Dean Koontz — La un pas de paradis

vixtual-p tofect. eu 


DÖNT 


LA UN PAS 


DEAN R. KOONTZ 


LA UN PAS 
DE PARADIS 


Original: One Door Away From Heaven (2002) 


Traducere: 
IRINA NEGREA 


a 


J 
(J 
D 
e i! 


virtual-project.eu 


Editura LIDER 
2005 


e Capitolul 1 


Lumea e plină de oameni distruși. Atelele, ghipsurile și 
doctoriile minune nu pot repara inimile zdrobite, spiritele rănite, 
sufletele sfâșiate. 

În acel moment, razele soarelui reprezentau cel mai bun 
medicament pentru Micky Bellsong, iar sudul Californiei la 
sfârșit de august era ca o spiţerie aprovizionată din plin cu un 
astfel de leac. 

Marţi după-amiaza, purtând un bikini și unsă cu ulei de plajă, 
Micky ședea lungită pe un șezlong în curtea din spate a mătușii 
Geneva. Pânza sintetică avea o nuanţă neplăcută de verde, iar, 
în plus, se și lăbărțase; la fel, scheletul de aluminiu scârțâia, de 
parcă mobilierul acela de grădină ar fi datat dinaintea nașterii 
lui Micky, care, deși n-avea decât douăzeci și opt de ani, se 
simţea uneori matusalemică. 

Mătușa ei, cu care soarta fusese foarte vitregă, înzestrând-o, 
în schimb, cu un solid simţ al umorului, numea această curte 
„grădină”; asta poate din cauza tufei de trandafiri. 

Proprietatea ocupa o suprafaţă mai mare în lăţime, astfel 
încât, pe toată lungimea sa, casa-rulotă dădea spre stradă. În 
loc de peluză cu pomi, intrarea era umbrită de un fel de patio 
acoperit și îngust. Între ușă și gardul din spate se întindea, dintr- 
un capăt în celălalt al terenului, o fâșie de iarbă de circa trei 
metri și jumătate. larba creștea frumos, fiindcă Geneva avea 
grijă să o ude mereu. 

Tufa de trandafiri, în schimb, se încăpăţâna să nesocotească 
aceste îngrijiri afectuoase. Cu toate că avea parte din belșug de 
soare, apă și îngrășăminte pentru flori, cu toate că, în mod 
regulat, i se aeriseau rădăcinile și, periodic, era tratată cu doze 
de insecticid riguros calculate, tufa rămânea jigărită și mănată, 
ca orice plantă stropită cu venin și hrănită cu pucioasă în 
grădinile ladului. 

Cu fața la soare, cu ochii închiși, străduindu-se să-și alunge 
orice gând din minte, dar tulburată totuși de amintiri 
persistente, Micky se cocea la soare de vreo jumătate de oră, 
când un glăscior drăgălaș o întrebă: „Ești sinucigașă?” 


Întoarse capul și văzu o fetiţă de vreo nouă-zece ani, stând în 
picioare la gardul din ţăruși pitici, care separa acest spaţiu 
pentru rulotă de cel dinspre vest. Lumina orbitoare a soarelui 
voala trăsăturile copilului. 

— Cancerul de piele provoacă moartea, explică fetița. 

— La fel și carenţa de vitamina D. 

— Nu cred. 

— Ți se înmoaie oasele. 

— Rahitism. Știu. Dar vitamina D se găsește în ton, ouă și 
lactate. Mai bine te hrănești cu asta, decât să stai prea mult la 
soare. 

Închizând iarăși ochii și întorcând faţa spre soarele arzător, 
Micky spuse: 

— În fine, n-am de gând să trăiesc o veșnicie. 

— De ce nu? 

— N-ai remarcat, poate, dar nimeni nu reușește să trăiască o 
veșnicie. 

— Cred că eu o să reușesc, declară fetița. 

— Da, cum? 

— Cu un pic de ADN extraterestru. 

— Mda, sigur. Fiindcă ești parţial „alien”. 

— Nu, încă. Întâi trebuie să intru în contact cu extratereștrii. 

Micky ridică pleoapele și miji ochii la interlocutoarea sa. 

— Ai văzut prea multe reluări din „Dosarele X”, fetiţo. 

— Mai am de așteptat doar până la următoarea aniversare a 
zilei mele de naștere și, pe urmă, nimic n-o să mai conteze. 

Fata se deplasă în lungul gardului curbat, până într-un punct 
unde acesta era complet prăbușit. Păși peste ţărușii culcaţi la 
pământ și se apropie de Micky. 

— Crezi în viața de după moarte? 

— Nu știu nici dacă să cred în viața dinainte de moarte. 

— Am zis eu că ești sinucigașă. 

— Nu sunt sinucigașă, ci fac doar pe deșteapta. 

Deși ajunsese pe iarbă, după ce trecuse de porţiunea 
denivelată a gardului rupt și trântit la pământ, fata continua să 
se miște ciudat. 

— Locuim cu chirie, alături. Abia ne-am mutat. Pe mine mă 
cheamă Leilani. 


Când Leilani se mai apropie, Micky văzu că fetița purta o 
proteză complicată din oţel, pe piciorul stâng, de la gleznă până 
deasupra genunchiului. 

— Ăsta nu-i un nume havaian? întrebă Micky. 

— Maică-mea a făcut o fixaţie pentru tot ce e havaian. 

Leilani purta un șort kaki. Piciorul drept arăta bine, însă în 
suportul acela din metal și perniţe, piciorul stâng părea 
deformat. 

— De fapt, continuă Leilani, săraca Sinsemilla - adică maică- 
mea - e cam țăcănită. 

— Sinsemilla? Nu e... 

— Un soi de marijuana. Poate o fi fost Cindy, Sue sau Barbara, 
cândva de mult, în jurasic, dar de când o știu eu așa și-a zis - 
Sinsemilla. 

Leilani se instală pe un scaun hidos în tonuri de portocaliu cu 
albastru, la fel de rablagit ca și șezlongul acela de culoarea 
fierii, pe care ședea Micky. 

— Ce urâtă e mobila asta de grădină, remarcă ea. 

— Tanti Geneva a căpătat-o pe gratis, de la o cunoștință. 

— Păi, eu n-aș fi luat-o nici să-mi fi plătit pentru asta. In fine, 
au dus-o undeva odată pe săraca Sinsemilla și i-au băgat în 
creier curent electric, vreo sută de mii de volţi, dar tot degeaba. 

— Nu-i frumos să scornești asemenea aiureli despre mama ta. 

Leilani ridică din umeri. 

— Dar e adevărat. Nici n-aş putea scorni ceva la fel de bizar 
ca realitatea propriu-zisă. De fapt, i-au scurtcircuitat creierul de 
vreo câteva ori. Probabil că, dacă o mai supuneau o dată 
aceluiași tratament, săraca Sinsemilla ar fi ajuns să facă o 
pasiune pentru electricitate. Și-ar fi vârât degetul în priză de cel 
puţin zece ori pe zi. Devine repede dependentă, dar, altminteri, 
nu e rău intenţionată. 

Deși cerul dogorea ca un cuptor, deși își simțea tot corpul 
lipicios de la loţiunea cu miros de nucă de cocos aplicată pe 
pielea transpirată, Micky uitase complet de soare. 

— Tu câţi ani ai, puștoaico? 

— Nouă. Dar sunt precoce. Pe tine cum te cheamă? 

— Micky. 

— Asta-i nume de băiat sau de șoricel. Așa că, probabil, o fi 
Michelle. Pe majoritatea femeilor de vârsta ta le cheamă 
Michelle sau Heather sau Courtney. 


A A 


— De vârsta mea? 

— N-am vrut să te jignesc. 

— Mă cheamă Michelina. 

Leilani strâmbă din nas. 

— Prea preţios. 

— Michelina Bellsong. 

— Nici nu mă mai mir că ești sinucigașă. 


— De aici - Micky. 
— Pe mine mă cheamă Klonk. 
— Cum? 


— Leilani Klonk. 

Micky înclină capul pe umăr și se încruntă, cu un aer sceptic. 

— Nu știu dacă să cred o iotă din tot ce spui tu. 

— Uneori, numele reflectă destinul omului. Uite, la tine, 
bunăoară. Două nume drăguţe, iar tu arăţi senzaţional, ca un 
manechin - în afară de transpiraţie și de buhăiala asta, care ţi se 
trage de la mahmureală. 

— Mersi. Așa o fi. 

— Eu, pe de altă parte, am un nume frumos, urmat de 
onomatopeea asta - Klonk. Jumătate din mine este destul de 
drăguță... 

— Eşti foarte drăguță, o asigură Micky. 

Și era adevărat. Păr blond auriu. Ochi albaștri ca petalele de 
gențiană. Avea trăsături bine conturate, ceea ce îndreptăţea 
presupunerea că frumusețea lui Leilani nu se confunda cu 
drăgălășenia copilăriei, ci reprezenta o calitate durabilă. 

— Jumătate din persoana mea, admise Leilani, ar putea face 
ca lumea să întoarcă, uneori, capul pe stradă după mine într-o 
bună zi, însă chestia asta își are reversul în faptul că sunt o 
mutantă. 

Fata trânti cu piciorul stâng de pământ, făcând să zornăie 
proteza. Ridică mâna stângă, care se dovedi a fi deformată: 
degetul mic și inelarul erau lipite hidos ca la palmipede, totul 
fiind legat printr-o piele groasă de un deget mijlociu noduros și 
bont. 

Până atunci Micky nu remarcase această anomalie. 

— Nimeni nu e perfect, spuse ea. 

— Lasă, e altceva decât să ai nasul ca o trompă. Eu nu pot fi 
decât ori mutantă, ori infirmă. Însă nu accept să fiu infirmă. 
Lumea îi compătimește pe infirmi, dar se teme de mutanti. 


— Și tu vrei ca lumea să se teamă de tine? 

— Frica implică respect, zise Leilani. 

— Află că, deocamdată, pe „terormetrul” meu n-ai înregistrat 
parametri prea înalți. 

— Nu te pripi. Ai un corp superb. 

Descumpănită de faptul că aprecierea venea din partea unui 
copil, Micky își mască senzația de disconfort prin 
autodepreciere: 

— Mda, de felul meu sunt ca o gogoaşă umflată. Fac mari 
eforturi ca să mă mențin în formă. 

— Ba nu, minţi. Te-ai născut perfectă și ai un metabolism bine 
reglat, ca un giroscop de navetă spaţială. Chiar dacă ai mânca 
în fiecare zi o jumătate de bou și ai bea un butoi de bere, ţie tot 
nu ti-ar crește fundul, ba dimpotrivă chiar. 

Micky nici nu-și amintea dacă i se mai întâmplase vreodată să 
rămână fără replică în faţa cuiva, dar fetița asta, practic, o 
reduse la tăcere. 

— Și de unde știi tu asta, mă rog? 

— Știu eu, și gata, o asigură Leilani. Nu faci alergări, nu faci 
jogging... 

— Mă duc la sală. 

— Oh? Zău? Și când ai fost ultima oară la sală, mă rog? 

— leri, minţi Micky. 

— Păi, da, sigur, la fel cum am valsat și eu toată noaptea! 
pufni ea, pocnind iarăși cu piciorul stâng în pământ și făcând să 
zornăie proteza. Nu e nicio rușine să ai un metabolism excelent. 
Nu e ca lenea sau alt cusur de genul ăsta. 

— Mersi pentru apreciere. 

— Țâţele sunt de-adevăratelea, nu? 

— Fetiţo, dar ești nemaipomenită! 

— Mulţam. Nu se poate să nu fie de-adevăratelea. Nici cele 
mai bune implanturi nu au un aspect atât de natural. Singura 
mea speranţă, doar dacă tehnologia implanturilor nu va face 
niște progrese spectaculoase, este să-mi crească și mie niște 
țâte mişto. Chiar dacă ești mutantă, tot poţi atrage bărbaţii, cu 
condiția să ai țâțe mari. Oricum, asta am constatat eu. Bărbații 
pot fi niște creaturi adorabile, însă din anumite puncte de 
vedere sunt extrem de previzibili. 

— Câţi ani ziceai că ai, nouă parcă?! 


— Ziua mea a fost pe 28 februarie. Anul ăsta a căzut de 
Miercurea Cenușii. Tu crezi în post și penitență? 

Micky oftă amuzată și spuse: 

— Ca să nu mai pierdem timpul, ia spune-mi tu mai bine în ce 
cred eu? _ 

— Probabil, în mai nimic, zise pe nerăsuflate Leilani. In afară 
de distracţie și arta de a face timpul să treacă mai repede. 

Micky rămase consternată nu neapărat de perspicacitatea 
subtilă a fetiţei, cât, mai ales, de formularea atât de tăioasă a 
unui adevăr la care ea însăși evita de multă vreme să se mai 
gândească. 

— Nu e rău să-ţi placă să te distrezi. Eu una cred, printre 
altele, că datoria noastră pe pământ este să ne bucurăm de 
viață. Incredibil, continuă ea, scuturând din cap. Cred că bărbații 
te sufocă, pur și simplu. 

— Nu, asta a fost odată, zise Micky, surprinsă să se audă dând 
o replică atât de revelatoare. 

Fata zâmbi în colțul gurii și ochii ei albaștri licăriră plini de 
voioșie. 

— la zi, acum, nu ţi-ar plăcea să vezi în mine o mutantă? 

— Ce?!? 

— Atâta vreme cât mă consideri un copil oropsit și 
handicapat, sentimentul de milă nu-ţi permite să fii 
nepoliticoasă. Pe de altă parte, dacă ai vedea în mine o mutantă 
stranie și, posibil, periculoasă, mi-ai spune să nu-mi mai bag 
nasul unde nu-mi fierbe oala și m-ai expedia la mine în curte. 

— Am senzația că ești o mutantă. 

Leilani bătu din palme încântată: 

— Știam eu că nu ești chiar ca o mămăligă! exclamă ea. Apoi, 
ridicându-se șchiopătând de pe scaun, arătă cu degetul spre 
fundul curții: Ce-i chestia aia? 

— O tufă de trandafiri. 

— Nu se poate! 

— Ba da, zău. E o tufă de trandafiri. 

— N-are trandafiri. 

— Da, dar ar putea să aibă. 

— N-are nici măcar frunze. 

— În schimb, are o mulţime de ghimpi, remarcă Micky. 

Schimonosindu-se la ea, Leilani spuse: 


— Pun pariu că, noaptea, își scoate rădăcinile din pământ și 
pleacă prin vecini, ca să mănânce cotoii vagabonzi. 

— Ai grijă să închizi bine ușa! 

— Noi n-avem pisici, făcu Leilani pe niznaiul. Oh, continuă ea, 
rânjind satisfăcută. Bună idee! 

Și, îndoind degetele mâinii drepte ca o gheară, împunse aerul, 
sâsâind. 

— La ce te-ai referit când ai zis „nimic n-o să mai conteze”? 

— Când am spus eu asta? întrebă Leilani, cu un aer prefăcut. 

— Ai zis „mai am doar până la următoarea aniversare a zilei 
mele de naștere, și pe urmă nimic n-o să mai conteze”. 

— Oh, era vorba de contactul cu extratereștrii. 

Deși ăsta nu fusese un răspuns, îi întoarse spatele lui Micky și 
traversă peluza, cu mersul ei ţeapăn din cauza protezei. 

Micky se așeză pe marginea șezlongului. 

— Leilani? 

— Eu spun multe chestii, dar nu toate înseamnă ceva. 

Ajunsă la gaura formată de gardul rupt, fata se opri și întoarse 
capul. 

— la spune, Michelina Bellsong, te-am întrebat deja dacă crezi 
în viaţa de apoi? 

— Și am făcut pe deșteapta. 

— Mda, acum mi-aduc aminte. 

— Bun... la tine, cum e? întrebă Micky. 

— Ce anume? 

— Crezi în viața de după moarte? 

Privind-o pe Micky cu un aer solemn, pe care nu-l mai 
arborase până atunci, zise: 

— N-am încotro. 

În timp ce ocolea ţărușii căzuţi și traversa curtea neîngrijită 
de-alături, cu iarba arsă de soare, zgomotul anemic al protezei 
de la picior - un fel de scârțâit - se estompă, sugerând zumzetul 
unor insecte zeloase ce trudeau din greu în văzduhul uscat și 
fierbinte. 

O bună bucată de vreme, după ce Leilani intrase în casa- 
rulotă învecinată, Micky rămase pe şezlong, aplecată în faţă, 
holbându-se la ușa dincolo de care dispăruse fata. 

Leilani reprezenta o combinaţie reușită de farmec, inteligenţă 
și obrăznicie, care mascau o vulnerabilitate accentuată. Dar, 
deși îi venea să zâmbească acum, amintindu-și diverse faze din 


9 


conversaţia lor, Micky se simțea întrucâtva neliniștită. Aidoma 
unei zvârlugi, un adevăr tulburător, întrezărit doar în fugă, 
țâșnise parcă spre suprafaţa dialogului dinainte, scăpând însă 
din năvodul percepţiei ei. 

Cu consistenţa ei parcă lichidă, căldura soarelui de sfârșit de 
august se revărsa în jurul lui Micky, care avea senzaţia că 
plutește într-o baie fierbinte. 

Mirosul de iarbă proaspăt tunsă impregna atmosfera; era 
parfumul îmbătător al verii. 

Din depărtare, se propaga zumzetul traficului de pe 
autostradă, un băzâit deloc neplăcut, care semăna întrucâtva cu 
susurul ritmic al mării. 

Ar fi fost de-așteptat să o cuprindă somnolenţța sau măcar 
toropeala, numai că mintea ei zumzăia mai frenetic decât 
autovehiculele din trafic, iar trupul îi devenise rigid din cauza 
unei încordări de care n-o putea elibera nici soarele de pe cer. 

Aparent fără nicio legătură cu Leilani Klonk, Micky își aminti 
de ceea ce îi spusese mătușa Geneva nu mai departe decât 
seara precedentă, în timpul cinei... 

e 

— Nu-i ușor să te schimbi, Micky. A-ţi revizui stilul de viață 
înseamnă să-ţi schimbi felul de a gândi. La rândul său, acest 
lucru presupune modificarea convingerilor despre viaţă. Or, asta 
e greu, scumpete. Când asupra ta se abate o nenorocire 
provocată chiar de tine, uneori, te agăţi de ea, chiar dacă vrei 
enorm de mult să te schimbi, fiindcă nenorocirea este ceva 
cunoscut. Nenorocirea este comodă. 

Spre surprinderea sa, în timp ce stătea la masă în fața 
Genevei, Micky începu să plângă. Nu izbucnise în hohote 
zguduitoare, ci plângea discret. Vedea ca prin ceaţă farfuria cu 
macaroane și lacrimi fierbinţi îi șiroiau pe obraji. Continuă să 
miște conştiincios furculita pe toată durata acestei mute furtuni 
sărate, nevrând nici în ruptul capului să admită ce i se întâmpla. 

Nu mai plânsese din copilărie. Işi închipuise că era prea dură 
pentru a-și plânge singură de milă și prea înăsprită pentru a se 
mai înduioșa de nefericirea altuia. Cu un soi de îndârjire 
crâncenă, furioasă pe ea însăși pentru această slăbiciune, 
continuă să mănânce, deși abia mai putea înghiţi din cauza 
nodului care i se pusese în gât de emoție. 


10 


Deși cunoștea firea stoică a nepoatei sale, Geneva nu păru 
surprinsă de lacrimile acesteia. Preferă să nu facă niciun 
comentariu, știind cu certitudine că încercarea de a o consola n- 
ar fi fost bine primită. 

Cu privirea limpezită și cu farfuria acum goală, Micky izbuti să 
rostească: 

— Pot face ce trebuie să fac. Pot ajunge unde vreau să merg, 
indiferent cât de greu ar fi. 

Geneva mai adăugă o reflecţie, înainte de a schimba 
subiectul: 

— La fel de adevărat e că uneori - nu adesea, dar o dată 
măcar, când și când - viaţa ta se poate ameliora într-o clipă de 
graţie, aproape ca un fel de miracol. E posibil să ţi se întâmple 
ceva atât de neobișnuit, să apară o fiinţă atât de deosebită, iar 
mintea să-ți fie brusc luminată de o înţelegere atât de profundă, 
încât să te întorci spre o direcţie complet nouă și să te schimbi 
pentru totdeauna. Fetiţo, aș da tot ce am numai să ţi se 
întâmple și ție așa ceva. 

Simţind că o podideau din nou lacrimile, Micky zise: 

— Ce drăguță ești, tanti Gen, numai că tot ce ai tu pe lume nu 
valorează nici cât o ceapă degerată. 

Geneva râse și o strânse pe Micky de mână, cu un gest 
tandru. 

— Ai perfectă dreptate, iubito. Numai că, spre deosebire de 
tine, la mine măcar o ceapă tot mai găsești. 

a 

Ciudat, dar aici, sub razele soarelui, după aproape douăzeci și 
patru de ore, Micky se gândea, în continuare, la clipa de graţie 
care o putea transfigura, după cum îi dorise Geneva. Micky nu 
credea în minuni - nici în cele supranaturale, cu îngeri păzitori și 
mâna binefăcătoare a Dumnezeului revelat, nici în cele pur 
statistice, care se puteau manifesta sub forma unui bilet 
câștigător la loto. 

Totuși, în mod straniu și neliniștitor, simțea o mișcare 
interioară, ca și cum inima și sufletul ei s-ar fi întors spre un nou 
punct al busolei. 

— O simplă indigestie, bombăni ea, autopersiflându-se, 
fiindcă știa prea bine că rămăsese aceeași femeie indolentă și 
ratată, care venise la Geneva acum o săptămână cu două 
geamantane pline de haine, un Chevrolet Camaro din 1981, 


11 


care hârâia și pufăia mai rău decât o mârţoagă obosită, plus un 
trecut împovărător. 

Repede și fără luptă, nu aveai cum plasa pe făgașul cel bun o 
viaţă prost direcţionată. In ciuda vorbelor inspirate, rostite de 
Geneva, despre miraculoasa clipă de transformare, nimic nu 
intervenise ca s-o propulseze pe Micky spre graţie. 

Cu toate acestea, din niște motive pe care nu le putea 
înţelege, fiecare aspect al acestei zile - razele scânteietoare ale 
soarelui, canicula, tumultul îndepărtat al traficului de pe 
autostradă, aromele de iarbă tăiată și mirosul de ulei de nucă de 
cocos, combinat cu cel de transpiraţie, trei fluturi galbeni și 
strălucitori ca niște funde prinse pe cutiile cu cadouri - i se 
părea plin de sens, mister și importanţă. 


e Capitolul 2 


În boarea domoală și capricioasă, se auzea parcă foșnet de 
valuri prin pajiștea bogată. La acest ceas singuratic, în acest loc 
straniu, un băiat își poate închipui cu ușurință că niște monștri 
înoată necontenit prin marea argintie de iarbă, care scânteiază 
în depărtare, dincolo de copaci. 

Pădurea în care stă ghemuit este și ea un tărâm cutremurător 
noaptea și, poate, la fel și ziua. Frica l-a însoţit în ultima oră, cât 
a umblat pe cărări întortocheate prin hăţișuri dese, pe sub 
baldachinuri de crengi împletite, prin care cerul întunecat al 
nopţii nu se întrezărea decât pe alocuri. 

Poate că din copaci îl pândesc animale de pradă, sărind 
grațios din creangă în creangă, tăcute și necruțătoare 
asemenea aștrilor reci de pe bolta cerească. Sau poate dintr-o 
dată, o arătare hidoasă, târându-se pe pământ, toată numai 
colţi hămesiţi, va irupe afară din solul pădurii de sub picioarele 
lui, sfârtecându-l pe jumătate sau înghiţindu-l cu totul. 

Imaginaţia bogată a fost dintotdeauna refugiul lui. In seara 
asta, însă, i se pare un blestem. 

In fața lui, dincolo de acest ultim șir de copaci, pajiștea 
așteaptă. Așteaptă. Prea strălucitoare sub clar de lună. Inșelător 
de tihnită. 


12 


Bănuiește că ar fi, de fapt, un teren ostil. Se îndoiește că va 
mai ajunge teafăr la următorul pâlc de copaci. 

Adăpostindu-se lângă o stâncă măcinată de vremuri, își 
dorește cu disperare ca maică-sa să fie cu el. Dar știe că nu va 
mai fi niciodată lângă el în această viaţă. 

În urmă cu un ceas, a fost martor la uciderea ei. 

Amintirea brutală a acelei fapte violente îl va face să-și piardă 
minţile, dacă mai zăbovește cu gândul asupra ei. Dacă vrea să 
supravieţuiască, trebuie să uite, cel puţin deocamdată, teroarea, 
pierderea aceasta insuportabilă. 

Chircit în noaptea ostilă, aude sunetele jalnice pe care le 
scoate. Maică-sa i-a spus mereu că e un băiat curajos; dar un 
băiat curajos nu se dă bătut așa de ușor în faţa necazurilor. 

Vrând să demonstreze că maică-sa avusese toate motivele să 
fie mândră de el, se căznește să își redobândească stăpânirea 
de sine. Mai târziu, dacă scapă cu viață, va avea tot timpul 
pentru angoasă, jelanie și singurătate. 

Treptat, își recapătă puterea nu gândindu-se la felul cum 
fusese ucisă și nici lăsându-se mânat de setea de răzbunare sau 
dreptate, ci amintindu-și de dragostea ei, de tăria și de 
fermitatea ei. Plânsul amarnic încetează. 

Liniște. 

Întunecimea pădurii. 

Pajiștea așteptând sub clar de lună. 

Din înălţimea bolţii de frunze, o șoaptă amenințătoare se 
prefiră printre crengi. Poate că nu-i decât o boare, care a găsit o 
ușă deschisă în podul înalt al pădurii. 

De fapt, nu atât sălbăticiunile îl înspăimântă, cât ucigașii 
mamei sale. Nu are nicio îndoială că aceștia îl urmăresc și acum. 

Trebuia să-l fi prins de mult timp deja. Totuși teritoriul acesta 
este la fel de necunoscut pentru ei, ca și pentru el. 

Și poate că spiritul maică-sii veghează asupra lui. 

Dar, chiar dacă e aici în noapte, nevăzută lângă el, tot nu se 
poate bizui pe ea. Nu are alt paznic în afara propriei persoane, 
nu are altă speranţă, decât istețimea și curajul lui. 

Acum, se află pe pajiște, înfruntând primejdii necunoscute, 
dar și nenumărate. Un miros proaspăt de iarbă se suprapune 
peste izul mai subtil de pământ reavăn. 

Terenul coboară în pantă spre vest. Solul e moale, iar peste 
iarbă se calcă ușor. Când se oprește ca să privească înapoi, 


13 


chiar și la lumina pală a felinarului lunii, tot poate vedea pe 
unde a venit. 

N-are încotro, trebuie să gonească înainte. 

Dacă ar ști ce înseamnă să visezi, ar încerca să se convingă 
singur că acest peisaj pare straniu tocmai fiindcă există doar în 
mintea lui, că indiferent cât de mult sau cât de repede ar fugi, 
nu va ajunge niciodată la o destinaţie, ci va alerga veșnic ba pe 
fâșii de pajiște luminată de razele lunii, ba prin păduri cufundate 
într-o beznă înspăimântătoare. 

De fapt, nici n-are habar unde se duce. Ținutul acesta îi e 
complet necunoscut. Poate că lumea civilizată e pe-aproape, 
deși pare puţin probabil, din moment ce el se afundă tot mai 
adânc într-o vastă sălbăticie. 

Cu coada ochiului, întrezărește mișcarea din jurul său: îl 
flanchează niște hărţuitori fantomatici. Însă, de fiecare dată, 
când întoarce capul ca să se uite, vede doar iarba înaltă 
unduindu-se în adierea vântului. Totuși, acești alergători 
spectrali îl înspăimântă și, din cauza oboselii, începe să creadă 
că nu-i va fi dat să mai ajungă până la următoarea pădurice. 

Numai la gândul posibilei lui supraviețuiri, se simte copleșit de 
un sentiment de vinovăţie. Nu are dreptul să mai trăiască, 
atunci când toţi ceilalți au pierit. 

Moartea mamei sale îl obsedează mai mult decât celelalte 
omoruri, poate și fiindcă a văzut cum a fost ucisă. A auzit 
urletele celorlalţi, dar, până să-i găsească, muriseră deja, iar 
rămășițele lor aburinde erau atât de macabre, încât n-a mai 
putut face nicio legătură emoţională între persoanele dragi pe 
care le cunoscuse și acele cadavre hidoase. 

Acum, se îndreaptă spre pădurea întunecoasă. Pajiștea 
rămâne în spatele lui. În faţa lui vede labirintul întortocheat de 
tufișuri și hăţișuri. 

Contrar tuturor așteptărilor, e încă în viață. 

Dar e un băiat de doar zece ani, fără familie și prieteni, 
singur, speriat și disperat. 


14 


e Capitolul 3 


Noah Farrel ședea în Chevrolet-ul parcat, când parbrizul a 
făcut implozie. 

Ciugulind dintr-o prăjitură cu frișcă, deși știa că risca, astfel, 
să-și îngroașe stratul de grăsime de pe pereţii arterelor, 
constată subit că ţinea în mână un produs de patiserie mult mai 
crocant, dar absolut necomestibil din cauza așchiilor de securit 
lipicioase și pișcătoare. 

Exact în momentul în care Noah arunca prăjitura devenită 
inutilă, geamul portierei din dreapta se fărâmiţă sub impactul 
unui levier. 

Țâșni din mașină prin portiera șoferului, privi peste acoperiș și 
văzu un munte de om, ras în cap și cu un inel în nas. Chevrolet- 
ul era oprit într-un spaţiu deschis, la jumătatea distanţei dintre 
două șiruri dese de arbori exotici; deși nu beneficia de umbra 
copacilor, automobilul era ferit de lumină, întrucât se găsea cam 
la douăzeci de metri distanță de cel mai apropiat felinar. Totuși, 
graţie plafonierei din interiorul Chevrolet-ului, Noah reuși să-l 
vadă pe distrugătorul de geamuri. Tipul rânjea și făcea cu 
ochiul. 

Niște mișcări în partea stângă îi atraseră atenţia lui Noah. La 
niciun metru distanţă, un alt expert în demolări dirija barosul 
spre un far. 

Domnul acesta umflat de steroizi purta teniși, niște pantaloni 
de trening roz cu elastic în talie și un tricou negru. 
Impresionanta masă osoasă care îi ținea loc de frunte cântărea 
probabil mai mult decât ciocanul de două kilograme pe care îl 
mânuia, iar buza lui de sus era aproape la fel de lungă ca și 
coada de cal, în care își strânsese părul. 

În momentul în care ultimele spărturi de plastic și cioburi de 
sticlă de la far zornăiau în contact cu asfaltul, fondanta aceasta 
umană se apucă să lovească zdravăn cu ciocanul în capota 
mașinii. 

Simultan, tipul cu ţeasta lustruită și nasul împodobit folosi 
capătul îndoit al levierul pentru a face ţăndări geamul de la 
portiera din spate, de pe partea dreaptă, poate fiindcă îl 
deranjase să se vadă oglindit acolo. 


15 


Zgomotul deveni infernal. Cum în ultima vreme îl apucau 
durerile de cap aproape din orice, Noah nu-și dorea altceva 
decât liniște și două aspirine. 

— Pardon, îi spuse el acelui Thor de la solduri, care arcuia 
iarăși barosul sus, deasupra capotei, și se aplecase în interiorul 
mașinii, prin portiera deschisă, ca să ia cheile din contact. 

Cheia de la domiciliul lui se afla pe același inel. Or, n-avea 
niciun chef ca, atunci când va ajunge într-un final acasă, să dea 
poate peste dihăniile astea în bungaloul lui, îmbuibându-se cu 
bere. 

Pe scaunul din dreapta se afla camera digitală, care conţinea 
fotografii ale soţului adulter intrând în casa de vizavi, unde îl 
întâmpina la ușă amanta. Dacă Noah se întindea să ia aparatul 
de fotografiat, risca să se aleagă cu oasele de la mână zdrobite 
la fel ca parbrizul mașinii. 

Vârând cheile în buzunar, plecă de-acolo, trecând pe lângă 
construcțiile modeste în stil ranch, cu peluze și tufe frumos 
îngrijite, unde copacii argintii de la razele lunii se înălţau în 
văzduhul cald și neclintit. 

În urma lui, subliniind parcă bătăile ritmice ale ciocanului, 
levierul lovea sistematic bara de protecţie și portbagajul 
automobilului. 

Aici, în perimetrul unui cartier respectabil din Anaheim, patria 
celebrului Disneyland, scenele din „Portocala mecanică” nu erau 
un fenomen obișnuit. Cu toate acestea, înspăimântați de știrile 
urmărite la televizor, locuitorii se dovedeau mai mult prudenți 
decât curioși. Nimeni nu se încumeta să iasă afară pentru a 
descoperi motivul vacarmului. 

In casele prin dreptul cărora trecea, Noah văzu doar câteva 
feţe nedumerite, ori circumspecte, lipite de ferestrele luminate. 
Niciuna dintre ele nu era Mickey, Minnie, Donald sau Goofy. 

Când privi înapoi, observă un Lincoln Navigator care demara 
de lângă trotuarul de vizavi; mai mult ca sigur, înăuntru se aflau 
complici ai celor doi creatori, care îi transformau mașina într-o 
operă de artă modernă. La fiecare zece pași, întorcea iarăși 
capul: automobilul venea încet în urma lui, fără să încerce să-l 
depășească. 

După ce trecu de prima intersecție, ajunse la o stradă mai 
mare plină de magazine. Multe erau închise acum, la 9:20, într-o 
seară de marți. 


16 


Serenada de sfărâmare a Chevrolet-ului continua neabătută, 
însă distanța și straturile intermediare de copaci filtrau 
cacofonia, transformând-o într-un bocănit înfundat. 

Când Noah se opri la colț, Lincoln-ul Navigator frână la o 
oarecare distanţă în spatele lui. Şoferul aștepta să vadă în ce 
direcție urma să se îndrepte Noah. 

Sub betelia pantalonilor, la spate, ascuns de cămașa înflorată 
purtată pe dinafară, Noah avea un revolver. Nu credea că va 
face uz de armă. Dar nici nu intenţiona s-o dea la retopit, ca să 
facă pluguri din ea. 

Coti la dreapta, iar după ce trecu de următoarea intersecţie 
ajunse la o tavernă. N-aveau poate ei, aici, aspirine, dar o bere 
mexicană rece tot va găsi. 

Când era vorba de sănătate, nu ţinea morțiș la anumite 
leacuri. 

Barul lung se afla în dreapta ușii. Pe fiecare dintre cele opt 
mese cu tăblii de lemn, plasate pe șirul din mijlocul sălii, se 
găsea câte o lumânare într-un suport de sticlă fumurie. 

Nu erau ocupate nici jumătate dintre taburetele și scaunele 
din local. Câţiva dintre tipi și o femeie purtau pălării de cowboy, 
de parcă ar fi fost răpiți de niște extratereștri dislocaţi în spațiu 
sau timp. 

Pardoseala de ciment, vopsită în roșu-rubiniu, părea să fi fost 
spălată cel puţin de două ori de la Crăciun, iar pe lângă mirosul 
de bere stătută se mai simţea un iz vag de dezinfectant. Dacă 
existau pe-acolo gândaci de bucătărie, probabil că nu 
crescuseră prea mari, așa că Noah n-avea de ce să se teamă că 
nu le-ar putea veni de hac. 

In lungul peretelui din stânga, erau niște separeuri de lemn, 
cu scaune tapiţate cu piele sintetică roșie, câteva fiind încă 
libere. Noah se instală în separeul plasat cel mai departe de ușă. 

Comandă o bere unei chelnerițe îmbrăcate cu niște blugi 
decoloraţi atât de strâmţi, încât ai fi zis că și-i cususe direct pe 
ea, la care își asortase o cămașă roșie în carouri. Dacă sânii 
femeii nu erau naturali, însemna că națiunea se confrunta cu o 
mare penurie de silicon. 

— Vrei și un pahar? întrebă ea. 

— Presupun că sticla-i mai curată. 

— Ai dreptate, recunoscu ea, pornind spre bar. 


17 


În timp ce dinspre tonomat răzbătea tânguirea melancolică 
despre singurătate a lui Alan Jackson, Noah extrase din portofel 
cartea de vizită de la Automobil Club. Desprinse telefonul de pe 
curea și formă numărul pentru intervenţii, la care se putea apela 
nonstop. 

Femeia care îi răspunse aducea la voce cu mătușa Lilly, sora 
lui taică-său, pe care n-o văzuse de vreo cincisprezece ani, însă 
asemănarea nu avu asupra lui niciun impact emoţional. Lilly îl 
împușcase în cap pe tatăl lui Noah, omorându-l, iar pe el îl 
rănise, o dată în umărul stâng, altă dată în coapsa dreaptă - 
când avea șaisprezece ani, zdrobind, astfel, orice afecțiune pe 
care ar fi putut s-o aibă pentru ea. 

— Probabil că deja cauciucurile sunt tăiate, îi spuse el femeii 
de la clubul auto, așa că trimiteţi mai bine un trailer cu 
platformă decât un remorcher standard. 

