Dean Koontz — Mr. Murder

DEAN R. KOONTZ 


MR. MURDER 


Original: Mr. Murder (1980) 
EDIȚIA | 


Traducere din limba engleză de: 
SORANA PUIU 


y 


virtual-project.eu 


Editura: FAHRENHEIT 
2001 


e Partea întâi e 


MOŞ CRĂCIUN 
ȘI GEAMĂNUL SĂU HAIN 


larna de atunci fu stranie și gri. 

Vântul umed mirosea-a sfârșit de 
lume, 

lar diminetțile făceau să vie 

lară prea iute-n ceruri miezul nopții. 


- Cartea amărăciunilor 


Viaţa este o nesfârșită comedie. 
Aici e toată tragedia. 


- Un episcop mort, 
de Martin Stillwater 


e UNU e 


1. 


Am nevoie de... 

Lăsat pe spate în confortabilul său fotoliu din piele, 
legănându-se ușurel, cu un reportofon în mâna dreaptă, în timp 
ce înregistra o scrisoare către editorul său din New York, Martin 
Stillwater se trezi deodată repetând aceleași trei cuvinte într-o 
șoaptă pierdută. 

Am nevoie de... am nevoie de... am nevoie de... 

Incruntându-se, Marty opri reportofonul. 

Trenul gândurilor sale dăduse peste un macaz și semnaliza o 
oprire. Nu își amintea ce avusese de gând să spună. 

De ce avea nevoie? 

Casa mare nu era numai tăcută, ci și sinistru de înmărmurită. 
Paige și copiii plecaseră să ia masa în oraș și să vadă un film la 
matineul de sâmbătă. 

Dar liniștea asta fără copii era mai mult decât o impresie, 
avea consistenţă. Aerul era apăsător. 

Işi puse o mână pe ceafă. Palma îi era rece și umedă. Se 
scutură. 

Afară, ziua de toamnă era la fel de tăcută, de parcă tot sudul 
Californiei ar fi fost evacuat. La singura fereastră a biroului său 
de la etajul doi, obloanele late erau puţin întredeschise. Razele 
soarelui se strecurau printre stinghiile îmbinate, desenând pe 
canapea și pe covor dungi înguste, roșii-aurii, strălucitoare ca o 
blană de vulpe. Cea mai apropiată panglică luminoasă îmbrăţișa 
un colț al biroului în formă de U. 

Am nevoie de... 

Instinctul îi spunea că tocmai se petrecuse ceva foarte 
important într-un loc unde nu putea să ajungă cu privirea, ceva 
perceput în mod inconștient. 

Își roti scaunul și cercetă restul camerei din spatele lui. În 
afară de raza roșiatică ţesută printre umbrele obloanelor, 
singura lumină venea de la o lampă de birou cu un abajur vitrat. 


Chiar și în obscuritatea aceea putea să vadă că era singur cu 
dosarele, cărțile și computerul. 

Tăcerea îi părea, poate, nefiresc de adâncă numai din cauză 
că de miercuri, când se închiseseră școlile pentru vacanţa de 
Ziua Recunoștinței, casa era plină de zgomot și de forfotă. li era 
dor de copii. Ar fi trebuit să meargă la film cu ei. 

Am nevoie de... 

Cuvintele fuseseră rostite cu o intonaţie deosebită - de dor. 

Acum era cuprins de un presentiment, de o senzaţie vie de 
pericol iminent. Era groaza premonitorie pe care o simțeau 
uneori personajele romanelor sale și pe care încerca de fiecare 
dată să o descrie fără să se folosească de clișee. 

Nu mai trăise așa ceva de ani de zile, de când Charlotte, care 
avea atunci patru ani, fusese grav bolnavă și doctorul îi 
pregătise pentru eventualitatea unui cancer. Zilele petrecute în 
spital în timp ce fetiţa lui era plimbată în cărucior dintr-un 
laborator într-altul pentru analize, nopţile cu insomnii, zilele 
nesfârșite care  urmaseră până când doctorii puseseră 
diagnosticul; în tot acest timp Marty se simţise bântuit de un 
spirit malefic care îmbâcsea aerul, îngreunându-i respiraţia, 
mișcările, speranţa. Până la urmă, fiica lui nu fusese amenințată 
nici de forțe diabolice supranaturale, nici de alţi rău-voitori. 
Problema era o boală tratabilă a sângelui. Charlotte își revenise 
după trei luni. 

Dar își amintea prea bine de teama aceea sufocantă. 

li simţea din nou strânsoarea îngheţată, deși fără vreo cauză 
anume. Charlotte și Emily erau niște copii sănătoși, bine 
dezvoltați. El și Paige erau fericiți împreună - nefiresc de fericiţi, 
având în vedere cele peste treizeci de perechi de cunoscuţi care 
erau divorţaţi, despărțiți sau se înșelau. Financiar, o duceau mai 
bine decât s-ar fi așteptat vreodată. 

Cu toate acestea, Marty știa că ceva nu era în regulă. 

Puse jos reportofonul, se duse la fereastră și deschise larg 
obloanele. Un sicomor desfrunzit arunca umbre alungite și 
întunecate peste trotuarul îngust. Dincolo de ramurile lui 
noduroase, pereţii galben-pai cu decorații ai casei vecine păreau 
să fi absorbit tot soarele; reflexe aurii și roșietice pictau 
ferestrele; locul era tăcut, parcă netulburat. 

Spre dreapta se zărea o porţiune din stradă. Casele de vizavi 
fuseseră construite tot într-un stil mediteranean, cu stucatură și 


5 


acoperiș de ardezie, înconjurate de brâul soarelui de după- 
amiază târzie, decorate de frunze late ce se revărsau. Liniștit, cu 
spaţii verzi, plănuit până la ultimul centimetru, cartierul lor - și 
într-adevăr tot orașul Mission Viejo - părea o oază în haosul care 
guvernează atâtea locuri din lume astăzi. 

Închise obloanele, oprind de tot lumina soarelui. 

Se părea că pericolul exista doar în mintea sa, o plăsmuire a 
acelei imaginaţii active care îl făcuse în ultimul timp un destul 
de apreciat autor de romane polițiste. 

Și totuși inima îi bătea mai tare ca niciodată. 

Marty ieși din birou în holul de la etaj până în capul scărilor. 
Rămase neclintit ca stâlpul de care își sprijini o mână. 

Nu știa exact ce se așteptase să audă. Scârțâitul ușor al 
vreunei uși, pași furișaţi? Fâșâitul, pocnetele surde și bufniturile 
înfundate ale unui intrus umblând prin casă? 

Treptat, fiindcă nu auzea nimic, iar inima lui înnebunită 
începuse să se liniștească, senzaţia de pericol iminent dispăru. 
Panica se transformă într-o ușoară neliniște. 

— Cine-i acolo? întrebă el doar ca să spargă tăcerea. 

Sunetul vocii sale pline de uimire destrămă atmosfera de rău 
augur. Acum tăcerea era cea a unei case goale, inofensive. 

Se întoarse în camera de la capătul culoarului și se instală în 
scaunul de piele din spatele biroului. Cu obloanele bine închise 
și fără vreo altă lampă în afară de cea cu abajur vitrat, colţurile 
camerei păreau să se retragă mai mult decât o îngăduiau 
dimensiunile pereților, ca într-un vis. 

Cum desenul de pe abajur reprezenta fructe, placa de sticlă 
de pe birou reflecta ovale și cercuri luminoase roșu-cireașă, 
violet-prună, galben-lămăie și albastru-afină. Pe suprafeţele sale 
de metal șlefuit și plexiglas, reportofonul care stătea pe placa 
de sticlă reflecta și el mozaicul luminos, strălucind ca și cum ar 
fi fost încrustat cu pietre preţioase. Când se întinse după 
reportofon, Marty își văzu mâna care părea învăluită în pielea 
solzoasă, strălucitoare ca un curcubeu, a unei reptile exotice. 

Șovăi, examinând solzii falși de pe dosul palmei și bijuteriile 
fantomatice de pe reportofon. Realitatea era la fel de poleită cu 
iluzii ca orice fragment de ficțiune. 

Ridică reportofonul și apăsă pe butonul de derulare o secundă 
sau două, căutând ultimele cuvinte din scrisoarea neterminată 


către editor. Șuieratul subţire și rapid al vocii sale date înapoi 
ieșea ca o limbă necunoscută din difuzorul minuscul. 

Când apăsă pe butonul play, își dădu seama că nu derulase 
îndeajuns: „... am nevoie de... am nevoie de... am nevoie de..." 

Încruntându-se, puse mașinăria să deruleze, de două ori mai 
mult decât prima dată. 

Dar tot: „... am nevoie... am nevoie..." 

Derulă. Două secunde. Cinci. Zece. Stop. Play. 

m... am nevoile... am nevoie... am nevoie...” 

După încă alte două încercări, găsi scrisoarea: „... așa că ar 
trebui să reușesc să vă dau varianta finală a noii cărți cam într-o 
lună. Cred că aceasta este... aceasta este... ăă... aceasta...” 

Dictarea se opri. De pe bandă se derula tăcere - și zgomotul 
respirației sale. 

Când cele două cuvinte scandate se auziră în cele din urmă 
prin difuzor, Marty se aplecase deja încordat pe marginea 
scaunului, încruntându-se la reportofonul din mână. 

m... am nevoie de... am nevoie de..." 

Se uită la ceas. Aproape patru și șase minute. 

La început, murmurul visător era același ca atunci când își 
venise în fire pentru prima dată și auzise un cântec domol ca 
răspunsurile la o litanie religioasă interminabilă și lipsită de 
imaginaţie. Totuși, după aproape o jumătate de minut, vocea i 
se schimbă și deveni ascuţită prin repeziciune, amplificată mai 
întâi de neliniște, iar apoi de mânie. 

me: AM NEVOIE... AM NEVOIE... AM NEVOIE...” 

Din cele două cuvinte răzbătea frustrarea. 

Marty Stillwater cel de pe bandă - care i-ar fi putut fi cu totul 
străin lui Marty Stillwater cel care asculta - părea cuprins de o 
acută durere din lipsa a ceva ce nu putea nici descrie, nici 
închipui. 

Hipnotizat, se încruntă la bobinele albe ale reportofonului, 
care se învârteau neobosite în spatele paravanului minuscul de 
plastic. 

În cele din urmă, vocea se linişti și tăcu, înregistrarea se 
termină, iar Marty își verifică ceasul din nou. Trecuse de patru și 
douăsprezece minute. 

Crezuse că își pierduse concentrarea doar pentru câteva 
secunde, adâncit într-o reverie. Dimpotrivă, stătuse cu 
reportofonul strâns ţinut în mână, uitând de scrisoarea către 


7 


editor și repetând cele trei cuvinte timp de cel puţin șapte 
minute. 

Pentru Dumnezeu, șapte minute! 

Și nu își amintise nimic. Ca într-o transă. 

Acum opri banda. Mâna îi tremura și când puse reportofonul 
pe birou, acesta clincăni pe sticlă. 

Își privi biroul unde petrecuse atât de multe ore singuratice în 
imaginarea și rezolvarea atâtor mistere, unde supusese 
nenumărate personaje la eforturi imense, provocându-le să-și 
găsească scăparea din situaţii critice. Camera era atât de 
familiară: rafturile încărcate cu cărţi, vreo zece tablouri 
originale, care fuseseră reproduse pe învelitorile romanelor sale, 
canapeaua pe care o cumpărase în anticiparea momentelor de 
lenevie scriitoricească, dar pe care nu avusese niciodată timpul 
sau tentaţia să se întindă, computerul cu monitorul mai mare 
decât cele obișnuite. 

Dar acea senzaţie de familiaritate nu mai era reconfortantă, 
căci acum fusese întinată de ciudăţenia celor întâmplate cu 
câteva minute înainte. 

Își șterse palmele umede de pantaloni. 

După ce îl părăsise oarecum, groaza se instală din nou ca 
misteriosul corb al lui Poe, care se odihnea pe ușa unei camere. 

Trezindu-se din transă și simțind pericolul, se așteptase să 
găsească ameninţarea afară pe stradă, sau sub forma unui hoţ 
cotrobăind prin camerele de jos. Dar era mai rău decât atât. 
Amenințarea nu era din afară. Cumva, răul era în el. 


2. 


Noaptea este adâncă și fără vânt. 

Dedesubt, norii compacţi sunt argintii de la lumina lunii și 
pentru o clipă umbra avionului se ondulează pe marea 
vaporoasă. 

Avionul asasinului de la Boston ajunge la timp în Kansas City, 
Missouri. Personajul se îndreaptă direct spre zona bagajelor. 
Călătorii de Ziua Recunoștinței nu o vor lua spre casă până 
mâine, așa că aeroportul este liniștit. Cele două bagaje ale lui - 
dintre care unul conţine un pistol Heckler & Koch P7, cu surdină 


detașabilă și cartușiere suplimentare încărcate cu muniţie de 9 
milimetri - sunt primele care cad pe bandă. 

La ghișeul de închirieri descoperă că rezervarea sa nu a fost 
pierdută sau neînregistrată, cum se întâmplă adeseori. Va primi 
Fordul break pe care îl ceruse în loc de cine știe ce automobil 
minuscul. 

Cartea de credit pe numele John Larrington este acceptată 
fără probleme de către funcţionar și de mașina de verificat 
carduri American Express, cu toate că numele său nu este John 
Larrington. 

Mașina pe care o primește merge bine și miroase a curat. 
Instalaţia de încălzire chiar funcţionează. 

Totul pare să fie după voia lui. 

La câţiva kilometri de la aeroport trage la un motel plăcut și 
obișnuit de patru etaje, unde recepţionera roșcată îi spune că 
poate primi un mic dejun gratuit dimineaţa - pateuri, suc și 
cafea - și că acesta îi va fi adus în cameră dacă dorește. Cardul 
său Visa pe numele de Thomas E. Jukovic este acceptat, cu 
toate că numele său nu este nici E. Jukovic. 

Camera are un covor portocaliu-brun și tapet albastru cu 
dungi. Totuși, salteaua este bună, iar prosoapele pufoase. 

Valiza cu pistolul automat și cu muniţia rămâne încuiată în 
portbagajul mașinii, unde nu va constitui nicio tentaţie pentru 
angajaţii curioși ai motelului. 

După ce a stat câteva clipe lângă fereastră, uitându-se la 
Kansas City în lumina stelelor, coboară la restaurant ca să 
prânzească. Are un metru optzeci înălţime și cântărește optzeci 
și două de kilograme, dar mănâncă la fel de mult ca un om mult 
mai solid. O farfurie de supă de legume cu pâine prăjită unsă cu 
usturoi. Doi cheesburgeri, cartofi pai. O felie de plăcintă de mere 
cu înghețată de vanilie. Șase cafele. 

Are întotdeauna poftă de mâncare. De multe ori este 
gurmand; uneori foamea lui pare aproape de nepotolit. 

In timp ce mănâncă, chelnerița se oprește și îl întreabă dacă 
mâncarea este bine gătită și dacă mai dorește altceva. Nu este 
doar atentă, ci flirtează cu el. 

Deși este destul de plăcută, înfățișarea lui nu rivalizează cu 
cea a actorilor. Cu toate acestea femeile flirtează cu el mai des 
decât cu alţi bărbaţi mai frumoși și mai bine îmbrăcați decât el. 
Garderoba sa compusă din pantofi de stradă Rockport, pantaloni 


9 


kaki, un pulover verde-închis la baza gâtului, fără bijuterii, și un 
ceas de mână ieftin trece neobservată și se uită ușor. Ceea ce și 
urmărește. Chelneriţa nu are niciun motiv să-l ia drept un om cu 
posibilităţi. Și totuși, iat-o din nou zâmbindu-i cochet. 

Odată, la Miami, la un cocteil, unde o agăţase, o blondă cu 
ochi căprui îl asigurase că avea o aură surprinzătoare. Îi spusese 
că un magnetism puternic emana din predilecţia lui pentru 
tăcere și din expresia necilintită ce i se citea pe față. „Eşti, 
insistase ea jucăuș, întruchiparea tipului puternic și tăcut. 
Drace, dacă ai juca într-un film cu Clint Eastwood și Stallone, nu 
ar exista niciun dialog!” 

Mai târziu o bătuse până o omorâse. 

Nu fusese supărat de ceva anume, de ceea ce făcuse sau 
spusese ea. Ba mai mult, sexul fusese mulțumitor. 

Dar el venise în Florida ca să-i zboare creierii unui om numit 
Parker Abbotson, și se îngrijorase că femeia ar fi putut face 
legătura mai târziu între el și asasinat. Nu voise să-l poată 
descrie poliţiei. 

După ce terminase cu ea, se dusese să vadă ultima producţie 
a lui Spielberg, iar apoi un film cu Steve Martin. 

Îi plac filmele. În afară de muncă, filmele sunt singura viaţă pe 
care o are. Uneori parcă și adevărata lui casă este o succesiune 
de cinematografe din diferite orașe, dar atât de asemănătoare, 
încât ar putea foarte bine să fie unul și același. 

Acum se preface că nu își dă seama că ospătărița din 
restaurant îl place. Este destul de drăguță, dar nu ar îndrăzni să 
omoare un angajat al hotelului în care locuiește. Trebuie să 
găsească o femeie undeva unde nu are legături. 

Dă bacșiș exact cincisprezece la sută pentru că atât zgârcenia 
cât și extravaganţa sunt ţinute minte. 

După ce se întoarce puţin în cameră pentru a-și lua o jachetă 
din piele căptușită cu lână, potrivită pentru nopţile târzii de 
noiembrie, se urcă în Fordul închiriat și rulează în cercuri tot mai 
largi prin cartierul comercial. Caută locul în care va putea găsi 
femeia potrivită. 


3. 


Tati nu era tati. 
10 


Avea ochii albaștri ai tatei, părul castaniu al tatei, urechile lui 
prea mari, nasul lui pistruiat; era o copie fidelă a lui Martin 
Stillwater de pe supracopertele cărților lui. Când Charlotte, 
Emily și mama lor se întorseseră acasă și îl găsiseră în bucătărie 
bând cafea, părea chiar tati pentru că spusese: „Nu are rost să 
vă prefaceţi că aţi fost la cumpărături după film. Am pus un 
detectiv particular să vă urmărească. Știu că aţi fost într-un 
salon de pocher în Gardena, aţi jucat și aţi fumat trabuce.” 
Stătea în picioare, ședea și se mișca la fel ca tati. 

Mai târziu, când plecaseră la Islands ca să prânzească, chiar 
conducea ca tati. Adică, după părerea lui mami, prea repede. 
Sau avea doar „tehnica plină de încredere și măiestrie a unui 
șofer priceput” dacă priveai lucrurile în felul tatei. 

Dar Charlotte știa că ceva nu era în regulă și tremura. 

A, nu fusese răpit de un extraterestru care se furișase dintr-o 
farfurie zburătoare, sau altceva tot atât de groaznic. Nu era atât 
de diferit de acel tati pe care îl știa și îl iubea. 

În ansamblu, diferenţele erau minore. Deși de obicei relaxat și 
nepăsător, acum era cam încordat. Stătea ţeapăn, de parcă 
avea un coș cu ouă pe cap... sau aștepta să fie lovit oricând de 
cineva, de ceva. Nu zâmbea atât de repede sau atât de des ca 
de obicei, iar atunci când zâmbea părea că se preface. 

Înainte de a scoate mașina în marșarier de pe alee, se 
întorsese să verifice dacă Charlotte și Emily aveau centurile de 
siguranţă, dar nu spusese „racheta Stillwater spre Marte tocmai 
se lansează”, sau „dacă iau curbele prea repede și vi se face 
rău, vă rog vomitaţi în buzunarele jachetelor voastre, nu pe 
husele mele frumoase”, sau „dacă luăm destulă viteză să ne 
întoarcem în timp, să nu-i înjuraţi pe dinozauri”, sau oricare 
dintre poveștile pe care le spunea de obicei. 

Charlotte observă și se neliniști. 

Restaurantul Islands avea burgeri buni, cartofi nemaipomeniți 
- care puteau fi comandaţi mai rumeniţi - salate și taco 
necondimentat. Sandvișurile și cartofii pai se serveau în coșuri, 
iar ambianța era caraibiană. _ 

„Ambianţă” era un cuvânt nou pentru Charlotte. li plăcea atât 
de mult cum suna încât îl folosea de câte ori avea ocazia - cu 
toate că Emily, doar un copil, era întotdeauna derutată și 
spunea „care ambulanţă, nu văd nicio ambulanţă” de fiecare 
dată când Charlotte îl folosea. Copiii de șapte ani erau uneori o 


11 


mare pacoste. Charlotte avea zece ani - sau urma să aibă peste 
șase săptămâni - iar Emily abia făcuse șapte în octombrie. Em 
era o soră bună, dar bineînţeles că cei de șapte ani erau atât 
de... de șapte ani. 

În orice caz, ambianța era tropicală: culori strălucitoare, 
bambus pe tavan, jaluzele din lemn și o mulţime de palmieri în 
ghivece. Băieţii și fetele care serveau purtau pantaloni scurți și 
cămăși colorate de genul celor din Hawai. 

Locul îi amintea de muzica lui Jimmy Buffet, unul dintre acele 
lucruri care le plăcea părinţilor, dar pe care Charlotte nu-l 
înţelegea de loc. Măcar ambianța era plăcută, iar cartofii prăjiţi 
cei mai buni. 

Se așezară într-un separeu în partea nefumătorilor, unde 
ambianța era și mai plăcută. Părinţii comandară bere Corona, 
care sosi în halbe îngheţate. Charlotte luă o Coca-Cola, iar Emily 
comandă o bere slabă. 

— Asta-i o băutură pentru adulţi, spuse Em. Când o să încetezi 
să mai bei chestii pentru copii? arătă ea către Cola lui Charlotte. 

Em era convinsă că berea slabă era tot atât de ametțitoare ca 
și berea adevărată. Uneori se prefăcea că era beată după două 
pahare, ceea ce era prostesc și jenant. Când Em își făcea 
numărul cu clătinatul și sughiţatul, iar lumea se întorcea să 
privească, Charlotte le explica că Em avea șapte ani. Toţi 
înțelegeau - la ce altceva te puteai aștepta de la un copil de 
șapte ani? - dar era oricum jenant. 

Când chelnerița aduse comanda, mami și tati vorbeau deja 
despre niște oameni pe care îi cunoșteau și care divorțau - 
conversație plictisitoare, de adulţi, care putea distruge repede 
ambianța dacă îi dădeai vreo atenţie. Em clădea cartofii prăjiți în 
grămezi ciudate, ca niște versiuni miniaturale ale sculpturilor 
moderne pe care le văzuseră într-un muzeu vara trecută; era 
absorbită de proiect. 

Cum nimeni nu era atent, Charlotte deschise buzunarul cel 
mai adânc al jachetei sale de blugi, îl scoase pe Fred și îl puse 
pe masă. 

Stătea nemișcat sub carapacea lui, cu picioarele butucănoase 
plisate înăuntru, fără cap, mare cât un ceas de mână bărbătesc. 
În cele din urmă îi apăru năsucul ca un cioc. Mirosi aerul 
precaut, apoi își scoase capul din fortăreaţa pe care o căra în 
spate. Ochii negri de ţestoasă priveau noua vecinătate cu mare 


12 


interes, iar Charlotte își închipui că trebuia să fie uimit de 
ambianţă. 

— Stai cu mine, Fred, și o să-ţi arăt locuri pe care nu le-a mai 
văzut nicio ţestoasă, murmură ea. 

Aruncă o privire spre părinţii săi. Erau încă atât de atenţi unul 
la celălalt, încât nu observaseră când îl scosese pe Fred din 
buzunar. Acum era ascuns de un coș cu cartofi pai. 

Pe lângă cartofi, Charlotte mânca un taco umplut cu pui, din 
care scoase o fâșie de salată. Țestoasa o mirosi și își întoarse 
capul dezgustată. Incercă din nou, cu roșie tocată. Vorbești 
serios? părea să spună animalul, refuzând firimitura. 

Uneori Fred era dificil și cu toane. Asta era vina ei, credea 
Charlotte, pentru că îl răsfățase. 

Nu era de părere că puiul sau brânza ar fi bune pentru el și nu 
voia să îi dea firimituri de chiflă până când nu își mânca 
legumele, așa că ciuguli din cartofii pai crocanți și se holbă prin 
restaurant ca și când ar fi fost fascinată de ceilalți clienţi, 
ignorând micul animal prost crescut. Refuzase salata și roșia 
numai ca s-o necăjească. Dacă ar crede că nici nu-i păsa dacă 
mânca sau nu, atunci probabil că ar mânca. După vârsta 
țestoaselor, Fred avea șapte ani. 

Chiar fu captivată de un cuplu heavy-metal îmbrăcat în haine 
de piele și cu frizuri ciudate. Îi furară atenţia pentru câteva 
minute, și tresări la ţipătul ușor de alarmă al mamei. 

— Ah, spuse mama după ce ţipă, nu e decât Fred. 

Țestoasa nerecunoscătoare - Charlotte ar fi putut s-o lase 
acasă - nu era lângă farfuria ei, unde fusese lăsată. Se târâse în 
jurul coșului cu cartofi pai de cealaltă parte a mesei. 

— L-am luat doar ca să-i dau de mâncare, se apără Charlotte. 

Ridicând coșul ca Charlotte să poată vedea țestoasa, mami 
spuse: 

— Dulceaţă, nu-i face bine să stea toată ziua în buzunarul tău. 

— Nu toată ziua. 

Charlotte îl luă pe Fred și îl puse din nou în buzunar. 

— Numai de când am plecat de acasă să luăm masa. 

Mami se încruntă: 

— Ce alte vietăți mai ai cu tine? 

— Numai pe Fred. 

— Dar Bob? întrebă mami. 


13 


— În, făcu Emily, strâmbându-se la Charlotte. Îl ai pe Bob în 
buzunar? Il urăsc pe Bob. 

Bob era o gânganie, un gândac care se mișca încet, de 
dimensiunea ultimei falange a degetului mare al tatei, negru cu 
vagi dâre albastre pe carapace. Il ţinea acasă într-un borcan 
mare, dar uneori îi plăcea să-l scoată în oraș și să-l urmărească 
cum se cațără cu trudă pe tejghea sau chiar pe dosul mâinii ei. 

— Nu l-aș aduce niciodată pe Bob într-un restaurant, îi asigură 
Charlotte. 

— Ştii destul de multe ca să nu-l aduci nici pe Fred, îi replică 
mama. 

— Da, mami, spuse Charlotte, de-a dreptul încurcată. 

— O tâmpenie, îi comunică Emily. 

— Nu mai mare decât să folosești cartofi pai drept cuburi 
Lego, spuse mami către Emily. 

— Eu fac artă. 

Emily făcea întotdeauna artă. Era ciudată uneori, chiar și 
pentru cei șapte ani ai săi. Picasso reîncarnat, așa o numea tati. 

— Artă, da? exclamă mami. Dacă faci artă din mâncare, 
atunci ce ai să mănânci? Un tablou? 

— Poate, replică Em, un tablou cu o prăjitură de ciocolată. 

Charlotte își închise buzunarul de la jachetă, întemnițându-l 
pe Fred. 

— Spală-te pe mâini înainte să începi să mănânci, spuse tati. 

— De ce? întrebă Charlotte. 

— Pe ce ai pus mâna? 

— Vorbești de Fred? Dar Fred e curat. 

— Am spus să te speli pe mâini. 

Tonul arțăgos al tatălui ei îi aminti lui Charlotte că nu era în 
apele lui. Rareori vorbea aspru cu ea sau cu Emily. Era cuminte, 
nu de teamă că ar bate-o sau ar țipa la ea, ci pentru că era 
important să nu-l dezamăgească, pe el sau pe mami. Era 
nemaipomenit când lua o notă bună la școală sau cânta bine la 
un recital de pian și îi făcea să se mândrească cu ea. Și nimic nu 
era mai îngrozitor decât s-o dea în bară - și să zărească în ochii 
lor o privire tristă de dezamăgire, chiar și atunci când nu o 
pedepseau sau nu-i spuneau nimic. 

Duritatea vocii tatălui o trimise direct la baie, cu ochii în 
lacrimi. 


14 


Mai târziu, pe drumul de întoarcere de la de la Islands, când 
tati acceleră, mami spuse: 

— Marty, nu suntem la raliul 1500. 

— Ți se pare repede? întrebă tati, parcă mirat. N-aș zice. 

— Nici chiar luptătorul cu mască nu ar putea merge așa 
repede cu batmobilul lui. 

— Am treizeci și trei de ani, nu am avut niciodată un accident. 
Fără cazier. Fără amenzi. Nu am fost oprit de niciun poliţist. 

— Pentru că nu te pot prinde, replică mami. 

— Tocmai. 

Pe bancheta din spate, Charlotte și Emily își zâmbeau una 
alteia. 

De când își amintea Charlotte, părinţii săi purtau mereu 
discuţii în glumă despre felul tatei de a conduce, cu toate că 
mama chiar voia ca el să meargă mai încet. 

— Nu am primit niciodată amenzi de parcare, spuse tati. 

Bineînţeles, nu e ușor să primești amenzi de parcare când 
acul vitezometrului este întotdeauna mort. 

În trecut drumurile lor încolo și-ncoace fuseseră mereu pline 
de bună dispoziţie. Dar acum îi vorbi dintr-o dată aspru mamei: 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Paige, conduc bine, asta este 
o mașină sigură, am dat pe ea mai mult de cât trebuia tocmai 
pentru că este una dintre cele mai sigure mașini, așa că vrei să 
te potolești? 

— Sigur, iartă-mă, spuse mami. 

Charlotte se uită la sora ei. Em holbase ochii de uimire. 

Tati nu era tati. Ceva nu era în regulă. O problemă serioasă. 

După câteva secunde încetini, îi aruncă o privire mamei și îi 
spuse: 

— Îmi pare rău. 

— Nu, ai dreptate, îmi fac prea multe griji, îi replică mami. 

Își zâmbiră. Totul era în regulă. Nu urmau să divorţeze ca 
oamenii despre care vorbiseră la masă. Charlotte nu și-i amintea 
supăraţi unul pe celălalt mai mult de câteva minute. 

Cu toate astea, era încă îngrijorată. Poate că ar trebui totuși 
să caute prin casă și pe afară, prin spatele garajului să vadă 
dacă nu găsește vreo farfurie zburătoare goală. 


15 


4. 


Asasinul conduce ca un rechin care taie curenţi reci noaptea 
prin mare. 

Este pentru prima dată în Kansas City, dar cunoaște străzile. 
Stăpânirea perfectă a planului face parte din pregătirea pentru 
fiecare misiune, pentru situațiile când este urmărit de poliţie și 
trebuie să găsească repede o ieșire. 

In mod curios, nu își amintește să fi văzut - și cu atât mai 
puţin să fi studiat - vreo hartă și nu își poate da seama de unde 
a dobândit informaţiile acestea atât de amănunțite. Dar nu îi 
place să se gândească la golurile sale de memorie, căci asta ar 
însemna să deschidă poarta spre un abis care îl înspăimântă. 

Conduce și atât. 

De obicei, îi place să conducă. O mașină puternică și docilă îi 
dă o senzaţie de control și hotărâre. 

Dar din când în când, ca acum, mișcarea mașinii și priveliștea 
unui oraș bizar - oricât de familiarizat ar fi cu reţeaua de străzi - 
îl fac să se simtă mic, singur, dezorientat. Inima începe să-i bată 
tare. Palmele îi sunt dintr-o dată atât de umede, încât îi alunecă 
volanul. 

Apoi, când frânează la un semafor, privește mașina din 
coloana de lângă el și vede în lumina străzii o familie. Tatăl 
conduce. Mama stă pe locul din stânga, o femeie frumoasă. Un 
băiat de zece și o fată de șase ani stau pe bancheta din spate. 
Se întorc după o seară petrecută în oraș. Probabil de la un film. 
Vorbesc, râd, părinţi și copii împreună, comunicând. 

In Situaţia lui nenorocită, imaginea este ca o lovitură 
nemiloasă de ciocan care-l face să scoată un sunet slab de 
durere. 

Trage pe dreapta, în parcarea unui restaurant italienesc. Se 
lasă greu pe scaun. Respiră repede și scurt. 

Pustiu. Îi este groază de pustiu. 

Și acum l-a copleșit. 

Se simte ca un om golit, făcut din cea mai subţire sticlă, 
fragil, doar puţin mai solid decât o stafie. 

In momente ca acestea, are nevoie disperată de o oglindă. 
Imaginea sa reflectată este unul dintre puţinele lucruri care îi 
pot confirma existenţa. Firma complicată de neon roșu cu verde 


16 


luminează interiorul Fordului. Când apleacă oglinda retrovizoare 
ca să se privească pielea are o nuanţă cadaverică iar ochii îi 
sclipesc în tonuri roșiatice schimbătoare, ca și cum un foc ar 
arde în el. 

Astă-seară imaginea reflectată nu-i poate calma pe deplin 
neliniștea. Se simte mai puţin consistent. Probabil că va respira 
pentru ultima oară, eliberând cu acea expiraţie ultima urmă de 
substanţă din el. 

Lacrimile îi încețoșează privirea. Este copleșit de singurătate, 
torturat de incoerenţa propriei vieți. 

Își duce mâinile peste piept, se îmbrățișează, se apleacă, și își 
sprijină fruntea de volan. Suspină ca un copil mic. 

Nu își știe numele, ci doar pe cel pe care îl va folosi în Kansas 
City. Vrea atât de mult să aibă un nume al lui, care să nu fie un 
fals cum sunt cele de pe carduri. Nu are familie, nu are prieteni, 
nu are casă. Nu își poate aminti cine i-a dat această misiune - 
sau oricare alta dinainte - și nu știe de ce ţintele lui trebuie să 
moară. Incredibil, habar nu are cine îl plătește, nu își amintește 
de unde a luat bani din portofel sau de unde și-a cumpărat 
hainele pe care le poartă. 

La un nivel mai adânc, nu știe cine este. Nu are nicio amintire 
din vremurile când meseria lui era alta decât crima. Nu are 
opinii politice, nu are religie sau un sistem de valori. Ori de câte 
ori încearcă să se intereseze de problemele curente, își dă 
seama că nu poate reţine ce citește în ziare; nu se poate 
concentra nici măcar asupra ştirilor de la televizor. Este 
inteligent și totuși nu-și îngăduie - sau nu îi sunt îngăduite - 
decât satisfacţii de natură fizică: mâncare, sex, bucuria 
sălbatică a crimei. Vaste porţiuni din mintea sa rămân 
nedescoperite. 

Trec câteva minute petrecute în neonul verde și roșu. 

Lacrimile i se usucă. Înapoi la drum. Calm, controlat. 

De fapt, suie cu o viteză remarcabilă din adâncurile disperării. 
E surprinzător, cât de pregătit se simte să continue misiunea - și 
biata umbră de viaţă pe care o are. Uneori i se pare că 
acționează programat, ca o mașină tăcută și ascultătoare. 

Pe de altă parte, dacă nu ar continua, ce altceva ar face? 
Umbra asta de viaţă este singura pe care o are. 


17 


5. 


În vreme ce fetele erau sus spălându-se pe dinți și 
pregătindu-se de culcare, Marty luă pe rând fiecare cameră de 
la parter și se asigură că toate ușile și ferestrele sunt blocate. 

Verificase deja jumătate din parter - și tocmai încerca 
încuietoarea ferestrei de deasupra chiuvetei din bucătărie - 
când își dădu seama ce sarcină ciudată își asumase. In fiecare 
noapte înainte de a se culca verifica ușa de intrare și pe cea de 
serviciu, bineînțeles, plus glasvandul dintre camera de zi și 
terasă, dar nu obișnuia să verifice dacă fiecare fereastră era 
închisă decât dacă știa că fusese deschisă pentru aerisire în 
timpul zilei. Cu toate acestea, confirma integritatea spaţiului 
casei la fel de conștiincios cum o santinelă ar asigura apărarea 
exterioară a unei fortărețe asediate de inamici. 

Tocmai când termina în bucătărie, o auzi pe Paige intrând și o 
clipă mai târziu își încolăci ambele braţe în jurul pieptului său, 
îmbrățișându-l pe la spate. 

— Te simţi bine? îl întrebă ea. 

— Mda, bine... 

— O zi proastă? 

— Nu chiar. Doar un moment prost. 

Marty se răsuci în braţele ei ca s-o îmbrăţișeze. Era 
nemaipomenită, caldă și puternică, atât de vie. 

Că o iubea acum mai mult decât atunci când se întâlniseră la 
colegiu nu era de mirare. Succesele și eșecurile pe care le 
împărţiseră, anii de trudă zilnică ca să-și facă un loc în lume și 
să îi dea un înţeles, era un sol fertil pe care dragostea putea 
crește. 

Totuși, într-o vreme în care frumuseţea ideală se presupunea 
a fi întruchipată de majoretele profesioniste de nouăsprezece 
ani ale echipelor din prima ligă, Marty știa mulţi tipi care ar fi 
fost surprinși să-l audă că își găsea soţia mai atrăgătoare pe 
măsură ce trecuse de la nouăsprezece la treizeci și trei de ani. 
Ochii nu îi erau mai albaștri decât fuseseră când o întâlnise 
pentru prima dată; părul nu era de un blond mai intens, iar 
pielea nu era nici mai fină nici mai elastică. Cu toate acestea, 
experiența îi conferise personalitate și profunzime. Oricât de 
banal suna în această epocă a cinismului automatic, uneori 


18 


părea că strălucește cu o lumină interioară, la fel de radioasă ca 
subiectul preaslăvit al unui tablou de Rafael. 

Așa că da, poate că avea un suflet sensibil, poate că se dădea 
în vânt după lucrurile romantice, dar găsea zâmbetul și 
provocarea din ochii ei mult mai incitante decât o trupă de 
majorete goale. 

li sărută o sprânceană. 

— Un moment prost? Ce s-a întâmplat? întrebă ea. 

Nu se hotărâse cât să-i dezvăluie despre acele șapte minute 
pierdute. Pentru moment era poate mai bine să minimalizeze 
curiozitatea evenimentului, să meargă la doctor luni dimineaţă 
și chiar să-și facă niște analize. Dacă era sănătos, atunci ceea ce 
se petrecuse în birou în acea după-amiază se putea dovedi o 
ciudățenie inexplicabilă și atât. Nu voia s-o îngrijoreze pe Paige 
degeaba. 

— Ei, bine? insistă ea. 

Tonul cu care spuse acele două cuvinte îi aduse aminte că 
doisprezece ani de căsnicie interzic secretele serioase, oricare 
ar fi fost intenţiile bune care să motiveze o asemenea reticenţă. 

— i-o amintești pe Audrey Aimes? spuse el. 

— Pe cine? A, vrei să spui tipa din Un episcop mort? 

Un episcop mort era un roman pe care îl scrisese Marty. 
Audrey Aimes era personajul principal. 

— Îţi amintești ce problemă avea? întrebă el. 

— A găsit un preot spânzurat de un cârlig în dulapul din 
vestibul. 

— Pe lângă asta. 

— Mai avea și altă problemă? Un preot mort mi se pare 
suficient. Eşti sigur că nu-ţi complici prea mult intrigile? 

— Vorbesc serios, spuse el, deși conștient de cât de ciudat era 
să-și informeze soția despre o criză personală făcând o 
comparație cu întâmplările unei eroine de roman poliţist creată 
chiar de el. 

Era graniţa între realitate și ficţiune tot atât de neclară pentru 
alți oameni cum este pentru un scriitor? și dacă da, exista vreo 
carte în acest sens? 

Incruntându-se, Paige spuse: 

— Audrey Aimes... A, mada, te referi la pierderile ei de 
memorie. 

— Amnezii, spuse el. 


19 


Amnezia este o dedublare gravă a personalităţii. Cel care 
suferă de ea umblă, vorbește cu oameni și se implică în diverse 
activităţi părând normal - totuși, mai apoi nu își poate aminti 
unde a fost și ce a făcut în timpul amneziei, ca și când timpul s- 
ar fi scurs în cel mai adânc somn. Amnezia poate dura minute, 
ore sau chiar zile. 

Audrey Aimes începuse brusc să sufere de amnezii la treizeci 
de ani, datorită amintirilor reprimate ale abuzurilor din copilărie 
care începuseră să iasă la suprafață după mai bine de douăzeci 
de ani și în faţa cărora se eschivase psihologic. Era sigură că ea 
îl omorâse pe preot într-una dintre stările sale amnezice, cu 
toate că, bineînţeles, altcineva îl omorâse și îl vârâse în dulapul 
ei, iar toată crima asta ciudată era legată de ceea ce i se 
întâmplase când era mică. 

Deși era în stare să-și câștige existenţa născocind întâmplări 
complicate din nimic, Marty avea reputaţia unui tip la fel de 
stabil emoţional ca stânca Gibraltarului și cât se poate de 
relaxat. 

Paige se înălță pe vârfuri, îl sărută pe nas și spuse: 

— Deci, ai uitat să duci gunoiul și acum o să pretinzi că este 
din cauză că suferi de o criză de personalitate datorată unor 
traume îngrozitoare de mult uitate de când aveai șase ani. Hai, 
zău, Marty. Să-ţi fie rușine. Mama și tatăl tău sunt cei mai 
drăguţi oameni pe care i-am întâlnit vreodată. 

__li dădu drumul, închise ochii și își puse o mână pe frunte. 
incepea să aibă o durere de cap îngrozitoare. 

— Vorbesc serios, Paige. In după-amiaza asta, în birou... timp 
de șapte minute... ei bine, știu ce naiba s-a întâmplat în acel 
timp numai pentru că am înregistrat pe reportofon. Nu îmi 
amintesc nimic. Și este înfiorător. Șapte minute înfiorătoare. 

li simţi trupul încordându-se pe lângă al lui pe măsură ce ea 
își dădea seama că nu scornea o glumă complicată. lar când 
deschise ochii văzu că zâmbetul jucăuș îi dispăruse. 

— Poate că există o explicaţie simplă, spuse el. Poate că nu 
am niciun motiv de îngrijorare. Dar mi-e teamă, Paige. Mă simt 
prost, de parcă ar trebui doar să ridic din umeri și să uit totul, 
dar mi-e frică. 


20 


6. 


În Kansas City, un vânt răcoros mătură noaptea până când 
cerul pare o lespede nesfârșită de cristal pur de care sunt 
agăţate stelele și în spatele căreia este închis un vast rezervor 
de întuneric. 

Sub această masă enormă de spaţiu și întunecime se 
înghesuie Blue Life Lounge ca o staţiune de cercetare pe fundul 
unei prăpăstii în ocean, presurizată ca să reziste imploziei. 
Fațada este acoperită cu o suprafaţă strălucitoare de aluminiu 
care amintește de rulotele și cantinele de pe marginea drumului 
de prin anii '50. Neoane albastre și verzi compun numele în 
caractere italice și scot în evidenţă structura, licărind pe tabla 
de aluminiu și făcând semne tot atât de înșelătoare ca felinarele 
din Neptune. 

lnăuntru, unde o mică trupă de jazz reproduce piese 
rock'n'roll din ultimele două decenii, asasinul se îndreaptă către 
barul în formă de potcoavă uriașă din mijlocul camerei. Aerul 
este greu de la fumul de ţigară, vaporii de bere și trupurile 
încălzite; aproape că-l împiedică să înainteze, ca și cum ar fi 
lichid. 

Mulțimea de aici oferă imagini total diferite faţă de scenele 
tradiţionale de Ziua Recunoștinței care inundă televizorul în 
timpul acestui week-end sărbătoresc. La mese, clienţii sunt mai 
degrabă tineri zgomotoși adunaţi în grupuri, cu prea multă 
energie și testosteron pentru a se simţi bine. Țipă ca să acopere 
muzica asurzitoare, trag cu mâna de chelneriţe ca să le atragă 
atenţia, chiuie când chitaristul improvizează un solo bun. 

Hotărârea lor de a se distra are ceva din nebunia agitaţiei 
unor insecte. 

O treime dintre bărbaţii de la mese sunt însoţiţi de neveste 
tinere sau de prietene din categoria celor cu părul lung și cu 
mult machiaj. Sunt la fel de dezlânate ca bărbaţii - și ar fi la fel 
de nelalocul lor la o reuniune familială în jurul căminului precum 
niște papagali viu colorați și vorbăreţi lângă patul de moarte al 
unei călugăriţe. 

Barul în formă de potcoavă încercuiește un podium oval 
scăldat în spoturi roșii și albe, unde două femei nemaipomenit 
de bine făcute se bâțâie în ritmul muzicii și zic că dansează. 


21 


Poartă costume de cow-girl menite să incite, toate numai 
franjuri și paiete, iar una dintre ele provoacă fluierături și 
strigăte când își scoate bluza fără spate. 

Bărbaţii de pe scaunele de la bar sunt de toate vârstele și, 
spre deosebire de clienţii de la mese, fiecare pare singur. Stau 
tăcuţi, fixând cele două dansatoare cu pielea netedă. Mulţi se 
leagănă ușor pe scaune sau își clatină capetele visători dintr-o 
parte în alta în ritmul altei melodii mult mai puţin agitate decât 
ritmurile pe care le interpretează de fapt trupa; sunt ca o 
colonie de anemone marine stârnite de curenţi ușori de 
adâncime, așteptând mutește o firimitură de plăcere care să fie 
purtată spre ei. 

Se așază pe unul dintre scaunele libere și comandă o sticlă de 
Beck brună barmanului care ar putea să spargă nuci în pliurile 
brațelor. Toţi trei barmanii sunt înalți și musculoși, fără îndoială 
angajaţi pentru că pot acţiona ca oameni de ordine când este 
cazul. 

Dansatoarea din capătul îndepărtat al scenei, cea ai cărei sâni 
saltă nestingheriţi, este o brunetă cu un zâmbet de o sută de 
wați. Se mișcă în ritm cu muzica și chiar pare să îi placă să 
danseze. 

Cu toate că dansatoarea de mai aproape, o blondă cu picioare 
lungi, este mai frumoasă decât bruneta, mișcarea ei este 
mecanică și pare vlăguită fie de droguri, fie de silă. Nici nu 
zâmbește, nici nu privește către nimeni, uitându-se undeva în 
gol. 

Pare trufașă, dispreţuitoare faţă de bărbaţii care se holbează 
la ea, inclusiv asasinul. l-ar face mare plăcere să-și scoată 
pistolul și să dea câteva găuri în trupul ei nemaipomenit - una 
pentru punctaj maxim în mijlocul feţei bosumflate. 

Un fior puternic îl scutură la gândul de a-i răpi frumusețea. Să- 
i fure frumuseţea îl încântă mai mult decât să-i ia viaţa. Pune 
puţin preț pe viaţă, dar dă importanţă frumuseţii pentru că 
propria sa viață este uneori de o întunecime insuportabilă. ` 

Din fericire, pistolul este în portbagajul Fordului închiriat. Işi 
lăsase pistolul în maşină tocmai ca să evite o asemenea ispită 
ca acum, când se simțea împins către violență. 

De două-trei ori pe zi îl cuprinde dorința de a distruge pe 
oricine se întâmplă să-i fie în preajmă - bărbaţi, femei, copii, nu 
are importanță. Sub puterea acestor crize violente, urăște orice 


22 


fiinţă omenească de pe faţa pământului - frumoasă sau urâtă, 
bogată sau săracă, deșteaptă sau tâmpită, tânără sau bătrână. 

Poate că în parte ura lui vine din faptul că se știe altfel decât 
aceștia. Trebuie să trăiască mereu ca un străin. 

Dar simpla însingurare nu este motivul principal pentru care 
își propune deseori masacre la întâmplare. Are nevoie de ceva 
din partea celorlalţi pe care aceștia nu sunt dispuși să-l ofere și, 
pentru că îl refuză, îi urăște cu atâta pasiune, încât este capabil 
de orice grozăvie - chiar dacă nu are idee despre ce așteaptă să 
primească de la ei. 

Această nevoie misterioasă este uneori atât de intensă încât 
devine dureroasă. Este o poftă vecină cu foametea - dar nu o 
foame de mâncare. Adeseori se surprinde la marginea 
tremurândă a unei revelații; își dă seama că răspunsul ar fi 
surprinzător de simplu dacă s-ar deschide către el, dar lămurirea 
îl ocolește mereu. 

Asasinul ia o înghiţitură mare din sticla de Beck. Vrea berea, 
dar nu are nevoie de ea. A dori nu înseamnă a avea nevoie. 

Pe podium blonda își scoate sutienul, arătându-și sânii palizi 
ridicaţi. 

Dacă scoate pistolul și depozitul de muniţie de rezervă din 
portbagajul mașinii, va trage nouăzeci de focuri. După ce blonda 
arogantă va fi moartă, o va putea ucide și pe cealaltă 
dansatoare. Apoi pe cei trei barmani musculoși cu trei focuri în 
cap. Este bine antrenat să folosească arme de foc - deși nu își 
amintește cine l-a pregătit. După cei cinci morţi poate fixa 
mulțimea care fuge. Mulţi dintre cei care nu vor muri de glonţ 
vor pieri călcaţi în picioare în timpul panicii. 

Gândul masacrului îl excită și știe că sângele îl poate face să 
uite, măcar pentru puţin timp, de dorinţa arzătoare care îl arde. 
A mai trecut prin asta. Dorinţa creează frustrare, frustrarea se 
transformă în mânie; mânia duce la ură; ura generează violență 
- iar violenţa uneori liniștește. 

Mai bea bere și se întreabă dacă este nebun. 

Își amintește de un film în care un psihiatru îl asigură pe 
protagonist că numai oamenii sănătoși își pun la îndoială 
sănătatea mintală. Nebunii adevăraţi sunt ferm convinși de 
logica lor. Prin urmare, trebuie să fie sănătos, tocmai pentru a 
avea îndoieli. 


23 


7. 


Marty se sprijini de tocul ușii și-și privi fetele care stăteau cu 
rândul pe băncuţa mesei de toaletă din dormitorul lor ca să o 
lase pe Paige să le pieptăne. 

Probabil că mișcarea ușoară și ritmată a pieptenului, sau 
familiaritatea liniștitoare a scenei îi potoli lui Marty durerea de 
cap. Oricare ar fi fost cauza, durerea se calmă. 

Părul Charlottei era auriu, exact ca al mamei, iar cel al lui 
Emily era atât de castaniu că părea aproape negru, ca al lui 
Marty. Charlotte vorbea încontinuu cu Paige în timpul 
pieptănatului, dar Emily păstra tăcerea, își îndrepta spatele, 
închidea ochii, și se bucura de toaletă ca o pisică. 

Cele două jumătăţi contrastante ale camerei pe care o 
împărțeau vădea diferențele dintre cele două surori. Lui 
Charlotte îi plăceau afișele pline de mișcare: baloane colorate pe 
fundalul unui crepuscul în deșert; un balerin în plin elan; 
gazelele care aleargă. Emily prefera afișe cu frunze toamna, 
conifere acoperite de zăpadă și un surf argintiu în lumina lunii 
ajungând pe o plajă palidă. Așternuturile lui Charlotte erau verzi, 
roșii și galbene; ale lui Emily erau dintr-un bumbac bej. 
Dezordinea domnea pe teritoriul lui Charlotte, în vreme ce Emily 
prețuia ordinea. 

Apoi mai era și problema animalelor de casă. De partea lui 
Charlotte, pe rafturile din perete se afla un acvariu care era casa 
lui Fred, ţestoasa, borcanul de un litru cu gura largă în care Bob, 
gândacul, își făcea culcușul printre frunze moarte și iarbă, cușca 
care îl adăpostea pe Wayne, popândăul, un alt acvariu în care 
locuia Sheldon, șarpele, o a doua cușcă în care Whiskers, 
șoarecele, își petrecea o bună parte din timp supraveghindu-l pe 
Sheldon în ciuda geamului de sticlă și a plasei ce îi despărțea, și 
un ultim acvariu ocupat de cameleonul Loretta. Charlotte 
refuzase ideea că o pisicuţă sau un cățel ar fi fost un animal de 
casă mai potrivit. 

— Câinii și pisicile aleargă tot timpul liberi, nu le poţi ţine într- 
o căsuţă drăguță ca să le protejezi, explicase ea. 

Emily avea doar un „protejat”. Se numea Peepers. Era o 
piatră de mărimea unei lămâi, șlefuită decenii la rând de apele 


24 


curgătoare din Golful Sierra, de unde o luase în vacanţa de vară 
de anul trecut. li pictase doi ochi însuflețiţi și afirmase: 

— Peepers îmi ţine cea mai bună companie. Nu trebuie să o 
hrănesc sau să fac curat după ea. Există dintotdeauna, așa că 
este foarte deșteptă, iar când sunt tristă sau poate mânioasă, îi 
spun doar care mi-e necazul, iar ea îl preia și-și face griji, pentru 
ca eu să nu trebuiască să mă mai gândesc și să pot fi din nou 
veselă. 

Emily era în stare să-și exprime ideile care la suprafaţă erau 
foarte copilărești, dar care, dacă le cântăreai bine, păreau 
profunde și mult mai mature decât te-ai fi așteptat de la un copil 
de șapte ani. Uneori, când o privea în ochii negri, Marty avea 
impresia ca avea patru sute de ani și abia aștepta să vadă cât 
de interesantă și de complexă urma să fie ca adult. 

După ce le fu pieptănat părul, fetele se urcară în paturile 
pereche, iar mama potrivi așternuturile în jurul lor, le sărută și le 
ură vise frumoase. 

— Să nu vă muște puricii, o atenţionă ea pe Emily, pentru că 
versul stârnea mereu un chicotit. 

In timp ce Paige se îndrepta spre către ușă, Marty luă un 
scaun cu spătarul drept, îl puse lângă perete și îl fixă la 
picioarele celor două paturi, exact între ele. Stinse toate luminile 
în afara unei lămpi minuscule de citit care mergea cu baterii și 
era prinsă de carnetul lui deschis, și o alta cu Mickey Mouse, cu 
consum redus, băgată într-o priză pe perete, aproape de podea. 
Stătea pe scaun, ţinea carnețelul la distanţă de citit și rămânea 
așa până ce liniștea se umplea de senzaţia de așteptare plăcută 
care cuprindea teatrul în momentul în care cortina începea să se 
ridice. 

Atmosfera era creată. 

Aceasta era partea cea mai fericită a zilei pentru Marty. 
Vremea poveștii. Oricare ar fi fost întâmplările de peste zi, avea 
întotdeauna perspectiva poveștii. 

Scria el însuși poveștile într-un carnețel intitulat Povești 
pentru Charlotte și Emily, ar fi putut chiar să le publice într-o zi. 
Sau poate nu. Fiecare cuvânt era un dar pentru fiicele sale, așa 
că hotărârea de a împărţi poveștile cu oricine altcineva ar fi fost 
în întregime a lor. 

Această seară marca începutul unei festin special, o poveste 
în versuri care ar urma să se continue până în ziua de Crăciun. 


25 


Poate că îi va prinde bine să uite evenimentele neliniștitoare din 
biroul său. 


Ei, iată că acum Recunoștinţa a trecut cu bine, 
De atâta curcan nici nu mă mai pot ține. 


— Rimează, exclamă Charlotte încântată. 

— Ssst! își certă Emily sora. 

Regulile spunerii poveștilor erau puţine, dar importante, și 
una dintre ele era că cele două fete nu aveau voie să întrerupă 
în mijlocul frazei sau, în cazul unei poezii, la mijlocul strofei. 
Reacţia lor era apreciată și bine venită, dar un povestitor trebuie 
tratat cu respect. 

Începu din nou: 


Ei, iată că acum Recunoștinţa a trecut cu bine, 
De atâta curcan nici nu mă mai pot ține, 

Prea multă umplutură îndesată, prea multe vinuri 
Înghesuite-n gură, și, cu mâinile amândouă, 
Salată de varză cu grămaaa, biscuiţii câte doi. 
Suntem prea grași să mai încăpem în hainele noi. 


Fetele chicoteau exact atunci când voia el, iar Marty abia se 
putea abţine să nu se răsucească pe scaun și să vadă ce părere 
avea Paige, care nu auzise nimic din poezie până atunci. Dar 
nimeni nu îi răspunde unui povestitor care nu are răbdare până 
la sfârșit ca să-și primească aplauzele; un aer încrezător de 
nezdruncinat, fie prefăcut, fie simţit cu adevărat, era absolut 
important pentru a avea succes. 


Așa că hai să așteptăm marea sărbătoare 
Care vine, vine, vine către noi. 

Sunt sigur că știți bine ziua de care vă spun. 
Nu e Paștele, nu e Noaptea Vrăjitoarelor. 

Nu e o zi să fii trist sau vlăguit. 

Vă întreb, tinere doamne, ce este - ? 


— E Crăciunul! răspunseră Charlotte și Emily în cor, iar reacția 
lor imediată îi confirmă că le vrăjise. 


26 


Cândva, curând vom înălța un pom. 

De ce doar unul? Poate doi, trei? 

Să-l gătim cu beteală și globuri lucitoare. 

Va fi o priveliște nemaipomenită și minunată. 
Rânduri de lumini colorate afară pe acoperiș - 
Să ne rugăm să nu se spargă nimic. 

Dati cu sare pe șindrile, gheața să se topească. 
Să cadă Moș Crăciun, n-ar fi frumos. 

Si-ar rupe un picior sau s-ar zgâria 

Poate chiar și-ar turti haiosul mare dos. 


Se uită la fete. Feţele lor păreau să strălucească în penumbră. 
Fără să rostească un cuvânt, îi spuneau: Wu te opri, nu te opri! 

Doamne, iubea lucrul ăsta. Le iubea pe amândouă. Dacă raiul 
exista, atunci era chiar acolo, în acel moment. 


O, așteptați! Am vești îngrozitoare. 

Crăciunul sper să nu vi-l strice. 

Moșul a fost adormit, legat și luat zălog, 
Legat la ochi, cu dopuri în urechi și pus în sac. 
Sania lui așteaptă în curte, 

Si cardul lui Moș Crăciun a fost furat. 

Curând conturile îi vor fi golite 

Din bancomate. 


— Hopa, făcu Charlotte,  ghemuindu-se mai bine în 
așternuturi. O să fie înspăimântător. 

— Bineînţeles, spuse Emily. Doar a scris-o tati. 

— O să fie foarte înspăimântător? întrebă Charlotte, trăgându- 
și păturile până sub bărbie. 

— Ţi-ai pieptănat părul? o întrebă Marty. 

— Părul? Mda. De ce? 

Marty se lăsă în faţă, pe scaun și își cobori vocea până se făcu 
o șoaptă nefirească: 

— Pentru că povestea asta nu se termină până la Crăciun și 
până atunci o să-ţi ridice părul în cap poate de douăsprezece 
ori. 

Își luă o înfățișare rea. 

Charlotte își trase așternutul până sub nas. 

Emily chicoti și se rugă: 


27 


— Hai, tati, ce mai vine? 


Ascultati, clinchetul clopoțeilor argintii de la sanie 
Răsună peste văi și dealuri. 

Si iată - reni sus pe cer! 

Vreo gâscă proastă i-a-nvățat să zboare. 

Birjarul hohotește ca un nebun - 

Nebun, neghiob, un gangster și un fanfaron. 
Ceva nu e în regulă - orice-ageamiu ar spune-o. 
Dacă ăsta-i Moșul, atunci e ceva cu el. 

Huiduie, bâguie, râde cam gros și scuipă, 

Și parc-ar avea niște crize. 

Ochii-i mici și răi se rotesc ca titirezi. 

Să cheme cineva poliția îndată. 

Privește-l mai de-aproape și-ai să-i vezi nebunia. 
Da - ah, dragele mele - miroase treaba rău! 


— O, Doamne, rosti Charlotte trăgându-și așternutul chiar 
până sub ochi. Se făcea că nu-i plac poveștile de groază, dar era 
prima care se plângea dacă, mai devreme sau mai târziu, nu se 
întâmpla ceva înspăimântător în poveste. 

— Și cine e? întrebă Emily. Cine l-a legat pe Moș, l-a jefuit și a 
fugit cu sania lui? 


Atenţie când o veni Crăciunul anul ăsta, 
Căci trebuie să vă feriti de ceva nou. 
Geamănul Moșului - cel rău și hain - 

A furat sania, va urca pe scenă, 
Pretinzând că e fratele său bun. 
Păzește-ți copilașii scumpi, mămico! 

În jos pe semineu, în casă-ți va intra 
Mârșavul spiriduș nebun. 


— Uau! ţipă Charlotte și își trase păturile peste cap. 

— Ce l-a făcut pe geamănul Moșului așa de rău? întrebă 
Emily. 

— Poate că a avut o copilărie nefericită, spuse Marty. 

— Poate că așa s-a născut, se auzi Charlotte de sub 
așternuturi. 

— Oamenii se pot naște răi? se miră Emily. 


28 


Apoi își răspunse singură la întrebare, înainte să apuce Marty. 

— Da, bineînţeles că pot. Căci unii se nasc buni, ca mami și ca 
tine, și atunci alţii trebuie să se nască răi. 

Marty se bucura de reacţiile fetelor. Pe de o parte se dovedea 
scriitor, le înregistra cuvintele, tonul pe care vorbeau, figurile, în 
așteptarea unei zile când poate că va trebui să folosească câte 
ceva pentru o scenă dintr-un roman. Se gândea că nu era 
frumos să fie mereu atât de atent, de parcă și copiii săi erau un 
material; poate că nu era moral, dar nu se putea schimba. Așa 
era el. Era totuși tată și reacţiona mai întâi la acest nivel, 
memorând momentul pentru că într-o zi amintirile vor fi tot ce-i 
va mai rămâne din copilăria lor și voia să își poată aminti totu/, 
cele bune și cele rele, clipele obișnuite și evenimentele 
importante, în culori și cu un sunet perfect clar, pentru că erau 
prea importante pentru el ca să se piardă. 

— Geamănul rău al Moșului are vreun nume? întrebă Emily. 

— Da, spuse Marty, are, dar va trebui să aștepți o altă seară 
ca să-l auzi. Am ajuns la primul popas. 

Charlotte își ivi capul din așternuturi și amândouă fetele îl 
rugară să le mai citească o dată prima parte a poemului, cum se 
și aștepta s-o facă. Chiar și după a doua citire erau prea agitate 
ca să fie gata să doarmă. Cerură o a treia lectură, iar el se 
supuse, pentru că acum cunoșteau destul de bine cuvintele ca 
să se liniștească. Mai apoi, la sfârșitul celei de-a treia lecturi, vor 
fi în sfârșit cufundate în somn sau vor moţăi. 

Când începu din nou cu primul vers, Marty o auzi pe Paige 
plecând din prag și îndreptându-se către scări. Urma să-l 
aștepte în living, probabil cu focul duduind în cămin, poate cu un 
vin roșu și ceva gustări, se vor ghemui amândoi și-și vor povesti 
unul altuia ziua. 

Oricare cinci minute ale serii, acum sau mai târziu, i se păreau 
mai interesante decât o călătorie în jurul lumii. Era un familist 
convins. Farmecul vetrei și al familiei era mai atractiv decât 
nisipurile enigmatice ale Egiptului, strălucirea Parisului și 
misterul Vestului Îndepărtat la un loc. 

Făcându-le pe rând cu ochiul fetelor, recitind din nou Ei, acum 
Ziua Recunoștinței a trecut cu bine, uitase pentru o clipă că mai 
devreme în biroul lui se petrecuse ceva neliniștitor și că 
sfințenia casei fusese încălcată. 


29 


8. 


La Blue Life Lounge o femeie îl atinge în trecere pe asasin și 
se strecoară pe scaunul de lângă el. Nu este la fel de frumoasă 
ca dansatoarele, dar e destul de atrăgătoare pentru ce-i trebuie 
lui. Dat fiind că poartă pantaloni arămii și un tricou roșu mulat, 
poate fi doar un client obișnuit, dar nu este. Cunoaște genul ei - 
o Venus cu preț redus, având calităţi înnăscute de contabil. 

Poartă o conversaţie aplecându-se unul către celălalt ca să se 
audă în ciuda muzicii, iar în curând capetele lor aproape că se 
ating. O cheamă Heather, sau cel puţin așa spune. Respirația îi 
miroase a gumă de mestecat. 

Până când dansatoarele s-au retras și trupa a luat o pauză, 
Heather s-a convins că nu este un poliţist de la moravuri în 
inspecţie, așa că devine mai îndrăzneață. Ştie ce vrea individul, 
are ce vrea, și îi lasă de înţeles că e doar un cumpărător la 
tarabă. 

Heather îi spune că peste drum de Blue Life Lounge e un 
motel unde, dacă directorul o cunoaște pe fată, se pot închiria 
camere cu ora. Asta nu îl miră, pentru că există legi ale poftelor 
trupești și ale economiei la fel de statornice ca legile naturii. 

Işi pune jacheta căptușită cu piele de miel și ies împreună în 
noaptea răcoroasă, unde respiraţia ei mentolată devine abur în 
aerul tăios. Traversează parcarea și apoi autostrada, ţinându-se 
de mână de parcă ar fi niște liceeni îndrăgostiţi. 

Deși știe ce vrea el, nu știe de ce are nevoie, sau oricum, nu 
mai mult decât el. După ce va primi ce dorește, și după ce 
dorința fierbinte din el tot nu se va fi liniștit, Heather va 
cunoaște genul de trăire care lui acum îi este atât de familiar: 
dorinţa creează frustrare, frustrarea se transformă în mânie, 
mânia duce la ură, ura generează violenţă - iar violenţa uneori 
liniștește. 

Cerul este o bucată masivă de gheaţă transparentă precum 
cristalul. Copacii se înalță desfrunziți și uscați, la sfârșitul unui 
noiembrie sterp. Vântul scoate un sunet rece, ca de bocet în 
timp ce mătură câmpia din jur, prin oraș. lar uneori violența 
liniștește. 


30 


Mai târziu, după ce se folosise de Heather de câteva ori, 
eliberat din strânsoarea dorinţei, ponoseala camerei de hotel îi 
amintește de existenţa lui superficială și găunoasă. Dorinţa 
imediată îi e satisfăcută, dar cea pentru o viaţă mai adevărată, 
pentru un sens și un înțeles, nu a scăzut deloc. 

Tânăra femeie goală deasupra căreia încă se mai află pare 
urâtă acum, chiar dezgustătoare. Amintirea împreunării cu ea îi 
repugnă. Nu poate sau nu vrea să-i dea ceea ce are nevoie. 
Trăind la marginea societăţii, vânzându-și trupul, femeia este ea 
însăși o proscrisă și prin urmare un simbol al propriei sale 
alienări care îl scotea din fire. 

Pumnul primit în faţă o ia prin surprindere. Lovitura este 
destul de tare ca s-o ameţească. În vreme ce Heather se clatină, 
aproape inconștientă, își încleștează ambele mâini în jurul 
gâtului ei și o sugrumă cu toată forța de care e în stare. 

Lupta este tăcută. Lovitura, urmată de o presiune 
nemaipomenită pe trahee și de diminuarea irigării cu sânge a 
creierului prin arterele carotide, o împiedică să opună 
rezistență. 

Are grijă să nu atragă atenţia nedorită a altor oaspeți ai 
motelului. Dar un minimum de zgomot este la fel de important, 
pentru că o crimă tăcută este mai personală, mai intimă, mai 
deplin satisfăcătoare. 

Moare atât de tăcut, încât îi aduce aminte de documentarele 
zoologice în care anumiţi păianjeni-călugăriţe își omoară 
partenerul după prima și ultima cuplare, întotdeauna fără vreun 
sunet din partea victimei sau a atacatorului. Moartea lui Heather 
este marcată de un ritual rece și solemn similar sălbăticiei 
stilizate a acelor insecte. 

Câteva minute mai târziu, după ce a făcut un duș și s-a 
îmbrăcat, traversează autostrada dinspre motel către Blue Life 
Lounge și se urcă în mașina închiriată. Are treburi de făcut. Nu 
fusese trimis în Kansas City ca să omoare o târfă pe nume 
Heather. Era doar un amuzament. Alte victime îl așteptau, iar 
acum era suficient de relaxat și de concentrat pentru a se ocupa 
de ele. 


31 


9. 


Paige stătea lângă biroul din cabinetul lui Marty, în dreptul 
luminii pestrițe a veiozei cu abajur vitrat; cu privirea ţintă la 
micul reportofon, își asculta soțul scandând două cuvinte pe un 
ton mergând de la o șoaptă melancolică până la un mârâit 
înfundat de mânie. 

Nu trecuseră nici două minute și deja nu mai putea suporta. 
Vocea era familiară și străină în același timp, ceea ce era mai 
groaznic decât dacă n-ar fi recunoscut-o deloc. 

Opri reportofonul. 

Dându-și seama că încă ţinea în mâna dreaptă paharul cu vin 
roșu, luă o înghiţitură cam mare. Era un cabernet bun de 
California care merita să-l sorbi pe îndelete, dar pe ea o interesa 
dintr-o dată mai mult efectul decât savoarea acestuia. 

Stând de partea cealaltă a biroului, Marty zise: 

— Așa-o ţine încă cel puţin cinci minute. Șapte cu totul. După 
ce s-a întâmplat, am făcut cercetări, înainte ca tu și copiii să vă 
întoarceți acasă. Prin fişele mele medicale, zise el, arătând către 
rafturile cu cărţi care tapetau unul dintre pereți. 

Paige nu voia să audă ce avea de gând să-i spună. 
Eventualitatea unei maladii grave era de neconceput. Dacă era 
să se întâmple ceva cu Marty, lumea ar fi devenit un loc mult 
mai sumbru și mai banal. g 

Nu era sigură că putea face față pierderii lui. Işi dădea seama 
că avea o atitudine bizară, având în vedere faptul că era un 
psiholog pediatru care, în timpul practicii private și a 
consultațiilor prestate gratuit în folosul asociațiilor de ocrotire a 
minorilor, ajutase zeci de copii să își învingă durerea și să 
meargă mai departe după moartea cuiva drag. 

Înconjurând biroul către ea, cu paharul de vin deja gol, Marty 
spuse: 

— Amnezia este simptomatică pentru o serie de lucruri... O 
fază incipientă a sindromului Alzheimer, de exemplu, dar pe 
ăsta cred că-l putem scoate din discuţie. Dacă ar fi fost să am 
Alzheimer la treizeci și trei de ani, aș fi fost probabil cel mai 
tânăr caz înregistrat în ultimul deceniu. 

Își puse paharul pe birou și se duse la fereastră ca să 
privească în noapte printre stinghiile obloanelor de la fermă. 


32 


Paige era uimită de cât de vulnerabil îi apărea dintr-o dată. Cu 
statura lui de 1,82 metri și 82 de kilograme, cu felul lui relaxat 
de a fi, Marty îi păruse întotdeauna mai solid și mai veșnic decât 
orice pe lume, decât oceanele și munţi la un loc. Acum era fragil 
ca un cristal. 

Cu spatele la ea și încă cercetând noaptea, el zise: 

— Sau o fi fost un semn de criză ușoară. 

— Nu. 

— Cu toate că, potrivit fișelor pe care le-am cercetat, cauza 
cea mai plauzibilă este o tumoare pe creier. 

Ea își ridică paharul. Era gol. Nu își amintea să-și fi terminat 
vinul. Avea și ea o mică amnezie. 

Puse paharul pe birou. Lângă reportofonul acela nesuferit. 
Apoi se duse spre Marty și-i puse o mână pe umăr. 

Când se întoarse spre ea, îl sărută repede, abia simţit, își lipi 
capul de pieptul lui și-l îmbrăţișă, iar el o cuprinse cu braţele. 
Datorită lui Marty învățase că îmbrăţișările erau la fel de 
necesare unei vieți sănătoase ca mâncarea, apa sau somnul. 

Mai devreme, când îl surprinsese verificând temeinic 
închizătorile ferestrelor, insistase, doar cu o încruntătură și un 
cuvânt: „Ei?”, să nu-i ascundă nimic. Acum își dorea să nu fi 
stăruit să afle despre momentul acela unic de slăbiciune, într-o 
zi de altfel bună. 

Se uită în sus și-i întâlni în cele din urmă privirea; încă 
îmbrăţișându-l îi spuse: 

— S-ar putea să nu fie nimic. 

— E ceva. 

— Vreau să spun nimic de natură fizică. 

— Ce bine că avem un psiholog în casă, spuse el zâmbind cu 
tristeţe. 

— Ar putea fi ceva pe fond nervos până la urmă. 

— Nu mă linişteşte cu nimic dacă nu sunt decât nebun. 

— Nu nebun. Stresat. 

— A, da, stresul. /nsăâși scuza secolului douăzeci, preferata 
chiulangiilor care completează declaraţii false de handicapatţi, a 
politicienilor care încearcă să explice de ce erau beţi și cu niște 
adolescente goale într-un motel... 

li dădu drumul enervată și se îndepărtă de el. Nu era supărată 
neapărat pe Marty, ci pe Dumnezeu, pe soartă sau pe cine știe 


33 


ce forță care mânase din senin curenți agitaţi în cursul lin al 
vieţii lor. 

Se îndreptă către birou ca să ia paharul de vin înainte să-și 
dea seama că îl băuse deja. Se întoarse din nou spre Marty. 

— Bine, bine... numai că, atunci când i-a fost atât de rău lui 
Charlotte, ai stat tot timpul ca pe ace. Poate că ești doar un 
luptător ascuns. lar în ultimul timp ai avut o mulţime de bătăi de 
cap. 

— Da? făcu el, ridicând din sprâncene. 

— Termenul de predare pentru cartea asta e mai scurt ca de 
obicei. 

— Dar mai am trei luni și cred că mi-e de ajuns una. 

— Toate speranţele legate de noua carieră... editorul, 
impresarul și toți cei din breaslă te privesc altfel acum. 

Noile tiraje cu coperte necartonate - a două dintre cele mai 
recente romane ale sale fuseseră pe lista de bestseller-uri din 
New York Times, câte opt săptămâni fiecare. Nu se bucurase 
încă de un bestseller în ediţie de lux, dar succesul lui urma cu 
siguranţă să crească o dată cu lansarea în ianuarie a noului său 
roman. 

Creșterea bruscă a vânzărilor era incitantă, dar și 
descurajatoare. Deși dorea un public larg, Marty era hotărât să 
nu își ajusteze stilul spre a fi pe placul mai multora și astfel să 
piardă ceea ce conferea prospețime cărţilor sale. Ştia că era în 
pericol să își modifice în mod inconștient creaţia, iar în ultimul 
timp se arăta neobișnuit de aspru cu sine însuși, cu toate că își 
fusese intotdeauna cel mai nemilos critic și recitea fiecare 
pagină a poveștii chiar de douăzeci sau de treizeci de ori. 

— Apoi, mai e și revista People, zise ea. 

— Asta nu e o bătaie de cap. Am terminat cu ei. 

Un jurnalist de la People îi vizitase cu câteva săptămâni 
înainte, urmat după două zile de un fotograf venit pentru o 
ședință foto de zece ore. Cum era de așteptat, se plăcuseră 
reciproc, cu toate că la început Marty se împotrivise cu 
încăpățânare rugăminţilor editorului de a realiza materialul. 

Dată fiind prietenia lui cu cei de la People, nu avea niciun 
motiv să creadă că articolul ar putea fi depreciativ, dar chiar și 
publicitatea favorabilă îl făcea de obicei să se simtă lipsit de 
valoare și lacom. Pentru el cărțile contau, nu persoana care le 
scria, și nu voia să devină „Madona romanului poliţist, pozând 


34 


goală într-o bibliotecă și cu un șarpe între dinți, ca să crească 
vânzările”. 

— Ba nu ai terminat, replică Paige. 

— Numărul cu articolul despre Marty nu urma să ajungă la 
difuzori până luni. 

— Știu că îţi este groază. 

— Nu vreau să fiu... 

— Madona cu un șarpe între dinţi. Știu, dragul meu. Vreau să 
spun că revista te preocupă mai mult decât îţi dai seama. 

— Atât de stresat, încât să nu-mi amintesc ce s-a întâmplat 
timp de șapte minute? 

— Sigur. De ce nu? Pun pariu că exact asta o să spună și 
doctorul. 

Marty avea un aer neîncrezător. Paige i se așeză din nou în 
braţe. 

— Totul ne merge foarte bine, chiar prea bine, în ultimul timp. 
Îţi vine să crezi că e ceva nefiresc la mijloc. Dar am muncit din 
greu ca să realizăm toate lucrurile astea. Nu o să se întâmple 
nimic rău. Mă auzi? 

— Te aud, spuse el, ţinând-o strâns la piept. 

— N-o să se întâmple nimic rău, repetă ea. Nimic. 


10. 


E trecut de miezul nopții. 

Cartierul se mândrește cu loturi mari, iar casele spaţioase 
sunt retrase mult de la linia din față a proprietăţii. Copaci 
imenși, atât de bătrâni, încât aproape că par să fi dobândit o 
inteligență proprie și tot mai mare, se înălţau ca niște santinele 
de-a lungul străzilor, veghind asupra reședinţelor prospere; 
membre negre dezgolite de toamnă, zburlite ca niște antene 
dintr-o tehnologie avansată, adunând informaţii despre 
ameninţări potenţiale la adresa bunăstării celor care dorm în 
spatele zidurilor de cărămidă și de piatră. 

Asasinul parchează după colţul casei unde îl așteaptă ce are 
de făcut. Restul drumului îl parcurge pe jos, îngânând ușurel o 
melodie veselă de-a lui, purtându-se ca și cum ar mai fi trecut 
pe aleile acestea de o mie de ori înainte. 


35 


O mișcare furișată este întotdeauna remarcată, iar când este 
observată, se dă în mod inevitabil alarma. Pe de altă parte, un 
bărbat care acționează cu îndrăzneală și direct, considerat 
cinstit și lipsit de intenţii rele, nu este remarcat, iar mai târziu 
este uitat cu totul. 

O briză rece de la nord-vest. 

Un cer fără lună. 

O bufniţă bănuitoare repetă monoton aceeași întrebare. 

Casa este georgiană, din cărămidă și cu coloane albe. 
Proprietatea este încercuită de un gard de fier cu ţepi. 

Poarta aleii este deschisă și pare să fi fost lăsată așa cu mulţi 
ani în urmă. Ritmul și viața liniștită din Kansas City nu pot 
alimenta prea mult timp paranoia. 

Ca și cum locul ar fi al lui, o ia pe aleea circulară către porticul 
de la intrarea principală, urcă treptele și se oprește în fața ușii 
de la intrare ca să deschidă un buzunar mic de la piepţii jachetei 
de piele. Din buzunare scoate o cheie. 

Până în acest moment nu fusese conștient că o avea. Nu știe 
cine i-a dat-o, dar îi ghicește rostul pe loc. | se mai întâmplase. 

Cheia se potrivește în broască. 

Deschide ușa spre un vestibul neluminat, trece pragul în casa 
călduroasă și scoate cheia din broască. Inchide încet ușa după 
el. 

După ce a pus cheia deoparte, se întoarce către un panou cu 
sisteme de alarmă de lângă ușă. Are șaizeci de secunde din 
momentul în care a deschis ușa pentru a introduce codul corect 
de dezactivare a sistemului; altfel, se alertează poliţia. Işi 
amintește șirul de dezactivare de șase semnale digitale tocmai 
când i se cere și îl introduce. 

Mai scote un obiect din jachetă, de data aceasta dintr-un 
buzunar adânc din interior: o pereche de ochelari extrem de 
solizi cu infraroșii, de tipul celor făcuţi pentru militari și care nu 
se vând persoanelor particulare. Măresc până și cea mai mică 
sursă de lumină extrem de eficient, cu un factor de zece mii, așa 
încât poate să se miște prin camere întunecate cu tot atâta 
încredere ca și cum toate becurile ar fi aprinse. 

Urcând scările, scoate pistolul Heckler & Koch P7 din tocul 
imens de umăr de sub jachetă. Incărcătorul de rezervă are 
optsprezece cartușe. 


36 


Într-o despărţitură mai mică a tocului are un amortizor, îl 
scoate și îl înșurubează în liniște pe ţeava pistolului. Îi va 
garanta opt până la douăsprezece împușcături fără zgomot, dar 
se va deteriora prea repede ca să-i permită să consume tot 
încărcătorul fără să-i trezească pe ceilalți din casă și de prin 
vecini. 

Opt gloanțe ar trebui să-i fie mai mult decât suficiente. 

Casa este mare iar holul în formă de T de la etajul doi dă în 
zece camere, dar nu e nevoit să își caute victimele. Planul 
etajului îi e la fel de familiar ca reţeaua de străzi a orașului. 

Prin ochelarii fumurii totul are o tentă gri, iar o lumină 
spectrală pare să ţâșnească din obiectele albe. Se simte ca într- 
un film știinţifico-fantastic, aidoma unui erou neînfricat pornit în 
explorarea unei alte dimensiuni sau a unei lumi paralele, 
identice cu a noastră în toate detaliile, cu excepţia câtorva 
puncte esențiale. 

Deschide ușor ușa dormitorului mare și intră. Se apropie de 
patul dublu cu o tăblie minuţios lucrată în stil georgian. 

Sub păturile verzui și fosforescente dorm două persoane, un 
bărbat și o femeie cam la patruzeci de ani. Soțul sforăie, întins 
pe spate. Figura lui este ușor de recunoscut ca fiind cea a primei 
ținte. Soţia stă pe o parte, cu faţa pe jumătate îngropată în 
pernă, dar asasinul poate vedea destul ca să se asigure că ea 
este a doua țintă. 

Lipește țeava pistolului P7 de gâtul soțului. 

Răceala oţelului îl trezește și ochii i se deschid automat, ca 
pleoapele unei păpuși. 

Asasinul apasă pe trăgaci, sfârtecând gâtul bărbatului, ridică 
țeava și-i trage două gloanţe drept în față. Focurile se aud ca 
sâsâitul ușor al unei cobre. 

Merge pe lângă pat fără să facă un zgomot pe covorul de 
pluș. 

Două gloanţe în tâmpla stângă vizibilă a soţiei, care nu se mai 
trezește, îi încheie misiunea. 

Rămâne o clipă lângă pat, bucurându-se de emoția 
incomparabilă a momentului. Să asiști la o moarte înseamnă să 
participi la unul dintre cele mai intime evenimente pe care le 
poate trăi cineva pe lumea aceasta. De altfel, nimeni în afara 
rudelor apropiate și a prietenilor iubiţi nu este chemat la patul 
de moarte al cuiva ca să-l vadă dându-și ultima suflare. Astfel, 


37 


asasinul se poate ridica deasupra existenţei sale cenușii și 
nenorocite doar prin actul execuţiei, căci atunci are onoarea de 
a participa la cel mai profund dintre toate evenimentele, unul 
mai solemn și mai important decât nașterea. În acele neprețuite 
momente magice când victima piere, el stabilește relații 
profunde cu alte ființe umane, conexiuni care îi alungă izolarea 
pentru o scurtă vreme și îl fac să se simtă inclus, dorit, iubit. 

Deși aceste victime sunt mereu niște străini - iar în acest caz 
nu le știe nici măcar numele - trăirea poate fi atât de vie, încât îl 
podidesc lacrimile. In seara aceasta reușește să se stăpânească. 

Șovăind să pună capăt scurtei legături, își așază tandru o 
palmă pe obrazul stâng al femeii, pătat de sânge și încă plăcut 
de cald. Inconjoară patul din nou și-i strânge ușor umărul 
bărbatului mort, parcă spunând La revedere, prietene bun, la 
revedere. 

Se întreabă cine erau. Și de ce trebuia să moară. 

La revedere. 

Și coboară prin casa de un verde fantomatic, plină de umbre 
verzi și de siluete strălucitoare de aceeași culoare. Se oprește o 
clipă în salon ca să deșurubeze amortizorul din pistol și să le 
pună pe amândouă în toc. 

Işi scoate îngrozit ochelarii. Fără lentile, este adus din magica 
lume paralelă unde pentru câteva clipe simţise o legătură cu 
alte ființe umane, în lumea aceasta din care ar vrea să facă 
parte, deși rămâne mereu un singuratic. 

Părăsind casa, închide ușa, dar nu se obosește s-o încuie. Nu 
șterge mânerul de alamă, căci nu îl interesează amprentele. 

Adierea răcoroasă freamătă și șuieră prin portic. 

Cu un râcâit și fâșâit ca de şobolan, frunzele uscate se 
învolburează în grămezi de-a lungul aleii. 

Copacii de strajă par acum să doarmă în post. Asasinul simte 
că nu există nimeni care să-l urmărească de la ferestrele 
întunecate și inexpresive de-a lungul străzii. Chiar și glasul 
întrebător al bufniței a dispărut. 

Incă sub vraja trăirii, nu își fredonează cântecelul fără sens pe 
drumul înapoi spre mașină. 

Până să ajungă la motelul la care stă mai simte o dată 
apăsarea adâncii izolări în care trăiește. Însingurat. Ocolit. Un 
solitar. 


38 


În cameră își scoate tocul de pe umăr și îl pune pe noptieră. 
Pistolul stă neclintit în strânsoarea tocului de piele căptușit cu 
vinilin. ÎI fixează cu privirea pentru câteva clipe. 

În baie scoate o foarfecă din trusa de bărbierit, coboară 
capacul de pe toaletă, se așază în lumina fluorescentă puternică 
și distruge meticulos cele două cărți de credit false pe care le-a 
folosit până acum în timpul misiunii. Va părăsi Kansas City cu 
avionul a doua zi dimineața, folosind totuși un alt nume, și pe 
drumul spre aeroport va risipi bucăţelele de card de-a lungul a 
câţiva kilometri de autostradă. 

Se întoarce la noptieră. 

Se uită fix la pistol. 

După ce părăsise cadavrele la locul crimei, ar fi trebuit să 
distrugă arma în cât mai multe bucăţi posibil. Ar fi trebuit să le 
ascundă în locuri cât mai îndepărtate: magazia, probabil într-un 
șanț de scurgere, jumătate într-un pârâu, cealaltă jumătate într- 
un container... până când nu mai rămânea nimic. Asta era 
procedura standard, nu înţelege de ce a neglijat-o de data 
aceasta. 

Abaterea de la rutină e însoţită de un sentiment ușor de vină, 
dar nu are de gând să iasă din nou și să scape de armă. Pe 
lângă că e vinovat, se simte... rebel. 

Se dezbracă și se întinde. Stinge veioza de lângă pat și 
fixează cu privirea umbrele suprapuse de pe tavan. 

Nu îi e somn. Gândurile nu-i dau pace și mintea îi sare de la 
un subiect la altul cu o repeziciune epuizantă pe care 
hiperactivitatea lui mintală o transformă în agitaţie fizică. Se 
foiește, trage de cearșafuri, aranjează păturile și pernele. 

Afară, pe autostrada dintre state, tiruri mari rulează neîncetat 
spre destinații îndepărtate. Cântecul  pneurilor,  bărâitul 
motoarelor, fâșâitul aerului dislocat de trecerea lor, toate 
formează un zgomot alb de fond, de obicei liniștitor. De multe 
ori a adormit în muzica asta țigănească a drumului. 

În seara asta se întâmplă, totuși, ceva ciudat. Din motive pe 
care nu le poate înțelege, acest mozaic familiar de sunete nu e 
un cântec de leagăn, ci unul de sirene. Nu îi poate rezista. 

Se ridică din pat și traversează camera întunecată până în 
dreptul singurei ferestre. Are o priveliște nocturnă neclară a 
unei coaste de deal ierboase, iar deasupra o felie de cer - ca 
jumătăţile unei picturi abstracte. Sus pe pantă, separând cerul și 


39 


dealul, stâlpii solizi ai parapetului de protecţie pâlpâie în lumina 
farurilor trecătoare. 

Aproape hipnotizat, privește fix în susul drumului, încercând 
să deslușească mașinile care se îndreaptă spre vest. 

De obicei melancolică, cantata rutieră de acum îl incită, îl 
cheamă, îi face promisiuni misterioase pe care nu le înțelege, 
dar pe care se simte atras să le cerceteze. 

Se îmbracă și își împachetează hainele. 

Afară, curtea și aleile sunt pustii. Mașini întoarse spre camere 
așteaptă călătoriile de dimineaţă. În colţul pentru automat, un 
distribuitor de băuturi răcoritoare clincăne ca și cum s-ar repara 
singur. Asasinul are impresia că este singura fiinţă vie în lumea 
condusă acum de mașini și subordonată nevoilor lor. 

Câteva clipe mai târziu e pe autostrada interstatală 70, în 
drum spre Topeka, cu pistolul pe scaunul de lângă el, dar 
acoperit cu un prosop de la motel. 

Ceva la vest de Kansas City îl cheamă. Nu știe ce, dar se 
simte fără scăpare atras spre vest, ca un fier atras de magnet. 

Oricât de ciudat ar fi fost, nimic din toate astea nu îl 
alarmează și se supune impulsului de a o lua spre vest. De fapt, 
din câte își amintea, fusese în diverse locuri fără să cunoască 
scopul călătoriei până în momentul când ajungea la destinaţie, 
și omorâse oameni fără să aibă nicio idee de ce trebuia să 
moară sau cine îi comanda crima. 

Este sigur totuși că plecarea sa bruscă din Kansas City nu e 
ceva prestabilit. Trebuia să rămână la motel până dimineaţa și 
să plece cu un zbor devreme spre... Seattle. 

Probabil că în Seattle ar fi primit instrucțiuni de la superiorii 
pe care nu și-i putea aminti. Dar nu va afla niciodată ce s-ar fi 
întâmplat, fiindcă Seattle nu e în drumul lui acum. 

Se întreabă cât timp va trece până când superiorii lui - oricine 
ar fi și oricum i-ar chema - își vor da seama că a dezertat. Când 
vor începe să-l caute și cum îl vor găsi dacă nu mai acţionează 
conform programului? 

La ora două noaptea traficul este lejer pe autostrada 70, 
majoritatea vehiculelor sunt camioane, iar el accelerează de-a 
lungul Kansasului în fața unora dintre gabaritele depășite și în 
urma norului de praf lăsat de altele, amintindu-și un film despre 
Dorothy și câinele ei Toto și o tornadă care i-a smuls de la fermă 
și i-a lăsat să cadă într-un ţinut cu mult mai bizar. 


40 


Lăsând în urmă și Kansas City din Missouri, și Kansas City din 
Kansas, asasinul se surprinde murmurând: „Am nevoie, am 
nevoie...” 

De data asta se simte aproape de o revelaţie care să 
identifice adevărata natură a dorinţei lui. 

„am nevoie... să fiu... am nevoie să fiu... am nevoie să..." 

Pe măsură ce cartierele mărginașe și apoi preeria întunecată 
dispar în urmă pe ambele părţi ale drumului, devine tot mai 
agitat. Tremură pe cale să descopere ceva ce, simte el, îi va 
schimba viața. 

„Am nevoie să fiu... să fiu... am nevoie să fiu cineva..." 

Deodată înțelege sensul vorbelor sale. Prin „să fiu cineva” nu 
vrea să spună ce alt om ar intenţiona să comunice prin aceleași 
trei cuvinte; nu vrea să spună că are nevoie să fie cineva 
faimos, bogat sau important. Doar cineva. Cineva cu un nume 
adevărat. Un oarecare, așa cum se spunea în filmele de prin anii 
patruzeci. Mai adevărat decât o stafie. 

Atracția magnetului necunoscut din vest crește cu fiecare 
kilometru. Se apleacă ușor în față, ghemuindu-se peste volan și 
scrutând noaptea. 

Dincolo de linia orizontului, într-un oraș pe care încă nu poate 
să și-l imagineze, îl așteaptă o viaţă, un loc pe care să-l 
numească acasă. Familie, prieteni. Undeva există un rol în care 
să intre, un trecut pe care să și-l poarte cu plăcere, un scop. ȘI 
un viitor în care să fie ca ceilalţi - acceptat. 

Mașina gonește spre vest, despicând noaptea. 


11. 


La douăsprezece și jumătate, în drum spre culcare, Marty 
Stillwater se opri lângă camera fetelor, crăpă ușa și păși peste 
prag. În lumina galben-bej a veiozei cu Mickey Mouse, își zări 
amândouă fetele dormind liniștit. 

Din când în când îi făcea plăcere să le privească timp de 
câteva minute când dormeau, numai ca să se asigure că erau 
aievea. Primise prea multă fericire, prosperitate și dragoste, și 
prin urmare câteva dintre binecuvântările sale se puteau dovedi 
trecătoare sau chiar iluzorii; soarta putea interveni ca să 
echilibreze balanţa. 


41 


Pentru vechii greci, Soarta era personificată sub forma a trei 
surori: Clotho, care depăna firul vieţii; Lachesis, care măsura 
lungimea firului; Atropos, cea mai mică dintre cele trei, dar și 
cea mai puternică, care tăia firul după pofta ei. 

Uneori, acesta i se părea lui Marty un mod firesc de a privi 
lucrurile. Își imagina feţele acelor femei în rochii albe cu mai 
multe detalii decât dacă se gândea la fețele propriilor vecini din 
Mission Viejo. Clotho avea un chip bun, cu niște ochi veseli, care 
aminteau de actrița Angela Lansbury, iar Lachesis era la fel de 
drăguță ca Goldie Hawn, dar cu o aură de sfântă. Atropos era o 
scorpie; frumoasă, dar rece - buze roșii, ochi negri de antracit. 

Şmecheria era să rămâi în grațiile primelor două surori fără să 
atragi atenţia celei de-a treia. 

Cu cinci ani în urmă, sub forma unei boli de sânge, Atropos 
coborâse din casa ei cerească ca să încerce firul Charlottei și, 
din fericire, nu reușise să-l taie de tot. Dar această zeiță 
răspunde la multe alte nume pe lângă Atropos: cancer, 
hemoragie cerebrală,  tromboză  coronariană, incendiu, 
cutremur, otravă, crimă și nenumărate altele. Acum probabil că 
le făcea din nou o vizită, luându-l drept ţintă pe Marty în locul lui 
Charlotte. 

Imaginaţia bogată a unui scriitor era, ca de obicei, un 
blestem. 

Un zgomot metalic se auzi brusc dinspre umbrele din partea 
de cameră a lui Charlotte, făcându-l să tresară pe Marty. Grav și 
ameninţător ca șuieratul unui șarpe. Apoi își dădu seama ce era: 
jumătate din cușca popândăului era ocupată de o morișcă și 
rozătoarea agitată alerga ca turbată pe ea. 

— Culcă-te, Wayne, spuse el încetișor. 

Le mai privi o dată pe fete, apoi ieși din cameră și închise fără 
zgomot ușa în urma lui. 


12. 


Ajunge în Topeka la trei noaptea. 

Încă este atras spre orizontul vestic, așa cum o creatură 
migratoare e atrasă mereu spre sud la apropierea iernii, 
răspunzând unei chemări tăcute, unui far pe care nu-l poţi zări, 
de parcă fierul din sângele lui ar reacţiona la magnetul neștiut. 


42 


leșind de pe autostradă la intrarea în oraș, caută altă mașină. 

Undeva numele de John Larrington, sub care a închiriat 
Fordul, este cunoscut. Când nu va apărea în Seattle pentru 
treaba care îl așteaptă, superiorii săi ciudaţi și fără identitate 
vor porni, fără îndoială, în căutarea lui. Bănuiește că au 
influenţă mare și resurse importante; trebuie să rupă orice 
legătură cu trecutul și să nu le lase urmăritorilor niciun indiciu 
după care să îl găsească. 

Parchează Fordul închiriat într-un cartier obișnuit și merge pe 
jos cale de trei cvartale, încercând ușile mașinilor de lângă 
bordură. Numai jumătate din ele sunt încuiate. Este pregătit să 
facă contact direct la nevoie, dar într-o Honda albastră găsește 
cheile puse sub parasolar. 

După ce pleacă cu ea înapoi la Ford și mută valizele și 
pistolul, pornește conducând în cercuri din ce în ce mai largi, în 
căutarea unui magazin non-stop cu de toate. 

Nu are întipărită în minte nicio hartă a orașului Topeka, 
pentru că nimeni nu se aștepta să meargă acolo. Speriat să 
vadă numai plăcuțe cu nume de străzi necunoscute, nu are idee 
unde duce niciunul dintre drumuri. 

Se simte mai izolat ca niciodată. 

După cincisprezece minute descoperă un magazin și aproape 
că golește rafturile de Slim Jim, covrigei cu brânză, alune, gogoși 
mici, și alte gustări ușor de mâncat pe drum. E deja mort de 
foame. Dacă urmează să conducă aproape încă două zile - 
presupunând că va fi ademenit până pe coastă - va avea nevoie 
de provizii serioase. Nu vrea să piardă timpul prin restaurante, 
dar metabolismul său rapid îi cere să mănânce mai mult și mai 
des decât alţi oameni. 

Adăugând trei baxuri de câte șase cutii de Pepsi, merge la 
casă, unde singurul vânzător din magazin spune: 

— Cred că daţi o petrecere până dimineaţa, sau ceva de 
genul ăsta. 

— Mada. 

Când plătește, își dă seama că cei trei sute de dolari din 
portofel - suma pe care o avea cu el în misiune întotdeauna - nu 
îi vor ajunge mult timp. Nu mai poate folosi cartea de credit 
falsă, din care mai are două exemplare, fiindcă i s-ar fi putut 
ușor lua urma prin cumpărături. De acum înainte va trebui să 
achite cu bani gheață. 


43 


Duce cele trei pungi mari de cumpărături la mașină și se 
întoarce în magazin cu pistolul. Îi trage un glonţ în cap 
vânzătorului și golește casa, dar nu se alege decât cu banii lui și 
cu încă cinzeci de dolari. Mai bine decât nimic. 

La o benzinărie Arco face plinul Hondei și cumpără o hartă a 
Statelor Unite. 

Oprit la marginea parcării Arco, mănâncă Slim Jim sub un 
neon de la care totul pare greţos de galben. E lihnit. 

Până să treacă de la crenvurști la gogoși, începe să studieze 
harta. Ar putea să meargă în continuare spre vest pe autostrada 
70 sau s-o ia spre sud pe autostrada dintre Kansas și Wichita, 
mai departe spre Oklahoma City, iar apoi să întoarcă din nou 
spre vest pe drumul 40. 

Nu e obișnuit să aleagă. De obicei face ceea ce este... 
programat să facă. Acum, confruntat cu câteva variante, i se 
pare neașteptat de greu să se decidă. E nehotărât, din ce în ce 
mai neliniștit, amenințat să se poticnească din cauza ezitărilor. 

În cele din urmă coboară din Honda și rămâne în noaptea 
rece, căutând un indiciu. 

Vântul face să vibreze firele de telefon de deasupra capului 
său - un sunet spectral, subţire și sumbru ca plânsetul 
înspăimântat al copiilor morţi care rătăcesc prin întunecata 
Lume de Dincolo. 

Se întoarce automat spre vest, la fel cum acul busolei caută 
nordul. Atracția pare fizică, dar legătura este mai puţin 
elaborată și mai mult biologică, făcând să-i vibreze sângele și 
măduva. 

Din nou la volanul mașinii, găsește autostrada dinspre Kansas 
spre Wichita. Tot nu îi este somn. Dacă e nevoie, poate sta treaz 
două, chiar trei nopţi, fără să-și piardă niciuna din abilităţile 
mintale sau fizice, acesta fiind numai unul din punctele lui forte. 
Este atât de incitat de gândul de a fi cineva, încât ar putea să 
conducă încontinuu până când va găsi ce îi este sortit. 


13. 


Paige știa că Marty se cam aștepta să aibă o altă amnezie, de 
data asta în public, așa că admira puterea lui de a avea o figură 
lipsită de griji. Părea la fel de vesel ca și copiii. 


44 


Pentru fete, duminica fusese o zi perfectă. 

Nu foarte de dimineaţă, Paige și Marty le duseseră la hotelul 
Ritz-Carlton din Dana Point pentru un mic dejun târziu de Ziua 
Recunoștinței. Era un loc unde mergeau numai la ocazii 
deosebite. 

Ca întotdeauna, Emily și Charlotte erau fermecate de 
pardoseala luxuriant decorată, de băile publice frumoase și de 
personalul impecabil în uniforme apretate. Imbrăcate în rochiile 
cele mai bune și cu funde în păr, fetele se distrau grozav 
jucându-se de-a domnișoarele rafinate - era aproape la fel de 
grozav ca a da iama în galantarul cu desert, de câte două ori 
fiecare. 

După-amiază, fiind neobișnuit de cald pentru anotimp, se 
schimbaseră de haine și vizitaseră parcul Irvine. Se plimbaseră 
pe poteci pitorești și făcuseră turul micii grădini zoologice. 

Lui Charlotte îi plăcea la Zoo pentru că animalele erau ţinute 
în cuști unde erau la adăpost de pericole, la fel ca menajeria ei 
de acasă. Nu erau exemplare exotice - toate animalele trăiau în 
regiune - dar, exuberantă cum era, Charlotte o considera pe 
fiecare dintre ele drept cea mai interesantă și mai drăguță 
creatură pe care o văzuse vreodată. 

Emily se luă la întrecere cu un lup: care clipește primul. Mare, 
cu ochi de chihlimbar și o blană gri argintie strălucitoare, 
animalul de pradă îi întâlni ochii și răspunse provocării fetei, de 
pe partea lui a gardului închis cu lanţ. 

— Dacă îţi cobori primul privirea, îi informă Emily calmă și 
serioasă, atunci lupul te mănâncă cu totul. 

Înfruntarea dură destul de mult pentru ca Paige să se 
îngrijoreze, în ciuda gardului solid. Apoi lupul își aplecă ușor 
capul, adulmecă pământul și căscă îndelung, ca să arate că nu 
fusese intimidat, ci doar se plictisise, și se îndepărtă agale. 

— Dacă n-a putut să-i învingă pe cei trei purceluși, cu tot 
suflatul și pufăitul, spuse Emily, am știut că nu mă poate învinge 
nici pe mine, fiindcă sunt mai deșteaptă decât un porc. 

Vorbea de desenul animat al lui Disney, singura versiune a 
poveștii pe care o cunoștea. 

Paige se hotări să nu o lase niciodată să citească varianta 
fraţilor Grimm, care era despre șapte iezi în loc de trei purceluși. 
Lupul înghite șase dintre ei. Aceștia sunt salvați de la digerare în 


45 


ultima clipă, când mama lor taie burta lupului pentru a-i smulge 
din măruntaiele lui fierbinţi. 

În timp ce se îndepărtau, Paige aruncă o privire lupului. 
Animalul o privea din nou pe Emily. 


14. 


Duminică este o zi plină pentru asasin. 

Ajuns în Wichita chiar înaintea zorilor, iese de pe autostradă. 
Într-un alt cartier asemănător cu cel din Topeka, schimbă 
numerele de înmatriculare ale Hondei cu cele ale unui 
Chevrolet, făcând ca mașina furată să fie mai greu de găsit. 

Duminică dimineaţa, puţin după ora nouă, ajunge în 
Oklahoma City, unde se oprește atâta cât să umple rezervorul 
cu benzină. 

Vizavi de staţia de benzină e un complex comercial. Intr-un 
colț al parcării imense și pustii se află un container de colectare 
părăsit de la Goodwill Industries, mare cât un șopron. După ce 
face plinul, lasă valizele cu tot ce e în ele în cutia Goodwill. 
Păstrează numai hainele de pe el și pistolul. 

În timpul nopţii, pe autostradă, a avut timp să se gândească 
la felul lui ciudat de viaţă - și să se întrebe dacă nu cumva 
poartă un emiţător care să-i ajute pe superiori să-l găsească. 
Poate că aceștia prevăzuseră că va fugi într-o zi. 

Știe că un emiţător potrivit de puternic, acţionat de o baterie 
minusculă, poate fi ascuns într-un loc extrem de mic. Cum ar fi 
pereţii unei valize. 

O învălmășeală de nori plumburii se ivește pe cer în timp ce el 
se îndreaptă direct spre drumul 40. Patruzeci de minute mai 
târziu, când începe ploaia, norii se fac ca argintul și șterg 
imediat orice culoare de pe câmpia întinsă și pustie care 
încadrează autostrada. Lumea este o scară de douăzeci, 
patruzeci sau o sută de tonuri de gri, fără măcar un fulger care 
să ușureze melancolia apăsătoare. 

Peisajul monocrom nu prezintă niciun interes, așa că are timp 
să se gândească mai departe la vânătorii fără identitate care 
pot fi aproape pe urmele lui. E paranoic când se întreabă dacă 
nu cumva ar putea avea un emiţător cusut în haine? Nu crede 
că poate fi ascuns în țesătura pantalonilor, a cămășii, a 


46 


puloverului, a desuurilor sau a șosetelor fără să se dea de gol 
chiar prin greutatea lui sau la o cercetare obișnuită. Mai rămân 
pantofii și jacheta de piele. 

Scoate din discuţie arma. Nu ar fi băgat nimic în pistolul P7 
care i-ar fi putut afecta funcţionarea. In plus, se presupunea că 
trebuia să scape de el imediat după crima pentru care îi fusese 
dat. 

La jumătatea drumului între Oklahoma City și Amarillo, la est 
de graniţa cu Texas, trage de pe autostradă într-un refugiu, 
unde zece mașini, două camioane mari și două rulote s-au 
adăpostit de furtună. 

Într-un pâlc de conifere, crengile copacilor atârnă ca mânijite 
de ploaie și par pământii în loc de verzi. Conurile mari de pin 
sunt umflate și ciudate. 

O clădire scundă adăpostește câteva toalete. Se grăbește prin 
rafalele reci către anexele rezervate bărbaţilor. 

În timp ce asasinul se află la primul dintre cele trei pisoare, cu 
ploaia bătând tare pe acoperișul de tablă, în aerul umed și greu 
cu un miros dulceag de beton ud, intră un bărbat de vreo șaizeci 
de ani. Pe scurt: păr alb și des, faţă cu riduri adânci, nas 
borcănat, brăzdat de capilare sparte. Se duce la al treilea pisoar. 

— Ce mai vreme, nu? spune necunoscutul. 

— Să nu lași un câine afară, răspunde asasinul cu o frază 
auzită într-un film. 

— Să sperăm că se potolește curând. 

Asasinul observă că bărbatul mai în vârstă are cam aceeași 
înălţime și constituţie ca și el. În timp ce își încheie fermoarul de 
la pantaloni îl întreabă: 

— Încotro mergeţi? 

— Deocamdată spre Las Vegas, dar după aceea în altă parte 
și apoi iarăși altundeva. Eu și soția suntem pensionari și trăim în 
rulota aia. Mereu am vrut să vedem ţara, și să fiu al naibii dacă 
n-o vedem acum. Nimic nu e ca viaţa pe drumuri, priveliști noi în 
fiecare zi, libertate adevărată. 

— Sună minunat. 

La chiuvetă, în timp ce se spală pe mâini, asasinul se oprește, 
întrebându-se dacă are curajul să-l omoare pe măscăriciul ăsta 
bătrân chiar acum, să-i înghesuie cadavrul într-un compartiment 
de toaletă. Dar cu atâta lume în parcare, ar putea intra cineva 
pe neașteptate. 


47 


Închizându-se la șliţ, necunoscutul spune: 

— Singurul necaz este că lui Frannie - asta-i nevastă-mea 
mea - nu-i place să conduc prin ploaie. Cum se face mai deasă 
decât cea mai slabă burniţă vrea să trag pe dreapta și să aştept 
să se potolească. Nu o să fie o zi cu mulţi kilometri, încheie el cu 
un oftat. 

Asasinul își usucă mâinile sub un uscător. 

— Ei, Las Vegas-ul nu pleacă nicăieri. 

— E adevărat. Chiar și când va veni bunul Dumnezeu în Ziua 
Judecăţii, tot vor fi mese cu jocuri de noroc. 

— Vă doresc să spargeți banca, spune asasinul și pleacă, în 
vreme ce bătrânul merge la chiuvetă. 

Din nou în Honda, ud și tremurând, pornește motorul și dă 
drumul la căldură. Dar nu bagă în viteză. 

Trei rulote sunt parcate în retragerile adânci de-a lungul 
bordurii. 

O clipă mai târziu, soţul lui Frannie iese de la toaletă. Prin 
ploaia șiroind pe parbriz, asasinul îl urmărește pe bărbatul cu 
păr alb alergând spre o rulotă Road King mare, albastru-argintie, 
în care acesta intră pe ușa șoferului. Pe ușă este pictat conturul 
unei inimi, iar în interiorul ei două nume cu litere speciale: Jack 
și Frannie. 

Norocul nu e deloc de partea lui Jack, pensionarul plecat spre 
Vegas. Road King-ul este la numai patru locuri de parcare de 
Honda, iar această apropiere îl ajută pe asasin să facă ce 
trebuie. 

Un întreg ocean se scurge din cer. Ploaia cade drept în ziua 
aceasta, fără vânt, împroșcând mereu băltoacele ca niște oglinzi 
de pe asfalt, năvălind prin șanțuri în torente parcă nesfârșite. 

Mașini și camioane intră de pe autostradă, parchează câteva 
clipe, pleacă, iar locul le e luat de altele care trag între Honda și 
Road King. 

Are răbdare. Răbdarea face parte din antrenamentul lui. 

Motorul rulotei toarce. Noxe cristalizate ies din cele două țevi 
de eșapament. O lumină caldă galbenă strălucește la ferestrele 
cu perdele de pe-o parte. 

E invidios pe casa lor confortabilă pe roţi, care pare mai 
tihnită decât orice casă la care visează deocamdată. Le 
invidiază și căsnicia lungă. Cum o fi să ai o soţie? Cum o fi să fii 
un soț iubit? 


48 


Patruzeci de minute mai târziu ploaia nu s-a mai potolit, dar o 
coloană de mașini pleacă. Honda este singurul vehicul parcat de 
partea șoferului Road King-ului. 

Luând pistolul, iese din mașină și merge repede spre rulotă, 
cu ochii pe ferestrele laterale, în caz că Frannie sau Jack dau 
perdelele la o parte și se uită afară în cel mai prost moment cu 
putinţă. 

Aruncă o privire înspre toalete. Nu se vede nimeni. 

Perfect. 

Apucă mânerul rece de crom. Yala nu este blocată. Se 
strecoară înăuntru, sus pe scări, și privește peste scaunul 
șoferului. 

Bucătăria este imediat în spatele cabinei deschise, un colțișor 
pentru luat masa după bucătărie, apoi livingul. Frannie și Jack 
sunt în separeu și mănâncă, femeia fiind cu spatele la asasin. 

Jack îl vede primul, se ridică să iasă din separeul îngust, iar 
Frannie se uită peste umăr, mai mult curioasă decât alarmată. 
Primele două focuri îl lovesc pe Jack în piept și în gât. Se 
prăbușește peste masă. Improșcată cu sânge, Frannie deschide 
gura să țipe, dar un al treilea glonţ o face de nerecunoscut. 

Amortizorul e prins de ţeava, dar nu mai e bun. Zgomotul 
care însoțește fiecare tragere e doar puţin mai silențios decât un 
foc obișnuit. 

Asasinul închide portiera șoferului după el. Privește trotuarul, 
zona de picnic măturată de ploaie, toaletele. Nu se vede nimeni. 

Trece peste cutia schimbătorului de viteze în scaunul din 
dreapta și privește atent pe fereastra din partea respectivă. 
Numai alte patru mașini mai sunt în parcare. Cea mai apropiată 
e un camion Mack, iar șoferul probabil că s-a dus la baie pentru 
că nu e nimeni în cabină. 

Nu se poate să fi auzit cineva împușcăturile. Ropotul ploii 
acoperă perfect totul. 

Răsucește scaunul șoferului, se ridică și se plimbă prin rulotă. 
Se oprește lângă cei doi morţi, atinge spinarea lui Jack... apoi 
mâna stângă a lui Frannie, întinsă pe masă, lângă farfuria cu 
mâncare, într-o băltoacă de sânge. 

— La revedere, le spune el încetișor, dorindu-și să se poată 
bucura mai pe îndelete de acest moment special. 

Totuși, după ce a făcut atâtea, aproape că arde de nerăbdare 
să-și schimbe hainele cu cele ale soţului lui Frannie și să 


49 


pornească din nou la drum. Își băgase în cap că, într-adevăr, 
exista un emiţător ascuns în tocurile de cauciuc ale pantofilor 
săi Rockport, și că poate chiar în acea clipă semnalul îi ghida pe 
oamenii aceia periculoși spre el. 

După living se află o baie, un dulap mare ticsit cu hainele lui 
Frannie și un dormitor cu un dulap mai mic umplut cu garderoba 
lui Jack. În mai puţin de trei minute se dezbracă la piele și își 
pune cu lenjerie nouă, șosete albe de sport, blugi, o cămașă în 
carouri roșii și maro, o pereche de teniși scâlciaţi și o jachetă de 
piele maro, care s-o înlocuiască pe cea neagră. Cusătura 
interioară a pantalonilor e tocmai potrivită; talia e cu cinci 
centimetri mai largă, dar o strânge cu o curea. Pantofii sunt 
puţin largi dar se pot purta, iar cămașa și jacheta se potrivesc 
perfect. 

Duce pantofii Rockport în bucătărie. Ca să-și verifice bănuiala, 
ia un cuțit cu lama zimţată de tăiat pâinea dintr-un sertar și taie 
câteva straturi subţiri din tocul de cauciuc de la un pantof până 
descoperă o cavitate nu prea adâncă, umplută cu dispozitive 
electronice. Un emiţător miniatural e conectat la o serie de 
baterii de ceas care par să se întindă prin tot tocul și poate chiar 
prin talpă. 

Până la urmă, nu era paranoic. 

Sunt pe urmele lui. 

Abandonând pantoful într-o grămadă de așchii de cauciuc pe 
masa din bucătărie, îl percheziționează rapid pe Jack și îi ia banii 
din portofel. Șaizeci și doi de dolari. Caută poșeta lui Frannie și o 
găsește în dormitor. Patruzeci și nouă de dolari. 

Când pleacă din rulotă, cerul în diferite nuanţe de gri pare 
convex, atârnând de greutatea norilor cu descărcări electrice. 
Raidurile ploii asediază pământul. 

Coloane de ceaţă se înfășoară pe trunchiurile pinilor și par să 
se întindă după el în timp ce plescăie prin bălți spre Honda. 

Din nou pe drum, accelerând prin obscuritatea instalată sub 
norii de furtună, dă drumul la căldură la maximum și peste puţin 
timp trece graniţa spre Texas, unde câmpiile sunt mai netede ca 
nicăieri. După ce s-a lepădat și de cele mai mărunte lucruri din 
vechea lui viaţă, se simte eliberat. Dârdâie murat de ploaia 
rece, dar și din cauza visurilor și a nerăbdării. 

Soarta îl așteaptă undeva în vest. 


50 


Desface ambalajul de plastic de pe un Slim Jim și mănâncă în 
timp ce conduce. O aromă strecurată prin gustul puternic de 
carne afumată îi aduce aminte de mirosul metalic de sânge din 
casa din Kansas City, unde îi lăsase pe cei doi necunoscuți morți 
în patul lor imens în stil georgian. 

Asasinul conduce cât de repede are curajul pe autostrada 
derapantă din cauza ploii, gata să omoare orice poliţist care l-ar 
fi oprit. Ajungând la Amarillo, în Texas, duminică seara chiar 
după apus, își dă seama că Honda aproape că nu mai are 
benzină. Oprește într-o parcare atâta cât să facă plinul, să 
meargă la toaletă și să mai cumpere mâncare pentru drum. 

După Amarillo, gonind prin noapte spre vest, trece de 
Wildorado, având în față graniţa cu New Mexico, și își dă brusc 
seama că traversează deșerturile din inima vechiului Vest, unde 
se turnaseră atâtea filme minunate. John Wayne și Montgomery 
Clift în Râul Roșu, Walter Brennan filmat din toate părțile. Rio 
Bravo. lar Shane a fost filmat înapoi, în Kansas - nu? - cu Jack 
Palance împușcându-l pe Elisha Cook Jr. Cu câteva decenii în 
urmă, Dorothy plecase cu tornada spre Oz. Diligenta, Pistolarul, 
Adevăratul curaj, Destry din nou în șa, Necruţătorul, Hoinarul, 
Cerul galben, atâtea pelicule mari, nu toate filmate în Texas, dar 
cel puţin în spiritul Texasului, cu John Wayne, Gregory Peck, 
Jimmy Stewart și Clint Eastwood, legende, locuri mitice erau 
acum reale și așteptau dincolo de autostradă, ascunse de 
ploaie, de ceaţă și de întuneric. Aproape că îi venea să creadă 
că aventurile acelea se jucau chiar atunci, în orașele de graniță 
prin care trecea, și că era Butch Cassidy, Sundance Kid sau 
vreun pistolar din alt secol, un ucigaș, dar nu neapărat un 
personaj negativ, neînțeles de societate, nevoit să omoare din 
cauza celor suferite, și cu o poteră pe urma lui... 

