest teritoriu neospitalier, în unele dintre canioane exista 
suficientă apă ca să potolească setea eucalipţilor și a castanilor 
californieni. În unele locuri existau și stejari imenși, care se 
răsfirau în arhitecturi chinuite, modelate de solul acid și de 
căldură și de insecte, care nu le permiteau să ia forme mai 
firești, nu formau niciodată păduri, ci pâlcuri transfigurate prin 
care Land Rover-ul trecea de parcă se afla într-o călătorie printr- 
un peisaj apocaliptic. 

Gavin cunoștea o parte din acest teritoriu, în urma anilor de 
călărie, deși nu putea să fie familiarizat cu sutele de kilometri 
pătraţi de pământ care se aflau în faţa lor. În această lumină 
ciudată, verde-gălbuie, el era incapabil să recunoască chiar și 
cele mai familiare repere. Oricum, în afară de experienţă și 
instinct, el se baza pe busola cu cadran mare, iluminată de 
baterii, pe care o fixase pe consola dintre el și Jessie. 

Deși nu se aștepta să se deplaseze foarte rapid în aceste 


VP - 260 


condiţii, el era îngrijorat că nu erau destul de departe. La mai 
mult de opt ani de la ultima lui prezenţă pe câmpul de luptă, el 
începea să simtă mâncărimea familiară dintre umeri, o greață în 
stomac și o strângere a scrotului. Era instinctul lui care îl 
avertiza despre necazurile care-l așteptau. 

In zona pentru bagaje, câinii se întinseseră pe jos, așa cum 
făceau întotdeauna când călătoreau în orice fel de vehicul, în 
afară de camioneta Ford '48 verde-măr, în care le plăcea să stea 
în fund sau chiar în picioare, legaţi în lesă, pentru siguranţa lor, 
ca să privească peisajul și să lase vântul să le sufle prin blană. 

Acum, în timp ce Rover-ul traversa un câmp cu iarbă joasă, 
neîngrijită, pe care erau risipite salvii mai înalte, Duke și 
Quennie săriră în picioare și începură să mârâie pe un ton jos, 
gutural. 

Din locul său din spate, Travis spuse: 

— Cu siguranţă că nu le place ceva, unchiule Gavin. 

Deși se deplasau cu mai puţin de zece kilometri pe oră, din 
cauza schimbărilor bruște ale terenului care puteau să apară, 
Gavin încetini și mai mult, ca să scruteze noaptea prin fereastra 
din dreapta sa. La început nu văzu nimic. Apoi haita apăru în 
câmpul său vizual. 

— Coioţi, spuse el. 

Șase exemplare, o haită mare dintr-o specie de animale care 
adesea preferau să vâneze singure. Ei erau niște umbre verzi, 
aplecate, cu ochi strălucitori, iar zâmbetele lor zimţate erau cea 
mai palidă imagine din această viziune macabră. 

— Pot să-i văd, oarecum, spuse Travis. Au flăcări în ochi. 

Gavin încetini și mai mult, ca să lase bestiile să treacă în faţă, 
dar și coioţii încetiniră, ca să rămână lângă Rover. 

— Pentru ei, spuse Travis, noi suntem un fel de carne la 
conservă. 

Jessie râse. 

— Livrată la ușa lor, la fel ca pizza. 

Mârâitul câinilor era punctat de sunete ascuţite, înalte, 
aproape niște scâncete. Erau pregătiţi de luptă. Dar, în același 
timp, își dădeau seama de ferocitatea acestor creaturi sălbatice. 

Asemenea câinilor, Gavin nu găsea nimic amuzant în faptul că 
era vânat de șase lupi de prerie, cu colți lungi. Poate că erau în 
siguranţă în această conservă pe roţi, dar nu puteau rămâne 
veșnic în mașină... dacă făceau o pană. 


VP - 261 


24. 


Pe drumul spre a deveni o persoană ajustată, Booth 
Hendrickson se prăbușise. Când reţeaua nanotehnică își va 
termina țesătura, va controla o formă umană care arăta ca acel 
bărbat, temut cândva, de la Departamentul de Justiţie, și va fi 
alimentat de curenții electrici ai acelui creier funcțional, dar 
bărbatul nu va mai fi ceea ce fusese cândva și creierul lui va fi 
doar un adăpost pentru o minte în care nodurile psihologice se 
desfăcuseră și dădeau semnele unei destrămări profunde. 

In timp ce le povestea lui Jane și lui Gilberto despre 
proprietatea de la Tahoe și despre scara strâmbă, el făcea asta 
într-un monolog întrerupt, vecin cu incoerenţa. Nu exista nicio 
metodă care să-l ţină concentrat pe lucrurile cele mai 
importante, prin interogare, pentru că el reacţiona la întrebările 
ei de parcă era o bilă dintr-un joc de flipper, ricoșând din 
întrebări în direcţii neașteptate. Cu cât îi erau puse mai multe 
întrebări, cu atât mai fragmentată devenea povestea lui, așa că 
nu era nimic altceva de făcut decât să-l lase să vorbească, să 
asculte și, încet, să reconstruiască imaginea din aceste piese de 
puzzle. 

Povestea pe care o spusese el, despre abuzurile din copilărie, 
era atât de extremă, atât de diferită de orice auzise vreodată 
Jane, încât ea se aștepta ca el să devină emotiv, să-și plângă de 
milă și să fie zdruncinat de furie. Oricum, părea că abilitatea lui 
de a simţi emoţii fusese redusă de multă vreme. Ca adolescent 
și adult, tot ceea ce părea că fusese capabil să simtă era legat 
de convingerea superiorității sale, de simţul adânc înrădăcinat 
că făcea parte dintr-o clasă aflată deasupra celorlalți. El simţea 
dispreț pentru mase în general și pentru cei mai mulţi indivizi în 
particular; dezgust față de ceea ce el își închipuia că este o 
ignoranță universală; scârbă față de pretenţiile lor de egalitate; 
ură față de ei pentru pretenţiile lor pentru sentimente ca 
dragoste, credinţă, compasiune și simpatie, despre care el știa 
că sunt invenţii, prin care ei își ascundeau faţă de ei înșiși 
adevărul despre lume. Și el mai cunoscuse și frica, frica faţă de 
acele miliarde care se aflau sub nivelul lui și care, prin prostia și 
ignoranţța lor și prin comportamentul lor nesăbuit, ar putea să 
distrugă lumea, nu doar pentru ei, ci și pentru el și pentru acei 


VP - 262 


oameni elevaţi, asemănători lui. Cât despre emoţiile nobile, 
părea să fi fost văduvit de ele de multă vreme. Acum, când 
povestea experiențele sale cu scara strâmbă, chiar și cele mai 
abjecte emoţii păreau să-i fie inaccesibile, lăsându-l doar cu 
teama, și, de fapt, cu o singură teamă. El rătăci prin povestea lui 
cu un ton egal, amintindu-și detaliile cele mai oribile cu tot atâta 
emoție ca un matematician care recitește paginile unor calcule 
pe care le-a folosit ca să rezolve o problemă. Dar, din când în 
când, el o privea pe Jane cu o frică subită și spunea: 

— Spune-mi că nu-mi vei lua lumina. Te rog, te rog, nu-mi lua 
lumina. 

Când povestea lui se apropia de sfârșitul încâlcit, el rămase 
așezat în tăcere, cu mâinile în poală, cu capul plecat, o formă 
lipsită de substanţă, un bărbat golit, cu capul umplut cu paie. 

Cu o oră în urmă Jane nu s-ar fi gândit că ar putea să simtă 
vreodată compasiune pentru această folosire nemiloasă a 
celorlalţi. Chiar dacă acum îi era milă de el, ea nu mergea într- 
atât de departe încât să simtă simpatie pentru el, pentru că asta 
i-ar oferi o demnitate pe care el nu o merita. 

Când el privi spre ea și o rugă pentru lumină, expresia lui era 
una de supunere abjectă, cu o urmă de venerație, de parcă o 
considera importantă și nu se temea deloc de ea, rezervându-și 
frica pentru pierderea luminii, pentru că ar putea să fie lăsat în 
întuneric, așa cum fusese lăsat în locul pe care el îl numea scara 
strâmbă. Aparenta lui adoraţie îi dădea fiori lui Jane. După atâta 
timp în care căutase puterea absolută, el se trezea complet 
neputincios - și era ușurat să se supună, poate mulţumit să fie 
cu gâtul sub bocanc, atâta timp cât putea să rămână în 
prezenţa puterii. 

Ea nu își dorea veneraţia lui. 

Și nu mila era cea care o va împiedica să-i stingă luminile. 
Chiar și în condiţia lui redusă, ea, pur și simplu, nu dorea să 


A 


rămână singură cu el, în întuneric. 


25. 


În seara anterioară, Gilberto se bucurase de opt ore de somn, 
spre deosebire de Jane, care avusese parte doar de patru ore. 
Dar, când se lăsă pe spate în scaunul din bucătărie și își masă 


VP - 263 


baza gâtului cu o mână, el părea la fel de obosit și de epuizat pe 
cât se simţea și ea. Ea îi ceruse să facă pe șoferul; Jane regreta 
că el fusese târât atât de adânc în povestea asta. Mai mult 
decât orice, ei îi părea rău că el fusese nevoit să fie martor la 
punerea în sclavie a unei ființe umane, chiar și a uneia căreia îi 
lipsea umanitatea, precum acest specimen. 

La 8:45 p.m. și din nou la nouă, Jane îi spuse lui Hendrickson: 
„Joacă-te manciurian cu mine”, care era fraza declanșatoare, 
programată pentru generaţiile mai vechi ale mecanismului de 
control, asemenea celui care-i fusese injectat lui. De două ori, el 
rămase tăcut, cu capul plecat, fie pierdut în gânduri, fie într-o 
transă cataleptică ce putea să fie destinaţia finală a prăbușirii 
sale psihice. 

A treia oară, la 9:20 p.m., el ridică privirea și spuse „In 
regulă”, și rămase în așteptare. 

Desigur, el cunoștea fraza de declanșare și răspunsul corect, 
înainte de a fi injectat. Putea să se prefacă. 

Ea își imaginase un test care implica folosirea unui bisturiu 
sterilizat din instrumentarul casei de pompe funebre și o 
comandă pentru Hendrickson să-și taie degetul mare. 

Oricum, când veni momentul, ea știa prea multe despre 
suferinţele lui trecute ca să îi mai ceară un test dureros. 

Ea spuse: 

— Ești obosit, Booth? 

— O, da. 

Faţa lui cenușie, ochii injectaţi, buzele palide erau acelea ale 
unui bărbat aflat la limita resurselor sale. 

— Eşti foarte obosit? întrebă ea. 

— Foarte. N-am mai fost niciodată atât de obosit. 

— În timp ce așteptam implantarea mecanismului de control, 
tot ceea ce mi-ai povestit era adevărat? 

— Da. 

— Cu totul adevărat? Chiar și despre... Tahoe? 

— Da. Adevărat. 

— Și acum ești foarte obosit. Așa că o să-ţi ordon să dormi și 
să continui să dormi până când te trezesc eu, atingându-te pe 
umărul drept și spunându-ţi numele. Înțelegi? 

— Da. 

— Dormi. 

El se scufundă în scaun și capul îi căzu într-o parte și păru să 


VP - 264 


fi adormit. 


26. 


Jane nu știa dacă acesta era cel de al doilea sau al treilea 
pahar de vodcă cu Cola din ultimele câteva ore. Nu-i păsa. Își 
dorea doar să înceteze să se gândească la scara strâmbă, la 
sarcina îngrozitoare care o aștepta și să fie capabilă să prindă 
patru sau cinci ore de somn. 

La lumina slabă a lămpii acoperite cu mătase, ea și Gilberto 
erau așezați în fotoliile din sufragerie, față în față. El își turnase 
o porţie generoasă de scotch, diluată cu un singur cub de 
gheaţă. 

Hendrickson rămăsese adormit și legat de scaunul din 
bucătărie. Pentru el lăsaseră lumini mult mai strălucitoare decât 
cele pe care și le doreau pentru ei. 

Cu câteva minute în urmă, după un apel de la Gilberto, fratele 
mai mare al acestuia, Hector, împreună cu fiul său de 
șaptesprezece ani, Manuel, trecuseră pe acolo și Gilberto 
coborâse la parter și le dăduse o cheie ca să poată recupera 
SUV-ul lui Jane. Ei știau doar că un prieten necunoscut îl lăsase 
în parcarea unui supermarket cu o zi în urmă și acesta trebuia 
adus aici. 

Gilberto amestecă scotch-ul doar atât cât să facă să răsune 
cubul de gheață, care se topea, când se lovea de sticla 
paharului. 

— Mă gândeam că războiul meu s-a încheiat cu mulţi ani în 
urmă. 

— Nu există un singur război, spuse ea. Și nu se termină 
niciodată. Dar aici ai un colţ de rai. Nu ai niciun motiv să-ți fie 
frică de morți. 

— Doar de cei vii. El luă o înghiţitură. E un drum lung până la 
Tahoe. 

— Dacă reușesc să prind puţin somn, să plec pe la patru, pot 
să ajung acolo până la prânz, poate pe la ora unu, dacă e vreme 
proastă. 

— Cu el alături de tine? 

— Am nevoie de el. 

— Dar poti, într-adevăr, să ai încredere în el? 


VP - 265 


— Cât timp nu se întoarce împotriva mea, da. Dar dacă 
prăbușirea lui psihică se înrăutățește mai mult decât este acum, 
s-ar putea să nu-mi fie de folos așa cum speram. 

— Ei știu că ai pus mâna pe el. 

— Dar l-ai auzit. Ei nu știu că am plecat de la Napa cu mostre 
ale mecanismului de control. 

— Elnu știa. Poate că alţii știu. 

— Pun pariu că nu știu. Și, având în vedere regula dezvăluirii 
informaţiilor doar pe bază de necesitate, ei nu vor informa 
cuplul care are grijă de casa de la Tahoe atunci când Anabel nu 
se află acolo. La naiba, sunt doar niște bătrâni, plebei, amețiţi, 
gloată, vite cu două picioare. 

Gilberto ridică din umeri. 

— Ceea ce spunea el despre faptul că îi fac pe unii să se 
sinucidă și pe alţii doar îi aduc în sclavie... 

Explicaţia lui Hendrickson se gravase în memoria lui Jane. Cei 
care ar putea să îndrepte societatea în direcția greșită, pe ei îi 
urâm și merită să moară. Unii dintre cei pe care îi facem sclavi 
sunt doar pentru plăcerea noastră, cum sunt fetele de la 
Aspasia. Alții vor conduce lumea sub îndrumarea noastră, în 
timp ce noi rămânem ascunși în spatele lor şi ei sunt doar niște 
proști ignoranti, care merită să fie sclavi. 

După ce își găsiră un moment de alinare în băuturi, Gilberto 
spuse: 

— Oamenii aflaţi la putere... pe vremea tatălui meu ei nu erau 
plini de dispreţ față de noi, ceilalţi. 

— Puterea corupe. 

— E ceva mai mult de atât. Puterea a corupt întotdeauna. 

— E vorba de toţi nenorociţii de experţi, spuse ea. Am încetat 
să ne guvernăm singuri și am predat totul experților. 

El se agită. 

— E o lume foarte complexă. Oamenii care o conduc trebuie 
să știe ce fac. 

— Acești experţi nu au nicio experienţă în lumea reală care să 
valoreze ceva. Sunt elitiști. Au multe teorii, dar le lipsește 
experienţa realităţii. Se descriu pe sine ca intelectuali. 

— Ei bine, cred că știu genul. E suficient să deschizi 
televizorul. 

— Istoricul britanic Paul Johnson a scris o carte măreaţă 
despre ei, spuse Jane. Te-ar speria. 


VP - 266 


— Sunt deja suficient de speriat. 

— Sunt ultraconformiști, trăiesc într-o bulă în care oamenii au 
aceleași păreri. Dispreţuitori faţă de bunul simţ și faţă de 
oamenii obișnuiți. 

— Plebei, ignoranţi, nespălaţi ca noi. 

— Dar oamenii sunt mai importanţi decât ideile. Nick era mai 
important decât o teorie idioată. Băiatul meu, copiii tăi - ei 
contează mai mult. 

— Vezi să se producă vreo schimbare? 

Asta era o întrebare pe care și-o pusese și ea însăși. 
Răspunsul sincer nu era încurajator. 

— Devine tot mai rău, de vreo două secole. 

— Totuși, trebuie să ne păstrăm speranţa. 

— Speranţa, acceptă ea. Și să ne împotrivim. 


27. 


Carter Jergen spune încântat: 

— Uneori, un act caritabil este răsplătit cu o lovitură peste 
dinţi. 

De câteva săptămâni, în căutarea băiatului ascuns, agenţii 
urmăriseră toate rudele cunoscute ale lui Nick și Jane, mergând 
până la fosta nevastă a unui văr de al doilea. Toţi foștii 
infanteriști de marină cu care servise Nick. Familiile victimelor 
criminalilor în serie pe care îi prinsese sau îi omorâse Jane, în 
eventualitatea că ea ar fi putut să stabilească o legătură cu 
vreuna dintre familiile respective. Foștii ei prieteni din facultate. 
Oricine căruia ar fi putut să-i încredinţeze copilul. Fără niciun 
rezultat. 

Pentru că nici lui Nick, nici lui Jane nu le plăceau publicitatea, 
contribuţiile lor pentru organizaţiile care ajutau veteranii nu 
intraseră în atenţia anchetatorilor până când nu fuseseră 
epuizate atât de multe alte piste de cercetare, mult mai 
probabile. Și, dintr-odată, în colecţia de fotografii de la 
evenimentele de strângere de fonduri ale acestor organizații, 
iată-i la acest maraton, la acest weekend sportiv pentru oameni 
în scaune cu rotile, la această gală - adesea în compania lui 
Gavin și Jessica Washington, zâmbind fericiţi. În timp ce Carter 
Jergen conduce Range Rover-ul de-a lungul aleii cu stejari, el 


VP - 267 


spune: 

— Nu există odihnă pentru cei obosiţi. 

— Este preţul succesului, îi răspunde Radley Dubose. Am dat 
lovitura în afacerea gemenilor Shukla, așa că ne-au pus în cârcă 
treaba asta, o zi mai târziu. Nu mă deranjează. Imi place să fiu 
dorit. Te gândești vreodată ce s-ar întâmpla dacă noi am începe 
să dăm greș? 

— Nu primim bonus de Crăciun? 

— Am ajunge, eu și cu tine, cu ace în vene, așa cum le-am 
făcut scriitorilor hinduși. 

— Nici într-un milion de ani, răspunde Jergen, uimit că până și 
un specimen atât de atrofiat ca Dubose poate să fie cinic. Noi 
nu-i mâncăm pe ai noștri. 

Această declaraţie generează un zâmbet ironic. 

— Nu există canibalism printre brahmani? Am mers la o 
școală din Ivy League, îţi amintești? Am văzut ce am văzut. Știu 
ce știu. 

Supradimensionat și plin de sine, Dubose îi amintește acum 
lui Jergen de un alt personaj din desene animate - Popeye. Știu 
ce știu. Am văzut ce am văzut sunt ceea ce sunt. 

— Nu toţi absolvenții de Ivy League sunt arcadieni sau ar 
putea să fie sau artrebui să fie, spune Jergen. 

— Cu siguranţă, nu mulţi dintre cei de la universitatea 
Pennsylvania. Este tulburător faptul că Penn este măcar 
considerată printre cele din Ivy League. 

Fiind un absolvent de Harvard și încă unul mândru de acest 
lucru, Jergen este destul de sigur că este luat în râs cu 
comentariul despre Penn, dar acum ajung la reședința 
Washington. E timpul să treacă la treabă. 

Casa arată confortabil, cu o poartă de intrare generoasă. 
Toate luminile sunt aprinse. In stânga există o clădire cu aspect 
de hambar și în spatele ei, grajdurile, ambele în întuneric. 

Ceea ce-l interesează cel mai tare pe Jergen este camioneta 
cu care au ajuns serviciile de urgenţă, care se află parcată în 
apropiere de treptele de la intrare. Este un Hennessey 
VelociRaptor 6x6, o variantă personalizată a unui Ford F-150 
Raptor, cu punți noi, cu două roți suplimentare, anvelope off- 
road cu aspect foarte dur și multe alte îmbunătăţiri. Este 
neagră, este uluitoare și este o camionetă fabuloasă. 

De curând, unii dintre arcadienii din NSA și Homeland Security 


VP - 268 


și de la alte agenţii primiseră vehicule impresionante, în cea mai 
mare parte Range Rover personalizate, create de Overfinch 
North America, având performanţe îmbunătăţite, un pachet de 
cosmetizare din fibră de carbon, un sistem de evacuare din aliaj 
de titan, cu două supape și alte chestii tari. Jergen îi invidia. 

Dar asta era un cu totul alt nivel de beneficiu. 

Doi bărbaţi așteaptă la ușa din spate. Ei poartă costume 
mulate Ring Jacket și reușesc să arate degajat, în ciuda croielii și 
a cravatelor lor cu șapte pliuri, Cesare Attolini, cu modele 
jucăușe cu buline. 

Jergen se simte dezbrăcat, în tricoul negru, jacheta de blugi 
Diesel Black Gold, cu scorpioni brodaţi și blugii negri Dior 
Homme, dar el este, până la urmă, un agent de teren, nu un tip 
de la birourile de protocol. 

Imbrăcămintea lui Dubose este indescriptibilă, potrivită să se 
dea în spectacol în vreun orășel din West Virginia și nimic 
altceva. 

Ușa din spate a casei este închisă, dar Jergen poate să audă 
clar, din interior, muzică veche, dinainte de vremea lui, un 
cântec numit Get a Job. Bărbaţii de la ușă nu se prezintă. Ei sunt 
alerți, aproape tăioși. Le prezintă pe scurt situaţia. 

La 4:00 p.m., vineri, le-a ajuns la cunoștință că Gavin și 
Jessica Washington îl adăposteau pe fiul în vârstă de cinci ani al 
lui Jane Hawk. S-a luat decizia de a pune în funcţiune un 
dispozitiv de supraveghere la intrarea pe aleea lor privată și 
pentru monitorizarea casei prin deschiderea prin telecomandă a 
microfoanelor din telefoanele lor, din computere și televizoare, 
precum și a camerelor video încorporate în acestea. Întrucât 
televizoarele lor nu dispuneau de conexiune internet, se 
dovediseră inutile. 

La 3:00 a.m., sâmbătă, avioanele de supraveghere 
electronică ale NSA, din Los Angeles, realocate la aeroportul 
Orange County, începură să se schimbe în patrulare pe 
deasupra văii, pescuind tot traficul de intrare și ieșire al 
telefoanelor de unică folosinţă, în speranța de a identifica un 
apel de la Jane Hawk pentru soţii Washington și de a folosi 
programul de urmărire la sursă ca să-i identifice locaţia. 

La 7:20 p.m., după cină, familia Washington și copilul 
căzuseră de acord să joace cărți. Ei își acompaniaseră jocul cu 
muzică doo-wop clasică. Discuţiile lor erau neinteresante, parțial 


VP - 269 


acoperite de muzică. După o vreme, când ei dăduseră mai tare 
volumul la iPod, nu se mai putură auzi conversațiile. Se 
presupusese fie că vorbeau încet și muzica le acoperea 
conversaţia, fie că nu mai aveau ce să-și spună. 

După o serie de piese mai liniștite - Sincerely de la The 
Moonglows, Earth Angel de la the Penguins și Only You de la 
Platters - apăru suspiciunea că familia Washington și băiatul nu 
se mai aflau în casă. Un agent fusese trimis în recunoaștere, pe 
jos. El ocoli casa, se uită prin ferestre, apoi intră și confirmă că 
locuința era pustie. Pachetul de cărţi de pe masă nu fusese scos 
din cutie. 

Gavin și Jessica Washington au patru vehicule înmatriculate 
pe numele lor. Trei se află în garaj. Un Land Rover '87, restaurat 
și personalizat, lipsește și se pare că nu dispune de GPS. O 
poartă dosnică fusese lăsată deschisă, ceea ce sugerează că cei 
trei deveniseră conștienți de supraveghere și fugiseră în 
sălbăticie. 

O echipă de specialiști se află pe drum. La sosirea lor, aceștia 
vor mătura casa și celelalte clădiri, în căutarea unor indicii 
despre soarta și activităţile lui Jane Hawk. Între timp, Jergen și 
Dubose primesc sarcina să urmărească familia Washington și 
băiatul pe teren, ajutaţi de un elicopter dotat pentru cercetare 
de noapte, care se află pe drum. 

De fapt, imediat ce fu menţionat aparatul supraveghere 
aeriană se auzi mugetul rotorului unui elicopter deasupra 
capetelor lor, făcând să tremure ramurile lungi ale stejarilor și 
stârnind mase învolburate de frunze uscate, care se ridicară ca 
niște roiuri de lăcuste înainte de a se îndrepta spre poarta 
deschisă. 

Unul dintre agenţii îmbrăcaţi în costum Ring Jacket ţine cheia 
unui vehicul și un fior îl străbate pe Carter Jergen, când se uită 
la camioneta neagră solidă Hennessey VelociRaptor 6x6. 

Al doilea agent în costum Ring Jacket scoate o mapă și le cere 
lui Jergen și Dubose să semneze un document prin care predau 
Range Rover-ul și un altul care confirmă primirea de către ei a 
VelociRaptor-ului, ca noul lor vehicul oficial. 

— Pe scaunele din față ale camionetei, spune agentul, veţi 
găsi echipament pentru vedere nocturnă. Aveţi comunicaţie 
vocală directă cu echipajul elicopterului, ca să vă coordonați 
cercetarea. 


VP - 270 


jergen face greșeala să-l lase pe Dubose să semneze 
documentele primul. Până când le semnează și Jergen, Dubose 
are deja cheile. Zâmbind, el spune: 

— Conduc eu. 


28. 


Gilberto insistă ca el să-l păzească pe Hendrickson, deși 
bărbatul era acum sub control și dormea pe scaunul din 
bucătărie, de care îi erau legate gleznele. 

— O să dorm după ce pleci. Oricum nu aș putea să dorm cu el 
aici. Chiar înainte ca tu să fii nevoită să... să-l injectezi, tipul era 
un personaj foarte straniu. Acum e ca un strigoi sau așa ceva. 
Îmi face pielea de găină. 

Hector și fiul lui aduseseră Ford-ul Explorer Sport de la 
Newport Coast și îl parcaseră în faţa casei de pompe funebre. 
Gilberto îi adusese valiza în camera de oaspeţi. 

Jane era prea obosită ca să se spele, dar se băgă la duș, 
oricum, pentru că dorea să poată să plece la drum cât se putea 
de repede, după ce se trezea dimineaţă. Işi puse alarma 
ceasului la 3:00 a.m. 

Stinse lampa de pe noptieră, se întinse și își puse capul pe 
pernă. 

Dormitorul se afla în partea din față a apartamentului, cu 
vedere la stradă. Unica fereastră avea draperii, dar ea uitase să 
le închidă. Acum nu mai avea destulă energie ca să traverseze 
camera și să le tragă. 

Strălucirea slabă a felinarelor stradale colora tavanul cu un 
argintiu murdar. La lumina mașinilor care treceau, silueta 
scheletică a unui arbore bătrân care nu înfrunzise încă mătura 
tavanul și pereţii, într-o direcţie care depindea de traficul care 
venea dinspre est sau vest, dispărând iar și iar în beznă, tăcut, 
de fiecare dată. 

În timpul ultimelor câteva luni, fie că Jane dormea pe apucate 
sau profund, visase întotdeauna de parcă fiecare zi era atât de 
aglomerată de evenimente încât avea nevoie de douăzeci și 
patru de ore ca să priceapă, corespunzător, înțelesul acestora, 
să lase subconștientul să le revadă și să o sfătuiască cu scenarii 
de asigurare sau să declanșeze semnalele de alarmă 


VP - 271 


corespunzătoare. 

Acum visa că se află pe drum, în spatele volanului, călătorind 
printr-o ţară a minţii, cu o geografie lipsită de logică, cu păduri 
acoperite de zăpadă sau brazi care se topeau în deșerturi de 
piatră roșiatică, peisaje urbane care se contopeau cu ţărmuri 
singuratice. Nick stătea alături de ea, Travis pe bancheta din 
spate și totul era bine, până când Nick spuse: „Mă gândesc în 
sinea mea, mă joc în sinea mea și nimeni nu știe ce-mi spun mie 
însumi”. Când ea îl privi, nu mai era Nick; era Booth 
Hendrickson, cu ochii închiși, dormind, așa cum îi ordonase ea 
să facă, până când el își întoarse capul spre ea și deschise ochii, 
care erau de un alb la fel de imaculat ca al unui ou fiert tare. 
Nimeni nu știe, repetă el și ţinea o seringă hipodermică, pe care 
o înfipse în gâtul ei. 


VP - 272 


PARTEA A PATRA 


GĂSIREA LUI TRAVIS 


1. 


Fără faruri, cu instrumentele din bord la luminozitate minimă, 
Radley Dubose conduce uriaşul VelociRaptor de 800 de cai 
putere prin noaptea care străluceşte verde. 

Purtând și el ochelari pentru vedere de noapte, Carter Jergen 
ține o carabină, prefăcându-se entuziasmat. Să-și exprime 
frustrările nu ar folosi la nimic, în afară de a-i face plăcere 
vulgarului tip din West Virginia. 

Deși lumina zilei ar putea să ușureze mult căutarea, ei sunt în 
stare să descopere urme ale trecerii Land Rover-ului. O porţiune 
cu urme de cauciucuri pe pământul moale; o brazdă de buruieni 
rupte, de lățimea unei mașini; aici, linii paralele de iarbă strivită; 
petice de gazon smuls, acolo unde roţile mușcaseră scurt, 
pentru aderenţă. 

Problema este că nu există o serie neîntreruptă de semne. 
Urmele sunt împrăștiate de-a lungul drumului pe care trebuie 
să-l fi parcurs familia Washington, dar între acestea sunt zone 
lungi de teren pustiu și tare, în care doar o călăuză indiană 
legendară, dintr-un alt secol, ar putea să descopere urme ale 
trecerii lor. E ușor să interpretezi eronat o urmă și să te întorci în 
direcţia greșită, căutând zadarnic o altă urmă de cauciuc. 

Aici este util elicopterul pentru cercetare de noapte. 
Dispunând de camere cu vedere de noapte îndreptate atât în 
jos, cât și în faţă, care afișează imaginea pe sticla specială a 
cabinei de pilotaj, copilotul este capabil să cerceteze urme ale 
trecerii Land Rover-ului, să le apropie, așa cum niște simpli 
ochelari nu ar putea, și să reţină chiar și cele mai subtile indicii. 

In afară de camerele cu vedere de noapte, elicopterul are 
capacitatea să scaneze terenul de dedesubt în căutarea unor 
surse de radiaţii infraroșii, care sunt afișate și ele pe ecranul 
cabinei. Pentru că ziua fusese abia călduță, pentru că cerul se 


VP - 273 


acoperise de nori în timpul după-amiezii și pentru că seara se 
lăsase cu multe ore în urmă, terenul cedase cea mai mare parte 
a căldurii înmagazinate în timpul zilei; acesta nu prezintă un 
fundal strălucitor care să-l distragă pe copilot. Semnăturile de 
căldură ale coioţilor sunt ușor de deosebit de cele ale cerbilor și 
cele ale cerbilor de cele ale oricărei fiinţe umane care merge pe 
jos. Dacă elicopterul ajunge suficient de aproape ca să aibă în 
raza sa Land Rover-ul, semnătura de căldură a vehiculului va 
deveni un far prin această sălbăticie, altfel nepopulată. 

Atât elicopterul, cât și VelociRaptor-ul sunt echipate cu staţii 
de emisie-recepţie speciale, care operează sub banda de 
frecvenţe comercială, ocupată de staţiile de radio, reglate pe o 
frecvenţă nefolosită de la o tastatură. În afară de echipamentul 
său de vedere de noapte, Carter Jergen poartă o cască prin care 
recepționează mesajele de la echipajul elicopterului și i le 
transmite lui Dubose. Rolul lui este important, dar nu 
compensează faptul că fusese dat afară din scaunul șoferului. 

El se consolează cu conştientizarea faptului că, dacă 
îndeplinesc bine această misiune, vor deveni eroi ai revoluţiei 
arcadiene, pentru totdeauna. Ei vor urca foarte sus, în poziţii cu 
privilegii uriașe, chiar dacă doar unul dintre ei merită să fie 
recompensat. 

El și Dubose trebuie să încerce să evite să ucidă familia 
Washington, pentru ca bărbatul și femeia să poată fi injectaţi, 
controlați și interogațţi în legătură cu tot ce știu despre cățeaua 
de Hawk și despre oricine altcineva ar putea să o ajute. Puiul ei 
preţios, Travis, va deveni ostaticul lor și mama lui va primi 
foarte puţin timp ca să se predea, altfel va deveni responsabilă 
pentru suferinţa lui. 

Cu o sută de metri înaintea lor, plutește elicopterul, identificat 
printr-un minim de lumini, care apar ca trei puncte mici de foc 
verde și de o ceaţă palidă, produsă de ecranele luminoase ale 
camerelor cu vedere de noapte, afișate pe parbrizul cabinei. Nu 
poate fi perceput nimic din forma sa adevărată, așa că 
imaginaţia îl poate transforma într-o sferă care levitează sau 
chiar într-o navă în formă de farfurie. 

Dacă Jergen n-ar fi știut ce se află în fața lor, ar fi putut să se 
lase convins că aceasta era o navă dintr-o altă lume. 

Copilotul elicopterului raportează: 

— Modele de anomalie pe o pantă de grohotiș, altfel uniformă. 


VP - 274 


Ar putea proveni de la un vehicul. 

— Vom verifica, răspunde Jergen. 

Când se întoarce spre Dubose și îi transmite mesajul, fața 
bărbatului masiv este verde, de brută, chiar puţin de 
Neanderthal, și asta îi amintește lui Jergen de un alt personaj de 
benzi desenate, Hulk. 

— Lumina asta chiar se joacă cu creierul tău, spune Dubose. 
Mă simt de parcă am căzut într-o realitate virtuală a unui joc 
video, unul dintre cele mai vechi. E straniu, nu-i așa? Ascuns și 
singuratic și vânat doar de îngeri bolnavi. 

Jergen recunoaște referința la Poe. Este puţin neliniștit de 
întregul caracter al micului discurs al lui Dubose, pentru că nu 
pare să fie ceva ce ar spune cineva cu linia lui genetică 
țărănească, chiar și după ce a fost educat la Princeton, dacă 
educație este cuvântul potrivit pentru ceea ce le oferă instituţia 
aceea studenţilor săi. 

Ei traversează în viteză o zonă stearpă, unde petice 
împrăștiate de iarbă se luptă pentru supravieţuire și sunt atât de 
răsucite și zdrenţuite de vânturile anterioare încât orice 
distrugeri ar produce roţile VelociRaptor-ului nu ar putea să fie 
considerate drept semne ale trecerii sale pe aici. Ei ajung la o 
pantă în coborâre ușoară și la un jgheab larg, dincolo de care se 
ridică o lungă pantă cu înclinaţie mare. În timp ce elicopterul 
plutește la o sută de metri în faţa lor, Dubose conduce la vale și 
se oprește în șanțul superficial. 

Prin parbriz, Jergen abia reușește să înţeleagă unde a fost 
deranjată fantomatica pantă de pietriș, deși nu se poate vedea 
nimic la fel de clar ca o urmă de cauciuc. 

El este recunoscător că are un motiv să-și scoată ochelarii 
pentru vedere de noapte și să coboare din VelociRaptor, înainte 
ca Dubose să mai citeze un alt poet și, prin urmare, să necesite 
o reevaluare completă a naturii sale și a capacităţilor sale 
mintale. Curentul de aer de la rotorul elicopterului îi răvășește 
părul lui Jensen și îi flutură colțurile gulerului jachetei sale Diesel 
Black Gold peste gât, de parcă scorpionii brodaţii acolo ar fi 
căpătat viaţă și ar începe să se târască spre pieptul lui. 

El duce o lanternă cu LED cu ajutorul căreia mătură panta din 
fața lui. Este o întindere largă de grohotiș pe care timpul și 
vremea l-au aranjat într-un mod uniform, cu excepţia unei 
secțiuni cu lăţimea de trei metri - trei metri și puţin - care pare 


VP - 275 


să fi fost deranjată de ceva. Un mic eveniment seismic ar fi 
afectat, probabil, întreaga faţă a pantei, așa că semnele parțiale 
ar putea să fie, de fapt, lucrătura Land Rover-ului. 

Aplecat în faţă, ca să studieze masa de pietre mici, el își 
croiește drum în sus, pe pantă, cu oarecare greutate, cu 
grohotișul care alunecă, înșelător, sub tălpile lui, cu sunetul 
ritmic al rotorului elicopterului, ca o amplificare a bătăilor inimii 
sale. Pe la jumătatea drumului, ceva strălucește la lumina 
lanternei. O masă vâscoasă maronie-neagră. El ia o bucată cu 
degetul arătător. Studiază materia. O miroase. Unsoare de 
transmisie. 


2. 


Coioţii își pierdură interesul față de Land Rover și se 
îndepărtară în întunericul lipsit de lună pe urmele vreunui miros 
irezistibil. 

În această parte din California era posibil să parcurgă un 
traseu întortocheat, printre porţiuni învecinate de terenuri cu 
tufișuri, zone sălbatice protejate de stat, păduri naţionale și 
monumente naționale, evitând chiar și cele mai mici centre 
populate, trecând peste drumuri locale și statale foarte puţin 
folosite, care traversau canioanele, până la granița cu Mexicul, 
unde puteau să părăsească discret Statele Unite, la Tecate sau 
Calexico-Mexicali. Alternativ, pentru că Land Rover-ul dispunea 
de rezervoare de combustibil suplimentare, se puteau aventura 
peste câmpuri, în Arizona de sud. 

Oricum, intenţia lui Gavin nu era să-și petreacă întreaga 
noapte în off-road sau să iasă din California. După ce se 
consultase cu Jane, el și Jessie concepuseră un plan în 
eventualitatea unei zile în care ar putea să fie nevoiţi să fugă, 
pentru o vreme, până când conspirația arcadiană era dezvăluită. 
Ceea ce se va întâmpla, pentru că trebuia să se întâmple. 

Având în vedere că ei fugeau de o cabală criminală și ar putea 
să fie nevoiţi să lase în urmă, pentru totdeauna, viaţa lor 
confortabilă, se simţea surprinzător de încrezător. Nu cu inima 
ușoară. Nu plin de veselie proaspătă. Era încurajat de genul de 
optimism care îţi limpezea mintea, pe care îl simțeau războinicii 
după o operaţiune reușită, o euforie temperată de faptul că 


VP - 276 


știau foarte bine ce înseamnă moartea. 

In Afganistan supravieţuise unor momente în care fusese 
aproape de moarte și Jessie supraviețuise la doborârea a doua 
elicoptere și detonarea unui dispozitiv explozibil chiar sub jeep- 
ul ei. Când ai scăpat suficient de des în mod miraculos din niște 
pericole mortale, modul tău de gândire se schimbă. Fie și pentru 
că ajungi să crezi în miracole, deși ar fi mai bine să nu le aștepți 
de obicei. 

Un alt motiv era că începeai să te întrebi dacă nu exista, 
cumva, un plan al acestor lucruri și dacă sărmanul tău fund nu 
fusese salvat cu un anumit scop. Când Jane apăruse în pragul 
casei lor, având nevoie de un loc în care să-l ascundă pe Travis, 
Gavin se gândise imediat: „Acesta este adevăratul motiv pentru 
care fundul meu prăpădit mai există pe această planetă”. El 
privise la Jessica și zâmbetul ei îi confirmase că și ea ajunsese la 
aceeași convingere. Ea fusese cea care spusese da, adăugând 
că „atâta timp cât băiatul este aici, cu noi, cel mai rău lucru care 
i se poate întâmpla este să-și rănească un deget de la picior”. 

Să spui așa ceva însemna să provoci soarta, dar era genul de 
bravadă pe care Jane avea nevoie să o audă. 

Acum venise momentul ca să-și îndeplinească promisiunea 
sau să moară încercând. 

Prima etapă a călătoriei lor presupunea să traverseze Orange 
County, să pătrundă în San Diego County, departe de locul în 
care călăriseră mai devreme în timpul zilei și să intre pe 
șoseaua statală 76, la est de Pala. Partea călătoriei peste 
câmpuri era de patruzeci de kilometri, dacă trăgeai o linie 
dreaptă între cele două puncte, dar terenul accidentat nu le 
permitea un traseu direct; de fapt, ar putea să fie nevoiţi să 
meargă chiar optzeci de kilometri. Și existau porţiuni de teren 
unde nu puteau să atingă o viteză semnificativă, mai ales din 
cauză că nu puteau să folosească farurile. Gavin sperase să 
ajungă la șoseaua 76 la miezul nopții, la ceva mai puţin de patru 
ore de la plecare. 

Se așteptase să fie urmărit. Singura întrebare era cât de mult 
avans puteau să obţină iniţial. Jessie era convinsă - și Gavin 
trebuia să admită - că echipa de căutare va avea și o 
componentă aeriană. Ceea ce însemna că urmăritorii vor avansa 
mai rapid decât urmăriţii. 

Prin urmare, el se oprea periodic și oprea motorul și cobora 


VP - 277 


din Land Rover, ca să asculte noaptea și să cerceteze terenul, în 
urma lor, prin ochelarii cu vedere de noapte. Trebuiau să evite 
ca potera să se abată brusc asupra lor. 

A treia oară, când parcă la capătul unei coborâri lungi, auzi 
obișnuitul bâzâit al insectelor în deșert. Mai auzi și strigăte de 
feline, care puteau să provină de la o familie ieșită la vânătoare. 
Și în depărtare... sunetul specific al unui elicopter. 

El cercetă întunericul spre nord-vest, direcţia din care 
veniseră. La început nimic. Doar întuneric. Apoi identifică o 
constelație cu trei colțuri, pe cerul complet acoperit de nori, mai 
strălucitoare decât ar fi fost stelele, fiecare dintre ele la fel de 
strălucitoare ca Venus. Constelaţia se rotea. Nu erau stele. Un 
set minimal de lumini funcţionale ale unei aeronave. 