Îi dădu adresa unde se afla mașina și numele atelierului de 
reparaţii la care trebuia dusă. 

— Mâine dimineaţă, e foarte bine. Ar fi preferabil să nu 
trimiteţi pe nimeni acolo, până ce echipa de „Beagle Boys” nu-și 
consumă toată energia ciocăânind mașina. 

— Cine? 

— Dacă n-ai văzut niciodată un album de benzi desenate cu 
Scrooge McDuck, aluzia mea literară nu-ţi spune nimic, firește. 

În timp ce sosea cu o bere Dos Equis, ospătărița zise: 

— Când aveam șaptesprezece ani, am vrut să mă angajez ca 
personaj la Disneyland, dar m-au respins. 

Apăsând End pe telefon, Noah se încruntă: 

— Ca personaj? 

— Da, ca personaj - adică te plimbi costumat prin parc și 
lumea îţi face poze. Am vrut să fiu Minnie Mouse sau măcar 
Albă-ca-Zăpada, dar eram prea ţâţoasă. 

— Mda, Minnie are pieptul destul de plat. 

— Păi, da, dar ea e șoarece. 

— Bună remarcă. 

— lar, în viziunea lor, Albă-ca-Zăpada trebuia să aibă mutră 
de fecioară. Nu-mi dau seama de ce. 

— Poate fiindcă, dacă Albă-ca-Zăpada ar fi fost așa sexy ca 
tine, lumea ar fi început să se întrebe ce-o fi făcut ea acolo, de 
fapt, cu cei șapte pitici - ceea ce nu prea corespunde cu 
viziunea lui Disney. 


18 


Femeia se lumină la față. 

— Hei, știi că s-ar putea să ai dreptate?!? 

După care, scoțând un oftat spuse: 

— Dar ce mult mi-aș fi dorit să fiu Minnie. 

— Așa-i omul, nu renunţă niciodată la vise. 

— Ai dreptate. 

— Ai fi fost o Minnie tare reușită. 

— Crezi? 

— Mare noroc pe Mickey, zâmbi el. 

— Eşti drăguţ. 

— Mătușă-mea Lilly nu era de aceeași părere. A tras în mine. 

— Ah, îmi pare rău, dar nu trebuie să pui la suflet, zise 
chelneriţa. În toate familiile se întâmplă porcării din-astea, în 
ultima vreme. 

După care își reluă turul pe la celelalte mese. 

La tonomat, un Garth Brooks plângăcios luă locul lui Alan 
Jackson, iar borurile tuturor pălăriilor de cowboy de la bar se 
pleoștiră compătimitoare. Când fetele de la Dixie Chicks urmară 
după Brooks, frunţile de sub pălării se ridicară vesele. 

Noah terminase jumătate din bere, bând direct din sticlă, 
când o halcă de bou - marinat în briantină și colonie exotică, 
îmbrăcat în niște jeanși negri și un tricou cu LOVE IS THE 
ANSWER - pătrunse în separeu, și se așeză la masă, vizavi de el. 

— Ultima dorinţă înainte de a muri? 

— Ai de gând să mi-o împlinești? întrebă Noah. 

— Eu, nu. Sunt pacifist. 

Un tatuaj extrem de minuţios înfățișând un șarpe cu clopoței 
se încolăcea pe braţul drept al pacifistului, până la dosul palmei 
unde reptila își dezvelea colții, cu ochii scăpărând de ură. 

— Dar ar trebui să-ţi dai seama că e o mare prostie să 
supraveghezi un om atât de puternic cum e congresmenul 
Sharmer. 

— Nu mi-am închipuit niciodată că un congresmen ar putea 
avea ca angajaţi niște derbedei. 

— Și pe cine, mă rog, ai vrea să aibă ca angajaţi? 

— Mda, nu mai suntem în Kansas, așa e. 

— Hei, Dorothy, la naiba, unde ţi-e capul? Ai grijă, ce faci! 
Lumea se distrează, aici, împușcând cățeluși ca Toto și călcând 
în picioare fetiţe ca tine! 

— Ce mândri ar fi părinţii fondatori ai ţării! 


19 


Ochii străinului, goi până atunci ca inima de sociopat, îl priviră 
cu suspiciune. 

— Cine dracu’ mai ești și tu? Un tțăcănit din-ăla care face 
politică? Păi, te credeam un pârlit de detectiv particular, care 
scoate și el niște amărâţi de dolari, zgâindu-se în dormitoarele 
oamenilor, pe gaura cheii. 

— Acum nu mă mai mulțumesc cu niște amărâţi de dolari. Tu 
cât ai dat pe Navigator? întrebă Noah. 

— Nu-i de nasul tău. 

— Sunt solvabil. 

Pacifistul râse cu subiînţeles. Când ospătăriţa se apropie, îi 
făcu semn să plece. Pe urmă, scoase o pungă mică din hârtie 
cerată și îi dădu drumul pe masă. 

Noah luă o înghiţitură de bere. 

Incleștând și descleștând degetele de la mâna dreaptă în mod 
repetat, ca și când i-ar fi înţepenit încheieturile după ce bătuse 
ceasuri întregi copii și călugărițe, pacifistul spuse: 

— Congresmenul nu e absurd. Acceptând-o pe nevastă-sa 
drept clientă, te-ai declarat dușmanul lui. Numai că el e un om 
tare cumsecade și vrea să fiți prieteni. 

— Ce bun creștin! 

— Fără epitete! 

De fiecare dată când mardeiașul politicianului strângea 
pumnul, botul cu colţi al șarpelui tatuat se căsca și mai larg. 

— Măcar aruncă o privire la ofranda lui de pace, adăugă tipul. 

Punga era pliată și lipită. Noah dezlipi banda adezivă, desfăcu 
capacul și extrase pe jumătate un teanc gros de bancnote de o 
sută de dolari. 

— Ce ai tu acolo face de cel puţin trei ori mai mult decât rabla 
aia a ta de Chevrolet. Plus costul aparatului foto pe care l-ai 
lăsat pe scaunul din faţă. 

— Da, dar tot nu acoperă preţul unui Navigator. 

— Aici nu ne târguim, Sherlock. 

— Nu văd ce-ar trebui să fac în schimb. 

— Doar un singur lucru. Aștepţi câteva zile, după care îi spui 
nevesti-sii că l-ai urmărit pe congresmen peste tot, dar că 
singura dată când și-a scos socoteala din chiloței a fost atunci 
când i-a venit să se picure. 

— Dar cum rămâne cu fazele în care regula tot ce prindea 
prin provincie? 


20 


— Nu prea vrei să fii cooperant. 

— Am fost totdeauna deficitar la capitolul relaţii cu oamenii..., 
dar sunt dispus să încerc. 

— Mă bucur să aud asta. Sincer să fiu, mi-am cam făcut 
probleme din cauza ta. În filme, detectivii particulari sunt 
întotdeauna incoruptibili; preferă să rămână fără niciun dinte în 
gură decât să-și trădeze clientul. 

— Eu nu mă uit niciodată la filme. 

Arătând spre punga de hârtie, în care Noah îndesa la loc banii, 
pacifistul spuse: 

— Nu te-ai prins ce reprezintă? 

— Un șperț. 

— Mă refeream la pungă. E o pungă pentru „rău de avion”, 
zise el, redevenind serios. Ce, n-ai mai văzut până acum așa 
ceva? 

— Nu călătoresc niciodată. 

— Congresmenul are simţul umorului. 

— E isteric, zise Noah, vârând punga într-un buzunar de la 
pantaloni. 

— Vrea să spună că, pentru el, banii sunt doar o vomă. 

— Mare filosof. 

— Ştii ce are el mai formidabil chiar decât banii? 

— În niciun caz inteligenţa. 

— Puterea. Dacă ești suficient de puternic, îi poţi îngenunchea 
până și pe cei mai mari bogătași. 

— Cine-a zis asta, iniţial? Thomas Jefferson? Abe Lincoln? 

Șperțarul înclină capul spre umăr și își pendulă mustrător 
degetul spre Noah. 

— Ai un temperament coleric, nu-i așa? 

— Absolut. Dar nici măcar ăsta nu mai mi-e de ajuns. 

— Ar trebui să te înscrii în „Cercul prietenilor”. 

— Ce-s ăștia, niște sectanţi? 

— Este o organizaţie fondată de congresmen. Aici și-a făcut el 
un nume, înainte de a intra în politică... îi ajuta pe tinerii cu 
probleme, sfătuindu-i cum să înceapă o nouă viaţă. 

— Eu am treizeci și trei de ani, spuse Noah. 

— Cercul se ocupă, acum, de toate categoriile de vârstă. 
Chiar dă rezultate. Inveţi acolo că există, poate, un milion de 
întrebări în viaţă, dar numai un singur răspuns... 


21 


— Care e scris pe tine, ghici Noah, arătând spre tricoul 
bărbatului: DRAGOSTEA ESTE RĂSPUNSUL. 

— lubește-te pe tine însuţi, iubește-ţi fraţii și surorile, iubește 
natura. 

— Chestiile de genul ăsta încep întotdeauna cu „iubește-te pe 
tine însuţi”. 

— E obligatoriu să fie așa. Nu-i poţi iubi pe ceilalţi, dacă nu te 
iubești pe tine însuţi. Aveam șaisprezece ani, când am devenit 
membru al Cercului, adică acum șapte ani. Mare pramatie eram 
pe-atunci: vindeam droguri, mă drogăm, practicam violenţa 
doar de dragul senzaţiilor tari, mă înhăitasem cu o bandă de 
haidamaci. Dar am reușit să mă schimb și am apucat-o pe alt 
drum. 

In timp ce rânjetul reptilei tatuate se lățea pe mâna 
musculoasă, îmblânzitorul de șerpi începu să râdă: 

— Îmi place de tine, Farrel. 

— E o chestie generală, să știi. Toţi mă simpatizează. 

— Chiar dacă nu ești de acord cu metodele congresmenului, 
află totuși că viziunea lui despre această țară ne face mai uniţi. 

— Scopul scuză mijloacele, parcă așa se spune, nu? 

— Vezi, iar te lași copleșit de furia asta izvorâtă din 
temperamentul tău coleric. 

Noah își termină berea. 

— Pe vremuri, indivizii de teapa ta și a congresmenului, 
defilau cu lisus în faţă. Acum, la modă au ajuns psihologia și 
respectul de sine. 

— Cu programele bazate pe lisus nu poţi strânge prea multe 
fonduri publice, așa că nici nu merită să mai faci pe credinciosul, 
zise el, trăgându-se spre marginea separeului și ridicându-se în 
picioare. Sper să nu te ţii de prostii, adică să umili banii și să nu 
percutezi?! O mătrășești pe nevastă-sa, clar? 

Noah ridică din umeri. 

— Oricum, mi-a fost nesuferită de la bun început. 

— Ai văzut ce muiere nesărată e? 

— Da, searbădă ca o zi de post. 

— Ce-i drept însă are stil și prestigiu. Bun, acum du-te și fă ce 
trebuie, OK? 

Noah ridică din sprâncene. 

— Ce? Adică... vrei să mă duc cu ciubucul ăsta la poliţie și să-l 
dau de gol pe congresmen? 


22 


De data asta, pacifistul nu mai zâmbi. 

— Mda, e preferabil să fi spus „du-te și fă cum trebuie”. 

— Lămurirea e bine venită, îl asigură Noah. 

— Să vezi tu ce repede te-ai mai lămuri în copârșeu. 

Acestea fiind spuse, șperțarul fără șperț porni cu mers legănat 
spre ușa tavernei. 

Pe taburete și scaune, diverșii cowboys se întoarseră și îl 
petrecură cu privirile lor furioase până la ușă. Să fi fostei 
călăreţi autentici ai vastelor prerii, și nu ingineri de reţea IT sau 
agenţi imobiliari, ce l-ar mai fi altoit cu biciul la fund, așa, din 
principiu. 

După ce ușa se închise în urma pacifistului, Noah mai 
comandă o bere. 

Când reveni cu o sticlă aburită de Dos Equis, ospătăriţa zise: 

— Ce era ăsta, un turnător? 

— Cam așa ceva. 

— Și tu ești copoi. 

— Am fost. Chiar se vede? 

— Daaa. Mai porți și cămașă înflorată. Poliţaii în civil preferă 
asemenea cămăși, purtate peste pantaloni, fiindcă pot să-și 
ascundă pistolul sub ele. 

— Eu nu ascund nimic sub asta, decât un maiou îngălbenit, pe 
care trebuia să-l fi aruncat de mult, minţi el. 

— Și lui taică-meu îi plăceau cămășile astea înflorate. 

— Taică-tău e polițai? 

— A fost, dar l-au omorât. 

— Îmi pare rău. 

— Mă cheamă Francene, ca în cântecul ăla al băieţilor de la 
ZZ Top. 

— Ce-or fi găsit polițiștii pe vremuri la formaţia asta, ZZ Top? 
se miră el. 

— Poate că era un fel de antidot la porcăriile alea lălăite de 
Eagles. 

— Ştii că s-ar putea să ai dreptate, Francene?! zâmbi Noah. 

— les din tură la unsprezece. 

— Mă ispitești, recunoscu el. Dar sunt însurat. 

Aruncând o privire spre mâinile lui și nevăzând niciun inel, 
spuse: 

— Însurat cu ce? 

— Ei, grea întrebare. 


23 


— Poate nu chiar atât de grea, dacă ești sincer cu tine însuţi. 

Noah fusese atât de captivat de frumuseţea și de corpul ei, 
încât, până în clipa aceea, nici nu remarcase expresia de 
generozitate din ochii ei. 

— O fi autocompătimire, zise el, numindu-și mireasa. 

— Nu ţi se potrivește, îl contrazise ea, de parcă l-ar fi 
cunoscut de-o viaţă. Zi, mai degrabă, furie. 

— Cum se numește barul ăsta - Trăscău și Filosofie? 

— Când asculţi muzică country toată ziua, ajungi să vezi în 
fiecare om o poveste de trei minute. 

— La naiba, ce nostimă ai fi fost ca Minnie! zise el, cu toată 
sinceritatea. 

— Îmi aduci aminte de taică-meu. Eşti înzestrat cu un fel de 
mândrie. Onoare, cum îi spunea el. Numai că în zilele noastre, 
onoarea e pentru fraieri, și asta explică furia ta. 

Se uita fix la ea, căutând un răspuns, pe care nu-l găsea. Pe 
lângă bunătate, descoperise la ea și o melancolie, care i se 
părea greu de suportat. 

— Tipul ăla de-acolo cheamă o chelneriţă. 

Continuând să îl privească în ochi, spuse: 

— În fine, dacă divorţezi vreodată, știi unde lucrez. 

O urmări cu privirea, în timp ce se îndepărta. Pe urmă, în 
intervalele când nu sorbea din sticlă, își studie berea, de parcă 
ar fi avut cine știe ce semnificație. 

Mai târziu, când nu-i mai rămase de studiat decât sticla goală, 
Noah îi lăsă lui Francene un bacșiș mai mare decât nota de plată 
pentru cele două beri. 

Afară, luminile orașului formau o pată galbenă pe 
întunecimea cerului. Sus de tot, neîntinată, atârna o lună 
lucioasă și argintie. În adâncul beznei pure de deasupra sferei 
lunare, se zăreau câteva stele. 

Porni pe jos spre est, prin rafalele calde de vânt, răscolite de 
trafic, atent la orice posibil indiciu că ar fi fost supravegheat. Nu- 
| urmărea nimeni, nici măcar de la distanţă. 

De bună seamă, nu mai prezenta nici cel mai mic interes 
pentru batalioanele  congresmenului. Aparenta  lașitate şi 
rapiditate cu care își trădase clienta constituiau pentru ei 
dovada că aveau de-a face, cum se spune, cu un bun cetățean. 

Desfăcu telefonul de pe cureaua de la pantaloni și îl sună pe 
Bobby Zoon, pe care îl rugă să-l ducă acasă cu mașina. 


24 


După ce mai merse încă vreun kilometru, ajunse la 
supermarketul deschis nonstop, unde își dăduse întâlnire. Honda 
lui Bobby era parcată lângă un tomberon pentru magazinele 
economat ale Armatei Salvării. 

Când Noah se așeză pe scaunul din dreapta faţă, Bobby - un 
bărbat de douăzeci de ani, uscăţiv, cu un barbișon zbârlit și cu 
privirea aceea goală, tipică unui vechi consumator de Ecstasy - 
era instalat la volan și se scobea în nas. 

— Ce scârbos ești, se strâmbă Noah. 

— Ce? întrebă Bobby, surprins de insultă, deși continua să-și 
ţină arătătorul înfipt în nara dreaptă. 

— Bine că nu te-am prins masturbându-te. Hai s-o întindem 
de-aici. 

— Mișto treaba, acolo, zise Bobby, pornind motorul. Absolut 
fenomenal. 

— Mișto? Tâmpitule, îmi plăcea mașina aia. 

— Chevy? Era o porcărie. 

— Da, poate, dar era porcăria mea. 

— Oricum, omule, a fost mai frumos decât în toate visele 
noastre. 

— Mda, așa e, recunoscu Noah, fără entuziasm. 

În timp ce scotea mașina din parcare, Bobby spuse: 

— Congresmenul s-a făcut cruton. 

— Ce s-a făcut? 

— Cruton bine rumenit. 

— De unde-ai mai născocit și tâmpenia asta? 

— Care tâmpenie? 

— Asta, cu crutonul. 

— Am tot timpul un scenariu în cap. La cursurile de 
cinematografie, înveţi că totul este material, ca și chestia asta, 
nu crezi? 

— ladul mistuie eternitatea ca eroul dintr-o peliculă de Bobby 
Zoon. 

Cu seriozitatea aceea tipică băieţanarilor cu bărbuţă rară și cu 
convingerea că filmele înseamnă viaţă, Bobby spuse: 

— Nu ești tu eroul. Eu sunt personajul masculin. Tu joci rolul 
Sandrei Bullock. 


25 


e Capitolul 4 


În jos, prin pădurea înaltă, de pe colinele sărutate de noapte, 
în văile înecate în întuneric, ieșind dintre copaci pe o câmpie, 
băiatul orfan de mamă se grăbește, pe lângă șirurile lanurilor 
spre gardul de fier. 

Este surprins că mai trăiește. Nu îndrăznește să spere că a 
scăpat de urmăritori. Sunt acolo pe undeva, căutându-l, vicleni 
și neobosiți. 

Gardul, vechi și părăginit, zdrăngăne când sare peste el. Când 
aterizează dincolo, pe pajiște, rămâne ghemuit, până ce se 
convinge că zgomotul nu a atras atenţia nimănui. 

Norii risipiţi anterior, lânoși ca oile, s-au adunat laolaltă în 
jurul lunii-păstoriţe. 

În noaptea întunecoasă, se profilează câteva construcţii, toate 
modeste, dar totuși misterioase. Un hambar, un grajd, acareturi. 
În mare grabă, trece printre ele. 

Mugetul vacilor și nechezatul moale al cailor nu au nicio 
legătură cu apariţia lui acolo. Sunetele acestea fac parte din 
noapte, ca și mirosul de mosc al animalelor și mireasma nu 
tocmai neplăcută a bălegarului ciuruit de paie. 

Dincolo de curtea cu pământ bătătorit și plină de tot felul de 
lucruri, se întinde o pajiște proaspăt cosită. Un lighean din 
ciment pentru orătănii. O bicicletă răsturnată pe-o parte. Un 
grepfrut încolăcit de viţă, încărcat de fructe. 

Prin tunelul arborilor și, pe urmă, iar prin iarbă, se apropie de 
casă. La veranda din spate, niște trepte de cărămidă duc pe un 
planșeu de scânduri dărăpănat. Scârţâie, pășind, și zgreapţănă 
la ușă, care se deschide singură. 

Șovăie în prag, tulburat atât de riscul pe care și-l asumă, cât 
și de infracţiunea pe care intenţionează s-o comită. Mama lui l-a 
crescut în spiritul unor valori înalte; dar, ca să supravieţuiască 
acestei nopţi, va trebui să fure; în plus, n-ar prea vrea să pună 
în primejdie viaţa acestor oameni - indiferent cine-or fi ei. Dacă 
ucigașii îl urmăresc până aici și îl prind în casă, nu vor cruța pe 
nimeni. N-au niciun pic de milă și nu își asumă riscul de a lăsa 
martori în urma lor. 

Dacă nu va căpăta ajutor aici, va trebui să încerce la ferma 
următoare sau, mai încolo, la alta. Este vlăguit, înspăimântat, 


26 


încă derutat și are nevoie de un plan. Ca să se poată gândi, va 
trebui să se oprească din fugă. 

În bucătărie, după ce a închis încet ușa, își ţine respiraţia, 
ciulind urechile. E liniște în casă. Micile lui zgomote n-au trezit 
pe nimeni din somn. 

Bufet după bufet, sertar după sertar, scotocește până găsește 
niște lumânări și chibrituri; reflectează câteva clipe, dar renunţă 
la ele. În sfârșit, o lanternă. 

Are nevoie de câteva articole, însă, după un tur rapid al 
parterului, își dă seama că va trebui să urce la etaj, ca să și le 
procure. 

La picioarele scării, încremenește paralizat de spaimă. Dacă 
ucigașii au ajuns deja aici? La etaj. Dacă pândesc în întuneric și 
așteaptă venirea lui. Surpriză! 

Ce ridicol! Nu sunt genul de indivizi care să se ţină de glume. 
Sunt niște oameni răi și eficienţi. Dacă ar fi fost deja aici, el era 
mort de mult. 

Se simte mic, nevolnic, singur, oropsit. Se simte și ca un 
prost, de asemenea, fiindcă pregetă în continuare, deși raţiunea 
îi spune că, în cazul cel mai rău, nu riscă decât să fie prins 
asupra faptei de cei care locuiesc acolo. 

Până la urmă, pornește în sus pe scări. Treptele protestează 
încetișor. Urcă mai mult pe lângă perete, unde face mai puţin 
zgomot. 

La etaj, un coridor scurt. Patru uși. 

Prima ușă e de la baie. A doua dă într-un dormitor. Cu mâna 
căuș peste lanternă, ca să atenueze și, în același timp, să 
focalizeze mai bine razele luminoase, intră. 

Un bărbat și o femeie sunt lungiți pe pat, dormind buștean. 
Sforăie în contratimp: el, ca un oboi cu o ancie spartă; ea, ca un 
flaut. 

Pe o comodă, într-o tăviță decorativă se află câteva monede 
și un portofel bărbătesc. În portofel, băiatul găsește o bancnotă 
de zece dolari, două de cinci dolari și patru bancnote de un 
dolar. 

Oamenii ăștia nu sunt bogaţi, iar el se simte vinovat că le ia 
banii. Într-o bună zi, dacă va apuca să trăiască până atunci, se 
va întoarce în această casă și își va achita datoria. 


27 


Are nevoie și de monede, dar nu se atinge de ele. Agitat cum 
e, riscă să le facă să zornăie sau să le scape din mână, trezindu-l 
pe fermier și pe nevasta acestuia. 

Bărbatul mormăie, se întoarce pe-o parte... dar nu se 
trezește. 

Retrăgându-se din dormitor, băiatul sesizează o mișcare pe 
coridor, doi ochi strălucitori, niște colți care sclipesc în fasciculul 
de lumină voalată. Puțin a lipsit să nu ţipe speriat. 

Un câine. Negru cu alb. Zbârlit. 

Se pricepe la câini, or, acesta nu face nici el excepţie. Se 
freacă de el cu botul și, apoi, gâfâind fericit, o ia înainte pe 
coridor spre o altă ușă, care stă întredeschisă. 

Câinele a ieșit, poate, chiar din această cameră. Acum, 
privește înapoi spre noul lui prieten, râde parcă, dă din coadă și 
se fofilează înăuntru, cu o fluiditate de făptură supranaturală, 
antrenată în înfăptuirea unor vrăji. 

Prinsă de ușă, se află o plăcuță din oţel inoxidabil, pe care 
sunt gravate cuvintele: CENTRUL DE COMANDA AL NAVETEI 
SPAȚIALE, CĂPITAN CURTIS HAMMOND. 

Ezitând, intrusul pătrunde după căţel în Centrul de comandă 
al navetei spaţiale. 

Este o odaie de băiat, tapetată cu postere mari cu imagini din 
filme cu monștri. Etajerele sunt înţesate cu figurine înfățișând 
eroi de science-fiction și prototipuri de nave spaţiale 
înzorzonate. Într-un colţ, o imitație din plastic a unui schelet 
uman în mărime naturală spânzură de un suport din metal, 
rânjind de parcă moartea ar fi fost o mare distracţie. 

Indicând, poate, un moment de cotitură în obsesiile 
locatarului, zidul e împodobit și cu un poster al lui Britney 
Spears. Cu sânii aproape dezgoliţi, cu buricul la vedere și cu 
surâsul ei agresiv de scânteietor, este extrem de incitantă - dar 
aproape la fel de înfricoșătoare ca oricare dintre personajele 
acelea negative, fioroase și carnivore, din filmele de groază. 

Intrusul renunţă să se mai uite la vedeta pop, fiind surprins de 
disponibilitatea sa și pentru alte emoţii decât frică și 
amărăciune, mai ales, după calvarul prin care trecuse recent. 

Sub posterul cu Britney Spears, într-o învălmășeală de 
cearșafuri, întins pe burtă în pat, cu capul culcat pe o parte, se 
află Curtis Hammond, comandantul acestei cosmonave, care 
continuă să doarmă, neavând habar că sanctuarul său a fost 


28 


pângărit. O fi având unsprezece sau chiar doisprezece ani, însă 
pare destul de mic pentru vârsta lui, fiind cam de talia 
vizitatorului nocturn, care stă în picioare lângă patul lui. 

Curtis Hammond îi stârnește o invidie amară, nu fiindcă și-a 
găsit liniștea în somn, ci fiindcă nu e orfan, nu e singur. Pentru 
câteva clipe, invidia tânărului intrus se înăcrește și mai mult, 
prefăcându-se într-o ură atât de veninoasă, încât simte că îi vine 
să lovească brutal, să-l ciomăgească pe băiatul cufundat în vise 
și să diminueze această durere insuportabilă, transmițând-o și 
celuilalt. 

Deși tremură sub presiunea acestei turbări neașteptate, nu şi- 
o revarsă asupra lui Curtis, de care nu se va atinge. Ura i se 
risipește la fel de repede cum apăruse, iar mâhnirea înecată 
pentru scurt timp sub această crâncenă pornire iese la iveală 
din nou, ca nisipul cenușiu al unei plaje iama, după ce marea s-a 
retras. 

Pe noptieră, în faţa unui radio cu ceas, se află câteva monede 
și un leucoplast folosit, cu o pată de sânge uscat pe 
pansamentul din tifon. Puțin sânge, ce-i drept, însă intrusul a 
văzut atâta violenţă în ultimele ceasuri, încât se cutremură de 
groază numai și din atât. Nu se atinge de monede. 

Însoţit de pufăitul câinelui, care își scutură blana, gudurându- 
se, băiatul fără mamă se apropie de dulap. Ușa este 
întredeschisă. O deschide mai larg. Cu ajutorul lanternei, caută 
niște haine. 

În timpul fugii prin păduri și pe câmpuri, s-a zgâriat, s-a 
înțepat cu ciulini și s-a stropit de noroi. l-ar plăcea să facă o baie 
fierbinte și să aibă timp să-și vindece rănile, dar va trebui să se 
mulțumească doar cu niște haine curate. 

Câinele îl privește, cu capul înclinat într-o parte și cu un aer 
nedumerit, așa cum îi stă bine unui câine. 

În timp ce el fură o cămașă, o pereche de jeanși, șosete și 
pantofi, Curtis Hammond doarme tun, de parcă i s-ar fi făcut 
vrăji. Dacă era cu adevărat căpitan de navă spaţială, n-ar fi fost 
exclus ca echipajul lui să cadă pradă unor extratereștri 
devoratori de creieri sau ca racheta lui să se rotească ameţitor, 
prăbușindu-se în vârtejul gravitațional al unei găuri negre, și 
asta în timp ce el o visa pe Britney Spears. 

Nu, nu-l pândește niciun extraterestru mâncător de creieri, 
dar intrusul tot are senzaţia că e atras de forţa de gravitație a 


29 


unei găuri negre, așa că se întoarce încetișor spre ușa deschisă 
a dormitorului; câinele rămâne lângă el. 

În casă e liniște, iar fasciculul de lumină al lanternei, prefirat 
printre degete, arată că pe coridor nu e nimeni. Din instinct, 
intrusul se oprește după ce a făcut primul pas peste pragul ușii. 

Ceva nu e în regulă, liniștea e prea adâncă. Poate că s-au 
trezit părinţii lui Curtis. 

Ca să ajungă la scară, va trebui să treacă prin dreptul ușii de 
la dormitorul lor, pe care făcuse imprudenţa de a o lăsa 
deschisă. Dacă fermierul și nevastă-sa s-au trezit din somn, își 
vor aminti, probabil, că atunci când se duseseră la culcare 
închiseseră ușa. 

Se retrage în dormitor, unde Britney și monștrii pândesc de pe 
pereţi, toţi feroce. Stinge lanterna. Își ţine răsuflarea. 

Începe să se îndoiască de instinctul care l-a împins înapoi, de 
pe coridor în dormitor. Pe urmă, își dă seama că și coada 
câinelui, care până atunci se mișcase ușor, atingându-l pe 
picioare, încremenise brusc. Și animalul nici nu mai gâfâia 
acum. 

Dreptunghiuri cenușii plutesc în beznă: ferestre cu perdele. 
Traversează încăperea spre ele, căznindu-se să-și amintească 
amplasarea mobilei, sperând să nu se ciocnească de ceva și să 
facă zgomot. 

După ce pune jos lanterna stinsă, trage perdeaua la o parte, 
iar inelele de plastic se freacă de tija de alamă, cu un clinchet 
anemic, de parcă scheletul spânzurat, însufleţit prin vrăjitorie, 
și-ar fi îndoit falangele osoase, acolo, în obscuritate. 

Curtis Hammond mormăie, se agită puţin, dar nu se trezește. 

Un ivăr întors cu degetul eliberează fereastra. Cu multă 
precauţie, intrusul ridică geamul de jos. Se strecoară afară din 
casă, pe acoperișul verandei din față, și privește înapoi. 

Silueta câinelui se profilează la fereastra deschisă, cu labele 
din față pe pervaz, ca și cum s-ar pregăti să-și părăsească 
stăpânul, pentru acest nou prieten și o noapte de aventură. 

— Pe loc, șoptește băiatul fără mamă. 

Ghemuit pe vine, traversează acoperișul până în margine. 
Când privește iarăși înapoi, cățelul schelălăie rugător, dar nu 
vine după el. 

Băiatul este atletic, agil. Nu-i o problemă pentru el să sară jos 
de pe acoperișul verandei. Aterizează pe pajiște cu genunchii 


30 


îndoiţi, cade, se rostogolește prin roua rece, prin aroma dulce și 
proaspătă a vegetației, care ţâșnește din firele de iarbă strivite 
sub el, și se ridică imediat în picioare. 

Un drum de ţară, mărginit de pajiști îngrădite și gudronat ca 
să nu se ridice praful, duce la o șosea situată cam la două sute 
de metri spre vest. Grăbindu-se, a străbătut aproape jumătate 
din această distanţă, când aude lătratul câinelui, departe, în 
spate. 

Luminile se aprind, clipesc și se aprind din nou în spatele 
ferestrelor din locuinţa familiei Hammond, un haos stroboscopic, 
ca și cum casa s-ar fi preschimbat într-o sală de carnaval, 
mișunând de stafii cu pâlpâiri scânteietoare. 

Odată cu luminile izbucnesc și urletele, sfâșietoare chiar și de 
la distanţă, nu doar niște ţipete de spaimă, ci racnete ascuţite 
de groază, vaiete de durere. Cele mai sfredelitoare zbierete nici 
nu mai par umane, ci mai degrabă un fel de guițături de porci 
care văd lama strălucitoare a cuţitului la abator, deși strigătele 
acelea sunt sigur omenești, gemetele disperate ale membrilor 
torturați ai familiei Hammond, în ultimele lor clipe pe acest 
pământ. 

Ucigașii fuseseră mult mai aproape pe urmele lui decât se 
temuse el. Ceea ce simţise el atunci, când pășise pe coridorul de 
la etaj, nu fuseseră fermierul și nevastă-sa, treziți din somn. Nu, 
era vorba despre aceiași urmăritori care îi uciseseră cu 
brutalitate familia, iar acum coborâseră din munţi la ușa din 
spate a casei unde locuia familia Hammond. 

Gonind mai departe în noapte, încercând să scape de urletele 
și vinovăția care îi sfredeleau creierul, băiatul gâfâie anevoios, 
iar aerul rece parcă îl zgârie pe traheea ca o carne vie. Inima lui, 
ca niște copite de cal, se izbește, de cutia toracică. 

Luna captivă scapă din temniţța norilor, iar sub pașii iuți ai 
băiatului drumul gudronat strălucește sub razele astrului nopții. 

Când se apropie de șosea, nu mai aude ţipetele acelea 
cumplite, ci doar respiraţia lui explozivă. Intorcând capul, vede 
lumini la fiecare fereastră a casei și își dă seama că ucigașii îl 
caută acum în pod, prin debarale, prin pivniţă. 

Mai mult negru decât alb, cu blana ca un camuflaj perfect pe 
fundalul gudronului împestrițat de lună, câinele țâșnește din 
beznă. Își găsește refugiu lângă băiat, lipindu-se de picioarele 
lui, în timp ce privește în urmă, spre locuinţa familiei Hammond. 


31 


Tremuratul câinelui îl înfioară de compasiune pe băiat. Din 
când în când, gâfâitul lui este întrerupt de scheunături jalnice de 
frică, însă băiatul nu se încumetă să cedeze dorinţei de a se 
așeza pe jos lângă câine și de a plânge împreună cu el. 

Inainte, rapid, spre șoseaua asfaltată, care duce în nord și în 
sud spre niște puncte necunoscute. Mai mult ca sigur că la 
capătul oricărei direcţii îl așteaptă aceeași moarte grea. 

Intunecimea acestui Colorado rural nu e tulburată de faruri, 
care să se apropie, sau de lumini de poziţie, care să se 
îndepărteze. Când își ţine respiraţia, aude doar gâfâitul câinelui, 
nicidecum, uruitul vreunui motor. 

Încearcă să alunge câinele, care nu vrea însă să plece. Și-a 
unit destinul cu al lui. 

Dar n-ar fi vrut să se simtă responsabil nici măcar pentru 
acest animal, se resemnează și chiar pare mulţumit la gândul de 
a-l avea tovarăș. Cotește, apoi, la stânga, spre sud, fiindcă un 
deal se profila la nord. Nu se simte în stare să urce panta în 
fugă. 

In dreapta, se ridică un dâmb acoperit de iarbă, care se 
estompează apoi, făcând loc asfaltului cu două benzi, care 
coboară la vale, în timp ce la stânga, pinii înalți ca niște 
santinele străjuiesc drumul, salutând luna cu crengile lor mai 
înalte. Clamp-clamp-clamp fac tenișii lui, iar ecoul se propagă 
dintre dâmb și copaci, clamp-clamp-clamp - un indiciu sonor 
care, mai devreme sau mai târziu, îi va atrage pe urmăritorii lui. 

Mai privește o dată înapoi, dar numai o singură dată, fiindcă 
vede vâlvătaia flăcărilor la est, zvâcnind în întuneric, și înţelege 
că incendiul a cuprins casa familiei Hammond. Reduse la oase 
înnegrite de foc, trupurile morţilor vor oferi mai puţine indicii 
despre adevărata identitate a ucigașilor. 

O cotitură a drumului și niște copaci îi ecranează spectacolul 
focului, iar, când încheie complet curba, vede un camion oprit 
pe marginea șoselei. Cu farurile stinse, dar cu luminile de poziţie 
aprinse, vehiculul staţionează cu motorul la ralanti, mormăind 
înfundat, ca un animal de corvoadă istovit, care doarme de-a-n 
picioarelea. 

Se oprește din alergat, optând pentru un mers rapid; se 
străduiește să pășească și să respire fără niciun zgomot. 
Copiindu-i exemplul, câinele merge și el mai încet, pe urmă, 
coboară capul și se furișează înainte, cum fac pisicile. 


32 


Bena camionului este prevăzută cu o prelată și niște pereţi 
laterali. E complet deschisă, cu excepţia unei plăci rabatabile 
joase, în spate. 

Venind din urmă, ajunge la bara de protecţie; se simte expus 
și în pericol, din cauza luminilor de poziţie. Băiatul aude niște 
voci de bărbaţi care discută cu dezinvoltură. 

Precaut, privește în faţă, de-a lungul camionului, pe partea 
dinspre șofer, nu vede pe nimeni și se mută pe cealaltă parte, în 
dreapta. Doi bărbaţi stau în picioare aproape de botul 
vehiculului, cu spatele la șosea și cu faţa la pădure. Razele 
strălucitoare ale lunii învăluie un arc de urină. 