Amintiri de pe marile ecrane și din filmele de noapte de la 
televizor - care reprezintă de departe cele mai multe imagini pe 
care le are în memorie - îi inundau mintea chinuită, liniștindu-l, 
iar pentru o clipă fanteziile îl absorb atât de mult, încât abia 
dacă mai e atent la condus. Treptat își dă seama că viteza i-a 
scazut la patruzeci și doi de kilometri pe oră. Camioane și mașini 
mici îl depășesc în trombă, vântul iscat de trecerea lor zgâlțâie 
Honda, aruncând apă murdară pe parbriz, în timp ce luminile lor 
roșii se pierd rapid în ceață. 


51 


Liniștindu-se că destinul său misterios se va dovedi la fel de 
măreț ca cele ale lui John Wayne în filme, accelerează. 

Pachete goale și pe jumătate goale de mâncare, mototolite, 
unsuroase și pline de firimituri, stau grămadă pe scaunul din 
dreapta. Se revarsă pe podea, sub bord, umplând cu totul locul 
pentru picioare din partea dreaptă a mașinii. 

Din maldăr scoate o cutie cu alune. Ca să meargă mai ușor, 
deschide o sticlă de Pepsi călduţă. 

Către vest. Tot către vest. 

Îl așteaptă o identitate. Va fi cineva. 


15. 


Acasă, duminică târziu, după două filme la video și câteva 
castroane imense de floricele, Paige le acoperi pe fete în pat, le 
sărută și se retrase către ușa deschisă ca să-l privească pe 
Marty care se pregătea pentru acel moment al zilei pe care-l 
preţuia cel mai mult. Vremea poveștii. 

Merse mai departe cu poemul despre fratele geamăn rău al 
lui Moș Crăciun, iar fetele fură vrăjite pe loc. 


Renii se ivesc în noapte. 

Îi vedeți cum freamătă a pericol 
Scuturând din cap, privirea întorcând-o, 
Sunt animale blânde și foarte înțelepte - 
Stiu că acest Moș nu e al lor prieten, 

Ci un mare mincinos și cam într-o ureche. 
S-ar răzvrăti și zbate 

Și pe nebun cât colo ei l-ar azvărli. 

Dar fratele cel rău are un bici, 

O bâtă, un harpon, o pușcă la șold, 

Un ciomag, o Uzi - fugiți! - o armă cu laser, 
Groaznică, năprasnică, atotdistrugătoare. 


— Armă cu laser? spuse Charlotte. Atunci e extraterestru! 

— Nu fi proastă, o repezi Emily. E fratele geamăn al lui Moș 
Crăciun, așa că dacă el e extraterestru, atunci și Moșul e 
extraterestru, și nu e. 


52 


Cu bunăvoința trufașă a cuiva de nouă ani care a descoperit 
demult că Moș Crăciun nu există, Charlotte spuse: 

— Em, mai ai multe de învăţat. Tati, ce face o armă cu laser? 
Te transformă în terci? 

— În piatră, spuse Emily. 

Scoase o mână de sub pături și arătă piatra șlefuită pe care 
pictase o pereche de ochi. 

— Asta i s-a întâmplat lui Peepers. 


Se lasă pe casă, mereu și pe-ascuns. 

O, dar moșul ăsta este chiar de groază 
Soptește o amenințare fiecărui ren deoparte, 
Dându-se aproape ca toți să îl audă: 

- Aveţi rude sus la pol- 

Suflete blânde, nevinovate, făr de corniţe. 
Așa că de zburati cât sunt eu înăuntru, 
Mă-ntorc la pol cu avionul. 

Si picnic o să fac la miez de noapte: 
Plăcintă de ren, pateu, chiflă cu ren, 
Salată de ren și supă caldă de ren, 

O, tot felul de jeleuri bune din ren. 


— Îl urăsc pe tipul ăsta, anunţă Charlotte categorică. 

Își trase păturile până la nas cum făcuse și cu o noapte 
înainte, dar nu îi era frică cu adevărat, ci doar se distra, 
prefăcându-se îngrozită. 

— Tipul ăsta e rău din naștere, hotărî Emily. Sigur, nu avea 
cum să fie așa doar pentru că mămica și tăticul lui nu s-au 
purtat cu el așa cum ar fi trebuit. 

Paige se minuna de ușurința cu care Marty descoperea calea 
nimerită ca să le capteze cu totul pe fete. Dacă i-ar fi datei 
poemul să-l verifice înainte să-l citească, Paige ar fi conchis că 
era prea dur și sumbru pentru gusturile unor fetițe. 

Și cu asta răspundea la întrebarea despre ce era mai puternic 
- înţelegerea psihiatrului sau instinctul povestitorului. 


La horn se uită în jos, 

Dar intrarea asta-i doar pentru mojici. 

Cu instrumente ca ale lui se poate croi 

Un drum pentru un hot bărbos pornit prin oraș. 


53 


De pe-acoperiș în curte, la ușa din spate, 
Se strică de râs de ce-a pregătit 

Pentru buna familie ce doarme în casă. 
Rânjește cum n-a mai rânjit el vreodată. 
O, ce ticălos, ce nemernic, ce nenorocit. 
Intră în casa familiei Stillwater. 


— La noi! strigă Charlotte. 

— Ştiam eu! spuse Emily. 

— Nu știai, replică Charlotte. 

— Ba știam. 

— Banu. 

— Ba da. De aia dorm cu Peepers, ca să mă apere până după 
Crăciun. 

Insistară ca tati să le citească totul de la început, toate 
versurile din amândouă nopţile. În timp ce Marty se pregătea să 
se supună, Paige dispăru din ușă și cobori să ducă resturile de 
floricele și să strângă prin bucătărie. 

Ziua fusese perfectă pentru copii și foarte bună pentru ea. 
Marty nu mai suferise o altă criză, ceea ce o făcea să fie sigură 
că amnezia fusese ceva singular - înfricoșător, inexplicabil, dar 
nu un semn grav de stare degenerativă sau de boală. 

Fără doar și poate, niciun bărbat nu ar fi putut ţine pasul cu 
doi copii atât de energici, să-i distreze și să nu-i scape din mână 
o zi întreagă, decât dacă era pe deplin sănătos. Vorbind în 
calitate de cealaltă jumătate a Nemaipomenitei Mașinării 
Părintești Stillwater, Paige era epuizată. 

În mod curios, după ce puse deoparte floricelele, se surprinse 
verificând încuietorile ușilor și ferestrelor. 

Noaptea trecută Marty nu-și putuse explica dorința 
exacerbată de siguranță. Până la urmă, problema lui era 
internă. 

Paige se gândi că fusese un simplu transfer psihologic. Marty 
evitase să se gândească la posibilitatea tumorilor și a 
hemoragiilor cerebrale fiindcă acele lucruri îi scăpau cu totul de 
sub control, așa că își îndreptase atenţia în afară ca să găsească 
dușmani împotriva cărora să poată lua măsuri concrete. 

Pe de altă parte, poate că reacţionase din instinct la o 
ameninţare reală dincolo de percepţia conștientă. Ca una care 
includea elemente de teorie jungiană în atitudinea profesională 


54 


și personala asupra vieţii, Paige admitea concepte precum 
inconștient colectiv, sincronicitate și intuiţie. 

În picioare lângă ușa-fereastră a livingului, privind peste 
terasă către curtea întunecată, se întreba ce ameninţare simţise 
Marty într-o lume care, de când se știa ea, devenise tot mai 
periculoasă. 


16. 


Privirea nu i se abate de la drum decât pentru scurte 
aruncături de ochi spre siluetele ciudate care se ivesc din 
noapte și din ploaie de ambele părți ale autostrăzii. Colţi sparți 
de stâncă răsar din nisip și bolovăniș, de parcă un monstru aflat 
imediat sub pământ își cască gura să înghită orice animal 
nefericit s-ar afla la suprafaţă. Pâlcuri răzlețe de copaci pitici se 
chinuie să supravieţuiască într-un ţinut arid unde furtunile sunt 
rare, iar rafalele de ploaie și mai rare; ramuri noduroase ţâșnesc 
din pâclă, zimţate ca membrele ţepoase ale insectelor, luminate 
vremelnic de faruri, zbătându-se în vânt pentru o clipă, dar 
dispărând apoi. 

Deși mașina are radio, asasinul nu îl deschide pentru că nu 
vrea să-l despartă nimic de forța misterioasă care îl trage spre 
vest și cu care încearcă să se unească. Cu fiecare kilometru 
blestemat atracţia magnetică crește, și acesta este singurul 
lucru care îl preocupă; nu s-ar mai putea îndepărta, așa cum nici 
soarele nu își poate inversa rotația ca să răsară a doua zi în 
vest. 

Lasă ploaia în urmă și iese într-un târziu de sub norii 
zdrenţuroși, trecând în noaptea senină cu stele nenumărate. De- 
a lungul unei părți a orizontului se zăresc vârfuri și creste 
luminoase, atât de depărtate încât ar putea fi capătul lumii, ca 
niște balustrade ivorii care apără un ţinut de povești, zidurile 
Shangrila-ului în care încă pâlpâie lumina astrului din luna 
trecută. 

Merge prin pustiul sudului, trecând de șiraguri de lumini care 
sunt orașele din deșert Tucumcari, Montoza, Cuervo, iar apoi 
traversează râul Pecos. 

Intre Amarillo și Albuquerque, când se oprește să ia benzină, 
folosește toaleta staţiei care pute a insecticid, unde doi gândaci 


55 


morţi zac într-un colț. Lumina gălbuie și oglinda murdară îi 
descoperă o imagine pe care o recunoaște ca fiind a sa, dar 
cumva diferită. Ochii săi albaștri par mai închiși și mai cruzi de 
cum i-a văzut vreodată, iar trăsăturile de obicei deschise și 
prietenoase s-au înăsprit. 

— O să devin cineva, îi spune oglinzii, iar cel din fața lui 
mimează cuvintele împreună cu el. 

Duminică noaptea la unsprezece și jumătate când ajunge în 
Albuquerque, alimentează Honda la o altă parcare pentru 
camioane și comandă doi cheeseburgeri. Apoi îi dă drumul în 
următoarea etapă a călătoriei - cinci sute douăzeci și doi de 
kilometri până la Falstaff, Arizona - mâncând sandvișurile din 
pungile albe de hârtie în care îi fuseseră date și în care picură 
grăsime, ceapă și muștar, toate bine mirositoare. 

Va fi a doua noapte fără odihnă, și tot nu îi este somn. E 
binecuvântat cu o vigoare nemaipomenită. Altă dată a mers 
șaptezeci și două de ore fără să doarmă și a rămas totuși cu 
mintea limpede. 

Din filmele pe care le-a văzut în nopţile petrecute de unul 
singur în atâtea orașe ciudate, știe că somnul este un inamic de 
neînvins pentru soldaţii disperaţi să câștige o bătălie strânsă. 
Pentru polițiști de pază. Pentru cei care trebuie să stea de veghe 
împotriva vampirilor până când zorile aduc soarele și salvarea. 

Darul lui de a cădea la învoială cu somnul de câte ori vrea 
este atât de neobișnuit, încât nici nu vrea să se gândească. 
Simte că sunt lucruri care îl privesc și pe care este mai bine să 
nu le știe, acesta fiind unul dintre ele. 

O altă lecție pe care a învăţat-o din filme este că fiecare om 
are secrete, chiar și față de sine. Prin urmare, secretele îl fac să 
fie ca toţi ceilalţi oameni. Ceea ce e tocmai ce vrea cel mai mult. 
Să fie ca alţi oameni. 

e 

În vis, Marty stătea într-un loc rece și bătut de vânt, în 
ghearele fricii. Știa că era pe o câmpie netedă și pustie ca 
fundurile acelea de văi întinse din deșertul Mojave pe drumul 
către Las Vegas, dar nu vedea peisajul, căci întunericul era 
adânc ca moartea. Știa că ceva se rostogolea spre el prin beznă, 
ceva nemaipomenit de ciudat și de ostil, imens și fatal, totuși 
lipsit de zgomot, știa în adâncul sufletului că venea ceva, 
Dumnezeule, dar totuși nu avea nicio idee dincotro se apropie. 


56 


Din stânga, din dreapta, din față, din spate, din pământul de sub 
picioare sau din cerul întunecat de deasupra; oricum, venea. ÎI 
simțea, era un obiect de o dimensiune și o greutate atât de 
mari, încât atmosfera era strivită la trecerea lui, aerul devenea 
mai greu cu cât pericolul necunoscut se apropia. Venind spre el 
atât de repede, mai repede, mai repede, fără nicio 
ascunzătoare. Pe urmă o auzi pe Emily cerând ajutor de undeva 
din întunericul necruţător, chemându-l pe tati, apoi pe Charlotte 
care striga și ea, dar nu le putea găsi. Alergă într-un loc, apoi 
într-altul, dar vocile lor din ce în ce mai înnebunite păreau 
mereu să fie în urma lui. Amenințarea necunoscută era mai 
aproape, tot mai aproape, fetele speriate plângeau, Paige îl 
striga cu atâta spaimă că Marty începu să plângă de ciudă din 
cauza neputinței lui de a le găsi, ah, Dumnezeule, și aproape că- 
| ajunsese lucrul acela care era el însuși, de neoprit ca un satelit 
în cădere, lumi care se ciocnesc, o greutate peste măsură, o 
forță primordială ca aceea care crease universul, la fel de 
distrugătoare ca aceea care îl va nimici într-o zi, Emily și 
Charlotte țipând, ţipând... 
e 

La vest de Deșertul Painted, afară din Flagstaff, Arizona, luni 
dimineaţa, curând după ora cinci, rafale de zăpadă se cern din 
cerul de dinainte de răsărit, iar aerul rece e un bisturiu care îi 
zgârie oasele. Jacheta maro de piele pe care a luat-o din dulapul 
bărbatului din rulotă cu mai puţin de șaisprezece ore în urmă în 
Oklahoma nu e destul de groasă ca să-i ţină de cald în gerul de 
dis-de-dimineaţă. Tremură tot în timp ce face plinul Hondei la o 
pompă cu autoservire. 

Din nou pe drumul 40, începe călătoria de cinci sute șaizeci 
de kilometri către Barstow, California. Pornirea să meargă tot 
spre vest este atât de irezistibilă, încât e la fel de neajutorat ca 
un asteroid prins de gravitația teribilă a pământului și tras fără 
scăpare spre un impact cataclismic. 

e 

Groaza îl aruncă din visul întunericului și a amenințării 
necunoscute: Marty Stillwater sări drept în capul oaselor. Prima 
răsuflare după trezire fu atât de zgomotoasă, încât era sigur că 
o sculase pe Paige, dar aceasta dormea mai departe 
netulburată. Îi era răcoare, deși era scăldat în transpirație. 


57 


Treptat inima încetă să-i bată cu atâta furie. Cu numerele 
verzi strălucitoare de pe ceasul digital și cu lumina roșie a 
decodorului de TV și lumina înconjurătoare de la ferestre, 
dormitorul nu era chiar atât de întunecat ca întinderea din visul 
său. 

Dar nu se putea relaxa. Coșmarul fusese mai real și mai 
extenuant decât toate cele de până atunci. li era imposibil să 
doarmă. 

Strecurându-se afară din așternuturi, păși desculț până la 
fereastra cea mai apropiată. Cercetă cerul de deasupra 
acoperișurilor caselor de peste drum, ca și cum ceva în bolta 
întunecată îl chema. 

Totuși, când observă că cerul negru se lumina spre un 
albastru-gri de-a lungul orizontului estic, apropierea zorilor îl 
umplu cu aceeași groază de neînțeles pe care o simţise sâmbătă 
dimineaţa în birou. Pe măsură ce cerul prindea culoare, Marty 
începu să tremure. Încercă să se stăpânească dar frisoanele 
deveniră și mai violente. Nu de lumina zilei îi era teamă, ci de 
ceea ce aducea ziua cu ea, o ameninţare fără nume. O simțea 
întinzându-se după el, căutându-l - ceea ce era nebunesc, fir-ar 
să fie - și tremura atât de tare, încât trebui să se sprijine cu o 
mână de pervaz ca să se echilibreze. 

— Ce se întâmplă cu mine? șopti el disperat. Ce se întâmplă, 
ce nu merge? 

e 

Ore în șir acul vitezometrului oscilează între 140 și 160. 
Volanul îi vibrează în palme până când îl dor mâinile. Honda 
zbârnâie, clănţăne. Motorul scoate un scârțâit destrămat, nefiind 
obișnuit să tragă așa tare. 

Roșu ca rugina, alb ca oasele, galben ca sulful, violetul 
venelor secate, uscate ca cenușa, pustii ca Marte, nisip palid cu 
spinări de reptilă desenate pe stânci, presărate cu bucăţi uscate 
de arbuști: abstinenţa drastică a deșertului Mojave are o 
goliciune maiestuoasă. 

Fără să vrea, asasinului îi vin în cap filme vechi despre 
colonialiști care merg spre vest în caravane de căruţe. Pentru 
prima oară își dă seama ce de curaj le trebuia pentru o călătorie 
în vehiculele alea șubrede, în care își lăsau viaţa în seama 
sănătăţii și a vigorii cailor de la cotigă. 

Filme. California. A ajuns în California, patria filmelor. 


58 


Mergi, mergi, mergi. 

Din când în când îi scapă câte un căscat. Se aude ca un 
animal care moare de sete în apropierea unei gropi cu apă, 
târându-se spre balta care îi oferă salvarea, dar plin de teamă 
să nu piară înainte de a-și potoli setea arzătoare. 

e 

Paige și Charlotte erau deja în garaj și urcau în mașină, când 
amândouă o strigară: 

— Emily, grăbește-te! 

În timp ce Emily plecase de la masa de dimineaţă și se 
îndrepta spre ușa deschisă care lega bucătăria de garaj Marty o 
apucă de umeri și o întoarse către el: 

— Așteaptă, așteaptă, așteaptă. 

— O, spuse ea, am uitat. 

— Și își ţuguie buzele pentru un sărut. 

— Asta e pe locul doi, spuse el. 

— Ce e prima dată? 

— Asta. 

Se lăsă într-un genunchi, ajungând la înălțimea ei, și îi șterse 
cu un șervet de bucătărie mustaţa de lapte. 

— Uh, ce scârbos! 

— Era drăguţ. 

— Aproape ca Charlotte. 

— Ha? ridică el din sprâncene. 

— Ea e murdărici. 

— Nu fi rea. 

— Dar știe, tati. 

— Oricum. 

Paige strigă din nou din garaj. 

Emily îl sărută, iar el spuse: 

— Să nu-i dai bătaie de cap profesoarei. 

— Nu mai multă decât îmi dă ea mie, răspunse Emily. 

Impulsiv o trase către el și o îmbrăţișă cu putere, nevoind să-i 
dea drumul. Mirosea toată a curat de la săpunul Ivory și 
șamponul pentru copii; respiraţia îi era de lapte și ovăz 
Cheerios. Nu mai simţise niciodată ceva mai dulce, mai bun. 
Spinarea ei era înspăimântător de mică sub palma lui. Era așa 
de plăpândă încât îi simţea bătaia inimii tinere prin piept - 
apăsat pe al lui - prin omoplat și prin coloană, pe care i se 
sprijinea mâna. Era copleșit de sentimentul că urma să se 


59 


întâmple ceva groaznic și că nu mai avea s-o vadă niciodată 
dacă îi dădea voie să plece de acasă. 

Trebuia să-i dea drumul, bineînţeles - sau să-i explice ezitarea 
lui, ceea ce nu putea face. Scumpa mea, problema e că ceva nu 
e în regulă în mintea lui tati, și îmi vin mereu gânduri 
înfricoșătoare că am să vă pierd, pe tine, pe Charlotte și pe 
mami. Ei, știu că nu o să se întâmple nimic cu adevărat pentru 
că problema e la mine în cap, ca o tumoare imensă sau așa 
ceva. Poti spune „tumoare” pe litere? Stii ce este? Am să merg 
la un doctor să mi-o scoată, să scoată odată tumoarea asta 
veche și rea, și atunci n-o să-mi mai fie teamă așa fără motiv... 

Nu îndrăzni să spună nimic de genul ăsta. Ar fi speriat-o 
numai. 

Îi sărută obrazul catifelat și cald și o lăsă să plece. 

În ușa garajului fetiţa se opri și privi înapoi către el: 

— Ne mai spui din poem diseară? 

— Bineînţeles. 

— „... Salată de ren...”, spuse ea. 

— „... Supă de ren...” 

— n... tot felul de bunătăţi...” 

— „... jeleuri de ren...”, termină Marty. 

— Ştii ceva, tati? 

— Ce? 

— Eşti atât de prostuț. 

Chicotind, Emily intră în garaj. Zgomotul ușii închizându-se în 
urma ei fu sunetul cel mai necruţător din câte auzise vreodată. 

Privi fix ușa, stăpânindu-se să se repeadă la ea, s-o deschidă 
dintr-o smucitură și să le strige să se întoarcă în casă. 

Auzi ușa mare a garajului deschizându-se. 

Motorul mașinii porni, pufăi, tuși și se ambală puţin când 
Paige apăsă pe accelerator înainte să bage în marșarier. 

Marty alergă din bucătărie, prin sala de masă până în living. 
Se duse la una dintre ferestrele din față prin care se vedea 
drumul. Obloanele erau pliate departe de ferestre așa că stătu 
la câţiva pași de geam. 

BMW-ul alb dădu cu spatele în stradă și ieși din umbra casei în 
soarele de noiembrie târziu. Emily era în față cu mama ei, iar 
Charlotte era pe bancheta din spate. 

În timp ce mașina dispărea de-a lungul străzii mărginite de 
copaci, Marty pășise atât de aproape de fereastra livingului că 


60 


fruntea i se lipise de geamul rece. Încercă să-și piardă familia 
cât mai târziu din privire, ca și cum nimic nu i-ar fi putut atinge - 
nici măcar avioanele în picaj și bombele nucleare - dacă îi avea 
sub ochi. 

Ultima imagine a BMW-ului veni printr-un văl brusc de lacrimi 
fierbinţi pe care abia și le putu învinge. 

Tulburat de intensitatea reacției sale emoţionale la plecarea 
familiei, se întoarse de la fereastră și își spuse furios: 

— Ce naiba se petrece cu mine? 

Doar fetele mergeau la școală iar Paige la biroul ei, unde se 
duceau mai în toate zilele. Urmau o rutină care nu fusese 
niciodată periculoasă, și nu avea motive logice să creadă că 
astăzi - sau vreodată avea să fie altul. 

Își privi ceasul de mână. 7:48. 

Mai erau aproape cinci ore până la consultaţia cu doctorul 
Guthridge, dar i se părea o grămadă de timp. In cinci ore se 
putea întâmplă orice. 

e 

Își croiește drum spre Ludlow, spre Daggett. 

Mergi, mergi, mergi. 

9:04, ora Pacificului. 

Barstow. Un oraș decolorat într-un ţinut arid. Acum mult timp 
opreau aici diligenţe. Depouri de cale ferată. Râuri secate. 
Finisaje crăpate, vopsea care se cojește. Verdele copacilor a 
dispărut sub un strat permanent de praf depus pe frunze. 
Moteluri, restaurante fast-food, din nou moteluri. 

O staţie cu service. Benzină. Toaletă. Acadele. Două pahare 
de Cola rece. 

Un vânzător prea prietenos. Palavragiu. Încet la rest. Ochi 
mici, porcești. Obraji grași. Îl urăște. Taci, taci, taci. 

Ar trebui să-l împuște. Să-i zboare creierii. L-ar mulțumi. Nu 
poate risca. Prea multă lume în jur. 

Din nou la volan. Drumul 15. Spre vest. Acadele și Cola la o 
sută douăzeci la oră. Câmpii pustii. Dealuri de nisip, șisturi. Rocă 
vulcanică. Copaci cu ramuri bogate și grele stând de pază. 

Ca un pelerin într-un loc sfânt, ca un lemur în drum spre 
mare, ca o cometă în calea ei nesfârșită spre vest, mereu spre 
vest, luându-se la întrecere cu soarele care caută oceanul. 


Marty deţinea cinci arme. 


61 


Nu era vânător sau colecționar. Nu făcea exerciţii de tragere 
în talere ca să se distreze. Spre deosebire de unii cunoscuți, nu 
își luase arme de frica dezastrului social - deși uneori vedea 
peste tot semne ale acestuia. Nici măcar nu putea spune că Îi 
plăceau armele, dar le admitea necesitatea într-o lume agitată. 

Cumpărase armele una câte una ca să se informeze. Ca 
scriitor de romane polițiste care povestește despre asasini și 
oameni ai legii, era de părere că trebuia să știe despre ceea ce 
scria. Cum nu era pasionat de arme și avea puţin timp să 
cerceteze multiplele domenii și subiecte pe care atingea fiecare 
roman, greșelile minore erau inevitabile din când în când, dar se 
simţea mai bine dacă scria despre o armă cu care trăsese. 

În noptieră păstra un revolver Korth 38 neîncărcat și o cutie 
cu muniţie. Korth era o armă artizanală de cea mai bună calitate 
produsă în Germania. După ce învățase să o folosească pentru 
un roman intitulat Apusul ucigaș, o păstrase în casă pentru 
apărare. 

De câteva ori el și Paige le luaseră pe fete la exerciţii de 
tragere în sală, inoculându-le un respect adânc pentru revolver. 
Când Charlotte și Emily vor fi destul de mari, le va învăța să 
folosească o armă, deși una mai puţin puternică și cu un recul 
mai slab decât al Korth-ului. Accidentele cu arme erau 
provocate mai întotdeauna de nepricepere. In Elveţia, unde 
fiecare bărbat trebuia să aibă o armă ca să-și apere ţara în 
vremurile tulburi, instrucția era generală, iar accidentele tragice 
extrem de rare. 

Scoase revolverul din noptieră, îl încărcă și merse cu el în 
garaj, unde îl puse în torpedoul celei de-a doua mașini, un Ford 
Taurus verde. Îl voia ca să se apere în drum spre și înapoi de la 
întâlnirea cu doctorul Guthridge, fixată pentru ora unu. 

O pușcă de vânătoare Mossberg calibrul 12, un Colt M16 A2 și 
două pistoale - un Beretta model 92 și un Smith & Wesson 5904 
- erau depozitate în cutiile lor originale într-un dulap metalic 
încuiat dintr-un colț al garajului. Erau acolo și cutiile cu muniţie 
pentru fiecare tip de calibru. Despachetă fiecare armă - acestea 
fuseseră curățate și unse înainte de a fi puse deoparte - și le 
încărcă. 

Puse Beretta în bucătărie, în partea de sus a unui dulap de 
lângă mașina de gătit, în fața unui set de două vase din 
ceramică. Fetele nu ar fi dat peste el acolo înainte să convoace 


62 


o întrunire de familie pentru a explica motivele măsurilor sale 
extraordinare - dacă putea să explice. 

Pușca M16 ajunse pe raftul de sus al dulapului din vestibul, 
chiar la ușa de la intrare. Puse pistolul Smith & Wesson în biroul 
din camera de lucru, în al doilea sertar din dreapta, și strecură 
pușca de vânătoare sub patul din dormitorul mare. 

Tot timpul cât ţinură pregătirile, se îngrijoră că o luase razna, 
înarmându-se așa împotriva unei ameninţări care nu exista. 
Având în vedere amnezia de șapte minute pe care o avusese 
sâmbătă, u/timul lucru pe care trebuia să-l facă era să pună 
mâna pe arme. 

Nu avea nicio dovadă a unui pericol iminent. Acţiona doar din 
instinct, ca o furnică soldat care construiește fortificaţii fără să 
se gândească. Nu i se mai întâmplase așa ceva. Era din fire o 
persoană care judeca, plănuia, cântărea și abia apoi un om de 
acţiune. Dar acesta era un val de reacţie spontană care îl 
înghiţise. 

Apoi, după ce ascunsese pușca de vânătoare în dormitorul 
mare, grijile asupra stării sale mintale fură brusc agravate de un 
alt gând. Senzaţia apăsătoare din visul de mai devreme îi 
revenise: sentimentul că o greutate îngrozitoare se îndrepta 
către el cu o viteză ucigătoare. Aerul părea că se face mai greu. 
Era aproape la fel de rău ca în coșmar. Ba chiar mai rău. 

Ajută-mă, Doamne, își zise el - și nu era sigur dacă cerea 
apărare împotriva vreunui dușman necunoscut sau a sumbrelor 
lui pulsiuni lăuntrice. 


— Am nevoie... 

Vârtejuri de praf. Dansând în deșert și pe podișuri. 

Lumina soarelui sclipind în cioburi de sticlă pe autostradă. 

Cel mai iute pe drum. Depășind mașini și camioane. Peisajul - 
o pată neclară. Orașe risipite, toate niște pete. 

Mai repede. Mai repede. Ca tras într-o gaură neagră. 

Dincolo de Victorville. 

Dincolo de valea Apple. 

Prin Trecătoarea Cajon, la o mie două sute optzeci de metri 
deasupra nivelului mării. 

Apoi în jos. Dincolo de San Bernardino. Spre autostrada 
Riverside. 

Riverside. Carona. 


63 


Prin munţii Santa Ana. 

— Am nevoie să fiu... 

În sud. Autostrada Costa Mesa. 

City of Orange. Tustin. În labirintul suburban din sudul 
Californiei. 

Un magnetism atât de puternic, care atrage, atrage fără 
cruţare. _ 

Mai mult decât magnetism. Gravitaţie. In jos, prin vârtejul 
găurii negre. 

Viraj spre autostrada Santa Fe. 

Uscăciune în gură. Un gust ușor metalic. Inima care bate 
sălbatic, un puls ce sparge tâmplele. 

— Am nevoie să fiu cineva. 

Mai repede. Ca legat cu un lanţ nesfârșit de o ancoră solidă, 
plonjând în adâncurile abisale ale unei prăpăstii oceanice fără 
fund. 

Dincolo de Irvine, dealurile Laguna, El Toro. 

În miezul întunecat al misterului. 

...Nevoie... nevoie... nevoie... nevoie... nevoie... 

Mission Viejo. leșirea asta. Da. 

leșit de pe autostradă. 

Căutând magnetul. Ispita enigmatică. 

Atâta cale din Kansas City ca să găsească necunoscutul, să-și 
descopere viitorul ciudat și plin de surprize. Casă. Identitate. 
Sens. 

Aici la stânga, două străzi, la dreapta. Străzi necunoscute. Dar 
ca să găsească drumul, nu trebuie decât să se lase în voia forţei 
care îl trage. 

Case mediteraneene. Gazoane frumos tunse. Umbre de 
palmieri pe zidurile galben-pai cu ornamentaţii. 

Aici. 

Casa aceea. 

La bordură. Stop. Mai departe cu o jumătate de cvartal. 

Doar o casă ca toate celelalte. Numai că... Ceva înăuntru. 
Acel ceva simţit în îndepărtatul Kansas. Acel ceva care îl atrage. 
Ceva. 

Ispita. 

Înăuntru. 

În așteptare. 


64 


Îi scapă un strigăt nearticulat de izbândă și se cutremură de 
ușurare. Nu mai trebuie să-și caute identitatea. Cu toate că nu 
știe încă ce poate fi, e sigur că a găsit-o și, mulțumit că a ajuns 
la capătul lungii sale călătorii, se lasă greu pe scaun, cu mâinile 
transpirate alunecându-i de pe volan. 

E mai emoționat ca niciodată, arzând de curiozitate; totuși, 
scăpat în fine din strânsoarea de fier a nevoii, pierde senzaţia de 
necesitate. Bătăile înnebunitoare ale inimii scad până la un 
număr firesc pe minut. Urechile încetează să-i ţiuie și poate 
respira mai adânc și mai regulat decât a fost în stare cale de cel 
puţin optzeci de kilometri. Pe scurt, este la fel de calm și 
stăpânit cum fusese în casa din Kansas City unde participase 
plin de recunoștință la sentimentul intim al morţii alături de 
bărbatul și femeia din patul georgian. 

e 

Până să ia cheile Taurus-ului de pe masa cu un picior din 
bucătărie, să intre în garaj, să încuie ușa de la casă și să apese 
pe buton ca să ridice ușa automată de la garaj, senzaţia de 
pericol iminent deveni atât de acută și de dureroasă, încât Marty 
aproape se panică. În strânsoarea febrilă a paranoiei, avea 
convingerea că era vânat de un dușman supranatural care se 
folosea nu numai de cele cinci simţuri obișnuite, ci și de mijloace 
paranormale, o idee pur și simplu nebunească, pentru numele 
lui Dumnezeu, luată de-a dreptul din Wationa/ Enquirer, 
nebunească, dar inevitabilă, căci chiar simțea o prezenţă... o 
prezenţă violentă, care se plimba și care era conștientă de 
existența lui, apăsându-l, cercetându-l. Avea senzația că un 
lichid vâscos i se strecoară în cap sub o presiune extraordinară, 
apăsându-i creierul, storcându-i conștiința. Era și un rezultat 
fizic foarte real, căci era apăsat ca un scafandru la mare 
adâncime sub tone zdrobitoare de apă, încheieturile îl dureau, 
mușchii îi ardeau, plămânii nu se mai lărgeau ca să primească 
suflu nou. O sensibilitate extremă la orice stimul îl făcea 
aproape incapabil de vreo reacţie: zângănitul puternic al ușii 
care se ridica îi spărgea urechile, iar un miros de mucegai - de 
obicei prea slab ca să fie simţit - exploda ca un nor de spori 
otrăvitori dintr-un colț al garajului, atât de înțepător, încât i se 
făcu greață. 

Într-o clipă criza trecu, iar el era din nou stăpân pe sine. Deși 
păruse că-i va sparge capul, presiunea internă scăzuse la fel de 


65 


brusc cum apăruse, iar el încetă să bâjbâie la marginea 
conștientului. Durerea din încheieturi și din mușchi dispăruse, 
iar lumina soarelui nu îi mai înțepa ochii. Parcă se trezise la un 
semn din coșmar - numai că în amândouă cazurile era treaz. 

Marty se sprijini de Ford. Ezita să creadă că partea cea mai 
urâtă trecuse, așteptând încordat ca un alt val inexplicabil de 
teroare paranoică să-l cuprindă. 

Privi strada din garajul umbros și i se păru familiară și bizară 
în același timp, aproape așteptându-se ca o fantasmă 
monstruoasă să se ridice din asfalt sau să coboare prin aerul 
inundat de soare, o creatură inumană și nemiloasă, feroce și 
hotărâtă să-l distrugă, spectrul invizibil din coșmarul său, 
devenit acum realitate. 

Nu-și recăpătă încrederea și nu se putu opri din tremurat, dar 
presentimentul scăzu treptat la un nivel acceptabil, până când 
fu în stare să se gândească dacă avea curaj să conducă. Dacă îl 
cuprindea un spasm ameţitor similar la volan? Ar fi putut uita de 
stopuri, de mașinile care se apropiau și întâmplări neprevăzute. 

Avea nevoie de doctorul Guthridge mai mult decât oricând. 

Se întrebă dacă n-ar trebui să se întoarcă în casă și să cheme 
un taxi. Dar aici nu era în New York City, unde străzile mișună 
de taxiuri; în California de Sud cuvintele „serviciu taximetre” 
erau mai tot timpul un oximoron. Până să ajungă la cabinetul lui 
Guthridge cu un taxi ar fi pierdut programarea. 

Urcă în mașină și porni motorul. Cu o atenţie obositoare, 
scoase mașina cu spatele din garaj și apoi pe stradă, mânuind 
volanul la fel de rigid ca un bătrân de nouăzeci de ani extrem de 
conștient de fragilitatea oaselor și de firul subțire al existenţei 
sale. 

Tot drumul până în Irvine, la cabinetul doctorului, Marty 
Stillwater se gândi la Paige, la Charlotte și la Emily. Trădat de 
propriul corp, nu avea să-i fie dată bucuria de a-și vedea fetele 
mari, bucuria de a îmbătrâni alături de soţia sa. Deși credea într- 
o lume dincolo de moarte unde în cele din urmă îi va regăsi pe 
cei dragi, viaţa era atât de nepreţuită, încât nici făgăduiala unei 
nemuriri binecuvântate nu ar fi compensat câţiva ani pe lumea 
asta. 

e 

Oprit la jumătatea străzii, asasinul urmăreşte cum maşina 

iese ușor cu spatele din garaj. 


66 


În timp ce Fordul se îndepărtează și dispare treptat în lumina 
aurie de toamnă, își dă seama că magnetul care îl atrăsese din 
Kansas se află în mașina aceea. Probabil că este bărbatul abia 
zărit de la volan - deși ar butea fi nu o persoană, ci un talisman 
ascuns altundeva în mașină, un obiect magic pe care nu și-l 
poate închipui și de care destinul său se leagă din motive încă 
neclare. 

Aproape că pornește Honda ca să urmărească ispita, dar își 
dă seama că străinul din Ford se va întoarce mai devreme sau 
mai târziu. 

Işi pune tocul de umăr, strecoară pistolul și își aranjează din 
umeri jacheta de piele. 

Din torpedo scoate învelitoarea de piele cu fermoar în care 
are trusa cu unelte de spărgător. Conţine șapte agrafe de oțel, o 
unealtă de ţinut presiunea în formă de L și un spray mic cu 
lubrifiant de grafit. 

lese din mașină și o ia cu îndrăzneală pe trotuar spre casă. 

La capătul aleii este o cutie de scrisori albă pe care stă 
imprimat un singur nume - STILLWATER. Acele zece litere negre 
par să aibă o putere simbolică. Apă liniștită. Calm. Pace. A găsit 
ape liniștite. A trecut prin multe turbulenţe, curenți violenţi și 
vârtejuri, iar acum a găsit un loc unde se poate odihni, unde 
sufletul îi va fi liniștit. 

Desface zăvorul de la o poartă din fier forjat între garaj și 
gardul care delimitează proprietatea. Merge pe o alee mărginită 
în stânga de garaj și în dreapta de un gard viu de eugenii cât el 
de înalte, care îl ascunde de ochii iscoditori ai vecinilor. 

Terasa este adăpostită sub un grătar din lemn roșu prin care 
se țes ramuri ţepoase și dese de bougainvillea. Buchete de flori 
roșii-sângerii tivesc acoperișul terasei până în această ultimă zi 
de noiembrie. Betonul de pe jos e presărat cu petale căzute, de 
parcă acolo s-ar fi dat vreo bătălie crâncenă. 

O ușă de bucătărie și un glasvand asigură două intrări dinspre 
terasă. Amândouă sunt încuiate. 

Glasvandul, în spatele căruia se zărește un living în care nu se 
află nimeni, cu mobilă confortabilă și televizor mare, mai este 
blocat de un par din lemn fixat în tocul din interior. Dacă sparge 
încuietoarea, tot va trebui să spargă geamul ca să ajungă 
înăuntru și să scoată parul. 


67 


Bate scurt la cealaltă ușă, deși vede prin fereastra de lângă 
că nu e nimeni în bucătărie. Neprimind răspuns, mai bate o 
dată, cu același rezultat. 

Din trusa compactă de instrumente de spărgător scoate 
sprayul de grafit. Stând pe vine în faţa ușii, pulverizează 
lubrifiantul în yală. Murdăria, rugina sau alte corpuri străine pot 
îndoi agrafele. 

Schimbă sprayul de grafit cu uneltele de presiune și cu o 
agrafă numită „îndoitor”. Introduce unealta în formă de L pentru 
a menţine la început tensiunea necesară în interiorul yalei. 
Împinge îndoitorul în urma cheii atâta cât se poate, apoi îl ridică 
până când simte că acesta apasă pe acele butucului. 
Scormonind prin broască, scoate iute îndoitorul, dar acesta nu 
ridică toate acele la locul lor, așa că încearcă de mai multe ori, 
și în fine la a șasea încercare drumul pare liber. 

Învârte mânerul. 

Ușa se deschide. 

Se așteaptă să se declanșeze o alarmă, dar nu se aude nimic. 
O inspecţie rapidă a pragului de sus și a cadrului nu descoperă 
întrerupătoare magnetice, deci nu există nicio alarmă 
silenţioasă. 

După ce pune deoparte sculele și încheie fermoarul casetei 
din piele, pășește peste prag și închide încet ușa în urma lui. 

Stă o clipă în bucătăria răcoroasă și umbroasă, absorbind 
vibraţiile care sunt bune. Această casă e primitoare cu el. Aici 
începe viitorul lui, iar acesta va fi cu mult mai luminos decât 
trecutul confuz și pierdut în amnezii. 

leșind din bucătărie în cercetarea locului, nu își scoate pistolul 
din toc. Este sigur că nu e nimeni acasă. Nu simte niciun pericol, 
având în schimb conștiința unui prilej favorabil. 

— Am nevoie să fiu cineva, îi spune el casei, ca și cum 
aceasta ar fi o entitate vie și capabilă să-i îndeplinească 
dorințele. 

Parterul nu are nimic interesant. Camerele obișnuite sunt 
ocupate cu o mobilă confortabilă, dar banală. 

Sus, nu se oprește decât puţin la fiecare cameră, făcându-și o 
imagine de ansamblu a etajului înainte să întârzie într-o 
cercetare amănunţită. Este dormitorul mare cu baie, camera- 
debara... un dormitor pentru oaspeţi... camera copiilor... altă 
baie... 


68 


Ultimul dormitor este la capătul coridorului - ajungând astfel 
în partea din faţă a casei - și este folosit drept cameră de lucru. 
Are un birou mare și un calculator, dar e mai degrabă tihnit 
decât oficial. O canapea joasă stă sub ferestrele cu obloane, iar 
pe birou se află o veioză cu abajur vitrat. 

Unul dintre pereţii mai lungi e acoperit cu tablouri agăţate pe 
două rânduri, cu ramele aproape atingându-se. Deși se vede 
clar că piesele din colecţie sunt pictate de mai mulţi artiști, 
tema este fără excepţie întunecată și violentă, redată cu o 
măiestrie fără cusur: umbre răsucite, ochi fără trup, măriţi de 
groază, o masă de spiritism pe care stă un trepied pătat cu 
sânge, palmieri de tuș pe fundalul unui apus de rău augur, o 
figură distorsionată de o oglindă de bâlci, lamele strălucitoare 
de oţel ale cuţitelor ascuţite și ale foarfecelor, o stradă rău 
famată, cu figuri amenințătoare care se ivesc chiar sub lumina 
gălbuie a felinarelor, copaci desfrunziţi cu ramuri cenușii, un 
corb cu ochii roșii așezat pe un craniu albit, pistoale, revolvere, 
puști de vânătoare, un vârf de ghețar, un satâr, un topor, un 
ciocan cu pete ciudate zăcând la vedere pe un neglijeu de 
mătase și un așternut brodat... 

Îi place arta asta. 

ÎI emoţionează. 

Asta este viața așa cum o știe el. 

Întorcându-se de la peretele cu exponate, aprinde veioza cu 
abajur vitrat și se minunează de frumuseţea ei multicoloră. 

Pe geamul curat care protejează biroul, imaginile reflectate 
ale cercurilor, ovalurilor și lacrimilor de culoare sunt tot drăgute, 
dar mai întunecate decât în realitate. Într-un fel neștiut, sunt și 
ele rău prevestitoare. 

Aplecându-se înainte, vede ovalurile gemene ale ochilor săi 
fixându-l din sticla lustruită. Din cauza veiozei reflectate 
minuscul în ei, par a fi de fapt nu ochi, ci senzorii luminoși ai 
unei mașini - eventual căutăturile înfierbântate a ceva lipsit de 
suflet - și își mută repede privirea, înainte ca excesul de 
introspecție să-l mâne spre gânduri înfricoșate și concluzii de 
nesuportat. 

— Am nevoie să fiu cineva, spune el agitat. 

Privirea fixă îi cade pe o fotografie într-o ramă de argint, care 
stă și ea pe birou. O femeie și două fetiţe. Un trio drăguţ. 
Zâmbitor. 


69 


Ridică fotografia și o cercetează mai îndeaproape. Apasă cu 
un deget pe faţa femeii și își dorește s-o poată atinge cu 
adevărat, să-i simtă pielea caldă și elastică. Își plimbă degetul 
pe sticlă, atingând mai întâi copilul blond și apoi spiridușul 
brunet. 

Peste câteva minute, când se îndepărtează de la birou, are 
fotografia la el. Cele trei figuri din poză îl atrag atât de mult, 
încât simte nevoia să se poată uita la ele ori de câte ori va dori. 

In timp ce cercetează titlurile de pe cotoarele volumelor din 
bibliotecă, descoperă un lucru care îl face să înțeleagă, oricât de 
vag, motivul pentru care fusese atras din câmpiile tomnatice ale 
Kansasului spre soarele californian de după Ziua Recunoștinței. 

Pe câteva din rafturi, cărțile - romane polițiste - sunt de 
același autor: Martin Stillwater. Numele este cel pe care îi 
văzuse pe cutia de scrisori de afară. 

Pune deoparte portretul în ramă de argint și scoate de pe raft 
câteva romane, fiind surprins să vadă că unele ilustraţii de pe 
copertă îi sunt familiare, fiindcă tablourile originale atârnă pe 
peretele-galerie care îl fascinase atât de mult. Fiecare titlu 
apare într-o diversitate de traduceri: franceză, germană, 
italiană, olandeză, suedeză, daneză, japoneză și alte câteva 
limbi. 

Dar nimic nu e mai interesant decât poza autorului de pe 
spatele fiecărei coperţi. Le cercetează îndelung, urmărind cu un 
deget trăsăturile lui Stillwater. 

Intrigat, privește copiile de pe aripile copertei. Apoi citește 
prima pagină a unei cărți, prima pagină a alteia, apoi a alteia. 

Dă peste o pagină cu dedicație la începutul unui volum și 
citește ce este tipărit: Acest volum este pentru mama și tata, 
Jim și Alice Stillwater, care m-au învățat să fiu un om onest - și 
care nu au nicio vină dacă pot gândi ca un criminal. 

Mama și tatăl lui. Le privește uimit numele. Nu și-i amintește, 
nu-și poate imagina feţele lor și nu-și dă seama unde ar putea 
locui. 

Se întoarce la birou să consulte rolodexul. Îi găsește pe Jim și 
Alice Stillwater în Mammoth Lakes, California. Adresa străzii nu îi 
spune nimic și se întreabă dacă este casa în care a crescut. 

Probabil că-și iubește părinţii. Le-a dedicat o carte. Și totuși, 
pentru el sunt niște enigme. S-a pierdut atât de mult. 


70 


Se întoarce la rafturi. Deschizând ediția americană sau 
britanică a fiecărui titlu din colecţie pentru a cerceta dedicaţia, 
găsește în cele din urmă: /uí Paige, soția mea minunată, care 
inspiră cele mai reușite personaje feminine, bineînțeles cu 
excepția ucigașelor psihopate. 

lar peste două volume: Fiicelor mele, Charlotte și Emily, cu 
speranța că vor citi această carte într-o zi când vor fi mari și vor 
ști că tăticul din această poveste îmi împrumută cuvintele când 
vorbește cu atâta convingere și emoție despre ce simte pentru 
propriile lui fetițe. 

Punând cărțile deoparte, mai ia o dată fotografia și o ţine în 
amândouă mâinile aproape cu evlavie. 

Blonda frumoasă este în mod sigur Paige. Soţia perfectă. 

Cele două fetiţe sunt Charlotte și Emily, deși nu are cum ști 
care cine e. Par drăguțe și ascultătoare. 

Paige, Charlotte, Emily. 

In sfârșit, și-a găsit viața. Aici e locul lui. Aici este acasă. 
Viitorul începe acum. 

Paige, Charlotte, Emily. 

Aceasta este familia către care l-a mânat destinul. 

— Am nevoie să fiu Marty Stillwater, spune el, emoţionat 
fiindcă în sfârșit și-a găsit un locșor cald în această lume rece și 
singuratică. 


71 


e DOI œ 


1: 


Cabinetul doctorului Paul Guthridge avea trei încăperi. Marty 
fusese în toate de-a lungul timpului. Erau identice între ele și nu 
se deosebeau de încăperile din alte cabinete, de la Maine până 
în Texas: pereți bleu, armături din inox, iar în rest numai alb; 
chiuvetă pentru spălat, un scaun fără spătar, un panou 
oftalmologic. Locul nu avea mai mult farmec decât o morgă - 
deși mirosea mai bine. 

Marty stătea pe marginea unei mese de consultaţii cu saltea 
de burete, protejată de o singură foaie de hârtie. Era fără 
cămașă, iar în cameră era răcoare. Deși avea încă pantalonii pe 
el, se simţea dezbrăcat, vulnerabil. Se imagina cuprins de un 
atac de paralizie, incapabil să se miște sau măcar să clipească, 
cauză din care doctorul l-ar crede mort, l-ar dezbrăca, i-ar 
prinde o plăcuţă de identificare de degetul mare de la picior, i-ar 
închide pleoapele și l-ar expedia medicului legist pentru 
disecţie. 

Imaginaţia de scriitor de romane cu suspans, deși îi asigura 
existența, îl făcea mai conștient decât majoritatea oamenilor de 
prezența morţii. Orice câine putea fi turbat. Orice camionetă 
necunoscută în trecere prin cartier putea fi condusă de un 
maniac sexual care ar fi răpit și omorât un copil lăsat 
nesupravegheat mai mult de trei secunde. Orice cutie cu supă 
din cămară era o posibilă sursă de toxiinfecţie alimentară. 

Nu îi era neapărat frică de doctori - deși nici nu se simţea 
bine în preajma lor. 

Ce îl deranja era întregul concept de știință medicală, nu 
pentru că nu avea încredere în ea, ci pentru că ea însăși îi 
amintea că firul vieţii era subţire, iar moartea implacabilă. Nu 
avea nevoie să i se aducă aminte. Avea deja un acut simţ al 
mortalităţii și își petrecea viața încercând să i se acomodeze. 

Hotărât să nu pară isteric când îi va descrie lui Guthridge 
simptomele, Marty trecu în revistă întâmplările ciudate din 
ultimele trei zile, pe un ton domol și la obiect, încercă să 


72 


folosească mai degrabă termeni medicali decât emoţionali, 
începând cu amnezia de șapte minute din birou și terminând cu 
criza bruscă de anxietate pe care o trăise când plecase de acasă 
spre cabinetul doctorului. 

Guthridge era un medic generalist excelent, deși nu ai fi zis - 
în parte fiindcă știa să asculte. La patruzeci și cinci, părea cu 
zece ani mai tânăr și se comporta ca un băiețandru. Astăzi purta 
teniși, pantaloni din bumbac și o bluză de corp cu Mickey Mouse. 
Vara prefera cămăși înflorate hawaiene. În rarele ocazii când 
purta un halat alb peste pantaloni de pânză, cămașă și cravată, 
spunea că ar fi „sub stricta supraveghere a comitetului pentru 
respectarea uniformei a Asociaţiei Medicale Americane”, sau 
„copleșit dintr-o dată de responsabilitatea divină a profesiei”. 

Paige era de părere că Guthridge era un doctor excelent, iar 
fetele îl priveau cu acea simpatie rezervată de obicei unui unchi 
favorit. 

Și lui Marty îi plăcea de el. 

Bănuia că excentrităţile doctorului nu erau gândite doar ca 
să-i distreze și să-i relaxeze pe pacienţi. Ca și Marty, Guthridge 
se simţea lezat de însăși existenţa morţii. În tinereţe probabil că 
fusese atras de medicină pentru că văzuse în doctor un cavaler 
care se lupta cu balauri întruchipaţi de boli și alte afecţiuni. 
Tinerii cavaleri cred că intenţiile nobile, îndemânarea și credinţa 
înving răul. Cavalerii mai în vârstă știu mai multe - iar uneori 
folosesc umorul ca armă împotriva amărăciunii și a disperării. Se 
prea poate ca zeflemeaua și bluzele cu Mickey Mouse ale lui 
Guthridge să liniștească pacienţii, dar erau totodată scutul lui 
împotriva realităţilor crude ale vieții și morții. 

— Anxietate? Tocmai tu dintre toţi oamenii să ai o criză de 
anxietate? întrebă neîncrezător Guthridge. 

— Hiperventilaţie, bătăi de inimă accelerate, parca mai 
aveam puţin și explodam - mie îmi sună a criză de anxietate, 
spuse Marty. 

— Sună a sex. 

— Crede-mă, nu era sex, zâmbi Marty. 

— S-ar putea să ai dreptate, oftă Guthridge. A trecut atât de 
mult timp, nici nu mai știu cum e să faci amor. Marty, crede-mă, 
nu e bine să fii burlac astăzi, cu atâtea boli urâte. Cunoști o fată 
nouă, te întâlneşti cu ea, o săruți frăţește când o conduci acasă 
- iar apoi aștepți să vezi dacă nu ţi se usucă buzele și cad. 


73 


— Ce imagine minunată. 

— Realistă, nu? Poate că trebuia să mă fac scriitor. 

Începu să-i examineze ochiul stâng cu un oftalmoscop. 

— Ai avut dureri de cap suspecte? 

— O durere de cap în week-end. Dar nimic neobișnuit. 

— Stări repetate de ameţeală? 

— Nu. 

— Orbire temporară, vreo îngustare vizibilă a vederii 
periferice? 

— Nimic de genul ăsta. 

Întorcându-și atenţia asupra ochiului drept, Guthridge spuse: 

— Cât despre scris, au făcut-o și alţi doctori. Michael Crichton, 
Robin Cook, Somerset Maugham. 

— Seuss. 

— Nu fi sarcastic. Data viitoare când va trebui să-ţi fac o 
injecție, s-ar putea să folosesc o seringă pentru cai. 

— Oricum la tine se simte la fel. Să știi că a fi scriitor nu e nici 
pe jumătate atât de romantic pe cât crede lumea. 

— Cel puţin nu trebuie să lucraţi cu probe de urină, spuse 
Guthridge, punând deoparte oftalmoscopul. 

Cu luminile fantomatice ale instrumentului încă sclipindu-i în 
ochi, Marty spuse: 

— Când un scriitor e la început de drum, o mulţime de editori, 
agenți literari și producători de film îl tratează ca pe o probă de 
urină. 

— Mda, dar acum tu ești o celebritate, replică Guthridge, 
punându-și stetoscopul. 

— Nici pe departe, obiectă Marty. 

Guthridge îi apăsă oţelul rece al diafragmei stetoscopului pe 
piept. 

— Bun, inspiră adânc... ţine-ţi respiraţia... expiră... și încă o 
dată. 

După ce îi ascultă plămânii și inima, doctorul lăsă deoparte 
stetoscopul. 

— Halucinaţii? 

— Nu. 

— Mirosuri ciudate? 

— Nu. 


74 


— Gusturile sunt în regulă? Adică nu s-a întâmplat să mănânci 
îngheţată și să aibă dintr-o dată gust amar sau de ceapă, ori 
ceva de felul ăsta? 

— Nimic de felul ăsta. 

În timp ce înfășură manșeta aparatului de măsurat tensiunea 
în jurul brațului lui Marty, Guthridge spuse: 

— Tot ce știu este că, dacă apari într-un număr din People, 
trebuie să fii celebritate, un cântăreț de rock, actor, politician 
mieros, asasin, sau poate omul cu cea mai mare colecţie de 
ceară din urechi din lume. Deci, dacă nu te crezi un autor 
celebru, atunci vreau să știu pe cine ai omorât și exact câtă 
ceară ai. 

— De unde știi de People? 

— Suntem abonați pentru sala de așteptare. 

Pompă aer în manșetă până fu strânsă și, înainte de a 
continua, citi coloana de mercur de pe ceas. 

— Ultimul număr a venit cu poșta de dimineaţă. Secretara mi 
l-a arătat foarte amuzată. Spunea că ești ultimul om pe care și l- 
ar fi imaginat ca Domnul Crimă. 

— Domnul Crimă?, întrebă Marty nedumerit. 

— N-ai văzut articolul?, întrebă Guthridge, în timp ce scotea 
manșeta de presiune, punctându-și întrebarea cu sunetul urât al 
sistemului de închidere. 

— Nu încă, nu. Nu ţi-l arată înainte. Vrei să spui că în articol 
mi se spune Domnul Crimă? 

— Ei, e destul de drăguţ. 

— Drăguţ, clipi Marty. Mă întreb dacă lui Philip Roth i s-ar 
părea drăguţ să fie „Domnul Literatură”, sau lui Terry McMillan 
„Doamna Epopeea Sumbră”. 

— Ştii ce se spune - orice publicitate e bună. 

— Asta a fost prima reacție a lui Nixon la Watergate, nu-i așa? 

— Noi avem de fapt două abonamente la People. O să-ţi dau 
unul dintre numerele noastre când pleci, surâse Guthridge 
răutăcios. Ştii, până să văd revista, nu mi-am dat niciodată 
seama ce individ înspăimântător ești. 

— Mi-era teamă de asta, oftă Marty. 

— Nu-i chiar atât de rău. Din câte te știu, cred că o să ţi se 
pară puţin cam jenant. Dar nu o să te omoare. 

— Dar ce o să mă omoare, domnule doctor? 


75 


— După examenul ăsta, aș spune că bătrânețea, spuse 
Guthridge, încruntându-se. Deci, după toate semnele exterioare, 
ești în formă. 

— Exterioare este cuvântul cheie, replică Marty. 

— Exact. Aș vrea să faci niște analize. Ca pacient extern la 
Spitalul Hoag. 

— Sunt gata, spuse Marty sumbru, deși nu era gata deloc. 

— A, nu azi. Nu au loc liber până cel puţin mâine dimineaţă, 
poate miercuri. 

— Ce vrei să descoperi prin testele astea? 

— Tumori pe creier, leziuni. Dereglări grave în structura 
biochimică a sângelui. Sau poate o deplasare în poziţia glandei 
pineale care să preseze țesutul cerebral din jur - asta ar putea 
cauza simptome ca ale tale. Alte chestii. Dar nu-ți face griji, sunt 
convins că n-o să găsim nimic. Mai mult ca sigur că problema ta 
e stresul. 

— Asta mi-a spus și Paige. 

— Vezi? Ai fi putut să economisești onorariul. 

— Fii direct cu mine, domnule doctor. 

— Sunt direct. 

— Nu mă feresc să spun că mă sperie. 

Guthridge dădu din cap cu înţelegere. 

— Bineînţeles că te sperie. Dar ascultă, am văzut simptome 
cu mult mai bizare și mai grave decât ale tale - și până la urmă 
se dovedește a fi stres. 

— Psihologic. 

— Da, dar nimic de lungă durată. Nici nu înnebunești, dacă de 
asta îţi faci griji. Încearcă să te relaxezi, Marty. O să știm cum 
stăm până la sfârșitul săptămânii. 

Când avea nevoie, Guthridge își putea lua un aer la fel de 
liniștitor - și un comportament la patul bolnavului la fel de 
alinător - ca acela al unei eminente medicale cu părul grizonat 
și cu un costum cu vestă. Trase cămașa lui Marty de pe unul 
dintre umerașele de pe partea interioară a ușii și i-o dădu. 
Ușoara strălucire din privirea lui trăda o altă schimbare a 
atitudinii. 

— Acum, când o să fac programarea la spital, ce nume de 
pacient să le dau? Martin Stillwater sau Martin Murder? 


76 


2. 


Își explorează casa. E nerăbdător să afle lucruri despre familia 
sa. 

Părându-i-se foarte ciudat să se gândească la sine ca la un 
tată, începe din camera fetelor. Stă o clipă în cadrul uşii, 
cercetând cele două părți total diferite ale dormitorului. 

Se întreabă care dintre fetiţele lui este cea plină de viață care 
îşi decorează pereții cu postere cu baloane orbitor de colorate și 
dansatori ce sar, care are un popândău și alte animale în cuști 
de sârmă și acvarii de sticlă. Tine încă în mână fotografia soției 
și a copiilor, dar fețele zâmbitoare nu îi dezvăluie nimic despre 
personalitatea fiecăreia. 

A doua fiică pare mai contemplativă, preferând pe pereții ei 
peisaje liniștite. Patul ei este ordonat, pernele aranjate așa cum 
trebuie. Cărţile ei de povești sunt puse pe rafturi în ordine, iar 
harababura nu atinge colțul ei de masă. 

Când deschide ușa glisantă a dulapului, descoperă o aceeași 
deosebire în felul cum sunt atârnate hainele. Cele din stânga 
sunt așezate potrivit culorii și tipului de îmbrăcăminte. Cele din 
dreapta nu sunt în niciun fel de ordine, atârnate într-o rână pe 
umerașe și îndesate unele într-altele într-un fel care duce sigur 
la șifonare. 

Fiindcă pantalonii și rochiile mai mici sunt în partea stângă a 
dulapului, e sigur că fetița ordonată și contemplativă este cea 
mai mică. Ridică fotografia și o fixează. Mezina. Atât de drăguță. 
Tot nu știe dacă e Charlotte sau Emily. 

Merge la birou de partea fetei mai mari și cercetează de sus 
învălmășeala: reviste, manuale, o fundă roșie de păr, o clamă în 
formă de fluture, câteva lame risipite de gumă Black Jack, 
creioane colorate, o pereche de șosete trei sferturi făcute 
ghemotoc, o cutie goală de Cola și un joc de calculator Game 
Boy. 

Deschide un manual și apoi pe al doilea. Amândouă au 
numele scris la început. Fetița mai mică, care își ţine lucrurile în 
ordine, e Emily. 

Le privește din nou fețele din fotografie. 

Charlotte este drăguță și are un zâmbet dulce. Totuși, dacă 
vreunul dintre copiii o să-i dea de furcă, atunci aceasta va fi. 


77 


Nu va îngădui dezordine la el în casă. Totul trebuie să fie 
perfect. Ordine, curăţenie și fericire. 

Stând treaz pe întuneric în atâtea camere singuratice de 
hotel, tânjise cu durere și nu înţelesese ce anume i-ar fi alinat 
dorul. Acum știe că a fi Martin Stillwater - tatăl acestor copii, 
bărbatul acestei femei - este destinul care va umple golul teribil 
și îi va aduce în fine mulțumire. E recunoscător forței care l-a 
ghidat aici, oricare ar fi ea, și e hotărât să se achite de 
îndatoririle sale faţă de soţie, de copii și de societate. Vrea o 
familie ideală, ca acelea pe care le-a văzut în anumite filme 
favorite, vrea să fie bun ca Jimmy Stewart în Ce viață minunată, 
înţelept ca Gregory Peck în Să ucizi o pasăre cântătoare și 
respectat ca amândoi, și va face orice ca să asigure un cămin 
iubitor, armonios și ordonat. 

A văzut și Sămânță rea și știe că unii copii pot distruge un 
cămin și orice speranţe de armonie pentru că fierb de răutate. 
Dezordinea și menajeria ciudată a lui Charlotte arată că este în 
stare de neascultare și poate chiar de violenţă. 

Când apar în filme, șerpii sunt mereu simboluri ale răului, 
periculoase pentru inocenți; prin urmare, șarpele din acvariu 
este o dovadă clară a răutăţii copilului și a nevoii de a fi 
îndrumat. Are și alte reptile, niște rozătoare și un gândac urât și 
negru într-un borcan de sticlă - pe toate acestea filmele îl 
învățaseră să le asocieze cu forțele întunericului. 

Studiază din nou fotografia, minunându-se de cât de 
nevinovată pare Charlotte. 

Dar amintiţi-vă de fata din Sămânță rea. Părea să fie un înger 
și totuși era cu totul rea. 

A fi Martin Stillwater se dovedește a fi mai greu decât crezuse 
la început. Se putea ca Charlotte să îi ia destul de mult timp. 

Din fericire, a văzut Mâna de ajutor în care Morgan Freeman 
era director într-o școală în care domnește anarhia, și Directorul 
cu Jim Belushi, așa că știe că și copiii răi au într-adevăr nevoie 
de disciplină. Ei vor reacţiona corect, dacă adulţii au curajul să 
insiste asupra regulilor de comportament. 

Dacă Charlotte va fi neascultătoare și încăpăţânată, o va 
pedepsi până când va învăţa să fie o fetiță cuminte. Nu va da 
greș. La început îl va urî pentru că îi va refuza privilegiile, o va 
închide în camera ei, și o va lovi dacă va fi nevoie, dar cu timpul 


78 


va vedea că îi vrea doar binele și va învăţa să îl iubească și să 
înţeleagă cât este de înţelept. 

De fapt, își poate imagina momentul triumfător când, după 
atâta chin, reabilitarea ei va fi sigură. Recunoașterea greșeli 
comise și a faptului că el a fost un tată bun va culmina cu o 
scenă emoţionantă. Vor plânge amândoi. Se va arunca în 
brațele lui, rușinată și plină de remușcări. El o va îmbrăţișa 
foarte strâns și îi va spune e în regulă, e-n regulă, nu plânge. Ea 
va spune „O, tati” cu o voce tremurătoare și se va agăța cu 
disperare de el, iar din acel moment totul între ei va fi perfect. 

Tânjește după acel triumf drag. Ba chiar aude muzica ritmată 
și sentimentală care îl va acompania. 

Pleacă din partea de cameră a lui Charlotte și merge la patul 
ordonat al mezinei sale. 

Emily, spiridușul. Nu-i va face nicio problemă. Este fiica cea 
bună. 

O va ţine în poală și îi va citi din cărţi de povești. O va duce la 
Grădina Zoologică și mâna ei micuța se va pierde în a lui. Îi va 
cumpăra floricele de porumb la filme și vor sta unul lângă 
celălalt în întuneric, râzând la ultimul desen animat al lui Disney. 

Ochii ei mari și negri îl vor adora. 

Scumpa de Emily. Draga de Emily. 

Aproape cu evlavie, trage învelitoarea de pe pat. Pătura. 
Cearșaful de deasupra. Privește îndelung cearșaful de dedesubt 
pe care ea a dormit azi noapte și perna pe care s-a odihnit capul 
ei delicat. 

Inima îi crește de afecţiune, de tandrete. 

Pune o mână pe cearșaf și o plimbă în sus și-n jos, în sus și-n 
jos, pipăind țesătura pe care nu de mult a stat întins trupul ei 
tânăr. 

O va înveli în fiecare noapte. Ea își va lipi gurița de obrazul lui, 
niște sărutări atât de calde, iar respiraţia îi va mirosi a mentă 
dulce de la pasta de dinți. 

Se apleacă pentru a mirosi cearșafurile. 

— Emily, spune el ușor. 

O, cum mai tânjește să fie tatăl ei și să privească în acei ochi 
limpezi, acei ochi imenși și iubitori. 

Se întoarce cu un oftat spre jumătatea de cameră a lui 
Charlotte. Lasă să cadă fotografia în ramă de argint a familiei pe 
pat și studiază animalele de pe rafturile fără cărți. 


79 


Unul dintre animale îl urmărește cu privirea. 

Incepe cu popândăul. Creatura timidă se ghemuiește într-un 
colț îndepărtat, paralizată de frică și simțind intenţiile asasinului 
când acesta desface ușa și întinde mâna în cușcă. ÎI apucă și îl 
scoate afară. Deși animalul se zbate ca să scape, îi apucă bine 
cu dreapta trupul, iar cu stânga capul și le răsucește scurt, 
rupându-i gâtul. Un pocnet înfundat. Țipă ascuţit, dar scurt. 

Aruncă popândăul mort pe cuvertura viu colorată. 

Acesta va fi începutul disciplinării lui Charlotte. 

Îl va urî pentru asta. Dar numai un timp. 

Până la urmă își va da seama că astea nu sunt animale 
potrivite pentru o fetiță. Semne ale răului. Reptile, rozătoare, 
gândaci. Creaturi pe care le ţin vrăjitoarele pe lângă ele ca să 
comunice cu Satana. 

A aflat totul despre companionii vrăjitoarelor din filme de 
groază. Dacă ar fi fost vreo pisică prin casă, ar fi omorât-o și pe 
ea fără nicio ezitare, fiindcă uneori sunt drăguțe și nevinovate, 
pisici și nimic mai mult, dar alteori sunt chiar fiinţe ale iadului. 
Primind asemenea creaturi în casă riști să-l primești chiar pe 
diavol. 

Charlotte va înțelege într-o bună zi. Și va fi recunoscătoare. 

Până la urmă o să-l iubească. 

Va fi un soț și un tată bun. 

Mult mai mic decât popândăul, șoarecele îi tremură în pumn 
cu coada atârnând de sub degetele încleștate și doar cu capul 
afară. Urinează. Asasinul se strâmbă simțind umezeala caldă și, 
dezgustat, îl strânge cu toată puterea, storcând de viață 
creatura mizerabilă. 

O azvârle pe pat lângă popândăul mort. 

Șarpele de casă inofensiv din acvariul de sticlă nu face niciun 
efort să-i scape printre degete. Asasinul îl apucă de coadă și îl 
plesnește ca pe un bici, îl mai plesnește o dată, apoi îl pocnește 
de zid, încă o dată și încă o dată. ÎI scutură moale prin faţa 
ochilor și îi vede capul zdrobit. 

Il încolăcește lângă popândău și șoarece. 

Gândacul și broasca țestoasă îi gâdilă urechea cu părâitul pe 
care-l fac atunci când îi zdrobește sub tocul de la pantof. Le 
aranjează rămășițele zemoase pe cuvertură. 

Numai șopârla îi scapă. Când dă la o parte capacul de sticlă 
de pe acvariu și întinde mâna după el, cameleonul i se cațără 


80 


mai iute ca gândul pe braţ și îi sare de pe umăr. Asasinul se 
răsucește uitându-se după el și îl vede pe măsuţa de toaletă din 
apropiere, pe o cutie de bijuterii, unde se agită între o perie și 
un pieptene. Rămâne nemișcat acolo și începe să-și schimbe 
culoarea ca să semene cu decorul, dar când ucigașul încearcă 
să-l prindă, ţâșnește de pe comodă pe podea, apoi în partea 
opusă a camerei, sub patul lui Emily, și se face nevăzut. 

Se hotărăște să-l lase să scape. 

Poate că e mai bine așa. Când Paige și fetele ajung acasă, or 
să-l caute toți patru împreună. După ce îl vor găsi, îl va omori în 
fața lui Charlotte, sau o va pune chiar pe ea să îl omoare. Asta 
va fi o lecţie bună. După asta nu va mai aduce animale 
nepotrivite pentru companie în casa Stillwater. 


3. 


În parcarea de lângă clădirea cu birouri pe trei niveluri în stil 
spaniol unde își avea cabinetul doctorul Guthridge, Marty stătea 
în mașină și citea articolul despre el din People, în timp ce rafale 
de vânt suflau frunzele uscate de pe trotuar. Un text de o 
pagină și două fotografii se întindeau pe trei pagini ale revistei. 
Măcar câteva minute, cât avea să citească textul, își lăsase 
deoparte toate grijile. 

Titlul cu caractere îngroșate îl făcu să tresară, deși știa care 
ar fi fost acesta - DOMNUL CRIMA - dar subtitlul cu litere de-o 
șchioapă îl făcu să se simtă la fel de stingherit: ÎN CALIFORNIA DE 
SUD, SCRIITORUL DE ROMANE POLIȚISTE MARTIN STILLWATER VEDE UMBRE 
ȘI FORȚE ALE RĂULUI ACOLO UNDE ALȚII NU VĂD DECÂT RAZE DE SOARE. 

Se părea că îl descrie ca pe un pesimist gânditor care se 
îmbracă în negru și se furișează pe plaje și printre palmieri, 
încruntându-se la oricine îndrăznește să se distreze, predicând 
la nesfârșit răutatea înnăscută a speciei umane, în cel mai bun 
caz, sugera că ar fi un figurant care se costumează în ceea ce el 
considera cea mai comercială imagine a unui scriitor de romane 
polițiste. 

Poate că exagera. Paige îi tot spunea că prea punea totul la 
inimă. Asta îi spunea întotdeauna și de obicei îl făcea să se 
simtă mai bine, indiferent dacă reușea sau nu să o creadă. 

Studie fotografiile înainte să citească articolul. 


81 


În prima și cea mai mare fotografie stătea în curtea din 
spatele casei, pe fundalul unei cortine cu un cer de apus și 
copaci. Arăta ca un nebun. 

Fotografului Ben Walenko fusese instruit să îl aducă pe Marty 
într-o poziție considerată potrivită pentru un scriitor de romane 
polițiste. Așa că venise cu elemente de recuzită pe care crezuse 
că Marty le va agita cu o expresie rău voitoare pe măsură: un 
topor, un cuţit imens, un ciocan de alpinism și o pușcă. Când 
Marty spusese politicos că nu folosea recuzita și refuzase de 
asemenea să se îmbrace cu o pelerină cu gulerul ridicat și o 
pălărie trasă pe ochi, fotograful recunoscuse că era grotesc ca 
un om mare să se joace de-a deghizatul, își propusese să evite 
clișeele obișnuite în favoarea unor fotografii care să-l înfăţișeze 
doar ca scriitor și ca om obișnuit. 

Acum era evident că Walenko fusese destul de isteț să obțină 
ce voia și fără recuzită, după ce își ademenise modelul cu un 
sentiment fals de siguranţă. Curtea păruse un cadru inofensiv. 
Totuși, combinându-l cu tonuri grave de apus, siluete estompate 
de copaci, nori ameninţători pe care se proiectau ultimele urme 
de lumină ale zilei, amplasarea strategică a două reflectoare și 
un unghi extrem al camerei, fotograful reușise să-l înfăţișeze pe 
Marty ca pe un ciudat. În plus, dintre cele douăzeci de poze 
făcute în curte, redactorii o aleseseră pe cea mai proastă: Marty 
privea printre gene, trăsăturile îi erau deformate, iar bliţul 
fotografului se reflecta în ochii întredeschiși care străluceau ca 
ai unui strigoi. 

A doua fotografie era făcută în studioul lui. Stătea la birou, cu 
fața spre aparat. Putea fi recunoscut în aceasta, deși acum deja 
prefera să nu fie recunoscut, căci se părea că singurul mod în 
care putea păstra o fărâmă de demnitate era să își ascundă 
adevărata înfățișare; o combinaţie de umbre și lumina specială 
a veiozei cu abajur vitrat îl făcea să semene, chiar și într-o 
fotografie alb-negru, cu o ghicitor ţigan care zărise în globul lui 
de cristal un semn de nenorocire. 

Era convins că multe din problemele lumii moderne puteau fi 
puse pe seama aglomerării societăţii cu o cultură populară și a 
tendinței acesteia nu numai de a simplifica orice până la absurd, 
ci și de a amesteca ficțiunea și realitatea. Televiziunea favoriza 
montajele dramatice înaintea faptelor, senzaţionalismul înaintea 
substanţei, căutând faimă cu aceleași metode ca producătorii de 


82 


drame polițiste și justiţiare difuzate la ore de maximă audienţă. 
Documentare despre personaje istorice reale deveniseră 
„docudrame” în care anumite detalii precise ale unor vieți și 
evenimente celebre erau subordonate fără  remușcare 
parametrilor de distracţie sau chiar fanteziilor personale ale 
realizatorilor de programe,  distorsionând grav trecutul. 
Medicamentele promoţionale erau prezentate în reclamele TV 
de actori care jucau roluri de doctor în seriale cu mare audienţă, 
de parcă ar fi absolvit Facultatea de Medicină la Harvard și nu 
câteva ore de actorie. Politicieni aveau scurte apariţii în 
episoade din comedii de situaţie. Actorii din acele comedii 
apăreau la mitinguri politice. Nu demult, vicepreședintele 
Statelor Unite se angajat într-o discuţie prelungită cu un 
reporter de televiziune dintr-o comedie. Publicul confunda 
actorii și politicienii cu rolurile pe care le jucau. Un autor de 
romane polițiste se presupunea că era nu numai ca vreun 
personaj din cărţile sale, ci și ca modelul caricatural al celui mai 
cunoscut personaj din breaslă. Și an după an, tot mai puţină 
lume se putea gândi limpede la lucruri mai importante sau 
putea discerne fantezia de realitate. 

Marty se hotărâse să nu contribuie la acea mizerie, dar fusese 
fraierit. Acum în mintea publicului se fixase un Martin Stillwater 
anume, un scriitor înfricoșător și misterios de romane polițiste 
pline de suspans, preocupat de partea întunecată a vieții, la fel 
de îngândurat și de ciudat ca și personajele despre care scria. 

Mai devreme sau mai târziu, un cetățean neliniștit, 
confundând manipularea personajelor de ficţiune din romane cu 
manipularea oamenilor din lumea reală, va sosi la el acasă într-o 
camionetă decorată cu pancarte acuzându-l că îi ucisese pe John 
Lennon, pe John Kennedy, pe Rich Nelson și Dumnezeu mai știe 
pe cine, deși era un copil când Lee Harvey Oswald (sau 
șaptesprezece mii de conspiratori homosexuali, dacă te iei după 
filmul lui Oliver Stone) trăseseră. Ceva asemănător i se 
întâmplase lui Stephen King, nu-i așa? Și Salman Rushdie trăise 
câţiva ani într-un suspans identic celui îndurat de un personaj 
dintr-un spectacol de revistă al lui Robert Ludlum. 

Necăjit de imaginea bizară pe care i-o crease revista, roșu de 
rușine, Marty cercetă parcarea ca să se asigure că nu îl privea 
nimeni cum citea despre sine însuși. Niște oameni mergeau de 
colo până colo pe la mașini, dar nu îi acordau nicio atenţie. 


83 


Pe cerul însorit de mai devreme se strecuraseră nori. Vântul 
rotea frunze uscate în tornade miniaturale care dansau pe o 
porțiune liberă acoperită cu smoală. 

Citi articolul, marcându-l cu oftaturi și bolboroseli. Deși 
conţinea câteva greșeli minore, textul era în mare parte 
obiectiv. Dar implicaţiile lui se potriveau cu pozele. Sperietoarea 
de Martin Stillwater. Ce individ sumbru și neînduplecat. Vede un 
rânjet maliţios de criminal în spatele oricărui zâmbet. Lucrează 
într-un birou slab luminat, aproape întunecos, și spune că e doar 
ca să reducă strălucirea monitorului de la calculator (sic!). 

Refuzul de a îngădui ca Charlotte și Emily să fie fotografiate, 
pornit din dorinţa de a le apăra intimitatea și de a le proteja 
împotriva tachinărilor colegilor, era interpretat drept teama de 
niște răpitori pândind îndărătul fiecărui tufiș. Scrisese un roman 
despre o răpire cu câţiva ani în urmă. 

Despre Paige, „la fel de frumoasă și de cerebrală ca o eroină a 
lui Martin Stillwater” se spunea că era „un psihiatru a cărui 
muncă îi cere să se scufunde în secretele cele mai adânci ale 
clienţilor săi, ca și cum s-ar fi ocupat nu de consilierea copiilor 
traumatizaţi din cauza divorţului părinţilor sau a morţii cuiva 
drag, ci de analizarea în profunzime a celor mai cruzi ucigași în 
serie”. 

— Sperietoarea de Paige Stillwater, rosti el. Cum s-ar fi 
căsătorit cu mine dacă nu era deja puţin scrântită? 

Işi spuse că exagerează. 

închizând revista, zise: 

— Mulţumesc lui Dumnezeu că nu le-am lăsat pe fete să 
participe. Ar fi ajuns să arate precum copiii din Familia Addams. 

Din nou își spuse că exagerează, dar starea nu i se 
îmbunătăţi. Se simţea violat, banalizat; și faptul că își vorbea cu 
voce tare părea să adeverească noul său renume naţional de 
excentric amuzant. 

Răsuci cheia în contact și porni motorul. 

În timp ce traversa parcarea spre ieșire, Marty era chinuit de 
impresia că viața lui suferise prin amnezia de sâmbătă mai mult 
decât doar o înrăutăţire temporară, că articolul din revistă era 
totuși un alt indicator spre noua cale întunecată și că va merge 
o bună bucată de drum pe teren denivelat până să redescopere 
drumul mare și lin pe care îl pierduse. 


84 


Un vârtej de frunze lovi mașina, făcându-l să tresară. 
Frunzișul uscat zgâria capota ca ghearele unui animal sălbatic și 
hotărât să-și croiască drum înăuntru. 


4. 


Foamea îl învinge. Nu a dormit de vineri noaptea, a condus cu 
viteză mare peste jumătate de ţară și a trăit o oră și jumătate 
plină de emoţii în casa Stillwater, față în faţă cu destinul. 
Rezervele de energie i s-au epuizat. Tremură și nu are putere în 
genunchi. 

In bucătărie dă iama în frigider, îngrămădind mâncare pe 
masa din stejar folosită pentru micul dejun. Înghite câteva felii 
de cașcaval, o jumătate de franzelă, câteva murături, o bucată 
dintr-un kilogram de șuncă, amestecându-le pe toate, fără să se 
obosească să facă sanavișuri, o gură de aici, o gură de colo, 
mestecând șunca crudă ca să nu mai piardă timp cu gătitul, 
mâncând repede și concentrându-se numai asupra festinului, 
lacom, uitând de maniere, dând totul repede pe gât cu 
înghiţituri mari de bere care îi lasă dâre pe bărbie. Sunt atâtea 
lucruri pe care vrea să le facă până când se întorc copiii și soția, 
și nu știe când exact să se aștepte la sosirea lor. Carnea grasă e 
greţoasă, așa că, din când în când, înmoaie degetele într-un 
borcan larg cu maioneză și le scoate pline de sos, lingându-le ca 
să ungă gura plină de mâncare pe care nu o poate înghiţi nici cu 
ajutorul altei sticle de Corona. Își încheie masa cu două felii 
groase de prăjitură de ciocolată, dându-le și pe ele pe gât cu 
bere. După care curăţă în grabă mizeria cu șerveţele de hârtie și 
se spală pe mâini la chiuvetă. 

E ca nou. 

Se întoarce la etaj cu fotografia în ramă de argint în mână, 
urcând treptele două câte două. O ia spre dormitorul mare, 
unde aprinde amândouă lămpile de veghe. 

Privirea i se oprește pentru o clipă pe patul dublu, emoționat 
de gândul de a face sex cu Paige. A face dragoste. Când o faci 
cu cineva la care ţii cu adevărat se numește „a face dragoste”. 

Ține cu adevarat la ea. 

Trebuie să ţină. 

Doar e soţia lui. 


85 


Ştie că are fața blândă, nemaipomenită, cu buze pline și 
trăsături osoase frumoase și ochi zâmbitori, dar din fotografie 
nu-și poate da seama de prea multe lucruri legate de corpul ei. 
Işi închipuie că are pieptul mare, abdomenul plat, picioare lungi 
și frumos modelate, și abia așteaptă să se culce cu ea, s-o 
pătrundă adânc. 

In faţa comodei, deschide sertarele până îi găsește lenjeria. 
Mângâie un jupon, cupele netede ale unui sutien, o cămașă cu 
broderii. Scoate din sertar o pereche de chiloţi de mătase și își 
freacă faţa cu ei, respirând adânc și repetându-i numele în 
șoaptă. 

Va fi cu totul altceva să facă dragoste faţă de sexul slinos la 
care se deda cu stricatele agăţate prin baruri; acele împreunări 
îl făceau mereu să se simtă golit, înstrăinat, frustrat că nevoia 
disperată de intimitate adevărată nu îi era îndeplinită. 
Frustrarea dă naștere la furie; furia duce la ură; asta nu se va 
aplica atunci când va face dragoste cu Paige pentru că locul lui 
e în braţele ei mai mult decât oriunde altundeva. Cu ea nevoia îi 
va fi satisfăcută cu totul, la fel ca și dorinţa. Împreună vor 
ajunge la o unire mai presus de orice își poate el închipui, o 
unitate perfectă, exaltare, desăvârșire spirituală și fizică în 
același timp, lucruri văzute toate în nenumărate filme, trupuri 
scăldate în lumina aurie, extaz, o intensitate pătimașă a plăcerii 
posibilă doar în prezenţa iubirii. Nu va fi nevoit să o omoare 
după aceea fiindcă vor fi ca unul, două inimi bătând la unison, 
niciun motiv de crimă, sublim, toate nevoile satisfăcute pe 
deplin. 

Gândul la actul de iubire aproape îi taie răsuflarea. 

— O să te fac foarte fericită, Paige, îi promite imaginii ei din 
fotografie. 

Ura generează violență - iar violența alină câteodată. Dar 
dându-și seama că nu a făcut baie de sâmbătă și vrând să fie 
curat pentru ea, îi pune chiloţii de mătase la loc în grămada din 
care îi luase, închide sertarul de la comodă și merge în baie să 
facă duș. 

Se dezbracă de hainele luate sâmbătă în Oklahoma, cu mai 
puţin de douăzeci și patru de ore în urmă, din dulapul rulotei lui 
Jack, pensionarul cu părul alb. După ce strânge fiecare haină 
într-un mototol, le îndeasă într-un tomberon de alamă. 


86 


Compartimentul de duș e spaţios, iar apa minunat de caldă. 
Se clăbucește bine cu un săpun și în scurt timp norii de abur 
sunt îmbibaţi de o aromă florală aproape înăbușitoare. 

După ce se șterge cu un prosop galben, caută prin sertarele 
din baie până își găsește articolele de toaletă. Folosește un 
deodorant cu bilă și își pieptănă apoi părul pe spate, ca să îl lase 
să se usuce singur. Se bărbierește cu un aparat electric, se 
stropește cu puţină colonie mirosind a lămâie și se spală pe 
dinţi. 

Se simte ca nou. 

Din jumătatea lui de dulap alege o pereche de chiloți din 
bumbac, niște blugi, o cămașă din flanel în carouri negre și 
albastre, șosete sport și o pereche de pantofi Nike. Totul îi vine 
perfect. 

E bine să fii acasă. 


5. 


Paige stătea la una din ferestre și privea norii cenușii venind 
dinspre vest, purtați de un vânt dinspre coastă. Pe măsură ce 
aceștia se apropiau, pământul se întuneca sub ei și casele 
înveșmântate în soare își puneau pelerine de umbră. 

Sanctuarul ei din biroul cu trei încăperi de la etajul șase avea 
două geamuri mari, care ofereau priveliștea banală a unei 
autostrăzi, a unui centru comercial și a  acoperișurilor 
îngrămădite ale cartierelor de locuinţe care păreau să se întindă 
de peste Orange County până la infinit. l-ar fi plăcut o vedere 
spre ocean sau o fereastră care să dea spre o curte cu vegetaţie 
luxuriantă, dar asta ar fi însemnat o chirie mai mare, de care nu 
ar fi putut fi vorba la începutul carierei de scriitor a lui Marty, 
când ea era sprijinul financiar al familiei. 

Acum, în ciuda succesului lui tot mai mare și a venitului 
impresionant, era încă riscant să se încarce cu o chirie mai 
mare. Nici chiar o carieră literară prosperă nu însemna o 
existenţă fără griji. Dacă se simţea rău, patronul unui aprozar 
avea angajaţi care să vândă mai departe portocale și mere în 
lipsa lui, dar dacă Marty se îmbolnăvea, întreaga afacere se 
oprea scârțâind. 

lar Marty era bolnav. Poate chiar grav. 


87 


Nu, nu voia să se gândească la asta. Nu știau nimic sigur. 
Semăna cu Paige cea de dinainte de căsătoria cu Marty, când își 
făcea griji din simple presupuneri, nu din ceea ce se știa deja. 

Savurează momentul, i-ar fi spus Marty. Era un terapeut 
înnăscut. Uneori se gândea că învățase mai multe de la el decât 
de la cursurile pe care le urmase ca să-și ia doctoratul în 
psihologie. 

Savurează momentul. 

Într-adevăr, forfota constantă de sub fereastră era tonifiantă. 
Și de unde fusese odată atât de predispusă melancoliei, încât 
vremea mohorâtă o putea întrista, toți acești ani petrecuți cu 
Marty și buna lui dispoziţie de nezdruncinat o făcuseră să poată 
vedea frumuseţea sumbră dintr-un început de furtună. 

Se născuse și crescuse într-o casă lipsită de iubire, la fel de 
sinistră și de rece ca o peșteră arctică. Dar acele vremuri erau 
departe și urmările lor se estompaseră de mult. 

Savurează momentul. 

Verificându-și ceasul, trase draperiile căci dispoziția 
următorilor doi pacienţi nu ar fi rămas neatinsă de vremea 
mohorâtă. 

După ce ferestrele fură acoperite încăperea era la fel de 
primitoare ca un salon dintr-o casă de locuit. Biroul, cărțile și 
dosarele erau în al treilea cabinet, rareori vizitat de cei pe care îi 
examina. Îi întâmpina mereu în camera aceasta mai primitoare. 
Canapeaua înflorată cu mulţimea de perne dădea mult farmec și 
fiecare dintre cele trei fotolii tapisate cu pluș erau destul de 
confortabile pentru ca micii oaspeți să se poată ghemui cu totul 
în ele, cu picioarele adunate sub ei. Lămpi de un verde pal cu 
abajururi de mătase și franjuri aruncau o lumină caldă, care juca 
în bibelourile de pe măsuțe și în smalţul figurinelor de porțelan 
Lladro din vitrina din lemn de mahon. 

De obicei Paige își servea pacienţii cu ciocolată caldă și 
prăjituri, sau covrigei cu un pahar de Cola rece, și astfel se 
ușura conversaţia, impresia generală fiind că ești acasă la 
bunica. Era cel puţin așa cum fusese casa bunicii în vremurile 
când nicio bunică nu-și făcea operaţie estetică, nu se remodela 
prin liposucțiune, nu divorța de bunicul, nu mergea în croaziere 
pentru burlaci la Cabo San Lucas și nu zbura cu prietenul ei la 
Vegas pe perioada week-end-ului. 


88 


Majoritatea clienţilor erau uimiţi la prima vizită fiindcă nu 
găseau operele complete ale lui Freud, o canapea de terapie și 
atmosfera prea solemnă a unui cabinet psihiatric. Chiar și atunci 
când le amintea că ea nu era psihiatru sau doctor, ci un consilier 
licențiat în psihologie, care vedea mai degrabă „clienţi” decât 
„pacienţi”, oameni cu probleme de comunicare mai degrabă 
decât cu nevroze sau psihoze, aceștia rămâneau uimiţi cam o 
jumătate de oră. Până la urmă camera - și, îi plăcea ei să 
creadă, atitudinea ei relaxată - îi cucerea. 

Consultaţia de la ora două, ultima de pe ziua aceea, era cu 
Samantha Acheson și fiul ei de opt ani, Sean. Primul soţ al 
Samanthei, tatăl lui Sean, murise imediat după ce băiatul 
împlinise cinci ani. Doi ani și jumătate mai târziu Samantha se 
recăsătorise, iar problemele de comportament ale lui Sean 
începuseră practic în ziua nunţii, rezultatul evident al părerii lui 
eronate că mama îl înșelase pe tatăl mort și că ar fi putut într-o 
zi să-l înșele și pe el. Timp de cinci luni, Paige se întâlnise cu 
băiatul de două ori pe săptămână, îi câștigase încrederea 
deschizând linii de comunicare ca să poată discuta despre 
durerea și frica și mânia pe care nu le putea dezvălui mamei. 
Astăzi, Samantha urma să participe pentru prima dată, ceea ce 
reprezenta un pas important, fiindcă, de obicei, progresele erau 
rapide din momentul în care copilul era gata să spună părintelui 
ce îi spusese consilierului său. 

Se așeză în fotoliul pe care și-l păstra pentru sine și se întinse 
spre măsuţă după telefon, o reproducere după un model vechi, 
care servea și ca interfon între cabinet și sala de primire. Voia 
să o roage pe Millie, secretara sa, să-i trimită înăuntru pe 
Samantha și pe Sean Acheson, dar interfonul zbârnâi înainte să 
ridice ea receptorul. 

— E Marty pe linia unu, Paige. 

— Mulţumesc, Millie. Apăsă pe butonul pentru linia unu. 
Marty? 

Acesta nu răspunse. 

— Marty, ești acolo?, întrebă ea, uitându-se să vadă dacă a 
apăsat butonul corect. 

Beculeţul era aprins, dar nu se auzea nimic. 

— Marty? 

— Îmi place sunetul vocii tale, Paige. Atât de melodioasă. 

Suna... ciudat. 


89 


Inima începu să i se zbată în piept și se luptă să-și învingă 
teama care creștea în ea. 

— Ce a spus doctorul? 

— Imi place poza ta. 

— Poza mea? spuse ea nedumerită. 

— Îmi place părul tău, ochii tăi. 

— Marty, nu... 

— De tine am nevoie. 

— S-a întâmplat ceva? întrebă ea cu gura uscată. 

Dintr-o dată, el începu să vorbească foarte repede, 
îngrămădind propozițiile: 

— Vreau să te sărut, Paige, să-ţi sărut sânii, să te iau în braţe, 
să fac dragoste cu tine. O să te fac foarte fericită. Vreau să fiu în 
tine, o să fie ca în filme, extaz. 

— Marty, dragă, ce... 

Celălalt închise, tăindu-i vorba. 

La fel de surprinsă și de nedumerită pe cât era de îngrijorată, 
Paige ascultă sunetul de ton înainte să pună receptorul în furcă. 

Ce naiba? 

Era ora două și se îndoia că vizita la Guthridge durase o oră; 
deci, nu o sunase din cabinetul doctorului. Pe de altă parte, nu 
ar fi avut timp să conducă până acasă, ceea ce însemna că o 
sunase de pe drum. 

Ridică receptorul și formă numărul telefonului din mașină. 
Răspunse la al doilea apel și ea îi zise: 

— Marty, ce naiba s-a întâmplat? 

— Paige? 

— Ce-a fost asta? 

— Care asta? 

— Să-mi săruţi sânii, pentru numele lui Dumnezeu, ca-n filme, 
extaz. 

El ezită și se auzi zgomotul slab de la motorul Fordului, ceea 
ce însemna că era la volan. După câteva clipe îi răspunse: 

— Nu înţeleg nimic, fetițo. 

— Acum un minut ai sunat aici, purtându-te ca și cum... 

— Nu. Nueu. 

— Nu ai sunat aici? 

— Nu. 

— E o glumă? 

— Vrei să spui că a sunat cineva și s-a dat drept mine? 


90 


— Da, a fost... 

— Avea vocea ca a mea? 

— Da. 

— Exact ca a mea? 

Paige se gândi o clipă. 

— Ei, nu chiar. Semăna mult cu a ta și atunci... nu chiar ca a 
ta. E greu să-ţi explic. 

— Sper că ai închis când a devenit obscen. 

— Tu... el, se corectă ea, a închis primul. Și în plus nu a fost 
un telefon obscen. 

— Nu? Ce era cu sărutatul sânilor? 

— Păi nu suna obscen pentru că am crezut că ești tu. 

— Paige, amintește-mi - când a fost ultima oară când te-am 
sunat la serviciu să-ţi vorbesc de sărutat sânii? 

— Păi... niciodată, cred, râse ea. Dar poate că n-ar fi o idee 
rea din când în când, ca să se mai înveselească ziua, adăugă 
Paige în clipa când începu și el să râdă. 

— Sunt buni de sărutat. 

— Mulţumesc. 

— La fel și fesele. 

— M-ai făcut să mă înroșesc, spuse ea, ceea ce era adevărat. 

— La fel și... 

— Acum e deja obscen, zise ea. 

— Mda, dar eu sunt cel agresat. 

— De unde până unde? 

— Tu m-ai sunat pe mine și mi-ai cam cerut să vorbesc 
obscen. 

— Cred că așa e. Emanciparea femeilor, știi tu. 

— Unde o să ducă toate astea? 

O variantă îngrijorătoare îi trecu prin minte lui Paige, dar nu 
vru să-i dea glas: poate că telefonul chiar fusese de la Marty, 
dat de la aparatul din mașină în timpul unei amnezii 
asemănătoare celei de sâmbătă după-amiază, când repetase 
monoton acele două cuvinte la un reportofon timp de șapte 
minute și nu își mai amintise apoi nimic. 

Bănui că același gând îi venise și lui, fiindcă se opriseră 
amândoi în același timp. 

În cele din urmă Paige sparse tăcerea; 

— Ce-a avut de zis Paul Guthridge? 

— Crede că e vorba de stres. 


91 


— Aşa crede? 

— Aranjează niște analize pentru mâine sau pentru miercuri. 

— Dar nu era îngrijorat? 

— Nu. Sau s-a prefăcut că nu e. 

Felul familiar de a fi al lui Paul nu se regăsea în modul în care 
le comunica informaţii esenţiale pacienţilor. Era întotdeauna 
direct și la obiect. Chiar și atunci când Charlotte fusese foarte 
bolnavă și când unii doctori ar fi îndulcit variantele alarmante ca 
să-i lase pe părinţi să se obișnuiască încet cu scenariul cel mai 
sumbru, Paul evaluase sincer situaţia fetei cu Paige și cu Marty. 
Știa că un adevăr spus pe jumătate sau un optimism fals nu 
trebuiau niciodată luate drept compasiune. Dacă Paul nu părea 
să fie mai îngrijorat ca de obicei de starea și simptomele lui 
Marty, asta era o veste bună. 

— Mi-a dat numărul pe care îl avea în plus din revista People, 
spuse Marty. 

— Ihî. Spui asta de parcă ţi-ar fi dat o pungă cu rahat de 
câine. 

— Eh, nu e ce speram. 

— Nu e chiar așa de rău pe cât crezi, replică ea. 

— De unde știi? Încă nu l-ai văzut. 

— Dar te cunosc și știu ce reacţii ai la asemenea lucruri. 

— Într-o fotografie arăt ca monstrul lui Frankenstein mahmur. 

— Întotdeauna mi-a plăcut Boris Karloff. 

Marty oftă. 

— Cred că pot să-mi schimb numele. O să fac o operație 
estetică și o să mă mut în Brazilia. Dar înainte să rezerv bilete 
pentru Rio, vrei să merg să iau copiii de la școală? 

— li iau eu. O să întârzie o oră astăzi. 

— Ah, așa e, luni. Lecţii de pian. 

— O să fim acasă pe la patru și jumătate, spuse ea. Poţi să-mi 
arăţi revista și să-mi plângi pe umăr toată seara. 

— Da’ de unde. O să-ți arăt revista și o să-ţi sărut sânii toată 
seara. 

— Eşti nemaipomenit, Marty. 

— Și eu te iubesc, fetiţo. i 

Când închise, Paige zâmbea. Intotdeauna reușea să o facă să 
zâmbească, chiar și în clipele cele mai întunecate. 

Refuză să se gândească la telefonul ciudat, la boli, la crizele 
de amnezie sau la pozele care-l făceau să arate ca un monstru. 


92 


Savurează momentul. 

Asta făcu timp de câteva minute, apoi o sună pe Millie pe 
interfon și o rugă să-i invite înăuntru pe Samantha și pe Sean 
Acheson. 


6. 


Stă în cabinetul lui, pe scaunul mare din spatele biroului. E 
confortabil. Aproape că-i vine să creadă că a mai stat în el. 

Cu toate acestea, e neliniștit. 

Deschide calculatorul. E un computer personal IBM cu un hard 
disk foarte încăpător. Un instrument bun. Nu își amintește să-l fi 
cumpărat. 

După ce sistemul rulează un program de inventariere a 
datelor, monitorul mare îi afișează un „Meniu Principal” care 
include opt variante, majoritatea de tehnoredactare. Alege 
WordPerfect 5.1 și acesta se încarcă. 

Nu își amintește să fi învăţat să opereze un calculator sau 
programul WordPerfect. Această pregătire e învăluită într-o 
negură a uitării, la fel ca și cea într-ale armelor și familiaritatea 
sa neobișnuită cu rețelele stradale din diverse orașe. Se pare că 
superiorii lui consideraseră că va avea nevoie să înțeleagă 
operarea de bază pe calculator și să fie familiar cu anumite 
programe pentru a-și îndeplini misiunile. 

Imaginea de pe monitor dispare. 

Gata. 

In colțul din dreapta jos al ecranului albastru mai multe litere 
și cifre albe îi spun că se află în documentul întâi, pe pagina 
întâi, rândul unu, coloana zece. 

Gata. E gata să scrie un roman. Meseria lui. 

Privește monitorul alb, încercând să se apuce de treabă. Nu 
se așteptase să fie atât de greu să înceapă. 

A adus cu el o sticlă de Corona din bucătărie, bănuind că va 
avea nevoie să-și limpezească gândurile. la o înghiţitură 
zdravănă. Berea e rece, răcoritoare și știe că e exact ceea ce îi 
trebuie ca să se pornească. 

După ce termină jumătate de sticlă și își recapătă încrederea, 
începe să scrie. Tastează două cuvinte, apoi se oprește: 

Un bărbat. 


93 


Un bărbat, ce? 

Privește câteva minute ecranul, apoi scrie „intră în cameră.” 
Dar ce cameră? Într-o casă? Într-o clădire cu birouri? Cum arată 
camera? Cine mai e în ea? Ce caută bărbatul acesta în această 
cameră, de ce e aici? Trebuie să fie o cameră? Ar putea intra 
într-un tren, un avion, un cimitir? 

Şterge „intră în cameră” și înlocuiește cu „era înalt”. Deci 
bărbatul e înalt. Contează că e înalt? Va fi înălțimea importantă 
în poveste? Ce culoare au ochii, părul? E european, negru sau 
asiatic? Cu ce e îmbrăcat? Și până la urmă, trebuie să fie un 
bărbat? Nu ar putea fi o femeie? Sau un copil? 

Cu întrebările acestea în minte, șterge cuvintele și începe 
povestea de la început: 

Un... 

Privește ecranul. E înfricoșător de gol. Mult mai gol decât 
fusese înainte, nu doar cu șase litere mai gol prin ștergerea lui 
„Dărbat”. Variantele care să urmeze acel articol simplu „un” 
sunt nesfârșite, ceea ce face alegerea celui de-al doilea cuvânt 
cu mult mai descurajantă decât ar fi crezut înainte să se așeze 
în scaunul negru de piele și să pornească aparatul. 

Şterge „un”. 

Ecranul e gol. 

Gata. 

Termină sticla de Corona. E rece și răcoritoare, dar nu îi 
limpezește gândurile. 

Merge la rafturi și scoate opt din romanele cu numele lui 
Martin Stillwater. Le duce la birou și o vreme stă și citește pagini 
de început, încercând să-și stimuleze creierul. 

Destinul lui este să fie Martin Stillwater. Asta se înţelege 
perfect. 

Va fi un tată bun pentru Charlotte și Emily. 

Va fi un soț și un iubit bun pentru frumoasa Paige. 

Și va scrie romane. Romane polițiste. 

După cum se vede a mai scris, cel puţin zece așa că mai 
poate scrie. Trebuie doar să-și recapete priceperea, să învețe 
din nou. 

Ecranul e gol. 

Își pune degetele pe tastatură, gata să înceapă să scrie. 

Ecranul e atât de gol. Gol, gol, gol. Își râde de el. 


94 


Bănuind că este doar intimidat de zumzetul încet și persistent 
al ventilatorului de la monitor și de fereastra necruțătoare și 
albastră a documentului întâi, pagina întâi, închide calculatorul. 
Liniștea rezultată e o binecuvântare dar ecranul gri și plat al 
monitorului este și mai batjocoritor decât fereastra albastră; 
închiderea aparatului pare o acceptare a înfrângerii. 

Trebuie să fie Martin Stillwater, ceea ce înseamnă că trebuie 
să scrie. 

Bărbatul. Bărbatul era. Bărbatul era înalt, cu ochi albaștri și 
păr blond, îmbrăcat cu un costum albastru, cămașă albă și 
cravată roșie, în jur de treizeci de ani, și nu știa ce făcea în 
camera în care intrase. La naiba. Nu-i bine. Bărbatul. Bărbatul. 
Bărbatul... 

Trebuie să scrie, dar fiecare încercare duce repede la 
frustrare. Frustrarea se schimbă în curând în mânie. Tiparul 
cunoscut. Mânia generează o ură specială împotriva 
calculatorului, o lehamite de el, și de asemenea o ură mai puţin 
concentrată împotriva locului său nemulțumitor în lume, 
împotriva lumii însăși și împotriva fiecăruia dintre locuitorii ei. 
Are nevoie de atât de puţin, jalnic de puţin, doar să aparţină 
unui loc, să fie ca alţi oameni, să aibă o casă și o familie, să aibă 
o menire pe care să o înțeleagă. E chiar atât de mult? Da? Nu 
vrea să fie bogat, să se tragă de șireturi cu crema societăţii, să 
participe la mese simandicoase. Nu cere faimă. După multe 
chinuri, nedumerire și singurătate are acum un cămin, o nevastă 
și doi copii, un drum, un destin, dar simte cum îi scapă totul 
printre degete. Are nevoie să fie Martin Stillwater, dar ca să fie 
Martin Stillwater trebuie să fie în stare să scrie, iar el nu știe să 
scrie, fir-ar să fie, nu știe să scrie. Cunoaște planul stradal din 
Kansas City, din alte orașe, și știe totul despre arme, despre 
cum să desfaci yale fiindcă îngropaseră știința asta în el - 
oricine ar fi fost ei - nu găsiseră potrivit să-i inoculeze și datele 
despre cum să scrii romane polițiste, și de care are nevoie 
disperată dacă va fi să fie Martin Stillwater, dacă va fi să o 
păstreze pe Paige, o soţie minunată, pe fete și noua lui soartă 
care i se scurge, scurge, scurge printre degete, evaporându-se 
astfel unica lui șansă la fericire pentru că sunt toți împotriva lui, 
toți, toată lumea, împotriva lui, hotărâți să-l ţină izolat și 
nedumerit. Și de ce? De ce? Îi urăște pe ei, schemele lor și 


95 


puterea lor fără chip, îi disprețuiește pe ei și instrumentele lor 
cu atâta pasiune amară, încât... 

Cu un strigăt de mânie izbește cu pumnul în ecranul 
întunecat al calculatorului, lovind reflexia lui sălbatică, dar și 
instrumentul și tot ceea ce reprezintă el. Zgomotul sticlei care 
se împrăștie răsună strident în casa tăcută, iar vidul din 
interiorul monitorului țâșnește împreună cu un fâsâit scurt. 

Își scoate mâna din resturi, în vreme ce cioburi de sticlă 
clincăne mai departe pe tastatură, și își privește sângele 
strălucitor. Fulgere scurte sclipesc din șiragurile dintre degetele 
sale și dintre două încheieturi. Un ciob izolat e înfipt în carnea 
palmei. 

Deși încă e mânios, își reia treptat controlul asupra sa. Uneori 
violenţa alină. 

Răsucește scaunul de lângă calculator ca să stea cu fața la 
partea cealaltă a spaţiului de lucru în formă de U, unde se 
întinde ca să-și examineze rănile în lumina veiozei. Țepii de 
sticlă din carne sclipesc ca niște bijuterii. 

Simte doar o durere ușoară și știe că aceasta va dispărea în 
curând. E tare și gata s-o ia de la capăt; se bucură de o 
capacitate de refacere excelentă. 

Câteva din fragmentele ecranului nu i-au pătruns adânc în 
mână și poate să le scoată cu unghiile. Dar altele sunt înfipte 
tare în carne. 

Împinge scaunul de lângă birou, se ridică în picioare și 
pornește spre dormitorul mare. Va avea nevoie de o pensetă ca 
să scoată așchiile mai încăpăţânate. 

Deși la început sângerase din plin, hemoragia dă înapoi. Ține 
totuși brațul în aer, cu mâna în sus, așa că sângele se va scurge 
în jos pe încheietură și pe sub mâneca cămășii în loc să picure 
pe covor. 

După ce va scoate cioburile, poate că o va suna din nou pe 
Paige la serviciu. 

Fusese atât de emoţionat când îi găsise numărul de telefon de 
la cabinet pe rolodexul din camera lui de lucru și era nerăbdător 
să îi vorbească. Părea inteligentă, plină de încredere. Vocea 
avea un ușor timbru gutural pe care îl găsea sexy. 

Va fi minunat dacă va fi și sexy. La noapte vor dormi în 
același pat. Vor face dragoste de mai multe ori. Amintindu-și 
figura din fotografie și vocea gravă de la telefon, e convins că îi 


96 


va satisface dorinţele așa cum nu i-au mai fost satisfăcute 
niciodată, că nu îl va lăsa neîmplinit și frustrat ca atâtea alte 
femei. 

Speră că e pe măsura așteptărilor sale, sau le depășește 
chiar. Speră că nu va avea niciun motiv să-i facă vreun rău. 

În dormitorul mare găsește o pensetă în sertarul în care Paige 
își păstrează fardurile, foarfecele pentru cuticule, pilele de 
unghii, pietrele pentru călcâie și alte articole de toaletă. 

Își ține mâna deasupra bazinului chiuvetei. Deși sângerarea i 
se oprise, șuvoiul izbucnește din nou din fiecare loc din care 
scoate câte o bucată de sticlă. Dă drumul la apa fierbinte ca să 
se scurgă sângele. 

Poate diseară, după ce vor face sex, va vorbi cu Paige despre 
impasul lui scriitoricesc. Dacă i se mai întâmplase așa ceva, 
atunci ea o să-și amintească ce măsuri a luat ca să depășească 
criza de inspiraţie. Într-adevăr, e sigur că va ști soluţia. 

Plăcut surprins și cu un sentiment de ușurare, își dă seama că 
nu mai trebuie să-și rezolve problemele singur. Ca om căsătorit, 
are un partener devotat căruia să-i împărtășească multele 
probleme de peste zi. 

Ridicându-și capul și privindu-și imaginea reflectată în 
oglindă, surâde și spune: 

— Acum am o soție. 

Descoperă o pată de sânge pe obrazul drept și o alta pe nas. 

— Eşti foarte neîngrijit, Marty, râde el ușor. Trebuie să faci 
curat după tine. Ai o soţie acum. Sotțiilor le place ca soții lor să 
fie îngrijiţi. 

Își întoarce atenţia din nou asupra mâinii și scoate cu penseta 
toţi ţepii de sticlă. 

Din ce în ce mai bine dispus, râde iar și spune: 

— Primul lucru mâine dimineaţă o să trebuiască să ies să 
cumpăr un monitor nou de calculator. 

Clătină din cap, uimit de propria sa comportare copilărească. 

— Eşti altfel, Marty. Dar bănuiesc că așa trebuie să fie 
scriitorii, temperamentali, nu? 

După ce scoate ultima așchie de sticlă dintre două degete, 
lasă penseta jos și își ține mâna rănită sub apă fierbinte. 

— Nu poţi s-o mai duci așa. Nu mai merge. O să le sperii de 
moarte pe micuța Emily și pe Charlotte. 

Se privește din nou în oglindă, clatină din cap și surâde. 


97 


— Neburnule, își spune, ca și cum ar vorbi plin de afecţiune cu 
un prieten ale cărui slăbiciuni le găsește fermecătoare. Ce 
nebun. 

Viaţa e frumoasă. 


T 


Norii plumburii coborâseră de grei ce erau. După spusele unui 
buletin radiofonic, urma să plouă spre seară, ceea ce însemna 
ambuteiaje la orele de vârf de navetă care ar fi făcut din iad un 
loc mai bun decât autostrada San Diego. 

De la cabinetul lui Guthridge, Marty ar fi trebuit să meargă 
direct acasă. Ajunsese aproape de final cu romanul la care 
muncea, iar la ultimele secvențe ale acțiunii lucra cât mai mult 
timp posibil, fiindcă prea multe puncte de atracție erau 
dezastruoase pentru momentul narativ. 

În plus, era neobișnuit de temător în privinţa condusului. 
Privind în urmă, reuși să ţină socoteala evenimentelor minut cu 
minut, de când plecase de la doctor, și era sigur că nu o sunase 
pe Paige în timpul unei amnezii la volanul Fordului. E adevărat, 
cel care suferă o amnezie nu își aduce aminte de criză, așa că 
până și o reconstrucție meticuloasă a ultimei ore ar fi putut să 
nu dezvăluie adevărul. În timpul documentării pentru Un episcop 
mort, descoperise victime care călătoriseră sute de kilometri și 
se întâlniseră cu o mulţime de oameni în timpul unei stări de 
disociere, și totuși, mai apoi nu-și aminteau nimic din faptele lor. 
Pericolul nu era atât de mare ca atunci când conduci beat... deși 
să mânuiești cu viteză mare o tonă și jumătate de oţel pe 
jumătate treaz, nu era un lucru foarte inteligent. 

Cu toate acestea, în loc să meargă acasă, se îndreptă spre 
complexul comercial Mission Viejo. Se cam dusese toată ziua de 
muncă. Și era prea agitat ca să citească sau să se uite la 
televizor până când se întorceau fetele și Paige acasă. 

Când viața e dură, durii fac cumpărături, așa că se uită printre 
cărţi și casete și cumpără un roman de Ed McBain și un compact 
disc cu Alan Jackson, sperând că asemenea îndeletniciri lumești 
îl vor ajuta să-și uite necazurile. Păși de două ori prin fata 
magazinului cu prăjituri, jinduind la bucăţile mari cu fulgi de 


98 


ciocolată și arahide, dar găsind puterea necesară să reziste 
imaginilor apetisante. 

Se gândi că lumea e un loc mai bun dacă nu știi ce este 
nutriția sănătoasă. 

Când plecă de la magazin, stropii de ploaie rece pictau 
desene de camuflaj pe trotuarele de beton. Fulgeră în timp ce el 
alerga spre Ford, tunete prelungi tăiară cerul gata de prăpăd și 
stropii se transformară în șuvoi când închise portiera și se așeză 
la volan. 

În drum spre casă, pe Marty îl încântară extraordinar străzile 
strălucitoare în argintul ploii, plescăitul anvelopelor ce înspumau 
băltoacele adânci și priveliștea frunzișului palmierilor în vânt, 
care păreau că piaptănă cosiţele cărunte ale cerului neguros și 
care îi aminteau de anumite povestioare de Somerset Maugham 
și de un film vechi cu Bogart. Cum ploaia nu era un lucru des în 
California însetată, câștigul și ineditul anulau inconvenientul 
situaţiei. 

Parcă în garaj și intră în casă prin ușa ce ducea în bucătărie, 
bucurându-se de umezeala grea a aerului și de mirosul de ozon 
care însoțea întotdeauna începutul furtunii. 

In bucătăria plină de umbre, ceasul cu un afișaj luminos de 
culoare verde arăta 4:10. Paige și fetele puteau fi acasă în 
douăzeci de minute. 

Trecând din cameră în cameră, aprinse lămpile și aplicele. 
Casa nu părea niciodată mai plăcută decât atunci când era 
inundată de lumina caldă a becurilor în timp ce ploaia ropotea 
pe acoperiș, iar perdeaua cenușie a ploii făcea lumea nevăzută 
prin ferestre. Se hotărî să aprindă șemineul cu gaz din camera 
de zi și să pregătească tot ce trebuia pentru ca ciocolata caldă 
să poată fi preparată după ce ajungeau Paige și fetele. 

Se duse mai întâi la etaj ca să verifice faxul și robotul 
telefonic din birou. Secretara lui Paul Guthridge trebuia să fi 
sunat deja ca să-i comunice programările pentru analize la 
spital. 

Avea, de asemenea, o presimţire că impresarul său îi lăsase 
un mesaj despre o vânzare de drepturi de autor pentru vreo ţară 
străină, sau poate vești despre vreo ofertă de ecranizare, ceea 
ce era un motiv de sărbătorit. Curios, furtuna îl bine dispusese 
în loc să-l demoralizeze, poate pentru că vremea turbulentă te 
făcea de obicei să te concentrezi asupra plăcerilor din casă, deși 


99 


lui îi stătea în fire să găsească motive să fie cu un pas înainte 
chiar și atunci când pesimismul era reacţia cea mai firească. Nu 
putea niciodată să fie trist prea mult timp; iar de sâmbătă 
avusese destule gânduri negre să-i ajungă pentru câţiva ani. 

Intrând în cabinet, întinse mâna după întrerupătorul de pe 
perete ca să aprindă lustra, dar nu-l atinse, surprins să vadă că 
veioza vitrată și cea de pe birou erau aprinse. Intotdeauna 
stingea luminile când pleca de acasă. Totuși, înainte să 
pornească spre cabinetul doctorului, fusese în mod inexplicabil 
apăsat de senzaţia ciudată de a fi în calea unei forțe implacabile 
și se părea că nu fusese destul de atent ca să stingă veiozele. 