Se aflau mai aproape decât se așteptase. Trebuia să ducă 
Land Rover-ul imediat pe un teren mai coborât și să continue 
doar prin văi și canioane, cât de adânc putea pe sub crestele 
dealurilor, unde căldura motorului nu va fi înregistrată de 
camerele elicopterului. 

Când ajunse în spatele volanului și porni motorul, Jessie îl 
întrebă: 

— A ieșit rahatul la suprafaţă? 

— Nu încă, dar se reped în direcția noastră. 

Jessie aruncă o privire peste umăr. 

— Ești bine prins în centuri acolo, cowboy? 

— Legat, o asigură Travis. Şi câinii sunt jos, așa cum ar trebui 
să fie. 

Din cauza zgomotului produs de elicopter, echipa de urmărire 
de la sol nu va putea să audă motorul Land Rover-ului. Gavin 
ambală motorul și ei se repeziră la vale, pe panta lungă, cu 
pietrele care pocneau puternic în trenul de rulare și cu talazuri 
de praf care se așezau rapid în urma lor. 

El trebuia să rămână cât putea de mult pe teren de gresie și 
argilită și pe pante de grohotiș, departe de solul moale, evitând 
orice fel de vegetaţie care le-ar putea trăda trecerea, până când 
găsea un loc în care să se dea la fund. El nu credea că putea să 
ajungă la șoseaua statală înainte ca ei să se repeadă asupra lui. 
Cea mai bună șansă ar fi să ascundă Rover-ul undeva, să se 
întindă jos și să spere că elicopterul va trece peste ei, cercetând 
inutil sălbăticia în vânătoarea lor de oameni. 

Dar când ai un vehicul cu motorul fierbinte, unde îl puteai 


VP - 278 


ascunde de o cameră infraroșu, într-un peisaj nocturn atât de 
arid ca acesta? 


3, 


În bucătărie, Gilberto nu avea nevoie de cafea neagră, tablete 
de cafeină sau de muzică vioaie ca să rămână treaz. In scaunul 
aflat de partea opusă a mesei, Booth Hendrickson era leacul 
perfect pentru moţăială. 

Jane îi ordonase bărbatului să doarmă și el dormea, dar 
somnul lui era presărat cu vise și nu era liniștit. În spatele 
pleoapelor lui palide, ochii i se mișcau neîncetat, fixaţi asupra 
unor viziuni, în regatul întunecat al coșmarului. Faţa lui nu era 
relaxată, ci însufleţită de expresii care treceau de la perplexitate 
la dezgust și la repulsie. 

Când nu își scrâșnea dinţii sau nu își mușca buzele, el scotea 
niște zgomote patetice, moi, sau vorbea în somn, iar vocea lui 
bântuia bucătăria de parcă venea dintr-o altă dimensiune. 

„Mâini și mâini și mai multe mâini... o mie de mâini”. 
Din cauză că era reţinut de colierele care-i legau gleznele de 
bara de susținere dintre picioarele din spate ale scaunului, 
mâinile îi rămâneau libere. În timp ce vorbea, acestea se 
zvârcoleau pe masă, nervoase, nesigure, într-o parte și în alta, 
de parcă erau în căutarea a ceva ce el se temea să găsească. 

„Nu mă obliga, nu mă obliga, nu mă obliga”, se ruga el în 
șoaptă. 

Respirația îi deveni neregulată și apoi panicată, în timp ce 
gâfâia după aer și expira în rafale, scoțând sunete ascuţite, de 
disperare, de parcă îl urmărea o creatură născută în iad. Părea 
că asta urma să-l trezească, dar, de fiecare dată, panica se 
retrăgea și el dormea nemișcat, alunecând într-o stare de 
anxietate apăsătoare. 

Din când în când, revenea la subiectul ochilor. „Ochii lor... 
ochii lor...” Și mai târziu: „Ce este aia în ochii lor? Vezi? Vezi ce 
este în ochii lor?” 

Deși Gilberto nu avea nevoie de cofeină, dorea ceva care să-i 
liniștească stomacul. Scotch-ul pe care îl băuse îi crease 
aciditate și acidul refula. Aduse pe masă un pahar cu lapte rece 
și îl folosi ca să înghită o tabletă de Pepcid AC, înainte să se 


VP - 279 


așeze din nou. 

„Nu mă lăsa în întuneric”, se ruga Hendrickson, cu o șoaptă 
urgentă și disperată. „În niciun caz nu este în felul în care crezi 
tu. Nu există ieșire. Doar intrare”. 

Timp de câteva minute bărbatul rămase tăcut, deși faţa lui 
părea la fel de schimonosită. 

Deodată, deschise ochii și se aplecă înainte în scaun și păru 
să se uite la Gilberto în timp ce spunea: „Capete în interiorul 
capetelor. Ochi în interiorul ochilor, ei vin acum, știu că vin, nu 
există nicio cale să-i ţin departe de ochii mei, de capul meu. Știu 
că vin”. 

— Ce pot să fac pentru tine? îl întrebă Gilberto. Pot să fac 
ceva? 

Dar poate că, până la urmă, Hendrickson nu-l vedea, nu 
vorbise cu el și era încă adormit, deși avea ochii deschiși. 
Inchise ochii și se așeză înapoi în scaun și rămase iarăși tăcut. 

Gilberto se îndoia că laptele rece și calmantul gastric aveau 
să funcţioneze. 


4. 


Radley Dubose devine tot mai agitat când trec patruzeci de 
minute fără vreun semn sau vreo urmă lăsată de prada lor. El 
înjură familia Washington, noaptea, deșertul, elicopterul, pilotul 
acestuia și copilotul. Deși el se bucură să conducă VelociRaptor- 
ul, cu toate îmbunătățirile pe care vrăjitorii de la Hennessey le 
pot oferi (o camionetă care costă mai mult de trei sute de mii de 
dolari), nu este fericit. El este posedat de o nevoie animalică de 
a ciomăgi pe cineva, pe oricine. 

Carter Jergen este și el frustrat, deși ar fi mai puţin frustrat 
dacă s-ar afla în spatele volanului, în loc să fie blocat în scaunul 
pasagerului, ca să transmită mesaje de la copilotul elicopterului 
care, de patruzeci de minute, nu mai avusese nicio veste care 
să merite transmisă. E aproape ca și cum Land Rover-ul și-ar fi 
luat zborul. 

In bezna verde, elicopterul se baleiază de la est la vest, de la 
vest la est, în timp ce se deplasează constant spre sud. Dacă nu 
găsesc ceva în următoarele cincisprezece minute sau cam așa 
ceva, vor trebui să revină spre nord, pe terenul deja cercetat, ca 


VP - 280 


să se asigure că nu scăpaseră nimic din vedere. 

Acest deșert de tufișuri nu este arid tot timpul anului, nu 
peste tot și, mai ales, nu aici, la finalul sezonului ploios. Ei ajung 
la marginea unui canion mai adânc decât toate cele pe care le 
cercetaseră până atunci. La aproape șaizeci de metri mai jos de 
ei, un torent larg, rapid, născut din topirea zăpezilor din munții 
îndepărtați și umflat de ploile de pe dealuri, alunecă pe un 
traseu atât de neted încât pare să curgă fără niciun obstacol. 
Deasupra apei de un verde întunecat sunt răspândite forme de 
un verde mai deschis, ale copacilor maturi, grupaţi în pâlcuri, pe 
sub care torentul dispare. Jergen și Dubose așteaptă în 
VelociRaptor la marginea canionului și privesc cum elicopterul îl 
cercetează, încet, până la mai mult de o mie cinci sute de metri 
spre est. Apoi se îndreaptă înapoi spre ei, înainte de a pluti pe 
deasupra torentului, până la un punct aflat la mai mult de opt 
sute de metri spre vest față de poziţia lor. 

Copilotul raportează. 

— Avem o sursă de căldură sub acoperirea copacilor. Fără un 
profil clar. Foarte difuză. S-ar putea să nu fie ei. 

Când Jergen repetă mesajul, Dubose spune: 

— La dracu’, sunt ei. Parcaţi în apa curgătoare, cu motorul 
oprit, sperând că Rover-ul se va răci suficient ca să fie complet 
adăpostit de copaci. 

Peretele canionului este lipsit de vegetație și nu este o pantă 
ușor de coborât. In unele locuri este mai abruptă decât în altele. 

Când pare că Dubose e pe cale să vireze peste margine ca să 
coboare, Jergen spune: 

— Așteaptă, așteaptă. Aici e prea abrupt. Mergi încă puţin 
spre vest. 

— Nu e prea abrupt, spune Dubose. 

— Ba da, este, insistă Jergen. 

— Nu face pe mironosiţa cu mine. 

Această  mojicie nejustificată din partea bădăranului îl 
ofensează pe Jergen. 

— N-am făcut pe mironosiţa niciodată în viața mea. 

— Poate că nu, dar ai tendinţe, adaugă Dubose și trece peste 
margine, pe panta abruptă, pe care coboară la o înclinare atât 
de periculoasă, rostogolindu-se peste un teren impracticabil. 
Imaginea prin ochelarii pentru vedere de noapte, deja atât de 
stranie, devine un carusel de neînțeles de forme în tonuri de 


VP - 281 


verde, de parcă ei ar fi niște personaje neajutorate dintr-un film 
despre spaţiul cosmic, care trec ca racheta printr-o furtună de 
meteoriți. 

Ca să-și dovedească curajul, Jergen nu ţipă niciodată pe 
durata coborârii și nici nu se întinde să apuce mânerul de 
deasupra ușii, nici nu-și ridică picioarele ca să se proptească în 
planșa de bord. El se bazează doar pe centurile de siguranţă, 
deși, în unele momente, pare că furgoneta a scăpat de sub 
legile gravitaţiei și că el va pluti din scaunul său. 


5. 


VelociRaptor-ul năvălește spre fundul canionului adânc, cu 
motorul oprit, ambele geamuri din față deschise și, în partea 
stângă se prefigurează siluetele copacilor, și apoi torentul ca un 
șuvoi de magmă, care curge dintr-o rană a pământului. Pare o 
scenă pe care și-ar putea-o imagina un somnoros după o cină 
foarte condimentată... Aerul nopţii năvălește rece, în camionetă. 
In aer plutește un iz dulceag de lemn dulce care provine de la 
câteva plante de pe marginea torentului. Se mai simte și mirosul 
vag calcaros al pietrelor ude, și toate aceste senzații te 
năpădesc într-o lume de verde pe verde, cu umbre adânci... 

Dubose parcase la vreo trei sute de metri de locul în care 
plutea elicopterul și oprise motorul. 

El spune: 

— Ei știu că au fost descoperiţi, așa că, dacă aveau de gând 
să se predea, ar fi apărut până acum. Trebuie să prindem 
băiatul în viaţă. Cât despre ceilalţi doi, va trebui doar să ne 
străduim. 

— Instrucţiunile spuneau toţi trei în viaţă. Să-i injectăm pe cei 
doi Washington și să-i interogăm. 

— Mulţumesc pentru că-mi împrospătezi memoria, răspunde 
Dubose, cu ironie evidentă. Dar cei doi vor fi mai bine înarmaţi 
decât oricare dintre personajele din filmele tale mediocre de 
Quentin Tarantino. 

— Poate că vor fi. Pe de altă parte, fiind nevoiţi să se 
gândească la băiat, poate că nu vor fi. 

— Sunt foști soldaţi. Au un nenorocit de arsenal și, cu 
antrenamentul lor, nu vor fi pradă ușoară. 


VP - 282 


— Și noi am fost antrenați, răspunde Jergen. 

— Pregătirea celor din agenţiile de aplicare a legii și cea a 
forţelor speciale ale armatei sunt două lumi complet diferite. Ai 
citit dosarul militar al acestui nenorocit? Și căţeaua și-a pierdut 
ambele picioare, de la genunchi în jos, dar tot mai concurează la 
maraton. 

— Curse de zece kilometri, îl corectează Jergen. Nu la 
maraton. 

Din nou, cu ironie inutilă, Dubose spune: 

— O, atunci asta este cu totul altă poveste. Ce mămăligă 
trebuie să fie cățeaua aia, să alerge doar zece kilometri fără 
picioare? 

— Să spunem că sunt înarmaţi în stil mare. 

— Nu trebuie să spunem. Chiar sunt înarmați. 

— Dacă situaţia asta se transformă într-un schimb de focuri, 
cum evităm să omorâm băiatul, care ar putea să devină o 
victimă colaterală? 

— Ca să-l ţină pe copil în siguranţă, ei nu vor un schimb de 
focuri, spune Dubose. Așa că vor încerca să ne cadă în spinare și 
să ne ia armele sau vreo altă șmecherie drăguță. Tot ceea ce 
vreau să spun este că ei vor ezita, iar noi nu. Trage imediat cum 
îi vezi. 

— Și dacă folosesc băiatul ca un scut? 

— Omule, ca să obţii o diplomă la Harvard, te obligă să îţi 
pierzi cinismul? Aștia nu sunt genul de oameni care ar folosi 
copii pe post de scuturi. 

— Oamenii nu sunt niciodată ceea ce par să fie. 

— Atunci ăsta este încă un motiv să tragi imediat ce îi vezi. 

Coborâră din VelociRaptor și închiseră ușile. 

Elicopterul plutește suficient de sus deasupra copacilor ca să 
evite să devină o ţintă ușoară, dar rămâne staționar deasupra 
sursei de căldură, ca să ghideze echipa de la sol și să-i enerveze 
pe cei doi Washington cu zgomotul. 

jergen și Dubose sunt înarmați cu pistoale Sig-Sauer de 9 
mm, purtate la centură, dar fără puști, pentru că va fi un schimb 
de focuri de apropiere, dacă va exista vreunul. 

larba de la marginea apei, înaltă până la brâu și o diversitate 
de copaci, pe care Jergen nu-i poate identifica în această lumină, 
le oferă toată acoperirea de care vor avea parte. Elicopterul este 
un model civil, adaptat, de dimensiuni medii, cu rotorul principal 


VP - 283 


și cel din coadă de ultimă generaţie și produce suficient zgomot 
ca să acopere orice sunet pe care l-ar putea face ei. 

Torentul are o lăţime de vreo patru metri. Trebuie să existe o 
concentraţie foarte mare de carbonat de calciu în aluviunile de 
pe aceste dealuri, pentru că, de-a lungul a zeci de ani, ploile de 
sezon au așezat un pat de calcar, care este responsabil pentru 
mișcarea lină, rapidă a apei, care se dovedește a fi adâncă de 
vreo șaizeci de centimetri, când Dubose traversează spre malul 
celălalt. 

Din cauză că noaptea este lipsită de stele și este luminată 
doar de o lună filtrată de nori, Jergen nu se așteaptă ca sub 
copaci să fie mult mai întuneric. Dar este. Fără ochelarii de 
noapte ar fi aproape orbi. 

Având în vedere trecutul lui Gavin Washington, există 
posibilitatea ca și el să fie echipat cu astfel de ochelari, deși nu 
va fi echipament conform specificaţiilor militare de generaţia a 
4-a, ci mai degrabă de generaţia întâi. Modelele pentru 
vânătoare și pentru pasionaţi, cu prețuri de la două sute de 
dolari până spre două mii de dolari, nu-l vor ajuta pe 
Washington nici pe departe la fel de bine cum îi vor ajuta pe ei 
echipamentele lor. 

Jergen și Dubose pornesc ușor, deplasându-se de la un copac 
la altul, cu pistoalele ţinute cu ambele mâini. Ei sunt îngrijoraţi 
din cauza ierbii înalte și a copacilor din faţa lor, care le oferă 
ascunzători celor doi Washington, dacă s-au decis să coboare 
din mașină și să avanseze, în încercarea de a le întinde o 
capcană. 

Acest lucru este improbabil. În primul rând pentru că vor 
presupune că temperatura corpului lor îi va da de gol. Și există 
șanse ca ei să rămână cu băiatul. Ei se bazaseră pe acoperișul 
de copaci și pe apa rece a torentului, ca să ascundă semnătura 
termică a Land Rover-ului. Acum, când înțelegeau că înșelătoria 
lor nu funcționase, nu vor avea timp să plănuiască alta. 

Privind retrospectiv, preferința lui Dubose pentru uciderea pe 
loc a celor doi Washington, ca să captureze doar băiatul, nu mai 
pare atât de nepotrivită pe cât se gândise Jergen la început. Cu 
siguranţă că el nu vrea să moară aici, în noaptea asta - sau 
oriunde altundeva, în orice noapte. E mai bine să acţioneze 
primul și decisiv. Tot ceea ce le trebuie cu adevărat este băiatul. 
Cu el, o vor avea pe Jane Hawk la îndemână. 


VP - 284 


În fața lor, Land Rover-ul apare la vedere, parcat în mijlocul 
torentului, cu apa rece curgând peste bara de protecţie și în 
jurul lui, strălucind cu o lumină dintr-o altă lume, de parcă este o 
caleașcă pentru fantome care transportă spiritele celor morți 
spre purgatoriu. 

Acum se află în perimetrul curentului de aer al elicopterului. 
Copacii scârțâie deasupra lor, făcând să se răsucească frunze 
care tremură prin întunericul verde ca niște molii uriașe și 
turbulențele de aer creează forme pe suprafaţa torentului, care 
fusese până atunci netedă ca oglinda. 

Se află la treizeci de metri de Land Rover... acum la 
douăzeci... cincisprezece. Parbrizul apare ca un dreptunghi 
întunecat peste verdele strălucitor al mașinii. În spatele sticlei 
nu se află trupuri calde de oameni, de parcă Rover-ul fusese 
abandonat. 

Dacă cei doi Washington au plecat prostește pe jos, împreună 
cu băiatul, prin acest teren impracticabil, nu aveau cum să 
ajungă prea departe. Copacii ar putea să mascheze semnăturile 
lor termice faţă de supravegherea aeriană, dar vor exista goluri 
în coronament prin care vor fi văzuţi mai devreme sau mai 
târziu și, în cele din urmă, nu vor mai fi deloc copaci. 

Zece metri și acum Jergen și Dubose se află chiar în centrul 
vârtejului format de elicopter, unde aerul este mai liniștit, deși 
mugetul motorului și zgomotul rotorului elicopterului se aud mai 
puternic decât oricând. 

Poate că este doar valul zgomotului regulat care rezonează în 
măduva oaselor lui Jergen, dar brusc el este scuturat de 
bănuiala că, până la urmă, intraseră într-o capcană. 


6. 


Gavin era scufundat în scaunul șoferului. Unica lentilă a 
ochelarilor ATN PVS7-3, care îi furniza o imagine pentru ambii 
ochi, era îndreptată, printre spițtele groase ale volanului, chiar 
pe deasupra planșei de bord, astfel încât să nu prezinte un profil 
termic separat de cel al Rover-ului. Din această poziţie 
inconfortabilă, el văzu bărbaţii care apăreau din întuneric, câte 
unul de fiecare parte a torentului, cu pistoalele pregătite și îi 
urmări cum se apropie prin vegetaţia culcată de vânt. 


VP - 285 


Travis așezase valiza plină cu bani și protezele de alergare ale 
lui Jessie pe bancheta din spate și își găsise refugiul pe podea, 
unde câinii se cuibăriseră alături de el. Jessie se afla în zona 
pentru bagaje, pe care o ocupaseră anterior ciobăneștii; ea 
stătea în fund, sprijinită de spatele banchetei, sub nivelul 
ferestrei. 

Gavin oprise motorul când ajunseseră în mijlocul torentului, 
cu speranţa că apa rece și coronamentul copacilor ar putea să-i 
ascundă de elicopter. Când asta nu funcţionase, el pornise 
motorul din nou și se pregătise pentru o evadare când venea 
momentul potrivit. 

În mugetul motorului elicopterului, bărbaţii care se apropiau 
pe malul torentului nu vor putea să audă Land Rover-ul. Puteau 
să presupună că motorul nu funcţiona sau că vehiculul fusese 
abandonat. 

Când pistolarii ajunseră atât de aproape cât îndrăznea Gavin 
să-i lase să se apropie, înainte să acţioneze, el băgă mașina în 
viteză. Presiunea apei curgătoare împiedica Rover-ul să alunece 
în faţă, așa că bătăușii nu fură avertizați până când el nu se 
ridică în scaun și apăsă acceleraţia. Pentru o clipă, anvelopele 
mari alunecară pe fundul torentului, dar apoi Land Rover-ul se 
repezi înainte. 

Asasinii rămaseră surprinși și ezitară doar pentru o clipă, ceea 
ce aduse Rover-ul aproape în dreptul lor, înainte ca ei să 
deschidă focul. Trei flăcări la gura țevii, două în dreapta. Un 
glonţ plesni pe panoul acoperișului, chiar deasupra parbrizului. 
Altul lovi într-una din oglinzile laterale. Poate că al treilea se 
pierdu în peisaj. Chiar în timp ce ei trăgeau, Gavin apăsă 
claxonul, care putea să-i fi uluit și mai mult, dar care era, în 
primul rând, un semnal pentru Jessie. 


7. 


Așezată în zona pentru bagaje, cu spatele sprijinit de spătarul 
banchetei, Jessie se afla cu faţa spre portiera din spate, cu 
carabina pregătită. Când izbucni claxonul, aproape simultan cu 
focurile de armă și ei se aflau tot în mișcare, ea putea doar să 
presupună că Gavin nu fusese lovit, slavă Domnului, și că 
treceau deja pe lângă pistolari. 


VP - 286 


Ca un ecou imediat al claxonului, în timp ce jeturi de apă se 
ridicau de la roţile din spate și curentul de la rotorul elicopterului 
pulveriza stropi de apă în zona pentru bagaje, Jessie trase 
primul dintre cele patru cartușe, incapabilă să vadă ţinta, doar 
cu intenţia de a-i face pe pistolari să se arunce pe burtă și să 
oprească focul la vederea Land Rover-ului, cu flacăra de la gura 
țevii strălucind, pentru o clipă, în mii de picături zburătoare, cu 
reculul care o împinse în spătarul banchetei. Puţine lucruri 
egalau bubuitul unei arme de calibru 12, ca să-i facă pe bărbaţii 
periculoși să se ghemuiască și să se ascundă, și până când ea 
trase al doilea, al treilea și al patrulea cartuș, Rover-ul se afla 
atât de departe în amonte încât ea nu se mai simţea în pericol 
din cauza focurilor de pistol. 

Cu urechile zornăind, aproape asurzită pentru moment, Jessie 
se îndreptă spre cutia de cartușe deschisă, aflată între coapsele 
ei, ca să pună un alt cartuș în închizător și alte trei în încărcător. 


8. 


Ciobăneștii germani erau câini buni, dar acum urlau pe 
bancheta din spate, protestând împotriva sunetului dureros al 
focurilor de armă, într-un spaţiu atât de limitat și Gavin 
simpatiza cu ei, cu urechile zornăindu-i, de parcă fusese pălmuit 
puternic pe ambele părți ale capului. El strigă la Travis și vocea 
îi sună de parcă venea din fundul unui canal. 
Băiatul strigă înapoi, doar atât de tare cât să fie auzit - era în 
regulă - și Jessie strigă și ea. 

Copacii întunecaţi aflați dincolo de curentul de aer al 
elicopterului se înălțau la fel de nemișcaţi de parcă fuseseră 
pietrificaţi într-un alt mileniu și în stânga lui ajunse la o spărtură 
în palisadă și ieși din torent, peste malul jos, acoperit cu iarbă, 
până la fundul canionului. La cincizeci de metri în faţa lor se afla 
un camion de un fel cum nu mai văzuse până atunci, deși, pe 
măsură ce se apropie, reuși să distingă literele mari FORD de pe 
grila radiatorului. 

Dacă fuseseră trei oameni în camionetă și unul rămăsese în 
urmă, ar putea să fie o greșeală să oprească, dar Gavin nu 
credea că mai exista un al treilea. Nu vedea pe nimeni. El frână 
lângă Ford, deschise ușa și scoase Springfield-ul .45. Işi goli 


VP - 287 


încărcătorul în cele două roţi din spate de pe partea șoferului, 
spărgându-le pe amândouă, cu vreo două gloanţe ricoșând din 
jantele de aliaj, cu reflexii distorsionate ale focului verde de la 
gura ţevii tremurând pe vopseaua neagră, strălucitoare, ca un 
fel de auroră boreală din iad. El scoase încărcătorul golit, băgă 
altul, închise ușa, puse pistolul fierbinte în teacă și porni spre 
est, în mare viteză. 

Pistolarii erau acum pe jos și nu mai constituiau e ameninţare. 
Pentru moment doar elicopterul porni în urmărire. 

Gavin ajunse la un loc în care copacii se răreau pe ambele 
maluri ale torentului. Dincolo de curentul sinuos de apă, 
peretele sudic al canionului părea mai coborât și mai puţin 
abrupt decât peretele nordic, oferind ceea ce părea să fie o cale 
liberă spre vârf. El traversă torentul și acceleră în sus, pe pantă. 
Terenul era încă moale, după ploile recente și umed sub primii 
câţiva centimetri și el scurmă niște urme în noroi, pe tot drumul 
până la creastă. 

Pe terenul înalt, elicopterul se apropie de ei dinspre vest. Era 
un elicopter civil, suficient de mare ca să transporte șase sau 
opt pasageri, în afara echipajului, dacă nu fusese reamenajat 
pentru un alt scop. Nu purta niciun însemn al vreunei agenţii pe 
care el să-l poată vedea la lumina înecată a ochelarilor cu 
vedere de noapte. 

Poate că pilotul fusese în armată la începuturile carierei sale 
sau poate că era doar un pilot oarecare de elicopter, care nu 
avea pregătire militară, nici experienţă de război. Ultima 
variantă părea să fie cea adevărată, atunci când se năpusti la 
mai puţin de cincizeci de metri deasupra Rover-ului, de parcă 
voia să intimideze șoferul, ceea ce era o încercare fără sorţi de 
izbândă. 

Dar chiar dacă nu erau foști militari, pilotul și copilotul puteau 
să fie mai mult decât niște simpli specialiști în cercetare aeriană 
care ajutau un echipaj la sol, greu încercat. Copilotul putea fi un 
lunetist antrenat - sau dacă se afla un lunetist la bord - acest 
lucru putea să justifice o apropiere la altitudine mică, pentru a 
putea lovi vehiculul fără să rănească pe altcineva de la bord. 
Fără îndoială că oamenii care o căutau pe Jane ar prefera să-i 
interogheze pe Gavin și pe Jessie, mai degrabă decât să-i ucidă, 
și cu orice preţ îl voiau pe Travis în viață. Sau poate că intenţia 
lor era să-l sperie cu o serie de manevre, folosind elicopterul 


VP - 288 


cam în felul în care un matador își folosește capa roșie ca să 
zăpăcească un taur, distrăgându-l și întârziindu-l suficient de 
mult pentru ca echipajul de la sol să traverseze canionul și să-i 
angajeze din nou. 

Elicopterul se repezi spre est, prin noapte, se întoarse spre 
sud și se apropie de ei din nou. 

Când înțelese că aeronava se apropia de ei la fel de jos ca mai 
înainte, poate chiar mai jos, de parcă ar fi vrut să atingă cu 
tălpile acoperișul Land Rover-ului, Gavin frână și se opri. Aruncă 
o privire peste umăr și o văzu pe Jessie sărind afară prin portiera 
din spate. Ea o închise în urma ei și se ghemui în spatele 
vehiculului. 

Idolatrii fantomatici păreau să sară din morminte, în timp ce 
elicopterul trecea pe deasupra terenului, valuri de praf și 
pleavă, care luau forma unor dansatori ce se răsuceau în bezna 
bântuită. Palele rotorului sculptau lespezi de aer pe care le 
aruncau asupra Rover-ului, zgâlțâindu-l pe roți. 

Când elicopterul trecu la o înălţime neglijentă, Jessie trase de 
trei ori în succesiune rapidă și apoi trase un al patrulea foc 
îndreptat spre rotorul din coadă. 

Acesta nu era un film, așa că aeronava nu explodă în flăcări, 
pentru că nu avea niciun motiv să facă asta. Dar un zgomot de 
lovitură și scârțâitul ascuţit al pieselor de metal care se macină 
una pe alta, la viteză mare, sugerau că ea reușise să producă 
ceva pagube. 

Pilotul viră spre vest și sud, îndepărtându-se de canion și 
elicopterul icni, în timp ce câștiga ceva altitudine. 

Jessie deschise ușa pasagerului din faţă și urcă în Land Rover 
și Gavin porni după elicopter, în timp ce ea trântea ușa. El nu 
avea nicio intenţie să-l urmărească pentru alt scop în afară de a- 
| ţine sub supraveghere până când se convingea că era serios 
avariat. 

Orice probleme mecanice ar fi provocat câteva încărcături de 
alice trase de la mică distanţă, acestea se transformară rapid 
într-o criză. Pilotul încetă să zboare în lateral și încercă să 
aterizeze, cu rotorul mergând neregulat. Când elicopterul se afla 
la vreo cincisprezece metri de pământ, rotorul se blocă. Fără 
portanță, acesta se prăbuși, rupse o talpă, se înclină și se opri 
aplecat spre dreapta, sprijinit într-una dintre lamele rotorului. 

Gavin își scoase ochelarii cu vedere de noapte și îi dădu lui 


VP - 289 


Jessie. El aprinse farurile. Terenul albicios și tufișurile întunecate 
păreau să sară pe ei, din neant. Lumea verde dispăruse, iar 
această lume mult mai familiară se stabiliza dinaintea lor. 

Travis se ridică de la podea și se așeză pe banchetă, când 
Jessie îi spuse să se prindă în centura de siguranţă. El încercă 
din răsputeri să facă asta, cu câinii pe jumătate cățărati peste el 
și lingându-i bucuroși fața și mâinile. 

Ținând seama de posibilitatea unor focuri de armă, Gavin se 
îndepărtă de aeronava doborâtă. Oricum, lumina periferică a 
proiectoarelor Rover-ului dezvălui un bărbat aflat în genunchi 
alături de aeronavă și un altul în ușa cabinei, pregătit să sară. 

Dealurile își dezvăluiau contururile mult mai ușor în faţa 
farurilor decât la lumina amplificată a lunii și la radiaţia 
infraroșie a ochelarilor cu vedere nocturnă. Gavin se orienta cât 
putea de bine, în timp ce Jessie citea cu voce tare indicaţiile 
busolei și el porni spre sud-vest, prin sălbăticie, mai rapid decât 
ar fi îndrăznit în lumea cea verde. 

Atunci îl apucă tremuratul. Nu pentru mult timp, nu suficient 
de violent ca să-i facă dinţii să clănţăne. Dacă existase o 
sudoare rece pe sprâncenele sale și pe spate, înainte de asta, el 
nu realizase până acum. 

In ciuda modului calm în care se descurcase Jessie în ambele 
confruntări, Gavin știu că și ea tremura atunci când îi spuse: 

— Afganistanul obișnuia să fie în partea cealaltă a lumii. Îmi 
plăcea mai mult când era acolo. 


9. 


Jane Hawk își permitea să aibă mult mai puţine superstiții 
decât aveau majoritatea oamenilor, una dintre ele fiind aceea că 
manifestările lungi de rămas-bun aveau tendinţa să devină 
despărțiri definitive, mult mai des decât cele scurte. E mai bine 
să spui „pe data viitoare” sau „ne vedem curând” decât să spui 
rămas-bun, oricât de scurt. 

In spatele casei de pompe funebre, alături de Explorer-ul 
Sport, în întunericul rece al dimineţii de duminică, la 3:30, Jane îi 
spuse lui Gilberto Mendez „Ne vedem curând” și îi mulțumi, și îi 
spuse că îl iubește. 

Era convingerea ei - nu o superstiție - că această civilizaţie 


VP - 290 


era clădită pe dragoste și că dragostea depășea orice 
înţelegere. În vremurile acestea de cinism și sarcasm, emoţiile 
autentice erau luate în râs, dragostea era desconsiderată ca 
sentimentalism. In această lume aflată în schimbare rapidă, 
existau puţine lucruri de care să rămâi legat. Ințelepciunea 
dobândită în secole de experiență, tradiţiile și comunităţile 
iubitoare se erodau și dispăreau și odată cu ele dispăreau 
oamenii care găseau alinare și însemnătate în aceste lucruri, cei 
care, cândva, ar fi făcut parte din viaţa ta, pentru cea mai mare 
parte a acesteia. Acum, o populaţie dezrădăcinată, care nu 
credea în nimic altceva în afară de stilul și moda momentului, 
producea o cultură de o conformitate superficială, pe sub care 
realitatea era un tărâm lipsit de dragoste, în care, curând, toţi 
vor trăi ca străini într-o ţară străină. Când iubești suficient de 
mult calităţile importante ale unei persoane, atunci îl iubești pe 
el sau pe ea și ai face bine să-i spui asta, cât mai este încă timp. 

Ea iubea fidelitatea lui Gilberto faţă de Carmella, 
devotamentul lui faţă de copiii săi, respectul lui pentru 
demnitatea morţilor și pentru natura eternă a sufletelor 
acestora, dragostea lui de libertate și angajamentul lui etern 
față de valorile infanteriei marine, semper fi. Prin urmare, 
manifestarea ei de rămas-bun consta doar în aceste câteva 
cuvinte, din adâncul inimii: „Ne vedem curând. Îţi mulţumesc. 
Te iubesc”. 

La 3:31 ea se afla pe drum, în SUV-ul ei, care fusese 
reconstruit în Mexic, purtând o perucă de toate zilele, punk, 
neagră și fardul și rujul albastru și cercelul din nas care se 
potriveau cu fotografia din permisul de conducere al lui 
Elizabeth Bennet. 

Pe scaunul pasagerului se afla Booth Hendrickson, aflat sub 
controlul ei, pentru că îl accesase rostind „joacă manciurian cu 
mine” și nu îl eliberase cu vorbele „Auf Wiedersehen”. Ea 
credea în eficacitatea mecanismului de control, chiar și în acest 
caz. Oricum, pentru prima etapă a călătoriei, încheieturile lui 
erau legate cu un colier de plastic, care era trecut și prin 
cureaua lui, astfel încât să nu-și poată ridica mâinile din poală. 

El purta costumul lui; dar o cămașă mult prea încăpătoare, 
care îi aparținuse lui Gilberto, înlocuise cămașa lui, croită la 
comandă, căreia Jane îi tăiase mai devreme o mânecă, atunci 
când îl pregătise pentru injecție. Nu purta cravată. Inainte ca 


VP - 291 


mâinile să-i fie legate de centură, el își pipăise nervos gulerul 
încheiat și părea neliniștit de faptul că îmbrăcămintea lui 
rămăsese incompletă. 

Îndreptându-se spre est, către San Bernardino, ea nu vorbea 
cu el și nici el cu ea. Pentru prima jumătate de oră ea se bucură 
de liniște, de timpul pe care-l avea ca să se gândească la ceea 
ce o aștepta și cum să se descurce mai bine. Dar, curând, 
supunerea servilă a bărbatului faţă de preferința ei pentru 
tăcere, expresia lui placidă, neschimbată kilometru după 
kilometru şi privirea lui cu ochi goi, care nu se îndepărta 
niciodată de la drumul negru din faţa lor... toate astea deveniră 
prea stranii ca să le mai poată suporta. _ 

Întrucât ea nu avea nimic să-i spună, alese muzica. În orice 
mașină pe care o cumpărase, ea nu-și dorise un GPS care să 
poată să fie urmărit, dar întotdeauna avusese nevoie de o 
colecție vastă de muzică, pentru a-i aminti, fără să fie neplăcut, 
de viaţa pe care ar fi putut să o aibă dacă tatăl ei nu ar fi 
omorât-o pe mama ei, cu mulţi ani în urmă. 

În ultima perioadă ea se trezea ascultând tot mai des 
Concertul numărul 3 pentru pian, K 488, al lui Mozart, în parte și 
pentru că uvertura concertului inspira un optimism înălţător, de 
care avea mare nevoie în împrejurările actuale. 

Oricum, în acest concert excepţional exista o parte 
melancolică, atât de pătrunzătoare, care exprima o durere atât 
de adâncă, încât ea nu-l putea asculta fără să se gândească la 
Nick și la mama ei. Și la Nathan Silverman, care fusese cândva 
șeful ei la FBI și pe care ea îl salvase de la o viaţă de sclav al 
arcadienilor printr-un act de violenţă iubitoare care o va apăsa 
pentru totdeauna. Această secvenţă din K 488 nu o deprima, ci 
echilibra optimismul uverturii și o făcea să-și simtă sufletul plin 
și mintea limpede. 

În timp ce această parte se apropia de final, Hendrickson 
încălcă instrucțiunea ei de a rămâne tăcut, doar ca să spună: 

— E atât de frumos. 

— Da. 

— Ce este? 

Ea îi spuse. 

— Nu mi s-a permis să am timp pentru muzică. 

Jane se gândi pentru o clipă la această declaraţie, înainte să 
continue: 


VP - 292 


— Vei avea timp acum, tot drumul până la Tahoe, pentru un 
fel de muzică sau altul. 

El spuse doar mulţumesc și urmări șoseaua cu expresia 
împietrită a unui sfinx a cărui privire era fixată la marginea 
eternității. 

După ce partea lentă din K 488 se termină, Jane se simţi 
ușurată să audă din nou linia melodică mult mai captivantă, de 
un optimism neînfricat. 


10. 


Călătoreau spre nord, pe șoseaua US 395, prin partea vestică 
a deșertului Mojave, cu o beznă vastă peste tot împrejur, cu 
norii de pe coastă care cedaseră în faţa cerului înstelat, cu luna 
foarte jos... Mai târziu, zorii glazurară cerul cu lumină, la început 
un roz dulce la orizont, un roz mai palid ceva mai sus și o fâșie 
de cremă de unt, înainte ca totul să devină albastru, pentru zi... 
Se vedeau plaje singuratice de câmpuri de sare și câmpuri de 
noroi și câmpuri de nisip, munţi întunecaţi, inaccesibili, în 
depărtare... 

Se auzea din nou Mozart, Eine kleine nacht musik, când Jane 
deschise, în sfârșit, subiectul despre care Hendrickson nu dorise 
să discute până când nu se afla sub control. El îi ceruse ca, după 
ce îi vorbea despre asta, ea să-i ordone să uite că îi spusese 
despre aceste lucruri, care păreau să-l îngrozească. 

— Mă gândesc în sinea mea, mă joc în sinea mea și nimeni nu 
știe ce-mi spun mie însumi. Ce ai vrut să spui cu asta, Booth? 

Zâmbetul lui era dureros, dar cel puţin putea fi socotit un 
zâmbet. El vorbi pe un ton de afecţiune nostalgică, privind la 
șosea, dar probabil revăzând scene din trecut. 

— Deci, mă aflu aici, în întuneric, nu există nimeni pe care să-l 
văd. Mă gândesc în sinea mea, mă joc în sinea mea și nimeni nu 
știe ce-mi spun mie însumi. Este dintr-o carte. Poeme. O 
cărticică de poeme. 

— Ce carte? 

— Acum avem șase ani, de A.A. Milne. Dar eu aveam doar 
cinci. 

După un moment de gândire, Jane spuse: 

— Autorul lui Winnie-the-Pooh. Ce înseamnă asta pentru tine? 


VP - 293 


— Cărţile? Înseamnă totul. Ele înseamnă totul pentru mine. 
— Puteai să citești la cinci ani? 
— Ea mă forţa să citesc. Mă forța, mă forţa, mă forţa. 


— Mama ta. E 
— Lecţii toată ziua. In fiecare zi. Sprâncenele lui Booth se 
încruntară și ochii i se îngustară și vocea i se înăspri. 


„Concentrare băiete. Concentrare, dacă știi ce e bine pentru 
tine, băiete. Concentrare, concentrare, concentrare, bastard mic 
și leneș”. 

Ea așteptă până când respiraţia lui agitată se liniști. 

— Deci ai citit cartea de poezii când aveai cinci ani. 

— Am primit tot setul. Toate cele patru cărți ale lui Milne. Ca 
încurajare. 

— Incurajare ca să citești. 

— Să citesc mai mult, mai repede, mai bine. Să înțeleg ce e 
greșit. 

— Greșit la ce? 

— La toate personajele din poveste. Ca ursul. Este prost și 
leneș. Nu este concentrat și este prea amabil. 

— E greșit să fii amabil? 

— El este blând și amabil. Amabilitatea este o slăbiciune. Cei 
puternici stăpânesc lumea. Cei puternici îi folosesc pe cei slabi. 
Se pișă pe cei slabi. Ar trebui să se pișe pe cei slabi. Asta merită 
cei slabi. Faţa lui se schimonosi de dezgust și vocea îi deveni din 
nou aspră. „Asta este ceea ce vrei, băiete? Vrei să fii folosit și să 
se pișe pe tine ceilalţi, toată viaţa ta mizerabila?” 

Afară, în pustietate, Deadmans Dry Lake și Lost Dry Lake și 
Owl Dry Lake, munţii Lava în faţă, Death Valley în depărtare, 
spre est... 

Traversând deșertul, Jane simţi cum ceva din deșert trecuse 
în ea. 

— Dar ce înseamnă pentru tine versurile acelea? Versurile 
acelea, în mod special? 

— Mama spune că singura viaţă care merită trăită este o viaţă 
organizată. Să ai un program. Să te ţii de el. Cel care nu se 
poate ţine de program este un băiat foarte rău. Nicio zi nu este 
o zi bună dacă nu este programată. 

Jane așteptă, dar după o perioadă de tăcere întrebă: 

— Și ce-i cu asta? 

— Și uite așa, cincisprezece minute pentru micul dejun. 


VP - 294 


Cincisprezece pentru prânz. O jumătate de oră pentru cină. În 
pat la opt. Scularea la cinci. Luminile se sting la opt. Se sting, se 
sting, se sting. Doar două lămpi în cameră. Ea ia becurile. Le ia 
cu ea. Le ia după ce mă bag în pat. 

— Și sunt aici, singur în întuneric... 