Nu vrea să-i pună în pericol pe acești oameni. Dacă rămâne 
aici, cei doi riscă să moară, înainte de a apuca să-și golească 
vezica - un popas mai lung decât plănuiseră. Totuși, nu va 
scăpa niciodată de urmăritori, dacă va continua să fie mereu în 
mișcare. 

Placa din spatele benei are balamale, în partea inferioară. Un 
sistem de prindere cu două zăvoare o fixează în partea de sus. 

Fără niciun zgomot, trage zăvorul din dreapta, ţine placa cu o 
mână, în timp ce se deplasează în stânga, trage și zăvorul de- 
acolo, apoi, rabatează bariera, care e bine unsă și nu zdrăngăne 
deloc. Ar fi putut să se caţăre pe bara de protecţie și să sară 
peste placa din spate, însă prietenul lui patruped n-ar fi reușit să 
se cocoaţe acolo, după el. 

Înţelegând intenţia noului său stăpân, câinele sare în bena 
camionului, aterizând extrem de delicat printre lucrurile de- 
acolo, astfel încât uruitul ritmic al motorului la ralanti este 
suficient pentru a amortiza acel mic zgomot. 

Băiatul își urmează sprintenul tovarăș în întunecimea prelatei. 
Nu-i deloc simplu să ridice placa benei, dinspre interior, însă, cu 
multă atenţie, reușește. Împinge la loc un zăvor, apoi, și pe 
celălalt, în timp ce afară cei doi bărbaţi izbucnesc în râs. 

În spatele camionului, șoseaua rămâne pustie. Liniile mediane 
paralele, galbene la lumina zilei, par albe sub razele lunii de o 
paloare glacială, iar băiatul nu se poate abţine să nu-și 
imagineze că dungile acelea ar fi, de fapt, niște fire electrice 
prin care va curge teroarea, sfârâind și scoțând fum, până ce, 
brusc, vor exploda. 

Repede, îi îndeamnă el în gând pe cei doi, ca și cum prin 
puterea lui de voinţă i-ar fi putut pune în mișcare. Repede. 


33 


Bâjbâind orbește, descoperă că bena camionului este 
încărcată, parțial, cu multe pături, unele făcute sul, individual, și 
strânse bine, altele adunate în baloţi și legate cu sfoară groasă. 
Cu mâna dreaptă, pipăie niște piele netedă, curbura clară a unui 
șezut de scaun, oblâncul - o șa. 

Şoferul și partenerul lui se urcă în cabina camionului. O 
portieră se trântește, pe urmă și cealaltă. 

Alte șei sunt îndesate printre pături, unele foarte netede, ca 
prima, dar altele pline de ornamente lucrate manual, care, la 
pipăit, îi sugerează băiatului tot felul de parade cu cai, 
concursuri de călărie și rodeo. Inserții netede, reci la atingere, 
lucrate, probabil, cu argint, turcoaze, malachit, onix... 

Șoferul deblochează frâna de mână. În momentul în care 
vehiculul părăsește marginea drumului, angajându-se pe 
carosabil, pneurile aruncă pietricele care zornăie ca niște zaruri 
în întunericul nopţii. 

Camionul străpunge bezna spre sud, în timp ce firele gemene 
de pe mijlocul șoselei se contopesc parcă în urma lui, iar stâlpii 
de înaltă tensiune mărșăluiesc ca niște soldaţi către un câmp de 
luptă de dincolo de zări. 

Printre munţii de pături și șei, învăluit în arome plăcute de 
postav, blană de oaie, piele fină și săpun cu glicerină pentru șei 
- și nu în ultimul rând, savurând mirosul reconfortant de cal -, 
băiatul orfan și câinele zbârlit stau ghemuiţi unul în celălalt. Îi 
unesc suferinţa pentru pierderea celor dragi și un puternic 
instinct de supraviețuire, în timp ce călătoresc într-un ţinut 
necunoscut, spre un viitor neștiut. 


e Capitolul 5 


Miercuri, după o zi nefructuoasă în care umblase zadarnic 
după un loc de muncă, Micky Bellsong se întoarse în parcarea cu 
rulote, unde cea mai mare parte a vegetației anemice se 
pleoștise complet sub soarele canicular; alte plante se ofiliseră 
și ele în asemenea măsură, încât părea exclus să-și mai revină 
vreodată. Tornadele devastatoare care se abat asupra parcărilor 
din statele americane situate la șes erau necunoscute aici, în 
sudul Californiei, însă arșiţa verii năpăstuia amarnic și aceste 


34 


părţi, în așteptarea următorului cutremur, care putea suplini 
foarte bine lipsa tornadelor. 

Antica rulotă-casă a mătușii Geneva semăna cu un cuptor 
gigantic, construit parcă pentru a asigura rumenirea simultană a 
mai multor vaci întregi. Poate că în pereţii metalici sălășluia 
vreun zeu solar răuvoitor, din moment ce în jurul casei aerul 
vibra cu putere, răscolit parcă de spiritele demonilor servanți. 

Înăuntru, s-ar fi zis că mobila risca să se autoaprindă în orice 
moment. Ferestrele erau deschise ca să intre un pic de aer, 
numai că în acea zi de august fierbinte nu se simţea nici cea mai 
mică adiere. 

În dormitorul ei minuscul, Micky își zvârli din picioare pantofii 
cu toc înalt, care o roseseră la degete. Işi scoase, de asemenea, 
compleul ieftin din bumbac și ciorapii. 

O tenta să facă un duș; dar știa că experienţa ar fi neplăcută. 
Baia înghesuită avea doar un geamlăc, or, pe canicula asta, fără 
o aerisire adecvată, aburii dinăuntru deveneau sufocanți. 

Își puse un şort alb și o bluză roșie fără mâneci. În oglinda din 
ușa dormitorului, arăta mai bine decât se simțea. 

Fusese o vreme când se mândrise cu frumuseţea sa. Acum, 
se întreba ce rost avea să fie mândră pentru ceva ce nu 
necesita niciun efort, nici cel mai mic sacrificiu. 

În ultimul an, în ciuda unei încăpăţânări de catâr, Micky 
ajunsese la concluzia neplăcută că era o ratată, ea fiind singura 
vinovată pentru această stare de lucruri. Furia care, odinioară, 
se revărsase asupra altora, acum se întorsese asupra ei înseși. 

Indiferent de obiectul ei, totuși furia turbată nu persistă decât 
la oamenii iraţionali sau proști. Micky nu făcea parte din aceste 
categorii. Cu timpul, această aversiune faţă de propria persoană 
a dispărut, lăsând în urmă cenușa decepţiei. 

Decepţia a trecut și ea. Recent, a ajuns să trăiască de la o zi 
la alta, într-o ciudată și fragilă stare de așteptare. 

După ce a înzestrat-o cu frumuseţe fizică, soarta nu s-a mai 
arătat niciodată generoasă cu ea. Drept urmare, Micky nu era 
capabilă să identifice un motiv pentru expectaţiile sale. Ca 
mijloc defensiv, le tempera prin prudenţă. 

Cu toate acestea, de o săptămână de când stătea la mătușa 
Gen, se trezea în fiecare dimineaţă cu convingerea că avea să 
survină o schimbare în bine. 


35 


Încă o săptămână de umblat inutil după un serviciu risca 
totuși să-i provoace decepţie. De asemenea, nu o dată pe 
parcursul zilei, o copleșise iarăși furia; resentimentul acesta 
posac nu era așa de crâncen cum fusese mânia ei în trecut, însă 
ameninţa să se accentueze. După o zi întreagă de refuzuri, se 
simțea istovită fizic, mintal și sufletește. lar instabilitatea sa 
emoțională o înspăimânta. 

Desculţă, se duse la bucătărie, unde Geneva pregătea cina. 
Un mic ventilator electric, pus pe jos în bucătărie, învârtea aerul 
fierbinte cu un efect de răcire mai slab decât acela pe care l-ar fi 
putut produce o lingură de lemn cu care amesteci într-o supă 
clocotită. 

Din cauza stupidităţii criminale a oficialităților alese ale 
Californiei, statul avusese de suferit de pe urma unor defecţiuni 
în furnizarea curentului electric la începutul verii, or, ca o reacţie 
disproporţionată la această criză, stabiliseră tarife foarte mari 
pentru cotele suplimentare de electricitate. Preţul utilităţilor 
casnice explodase practic. Geneva nu-și putea permite să 
folosească instalaţia de aer condiţionat. 

În timp ce presăra niște parmezan peste un castron cu paste 
făinoase, mătușa Gen arboră un zâmbet, cu care ar fi putut 
îmblânzi și șarpele din Eden. Părul lui Gen, cândva auriu, 
devenise acum blond pal, înspicat cu fire cărunte. Dar, fiindcă se 
cam îngrășase odată cu trecerea anilor, avea fața netedă; 
pistruii ruginii și ochii verzi, vioi aminteau de adolescenta de 
odinioară, în ciuda faptului că femeia avea șaizeci de ani. 

— Micky, dulceaţă, cum ţi-a mers astăzi? 

— Nasol, tanti Gen. 

— N-am știut niciodată dacă e cazul să mă supăr când aud 
cuvântul ăsta. 

— Credeam că nimeni nu se mai supără de ceva în ziua de 
azi. În fine, „nasol”, în cazul de faţă, înseamnă „scârbos”. 

— Ah. Atunci, nu mă mai supăr, ci doar mi se face greață un 
pic. Nu vrei un pahar de limonadă rece? Am făcut-o acum, e 
proaspătă. 

— Mi-ar prinde mai bine o bere. 

— Avem și bere. Ce-i mai plăcea și unchiului tău, Vernon, să 
bea seara vreo două beri reci. 

Mătușa Gen nu obișnuia să bea bere. Vernon murise în urmă 
cu optsprezece ani. Cu toate acestea, Geneva avea mereu la 


36 


frigider berea lui preferată, iar dacă se întâmpla să n-o bea 
nimeni, periodic, înlocuia stocul atunci când expira termenul de 
valabilitate. 

Deși se resemnase în faţa morţii, era decisă să nu lase 
moartea să-i răpească amintirile dragi și obiceiurile devenite 
tradiţie, chiar dacă persoana lui fizică dispăruse de mult. 

Micky desfăcu o cutie de Budweiser. 

— Aștia zic că economia se duce de râpă. 

— Cine zice asta, dragă? 

— Toţi cei cărora le-am solicitat o slujbă. 

După ce puse castronul cu paste pe masă, Geneva se apucă 
să taie felii pentru sandvișuri din friptura de piept de pui. 

— Nişte pesimiști. Pentru unii oameni, economia se duce de 
râpă permanent, în timp ce altora le merge din plin. O să-ți 
găsești serviciu, scumpete. 

Berea de la gheață era excelentă. 

— Cum reușești să-ți păstrezi optimismul? 

Concentrată asupra fripturii de pui, Geneva spuse: 

— Simplu. Mă uit în jur. 

Micky își roti privirea prin încăpere. 

— Scuze, tanti Gen, dar eu nu văd decât o bucătărioară 
prăpădită cu un bufet de pe care s-a luat și melamina. 

— Înseamnă că n-ai învăţat cum să privești, încă, iubito. 
Există o farfurie cu castraveciori muraţi, niște măsline, un 
castron cu salată de cartofi, o tăviţă cu brânză și alte chestii în 
frigider. Vrei să pui tu totul pe masă? 

Scoţând brânza din frigider, Micky zise: 

— Te-ai apucat să gătești pentru un regiment? 

Geneva așeză pe masă un platou cu felii de piept de pui. 

— N-ai observat că am pus tacâmuri pentru trei persoane, în 
seara asta? 

— Avem un musafir la masă? 

Raspunsul veni sub forma unui ciocănit ușor: ușa din spate 
era deschisă, pentru a lăsa aerul să circule în voie, așa că Leilani 
Klonk bătu încet cu degetele în toc. 

— Intră, intră și scapă de căldura aia groaznică, zise Geneva, 
de parcă rulota sufocantă ar fi fost o oază răcoroasă. 

Luminată din spate de soarele ce asfințea, îmbrăcată cu un 
șort kaki și cu un tricou alb, care avea o inimioară verde brodată 
pe piept, în partea stângă, Leilani intră, păcănind din proteza de 


37 


oțel pe care o avea la picior, deși înainte, când urcase cele trei 
trepte, nu făcuse niciun zgomot. 

Că ziua fusese „nasoală” pentru Micky era puţin spus. 
Limbajul potrivit pentru a descrie toată grozăvia goanei după o 
slujbă nu numai că ar fi deranjat-o pe mătușa Geneva, ci ar fi 
oripilat-o de-a dreptul. Prin urmare, la sosirea fetiţei infirme, 
Micky constată, cu surprindere, că o cuprinsese aceeași stare de 
așteptare entuziastă, care, de când se mutase aici, o 
împiedicase să-și plângă de milă. 

— Doamnă D, îi spuse Leilani Genevei. Tufa aia sinistră de 
trandafiri din curtea dumitale mi-a făcut niște semne obscene. 

Geneva zâmbi. 

— Dacă v-aţi certat, dragă, sunt sigură că tu ai început prima. 

Arătând spre Geneva, cu degetul mare de la mâna deformată, 
Leilani îi spuse lui Micky: 

— Ce originală e! Unde-ai găsit-o? 

— E sora lui taică-meu, așa că mi-a fost livrată la pachet. 

— Da, ca bonus, zise Leilani. Probabil că taică-tău e 
nemaipomenit. 

— Ce te face să crezi asta? 

— Soră-sa e mişto. 

— Ne-a părăsit pe mama și pe mine, când eu aveam trei ani, 
zise Micky. 

— Urât din partea lui! Da, dar neisprăvitul de taică-meu și-a 
luat tălpășiţa în ziua în care m-am născut eu. 

— N-am știut că ne-am luat la întrecere pentru a stabili al 
cărei tată e mai ticălos. 

— Măcar tăticul meu adevărat nu e un ucigaș ca tatăl acesta 
vitreg de-acum - sau, oricum, din câte știu eu, nu e. Taică-tău e 
un ucigaș? 

— O să fiu pusă din nou în inferioritate. Taică-meu e doar un 
porc egoist. 

— Doamnă D, nu te deranjează că l-a făcut „porc egoist” pe 
fratele dumitale? 

— Din păcate, dragă, are dreptate. 

— Vasăzică, doamnă D, chiar ești pe post de bonus. Ești ca 
premiul ăla fantastic găsit într-o cutie cu biscuiţi râncezi. 

— Ce dulce ești, Leilani, zâmbi Geneva, radios. Vrei niște 
limonadă proaspătă? 

Arătând spre cutia de Budweiser de pe masă, fetița spuse: 


38 


— Dacă Micky bea bere, beau și eu. 

Geneva îi turnă limonadă în pahar. 

— Să zicem că e Budweiser. 

Leilani i se adresă lui Micky: 

— Mă crede copil. 

— Dar chiar ești un copil. 

— Depinde ce înţelegi tu prin copil. 

— Orice persoană de cel mult doisprezece ani. 

— Oh, păcat. Ai ales arbitrar un număr. Asta denotă o 
capacitate scăzută de gândire independentă și de analiză. 

— OK, fie, zise Micky. Atunci, ia să vedem ce zici de asta: ești 
copil, fiindcă n-ai încă sâni. 

Leilani tresări involuntar. 

— E nedrept. Știi că ăsta-i unul dintre punctele mele slabe. 

— Puncte slabe?! Aiurea. Zero puncte. Ești plată ca bucata aia 
de cașcaval de pe platou, remarcă Micky. 

— Ei, lasă, o să vezi tu că într-o bună zi o să am un piept așa 
de mare, încât o să trebuiască să car un sac de ciment în 
spinare, ca să nu-mi pierd echilibrul. 

Mătușa Gen îi spuse lui Micky: 

— Nu-i așa că-i extraordinară? 

— Absolut, e o mutantă mică și minunată. 

— E gata masa, anunţă Geneva. Salate reci și sandvișuri cu 
diverse ingrediente. Nu-i cine știe ce, dar mi s-a părut un meniu 
potrivit pe căldura asta. 

— Mai bine decât tofu și piersici din conservă, cu garnitură de 
fasole verde, zise Leilani, instalându-se pe scaun. 

— Și ce să nu mai fie? se miră Geneva. 

— Oh, o mulţime de chestii. O fi Sinsemilla o mamă 
catastrofală, dar mai are și alte motive de mândrie: e și o 
bucătăreasă execrabilă. 

Stingând becurile din tavan, ca să facă economie și să evite, 
totodată, supraîncălzirea bucătăriei, Geneva zise: 

— O să aprindem niște lumânări, mai târziu. 

Acum, vara, la șapte seara, soarele care apunea era roșu- 
auriu și lumina încă atât de puternic la fereastra deschisă, încât 
umbrele ce învăluiau bucătăria, fără s-o răcorească însă, nu 
păreau prea întunecate. 

Așezată, cu capul plecat, Geneva rosti din tot sufletul o 
rugăciune scurtă: 


39 


— Îți mulţumim, Doamne, pentru bucate și pentru harul de a 
ne declara satisfăcuţi cu ce avem. 

— Eu, una, nu mă prea pot mulțumi cu ce am. 

Micky întinse mâna peste masă, iar fetița reacţionă prompt: 
bătură palma, în semn că erau de acord. 

— Sunt la mine acasă, așa că spun rugăciunea cum vreau eu, 
fără comentarii pe marginea conţinutului, declară Geneva. lar, 
când eu o să beau niște „piña colada” pe o terasă, la umbra 
unui palmier, în Rai, ce credeţi voi că o să se servească în lad? 

— Probabil că limonadă din asta, zise Leilani. 

Punându-și în farfurie câteva linguri de paste, Micky zise: 

— Vasăzică, Leilani, tu și tanti Gen aţi stat de vorbă? 

— Mda, aproape toată ziua. Doamna D mă învaţă totul despre 
sex. 

— Fetițo, să nu mai spui așa ceva! o mustră Geneva. Dacă te 
și crede cineva?! Nu, dragă, am jucat rummy. 

— Aș fi lăsat-o să câștige, zise Leilani, așa, din politeţe și din 
respect pentru vârsta ei avansată, dar n-am mai apucat, fiindcă 
a câștigat oricum, trișând. 

— Mătușa Gen trișează mereu, confirmă Micky. 

— Bine că n-am jucat ruletă rusească, spuse Leilani. Ai fi găsit 
bucăţi din creierul meu prin toată bucătăria. 

— Eu nu trișez, negă mătușa Gen, cu o expresie ce amintea 
de aceea a unui mafiot depunând mărturie în fața unei comisii 
senatoriale. Folosesc doar niște tehnici avansate și complexe. 

— Când vei observa că în minunăţia aia de „piña colada” 
înoată zglobiu niște miriapode veninoase, o preveni Micky, 
poate îţi vei da seama că terasa ta cu palmieri nu se află tocmai 
în Rai. 

Mătușa Gen se tamponă pe frunte cu un șerveţel de hârtie. 

— Să nu crezi că transpir fiindcă m-aș simţi cumva vinovată. E 
din cauza căldurii. 

— E nemaipomenită salata asta de cartofi, doamnă D, spuse 
Leilani. 

— Mersi. Sigur nu i-ar plăcea și mamei tale să vină la masă? 

— Nu. E într-un hal fără de hal din cauza cocainei și a 
ciupercilor halucinogene. Singurul mod în care Sinsemilla ar 
putea ajunge până aici ar fi târându-se, iar dacă ar încerca să 
mănânce ceva ar vomita imediat. 


40 


Geneva se uită la Micky, încruntându-se, iar Micky ridică din 
umeri. Nu știa dacă poveștile astea despre viciile Sinsemillei 
erau adevărate sau născocite, însă, după părerea ei, fetița cam 
exagera. Expresiile verbale dure și glumele răutăcioase 
maschează, de obicei, o atitudine de desconsiderare față de 
propria persoană. Din copilărie și până la adolescenţă, cel puţin, 
Micky aplicase și ea această strategie. 

— E adevărat, spuse Leilani, anticipând reacţia celor două 
femei. Nu locuim aici decât de trei zile. Mai așteptați un pic și o 
să vedeţi cum își dă în petic Sinsemilla. 

— Drogurile sunt teribil de nocive, decretă mătușa Gen. Eram 
îndrăgostită, mai de mult, de tipul acela din Chicago... 

— Tanti Gen! o avertiză Micky. 

Fața netedă și pistruiată a Genevei exprima tristeţe. 

— Era atât de frumos, atât de sensibil... 

Oftând, Micky se ridică în picioare ca să își mai ia o bere din 
frigider. 

— Dar se droga, spuse Geneva. Își făcea injecții cu heroină. 
Era un ratat în ochii tuturor. Eu însă știam că putea fi salvat. 

— Este extraordinar de romantic, doamnă D, dar, cum s-a 
dovedit de nenumărate ori în relaţiile maică-mii cu amanţii, 
când e vorba despre drogaţi din ăștia, întotdeauna se termină 
rău. 

— Nu și în cazul ăsta, spuse Geneva. Eu l-am salvat. 

— Zău? Cum? 

— Prin dragoste, declară Geneva, cu ochii împăienjeniţi, 
amintindu-și de pasiunea ei de odinioară. 

Deschizând o cutie de Budweiser, Micky se întoarse la locul ei. 

— Tanti Gen, nu cumva drogatul acela sensibil din Chicago... 
era, de fapt, Frank Sinatra? 

— Serios? zise Leilani, căscând ochii mari și rămânând cu 
furculita în aer. Cântărețul ăla mort? 

— Pe-atunci era foarte viu, o asigură Geneva pe fetiță. Nici nu 
începuse măcar să chelească. 

— Tânăra mărinimoasă care l-a făcut să renunţe la droguri, 
insistă Micky, erai tu, tanti Gen... sau era Kim Novak? 

Chipul Genevei se înăspri. 

— Eram  frumușică  pe-atunci, ce-i drept, dar nu mă 
comparam, totuși, cu Kim Novak. 


41 


— Tanti Gen, tu te gândești la „Omul cu braţul de aur” cu 
Frank Sinatra și Kim Novak. A rulat pe ecrane la un moment dat, 
prin anii 1950. 

Geneva se lumină la faţă. 

— Ai perfectă dreptate, dragă. N-am avut niciodată o 
aventură cu Sinatra, deși, dacă l-aș fi întâlnit, nu știu dacă i-aș fi 
putut rezista. 

Punând la loc pe farfurie furculița plină de paste de care nu se 
atinsese, Leilani se uită la Micky, așteptând o explicaţie. 

Amuzată de perplexitatea fetiţei, Micky ridică din umeri. 

— Nici eu nu știu dacă i-aș fi putut rezista. 

— Oh, pentru numele lui Dumnezeu, n-o mai necăji pe-asta 
mică, zise Geneva. Te rog să mă ierți, Leilani. Din când în când, 
memoria îmi joacă feste. Asta după ce am fost împușcată în cap. 
S-au amestecat niște circuite pe-aici - zise ea bătând cu degetul 
în tâmpla dreaptă -, așa că, uneori, filmele vechi mi se par mai 
reale decât propriul meu trecut. 

— Îmi mai dai niște limonadă? întrebă Leilani. 

— Sigur că da, dragă, zise Geneva, turnându-i dintr-o carafă 
de sticlă aburită. 

Micky o studia pe invitata lor, care sorbea lung din pahar. 

— Pe mine nu mă poţi duce de nas, mutantă mică. Degeaba 
încerci tu să faci pe grozava. Adevărul e că te-a dat gata și pe 
tine chestia asta. 

Punând pe masă paharul cu limonadă, Leilani se destinse. 

— Oh, bine, fie. Mușc din momeală. Când ai fost împușcată în 
cap, doamnă D? 

— Anul ăsta, pe 3 iulie, tocmai s-au împlinit optsprezece ani 
de atunci. 

— Tanti Gen și unchiul Vernon aveau o mică băcănie, explică 
Micky. Dacă băcănia este plasată într-un cartier rău famat, e ca 
și cum ar fi pe post de figurină la tir. 

— Cu o zi înainte de sărbătoarea de 4 lulie, spuse Geneva, 
faci vânzare bună cu sandvișuri și bere. Asta înseamnă încasări 
mari în bani gheață. 

— Și cineva a vrut să pună mâna pe toţi banii ăștia, intui 
Leilani. 

— Tipul s-a purtat ca un domn, își aminti Geneva. 

— Cu excepţia gloanţelor. 


42 


— Da, în fine, cu excepţia gloanţelor, admise Geneva. Însă s-a 
apropiat de casă, unde ţineam banii, cu un zâmbet adorabil pe 
buze. Îmbrăcat frumos, manierat. Ne-a zis: „V-aș fi foarte 
recunoscător, dacă mi-aţi da banii din casă. Și, vă rog, nu uitaţi 
de bancnotele mari, de sub sertar”. 

Leilani miji ochii, revoltată. 

— Și tu n-ai vrut să i-i dai. 

— Doamne Sfinte, dragă, nici vorbă. Am golit casa și numai că 
nu i-am mulţumit că ne scutea astfel să mai plătim impozit și pe 
banii aceia. 

— Bun, și tot te-a împușcat? 

— L-a împușcat pe Vernon de două ori și, pe urmă, se pare că 
a tras și în mine. 

— Se pare? 

— Mi-aduc aminte că l-a împușcat pe Vernon. Aș vrea să uit, 
dar nu pot. 

Mai devreme, tristeţea aruncase o umbră cenușie pe fața 
Genevei, atunci când își amintise chinuitoarea poveste de 
dragoste născocită cu dependentul de heroină; dar acum, se 
îmbujorase de plăcere. 

— Vernon era un bărbat minunat, dulce ca mierea din fagure. 

— Și eu ţineam la el, tanti Gen, zise Micky, mângâind-o pe 
mână. 

Geneva îi spuse lui Leilani: 

— Mi-e tare dor de el, chiar și după atâţia ani, dar nu mai pot 
plânge după el, fiindcă fiecare amintire, până și cea legată de 
ziua aceea cumplită, mă face să mă gândesc cât de dulce era, 
cât de adorabil. 

— Așa era și fratele meu, Lukipela. 

Cu tot acest tribut adus fratelui ei, Leilani nu avea dispoziția 
sufletească a Genevei și nu-i venea să zâmbească. In schimb, 
veselia trufașă a fetiţei se topi într-un fel de melancolie. Ochii ei 
limpezi se întunecară, căpătând o nuanţă mai tulbure de 
albastru. 

Pentru câteva clipe, Micky sesiză la tânăra lor musafiră o 
trăsătură care o înfioră, fiindcă îi amintea de propriile trăiri - un 
crâmpei de furie febrilă, disperare, o scurtă străfulgerare a unui 
sentiment de nimicnicie, pe care fata l-ar nega, probabil, dar pe 
care Micky îl cunoștea prea bine, din proprie experiență. 


43 


Fisurat pentru câteva momente, sistemul defensiv al lui 
Leilani se repară imediat. Ochii căpătaseră o expresie de duioșie 
când pomenise de fratele ei, dar acum își redobândiseră privirea 
sigură și directă. Renunţând să se mai uite la mâna ei 
deformată, Leilani îi zâmbi Genevei, care, la rândul său, avea un 
chip surâzător. 

— Doamnă D, ai spus „se pare că a tras și în mine”. 

— Păi, da, știu că a tras și în mine, firește, dar eu nu-mi aduc 
aminte. Ţin minte cum l-a împușcat pe Vernon, iar pe urmă nu 
mai știu decât că m-am trezit pe un pat de spital, dezorientată, 
după vreo patru zile de la incident. 

— De fapt, glontul nu i-a pătruns în cap, spuse Micky. 

— Am ţeasta prea tare, declară Geneva, cu mândrie. 

— Aiurea, ai avut noroc, clarifică Micky lucrurile. Unghiul de 
tragere a fost foarte ciudat. Practic, glonțul a ricoșat de craniul 
ei, l-a fracturat și a intrat pe sub pielea capului. 

— Bun, atunci de ce spui că ţi s-au încurcat niște circuite, 
doamnă D? întrebă Leilani, lovindu-și ușor capul cu mâna. 

— A fost o fractură în adâncime, zise Geneva. Cu fragmente 
de os în creier, cu cheag de sânge. 

— l-au deschis capul lui tanti Gen, ca pe o cutie de conserve. 

— Micky, scumpete, nu cred că-i subiectul cel mai potrivit 
pentru o conversaţie la masă, o mustră Geneva, cu blândețe. 

— Oh, am auzit eu chestii și mai rele la noi acasă, le linişti 
Leilani. Sinsemilla se crede mare artistă fotograf, așa că face 
poze cu accidente rutiere, atunci când mergem cu mașina. La 
masă, uneori, se apucă să povestească despre ororile pe care 
le-a văzut în ziua respectivă, cu mașini zdrobite... lar așa-zisul 
meu tată... 

— Asta e asasinul, probabil, o întrerupse Micky fără să 
clipească sau să zâmbească, de parcă nici nu i-ar fi trecut prin 
minte să pună la îndoială portretul de familie revoltător pe care 
fata li-l zugrăvea. 

— Da, doctorul Doom!, confirmă Leilani. 

— Să nu-l lași să te înfieze, zise Micky. Sună mai bine chiar și 
Leilani Klonk decât Leilani Doom. 

— Oh, nu știu ce să zic, Micky, interveni mătușa Gen, dar eu 
prefer parcă „Leilani Doom”. 


1 Doom - fatalitate, damnaţiune, soartă, destin (Ib. engl.)(n. tr.). 
44 


Cu un gest dezinvolt, fata luă cutia de bere rece din faţa lui 
Micky și, în loc să bea din ea, și-o roti înainte și înapoi pe frunte, 
ca să se răcorească. 

— „Doom” nu e numele lui adevărat, bineînţeles. Așa l-am 
poreclit eu fără ca el să știe. Uneori, la masă, seara, îi place să 
povestească despre oamenii pe care i-a ucis - cum arătau când 
au murit, care au fost ultimele lor cuvinte, dacă au plâns, dacă 
au făcut pipi pe ei, tot felul de ciudăţenii din astea. 

Fata puse berea pe masă, lângă farfuria ei, unde Micky nu 
putea ajunge așa ușor ca s-o ia. Atitudinea ei era plină de 
naturaleţe, însă în realitate știa foarte bine ce făcea: avea grijă 
ca Micky să nu se îmbete. 

— Deși dezgustător, poate că genul ăsta de conversaţie vouă 
vi se pare interesant, continuă Leilani. Însă credeţi-mă, își pierde 
tot farmecul aproape imediat. 

— Cum îl cheamă, de fapt, pe tatăl tău vitreg? întrebă 
Geneva. 

Înainte ca Leilani să apuce să răspundă, Micky sugeră: 

— Hannibal Lecter. 

— Unora, numele lor li se pare mai sinistru decât al lui Lecter. 
Sunt convinsă că aţi auzit de el. Preston Maddoc. 

— Impresionant nume, spuse Geneva. Te duce cu gândul la 
un judecător de la Curtea Supremă sau la un senator, ori un 
grangure și mai mare, poate. 

— Provine dintr-o familie de gomoși, care au studiat toți la Ivy 
League. Niciunul din gașca lor n-are un prenume normal. Sunt 
mai groaznici și decât Sinsemilla, la capitolul onomastică. Îi 
cheamă pe toţi Hudson, Lombard, Trevor, sau Kingsley, Wyciliffe, 
Crispin. Cu greu ai să găsești un Jim sau Bob în neamul lor. 
Părinţii doctorului Doom au fost profesori - istorie, literatură -, 
așa că al doilea lui prenume e Claudius. Preston Claudius 
Maddoc. 

— N-am auzit în viaţa mea de el, spuse Micky. 

Leilani păru surprinsă: 

— Dar voi nu citiţi ziarele? 

— Am renunțat să le mai citesc, din momentul în care n-au 
mai publicat știri, spuse Geneva. Acum, sunt pline numai de 
opinii, de la prima pagină până la ultima. 

— Dar l-au dat mereu la televizor, spuse Leilani. 

Geneva scutură din capul ei cu circuite defecte. 


45 


— La televizor nu mă uit decât la filme vechi. 

— Mie pur și simplu nu-mi plac știrile, explică Micky. Cele mai 
multe sunt proaste, iar, când nu sunt proaste, conțin numai 
minciuni. 

— Ah, zise Leilani, făcând ochii mari. Voi sunteţi din ăia cu 
douăsprezece procente. 

— Ce suntem?!? 

— De fiecare dată când se fac sondaje de opinie, pentru ziare 
sau TV, indiferent de întrebare, 12% din cei chestionaţi nu au 
nicio părere. Poţi să-i întrebi orice, bunăoară dacă e bine ca unui 
grup de savanţi nebuni să i se permită să creeze o nouă specie 
de ființe umane corcite cu crocodili, ei bine, 12% nu vor avea 
nicio opinie. 

— Ba eu m-aș opune, zise Geneva, agitând o bucată de 
Morcov. 

— Și eu la fel, îi ţinu isonul Micky. 

— Unii oameni sunt suficient de afurisiţi și fără sânge de 
crocodil în vene, remarcă Geneva. 

— Dar de aligatori, ce zici? o întrebă Micky pe mătușă-sa. 

— Mă opun, replică Geneva, cu multă hotărâre. 

— Dar ce-ai zice de încrucișarea dintre oameni și niște vipere 
veninoase? propuse Micky. 

— Nu, dacă totuși părerea mea contează, răspunse Geneva. 

— OK, dar niște ființe umane corcite cu niște căţeluși? 

— Ei, da, așa mai merge, se lumină la faţă Geneva. 

Adresându-se acum lui Leilani, Micky zise: 

— Bun, după cum constaţi, de fapt, nu facem parte din cei 
doisprezece la sută. Avem o mulţime de opinii și suntem mândre 
de ele. 

Zâmbind cu gura până la urechi, Leilani mușcă dintr-un 
castravecior crocant: 

— Îmi place mult de tine, Micky B. Și de tine, doamnă D. 

— Și nouă ne place de tine, scumpete, o asigură Geneva. 

— Numai una dintre voi a fost împușcată în cap, zise Leilani, 
dar amândouă aveţi circuite defecte - ce-i drept, în sensul bun 
al cuvântului. 

— Nimeni nu te întrece la complimente amabile, zise Micky. 

— Și ești așa de deşteaptă, spuse mătușa Gen, cu mândrie, 
de parcă Leilani ar fi fost fiică-sa. Micky, știai că are un 
coeficient de inteligenţă de 186? 


46 


— Mda, mă aşteptam să fie cel puţin 190, replică Micky. 

— În ziua testului, spuse Leilani, am mâncat îngheţată de 
cacao la micul dejun. Dacă mâncam terci de ovăz, precis 
scoteam vreo șase-opt puncte în plus. Sinsemilla nu-i o mămică 
prea bună la capitolul alimentaţie. Prin urmare, când am dat 
testul, am trecut, mai întâi, prin faza în care zahărul mi-a 
crescut brusc în sânge, ca, apoi, să scadă dramatic. Asta nu 
înseamnă însă că mi-aș căuta cumva o scuză sau că mă vait. 
Bine măcar că am avut îngheţată și nu fursecuri cu marijuana. 
La naiba, de fapt, bine că n-am murit și nu m-au îngropat în 
vreun mormânt fără nume, unde viermii să mișune prin craniul 
meu gol, sau bine că nu m-au luat într-o navă spaţială 
extraterestră, cum a păţit Lukipela, și nu m-au târât departe pe 
vreo planetă la mama naibii, unde singurul fel de îngheţată e cel 
cu gândaci de bucătărie pisaţi, în combinaţie cu praf de sticlă 
spartă. 

— Prin urmare, acum, spuse Micky, vrei să te credem că, pe 
lângă faptul că ai o mamă drogată care te-ndoapă cu tofu- 
piersici-fasole-verde și un tată vitreg asasin, s-a mai întâmplat și 
ca pe frate-tău să-l răpească niște extratereștri. 

— Asta se spune, asta credem și noi, zise Leilani. Lumini 
stranii pe cer, levitaţie cu raze verzui care te absorb cu totul și 
te bagă în nava principală, omuleți cenușii cu cap mare și ochi 
enormi - în fine, tot tacâmul. Doamnă D, pot să iau şi eu o 
ridiche din aia care seamănă cu un trandafir? 

— Sigur că da, dragă, spuse Geneva, împingând spre ea 
platoul. 

Râzând încetișor și scuturând din cap, Micky spuse: 

— Măi, fetiţo, ai început să cam exagerezi deja cu fabulaţiile 
tale gen familia Addams. Chestia asta cu răpirea de către 
extratereștri nu ţine deloc, crede-mă. 

— Sinceră să fiu, spuse Leilani, și eu sunt de aceeași părere. 
Însă alternativa e prea hidoasă, așa că prefer să las 
neîncrederea la o parte. 

— Ce alternativă? 

— Dacă Lukipela nu e pe altă planetă, înseamnă că se află 
altundeva, însă oriunde ar fi, poţi fi sigură că nu e un loc unde 
să fie cald și curat sau unde să ţi se dea de mâncare salată de 
cartofi delicioasă și sandvișuri apetisante cu pui. 