Amintindu-și cât de gravă fusese criza de anxietate din garaj, 
când aproape paralizase de groază, Marty simţi cum i se mai 
dezumflă balonul de optimism. 

Faxul și robotul telefonic erau în colţul îndepărtat al zonei de 
lucru în formă de U. Butonul de mesaje era aprins la al doilea 
aparat, și câteva foi subţiri de hârtie stăteau în tava faxului. 

Înainte să ajungă la vreunul dintre aparate, Marty zări 
monitorul făcut țăndări, cu dinţi de sticlă rânjind în cadru. Un 
hău negru se căsca în mijloc. O bucată de sticlă scrâșni sub 
pantof când trase deoparte scaunul de la birou și privi 
calculatorul fără să-i vină a crede. 

Bucăţele inegale din ecran se îngrămădeau pe tastatură. 

| se puse un nod în stomac. Făcuse el și asta în timpul unei 
amnezii? Luase vreun obiect solid și făcuse calculatorul țăndări? 
Viaţa i se fărâmiţa ca monitorul distrus. 

Apoi observă pe tastatură și altceva în afara sticlei. În lumina 
slabă i se păru că vede picături de ciocolată topită. 

Încruntându-se, Marty atinse una dintre pete cu vârful 
degetului arătător. Era încă ușor cleioasă. | se lipi puţină de 
piele. 

Își puse mâna sub lampa de lucru. Substanţa lipicioasă de pe 
vârful degetului era roșie închis, aproape maro. Nu era 
ciocolată. 

Duse degetul pătat la nas și căută o aromă specifică. Mirosul 
era slab, abia se simţea, dar știu imediat ce era, știuse probabil 
din momentul în care o atinsese fiindcă la un nivel inconștient 
era programat să-l recunoască. Sânge. 

Cel care distrusese monitorul se tăiase. 

Mâinile lui Marty nu erau rănite. 


100 


În afară de o furnicătură pe șira spinării care îi făcuse piele 
găină pe ceafă, rămase cu totul nemișcat. 

Se întoarse încet, așteptându-se să descopere că cineva 
intrase în cameră după el. Dar era singur. 

Ploaia lovea pe acoperiș și gâlgâia în jos printr-un jgheab din 
apropiere. Fulgere vizibile luceau printre despărțţiturile dintre 
stinghiile late ale obloanelor verticale și tunetele răsunau în 
geamuri. 

Ascultă prin casă. 

Singurele zgomote erau cele ale furtunii. Și bubuitul rapid al 
inimii lui. 

Păși spre sertarele din partea dreaptă a biroului și îl deschise 
pe al doilea. Dimineaţă pusese înăuntru pistolul Smith & Wesson 
de 9 mm, deasupra unor hârtii. Se aștepta să nu mai fie acolo, 
dar din nou așteptările îi fură înșelate. Chiar și în lumina slabă și 
înșelătoare a veiozei cu abajur vitrat zări tocul strălucind 
amenințător. 

— Am nevoie de viaţa mea. 

Vocea îl făcu pe Marty să tresară, dar asta fu nimic pe lângă 
șocul paralizant care îl cuprinse când ridică privirea de pe armă 
și văzu cine vorbea. Bărbatul stătea în ușa dinspre hol. Purta 
ceea ce ar fi putut fi pantalonii și cămașa de flanel ale lui Marty, 
care i se potriveau fiindcă era o copie fidelă a lui Marty. De fapt, 
dacă nu ar fi fost hainele, intrusul ar fi putut fi o imagine 
reflectată în oglindă. 

— Am nevoie de viaţa mea, repetă încet bărbatul. 

Marty nu avea niciun frate, geamăn sau de vreun alt fel. Și 
totuși doar un geamăn identic ar fi putut să i se potrivească atât 
de mult în fiecare detaliu al feţei, la înălțime, greutate și 
conformatie. 

— De ce mi-ai furat viața? întrebă intrusul cu o curiozitate 
care părea sinceră. 

Vocea îi era joasă și reținută, ca și cum întrebarea nu ar fi fost 
de-a dreptul nebunească, de parcă ar fi fost chiar posibil, cel 
puțin din câte știa el, să furi o viață. 

Dându-și seama că vocea intrusului îi semăna și ea, Marty 
închise ochii și încercă se nege faptul ca acesta îi stătea în față. 
Se gândi că halucinează și că de fapt vorbea tot el și pentru 
fantomă ca un ventriloc inconștient. Amnezii, un coșmar 
neobișnuit de puternic, o criză de anxietate, acum halucinații. 


101 


Dar când deschise ochii, imaginea dublă era tot acolo, o iluzie 
încăpăţânată. 

— Cine ești? întrebă dublura. 

Marty nu putea vorbi fiindcă inima parcă i se mutase în gât și 
îl sugruma cu fiecare bătaie. Și nu îndrăznea să vorbească, 
pentru că să înceapă o discuţie cu o halucinație sigur ar fi 
însemnat să piardă ultimul contact fragil cu realitatea și să 
coboare de-a dreptul în nebunie. 

Fantoma își reformulă întrebarea, vorbind pe același ton de 
uimire și fascinare, dar destul de ameninţător pentru o șoaptă: 

— Ce ești? 

Cu nimic din alunecarea stranie și pâlpâirea fantomatică a 
vreunei apariţii fie psihologice, fie supranaturale, fără a fi nici 
transparentă, nici strălucitoare, dublura mai făcu un pas în 
cameră. Când se mișcă, umbrele și luminile jucară pe el la fel 
cum ar fi mângâliat orice obiect tridimensional. Părea la fel de 
solid ca un om adevărat. 

Marty observă pistolul din mâna dreaptă a intrusului. Ţeava 
era îndreptată spre podea. 

Dublura mai avansă un pas, oprindu-se la nu mai mult de doi 
metri și jumătate de partea cealaltă a biroului. Cu un surâs care 
te îngheţa mai mult decât ar fi putut-o face orice încruntătură, 
bărbatul înarmat spuse: 

— Cum e posibil? De ce acum? Devenim cumva aceeași 
persoană, ne unim ca într-un film știinţifico-fantastic? 

Groaza îi ascuţise lui Marty simţurile. Ca și cum s-ar fi uitat la 
dublura sa printr-o lupă, îi văzu fiecare contur, rid și por al feţei. 
În ciuda luminii slabe, mobila și cărţile din locurile umbrite se 
distingeau la fel de bine ca lucrurile pe care cădea fasciculul 
veiozei. 

Totuși, cu toată ascuţimea spiritului său de observaţie, nu 
putu recunoaște marca pistolului celuilalt. 

— Sau doar te omor și-ţi iau locul? continuă străinul. Și dacă 
te omor... 

Părea că orice halucinație trebuia să îi apară cu o armă 
familiară lui. 

— Amintirile pe care mi le-ai furat devin din nou ale mele 
după ce mori? Dacă te omor... 

Până la urmă, dacă această siluetă nu era decât o amenințare 
simbolică ieșită dintr-o minte bolnavă, atunci totul - fantoma, 


102 


hainele ei, armamentul ei - trebuiau să vină din experienţa și 
imaginaţia lui Marty. 

— Mă fac întreg? După ce mori, mă voi întoarce în familie? Voi 
ști să scriu din nou? 

Invers, dacă arma era adevărată, atunci și dublura era 
adevărată. 

Ridicând capul și aplecându-se ușor înainte, ca și cum ar fi 
fost foarte interesat de răspunsul lui Marty, intrusul zise: 

— Trebuie să scriu dacă voi fi ceea ce mi-e sortit să fiu, dar 
nu-mi vin cuvintele. 

Monologul, cu întoarcerile și ocolișurile lui, nu înceta să-l 
surprindă pe Marty, și nimic nu întărea ideea că intrusul fusese 
născocit de psihicul lui tulburat. 

Pentru prima dată în vocea dublurii se simţi o doză de mânie, 
mai degrabă reproș decât furie, dar care se accentuă din ce în 
ce: 

— Mi-ai furat și asta, cuvintele, talentul și am nevoie din nou 
de ele, atât de tare că mă doare. Un ţel, un sens. Ştii tu. 
Înţelegi? Orice ai fi, poti înţelege? Golul teribil, pustiul, Doamne, 
un pustiu atât de adânc, de întunecat. 

Acum arunca cuvintele iar ochii îi erau sălbatici. 

— Vreau ce e al meu, al meu, fir-ar să fie, viaţa mea, a mea, 
îmi vreau viaţa, soarta, pe Paige a mea, e a mea, pe Charlotte a 
mea, pe Emily a mea... 

Lăţimea biroului și cei doi metri și jumătate - cu totul erau trei 
metri și jumătate: ţintă directă. 

Marty trase pistolul de 9 mm din sertar, apucându-l cu 
amândouă mâinile, îi trase piedica și apăsă pe trăgaci în timp ce 
ridica ţeava. Nu îi păsa dacă ţinta era reală sau vreun spirit. Tot 
ce voia era să o facă să dispară înainte să-l omoare. 

Primul foc smulse o bucată din capătul celălalt al biroului și 
așchiile de lemn explodară ca un roi de viespi înfuriate care se 
ridică în aer. A doua și a treia oară gloanţele îl loviră pe celălalt 
Marty în piept. Nici nu trecură prin el ca și cum ar fost vreo 
ectoplasmă, nici nu îl sparseră ca pe o imagine din oglindă; 
bărbatul căzu din picioare pe spate, fiind luat prin surprindere 
înainte să-și ridice și el arma care îi zbură din mână și lovi cu un 
zgomot greu podeaua. Se prăbuși pe un corp de bibliotecă, 
trăgând o mulţime de cărţi pe jos, în timp ce sângele i se 
împrăștia pe piept - lisuse, atâta sânge - și ochii i se măriseră 


103 


de groază, fără să scoată niciun țipăt în afară de un „ah” încet 
care era mai mult un sunet de uimire decât de durere. 

Nenorocitul ar fi trebuit să cadă ca un bolovan într-un puț, dar 
rămase în picioare. În clipa în care se izbi de bibliotecă se 
îndepărtă de ea, se împletici prin ușa deschisă spre holul de la 
etaj și se făcu nevăzut. 

Uimit mai degrabă de faptul că trăsese într-adevăr în cineva 
decât că acel cineva era leit el, Marty se sprijini de birou, 
căutând disperat aer, de parcă nu ar mai fi inspirat de când 
dublura intrase pentru prima dată în cameră. Poate că asta și 
era. Să tragi într-un om de-adevăratelea era cu totul altfel decât 
să împuști un personaj într-un roman; era aproape ca și cum 
printr-un fel de magie o parte din impactul gloanţelor asupra 
țintei se întorcea chiar asupra celui care trăgea. Îl durea pieptul, 
era ameţit și vederea periferică i se înnegură pentru o clipă, 
stare din care își reveni printr-un act de voință. 

Nu îndrăznea să leșine. Se gândea că celălalt Marty trebuie să 
fie grav rănit, pe moarte, poate mort. Dumnezeule, sângele 
împrăștiat pe piept, flori de un roșu aprins, trandafiri. Dar nu era 
sigur. Poate că rănile doar păreau fatale, poate că puţinul pe 
care îl văzuse era înșelător și poate că dublura era nu numai în 
viaţă, dar și cu destule forţe ca să iasă din casă și să fugă. Dacă 
individul scăpase și trăia, se va întoarce mai devreme sau mai 
târziu, la fel de ciudat și de nebun dar chiar mai pătimaș, mai 
bine pregătit. Marty trebuia să termine ce începuse înainte ca 
dublura să aibă ocazia să facă același lucru. 

Aruncă o privire telefonului. Să sune la 911. Să cheme poliţia 
și apoi s-o ia după rănit. 

Dar ceasul de birou era lângă telefon și văzu ora - 4:26. Paige 
și fetele. Pe drum de la școală, mai târziu ca de obicei, întârziate 
de lecţiile de pian. O, Dumnezeule. Dacă intrau în casă și îl 
vedeau pe celălalt Marty sau îl găseau în garaj, puteau crede că 
era Marty a/ lor, ar alerga la el înspăimântate de răni, vrând să-l 
ajute, iar el poate că ar fi destul de puternic ca să le facă rău. 
Pistolul pe care îl scăpase era singura lui armă? Nu avea cum să 
spună asta. Și apoi, ticălosul putea să ia un cuţit din bucătărie, 
cuțitul de tăiat carne, să-l ascundă pe lângă el, la spate, să o 
lase pe Emily să se apropie, iar apoi să i-l înfigă ei în gât sau lui 
Charlotte în burtă. 


104 


Fiecare secundă conta. Lasă-l încolo de 911. Pierdere de 
vreme. Poliţiştii nu ar fi ajuns înainte lui Paige. 

Marty înconjură biroul cu picioarele șovăind, dar se mai 
întremă în timp ce traversă camera către hol. Văzu sângele 
împroșcat pe perete, prelingându-se pe cotoarele cărților sale și 
murdărindu-i numele. O pată de întuneric se furișa din nou la 
marginile vederii. Își încleștă dinţii și păși mai departe. 

Când ajunse la pistolul dublurii, îl trimise cu piciorul în altă 
parte a camerei, departe de ușă. Actul acesta simplu îi dădu un 
plus de încredere, căci părea ceea ce i-ar trece prin cap unui 
poliţist - să facă arma mai greu de găsit pentru făptaș. 

Poate că reușea să se descurce cu problema asta, să-i dea de 
cap, oricât de ciudată și înfricoșătoare ar fi fost, cu sângele și cu 
restul. Poate că n-o să păţească nimic. 

Să-i vină de hac individului. Să se asigure că e mort, mort de- 
a binelea, mort de-a binelea. 

Ca să-și scrie romanele polițiste, făcuse o grămadă de 
cercetări în felul de operare al oamenilor legii, nu numai studiind 
manuale de la academia de poliţie și filme de antrenament, dar 
și însoţind polițiști cu uniformă în ronduri de noapte și mergând 
cu detectivii particulari în timpul și în afara serviciului. Știa 
foarte bine cum să treacă printr-un cadru de ușă în asemenea 
situații. 

Nu fi prea încrezător. Imaginează-ți că ticălosul mai are o 
armă pe lângă cea pe care a scăpat-o, un pistol sau un cuţit. E 
mai ușor să mori în ușă decât oriunde altundeva pentru că nu 
știi ce e în spatele fiecărei uși. Ține arma cu amândouă mâinile 
în timp ce te miști, cu brațele în fată, drepte și țepene, verifică 
în stânga și-n dreapta în timp ce treci pragul, mișcând arma ca 
să acoperi ambele flancuri. Apoi alunecă într-una din părti și 
mișcă-te cu spatele lipit de perete ca să știi că ai tot timpul 
spatele acoperit și doar trei laturi de care să te îngrijești. 

Toate învățămintele astea îi trecură prin minte așa cum 
puteau să-i treacă prin minte unuia dintre personajele sale de 
polițiști pragmatici - și totuși, se purta ca orice civil panicat, 
mergând fără ţintă prin holul de la etaj, ţinând pistolul doar în 
mâna dreaptă, cu braţele moi, gâfâind, apărând mai mult ca 
țintă decât ca o ameninţare, fiindcă dacă te gândeai bine nu era 
poliţist, ci doar un dobitoc care uneori scria despre ei. Oricât de 
mult te complăceai în fantezie, nu puteai tră; în ea, nu te puteai 


105 


purta ca un poliţist în situaţii tensionate dacă nu erai antrenat 
ca un poliţist. Fusese la fel de vinovat ca oricine altcineva de a fi 
amestecat ficțiunea cu realitatea, crezând că era la fel de 
invincibil ca un erou de pe o pagină tipărită, și fusese al naibii 
de norocos că celălalt Marty nu îl așteptase pregătit. Holul de la 
etaj era pustiu. 

Arăta la fel ca mine. 

Nu se putea gândi la asta acum, încă nu avea timp. Să fie 
atent să rămână în viaţă, să-i dea de cap nenorocitului înainte 
ca el să-i facă vreun rău lui Paige sau fetelor. Dacă 
supravieţuiești mai e destul timp să cauţi o explicaţie pentru 
asemănarea asta izbitoare și să rezolvi misterul, dar nu acum. 

Ascultă. Ceva mișcare? 

Poate. 

Nu. Nimic. 

Tinea arma sus cu ţeava îndreptată înainte. 

Chiar afară din pragul ușii o amprentă de mână murdară de 
sânge proaspăt mânjea peretele. O băltoacă de sânge mustea 
acolo, pe carpeta bej deschis. Cel puţin o bucată de vreme cât 
Marty stătuse în spatele biroului nevenindu-i să creadă și 
încremenit pentru scurt timp de violența actului, rănitul se 
sprijinise de zidul din hol, încercând probabil fără succes să-și 
oblojească rănile sângerânde. 

Marty asuda, îi era greață și frică. Transpiraţia îi șiroia în 
colțul ochiului stâng, înceţoșându-i vederea. Își șterse fruntea 
lucioasă cu mâneca de la cămașă și clipi puternic, ca să-și spele 
sarea din ochi. 

Când intrusul se depărtase de zid și începuse să se miște - 
poate chiar în timp ce Marty mai era înțepenit în spatele biroului 
- pășise prin băltoaca de sânge. Drumul pe unde o luase era 
marcat de fragmente de amprente ale modelului zimțat de pe 
talpa pantofilor sport și de o dără roșie prelungă. 

In casă era tăcere. Cu puţin noroc, poate că era o tăcere de 
mort. 

Tremurând, Marty urmări cu grijă urma scârboasă prin faţa 
băii, după colț, după intrarea cu ușă dublă a dormitorului mare 
și scăldat în întuneric, după capul scărilor. Se oprise acolo unde 
holul de la etaj se transforma într-o galerie din care se vedea 
livingul. 


106 


În dreapta sa era un grilaj din lemn de stejar, mai jos de care 
atârna candelabrul de alamă pe care-l aprinsese când trecuse 
mai devreme prin vestibul. Sub candelabru erau scările și holul 
de la intrare pe două niveluri și cu gresie pe jos care dădea 
direct în livingul tot pe două niveluri. 

La stânga lui și câţiva pași mai departe prin galerie era 
camera pe care Paige o folosea drept birou. Intr-o zi urma să 
devină un alt dormitor pentru Charlotte și Emily, când hotărau 
că erau pregătite să doarmă separat. Ușa era pe jumătate 
deschisă. Umbre întunecate fremătau dincolo de ea, netulburate 
decât de lumina înnegurată a zilei în scădere care pătrundea cu 
greu prin ferestre. 

Dâra de sânge trecea de birou spre capătul galeriei, drept 
spre ușa de la dormitorul fetelor, care era închisă. Intrusul era 
acolo, și Marty își ieși din minţi când și-l imagina printre lucrurile 
fetelor, atingând obiecte, murdărindu-le camera cu sângele și 
nebunia lui. 

Își aminti vocea înfuriată, aproape nebună, și totuși atât de 
asemănătoare cu a lui: Paige a mea, e a mea, Charlotte a mea, 
Emily a mea... 

— La naiba, sunt ale tale, spuse Marty, ţintind cu pistolul 
Smith & Wesson drept spre ușa închisă. 

Işi privi ceasul de la mână. 

4:28. 

Și acum? 

Putea sta acolo în hol, gata să-l trimită pe ticălos drept în iad 
dacă se deschidea ușa. Să le aștepte pe fete și pe Paige, să 
strige la ele când intrau, să-i spună lui Paige să sune la 911. 
Apoi ea ar fi putut să-i ducă repede pe copii peste drum la Vic și 
Kathy Delorio, unde ar fi fost în siguranţă, în timp ce el ar fi stat 
cu ochii pe ușă până venea poliția. : 

Planul suna bine, responsabil, bine judecat și calm. In scurt 
timp bătăile inimii nu mai fură atât de puternice, atât de 
înnebunitoare. 

Apoi blestemul imaginaţiei de scriitor îl lovi din nou și un 
vârtej întunecat îl atrase înspre scenarii întunecate; blestemul 
lui și dacă, și dacă, și dacă. Şi dacă celălalt Marty avea încă 
destulă putere să deschidă fereastra din camera fetelor, să 
coboare pe acoperișul terasei din spatele casei și să sară de 


107 


acolo pe peluză? Și dacă fugea de-a lungul laturii casei și ieșea 
apoi în stradă tocmai când Paige și fetele intrau pe alee? 

S-ar fi putut întâmpla. Se putea. Era posibil. Sau altceva tot 
atât de rău, ori mai rău. Vârtejul realităţii torcea mai multe 
posibilităţi întunecate decât gândurile negre ale oricărei minţi 
de scriitor. În aceste vremuri de disoluţie socială, chiar și cele 
mai pașnice străzi în cartierele cele mai liniștite puteau apărea 
cazuri neașteptate de brutalitate ce șocau și îngrozeau lumea, 
dar nu o surprindeau. 

Poate că păzea ușa unei încăperi goale. 

4:29. 

Paige poate tocmai vira cu două străzi mai sus, intrând pe 
strada lor. 

Poate că vecinii auziseră împușcăturile și chemaseră deja 
poliţia. Se rugă la Dumnezeu să fie așa. 

Nu vedea nicio soluţie decât să dea de perete ușa de la 
dormitorul fetelor, să intre și să vadă dacă celălalt era sau nu 
acolo. _ 

Celălalt. In cabinetul său, când se declanșase confruntarea, 
alungase imediat gândul de la început că ar fi fost ceva 
supranatural. O  stafie nu putea fi atât de solidă și de 
tridimensională cum era bărbatul acesta. Dacă existau într- 
adevăr, creaturile de cealaltă parte a hotarului dintre viaţă și 
moarte nu puteau fi rănite cu gloanțe. Totuși, persista un 
sentiment de supranatural care îl apăsa tot mai tare. Deși 
bănuia că natura adversarului său era cu mult mai bizară decât 
stafiile sau demonii care își puteau schimba forma, că era în 
același timp mai înspăimântătoare și mai lumească, că se 
născuse în lumea aceasta și nu în alta, tot nu se putea gândi la 
el decât în termeni rezervaţi de obicei poveștilor cu vânători de 
spirite: Stafie, Fantomă, Strigoi, Apariție, Spectru, Nepoftitul, 
Mortul Viu, Entitatea. 

Celălalt. 

Ușa aștepta. 

Liniștea din casă era mai adâncă decât moartea. 

Atenţia lui Marty, concentrată deja pe urmărirea Celuilalt, 
devenea tot mai ascuţită până când uită de propriile bătăi ale 
inimii, orb la orice în afara ușii, surd la orice în afara zgomotelor 
care ar fi putut să vină din camera fetelor, sensibil la nimic 
altceva decât la presiunea degetului pe trăgaciul pistolului. 


108 


Dâra de sânge. 

Urme de tălpi muiate în sânge. 

Ușa. 

In așteptare. 

Se cufundase în nehotărâre. 

Ușa. _ 

Ceva hurui deasupra lui. Işi dădu repede capul pe spate și 
privi tavanul. Era chiar sub obeliscul cu laturi de nouăzeci de 
centimetri și adânc de trei metri și zece, care se înălța într-un 
luminator de forma unui dom din plexiglas. Numai ploaia, 
huruitul ploii. 

Ca și cum strânsoarea nehotărârii l-ar fi aruncat înapoi în 
lumina realităţii, fu dintr-o dată năpădit de toate vocile furtunii 
pe care le ignorase complet în timpul urmăririi Celuilalt. 
Ascultase atent printre zgomotele de fundal după sunetele 
furișate ale țintei lui. Acum bolboroselile, ţipetele și gemetele 
vântului, darabana ploii, tunete răsunătoare, frecatul ca de oase 
al cioturilor unui copac de o parte a casei, ţăcănitul ușor al unui 
jgheab desprins și alte zgomote mai greu de recunoscut îl luau 
cu asalt. 

Vecinii nu aveau cum să fi auzit focurile de armă prin 
mugetele furtunii. Se dusese și speranţa asta. 

Marty părea că era tras de tumult, de-a lungul dârei de sânge, 
un pas nehotărât, apoi un altul, fără scăpare - spre ușa care 
aștepta. 


8. 


Furtuna aduse seara mai devreme, sumbră și prelungă, iar 
Paige merse cu farurile aprinse tot drumul spre casă de la 
școala fetelor. Deși date la viteza maximă, ștergătoarele de 
bord abia puteau face faţă șuvoaielor care se scurgeau din cer. 
Or seceta din ultima vreme se sfârșea o dată cu anotimpul 
acesta ploios, ori natura juca o festă urâtă, născând speranţe pe 
care nu le putea îndeplini. Intersecţiile erau inundate. 
Canalizarea nu mai făcea faţă. BMW-ul ridica valuri mari trecând 
prin tot felul de băltoace. lar din obscuritatea ceţii luminile 
mașinilor care se apropiau înotau spre ele ca farurilor 
batiscafurilor care cercetează hăuri adânci în ocean. 


109 


— Suntem un submarin, spuse Charlotte încântată de pe 
scaunul din dreapta lui Paige, privind prin fereastra laterală, prin 
perdeaua ridicată de pneuri. Înotăm cu balenele, căpitanul 
Nemo și Nautilus la două sute de leghe sub mare, și ne pândesc 
caracatiţe uriașe. Îţi amintești, mami, de caracatiţa uriașă din 
film? 

— Îmi amintesc, zise Paige, luându-și ochii de la drum. 

— Periscopul sus, ordonă Charlotte, apucând mânerele 
obiectului imaginar și spionând prin vizor. Luăm cu asalt căile 
mării, lovim vapoarele cu pupa noastră super-puternică de oţel - 
bum - și căpitanul scrântit cântă la orga lui imensă. Işi amintești 
de orgă, mami? 

— Îmi amintesc. 

— Ne scufundăm mai adânc, mai adânc, învelișul de presiune 
începe să crape, dar scrântitul căpitan Nemo spune mai adânc, 
și mereu apare caracatița. Începu cântecul rechinului din filmul 
Fălci. Dum-dum, dum-dum, dum-dum, dum-dum, da-da-dum! 

— Asta-i o prostie, zise Emily de pe bancheta din spate. 

Charlotte se întoarse în centura de siguranță să privească 
printre scaunele din faţă. 

— Ce-i o prostie? 

— Caracatiţă uriașă. 

— Zău? Nu mai spune. Poate că nu ai mai crede că e o prostie 
dacă ai înota și ar veni una pe sub tine și te-ar tăia în două cu 
fălcile ei, te-ar mânca din două îmbucături, iar apoi ţi-ar scuipa 
oasele ca pe sâmburii de struguri. 

— Caracatiţele nu mănâncă oameni, spuse Emily. 

— Ba mănâncă. 

— E invers. 

— Ha? 

— Oamenii mănâncă tot felul de caracatițe, zise Emily. 

— Nu se poate. 

— Ba da. 

— De unde ţi-a venit o idee atât de tâmpită? 

— Am văzut în meniu la restaurant. 

— Ce restaurant? 

— Mai multe restaurante. Erai și tu acolo. Nu-i adevărat, 
mami, că oamenii papă caracatițe? 

— Ba da, fu Paige de acord. 


110 


— Ești de acord cu ea doar ca să nu arate ca un copil tâmpit 
de șapte ani, zise Charlotte neîncrezătoare. 

— Nu, e adevărat, o asigură Paige. Oamenii mănâncă tot felul 
de caracatițe. 

— Cum? întrebă Charlotte, ca și cum numai ideea îi depășea 
imaginaţia. 

— Ei, nu toată odată, răspunse Paige, frânând la un stop. 

— Cred și eu că nu! spuse Charlotte. Cel puţin nu o caracatiţă 
uriașă. 

— Se pot tăia tentaculele și se sotează în mujdei, spuse Paige 
și își privi fetele, ca să vadă ce impact are informaţia aceea 
culinară. 

— Încerci să mă faci să vărs, spuse Charlotte și se întoarse la 
loc în faţă. 

— Are gust bun, insistă Paige. 

— Mai degrabă aș mânca noroi. 

— Are un gust mai bun decât noroiul, te asigur. 

— Mai poţi să tai tentaculele felii și să le prăjești, rosti Emily 
din nou de pe bancheta din spate. 

— Așa e, zise Paige. 

— Pfui, sună părerea simplă și directă a lui Charlotte. 

— Sunt ca niște rondele micuţe de ceapă, numai că sunt de 
caracatiţă, spuse Emily. 

— E scârbos. 

— Rondele mici și elastice de caracatiță prăjită care picură 
cerneală vâscoasă de caracatiță, spuse Emily și chicoti. 

Întorcându-se din nou ca să-și privească sora, Charlotte zise: 

— Eşti un pitic scârbos. 

— În orice caz, nu suntem într-un submarin, spuse Emily. 

— Bineînţeles, zise Charlotte, suntem într-o mașină. 

— Nu, suntem într-o calupă. 

— Într-o ce? 

— Cum am văzut atunci la televizor, barca aia care merge 
între Anglia și altundeva și se ridică deasupra apei, bâzzzâind 
tot timpul. 

— lubito, vrei să spui șalupă, spuse Paige, luând piciorul de pe 
frână când se făcu verde și accelerând cu grijă prin intersecţia 
inundată. 

— Înî, zise Emily. Șalupă. Suntem într-o șalupă și mergem în 
Anglia ca să ne întâlnim cu regina. Voi servi ceai cu regina, vom 


111 


bea ceai, vom mânca niște caracatiţă și vom vorbi despre 
bijuteriile coroanei. 

Paige aproape că izbucni în râs la una ca asta. 

— Regina nu consumă caracatiţă, spuse Charlotte exasperată. 

— Pun pariu că da, spuse Emily. 

— Nu, consumă gogoși, plăcinte de ovăz și chestii ușoare, 
spuse Charlotte. 

De data asta Paige chiar izbucni în râs. Îi venise o imagine în 
cap: îngrijita și graţioasa regină a Angliei în persoană întrebând 
un domn vizitator dacă dorește ceva ușor la ceai și arătându-i o 
târfă apetisantă așteptând în apropiere, într-o lenjerie a la 
Hollywood. 

— Ce-i așa distractiv? întrebă Charlotte. 

Înghiţindu-ţi râsul, Paige minţi: 

— Nimic, mă gândeam doar la ceva, la altceva, s-a petrecut 
acum mult timp, nu vi s-ar părea distractiv acum, e doar o 
amintire veche a lui mami. 

Ultimul lucru pe care îl voia era să le oprească discuţia. Când 
era cu ele în mașină, rareori dădea drumul la radio. Niciun 
program nu era la fel de distractiv ca Charlotte și Emily Show. 

În timp ce ploaia începea să cadă mai tare ca niciodată, Emily 
se dovedi într-unul dintre momentele ei cele mai vorbărețe. 

— E mult mai distractiv să mergi cu o șalupă și s-o întâlnești 
pe regină decât să fii într-un submarin din care ronţăie o 
caracatiță. 

— Asta-i plictisitor, spuse Charlotte. 

— Banu. 

— Ba da. 

— Are o cameră de tortură sub palat. 

Charlotte se întoarse din nou în scaun, devenind curioasă. 

— Da? 

— înî, făcu Emily, și ţine acolo un individ cu mască de fier. 

— Mască de fier? 

— Mască de fier, repetă Emily pe un ton lugubru. 

— De ce? 

— E îngrozitor de urât, spuse Emily. 

Paige se convinse că amândouă se vor face scriitoare când 
vor fi mari. Moșteniseră imaginaţia vie și fără astâmpăr a lui 
Marty. Vor fi probabil atrase ca și el să pună totul pe hârtie, deși 


112 


ceea ce ar fi scris ele ar fi fost destul de diferit față de romanele 
tatălui lor și de/oc asemănătoare între ele. 

Abia aștepta să-i povestească lui Marty despre submarine, 
șalupe, caracatițe gigant, tentacule prăjite, regina și chestiile ei 
ușoare. 

Se hotărâse să se lege de diagnosticul preliminar dat de Paul 
Guthridge, să pună simptomele îngrijorătoare ale lui Marty doar 
pe seama stresului și să nu își mai facă probleme - cel puţin 
până când avea rezultatele analizelor, în cazul în care ar fi 
dezvăluit ceva mai grav. Nu avea să i se întâmple nimic lui 
Marty. Era o forță a naturii, un rezervor adânc de energie și 
bună dispoziţie, greu de învins și care își revenea repede. Urma 
să se pună din nou pe picioare așa cum se pusese Charlotte 
acum cinci ani, sărind efectiv din patul de moarte. Nimic nu 
avea să se întâmple nici unuia dintre ei, pentru că aveau prea 
mult timp de trăit în faţă, prea multe lucruri de făcut. 

Un mănunchi de fulgere grozave - care rareori însoțeau 
furtunile în sudul Californiei, dar care străluceau din plin de data 
aceasta - brăzdă cerul, trăgând apoi un tunet bubuitor, la fel de 
incandescent ca un car ceresc care l-ar purta pe Dumnezeu din 
ceruri în Ziua Judecăţii. 


9. 


Marty era doar la doi metri, doi metri jumate de ușa de la 
dormitorul fetelor. Se apropie dinspre țâțâni ca să se poată 
întinde spre mâner, să deschidă ușa cu putere și să evite să 
apară în cadru. 

Încercând să nu pășească prin sânge se uită doar pentru o 
secundă în jos pe carpetă, unde petele de sânge coagulat erau 
mai mici și mai puţine decât în alte locuri din hol. Zări un lucru 
neobișnuit pe care la început îl înregistră doar inconștient și făcu 
încă un pas cu privirea aţintită din nou asupra ușii înainte să-și 
dea pe deplin seama de ceea ce văzuse: o urmă a jumătăţii din 
față a unei tălpi de pantof, ușor muiată în roșu, la fel ca alte 
douăzeci sau treizeci de care trecuse deja, numai că partea 
îngustă a acestei urme, vârful era îndreptat diferit față de 
celelalte, în direcția opusă, înapoi de unde venise. 

Marty îngheţă când își dădu seama de importanţa urmei. 


113 


Celălalt mersese până la dormitorul fetelor dar nu intrase. Se 
întorsese, reducând într-un fel șuvoiul de sânge atât de mult, 
încât nu îi mai marca vizibil calea cu excepţia unei urme de 
pantof pline de indicii și probabil alte câteva, pe care Marty nu 
le observase. 

Răsucindu-se, ţinând arma cu amândouă mâinile, Marty ţipă 
la vederea Celuilalt venind spre el din cabinetul lui Paige, 
mișcându-se prea repede pentru un om cu răni în piept și cu o 
jumătate de litru sau un litru de sânge lipsă. Acesta îl lovi tare, 
sub pistol, aruncându-l în grilajul galeriei și făcându-l să ridice 
braţele. 

Marty trase din instinct când fu împins înapoi, dar glonțul intră 
în tavanul holului. Balustrada dură îl izbi în șale și un sunet pe 
jumătate înăbușit îi scăpă, în timp ce un junghi îi tăie rinichii și 
jucă șotronul pe șira noduroasă a spinării. 

Chiar în momentul în care ţipă, pierdu arma. Îi căzu din mână 
și îi zbură peste cap în spaţiul gol boltit din spatele său. 

Sub presiune, grilajul se cutremură, un trosnet uscat semnală 
o prăbușire iminentă, iar Marty fu sigur că vor cădea în golul din 
scară. Dar traversele nu cedară și balustrada se ţinu bine în 
stâlpii de la fiecare capăt. 

Apăsând neîncetat, Celălalt îl aplecă pe Marty peste 
balustradă, încercând să-l sugrume. Mâini de fier. Degete ca 
niște clești pneumatici, acționaţi de un motor puternic, îi 
strângea arterele carotide. 

Marty îndesă un genunchi între picioarele atacatorului, dar fu 
blocat. Încercarea îl lăsă fără echilibru, doar cu un picior pe 
podea și se lăsă mai jos peste balustradă, până când fu și țintuit 
și balansat pe mâner. 

Sufocându-se, neputând să respire, conștient că pericolul cel 
mai mare era scăderea cantităţii de sânge din creier, Marty își 
împreună mâinile și le puse între braţele Celuilalt, încercând să 
le despartă și să rupă strânsoarea. Atacatorul își dublă și el 
forțele, iar inima lui prea solicitată i se zbătu dureros în piept. 

Ar fi trebuit să se potrivească, fir-ar să fie, erau de aceeași 
înălţime, aceeași greutate, aceeași constituţie, în aceeași 
condiţie fizică, după toate aparențele, același bărbat. 

Și totuși, Celălalt, deși suferise două răni de armă ce păruseră 
mortale, era mai puternic, și asta nu doar pentru că avea 


114 


avantajul poziţiei de deasupra. Părea să aibă o putere 
supraomenească. 

Faţă în faţă cu dublura, atins de fiecare respiraţie fierbinte și 
puternică, Marty putea spune că privea într-o oglindă, deși 
imaginea din faţa lui era contorsionată de expresii pe care nu le 
văzuse niciodată pe faţa sa. Turbare. Ură la fel de nocivă ca 
cianura. Spasme de plăcere maniacă răsuceau trăsăturile 
familiare, în timp ce sugrumătorul se cutremura de emoția 
crimei. 

Cu buzele depărtate de dinţi, scuipând în timp ce vorbea, 
mărindu-și mereu strânsoarea, lucru care părea de necrezut, ca 
să-și accentueze cuvintele, Celălalt spuse: 

— Am nevoie de viaţa mea acum, viaţa mea, a mea, a mea, 
acum. Am nevoie de familia mea, acum, a mea, acum, acum, 
acum, am nevoie de ea. AM NEVOIE DE EA! 

Licurici negri se îngrămădeau și se năpusteau prin faţa ochilor 
lui Marty, negri pentru că erau imaginea negativă a licuricilor 
într-o noapte călduroasă de vară, nu pulsiuni de lumină în 
întuneric, ci pulsiuni de întuneric în lumină. Cinci, zece, 
douăzeci, o sută, un roi. Faţa difuză a Celuilalt dispărea pe 
bucăţi în spatele roiului negru. 

Disperat să spargă strânsoarea atacatorului, Marty îi zgârie 
faţa plină de ură. Dar nu îl atinse prea bine. Fiecare efort al său 
părea slab, lipsit de speranță. 

Atâţia licurici negri! 

Se uită printre ei: faţa vicioasă și plină de ură a noului soț plin 
de pretenţii al soţiei sale, fața autoritară a noului tată aspru al 
fiicelor sale. 

Licurici. Peste tot. Desfăcându-și aripile uitării. 

Balustrada trosni. Se lăsă înapoi. Nu mai primea sprijin de la 
traversele care se făcuseră țăndări sub presiunea sa. 

Marty încetă să reziste atacatorului și încercă disperat să își 
înfășoare picioarele și mâinile în jurul grilajului în speranţa de a 
se agăța de rămășițe, în loc să se prăbușească prin golul căscat. 
Dar bucata centrală a balustrăzii se distruse atât de mult, atât 
de rapid, că nu reuși să se prindă de cioturi, iar greutatea 
atacatorului se adăugă mai mult decât trebuia gravităţii. In timp 
ce se legănau pe margine, ceea ce făcea Marty schimbă 
dinamica luptei lor atâta cât să-l facă pe Celălalt să se 
rostogolească peste el și să cadă primul. Atacatorul își descleștă 


115 


mâinile de pe gâtul lui Marty, dar îl trase peste el. Se prăbușiră 
peste scări, trecură prin grilajul exterior, făcându-l imediat 
bucăţi, și se izbiră de pardoseala cu gresie mexicană din 
vestibul. 

Căzuseră cinci metri, nu o înălțime nemaipomenită, poate nici 
chiar o distanță mortală, iar viteza lor fusese încetinită de 
grilajul de mai jos. Totuși, impactul scosese din Marty și ce mai 
recuperase din suflu în timpul căderii, chiar dacă Celălalt îi 
servise drept pernă. Acesta lovise gresia mexicană cu spatele, 
cu bufnitura răsunătoare a unui baros. 

Gâfâind și tușind, Marty își împinse dublura și încercă să se 
târască unde aceasta nu-l putea atinge. Nu mai avea suflu, avea 
capul golit de sânge și nu era sigur că nu-și rupsese nimic. Când 
inspira, aerul îi înțepa gâtul sensibil, iar când tușea probabil nu l- 
ar fi durut mai tare dacă ar fi încercat să înghită o îmbucătură 
amestecată de sârmă ghimpată și cuie îndoite. Își puse în gând 
să se miște repede ca o pisică, dar se dovedi un lucru imposibil. 
Și tot ce putu să facă fu să se târască pe dușumeaua din 
vestibul, zvâcnind și tremurând ca un gândac stropit cu 
insecticid. 

Clipind ca să-și șteargă lacrimile stoarse de tusea violentă, 
descoperi pistolul Smith & Wesson. Era la vreo patru metri și 
jumătate, departe de locul unde trecerea de la gresie la lemnul 
solid marca sfârșitul holului de la intrare și începutul livingului. 
Având în vedere intensitatea cu care se concentra asupra lui și 
hotărârea cu care își târa trupul pe jumătate schilodit și dureros 
spre pistol, acesta putea fi chiar Sfântul Graal. 

Descoperi și alte bubuituri în afara zgomotelor furtunii, 
urmate de o bufnitură, care presupuse vag că aveau ceva de-a 
face cu Celălalt, dar nu se opri să se uite înapoi. Poate că auzise 
un spasm al morţii, călcâiele care se izbeau de podea, o ultimă 
convulsie. In cel mai bun caz, nenorocitul fusese grav rănit. 
Schilod și pe moarte. Dar Marty voia să pună mâna pe armă 
înainte să se bucure că supraviețuise. 

Apucă pistolul, îl prinse bine și dădu drumul unui geamăt de 
victorie epuizantă. Se lăsă pe o parte, se răsuci și ţinti înapoi 
spre vestibul, pregătit să descopere că urmăritorul încăpățânat 
venea după el. 

Dar Celălalt era încă întins pe spate. Cu picioarele depărtate. 
Braţele pe lângă el. Fără să se miște. De unde norocul ăsta? 


116 


Capul i se rostogoli spre Marty. Faţa era palidă, lucind de 
sudoare, albă și strălucitoare ca o mască de porțelan. 

— Rupt, sâsâi el. 

Părea să-și poată mișca doar capul și degetele de la mâna 
dreaptă, dar nu și mâna. O grimasă de efort mai degrabă decât 
de durere îi contorsiona trăsăturile. Își ridică capul de pe podea 
iar degetele încă tefere se răsuceau și se întindeau ca picioarele 
unei tarantule în agonie, dar părea incapabil să se ridice în capul 
oaselor sau să-și îndoaie vreun picior sau genunchiul. 

— Rupt, repetă el. 

Ceva în felul în care era rostit cuvântul îl făcu pe Marty să se 
gândească la un soldat de jucărie cu arcurile îndoite și 
echipamentul distrus. 

Sprijinindu-se de perete cu o mână, Marty se ridică în 
picioare. 

— O să mă omori? întrebă Celălalt. 

Gândul de a trimite un glonţ în creierul unui om rănit și lipsit 
de apărare era groaznic de respingător, dar Marty fu tentat să 
comită întâi atrocitatea și să-și facă abia apoi griji despre 
consecințele psihologice și legale. Fu oprit în aceeași măsură de 
considerente morale și de curiozitate. 

— Să te omor? Mi-ar plăcea. 

Vocea îi era răgușită și fără îndoială urma să fie așa vreo 
câteva zile până își revenea după tentativa de sugrumare. 

— Cine naiba ești? 

Fiecare cuvânt aspru îi amintea de cât de norocos era că 
trăise să pună o asemenea întrebare. 

Bubuitul încet se auzi din nou, același zgomot pe care-l auzise 
când se târâse spre pistol. De data asta îl recunoscu: nu erau 
convulsiile și ropotul de călcâie ale unui om pe moarte, ci doar 
vibraţiile ușii automate de garaj care fusese ridicată prima dată 
și acum cobora. 

Se auziră voci în bucătărie, în timp ce Paige și fetele intrau în 
casă prin garaj. 

Mai puţin tulburat de al doilea zgomot și cu răsuflarea reluată, 
Marty se grăbi prin living spre camera de masă, dornic să-i 
oprească pe copii înainte ca aceștia să vadă ceva din ce se 
întâmplase. Mult timp de acum înainte nu aveau să se simtă 
bine în propria lor casă, știind că cineva pătrunsese și încercase 
să-l omoare pe tati. Dar ar fi și mai traumatizaţi dacă vedeau 


117 


distrugerile și bărbatul plin de sânge paralizat pe dușumeaua 
din vestibul. Având în vedere și faptul macabru că intrusul era o 
copie fidelă a tatălui lor, s-ar fi putut să nu mai doarmă 
niciodată în acea casă. 

Când Marty se repezi în bucătărie din sufragerie, lăsând ușa 
batantă să se legene cu putere în spatele lui, Paige se întoarse 
surprinsă de la cuierul unde își agăța haina de ploaie. Tot cu 
pelerinele galbene și pălăriile fleșcăite de vinilin pe ele, fetele 
surâseră și își înclinară capetele curioase, gândindu-se probabil 
că acea intrare explozivă era începutul unei glume sau unul 
dintre jocurile spontane și prostești ale lui tati. 

— Scoate-le de aici, hârâi el către Paige, încercând să pară 
calm, dar nereușind din cauza vocii răgușite și a tensiunii prea 
evidente. 

— Ce ţi s-a întâmplat? 

— Acum, insistă el, chiar acum, du-le peste drum la Vic și la 
Kathy. 

Fetele văzură arma din mâna lui. Zâmbetele dispărură și ochii 
li se lărgiră. 

— Sângerezi. Ce... 

— Nu eu, o întrerupse el, dându-și seama că se pătase cu 
sângele Celuilalt peste tot pe cămașă când căzuse peste el. N- 
am păţit nimic. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Paige. 

Trăgând de ușa ce ducea la garaj, spuse: 

— Am o chestie aici. 

ÎI durea gâtul când vorbea, dar tot bolborosea în dorinţa lui 
urgentă de a le scoate în siguranţă din casă, probabil incoerent 
pentru prima oară în viaţa lui obsedată de cuvinte. 

O problemă, o chestie, lisuse, ceva ce s-a întâmplat, o 
problemă. 

— Marty... 

— Hai, la familia Delorio, toate. 

Păși peste prag, în garajul întunecat, apăsă pe butonul de 
deschidere și ușa mare se ridică cu zgomot. 

— Vor fi în siguranţă la familia Delorio, zise el, întâlnindu-i 
ochii lui Paige. 

Nemaiobosindu-se să-și ia haina din cuier, Paige le duse pe 
fete pe lângă el în garaj, spre ușa care se ridica. 


118 


— Cheamă poliţia, strigă după ea, chircindu-se de durerea 
provocata de țipăt. 

Ea privi înapoi spre el, cu o faţă pe care se citea îngrijorarea. 

— Nu am nimic, dar e un individ aici împușcat grav, spuse el. 

— Vino cu noi, se rugă ea. 

— Nu pot. Cheamă poliţia. 

— Marty. 

— Du-te, Paige, du-te odată! 

Trecu între Charlotte și Emily, o luă pe fiecare de mână și le 
scoase din garaj afară în ploaie, întorcându-se să-l mai privească 
o dată. 

Le privi până ajunseră la capătul aleii, până se uitară în 
stânga și-n dreapta după mașini, și apoi începură să traverseze. 
Cu fiecare pas, pe măsură ce se îndepărtau prin perdeaua 
argintie a ploii, semănau mai puţin a oameni adevărați și mai 
mult a spirite care se făceau nevăzute. Îl îngheţă presimţirea că 
nu avea să le mai vadă niciodată în viaţă; știa că nu era decâto 
reacţie necontrolată a creșterii adrenalinei în urma celor 
întâmplate, dar teama pătrunse și crescu în el. 

Un vânt rece și umed invadă colțurile cele mai îndepărtate ale 
garajului iar broboanele de pe faţa lui Marty se transformară 
parcă pe loc în gheaţă. 

Păși înapoi în bucătărie și închise ușa. 

Deși tremura pe jumătate îngheţat, dorea o băutură rece, 
fiindcă gâtul îi ardea de parcă îi ţâșnea din el un foc de kerosen. 

Poate că omul din vestibul era pe moarte, poate avea 
convulsii chiar în acel moment, sau făcuse infarct. Era într-o 
stare al naibii de proastă. Așa că ar fi fost o idee bună să 
meargă înăuntru să-l supravegheze în caz că era nevoie de 
resuscitare înainte să vină autorităţile. Lui Marty nu-i păsa dacă 
individul murea - chiar îl voia mort - dar nu înainte ca o mulţime 
de întrebări să primească răspuns și să se facă măcar puţină 
lumină în cele întâmplate. 

Dar înainte de a face orice altceva, trebuia să bea ceva ca să- 
și oblojească gâtul. Fiecare înghiţitură era un chin acum. Când 
aveau să sosească polițiștii trebuia să fie pregătit să vorbească 
mult. 

Apa de la robinet nu păru destul de rece ca să-l ajute, așa că 
deschise frigiderul, care putea să jure că era mult mai gol decât 
fusese mai devreme în ziua respectivă, și luă o cutie de lapte. 


119 


Nu, gândul la lapte îl făcu să-i vină să verse. Laptele îi amintea 
de sânge pentru că era un lichid al corpului, ceea ce era 
bineînţeles ridicol; dar împrejurările din ultima oră erau 
iraționale, așa că unele dintre reacţiile sale urmau și ele să fie 
iraționale. Puse cutia înapoi pe raft și văzu apoi sticlele de 
Corona și cutiile de jumătate de Coors. Luă una dintre cutii 
pentru că avea mai mult cu o treime de lichid decât sticla de 
Corona. 

Prima înghiţitură parcă îi turnă gaz pe focul din gât în loc să-l 
stingă. A doua duru mai puţin decât prima, a treia mai puţin 
decât a doua, iar apoi fiecare sorbitură îl alină ca o miere cu 
medicament. 

Cu pistolul într-o mână și cutia de Coors în alta, tremurând 
mai mult la amintirea a ceea ce se întâmplase și la gândul a ce 
urma să vină decât din cauza berii reci, merse din nou prin casă 
spre vestibul. 

Celălalt dispăruse. 

Marty fu atât de surprins, încât scăpă berea. Cutia se rostogoli 
lângă el, vărsând berea înspumată pe dușumeaua de lemn 
masiv a livingului. Deși cutia îi alunecase din mână atât de ușor, 
doar niște pârghii hidraulice l-ar fi putut forța să dea drumul la 
armă. 

Traverse rupte, o bucată de balustradă și așchii împrăștiate 
pe jos. Câteva bucăţi de gresie mexicană erau crăpate și ciobite 
de la impactul cu stejarul greu și otelul pistolului Smith & 
Wesson. Nu era nimeni acolo. 

Din momentul în care dublura intrase în biroul lui Marty, ziua 
de trezie alunecase într-un coșmar fără măcar ca el să 
trebuiască să adoarma. Evenimentele depășiseră cadrul 
realităţii și propria casă devenise un loc de vis întunecat. Oricât 
de ireală fuse confruntarea, nu se îndoise cu adevărat de 
existența ei în momentul în care era jucată. Și nu se îndoia nici 
acum. Nu avusese o vedenie, nu fusese sugrumat de o iluzie și 
nu se prăbușise singur prin grilajul galeriei. Zăcând schilodit pe 
dușumea, Celălalt fusese la fel de real ca traversele încă 
împrăștiate pe gresie. 

Alarmat de posibilitatea ca Paige și fetele să fi fost atacate în 
stradă înainte să ajungă la familia Delorio, Marty se duse la ușa 
principală. Era încuiată. Pe dinăuntru. Lanţul de siguranţă era la 
locul lui. Nebunul nu părăsise casa pe acolo. 


120 


Nu o părăsise deloc. Cum ar fi putut în stare în care era? Fără 
panică. Calmează-te. Judecă. 

Marty putea paria pe un an din viață că rănile urâte ale 
Celuilalt erau adevărate, nu prefăcute. Norocul nenorocitului se 
dusese. Incapacitatea de a-și mișca altceva decât capul și 
degetele de la o mână însemna că probabil coloana îi fusese și 
ea grav atinsă când făcuse dansul gravităţii pe dușumea. 

Dar unde era? 

Nu la etaj. Chiar dacă nu-i fusese vătămată coloana, chiar 
dacă scăpase de paralizie, tot nu și-ar fi putut târî trupul chinuit 
la etaj în scurtul timp cât fusese Marty la bucătărie. 

Vizavi de intrarea în living se deschidea o debara mică din 
birou. Lumina gri de apă menajeră a apusului spălat de furtună 
se strecura printre stinghiile obloanelor fără să lumineze nimic. 
Marty trecu pragul și aprinse repede luminile. Debaraua era 
goală. La baie deschise și ușa cu oglindă. Dar Celălalt nu se 
ascundea nici acolo. 

Dulapul din vestibul. Nimic. Baia de rufe. Nimic. Dulapul 
adânc de sub scări. Spălătoria. Livingul. Nimic, nimic, nimic. 

Marty căuta disperat, cu încăpățânare, neatent la propria 
siguranţă. Se aștepta să-l găsească pe prezumtivul asasin prin 
apropiere și aproape neajutorat, poate chiar mort, încercarea 
slabă de a scăpa smulgându-i ultimele puteri. 

In loc de așa ceva, descoperi în bucătărie ușa deschisă spre 
terasă. Un curent de aer rece venea de afară, mișcând ușile de 
la dulapuri. Pe cuierul de la intrarea în garaj pelerina lui Paige 
primise o viaţă falsă. 

Pe când Marty se întorcea spre vestibul prin camera de masă 
și living, Celălalt o luase spre bucătărie pe un alt drum. Probabil 
că trecuse prin holul mic care venea din vestibul pe lângă baia 
de rufe și spălătorie, iar apoi traversase un capăt al livingului. 
Nu s-ar fi putut târî atât de departe așa repede. Mersese în 
picioare, poate nesigur, dar pe picioarele lui. 

Nu. Nu se putea. Bine, poate că până la urmă individul nu 
suferise un traumatism grav la șira spinării. Dar spatele nu avea 
cum să nu fie rupt. Nu se putea să se fi ridicat pur și simplu în 
picioare și s-o fi șters. 

Coșmarul trăit cu ochii deschiși dislocase încă o dată 
realitatea. Era din nou timpul să intersecteze - și să fie 
intersectat de ceva care avea darul de a se regenera ca un 


121 


monstru dintr-un vis, ceva care spunea că venise după o viaţă și 
care părea grozav de echipat ca să o ia. Marty păși pe ușa 
deschisă pe terasă. 

O frică reînnoită îi induse o stare de atenţie în care culorile 
erau mai intense, mirosurile mai pregnante iar sunetele mai 
clare și mai distincte ca înainte. Sentimentul era vecin cu 
senzațiile acute inexplicabile din anumite vise din copilărie și 
adolescenţă - mai ales cele în care visătorul călătorește prin cer 
la fel de ușor ca o pasăre sau se împreunează cu o femeie cu 
forme atât de frumoase, încât mai apoi nu-și mai amintește nici 
fața nici trupul, ci doar aura de frumuseţe perfectă. Acele vise 
speciale păreau a fi nu fantezii, ci aruncături de ochi, cu detalii 
mai presus de realitatea lumii de trezie. Pășind pe ușa de la 
bucătărie, afară din casa caldă în ţinutul rece al naturii, Marty își 
amintea în mod ciudat de acele viziuni de mult uitate, căci acum 
trăia senzații acute asemănătoare, atent la fiecare nuanţă pe 
care o vedea-auzea-mirosea-pipăia. 

Din încrengătura complicată a plantelor de deasupra lui, o 
ploaie de picături și mâzgă plescăia în băltoace negre ca păcura 
în lumina tot mai mică. Flori roșii pluteau în lichidul negru, în 
modele care, deși rare, păreau intenţionat misterioase, la fel de 
prevestitoare și pline de înțeles ca scrierea antică a unor mistici 
chinezi dispăruţi de mult. 

În jurul curţii din spate - mică și cu ziduri, ca peste tot în 
California - dafini indieni și tufișuri de eugenii tremurau speriate 
în vântul tăios. Aproape de colţul de nord-vest, ramurile fragile 
și lungi ale unui eucalipt roșu biciuiau cerul, aruncând frunze 
prelungi de un argintiu-cenușiu ca al aripilor fluturelui dragon. In 
umbra aruncată de copaci - și lângă câţiva arbuști mai mari - 
erau locuri unde un om se putea ascunde. 

Marty nu avea nicio intenţie să caute acolo. Dacă vânatul lui 
se târâse din casă ca să se chircească într-un cuib rece și ud de 
iasomie, slăbit din cauza sângelui pierdut - cum era firesc să fie 
-, nu era nicio grabă să-l găsească. Era mai important să se 
asigure că nu scăpa fără să fie urmărit. 

Adaptate de mult la condiţii de secetă și obișnuite doar cu apa 
asigurată de sistemul de irigare, corurile de broaște cântau din 
ascunzătorile lor, o mulţime de voci care de obicei sunau 
fermecător, dar acum păreau ireale și amenințătoare. Deasupra 
lor se ridica vaietul depărtat dar tot mai apropiat al sirenelor. 


122 


Dacă intrusul încerca să scape înainte să ajungă poliţia, căile 
de scăpare erau puţine. S-ar fi putut urca pe unul dintre garduri, 
dar asta părea imposibil, căci, oricât de miraculoasă i-ar fi fost 
vindecarea, pur și simplu nu ar fi avut timp să traverseze 
peluza, să treacă prin tufișuri și să se cocoațe până în curtea 
vreunui vecin. 

Marty se întoarse spre dreapta și fugi de sub acoperișul 
terasei de pe care cădeau picături. Ud până la piele după câţiva 
pași, o luă pe aleea de pe lângă casă, apoi se grăbi pe lângă 
garaj. 

Potopul scosese melci din locurile umbroase unde stăteau de 
obicei până venea noaptea. Trupurile palide și gelatinoase erau 
întinse aproape pretutindeni afară din cochilii, cu antene groase 
cercetând în faţă. Nu reuși să nu calce pe câţiva și să-i 
zdrobească cu totul, și o idee superstițioasă îi fulgeră prin cap, 
că în orice clipă o entitate cosmică l-ar putea storcoși sub talpă 
cu aceeași nepăsare. 

Când dădu colţul spre aleea de serviciu flancată de peretele 
garajului și de gardul de eugenii, se așteptă să vadă o imagine 
fidelă șchiopătând spre partea din față a casei. Aleea era pustie. 
Poarta de la capăt era pe jumătate deschisă. 

Sirene se auziră tot mai tare până când Marty alergă pe aleea 
din faţa casei. Plescăi printr-un șanț plin cu zece - doisprezece 
centimetri de apă rece ca Styxul - păși în stradă, se uită în 
stânga și în dreapta, dar deocamdată nu văzu nicio mașină a 
poliţiei. 

Celălalt nu se zărea nici el nicăieri. Marty era singur în stradă. 

Pe strada următoare, spre sud, prea departe ca să recunoască 
marca și modelul, se îndepărta o mașină. In ciuda faptului că se 
mișca prea repede pentru condiţiile atmosferice, se îndoi că o 
conducea cel care îi semăna. Incă nu-i venea să creadă că 
rănitul fusese în stare să meargă, să ajungă la mașină și să 
plece atât de repede. În mod sigur, îl vor găsi pe ticălos prin 
apropiere, zăcând prin tufișuri, inconștient sau mort. Mașina 
dădu colţul mult prea repede; scârțâitul subţire al pneurilor 
îndărătnice se auzi peste ropotul și susurul ploii. Apoi nu se mai 
zări nici ea. 

Dinspre nord se auzi ţipătul de bocet al sirenelor crescând tot 
mai mult și Marty se întoarse ca să vadă o mașină de poliţie 
apărând de după colţ, la fel de repede pe cât dispăruse cealaltă 


123 


spre sud. Lumini de alarmă roșii și albastre care se învârteau 
aruncau fascicule luminoase prin ploaia cenușie și peste 
caldarâm. Sirenele se opriră când mașina break frână în mijlocul 
străzii la șapte metri de Marty, cu niște cascadorii care păreau 
de prisos în situaţia respectivă. 

Sirenele întăririlor ciripeau în depărtare, în timp ce ușile din 
față ale primei mașini se deschiseră brusc. Doi ofițeri în 
uniformă ieșiră pe brânci, adăpostindu-se în spatele portierelor 
și strigară: 

— Arunc-o! Acum! Hai! Arunc-o în clipa asta sau te împușc, 
nenorocitule! Acum! 

Marty își dădu seama că ţinea pistolul de 9 mm. Poliţiștii nu 
știau altceva decât ce le spusese Paige când sunase la 911, că 
un bărbat fusese împușcat, iar ei își imaginaseră, bineînţeles, că 
el era făptașul. Dacă nu făcea exact ce i se spunea, și asta 
repede, l-ar fi împușcat pe bună dreptate. 

Lăsă să-i scape pistolul din mână. 

Acesta zăngăni pe caldarâm. 

Îi ordonară să-l împingă cu piciorul de lângă el. Se conformă. 

În timp ce se ridicau de după ușile deschise ale mașinii, unul 
dintre poliţist strigă: 

— La pământ, pe burtă, mâinile la spate! 

Ştia că era mai bine să nu încerce să-i facă să priceapă că el 
era mai degrabă victima și nu făptașul. Înainte de toate voiau să 
fie ascultați și explicaţiile să le primească mai apoi, iar dacă 
rolurile li s-ar fi inversat și el ar fi așteptat același lucru de la ei. 

Se lăsă în mâini și în genunchi, iar apoi se întinse cât era de 
lung pe jos. Chiar și prin cămașă caldarâmul ud era atât de rece, 
încât îi tăie răsuflarea. 

Casa lui Vic și a lui Kathy Delorio era chiar peste drum de 
locul unde stătea el întins, iar Marty spera că fetele nu fuseseră 
lăsate la fereastră. Nu trebuiau să-și vadă tatăl întins pe jos sub 
ameninţarea armelor polițiștilor. Erau și așa speriate. Își aminti 
ochii lor mari când dăduse năvală în bucătărie cu arma în mână, 
și nu voia să le mai sperie și mai mult. 

Răceala i se strecura în oase. 

A doua sirenă se auzi din ce în ce mai tare. Ghici cum mașina 
cu întăriri virase la colţul dinspre sud și se apropia din partea 
aceea a străzii. Vaietul pătrunzător era la fel de rece ca un 
turțure vârât în ureche. 


124 


Cu o jumătate de față pe caldarâm, alungându-și cu pleoapele 
picăturile de ploaie din ochi, îi privi pe polițiștii care se apropiau. 
Își ţineau armele în jos. Când pășiră într-o băltoacă mică, apa 
plescăită i se păru imensă lui Marty, de acolo de unde era. 

În vreme ce se apropiau de el, le spuse: 

— E-n regulă. Locuiesc aici. E casa mea. 

Glasul, deja aspru, mai era schimbat și de frisoanele care-l 
scuturau. Îi era frică să nu pară beat sau nebun. 

— E casa mea. 

— Rămâi culcat, spuse unul dintre ei tăios. Țineţi mâinile la 
spate și stai culcat. 

— Ai vreun act de identitate? îl întrebă celălalt. 

Tremurând atât de tare că îi clănțăneau dinţii, zise: 

— Îhî, în portofel. 

Nevrând să riște nimic, îi puseră cătușele înainte să-i scoată 
portofelul din buzunarul de la șold. Cercurile de oțel mai erau 
calde de la aerul din mașina de patrulă. 

Se simţea exact ca un personaj din romanele sale. Cu 
siguranţă, nu era un sentiment plăcut. 

A doua sirenă se opri. Se trântiră portierele. Auzi cârâitul 
static și vocile slabe de pe benzile radioului poliţiei. 

— Ai vreo fotografie pe vreun act de aici? întrebă polițistul 
care îi luase portofelul. 

Marty privi în sus cu ochiul stâng, încercând să vadă ceva din 
bărbat mai sus de genunchi. 

— Da, bineînţeles, într-un separeu de plastic e un carnet de 
conducere. 

Când personajele nevinovate din romanele sale erau 
suspectate de crime pe care nu le înfăptuiseră, acestea erau 
adeseori îngrijorate sau speriate. Dar Marty nu scrisese 
niciodată despre umilința unei asemenea experienţe. Intins pe 
caldarâmul înghețat, culcat în faţa ofițerilor de poliţie, era mai 
îngrozit ca niciodată în viaţă, cu toate că nu făcuse nimic rău. 
Situaţia în sine - să te afli într-o poziţie de totală supunere în 
timp ce ești privit cu mare suspiciune de reprezentanţii 
autorităţilor - părea să dea naștere la o vină înnăscută, o 
senzaţie congenitală de culpă, o transformare monstruoasă, 
despre care nu se putea spune prea bine ce era, sentimente de 
rușine pentru că urma să fie descoperit, deși știa că nu avea 
pentru ce să fie învinuit. 


125 


— Cât de veche e fotografia asta de pe permis? întrebă 
polițistul cu portofelul. 

— A, nu știu, vreo doi-trei ani. 

— Nu prea seamănă cu tine. 

— Știţi cum sunt fotografiile astea pe calculator, zise Marty, 
dezamăgit să descopere în propria voce mai multă rugăminte 
decât supărare. 

— Lăsaţi-l să se ridice, totul e în regulă, e soțul meu, e Marty 
Stillwater! strigă Paige care se pare că alerga dinspre casa 
familiei Delorio. 

Marty nu o vedea, dar vocea ei îl bucură și aduse un strop de 
realitate clipei de coșmar. 

Își spuse că totul avea să fie bine. Poliţiştii își vor recunoaște 
vina, îl vor lăsa să se ridice, vor cerceta tufișurile din jurul casei 
și de prin curțile vecinilor, îi vor găsi imediat dublura și vor 
descoperi o explicaţie pentru ciudățenia ultimei ore. 

— E soţul meu, repetă Paige, mult mai aproape acum, iar 
Marty îi simţi pe polițiști privind-o lung în timp ce se apropia. 

Era binecuvântat cu o soţie frumoasă, pe care merita să o 
privești chiar și atunci când era murată de ploaie și disperată; 
nu era numai frumoasă, ci și deșteaptă, fermecătoare, 
amuzantă, iubitoare, unică. Fiicele lui erau niște copii grozavi. 
Avea o carieră prosperă ca romancier și îi plăcea ocupaţia 
aleasă. Nimic nu avea să schimbe asta. Nimic. 

Totuși chiar în timp ce polițiștii îi scoteau cătușele și îl ajutau 
să se ridice, în timp ce Paige îl îmbrăţișa, iar el o cuprindea 
recunoscător, Marty își dădea pe deplin seama, cu un sentiment 
de neliniște, că seara se transforma în noapte. Se uită peste 
umărul ei, cercetând nenumăratele locuri întunecoase de-a 
lungul străzii, întrebându-se din care colț de întuneric va porni 
următorul atac. Ploaia părea atât de rece, încât putea fi lapoviţă, 
becurile alarmelor îi împungeau ochii, gâtul îi ardea de parcă l-ar 
fi dat cu acid, trupul îl durea într-o mulţime de locuri din cauza 
căzăturii și instinctul îi spunea că răul cel mare abia acum urma 
să vină. 

Nu. 

Nu instinctul vorbea. Era doar imaginaţia lui debordantă care 
se pusese pe lucru. Blestemul imaginaţiei de scriitor. Căutând 
mereu următoarea răsturnare de situaţie. 


126 


Viaţa nu era ca ficţiunea. Poveștile adevărate nu aveau un al 
doilea sau un al treilea act, structuri ordonate, ritm narativ, 
deznodăminte cu urmări. Se mai întâmplau lucruri ciudate fără 
logica ficţiunii, iar viaţa mergea normal mai departe. 

Poliţiştii îl priveau toți cum o îmbrățișează pe Paige. 

| se păru că le citise ostilitatea pe feţe. 

O altă sirenă se auzea tot mai tare în depărtare. 

Îi era cumplit de frig. 


127 


e TREI e 


1. 


Noaptea din Oklahoma îi dădea lui Drew Oslett un sentiment 
de neliniște. Cam peste tot, pe ambele părţi ale autostrăzii, 
kilometru după kilometru, întunericul era atât de adânc și de 
necuprins, încât i se părea că traversează un pod peste o 
prăpastie largă și fără fund. Mii de stele împânzeau cerul, 
sugerând imensitatea pe care el prefera să o ignore. 

Era un produs al orașului, sufletul mișcându-i-se în ritmul 
agitaţiei urbane. Bulevardele late, mărginite de clădiri înalte, 
erau cele mai mari spaţii în care se simţea în largul lui. Locuia 
de mulți ani în New York, dar nu vizitase niciodată Central Park; 
deși platourile și văile lui erau înconjurate de oraș, pentru Oslett 
erau destul de întinse și de idilice ca să-l neliniștească. Se 
simțea bine doar în păduri ocrotitoare de blocuri, unde 
trotuarele pactizau cu oamenii și străzile răsunau de zgomotul 
traficului. În apartamentul său din centrul Manhattanului nu 
trăgea draperiile când dormea, iar lumina metropolei îi scălda 
camera. Când se trezea în timpul nopţii, era alintat de sunete de 
sirene, de claxoane stridente, de strigăte de beţivi, de zgomote 
de mașini trecând peste capace de canalizare și de alte sunete 
mai exotice, care se ridicau de pe stradă în orele nopţii, deși cu 
o rezonanţă mai scăzută decât bufniturile și zăngănelile 
maiestuoase ale dimineţii, prânzului sau serii. Disonanța 
continuă și atracțiile fără sfârșit ale orașului erau firul de mătase 
al gogoașei lui, care-l proteja și avea grijă ca el să nu se 
găsească niciodată în momentele de liniște care încurajau 
contemplația și introspecţia. 

Întunericul și tăcerea nu ofereau nicio distracţie, și erau prin 
urmare dușmanii mulțumirii de sine. Oklahoma rurală avea al 
naibii de mult din fiecare. 

Prăbușit pe bancheta din spate a Chevroletului închiriat, Drew 
Oslett își mută atenţia de la peisajul moleșitor la performanta 
hartă electronică pe care o ţinea în poală. 


128 


Mașinăria era cât un diplomat, deși pătrată în loc de 
dreptunghiulară, și funcționa cu bateria de la mașină, prin priza 
de la brichetă. Partea de sus semăna cu un televizor, un ecran 
mare cu o ramă îngustă de oţel șlefuit și un rând de butoane de 
comandă. Pe indicatoarele verzui ușor luminoase erau marcate 
cu un verde smarald autostrăzile federale, drumurile naţionale 
cu galben, iar cele departamentale cu albastru; drumurile mai 
puţin importante, desfundate și pietruite, erau reprezentate prin 
linii întrerupte. Centrele populate - extrem de puţine prin aceste 
locuri - erau roz. 

Mașina lor era un punct roșu luminos pe la mijlocul ecranului. 
Punctul se mișca constant de-a lungul liniei verde-smarald care 
era drumul federal 40. 

— Mai sunt vreo doi kilometri, spuse Oslett. 

Karl Clocker, șoferul, nu răspunse. Nici chiar în momentele 
sale cele mai bune Clocker nu era un partener de conversaţie. 
Până și o piatră era mai vorbăreaţță. 

Ecranul pătrat al hărţii electronice era programat la o 
dimensiune medie și reprezenta sute de kilometri într-un tabel 
marcat de 1 la 10. Oslett atinse unul dintre butoane și harta se 
stinse, fiind aproape imediat înlocuită de un careu de douăzeci 
de kilometri pătraţi, câte cinci pe fiecare latură, care extinse 
unul dintre cvartalele din prima imagine pe tot ecranul. 

Punctul roșu care reprezenta mașina lor era acum de patru ori 
mai mare. Nu se mai afla în centrul imaginii, ci undeva spre 
marginea din dreapta. 

Aproape de extremitatea stângă a graficului, la mai puţin de 
patru kilometri depărtare, un X alb care clipea se opri doar la o 
fracțiune de centimetru în dreapta drumului federal 40. X-ul 
marca ținta. 

Oslett se bucura să lucreze cu harta fiindcă ecranul era foarte 
colorat, ca un joc video bine realizat. li plăceau mult jocurile 
video. De fapt, chiar dacă avea treizeci și doi de ani, câteva 
dintre locurile lui favorite erau magazinele cu jocuri electronice, 
unde diverse șiruri de mașinării nemaipomenite încântau 
privirea cu lumini stroboscopice de toate culorile, și fermecau 
auzul cu triluri, claxoane, bâzâituri, chiote, zăngăneli, huruituri, 
bubuituri, refrene și ritmuri continue de muzică electronică. 

Din păcate, harta nu avea nimic din acţiunea unui joc. În plus, 
îi lipseau cu totul efectele sonore. 


129 


Era fermecat totuși pentru că nu oricine putea pune mâna pe 
acest instrument numit AUS - Aparat de Urmărire prin Satelit. 
Nu se vindea pe piaţă, în parte din cauza unui preț atât de 
exorbitant, încât potenţialii cumpărători ar fi fost prea puţini ca 
să justifice comercializarea lui. Pe lângă aceasta, o parte din 
tehnologie se afla sub controlul unor legi stricte de securitate 
națională care interziceau vânzarea. lar pentru că harta era în 
primul rând un instrument de urmărire și supraveghere 
clandestină, cele mai multe dintre rarele echipamente existente 
erau de obicei folosite de instituţii federale și agenţii de 
securitate, sau se aflau în posesia unor organizaţii similare din 
țări aliate Statelor Unite. 

— Trei kilometri, îi spuse el lui Clocker. 

Şoferul mătăhălos nu scoase nici măcar un mărâit ca răspuns. 

Din AUS ieșeau fire care se terminau într-o ventuză pe care 
Oslett o fixase cât mai sus pe parbrizul curbat. Un nod de 
circuite electronice miniaturale la baza ventuzei era aparatul de 
emisie recepţie al unui dispozitiv conectat la satelit. Prin 
impulsuri codificate de microunde, AUS putea rapid intra în 
legătură cu o mulţime de sateliți de comunicare geosincronică și 
de supraveghere aflate în posesia unor sectoare economice 
particulare și a diverselor organizații militare; putea să le spargă 
sistemul de securitate, să-și introducă programul în unităţile lor 
logice și să le folosească în operaţiunile sale fără să le afecteze 
funcţiile primare și fără să alerteze monitoarele de sistem 
asupra invaziei. 

Folosind doi sateliți pentru a căuta și localiza semnalul unic al 
unui anumit transmiţător, AUS putea delimita o poziţie precisă a 
purtătorului acelui transmiţător. De obicei, ţinta era un pachet 
neobservabil plasat sub caroseria mașinii subiectului vizat - 
uneori în avionul sau barca acestuia - ca să poată fi urmărit de 
la distanţă fără ca acesta să își dea seama. 

În cazul de faţă, era vorba de un transmiţător ascuns în tocul 
de cauciuc al tălpii unui pantof. 

Oslett folosise butoanele de control de la AUS ca să împartă 
zona reprezentată pe ecran și astfel să mărească detaliile de pe 
hartă. Studiind prezentarea nouă, dar la fel de colorată, el zise: 

— Tot nu se mișcă. Se pare că a tras pe dreapta într-o 
parcare. 


Microcipurile AUS conţineau hărţi detaliate pentru fiecare 
kilometru pătrat de pe teritoriul Statelor Unite, al Canadei și al 
Mexicului. Dacă Oslett ar fi activat în Europa, Orientul Apropiat 
sau în altă parte, ar fi putut instala fișierele cartografice 
potrivite acelei regiuni. 

— Doi kilometri și jumătate, anunţă Oslett. 

Conducând cu o mână, Clocker scoase din haina sport 
revolverul pe care îl purta în tocul de umăr. Era un Colt 357 
Magnum, o alegere excentrică - și oarecum demodată - pentru 
cineva din breasla lui Karl Clocker. li plăceau de asemenea 
jachetele din tweed cu nasturi înveliți în piele, cotiere din piele 
și uneori - ca acum de exemplu - epoleţi din piele. Avea o 
colecție neobișnuită de veste din flanel cu motive arlechin mari, 
iar acum purta una dintre ele. Șosetele strălucitor colorate erau 
de obicei alese ca să contrasteze cu restul, și purta întotdeauna 
pantofi din piele de căprioară marca Hush Puppies. Având în 
vedere gabaritul și obiceiurile sale, nimeni nu îndrăznea să râdă 
de gusturile sale vestimentare, cu atât mai puţin să facă 
observaţii inoportune despre armele alese. 

— N-o să avem nevoie de artileria grea, zise Oslett. 

Fără să-i răspundă, Clocker puse Magnum-ul pe scaunul vecin, 
lângă pălărie, unde îi era la îndemână. 

— Am arma din portbagaj. Ar trebui să fie suficientă, fu de 
părere Oslett. 

Clocker nici măcar nu se uită la el. 


2. 


Înainte de a accepta să plece de pe strada măturată de 
rafalele de ploaie și să spună autorităţilor ce se întâmplase, 
Marty insistă ca un ofiţer să le păzească pe Charlotte și Emily în 
casa familiei Delorio. Avea încredere că Vic și Kathy ar fi făcut 
orice să le protejeze pe fete. Dar nu i se puteau opune Celuilalt. 

Se temea că nici măcar un gardian bine înarmat nu însemna o 
protecţie suficientă. 

Pe terasa casei familiei Delorio ploaia se scurgea de pe 
streașină. Părea o poleială de sărbătoare în lumina felinarului de 
alamă. Adăpostit acolo, Marty încerca să-l facă pe Vie să 
înțeleagă că fetele erau încă în pericol. 


131 


— Să nu lași pe nimeni să intre cu excepţia polițiștilor sau a 
lui Paige. 

— Sigur, Marty. 

Vic era profesor de educaţie fizică, antrenorul echipei de înot 
a liceului din localitate, conducătorul trupei de cercetași, 
membru activ al programului Paza Cartierului de pe strada lor și 
organizator al unor diverse acţiuni de binefacere. Era un tip 
săritor și plin de energie, căruia îi plăcea să dea o mână de 
ajutor și care purta pantofi sport chiar și atunci când era 
îmbrăcat în sacou cu cravată, ca și cum o încălțăminte mai 
sobră nu i-ar fi permis să se miște la fel de repede și să facă 
atâta cât dorea. 

— Nimeni în afara polițiștilor sau a lui Paige. Lasă pe mine, 
copiii o să fie în siguranţă cu mine și cu Kathy. Isuse, Marty, ce 
s-a întâmplat acolo? 

— Și pentru numele lui Dumnezeu, să nu încredințezi nimănui 
fetele, polițiștilor sau altcuiva, dacă nu e și Paige acolo. Nu mi le 
da nici mie dacă nu sunt cu Paige. 

Vic Delorio își mută privirea de la polițiști și clipi uimit. 

Lui Marty îi răsuna în memorie vocea mânioasă a sosiei, îi 
vedea stropii de flegmă ţâșnindu-i din gură în timp ce răgea: 
Vreau viața mea, pe Paige a mea... pe Charlotte a mea, pe 
Emily a mea... 

— Înţelegi, Vic? 

— Nici ţie? 

— Numai dacă Paige e cu mine. Numai atunci. 

— Ce... 

— Îţi explic mai târziu, îl întrerupse Marty. Mă aşteaptă. 

Se întoarse, îndreptându-se cu un pas grăbit spre stradă de-a 
lungul aleii, privind încă o dată în urmă. 

Numai lui Paige. 

„„. Paige a mea... Charlotte a mea, Emily a mea... 

Acasă, în bucătărie, în timp ce relata atacul ofițerului care 
răspunsese la apel și sosise primul la locul faptei, Marty îi dădu 
voie tehnicianului poliției să îi ia amprentele. Era nevoie ca să se 
poată face diferenţa între amprentele lui și cele ale intrusului. 
Se întreba dacă Celălalt urma să se dovedească a fi și în această 
privinţă identic, așa cum părea să fie în toate celelalte. 

Paige se supuse și ea procedurii. Era pentru prima oară când i 
se luau amprentele vreunuia dintre ei. Deși Marty înțelegea 


132 


necesitatea operațiunii, întregul proces i se părea o formă de 
violenţă. 

După ce obținu ce ceruse, tehnicianul umezi un șerveţel cu o 
soluţie de antigel și spuse că asta va șterge cerneala. Oricât de 
tare freca, rămâneau pete negre în pliurile pielii. 

Înainte să se așeze ca să scrie un proces verbal mai detaliat 
pentru ofițerul care se ocupa de caz, Marty urcă la etaj ca să-și 
ia niște haine uscate. Luă și patru pastile de Anacin. 

Dădu drumul la termostat și întreaga casă se încălzi imediat. 
Dar încă îl scuturau frisoanele - în mare parte din cauza 
prezenţei stresante a atât de multor polițiști. 

Erau peste tot prin casă. Unii purtau uniformă, alţii nu, și toți 
erau niște străini care îi sporeau lui Marty senzaţia de invazie. 

Nu bănuise cât de mult era violată intimitatea unei victime o 
dată cu raportarea unei infracţiuni. În biroul lui erau polițiști și 
tehnicieni care fotografiau camera unde începuse confruntarea 
încrâncenată, scoteau niște gloanţe din perete, periau în 
căutare de amprente și luau probe de sânge de pe covor. 
Fotografiau de asemenea holul de la etaj, scările și antreul. În 
căutarea unor probe pe care intrusul le-ar fi putut lăsa în urmă, 
aceștia credeau că pot să-și vâre nasul în orice cameră sau 
dulap. 

Bineînţeles că se aflau în casă pentru a-l ajuta, iar Marty le 
era recunoscător. Totuși, era jenant să te gândești că niște 
străini ar putea observa felul în care își aranja ca un maniac 
hainele în dulap potrivit culorii - atât el, cât și Emily - faptul că 
aduna monezi de un penny și de cinci cenți, ca un puști care 
pune deoparte pentru prima lui bicicletă, și alte amănunte 
banale, dar intime, ale vieţii sale. 

lar detectivul în haine obișnuite care se ocupa de anchetă îl 
neliniștea mai mult decât toţi ceilalți la un loc. Numele tipului 
era Cyrus Lowbock și cerea niște răspunsuri mai mult decât 
jenante. 

Detectivul ar fi putut face carieră ca manechin, pozând pentru 
reclamele cu mașini Rolls-Royce, fracuri, caviar și servicii de 
bursă. Avea în jur de cinzeci de ani, era spilcuit, cu părul 
grizonat, un ten bronzat chiar și acum în noiembrie, un nas 
acvilin, pomeți fini și o pereche de ochi cenușii nemaipomeniţi. 
Purtând pantofi fără șireturi, pantaloni de catifea reiată gri, un 
pulover bleumarin și cămașa albă - dăduse jos o pelerină de 


133 


vânt -, Lowbock reușea să pară stilat și sportiv în același timp, 
deși sporturile la care te-ar fi dus gândul privindu-l nu erau 
fotbalul și baseball-ul, ci tenisul, canotajul, cursele de bărci cu 
motor și alte îndeletniciri aristocratice. Semăna mai puţin cu 
imaginea clasică a unui poliţist și mai degrabă cu un bărbat 
născut în bunăstare și care știa cum să se poarte și să mențină 
această imagine. 

Lowbock stătea la masa din living, în faţa lui Marty și asculta 
cu atenţie relatarea acestuia despre atac, punând multe 
întrebări ca să clarifice detaliile și scriind cu un stilou Montblanc 
negru-auriu scump într-un carneţel cu spirală. Paige stătea 
lângă Marty, susţinându-l sufletește. Erau numai ei trei în 
cameră, deși ofiţerii în uniformă îi întrerupeau mereu ca să se 
consulte cu Lowbock, iar detectivul se scuză de două ori pentru 
a cerceta probele considerate relevante pentru rezolvarea 
cazului. 

Sorbind Pepsi dintr-o cană de ceramică și oblojindu-și gâtul în 
timp ce povestea lupta pe viaţă și pe moarte cu intrusul, Marty 
retrăia sentimentul inexplicabil de vină care îl cuprinsese pentru 
prima dată când se întinsese pe asfaltul ud, cu mâinile 
încătușate. Sentimentul nu era mai puţin absurd ca mai 
devreme, având în vedere că vina cea mai mare de care putea fi 
acuzat pe drept era obișnuitul dispreţ față de limita de viteză pe 
anumite străzi. Dar de această dată înţelese că o parte din 
neliniștea sa era provocată de faptul că percepea suspiciunea 
tacită cu care îl privea locotenentul Cyrus Lowbock. 

Acesta din urmă era politicos, dar nu spunea prea multe. 
Tăcerea sa era ușor acuzatoare. Când nu lua notițe, își fixa 
provocator ochii de zinc asupra lui Marty. 

De ce să-l fi suspectat detectivul că nu ar fi pe deplin sincer, 
asta nu era clar. Totuși, Marty bănuia că, după ani de muncă în 
poliţie, în contact zi și noapte cu cele mai proaste elemente ale 
societății, atitudinea normală mergea spre cinism. Indiferent de 
ce promitea constituţia Statelor Unite, un poliţist vechi se 
simţea probabil îndreptăţit să creadă că toți bărbaţii - și femeile 
- erau vinovaţi până la proba contrarie. 

Marty își termină relatarea și mai luă o înghiţitură de Cola. 
Lichidele reci făcuseră tot ce putuseră ca să-i aline durerea din 
gâtlej; cea mai mare jenă o simţea acum în fibrele gâtului, unde 
cleștii mâinilor înroșiseră pielea și unde cu siguranţă că până 


134 


dimineaţă aveau să apară răni mari. Deși cele patru pastile de 
Anacin începeau să-și facă efectul, o durere asemănătoare unei 
lovituri de bici îl făcea să tresară când mișca capul cât de puţin 
în orice direcţie. Așa că stătea și se mișca ca un lup. 

O bucată de vreme, care păru o veșnicie, Lowbock răsfoi prin 
carnețel și își revăzu notițele în tăcere, lovind ușor paginile cu 
stiloul Montblanc. 

Ropotul și plesnetul ploii încă însufleţeau noaptea, deși 
furtuna se potolise puţin. 

Podelele de la etaj scârțâiau din când în când sub greutatea 
polițiștilor care își vedeau mai departe de treaba lor. 

Pe sub masă, mâna dreaptă a lui Paige o mângâia pe cea 
stângă a lui Marty, iar el o strânse, spunându-i prin gesturi că 
totul era în regulă acum. 

Dar nimic nu era în regulă. Nu se dăduse nicio explicaţie și 
nicio rezolvare. Din câte știa el, necazurile lor erau abia la 
început. 

... Paige a mea... Charlotte a mea, Emily a mea... 

În cele din urmă, Lowbock se uită spre Marty. Pe un ton plat 
care era acuzator tocmai datorită /ipsei desăvârșite a vreunei 
intonaţii care să trădeze judecata, detectivul spuse: 

— Grozavă poveste. 

— Îmi dau seama că pare o nebunie, rosti Marty, grăbindu-se 
să-l asigure pe detectiv că nu exagerase gradul de asemănare 
între el și sosia lui, sau vreun alt aspect din relatare. 

Rostise adevărul. Doar nu i se cerea să-și ceară scuze pentru 
faptul că adevărul era de astă dată la fel de uimitor ca orice 
poveste. 

— Și spuneți că nu aveţi un frate geamăn? întrebă Lowbock. 

— Nu, domnule. 

— Niciun fel de frate? 

— Sunt singur la părinţi. 

— Vreun frate vitreg? 

— Părinţii mei s-au căsătorit când aveau amândoi optsprezece 
ani. Niciunul dintre ei nu a fost căsătorit cu altcineva. Vă asigur, 
domnule locotenent, nu există o explicaţie facilă pentru individul 
ăsta. 

— Hm, da, nu ar fi fost nevoie de o altă căsătorie ca să aveţi 
un frate vitreg... sau chiar un frate bun, spuse Lowbock, 


135 


înfruntându-i privirea lui Marty atât de fățiș, încât dacă acesta 
din urmă l-ar fi evitat, ar fi însemnat un gest de recunoaștere. 

În timp ce Marty prelucra afirmaţia detectivului, Paige îi 
strângea mâna pe sub masă, încurajându-l să nu cedeze în faţa 
lui Lowbock. Încercă să-și spună că detectivul făcea doar o 
afirmaţie, ceea ce era adevărat, dar ar fi fost politicos să 
privească în carneţel sau spre fereastră în timp ce sugera așa 
ceva. 

Replicând la fel de înţepat pe cât își ţinea capul, Marty spuse: 

— Să mă gândesc... se pare atunci că am trei opţiuni. Fie tata 
a lăsat-o pe mama gravidă înainte să se căsătorească și au dat 
acest frate bun - acest frate din flori - în adopţie. Sau, după ce 
ai mei s-au căsătorit, tata s-a tăvălit cu o altă femeie care l-a 
născut pe fratele meu vitreg. Sau mama a rămas gravidă cu alt 
individ, fie înainte, fie după ce s-a măritat cu tata, și întreaga 
sarcină e un mare secret de familie. 

— Îmi pare rău dacă v-am jignit, domnule Stillwater, spuse 
Lowbock, păstrând contactul vizual. 

— Și mie îmi pare rău că aţi făcut-o. 

— Nu sunteţi puţin cam prea sensibil în privinţa asta? 

— Sunt oare? întrebă Marty tăios, deși se întreba dacă nu 
cumva chiar exagera. 

— Unele cupluri au efectiv un prim copil înainte să fie gata de 
a face acel legământ, replică detectivul, și adeseori îl dau spre 
adopție. 

— Nu ai mei. 

— Sunteţi sigur de asta? 

— li cunosc. 

— Poate ar trebui să-i întrebaţi. 

— Poate că o s-o fac. 

— Când? 

— O să mă gândesc. 

Un zâmbet la fel de șters ca umbra unei păsări în zbor trecu 
pe fața lui Lowbock. 

Marty avea convingerea că era un zâmbet sarcastic. Dar 
pentru nimic în lume nu înţelegea de ce l-ar fi privit altfel decât 
ca pe o victimă inocentă. 

Lowbock își cobori privirea pe notițe, lăsând pentru o clipă să 
se aștearnă tăcerea. Apoi spuse: 


— Dacă această sosie nu vă este rudă, frate bun sau vitreg, 
aveţi vreo idee cum să explicaţi o asemănare atât de mare? 

Marty începu să clatine din cap și se schimonosi, în timp ce 
durerea îl fulgeră prin gât. 

— Nu, nu am nicio idee. 

— Vrei o aspirină? îl întrebă Paige. 

— Am luat niște Anacin, o să-mi treacă, spuse Marty. 

Întâlnind din nou privirea lui Marty, Lowbock spuse: 

— Credeam doar că poate aveţi vreo teorie. 

— Nu, îmi pare rău. 

— Dat fiind că sunteţi scriitor... 

— Poftim? replică Marty, neînțelegând ce voia să spună 
detectivul 

— Vă folosiți imaginaţia în fiecare zi, din asta trăiţi. 

— Și? 

— Și m-am gândit că poate veţi rezolva misterul ăsta dacă vă 
puneţi mintea. 

— Nu sunt detectiv. Mă pricep să născocesc enigme, dar nu 
să le descâlcesc. 

— La televizor, replică Lowbock, scriitorul de romane polițiste 
- orice detectiv amator, de altfel - este întotdeauna mai deștept 
decât polițiștii. 

— Nu este așa și în realitate, spuse Marty. 

Inainte să răspundă, Lowbock lăsă să se scurgă câteva minute 
de tăcere, măzgălind în josul unei pagini din carnețel. 

— Nu, nu e așa. 

— Nu confund fantezia cu realitatea, spuse Marty puţin cam 
tăios. 

— Nici nu m-aș fi gândit că aţi face-o, îl asigură Cyrus 
Lowbock, concentrându-se asupra mâzgălelilor lui. 

Marty își întoarse capul cu grijă, ca să vadă dacă Paige dădea 
vreun semn că ar fi perceput ostilitate în tonul și 
comportamentul detectivului. Aceasta se încrunta gânditoare 
către Lowbock, ceea ce-l făcu pe Marty să se simtă mai bine; 
poate că până la urmă nu exagera și nu era nevoie să adauge 
paranoia pe lista de simptome pe care le relatase lui Paul 
Guthridge. 

Incurajat de încruntătura lui Paige, Marty se întoarse din nou 
spre Lowbock și spuse: 

— Domnule locotenent, e ceva în neregulă? 


137 


— Sunt convins că da, altfel nu ne-aţi fi chemat, spuse 
Lowbock răutăcios, ridicând din sprâncene, ca și cum întrebarea 
l-ar fi surprins. 

Stăpânindu-se să nu dea răspunsul caustic pe care Lowbock îl 
merita, Marty spuse: 

— Vreau să spun că simt o oarecare ostilitate și nu-i înțeleg 
sensul. Ce sens are? 

— Ostilitate? Credeţi? 

Fără să ridice ochii de pe desen, Lowbock se încruntă. 

— Ei, nu aș vrea ca victima unei infracțiuni să fie la fel de 
intimidat de noi ca de nenorocitul care l-a atacat. Asta nu ar fi o 
relaţie reușită cu publicul, nu-i așa? 

Cu asta, evită abil un răspuns direct la întrebarea lui Marty. 

Schița era gata. Era desenul unui pistol. 

— Domnule Stillwater, arma cu care aţi tras în acest intrus era 
aceeași cu cea care v-a fost luată pe stradă? 

— Nu mi-a fost luată, am aruncat-o de bunăvoie când mi s-a 
cerut. Și da, era aceeași armă. 

— Un pistol de 9 mm Smith & Wesson? 

— Da. 

— Aţi cumpărat arma de la un vânzător de arme legal? 

— Da, bineînţeles, răspunse Marty și îi dădu numele 
magazinului. 

— Aveţi o chitanţă de la magazin și o dovadă de verificare 
precontractuală de la o instituție legală? 

— Ce legătură are asta cu ce s-a întâmplat astăzi aici? 

— Rutină, spuse Lowbock. Trebuie să completez mai târziu 
spaţiile goale de pe procesul verbal. Simplă rutină. 

Lui Marty nu îi plăcea felul cum discuţia tindea să se 
transforme într-un interogatoriu, dar nu știa ce să facă. Frustrat, 
se uită la Paige, căutând răspunsul la întrebarea lui Lowbock, 
fiindcă ea ţinea chitanţele fiscale pentru contabil. 

— Toate hârtiile de la magazinul de arme trebuie să fie 
îndosariate la un loc cu cecurile pe care le-am achitat în anul 
acela, răspunse ea. 

— L-am cumpărat acum trei ani, cred, adăugă Marty. 

— Sunt toate împachetate în podul de la garaj, mai adăugă 
Paige. 

— Dar mi le puteţi aduce? întrebă Lowbock. 


— Da... trebuie să cotrobăi puţin, spuse Paige, și dădu să se 
ridice de pe scaun. 

— O, nu vă deranjaţi chiar acum, se grăbi Lowbock. Nu este 
așa de urgent. 

Se întoarse din nou spre Marty: 

— Dar pistolul Korth 38 din torpedoul Taurusului? L-aţi 
cumpărat de la același magazin de arme? 

— Ce aţi căutat în Taurus? spuse Marty surprins. 

Lowbock se prefăcu mirat de nedumerirea lui Marty, dar păru 
să fie o imitație premeditată, prin care urmărea să-l provoace pe 
Marty. 

— În Taurus? Investigam cazul. Asta ne-aţi cerut să facem, 
nu? Vreau să spun, mai sunt alte locuri, alte lucruri pe care nu 
ați vrea să le cercetăm? Pentru că, bineînțeles, v-am respecta 
dorința în această privinţă. 

Detectivul avea o ironie atât de subtilă și arunca insinuări atât 
de vagi încât orice replică dură din partea lui Marty ar fi părut 
reacţia cuiva care avea ceva de ascuns. În mod clar Lowbock 
era de părere că avea ceva de ascuns și se juca mereu cu el, 
încercând să-i smulgă o recunoaștere neatentă. 

Marty aproape că-și dorea să aibă într-adevăr ceva de 
recunoscut. Era nemaipomenit de frustrantă șarada pe care o 
jucau. 

— Aţi cumpărat pistolul de 38 mm de la același magazin de 
arme de unde aţi luat și Smith & Wesson-ul? insistă Lowbock. 

— Da, spuse Marty și sorbi din Pepsi. 

— Aveţi documente pentru el? 

— Da, sunt sigur că avem. 

— Purtaţi mereu arma în mașină? 

— Nu. 

— Era în mașina dumneavoastră azi. 

Marty era conștient că Paige îl privea cu oarecare uimire. Nu 
putea să-și explice acum criza lui de anxietate sau să-i 
povestească despre sentimentul de pericol iminent care o 
precedase și care îl determinase să ia măsuri neobișnuite. 
Având în vedere întorsătura neașteptată și deloc inofensivă pe 
care o luase interogatoriul, asta nu era o informaţie pe care 
dorea să i-o împărtășească detectivului, de teamă să nu pară 
dezechilibrat și să se supună fără voia lui unei evaluări 
psihiatrice. 


Marty sorbi niște Pepsi, nu pentru a-și obloji gâtul, ci pentru a 
câștiga ceva timp să se gândească înainte de a-i răspunde lui 
Lowbock. 

— Nu știam că era acolo, spuse el într-un târziu. 

— Nu știați că arma era în torpedoul dumneavoastră? făcu 
Lowbock. 

— Nu. 

— Vă daţi seama că este ilegal să purtaţi o armă încărcată în 
mașină? 

Oare ce dracu căutați de v-ati băgat nasul prin mașina mea? 

— Așa cum v-am spus, nu știam că e acolo, deci nici că era 
încărcată. 

— Nu aţi încărcat-o chiar dumneavoastră? 

— Mda, probabil că da. 

— Adică nu vă amintiţi dacă aţi încărcat-o sau cum aţi pus-o 
în mașină. 

— Cum s-au petrecut probabil lucrurile... ultima dată când am 
fost la sala de trageri am încărcat-o poate pentru încă o serie de 
exerciţii și apoi am uitat. 

— Și aţi adus-o acasă de la sala de trageri în torpedoul 
mașinii? 

— Exact. 

— Când aţi mers ultima dată la sala de trageri? 

— Nu știu... acum trei - patru săptămâni. 

— Atunci ați purtat o armă încărcată în mașina 
dumneavoastră timp de o lună? 

— Dar uitasem că era acolo. 

O singură minciună spusă ca să evite o acuzaţie de port de 
armă în afara casei dusese la un șir de neadevăruri. Toate erau 
niște mici minciuni, dar Marty avea prea mult respect pentru 
capacitatea lui Cyrus Lowbock ca să nu-și dea seama că acesta 
le percepea falsitatea. Cum detectivul părea deja în mod 
inexplicabil convins că victima aparentă trebuia privită de fapt 
ca un vinovat, urma să suspecteze că fiecare scorneală era o 
dovadă în plus că îi erau ascunse mari secrete. 

Dându-și ușor capul pe spate, fixându-l pe Marty cu răceală, 
dar acuzator, folosind aspectul său patrician pentru a intimida, 
dar menținându-și vocea domoală și plată, Lowbock spuse: 

— Domnule Stillwater, sunteţi mereu neglijent cu armele? 

— Nu cred că am fost neglijent. 


140 


— Nu? spuse Lowbock și sprânceana se ridică din nou. 

— Nu. 

Detectivul luă stiloul și făcu niște note indescifrabile în 
carnețelul său legat cu spirală. Apoi începu să deseneze din nou. 

— Spuneţi-mi, domnule Stillwater, aveţi voie să purtaţi o armă 
care nu este la vedere? 

— Nu, bineînțeles că nu. 

— Așa. 

Marty își sorbi sucul. Pe sub masă, Paige îl mângâia din nou 
pe mână. Era recunoscător pentru atingere. 

Noua schiţă prindea contur. O pereche de cătușe. 

— Sunteţi pasionat de arme, un colecţionar? întrebă Lowbock. 

— Nu, nu chiar. 

— Dar aveţi o mulţime de arme. 

— Nu chiar atâtea. 

Lowbock le numără pe degetele de la o mână. 

— Păi, Smith & Wesson, un Korth, o pușcă de atac Colt M16 în 
dulapul din antreu. 

Oh, Isuse. 

Ridicându-și ochii de la mână și întâmpinându-l pe Marty cu 
aceeași privire rece și intensă, Lowbock spuse: 

— Știaţi că și pușca M16 era încărcată? 

— Am cumpărat toate armele în primul rând pentru cercetare, 
pentru romane. Nu îmi place să scriu despre o armă fără să o fi 
folosit. 

Era adevărul gol-goluţ, dar chiar și lui Marty i se păru praf 
aruncat în ochi. 

— Și le ţineţi încărcate, vârâte prin sertare și dulapuri peste 
tot prin casă? 

Lui Marty nu îi veni în minte niciun răspuns salvator. Dacă ar 
fi spus că știa că pușca era încărcată, Lowbock ar fi vrut să știe 
de ce trebuia să ţii o armă militară așa pregătită într-un cartier 
pașnic și liniștit. Mai mult ca sigur că o pușcă M16 nu era o armă 
potrivită pentru protecția căminului decât, poate, dacă locuiai în 
Beirut, Kuweit, sau partea sud-centrală a Los Angeles-ului. Pe de 
altă parte, dacă spunea că nu știa că pușca era încărcată, asta 
ar fi declanșat mai multe întrebări sarcastice asupra neglijenţei 
sale în privința armelor și insinuări clare că minţea. 

În plus, orice ar fi zis ar fi părut o naivitate sau o mare 
înșelătorie în caz c-ar fi găsit și carabina Mossberg sub patul din 


141 


dormitorul cel mare, sau pistolul Beretta vârât în dulapul din 
bucătărie. 

Încercând să-și păstreze calmul, Martin spuse: 

— Ce legătura au armele mele cu s-a întâmplat astăzi? Mi se 
pare că v-aţi îndepărtat de subiect, domnule locotenent. 

— Zău? întrebă Lowbock, părând literalmente uimit de 
atitudinea lui Marty. 

— Da, spuse Paige aspru, dându-și evident seama că se afla 
într-o poziţie mai bună decât Marty pentru a fi dură cu 
detectivul. Daţi impresia că Marty este cel care a spart o casă și 
a încercat să sugrume pe cineva. 

— Aveţi oameni care să cerceteze zona, aţi stabilit un profil? 

— Un profil? 

Marty era iritat de lipsa intenţionată de cooperare a 
detectivului. 

— Un profil al Celuilalt. 

— Pentru ce? întrebă Lowbock încruntându-se. 

— Pentru sosie, pentru celălalt eu. 

— A, da, pentru el. 

Nu era chiar un răspuns, dar Lowbock, merse mai departe 
înainte ca Marty sau Paige să poată insista pentru o replică mai 
clară. 

— Este pistolul Heckler & Koch o altă armă dintre cele 
cumpărate pentru cercetare? 

— Heckler & Koch? 

— P7. Merge cu muniţie de 9 mm. 

— Nu am un P7. 

— Nu? Păi era pe jos în biroul dumneavoastră de la etaj. 

— Asta era arma lui, spuse Marty. V-am spus că era înarmat. 

— Știaţi că la ţeava pistolului P7 se putea atașa un amortizor? 

— Nu știu decât că avea o armă. Nu am stat să observ dacă 
avea amortizor. Nu am prea avut când să îi inventariez toate 
trăsăturile. 

— De fapt, nu era atașat un amortizor, dar arma este 
pregătită pentru un asemenea dispozitiv. Domnule Stillwater, 
știaţi că este ilegal să echipezi arma cu un amortizor? 

— Nu este arma mea, domnule locotenent. 

Marty începea să se întrebe dacă nu ar trebui să refuze să 
mai răspundă la vreo întrebare fără prezenţa unui avocat. Dar 
era o nebunie. Nu făcuse nimic. Era nevinovat. El era victima, 


142 


pentru numele lui Dumnezeu. Poliţiştii nu s-ar fi aflat acolo dacă 
nu i-ar fi spus lui Paige să-i cheme. 

— Un P7 Heckler & Koch pregătit pentru un amortizor - asta 
seamănă mult a armă profesională, domnule Stillwater. 
Trăgător, asasin, cum vreți să-i spuneți. Cum i-aţi spune? 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Ei, mă întrebam, dacă aţi scrie despre un asemenea om, un 
profesionist, care ar fi termenii cu care l-aţi numi? 

Marty simţi o insinuare nerostită în întrebare, ceva care se 
apropia de scopul interogatoriului lui Lowbock, oricare ar fi fost 
acela, dar nu era sigur despre ce era vorba. 

Se pare că Paige o simți și ea, fiindcă întrebă: 

— Ce vreţi să spuneţi exact, domnule locotenent? 

În mod frustrant, Cyrus Lowbock se îndepărtă din nou de 
confruntare. De fapt, își cobori privirea în notițele lui și dădu de 
înțeles că nu mai exista nimic în întrebarea lui decât o 
curiozitate obișnuită vizavi de alegerea de sinonime a unui 
scriitor. 

— Oricum, sunteți norocos că un asemenea profesionist, un 
bărbat care poartă un P7 pregătit pentru un amortizor, nu a 
reușit să vă învingă. 

— L-am luat prin surprindere. 

— Evident. 

— Prin faptul că aveam o armă în sertarul de la birou. 

— Merită întotdeauna să fii pregătit, spuse Lowbock. Dar aţi 
fost norocos că l-aţi învins și în lupta corp la corp, adăugă el 
repede. Un asemenea profesionist trebuie să fie un bun luptător, 
poate chiar să cunoască Tae Kwon Do sau ceva asemănător, așa 
cum se întâmplă în filme sau cărți. 

— A fost un pic stânjenit. Două gloanțe în piept. 

— Da, așa este, îmi amintesc, spuse detectivul dând din cap. 
Ar fi doborât un om obișnuit. 

— Era destul de plin de viaţă, spuse Marty, atingându-și gâtul 
cu grijă. 

Schimbând subiectul cu o viteză ameţitoare, Lowbock spuse: 

— Domnule Stillwater, aţi băut astăzi? 

— Nu. 

— Deloc? 

— Nu. 


143 


— Nu vreau să vă contrazic, domnule Stillwater, zău că nu 
vreau, dar când v-am întâlnit prima dată, miroseaţi a alcool. 
Bere, cred. E o cutie de Coors în living, și niște bere vărsată pe 
parchet. 

— Am băut niște bere după. 

— După ce? 

— După ce s-a terminat totul. Zăcea pe podeaua din antreu 
cu spinarea ruptă. Cel puţin așa am crezut. 

— Așa că, după atâtea împușcături și lupte, v-aţi gândit că cel 
mai bun lucru e o bere rece. 

Paige se holbă la detectiv și spuse: 

— Vă străduiţi atât de mult să faceţi ca totul să pară o joacă... 

— ... iar eu tare aș vrea să treceţi la subiect și să-mi spuneţi 
de ce nu mă credeţi, adăugă Marty. _ 

— Nu că nu vă cred, domnule Stillwater. Imi dau seama că 
toate astea sunt foarte frustrante, că vi se pune ceva în cârcă, 
sunteţi zguduit, obosit. Dar eu încă adun informaţii, ascult și 
adun. Asta fac. E meseria mea. Și chiar nu mi-am format nicio 
părere sau vreo teorie încă. 

Marty era sigur că lucrurile nu stăteau așa. Lowbock adusese 
cu el un set de păreri clare din momentul când se așezase la 
masă. 

După ce sorbi tot sucul din cană, Marty spuse: 

— Am băut niște lapte și niște suc de portocale, dar mă durea 
foarte tare gâtul, parcă aveam foc în el. Nu puteam înghiţi decât 
cu dureri groaznice. Când am deschis frigiderul, berea părea cu 
mult mai bună decât orice altceva, părea lucrul cel mai 
răcoritor. 

Lowbock mâzgălea din nou cu stiloul Montblanc într-un colț al 
carnețelului. 

— Deci, aţi băut doar o cutie de Coors. 

— Nu pe toată. Am băut jumătate, poate două treimi. Când 
focul din gât s-a mai potolit, m-am întors să văd ce mai făcea... 
ce mai făcea Celălalt. Luasem berea cu mine. Am fost atât de 
uimit să descopăr că nenorocitul dispăruse, după ce mi se 
păruse pe jumătate mort, încât cutia de Coors pur și simplu mi-a 
alunecat din mână. 

Deși imaginea era întoarsă, Marty reuși să vadă ce desena 
detectivul. O sticlă. O sticlă cu gâtul lung. 

— Atunci o jumătate de cutie de Coors, spuse Lowbock. 


144 


— Exact. 

— Poate două treimi. 

— Da. 

— Dar nimic mai mult. 

— Nu. 

Terminându-și schița, Lowbock ridică privirea din carneţel și 
spuse: 

— Dar cele trei sticle goale de Corona din cutia de gunoi de 
sub chiuveta din bucătărie? 


3. 


— „Refugiu, ieșirea aceasta”, citi Drew Oslett. Uită-te la 
semnul ăla, îi spuse apoi lui Clocker. 

Intorcându-și din nou atenţia asupra ecranului ASU din poală, 
Oslett spuse: 

— E chiar aici, poate că se ușurează la baie, poate că se 
întinde pe bancheta din spatele mașinii pe care o conduce, 
oricare ar fi, ca să moţăie puţin. 

Erau pe punctul să intre în acțiune împotriva unui adversar 
nemaipomenit și imprevizibil, dar Clocker părea netulburat. Deși 
conducea, părea dus pe gânduri. Trupul lui ca de urs era relaxat 
ca acela al unui călugăr tibetan în transă. Mâinile sale enorme 
se odihneau pe volan, cu degetele groase doar ușor îndoite, 
menţinând o strânsoare minimă. Oslett nu s-ar fi mirat să 
descopere că uriașul conducea mașina mai mult cu o putere 
inexplicabilă a minţii. Nimic pe faţa largă, cu trăsături grosolane 
a lui Clocker nu indica faptul că știa sensul cuvântului 
„tensiune”: o frunte palidă și netedă ca marmura șlefuită; obraji 
fără riduri; ochi albaștri ca safirul, ușor strălucitori în lumina 
reflectată a bordului, fixaţi undeva departe, nu numai asupra 
drumului din faţă, ci poate și dincolo de lumea aceasta. Gura lui 
mare era deschisă doar atât cât să primească o ostie închipuită. 
Buzele curbate schițau un zâmbet imperceptibil, dar era 
imposibil sa știi dacă era mulţumit de ceva ce contempla într-o 
reverie spirituală sau de gândul violenţei iminente. 

Karl Clocker avea o înclinaţie către violență. 

De aceea, în ciuda gusturilor sale vestimentare, era un om al 
prezentului. 


145 


— Aici este refugiul, spuse Oslett, în timp ce se apropiau de 
capătul căii de acces. 

— Unde altundeva ar putea fi? replică Clocker. 

— Hm? 

— Este exact acolo unde este. 

Uriașul nu era prea vorbăreț, și atunci când avea ceva de 
spus, era mai mult de neînțeles. Oslett îl suspecta pe Clocker că 
ar fi putut fi un existențialist ascuns, sau - dimpotrivă, - un 
mistic al Noului Val. Deși adevărul era probabil că era atât de 
plin de el încât nu avea nevoie de prea multe contacte sociale 
sau conversaţie; propriile gânduri și observaţii îl incitau și îl 
distrau destul. Un lucru era sigur: Clocker nu era atât de tâmpit 
pe cât părea; ba chiar avea un IQ peste medie. 

Parcarea din refugiu era luminată de opt felinare înalte cu 
halogen. După atâţia kilometri de întuneric neîntrerupt, care 
începeau să semene cu deșertăciunea întunecată a unui peisaj 
post-nuclear, moralul lui Oslett fu ridicat de strălucirea 
felinarelor înalte, deși de un galben bolnăvicios de urină, 
amintind de lumina chioară dintr-un vis urât. Nimeni nu ar fi 
confundat locul cu nicio altă parte din Manhattan, dar acesta 
confirma faptul că încă exista civilizaţie. 

O rulotă mare era singurul vehicul care se vedea. Era parcată 
aproape de clădirea din beton unde se aflau grupurile sanitare. 

— Acum l-am ajuns. 

Oslett stinse monitorul aparatului ASU și îl puse pe podea, 
între picioare. Luând ventuza de pe parbriz și aruncând-o pe 
harta electronică, spuse: 

— Nu-i niciun dubiu. Alfie al nostru a tras în vizuina asta pe 
roţi. Poate că a furat-o de la vreun amărât și acum merge la 
drum cu tot confortul unei case. 

Trecură pe lângă o zonă cu iarbă și trei mese de picnic și 
parcară la vreo șase metri de Road King, de partea șoferului. 

Nu se vedea nicio lumină în rulotă. 

— Oricât de mult s-a îndepărtat Alfie, spuse Oslett, tot cred că 
va reacţiona bine când ne va vedea. Nu are pe nimeni în afara 
noastră, nu-i așa? Fără noi, e singur pe lume. La naiba, îi suntem 
ca o familie. 

Clocker stinse farurile și motorul. 


146 


— Indiferent de halul în care este, nu cred că o să ne facă 
vreun rău, spuse Oslett. Nu bătrânul Alfie. Poate că ar lichida pe 
oricine altcineva i-ar sta în cale, dar nu pe noi. Tu ce crezi? 

Dându-se jos din Chevrolet, Clocker luă de pe scaunul din față 
pălăria și pistolul Colt Magnum 357. 

Oslett luă o lanternă și o armă cu tranchilizante. Arma masivă 
avea două țevi, una peste alta, fiecare încărcată cu un cartuș 
hipodermic mare. Era destinată folosirii în grădinile zoologice și 
nu era eficientă la mai puţin de trei metri și jumatate, ceea ce 
era de-ajuns pentru intenţiile lui Oslett, din moment ce nu avea 
de gând să plece în căutarea vreunui leu prin stepă. 

Lui Oslett îi părea bine că refugiul nu era plin de călători. 
Spera ca el și Clocker să-și poată termina treaba și să plece 
înainte ca vreo mașină sau vreun camion să vină de pe 
autostradă. 

Pe de altă parte, când se dăduse jos din Chevrolet și închisese 
ușa după el, fusese impresionat de liniștea nopţii. In afara 
zgomotului de cauciucuri și hâșâitul curentului de aer lăsat în 
urmă de vehiculele de pe autostradă, tăcerea era la fel de 
apăsătoare cum trebuia să fie într-un mare vid spaţial. Un pâlc 
de pini înalţi formau un fundal pentru întreg refugiul, și, în 
întunericul fără vânt, crengile lor grele atârnau ca niște prapuri. 

Îi era dor de zumzetul și agitația străzilor din oraș unde 
activitatea neîncetată oferea o distracţie fără sfârșit. Vânzoleala 
era o scăpare din contemplare. În oraș, vârtejul zăngănitor al 
vieții de zi cu zi îi permitea să-și îndrepte atenţia mereu afară 
dacă dorea, scutindu-l de pericolele inerente ale introspecției. 

Ajungându-l pe Clocker la portiera șoferului de la Road King, 
Oslett fu de părere că ar fi trebuit să intre cât se putea de 
discret. Dar dacă Alfie era înăuntru, așa cum arăta harta 
electronică ASU, observase deja, probabil, sosirea lor. 

Pe de altă parte, la un nivel inconștient, Alfie era condiţionat 
să i se supună complet lui Drew Oslett. Era aproape de 
neconceput că i-ar putea face vreun rău. 

Aproape. 

Fuseseră de asemenea siguri că posibilitatea ca Alfie să 
dezerteze era aproape inexistentă. Se înșelaseră. Cu timpul, ar 
fi putut să descopere că se înșelaseră și în alte privințe. 

De aceea Oslett avea arma cu tranchilizante. 


147 


Și de aceea nu încerca să-l convingă pe Clocker să lase 
pistolul Magnum 357. 

Pregătindu-se pentru ceva neprevăzut, Oslett bătu în ușa de 
metal. Părea un mod hilar să te anunţi în condiţiile de faţă, dar 
ciocăni oricum, așteptă câteva secunde și ciocăni din nou, ceva 
mai tare. 

Nu răspunse nimeni. 

Ușa era descuiată. O deschise. 

Prin parbriz intra destulă lumină galbenă de la lămpile cu 
halogen ca să lumineze cabina rulotei. Oslett nu zări niciun 
pericol imediat. 

Păși pe pragul ușii, se aplecă înăuntru și privi în spate prin 
rulota care se întindea ca un tunel într-o întunecime deasă 
precum încăperile vechilor catacombe. 

— Fii liniștit, Alfie, spuse el încetișor. 

Acea comandă rostită ar fi trebuit să primească imediat un 
răspuns ritual, ca într-o litanie: Sunt /iniștit, Părinte. 