El dă din cap. ; 

— Nu e nimeni pe care să-l pot vedea. Poemul se numește /n 
beznă. Aşa că mă duc cu cartea la fereastră. Uneori este lumina 
lunii. Sau luminile peisajului de afară. Pot să văd pagina dacă o 
întorc într-un anume fel. Timp de o oră sau două, până când mă 
ia somnul, pot să gândesc ce vreau. Să mă joc ce vreau. E 
timpul meu. Pe tot parcursul zilei, acesta e timpul meu. 

Jane spuse: 

— Și dacă ea deschidea ușa dormitorului și descoperea că nu 
dormi și citești la lumina lunii, ce se întâmpla atunci? 

— Atunci... bezna cea mai adâncă. 

— Și ce era asta? 

— La început, însemna să fiu dezbrăcat. Și să fiu bătut. Bătut 
peste... chestia mea de băiat. Bătut atât de tare încât doare 
când te ușurezi. „Tu nu vei ajunge ca tatăl tău, băiete, nu vei 
ajunge ca bucata aia inutilă de rahat”. Așa că sunt bătut și 
băgat în cutie, ca să dorm pentru tot restul nopţii. 

— Cutie? Ce cutie? 

— O cutie de lemn. Are un capac care se încuie. O cutie de 
dimensiunea unui băiat. Cu o pătură pe care să mă întind. Aerul 
intră prin niște găuri. Dar fără lumină. Fără lumină, pentru că 
această cutie se află într-o debara fără ferestre. 

— Dumnezeule, exclamă ea. 

— N-ai nevoie de un Dumnezeu dacă mama ta te iubește. 
Mama este tot ce ai nevoie. Mama pedepsește dragostea. Ca să 
te învețe ce este adevărat și corect. 

Peisajul arid e presărat cu formaţiuni geologice ca niște 
temple rudimentare, uzate de vreme, stânci uriașe gravate cu 
pictograme de către triburi cunoscute și de către altele, prea 
vechi ca să aibă vreun nume, altele decât cele pe care aleseseră 
să le dea antropologii... 

— Cât de des erai încuiat în cutie? 

— Două nopţi pe săptămână. Sau trei. Așa că am început să 
mă culc devreme și să mă trezesc la două noaptea, după ce 
adormea ea. 


VP - 295 


— Atunci puteai să citești la lumina lunii. 

— Da. Fără să fiu prins. 

— Spuneai că la început erai dezbrăcat la pielea goală și bătut 
și băgat în cutie. Și după aia? 

— După aia, mai rău. După aia venea scara strâmbă. 

Anterior, Booth le spusese ei și lui Gilberto despre scara 
strâmbă. În curând vor cobori pe ea împreună. 


11. 


Spre finalul nopţii, Gavin se opri la un deal depărtare de 
șoseaua statală 76. In timp ce băiatul și câinii zăceau, 
dormitând, pe bancheta din spate, în timp ce Jessie ţinea o 
lumină pentru Gavin, în timp ce pitulicile nevăzute din canion, 
trezite devreme, fluierau vesele în așteptarea răsăritului, el 
scoase plăcuțele de înmatriculare ale Land Rover-ului și le 
înlocui cu plăcuțele pe care i le dăduse Jane, cu săptămâni în 
urmă. 

Ea le furnizase și documente de înmatriculare și un permis de 
conducere fals, pe numele Orlando Gibbons și un permis pentru 
Jessica, pe numele de Elizabeth Haffner, obţinute de la sursa ei 
de falsuri din Reseda. Aceste documente vor trece de 
examinarea oricărui poliţist care le verifica în baza de date a 
DMV. 

Aveau nevoie să revopsească Rover-ul, să-l facă albastru, așa 
cum se preciza în documentele de înmatriculare. Dar erau 
pregătiţi să facă asta, când ajungeau la destinație. 

Gavin și Jessie trebuiau să-și modifice puţin înfățișarea, ca să 
se potrivească cu fotografiile prelucrate pe calculator, care 
apăreau în documentele de identitate falsificate. 

Oricum, pentru moment era mai important să scoată de pe 
Rover plăcuţțele de înmatriculare originale - care ar putea să se 
afle deja pe site-ul Centrului naţional de informaţii despre crime 
- înainte să călătorească din nou pe drumuri asfaltate. Nu-și 
puteau asuma riscul ca plăcuțele vechi să fie scanate automat 
de vehiculele guvernamentale, pentru că aceste scanări aveau 
să ajungă, în curând, în baza de date a NSA, ceea ce va permite 
să fie descoperiți și urmăriţi cel puţin până în vecinătatea 
adăpostului de siguranţă pe care îl pregătiseră pentru o situaţie 

VP - 296 


de urgenţă ca aceasta. 

Folosind lopata pliantă dintr-un set elementar de unelte pe 
care îl ţineau în Rover, Gavin săpă o groapă și aruncă plăcuţele 
de înmatriculare originale în ea. Le acoperi cu pământ și bătători 
cu cizmele locul. 

Își examină opera la lumina lanternei ţinută de Jessie. Părea în 
regulă. Era improbabil să hoinărească cineva exact pe acest 
metru pătrat de sălbăticie, îndepărtat. Dacă urmăritorii ar trece 
din întâmplare pe aici, nu vor observa niciodată semnele acestei 
mici săpături, și chiar dacă observau și dezgropau plăcutele, 
această descoperire nu va ajuta cu nimic la urmărirea lui Travis. 

Chiar și așa, Gavin rupse câteva ramuri de salvie și le folosi ca 
să măture orice putea să arate ca o urmă de bocanc. 

În penumbra din spatele lanternei, Jessie spuse: 

— Tu chiar îl iubești, nu-i așa? 

— Femeie, te iubesc pe tine, îl iubesc pe el, iubesc câinii, mă 
iubesc pe mine, iubesc viaţa și îi urăsc pe oamenii care cred că 
noi facem parte doar dintr-o grămadă de nespălaţi care au 
nevoie să fie învăţaţi bunele maniere. 

— Sărută-mă, spuse ea. 

— Ce? Aici? 

— Dacă e prea public pentru tine, o să sting lumina. 

El o sărută și ea îl sărută înapoi și el spuse: 

— Mă întrebam cum sărută Elizabeth Haffner. Are ceva 
special. 

— Mmmm. La fel și Orlando Gibbons. 

Când răsări soarele, cu băiatul sforăind și câinii scâncind în 
visele lor de vânătoare de iepuri, Gavin conduse peste ultimul 
deal cu teren accidentat și urcă o pantă până la o porţiune 
pustie a șoselei statale 76. Aprinse din nou farurile și se îndreptă 
spre sud-est, către Henshaw Lake și apoi Borrego Valley, care 
era înconjurată de parcul naţional Anza-Borrego Desert, ca să se 
refugieze acolo la cineva care-și spunea „un nebun rătăcitor”. 


12. 


Și în pustiul întins existau oase, cele ale măgarilor sălbatici și 
ale coioţilor care se aventuraseră prea departe de terenul 
ospitalier, albite de sare și pătate de vreme. Existau de 


VP - 297 


asemenea oasele, vechi de secole, ale unor bărbaţi și femei din 
morminte nemarcate, străvechi sau îngrămădite în peșteri încă 
nedescoperite, unde se întâmplaseră măceluri barbare și, ca 
mai înainte, în astfel de peșteri, oasele copiilor, cu craniile 
sparte... 

Din spatele volanului Explorer-ului Sport, Jane spuse: 

— Îmi amintesc și altceva ce ai spus: „Acum este adevărat 
sau nu este”. 

Hendrickson termină replica: 

— „Ceva ce este care și care este ce”. 

— Este tot din Milne? 

— Prima carte cu Winnie. Un poem numit Versuri scrise de un 
urs cu foarte puțin creier. 

— Înseamnă ceva special pentru tine? 

El se uită la panglica șoselei, care părea să-i tragă înainte de 
parcă se înfășură pe un mosor foarte îndepărtat. 

După un minut, continuă: 

— Ce este care dar care este ce. Astea sunt alea, dar alea 
sunt astea. Cine este ce, dar ce este cine. „Așa este croită 
lumea, băiat nevrednic și ignorant. Oamenii nu sunt întotdeauna 
ceea ce par să fie și nimic din ceea ce spun nu înseamnă ceea 
ce pare să însemne. Nimic nu este doar ceea ce este. Dacă vrei 
să supravieţuiești, rahat mic și jalnic, ai face al naibii de bine să 
înţelegi, ai face bine să înveți necesitatea de a deveni puternic, 
la fel ca mine, să înveţi să zdrobești pe oricine îţi stă în cale. Să 
nu ajungi ca puţa aia inutilă de taică-tu. Coboară în gaură și 
învață, băiete. Coboară în gaură. Jos, în gaură”. 

El stătea în scaun, tremurând, acoperit de sudoare. 

Spre est se zărea Baza navală de armament de la China Lake 
și spre vest, începutul pădurii naţionale Inyo și șirurile de pini 
Pinon care se înălțau... 

Mult deasupra capului, un stol neobișnuit de mare de corbi, 
lung de peste un metru douăzeci, plana fără să aibă nevoie să 
vâslească prin aer. Jane își aminti de o legendă indiană care 
vorbea despre corbii care trăseseră cândva pe cer prima geană 
de lumină și vor apărea în număr mare, înainte de asfinţit, să 
tragă asupra lumii întunericul definitiv. Asta părea că ar putea 
să fie ziua aceea, dar singura întunecime de pe cer era stolul 
însuși, care plutea în continuare, cu fiecare membru al său o 
criptogramă indescifrabilă, trimisă în zbor de Creator, care se 


VP - 298 


distra cu semnificaţiile, dar își păstra bine ascunse secretele... 

Ea spuse: 

— Booth, când pocnesc din degete, vei uita că am avut 
această conversaţie despre Milne și cărțile cu Pooh. Vei uita 
întrebările mele și răspunsurile tale. Și cele mai recente lucruri 
pe care le-am discutat despre Mozart. Ai înţeles? 

— Da. 

Ea își luă o mână de pe volan și pocni din degete. 

Deși va mai trece ceva timp până să i se usuce transpiraţia, 
frisoanele lui încetară. Anxietatea îi dispăru de pe faţă. Se relaxă 
în scaunul pasagerului, privind înainte, de parcă mintea lui 
ratacea prin apele unui vis cu ochii deschişi. Jane nu-și putea 
imagina ce fantasme și ce născociri ar putea să conţină reveria 
lui, dar presupunea că acei corbi ai nopţii eterne făceau parte 
din ea și că, în umbra străzilor întortocheate ale visului, ar exista 
o figură maternă care îl programase cu mult înainte de 
inventarea mecanismului de control nanotehnologic. 


13. 


Orășelul Borrego Springs, din Borrego Valley, San Diego 
County, înconjurat de cele două sute cincizeci de mii de hectare 
ale parcului naţional Anza-Borrego Desert, nu constituia una 
dintre primele douăzeci de atracţii turistice ale Californiei. Cei 
mai mulți dintre cei care își petreceau vacanţa aici veneau cu 
rulotele și chiar și printre cei care stăteau la hanurile și 
motelurile din oraș, cei mai mulţi erau atrași de activităţi legate 
de deșert. 

Peste o săptămână sau poate chiar mai puţin, va ajunge aici 
cea mai mare adunare a anului, ca să asiste la înflorirea de 
primăvară a deșertului, atunci când mii de hectare ardeau de 
configuraţiile complicate ale plantelor care înfloreau anual: maci 
roșii, zinnia în multe nuante, genţiane violet intens și o varietate 
bogată de flori sălbatice, care transformau câmpurile dezolante 
și se împrăștiau în depărtare ca modele aleatoare ale unor 
imense covoare persane, ţesute de artiști euforici. 

Destinația lui Gavin și a lui Jessie nu se afla între graniţele 
orașului, ci mult mai în jos pe vale, lângă șoseaua regională 22. 
Două șanțuri nepavate, cu o miriște de buruieni moarte între 


VP - 299 


ele, servea drept drum de acces spre proprietatea de două 
hectare. Casa albastru-deschis, cu un singur nivel, cu stucatură, 
care avea nevoie să fie văruită, se ridica într-un crâng de 
palmieri jerpeliţi, sub un acoperiș metalic, alb, înconjurată de o 
curte cu pietriș și varietăţi de cactuși. Treptele din blocuri de 
beton duceau spre un portal lipsit de mobilier. 

Cornell Jasperson, stăpânul proprietăţii, nu locuia în casă. 
Acolo nu locuia nimeni, deși era complet mobilată. 

Reședința lui Cornell se afla la o sută de metri în spatele 
casei, într-o structură subterană, cu pereți și tavan din beton 
armat, pe care el o proiectase și o construise fără să obţină 
avizele necesare - poate că unsese o mulţime de mâini. El nu 
vorbea despre asta. Se folosise de legăturile lui ca să aducă 
muncitori filipinezi, care locuiseră în rulote, la locul construcției, 
și care nu mergeau niciodată în oraș și vorbeau doar tagalog. 

Structura era îngropată sub un metru și jumătate de pământ 
și era nedetectabilă, cunoscută doar de Cornell, Gavin și 
doisprezece muncitori filipinezi, proaspăt îmbogăţiţi, care 
plecaseră acasă cu mulţi ani în urmă, spunând povești care 
fuseseră pregătite pentru ei, povești despre cum era să lucrezi 
câte douăsprezece ore pe zi, în Utah, ajutând la construirea unui 
conac pentru un bogătaș excentric, numit John Beresford Tipton. 

Dintre cunoștințele lui Cornell cel mai puţin puternic era vărul 
său, fiul surorii mamei lui, Gavin Washington. Născut în afara 
căsătoriei, Cornell nu-și cunoscuse niciodată tatăl. Mama lui, 
Shamira, fusese dependentă de droguri și, uneori, prostituată, și 
îl numise după bărbatul care, conform socotelii ei, era cel care 
participase la conceperea lui. Shamira și familia ei se 
renegaseră reciproc, pe când ea avea șaisprezece ani; ea 
murise de la o supradoză de droguri, douăzeci de ani mai târziu, 
când Cornell avea doar optsprezece ani. Nimeni din familie nu 
aflase vreodată despre existenţa lui. Până la vârsta de douăzeci 
și patru de ani, din beneficiile provenite de la zece aplicații 
create de el, valoarea lui era de peste trei sute de milioane de 
dolari. 

În cuvintele lui, acumularea rapidă de bogăţie „îl băga în 
sperieţi”. După evaluarea lui, ceva nu era în regulă „când un 
vagabond ca mine poate să ajungă de la o valoare netă de zece 
dolari la trei sute de milioane în patru ani”. Succesul lui îl 
convinsese că societatea actuală era „un castel de cărţi de joc” 


VP - 300 


și că trebuia să „se baricadeze și să fie pregătit pentru viitorul 
Appocagedon”. 

Descrierea lui Cornell pentru el însuși era destul dură. EI 
fusese diagnosticat în diverse moduri, de la sindromul Asperger 
la diferite grade de autism, printre altele. Unii oameni, a căror 
educaţie provenea din filme, îl numeau un savant idiot, deși 
avea un IQ excepţional. Cu siguranță Cornell era excentric, dar 
cel mai probabil, era inofensiv. 

Gavin conduse în jurul casei, urmând șanțurile care îl duceau 
dincolo de curtea cu pietriș mărunt și se terminau în faţa unui 
hambar care se ridica între casă și buncărul nedetectabil, 
îngropat la un metru douăzeci sub pământ. 

Hambarul arăta de parcă stătea să se prăbușească, dacă 
strănutai spre el. Soarele, vântul și ploaia îmbătrâniseră lemnul 
nevopsit și îi dăduseră o paletă de nuanțe cenușii. Pereţii 
dinspre nord și sud ai structurii erau concavi și întreaga 
construcție se înclina spre vest, sub un acoperiș metalic, mâncat 
de rugină. 

— Are cai? întrebă Travis, de pe bancheta din spate. 

— Nu, spuse Gavin. N-ar ști ce să facă cu un cal. 

— Are câini? 

— Nu. Nu are încredere în el că poate să aibă grijă de unul în 
mod corespunzător. 

— Are găini? întrebă Jessie, răutăcioasă, de parcă ar fi fost 
posedată și ea de curiozitatea unui băieţel de cinci ani. Are porci 
și oi? 

Gavin o ciupi pe Jessie de lobul urechii, cu afecţiune și îi spuse 
lui Travis: 

— Locuiește aici singur. Fără animale, fără alţi oameni. 

— Asta e trist, spuse băiatul. 

— Nu și din punctul de vedere al lui Cornell. Acesta este exact 
felul în care își dorește el să fie. 

Deși Cornell nu mai avusese pe nimeni după moartea mamei 
sale, nu făcuse niciun efort să fie primit în sânul familiei. În 
schimb, mulţi ani mai târziu, când deveni bogat, își căută în 
secret rudele și alese pe unul dintre ei, Gavin, pe care se simţise 
confortabil să-l contacteze. 

Deși cei doi locuiau la doar vreo două ore depărtare unul de 
altul, deși Cornell îi sugerase, odată, să se stabilească aici, 
tocmai din acest motiv, Gavin era binevenit în vizită, dar nu mai 


VP - 301 


des de o dată pe lună. 

Gavin nu știa de ce Cornell îl plăcea pe el și nu pe ceilalţi. 
Dacă l-ar fi întrebat direct, n-ar fi primit un răspuns. Ar putea 
chiar să fie trecut pe lista celor care nu sunt bineveniți, din 
cauza îndrăznelii sale. Singurul mod în care Cornell discuta 
despre chestiuni personale era atunci când avea chef și doar 
indirect. 

Gavin cobori geamurile, opri motorul și spuse: 

— O să intru singur, ca să am o mică discuţie cu el, să văd 
dacă vrea să spună bună ziua. 

— Are vaci? întrebă Jessie. 

De pe bancheta din spate, Travis spuse: 

— Ar fi tare să aibă vaci. 

Gavin oftă. 

— Măsura răbdării mele mă uimește. 

El cobori din Land Rover și se îndreptă spre ușa de dimensiuni 
normale a hambarului, care se afla alături de ușile duble, mai 
mari, prin care putea să treacă un tractor cu o remorcă plină cu 
fân, dacă ar mai fi funcţionat. Nu se obosi să încerce ușa sau să 
ciocăne. Cornell era avertizat de senzori electronici în clipa în 
care un vehicul intra pe proprietatea lui. Ascunse în găurile de 
noduri din lemnul cenușiu, obosit de vreme, existau camere prin 
care, chiar acum, își cerceta vizitatorul, presupunând că se afla 
aici și nu în buncărul său. 

Deși ușa părea șubredă, cu balamale ruginite și un simplu 
Zăvor, aceasta era solidă și echipată cu o  încuietoare 
electronică, pe care Cornell o putea închide sau deschide de la 
un panou de comandă aflat în camera principală. Un băzâit, un 
clinchet și ușa se deschise. 

Gavin păși în interiorul unui vestibul, nemobilat, cu latura de 
un metru și jumătate, cu pereţi albi. Chiar în fața lui, o ușă 
metalică. Deasupra ușii, o cameră. 

Ușa exterioară se închise. Cea interioară se deschise. El păși 
în camera principală și cea de a doua ușă se închise în urma lui. 

Adevărata clădire nu era hambarul dărăpănat care o 
cuprindea, ca o carapace. Singura încăpere, în afară de vestibul 
și de o mică toaletă, era un spaţiu pătrat, cu latura de 
treisprezece metri, cu tavanul la patru metri înălțime. Hambarul 
era susţinut de această clădire, solid construită, care se afla în 
interiorul lui. 


VP - 302 


Aici își petrecea Cornell cea mai mare parte a zilelor, 
retrăgându-se noaptea în buncăr, pe care Gavin nu-l văzuse 
niciodată și care era conectat de locul acesta printr-un pasaj 
subteran, ascuns. 

Rafturile cu cărţi erau aliniate acoperind complet trei dintre 
cei patru pereţi și, parţial, pe al patrulea, aproape patru sute de 
metri liniari de rafturi. Nu părea să mai existe spaţiu nici măcar 
pentru un singur volum. 

Pe secțiunea celui de al patrulea perete, care nu era dedicat 
cărţilor, se aflau ușa prin care intrase Gavin și ușa spre toaletă, 
precum și o chicinetă cu un dulăpior, o tejghea, o chiuvetă 
dublă, două frigidere mari, două cuptoare cu microunde și un 
cuptor. 

Pe podeaua de beton se aflau patru covoare, pe care stăteau 
o varietate de scaune și fotolii, fără să existe două bucăți din 
același model sau același stil sau perioadă, aranjate într-o 
configuraţie care avea sens doar pentru Cornell. Fiecare opţiune 
era asistată de un scăunel pentru picioare, asortat și de o 
măsuță cu veioză sau o lampă de podea. Lumina era filtrată fie 
prin sticlă colorată, fie prin sticlă sablată sau cristal gravat și 
colorat sau mătase cu pliuri sau pergament tratat. Toate lămpile 
străluceau, astfel încât Cornell se putea deplasa, în orice clipă, 
de la un scaun la altul și continua să citească fără întrerupere. 
Numeroasele lămpi aruncau pete difuze de lumină arămie sau 
roz, dar existau și două pete albastre și două verzi, într-o 
încăpere mare, care rămânea umbrită în multe locuri. 

Deși nu exista nimic în acest spaţiu lipsit de ferestre pe care 
Gavin să nu-l mai fi văzut în altă parte sau suficient de des, 
efectul părea din altă lume, de parcă nu s-ar fi aflat în interiorul 
unei clădiri, ci într-o capsulă, fără nicio legătură cu lumea 
cunoscută, aflată în derivă, în timp, în care cititorii acelor cărți 
erau hobbiţi sau alte creaturi stranii. Cu toată ciudățenia ei, 
încăperea cea mare era confortabilă, primitoare, așa cum era 
bogat ornamentată de lămpi. 

Singurul cititor care așezase vreodată un semn de carte între 
două dintre aceste milioane de pagini arăta în întregime uman, 
deși înfățișarea lui se schimbase de la ultima vizită a lui Gavin. 
Cornell Jasperson - înalt de doi metri și cinci centimetri, cu 
cincisprezece centimetri mai înalt ca vărul său - stătea în 
picioare alături de un fotoliu balansoar, într-un cerc de patru 


VP - 303 


fotolii, nepotrivite, care erau așezate față în față. 

De culoarea ciocolatei cu lapte mai degrabă decât negru, el 
arăta ca o sperietoare de ciori cu oase lungi, prinse în șuruburi, 
cu palme enorme, al cărui trup sugera ameninţare și violenţă, 
ceea ce îl făcea potrivit pentru roluri în filme despre locuri 
singuratice, în care liniștea nopţii era întreruptă de huruitul unui 
fierăstrău mecanic. Faţa lui părea nelalocul ei pe corpul acesta: 
rotundă și moale și dulce, cu ochi întunecaţi, care radiau 
inteligenţă și bunătate, o trăsătură care l-ar putea califica 
pentru rolul lui lisus. Acesta era Cornell, așa cum îl cunoscuse 
Gavin cu multă vreme în urmă, dar niciodată până atunci 
bărbatul acesta nu fusese atât de neted și lipsit de păr ca un ou. 

Gavin se opri la un metru de vărul lui și nu încercă să-l 
îmbrăţișeze, nici nu se oferi să-i strângă mâna. Cornell putea 
tolera să fie atins, dar această experienţă îl marca întotdeauna. 

Cu ani în urmă, ca să evite necesitatea de a merge la un 
dentist pe parcursul vieții și să fie atins de unul, Cornell trecuse 
prin două ședințe lungi cu un paradontolog înţelegător. În prima 
dintre acestea, sub anestezie, el îi scosese toți dinţii și îi 
implantase proteze de titan în oasele fălcii. După câteva luni de 
vindecare, în timpul următoarei ședințe, îi fuseseră instalaţi dinţi 
noi, permanenți, peste implanturile de titan. La revedere dinţi 
stricaţi, la revedere boli ale gingiilor, la revedere curăţare 
regulată a dinţilor. 

— Ce s-a întâmplat cu dredurile tale? îl întrebă Gavin. 

Vocea lui Cornell se potrivea cu figura lui, nu cu trupul. 

— Într-o carte pe care o citeam, există o menţiune despre 
domnul Bob Marley cum că ar fi mort. 

— E mort de multă vreme. 

— Eu nu știam. Te rog transmite condoleanţele mele familiei 
și mulțumiri. După ce am aflat, mă trezeam în mijlocul nopții și 
mă gândeam la domnul Bob Marley întins în coșciug și mă 
simţeam ca și cum aș fi purtat părul unui om mort. Așa că l-am 
ras. Ţi se pare ciudat? 

— Da, mi se pare, spuse Gavin. 

Cornell clătină din cap. 

— Mă gândeam că așa o să crezi. 

— Dar nu ţi-ai lăsat dredurile datorită lui Bob Marley. 

— Nu, e adevărat, nu pentru asta. 

— Așa că ai fi putut să le păstrezi. 


VP - 304 


— Nu, după ce am aflat că este mort. 

Cornell ascultase un singur cântec al lui Bob Marley și fusese 
profund afectat de el. Muzica reggae îl făcea să se simtă de 
parcă niște furnici se târau pe fiecare centimetru pătrat al 
trupului său. El asculta muzică orchestrală, preferabil cu o 
mulţime de instrumente cu coarde, dar mai ales „pe domnul 
Paul Simon, a cărui voce sună de parcă ar aparţine unui prieten 
pe care-l cunosc dintotdeauna”. 

— Îți amintești că ţi-am spus că s-ar putea să vină ziua în care 
Jessie și cu mine am putea avea nevoie să locuim, o perioadă, în 
căsuta mică, albastră, de afară. 

— Și ţi-am spus că e în regulă, sigur, mă doare-n hrișcă. 

— Ai spus și îţi sunt recunoscător pentru asta. 

Gavin nu știuse niciodata dacă ocazionala folosire greșită a 
cuvintelor, de către vărul său, era neintenţionată sau îl amuza 
cumva. Poate că dorise să spună brișcă și-i ieșise doar hriscă. 
Deși exista o strălucire în ochii lui care sugera că se juca un joc 
viclean. În orice caz, Gavin nu-l corecta niciodată. 

— Ei bine, vremea aceea a sosit, Cornell, și trebuie să-ţi explic 
câte ceva, ca să ai idee despre povestea în care te bagi. 

— Putem să luăm loc să vorbim, te rog și mulţumesc. 

— Desigur. 

Mângâind spătarul scaunului lângă care stătea, Cornell spuse: 

— Acum, ăsta este scaunul meu. El arătă spre celelalte trei 
scaune din cerc. Poţi sta în oricare dintre celelalte și, dacă nu te 
poţi decide, pot să aleg eu unul pentru tine. 

— O să iau fotoliul cu tapiţerie de piele. 

— Bună alegere. E un scaun bun. 

Când se așeză în balansoar, Cornell părea să aibă coate și 
genunchi în plus. Își împleti degetele și își așeză palmele pe 
burtă și zâmbi. 

— Deci, în fine, vine sfârșitul tuturor lucrurilor, așa cum ţi-am 
spus eu că va fi? 

— Nu încă, spuse Gavin. 


14. 


Pentru că sunt ocupați cu o misiune după alta, în California, 
Nevada și Arizona, Carter Jergen și Radley Dubose locuiesc în 


VP - 305 


general în hoteluri. Sunt foarte apreciaţi de superiorii lor 
arcadieni. Chiar dacă, tehnic vorbind, ei nu sunt agenți ai 
Agenţiei Naţionale de Securitate, nici de la 
Homeland Security sau FBI sau CIA sau ai Agenţiei pentru 
Protecția Mediului, încasează cinci salarii și acumulează cinci 
pensii, cu menţiunea STATUT SPECIAL imprimată deasupra 
diverselor lor legitimaţii cu fotografie. Datorită acestui statut 
special și faptului că au cheltuielile împărţite între cinci agenţii - 
un program de contabilitate inteligent modificat, canalizează 30 
de procente din cheltuielile lor în registrele Departamentului 
pentru Educaţie și ale Departamentului pentru Energie, sub 
titulatura de BIROTICĂ - ei pot să aibă încredere că guvernul le 
va plăti cheltuielile de transport, cazare, masă și diverse, de cea 
mai bună calitate. 

În timpul operaţiunii Shukla, a celei anterioare și acum, când 
problema familiei Washington le fusese desemnată lor, au primit 
camere cu vedere la ocean la Ritz-Carlton Laguna Niguel, care 
nu se află în Laguna Niguel, după cum ar putea să sugereze 
numele, ci în Dana Point. Laguna Niguel doar sună mai elegant. 

După eşecul din deșert, Jergen și Dubose fuseseră 
transportaţi pe calea aerului la Capistrano Beach și de acolo 
duși cu mașina la hotel. Se duseseră la culcare la 3:30 a.m. 

Epuizat, Jergen intenţionează să doarmă cel puţin până la 
prânz. Telefonul din camera lui sună la șapte și un sfert. Când 
nu răspunde, începe să sune telefonul mobil, aflat la încărcat pe 
noptieră. Când nu răspunde nici la acesta, telefonul hotelului 
sună din nou - și el îl ignoră. 

Aproape că alunecase înapoi în vis când se aprinde lumina din 
tavan și Radley Dubose spune: 

— Știu că voi brahmanii de Boston aveţi nevoie de somnul de 
frumuseţe, dar ești deja un băiat destul de frumușel. Bagă-ți 
fundul în echipament. 

Jergen se ridică în pat. 

— Cum dracu' ai intrat aici? 

— Vorbești serios? Ai uitat cine suntem și cu ce ne ocupăm? 
Haide, partenere. Cu fiecare oră cu care întârziem, urma se 
răcește tot mai tare. 

— Nu avem nicio urmă. 

— Întotdeauna există una. Ori punem mâna pe cei doi 
Washington și pe copil, ori vom avea un semn negru în dreptul 


VP - 306 


numelor noastre, în marea carte a revoluției. 

— Incă n-am făcut duș. 

— Ai cinci minute. 

— Nu pot să fac duș în cinci minute. 

— Atunci o să te car în baie, dau drumul la apă și te săpunesc 
chiar eu. 

Aruncând pătura în spate și coborând din pat, Jergen spune: 

— Ești suficient de măgar ca să faci asta. 

— Sunt mai mult decât suficient de măgar. Hei, drăguță 
pijama. 

— Pune-ţi botniţă cu o șosetă. 

— Patru minute, strigă Dubose. 


15. 


În fotoliu, învăluit de lumina colorată în roz, Gavin observă un 
exemplar cu coperte tari din B/ack Orchids, un roman despre 
Nero Wolfe, cu mistere, scris de Rex Stout. Păreau să existe 
diferite romane cu Nero Wolfe, pe fiecare dintre mesele din 
cercul de fotolii, fiecare cu câte un semn de carte inserat într-un 
loc sau altul. 

Observând interesul vărului său, Cornell spuse: 

— Am citit, de curând, lucrările filosofului Immanuel Kant. 
Aveam nevoie de o relaxare. Ai citit romanele cu mistere, Nero 
Wolfe? 

— N-am prea avut ocazia, răspunse Gavin. 

— Citisem deja toate cărţile Nero Wolfe, dar pot să fie recitite. 
Immanuel Kant, nu prea. 

Făcându-și singur averea și fiind îngrozit de dimensiunile ei și 
de ușurința cu care o adunase, fiind el însuși desprins de viaţă, 
așa cum o cunoșteau cei mai mulţi oameni, Cornell se hotărâse 
să-și petreacă anii care-i mai rămăseseră - fie că lumea se 
sfârșea sau nu - citind despre viață, așa cum scriseseră alţii 
despre asta. 

— În continuare eviţi să te uiţi la știri? întrebă Gavin. 

— Fără ziare, fără reviste, fără radio. Am un televizor și îl 
deschid doar pentru un minut în fiecare zi, doar ca să văd dacă 
mai există transmisiuni. Dacă există, n-a venit sfârșitul lumii - 
deși puţinele informaţii pe care le obţin din programele actuale 


VP - 307 


mă asigură că previziunile mele referitoare la prăbușirea 
societății sunt corecte. Mă aștept la treizeci de luni de barbarie 
între civilizaţii. 

Asemenea  micuței case albastre din faţa proprietăţii, 
încăperea cea mare din interiorul hambarului și buncărul 
subteran erau conectate la rețeaua publică de electricitate. 
Dacă societatea se prăbușea, așa cum prezisese Cornell, el 
putea să se conecteze la un generator, ascuns într-un adăpost 
subteran și alimentat cu propan, care provenea dintr-un uriaș 
rezervor îngropat în apropiere. Conform calculelor sale, exista 
suficient propan ca să alimenteze cu energie buncărul și 
hambarul timp de paisprezece luni, pentru că ambele erau atât 
de bine izolate, încât aveau nevoie de foarte puţină încălzire sau 
răcire; dacă se retrăgea în buncăr și nu folosea camera din 
hambar, putea să depășească o criză care se întindea pe 
treizeci de luni. 

— Eu estimez, spuse el după cum relatase și înainte, că există 
patruzeci și șase la sută șanse ca o nouă societate să se nască 
din dezintegrarea celei actuale. Dar, dacă în treizeci de luni, 
utilităţile publice nu redevin operative, ele nu vor mai fi 
repornite în timpul vieţii mele, dacă vor mai porni vreodată. 

— Și atunci ce se întâmplă? întrebă Gavin, cum mai întrebase 
și altă dată. 

— Atunci urmează inevitabilul, răspunse Cornell, așa cum 
spusese întotdeauna. Zâmbi. Deci, vii să locuiești în căsuţa mea 
albastră. 

— Trebuie să înţelegi riscurile pe care ţi le asumi dacă ne 
primești. 

— Prăbușirea care e pe cale să vină este riscul suprem. 

— Chiar și așa, trebuie să știi câteva lucruri. Jessie și cu mine 
am făcut o favoare unui prieten, care este căutat de FBI. 

— Un criminal? 

— Un fugar îndreptățit. Ea... 

Cornell ridică o mână ca să-l oprească pe Gavin. 

— Servește-mi o versiune prescurtată, te rog și mulţumesc. 
După poveștile cu Nero Wolfe, vreau să citesc tot ce a scris 
domnul Henry James. Mi-a plăcut The Turn of the Screw - foarte 
răsucit, foarte scrântit - și el a fost un autor foarte, foarte 
ocupat. A publicat mai mult de o sută douăzeci de cărți în timpul 
vieții sale, mult mai multe decât tine. 


VP - 308 


— Prescurtată să fie, atunci, spuse Gavin. Prietena noastră 
este căutată de FBI și de niște oameni foarte răi. Este văduvă... 

— Transmite-i condoleanțele mele, te rog și mulțumesc. 

— Așa voi face, promise Gavin. Oricum, se teme că oamenii 
care vor să o omoare pe ea vor să-l omoare și pe băiatul ei. Așa 
că l-a ascuns la noi. 

— Eu m-aș simţi în siguranţă dacă aș fi ascuns la tine, spuse 
Cornell, dar m-aș simţi și mai în siguranţă ascuns în buncărul 
meu, fără supărare. 

— Nu mă supăr. Oricum, cel mai rău lucru s-a întâmplat și 
niște oameni au venit după noi și, noaptea trecută, am fugit din 
casă tocmai la timp, am pornit peste câmpuri și am scăpat de 
ei. Acum trebuie să stăm ascunși. ` 

— Știu câte ceva despre a sta ascuns. In poveștile cu Nero 
Wolfe oamenii trebuie să se ascundă uneori, la fel și în cele ale 
domnului Dashiel Hammet și chiar și în cele ale domnului 
Charles Dickens. Mă gândesc, în special, la prizonierul evadat 
Magwitch, de la începutul romanului Marile speranțe. 

Gavin se aplecă în faţă în fotoliul său. 

— Asta este viață reală, Cornell. Oameni cu adevărat răi, o 
amenințare adevărată, nu o poveste de Dickens sau Dashiel 
Hammet. 

— Nu există nicio diferență semnificativă, vere. Cred că Platon 
ar fi de acord. Doar că el este mort. Condoleanţele mele. Când 
voi reveni la citit ficțiune, ceea ce sper să fac peste un minut 
sau două - te rog și mulţumesc -, asta este viaţa mea 
adevărată. Acum, instalează-te în căsuţa mea albastră și 
ascunde-te și nu-ţi face griji pentru mine. 

El se ridică din fotoliul său inspirând adânc ca și cum ar fi scos 
un sunet de jucărie cu chiţăitoare. Dar el doar oftă și spuse: 

— Ai deja cheia de la casă. 

— Da. Mulţumesc, Cornell. 

— Nu mai spune nimic. Nu mai spune nimic. El își puse 
palmele uriașe peste urechi. Nu mai spune nimic. 


16. 


Ei își iau micul dejun în cafeneaua hotelului, care este 
strălucitoare și aerisită și elegant rânduită. Separeul în formă de 


VP - 309 


U este suficient de mare pentru șase persoane și Dubose se 
așază la o masă îndepărtată, cu spatele la perete, astfel încât 
nimeni - nici măcar chelnerița - să nu poată vedea ecranul 
laptopului său. 

Computerul aflat pe masă îl jignește pe Carter Jergen, dar el 
nu se plânge. Dacă ar vorbi de fiecare dată când Radley Dubose 
face ceva grosolan sau vulgar, ar căpăta laringită până la prânz. 

In timp ce se bucură de un castron de amestec de fructe de 
pădure, în smântână bătută, cu zahăr brun, Jergen se gândește, 
nu pentru prima dată, la misterul faptului că parteneriatul lui cu 
Dubose este atât de eficient. Ei se confruntă rareori cu un eșec 
de genul celui de noaptea trecută. Indiferent de intensitatea sau 
de durata deliberărilor lui pe această temă, Jergen ajunge 
mereu la aceeași concluzie, la fel ca și acum: simplul fapt că el 
și Dubose au foarte puţine lucruri în comun constituie un 
avantaj considerabil. La fel cum opusurile se atrag într-o 
căsătorie, la fel sunt și opusurile în perechile de agenți, cu drept 
de a ucide sau mai rău, aducând fiecare o perspectivă unică 
asupra fiecărui caz. 

Problema acestei explicaţii este presupunerea că fiecare 
dintre ei este, într-un anumit sens, o persoană incompletă sau, 
cel puţin, nefinisată. Carter Jergen crede despre el că este o 
persoană completă, finisată, la fel de rotundă ca o picătură de 
apă care plutește în imponderabilitate. De fapt, el știe că este 
atât complet, cât și complex. Totuși, nu-și poate închipui nicio 
altă explicaţie... 

Folosind programele spion pe care NSA le instalase, în secret, 
în rețelele de computere ale principalelor bănci la care Gavin și 
Jessica Washington au cărţi de credit, Dubose verifică să vadă 
dacă ei au plătit ceva, după incidentul nefericit din noaptea 
precedentă. Probabil că sunt prea deștepţi ca să facă o 
asemenea greșeală, dar, uneori, oamenii inteligenţi și pricepuţi 
fac lucruri tâmpite. 

In timp ce lucrează pe laptopul său, Radley Dubose mănâncă 
șuncă cu mâna. El plescăie din buze de parcă desfătarea cu 
carne necesită sunete puternice. Ocazional, se oprește și își 
linge degetul arătător, cu care ţine carnea, pentru a se asigura 
că niciun strop de grăsime nu-i va scăpa. 

jergen găsește o oarecare consolare în faptul că Dubose 
folosește o furculiță ca să-și mănânce omleta cu brânză, în loc 


VP - 310 


să apeleze din nou la degete sau să-și bage fața direct în 
farfurie. 

— Nu și-au folosit cărțile de credit, îl anunţă Dubose. Hai să 
vedem dacă plăcuțele de înregistrare ale Land Rover-ului au fost 
scanate undeva, de noaptea trecută. 

Maniera în care mănâncă Dubose nu este mai puţin jignitoare 
decât faptul că, în afară de șunca de lângă omleta lui, el mai 
ceruse și patru comenzi suplimentare, douăsprezece felii, care îi 
fuseseră servite într-o grămadă obscenă, pe o farfurie separată. 
Când chelneriţa așeză pe masă grămada de grăsime de porc, ea 
făcu un comentariu referitor la faptul că trebuie să fie foarte 
înfometat. Inimitabilul om din West Virginia îi făcuse cu ochiul 
lasciv și spusese: 

— Dragă, sunt un bărbat cu pofte feroce. 

De parcă Ritz-Carlton-ul ar fi cel mai potrivit loc din lume ca 
să răspunzi unei femei atrăgătoare cu o vulgaritate. Ritz- 
Carlton! 

Cercetând arhivele NSA după plăcuţele de identificare 
scanate, Dubose introduce parametri de timp și numerele de 
înmatriculare ale Land Rover-ului, dar nicio mașină de poliţie 
sau vreun alt vehicul guvernamental, echipat cu scanner pentru 
identificare, de 360 de grade, nu transmisese plăcuţele 
respective în ultimele douăsprezece ore. 

Derutat, bărbatul masiv se apleacă pe spate în separeu, cu 
fruntea încruntată, în timp ce se gândește la pasul următor și, 
desigur, trebuie să ia o altă felie de șuncă pentru a-și unge 
rotițele creierului. 

În timp ce Jergen ascultă plescăitul buzelor, se gândește să 
comenteze că, până în acest moment, nu realizase că Dubose 
se complace în canibalism. 

Dar n-ar avea niciun sens să devină sarcastic. Dubose este 
incapabil să se simtă jenat. În afară de asta, el nu ar face 
altceva decât să-i răspundă cu vreo replică despre brahmanii de 
la Boston sau școala pregătitoare sau Harvard sau Hasty 
Pudding Club, pe care el o consideră isteaţă. 

Dubose rupe tăcerea: 

— Știm, după mașina pe care a abandonat-o în Texas, că 
Hawk are o sursă sofisticată de plăcuțe false. Acestea apar ca 
plăcuțe de înmatriculare corecte în fișierele poliției statale. 

După ce își termină fructele, Carter Jergen își tamponează 


VP - 311 


buzele cu un șervet de pânză satisfăcător de gros. Înainte să 
apuce ceașca de ceai, el comentează: 

— Poate că le-a dat celor doi Washington un set de plăcute, 
împreună cu documente de înregistrare pe un alt nume, astfel 
încât, dacă ar trebui vreodată să fugă, să poată scăpa de 
plăcuţele originale. 

— Minţile mari gândesc la fel, spune Dubose, la fel ca a mea 
și ata. 