47 


Pentru o clipă, în ochii albaștri și luminoși ai fetei, în spatele 
imaginii duble a ferestrei reflectate în ei, dincolo de reflexia 
straturilor de umbre fumurii din bucătărie, ceva părea că se 
întoarce cu o lentoare înspăimântătoare, ca un trup care se 
răsucește încet, încet, înainte și înapoi, la capătul ștreangului 
unui călău. Leilani întoarse privirea aproape imediat și, deși nu 
băuse decât o singură bere, Micky avu senzaţia că întrezărește 
un suflet suspendat peste un abis. 


e Capitolul 6 


Aidoma nimfei miraculoase din folclor, care plutește prin 
văzduh, venea și ea pe hol, neatingând parcă podeaua, înaltă și 
zveltă, îmbrăcată cu un compleu de mătase gri argintiu, 
graţioasă ca o pâlpâire de lumină. 

Constance Veronica Tavenall-Sharmer, nevasta 
congresmenului venerat de jurnaliști, cel care împărțea șperțuri 
în pungi pentru rău de avion, se născuse din izvoarele 
rezervorului de gene umane, înainte ca fluviul să iasă din Eden 
și să fie poluat de afluenții unei lumi depravate. Părul ei nu era 
doar blond, ci avea nuanța mirifică a monedelor din aur pur, 
cum îi șade bine unei descendente a unei familii vechi și bogate, 
care făcuse avere din operaţiuni bancare și brokeraj. Piele mată 
satinată. Trăsături care, dacă ar fi fost cioplite în piatră, i-ar fi 
adus sculptorului glorie și imortalitate; asta în cazul în care 
imortalitatea se măsoară în veacuri și se întâlnește prin muzee. 
Ochii ei ca frunza de salcie erau verzi aidoma primăverii și 
proaspeți ca umbra crângurilor adânci. 

Când făcuse cunoștință cu ea, în urmă cu două săptămâni, 
iniţial, Noah Farrel n-o simpatizase pe această femeie și aceasta 
numai din principiu. Născută în bogăţie și binecuvântată cu o 
mare frumuseţe, putea patina prin viaţă cu un surâs, desenând 
arabescuri graţioase în piruetele ei spectaculoase, în timp ce 
pretutindeni în jurul ei oamenii piereau de frig și cădeau sub 
gheaţa care, solidă sub ea, devenea înșelător de subţire sub ei. 

Când doamna Sharmer părăsise biroul lui, la sfârșitul primei 
lor întâlniri, hotărârea lui Noah de a o detesta cedase locul 
admiraţiei. Femeia aceasta își purta frumuseţea cu modestie, 


48 


dar mai impresionant chiar, își ţinea pedigriul în poșetă și nu 
făcea paradă de el niciodată, cum vedeai la multe alte 
specimene care aveau același statut social. 

La patruzeci de ani, era numai cu șapte ani mai mare decât 
Noah. O altă femeie de o asemenea frumuseţe i-ar fi trezit un 
interes sexual - chiar și o octogenară păstrată tânără printr-un 
dezgustător tratament cu glande de maimuţă. Dar la această a 
treia întâlnire totuși o considera ca pe o soră; nu-și dorea decât 
să o ocrotească și să îi facă pe plac. 

Avea talentul să-i atenueze cinismul, iar lui îi plăcea această 
acalmie lăuntrică, pe care n-o mai cunoscuse de mulţi ani. 

Când ajunse la ușa deschisă a apartamentului prezidenţial 
unde o aștepta Noah, întinse mâna spre el; dacă ar fost mai 
tânăr și mai nesăbuit, poate i-ar fi sărutat-o. Așa, însă, dădu 
mâna cu ea. Fusese plăcut impresionat de mâna fermă a femeii. 

Din vocea ei nu răzbătea disprețul, ci o impresionantă 
stăpânire de sine. 

— Ce mai faceţi, domnule Farrel, în seara asta? 

— Mă întrebam cum de mi-a putut plăcea la un moment dat 
genul acesta de muncă. 

— Cred că aspectul capă-și-spadă e tare nostim, la fel ca și 
urmăririle palpitante, ca în romanele polițiste ale lui Rex Stout. 

— Mda, dar asta nu compensează neplăcerea de a fi mereu 
omul care aduce veștile proaste, zise el, dându-se la o parte din 
ușă, ca să o lase să intre. 

Apartamentul prezidenţial îi aparținea, nu fiindcă îl închiriase, 
ci fiindcă ea era proprietara hotelului. Se ocupa direct de toate 
afacerile ei; dacă soţul ei ar fi pus pe cineva s-o urmărească, 
vizita aceasta de seară nu i-ar fi trezit suspiciuni. 

— Și dumneata aduci mereu numai vești proaste? îl întrebă ea 
pe Noah, în timp ce acesta închidea ușa și venea după ea în 
apartament. 

— De cele mai multe ori. 

Camera de zi era atât de spațioasă, încât ar fi putut încăpea 
în ea o familie de douăsprezece persoane, venită din Lumea a 
treia, cu șeptel cu tot. 

— Atunci de ce nu te apuci de altceva? îl întrebă ea. 

— N-or să mă mai lase niciodată să redevin poliţist, iar mintea 
mea nu are un buton de reprogramare. Dacă nu pot fi poliţai, 


49 


atunci măcar să fiu un simulacru de poliţai, ca acum. Și, dacă 
într-o bună zi nu mai pot face nici asta... Ei bine, atunci... 

— Atunci, să se ducă naibii totul, zise ea, terminând fraza în 
locul lui. 

Noah zâmbi. Ăsta era unul dintre motivele pentru care îi 
placea de ea. Avea clasă și stil, dar fără pretenții. 

— Exact, confirmă el. 

Apartamentul fusese mobilat în pas cu moda. Combina 
electronică, din lemn de arțar în tonuri de miere, era un obelisc 
modificat, însă nu avea acea graţie conică a obeliscului 
standard, ci prezenta niște proporții grosolane. Prin ușile 
deschise se vedea un ecran mare de televizor. 

În loc să caute niște fotolii unde să se așeze, rămaseră în 
picioare să vadă spectacolul. 

Era aprinsă o singură lampă, la lumina căreia aveai impresia 
că un juriu de fantome și rânduri de umbre umpleau camera. 

Ceva mai devreme, Noah pusese caseta în video. Acum, 
apăsă PLAY, pe telecomandă. 

Pe ecran: strada din Anaheim. Obiectivul cobori de undeva de 
sus,  focalizând asupra casei unde locuia amanta 
congresmenului. 

— Ce unghi dificil, spuse doamna Sharmer. Unde erai? 

— N-am filmat eu asta. Asociatul meu e la o fereastră din 
podul clădirii de vizavi. Am avut niște aranjamente financiare cu 
proprietarul. Punctul șapte din factura finală. 

Camera de filmat se trase înapoi și cobori iarăși și mai abrupt 
chiar, aducând în prim-plan Chevrolet-ul lui Noah, parcat lângă 
trotuar - bolid rablagit, dar drag și sprinten, gata să gonească 
pe șosele atunci când se filma asta, dar ulterior transformat în 
piese de schimb, la un atelier unde dezmembrau automobilele. 

— Asta-i mașina mea, îi explică el. Eu sunt la volan. 

Camera se ridică, panoramând dreapta: un Jaguar argintiu se 
apropia în lumina blândă a după-amiezii. Mașina se oprește în 
fața casei iubitei, un bărbat înalt coboară din dreapta șoferului, 
iar Jaguar-ul pleacă mai departe. 

O altă secvență dezvăluie că bărbatul adus de Jaguar era 
congresmenul Jonathan Sharmer. Profilul lui frumos pare dăltuit 
în piatra monumentelor aparţinând unei ere eroice, deși 
acţiunile lui au demonstrat că inima și sufletul omului nu sunt pe 
măsura chipului său. 


50 


Emană arogantă, așa cum sfinţii iradiază, poate, lumina sacră; 
a rămas în picioare, cu faţa la stradă, cu capul ridicat, de parcă 
ar fi admirat paleta de culori a cerului în amurg. 

— Fiindcă nu te scapă din ochi, m-a urmărit de la bun început, 
însă nu și-a dat seama că eu știu că e/știe. E convins că nu voi 
pleca de-acolo cu aparatul foto întreg sau cu filmul din el. li 
place să se joace cu mine. Habar n-are de asociatul meu din 
pod. 

În cele din urmă, congresmenul se duce la ușa casei cu două 
etaje și sună. 

Urmează un prim-plan mărit la maximum cu tânăra brunetă 
care deschide ușa. Cu un șort perfect mulat și un sutien atât de 
strâmt, încât dacă plesnea pe ea putea omori oamenii de pe 
stradă, tipa întruchipa ispita ușor accesibilă. 

— O cheamă Karla Rhymes, raportă Noah. Când lucra ca 
dansatoare, își spunea „Tiffany Tush”. 

— Presupun că nu era balerină. 

— Dansa la un club numit „Planet Pussycat”. 

În pragul ușii, Karla și politicianul se îmbrăţișau. Chiar și în 
lumina pală a amurgului, la care se mai adăuga și umbra de la 
acoperișul verandei, lungul lor sărut nu putea fi confundat cu 
manifestarea unei afecțiuni platonice. 

— Figurează pe statul de plată al fundaţiei caritabile a soţului 
dumitale. 

— "Cercul prietenilor”. 

Cei doi de pe ecran păreau nu prieteni, ci mai degrabă fraţi 
siamezi, lipiţi prin limbă. 

— Încasează 86 000 pe an, spuse Noah. 

Liniște pe banda video. Când se sfârși sărutul, reapăru și 
sunetul: Jonathan Sharmer și metresa lui începură o conversaţie 
nu tocmai romantică. 

— Măgarul ăla de Farrel chiar a avut tupeul să vină aici, 
Jonny? 

— Nu te uita în direcţia lui. E în rabla de Chevy, vizavi. 

— Un pervers nenorocit! Nici măcar nu-i în stare să-și ia o 
mașină ca lumea. Las' că-l aranjează băieţii mei, de-o să 
trebuiască să ia autobuzul la întoarcere. 

— Pun pariu că și-o ia la labă, în timp ce stă cu ochii pe noi. 

— Ador guriţa ta răutăcioasă. 


51 


Karla chicoti, zise ceva neinteligibil și îl trase pe Sharmer 
înăuntru, închizând ușa. 

Constance Tavenall - fiindcă, neîndoielnic, se va debarasa 
curând de numele Sharmer - se holba la televizor. Se măritase 
cu congresmenul în urmă cu cinci ani, înainte de prima dintre 
cele trei campanii politice reușite ale lui. Înfiinţând „Cercul 
prietenilor”, își crease o imagine de gânditor mărinimos cu idei 
novatoare în plan social. Pe de altă parte, căsătoria cu această 
femeie îi conferise respectabilitate. Pentru un bărbat complet 
lipsit de caracter, o asemenea soţie reprezenta echivalentul 
moral al unei splendide dame de companie, având menirea de 
a-i ului pe cunoscători, nu cu frumusețea ei, ci prin reputaţia ei 
excepțională, diminuând, astfel, riscul ca Sharmer să devină 
suspect sau să facă obiectul unei cercetări amănunțite. 

În împrejurările date, calmul lui Constance era remarcabil. 
Vulgaritatea cuvintelor auzite n-o făcuse să roșească. Dacă era 
furioasă, disimula bine această stare. In schimb, o tristeţe abia 
perceptibilă, dar copleșitoare, licărea stins în ochii ei. 

— Un microfon direcţional extrem de performant a fost 
sincronizat cu camera, explică Noah. Am adăugat un fundal 
sonor numai în cazul replicilor care îl pot compromite. 

— O stripteuză. Ce clișeu banal. 

Chiar și în vălul de mâhnire mută pe care această videocasetă 
îl ţesea în jurul ei, tot găsise un fir subţire de umor, ironia fiind 
însăși esenţa relaţiilor dintre oameni. 

— Jonathan cultivă o imagine de rafinament ultramodern, 
continuă ea. Jurnaliștii se regăsesc în el. Ar fi în stare să-i ierte 
orice, chiar și o crimă, însă de data asta vor fi neîndurători, 
deoarece le e rușine de un asemenea clișeu. 

Banda amuţi din nou, în timp ce o tehnică perfect gradată 
sugeră trecerea timpului, transferându-l pe privitor de la 
imaginea amurgului la aceea a nopţii propriu-zise, pe aceeași 
stradă. 

— Folosim o cameră și un film special, care are capacitatea 
extraordinară de a înregistra imagini clare cu minimum de 
lumină. 

Noah parcă se și aștepta să audă o muzică sinistră înainte de 
atacarea Chevrolet-ului. Din când în când, Bobby Zoon nu putea 
rezista tentaţiei de a folosi tehnicile învăţate la academia de 
film. 


52 


Prima dată când colaborase cu Noah, puștiul îi prezentase o 
casetă de zece minute, filmată superb și editată impecabil, care 
prezenta un proiectant de software în timp ce vindea niște 
dischete conţinând cele mai prețioase secrete tehnice ale 
patronului său, pentru care primea în schimb o valiză plină cu 
bani. Banda începea cu un generic pe care scria „Un film de 
Robert Zoon”, iar Bobby se supărase rău când Noah insistase să 
scoată numele lui de-acolo. 

În cazul Sharmer, Bobby nu-i filmase pe zglobiii „Beagle Boys” 
apropiindu-se cu barosul și cu levierul în mână. Se concentrase, 
în schimb, asupra casei Karlei, focalizând obiectivul pe fereastra 
luminată a unui dormitor de la etaj, unde spaţiul rămas 
descoperit între draperiile trase pe jumătate incita fantezia, 
promițând imagini demne de prima pagină a unui tabloid de 
scandal. 

Brusc, camera de filmat se înclină în jos, prea târziu însă 
pentru a mai surprinde spargerea parbrizului. Erau prezentate, 
în schimb, celelalte momente: sfărâmarea geamului lateral, 
Noah ţâșnind afară din Chevy și zbenguiala voioasă a celor două 
matahale împopoţonate ţipător, care învăţaseră numai rele, 
probabil, urmărind dimineaţa la televizor filme de desene 
animate, singura lor sursă de educaţie morală în copilărie și 
adolescenţă. 

— lată doi tineri turbulenţi, care au fost salvaţi de la o 
existență de răufăcători și  reabilitaţi de către „Cercul 
prietenilor”, zise Noah. Mă așteptam, oricum, să fiu identificat și 
„avertizat” cumva să mă potolesc, însă anticipam o metodă de 
convingere mult mai subtilă decât asta. 

— Lui Jonathan îi plac senzațiile tari. Riscul îl incită. 

Pentru a confirma aceste ultime remarce făcute de Constance 
Tavenall, banda video trecu de la Chevy la lumina suavă din 
fereastra dormitorului de vizavi. Draperiile fuseseră trase 
complet la o parte. Karla Rhymes stătea în picioare la geam, ca 
în vitrină, cu bustul dezgolit. Jonathan Sharmer, gol și el, se afla 
în spate, cu mâna pe umerii ei. 

Banda avea din nou sonor. Peste fundalul de boncănit care 
însoțea distrugerea automobilului, microfonul direcțional capta 
cea mai mare parte a conversaţiei dintre Karla și congresmen, în 
timp ce savurau spectacolul desfășurat pe stradă, dedesubt. 


53 


Violenţa îi incita. Mâinile lui Jonathan coborâră de pe umerii 
Karlei, pe sânii ei. Curând, se împreună cu ea, pe la spate. 

Ceva mai devreme, congresmenul admirase „gurița 
răutăcioasă” a Karlei. Acum, demonstra că, și dacă și-ar fi 
petrecut câţiva ani lingând pe jos străzile din Washington D.C., 
tot n-ar fi putut să ajungă mai spurcat la gură decât acum. Îi 
șoptea femeii tot felul de apelative obscene și de invective 
vulgare, iar ea părea să se înfioare de plăcere la auzul 
trivialităţilor rostite de el. 

Noah apăsă butonul STOP, pe telecomandă. 

— In continuare, nu mai e nimic, decât secvenţe de același 
fel. 

Scoase caseta din aparat și o puse într-o sacoșă de plastic, pe 
care o adusese cu el. 

— Ti-am mai dat încă două câpii, plus casetele care conţin 
filmul brut, înainte de a fi editat. 

— Ce cuvânt adecvat - BRUT. 

— Am păstrat și eu niște câpii, pentru eventualitatea în care 
s-ar întâmpla ceva cu casetele dumitale. 

— Nu mi-e frică de el. 

— Nici nu mi-am imaginat vreo clipă că ţi-ar fi. Alte informaţii 
- casa Karlei a fost cumpărată cu bani de la „Cercul prietenilor”. 
O jumătate de milion care ar fi trebuit să fie folosit pentru 
sponsorizarea activităţii de cercetare. Titlul de proprietate este 
pe numele firmei nonprofit deţinute de ea. 

— Ce filantropi lipsiţi de egoism sunt toţi! răsună glasul lui 
Constance Tavenall, plin de sarcasm, însă, în mod surprinzător, 
lipsit de orice amărăciune. 

— Nu se fac vinovaţi doar de folosirea frauduloasă a fondurilor 
fundaţiei, în scop personal. „Cercul prietenilor” primește de la 
guvern sponsorizări în valoare de milioane, ceea ce înseamnă 
că, prin practica lor, încalcă numeroase alte statute federale. 

— Ai dovezi în acest sens? 

Noah dădu aprobator din cap. 

— Da, totul este în sacoșa asta de plastic. 

Ezită câteva clipe, după care ajunse la concluzia că 
excepţionala tărie a acestei femei era pe măsura slăbiciunii 
congresmenului. Prin urmare, nu avea de ce s-o menajeze. 


54 


— Karla Rhymes nu este singura lui amantă. Mai are una la 
New York și una la Washington. „Cercul prietenilor” a cumpărat 
indirect și locuinţele acestora. _ 

— Găsesc asta tot în sacoşă? Inseamnă că l-ai distrus 
complet, domnule Farrel. 

— Plăcerea a fost de partea mea. 

— Te subestimează. Și regret că trebuie să mărturisesc asta, 
dar când am venit la dumneata nici eu nu mă așteptam să 
realizezi mare lucru. 

La prima lor întâlnire, recunoscuse că ar fi preferat o mare 
agenţie de detectivi particulari sau o companie privată de 
securitate cu acoperire naţională. Bănuia însă că toate 
organizaţiile de acest fel lucrau, din când în când, cu diverși 
politicieni și cu partide politice importante. Prin urmare, se 
temea ca nu cumva firma aleasă de ea să aibă deja relaţii cu 
soțul ei sau cu vreun prieten de-al acestuia din Congres, ceea ce 
i-ar fi putut determina să considere că ar avea mai mult de 
profitat pe termen lung dacă o trădau pe ea, decât dacă o 
serveau cu onestitate. 

— N-am de ce să mă supăr, spuse Noah. Nicio persoană 
întreagă la minte n-ar trebui să aibă încredere într-un tip care 
are sediul firmei chiar acasă, unde locuiește, aceasta fiind 
alcătuită din trei camere situate deasupra biroului unei 
chiromante. 

Constance Tavenall se așezase la birou, pe un scaun. 
Deschizând poșeta și scoțând dinăuntru un carnet de cecuri, 
întrebă: 

— Atunci, de ce ești aici? Și de ce firma dumitale nu face 
afaceri de mai mare anvergură? 

— Ai văzut vreodată un număr de dresură de câini cu 
adevărat reușită, doamnă Tavenall? 

Nedumerită, ridică din sprâncene, iar trăsăturile ei clasice 
căpătară un farmec aparte. 

— Poftim? 

— Când eram mic, am văzut o dresură de câini absolut 
fantastică - un golden-retriever care făcea niște trucuri uluitor 
de ingenioase. Când am constatat ce potenţial au câinii, cât de 
inteligenți pot fi, m-am întrebat de ce le place să piardă vremea 
făcând numai aiureli din astea de câini naivi. Eram și eu un copil 
prostuţ pe-atunci. Peste douăzeci de ani însă, am văzut o altă 


55 


dresură de câini și mi-am dat seama că între timp viaţa îmi 
furnizase răspunsul la misterul nedezlegat în copilărie. Câinii au 
talent... dar niciun pic de ambiţie. 

Nedumerirea ei se preschimbă într-o compasiune îndurerată, 
iar Noah își dădu seama că interlocutoarea lui înțelesese 
subtextul remarcii lui - ceva mai puţin decât adevărul despre el, 
dar mai mult decât intenţiona el să dezvăluie. 

— Dumneata nu ești câine, domnule Farrel. 

— Poate că nu sunt, spuse el, deși rostise cuvântul „poate” 
aproape fără să-și dea seama, însă nivelul meu de ambiţie nu 
diferă prea mult de cel al unui baset bătrân într-o după-amiază 
fierbinte de vară. 

— Chiar dacă susţii că n-ai niciun pic de ambiţie, meriţi 
categoric să fii plătit pentru talentul dumitale. Vrei să-mi arăţi, 
te rog, nota de plată de care pomeneai? 

Scoase factura din sacoșa de plastic și, odată cu ea, punga 
pentru rău de avion, plină de bancnote de o sută de dolari. 

— Ce-i asta? întrebă ea. 

— O şpagă de la soțul dumitale - zece mii de parai, oferiţi de 
unul dintre lacheii lui. 

— Șpagă pentru ce? 

— Parţial ca despăgubire pentru mașină, dar parțial drept 
recompensă ca să te trădez. Impreună cu casetele video, am 
pus în sacoșă și un afidavit autentificat la notariat, în care este 
descris tipul care mi-a dat banii și este relatată amănunțit 
conversaţia mea cu el. 

— Aveam suficiente instrumente pentru a-l distruge pe 
Jonathan și fără asta. Păstrează mita lui ca bonus. Ce ironie a 
sorții. 

— Nu m-aș simţi curat cu banii lui în buzunar. O să mă 
mulțumesc cu achitarea acelei facturi. 

Stiloul făcu o pauză la bucla literei „L” din FARREL, iar, când 
Constance Tavenall ridică privirea spre Noah, surâsul ei avea 
expresivitatea subtilă a ondulaţiilor fine desenate de mâna unui 
caligraf talentat. 

— Domnule Farrel, n-am întâlnit în viaţa mea un baset cu 
principii atât de ferme ca ale dumitale. 

— Mda, dar de unde știi dumneata că nu ţi-am tapetat un pic 
factura, ca să-mi scot pârleala pentru cei zece mii de dolari?!? 
exclamă el, deși nici vorbă să fi făcut așa ceva. Pe de altă parte, 


56 


știa că nici ea n-ar fi putut lua în serios insinuarea lui că ar fi 
necinstit. 

Îl intriga această incapacitate de a accepta politicos 
complimentul ei și se întreba - fără niciun patos analitic totuși - 
de ce se simțea obligat să se autodenigreze. 

Clătinând din cap, cu aceeași expresie de amuzament 
binevoitor întipărită pe faţă, Constance Tavenall își îndreptă din 
nou atenţia spre carnetul de cecuri. 

Atitudinea femeii și zâmbetul ei cumva misterios îi întăriră lui 
Noah bănuiala că îl înţelegea mai bine decât se cunoștea el pe 
sine însuși. N-avea chef să aprofundeze ideea, așa că preferă să 
își facă de lucru oprind televizorul și închizând ușile combinei 
electronice, în timp ce ea termina de completat cecul. 

Sub privirile lui Noah, rămas în pragul ușii, Constance 
Tavenall părăsi apartamentul prezidenţial, cărând în sacoșa de 
plastic documentele ce pecetluiau soarta congresmenului. 
Coloana vertebrală a doamnei rămăsese perfect dreaptă, deși o 
împovăra trădarea soţului ei. Venise ca o nimfă și, după ce 
cotise în capătul culoarului, dispărând în interiorul ascensorului, 
calea pe unde pășise ea părea încărcată cu un fel de energie 
supranaturală, aidoma aurei unui spirit elementar care persistă 
și după trecerea lui. 

In timp ce razele roșii, apoi, purpurii ale soarelui ce apunea se 
așterneau peste lume, Noah mai rămase în apartamentul cu trei 
dormitoare, umblând din cameră în cameră și privind afară prin 
diferitele ferestre la milioanele de puncte de lumină care 
înfloreau pe colinele populate. Deși unora le plăcea acest loc, 
văzând în el Edenul recreat, totul aici era inferior Grădinii 
originale, cu excepţia unui singur lucru; pornind de la premisa 
că șerpii reprezentau un atu, constatai că nici măcar un singur 
șarpe nu se întrezărea prin iarba din jur, dar puteai vedea, în 
schimb, o bogăţie de vipere, toate iniţiate în știința întunericului, 
toate experimentate în arta înșelăciunii. 

Mai zăbovi în apartament, vrând să se asigure că doamna 
Constance Tavenall avusese timp să plece din hotel. Noah nu 
voia să fie văzut, în cazul în care unul dintre oamenii 
congresmenului stătea pitit afară în vreo mașină, așteptând s-o 
urmărească pe femeie. 

Poate că ar mai fi zăbovit o vreme, dacă n-ar fi trebuit să fie 
punctual la o întâlnire. Orele de vizită la Căminul celor 


57 


singuratici și uitaţi de mult se încheiau curând, or, acolo îl 
aștepta un înger căzut. 


e Capitolul 7 


Prin urmare, fratele ei fusese răpit de extratereștri, amărâta 
de maică-sa se droga, iar tatăl său vitreg era un criminal. 
Poveștile excentrice ale lui Leilani ar fi fost acceptabile eventual 
ca subiect de conversaţie la cină, într-un azil; însă, oricât de 
demenţială putea părea viaţa aici, în Casa Geneva, și, chiar 
dacă arșiţa crâncenă a acestui august veștejea poate bunul-simţ 
și vlaguia raţiunea, Micky considera că stabileau acum un nou 
standard de iraţionalitate în această rulotă, unde sminteala 
stilată și autoamăgirea extravagantă fuseseră până acum cele 
mai apropiate forme de nebunie. 

— Și pe cine a omorât tatăl tău vitreg? întrebă ea totuși, 
lăsându-se antrenată în ciudatul joc al lui Leilani, poate și fiindcă 
i se părea mai amuzant decât să fi discutat despre ziua asta 
păcătoasă în care încercase zadarnic să-și găsească un serviciu. 

— Da, dragă, cui i-a tăiat gâtul? întrebă și tanti Gen, cu ochii 
licărind de curiozitate. 

Deoarece i se mai întâmpla să confunde experienţele din 
viaţa reală cu fanteziile din filme, mătușa Geneva recepționa 
biografia  hitchcockiană-spilbergiană a fetei cu mai puţin 
scepticism decât Micky. 

Fără ezitare, Leilani spuse: 

— Patru bătrâne, trei bătrâni, o femeie de treizeci de ani, 
mamă a doi copii, un bogătaș proprietar al unui club de noapte 
pentru homosexuali din San Francisco, un licean de 
șaptesprezece ani din lowa, mare fotbalist, și un băiețel de șase 
ani, imobilizat într-un cărucior cu rotile, nu departe de-aici, într- 
un oraș numit Tustin. 

Precizia răspunsului era deconcertantă. Cuvintele lui Leilani o 
puseră pe gânduri pe Micky, fiindcă i se păreau extrem de 
verosimile. 

leri, în curte, când Micky o dojenise pe fetiță, reproșându-i că 
inventa povești urâte despre maică-sa, Leilani replicase: „N-aș 
putea născoci ceva așa de straniu ca realitatea”. 


58 


Dar un tată vitreg care săvârșise unsprezece crime? Care 
omorâse niște bătrâne? Și un băieţel imobilizat într-un cărucior 
cu rotile? 

Deși instinctiv simţea că fata spunea adevărul, raţiunea o 
îndemna să considere poveștile ei drept simple fabulații. 

— Bine, dar dacă a omorât atâţia oameni, cum de mai circulă 
încă în libertate și nu l-au arestat? întrebă ea. 

— Şocant, nu-i așa? zise fata. 

— E mai mult decât șocant. E ceva imposibil. 

— Doctorul Doom spune că, în prezent, trăim într-o civilizaţie 
a morții, așa că oamenii ca el sunt noii eroi. 

— Și ce înseamnă asta? 

— Nu comentez afirmaţiile doctorului, preciză Leilani. Doar îl 
citez. 

— Pare un tip absolut îngrozitor, spuse mătușa Gen, ca și cum 
Leilani l-ar fi acuzat pe Maddoc doar de faptul că trăgea vânturi 
și se purta grosolan cu călugărițele. 

— În locul tău, nu l-aș pofti la masă. Apropo, nu știe că sunt 
aici. Nu mi-ar fi dat voie. Dar în seara asta, oricum, e plecat. 

— Mai bine îl invit pe Satana decât pe el, zise Geneva. Tu ești 
binevenită oricând, aici, Leilani, dar el să facă bine să stea 
acolo, în curtea lui. 

— Așa o să facă. Lui nu-i prea plac oamenii, cu excepţia celor 
morți. Nu e genul de om care să stea de vorbă la gard, cu 
vecinii. Dacă te întâlnești cumva cu el, să nu i te adresezi cu 
„Preston” sau „Maddoc”. În ultima vreme, și-a schimbat 
înfățișarea și se prezintă drept Jordan - „spune-mi Jorry” 
Banks. Dacă folosești numele lui adevărat, o să-și dea seama că 
l-am turnat. 

— N-o să vorbesc cu el, zise Geneva. Mi-a fost de-ajuns ce-am 
auzit despre isprăvile lui. 

Înainte ca Micky să-i ceară și alte detalii, Leilani schimbă 
subiectul: 

— Doamnă D, până la urmă l-a prins poliţia pe tipul care v-a 
jefuit magazinul? 

Mestecând ultima îmbucătură de sandviș cu pui, Geneva zise: 

— Poliţaii n-au fost buni de nimic, dragă. Tot eu a trebuit să-l 
înhaţ. 

— Excelent, efectiv! 


59 


În lumina roșiatică a soarelui la asfinţit, faţa lui Leilani 
strălucea de încântare, dar și de transpiraţie. Deși avea un 
coeficient de inteligenţă excepţional și o capacitate de adaptare 
ieșită din comun, fata manifesta încă o naivitate de copil. 

— Dar cum de-ai reușit să pui mâna pe el, în vreme ce poliţia 
s-a dovedit neputincioasă? 

In timp ce Micky scăpăra un chibrit, ca să aprindă cele trei 
lumânări de la mijlocul mesei, mătușa Gen spuse: 

— Oricâtă experiență ar avea niște polițai, tot nu se pot 
compara cu o femeie nedreptăţită, care pe deasupra mai e și 
fermă, isteaţă și tenace. 

— Isteaţă oi fi tu, ce-i drept, spuse Micky, în timp ce aprindea 
a doua lumânare, dar cred totuși că te gândești prea mult la 
Ashley Judd sau Sharon Stone, ori poate chiar la Pam Grier. 

Aplecată peste masă, Geneva îi spuse lui Leilani: 

— L-am localizat pe nemernic în New Orleans. 

— N-ai fost niciodată la New Orleans, îi reaminti Micky cu 
blândeţe. 

Incruntându-se, Geneva zise: 

— Poate era la Las Vegas. 

După ce aprinse cele trei lumânări, Micky scutură chibritul și 
stinse flacăra, ca să nu se ardă la degete. 

— Astea nu sunt amintiri desprinse din realitate, tanti Gen. lar 
confunzi viaţa cu filmul. 

— Crezi?! 

Pâlpâirea lentă și nesincronizată a flăcărilor de la lumânări 
proiecta o anume strălucire pe faţa ei, luminându-i ochii, dar nu 
reușea să risipească umbra confuziei așternute peste ea. 

— Dar, scumpa mea, îmi amintesc atât de clar... satisfacția 
nemaipomenită de a-l împușca. 

— Nici nu ai armă de foc, tanti Gen. 

— Așa e. Nici nu am armă de foc, recunoscu Gen, cu un 
zâmbet mai radios decât lumina luminărilor. Mda, dacă mă 
gândesc mai bine, tipul împușcat în New Orleans era, de fapt, 
Alec Baldwin. 

— Or, Alec Baldwin, o asigură Micky pe Leilani, nu a fost tipul 
care a jefuit magazinul mătușii Gen. 

— Deși n-aş avea încredere să-l las lângă o casă de bani 
neîncuiată, spuse Geneva, ridicându-se de pe scaun. Alec 
Baldwin e mult mai credibil ca infractor decât ca erou pozitiv. 


60 


Revenind cu încăpățânare la întrebarea ei iniţială, Leilani 
insistă: 

— Așadar, l-au prins până la urmă pe tipul care l-a ucis pe 
domnul D? _ 

— Nu, spuse Micky. In optsprezece ani de zile, poliţaii n-au 
găsit niciun indiciu. 

— Mda, dubios. 

Trecând prin spatele scaunului pe care ședea fata, Geneva se 
opri și puse mâinile pe umerii firavi ai lui Leilani. Cu o veselie 
nealterată de niciun pic de amărăciune, spuse: 

— Lasă, dragă. Dacă tipul care mi l-a împușcat pe Vernon nu 
se perpelește deja în lad, curând tot acolo va ajunge. 

— Nu știu dacă să cred că ladul există, replică fata, cu 
gravitatea omului care a meditat profund la această problemă, 
în singurătatea nopţii. 

— Sigur că există, dulceaţă mică. Cum ar fi lumea fără 
toalete? 

Consternată de această întrebare ciudată, Leilani se uită la 
Micky, așteptând lămuriri. 

Micky ridică din umeri. 

— Viaţa de apoi fără lad ar fi poluată și insuportabilă ca o 
lume fără toalete, explică mătușa Gen, sărutând-o pe fată pe 
creștetul capului. Și, acum, mă duc să stau de vorbă cu Natura. 

Acestea fiind zise, Geneva ieși din bucătărie, dispăru pe 
holișorul întunecat și intră în baie, trăgând ușa după ea, în timp 
ce, așezate la masă, Leilani și Micky se holbau una la cealaltă. In 
secundele leneșe ale timpului deformat de căldura verii, tăceau 
aidoma celor trei flăcări care străluceau pe fitilele fără fum 
dintre ele. 

În cele din urmă, Micky spuse: 

— Dacă vrei să te impui ca persoană excentrică pe-aici, mă 
tem că ţi-a luat-o altcineva înainte. 

— Concurența e destul de acerbă, recunoscu Leilani. 

— Prin urmare, tatăl tău vitreg e un ucigaș. 

— Situaţia putea fi și mai rea, zise fata, cu o vioiciune 
calculată. Vrei să știi dacă este genul de bărbat care se îmbracă 
urât? Teoretic, un avocat suficient de șmecher poate găsi 
justificare pentru orice omor, însă pentru o garderobă neglijentă 
nu există nicio scuză. 

— Și tipul se îmbracă frumos? 


61 


— Are stil. Măcar nu ţi-e jenă să ieși cu el pe stradă. 

— Chiar dacă ucide bătrâne doamne și băieţi imobilizaţi în 
cărucioare cu rotile? 

Dincolo de fereastră, ziua răpusă lăsa o pată roșiatică peste 
cer, la apus, trăgând peste ea un giulgiu de aur și purpură. 

Când Micky se ridică, pregătindu-se să strângă farfuriile de pe 
masă, Leilani împinse și ea scaunul în spate, vrând să o ajute. 

— Stai liniștită, zise Micky, aprinzând lampa de deasupra 
chiuvetei. Mă descurc singură. 

— Nu sunt infirmă. 

— Nu mai fi așa de susceptibilă. Ești musafirul nostru și noi nu 
obișnuim să ne punem musafirii la treabă sau să le cerem bani 
pentru masă. 

Fără să-i dea atenţie, fata luă folia de plastic de pe bufet și se 
apucă să acopere castroanele rămase pe jumătate pline. 

Clătind platourile și farfuriile, Micky le stivui în chiuvetă, 
pentru a fi spălate ulterior, și spuse: 

— Conform unei ipoteze logice, toată această discuţie despre 
tatăl vitreg-mare asasin nu e decât rodul unei imaginații bogate, 
și are menirea de a adăuga o oarecare strălucire sumbră 
imaginii domnișoarei Leilani Klonk, tânără mutantă excentrică. 

— Ar fi o ipoteză greșită. 

— Nişte absurdități... 

— Trăiesc într-o lume în care nu există absurdităţi. 

— ... totuși niște absurdităţi care au, poate, un scop secundar 
mai profund, sugeră Micky. 

Punând salata de cartofi în frigider, Leilani zise: 

— Ce, tu crezi că vorbesc în dodii? 

Micky elaborase o teorie tulburătoare legată de aceste 
povești bizare despre Sinsemilla și doctorul Doom. Totuși, dacă 
și-ar fi exprimat direct aceste suspiciuni, ar fi determinat-o pe 
Leilani să fabuleze și mai mult. Din niște motive pe care nu 
avusese timp deocamdată să le analizeze, voia să o ajute pe 
fată. 

Evitând să se uite în ochii ei sau să-i pună vreo întrebare 
inchizitorială, Micky continuă să clătească farfuriile. 

— Nu neapărat în dodii, zise ea. Uneori, ne vine greu să 
vorbim despre anumite lucruri, așa că preferăm o abordare 
indirectă. 

Punând castronul cu paste în frigider, Leilani spuse: 


62 


— Și tu asta faci? Nu spui lucrurilor pe nume? Și eu ce-ar 
trebui să fac? Să ghicesc despre ce e vorba? 