— Fii liniștit, Alfie, repetă Oslett puţin descurajat. 

Tăcere. 

Cu toate că Oslett nu era nici tatăl lui Alfie, niciun om al 
clerului, și prin urmare nu putea pretinde în niciun fel să fie 
astfel onorat, inima i s-ar fi umplut de bucurie dacă ar fi auzit 
răspunsul șoptit și ascultător: Sunt linistit, Părinte. Numai acele 
cinci cuvinte simple murmurate într-un răspuns ar fi însemnat că 
în esenţă totul era în regulă, că nerespectarea de către Alfie a 
instrucţiunilor era mai puţin o răzvrătire și mai mult o temporară 
confuzie, și că periplul ucigaș în care pornise era ceva care 
putea fi iertat și dat uitării. 

Deși știa că era lipsit de sens, Oslett mai încercă o dată, 
vorbind mai tare decât înainte: 

— Fii liniștit, Alfie. 

Când nu primi niciun răspuns din întuneric, aprinse lanterna și 
urcă în Road King. 

Nu se putu opri să nu se gândească ce pierdere și ce umilinţă 
ar fi să fie împușcat într-o rulotă ciudată de-a lungul unei 
autostrăzi prin nesfârșita Oklahoma, la frageda vârstă de 
treizeci și doi de ani. Un tânăr atât de inteligent, cu un viitor atât 
de promiţător (s-ar spune la înmormântare), cu două licenţe - 
una de la Princeton, cealaltă de la Harvard - și un trecut de 
invidiat. 


148 


leșind din cabină în timp ce Clocker intra în urma sa, Oslett 
mătura cu lumina lanternei în stânga și în dreapta. Umbrele se 
legănau și tremurau ca niște mantii negre - aripi de abanos, 
suflete decăzute. 

Numai câţiva membri ai familiei sale - și mai puţini din cercul 
din Manhattan al artiștilor, scriitorilor și criticilor care erau 
prietenii lui - ar fi aflat despre acţiunea în care pierise. Celorlalți 
probabil că detaliile dispariţiei sale li s-ar fi părut de necrezut, 
ciudate, poate chiar josnice, și ar fi bârfit cu febrilitatea păsărilor 
care sfâșiau un cadavru. 

Flashul lanternei descoperi dulapurile de melamină. O plită. O 
chiuvetă de inox. 

Misterul din jurul morții sale neobișnuite ar face ca legendele 
să crească precum recifurile de coral, adunând fiecare nuanţă 
de scandal și presupuneri maliţioase, tratându-i memoria cu 
foarte puţin respect. Respectul era unul dintre puţinele lucruri 
care contau pentru Drew Oslett. Ceruse să fie respectat încă de 
când era un băiețel. Era dreptul lui de naștere, nu doar o 
înzestrare plăcută cu numele de familie, ci un tribut care trebuia 
plătit întregului trecut și împlinirilor familiei întruchipate în el. 

— Fii liniștit, Alfie, spuse el temător. 

O mână albă ca marmura și parcă la fel de solidă, aștepta ca 
raza lanternei să o descopere. Degetele albăstrii se răsfirau pe 
mocheta lângă bancheta capitonată a separeului pentru luat 
masa. Mai sus se găsea corpul unui bărbat cu părul alb, prăbușit 
pe masa pătată de sânge. 


4. 


Paige se ridică de la masă, se îndreptă spre cea mai apropiată 
fereastră, mișcă stinghiile de la jaluzele ca să le rărească și privi 
departe prin furtuna care se îndepărta treptat. Se uita prin 
curtea din spate, unde nu erau lumini. Nu se distingea nimic în 
afara dârelor de ploaie de pe partea cealaltă a geamului. Păreau 
niște scuipături, poate pentru că îi venea să-l scuipe pe Lowbock 
drept în față. 

Avea mai multă furie în ea decât Marty, nu doar împotriva 
detectivului, ci și împotriva lumii. Toată viaţa ei de om matur se 
luptase să rezolve conflictele copilăriei, sursa mâniei sale. 


149 


Făcuse progrese considerabile. Dar în faţa unei provocări ca 
aceasta, simţea cum resentimentele și amărăciunea copilăriei 
sale ieșeau din nou la suprafaţă, iar furia ei fără obiect își găsea 
o ţintă în Lowbock, făcând-o să întâmpine greutăți în păstrarea 
controlului. 

Evitarea conștientă - privitul pe fereastră, ignorarea vizuală a 
detectivului - era o tehnică verificată de păstrare a controlului. 
Sfătuitorule, sfătuiește-te singur. Se presupunea că diminuarea 
gradului de interacţiune ar diminua și furia. 

Spera că acest procedau dădea mai multe rezultate pentru 
pacienţii săi decât pentru sine, pentru că ea încă fierbea. 

La masă cu detectivul, Marty părea hotărât să fie rezonabil și 
cooperant. Fiindcă era Marty, se agăța atâta cât putea de 
speranţa că neîncrederea bizară a lui Lowbock putea fi 
îmblânzită. Deși era mânios - mai mânios decât îl văzuse ea 
vreodată - încă avea o nemaipomenită încredere în puterea 
bunăvoinţei și a cuvintelor, mai ales a cuvintelor, de a restabili 
și menţine armonia în orice împrejurare. 

— El trebuie să fi băut berea, îi spuse Marty lui Lowbock. 

— El? întrebă Lowbock. 

— Sosia. Era probabil în casă deja de câteva ore, cât timp am 
fost eu plecat. 

— Deci intrusul a băut trei sticle de Corona? 

— Am aruncat gunoiul aseară, duminică seara, așa că știu că 
nu sunt cutii rămase din week-end. 

— Individul ăsta v-a spart casa... cum aţi spus exact? 

— Spunea că are nevoie de viața lui. 

— Avea nevoie de viaţa lui? 

— Da. M-a întrebat de ce i-am furat viaţa, cine eram eu. 

— Deci sparge casa, e agitat, vorbește ca un nebun, e bine 
înarmat... dar, în timp ce așteaptă să vă întoarceţi acasă, se 
gândește să se relaxeze și să bea trei sticle de Corona. 

Fără să se întoarcă de la fereastră, Paige spuse: 

— Soțul meu nu a băut berile alea, domnule locotenent. Nu e 
un beţiv. 

— AŞ fi gata să fac un test cu fiola, dacă doriţi, spuse Marty. 
Dacă am băut atâtea beri, una după alta, se va vedea în nivelul 
alcoolemiei. 

— Ei, replică Lowbock, dacă intenţionam să facem așa ceva, 
testul ar fi fost primul lucru. Dar nu e nevoie, domnule 


150 


Stillwater. În mod sigur nu vreau să spun că eraţi sub influenţa 
alcoolului și că v-aţi imaginat totul din această cauză. 

— Atunci ce vreți să spuneți? întrebă Paige. 

— Uneori, observă Lowbock, oamenii beau ca să-și facă 
singuri curaj într-o situaţie dificilă. 

Marty oftă. 

— Poate că sunt greu de cap, domnule locotenent. Știu că eo 
implicaţie neplăcută în ceea ce tocmai aţi spus, dar nu pot 
pentru nimic în lume să-mi dau seama ce trebuie să înțeleg. 

— Am spus eu că vreau să presupuneți ceva? 

— Aţi putea, vă rog, să nu mai fiți atât de subtil și să ne 
spuneţi de ce mă trataţi așa, ca pe un suspect, în loc de 
victimă? 

Lowbock tăcu. 

— Știu că pare incredibilă treaba asta cu sosia, insistă Marty, 
dar dacă mi-aţi spune de-a dreptul motivele pentru care sunteţi 
atât de sceptic, sunt sigur că v-aș putea spulbera îndoielile. Cel 
puţin, aș putea încerca. 

Lowbock tăcu atât de mult timp, încât Paige aproape că se 
întoarse de la fereastră ca să-l privească, întrebându-se dacă 
figura lui ar dezvălui ceva despre sensul tăcerii. 

În cele din urmă el spuse: 

— Trăim într-o lume a tribunalelor, domnule Stillwater. Dacă 
un poliţist comite cea mai mică greșeală într-o situaţie delicată, 
secția este dată în judecată, iar uneori cariera poliţistului se 
duce de râpă. Se întâmplă și celor mai buni. 

— Ce legătură au procesele cu asta? N-o să dau pe nimeni în 
judecată, domnule locotenent. 

— Să zicem că cineva interceptează un apel pentru un jaf 
armat în desfășurare, așa că răspunde la el, își face datoria, se 
găsește în mare pericol de a fi împușcat, trage în infractor în 
legitimă apărare, și apoi, ce credeţi că se întâmplă? 

— Bănuiesc că îmi veţi spune dumneavoastră. 

— Imediat, familia infractorului și Ministerul Protecţiei Sociale 
acuză departamentul de exces de violenţă și cer daune morale. 
Vor ca ofiţerul să fie demis, sau chiar îl dau pe amărat în 
judecată, îl acuză că ar fi fascist. _ 

— E groaznic, sunt de acord, spuse Marty. In zilele noastre 
parcă s-a întors lumea pe dos, dar... 


151 


— Dacă același poliţist nu răspunde cu violență și vreun 
privitor este rănit pentru că infractorul nu a fost eliminat cu 
prima ocazie, departamentul este dat în judecată pentru 
neglijență de familia victimei, și aceiași activiști sar la gâtul 
nostru, dar din alte motive. Se spune că polițistul nu a apăsat pe 
trăgaci destul de repede pentru că nu îi pasă de minoritatea din 
care făcea parte victima și că ar fi fost mai rapid dacă victima ar 
fi fost o persoană albă. Sau e declarat fie incompetent, fie laș. 

— Nu vă invidiez slujba. Cunosc cât e de grea, îl compătimi 
Marty. Dar niciun poliţist nu a tras sau nu a ratat aici, și nu văd 
ce legătură are asta cu situaţia de faţă. 

— Un poliţist poate intra în tot atâtea necazuri ca atunci când 
ar împușca un infractor, spuse Lowbock. 

— Deci sunteți sceptic în privința poveștii mele, dar nu vreți 
să spuneţi de ce până nu aveţi dovada absolută că este o 
prostie. 

— Nici nu vrea să admită că este sceptic, rosti Paige acră. Nu 
ia nicio atitudine într-un fel sau altul, pentru că a-ţi asuma o 
poziţie înseamnă să riști. 

— Dar, domnule locotenent, spuse Marty, cum o s-o scoatetți 
la capăt, cum să reușesc să vă conving că totul s-a petrecut 
exact așa cum v-am spus, dacă nu vreți să-mi spuneţi de ce vă 
îndoiţi? 

— Domnule Stillwater, nu am spus că nu vă cred. 

— Isuse, făcu Paige. 

— Tot ce cer, spuse Lowbock, este să faceţi tot posibilul să îmi 
răspundeţi la întrebări. 

— lar tot ceea ce cerem noi, replică Paige, tot cu spatele la 
bărbat, este să-l găsiţi pe nebunul care a încercat să-l omoare 
pe Marty. 

— Sosia asta. 

Lowbock rosti cuvântul dintr-o bucată, fără niciun fel de 
inflecțiuni ale vocii, ceea ce păru mai sarcastic decât dacă l-ar fi 
spus tânjind. 

— Da, sâsâi Paige, sosia asta. 

Ea nu se îndoia de povestea lui Marty, așa ciudată cum era, și 
știa că existenţa sosiei era într-un fel legată de pierderile de 
memorie, de coșmarurile și de alte probleme recente ale soţului 
său, urmând să le și explice. 


152 


Acum mânia împotriva detectivului scăzu în timp ce începea 
să accepte că poliţia nu avea, din cine știe ce motiv, să-i ajute. 
Mânia dădu naștere fricii căci își dădea seama că se aflau în fața 
a ceva nemaipomenit de ciudat și că urmau să se descurce 
singuri. 


5. 


Cheile erau în contact pe poziția start, dar rezervorul era gol 
și bateria moartă, lucru pe care Clocker se întoarse să-l 
raporteze. Luminile din cabină nu puteau fi aprinse. 

Îngrijorat că fasciculul lanternei zărit de afară li s-ar putea 
părea dubios celor care trăgeau în acest refugiu, Drew Oslett 
examină repede cele două cadavre în separeul incomod. Cum 
sângele vărsat era în întregime coagulat, își dădu seama că 
bărbatul și femeia erau morţi de mai multe ore. Totuși, deși 
rigor mortis se instalase deja în amândouă corpurile, nu mai 
erau în întregime ţepeni; starea ajunsese fără îndoială la punctul 
maxim și începuse să scadă, așa cum se întâmplă între 18 și 36 
de ore de la deces. 

Cadavrele nu dădeau încă semne clare de descompunere. 
Singurul miros neplăcut venea din gurile lor deschise - gazele 
fermentate produse de mâncarea care se strica în stomacurile 
lor. 

— Potrivit celor mai bune estimări, sunt morţi cam de ieri 
după amiază, îi comunică el lui Clocker. 

Rulota Road King stătuse în parcare mai mult de douăzeci și 
patru de ore, așa că o văzuse cel puţin o patrulă a poliţiei 
stradale din Oklahoma în două schimburi diferite. Legea statului 
interzicea fără îndoială folosirea refugiilor ca locuri de campare. 
Nu erau prevăzute prize, provizii de apă sau toalete de 
campanie, ceea ce putea crea probleme de sănătate. Uneori 
polițiștii erau mai puţin duri cu pensionarii cărora le era frică să 
conducă pe o vreme la fel de nemiloasă ca furtuna care se 
năpustise ieri asupra Oklahomei; colantul cu sigla Asociaţiei 
Americane a Pensionarilor de pe spatele rulotei le câștigase, 
probabil, o păsuire. Dar nici măcar un poliţist înțelegător nu i-ar 
fi lăsat să stea dovă nopţi. În orice clipă o mașină a patrulei ar fi 
putut opri în refugiu și o ciocănitură s-ar fi auzit la ușă. 


153 


Nedorind să complice situaţia lor și așa complicată omorând 
un agent al patrulei de stradă, Oslett îi lăsă pe cei doi morți și se 
apucă repede să cerceteze rulota. Nu se mai temea că Alfie, 
stricat și revoltat, i-ar putea trage un glonte în cap. Alfie plecase 
demult. 

Găsi pantofii abandonaţi pe masa din bucătărie, Cu un cuţit 
mare cu zimţi Alfie tăiase unul dintre tocuri până când găsise 
circuitul electronic și rețeaua de baterii minuscule. 

Holbându-se la încălțările Rockport și la grămada de așchii de 
cauciuc, Oslett se înfioră de presentimentul unei nenorociri. 

— N-a știut niciodată de pantofi. Ce i-o fi venit să îi taie? 

— Ei, știe el ce știe, spuse Clocker. 

Oslett luă afirmaţia lui Clocker ca referindu-se la faptul că o 
parte din antrenamentul lui Alfie presupunea echipamente și 
tehnici de supraveghere electronice artizanale. Prin urmare, deși 
nu i se spunea că era monitorizat, știa că un emiţător miniatural 
putea fi destul de mic ca să încapă în tocul unui pantof și, 
datorită unei comenzi la distanţă, putea capta destulă energie 
de la niște baterii de ceas pentru a transmite un semnal de 
urmărire timp de cel puţin șaptezeci și două de ore. Deși nu era 
în stare să-și amintească ce era sau cine îl controla, Alfie era 
destul de inteligent ca să aplice ce știa despre supraveghere în 
propriul caz și să ajungă la concluzia normală că superiorii lui se 
asiguraseră că îl puteau localiza și urmări în cazul în care ar fi 
dezertat, deși fuseseră convinși că răzvrătirea era imposibilă. 

Lui Oslett îi era groază să raporteze știrea proastă la birourile 
centrale din New York. Organizaţia nu îl omora pe cel care 
aducea vești proaste, mai ales când numele acestuia se 
întâmplă să fie Oslett. În orice caz, ca prim responsabil de Alfie, 
știa că o parte din vinovăţie i se va atribui lui, cu toate că 
răzvrătirea agentului nu era în niciun fel vina lui. Greșeala 
trebuia să fie în comportamentul de bază al lui Alfie, fir-ar să fie, 
nu în felul cum s-a purtat cu el. 

Lăsându-l pe Clocker în bucătărie ca să anunţe venirea 
nepoftiților, Oslett inspectă rapid restul rulotei. 

Nu mai găsi nimic interesant, în afară de o grămadă de haine 
aruncate pe jos în dormitorul mare din spatele vehiculului. În 
lumina lanternei, nu fu nevoie decât să răscolească puţin cu 
vârful pantofului ca să vadă că erau hainele pe care le purtase 
Alfie când se luase avionul spre Kansas City sâmbătă dimineaţa. 


154 


Oslett se întoarse în bucătărie, unde Clocker aștepta în 
întuneric. Mai îndreptă lanterna spre cei doi pensionari morţi 
pentru ultima dată. 

— Ce porcărie. La naiba, nu trebuia să se întâmple. 

Referindu-se cu dispreţ la cuplul ucis, Clocker replică: 

— Cui Dumnezeu îi pasă? Oricum, nu erau decât doi 
„Klingonieni” nenorociți. 

Oslett nu vorbise despre victime, ci despre faptul că Alfie era 
acum mai mult decât doar un dezertor, era un dezertor 
nedepistabil, punând astfel în pericol organizaţia și pe fiecare 
membru al ei. Nu îi era mai milă de cei doi morţi decât îi era lui 
Clocker, nu se simțea deloc responsabil pentru ceea ce li se 
întâmplase și considera că lumea era mai câștigată fără doi 
paraziți  neproductivi, care sugeau substanţa societăţii și 
îngreunau traficul cu casa lor greoaie pe roţi. Nu iubea masele. 
Din punctul lui de vedere, problema principală a bărbatului și a 
femeii de rând era tocmai că erau de rând și că erau atât de 
mulţi, luând mai mult decât dădeau lumii, aproape incapabili să 
își conducă vieţile în mod inteligent, ca să nu mai vorbim de 
societate, guvern, economie și mediu. 

Cu toate acestea, era alarmat de felul în care Clocker își 
exprimase disprețul față de victime. Cuvântul „Klingonieni” îl 
neliniștea, fiindcă era numele unei rase de extratereștri care 
fuseseră în război cu oamenii atâtea episoade de televiziune și 
filme din seria Star Trek, înainte ca evenimentele din acel viitor 
ficțional îndepărtat să reflecte îmbunătăţirea relaţiilor reale 
dintre Statele Unite și Uniunea Sovietică. Lui Oslett, Star Trek i 
se părea lung și plictisitor de moarte. Nu înţelesese niciodată de 
ce atâţia oameni erau înnebuniţi după el. Dar Clocker era un 
admirator înfocat al serialului, se numea în gura mare un 
„trekker”, era în stare să povestească acţiunea fiecărui episod și 
film artistic realizat vreodată, și cunoștea poveștile fiecărui 
personaj de parcă i-ar fi fost cei mai dragi prieteni. Star Trek era 
singurul subiect despre care părea dornic sau în stare să 
vorbească; și pe cât de taciturn era în marea parte a timpului, 
pe atât de guraliv era când în discuţie apărea subiectul fanteziei 
sale favorite. 

Oslett avea grijă ca acest subiect să nu se ivească niciodată. 

Acum, temutul cuvânt „Klingonieni” îi răsuna în cap ca o 
sirenă de pompieri. 


155 


Cu întreaga organizaţie periclitată din cauză că-i pierduseră 
urma lui Alfie, cu ceva nou și nemaipomenit de violent scăpat 
liber prin lume, drumul de întoarcere spre Oklahoma de-a lungul 
atâtor kilometri lipsiţi de oameni și lumină urma să fie sumbru și 
deprimant. Ultimul lucru de care avea Oslett nevoie era să fie 
atacat de unul dintre monologurile obositor de entuziaste ale lui 
Clocker despre căpitanul Kirk, domnul Spock, Scotty, restul 
echipajului și aventurile lor prin colţurile îndepărtate ale 
universului, care în film era împănat cu prea multe semnificaţii 
și momente de revelaţie matură decât era universul real al 
opțiunilor dificile, al adevărurilor urâte și al cruzimii gratuite. 

— Hai să ieşim de aici, spuse Oslett, trecând de Clocker și 
îndreptându-se spre partea din faţă a rulotei. 

Nu credea în Dumnezeu, dar se ruga fierbinte ca partenerul 
lui să cadă din nou în obișnuita lui tăcere însingurată. 


6. 


Cyrus Lowbock se scuză pentru câteva momente ca să se 
consulte cu câţiva colegi care voiau să îi vorbească în altă 
încăpere. 

Marty fu ușurat de plecarea lui. 

Când detectivul părăsi încăperea, Paige se întoarse de la 
fereastră și se așeză din nou pe scaunul de lângă Marty. 

Deși Pepsi-ul se terminase, câteva cuburi de gheață se 
topiseră în cană și el bău apa rece. 

— Tot ce vreau acum este să se termine totul. N-ar trebui să 
fim aici, nu atâta timp cât individul ăsta e liber și cine știe pe 
unde umblă. 

— Crezi că ar trebui să ne facem griji pentru copii? 

„„. am nevoie... Charlotte a mea, Emily a mea... 

— Da, sunt al naibii de îngrijorat, spuse Marty. 

— Dar l-ai împușcat pe tip de două ori în piept. 

— Am crezut că l-am lăsat în antreu cu spatele rupt, dar s-a 
ridicat și a fugit. Sau s-a târât. Nu știu ce naiba se petrece aici, 
Paige, dar e mai nebunesc decât orice am scris vreodată. Și nu e 
gata, nici pe departe. 

— Dacă ar fi fost doar Vic și Kathy care să aibă grijă de ele, 
dar e și un poliţist acolo. 


156 


— Dacă nenorocitul ăsta ar ști unde sunt fetele, l-ar omori pe 
poliţist, pe Vic și pe Kathy într-un minut. 

— Tu te-ai descurcat cu el. 

— Eu am avut noroc, Paige. Al naibii de mult. Nu i-a dat nicio 
clipă prin cap că am o armă în sertarul de la birou, sau că aș fi 
folosit-o. L-am luat prin surprindere. Nu o să lase să se întâmple 
din nou. Va avea elementul surpriză de partea lui. 

Înclină cana spre buze și lăsă cubul de gheaţă să îi alunece pe 
limbă. 

— Marty, când ai luat armele din dulapul din garaj și le-ai 
încărcat? 

Învârtindu-și limba în jurul cubului de gheaţă, acesta 
răspunse: ` 

— Am văzut cum ai tresărit. Azi dimineață am făcut-o. Inainte 
să plec la Paul Guthridge. 

— De ce? 

Cum putu mai bine, Marty îi descrise sentimentul ciudat pe 
care-l avusese că ceva se prăbușește peste el și urmează să îl 
distrugă înainte să aibă măcar răgazul să vadă despre ce e 
vorba. Încercă să descrie cum sentimentul se amplificase într-o 
criză de anxietate, până când fusese sigur că va avea nevoie de 
arme ca să se apere și aproape că paralizase de frică. 

S-ar fi stânjenit să-i spună, ar fi părut dezechilibrat - dacă 
evenimentele nu ar fi dovedit adevărul senzaţiilor și precauţiilor 
sale. 

— Și chiar venea ceva, spuse ea. Sosia asta. L-ai simţit 
venind. _ 

— Mda, cred că da. Intr-un fel. 

— Spiritual. 

Marty clătină din cap. 

— Nu, nu i-aș spune așa. Nu am avut nicio viziune. Nu am 
văzut ce urma să se întâmple, nu am avut o premoniţie clară. 
Numai acest... acest sentiment groaznic de presiune, de 
greutate... ca într-unul dintre aparatele alea dintr-un parc de 
distracții, când te învârte repede-repede, ești legat de scaun, și 
simţi o greutate pe piept, știi, ai fost în asemenea mașini, lui 
Charlotte îi plac la nebunie. 

— Da. Înţeleg. Cred. 

— Așa a început... și s-a înrăutățit de sute de ori, până când 
abia mai puteam respira. Apoi brusc s-a oprit când tocmai 


157 


plecam spre cabinetul doctorului. lar mai târziu, când m-am 
întors acasă, nenorocitul era aici, dar nu am simţit nimic când 
am intrat în casă. 

Tăcură câteva clipe. 

Vântul suflă o puzderie de stropi de ploaie în geam. 

— Cum putea să arate exact ca tine? întrebă Paige. 

— Nu știu. 

— De ce să spună că i-ai furat viaţa? 

— Nu știu, pur și simplu nu știu. 

— Mi-e frică, Marty. E atât de bizar totul. Ce-o să facem? 

— În afară de astă seară, nu știu. Dar la noapte, cel puţin, nu 
rămânem aici. Mergem la un hotel. 

— Dar dacă poliţia nu-l găsește mort pe undeva, atunci mai e 
și mâine... și poimâine. 

— Sunt lovit și obosit și nu gândesc limpede. Deocamdată nu 
mă pot concentra decât pentru seara asta, Paige. O să-mi fac 
griji pentru a doua zi de mâine încolo. 

Pe fața ei drăguță se citea neliniștea. Nu o mai văzuse nici pe 
jumătate atât de răvășită de când cu boala lui Charlotte de 
acum cinci ani. 

— Te iubesc, spuse el, punându-i ușor palma pe cap. 

Ducându-și mâna peste a lui, Paige îi răspunse: 

— O, Doamne, și eu te iubesc, Marty, pe tine și pe fete, mai 
mult decât orice altceva, mai mult decât viaţa. Nu putem lăsa să 
se întâmple ceva cu noi și cu tot ce avem al nostru. Nu se poate. 

— N-o să lăsăm, spuse el, dar cuvintele sunau la fel de goale 
și de false ca lăudăroșenia unui puști. 

Își dădea seama că niciunul dintre ei nu își exprimase cea mai 
mică speranţă că poliţia îi va ajuta. Nu își putea potoli furia 
izvorâtă din faptul că nu li se acorda nimic asemănător cu 
amabilitatea, curtoazia și consideraţia pe care personajele din 
romanele sale o primeau mereu din partea autorităţilor. 

În esenţă, romanele polițiste erau despre bine și rău, despre 
victoria primului asupra celui de-al doilea și despre sprijinul 
justiției într-o democraţie modernă. Erau populare pentru că îl 
asigurau pe cititor că sistemul funcţiona în cele mai multe 
cazuri, chiar dacă dovada adusă de realitate ducea uneori spre o 
concluzie mai alarmantă. Marty reușise să lucreze în acest gen 
cu încredere și cu o bucurie nemaipomenită, pentru că îi plăcea 
să creadă că instituţiile de menţinere a legii și tribunalele făceau 


158 


mai mereu dreptate și o împiedicau numai fără știință. Dar 
acum, prima dată când ceruse ajutorul sistemului, acesta tocmai 
îi dezamăgea. Eșecul acestuia nu numai că îl punea viaţa în 
pericol - ca și vieţile soţiei și ale copiilor - dar părea să arunce o 
umbră de îndoială peste valoarea a tot ce scrisese vreodată și 
rentabilitatea scopului căruia îi dedicase atâţia ani de muncă 
grea și de eforturi. 

Locotenentul Lowbock se întoarse prin living, arătând și 
mișcându-se ca într-o ședință foto la revista Esquire. Ducea o 
pungă transparentă cu dovezi care conţinea o trusă cu fermoar, 
cam jumătate cât cea de bărbierit. Puse punga pe masă în timp 
ce se așeza. 

— Domnule Stillwater, casa era bine încuiată când aţi plecat 
azi dimineaţă? 

— Încuiată? întrebă Marty, curios ce voia să spună acum, și 
încercând să nu-și trădeze furia. 

— V-aţi gândit cum o fi intrat făptașul? 

— O fi spart o fereastră, cred. Sau a forțat o broască. 

— Știţi ce este aici? spuse el, lovind cutia din piele prin punga 
de plastic. 

— Mă tem că nu văd cu raze X, replică Marty. 

— M-am gândit că poate o recunoașteţi. 

— Nu. 

— Am găsit-o în dormitorul principal. 

— Nu am mai văzut-o. 

— Pe măsuţa de toaletă. 

— Spune o dată, domnule locotenent, izbucni Paige. 

Pe fața lui Lowbock trecu umbra slabă a unui zâmbet, ca un 
spirit venit în vizită și plutind pe deasupra unei mese de 
spiritism. 

— Este un set complet de ace de broască. 

— Așa a intrat? întrebă Marty. 

Lowbock dădu din umeri. 

— Bănuiesc că asta ar trebui să deduc de aici. 

— Este obositor, domnule locotenent. Avem copii pentru care 
ne facem griji. Sunt de acord cu soţia mea - treceţi peste asta. 

Aplecându-se peste masă și privindu-l încă o dată pe Marty cu 
ochii lui puternici, detectivul spuse: 

— Am fost poliţist timp de douăzeci și opt de ani, domnule 
Stillwater, și azi este prima dată când descopăr o dovadă a unei 


159 


spargeri la o reședință particulară unde intrusul să folosească 
un set profesional de ace. 

— Și? 

— Sparg un geam sau forțează o broască, cum aţi spus. 
Uneori se strecoară printr-o ușă sau geam glisant care nu sunt 
închise bine. Spărgătorul de rând are la dispoziţie o sută de 
moduri de a intra - toate mult mai rapide decât să deschizi o 
yală. 

— Asta nu a fost un spărgător obișnuit. 

— Oh, da, se vede, spuse Lowbock. 

Se îndepărtă de la masă, lăsându-se pe spate pe scaun. 

— Tipul ăsta este mult mai teatral decât un infractor ordinar. 
Plănuiește să arate exact ca dumneavoastră, strigă o grămadă 
de chestii ciudate cum că și-ar vrea viaţa înapoi, folosește 
unelte de spărgător ca un hoţ profesionist artistic de la 
Hollywood într-un film de mâna a doua, primește două gloanțe 
în piept dar nu e răpus, pierde destul sânge pentru un om 
obișnuit, și pleacă. E de-a dreptul fantastic tipul ăsta, dar este 
muy misterioso, genul de personaj pe care l-ar putea interpreta 
Andy Garcia, sau, mai bine, Ray Liotta, ăla care a jucat în Good 
Fellas. 

Marty își dădu seama brusc unde ţintea detectivul și înțelese 
de ce mergea într-acolo. Inevitabilul punct final al 
interogatoriului ar fi trebuit în mod evident să vină mai curând, 
dar Marty nu-l descoperise pentru că era prea evident. Ca 
scriitor, căutase ceva, niște explicaţii mai exotice, mai complexe 
pentru abia ascunsa neîncredere și ostilitate a lui Lowbock, când 
în tot acest timp detectivul se încadrase într-un clișeu. 

Totuși, Cyrus Lowbock mai avea de dezvăluit o surpriză. Se 
aplecă din nou și stabili contactul vizual în ceea ce încetase a 
mai fi un mod de confruntare eficace și devenise un tic la fel de 
supărător și de evident ca ţinuta dezarmant de umilă a lui Peter 
Falk și neglijenţa pe care o afecta când îl juca pe Colombo, 
tuguierea buzelor în momentele de concentrare la Nero Wolfe, 
zâmbetul cunoscut al lui James Bond sau alte numeroase și 
boeme trăsături ale lui Sherlock Holmes. 

— Fetele dumneavoastră au animale de casă? 

— Charlotte are. Câteva. 

— O colecţie ciudată de animăluţe. 

— Lui Charlotte nu i se par ciudate, spuse Paige liniștită. 


160 


— Dar dumneavoastră? 

— Nu. Ce contează dacă sunt ciudate sau nu? 

— Le are demult timp? se interesă Lowbock. 

— Pe unele mai demult, replică Marty, derutat de această 
nouă întorsătură a interogatoriului, rămânând totuși convins că 
înţelegea teoria pe care Lowbock se muncea să o demonstreze. 

— Își iubește animalele? 

— Da. Foarte mult. Ca orice copil. Așa ciudate cum vi se par, 
ţine la ele. 

Dând din cap, lăsându-se din nou pe spate și bătând din nou 
darabana cu stiloul pe carneţel, Lowbock spuse: 

— E o altă lovitură de teatru, dar foarte eficace. Vreau să 
spun, dacă ești detectiv și te îndoiești cumva de întregul 
scenariu, ar trebui să te mai gândești în cazul în care intrusul 
omoară toate animalele fiicei. 

Inima lui Marty se prăbuși ca o piatră pe fundul unui lac. 

— O, nu, spusese Paige distrusă. Săracul Whiskers, Loretta, 
Fred... toți? 

— Șopârla a fost zdrobită, spuse Lowbock, cu privirea fixată 
asupra lui Mary. Şoarecelui i-a rupt gâtul, testoasa a fost strivită 
sub picior, la fel și gândacul. Nu m-am uitat cu atenţie la 
celelalte. 

Mânia lui Marty creștea într-o furie greu de stăpânit și își 
încleșta pumnii pe sub masă, fiindcă știa că Lowbock îl acuza că 
omorâse animalele pentru a face credibilă o poveste trasă de 
păr. Nimeni nu s-ar gândi că un tată iubitor ar zdrobi broasca 
țestoasă a fiicei și i-ar frânge gâtul șoricelului ei drăguţ pentru 
un scop meschin care, după părerea lui Lowbock, îl motivase pe 
Marty; de aceea detectivul presupunea în mod greșit că Marty 
chiar o făcuse până la urmă, fiindcă era atât de îngrozitor, încât 
îl disculpa, era lovitura de graţie. 

— Charlotte o să fie distrusă, spuse Paige. 

Marty își dădea seama că era roșu de furie. Simţea cum îi 
ardeau obrajii, de parcă ar fi stat o oră sub ultraviolete, iar 
urechile și le simțea ca pe foc. Mai știa că polițistul va lua furia 
lui ca pe un semn de rușine, ca pe dovada vinovăţiei. 

Când Lowbock dezveli din nou zâmbetul acela subţire, lui 
Marty îi veni să-i tragă un pumn. 

— Domnule Stillwater, vă rog corectaţi-mă dacă greşesc, dar 
nu cumva ați avut de curând o carte în catalogul bestseller- 


161 


urilor cu copertă de hârtie, reeditarea celei cartonate, publicate 
anul trecut? 

Marty nu îi răspunse. 

Lowbock nu cerea un răspuns. Acum îi dădea înainte. 

— lar cam într-o lună urmează un nou roman despre care unii 
cred că ar fi primul dumneavoastră succes cu un volum 
cartonat, nu? Probabil chiar acum lucraţi la un nou roman. 
Oricum, este o bucată de manuscris pe biroul din cabinetul 
dumneavoastră. lar eu bănuiesc că, o dată ce daţi câteva 
lovituri, trebuie să ţineţi apăsată acceleraţia, adică să profitaţi 
de moment. 

Încruntându-se, cu trupul încordat din nou, Paige părea gata 
să înţeleagă interpretarea absurdă pe care detectivul o dădea 
relatării lui Marty, sursa  împotrivirii sale. Caracterul 
temperamental era o moștenire de familie; și cum abia se 
abținea să nu îl pocnească pe polițist, Marty se întreba care va fi 
reacţia lui Paige când Lowbock își va expune clar bănuielile 
idioate. 

— O prezentare în revista People ajută probabil mult în 
carieră, continuă detectivul. lar bănuiesc că atunci când Domnul 
Crimă devine ţinta unui ucigaș muy misterioso, aţi beneficia de 
mult mai multă publicitate gratuită în presă, și tocmai la un 
moment de răscruce în cariera dumneavoastră. 

Paige se smuci pe scaun de parcă ar fi primit o palmă. 

Reacţia ei îi atrase atenţia lui Lowbock. 

— Da, doamnă Stillwater. 

— Nu puteti crede... 

— Ce să cred, doamnă Stillwater? 

— Marty nu e un mincinos. 

— Am spus eu așa ceva? 

— Urăște publicitatea. 

— Atunci cei de la People au fost foarte insistenţi. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, uitaţi-vă la gâtul lui! Roșeața 
și umflătura se vor învineți în câteva ore. Doar nu credeţi că și-a 
făcut singur asta. 

Menţinând o aparenţă de obiectivitate înnebunitoare, 
Lowbock spuse: 

— Așa credeţi, doamnă Stillwater? 

— Dobitocule, îi șuieră ea printre dinţii încleștaţi, lucru pe care 
Marty nu și-l putea permite. 


162 


Ridicând din sprâncene și părând uimit, ca și cum nu își putea 
închipui ce făcuse ca să merite o asemenea dușmănie, Lowbock 
spuse: 

— Doamnă Stillwater, vă daţi cu siguranţă seama că există 
oameni, o grămadă de cinici, care ar putea spune că tentativa 
de sugrumare este cea mai sigură modalitate de a simula un 
atac. Să te înjunghii în mână sau în picior ar fi ceva destul de 
convingător, dar există întotdeauna riscul să greșești puţin, să 
ciupești o arteră, și atunci stai și sângerezi mult mai mult decât 
ai intenţionat. Cât despre rănile prin arme de foc - ei bine, riscul 
este și mai mare, când se poate ca glonţul să ricoșeze dintr-un 
os și să intre mai adânc, plus că există mereu și pericolul 
șocului. 

Paige sări în picioare atât de repede, că dărâmă scaunul. 

— leși afară. 

Lowbock clipi spre ea, simulând inocenţa mult peste limite. 

— Poftim? 

— leși afară din casa mea, spuse ea. Acum. 

Deși Marty își dădea seama că dădeau cu piciorul ultimei 
șanse de a câștiga simpatia polițistului și protecţia poliţiei, se 
ridică și el de pe scaun, tremurând de furie. 

— Soţia mea are dreptate. Cred că ar fi mai bine ca 
dumneavoastră și oamenii dumneavoastră să plecaţi, domnule 
locotenent. 

Rămânând pe loc, fiindcă astfel îi provoca, Cyrus Lowbock 
spuse: 

— Vreţi să spuneți să plecăm înainte de a termina 
investigația? 

— Da, răspunse Marty. Terminată sau nu. 

— Domnule Stillwater... doamnă Stillwater... sper că vă dați 
seama că este ilegal să raportați o infracțiune falsă. 

— Nu am raportat o infracţiune falsă, răspunse Marty. 

— Singurul lucru fals din această cameră ești dumneata, 
domnule locotenent, spuse Paige. Vă daţi seama că este ilegal 
să vă daţi drept ofițer de poliţie? 

Ar fi fost o adevărată satisfacţie să vezi faţa lui Lowbock cum 
se colorează de furie, să-i vezi ochii micșorându-se și buzele 
strângându-se la auzul insultei, dar calmul său rămase același. 
Îngrozitor. 

În timp ce se ridica încet, detectivul spuse: 


— Bineînţeles, dacă probele de sânge de pe covorul de la etaj 
sunt, să zicem, numai sânge de porc sau de vacă sau ceva de 
genul ăsta, se va stabili cu exactitate la laborator. 

— Sunt conștient de capacitatea de analiză a științei judiciare, 
îl asigură Marty. 

— Ah, da, așa este, sunteţi autor de romane polițiste. Potrivit 
revistei People, efectuaţi o grămadă de cercetări pentru 
romanele dumneavoastră. 

Lowbock își închise carneţelul și agaţă stiloul de el. 

Marty așteptă. 

— Domnule Stillwater, prin diversele dumneavoastră 
cercetări, ați aflat cât de mult sânge se află în corpul omenesc, 
să zicem într-un corp cam ca al dumneavoastră? 

— Cinci litri. 

— Aşa e. 

Lowbock puse carnețelul deasupra pungii care conținea trusa 
din piele cu acele de spărgător. 

— Aş spune la întâmplare, dar ştiind despre ce vorbesc, că 
sunt cam unu sau doi litri îmbibați în covorul de la etaj. Cam 
douăzeci-patruzeci la sută din cât are în total sosia asta, și 
aproape patruzeci dacă nu mă înșel. Știţi ce m-aș aștepta să 
găsesc pe lângă tot sângele ăsta, domnule Stillwater? M-aș 
aștepta să găsesc corpul din care a curs, pentru că e nevoie de 
multă imaginaţie să îţi închipui că un om atât de grav rănit 
poate fugi. 

— V-am spus, nici eu nu înţeleg. 

— Muy misterioso, spuse Paige, investind cele două cuvinte 
cu tot atâta dispreţ cu câtă bătaie de joc fuseseră rostite de 
detectiv mai devreme. 

Marty ajunse la concluzia că măcar un lucru era bun în toată 
aceasta nebunie: felul în care Paige nu se îndoise niciun 
moment de el, chiar dacă raţiunea și logica cereau evident o 
îndoială; îi plăcea felul în care îi stătea acum alături, sălbatică și 
hotărâtă. În toţi anii pe care îi petrecuseră împreună nu o iubise 
mai mult decât în această clipă. 

Ridicând carneţelul și punga cu dovada, Lowbock spuse: 

— Dacă petele de sânge de sus se dovedesc a fi de om, 
atunci apar alte întrebări de tot felul care ne vor sili să terminăm 
investigația, chiar dacă preferaţi să scăpaţi de noi. De fapt, 
indiferent de rezultatele de laborator, vă voi da curând de veste. 


164 


— Abia așteptăm să vă vedem din nou, spuse Paige, fără acea 
tensiune în voce, ca și cum brusc încetase să îl mai vadă pe 
Lowbock drept o ameninţare și nu se putea gândi la el decât ca 
la o figură comică. 

Marty descoperi că atitudinea ei se răsfrângea și asupra lui și 
își dădu seama că atât în cazul lui, cât și al ei, această licărire 
bruscă de haz de necaz era o reacţie la tensiunea de nesuportat 
din ultimele ore. 

— Neapărat să mai treceţi, spuse el. 

— O să facem niște ceai, adăugă Paige. 

— Și fursecuri. 

— Uscătele. 

— Biscuiţi de ceai. 

— Și mai ales aduceţi-o și pe soția dumneavoastră, spuse 
Paige. Suntem destul de toleranţi. Ne-am bucura să o întâlnim, 
chiar dacă este din altă specie. 

Marty își dădea seama că Paige mai avea puţin și începea să 
râdă tare, pentru că și el era pe punctul de a face același lucru, 
dar avea nevoie de toată puterea de stăpânire ca să nu râdă de 
Lowbock tot drumul până la ușă, să nu-l oblige să se replieze cu 
glume așa cum probabil îl silise profesorul Van Helsing pe 
contele Dracula, arătându-i un crucifix. 

În mod ciudat, detectivul era mai dezorientat de lipsa lor de 
seriozitate decât de mânia lor sau de insistența că intrusul era 
real. Fu cuprins de o îndoială evidentă și arăta de parcă ar fi 
sugerat să se așeze și să o ia de la capăt. Dar îndoiala era o 
slăbiciune străină lui și nu putea dura prea mult. 

Nesiguranţa făcu în curând loc expresiei lui obișnuite și spuse: 

— Vom lua pistolul Heckler & Koch al sosiei, precum și armele 
dumneavoastră, bineînţeles, până aduceţi documentele pe care 
vi le-am cerut. 

Pentru o clipă Marty fu sigur că găsiseră Beretta în dulapul din 
bucătărie și pușca Mossberg sub patul de sus, ca și celelalte 
arme, și aveau să-l lase lipsit de apărare. 

Dar Lowbock enumeră armele și menţionă numai trei: 

— Smith & Wesson, Korth 38 și M16. 

Marty încercă să-și ascundă bucuria. 

— Domnule locotenent, ai de gând să pleci dracului o dată de 
aici? îi distrase Paige atenţia. 


În cele din urmă, detectivul nu se mai stăpâni să se 
schimonosească de furie: 

— Puteți foarte bine să mă grăbiţi, doamnă Stillwater, dacă 
repetati cererea în prezenţa altor doi ofiţeri. 

— Își face griji tot pentru procesele alea, spuse Marty. 

— Cu mare plăcere, domnule locotenent, replică Paige. Vreţi 
să reformulez cererea în același limbaj pe care tocmai l-am 
folosit? 

Niciodată nu o mai auzise Marty folosind cuvinte urâte, cu 
excepţia celor mai intime momente - ceea ce însemna că, deși 
camuflată sub masca unui ton vesel și frivol, mânia ei era mai 
mare ca oricând. Asta era bine. După ce va pleca poliţia, avea 
nevoie de furie ca să treacă noaptea. Furia nu va lăsa să se 
apropie frica. 


T: 


Când închide ochii și încearcă să își imagineze durerea, o 
vede ca pe un model subţire de foc. O împletitură frumos 
luminată, alb-fierbinte cu umbre de roșu și galben, se întinde de 
la baza gâtului care îi pulsează repede, de-a lungul spatelui, îi 
cuprinde șalele, împletindu-se și înnodându-se complicat peste 
piept și abdomen. 

Vizualizându-și durerea, înţelegea mai bine dacă i se 
îmbunătăţea starea sau nu. În realitate, singura lui grijă este cât 
de repede își revenea. A mai fost rănit, deși niciodată atât de 
grav, și știe la ce să se aștepte; o deteriorare continuă ar fi o 
senzaţie cu totul nouă și alarmantă pentru el. 

Durerea fusese îngrozitoare în primele minute după 
împușcătură. Se simţise ca și cum un făt de monstru intrase în 
el și își făcea loc să iasă. 

Din fericire, suporta mai bine ca oricine durerea. Se și 
încurajează, știind că agonia se va micșora și va deveni mai 
puţin stânjenitoare. 

Până când ajunge să șchiopăteze prin ușa din spate a casei și 
să se îndrepte spre Honda, sângerarea încetează complet și 
junghiurile de foame devin mai puternice chiar decât cele 
provocate de răni. Stomacul i se contractă, se relaxează cu un 
spasm, dar se contractă din nou, tot strângându-se și slăbindu- 


166 


se cu violență, ca și cum ar fi un pumn care se încordează și 
cuprinde mâncarea de care are nevoie atât de disperată. 

Plecând cu mașina departe de casa lui prin rafale cenușii de 
înălțimea furtunii, i se face atât de foame, încât începe să 
tremure. Nu sunt doar goluri de poftă, ci frisoane puternice, care 
îi încleștează dinţii. Mâinile nervoase bat un ritm dezlânat pe 
volan și abia poate sta drept ca să controleze mașina. Atacuri de 
tuse convulsivă îl scutură, frisoane de febră alternează cu cele 
de frig și transpiraţia care iese din el este mai rece decât apa de 
ploaie din păr și din haine. 

Metabolismul lui nemaipomenit îi dă multă tărie, îi menţine 
ridicat nivelul de energie, îl eliberează de nevoia de a dormi în 
fiecare noapte, îi permite să se vindece cu o viteză miraculoasă, 
și e, în general, un corn al abundenței cu binecuvântări fizice, 
dar îi și cere anumite lucruri. Chiar și într-o zi obișnuită, are un 
apetit mare și pentru doi tăietori de lemne. Când nu doarme, 
când e rănit, sau când sistemul este supus altor cerințe 
neobișnuite, o foame obișnuită se transformă într-una de lup, și 
apoi imediat într-o nevoie acută de mâncare care îi înlătură 
orice gând și îl transformă într-un consumator rapace de orice 
găsește. 

Deși interiorul Hondei e plin de pungi goale de mâncare - 
învelitoare și pachete de tot felul - nu există nicio bucăţică 
ascunsă prin gunoi. În ultima coborâre din munţii San 
Bernardino spre șesurile din Orange County consumase 
înfierbântat toate firimiturile care rămăseseră. Acum mai sunt 
numai dâre uscate de ciocolată și muștar, pete subţiri de ulei, 
grăsime, granule de sare, niciunele destul de întăritoare ca să 
compenseze energia necesară ca să le caute prin întuneric și să 
le lingă. 

Până să găsească un restaurant fast-food cu o fereastră drive- 
in, în mijlocul stomacului e deja un gol de gheaţă în care pare să 
se dizolve și care devine tot mai mare, tot mai rece, ca și cum 
corpul se autoconsumă pentru a se repara, distrugând două 
celule pentru una refăcută. Aproape că își mușcă mâna într-o 
încercare disperată de a-și înfrânge junghiurile de foame. Se 
vede smulgându-și bucăţi de carne cu dinţii și înghițind cu 
lăcomie, sorbindu-și propriul sânge, orice care să-i aline 
suferinţa - orice, indiferent cât ar fi fost de scârbos. Dar se 
abţine pentru că e aproape convins că, în nebunia foamei sale 


167 


inumane, nu ar mai lăsa niciun pic de carne pe oase. Se simte 
de-a dreptul golit, mai fragil decât cel mai subţire glob de 
Crăciun, și crede că s-ar dizolva în mii de fragmente lipsite de 
viață în clipa în care dinţii i-ar străpunge pielea sensibilă și i-ar 
distruge astfel iluzia materiei. 

Restaurantul este un McDonald's. Difuzorul minuscul al 
interfonului la casa de comandă a fost supus destui ani soarelui 
de vară și gerului iernii, așa încât bun venitul funcţionarului 
nevăzut este tremurat și intermitent. Sigur că propria voce 
stresată și tremurătoare nu va suna neobișnuit, asasinul 
comandă destulă mâncare cât să satisfacă angajaţii unui mic 
birou: șase cheesburgeri, un Big Mac, cartofi prăjiţi, niște 
sandvișuri cu pește, două shake-uri de ciocolată - și câteva doze 
mari de Coca Cola fiindcă, dacă nu este alimentat, metabolismul 
său rapid duce la fel de repede la deshidratare ca și la foame. 

Stă la o coadă mare de mașini, și înaintează foarte greu spre 
fereastra unde se oferă produsele. Nu are ce face decât să 
aștepte, căci cu hainele pline de sânge și cu bluza găurită de 
gloanţe nu poate să intre în restaurant sau într-un magazin și să 
ia ce îi trebuie dacă nu vrea să atragă din plin atenţia asupra sa. 

Deși vasele de sânge se închiseseră, cele două răni din piept 
erau în mare parte nevindecate din cauza lipsei de combustibil 
pentru procesul de regenerare. Găurile mari în care și-ar putea 
vâri degetul mare ar provoca mai multe comentarii decât 
cămașa pătată de sânge. 

Unul dintre gloanţe trecuse cu totul prin el, prin spate în 
dreapta coloanei. Ştie că rana de la ieșire este mai mare decât 
amândouă rănile din piept. Simte marginile zdrenţuite 
depărtându-se când se lasă pe spate pe spătarul scaunului. 

A avut noroc că niciun glonț nu i-a găurit inima. Asta l-ar fi 
putut da gata de-a binelea. Asta și o lovitură în cap care să-i 
atingă creierul sunt singurele răni de care se teme. 

Când ajunge la fereastra casierului, plătește comanda cu o 
parte din banii luaţi de la Jack și Frennie în Oklahoma cu mai 
mult de douăzeci de ore în urmă. Tânăra de la casă vede braţul 
în timp ce el îi întinde banii, așa că se forțează să-și înfrângă 
tremurul puternic care i-ar putea ațâța curiozitatea. Işi ţine faţa 
într-o parte; prin noapte și ploaie nu îi poate vedea pieptul 
distrus, sau agonia care îi schimonosește trăsăturile pale. 


La fereastra unde se ridică produsele, acestea i se dau în mai 
multe pungi albe pe care le îngrămădește pe scaunul plin de 
resturi de lângă el, reușind să-și ascundă faţa și de cel care 
servește. Îi trebuie toată stăpânirea de sine să nu sfâșie pungile 
și să nu se năpustească imediat asupra mâncării. Mai păstrează 
destul sânge rece ca să-și dea seama că nu trebuie să facă o 
scenă blocând linia de servire. 

Trage în cel mai întunecat colț al parcării, iar apoi oprește 
farurile și ștergătoarele parbrizului. Faţa i se pare atât de trasă 
când aruncă o privire în oglinda retrovizoare, încât își dă seama 
că a slăbit câteva kilograme în ultima oră; ochii îi sunt băgați în 
orbite și par daţi cu funingine. Reduce cât poate luminile de pe 
bord, dar lasă motorul în funcțiune pentru că, în halul de 
slăbiciune în care se află, simte nevoia să se răsfeţe în aerul 
cald din ventilatoare. E înconjurat de umbre. Ploaia care se 
scurge pe geamuri strălucește în lumina reflectată a firmelor de 
neon și transfigurează noaptea în forme mutante, ferindu-l în 
același timp de ochii iscoditori. 

În peștera lui mecanică se întoarce la sălbăticie și este pentru 
un timp ceva subuman, sfâșiind mâncarea cu o nerăbdare 
animalică, îndesând-o în gură mai repede decât poate să o 
înghită. Burgerii, chiflele și cartofii prăjiţi i se fărâmiţează pe 
buze și pe dinţi, lăsându-i pe piept un grohotiș tot mai mare de 
resturi organice; Cola și shake-ul îi picură pe cămașă. Se îneacă 
mereu împroșcând mâncare pe volan și pe bord, dar mănâncă 
tot atât de hulpav, tot atât de repede, scoțând sunete 
nearticulate de lăcomie și gemete slabe de mulțumire. 

Frenezia cu care a mâncat se transformă într-o perioadă de 
relaxare tăcută și inertă, din care își revine în cele din urmă cu 
trei nume pe buze, murmurate ca o rugăciune: „Paige... 
Charlotte... Emily..." 

Știe din experienţă că, înaintea zorilor, va avea din nou crize 
de foame, deși niciuna atât de puternică și obsesivă ca aceea 
prin care trecuse. Câteva tablete de ciocolată sau conserve de 
cârnăciori vienezi, sau niște pachete de hot dog - depinde de ce 
îi lipsește, carbohidrați sau proteine - vor domoli junghiurile. 

Va reuși să își îndrepte atenţia spre alte probleme importante 
fără să se mai îngrijoreze de chestiunile de natură fiziologică. 
Cea mai gravă criză este sclavia la care încă sunt supuse soţia și 
fiicele lui de către acel bărbat care i-a furat viața. 


169 


„Paige... Charlotte... Emily...” 

Ochii i se înceţoșează de lacrimi când se gândește la familia 
lui aflată în mâinile acelui impostor plin de ură. Îi sunt atât de 
dragi. Sunt singura lui avere, motivul pentru care există, viitorul 
lui. 

Își amintește de curiozitatea și bucuria cu care și-a explorat 
casa, stând în camera fetelor sale, apoi atingând patul pe care 
el și soția lui fac dragoste. În momentul în care le-a văzut feţele 
în fotografia de pe birou, și-a dat seama că ele erau destinul lui 
și că în îmbrăţișarea lor plină de iubire se va elibera de confuzia, 
singurătatea și disperarea tăcută care îl chinuiseră. 

Își amintește, de asemenea, prima confruntare surprinzătoare 
cu impostorul, șocul și uimirea asemănării lor nefirești, perfecta 
potrivire a tonului și a timbrului vocii, înțelesese dintr-o dată 
cum reușise acest bărbat să intre în viaţa lui fără să prindă 
nimeni de veste. 

Deși cercetarea casei nu îi adusese nicio explicaţie privind 
originea impostorului, și-a adus aminte de câteva filme în care 
ar reuși să găsească răspunsuri când va putea să le vadă din 
nou. Ambele versiuni de la /nvasion of the Body Snatchers, 
primul dintre ele cu Kevin McCarthy, al doilea cu Donald 
Sutherland. Remake-ul lui John Carpenter după The Thing, deși 
nu prima versiune. Poate chiar și /nvaders from Mars. Bette 
Midler și Lily Tomlin într-un film al cărui titlu nu și-l amintea. The 
Prince and the Pauper. Moon over Parador. Trebuie să mai fie. 

În filme se află toate răspunsurile la problemele vieţii. Din 
filme a învățat despre romantism, dragoste și fericirea vieții de 
familie. În întunericul sălilor de cinematograf, trecându-și 
vremea între crime, dornic de a cunoaște, învățase să aibă 
nevoie de ce nu era al lui. lar din marile lecţii ale filmelor s-ar 
putea să elucideze în cele din urmă misterul vieţii sale furate. 

Dar în primul rând trebuie să acţioneze. 

Asta este o altă lecție pe care a învăţat-o din filme. Trebuie să 
acţioneze înainte de a gândi. Cei din filme rareori stau și 
chibzuiesc asupra situaţiei în care se află. Pentru Dumnezeu, fac 
ceva să rezolve chiar și cele mai groaznice probleme; se mișcă, 
se mișcă mereu, căutând cu hotărâre confruntarea cu cei care li 
se opun, încleștându-se cu dușmanii în lupte pe viaţă și pe 
moarte pe care le câștigă întotdeauna, cu condiţia să fie destul 
de fermi și de îndreptățiţi. 


170 


Este ferm. 

Are dreptul. 

Viaţa i-a fost furată. 

Este o victimă. A suferit. 

A cunoscut disperarea. 

A îndurat abuzuri, chinuri, trădări și pierderi ca Omar Sharif în 
Doctor Jivago, ca William Hurt în The Accidental Tourist, Robin 
Williams în The World According to Garp, ca Michael Keaton în 
Batman, Sidney Poitier în /n the Heat of the Night, ca Tyrone 
Power în The Razors Edge, ca Johnny Depp în Edward 
Scissorhands. Este una cu toţi cei brutalizaţi, dispreţuiţi, 
oprimaţi, neînțeleși, înșelați, proscriși, manipulati de pe marele 
ecran și care se comportă ca niște eroi în fața nenorocirilor 
devastatoare. Suferinţa lui este la fel de importantă ca și a lor, 
destinul lui tot atât de glorios, speranţa de victorie în aceeași 
măsură de mare. 

Descoperirea asta îl mișcă enorm. Suspine întretăiate îl 
scutură, și plânge nu de tristeţe, ci de bucurie, copleșit de 
sentimentul de apartenenţă, de frăţie, un sentiment de 
comuniune umană. Are legături adânci cu cei ale căror vieți le 
împărtășește prin sălile de cinematograf, iar epifania aceasta 
glorioasă îl face să se ridice, să se miște, să înfrunte, să 
provoace, să se încleșteze și să învingă. 

— Paige, vin după tine, spune el printre lacrimi. 

Deschide portiera și iese în ploaie. 

— Emily, Charlotte, nu o să vă dezamăgesc. Puneţi-vă 
nădejdea în mine. Aveţi încredere în mine. O să mor pentru voi 
dacă e nevoie. 

Ingrămădind resturile lăcomiei, se duce în spatele mașinii și 
deschide portbagajul. Găsește un cric care la un cap este levier 
pentru desfăcut capace slăbite de cauciuc și la celălalt, o 
manivelă capitonată. E destul de greu și bine echilibrat. 

Se întoarce la bancheta din faţă, se strecoară după volan și 
pune cricul peste gunoiul de lângă el. 

— Imi voi da viaţa pentru voi, murmură el, amintindu-și 
fotografia familiei. 

E pe cale să se vindece. Când cercetează găurile de glonţ din 
piept descoperă că s-au închis cu mai mult de jumătate din 
adâncimea pe care o sondase mai devreme. 


171 


În cea de-a doua rană întâlnește cu degetul o umflătură 
noduroasă care poate fi o așchie de cartilagiu dislocat. Işi dă 
seama însă repede că este primul glonţ care nu a trecut prin el. 
Corpul îl respinge. Caută și trage până când plumbul turtit iese 
la suprafaţă cu un sunet de lichid gros, și îl aruncă pe jos. 

Deși e conștient că metabolismul și puterea lui de recuperare 
sunt uimitoare, nu se vede foarte diferit de ceilalţi oameni. 
Filmele îl învățaseră că, într-un fel sau altul, toţi oamenii sunt 
extraordinari: unii exercită o puternică atracţie asupra femeilor 
care nu le pot rezista; alţii sunt peste măsură de curajoși; alții, 
ale căror vieţi au fost ilustrate de Arnold Schwarzenegger și 
Sylvester Stallone, pot să treacă printr-o ploaie de gloanţe și să 
învingă în luptă vreo șase oameni deodată sau unul după altul. 
Convalescenţa rapidă îi pare mai puţin extraordinară în 
comparație cu îndemânarea obișnuită a eroilor de pe ecran să 
treacă nezgăriaţi de-a dreptul prin iad. 

Luând un sandviș rece cu pește din restul grămezii cu 
mâncare și, înghițindu-l din șase îmbucături mari, părăsește 
McDonald's-ul. Începe să se uite după un magazin cu de toate. 

Cum aici este California de Sud, găsește repede ce caută: un 
complex mare de magazine specializate, cu acoperișul 
confecționat din mai multe plăci de tablă decât o navă de luptă 
și cu pereţi din beton la fel de măreţi ca meterezele oricărei 
fortărețe medievale, înconjurate de alei din bitum luminate. 
Natura comercială clară a amplasamentului este deghizată de 
oaze de verdeață și pâlcuri de roșcovi, dafini indieni, sălcii și 
palmieri. 

Se plimbă pe alei nesfârșite cu mașini parcate până când 
descoperă un bărbat în pelerină care fuge dinspre magazin, 
încărcat cu două pungi de cumpărături pline. Cumpărătorul se 
oprește în spatele unui Buick alb, pune jos pungile și cotrobăie 
după chei ca să deschidă portbagajul. 

Un loc de parcare e liber la trei mașini de Buick. Honda pe 
care a folosit-o din Oklahoma nu mai e de folos. Trebuie 
abandonată aici. 

lese din mașină cu cricul în mâna dreaptă. Apucând capătul 
protejat, îl ţine lipit de picior ca să nu atragă atenţia asupra lui. 

Furtuna începe să scadă din intensitate. Vântul se potolește. 
Niciun trăsnet nu mai străbate cerul. 


172 


Deși nu e mai puţin rece ca mai devreme, ploaia parcă îl 
revigorează acum în loc să-l îngheţe. 

În vreme ce se îndreaptă spre magazin - și spre Buick-ul alb - 
supraveghează parcarea imensă. Din câte vede el, nu ÎI 
urmărește nimeni. Niciuna dintre mașinile de pe acea alee nu se 
pregătește să plece: fără lumini, fără nori de fum de la gazele 
de eșapament. Cea mai apropiată mașină care se mișcă e la trei 
șiruri mai departe. 

Cumpărătorul și-a găsit cheile, a deschis portbagajul și a pus 
deoparte una dintre pungi. Aplecându-se să ridice cea de-a doua 
pungă, străinul își dă seama că nu mai e singur, își întoarce 
capul, privește în urmă și în sus din poziţia în care se află, la 
timp ca să vadă cum cricul se apropie de fața pe care abia are 
timp să schiţeze o expresie de alarmă. 

Probabil că nu mai e nevoie de a doua lovitură. Prima cu 
siguranţă împrăștiase fragmente de os facial în creier. Oricum, 
mai lovește o dată în cumpărătorul inert și tăcut. 

Aruncă cricul în portbagajul deschis. Se lovește de ceva cu un 
zgomot surd și metalic. 

Mișcă-te, mișcă-te, înfruntă, provoacă, încleștează-te si 
învinge. 

Fără să mai piardă timp, uitându-se în jur să vadă dacă tot nu 
îl urmărește nimeni, îl ridică pe bărbat de pe asfaltul ud așa cum 
ridică un sportiv o greutate prin smucitură. Aruncă corpul în 
portbagaj și mașina se leagănă sub greutatea mortului. 

Noaptea și ploaia îi asigură atâta protecţie cât îi trebuie ca să 
tragă pelerina de pe cadavru, în timp ce acesta zace ascuns în 
portbagajul deschis. Unul dintre ochi e holbat, în timp ce celălalt 
se învârte liber prin orbită, iar gura îi e înțepenită într-un 
geamăt știrb de groază care nu s-a mai auzit. 

Când trage pelerina peste hainele lui ude, își dă seama că e 
cam largă și mai lungă cu câţiva centimetri la mâneci, dar în 
rest potrivită. Îi acoperă veșmintele pătate de sânge, rupte și 
mânjite cu mâncare, făcându-l să arate destul de acceptabil, 
singurul lucru care îl interesează. Pelerina e în continuare caldă 
de la corpul cumpărătorului. 

Va scăpa mai târziu de cadavru, iar mâine va cumpăra haine 
noi. Acum are multe de făcut și extrem de puțin timp. 

În portofelul mortului, găsește un teanc de bani plăcut de 
gros. 


173 


Îndeasă a doua pungă cu cumpărături deasupra corpului și 
trântește capacul portbagajului. Cheile zornăie în încuietoare. 

Părăsește magazinul în Buick, jucându-se cu butoanele de la 
aparatul de încălzire. 

Mișcă-te, mișcă-te, înfruntă, provoacă, încleștează-te si 
învinge. 

Începe să se uite după o staţie de benzină, nu pentru că 
Buick-ul trebuie alimentat, ci fiindcă trebuie să găsească un 
telefon cu fise. 

Își amintește vocile care răsunau în bucătărie în timp ce el se 
târa în agonie prin resturile grilajului scării. Impostorul le zorise 
pe Paige și pe fete afară din casă până să ajungă ele în antreu și 
să își vadă adevăratul tată chinuindu-se să se ridice în patru 
labe. 

„... du-le peste drum la Vic și Kathy...” 

lar câteva secunde mai târziu apăruse un nume și mai 
folositor: „... la familia Delorio”. 

Deși sunt vecinii lui, nu și-i amintește pe Vic și Kathy Delorio 
sau care este casa lor. Acea informaţie i-a fost furată la fel ca și 
restul vieții. Totuși, dacă au numărul în cartea de telefoane, va 
putea să-i găsească. 

O benzinărie. O firmă albastră Pacific Bell. 

Chiar când trage lângă cabina telefonică cu pereți din 
plexiglas, zărește cartea groasă legată cu un lanț. 

Lăsând motorul Buick-ul să meargă, nimerește într-o baltă și 
sare în cabină. Închide ușa ca să aprindă becul de deasupra și 
răsfoiește grăbit prin Pagini Albe. 

Norocul este de partea lui. Victor W. Delorio. Singurul 
menţionat sub acel nume. Mission Viejo. Strada lui. Bingo. 
Memorează adresa. 

Fuge în benzinărie ca să cumpere dulciuri. Douăzeci. Hershey 
cu migdale, 3 Musketeers, Mounds, ciocolată albă Crunch de la 
Nestle. | s-a potolit pofta deocamdată; nu vrea dulciurile acum - 
dar i se va face poftă în curând. 

Plătește cu o parte din banii bărbatului mort din portbagajul 
Buick-ul. 

— Da știu că sunteţi pofticios, spuse vânzătorul. 

Din nou în Buick, ieșind de la benzinărie în trafic, îi este teamă 
pentru familia sa, care rămâne fără să-și dea seama sub 
controlul impostorului. Ar putea fi duse într-un loc îndepărtat, 


174 


unde să nu îi poată găsi. Ar putea fi rănite. Sau chiar omorâte. 
Orice se poate întâmpla. Le-a văzut doar în fotografie și abia 
începuse să se reacomodeze cu ele; și totuși, se putea să le 
piardă înainte să apuce măcar să le sărute sau să le spună cât 
de mult le iubește. Ce nedrept. O cruzime. Inima îi bate 
nebunește, înviind durerea din rănile care tot se vindecau și pe 
care o învinsese de curând. 

O, Doamne, îi e dor de familia lui. Îi e dor să le ia în braţe și să 
fie luat în braţe. Îi e dor să le aline și să fie alinat, să le audă 
spunându-i numele. Dacă le va auzi spunându-i pe nume, va fi o 
dată pentru totdeauna cineva. 

În timp ce accelerează la un stop, în timp ce se face din 
galben roșu, le vorbește copiilor, tremurând de emoție: 

— Charlotte, Emily, vin. Fiţi curajoase. Vine tati. Vine tati. Tati. 
Acum. Vine. 


8. 


Locotenentul Lowbock fu ultimul poliţist care ieși din casă. 

Pe veranda din faţă, în timp ce portiera de la mașina echipei 
se trântea în spatele lui și motorul pornea, acesta se întoarse 
spre Paige și Marty ca să-i mai încânte cu unul dintre zâmbetele 
lui subțiri. În mod evident, nu voia să fie ţinut minte cu mânia 
bine ţinută în frâu care îl cuprinsese în cele din urmă. 

— Vă voi vizita de îndată ce avem rezultatele de laborator. 

— Abia așteptăm, replică Paige. Ne-aţi făcut o vizită atât de 
agreabilă, suntem de-a dreptul nerăbdători. 

— Bună seara, doamnă Stillwater, spuse Lowbock. Bună 
seara, domnule Crimă, mai adăugă, întorcându-se spre Marty. 

Marty știa că era copilăresc să-i trântești ușa în nas 
detectivului, dar era totodată un sentiment nemaipomenit. 

Punând lanţul de siguranţă în timp ce Marty bloca yala, Paige 
se miră: 

— Domnul Crimă? 

— Așa mi se spune în articolul din People. 

— Nu l-am văzut încă. 

— Chiar în titlu. O, așteaptă să-l citești. Mă face să arăt ridicol: 
sperietoarea de Marty Stillwater, prodigiosul autor de romane. 
Isuse, dacă Lowbock a citit cumva articolul ăsta azi, îl iert pe 


175 


jumătate că a crezut că totul nu a fost decât o șmecherie pentru 
publicitate. 

— E un idiot. 

— Este o poveste al naibii de incredibilă. 

— Eu o cred. 

— Știu. Și te iubesc pentru asta. 

O sărută. Ea se agăţă de el o clipă. 

— Ce-ţi mai face gâtul? îl întrebă apoi. 

— N-o să mor. 

— ldiotul ăla crede că te-ai sugrumat singur. 

— Nu am făcut-o. Dar cred că se poate. 

— Incetează să te pui în locul lui. Mă înnebunește. Și acum? 
N-ar trebui să plecăm de-aici? 

— Cât de repede putem, fu el de acord. Și să nu ne întoarcem 
până nu ne putem da seama ce naiba se petrece. Poţi să 
pregătești vreo două valize, strictul necesar pentru toţi, ca să ne 
ajungă câteva zile? 

— Sigur, spuse ea, îndreptându-se deja spre scări. 

— Mă duc să-i sun pe Vic și pe Kathy, să mă asigur că totul e 
în regulă, apoi vin să te ajut. Și Paige - pușca Mossberg e sub 
pat în camera noastră. 

— Bine, replică ea, în timp ce urca scările printre așchii. 

— Scoate-o și pune-o pe pat în timp ce împachetezi. 

— Așa o să fac, răspunse ea, deja aproape de capătul scărilor. 

Nu consideră că o impresionase destul cu necesitatea unor 
precauţii speciale. 

— la-o cu tine în camera fetelor. 

— În regulă. 

Pe un ton destul de ascuțit ca s-o oprească, cu o durere care îi 
cuprindea gâtul în timp ce își dădea capul pe spate ca s-o 
privească, îi spuse: 

— La naiba, vorbesc serios, Paige. 

— Bine, am s-o ţin aproape, răspunse ea, privind în jos mirată, 
fiindcă nu îl auzise niciodată folosind acel ton. 

— Așa. 

Se îndreptă spre telefonul din bucătărie și ajunse până în 
sufragerie când o auzi pe Paige ţipând de la etaj. Cu inima 
sărindu-i din piept, Marty fugi înapoi în antreu, așteptându-se s- 
o vadă în braţele Celuilalt. 


176 


Stătea în capul scărilor, îngrozită de petele scârboase de pe 
covor pe care le vedea pentru prima dată. 

— Când am auzit vorbindu-se, nu mi-am închipuit... 

Privi în jos spre Marty. 

— Atâta sânge. Oare cum... cum a putut pleca? 

— Nu ar fi putut dacă ar fi fost... un simplu om. De asta sunt 
sigur că se va întoarce. Poate nu la noapte, poate nu mâine, 
poate nu luna asta, dar se va întoarce. 

— Marty, e o nebunie. 

— Știu. 

Dumnezeule, spuse ea, mai mult ca o rugăciune, și se repezi 
în dormitorul mare. 

Marty se întoarse în bucătărie și luă pistolul Beretta din dulap. 
Deși încărcase chiar el arma, deschise cartușiera, o verifică, o 
închise la loc și o armă. 

Observă o grămadă de urme peste tot pe gresia mexicană. 
Multe erau încă ude. În ultimele două ore, polițiștii merseseră 
afară prin ploaie și înăuntru, și bineînțeles că niciunul nu 
avusese grijă să se șteargă la intrare. 

Deși știa că polițiștii fuseseră ocupați și aveau alte lucruri mai 
bune de făcut decât să-și facă griji să nu murdărească, urmele - 
și neglijența pe care o sugerau - păreau o violare a intimităţii 
aproape tot atât de gravă ca și atacul Celuilalt. Un resentiment 
surprinzător de puternic i se înfiripă. 

În timp ce tot felul de sociopaţi se plimbau liberi prin lume, 
sistemul judiciar opera potrivit premisei că răul era răspândit în 
primul rând de injustiția societăţii. Criminalii erau considerați 
victime ale societăţii, la fel cum cei pe care îi jefuiau sau 
omorau erau propriile /or victime. De curând un bărbat fusese 
eliberat dintr-o închisoare californiană după șase ani de detenţie 
pentru că violase și ucisese o fetiţă de unsprezece ani. Șase ani. 
Asemenea  grozăvii erau acum atât de obișnuite, încât 
întâmplarea nu era decât o știre oarecare în ziar. Dacă tribunalul 
nu-i protejează pe nevinovaţii de unsprezece ani, și dacă 
președinția și Senatul nu dau legi care să forțeze tribunalele în 
acest sens, atunci nu mai poți avea încredere în judecători și 
politicieni ca să mai protejeze pe nimeni, niciunde, niciodată. 

Dar, la naiba, te așteptai să te apere cel puţin politistii, pentru 
că aceștia erau pe stradă în fiecare zi, în mijlocul evenimentelor, 
și știau cum arăta lumea în realitate. Marii sclifosiţi din 


177 


Washington și maiestăţile încrezute din sălile de judecată se 
izolaseră de realitate prin salarii mari, mită și pensii grase; 
locuiau în cartiere cu pază la poartă și protecţie privată, își 
trimiteau copii la școli particulare - și pierdeau contactul cu 
stricaciunile pe care le comiteau. Dar nu și polițiștii. Poliţiştii 
erau funcţionari. Bărbaţi și femei care munceau. Întâlneau răul 
la tot pasul în meseria lor; știau că era la fel de răspândit printre 
cei din elită ca și printre cei din clasele de mijloc și săraci, dar 
societatea era mai puţin vinovată decât firea stricată a 
oamenilor. 

Poliţiștii ar fi trebuit să fie ultima linie de apărare înaintea 
barbariei. Dar dacă deveneau cinici împotriva sistemului pe care 
fuseseră chemaţi să îl susțină, dacă considerau că numai lor le 
mai păsa de justiţie, atunci încetau să le mai pese. Când aveai 
nevoie de ei își făceau testele de analiză, umpleau dosare mari 
ca să facă pe plac birocraţiei, făceau mizerie pe podele mai 
devreme curate și nici măcar nu te mai compătimeau. 

În bucătărie, cu pistolul Beretta încărcat în mână, Marty știa 
că el și Paige erau acum ultima lor linie de apărare. Nu mai era 
nimeni altcineva. Niciun organ superior. Niciun gardian al binelui 
public. 

Avea nevoie de curaj, dar și de imaginaţia debordantă pe care 
o folosea când scria. Dintr-o dată i se păru că se afla într-un 
roman cu crime, într-o lume amorală unde se petreceau 
întâmplări imaginate de James M. Cain sau Elmore Leonard. 
Supraviețuirea într-o asemenea lume întunecată depindea de 
soluţii neîntârziate, de fapte rapide, de neîndurare. Cel mai mult 
atârna de puterea de a-ţi imagina ce putea fi mai rău, și astfel, 
să fii pregătit, să nu te lași luat prin surprindere. 

Mintea îi era goală. 

Nu avea nicio idee unde să se ducă și ce să facă. Da, să 
împacheteze și să iasă din casă. Dar apoi? 

Se holba doar la arma din mână. 

Deși îi plăceau cărțile lui Cain și ale lui Leonard, romanele lui 
nu erau atât de întunecate. Preamăreau raţiunea, logica, 
virtutea și triumful ordinii sociale. Imaginaţia sa nu îl ducea spre 
soluții justițiare, etică situaţională sau anarhie. 

Nimic. 

Îngrijorat de puterea sa de adaptare acum, când atâtea 
depindeau de el, Marty luă telefonul și sună la soţii Delorio. 


178 


— Sunt Marty, spuse el când Kathy răspunse la primul apel. 

— Marty, e totul în regulă? Am văzut poliţia plecând. Pe urmă 
a plecat și ofiţerul de aici, dar nimeni nu ne-a explicat situaţia. E 
totul în regulă? Ce naiba s-a întâmplat? 

Kathy era o vecină de treabă și sincer îngrijorată, dar Marty 
nu avea de gând să piardă timp cu o relatare amănunţită a ceea 
ce îndurase atât cu presupusul asasin, cât și cu poliția. 

— Unde sunt Charlotte și Emily? 

— Se uită la televizor. 

— Unde? 

— În living. 

— Ușile sunt încuiate? 

— Da, sigur, cred că da. 

— Să fii sigură. Verifică-le. Aveţi o armă? 

— O armă? Marty, ce-i asta? 

— Aveţi o armă? insistă el. 

— Eu nu cred în arme. Dar Vic are una. 

— O are acum? 

— Nu. E... 

— Spune-i să o încarce și să o ţină până când eu și Paige 
putem veni să luăm fetele. 

— Marty, nu-mi place asta. Nu îmi... 

— Zece minute, Kathy. Vin să le iau în zece minute sau mai 
puţin, cât de repede pot. 

Inchise înainte ca ea să mai poată răspunde. 

Se grăbi la etaj spre camera de oaspeţi, care servea și ca 
birou pentru Paige. Ținea contabilitatea familiei, făcea bilanţul și 
avea grijă de celelalte probleme financiare ale casei. 

In sertarul de jos din dreapta al biroului de pin se găseau 
dosarele cu facturi, deconturi și chitanţe. În sertar mai erau și 
carnetele de economii pe care Marty le găsi prinse cu un elastic. 
Le îndesă într-un buzunar de la pantalonii de doc. 

Mintea nu-i mai era goală. Se gândise la câteva măsuri pe 
care trebuia să le ia, deși erau prea mărunte ca să fie 
considerate un plan de bătaie. 

In cabinetul lui, se duse la debara și alese repede patru cutii 
de carton dintr-o grămadă de vreo douăzeci-treizeci de aceeași 
mărime și formă. In fiecare se aflau douăzeci de volume cu 
coperte cartonate. Nu putea duce decât două odată la garaj. Le 


179 


puse în portbagajul BMW-ului, schimonosindu-se din cauza 
durerii din gât pe care efortul o făcea și mai puternică. 

Intrând în dormitorul mare după al doilea drum grăbit la 
mașină, tresări imediat după ce trecu pragul la vederea lui 
Paige, care înșfăcase arma și se răsucea ca să-l înfrunte. 

— Imi pare rău, îi spuse ea când văzu cine era. 

— Ai făcut bine, răspunse el. Ai strâns lucrurile fetelor? 

— Nu, acum termin aici. 

— Încep eu cu ale lor. 

Urmărind dâra de sânge spre camera lui Charlotte și a lui 
Emily, trecând de porţiunea cu grilajul rupt a galeriei, Marty 
aruncă o privire spre podeaua antreului de sub el. Incă se 
aștepta să vadă un bărbat întins pe plăcile crăpate. 


9. 


Charlotte și Emily erau tolănite pe canapeaua din livingul 
familiei Delorio, cu capetele lipite. Se prefăceau că sunt adânc 
absorbite de o comedie stupidă de televiziune despre o familie 
stupidă cu copii stupizi și părinţi stupizi care făceau chestii 
stupide ca să rezolve o problemă stupidă. Atâta timp cât păreau 
interesate de program, doamna Delorio stătea în bucătărie, 
pregătind cina. Domnul Delorio fie că se plimba prin casă, fie că 
stătea la fereastră și îi privea pe polițiștii de afară. Nebăgate în 
seamă, fetele puteau vorbi în șoaptă încercând să-și imagineze 
ce se întâmplă acasă. 

— Poate că tati a fost împușcat, se îngrijoră Charlotte. 

— Ti-am spus de o mie de ori că nu a fost. 

— Ce știi tu? Nu ai decât șapte ani. 

— Ne-a spus că e bine, în bucătărie, când mami a crezut că e 
rănit, spuse Emily după un oftat. 

— Era plin de sânge, se cutremură Charlotte. 

— A spus că nu e de la el. 

— Nu ţin minte asta. 

— Eu da, spuse Emily apăsat. 

— Dacă tati nu a fost împușcat, atunci cine a fost? 

— Poate un hoț, fu de părere Emily. 

— Em, nu suntem bogați. Ce-ar căuta un hoț la noi? Stai, 
poate că tata a trebuit s-o împuște pe doamna Sanchez. 


180 


— De ce s-o împuște pe doamna Sanchez? E doar o femeie 
care face curat. 

— Poate că a luat-o razna, spuse Charlotte, și alternativa se 
potrivi cu gustul ei pentru drame. 

— Nu pe doamna Sanchez, replică Emily dând din cap. Ea eo 
femeie amabilă. 

— Oamenii amabili devin violenţi. 

— Banu. 

— Ba da. 

— Zi-mi unul, ceru Emily, cu braţele încrucișate. 

— Doamna Sanchez, răspunse Charlotte. 

— În afară de doamna Sanchez. 

— Jack Nicholson. 

— Cine e ăsta? 

— Actorul. În Batman era Joker și era cum nu se poate mai 
violent. 

— Atunci poate că tot timpul e cum nu se poate mai violent. 

— Nu, uneori e drăguţ, ca în filmul ăla cu Shirley MacLaine. El 
era astronaut, și fetița lui Shirley se îmbolnăvește rău și 
descoperă că are cancer, moare, iar Jack era așa de drăguţ și 
amabil. 

— În plus, nu e ziua doamnei Sanchez, spuse Emily. 

— Poftim? 

— Vine numai joia. 

— Zău, Emily, dacă a luat-o razna, nu mai știe ce zi este, 
replică Charlotte, mulțumită de răspunsul ei atât de logic. Poate 
că a fugit de la un azil din desene animate și merge peste tot 
luându-și slujbe de îngrijitoare, iar la un moment dat, când o ia 
razna, îi omoară pe toți din familie, îi frige și îi mănâncă pe toți. 

— Te-ai ţicnit, spuse Emily. 

— Nu, ascultă, insistă repede Charlotte cu o șoaptă, ca 
Hannibal Lecter. 

— Hannibal Canibalul, sări iute Emily. 

Nici uneia nu i se dăduse voie să vadă filmul - pe care Emily 
insista să-l numească The Sirens of the Lambs - pentru că mami 
și tati consideraseră că nu erau destul de mari, dar auziseră 
despre el de la alţi copii de la școală care îl văzuseră la video de 
mai multe ori. 

Charlotte își dădea seama că Emily nu mai era atât de sigură 
în privința doamnei Sanchez. Doar Hannibal Canibalul fusese un 


181 


doctor care devenise nemaipomenit de violent, îi mușca pe 
oameni de nas și chestii din astea, așa că ideea femeii care 
făcea curăţenie transformate într-un canibal violent devenea 
dintr-o dată foarte rezonabilă. 

Domnul Delorio se ivi în salonaș ca să dea la o parte perdelele 
de la ușile glisante și să cerceteze curtea din spate, care era 
destul de bine luminată de lămpile de pe terasă, în mâna 
dreaptă avea o armă. Nu avusese o armă până acum. 

Lăsând perdelele să cadă la loc și întorcându-se de la ușile din 
sticlă, le zâmbi fetelor. 

— Totul e în regulă? 

— Da, domnule, spuse Charlotte, e un film grozav. 

— Aveţi nevoie de ceva? 

— Nu, mulțumim. Vrem doar să ne uităm la film. 

— E un film grozav, repetă Charlotte. 

În timp ce domnul Delorio ieșea din cameră, Charlotte și Emily 
se întoarseră amândouă să urmărească filmul până când 
profesorul nu se mai văzu. 

— De ce o fi înarmat? se miră Emily. 

— Ca să ne apere. Și știi ce înseamnă asta? Că doamna 
Sanchez e încă în viaţă și în libertate, și caută pe cineva să 
mănânce. 

— Și dacă o ia și domnul Delorio razna? Are o armă, nu putem 
fugi de el. 

— Fii serioasă, spuse Charlotte, dar își dădu seama imediat că 
un profesor de sport putea la fel de bine să o ia razna ca și o 
îngrijitoare. Ascultă, Em, știi ce ai de făcut dacă se întâmplă 
ceva cu el? 

— Să sun poliţia? 

— N-o să ai timp de așa ceva, prostuțo. Așa că trebuie să-l 
lovești la ouă. 

— Ha? se încruntă Emily. 

— Nu ţii minte din filmul de sâmbătă? o întrebă Charlotte. 

Mami fusese destul de supărată din cauza filmului ca să se 
plângă directorului cinematografului. Voia să știe cum de fusese 
aprobat filmul pentru minori cu violenţa și limbajul din el, iar 
directorul replicase că era nerecomandat celor sub 13 ani, ceea 
ce era cu totul altceva. 

Unul dintre lucrurile care o deranjaseră pe mami era o scenă 
în care personajul pozitiv scăpa de cel negativ lovindu-l tare 


182 


între picioare. Mai târziu, când cineva îl întrebase pe cel bun ce 
dorise cel rău, primul răspunsese: „Nu știu ce voia, dar ce fi 
trebuia era o lovitură bună la ouă”. 

Charlotte observase imediat că replica o deranjase pe mama 
sa. Mai apoi ar fi putut cere explicaţii, și mami i-ar fi răspuns. 
Mami și tati erau de părere că e bine să răspundă sincer la toate 
întrebările copiilor. Dar uneori era mai interesant să încerce să 
afle adevărul ea singură, pentru că atunci descoperea ceva 
despre care ceilalţi nu aveau idee. 

Acasă verificase în dicţionar să vadă dacă era vreo definiţie a 
cuvântului „ouă”, care să îi explice ce îi făcuse personajul 
pozitiv celui negativ, și de ce mami era așa de supărată din 
cauza lui. Când descoperi că un sens al cuvântului era termenul 
obscen colocvial pentru testicule, verifică misteriosul cuvânt în 
același dicţionar, află atât cât putu, apoi se strecură în biroul 
tatei și se uitase în enciclopedia lui medicală ca să știe mai 
multe. Erau niște chestii destul de ciudate. Dar le înţelese. 
Oarecum. Poate mai mult decât voise să înțeleagă. Îi explicase 
cum putuse mai bine lui Em. Dar Em nu crezuse nimic și uitase, 
bineînţeles, imediat. 

— Ca în filmul de sâmbătă, îi aminti Charlotte. Dacă lucrurile 
iau o întorsătură urâtă și o ia razna, lovește-l între picioare. 

— Ah, da, ezită Emily, să îl lovesc în articole. 

— Testicule. 

— Erau articole. 

— Erau testicule, insistă Charlotte sigură pe ea. 

— Cum o fi, ridică Emily din umeri. 

Doamna Delorio trecu în living ștergându-și mâinile de un 
şervet galben de bucătărie. Purta un șorț peste fustă și bluză. 
Mirosea a ceapă, la care tot tăiase și tocmai se apucase să 
pregătească cina când sosiseră ele. 

— Mai vreți niște Pepsi? 

— Nu, doamnă, spuse Charlotte, nu e nevoie, mulţumim. Ne 
uităm la film. 

— E un film grozav, adăugă Emily. 

— Unul dintre preferatele noastre, întări Charlotte. 

— E despre un băiat cu articole pe care le lovește toată 
lumea. 

Charlotte mai-mai că îi dădu fetiţei o castană în cap. 


Încruntându-se nedumerită, doamna Delorio își mută privirea 
de la televizor la Emily. 

— Articole? 

— Pelicule, spuse Charlotte încercând zadarnic să acopere. 

Se auzi soneria înainte ca Em să mai poată strica ceva. 

— Trebuie să fie ai voştri, spuse doamna Delorio și ieși grăbită 
din living. 

— Gâsco ce ești, își apostrofă Charlotte sora. 

Emily părea mulțumită. 

— Ești supărată pe mine pentru că am arătat că totul nu e 
decât o minciună. Nu a auzit de băieţi cu articole. 

— Sst! 

— Așa-i, ripostă Emily. 

— Tâmpito. 

— Sântito. 

— Asta nici măcar nu e un cuvânt. 

— Este dacă vreau eu să fie. 

Soneria suna întruna, ca și cum cineva se proptise în ea. 

e 

Vic se uită prin vizor la bărbatul din verandă. Era Marty 
Stillwater. 

Deschise ușa, făcându-i loc vecinului să intre. 

— Dumnezeule, Marty, parcă era un congres al poliţiei. Ce s-a 
întâmplat? 

Marty îl privi fix câteva clipe, uitându-se mai ales la arma din 
mâna dreaptă, apoi păru că luase o hotărâre și clipi. Udă de 
ploaie, pielea îi părea la fel de lucioasă și de albă ca faţa unei 
figurine de porțelan. Arăta intrat la apă, tremurând, ca un om 
care își revine după o boală gravă. 

— Te simţi bine, Paige e bine? întrebă Kathy, intrând în hol în 
urma lui Vic. 

Șovăielnic, Marty păși peste prag și se opri în antreu, 
neintrând destul de mult ca Vic să poată închide ușa. 

— Ce, întrebă Vic, îţi faci griji să nu stropești pe jos? Știi doar 
că Kathy mă consideră o pacoste și totul în casă e învelit în 
huse. Intră, intră. 

Fără a înainta, Marty privi pe după Vic înspre living, apoi în 
sus spre capul scărilor. Purta o pelerină neagră prea mare 
pentru el, unul din motivele pentru care părea intrat la apă. 

Tocmai când se gândea că bărbatul amuţise, Marty vorbi: 


184 


— Unde sunt fetele? 

— Sunt bine, îl asigură Vic, sunt în siguranţă. 

— Am nevoie de ele, spuse Marty. Vocea nu mai era răgușită 
ca mai devreme, ci seacă. Am nevoie de ele. 

— Hai, pentru Dumnezeu, prietene, nu poţi nici să intri să ne 
spui ce... 

— Am nevoie de ele acum, sunt ale mele. 

Nici măcar nu era o voce seacă, realiză Vic Delorio, ci una 
foarte controlată, ca și cum Marty își înfrângea furia sau groaza, 
sau altă emoție puternică, de frică să nu se piardă. Tremura 
puţin. O parte din picăturile de ploaie de pe față puteau fi de 
sudoare. 

— Marty, ce s-a întâmplat? întrebă Kathy venind din hol. 

Vic tocmai voia să pună aceeași întrebare. Marty Stillwater 
era de obicei un tip foarte volubil, relaxat, gata să zâmbească, 
dar acum era ţeapăn, ciudat. Prin orice ar fi trecut în seara 
aceea, evenimentele lăsaseră urme adânci. 

Înainte ca Marty să poată răspunde, Charlotte și Emily 
apărură din capătul holului. Probabil că își puseseră pelerinele 
imediat cum auziseră vocea tatălui lor. Se încheiau pe drum. 

Vocea Charlottei tremură în timp ce striga: 

— Tati. 

La vederea fetelor sale, lui Marty i se umplură ochii de lacrimi. 
Când Charlotte îi vorbi, mai făcu un pas înainte, așa că Vic 
închise ușa. 

Copiii alergară pe lângă Kathy, Marty se aruncă în genunchi 
pe podeaua din antreu, iar copiii i se aruncară cu atâta putere în 
braţe, încât aproape că îl dărâmară. În timp ce se îmbrăţișau, 
fetele turuiau: 

— Tati, te simţi bine? Ne-a fost așa de frică. Eşti bine? Te 
iubesc, tati. Erai tot plin de sânge. l-am spus că nu era de la 
tine. A fost o hoț, a fost doamna Sanchez, a luat-o razna, a luat- 
o poștașul razna, cine a luat-o razna, sunteţi toţi bine, mami e 
bine, s-a terminat, de ce o iau oamenii de treabă razna? 

Vorbeau toţi trei în același timp, căci nici Marty nu tăcea: 

— Charlotte a mea, Emily a mea, copiii mei, vă iubesc, vă 
iubesc atât de mult, nu o să-i las să vă mai fure de lângă mine. 

Le săruta obrajii, frunţile, le îmbrăţișa sălbatic, le netezea 
părul cu mâinile lui tremurânde, și se purta de parcă nu le mai 
văzuse de ani de zile. 


185 


Kathy zâmbea și lăcrima în același timp, ștergându-și ochii cu 
șervetul galben de vase. 

Lui Vic întâlnirea i se părea mișcătoare, dar nu era atât de 
emoţionat ca și soţia sa, în parte fiindcă înfățișarea și vocea lui 
Marty îi păreau atât de ciudate, nu așa cum se aștepta să arate 
un om după ce se luptase cu un spărgător - dacă asta era ce se 
petrecuse - ci... ei bine, ciudat. Bizar. Lucrurile pe care le 
spunea Marty erau oarecum neobișnuite: 

— Emily a mea, Charlotte, a mea, la fel de drăguță ca în 
fotografie, a mea, vom fi împreună, e soarta mea. 

Tonul vocii era și el neobișnuit, prea tremurat și stresat dacă 
nenorocirea se terminase, lucru pe care plecarea poliţiei îl 
indicase cu siguranţă, dar și prea forțat. Dramatic. Excesiv de 
dramatic. Nu vorbea spontan, ci părea să joace un rol, 
chinuindu-se să își amintească ce trebuia să spună. 

Se spune că oamenii care creează sunt ciudaţi, mai ales 
scriitorii, iar când Vic îl întâlnise pe Marty pentru prima dată se 
așteptase ca romancierul să fie un excentric. Dar Marty îi 
înșelase așteptările; fusese cel mai normal, cel mai echilibrat 
vecin pe care putea cineva spera să-l aibă. Până acum. 

Ridicându-se în picioare fără să dea drumul fetelor, Marty se 
hotărî: 

— Trebuie să plecăm, spuse el și se întoarse spre ușa din față. 

— Aşteaptă o clipă, Marty, prietene, nu poţi s-o ștergi chiar 
așa de aici când suntem așa de curioși, sări Vic. 

Marty îi dăduse drumul lui Charlotte numai atât cât deschise 
ușa. Îi apucă iar mâna, în timp ce vântul intră șuierând în antreu 
și zăngănind tabloul cu o broderie reprezentând sturzi și flori de 
primăvară ce atârna pe perete. 

Când scriitorul ieși fără să îi răspundă în vreun fel lui Vic, 
acesta din urmă o privi pe Kathy și văzu că expresia feței i se 
schimbase. Lacrimile îi curgeau încă pe obraz, dar avea ochii 
uscați și părea contrariată. 

Deci nu sunt doar eu, își zise. 

leși din casă și văzu cum scriitorul era deja la jumatatea 
verandei, îndreptându-se spre alee prin rafalele de ploaie și 
ținându-le pe fete de mână. Era frig. Cântau broaștele, dar 
orăcăitul lor nu era firesc, ci rece și subţire, ca scârțâitul unui 
mecanism neprotejat într-un aparat îngheţat. La auzul lor, lui Vic 


186 


îi veni să se întoarcă, să se așeze în faţa focului și să bea multă 
cafea fierbinte cu brandy. 

— La naiba, Marty, așteaptă o clipă! 

Scriitorul se întoarse, privi înapoi, în timp ce fetele se 
strângeau în el de-o parte și de alta. 

— Suntem prietenii voştri, vrem să vă ajutăm, spuse Vic. 
Orice s-a întâmplat, vrem să vă ajutăm. 

— Nu poţi face nimic, Victor. 

— Victor? Doar știi că nu-mi place „Victor”, nimeni nu-mi 
spune așa, nici măcar măicuţa mea cu părul cărunt dacă ţine la 
ea însăși. 

— Îmi pare rău... Vic. Doar că... am multe pe cap. 

Mânându-le pe fete, porni din nou pe alee. _ 

Chiar în capăt era parcată o mașină. Un Buick nou. In ploaie, 
arăta ca o bijuterie. Motorul mergea. Luminile erau aprinse. 
Înăuntru nu era nimeni. 

Repezindu-se de pe verandă în furtuna care nu mai era 
ruperea de nori de mai devreme, dar încă mai turna, Vic îi 
ajunse din urmă. 

— Asta-i mașina ta? 

— Da, răspunse Marty. 

— De când? 

— Am cumpărat-o astăzi. 

— Unde e Paige? 

— O să ne întâlnim și cu ea. 

Fața lui Marty e albă ca varul. Se vedea cum tremura, iar ochii 
îi arătau ciudat în lumina felinarelor. 

— Ascultă, Vic, copiii o să se ude până la piele. 

— Eu mă fac ciuciulete, replică Vic. Ele au pelerine. Paige nu e 
acasă? 

— A plecat deja. 

Marty se uită îngrijorat înspre casa sa de peste drum, unde se 
vedeau lumini la amândouă etajele. 

— O se ne întâlnim și cu ea. 

— Îți aduci aminte ce mi-ai spus... 

— Vic, te rog... 

— Aproape că am uitat ce mi-ai spus, și apoi când mergeai pe 
alee mi-am adus aminte. 

— Trebuie să plecăm, Vic. 


187 


— Mi-ai spus să nu dau copiii nimănui dacă nu e și Paige. 

Nimănuui. Îţi aduci aminte ce ai spus? 
e 

Marty duse două valize mari jos, în bucătărie. 

Pistolul de 9 mm Beretta Parabellum era îndesat în talia 
pantalonilor săi de doc. Nu îl incomoda pe burtă. Purta un 
pulover cu un model cu reni care ascundea arma. Jacheta de 
schi roşu cu negru avea fermoarul descheiat ca să ajungă 
repede la pistol, doar aruncând gentile. 

Paige intră în bucătărie prin spatele lui. Purta o valiză și pușca 
Mossberg de calibrul 12. 

— Nu deschide ușa de afară, îi spuse Marty în timp ce trecea 
prin ușița care lega bucătăria de garajul neluminat. 

Nu voia ca ușa din două bucăţi să fie deschisă în timp ce 
încărcau mașina, pentru că ar fi devenit un punct descoperit. 
După părerea lui, Celălalt s-ar fi putut strecura înapoi după 
plecarea polițiștilor și putea fi afară chiar în clipa aceea. 

Urmându-l în garaj, Paige aprinse cele două panouri 
fluorescente. Filamentele lungi pâlpâiră, dar nu se porniră 
imediat, pentru că starterele erau proaste. Pe perete, printre 
mașini și grinzi, săreau și se răsuceau tot felul de umbre. 

Torturându-și gâtul rănit, Marty își întorcea fără să vrea gâtul 
după fiecare fantomă mișcătoare. Niciuna dintre ele nu avea o 
față, cu atât mai puţin una asemănătoare lui. 

Se aprinse neonul. Lumina albă, rece și plată ca soarele unei 
dimineţi de iarnă, opri umbrele dansatoare. 

e 

E la câțiva pași de Buick, îi ține strâns pe copii de mână, mai 
are puţin și dispare cu ei. Charlotte a lui. Emily a lui. Viitorul lui, 
destinul lui, atât de aproape, al naibii de aproape. . 

Dar Vic nu îi dă drumul. Individul e ca o lipitoare. li urmărește 
tot drumul de la casă, ca și cum nu i-ar păsa de ploaie, 
bolborosește întruna, pune întrebări, e un dobitoc zgomotos. 

Atât de aproape de mașină. Motorul merge, luminile sunt 
aprinse. Pe Emily o ţine cu o mână, pe Charlotte cu cealaltă, iar 
ele îl iubesc, chiar îl iubesc. l-au răspuns la săruturi și îmbrăţișări 
acolo în antreu, erau așa de fericite să îl vadă, fetiţele lui. Işi 
cunosc tăticul, adevăratul lor tătic. De-ar putea să ajungă la 
mașină, să închidă ușile și să plece, atunci ar fi ale lui pentru 
totdeauna. 


188 


L-ar putea omori pe Vic, e un dobitoc zgomotos. Atunci ar 
putea scăpa ușor. Dar nu e sigur că are să-i meargă... 

— Mi-ai spus să nu dau copiii nimănui dacă nu e și Paige, 
spune Vic. Nimănui. lţi aduci aminte ce-ai spus? 

Se holbează la Vic, nu atât gândindu-se la un răspuns, ci la 
cum să-l omoare pe nenorocit. Dar îi e din nou foame, tremură 
și îl lasă genunchii, începe să poftească după dulciurile de pe 
bancheta din față - zahăr, carbohidrați, mai multă energie 
pentru reparaţiile pe care încă le suportă. 

— Marty, îţi amintești ce ai spus? 

Nu are nici armă, ceea ce în mod obișnuit nu ar constitui o 
problemă. A fost bine antrenat să ucidă cu mâinile goale. S-ar 
putea chiar să aibă destulă putere să o facă, în ciuda stării sale 
și a faptului că Vic pare să fie destul de tare ca să reziste unei 
lupte. 

— Mi s-a părut ciudat, spuse Vic, dar mi-a zis, ai spus să nu ți 
le dau nici tie decât dacă e și Paige cu tine. 

Problema e că nenorocitul are o armă. Și e bănuitor. 

Cu fiece secundă se prăbușește fiece speranţă de scăpare, 
dusă de ploaia care cade. Fetele încă îl ţin de mână. Le strânge 
cu putere, da, dar sunt pe punctul de a-i scăpa și nu știe ce să 
facă. Cască gura la Vic, se răsucește, la fel de pornit să spună 
ceva cum fusese mai devreme când stătuse la birou încercând 
să scrie și să înceapă o nouă carte. 

Mișcă-te, mișcă-te, înfruntă, provoacă, încleștează-te si 
învinge. 

Deodată își dă seama pentru a rezolva problema asta și 
pentru a câștiga trebuie să se poarte ca un prieten, așa cum se 
poartă prietenii între ei, așa cum vorbesc între ei în filme. Asta 
va îndepărta orice suspiciune. 

Un șuvoi de filme îi dau năvală în memorie, iar Marty 
navighează pe el. 

— Vic, Dumnezeule, Vic, am... am spus eu asta? 

Işi închipuie că e Jimmy Stewart, pentru că toţi îl plac pe 
Jimmy Stewart și au încredere în el. 

— Nu știu ce am vrut să spun, trebuie să-mi fi pierdut capul 
din cauza grijilor. Atâta doar că... Doar că am fost atât de-al 
naibii de speriat de toată nebunia asta care s-a petrecut. 

— Ce s-a întâmplat, Marty? 


Temător, dar încă plin de curtoazie, ezitant, dar sincer, Jimmy 
Stewart apare într-un film de Hitchcock. 

— E complicat, Vic, totul e... e o nebunie, de necrezut, nici 
mie nu-mi vine să cred. Mi-ar lua o oră să-ţi povestesc, și nu am 
o oră liberă, nu am o oră liberă, nu dom'le, nu acum, chiar nu 
am. Copiii mei, copiii ăștia, sunt în pericol, Vic, și să mă ajute 
Dumnezeu dacă li se întâmplă ceva. Nu aș mai vrea să trăiesc. 

Vede că metoda cea nouă are efectul dorit. li împinge pe copii 
să facă ultimii pași spre mașină, încrezător că vecinul nu îi va 
opri. 

Dar Vic vine după ei, călcând într-o băltoacă. 

— Nu îmi poţi spune nimic? 

Deschizând portiera din spate a mașinii, strecurându-le pe 
fete înăuntru, se mai întoarce o dată spre Vic. 

— Mi-e rușine să spun, dar chiar eu le-am pus în pericol, eu, 
tatăl lor, din cauza meseriei mele. 

— Scrii cărţi, se contrariază Vic. 

— Vic, știi ce înseamnă un admirator înfocat? 

Ochii lui Vic se fac mari, apoi se subţiară din cauza unei pale 
de vânt care îi aruncă stropi de ploaie în faţă. 

— Ca femeia aia și Michael J. Fox de acum câţiva ani. 

— Exact, exact, ca Michael J. Fox. 

Fetele sunt amândouă în mașină, iar el trântește portiera. 

— Numai că e un tip, nu o femeie, ăsta care nu ne dă pace, 
iar în seara asta a mers prea departe, a intrat cu forţa în casă, a 
luat-o razna, a trebuit să-l rănesc. Eu. Mă vezi pe mine făcând 
cuiva vreun rău, Vic? Acum mi-e teamă că se va întoarce, și 
trebuie să le duc pe fete de aici. 

— Dumnezeule, spuse Vic, în întregime păcălit de poveste. 

— Atâta am timp să-ţi spun acum, Vic, mai mult chiar decât 
am timp, așa că tu... tu... du-te doar înapoi înainte să faci o 
pneumonie de toată frumusețea. 

— Dacă vă putem ajuta cu ceva... ezită Vic. 

— Du-te acum, du-te, sunt recunoscător pentru ce aţi făcut 
deja, dar singurul lucru pe care îl mai poți face e să te ferești de 
ploaie. Uită-te la tine, ești murat, pentru Dumnezeu. Du-te din 
ploaia asta, nu vreau să-mi reproșez că ai făcut pneumonie din 
cauza mea. 


Apropiindu-se de Marty în spatele BMW-ului, unde acesta 
lăsase valizele, Paige puse jos a treia sacoșă și pușca Mossberg. 
După ce el descuie și ridică capacul portbagajului, văzu trei cutii 
înăuntru. 

— Ce sunt astea? 

— Nişte chestii de care poate c-o să avem nevoie. 

— Ca de exemplu? 

— Îți explic mai târziu. 

Aranjă valizele în portbagaj. Văzând că numai două încap, 
Paige spuse: 

— Ce am împachetat eu este strictul necesar. Cel puţin o 
valiză trebuie să rămână. 

— Nu. O să pun valiza cea mai mică în spate, pe jos, sub 
picioarele lui Emily. Oricum nu ajunge până jos. 

(J 

La jumătatea drumului spre casă, Vic privește în urmă spre 
Buick. 

— Du-te, Vic, du-te acum, se auzea tot Jimmy Stewart. Kathy 
e pe verandă, o să răcească și ea zdravăn dacă nu intraţi în casă 
amândoi. 

Se întoarce, ocolește Buick-ul și mai aruncă o privire înspre 
casă când ajunge la portiera din faţă. 

Vic e pe verandă cu Kathy, prea departe acum ca să-i 
împiedice fuga, cu sau fără armă. 

Face cu mâna spre cei doi Delorio, iar ei îi răspund. Se urcă la 
volanul Buick-ul, cu pelerina largă strânsă pe lângă el. Inchide 
ușa. 

Peste drum, în casa lui, luminile strălucesc la parter și la etaj. 
Impostorul e înăuntru cu Paige. Frumoasa lui Paige. Nu are ce 
face în privinţa asta, încă nu. Nu fără o armă. 

Când se întoarce să privească pe bancheta din spate, 
descoperă că Charlotte și Emily își puseseră deja centurile de 
siguranţă. Sunt fetițe cuminţi. Și așa de drăguțe cu pelerinele lor 
galbene și pălăriile de vinilin de aceeași culoare. Nu sunt atât de 
drăguţe nici măcar în fotografie. 

Amândouă încep să vorbească, începând cu Charlotte: 

— Unde mergem, tati, de unde avem mașina asta? 

— Unde e mami? întreabă Emily. 

Înainte să le poată răspunde, fetele lansează o nouă salvă 
neiertătoare de întrebări: 


191 


— Ce s-a întâmplat, pe cine ai împușcat, ai omorât pe cineva? 

— A fost doamna Sanchez? 

— A luat-o razna ca Hannibal Canibalul, tati, era chiar nebună 
de legat? întrebă Charlotte. 

Uitându-se pe fereastra din partea pasagerului, îi vede pe cei 
doi Delorio intrând în casă și închizând ușa din față. 

— Tati, e adevărat? întrebă Emily. 

— Da, tati, e adevărat ce i-ai spus domnului Delorio, la fel ca 
Michael J. Fox, e adevărat? El e drăguţ. 

— Tăceţi acum, le repede el. 

Bagă mașina în viteză, apasă pe acceleraţie. Mașina se 
smucește pe loc fiindcă șoferul a uitat să tragă frâna de mână, 
ceea ce face acum, dar apoi mașina sare înainte și se oprește. 

— De ce nu e mami cu tine? se interesează Emily. 

Charlotte e din ce în ce mai agitată, iar vocea ei îl ameţește: 

— Vai, cămașa ta era plină de sânge, sigur ai împușcat pe 
cineva, e de-a dreptul dezgustător, cât se poate de scârbos. 

Nu mai poate de foame. Mâinile îi tremură atât de tare, încât 
cheile zornăie tare când încearcă să pornească din nou motorul. 
Deși foamea nu va fi nici pe departe la fel de groaznică ca mai 
înainte, nu va putea conduce decât câteva străzi, până când va 
fi învins de nevoia de dulciuri. 

— Unde e mami? 

— Probabil că a încercat să te împuște primul, avea un cuțit, 
asta n-ar fi fost înfricoșător, un cuţit, ce avea, tati? 

Contactul hârâie, mașina aproape că face explozie, dar 
motorul nu vrea să pornească, de parcă l-ar fi înecat. 

— Unde e mami? 

— Chiar că te-ai luptat cu el cu mâinile goale, i-ai luat un cuțit 
sau ceva, tati, cum ai putut face asta, știi karate, nu-i așa? 

— Unde e mami? Vreau să știu unde e mami. 

Ploaia bate în capotă. Bufnituri în carcasă. Motorul înecat este 
înnebunitor de îndărătnic. Vrrr. Ștergătoarele de pe parbriz 
merg, merg. Înainte, înapoi. Înainte, înapoi. Biciuind mereu. 
Vocile de fetiţe de pe bancheta din spate, tot mai ascuţite. Ca 
bâzâitul strident de albine. Bzz. Trebuie să se concentreze ca să 
țină mâinile tremurânde ferm pe cheie. Transpirate, degetele 
cuprinse de spasme alunecă mereu. li e teamă să nu strângă 
prea tare, să nu plesnească cheia în contact. Vrrrr. Moare de 
foame. Trebuie să mănânce. Trebuie să plece de-aici. Plouă. 


192 


Plouă. Plouă neîncetat. Durerea îi dezmorțește rănile aproape 
vindecate. Îl doare să respire. Motor blestemat. Vrrrr. Nu vrea să 
pornească. Vrrrr. Tati-tati-tati- tati-tati, bzzz. 

De la frustrare la mânie, de la mânie la ură, de la ură la 
violenţă. Uneori violenţa liniștește. 

Dornic să lovească ceva, orice, se rotește pe scaun, le fixează 
pe fete și zbiară la ele: 

— Gura, gura, gura! 

Au Îîmpietrit. Ca și când nu le mai vorbise niciodată așa. 

Cea mică își mușcă buza, nu se poate uita la el, se întoarce cu 
faţa la geam. 

— Liniște, pentru Dumnezeu, liniște! 

Când se întoarce și încearcă din nou să pornească mașina, 
cea mai mare izbucnește în lacrimi ca un bebeluș. Ștergătoarele 
merg, contactul tușește, motorul merge în gol, se aude ropotul 
neîncetat al ploii, iar acum plânsetul ei scâncit, atât de 
pătrunzător, de ascuţit, prea mult. Țipă nearticulat la ea, destul 
de tare să-i acopere plânsetul și toate celelalte zgomote la un 
loc. Îi dă prin cap să treacă în spate la creatura aia blestemată 
care zbiară, să o facă să se oprească, să-i pună o mână peste 
nas și gură până când nu va mai putea scoate niciun sunet, 
până când se va opri din plâns, din luptă, se oprește pur și 
simplu, se oprește - și dintr-o dată motorul tușește, turează și 
toarce plăcut. 

e 

— Vin imediat înapoi, spuse Paige, în timp ce Marty punea 
valiza în spatele scaunului șoferului de la BMW. 

Privi la timp ca să vadă că intra în casă. 

— Așteaptă, ce faci? 

— Trebuie să sting luminile. 

— Dă-le naibii. Nu te mai întoarce acolo. 

Era o scenă din ficţiune, scoasă de-a dreptul dintr-un roman 
sau dintr-un film, iar Marty își dădea seama. După ce 
împachetase, după ce ajunseseră până la mașină, atât de 
aproape de a scăpa nevătămaţi, s-ar întoarce în casă pentru o 
treabă lipsită de importanţă, crezându-se în siguranţă, și, nu se 
știe cum, maniacul ar fi deja acolo, fie pentru că se întorsese în 
timp ce ei erau în garaj, fie fiindcă se ascunsese prin vreo nișă 
secretă, cât timp poliţia cercetase incinta. Ei ar trece din cameră 
în cameră, stingând luminile și lăsând casa să se scufunde în 


193 


întuneric - de unde ar apărea sosia, o umbră dintre umbre, 
mânuind un cuţit mare de tăiat carnea, luat din bucătăria lor, și 
i-ar fi ciopârţit, înjunghiat, omorât, pe unul dintre ei sau pe 
amândoi. 

Marty știa că viața reală nu era atât de fantezistă precum cea 
mai bogată operă de ficţiune, și nici pe jumătate la fel de 
plictisitoare faţă de un roman - și mai puţin previzibila ca 
ambele exemple. Teama de a se întoarce în casă pentru a 
stinge luminile nu era logică, era produsul unei imaginaţii prea 
bogate și a predilecţiei unui romancier de a anticipa drama, 
răutatea, și tragedia în fiecare eveniment din viața oamenilor, în 
fiecare schimbare de vreme, plan, vis, speranţă sau sorți. 

Cu toate acestea, nu aveau să se întoarcă în casa asta 
blestemată. 

— Lasă luminile aprinse, spuse el. 

Descuie și ridică ușa de la garaj. 

— Să luăm copiii și să plecăm de-aici. 

Poate că Paige trăise destul cu un romancier pentru a se 
molipsi și ea, sau poate că își amintise de sângele din holul de la 
etaj. Dintr-un motiv sau altul, nu protestă că lăsarea atâtor 
lumini aprinse ar fi însemnat o mare risipă de curent. Apăsă pe 
buton pentru a activa mecanismul și închise ușa de la bucătărie 
cu cealaltă mână. 

In timp ce Marty închidea și încuia portbagajul BMW-ului, ușa 
de la garaj se ridicase de tot. Cu un ultim zăngănit, se opri în 
poziţia dorită. 

Privi în noaptea ploioasă, cu mâna dreaptă întinzându-se spre 
tocul Berettei de la talie. Imaginaţia îi ea încă activă, și era 
pregătit să își vadă invincibila sosie venind pe alee. 

Ceea ce văzu însă era mai rău decât tot ce-și putuse închipui. 
Peste drum, în faţa casei familiei Delorio era parcată o mașină. 
Nu era mașina vecinilor. Marty nu o mai văzuse. Farurile erau 
aprinse, deși șoferul nu putea porni motorul; se tot îneca. Cu 
toate că șoferul era numai o formă întunecată, micuțul oval pal 
al unei fețe de copil se vedea prin geamul din spate cum privea 
de pe banchetă. Chiar și de la distanţă, Marty era sigur că fetița 
din Buick era Emily. 

La ușa dinspre bucătărie, Paige căuta cheile de la casă prin 
jacheta de catifea reiată. 


194 


Marty fu cuprins de un șoc paralizant. Nu putea nici să o 
strige pe Paige, nici să se miște. 

Peste drum, motorul Buick-ul porni, tuși, apoi prinse viaţă. Din 
țeava de eșapament ieșeau nori de fum cristalizat. 

Marty nu-și dădu seama că învinsese paralizia și se puse în 
mișcare până ieși din garaj, ajunse în mijlocul aleii, alergând prin 
ploaia rece spre stradă. | se părea că se teleportase vreo zece 
metri într-o fracțiune de secundă, dar de fapt corpul său, 
acţionând din instinct sau dintr-o groază pur animalică era cu un 
pas înaintea minţii. 

Emily se vedea încă. Faţa ei speriată era acum lipită de geam. 
Se uita drept înspre tatăl ei. 

Marty se apropie de mașină, la trei metri de bara din spate. 
Apoi aceasta demară ușor îndepărtându-se, mult mai repede 
decât putea el să alerge. Cauciucurile împroșcaseră băltoacele 
cu bolboroseli și plescăituri. 

Ca un pasager în barca lui Caron, Emily era purtată nu doar 
peste o stradă, ci peste râul Styx, spre tărâmul morţilor. 

Un val negru de supărare trecu peste Marty, dar inima începu 
să-i bată și mai sălbatic ca mai devreme și își descoperi o forţă 
pe care nu și-o bănuia. Alerga mai repede ca niciodată, 
împroșcând băltoacele, lovind puternic caldarâmul cu picioarele 
ca două ciocane, dând din mâini, cu capul lăsat și cu ochii la 
țintă. 