— Dar dacă nu avem numerele acelea sau numele fals pe 
care este înregistrat Land Rover-ul, tot nu ajungem nicăieri. 

Bărbatul masiv apucă două felii de șuncă, le îmbucă dintr-o 
singură înghiţitură și mestecă din fălcile sale de brută, de parcă 
s-ar delecta cu o porție de tutun. 

După ce înghite zice: 

— Poate că am o idee. 


17. 


În apropiere de Coso Junction, Jane ieși de pe șoseaua US 395, 
într-o zonă de odihnă, cu spălătoare publice. Singura mașină din 
parcare era a ei. 

Cerul senin, albastru, de la începutul călătoriei lor căpătase 
un aspect mai modest pe măsură ce se îndreptau spre nord. 
Acum, orizontul era de un cenușiu spălăcit, ca un ultim blestem 
al iernii. 

De parcă stolul pe care-l văzuse mai devreme îi ghicise 
traseul și venise în față să o aștepte, nouă corbi negri atârnau 
pe un fir de electricitate, la intervale neregulate. 

Ea tăie legăturile lui Booth Hendrickson și îi permise să 
folosească baia. Se duse cu el și așteptă, în timp ce se spăla pe 
mâini, apoi îl conduse înapoi la Explorer. Il legă din nou 
încheieturile împreună și trecu legătura prin centură, la fel ca 
mai devreme. 

Suficient de încrezătoare în controlul ei, îl lăsă singur în SUV. 
În timp ce se îndrepta spre toaleta femeilor, cei nouă corbi 
stăteau solemni și prevestitori, pe cablu, privind în jos către ea, 
mișcându-și ciocurile lungi într-un cor mut. 

Când reveni, Hendrickson stătea exact așa cum îl lăsase, la fel 
de docil ca un câine bun, dar nu la fel de implicat. El vorbea 


VP - 312 


doar dacă i se adresa ea și părea să alunece, încet, într-un 
peisaj interior din care s-ar putea ca, la un moment dat, să nu se 
mai poată întoarce. Ea era convinsă că starea lui avea mai puțin 
de a face cu proasta funcționare a mecanismului de control 
decât cu retragerea sau dezintegrarea lui psihică. 

Continuară spre colţul de nord-vest al deșertului Mojave, 
ieșind din el la Owens Lake. Până când ajunseră la Lone Pine, 
unde ea opri pentru mâncare și combustibil, se aflau la o 
altitudine de 1 200 de metri și se îndreptau spre o lume diferită, 
cu munţii Sierra Nevada spre vest și pădurea naţională Inyo de 
ambele părți. 

La un restaurant ea cumpără ceva la pachet - patru 
cheeseburgeri și două Cola dietetică. Hendrickson nu dorea să 
mănânce. Dar ea îi tăie din nou legăturile și îi ordonă să 
mănânce, așa că el se conformă. 

Ziua devenise mai rece. Ea lăsă motorul în funcţiune în timp 
ce mâncau ca să aibă căldură și muzică. Arthur Rubinstein cânta 
Beethoven: Sonata Nr. 21 în Do major, opus 53. 

De data asta ea nu-i mai legă mâinile. El era secat de orice 
potenţial pentru o acţiune independentă și părea să fie o 
carcasă umană. 

Reveniră pe șosea cu Sonata Nr. 18 în Mi bemol Major, op. 31, 
nr. 3 și, în timp ce continuau să meargă spre nord, ea descoperi 
că își dorea doar Rubinstein, cel mai mare pianist care trăise 
vreodată. Se spunea că marele compozitor Franz Liszt ar fi putut 
să fie mai bun, deși el trăise înainte să se poată face înregistrări. 

Ea înțelese de ce doar Rubinstein i se potrivea acum. 
Destinația spre care se îndreptau era un loc atât de malefic 
încât, poate, chiar dacă ea scăpa cu viață, va ieși din asta 
schimbată. Deși ea era o pianistă cu mai puţin talent decât 
Rubinstein, era capabilă să audă bucuria pură cu care cânta el, 
să simtă bucuria cu care îmbrățișa viaţa și își dorea să aibă 
parte de cât mai mult din muzica lui, în aceste ultime câteva 
ore, înainte de Tahoe, cât timp mai putea să fie atât de profund 
emoţionată de el. 

Pe măsură ce șoseaua te purta constant, spre altitudini mai 
mari, cerul cobora și soarele se retrăgea, astfel încât poziţia 
acestuia din urmă nu mai putea să fie distinsă în spatele 
giulgiului cenușiu, uniform. Începu să bată o briză, aruncând 
forme de praf și pleavă peste drum, înțepând aerul cu ace 


VP - 313 


moarte de pin. 

La o oră după Lone Pine, în timp ce se apropiau de Bishop, un 
semn electronic de pe șosea avertiză că, din cauza condiţiilor 
meteorologice, poliţia rutieră din California cerea ca toate 
vehiculele care se îndreptau spre Mammoth Lakes și spre nord 
să monteze lanţurile pentru zăpadă. 

Ea se opri la o staţie de service și cumpără lanţuri de plastic și 
așteptă ca să-i fie instalate. 

Hendrickson închisese ochii. Părea să doarmă. Buzele lui se 
mișcau de parcă formau cuvinte, dar nu îi ieși niciun sunet. 

După instalarea lanțurilor, ea trase SUV-ul într-o parte, dar nu 
reveni imediat pe șosea. Înainte să înceapă ultima etapă, lungă, 
a călătoriei, dorea să-i sune scurt pe Gavin și Jessica și atunci 
află că telefonul ei de unică folosinţă se descărcase. 

În aproape trei luni ea fusese atât copleșită de evenimente 
doar o dată sau de două ori, încât să uite să-și ţină telefonul 
mobil încărcat. Se simţi abandonată, deși teama care o copleși 
era exagerată, un răspuns superstițios la o simplă scăpare. 
Travis nu avea să fie luat de lângă ea doar pentru că lăsase 
telefonul să se descarce. El era în siguranţă cu Gavin și Jessica. 
El era fericit și în siguranță, cu poneiul lui și cu ciobăneștii 
germani. 

Sistemul de încărcare era deja înfipt în planșa de bord, 
cuibărit într-un suport pentru pahare. Ea conectă telefonul la 
acesta. În funcţie de condiţiile meteorologice, se va opri să 
sune, fie la Mammoth Lakes, fie mai departe în minusculul oraș 
Lee Vining. 

Rubinstein cânta Concertul pentru pian Nr. 1 în Si bemol 
Minor, op. 23, al lui Ceaikovski, împreună cu Minneapolis 
Symphony Orchestra. 

Cu ochii tot închiși, Hendrickson șopti: Capete în interiorul 
capetelor, ochi în interiorul ochilor... 


18. 


De la restaurant, se întoarseră în camera lui Dubose, unde el 
se așază la o masă mică, lângă fereastra cu vedere la ocean, ca 
să lucreze pe laptop, în timp ce Jergen se așază în faţa lui, 
așteptând să audă ce idee reușise să izbucnească din 


VP - 314 


conexiunea sinapselor, în creierul acela înecat în grăsime. 

— Noaptea trecută amândoi piloţii de elicopter spuneau că 
Land Rover-ul a fost văzut ultima oară îndreptându-se în ce 
direcţie? 

— Sud-vest, spune Jergen. 

— Sud-vest, aprobă Dubose. Hai să aruncă o privire pe Google 
Maps. 

jergen nu dorește să-și mute scaunul în jurul mesei și să îl 
așeze lângă al lui Dubose, doar ca să privească ecranul. S-ar 
simţi ca un băieţel care îl privește pe tatăl lui făcând lucruri 
importante. El se uită afară la strălucitorul Pacific și ascultă cum 
partenerul său îi explică ce face. 

— Mai întâi, Gavin Washington va afla ce resurse inegalabile 
se află la dispoziţia urmăritorilor săi și va presupune că are puţin 
timp la dispoziţie să se ascundă, înainte ca fiecare mașină de 
poliție din acest stat să pornească în căutarea unui Land Rover 
alb, clasic, cu numerele lui de înmatriculare. Deci, presupunem 
că el are un set de plăcuţe de înmatriculare false și le folosește. 
Vehiculul este același. Rămâne să-și asume riscul. În regulă, 
dacă Washington nu modifică drastic direcţia pe care se află 
când iese din raza vizuală a echipajului de pe elicopter, el se 
grăbeşte prin sălbăticia pădurii naţionale Cleveland, 
îndreptându-se spre granița ținutului. Probabil că trece în San 
Diego County, undeva între De Luz și Fallbrook, nu se mai află în 
pădurea naţională, ci este într-o zonă hotărât rurală. Primul 
drum pavat la care ajunge este o șosea regională, S13, asfalt cu 
două benzi. O bretea de pe S13 îl conectează cu autostrada 
Interstate 15, dar el va evita o arteră majoră, atât de intens 
patrulată, chiar și în orele liniștite imediat după ivirea zorilor. Va 
rămâne cât va putea de mult pe drumuri terțiare, unde este cel 
mai puţin probabil să dea de vreo urmă de poliţist. El rămâne pe 
S13, trece de Camp Pendleton, baza Infanteriei marine, care 
ocupă o porțiune mare de coastă și apoi urmează o serie de 
drumuri de ţară, care pot să-l ducă spre sud și spre est, la 
trecerea de frontieră de la Tecate. Nu va încerca să traverseze 
la Tijuana, spune Dubose. Este pur și simplu prea fierbinte 
pentru el. 

— Tot Mexicul este prea fierbinte pentru el, admite Jergen. El 
și cățeaua fără picioare au arme, amintește-ţi. Nu vor risca să 
treacă în Mexic și să ajungă să fie reţinuţi pentru recompensă de 


VP - 315 


vreun federales corupt. 

— Ai perfectă dreptate, admite Dubose, de parcă se gândise 
deja la problema armelor. Așa că opţiunile fugarului se reduc la 
asta: întâi, va dori să se ţină departe de centrele populate 
importante, până când are ocazia să revopsească Land Rover-ul, 
ca să-l facă să se potrivească cu orice culoare este specificată în 
actele de înmatriculare, după care va fi mai puţin probabil să 
atragă atenţia poliţiei. Ceea ce înseamnă că trebuie să aibă o 
locaţie relativ izolată unde să poată face asta. Cel mai probabil 
va merge spre interior, în teritoriile cel mai puţin populate ale 
San Diego County - și sunt o mulţime dintr-astea. Ar putea să 
pornească spre sud, pe S13 și apoi să treacă pe prima șosea 
care merge spre est, care este șoseaua statală 76, un drum 
mult mai important ca S13, totuși, tot terțiar. 

Deoarece S13 urmează perimetrul estic al bazei Camp 
Pendleton, vor exista camere de supraveghere ale bazei 
militare, în diferite puncte pe respectiva porţiune de șosea. 
Jergen își ia laptopul din camera sa, revine cu el și îl conectează. 
Se strecoară în masiva comoară de date a NSA, pe o ușă 
dosnică pe care i-o furnizaseră arcadienii din agenţie. Accesează 
arhiva video de la camerele bazei Pendleton de pe S13, de la 
orele acelei dimineţi. Trece repede înainte, în căutarea unui 
Land Rover clasic, care se îndreaptă spre sud. 

Între timp, Dubose se concentrează la șoseaua statală 76, 
care traversează niște teritorii izolate, spre est. In curând 
găsește două puncte de interes, de-a lungul șoselei. 


19. 


Micuța casă albastră cu stucatură era la fel de umilă în 
interior pe cât era pe dinafară. În timpul construirii buncărului și 
a structurilor asociate acestuia, Cornell locuise aici, ca să-i 
supravegheze pe filipinezi, a căror limbă o învățase. In afară de 
talentul lui pentru dezvoltarea unor aplicaţii de popularitate 
uriașă, el avea un talent pentru limbi străine; vorbea fluent șase 
limbi. Camera de zi, biroul, unul dintre cele două dormitoare și 
bucătăria erau ocupate de mobilă ieftină, care nu se potrivea, 
dar era funcțională. 

— Chiar că e plin de praf, spuse Travis, când îi urmă pe 


VP - 316 


Gavin și pe Jessie prin casă, în timp ce câinii explorau de capul 
lor, cu obișnuita curiozitate canină. 

— El nu mai vine aici, spuse Gavin. În fiecare lună, când îl 
vizitez, verific locul, știi tu, să mă asigur că nu sunt probleme cu 
instalaţiile, scurgeri de apă, să mă conving că toate aparatele 
funcţionează. Dar nu am niciodată timp să fac prea multă 
curăţenie. 

— Sau înclinaţie, spuse Jessie. Ea trecu un deget peste 
tejgheaua din bucătărie ca să descopere un strat gros de praf. 

— Putem să-l curățăm imediat, spuse Gavin. Vom lega cârpe 
de cozile câinilor. Și băiatul ăsta de aici - putem să-l muncim 
până se prăbușește, în timp ce noi stăm în prag, cu pahare de 
ceai cu gheaţă. 

— Astea sunt aiureli, sunt convins, comentă Travis. 


20. 


Strălucitoare de la soare, marea sclipește pe țărm în valuri 
ritmice și se sparge pe plajele de alabastru în șerpi de spumă 
efervescentă, în timp ce de partea aceasta a ferestrei Carter 
Jergen trece în viteză prin imaginile video de pe drumul de ţară, 
de-a lungul marginii estice a bazei Camp Pendleton, până când 
se oprește la o imagine, în lumina dimineţii. 

— L-am prins! E chiar aici, același nenorocit de Land Rover. Să 
fiu al naibii dacă nu este el. 

— Sigur că el este, zice Dubose. 

El nu se obosește să se uite, când Jergen întoarce laptopul 
spre el, de parcă teoria lui despre acţiunile lui Gavin Washington 
nu avea cum să se dovedească greșită, de parcă lui Jergen i se 
dăduse să facă o treabă neînsemnată ca să-l ţină ocupat, în 
timp ce Dubose gândește treburile complicate. 

— Între timp, spune Dubose, am studiat șoseaua statală 76. 
Dacă are vreun loc izolat, vreo ascunzătoare rurală spre care se 
îndreaptă, atunci este drumul pe care este cel mai probabil să o 
apuce. Trebuie să găsești două camere la intersecție dintre 76 și 
drumul regional 16, în orașul Pala. 

— Pala? N-am auzit niciodată de Pala. 

— E un orășel amărât. Dar au acolo una dintre misiunile 
timpurii din California și a fost restaurată. Se consideră că 


VP - 317 


merită să supravegheze intersecția de acolo, ca să aibă dovezi 
ulterioare, în cazul unui act de terorism. Nu știu pentru ce. 

— Toate misiunile au valoare istorică, comentează Jergen. 

— O balegă pietrificată de dinozaur are valoare istorică, dar 
nu ţinem camere îndreptate spre fiecare grămadă din asta. 

jergen este consternat, dar nu este prima dată când o 
declarație a lui Dubose îl lasă fără replică. 

— Ei bine, celor din ISIS și tuturor celor de genul „să-ţi tai 
capul” le place să distrugă clădiri istorice și să șteargă trecutul. 

— Ceea ce contează pentru mine este prezentul, declară 
Dubose. Trăiesc în prezent. Oricum, verifică acele camere din 
Pala. Trebuie să fie și ele în arhiva NSA. Vezi dacă Land Rover-ul 
a trecut pe acolo, cam la o jumătate de oră după ce trebuie să fi 
ieșit de pe S13. 

Jergen are nevoie de zece minute ca să găsească o imagine 
cu Land Rover-ul care trece prin intersecţie dintre drumul 
regional S13 și șoseaua statală 76. Genul acesta de descoperire 
îl înfiorează întotdeauna. Este ca o magie. 

— L-am prins! declară el. 

— Sigur că l-ai prins, spune Dubose, ignorând din nou laptopul 
lui Jergen, ca să se concentreze pe ceea ce face el. 

— Acum, la vreo douăzeci de kilometri după Pala, drumul 
regional 6 iese spre nord din șoseaua statală 76, spre și mai 
minusculul orășel amărât Palomar Mountain. Două camere cu 
profil redus, la intersecție. Pentru observatorul Palomar. Atenţie, 
din nou nu mă întreba de ce. 

— Ei au telescopul Hale, cu oglinda de doi metri și jumătate, 
spune Jergen. Este un bun naţional de mare importantă. 
Studiază stelele, universul. 

— Stelele nu s-au mai schimbat de vreo câteva milioane de 
secole. Aici scrie că Palomar a fost deschis în 1930. Dacă au 
nevoie de atât de mult timp ca să studieze ceva ce nu se 
schimbă, atunci unii dintre tipii ăia stau pe acolo ca să fumeze 
iarbă și să se masturbeze. 

Uneori pare că Dubose spune lucruri pe care nu le crede cu 
adevărat, doar ca să vadă dacă poate să-l scoată din sărite pe 
Jergen. Dar Jergen se străduiește din greu să nu răspundă într-o 
manieră care să-i dea satisfacţie matahalei de ţăran. 

Fără să răspundă, el caută arhivele video ale camerelor de la 
intersecţia șoselei, la sud de Palomar. 


VP - 318 


21. 


Substanțele de curățenie aflate sub chiuveta din bucătărie 
erau vechi de câţiva ani, dar încă eficiente. În timp ce Jessie și 
Travis încep să curețe prin bucătărie, Gavin ieși prin ușa de 
legătură, în garajul cu un singur loc și aprinse lumina. 

Cornell își abandonase Honda lui, cu câţiva ani în urmă, când 
se mutase în reședința lui secretă, ca să treacă prin 
Apocageddon. De atunci, ieșea doar o dată pe săptămână ca să- 
și ia poșta; când îl vizita Gavin, Cornell îi dădea facturile plătite, 
ca să le pună la poștă. Cornell nu mai mergea nicăieri cu 
mașina. În ciuda milioanelor lui, el își cumpărase o mașină 
uzată; deși avea doisprezece ani vechime, kilometrajul acesteia 
indica doar 76 550 de kilometri. Conform celor spuse de Cornell, 
el o condusese mai puțin de trei mii cinci sute dintre aceștia, ca 
să meargă spre și dinspre Borrego Springs, să își facă 
cumpărăturile la magazinul central și la Desert Pantry, în timpul 
construcției buncărului său pentru sfârșitul lumii. Nu-i plăcea să 
conducă. El considera că viteza la care putea să meargă un 
automobil era profund nenaturală. 

În vizitele lui lunare, Gavin se îngrijise de Honda, păstrând-o 
în stare bună de funcţionare, pentru ziua în care vărul lui ar 
putea să decidă că, până la urmă, lumea nu avea să se 
prăbușească. De când el și Jessie îl primiseră pe Travis, mai 
avusese încă un motiv să aibă grijă de sedan: ca să-l poată 
folosi ei, în caz de urgenţă. 

După ce scosese Honda afară din garaj și o parcase lângă 
casă, realitatea a ceea ce se întâmplase îl lovi brusc. Avea 
nevoie să se așeze, pentru o vreme, în curte, pe ciotul unui 
dafin indian, care fusese tăiat cu ani în urmă, la umbra 
palmierilor plantați ulterior. Dacă viaţa lor confortabilă nu 
dispăruse pentru totdeauna, se dusese cel puţin atât cât va dura 
cruciada lui Jane și poate chiar mai mult. Dacă ea eșua, viețile 
lor nu numai că vor fi mai puţin confortabile, ci vor trăi, zi după 
zi, într-o atmosferă de tensiune, chiar groază. 

Desigur, dacă Jane eșua, nu doar ei, ci și cea mai mare parte 
a țării - cu timpul, cea mai mare parte a lumii - se va prăbuși 
într-o beznă fără scăpare. În urmă cu trei luni el nu ar fi 
considerat credibilă ideea unui viitor în care o clasă de elite, cu 


VP - 319 


o putere fără precedent, conducea o populație cuprinsă de 
teamă, unii reduși la sclavie prin nanoimplanturi, alţii intimidați 
să se supună, de către milioanele care erau astfel programaţi. 
Acele milioane se puteau transforma, într-o clipă, din vecinii tăi 
prietenoși în asasini nemiloși, care ar măcelări pe oricine era 
identificat ca rebel, inclusiv propriii lor părinţi, chiar și copiii lor. 
Acum îi venea greu să creadă că un asemenea viitor nu se va 
întâmpla. Prin comparaţie, o armată de strigoi ar fi o forță slabă. 

El și Jessie crezuseră suficient de mult în ideea necesităţii de a 
apăra libertatea, încât să-și sacrifice ani din viaţă - și Jessie 
chiar picioarele - pentru această luptă. Ei erau recunoscători 
unul pentru celălalt, pentru viaţa lor de după război. Să o vadă 
compromisă acum părea ceva prea greu de suportat. Nu că ei 
nu ar reuși să o suporte. Se pricepeau să îndure; greutăţile 
constituiau o piatră de temelie prin care ei își dovediseră 
valoarea faţă de ei înșiși. 

El știa ce ar spune Jessie, pentru că o mai spusese și înainte: 
„Nimeni nu mi-a promis vreodată că viața va fi o petrecere; 
atâta timp cât te am pe tine, cu care să râd și să sper, nimic nu 
mă poate învinge”. 

Și el simţea la fel. 

Chiar și așa, când se ridică de pe ciotul de copac, se învârti în 

cerc, cercetând ziua și știu că tot ceea ce păruse solid și etern 
era, de fapt, fragil. Albastrul albicios al cerului deșertului, 
palmierii cu frunzele lor atârnătoare, ca niște pene, marea 
întindere a deșertului care va înflori, în curând, până la munţii 
îndepărtați. Totul ar putea să pară comun, dar era, de fapt, 
uluitor dacă îţi rezervai timp să te gândești la asta, preţios mai 
presus de orice, fiecare loc din lume era un vis fantastic care 
primise substanţă. Dar puteai să te trezești din el când te aflai în 
faţa morţii - sau acum în fața unei vieţi de sclavie prin 
nanoimplanturi. 
__El trase Land Rover-ul în garaj și închise ușa mare, înclinată. 
Intr-o zi sau două va improviza o cabină de vopsire simplă, din 
ceva lemn și o mulţime de folii de plastic și va transforma 
Rover-ul dându-i culoarea albastră. Acum, se întoarse în casă să 
se radă în cap. 


VP - 320 


22. 


Deși Carter Jergen este nerăbdător să pună mâna pe Travis 
Hawk și să-l folosească pentru a o aduce pe mama lui în 
genunchi, aproape că își dorește ca presupunerea lui Dubose să 
se dovedească greșită, camerele de la intersecție spre 
observatorul Palomar să nu dezvăluie prezenţa Land Rover-ului. 
Dacă cei doi Washington au născocit cumva o acţiune ca să 
dispară între Pala și Palomar, ce plăcere va fi să-l vadă pe Yeti 
de West Virginia cu gura căscată și uluit. Dar nu, iată-l, vehiculul 
țintă, trecând prin Palomar. 

— Vreo optsprezece kilometri mai departe, se umflă în pene 
Dubose, șoseaua 76 se termină în șoseaua 79. De acolo, poate 
că au pornit spre sud, pe 79. Există două camere cu profil redus 
la Santa Ysabel, legate de misiunea de acolo, Santa Ysabel 
Asistencia. Verifică. 

— Ai fi putut să le verifici în timp ce eu verificam imaginile de 
la Palomar, observă Jergen, pe cel mai neutru ton pe care putea 
să vorbească. 

— Mă gândesc. Mă uit la hărţi și gândesc. Cineva trebuie să și 
gândească, spune Dubose. 

După o vreme, Jergen are ceva de raportat. 

— Ar fi trebuit să treacă prin Santa Ysabel probabil la vreo 
jumătate de oră după Palomar. Am trecut în viteză prin vreo 
nouăzeci de minute de imagini. Nici urmă de Land Rover. Te-ai 
mai gândit? Avem nevoie de mai multă gândire. 

— Nu mă opresc niciodată din gândit, comentează Dubose. 
Mi-aș dori să fi avut mai multe dintre aceste misiuni stupide în 
zonă, dar nu avem. E în regulă. Mă ocup. Așteaptă. 

— Să aştept? 

— Tocmai mi-a venit o idee, adaugă Dubose. 

Bărbatul masiv stă așezat în faţa laptopului, cu umerii drepţi, 
capul ridicat, bărbia împinsă în faţă, cu expresia aproape o 
parodie a felului în care ar arăta un bărbat atunci când este 
însuflețit de un scop nobil. La naiba, nu pare că încearcă să 
arate ca Dudley Do-Right. 


VP - 321 


23. 


Vântul se opri înainte ca norii să înceapă să aștearnă fulgi 
mari care coborau în spirală, plutind peste capota Explorer-ului, 
curgând peste parbriz, fără să atingă sticla, prinși în curentul de 
aer al mașinii. Asemenea unui fum rece, zăpada se învolbura, la 
început pe deasupra pavajului, dar apoi începu să se lipească. 

Până când ajunse în orașul Lee Vining, Jane trebui să reducă 
viteza, după care avu nevoie de ștergătoarele de parbriz. 
Foșnetul de metronom al lamelor de cauciuc și cântecul 
monoton al lanțurilor de pe anvelope îl bruiau pe Rubinstein, așa 
că ea opri muzica. 

Ea ieși de pe drum și opri în parcarea unui magazin universal. 
Când apucă telefonul de unică folosinţă, care era acum încărcat, 
Hendrickson se trezi din vraja lui autoimpusă și privi 
instrumentul cu interes. Întâlni privirea ei, în timp ce ea se 
pregătea să introducă numărul telefonului pe care îl lăsase la 
Gavin și Jessie. Apoi privi în jos, la ecranul cu douăsprezece 
butoane. 

Ochii lui nu aveau albul lucios al unui ou fiert, ca în visul ei. 
Dar părea să existe o curiozitate nesănătoasă în ei, de parcă, la 
un anumit nivel, el știa că ea era tot dușmanul lui, chiar dacă nu 
putea să acționeze împotriva ei. 

— Priveşte în altă parte, spuse ea, ca să se asigure că el nu 
putea să vadă numărul la care dorea să sune. 

În schimb, el îi întâlni privirea din nou. 

— Priveşte în altă parte, repetă ea. 

El își întoarse faţa spre geamul de la ușa pasagerului. 

Poate din cauza faptului că acesta era un loc izolat, sau poate 
din cauza furtunii, ea nu reuși să prindă semnal. Va trebui să 
încerce mai târziu, deși se îndreptau spre o zonă și mai izolată și 
spre vreme mai proastă. Ar putea să fie nevoită să amâne apelul 
până când traversa graniţa în Nevada și ajungea la Carson City. 

Se întoarse pe 395, în urma unui camion al departamentului 
drumurilor cu un plug enorm care curăța pavajul. Semnalele 
galbene, rotitoare, aruncau valuri de lumină prin atmosfera 
cenușie, transformând zăpada în aur, ca o alchimie. 

Încă privind afară pe fereastra laterală, Hendrickson spuse: 

— ÎI vor găsi. 


VP - 322 


— Să găsească pe cine? 

În vocea lui plată nu exista nicio notă de animozitate sau 
triumf, doar o declaraţie sumbră despre ceea ce credea el că se 
va întâmpla. 

— ÎI vor găsi pe fiul tău. 

De parcă era un instrument cu coarde pe care soarta îl acorda 
ca să cânte la el, Jane simţi o strânsoare în piept. 

— Ce știi tu despre asta? 

— Nu prea multe. Băiatul nu era în centrul preocupărilor mele. 
Dar recent... 

— Recent ce? 

— Au dublat numărul de urmăritori care îl caută. 

— Și altceva? Știi și altceva. Spune-mi. 

— Nu. Doar asta. De două ori mai multe persoane care caută 
piste. 

— Nu-l vor găsi niciodată, spuse ea. 

— Este inevitabil. 

lraţional, ea dorea să-și scoată pistolul și să-l plesnească cu 
țeava peste faţă, dar nu avea nimic de câștigat dacă își 
satisfăcea această dorinţă. Nu mai exista nimic ce putea să-i 
facă, pe lângă ceea ce îi făcuse deja. 

Când el se întoarse din nou cu faţa înainte, ea spuse: 

— Care era principala ta preocupare? 

— Să te găsesc pe tine. 

— Și cum s-a rezolvat asta? 

După o perioadă de tăcere, el spuse: 

— Încă nu știu. 


24. 


Ideea lui Radley Dubose este aceea că dacă familia 
Washington nu a pornit spre sud pe șoseaua 79, ceea ce 
imaginile arhivate de la Santa Ysabel confirmă că nu au făcut, 
atunci trebuie să fi pornit spre nord. 

jergen se stăpâneşte să-și felicite partenerul pentru 
strălucirea deducției sale în această alegere cu două variante. 

— Dar n-ar fi mers prea departe spre nord, pe 79, spune 
Dubose, privind la ecranul laptopului său ca într-un glob de 
cristal, pentru că asta nu face decât să-i aducă înapoi în Orange 


VP - 323 


County, pe o rută ocolitoare. Nu au ieșit doar pentru plăcerea de 
a conduce mașina. 

— Da, sunt conștient de asta. 

— Dar singurul drum care face legătura cu întreaga secţiune 
nordică a șoselei 79 este șoseaua regională 2. 

— Prin urmare...? 

— Au intrat pe șoseaua 2. Dar acest drum duce spre sud, la 
frontiera cu Mexicul și deja mi-am dat seama că nu vor traversa 
frontiera, cu armele la ei. 

— Tu ţi-ai dat seama de asta? întreabă Jergen. 

Dubose nu ascultă suficient de atent ca să surprindă nota 
subtilă de sarcasm din vocea partenerului său. 

— Oricum, șoseaua 2 nu merge doar spre sud. Le oferă o 
opțiune dublă. 

— Incă o alegere sau-sau, care să testeze detectivul 
inteligent. 

— Chiar când șoseaua 2 face o curbă strânsă spre sud, se 
intersectează cu șoseaua regională 22. Așa că poţi să pariezi că 
au luat-o pe 22 spre est, care duce dincolo de deșertul Anza 
Borrego, la Salton City, în Salton Sea. 

— Salton City prin Salton Sea. Sună ca titlul unui cântec, 
comentează Jergen. 

— Dar dacă doreau să meargă la Salton Sea, ar fi mers spre 
sud pe 79, pe 78 și pe 86, pentru că toate alea sunt drumuri 
mult mai bune ca 22. 

— Toate numerele astea, spune Jergen, îmi fac capul meu 
drăguţ să se învârtă. Deci, care este concluzia ta? 

— Douăzeci și doi duce doar în două locuri. Salton City este la 
capătul ei și, înainte de asta, Borrego Springs. 

— Poate mergem și la Borrego Springs și vedem ce este de 
văzut. 

Dubose ridică privirea din laptop. 

— Nu tocmai am spus asta? Sunt două sute de kilometri. 
Putem ajunge acolo în două ore. 

Jergen își ia laptopul. Dubose îl lasă pe al lui în cameră și 
amândoi coboară spre intrarea principală a hotelului. Ziua este 
călduroasă și palmierii se înalță maiestuos, iar niște pescăruși 
albi plutesc sus, în liniștea cerului albastru, senin. 

Valetul confirmă că, în urmă cu o oră, un domn numit Harry 
Lime a livrat un vehicul pentru uzul lor. A venit pe un camion 


VP - 324 


platformă. El declară că este unul dintre cele mai uimitoare 
vehicule pe care le-a văzut vreunul dintre valeţi vreodată. 

Personalul NSA înlocuise cele două anvelope sparte, spălase 
VelociRaptor-ul și îl ceruise. Camioneta arată fabulos. Dubose 
conduce. 


25. 


Complet chel, capul lui Gavin nu este la fel de neted precum 
cel al vărului său; are o topografie. El reveni din baie în 
bucătărie, încruntat, în timp ce își lăsa palma să alunece peste 
craniul chel. 

— Am un cap denivelat. 

— Probabil de la toate dăţile în care ţi-am băgat cu forța 
mintea la cap, spuse Jessie. 

Travis subliniază: 

— Unchiule Gavin, arăţi ca Vin Diesel. 

— Tipul din Furios și iute? Presupun că vrei ca ăsta să fie un 
compliment. Dar sunt sigur că nu m-aș fi ras în cap dacă aș fi 
știut că am capul denivelat. 

— Toţi avem capul denivelat, îl asigură Jessie. Din motivul 
ăsta frenologii găsesc ceva de citit atunci când îţi analizează 
craniul. 

— Capul lui Cornell este la fel de neted ca un ou. 

— Ei bine, ăsta nu este singurul lucru diferit la Cornell. 

— Nu sunt prea sigur cum o să arăt cu barbă. 

— Hei, mătușă Jessie, câinii năpârlesc foarte mult acum, 
spuse Travis. Am putea să salvăm niște păr de la câini și să-l 
lipim pe bărbia unchiului Gavin. 

— Este genial, Trav. Trecem cu aspiratorul portabil peste 
Duke și Quennie și vom avea păr mai mult decât suficient. Il 
putem lipi la noapte, ca să avem o idee despre cum va arăta 
bărbatul meu peste doar câteva săptămâni. 

Câinii erau interesaţi în mod special de Gavin, amușinând în 
jurul picioarelor lui și pe crăcii pantalonilor, de parcă încercau 
să-și dea seama dacă, la fel ca Samson și Dalila, el pierduse și 
altceva odată cu părul. 

El îi spuse lui Jessie: 

— Va trebui să mergem în oraș să cumpărăm mâncare. Așa 


VP - 325 


că de ce nu începi să te deghizezi acum, să-mi dai și mie o mică 
șansă să râd de tine. 

— Continuă să vorbești așa și nu o să ai de mâncare la cină 
altceva decât ce primesc și câinii. 

După ce Jessie intră în dormitor, unde își lăsaseră bagajul, 
Travis spuse: 

— Am șters toată bucătăria, unchiule Gavin. Acum va trebui 
să ștergem în interiorul dulapurilor. Aici este apă cu Lysol. Pute. 

— Dar pute bine, adăugă Gavin. De ce nu începi tu să ștergi și 
vin și eu să te ajut în cinci minute. 

— Unde te duci? 

— Să mă ascund într-un loc în care nu mă poţi găsi. 

Băiatul rânji. 

— Te găsesc eu, foarte bine. Duke și Quennie, cu nasurile lor, 
te vor găsi până și pe Marte. 

Când Gavin intră în camera de zi, descoperi că Jessie îi 
anticipase intenţiile. Ea îi dădu telefonul de unică folosință pe 
care îl lăsase Jane. 

— Asta o să o lovească dur, dragule. 

— Crezi că eu nu știu? 

El se duse cu telefonul la poarta din față și închise ușa în 
urma lui. Era îngrozit că trebuia să-i spună lui Jane, că trebuia să 
adauge o povară la iadul prin care trecea ea acum, dar dorea să 
termine cu treaba asta. 

Aparent Jane se afla într-un loc în care nu avea semnal. Nu 
reuși să dea de ea. 


26. 


La Oceanside, Dubose iese de pe autostrada Interstate 5 
și intră pe șoseaua statală 76, îndreptându-se spre est. 

Condusese, probabil, vreo patruzeci de kilometri, când spuse: 

— lată. 

— lată ce? întreabă Jergen. 

Arătând prin parbriz, Dubose spune: 

— Asta este șoseaua regională 16, în față, la stânga. 
Intersecţia spre Pala. Locul despre care tu n-ai auzit, unde se 
găsește misiunea restaurată. Vezi stâlpul ăla? Camerele se află 
chiar în vârful acelui stâlp, exact cum ţi-am spus că vor fi. 


VP - 326 


Camere cu profil redus, așa că abia dacă îţi dai seama că sunt 
acolo. El reduse viteza VelociRaptor-ului. Este exact cum ţi-am 
spus și pe urmă ai căutat imaginile și Rover-ul a trecut pe aici, 
așa cum ţi-am spus. El sună de parcă repetă pentru un rol, 
pentru un documentar pe care îl vor turna tehno-arcadienii, 
după triumful lor, ca să glorifice ascensiunea lor la puterea 
absolută. 

Dubose accelerează. 

— La vreo douăzeci de kilometri în faţă, pe stânga, este 
șoseaua regională 6, care merge la Palomar Mountain. Aceasta 
este una dintre cele mai importante pietre de hotar în seria de 
evenimente care duc la capturarea istorică a lui Travis Hawk și 
la predarea mamei lui. 

Carter Jergen se simte tot mai irascibil din cauza turului cu 
ghid al lui Dubose, în această călătorie istorică. 

— Mda, bine, nimeni n-a prins pe nimeni, încă. _ 

— Vom pune mâna pe micul rahat, îl asigură Dubose. Il pot 
mirosi. 

— Fee, Fi, Fo, Fumê, spune Jergen și se întreabă dacă această 
aluzie literară ar putea să treacă peste capul omului de la 
Princeton. 

La scurtă vreme după aceea, Radley Dubose continuă: 

— Și în faţa noastră se află virajul spre Palomar Mountain. Alte 
două camere cu profil redus, pe stâlpul de acolo, care 
înregistrează chiar acum cursa noastră spre finalul acestei 
povești urâte. 

— La naiba, jelește Jergen. Eu ar trebui să conduc. 

— Observatorul Palomar, spune Dubose, are un telescop cu 
oglinda de doi metri și jumătate. Un important bun naţional. 

Este prea mult. Jergen îi amintește de ceea ce spusese mai 
devreme. 

— Unde astronomii stau degeaba ca să fumeze iarbă și să se 
masturbeze. 

— Ar putea foarte bine ca asta să se întâmple, prietene, dar 
te-aș sfătui să nu spui asemenea lucruri în public. N-ai face 
decât să fii batjocorit și luat în râs și cei de la putere ar spune că 
ești neserios. 


€ începutul poemului Jack și vrejul de fasole. (n.tr.). 
VP - 327 


27. 


Când Jane lăsase trusa pentru deghizare, Jessie se îndoise că 
cineva ar putea să nu o recunoască. Dar, privindu-se în oglinda 
din baie, ea admise că, așa cum se întâmpla de obicei, doamna 
Hawk știuse ce face. 

Ea reveni în bucătărie, cu părul ei negru, drept prins în agrafe 
pe sub peruca afro, modificată, ceea ce funcţiona, deoarece 
moștenirea ei multietnică îi lăsase un ten creol, ceea ce îi 
permitea să treacă drept o persoană care avea niște strămoși 
undeva prin Africa. Ochii ei verzi, irlandezi, erau ascunși sub 
lentile de contact care îi transformaseră culoarea ochilor în 
căprui. 

Travis zise: 

— Mătușă Jessie, arăţi foarte bine și așa. 

— Așa este, admise Gavin. Este ca și cum, brusc, nevasta 
mea e plecată în oraș și apare vulpita asta. 

— O, dragule, ăsta este genul de lucru pe care l-ar spune un 
bărbat prost, gândindu-se că obţine niște puncte. 

Gavin se strâmbă. 

— M-am auzit spunând asta. Nu-mi vine să cred că am spus-o. 
Ceea ce cred că s-a întâmplat este că am fost posedat, pentru o 
clipă, de spiritul unui bărbat cu adevărat prost. 

Ajunseseră la un moment care o făcea pe Jessie să se simtă 
incomod, dar ea nu putea să-și dea seama cum să-l ocolească. 
Aveau să-l lase singur pe Travis poate pentru o oră și jumătate, 
poate chiar două ore. 

Travis avea două canistre de spray paralizant Sabre 5.0, de 
puterea celor folosite de agenţiile de aplicare a legii, pe care 
Gavin și Jessie îl antrenaseră să le folosească, atunci când 
venise prima dată să locuiască la ei. El ar avea și câinii, care îl 
adorau și erau foarte protectori și vigilenţi, datorită rasei lor și a 
antrenamentului. Deși nu împlinise încă șase ani, băiatul era la 
fel de responsabil ca un copil de zece. Casa va fi încuiată bine. 
Era miezul zilei. Borrego Valley avea, practic, criminalitate zero, 
în parte și pentru că mai mult de o treime din populaţie avea 
peste șaizeci și cinci de ani și vârsta medie era de cincizeci și 
șapte de ani, poate cincizeci și opt. În toţi anii în care casa 
rămăsese goală, cu excepţia vizitelor lunare ale lui Gavin, nu 


VP - 328 


existase niciodată vreo spargere sau vreun act de vandalism. 

Travis era mai în siguranţă aici decât ar fi fost cu ei, și totuși 
Jessie era îngrijorată. 

Planul era să cumpere alimente și alte obiecte necesare, care 
să le ajungă pentru o lună. Chiar cu înfățișarea schimbată, ea și 
Gavin nu doreau să se aventureze în Borrego Springs, în mod 
regulat. Intr-un oraș atât de mic, cu o populaţie de mai puţin de 
patru mii de locuitori, persoanele noi ar fi remarcate rapid, mai 
ales persoanele de culoare, pentru că populaţia de culoare era 
mai puţin de un procent. Cu cât se arătau la faţă mai puţin, cu 
atât mai bine. Și dacă nimeni nu-i vedea împreună cu Travis, ei 
nu se vor potrivi niciunei descrieri despre doi fugari cu un copil. 
Erau niște oameni obișnuiți, poate turiști, genul care locuiau în 
rulotă și vizitau Borrego Springs pentru vreo două săptămâni. 

Aveau toate motivele să creadă că nu puteau să fie depistaţi 
în acest loc relativ izolat. Camerele pentru monitorizarea 
traficului și cele pentru supravegherea spaţiilor publice, care 
erau omniprezente în orașele mari și chiar în zonele suburbane, 
la fel ca pe autostrăzi și pe șoselele statale importante, nu 
fuseseră încă instalate pe drumurile lăturalnice sau în localităţi 
atât de mici și atât de în afara drumului ca Borrego Springs. 

Chiar și așa, dacă Gavin se ducea singur la cumpărături, vor 
exista momente când el va fi distras și va avea ambele mâini 
ocupate cu o sarcină sau alta. Ar fi vulnerabil și, în împrejurările 
actuale, orice moment de vulnerabilitate era o invitaţie pentru 
Moarte. 

În orice moment, unul dintre ei trebuia să aibă o mână pe 
armă. Jessie putea să facă acest lucru dacă împingea căruţul de 
cumpărături pe care îl umplea Gavin, ţinându-și pistolul în 
poșeta deschisă. 