— Nu, nu, șovăi Micky. In fine, da, asta fac, ai dreptate. Numai 
că voiam să spun că tu dai târcoale subiectului, de fapt, relatând 
elucubraţiile astea despre doctorul Doom care omoară băieței 
imobilizaţi în cărucioare cu rotile. 

Cu coada ochiului, Micky observă că fata se oprise din treabă 
și se întorsese cu faţa la ea. 

— Fii bună și lămurește-mă, Michelina Bellsong. M-ai ameţit 
cu trăncăneala ta. Cărui subiect crezi tu că-i dau eu târcoale, mă 
rog? 

— Asta nu știu, minţi Micky. Tu trebuie să-mi spui... atunci 
când vei fi pregătită. 

— De când locuiești cu doamna D? 

— Ce te-a apucat? De-o săptămână. 

— Numai o săptămână și deja ai devenit expertă în 
conversații fantasmagorice. Oh, tare mi-ar plăcea să aud cum 
sună o pălăvrăgeală de-a voastră, când nu sunt de față ca să vă 
aduc cu picioarele pe pământ! 

— Tu să ne aduci cu picioarele pe pământ?! exclamă Micky, 
clătind și ultima farfurie. Când ai mâncat ultima oară combinaţia 
aia de tofu, piersici din conservă și fasole verde? 

— Nu mănânc niciodată așa ceva, spuse Leilani. Ultima oară 
când Sinsemilla a servit la masă așa ceva a fost luni. Haide, ia 
spune, ce subiect crezi tu că vreau eu să ocolesc? Tu ai adus 
vorba despre asta, așa că ai, probabil, vreo bănuială. 

Micky era contrariată de faptul că analiza ei psihologică se 
dovedea a nu avea mai mult succes decât un reactor nuclear 
conceput de un diletant sau o intervenţie chirurgicală pe creier 
făcută cu ustensile de bucătărie. 

Ștergându-se pe mâini cu un șervet, se întoarse spre fată. 

— N-am niciun fel de bănuială. Spun doar că, dacă ai chef să 
discuţi un subiect, în loc să-i dai doar târcoale, eu sunt dispusă 
să te ascult. 

— Of, Doamne! 

Deși scânteierile din ochii lui Leilani nu puteau fi puse pe 
seama voioșiei, veselia din glasul ei era inconfundabilă: 

— Tu crezi că eu născocesc povești despre doctorul Doom 
care omoară oameni, fiindca mi-e prea frică sau prea rușine să 


63 


vorbesc despre ceea ce face el cu adevărat - în realitate, tipul 
acesta nădușit, unsuros și libidinos își face poftele cu mine. 

Poate că fata era sincer surprinsă la gândul că Preston 
Maddoc ar fi fost violator de copii. Sau poate că amuzamentul 
acesta era doar un pretext pentru a-și masca disconfortul pe 
care i-l provocase remarca lui Micky, care se apropiase așa de 
mult de adevăr. 

Ceva mai periculos decât un psiholog amator nu poate fi 
decât un diletant care încearcă să interpreteze reacţiile unui 
pacient. 

Micky se văzu nevoită să adreseze genul de întrebare directă, 
pe care încercase s-o evite: 

— Și așa e? o întrebă ea pe Leilani. 

Luând de pe masă a doua cutie de bere din care băuse Micky, 
fata spuse: 

— Există pe puţin o mie de motive pentru care ideea asta e 
absurdă. 

— Menţionează măcar unul. 

— Preston Claudius Maddoc este o creatură practic asexuată, 
o asigură Leilani. 

— Nu există așa ceva. 

— Și cum rămâne cu amibele? 

Micky o înţelegea suficient de bine pe această fată deosebită, 
încât să își dea seama că misterele din sufletul ei erau 
nenumărate, că răspunsurile la ele nu puteau fi aflate decât 
câștigându-i complet încrederea și că acest lucru devenea 
posibil, respectând-o, acceptându-i excentricităţile, lăsându-te 
antrenat în jocurile ei conversaţionale. 

— Nu știu dacă amibele sunt asexuate. 

— OK, atunci paramecii inferiori, zise Leilani, îndreptându-se 
spre chiuvetă. 

— Nici nu știu măcar ce-s ăia parameci. 

— Doamne Sfinte, dar n-ai fost la școală? 

— Ba da, dar nu eram prea atentă. În plus, nu se învaţă 
despre amibe și parameci în clasa a patra. 

— Eu nu sunt în clasa a patra, zise Leilani, vărsând berea 
caldă în chiuvetă. Noi suntem niște ţigani ai secolului XXI și, în 
căutarea scării spre stele, nu zăbovim niciodată într-un loc 
suficient de mult încât să prindem rădăcini. Eu studiez acasă, 
iar, în prezent, învăţ materia de clasa a douăsprezecea. 


64 


Berea, făcând spumă în chiuvetă, degajă un iz de hamei, care 
estompă mirosul difuz de ceară topită de la luminările de pe 
masă. 

— Doctorul Doom este profesorul meu pe hârtie, dar în 
realitate studiez singură. Se cheamă că sunt autodidactă. Sunt o 
autodidactă model, fiindcă dacă mă las pe tânjeală și nu învăţ 
bine îmi trag singură un șut în fund, ceea ce ar însemna un 
adevărat spectacol cu proteza asta de la picior. 

Și, vrând parcă să demonstreze cât de dură era, Leilani strivi 
cu mâna validă cutia goală de bere. 

— Oricum, continuă ea, poate că doctorul Doom o fi fost bun 
ca profesor când preda la universitate, însă acum nu mă pot 
bizui pe el ca să învăţ ceva, fiindcă e imposibil să te concentrezi 
la lecții când dascălul te pipăie mereu pe sub fustă. 

De data asta, Micky nu se mai lăsă antrenată în jocul ei. 

— Nu mi se pare deloc distractiv, Leilani. 

Holbându-se la cutia parțial zdrobită pe care o ţinea în mână 
și evitând să se uite în ochii ei, fata zise: 

— Mda, recunosc că nu-i așa de amuzant ca un banc bun cu 
blonde tâmpite, pe care îl gust și eu, deși sunt blondă, și nu-i 
nici pe departe la fel de hilar ca o baltă verosimilă de vomă din 
plastic. În plus, n-aş fi dispusă să glumesc pe această temă, 
chiar dacă aș fi molestată efectiv. 

Deschise masca de sub chiuvetă și azvârli cutia în lada de 
gunoi. 

— Realitatea e însă, preciză ea, că doctorul Doom nu s-ar 
atinge de mine chiar dacă ar fi un pervers din-acela, fiindcă îi e 
milă de mine ca de un câine călcat de mașină, schilodit, dar 
rămas încă în viață acolo, pe șosea, iar diformităţile mele i se 
par atât de scârboase, încât, dacă s-ar încumeta să mă sărute 
pe obraz, cred că și-ar vărsa și mațele din el. 

În ciuda tonului glumet adoptat de fată, cuvintele ei erau ca 
niște viespi, iar adevărul din ele o înţepa parcă, plin de venin. 
Lui Micky i se chircise inima de milă, dar pe moment nu găsi ce 
să spună, de teamă să nu o jignească. 

Și mai guralivă decât de obicei, turuind repede, ca și cum 
orice mică întrerupere în șuvoiul de cuvinte putea îndigui pe 
veci debitul verbal, amuţind-o și dezarmând-o complet pe 
interlocutoarea sa, Leilani umplu breșa de tăcere creată de 
ezitarea lui Micky: 


65 


— Din câte mi-aduc eu aminte, Preston nu m-a atins decât de 
două ori, și nu mă refer la pipăielile alea de boșorog libidinos. 
Nu, deloc. Doar o atingere obișnuită, în ambele dăţi, sărăcuţul 
de el s-a făcut așa de alb la față, încât ai fi zis că-i un mort viu, 
deși trebuie să recunosc că mirosea mai bine decât un cadavru 
de rând. 

— Incetează, zise Micky, și în aceeași clipă se îngrozi de 
asprimea tonului său. Te rog, încetează, adăugă ea mai 
încetișor. 

Leilani ridică privirea, în sfârșit: pe chipul ei nu se deslușea 
nicio expresie, de parcă ar fi fost o statuie de bronz de-a lui 
Buddha. 

Poate că fata credea în mod eronat că toate secretele din 
suflet i se citeau pe faţă sau poate că faţa lui Micky exprima mai 
mult decât ar fi vrut să vadă. Stinse lampa de deasupra 
chiuvetei. În încăpere, domnea din nou clarobscurul mătăsos al 
flăcării de luminare. 

— Tu nu poți fi niciodată serioasă? întrebă Micky. Te ţii mereu 
de glume? 

— Eu sunt mereu serioasă, numai că râd tot timpul în sinea 
mea. 

— Și de ce râzi? 

— Nu te-ai oprit niciodată să te uiţi în jur, Michelina Bellsong? 
Râd de viaţă. E ca o lungă comedie. 

Stăteau în picioare, faţă în faţă, la mică distanţă una de 
cealaltă, și, în ciuda gândurilor pline de compasiune ale lui 
Micky, dialogul lor începuse să semene a confruntare. 

— Nu-ţi înțeleg atitudinea. 

— Oh, Micky B, ba o înţelegi foarte bine. Eşti la fel de isteaţă 
ca și mine. Și ţie îţi umblă prea multe prin cap, exact ca și mie. 
Vrei să ascunzi chestia asta, dar cu mine nu-ţi merge, fiindcă 
știu cum ești. 

— Ştii ce gândesc? întrebă Micky. 

— Știu ce gândești și de ce. Crezi că doctorul Doom violează 
fetiţele, fiindcă asta ai învăţat din proprie experienţă. Îmi pare 
rău pentru tine, Micky B, îmi pare rău că ai trecut prin asemenea 
încercări. 

Incet, încet, fata se liniști, ajungând să vorbească aproape în 
șoaptă, dar vocea ei forța o ușă în inima lui Micky, o ușă ţinută 
de multă vreme închisă, ferecată și zăvorâtă. Dincolo de ea, se 


66 


aflau sentimente tumultuoase și nesoluţionate, emoţii atât de 
puternice, încât simpla lor identificare îi tăia respiraţia. 

— Când îţi spun că Preston e un ucigaș și nu un violator, zise 
Leilani, mintea ta nu poate pricepe acest lucru. Și știu de ce, așa 
că fii liniștită, e-n regulă. 

Trântește ușa. Întoarce cheia în broască, încuie, zăvorește. 
Înainte ca fata să mai spună ceva, Micky întoarse spatele acelor 
amintiri nedorite, își recăpătă suflul și vocea, după care zise: 

— Nu asta voiam să spun. Părerea mea e că ţie ţi-e teamă să 
nu mai râzi. 

— Mi-e groaznic de teamă. 

Luată prin surprindere de reacţia fetei, Micky se poticni în 
cuvinte: 

— ... fiindcă... fiindcă dacă... 

— Știu toate felurile de „fiindcă”. Nu-i nevoie să le mai înșiri. 

La un moment dat, Micky avu senzaţia că se află pe un 
teritoriu străin, ca și cum ar fi fost luată de un vârtej. Călătorise 
printr-un ţinut cu oglinzi, care iniţial i se păruse șocant și ireal ca 
tarabele de la bâlci, și totuși, în mod repetat, întâlnise reflexii 
ale propriei persoane, atât de sfâșietor de exacte în detaliile lor 
și de o adâncime atât de explicită, încât fugise de ele, scârbită, 
furioasă, speriată. Fata cu ochi limpezi, poznașă și șchioapă i se 
păruse la început o mincinoasă cu o imaginaţie mai fabuloasă 
decât visele lui Dorothy în Oz; oricum, Micky nu zărea nicio 
cărămidă galbenă pe acest drum, iar aici, acum, în mirosul 
acrișor de bere caldă, în această bucătărioară, unde doar cele 
trei lumânări ţineau piept umbrelor sinuoase și insistente, cu 
zgomotul de apă trasă la toaletă, în altă parte în rulotă, o frapă 
ideea cumplită că sub picioarele inadaptate ale lui Leilani nu se 
aflase niciodată altceva decât calea dură a realității. 

Ca și cum i-ar fi citit gândurile lui Micky, fata spuse: 

— Tot ce ţi-am spus de când ne cunoaștem este adevărat. 

Afară se auzi un țipăt ascuţit. Micky se uită la fereastra 
deschisă, unde licăreau firavele raze purpurii ale asfinţitului 
printre valurile negre ale nopţii care se lăsa. 

Țipătul ascuţit, mai lung de data asta, era străpuns de frică și 
hărțuit de suferință. 

— Săraca Sinsemilla, zise Leilani. 


67 


e Capitolul 8 


La nici douăzeci și patru de ore după ce a scăpat ca prin 
urechile acului, acolo departe, în Colorado, având încă 
proaspete în memorie incendierea casei și toate urletele acelea 
oribile, băiatul orfan se relaxează la volanul unui Ford Explorer 
nou-nouţ, în timp ce câinele arlechin stă vigilent lângă el, pe 
scaunul din dreapta. Ascultă la radio un program de melodii 
western clasice - în acel moment se difuza „Călăreţi fantomatici 
prin spaţiu” - în vreme ce mașina plutește prin noaptea ținutului 
Utah, cam la un metru deasupra șoselei. 

Uneori, pe geamurile laterale, în funcţie de peisajul 
înconjurător, reușesc să vadă cerul înstelat, foarte jos, parcă 
lângă orizont, dar nicio porţiune din bolta măreaţă de mai sus, 
unde galopează, probabil, călăreţii fantomatici. Parbrizul nu 
oferă decât imaginea unui alt Explorer, în faţă - fără nimeni 
înăuntru -, plus partea de dedesubt a vehiculelor de pe 
platforma acestui trailer de automobile. 

Târziu, spre seară, se îmbarcaseră în automobilul din imensa 
parcare plină de camioane, de lângă Provo, în timp ce șoferul se 
delecta cu o felie de plăcintă, în restaurant. Băiatul a deschis 
portiera unuia dintre Ford-urile Explorer și s-a suit repede 
înăuntru. 

Instinctiv, câinele continuase să joace rolul de conspirator, 
ghemuindu-se cuminte lângă stăpân, jos de tot, sub nivelul 
geamurilor, până când șoferul revigorat după ce mâncase 
plăcinta se întorsese și porniseră iarăși la drum. Chiar și atunci, 
la lumina zilei, continuaseră să stea pitiţi jos, de teamă să nu fie 
văzuți de alţi automobiliști, care l-ar fi putut avertiza pe șofer că 
transporta pasageri clandestini. 

Cu o parte din banii luaţi de la ferma familiei Hammond, 
băiatul lihnit de foame cumpărase doi cheeseburgeri de la 
popasul pentru camioane. La scurt timp după ce vehiculul se 
pusese în mișcare, mâncase unul dintre sandvișuri, iar cu 
celălalt, rupt în bucățele, îl hrănise pe dulău. 

Fusese mai puţin generos cu punguța de cartofi prăjiţi. Erau 
crocanţi și atât de delicioși, încât gemuse de plăcere când îi 
mâncase. 


68 


Se pare că chipsurile fuseseră o delicatesă și pentru căţel. 
Prima feliuță o plimbase pe limbă, nedumerit parcă de 
consistenţă și de gust, după care ronţăise bucăţica aceea 
sărată, mișcând exagerat din fălci. Dulăul procedase la fel și cu 
celelalte trei cipsuri pe care stăpânul catadicsi să i le dea, în loc 
să le mănânce el. 

Băiatul băuse apă direct din sticlă, însă acest lucru se dovedi 
mai dificil pentru câine, care nu reuși decât să stropească 
scaunele și să se ude pe blană. În consola dintre scaune, erau 
niște căni de plastic, iar când băiatul umplu cu apă una dintre 
ele, tovarășul lui reuși s-o lipăie. 

De când o șterseseră din munţii ținutului Colorado, 
călătoriseră în cele mai diferite direcţii. Acum, vagabondau fără 
nicio destinaţie, dar nu și lipsiţi de griji. 

Ucigașii sunt niște urmăritori extrem de bine pregătiţi. Ei își 
folosesc atât abilitățile personale, cât și aparatura electronică, 
fiind atât de eficienţi și de vicleni, încât reușesc să dea de urma 
prăzii, indiferent de rapiditatea cu care băiatul poate fugi de ei. 
Deși distanţa nu-i poate păcăli pe inamicii lui, timpul rămâne 
aliatul băiatului. Cu cât reușește să se abată din calea acelor 
sălbatici cruzi, cu atât urma lui devine mai slabă sau, oricum, 
așa crede el. Fiecare nou ceas de supraviețuire îl va aduce și 
mai aproape de eliberarea supremă, iar cu fiecare nou răsărit de 
soare frica lui se va mai domoli. 

Acum, în noaptea din Utah, a prins curaj în Explorer și 
fredonează refrenul melodiei atrăgătoare difuzate la radio, mai 
ales, că a învăţat deja versurile, chiar dacă atunci le-a auzit 
pentru prima oară. Călăreţi fantomatici prin spaţiu. Oare există 
așa ceva? 

Autostrada 15, pe care gonesc spre sud-vest, nu e pustie nici 
la această oră, dar nici nu e aglomerată. Pe partea cealaltă a 
fâșiei late din mijloc, vehiculele se deplasează cu viteză mare 
spre nord-est, către Lake City; par înzestrate cu un fel de 
energie furibundă, aidoma unor cavaleri care se năpustesc într- 
un turnir, străpungând întunericul deșertului cu lăncile lor de 
lumină. Pe benzile de circulație mai apropiate, care duc spre 
sud, mașinile mici depășesc trailerul auto, iar, uneori, se mai 
întâmplă să-l lase în urmă și câte un camion mai mare. 

Strălucirea afișajului digital de pe radioul alimentat de la 
acumulatorul mașinii este insuficientă pentru a-l lumina pe băiat 


69 


sau pentru a atrage atenţia automobiliștilor care gonesc pe 
lângă el cu 120 sau 130 de kilometri la oră. 

Simţindu-se confortabil în întunericul din vehiculul sport 
utilitar, în parfumul îmbătător de tapiţerie nouă din piele și în 
mirosul liniștitor al blănii de câine ude, dar care începe să se 
usuce, băiatul nu se prea sinchisește de ceilalți parteneri de 
trafic. E conștient cumva de prezenţa lor, doar din cauza 
uruitului motoarelor, când zboară pe lângă el, făcând ca Ford-ul 
să se clatine ușor, datorită curenților de aer lăsaţi în urma lor. 

După „Călăreţii fantomatici prin spaţiu” urmează „Apă rece”, 
un cântec despre un cowboy însetat și calul lui, care traversează 
nisipurile încinse ale unui deșert. După „Apă rece”, se difuzează 
un calup publicitar, așa că nu mai are ce să fredoneze. 

Când băiatul se uită pe geamul de la portiera șoferului, vede 
un vehicul cunoscut, care trece prin dreptul lor mult mai repede 
decât se deplasa atunci când el și cățelul călătoriseră în bena 
lui, printre pături de cai și șei. Pe cabina albă, este plasat un mic 
reflector aprins. Pereţi din prelată neagră închid spaţiul benei. 
Seamănă perfect cu camionul care fusese parcat pe drumul 
regional din apropierea locuinţei familiei Hammond, în urmă cu 
nici douăzeci și patru ore. 

Firește, vehiculul acela nu era unic. Existau sute de camioane 
identice folosite de diverse ferme din vestul SUA. 

Și totuși instinctul îi spunea că nu ar fi vorba doar de o 
asemănare, ci că este exact același camion. 

El și cățelul părăsiseră acel sanctuar pe roţi la scurt timp după 
revărsatul zorilor, la vest de Grand Junction, când șoferul și 
colegul lui opriseră ca să facă plinul și să ia micul dejun. 

Acest trailer auto este cel de-al treilea lor refugiu pe roţi, de 
când se luminase de ziuă; altfel spus, făcuseră trei drumuri cu 
mașina pe parcursul unei singure zile, când ricoșaseră prin 
ținutul Utah, asemenea unei mingi de biliard a cărei traiectorie 
nu poate fi prevăzută. După un asemenea interval de timp și 
ținând seama de caracterul aleatoriu al deplasării lor, 
probabilitatea unei întâlniri întâmplătoare cu camionul încărcat 
cu șei este mică, dar nu trebuie exclusă în totalitate. 

Orice coincidență totuși este adesea imaginea fugitivă a unei 
rânduieli altminteri ascunse. Inima îi spune convingător ceea ce 
mintea lui respinge: lucrul acesta nu e fortuit, ci face parte din 


70 


modelul elaborat al unei tapiserii, în centrul căreia se află chiar 
el, prins și ucis. 

Acoperișul cabinei strălucește, alb ca un craniu. Un colţ 
desprins al prelatei negre fâlfâie ca mantia Morţii. Camionul 
trece prea repede prin dreptul lui, așa că băiatul nu poate vedea 
cine șofează sau dacă înăuntru e vreun om înarmat. 

Presupunând că ar fi zărit doi bărbaţi cu pălării de cowboy pe 
cap, tot nu putea fi sigur că erau aceiași inși care îl scoseseră 
din munţi, ducându-l spre vest, prin Grand Junction. De fapt, nici 
nu reușise să-i vadă bine la faţă. 

Chiar dacă i-ar fi identificat, poate că nici nu mai erau aceiași 
călăreți inocenți care transportau șei frumos împodobite pentru 
rodeo sau vreo expoziţie de cai. Poate că deveniseră și ei parte 
din rețeaua care își întindea năvodul în jurul lui, filtrând marea 
uscată a deșertului în căutarea unicului supravieţuitor al 
masacrului din Colorado. 

Acum, au dispărut în noapte poate fără să-și fi dat seama că 
trecuseră la niciun metru distanță prin dreptul lui sau poate 
conștienți de prezenţa lui și plănuind să-l captureze la 
următoarea blocadă rutieră. 

Câinele se face covrig pe scaunul din dreapta și se așază cu 
botul pe consolă. In ochi, are luminiţe de la afișajul electronic al 
radioului. 

Mângâind cățelul pe cap, scărpinând întâi o ureche clăpăugă, 
pe urmă și pe cealaltă, băiatul înspăimântat se mai liniștește 
când simte blana mătăsoasă și căldura prietenului său, izbutind 
chiar să-și stăpânească fiorii, dar nu și tremurul lăuntric. 

E cel mai căutat fugar din fabulosul Vest sălbatic, în mod cert, 
ținta urmărită cu cea mai mare disperare în toată ţara, de pe-o 
coastă pe cealaltă a continentului. O forță fenomenală s-a 
declanșat cu ferocitate împotriva lui, și vânători necruţători 
roiesc prin noapte. 

O voce melodioasă se propagă dinspre radio, povestind 
despre un văcar singuratic și iubita lui din Texasul îndepărtat, 
dar băiatul nu mai are chef să cânte și el. 


71 


e Capitolul 9 


Nici strigoii sfâșiindu-și prada trasă în ţeapă ori haitele de 
șacali vânând înnebuniţi, nici vârcolacii chinuind luna n-ar fi 
putut scoate niște ţipete mai fioroase decât cele care o făcuseră 
pe Leilani să spună „săraca Sinsemilla”, iar pe Micky să se ducă 
la ușa deschisă a rulotei. 

In continuare, Micky cobori cu precauţie cele trei trepte din 
beton, pășind, apoi, pe iarbă, în lumina amurgului. Prudenţa nu 
reuși totuși s-o oprească, fiindcă era convinsă că exista cineva 
în apropiere care suferea cumplit și avea nevoie urgent de 
ajutor. 

In curtea de alături, dincolo de gardul prăbușit, o siluetă 
înveșmântată în alb mișca frenetic din mâini, de parcă ar fi luat 
foc și încerca să stingă flăcările. Nicio limbă de foc nu se vedea 
în jur. 

In ciuda absurdităţii acestei idei, Micky se gândi la niște 
viespi, din cauza cărora, poate, ființa aceea care urla ajunsese 
să se rotească disperată. Soarele apusese, însă viespile nu 
atacă pe întuneric, chiar dacă pământul ars mai radiază, în 
continuare, căldura înmagazinată. In plus, nu se auzea niciun 
zumzet de viespe furioasă. 

Micky întoarse capul spre rulotă, unde Leilani stătea în pragul 
ușii deschise, luminată din spate de licărirea pală a lumânărilor. 

— N-am mâncat încă desertul, spuse fata, dispărând înăuntru. 

Apariţia din curtea întunecată de alături încetă să mai urle, 
dar, într-o tăcere la fel de derutantă ca și ţipetele dinainte, 
continuă să se rotească, să se frângă, să lovească aerul. Roba 
aceea albă și diafană se umfla și se învolbura, ca și cum 
arătarea care o purta ar fi fost vreo stafie, enervată de ritmul 
straniu, dar prea plictisitor al unei vânători tradiționale. 

Când ajunse la gardul dărâmat, Micky putu constata că duhul 
acela chinuit era de pe acest pământ și nu venit de pe altă 
lume. Palidă și mlădioasă, femeia se învârtea, se apleca, țâșnea, 
apoi, dreaptă, și iar se învârtea, desculţă pe iarba uscată. 

De fapt, nu părea să aibă vreo suferinţă fizică. S-ar fi zis că 
încerca să se elibereze de surplusul de energie printr-un frenetic 
dans liber, dar se putea, la fel de bine, și să aibă vreo criză de 
epilepsie. 

72 


Purta un fel de furou lung până la călcâie, din mătase sau 
muselină, cu o broderie complicată și cu multă dantelă pe 
bretelele late de pe umăr și pe corsaj, la fel ca și pe garnitura de 
la tiv. Veșmântul nu părea numai demodat, ci și foarte vechi, nu 
feminin în acceptarea uzuală a acestui termen, ci feminin în 
stilul înzorzonat post-victorian, așa că Micky își imagina că până 
nu demult toaleta aceasta zăcuse pe fundul vreunui cufăr, în 
podul cuiva. 

Cu răsuflarea gâfâită și sacadată, femeia părea epuizată de 
paroxismul crizei sau, poate, de ritmul acelui dans frenetic. 

— Ai păţit ceva? întrebă Micky, deplasându-se spre porțiunea 
de gard prăbușit. 

Sunetul pe care îl scoase atunci femeia nu părea să fie un 
răspuns și nici expresia vreunei dureri fizice, ci un fel de scâncet 
speriat, ca de câine prins de hingheri. 

Țărușii căzuţi trosniră sub tălpile lui Micky, când aceasta păși 
pe proprietatea învecinată. 

Brusc, femeia se prăbuși la pământ cu un fel de graţie de 
nevertebrată, în fâlfâit de dantele. 

Micky veni în fugă și îngenunche lângă ea. 

— Ce s-a întâmplat? Ai păţit ceva? 

Femeia zăcea pe burtă, sprijinindu-se pe antebrate, cu bustul 
ușor ridicat, cu capul spânzurat între umeri. Avea faţa la câţiva 
centimetri de sol, ascunsă însă de cascadele lucioase de păr, 
care părea alb în lumina aceea corcită de lună și amestecată cu 
sclipirea vag purpurie a amurgului, dar care, probabil, semăna 
cu nuanţa de blond a lui Leilani. Respira greu, șuierând, iar la 
fiecare rasuflare anevoioasă coama de păr se mișca și fremaăta. 

După o scurtă ezitare, Micky o mângâie pe umăr, dar ca și în 
cazul întrebărilor dinainte, doamna Maddoc nu avu niciun fel de 
reacţie. Tremura vizibil, din toate mădularele. 

Rămânând lângă femeia suferindă, Micky privi peste gard și o 
văzu pe Geneva care stătea în ușa rulotei și se uita la ele. 
Leilani nu ieșise afară. 

Țăcănită ca de obicei, mătușa Gen flutură veselă din mână, 
de parcă rulota ar fi fost vreun transatlantic gata să iasă din 
port, pentru o lungă croazieră. 

Lui Micky i se păru firesc să-i răspundă la fel, fluturând și ea 
din mână. După o săptămână de stat cu Geneva, își însușise în 
bună parte atitudinea mătușii ei faţă de veștile proaste și de 


73 


evenimentele neplăcute ale vieţii. Gen reacţiona la nenorociri nu 
doar cu o resemnare stoică, ci și cu un fel de acceptare 
amuzată; refuza să se lase pradă adversităţilor sau chiar să se 
lamenteze, rămânând fermă pe poziţie în loc să le întâmpine cu 
umilință, ca și cum ar fi fost niște binecuvântări mascate care se 
puteau transforma, cu timpul, în niște binefaceri neașteptate. 
Cu o parte din fiinţa ei, Micky socotea că acest mod de abordare 
a dificultăţilor și a nenorocirilor funcţiona cel mai bine dacă ai 
fost împușcat în cap și ai ajuns să confunzi filmele sentimentale 
cu realitatea, dar o altă parte din ea, acea nouă Micky în 
devenire, își găsea alinarea, și în același timp se simţea 
inspirată de această Gen-Zen. Noua Micky fu cea care îi 
răspunse mătușii, fluturând din mână. 

Geneva îi făcu din nou cu mâna, cu și mai multă exuberanţă, 
dar înainte ca Micky să se lase antrenată în acest joc demn de 
faimoșii comici Abbott și Costello, femeia căzută pe jos lângă ea 
scânci jalnic, de mai multe ori. Vaietele anemice și impersonale 
parcă se preschimbară într-un geamăt plin de amărăciune, iar 
geamătul se dizolvă rapid în plâns - nu lacrimi domoale de 
fecioară melancolică, ci niște hohote disperate. 

— Ce-ai păţit? Cum să te ajut? insistă Micky îngrijorată, deși 
nu se mai aștepta la un răspuns coerent și, de fapt, la niciun fel 
de reacție din partea femeii. 

În casa mobilă închiriată de familia Maddoc, lumina lămpii 
filtrată de draperii avea o strălucire portocalie întunecată, mai 
dezagreabilă chiar și decât flacăra sinistră a unui felinar din 
dovleac, cum vezi de Halloween. Draperiile acopereau perfect 
fereastra, de la care nimeni nu se uita afară. Dincolo de ușa 
deschisă, la lumina pală a unui ceas de perete, se întrezărea o 
bucătărie pustie. 

Dacă Preston Maddoc, alias doctor Doom, era acasă, 
manifesta un dezinteres absolut faţă de disperarea cumplită a 
nevestei sale. 

Micky încercă s-o liniștească pe femeie, strângând-o ușor de 
umăr. Folosi singurul nume pe care-l știa, „Sinsemilla”, deși 
avea convingerea că acesta era doar produsul imaginaţiei 
pirotehnice a lui Leilani. 

Cu mare iuțeală, femeia smuci capul în sus, biciuind aerul cu 
pletele ei blonde. Faţa ei, abia conturată în semiobscuritate, se 


74 


contractă şocată; ochii uluiţi se căscară atât de mari, încât albul 
strălucea în jurul circumferinței complete a fiecărui iris. 

Zvârli la o parte mâna lui Micky și se trase rapid înapoi. Un 
ultim hohot de plâns i se împotmoli în gât, iar când încercă să-l 
înghită, ţipătul gros reizbucni, semănând mai degrabă cu un 
mârâit. 

În locul durerii anihilate într-o clipită, furia și frica puseră 
stăpânire pe ea. 

— Nu sunt jucăria ta! 

— Liniștește-te, haide, liniștește-te, o îndemnă Micky rămasă 
tot în genunchi. 

— Nu faci tu ce vrei din mine, cu un nume! 

— Am vrut doar să... 

Începu să turuie furioasă, aprinzându-se din ce în ce mai mult: 

— Vrăjitoare cu mătura în fund ce ești tu, zgripţuroaică 
afurisită venită de pe lună, cu numele meu pe limbă! Ce crezi 
tu, că-mi poţi face mie farmece cu un nume spurcat?! Nu, n-o să 
se întâmple așa ceva, auzi!? Nimeni n-o să mă mai manipuleze 
pe mine vreodată, nici prin magie, nici cu bani, nici cu doctori, 
nici cu forța, nici cu vorba bună, nimeni, auzi, nimeni n-o să mă 
mai manipuleze vreodată! 

Confruntată cu această iraţionalitate feroce și conștientă de 
violenţa potenţială a femeii, Micky ajunse la concluzia că doar 
tăcerea și retragerea mai aveau sens. Mergând de-a-ndăratelea 
în genunchi prin iarba înţepătoare, se trase înapoi. 

Vizibil întărâtată de această mișcare, chiar dacă reprezenta o 
concesie clară, Sinsemilla ţâșni agitată în picioare; poalele 
combinezonului i se rotiră în jurul gleznelor, iar părul îi flutură 
aidoma buclelor sinistre ale unei Meduze turbate. Atunci când se 
ridicase stârnise un nor acru de praf și de iarbă uscată devenită 
pulbere sub efectul soarelui ucigător. 

Șuierând sinistru printre dinţii încleștaţi, spuse: 

— Zgripţuroaică ticăloasă, plămadă de vrăjitoare scârboasă, 
nu mă sperii tu pe mine! 

Ridicându-se în picioare, în timp ce Sinsemilla se contorsiona 
în sus, Micky se deplasă spre gard, încumetându-se cu greu să 
se întoarcă până la urmă cu spatele la această vecină venită 
parcă din lad. 

Un nor parșiv fură luna ca o monedă de argint. In timp ce 
noaptea înghițea ultima licărire lividă a zilei, Micky sesiză 


75 


asemănarea dintre nebună și Leilani, care în mod cert erau 
mamă și fiică. 

Când auzi un trosnet de lemne și simţi un țăruș sub picioare, 

își dădu seama că ajunsese la porţiunea de gard rupt. Ar fi vrut 
să se uite în jos, de teamă să nu se împiedice în ţăruși, însă 
preferă să n-o scape din ochi pe această vecină imprevizibilă. 
_ Furia o părăsi pe Sinsemilla la fel de subit cum o cuprinsese. 
Işi aranjă pe umăr bretelele combinezonului lung până în 
pământ, apoi, își adună poalele largi cu amândouă mâinile și le 
agită, ca și cum ar fi vrut să le scuture de orice urmă de iarbă 
uscată. Işi trase de pe față părul lung, revărsându-și-l peste 
umeri. Arcuindu-și spinarea și rotind capul, femeia se întinse 
languroasă, de parcă tocmai s-ar fi trezit dintr-un somn dulce. 

Ajungând la o distanţă care îi conferea siguranţă, poate vreo 
patru metri de la gard, Micky se opri s-o privească pe mama lui 
Leilani, fiind aproape fascinată de comportamentul bizar al 
acesteia. 

Din pragul ușii, mătușa Gen spuse: 

— Micky, dragă, am adus desertul la masă, așa că vino și tu. 
Acestea fiind zise, femeia intră înăuntru. 

Căindu-se pentru hoţia dinainte, norul eliberă luna furată, iar 
Sinsemilla își ridică spre cer braţele firave, ca și cum s-ar fi 
bucurat de lumina selenară. Cu faţa scăldată de razele argintii, 
se răsuci lent pe loc, după care făcu niște pași lateral, 
mișcându-se în cerc. Apoi, începu să danseze, unduindu-se 
grațios, în ritmul unui vals lent numai de ea auzit, cu fața 
ridicată spre lună, ca și cum astrul ar fi fost un admirator 
princiar care o ţinea în braţe. 

Scurte triluri de râs se revărsau dinspre Sinsemilla. Nu un râs 
straniu și dement, cum s-ar fi așteptat Micky. Ci o veselie 
feciorelnică, dulce și muzicală, aproape sfioasă. 

Intr-un minut, râsul pieri, iar valsul se încheie. Femeia îngădui 
partenerului ei invizibil s-o escorteze până la treptele ușii din 
spate, pe care se așeză în foșnete de broderie, aidoma 
școlăriţelor de odinioară revenite la scaunele de pe marginea 
sălii de dans, după terminarea cotilionului. 

Uitând complet de Micky, Sinsemilla ședea acolo, cu coatele 
pe genunchi, cu bărbia sprijinită în palme, contemplând cerul 
înstelat. Semăna cu o fetișcană care visa cu ochii deschiși la 


76 


iubiri romantice și sincere sau se minuna de imensitatea 
creației. 

Pe urmă, degetele i se răsfirară în evantai peste față. Capul îi 
atârna între umeri. Urmă o nouă porţie de plâns, acum înăbușit, 
inefabil de melancolic, atât de stins, încât tânguirea i se părea 
lui Micky de-a dreptul fantomatică. 

Încleștând mâna pe balustradă, Sinsemilla se ridică 
tremurând de pe trepte. Intră în casă, în lumina cadranului de 
ceas, în umbrele bucătăriei ei. 

Micky își frecă genunchii cu palmele, ca să se curețe de firele 
de iarbă uscată care i se lipiseră de piele. 

Căldura de august, parcă lichidă, aidoma fierturii din oala unui 
canibal, tot mai scotea din Micky o fină peliculă de transpiraţie, 
iar noaptea calmă n-avea suflu ca să mai răcorească un pic supa 
de vară. 

Chiar dacă trupul fierbe încetișor, mintea își are propriul 
termostat. Frisoanele care o cutremurau pe Micky păreau 
suficient de reci, încât să-i poată îngheţa pe frunte picăturile de 
sudoare. 

Leilani e ca și moartă. 