La capătul străzii, Buick-ul încetini. Se opri de tot la 
intersecție. 

Gâfâind, Marty îl ajunse. Bara din spate. Apărătoarele de noroi 
din spate. Ușa din spate. 

Pe geam se vedea faţa lui Emily. 

Se uita la el acum. 

Simţurile îi erau mărite de groază, de parcă ar fi luat droguri. 
Era conștient ca într-o halucinație de fiecare detaliu al șiroaielor 
de ploaie de pe geamul dintre el și fiica lui - formele lor curbe și 
legănate, spiralele întunecate și petele de lumină de la felinare, 
reflectate pe suprafețele lor tremurânde - ca și când fiecare 
picătură era cea mai importantă din lume. La fel, interiorul 
mașinii nu îi apăru doar ca o nebuloasă întunecată, ci ca o 
uriașă tapiserie de umbre în nenumărate nuanțe de gri, 
albastru, negru. În spatele figurii palide a lui Emily, în 


împletitura complicată de apus și nori, se vedea o a doua faţă, 
un al doilea copil: Charlotte. 

Tocmai când ajunse la portiera șoferului și întinse mâna spre 
clanță, mașina porni din nou. O luă la dreapta, prin intersecţie. 

Marty alunecă și fu cât pe-aci să cadă pe asfaltul ud. Işi regăsi 
echilibrul și se repezi în urma Buick-ul care tocmai vira. 

Şoferul se uita în dreapta și nu îl vedea pe Marty din stânga. 
Purta un pardesiu negru. Prin geamul lateral brăzdat de ploaie i 
se vedea numai ceafa. Părul lui era mai negru decât al lui Vic 
Delorio. 

Cum mașina încă se mișca încet în timpul virajului, Marty o 
ajunse din nou, răsuflând zgomotos, cu inima bubuindu-i în 
urechi. De data asta nu se mai îndreptă către ușă, pentru că era 
blocată. Ar fi distrus elementul surpriză prin asta. Ridicând 
pistolul Beretta, ochi ceafa bărbatului. 

Copiii ar putea fi atinși de vreun glonţ ricoșat, de cioburi. 
Trebuia să riște. Altfel, erau pierduţi pentru totdeauna. 

Deși era mică posibilitatea ca șoferul să fie Vic Delorio sau o 
altă persoană nevinovată, Marty nu putu apăsa pe trăgaci 
înainte să se asigure pe cine împușca. Fără să se oprească, 
strigă în dreptul mașinii: 

— Hei, hei, hei! 

Şoferul își întoarse capul cu o smucitură ca să se uite pe 
geamul lateral. 

În continuarea ţevii pistolului, Marty își privea fix propria faţă. 
Celălalt. Geamul din fața lui părea oglinda fermecată în care 
reflectarea lui nu se limita la o reproducere exactă, ci era liberă 
să dezvăluie emoţii mai mari, pe care nimeni nu le-ar vrea 
vreodată văzute: în timp ce îl privea, figura reflectată se încordă 
de furie și ură. 

Luat prin surprindere, șoferul lăsă să-i alunece piciorul de pe 
acceleraţie. Preţ de o clipă, Buick-ul încetini. 

La numai un metru și jumătate de geam, Marty trase de două 
ori. În clipa dinainte ca tunetul răsunător al primului foc să se 
răspândească în ecou într-o infinitate de planuri ude prin 
noaptea scăldată în ploaie, i se păru că îl vede pe șofer 
aruncându-se pe o parte jos, ţinând încă volanul cu o mână, dar 
încercând să își ferească capul din aria glonţului. Ţeava fulgeră, 
iar cioburile de sticlă ascunseră soarta nenorocitului. 


Chiar când al doilea foc bubuise imediat după primul, roţile 
scârțâiră. Buick-ul sări în faţă, așa cum ar izbucni un cal nărăvaș 
de după gard la rodeo. 

Fugi după mașină, dar aceasta demară, lăsând în urmă o 
trâmbă de aer și de gaze de eșapament. Dublura lui era încă în 
viață, poate rănită, dar încă în viaţă și hotărâtă să scape. 

Repezindu-se spre est, Buick-ul viră pe contrasens. Avea să 
sară peste bordură și să aterizeze pe vreo peluză. 

În imaginaţia lui înșelătoare, Marty văzu mașina lovind 
bordura cu viteză maximă, sărind, rostogolindu-se, izbindu-se 
într-unul din copaci, sau în vreo casă, izbucnind în foc, cu fetele 
lui prizoniere într-un sicriu de oţel în flăcări. În cel mai întunecat 
colț al minţii, Marty le auzi chiar ţipând în timp ce focul le ardea 
carnea. 

Apoi, cu Marty pe urme, Buick-ul se smuci din nou peste linia 
de mijloc, pe sensul bun. Se mișca tot cu viteză, cu viteză prea 
mare, și nu mai avea nicio șansă să îi ajungă. 

Dar el alerga pe viaţă și pe moarte, gâtul începea să-i ardă 
din nou din cauză că respira pe gură, pieptul îl durea, prin 
picioare i se împrăștiau ace. Mâna dreaptă era încleștată atât de 
sălbatic pe tocul pistolului, încât mușchii îi pulsau de la 
încheietură până la umăr. lar cu fiecare săritură disperată, 
numele fetelor îi răsunau în cap ca un țipăt nerostit de pierdere 
și durere. 

e 

Când tatăl lor ţipase la ele să tacă, Charlotte fusese atât de 
rănită de parcă ar fi plesnit-o, căci în cei nouă ani ai săi nimic 
din ce spusese și nicio șmecherie a ei nu îl înfuriase atât de tare. 
Totuși, nu înțelegea ce îl mâniase când ea nu făcuse decât să 
pună niște întrebări. Nu fusese drept din partea lui să o certe; și 
faptul că, din câte își amintea ea, nu fusese niciodată nedrept, 
nu făcea decât să înăsprească admonestarea. Părea supărat pe 
ea pentru că era ea însăși, ca și cum ceva în firea ei îl deranja și 
îl dezgusta, ceea ce era îngrozitor, pentru că nu se putea 
schimba, și poate că propriul ei tată nu avea s-o mai iubească. 
Nu își va mai putea șterge niciodată privirea mânioasă și rea, iar 
ea nu o va mai putea uita întreaga viaţă. Totul se schimbase 
între ei. Charlotte gândi și înţelese toate acestea într-o secundă, 
chiar înainte ca el să se oprească din ţipat, și izbucni în plâns. 


197 


Dându-și ca prin ceaţă seama că în cele din urmă mașina 
pornise, se îndepărtase de bordură și se apropia de capătul 
străzii, Charlotte își mai reveni din plâns când Em se întoarse de 
la geam, o apucă de mâna și o scutură. 

— Tati, șopti Em cu o voce de sălbatică. 

La început, Charlotte se gândi că Em era pe nedrept supărată 
pe ea pentru că îl mâniase pe tati, iar acum îi atrăgea atenţia să 
tacă. Dar înainte să înceapă o ceartă, își dădu seama că în 
vocea lui Em se ghicea o nuanţă de voioșie. 

Se petrecea ceva important. 

Înghiţindu-și lacrimile, văzu că Emily era din nou cu faţa lipită 
de geam. În timp ce mașina o lua la dreapta prin intersecţie, 
Charlotte urmări privirea surorii sale. 

De îndată ce îl descoperi pe tati alergând pe lângă mașină, 
știu că el era tăticul ei adevărat. Tăticul de la volan - tăticul cu 
privirea mânioasă, care ţipa fără niciun motiv la copii - era unul 
fals. Altcineva. Sau a/tceva, poate ca în filme, crescut dintr-o 
păstaie din altă galaxie, care fusese odată o grămadă informă și 
urâtă, transformată mai apoi în sosia lui tati. Nu avea nicio 
îndoială la vederea celor doi taţi identici, nu avea probleme să-l 
deosebească pe cel adevărat, așa cum ar fi avut un adult, 
pentru că era un copil, iar copiii se pricepeau la chestii din 
astea. 

Rămânând pe lângă mașină în timp ce aceasta vira pe strada 
următoare, tati strigă, ţintind arma spre geamul de la portiera 
șoferului. 

— Hei, hei, hei! 

În timp ce tatăl fals își dădea seama cine striga la el, 
Charlotte se întinse atât cât o lăsa centura de siguranță, o 
înșfăcă pe Em de haină, și își smulse sora de la geam. 

— Lasă-te jos, acoperă-ţi faţa, repede! 

Se sprijiniră una de alta, se cuibăriră și se protejară una pe 
cealaltă cu braţele. 

BUM! 

Focul de armă fu cel mai puternic sunet pe care îl auzise 
vreodată. Îi ţiuiau urechile. 

Aproape că începuse să plângă, de frică de data asta, dar 
trebuia să fie tare pentru Em. În asemenea momente, o soră 
mai mare trebuie să se gândească la responsabilităţile sale. 

BUM! 


În momentul în care al doilea foc se auzi la o secundă de 
primul, Charlotte știu că tăticul fals fusese lovit, pentru că ţipase 
de durere și înjurase, rostind din nou cuvântul acela urât. Era 
încă în stare să conducă, iar mașina se smuci înainte. 

Părea scăpată de sub control, o lua spre stânga, cu o viteză 
foarte mare, iar apoi se întoarse brusc din nou spre dreapta. 

Charlotte presimţea că aveau să se izbească de ceva. Dacă 
nu se făceau bucățele în accident, ea și Em trebuiau să fie gata 
să se miște repede când aveau să se oprească, să iasă din 
mașină și să fugă din drum, pentru ca tati să se poată răfui cu 
dublura. 

Nu avea nicio îndoială că tati îl putea învinge pe celălalt. Deși 
nu era destul de mare ca să-i fi citit vreun roman, știa că scria 
despre criminali, arme și urmăriri de mașini, lucruri din astea, 
așa că știa exact ce să facă. Sosiei îi va părea foarte rău că se 
pusese cu tati; o să stea mult, mult timp la răcoare. 

Mașina viră din nou spre stânga, iar pe bancheta din față 
sosia scotea gemete scurte de durere, care îi aminteau de 
tipetele lui Wayne, șopârla, când i se înţepenise un picioruș în 
mecanismul rotiţei. Dar Wayne nu înjura niciodată, bineînţeles, 
pe când bărbatul ăsta înjura mai mânios ca oricând, folosind nu 
numai cuvântul acela urât, dar și luând numele lui Dumnezeu în 
deșert, pe lângă alte cuvinte pe care nu le mai auzise până 
atunci, dar știa că făceau, fără îndoială, parte dintr-un vocabular 
cât se poate de urât. 

Ținând-o strâns pe Em, Charlotte pipăi cu mâna liberă centura 
de siguranţă, căutând butonul, îl găsi și își puse ușor degetul pe 
el. Mașina sări peste ceva, iar șoferul frână. Derapară pe asfaltul 
ud. Fundul mașinii se roti spre stânga, iar ei i se întoarse burtica 
pe dos, de parcă erau într-o roată din parcul de distracţii. 

Partea șoferului se izbi cu putere în ceva, dar nu destul de 
tare ca să le omoare. Apăsă cu degetul pe butonul centurii și 
aceasta se desfăcu. 

— Centura, scoate-ţi centura, spuse ea, pipăindu-i talia lui Em 
și găsind imediat butonul. 

Ușa dinspre Em era blocată de obstacolul în care intraseră. 
Trebuia să iasă pe la Charlotte. 

O trase pe Em peste ea. Deschise ușa. O strecură pe Em prin 
ea. 


În același timp, Em o trăgea pe ea, ca și când Em era cea care 
o salva, iar lui Charlotte îi venea să spună: Hei, cine e sora mai 
mare? 

Tăticul fals le văzu sau le auzi ieșind. Se întinse greoi peste 
scaunul din faţă - Afurisită mică! - și o prinse pe Charlotte de 
pălăria largă. 

Fetiţa se strecură de sub pălărie, ieși pe ușă prin noapte și 
ploaie, mergând de-a bușilea pe caldarâm. Când ridică privirea o 
văzu pe Emily care traversa deja în fugă spre trotuarul mai 
îndepărtat, legănându-se ca un bebeluș care abia învățase să 
meargă. Charlotte se adună repede de pe jos și fugi după sora 
ei. 

Cineva le striga. 

Tati. 

Tăticul lor adevărat. 

e 

Aproape de următoarea stradă, Buick-ul se lovi în viteză de o 
ramură de copac ruptă, căzută într-o băltoacă imensă, și derapă 
într-un val înspumat de apă. 

Marty se bucură de șansa de a-l ajunge, dar se îngrozi 
gândindu-se la ce putea să se fi întâmplat cu fetele. Filmul unui 
accident de mașină nu îi trecu doar prin minte iar; nu dispăruse 
niciodată. Acum părea transpus din imaginaţia sa, așa cum se 
întâmplă cu scenele care treceau din imagini mintale în cuvinte 
așezate pe pagină, numai că de data asta mergea mult mai 
departe, sărind peste textul scris și transpunând direct în 
realitate. Îi veni ideea nebună că Buick-ul nu ar fi ieșit de sub 
control dacă nu și-ar fi imaginat-o el așa, și că fetele lui vor arde 
de vii în mașină numai pentru că așa își închipuise. 

Buick-ul se opri brusc și zgomotos de partea laterală a unui 
Ford Explorer parcat. Deși bubuitura coliziunii sfâșie noaptea, 
mașina nu se răsturnă și nu luă foc. 

Spre uimirea lui Marty, ușa din dreapta spate se deschise 
brusc și copiii lui se iviră ca niște păpuși care sar din cutii. 

Din câte își dădea seama, nu erau grav rănite și le strigă să se 
îndepărteze de Buick. Dar nu aveau nevoie de sfatul lui. Aveau 
un plan al lor și o zbughiră imediat pe partea cealaltă, în 
căutarea unui adăpost. 

Alergă mai departe. Acum că fetele nu mai erau în mașină, 
mânia era mai puternică decât teama. Voia să-l rănească pe 


200 


șofer, să-l omoare. Nu era o furie oarbă, ci una rece, o sălbăticie 
gratuită, ca de reptilă, care îl speria și căreia i se abandona în 
același timp. 

Mai avea puţin până la mașină când motorul acesteia se porni 
și cauciucurile începură să se învârtă fumegând. Celălalt încerca 
să fugă, dar mașinile erau agăţate una de alta. Deodată metalul 
contorsionat scrâșni, sări și Buick-ul începu să se elibereze de 
lângă Explorer. 

Marty ar fi preferat să fie mai aproape când va trage, ca să 
aibă astfel mai multe șanse să-l nimerească pe Celălalt, dar își 
dădu seama că mai mult de atât nu se putea apropia. Se opri 
brusc, ridică pistolul Beretta, ținându-l cu amândouă mâinile. 
Tremura așa de tare că nu putea ochi și se blestemă pentru 
slăbiciunea lui, încercând să stea nemișcat. 

Reculul primului foc ridică ţeava, iar Marty o fixă mai jos 
înainte să mai tragă o dată. 

Buick-ul scăpă de lângă Explorer și înaintă nesigur câţiva 
metri. Pentru o clipă cauciucurile pierdură aderenţa pe asfaltul 
ud și se răsuciră, aruncând în urmă un jet argintiu de apă. 

Trase, mormăind de încântare când parbrizul Buick-ul se 
sparse, și mai slobozi un rând imediat, ţintind în șofer și 
încercând să-și imagineze cum îi explodează nenorocitului 
căpăţâna la fel ca parbrizul, cu speranţa că imaginile acelea se 
vor transforma în realitate. 

Când cauciucurile prinseră puţină aderenţă, Buick-ul demară 
de lângă el. Marty mai trase o dată, și încă o dată, chiar dacă 
mașina era deja în afara bătăii. Fetele nu erau în calea 
gloanţelor și nu părea să mai fie nimeni pe strada scăldată în 
ploaie, dar era ilogic să mai tragă, căci avea prea puţine șanse 
să-l lovească pe Celălalt. Ar fi nimerit mai degrabă vreun 
nevinovat care putea să traverseze pe undeva prin faţă sau 
vreun geam de la casele din apropiere, omorând pe cineva în 
fața televizorului. Nu-i păsa însă, nu se putea opri, voia sânge, 
răzbunare. Goli magazia, continuă să mai tragă și după ultimul 
glonț, scoțând sunete nearticulate de mânie, cu totul scăpat de 
sub control. 

e 

În BMW, Paige trecu pe roșu. Mașina derapă după colţ, 
ridicându-se aproape pe roţile laterale înainte s-o îndrepte, cu 
faţa spre est, pe strada perpendiculară. 


201 


Primul pe care-l văzu după ce viră fu Marty care stătea în 
mijlocul străzii. Era cu picioarele depărtate și trăgea într-un 
Buick ce se făcea nevăzut. 

| se opri respiraţia și inima îi îngheţă. Fetele erau sigur în 
mașina care se îndepărta. 

Apăsă pe acceleraţie intenţionând să îl ocolească pe Marty și 
să ajungă Buick-ul din urmă, să îl lovească din spate, să-l scoată 
de pe drum, să se lupte cu răpitorul cu mâinile goale, să-i scoată 
ochii cu unghiile, orice era nevoie, orice. Apoi le văzu pe fete în 
pelerinele lor galben strălucitoare pe trotuarul din dreapta, sub 
un felinar. Se ţineau în braţe. Păreau extrem de mici și fragile 
prin ploaia măruntă și lumina ușor gălbuie. 

După ce trecu de Marty, Paige opri lângă bordură. Deschise în 
grabă portiera și se dădu jos din BMW, lăsând farurile aprinse și 
motorul mergând. 

În timp ce alerga spre copii, se auzi spunând: 

— Mulţumesc lui Dumnezeu, mulţumesc lui Dumnezeu, 
mulțumesc lui Dumnezeu, mulțumesc lui Dumnezeu. 

Nu se putu opri nici măcar când le prinse pe amândouă 
fetiţele în brațe, ca și cum undeva în subconștient credea că 
cele trei cuvinte aveau puteri magice și copiii i-ar dispărea într-o 
clipă de la piept dacă s-ar opri din incantație. 

Fetele o îmbrăţișau cu putere. Charlotte își îngropă fața la 
gâtul mamei. Ochii lui Emily erau imenși. 

Marty căzu în genunchi lângă ele. Le tot atingea pe fete, mai 
ales fețele, de parcă nu-i venea să creadă că pielea lor mai era 
caldă și ochii plini de viaţă, uimit de aburul care încă le ieșea de 
pe gură. 

— Sunteţi bine, aţi păţit ceva, sunteți bine? le tot spunea el. 

Singura rană pe care o găsi fu o mică zgârietură pe palma 
stângă a lui Charlotte, pe care aceasta și-o făcuse când plonjase 
din Buick și căzuse în patru labe. 

Singura schimbare importantă și gravă la fete era reținerea 
lor neobișnuită. Erau atât de cuminţi, încât păreau umile, ca și 
cum tocmai ar fi fost aspru pedepsite. Scurta legătură cu 
răpitorul le înspăimântase și le făcuse temătoare. Încrederea lor 
obișnuită putea să le lipsească ceva timp, sau poate că nu mai 
avea să fie niciodată la fel de puternică ca altădată. Și numai 
pentru asta voia Paige să îl facă pe omul din Buick să sufere. 


De-a lungul străzii se adunase ceva lume care ieșise pe 
verande să vadă ce era cu tămbălăul, acum că împușcăturile 
încetaseră. Alţii stăteau la ferestre. 

Se auzeau sirene în depărtare. 

— Să plecăm de aici, spuse Marty, ridicându-se în picioare. 

— Vin polițiștii, replică Paige. 

— Tocmai. 

— Dar ei... 

— O să fie la fel de rău ca și data trecută, mai rău. 

O luă pe Charlotte și se grăbi cu ea spre BMW, în timp ce 
sirenele se auzeau tot mai tare. 

e 

Are cioburi de sticlă în ochiul stâng. În cea mai mare parte 
geamul securizat se transformase într-o masă flexibilă. Nu îi 
tăiase fața. Dar schije micuţe sunt înfipte adânc în cele mai fine 
țesuturi ale ochiului, iar durerea e îngrozitoare. Fiecare mișcare 
a globului împinge sticla mai adânc, înrăutăţind situaţia. 

Cum ochiul i se zbate când împunsăturile mai dureroase îl 
săgetează, nu se poate opri să nu clipească, deși e o tortură. Ca 
să nu mai clipească, ţine foarte ușor apăsat degetele de la mâna 
stângă pe pleoapa închisă. Așa cum poate, conduce doar cu 
dreapta. 

Uneori e nevoit să lase ochiul să se zbată pentru că trebuie să 
folosească și stânga la condus. Cu dreapta desface un baton de 
dulciuri și îl îndeasă în gură abia mestecându-l. Furnalul lui 
metabolic cere combustibil. 

O zgărietură de glonț îi brăzdează fruntea deasupra aceluiași 
ochi. Dâra e largă cât degetul arătător și puţin mai lungă de trei 
centimetri. Până la os. La început a sângerat în voie. Acum 
sângele vâscos se prelinge peste sprânceană și printre degetele 
pe care le ţine pe pleoapă. 

Dacă glonţul ar fi fost cu trei centimetri mai la stânga, l-ar fi 
nimerit în tâmplă și i-ar fi pătruns în creier, aruncând așchii de 
os în calea lui. 

li e teamă de rănile la cap. Nu e sigur că își poate reveni la fel 
de repede sau de bine ca în cazul altor răni. Poate nu își mai 
revine deloc. 

Pe jumătate orb, conduce cu grijă. Cu un singur ochi nu mai 
vede la depărtare. Nu te poţi baza pe străzile alunecoase. 


203 


Poliţia are acum o descriere a Buick-ul, poate chiar și numărul 
de înmatriculare. Probabil că îl caută din rutină dacă nu în mod 
special, iar lovitura de pe partea șoferului îl va face mai ușor de 
zărit. 

Nu e în stare să fure o altă mașină acum. Nu e numai pe 
jumătate orbit, dar și sensibilizat de rănile primite cu trei ore 
mai devreme. Dacă e prins furând vreo maşină 
nesupravegheată, sau dacă întâmpină rezistenţă în timp ce 
încearcă să omoare un alt șofer ca acela al cărui pardesiu îl 
poartă și care e temporar înmormântat în portbagajul Buick-ul, 
poate fi arestat sau rănit și mai grav. 

îndepărtându-se de Mission Viejo înspre nord-vest, trece 
repede de limita cartierului și ajunge în El Toro. Deși într-o 
vecinătate nouă, nu se simte în siguranță. Dacă Buick-ul a fost 
dat în urmărire generală, atunci este căutat în tot statul. 

Cel mai mare pericol constă în deplasare, mărind astfel riscul 
să fie văzut de polițiști. Dacă găsește un loc retras să parcheze 
Buick-ul, unde să nu fie descoperit cel puţin până a doua zi, 
atunci se poate încovriga pe bancheta din spate ca să se 
odihnească. 

Trebuie să doarmă și să dea corpului ocazia să se dreagă. A 
călătorit două nopţi fără odihnă de când a plecat din Kansas 
City. În mod obișnuit ar putea rămâne treaz și gata de acţiune 
pentru o a treia noapte, poate chiar a patra, fără să scadă din 
abilitate. Dar chinul rănilor combinat cu somnul pierdut și efortul 
fizic imens cer timp de convalescenţă. 

Mâine își va lua familia înapoi, își va cere soarta. Rătăcește 
singur și prin întuneric de atâta timp. O zi în plus nu contează. 

Își amintește de bucuria pe care a simţit-o în antreul din casa 
celor doi Delorio, în timp ce îmbrăţișa trupurile fragile ale 
fetelor. Erau așa de drăguţe. Sărutări ca niște fluturi se opriseră 
pe obrajii lui. Vocile lor muzicale - „Tati, tati” -, atât de 
iubitoare. 

Când își amintește cât de puţin lipsise ca ele să fie ale lui 
pentru totdeauna, aproape că-l podidesc lacrimile. Nu trebuie să 
plângă. Convulsiile mușchilor ochiului rănit îi vor mări durerile 
îngrozitor, iar lacrimile din ochiul drept îl vor orbi practic. 

În loc de asta, în timp ce traversează cartierele rezidenţiale 
din El Toro în Laguna Hills, unde luminile caselor strălucesc 
călduros în noapte și îl ironizează cu imagini de paradis familial, 


204 


se gândește cum aceiași copii i s-au împotrivit și l-au abandonat 
în cele din urmă, căci acest subiect îndepărtează lacrimile și îl 
mânie. Nu înțelege de ce fetiţele lui scumpe l-au ales pe 
șarlatan în locul tatălui adevărat, când, cu câteva minute mai 
devreme, îl năpădiseră cu sărutări și alinturi. Trădarea lor îi 
tulbură. Îl roade. 

e 

În timp ce Marty conducea, Paige stătea pe bancheta din 
spate cu Charlotte și Emily, ținându-le de mână. Nu era încă în 
stare să le dea drumul. 

Marty o luă pe un drum ocolit prin Mission Viejo, evitând la 
început pe cât posibil drumurile principale, și reuși să se 
ferească de poliție. Pe fiecare stradă, Paige continua să 
cerceteze mașinile din jur, așteptându-se ca Buick-ul tamponat 
să apară și să încerce să-i dea afară de pe asfalt. Se întoarse de 
două ori să privească prin parbrizul din spate, sigură că Buick-ul 
îi urmărea, dar temerile ei nu se adeveriră. 

Când Marty o luă pe Marguerite Parkway și se îndreptă spre 
sud, Paige întrebă în cele din urmă: 

— Unde mergem? 

— Nu știu, spuse el, privind-o prin oglinda retrovizoare, încă 
mă gândesc unde. 

— Poate că te-ar fi crezut de data asta. 

— Nicio șansă. 

— Lumea de acolo trebuie să fi văzut Buick-ul. 

— Poate. Dar nu au văzut cine conducea. Niciunul nu poate 
sustine povestea mea. 

— Vic și Kathy trebuie să-l fi văzut. 

— Și au crezut că sunt eu. 

— Dar acum își vor da seama că nu erai. 

— Nu ne-au văzut impreună, Paige. Asta contează, la naiba! 
Cineva care să ne fi văzut împreună, un martor neutru. 

— Charlotte și Emily, replică ea. V-au văzut pe amândoi. 

— Nu se pune, clătină Marty din cap. Aș vrea să conteze. Dar 
Lowbock nu va pune nicio bază pe mărturia unor copii mici. 

— Nu chiar așa mici, ciripi Emily de lângă Paige, pârând chiar 
mai mică și mai plăpândă decât era în realitate. 

Charlotte rămase neobișnuit de tăcută. Amândouă fetele 
tremurau încă, dar Charlotte, mai rău decât Emily. Se sprijinea 


205 


de mama sa, căutând căldură, cu capul băgat ca o țestoasă în 
gulerul hainei. 

Marty dăduse caloriferul la maximum. Interiorul BMW-ului 
trebuia să fie sufocant. Nu era. 

Chiar și lui Paige îi era frig. 

— Poate că ar trebui să ne întoarcem să le vorbim cum 
trebuie, în orice caz, spuse ea. 

Marty era neînduplecat. 

— Draga mea, nu, nu putem. Gândește-te. Mai mult ca sigur, 
vor lua pistolul Beretta. Am tras cu el în individ. Din punctul lor 
de vedere, oricum ai lua-o, a avut loc o infracţiune, iar aceasta a 
fost arma folosită. Cineva a încercat să le răpească pe fetițe iar 
eu am încercat să-l omor. Sau este tot o șmecherie să vând 
cărţi, să ajung pe lista de bestseller-uri. Poate că am rugat un 
prieten să conducă Buick-ul, am tras niște gloanțe oarbe în el, 
mi-am minţit fetele, iar acum completez un nou raport de poliţie 
fals. 

— După ce s-a întâmplat, Lowbock n-o să-și mai susțină teoria 
aia ridicolă. 

— Nu? Ba bine că nu. 

— Marty, n-are cum. 

— Bine, în regulă, poate că nu, poate că nu, oftă el. 

— Işi va da seama că se petrece ceva mult mai grav... 

— Dar tot n-o să creadă varianta mea, care trebuia să 
recunosc că sună și mai incredibilă decât o trupă întreagă de 
extratereștri. lar dacă ai citi articolul din People... Oricum, o să 
ia Beretta. Dacă descoperă pușca din portbagaj? 

— Nu are niciun motiv să o ia. 

— Ar putea găsi unul. Ascultă, Paige, Lowbock n-o să se 
răzgândească în privinţa mea așa ușor, chiar dacă îi spun copiii 
că totul e adevărat. Tot o să mă bănuiască mai mult pe mine 
decât pe orice individ în vreun Buick pe care o să-l vadă. Dacă ia 
amândouă armele, rămânem fără apărare. Să zicem că polițiștii 
pleacă și apoi nenorocitul ăsta, sosia asta, intră în casă două 
minute mai târziu, când nu mai avem cu ce să ne apărăm. 

— Dacă polițiștii tot nu ne cred, dacă nu vor să ne asigure 
protecţie, atunci nu o să rămânem în casă. 

— Nu, Paige, vorbesc la propriu, dacă nenorocitul intră la 
două minute după ce plecă poliţia și nu ne lasă nici măcar 
răgazul să plecăm? 


206 


— Nu cred că va risca... 

— O, ba da! Da, da. S-a întors aproape imediat după ce au 
plecat polițiștii prima dată - nu-i așa? - s-a dus cu curaj la ușa 
din faţă a familiei Delorio și a sunat la blestemata aia de 
sonerie. Se pare că îi merge bine când riscă. Nu m-aș da înapoi 
să-l cred în stare să dea peste noi cât timp polițiștii sunt încă 
acolo și să înceapă să tragă în toată lumea. E nebun, toată 
situația e o nebunie, și nu vreau să îmi pun în pericol viața mea, 
a ta sau a copiilor pentru ce o să facă nenorocitul. 

Paige știa că Marty avea dreptate. 

Totuși, era greu, chiar dureros, să accepte că poziţia lor era 
atât de disperată, încât să nu poată beneficia de ajutorul legii. 
Dacă nu puteau primi asistenţă și protecţie din partea organelor 
abilitate, atunci statul îi dezamăgise prin însăși funcţia lui 
principală: să asigure ordine civilă prin aplicarea corectă, dar 
strictă a codului civil. În ciuda mașinii cu multe facilităţi în care 
mergeau, în ciuda autostrăzii moderne pe care călătoreau și a 
luminilor marii periferii care se întindeau pe o mare parte din 
dealurile și văile Californiei de Sud, această dezamăgire 
însemna că nu trăiau într-o lume civilizată. Complexele 
comerciale, sistemele de transport complicate, strălucitoarele 
centre de spectacole, arenele sportive, impozantele clădiri 
guvernamentale, cinematografele multiplex, turnurile cu birouri, 
sofisticatele restaurante  franţuzești, bisericile, muzeele, 
parcurile, universitățile și centralele electrice nu erau decât o 
fațadă meșteșugită a civilizației, subțire în ciuda aparentei 
solidități, și de fapt trăiau într-o anarhie tehnologică bazată pe 
speranţă și iluzie. 

Zumzetul constant al roţilor îi crea o senzaţie de groază 
crescândă, un sentiment de nenorocire implacabilă. Era un 
sunet obișnuit, de cauciuc tare care se învârte cu viteză pe 
asfalt, abia o parte din muzica cotidiană a vieţii, dar brusc, era 
la fel de rău-prevestitor ca huruitul bombardierelor ce se 
apropie. 

Când Marty coti spre sud-vest pe Crown Valley Parkway, 
înspre Laguna Niguel, Charlotte vorbi în cele din urmă. 

— Tati? 

Paige îl văzu privind în oglinda retrovizoare și își dădu seama 
după ochii lui îngrijoraţi că și pe el îl îngrijorase izolarea 
neobișnuită a fetei. 


207 


— Da, scumpete? făcu el. 

— Ce era chestia aia? întrebă Charlotte. 

— Ce chestie, iubire? 

— Chestia aia care arăta ca tine. 

— Asta e o întrebare de o mie de puncte. Dar oricine e, e doar 
un om, nu o chestie. E doar un om care seamănă groaznic de 
mult cu mine. 

Paige se gândi la tot sângele de la etaj, la cât de repede își 
revenise sosia după cele două răni în piept, încât să fugă repede 
și să se întoarcă la puţin timp după aceea, cu destule forțe, ca 
să reia atacul. Nu părea uman. lar ea știa că spusele lui Marty 
care afirmau contrariul erau nimic altceva decât liniștiri 
necesare ale unui tată care știa că uneori copiii ar trebui să 
creadă în calmul atotștiutor și de neclintit al celor mari. 

După o altă perioadă de tăcere, Charlotte spuse: 

— Nu, nu era un om. Era o chestie. Rea. Urâtă pe dinăuntru. 
Un lucru rece. L-am sărutat și i-am spus „te iubesc”, dar era 
doar un lucru, spuse ea cu un glas tremurător. 

e 

Complexul elegant de apartamente cu grădină cuprinde vreo 
câteva clădiri mari cu zece-douăsprezece apartamente fiecare. 
Se întinde pe terenuri care seamănă cu nişte parcuri umbrite de 
pâlcuri de copaci. 

Străzile din complex sunt șerpuite. Cei care locuiesc aici au 
garaje comunitare deschise, structuri de brad doar cu un zid și 
acoperiș, cu câte opt sau zece boxe. Pe stâlpii care sprijină 
acoperișul se caţără iederă, adăugându-le o notă de graţie, deși 
noaptea sunt albiţi de lumina albastră ca detergentul a becurilor 
de veghe cu neon. 

Peste tot sunt locuri de parcare unde pe bordurile albe scrie 
cu litere negre: parcare temporară. 

Intr-o fundătură găsește o zonă pentru nelocatari care îi oferă 
un loc perfect în care să petreacă noaptea. Niciunul dintre cele 
șase locuri nu este ocupat, iar ultimul e flancat de-o parte de un 
gard de oleandri de un metru și jumătate. Când dă mașina cu 
spatele chiar pe lângă gardul viu, oleandrii ascund lovitura de 
pe partea șoferului. 

Un arbore acacia fusese lăsat să se întindă peste cel mai 
apropiat felinar. Ramurile lui înfrunzite blochează aproape toată 
lumina. Buick-ul stă mai mult în întuneric. 


208 


Poliţia nu poate să treacă pe aici mai mult de o dată sau de 
două ori de acum până în zori. lar când o vor face, nu vor 
verifica plăcuţele de înmatriculare, ci vor cerceta împrejurimile 
în căutare de jafuri sau alte fărădelegi. 

Stinge farurile și motorul, strânge ce a mai rămas din provizia 
lui de dulciuri și iese din mașină, scuturând bucăţile de sticlă 
securizată care atârnă pe el. 

Nu mai plouă. 

Aerul este răcoros și curat. 

Noaptea ţine sfat, tăcută, cu excepţia copacilor de pe care 
apa încă picură. 

Urcă pe bancheta din spate și închide încetișor portiera. Nu e 
un pat confortabil. Dar a cunoscut altele și mai rele. Se 
cuibărește ca un făt, încovrigat în jurul batoanelor de dulciuri în 
locul unui ombilic, acoperit doar de pelerina mare. 

Așteptând să-l fure somnul, se gândește din nou la fetele lui și 
la trădarea lor. 

Inevitabil, se întreabă dacă îl preferă pe celălalt tată, falsul 
înaintea celui adevărat. E o alternativă îngrozitoare. Dacă e 
adevărată, înseamnă că cei pe care îi iubește cel mai mult nu 
sunt victime, ca el, ci participanţi activi la complotul organizat 
împotriva lui. 

Tatăl lor fals este, probabil îngăduitor, cu ele. Le lasă să 
mănânce ce vor. Le permite să meargă la culcare cât de târziu 
vor. 

Toţi copiii sunt rebeli. Au nevoie de reguli și de modele de 
comportament, altfel cresc sălbatici și antisociali. 

Când îl va omori pe falsul tată plin de ură și va relua controlul 
familiei sale, va stabili reguli pentru toţi și le va impune cu 
sfinţenie. Nerespectarea lor va fi imediat pedepsită. Bătaia este 
ruptă din rai, iar el e priceput la asta. În reședința Stillwater va fi 
restabilită ordinea, iar copiii lui nu vor mai face nimic fără să se 
gândească limpede la regulile după care se conduc. 

Bineînţeles, la început îl vor urî pentru că va fi atât de aspru și 
de neclintit. Nu vor înţelege că o face spre binele lor. 

Totuși, fiecare lacrimă smulsă de pedepsele lui va fi o alinare 
pentru el. Fiecare plâns de durere va fi o muzică încântătoare. 
Va fi neîndurător cu ele fiindcă știe că își vor da seama cu timpul 
că le impune controlul lui pentru că ţine atât de mult la ele. ÎI 
vor iubi pentru grija lui părintească aspră. Il vor adora pentru că 


209 


le-a dat disciplina de care aveau nevoie - și pe care în secret o 
doreau - dar căreia le stă în fire să se împotrivească. 

Și Paige va trebui disciplinată. Ştie ce le trebuie femeilor. Își 
amintește de un film cu Kim Basinger în care sexul și o dorință 
de disciplină sunt descrise ca de nedezlegat. Anticipează 
educarea lui Paige cu deosebită plăcere. 

Din ziua în care familia, cariera și amintirile i-au fost furate - 
acum un an sau acum zece, nu știe - a trăit în primul rând prin 
filme. Aventurile prin care a trecut și lecţiile dure pe care le-a 
învățat în nenumărate cinematografe întunecate îi par la fel de 
reale ca și bancheta pe care stă acum întins și ca ciocolata care 
i se topește pe limbă. Își amintește cum a făcut dragoste cu 
Sharon Stone și cu Glen Close, de la care a înțeles potenţialul 
maniei sexuale și al trădării existent în fiecare femeie. Își 
amintește făcând sex atât de distractiv cu Goldie Hawn, vraja lui 
Michelle Pfeiffer, neliniștea excitantă a lui Ellen Barkin când a 
bănuit-o pe nedrept că ar fi o criminală, dar a pus-o totuși la 
perete în apartamentul său și s-a culcat cu ea. John Wayne, Clint 
Eastwood, Gregory Peck și atâţia alţi bărbaţi îl luaseră sub aripa 
lor și îl învăţaseră despre curaj și hotărâre. Ştie că moartea este 
un mister infinit de complicat pentru că a învăţat atâtea lecţii 
despre aceasta: Tim Robins îi arătase că viaţa de după moarte e 
doar o iluzie, în timp ce Patrick Swayze îi spusese că era un loc 
fericit, la fel de real ca oricare altul, și că toţi cei pe care îi 
iubești (cum ar fi Demi Moore) te vor întâlni acolo când vor 
părăsi în cele din urmă lumea aceasta. Totuși, Freddy Krueger i- 
a arătat că viaţa de dincolo e un coșmar groaznic, din care te 
poți întoarce să jubilezi răzbunându-te. Când Debra Winger a 
murit de cancer, lăsând-o pe Shirley MacLaine îndoliată, nu s-a 
putut consola, dar peste doar câteva zile a văzut-o din nou în 
viață, mai tânără și mai frumoasă ca oricând, reîncarnată într-o 
nouă viaţă în care se bucura de o nouă soartă alături de Richard 
Gere. Paul Newman i-a împărtășit deseori mici sfaturi despre 
moarte, viață, biliard, pocher, dragoste și onoare; de aceea îl 
consideră pe acesta unul dintre cei mai importanţi mentori ai 
săi. La fel și Wilford Brimley, Gene Hackman, ursul de Edward 
Asner, Robert Redford, Jessica Tandy. Adesea, acumulează lecţii 
contradictorii de la asemenea prieteni, dar pe unii i-a auzit 
spunând că toate părerile sunt egale și că nu există un singur 


210 


adevăr, așa că nu-l deranjează contradicţiile după care își 
ghidează viaţa. 

A aflat cel mai secret dintre toate adevărurile nu într-un 
cinematograf sau dintr-un film văzut prin serviciul de hotel. 
Dimpotrivă, momentul de introspecţie nemaipomenită a venit 
într-o cameră de proiecţie privată a unuia pe care trebuia să-l 
omoare. 

Ținta lui fusese un senator al Statelor Unite. O cerinţă a 
misiunii era să facă în așa fel încât totul să pară o sinucidere. 

Trebuia să intre în reședința senatorului noaptea, când se știa 
că era singur. Avea o cheie, ca să nu existe semne de intrare 
forțată. 

După ce a reușit să pătrundă, l-a găsit pe senator în camera 
sa de proiecţie cu opt locuri, care avea sunet THX și un sistem 
de proiecţie de calitatea celor din cinematografe, capabil să 
prezinte imagini de televiziune, casete video sau imagini de pe 
CD pe un ecran de 1,50 m pe 1,25 m. Exista chiar și un automat 
de Cola vechi care, așa cum a aflat mai târziu, punea băutura 
răcoritoare în sticle obișnuite de trei sute de mililitri, plus un 
automat de dulciuri plin cu Milk Duds, Jujubes, Raisinettes și alte 
gustări preferate în timpul unui film. 

Datorită muzicii din film, îi fusese ușor să se strecoare în 
spatele senatorului și să-l doboare cu o cârpă îmbibată în 
cloroform pe care o scosese dintr-o pungă de plastic cu câteva 
secunde înainte să o folosească. || cărase pe politician la etaj în 
baia principală plină de ornamente, îl dezbrăcase și îl așezase cu 
grijă într-o cadă romană umplută cu apă caldă, punându-i din 
când în când cârpa cu cloroform ca să se asigure că nu se 
trezește. Cu o lamă de ras făcuse o incizie adâncă și curată de-a 
lungul  încheieturii drepte a senatorului (din moment ce 
politicianul era stângaci, și-ar fi folosit mai degrabă mâna 
stângă pentru prima tăietură) și îi lăsase brațul să cadă în apa 
care își schimbase repede culoarea de la șuvoiul din arteră. 
Înainte să arunce lama în apă, făcuse câteva încercări slabe de 
a tăia încheietura stângă, fără să meargă prea adânc, fiindcă 
senatorul nu ar fi putut prinde bine lama cu mâna dreaptă după 
ce își tăiase și tendoanele și ligamentele împreună cu artera de 
la încheietura respectivă. 

Stând pe marginea căzii, administrând cloroform de fiecare 
dată când politicianul gemea și părea pe punctul de a se trezi, 


211 


participase cu recunoștință la ceremonia morţii. Când rămăsese 
singurul om în viaţă din încăpere, îi mulţumise celui plecat 
pentru șansa rară de a lua parte la acea experienţă atât de 
intimă. 

În mod obișnuit ar fi părăsit casa atunci, dar ceea ce văzuse 
pe ecran îl atrăsese înapoi în camera de proiecție de la parter. 
Mai văzuse filme porno înainte, în cinematografele pentru adulţi 
din multe orașe. Dar pornografia pe care o vedea pe ecranul 
acela era altfel decât tot ce văzuse până atunci, fiindcă era cu 
lanțuri, cătușe, curele de piele, centuri cu ţinte, precum și o 
mare gamă de instrumente de tortură și de privare a libertăţii. 
Incredibil, femeile frumoase de pe ecran păreau excitate de 
brutalitate. Cu cât erau tratate cu mai multă cruzime, cu atât 
mai repede se abandonau plăcerii orgasmului; de fapt, se rugau 
mereu să fie posedate și mai dur, să fie penetrate și mai violent. 

Se instalase în scaunul din care îl luase pe senator. Privise 
fascinat ecranul, acumulând, învățând. 

Când caseta ajunsese la capăt, o telecomandă deschisese o 
încăpere - în mod obișnuit bine ascunsă în spatele lambriului - 
care conţinea o colecţie de materiale asemănătoare. Mai era o 
uimitoare comoară de casete prezentând copii implicaţi în relaţii 
carnale cu adulți. Fiice cu taţi. Mame cu fii. Surori cu fraţi, surori 
cu surori. Stătu ore în șir, aproape până în zori, împietrit de 
uimire. 

Acumulând. 

Învăţând, învățând. 

Ca să ajungă senator al Statelor Unite, un conducător de 
frunte, mortul din cadă trebuie să fi fost nemaipomenit de 
inteligent. Prin urmare, colecția lui particulară de filme conţinea, 
bineînţeles, diverse materiale de natură transcendentală, 
ilustrând inteligența lui unică și vederile morale, întruchipând 
sisteme filosofice mult prea complexe pentru înțelegerea 
cinefilului obișnuit, care mergea la cinematografele publice. Cât 
de norocos fusese să-l găsească pe senator relaxându-se în 
camera de proiecţie în loc să-și pregătească o gustare în 
bucătărie sau să citească o carte în pat. Altfel, această șansă de 
a se împărtăși din înţelepciunea din camera ascunsă a marelui 
om nu s-ar fi ivit niciodată. 

Acum, Încovrigat ca un făt pe bancheta din spate a Buick-ul, 
n-are decât să fie temporar chior, zgâriat și găurit de gloanțe, 


212 


slab și obosit, învins pentru moment, dar tot nu dispera. Are un 
alt avantaj pe lângă corpul său care se reface ca prin minune: 
vigoarea de neegalat și vastele cunoștințe de arte mortale. La 
fel de important, are ceea ce el vede ca o mare înțelepciune, 
acumulată de pe ecranele mici sau mari, iar acea înţelepciune îi 
va asigura în cele din urmă victoria. Cunoaște ceea ce el crede 
că sunt marile secrete pe care oamenii cei mai înţelepţi le 
ascund în camere ascunse: acele lucruri de care au într-adevăr 
nevoie femeile, dar pe care poate nu știu că le doresc în 
subconștient, acele lucruri pe care copiii le vor, dar despre care 
nu îndrăznesc să vorbească. Inţelege că soţia și copiii lui le vor 
primi cu bucurie și le va merge bine sub o dominare clară, o 
disciplină aspră, abuzuri fizice, subjugare sexuală, chiar 
umilință. Cu prima ocazie intenţionează să le satisfacă cele mai 
ascunse și primitive dorințe, așa cum se pare că falsul tată 
îngăduitor nu va fi niciodată în stare să facă, și împreună vor fi o 
familie trăind în armonie și dragoste, împărțind aceeași soartă, 
vor fi uniţi pentru totdeauna prin înțelepciunea lui unică, prin 
tăria și prin inima lui plină de dorinţe. 

Alunecă spre somnul vindecător, încrezător că se va trezi 
sănătos tun peste câteva ore. 

La câţiva metri de el, în portbagajul mașinii, zace bărbatul 
mort căruia i-a aparținut o dată Buick-ul - rece, țeapăn și fără 
niciun fel de plan care să-l încânte. 

Ce bine e să fii altfel, să fii dorit, să ai o soartă. 


e Partea a doua e 


_ORA POVEȘTILOR 
IN CASA DE NEBUNI 


Acolo unde se despart speranța și 
iubirea, 

Acolo-ncepe nebunia 

Pentr-o lume mai bună și liberă sper -, 

Dar florile speranței în realitate apar. 


Nu-i loc de trai pentru un lup cu-n miel 
Decât pe undeva pe după Ariel. 

Să nu pui bufnița să cruțe șoareci 

Nu-i un păcat să fii ce ești. 


Furtunile nu se supun rugilor cu lacrimi, 

Cuvintele toate nu pot calma nici mări 

Natura - mereu indiferentă și haină 

Nu s-ar schimba pentru un cărturar sau 
un nebun. 


Omul e plin de relele naturii 

Mari toate în lumina lunii. 

E-n firea lui să nu vrea mai bun să fie. 

E soarta noastră crudă să credem în mai 
bine. 


- Cartea Amărăciunilor 


Simţim că viaţa e o comedie neagră și 
poate că nu reușim să ne împăcăm cu 
asta. Totuși, cum toată șarada e o scuză 
pentru distracţia regilor, există prea multe 
glume pe care nu le înţelegem. 


- Două victime dispărute, 


214 


de MARTIN STILLWATER 


215 


e PATRU « 


1. 


Imediat după ce ieșiră din parcarea unde pensionarii morţi se 
odihneau pe veci în separeul intim al rulotei lor, și se îndreptară 
pe drumul l-40 spre Oklahoma City, cu misteriosul Karl Clocker 
la volan, Drew Oslett își folosi celularul miniatural ca să sune la 
birourile centrale din New York. Raportă noutăţile și ceru 
instrucţiuni. 

Telefonul pe care îl folosea nu se găsea de vânzare. 
Cumpărătorul obișnuit nu l-ar fi găsit niciodată, cu toate 
facilităţile oferite de modelul lui Oslett. 

Se alimenta de la priza brichetei, ca toate celularele; totuși, 
spre deosebire de celelalte, se putea vorbi de la el de peste tot 
din lume, nu numai în statul sau în zona de servicii din care era 
procurat. Ca și harta electronică ASU, telefonul avea încorporat 
un emițător pentru satelit. Putea avea acces direct la cel puţin 
nouăzeci la sută din sateliții de comunicaţii aflați pe orbită, 
trecând peste staţiile de control de la sol, spărgând programele 
de securitate și conectându-se cu orice abonat telefonic dorit, 
fără să lase nicio urmă că apelul ar fi avut vreodată loc. 
Compania telefonică folosită nu avea să trimită nicio notă de 
plată pentru convorbirea lui Oslett la New York pentru că nu 
avea să știe niciodată că fusese făcută prin sistemul lor. 

Vorbi în voie cu legătura din New York despre ce găsise în 
parcare, fără să se teamă că l-ar intercepta cineva, fiindcă 
telefonul lui mai conținea și un mecanism de codificare care se 
activa printr-o simplă învârtire de buton. Un mecanism similar la 
telefonul din birouri decoda mesajul, dar oricui ar fi interceptat 
convorbirea dintre Oklahoma și centru, cuvintele lui Oslett i s-ar 
fi părut o păsărească. 

Pe cei din New York nu îi interesa moartea pensionarilor decât 
în măsura în care poliția din Oklahoma putea lega crima de Alfie 
sau de Reţea, acesta fiind numele pe care îl foloseau între ei 
pentru a se referi la organizaţie. 

— Nu ai lăsat pantofii acolo, nu? întrebă New York-ul. 


— Bineînţeles că nu, răspunse Oslett, jignit de insinuarea de 
incompetență. 

— Toate mecanismele din toc... 

— Am pantofii cu mine. 

— Sunt chestii experimentale. Orice persoană avizată care le 
vede o să se sesizeze și poate... 

— Pantofii sunt la mine, spuse Oslett apăsat. 

— Bine. În regulă, atunci lasă-i să găsească cadavrele și să se 
dea cu capul de pereți încercând să rezolve crima. Nu e treaba 
noastră. Să facă alţii curat. 

— Exact. 

— O să te contactez curând. 

— Contez pe asta, replică Oslett. 

După ce închise, în timp ce aștepta un răspuns de la biroul 
central, fu cuprins de neliniște la gândul de a mai parcurge alţi o 
sută de kilometri prin întuneric și pustiu, cu nimeni altcineva să-i 
țină de urât decât Clocker. Din fericire, își pregătise distracții 
zgomotoase și captivante. De sub scaunul șoferului scoase un 
joc electronic Game Boy și își puse căștile pe urechi. In curând 
atenţia îi fu îndepărtată de la demoralizantul peisaj rural de 
provocările unui joc rapid. 

Luminile periferiei sclipeau în noapte când Oslett își ridică 
deodată capul de pe ecranul miniatura! la o bătaie pe umăr a lui 
Clocker. Între picioarele lui, pe jos, telefonul celular suna. Cel 
din New York se auzea atât de grav, de parcă venise de la 
înmormântarea mamei. 

— Cât de repede poţi ajunge la aeroportul din Oklahoma? 

Oslett îi puse aceeași întrebare lui Clocker. 

Faţa nemișcată a lui Clocker nu se schimbă în timp ce spuse: 

— O jumătate de oră, patruzeci de minute - presupunând că 
realitatea nu se modifică de aici și până acolo. 

Oslett transmise numai timpul estimat și lăsă de-o parte 
amendamentele. 

— Să ajungi acolo cât de repede poţi, se auzi de la New York. 
Te duci în California. 

— Unde în California? 

— Aeroportul John Wayne, ţinutul Orange. 

— l-aţi dat de urmă lui Alfie? 

— Nu știm de ce dracu' am dat. 


217 


— Te rog, nu-mi vorbi așa codificat, spuse Oslett. Nu te pot 
urmări. 

— Când ajungi la aeroportul din Oklahoma găsește un chioșc 
de ziare. Cumpără ultimul număr din People. Uită-te la paginile 
șaizeci și șase, șaizeci și șapte și șaizeci și opt. O să știi atât cât 
știm și noi. 

— E vreo glumă? 

— Tocmai am aflat. 

— Ce? întrebă Oslett. Uite ce e, nu mă interesează ultimul 
scandal al familiei regale engleze sau ce regim urmează Julia 
Roberts ca să-și menţină silueta. 

— Paginile șaizeci și șase, șaizeci și șapte, șaizeci și opt. După 
ce te-ai uitat pe ele, sună-mă. Parcă am fi într-un butoi cu 
benzină și cineva a aprins un chibrit. 

Cel din New York închise înainte ca Oslett să poată replica. 

— Mergem în California, îi comunică el lui Clocker. 

— De ce? 

— Cei de la People sunt de părere că o să ne placă, spuse el, 
hotărându-se să-i facă și el puţină conversaţie cifrată uriașului. 

— Poate că așa o să fie, replică Clocker, ca și cum ce îi 
spusese Oslett i se părea foarte logic. 

În timp ce treceau prin periferia Oklahomei, Oslett se linişti 
găsindu-se înconjurat de semne ale civilizației - deși mai 
degrabă și-ar fi zburat creierii decât să locuiască aici. Nici măcar 
la ora de maximă circulaţie orașul Oklahoma nu asalta toate 
cele cinci simţuri așa cum o făcea Manhattanul; i se părea un 
lucru la fel de necesar vieţii ca hrana sau apa, și mai important 
decât sexul. 

În Seattle ar fi fost mai bine decât în Oklahoma, deși tot nu se 
putea compara cu Manhattan. Ba chiar avea prea mult cer 
pentru un oraș și prea puţină aglomeraţie. Străzile erau 
incomparabil de liniștite, iar oamenii păreau inexplicabil de... 
relaxaţi. Ai fi crezut că nu știau, ca toți ceilalţi, că tot vor muri. 

El și Clocker așteptaseră cu o zi în urmă, duminică, la Seattle, 
la două după amiaza, când Alfie urma să vină cu un avion din 
Kansas City, Missouri. Zborul 747 aterizase cu opt minute 
întârziere, iar Alfie nu era în avion. 

În cele aproape paisprezece luni de când Oslett se ocupa de 
Alfie, adică toată perioada în care Alfie fusese activ, nu se mai 
întâmplase așa ceva. Ascultător, Alfie apărea acolo unde 


218 


trebuia, pleca acolo unde era trimis, îndeplinea orice misiune îi 
era încredinţată și era punctual ca un mecanic de tren japonez. 
Până ieri. 

Nu se impacientaseră imediat. Se putea ca o încurcătură - un 
accident rutier - să-l fi întârziat pe Alfie în drumul spre aeroport, 
făcându-l să piardă avionul. 

Bineînţeles, în momentul când se abătea de la program, o 
„telecomandă” implantată adânc în subconștient trebuia să se fi 
activat, silindu-l să sune la un număr în Philadelphia ca să 
raporteze schimbarea de plan. Dar asta era problema cu 
telecomenzile: uneori erau atât de adânc îngropate în mintea 
subiectului, că mecanismul nu era acţionat și rămânea îngropat. 

In timp ce Oslett și Clocker așteptau în aeroportul din Seattle 
să vadă dacă băiatul lor nu venea cu un zbor următor, o 
legătură a New York-ului din Kansas City mersese la motelul 
unde stătuse Alfie ca să verifice. Grija era ca nu cumva băiatul 
să fi aruncat la gunoi toată pregătirea și antrenamentul, cam 
așa cum se pierd informaţiile când se strică hard discul unui 
computer, caz în care amărâtul ar fi fost tot în camera lui, în 
stare de paralizie. 

Dar nu era la motel. 

Nu era nici în următorul zbor Kansas City - Seattle. 

La bordul unui Learjet particular aparţinând unui afiliat al 
Reţelei, Oslett și Clocker plecară din Seattle. Până când ajunseră 
ei duminică seara în Kansas City, mașina închiriată a lui Alfie 
fusese găsită abandonată într-un cartier din Topeka, cam la o 
oră spre vest. Nu mai aveau cum să nu accepte adevărul. Aveau 
de-a face cu un băiat care nu era cuminte. Alfie devenise un 
dezertor acum. 

Bineînțeles, nu avea cum să dezerteze. Neputincios, da. 
Dezertor, nu. Toţi cei adânc implicaţi în program erau convinși 
de aceasta. Erau la fel de încrezători ca echipajul de pe Titanic 
înaintea ciocnirii cu aisbergul. 

Cum monitoriza comunicațiile poliţiei din Kansas City, ca de 
peste tot, Reţeaua aflase că își omorâse victimele în somn 
cândva între sâmbătă la miezul nopţii și duminică la ora unu. 
Până în acel moment, totul era conform planului. 

Nu puteau dovedi unde fusese mai apoi. Ar fi trebuit să 
presupună că de fapt cedase nervos și fugise cel mai devreme 


219 


duminică noaptea la ora unu, ceea ce însemna că peste trei ore 
era deja dispărut de două zile încheiate. 

Se poate să fi făcut tot drumul până în California în patruzeci 
și opt de ore? se întreba Oslett, în timp ce Clocker ieșea de pe 
autostradă spre aeroportul Oklahoma. 

Credeau că Alfie era într-o mașină pentru că fusese furată o 
Honda de pe o stradă locuită, nu departe de locul unde fusese 
abandonată mașina închiriată. 

De la Kansas City până la Los Angeles erau cam două mii, 
două mii cinci sute de kilometri. l-ar fi trebuit mai puţin de 
patruzeci și opt de ore să ajungă atât de departe, presupunând 
că nu se gândise decât la asta și că nu dormise. Alfie putea sta 
trei sau patru zile fără somn. Și era la fel de încăpățânat ca un 
politician care umblă după un ban necinstit. 

Duminică noaptea, Oslett și Clocker merseseră la Topeka să 
cerceteze mașina închiriată care fusese abandonată. Speraseră 
să descopere vreo pistă care să-i ducă la asasinul lor rătăcitor. 

Pentru că Alfie era destul de inteligent ca să nu folosească 
cărţile de credit false pe care i le dăduseră ei - și prin care 
putea fi localizat -, și pentru că avea toate calităţile necesare 
pentru un jaf armat reușit, folosiseră oamenii Reţelei ca să 
acceseze și să cerceteze dosarele computerizate ale poliției din 
Topeka. Descoperiseră că un magazin universal fusese jefuit de 
persoane necunoscute duminică pe la patru dimineata; 
vânzătorul fusese împușcat mortal o dată în cap, iar după 
cartușul găsit la locul crimei se trăsese concluzia că arma avea 
muniţie de 9 mm. Pistolul care îi fusese dat lui Alfie pentru 
misiunea din Kansas City era un Heckler & Koch P7 Parabellum 
de 9 mm. 

Ultima vânzare pe care angajatul o făcuse cu ceva timp 
înaintea crimei era interesantă. Poliţia o depistase după o 
examinare a casei de marcat computerizate. Era o comandă 
neobișnuit de mare pentru un magazin non-stop: multe bucăți 
de Slim Jim, pufuleţi cu brânză, alune, gogoși mici, dulciuri și 
alte produse cu calorii. Cu metabolismul său rapid, Alfie se 
aprovizionase cu lucruri din astea dacă plecase la drum cu 
intenţia de a sări un timp peste somn. 

lar din acel moment îl pierduseră pentru totdeauna. 

Din Topeka putea să fi plecat înspre vest pe autostrada 70 
până în Colorado. Spre nord, pe autostrada 75. Spre sud, 


220 


urmând diverse rute în direcția Chanute, Fredonia, Coffeyviile. 
Spre sud-vest la Witchita. Oriunde. 

În mod teoretic, la câteva minute după ce fusese declarat 
dezertor, ar fi trebuit să se poată activa transmiţătorul din 
pantof printr-un semnal de ultrasunete transmis prin satelit pe 
întreaga zonă continentală a Statelor Unite. Apoi ar fi trebuit să 
poată utiliza o serie de sateliți geosincronici de urmărire ca să-l 
localizeze, să-l vâneze și să-l aducă acasă în câteva ore. 

Dar fuseseră probleme. Mereu apăreau probleme. Izbitura 
aisbergului. 

Abia luni după amiază localizaseră semnalul transmiţătorului 
în Oklahoma, la est de graniţa cu Texas. Oslett și Clocker, care 
așteptau în Topeka, zburaseră la Oklahoma și plecaseră cu o 
mașină închiriată pe autostrada 40, echipați cu o hartă 
electronică care îi dusese la cei doi bătrâni morți și la perechea 
de pantofi Rockport cu un toc răzuit în căutarea mecanismului 
electronic. 

Acum erau iar în aeroportul din Oklahoma, învârtindu-se de 
colo-colo ca două bile în cel mai încet joc electronic din univers. 
Până când duseră mașina în parcarea agenţiei de închirieri, 
Oslett mai avea puţin și începea să strige. Singurul motiv pentru 
care nu ţipă fu pentru că nu îl putea auzi nimeni în afară de 
Clocker. Putea foarte bine să urle la lună. 

În aeroport găsi un chioșc de ziare și cumpără ultimul număr 
al revistei People. 

Clocker cumpără un pachet de gumă Juicy Fruit, o insignă cu 
AM FOST LA OKLAHOMA - ACUM POT SĂ MOR, și o ediție a unuia dintre 
miile de romane Star Trek. 

Afară, unde vânzoleala oamenilor nu era nici atât de mare, 
nici atât de interesant de ciudată cum era fie pe JFK, fie pe La 
Guardia din New York, Oslett se așeză pe o bancă încadrată de 
verzituri bolnăvicioase în ghivece mari. Frunzări prin revistă 
până la paginile șaizeci și șase și șaizeci și șapte. 


Domnul CRIMĂ 

În California de Sud, scriitorul de romane polițiste 
Martin Stillwater vede întuneric și rău 

acolo unde alții văd soare. 


Cele două pagini cu care se deschidea articolul de trei pagini 
erau în mare parte ocupate de o fotografie a scriitorului. Apus. 
Nori  ameninţători. Copaci fantomatici drept fundal. O 
perspectivă bizară. Stillwater aproape că se repezea asupra 
aparatului de fotografiat, cu trăsăturile distorsionate și ochii 
strălucitori în lumina reflectată, semănând cu un zombie sau un 
criminal scos din minţi. 

Tipul era fără îndoială un dobitoc, un individ abject care își 
făcea singur reclamă și care ar fi fost gata să îmbrace hainele 
vechi ale Agathei Christie dacă asta i-ar fi făcut vânzare. Sau și- 
ar fi dat numele unor cereale de mic dejun: Pufuleţii Misterioși ai 
lui Martin Stillwater, făcuţi din ovăz și alte produse făinoase 
ajutătoare enigmatice; o figurină gratis în fiecare cutie, din seria 
celor unsprezece victime asasinate, fiecare în alt mod, cu toate 
rănile marcate cu roșu strălucitor - începeţi să colecționați 
astăzi și lăsaţi în același timp produsele făinoase ajutătoare să 
facă un serviciu intestinelor dumneavoastră. 

Oslett citi textul de pe prima pagină, dar tot nu-și dădu seama 
de ce articolul crescuse tensiunea celui de la New York, mai-mai 
să-i provoace un infarct. Citind despre Stillwater, se gândea că 
titlul ar fi trebuit să fie „Domnul Zeamă Lungă”. Dacă tipul și-ar 
fi împrumutat vreodată numele unei mărci de cereale, aceasta 
nu ar fi avut nevoie de conţinut energetic, căci era garantată să 
scoată fulgii din tine. 

Drew Oslett nu-i detesta cărțile la fel de mult cum unii urau 
dentiștii, și credea că cei care le scriau - mai ales romancierii - 
se născuseră cu jumătate de secol prea târziu și era cazul să-și 
găsească niște slujbe adevărate în proiectarea de calculatoare, 
management cibernetic, științe spaţiale sau fibre optice 
aplicate, industrii care să contribuie într-un fel la calitatea vieții 
la sfârșit de mileniu. Ca mijloc de distracţie, cărţile erau 
îngrozitor de încete. Scriitorii insistau să te introducă în mintea 
personajelor, să-ţi arate ce gândesc. Nu trebuia să suporţi asta 
în filme. Filmele nu te duceau niciodată în mintea personajelor. 
Chiar dacă filmele ar fi putut să-ţi arate ce gândesc oamenii din 
ele, cine ar vrea, pentru Dumnezeu, să intre în mintea lui 
Sylvester Stallone, a lui Eddie Murphy sau a lui Susan Sarandon? 
Cărţile erau prea intime. Nu conta ce credeau oamenii, ci doar 
ce făceau. Acum, în pragul unui nou secol al înaltei tehnologii, 
erau doar două linii de urmat: acţiune și viteză. 


222 


Se întoarse la a treia pagină a articolului și mai văzu o poză a 
lui Martin Stillwater. 

— Ei, drăcie. 

În a doua fotografie, scriitorul stătea la birou, cu fața la 
aparat. Lumina era ciudată pentru că venea, din câte se părea, 
în primul rând de la o lampă cu abajur vitrat din spatele lui, 
puţin într-o parte, dar părea cu totul altfel decât strigoiul cu ochi 
strălucitori din paginile de mai înainte. 

Clocker stătea la celălalt capăt al băncii, ca un urs uriaș 
îmbrăcat în haine care aștepta răbdător ca orchestra circului să 
înceapă melodia lui. Era adâncit în primul capitol al nuvelei Star 
Trek, Spock ia Sifilis, sau cum dracu' i-o fi zicând. 

— Vită-te la asta, îi spuse Oslett, ţinând revista în așa fel încât 
Clocker să vadă fotografia. 

După ce termină paragraful pe care îl citea, acesta aruncă o 
privire spre numărul din People. 

— E Alfie. 

— Nu, nue. 

— Chiar arată ca el, spuse Clocker, mestecându-și bucata de 
gumă. 

— Se întâmplă ceva foarte grav. 

— Arată exact ca el. 

— Vârful aisbergului, spuse Oslett rău prevestitor. 

— Ha? făcu Clocker, încruntându-se. 

e 

În cabina confortabilă a avionului particular cu douăsprezece 
locuri, decorat frumos cu piele de căprioară bej, moale și 
călduroasă, în contrast cu o piele solzoasă în nuanţe de verde, 
Clocker stătea mai în față și citea Amenințarea Proctologiei 
Extraterestre, sau care o fi fost titlul nenorocitei ăleia de nuvele. 
Oslett era așezat pe la mijlocul avionului. 

În timp ce decolau din Oklahoma City, îi telefonă omului de 
legătură din New York. 

— Bine, am văzut revista People. 

— E ca un pumn în faţă, nu-i așa? se auzi de la New York. 

— Ce se petrece? 

— Nu știm încă. 

— Crezi că asemănarea e doar o coincidenţă? 

— Nu. Isuse, sunt ca niște gemeni identici. 


223 


— De ce mă duc în California - să văd ce-i cu dobitocul ăsta 
de scriitor? 

— Și poate să-l găsești pe Alfie. 

— Crezi că Alfie e în California? _ 

— Păi, trebuia să se ducă undeva, se auzi de la New York. In 
plus, în clipa în care am dat peste chestia asta din People, am 
început să încercăm să aflăm cât mai multe despre Martin 
Stillwater, și imediat am auzit că au fost niște probleme la casa 
lui din Mission Viejo astăzi după amiază târziu, în seara asta. 

— Ce fel de probleme? 

— Poliția a completat raportul, dar nu l-a introdus încă în 
computer, așa că nu prea avem acces la el. Trebuie să punem 
mâna pe o copie scrisă. Lucrăm la asta. Până acum știm că a 
pătruns cineva în casă. Se pare că Stillwater a tras în cineva, dar 
individul a scăpat. 

— Voi credeţi că are ceva de-a face cu Alfie? 

— Pe aici nu se prea crede în coincidenţe. 

Direcţia motoarelor Lear se schimbă. Avionul își revenise din 
urcare, plana și își stabilise o viteză de drum. 

— Dar cum o ști Alfie de Stillwater? întrebă Oslett. 

— Poate citește People, spuse cel de la New York și râse 
nervos. 

— Dacă te gândești că intrusul a fost Alfie - de ce s-ar lua de 
tipul ăsta? 

— Nu am găsit încă o explicaţie. 

— Mă simt ca într-o toaletă cosmică și Dumnezeu tocmai a 
tras apa, oftă Oslett. 

— Poate c-ar fi trebuit să te porţi cu mai multă grijă cu el. 

— Nu e o greșeală de manevrare, reacţionă Oslett. 

— Hei, nu acuz pe nimeni. Îţi comunic doar unul dintre 
lucrurile care se tot spun pe aici. 

— Mie mi se pare că marea scăpare a fost la supravegherea 
prin satelit. 

— Nu le poţi cere să-l localizeze după ce și-a scos pantofii. 

— Dar cum de le-a trebuit o zi și jumătate să găsească 
pantofii ăia  blestemaţi? Vreme nefavorabilă în Midwest. 
Activitate radioactivă în Soare, perturbări magnetice. Prea multe 
sute de kilometri pătraţi în zona de cercetare iniţială. Scuze, 
scuze, scuze. 

— Cel puţin au câteva, se răspunse înţepat din New York. 


224 


Oslett fierbea în tăcere. Nu-i plăcea să fie departe de 
Manhattan. În clipa în care umbra avionului trecuse frontiera 
orașului, apăruseră cuţitele, iar pigmeii ambiţioși începuseră să 
încerce să îi reducă reputaţia la înălțimea lor. 

— În California o să fii întâmpinat de un om trimis mai 
devreme acolo, se auzi din New York, O să te pună la curent. 

— Nemaipomenit. 

Oslett se încruntă la telefon și apăsă pe tasta STOP, încheind 
convorbirea. 

Avea nevoie să bea ceva. 

Pe lângă pilot și copilot, echipajul de zbor mai avea și o 
stewardesă. O putea chema dintr-o mică încăpere de la capătul 
avionului, apăsând pe un buton de pe braţul fotoliului. Sosi în 
câteva secunde, iar el ordonă un Scotch dublu cu gheaţă. 

Era o blondă drăguță, îmbrăcată cu o bluză roșie, o fustă gri și 
o haină gri asortată. Se răsuci în scaun să o privească, 
întorcându-se pe culoar. 

Se întrebă cât de ușor era de cucerit. Dacă îi făcea curte, 
poate că o să-l lase să o ducă în baie și să i-o pună în picioare. 

Timp de un minut se complăcu în fantezia aceea, dar apoi își 
reveni și o goni din minte. Chiar dacă era abordabilă, ar fi apărut 
consecinţe neplăcute. După aceea ar fi vrut să stea lângă el, 
poate tot drumul până în California, și să-i împărtășească toate 
părerile și sentimentele despre orice de la dragoste și soartă 
până la moarte și înțelesul lui Cheez Whiz. Nu-i păsa ce gândea 
și ce simţea, ci numai ce putea face, și nu avea chef să se 
prefacă a fi tipul sensibil al anilor '90. 

Când îi aduse paharul cu Scotch, o întrebă ce casete se 
puteau viziona. Îi dădu o listă cu patruzeci de titluri. Cel mai bun 
film făcut vreodată se afla în colecţia de la bord: Armă Mortală 
3. Nu mai știa de câte ori îl văzuse, iar satisfacția pe care o avea 
de fiecare dată nu scădea deloc din cauza repetiţiei. Era filmul 
ideal pentru că nu avea o acţiune care să te facă să te obosești 
să-l urmărești, nu cerea ca spectatorii să urmărească 
personajele schimbându-se și crescând, era format în întregime 
dintr-o serie de secvenţe violente și era mai gălăgios decât un 
raliu și un concert Megadeth la un loc. 

Patru monitoare aranjate separat făceau posibilă vizionarea în 
același timp a patru filme de către diverși pasageri. Stewardesa 


225 


puse Armă Mortală 3 la aparatul cel mai apropiat de Oslett și îi 
dădu o pereche de căști. 

Le puse la urechi, dădu volumul tare și se lăsă pe spate cu un 
zâmbet larg. 

Mai târziu, după ce își termină băutura, aţipi în timp ce Danny 
Glover și Mel Gibson urlau un dialog neinteligibil, gloanțele 
șuierau, armele ţăcăneau, explozibilele bubuiau și muzica tuna. 


2. 


Noaptea de luni o petrecură într-un apartament la un hotel 
din Laguna Beach. Locurile nu erau de cinci, nici măcar de patru 
stele, dar camerele erau curate și băile aveau o grămadă de 
prosoape. Cum trecuse week-end-ul de sărbătoare și sezonul de 
vară încă nu începuse, hotelul era cel puţin pe jumătate gol și 
liniștit, chiar dacă se aflau pe autostrada coastei Pacificului. 

Evenimentele de peste zi își spuneau cuvântul. Paige se 
simţea de parcă n-ar fi dormit de o săptămână. Chiar și salteaua 
prea moale și cu câteva gâlme de la hotel era la fel de 
ademenitoare ca un pat de nori pe care dormeau zeii și zeițele. 

La cină mâncară pizza la motel. Marty ieșise să o ia - 
împreună cu salată și ruladă garnisită cu un sos gros de lapte, 
brânză și ouă - de la un restaurant aflat la câteva străzi mai 
departe. 

Când se întoarse cu mâncarea bătu insistent la ușă, iar când 
intră cu braţele încărcate era palid și avea ochii holbaţi. La 
început Paige se gândi că îl văzuse pe geamăn dând ocol, dar 
apoi își dădu seama că se așteptase să se întoarcă și să nu le 
mai găsească deloc, sau moarte. 

Ușile de la amândouă camerele aveau yale solide și lanţuri. Le 
închiseră și puseră și câte un scaun sub mâner. 

Nici Paige, nici Marty nu vedeau vreo posibilitate prin care 
Celălalt să-i găsească. Fixară totuși scaunele sub mânere. Bine 
de tot. 

Incredibil, în ciuda sperieturii prin care trecuseră, copiii se 
lăsau convinși de Marty că escapada era un cadou. Nu erau 
obișnuite să stea în moteluri, așa că totul, de la salteaua 
vibratoare care mergea cu monede până la articolele gratis de 


226 


papetărie și bucăţile mici de săpun parfumat, erau fascinante 
când Marty le atrăgea atenţia asupra lor. 

Erau mai ales intrigate de faptul că scaunele de toaletă din 
ambele camere erau învelite în hârtie foșnitoare albă pe care 
erau lipite asigurări în trei limbi că grupurile sanitare fuseseră 
igienizate. De aici, Emily deduse că unii oaspeți ai hotelului erau 
„nişte porci” care nu erau destul de educați să curețe după ei, 
iar Charlotte se întrebă dacă o asemenea notă nu arăta că 
fusese folosit ceva mai mult decât săpun sau dezinfectant 
pentru a steriliza suprafețele, poate aruncătoare de flăcări sau 
radiaţii nucleare. 

Marty era destul de inteligent să își dea seama că aromele 
băuturilor răcoritoare din automatele motelului, mult mai 
exotice decât cele pe care le primeau acasă, le vor încânta de 
asemenea și le vor face să simtă mai bine. Cumpără ciocolată 
Yoo-Hoo, Roua Munţilor, Strugurele Jucăuș, Cireșica, Festinul 
Mandarinelor și Bobiţe de Ananas. Toţi patru se așezară pe cele 
două paturi duble dintr-una din camere, cu pachetele de 
mâncare înșirate în jurul lor pe saltele și sticlele cu băuturi 
răcoritoare multicolore puse pe noptiere. Charlotte și Emily 
trebuiră să guste puţin din fiecare băutură până să termine de 
mâncat, ceea ce nu-i plăcu lui Paige. 

Din practica sa de consilier familial, Paige învățase demult 
timp că cei mici își puteau reveni mai repede după o traumă 
decât adulţii. Acest potenţial apărea cel mai bine când se 
bucurau de o structură familială solidă, când primeau multă 
afecţiune și se considerau respectaţi și iubiți. Simţi un val de 
mândrie că propriii ei copii se dovedeau atât de flexibil 
emoțional și atât de puternici - apoi, superstițioasă, bătu pe 
furiș în tăblia de lemn, rugându-se în tăcere lui Dumnezeu să nu 
o pedepsească pe ea sau pe copii pentru păcatele ei. 

Spre marea lor uimire, de îndată ce Charlotte și Emily fură 
îmbăiate, băgate în pijamale și învelite bine în pat, îl rugară pe 
Marty să-i dea drumul cu ora lui obișnuită de povești și să 
continue versurile cu fratele geamăn rău al lui Moș Crăciun. 
Paige vedea o asemănare neplăcută - chiar de necrezut - între 
poem și recentele întâmplări înfricoșătoare care veniseră în 
viaţa lor. Era sigură că Marty și fetele erau și ei conștienți de 
legătură. Totuși, Marty părea la fel de încântat de șansa de a 
mai spune versuri, pe cât erau copiii de dornici să le audă. 


227 


Își puse un scaun la picioarele - și chiar între - cele două 
paturi. In graba cu care împachetaseră și plecaseră din casă, el 
își amintise până și să-și aducă carnețelul pe care sta scris 
Povești pentru Charlotte și Emily, cu lampa lui de citit cu 
baterie. Se așeză și ținu carnetul la o distanță de citit. 

Arma era pe jos, lângă el. 

Beretta era pe măsuţa de toaletă, la îndemâna lui Paige. 

Marty așteptă ca tăcerea să creeze atmosfera necesară de 
așteptare. 

Scena era nemaipomenit de asemănătoare cu cea pe care o 
privea Paige de atâtea ori acasă în dormitorul fetelor, cu două 
mici diferenţe. Patul dublu le făcea pe Charlotte și Emily să pară 
niște pitici, niște copii dintr-o poveste, orfani fără casă strecuraţi 
în castelul unui căpcăun ca să fure terci și să se lăfăie în 
camerele lui de oaspeţi. lar lampa micuță de citit prinsă de 
carneţel nu era singura sursă de lumină; era aprinsă și una din 
veioze, și urma să rămână așa toată noaptea - singura concesie 
aparentă a fetelor în fața fricii. 

Surprinsă să descopere ca și ea abia aștepta să se bucure de 
continuarea poemului, Paige se așeză la picioarele patului lui 
Emily. 

Se întrebă ce aveau poveștile de îi făceau pe oameni să le 
dorească la fel de mult ca hrana și apa, chiar mai mult în 
vremuri grele. Filmele nu atrăseseră niciodată atât de mulţi 
clienţi ca pe vremea Marii Crize. Vânzările de cărţi creșteau 
adeseori în vremuri de restriște. Nevoia mergea dincolo de o 
firavă dorinţă de distracţie și uitare a problemelor. Era mult mai 
profundă și mai misterioasă decât atât. 

Când tăcerea se așternu în cameră și momentul păru prielnic, 
Marty începu să citească. Fiindcă Charlotte și Emily insistaseră 
să o ia de la început, recită versurile pe care le auziseră deja 
sâmbătă și duminică noaptea, ajungând la momentul în care 
geamănul rău al lui Moș Crăciun stătea în faţa ușii de la 
bucătăria casei Stillwater, hotărât să intre. 


Cu ace, agrafe, ciocan și alte fiare, 

Pe nesimtite, iute, el două yale a deschis. 
Intră-n bucătărie și nimic nu se-aude. 
Acum e numai bună vremea pentru răutăți. 
Deschide frigiderul și înhaţă tot checul, 


228 


Gândindu-se ce ticăloșie mai poate să facă. 
Varsă laptele peste tot pe podea, 

Murături, budincă, ketchup, și Coors. 
Împrăștie pâinea - albă și neagră - 

și la urmă scuipă drept în plăcintă. 


— Vai, ce scârbos, făcu Charlotte. 

— A întins o chestie verde, rânji Emily. 

— Ce fel de plăcintă era? 

— Cu umplutură, spuse Paige. 

— Pfui. Atunci nu-l învinovăţesc că a scuipat în ea. 


La masă, lângă telefon şi scaun 

Vede desene făcute la școală. 

Emily a pictat o fată bună, zâmbitoare. 
Charlotte a desenat elefanți zburători. 
Ticălosul ia un pix roșu, 

Îl apasă, îl desface, chicotește, și-apoi, 
Pe amândouă el scrie „Pooh!” 

Doar știe ce poate fi mai urât de făcut. 


— Chiar îi arde de critică, trase Charlotte repede aer în piept, 
făcându-și mâinile pumn și lovind cu putere aerul de deasupra 
patului. 

— Criticii ăștia, făcu Emily exasperată și își dădu ochii peste 
cap, așa cum îl văzuse pe tatăl ei făcând de câteva ori. 

— Dumnezeule, spuse Charlotte, acoperindu-și fața cu 
mâinile, avem un critic în casă. 

— Doar știai că are să fie o poveste de groază, replică Marty. 


Chicote de nebun el tot mai scoate, 

În timp ce se bagă într-o mai mare-ncurcătură. 

E mai mult rău decât viteaz, 

Așa că de-ndată ce umple cuptorul 

Cu patru kilograme de porumb 

(o, ar trebui să blesteme ziua în care s-a născut), 
Se-ntoarce și fuge din cameră imediat, 

Căci cumătra de sobă va face un BUM! 


— Patru kilograme! spuse Charlotte, furată de imaginaţie. 


229 


Se ridică pe coate, cu capul deasupra pernelor și bolborosi 
încântată: 

— Oh, am avea nevoie de o ditamai furca și de o basculantă 
ca să-l transportăm după ce explodează, căci ar fi ca niște 
troiene de floricele, munți de floricele. Am avea nevoie de o 
cisternă de caramel și poate un zilion de kilograme de alune 
numai ca să facă bulgări de floricele. Am sta cu curul pe 
floricele. 

— Ce ai spus? întrebă Paige. 

— Am spus că am avea nevoie de o ditamai furca... 

— Nu, cuvântul acela pe care l-ai folosit. 

— Care cuvânt? 

— Cur, spuse Paige răbdătoare. 

— Asta nu e un cuvânt urât, răspunse Charlotte. 

— Nu? 

— ÎI spun tot timpul la televizor. 

— Nu tot ce se spune la televizor e inteligent și de bun gust, 
spuse Paige. 

— Aproape nimic, de fapt, adăugă Marty, lăsând carnețelul. 

— La televizor am văzut oameni care se aruncă cu mașina de 
pe stânci, își otrăvesc taţii ca să ia moștenirea, se bat cu săbii, 
jefuiesc bănci - tot felul de lucruri pe care ar fi bine să nu prind 
pe niciuna dintre voi făcându-le, îi spuse Paige lui Charlotte. 

— Mai ales chestia cu otrăvitul tatălui, întări Marty. 

— Bine, n-o să spun „cur”, admise Charlotte. 

— În regulă. 

— Ce să spun în loc de asta? „Dos” e bine? 

— Cum ţi se pare „fund”? întrebă Paige. 

— Cred că o să mă împaccu el. 

Incercând să nu izbucnească în râs și neîndrăznind să se uite 
la Marty, Paige spuse: 

— Spui „fund” o vreme, apoi când crești mai mare o să ajungi 
încet-încet la „dos”, iar când vei fi chiar mare poţi să spui „cur”. 

— Mi se pare corect, fu Charlotte de acord, instalându-se 
înapoi pe pernele ei. 

Emily, care stătuse gânditoare și tăcută tot acest timp, 
schimbă subiectul: 

— Patru kilograme de porumb neexplodat nu încap într-un 
cuptor cu microunde. 

— Ba sigur că da, o asigură Marty. 


230 


— Nu cred. 

— Am cercetat asta înainte să mă apuc să scriu, spuse el 
hotărât. 

Faţa lui Emily se făcu mică de neîncredere. 

— Doar știi cum cercetez totul, insistă el. 

— Poate nu acum, replică ea, plină de îndoieli. 

— Patru kilograme, spuse Marty. 

— Asta înseamnă o grămadă de porumb. 

— Mai avem un critic în casă, spuse Marty, întorcându-se spre 
Charlotte. 

— Bine, cedă Emily, hai, mai citește. 

— Chiar mai vrei să auzi ceva din vorbăria asta 
neconvingătoare și puţin documentată? zise Marty ridicând din 
sprânceană. 

— Ceva măcar, încuviință Emily. 

Cu un oftat exagerat de suferință adâncă, Marty o privi pe 
furiș pe Paige, ridică din nou carneţelul și continuă lectura. 


Cotrobăie pe la parter - rău, hain - 

Căutând să mai facă ceva măgării. 

Cu ochii sub copac, la cadouri, 

Spune: „Voi da iama acu-n daruri! 

O să iau tot ce-i bun și-am să pun pești morti, 
rahat de pisică și alte mizerii. 

Dimineața, Stillwater-ii vor găsi cu toții 

Zat de cafea, semințe de piersici, coji de portocală. 
In loc de pulovere faine, jocuri și jucării, 

O să primească chestii urâte, împuţite și rele”. 


— N-o să scape cu asta, spuse Charlotte. 
— Ba s-ar putea, replică Emily. 

— Banu. 

— Cine o să-l oprească? 


Charlotte și cu Emily sunt sus în pătuc, 

Cu vise de Crăciun capul le e plin. 

Brusc un zgomot le tulbură somnul. 

Se saltă în pat și deschid pleoapele. 

Nimic n-ar trebui să se miște, un şoarece măcar, 
Dar fetele miros un rău în casă. 


Puteţi să-i spuneți telepatie, bănuială, osmoză 
Sau poate că îi miros gura. 

Sar iute din pat, fără papuci 

Doi pitici curajoși și-aventuroși. 

„Ceva nu-i a bună”, șoptește Emily. 

Dar se descurcă - doar sunt surori! 


Această întorsătură, cu Charlotte și Emily eroine ale poveștii, 
le încânta pe fete. Se întoarseră cu faţa una la cealaltă și își 
zâmbiră peste golul dintre paturi. 

— Cine o să-l oprească? repetă Charlotte întrebarea lui Emily. 

— Noi, răspunse Emily. 

— Mda... poate, spuse Marty. 

— Ooo, făcu Charlotte. 

Emily se prinse: 

— Nu-ţi face griji. Tati încearcă doar să ne ţină în suspans. O 
să-l oprim noi pe căpcăun, nicio grijă. 


Jos, sub pomul din sufragerie, 

Moș Crăciun cel Rău hohotește-n veselie. 

Are multe lucruri în loc de cadouri 

Luate din gunoi, canale și subsoluri. 

la un ceas drăgut ce-o așteaptă pe Charlotte 

Și pune-n schimb ceva unt, ca pentru o fată rea, 
Ceva ce Lottie n-a fost niciodat . 

Să-și uite vitaminele, e cel mai greu păcat. 

In loc de ceas pune în pachet o flegmă 

Verzuie, scârboasă, grețoasă de broască râioasă. 
Din pachetul lui Emy fur-o păpușă 

și dă alt cadou, îngrozitor, fireşte. 

Se-ntinde, e putred și gata să fiarbă. 

Nici ticălosul nu știe ce e. 


— Ce crezi că e, mami? întrebă Charlotte. 

— Poate jambierele acelea murdare pe care le-ai pierdut 
acum șase luni. 

— O să le găsesc, mai devreme sau mai târziu, spuse 
Charlotte, în timp ce Emily chicotea. 

— Dacă asta e în cutie, atunci sigur n-o s-o deschid, declară 
aceasta din urmă. 


232 


— Nu o voi deschide, corectă Paige. 
— Nimeni nu o deschide, fu Emily de acord, fără să se prindă. 
Pfui! 


În pijamale și fără papuci, acum la pândă, 
Fetele se duc să vadă ce e. 

In capul scărilor se opresc să vadă, 

Mai tăcute ca moliile din casă. 

Amândouă sunt mici, fragile și slabe 

Si au piciorușe micute și roz. 

Oare cum vor ele să se lupte 

Cu-n moș ce-o să muște și-o să dea din coate? 
Stiu ele karate sau poate Tae Kwon Do? 

Nu, nu, mă tem că nu. 

Au grenade prin pijamale? 

Sau poate lasere prin pleoape? 

Nu, nu, mă tem că nu. 

Si totuși coboară, coboară pe scări. 

Nu-și dau seama ce pericol e, nu? 

Mosul ăsta a cam luat. 

E mai rău decât gripa, durerea de dinţi sau bășica. 
Dar și ele sunt tari - doar sunt surori! 


— Surori! spuse Charlotte și mai împunse aerul cu un 
pumnișor ameninţător. 

— Surori! repetă Emily, ridicând și ea un pumn în aer. 

Când descoperiră că ajunseseră la capătul poveștii pentru 
seara respectivă, îl rugară pe Marty să mai citească o dată 
versurile noi, iar Paige își dădu seama că și ea voia să le mai 
audă. 

Deși pretinse că era obosit și că trebuia rugat ca să le asculte 
dorinţa, Marty ar fi fost dezamăgit dacă nu i s-ar fi cerut o a 
doua lectură. 

Când tati ajunse la sfârșitul ultimei strofe, Emily nu mai putea 
decât să murmure încet „Surori”, iar Charlotte sforăia deja ușor. 

Marty puse scaunul pe care citise la loc în colţul de unde îl 
luase. Verifică încuietorile de la uși și ferestre, apoi se asigură că 
nu erau locuri libere printre draperii pe unde s-ar fi putut uita 
cineva în cameră. 


233 


În timp ce aranja păturile în jurul umerilor lui Emily, și apoi ai 
lui Charlotte, Paige le sărută și le spuse noapte bună. Le iubea 
atât de tare, încât simţea o durere în piept și nu putea respira. 

Când ea și Marty se retraseră în camera alăturată, luând 
armele cu ei, nu stinseră veioza și lăsară ușa de trecere larg 
deschisă. Totuși, i se părea că fetele erau periculos de departe 
de ea. 

Printr-o înţelegere tăcută, ea și Marty se întinseră în același 
pat dublu. Gândul de a sta departe, chiar și numai la câţiva 
metri, era de neconceput. 

Era aprinsă o veioză, dar Marty o stinse. Venea destulă lumină 
prin ușa de la camera alăturată ca să descopere cea mai mare 
parte dintr-a lor. Erau umbre prin toate colțurile, dar întunericul 
adânc era ţinut la distanţă. 

Se ţineau de mână și stăteau cu ochii pironiţi în tavan, ca și 
cum și-ar fi putut citi soarta în formele premonitorii de lumină și 
întuneric de pe tencuială. Era numai tavanul; în ultimele ore, 
cam tot ceea ce privea Paige se umplea de semnificații 
amenințătoare. 

Nici ea, nici Marty nu se dezbrăcară de culcare. Deși era greu 
de crezut că ar fi putut fi urmăriţi fără să-și dea seama, voiau să 
se poată mișca repede. 

Ploaia se oprise cu câteva ore în urmă, dar ritmurile acvatice 
încă îi păcăleau. Motelul se afla pe o stâncă deasupra Pacificului 
și cadenţa valurilor ce se spărgeau era, prin siguranţa ei de 
metronom, un sunet liniștitor și pașnic. 

— la zi-mi, spuse ea încetișor ca să nu i se audă vocea în 
camera cealaltă. 

— Oricare ar fi întrebarea, probabil că nu am ce răspunde, 
replică el obosit. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Acum? În camera cealaltă? 

— Mda. 

— Magie. 

— Vorbesc serios. 

— Și eu, replică Marty. Nu poţi analiza cele mai adânci efecte 
pe care poveștile le au asupra noastră, nu îţi poţi da seama ce și 
cum, așa cum nici regele Arthur nu putea înțelege cum reușea 
Merlin să facă și să cunoască lucrurile pe care le făcea. 


234 


— Am ajuns aici făcuţi ţăndări, speriaţi. Copiii erau așa de 
tăcuţi, aproape muţi de frică. Noi ne ciocneam unul de altul... 

— Nu ne ciocneam. 

— Ba da. 

— Bine, admise el, puţin. 

— Ceea ce înseamnă mult pentru noi. Toţi eram... stânjeniţi 
de ceilalţi. Ca sufocaţi. 

— Nu cred că a fost așa de rău. 

— Ascultă un consilier familial cu ceva experiență, replică ea. 
Exact așa a fost. Apoi spui o poveste, un poem fantezist 
nemaipomenit, dar o fantezie... și toată lumea începe să se 
destindă. Ne ajută într-un fel să ne unim. Ne distrăm, râdem. 
Fetele se liniștesc și, una-două, adorm. 

Un timp nu mai vorbi niciunul. 

Susurul regulat al valurilor era ca pulsul liniștit și constant al 
unei inimi uriașe. 

Când Paige închise ochii, își imagină că era iar o fetiță 
încovrigată în poala mamei așa cum rareori i se dădea voie să 
facă, cu capul sprijinit la sânul mamei, cu o ureche ciulită lângă 
inima ascunsă a femeii, ascultând atentă ca să prindă vreun 
sunet slab care era nu doar biologic, o șoaptă specială pe care 
ar fi recunoscut-o drept sunetul nepreţuit al iubirii. Nu auzise 
niciodată nimic altceva decât bum-bum-ul spart și mecanic al 
atriumului și ventriculului. 

Și totuși, o liniștise. Poate undeva în subconștient, în timp ce 
asculta inima mamei, își amintise de cele nouă luni petrecute în 
pântece, timp în care același ritm iambic o înconjurase zi de zi. 
În pântece este o pace perfectă pe care nu o mai regăsești 
niciodată; atâta timp cât suntem nenăscuţi, nu știm ce e iubirea 
și nu cunoaștem durerea care vine atunci când ești lipsit de ea. 

Era recunoscătoare că îi avea pe Marty, Charlotte și Emily. 
Dar toată viaţa va avea momente ca acesta, când ceva la fel de 
simplu ca un val îi va aminti de fântâna de tristeţe și singurătate 
în care își trăise copilăria. 

Făcea mereu tot posibilul ca fetele ei să nu se îndoiască nicio 
clipă că nu erau iubite. Acum era la fel de hotărâtă să nu lase 
violența și nebunia care pătrunseseră în viața lor să răpească 
vreo fărâmă din copilăria lui Charlotte și a lui Emily, așa cum a 
ei fusese furată cu totul. Din cauză că înstrăinarea propriilor 
părinţi fusese întrecută de îndepărtarea de copil, Paige fusese 


235 


nevoită să se maturizeze repede ca să poată supraviețui 
emoţional; chiar și în gimnaziu era conștientă de indiferența 
rece a oamenilor și înţelegea că încrederea în sine era absolut 
necesară dacă era să înfrunte răutăţile pe care viața le putea 
aduce uneori. Dar, la naiba, fetelor ei nu li se putea cere să 
înveţe asemenea lecţii grele peste noapte. Nu la fragila vârstă 
de nouă și zece ani. Categoric nu. Voia cu disperare să le mai 
ferească câţiva ani de cele mai dure realităţi ale existenței 
omenești și să le îngăduie să se dezvolte treptat, fericite, fără 
amărăciuni. 

Marty sparse primul tăcerea confortabilă așternută între ei. 

— Când a avut Vera Conner infarctul și am petrecut atâta 
timp săptămâna aceea în sala de așteptare de la reanimare, mai 
erau o grămadă de alţi oameni care veneau și plecau, așteptând 
să afle dacă rudele și prietenii o să trăiască sau o să moară. 

— E greu să crezi că sunt aproape doi ani de când s-a dus 
Vera. 

Vera Conner fusese profesor de psihologie la UCLA, un mentor 
pentru Paige în timpul studenţiei și un prieten deosebit în anii 
care urmaseră. Incă îi ducea dorul. Intotdeauna va fi așa. 

— Unii dintre cei care așteptau în hol stăteau doar și priveau 
în gol, spuse Marty. Unii se plimbau, se uitau pe ferestre, se 
foiau. Ascultau la casetofoane cu căști. Jucau un joc electronic. 
Işi treceau timpul în fel și chip. Dar - ai observat? - cei care 
păreau să se descurce cel mai bine cu frica sau cu durerea, 
oamenii cei mai liniștiți, erau cei care citeau romane. 

În afara lui Marty, și în ciuda unei diferenţe de vârstă de 
patruzeci de ani, Vera fusese prietena cea mai bună a lui Paige 
și prima persoană căreia îi păsase de ea. Săptămâna spitalizării 
Verei - la început cu amețeli și dureri, apoi în comă - fusese cea 
mai grea săptămână din viaţa lui Paige; aproape doi ani mai 
târziu privirea încă i se încețoșa când își amintea de ultima zi, 
ultima oră, când stătuse lângă patul Verei, ţinându-i mâna 
caldă, dar inertă. Simţind că sfârșitul era aproape, Paige rostise 
lucruri pe care spera ca Dumnezeu să fi îngăduit muribundei să 
le audă: Te iubesc, îmi vei lipsi mereu, ești mama pe care nu am 
putut-o niciodată avea. 

Orele lungi ale acelei săptămâni erau de neșters în amintirea 
lui Paige, întipărite cu amănunte mai intense decât ar fi vrut, 
căci nenorocirea era cel mai bun sculptor. 


236 


Nu își amintea numai decorul și mobila din sala de așteptare 
de la reanimare în detalii precise, dar avea încă în faţa ochilor 
fețele multora dintre străinii care împărțeau pentru o vreme 
camera cu ea și cu Marty. 

— Noi ne treceam vremea cu romane, spuse el, la fel ca alţi 
câţiva oameni, nu numai să evadăm, ci pentru că... pentru că, 
atunci când e bună, ficţiunea e un medicament. 

— Un medicament? 

— Viaţa e atât de haotică, se întâmplă tot felul de lucruri, și 
lucrurile prin care trecem par să nu aibă niciun sens. Uneori 
parcă ar fi o casă de nebuni. Povestirile adună viaţa, o 
ordonează. Povestirile au început, mijloc și sfârșit. lar când o 
povestire e gata, are un sens, pentru Dumnezeu, poate nu ceva 
complicat, poate mesajul e simplu, chiar naiv, dar există un 
sens. Și asta dă speranță, e un medicament. 

— Medicamentul speranţei, spuse ea gânditoare. 

— Sau poate vorbesc eu prostii. 

— Nu, nu sunt prostii. 

— Ei, ba da, poate cel puţin pe jumătate - eventual nu în 
cazul ăsta. 

Cu un zâmbet, ea îi strânse ușurel mâna. 

— Nu știu, continuă el, dar cred că dacă s-ar face un studiu pe 
termen lung într-o universitate, s-ar descoperi că oamenii care 
citesc nu au atâtea depresii, nu se sinucid în număr atât de 
mare, se mulțumesc cu viaţa pe care o au. Sigur, nu toate 
povestirile. Fără romanele despre oamenii care sunt un gunoi 
într-o lume care pute, fără Dumnezeu, romane pline de disperări 
la modă. 

— Doctorul Martin Stillwater administrează medicamentul 
speranţei. 

— Chiar crezi că spun numai prostii? 

— Nu, iubitule, cred că ești minunat. 

— Nu sunt, totuși. 7u ești minunată. Sunt doar un scriitor 
trăsnit. De la natură scriitorii sunt prea încrezuţi, egoiști, 
nesiguri și în același timp prea plini de ei și de cât de minunati 
sunt. 

— Nu ești trăsnit, încrezut, egoist, nesigur sau înfumurat. 

— Asta dovedește doar că nu m-ai ascultat atâţia ani de zile. 

— Bine, rămâne partea cu trăsnitul. 


— Mulţumesc, dragă. E bine să știu că m-ai ascultat măcar 
parte din timp. 

— Dar ești și minunat. Un minunat scriitor trăsnit. Și eu aș fi 
vrut să fiu un minunat scriitor trăsnit care distribuie 
medicamente. 

— Mușcă-ţi limba. 

— Serios, spuse ea. 

— Poate tu poţi trăi cu un scriitor, dar eu nu cred că aș 
suporta. 

Paige se întoarse pe partea dreaptă ca să-l privească, iar el se 
întoarse pe cea stângă, așa că se sărutară. Sărutări blânde. 
Gingașe. Un timp se ţinură doar în brațe, ascultând valurile. 

Fără ajutorul cuvintelor, se înțeleseseră să nu mai discute de 
grijile lor sau de ce se putea face dimineaţă. Uneori o 
mângâiere, un sărut sau o îmbrăţișare spunea mai mult decât 
toate cuvintele pe care le putea aranja un scriitor, mai mult 
decât sfaturile bine gândite și terapia oferită de un consilier. 

În noapte, marea inimă a oceanului bătea încet, sigură. Prin 
ochii oamenilor, fluxul era o forță eternă; dar divinitatea o vedea 
trecătoare. 

Alunecând în subconștient, Paige se miră că se surprinde 
adormind. La fel ca tremurul brusc al aripilor unei păsări, se 
cutremură la gândul de a nu mai sta de veghe - devenind 
vulnerabilă - într-un loc necunoscut. Dar oboseala era mai mare 
decât frica, iar apropierea mării o cuprinse și o purtă pe valurile 
viselor spre copilărie, unde se odihni din nou la sânul mamei și 
ciuli o ureche în căutarea șoaptei secrete de dragoste, undeva 
printre bătăile răsunătoare ale inimii. 


3. 


Tot cu căștile la urechi, Drew Oslett se trezi printre 
împușcături, explozii, ţipete și muzică. Destul de zgomotoase și 
de stridente toate pentru a fi folosite de Dumnezeu drept 
coloană sonoră pentru Ziua de Apoi. Pe ecranul televizorului, 
Glover și Gibson alergau, săreau, dădeau cu pumnii, împușcau, 
se fereau, se răsuceau, săreau prin clădiri în flăcări într-un balet 
incitant al violenţei. 


238 


Zâmbind și căscând, Oslett își privi ceasul și descoperi că 
dormise mai mult de două ore și jumătate. Se pare că după ce 
filmul se terminase și văzuse ce cântec de leagăn era pentru el, 
stewardesa îl derulase și îl mai pusese o dată. 

Trebuia să fie aproape de punctul de destinaţie, cu siguranţă 
la mai puţin de o oră de aeroportul John Wayne din Orange. 
Scoase căștile, se ridică și merse în faţă să-i spună lui Clocker ce 
aflase mai devreme din convorbirea cu New York-ul. 

Clocker adormise pe fotoliu. Își dăduse jos sacoul de tweed cu 
petice și epoleţi din piele, dar mai avea pălăria maro cu boruri 
întoarse și pană neagră de rață. Nu sforăia, dar avea buzele 
întredeschise și o dâră de salivă i se prelingea din colţul gurii; 
jumătate din bărbie îi strălucea scârbos. 

Uneori Oslett era convins că cei de la New York își băteau joc 
de el dându-i ca partener pe Karl Clocker. 

Tatăl său era mare și tare în organizaţie, iar Oslett se întreba 
dacă bătrânul l-ar putea lega de o figură grotescă ca a lui 
Clocker ca să-l umilească. Își ura tatăl și știa că sentimentul era 
reciproc. În cele din urmă, totuși, nu îi venea să creadă că 
bătrânul, în ciuda unei dușmănii adânci și efervescente, s-ar 
încurca în asemenea jocuri - mai ales pentru că prin asta ar 
ridiculiza un membru al neamului Oslett. Protejarea onoarei și a 
integrităţii numelui era mai importantă decât sentimentele 
personale și neînțelegerile între membrii familiei. 

În clanul Oslett, anumite lecţii se învățau de la o vârstă atât 
de fragedă, încât Drew avea aproape impresia că așa se 
născuse, iar o adâncă înțelegere a valorii numelui de Oslett 
părea întipărită în memoria sa genetică. Nimic - cu excepţia 
unei averi uriașe - nu era mai de preţ decât un bun nume, 
menţinut de-a lungul generaţiilor; de aici venea tot atâta putere 
ca dintr-o mare bogăţie, căci politicienilor și judecătorilor le era 
mai ușor să accepte valize pline de bani gheață drept mită 
decât darurile venite de la cei din familii de senatori, secretari 
de stat, directori economici, apărători ai mediului și mult lăudați 
patroni ai artelor. 

Asocierea lui cu Clocker era doar o greșeală. În cele din urmă 
va îndrepta situaţia. Dacă birocraţia Reţelei lucra încet la 
reorganizarea misiunilor, și dacă dezertorul era recuperat într-o 
stare în care mai putea fi folosit mai înainte, Oslett l-ar lua pe 


239 


Alfie de-o parte și l-ar instrui în schimb pe e/ să-l ucidă pe 
Clocker. 

Romanul Star Trek stătea deschis pe pieptul lui Clocker, cu 
paginile în jos. Oslett luă cartea cu grijă, ca să nu-l trezească pe 
uriaș. 

Se întoarse la prima pagină, neobosindu-se să pună semn 
unde se oprise Clocker, și începu să citească, gândindu-se că 
poate găsește vreo explicaţie de ce nava Enterprise și echipajul 
ei fascinau atâta lume. După câteva paragrafe, nenorocitul de 
autor îl introducea în mintea căpitanului Kirk, un teritoriu mintal 
pe care Oslett era gata să-l exploreze numai dacă alternativa 
erau minţile handicapate ale candidaţilor la președinție la 
ultimele alegeri. Sări câteva capitole, se adânci din nou în 
lectură, se găsi în mintea extrem de ordonată a lui Spock, mai 
sări câteva pagini și se descoperi în mintea lui „Oase” McCoy. 

Enervat, închise Călătorie în Fundul Universului, sau cum i-o fi 
zis broșurii, și îl lovi pe Clocker cu ea peste piept ca să-l 
trezească. 

Uriașul sări în picioare atât de brusc, încât îi sări pălăria în 
poală. 

— Ce? Ce? făcu el adormit. 

— O să aterizăm imediat. 

— Bineînţeles, replică Clocker. 

— Ne așteaptă un om de legătură. 

— Viaţa e făcută din legături. 

Oslett era într-o dispoziţie proastă. Pe urmele unui asasin 
dezertor, cu gândul la tatăl său, meditând asupra posibilei 
catastrofe care era Martin Stillwater, citind câteva pagini din 
Star Trek, iar acum împuns de încă vreo câteva mistere ale lui 
Clocker, era prea mult ca să i se mai ceară să fie bine dispus. 

— Ori ai salivat în somn, ori ţi-a trecut o turmă de melci pe 
bărbie și ţi-a intrat în gură. 

Clocker ridică un braţ musculos și își șterse bărbia cu mâneca. 

— Legătura asta, spuse Oslett, s-ar putea să aibă deja vreo 
informaţie despre Alfie. Trebuie să fim pregătiţi, să fim gata de 
acțiune. Te-ai trezit de-a binelea? 

— Nimeni nu e vreodată treaz de-a binelea, replică Clocker cu 
ochii cârpiţi. 

— Hai, te rog, nu vrei să încetezi cu prostiile astea mistice? 
Pur și simplu nu am răbdare pentru așa ceva acum. 


240 


— Ai o inimă agitată, Drew, spuse Clocker după ce îl privi cu 
atenție. 

— Fals. Stomacul mi-e agitat că trebuie să ascult tâmpeniile 
astea. 

— O furtună interioară de ostilitate oarbă. 

— Du-te dracului, spuse Oslett. 

Motoarele își schimbară încet punctul de înclinaţie. Un minut 
mai târziu, stewardesa se apropie să anunţe că avionul 
aterizează pe aeroportul din Orange și să-i roage să-și pună 
centurile de siguranţă. 

După ceasul Rolex al lui Oslett era 1:52 noaptea, dar asta era 
ora din Oklahoma. În timp ce avionul cobora, își resetă ceasul 
până când acesta arătă opt minute până la miezul nopții. 

Când aterizară, luni se făcuse marţi, ca într-o numărătoare 
inversă de la detonarea unei bombe. 

e 

Omul trimis înainte - care arăta până în treizeci de ani, nu cu 
mult mai tânăr decât Oslett - stătea în sala de așteptare din 
terminalul pentru avioanele particulare. Se recomandă drept Jim 
Lomax, un lucru probabil fals. 

La rândul lui, Oslett spuse că numele lor erau Charlie Brown și 
Dagwood Bumstead. A 

Omul de legătură nu păru să prindă gluma. li ajută să își care 
bagajele în parcare, unde le încărcă în portbagajul unui 
Oldsmobile verde. 

Lomax era genul de californian care își transformase corpul 
într-un templu și îl modelase apoi după o arhitectură mai 
complicată. Etica de tip sport și sănătate se răspândise de mult 
timp prin toate colţurile ținutului, și ani de zile americanii se 
chinuiseră să aibă fese tari și inimi sănătoase până în cele mai 
îndepărtate posturi din înghețatul Maine. Oricum, în Ținutul de 
Aur se preparase primul cocteil cu suc de morcovi, aici se 
deschisese primul bar unde aveau fulgi de cereale, și încă 
singurul loc unde destul de mulţi oameni considerau beţele de 
jicama uscată un bun înlocuitor al cartofilor prăjiţi, așa că numai 
câţiva californieni patrioţi aveau destulă tărie să depășească 
cerințele structurii unui templu. Jim Lomax avea gâtul ca o 
coloană de granit, umerii ca o grindă, un piept cu care putea 
sprijini peretele navei unei biserici, stomacul plat ca o piatră de 
altar, și reușise să-și transforme corpul într-o mare catedrală. 


241 


Deși mai devreme în seara aceea fusese o furtună, iar aerul 
era încă umed și răcoros, Lomax nu purta decât pantaloni și un 
tricou cu o poză a Madonnei fără sutien (cântăreaţa, nu Sfânta 
Fecioară), de parcă era la fel de puţin afectat ca zidurile de 
piatră ale vreunei fortărețe puternice. Pășea ţanţoș, cu mișcări 
și graţie studiate, în mod vizibil conștient și mulțumit că lumea 
nu putea să nu-l privească și să nu-l invidieze. 

Oslett bănuia că Lomax nu era doar mândru, ci de-a dreptul 
îngâmfat, chiar narcisist. Singurul Dumnezeu proslăvit în 
catedrala trupului său era Eul individual. 

Totuși, lui Oslett îi plăcu tipul. Lucrul cel mai atrăgător la 
Lomax era că, în prezenţa lui, Karl Clocker părea mai mic. Era 
de fapt singurul lucru care-l atrăgea la individ, dar era destul. In 
realitate, Lomax era probabil doar puţin mai înalt decât Clocker, 
dar era mai solid și mai bine proporţionat. Pe lângă el, Clocker 
părea încet, împiedicat, bătrân și moale. Fiindcă uneori statura 
lui Clocker îl intimida, Oslett se bucura la gândul că și acesta era 
intimidat de Lomax - deși, spre dezamăgirea sa, dacă 
admiratorul lui Star Trek era cât de cât impresionat, nu o arăta. 

Lomax conduse mașina. Oslett se așeză în față, iar Clocker se 
prăbuși pe bancheta din spate. 

leșind din aeroport, o luară la stânga pe Bulevardul 
MacArthur. Se aflau într-o zonă de clădiri cu birouri și complexe 
rezidenţiale scumpe, dintre care multe păreau a fi sediile 
regionale sau naţionale ale unor mari firme, despărțite de stradă 
prin peluze mari și întreţinute cu grijă, jardiniere și mulţi copaci, 
toate luminate de spoturi bine plasate. 

— Sub scaun, îi spuse Lomax lui Oslett, o să găsești o copie a 
raportului poliţiei din Mission Viejo asupra incidentului din casa 
familiei Stillwater. N-a fost ușor să fac rost de el. Citește-l acum, 
că trebuie să-l iau cu mine și să-l distrug. 

Raportul mai avea atașată o lanternă de buzunar cu care să 
poată citi. În timp ce mergeau pe Bulevardul MacArthur spre sud 
și spre vest către Newport Beach, Oslett studie documentul din 
ce în ce mai uimit și mai intrigat. Până să termine ajunseseră 
deja pe autostrada coastei Pacificului și cotiseră spre sud, 
ajungând la Corona del Mar. 

— Polițistul ăsta, Lowbock ăsta, spuse Oslett ridicându-și ochii 
de pe raport, crede că nu e vorba decât de publicitate și că nu a 
fost niciun intrus. 


242 


— Asta e scăparea noastră, replică Lomax și zâmbi larg, ceea 
ce fu o greșeală, căci îl făcea să semene cu un afiș pentru vreo 
organizaţie caritabilă menită să-i ajute pe handicapaţii mintal. 

— Având în vedere că toată organizaţia se duce probabil pe 
apa Sâmbetei, cred că avem nevoie de mai mult decât o 
scăpare. Ne trebuie un miracol. 

— Să văd, spuse Clocker. 

Oslett trecu raportul și lanterna în spate, iar apoi îi spuse lui 
Lomax: 

— Cum a știut rebelul nostru că Stillwater exista măcar și cum 
l-a găsit? 

— Nu se știe, ridică Lomax din umerii lui de piatră. 

Oslett scoase scârbit un sunet nearticulat. 

Pe dreapta autostrăzii depășiră un complex de golf pretenţios 
îngrădit, după care Pacificul întunecat se întindea atât de negru 
și de nesfârșit înspre vest, încât păreau că merg pe marginea 
eternității. 

— Ne gândim că, dacă stăm cu ochii pe Stillwater, mai 
devreme sau mai târziu o să apară omul nostru și îl recuperăm, 
spuse Lomax. 

— Unde e Stillwater acum? 

— Nu se știe. 

— Minunat. 

— Păi, să vezi, la nici jumătate de oră după ce au plecat 
polițiștii s-a mai întâmplat ceva, înainte să ajungem la ei, și apoi 
se pare că... s-au ascuns, cum s-ar zice. 

— Ce altceva s-a întâmplat? 

— Nu se știe sigur, se încruntă Lomax. S-a petrecut chiar la 
primul colț de după casa lor. Mai mulţi vecini au văzut câte 
ceva, dar un tip care seamănă cu Stillwater a tras o grămadă de 
gloanţe într-un alt tip dintr-un Buick. Buick-ul se bușește de un 
Explorer parcat și stă agăţat de el câteva clipe. Doi copii 
potrivindu-se cu descrierea copiilor lui Stillwater ies de-a bușilea 
de pe bancheta din spate a Buick-ul și fug, Buick-ul demarează, 
Stillwater trage, apoi de după colţ apare un BMW - care se 
potrivește cu descrierea uneia dintre mașinile înregistrate pe 
numele celor doi Stillwater - vine ca un liliac din întuneric, 
condus de soţia lui Stillwater, se suie toți în el și pleacă. 

— După Buick? 


243 


— Nu. El a dispărut demult. Se pare că încearcă să dispară de 
acolo înainte să apară polițiștii. 

— L-a văzut vreun vecin pe individul din Buick? 

— Nu. Era prea întuneric. 

— Era răzvrătitul nostru. 

— Chiar crezi asta? întrebă Lomax. 

— Dacă n-a fost el, atunci a fost Papa. 

Lomax îi aruncă o privire ciudată, apoi fixă gânditor drumul 
din față. 

Înainte ca dobitocul să întrebe ce legătură avea Papa cu toate 
astea, Oslett spuse: 

— De ce nu avem raportul poliţiei pentru al doilea incident? 

— Nu există. Fără plângeri. Fără victime. Doar un raport de 
accident pentru Explorer. 

— Potrivit celor spuse de Stillwater polițiștilor, Alfie al nostru 
crede că e/e Stillwater, sau că ar trebui să fie. Crede că i-a fost 
furată viaţa. Săracul băiat a luat-o razna rău, așa că i se pare 
normal să se întoarcă imediat și să-i răpească pe copiii lui 
Stillwater pentru că, nu se știe cum, el crede că sunt copiii /ui;. 
Dumnezeule, ce încurcătură. 

Un panou îi arăta că aveau să ajungă în curând la marginea 
staţiunii Laguna Beach. 

— Unde mergem? întrebă Oslett. 

— La hotelul Ritz-Carlton din Dana Point, replică Lomax. Aveţi 
un apartament acolo. Am luat-o pe drumul mai lung, ca să aveţi 
amândoi timp să citiți raportul poliţiei. 

— Am moţăit în avion. M-am gândit că după ce aterizăm 
intrăm imediat în acţiune. 

— Ca să faceţi ce? făcu Lomax surprins. 

— Să mergem la reședința Stillwater pentru început, să 
aruncăm o privire și să vedem ce se poate vedea. 

— Nu e nimic de văzut. În orice caz, mi s-a spus să vă duc la 
Ritz. Trebuie să dormiţi și să fiţi gata de plecare la ora opt 
dimineață. 