Deși ar putea să pară improbabil ca ei să fie descoperiţi și 
urmăriţi, în timpul primei lor vizite în oraș, minimul de prudenţă 
impunea ca Jessie să meargă cu el și să fie atentă în orice clipă 
la ceea ce se întâmpla în jurul lor. Acum se aflau în război și 
nimeni nu poate să poarte războiul de unul singur. 

Mai era și Cornell, în biblioteca lui. Dar sărmanul Cornell, 
stresat de recenta vizită a lui Gavin, îi ceruse să plece și nu își 
va fi revenit suficient ca să accepte vizita băiatului atât de 
curând. 

— Vei fi în regulă aici, pentru două ore, îl asigură ea pe Travis, 


VP - 329 


deși gândul la el singur îi întorcea stomacul pe dos. 

— Știu, spuse băiatul. Voi fi în regulă. 

— Nu răspunde la ușă dacă bate cineva. 

— Nu răspund. 

— Stai departe de ferestre. 

— Așa voi face, mătușă Jessie. 

— Nimeni nu o să intre în interior, dragule. 

— Bine. Știu asta. 

— Dacă cineva încearcă să intre, ceea ce nu se va întâmpla, 
lasă câinii să se ocupe de el. 

— În regulă. Așa o să fac. 

— Dacă câinii nu se pot ocupa de el - ceea ce pot să facă, ÎI 
vor sfâșia, dar dacă nu pot să facă asta - doar atunci ar trebui 
să folosești spray-ul paralizant. 

— Știu cum să-l folosesc. 

— După ce i-ai stropit în faţă, fugi ca naiba, afară din casă. 
Du-te la ușa hambarului, dragule. Cornell va ști și te va lăsa să 
intri. Ea se uită la Gavin. Nu-i așa că-l va lăsa pe Travis 
înăuntru? 

— Sigur că-l va lăsa. 

Ea își dădea seama, după expresia bărbatului său, că el nu 
era sigur ce ar face Cornell. 

— Abia dacă îţi vei da seama că suntem plecaţi, dragule. Ne 
întoarcem imediat. 

Travis oftă. 

— N-am doi ani, mătușă Jessie. 

Ea se așeză în genunchi, îl îmbrăţișă și spuse: 

— Te iubesc, Travis. 

— Și eu te iubesc, mătușă Jessie. 

Ea ar mai fi putut să petreacă încă zece minute încurajându-l 
pe băiat, dacă Gavin n-ar fi spus: 

— Jessie, poate că nu știi asta, dar Bigfoot n-a fost văzut 
niciodată în zona asta și Godzilla este în Japonia. 

Jessie se ridică în picioare. 

— O să fii bine scumpule. 

Băiatul spuse: 

— La fel și voi. 

Gavin îl salută pe Travis. 

— Păzește fortul, locotenente. Ne întoarcem cu berea la ora o 
mie patru sute. 


VP - 330 


— Păzesc fortul, domnule, răspunse Travis și îi întoarse 
salutul. 

Când ieșiră pe ușa din spate, Travis încuie broasca și le făcu 
cu mâna prin fereastra din ușă, acoperită de praf, o figură 
cețoasă în spatele geamului murdar, de parcă el dispărea deja 
din viețile lor. 


28. 


Asta era, cu siguranţă, ultima furtună a sezonului și chiar una 
foarte târzie, dar natura lucra din greu la ea, de parcă ar fi fost 
nemulțumită de primăvară și intenţiona să dubleze iarna. In 
absenţa vântului, fulgii mici cădeau în fuioare, întinzând valuri 
peste chipul zilei. Zidurile de brazi, negri în lumină crepusculară 
a furtunii, se înălţau abrupt din șosea, atât de bine mascaţi încât 
păreau mai puţin niște grupuri de copaci și mai degrabă ca 
bastioanele și meterezele unui castel. 

Jane era conștientă de faptul că Hendrickson se holba la ea 
din când în când. Când ea întorcea ochii să-i întâlnească 
privirea, el imediat - și aproape timid - întorcea privirea în altă 
parte. 

Referitor la potenţialul lui pentru violență, estimarea ei fusese 
corectă. Nu făcuse nicio încercare să evadeze și nici nu dăduse 
vreun semn că s-ar gândi la așa ceva. Rămânea la fel de 
obedient ca un robot - exact în ceea ce-l transformase ea. 

Efortului de a menţine șoseaua deschisă i se alăturaseră și 
mașini dotate cu pluguri. Acestea se mișcau, prin ziua scăldată 
în alb, ca niște creaturi preistorice cu priviri fosforescente. 
Camioanele veneau în urma plugurilor și împrăștiau sare pe 
pavaj. 

În ciuda lanţurile sau din cauză că îi lipseau, câte un vehicul 
aluneca, ocazional, în șanțul de pe marginea drumului sau într- 
un morman de zăpadă, unde fie era abandonat, fie ajutat de 
șoferul unui camion de remorcare, care încerca să-l elibereze. 

Hendrickson șopti: 

— Cu cât ninge mai mult, cu atât mai mult continuă, cu atât 
mai mult continuă să ningă. Și, deși zâmbea nostalgic, lacrimi îi 
curgeau pe obraji. 

Jane presupunea că cita dintr-un alt poem pe care îl învățase 


VP - 331 


în copilărie, dar nu întrebă. Dincolo de faptul că el era acum una 
dintre persoanele ajustate, starea lui era grotescă și 
comportamentul lui atât de tulburător, încât ea nu dorea să fie 
atrasă pe orbita lui mai mult decât era strict necesar. 

Tânjea după compania copilului ei. In schimb, era încurcată cu 
acest straniu bărbat-copil, a cărui istorie chinuită includea atât 
faptul că fusese victima abuzurilor, cât și un vicios abuzator al 
altora. Și potenţialul lui demonic se afla încă în el, era tot acolo 
ca să fie scos la lumină de cineva care știa că fusese injectat cu 
un mecanism de control și care știa cum să-l comande. 

La 1:10 p.m., cam o oră și jumătate mai târziu decât se 
așteptase, ajunse la șoseaua US 50, la vreo trei kilometri sud de 
Carson City și viră spre vest, către Lake Tahoe. In faţa unui 
depou al Departamentului pentru Drumuri, se aflau aliniate 
utilaje pentru curăţarea străzilor, care așteptau să fie 
realimentate. Ea ieși de pe șosea, opri și făcu încă o încercare 
să-i sune pe cei doi Washington. 

Când ridică telefonul de unică folosință, Hendrickson întoarse 
privirea fără să fie nevoie să-i spună ea. Işi acoperi ochii cu 
mâinile, ca un copil mic care caută recunoaștere pentru că 
făcuse mai mult decât i se ceruse. 

De data asta avea semnal. Acolo jos, în Orange County, 
telefonul sună. Valuri de zăpadă se lipiră de parbriz și amurgul 
de la miezul zilei păru să se întunece pentru un moment și 
telefonul suna, suna, suna. 

Putea să existe un motiv bun pentru care Gavin sau Jessie nu 
răspundeau. Asta nu însemna neapărat necaz. Puteau să existe 
multe motive bune. 

Chiar și așa, când ea încheie apelul și așeză telefonul la loc, în 
suportul pentru pahar, avea palmele umede de transpiraţie. 


29. 


Travis nu era speriat pentru că rămăsese singur. Chiar nu era. 
Tatăl lui fusese infanterist de marină și mama lui fusese în FBI. 
Era un copil de marină-FBl. 

Câinii erau împreună cu el. Aveau dinţi ca niște săbii. Puteau 
să sfâșie pe oricine. Ei nu l-ar sfâșia pe el, dar, cu siguranţă, ar 
sfâșia pe oricine care merita să fie sfâșiat. 


VP - 332 


Și avea spray-ul paralizant. £/ putea să-i apere pe câini, dacă 
se ajungea la asta. 

Nu era chiar atât de mic pe cât părea. Avea un ponei Exmoor, 
pe care călărea și într-o zi, nu peste foarte multă vreme, va 
călări un cal. 

Deși dormise vreo două ore, pe bancheta din spate a Rover- 
ului, în noaptea trecută, avea nevoie de un pui de somn. Dar nu 
credea că era o idee prea bună să doarmă. 

Așa că mâncă încă un PowerBar, ca să-l ajute să rămână treaz 
și dădu câte un biscuit fiecăruia dintre câini. Asta îi luă cam cinci 
minute. 

Două ore însemna multă vreme. Dar nu și dacă își găsea o 
ocupaţie. Erau o grămadă de lucruri care trebuiau făcute. Casa 
era plină de praf și de pânze de păianjen și, în unele colţuri, 
erau gândaci morți. 

Se duse în baie cu o rolă de prosoape de hârtie și o sticlă de 
spray Windex. Folosiseră Windex în bucătărie. 

Se căţără pe polita de lângă chiuvetă. Folosi Windex și 
prosoape de hârtie ca să șteargă oglinda de deasupra poliţei. 

Dacă doreai să faci ceva bine, singurul mod în care merita să 
faci ceva, exista o șmecherie. Mama lui îl învățase trucul. Trucul 
era să-ţi pese de treaba pe care o faci și nu doar să o faci la 
repezeală, doar ca să fie făcută. 

Quennie tot venea la ușa băii ca să se uite la el. Ea nu avea 
voie să intre în baie pentru că Windex-ul o făcea să strănute. 

Duke se plimba dintr-o cameră în alta, patrulând. Uneori 
trecea prin fața ușii de la baie, mârâind ca pentru sine. 

Travis lucra la o chiuvetă foarte murdară, încercând să nu se 
gândească la cine ar fi putut să scuipe în ea și la ce ar fi putut 
să scuipe, când începu să sune un telefon, altundeva, în casă. 

Mătușa Jessie și unchiul Gavin îi spuseseră să nu răspundă la 
ușă și să stea departe de ferestre. Dar nu-i spuseseră ce să facă 
dacă sună telefonul. 

leși din baie, cu Duke alături de el și Quennie în urma lui. 
Urmări sunetul și găsi telefonul în bucătărie. Se afla pe tejghea, 
alături de frigider. 

Arăta ca telefonul special la care suna mama lui. Ea nu suna 
des, doar ca să spună că va veni curând în vizită. Și întotdeauna 
suna noaptea, când el era în pat. Așa că nu auzise niciodată 
telefonul sunând. Dar era destul de sigur că acela era telefonul. 


VP - 333 


El nu vorbea niciodată la telefon cu mama lui. Telefonul acela 
nu era pentru discuţii lungi. Era pentru mesaje rapide și urgenţe. 

Dacă nu era mama lui, dacă era unul dintre oamenii răi, 
atunci, dacă răspundea, poate că ei aveau să afle unde îl puteau 
găsi. 

Câinii stăteau de ambele părți ale lui Travis și toţi trei se 
holbau la telefon. 

Urechile câinilor erau întinse în față, trupurile încordate. Nu 
dădeau din coadă. Câinilor părea să nu le placă telefonul. 

Travis se decise să răspundă, oricum, fără să spună nimic 
dacă nu auzea vocea mamei lui. 

Dar când se întinse spre el, telefonul se opri din sunat. 


30. 


Orașul Borrego Springs îi este la fel de străin lui Carter 
Jergen ca orice loc de pe Lună. Dacă el ar fi crezut în iad, ar fi 
spus că locul ăsta este o avanpremieră a acelui regat satanic. 

Termometrul din bordul VelociRaptor-ului pretindea că afară 
sunt 31 de grade. Dar, în timp ce el și Dubose mergeau prin 
oraș, ziua părea mult mai călduroasă. În timpul verii probabil că 
temperatura ajunge la patruzeci și opt de grade, în cele mai 
multe zile. Aerul este atât de uscat, încât el își linge buzele 
mereu, ca să le împiedice să crape și sinusurile par să i se 
contracte în interiorul creierului. 

La Borrego Springs, acolo unde nu există suprafeţe întinse de 
beton și asfalt, există suprafeţe și mai mari de teren pustiu, 
nisipos. Pe trei părţi, în depărtare, se ridică munţi și pe cea de a 
patra parte apar mai aproape culmi aride de stâncă, la fel de 
inaccesibile precum crestele de care îl legase Zeus pe Prometeu 
și îi trimitea în fiecare zi un vultur să-i ciugulească ficatul pentru 
crima de a fi oferit oamenilor focul. Deșertul înconjoară orașul și 
pătrunde peste tot, pătat de tufișuri uscate care, fără îndoială, 
sunt pline de șerpi cu clopoței, șopârle otrăvitoare și tarantule 
de mărimea unor mingi de baschet. Centrele comerciale și 
magazinele individuale sunt amenajate cu pietriș, cactuși și 
aranjamente curioase de pietre care par să fie făcute cu intenţia 
de a transmite un mesaj mistic. 

Pâlcuri de copaci prăfuiţi sunt plantate în apropierea caselor, 


VP - 334 


ca să le umbrească. Oricum, în zona comercială există niște 
palmieri destul de îndepărtați, care se înalţă din mici decupaje 
în asfalt și beton, aruncând niște palide urme de umbră. Arată 
jalnici, disperaţi, de parcă ar tânji să fie săpaţi, băgaţi în cutii și 
trimiși cu un camion, în Florida. 

Reflexii orbitoare ies din pământul sterp, pavaj, clădiri și 
ferestre, care înmagazinează căldura și o radiază înapoi. 
Întregul oraș este ca un gigantic cuptor de pizza. 

Singurul petic de iarbă pare să se afle în centrul orașului 
Borrego Springs, în ceea ce se numește Christmas Circle, un 
parc care conține, prin comparaţie, o bogăţie de copaci, în cea 
mai mare parte palmieri și conifere, înconjurat de un sens 
giratoriu din care pornesc șapte străzi, ca spițele din butucul 
unei roți. 

jergen se simte dezradăcinat, străin, eșuat pe un țărm 
straniu. O pizzerie și un restaurant. Un stand de Taco. Grătar 
mexican și bar. Cafenea. Magazin de băuturi alcoolice. Nu vede 
nicio urmă a vreunui restaurant franțuzesc sau nord-italian sau 
vreun loc cu bucătărie mediteraneeană, rafinată. Nici măcar 
sushi. Presupune că orice restaurant din oraș ar accepta un 
client îmbrăcat în tricou, pantaloni scurți și sandale. Privind prin 
fereastra unei galerii de artă, nu vede niciun obiect care să se 
potrivească oricărei definiţii a artei cunoscute de el. Peste tot 
sunt camionete, jeep-uri și SUV-uri. Deși mai sunt câteva luni 
până la venirea verii, toți sunt bronzaţi, de parcă n-ar fi auzit 
niciodată de melanom și sunt ciudat de sociabili. Cei mai mulţi 
oameni pe lângă care trec ei, mergând pe jos, complet străini, le 
vorbesc - „Ce zi frumoasă” și „Bună ziua” și „Să aveţi o zi bună” 
-, ceea ce este cel mai straniu lucru în legătură cu acest loc, 
deși nu și pentru Dubose, care zâmbește și le întoarce urările. 

— De ce vorbești cu străinii de parcă i-ai cunoaște? îl întreabă 
Carter, până la urmă. N-ar trebui să atragem atenţia asupra 
noastră. 

— Atragi atenţia asupra ta dacă nu vorbeşti atunci când se 
vorbește cu tine. 

— Sunt străini. Ce-mi pasă mie dacă ei cred că este o zi 
frumoasă sau îmi doresc mie să am o zi bună? Oricum, cenue 
în regulă cu ei? De ce sunt atât de preocupați de faptul că n-ar 
trebui să am o zi de rahat? 

— Relaxează-te, Carter Northrup Jergen al treilea și caută 


VP - 335 


ceva neobișnuit. 

— Aici totul este neobișnuit. Și sunt al patrulea, nu al treilea. 

— Asta explică multe. 

— Ce vrei să spui cu asta? 

— Calitatea oricărui fond genetic, explică Dubose, este 
afectată în mod negativ de numărul de generaţii în care, din 
nefericire, au fost introduse linii de sânge noi. 

jergen se gândește să comenteze că familiile Northrup și 
Jergen, spre deosebire de alţii, au numeroase perechi de veri, 
însuraţi între ei, în arborele genealogic. Dar îi este prea cald și e 
prea afectat de plictiseală ca să intre într-o dispută. 


31. 


Tensiunea generată de faptul că-și lăsaseră în urmă viaţa lor 
confortabilă, cursa prin deșert și noaptea fără somn îl lăsaseră 
pe Gavin cu ochii înroșiți, cu gâtul înțepenit, cu diverse dureri 
musculare și cu o oboseală generală cu care trebuia să se lupte 
ca să rămână atent. La micul dejun mâncase PowerBar, nimic la 
prânz; acum, fiecare aliment pe care Jessie îl punea în căruț îi 
făcea stomacul să chiorăie. 

Proviziile pentru o lună, pentru trei persoane și doi câini, 
necesitau două căruțuri pline cu vârf, ceea ce însemna că atât 
Gavin, cât și Jessie vor fi prea preocupaţi ca să fie permanent și 
corespunzător în gardă. Soluţia era să împartă sarcina între cele 
două magazine principale ale orașului, să cumpere doar bunuri 
conservate sau preambalate din primul și alte conserve și 
mărfurile perisabile din al doilea, câte un singur cărucior cu vârf 
în fiecare magazin. 

In primul magazin, Jessie împinse căruţul și Gavin o însoţi, 
comentând prețurile și prefăcându-se că discută despre 
alegerea mărcilor, încercând să nu pară prea bătător la ochi 
când îi cerceta pe ceilalţi clienţi, ca să se asigure că nimeni nu 
le arăta un interes neobișnuit. 

Nu se gândise că fotografiile lor vor apărea la televizor. 
Arcadienii n-ar fi dorit să știe că cei care îl adăposteau pe fiul lui 
Jane Hawk fuseseră identificaţi. Nenorociţii nu aveau nicio 
intenţie să salveze băiatul; ei doreau să-l captureze. Dacă 
autoritățile făceau un anunţ oficial, după aceea trebuiau să 


VP - 336 


acţioneze ca la carte, să-l plaseze pe Travis în grija serviciului 
pentru protecția copilului, după care socrii lui Jane - Clare și 
Ancel Hawk, în Texas - vor încerca să obţină custodia. Având în 
vedere că era un băiat drăguţ, în vârstă de cinci ani, care-și 
pierduse recent tatăl și a cărui mamă era cel mai căutat fugar 
din America, factorul interesului uman va asigura o frenezie 
media. Orice judecător care ar decide împotriva bunicilor ar 
deveni un proscris, în ochii publicului, va crea simpatie pentru 
Jane și va ridica suspiciuni că povestea ei ar putea să fie mai 
mult decât imaginea fabricată cu grijă de „monstru frumos”, 
care vânduse secretele cele mai importante ale ţării sale unei 
puteri dușmane, omorând o mulţime de oameni pe parcurs. Așa 
că bunicii vor primi custodia. Și, mai devreme sau mai târziu, 
pentru a redobândi controlul asupra băiatului, autorităţile 
corupte îi vor injecta pe Clare și Ancel cu implanturile cerebrale, 
ceea ce ar fi cel mai prost deznodământ pentru Jane. Nu, băieţii 
răi nu vor risca să piardă controlul asupra poveștii mediatizate; 
vor ţine vânătoarea după Gavin și Jessie departe de știri. 

În primul magazin totul merse ca uns. În parcare, își 
transferară produsele cumpărate din căruț în portbagajul 
Hondei. Apoi conduseră o distanţă scurtă, până la al doilea 
stabiliment. 


32. 


În timp ce merg în jurul micului complex comercial, Jergen se 
simte revitalizat brusc, când vede ceva într-adevăr neobișnuit. 
La vreo cincisprezece metri în faţa lor, un cuplu de negri, de 
treizeci și ceva de ani, traversează parcarea și se apropie de 
intrarea unui magazin. Jergen nu poate vedea clar fața 
bărbatului, dar înălţimea și constituţia sunt cele ale lui Gavin 
Washington; tipul este chel, dar poate că s-a ras în cap. Femeia 
pare să fie negresă, ceea ce Jessica Washington nu este; ar 
putea să poarte o perucă. Ceea ce este neobișnuit la ei este 
același lucru care-i face pe Jergen și Dubose să fie diferiţi față 
de oricine altcineva pe care l-au întâlnit în Borrego Springs: în 
această după-amiază fierbinte, atât bărbatul, cât și femeia 
poartă haine sport și acestea sunt croite suficient de largi ca să 
permită ascunderea unor arme. 


VP - 337 


Când cei doi dispar în magazin, Dubose spune: 

— Dar ea are propriile ei picioare. 

— Poartă pantaloni lungi, kaki. De unde știi ce se află pe sub 
ei? 

— Merge așa cum merg persoanele cu picioare adevărate. 

— Pentru că și-a luat Ottobocks. 

— Ce și-a luat? 

— Folosește picioare de alergare cu lamă elastică de oţel 
atunci când participă la concursuri. În alte ocazii folosește 
Ottobocks X-Three. Jergen spune pe litere O-t-t-o-B-o-c-k-s. 
Evident că n-ai citit tot ce era în raportul despre cățeaua asta. 

Dubose nu are remușcări. 

— Rapoartele astea sunt scrise de pizde legate de birou, care 
cred că, într-o zi, vor ajunge să scrie un roman și să câștige 
premiul Pulitzer. Eu doar răsfoiesc rahatul lor cu înflorituri. 

— Eviţi rahatul cu înflorituri, spune Jergen. Uite care este 
esenţa: fiecare genunchi al protezei dispune de mai mulţi 
senzori, un giroscop, un sistem hidraulic senzaţional, un 
microprocesor, software, un sistem de rezistenţă și o baterie. 
Poate să alerge rezonabil de bine, să meargă cu spatele, să urce 
scări și să arate natural când face asta. 

— Deci, tu crezi că sunt ei? 

— Tu ce crezi? întreabă Jergen. 

Dubose freamătă. 

— Cred că ar trebui să ne uităm mai de-aproape. 


33. 


Jessie se tot uita la ceasul de mână gândindu-se la Travis, 
aflat acasă, doar cu spray-ul paralizant și câinii. Nu își făcea griji 
că oamenii care îi vânau l-ar putea găsi. Dar exista, oricând, 
posibilitatea unui incendiu. Sau un cutremur. Sau ar putea să se 
taie, cumva, în ceva și să sângereze rău. 

Temerile ei proveneau mai puţin din amenințările realiste la 
adresa băiatului cât din îngrijorarea și din neliniștea modului 
abrupt în care vieţile lor fuseseră întoarse cu fundul în sus. Ea 
nu dormise noaptea trecută; și responsabilitatea pe care o 
simțea faţă de băiat o îngrijorează, până când anxietatea 
devenea mai intensă decât fusese vreodată de la război 


VP - 338 


încoace. 

In perioada petrecută în primul magazin, ea nu avusese 
încredere în capacitatea ei de a părea relaxată și de a reacționa 
rapid, în cazul în care apărea o ameninţare. Mintea ei era 
confuză. Reflexele nu erau așa cum ar fi trebuit să fie. Exista o 
posibilitate reală ca, dacă s-ar fi întins după armă, să bâjbâie 
prin haina sport. 

Prin urmare, în timpul drumului spre al doilea magazin, ea își 
scosese Coltul Pony .380 din tocul său de umăr, fixat cu centură 
și îl puse în poșetă. 

Poșeta se afla acum așezată în coșul pliabil care atârna pe 
deasupra compartimentului mai mare al căruţului de 
cumpărături. Fermoarul era deschis, cu mânerul pistolului în 
așteptarea palmei ei, ascuns între portofel și un pachet de 
șervețele. 

Chiar și cu arma mai bine plasată pentru o apucare rapidă, și 
deși totul merse lin până acum, Jessie era îngrijorată pentru 
Travis. Ei abia dacă începuseră turul celui de al doilea magazin 
și erau plecaţi deja de nouăzeci de minute. Nu vor ajunge înapoi 
acasă pentru încă o oră, ceea ce însemna cu o jumătate de oră 
mai târziu decât promiseseră. 


34. 


Imediat după ce îi observaseră pe suspecți, Jergen și Dubose 
se grăbiră în spatele magazinului, în zona pentru livrări. Ușa nu 
este încuiată. Ei pășesc în interior și rămân în picioare, clipind în 
aerul rece, în timp ce privirea li se adaptează la lumina scăzută. 

Acesta este un spațiu de depozitare, aflat în spatele localului 
comercial și este mai mic decât se așteptase Jergen. Nu poţi să 
numești acest magazin o afacere „mama și tata”, dar nici nu 
poate să folosească prefixul super. 

Aici se află trei bărbaţi îmbrăcaţi în pantaloni negri și cămăși 
albe, dintre care doi poartă șorţuri albe, cu emblema 
magazinului pe piept. Cel fără șorț taie folia de pe trei paleți cu 
mărfuri livrate recent. Ceilalţi doi mută pungi cu zahăr de două 
kilograme și jumătate de pe unul dintre paleți pe rafturile de 
depozitare, metalice. 

Tipul care tăia cu foarfecă folia se ridică de la treaba lui. 


VP - 339 


Are părul tuns scurt, un aspect îngrijit, fără bijuterii pe faţă, fără 
vreun tatuaj vizibil, pantaloni bine călcaţi și pantofi strălucitori. 
Înfăţișarea lui ca la carte pare să sugereze că ar putea să fie 
mormon, ceea ce este un plus, pentru că mormonii sunt crescuţi 
să fie de ajutor. 

— Cu ce pot să vă ajut, domnilor? 

— Trebuie să vorbim cu directorul, spune Dubose. 

— Ei bine, eu sunt acela. Oren Luckman. Cu ce vă pot ajuta? 

Jergen continuă: 

— Suntem de la fisc. El privește spre ceilalţi doi bărbaţi care 
par prea interesaţi de orice mică dramă care să se petreacă aici. 
Am prefera să păstrăm povestea discretă. 

Biroul lui Oren Luckman se află într-un colț al spaţiului de 
depozitare. Biroul este acoperit de teancuri de facturi fixate cu o 
diversitate de pietre colorate, șlefuite. 

Arătând spre o piatră roșie, cu vinișoare negre, Dubose 
comentează: 

— Ăsta este un specimen frumos de rodonit. Apoi arată spre 
altul. Și acesta este un chrysocolla excepţional șlefuit. 

— Cunoști pietrele. Fața lui Luckman strălucește cu 
încântarea unui colecționar care nu consideră că entuziasmul lui 
ciudat îl transformă într-un tocilar de primă clasă. 

— A fost hobby-ul meu multă vreme, spune Dubose. O, iată, 
asta este o bucată spectaculoasă de rhodochrozit cu încrustaţii 
de cuarţ. O adevărată frumusete. 

— Acesta este de la mina Sweet Home din Colorado, spune 
Luckman, cu o notă enervantă de mândrie. 

Asta este pentru prima dată când Jergen aude despre acest 
hobby al lui Dubose. Ca să nu fie lăsat pe dinafară, el arată spre 
o piatră. 

— Un turcoaz magnific. 

Luckman și Dubose îl privesc cu ceva ce arată a milă și 
managerul zice: 

— Este un Howlit pătat. 

— Oamenii care nu se pricep, spune Dubose, cumpără 
bijuterii cu Howlit și plătesc preţul pentru turcoaz. Punând capăt 
discuţiei despre pietre, el scoate portofelul dintr-un buzunar 
interior al hainei și își flutură legitimaţia de la Agenţia Naţională 
de Securitate. 

Când Jergen își scoate și el legitimaţia, Luckman pare confuz. 


VP - 340 


— Dar aţi spus că sunteţi de la fisc. 

— Pentru urechile celor doi asistenţi ai tăi de acolo, explică 
Jergen. Nu vrem ca ei să discute despre agenţi NSA cu alți 
angajaţi din spaţiul comercial, pentru moment. 

— Am descoperit doi suspecți care tocmai au intrat în 
magazinul tău, adaugă Dubose. Dacă sunt cine credem noi, va 
trebui să-i arestăm. 

— O, Doamne, exclamă Luckman. Așa ceva nu se întâmplă 
niciodată pe aici. 

Jergen arată spre un monitor mare, montat pe perete, pe care 
se vede o imagine cu ceea ce pare să fie o zonă aflată imediat 
în interiorul ușii de la intrarea magazinului. 

— Câte camere de securitate ne poţi arăta? 

Cu aproape la fel de multă mândrie ca atunci când 
reacţionase la cuvintele admirative ale lui Dubose, despre ceva- 
ul încrustat cu cuarț, Luckman spune: 

— Câte una pe rând sau patru, într-un format pe un sfert de 
ecran. 

— Și câte camere, cu totul? 

— Opt. 

— Doar opt? întreabă Jergen. 

— Două în exterior, șase în magazin. 

— Doar șase, se lamentează Dubose. Ar trebui să fie cel puţin 
douăzeci și patru. 

— Cu siguranţă nu pentru un spaţiu de aceste dimensiuni, 
spune Luckman. Nu prin părţile astea. 

Cu ajutorul lui Luckman, care folosește o telecomandă, ei au 
nevoie de vreo două minute ca să localizeze cuplul de culoare. 
Managerul este capabil să focalizeze imaginea, pentru un prim- 
plan. 

În picioare, chiar în faţa monitorului, Jergen și Dubose 
studiază fețele, atitudinile, felul în care se mișcă femeia. 

— Ei sunt, declară Dubose și Jergen este de acord. 

Ei pot să aștepte până când cei doi Washington părăsesc 
magazinul și împing un căruţ plin cu sacoșe de cumpărături, ca 
să-i prindă. Dar cei doi vor ieși cu grijă, atenţi la orice nu pare în 
regulă. Când vor ieși pe ușă, bărbatul va avea mâna sub haină, 
așezată pe armă. 

Ei vor fi cumva mai relaxaţi în parcare, când se îndreaptă spre 
mașină. Oricum, parcarea este de mari dimensiuni și acolo nu se 


VP - 341 


află prea multe vehicule în această duminică după-amiază. În 
momentul în care îi vor vedea pe Jergen și Dubose îndreptându- 
se spre ei, cei doi Washington vor înţelege corect situaţia și ar 
putea să urmeze un schimb de focuri. 

Un schimb de focuri nu este un risc pe care să merite să și-l 
asume, atunci când situaţia le permite lui Jergen și Dubose să 
beneficieze de elementul de surprindere. 

Ca de la un iubitor de pietre la altul, Dubose îi spune lui 
Luckman ce intenţionează să facă ei și de ce ajutor au nevoie 
din partea lui. Managerul păleşte, dar, deși ar fi fost, cu 
siguranţă, mai reticent să-i acorde asistenţă lui Jergen, el este 
cucerit de manierele mai din topor ale lui Dubose și este de 
acord cu strategia. 


35. 


Cei doi Washington își încărcaseră căruţul de cumpărături și 
aproape că terminaseră, când una dintre roţi se blocă și vru să o 
ia într-o altă direcţie. 

— Lasă-mă pe mine să mă lupt cu el, spuse Gavin. 

— Nu, aproape am terminat, insistă Jessie, mângâindu-și 
geanta din coșul pliant. Haide să încheiem, conform planului. 

Trei minute mai târziu, când se îndreptau spre partea din faţă 
a magazinului și se apropiau de staţiile casierilor, un bărbat care 
lucra la o vitrină de Cola, Diet Cola și Cola Zero, observă 
muntele de cumpărături pe care îl împingeau ei. Ecusonul de pe 
cămașa lui spunea că se numește Oren și că era managerul. 

— Voi ar fi mai bine să mergeţi la casa trei. Acolo este Eddie, 
este cel mai rapid casier al nostru. El o să vă rezolve imediat. 

Eddie era un tip de vreo treizeci și ceva de ani, cu păr blond și 
ochi albaștri. Arăta ceva mai scund decât Robert Redford, din 
vremurile în care făcea filme ca Butch Cassidy și Sundance Kid. 
Avea un zâmbet lingușitor care nu-i plăcea lui Gavin, genul de 
zâmbet bigot pe care oamenii îl afișau atunci când se prefăceau 
că le plac negrii. 

Gavin trecu în faţa căruţului, ca să-l descarce, în timp ce 
Jessie îl împinse pe culoarul de la casă și el simţi că era ceva în 
neregulă cu bărbatul ăsta, în afară de zâmbetul lui Eddie. 
Cămașa lui. Eddie purta un șort de magazin, pe deasupra unei 


VP - 342 


cămăși sport, cu model, cu mâneci scurte. Ceilalţi angajaţi ai 
magazinului nu purtau toţi cămăși albe? 

Și ecusonul cu numele. Scria EDUARDO. Nu Eddie. Eduardo 
sugera un personaj hispanic. Tipul ăsta era la fel de hispanic ca 
regina Angliei. 

Gavin își simţi mâna dreaptă, mânată de intuiţie, dorind să se 
întindă sub haină, după pistolul Springfield Armory. El aruncă o 
privire înapoi spre manager și observă că acesta se retrăgea de 
lângă vitrina cu Cola, după colț, pe un culoar, privind în urmă cu 
ceva ce părea îngrijorare. 

El privi spre Jessie și expresia ei spunea „Ce?” 

Luând o pungă mare de fulgi de porumb din vârful grămezii 
din căruțul de cumpărături, Gavin se prefăcu că o scapă de 
podea. 

— Oops! 

Dacă se întâmpla asta, nu exista decât o singură cale de 
scăpare. Oamenii care îi vor aresta nu vor acţiona conform legii. 
Ei vor fi arcadieni și nu va exista niciun viitor pentru el și pentru 
Jessie, în afara mecanismului de control. Sclavie. 

El se aplecă, aparent ca să ridice punga de fulgi de porumb, 
de fapt ca să-și scoată pistolul .45, înainte ca Eddie să poată 
observa mișcarea. În timp ce își băgă mâna pe sub haină și 
apucă pistolul, o privi din nou pe Jessie și gândi „O, Doamne, cât 
de mult te iubesc”, atât de intens încât spera că ea chiar îl 
auzea. 


36. 


Poate cu zece secunde înainte ca Washington și soția lui să se 
afle exact acolo unde ar fi trebuit să se afle, cu zece secunde 
înainte ca Jergen și Dubose să-și scoată pistoalele și să strige 
„Poliţia”, bărbatul pare să oprească înaintarea căruţului și scapă 
o pungă de fulgi de porumb. Lui Jergen nu-i place felul în care 
tipul a scăpat punga. 

Pistolul lui se află pe raft, lângă casa de marcat. Când se 
întinde după el, Washington se ridică și - rahat - are o armă în 
mână. 

Chiar atunci, Dubose, care fusese ghemuit în spatele raftului 
de reviste, iese la vedere și nu se obosește să strige „Poliţia”, de 


VP - 343 


parcă ar fi contat chiar dacă o făcea, și se repede înainte, 
trăgând două focuri, dintre care unul îl nimerește pe Washington 
în cap. În reflexul morţii, Washington apasă trăgaciul, dar îl 
ratează pe Jergen și lovește casa de marcat, și chiar în timp ce 
casa de marcat răspunde zgomotos, femeia este atât de rapidă 
încât scoate un pistol proiectat pentru a fi ascuns și îl golește nu 
în Jergen, care se afla mai aproape de ea, ci în Dubose, care 
este obligat să se arunce pe jos și să se târască. Expresia de pe 
fața cățelei este cel mai înspăimântător lucru pe care l-a văzut 
vreodată Jergen, atâta oroare și ură și furie și intenţie 
îndărătnică, încât ea pare o ființă supranaturală, asemenea unor 
creaturi ridicate dintr-un întuneric de infern, ca să adune 
sufletele și să le lege, zvârcolindu-se, la centură. Primul lui glonţ 
o lovește în umăr, o uimește, iar al doilea glonţ o doboară. 

Clienţii și angajaţii magazinului ţipă și aleargă spre uși și 
Dubose strigă „Poliţia! Poliţia! Poliţia!” doar pentru cazul în care 
cineva ar putea să aibă permis pentru o armă ascunsă și, printr- 
o înțelegere greșită a situaţiei, ar putea să deschidă focul 
asupra autorităţilor legitime. În urma focurilor de armă, toate 
zgomotele ricoșează adânc în urechile lui Jergen, de parcă 
izvorăsc dintr-o fântână adâncă. 

Jergen deschide poarta înaltă până la brâu și iese din locul 
casierului de la casa numărul trei și intră pe culoarul de la casa 
numărul doi. Ghemuit, cu pistolul ţinut cu ambele mâini, cu 
inima bătându-i atât de tare încât privirea îi pulsează, el 
ocolește raftul cu bomboane și gumă de mestecat și exemplare 
din National Enquirer. Acolo, pe podea, în spatele căruţului de 
cumpărături plin, zace femeia, întinsă pe spate, cu capul întors 
spre el. E încă în viaţă. Ea pare incapabilă să se ridice, poate 
paralizată, dar întinde mâna stângă după pistolul scăpat pe jos. 

El se îndreaptă spre ea și îndepărtează pistolul unde ea nu-l 
mai poate ajunge și privește în jos spre picăturile de sânge de 
pe buzele ei. Ochii ei sunt sălbatici, unul căprui și celălalt de un 
verde ameţitor și, dacă o privire ar putea ucide, el ar fi la fel de 
mort ca soțul ei. Auzul lui Jergen rămâne temporar afectat în 
urma schimbului de focuri și, deși vocea femeii trebuie să fie 
foarte slabă, aceasta ajunge la el cu o claritate pătrunzătoare: 
„N-am terminat cu tine, încă”, spune ea, apoi moare. 

Ochii ei rămân aţintiţi asupra lui Jergen, de parcă ar putea să-l 
vadă, de pe un țărm îndepărtat. 


VP - 344 


La început el se îndepărtează de cadavrul ei. Apoi, în ciuda 
tuturor dovezilor care indică contrariul, el se întreabă dacă 
aceștia nu sunt, până la urmă, cei doi Washington, ci un alt 
cuplu, cu înfățișare similară și care au un motiv legitim să fie 
înarmaţi. Asta este o mizerie uriașă, oricum ai privi-o și, dacă ei 
nu sunt cei doi Washington, este o mizerie și mai mare, o 
mizerie care le poate încheia cariera. Ca agenţi ai revoluţiei, un 
eșec de proporţiile acestea nu le va aduce o retragere timpurie; 
singura cale prin care se pot încheia carierele lor sunt două 
gloanţe în ceafă sau sclavia prin nanotehnologie. 

El se duce spre cadavru, se ghemuiește alături de el și, cu o 
ezitare, ridică cracul pantalonului, care dezvăluie proteza 
Ottobock. Ușurarea îl inundă, în timp ce privește în ochii ei morţi 
și spune: 

— Încearcă să alergi 10 kilometri acum, căţea. 


VP - 345 


PARTEA A CINCEA 


BĂIEȚII PIERDUȚI 


1. 


Cerul înghețat se întinde, invizibil, îndărătul nenumăraților 
fulgi care au căzut din el și au cristalizat aerul în coborârea lor 
albă, tăcută. 

Până la ora 2 p.m. ei călătoriseră pe șoseaua U.S. 50, spre 
vest și apoi spre sud. Apoi ieșiseră pe un drum de ţară și, de 
acolo, își croiseră drum pe o potecă nepavată care, conform 
celor spuse de Booth Hendrickson, fusese tăiată și era 
întreţinută de serviciul forestier. Drumul cu o singură bandă, cu 
degajări periodice, fusese curăţat după începerea furtunii, deși 
probabil nu în ultima oră. Cu tracţiune integrală și cu lanţuri la 
roți, Jane se simţea încrezătoare că îl poate străbate. 

Celebrul lac se întindea către vest, la vreo patru sute de metri 
de această potecă accidentată și încă mult sub nivelul acesteia, 
acoperit vederii atât de pădurea deasă, cât și de furtuna tăcută. 
Pinii contorta, brazii roșii, pinii albi, ienupărul și cucuta de munte 
erau încărcaţi cu zăpadă. In ciuda urgenței acestei misiuni, 
scena aceea avea ceva atemporal și o senzaţie că toate faptele 
umanității și toate dramele din viaţa lui Jane erau doar niște vise 
din care ea se trezise în această realitate. 

Booth se afla în captivitatea de mai bine de douăzeci și patru 
de ore. Cu cât va lipsi mai multă vreme, cu atât mai mult efort 
vor depune arcadienii în căutarea lui și cu atât mai largă va fi 
plasa întinsă de aceștia. 

Cei care se ocupau de căutare nu știau despre scara strâmbă, 
despre impactul profund pe care aceasta îl avusese asupra vieții 
lui și despre lucrul de mare valoare care o aștepta pe Jane la 
capătul coborârii înfricoșătoare. În afară de Booth și de cuplul 
care întreținea proprietatea în absenţa mamei lui, doar Anabel și 
Simon era conștienți de existenţa pasajului vertical. Simon nu 
fusese primit în conspirația arcadiană; el nu știa nimic despre 

VP - 346 


implanturile cerebrale. Și Anabel ar putea să nu creadă că fiul ei 
mai mare vorbise despre acest loc unde se întâmplaseră cea 
mai abjectă umilire și formarea lui - doar dacă nu știa că Jane se 
afla în posesia fiolelor cu mecanismul de control și s-ar putea să- 
| fi injectat pe cel mai bun dintre băieţii mamei. 

Oricum, Booth nu știuse despre fiole, așa că era posibil ca 
nimeni altcineva să nu fi aflat. Și dacă cineva de la vârful 
conspirației știa, doar Anabel cunoștea locația și semnificația 
scării, doar Anabel ar putea să înţeleagă la timp pentru ce s-ar 
putea duce Jane acolo, dacă aflase despre ea. 

Din drum se desprindea o a doua potecă acoperită la rându-i 
cu o mantie albă, dar curățată mai de curând, încât era 
practicabilă și Jane o luă pe aceasta, la indicaţia lui Booth. 
Drumul devenea mai abrupt. Copacii se îngrămădeau mai 
aproape. Se afla la doar câteva minute de destinaţia ei. 

Timp de secole, de mii de ani, lacul, la fel ca pădurile și 
pășunile alpine care-l înconjurau, îi încântase pe cei care 
călătoriseră pe aici. Pentru unii, efectul era mai puternic decât 
încântarea; locul acesta avea o aură mistică și evoca o senzaţie 
că adevărul și sensul lumii se află în spatele unor văluri mai 
subțiri aici decât oriunde altundeva. 