Respinse gândul neliniștitor imediat ce îi încolţi în minte. Și ea 
crescuse într-o familie mizerabilă, părăsită de tatăl ei, lăsată în 
grija unei mame crude, incapabile de iubire, maltratată psihic și 
fizic deopotrivă - și totuși supraviețuise. Situaţia lui Leilani nu 
era nici mai bună, nici mai rea decât a lui Micky la vârsta ei, ci 
doar diferită. Greutățile îi întăresc pe cei pe care nu-i distrug, or, 
deja, la nouă ani, Leilani era indestructibilă. 

Cu toate acestea, lui Micky îi era groază să se întoarcă în 
bucătăria Genevei, unde aștepta fata. Dacă Sinsemilla nu era o 
născocire, cum o fi atunci tatăl vitreg ucigaș, doctorul Doom, cu 
cele unsprezece victime ale lui?! 

leri, în această curte, în timp ce Micky se cocea pe șezlong, 
amuzată și un pic dezorientată de prima ei întâlnire cu 
autoproclamata mutantă periculoasă, Leilani spusese câteva 
lucruri ciudate. Acum, unul dintre ele îi veni în minte. Fata 
întrebase dacă Micky credea în viaţa de apoi, iar când Micky îi 
întorsese întrebarea, Leilani răspunsese doar n-am încotro. 

La momentul respectiv, replica păruse stranie, dar totuși nu 
prea sumbră ca sens. Retrospectiv însă cuvintele fetei purtau o 
încărcătură mult mai grea decât oricare dintre marfarele cu care 


77 


Micky își imaginase că putea fugi când, în timp ce zăcea fără să 
doarmă în alt timp și loc, acestea trecuseră, noaptea, cu uruitul 
lor ritmic și fluieratul lor tânguitor. 

Aici, acum, întunericul fierbinte de august. Luna, stelele și 
misterele de dincolo. Niciun tren cu care să se poată evada, nici 
pentru Leilani și nici pentru Micky, măcar. 

Crezi în viața de apoi? 

N-am încotro. 

Patru bătrâne, trei bătrâni, o femeie de treizeci de ani, mamă 
a doi copii... un băieţel de șase ani, imobilizat într-un cărucior cu 
rotile. 

Și unde era fratele lui Leilani, Lukipela, la care se referea fata 
atât de misterios? Să fi fost el cumva cea de a douăsprezecea 
victimă a lui Preston Maddoc? 

Crezi în viața de apoi? 

N-am încotro. 

— Doamne Sfinte, șopti Micky, ce-o să mă fac? 


e Capitolul 10 


Optsprezece vehicule încărcate cu de toate, de la papiote de 
aţă până la diverse aparate, mașini frigorifice transportând 
înghețată sau carne, brânză sau alimente congelate, camioane 
pline cu ţevi, fier pentru construcţii și traverse de cale ferată, 
autoutilitare, trailere cu vite, autocisterne pline cu combustibil, 
chimicale, zeci de tractoare mamut, cu farurile stinse, dar cu 
reflectoarele de pe cabină și cu luminile de poziţie aprinse 
încercuiesc insulele de pompe, la fel cum, în alte ere geologice, 
stegozaurii, brontozaurii și pteropodele s-au apropiat periculos 
de mult de mlaștinile care le-au înghiţit cu miile, cu milioanele. 
Huruind-duruind-pufăind, fiecare camion mare își așteaptă 
comuniunea cu furtunul, hrănindu-se din distilări de mlaștini 
vechi de două sute de milioane de ani. 

Așa înţelege băiatul orfan teoria actuală despre zăcămintele 
de bitum, în general, și zăcămintele de petrol, în particular, 
după felul cum sunt prezentate ele peste tot, de la manuale 
până la Internet. Cu toate acestea, chiar dacă ideea 
combustibilului-provenit-din-dinozauri i se pare de-a dreptul o 


78 


prostie vrednică de un Daffy Duck sau de altă vedetă de la 
Looney Tunes, îl încântă totuși spectacolul acestor camioane 
impozante, adunate în dreptul nenumăratelor șiruri de pompe, 
cu multă strălucire, tămbălău și fumuri de eșapament, chiar aici, 
în mijlocul unui deșert, altminteri întunecat și aproape inodor. 

Din ascunzișul lui, în Ford-ul Explorer de pe platforma 
inferioară a trailerului, se uită la toţi oamenii aceia, bărbaţi și 
femei, care se îngrijesc de autovehiculele lor, unii dintre ei 
adevărate figuri pitorești, purtând cizme artizanale, pălării de 
cowboy, geci din denim cu ţinte și broderii, dar cei mai mulţi, 
totuși în tricouri de bumbac, imprimate cu nume de produse 
pentru mașini, gustări la modă, beri sau baruri stil country- 
western, întâlnite pe tot traseul din Omaha până la Santa Fe, 
Abilene, Houston, Reno și Denver. 

Neinteresat de zarva și farmecul romantic al călătoriilor și 
misterul locurilor exotice întruchipate de acești ţigani de 
autostradă, câinele s-a făcut covrig pe scaunul din dreapta 
volanului și moţăie. 

Odată făcut plinul, autotrailerul pleacă de la pompă, însă 
șoferul nu revine pe șosea. În schimb, virează și intră cu 
vehiculul într-o parcare imensă, intenționând, probabil, să facă 
un popas ca să mănânce sau să se odihnească. 

Băiatul n-a mai văzut niciodată un spaţiu atât de mare 
destinat parcării automobilelor; există aici un motel spaţios, un 
loc pentru furgonetele-locuinţă, un restaurant, un magazin de 
cadouri și, conform unui indicator de pe autostradă, întrezărit 
mai devreme, „servicii complete”, indiferent la ce s-o fi referind 
această sintagmă. El n-a fost niciodată la carnaval, însă își 
imaginează că emoţiile pe care i le provoacă acest complex nu 
pot diferi prea mult de fascinația exercitată de un parc de 
distracţii. 

Pe urmă, trec prin dreptul unui vehicul cunoscut, care se află 
sub un felinar, într-un con de lumină galbenă. Este mai mic 
decât camioanele gigantice parcate unul lângă celălalt pe asfalt. 
Cabină albă, pereţi din prelată neagră. Camionul cu șei din 
Colorado. 

Cu câteva clipe în urmă, abia așteptase să investigheze acest 
loc. Acum, nu-și mai dorește decât să plece mai departe - și 
asta, repede de tot. 


79 


Autotrailerul pătrunde în spaţiul larg dintre două camioane 
uriașe. 

Frânele pneumatice scârţăie și suspină. Huruitul motorului 
încetează. După ce cele două Ford-uri Explorer gemene se 
foiesc ușor pe platformele lor, ca niște cai care se trezesc pentru 
scurt timp din somnul lor dulce cu vise de pășuni, liniștea care 
se așterne este mai profundă chiar și decât pe pajiștile înalte din 
Colorado. 

Exact în momentul în care nu mai există dubii că mormanul 
de blană alb cu negru de pe scaunul din dreapta este de fapt un 
câine, care s-a ridicat să cerceteze locul, băiatul spune 
îngrijorat: „Trebuie s-o ștergem de-aici”. 

Intr-un anumit fel, nici nu mai contează cât de aproape sunt 
cei care îl urmăresc. Probabilitatea de a fi prins în următoarele 
minute este la fel de mare ca și în eventualitatea în care s-ar fi 
aflat la mii de kilometri distanţă. Maică-sa îi spusese adesea că 
dacă ești deștept, viclean și îndrăzneţ ai șanse să te ascunzi la 
fel de eficient într-un loc „la vedere”, ca și într-o „gaură de 
șarpe”. Geografia sau distanța nu sunt o garanţie pentru 
supravieţuire: doar timpul contează. Cu cât reușește să se 
ascundă mai bine și să-și păstreze libertatea, cu atât sunt mai 
mici și șansele de a fi prins vreodată. 

Totuși posibilitatea ca urmăritorii să fie chiar aici este 
deconcertantă. Ideea că aceștia sunt pe-aproape îi creează o 
stare de nervozitate, ceea ce, în cazul lui, echivalează cu a fi 
mai puţin deștept, mai puţin viclean sau îndrăzneţ; iar ei îl vor 
găsi, îl vor recunoaște, indiferent dacă se va afla într-un loc „la 
vedere” sau în vreo „gaură de șarpe”, la mii de metri adâncime 
faţă de razele soarelui. 

Șovăielnic, deschide încetișor portiera din dreptul șoferului și 
coboară din Explorer, pe platforma autotrailerului. 

Ciulește urechile. Deoarece nu face parte din tagma 
urmăritorilor care își vânează prada, nici nu știe măcar care 
zgomote ar trebui să-i trezească bănuieli. Percepe activitatea 
din benzinărie ca pe un vuiet îndepărtat. Apoi, o muzică country 
în surdină, oscilând de la un volum redus la unul foarte redus, 
sporește farmecul nopţii, ca un echivalent western terestru al 
unui irezistibil cântec de sirenă, plutind peste o mare 
înveșmântată în noapte. 


80 


Platforma din spate a autotrailerului nu este cu mult mai lată 
decât Ford-ul Explorer, ceea ce înseamnă că, fiind prea îngustă, 
este periculos pentru câine să ţâșnească afară din mașină. Deși, 
din moment ce a putut sări de pe acoperișul verandei din ferma 
familiei Hammond, e limpede că dulăului nu i-ar fi greu să facă 
un salt peste tot camionul, poate, strecurându-se printre stâlpii 
verticali dintre cele două platforme și aterizând direct în 
parcare; în fine, însă, chiar dacă are agilitatea de a realiza o 
asemenea performanță, îi lipsește totuși încrederea necesară. 
Privind în jos de pe scaunul unde e cocoţat, câinele înclină capul 
în stânga, pe urmă în dreapta, scâncește patetic, își înăbușă un 
schelălăit, ca și cum și-ar fi dat seama că nu trebuia să se dea 
de gol, după care se uită implorator la stăpânul lui. 

Băiatul ridică animalul din Explorer, așa cum făcuse și mai 
devreme, când îl așezase pe scaun. Se opintește vizibil. Se 
clatină pe picioare, dar își păstrează echilibrul și pune jos, pe 
platformă, povara zdrenţăroasă. 

În timp ce băiatul închide binișor portiera Ford-ului Explorer, 
dulăul pornește spre capătul din spate al autotrailerului, călcând 
pe platforma ușor înclinată. Apoi, se postează pe caldarâm, 
așteptându-și stăpânul. 

Are urechile ciulite și capul ridicat, iar trufa îi freamătă. Coada 
stufoasă, de obicei, ca un panaș semeţ, e acum pleoștită. 

Deși domesticit, câinele acesta rămâne totuși într-o oarecare 
măsură, un animal de pradă, ceea ce băiatul nu e; este înzestrat 
cu instinctul supravieţuirii. Prudenţa lui trebuie luată în serios. 
Evident, miroase în noapte ceva ameninţător sau, oricum, 
dubios. 

În acel moment, nu intră și nici nu ies vehicule din parcare. 
Prin preajmă, nu se vede niciun camionagiu. Deși sunt prin 
preajmă cel puţin două sute de oameni, locul acesta, în 
momentul respectiv, pare la fel de pustiu ca un crater lunar. 

Dinspre vest, din deșert se ridică o adiere ușoară, caldă, dar 
nu fierbinte, aducând cu ea mirosul de nisip și parfumul ușor 
alcalin al plantelor rezistente care cresc în ţinuturi secetoase. 

Băiatul își aduce aminte de casa lui, pe care, probabil, n-o va 
mai revedea niciodată. Îl cuprinde o nostalgie plăcută, 
transformată prea repede într-un năvalnic dor de casă, ceea ce 
în mod inevitabil îi amintește de cumplita moarte a familiei sale. 


81 


Brusc, se clatină pe picioare, de parcă valul de durere care îi 
răvășește sufletul l-ar fi izbit fizic. 

Mai târziu. Lacrimile sunt pentru mai târziu. Supraviețuirea 
are prioritate. Parcă și aude cum duhul mamei sale îl îndeamnă 
să se stăpânească și să lase suferința pentru vremuri mai 
sigure. 

Câinele nu vrea să se urnească din loc, ca și cum primejdia ar 
pândi din toate direcţiile. Coboară coada și mai mult, 
înfășurându-și-o cumva în jurul piciorului drept de la spate. 

Nevăzute, motelul și restaurantul se află undeva spre est, 
dincolo de șirurile de vehicule parcate. Știe că sunt acolo după 
firmele luminoase de neon. Băiatul pornește în acea direcţie. 

Dulăul devine treptat atât fratele spiritual al stăpânului său, 
cât și unicul lui prieten. Renunţă la șovăiala dinainte și pășește 
alături de băiat. 

— Bravo, bravo căţelule, îi șoptește băiatul. 

Trec prin spatele unui număr de opt trailere, dar când ajung în 
dreptul celui de-al nouălea un lătrat înfundat al câinelui îl face 
pe băiat să încremenească locului. Și dacă spaima animalului nu 
s-ar fi tradus prin această reacţie sonoră, la lumina gălbuie, 
reflectată de cel mai apropiat felinar, băiatul tot ar fi văzut blana 
zbârlită de pe greabănul câinelui. 

Câinele se uită la ceva în întunericul negru și uleios de sub un 
camion mare. Nu latră din nou, ci ridică privirea spre băiat și 
scheaună implorator. 

Bizuindu-se pe perspicacitatea celui care începea să fie 
pentru el ca un frate, băiatul se lasă în genunchi, se prinde cu 
mâna de trailer și încearcă să distingă ceva în bezna de 
dedesubt. Nu vede însă nimic între cele două rânduri paralele de 
pneuri. 

Pe urmă, sesizează o mișcare, nu imediat sub vehicul, ci 
alături, în pasajul luminat dintre acest camion și următorul. 
Două cizme de cowboy, jeanși vârâţi în ele: cineva merge în 
lungul _trailerului, apropiindu-se de partea din spate a 
vehiculului, unde stă îngenuncheat băiatul. 

Probabil, este vorba despre un șofer oarecare, care nu are de 
unde să știe că băiatul e vânat prin tot Vestul, cu discreție, dar 
cu multă insistență. Omul s-a întors, pesemne, de la restaurant, 
cu un termos plin de cafea fierbinte, și se pregătește să 
pornească iarăși la drum. 


82 


Încă o pereche de cizme vine după prima. Doi bărbaţi, nu 
doar unul. Nu vorbește niciunul, dar se mișcă foarte hotărâți. 

Poate sunt niște șoferi obișnuiți, poate nu. 

Tânărul fugar se trântește pe burtă și se fofilează sub trailer, 
iar câinele se târăște lângă el în ascunzătoare. Stau ghemuiți 
unul lângă celălalt și urmăresc cu privirea trecerea cizmelor. 
Straniu, dar băiatul pare cumva încântat, fiindcă situaţia îi 
amintește de isprăvile din cărțile de aventuri care îi plac lui. 

Ce-i drept, emoția de acum era diferită faţă de ceea ce simţea 
când citea despre peripeţiile altora. Tinerii eroi din cărţile de 
aventuri, cum sunt „Insula comorilor” sau „Ocheanul de ambră”, 
nu sunt niciodată spintecaţi, decapitaţi, sfârtecaţi și sacrificați, 
cum riscă să păţească el, or lucrul acesta îl face mai puţin 
receptiv pentru spiritul lor cutezător. Emoţiile lui îi provoacă o 
neliniște pe care un Huckleberry Finn, bunăoară, nu a avut de ce 
s-o simtă vreodată, ca pe un fel de latură mai sumbră a 
lucrurilor. Dar e totuși băiat și el, adică programat teoretic de 
natură să palpite în fața întâmplărilor care îi pun la încercare 
curajul, tenacitatea și inventivitatea. 

Cei doi bărbaţi ajung în spatele autotrailerului, unde se 
opresc, scrutând parcarea. Poate au uitat unde și-au lăsat 
camionul. Tac. Amândoi, ca și cum ar pândi niște indicii sonore, 
de genul celor pe care doar vânătorii înnăscuţi le pot percepe și 
interpreta adecvat. 

In ciuda efortului făcut dinainte și a căldurii de-afară, câinele 
nu gâfâie. Stă nemișcat lângă stăpânul lui. 

Bravo, bravo, cățelule! 

Inmiresmată de parfumurile deșertului care îi amintesc 
băiatului de casa lui, adierea vântului funcţionează și ca o 
mătură pe caldarâm, mutând din loc în loc smocuri de praf, 
mănunchiuri încâlcite de bălării uscate și resturi de gunoaie. 
Foșnind ușor, un ghemotoc de hârtie nu prea mototolit se 
rostogolește leneș pe jos și ajunge să se oprească lângă 
bombeul uneia dintre cizme. Parcarea este suficient de 
luminată, pentru ca băiatul să poată observa de la o asemenea 
distanță că acest petic de hârtie are valoare: o bancnotă de 
cinci dolari. 

Dacă străinul se apleacă s-o ia de pe jos, poate îi alunecă 
privirea și sub trailer... 


83 


Nu. Chiar dacă tipul se lasă în genunchi, în loc să se aplece 
pur și simplu, tot nu poate ajunge cu capul sub platforma 
trailerului. Nu va avea, astfel, ocazia să dea cu ochii de forma 
aceea contopită: copil-câine, pitită printre umbrele vehiculului. 

Tremurând întâi, lângă bombeul cizmei, bancnota de cinci 
dolari zboară pe urmă de-acolo... și, răsucindu-se, nimerește 
sub camion. 

În întunericul de-acolo, băiatul pierde urma banilor. Se 
concentrează asupra cizmelor de cowboy. 

Nu se poate ca unul dintre bărbaţi să nu schițeze măcar 
gestul de a căuta bancnota. 

În majoritatea cărţilor pentru copii din lumea întreagă, dar și 
în cele pentru oameni mari, aventurile implică întotdeauna 
comori. Globul acesta se rotește pe un ax de aur. Un pirat cu 
picior de lemn și glas de papagal a spus parcă asta, într-o carte. 

Totuși, posesorii cizmelor nu par deloc interesaţi de bancnota 
mototolită. Tot fără să scoată niciun cuvânt, se îndepărtează 
amândoi de lângă autotrailer. 

Probabilitatea ca niciunul dintre cei doi să nu fi observat banii 
este infimă. Lipsa de interes față de bancnota de cinci dolari e 
grăitoare în privinţa hramului pe care-l poartă amândoi. 
Urmărirea în care sunt angajaţi este mult mai importantă decât 
orice „comoară”, așa că nu se lasă abătuţi din drum. 

Cei doi bărbaţi se îndepărtează, luând-o spre vest, pe direcția 
normală de deplasare a vehiculului. 

Băiatul și tovarășul lui se târăsc înainte, pe sub trailer, spre 
cabină, apoi, se strecoară afară din adăpostul lor improvizat, 
ieșind în spaţiul deschis dintre acest vehicul și cel de alături, 
unde au zărit prima oară cizmele de cowboy. 

Fiindcă s-a priceput să smulgă o măruntă comoară dintre 
colții adierii uscate, câinele ţine în bot bancnota de cinci dolari. 

— Bravo, bravo, căţelule! 

Băiatul netezește hârtia de valoare între mâini, o împăturește 
și o îndeasă în buzunarul de la blugi. 

Cu slabele lor resurse financiare nu vor ajunge prea departe, 
și nici nu se pot aștepta să găsească bani în bătaia vântului, ori 
de câte ori vor avea nevoie. Deocamdată totuși sunt scutiți de 
umilința de a mai comite un furt. 


84 


Poate că, de fapt, câinii nici nu au capacitatea de a se simţi 
umiliți. Băiatul n-a mai avut niciodată câine. Știe cum sunt câinii 
doar din filme, cărţi și câteva experienţe întâmplătoare. 

Cățelul ăsta, care gâfâie în acest moment, fiindcă știe că are 
voie, savurează și acum cuvintele de laudă. E o haimana de 
javră jucăușă și poznașă, care trăiește potrivit regulilor simple 
ale oricărei sălbăticiuni. 

Infrăţindu-se, se vor schimba unul pe celălalt. S-ar putea ca 
până la urmă câinele să ajungă să se simtă umilit foarte ușor și 
să îi fie teamă de moarte la fel de mult ca și stăpânului lui, ceea 
ce ar fi trist. lar băiatul presupune că în timpul acestei lungi 
curse disperate și însingurate spre libertate, și el va trebui să 
aibă grijă să nu ajungă să semene prea mult cu un câine, 
devenind sălbatic și impulsiv. 

Fără nicio jenă, câinele se lasă pe vine și urinează pe asfalt. 

Băiatul jură în sinea lui că nu va adopta niciodată obiceiul de 
a-și face nevoile în public, indiferent cât de sălbatic l-ar inspira 
câinele să fie. 

Mai bine s-o ia din loc. 

Cei doi bărbaţi care o luaseră spre vest nu vor fi singurii 
căutători bântuind prin noapte. 

Strecurându-se printre camioane și încercând să evite cât mai 
mult posibil aleile expuse ale parcării, cu câinele mereu alături 
de el, băiatul alege un traseu indirect, ca și cum ar fi înaintat 
printr-un labirint, spre promisiunea întruchipată de neoanele 
roșii. 

Mișcarea îi dă încredere, or încrederea este esenţială în 
situația lui. In plus, mișcarea presupune agitaţie, ceea ce poate 
funcționa pe post de camuflaj. Incă o învăţătură de-a maică-sii. 

Contează și prezenţa altor oameni. O mulțime poate distrage 
atenţia inamicului - nu prea mult, dar, uneori, în mod 
semnificativ - și are un efect de ecranare, la adăpostul căruia, 
cu ceva noroc, un fugar poate trece neobservat. 

Spaţiul rezervat camioanelor se află alături de o parcare 
separată pentru automobile mici. Aici, băiatul este mai expus 
decât era printre vehiculele mari. 

Se mișcă mai repede și cu mai multă cutezanţă, îndreptându- 
se direct spre „serviciile complete”, care sunt oferite într-un 
complex de structuri situate mai departe de șosea decât 
benzinăria și pompele de alimentare. 


85 


Dincolo de ferestrele largi ale restaurantului spaţios, călătorii 
mestecă plini de un entuziasm vădit. Văzându-i, băiatul își 
amintește cât de mult timp a trecut de când a mâncat un 
cheeseburger rece în Explorer. 

Câinele scheaună de foame. Din aerul cald al nopţii în 
răcoarea plăcută din local, unde efluviile de miresme apetisante 
îl fac subit să se simtă și mai hămesit, băiatul își dă seama că 
rânjește cu colții afară, ca și câinele. 

Câinele, nu rânjetul, atrage atenţia unei femei în uniformă, 
postată în picioare la un fel de pupitru pe care scrie recepţie. E 
minionă, drăguță, tărăgănează cuvintele nostim, dar se poartă 
ca un paznic de închisoare, atunci când îl ţintuiește sever cu 
privirea. 

— Puișor, n-om fi noi într-un local de cinci stele, dar asta nu- 
nseamnă că primim la masă coate-goale și patrupede, indiferent 
cât ar fi de drăguți. 

Băiatul nu se simte deloc un coate-goale, așa că, după un 
scurt moment de confuzie, își dă seama că femeia se referea la 
câine. Dând buzna în restaurant cu câine cu tot, n-a făcut decât 
să atragă atenţia asupra lui, când de fapt lui numai asta îi mai 
lipsea - să iasă în evidenţă. 

— Scuze, doamnă, îngaimă el. 

Retrăgându-se spre ușa de la intrare, cu câinele abătut lângă 
el, e conștient că lumea se holbează la el. O chelneriță 
zâmbește. Casiera se uită peste ochelarii înguști, speciali pentru 
citit. Un client achită nota de plată. 

Niciunul dintre acești oameni nu se uită la el bănuitor. Și, de 
asemenea, puţin probabil ca vreunul dintre ei să facă parte din 
grupul urmăritorilor lui. Din fericire, această gafă nu-l va costa 
viaţa. 

Din nou afară, îi spune câinelui să șadă. Câinele se instalează 
cuminte lângă ușa localului. Băiatul se ghemuiește jos în fața 
căţelului, îl mângâie, îl scarpină după urechi și spune: 

— Așteaptă cuminte aici. Mă întorc. Cu mâncare. 

Un tip apare lângă ei - înalt, cu barbă neagră lucioasă, 
purtând pe cap o șapcă verde pe care scrie cu litere galbene, 
deasupra cozorocului, ȘOFER - nu clientul care achita mai 
devreme nota de plată, ci altul aflat în drum spre restaurant. 


86 


— Măi, ce mândrețe de câine ai tu aici, zice șoferul, iar 
cățelul, cuminte, dă din coadă, măturând asfaltul cu ea, pe o 
arie mică din jurul lui. Cum îl cheamă? 

— Curtis Hammond, spune el fără să ezite, folosind numele 
băiatului cu hainele căruia e îmbrăcat, dar se întreabă imediat 
dacă a procedat bine. 

Curtis Hammond și părinţii lui au fost uciși în urmă cu nici 
douăzeci și patru de ore. Dacă acum, deja, autorităţile din 
Colorado și-au dat seama că incendiul de la fermă a fost 
provocat intenţionat și dacă autopsiile au revelat că cele trei 
victime au fost atacate cu sălbăticie, poate chiar torturate, fiind 
omorâte înainte să fie incendiată casa, înseamnă că numele 
celor uciși a fost auzit la buletinele de știri de la toate posturile 
de radio și televiziune. 

Fără să dea semne că numele i-ar fi cunoscut, camionagiul 
bărbos, care poate era exact ceea ce părea, dar care putea la 
fel de bine să fie și Moartea cu păr pe faţă, spuse: 

— Curtis Hammond. Ciudat nume pentru un câine. 

— Oh, da. Era vorba despre cățelul meu, zise băiatul, 
simțindu-se înfiorător de nepregătit pentru rolul pe care îl juca. 

Nici nu se gândise ce nume să-i dea tovarășului lui patruped, 
întrucât știa că până la urmă, când se va simţi mult mai atașat 
de animal, va găsi nu un nume oarecare, ci exact apelativul 
potrivit. Dar  nemaiavând timp să aștepte cimentarea 
atașamentului dintre ei, băiatul se inspiră dintr-un film și, 
scărpinându-și câinele sub bot, spune: 

— Îl cheamă Old Yeller. 

Amuzat, camionagiul înclină capul pe umăr și spune: 

— Măi, am impresia că tu mă iei peste picior! 

— Nu, domnule. De ce-aș face-o? 

— Păi, atunci, care-i logica să-i dai numele de Old Yeller 
frumuseţii ăsteia de câine, care n-are niciun fir de păr galben de 
la trufă până la coadă? 

jenat de fâstâceala lui, în contrast cu dezinvoltura acestui 
bărbat, băiatul încearcă să dreagă gafa prostească dinainte: 

— Păi, vedeţi, domnule, culoarea n-are nicio legătură aici. 
Nouă ne place numele tocmai fiindcă ăsta e cel mai grozav 
câine din lume, exact cum era și Old Yeller în film. 

— Ei, nu chiar „exact”, îl contrazice șoferul. Old Yeller era 
mascul, pe când această frumoasă doamnă cu blana negru cu 


87 


alb probabil că nici nu mai știe pe ce lume e, când se aude 
strigată cu un nume masculin, care presupune și altă culoare. 

Băiatul nici nu se gândise până atunci la sexul câinelui. 
Prostule, prostule, prostule! 

Își amintește sfatul maică-sii care spunea că, dacă vrei să te 
dai drept altcineva, trebuie, mai presus de orice, să ai încredere, 
fiindcă nesiguranța de sine și neîncrederea în propria persoană 
dăunează procesului de deghizare. Nu trebuie să se lase 
impresionat de ultima remarcă a camionagiului. 

— Oh, pentru noi nu e neapărat un nume de băiat sau de fată, 
explică băiatul, încă încordat, dar încântat de debitul lui verbal, 
care se ameliorează vizibil în momentul în care se concentrează 
asupra cățelului, în loc să privească în sus spre camionagiu. Pe 
orice câine poate să-l cheme Yeller. 

— Absolut. Cred că o să-mi cumpăr și eu o pisicuţă și o s-o 
botez „domnul Rover”. 

Niciun fel de răutate nu se întrevede în bărbatul acesta înalt și 
oarecum corpolent; niciun fel de suspiciune sau premeditare nu 
se deslușește în ochii lui albaștri scânteietori. Seamănă cu un 
Moș Crăciun, cu barba vopsită. 

Totuși, stând foarte drept, băiatul vrea ca șoferul să plece de- 
acolo, însă nu-i vine în minte ce să-i spună ca să-l convingă să-l 
lase în pace. 

— Unde-s părinţii tăi, băiete? întreabă bărbatul. 

— Sunt cu tata. S-a dus înăuntru, să ia pentru drum niște 
mâncare la pachet, fiindcă nu ne lasă să intrăm cu câinele în 
restaurant. 

Încruntându-se, comparând agitația din benzinărie cu liniștea 
și calmul din spaţiile de parcare, camionagiul spune: 

— Să nu pleci de-aici, băiete. Lumea e plină de tot felul de 
oameni, iar cu unii dintre ei nu-i recomandabil să te întâlnești 
noaptea, singur, într-o parcare pustie. 

— Da, știu și eu. 

Căţeaua se postează dreaptă, pe șezut, și ciulește urechile, ca 
și cum ar fi vrut să spună că și ea este bine informată în privinţa 
unor asemenea ticăloși. 

Zâmbind și întinzând mâna ca să o mângâie pe cap pe 
frumoasa „doamnă”, camionagiul spune: 


88 


— Sunt convins că n-ai să păţești nimic aici, fiindcă te păzeşte 
Old Yeller, care e în stare să sfâșie pe oricine ar încerca să-ți 
facă rău. 

— Are mare grijă de mine, așa e, îl asigură băiatul. 

— Important e să nu pleci de-aici, îl previne șoferul. 

Trage ușor de cozorocul șepcii verzi, cum vezi prin filme că 
face orice cowboy politicos, când salută aranjându-și mai bine 
pălăria pe cap, ca un semn de respect față de doamne și alţi 
cetăţeni însemnați, după care intră, în fine, în local. 

Băiatul urmărește prin ușa de sticlă și prin ferestrele largi 
cum recepționera îl întâmpină pe camionagiu și îl conduce la o 
masă. Din fericire, omul se așază cu spatele spre intrare. Fără 
să-și scoată șapca de pe cap, se cufundă în lectura meniului. 

Băiatul îi spune căţelei credincioase: 

— Stai aici, fetiță. Mă întorc repede. 

Pufăie ușor, ca și cum i-ar fi înțeles cuvintele. 

Afară, în parcarea spațioasă, unde conuri de lumină galbenă 
murdară alternează cu tunele de umbră, cei doi bărbați tăcuţi, 
care n-au catadicsit să se aplece să ridice de pe jos bancnota de 
cinci dolari, nu se văd pe nicăieri. 

Mai devreme sau mai târziu, se vor întoarce aici, vor face 
percheziţie prin restaurant, vor scotoci prin jurul motelului și 
peste tot pe unde li se va părea ceva dubios, chiar dacă au mai 
căutat deja prin acele locuri. Și, dacă nu aceiași doi oameni, 
atunci alţi doi. Sau patru. Sau zece. Sau o sută. 

Mai bine s-o ia din loc. 


e Capitolul 11 


Felii generoase de plăcintă cu mere făcută în casă. Farfurii 
albe simple cumpărate de la Sears. Șerveţele galbene pentru 
tacâmuri, procurate de la Wal-Mart. Lumina intimă de la flacăra 
a trei lumânări neparfumate, achiziţionate împreună cu alte 
douăzeci și una, într-un pachet promoţional, de la un magazin 
cu mărfuri la preţ redus. 

Această umilă scenă de la masa din bucătăria Genevei 
reprezenta o adiere proaspătă a realităţii, care risipea negurile 
persistente de iraţionalitate, pe care întâlnirea bizară avută 


89 


dinainte, cu Sinsemilla, le lăsase în mintea lui Micky. Într-adevăr, 
contrastul dintre Geneva care lustruia cu un șervet de vase 
fiecare furculiţă pentru desert, deși era deja curată, iar, apoi, o 
punea pe masă, și Sinsemilla valsând cu luna sugera nu atât o 
simplă adiere înviorătoare, cât, mai degrabă, scufundarea într- 
un ocean arctic. 

Cât de ciudată devenise lumea, dacă acum viaţa alături de 
mătușa Gen ajunsese etalonul normalității. 

— Cafea? se interesă Geneva. 

— Îhî, da. 

— Caldă sau de la gheață? 

— Caldă. Dar nu simplă, zise Micky. 

— Bine, atunci îndoită cu ce? 

— Cu coniac și cu lapte, preciză Micky, iar numaidecât Leilani, 
care nu obișnuia să bea cafea, sugeră „lapte”, vorbind în 
calitate de supraveghetoare autodesemnată răspunzătoare de 
viaţa cumpătată a Michelinei Bellsong. 

— Coniac cu lapte și cu lapte, zise mătușa Gen, luând 
comanda pentru combinaţia complexă a cafelei lui Micky. 

— Oh, doar un strop de amaretto, făcu rabat Micky, dar în 
contrapondere Leilani rosti încetișor „lapte”. 

In mod normal, nu exista ceva care să reușească mai rapid s- 
o facă pe Micky să spumege de furie sau să devină îndărătnică, 
decât interdicţia cu privire la un anumit lucru; evident însă doar 
dacă i s-ar fi spus în același timp că opţiunile ei în viaţă nu 
fuseseră tocmai inspirate, că se va alege praful de sănătatea ei 
dacă nu dădea dovadă de cumpătare, că era dependentă de 
alcool sau că avea probleme de inadaptare, de motivaţie sau de 
comunicare cu bărbaţii. Ar fi fost de așteptat ca insistența bine 
intenţionată cu care Leilani murmurase cuvântul „lapte” să 
funcţioneze ca scânteia care aprinde fitilul, făcând să sară în aer 
nu chiar toate aceste chestiuni sensibile, dar, oricum, suficient 
de multe, încât să declanșeze o explozie de o magnitudine 
respectabilă. 

In ultimul an totuși, noaptea târziu, Micky se autoanalizase 
ceasuri întregi, poate și fiindcă împrejurările făcuseră ca, având 
atâta timp liber la dispoziţie, să nu-și mai poată reprima tentaţia 
de a se lămuri în privinţa câtorva cotloane din inima ei. Până 
atunci, se împotrivise multă vreme unor asemenea explorări, 
probabil, de teamă că ar putea găsi înlăuntrul ei o casă bântuită 


90 


de spirite, de la simple stafii până la spiriduși, unde monștri 
ciudați stau pitiţi pe după uși, din pod până în beci. Descoperise 
și câţiva monștri, desigur, însă o tulburase mai mult constatarea 
că în palatul sufletului ei majoritatea camerelor reprezentau 
spaţii nemobilate, prăfuite și neîncălzite. Încă din copilărie, 
mijloacele ei de apărare împotriva cruzimilor vieţii fuseseră furia 
și încăpăţânarea. Se imaginase aidoma apărătoarei singuratice 
a unui castel, dând târcoale necontenit meterezelor, în conflict 
cu lumea largă. Dar această constantă atitudine războinică îi 
ținuse la distanță pe prieteni și pe inamici deopotrivă, 
împiedicând-o în realitate să trăiască viaţa din plin și să 
reușească poate, astfel, să umple acele încăperi goale cu 
amintiri frumoase, menite să le contrabalanseze pe cele urâte, 
cu care erau înțesate celelalte odăi. 

In ultima vreme, pentru a nu claca nervos, se străduise să își 
înfrâneze furia și să își domolească încăpăţânarea. Așa că acum, 
spuse: 

— Numai lapte, tanti Gen. 

Oricum, în seara aceasta, nu Micky Bellsong conta, nici ceea 
ce își dorea ea sau dacă era autodistructivă, ori dacă va fi 
capabilă să-și salveze viața din părjolul în care și-o aruncase. În 
seara asta, importantă devenise Leilani Klonk, cum și fusese, 
probabil, de la bun început, or Micky nu ţinea minte să fi fost 
vreodată așa de puţin preocupată de interesele, nevoile sau 
chiar resentimentele ei. 

Faptul că ceruse niște coniac fusese o reacţie reflexă la 
stresul întâlnirii cu Sinsemilla. De-a lungul anilor, alcoolul 
devenise un element de bază al arsenalului ei, la fel de folositor 
pentru a ţine viaţa la distanţă, cum erau furia și îndărătnicia. 
Prea folositor. 

Intorcându-se la locul ei, Geneva spuse: 

— Bun, Micky, ce zici, facem într-o seară un grătar, așa ca 
între vecini? 

— Femeia aia ori e ţăcănită la cap, ori e mai ameţită decât un 
șaman navajo, drogat bine cu mescalină. 

Înfigându-și furculiţa în plăcintă, Leilani zise: 

— Ambele, de fapt. Dar n-a luat mescalină. Cum v-am mai 
spus - în seara asta s-a drogat cu cocaină și ciuperci 
halucinogene, care n-au făcut decât să-i sporească Sinsemillei 
bine cunoscutul ei șarm lunatic. 


91 


Micky n-avea poftă de mâncare, așa că nici nu se atinse de 
plăcintă. 

— Dar a fost internată la un moment dat, nu-i așa? 