— Unde plecăm? 

— Se așteaptă să prindă o urmă a lui Stillwater, a tipului 
vostru, sau a amândurora până dimineaţă. O să vină cineva la 
hotel să vă pună la curent la ora opt, iar voi trebuie să fiți 
odihniţi și gata de plecare. Așa o să fie, doar staţi la Ritz. Adică e 
un hotel nemaipomenit. Și mâncarea e excelentă. Chiar și la 


244 


room-service. Se poate mânca un mic dejun bun și sănătos, nu 
tâmpeniile grase care se servesc de obicei la hotel. Omletă din 
albuș, pâine din amestec de cereale, tot felul de fructe 
proaspete, iaurt degresat... 

— Sper sincer să primesc un dejun așa cum mănânc în fiecare 
zi în Manhattan. Mormoloci de crocodil și capete de ţipari prăjite 
pe o salată din plante marine sotate în sos de usturoi cu unt, cu 
o garnitură dublă de creier de vițel. Ah, niciodată nu te simţi mai 
plin de viaţă decât după un asemenea mic dejun. 

Atât de uimit, încât lăsă să scadă viteza Oldsmobilului la 
jumate, Lomax se zgâi la Oslett. 

— Mda, au o mâncare grozavă la Ritz, dar poate nu atât de 
exotică ca aia din New York. 

Privi din nou drumul din față și mașina câștigă din nou viteză. 

— Totuși, crezi că e sănătoasă? Mie mi se pare plină de 
colesterol. 

Nicio urmă de ironie, nicio nuanţă de umor nu răzbătea din 
vocea lui Lomax. Era evident că într-adevăr credea că Oslett 
consuma capete de ţipar, mormoloci de crocodil și creier de vițel 
la micul dejun. 

Deși îi era greu, Oslett trebuia să recunoască că puteau fi 
parteneri mai răi decât cel pe care îl avea deja. Karl Clocker 
numai părea prost. 

În Laguna Beach, decembrie era perioada fără turiști, iar 
străzile erau aproape pustii la unu fără un sfert joi noaptea. La 
intersecţia celor trei străzi din inima orașului, cu plaja publică în 
dreapta, se opriră la semafor, chiar dacă nu se vedea nicio 
mașină. 

Oslett se gândi că orașul era moleșitor ca orice loc din 
Oklahoma, și îi era dor de agitația din Manhattan: vânzoleala 
nocturnă și continuă a mașinilor poliţiei și a ambulantelor, 
muzica lugubră a sirenelor, sunetul nesfârșit al claxoanelor. 
Râsete, voci de beţivi, certuri și pălăvrăgeala localnicilor drogaţi, 
care se ridica spre apartamentul său chiar și în cele mai adânci 
ore ale nopţii, toate îi lipseau în orășelul ăsta somnoros de pe 
malul oceanului iama. 

În timp ce ieșeau din Laguna, Clocker restitui raportul poliţiei 
din Mission Viejo. 

Oslett aștepta un comentariu din partea admiratorului lui Star 
Trek. Cum nu venea niciunul și cum nu mai putea suporta 


245 


tăcerea care umpluse mașina și care părea să învăluie totul, se 
întoarse pe jumătate spre Clocker și spuse: 

— Ei? 

— Ei, ce? 

— Ce crezi? 

— Nu e bine, rosti Clocker din cuibul de umbre de pe 
bancheta din spate. 

— Nu e bine? Asta e tot ce poţi spune? Mie mi se pare o 
încurcătură nemaipomenită. 

— Ei, spuse Clocker  filozofând, în orice organizație 
criptofascistă trebuie să plouă cât de cât. 

Oslett râse. Se întoarse la loc, îl privi pe solemnul Lomax și 
râse mai tare. 

— Karl, uneori mă gândesc că de fapt nu ești un băiat rău. 

— Bun sau rău, replică Clocker, totul rezonează cu aceeași 
mișcare de particule subatomice. 

— Nu strica totul acum, îl avertiză Oslett. 


4. 


În mlaștina adâncă a nopţii se trezește din visele cu gâturi 
tăiate, capete spulberate de gloanţe, încheieturi palide crestate 
de lame de ras și prostituate sugrumate, dar nu sare, nu trage 
aer în piept și nu ţipă ca orice om care se trezește dintr-un 
coșmar, căci pe el visele îl liniștesc întotdeauna. Se întinde iar 
pe bancheta din spate în poziția de făt, între somn și trezie. 

O parte a feţei e udă de o substanţă vâscoasă, lipicioasă, își 
duce o mână la obraz și cu grijă, somnoros, pipăie materialul 
gros între degete, încercând să-și dea seama ce este. 
Descoperind așchii de sticlă în pasta coagulantă își dă seama că 
ochiul vindecat a dat afară cioburile din geamul mașinii odată cu 
substanţa oculară rănită, înlocuită cu ţesut sănătos. 

Clipește, deschide ochii și poate vedea din nou la fel de bine 
prin ochiul stâng ca și prin cel drept. Chiar și în Buick-ul plin de 
umbre, distinge clar forme, diferenţe de textură și întunericul 
mai puţin adânc al nopţii care apasă ferestrele. 

Câteva ore mai apoi, când palmierii își întind spre vest 
umbrele zorilor, iar șobolanii de copac s-au strecurat în vizuinile 
lor secrete prin frunzișul luxuriant, așteptând să treacă ziua, va 


246 


fi complet vindecat. Va fi gata să-și ceară încă o dată destinul 
înapoi. 

— Charlotte, șoptește el. 

Afară, o lumină fantomatică crește treptat. Norii din urma 
furtunii sunt subțiri și destrămați. Printre zdrenţe faţa rece a 
lunii privește în jos. 

— Emily... 

Dincolo de ferestrele mașinii, noaptea sclipește încetișor ca 
argintul slab patinat în lumina unei lumânări. 

„Tati o să fie bine... bine... nu-ti face griji... tati o să fie 
bine..." 

Înţelege acum că a fost atras către dublura sa de un 
magnetism apărut din unicitatea lor esenţială, pe care o 
percepea printr-un al șaselea simţ. Nu avusese habar că mai 
exista un alt eu, dar fusese târât către el ca și cum atracţia ar fi 
fost o funcţie independentă a corpului său, așa cum bătăile 
inimii, producerea și menţinerea proviziei de sânge și 
funcționarea organelor interne ar fi fost sarcini independente 
care se desfășurau în întregime fără nevoia unei voințe 
conștiente. 

Încă pe jumătate în brațele somnului, se întreabă dacă nu se 
putea să se folosească de acest al șaselea simţ în mod conștient 
și să-l descopere pe tatăl fals oricând dorea. 

Visător, se închipuie o statuie din fier magnetizată. Celălalt 
Eu, ascuns pe undeva prin noapte, e o siluetă asemănătoare. 
Fiecare magnet are un pol negativ și unul pozitiv, își închipuie că 
polul său pozitiv e aliniat cu cel negativ al falsului tată. Atracția 
forţelor opuse. 

Caută atracţia și aproape instantaneu o găsește. Unde 
nevăzute de forţă îl trag ușurel, apoi mai tare. 

Spre vest. Spre sud-vest. 

Ca atunci când traversase nebunește și impulsiv mai mult de 
jumătate din ţară, simte puterea magnetului până când ajunge 
ca forţa gravitaţională a unei planete ce trage un asteroid 
neînsemnat în apropierea înfocată a atmosferei sale. 

Spre vest și sud. Nu departe. Câţiva kilometri. 

Atracția e puternică, ciudat de plăcută la început, dar mai 
apoi aproape dureroasă. Simte că, dacă ar trebui să se dea jos 
din mașină, s-ar ridica brusc de la sol și ar fi atras cu mare 


247 


viteză prin aer direct în orbita falsului tată plin de ură care îi 
furase viaţa. 

Dintr-o dată, avu senzaţia că inamicul său știa că era căutat și 
că percepea liniile de forţă care îi uneau. 

Încetează să-și imagineze atracţia magnetică. Se retrage 
imediat în sine, se închide. Nu e chiar pregătit să se reangajeze 
în luptă și nu vrea să-l avertizeze că până la următoarea 
întâlnire mai sunt doar câteva ore. 

Închide ochii. 

Zâmbind, se cufundă în somn. 

Un somn vindecător. 

La început visează despre trecut, despre cei pe care i-a 
omorât și despre femeile cu care s-a culcat și cărora le aplicase 
o moarte postejaculatorie. Îl cuprind apoi scene cu siguranţă 
profetice cu cei pe care îi iubește - scumpa lui soție, frumoasele 
lui fete, în clipe de nespusă tandreţe și supunere 
recunoscătoare, scăldate într-o lumină aurie, atât de drăguţ, 
totul într-o lumină aurie, cu fascicule argintii, rubinii, indigo, de 
ametist și de jad. 

e 

Marty se trezi din coșmar cu sentimentul că era strivit. Chiar 
și când visul se destrămă și dispăru, deși știa că era treaz în 
camera de hotel, nu putea respira sau mișca vreun deget. Se 
simțea mic, fără importanţă și era în mod ciudat sigur că urma 
să fie spulberat într-o mulţime de atomi împrăștiați de o forţă de 
tip cosmic, care-i depășea înțelegerea. 

Răsuflarea îi reveni dintr-o dată, ca o explozie. Paralizia 
dispăru cu un spasm care îl scutură din cap până-n picioare. 

Se uită la Paige, care era lângă el pe pat, speriat să nu îi fi 
tulburat somnul. Aceasta murmură prin somn, dar nu se trezi. 

Marty se ridică cât putu de iute, ajunse în faţa ferestrei, 
despărți cu grijă draperiile și privi afară spre parcarea motelului 
și autostrada coastei Pacificului din spatele ei. Nu se mișca 
nimeni de la sau înspre mașinile parcate. Din câte își amintea, 
toate umbrele care erau acum fuseseră și mai devreme. Nu 
văzu pe nimeni strecurându-se prin vreun colț. Furtuna luase tot 
vântul spre est, iar Laguna era atât de liniștită, încât copacii 
puteau fi pictaţi pe o pânză de decor. Trecu un camion înspre 
nord, dar aceasta fu singura mișcare din noapte. 


248 


Pe peretele opus ferestrei, draperiile acopereau o ușă glisantă 
la un balcon cu vedere la mare. Dincolo de uși și de grilaj, jos, la 
picioarele promontoriului, se întindea o porţiune de plajă 
îngrădită, pe care se spărgeau valuri într-o ghirlandă de spumă 
argintie. Balconul era dificil de escaladat, iar peluza pustie. 

Poate că fusese doar un coșmar. 

Se întoarse de la geam, lăsând draperiile să cadă la loc, și 
privi cadranul luminos al ceasului de mână. Trei noaptea. 

Dormise aproape cinci ore. Nu destul, dar trebuia să-i ajungă. 

ÎI durea îngrozitor gâtul, iar amigdalele îl usturau ușor. 

Se duse în baie, închise încet ușa și aprinse lumina. Din trusa 
de voiaj scoase o sticlă de Extra-Strength Excedrin. Pe etichetă 
se recomanda o doză de nu mai mult de două tablete o dată și 
până la opt în douăzeci și patru de ore. Era totuși un moment 
grav, așa că dădu patru pe gât cu un paharcu apă de la robinet, 
iar apoi luă un drops pentru dureri de gât și îl supse. 

După ce se întoarse de la baie și luă pușca cu ţeavă scurtă de 
lângă pat, trecu în camera fetelor prin ușa despărțitoare. 
Dormeau cuibărite în așternuturi ca niște țestoase în carapace, 
ferindu-se de vreo rază supărătoare a veiozei. 

Privi pe fereastră. Nimic. 

Mai devreme pusese scaunul pe care citise înapoi în colţul lui, 
dar acum îl mută mai departe în cameră, undeva unde ajungea 
lumina. Nu voia ca Charlotte și Emily să se sperie dacă se 
trezeau înaintea zorilor și zăreau un bărbat necunoscut în 
umbră. 

Se așeză cu genunchii depărtațţi și cu pușca în poală. 

Deși avea cinci arme - trei dintre ele fiind acum în mâna 
poliţiei - deși trăgea bine cu toate, deși scrisese multe 
întâmplări în care polițiști și alte personaje mânuiau armele cu 
ușurință. Marty era surprins să vadă cât de rapid recursese la 
ele când apăruseră probleme. Nu era nici om de acţiune și nici 
nu mai omorâse pe cineva. 

La început viața sa, și mai apoi a familiei, fusese în pericol, 
dar înainte să se întâmple contrariul n-ar fi crezut că nu va avea 
rețineri când degetul i se va încleșta pentru prima dată pe 
trăgaci. S-ar fi așteptat să trăiască măcar o fărâmă de părere de 
rău după ce împușcase un om în piept, chiar dacă nenorocitul 
merita împușcat. 


249 


Își amintea perfect încântarea sumbră cu care golise pistolul 
în urma Buick-ul care se îndepărta. Sălbaticul adormit în 
moștenirea genetică îi era accesibil lui, ca tuturor oamenilor, 
indiferent de educaţie, cultură sau gradul de civilizaţie. 

Ceea ce descoperise despre el nu îl deranja atât de mult cât 
ar fi trebuit, poate. La naiba, nu-l deranja deloc. 

Ştia că era în stare să ucidă câţiva oameni ca să-și salveze 
propria viață, a lui Paige sau a copiilor. Și deși se învârtea într-o 
societate în care era drept din punct de vedere raţional să 
îmbrăţișezi pacifismul ca unică speranță de supravieţuire a 
civilizaţiei, nu se vedea ca un reacţionar neajutorat, un înapoiat 
sau un degenerat, ci doar ca un om care acţionează exact cum 
o cere natura. 

Civilizaţia începuse cu familia, cu odraslele protejate de 
mame și taţi gata să se sacrifice și chiar să moară pentru ele. 

Dacă familia nu mai era în siguranţă, dacă guvernul nu putea 
sau nu voia să protejeze familia împotriva atacului violatorilor, a 
molestatorilor de copii și a asasinilor, dacă psihopaţii ucigași 
erau eliberaţi din închisoare după mai puţin timp de detenţie 
decât niște evangheliști impostori care își delapidau biserica și 
niște milionare lacome, patroane de hotel, care nu-și plăteau 
impozitele în întregime, atunci nu mai exista civilizaţie. Dacă 
ajunseseră copiii și un fel de vânat legal - așa cum se vedea în 
orice articol din ziare - atunci lumea se sălbăticise. Civilizaţia se 
mai păstra numai în doze mici, între pereţii caselor în care 
membrii unei familii împărtășeau sentimente de iubire destul de 
puternice ca să îi determine să își pună viaţa la bătaie pentru 
protejarea celorlalți. 

Prin ce zi trecuseră! O zi teribilă. Singurul lucru bun la ea era 
descoperirea că amnezia, coșmarurile și celelalte simptome nu 
erau efectul unei boli psihice sau mintale. Până la urmă, necazul 
nu era în el. Omul Negru era real. 

Dar abia se putea bucura de diagnosticul ăsta. Deși își 
recăpătase încrederea în sine, pierduse atât de multe. 

Totul se schimbase. 

Pentru totdeauna. 

Știa însă că nici nu își putea imagina cât de drastic le fusese 
schimbată viaţa. În orele care mai erau până în zori, în timp ce 
încerca să se gândească ce trebuia să mai facă pentru a se 
apăra, și în timp ce cuteza să treacă în revistă posibilele origini 


250 


logice ale Celuilalt, situaţia lor părea inevitabil din ce în ce mai 
grea, iar variantele lor mai limitate decât putea deocamdată să 
accepte. 

În primul rând, bănuia că nu se vor mai putea întoarce 
niciodată acasă. 

e 

Se trezește cu o jumătate de oră înaintea răsăritului, vindecat 
și odihnit. 

Se întoarce pe scaunul din faţă, aprinde lumina și își 
cercetează fruntea și ochiul stâng în oglinda retrovizoare. 
Tăietura făcută de glonț în sprânceană e lipită fără nicio 
cicatrice vizibilă. Ochiul nu mai are nimic - nici măcar nu mai e 
roșu. 

Totuși, jumătate din față are o coajă de sânge uscat și 
resturile biologice scârboase ale procesului rapid de vindecare. 
O parte din înfățișarea lui seamănă cu o creatură din Groaznicul 
Doctor Phibes sau Omul întunericului. 

Cotrobăind prin torpedo, găsește un pachet mic de șervetele. 
Sub el se află o cutie de Handi Wipes, șervetele umede 
împachetate în folie. Miros a lămâie. Foarte plăcut. Folosește 
șerveţelele ca să își șteargă mâzga de pe faţă și își netezește cu 
mâna părul răvășit în somn. 

N-o să sperie pe nimeni acum, dar încă nu arată destul de 
bine să treacă neobservat, așa cum vrea, deși pelerina largă 
încheiată până la gât îi acoperă cămașa sfâșiată de gloanţe și 
felurile de mâncare vărsate pe ea în timp ce înfulecase în 
parcarea de la McDonald's, noaptea trecută. Ploua și era în 
Honda acum abandonată, înainte să se fi întâlnit cu nefericitul 
posesor al Buick-ul. Nici pantalonii nu arată grozav. 

În speranţa că va găsi ceva folositor, scoate cheia din contact, 
iese din mașină, se duce în spate și deschide portbagajul. Din 
întunericul dinăuntru, luminat doar în parte de felinarul ascuns 
de copacul din apropiere, mortul îl fixează cu ochii mari, 
surprins parcă să-l mai vadă o dată. 

Cele două pungi cu cumpărături zac deasupra trupului 
neînsufleţit. Le varsă pe amândouă peste cadavru. Proprietarul 
Buick-ul cumpărase tot felul de lucruri. Cel mai folositor pe 
moment e un pulover larg fără guler. 

Ținând puloverul în mâna stângă, închide cu grijă portbagajul, 
ca să nu facă zgomot aproape deloc. Lumea se va trezi în 


251 


curând, dar somnul mai învăluie dacă nu tot, cel puţin o mare 
parte din complexul rezidenţial. Incuie portbagajul și pune cheile 
în buzunar. 

Cerul e întunecat, dar stelele au pălit. Mai e doar un sfert de 
oră până în zori. 

Un atât de mare complex de apartamente cu grădină trebuie 
să aibă cel puţin trei spălătorii comune, așa că începe să caute 
una. Peste câteva minute găsește un semn care-l îndrumă spre 
clădirea de recreere, spre piscină, spre biroul de închirieri și 
spre cea mai apropiată spălătorie. Aleile care leagă clădirile 
șerpuiesc prin curți mari și plăcute, pe sub lauri răsfiraţi și lămpi 
vechi cu o patină gri verzuie. Aranjamentul este bine gândit și 
atractiv. Nu i-ar displăcea să locuiască aici. Firește, casa lui din 
Mission Viejo e mult mai atrăgătoare și e sigur că fetele și Paige 
sunt atât de atașate de ea, încât n-or să vrea să plece niciodată. 

Spălătoria e încuiată, dar asta nu e o piedică prea mare. 
Administratorul a pus o încuietoare ieftină, nu o yală. Pregătit, 
are la el o carte de credit din portofelul mortului, pe care o trece 
printre ușă și toc. O plimbă în sus, dă peste zar, împinge și ridică 
zarul. 

Înăuntru găsește șase mașini de spălat cu fise, patru 
uscătoare cu abur, un distribuitor plin de cutiuţe cu detergent și 
balsam, o masă mare pe care se pot împături hainele curate și 
două chiuvete adânci. Totul e curat și plăcut, într-o lumină 
fosforescentă. 

Dă jos pelerina și cămașa îngrozitor de murdară. Le face pe 
amândouă ghemotoc și le îndeasă într-un coș mare de gunoi 
dintr-un colț. 

Nu are nicio urmă de glonţ pe piept. Nu-i nevoie să se uite la 
spate ca să știe că rana de la ieșire e și ea vindecată. 

Se spală la subsuori la una dintre chiuvete și se șterge cu 
niște șervete de hârtie din cutia de pe un perete. 

Abia așteaptă să facă un duș fierbinte până să se însereze, în 
baia lui, la el acasă. După ce o să-l dibuiască pe falsul tată și o 
să-l omoare, după ce o să-și recupereze familia, o să aibă vreme 
pentru micile bucurii. Lui Paige o să-i placă să facă dușcu el. 

Dacă e nevoie, ar putea să-și dea jos pantalonii și să-i spele 
într-una dintre mașinile de spălat, cu fise de la proprietarul 
Buick-ul. Dar după ce răzuie cu unghiile mâncarea întărită de pe 


252 


ei și șterge cele câteva pete cu șervetele ude de hârtie, 
rezultatul îl mulțumește. 

Are o surpriză plăcută cu puloverul. Se așteaptă să-i fie mare, 
la fel ca pelerina, dar se pare că mortul nu-l cumpărase pentru 
el. Se potrivește perfect. Culoarea vișinie se asortează cu blugii 
și îi și stă bine. Dacă ar avea o oglindă în cameră, și-ar da 
seama că nu pare doar un om obișnuit, ci destul de respectabil, 
ba chiar prezentabil. 

Afară se crapă de ziuă. 

Păsările matinale ciripesc ușor prin copaci. 

Aerul e dulceag. 

Aruncând cheile de la Buick într-un boschet, abandonând 
mașina și mortul din ea, o ia vioi spre cel mai apropiat garaj și 
încearcă sistematic ușile mașinilor parcate sub acoperișul 
îmbrăcat în iederă. Tocmai când să creadă că toate sunt 
încuiate, o Toyota Camry se dovedește a fi deschisă. 

Se strecoară la volan. Caută sub parasolar după chei. Sub 
scaun. De unde atâta noroc! 

Nu contează. Doar e plin de idei. Înainte să se lumineze cum 
trebuie, face contact direct și pornește iar la drum. 

Mai mult ca sigur că proprietarul Toyotei nu-i va descoperi 
absenţa decât peste câteva ore, când va pleca la serviciu, și se 
va duce repede să reclame furtul. Nicio problemă. Până atunci 
numerele de înmatriculare vor fi la altă mașină, iar Toyota va 
avea alte plăcuţe la vedere. 

Conducând printre dealurile din Laguna Niguel în lumina roz a 
răsăritului, se simte înviorat. Cerul de dimineaţă nu e decât un 
albastru șters, dar aglomerările mari de nori zdrențuiţi sunt 
brăzdate de un roz luminos. 

Este prima zi din decembrie. Ziua întâi. O ia de la capăt. De 
acum înainte totul va merge cum va vrea el, pentru că nu își va 
mai subestima inamicul. 

Înainte să-l omoare pe falsul tată îi va scoate ticălosului ochii 
ca răzbunare pentru rănile pe care le-a îndurat. Le va cere 
fetelor să privească, căci asta va fi o lecţie importantă, o dovadă 
că tatăl impostor nu poate învinge până la urmă și că adevăratul 
lor tată este bărbatul căruia, dacă nu i te supui, riști să fii aspru 
pedepsit. 


e CINCI e 


1: 


Curând după răsăritul soarelui, Marty le trezi pe Charlotte și 
pe Emily. 

— Mergeţi să faceți duș și să-i dăm drumul, domnișoarelor. 
Sunt multe de făcut acum dimineaţa. 

Emily se trezi imediat. leși repede de sub așternuturi și se 
ridică în pat în pijamaua ei galbenă, ajungându-i astfel aproape 
la nivelul ochilor. Ceru o îmbrăţișare și un sărut de bună- 
dimineața. 

— Am visat minunat astă-noapte. 

— Dă-mi voie să ghicesc. Ai visat că ești destul de mare să fii 
prietena lui Tom Cruise, să conduci mașini sport, să fumezi 
trabuce, să te îmbeţi și să vomiti. 

— Prostii, spuse ea. Am visat că pentru micul dejun te-ai dus 
la distribuitorul de afară și ne-ai luat dulciuri. 

— Îmi pare rău, dar nu a fost un vis premonitoriu. 

— Tati, nu fi un scriitor care folosește cuvinte mari. 

— Vreau să spun că visul tău nu o să se adeverească. 

— Ei, știu asta, replică ea. Tu și mami aţi face zdum dacă am 
mânca dulciuri la micul dejun. 

— Bum, nu zdum. 

— Contează? se încruntă ea. 

— Nu, nu cred. Zdum, bum, cum spui tu. 

Emily îi fugi din braţe și sări din pat. 

— Mă duc la oliţă, anunţă ea. 

— E un început. Apoi fă un duș, spală-te pe dinţi și îmbracă-te. 

Ca de obicei, Charlotte se trezea mai greu. In timp ce Emily 
închidea ușa de la baie, Charlotte abia reușise să dea la o parte 
păturile și să se așeze pe marginea patului. Își privea încruntată 
picioarele goale. 

— Le spune „degete”, spuse Marty, așezându-se lângă ea. 

— Mmmm, mormăi ea. 

— Ai nevoie de ele ca să umpli capetele șosetelor. 

Fetița căscă. 

254 


— O să ai și mai multă nevoie de ele dacă o să te faci 
balerină. Totuși, pentru multe alte profesii, nu sunt absolut 
necesare. Așa că dacă n-o să te faci balerină, atunci le poți 
elimina prin operaţie, doar pe cele mari, sau pe toate zece, 
numai tu decizi. 

Charlotte ridică capul într-o parte și îi aruncă o privire ce voia 
să zică: tati e drăguţ, așa că hai să-i cântăm în strună. 

— Cred că o să le păstrez. 

— Cum vrei, spuse el și o sărută pe frunte. 

— Parcă am păr pe dinţi. Și pe limbă, se plânse ea. 

— Poate ai mâncat o pisică azi noapte. 

Era destul de trează ca să chicotească. 

În baie se auzi apa trasă și o secundă mai târziu se deschise 
ușa. 

— Charlotte, vrei să stai singură pe oliţă, sau pot să fac duș 
acum? 

— Dă-i drumul și fă duș, miroși, răspunse Charlotte. 

— A, da? Ei bine, tu puţi. 

— Tu muţi nasul. 

— Asta pentru că așa vreau, replică Emily, poate fiindcă nu 
reuși să găsească un răspuns pentru „a muta nasul”. 

— Graţioasele mele fetițe, niște domnișoare. 

În timp ce Emily dispărea din nou în baie și începea să umble 
la robinetele de la duș, Charlotte spuse: 

— Tre’ să scot chestia asta de pe dinți. 

Se ridică și merse să deschidă ușa. 

— Tati, trebuie să mergem la școală astăzi? îl întrebă ea pe 
Marty din prag. 

— Azi nu. 

— Așa mă gândeam și eu. Mâine? întrebă ea, ezitând. 

— Nu știu, iubire. Probabil că nu. 

— O să mai mergem vreodată la școală? spuse ea, după încă 
un moment de ezitare. 

— Ei, bineînţeles. 

Îl fixă mult timp, apoi dădu din cap și intră în baie. 

Întrebarea ei îl tulbură pe Marty. Nu era sigur dacă își imagina 
doar o viață fără școală, așa cum fac mai toţi copiii din când în 
când, sau dacă își exprima o îngrijorare mai adâncă în privinţa 
necazului care le căzuse pe cap. 


Auzise televizorul aprinzându-se în camera cealaltă, în timp 
ce stătea pe marginea patului cu Charlotte, așa că știu că Paige 
era trează. Se ridică să-i spună bună dimineața. 

In timp ce se apropia de ușa dintre camere, Paige îl strigă: 

— Marty, repede, vino să vezi! 

Grăbindu-se în cealaltă cameră, o găsi în fața televizorului. 
Urmărea un program de știri de dimineață. 

— E despre noi, spuse ea. 

Işi recunoscu casa pe ecran. O reporteră stătea în stradă, cu 
spatele la casă și faţa la cameră. 

Marty se puse în genunchi în faţa televizorului și îl dădu mai 
tare. 


„= așa că misterul persistă, iar polițiștii ar dori foarte mult să 
discute cu Martin Stillwater în această dimineață..." 


— Aha, în dimineaţa asta vor să vorbească, spuse el scârbit. 
Paige îi făcu semn să tacă. 


„= O șmecherie iresponsabilă a unui scriitor prea dornic să-și 
dezvolte cariera sau ceva mult mai urât? Acum că laboratorul 
poliției a confirmat că marea cantitate de sânge din locuinţa 
Stillwater este într-adevăr de origine umană, nevoia ca 
autoritățile să răspundă la această intrebare a devenit mai 
imperioasă peste noapte." 


Acesta era sfârșitul materialului. În timp ce reportera își 
prezenta numele împreună cu locul de unde transmitea, Marty 
observă cuvintele în DIRECT din colțul din stânga sus al 
ecranului. Deși cele opt litere fuseseră mereu acolo, nu le 
dăduse imediat importanţa cuvenită. 

— In direct? Nu se trimit reporteri pentru transmisii în direct 
decât dacă povestea e în curs de desfășurare. 

— E în curs de desfășurare, replică Paige. 

Stătea cu mâinile în sân, privind încruntată la televizor. 

Maniacul e încă în libertate pe undeva. 

— Adică în cazul unui jaf care tocmai are loc, sau la o răpire 
de ostatici, când o echipă antitero e gata să ia cu asalt locul. 
Potrivit standardelor TV, asta e ceva plictisitor, nu are acţiune, 
nu e nimeni căruia să-i vâri repede microfonul sub nas, pentru 


256 


privitori e doar o casă goală. Nu e genul de întâmplare pe care 
să o folosească pentru o intervenţie în direct, e prea scumpă și 
nu te ţine cu sufletul la gură. 

Legătura se mutase din nou în studio. Spre surprinderea sa, 
prezentatorul nu era unul minor de la un post din Los Angeles, 
care în mod obișnuit ar fi avut grijă de întregul program de 
dimineaţă, ci o figură foarte cunoscută. 

— Astea sunt pe postul naţional. De când intră o știre despre 
un jaf la jurnalul de pe postul naţional? 

— Ai fost și atacat, replică Paige. 

— Și ce? In vremurile astea, se petrece câte o nelegiuire mai 
mare decât asta la fiecare zece secunde undeva prin ţară. 

— Dar tu ești o celebritate. 

— Sunt pe naiba. 

— Nu ţi-o plăcea, dar ești. 

— Nu sunt chiar atât de celebru, doar cu două bestseller-uri. 
Ştii cât de greu e să ajungi pe postul ăsta la unul din talk-show- 
urile lor, ca invitat? 

Ciocăni cu degetul în fața prezentatorului de pe ecran. 

— Mai greu decât să fii poftit la un dineu oficial la Casa Albă! 
Chiar dacă aș angaja un impresar care să-i vândă și sufletul 
diavolului, tot nu ar reuși să mă bage pe postul ăsta, Paige. Nu 
sunt destul de mare. Sunt un nimeni pentru ei. 

— Și-atunci... ce părere ai? 

Marty se îndreptă spre fereastra cu vedere spre parcare și 
despărţi draperiile. O lumină palidă de soare. Pe autostrada 
coastei Pacificului traficul era constant. Copacii se legănau 
molatic într-o briză mai blândă ca niciodată. 

Nimic nu era ameninţător sau neobișnuit, și totuși peisajul i se 
părea de rău augur. Avea impresia că se uita la o lume care nu-i 
mai era familiară, o lume schimbată în rău. Diferenţele nu erau 
vizibile, mai degrabă subiective decât obiective, percepute de 
suflet mai mult decât de simţuri, și totuși reale. lar întunericul se 
subția din ce în ce mai repede. In curând, priveliștea văzută din 
camera sa ori din oricare alta i se va părea ca zărită prin haloul 
unei navete spaţiale de pe o planetă străină care semăna în linii 
mari cu lumea sa, dar care, sub înfățișarea aceea înșelătoare, 
era mult mai străină și mai potrivnică vieţii. 

— Nu cred, spuse el, că poliţia ar fi terminat testele pentru 
probele de sânge atât de repede în mod obișnuit, și știu că nu e 


257 


o procedură standard să dezvălui cu atâta ușurință presei 
rezultate de laborator. 

Lăsă draperiile să cadă la loc și se întoarse către Paige, care 
se încrunta îngrijorată. 

— Știri pe postul naţional? În direct de la locul faptei? Nu știu 
ce naiba se petrece, Paige, dar e chiar mai ciudat decât 
credeam azi noapte. 

e 

În timp ce Paige făcea duș, Marty trase un scaun în faţa 
televizorului și căută printre programe după alte emisiuni de 
știri. Prinse sfârșitul unei noi relatări despre sine pe un post local 
- și oa treia, completă, pe un canal naţional. 

Încerca să ţină departe paranoia, dar avea impresia clară că 
amândouă relatările sugerau, fără a face acuzaţii, ca pe o 
concluzie, falsitatea celor mărturisite de el poliţiei din Mission 
Viejo, și că adevăratul motiv era fie să vândă mai multe cărți, fie 
ceva mai sumbru și mai bizar decât o carieră. Amândouă 
programele foloseau fotografii din numărul curent al revistei 
People, în care Marty semăna cu un strigoi din filme, cu ochi 
strălucitori, care pândește din întuneric, violent și scos din minţi. 
Și amândouă atrăgeau atenţia asupra celor trei arme care îi 
fuseseră luate de poliţie, de parcă ar fi fost un luptător de la 
periferie, care locuia într-un buncăr plin ochi cu arme și muniţie. 
Spre sfârșitul celui de-al treilea grupaj crezu că se făcea o aluzie 
la faptul că ar fi chiar periculos, deși era un lucru atât de subtil 
sugerat încât se datora mai degrabă vocii și înfățișări 
reporterului decât vreunor cuvinte din comentariu. 

Tulburat, stinse televizorul. 

Privi un timp ecranul gol. Griul monitorului stins se potrivea cu 
starea lui. 

[] 

După ce toată lumea făcuse duș și se îmbrăcase, fetele se 
urcară pe bancheta din spate a BMW-ului și își puseră 
ascultătoare centurile de siguranţă, în timp ce părinții așezau 
bagajele în portbagaj. 

Când Marty trânti capacul și îl încuie, Paige îi spuse încet, ca 
să nu audă Charlotte și Emily: 

— Chiar crezi că trebuie să exagerăm cu asta, e atât de grav? 

— Nu știu. După cum ţi-am spus, mă tot gândesc de când m- 
am trezit, de azi noapte de la trei, și încă nu știu dacă exagerez. 


258 


— Sunt niște lucruri grave, chiar riscante. 

— Doar că... la cât de ciudat este deja totul, cu Celălalt și cu 
tot ce mi-a spus, ce se ascunde în spate e și mai bizar. Mai 
periculos decât un maniac înarmat. Mai ucigător și mai uriaș 
decât asta. Ceva atât de mare, încât ne va strivi dacă încercăm 
să-i stăm în cale. Asta am simţit în toiul nopţii, mi-a fost frică, 
mai teamă chiar decât atunci când îi avea pe copii în mașină. Și 
după tot ce am văzut la televizor acum dimineaţa, sunt și mai 
mult înclinat să-mi urmez instinctul. 

Işi dădea seama că i se citea pe chip groaza amestecată cu o 
doză inconfundabilă de paranoia. Dar nu era alarmist și avea 
încredere că se putea baza pe instinctele sale. Întâmplările 
petrecute îi spulberaseră toate îndoielile în privinţa stării sale 
mintale. 

Voia să dibuiască un inamic, altul decât sosia pe care nu o 
putea dovedi, căci intuia că exista un alt dușman și s-ar fi liniștit 
dacă l-ar fi cunoscut. Mafia, Ku-Klux-Klan-ul, neonaziștii, 
asociaţiile de bancheri ticăloși, consiliul director al vreunui 
mamut internaţional extrem de lacom, generali de dreapta ce 
intenționau să instaureze o dictatură militară, un complot de 
extremiști din Orientul Mijlociu, oameni de știință nebuni, porniţi 
să arunce lumea în aer fiindcă așa voiau, sau Satana însuși în 
toată întunecimea lui - oricare din mișeii obișnuiți din dramele 
de televiziune și din nenumărate romane, indiferent de cât de 
neverosimili și de comerciali erau, ar fi fost de preferat unui 
adversar fără faţă, siluetă sau nume. 

Pierdută pe gânduri, mușcându-și buza de jos, Paige își trecu 
privirea peste copacii mișcaţi de vânt, peste celelalte mașini 
parcate și peste faţada motelului, înainte să-și ridice înapoi 
capul și să privească trei pescăruși care se văitau prin cerul atât 
de albastru și de nepăsător. 

— Ai și tu aceeași impresie, îi spuse el. 

— Da. 

— Apăsătoare. Nu ne urmărește nimeni, dar sentimentul e 
aproape același. 

— Mai mult decât atât, replică ea. Diferit. Lumea s-a schimbat 
- sau felul în care o văd eu. 

— Și cu mine e la fel. 

— Ceva s-a... pierdut. 

Și nu îl vom mai regăsi niciodată, își zise. 


2. 


Ritz-Carlton era un hotel nemaipomenit, de un bun gust 
rafinat, cu multă marmură, granit, obiecte de artă de calitate și 
antichităţi peste tot prin zonele publice. Aranjamentele enorme 
de flori expuse oriunde întorceai privirea erau mai frumoase 
decât orice văzuse Oslett până atunci. Gătit în uniforme 
seducătoare, amabil, prezent peste tot, personalul părea mai 
numeros decât oaspeţii. Una peste alta, îi amintea lui Oslett de 
acasă, de moșia din Connecticut pe care se născuse și crescuse, 
deși conacul familiei era mai mare decât Ritz-Carlton, era 
decorat cu antichităţi doar de muzeu, avea șase servitori pentru 
fiecare membru al familiei și se lăuda cu o pistă de aterizare 
destul de mare să primească elicopterele militare în care 
călătoreau uneori președintele Statelor Unite și însoțitorii lui. 

Apartamentul cu două dormitoare și un living spaţios în care 
erau cazaţi Oslett și Clocker oferea toate facilităţile, de la un bar 
plin până la cabine de duș din marmură atât de spaţioase, încât 
un oaspete balerin ar fi putut exersa sărituri în timpul spălării de 
dimineaţă. Prosoapele nu erau de la firma Pratesi, așa cum erau 
cele pe care le folosise toată viaţa, dar erau dintr-un bumbac 
egiptean bun, moi și absorbante. 

Marţi dimineaţă la 7:50 Oslett era îmbrăcat cu o cămașă albă 
de bumbac cu nasturi din os de balenă, marca Theophilus 
Shirtmakers din Londra, un blazer de cașmir bleumarin croit cu 
mare atenţie pentru detalii de croitorul său personal din Roma, 
pantaloni din stofă de lână, botine negre (un amănunt excentric) 
confecționate manual de un cizmar italian ce locuia în Paris și o 
cravată lată în dungi bleumarin, maro și aurii. Culoarea batistei 
de mătase din buzunar se asorta perfect cu auriul de la cravată. 

Gătit astfel, cu moralul ridicat de perfecțiunea croielii, se duse 
să-l caute pe Clocker. Nu dorea compania uriașului; prefera 
doar, pentru liniștea sa, să știe tot timpul cu ce se ocupa. Nutrea 
speranţa ca într-una din zile să-l găsească pe Clocker mort, 
doborât de un infarct serios, o hemoragie cerebrală, sau o rază 
ucigașă extraterestră de genul celor despre care tot citea 
uriașul. 

Clocker stătea într-un scaun de grădină pe balconul de la 
living, ignorând o priveliște tulburătoare asupra Pacificului, cu 


260 


nasul cufundat în ultimul capitol din Gineco/ogii cameleonici din 
galaxia întunecată, sau aşa ceva. Purta aceeași pălărie cu pană 
de rață, o haină sport din tweed și pantofi Hush Puppies, deși 
avea o pereche nouă de șosete roșii, alți pantaloni și o cămașă 
albă curată. Işi pusese altă vestă arlechin, cu un model diferit, 
colorată în albastru, roz, galben și gri. Deși nu avea cravată, prin 
gulerul deschis al cămășii îi ieșea atâta păr negru, încât la prima 
privire părea să poarte eșarfă. 

După ce nu răspunse la primul „bună dimineaţa” al lui Oslett, 
Clocker reacţionă la repetarea acelor cuvinte cu salutul pe care-l 
foloseau între ele personajele din Star Trek, încă absorbit de 
carte. Dacă ar fi avut o drujbă sau un topor, Oslett i-ar fi retezat 
mâna din încheietură și ar fi aruncat-o în ocean. Se întrebă dacă 
prin room-service se putea trimite un instrument ascuţit potrivit 
din colecţia de la bucătărie a bucătarului șef. 

Ziua era călduţă. Cerul albastru și brizele blânde erau o 
schimbare bine venită după frigul din noaptea trecută. 

La opt fix - tocmai la timp pentru ca Oslett să nu 
înnebunească de la ţipetele jalnice ale pescărușilor, de la 
rostogolitul tranchilizant al valurilor și de la râsetele slabe are 
surferilor matinali care vâsleau în larg pe plăci - reprezentantul 
Reţelei veni să-i pună la curent cu ce mai era nou. Era un tip cu 
totul diferit de cel masiv care îi condusese de la aeroport la 
hotelul Ritz-Carlton cu câteva ore mai devreme. Costum Savile 
Row. Cravată lată. Sandale bune, marca Baily. Lui Oslett îi era 
de ajuns o privire ca să fie sigur că nu avea nicio haină pe care 
să fie imprimată vreo fotografie a Madonnei cu sânii goi. 

Spuse că îl cheamă Peter Waxhill, și probabil că spunea 
adevărul. Era destul de important în organizaţie ca să cunoască 
numele adevărate ale lui Oslett și Clocker - deși îi înregistrase la 
hotel drept John Galbraith și John Maynard Keynes - așa că nu 
avea niciun motiv să îl ascundă pe al lui. 

Waxhill părea să aibă vreo patruzeci de ani, cu zece mai puţin 
decât Oslett, dar părul tuns cu mașina de la tâmple era grizonat. 
La un metru optzeci era destul de înalt, dar nu exagerat; era 
slab dar în formă, arătos, dar nu să sară în ochi, sociabil dar nu 
familiar. Se comporta nu doar de parcă ar fi fost diplomat de 
zeci de ani, ci ca și cum ar fi fost construit genetic pentru 
această carieră. 


După ce se prezentă și făcu comentarii asupra vremii, Waxhill 
spuse: 

— Mi-am permis să mă interesez la room-service dacă aţi luat 
micul dejun, și cum mi-au răspuns că nu, mi-e teamă că mi-am 
mai permis să comand pentru toți trei, așa că putem mânca și 
discuta în același timp. Sper că nu vă deranjează. 

— Deloc, răspunse Oslett, impresionat de curtoazia și 
eficienţa bărbatului. 

Abia rosti aceste cuvinte, că se auzi soneria de la apartament 
și Waxhill lăsă să intre doi chelneri care împingeau un cărucior 
de servit acoperit cu o față de masă albă și plin de farfurii. In 
mijlocul livingului, chelnerii ridicară niște aripi ascunse ale 
căruciorului, transformându-l într-o masă rotundă și aranjară 
platouri, farfurii late, șervete, cești, farfurioare, pahare și 
tacâmuri cu graţia și viteza cu care magicienii mișcau cărțile de 
joc. Amândoi dădură la iveală o mulţime de vase de servit din 
compartimentele fără fund de sub masă, și micul dejun apăru ca 
din senin: omletă cu ardei iuți, şuncă, cârnăciori, somon, pâine 
prăjită, croissante, căpșuni de seră, zahăr ars și cupe mici cu 
cremă, suc proaspăt de portocale și un termos argintat cu cafea. 

Waxhill îi felicită pe chelneri, le mulţumi, le dădu bacșiș și 
semnă nota de plată, nestând o clipă locului, dându-le înapoi 
nota de room-service și stiloul hotelului în clipa în care treceau 
pragul spre hol. 

După ce Waxhill închise ușa și se întoarse la masă, Oslett 
spuse: 

— Harvard sau Yale? 

— Yale, dumneata? 

— Princeton. Apoi Harvard. 

— În cazul meu, Yale și apoi Oxford. 

— Președintele a fost la Oxford, sublinie Oslett. 

— Într-adevăr? spuse Waxhill, ridicând din sprânceană și 
prefăcându-se că era o noutate. Ei, știți, Oxford nu piere. 

Terminând, după cum se părea, ultimul capitol din Planeta 
paraziților gastrointestinali, Karl Clocker veni înăuntru din 
balcon, un lucru extrem de jenant pentru Oslett. Waxhill se lăsă 
prezentat trekerului, îi strânse mâna și nu dădu niciun semn că 
s-ar îneca de scârbă sau de râs. 

Traseră trei scaune cu spătarul drept și se așezară la masă. 
Clocker nu-și scoase pălăria. 


262 


În timp ce se serveau de pe platouri, Waxhill spuse: 

— Astă noapte am aflat câteva informaţii interesante despre 
Martin Stillwater, dintre care cea mai importantă e în legătura 
cu spitalizarea fiicei celei mai mari acum cinci ani. 

— Ce avea? întrebă Oslett. 

— La început nu și-au dat seama. După simptome, au 
suspectat un cancer. Charlotte - ea e fiica, avea patru ani la 
vremea respectivă - a fost într-o stare de critică pentru o vreme, 
dar în cele din urmă s-a dovedit a fi un dezechilibru în 
compoziţia chimică a sângelui, ceva benign. 

— Bravo ei, spuse Oslett, deși nu-i păsa dacă fiica lui 
Stillwater supravieţuise sau nu. 

— Da, replică Waxhill, dar când s-a simţit mai rău, când 
doctorii înclinau spre un diagnostic mai grav, tatălui și mamei li 
s-au luat probe de măduvă. Aceasta se extrage cu un ac special 
de aspirație. 

— Pare dureros. 

— Fără îndoială. Doctorii au cerut probe ca să decidă care 
părinte ar fi cel mai bun donator în cazul în care era nevoie de 
un transplant de măduvă. Măduva lui Charlotte producea puţin 
sânge proaspăt, și erau semne că infecția împiedica în formarea 
de celule ale sângelui. 

Oslett gustă din ouă. Erau cu busuioc și aveau un gust 
minunat. 

— Nu reușesc să înțeleg ce legătură ar putea avea boala lui 
Charlotte cu problema noastră de acum. 

După o pauză studiată, Waxhill răspunse: 

— A fost internată la Cedars-Sinai în Los Angeles. 

Oslett îngheță o secundă cu furculița plină cu omletă în mână. 

— Acum cinci ani, adăugă Waxhill ca să accentueze. 

— În ce lună? 

— Decembrie. 

— În ce zi a donat Stillwater proba de măduvă? 

— Pe șaisprezece. Pe șaisprezece decembrie. 

— La naiba. Dar am avut și o probă de sânge, o rezervă... 

— Stillwater a dat și probe de sânge. Una dintre ele a fost 
probabil pusă împreună cu proba de măduvă pentru laborator. 

Oslett duse furculița până la gură. Mestecă, înghiţi și spuse: 

— Cum au putut oamenii noștri da greș într-un asemenea hal? 


263 


— Probabil că nu vom afla niciodată. În orice caz, „cum” nu 
contează atât de mult cât faptul că au greșit și că trebuie să ne 
descurcăm. 

— Deci nu am început niciodată acolo unde credeam. 

— Sau cu cine credeam, reformulă Waxhill. 

Clocker dădea pe gât ca un cal fără raniţă. Lui Oslett îi venea 
să arunce un șervet peste capul uriașului ca să-l scutească pe 
Waxhill de priveliștea neplăcută a unui mestecat atât de 
energic. Bine măcar că nu întrerupsese încă discuţia prin 
comentarii enigmatice. 

— Excelent somon, spuse Waxhill. 

— Trebuie să gust, replică Oslett. 

După ce sorbi niște suc de portocale și își șterse gura cu 
șervetul, Waxhill spuse: 

— Cât despre felul cum a știut Alfie al tău de existenţa lui 
Stillwater și cum a reușit să îl găsească... în prezent avem două 
teorii. 

Oslett observă că folosește „Alfie al tău” în loc de „Alfie al 
nostru”, ceea ce putea să nu însemne nimic - sau putea arăta 
că se încerca deja să i se pună vina în cârcă în ciuda faptului 
clar că nenorocirea era cauza directă a unor proceduri medicale 
neglijente și nu avea nimic de-a face cu felul în care fusese 
tratat băiatul în timpul celor paisprezece luni de activitate. 

— În primul rând, spuse Waxhill, o parte crede că Alfie trebuie 
să fi dat peste vreo carte cu poza lui Stillwater pe copertă. 

— Nu se poate să fie așa de simplu. 

— Sunt de acord. Deși, bineînţeles, paragraful cu datele 
despre autor de pe coperta ultimelor cărţi ale sale spune că 
locuiește în Mission Viejo, lucru după care Alfie s-ar fi putut 
ghida. 

— Oricine, după ce vede o poză cu un geamăn identic pe care 
n-a știut niciodată că îl are, ar fi destul de curios să facă niște 
cercetări - cu excepţia lui Alfie. În timp ce o persoană obișnuită 
are libertatea să facă un asemenea lucru, Alfie nu are. Este 
armat cu grijă. 

— Țintit ca un glonţ. 

— Exact. A întrerupt antrenamentul aici, ceea ce presupune o 
traumă imensă. La naiba, e mai mult decât antrenament, ăsta e 
un eufemism. E vorba de îndoctrinare, de spălare de creier... 

— E programat. 


264 


— Da. Programat. Este imediat după o mașină și simpla 
vedere a unei fotografii cu Stillwater nu l-ar scoate de sub 
control, așa cum nici computerul din biroul tău n-ar începe să 
producă spermă și nu i-ar crește păr pe spate doar pentru că ai 
scanat o poză cu Marlyn Monroe pe hard discul lui. 

— Imi place analogia, râse Waxhill. Cred că am s-o folosesc ca 
să schimb niște păreri, deși am să ţi-o atribui ţie, bineînţeles. 

Oslett fu încântat de aprobarea lui Waxhill. 

— Nemaipomenită şuncă, spuse Waxhill. 

— Da, nu-i așa? 

Clocker mânca mai departe. 

— Al doilea și cel mai mic grup, continuă Waxhill, propune o 
ipoteză mai exotică - dar, cel puţin după mine, mai credibilă -, și 
anume că Alfie are o abilitate ascunsă pe care nu am știut-o și 
pe care nu o poate înţelege și controla pe deplin nici el. 

— O abilitate ascunsă? 

— Poate percepții psihice rudimentare. Foarte primitive... dar 
destul de puternice să facă o legătură între el și Stillwater, să-i 
atragă atenţia datorită... ei bine, datorită a ceea ce au în 
comun. 

— Nu e puţin exagerat? 

Waxhill zâmbi și încuviinţă din cap. 

— Recunosc că sună a Star Trek... 

Oslett se încordă și-i aruncă o privire lui Clocker, dar ochii 
uriașului nu se mișcară de la muntele de mâncare din farfurie. 

— ... deși întregul proiect miroase a fantastic, nu-i așa? trase 
Waxhill concluzia. 

— Cred că da, fu de acord Oslett. 

— Ideea este că inginerii genetici i-au dat lui Alfie niște 
abilităţi de-a dreptul excepţionale. Intenţionat. Așa că nu pare 
posibil să-i fi dat fără voie și fără să-și dea seama alte calităţi 
supraumane? 

— Chiar și calităţi inumane, completă Clocker. 

— Ei, bine, tocmai mi-ai arătat un mod mai neplăcut de a privi 
problema, spuse Waxhill, privindu-l grav pe Karl Clocker, și 
poate chiar o perspectivă mai dreaptă. Vreo conexiune 
paranormală, vreo legătură cerebrală ciudată, spuse el 
întorcându-se spre Oslett, ar fi putut să dea peste cap starea lui 
Alfie, să-i fi șters programul sau să-l facă să-l nesocotească. 


— Băiatul nostru era în Kansas City, iar Stillwater era în 
California de Sud, pentru Dumnezeu. 

— O emisiune TV se transmite la nesfârșit până la capătul 
universului, spuse Waxhill, ridicând din umeri. Lansează o undă 
laser de la Chicago spre limita îndepărtată a galaxiei, și lumina 
respectivă va ajunge cândva acolo, peste mii de ani, după ce 
Chicago va fi praf și pulbere - dar ea va continua să meargă. 
Așa că poate distanţa nu contează nici atunci când ai de-a face 
cu unde psihice, sau ce l-o fi legat pe Alfie de scriitorul ăsta. 

Lui Oslett îi pierise pofta. 

Clocker părea să o fi găsit și să și-o fi însușit, pe lângă a lui. 

Arătând spre coșul cu croissante, Waxhill spuse: 

— Sunt nemaipomenite - și dacă nu ţi-ai dat seama cumva, 
sunt de două feluri, unele simple, altele cu cremă de migdale. 

— Croissantele cu cremă de migdale sunt preferatele mele, 
spuse Oslett, dar nu se întinse să ia. 

— Cele mai bune croissante din lume, spuse Waxhill. 

— ... sunt la Paris, interveni Oslett, într-o cafenea veche la 
mai puţin de o stradă de... 

— ... Champs Elysées, termină Waxhill, surprinzându-l pe 
Oslett. 

— Proprietarul, Alphonse... 

— ... şi soţia sa, Mireille... 

— ... sunt niște genii culinare și gazde fără egal. 

— Nişte oameni minunati, aprobă Oslett. 

Își zâmbiră. 

Clocker mai luă niște cârnaţi, iar lui Oslett îi veni să-i dea una 
peste pălăria aia stupidă. 

— Dacă e vreo șansă ca băiatul nostru să aibă puteri 
deosebite, oricât de slabe, lucru pe care nu l-am intenţionat 
niciodată, spuse Waxhill, atunci trebuie să avem în vedere 
posibilitatea ca unele calităţi pe care am intentionat să i le dăm 
să nu fi ieșit chiar așa cum ne gândeam. 

— Mă tem că nu te pot urmări, spuse Oslett. 

— Mă refer în esenţă la sex. 

— Nu îl interesează, replică Oslett surprins. 

— Suntem siguri de asta, nu-i așa? 

— În aparență e bărbat, bineînţeles, dar e impotent. 

Waxhill nu spuse nimic. 

— A fost creat impotent, sublinie Oslett. 


266 


— Un bărbat poate fi impotent, și totuși foarte interesat de 
sex. Într-adevăr, se pot aduce multe argumente că însăși 
neputința sa de a ajunge la erecţie îl frustrează, și că această 
frustrare îl determină să fie obsedat de sex, un lucru pe care nu 
îl poate face. 

Oslett clătinase din cap tot timpul cât vorbise Waxhill. 

— Nu. Din nou, nu e așa de simplu. Nu e numai impotent. A 
fost supus sute de ore la ședințe psihiatrice menite să elimine 
interesul pentru sex, uneori sub hipnoză, alteori sub influența 
drogurilor care fac subconștientul sensibil la orice sugestii, iar 
alteori prin doze de mesaje subliminale de realitate virtuală 
administrate în timpul somnului sub sedative. Pentru acest 
băiat, diferenţa esenţială între bărbat și femeie stă în felul de a 
se îmbrăca. 

Neimpresionat de argumentul lui Oslett și întinzând dulceaţă 
de portocale pe o felie de pâine prăjită, Waxhill spuse: 

— Spălarea de creier, chiar și cea mai sofisticată, poate da 
greș. Ești de acord cu asta? 

— Da, dar cu un pacient obișnuit apar probleme, fiindcă 
trebuie să te opui unei experienţe de o viaţă și să instalezi un 
nou punct de vedere sau o memorie falsă. Numai că Alfie a fost 
altfel. Era o placă goală, o frumoasă placă goală, așa că nu 
exista nicio rezistenţă la niciun fel de atitudine, amintiri sau 
sentimente pe care le-am îndesat în capul lui gol. Nu era nimic 
în mintea lui ca să trebuiască să-l spă/lăm înainte. 

— Poate controlul creierului a eșuat cu Alfie tocmai pentru că 
am fost atât de siguri că nu există nicio urmă. 

— Mintea este propriul control, spuse Clocker. 

Waxhill îi aruncă o privire ciudată. 

— Nu cred că a eșuat, insistă Clocker. În orice caz, rămâne de 
rezolvat mica problemă a impotenței lui. 

Waxhill mestecă, înghiţi alene o mușcătură de pâine prăjită, 
iar apoi luă câteva guri de cafea. 

— Poate corpul lui a compensat cumva. 

— Poftim? 

— Corpul lui nemaipomenit cu puteri supraomenești de 
recuperare. 

Oslett tresări de parcă ideea îl străpunsese ca un ac. 

— Stai puţin. Rănile i se vindecă nemaipomenit de repede, de 
acord. Împunsături, tăieturi, oase rupte. Odată rănit, corpul 


267 


poate să revină la starea de la început, așa cum a fost conceput, 
într-un timp extraordinar de scurt. Dar aici e cheia. Starea de /a 
început, așa cum a fost conceput. Nu poate începe să se refacă 
la orice nivel esenţial, nu poate deveni un mutant, pentru 
Dumnezeu. 

— Suntem siguri de asta, nu-i așa? 

— Da! 

— De ce? 

— Păi... pentru că... altfel... e de neconceput. 

— Închipuiţi-vă, spuse Waxhill, că Alfie e impotent. Și 
interesat de sex. Băiatul a fost proiectat să aibă un potenţial 
imens pentru violenţă, să fie o mașină organică de ucis, fără 
remușcări sau procese de conștiință, capabilă de orice violenţă. 
Imaginaţi-vă acea bestialitate cuplată cu o atracţie spre sex, și 
luați acum în calcul felul cum compulsiile sexuale și impulsurile 
spre violenţă se influenţează și se amplifică atunci când nu sunt 
temperate de un spirit civilizat și moral. 

Oslett puse deoparte farfuria. Priveliștea mâncării începea să 
îi provoace greață. 

— S-a avut în vedere. De asta s-au luat atât de multe 
precauţii. 

— Ca în cazul Hindenburg. 

Ca în cazul Titanicului, își zise Oslett sumbru. 

Waxhill puse și el farfuria deoparte și își împreună mâinile în 
jurul ceștii de cafea. 

— Deci, acum, Alfie l-a găsit pe Stillwater și vrea familia 
scriitorului. Acum e un bărbat întreg, cel puţin din punct de 
vedere fizic, iar gândurile la sex duc probabil la planuri de 
procreere. O soţie. Copii. Dumnezeu știe ce înţelegere ciudată și 
ameţită are despre sensul și scopul unei familii. Dar iată o 
familie gata făcută. O vrea. O vrea cu disperare. Evident, are 
sentimentul că îi aparţine. 


3. 


Banca avea ore suplimentare ca parte a politicii ei de 
concurenţă. Marty și Paige intenționau să fie la ușă, cu Charlotte 
și Emily, când directorul urma să deschidă, marţi dimineaţă la 
ora opt. 


268 


Nu le plăcea să se întoarcă în Mission Viejo, dar simţea că vor 
putea să-și efectueze tranzacţiile cu mai puţină dificultate chiar 
la filiala unde își aveau conturile. Erau la numai opt sau nouă 
străzi de casa lor. Mulţi dintre funcţionari îi vor recunoaște ca 
fiind Marty și Paige. 

Banca se afla într-o clădire izolată de cărămidă în colţul nord 
vestic al parcării complexului comercial frumos încadrat și 
umbrit de pini, flancat pe două părţi de străzi și pe celelalte de 
loturi asfaltate. La capătul îndepărtat al parcării, către sud și est, 
era un grup de clădiri în formă de L care adăposteau treizeci, 
patruzeci de firme, inclusiv un magazin universal. 

Marty parcă în partea din sud. Scurtul drum de la BMW până 
la ușa băncii, împreună cu Paige și copiii, era doborâtor pentru 
că trebuise să-și lase armele la mașină. Se simțea vulnerabil. 

Nu își putea imagina niciun mod în care să poată introduce pe 
ascuns o armă cu ei, chiar și un model compact ca Mossbergul. 
Nu voia să riște să ţină Beretta sub jacheta de schi pentru că nu 
știa sigur dacă sistemele de securitate ale băncii aveau și 
posibilitatea de a detecta vreo armă ascunsă asupra celor care 
intrau pe ușă. Dacă vreun funcţionar îl lua drept spărgător, și 
polițiștii erau chemaţi de o alarmă silenţioasă, aceștia nu i-ar fi 
acordat prezumția de nevinovăție - având în vedere reputaţia 
pe care o dobândise după noaptea trecută. 

In timp ce Marty se ducea direct la ghișeul unuia dintre 
funcţionari, Paige le duse pe Charlotte și pe Emily la unul din 
capetele încăperii uriașe, unde erau două canapele scurte și 
două fotolii, acolo unde proprietarii așteptau când aveau 
întâlniri cu agenţii de împrumut. Banca nu era un templu al 
banilor tapetat cu marmură, coloane dorice masive și acoperiș 
cu bolți, ci dimpotrivă, un spaţiu mic, cu un plafon din plăci 
acustice și un covor verde pentru toate anotimpurile. Deși Paige 
și copiii erau la numai doi metri de el, și îi putea vedea foarte 
bine oricând voia să se uite în direcţia lor, nu-i plăcea că trebuia 
să se despartă de ei nici chiar pentru atât. 

La ghișeu era o tânără - Lorraine Arakadian, după cum scria 
pe plăcuţa de la geam - care, din cauza ochelarilor rotunzi ca 
niște carapace de ţestoasă, semăna cu o bufniță. Când Marty îi 
spuse să dorea să retragă șaptezeci de mii de dolari din contul 
lor de economii - care avea o balanţă de mai mult de șaptezeci 
și patru - înțelese greșit, crezând că Marty voia să transfere 


269 


suma respectivă în cecuri. După ce îi dădu formularul pentru 
tranzacţie, el o corectă și ceru, dacă se putea, întreaga sumă în 
bancnote de o sută de dolari. 

— Aha. Înţeleg, spuse ea. Păi... asta e o tranzacţie mai mare 
decât pot eu autoriza, domnule. Trebuie să am permisiunea 
funcţionarului-șef sau a directorului-adjunct. 

— Bineînţeles, răspunse el nepăsător, de parcă scotea sume 
mari de bani în fiecare săptămână. Inţeleg. 

Funcţionara se duse la capătul compartimentului lung al 
funcţionarilor ca să discute cu o femeie mai în vârstă care se 
uita prin niște documente dintr-un sertar al unui dulap mare cu 
dosare. Marty o recunoscu - Elaine Higgens, directoarea 
adjunctă. Doamna Higgens și Lorraine Arakadian îl priviră pe 
Marty, apoi se consultară din nou. 

În timp ce le aștepta, Marty supraveghea amândouă intrările 
în hol, prin sud și prin est, încercând să pară nonșalant, deși se 
aștepta ca Celălalt să intre printr-o ușă în orice moment, de data 
asta înarmat cu o pușcă Uzi. 

Imaginaţia de scriitor. Poate că până la urmă nu era un 
blestem. Cel puţin, nu în întregime. Poate că uneori era un 
mijloc de supraviețuire. Un lucru era sigur: nici chiar cel mai 
imaginativ scriitor nu putea păstra ușor legătura cu realitatea în 
vremurile respective. 

e 

Îi ia mai mult decât se așteaptă să găsească niște plăcuțe pe 
care să le schimbe cu cele de la Toyota furată. A dormit prea 
mult și s-a lungit cu aranjatul. Acum toată lumea se trezește, iar 
el nu are avantajul întunericului nopţii care i-ar permite să 
schimbe ușor numerele. Condominiumurile mari cu grădini, 
garaje umbroase și o mulțime de mașini sunt locul ideal pentru 
cumpărăturile lui, dar, în timp ce le încearcă una după alta, 
descoperă prea mulţi locatari afară și prin jur, în drum spre 
serviciu. 

În cele din urmă, căutarea precaută îi e răsplătită în parcarea 
din spatele unei biserici. Tocmai se desfășoară o slujbă de 
dimineaţă. Se aude muzica de orgă. Enoriașii au lăsat afară 
paisprezece mașini din care poate alege, nu e mult pentru 
Dumnezeu, dar destul pentru ce vrea el. 


Lasă să meargă motorul Toyotei, în timp ce se uită după o 
mașină în care proprietarul să fi lăsat cheile. In cea de-a treia, 
un Pontiac verde, un set de chei se leagănă în contact. 

Descuie portbagajul Pontiacului, sperând să aibă cel puţin o 
trusă de urgenţă cu o şurubelniţă. Cum la Toyota făcuse contact 
direct, nu avea cheile de la portbagaj. Are iar noroc: o trusă 
completă cu semnalizatoare, obiecte de prim-ajutor și un set de 
scule în care sunt și patru șurubelnițe de diverse tipuri. 

Dumnezeu e cu el. 

În câteva minute schimbă numerele Toyotei cu cele de la 
Pontiac. Pune trusa înapoi în portbagajul Pontiacului, iar cheile 
în contact. 

În timp ce merge spre Toyota, orga bisericii înalţă un imn 
necunoscut lui. Nu e de mirare că nu știe numele imnului din 
moment ce nu-și amintește să fi fost la biserică mai mult de trei 
ori. De două ori se dusese ca să-și omoare timpul până se 
deschideau cinematografele. A treia oară urmărise o femeie pe 
care o văzuse pe stradă și cu care i-ar fi plăcut să facă sex și să 
împărtășească intimitatea deosebită a morții. 

Muzica îl atinge. Stă în briza calmă a dimineţii, legănându-se 
visător, cu ochii închiși. Imnul îl tulbură. Poate că are talent 
muzical. Trebuie să afle. Poate că ar fi mai ușor să cânte la un 
instrument decât să scrie romane. 

La sfârșitul cântecului se suie în Toyota și pleacă. 

e 

Marty schimbă fraze amabile cu doamna Higgens când 
aceasta veni cu funcționara. Era clar că nimeni de la bancă nu 
văzuse ştirile despre el, fiindcă niciuna dintre femei nu pomeni 
nimic despre atac. Puloverul său la baza gâtului și cămașa îi 
ascundeau vânătăile din jurul gâtului. Vocea îi era ușor răgușită, 
dar nu destul ca să iște întrebări. 

Doamna Higgens observă că extragerea de numerar pe care 
voia să o facă era neobișnuit de mare, formulându-și în așa fel 
comentariul, încât să-l determine să explice de ce ar risca să se 
plimbe cu o asemenea sumă asupra lui. El fu doar de acord că 
era, într-adevăr, neobișnuit de mare și își exprimă speranţa că 
nu le dădea prea multă bătaie de cap. O politețe perfectă era 
absolut necesară ca să încheie tranzacţia cât mai repede posibil. 

— Nu sunt sigură că o putem onora în întregime în bancnote 
de o sută, spuse doamna Higgens. 


271 


Vorbea încet, discret, deși mai erau doar doi alți clienţi în 
bancă, niciunul dintre ei prin preajmă. 

— Trebuie să verific rezerva de bancnote de această valoare. 

— Câteva de douăzeci, de cincizeci, e în regulă, o asigură 
Marty. Vreau doar să nu fie pachetul prea voluminos. 

Deși atât directoarea adjunctă, cât și funcţionara zâmbeau și 
erau politicoase, Marty le simțea curiozitatea și îngrijorarea. Se 
ocupau de afacerile cu bani, până la urmă, și știau că nu existau 
multe explicaţii legale - și chiar mai puţine logice - pentru 
cineva care se plimbă cu șaptezeci de mii de dolari bani gheaţă 
la el. 

Chiar dacă s-ar fi simţit sigur să o lase pe Paige și pe copii în 
mașină, Marty nu ar fi făcut-o. Prima bănuială care trecea prin 
mintea unui bancher ar fi că banii erau pentru a achita o 
răscumpărare, și, din prudenţă, ar chema poliţia. Cu întreaga 
familie prezentă, răpirea putea ieși din discuţie. 

Funcţionara lui Marty începu să se consulte cu alți funcţionari, 
inventariind toate bancnotele de o sută pe care le aveau prin 
sertare, în timp ce doamna Higgens dispăru prin ușa deschisă a 
încăperii de la capătul compartimentului. 

Le aruncă o privire lui Paige și fetelor. Intrarea dinspre est. 
Din sud. Ceasul. Zâmbind, zâmbind mereu, zâmbind ca un idiot. 

O să ieșim de aici în cincisprezece minute, își spuse el. Poate 
chiar zece. Scăpaţi de aici și plecaţi în siguranţă. 

Unda întunecată îl lovi. 

e 

La un restaurant Denny's merge la toaletă, alege apoi un 
separeu la fereastră și comandă un mic dejun uriaș. 

Chelnerița lui e o brunetă drăguță pe care o cheamă Gayle. 
Face glume pe seama poftei lui. li face avansuri. Se gândește să 
încerce să-i dea o întâlnire. Are un corp frumos și picioare 
subțiri. 

Să facă sex cu Gayle ar însemna să comită adulter, pentru că 
e căsătorit cu Paige. Se întreabă dacă ar mai fi adulter dacă, 
după ce ar face sex cu Gayle, ar ucide-o. 

li lasă un bacșiș mare și se hotărăște să se întoarcă peste o 
săptămână sau două ca să-i ceară o întâlnire. Are nasul cârn și 
buze senzuale. 


Din nou în Toyota, înainte să pornească mașina, închide ochii, 
își limpezește mintea și își închipuie că e un magnet, la fel ca 
falsul tată, doi poli opuși. Caută unda de atracţie. 

De data asta e tras spre orbita celuilalt mai repede decât în 
toiul nopţii când încercase să stabilească o legătură, iar forța de 
atracţie e mult mai mare decât înainte. Într-adevăr, unda e atât 
de puternică, atât de bruscă, încât mormăie de uimire și se 
agaţă de volan, ca și cum ar fi în pericol de a fi smuls prin 
parbriz și catapultat ca un glonț drept spre inima falsului tată. 

Inamicul e imediat conștient de atac. E speriat, ameninţat. 

Spre est. 

Și spre sud. 

Așa va ajunge din nou în direcția orășelului Mission Viejo, deși 
se îndoiește că impostorul s-a simţit în destulă siguranţă ca să 
se întoarcă deja acasă. 

e 

Un val de presiune ca după o explozie puternică pătrunse în 
Marty și aproape că îl dărâmă din picioare. Își încleștă 
amândouă mâinile de ghișeu în faţa geamului funcţionarei, ca să 
și menţină echilibrul. Se sprijini de masă, agățându-se de ea. 

Senzaţia era în întregime subiectivă. Aerul părea comprimat, 
gata să se lichefieze, dar nimic nu se dezintegra, nu crăpa, nu 
se prăbușea. Se părea că era singurul afectat. 

După șocul iniţial al undei, Marty se simţi ca îngropat sub o 
avalanșă. Apăsat sub cantitatea enormă de zăpadă. Fără 
suflare. Paralizat. Înfrigurat. 

Se aștepta să fi pălit ca ceara. Era sigur că nu ar fi putut vorbi 
dacă era întrebat ceva. Dacă s-ar fi întors cineva la geamul 
ghișeului în timp ce era cuprins de criză, groaza ascunsă sub 
înfățișarea lui relaxată ar fi ieșit la iveală. Și-ar da seama că e 
într-o situaţie disperată și s-ar codi să dea atâţia bani unuia care 
e clar fie bolnav, fie cu probleme. 

Se făcea din ce în ce mai frig, când simţi o mângâiere mintală 
din partea aceleași prezenţe fantomatice și răuvoitoare pe care 
o percepuse cu o zi în urmă în garaj, atunci când voise să plece 
la cabinetul doctorului. „Mâna” îngheţată a spiritului fu apăsată 
pe suprafaţa descoperită a creierului său, ca și cum i-ar fi citit 
poziția pipăind datele scrise în Braille pe țesuturile amestecate 
ale cortexului. Înțelegea acum că spiritul era de fapt sosia ale 


273 


cărei puteri fantastice nu se limitau doar la vindecarea pe loc a 
unor răni mortale. 


Rupe legătura magnetică. 

lese din parcarea restaurantului. 

Deschide radioul. Michael Bolton cântă despre dragoste. 

Cântecul e sensibil. E profund impresionat, aproape că îi dau 
lacrimile. Acum că e în sfârșit cineva, acum că are o soție care îl 
așteaptă și doi copii care au nevoie de îndrumarea lui, știe 
sensul și valoarea dragostei. Se întreabă cum a putut trăi atâta 
timp fără ea. 

Merge spre sud. Și spre est. 

II cheamă soarta. 

e 

Dintr-o dată, mâna fantomatică se îndepărtă de Marty. 

Presiunea zdrobitoare se oprise, iar lumea revenise ca prin 
farmec la normal - dacă mai putea exista aşa ceva. 

Se simți ușurat că atacul nu durase decât cinci sau zece 
secunde. Niciunul dintre angajații băncii nu observase că se 
petrecuse ceva cu el. 

Totuși, trebuia să ia banii și să plece de acolo cât mai repede. 
Se uită la Paige și la copiii care stăteau în refugiul de la capătul 
camerei. Își mută privirea îngrijorat spre intrarea dinspre est, 
apoi dinspre sud, și din nou dinspre est. 

Celălalt știa unde erau. Peste câteva minute cel mult, 
misteriosul și implacabilul lor dușman avea să-i ajungă din 
urmă. 


4. 


Omleta rămasă în farfuria lui Oslett căpătă o ușoară nuanță 
gri, în timp ce se răcea și se întărea. Mirosul sărat de șuncă, atât 
de îmbietor mai devreme, îi provoca acum o ușoară greață. 

Uimit de ideea ca Alfie să se fi transformat într-o creatură cu 
dorințe sexuale și cu capacitatea de a le satisface, Oslett era 
totuși hotărât să nu pară îngrijorat, cel puţin nu în fața lui Peter 
Waxhill. 

— Ei, astea nu sunt totuși decât speculaţii. 


274 


— Da, spuse Waxhill, dar verificăm trecutul ca să vedem dacă 
teoria stă în picioare. 

— Care trecut? 

— Rapoartele poliţiei din fiecare oraș în care Alfie a avut 
misiuni în ultimele paisprezece luni. Violuri și crime în timpul 
orelor când nu lucra. 

Lui Oslett i se uscase gura. Inima i se zbătea în piept. 

Nu-i păsa ce se întâmplase cu familia Stillwater. La naiba, 
erau doar niște kKlingonieni. 

La fel, nu-i păsa dacă Reţeaua se prăbușea și dacă ambițiile ei 
mărețe nu se împlineau. Până la urmă, avea să se ivească o 
organizaţie similară și visul avea să se înfiripeze din nou. 

Dar dacă băiatul lor neascultător nu putea fi prins sau oprit, 
se putea ca pata să se împrăștie în familia Oslett, periclitându-i 
bunăstarea și diminuându-i grav puterea politică câteva decenii 
de acum înainte. Mai presus de toate, Drew Oslett cerea 
respect. Cel mai important garant al respectului fusese 
întotdeauna familia, rudele de sânge. Gândul că numele de 
Oslett ar deveni un subiect de bătaie de joc, o ţintă a oprobriului 
public, atacat de toate glumele puerile ale actorilor de 
televiziune, sau că ar deveni subiectul relatărilor jenante din 
ziare, de la New York Times până la National Enquirer, îi 
cutremurau sufletul. 

— Nu te-ai întrebat niciodată, se interesă Waxhill, ce făcea 
băiatul tău în timpul liber, între misiuni? 

— L-am urmărit, bineînţeles, îndeaproape în primele șase 
săptămâni. Se ducea la film, la restaurant, în parcuri, se uita la 
televizor, făcea tot ce fac oamenii ca să omoare timpul - așa 
cum am dorit să se comporte în afara unui mediu controlat. 
Nimic ciudat. Nimic ieșit din comun. În mod sigur, nimic legat de 
femei. 

— Bineînţeles, trebuie să se fi comportat cât putea de bine 
dacă se știa că e supravegheat. 

— Nu știa. Nu avea cum. Nu i-a descoperit niciodată pe 
oamenii care-l supravegheau. Nu se poate. Sunt cei mai buni. 

Oslett își dădu seama că protesta prea mult. Totuși, nu se 
putu opri să nu adauge: 

— Nu se poate. 

— Poate că știa de ei în același mod în care a aflat de Martin 
Stillwater ăsta. Vreo percepţie paranormală. 


275 


Lui Oslett, Waxhill începea să i se pară antipatic. Era de un 
pesimism implacabil. 

Luând termosul și turnând cafea pentru toți trei, Waxhill 
spuse: 

— Chiar dacă se ducea la filme și se uita la televizor - asta nu 
te îngrijora? 

— Uite ce-i, e făcut să fie un asasin perfect. Programat. Fără 
remușcări, fără îndoieli. Greu de prins, și mai greu de omorât. 
lar dacă ceva merge într-adevăr prost, nu poate fi legat de cei 
care îl controlează. Nu știe cine suntem sau de ce vrem ca 
acești oameni să fie eliminaţi, așa că nu poate depune mărturie. 
Dar trebuie să funcţioneze în societate, să nu sară în ochi, să se 
poarte ca un om obișnuit, să facă lucrurile care se fac de obicei 
în timpul liber. Dacă l-am fi pus să stea prin camere de hotel 
holbându-se la pereţi, cameristele ar fi vorbit între ele, s-ar fi 
gândit că e ciudat, l-ar fi ţinut minte. În plus, ce e rău la un film? 

— Influențele culturale. Îl pot schimba. 

— Firea contează, felul în care e construit, nu ce face sâmbăta 
după-amiaza. 

Oslett se lăsă pe spate în scaun, simțindu-se mai apărat, 
reușind să se convingă oarecum pe sine, dacă nu pe Waxhill. 

— Verificaţi trecutul. Dar n-o să găsiți nimic. 

— Poate că am găsit deja. O prostituată din Kansas City. 
Sugrumată într-un motel ieftin peste drum de un bar numit Blue 
Life Lounge. Doi barmani din local au dat poliţiei din Kansas City 
o descriere a bărbatului cu care a plecat. Seamănă cu Alfie. 

Oslett sesizase o legătură bazată pe clasă și pe experiență 
între el și Peter Waxhill. Se gândise chiar și la o posibilă 
prietenie. Acum avea sentimentul jenant că pe Waxhill îl încânta 
să-i aducă toate veștile astea proaste. 

— Unul dintre oamenii noștri de legătură a reușit să obţină 
pentru noi o probă din sperma pe care Departamentul de 
Investigaţii al poliţiei din Kansas City a scos-o din vaginul 
prostituatei. E în drum spre laboratorul nostru din New York. O 
să aflăm dacă e sperma lui Alfie. 

— Nu poate produce spermă. A fost construit... 

— Ei, dacă e a lui, o să aflăm. Avem schema structurii lui 
genetice, o cunoaștem mai bine decât știe Rand McNally lumea. 
Și e unică. Mai individuală decât amprentele. 


Ăștia de la Yale, își zise Oslett. Sunt toţi la fel. Nişte nenorociti 
încrezuți și plini de ei. 

Clocker luă o căpșună între degetul mare și arătător. Se uită 
la ea cu atenţie, ca și cum ar fi avut niște gusturi culinare 
nemaipomenit de mari și nu ar fi mâncat nimic care să nu treacă 
mai întâi de inspecția sa pretențioasă, iar apoi spuse: 

— Dacă Alfie e atras spre Martin Stillwater, atunci trebuie să 
știm unde-l putem găsi pe Stillwater ăsta acum. 

Aruncă întreaga fructă, mare cât o jumătate de lămâie, pe 
limbă și apoi în gură, așa cum înghit broaștele insecte. 

— Noaptea trecută am trimis un om la ei în casă să arunce o 
privire, spuse Waxhill. Sunt semne că au plecat în grabă. Sertare 
de birou lăsate deschise, haine împrăștiate, câteva valize goale 
rămase după ce s-au hotărât să nu le folosească. judecând după 
aparenţe, nu intenţionează să se întoarcă acasă în următoarele 
câteva zile, dar supraveghem locul pentru orice eventualitate. 

— Și nu ai idee unde să-i găsești, spuse Oslett, încântat să-l 
pună pe Waxhill la colţ. 

— Nu știm unde sunt acum, așa e, replică acesta netulburat. 

— Aha. 

— Dar credem că ne putem gândi la un loc de unde am putea 
găsi un fir. Părinţii lui Stillwater locuiesc în Mammoth Lakes. Nu 
are alte rude pe Coasta de Vest și, dacă nu cumva mai e vreun 
prieten apropiat de care nu știm, mai mult ca sigur că își va 
suna părinţii, poate chiar va merge acolo. 

— Dar părinţii soţiei? 

— Când avea șaisprezece ani, tatăl a împușcat-o pe mamă în 
cap și apoi s-a sinucis. 

— Interesant. 

Oslett voia să spună că nu înceta să fie uimit de cât puţin 
preţuia viaţa unui om obișnuit. 

— Interesant, într-adevăr, întări Waxhill, gândindu-se poate la 
altceva decât Oslett. Paige s-a întors de la școală și le-a găsit 
cadavrele. Timp de patru luni a fost îngrijită de o mătușă. Dar 
nu-i plăcea femeia și a înaintat o plângere ca să fie declarată 
legal persoană adultă. 

— La șaisprezece ani? 

— Judecătorul a fost destul de impresionat ca să decidă în 
favoarea ei. Rar, dar se mai întâmplă. 

— Trebuie să fi avut un avocat al naibii de priceput. 


277 


— Cred că da. A studiat legile care se aplicau și cazurile 
precedente, apoi a pledat singură. 

Situaţia devenea tot mai neclară. Chiar și plin de noroc, 
Martin Stillwater îl învinsese pe Alfie, ceea ce însemna că era 
mai bun decât dobitocul din People. Acum se părea că soţia 
avea și ea mai mult noroc decât în mod normal și era și ea un 
posibil adversar redutabil. 

— Ca să-l facem pe Stillwater să ia legătura cu ai lui, ar trebui 
să-i folosim pe membrii reţelei care lucrează în presă să pună 
evenimentele petrecute azi noapte la el acasă pe prima pagină. 

— Așa facem, spuse Peter Waxhill enervant, descriind cu un 
gest al mâinii câteva titluri imaginare. Un autor faimos împușcă 
un intrus. Înșelătorie sau ameninţare reală? Autorul și familia 
dispăruţi. Se ascund de ucigaș sau de investigațiile poliţiei? 
Ceva de genul ăsta. După ce Stillwater vede un ziar sau 
programul de știri, o să-și sune imediat părinţii, căci va ști că au 
urmărit știrile și că sunt îngrijoraţi. 

— Telefonul le-a fost pus sub urmărire? 

— Da. Avem un aparat de identificare a apelurilor montat pe 
fir. În clipa în care se face legătura, vom avea numărul de unde 
sună Stillwater. 

— Ce facem între timp? întrebă Oslett. Stăm pe aici, ne facem 
unghiile și mâncăm căpșune? 

La viteza cu care Clocker înghiţțea căpşune, rezervele 
hotelului ar fi dispărut în curând, iar la puţin timp ar fi fost 
epuizate și recoltele serelor din California și din statele din jur. 

Waxhill își privi ceasul Rolex aurit. 

Drew Oslett încercă să descopere vreun semn de ostentaţie în 
felul în care Waxhill își consultă ceasul scump. l-ar fi plăcut să 
descopere un parvenit stângaci sub masca aceea de sofisticare 
și graţie. 

Dar Waxhill părea să-și privească ceasul de mână la fel cum 
făcea și Oslett cu propriul său Rolex de aur: ca și cum nu ar fost 
altceva decât un Timex luat de la K-Mart. 

— O să plecaţi cu avionul la Mammoth Lakes dimineaţa asta, 
ceva mai încolo. 

— Dar nu putem fi siguri că Stillwater are de gând să apară 
acolo. 

— E o presupunere logică, replică Waxhill. Dacă apare, atunci 
sunt șanse mari ca Alfie să-l urmeze. Vei putea să-l culegi pe 


278 


băiatul nostru. lar dacă Stillwater nu merge acolo, și doar îi sună 
pe scumpii lui mater și pater, puteţi zbura sau merge cu mașina 
în locul de unde sună. 

Nevoind să mai zăbovească de teamă că Waxhill va folosi 
timpul ca să-i mai dea niște vești proaste, Oslett puse șervetul 
pe masă și se împinse în scaun. 

— Să-i dăm drumul. Cu cât băiatul nostru stă mai mult în 
libertate, cu atât cresc șansele ca cineva să-l vadă împreună cu 
Stillwater. Când se va întâmplă asta, poliţia va începe să creadă 
povestea. 

Rămânând pe scaun și ridicându-și ceașca cu cafea, Waxhill 
spuse: 

— Incă ceva. 

Oslett se ridicase. Nu mai avea chef să se așeze pentru că ar 
fi părut că Waxhill era la comandă. De fapt, Waxhill chiar era la 
comandă, dar numai pentru că deţinea informația necesară, nu 
pentru că era în vreun fel superiorul lui Oslett, în grad sau în 
funcţie. In cel mai rău caz, aveau putere egală în organizație; și 
mai mult decât sigur, Oslett avea cea mai mare influenţă. 
Rămase în picioare lângă masă, privindu-l de sus pe absolventul 
de la Yale. 

Deși terminase, în cele din urmă, de mâncat, Clocker rămase 
pe scaun. Oslett nu știa dacă atitudinea partenerului era o 
trădare minoră sau doar un semn că mintea trekerului era 
undeva cu Spock și gaşca lui, prin vreun colț îndepărtat al 
universului. 

După o gură de cafea, Waxhill spuse: 

— Dacă trebuie să-l eliminaţi pe băiat, ar fi regretabil, dar de 
înţeles. Dacă îl puteţi aduce înapoi în custodie, cel puţin până e 
dus undeva sigur și închis, e chiar mai bine. Oricum iese... 
Stillwater, soţia și copiii trebuie eliminați. 

— Nicio problemă. 


5. 


Directoarea filialei, doamna Takuda, trecu pe la Marty în timp 
ce acesta aștepta la geamul ghișeului, la scurt timp după ce 
unda întunecată îl izbise și dispăruse. Dacă i s-ar fi dat o 
oglindă, s-ar fi așteptat să vadă că era încă palid și cu buzele 


279 


strânse, cu o sclipire animalică în ochi; totuși, dacă doamna 
Takuda observase ceva ciudat în înfățișarea lui, era prea 
politicoasă ca să-i spună. In primul rând era îngrijorată de 
gândul că poate își retrăgea o mare parte din economii pentru 
că îl deranjase ceva în privinţa băncii. 

Fu surprins că putea forța un zâmbet convingător și destul 
şarm ca s-o asigure că nu reproşa nimic băncii, liniștind-o. li era 
frig și tremura până în măduva oaselor, dar niciun tremur nu 
ajunse la suprafaţă și nici nu îi afectă vocea. 

Când doamna Takuda se duse să o ajute pe Elaine Higgens la 
seif, Marty se uită la Paige și la copii, la ușa dinspre est, la cea 
dinspre sud și la ceasul Timex. Vederea limbii roșii care matura 
secundele de pe cadran făcu să-i curgă transpiraţia pe frunte. 
Celălalt era pe drum. Cât mai era? Zece minute, două minute, 
cinci secunde? 

Altă undă îl lovi. 

e 

Merge pe un bulevard larg. Soarele dimineții străluceşte pe 
caroseriile maşinilor ce treceau. La radio e Phil Collins, care 
cântă despre trădare. 

Simpatizând cu Collins, își imaginează din nou magnetismul. 
Simte o atracţie irezistibilă mai departe spre est și sud, deci e 
încă pe drumul cel bun. 

Intrerupe contactul la câteva secunde după ce l-a stabilit, 
sperând să obţină o altă localizare a falsului tată fără să se dea 
de gol. Dar chiar și în timpul acelei scurte legături, dușmanul îl 
simte pe intrus. 

e 

Deşi mai scurtă decât prima, a doua undă fu la fel de 
puternică. Marty se simțea de parcă l-ar fi lovit un ciocan în 
piept. 

Impreună cu doamna Higgens, funcționara se întoarse la 
geam. Avea bancnote separate și fișicuri atât de o sută, cât și 
de douăzeci de dolari. Erau trei grămezi de câte aproape nouă 
centimetri fiecare. 

Funcţionara începu să numere cele șaptezeci de mii. 

— E în regulă, spuse Marty, punetți-i doar în niște plicuri. 

Mirată, doamna Higgens spuse: 

— Dar, domnule Stillwater, aţi semnat ordinul de retragere, ar 
trebui să numărăm banii în fața dumneavoastră. 


280 


— Nu, sunt sigur că aţi numărat corect. 

— Dar procedura băncii... 

— Am încredere în dumneavoastră, doamnă Higgens. 
— Vă mulţumesc, dar cred... 

— Vă rog. 


6. 


Doar prin faptul că rămânea așezat la masa de servit, în timp 
ce Drew Oslett stătea nerăbdător lângă el în picioare, Waxhill 
controla. Oslett îl antipatiza și îl invidia în același timp. 

— E aproape sigur, spuse Waxhill, că soţia și copiii l-au văzut 
pe Alfie în al doilea incident din acea noapte. Cunosc foarte 
puţin despre ce se întâmplă, dar dacă știu că Stillwater spunea 
adevărul despre sosie, atunci știu deja prea mult. 

— Am spus că nu-i nicio problemă, îi aminti Oslett nerăbdător. 

— Da, perfect, încuviință Waxhill, Biroul Central ar vrea ca 
asta să se întâmple într-un anumit fel. 

— Adică? spuse Oslett cu un oftat și, cedând, se așeză. 

— Să pară că Stillwater a luat-o razna. 

— Crimă și sinucidere? 

— Da, dar nu oricum. Cei de la centru ar fi încântați dacă s-ar 
putea face ca Stillwater să pară că a acţionat în urma unor iluzii 
psihopatice anume. 

— Ca de pildă? 

— Soţia trebuie împușcată în amândoi sânii și în gură. 

— lar fetele? 

— Înainte fă-le să se dezbrace. Leagă-le mâinile la spate. 
Leagă-le gleznele. Bine și strâns. E o anumită marcă de sârmă 
răsucită pe care am vrea s-o foloseşti. O să ţi se dea. Apoi 
împușc-o pe fiecare fată de două ori. Odată în... părţile intime, 
apoi între ochi. Stillwater trebuie să pară că s-a împușcat o dată 
prin cerul gurii. O să ţii minte toate astea? 

— Bineînţeles. 

— E important ca totul să fie făcut exact așa, fără schimbări 
de scenariu. 

— Care ar fi mesajul? întrebă Oslett. 

— N-ai citit articolul din People? 


— Nu până la capăt, recunoscu Oslett. Stillwater părea un 
nenorocit - și încă unul plictisitor. 

— Acum câţiva ani, în Maryland, spuse Waxhill, un bărbat și-a 
omorât soția și cele două fiice în exact același mod. Era un stâlp 
al societăţii, așa că a șocat pe toată lumea. O poveste tragică. 
Toată lumea s-a întrebat de ce. Pare fără sens, fără justificare. 
Stillwater a fost intrigat de crimă și s-a gândit să scrie un roman 
bazat pe asta, vrând să cerceteze posibila motivaţie din spatele 
ei. Dar, după ce a făcut o grămadă de investigaţii, a lăsat baltă 
proiectul. În People spune că l-a întristat prea mult. Spune că 
ficţiunea, genul lui de ficțiune, trebuie să motiveze lucrurile, să 
facă ordine în haos, dar n-a găsit nicio justificare în ceea ce se 
petrecuse la Maryland. 

Oslett tăcu un moment, încercând să-l urască pe Waxhill, dar 
dându-și seama că antipatia față de el dispărea rapid. 

— Trebuie să spun că... e foarte drăguţ. 

Waxhill zâmbi aproape timid și ridică din umeri. 

— Asta a fost ideea ta? întrebă Oslett. 

— A mea, da. Am propus-o la biroul central și au acceptat-o 
imediat. 

— E ingenios, spuse Oslett cu o admiraţie neprefăcută. 

— Mulţumesc. 

— Foarte curat. Martin Stillwater își omoară familia la fel ca 
tipul din Maryland, și pare că adevăratul motiv pentru care nu a 
putut scrie un roman despre cazul original a fost că se apropia 
prea mult de el, pentru că era ceea ce în ascuns voia să facă 
familiei lui. 

— Exact. 

— Și nu-i dă pace de atunci. 

— Îi bântuie visele. 

— Nevoia asta obsedantă de viol simbolic... 

— ... Și de crimă cu adevărat... 

— ... pe fetele lui... 

— ... să-și omoare și soția, femeia care... 

— ... le-a hrănit, termină Oslett. 

Își zâmbeau din nou, așa cum zâmbiseră pe când discutau 
despre cafeneaua drăguță de pe Champs Elysées. 

— Nimeni nu-și va putea da vreodată seama ce a avut de-a 
face omorârea familiei cu o reclamaţie nebunească despre un 


282 


intrus identic, dar își vor închipui că sosia făcea într-un fel parte 
din obsesia lui. 

— Tocmai mi-am dat seama, probele de sânge ale lui Alfie 
luate din casa din Mission Viejo vor părea ale lui Stillwater. 

— Da. Își lua sânge mereu, făcând provizii din propriul sânge 
pentru înșelătorie? Și de ce? O grămadă de teorii or să apară 
mai mult ca sigur, iar până la urmă va fi un mister mai puţin 
interesant decât ceea ce a făcut familiei. Nimeni nu va afla 
vreodată adevărul. 

Oslett începea să spere că până la urmă îl vor recupera pe 
Alfie, vor salva New York-ul, iar el își va menține reputaţia 
nepătată. 

Întorcându-se spre Clocker, Waxhill spuse: 

— Dar tu, Karl? Ai ceva împotrivă? 

Deși stătea la masă, Clocker părea departe cu gândul. Își 
întoarse atenţia din nou spre ei, ca și cum gândurile i-ar fi fost 
cu echipajul de pe Enterprise pe o planetă ostilă din nebuloasa 
Crab. 

— Sunt cinci miliarde de oameni pe pământ, spuse el, și 
credem că e aglomerat, dar pentru fiecare dintre noi universul 
are sute de stele, o infinitate de stele pentru fiecare dintre noi. 

Waxhill îl fixă pe Clocker în așteptarea unei lămuriri. Când își 
dădu seama că Clocker nu mai avea nimic de zis, se întoarse 
spre Oslett. 

— Cred că ce vrea Karl să spună, se grăbi el să conchidă, este 
că... că, în marea schemă a lucrurilor, ce contează dacă niște 
oameni mor mai devreme decât ar face-o în mod natural? 


7. 


Soarele e sus deasupra munţilor din depărtare, unde vârfurile 
cele mai înalte sunt acoperite cu zăpadă. Pare ciudat să vezi 
imagini ale iernii în această dimineaţă primăvăratică plină de 
palmieri și flori. 

Merge cu mașina spre sud-est înspre Mission Viejo. E o 
răzbunare pe roţi. Justiţie pe roţi. Mai departe, mereu mai 
departe. 

Se gândește să găsească un magazin cu arme și să cumpere 
un pistol sau o pușcă de vânătoare, vreo armă pentru care nu 


283 


există perioadă de așteptare înainte să o poţi ridica. Adversarul 
lui e înarmat, iarel nu. 

Totuși, nu vrea să amâne urmărirea răpitorului care i-a furat 
familia. Dacă inamicul nu e supravegheat și se mișcă, e mai 
mult ca sigur că va face greșeli. O presiune constantă e o armă 
mai bună decât orice pușcă. 

In plus, el reprezintă răzbunarea, justiţia și virtutea. E eroul 
acestui film, iar eroii nu mor. Pot fi împușcați, loviți, daţi la o 
parte de pe șosea în curse rapide de mașini, tăiaţi cu cuțitul, 
aruncaţi de pe un vârf, încuiaţi într-o pivniţă plină cu șerpi 
veninoși și pot îndura nesfârșite torturi fără să piară. Alături de 
Harrison Ford, Sylvester Stallone, Steven Seagal, Bruce Willis, 
Wesley Snipes și atâţi alţi eroi, se bucură de invincibilitatea 
virtuţii și de un înalt scop moral. 

Își dă seama de ce primul său atac asupra falsului tată, în 
casa lui, ieri, a fost sortit eșecului, deși e un erou. Fusese atras 
spre vest de puternica atracţie între el și sosia sa; în același 
mod în care el își dădea seama că ceva îl trage, dublura fusese 
conștientă că se apropie ceva, tot timpul de duminică și luni. 
Până când să se întâlnească în biroul de la etaj, falsul tată 
fusese deja alertat și se pregătise de luptă. 

Acum înţelege că poate iniţia și pune capăt contactului între 
ei când voia. La fel cum curentul electric din orice locuinţă 
particulară poate fi controlat de un buton APRINS - STINS. În loc să 
lase butonul pe poziţia aprins tot timpul, poate deschide calea 
pentru doar câteva momente, destul cât să simtă atracţia 
falsului tată și să-l localizeze. 

Logica îi spune că poate să și modifice forța care se scurge 
de-a lungul firului psihic. Imaginându-și controlul mintal ca pe 
un buton mai ascuns - un potenţiometru - ar trebui să fie în 
stare să ajusteze valoarea în amperi a curentului din circuit, să 
facă contactul mai subtil decât până atunci. Doar lumina 
candelabrului poate fi redusă încetișor până când abia se mai 
vede o luminiţă, folosind un întrerupător cu potențiometru. La 
fel,  imaginându-și  întrerupătorul psihic drept un alt 
potenţiometru, ar putea deschide legătura la o valoare atât de 
joasă, încât l-ar putea depista pe falsul tată fără ca adversarul 
să fie atenţionat că este căutat. 

Oprindu-se la semaforul din centrul orașului Mission Viejo, își 
imaginează un întrerupător cu butoane ca de telefon, cu o gamă 


284 


de trei sute șaizeci de grade de luminozitate. Îl aprinde numai la 
nouăzeci de grade și dintr-o dată simte atracția falsului tată, 
puţin mai departe spre est, iar acum ceva mai la nord. 

e 

leșind din bancă, la jumătatea distanţei până la BMW, Marty 
simţi dintr-o dată o nouă undă de presiune - și în spatele ei forța 
zdrobitoare din visul lui. Senzaţia nu era la fel de puternică ca 
aceea pe care o simţise în bancă, dar îl surprinse în timp ce 
pășea și îl făcu să-și piardă echilibrul. Se clătină, se împiedică și 
căzu. Cele două plicuri pline cu bani îi zburară din mâini și 
alunecară pe asfalt. 

Charlotte și Emily se repeziră după plicuri, iar Paige îl ajută să 
se ridice. 

In timp ce unda trecea, iar el se ridică tremurând, Marty 
spuse: 

— Și poftim, ia cheile mele, condu tu mai bine. Pe mine mă 
vânează. Se apropie. 

Ea privi panicată prin parcare. 

— Nu, nu e aici încă, spuse Marty. E ca și înainte. Senzaţia 
asta că sunt în calea a ceva foarte puternic și foarte rapid. 

e 

Două străzi. Poate nici atât. 

Conduce încet. Cercetează strada în față, la stânga, la 
dreapta. Se uită după ei. 

O mașină claxonează în spatele lui. Șoferul e nerăbdător. 

Încet, încet, aruncând priviri în dreapta și în stânga, 
verificându-i pe oameni de pe trotuare și pe cei din mașinile 
care trec. 

Claxonul din spate. Face un gest obscen, care pare să-l 
reducă pe tip la tăcere. 

Încet, încet. 

Nici urmă de ei. 

Să încerce din nou potenţiometrul mintal. De data asta la 
șaizeci de grade. Un contact încă puternic, o atracție irezistibilă 
și urgentă. 

În faţă. Pe stânga. Centrul comercial. 

e 

Când Marty se sui în faţă lângă șofer și închise ușa, ţinând în 
braţe plicurile cu bani pe care copiii le recuperaseră pentru el, 
încă tremura din cauza contactului cu Celălalt. Deși impactul 


285 


căutării era și mai slab decât înainte, diminuarea asta nu îl 
liniștea deloc. 

— Scoate-ne naibii de aici, o grăbi el pe Paige în timp ce lua 
pistolul Beretta încărcat de sub scaun. 

Paige porni motorul, iar Marty se întoarse către copii. Aceștia 
își puneau centurile. 

In timp ce Paige dădea înapoi și ieșea cu spatele din parcare, 
fetele întâlniră privirea lui Marty. Li se citea groaza pe chip. 

Le respecta prea mult puterea de înțelegere ca să le mintă. 
Decât să se prefacă că totul avea să fie bine, le spuse: 

— Țineţi-vă bine. Mami o să încerce să conducă la fel ca mine. 

— De unde vine? întrebă Paige, scoțând mașina din marșarier. 

— Nu știu. la-o doar pe alt drum decât cel pe care am venit. 
Ceva îmi spune că nu e bine. la-o pe altă stradă. 

e 

Se simte atras mai degrabă spre bancă decât spre centrul 
comercial și parchează aproape de ieșirea dinspre est. 

In timp ce scoate motorul din contact, aude un scârţâit scurt 
de cauciucuri. Cu colţul ochiului, zărește o mașină care se 
îndepărtează în viteză dinspre capătul sudic al clădirii. 
Intorcându-se, vede un BMW alb la vreo douăzeci și cinci, 
treizeci de metri. Se îndreaptă în viteză spre centrul comercial, 
trecând pe lângă el ca o săgeată. 

Apucă să vadă doar o parte din figura șoferului - un obraz, o 
linie a maxilarului, curba bărbiei. Și o sclipire de păr blond. 

Uneori poţi recunoaște un cântec favorit doar după trei 
acorduri, fiindcă melodia a lăsat o urmă de neșters în minte. La 
fel, din acea bucată de profil, zărit în mișcare într-o străfulgerare 
de umbră și lumină, își recunoaște soţia scumpă. Oameni pe 
care nu-i știa i-au șters amintirile despre ea, dar fotografia 
descoperită ieri îi e săpată în inimă. 

— Paige, șoptește el. 

Pornește Toyota, iese cu spatele din parcare și se întoarce 
spre centrul comercial. 

Terenul larg asfaltat e pustiu la acea oră matinală, căci sunt 
deschise numai magazinul universal, o gogoșărie și o papetărie. 
BMW-ul traversează parcarea, îndepărtându-se de cele câteva 
mașini către aleea din fața magazinelor. Virează la stânga și o ia 
spre capătul din nord al complexului. 


286 


Îi urmează, dar nu repede. Dacă îi pierde, e uşor să-i 
localizeze din nou datorită legăturii misterioase, dar de 
încredere dintre el și omul rău care i-a distrus viața. 

BMW-ul ajunge la ieșirea din nord și face la dreapta să iasă în 
stradă. Până să ajungă la aceeași intersecție, BMW-ul e deja la 
două străzi depărtare, oprit la un semafor și abia dacă se mai 
vede. 

Timp de mai mult de o oră îi urmează discret pe străzi, spre 
nord pe autostrăzile Santa Ana și Costa Mesa, apoi spre est pe 
autostrada Riverside, rămânând cu mult în urma lor. Inghesuită 
în traficul matinal aglomerat din cauza navetiștilor, Toyota sa 
micuță e aproape invizibilă. 

Pe autostrada Riverside, la vest de Corona, se gândește cum 
să dea drumul la curentul psihic dintre el și falsul tată. și 
imaginează potenţiometrul și îl fixează la cinci grade din trei 
sute șaizeci posibile. E destul ca să simtă prezenţa impostorului 
în faţă prin trafic, deși nu îi dă o locaţie precisă. Șase grade, 
șapte, opt. Opt e prea mult. Șapte. Șapte e ideal. Cu 
întrerupătorul deschis la numai șapte grade, atracţia e destul de 
puternică ca să-i servească drept far, fără să-l avertizeze pe 
inamic că legătura a fost restabilită, în BMW, falsul o ia spre 
vest, către Riverside, tensionat și la pândă, dar nedându-și 
seama că e supravegheat. 

Totuși, în mintea vânătorului, semnalul prăzii se înregistrează 
ca lumina roșie clipitoare de pe o hartă electronică. 

Acum că a dobândit controlul asupra neobișnuitei sale puteri, 
poate să se năpustească asupra falsului tată și să-l surprindă. 

Deși bărbatul din BMW se așteaptă la un atac și fuge ca să-l 
evite, e în aceeași măsură obișnuit să fie avertizat asupra 
asaltului. După ce va trece destul timp fără nicio tulburare în 
eter, când nu va simţi nicio sondare care să-l sleiască de puteri, 
își va recăpăta încrederea. O dată cu întoarcerea încrederii, 
precauţiile i se vor diminua și va deveni vulnerabil. 

Vânătorul nu trebuie decât să-i stea pe urme, să urmărească 
prada, să-și treacă timpul și să aștepte momentul potrivit ca să 
atace. 

În timp ce trec prin Riverside, traficul de dimineaţă scade în 
jurul lor. Rămâne mai în urmă, până când BMW-ul nu mai e 
decât un punct îndepărtat lipsit de culoare care uneori dispare 


287 


pentru scurt timp, ca un miraj, în lumina soarelui sau într-un 
vârtej de praf. 

Înainte spre nord. Prin San Bernardino. Pe drumul naţional 15. 
Prin extremitatea nordică a munţilor San Bernardino. Prin pasul 
El Cajon, la o mie trei sute de metri altitudine. 

Curând apoi, la sud de orașul Hesperia, BMW-ul iese de pe 
șosea și o ia drept spre autostrada 395, spre extremitatea 
vestică a groaznicului deșert Mojave. Îi urmează, rămânând mai 
departe la o asemenea distanță încât să nu poată să-și dea 
seama că punctul întunecat din oglinda retrovizoare este 
aceeași mașină care i-a urmărit prin trei state. 

Peste câţiva kilometri, trece de un indicator care indică 
distanţa până la Ridgecrest, Lone Bishop și Mammoth Lakes. 
Mammoth e cel mai îndepărtat - patru sute cincizeci și trei de 
kilometri. 

Numele orașului îi trezește imediat o legătură. Are o memorie 
a detaliilor. Vede cuvintele de pe pagina de dedicaţii a unuia 
dintre romanele pe care le-a scris și pe care le ţine pe rafturi în 
biroul său din Mission Viejo: 


Acest volum îl dedic mamei și tatălui meu, Jim și 
Alice Stillwater, care m-au învățat să fiu un om cinstit - 
și care nu pot fi învinovățiți dacă sunt în stare să 
gândesc ca un criminal. 


Își amintește, de asemenea, de cardul Rolodex cu numele și 
adresa lor. Locuiesc în Mammoth Lakes. 

Din nou, își dă seama cu durere de ceea ce a pierdut. Chiar 
dacă își poate relua viața de la cel care i-a furat numele, 
probabil că nu va putea niciodată să-și recapete amintirile care 
i-au fost furate. Copilăria lui. Adolescența. Prima întâlnire cu o 
fată. Intâmplările din liceu. Nu își a- duce aminte deloc de 
dragostea mamei sau a tatălui, și i se pare strigător la cer, 
monstruos, să poată fi jefuit de cele mai simple și dragi amintiri. 

Vreme de mai mult de o sută de kilometri oscilează între 
disperarea cauzată de înstrăinarea atât de cunoscută vieţii lui și 
bucuria la gândul redobândirii destinului. 

Il sfâșie dorul să fie din nou cu tatăl și mama sa, să le vadă 
fețele (care i-au fost șterse din memorie), să îi îmbrăţișeze și să 
restabilească profunda legătură dintre el și cei doi oameni 


288 


cărora le datorează existenţa. A văzut în filme și știe că părinții 
sunt uneori un blestem - mama obsedată, care murise înainte 
de prima scenă din Psycho, părinţii egoiști care l-au chinuit pe 
săracul Nick Nolte în Printul mareelor - dar e convins că părinţii 
lui sunt altfel, milostivi și sinceri ca Jimmy Stewart și Donna 
Reed din O viață minunată. 

Autostrada e mărginită de lacuri secate albe ca sarea, 
fortărețe neașteptate de stâncă roșie, oceane de nisip modelat 
de vânt, lăstari, întinderi de bor, bolovănișuri de piatră 
întunecată undeva în depărtare. Peste tot există mărturii ale 
înălţărilor geologice și ale scurgerilor de lavă din negura 
timpului. 

Ajuns în dreptul orașului Red Mountain, BMW-ul părăsește 
autostrada. Se oprește la o stație de benzină ca să facă plinul. 

li urmărește până când e sigur de intenţia lor, dar trece pe 
lângă benzinărie fără să se oprească. Sunt înarmați. El nu. O să 
se ivească un moment mai bun ca să-l omoare pe impostor. 

Intrând din nou pe autostrada 395, o ia puţin spre nord către 
Johannesburg, la vest de Munţii Lava. lese iar și face plinul 
Toyotei la o altă benzinărie. Cumpără covrigei, dulciuri și alune 
de la automate ca să se alimenteze pe parcursul lungului drum 
ce-l așteaptă. 

Poate pentru că Charlotte și Emily au trebuit să meargă la 
toaletă la oprirea din Red Mountain e el înaintea BMW-ului pe 
autostradă, dar asta nu contează, pentru că nu mai trebuie să-i 
urmărească. Știe unde se duc. 

Mammoth Lakes, California. 

Jim și Alice Stillwater. Care l-au învăţat să fie o persoană 
cinstită. Care nu pot fi învinuiți dacă el e în stare să gândească 
aidoma unui criminal. Cărora le-a dedicat un roman. Mult-iubiți. 
Indrăgiţi. Furaţi de lângă el, dar în curând redobândiţi. 

E nerăbdător să-i alăture cruciadei sale de recâștigare a 
familiei și a destinului. Poate că falsul tată știe să-i amăgească 
pe copii, iar Paige poate fi păcălită de faptul că impostorul este 
adevăratul Martin Stillwater. Dar părinţii îl vor recunoaște ca pe 
fiul lor, sânge din sângele lor, și nu vor fi înșelaţi de 
maimuţăreala vicleană a acelui hoţ de familie. 

De când a revenit pe autostrada 395, unde traficul e lejer, 
BMW-ul merge cu o viteză constantă de nouăzeci și cinci - o 
sută de kilometri pe oră, deși în anumite zone drumul permitea 


289 


și o viteză mai mare. Acum, conduce Toyota spre nord cu o sută 
douăzeci, o sută douăzeci și opt la oră. Ar trebui să ajungă la 
Mammoth Lakes pe la două, două și un sfert, cu o jumătate de 
oră sau patruzeci și cinci de minute înaintea impostorului, ceea 
ce-i va da timp să-și avertizeze mama și tatăl asupra intențţiilor 
haine ale creaturii care se dă drept fiul lor. 

Autostrada o ia spre nord-vest, traversând valea Indian Wells 
și lăsând munţii El Paso în sud. Cu fiecare kilometru, inima i se 
umple de emoție la gândul de a-și regăsi mama și tatăl de care 
a fost despărţit cu atâta cruzime. Îl macină dorul să-i 
îmbrățișeze și să se răsfeţe în dragostea lor, în dragostea lor 
necondiționată, în dragostea lor perfectă și veșnică. 


8. 


Elicopterul oficial Bell Jet Ranger care îi adusese pe Oslett și 
pe Clocker la Mammoth Lakes aparţinea unui studio de filmări 
afiliat Reţelei. Cu scaune din piele neagră de vițel, cu armături 
din alamă și pereţii capitonaţi cu pluș verde ca pielea de 
șopârlă, ambianța era chiar mai luxoasă decât cabina de 
pasageri de pe Lear. Aparatul mai oferea și o colecţie de lectură 
distractivă mai mare decât cea din avion, incluzând ediţiile la zi 
din The Hollywood Reporter și Daily Variety, plus numerele mai 
recente din Premier, Rolling Stone, Mother Jones, Forbes, 
Fortune, GQ, Spy, The Ecological Watch Society Journal și Bon 
Appetit. 

Ca să-și treacă timpul, Clocker scoase un alt roman din seria 
Star Trek pe care îl cumpărase înainte să plece de la magazinul 
de cadouri la hotelul Ritz-Carlton. Oslett era sigur că difuzarea 
unui asemenea fel de literatură fantastică în magazinele 
elegante și aranjate cu gust ale unui local de cinci stele - înainte 
genul de loc care se adresa celor cultivați și cu vază, nu doar 
celor bogați - era un semnal de alarmă că societatea era sortită 
pieirii, la fel ca o pereche de furnizori de cocaină înarmaţi, 
vânzându-și marfa prin curţile școlilor. 

In timp ce Jet Ranger-ul mergea spre nord prin Parcul Naţional 
Sequoia, prin Parcul Naţional Marele Canion, de-a lungul coastei 
de vest a Sierrei Nevada și în cele din urmă drept spre acei 
munţi magnifici, Oslett se tot muta dintr-o parte a elicopterului 


290 


în cealaltă, hotărât să nu piardă nimic din minunatul peisaj. 
Întinderea de sub el era atât de puţin populată, încât s-ar fi 
crezut că-i va redeștepta fobia spaţiilor deschise și a peisajelor 
rurale. Dar terenul se schimba mereu, înfățișând noi minunăţii și 
priveliști tot mai frumoase care se succedau destul de repede ca 
să-l distreze. 

În plus, elicopterul zbura la o altitudine mult mai joasă decât 
avionul Lear, dându-i lui Oslett impresia de înaintare. Interiorul 
aparatului era mai plin de zgomot și zgâlțâit de mai multe 
vibrații decât cabina pasagerilor din avion, lucru care de 
asemenea îi plăcea. 

De două ori îl făcu atent pe Clocker la minunăţiile naturii care 
se întindeau dincolo de fereastră. De amândouă dăţile uriașul 
aruncase doar o privire câteva secunde, iar apoi își întorsese 
fără niciun cuvânt atenţia la Amazoanele cu șase sâni de pe 
planeta Mocirlă. 

— Ce naiba e așa de interesant la cartea aia? întrebă Oslett în 
cele din urmă, aruncându-se pe scaunul chiar din fața lui 
Clocker. 

Terminând paragraful pe care îl citea înainte de a ridica ochii, 
Clocker replică: 

— Nu ţi-aș putea spune. 

— De ce? 

— Pentru că și după ce ţi-aș povesti ce mi se pare interesant 
la ea, tot nu ţi s-ar părea interesantă. 

— Ce vrei să spui? 

— Nu cred că ţi-ar plăcea, dădu Clocker din umeri. 

— Urăsc romanele, întotdeauna le-am urât, mai ales cele 
știinţifico-fantastice și tâmpeniile de genul ăsta. 

— Ei, poftim. 

— Asta ce vrea să-nsemne? 

— Doar că ai confirmat ce spuneam eu - nu îţi plac chestiile 
de genul ăsta. 

— Bineînţeles că nu. 

— Ei, poftim, ridică Clocker din nou din umeri. 

Oslett îl privi fix. Făcând cu mâna către carte, spuse: 

— Cum poate să-ţi placă tâmpenia asta? 

— Trăim în universuri paralele, răspunse Clocker. 

— Poftim? 


— În al tău, Johannes Guttenberg a inventat jocul mecanic cu 
bile. 

— Cine? 

— In al tău, poate cel mai faimos tip pe care-l chema Faulkner 
era un virtuoz al banjo-ului. 

— Nu înţeleg nimic, spuse Oslett încruntându-se. 

— Ei, poftim, replică Clocker și își întoarse atenţia la Kirk și 
Spock îndrăgostiți, sau cum s-o fi numit povestirea. 

Lui Oslett îi venea să-l omoare. De data asta dibuise în 
păsăreasca lui Clocker un dispreţ subtil, dar adânc. Îi venea să-i 
smulgă uriașului pălăria și să-i dea foc, cu pană de rață cu tot, 
să-i ia hârtiile din mână și să le facă bucățele și să vâre în el 
poate vreo sută de gloanţe de nouă milimetri de foarte aproape. 

In loc de asta, se întoarse la fereastră ca să se calmeze 
privind maiestuozitatea vârfurilor de munți și cu pădurile ce se 
vedeau la o viteză de două sute cincizeci de kilometri pe oră. 

Deasupra lor, norii se mișcau dinspre nord vest. Plini și 
cenușii, se așezau ca o escadrilă de dirijabile pe înălțimile 
munţilor. 

e 

La ora 1:10 după-amiaza, pe un aeroport în afara orașului 
Mammoth Lakes, fură întâmpinați de un reprezentant al Reţelei, 
Alec Spicer. Acesta aștepta pe terenul asfaltat, aproape de 
hangarul din beton și oțel ondulat unde aterizară. 

Deși le știa numele adevărate, fiind, prin urmare, cel puţin 
egalul lui Peter Waxhill, nu era la fel de bine îmbrăcat, la fel de 
amabil sau de priceput la vorbe ca gentlemanul care îi 
informase la micul dejun. lar spre deosebire de Jim Lomax de pe 
aeroportul John Wayne, noaptea trecută în Orange County, îi 
lăsă să-și care singuri bagajele la Fordul Explorer verde care îi 
aștepta în parcarea din spatele hangarului. 