Doar Marile Lacuri erau mai mari ca Tahoe, dar Tahoe era 
mult mai adânc, modelat de ghețari în urmă cu un milion de ani 
și ajungând până la 500 de metri în locul cel mai adânc. 
Claritatea apei oferea vizibilitate până la o adâncime 
surprinzătoare și culoarea conferită de soarele verii îl 
transforma într-o vitrină imensă de safire și smaralde. 

Lacul nu îngheţa niciodată, dar temperatura lui foarte scăzută 
încetinea foarte mult descompunerea, la adâncimi mari. Un 
scafandru fusese găsit la o sută de metri sub suprafața apei, cu 
trupul aproape perfect conservat, la șaptesprezece ani după ce 
se înecase. 

— Oprește aici, spuse Booth și arătă cu mâna. 

Ea trase într-o degajare a drumului și puse Explorer-ul în 
poziţia de parcare. 

— De aici mergem pe jos, adăugă el. 

Ea își dorea să se fi oprit undeva să cumpere jachete și 
bocanci. Oricum previziunile meteo anunţaseră doar o fracțiune 
din toată zăpada care căzuse și echiparea ei și a acestui bărbat, 
în condiţia în care se afla, păruse o sarcină dificilă, plină de 


VP - 347 


riscuri. 
De parcă anticipase gândurile ei, el mai spuse: 
— Este o plimbare scurtă. 


2. 


Departamentul șerifului din San Diego menţine o secție 
secundară în Borrego Springs, ceea ce înseamnă că polițiștii 
ajung la scena de la magazin aproape înainte ca ecourile 
ultimelor împușcături să se risipească. Ei sunt bine pregătiţi, 
profesioniști, eficienţi - și o bătaie de cap, din punctul de vedere 
al lui Carter Jergen. 

El și Dubose sunt agenţi NSA și tipii ăştia nu sunt altceva 
decât polițiști obișnuiți, sticleţi oarecare. Chiar și așa, ei vor să 
aibă un rol în ancheta asupra schimbului de focuri, pentru că 
este în curtea lor, în orașul lor și aceștia sunt vecinii lor. 

Nu există niciun nenorocit de rol pentru ei. Asta este, aparent, 
o problemă de securitate naţională, cu mult peste nivelul lor de 
salarizare. Niciunul dintre ei nu dispune de autorizaţiile de 
securitate necesare ca să lucreze la anchetă. Niciunul dintre 
vecinii lor preţioși nu a suferit vreo zgărietură în cursul 
evenimentelor. Singura distrugere semnificativă este casa de 
marcat găurită de glonţ. Altfel, pierderile includ o cantitate mică 
de batoane de ciocolată, gumă de mestecat și reviste de 
scandal pătate de sânge și bucăţi de creier; nimic important. 

Totuși, iată-i aici, frustrându-i pe Jergen și Dubose, făcând 
fotografii ale așa-numitei scene a crimei și adunând, în grabă, 
numele acelor martori care nu fugiseră. 

Dubose dă un telefon pentru ajutoare. La scena crimei vor 
ajunge și alţi agenţi, de îndată ce vor putea fi aduși cu 
elicopterul. Numărul mai mare va ajuta să-i îndepărteze pe 
localnici din peisaj. 

Dar atunci apare căpitanul postului de poliţie, un tip numit 
Foursquare. El are fălci de buldog și ochii de oţel ai unui șef de 
sală din Vegas, care și-ar numi propria mamă trișor și ar arunca- 
o afară din joc dacă ar câștiga mai mult de patruzeci de dolari la 
blackjack. El vrea să știe cine sunt decedaţii și nu se 
mulțumește să afle că aceia sunt niște agenţi străini. El vrea să 
le verifice actele de identitate dar Jergen se împotrivește aprig 


VP - 348 


la deranjarea cadavrelor, deși nu există niciun act de identitate 
de găsit; el și Dubose au avut prevederea să îndepărteze 
portofelele de pe cadavrele celor doi Washington, înainte de 
sosirea jandarmilor locali. Ei au găsit și o cheie de la o Honda 
într-unul dintre buzunarele jachetei sport a bărbatului mort. 

In timp ce Jergen discută probleme de jurisdicție cu 
Foursquare, Dubose se duce în parcare, sub pretextul că trebuie 
să facă o listă a vehiculelor care ar putea să aparţină celor 
împușcați și să noteze numerele de înmatriculare, dar, de fapt, 
merge să încerce cheia lui Washington în toate mașinile Honda. 

Imediat ce Foursquare încetează să mai ceară să afle 
identitatea celor decedați, el îl trage deoparte pe Oren 
Luckman, managerul magazinului, și înregistrează o declaraţie a 
acestuia. Unul dintre adjuncţi caută cartușele goale și altul 
escortează un civil înalt, sumbru, la Jergen și îl prezintă ca pe 
antreprenorul de pompe funebre al orașului, care are și funcţia 
de medic legist. 

Dubose se întoarce și îl trage pe Jergen deoparte ca să-l 
informeze că acea cheie se potrivește la un sedan verde. Mașina 
conţine un portbagaj plin de pungi de cumpărături, de la celălalt 
magazin important. Evident, ei își făceau stocuri pentru mai 
multe săptămâni de hibernare. În Honda nu există nimic altceva 
care să identifice proprietarul, niciun document de 
înmatriculare, niciun card de la compania de asigurări în 
torpedo, așa cum ar trebui să fie. 

In timp ce căpitanul Foursquare înregistrează recapitularea 
febrilă a lui Luckman asupra schimbului de focuri, Dubose se 
duce în biroul managerului. El intenţionează să folosească 
computerul magazinului ca să intre în sistemul DMV din 
California, ca să verifice numărul de înmatriculare al Hondei 
verzi și să afle adevăratul proprietar. 

Jergen rămâne în urmă să se ocupe de colcăiala de uniforme 
preocupate. Dacă există vreun lucru pe care îl disprețuiește cel 
mai tare la polițiștii locali e faptul că mult prea mulți dintre ei 
gândesc că au datoria sacră să aplice legea, de parcă legea nu 
ar fi doar opera unui grup de politicieni înnebuniţi după putere și 
lacomi după bani, adunaţi împreună, de parcă ar fi trimisă de 
Dumnezeu, pe tăblițe de piatră. Și aici, la Borrego Springs, el 
pare să aibă de-a face cu un întreg cuib de genul acesta. 

Se sfătuiește singur să aibă răbdare cu tipul acesta de 


VP - 349 


personaje care au jurat să servească. Totul va fi bine. Dacă 
Dubose poate să identifice pe numele cui este înregistrată 
Honda, vor avea, cel mai probabil, adresa la care se adăpostea 
familia Washington. 

Acolo se va afla și băiatul. 


3, 


Copacii foarte deși poartă cea mai mare parte a ninsorii pe 
crengile lor, lăsând doar o mică parte să cadă pe pământ. Încă 
nu s-a stârnit vântul. Zăpada se așternea pe pământ în tăcere, 
adunată, în cea mai mare parte, pe sub crengile golite ale 
copacilor. Vegetaţia de sub aceștia era rară. Purtându-și geanta 
ei de voiaj din piele, Jane nu avea nicio dificultate să-l urmeze 
pe Booth Hendrickson, deși ziua era suficient de rece ca să-i 
facă ochii să lăcrimeze. Respirația i se cristaliza. 

Ea nu-și putea da seama cum se orientează el, pentru că 
pădurea părea prea uniformă ca să ofere repere ușor de 
recunoscut, dar el privi peste umăr și spuse: 

— Tocmai am pășit pe proprietate. Nu mai este mult de acum. 

Anabel deţinea trei hectare și jumătate aici, smulse de la tatăl 
lui Booth prin înţelegerea lor de divorț. Doar ceva mai mult de 
un hectar, în partea de jos, era îngrădit, restul de două hectare 
de teren, aflate mai sus, fuseseră lăsate libere, pentru vreun 
scop ulterior. 

Clădirea din capul scărilor se înălța pe sub pini, ale căror 
ramuri mai joase fuseseră tăiate ca să facă loc structurii și, prin 
urmare, era acoperită de ramurile de mai sus. Fără ferestre, 
construită din piatră locală, cu un diametru de vreo patru metri, 
structura avea un acoperiș în formă de dom, din aceeași piatră, 
astfel că sugera un cuptor vechi, supradimensionat. Ușa din oțel 
era prinsă într-o ramă din același material. 

Jane își lăsă geanta jos și examină încuietoarea Schlage. 
Cilindrul nu avea bordură, ca să nu poată fi tras afară din lăcașul 
lui. Cele două șuruburi care prindeau broasca pe ușă fuseseră 
sudate, ca să nu poată fi desfăcute. Dacă cineva ar fi fost 
suficient de curios ca să-și dorească să intre prin efracţie în 
clădire, ar fi avut nevoie de vreo două ore și ar fi făcut atât de 
mult zgomot încât îngrijitorii casei, aflaţi la o sută cincizeci de 


VP - 350 


metri mai jos, ar fi fost avertizaţi de încercare. 

În timp ce Jane scotea din geanta ei arma pentru deschiderea 
încuietorilor, Hendrickson scăpă un ușor sunet de neliniște, se 
întoarse cu spatele la clădire și începu să tremure mai violent 
decât ar fi putut să o facă din cauza frigului. 

— Poţi să faci asta, îi spuse ea. Apoi, amintindu-și de puterea 
pe care o avea asupra lui, spuse: Vei face asta! 

El revenise în copilărie, așa cum o mai făcuse și înainte, cu 
sprâncenele încruntate și ochii îngustaţi și cu vocea înăsprită. 
Aruncă o tiradă, grăbit: 

— Să-ţi găsești drumul cu o lanternă nu înseamnă nimic, 
băiete. Dar când poţi să o străbați de sus până la fund, în 
întuneric, la fel de orb ca un gândac care trăiește în rahatul de 
liliac dintr-o peșteră, atunci vei fi cineva. Scările astea sunt 
viața, băiete, adevărul acestei vieți, al acestei lumi întunecate, 
adevărul omenirii, în toată cruzimea și răutatea ei. Dacă vrei să 
supraviețuiești, rahat mic și jalnic, ai face bine să înveți să fii 
puternic, la fel ca mine. Coboară în gaură și învață, băiete. Jos, 
în gaură. 

Recitarea tiradei mamei lui se încheie cu un fior și cu o serie 
de încercări frenetice de a respira, de parcă s-ar fi înecat, deși 
respira valuri mari de abur. 

Lumina filtrată de furtună se reduse și mai mult, chiar în 
momentul acela, iar soarele de iarnă părea mai mult o idee 
decât o realitate. Poiana cu acoperiș de copaci apărea ca o linie 
de demarcaţie între lumea materială și un tărâm al spiritelor. În 
sfârșit, începu să bată o briză care mătură zăpada de pe 
crengile de deasupra lor și nori de fulgi de zăpadă traversară 
poiana, ca niște siluete, pe jumătate formate, ale unor persoane 
pierdute, aflate în căutare. 

— Nu mă obliga să cobor în întuneric, se rugă Hendrickson. 

Din geantă, Jane scoase o lanternă și i-o dădu. Avea una și 
pentru ea. 

— Nu vom fi în întuneric, spuse ea. Vom avea luminile 
noastre. Tu îmi vei arăta drumul. Tu îmi vei arăta drumul, 
înţelegi, Booth? 

— Da. 

— Vei fi în regulă. 

— Știu că voi fi în regulă, acceptă el, deși nu suna 
convingător. 


VP - 351 


Dacă mama lui era scrântită, și tatăl lui trebuie să fi fost 
scrântit în felul lui. Până la urmă, el fusese cel care descoperise 
scara strâmbă; în loc să anunțe autorităţile statului sau 
arheologii și antropologii de la universitate, care ar fi considerat- 
o de o valoare neprețuită, el o păstrase pentru sine, ca un 
amuzament, o curiozitate rară. El își folosise angajaţii ca să 
construiască această casă din capătul scării. 

Jane lovi ușor peretele ca să-și scuture zăpada de pe încălțări. 
Umezeala pătrunsese prin ele și avea picioarele îngheţate. 

Ea deschise ușa cu pistolul pentru descuiat, se întinse în 
interior și apăsă un întrerupător. Lumina înflori în camera 
rotundă, din piatră. Îl îndemnă pe Hendrickson înaintea ei și ea 
păși peste prag, în urma lui. 

Incuietoarea putea fi acționată doar cu ajutorul unei chei. Dar, 
înainte de a închide ușa în urma ei, se asigură că pe interior 
exista o gaură pentru cheie. In cazul în care cineva ar încuia ușa 
pe dinafară, ea ar putea să folosească arma pentru încuietori ca 
să iasă din clădire. 

Chiar în faţa lor, podeaua se pierdea într-o gaură, pe care 
Booth o privea cu groază. 

Ea se duse la gaură și îndreptă raza lanternei în ea și observă 
niște scări abrupte, poate din calcar, care fuseseră modelate în 
stânca naturală, cu unelte primitive. Pasajul era îngust, tavanul 
foarte jos și zidurile create de natură erau, în cea mai mare 
parte, netezite de mileniile de muncă răbdătoare a apei. 

— Nu-ţi va fi teamă, îi spuse ea, lui Hendrickson. Îmi vei 
deschide drumul și nu îţi va fi teamă. 

Deși aburul respirației încă ieșea dintre buzele lui depărtate, 
el arăta la fel de mort ca bărbatul de pe masa mortuară din 
subsolul casei de pompe funebre a lui Gilberto. 

După o ezitare, el aprinse lanterna și porni primul pe scara 
strâmbă. 


4. 


Două cadavre se răceau pe podeaua magazinului, un pachet 
de înghețată topită se scurgea printre mărfurile din căruţul de 
cumpărături. Oren Luckman se agita nervos, dincolo de scena 
împușcăturilor. Lumina urâtă a tuburilor fluorescente de 


VP - 352 


deasupra capului și plictiseala învăluiau atmosfera. 

Situaţia cu căpitanul Foursquare și echipa lui de adjuncți 
silitori devine atât de dificil de controlat încât Carter Jergen își 
folosește telefonul mobil ca să sune un arcadian care este 
director adjunct la NSA. Omul este și fost senator al Statelor 
Unite care, în calitate de oficial ales, reușise să-și asigure, din 
abundență, apariţii la televizor. El își făurise o imagine de 
apărător al sindicatelor angajaţilor din sectorul public, așa că nu 
existau prea multe îndoieli că Foursquare îi cunoștea numele. 

Vocea senatorului este distinctă și ușor de recunoscut și când 
Jergen îi dă telefonul lui Foursquare, căpitanul este impresionat, 
apoi fermecat, apoi convins de orice îi spune bărbatul măreț. 
Conversaţia lor durează cel mult patru minute, dar Foursquare 
zâmbește când îi returnează telefonul lui Jergen. 

— Ar fi trebuit să-mi spui că lucrezi sub comanda lui, îl mustră 
căpitanul pe Jergen. 

— Ei bine, domnule, întotdeauna consider că este greșit să 
mă folosesc de numele lui, până când nu sunt obligat să o fac. 
Nu cred că am făcut destule pentru ţara asta ca să mă folosesc 
de realizările unui om ca el. 

— Asta spune multe despre tine, zice Foursquare. Nu putem 
să ne retragem cu totul, dar ne vom da deoparte, până când 
ajunge aici echipa voastră și suntem de acord că noi nu mai 
putem face nimic în plus. El spune că sunt deja în aer și vor 
ajunge aici în jumătate de oră. 

— Mulţumesc, căpitane. Îți sunt foarte recunoscător, zice 
Jergen cu cât de multă sinceritate falsă poate să adune. De fapt, 
el nu este mai recunoscător decât ar fi față de un ţânțar 
purtător de boli, care tot încearcă să-l muște. 

Și iată că apare Dubose, arătând nu ca un bărbat care a 
rezolvat un mister, ci ca unul care are nevoie să se ușureze pe 
cineva și se află în căutarea persoanei ideale pe care să facă 
asta. 


5. 


La decenii de la cruda sa formare, Hendrickson coboară din 
nou în groapă, iar Jane Hawk îl urmează, dar nu atât de aproape 
încât el să se poată întoarce să o lovească, într-un moment de 


VP - 353 


revoltă. 

Pasajul în coborâre părea să se construiască singur, pe 
măsură ce razele lanternelor pluteau peste el, de parcă o 
asemenea arhitectură stranie ar trebui să fie rezultatul 
imaginației. Pereţii netezi, palizi, de piatră coborau în valuri 
catifelate, rezultatul a nenumărate milenii de curgere a apelor, 
fără îndoială cu ajutorul topirii acel puţin unei pături de kilometri 
grosime, formată în timpul unei glaciaţiuni. 

Cu milioane de ani în urmă, cu mult timp înainte ca fiinţele 
umane să înceapă să meargă pe suprafaţa pământului, natura 
începuse să formeze această scară diformă, poate atunci când o 
încrețire verticală violentă formase lanţul muntos Sierra Nevada, 
spre vest și Carson Range, spre est, lăsând bazinul Tahoe între 
ele. 

Scara era, de fapt, compusă dintr-o serie de caverne mici, 
fiecare suprapusă peste cea de sub ea, formând o galerie 
înclinată spre lac, prin mai mult de o sută cincizeci de metri de 
munte, ca un stup cu mai multe camere. Existau și coridoare 
înguste de piatră care șerpuiau spre alte camere, ce nu se aflau 
printre cele aliniate vertical; conform celor spuse de 
Hendrickson, unele dintre aceste pasaje făceau o buclă, 
asemenea cochiliei unui melc și reveneau la pasajul principal, 
formând un labirint; altele erau fundături, unele lungi de treizeci 
de metri, altele continuând pentru câteva sute de metri sau 
chiar mai mult, strângându-se până la o asemenea lăţime încât 
nici măcar un copil nu se putea târî mai departe prin ele. 

Geanta de voiaj a lui Jane era atârnată de umărul stâng și, în 
mâna stângă, ţinea un spray de vopsea, pe care i-l dăduse 
Gilberto. La fiecare joncțiune derutantă de pasaje de stâncă, ea 
însemna drumul înapoi spre ieșire cu o săgeată. 

Deși natura în sine, în remodelarea ei permanentă, făcuse 
munca principală de-a lungul a milioane de ani, fiinţele umane 
sculptaseră opera aleatorie a naturii, într-un scop anume. Acolo 
unde podeaua era înclinată la un unghi acceptabil, era lăsată 
neatinsă, dar, când devenea precară, mai ales acolo unde o 
pantă abruptă ducea spre o fisură prin care ar fi putut să cadă 
cineva, în stâncă fuseseră tăiate trepte grosolane. Fiecare 
crevasă - de la lățimi de șaizeci de centimetri până la cele de 
peste doi metri - fusese podită cu o scândură, așezată în niște 
crestături săpate în marginile fisurii. De când tatăl lui Booth 


VP - 354 


descoperise pasajul, scândurile de lemn putreziseră de multă 
vreme și se prăbușiseră în crevasele peste care se întinseseră 
pe vremuri. Pasajele secundare aveau și ele trepte și poduri, 
acolo unde era necesar, unele în urcare, iar altele în coborâre în 
bezna eternă. 

În prima parte a coborârii ajunseră la o cameră mai mare, în 
faţa căreia Hendrickson se opri. El se aplecă în faţă, cu mâna 
strânsă pe stomac, de parcă avea o durere abdominală. Dar nu 
privi înapoi spre Jane și nici nu o rugă să renunțe. 

După un minut, îndreptându-se, el intră în cameră, în care o 
crăpătură despărțea tavanul în două, în pereche cu o crăpătură 
paralelă în podea. Atmosfera medievală îți apăsa sufletul și 
aerul avea un iz ușor de ciuperci. Jumătatea din dreapta a 
camerei era cu treizeci de centimetri mai ridicată decât cea din 
stânga. Deși porțiunea din dreapta era uscată și albicioasă, spre 
stânga, tavanul dezvăluia un șir de dinţi uriași, asemenea 
drugilor grilajului unui castel care se puteau lăsa ca să blocheze 
intrarea și din care picura apă maronie, pe podeaua noroioasă; 
piatra era udă, întunecată, strălucind de parcă era lăcuită. Pe 
fiecare muchie și pe podea erau oasele unor mâini retezate. 

Sute de mâini scheletice păreau să tresară la trecerea razelor 
de lumină, cu degetele întinse ca pentru implorare sau strânse 
în pumn cu furie. Cele din zona uscată erau albe și bine 
păstrate. Dar cele din zona umedă erau mai degrabă 
îngălbenite, pătate cu maro, uneori servind ca un suport pe care 
creștea mucegaiul. Jane era pregătită să găsească așa ceva - 
poate chiar mai rău - în călătoria lor, pentru că Hendrickson 
vorbise despre asta, dar tabloul era un spectacol mai 
înspăimântător decât se așteptase. Ea nu știa ce să creadă 
despre asta, în afara faptului că aceasta nu era o catacombă 
sacră, în care oameni pașnici își așezau morţii cu respect. 
Pentru ea, pregătită în investigarea crimelor, acestea păreau să 
fie trofee. Oasele încheieturilor fuseseră zdrobite și sparte când 
mâinile fuseseră tăiate de pe braţe, uneori poate chiar de pe 
braţele unor persoane aflate în viaţă. Caverna spunea o poveste 
înţesată de brutalitate și violență, de războaie străvechi și 
subjugare. Cioplite în pereţi se aflau rune ciudate, cu fiecare 
caracter ascuţit ca un strigăt de ură. 

— Uită-te la asta, laş mic. Privește! șopti Hendrickson. Dacă 
cineva încearcă să-ți facă rău, taie-i mâinile înainte să poată 


VP - 355 


acționa! 

Oricine fuseseră cei care ciopliseră treptele și adaptaseră 
caverna pentru scopurile lor, trebuie să fi fost cei care 
omorâseră aceste sute de oameni și transformaseră scara 
strâmbă într-un osuar. 

Există dovezi despre triburi de paleo-indieni care locuiseră în 
această zonă cu mai mult de paisprezece mii de ani în urmă, dar 
se cunoșteau prea puţine lucruri despre ei, în afară de faptul că 
erau vânători de animale mari, inclusiv mastodonți. Se credea 
că uneltele lor fuseseră sulițe și ciocane confecţionate din 
cremene și obsidian, primitive și insuficiente pentru lucrarea în 
piatră care se efectuase aici. Se spunea despre cultura lor că 
era în general pașnică, dar, de fapt, în urma lor rămăseseră atât 
de puţine lucruri încât ei erau niște fantome în ceața istoriei 
străvechi. 

Doar o datare cu carbon și alte teste ar putea ajuta la 
determinarea identităţii celor care creaseră acest loc și îl 
umpluseră cu oase. Poate că unele paleoculturi dispuseseră de 
unelte mult mai avansate decât se credea; sau, așa cum 
sugerase Hendrickson când ea îl întrebase la locuința lui 
Gilberto: se știe că, mii de ani înainte de vremurile noastre, 
populaţia Northern Paiute oprimase cu brutalitate indienii 
Washoe; poate că o facțiune militantă din cadrul populaţiei 
Paiute era responsabilă pentru ceea ce se întâmplase în 
cavernă. 

Indienii Martis trăiseră și ei cam prin această zonă, timp de 2 
500 de ani, până să dispară fără urmă, în jurul anului 500 î.e.n., 
ceea ce se întâmpla să fie cam în aceeași perioadă în care alte 
triburi descoperiseră arcul și săgeata. Aceste peșteri ar putea să 
păstreze rămășițele populaţiei Martis, care dispăruse de multă 
vreme. 

Hendrickson o imită pe mama sa și vorbele lui erau ca susurul 
unor miriapozi care se târau pe pereţi: 

— Priveşte, băiete, privește la asta. l-au mâncat pe acești 
oameni după ce i-au măcelărit? Nu suntem departe de 
trecătoarea Donner, unde pionierii și-au mâncat morţii, ca să 
poată să supraviețuiască. Un câine mănâncă pe altul. Așa se 
spune. Dar este mult mai adevărat că oamenii se mănâncă între 
ei, 

Jane se gândi la Hendrickson, la vârsta de cinci ani sau poate 


VP - 356 


chiar mai tânăr, dormind într-o ladă încuiată, de dimensiunile 
unui băiat, închis în beznă, ca pedeapsă și, pe la vârsta de șase 
ani, trimis singur în acest labirint, pe la intrarea de sus, pe unde 
pătrunseseră ei acum și spunându-i-se că nu va fi lăsat afară 
decât la capătul de jos. Primele câteva dăţi primise o lanternă, 
dar în alte ocazii, cărora el le pierduse socoteala, i se interzisese 
lumina și își găsise drumul, pipăind, prin coridoarele de piatră 
umedă, în jos pe scările în zigzag, pe scânduri care traversau 
fisurile, prin cripte care purtau trofeele genocidelor, ca un spirit 
pierdut care bântuia bezna, auzind zgomote pe care nu le făcea 
el și întrebându-se de unde proveneau, simțind prezențe acolo 
unde nu ar fi trebuit să existe, fără mâncare, fără nimic altceva 
de băut în afară de apa rece care se aduna în bălți superficiale 
în anumite camere și care uneori avea gust de fier, în cele mai 
rele cazuri pierdut acolo timp de două sau trei zile. 

Oricât de demn de milă era, el merita, în orice caz, o oarecare 
admiraţie pentru că îndurase asta fără să devină complet 
nebun. Dar, chiar dacă rămăsese funcţional, psihicul lui fusese 
deformat, strâmbat și înnodat transformându-l într-o creatură 
care, deși demnă de milă, nu avea compasiune pentru alţii. In 
timpul nenumăratelor sale chinuri în beznă, el încetase, la un 
moment dat, să fie doar un băiat obișnuit și devenise un 
monstru, minotaurul acestui labirint. El nu devora carne de om, 
așa cum facea minotaurul din Creta, dar ceilalţi oameni nu 
aveau nicio valoare pentru el, în afară de aceea de a fi folosiți în 
orice fel îl satisfăcea pe el. 

Cu toată mila pe care o simţea, Jane își păstra în gând, 
cavernă după cavernă, pas cu pas, faptul că ceea ce ţinea ea în 
lesă, aici, era un monstru care încetase să mai fie uman. In 
lunga istorie a monștrilor, aceștia scăpau din lesă, mai devreme 
sau mai târziu. 


6. 


Unii dintre adjuncţii șerifului se întorseseră la patrulele lor 
obișnuite. Foursquare și doi dintre oamenii săi stau în picioare, 
împreună, la secțiunea de produse agricole, admirând fructele, 
așteptând să vadă dacă ar putea să fie nevoie de ei - ceea ce nu 
se întâmplă - când sosi contingentul suplimentar de agenţi NSA. 


VP - 357 


Când revine din biroul managerului, Dubose îl trage deoparte 
pe Jergen, în intimitatea relativă a paleților stivuiţi cu pungi mari 
de cărbune, oferiţi la un preţ special acum, când sezonul 
grătarelor este pe cale să înceapă. 

— Ar fi bine ca asta să nu fie altă nenorocită de coajă de 
banană pe care să alunecăm, înainte să putem pune mâna pe 
micul bastard. Plăcutele de la Honda au expirat de acum patru 
ani și înmatricularea n-a fost reînnoită niciodată. Mașina n-ar 
trebui să circule. 

— Ai obţinut numele și adresa celui care a înmatriculat-o 
ultima oară? 

— Un tip numit Fennel Martin. 

— Ce fel de nume este Fennel? 

— Să fiu al naibii dacă știu. Dar el mai există încă în cartea de 
telefon locală, la aceeași adresă care se află pe documentul de 
înmatriculare. _ 

Sunetul ritmic al rotorului le atrage atenţia spre fereastră. In 
timp ce sticla începe să bâzâie de la vibrații, ei ies afară în 
parcare și privesc la elicopterul care coboară. 


7. 


Jane folosea spray-ul cu vopsea atât de des încât se temea că 
doza s-ar putea goli înainte să ajungă la casa de la capătul de 
jos al seriei de caverne, lăsând intersecțiile critice nemarcate. 
Ea desenă săgeți mai mici pe pereţi. 

Cea mai mare parte dintre camerele prin care trecuseră erau 
marcate cu rune, dar numai câteva dintre cele mai mari 
conţineau oase. Oricum, cel mai puţin tulburător era o expunere 
dramatică dintr-un spaţiu decorat cu pictograme care erau, 
poate, mult mai vechi decât runele. Și conţinutul ar fi putut să 
fie mai vechi, sugerând faptul că spaţiul acesta fusese folosit de 
mai multe culturi străvechi, ca să-și etaleze abilităţile de 
vânători, atât de animale, cât și de oameni. Craniile a trei 
mastodonţi se aflau ridicate deasupra lui Jane, pe niște 
piedestale din grămezi de pietre, imense și albe precum creta, 
în lumina cercetătoare, cu umbre care se mișcau de parcă niște 
ochi de natură imaterială încă te scrutau din craniile goale. Colţii 
enormi, care fuseseră evident rupţi din cranii, fuseseră cumva 


VP - 358 


curbați într-o ameninţare maiestuoasă. 

În două camere succesive, sute de cranii umane erau aranjate 
pe margini, ca o colecţie de doze de bere grotești, cele mai 
multe dintre ele purtând urmele unor crime rituale, sub forma 
unor sulițe confecționate din chert sau obsidian, câte una în 
fiecare frunte, iţindu-se ca un corn, bătute, poate, în cranii cu 
ajutorul unor ciocane de piatră primitive. Cele care nu aveau 
sulițe fuseseră decorate cu cranii de șerpi cu clopoței, cu gurile 
deschise, introduse în orbite, în locul ochilor omenești, figuri 
demonice, configurate astfel bizar, cu un înțeles care era 
imposibil de descifrat. 

Hendrickson era transfigurat de vederea acelor toteme cu 
ochi de diavol, oasele albite ale unor capete de șerpi tăiate cu 
atât de mult timp în urmă, care ieșeau cu șuierături neauzite din 
craniile omenești. 

— Să mergem. Să mergem, îl îndemnă Jane, înfiorată și 
obosită atât fizic, cât și psihic. Haide să ajungem la fundul 
locului acestuia. 

El nu răspunse, ci se adresă cu felul în care Anabel îi ținuse 
predica, în urmă cu patruzeci de ani, cu vocea lui liniștită 
reverberând în sarcofagul cavernos. 

— Uite care este adevărul băiete, singurul adevăr. la sau ti se 
ia, folosește sau fii folosit, condu sau lasă-te condus, ucide sau 
vei fi ucis. 

— Booth, mă auzi? 

El nu spuse nimic. 

— Joacă manciurian cu mine. 

— Repetă după mine, rahat mic și ignorant. Repetă după 
mine, băiete, repetă după mine. Spune asta, spune - ocupă-te 
de ceilalți înainte să se ocupe ei de tine. Spune și crezi în asta. 
Spune-o până când te arde pe gătlej, până te lasă vocea. 

Jane comandă cu mai multă fermitate: 

— Booth, joacă-te manciurian cu mine. 

După o ezitare, el murmură: 

— Da, în regulă. In regulă, da. 

— Trebuie să faci ce îţi spun eu. 

— Da, mamă. 

— Ce ai spus? 

— Da, mamă, în regulă. 

— Privește-mă. Booth, privește-mă, acum. 


VP - 359 


Hendrickson se întoarse de la etalarea de cranii, cu fața lipsită 
de orice expresie. De parcă ar fi văzut șerpi în privirea ei, el își 
aplecă fruntea și își cobori privirea. 

— Da. Desigur. Pe aici. Nu mai e mult. 

— Cine sunt eu, Booth? 

— Cine ești tu? 

— Asta te-am întrebat. 

— Ești Jane Hawk. 

— De ce m-ai strigat „mamă”? 

— Așa am făcut? 

— Da. 

— Nu știu. Tu nu ești ea. Tu ești tu. Nu știu. 

Ea îl studie, apoi îi zise: 

— Condu-mă în adâncul acestui loc. 

Continuă coborârea pe o scândură aruncată peste o 
despicătură largă, un coridor de piatră care picură cu firișoare 
de lumină care tremură înainte pe podeaua prăfuită... 

In ultimele două încăperi înainte de sfârșit se găsea o colecţie 
îngrămădită de schelete mici, parcă aruncate cu dispreţ, care nu 
meritau să fie luate în seamă, pentru că nu erau rămășițele 
vreunei rase de elfi, născocită de Tolkien, ci oasele unor copii 
care ar fi putut să fie descendenții dușmanilor învinși și omorâţi 
în scopul genocidului. 

La o jumătate de oră după ce intraseră pe la capătul de sus al 
scărilor, ajunseră la bază unde îi aștepta ceea ce trebuie să fi 
fost, pe vremuri, o cavernă deschisă spre o ultimă pantă care 
ducea spre lac, prin care se făcea accesul la complexul 
subteran. Gura peșterii fusese sigilată cu un zid de cărămizi 
cimentate, în care se afla o ușă de oţel, la fel cu cea din casa din 
capătul de sus al scării. 

Jane aruncă doza de vopsea și lăsă lanterna pe podea. 

Hendrickson își concentră lumina pe gaura cheii, în timp ce ea 
folosi pistolul pentru încuietori ca să descuie broasca. 

In spatele ei se afla camera despre care îi vorbise Booth. 


8. 


Cu elicopterul sosiră doi agenţi. Încă doi se aflau pe drum, pe 
cale terestră. 


VP - 360 


Jergen și Dubose lăsară perechea aeropurtată să se ocupe de 
autorităţile locale, acum cooperante, să curețe scena și să pună 
cadavrele în saci. Elicopterul în așteptare, așezat în parcare, va 
duce cadavrele de aici. 

În afară de câţiva localnici, care fuseseră martori la incident, 
era de parcă nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat. Nu vor 
exista relatări în presă sau la televiziune despre împușcăturile 
din Borrego Springs. Nimeni nu va raporta vreodată că Gavin și 
Jessica Washington fuseseră omorâţi aici. Nu va exista nicio 
autopsie, niciun raport al medicului legist din nicio jurisdicție. Va 
fi fabricată o altă poveste plauzibilă pentru a explica moartea 
lor, care va fi înscenată ca un accident tragic. 

Acum, Dubose și Jergen, care administraseră accidente 
tragice pentru destule persoane de-a lungul anilor, se îmbarcă în 
VelociRaptor și se îndreaptă spre adresa la care speră să-l 
găsească pe Fennel Martin, proprietarul sedanului Honda, cu 
plăcuțele de înmatriculare expirate. Dubose conduce. 

Chiar în afara limitei orașului, locuinţa lui Martin este o rulotă 
ridicată pe o fundaţie de blocuri de beton, la adăpostul a doi 
imenși dafini indieni, ale căror umbre se îndreaptă spre est. La 
umbră se află o masă de metal vopsită în alb și patru scaune 
pentru curte, care nu se potrivesc între ele. Un mic petic de 
iarbă este complet uscat, arătând ca o saltea tatami foarte 
uzată. 

Sub o copertină pentru mașină, atașat de rulotă, se află un 
Jeep Wrangler Sport, cu două uși, vechi de șase sau șapte ani. 

Niște trepte formate din blocuri de beton folosesc drept scară. 
Jergen și Dubose preferă legitimaţiile lor de FBI în locul celor de 
NSA, pentru că cetățenii obișnuiți nu prea știu ce este NSA, în 
schimb au oarecare respect pentru FBI. Dubose bate la ușă. 

Bărbatul care le deschide trebuie să-i fi văzut venind. El 
privește dincolo de ei, spre VelociRaptor și întreabă cu o notă de 
uimire: 

— Omule, ce e aia? E un Ford F-150? 

— A fost odată, răspunde Dubose, în timp ce ridică legitimatia 
de FBI. Ești Fennel Martin? 

Tipul se holbează cu ochii larg deschişi la legitimaţia lui 
Dubose, apoi privește spre Jergen și Jergen ridică legitimaţia lui. 
Tipul exclamă: 

— Serios, FBI? Uau. Despre ce e vorba? 


VP - 361 


— Ești Fennel Martin? întreabă din nou Dubose. 

Bărbatul se apropie de patruzeci de ani. E slab și bronzat, cu 
părul lung până la umeri și barbă de o zi, îmbrăcat cu șlapi și 
blugi și un tricou cu Smashing Pumpkins. Tipul obișnuit care 
trăiește la limita legii sau cu un pas în afara ei și care este, de 
obicei, fie arogant și încăpățânat, fără să facă vreun efort să-și 
ascundă disprețul, sau, altfel, este nesigur în prezența poliţiei și 
se pretinde blând și ascultător, în speranţa că va părea un 
cetăţean model. Reacţia acestui bărbat nu este niciuna dintre 
acestea. El pare sincer uluit de faptul că niște agenți FBI își fac 
apariţia la ușa lui, perplex și doar puţin încântat, de parcă o 
duminică plicticoasă a devenit, brusc, interesantă. 

— Da, eu sunt. Eu sunt Fennel. 

Dubose spune: 

— Am vrea să-ți punem câteva întrebări în legătură cu o 
mașină, domnule Martin. 

— O mașină? Sigur. Omule, pe mine mă interesează doar 
mașinile. Despre ce mașină e vorba? 

— Putem să intrăm, domnule Martin? Ar putea să dureze o 
vreme. 

— Ei bine, treaba e că locul e cam murdar, spune Martin. El 
arată spre masa albă și scaunele pliante aflate la umbra unuia 
dintre dafini. Haideţi să stăm aici. Pot să vă aduc niște beri? 

— Foarte amabil din partea ta, domnule Martin. Dar nu putem 
bea în timpul serviciului. Dubose își pune deoparte legitimatia. 
Și am prefera să intrăm înăuntru. 

Spre surprinderea lui Fennel Martin, Dubose îl apucă de scrot, 
strângând tare și de gât și îl ridică la câţiva centimetri de la 
pământ și îl cară cu spatele, în interiorul rulotei locuinţă. 


9. 


Ușa de oţel de la baza seriei de caverne se deschise într-o 
cameră care măsura vreo zece metri pe zece. Era mobilată ca 
birou sau cameră de lucru, într-un stil simplu, elegant, 
contemporan. Un birou imens în formă de U și dulapuri asortate, 
din lemn finisat în galben. Un fotoliu cu scăunel pentru picioare 
și lampă de citit. Sofa. Măsuţele necesare. Exista și un perete de 
divertisment, dotat cu un sistem audio și un televizor mare. 


VP - 362 


Conform celor spuse de Hendrickson, dintre cele două uși 
interioare, una ducea spre un dressing, cea de a doua spre o 
baie completă. Faţă în faţă cu ușa de oțel prin care intraseră ei, 
o altă ușă de oțel conducea afară din acest apartament, spre 
spaţiul deschis din spatele casei principale, care avea vedere 
spre lac. 

Din exterior, se spunea despre clădirea cu pereţi de piatră că 
arăta ca reședința modestă a servitorilor și se potrivea cu stilul 
casei principale. Dar aici, înăuntru, erau semne revelatoare ale 
unui scop ascuns. Ferestrele erau dotate cu obloane care se 
încuiau, din plăci de oţel, care nu puteau să fie penetrate de 
tâlharii obișnuiți. Și ușa care dădea spre exterior avea o 
caracteristică ce-i lipsea ușii dinspre caverne: trei bare de oțel 
late de zece centimetri, care ieșeau din tocul ușii, pe toată 
lăţimea ușii, atunci când ușa era încuiată din afară. Ușa nu 
prezenta o broască sau o yală evidentă; se încuia și descuia de 
la o tastatură de pe partea asta și o altă tastatură de pe 
peretele exterior. 

Toate astea erau exact așa cum le descrisese Hendrickson, 
după ce fusese injectat, în bucătăria lui Gilberto și așa cum 
confirmase după ce se instalase nanomecanismul de control. 

— Haide să facem asta rapid, spuse ea. Dă-mi DVD-urile 
acelea. 

Hendrickson spusese că exista un sistem de alarmă pentru 
casa principală, dar nu și pentru asta. El insistase că Anabel nu 
ar fi dorit intervenția poliţiei, în cazul unei încercări de spargere 
în această clădire. 

Chiar și așa, Jane dorea ca treaba să fie încheiată și să plece 
în cinci minute. 

Iniţial intenţionase să-l ia pe Hendrickson cu ea, să-l 
folosească drept exemplu al controlului nanotehnologic, să 
convingă unele autorităţi care nu erau corupte - dacă putea să 
găsească așa ceva - despre adevărul acestei tehnologii. Dar 
deteriorarea lui din punct de vedere psihic, care părea să 
continue, făcea acest plan irealizabil. Va trebui să-l lase aici. 

Jane îl urmă în baia cea mare, care era acoperită în întregime 
în marmură de culoarea mierii: tavan, pereţi, podea, cada de 
duș. Cada și chiuveta erau cioplite din blocuri din același 
material și toate instalaţiile erau placate cu aur. Anabel avea un 
apartament în casa principală, dar, când avea nevoie de baie 


VP - 363 


aici, aceasta trebuia să fie dotată exclusivist. Culoarea mierii 
pentru regina albinelor. 

Hendrickson apăsă pe rama curbată, aurită, a oglinzii de 
deasupra chiuvetei, eliberând un zăvor și oglinda se roti ca o 
ușă. In interior se aflau cele patru rafturi ale unui dulăpior de 
medicamente, dotat cu lucrurile obișnuite. Când trase simultan 
de al doilea și al treilea raft, interiorul dulapului ieși în faţă, pe 
niște șine, dezvăluind un spaţiu în spatele lui. Din acel 
compartiment ascuns el scoase o cutie paralelipipedică din 
plastic pe care i-o dădu ei. 

În timp ce Hendrickson împinse înapoi, la locul său, interiorul 
dulapului și închise ușa cu oglindă, Jane deschise capacul cutiei 
de plastic. In interior se aflau șaisprezece DVD-uri, în coperte 
din carton. Pe fiecare copertă fusese tipărit un nume cu o 
cariocă neagră. 

Ea spuse: 

— Numele tatălui tău era... 

— Stafford. Stafford Eugene Hendrickson. 

Înapoi în birou ea găsi DVD-ul însemnat STAFFORD. Puse cutia 
pe masă. Ezită să-i dea DVD-ul lui Hendrickson. 

— Chiar ai văzut asta? 

Fața lui era moale și vocea lipsită de culoare, de parcă ar fi 
călătorit într-un regat cenușiu al sufletului, unde nu mai putea 
să simtă nimic. 