— Ti-am spus ieri. l-au băgat în creier pe puţin vreo șase sute 
de mii de volţi. 

— Parcă ziceai cam cincizeci-o sută de mii, numai. 

— Ei, na, doar n-am fost acolo lângă ea, ca să monitorizez 
aparatele de măsurat și afișajele electronice, replică Leilani. Mai 
folosesc și eu metafore, când e cazul. 

— Unde a fost internată? 

— Locuiam în San Francisco, pe-atunci. 

— Când adică? 

— Acum doi ani. Aveam vreo șapte ani și ceva. 

— Și tu cu cine ai stat, cât timp a fost ea în spital? 

— Cu doctor Doom. Sunt împreună de patru ani și jumătate 
deja. Vezi, până și ţicniţii au ursita lor. În fine, doctorii de nebuni 
i-au vârât Sinsemillei în devlă cam vreo nouă sute de mii de 
volţi, dar tot degeaba, deși contracurentul de demență scurs din 
creierul ei o fi ars, probabil, toate transformatoarele electrice 
din Bay Area. Excelentă plăcinta, doamnă D! 

— Mersi, dragă. Reţeta e de la Martha Stewart. Dar nu mi-a 
dat-o ea, personal, bineînţeles. Am notat-o eu, când am urmărit 
o emisiune cu ea la televizor. 

Micky zise: 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Leilani, spune-mi și mie: 
maică-ta e mereu așa, cum am văzut-o eu? 

— Nu, nu. Uneori, e pur și simplu imposibilă. 

— Nu-i deloc amuzant, Leilani. 

— Ba dimpotrivă. Este hilar. 

— Femeia asta e un pericol. 

— Sincer vorbind, zise Leilani, îndesând niște plăcintă în gură 
în timp ce vorbea, scumpa mea mater nu umblă mereu atât de 
drogată, cum ai văzut-o tu adineauri. Se păstrează pentru seri 
speciale - zile de naștere, aniversări, când luna e în casa a 
șaptea, când Jupiter e aliniat cu Marte, chestii de genul ăsta. În 
cea mai mare parte a timpului, se mulțumește cu o ţigară cu 
marijuana, ca să se păstreze în formă, ba poate mai ia și câte un 
calmant. Există chiar și zile când e abstinentă total, dar asta 
coincide cu momentele când se instalează depresia. 


92 


— Vrei să nu te mai îndopi cu plăcintă, când vorbești cu mine, 
te rog?! exclamă Micky. 

— Pot vorbi și cu gura plină de plăcintă, chiar dacă nu e 
politicos. N-am râgâit deloc toată seara, așa că îmi permit să 
încalc acum normele de conduită. Nu vreau să-mi scape nicio 
firimitură din chestia asta. Sinsemilla n-ar fi în stare să facă o 
bunătate ca asta, nici să-i tai capul - vorba vine, fiindcă tot n- 
are cine să i-l taie. 

— Ce fel de prăjituri face mama ta? întrebă Geneva. 

— A făcut odată niște plăcintă cu râme, zise Leilani. Asta era 
pe vremea când o pasiona conceptul de alimentaţie naturală, pe 
care îl extinsese mult, incluzând chestii cum ar fi furnici trase în 
ciocolată, limacși muraţi și proteine din praf de insecte. Dar 
plăcinta aia cu râme a pus capac la toate, efectiv. Sunt absolut 
convinsă că nu luase rețeta de la Martha Stewart. 

Micky termină de băut cafeaua, cu înghiţituri mari, de parcă 
uitase că nu era „dreasă” și ca și cum nu se-aștepta ca până la 
urmă cofeina să-și facă efectul. li tremurau mâinile. Ceașca 
zdrăngăni când o puse pe farfurie. 

— Leilani, nu e bine să locuiești în continuare cu ea. 

— Cu cine? 

— Cu Sinsemilla, cu cine altcineva, mă rog? E bolnavă mintal. 
Așa cum se spune când oamenii sunt internaţi în clinici de 
psihiatrie, împotriva voinței lor - Sinsemilla e un pericol pentru 
ea și pentru ceilalţi. 

— Pentru ea, în mod cert, conveni Leilani. Dar nu neapărat și 
pentru ceilalți. 

— A fost un pericol pentru mine în curte, când urla că sunt o 
cotoroanţă hidoasă care vrea să-i facă vrăji, fiindcă nu poate s-o 
dirijeze pe ea. 

Geneva se ridicase de pe scaun, ca să mai aducă niște cafea. 
Îi umplu din nou cana lui Micky. 

— Poate o să-ţi mai liniștească nervii, dragă. 

Cum nu mai rămăsese niciun pic de plăcintă în farfurie, Leilani 
puse furculita pe masă. 

— De fapt, tu doar te-ai speriat de Sinsemilla, atâta tot. Poate 
băga spaima în oameni, ca Bela Lugosi, Boris Karloff sau 
Păsăroiul, împachetaţi toţi la un loc, dar periculoasă nu e, să știi. 
Cel puţin atâta vreme cât așa-zisul meu tată continuă s-o 


93 


aprovizioneze cu droguri. Ar putea deveni o teroare, dacă nu s- 
ar mai dopa. 

Umplându-și din nou ceașca de cafea, Geneva spuse: 

— Pe mine un personaj ca Păsăroiul nu mă sperie deloc, ci 
doar mă deranjează un pic. 

— Oh, doamnă D, aici nu vă dau dreptate. Oamenii deghizați 
în dihănii sinistre, de nici nu ghicești cum arată la față, mă 
sperie mai rău decât dacă aș dormi cu o bombă nucleară sub 
pat. Și asta fiindcă nu se poate ca niște indivizi capabili să 
recurgă la un asemenea travesti să nu fie efectiv dubioși. 

— Încetează, spuse Micky cu asprime, deși nu era supărată, ci 
mai degrabă exasperată. Te rog să încetezi! 

Leilani se prefăcu nedumerită. 

— Ce să încetez? 

— Știi foarte bine la ce mă refer. Încetează să tot ocolești 
subiectul. Vorbește cu mine, abordează adevărata problemă. 

Ridicând mâna invalidă, Leilani arătă spre porţia de plăcintă 
din faţa lui Micky. 

— Mănânci chestia asta? 

Micky trase farfuria spre ea. 

— Îţi dau plăcinta, dacă îmi promiţi că discuţi serios. 

— Dar am discutat foarte serios până acum. 

— A mai rămas jumătate din plăcintă în tavă, interveni veselă 
Geneva. 

— Aş mai vrea și eu o bucată, mulţumesc, spuse Leilani. 

— Jumătatea din tavă nu e de dat, declară Micky. Singura 
plăcintă disponibilă e porția mea. 

— Prostii, Micky, zise Geneva. Fac mâine altă plăcintă doar 
pentru tine. 

Când Geneva se ridică de la masă, Micky spuse: 

— Tanti Gen, stai jos. Nu plăcinta contează acum. 

— Ba, din punctul meu de vedere, contează, preciză Leilani. 

— Ascultă, fetiţo, nu se poate să vii aici, să-ţi faci numărul de 
mică mutantă, să te insinuezi ca un vierme... 

— Ca un vierme? se strâmbă Leilani 

— Da, să te insinuezi ca un vierme în... 

Și Micky amuţi, uimită de ceea ce fusese pe punctul de a 
rosti. 

— În plictisul tău? sugeră Leilani. 


94 


Micky nici nu-și mai amintea de când nu se mai lăsase 
înduioșată de cineva. 

Întinzându-se peste masă, ca și cum ar fi dorit din tot sufletul 
s-o ajute pe Micky să găsească până la urmă cuvântul potrivit, 
Leilani spuse: 

— În vezica ta biliară? 

Sentimentele sunt periculoase. Sentimentele te fac vulnerabil. 
Rămâi sus pe metereze, la adăpostul crenelurilor. 

— Rinichi? încercă și Geneva. 

— Da, să te insinuezi ca un vierme în inimile noastre, continuă 
Micky, pentru că spunând „inimile noastre”, în loc de „inima 
mea” împărțea cumva riscul și se expunea parcă mai puţin. Și 
procedând așa, n-ai dreptul să ne pretinzi să rămânem 
indiferente când vedem în ce primejdie te afli. 

Blindată, în continuare, cu platoșa glumei și profitând de tolba 
plină de zeflemeli poznașe, Leilani spuse: 

— Nu m-am imaginat niciodată în postura de vierme de inimă, 
dar presupun că este vorba despre un parazit întrutotul 
respectabil. Oricum, te asigur la modul foarte serios - dacă de 
asta e nevoie ca să-mi capăt plăcinta - că maică-mea nu 
constituie un pericol pentru mine. Am locuit cu ea tot timpul de 
când m-a adus pe lume și, după cum se poate vedea, am rămas 
întreagă sau, în fine, cu aceeași combinaţie ciudată de membre, 
cum m-am născut. Săraca Sinsemilla e jalnică, nu înfricoșătoare. 
Oricum, ea este mama mea, or, dacă ești ca mine doar o fetiță 
de nouă ani, fie și așa deșteaptă și guralivă ca mine, nu poţi să- 
ți faci bagajele pur și simplu, să-ţi iei tălpășiţa, să te muţi într-un 
apartament fain, să lucrezi pe bani frumoși în proiectarea pe 
computer și să-ţi dai aere prin oraș cu un Corvette ultimul 
răcnet. Nu știu dacă mă pot face înțeleasă, dar într-un fel n-am 
încotro, m-am pricopsit cu ea, însă pot face faţă situaţiei, nicio 
problemă. 

— Institutul pentru protecția copilului... 

— Plin de bune intenții, dar inutil, o întrerupse Leilani, vorbind 
parcă din experienţă. Oricum, află că nu-mi doresc pentru nimic 
în lume ca biata Sinsemilla să ajungă înapoi la balamuc, la o 
nouă ședință de electrocutări de la o ureche la cealaltă, fiindcă 
asta ar însemna să rămân singură cu așa-zisul meu tată. 

Micky scutură din cap. 


95 


— N-ar fi de acord cei de la asistenţa socială ca iubitul maică- 
tii să aibă grijă de tine? 

— Aș vrea eu să fie doar „așa-zisul meu tată”. În realitate, 
legal, e tatăl meu vitreg. S-a însurat cu săraca Sinsemilla acum 
patru ani, când eu aveam cinci anișori și ceva. Pe-atunci, nu mă 
puteam lăuda cu o pregătire de colegiu, dar tot am înţeles 
implicaţiile. Trebuie să vă spun că a fost o nuntă uluitoare, deși 
n-au avut o lebădă din gheaţă. Vă plac lebedele din gheaţă, 
doamnă D? 

— N-am văzut niciodată așa ceva, dragă, spuse Geneva. 

— Nici eu. Dar îmi surâde ideea. Și așa, imediat după ce s-a 
căsătorit cu Sinsemilla, a zis că, deși nu ne-a înfiat pe mine și pe 
Lukipela, va trebui să folosim numele lui de familie, numai că eu 
mă prezint tot „Klonk”, cum m-am născut. Trebuie să fii nebun 
efectiv ca să te identifici cu Maddoc - așa ziceam eu și Luki. 

Aici, reapăru acea expresie tulburătoare din ochii fetiţei, ca un 
șuvoi mâlos care se scurge subit printr-o apă limpede, un fel de 
disperare neobișnuită, care se deslușea și la lumina pală a 
lumânărilor. 

Deși tocmai aflase de existenţa acestei căsătorii, Micky 
continua să se agaţe de speranţa că dorinţa surprinzătoare de a 
acționa, cum s-ar spune, ca tutore pentru sora ei, putea să se 
împlinească măcar în mică măsură. 

— Indiferent, dacă e legal sau nu, tatăl tău vitreg, autorităţile 
competente vor... 

— Autorităţile competente nu l-au prins pe tipul care l-a ucis 
pe soţul doamnei D, o întrerupse Leilani. De-aia a trebuit, 
săraca, să îl urmărească pe Alec Baldwin tocmai până la New 
Orleans și să-i zboare creierii chiar ea. 

— Cu cea mai mare satisfacţie, întări Geneva, ridicând ceașca 
de cafea, ca și când ar fi vrut să închine pentru puterea 
eliberatoare a răzbunării. 

De data asta, nicio scăpărare de umor nu însufleţi ochii 
albaștri ai lui Leilani, niciun zâmbet jucăuș nu-i înflori pe buze și 
nicio nuanţă poznașă nu îi coloră timbrul vocii, când fetița se 
uită fix la Micky și spuse aproape în șoaptă: 

— Când erai mică de tot și niște oameni răi au luat de la tine 
niște lucruri pe care n-ai fi vrut niciodată în viaţă să le dai, așa-i 
că autorităţile competente n-au fost alături de tine nici măcar o 
dată, Michelina? 


96 


intuiţia cu care Leilani își imagina infernul prin care trecuse 
cândva Micky era de-a dreptul stranie. O surprinse empatia din 
ochii aceia albaștri, dându-i senzaţia că adevărurile despre ea 
însăși, pe care le păzise cu strășnicie, fuseseră date în vileag - 
secrete urâte în jurul cărora clădise ziduri inatacabile de rușine. 
Și, cu toate că nu se așteptase vreodată să discute cu altă fiinţă 
umană despre anii aceia de chin și umilințe, deși, în mod 
normal, ar fi negat supărată faptul că ar fi fost cândva victima 
altcuiva, nu suferea din cauza acestei expuneri, așa cum s-ar fi 
așteptat, nu se simţea jignită și nici înjosită, ci dimpotrivă i se 
părea că scăpase de un nod îngrozitor de dureros dinlăuntrul 
fiinţei sale și își dădea seama că, de fapt, compasiunea, așa 
cum i-o arătase această fetiță, nu conţinea niciun element de 
condescendenţă. 

— Spune, au fost vreodată alături de tine? întrebă Leilani din 
nou. 

incapabilă să scoată un cuvânt, Micky clătină din cap, 
admițând pentru prima oară că viaţa ei era clădită pe un trecut 
dureros. Împinse în faţa lui Leilani desertul bine păzit până 
atunci, dar de care nu se atinsese. 

Geneva era singura dintre ele capabilă să aducă lacrimi la 
masă, așa că își suflă zgomotos nasul într-o batistă de hârtie. 
Bineînţeles, era foarte posibil să se fi întors cu gândul înapoi la 
niște clipe de tandreţe de care credea că avusese parte cu Clark 
Gable sau Jimmy Stewart, ori William Holden, însă Micky intuia 
că, de fapt, mătușa ei trăia din plin emoția momentului, fiind 
puternic ancorată în realitate. 

— E greu să născocești ceva mai straniu decât adevărul, 
spuse Micky. 

— Mda, parcă am mai auzit chestia asta undeva, ripostă 
Leilani, luând furculita în mână. 

— Faptul că tipul e un ucigaș este la fel de cert ca și 
constatarea că maică-ta a ajuns să fie așa cum spui tu că e. 

Tăind cu muchia furculiței porţia de plăcintă cu mere, Leilani 
zise: 

— Parcă a tunat și i-a adunat pe amândoi, nu crezi?! 

— Bine, dar unsprezece persoane? Cum e posibil? 

— Nu te supăra, Micky, dar povestea asta cu doctorul Doom și 
multiplele lui omucideri e sinistră, ba aș zice, mai degrabă, 
plictisitoare decât palpitantă, ceea ce înseamnă că nu poate 


97 


face decât să strice și mai rău seara asta frumoasă. Și-așa 
dispoziția s-a cam întunecat din cauza spectacolului dat de biata 
Sinsemilla. În cazul în care chiar vrei să afli mai multe despre 
Preston Claudius Maddoc, frate bun al Doamnei cu Coasa, 
citește mai bine presa. Toată povestea lui ciudată a figurat pe 
prima pagină a ziarelor o bună bucată de vreme, așa că n-ai 
decât să te documentezi. În ceea ce mă privește, prefer să 
mănânc plăcintă, să discut despre plăcintă, să filosofez despre 
plăcintă și, în general, să petrec restul serii în ambianța plăcută 
creată de plăcinta asta delicioasă. 

— Mda, îmi dau seama de ce vrei acest lucru. Trebuie însă să 
auzi întrebarea pe care simt nevoia să ţi-o pun. 

— Sigur, știu, spuse fetița, coborând privirea spre farfurie, dar 
rămânând cu furculiţa în aer, deasupra plăcintei. 

— În filme, niciodată, nu se ajunge la ceva așa de urât, 
remarcă mătușa Gen, amărâtă. 

— El l-a omorât pe Lukipela, fratele tău? o întrebă Micky pe 
Leilani. 

— Da, spuse fetiţa. 


e Capitolul 12 


În restaurantul cu o capacitate, de cel puţin trei sute de 
persoane, băiatul, fără câine, se strecoară pe lângă recepţionera 
distrată. 

Din mers, privește rapid în jur; remarcă doar câţiva copii ici și 
colo, toţi cu familiile lor. Sperase să fie mai mulţi copii, 
nenumărați copii, ca nu cumva să poată fi reperat dacă ar fi 
intrat acolo cine nu trebuia. 

Nu se apropie de restaurantul propriu-zis, unde sunt mese și 
separeuri cu banchete tapiţate cu vinilin roșu. Se duce, în 
schimb, direct în salonul cu autoservire, unde aproape jumătate 
dintre scaune sunt neocupate. 

Se așază pe un scaun și urmărește mișcările celor doi bucătari 
ce manevrează niște tigăi mari, în care prăjesc şuncă, 
hamburgeri, ouă și fripturi. 


98 


Ca și cum sufletul lui s-ar fi îngemănat cumva cu acela al 
câinelui, băiatul simte că-i lasă gura apă și înghite des ca să nu-i 
curgă balele. 

— Cu ce să te servesc, voinicule? i se adresează o chelneriţă. 

E o persoană fantastic de masivă, aproape la fel de lată pe 
cât e de înaltă: niște sâni ca două perne pufoase, umeri plini, 
frumoși, un gât care n-ar încăpea în niciun guler și câteva 
rânduri de bărbii ce ar stârni invidia oricărui taur pus la îngrășat. 
Uniforma cu mâneci scurte oferă privirii niște braţe dezgolite ca 
de salahor, dar fără conturul unor mușchi dezvoltați, ci doar 
imense, netede, roz. Ca să creeze cumva iluzia de înălțime a 
trupului său sferic, femeia își poartă claia colosală de păr șaten 
lucios, împletit, tapat și împachetat într-o uluitoare operă 
arhitectonică, în vârful căreia, sus de tot, e prinsă o altă piesă 
din uniformă - o calotă minusculă, galben cu alb, ușor de 
confundat, eventual, cu un fluture în repaus. 

Băiatul se minunează și se întreabă cum e să fii ca femeia 
asta, neștiind cum se simte ea - puternică și importantă după 
cum arată, așa ca un rinocer, sau, dacă i se mai întâmplă, 
uneori, să aibă momente de slăbiciune, ca orice persoană mai 
măruntă. Categoric, nu. E maiestuoasă. E magnifică, splendidă. 
Poate trăi după propriile ei reguli, poate face ce dorește, iar 
lumea o va trata cu respectul pe care îl merită. 

Știe că n-are șanse să ajungă vreodată „cineva”, ca femeia 
asta. Lipsit de voinţă cum e el și nu prea ager la minte, pare 
greu de presupus că poate fi măcar ca bietul Curtis Hammond. 
Și totuși încearcă. Spune: 

— Mă cheamă Curtis și m-a trimis tata să iau ceva de haleală 
la pachet. 

Femeia are o voce melodioasă, un zâmbet fascinant și parcă 
strălucește toată. 

— Da, Curtis, eu mă numesc Donella, fiindcă pe tata îl chema 
Don, iar mama răspunde la numele Ella și să știi că aici servim 
ceva mai „civilizat” decât o simplă „haleală”. 

— Așa e, miroase fantastic. 

În tigăi, bunătăţile sfârâie și scot aburi apetisanţi. 

— Mamă, Doamne, în viața mea n-am văzut un local ca ăsta. 

— Zău? Nu s-ar zice că ai fi crescut într-o cutie, totuși. 

Băiatul clipește, încercând să priceapă ce a insinuat ea, însă 
nu poate evita întrebarea: 


99 


— Dar tu? 

— Dar eu ce? 

— Ai fost crescută într-o cutie? 

Donella strâmbă din nas. Aceasta este, practic, singura parte 
a feţei pe care o poate încreţi, întrucât în rest totul e fabulos de 
plin, rotund, neted și atât de îndesat, încât nici măcar gropiţe nu 
face. 

— Curtis, mă dezamaăgești. Credeam că ești un băiat cuminte 
și drăguţ, nu un șmecheraș de doi bani. 

Of, Doamne, iar a pășit cu stângul, iar a călcat în străchini, 
metaforic vorbind, dar tot nu înțelege ce-a făcut de a jignit-o așa 
și nici nu-și dă seama cum ar putea să-i intre din nou în graţii. N- 
ar fi bine să atragă atenţia asupra sa tocmai aici, când știe prea 
bine că hăitașii ucigași umblă să prindă o persoana de talia lui 
și, în plus, trebuie neapărat să facă rost de niște mâncare 
pentru el și pentru Old Yeller, care depinde întrutotul de el, 
numai că Donella asta se interpune între el și haleală sau cum i- 
o fi zicând mai „civilizat” pe-aici. 

— Dar eu sunt un băiat cuminte, o asigură el. Mama se 
mândrea mereu cu mine. 

Donella se mai înseninează, dar nu mai arborează surâsul 
acela fermecător cu care l-a întâmpinat iniţial. 

Sinceritatea pare cea mai bună metodă de împăcare: 

— Doamnă Donella, ești așa de fabuloasă, atât de frumoasă, 
atât de magnifică! 

Nici măcar aceste complimente nu au darul de a-i readuce 
zâmbetul pe buze. Trăsăturile ei drăgălașe se contractă și chipul 
ei emană o răceală capabilă să alunge vara pe tot continentul 
nord-american. 

— Nu-ţi mai bate joc de mine, Curtis. 

Dându-și seama că izbutise să o ofenseze și mai rău, lui Curtis 
i se împăienjenesc ochii de lacrimi. 

— N-am vrut decât să îţi fac pe plac, se smiorcăie el. 

Oricărui băiat cutezător și care se respectă ar trebui să-i fie 
rușine când vocea îi tremură așa de jalnic. Desigur, în momentul 
acesta nu cutezanţa contează, ci capacitatea de a comunica, 
adică un lucru mult mai dificil decât orice ispravă plină de 
eroism și vitejie. 

Băiatul își pierde rapid încrederea în forțele proprii. Fără 
suficientă siguranţă de sine, niciun fugar nu poate deveni 


100 


credibil. Calmul perfect este cheia supraviețuirii. Mami spunea 
mereu asta, iar mami știa ce vorbea. 

La două scaune de Curtis, un camionagiu cărunt își ridică 
privirea din farfuria plină cu pui și crochete de cartofi: 

— Donella, nu fi așa dură cu puştiul. N-a vrut să spună nimic 
rău, cum crezi tu. Nu vezi că nu-i tocmai zdravăn la cap? 

Panica se strecoară în sufletul băiatului, care își încleștează 
mâinile de marginea mesei, fiindcă simte că o să cadă de pe 
scaun. O clipă, crede că lumea vede prin el, identificându-l cu un 
pește pe care atâtea năvoade au încercat să-l prindă. 

— Tacă-ţi gura, Burt Hooper, poruncește maiestuoasa 
Donella. Un om care poartă salopetă ca sugarii și izmene lungi, 
în loc de pantaloni și cămașă ca orice bărbat întreg, n-are voie 
să-și dea cu părerea despre sănătatea mintală a semenilor săi. 

Burt Hooper nu se supără de muștruluială, se hlizește amuzat 
și spune: 

— Ei, află că, dacă ar fi să aleg între confort și postura de sex 
simbol, eu aș alege oricând confortul. 

— N-ai decât să gândești ce vrei, ripostează Donella, fiindcă, 
oricum, tot nu te-ar pune nimeni să alegi! 

Prin ceața lacrimilor, băiatul vede din nou zâmbetul ca de 
zeiță al femeii. 

— Curtis, îmi pare rău că m-am răţoit la tine, spune Donella. 

Încercând să-și stăpânească emoția, dar smiorcăindu-se un 
pic, băiatul zise: 

— Nu știu de ce v-aţi supărat, doamnă. Mama mea îmi spunea 
mereu că sinceritatea e lucrul cel mai bun, or eu exact asta am 
făcut, am spus ce gândeam. 

— Acum, mi-am dat seama, scumpete. N-am observat la 
început că ești... unul dintre puţinii oameni cu suflet pur. 

— Atunci... tot mai crezi că nu sunt „zdravăn la cap”? întreabă 
el, strângând cu îndârjire marginea mesei și temându-se ca nu 
cumva lumea să-și dea seama că e un fugar. 

— Nu, Curtis. Cred doar că ești prea drăguţ pentru lumea 
asta. 

Afirmația ei îl linişteşte, dar, în mod straniu, îl și 
descumpănește pe băiat, așa că iată-l iarăși străduindu-se să-i 
facă un compliment, exprimându-se cu o franchețe și o 
sensibilitate ce nu pot fi confundate cu altceva: 


101 


— Ești cu adevărat frumoasă, doamnă Donella, atât de 
impresionantă și de uluitoare, încât poţi trăi după propriile 
dumitale reguli, ca rinocerii. 

Alături, Burt Hooper se îneacă violent cu crochetele și puiul. 
Furculița zdrăngăne când o trântește pe farfurie, ca să apuce în 
grabă paharul cu Pepsi. Împroșcând mâncarea din gură și 
făcând spume la nas de la Cola, devine roșu la față ca un crab 
fiert, dar, tot tușind, reușește până la urmă să înghită și 
izbucnește în hohote de râs, dându-se în spectacol, ceea ce 
demonstrează că n-are stofă de fugar. 

Poate că, de fapt, camionagiul tocmai și-a amintit de un banc 
foarte hazliu. Totuși, comportamentul lui e de-a dreptul 
grosolan, distrăgându-le atenţia atât lui Curtis cât și Donellei, 
care își cereau scuze reciproc. 

Divina Donella se uită mânioasă la Burt, cu o expresie tipică 
de rinocer deranjat; doar cornul mare și ascuţit îi mai lipsește 
pentru ca analogia să fie perfectă. 

Așa cum cascadele de râs se făcuseră auzite la sfârșitul 
accesului de tuse de dinainte, la fel și acum, câteva cuvinte 
sacadate ale lui Burt încearcă să-i acopere hohotele: 

— Ohoho, fir-ar să fie... am aterizat... în plin... „Forrest 
Gump!” 

Băiatul e nedumerit. 

— Știu și eu filmul ăsta. 

— Nu-i da atenţie, Curtis, spuse Donella. Ce „Forrest Gump”! 
Mai degrabă „Goadzilla”. 

— Ba mai bine nu, doamnă! Asta era o șopârlă mare și rea. 

Burt tușește din nou, fiindcă pare să se fi înecat iarăși cu 
mâncare, deși adineauri îi trecuse. Agravarea stării lui îl 
îngrijorează pe băiat, care consideră că n-ar strica să vină 
ambulanţa pentru camionagiu. 

— Tărâţe-n cap în loc de creier are omul ăsta din fața farfuriei 
cu pui și crochete de cartofi, declară Donella. 

— La dumneata se referă, domnule, îi atrage atenţia Curtis, 
după care se dumirește. Oh! 

Da, râsul cu lacrimi reprezintă modalitatea acestui nefericit de 
a face faţă însingurării, infirmităţii, durerii. 

— lertaţi-mă, domnule, adaugă băiatul, căruia i se face milă 
de acest Gump, șofer de camion, regretând, totodată că fusese 
atât de insensibil, încât să creadă că acest Burt Hooper era pur 


102 


și simplu bădăran. Aș vrea să vă ajut dacă aș putea! mai spuse 
el. 

Deși camionagiul pare să se amuze copios, veselia lui e falsă 
și nu urmărește decât să mascheze jena pentru propriile 
defecte. 

— Tu să mă ajuţi pe mine? Cum? 

— Dacă aș putea, v-ar transforma într-un om normal, ca 
doamna Donella și ca mine. 

Camionagiul debil mintal este atât de impresionat de această 
dovadă de solicitudine, încât se răsucește pe scaun, așezându- 
se cu spatele la Curtis și încercând să-și stăpânească emoțiile. 
Deși, aparent, s-ar zice că Burt Hooper se străduiește să își 
înăbușe euforia, băiatul știe acum că veselia bărbatului 
seamănă cu râsul unui clovn autentic, dacă asculţi doar cu 
urechile, însă tonul devine fals, dacă asculți cu inima. 

Manifestând un dispreţ rinocerian faţă de domnul Hooper, 
Donella îi întoarce spatele. 

— Nu-i mai da atenţie, Curtis. A avut ocazia să fie normal 
toată viața lui, dar a preferat întotdeauna să fie doar un 
prăpădit. 

Chestia asta îl contrariază pe băiat, care trăia cu impresia că 
un Gump nu poate fi decât un Gump, fiindcă așa l-a făcut 
natura. 

— Bun, ia să vedem acum, zice Donella. Înainte să-ţi iau 
comanda, scumpete, ești sigur că ai bani să plătești? 

Dintr-un buzunar de la blugi, băiatul scoate un teanc de 
bancnote, incluzând ce-i mai rămăsese de la jaful din casa 
familiei Hammond și cei cinci parai prinși în zbor de câine, în 
parcare. 

— Olala, dar chiar ești un domn cu dare de mână, spună 
Donella. Pune-i bine acum, iar când pleci te duci să plătești la 
casierie. 

— Nu știu dacă o să-mi ajungă, se frământă el, îndesând banii 
la loc în buzunar. Vreau două sticle de apă, un cheeseburger 
pentru tati, un cheeseburger pentru mine, niște cartofi prăjiţi și, 
probabil, doi cheeseburgeri pentru Old Yeller. 

— Old Yeller e probabil câinele tău, nu-i așa? 

Băiatul se luminează la faţă. Comunicarea lui cu ospătăriţa 
este perfectă. 

— Așa e. 


103 


— N-are niciun rost să arunci banii pe cheeseburgeri, când 
câinelui tău i-ar plăcea mult mai mult altceva, îl sfătuiește 
Donella. 

— Da, ce anume? 

— O pun eu pe bucătăreasă să prăjească vreo două chiftele 
mari, mmm, o bunătate, și să le amestece cu niște orez fiert și 
un pic de sos delicios. Turnăm pe urmă păpica asta într-o 
caserolă și îți oferim totul pe gratis, fiindcă lumea adoră cățelușii 
la noi, aici. Câinele tău o să se simtă în al nouălea cer, pe 
cuvânt! 

Băiatul e cât pe-aci să o corecteze în două privinţe. Unu, Old 
Yeller e o „ea”, nu un „el”. Și, doi, Old Yeller nu are cum să 
confunde o parcare cu „al nouălea cer”, clar! 

Dar se abţine. Nişte oameni răi sunt pe urmele lui. A zăbovit 
și-așa prea mult pe-aici. Mișcarea presupune agitaţie. Un 
camuflaj perfect. 

— Mulţumesc frumos, doamnă Donella. Am știut eu de la bun 
început ce persoană minunată ești! 

Luându-l pe băiat prin surprindere, chelneriţa îl strânse tandru 
de mână: 

— Ori de câte ori alţii își vor imagina că sunt mai deştepţi 
decât tine, Curtis, tu să îţi amintești ce o să-ți spun eu acum, 
zise ea, apropiindu-se mult de el și șoptindu-i aceste cuvinte 
pline de parfum: ești un om mai bun decât oricare dintre ei. 

Cuvintele ei au un efect profund asupra băiatului. Femeii i se 
împăienjenesc un pic ochii, când îl aude spunând: 

— Mulţumesc, doamnă. 

II ciupește ușor de obraz; ar fi dorit să-l sărute chiar, dacă ar fi 
reușit să se aplece mai mult spre el. 

Ca fugar disperat, dar relativ neexperimentat, a avut mult 
noroc în aventurile lui, iar acum speră că va învăţa și să 
comunice cu oamenii, știind că acest lucru este de o importanţă 
vitală, dacă vrea să fie luat drept Curtis Hammond. Și-a 
recăpătat încrederea în sine. 

Bubuitul asurzitor al fricii, care îi dăduse târcoale în ultimele 
douăzeci și patru de ore, s-a preschimbat în ritmul lent și mai 
puţin epuizant al neliniștii. 

A renăscut speranța. Speranţa că va supraviețui. Speranţa că 
își va găsi locul undeva și că se va simţi acolo ca acasă. 


104 


Bun, acum, dacă va găsi și o toaletă, totul va fi perfect în 
lumea asta. O întreabă pe Donella dacă există o budă prin 
apropiere, iar aceasta, în timp ce notează comanda lui pe un 
carneţel, îi explică răbdătoare că e mai frumos să spui „toaletă”. 

Când Curtis ţine să precizeze că nu vrea să-și facă toaleta, ci 
doar nevoile, explicația aceasta stârnește o nouă reacție 
emoţională din partea lui Burt Hooper, un fel de râset, care însă 
ca și adineauri, pare ceva mult mai complex din punct de 
vedere psihologic. 

Oricum, toaleta se vede și din sala de mese, în capătul unui 
culoar lung. Până și bietul domn Hooper sau adevăratul Forrest 
Gump s-ar descurca până acolo, neînsoțţit. 

Toaleta pentru bărbați înseamnă un spaţiu amplu și fascinant, 
cu șapte cabine, un șir de cinci pisoare din care se degajă 
mirosul de cedru al dezinfectantului solid, șase chiuvete 
prevăzute fiecare cu câte un dozator de săpun lichid, precum și 
două dispozitive cu prosoape din hârtie. Două uscătoare cu aer 
cald se activează automat când ţii mâinile sub ele, dar aceste 
aparate nu sunt suficient de deștepte, încât să nu mai dea 
căldură atunci când ai mâinile uscate. 

Automatele de la care poţi să-ţi procuri diferite produse sunt 
mai deștepte decât uscătoarele pentru mâini; automatele îţi pun 
la dispoziţie pieptene, cleștișoare pentru unghii, brichete de 
unică folosință și alte chestii mai exotice, pe care băiatul nu le 
poate identifica, dar asta numai dacă ai băgat în ele monedele 
necesare. Bunăoară, dacă trage de manetă fără să fi plătit, 
automatul nu-i dă un pachet de „Trojans”. (habar n-are ce-or 
mai fi și chestiile astea!) 

Când își dă seama că nu este decât el în toaleta pentru 
bărbaţi, băiatul profită de ocazie și aleargă dintr-o cabină în alta, 
trăgând apa rapid, la toate closetele. Zgomotele suprapuse de 
la șapte veceuri îl amuză copios, la fel ca și uruitul ţevilor din 
pereți. Ce fain! 

După ce își face nevoile, în timp ce se spală pe mâini cu mult 
săpun lichid, încât chiuveta sclipește de la atâţia clăbuci, se uită 
în oglindă și vede un băiat care, cu timpul, își va găsi drumul în 
viaţă și care va depăși suferințele provocate de pierderea celor 
dragi, un băiat care va trăi și va înflori spectaculos. 

Se decide să fie, în continuare, tot Curtis Hammond. Până 
acum, nimeni n-a făcut legătura dintre acest nume și familia 


105 


ucisă din Colorado. Și, din moment ce s-a obișnuit cu această 
identitate, de ce s-o schimbe? 

Se șterge bine cu prosopul de hârtie pe mâini, dar pe urmă tot 
își bagă mâinile sub unul dintre uscătoarele cu aer cald, așa, în 
joacă, fiindcă îi place să păcălească aparatul. 

Împrospătat, Curtis pornește grăbit pe coridorul dintre toalete 
și restaurant, dar se oprește brusc, când zărește doi bărbaţi în 
picioare, în sala de mese, care stau de vorbă cu Burt Hooper. 
Sunt înalţi, dar par și mai înalţi din cauza pălăriilor cu boruri 
mari pe care le poartă pe cap. Amândoi sunt îmbrăcaţi cu jeanși 
băgaţi în cizmele de cowboy. 

S-ar zice că Donella se ceartă cu domnul Hooper, încercând 
probabil să-l facă să tacă din gură, dar pe săracul domn Hooper 
nu-l ajută mintea ca să priceapă ce vrea ea de la el, aşa că 
turuie în continuare. 

Când camionagiul arată spre zona toaletelor, cei doi cowboys 
ridică privirea și îl văd pe Curtis aflat la jumătatea coridorului. 
Se holbează la el, iar el la ei. 

Poate că tipii nu sunt siguri dacă despre el, fiul maică-sii, este 
vorba într-adevăr, și nu despre un alt copil. Poate că reușește 
să-i ducă de nas, să se dea drept un puștan oarecare - mare 
amator de baseball și chiulangiu de la școală, pe care nu-l 
interesează decât meciurile de box de la televizor, jocurile 
video, dinozaurii și distracţia de a trage apa în serie în veceurile 
publice. 

Cei doi sunt inamicul și nu niște cetățeni de treabă, cum vor 
să pară. Nu există nicio îndoială în această privinţă. Se vede 
asta după atitudinea lor, după felul de a privi, după ochii lor. 