Spicer avea cam cincizeci de ani, un metru șaizeci și cinci, 
șaptezeci și două de kilograme, și un păr cărunt filat. Faţa era 
colțuroasă, iar ochii erau ascunși după ochelari de soare, chiar 
dacă cerul era acoperit. Purta ghete, pantaloni kaki, bluză kaki și 
o jachetă jerpelită de zbor din piele cu o grămadă de buzunare 
cu fermoar. Statura dreaptă, comportarea disciplinată și 
vorbirea lapidară îl recomandau drept ofițer în rezervă - poate 
demis - care nu voia să-și schimbe ţinuta, obiceiurile sau 
garderoba sa de militar de carieră. 


292 


— Nu sunteţi îmbrăcaţi cum trebuie pentru Mammoth, spuse 
Spicer tăios în drum spre mașină, în timp ce îi ieșea abur din 
gură. 

— Nu mi-am dat seama că va fi atât de frig aici, replică Oslett, 
neputându-se opri din tremurat. 

— Sierra Nevada. Aproape două mii cinci sute de metri 
deasupra nivelului mării în locul în care stăm acum. Nu te poți 
aștepta la palmieri, cămăși colorate și piña colada. 

— Ştiam că o să fie frig, dar nu chiar așa. 

— O să muriti de frig, îi apostrofă Spicer. 

— Jacheta asta ţine de frig, se apără Oslett. E din cașmir. 

— Să-ţi fie de bine, replică Spicer. 

Ridică haloul de la spatele Explorerului și se dădu la o parte 
ca să-i lase să-și pună bagajele. 

Spicer se sui la volan. Oslett urcă în faţă. Pe bancheta din 
spate, Clocker își reluă lectura: Bășica înfuriată de pe Ganimede. 

In drumul de la aeroport spre oraș, Spicer tăcu un timp. Apoi 
zise: 

— Se așteaptă prima zăpadă de anul acesta mai pe după- 
amiază. 

— larna e anotimpul meu preferat, replică Oslett. 

— S-ar putea să nu vă mai placă la fel de mult când o să 
înotaţi prin zăpadă și botinele alea drăguţțe or să se întărească 
frumos ca niște saboţi de lemn olandezi. 

— Ştii cine sunt? întrebă Oslett repede. 

— Da, domnule, răspunse Spicer, scurtându-și cuvintele și mai 
mult ca de obicei, dar înclinându-și ușor capul într-o subtilă 
recunoaștere a poziţiei sale inferioare. 

— Bine, spuse Oslett. 

Pe alocuri, o mulțime de brazi înalţi încadrau drumul. Multe 
dintre motelurile, restaurantele și barurile de pe marginea 
drumului imitau arhitectura montană, iar în unele cazuri numele 
lor includeau cuvinte care aminteau diverse imagini din filme, 
de la Sunetul muzicii, la mașinile lui Clint Eastwood: asta 
bavareză, aia elveţiană, Eiger, Matterhorn, Geneva, Hojbrau. 

— Unde e casa familiei Stillwater? întrebă Oslett. 

— Mergem la hotelul dumneavoastră. 

— Am înțeles că există o echipă care supraveghează casa, 
insistă Oslett. 


293 


— Da, domnule. Stau peste drum, într-o camionetă cu 
geamuri fumurii. 

— Vreau să merg la ei., 

— Nu e o idee bună. Asta e un oraș mic. Nu are nici măcar 
cinci sute de locuitori, dacă nu pui la socoteală turiștii. O 
mulţime de oameni care să intre și să iasă dintr-o camionetă 
parcată pe o stradă locuită - asta ar atrage o atenţie nedorită. 

— Atunci ce propui? 

— Să daţi un telefon echipei de supraveghere și să le spuneți 
unde vă pot contacta. Apoi să așteptați la motel. În clipa în care 
Martin Stillwater își sună părinţii sau apare la ușa lor, veţi fi 
anunţat. 

— Nu a sunat încă? 

— Telefonul a sunat de câteva ori în ultimele ore, dar nu sunt 
acasă ca să răspundă, așa că nu știm dacă e fiul lor sau nu. 

Lui Oslett nu-i venea să creadă. 

— Nu au robot? 

— Pentru ritmul în care merge viaţa aici nu e nevoie. 

— Uimitor. Și dacă nu sunt acasă, unde sunt? 

— S-au dus la cumpărături azi dimineaţă, și acum ceva timp 
s-au oprit să ia prânzul la un restaurant pe autostrada 203. Ar 
trebui să ajungă acasă cam într-o oră. 

— Sunt urmăriţi? 

— Bineînţeles. 

In anticiparea furtunii prognozate, schiorii ajungeau deja în 
oraș cu schiurile încărcate pe mașini. Oslett zări un abţibild pe 
care scria VIAȚA O IA LA VALE - ȘI ÎMI PLACE! 

Când se opriră la un semafor în spatele unui autobuz care 
părea îndesat cu destule blonde tinere în pulovere de schi să 
umple vreo șase berării sau magazine de cosmetice, Spicer 
spuse: 

— Aţi auzit despre prostituata din Kansas City? 

— Sugrumată, răspunse Oslett. Dar nu e nicio dovadă că 
băiatul nostru a făcut-o, chiar dacă cineva care seamănă cu ela 
ieșit din bar cu fata. 

— Înseamnă că nu știți ultimele vești. Proba de spermă a 
ajuns la New York. A fost examinată. E băiatul nostru. 

— Sunt siguri? 

— Absolut. 


294 


Vârfurile munţilor dispăreau în cerul care cobora. Culoarea 
norilor se întunecase de la un gri de oțel corodat până la 
cenușiu pestriţ și negru - tăciune. 

Moralul lui Oslett se întunecă și el. 

Semaforul se schimbă în verde. 

Traversând intersecţia în urma mașinii pline cu blonde, Spicer 
spuse: 

— Deci e în stare să facă sex. 

— Dar a fost creat să fie... 

Oslett nici măcar nu putu termina propoziţia. Nu mai avea 
nicio încredere în inginerii genetici. 

— Până acum, zise Spicer, prin legăturile cu poliţia, cei de la 
biroul central au alcătuit o listă de cincisprezece crime cu viol 
care ar putea fi atribuite băiatului nostru. Cazuri nerezolvate. 
Femei tinere și frumoase. În orașele pe care le-a vizitat, la orele 
la care a fost. Același mod de operare, inclusiv o violenţă 
extremă după ce victima a fost dusă în stare de inconștiență, 
uneori printr-o lovitură în cap, dar de obicei cu un pumn în 
față... în mod clar ca să fie liniște în timpul crimei propriu-zise. 

— Cincisprezece, spuse Oslett uimit. 

— Poate mai multe. Poate cu mult mai multe. 

Spicer își luă privirea de la drum și se uită la Oslett. Nu numai 
că nu i se citea nimic în ochi, dar aceștia erau cu totul ascunși 
sub ochelarii foarte fumurii. 

— Și să ne rugăm să fi omorât toate femeile cu care s-a 
culcat. 

— Ce vrei să spui? 

Cu ochii din nou la drum, Spicer zise: 

— Produce multă spermă. lar sperma e activă. E fertil. 

Deși nu ar fi putut să fie de acord cu așa ceva în sinea sa 
până când Spicer nu o spusese cu voce tare, Oslett se așteptase 
să apară vestea asta proastă. 

— Știţi ce înseamnă asta? întrebă Spicer. 

De pe bancheta din spate, Clocker spuse: 

— Prima generaţie operaţională de clone Alpha e un rebel 
care se metamorfozează în moduri de neînțeles și capabil să 
infecteze genele umane cu un material genetic care ar putea da 
naștere la o rasă nouă și în întregime ostilă, de ființe aproape 
invulnerabile. 


Pentru o clipă, Oslett crezu că Clocker citise un rând din 
romanul său Star Trek, apoi își dădu seama că rezumase pe 
scurt natura crizei. 

— Dacă băiatul nostru nu a omorât fiecare fetișcană cu care 
s-a distrat, dacă a făcut câţiva copii și dacă, din cine știe ce 
cauză, nu au fost avortați - toti - am dat de dracu’. Nu numai 
noi trei, nu numai Rețeaua, ci întreaga omenire. 


9. 


Mânând spre nord prin valea Owens, cu Munţii Inyo către est 
și înalții Sierra Nevada în vest, Marty descoperi că telefonul 
mobil nu funcționa mereu din cauza reliefului care se interfera 
cu transmisiile de microunde. lar atunci când reușea să sune la 
părinţi, în Mammoth, nu răspundea nimeni. 

După ce sună de șaisprezece ori, apăsă pe butonul STOP, 
încheind apelul, și spuse: 

— Tot nu sunt acasă. 

Tatăl lui avea șaizeci și șase de ani, iar mama șaizeci și cinci. 
Fuseseră profesori și se pensionaseră amândoi anul trecut. Erau 
încă tineri după standardele moderne, sănătoși și plini de 
vigoare, le plăcea să trăiască, așa că nu era de mirare că 
preferaseră să iasă decât să petreacă ziua acasă în fotolii, 
urmărind jocurile de televiziune și telenovelele. 

— Cât o să stăm la bunici? întrebă Charlotte din spate. Destul 
cât să mă învețe bunica să cânt la chitară la fel de bine ca ea? 
Fac progrese la pian, dar cred că mi-ar plăcea și chitara, și dacă 
voi fi o muziciană celebră, lucru care m-ar tenta - mă mai 
gândesc încă - atunci ar fi mai ușor să-mi iau cu mine muzica 
peste tot, din moment ce nu prea poţi căra un pian în spate. 

— Nu stăm la bunici, spuse Marty. De fapt, nici nu ne oprim la 
ei. 

Charlotte și Emily oftară dezamăgite. 

— Am putea să-i vizităm mai încolo, peste câteva zile, spuse 
Paige. O să vedem. Acum mergem la cabană. 

— Daaa! făcu Emily 

— Perfect! îi tinu Charlotte isonul. 

Marty le auzi bătând palma. 


296 


Cabana care fusese a părinţilor lui Marty de când era el copil, 
era cuibărită în munţi la câţiva kilometri la ieșire din Mammoth 
Lakes, între oraș și lacuri, nu departe de și mai mica așezare 
Lake Mary. Era un loc încântător, unde tatăl său făcuse tot felul 
de lucrări de-a lungul anilor, adăpostit de pini și brazi înalţi de 
treizeci de metri. Pentru fetele care crescuseră în labirintul 
periferiei din Orange County, cabana era tot atât de specială ca 
o căsuţă fermecată dintr-o poveste. 

Nu puteau sta la părinţii lui. Era prea la îndemâna reporterilor 
dacă povestea prindea greutate. Era de asemenea ușor de găsit 
de conspiratorii necunoscuţi din spatele sosiei, care avuseseră 
grijă ca o știre măruntă despre un atac să ajungă un reportaj 
important, descriindu-l ca pe cineva cu probleme psihice. 

In plus, nu voia să-și pună mama și tatăl în pericol riscând să 
se adăpostească la ei. În realitate, când avea să reușească să 
prindă legătura, urma să insiste să-și facă bagajele și să plece 
cu rulota din Mammoth pentru câteva zile, o lună, poate chiar 
mai mult. Cât timp erau pe drum, schimbând campingurile la 
fiecare două nopţi, nimeni nu putea să încerce să dea de el prin 
intermediarul lor. 

De la încercarea de contact din banca din Mission Viejo, Marty 
nu mai fusese supus la nicio sondare din partea Celuilalt. Spera 
că graba și hotărârea cu care fugiseră spre nord îi puseseră în 
siguranţă. Chiar telepatia sau puterea de a prevedea - sau ce 
naiba era - trebuia să aibă niște limite. Altfel, nu se aflau doar în 
faţa unei forțe mintale fantastice, ci a unei probe de magie pură; 
dacă Marty putea, datorită celor întâmplate, să fie făcut să 
accepte posibilitatea unei abilităţi psihice, nu avea cum să 
creadă în magie. Așezând sute de kilometri între el și Celălalt, se 
aflau mai mult ca sigur dincolo de limita acestui al șaselea simţ 
radar. Munţii care se interferau din când în când cu semnalul 
telefonului mobil, puteau să-l și izoleze de detectarea telepatică. 

Poate ar fi fost mai sigur să stea departe de Mammoth Lakes 
și să se ascundă într-un oraș în care să nu aibă pe nimeni. 
Alesese totuși cabana pentru că până și cei care ar putea lua 
casa părinţilor drept un posibil refugiu nu ar ști despre 
adăpostul de la munte și nu ar avea cum să afle despre el din 
întâmplare. În plus, doi dintre prietenii lui din liceu erau șerifi în 
Mammoth Lakes de zece ani, iar cabana se afla aproape de 
orașul în care crescuse și unde era încă bine cunoscut. Ca fiu al 


297 


unui oraș în care nu făcuse nicio boacănă în tinerețe, aștepta să 
fie luat în serios de autorităţi și să-i fie acordată protecţie 
serioasă dacă Celălalt încerca cumva să-l depisteze din nou. Pe 
de altă parte, într-un loc străin ar fi un neavenit și ar fi privit cu 
și mai multă suspiciune decât îi arătase detectivul Cyrus 
Lowbock. In preajma orașului Mammoth Lakes, dacă lucrurile se 
înrăutățeau, nu s-ar fi simţit atât de izolat și de înstrăinat cum în 
mod sigur s-ar fi întâmplat în altă parte. 

— S-ar putea să ne aștepte vreme rea, spuse Paige. 

Cerul era senin spre est, dar nori negri se adunau pe vârfuri și 
prin trecătorile Sierrei Nevada spre vest. 

— Să ne oprim mai bine la o benzinărie în Bishop, zise Marty, 
să aflăm dacă poliţia rutieră recomandă lanţuri pentru drumul 
spre Mammoth. 

Poate că ar fi trebuit să se bucure de o cădere masivă de 
zăpadă. Asta ar izola și mai mult cabana și ar face-o și mai 
inaccesibilă diverșilor dușmani care îi vânau. Dar simțea numai 
neliniște la gândul furtunii. Dacă norocul nu era cu ei, se putea 
la un moment dat să fie nevoiţi să iasă repede din Mammoth 
Lakes. Dacă drumurile ar fi fost închise din cauza unei furtuni de 
zăpadă, atunci întârzierea i-ar putea costa viața. 

Charlotte și Emily voiau să joace Uite cine-i maimutica, un joc 
de cuvinte pe care îl inventase Marty acum câţiva ani ca să le 
distreze când făceau excursii lungi cu mașina. Se jucaseră deja 
de două ori de când plecaseră din Mission Viejo. Paige nu dori să 
li se alăture, argumentând că trebuie să fie atentă la drum, iar 
Marty rămase maimuţă mai des decât de obicei, căci grijile nu-i 
dădeau pace. 

Vârfurile mai înalte ale Sierrei dispărură în ceaţă. Norii se 
făceau tot mai negri, ca și cum flăcările soarelui nevăzut s-ar fi 
stins și ar fi lăsat în urmă doar niște tăciuni mocnind pe cer. 


10. 


Patronii motelului îi spuneau localului lor colibă. Clădirile erau 
încercuite de pâlcuri de brazi înalţi de treizeci de metri, pini mai 
mici și cătină. Amenajarea era de o rusticitate studiată. 

Camerele nu se puteau compara cu cele de la Ritz-Carlton, 
bineînţeles, iar încercarea decoratorului de interior de a aminti 


298 


Bavaria prin lambriurile de brad și mobila de lemn masiv era 
copilărească, dar lui Drew Oslett cazarea i se păru plăcută. Mai 
ales un șemineu destul de mare din piatră, în care fuseseră deja 
potrivite lemne și ceva de aprins, îi făcea cu ochiul; câteva 
minute după sosirea lor, focul ardea. 

Alec Spicer telefonă echipei de supraveghere staționate într-o 
dubiţă peste drum de casa familiei Stillwater. Intr-un limbaj 
codificat ca și unele din frazele lui Clocker, îi informă că cei care 
se ocupau de Alfie se aflau acum în oraș și puteau fi contactaţi 
la motel. 

— Nimic nou, le spuse Spicer când închise telefonul. Jim și 
Alice Stillwater nu au ajuns încă acasă. Nici fiul cu familia sa nu 
au apărut, și, bineînțeles, nu e nicio urmă de băiatul nostru. 

Spicer aprinse toate luminile din cameră și trase draperiile 
pentru că, deși își scosese jacheta de zbor din piele, avea încă 
ochelarii de soare. Oslett bănuia că Alec Spicer nu și-i scotea 
nici când făcea sex - și poate nici când se ducea noaptea să se 
culce. 

Toţi trei se așezară în bucătărioară, pe niște scaune rotative 
în jurul unei măsuţe din plăci de pin așezate în spic. Fereastra 
din apropiere dădea spre panta împădurită din spatele 
motelului. 

Dintr-o valiză de piele neagră, Spicer scoase câteva lucruri de 
care Oslett și Clocker ar fi avut nevoie ca să însceneze 
măcelărirea familiei Stillwater, așa cum doreau cei de la centru. 

— Două role de sârmă răsucită, spuse el, punând pe masă doi 
colaci împachetați în plastic. Legaţi cu ea fetele de mâini și de 
picioare. Nu larg. Destul de strâns ca să le doară. Așa a fost în 
cazul Maryland. 

— În regulă, spuse Oslett. 

— Să nu tăiaţi sârma, îi instrui Spicer. După ce le legaţi de 
încheieturile de la mâini, treceţi același fir peste glezne. Un 
colac pentru fiecare. Tot ca în Maryland. 

Următorul obiect scos fu un pistol. 

— E un SIG de nouă milimetri, explică Spicer. Proiectat de un 
fabricant elveţian, dar montat de fapt de Sauer în Germania. O 
piesă foarte bună. 

Luând SIG-ul, Oslett întrebă: 

— Cu ăsta o terminăm pe soţie și pe copii? 

— Și apoi pe Stillwater însuși, încuviință Spicer dând din cap. 


299 


Oslett se obișnui cu arma în timp ce Spicer scoase o cutie cu 
muniție de nouă milimetri din valiză. 

— Aceeași armă a folosit-o și tatăl din Maryland? 

— Exact. Documentele vor arăta că a fost cumpărată de 
Stillwater acum trei săptămâni de la același magazin de unde a 
luat și celelalte arme. Un vânzător de acolo a fost plătit să-și 
aducă aminte de el când a cumpărat-o. 

— Foarte frumos. 

— Cutia în care a venit arma asta și chitanțele de cumpărare 
au fost deja puse în fundul unui sertar din biroul lui Stillwater, în 
casa din Mission Viejo. 

Zâmbind cu sinceră admiraţie, și începând să creadă în 
salvarea Reţelei, Oslett spuse: 

— Câtă atenţie pentru detalii! 

— Ca-ntotdeauna, replică Spicer. 

Complexitatea machiavelică a planului îl încânta pe Oslett la 
fel cum îl fermecaseră complicatele scheme ale coiotului din 
desenele animate cu struțul alergător - numai că în acest caz, 
coioţii erau cei care învingeau. Îi aruncă o privire lui Karl 
Clocker, așteptându-se ca acesta să fie la fel de captivat. 

Trekerul își curăța negrul de sub unghii cu lama unui briceag. 
Părea serios. După toate semnele, mintea îi era la cel puţin șase 
ani lumină și două galaxii distanţă de Mammoth Lakes, 
California. 

Spicer scoase din servietă o mapă de plastic cu o hârtie 
împăturită. 

— Ăsta e biletul. O plastografie. Dar atât de bine făcută, încât 
orice grafolog ar fi convins că a fost scrisă chiar de mâna lui 
Stillwater. 

— Ce scrie în el? întrebă Stillwater. 

Citând din memorie, Spicer spuse: 

— E un virus. Care scormone dinăuntru. Toţi ne-am molipsit. 
Nişte sclavi. Paraziţi interni. Nu se poate trăi așa. Nu se poate. 

— E din Cazul Maryland? întrebă Oslett. 

— Cuvânt cu cuvânt. 

— Un individ care-ţi dă fiori. 

— Nu te contrazic. 

— O lăsăm lângă cadavru? 


— Mda. Nu umblaţi cu ea decât cu mănuși. Și umpleţi-o de 
amprentele lui Stillwater după ce îl omorâţi. Hârtia e moale. Ar 
trebui să se imprime bine amprentele. 

Spicer mai băgă o dată mâna în servietă și scoase altă mapă 
de plastic cu un pix negru în ea. 

— Pentel Rolling Writer, spuse el. L-am luat dintr-o cutie plină 
din biroul lui Stillwater. 

— Cu asta a fost scris biletul? 

— Mda. Să-l lăsaţi undeva pe lângă cadavrul lui, fără capac. 

Zâmbind, Oslett trecu în revistă lucrurile împrăștiate pe masă. 

— O să fie distracție mare. 

e 

În timp ce aşteptau un semnal din partea echipei de 
supraveghere care pândea casa bătrânilor Stillwater, Oslett se 
încumetă până la un magazin cu articole de schi dintr-un 
complex comercial cu restaurante de peste drum de hotel. Aerul 
părea să se fi răcit și mai mult în scurtul timp cât stătuseră în 
cameră, iar cerul era vânăt. 

Marfa din magazin era de prima mână. Reuși imediat să se 
echipeze cu haine de corp termice de import din Suedia și un 
costum negru de goretex termoizolant pentru furtună. Costumul 
avea căptușeală argintie reflectorizantă, glugă detaşabilă, 
genunchiere,  parazăpezi, mănuși de schi impermeabile 
cauciucate și destule buzunare cât să mulțumească un 
magician. Peste astea puse o vestă roșie US Freestyle Team cu 
izolație  Thermoloft,  căptușeală reflectorizantă,  plastroane 
elastice și umeri întăriţi. Cumpără și mănuși din piele 
italienească și fibre supraelastice, grozav de moi. Se gândi să ia 
și niște ochelari de schi profesioniști de mâna-ntâia, dar se 
hotări să rămână la o pereche de ochelari de soare din moment 
ce doar nu avea de gând să o ia prin munţi. Ghetele 
respectabile de schi le-ar fi purtat și un robot Terminator ca să- 
și facă drum prin pereţi de beton. 

Se simţea grozav nevoie mare. 

Cum trebuia să încerce toate articolele, se folosi de ocazie să 
se schimbe de hainele cu care intrase în magazin. Amabil, 
vânzătorul i le împachetă într-o sacoșă cu care Oslett se 
întoarse la motel, îmbrăcat așa cu noul echipament. 

Cu fiece clipă era mai încrezător în șansele lor. Nimic nu te 
face să te simţi mai bine decât cumpărăturile. 


301 


Când se întoarse în cameră, deși lipsise o jumătate de oră, nu 
află nimic nou. 

Spicer stătea pe un fotoliu, tot cu ochelarii la ochi, și privea un 
talk-show. O negresă solidă cu părul mare chestiona patru 
bărbaţi transsexuali care încercaseră să se înroleze ca femei în 
Corpul de Marină al Statelor Unite și fuseseră respinși, deși 
păreau să creadă că președintele avea de gând să intervină în 
favoarea lor. 

Bineînțeles, Clocker stătea la masa de lângă fereastră, în 
lumina strălucitoare de dinainte de furtună, citind Huck/eberry 
Kirk și curvele slinoase din Alfa Centauri, sau cum s-o fi numit 
blestemata aia de carte. Singura concesie făcută vremii din 
Sierra era să-și schimbe vesta arlechin cu un pulover de cașmir 
de un portocaliu scârbos. 

Oslett duse valiza neagră într-unul dintre cele două 
dormitoare care încadrau livingul. O goli pe unul din paturile 
duble, se așeză pe saltea cu picioarele încrucișate, își scoase 
ochelarii noi de soare și se apucă să examineze obiectele 
inteligent alese care să dea credibilitate legăturii post-mortem a 
lui Stillwater cu omorurile și cu sinuciderea. 

Avea de rezolvat o mulţime de probleme, inclusiv cum să 
ucidă atâţia oameni cu cât mai puţin zgomot. Nu-și făcea griji cu 
arma, care urma să aibă un amortizor. Se gândea la ţipete. 
Puteau fi vecini, depinde unde se întâmplă. Dacă erau alertați, 
vecinii ar fi chemat poliţia. g 

După câteva minute își puse ochelarii și se duse în living. Il 
întrerupse pe Spicer din vizionare, zicându-i: 

— li omorâm, și apoi ce departament al poliției se va ocupa de 
ei? 

— Dacă se întâmplă aici, răspunse Spicer, probabil cei din 
localitate. 

— Avem vreun amic aici? 

— Nu pe moment, dar sunt sigur că am putea aranja. 

— Medic legist? 

— De aici, de la ţară - probabil un simplu antreprenor de 
pompe funebre de pe-aici. 

— Fără cunoștințe deosebite de medicină legală. 

— Ştie cum arată o gaura de glonț, dar cam asta-i tot, 
răspunse Spicer. 


302 


— Deci dacă îi terminăm pe soţie și pe Stillwater înainte, n-o 
să fie nimeni destul de priceput să descopere ordinea crimelor? 

— Un laborator mare de la oraș ar avea dificultăţi în a stabili 
lucrul asta dacă diferenţa ar fi de, să zicem, mai puţin de 
jumătate de oră. 

— Mă gândesc că... dacă încercăm să aranjăm mai întâi copiii, 
o să avem o problemă cu Stillwater și nevastă-sa. 

— Cum așa? 

— Unul dintre noi, Clocker sau eu, o să se poată ocupa de 
părinţi în timp ce celălalt îi duce pe copii în altă cameră. Dar să 
le dezbraci, să le legi cu sârmă de mâini și de picioare - asta ia 
zece-cincisprezece minute, ca să fie totul cum trebuie, ca în 
Maryland. Chiar dacă unul dintre noi are grijă cu o armă de 
Stillwater și de nevastă-sa, asta n-o să-i ţină cuminţi. O să mă ia 
amândoi pe sus, pe mine sau pe Clocker, care dintre noi i-o păzi, 
și o să fie mai puternici. 

— Mă îndoiesc, spuse Spicer. 

— Cum poți fi sigur? 

— Nu mai are nimeni atâta curaj în ziua de azi. 

— Stillwater l-a învins pe Alfie. 

— Adevărat, admise Spicer. 

— Când avea șaisprezece ani, soția i-a găsit pe maică-sa și pe 
taică-său morți. Bătrânul o omorâse pe mamă și apoi se 
sinucisese... 

— Ce se mai leagă cu scenariul nostru, zâmbi Spicer. 

Oslett nu se gândise la asta. 

— Ai dreptate. Ar putea fi și o explicaţie de ce Stillwater nu a 
putut scrie romanul bazat pe cazul din Maryland. Oricum, trei 
luni mai târziu a înaintat o cerere în justiţie să fie scoasă de sub 
tutelă și să fie declarată legal adult. 

— A dracului tipa. 

— Judecătorul a fost de acord. l-a dat ascultare plângerii. 

— Atunci împușcaţi-i pe părinţi înainte, îl sfătui Spicer, 
învârtindu-se pe fotoliu, ca și cum îi amorțise fundul. 

— Așa o să facem, fu de acord Oslett. 

— E o nebunie, spuse Spicer. 

Preţ de o clipă, Oslett crezu că Spicer comenta planurile lor cu 
familia Stillwater. Dar se referea la emisiunea de la televizor 
care îi distrăgea din nou atenţia. 


În talk-show, prezentatoarea cu părul mare dăduse drumul 
transsexualilor și adusese un alt grup de invitaţi. Pe scenă erau 
așezate patru femei mânioase. Toate purtau niște pălării 
ciudate. 

Părăsind camera, Oslett îl zări pe Clocker cu coada ochiului. 
Trekerul era tot la masa de lângă fereastră, dar nu-l lăsă să-i 
strice dispoziția cu asta. 

In dormitor, se așeză din nou pe pat printre jucăriile sale, își 
scoase ochelarii de soare și, plin de încântare, trăi și retrăi 
crimele în minte, făcând planuri pentru orice s-ar fi putut 
întâmpla. 

Afară vântul se înteţea. Parcă urlau lupii. 


11. 


Se oprește la o benzinărie să ceară indicaţii către adresa pe 
care și-o amintește de pe Rolodex. Vânzătorul tânăr îl ajută. 

La 2:10 intră în cartierul în care după cât se pare crescuse. 
Curțile sunt mari, pline cu mesteceni desfrunziţi și multe soiuri 
de conifere. 

Casa mamei și a tatălui său e în mijlocul unui lot între două 
străzi. E o construcţie modestă cu două niveluri, acoperită cu 
șindrilă și cu obloane verde închis. Veranda mare are un grilaj 
alb masiv, balustradă verde și plinte sculptate ornamental de-a 
lungul cornișelor. 

Pare caldă și primitoare. E ca o casă dintr-un film vechi. Ar 
putea fi a lui Jimmy Stewart. Ştii dintr-o privire că aici stă o 
familie iubitoare, oameni cu bun-simţ care au multe de dat, 
multe de împărțit. 

Nu își amintește nimic din zonă, cu atât mai puţin casa în care 
se pare că și-a petrecut copilăria și adolescența. Ar putea fi 
foarte bine locuinţa unor străini dintr-un oraș în care n-a mai 
fost. 

ÎI scoate din minţi faptul că i-au spălat creierul și i-au luat 
amintiri de neprețuit. Anii pierduţi îl bântuie. Despărțirea totală 
de cei dragi e atât de crudă și de mistuitoare, încât mai are 
puțin și plânge. 

Işi înghite totuși durerea și mânia. Nu își poate permite să se 
piardă atâta timp cât situaţia lui rămâne nesigură. 


304 


Singurul lucru pe care îl recunoaște în vecinătate este o rulotă 
parcată peste drum de casa părinţilor. Nu a mai văzut-o, dar știe 
modelul. Se sperie la vederea ei. 

E o mașină de plăcere. Un roșu trandafiriu. O cabină 
prelungită asigură un interior mai încăpător. Un separeu oval 
ridicat. Apărătoare mari de noroi pe care scrie cu litere roșii 
VEHICUL DE PLĂCERE. Masca din spate e plină de abțibilduri 
dreptunghiulare, rotunde și triunghiulare care amintesc excursii 
în Parcul Naţional Yosemite, la Yellowstone, la rodeoul anual de 
la Calgary, la Las Vegas, Barajul Boulder și alte puncte turistice. 
Un model cu dungi verzi și negre șerpuiește pe margini, 
întrerupt de o pereche de geamuri fumurii. 

Poate rulota nu e decât ce pare să fie, dar la prima vedere e 
convins că e un post de supraveghere. În primul rând prea pare 
de plăcere, prea sare în ochi. Cu pregătirea lui în tehnici de 
urmărire știe că uneori asemenea camionete încearcă, atrăgând 
atenţia asupra lor, să alunge bănuielile, pentru că cei care sunt 
în principiu supravegheați se așteaptă ca o mașină la pândă să 
fie discretă și nu și-ar închipui nicio clipă că sunt urmăriţi dintr-o 
rulotă de circ, de exemplu. Apoi mai sunt geamurile fumurii care 
îți permit să vezi fără să fii văzut, asigurând intimitatea pe care 
orice excursionist ar dori-o, dar care e ideală și pentru misiunile 
sub acoperire. 

Nu încetinește când ajunge în preajma casei părinţilor și 
încearcă să nu se arate deloc interesat nici de locuinţă nici de 
rulota roșie-aprins. Scărpinându-se cu mâna dreaptă pe frunte, 
reușește să-și ascundă fața în timp ce trece pe lângă geamurile 
fumurii. 

Cei din camionetă, dacă e cineva înăuntru, sunt cu siguranţă 
în subordinea necunoscuţilor care l-au manipulat fără milă până 
la episodul din Kansas City. Ei sunt legătura cu misterioșii 
superiori. Il preocupă la fel de mult ca reîntâlnirea cu părinţii săi 
iubiți. 

La două străzi distanță face dreapta și o ia înapoi spre un 
centru comercial aproape de centrul orașului, unde trecuse mai 
devreme pe lângă un magazin cu materiale sportive. Fără pistol 
și neputând oricum să cumpere unul cu amortizor, trebuie să 
facă rost de niște arme simple. 


La 2:20 telefonul din camera de motel sună. 


Oslett își puse ochelarii de soare, sări din pat și se duse la ușa 
dinspre living. 

Spicer răspunse la telefon, ascultă, mormăi un cuvânt care 
putea să însemne „bine” și închise. 

— Jim și Alice Stillwater tocmai s-au întors de unde au luat 
masa, spuse el întorcându-se spre Oslett. 

— Să sperăm că Marty îi sună acum. 

— O să-i sune, spuse Spicer plin de încredere. 

Ridicând în cele din urmă ochii din carte, Clocker spuse: 

— Că veni vorba de prânz, am uitat de el. 

— Frigiderul din bucătărioară e plin cu tot felul de delicatese, 
informă Spicer. Antreuri reci, salată de cartofi, salată de 
macaroane, plăcintă cu brânză. N-o să flămânzim. 

— Eu nu vreau, spuse Oslett. 

Era prea agitat ca să mănânce. 

e 

Până să revină în zona unde locuiesc părinţii săi, e deja 2:45, 
o jumătate de oră după ce a plecat de acolo. E foarte conştient 
de minutele care se scurg. Falsul tată, Paige și copiii ar putea 
sosi în orice clipă. Chiar dacă s-au mai oprit o dată la baie după 
Red Mountain, sau n-au păstrat o viteză la fel de mare ca atunci 
când îi urmărise el, aveau să ajungă în mai puțin de 
cincisprezece-douăzeci de minute. 

Vrea cu disperare să-și vadă părinţii înainte să-i găsească 
perfidul impostor. Trebuie să-i informeze despre ce s-a 
întâmplat și să-i atragă de partea lui în bătălia pentru 
recâștigarea soţiei și a fetelor. li e teamă că prefăcutul va 
ajunge primul la ei. Dacă creatura aia le putea într-atât păcăli pe 
Paige, Charlotte și Emily, ar putea apărea un risc cât de mic să-i 
câștige și pe mami și pe tati. 

La curba înspre locul unde și-a petrecut copilăria de care nu-și 
amintește nu mai conduce Toyota pe care a furat-o în zori în 
Laguna Hills. E într-o camionetă de florărie, o achiziţie foarte 
valoroasă pe care a dobândit-o prin violență după ce a ieșit din 
magazinul cu materiale sportive. 

A făcut o grămadă de lucruri într-o jumătate de oră. Totuși, 
timpul trece. 

Deși ziua e tot mai mohorâtă, conduce cu parasolarul tras. 
Poartă o șapcă de baseball trasă pe ochi și o jachetă de colegiu 
căptușită cu lână care erau ale tânărului care livrează în 


306 


realitate pentru Murchinson's Flowers. Mascat de parasolar și de 
șapcă, nu îl va recunoaște nimeni la volan. 

Trage lângă bordură și parchează chiar în spatele vehiculului 
în care bănuiește că e pitită o echipă de supraveghere. lese din 
mașina lui și merge repede în spate, nelăsându-le timp să-l 
studieze. 

E o singură ușă la spate. Țâţânile trebuie unse; scârțăie. 

Distribuitorul mort zace pe spate pe podeaua camionetei. Are 
mâinile împreunate pe piept și e înconjurat de flori, ca și cum ar 
fi gata îmbălsămat și pregătit de priveghi. 

Dintr-o pungă de plastic de lângă cadavru scoate un piolet pe 
care l-a cumpărat din magazinul sportiv, dintre o mulţime de 
articole de alpinism. Instrumentul de oţel are un mâner de 
cauciuc. Unul dintre capete are mărimea și forma unui ciocan de 
tapiţat, în timp ce celălalt are un vârf curbat. Îndeasă mânerul în 
pantaloni. 

Din aceeași pungă de plastic scoate un spray cu antigel. Dacă 
dai cu el pe gheaţă, aceasta se topește în scurt timp. În cazul 
geamurilor de mașină, a yalelor și a ștergătoarelor de parbrize 
nu le lasă să îngheţe, dacă e aplicat preventiv. Cel puţin așa 
promite eticheta. Nu-i prea pasă dacă e adevărat pentru ce-i 
trebuie lui. 

Scoate capacul de la butelie, scoțând la vedere duza. Are 
două poziţii: SPRAY și JET. Îl potrivește la JET și îl vâră apoi într- 
unul din buzunarele gecii de colegiu. 

Între picioarele cadavrului se află un aranjament uriaș de 
trandafiri, garoafe, floarea-miresei și ferigă, într-un suport 
verde. Îl trage din camionetă și, ţinându-l cu amândouă mâinile, 
împinge ușa cu umărul. 

Purtând buchetul într-un mod cât se poate de natural, dar 
ferindu-se în același timp de privirea celor care pândesc în 
camioneta roșie, pășește către casa în faţa căreia sunt parcate 
amândouă mașinile. Florile nu sunt pentru nimeni de la adresa 
respectivă. Speră să nu fie nimeni acasă. Dacă deschide cineva 
ușa, se va preface că descoperă adresa greșită, ca să se poată 
întoarce în stradă tot cu buchetul în braţe. 

Are noroc. Nu răspunde nimeni. Sună de câteva ori și 
mimează prin gesturi nerăbdarea. 

Se întoarce de la ușă. Merge pe alee până în stradă. 


307 


Privind prin amestecul de flori și verdeață pe care îl ţine în 
faţă, descoperă că și partea asta a camionetei are două geamuri 
fumurii în spate. Având în vedere cât de pustie și de liniștită e 
strada, știe că îl urmăresc, pentru că nu au altceva mai bun de 
făcut. 

Nu e nicio problemă. E doar un distribuitor de flori 
nemulțumit. Nu vor vedea niciun motiv să-l considere un pericol. 
Îl privesc, îl lasă în pace și își întorc privirea din nou la casa cu 
şindrilă albă. 

Cotește pe lângă aripa mașinii de supraveghere. Totuși, în loc 
să o ia pe trotuarul spart și umflat spre spatele camionetei cu 
flori, coboară de pe bordură în dosul „vehiculului roșu de 
plăcere”. 

Mai e o pereche de geamuri fumurii la ușa din spate a mașinii 
și, în cazul că îl urmăresc, simulează un accident. Se împiedică, 
lasă să-i cadă buchetul din mâini și în timp ce acesta se 
împrăștie pe asfalt, izbucnește mânios. 

— Ah, la naiba! Fir-ar să fie. Frumos, foarte frumos. La naiba, 
la naiba, la naiba! 

Chiar în momentul când înjurăturile îi ies din gură se lasă în 
jos lângă portiera din spate și scoate sprayul de antigel din 
buzunar. Cu mâna stângă prinde mânerul de la ușă. 

Dacă e încuiată, își va da în vileag intenţiile, încercând să o 
deschidă. Dacă dă greș, o să dea de dracu’, pentru că probabil 
sunt înarmați. 

Nu au totuși niciun motiv să se aștepte la un atac și pornește 
de la premisa că ușa e descuiată. Nu se înșală. Mânerul se 
mișcă ușor. 

Nu verifică dacă vine cineva pe stradă și îl vede. Dacă se uită 
peste umăr, n-o să pară decât și mai suspect. 

Deschide brusc ușa. Căţărându-se în interiorul mai puţin 
luminat al camionetei, înainte să fie sigur că cineva e înăuntru, 
apasă cu arătătorul pe doza sprayului și stropește cu el peste 
tot. 

Mașina e plină cu o mulţime de echipamente electronice. 
Panourile de control sunt slab luminate. Două scaune rotative 
sunt fixate de podea. Sunt doi bărbaţi în echipa de 
supraveghere. 


Cel mai apropiat pare să se fi ridicat din scaun mai devreme 
cu o clipă, să meargă spre portiera din spate, cu intenţia să se 
uite prin halou. S-a speriat când s-a deschis. ` 

Șuvoiul gros de antigel îl împroașcă în față, orbindu-l. Il 
inhalează și îi arde gâtul, plămânii. | se taie respiraţia înainte să 
poată striga. 

Cu viteza luminii acum. Ca o mașină. Programat. Repede. 

Piolet. Scoate din talie. O boltă sigură, puternică. O mișcare în 
forță. Spre tâmpla dreaptă. O bufnitură. Individul se prăbușește. 
Aruncă arma. 

Al doilea bărbat. Al doilea scaun. Are căști. Stă la o masă de 
control din spatele cabinei, cu spatele la ușă. Căştile 
amortizează horcăitul partenerului. Percepe mișcare. Simte cum 
se mișcă camioneta când primul agent cade. Se răsucește. 
Surprins, întinde prea târziu mâna după arma din tocul de la 
umăr. Makeshift Mace îi împroașcă fața. 

Mișcă-te, mișcă-te, înfruntă, provoacă, încleștează-te si 
învinge. 

Primul e pe jos, zvârcolindu-se neajutorat. Calcă pe el, peste 
el, se mișcă într-una, se mișcă, ca un fascicul, direct spre al 
doilea bărbat. 

Cu toporul. lar. Cu toporul. Cu toporul. 

Tăcere. Nicio mișcare. 

Corpul de pe jos nu se mai zbate. 

Asta a mers frumos. Fără ţipete, fără strigăte, fără 
Împuşcături. 

Ştie că e un erou, iar eroii câștigă mereu. Totuși, te ușurezi 
când reușita e împlinită și nu doar anticipată. 

E mai relaxat decât a fost toată ziua. 

Întorcându-se la portiera din spate, se apleacă afară și 
priveşte pe stradă. Nu se vede nimeni. Totul e tăcut. 

Închide ușa, lasă pioletul să cadă pe podea și îi privește cu 
recunoștință pe cei doi. Se simte atât de aproape de ei datorită 
a ceea ce au împărtășit. 

— Mulţumesc, spune el duios. 

Percheziționează amândouă cadavrele. Deși au acte de 
identitate în portofele, presupune că sunt false. Nu găsește 
nimic interesant în afară de șaptezeci și șase de dolari pe care îi 
ia. 


După o scurtă examinare a camionetei, nu găsește niciun 
dosar, niciun carnețel, nicio notiţă sau alte hârtii care i-ar putea 
identifica organizaţia căreia îi aparţine vehiculul. Conduc o 
operaţiune strictă și curată. 

Un toc de umăr cu revolver atârnă pe spătarul scaunului pe 
care stătuse primul agent. E un Smith Wesson de calibrul 38 cu 
îmbunătăţiri. 

Işi dă jos geaca de colegiu, pune tocul peste puloverul vișiniu, 
îl potrivește până când îi vine bine și îmbracă iar geaca. Scoate 
revolverul și deschide butoiul. Capetele gloanţelor sclipesc. E 
încărcat. Inchide butoiul cu o mișcare și pune arma din nou în 
toc. 

Mortul de pe jos are o borsetă prinsă de curea. Conţine două 
încărcătoare. 

O ia și o fixează la cureaua lui, având altfel mai multă muniţie 
decât i-ar trebui numai ca să se răfuiască cu falsul tată. Totuși, 
se pare că superiorii l-au prins din urmă și nu poate ghici ce 
necazuri îl mai așteaptă înainte să-și recâștige numele, familia și 
viaţa care i-a fost furată. 

Al doilea mort, prăbușit pe scaun cu bărbia în piept, nu a mai 
reușit să scoată arma după care a întins mâna. A rămas în toc. 

O scoate. Același model. Datorită butoiului scurt, încape în 
buzunarul destul de încăpător al gecii de colegiu. 

Foarte conștient că pierde timpul, iese din camionetă și 
închide ușa după el. 

Primii fulgi de zăpadă ai furtunii apar dinspre nord-vest purtaţi 
de un vânt rece. Sunt puţini la început, dar mari și lipiţi. 

In timp ce traversează strada către casa cu șindrila albă și 
obloane verzi, scoate limba să prindă niște fulgi. Făcuse probabil 
același lucru pe vremea când era un copil și locuia pe strada 
asta, și se încântase cu prima zăpadă din an. 

Nu își amintește de niciun om de zăpadă, de bătăi cu bulgări 
cu alţi copii sau de săniuș. Deși trebuie să fi făcut lucrurile 
astea, i-au fost șterse laolaltă cu atâtea altele și i s-a refuzat 
dulcea bucurie a aducerilor aminte nostalgice. 

O alee cu dale de piatră traversează peluza desfrunzită. 

Urcă trei trepte și trece prin veranda largă. 

La ușă, e paralizat de frică. Trecutul stă de cealaltă parte a 
pragului. La fel și viitorul. A ajuns până aici de la trezirea lui 
bruscă și fuga disperată către libertate. Ar putea fi cel mai 


310 


important moment al luptei sale pentru dreptate. Răscrucea. 
Părinţii pot fi un real suport la nevoie. Credinţa lor. Increderea 
lor. lubirea lor veșnică. Îi e frică că va face ceva, aproape de 
victorie, care să-i îndepărteze și să-i distrugă șansele de a-și 
recâștiga viaţa. Sunt atâtea în joc dacă îndrăznește să sune la 
sonerie. 

Descurajat, se întoarce să privească pe stradă, iar priveliștea 
îl încântă fiindcă zăpada cade mult mai repede decât atunci 
când s-a apropiat de casă. Fulgii sunt încă mari și pufoși, o 
mulțime de fulgi care roiesc în vântul slab dinspre nord-vest. 
Sunt atât de albi, încât par luminoși; fiecare formaţiune 
cristalină e plină de o lumină internă domoală, iar ziua nu mai e 
mohorâtă. Lumea e atât de tăcută și de liniștită - două calităţi 
pe care le-a întâlnit rar - încât nu mai pare nici ea reală, ca și 
cum ar fi fost transpus printr-o vrajă într-un glob de sticlă cu 
imagini hibernale, care se va umple de un torent pufos veșnic 
atâta timp cât e mișcat din când în când. 

Gândul îi place. O parte din el tânjește după nemișcarea de 
sub stratul de sticlă, o închisoare blajină, din adâncurile vremii, 
neschimbată, plină de liniște, curată, lipsită de teamă și luptă, 
fără pierderi, unde nu suferi nicicând. 

Minunat, minunat, ninsoarea care cade albind cerul înaintea 
pământului de dedesubt, o fierbere în aer. E atât de frumos și îl 
impresionează atât de tare încât îi dau lacrimile. 

E foarte sensibil. Uneori cele mai lumești întâmplări te ating 
foarte mult. Într-o lume dură, sensibilitatea poate fi un blestem. 

Luându-și inima în dinţi, se întoarce iar spre casă. Sună la ușă, 
așteaptă doar câteva secunde și sună iar. 

li deschide mama. 

Nu și-o amintește, dar simte că e femeia care i-a dat viaţă. 
Are fața plinuță, nu prea ridată la vârsta ei, și e bunătatea 
întruchipată. Propriile trăsături sunt un ecoul al figurii ei. Sunt 
aceeași ochi albaștri pe care îi vede în oglindă, deși ai ei i se par 
ferestrele unui suflet mult mai senin decât al lui. 

— Marty, zise ea surprinsă, zâmbind dintr-o dată cu căldură și 
întinzând braţele spre el. 

Emoţionat de acceptarea ei imediată, trece pragul, îi cade în 
braţe și se agaţă cu putere de ea, de parcă s-ar prăbuși dacă i- 
ar da drumul. 

— Dragul meu, ce s-a întâmplat? Ce e? întrebă ea. 


311 


Numai atunci își dă seama că suspină. E atât de mișcat de 
dragostea ei, atât de recunoscător că a găsit un loc unde 
aparține și unde e binevenit, încât nu își poate stăpâni emoția. 

Își îngroapă faţa în părul ei alb care miroase discret a 
șampon. Pare atât de caldă, mai caldă ca alţi oameni, și se 
întreabă dacă așa e orice mamă. 

— Jim! Jim, vino repede! îl strigă ea pe tată. 

Încearcă să vorbească, încearcă să-i spună că o iubește, dar 
vocea i se sugrumă înainte să poată spune vreun cuvânt. 

Apoi din hol apare tatăl lui, repezindu-se la ei. 

Lacrimile din ochi nu-l pot împiedica să-și recunoască tatăl. 
Asemănarea dintre ei e mult mai mare decât cu mama. 

— Marty, ce s-a întâmplat? 

Schimbă o îmbrăţișare cu o alta, nespus de recunoscător 
pentru brațele deschise ale tatălui, și nu mai e singur, nu mai 
trăiește într-o lume dintr-un glob de sticlă, e luat în seamă și 
iubit, iubit. 

— Unde e Paige? îl întreabă mama, uitându-se către zăpada 
deasă prin ușa deschisă. Unde sunt fetele? 

— Mâncam la restaurant, spuse tatăl, și Janey Torreson ne-a 
spus că v-au dat la știri, că ai împușcat pe cineva, dar că poate 
e o șmecherie. Nu am înțeles nimic. 

Emoţia îl sufocă încă și nu poate răspunde. 

— Am încercat să te sun imediat cum am intrat pe ușă, dar 
am dat de robot, așa că am lăsat un mesaj, spuse tatăl. 

Mama întreabă din nou despre Paige, Charlotte și Emily. 

Trebuie să se stăpânească pentru că falsul tată ar putea sosi 
din clipă-n clipă. 

— Mamă, tată, am dat de bucluc, le spune el. Trebuie să mă 
ajutați, vă rog, Dumnezeule, trebuie să mă ajutați. 

Mama închide ușa să nu intre aerul rece de decembrie și 
amândoi îl conduc în living, de-o parte și de alta, înconjurându-l 
cu dragostea lor și mângâindu-l, pe feţe citindu-li-se îngrijorarea 
și înțelegerea. E acasă. In sfârșit e acasă. 

Nu își amintește livingul, așa cum nu-și amintește nici de 
mama, nici de tatăl lui, sau de ninsorile din tinerețe. Podeaua 
din parchet de stejar e mai mult de jumătate acoperită cu un 
covor cu model persan în nuanțe de portocaliu și verde. Mobila e 
umplută cu pene de lișiţă, iar lemnăria e de un roșu maroniu. Pe 


312 


șemineu, încadrat de o pereche de vaze care înfățișează scene 
dintr-un templu chinezesc, un ceas ticăie solemn. 

In timp ce îl duce la canapea, mama îi spune: 

— Dragul meu, a cui e jacheta asta? 

— A mea, răspunde el. 

— Dar asta e ultima modă la geci de colegiu. 

— Copiii și Paige sunt bine? întreabă tatăl. 

— Da, sunt bine, nu au fost răniţi. 

— Școlile au adoptat stilul ăsta abia acum doi ani, spuse 
mama, pipăind geaca. 

— E a mea, repetă el. 

Işi scoate șapca de baseball înainte să observe că îi e puţin 
cam mare. 

Pe un perete e un grup de fotografii cu el, Paige, Charlotte și 
Emily la diferite vârste. Își mută privirea, căci îl impresionează 
prea mult și riscă să-i aducă alte lacrimi în ochi. 

Trebuie să-și revină și să-și stăpânească emoţiile ca să le 
spună părinţilor amănuntele acestei situaţii complicate și 
misterioase. Au toţi trei prea puţin timp să facă un plan de 
acţiune înainte de venirea impostorului. 

Mama se așază pe canapea lângă el. Îi ţine mâna dreaptă, 
strângând-o încetișor între ale ei, dându-i curaj. 

La stânga lui, tatăl se lasă pe braţul unui fotoliu, și se apleacă 
înainte, atent, încruntat de îngrijorare. _ 

Are atâtea să le spună și nu știe de unde să înceapă. Ezită. li 
e frică că nu va găsi niciodată cuvintele cu care să înceapă, că 
va amutți, blocat de un șoc psihologic chiar mai grav decât cel 
pe care-l suferise în fața computerului din biroul său, când 
încercase să scrie prima propoziţie dintr-un roman nou. 

Totuși, când începe dintr-odată să vorbească, cuvintele îi 
țâșnesc ca apele învolburate care rup un baraj. 

— Un bărbat, e un bărbat, arată ca mine, exact ca mine, nici 
eu nu pot face distincţia, și mi-a furat viaţa. Paige și fetele cred 
că sunt eu, dar nu sunt eu, nu știu cine e sau cum o păcălește 
pe Paige. Mi-a luat amintirile, nu mi-a lăsat nimic, și nu știu cum, 
nu știu cum a reușit să-mi fure atâtea și să mă lase atât de 
pustiit. 

Tatăl tresare, și e normal să fie așa la auzul acestor dezvăluiri 
înfricoșătoare. Dar e ceva nefiresc în tresărirea lui, ceva ascuns 
care trebuie definit. 


313 


Mâna mamei se strânge peste mâna lui dreaptă mai mult ca 
un reflex decât ca un act conștient. Nu îndrăznește să o 
privească. 

Îi dă înainte, conștient că sunt nedumeriţi, dornic să-i facă să 
înțeleagă. 

— Vorbește ca mine, se mișcă și stă ca mine, pare că sunt eu, 
așa că m-am gândit serios, încercând să înţeleg cine ar putea fi, 
de unde ar putea să vină, și ajung mereu la aceeași explicaţie, 
chiar dacă pare incredibilă, dar trebuie să fie ca în filme, știți, ca 
în cazul lui Kevin McCarthy sau Donald Sutherland în a doua 
variantă, /nvazia răpitorilor de trupuri, ceva neomenesc, din altă 
lume, ceva care ne poate imita perfect și ne poate stoarce 
amintirile, ceva care poate deveni noi, numai că nu a reușit să 
mă ucidă și să scape de corpul meu după ce a luat ce aveam în 
minte. 

Se oprește cu răsuflarea tăiată. 

Niciunul dintre părinţi nu spune nimic câteva clipe. 

Schimbă o privire. Nu îi place privirea aceea. Nu îi place deloc. 

— Marty, spune tatăl, poate că ar fi mai bine s-o iei de la 
început, mai ușor, să ne spui exact ce s-a întâmplat, pas cu pas. 

— Încerc să vă spun, făcu el exasperat. Știu că e incredibil, 
greu de crezut, dar așa e, tati. 

— Vreau să te ajut, Marty. Vreau să înțeleg. Calmează-te 
doar, spune-mi totul de la început, dă-mi voie să înțeleg. 

— Nu avem mult timp. Nu înţelegeţi? Paige și copiii vin 
încoace cu... creatura asta, extraterestrul ăsta. Trebuie să-i iau 
de lângă el. Trebuie să-l omor cumva cu ajutorul vostru și să-mi 
iau familia înapoi până nu e prea târziu. 

Mama e palidă, își mușcă buza. Privirea i se înceţoșează de 
lacrimi. Mâinile i s-au încleștat atât de puternic peste ale lui 
încât îl doare aproape. Îndrăznește să spere că înţelege 
gravitatea și natura imediată a amenințării. 

— O să fie bine, mami. O să mă descurc eu cumva. Avem o 
șansă împreună. 

Aruncă o privire la ferestrele din faţă. Se așteaptă să vadă 
BMW-ul sosind în strada ninsă, trăgând pe alee. Nu încă. Mai au 
timp, poate numai câteva minute, dar mai au. 

Tati își drege glasul și spune: 

— Marty, nu știu ce se petrece... 


314 


— Ti-am spus ce se petrece! ţipă el. La naiba, tati, nu știi prin 
ce am trecut. 

li dau iar lacrimile și se luptă să le stăpânească. 

— Am suferit atât, mi-a fost atât de teamă, ca niciodată de 
când îmi amintesc, atât de speriat și de singur, încercând să 
înțeleg. 

Tatăl întinde mâna și i-o pune pe genunchi. Tati e tulburat, 
dar nu așa cum ar trebui. Nu se vede clar că e mânios pentru că 
o entitate extraterestră i-a furat fiului său identitatea, nu e atât 
de înspăimântat pe cât ar trebui să fie de vestea că o creatură 
inumană calcă acum pe pământ, dându-se drept om. Pare mai 
degrabă doar îngrijorat și... trist. Pe faţă și în glas i se citește o 
tristețe inconfundabilă și nepotrivită. 

— Nu ești singur, fiule. Suntem mereu de partea ta. Doar știi 
asta. 

— Te vom sprijini, spune mami. O să-ţi dăm tot ajutorul de 
care ai nevoie. 

— Dacă Paige e pe drum, așa cum zici, adăugă tatăl, o să 
stăm împreună când ajunge și ea, o să discutăm și o să 
încercăm să înţelegem ce se întâmplă. 

Vocile lor îl cam iau de sus, ca și cum ar vorbi cu un copil 
inteligent și perspicace, dar un copil. 

— Taci! Taci odată! 

Işi eliberează mâna din strânsoarea mamei și sare de pe 
canapea, tremurând nemulțumit. 

Fereastra. Zăpada care cade. Strada. Niciun BMW. Dar 
curând... 

Se întoarce de la fereastră, cu fața la părinţi. 

Mama stă pe o margine a canapelei cu fața îngropată în 
palme, cu umerii lăsaţi, într-o poziţie de durere sau de 
disperare. 

Trebuie să-i facă să înțeleagă. Asta îl chinuiește și e frustrat 
de neputinţa sa de a le transmite măcar cele mai simple date 
ale situaţiei. 

Tatăl se ridică de pe scaun. Se clatină. Mâinile îi atârnă. 

— Marty, ai venit să ne ceri ajutorul, și vrem să te ajutăm, 
Dumnezeu știe că vrem, dar nu te putem ajuta dacă nu ne lași. 

— Te rog, Marty. Te rog, îi spuse mama, lăsându-și mâinile în 
jos, cu obrajii scăldaţi acum în lacrimi. 

— Toată lumea face greșeli, adăugă tatăl. 


315 


— Dacă e vorba de droguri, spuse mama printre lacrimi, 
adresându-i-se atât lui, cât și tatălui, putem înţelege, ne putem 
descurca, putem găsi un tratament, dragul meu. 

Lumea din globul lui de sticlă - frumoasă, liniștită, veșnică - în 
care trăiește din clipa în care mama l-a întâmpinat cu braţele 
deschise în ușa de la intrare, se sparge dintr-o dată. O crăpătură 
urâtă, șerpuită, brăzdează curba lină a cristalului. Atmosfera 
blândă, curată a acestui paradis efemer ţâșnește cu șuierat, 
lăsând să pătrundă aerul otrăvit al unei lumi pline de ură, în 
care existenţa e condiţionată de o luptă nesfârșită împotriva 
disperării, a singurătăţii, a izgonirii. 

— Nu-mi faceţi asta, se roagă el. Nu mă trădați. Cum puteți 
să-mi faceţi asta? Sunt copilul vostru, se revoltă el, frustrarea 
transformându-i-se în furie. Singurul vostru copil. Furia devine 
ură. Trebuie. Trebuie. Nu vă daţi seama? Tremură de mânie. Nu 
vă pasă? Nu aveţi inimă? Cum puteţi fi atât de îngrozitori, atât 
de cruzi? Cum de aţi lăsat să se ajungă aici? 


12. 


La benzinăria din Bishop făcură o oprire destul de lungă ca să 
cumpere lanţuri antiderapante și, pentru o sumă în plus, să le 
pună la roţile BMW-ului. Patrula de pe autostrada California 
recomanda, dar nu impunea ca toate mașinile ce se îndreptau 
spre Sierra Nevada să fie echipate cu lanțuri. 

Autostrada 395 se transformă la vest de Bishop într-o șosea 
cu sens dublu, și în ciuda altitudinii din ce în ce mai ridicate, 
avură vreme bună când trecură de Rovanna și de Crowley Lake, 
de McGee Creek și de Convict Lake, ieșind de pe drumul 395 și 
trecând pe 203, puţin la sud de izvoarele termale Casa Diablo. 

Casa Diablo. Casa Diavolului. 

Semnificaţia numelui nu-i sărise niciodată până atunci în ochi 
lui Marty. 

Acum totul era un semn de nenorocire. 

Zăpada începu să cadă înainte să ajungă la Mammoth Lakes. 

Fulgii mari erau la fel de slabi ca o dantelărie de proastă 
calitate. Cădeau atât de mulţi, încât părea că mai mult de 
jumătate din aerul dintre cer și pământ era înzăpezit. Începu 
îndată să se depună, îmbrăcând peisajul cu o hermină artificială. 


316 


Paige conduse prin Mammoth Lakes fără să se oprească și 
viră spre sud către lacul Mary. Pe bancheta din spate, Charlotte 
și Emily erau așa de fermecate de ninsoare, că deocamdată nu 
trebuia să se ocupe de ele. 

La est de munţi cerul fusese cenușiu și în nebuloasă. Aici, în 
inima geroasă a munţilor Sierra Nevada, semăna cu un ochi de 
ciclop învelit într-o cataractă lăptoasă. 

leșirea de pe șoseaua 203 era marcată de un pâlc de pini 
dintre care cel mai înalt purta urmele unui trăsnet de acum vreo 
zece ani. Lovitura nu doar stricase pinul, ci favorizase o creștere 
nefirească, până când ajunsese un turn malefic plin de noduri. 

Fulgii de zăpadă erau mai mici ca mai devreme și se 
înteţiseră purtaţi de vântul dinspre nord-vest. După un început 
jucăuș, furtuna devenea serioasă. 

Tăind prin pajiștile alpine și prin păduri - ultimele din ce în ce 
mai numeroase decât primele - drumul în pantă trecea în cele 
din urmă pe lângă un teren privat îngrădit. Erau mai mult de o 
sută de acri pe partea dreaptă. Locul fusese cumpărat acum 
unsprezece ani de Biserica Profetică a Extazului, o sectă care 
urmase învățăturile reverendului Jonathan Caine și crezuse că 
oamenii credincioși vor fi în curând ridicaţi de pe pământ, 
rămânând jos numai cei nebotezaţi și cei răi cu adevărat ca să 
îndure o mie de ani de război nimicitor, iar pe pământ iadul 
avea să treacă înaintea Judecăţii de Apoi. 

După cum se dovedise, Caine molestase minori și înregistra 
pe casete video abuzurile pe care le făcea împotriva copiilor 
membrilor sectei. El fusese închis, cei două sute de enoriași se 
răspândiseră pe aripile deziluziei și ale trădării, iar proprietatea 
cu toate clădirile ei fusese sigilată după un proces de acum cinci 
ani. 

Anumite fantezii făceau rău. 

Gardul din plasă de sârmă, dublat pe sus cu fire periculoase 
de sârmă tăioasă, era rupt din loc în loc. În depărtare, turla 
bisericii sectante se ridica deasupra copacilor. Dedesubt erau 
acoperișurile în pantă ale unui grup de clădiri în care credincioșii 
dormeau, luau masa și așteptau să fie ridicaţi la cer de mâna 
dreaptă a celui atotputernic. Clopotnița rămăsese neatinsă. Dar 
clădirilor de sub ea le lipseau multe uși și ferestre, erau un 
adăpost pentru șobolani, oposumi și ratoni, căzute în dizgrație și 
sălbăticite. Vandalii se dovediseră uneori umani. Dar cele mai 


317 


multe stricăciuni le făcuseră vântul și înghețul, ca și cum 
Dumnezeu judecase Biserica Extazului mânuind vremea după 
voia lui, înainte să fie gata să facă același lucru cu restul 
omenirii. 

Cabana era și ea pe dreapta drumului îngust, prima 
proprietate după imensul domeniu deţinut de răposata biserică. 
Retrasă la nouăzeci de metri de la șosea, la capătul unei poteci 
noroioase, era unul dintre refugiile de acest fel împrăștiate pe 
dealurile din jur, multe din ele pe terenuri de un acru sau de mai 
mulți. 

Era o structură cu un nivel, cu o șindrilă lustruită de vreme, 
acoperiș din plăci de ardezie, verandă închisă și o fundaţie din 
pietre de râu. De-a lungul timpului, părinţii lui extinseseră 
clădirea iniţială până când ajunsese să aibă două dormitoare, o 
bucătărie, un living și două băi. 

Parcară în faţa cabanei și se dădură jos din BMW. Brazii, pinii 
de zahăr și pinii ponderosa erau bătrâni și uriași, parfumând 
aerul rece cu mirosul lor. Covoare de ace căzute și conuri de pini 
erau așternute pe jos. Zăpada pătrunsese doar prin zonele 
dintre copaci și printre coroanele lor dese. 

Marty se duse la șopronul din spatele cabanei. Ușa era închisă 
cu un zăvor și un cârlig. Înăuntru, lângă peretele din dreapta 
intrării, o cheie de rezervă era împachetată bine în plastic și 
îngropată la un centimetru în pământ. 

Când Marty se întoarse în partea din faţă a cabanei, Emily 
înconjura de-a bușilea unul dintre copacii mai mari, cercetând 
cu atenţie conurile căzute din el. Charlotte dansa un balet cam 
exagerat într-o poieniţă dintre copaci, unde o coloană de zăpadă 
cădea ca lumina unui reflector pe o scenă. 

— Sunt Crăiasa Zăpezii, anunţa Charlotte în timp ce se rotea 
și sărea. Sunt Crăiasa Zăpezii! Pot face zăpada să cadă! Pot face 
lumea strălucitoare, și albă, și frumoasă! 

— lubito, n-o să intri cu ele în casă, îi spuse Paige lui Emily 
care începuse să adune un braţ de conuri. 

— O să fac un aranjament. 

— Sunt murdare. 

— Sunt frumoase. 

— Sunt frumoase și murdare, admise Paige. 

— O să fac un aranjament aici afară. 


— Zăpadă, cazi! Zăpadă, viscolește! Zăpadă rotește-te și 
învârte-te și țopăie! poruncea dansatoarea crăiasă a zăpezii în 
timp ce Marty urca scările de lemn și deschidea ușa de la 
verandă. 

In dimineața aceea fetele se îmbrăcaseră cu pantaloni și 
pulovere de lână ca să fie pregătite pentru munţi, și purtau 
jachete de fâș bine căptușite, precum și mănuși groase. Voiau 
să stea afară să se joace. Chiar dacă ar fi avut ghete, asta ieșea 
din discuţie. De data aceasta, cabana nu era un simplu refugiu 
de vacanţă, ci un adăpost pe care puteau să-l transforme la 
nevoie în fortăreață, iar pădurea din jur un ascunziș pentru ceva 
mai periculos decât lupii. 

lnăuntru era un aer ușor mucegăit. Părea mai rece decât 
ninsoarea de afară. 

In cămin erau clădiţi bușteni, și mai erau lemne de-o parte a 
vetrei largi și adânci. O să facă focul mai târziu. Ca să 
încălzească repede cabana, Paige merse din cameră în cameră, 
aprinzând caloriferele electrice montate în perete. 

În picioare, lângă ferestrele din faţă, privind prin veranda 
închisă spre aleea mocirloasă care ducea la drum, Marty sună 
de la telefonul mobil pe care-l luase din mașină, ca să mai 
încerce încă o dată să ia legătura în Mammoth Lakes cu părinţii. 

— Tati, spuse Charlotte în timp ce el forma numărul, m-am 
gândit - cine o să le dea de mâncare lui Sheldon, lui Bob, lui 
Fred și celorlalţi care au rămas acasă cât timp suntem noi 
plecați? 

— Am aranjat deja cu doamna Sanchez să aibă grijă de asta, 
minţi el, căci încă nu avea curajul să-i spună că toate animalele 
ei fuseseră omorâte. 

— A, în regulă. Atunci e bine că nu doamna Sanchez a luat-o 
razna. 

— Pe cine suni, tati? întrebă Emily când se auzi primul ţărâit. 

— Pe bunica și bunicul. 

— Spune-le că am să fac o sculptură din conuri pentru ei. 

— Ce să spun, făcu Charlotte, asta o să-i dea gata. 

Telefonul sună a treia oară. 

— Lor le plac sculpturile mele, insistă Emily. 

— N-au încotro, sunt bunicii tăi, spuse Charlotte. 

Patru țărâituri. 

— Ei da, bine, nici tu nu ești Crăiasa Zăpezii. 


— Ba sunt. 

Cinci. 

— Nu, ești Spiridușul Zăpezii. 

— Tu ești Piticul Zăpezii, ripostă Charlotte. 

Șase. 

— Viermele Zăpezii. 

— Râma Zăpezii. 

— Mucii Zăpezii. 

— Vărsătura Zăpezii. 

Marty le aruncă o privire care puse imediat capăt concursului 
de injurii, deși își arătară limba una alteia. 

După al șaptelea ţârâit, puse degetul pe tasta STOP. Totuși, 
înainte să apese, se stabili legătura. 

Cine ridicase nu spunea nimic. 

— Alo, făcu Marty. Mami? Tati? 

Reușind să sune furios și trist în același timp, bărbatul de la 
celălalt capăt al firului spuse: 

— Cum i-ai câștigat? 

Marty simţi cum îi îngheaţă sângele în vene și prin șira 
spinării, nu din cauza frigului care intra în cabană, ci pentru că 
vocea care îi răspundea era la fel cu a lui. 

— De ce te iubesc pe tine mai mult decât pe mine? întrebă 
Celălalt, cu vocea tremurând de emoție. 

Peste Marty se așternu un văl de groază și o senzaţie de 
irealitate la fel de ameţitoare ca orice coșmar. | se părea că 
visează cu ochii deschiși. 

— Să nu pui mâna pe ei, nenorocitule. Să nu îndrăznești să 
ridici un deget asupra lor. 

— M-au trădat. 

— Vreau să vorbesc cu părinţii mei, ceru Marty. 

— Ai mei, spuse Celălalt. 

— Dă-mi-i la telefon. 

— Ca să le mai spui și alte minciuni? 

— Dă-mi-i la telefon acum, spuse Marty printre dinţii 
încleștaţi. 

— Nu îţi mai pot asculta minciunile. 

— Ce-ai făcut? 

— Nu te mai ascultă. 

— Ce-ai făcut? 

— Nu au vrut să-mi dea ce îmi trebuia. 


Întelegând, groaza se transformă în durere. Marty rămase 
fără glas o clipă. 

— Tot ce doream era să fiu iubit. 

— Ce ai făcut? ţipă el. Cine ești, ce ești, la naiba, ce ești, ceai; 
făcut? 

Neluând în seamă întrebările, replicând la rândul lui cu 
întrebări, Celălalt spuse: 

— Ai întors-o pe Paige împotriva mea? Pe Paige a mea, pe 
Charlotte a mea, pe scumpa mea Emily? Mai e vreo șansă să le 
iau înapoi sau o să trebuiască să le omor și pe ele? 

Emoţia îl înăbuși. 

— O, Doamne, mai au sânge în vene, mai sunt încă oameni, 
sau le-ai transformat în altceva? 

Marty își dădu seama că nu puteau purta o conversaţie. Era o 
nebunie să încerce. Oricât de bine ar fi semănat la înfățișare și 
la voce, nu aveau alte puncte comune. În adâncuri erau la fel de 
diferiţi ca și când ar fi aparţinut unor specii diferite. 

Marty apăsă pe tasta STOP. 

Mâinile îi tremurau așa de tare, că scăpă telefonul. 

Când se întoarse de la fereastră, le văzu pe fete una lângă 
alta ţinându-se de mână. Se holbau la el, palide și 
înspăimântate. 

Țipetele lui la telefon o chemaseră pe Paige dintr-unul din 
dormitoarele în care regla caloriferele. 

Imagini cu figurile părinţilor și amintirile unei vieţi pline de 
dragoste i se îngrămădeau în minte, dar le opri cu hotărâre. 
Dacă dădea acum frâu liber durerii și pierdea clipe preţioase 
plângând, le-ar fi condamnat pe Paige și pe fete la o moarte 
sigură. 

— E aici, spuse Marty, vine și nu avem mult timp. 


321 


e Partea a treia e« 


HĂRŢI NOI PENTRU IAD 


Cei ce gonesc păcatul lăcomiei 
Invidia o iau drept crez. 

Cei care scapă și de invidie, 
Fac doar iadului noi hărți. 


Cei în stare să schimbe-o lume 
Se cred sfinți, mărgăritare, 

și, prin faptele lor nobile 
scapă de temuta judecată. 


- Cartea amărăciunilor 


Să râdem de tiranii și de tragedia pe 
care o provoacă. Asemenea oameni se 
bucură de lacrimile noastre ca semne 
ale sclaviei, dar hohotele de râs îi 
umilesc. 


- Răul fără sfârșit, 
de Laura Shane 


322 


e ȘASE e 


1. 


Stă în picioare în bucătăria părinţilor, privind cum cade 
zăpada prin fereastra de deasupra chiuvetei, tremurând de 
foame și hăpăind un rest de carne. 

E unul din momentele acelea hotărâtoare care îi despart pe 
adevărații eroi de impostori. Când totul se face negru, când 
tragedia e la paroxism, când speranţa pare un joc numai pentru 
idioţi și nebuni, renunţă oare Harrison Ford, Kevin Costner, Tom 
Cruise, Wesley Snipes sau Kurt Russell? Nu. Niciodată. E de 
neconceput. Sunt eroi. Merg înainte. Profită de ocazii. Nu numai 
că îi vin de hac sorții potrivnice, dar se și ajută de ea. Din 
experiența amară împărtășită cu acei oameni mari știe să se 
împace cu durerea sufletească, depresiile mintale, abuzurile 
fizice dintre cele mai grele și chiar cu ameninţarea unei cotropiri 
extraterestre a Pământului. 

Mișcă-te, mișcă-te, înfruntă, provoacă, încleștează-te si 
învinge. 

Nu trebuie să se agaţe de tragedia morții părinţilor. Oricum, 
creaturile pe care le-a nimicit nu erau în mod sigur mama și 
tatăl lui, ci imitații, la fel ca acela care îi furase propria viață. 
Probabil că nu va afla niciodată când au fost omorâţi și înlocuiţi 
adevărații părinţi, și nu are decât să-i plângă mai târziu. 

Dacă se gândește prea mult la părinţi - sau la orice altceva - 
nu e numai o pierdere de timp preţios, ci și un fapt antieroic. 
Eroii nu gândesc. Eroii acționează. 

Mișcă-te, mișcă-te, înfruntă, provoacă, încleștează-te si 
învinge. 

După ce termină de mâncat, se îndreaptă spre garaj printr-o 
spălătorie de lângă bucătărie. Aprinzând lumina de neon când 
trece pragul, găsește două mașini gata să-i fie de folos - un 
Dodge vechi albastru și un jeep Wagoneer aparent nou. O să ia 
Jeep-ul pentru transmisia lui în patru timpi. 


Cheile mașinii sunt agăţate într-un cuier din spălătorie. Mai 
găsește și o cutie mare de detergent într-un dulap. Citește lista 
de elemente chimice de pe cutie, mulțumit de cele descoperite. 

Se întoarce în bucătărie. 

La capătul unui șir de dulăpioare mai joase e un stelaj pentru 
sticle de vin. După ce găsește un tirbușon într-un pahar, 
deschide patru sticle și golește vinul în chiuvetă. 

Intr-alt sertar din bucătărie descoperă o pâlnie de plastic 
printre alte mărunţișuri folosite la gătit. Un al treilea sertar e plin 
cu șervete albe curate, iar din al patrulea găsește o pereche de 
foarfece și zece cutii cu chibrituri. 

Duce sticlele și celelalte lucruri în spălătorie și le pune pe 
tejgheaua protejată de lângă chiuveta adâncă. 

Intors în garaj, ia o canistră roșie cu nouăsprezece litri de 
benzină de pe un raft din stânga mesei de lucru. Când 
deșurubează capacul, un miros puternic de combustibil se 
împrăștie din recipient. De primăvara până toamna, tati 
păstrează probabil benzină în canistră ca să o folosească la 
mașina de tuns iarba, dar acum e goală. 

Cotrobăind prin sertarele și dulapurile din jurul mesei de 
lucru, găsește un furtun din cauciuc într-o cutie cu piese de 
schimb pentru sistemul de filtrare a apei din bucătărie. Trage cu 
el benzină din Dodge în canistra de nouăsprezece litri. 

La chiuveta din spălătorie se folosește de furtun ca să toarne 
trei centimetri de detergent pe fundul fiecărei sticle goale de 
vin. Adaugă benzină. Taie șervetele în fâșii. 

Deși are două revolvere și douăzeci de gloanţe, vrea să-și 
înmulțească arsenalul cu bombe de benzină. Intâmplările prin 
care a trecut în ultimele douăzeci și patru de ore, de la prima 
confruntare cu falsul tată, l-au învățat să nu-și subestimeze 
adversarul. ` 

Incă speră să le salveze pe Paige, Charlotte și Emily. Incă 
dorește regăsirea și reluarea vieţii împreună. 

Totuși, trebuie să vadă lucrurile așa cum sunt și să se 
pregătească pentru eventualitatea ca soţia și copiii să nu mai fie 
ce au fost odată. Poate că au fost pur și simplu subjugați mintal. 
Pe de altă parte, puteau foarte bine să fi fost infectați cu viruși 
din altă lume, creierele lor fiind acum golite și umplute cu 
nebunii de neînchipuit. Sau poate nu mai sunt deloc ele, ci doar 
copii ale adevăratelor Paige, Charlotte și Emily, așa cum falsul 


324 


tată e o copie a lui, răsărită dintr-un bostan de pe vreo stea 
îndepărtată. 

Posibilităţile de infestare extraterestră sunt ciudate și fără 
limite, dar arma care a salvat de cele mai multe ori omenirea 
este focul. Kurt Russell, când era într-un avanpost de cercetare 
științifică, se confruntase cu un extraterestru care-și schimba 
înfățișarea sub nenumărate forme și cu o mare viclenie, poate 
cel mai înspăimântător și mai puternic extraterestru care 
încercase vreodată să colonizeze pământul, iar focul fusese de 
departe arma cea mai eficientă împotriva groaznicului inamic. 

Se întreabă dacă patru dispozitive incendiare sunt de ajuns. 
Probabil că nu va avea timp să folosească mai multe, oricum. 
Dacă iese ceva din falsul tată, din Paige sau din fete, și dacă e 
ceva ostil precum ceea ce ieșise din oamenii de la baza de 
cercetare a lui Kurt Russell, fără îndoială că va fi copleșit înainte 
să poată folosi mai mult de patru bombe, având în vedere că 
are nevoie de timp să le aprindă pe fiecare în parte. Și-ar dori un 
aruncător de flăcări. 


2. 


În picioare, lângă una dintre ferestrele din faţă, privind 
zăpada deasă cum trece printre copaci și pe peluza care ducea 
spre drumul de acces, Marty scoase mâinile pline de muniţie de 
9 milimetri din cutiile pe care le adusese din Mission Viejo. 
Împărţi cartușele prin mulţimea de buzunare cu fermoar de la 
jacheta de schi roșu cu negru, precum și în buzunarele 
pantalonilor. 

Paige încărcă magazia puștii Mossberg. Avusese mai puţin 
timp decât Marty să exerseze trageri cu pistolul la ţintă și se 
simţea mai în siguranţă cu arma de 12 milimetri. 

Aveau optzeci de cartușe pentru pușcă și aproximativ două 
sute de 9 mm pentru Beretta. 

Marty se simțea lipsit de apărare. 

Nu existau destule arme în lume să-l facă să se simtă mai 
bine. 

După ce îi închisese Celuilalt telefonul, se gândi să iasă din 
cabană și să fugă. Dar dacă fuseseră urmăriţi atât de ușor până 
aici, ar fi fost urmăriţi oriunde s-ar fi dus. Era mai bine să 


325 


riposteze dintr-o poziţie care se putea apăra decât să fie atacați 
pe o autostradă izolată, sau să fie luaţi prin surprindere într-un 
loc mai vulnerabil decât cabana. 

Era gata să sune poliţia locală și s-o trimită la casa părinţilor. 
Dar Celălalt ar fi cu siguranţă deja plecat înainte ca aceștia să 
ajungă acolo, iar dovezile pe care le-ar găsi - amprente și 
Dumnezeu mai știe ce - n-ar face decât să se creadă că și-a 
omorât propria mamă și propriul tată. Televiziunea îl descrisese 
deja ca pe un om cu un psihic labil. Scena de la casa din 
Mammoth Lakes s-ar potrivi în povestea pe care o născoceau. 
Dacă era arestat astăzi, sau mâine, sau săptămâna viitoare - 
sau doar reținut pentru câteva ore fără să fie închis -, Paige și 
fetele ar trebui să se descurce singure, o situație care i se părea 
de neconceput. 

Nu aveau altă soluţie decât să stea pe metereze și să lupte. 
Ceea ce era mai degrabă o condamnare la moarte decât o 
soluţie. 

Una lângă alta pe canapea, Charlotte și Emily mai aveau încă 
pe ele gecile și mănușile. Se ţineau de mâini, îmbărbătându-se. 
Deși erau speriate, nu plângeau și nu cereau mângăâieri așa cum 
ar fi făcut alţi copii în aceeași situaţie. Fuseseră mereu ca niște 
soldaţi adevăraţi, fiecare în felul ei. 

Marty nu știa bine ce să le spună fetelor. De obicei, ca și 
Paige, găsea mereu sfaturi inspirate ca să le scoată din 
necazurile vieţii. Paige glumea că erau Fabuloasa Mașină de 
Părinţi Stillwater, un nume în care era tot atâta ironie cât 
mândrie adevărată. Dar de data asta nu-și găsea cuvintele 
pentru că încercase să nu le mintă niciodată, nu intenţiona să 
înceapă acum, și totuși nu îndrăznea să le împărtășească 
gândurile sale negre. 

— Copii, hai, ajutaţi-mă, spuse el. 

Dornice să facă ceva, se dădură jos de pe canapea și veniră 
lângă el la fereastră. 

— Staţi aici, spuse Marty, staţi cu ochii pe drumul pavat de 
afară. Dacă vreo mașină vine pe alee, sau încetinește măcar și 
face ceva dubios, mă strigaţi. S-a înţeles? 

Fetele dădură solemn din cap. 

Marty îi zise apoi lui Paige: 

— Să controlăm toate celelalte ferestre, să fim siguri că sunt 
încuiate și să tragem draperiile. 


326 


Dacă Celălalt reușea să se strecoare lângă cabană fără să fie 
observat, Marty nu voia ca nenorocitul să-i poată privi - sau să 
tragă în ei - prin vreun geam. 

Fiecare fereastră pe care o verifică era încuiată. 

În bucătărie, în timp ce acoperea un geam care dădea spre 
pădurea deasă din spatele cabanei, își aminti că mama lui 
făcuse draperiile la mașina ei de cusut din dormitorul liber al 
casei din Mammoth Lakes. Îi trecu prin minte o imagine a ei 
stând la mașina Singer, cu piciorul pe placă, privind cu atenţie 
acul care ţăcănea în sus și-n jos. 

Inima i se strânse de durere. Respiră adânc și expiră cu 
zgomot, și încă o dată, încercând nu numai să scoată afară 
durerea, dar și amintirea care i-o trezise. 

O să fie timp de jale mai târziu, dacă scăpau cu viaţă. 

Acum trebuia să se gândească la Paige și la copii. Mama era 
moartă. Ele erau în viaţă. Adevărul dureros: doliul era un lux. 

O ajunse pe Paige din urmă în al doilea dormitor, tocmai când 
termina de potrivit draperiile. Aprinsese veioza ca să nu stea în 
întuneric deplin când acoperea ferestrele, iar acum făcu un gest 
să o stingă. 

— Las-o aprinsă, spuse Marty. Din cauza furtunii o să fie un 
amurg lung și timpuriu. O să vadă probabil de afară care din 
camere sunt luminate și care nu. Nu are rost să facem să-i fie 
mai ușor să-și dea seama exact unde suntem. 

Ea tăcea. Privea fix pânza arămie a abajurului. Ca și cum 
viitorul putea fi citit în modelul slab imprimat de pe materialul 
luminat. 

În cele din urmă se uită la el. 

— Cât mai avem? 

— Poate zece minute, poate două ore. Depinde de el. 

— Ce-o să se întâmple, Marty? 

Fu rândul lui să păstreze tăcerea câteva clipe. Nici pe ea nu 
voia s-o mintă. 

Când vorbi în cele din urmă, Marty se miră să audă ce-i 
spunea, fiindcă venea din adâncurile subconștientului, era ceva 
adevărat și arăta un optimism mai mare decât bănuia el la un 
nivel conștient. 

— O să-l omorâm pe nenorocit. 

Optimism sau o deziluzie fatală? 


327 


Paige se apropie de el pe lângă picioarele patului, și se 
îmbrăţișară. Se simţea așa de bine în braţele lui. Pentru o clipă, 
lumea nu mai părea cu fundul în sus. 

— Tot nu știm cine e, ce e, de unde vine, spuse ea. 

— Și poate n-o să aflăm niciodată. Poate nici după ce-l 
omorâm pe ticălos n-o să știm ce a fost toată povestea asta. 

— Dacă nu vom afla niciodată, atunci putem lega lucrurile de 
cap la coadă. 

— Banu. 

Își puse capul pe umărul lui și îi sărută ușor partea vizibilă a 
vânătăilor de pe gât. 

— Nu ne mai putem simți în siguranţă. 

— Nu în ultimul timp. Dar atâta vreme cât suntem împreună, 
toți patru, pot lăsa totul în urmă, spuse el. 

— Casa, tot din ea, cariera mea, a ta... 

— Nimic din astea nu contează cu adevărat. 

— O viaţă nouă, nume noi... Ce viitor vor avea fetele? 

— Ce le putem da mai bun. Nu am avut niciodată garanţii. Nu 
sunt în viaţa asta. 

Își ridică capul de pe umărul lui și îl privi în ochi. 

— Pot oare să mă descurc când o să apară aici? 

— Bineînţeles că poți. 

— Sunt doar un consilier familial specializat în probleme de 
comportament la copii, relaţii părinte - copil. Nu sunt eroina 
vreunei povestiri de aventuri. 

— lar eu sunt doar un scriitor de romane polițiste. Dar o 
putem face. 

— Mi-e frică. 

— Și mie. 

— Dar dacă mi-e frică acum, de unde o să găsesc curajul să 
iau arma și să-mi apăr copiii de ceva... de așa ceva? 

— Închipuie-ţi că ești eroina unei povestiri de aventuri. 

— Măcar de-ar fi așa de ușor. 

— Într-un anume fel... poate este, replică el. Știi că nu prea 
mă pricep la explicaţiile freudiene. De cele mai multe ori cred că 
noi hotărâm ce anume să fim. Tu ești un exemplu, după toate 
câte ai înfruntat când erai copil. 

— Într-un fel e mai ușor să mă închipui un consilier familial 
decât Kathleen Turner în /dilă pentru o piatră prețioasă, spuse 
ea, închizând ochii. 


328 


— Când ne-am întâlnit pentru prima dată, nu te vedeai nici ca 
soție și mamă. Pentru tine familia nu însemna decât o 
închisoare, o închisoare și o cameră de tortură. Nu mai voiai să 
faci parte din vreo familie. 

Paige deschise ochii. 

— Tu m-ai învăţat cum să vreau. 

— Nu te-am învățat nimic. Ți-am arătat doar cum să-ți 
imaginezi o familie bună, o familie sănătoasă. O dată ce ai fost 
în stare să-ţi închipui asta, ai putut învăţa să crezi că se poate. 
De acolo te-ai obișnuit singură. 

— Deci viaţa e un fel de ficțiune, nu? 

— Fiecare viaţă e o poveste. O scriem pe parcurs. 

— Perfect. O să încerc să fiu Kathleen Turner. 

— Și mai bine. 

— Ce? 

— Sigourney Weaver. 

— Aș vrea să am una dintre armele alea futuriste și drăcești 
pe care le folosea când era sergentul Ripley, spuse ea zâmbind. 

— Hai, să mergem să vedem dacă santinele noastre mai sunt 
în post. 

În living, le eliberă pe fete de sarcina pe care o aveau la 
singura fereastră neacoperită și le propuse să încălzească niște 
apă pentru ciocolată fierbinte. Cabana era mereu echipată cu 
alimente de bază, printre care și o cutie de conserve cu lapte 
praf cu aromă de cacao. Caloriferele electrice nu învinseseră 
încă frigul, așa că era bun și radiatorul la ceva. In plus, 
preparatul ciocolatei fierbinți era o îndeletnicire atât de 
normală, încât putea să-i mai scoată din tensiune și să le 
calmeze nervii. 

Privi prin fereastră, peste veranda închisă, dincolo de partea 
din spate a BMW-ul ui. Între cabană și drum erau atâţia copaci 
încât aleea de o sută de metri era brăzdată de umbre adânci, 
dar mai putea vedea că nu se apropia nimeni, nici cu mașina, 
nici pe jos. 

Marty era destul de convins că Celălalt va veni direct spre ei, 
în loc să o ia prin spatele cabanei. În primul rând, faptul că 
proprietatea lor mergea până la cei o sută de acri ai bisericii și 
spre un lot mai mare din deal făcea accesul dificil și încet. 

judecând după cum se comportase până acum, Celălalt 
prefera acţiunile îndrăznețe și abordări fără ocol. Se părea că-i 


329 


lipsea talentul sau răbdarea de-a plănui strategii. Trecea la 
fapte înainte să gândească, lucru care asigura un atac mai 
degrabă în forţă decât pe furiș. 

Asta putea însemna pentru dușman călcâiul lui Ahile. Oricum, 
era o speranță care merita întreținută. 

Zăpada cădea. Umbrele se făceau mai dese. 


3. 


Din camera de hotel, Spicer sună echipa de supraveghere 
pentru noutăţi. Lăsă telefonul să sune de douăsprezece ori, 
închise și mai încercă o dată, dar tot nu răspunse nimeni. 

— S-a întâmplat ceva, spuse el. Nu ar fi părăsit dubita. 

— Poate e ceva în neregulă cu telefonul lor, sugeră Oslett. 

— Sună. 

— Poate nu la ei. 

Spicer mai încercă o dată fără niciun rezultat. 

— Hai, zise el, luându-și geaca de zbor și îndreptându-se spre 
ușă. 

— Doar nu te duci acolo? Nu-ţi mai e frică să nu le descoperi 
ascunzătoarea? întrebă Oslett. 

— A fost deja descoperită. S-a întâmplat ceva. 

Clocker își trăsese haina de tweed peste puloverul neasortat 
de cașmir portocaliu. Nu se mai obosi să-și mai pună pălăria 
pentru că nu o dăduse nicio clipă jos. Îndesând volumul cu Star 
Trek într-un buzunar, se îndreptă și el spre ușă. 

Urmându-i cu valiza neagră, Oslett spuse: 

— Dar ce putea să se întâmple? Totul mergea din nou foarte 
bine. 

Furtuna pusese deja pe jos un centimetru și jumătate de 
zăpadă. Acum fulgii erau mai mici și nu atât de apoși, iar străzile 
albe. Crengile brazilor își primeau deja beteala de Crăciun. 

Spicer conduse Explorer-ul și în câteva minute ajunseră pe 
strada unde locuiau părinţii lui Stillwater. Le arătă casa când 
mai erau numai câteva loturi până la ea. 

Peste drum de locuința Stillwater, două mașini erau parcate 
lângă bordură. Oslett ghici rulota roșie pentru postul de 
supraveghere datorită ferestrelor fumurii laterale din partea din 
spate a mașinii. 


330 


— Ce-o căuta camioneta de florărie aici? se întrebă Spicer. 

— Livrează flori, își dădu cu părerea Oslett. 

— Aiurea. 

Spicer trase dincolo de camionetă și parcă în faţa ei. 

— E bine așa? se întrebă Oslett. 

Folosind telefonul celular, Spicer mai sună o dată echipa de 
supraveghere. Nu răspunse nimeni. 

— Nu avem de ales, spuse Spicer în timp ce deschidea 
portiera și ieșea afară în ninsoare. 

Toţi trei merseră în spatele camionetei roșii. 

Pe asfaltul dintre aceasta și mașina florăriei un aranjament 
floral mare era împrăștiat pe jos. Ghiveciul de ceramică era 
făcut bucăţi. Tulpinile florilor și ale ferigilor încă erau înfipte în 
materialul verde spongios pe care-l folosesc florarii ca să fixeze 
aranjamentele, așa că vântul blând nu le împrăștiase, deși 
păreau că fuseseră luate de câteva ori în picioare. Culorile 
câtorva flori erau estompate de ninsoare, ceea ce însemna că 
nu fuseseră mișcate în ultimele treizeci-patruzeci și cinci de 
minute. 

Bobocii distruși și feriga albită de îngheţ aveau o frumuseţe 
aparte. Să faci o poză, s-o agăţi într-o galerie de artă, să o 
intitulezi ceva de genul „Romanţă” sau „Pierdere” și lumea ar 
sta mult timp pe gânduri în faţa ei. 

— Eu verific camioneta cu flori, spuse Clocker în timp ce 
Spicer ciocănea la portiera din spate a mașinii de supraveghere. 

Nu răspunse nimeni, așa că Spicer deschise cu încredere ușa 
și urcă înăuntru. 

Urmându-l, Oslett îl auzi spunând: 

— Of, la naiba. 

Înăuntrul camionetei era întuneric. Prin cele două oglinzi care 
serveau drept ferestre pătrundea prea puţină lumină. Numai 
monitoarele și bordurile echipamentului electronic luminau 
încăperea. 

Oslett își scoase ochelarii de soare, îi văzu pe cei doi morți și 
închise portiera din spate. 

Și Spicer își scosese ochelarii. Ochii lui erau de un galben 
ciudat, diabolic. Sau poate că era doar culoarea reflectată de la 
borduri și dispozitive. 


— Alfie trebuie să fi venit la casa celor doi Stillwater, a văzut 
camioneta și și-a dat seama ce e, spuse Spicer. Înainte să treacă 
dincolo, s-a oprit aici și a avut grijă să nu îl împiedice nimeni. 

Echipamentul electronic funcţiona cu baterii solare legate prin 
fire de panouri de pe capotă. Când supravegherea avea loc 
noaptea, bateriile puteau fi încărcate într-un mod convenţional, 
dacă era nevoie, pornind câte puţin motorul dubiţei. Chiar și în 
zilele noroase, panourile captau destulă lumină solară ca să ţină 
sistemul în stare de funcţionare. 

Deși motorul era oprit, temperatura din mașină era 
confortabilă, puţin poate răcoroasă. Vehiculul era neobișnuit de 
bine izolat, iar panourile solare alimentau și un mic radiator. 

Pășind peste cadavrul de pe podea și privind printr-una din 
ferestre, Oslett spuse: 

— Dacă Alfie a fost atras de casa aia, trebuie să fi fost așa din 
cauză că Martin Stillwater era deja acolo. 

— Cred că da. 

— Și, totuși, echipa asta nu l-a văzut nici intrând nici ieșind. 

— Evident că nu, fu Spicer de acord. 

— Ne-ar fi anunțat dacă l-ar fi văzut pe Stillwater, pe nevastă- 
sa sau pe copii. 

— Absolut. 

— Deci... e acolo acum? Poate sunt toţi acolo, întreaga familie 
și Alfie. 

Privind prin cealaltă fereastră, Spicer adăugă: 

— Sau poate că nu. Cineva a plecat de acolo nu demult. Vezi 
urmele de pe alee? 

O mașină cu cauciucuri late dăduse cu spatele din garajul lipit 
de da casa albă cu șindrilă. Virase la stângă când intrase pe 
stradă, apoi scosese din marșarier și o luase spre dreapta. 
Zăpada abia începuse să acopere nenumăratele zimţuri ale 
urmelor. 

Clocker deschise portiera, făcându-i să tresară. Urcă înăuntru 
și închise ușa după el, fără să facă vreun comentariu despre 
pioletul însângerat de pe jos sau cei doi agenţi morți. 

— Se pare că Alfie a furat camioneta florăriei ca acoperire. 
Băiatul care distribuie e în spate cu florile, mort de-a binelea. 

In ciuda prelungirii care mărea spaţiul din interiorul dubiţei, 
locul care nu era ocupat de echipamentul de supraveghere și de 


332 


cele două cadavre nu era suficient ca să încapă bine toţi trei. 
Oslett avea o senzaţie puternică de claustrofobie. 

Spicer trase mortul din scaunul rotativ. Cadavrul se prăbuși 
pe podea. Șterse scaunul să nu fie pătat de sânge înainte să se 
așeze și să întoarcă spre labirintul de monitoare și butoane cu 
care părea obișnuit. 

Simţindu-l pe Clocker în coaste, Oslett spuse: 

— Se poate să fi existat vreo convorbire pe care tipii ăștia nu 
au apucat să ne-o raporteze înainte să-i omoare Alfie? 

— Asta încerc să aflu, răspunse Spicer. 

In timp ce degetele îi zburară pe tastatura calculatorului, 
diverse grafice viu colorate și alte imagini apăreau pe cele șase 
monitoare. 

Cu gândul să-și înfigă în spaţiul acela strâmt cotul în stomacul 
lui Clocker, Oslett se întoarse din nou spre primul geam. Se uită 
la casa de vizavi. 

Clocker se aplecă să privească pe celălalt geam. Oslett își 
închipui că trekerul se credea la intrarea pe o navă spaţială, 
forțându-se să privească prin sticla groasă de treizeci de 
centimetri către o lume de pe altă planetă. 

Trecură câteva mașini. Un remorcher. Un câine negru alergă 
pe trotuar; plin de zăpadă pe labe, parcă purta patru șosete 
albe. Casa familiei Stillwater era tăcută, liniștită. 

— Am găsit, spuse Spicer, scoțându-și o pereche de căști pe 
care le pusese cât timp Oslett privise pe geam. 

Ceea ce găsise se dovedi a fi o convorbire telefonică urmărită, 
localizată și înregistrată de echipamentul automat poate la vreo 
treizeci de minute după ce Alfie terminase echipa de 
supraveghere. De fapt, Alfie era în casă când sunase telefonul și 
răspunsese după șapte ţârâituri. Spicer îi dădu drumul la un 
difuzor în loc de căști, ca să poată asculta toți trei împreună. 

— Prima voce pe care o auziţi e cel care a sunat, pentru că 
bărbatul care răspunde în casa Stillwater nu spune nimic la 
început. 


— Alo? Mami? Tati? 
— Cum i-ai câștigat? 


— A doua voce este cel care a primit telefonul - adică Alfie. 
— Amândouă vocile seamănă cu a lui Alfie. 


333 


— Celălalt e Stillwater. Vorbește și Alfie apoi. 


— De ce te iubesc pe tine mai mult decât pe mine? 

— Să nu pui mâna pe ei, nenorocitule. Să nu îndrăznești să 
ridici un deget asupra lor. 

— M-au trădat. 

— Vreau să vorbesc cu părinții mei, ceru Marty. 

— Ai mei, spuse Celălalt. 

— Dă-mi-i la telefon. 

— Ca să le mai spui și alte minciuni? 


Ascultară întreaga convorbire. Te înfiora, fiindcă ţi se părea că 
vorbește nu un singur om, ci o personalitate cât se putea de 
dublă. Mai rău, se vedea clar că băiatul lor rău nu era numai un 
dezertor, dar și un psihopat în toată legea. 

Când înregistrarea se opri, Oslett spuse: 

— Deci Stillwater nu s-a oprit pe la părinți. 

— În mod sigur nu. 

— Atunci cum l-a găsit Alfie? Și de ce s-a dus acolo? De ce l- 
au interesat părinţii lui Stillwater și nu doar Stillwater? 

— Poate că o să ajungeţi să-l întrebaţi pe băiat dacă reușiţi 
să-l recuperațţi, replică Spicer, dând din umeri. 

Lui Oslett nu-i plăcea să rămână cu atâtea întrebări fără 
răspuns. Îl făcea să se simtă lipsit de control. 

Aruncă o privire prin fereastră înspre casă și la urmele de pe 
aleea acoperită de zăpadă. 

— Probabil că Alfie nu mai e acolo. 

— S-a dus după Stillwater, fu de acord Spicer. 

— De unde a fost dat telefonul? 

— De la un celular. 

— Putem să-i dăm de urmă, nu? întrebă Oslett. 

Arătând spre trei șiruri de numere de pe un monitor, Spicer 
spuse: 

— Am obţinut o triangulaţie. 

— Asta nu-mi spune nimic, sunt doar cifre. 

— Computerul ăsta o poate localiza pe o hartă. La treizeci de 
metri în jurul semnalului. 

— Cât o să dureze asta? 

— Cel mult cinci minute, răspunse Spicer. 

— Bine. Ocupă-te. Noi o să verificăm casa. 


Oslett ieși din camioneta roșie împreună cu Clocker care 
pășea aproape în urmă. 

În timp ce traversau strada prin zăpadă, Oslett nu se sinchisi 
dacă zece vecini băgăcioși erau la geamuri. Lucrurile erau deja 
la vedere și nu mai puteau fi salvate. El, Clocker, și Spicer o vor 
șterge cu morţii lor în mai puţin de zece minute, iar apoi nimeni 
nu va mai putea să dovedească că au fost acolo. 

Pășiră cu îndrăzneală spre veranda bătrânilor Stillwater. 
Oslett sună la ușă. Nu răspunse nimeni. Mai sună o dată și 
încercă ușa, care se dovedi a fi descuiată. De peste drum putea 
părea că Jim și Alice Stillwater deschiseseră și îi invitaseră 
înăuntru. 

Ajuns în antreu, Clocker închise ușa în urma lor și scoase 
Coltul lui 357 Magnum din tocul de umăr. Așteptaseră câteva 
secunde, scrutând casa tăcută. 

— Fii liniștit, Alfie, spuse Oslett, deși se îndoia că băiatul lor 
rău mai era pe acolo. Neauzindu-se nicio replică rituală la 
comandă, repetă cele trei cuvinte mai tare. 

Tăcerea nu se sparse. 

Cu grijă înaintară prin casă - și găsiră cuplul decedat în prima 
cameră pe care o cercetară. Părinţii lui Stillwater. Fiecare 
semăna oarecum cu scriitorul - și cu Alfie, bineînţeles. 

În timpul unei căutări rapide prin casă, repetând comanda 
înainte să pășească prin fiecare ușă nou întâlnită, singurul lucru 
interesant pe care îl găsiră fu în spălătorie. Micuța încăpere 
puţea a benzină. Se vedea clar cu ce se ocupase Alfie după 
bucățile de cârpă, furtunul și cutia de detergent pe jumătate 
goală aruncate pe tejgheaua de lângă chiuvetă. 

— Nu mai riscă acum, spuse Oslett. Se duce după Stillwater 
de parcă ar fi în război. 

Trebuiau să-l oprească pe băiat - și repede. Dacă omora 
familia Stillwater, sau doar pe scriitor, ar fi fost imposibil să mai 
introducă scenariul crimei-sinucidere care ar fi legat atât de bine 
atâtea fire dezlânate. lar în funcţie de ce imagini nebunești, 
înspăimântătoare avea în minte, putea atrage atâta atenţie 
asupra sa încât nu i s-ar mai fi putut ascunde existenţa, iar 
reînrolarea lui ar fi devenit imposibilă. 

— La naiba, făcu Oslett, clătinând din cap. 

— Clonele sociopate, spuse Clocker încercând parcă să-l 
enerveze, dau mereu bătăi mari de cap. 


335 


4. 


Sorbind ciocolată fierbinte, Paige trecu de gardă la fereastra 
din faţă. 

Marty stătea cu picioarele încrucișate pe podeaua livingului, 
cu Charlotte și Emily, jucându-se cu un pachet de cărți pe care-l 
luaseră dintr-o comodă cu jocuri. Era cel mai puţin animat joc de 
Popa Prostul pe care-l văzuse Paige vreodată, fără comentarii și 
fără certuri. Feţele lor erau întunecate, de parcă nici nu jucau 
Nu-te-supăra-frate, ci consultau niște cărţi de tarot care nu le 
aduceau decât vești proaste. 

Cercetând ziua ninsă de afară, Paige își dădu seama că nu ar 
trebui să aștepte amândoi în cabană. Întorcându-se de la 
fereastră, spuse: 

— Nu e bine. 

— Ce? întrebă el, ridicându-și privirea din cărți. 

— Mă duc afară. 

— Pentru? 

— Stânca aia de acolo, de sub copaci, la jumătatea drumului 
spre șosea. Dacă mă pun acolo pe burtă, pot să mai văd aleea. 

Marty lăsă să-i cadă cărțile din mână. 

— Care-i rostul? 

— Este. Dacă vine prin faţă, așa cum amândoi credem că o s- 
o facă - așa cum trebuie - o să treacă chiar pe lângă mine, 
drept spre cabană. Eu o să fiu în spatele lui. Pot să-i trag câteva 
gloanţe-n cap ticălosului până să-și dea seama ce se întâmplă. 

— Nu, e prea riscant, spuse Marty, ridicându-se în picioare și 
clătinând din cap. 

— Dacă stăm amândoi aici o să fie ca atunci când aperi un 
fort. . 

— Imi place cum sună „fort”. 

— iți amintești toate filmele despre cavaleria din Vestul 
Sălbatic care apără fortul? Mai devreme sau mai târziu, 
indiferent cât de puternic era acesta, indienii îl luau cu asalt și 
pătrundeau înăuntru. 

— Asta se întâmplă doar în filme. 

— Mda, dar poate le-a văzut și el. Vino aici, insistă ea. 

Când i se alătură la fereastră, ea îi arătă spre stâncile care se 
vedeau în umbra deasă de sub pini. 


336 


E perfect. 

— Nu-mi place. 

— O să meargă. 

— Nu-mi place. 

— Ştii că e bine. 

— În regulă, o fi bine, dar tot nu trebuie să-mi placă, i-o tăie 
el. 

— Mă duc afară. 

El îi surprinse privirea, căutând eventuale semne de frică de 
care să se agaţe ca să-i schimbe hotărârea. 

— Te crezi o eroină de aventuri, nu-i așa? 

— Tu mi-ai stârnit imaginaţia. 

— Mai bine îmi tineam gura. Privi mult timp la grămada de 
pietre învelite în umbră, apoi oftă și spuse: 

— Foarte bine, dar eu o să ies. Tu stai aici cu fetele. 

— Nu merge așa, iubitule, clătină ea din cap. 

— Nu face pe feminista cu mine. 

— Nu fac. Doar că... tu ești ăla cu dispozitivul telepatic. 

— Și? 

— Poate că simte unde ești, și în funcţie de cât de fin e acel 
dar, poate că simte că ești după stânci. Tu trebuie să stai în 
cabană ca să simtă că ești aici înăuntru, să vină direct la tine - 
și pe lângă mine. 

— Poate te simte și pe tine. 

— Până acum se pare că doar pe tine. 

Îi era frică pentru ea și asta îl chinuia, i se citea în fiecare linie 
de pe faţă. 

— Nu-mi place asta. 

— Ai mai spus-o. Mă duc afară. 


5. 


Până când Oslett și Clocker ieșiră din casa familiei Stillwater și 
traversară strada, Spicer trecu la volanul dubiței roșii de 
supraveghere. 

Vântul se întețea. Zăpada se cernea oblic din cer și era 
viscolită pe stradă. 

Oslett merse până la portiera șoferului la dubița de 
supraveghere. 


337 


Spicer își pusese iar ochelarii de soare, deși mai era doar o 
oră de soare. Ochii, galbeni sau de altă culoare, erau la adăpost. 

Privi în jos spre Oslett și spuse: 

— O să duc rabla asta de aici, o s-o șterg peste graniţă și 
afară din jurisdicția locală înainte să sun la biroul central ca să 
obțin niște ajutor pentru cadavre. 

— Și băiatul cu livrările din camioneta florăriei? 

— Lasă-i să-și curețe singuri gunoiul, spuse Spicer. 

Îi dădu lui Oslett o foaie obișnuită de hârtie pe care 
computerul printase o hartă, localizând locul de unde Martin 
Stillwater telefonase la casa părinţilor. Nu erau trecute decât 
câteva străzi. Oslett o vâri în geaca de schi înainte să i-o smulgă 
vântul sau să se umezească de la zăpadă. 

— E la numai câţiva kilometri, spuse Spicer. Luaţi voi 
Explorer-ul. 

Porni motorul, închise portiera și dispăru în viscol. 

Clocker era deja la volanul Explorer-ului. Din ţeava de 
eșapament ieșeau nori de fum. 

Oslett se grăbi spre locul din dreapta, trânti ușa și scoase 
harta din geacă. 

— Să mergem. Pierdem timpul. 

— Numai pe o scară umană, spuse Clocker. Din punct de 
vedere cosmic, timpul este poate singurul lucru care există în 
cantităţi interminabile, mai adăugă el, depărtându-se de 
bordură și dând drumul la ștergătoare ca să facă faţă zăpezii 
viscolite. 


6. 


Paige le sărută pe fete și le făcu să promită că or să fie 
curajoase și or să facă exact ce le va spune tati. Să le 
părăsească în faţa necunoscutului care o aștepta era unul din 
cele mai grele lucruri pe care le făcuse vreodată. Prefăcându-se 
că nu-i era frică ca să le ajute să-și adune și ele curajul, îi era și 
mai greu. 

Când Paige ieși prin ușa din faţă, Marty merse cu ea pe 
verandă. Rafalele de vânt șuierau prin pereţii de sticlă și băteau 
în ușa verandei de la capătul scărilor. 


338 


— Mai e o posibilitate, spuse el, aplecându-se aproape de ea 
ca să se audă de furtună fără să ţipe. Dacă de mine e atras, 
poate că ar trebui să plec naibii de aici, de unul singur, să-l duc 
cât mai departe de voi. 

— Las-o baltă. 

— Dar fără tine și fără fete nu-mi mai fac griji, poate reușesc 
să-l înving. 

— Și dacă te omoară el? 

— Cel puţin nu dispărem toți. 

— Crezi că nu va veni să ne caute din nou? Vrea viaţa ta, adu- 
ți aminte. Viaţa ta, soţia ta, copiii tăi. 

— Dacă mă termină și vine după voi, tot îţi mai rămâne o 
șansă să-i zbori creierii. 

— Da? Și când apare, în bucăţica aia de șansă pe care o s-o 
am înainte să se apropie de mine, de unde o să știu dacă e el 
sau tu? 

— N-o să știi, recunoscu el. 

— Așa că o să facem cum zic. 

— Ești grozav de tare. 

Nu avea de unde ști că i se muiaseră picioarele, inima îi 
bubuia înnebunită și gura uscată i se umpluse de gustul ușor 
metalic al groazei. 

Se îmbrăţișară doar pe fugă. 

Luând pușca Mossberg, trecu prin ușa verandei, cobori 
treptele, traversă curtea, trecu pe lângă BMW și apoi intră în 
pădure fără să privească înapoi, de teamă că și-ar da seama de 
cât de frică îi era și ar fi insistat să o târască înapoi în cabană. 

Pe sub acoperișul din ramuri de conifere, vântul părea spart și 
îndepărtat, cu excepţia momentului când trecu pe sub niște 
deschideri ca niște coșuri care urcau până sus spre cerul 
neluminat. Rafale șuierau prin acele locuri, reci ca niște 
ectoplasme și ascuţite ca o zână a morţii. 

Deși terenul era în pantă, era ușor de mers pe sub copaci. 
Arbuștii erau rari din cauza lipsei de soare. Mulţi copaci erau 
atât de bătrâni că ramurile cele mai joase îi ajungeau deasupra 
capului și printre trunchiurile dese nu se vedea nimic până la 
șosea. 

Solul era stâncos. Plăci și formaţiuni de granit ieșeau ici și 
colo la suprafaţă, toate vechi și șlefuite. 


339 


Grămada pe care i-o arătase lui Marty era la jumătatea 
drumului între cabană și șosea, la numai șase metri în sus de la 
alee. Semăna cu niște molari tociţi înalți de vreo șaizeci, 
nouăzeci de centimetri, ca dantura fosilizată a unui dinozaur 
erbivor pașnic, mult mai mare decât crezuse cineva vreodată. 

Apropiindu-se de aglomerarea de granit, în care umbre la fel 
de întunecate ca niște cărbune de pin apăreau printre „molari”, 
Paige avu dintr-o dată senzaţia că sosia era acolo, supraveghind 
cabana din acea ascunzătoare. La trei metri de locul unde voia 
să ajungă, se opri, alunecând ușor pe covorul de ace de pin. 

Dacă era într-adevăr acolo, trebuie s-o fi văzut venind și ar fi 
putut-o omori oricând ar fi vrut. Faptul că era încă în viaţă era o 
dovadă că nu era acolo. Totuși, când încercă să se urnească din 
nou, i se păru că se scufundă pe fundul unui ocean adânc și se 
chinuia să înainteze împotriva apăsării unei mări întregi. 

Cu inima sărindu-i din piept, înconjură stânca și se strecură în 
convexitatea umbrită din spatele ei. Sosia nu o aștepta. 

Se întinse pe burtă, știa că e aproape invizibilă printre umbre, 
lipită de piatra întunecată, așa îmbrăcată în geaca de schi 
bleumarin și cu gluga trasă peste părul blond. 

Prin spărturile din stâncă putea ţine sub observaţie întreaga 
alee fără să-și ridice capul destul de sus cât să fie văzută. 

Dincolo de adăpostul copacilor, furtuna se transformase ușor 
în viscol. Zăpada care cădea pe alee printre șirurile de copaci de 
ambele părţi era atât de multă, încât i se părea că privește prin 
pânza înspumată a unei cascade. 

Geaca de schi îi ținea cald în sus, dar pantalonii nu puteau 
ține departe răceala pietrei pe care era întinsă. In timp ce 
căldura corpului dispărea, șoldurile și încheieturile genunchilor 
începură să o doară. Și-ar fi dorit să aibă pantaloni de schi, și își 
dădu seama că ar fi putut măcar să-și aducă o pătură ca s-o 
pună între ea și stâncă. 

În bătaia vântului din ce în ce mai puternic, ramurile de sus 
ale brazilor și ale pinilor scârțâiau ca niște uși cu țâțâni ruginite. 
Nici măcar coroanele stufoase ale coniferelor nu puteau îndulci 
țipătul vântului. 

Lumina tot mai slabă din ultima oră a zilei era de culoarea 
oțelită a gheții de pe un iaz iarna. 

Fiecare priveliște și sunet era rece și părea să sporească frigul 
care intra în ea din stâncă. Începu să-și facă griji cât va putea 


340 


suporta până când va trebui să se întoarcă în cabană ca să se 
încălzească. 

Apoi un Jeep bleumarin apăru pe șosea și viră scurt pe alee. 
Semăna cu cel al părinţilor lui Marty. 

e 

Potențiometrul e dat la șapte grade. La sud de Mammoth 
Lakes, prin perdelele învolburate de zăpadă, prin vârtejurile de 
nea, prin torentele rafalele, exploziile și cataractele, și zidurile 
zburătoare de zăpadă, de-a lungul unei autostrăzi abia schițată 
sub mantaua tot mai groasă, trecând în viteză pe lângă mașinile 
încete, semnalizând din faruri ca să-i facă pe cei care îi stăteau 
în cale să tragă pe dreapta și să-l lase să treacă, depășind chiar 
un plug de zăpadă și o mașină de împrăștiat cenușă cu girofar 
galben și roșu care, pentru scurt timp, transforma milioanele de 
fulgi albi în tăciuni strălucitori. Un viraj la stânga. Un drum mai 
îngust. Urcuș. Pe creste împădurite. Un gard lung de lanţuri pe 
dreapta, terminat cu niște sârmă tăioasă în spirale, ruptă pe 
alocuri. Nu a ajuns încă acolo. Puțin mai departe. Aproape. 
Curând. 

Cele patru bombe cu benzină sunt în picioare într-o cutie de 
carton pe podea, în fața scaunului din dreapta, fixată în locul 
unde vin genunchii. Golurile dintre sticle sunt umplute cu ziare 
împăturite, ca să nu se ciocnească una de cealaltă. 

Un miros înțepător de gaz iese din fitilele de cârpă îmbibate. 
Aroma distrugerii. 

Ghidat de atracţia magnetică a falsului tată, face un viraj 
brusc pe o alee îngustă acoperită deja pe jumătate în zăpadă. 
Frânează cât poate de puţin, răsucindu-se în derapaj și 
trecându-și din nou piciorul pe acceleraţie tocmai când Jeep-ul 
caută un punct de sprijin și amândouă roţile din spate se rotesc 
și scârțâie îngrozitor. 

Drept în faţă, la cel puţin o sută de metri în pădure e o 
cabană. La ferestre se vede o lumină domoală. Acoperișul e 
acoperit de zăpadă. 

Chiar dacă BMW-ul nu e parcat în stânga terenului, își dă 
seama că a găsit vânatul. Prezenţa magnetică plină de ură a 
impostorului îl trage în față. 

Când dă cu ochii de cabană se hotărăște să dea un atac 
frontal, fără să ţină cont de logică sau de urmări. Mama și tatăl 
sunt morţi, soţia și copiii sunt probabil și ei morți de mult timp, 


341 


doar siluete și fețe imitate în bătaie de joc de specii 
extraterestre, diabolice, care îi furaseră numele și amintirile. 
Fierbe de furie și de mânie, atât de puternic încât îl doare, în 
inimă i se aprinde un ghimpe de foc și numai dreptatea rapidă 
va aduce eliberarea de care are nevoie cu disperare. 