— Desigur. De multe ori. Am privit împreună de multe ori, 
mamă. Pe vreme aia era o casetă video. Nu aveam DVD pe 
atunci, nu-i așa? A trebuit să o transferi pe DVD. 

Ea trebuia să se asigure că discurile conţineau ceea ce-i 
spusese el. Ea îi dădu DVD-ul cu tatăl lui. 

— Pune ăsta pentru mine. 

— Da. În regulă. 

EI îl duse la centrul de divertisment. 

În anii în care Jane lucrase în cadrul unităţilor 3 și 4 pentru 
analiză comportamentală ale FBI, ei îi fuseseră repartizate 
cazuri care implicau criminali în serie. Când urmărise genul 
acela de persoane până în găurile de șerpi pe care le numeau 
locuinţe, așa cum făcuse întotdeauna, văzuse lucruri pe care nu 
și le putea șterge niciodată din memorie, care îi reveneau în 
nopțile de insomnie. Ca să poţi supraveghea opera acestor 
indivizi extrem de malefici fără să-ţi pierzi speranţa în umanitate 


VP - 364 


era nevoie de o credință fermă în dreptatea acestei lumi și în 
potenţialul sufletului omenesc. Această încredere fusese rănită 
uneori, dar niciodată distrusă. 

Totuși ea se oțeli pentru ceea ce urma să apară pe ecranul lat 
al televizorului. intenționa să privească doar atât cât să 
confirme că descrierea lui Hendrickson era corectă. 


10. 


Când Jergen îl urmează pe Dubose și pe șuierătorul Fennel 
Martin în rulota locuință, el descoperă pentru ce gazda lor 
preferă să stea la masa din curte ca să răspundă întrebărilor. 
Fata ar putea să aibă treizeci de ani, o frumușică blondă. 

Intrarea lor explozivă o surprinde. Ea sare de pe sofa, 
încheindu-și în grabă nasturii bluzei, deși nu suficient de rapid 
pentru ca Jergen să nu aibă timp să-i admire întreaga siluetă. 

Apropiindu-se de ea, zâmbind într-un mod prietenos, el 
întreabă: 

— Cum te numești, dragă? 

— Cine sunteți? Ce-i faceți? L-aţi rănit. 

Jergen își flutură legitimaţia de FBI, dar fata pare să nu fie 
liniștită de asta. 

Încă zâmbind, el spune: 

— Va fi în regulă. Nu s-a întâmplat nimic. Unele lucruri se 
întâmplă, asta-i tot. Spune-mi numele tău, dragă. 

— Ginger. 

— Ginger, poţi să-mi arăţi unde este baia, te rog? 

— De ce? 

— Vreau ca tu să stai în baie, în timp ce noi avem o discuţie 
cu domnul Martin. Dar vreau să fiu sigur că nu există o fereastră 
suficient de mare prin care să te poţi căţăra. 

— Nu există. 

— Nu e vorba că nu te-aș crede, Ginger. Te cred. Dar trebuie 
să văd cu ochii mei. Așa am fost pregătit. La FBI facem multă 
pregătire. Eu doar urmez protocolul. Înţelegi? 

— Nu. Presupun. Da. 

— Deci, hai să mergem să vedem baia. 

Fereastra este foarte mică și apropiată de tavan. El lasă 
capacul toaletei și îi arată să se așeze acolo. 


VP - 365 


— Unde este telefonul tău, Ginger? 

— În poșeta mea. Pe masa de lângă canapea. 

— Bine. Nu ne dorim ca tu să suni pe cineva. Doar așteaptă 
aici și vom termina imediat. 

Ea tremură. 

— Voi aștepta. Sunt în regulă dacă aștept. 

Jergen pășește pe hol și privește înapoi spre ea. 

— Fennel nu o să fie în stare de sex, până la urmă. Dar, după 
ce terminăm, puteți să jucaţi cărţi sau ceva. 

jergen închide ușa și revine în camera de zi, unde fanul 
Smashing Pumpkins stă așezat în fotoliu. 

Bronzul lui Fennel are acum un substrat cenușiu. Transpiraţia 
i se scurge pe faţă. Cu mâna dreaptă își protejează scrotul. 

Dubose mutase un scaun lateral, ca să se așeze în faţa gazdei 
lor. 

Jergen se așază pe marginea canapelei. 

— Fennel, avem nevoie de adevăr și avem nevoie rapid, 
spune Dubose. 

Fennel pare de treisprezece ani când spune: 

— Nu sunteţi de la FBI. 

— Ceea ce nu îmi trebuie, explică Dubose, sunt părerile și 
comentariile tale stupide. Eu voi pune întrebările, tu vei 
răspunde și noi vom pleca. Mai devreme spuneai: „Pe mine mă 
interesează doar mașinile”. Ce ai vrut să spui cu asta? 

— Sunt mecanic. Am un loc în oraș. Nu e mare lucru, dar mă 
ține ocupat. 

— lei mașinile ca să le falsifici testele de poluare, pentru ca 
rablele să poată trece inspecția tehnică? 

— Ce? Rahat, nu! Am o licenţă de afaceri de protejat. 

— Construiești compartimente secrete în caroserie pentru ca 
vreun găinar să poată să aducă cincizeci de kilograme de 
heroină din Mexic? 

Fennel aruncă o privire spre Jergen. 

— Cred că s-ar putea să am nevoie de un avocat. 

Dubose se foiește și își mușcă buza de jos, de parcă ar fi 
dezamăgit de Fennel. 

— Ai avut, pe vremuri, o Honda verde. Ce s-a întâmplat cu ea? 

Fennel este surprins de asta. Și poate alarmat. 

— Am vândut-o. Era ieftină, mergea bine, dar era exact 
opusul unei mașini sexy. 


VP - 366 


— Când a fost asta? 

— Nu știu exact. Cu vreo șase ani în urmă. 

— Cui i-ai vândut-o? 

— Tipului ăstuia. Un tip. 

— Nu-ţi amintești numele lui? 

— Nu. Nu după atâta timp. 

— Cum arăta? 

— Era asiatic. 

— Ce fel de asiatic - chinez, japonez, coreean? 

— Nu știu. De unde să știu? 

— Ai pus un anunţ în ziar, pe vreun site de pe internet? 

— Nu. Doar un anunț în fața magazinului meu. 

— Cu ce bancă lucrezi? 

— Bancă? Wells Fargo. Ce amestec are banca aici? 

— Voi avea nevoie de numărul contului. Și de valoarea 
cecului. 

Fennel transpiră, din nou. 

— Banca lui nu era aceeași cu a mea. 

— Asta îți amintești, nu-i așa? Nu contează. Îl putem urmări 
de la o bancă la alta. Care era valoarea cecului? 

Fennel privește în jur de parcă s-a pierdut, de parcă nu și-ar 
recunoaște propria sufragerie. 

— După șase ani se întoarce să mă muște. Șase ani. E o 
porcărie totală. 


11. 


Stăteau în fața marelui ecran cu LED. Hendrickson apăsă 
butonul PLAY și îi dădu telecomanda lui Jane. 

In tăcere, camera trecu peste niște torţe care se înălțau din 
butoaie de ulei umplute cu nisip, cu fuioare spiralate de fum 
negru care se înălța spre orificiile de ventilaţie din tavan. Peste 
pereţii din tablă ondulată ai barăcii Quonset, lumina flăcărilor 
clipea pe conturul metalului, luminând șopârle cu ochii parcă 
acoperiţi de ochelari, aflate în urmăriri verticale ale unor 
gândaci care nu puteau fugi din calea limbilor pregătite pentru 
așa ceva. Rafturi cu lumânări, sute de lumânări groase, cele mai 
multe negre și roșii, dar, ici-colo, câte un mănunchi de culoare 
galben-canar, cu flăcările sclipitoare care proiectau, pe toate 


VP - 367 


lucrurile din jurul lor, modele de fluturi falși și făceau aerul să 
strălucească, precum într-un furnal. Simboluri voodoo pe 
podeaua de beton, modele complicate desenate cu faină de 
grâu și mălai și cenușă și praf de cărămidă roșie, reprezentând 
forţele astrale care participau la ceremonie. 

Scena părea lipsită de autenticitate, de parcă fusese montată 
ca o imitație a unui adevărat ritual voodoo, ca o introducere a 
poveștii despre crima care urma să se petreacă. Această 
bănuială fu confirmată când intrară patru bărbaţi, îmbrăcaţi nu 
cu hainele pe care le-ar purta niște preoţi Voodoo, ci complet în 
negru și cu glugi pe cap, ca să-și păstreze anonimatul. In centrul 
întregii scene, un bărbat dezbrăcat, palid, zăcea legat în lanţuri 
pe un altar de sacrificiu format din trei cercuri concentrice 
așezate în formă de scară, în jurul unui piedestal central, cioplit 
în forma unei perechi de șerpi. 

Vorbind pentru sine, în felul în care îi vorbise Anabel, 
Hendrickson spuse: 

— Uite aici, minunea fără boașe, bucata de rahat fără valoare 
care a fost tatăl tău. Îl vei auzi cum imploră. Îl vei auzi cum mă 
imploră pe mine. Îl vei auzi cum imploră, băiete, şi învață să nu 
cerșești nimic de la nimeni. Uită-te aici ce îți aduce cerșitul. 

Camera trecu rapid peste un batalion de tobe conice, albastru 
cu verde, deși niciunul dintre instrumente sau cei care le 
foloseau mai fură arătați din nou. Stafford Hendrickson chiar o 
imploră pe Anabel, cu niște rugăminţi disperate și apoi isterice, 
atunci când cei patru călăi îmbrăcaţi în negru începură să pună 
în aplicare actul criminal prelungit. Garouri care să oprească 
sângerarea, ca să împiedice sfârșitul rapid al victimei. O macetă 
ascuţită ca o lamă de ras. Incepură cu mâna dreaptă. 

Jane folosi telecomanda și ecranul se stinse. 

Booth Hendrickson spuse: 

— Tăticul tău a fost un tocilar iubitor de istorie. lubea trecutul, 
în toată splendoarea lui barbară. Își iubea scara lui diformă, 
comoara lui arheologică privată. Nu i-am oferit satisfacția să 
adaug la această colecție vreo parte din trupul lui. L-au lăsat pe 
mâna șopârlelor jamaicane și a gândacilor, până când poliția l-a 
găsit pe bastardul bun de nimic. 


VP - 368 


12. 


Deși Carter Jergen își vrea și el rândul să conducă 
VelociRaptor-ul și deși există ocazii în care partenerul său Îl 
îngrozește, trebuie să admită că există și momente în care se 
bucură foarte mult să-l vadă pe Radley Dubose la treabă. In 
multe moduri subtile, bărbatul masiv generează un aer de 
amenințare, la fel cum o furtună acumulează o sarcină electrică 
ce duce la eliberarea bruscă a fulgerului. Sărmanul Fennel 
Martin. Mecanicul este profund intimidat. 

Dubose se ridică din scaunul său și se plimbă prin mica 
sufragerie, părând mai masiv decât de obicei, în comparaţie cu 
spaţiul strâmt pe care-l ocupă, cu podeaua care scârţâie sub 
pașii săi. 

— În California, când se vinde o mașină, vânzătorul este 
obligat prin lege să completeze un formular pentru transferul 
proprietăţii și eliberarea de responsabilităţi, pentru DMV, prin 
care furnizează, printre alte lucruri, numele noului proprietar. N- 
ai făcut asta, nu-i așa, domnule Martin? 

— El n-a vrut să fac asta. O parte din înţelegere a fost să nu 
completez formularul de transfer. 

— Acum vorbești despre misteriosul cumpărător asiatic - care 
nici n-a completat o cerere de înmatriculare. 

— Era asiatic - n-am minţit în legătură cu asta. 

— Cum se numea, domnule Martin? 

— Nu mi-a spus niciodată un nume. Nici măcar nu vorbea 
engleză. 

Dubose se opri din plimbare și se întoarse să se uite în jos, la 
Fennel. 

— E adevărat, insistă mecanicul. Avea totul tipărit pe o hârtie. 

— Ce avea tipărit? 

— Inţelegerea pe care dorea să o facă pentru Honda, 
termenii. 

— Nu putea să vorbească engleză, dar putea să scrie? 

— Cineva o tipărise pentru el. Cel care cumpăra cu adevărat 
mașina. Nu știu cine. Chiar nu știu. 

— Deci, cineva dorea o mașină care să nu poată fi legată de 
el. Nu ţi-ai făcut griji pentru responsabilitate, domnule Martin? 
Dacă foloseau mașina pentru un jaf bancar? 


VP - 369 


— N-ar fi făcut asta. Era un bărbat foarte amabil, foarte 
respectuos. 

— Cine? 

— Tipul asiatic. 

— Dar el nu era adevăratul cumpărător. Adevăratul 
cumpărător ar fi putut să fie un nenorocit de terorist, care dorea 
să folosească mașina ca să plaseze o bombă. 

Mecanicul se apleacă în față, în fotoliu, cu braţele și capul 
între genunchi, de parcă i se făcuse greață și era pe cale să 
vomite. 

— N-a fost folosită ca mașină-capcană, spune Dubose. Fennel 
se cutremură de ușurare. Dar trebuie să-l găsim pe cel care a 
cumpărat-o și trebuie să facem asta al naibii de repede. Ce 
anume nu-mi spui, domnule Martin? Trebuie să mai existe o 
parte a poveștii tale, ca să aibă sens. 

În nefericirea lui, Fennel Martin vorbește către podeaua dintre 
genunchii săi. 

— Ştii despre ce vorba. 

— Știu despre ce ar trebui să fie vorba. Dar trebuie să aud. 

— Tipul a venit la mine cu condiţiile tipărite și cu o geantă 
plină de bani. Atunci Honda avea șase ani vechime. Făcuse o 
mulțime de kilometri. Valora vreo șase mii. In geantă erau 
șaizeci de mii. 

— Fără taxe, spune Dubose. 

— Ei bine, rahat, acum cred că nu. 

După un moment de tăcere, aplecat deasupra lui Fennel, 
Dubose continuă: 

— Așa că ţi-ai închipuit că, dacă mașina avea să fie folosită 
într-o crimă, te vei preface surprins să afli că lipsește, vei spune 
că a fost furată. 

— Părea că ar putea să funcţioneze. Chiar aveam nevoie de 
bani. 

— Ai văzut vreodată pe cineva conducând mașina prin oraș? 

— Nu, de mulţi ani. Atunci, de mult, am văzut-o parcată de 
două sau de trei ori. N-am văzut niciodată pe cineva în ea. Nu 
doream să văd pe cineva. Nu doream să știu cine sau de ce. 

— Nu doreai să riști să-ţi ceară banii înapoi? 

Mecanicul nu spune nimic. 

— Uită-te la mine, domnule Martin. 

Mecanicul nu vrea să ridice capul. 


VP - 370 


— Nu vreau să mă uit. 

— Uită-te la mine. 

— O să mă rănești. 

— O să fie mai rău dacă nu te uiţi la mine. 

Reticent, Fennel Martin întoarce capul, privește în sus, 
înspăimântat. 

Dubose spune: 

— Am chef să-ţi tăbăcesc boașele. Adică la propriu. M-ai 
obligat să scot detaliile de la tine, unul câte unul. Așa că acum 
ar fi mai bine să speri că mai există ceva util, ce nu mi-ai spus 
încă. Pentru că, dacă nu există, vei fi inutil pentru femei, după 
ce termin cu tine. 

Fennel Martin este siderat. 

— Nu mai există nimic altceva. N-am ascuns nimic. Nu mai 
există nimic. 

— Ar fi bine să existe. 

— Dar nu există. 

— Ridică-te, domnule Martin. 

— Nu pot. 

— Ridică-te. 

— Poate... 

— Aștept. 

— Poate un singur lucru. A fost oarecum amuzant. Condiţiile 
acelea tipărite. Erau scrise cu liniuţă. Și după fiecare liniuţă, 
oricine făcuse asta, scrisese „te rog și mulțumesc”. După cum 
spuneam. „Preţul de achiziţie va fi de șaizeci de mii de dolari, te 
rog și mulţumesc”. Și „Niciunul dintre noi nu va raporta 
vânzarea, te rog și mulțumesc”. 

Dubose privește în jos spre el cu dispreţ și, după un moment 
îndelungat de tăcere, se întreabă: 

— Ce ar trebui să fac cu amănuntul ăsta idiot? 

— E tot ce știu. Nici măcar nu îmi dădeam seama că știu asta. 

— Ai păstrat hârtia care ţi-a fost dată? 

— Nu. 

După o altă perioadă de tăcere, în timpul căreia mecanicul 
pare că va muri din cauza tensiunii, Dubose conchide: 

— La dracu’, nu meriţi efortul. Și iese din rulotă. 


VP - 371 


13. 


Una era să vezi urmările acestei brutalităţi și cu totul altceva 
era să o vezi în desfășurare, chiar și pentru un minut. 

Îngreţoșată, Jane introduse la loc DVD-ul în coperta de carton 
și apoi îl puse în cutia de plastic, alături de celelalte 
cincisprezece. Avea încredere în cuvântul lui Booth Hendrickson 
că alte două discuri prezentau alţi doi dintre foștii bărbaţi ai lui 
Anabel. Unul îl prezenta pe cel care se presupunea că se 
spânzurase singur cu un laţ din sârmă ghimpată, doar că el 
implorase pentru viața lui, înainte ca niște bărbaţi cu glugi să-l 
spânzure. Și poate că erau aceiași bărbaţi cu glugi, bine plătiţi și 
doritori să-i facă pe plac, care îl înregistraseră pe cel de-al 
treilea soț al ei, rugându-se pentru îndurare, înainte să dea foc 
casei - de fapt să-i dea foc lui și să-l lase să răspândească 
flăcările în toată casa. 

Printre celelalte DVD-uri se aflau înregistrări mai recente care 
prezentau injectarea și aducerea în sclavie a unui senator al 
Statelor Unite, a unui guvernator care era considerat de viitor în 
politica naţională, a unui judecător al Curţii Supreme, a 
președintelui unei importante rețele de televiziune, a editorului 
unei reviste respectate și a altor persoane ajustate. Anabel 
simţise o aversiune specială pentru fiecare dintre ei; dorea să 
aibă înregistrări ale convertirii lor, pentru interesul istoric și 
pentru propria ei distracţie. 

Cu aceste dovezi și cu toate numele și detaliile suplimentare 
pe care i le dezvăluise Hendrickson, Jane va găsi o cale să-i 
ruineze pe tehno-arcadieni, până la ultimul. 

În timp ce punea caseta de plastic în geanta ei, televizorul se 
aprinse. Ecranul arăta figura lui Anabel Claridge, la șaptezeci și 
cinci de ani, încă frumoasă. O frumusețe dominantă. Pometii 
înalţi, trăsături sculpturale. Părul des și strălucitor, care se 
transformase din negru într-un argintiu lucios, mai degrabă 
decât alb. Ochii ei erau albastru-deschis, la fel că ai lui Jane, ca 
ochii Petrei Quist, ca ochii soțiilor lui Simon, un albastru poate 
mai sălbatic, dar din care lipsea orice sclipire de nebunie. 

Hendrickson rămase în picioare în faţa televizorului, ca un 
strigoi, așa cum îl lăsase Jane. Părea că introdusese un alt DVD. 

Dar atunci Anabel spuse: 


VP - 372 


— Booth, ce cauţi acolo? Ce lucru prostesc ai lăsat să se 
întâmple? 

— Îmi pare rău, mamă. Îmi pare rău. Îmi pare rău. Ea m-a 
obligat să fac asta. _ 

Anabel transmitea în direct, poate prin Skype. In spatele ei o 
fereastră, dincolo de fereastră un palmier. Reședința ei din La 
Jolla. 

Cuprinsă de o fascinaţie morbidă, Jane se îndepărtase câţiva 
pași de birou și ajunsese, evident, în raza camerei integrate în 
televizor. 

Ochii matroanei se întoarseră spre ea. 

— Fiul meu nu este un nevolnic, asemenea tatălui său inutil. 
Fiul meu este puternic. Cum l-ai frânt atât de repede? 

Era evident că atunci când Hendrickson accesase spaţiul din 
spatele dulăpiorului de baie, el declanșase o alarmă care era 
îndreptată nu către poliţie, ci către Anabel, la îndepărtata La 
Jolla. 

Privirea femeii se mută de la Jane la fiul ei. 

— Booth, nu-ţi asuma niciun risc. Foc puternic. Ucide-o. 

El se întoarse de la televizor, de la Jane și porni să traverseze 
camera, spre ușa dressingului. 

Jane spuse: 

— Booth, joacă manciurian cu mine. 

Icnetul de surpriză al lui Anabel era o dovadă suficientă că 
nimeni nu știa despre faptul că Jane pusese mâna pe fiolele cu 
mecanismul de control, când fusese la reședința lui Bertold 
Shenneck, în Napa Valley, cu câteva săptămâni în urmă. 

— Joacă manciurian cu mine, repetă Jane. 

Din nou el nu răspunse, în timp ce manevra levierul pentru 
deschiderea ușii de la dressing. 

Jane își scoase pistolul Heckler și trase de două ori, în timp ce 
el dispărea în dressing. Primul glonţ lovi tocul ușii și îl împroșcă 
cu așchii, al doilea trecu prin spaţiul care se micșora dintre toc 
și ușă, iar aceasta din urmă se trânti cu zgomot. 

— Jigodie ignorantă. Ura lui Anabel era, de fapt, ranchiună, 
putrezirea minţii și a sufletului care evoluase dintr-o răutate 
purulentă devenind acum violentă și implacabilă. Ranchiuna ei 
veninoasă avea puterea să-i transforme expresia din cea a unei 
mari doamne, îmbătrânită elegant, scoasă parcă din revista 
Town & Country, într-o imagine grotescă, îngrozitoare și 


VP - 373 


frumoasă, așa cum ar trebui să fie figura unui înger, corupt de 
puterea de a face rău. 

— Jigodie mică și proastă. Sistemul tău de control este cu un 
nivel mai jos decât cel pe care i l-am injectat în urmă cu o lună. 
Al meu îl domină pe al tău. El este a/ meu și va fi întotdeauna. 

Nu era de mirare că el se dezintegra psihic. O rețea era ţesută 
peste alta, craniul lui era aglomerat de structuri nanotehnice, 
voința lui se stinsese de multă vreme. 

Foc puternic. El avea să aducă o armă complet automată, 
poate o pușcă de asalt cu încărcător extins. 

Anabel, aflată la îndepărtata La Jolla, era o ameninţare pentru 
o altă zi. Booth era amenințarea prezentă. 

Exista o singură cale de ieșire. 

Jane puse pistolul în toc, apucă geanta și se grăbi pe ușa prin 
care intraseră. 

În timp ce trăgea să deschidă placa de oţel, o armă se auzi, în 
mod repetat, din interiorul dressingului. O rafală de gloanţe de 
calibru mare străpunse ușa, pocni și ţiui în mobilierul din spatele 
ei. 

Ea traversă pragul, apucă lanterna de pe podea, unde o 
lăsase, o aprinse și se grăbi să urce o rampă de piatră, spre o 
cameră superioară. Ușa de oţel se închise cu o pocnitură care se 
reverberă, ca o ameninţare, prin melcul de piatră. 


14. 


Purtând ochelari de soare care să-i ferească de strălucirea 
soarelui din deșert, traversând orașul, atât cât era el, în 
VelociRaptor, căutând nu se știe ce, punând la bătaie toate 
abilităţile de care dispunea și puţinele cunoștințele pe care 
universitatea Princeton se obosise să i le inoculeze, Dubose este 
în continuare la volan. 

Cu o carabină în mână, cu ochelari de soare, mai îngrijorat 
pentru situaţia lor decât este dispus să admită, Carter Jergen 
întreabă: 

— N-am apucat să luăm prânzul. Unde ar trebui să luăm cina? 
La pitorescul bar&grill mexican, la restaurantul cu tacos, la un 
automat de mâncare de la vreun motel vulgar? 

— Dacă i-a vândut-o cuiva care locuiește în oraș, spune 


VP - 374 


Dubose, atunci ar fi trebuit să vadă Honda de mai mult de două 
ori de-a lungul anilor. 

— Posibil, recunoaște Jergen. 

— Cu siguranţă. Un localnic a cumpărat-o, dar nu cineva din 
oraș. Cineva care este dispus să plătească o căruţă de bani ca 
să evite să aibă o mașină înregistrată pe numele lui. 

— N-aș spune că șaizeci de mii sunt o căruță de bani. 

— Pentru Fennel Martin însemna o căruţă de bani. 

— Nu l-am întrebat ce-i cu numele ăsta, Fennel. 

— L-am întrebat eu. În timp ce o băgai pe Ginger în toaletă. 

Jergen se strâmbă. 

— Baie. 

— Mama lui, care e mare figură în medicina naturistă, spune 
că dacă mănânci suficient fenicul (fennel) în fiecare zi, îți adaugi 
douăzeci de ani la speranţa de viaţă, așa că nu doar că l-a hrănit 
cu așa ceva, l-a și numit așa. 

— Câţi ani are mama lui? 

— A murit la treizeci și doi de ani. Ceea ce vom face noi va fi 
să ne plimbăm prin valea asta, cât mai avem câteva ore de 
lumină, să aruncăm o privire. 

— Ce să căutăm? 

— Ceva. Orice. Ai o fotografie pe iPhone cu Honda? 

— Da. 

— O vom arăta câtorva oameni pe care-i întâlnim, pe ici, pe 
colo. Poate unul dintre ei o recunoaște. Pentru o Honda, are o 
nuanţă foarte particulară de verde. 

Asta este prea mult pentru Jergen, această pretenţie de 
maestru al detaliilor à /a Sherlock Holmes. 

— Cunoști culorile în care vin Hondele vechi de doisprezece 
ani? 

— Îmi place Honda. Prima mea mașină a fost Honda. 

Dubose încă pare ca ieșit dintr-o revistă de benzi de 
desenate, dar, de data asta, diferența este că Jergen începe să 
simtă că el își pierde esenţa prin asocierea cu acest Hulk și va 
sfârși, el însuși, ca un detectiv stângaci, dintr-un film de desene 
animate. 


VP - 375 


15. 


În raza lanternei care se clatină, înainte și înapoi, cu piatra 
netedă și umedă care pare să tresalte, asemenea pereţilor unui 
esofag monstruos, care încearcă să o înghită, Jane se zbate să 
avanseze... Ea se caţără cu gura deschisă ca să reducă icnetele 
și gâfăielile respirației, ascultând cu atenţie după zgomotele 
unei urmăriri, care va preceda focurile de armă... 

După grota lipită de camera în care figura lui Anabel plutise 
pe ecranul LED, prin prima dintre caverne, pașii rapizi ai lui Jane 
erau ușori pe piatra uscată și lipăiau pe cea umedă. Ea ajunse 
apoi în camera în care, pe ambele părți, erau stivuite scheletele 
de copii, ca un testament nemuritor al urii și cruzimii. Cărarea 
prin osuarul inocenților o conduse spre un portic format din 
lespezi de piatră, îngrămădite de unul sau multe cutremure 
străvechi. Trei pasaje îi ofereau o alegere. În timp ce intră pe cel 
marcat cu o săgeată albă de vopsea, de dedesubt se auzi 
bubuitul ușii de oțel care se trântea cu ecouri apocaliptice 
răsunând din toate pietrele din jurul ei. 

Se afla pe scara strâmbă și urca. 

Mușcă din teamă. Avea un băiat pentru care să trăiască. 

Grăbindu-se înainte, trecu printr-un coridor de stâncă umedă, 
cu picături de apă care îi cădeau, reci, pe faţă și în următoarea 
cavernă ajunse la o scândură care servea ca pod peste o 
crăpătură mai largă de doi metri. Când ajunse de partea cealaltă 
a podului, lăsă sacul jos și cercetă despicătura cu raza lanternei. 
Avea o adâncime de vreo zece metri, cu pereţi înclinați, care ar 
permite o coborâre rapidă și sigură pe partea îndepărtată și o 
ascensiune dificilă pe faţa mai apropiată. El va avea nevoie de 
câteva minute ca să traverseze acest obstacol, un timp preţios 
în care ea putea să pună o distanţă sigură între ei doi. 

Așeză lanterna pe podea, cu raza îndreptată peste stâncă, 
spre podul improvizat. Se așeză în genunchi și săltă capătul 
scândurii din priza în care se afla fixată și trase puternic, 
smulgând-o din prinderea de pe partea cealaltă. Bucata grea de 
lemn îi alunecă din mâinii, troncănind în crevasă, scoțând 
sunete de toacă, pe pereţii de piatră. 

Din nou în picioare, ea își luă geanta cu preţioasele dovezi, 
smulse lanterna de pe podea și o stinse. Privi în urmă, în lungul 


VP - 376 


coridorului care picura, spre porticul de la capătul îndepărtat al 
acestuia, dincolo de care o lumină mătura, înainte și înapoi, prin 
mormântul inocenților. Acum, când Hendrickson intrase în 
labirint, se apropia mai repede decât sperase ea, cu arma 
automată la el. 

Aprinzând lumina, se grăbi pe ultima porţiune a cavernei. 
Urcă un șir îngust de trepte mici și inegale. Pe una dintre ele 
străluceau trei insecte de un alabastru translucid, cum nu mai 
văzuse până atunci, fiecare de mărimea degetului mare, cu 
razele lanternei care le dezvăluia organele interne, ca niște 
semne voodoo miniaturale, într-un negativ fotografic. Ea își 
spuse că, deși graba era esenţială, nu-și putea permite să se 
împiedice și să cadă. Cu un picior rupt nu va scăpa niciodată din 
acest purgatoriu. 

Inainte să ajungă la jumătatea camerei următoare, Jane îl auzi 
pe Hendrickson în camera de mai jos, dincolo de pasajul abrupt. 
El striga spre ea, lăudându-se ca un băiețel: 

— Pot să sar! N-am nevoie de o scândură! Pot să sar ușor atât 
de departe. Pot să sar! 

Ea nu îndrăzni să aștepte să-l audă ţipând de durere din 
fundul crevasei. Poate că ar fi putut să sară peste crăpătură, în 
urmă cu patruzeci de ani, pe când era un băiat sprinten și 
mlădios, dar, deși acum regresa la o stare mentală 
adolescentină, era, în orice caz, un bărbat spre cincizeci de ani, 
cu mai puţine capacităţi atletice decât în tinereţe. Rugându-se 
pentru prăbușirea lui, ea se grăbi mai departe și fu impulsionată 
să meargă și mai repede când, în locul unui țipăt de agonie, el 
dădu drumul unui strigăt de triumf când reuși să traverseze 
fisura fără să aibă nevoie de un pod. 

Pasajul de ieșire din această cavernă vira puternic spre 
dreapta. Ea se aplecă prin el. Stinse lanterna și o prinse sub 
centură. Lăsă sacul să cadă. Scoase pistolul Heckler. Se întoarse 
în camera pe care tocmai o părăsise. Îl va omori când va ieși de 
pe treptele pe care se întâlnise cu insectele fantomatice. Flacăra 
de la gura ţevii pistolului îi va dezvălui poziţia, dar el va fi rănit 
sau mort înainte să poată să răspundă. 

Jane îl auzi pe scările acelea, dar nu exista nicio lumină 
jucăușă după care să-i determine urcarea. Venea prin întuneric. 
Era de presupus că regresase la nivelul de adolescenţă sau 
copilărie. Dacă se întâmplase asta, în starea lui redusă, poate că 


VP - 377 


regăsise o amintire ascunsă a arhitecturii acestui cuib de piatră, 
perfecționată în mii de ore de explorare oarbă și acum nu avea 
mai multă nevoie de lumină decât insectele oarbe de pe scări. 

Deși inima ei galopa, pistolul se simţea ferm în priza cu două 
mâini și tot ce avea nevoie să facă era să asculte modificarea 
respirației lui și diferenţa în modul în care pășea când ieșea de 
pe scări. El se afla exact în fața ei, la zece metri distanţă. Ea nu 
va putea să-i înfigă toate gloanţele în mijlocul corpului, dar 
patru focuri trase în succesiune rapidă vor duce la cel puţin 
două lovituri, dintre care, cu siguranță, cel puţin una îl va răni 
grav, dacă nu îl va ucide. 

Întunericul absolut, cu un singur vârf de lumină, fără tonuri de 
gri care să-i ofere perspectivă, era dezorientant. Ea își păstră 
poziţia și nu lăsă arma să devieze într-o parte sau alta. Jane 
avusese nevoie de mai puțin de un minut ca să urce scările, dar 
timpul părea atenuat în această beznă totală. Işi ţinu respiraţia, 
ca să-l poată auzi mai bine când ieșea de pe scară. Dintr-odată, 
nu era decât liniște. 

Caz după caz, în cadrul FBI și acum, când plecase pe cont 
propriu, ea supravieţuise datorită antrenamentului și intuiţiei. 
Dacă ar avea de ales între una și alta, ea ar fi trecut peste 
antrenament ca să se bazeze pe intuiţie - vocea liniștită, 
măruntă, care vine din interior. 

Acum îi vorbi din nou și ea știu că Hendrickson anticipase o 
capcană. El ieșise de pe scară ţinându-și respiraţia, atent să nu 
facă niciun zgomot pe ultimele trepte. El va începe să se 
deplaseze în lateral, în jurul camerei care se întindea între ei, în 
afara liniei ei de tragere. În speranța că fusese suficient de 
rapidă ca să-i intuiască intenţiile, ea trase doar două focuri, fără 
să îndrăznească să se expună. Încă două secunde puteau să 
facă diferenţa între viaţă și moarte. In timp ce ea se ascundea 
înapoi în pasaj, el trase o rafală spre lumina focului de la gura 
țevii ei, poate șase gloanţe. Piatra se sfărâmă, gloanţțele ricoșară 
cu un șuierat subţire de strigoi și, chiar prin acest zgomot, ea 
auzi fluieratul distinct și mortal al unuia sau două gloanţe care 
treceau prin spaţiul în care se aflase ea. 

Jane trebuia să-l lase în ceaţă pentru vreo zece secunde, 
cincisprezece. Dacă îndrăznea să aprindă lanterna, el ar urma-o, 
ar mătura pasajul și ar putea să o doboare fie cu o lovitură 
directă, fie cu vreo două ricoșate. Ea ridică geanta de pe podea, 


VP - 378 


lăsă lanterna prinsă la centură și se deplasă în pasajul aflat în 
beznă. Ştia că peste patru sau cinci metri acesta se curba spre 
stânga, o platformă de calcar, și se gândea că lipseau treptele 
pe tot drumul până sus, deși amintirile ei erau o schiță în 
comparaţie cu planurile pe care le putea consulta el. 


16. 


Întârziaseră două ore. Travis nu dorea să creadă că li se 
întâmplase ceva rău, dar întârziaseră. Deși ar fi trebuit să stea 
departe de ferestre, acum el stătea în picioare în camera de zi, 
privind afară spre șosea, cu speranţa că va vedea o mașină 
verde care să urce spre căsuţa asta albastră, cu toată lumea 
fericită și în siguranţă, până la urmă. 

Din când în când trecea câte o mașină, dar nu era cea care 
trebuia. 

În ziua în care cineva îl omorâse pe tatăl său, el era plecat să 
se joace la casa unui prieten, unde rămăsese peste noapte 
acolo. El nu aflase ce se întâmplase cu tatăl lui, până a doua zi. 

Travis nu dorea să se întâmple la fel cu unchiul Gavin și 
mătușa Jessie. El dorea ca ei să se întoarcă acasă. li ceru lui 
Dumnezeu să-i aducă acasă. 

Câinii erau neliniștiți. Duke și Queenie cutreierau casă, nu 
doar patrulând, ci de parcă erau în căutarea unui lucru. 

Îi căutau pe Gavin și pe Jessie, la fel cum făcea și Travis. 
Gavin și Jessie ar fi trebuit să se afle aici. Era timpul le dea de 
mâncare câinilor. Exista hrană pentru câini, adusă de acasă, 
împreună cu biscuiţii și zgărzile și lesele și sacii albaștri pentru 
excremente. _ 

El știa cum să măsoare mâncarea. În curând va trebui să le 
dea mâncare și să le pună lesele și să-i scoată afară. 

El nu voia să-i scoată la plimbare. În primul rând pentru că nu 
trebuia să iasă din casă. Nu trebuia să răspundă la ușă, să 
meargă lângă ferestre sau să iasă din casă. 

Astea erau regulile. Mama lui spunea că cea mai bună șansă 
pe care o are cineva la o viaţă bună și fericită era să respecte 
regulile. 

În al doilea rând, se temea că dacă va încălca regula de a nu 
ieși din casă, le va aduce ghinion lui Gavin și Jessie. Atunci poate 


VP - 379 


că ei nu se vor mai întoarce niciodată. 

Duke veni alături de el și rămase în picioare, privind spre 
umbrele lungi ale palmierilor, spre soare, spre șosea. Câinele 
scoase un sunet ca un plânset. 


17. 


Platforma de calcar, curbată, urca fără trepte. Deși Jane 
evaluă greșit curbura, de mai multe ori, lovindu-se de pereți, 
ajunse la vârf, unde se opri pentru un moment, ca să asculte 
zgomotul de mai jos de ea. El părea să ezite să o urmeze 
îndeaproape, de parcă și el se temea să nu fie prins în locul 
acela strâmt. 

Rămâi în mișcare. Planifică acțiunea și decide. Când urmărești 
și ești urmărit, este mult mai probabil să mori din șovăială decât 
pentru că acţionezi. 

Pentru că avea mai multe sarcini, ea puse pistolul în toc. Își 
ducea geanta în mâna stângă, lanterna acum în mâna dreaptă, 
cu două degete peste lentilă, ca să micșoreze raza, astfel încât 
strălucirea să nu poată fi văzută cu ușurință dincolo de colţ sau 
din altă cameră. 

In lateral se vedea un pasaj îngust. Apoi o cameră în centrul 
căreia se găsea un peristil de coloane format din stalactite care 
se uneau cu stalagmite. Părea atmosfera unui templu, de parcă 
o congregaţie subterană de forme mutante se adunase aici, 
conform unui calendar din infern, ca să venereze zei 
necunoscuți. Trei pasaje conduceau afară din sală și ea porni pe 
cel marcat cu o săgeată albă de vopsea, privind frecvent în 
urmă. 

Era ca lona în burta balenei, deși, dacă acesta ar fi fost un 
leviatan, ar fi trebuit să trăiască în urmă cu sute de milioane de 
ani în marea care se retrăsese, cu trupul său masiv fosilizat, cu 
măruntaiele lui nesfârșite transformate în piatră. 

Le luase o jumătate de oră să coboare scara, dar urcarea va 
dura mai mult. Ea spera că mișcându-se mai repede decât ar 
părea să fie prudent nu doar că va reuși să aștearnă oarecare 
distanţă între ea și Hendrickson, în urmărirea lui oarbă, dar va 
reuși să ajungă la suprafaţă în vreo patruzeci de minute. 

Ea se trezi că-și ţine respiraţia atunci când nu intenţiona să 


VP - 380 


facă asta și gura i se umplea repetat de salivă, poate stăpânită 
de o teamă inconștientă că sunetul salivei înghiţite va fi de 
ajuns să îi facă prezenţa cunoscută. 

În prima sală cu cranii, cu suliţele lor letale de obsidian, cu 
orbitele lor cu dinți și guri căscate, nemișcarea adâncă din urma 
ei însemna brusc, pentru Jane, nu că Hendrickson se târa tăcut 
ca o pisică, ci că el nu mai era pe urmele ei. Nu însemna că el 
fusese împușcat și era mort. Nu că era rănit și handicapat. Nu că 
se prăbușise într-o nebunie care nu-i mai permitea să 
funcţioneze. El nu se mai afla pe urmele ei pentru că pornise pe 
un alt drum, cunoscut doar de el și o va aștepta undeva în fată. 

Se opri, cu sute de orbite lipsite de ochi privind-o, cu sute de 
zâmbete lipsite de veselie întoarse spre ea. Nu. Mușcă din 
teamă. Ştia ce să facă. Da, exista moarte peste tot, în locul 
acesta, dar exista moarte și peste tot în lume, în același fel. 
Între idee și realitate, între mișcare și acţiune se află umbră. 
Chiar și în valea umbrelor morții, rămâi în mișcare. Planifică 
acțiunea și decide. Ezitarea era mortală. 


18. 


În această strălucitoare duminică după-amiază, în rurala 
Borrego Valley, biserica albă de lemn, cu clopotnița acoperită cu 
șindrilă, pare luminoasă, în soarele sălbatic al deșertului, de 
parcă atrage lumina puternică în interiorul ei și o înmoaie și o dă 
înapoi într-o formă care este mai ușor de suportat privirii. Îi 
amintește lui Carter Jergen de acele clădiri miniaturale, cu 
detalii atent realizate, pe care le folosesc oamenii să creeze sate 
în miniatură în vitrinele pentru Crăciun, prin care trec modele de 
trenuri electrice, în cercuri plictisitoare. 

Vreo două duzini de vehicule sunt parcate în fața clădirii și 
persoanele nou sosite nu intră în biserică, ci o ocolesc printr-o 
parte, ca să se alăture unui grup care s-a adunat sub un pâlc de 
copaci, sub care se întind, poate, vreo duzină de mese de picnic. 

Dubose trage VelociRraptor-ul la marginea drumului și 
studiază scena, pentru o vreme. 

— Ce-i cu toată povestea asta? 

— E duminică, spune Jergen. 

— Dar nu e duminică dimineață. 


VP - 381 


— O parte dintre cei nou sosiți duc coșuri. 

— Coșuri cu ce? 

— Poate mâncare, sugerează Jergen. Poate că, mai târziu, vor 
lua împreună masa de duminică. 

După ce se gândește, Dubose comentează: 

— Nu cred că-mi place treaba asta. 

Jergen se declară de acord. 

— Plictisitor ca o noapte de bingo la o casă de bătrâni. Dar 
putem să arătăm fotografia cu Honda mai multor oameni în 
foarte puţin timp. 

Dubose se încruntă la acest gând. 

— In regulă. Dar haide să intrăm și să ieşim dracului cât mai 
repede. El conduce în parcarea bisericii și oprește. 

In timp ce traversează asfaltul, Jergen aruncă o privire înapoi 
spre VelociRaptor. Arată ca o magnifică mașinărie prădătoare 
care, când nu privește nimeni, prinde viaţă și devorează toate 
micile vehicule de rahat din jurul ei. 

Când ajung la colţul bisericii, ţipetele voioase ale copiilor se 
ridică într-un cor zgomotos și Dubose se oprește. 

— O, rahat. 

Copiii au tendinţa să se caţere în poala gigantului și să-l tragă 
de urechi și să scoată zgomote de claxon când îl apasă pe nas. 
Pentru ei este ca un câine mare și flocos. 

— Zece minute, promite Jergen. 

Ei urmează o alee de cărămidă, printr-un peisaj cu pietriș și 
cactuși și plante de dolari de argint și diverse ierburi suculente, 
până la pâlcul de nouă copaci mari care umbresc zona de picnic. 

Niciunul dintre copii nu se află între copaci, unde se adună 
adulţii. Un loc de joacă separat, cu podea de cauciuc, prezintă o 
junglă de aparate de gimnastică, un tub de tobogan, leagăne și 
alte atracţii pe care Jergen le credea dispărute după apariţia 
jocului Game Boy. Copiii ţipă, aleargă, sar, alunecă, se dau în 
leagăne și se atacă unul pe altul cu săbii din spumă de cauciuc. 

— Să fiu al naibii, mormăie Dubose. 

Jergen o întreabă pe o femeie îmbrăcată într-o rochie înflorată 
dacă pastorul se află printre cei prezenţi și ea îi arată un bărbat 
în jur de treizeci de ani, care stă în picioare puţin mai departe, 
discutând cu enoriașii. 

— Pastorul Milo, spune ea. 

Pastorul Milo are capul ras și un fizic atletic. Poartă pantofi 


VP - 382 


sport, blugi albi, o cămașă hawaiiană albastră și un cercel care 
este o cruce suspendată. 

Amintindu-și de reverendul Gordon M. Gordon, de la biserica 
Mission of Light, Jergen îi șoptește lui Dubose: 

— Încearcă să nu-l împuști pe ăsta. 


19. 


Jane are geanta atârnată peste umărul ei stâng, lanterna 
acum în mâna stângă, cu două degete încă peste lentilă, ca să 
permită doar minimul necesar de lumină, cu pistolul Heckler & 
Koch în mâna dreaptă, fără nicio speranţă să facă asta cu o 
priză cu două mâini... 

Toate cele cinci simţuri îi sunt ascuţite de adrenalină și 
teamă. Bezna pare străbătută de umbre mișcătoare, care se 
deplasează nu pentru că vreo ființă se află în spaţiul apropiat, ci 
pentru că lumina aduce la viaţă, pentru scurtă vreme, umbrele, 
în timp ce ea avansează. Respirația ei e mai jos de o șoaptă. 
Altfel, niciun sunet, în afară de apa care picură în diverse locuri 
din beznă, ticăind ca niște ceasuri care măsurau anii cu 
milioanele. Mirosul de piatră udă se împletește cu mirosul 
transpirației propriei ei frici. 

Așa cum erau adesea, aceste ultime minute înainte de 
socoteala finală, când se ajungea la omoară sau lasă-te omorât, 
păreau și de data asta un vis. Caverne care curgeau, în cea mai 
mare parte, în falduri moi, pe măsură ce pereţii se topeau în 
permanenţă și se reformau în jurul ei. Colţii și craniile masive 
ale mastodonţilor, materializate ca niște amintiri ale unei alte 
încarnări, cu multe vieţi înaintea acesteia. lată din nou rândurile 
de mâini scheletice, pe vremuri acoperite de carne și ocupate cu 
munca, cu dragostea, cu joaca, cu războiul. Și în fiecare vis, 
undeva pândea o bestie, în formă umană sau nu, cele umane 
mai îngrozitoare decât celelalte. Doar monștrii umani știau ce 
înseamnă frumuseţea și o respingeau, cunoșteau adevărul și îl 
negau, cunoșteau pacea și nu o preferau, spre deosebire de 
tigru și de lup, care nu le cunoșteau. 

De data asta era un băiat, un băiat pierdut, în ciuda celor 
aproape cinci decenii pe care le trăise și își căutase drumul, 
târându-se acum prin această lume subterană, mai încrezător în 


VP - 383 


bezna orbitoare decât în lumină. Dacă o va ucide pentru că i se 
spusese să o ucidă, va face asta cu o sălbăticie deosebită și 
pentru că, în dementa lui, o confunda pe ea cu mama lui pe care 
o ura, care îl transformase din băiat în bestie. 

Când Jane ajunse la capătul vitrinei cu mâini, făcu o pauză 
într-un fel de vestibul, între două caverne. Chiar înainte de 
terminarea acestei mici camere de legătură se întindea un pasaj 
generos spre dreapta și unul mai îngust spre stânga și, chiar în 
faţă, se deschidea o cameră cu decoraţiuni sinistre. Se afla doar 
la două niveluri sub capătul superior al scărilor. 

Relaxându-se în faţă, ea ridică cele două degete care obturau 
lentila lanternei și lumina străpunge coridorul larg dinspre 
dreapta: trepte care coborau în zigzag, pereți care se dizolvau în 
beznă. Pasajul mai îngust din stânga se ducea drept, fără trepte, 
și se pierdea dincolo de raza lanternei. 

Ea acoperi din nou lentila și rămase să asculte. Din caverna 
aflată chiar în faţa ei se auzea nu picuratul apei, ci un zgomot ca 
o ploaie măruntă. Își aminti de o scurgere, pe una din laturile 
camerei, din care apa izvora într-o bandă subţire. Ea se strădui 
să asculte prin clipocitul acesta, care era un sunet alb ce putea 
să mascheze un sunet mult mai plin de înţelesuri, dar, altfel, era 
doar nemișcare. 

O margine de piatră atârna deasupra deschiderii dintre 
vestibul și caverna următoare. Ea ezită sub ea, cu braţul drept 
apropiat de trup, cu pistolul ațintit înainte și luă, din nou, 
degetele de pe lanternă. Lumina ţâșni înainte cu toată forța și 
mătură camera din faţa ei. Nu exista nicio ameninţare imediată, 
nicio neregularitate în pereți, în care un bărbat s-ar putea 
ascunde ca să o aștepte să treacă. 

Singurul loc înșelător ar putea să fie fisura care separa spaţiul 
și care trebuia traversată pe o scândură. Nu putea să-și 
amintească cât era de lată sau de adâncă. În urcarea ei, la 
celelalte poduri, fusese îngrijorată, se temuse că el ar putea să 
se ascundă într-o crăpătură superficială, așteptând să o 
zdrobească, atunci când pășea pe scândură. Cu cât se apropia 
mai mult de suprafață, fiecare traversare de acest fel devenea 
mai periculoasă decât cea dinaintea ei. 

Ea astupă din nou raza și se apropie. Mișcarea și acţiunea 
erau un singur lucru, așa că ea îl auzi doar în fracțiunea de 
secundă în care el sări de pe muchie și căzu peste ea, aruncând- 


VP - 384 


o la podea. Nu avu timp să se întoarcă și să tragă. Pistolul 
Heckler & Koch îi zbură din mână, răsucindu-se pe podea. 
Lanterna se rostogoli și ea. Cu respiraţia tăiată, pentru o clipă 
nu se putu împotrivi, cu toată greutatea lui deasupra ei și ea se 
simţi mai aproape de moarte ca niciodată. 

El ar fi putut să o termine atunci, dar încetini și o obligă să se 
întoarcă pe spate, călare peste ea și înțepând-o cu genunchii, cu 
mâna stângă în jurul gâtului ei, strângând cu asemenea 
ferocitate încât ea nu reuși să inspire adânc ca să înlocuiască 
aerul care-i fusese expulzat din plămâni în cădere. La lumina 
periferică a lanternei, faţa lui era o operă suprarealistă de lumini 
și umbre, atât de fioros transformată de ură și furie încât 
semăna prea puţin cu el însuși, abia dacă arăta uman, de parcă 
în timpul ascensiunii el își lepădase strat după strat din 
identitatea proprie, până când nu mai rămăsese nimic altceva în 
afara eului său primordial, necivilizat și lipsit de rațiune, o fiinţă 
construită din emoţii pure și întunecate. 

Când vorbi, cuvintele ieșiră într-un șuierat chinuit, explodând 
într-un jet de salivă. 

— EI este al meu și va fi întotdeauna. Așa este? ASA ESTE? El 
este al meu și va fi întotdeauna. Așa crezi? Ce crezi acum, cățea 
depravată? Sunt al tău? Voi fi întotdeauna? Nu! ACUM TU EȘTI A 
MEA! 

EI îi cită lui Jane cuvintele mamei lui de parcă ar fi crezut că 
ea spusese asta și, chiar dacă știa diferenţa între ea și Anabel, 
era o diferenţă care nu mai conta pentru el. Ea își înfipse 
unghiile în braţul cu care o strângea de gât, sfâșiind pielea. O 
beznă nu din cameră, ci din interiorul ei îi întunecă perimetrul 
vederii, când Hendrickson apucă ceva cu mâna dreaptă și îl 
ridică. Un os mare. Un femur uman. Luat din vreo cameră pe 
care ea nu o văzuse. La capătul spart, așchii înconjurau miezul 
gol. Era posibil ca el să fi căzut într-o asemenea demenţă încât 
nu mai era capabil să manevreze o armă sau poate că nu luase 
mai mult de un încărcător atunci când pornise în urmărirea ei. 
Dar când privi în sus, la fața lui diabolică, ea înțelese că el 
abandonase arma pentru că nu era personală. El avea nevoie ca 
aceasta să fie o crimă înfăptuită cu propriile mâini, să-i miroasă 
groaza și să-i simtă zbaterea sub greutatea lui, să cunoască 
intim căldura și consistenţa sângelui ei. Vederea ei se înceţoșă 
și mai mult. 


VP - 385 


Dacă exista o imagine pe care o va lua cu ea când va părăsi 
această lume, aceea trebuia să fie faţa copilului ei, dulcele ei 
Travis, faţa inocenţei, ca răspuns la această expresie malefică. 
El apropie femurul spart spre ochii ei și poate că gândul la Travis 
fu cel care o electriză, care îi dădu putere chiar și atunci când 
nu mai putea respira. Ea se răsuci sub greutatea lui care o 
țintuia și întoarse capul și osul lovi în piatră, desprinzând așchii 
care i se împrăștiară pe faţă. 

Ura care fierbea de decenii dusese la cea mai neagră 
ticăloșie, care era sursa puterii lui inumane, dar, când osul lovi 
în piatră cu o asemenea forţă, reverberaţiile care îi străbătură 
braţul drept, pentru o clipă, îl slăbiră și femurul scăpă dintre 
degetele lui amorţite. El o dorea oarbă și desfigurată și moartă. 
Când o văzu în viaţă și neatinsă, furia lui deveni atât de intensă, 
încât își pierdu și viclenia animalică. El îi dădu drumul la gât cu 
mâna stângă și își trase braţul înapoi, strânse pumnul și, făcând 
acest lucru, încetă să mai strângă genunchii peste coapsele ei. 
Ea își trase piciorul drept de sub el, cu genunchiul la piept și, 
când pumnul lui porni în jos, ea lovi puternic cu piciorul spre 
boașe, rată ţinta, dar nimeri o lovitură puternică în vintre. 
Lovitura îl dezechilibră și pumnul lui nu găsi decât aerul. Ea se 
avântă în sus și-l mătură de pe ea, el căzu într-o parte și ea sări 
în picioare. 

Luptându-se să respire, ea se îndepărtă, cercetând podeaua 
în căutarea pistolului. Acesta se pierduse în umbre sau poate că 
se rostogolise pe piatră și căzuse în fisură. 

Hendrickson se ridică în picioare, cu spatele spre ea, debitând 
obscenităţi cum nu mai auzise până atunci, de parcă el nu mai 
cunoștea alt limbaj în afara cuvintelor care erau obscene și 
murdare, lipsindu-i prezența de spirit să le transforme într-o 
înjurătură coerentă. El se întoarse și o văzu și veni după ea și ea 
nu avu altceva de făcut decât să apuce femurul. O parte dintre 
așchii dispăruseră de la capătul rupt, dar, în același timp, osul 
se spărsese mai mult devenind la fel de ascuțit ca un stilet. El se 
repezi spre ea, dar Jane nu se retrase și nici nu rămase pe loc, în 
schimb se repezi înainte, să-l întâmpine. Neglijent în furia lui, el 
rămase surprins de atacul ei și nu reuși să-i îndepărteze braţul 
într-o parte, când ea îi înfipse capătul rupt al osului femural în 
gât. 

Ea păși rapid înapoi, lăsând osul înfipt acolo și, deși curgea 


VP - 386 


sânge din rană, nu exista un șuvoi arterial, așa cum sperase 
Jane că se va întâmpla. El rămase în picioare, uluit și clătinându- 
se, cu o mână pe femur, mișcându-și gura, dar fără să poată să 
rosti alte obscenităţi. Ea se gândea că el ar trebui să cadă în 
genunchi, dar, în schimb, gâlgâind zgomotos, el își scoase osul 
din gât. Făcu un pas spre ea, cu arma, dominator ca un avatar 
indestructibil al unui zeu crud. Piciorul îi cobori pe lanternă și o 
împinse din calea lui, cu rânjetul și dinţi roșii. 

Ca o roată de ruletă, lumina îi oferi lui Jane o ultimă șansă de 
victorie, oprindu-se astfel încât raza dezvălui poziţia pistolului 
Heckler. Ea ridică pistolul, se întoarse cu el și îl împușcă pe 
Booth Hendrickson de trei ori, în timp ce, cu mâna strânsă pe 
femurul antic, el se îndrepta spre ea cu bucuria unui om căruia îi 
fusese smuls sufletul și, odată cu el, orice constrângere. Când el 
căzu mort pe podea, ea îl mai împușcă încă de două ori. 


20. 


Pastorul Milo îi asigură că are un mare respect pentru FBI, în 
ciuda anumitor dubii pe care le exprimă faţă de unii dintre 
directorii mai noi. În timp ce-i însoțește pe Dubose și Jergen 
printre enoriașii săi, el le explică acestor oameni că nimeni nu 
trebuie să facă poze cu telefonul și să le posteze pe internet, 
pentru că asta ar putea să-i compromită pe acești agenţi de 
treabă în orice misiune viitoare sub acoperire care le-ar putea fi 
desemnată. 

Dintre toţi cei prezenţi, doar patru cred că s-ar putea să fi 
văzut Honda, când și când. Dar unul singur, un specimen 
încărunțit, numit Norbert Gossage, spune ceva care îi intrigă pe 
Jergen și Dubose. 

— Pentru o Honda, are o nuanţă foarte particulară de verde, 
spune Gossage, scărpinându-și gâtul acoperit de barbă, din 
cauza asta îmi amintesc de ea. 

Dubose îi aruncă lui Jergen o privire care exprimă îndoieli față 
de valoarea educaţiei de la Harvard. 

— Da, domnule, aveți dreptate în legătură cu asta. 

— Honda nu este o mașină pe care oamenii să cheltuiască 
bani ca să o personalizeze, spune Gossage, scărpinându-se cu 
degetul arătător în urechea stângă. Așa că observi un lucru atât 


VP - 387 


de straniu ca această vopsea specială. Obișnuiam să o văd pe 
aici - el își scoate degetul din ureche și atinge fotografia de pe 
telefon, de parcă nu și-ar da seama că Jergen va trebui, acum, 
să-i sterilizeze ecranul - în jos, pe valea dinspre sud, cam pe 
unde se desparte șoseaua numărul 3. Obișnuiam să lucrez prin 
locurile alea. 

— Ai văzut-o unde, exact? întreabă Dubose. 

— Nicăieri exact. Intotdeauna era în mișcare când am văzut-o. 

— Ai vreo idee cine ar fi putut să o conducă? 

— Un tip. N-am apucat niciodată să-l văd prea bine. Adevărul 
este că mă feream din calea lui când îl vedeam venind. Nu cred 
că fusese vreodată învăţat corect cum să conducă. Și mai e 
ceva, au trecut ani de când am văzut-o ultima oară. 

Cu așteptările înșelate, Jergen întreabă: 

— Ani? 

— Cel puţin trei ani, poate mai mult. 

Deși încearcă să stoarcă detalii suplimentare de la Norbert 
Gossage, nu mai sunt alte detalii de stors. 

Deja, trei copii mici se agaţă de pantalonii lui Dubose și 
bărbatul uriaș arată de parcă ar vrea să înceapă să-i 
chelfănească. 

E timpul să plece. 


21. 


Jane își recuperă geanta și lanterna și traversă scândura, 
rezistând impulsului de a privi în urmă, de parcă Hendrickson ar 
rămâne mort doar atâta vreme cât ea era convinsă că îl 
omorâse. 

Iși croi drum spre capătul de sus al scărilor și ieși prin clădirea 
de piatră, în ziua înzăpezită. Trecuseră treizeci și opt de minute 
de când fugise din bârlogul lui Anabel, de la baza scării diforme. 

Fără îndoială că femeia, de la casa ei de iarnă din La Jolla, 
raportase prezenţa lui Jane celor care aveau o dorinţă arzătoare 
să o vadă moartă. Trebuia să rămână în mișcare, dar furtuna 
care îi întârziase călătoria era acum aliatul ei. Ei ar putea să 
pună pe picioare o echipă de atac în Las Vegas, chiar și din 
Reno, poate din Sacramento. Oricum, zăpada cădea mai des ca 
niciodată și briza ușoară devenise un vânt tăios. Singurul mod în 


VP - 388 


care ei puteau ajunge la timp la ea era cu elicopterul, dar vântul 
și vizibilitatea slabă și certitudinea acumulării de gheaţă pe 
rotor, care ducea la prăbușirea elicopterului, îi obligau să 
amâne. 

Până când ajunse la Explorer-ul ei Sport, tremura 
incontrolabil, nu doar din cauza vremii, pentru care nu era 
corespunzător îmbrăcată. Motorul porni la prima cheie. Ea dădu 
drumul la căldură. 

De la scurtul drum forestier la cel mai lung, la drumul de ţară 
și la șoseaua 50, cuvântul de ordine era alb. Până când traversă 
graniţa statală, din Nevada în California, reuși să reducă 
încălzirea. 

Se opri să alimenteze combustibil în South Lake Tahoe și se 
gândi să rămână acolo peste noapte, pentru că ei nu se vor 
aștepta ca ea să se mai afle în zonă la venirea zorilor. Dar deși 
condiţiile de trafic erau departe de a fi ideale, plugurile lucrau și 
șoseaua 50 Vest era deschisă și ea se decise să încerce la 
Placerville. 

După lupta cu Hendrickson simţise o durere în partea stângă, 
deasupra șoldului și sub cutia toracică. Fusese rănită cu o 
săptămână în urmă, la San Francisco. Nimic serios, deși avusese 
nevoie de copci și fusese cusută de un prieten care era medic. 
Era posibil să-și fi rupt o copcă sau două, dar acum nu era 
momentul să verifice. 

Porni mai departe. 

Frumuseţea pe care i-o oferea, de obicei, zăpada lipsea din 
această furtună. Avea în ea ceva de cenușă, în acest moment, 
de parcă dincolo de vizibilitatea limitată pe care i-o permitea 
viscolul lumea ardea și, când se va opri căderea de cenușă, se 
va dezvălui ca o mare de ruine, spre orice orizont. 

Supravieţuirea poate că era o chestiune de antrenament și 
intuiție, însă era și un dar, pentru care era necesară 
recunoștință. Kilometru după kilometru, dezolarea care îi 
învăluise sufletul nu se va ridica, nu-i va lăsa loc pentru liniște. 

In cele din urmă apelă la muzică și o dădu tare, astfel încât 
sunetul monoton al lanțurilor pentru zăpadă să nu se mai audă. 
Rubinstein la clape, Sascha Heifetz la vioară, Gregor Piatigorsky 
la violoncel. Trio pentru pian în Si Minor, op. 50, de Ceaikovski. 

Ea nu știa în ce moment anume începuse să plângă, în timp 
ce conducea și nici nu realiză în ce moment se oprise din plâns, 


VP - 389 


dar apoi cenușa deveni din nou zăpadă și recunoștinţa o învălui, 
la fel și harul și speranţa. 


22. 


Mai rămăsese o jumătate de oră de lumină, dar Travis știa că 
nu poate să mai aștepte. Se întâmplase ceva îngrozitor. 

El nu trebuia să iasă afară, dar regulile nu mai erau reguli. 
Trebuia să gândească pentru sine. 

El hrăni câinii și le puse lesele și îi scoase afară să-și facă 
nevoile. Erau câini buni și nu o luară la fugă atunci când el scăpă 
lesa ca să le adune rahatul în pungile albastre. El legă gurile 
pungilor și le înnodă și le lăsă la poartă. 

Luă din nou lesele în mână și îi conduse spre hambarul care 
părea că stă să cadă, dar care nu se prăbușea cu adevărat, deși 
arăta ca un dezastru. 

El se așeză în faţa ușii unde se așezase unchiul Gavin mai 
devreme, când totul părea că va fi în regulă. 

El nu încercă să bată la ușă sau să o deschidă. Unchiul Gavin 
îi spusese că există camere și vărul Cornell va ști când cineva 
așteaptă acolo. 

Poate că vărul Cornell dormea sau poate că îi luă ceva vreme 
să se hotărască ce să facă, dar, după mult timp, se auzi un 
bâzâit și un clinchet și ușa se deschise. 

Travis păși într-o cameră mică și luă câinii cu el. Ușa din urma 
lui se închise singură. 

Ușa din faţa lui nu se deschise imediat. Câinii se agitau, dar 
Travis nu. 

El privi în sus spre cameră și, după o vreme, consideră că 
trebuie să spună: 

— S-a întâmplat ceva foarte rău. 

Mai trecu încă un minut sau două și se deschise ușa 
interioară. 

El intră într-o cameră mare plină de cărţi și scaune 
confortabile și lămpi, cu multe cercuri de lumină și umbră. 

Duke și Queenie erau atât de agitaţi în acest loc nou încât 
traseră de lesele din mâna lui Travis și începură să umble încolo 
și încoace, mirosind totul. 

Un bărbat stătea în picioare, lângă un fotoliu, la lumina lămpii. 


VP - 390 


Era foarte înalt și nu la fel de negru ca unchiul Gavin. Înalt și 
subţire ca o sperietoare de ciori pe papainoage sau ceva 
asemănător. 

Bărbatul spuse: 

— Aceștia sunt niște câini mari. Nu-i lăsa pe cânii ăștia mari 
să mă omoare. Te rog și mulțumesc. 


23. 


Cu lumina zilei estompându-se rapid, Jergen și Dubose se 
învârtesc încă prin Borrego Valley, căutând nu se știe ce. Sau cel 
puţin Carter Jergen nu știe. Partenerul lui, aparent stăpânit 
acum de iluzia că este un clarvăzător, conduce încet, făcându-le 
semn cu mâna șoferilor nerăbdători să-l depășească, cu ochii 
mijiţi pe sub ochelarii de soare, cercetând peisajul inospitalier, 
de parcă Travis Hawk ar putea să îl traverseze în costum de 
camuflaj, privind fiecare structură de parcă ar suspecta că 
fugarul în vârstă de cinci ani este ascuns acolo cu un arsenal 
întreg și o sută de mii de gloanţe. 

— Nu putem să ne aflăm în căutarea Hondei de un verde 
particular, pentru că aceasta se află în oraș, la magazin. 

Dubose nu spune nimic. 

— Și oricine a condus-o în urmă cu mulţi ani, trebuie să 
conducă acum altceva, dar noi nu știm ce. 

Dubose conduce în tăcere. 

— Ceea ce ar trebui să facem, spune Jergen, este să săpăm 
adânc în trecutul celor doi Washington, să vedem dacă nu găsim 
vreo legătură între unul din ei și cineva din acest deșert uitat de 
Dumnezeu. 

Dubose se îndură să vorbească. 

— Vom începe să facem asta după lăsarea întunericului. Când 
nu mai este lumină ca să cercetăm. 

— In regulă. Dar ce anume căutăm? 

Dubose își păstrează strategia pentru sine. 

El încetinește, în timp ce se apropie de o casă mică, cu 
stucatură, de un albastru șters, cu un acoperiș metalic alb, 
umbrită de palmieri neîngrijiţi. 


VP - 391 


24. 


În timp ce Travis povestea cum unchiul Gavin și mătușa Jessie 
își schimbaseră felul în care arătau și plecaseră în oraș și nu se 
mai întorseseră, bărbatul cel înalt și ciudat nu se opri nicio clipă 
din mișcare, în timp ce asculta. 

Mișcare, mișcare, mișcare, în partea asta sau cealaltă, încolo 
și încoace, continua să-și frece palmele sale uriașe una de alta, 
de parcă le spăla sub un jet de apă. Când nu făcea asta își 
acoperea fața cu mâinile, de parcă trebuia să fie ceva ce nu 
dorea să vadă și uitase că putea să închidă ochii. Continuă să-și 
treacă mâinile peste faţă, incapabil să vadă pe unde merge și 
aproape se prăbuși peste un scaun. Dădu peste o masă, 
zgâlţâind lampa aflată pe ea. 

Nu mai era mult din povestea lui Travis, dar bărbatul cel mare 
și straniu, care era domnul Cornell Jasperson, îi cerea să repete 
unele detalii iar și iar, de parcă acestea s-ar fi putut schimba 
câte puţin, de fiecare dată, până când, după o vreme, întreaga 
poveste ar ajunge să fie diferită și Gavin și Jessie s-ar putea 
întoarce acasă și n-ar exista niciun motiv de îngrijorare, până la 
urmă. 

Când domnul Jasperson încetă, în sfârșit, să mai ceară să 
audă partea asta sau cealaltă, el rămase tăcut, cu mâinile peste 
faţă, privindu-l pe Travis printre degetele răsfirate. După o 
perioadă de tăcere, el spuse: 

— Nu știu ce să fac. 

— Nici eu nu știu, spuse Travis. Doar că ar fi mai bine să-i 
spun mamei mele. 

Abia atunci înţelese că nu luase cu el telefonul de unică 
folosinţă, pe care era lipit numărul de unică folosință al mamei 
lui. 

— Trebuie să mă întorc în casă. 


25. 


Aleea care duce la căsuţa albastră este nepavată și năpădită 
de buruieni. Curtea din vecinătatea imediată a casei este din 
pietriș mic. In spatele casei se ridică un hambar nevopsit, la 


VP - 392 


care fiecare perete se sprijină pe celălalt, un amestec instabil de 
mucegai uscat și rugină și carton gudronat, care stă să se 
prăbușească în orice moment... 

— Îmi amintește de casă, de West Virginia, spune Dubose. 

Carter nu se poate împiedica să-l înţepe. 

— Ai locuit într-un hambar? 

— Aveam o casă poate puţin mai bună decât asta, dar 
hambarul era mai rău. 

— Cum ar putea să fie mai rău? se minună Jergen. 

— A necesitat ceva efort, dar părea un loc atât de plin de 
șobolani încât îndrăzneai să intri doar dacă doreai ca familia să 
încaseze asigurarea ta de viaţă. Niciun oficial nu a intrat acolo în 
timp ce bunicul și tatăl meu distilau whisky și îl împachetau 
acolo și mai târziu, când fratele meu Carney a aprins toate 
luminile și a plantat o recoltă de iarbă. 

— Bunicul și tatăl tău erau contrabandiști de alcool? 

— Nu ăsta este cuvântul pe care l-ar fi folosit ei. 

— Și fratele tău era traficant de iarbă? 

— Cultivă puţin. Dar este prea mare consumator ca să fie 
traficant. Oricum, Carney este un nenorocit de clasă mondială. 
Pentru mine e mort. 

Jergen se gândi puţin la ultima frază. 

— Când spui e mort pentru mine, vrei să spui...? 

— Nu, nu l-am omorât. Deși sunt momente în care îmi doresc 
să o fi făcut. Oricum, până și viaţa lui Carney era bună, pe 
vremea aia. 

— Ei bine, îl compătimește, Jergen, cu toţii simţim asta pentru 
o rudă sau alta. 

Reveria lui nostalgică se apropie de final și Dubose își ridică 
piciorul de pe frână și VelociRaptor-ul alunecă în faţă. 

— Au lăsat băiatul undeva în vale când au plecat la magazin. 
El se află încă pe undeva pe aici. Mama lui va ști unde și, mai 
devreme sau mai târziu, va veni după el. 


26. 


— Nu mă lăsa singur cu acești câini mari și înfricoșători, spuse 
domnul Jasperson, te rog și mulțumesc. 
— Nu îţi vor face rău, promise Travis. Doar voi da o fugă până 


VP - 393 


la casă să iau telefonul și mă întorc imediat. 

— Of. O, Dumnezeule. 

— Vei fi în regulă. 

Duke și Queenie se tolăneau sprijiniți unul de celălalt, o 
grămadă de blană la fel de amenințătoare ca un covor. 

— Mă voi mișca rapid, promise Travis. 

El se duse în vestibul și ușa se închise în urma lui și el 
deschise ușa exterioară. 

Pe drum, un camion monstruos trecea cu viteză mică, rulând 
pe șase cauciucuri imense, de un negru strălucitor și la fel de 
tare ca orice lucru din Războiul stelelor. 


27. 


— ... Încă, pe undeva pe aici. Mama lui va ști unde și, mai 
devreme sau mai târziu, va veni după el, spune Dubose și 
accelerează. 

— Și noi vom pregăti o sută de capcane pentru ea, spune 
Jergen. 

— Da, dar eu n-aș paria prea mulţi bani că va intra în toate o 
sută. In timp ce o așteptăm, va trebui să-l găsim pe băiat. 

— Crezi că se va preda, dacă va afla că am pus mâna pe el? 
Vreau să spun, va trebui să-și dea seama că îi vom injecta și pe 
ea, și pe el, dacă nu-i omorâm, pur și simplu. 

— După multă consideraţie referitoare la relaţia dintre mamă 
și copil, spune Dubose, de parcă era un filosof cu gândire 
profundă, felul în care văd eu asta, dacă nu se predă în termen 
de șase ore după ce află că avem copilul, atunci, pur și simplu, îl 
omorâm pe micul bastard. Pentru că asta este ca și cum am 
ucide-o pe căţea însăși. După asta va fi terminată. Nu va mai 
avea nicio putere în ea. Ar putea chiar să se sinucidă și să ne 
salveze de necazuri. 

Pe măsură ce se lasă noaptea, ei mai rulează câţiva kilometri 
în tăcere, timp în care Jergen se gândește la neclintita cruzime a 
partenerului său, pe care nu se poate abţine să nu o admire. 

— Cred că ai dreptate în legătură cu puștiul. Dar eu nu i-aș da 
șase ore. Poate două. 


VP - 394 


28. 


În zilele Goanei după Aur, Placerville, care se întinde pe malul 
estic al Mother Lode, purta numele Old Dry Diggins. Era un loc 
atât de lipsit de lege încât, pentru menţinerea ordinii, 
autorităţile începuseră să spânzure răufăcătorii câte doi 
deodată, după care așezarea ajunse să fie cunoscută ca 
Hangtown (Orașul Spânzuraţilor). În zilele noastre, Placerville 
era un loc mult mai puţin colorat și mai liniștit. 

Jane condusese vreo treizeci de kilometri dincolo de furtună și 
puse să i se scoată lanţurile când realimentă. Acum găsi un 
motel generic, plăti cu bani lichizi pentru o noapte și își duse tot 
bagajul în cameră. Valiza diplomat din aliaj de titan, care 
conţinea cei 210 000 $ care-i aparținuseră pe vremuri lui Simon 
Yegg, nu putea fi văzută, după ce o făcu să alunece sub un cuier 
care se înălța pe patru picioare scurte. 

Se duse la supermarketul din apropiere, trecu pe la tejgheaua 
de mâncare și comandă două sandvișuri cu friptură de vită, cu 
brânză Provolone și muștar. 

Femeia solidă care îi prepară și împachetă sanavișurile era 
sensibilă la stările celorlalţi. 

— Ai avut o zi lungă, dragă? 

— Am avut și zile mai bune. 

— Sunt convinsă cu un e vorba de necazuri cu bărbații. 

— Nu mai e cazul. 

— O fată atât de drăguță ca tine ar trebui să le facă lor 
necazuri. 

— Se mai întâmplă și asta. 

In raionul pentru băuturi, ea găsi vodca Belvedere și adăugă o 
jumătate de litru la coșul ei de cumpărături. 

Intoarsă la motel, ea își umplu o găleată de la aparatul 
automat de gheaţă și cumpără două Cola Diet. 

În camera ei, își scoase peruca lui Elizabeth Bennet. Își 
pierduse pe undeva un inel care se prindea de nas. Nu mai 
conta. Anabel o văzuse cu această înfățișare, probabil chiar 
înregistrase o imagine a ei, ceea ce însemna că nu mai putea să 
fie Liz. 

Ea își dezveli și examină rana de pe partea stângă. Nu arăta 
rău. O crustă subţire de sânge. Rupsese una dintre copci. Se 


VP - 395 


vindeca suficient de bine și mai avea destule antibiotice. 

Făcu un duș fierbinte și își puse o pereche de chiloți și un 
tricou. Amestecă vodca și Cola și se așeză pe pat să mănânce 
sandvișurile. Exista un televizor, dar ea nu dorea să-l pornească. 

Bătut în cuie pe noptieră, ca să împiedice să fie furat, un radio 
cu ceas îi oferea o alternativă. Găsi un post care transmitea o 
retrospectivă Mariah Carey. Acea voce senzaţională. / Dont 
Wanna Cry și Emotions. Și apoi Always Be My Baby și Love 
Takes Time și Hero și altele. 

Muzica poate să te ridice atât de mult și muzica poate să te 
distrugă și, uneori, poate să facă ambele lucruri cu același 
cântec. 

Când termină de mâncat și se simţi complet calmă, se gândi 
să sune pe telefonul de unică folosinţă pe care îl lăsase la Gavin 
și Jessie. 

Tocmai termina al doilea pahar de vodcă și chiar atunci 
începu să sune propriul ei telefon. Ea stinse aparatul de radio și 
luă telefonul de pe noptieră și răspunse la apel. Il auzi pe Travis 
spunând: „Mami?” 

Orice se întâmpla se regăsea acolo, în acel singur cuvânt, 
pentru că, de când se afla pe fugă, împreună cu el, de la casa 
lor din Virginia, cu luni în urmă, el o chemase doar „Mamă”, de 
parcă înţelegea că lui îi revenea sarcina să se maturizeze mai 
repede. În afară de asta, îl cunoștea atât de bine încât putea să-l 
citească din doar două silabe. Işi aruncă picioarele jos din pat și 
se așeză pe marginea saltelei. 

— Ce nu e în regulă, dragule? 

— Unchiul Gavin și mătușa Jessie au plecat după cumpărături 
și nu s-au mai întors. 


29. 


Jane era în Placerville, care părea un fel de suburbie a iadului, 
când Travis se afla atât de departe, în Borrego Valley. Camera 
de hotel părea acum o cușcă în care se mișca neîncetat, fără 
scop, cu o durere în piept de parcă groaza care-i prinsese 
sufletul în gheare era un lăstar cu ghimpi, un demon de groază 
care se hrănea din mintea ei... 

Cunoștea întreaga poveste despre vărul lui Gavin, Cornell 


VP - 396 


Jasperson, strălucitor și extrem de excentric, un fel de maniac al 
sfârșitului lumii, dar nu nebun. Ea aprobase locul lui ca variantă 
de rezervă. Dar nu-și permisese să se gândească la faptul că 
putea să vină și acest moment. 

Travis se va afla în siguranţă acolo, pentru o vreme. O vreme 
scurtă. Două zile, poate trei. 

Doar dacă Gavin și Jessie nu fuseseră injectați. Atunci ei îi vor 
dezvălui locaţia. 

Dar ei nu fuseseră injectaţi. Ei nu ar fi permis să se lase 
capturați. Ei știau ce ar însemna asta: sclavie prin reţeaua 
nanotehnică. 

Cu siguranţă că erau morți. Tinea la ei nespus și acum ei erau 
morţi. Vor exista ceva vești despre moartea lor, de dimineaţă, 
vreo poveste inventată, care nu va conţine niciun adevăr. Ea nu 
se putea scutura de sentimentul că, prin faptul că îi angrenase 
în acest război, era responsabilă pentru moartea lor. Da, ei 
înțeleseseră riscurile, nu exista nicio îndoială. Ei văzuseră asta 
ca pe propria lor luptă, ca pe războiul tuturor, al tuturor celor 
care iubeau libertatea și care aveau suficientă experienţă să 
înţeleagă că răul era real și implacabil. Dacă ei ar putea să-i 
vorbească, acum, din locul acela misterios despre care nicio 
ființă umană nu cunoștea întregul adevăr, ei ar absolvi-o de 
responsabilitate, dar, în durerea ei, se simţea oricum cuprinsă 
de vinovăţie. 

Se îmbrăcă și ieși afară și inspiră adânc aerul tare al nopţii și 
rămase așa, tremurând, simțind nevoia de a face ceva. Cerul 
rămăsese la fel de acoperit de nori ca atunci când ajunsese. 

Nicio cantitate de vodcă nu o poată face să adoarmă. 

Dorea să fie în Borrego Springs acum. Dar cel mai rău lucru 
pe care-l putea face era să se grăbească să ajungă la Travis. Va 
avea nevoie de toată noaptea ca să ajungă acolo. Ei o vor 
aștepta și ea va fi epuizată și ușor de doborât. Trebuia să aibă 
un plan ca să intre și să iasă din vale, nedetectată. Pe vremea 
când era agent FBI, se ocupase de cazuri de criminali în serie și 
ucigași în masă. Acum, de când fusese ea însăși etichetată drept 
criminal și trădător, rămânea în viaţă dacă își păstra calmul. Dar 
ăsta... ăsta era testul suprem al curajului și prudenței, în fața 
unei ameninţări extreme. Nu doar viața ei, ci și cea a fiului ei 
depindea acum de capacitatea ei de a nu ceda în fața emoţiilor 
puternice. 


VP - 397 


Chiar și așa, își dorea să fie mai aproape de Travis, chiar dacă 
doar puţin mai aproape, și își mai dorea ceva. Își dorea stele. 

Se întoarse în camera ei și își puse un machiaj excesiv, un ruj 
de buze albastru și peruca brunetă, ciopârțită pe toate părțile, 
pentru că asta era cea mai rapidă opţiune pe care o avea. Ei 
cunoșteau acum această înfățișare, dar nu știau numele 
Elizabeth Bennet; putea să-l mai folosească încă o dată. 

Işi puse bagajul înapoi în mașină, înapoie cheia camerei și 
porni spre vest, spre Sacramento și apoi spre sud, spre 
Stockton. 


30. 


Această epuizare avea consistenţa unei prezenţe reale, o 
chestie înfășurată în jurul gâtului ei, ca o pelerină care o apăsa 
din greu pe umeri. Exista întotdeauna un moment în care voinţa 
de fier și un suflet hotărât nu mai puteau compensa pentru 
oboseala minţii și a mușchilor. Vederea i se tulbură din cauza 
oboselii, până când, dacă mai rămânea pe șosea, devenea un 
pericol pentru ea și pentru ceilalţi. 

La 11:50 p.m., în apropiere de Stockton, cerul se limpezi. Mai 
spre sud, când noaptea se eliberă de ultimele zdrenţe de nori, 
Jane ieși de pe autostrada interstatală 5, în comunitatea mică 
din Lathrop, unde avea să își ia o cameră peste noapte. 

Oricum, înainte, ea se opri pe marginea drumului, la marginea 
orașului și ieși din mașină și făcu câţiva pași pe câmp. Cerul era 
plin de stele care pluteau în întunericul etern pe care doar 
lumina lor îl liniștea. Cel mai apropiat soare dintre toţi, cel care 
încălzea pământul, se afla la câteva ore sub orizontul estic. 
Când se va ridica, va dezvălui o lume de minuni, o lume care era 
generoasă cu atâta frumuseţe naturală, cu o asemenea 
adâncime și complexitate încât un suflet onest simţea un înțeles 
în orice și tânjea după cunoaștere. In noapte, așa cum era acum 
și în lumina dimineţii, existau bărbaţi și femei care creau 
muzică, scriau poezie și romane, dezvoltau tratamente noi, 
luptau în războaie împotriva forțelor răului, munceau din greu și 
cinstit, creșteau familii, iubitori, grijulii, plini de speranță. O 
gaură în pământ, cu galeriile sale transformate într-un muzeu 
care etala opera cruzimii și groazei - nu acesta era adevărul 


VP - 398 


lumii, așa cum insista Anabel. „Adevărul” era deziluzia celor 
pentru care viaţa nu însemna nimic altceva în afară de o cursă 
pentru putere, care fie că nu puteau, fie că refuzau să vadă 
frumusețea și minunile lumii, care doreau să găsească înţelesuri 
dincolo de ei înșiși, care trăiau ca să controleze, să le spună 
altora ce să facă sau ce să gândească sau în ce să creadă și 
care se bucurau să-i distrugă pe cei pe care nu-i puteau supune. 
Dacă era inevitabil ca evoluţia tehnologiei să le furnizeze 
puterea absolută după care tânjeau, tot era nevoie să li te 
împotrivești. Când fusese creat universul și lumina se născuse în 
interiorul stelelor, chiar dacă încă din primul moment totul 
fusese modelat către tiranie și sclavie, ea ar prefera să fie 
condamnată decât să aibă un asemenea viitor pentru ea și 
pentru copilul ei. Dacă ei o obligau să se scalde în sânge și nu-i 
permiteau să ajungă niciodată la un țărm liniștit, ea îl va căuta, 
chiar și așa, până când va muri. Și dacă ei continuau 
transformarea diavolească a acestei lumi, ea le va da iadul 
însuși, deschizând ușa pentru ei. 

Și acum camera de motel. O pernă. Oboseală și tristeţe și har 
și recunoștință. Somn imediat. Și, odată cu apariţia soarelui 
dimineţii, minunea și groaza tuturor acestor lucruri. 


VP - 399 


PCI RA STRÂMBĂ 


virtual-project.eu 


e 
ED 


VP - 400