Roţile care se frământă mușcă prin zăpadă din noroi. 

Apasă cu putere piciorul pe accelerator. 

Jeepul sare înainte. 

Un strigăt de furie sălbatică îi scapă și potenţiometrul mental 
urcă de la șapte grade la trei sute șaizeci. 

e 

Marty era la fereastra din faţă când lumina farurilor străpunse 
zăpada care cădea afară pe șosea, dar la început nu văzu de 
unde venea. Cum mașina urca, era ascunsă de copaci și de 
tufișurile de pe marginea drumului. Apoi se ivi dintr-o dată - un 
Jeep - virând scurt în mare viteză pe alee, cu o coadă de cometă 
în spate, din roţi sărind o trombă de zăpadă și de mocirlă. 

O clipă mai târziu, pe când el încă mai era sub impresia venirii 
Jeep-ului, fu lovit de un val psihic brusc la fel de puternic ca ce 
simţise până atunci, dar de un alt fel. Nu era numai puterea 
neiertătoare pornită în căutare care îl lovise de alte dăţi, ci o 
explozie de emoţii întunecate și amare, dure și necenzurate, 
care îl puneau în mintea dușmanului său așa cum o fiinţă umană 
nu mai putuse niciodată să pătrundă în mintea alteia. Era un 
tărâm ireal de furie psihotică, disperare, autoabsorbţie infantilă, 
teroare, nesiguranţă, invidie, dorinţă și pofte care nu puteau fi 
amânate atât de diabolice încât un potop de scârnăvii și de 
cadavre în putrefacție nu ar fost mai scârboase. 

Cât timp dură contactul telepatic, Marty se simţi aruncat într- 
una dintre zonele cele mai adânci ale iadului. Deși legătura nu 
durase mai mult de trei, patru secunde, păruse fără sfârșit. 
Când fu întreruptă, își dădu seama că era în picioare, cu mâinile 
încleștate pe tâmple și gura deschisă într-un țipăt tăcut. 

Respiră adânc și tremură puternic. 

Zgomotul motorului îi făcu din nou atentă privirea și se 
concentră asupra zilei de dincolo de fereastră. Jeep-ul accelera 
pe alee, spre cabană. 

Poate se înșela cât de încăpățânat și de nebun era Celălalt, 
dar fusese înăuntrul acelei minţi, și credea că știa ce urmează. 
Sări de la fereastră, spre fete. 


342 


— Fugiţi în spate, acum! 

Deja în picioare de pe dușumeaua livingului și din jocul la 
două mâini în care se prefăceau absorbite, Charlotte și Emily 
alergau cu toată puterea spre bucătărie înainte ca Marty să 
termine de strigat. 

Fugi după ele. 

Într-o secundă îi trecu prin minte o strategie alternativă: să 
stea în living, să spere că jeepul rămânea înțepenit în verandă și 
nu ajungea la zidul din faţă a cabanei, apoi să se repeadă 
înăuntru, după izbitură, și să-l împuște pe nenorocit înainte să 
iasă de la volan. 

lar tot într-o secundă, partea neagră a strategiei: poate că 
Jeep-ul reușea să treacă prin toate - șindrile de cedru, bușteni 
de șase pe doisprezece împrăștiați, fire electrice, bucăţi de 
zidărie, sticlă spartă sărind prin living, grinzi îndoite, acoperișul 
care se prăbușește, ţigle ucigașe prăbușindu-se peste el - și 
putea fi omorât de vreun rest zburător, sau putea să 
supraviețuiască, dar prins în dărâmături, cu picioarele 
înțepenite. 

Copiii ar fi rămas fără ajutor. Nu putea risca. 

Afară, zgomotul motorului creștea. 

Le ajunse din urmă pe fete tocmai când Charlotte prindea 
mânerul rotund al zăvorului de la ușa din bucătărie, întinse 
mâna peste capul ei, desfăcu lanţul în timp ce ea deschidea 
zăvorul. 

Strigătul motorului umplu văzduhul, în mod curios mai puţin 
asemănător zgomotului unei mașini cât cu ţipătul sălbatic a 
ceva uriaș și preistoric. 

Pistolul Beretta. Ameţit de contactul telepatic și de Jeep-ul 
șuierător, uitase de Beretta. Era pe măsuţa din living. 

Nu mai era timp să se întoarcă după el. 

Charlotte învârti mânerul. Vântul puternic îi smulse ușa din 
mână și se repezi în ea. O dărâmă din picioare. 

Apoi se auzi un bum, dinspre partea din faţă a casei, ca o 
bombă care exploda. 

e 

Maşina mare de teren se repezi pe lângă ascunzătoarea lui 
Paige atât de repede încât își dădu seama că nu va avea ocazia 
să aştepte ca nenorocitul să parcheze, apoi să se furișeze până 
la el din copac în copac și din umbră în umbră, ca eroina de 


343 


aventuri ce se credea. Juca după regulile lui, adică niciun fel de 
reguli, și fiecare acţiune urma să fie imprevizibilă. 

Până când se ridică în picioare, Jeep-ul era la doi metri, doi 
metri și jumătate de cabană. Incă accelera. 

Rugându-se să nu-i înţepenească picioarele îngheţate, se 
căţără peste stâncă. Alergă la cabană, în paralel cu aleea, în 
umbra pădurii, ascunzându-se printre trunchiurile copacilor. 

Pentru că BMW-ul nu era parcat drept în faţa cabanei, ci la 
stânga, Jeep-ul avea cale liberă spre scările verandei. Mai puţin 
de trei centimetri de zăpadă nu ajungeau ca să-l încetinească. 
Pământul de sub pătura albă nu era înghețat bocnă cum avea să 
fie peste ceva timp iarna, așa că roţile tăiau prin pământ, găsind 
tot sprijinul de care aveau nevoie. 

Şoferul părea să stea în picioare pe acceleraţie. Era un 
sinucigaș. Sau sigur de invulnerabilitatea lui. Motorul ţipă. 

Paige era încă la treizeci de metri de cabană când roata din 
stânga faţă a Jeep-ului lovi betonul treptelor de jos de la 
verandă și le urcă de parcă ar fi fost o rampă. Roata din dreapta 
faţă se roti prin aer o clipă, apoi prinse podeaua verandei, în 
timp ce bara de protecţie pătrundea prin perete. 

Se aștepta ca veranda să cedeze sub greutate. Dar jeepul 
părea purtat prin aer în timp ce roata din spate stânga ateriză în 
capul celor trei trepte. 

e 

În zbor. Smulgând panourile și ramele care le țineau, ca și 
cum ar fi fost pânze de păianjen, zăbranic. 

Drept spre ușă. Ca un val de mortar ce urmează să fie turnat. 
O basculantă de două tone. 

Inchide ochii. S-ar putea să explodeze parbrizele. 

Un șoc puternic. E aruncat în faţă. Centura de siguranţă îl 
smucește pe spate, expiră cu putere, prin piept îi trec ace scurte 
de durere. 

O simfonie de percuție cu plăci făcute ţăndări, pilaștri care se 
sparg în jumătate, tocuri de ușă fărâmiţate, praguri de sus 
rupte. Apoi înaintarea încetează, Jeep-ul se prăbușește. 

Deschide ochii. 

Parbrizul e încă intact. 

Jeep-ul e în livingul cabanei, în faţa canapelei și a unui fotoliu 
răsturnat. E înclinat înainte pentru că roţile din faţă au intrat 
prin podea în spaţiul gol de dedesubt. 


344 


Ușile Jeep-ului sunt deasupra podelei și nu s-au blocat. 
Desface centura de siguranţă și iese din mașina de teren cu un 
pistol de 38 mm în mâna dreaptă. 

Mișcă-te, mișcă-te, înfruntă, provoacă, încleștează-te si 
învinge. 

Aude un zgomot deasupra capului și se uită în sus. Acoperișul 
e rupt și lăsat, dar probabil că o să rămână întreg. Zăpada 
prăfoasă și acele maro de pin căzute se strecoară prin spărturi. 

Podeaua e plină de sticlă spartă. Geamurile de la ușa cabanei 
se spărseseră. 

E înfiorat de distrugeri. Îl umple de furie. 

Livingul e pustiu. Prin arcadă vede aproape toată bucătăria, și 
nu e nimeni nici acolo. 

Două uși închise sunt în holul larg dintre living și bucătărie, 
una pe stânga și una pe dreapta. Pleacă spre dreapta. 

Dacă falsul tată îl așteaptă de partea cealaltă, simplul fapt de 
a deschide ușa ar declanșa o rafală de gloanţe. 

Vrea să evite pe cât posibil să fie împușcat pentru că nu îi 
vine să se târască iar ca să se vindece. Vrea să termine treaba 
asta acum, aici, azi. 

Dacă soţia și copiii lui nu au fost deja copiaţi și înlocuiţi cu 
fiinţe extraterestre, sigur nu vor mai fi lăsaţi să se mai facă 
oameni. Se lasă noaptea. Nu mai e nicio oră până se întunecă. 
Știe din filme că lucrurile se petrec mereu noaptea - atacuri 
extraterestre, injectări cu viruși, atacuri de fiinţe care-și schimbă 
forma și care fură sufletul, și creaturi care sug sângele, toate 
noaptea, când e lună plină, sau când nu e lună deloc, dar oricum 
noaptea. 

În loc să dea ușa de perete chiar dintr-o poziţie sigură, 
pășește în faţa ei, ridică pistolul de 38 mm și deschide focul. Ușa 
nu e din lemn masiv, ci un model Masonit cu miezul din spumă 
poliuretană, iar gloanțele trase de la mică distanţă fac găuri 
mari. 

Trecându-i prin brațe, reculul pistolului Chief's Special e 
nemaipomenit de satisfăcător, aproape ca sexul, aducându-i 
puţină liniște din frustrarea și mânia lui puternică. Nu dă drumul 
trăgaciului din strânsoare până când nu se aude butoiul gol. 

Nu se aud strigăte din încăperea de dincolo. Niciun sunet în 
timp ce se pierde zgomotul ultimului glonț. 


345 


Aruncă arma pe jos și scoate al doilea pistol 38 din tocul de 
umăr de sub geaca lui de colegiu. 

Deschide ușa cu o lovitură și pătrunde repede, cu pistolul 
înainte. 

E un dormitor. Pustiu. 

Frustrarea amară înteţește flăcările furiei. 

Întorcându-se în hol, se întoarce cu faţa la cealaltă ușă 
închisă. 

e 

Pentru o clipă, vederea Jeep-ului zburând peste verandă și 
izbindu-se de zidul din față al cabanei o făcură pe Paige să se 
oprească. 

Deși vedea cu ochii ei și deși nu avea nicio îndoială că era 
adevărat, izbitura avea calitatea ireală a unui vis. Mașina de 
teren păru să stea agăţată în aer un timp nemaipomenit de 
lung, plutind de-a dreptul peste verandă, cu roţile învârtindu-se. 
Păruse aproape să se dizolve prin zid în cabană, dispărând ca și 
cum nu ar fi existat niciodată. Distrugerea era însoţită de mult 
zgomot, totuși nu destul de asurzitor, nici pe jumătate ca într-un 
film. Imediat după ciocnire, furtuna ce acum părea liniștită își 
reintră în drepturi, auzindu-se doar geamătul vântului; zăpada 
cădea într-un potop tăcut. 

Copiii. 

Cu ochii minţii văzu Jeep-ul dărâmând zidul peste ei. 

Înainte să-și dea seama, alerga din nou. Drept spre cabană. 

Ținea pușca cu amândouă mâinile - cea stângă pe capătul 
mobil din faţă, dreapta în jurul patului și cu degetul pe piedică. 
Tot ce avea de făcut era să se oprească, să rotească țeava spre 
țintă, să-și încleșteze degetul pe trăgaci și să tragă. Mai 
devreme, când încărca pușca Mossberg, mai băgase un 
încărcător în pantaloni, ca să mai poată vâri un glonţ pe țeavă. 

leșind în fugă din pădure pe alee, când nu mai avea decât 
nouă-zece metri până la scările verandei, se deschise focul în 
casă. În loc să o oprească, împușcăturile o făcură să alerge 
peste alee și prin curtea din faţă cât putea de repede. 

Alunecă pe zăpadă și căzu într-un genunchi chiar când ajunse 
la picioarele scărilor. Durerea îi smulse o înjurătură șoptită. 

Totuși, dacă nu s-ar fi împiedicat, ar fi fost pe verandă sau în 
living când Charlotte dădu colțul casei. Marty și Emily apărură 
aproape în spatele lui Charlotte, fugind ţinându-se de mână. 


346 


Trage de trei ori în ușa de pe stânga holului, o deschide cu 
piciorul, se strecoară repede și tupilat peste prag și descoperă 
un alt dormitor gol. 

Afară, se trântește o portieră. 

e 

Marty lăsă deschisă ușa șoferului în timp ce se urcă la volan, 
scotocind pe sub scaun după chei, și nici nu se gândi să le 
avertizeze pe Charlotte și Emily să nu trântească ușa până când 
o făcură și ecoul răsună printre copacii din jur. 

Paige nu se urcase încă în BMW. Stătea în picioare lângă ușa 
deschisă, cu ochii pe casă, cu pușca ridicată și pregătită. 

Unde erau blestematele alea de chei? 

Se aplecă înainte, chircindu-se, încercând să ajungă mai mult 
sub scaun. 

În timp ce degetele lui Marty prindeau cheile, pușca bubui. Își 
ridică brusc capul în timp ce un glonţ o rată pe Paige, trecu prin 
ușa deschisă și se opri în bord, la câţiva centimetri de fața lui. 
Un cadran plesni, împroșcându-l cu așchii de plastic. 

— Jos! ţipă el la fetele de pe bancheta din spate. 

Paige trase din nou, și primi o nouă replică. 

Celălalt stătea în golul căscat unde fusese ușa cabanei, 
înconjurat de ruinele zdrenţăroase, cu brațul drept întins în timp 
ce trăgea. Apoi se retrase în living, probabil ca să încarce 
pistolul. 

Deși pușca îl ţinea la respect, era prea departe ca să poată fi 
rănit serios, mai ales având în vedere puterea lui miraculoasă 
de vindecare. Dimpotrivă, pistolul avea o bătaie puternică. 

Marty vâri cheia în contact. Motorul porni imediat. Dădu 
drumul frânei de mână și băgă BMW-ul în marșarier. 

Paige urcă în mașină, închizând ușa. 

Privi peste umăr prin oglinda retrovizoare, dădu cu spatele 
după cabană și apoi întoarse pe urmele lăsate de Jeep în raliul 
lui sinucigaș. 

— Vine! ţipă Paige. 

Tot în marșarier, Marty aruncă o privire prin parbriz și îl văzu 
pe Celălalt sărind de pe verandă, pe scări în jos, prin curte, în 
fiecare mână cu o sticlă de vin cu fitile în flăcări. Ardeau cu 
furie, puteau oricând să-i explodeze în mână, dar părea să nu se 
sinchisească, iar pe faţă i se citea o expresie sălbatică și 


347 


aproape încântată, de parcă fusese născut pentru asta, numai 
pentru asta. 

— Dă-i drumul! ţipă Paige. 

Marty pornise deja și nu avea nevoie de încurajări ca să 
meargă mai repede. 

În loc să se întoarcă să privească prin parbrizul din spate, 
folosi oglinda retrovizoare ca să fie sigur că nu iese de pe alee și 
nu agaţă vreun copac, vreun șanț sau vreun colț de stâncă, așa 
că văzu prima sticlă zburând prin ninsoare și spărgându-se de 
bara din față a BMW-ului. Marea parte a conţinutului se 
împroșcă inofensivă pe alee, unde un petic de zăpadă păru să ia 
foc. 

A doua sticlă se izbi de capotă, la șase centimetri de parbriz, 
drept în faţa lui Paige. Se sparse, conţinutul explodă, lichidul în 
flăcări spălă sticla și pentru o clipă nu văzură decât un foc 
învolburat. 

În spate, cu centurile puse, cu capul jos, ţinându-se strâns în 
braţe, fetele ţipau îngrozite. 

Marty nu putea face nimic să le liniștească decât să dea 
înapoi, cât de repede îndrăznea, cu speranţa că focul de pe 
capotă se va stinge și căldura nu va facă să explodeze parbrizul. 

Mai e jumătate de alee până la șosea. Două treimi. 
Accelerează. Incă o sută de metri. 

Flacăra de pe parbriz se stinse aproape dintr-o dată când se 
termină pelicula subţire de benzină, dar mai zărea foc de pe 
capotă și de pe aripa din spate. Se aprinsese vopseaua. 

Prin foc și coloanele de fum negru, Marty îl văzu pe Celălalt 
alergând din nou spre ei, nu la fel de repede ca mașina, dar nici 
cu mult mai încet. 

Paige pescui două gloanţe din buzunarul gecii de schi și le 
vâri în magazie, înlocuindu-le pe cele pe care le trăsese. 

Șaizeci de metri până la șosea. 

Cincizeci. 

Patruzeci. 

Din cauza copacilor și a arbuștilor din cale, Marty nu putea 
vedea în josul pantei și îi era teamă să nu iasă în calea vreunei 
mașini. Totuși, nu îndrăznea să încetinească. 

Zgomotul făcut de BMW îl împiedică să audă împușcătura. 
Apăru o gaură de glonţ, cu un pocnet scurt, în parbriz, sub 
oglinda retrovizoare, între el și Paige. O clipă mai târziu un al 


348 


doilea glonţ găuri parbrizul, la nouă centimetri de primul, atât 
de aproape de Paige, încât fu o minune să scape neatinsă. După 
a doua lovitură, o mulţime de crăpături împăienjeniră sticla 
securizată, făcând-o opacă aidoma laptelui. 

Trecerea dintre capătul aleii noroioase și asfalt nu era lină. Se 
izbiră cu spatele de șosea destul de tare cât să-i arunce în sus, 
iar geamul distrus căzu înăuntru în bucățele flexibile. 

Marty trase de volan la dreapta, întoarse spre pantă și frână 
când fură cu faţa la drum. Simţea căldura flăcărilor devorând 
vopseaua de pe capotă, dar fără să pătrundă în mașină. 

Un glonţ ricoșă pe caroserie. 

Scoase din marșarier. 

Prin geamul lateral îl văzu pe Celălalt în picioare cu picioarele 
rășchirate la cincisprezece metri de capătul aleii, cu câte o armă 
în fiecare mână. 

In timp ce Marty acceleră, un alt glonţ se înfipse în ușă, sub 
geam, dar nu trecu înăuntru. 

Celălalt începu iar să fugă când BMW-ul o luă în jos, 
îndepărtându-se de el. 

Deși vântul purta mai tot fumul spre dreapta, acesta se înteţi 
dintr-o dată, fu mai negru și destul de mult se învolbură în 
mașină, chinuindu-i. Paige începu să tușească, fetele strănutau 
pe bancheta din spate, iar Marty nu vedea bine în faţă. 

— Arde cauciucul! ţipă Paige peste vântul șuierător. 

La două sute de metri mai în jos, cauciucul în flăcări explodă, 
iar BMW-ul se învârti scăpat de sub control pe asfaltul derapant. 
Marty întoarse volanul într-un viraj, dar fizica aplicată nu le 
folosi de data aceasta. Mașina se roti cu o sută optzeci de grade, 
alunecând în același timp într-o parte, și se opri numai când 
derapară de pe drum și se prinseră în gardul de sârmă care 
mărginea proprietatea fostei Biserici Profetice a Extazului. 

Marty ieși din mașină. Deschise portiera din spate, se aplecă 
și le ajută pe fetele înspăimântate să se elibereze din centurile 
de siguranţa. 

Nici măcar nu se uită să vadă dacă Celălalt mai venea, pentru 
că știa că nenorocitul era acolo. Individul nu avea să se 
oprească niciodată, niciodată, până nu îl omorau, poate nici 
atunci. 

În timp ce Marty o scotea pe Emily de pe bancheta din spate, 
Paige se cățără afară prin portiera din stângă fiindcă partea ei 


349 


era prăbușită în gard. Luând plicurile cu bani de sub scaunul ei, 
le îndesă în geaca de schi. Trăgându-și fermoarul, se uită în 
susul pantei. 

— La naiba, spuse ea, și pușca bubui. 

Marty o ajută pe Charlotte să iasă din mașină când arma 
dudui iar. | se păru că aude și pocnetul dur al unui glonț de armă 
mică, dar trebuie să fi trecut departe de ei. 

Ferindu-le pe fete, strângându-le lângă el și îndepărtându-se 
de mașina în flăcări, aruncă o privire în sus. 

Celălalt stătea plin de neobrăzare în mijlocul drumului, la vreo 
sută de metri, convins că era apărat de gloanțele puștii de 
distanţă, de forța de deviere a vântului și poate de propria 
capacitate supranaturală de a-și reveni după rănile grave. Era 
exact de mărimea lui Marty, dar chiar și de departe părea să-i 
domine, o siluetă întunecată și rău prevestitoare. Poate era din 
cauza perspectivei. Aproape cu nonșalanță, deschise butoiul 
revolverului și aruncă cartușele goale în zăpadă. 

— Reîncarcă, spuse Paige, profitând să mai bage muniţie în 
magazia puștii, și hai s-o ștergem de aici. 

— Unde? se întrebă Marty, privind înnebunit prin împrejurimile 
biciuite de zăpadă. 

Işi dori să apară o mașină dintr-o parte sau alta. 

Apoi se răzgândi pentru că știa că Celălalt ar fi omorât orice 
trecător care ar fi încercat să intervină. 

O luară în jos, prin vântul aspru, folosindu-se de timp ca să 
mărească distanţa dintre ei și urmăritor până se hotărau ce să 
facă. 

Scoase din discuţie să încerce să ajungă la una din celelalte 
cabane împrăștiate prin pădurile montane. Majoritatea erau 
case de vacanţă. Nimeni nu putea fi în ele într-o marţi din 
decembrie, numai dacă de dimineaţă zăpada proaspătă adusese 
oameni la schi. Și dacă dădeau peste o cabană cu cineva 
înăuntru, în timp ce Celălalt îi urmărea, Marty nu voia să aibă pe 
conștiință moartea unor străini nevinovați. 

Autostrada 203 se întindea la capătul șoselei. Chiar și în 
primele ore ale unui viscol, tot era un trafic regulat între lacuri și 
Mammoth Lakes. Dacă erau mulţi martori, Celălalt nu îi putea 
omori pe toți. Era nevoit să se retragă. 

Dar capătul șoselei era prea îndepărtat. Nu aveau să 
reușească înainte să rămână fără gloanţe care să-l ţină pe 


350 


dușman departe - sau înainte ca precizia și bătaia mai mare a 
revolverului să-i permită să-i doboare unul câte unul. 

Ajunseră la o gaură în gardul de sârmă. 

— Aici, hai, spuse Marty. 

— Nu e părăsit locul ăsta? obiectă Paige. 

— Nu avem de ales, replică el, luându-le de mână pe 
Charlotte și pe Emily și trecându-le pe terenul bisericii. 

Speranţa lui era să apară cineva, să vadă BMW-ul pe jumătate 
ars și să raporteze la poliţie. În loc să întețească focul hrănit de 
vopsea, vântul îl înăbușise, dar cauciucul încă ardea și era greu 
să nu vezi mașina distrusă. Dacă apăreau vreo doi polițiști bine 
înarmaţi ca să verifice zona și se angajau în luptă, nu ar înţelege 
cât de puternic era Celălalt, ci ar fi la fel de naivi și de 
neajutoraţi ca niște oameni obișnuiți. 

După o scurtă ezitare, timp în care privi îngrijorată la deal 
spre dușmanul invincibil, Paige îi urmă prin gaura din gard. 

e 

Încărcătorul îi alunecă printre degete și îi căzu în zăpadă 
atunci când îl scoate din punga de la centură. Este ultimul dintre 
cele două pe care le-a luat de la mortul din dubiță. 

Se apleacă, îl culege din zăpadă și îl șterge de puloverul 
vișiniu de sub geaca de colegiu. Il duce la revolverul desfăcut, îl 
strecoară înăuntru, îl răsucește, îl aruncă și închide cilindrul. 

Va trebui să tragă cu grijă ultimele gloanţe. Inamicii n-or să fie 
ușor de omorât. 

Acum știe că femeia îi este împotrivă, la fel ca și falsul tată. 
Carne de extraterestru. Nu e umană. Nu poate fi Paige a lui, 
pentru că e prea agresivă. Paige a lui ar fi supusă, dornică să fie 
dominată, ca femeile din colecţia senatorului. Paige a lui era cu 
siguranţă moartă. Trebuie să accepte asta, oricât e de greu. 
Chestia asta doar o maimuţărește pe Paige, și nu bine. Mai rău, 
dacă Paige e dusă pe vecie, la fel sunt și scumpele lui fiice. 
Fetitele, drăguţe și aparent umane, sunt și ele inamici - 
diavolești, extraterestre și periculoase. 

Nu-și mai poate recupera viaţa de odinioară. 

Familia e pierdută pentru totdeauna. 

Un hău negru de supărare se cască sub el, dar nu trebuie să 
cadă. Trebuie să găsească tăria să meargă mai departe și să 
lupte fie până învinge în numele întregii umanități, fie până e 
distrus. Trebuie să fie la fel de curajos ca Donald Sutherland sau 


351 


Kurt Russell când s-au aflat în situaţii la fel de dificile, pentru că 
e un erou, iar un erou nu se dă bătut niciodată. 

În jos, cele patru creaturi dispar printr-o gaură în gardul de 
sârmă. Tot ce vrea acum e să-i vadă morți, să le zboare creierii, 
să-i dezmembreze și să-i decapiteze, să le scoată maţele, să le 
dea foc, să ia toate măsurile împotriva învierii, pentru că nu sunt 
doar ucigașii familiei sale, ci o ameninţare împotriva lumii. 

Îi dă prin cap că, dacă va supravieţui, aceste întâmplări 
îngrozitoare îi vor servi ca subiect pentru un nou roman. Cu 
siguranţă, va reuși să treacă de prima frază, lucru pe care nu l-a 
reușit ieri. Chiar dacă și-a pierdut pentru totdeauna soția și 
copiii, ar putea să-și salveze cariera din ruinele vieții. 

Alunecând și derapând, se grăbește spre spărtura din gard. 

e 

Ștergătoarele de parbriz erau încărcate de zăpadă care se 
transforma în gheaţă. Bolboroseau și bocăneau pe geam. 

Oslett își consultă harta trasată de computer, apoi arătă la o 
curbă în față. 

— Acolo, la dreapta. 

Clocker semnaliză. 

e 

Biserica abandonată se ivea din zăpada viscolită ca vasul 
fantomă Mary Celeste, care apărea tăcut din ceață cu pânzele 
ferfeniță desfăcute și cu punțile pustii. 

La început, prin furtuna orbitoare și lumina crepusculară din 
ce în ce mai scăzută a după-amiezei târzii, construcția i se păru 
lui Marty în bună stare, dar impresia i se spulberă. Apropiindu- 
se, văzu că lipseau o mulțime de țigle. Erau luate bucăți din 
burlane, în timp ce altele se legănau abia ținându-se, hâțânindu- 
se și scârțâind în bătaia vântului. Majoritatea ferestrelor erau 
sparte, iar vandalii pictaseră obscenităţi pe odinioară arătoasele 
ziduri de cărămidă. 

Grupuri răsfirate de clădiri - birouri, ateliere, o maternitate, o 
sală de mese - erau chiar în spatele și pe laturile structurii 
principale cu turlă. Biserica Profetică a Extazului fusese o sectă 
care le cerea adepților să contribuie cu toată averea lor 
lumească la înscriere și să trăiască într-o comuniune condusă cu 
strictețe. 

Fetele alergară cât de repede puteau prin zăpada groasă de 
trei centimetri spre intrarea în biserică, mai degrabă decât către 


352 


altă clădire, pentru că biserica era cea mai aproape. Trebuiau să 
dispară cât mai repede. Deși Celălalt îi putea descoperi prin 
legătura lui cu Marty indiferent unde ar fi mers, cel puţin nu îi 
putea impușca dacă nu-i vedea. 

Douăsprezece trepte late duceau la o pereche de uși duble 
din stejar de trei metri cu ferestre în evantai de câte un metru 
douăzeci deasupra fiecăreia. Numai câteva ochiuri rubinii și 
galbene nu fuseseră sparte, lăsând spaţii întunecate între razele 
groase. Ușile erau încastrate într-un arc de șase metri cu cinci 
foi, deasupra căruia era o fereastră circulară cu un model 
complicat, care mai păstra douăzeci la sută din sticla originală, 
mai mult ca sigur pentru că era o ţintă dificilă pentru pietre. 

Cele patru uși cioplite în stejar erau bătute de vreme, 
zgâriate, crăpate și pictate cu mai multe obscenităţi care 
străluceau ușor în lumina crepusculară a amurgului devreme. Pe 
una dintre ele, un bădăran desenase grosolan silueta de 
clepsidră a unei femei cu sâni și perineu marcat de litera Y, iar 
alături un falus mare cât un om. Litere înclinate, săpate de un 
meșter cioplitor în piatră, promiteau același lucru pe pragul de 
deasupra fiecărei perechi de uși, EL NE VA RIDICA LA CERURI orice 
caz, stricătorii pictaseră A/UREA peste acele cuvinte, cu spray 
roșu. 

Secta fusese ciudată, iar fondatorul ei - Jonathan Caine - un 
impostor și un homosexual, dar pe Marty îl speriau mai mult 
vandalii decât oamenii rătăciți care-l urmaseră pe Caine. Cel 
puţin sectanții fideli crezuseră în ceva, indiferent cât de greșit, 
încercaseră să merite bunătatea lui Dumnezeu și se 
sacrificaseră pentru credinţele lor, chiar dacă sacrificiile se 
dovediseră în cele din urmă prostești; îndrăzniseră să viseze, 
chiar dacă visele lor se terminaseră dramatic. Mânia fără cap 
care inspirase mâzgălelile desenatorilor era opera unor oamenii 
pustiiţi, care nu credeau în nimic, erau incapabili să viseze și se 
bucurau de durerea celorlalți. 

Una dintre uși era deschisă douăzeci de centimetri. Marty o 
apucă marginea ei și trase. Țâţânile erau ruginite, stejarul 
umflat, dar ușa se mai deschise vreo trei-patru centimetri. 

Paige intră prima. Charlotte și Emily îl urmară îndeaproape. 

Marty nu auzi deloc împușcătura care îl atinse. 

Când se mișcă să le urmeze pe fete, o lance de gheață îl 
străpunse, intrând prin partea de sus a spatelui și ieșind prin 


353 


mușchii și tendoanele de sub claviculă, pe aceeași parte. 
Răceala care i se strecura în corp era așa de îngheţată că 
viscolul care bătea prin biserică părea o briză tropicală, iar 
Marty începu să tremure tare. 

Apoi se trezi întins pe pragul de cărămidă acoperit de zăpadă 
din fața ușii și se întrebă cum ajunsese acolo. Era aproape 
convins că se prăbușise pe așternutul acela. 

Privi fix prin zăpada care cădea și lumina iernatică la literele 
din granit, la literele de pe granit. 

EL NE VA RIDICA LA CERURI. 

AIUREA. 

Își dădu seama că fusese împușcat abia când Paige se repezi 
din biserică și căzu în genunchi lângă el, strigând: 

— Marty, Dumnezeule, Dumnezeule, te-a împuşcat, 
nenorocitul te-a împușcat. 

lar el își zise: „A, da, firește, așa e, am fost împușcat, nu 
străpuns de o lance de gheață.” 

Paige fu în picioare lângă el și ridică pușca Mossberg. Auzi 
două împușcături. Erau îngrozitor de puternice, nu ca glonţul 
furișat care îl prăbușise pe cărămizi. 

Curios, întoarse capul să vadă cât de aproape ajunsese 
dușmanul lor neobosit. Se aștepta să descopere sosia ţintind 
către el, la numai câţiva metri, nepăsător la proiectilele din 
pușcă. 

Dimpotrivă, Celălalt rămânea la distanţă de biserică, în afara 
bătăii celor două gloanţe pe care le trăsese Paige. Era o siluetă 
întunecată pe un câmp alb, iar detaliile feţei atât de cunoscute 
nu se vedeau în lumina crepusculară din ce în ce mai slabă. 
Mergând înainte și-napoi prin zăpadă, înainte și-napoi, suplu și 
rapid, semăna cu un lup care pândește o turmă de oi, atent și 
răbdător, trăgând de timp până când sosea momentul cel mai 
vulnerabil. 

Junghiul de gheață care-l străpunsese pe Marty se transforma 
tot mai mult într-un stilet de foc. O dată cu fierbinţeala veni și o 
durere îngrozitoare care-l făcu să respire greu. In cele din urmă, 
ideea abstractă de plagă împușcată era tradusă în limbajul 
realității. 

Paige ridică din nou pușca Mossberg. 

Redevenit lucid, Marty spuse: 


354 


— Nu irosi muniţia. Lasă-l să plece deocamdată. Ajută-mă să 
mă ridic. 

Cu ajutorul ei, reuși să se pună pe picioare. 

— Cât de grav e? întrebă ea îngrijorată. 

— Nu sunt pe moarte. Hai să intrăm, înainte să se hotărască 
să tragă din nou. 

O urmă pe ușă înăuntru, unde întunericul era împrăștiat doar 
de razele slabe care pătrundeau prin ușa pe jumătate deschisă 
și prin rozeta fără geamuri. 

Fetele plângeau. Charlotte mai tare decât Emily, și Marty 
încercă să le liniștească. 

— E în regulă, n-am nimic, doar o zgârietură. Nu am nevoie 
decât de un plasture, unul cu o poză a lui Snoopy, şi o să mă 
simt mult mai bine. 

În realitate, braţul stâng îi amorţise. Nu se prea putea folosi 
de el. Când își îndoia mâna, nu putea strânge bine pumnul. 

Paige alunecă până la crăpătura de cinci centimetri dintre ușa 
mare și toc, pe unde șuiera și ţiuia vântul. Îl spionă pe Celălalt. 

Incercând să-și dea mai bine seama de stricăciunile pe care le 
făcuse glonţul, Marty își strecură mâna dreaptă în geaca de schi 
și cercetă ușor partea din față a umărului stâng. Chiar și o 
atingere ușoară provoca o flacără dureroasă, care îl făcea să-și 
încleșteze dinţii. Puloverul de lână era plin de sânge. 

— Du-le pe fete mai în spate în biserică, îi șopti Paige grăbită, 
deși inamicul nu avea cum să o audă de acolo prin furtună. 
Mergeţi până în capăt. 

— Ce tot spui? 

— Eu îl aștept aici. 

Fetele protestară: 

— Mami, nu. 

— Mami, vino cu noi, trebuie să vii. 

— Mami, te rog. 

— N-o să păţesc nimic, replică Paige. N-o să pățesc nimic. Așa 
e. O să fie perfect. Nu vedeți? Marty, când ciudăţenia o să simtă 
că te miști, o să intre în biserică. O să se aștepte să fim 
împreună. În timp ce vorbea, mai puse două gloanţe în magazia 
puștii ca să le înlocuiască pe cele trase de curând. N-o să creadă 
că îl aștept chiar aici. 

Marty își aminti că avuseseră aceeași discuție, la cabană, 
când voise să iasă afară și să se ascundă după stânci. Planul ei 


355 


nu ieșise atunci, deși nu fusese greșit. Celălalt trecuse pe lângă 
ea cu Jeep-ul, evident, fără să-și dea seama că ea îl aștepta 
lungită pe burtă. Dacă nu ar fi făcut o asemenea cascadorie 
imprevizibilă, izbind mașina de teren direct în casă, s-ar fi putut 
strecura lângă el și i-ar fi sărit în spate. 

Cu toate astea, Marty nu voia să o lase singură lângă ușă. Dar 
nu mai era vreme de discuţii pentru că bănuia că în scurt timp 
rana avea să-i stoarcă toată forța pe care o avea. În plus, nu 
avea un plan mai bun de propus. 

Abia îi putu recunoaște faţa lui Paige în obscuritate. 

Speră să nu fie ultima dată când o vedea. 

Le mână pe Charlotte și pe Emily afară din nartex și intrară în 
naos. Mirosea a praf, a umezeală și a tot felul de sălbăticiuni 
care se cuibăriseră acolo de când sectanţii plecaseră ca să-și 
reia viața distrusă în loc să se ridice la dreapta lui Dumnezeu. 

Pe partea dinspre nord, vântul neobosit viscolea zăpada prin 
ferestrele sparte. Dacă iarna avea o inimă, neînsufleţită și 
cioplită din gheață, nu ar fi fost mai geroasă, și nici moartea mai 
rece, decât locul acela. 

— Mi-e frig la picioare, spuse Emily. 

— Ssst. Știu, făcu el. 

— Și mie, șopti Charlotte. 

— Știu. 

Faptul că găsiră să se plângă de ceva atât de obișnuit le ajută 
să facă situaţia mai puţin bizară, mai puţin înspăimântătoare. 

— Foarte frig, continuă Charlotte. 

— Nu te opri. Până la capăt. 

Niciuna nu avea ghete, numai pantofi sport. Zăpada intrase în 
material, se adunase în fiecare spaţiu gol, și se transformase în 
gheață. Marty se gândi că n-ar trebui încă să-și facă griji de 
degerături. Mai dura. Poate că nici nu aveau să trăiască destul 
ca să ajungă să sufere din cauza lor. 

Umbrele atârnau ca niște steaguri peste tot prin naos, dar 
încăperea aceea mare era mai luminoasă decât nartexul. 
Ferestre cu arce duble legate, de mult eliberate de povara 
sticlei, se aflau de-a lungul celor două ziduri laterale și se ridicau 
la două treimi din distanţa până la plafonul boltit. Lăsau să intre 
suficientă lumină ca să se vadă șirurile de bănci, strana centrală 
care ducea spre grilajul altarului, corul mare și chiar o parte din 
începutul altarului. 


356 


Cele mai strălucitoare obiecte din biserică erau blasfemiile 
vandalilor care își desenaseră obscenităţile pe pereţii din 
interior, mai dezlănţuiţi decât afară. Bănuise că vopseaua era 
fosforescentă când o zărise pe exteriorul clădirii; într-adevăr, în 
incinta obscură, mâăzgălelile șerpuite străluceau portocalii, 
albastre, verzi şi galbene, amestecându-se, îndoindu-se, 
împletindu-se, până când semănau cu niște șerpi adevăraţi care 
se încolăceau pe pereți. 

Marty se încordase în așteptarea focurilor de armă. 

La grilajul de la altar lipsea portiţa. 

— Nu vă opriţi, le îndemnă el pe fete. 

Toţi trei merseră prin altarul de unde fuseseră luate toate 
obiectele de cult. Pe peretele din spate atârna o cruce de nouă 
metri din lemn împodobită cu pânze de păianjen. 

Brațul stâng îi amorţise, dar îl simţea foarte umflat. Durea ca 
și când un dinte cu abces îi fusese rătăcit prin umăr. li era 
greață - fie din cauza pierderii de sânge, fie de teamă pentru 
Paige, fie din cauza ciudăţeniei ameţitoare a bisericii, nu știa. 

e 

Paige se trase din intrare într-o parte a nartexului care 
rămânea în întuneric, chiar dacă se mai deschidea ușa. 

Privind fix la golul dintre ușă și toc, vedea mişcări fantomatice 
în lumina crepusculară difuză și zăpada învolburată. Ridică și 
cobori arma de mai multe ori. De fiecare dată când părea că 
inamicul era acolo, i se oprea respiraţia. 

Nu mai avea mult de așteptat. Apăru după trei-patru minute, 
și nu fu atât de bănuitor pe cât crezuse ea. Simţind se pare 
mișcarea lui Marty spre capătul îndepărtat al clădirii, Celălalt 
intră încrezător, cu îndrăzneală. 

Când acesta trecu pragul, conturat în lumina tot mai slabă a 
zilei, ţinti spre mijlocul pieptului. Arma îi tremura în mâini chiar 
înainte să apese pe trăgaci, și zvâcni din cauza reculului. Armă 
imediat și trase din nou. 

Primul foc îl lovi în plin, dar al doilea distruse mai mult tocul 
decât pe el, pentru că se trase îndărăt din ușă și de la vedere. 

Stia că-i făcuse destul rău, dar nu se auzeau ţipete sau plâns 
de durere, așa că ieși prin ușă atât cât mai era la adăpost, 
pregătită să vadă un cadavru pe scări. Dispăruse și într-un fel 
nici asta nu o miră, deși felul rapid în care se evaporase era atât 
de uimitor, încât chiar se întoarse și cercetă faţada bisericii, de 


357 


parcă Celălalt ar fi putut urca peretele neted cu agilitatea unui 
păianjen. 

Sleită de puteri, intră din nou în biserică. 

e 

Să-i omoare, să-i omoare pe toți, să-i omoare acum. 

Alice mari. În gât, îi pătrund adânc în carne. De-o parte a 
gâtului. Schije mari înfipte în tâmpla dreaptă. Urechea stângă 
ferfeniță și însângerată. Ace de plumb îi brăzdează carnea în jos 
pe obrazul stâng, peste bărbie. Buza de jos e spartă. Dinţii sparți 
și ciobiţi. Scuipă proiectile. O durere ascuţită, dar fără nimic la 
ochi, vederea nu i-a fost atinsă. 

Aleargă încovoiat de-a lungul aripii sudice a bisericii, printr-un 
amurg atât de crepuscular și de uniform, atât de învelit în văluri 
de zăpadă, încât nu aruncă nicio umbră. Fără umbră. Fără soţie, 
fără copii, fără mamă, fără tată, duși, fără viaţă, furată, 
secătuită și aruncată, fără oglindă în care să se privească, fără o 
reflexie care să-i confirme existența, fără o umbră, numai urme 
de pași în zăpada proaspătă care îi apără dreptul la existenţă, 
urme de pași și ura lui, precum Claude Rains în Omul invizibil, 
definit prin urme de pași și mânie. 

Caută cu disperare o intrare, inspectând în grabă fiecare 
fereastră pe lângă care trece. 

Practic, toată sticla a dispărut de pe panourile înalte ale 
vitraliilor, dar mai sunt ramele de otel. E mult plumb care 
mărginea modelul original rămas între rame, deși în multe locuri 
aceasta e îndoită, răsucită și căzută, chinuită de vreme sau de 
mâna vandalilor, făcând de nerecunoscut simbolurile religioase 
inițiale și siluetele, și lăsând în locul lor forme mutante la fel de 
lipsite de sens ca siluetele de luminări topite. 

La penultima fereastră a naosului lipsesc ramele de otel, 
matriţele și plasa. Placa de granit care marchează baza ferestrei 
e la un metru jumate de la pământ. Se scoală cu agilitatea unui 
gimnast și se ghemuiește pe pervazul larg. Scrutează cu privirea 
nenumăratele umbre tăiate de linii ciudate unduite și 
strălucitoare, portocalii, galbene, verzi și albastre. 

Se aude un țipăt de copil. 

e 

Alergând de-a lungul stranei centrale a bisericii mânjite de 
graffiti, Paige avu sentimentul ciudat că era la tropice pe sub 
apă, sub Golful Caraibelor, în peșteri de coral exagerat de 


358 


luminos, cu vegetaţia ecuatorială marină legănându-și în jur 
frunzele ca niște pene strălucitoare. 

Charlotte ţipă. 

Ajungând la grilajul altarului, Paige se răsuci cu fața la naos. 
Rotind pușca în stânga și-n dreapta, căutând panicată 
ameninţarea, îl zări pe Celălalt când Emily strigă: 

— În fereastră, doboară-l! 

Într-adevăr, chircită într-una dintre ferestrele de pe peretele 
sudic, se afla o formă întunecată care părea doar pe jumătate 
om în lumina slabă și în torentele de zăpadă care albeau totul. 
Cu umerii cocoșaţi, capul lăsat în jos, brațele bălăbănindu-se, 
semăna cu o maimuţă. 

Reacţionă imediat. Trase cu Mossberg-ul fără nicio ezitare. 

Chiar dacă distanţa nu i-ar fi fost favorabilă, ar fi scăpat 
neatins pentru că se mișcă exact când ea apăsase pe trăgaci. 
Cu agilitatea unui lup, păru să se scurgă de pe pervaz în jos pe 
podea. Alicea trecu inofensivă prin locul unde stătuse și mușcă 
din tocul ferestrei care-l încadrase. 

În patru labe, dispăru printre șirurile de bănci, unde coborau 
cele mai adânci umbre din biserică. Dacă se ducea să-l vâneze 
acolo, ar fi tras-o în jos și ar fi ucis-o. 

Merse cu spatele prin grilajul altarului și traversă sanctuarul 
către Marty și fete, ţinând pușca pregătită. 

Toţi patru se retraseră într-o cameră anexă care fusese 
probabil sacristia. O pereche de ferestre cu ţâţâni abia lăsau să 
intre suficientă lumină cât să dezvăluie încă trei uși pe lângă cea 
pe care intraseră. 

Paige închise ușa către altar și încercă să o încuie. Dar nu 
avea încuietoare. Nu era nicio mobilă cu care să o fixeze sau să 
o blocheze. 

Marty încercă una dintre uși. 

— Dulapul. 

Vântul tăios și zăpada se năpustiră prin ușa pe care o 
deschise Charlotte, așa că o trânti înapoi. 

— Scări, spuse Emily, încercând și a treia variantă. 

e 

Printre bănci. De-a bușilea. Cu grijă. 

Aude o ușă trântindu-se. 

Aşteaptă. 

Ascultă. 


Foame. Durerea ascuţită dispare repede la o temperatură 
scăzută. Sângerarea se diminuează până la niște firicele sau 
picături. Acum îl copleșește foamea, în timp ce corpul cere 
cantități uriașe de combustibil să  înlesnească refacerea 
ţesuturilor distruse. 

Deja transformă grăsime și proteine care să facă reparaţii 
necesare la vasele de sânge sparte și  sensibilizate. 
Metabolismul i se accelerează nemilos, o funcţie cu totul 
independentă, asupra căreia nu are nicio putere. 

Darul care îl face cu atât mai puţin vulnerabil decât alți 
oameni își va cere în curând tributul. Va scădea în greutate. 
Foamea se va înteți până când va ajunge la fel de îngrozitoare 
ca agonia provocată de niște răni mortale. Foamea se va 
transforma în lăcomie. Lăcomia va deveni nevoie disperată. 

Se gândește să se retragă, dar e atât de aproape, atât de 
aproape. Sunt niște fugari. Din ce în ce mai izolaţi. Nu îi pot 
rezista. Dacă merge înainte, în câteva minute vor fi cu toții 
morți. 

În plus, ura și furia lui sunt la fel de mari ca și foamea. Abia 
așteaptă dulcea mângâiere pe care nu i-o poate da decât 
violenţa extremă. 

Pe ecranul din mintea sa, apar și-l instigă imagini cu crime: 
creiere împrăștiate de gloanţe, figuri lovite brutal cu ciocanul, 
ochi scoși cu dalta, gâturi rupte, busturi tăiate, cuțite 
strălucitoare, toporiști, securi, membre rupte, femei arse, copii 
care ţipă, gâturile vinete ale prostituatelor, carne împroșcată cu 
acid care se dizolvă... 

lese târâș dintre bănci spre strana centrală, ridicându-se pe 
vine. 

Pe pereți șerpuiesc hieroglife strălucitoare de pe altă planetă. 

E în cuibul inamicului. 

Ciudat și din altă lume. Ostil și neomenesc. 

Îi e foarte frică. Dar asta nu face decât să-i sporească 
turbarea. 

Se repede în partea din faţă a încăperii, printr-o spărtură 
dintr-un grilaj, spre ușa în spatele căreia s-au retras ei. 

O lumină lăptoasă ca borșul curge din ferestre nevăzute de 
deasupra și dimprejurul scării în spirală. 


360 


Clădirile cărora li s-a atașat biserica erau de două nivele. Se 
putea să fie un pasaj între scările astea și o altă construcție, dar 
Marty habar n-avea încotro se îndreptau. De aceea, aproape că 
ar fi vrut s-o fi luat-o pe ușa care ducea afară. 

Totuși, amorțeala din braț îi dădea mult de furcă, iar durerea 
din umăr, care se înteţea cu fiece clipă, îi lua mult din energie. 
Clădirea nu era încălzită, era la fel de rece ca afară, dar cel 
puţin îi adăpostea de vânt. Chinuit între rană și furtună, nu 
credea că avea să reziste mult în afara zidurilor bisericii. 

Fetele urcară înaintea lui. 

Paige veni la urmă, făcându-și griji cu voce tare pentru că ușa 
de la picioarele scărilor, ca și cea de la sacristie, nu avea zăvor. 
Urca într-o parte cu spatele, treaptă cu treaptă, acoperindu-le 
spatele. 

Ajunseră în curând la o fereastră adâncă cu multe loburi din 
peretele exterior, de unde venise lumina slabă de mai jos. Cea 
mai mare parte din sticla necolorată era intactă. Lumina de pe 
scările șerpuite de mai sus era la fel de obscură și în mod sigur 
venea de la altă fereastră de aceeași mărime și model. 

Marty se mișca mai încet și respira din ce în ce mai greu cu 
cât urcau mai sus, ca și cum ar fi atins altitudini unde conținutul 
de oxigen din aer scădea drastic. Durerea din umărul stâng se 
ascutea și i se făcea tot mai rău. 

Pereţii din zidărie pictată, treptele de lemn gri și lumina 
apoasă îi aminteau de filmele suedeze deprimante de prin anii 
cincizeci și șaizeci, filme despre disperare, pierderea speranţei 
și o soartă sumbră. 

La început, balustrada de pe zidul exterior nu-i fu atât de 
necesară ascensiunii. Totuși, în scurt timp deveni o cârjă de care 
nu se putea lipsi. Ingrijorător de repede își dădu seama că nu se 
mai putea baza doar pe forța din picioarele tot mai nesigure și 
că trebuia să se ajute de braţul drept sănătos ca să se tragă. 

Până să ajungă la a doua fereastră cu mai mulți lobi, având în 
față încă multe trepte și o lumină slabă, își dădu seama unde se 
aflau. În clopotniţă. 

Scările nu duceau la vreun pasaj care să-i unească cu etajul 
doi al altei clădiri, pentru că erau deja mai sus de nivelul al 
doilea. Cu fiecare treaptă se angajau într-o cursă fără 
întoarcere. 


Agăţându-se de balustradă cu mâna dreaptă bună, începând 
să ameţească și temându-se să nu-și piardă echilibrul, Marty se 
aplecă ca s-o avertizeze pe Paige că ar fi mai bine să se 
întoarcă. Poate că din cauză că luase scara drept altceva nu 
recunoscuse capcana. 

Înainte să poată vorbi, o ușă fu izbită sub ei, nevăzută, înainte 
de primele spirale. 

e 

Ultimul lui gând lucid e să realizeze că nu mai are pistolul 
Chief's Special de calibrul 38, l-a pierdut probabil când a fost 
împușcat la intrarea în biserică, l-a scăpat în zăpadă și nu și-a 
dat seama de pierdere până acum. Nu are timp să-l recupereze, 
chiar dacă ar ști unde să-l caute. Acum principala sa armă e 
corpul său, mâinile, abilităţile sale de criminal și forța lui 
extraordinară. Ura sălbatică e și ea o armă pentru că îl 
motivează să riște oricât, să înfrunte pericole extreme și să 
îndure suferinţa crudă care ar fi scos din luptă un om obișnuit. 
Dar el nu e obișnuit, e un erou, el e judecata și răzbunarea, el e 
mânia nimicitoare a justiţiei, răzbunătorul familiei sale ucise, 
moartea tuturor creaturilor care nu sunt de pe acest pământ, 
dar încearcă să se dea stăpânii lui, salvatorul omenirii. Acesta e 
scopul vieţii lui. Viaţa sa are în sfârșit un sens și un scop: să 
salveze lumea de pacostea asta neomenească. 

e 

Chiar înainte de ușa deschisă jos de Paige, scările strâmte în 
spirală îi amintiră de farurile pe care le văzuse în filme. De la 
imaginea unui far trecu la conștientizarea faptului că se aflau 
într-un turn de clopotniţă. Apoi se deschise ușa de jos, departe 
de raza vizuală, sub zidurile încolăcite ale scării spiralate, și nu 
mai avu de ales decât să meargă până în vârf. 

Îi trecu repede prin minte să se repeadă în jos, să deschidă 
focul când ar fi ajuns aproape de el. Dar dacă o auzea coborând 
poate că s-ar fi retras în sacristie, unde urzeala grea a apusului 
se transforma deja în întuneric, unde putea să o pândească în 
obscuritate și să o atace când atenţia i-ar fi fost distrasă de 
ghemul de umbre. 

Putea să aștepte și acolo unde era, să-l lase să vină la ea, și 
să-i zboare creierii când apărea la vedere. Dacă o simţea totuși 
că așteaptă, și dacă trăgea el în timp ce cotea, nu avea cum să 
nu o nimerească într-un loc atât de strâmt. Putea să moară 


362 


înainte să apuce să apese pe trăgaci, sau în cel mai bun caz ar fi 
tras un glonţ în plafonul scărilor în cădere, nelovind nimic 
altceva decât zidăria. 

Amintindu-și de silueta întunecată de pe pervazul naosului și 
abilitatea ireală cu care se mișcase, bănui că simțurile Celuilalt 
erau mai ascuţite decât ale ei. Să aștepte cu speranța de a-l 
surprinde era, probabil, o naivitate. 

Continuă să urce, încercând să se convingă că erau în cea mai 
bună poziţie: un loc înalt de apărare împotriva unui inamic cu o 
singură cale de acces. Platforma clopotniţei trebuia să fie o 
redută invincibilă. 

e 

Copleșit de agonia foamei, asudând de nevoie și de furie, cu 
ace de plumb ieșindu-i din carne, se vindecă o dată cu fiecare 
treaptă urcată, dar asta îl costă. Grăsimea din corp scade și 
chiar câteva ţesuturi de mușchi și de os sunt sacrificate pentru 
vindecarea accelerată a rănilor de alice. Işi încleștează dinții, 
simțind o nevoie acută să mestece, să mestece și să înghită, să 
muște și să sfâșie, să mănânce, să mănânce, chiar dacă nu e 
destulă mâncare ca să-i potolească junghiurile puternice care îl 
torturează. 

e 

În vârful turnului, o jumătate din loc era în întregime zidit, 
asigurând o platformă pentru scări. Printr-o ușă obișnuită se 
intra din acel vestibul într-o altă porțiune a platformei, aflată pe 
trei părţi în bătaia intemperiilor. Charlotte și Emily deschiseră 
ușa fără dificultate și ţâșniră de pe scări. 

Marty le urmă. Era descurajant de slăbit, dar mai mult ameţit 
decât sleit de puteri. Se agăţă de tocul ușii și apoi de coama din 
beton turnat a zidului înalt până la brâu - parapetul - care 
închidea cele trei laturi ale platformei clopotniței. 

Din cauza vântului rece, temperatura era probabil de minus 
cinci sau zece grade. Se uita printre gene, în timp ce viscolul 
tăios îi biciuia faţa - și nu îndrăzni să se gândească cât de rece i 
se va părea peste zece minute sau peste o oră. 

Deși Paige avea destule gloanţe ca să-l împiedice pe Celălalt 
să-i ajungă din urmă, nu ar fi ieșit toţi din noapte. 

Dacă previziunile meteo se dovedeau corecte și furtuna dura 
până după zori, până dimineaţă nu ar mai putea folosi pușca ca 
să încerce să atragă atenţia asupra nefericirii lor. Vaietul 


363 


vântului ar împrăștia pocnetul puștii înainte ca ecoul sunetului 
să treacă dincolo de terenul bisericii. 

Platforma expusă avea trei metri jumate în diametru, cu 
podeaua pavată și scurgeri pentru apa de ploaie. Doi stâlpi înalţi 
de aproape doi metri se ridicau deasupra parapetului și, cu 
ajutorul zidului plin din partea de est, susțineau un acoperiș cu 
clopotniţă. 

Nu era niciun clopot în turlă. Când Marty urcă în celălalt colț al 
nișei obscure din spaţiul conic, văzu formele întunecate a ceea 
ce putuseră fi pâlniile difuzoarelor din care odinioară se 
transmiseseră dangătele înregistrate ale clopotelor. 

Părând tot mai albă pe măsură ce ziua se întuneca, zăpada 
cădea în clopotniţă suflată de vântul dinspre nord-vest. Un mic 
troian se forma de-a lungul bazei peretelui sudic. 

Fetele fugiseră drept în colţul din vest, cât de departe puteau 
de ușă, dar Marty se simţea prea nesigur pe el ca să traverseze 
chiar și acea distanţă fără sprijin. În timp ce înconjura platforma 
ca să li se alăture, sprijinindu-se cu mâna dreaptă de parapetul 
înalt până la brâu, plăcile de pe jos îi părură alunecoase, deși 
erau făcute să fie mai puţin periculoase când erau ude. 

Făcu greșeala să privească peste marginea parapetului la 
mantia fosforescentă de zăpadă de pe jos, la vreo șase, șapte 
etaje sub ei. Priveliștea îi provocă o ameţeală atât de puternică, 
încât leșină aproape înainte să-și ridice ochii de la hău. 

Când ajunse lângă fetele sale, lui Marty îi era mai greață ca 
niciodată și se zguduia atât de tare, încât orice încercare să 
vorbească ar fi rezultat într-un șir de sunete tremurate, aducând 
vag a cuvinte. Cât era de îngheţat, totuși pe șira spinării i se 
scurgea transpiraţia. Vântul urla, zăpada viscolea, noaptea se 
lăsa, iar clopotniţa părea să se transforme într-un carusel. 

Durerea din rana de la umăr se întinsese în partea de sus a 
corpului, până când punctul fierbinte al împușcăturii deveni 
centrul unei dureri mai generalizate care pulsa cu fiecare bătaie 
a inimii sale înnebunite. Se simţea neajutorat, nefolositor, și se 
blestema că era atât de nevolnic chiar atunci când familia avea 
cel mai mult nevoie de el. 

Paige nu i se alăturase lui Marty și fetelor pe platformă. 
Stătea în capătul îndepărtat lângă ușa deschisă, pe platforma 
închisă, fixând scările curbate. 


364 


Din ţeava puștii ţâșniră flăcări, făcând umbrele să danseze. 
Bubuitul împușcăturii - și ecourile ei - se auziră prin platforma 
clopotniţei, iar de pe scări veni un țipăt neomenesc de durere și 
de furie, urmat imediat de o a doua împușcătură și de un vaiet 
mai ascuțit și mai nefiresc. 

Speranţele lui Marty crescură - și se prăbușiră o clipă mai 
târziu când strigătul de agonie al Celuilalt fu urmat de ţipătul lui 
Paige. 

e 

De-a lungul peretelui curbat, treaptă cu treaptă, înfierat de 
foame, plin de foc, furnalul corpului arde ca o flacără albă, 
torturat de nevoie, cu urechile ciulite, mai sus, mai sus, mai sus 
în întuneric, fierbând pe dinăuntru, agitându-se, disperat și 
înnebunit, apoi umbra, creatura Paige de pe platforma de sus, o 
siluetă înfășurată în umbre, dar evident creatura Paige, 
scârboasă și fatală, o sămânță extraterestră. Işi încrucișează 
braţele peste faţă, protejându-și ochii, primește prima lovitură 
puternică, o mie de sulițe dureroase, înfipte adânc, aproape că l- 
au dărâmat pe spate pe scări, se leagănă pe călcâie, cu mâinile 
paralizate pentru o clipă, plin de sânge și distrus, arde de 
nevoie, nevoie, durerea dinăuntru mai puternică decât cea 
exterioară, mișcă-te, mișcă-te, înfruntă, provoacă, încleștează-te 
și învinge, se repede înainte, în sus pe scări, îi scapă un țipăt, a 
doua încărcătură vine ca un baros în piept, inima se oprește, se 
oprește, se lasă întunericul, inima se oprește, plămânul drept 
plesnește ca un balon, nu mai respiră, gura îi e plină de sânge. 
Carnea se desface, sângele ţâșnește, carnea se leagă la loc, 
sângele se oprește. Inhalează, inhalează și tot urcă, sus peste 
femeie, nu a mai îndurat o asemenea agonie, atâta durere, un 
cazan de foc, are lavă în vene, un coșmar de foame mistuitoare, 
testează limitele corpului miraculos, oscilează pe marginea 
morţii, se aruncă în ea, o dă pe spate, înșfacă arma, i-o smulge, 
o aruncă de-o parte, se repede la gât, vrea să o muște de faţă, îl 
ține departe, dar lui îi trebuie faţa ei, faţa, faţa ei palidă și 
netedă, carne de extraterestru, hrană care să potolească 
nevoia, nevoia, groaznica nevoie nesfârșită care-l arde. 

e 

Celălalt îi smulsese arma lui Paige, o aruncase deoparte, se 

repezise în ea și o dărâmase pe spate prin ușă. 


Locul de sub clopotniţă părea tot mai mult luminat de 
fosforescenţa naturală a zăpezii care cădea, decât de lumina tot 
mai slabă a zilei care se sfârșea. Marty văzu că Celălalt fusese 
serios rănit și că suferise niște transformări ciudate - încă le 
suferea - deși apusul cenușiu ascundea detaliile metamorfozei 
sale. 

Paige căzu pe platforma clopotniţei. Celălalt se aruncă asupra 
ei ca un animal de pradă, sfâșiindu-i geaca de schi, scoțând un 
sâsâit uscat de bucurie, scrâșnind din dinţi cu ferocitatea unei 
creaturi sălbatice ieșite din pădure. 

Chiar era o creatură acum. Nu un om. Ceva îngrozitor și 
ciudat se petrecea cu el. 

e 

Disperat, Marty mai găsi în el o ultimă fărâmă de putere, își 
învinse ameţeala care-l dobora aproape, și îi dădu din zbor o 
lovitură cu piciorul creaturii pline de ură care îi voia viața, îl izbi 
drept în cap. Deși purta teniși, lovitura fu puternică, împrăștiind 
toată gheaţa care se formase pe pantof. 

Celălalt urlă, căzu de pe Paige și se rostogoli până lângă 
peretele sudic, dar se ridică dintr-o dată în genunchi, apoi în 
picioare, imprevizibil și iute ca o pisică. 

În timp ce creatura se rostogolea, Paige se trase lângă copii, 
înghesuindu-i în spatele ei. 

Marty se repezi după arma aruncată pe jos, la câţiva 
centimetri de partea cealaltă a ușii deschise. Se chirci și, cu 
mâna dreaptă, apucă Mossbergul de ţeavă. 

Paige și una din fete îl avertizară printr-un țipăt. 

Nu avea timp să ia arma altfel și să tragă un foc prin încăpere. 
Se ridică și se roti dintr-o singură mișcare, scoțând un strigăt 
sălbatic asemănător cu sunetele pe care le tot scosese 
adversarul lui, și învârti pușca. 

Mossbergul se izbi în partea stângă a Celuilalt, dar nu destul 
de tare să-i rupă vreo coastă. Marty fusese nevoit să o 
mânuiască cu un singur braţ, incapabil să-și folosească stânga, 
iar șocul loviturii se întoarse la el trezindu-i durerea din piept, 
făcându-i mai mult rău decât Celuilalt. 

Smulgându-i arma lui Marty, sosia nu se folosi de pușcă, de 
parcă se transformase într-o formă de viaţă inferioară care nu 
mai distingea o armă de o bâtă. Dimpotrivă, aruncă Mossbergul, 
zvârlindu-l peste parapet în noaptea ninsă. 


366 


Nu se mai putea numi „sosie”. Marty se mai putea zări în 
figura distorsionată, dar, chiar și în apusul mohorât, nimeni nu i- 
ar fi luat drept fraţi. Rana de pușcă nu era principala cauză. Faţa 
palidă era ciudat de slabă și de ascuţită, structura osoasă prea 
proeminentă, ochii adânciţi în orbitele negre: un cadavru. 

Mossbergul încă se rotea prin ninsoare când creatura se 
repezi la Marty și îl împinse în peretele dinspre nord. Coama de 
beton care îi venea până la brâu îl lovi peste rinichi atât de tare, 
încât îi stoarse și ultima fărâmă de putere pe care mai reușise s- 
o adune. 

Celălalt îl apucase de gât. Din nou scena din holul de la etaj, 
de ieri, din Mission Viejo. Îl apleca pe spate așa cum îl aplecase 
peste grilajul din hol. Ar fi căzut mai adânc de data asta, într-un 
întuneric mai negru decât noaptea, într-o răceala mai cruntă 
decât furtunile iarna. 

Mâinile din jurul gâtului nu păreau deloc mâini. Dure ca fălcile 
de metal ale unei capcane de urși. Fierbinţi, în ciuda nopții 
geroase, atât de fierbinţi că aproape îl pârjoleau. 

Nu numai că-l sugruma, dar încerca și să-l muște așa cum 
încercase s-o muște pe Paige, lovind ca un șarpe, sâsâind. 
Mârâind din gât. Clămpănindu-și dinţii prin aer ca trei centimetri 
de faţa lui Marty. Cu respiraţia urâtă și îmbâcsită. Cu un miros 
de putregai. Avea sentimentul că l-ar devora dacă ar putea, i-ar 
sfâșia gâtul și i-ar bea sângele. 

Realitatea depășea imaginația. 

Toată logica dispărea. 

Coșmarurile erau adevărate. Monștrii existau aievea. 

Cu mâna sănătoasă îl apucă de păr și trase cu putere, dându-i 
capul pe spate, încercând disperat să-i ţină dinţii strălucitori la 
distanță. 

Ochii sclipeau și se dădeau peste cap. Improșcă cu salivă 
înspumată când ţipă. 

Corpul îi emana căldură și frigea ca husele de vinilin vara, la 
soare. 

Eliberându-i gâtul lui Marty, dar continuând să-l ţintuiască de 
parapet, Celălalt duse mâna la spate și apucă braţul cu care i se 
agăţase de păr. Degete osoase. Inuman. Gheare puternice. 
Părea descărnat, casabil, și totuși din ce în ce mai tare și mai 
sălbatic, și îi zdrobi aproape mâna înainte ca el să-i dea drumul 
de la păr. Apoi își repezi capul într-o parte și îl mușcă de 


367 


antebraţ, îi sfâșie mâneca de la geacă, dar nu și carnea. Se 
aruncă iar asupra lui, îi înfipse dinţii în mână, iar Marty ţipă. Il 
apucă de geaca de schi, îl trase de pe parapet când el încercă 
să se aplece în afară ca să scape, se repezi la fața lui, dinţii 
încleștându-i-se la numai câţiva centimetri de obraz, hârâi un 
singur cuvânt chinuit „Nevoie” și se repezi la ochi. 

— Stai liniștit, Alfie. 

Marty recepta cuvintele, dar la început nu avu capul destul de 
limpede nici ca să-și dea seama ce însemnau, nici să înţeleagă 
că era o voce pe care nu o mai auzise. 

Celălalt își dădu capul pe spate, ca și cum s-ar fi pregătit 
pentru ultima mușcătură spre faţa lui. Dar rămase nemișcat, cu 
ochii sălbatici, faţa osoasă la fel de strălucitoare ca zăpada, cu 
dinţii dezgoliţi, scoțând un sunet slab, nearticulat, de parcă nu 
înțelegea de ce ezita. 

Marty știu că ar trebui să se folosească de moment ca să-l 
lovească cu genunchiul între picioare, să încerce să-l arunce în 
colțul celălalt, sus, în afară și peste parapet. Îi treceau prin 
minte mișcările, le vedea cu ochiul scriitorului, un moment de 
acţiune complet într-un roman sau într-un film, dar nu mai avea 
forță. Durerea din rana de glonț, din gât și din mâna mușcată 
creștea din nou, ameţeala și greaţa îl copleșeau, și își dădea 
seama că era pe punctul de a leșina. 

— Stai liniștit, Alfie, repetă vocea mai hotărât. 

Încă ţinându-l pe Marty, neajutorat în încleștarea lui feroce, 
Celălalt își întoarse capul spre cel care vorbise. 

Se aprinse o lanternă, îndreptată spre faţa creaturii. 

Clipind către sursa de lumină, Marty văzu un uriaș, înalt și cu 
pieptul lat, și un bărbat mai scund într-un costum negru de schi. 
Nu îi cunoștea. 

Arătau puţină mirare, dar nu șocul și groaza la care s-ar fi 
așteptat Marty. 

— Dumnezeule, spuse cel mai mic, ce se întâmplă cu el? 

— Absorbţie metabolică, spuse cel mai mare. 

— Dumnezeule! 

Marty aruncă o privire spre peretele vestic al clopotniţei, unde 
stătea Paige chircită lângă copii, ferindu-i și apăsându-le 
capetele la piept ca să nu vadă creatura prea mult. 

— Stai liniștit, Alfie, repetă bărbatul mai scund. 


368 


Pe un ton chinuit de furie, durere și nedumerire, Celălalt 
hârâi: 

— Tată. Tată. Tată? 

Marty era încă țintuit pe loc, iar atenţia îi fu din nou atrasă de 
creatura care arătase cândva ca el. 

Faţa luminată de lanternă era mai hidoasă decât se văzuse în 
obscuritate. Din loc în loc fâșneau aburi, confirmându-i senzaţia 
că frigea. Câteva răni de glonţ îi brăzdau o parte a capului, dar 
nu curgea sânge și păreau chiar mai mult de jumătate 
vindecate. În timp ce Marty îl privea, o alice neagră de plumb 
ieși din tâmpla creaturii și se prelinse pe obraz cu o dâră subţire 
de lichid gălbui. _ 

Rănile erau trăsăturile cele mai puţin scârboase. In ciuda 
forței fizice pe care încă o avea, era tot atât de puţină carne de 
parcă ieșise din sicriu după un an de stat sub pământ. Pielea era 
întinsă bine pe oasele feţei. Urechile se atrofiaseră ca niște 
noduri tari de cartilagiu și îi atârnau pe lângă cap. Buzele uscate 
se retrăseseră de pe gingii, lăsând mai mult loc dinţilor, creând 
iluzia unui bot și a mușcăturii teribile a unui animal de pradă. 

Era Moartea în carne și oase, Hârca fără mantii negre și 
coasă, plecată la un bal mascat costumată într-o haină de carne 
atât de subţire și de proastă, încât nu te păcălea nicio clipă. 

— Tată? spuse din nou creatura, zgâindu-se la necunoscutul 
în costum negru de schi. Tată? 

— Fii liniștit, Alfie, insistă celălalt. 

Numele de „Alfie” era atât de nepotrivit apariţiei grotești care 
încă îl mai ţintuia pe Marty, încât acestuia îi trecu prin cap că 
apariţia celor doi bărbaţi era o iluzie. 

Celălalt se întoarse din lumina lanternei și îl mai privi o dată 
pe Marty. Nu părea să știe ce să facă în continuare. 

Apoi își aplecă faţa cadaverică spre a sa, ridicându-și capul 
parcă mânat de curiozitate. 

— Viaţa mea? Viaţa mea? 

Marty nu știa care era întrebarea și era atât de slăbit din 
cauza pierderii de sânge sau a șocului, sau a amândurora, încât 
nu putu decât să-l împingă ușor cu mâna dreaptă. 

— Dă-mi drumul. 


— Nevoie, spuse creatura. Nevoie, nevoie, nevoie, nevoie, 
NEVOIE, NEEEVOIEEE. 


369 


Vocea urcă într-un țipăt ascuţit. Gura i se căscă într-un rânjet 
groaznic și se repezi spre faţa lui Marty. 

O armă bubui, capul Celuilalt se smuci pe spate, Marty se 
prăbuși lângă parapet când creatura îi dădu drumul, iar strigătul 
său de furie diavolească le făcu pe Emily și pe Charlotte să 
scoată ţipete înăbușite de groază. 

Celălalt își prinse craniul zdrenţărit în mâinile scheletice, 
încercând parcă să nu-l lase să se împrăștie. 

Fasciculul lanternei se plimbă și îl găsi. 

Fisurile din os erau vindecate, iar gaura de glonţ începea să 
se închidă, forțând plumbul să iasă din craniu. Dar preţul acestei 
vindecări miraculoase deveni evident când craniul celuilalt 
începu să se schimbe și mai dramatic, făcându-se tot mai mic și 
mai îngust, și mai asemănător unui lup, ca și cum osul se topea 
și se remodela sub foaia strâmtă a pielii, împrumutând materie 
dintr-o parte ca să se repare în alta. 

— Se autoconsumă ca să-și închidă rănile, spuse uriașul. 

Din creatură ieșeau mai multe fire fantomatice de aburi, și 
aceasta începu să-și sfâșie hainele ca și cum nu putea suporta 
căldura. A 

Bărbatul mai scund îl împușcă din nou. In faţă. 

Incă ţinându-se de cap, Celălalt se împletici în partea cealaltă 
a platformei clopotniţei și se ciocni de parapetul sudic. Aproape 
că se răsturnă să cadă în gol. 

Se prăbuși în genunchi, lepădându-și hainele ca pe cojile unei 
găoace de ou, târându-se din ele sub o formă mai întunecată și 
cu totul neomenească, zvâcnind și tremurând. 

Nu mai ţipa și nu mai sâsâia. Suspina. În ciuda înfățișării tot 
mai monstruoase, suspinele îl făceau mai puţin ameninţător și 
chiar îţi trezeau mila. 

Neînduplecat, bărbatul înarmat păși spre el și trase un al 
treilea foc. 

Suspinele îl îngheţară pe Marty pentru că era ceva omenesc și 
patetic în ele. Prea slăbit ca să stea în picioare, se scurse pe 
podea, cu spatele la parapetul înalt până la brâu, și fu nevoit să- 
și ia privirea de la creatura spasmodică. 

Trecu o veșnicie până când Celălalt încetă să miște și se 
linişti. 

Marty își auzi fetele plângând. 


Fără voie, își întoarse privirea către corpul care zăcea de 
partea cealaltă a platformei, scăldat în fasciculul neiertător al 
lanternei. Cadavrul era un mozaic de oase negre și carne 
lucioasă, mare parte din materie fiind consumată în încercările 
sale înnebunite de a se vindeca și de a rămâne în viaţă. 
Rămășițele contorsionate și zdrenţuite semănau mai mult cu 
cele ale unei fiinţe extraterestre decât cu ale unui om. 

Vântul sufla. 

Ningea. 

Se așternu un frig și mai aspru. 

După o vreme, bărbatul în costum negru de schi se întoarse 
de lângă rămășițe și îi spuse uriașului: 

— Un băiat tare rău, într-adevăr. 

Bărbatul mai înalt nu spuse nimic. 

Marty voia să-i întrebe cine erau. Îi era însă atât de greu să 
rămână conștient, încât se gândi că efortul de a vorbi l-ar fi 
făcut să leșine. 

Cel mai scund îi spuse partenerului: 

— Ce crezi despre biserică? La fel de sucită ca tot ce s-au 
dovedit Kirk și oamenii lui a fi, nu-i așa? Toate obscenităţile alea 
cu spray fosforescent de pe ziduri. Va face micul nostru scenariu 
și mai convingător, nu crezi? 

Deși se simţea atât de ameţit de parcă ar fi băut, și deși îi era 
greu să se concentreze, Marty realiză acum ce bănuise când 
apăruseră cei doi bărbaţi: nu erau salvatori, ci doar niște noi 
călăi, și într-o mică măsură mai puţin misterioși decât Celălalt. 

— O s-o faci? întrebă cel mai solid. 

— Prea multă bătaie de cap să-i târâm iar la cabană. Nu ţi se 
pare că biserica asta ciudată e un loc și mai bun? 

— Drew, spuse uriașul, sunt câteva lucruri care îmi plac la 
tine. 

Cel scund păru derutat. Își șterse zăpada pe care vântul i-o 
lipise de gene. 

— Ce vrei să spui? 

— Eşti al naibii de deștept, chiar dacă ai mers la Princeton și 
la Harvard. Ai simţul umorului, chiar ai, mă faci să râd, chiar 
când e pe seama mea. La naiba, mai ales când e pe seama mea. 

— Despre ce vorbești? 

— Dar ești un dobitoc nebun, un sucit, rosti uriașul, care își 
ridică și el arma și își împușcă partenerul. 


371 


Drew, dacă acela îi era numele, se prăbuși pe podeaua 
placată, greu ca un bolovan. Căzu pe o parte, cu faţa la Marty. 
Avea gura deschisă, la fel ca ochii, deși avea privirea unui orb și 
părea să nu aibă nimic de spus. 

În mijlocul frunţii lui Drew era o gaură urâtă de glonţ. Atâta 
timp cât mai putu să rămână conștient, Marty urmări rana, dar 
aceasta nu păru să se vindece. 

Vântul sufla. 

Ningea. 

Se lăsă un ger și mai aspru - împreună cu un întuneric și mai 
adânc. 


7. 


Marty se trezi cu fruntea apăsată de o sticlă rece. De partea 
cealaltă a panoului se învolbura zăpada deasă. _ 

Erau parcați lângă niște pompe de benzină. Intre pompe și 
prin ninsoare văzu un magazin bine luminat și cu geamuri mari. 

Își întoarse capul de la fereastră și se așeză mai drept. Era pe 
bancheta din spate a unei mașini de teren, un Explorer sau un 
Cherokee. 

La volan era uriașul din clopotniţă. Era întors în scaun și 
privea în spate. 

— Cum te simţi? 

Marty încercă să răspundă. Avea gura uscată, limba lipită de 
cerul gurii, și îl durea gâtul. Cârâitul care îi scăpă nu era un 
cuvânt. 

— Cred că o să te faci bine, spuse Străinul. 

Geaca de schi a lui Marty era desfăcută și el ridică o mână 
tremurândă către umărul stâng. Sub puloverul de lână îmbibat 
de sânge simţi o umflătură ciudată. 

— Un pansament improvizat. Ce-am putut face mai repede. 
După ce ieşim din munţii ăștia peste graniţa ținutului, o să curâţ 
rana și schimb bandajul. 

— Doare. 

— Nu mă îndoiesc. 

Marty nu se simțea numai slăbit, dar și vulnerabil. Trăia din 
cuvinte și nu se întâmplase niciodată să nu le găsească pe cele 


372 


potrivite atunci când avea nevoie, așa că era frustrant să 
descopere că abia avea putere să vorbească. 

— Paige? întrebă el. 

— E înăuntru cu fetele, spuse străinul, arătând benzinăria și 
magazinul. Copiii sunt la baie. Doamna Stillwater plătește 
casierului și ia niște cafea fierbinte. Tocmai am făcut plinul. 

— Tu ești...? 

— Clocker. Karl Clocker. 

— L-ai împușcat. 

— Chiar așa. 

— Cine... cine... cine era? 

— Drew Oslett. Întrebarea mai grea e - ce era el? 

— Poftim? 

Clocker zâmbi. 

— Născut dintr-un bărbat și o femeie, dar nu era mai uman 
decât amărâtul de Alfie. Dacă există pe undeva vreo specie 
extraterestră, bântuind prin galaxie, n-o să se încurce niciodată 
cu noi dacă află că putem produce exemplare ca Drew. 

e 

Clocker conducea, iar Charlotte era pe scaunul din dreapta. Îi 
spunea „prim-ofiţer Stillwater” și îi dăduse îndatorirea să „îi dea 
căpitanului cafeaua de câte ori acesta dorea o gură și, în rest, să 
aibă grijă să nu se producă vreo vărsare catastrofală, de natură 
să contamineze ireparabil nava”. 

Charlotte era neobișnuit de retrasă și nu voia să se joace. 

Marty se îngrijoră cu gândul la urmările psihologice pe care 
tortura putea să le aibă asupra ei - și ce alte probleme și 
încercări îi așteptau. 

Pe bancheta din spate, Emily stătea de partea lui Karl Clocker, 
Marty în spatele lui Charlotte, iar Paige între ei. Emily nu era 
doar liniștită, ci de-a dreptul amuţită, iar Marty își făcea griji și 
pentru ea. 

Înaintau greu ieșind din Mammoth Lakes pe șoseaua 203 și 
spre sud pe 395. Pe jos erau între șase și nouă centimetri de 
zăpadă, iar viscolul era în toi. 

Clocker și Paige beau cafea, iar fetele aveau ciocolată 
fierbinte. Mirosurile ar fi trebuit să-i facă poftă, dar îi făceau și 
mai greață lui Marty. 

Avea voie suc de mere. Paige luase de la magazin șase cutii. 


373 


— Este singurul lucru pe care ai putea să-l ţii în stomac, spuse 
Clocker. Și chiar dacă îţi vine să verși, trebuie să bei cât de mult 
poţi, pentru că de la rana aia te deshidratezi ca naiba. 

Marty tremura atât de tare, că nici cu mâna dreaptă nu putea 
ține sucul fără să-l verse. Paige pusese un pai în el, i-l ţinea și îi 
ștergea bărbia când îi curgea din gură. 

Se simţea neajutorat. Se întreba dacă era mai grav rănit 
decât îi spuseseră sau decât își dăduseră seama. Intuitiv, se 
simţea pe moarte - dar nu știa dacă era o percepţie adevărată 
sau blestemul imaginaţiei de scriitor. 

e 

Noaptea era plină de fulgi albi, de parcă ziua nu doar că se 
sfârșise, ci se și spărsese într-o infinitate de bucăţi care aveau 
să rătăcească pentru totdeauna printr-o noapte nesfârșită. 

Prin zângănitul lanțurilor de cauciuc și mormăitul motorului, în 
timp ce coborau din Sierra Nevada într-o coloană în spatele unui 
plug și a unui camion cu cenușă, Clocker le povesti despre 
Reţea. 

Era o alianţă de oameni influenţi în guvern, afaceri, justiţie și 
media, uniţi de un principiu comun că democrația tradiţională 
occidentală era un sistem ineficient și în mod inevitabil 
catastrofal de conducere a societăţii. Erau convinși că vasta 
majoritate a cetăţenilor erau indulgenţi cu ei înșiși, dornici de 
senzaţii, goliți de valori spirituale, lacomi, leneși, invidioși, rasiști 
și regretabil de ignoranți în practic toate domeniile de 
importanţă. 

— După părerea lor, spuse Clocker, istoria demonstrează că 
masele au fost mereu iresponsabile, iar civilizaţia a progresat 
numai prin noroc și cu efortul uriaș al câtorva vizionari. 

— Ei cred că ideea asta e nouă? întrebă Paige în bătaie de joc. 
Au auzit de Hitler, Stalin, Mao-Tse-Dun? 

— Ceea ce cred ei că e nou, răspunse Clocker, este că am 
ajuns la o vreme când fundamentul tehnologic al societății este 
extrem de complex și de vulnerabil din cauza acestei 
complexităţi căreia civilizaţia - de fapt planeta însăși - nu-i 
poate supravieţui dacă regimul de conducere ia decizii bazate 
pe mofturile și motivațiile egoiste ale maselor care trag sforile în 
cabinele de vot. 

— Prostii, făcu Paige. 


374 


Marty i-ar fi întărit părerea dacă s-ar fi simţit destul de tare ca 
să se alăture discuţiei. Dar avea numai atâta energie cât să 
soarbă din sucul de mere și să-l înghită. 

— Ceea ce urmăresc ei de fapt, reluă Clocker, este puterea 
pură. Singurul lucru nou la ei, indiferent de ce cred ei, este 
faptul că lucrează împreună din extreme diferite ale eșichierului 
politic. Cei care vor să scoată Huckleberry Finn din librării și cei 
care vor să interzică cărţi scrise de Anne Rice, par să fie 
motivaţi de diverse griji, dar sunt surori și frați de suflet. 

— Sigur, spuse Paige. Au aceeași motivaţie - dorinţa de a 
controla nu doar ce fac alți oameni, dar și ce gândesc ei. 

— Cei mai radicali apărători ai mediului, cei care vor să 
reducă populaţia lumii prin măsuri extreme în vreo zece- 
douăzeci de ani, întrucât consideră că sistemul ecologic al 
planetei e în pericol, se potrivesc în anumite privinţe cu cei care 
ar vrea să reducă drastic populaţia lumii doar pentru că au 
senzaţia că sunt prea mulţi negri și mulatri. 

— O organizaţie din asemenea extreme nu poate rezista mult, 
fu de părere Paige. 

— Sunt de acord, spuse Clocker. Dar dacă vor suficient de 
tare puterea, puterea totală, ar putea să reziste până pun mâna 
pe ea. Apoi, după ce vor fi la conducere, vor întoarce armele 
unul împotriva celuilalt și ne vor prinde pe noi ceilalţi la mijloc. 

— Cât de mare e organizaţia? întrebă ea. 

— Mare, răspunse Clocker după o ezitare. 

Marty bea cu paiul, din cale-afară de recunoscător nivelului de 
civilizație care permitea alăturarea sofisticată a pomiculturii, 
procesării alimentelor, împachetării, comercializării și distribuirii 
într-un produs atât de savuros și rece ca sucul dulce de mare. 

e 

— Directorilor Reţelei li se pare că tehnologia modernă 
întruchipează o ameninţare împotriva umanităţii, lămuri Clocker, 
dând ștergătoarele zgomotoase mai încet, dar nu sunt împotriva 
folosirii acelei tehnologii dăunătoare în obţinerea puterii. 

Dezvoltarea unei divizii complet controlabile de clone care să 
servească drept polițiști și soldaţi deosebit de supuși ai 
mileniului viitor era unul din multitudinea de programe de 
cercetare menite să ajute la instaurarea lumii noi, deși era 
prima care dădea un rezultat. Alfie. Primul individ din prima 
generaţie - Alfa - de clone operaţionale. 


375 


Din cauză că societatea era ameţită de gânditori incompatibili 
în poziţii cu răspundere, primele clone urmau să fie folosite ca 
să-i asasineze pe liderii din afaceri, guvern, media și sistemul 
educaţional care erau prea înapoiaţi ca să se lase convinși de 
nevoia unei schimbări. Clona nu era o ființă adevărată, ci mai 
mult sau mai puţin o mașină făcută din carne; prin urmare, un 
asasin ideal. Nu avea habar cine îl crease și îl instruise, așa că 
nu îi putea trăda pe cei care îl dirijau sau expune conspirația pe 
care o servea. 

Clocker schimbă din viteză când mașinile încetiniră pe o 
pantă foarte viscolită. 

— Pentru că nu e stingherit de religie, filosofie, sau vreun 
sistem de valori, o familie sau un trecut, nu există prea multe 
riscuri ca o clonă-asasin să înceapă să se îndoiască de 
moralitatea atrocităților pe care le comite, să aibă conștiință, 
sau să arate vreo urmă de voință care să intervină în 
îndeplinirea misiunilor. 

— Dar ceva în mod sigur s-a întâmplat cu Alfie, spuse Paige. 

— Maa. Și nu vom ști niciodată exact ce. 

De ce s-a uitat la mine? voia să întrebe Marty, dar în loc de 
asta capul îi pică pe umărul lui Paige și își pierdu cunoștința. 

(J 

O sală cu oglinzi într-o galerie de bâlci. Caută înnebunit o 
ieșire. Reflexiile îl privesc cu furie, invidie, ură, nereușind să-i 
imite propriile expresii și mișcări, ieșind din oglinzi una după 
alta, urmărindu-l, o armată tot mai mare de Martini Stillwater, 
atât de asemănători lui pe dinafară, atât de întunecaţi și de reci 
pe dinăuntru. Acum și înaintea lui, întinzându-se din oglinzile pe 
lângă care aleargă și de care se lovește orbește, încercând să-l 
prindă, toate imaginile spun în cor: Am nevoie de viața mea. 

Oglinzile se sparseră toate și se trezi. 

Lumină de bec. 

Un tavan cu umbre. 

Zăcea pe un pat. i 

Frig și cald, tremurând și transpirând. Incercă să se ridice. Nu 
reuşi. 

— Dragule? 

Abia găsi destulă forță ca să-și întoarcă încet capul. Paige. Pe 
un scaun. Lângă pat. 


Lângă ea, un alt pat. Sub pătură, niște forme. Fetele. 
Adormite. 

Draperii trase la geamuri. Noaptea mărginea draperiile. Ea îi 
zâmbi. 

— Ești aici, scumpule. 

Încercă să-și lingă buzele. Erau crăpate. Limba îi era uscată, 
încărcată. 

Ea luă o cutie cu suc de mere dintr-o găleată de plastic cu 
gheață în care fusese la răcit, îi ridică capul de pe pernă, și îi 
strecură paiul în gură. 

După ce bău, reuși să îngaime: 

— Unde? 

— Un motel din Bishop. 

— Destul de departe? 

— Deocamdată ar trebui să fie. 

— El? 

— Clocker? O să se întoarcă. 

Murea de sete. Îi mai dădu suc. 

— Îngrijorat, ṣopti el. 

— Nu. Nu-ţi face griji. E bine acum. 

— El. 

— Clocker? întrebă ea. 

Dădu din cap. 

— Putem avea încredere în el. 

Spera să aibă dreptate. 

Chiar și să bea îl obosea. Își coborî din nou capul pe pernă. 

Faţa ei era ca a unui înger. Se evaporă. 

e 

Scăpând din galeria cu oglinzi, trece într-un coridor lung și 
întunecat. La capăt e lumină, se repede spre ea, în spate se aud 
pași, un batalion pornit pe urmele lui, apropiindu-se, cu bărbaţii 
ieșiţi din oglinzi. Lumina e salvarea lui, o ieșire din galerie. 
Țâșnește din tunel la lumină, care se dovedește a fi câmpul de 
zăpadă din faţa bisericii abandonate, unde fuge cu Paige și cu 
fetele spre ușa din faţă, cu Celălalt în spatele lor, și se aude o 
împușcătură, o lance de gheaţă îi străpunge umărul, gheaţa se 
transformă în foc, foc... 

Durerea era de nesuportat. 

Privirea i se înceţoșă de lacrimi. Clipi, dornic să știe unde se 
află. 


377 


Același pat, aceeași cameră. 

Păturile fuseseră date la o parte. 

Era gol până la brâu. Bandajul dispăruse. 

O altă explozie de durere în umăr îi smulse un strigăt. Dar nu 
era destul de puternic ca să ţipe, iar strigătul se auzi ca un 
„Ahhhh” slab. 

Clipi ca să înlăture alte lacrimi. 

Draperiile erau tot trase la ferestre. Lumina zilei luase locul 
întunericului de pe margini. _ 

Clocker era aplecat asupra lui. li făcea ceva la umăr. 

La început, cum durerea era îngrozitoare, se gândi că de fapt 
Clocker încerca să-l omoare. Apoi o văzu pe Paige cu Clocker și 
își dădu seama că nu ar lăsa să i se întâmple nimic rău. 

Ea încercă să-i explice ceva, dar nu prindea decât un cuvânt 
ici și colo: 

— ... sulfamidă... antibiotic... penicilină... 

Îi bandajară din nou umărul. 

Clocker îi făcu o injecție în braţul sănătos. Îl urmări. Cu atâtea 
alte dureri, nu simţi înțepătura acului. 

O vreme, fu din nou în sala cu oglinzi. 

Când se descoperi iar în patul de motel, întoarse capul și le 
văzu pe Emily și Charlotte stând pe marginea celuilalt pat, cu 
ochii la el. Emily o ţinea pe Peppers, piatra pe care pictase niște 
ochi, animăluţul ei. 

Amândouă fetele păreau teribil de serioase. 

Reuși să le zâmbească. 

Charlotte se ridică de pe pat, se apropie de el și îl sărută pe 
faţa transpirată. 

Emily îl sărută și ea, iar apoi i-o puse pe Peppers în mâna 
dreaptă sănătoasă. Izbuti să o cuprindă în pumn. 

Mai târziu, ieșind din somnul fără vise, îi auzi pe Clocker și pe 
Paige vorbind. 

— ... nu cred că e bine să-l mutăm, spuse Paige. 

— Trebuie, replică Clocker. Nu suntem destul de departe de 
Mammoth Lakes și nu există decât câteva drumuri pe care am fi 
putut s-o luăm. 

— Nu știi dacă ne caută cineva. 

— Ai dreptate, nu știu. Dar e mai mult ca sigur că așa e. Mai 
devreme sau mai târziu cineva o să caute - poate toată viaţa. 


Se balansa mereu între somn și trezie, iar când îl văzu din nou 
pe Clocker lângă pat, spuse: 

— De ce? 

— Eterna întrebare, făcu Clocker și zâmbi. 

Reformulând eterna întrebare, Marta continuă: 

— De ce tu? 

Clocker dădu din cap. 

— Bineînţeles că te întrebi. Păi... nu am fost niciodată de-al 
lor. Au făcut greșeala gravă să creadă că sunt un adept 
adevărat. Toată viaţa am vrut aventură, acte de eroism, dar nu 
mi-au fost date niciodată. Apoi asta. M-am gândit că, dacă intru 
în joc, va veni ziua când voi avea ocazia să lovesc puternic 
Rețeaua, dacă nu cumva s-o dezintegrez, vuum, ca o armă cu 
rază plasmatică. 

— Mulţumesc, spuse Marty, simțind că își pierdea cunoștința 
și vrând să-și exprime recunoștinţa cât încă putea. 

— Hei, încă n-am ieșit din pădure, replică Clocker. 

e 

Când Marty își reveni din nou, încetase să transpire sau să 
tremure, dar tot se simţea slăbit. 

Erau într-o mașină, pe o autostradă pustie la apus. Paige 
conducea, iar el era prins cu centura de siguranță în dreapta. 

— Te simţi bine? întrebă ea. 

— Mai bine, răspunse el și vocea era mai puţin tremurândă 
decât fusese o vreme. Mi-e sete. 

— E niște suc de mere pe podea la picioarele tale. O să 
găsesc un loc să trag pe dreapta. 

— Nu. Pot să-l iau, spuse el, nu prea sigur. 

Când se aplecă întinzând mâna dreaptă către podea, își dădu 
seama că braţul stâng era într-o fașă. Reuși să apuce o cutie și 
să o salte din pachetul de șase în care era. O fixă între 
genunchi, trase de inel și o deschise. 

Sucul era puţin rece, dar nimic nu i se păruse mai bun 
vreodată - pe de-o parte pentru că izbutise să și-o ia fără ajutor. 
Termină toată cutia din trei înghiţituri mari. 

Când întoarse capul, le văzu pe Charlotte și pe Emily întinse în 
centuri, moţăind în spate. 

— Abia dacă au dormit ceva în ultimele nopţi, spuse Paige. Au 
coşmaruri. Și își fac griji pentru tine. Dar cred că faptul că 


379 


suntem pe drum le face să se simtă mai în siguranţă, iar 
legănatul mașinii ajută și el. 

— Nopti? La plural? 

El știa că fugiseră din Mammoth Lakes marți noaptea. 
Presupunea că e joi. 

— Ce seară e asta? 

— Vineri, răspunse ea. 

Fusese inconștient aproape trei zile. 

Se uită în jur la întinderea vastă a câmpiilor care dispăreau 
repede în noapte. 

— Unde suntem? 

— În Nevada. Autostrada 31 la sud de Walker Lane. O s-o 
luăm pe autostrada 95 și o să mergem la Fallon. O să stăm într- 
un motel de acolo la noapte. 

— Mâine? 

— Wyoming, dacă ești în stare. 

— O să fiu în stare. Bănuiesc că ai un motiv pentru Wyoming. 

— Karl știe un loc unde putem sta acolo. Tot Karl, răspunse ea 
când Marty o întrebă despre mașina pe care n-o mai văzuse 
niciodată. La fel ca și sulfamida și penicilina cu care te-am 
îngrijit. Se pare că știe de unde să ia ce îi trebuie. E o figură. 

— Nu îl prea cunosc, spuse Marty, întinzându-se după altă 
cutie de suc de mere, dar îl iubesc ca pe un frate. 

Deschise cutia și bău aproape un sfert. 

— Îmi place și pălăria lui. 

Paige râse exagerat de gluma aceea subţire, dar Marty râse 
cu ea. 

— Dumnezeule, făcu ea, conducând spre nord printr-un câmp 
cenușiu și pustiu. Te iubesc, Marty. Dacă mureai, nu te-aș fi 
iertat niciodată. 

e 

În noaptea acea luară două camere la motelul din Fallon, 
folosind un nume fals și plătind în avans cu bani gheață. Luară o 
cină cu pizza și Pepsi în motel. Lui Marty îi era o foame de lup, 
dar două bucăţi de pizza îl mulțumiră. 

În timp ce mâncau, jucară o partidă de Uite cine-i maimutica, 
care cerea să te gândești la toate numele de mâncare care 
începeau cu P. Fetele nu erau în forma cea mai bună de joc. De 
fapt, erau atât de cuminţi, încât Marty își făcu griji pentru ele. 


380 


Poate că erau doar obosite. După masă, în ciuda somnului din 
mașină, Charlotte și Emily adormiră la câteva secunde după ce 
puseră capul pe pernă. 

Lăsară ușa deschisă între cele două camere lipite. Karl 
Clocker îi dăduse lui Paige o mitralieră Uzi, care fusese 
transformată ilegal pentru tir automat. O ţineau la îndemână pe 
noptieră. 

Paige și Marty împărţiră patul. Ea se întinse în dreapta lui, ca 
să-l poată ţine de mâna sănătoasă. 

În timp ce vorbeau, Marty descoperi că ea aflase răspunsul la 
întrebarea pe care el nu avusese ocazia să i-o pună lui Karl 
Clocker: De ce semăna cu mine? 

Unul dintre cei mai influenţi oameni din Reţea, primul acţionar 
al unui trust de presă, își pierduse fiul de patru ani bolnav de 
cancer. În timp ce băiatul era mort la spitalul Cedars-Sinai, 
acum cinci ani, îi fuseseră recoltate probe de măduvă și de 
sânge pentru că era hotărârea emoţionantă a tatălui ca seria de 
clone Alfa să fie creată din materialul genetic al băiatului 
dispărut. În cazul în care clonele operaţionale puteau deveni 
realitate, acesta aveau să fie un monument durabil pentru fiul 
său. 

— Isuse, e o nebunie, spuse Marty. Care tată ar crede că o 
rasă de ucigași construiți genetici e o amintire potrivită? 
Dumnezeule. 

— Dumnezeu nu are nimic de-a face cu asta. 

Reprezentantul Reţelei însărcinat să obţină acele probe de 
sânge și de măduvă de la laborator le încurcase și le inversase 
cu ale lui Marty, care fuseseră recoltate ca să se vadă dacă ar fi 
fost un donator potrivit pentru Charlotte în cazul în care avea 
nevoie de un transplant. 

— Și voiau să conducă lumea, spuse Marty uimit. Era departe 
de a-și fi revenit și mai avea nevoie de somn, dar voia să mai 
știe un lucru înainte să aţipească. Dacă au început să-l facă pe 
Alfie abia acum cinci ani... cum de a ajuns adult? 

— După cum spune Clocker, lămuri Paige, au „îmbunătăţit” 
modelul uman iniţial în mai multe privinţe. 

Îi dăduseră lui Alfie un metabolism neobișnuit și o putere de 
vindecare nemaipomenită. Îi puseseră la punct și maturizarea 
rapidă cu hormoni umani de creștere și îl duseseră de la stadiul 
de făt la cel de adult la treizeci de ani, prin hrănire intravenoasă 


381 


neîntreruptă și dezvoltare musculară stimulată electric, timp de 
mai puţin de doi ani. 

— Ca o nenorocită de legumă crescută în lichid, spuse ea. 

— Dumnezeule, făcu Marty, și privi către noptieră să se 
asigure că mitraliera era acolo. Nu au bănuit nimic când au 
văzut că respectiva clonă nu seamănă cu băiatul? 

— În primul rând, băiatul fusese bolnav de cancer între doi și 
patru ani. Nu știau cum ar fi arătat dacă ar fi fost sănătos în acel 
timp. În plus, modificaseră materialul genetic atât de mult, încât 
nu mai puteau fi siguri că generaţia Alfa avea să semene prea 
mult cu băiatul. 

— A fost învăţat să vorbească, matematică și alte lucruri, în 
mare parte prin mesaje subliminale, în timp ce dormea și 
creștea. 

Avea mai multe să-i povestească, dar vocea ei dispăru 
treptat, în timp ce el se lăsa pradă unui somn plin de sere în 
care forme umane pluteau în recipiente într-un lichid vâscos... 

. sunt legate de încrengături de tuburi din plastic și mașini 
de ținut în viaţă, crescând repede de la făt până la starea de 
adult, toate sosii ale lui, și dintr-o dată o mie de exemplare 
deschid ochii de-a lungul nenumăratelor șiruri de recipiente din 
nenumărate clădiri și rostesc în cor: Am nevoie de viața mea. 


8. 


Cabana de bârne se afla pe un teren de câţiva acri de pădure, 
la câţiva kilometri de Jackson Hole, Wyoming, care de acum 
avea să se bucure de prima ninsoare din iarna aceea. 
Îndrumările lui Karl erau excelente și găsiră locul fără multă 
bătaie de cap, ajungând sâmbătă după-amiaza târziu. 

Cabana trebuia curățată și aerisită, dar cămara era plină de 
provizii. După ce curse rugina de pe țevi, apa de la robinet avea 
un gust dulce și era curată. 

Luni, un Range Rover ieși de pe șosea și veni până la ușa lor. 
ÎI urmăriră încordaţi de la fereastra din faţă. Paige ţinea 
mitraliera cu piedica trasă și nu se liniști până când nu văzu că 
era Karl cel care cobori pe ușa din stângă. 


Ajunsese la timp să ia cu ei masa pe care Marty o pregătise 
cu ajutorul fetelor. Consta în ouă, cârnaţi la conservă și biscuiţi 
dintr-o cutie. 

În timp ce toţi cinci mâncau pe masa mare de pin din 
bucătărie, Karl le dădu noile identități. Marty se miră de cât de 
multe documente erau. Certificate de naștere pentru toţi patru. 
O diplomă de liceu pentru Paige de la o școală din Newark, New 
Jersey, și una pentru Marty de la o instituţie din Harrisburg, 
Pennsylvania. O trecere în rezervă onorabilă din armata Statelor 
Unite pentru Marty, după trei ani de serviciu. Aveau permise de 
conducere din Wyoming, carnete de asistenţă socială, și altele. 

Noul lor nume era Gault. Ann și John Gault. Certificatul de 
naștere al lui Charlotte spunea că o cheamă Rebecca Vanessa 
Gault, iar Emily era acum Suzie Lori Gault. 

— Putem hotărî singure care e primul și al doilea prenume, 
spuse Charlotte cu mai multă voioșie decât arătase în ultimele 
zile. Eu sunt Rebecca, ca în film, o femeie frumoasă și 
misterioasă, care-l bântuie pe Manderley pentru totdeauna. 

— Nu prea am putut alege ce nume am vrut, spuse Emily. 
Oricum nu am fost băgate în seamă. 

Marty dormise buștean în Bishop, California, când fuseseră 
alese numele. 

— La ce te-ai gândit prima dată? o întrebă pe Emily. 

— Bob. 

Marty râse, iar Charlotte pufni. 

— Îmi place Bob, spuse Emily. 

— Ei, trebuie să recunoști că nu e tocmai alegerea potrivită, 
replică Marty. 

— Suzie Lori e destul de dulce ca să te facă să verși, spuse 
Charlotte. 

— Bine, dacă nu se poate Bob, atunci vreau să fie Suzie Lori, 
și toată lumea trebuie să folosească amândouă numele, 
niciodată doar pe Suzie. 

În timp ce fetele spălau vasele, Karl aduse o valiză din Range 
Rover, o deschise pe masă și vorbi cu Paige și Marty despre ce 
era înăuntru. Erau câteva dischete conţinând dosare ale Reţelei 
pe care Karl le copiase în secret de-a lungul anilor, plus cel puţin 
o sută de microcasete cu convorbiri pe care le înregistrase, 
inclusiv cea de la hotelul Ritz-Carlton din Dana Point dintre 
Oslett și un bărbat pe nume Peter Waxhill. 


383 


— Asta, spuse Karl, explică pe scurt criza clonelor. 

Începu să le pună la loc în valiză. 

— Sunt toate copii, dischetele și casetele. Aveţi două seturi. 
Am și eu copii. 

Marty nu înţelegea. 

— De ce vrei să avem noi astea? 

— Eşti un scriitor bun, spuse Karl. De marți seara am citit 
câteva din cărţile tale. la toate astea, scrie o explicaţie, o 
explicaţie pentru ce ţi s-a întâmplat ţie și familiei tale. O să-ţi las 
numele unui proprietar de ziar important și al unui om cu o 
funcţie înaltă în FBI. Sunt sigur că niciunul dintre ei nu face 
parte din Reţea - pentru că amândoi erau pe lista viitoarelor 
ținte ale lui Alfie. Trimite explicaţia și un set de dischete și 
casete fiecăruia dintre ei. Bineînţeles, nu te semna pe plic, fără 
expeditor, și din alt stat, nu din Wyoming. 

— Nu ar trebui să faci tu asta? întrebă Paige. 

— Am să încerc, dacă nu obţineţi reacţia pe care o aştept eu. 
Dar e mai bine să vină de la voi înainte. Dispariţia voastră, 
întâmplarea din Mission Viejo, uciderea părinţilor, cadavrele pe 
care m-am asigurat că le vor găsi în clopotniţa aia de lângă 
cabana alor tăi - toate astea au ţinut vie povestea voastră. 
Rețeaua s-a asigurat să fie așa pentru că vrea cu disperare să 
vă găsească cineva pentru ei. Să întoarcem popularitatea 
voastră împotriva lor, dacă putem. 

e 

Ziua era răcoroasă, dar nu geroasă. Cerul era de un albastru 
de cristal. 

Marty și Karl se duseră să se plimbe pe lângă marginea 
pădurii, fără să scape din ochi cabana. 

— Alfie ăsta, spuse Marty. 

— Ce-i cu el? 

— Era singurul? 

— Prima și singura clonă operaţională. Altele sunt în creștere. 

— Trebuie să oprim asta. 

— O s-o facem. 

— Bine. Să zicem că facem praf Reţeaua, presupune Marty. 
Castelul lor din cărţi de joc se prăbușește. După aceea... ne mai 
putem întoarce acasă, ne mai putem relua vieţile? 

Karl clătină din cap. 


— Nu aș intenţiona. Nu aș îndrăzni. Unii dintre ei vor scăpa 
din laţ. lar ăștia sunt oameni care te urăsc până la moarte, și 
după. Niște adevăraţi vrăjmași. Dacă le distrugi viaţa, sau fie 
doar vieţile unor membri din familiile lor, mai devreme sau mai 
târziu o să vă omoare pe toți. 

— Atunci numele de Gault nu e doar temporar? 

— E cea mai bună identitate de care am putut face rost. E ca 
și adevărată. Am luat-o din surse pe care Reţeaua nu le știe. 
Nimeni n-o să-și dea seama ce se ascunde în spatele ei... sau n- 
o să vă dea de urmă prin ea. 

— Cariera mea, venitul din cărţi... 

— Las-o baltă, spuse Karl. Te-ai îmbarcat într-o nouă 
expediţie, departe către lumi neștiute. 

— Ai și tu un nume nou? 

— Da. 

— Nu-i treaba mea care, nu? 

— Exact. 

e 

Karl plecă în aceeași după-amiază, cu un ceas înainte să se 
însereze. 

În timp ce îl conduceau la mașină, scoase un plic dintr-un 
buzunar din interiorul jachetei de tweed și i-l dădu lui Paige, 
explicându-i că era actul de transfer al proprietăţii cabanei și a 
pământului pe care se află aceasta. 

— Am cumpărat și pregătit două proprietăţi unde să fug, la 
capetele opuse ale ţării, ca să fiu pregătit pentru clipa când o să 
vină ziua asta. Sunt amândouă pe nume false, care nu pot fi 
depistate. Am trecut-o pe asta pe numele de Ann și John Gault, 
din moment ce nu pot folosi decât una dintre ele. 

Păru stânjenit când Paige îl îmbrățișă. _ 

— Karl, spuse Marty, ce s-ar fi întâmplat cu noi fără tine? |ţi 
datorăm totul. 

Uriașul roșea de-a dreptul. 

— Aţi fi reușit într-un fel. Sunteţi niște supraviețuitori. Tot ce 
am făcut eu pentru voi ar fi făcut oricine altcineva. 

— Nu în vremurile astea, replică Marty. 

— Chiar și în vremurile astea sunt mai mulţi oameni buni 
decât răi. Cred asta. Trebuie. 


La mașină, Charlotte și Emily îl sărutară pe Karl de rămas-bun 
pentru că știau cu toţii, fără s-o spună, că nu aveau să-l mai 
vadă niciodată. 

Emily i-o dădu pe Peppers. 

— Ai nevoie de cineva, îi spuse ea. Ești singur cuc. În plus, n-o 
să se obișnuiască niciodată să-mi spună Suzie Lori. Acum e 
animalul tău. 

— Mulţumesc, Emily. O să am mare grijă de ea. 

După ce Karl se urcă la volan și închise ușa, Marty se aplecă 
pe geamul deschis. 

— Dacă spulberăm Reţeaua, crezi c-or s-o mai adune la loc 
vreodată? 

— Ea sau ceva asemănător, răspunse Karl fără să ezite. 

— Bănuiesc c-o să știm dacă or s-o facă, spuse Marty 
neliniștit... când or să anuleze toate alegerile. 

— Ah, alegerile n-or să fie niciodată anulate, cel puţin nu ca 
să se vadă, zise Karl pornind mașina. Or să continue ca de 
obicei, cu partide politice adverse, convenţii, dezbateri, 
campanii încrâncenate, tot tacâmul. Dar toți candidaţii vor fi 
aleși dintre cei loiali Reţelei. Dacă vor ajunge vreodată sus, John, 
numai ei vor ști. 

Lui Marty i se făcu dintr-o dată mai frig decât îi fusese vreo 
clipă în viscolul de marți noaptea. 

Karl ridică o mână în salutul cu două degete pe care Marty îl 
recunoscu din Star Trek. 

— Să trăiţi și să vă îmbogăţiţi, le ură el și îi părăsi. 

Marty rămase pe aleea de pietriș, urmărind Rover-ul cu 
privirea până ajunse la șosea, viră la stânga și dispăru din 
vedere. 


9. 


În acel decembrie și în anul următor, pe când titlurile de ziare 
urlau despre scandalul Retelei, trădare, conspirație politică, 
asasinări și crize mondiale în lanţ, John și Ann Gault nu dădură 
atâta atenţie cât se așteptau știrilor din presă și de la televizor. 
Aveau de clădit o nouă viață, lucru care nu era ușor. 

Ann își tunse scurt părul blond și îl vopsi castaniu, înainte să 
fie văzută de vreun vecin de prin cabanele și fermele 


386 


împrăștiate în acea zonă rurală, John își lăsă barbă; nu se miră 
când aceasta crescu mai mult grizonată și când începură să-i 
apară și pe cap o grămadă de fire cărunte. 

Un simplu nuanţator schimbă părul Rebecăi din blond în 
castaniu deschis, iar Suzie Lori fu destul de transformată printr-o 
tunsoare nouă și mult mai scurtă. Amândouă fetele creșteau 
repede. Timpul avea să șteargă repede asemănarea între ele și 
cine fuseseră vreodată. 

Să-și amintească să folosească noile nume era ușor în 
comparaţie cu nevoia de a crea și a memora un trecut simplu, 
dar credibil. Transformară totul într-un joc, cam ca Uite cine-i 
maimutica. 

Coșmarele nu dispăreau. Deși inamicul pe care îl cunoscuseră 
era la fel de sigur pe el, ziua ca și noaptea, vedeau fără niciun 
motiv fiecare apus cu o neliniște pe care o simţiseră oamenii în 
vremuri mai vechi și mai superstițioase. lar zgomotele bruște îi 
făceau pe toţi să sară în sus. 

Crăciunul fusese prima dată când John îndrăznise să spere că 
vor fi într-adevăr în stare să-și imagineze o viaţă nouă și să 
găsească din nou fericirea. Atunci întrebase Suzie Lori de 
floricelele de porumb. 

— Care floricele? întrebă John. 

— Geamănul rău al lui Moș Crăciun a pus patru kilograme în 
cuptorul cu microunde, explică ea, chiar dacă n-are cum să intre 
atâta porumb. Dar chiar dacă ar intra, ce s-a întâmplat când a 
început să sară? 

În seara aceea, ora de povești avu loc pentru prima dată după 
mai mult de trei săptămâni. Apoi deveni o obișnuinţă. 

La sfârșitul lui ianuarie, se simţiră destul de siguri să le înscrie 
pe Rebecca și pe Suzie Lori la școală. 

Până în primăvară aveau prieteni noi și un număr tot mai 
mare de amintiri ale familiei Gault care nu erau inventate. 

Pentru că aveau șaptezeci de mii de dolari bani gheaţă și erau 
proprietarii de drept ai umilei lor locuinţe, nu erau foarte presaţi 
să-și caute de lucru. Mai aveau patru cutii pline din primele ediţii 
ale romanelor de la început ale lui Martin Stillwater. Coperta 
revistei People pusese o întrebare care nu avea să primească 
niciodată răspuns - Unde este Martin Stillwater? - iar primele 
ediţii care valoraseră odinioară vreo două sute de dolari fiecare 
pe piaţa colecționarilor începuseră să se vândă până în 


387 


primăvară cu un preţ de cinci ori mai mare; aveau, probabil, să 
crească mai repede ca investiţiile sigure în anii care urmau. 
Vândute câte una sau două, în orașe îndepărtate, aveau să ţină 
de cald familiei. 

John se prezentă vecinilor și cunoștințelor drept un fost agent 
de asigurări din New York. Pretinse că dobândise o moștenire 
substanţială, deși nu uriașă. Se complăcea la gândul unei vieți 
într-un peisaj de ţară, încercând să ajungă poet. 

— Dacă nu încep să vând niște poezii peste câţiva ani, poate 
că o să scriu un roman, spunea el uneori, și dacă nu-mi iese - 
abia atunci o să-mi fac griji. 

Ann era mulțumită să fie tratată drept casnică; totuși, 
eliberată de povara trecutului - pacienţi cu probleme și naveta 
pe autostradă - își redescoperi înclinația către pictură pe care 
nu o mai exersase din liceu. Incepu să facă ilustraţii pentru 
poemele și poveștile din carnețelul cu spirală al soțului, plin de 
compoziţii originale pe care le scria de câţiva ani: Povești pentru 
Rebecca și Suzie Lori. 

Locuiau în Wyoming de cinci ani când Moș Crăciun și 
geamănul său hain de John Gault cu ilustraţii de Ann Gault 
deveni un bestseller de Crăciun. Nu lăsară să se pună nicio poză 
a autorului și a graficianului sau vreo adresă. Refuzară politicos 
ofertele pentru turnee de promovare și interviurile, preferând o 
viaţă liniștită și ocazia de a scrie și mai multe cărți pentru copii. 

Fetele rămaseră tot sănătoase, crescură înalte, iar Rebecca 
începu să aleagă între băieţii cu care se întâlnea, cărora le 
lipsea de fiecare câte ceva, după părerea lui Suzie Lori. 

Uneori, John și Ann aveau impresia că trăiau prea mult într-o 
fantezie, și făceau un efort să se ţină la curent cu știrile, 
urmărind semne și indicii despre care nici nu le plăcea să 
discute între ei. Dar lumea era la fel de agitată și de 
neinteresantă. Prea puţini oameni păreau în stare să-și 
imagineze viața fără mâna de fier a unui guvern oarecare, fără 
un război oarecare, fără o formă oarecare de dușmănie, așa că 
soţii Gault se plictiseau mereu de știri și se întorceau în lumea 
pe care și-o imaginaseră singuri. 

Într-o zi le veni prin poștă un roman în ediţie obișnuită. Plicul 
din hârtie maro nu avea nicio adresă de expediţie, iar în carte 
nu fusese ascuns niciun bilet. Era un roman științifico-fantastic 
care își desfășura acţiunea în viitorul îndepărtat, după ce 


388 


omenirea cucerise stelele, dar nu își rezolvase toate problemele. 
Titlul era Răzvrătirea clonelor. John și Ann citiră. Cartea li se 
păru nemaipomenit de bine adusă din condei și le păru rău că 
nu vor avea niciodată ocazia să-i spună autorului cât o admirau. 


Sfârșit 


virtual-project.eu 


389