Îl vor dibui, poate nu imediat, dar în scurt timp, oricum, iar 
dacă vor pune mâna pe el, va fi ca și mort. Asta e sigur. Cei doi 
cowboys pornesc în același timp spre Curtis. 


e Capitolul 13 


— Nave spaţiale intergalactice, persoane răpite de ființe de pe 
alte planete, o bază extraterestră ascunsă pe partea întunecată 
a Lunii, programe secrete de împerechere între oameni și 
„alieni”, extratereștri cenușii cu ochi cât farfuriile, care trec prin 


106 


ziduri, levitează și cântă excelent la clarinet - uite, în chestii din 
astea crede Preston Maddoc. Și încă nu e tot, povesti Leilani. 

Se opri curentul electric. Ele stăteau de vorbă la lumina 
lumânărilor, însă ceasul de la aragaz clipi, stingându-se, iar în 
celălalt capăt al sufrageriei de alături, o lampă în formă de 
borcan, cu un abajur roz din damasc, se stinse, pâlpâind 
trandafiriu. Frigiderul antic se înecă asemenea unui muribund 
ținut în viață de aparate, dar privat de oxigenul de care are 
nevoie cu disperare; motorul se zgâlțâi zgomotos și amuți. 

Deși i se păruse că până atunci în bucătărie fusese liniște, 
Micky realiză câtă gălăgie făcuse, de fapt, refrigeratorul. De 
aceea, acalmia de acum semăna cu tăcerea spectatorilor 
amuţiți înainte ca pe scenă fantoma să se zbârlească la ei: 
„Duuuuoooo”! 

Micky se trezi uitându-se la tavan; datorită momentului în 
care se întrerupsese curentul, adică exact când Leilani vorbea 
despre OZN-uri, avea senzaţia absurdă că rămăseseră fără 
lumină nu din cauza crizei de energie tipice în California, ci 
pentru că o navă ca un disc rotitor, venită dintr-o nebuloasă 
îndepărtată, zbura jos, deasupra locuinţei-rulotă a Genevei, 
provocând o pană de curent, exact ca în filmele cu vehicule 
spaţiale din alte galaxii. Când cobori privirea, văzu că mătușa 
Gen și Leilani studiau și ele tavanul. 

In această liniște adâncă, Micky sesiză încetul cu încetul 
sfârâitul fitilelor de la lumânări, un sunet slab ca sâsâitul unui 
șarpe. 

— Stingerea de rigoare, oftă Gen. Neajunsurile Lumii a treia, 
cu sincere salutări din partea guvernatorului. N-ar trebui să se 
producă noaptea, ci doar în orele de vârf. Poate că e doar o 
defecțiune obișnuită. 

— Eu pot trăi și fără curent electric, cu condiţia să am destule 
plăcinte, spuse Leilani, dar tot nu înghiţise vreo bucăţică din a 
doua porție primită. 

— Vasăzică, doctorul Doom are ţăcăneala OZN-urilor, insistă 
Micky. 

— Da, e nebun de-a binelea, sută la sută, pe orice parte l-ai 
întoarce, sărit complet de pe fix. Dar nu-l pasionează numai 
OZN-urile. De când s-a însurat cu Sinsemilla, și-a dedicat viața 
aproape în întregime traseului farfuriilor zburătoare. Are 
scârboșenia asta de rulotă mamut, cu care călătorim prin toată 


107 


țara, perindându-ne prin toate locurile devenite celebre pentru 
diverse întâlniri de gradul trei, de la Roswell, în New Mexico, 
până la Cascadele „Scuipătoarea”, în lowa, în fine, peste tot pe 
unde se știe că ar fi trecut vreodată niște extratereștri, hop și 
noi imediat, doar-doar or apărea iarăși. Și, dacă se aude de 
vreun loc inedit sau de vreo nouă răpire de persoane, dăm fuga 
acolo și noi, indiferent cât de departe ar fi, cu speranţa că poate 
nimerim cât e totul încă proaspăt. Vom rămâne aici, alături, 
timp de o săptămână, pentru simplul motiv că a dus mașina la 
reparat, iar doctorul Doom nu vrea să stea la hotel sau la motel, 
pentru că în mintea lui astea sunt locuri unde bacteria ucigașă 
se dezvoltă în voie, la fel ca și organismul ăla micro-celular care 
distruge carnea de pe om, nu știu exact cum îi spune. 

— Adică, o să plecaţi peste o săptămână? întrebă mătușa 
Gen. 

Un păienjeniș de îngrijorare se așternu pe chipul ei. 

— Mai bine zis peste câteva zile, spuse Leilani. Tocmai am 
fost în iulie la Roswell, fiindcă în iulie 1947 s-a întâmplat ca 
pilotul unei nave spaţiale extraterestre, care se îmbătase rău 
sau, poate, adormise la manetă, să se prăbușească în deșert, cu 
farfuria lui zburătoare cu tot. Doctorul Doom consideră că e 
foarte probabil ca diversele echipaje de extratereștri să revină 
unde au mai fost exact în aceeași perioadă a anului, cumva, 
cam la fel, ca studenţii care se duc la Fort Lauderdale în fiecare 
vacanţă de primăvară. Apropo, nu vi se pare uimitor cât de des 
apar zvonurile despre piticaniile astea cenușii și ciudate care își 
fac praf limuzinele intergalactice?! Dacă ar ajunge vreodată să 
cucerească Pământul, nu cred că am avea de ce să ne facem 
prea multe griji. 

Micky crezuse că, povestind toate astea, fetița se va destinde 
până la urmă, dar constata că, pe măsură ce continua să 
ocolească subiectul legat de soarta fratelui ei, Leilani devenea 
tot mai încordată. 

— OK, care-i treaba, de fapt? Ce legătură există între toate 
chestiile astea despre OZN și Lukipela? 

După o ușoară ezitare, Leilani spuse: 

— Doctorul Doom zice că a avut o viziune, în care se făcea că 
eu și frate-meu vom fi vindecaţi de extratereștri. 

— Vindecaţi?! 


108 


Micky nu considera că diformităţile fetiţei erau o boală sau o 
infirmitate. Văzând la Leilani atâta siguranţă de sine, istețime și 
spirit răzvrătit, îţi venea greu, de fapt, să concepi că era o 
persoană handicapată, chiar dacă mâna ei stângă, pusă pe 
masă, arăta atât de neputincioasă până și acum, în lumina slabă 
a celor trei lumânări. 

— Luki s-a născut cu o malformaţie urâtă la bazin, articulaţii 
defectuoase ale șoldurilor, ca la jucăriile stricate, femurul drept 
mai scurt decât stângul și niște oase lipite la piciorul drept. 
Teoria Sinsemillei este că, din cauza halucinogenelor luate de ea 
în timpul sarcinii, copilul a ieșit înzestrat cu puteri 
supranaturale. 

Arșiţa nopţii n-avea forţa să topească toată gheaţa din oasele 
lui Micky. Își amintea obsedant de femeia în neglijeul vaporos, 
cu faţa schimonosită de furie și rânjind cu dinţii pătaţi de 
umbrele razelor lunii. 

— Ce părere ai de teoria asta, doamnă D? întrebă Leilani, cu o 
gravitate ce denota o furie multă vreme înăbușită, și nu pe tonul 
ei glumet obișnuit. 

— Nasoală, spuse mătușa Gen. 

Leilani zâmbi strâmb. 

— Da, nasoală. Încă mai așteptăm ziua când voi putea prezice 
numerele care vor ieși câștigătoare la loto săptămâna viitoare, 
când voi putea declanșa incendii doar cu puterea minţii sau 
când mă voi teleporta la Paris, ca să iau masa de prânz. 

— Unele dintre problemele fratelui tău... Mie mi se pare că 
măcar o parte dintre ele s-ar fi putut remedia prin operaţii. 

— Oh, mama e mult prea deșteaptă ca să pună vreo bază pe 
medicina apuseană. S-a bizuit pe armonia sferelor, incantaţii, 
leacuri homeopate și pe o mulţime de cataplasme, care ar fi 
putut concura la capitolul miros de pipi și putoare de puroi cu 
cele mai oribile miasme din canalele Calcuttei. 

Micky terminase și a doua ceașcă de cafea. Nici nu-și amintea 
când o băuse. Se ridică în picioare, ca să-și mai toarne o porţie. 
Avea o senzaţie de neputinţă și simțea nevoia să facă tot timpul 
ceva cu mâinile, fiindcă, dacă nu și le ţinea ocupate, exista 
riscul să o apuce o criză de nervi. li venea să bată pe cineva, de 
dragul lui Leilani, să se răcorească bine pocnind pe careva, dar 
aici nu avea pe cine. Dar, și dacă se ducea alături să-i bage 
minţile în cap Sinsemillei, asta presupunând, evident, că nebuna 


109 


nu ar omori-o, tot n-ar putea ameliora situaţia fetiţei, ba 
dimpotrivă, n-ar reuși decât să agraveze lucrurile. 

În picioare, lângă bufet, unde era întuneric, Micky își turna 
cafea bâjbâind ca orbii. 

— Prin urmare, dementul ăsta vă târăște pe tine și pe Luki cu 
mașina peste tot, în căutarea unor extratereștri cu forțe 
tămăduitoare, zise Micky. 

— Cu „tehnologie tămăduitoare”, o corectă Leilani. Imposibil 
ca o specie străină, care a izbutit să stăpânească tehnicile 
călătoriilor interstelare la viteze mai mari decât cea a luminii, să 
nu poată corecta malformaţiile acestui trup sau să nu poată să 
mă transfere într-un corp nou-nouţ, identic cu acesta, dar fără 
nicio imperfecţiune. În fine, ăsta e planul în baza căruia am 
acţionat cu toţii de patru ani încoace. 

— Leilani, scumpete dulce, nu trebuie să te mai întorci acolo, 
decretă Geneva. Noi n-o să te lăsăm să te mai duci înapoi la ei. 
Nu-i așa, Micky? 

Poate singurul lucru bun legat de furia care făcuse scrum 
viața lui Micky era faptul că și toate iluziile ei dispăruseră în 
același fel. Ea nu avea fantezii inspirate din filme sau din alte 
surse. Mătușa Gen putea, eventual, să-și imagineze că ar fi 
Ingrid Bergman sau Doris Day și că ar avea capacitatea să 
salveze un sărman copil abandonat, pândit de primejdii, și asta 
doar arborând un zâmbet fascinant sau recurgând la un discurs 
justițiar - pe fundalul unei muzici tulburătoare -, pe când Micky 
își dădea seama că se aflau într-o situaţie fără ieșire. Pe de altă 
parte, dacă deznădejdea reprezenta singurul rezultat, poate că 
mistuirea iluziilor nu era totuși chiar atât de dezirabilă. 

Micky se așeză din nou la masă. 

— Unde s-a produs dispariţia lui Lukipela? 

Leilani își îndreptă privirea spre fereastra bucătăriei, însă s-ar 
fi zis că, de fapt, contempla ceva aflat departe, deopotrivă în 
timp și în spaţiu, dincolo de întunericul care coborâse între timp. 

— În Montana. În locul acela din munţi. 

— Când asta? 

— Acum nouă luni. Pe 19 noiembrie. Ziua lui Luki era pe 20. 
Atunci, ar fi împlinit zece ani. În viziunea doctorului-catastrofă, 
vindecarea noastră de către extratereștri se producea înainte ca 
noi să fi trecut pragul vârstei de zece ani. Eu și Luki urma să 


110 


devenim „normali” până să atingem vârsta de zece ani, aşa i-a 
promis el Sinsemillei. 

— „Lumini stranii pe cer”, cită Micky, „raze verzui care te trag 
din pantofi, sus de tot până la nava-matrice”. 

— Eu, una, n-am văzut așa ceva. Dar mi s-a spus că exact 
asta s-a întâmplat cu Luki. 

— Ţi s-a spus?! se miră tanti Gen. Despre cine e vorba, dragă? 

— De așa-zisul taică-meu. In ziua aceea, după-amiaza târziu, 
a parcat rulota undeva lângă șosea. Nu era un teren de 
campare. Nici măcar un popas în toate regula, unde să găsești 
niște dușuri sau măcar mese de picnic. Nimic din toate acestea. 
Era pur și simplu un fel de tăpșan la marginea drumului. Cu 
păduri de jur împrejur. A zis că vom merge într-o parcare pentru 
rulote abia mai târziu. Voia întâi să ne ducem în locul acela 
special, la vreo trei kilometri mai încolo, unde un tip pe nume 
Carver sau Carter, parcă, susținea că fusese răpit de niște 
calmari roșii de pe Jupiter sau cam așa ceva, cu vreo trei ani în 
urmă. Am crezut că o să ne târască pe toţi până acolo, ca de 
obicei, dar după ce a detașat de rulotă automobilul mic pe care 
îl remorcăm în permanenţă, a spus că îl ia doar pe Luki cu el. 

Fetiţa tăcu. Micky nu insistă să afle mai multe detalii. Simţea 
nevoia să știe ce se întâmplase în continuare, dar într-un fel 
parcă nu voia totuși să afle. 

După un timp, Leilani întoarse privirile spre Micky, 
abandonând imaginile acelui noiembrie din trecut. 

— Mi-am dat seama de-atunci ce se petrecea. Am vrut să 
merg cu ei, dar Preston nu m-a lăsat. lar Sinsemilla... m-a 
reținut cu forţa. 

O nălucă traversă în fugă memoria fetiţei, un duh plăpând ca 
o jucărie stricată, șontăcăind cu un picior mai lung decât 
celălalt. Micky zărea parcă aievea silueta acestei apariţii în ochii 
albaștri ai fetei. 

— Ţin minte cum Lukipela s-a dus la mașină, șchiopătând, cu 
pantoful lui ortopedic cu talpă groasă, cu piciorul țţeapăn și 
legănându-și ciudat bazinul, cum făcea de fiecare dată când 
pășea. Și pe urmă... când au demarat... Luki s-a uitat înapoi 
spre mine. Nu-i vedeam faţa clar, din cauza geamului murdar. 
Mi s-a părut că îmi făcea cu mâna. 


111 


e Capitolul 14 


Instalat fericit la masă, pe taburetul lui, prostovanul de Burt 
Hooper știe despre el că e un camionagiu, care mănâncă pui cu 
crochete de cartofi, însă habar n-are că e leit Forrest Gump, bun 
la suflet, dar, oricum, un gogoman. Bine intenţionat, domnul 
Hooper arată spre coridorul care duce la toalete. 

Cei doi cowboys pornesc în același timp spre Curtis. 

Donella strigă după ei, dar nici măcar ea, în pofida 
dimensiunilor sale impunătoare, nu-i poate opri doar cu vorba. 

În dreapta lui Curtis, se găsește o ușă pivotantă, cu o inserție 
ovală din sticlă. Hubloul acesta este plasat prea sus ca să poată 
vedea prin el, așa că împinge ușa ca să treacă, fără să știe ce se 
află dincolo. 

A ajuns într-o bucătărie de restaurant, pardosită cu plăci de 
gresie albă. Șirurile de mașini de gătit, cuptoare, frigidere, 
chiuvete și mese de pregătit mâncarea, toate din oțel inoxidabil, 
strălucitoare și bine frecate formează un labirint de coridoare 
prin care un băiețel poate foarte bine scăpa, furișându-se în 
grabă, ghemuit. 

Nu toate mâncărurile servite în restaurant sunt pregătite de 
către cei doi bucătari din sala de mese. In bucătărie lucrează 
multe persoane, toate ocupate până peste cap. Nimeni nu pare 
să-i dea atenţie lui Curtis când intră acolo. 

De la un cuptor la altul, pe lângă o plită de gătit mai lungă, pe 
lângă un șir de tigăi adânci pline de ulei încins care sfârâie, 
ocolind capătul unei mese alungite pentru pregătit mâncarea, 
Curtis se strecoară repede într-o nișă îngustă, care are pe jos 
niște preșuri din cauciuc nu prea bine fixate. Se ghemuiește pe 
vine, sperând că a reușit să se facă nevăzut până să apară cei 
doi cowboys. Încearcă să nu se ciocnească de bucătari, 
ocolindu-i ba prin stânga, ba prin dreapta. Degeaba, însă, de 
data asta nu mai trece neobservat. 

— Hei, puștiule! 

— Ce cauţi aici, băiete?! 

— Tener cuidado, muchacho! 

— la, bagă de seamă, bagă de seamă! 

— Loco mocoso! 


112 


Tocmai intră în următoarea nișă, afundându-se și mai mult în 
bucătăria uriașă, când îi auzi pe cei doi cowboys, care se 
apropie. Da, ei sunt, nu încape nicio îndoială. Aroganţi și setoși 
de sânge ca niște ofițeri din Gestapo, se năpustesc pe ușa 
batantă, tropăind cu cizmele pe pardoseala de gresie. 

Ca reacție la apariţia celor doi, bucătarii amutesc și 
încremenesc pentru o clipă ca niște marionete. Nimeni nu 
întreabă cine sunt acești intruși fioroși, nimeni nu îndrăznește să 
mai atingă vreo oală, de teamă să nu atragă atenţia, poate 
fiindcă toți se tem că ar putea fi vorba de niște agenţi federali 
de la serviciul de imigraţii, veniţi să facă o razie în căutarea unor 
străini intrați ilegal în ţară; se gândesc cu teamă că l-ar putea 
depista pe cel fără acte, care s-a amestecat printre ei, și, 
arţăgoși cum sunt, se pot lega chiar și de muncitorii cu 
documente în regulă. 

Dar, datorită prezenţei celor doi intruși, Curtis are acum aliați. 
În timp ce băiatul ghemuit pe vine înaintează în salturi prin 
bucătărie, bucătarii, brutarii, spălătorii de vase se dau la o parte 
din calea lui, îl lasă să treacă, fac un paravan din trupurile lor, ca 
să-l ascundă de privirile celor doi cowboys și îl dirijează cu 
gesturi discrete spre ceea ce puștiul presupune că este o ieșire 
de serviciu. 

E speriat rău, simte din plin gustul amar al morţii care stă la 
pândă, toracele i s-a chircit de tot, iar fiecare răsuflare a devenit 
un chin, inima îi bate ca o ciocănitoare furioasă, dar cu toate 
astea simte aromele delicioase de pui la rotisor, friptură la 
cuptor și cartofi prăjiţi. Frica nu-i anihilează complet foamea și, 
în ciuda salivei amare, apetitul i-a rămas intact. 

Zgomotele din urma lui îi indică faptul că asasinii încearcă să-l 
înhaţe. Se aud glasuri supărate, când bucătarii își dau seama că 
acești doi cowboys nu deţin autorizaţiile necesare pentru a le 
verifica actele și protestează împotriva prezenței lor acolo. 

La o masă plină cu teancuri de farfurii curate, Curtis se 
oprește și, rămânând tot pe vine, îndrăznește să ridice capul. 
Trage cu ochiul printre două vrafuri de farfurii și îl vede pe unul 
dintre urmăritori cam la vreo cinci metri distanță. 

Urmăritorul e chipeș, cu o faţă aproape prietenoasă. Dacă, în 
loc să-i scapere ochii de furie, s-ar apuca brusc să zâmbească și 
ar deveni amabil, n-ar fi exclus ca bucătarii să treacă de partea 
lui și să-l ajute să-și captureze prada. 


113 


Dar, deși uneori se lasă amăgit de aparente, Curtis e suficient 
de perspicace, încât să-și dea seama că omul acesta emană prin 
toţi porii toxinele ucigașe care i-au viciat creierul. Mai ușor, 
probabil, ai scoate un pic de suc dulce din niște piersici uscate, 
decât să storci o picătură de îndurare din inima acestui vânător 
de oameni. 

În timp ce înaintează pe culoarul unde se pregătesc salatele, 
străinul privește în stânga, în dreapta, împingând la o parte pe 
bărbaţii și femeile care îi stau în drum, de parcă ar fi niște piese 
de mobilier. Complicele nu se vede imediat în spatele lui; 
probabil că a luat-o pe altă parte. 

Angajaţii restaurantului nu mai protestează așa de vehement, 
poate și fiindcă i-a dezarmat indiferența manifestată de 
urmăritori față de obiecțiile lor. Asemenea indivizi pot fi văzuţi la 
televizor trăgând focuri de armă prin magazine sau instituţii, 
fiindcă i-a lăsat nevasta sau și-au pierdut slujba, ori pur și 
simplu pentru că așa li s-a năzărit. Totuși, cu mișcări discrete 
din cap și gesturi aproape imperceptibile, bucătarii continuă să-l 
călăuzească pe Curtis spre ieșirea salvatoare. 

Pe jumătate ghemuit, clătinându-se dintr-o parte în cealaltă și 
balansând din braţe ca să-și păstreze echilibrul, exact cum fac 
maimuţele când fug speriate, băiatul ocolește prin capăt o masă 
lungă și se întâlnește cu un bucătar, care își plimbă privirile prin 
bucătăria imensă, urmărind mișcările hăitașilor. Bucătarul în 
uniformă albă e un înger, probabil, din moment ce ţine în mână 
un pachet cu crenvurști proaspeți. 

O bubuitură zgâlțâie încăperea, făcând să zdrăngăne vesela. 
Cineva se năpustește printre ușile batante, venind de pe holul 
care duce la toalete, pe urmele celor doi cowboys. Alţi pași 
grăbiţi răsună greoi pe pardoseala cu gresie. Glasuri. Pe urmă, 
strigăte. „FBI! FBI! Stai, stai, stai!” Curtis pune mâna pe 
crenvurști. Surprins, bărbatul dă drumul pachetului. Bucuros de 
comoara lui gastronomică, Curtis o zbughește pe lângă bucătar 
spre libertate și o cină improvizată, surprins de sosirea agenţilor 
FBI, dar nicidecum liniștit de această turnură neașteptată a 
evenimentelor. 

„Când plouă, toarnă cu găleata”, așa spunea maică-sa. Nu 
pretinsese niciodată că asta era ideea ei. Adevărurile universale 
sunt exprimate adesea prin clișee universale. „Când plouă, 
toarnă cu găleata, iar când toarnă cu găleata, râul își iese din 


114 


albie și, brusc, vin inundaţiile. Dar când vin inundaţiile, noi nu 
intrăm în panică, nu-i așa, băiete?” lar el știa întotdeauna 
răspunsul la această întrebare mai mult retorică: „Nu, noi nu 
intrăm niciodată în panică”. lar ea obișnuia să mai adauge: „Și 
de ce nu intrăm în panică în timpul inundaţiilor?!” La care el 
zicea: „N-avem timp de asta, fiindcă trebuie să înotăm!” 

In spatele lui, în altă parte a bucătăriei, niște farfurii cad și se 
sparg, iar o oală de supă sau vreo cratiţă, probabil, se răstoarnă 
pe pardoseală. Multe linguri sau furculițe, ori cuțite, se 
împrăștie, iar oţelul inoxidabil în contact cu gresia zornăie 
asemenea unor clopote care vestesc o ceremonie demonică. Pe 
urmă, se aud focuri de armă. 


e Capitolul 15 


Cafeaua fiersese prea mult și devenise cam amară. Ajunsă 
deja la a treia ceașcă, pe Micky n-o mai deranja gustul pe care-l 
căpătase lichidul. De fapt, povestea lui Leilani răscolise în Micky 
o profundă amărăciune, care își găsea un corespondent perfect 
în aroma cafelei. 

— Prin urmare, tu nu crezi că pe Lukipela l-au luat 
extratereștrii, îi zise Geneva fetiţei. 

— Nu, dar mă prefac, zise Leilani, încetișor. De față cu 
doctorul Doom, simulez că dau crezare poveștii lui, că aștept cu 
nerăbdare ziua când Luki va veni înapoi la noi - poate peste un 
an, peste doi - vindecat la trup. E mai prudent așa. 

Micky era cât pe-aci să întrebe dacă Sinsemilla credea că 
extratereștrii îl răpiseră pe Luki. Dar, pe urmă, își dădu seama 
că femeia pe care o întâlnise mai devreme avea toate motivele 
să accepte cu ușurință o asemenea poveste, putând fi lesne 
convinsă, totodată, că Luki și ființele acelea cosmice pline de 
compasiune îi trimiteau mesaje subliminale prin redifuzarea 
diferitelor episoade din „Seinfeld”, prin imaginile tipărite pe 
cutiile cu fulgi de porumb sau sub forma stolurilor de păsări care 
zburau sus pe cer. 

Leilani luă prima îmbucătură din a doua portie de plăcintă. 
Mesteca tacticos, prea mult poate, având în vedere cât de 


115 


coaptă era umplutura de mere rase, și privea lung la farfurie, 
nedumerită parcă de gustul schimbat al desertului. 

— Dar ce motiv ar avea omul ăsta să omoare un copil 
nevinovat? întrebă Geneva. 

— Asta face el. La fel cum poștașul distribuie corespondența. 
La fel cum brutarul coace pâinea, spuse Leilani, ridicând din 
umeri. Citește despre el și o să te lămurești. 

— Dar nu te-ai dus la poliţie, remarcă Micky. 

— Cine? Eu, un copil? 

— Poliţiştii ţin seama de ceea ce spun copiii, interveni 
Geneva. 

Micky știa din experienţă că nu prea puteai pune bază pe așa 
ceva. 

— Oricum, indiferent dacă poliţia te-ar crede sau nu, certe că 
n-ar înghiţi povestea tatălui tău vitreg despre vindecătorii de pe 
alte planete. 

— Nici pomeneală să le spună el așa ceva. Tipul susţine că 
extratereștrilor nu le place să li se facă publicitate. Și asta nu 
fiindcă ar fi modești. Nu, sunt extrem de categorici în această 
privință. Doctorul Doom zice că, dacă povestim cuiva despre ei, 
n-o să-l mai aducă pe Luki înapoi niciodată. Au planuri mari, 
vizând ridicarea civilizaţiei umane la un nivel care să permită pe 
merit includerea Pământului într-un Congres galactic - uneori, îl 
numește „Parlamentul Planetelor” -, or realizarea acestor 
planuri presupune ceva timp. Deși în culise se îndeletnicesc cu o 
sumedenie de opere de binefacere misterioase, scăpându-ne de 
războaie nucleare și de neplăcerile mătreţei cronice, totuși nu le 
place ca niște ţărănoi netoţi să-și vâre nasul unde nu le fierbe 
oala, umblând după ei prin anumiţi munţi din Montana și prin 
alte locuri, unde le place lor să-și facă veacul. Prin urmare, n- 
avem voie să vorbim despre extratereștri decât între noi. 
Sinsemilla respectă această interdicție. 

— Dar, dacă ar trebui să explice unde a dispărut Luki, ce-ar 
spune? se întrebă Geneva. 

— În primul rând, nimeni n-ar avea cum să remarce sau să se 
gândească să întrebe așa ceva. Suntem veșnic în mișcare, 
cutreierând toată ţara. Nu avem niște vecini permanenți și nici 
prieteni, cu excepţia oamenilor cu care facem cunoștință 
întâmplător, bunăoară, când ne oprim seara în vreun camping, 
pentru ca, apoi, să nu ne mai întâlnim niciodată cu ei. De mult 


116 


de tot, Sinsemilla a rupt orice relaţie cu rudele ei. Asta a fost 
înainte să mă nasc eu. N-am cunoscut pe nimeni din familia ei, 
nici măcar nu știu pe unde locuiesc rudele ei. Nu vorbește 
niciodată despre ele; doar din când în când nu se poate abține 
să nu remarce că erau toţi niște indivizi intoleranţi și gomoși - 
deși, cum bănuiţi, probabil, ea folosește un limbaj mult mai 
colorat. Potrivit unuia dintre pactele mele cu Dumnezeu, eu nu 
voi fi așa de spurcată la gură ca maică-mea. Ca recompensă 
pentru tot efortul meu de a mă autodisciplina, atunci când ea va 
muri și va ajunge la judecata de apoi, Dumnezeu îi va lăsa timp 
suficient cât să-și explice toate opţiunile morale. Nu sunt 
convinsă că Dumnezeu, în pofida resurselor sale nelimitate, își 
dă seama în ce s-a băgat, acceptând aceste condiţii. 

Fetița duse cu furculita la gură încă o bucată de plăcintă, 
mestecând din nou cu aceeași expresie de stoicism, de parcă ar 
fi mâncat conopidă, nu cu scârbă, ci cu indiferenţă. 

— Bun, dar dacă poliţia întreabă de Luki..., începu Geneva. 

— Nu contează. Vor zice că nici n-a existat vreodată, fabulez 
eu, ca atunci când îţi născocești prieteni de joacă imaginari. 

— Dar nu se poate, dragă, i-ar prinde cu minciuna. 

— Ei, ba bine că nu, se poate foarte bine. Și până să apară 
doctorul Doom, Sinsemilla tot se muta de colo-colo. Zice că am 
stat, pe rând, la Santa Fe, San Francisco, Monterey, Telluride, 
Taos, Las Vegas, Lake Tahoe, Tucson și Coeur d'Alene, asta 
înainte să fie cu doctorul Doom. De unele locuri, mi-aduc aminte 
și eu, dar eram prea mică, așa că pe multe le-am uitat. Câteva 
luni ici, câteva colo, și tot așa. A fost cu mai mulți bărbaţi, în 
perioada aceea; unii se drogau, alţii vindeau droguri, dar toţi 
alergau după chilipiruri, toţi se mutau dintr-un loc în altul, 
fiindcă, dacă n-o făceau, riscau ca poliția locală să-i bage la 
zdup. In fine, cine știe pe unde or mai fi acum tipii ăștia sau 
dacă și-ar mai aminti vreunul de Luki - ori ar mai admite măcar 
că l-au cunoscut. 

— Certificatele de naștere, sugeră Micky. Astea ar constitui o 
dovadă. Unde te-ai născut? Luki unde s-a născut? 

Incă o îmbucătură de plăcintă înghițită cu un aer posomorit. 

— Nu știu, zise Leilani. 

— Nu știi unde te-ai născut? 

— Sinsemilla zice că ursitoarele nu au cum să te găsească și 
să-ţi taie firul vieţii, dacă nu știu unde te-ai născut, dar n-au cum 


117 


să afle asta, dacă nici tu nu vei pomeni vreodată numele locului, 
așa că atunci vei trăi veșnic. Și ea nu crede nici în doctori, nici în 
spitale. Zice că noi ne-am născut acasă, dar nu știu unde 
anume. În cazul cel mai bun... poate cu o moașă. Aș rămâne 
absolut stupefiată, dacă aș afla că nașterile noastre au fost 
înregistrate vreodată undeva. 

Cafeaua amară se răcise. Micky sorbea totuși din ea, ca și 
cum s-ar fi temut că, dacă n-o bea, ar fi adus coniacul și l-ar fi 
băut, indiferent de obiecțiile lui Leilani. Alcoolul nu-i potolea 
niciodată furia. Ajunsese să bea, fiindcă băutura îi ațâța mânia, 
iar atâta vreme nu făcuse decât să-și cultive mânia. Numai 
mânia o mai făcea să meargă înainte, așa că până de curând 
nici nu voise să renunţe la ea. 

— Ştii numele tatălui tău, spuse Geneva, încrezătoare. Dacă l- 
ai putea găsi... 

— Nu sunt sigură că eu și Lukipela avem același tată. 
Sinsemilla nu ne-a spus niciodată. Poate nu știe nici ea. Luki și 
cu mine avem același nume de familie, dar asta nu înseamnă 
nimic, fiindcă nu ăsta e numele tatălui nostru. Nu ne-a spus 
niciodată cum îl chema. Are un fix cu numele oamenilor. Zice că 
sunt magice. Dacă știi numele unei persoane înseamnă că ai 
putere asupra ei, iar, dacă ţii secret numele tău, capeţi și mai 
multă putere. 

„Vrăjitoare cu mătura în fund ce ești tu, vrăjitoare ticăloasă, 
zgripțuroaică afurisită venită de pe lună, cu numele meu pe 
limbă! Ce crezi tu, că-mi poţi face mie farmece cu un nume 
spurcat?!” 

Micky se cutremură când îi reveniră în minte ochii furibunzi ai 
Sinsemillei, cu mult alb în jurul pupilelor, ca doi aștri lunari din 
alte galaxii. 

— Ea îi zice simplu „Klonk”, susţinând că ăsta e zgomotul care 
se auzea dacă ciocăneai cu degetul în țeasta lui. II urăște enorm 
și poate de-aceea ne urăște un pic și pe noi - pe mine și pe Luki. 
lar pe Luki mai mult decât pe mine, nu știu de ce. 

În ciuda lucrurilor pe care le știa despre Sinsemilla Maddoc, 
Geneva nu suporta această acuzaţie împotriva femeii. 

— Leilani, scumpete dulce, și așa profund tulburată psihic 
cum e, ea tot mama ta rămâne, iar în felul ei te iubește foarte 
mult. 


118 


Mătușa Gen nu avea copii, dar nu fiindcă așa voise ea. 
Dragostea pe care nu avusese niciodată ocazia să o dăruiască 
unei fiice sau unui fiu își păstrase intact tot potenţialul, devenind 
un mare rezervor afectiv, din care sentimentele ei se revărsau 
acum asupra tuturor fiinţelor pe care le întâlnea. 

— Nicio mamă nu-și detestă copilul, draga mea. Nicio mamă, 
crede-mă. 

Nu era prima oară când Micky regreta că Geneva nu era 
mama ei. Cât de diferită ar fi fost viaţa ei - complet lipsită de 
furie și de impulsuri autodistructive. 

Întâlnind privirea lui Micky, Geneva desluși dragostea din ochii 
ei și îi zâmbi, dar pe urmă mai desluși, probabil, și altceva, ceea 
ce-i întări convingerea că era o naivă. Zâmbetul îi îngheță pe 
buze, păli, se stinse. 

— Nicio mamă, repetă ea încetișor, adresându-i-se lui Micky 
de data asta. Asta a fost părerea mea întotdeauna. Dacă mi-aș fi 
dat seama vreodată că e altfel, n-aș mai fi stat așa... deoparte. 

Micky întoarse capul, renunțând să se mai uite la Geneva; nu 
avea chef să discute despre trecut. Nu aici, nu acum. Problema 
în momentul de față era Leilani Klonk, nu Michelina Bellsong. 
Leilani avea numai nouă ani și, cu toate că trecuse prin atâtea, 
nu era încă distrusă sufletește; era rezistentă, deșteaptă; avea o 
șansă, un viitor; chiar dacă, deocamdată, totul părea să atârne 
doar de un fir de păr, nu era nevoită să se confrunte cu o mie și 
una de opţiuni stupide. În fetiţa aceasta, Micky vedea speranţa 
unei vieţi frumoase, curate și împlinite - ceea ce ei, personal, îi 
cam lipsea însă. 

— Unul dintre motivele care mă determină să cred că îl urăște 
pe Luki mai mult decât pe mine este numele pe care i l-a dat, 
insistă Leilani. Zice că mie mi-a spus „Leilani”, adică „floare 
cerească”, fiindcă poate așa... poate așa lumea nu va mai vedea 
în mine doar o infirmă jalnică. La biata Sinsemilla, asta 
înseamnă culmea grijii materne. Dar tot ea zice că a știut cum 
va fi Luki, încă dinainte de a-l aduce pe lume. In havaiană, 
Lukipela înseamnă Lucifer. 

Geneva părea atât de îngrozită, încât n-ar fi fost de mirare 
dacă ar fi adus la masă coniacul care o tot tentase pe Micky, dar 
de data asta pentru sine, ca să-și ridice moralul. _ 

— Nişte fotografii, sugeră Micky. Poze cu tine și cu Luki. In 
felul acesta s-ar demonstra că n-a fost doar fratele tău imaginar. 


119 


— Au distrus toate fotografiile cu el. Pentru că, atunci când va 
veni înapoi cu extratereștrii, va fi perfect din punct de vedere 
fizic. Cine l-ar vedea în poze așa plin de diformități și-ar da 
seama imediat că numai niște fiinţe de pe altă planetă ar fi 
putut să-l vindece. Ceea ce ar însemna că tot greul ar cădea pe 
umerii prietenilor, extratereștrii, care ar trebui să depună 
asemenea eforturi ca să scape de urmărirea vânătorilor de 
„alieni”, încât nici n-ar mai avea posibilitatea să ridice nivelul 
civilizației umane. Și atunci n-am mai ajunge nici noi în 
Parlamentul Planetelor, adică ar trebui să ne luăm adio de la 
primele de instalare și de la cupoanele cu reduceri substanţiale 
pe care le primești când devii membru! Și Sinsemilla e de acord 
cu asta. Poate fiindcă așa vrea ea. In fine, eu am ascuns două 
poze cu Luki, dar, până la urmă, tot le-au găsit. Acum, doar în 
gând mai pot vedea chipul lui. Dar îmi rezerv timp în fiecare zi 
ca să mă concentrez asupra figurii lui, ca să mi-o amintesc, ca 
să-mi păstrez proaspete în minte toate trăsăturile lui, mai ales, 
zâmbetul. O să am grijă ca imaginea lui să nu mi se șteargă 
niciodată din memorie. N-am să uit nicicând cum arăta, insistă 
fetița, cu un glas mai blând, dar și mai pătrunzător totodată, așa 
cum aerul își face loc acolo unde apa nu ajunge. Nu se poate să 
fi fost pe pământul ăsta și să fi suferit, așa cum a suferit el, ca, 
apoi, să dispară complet, de parcă nici n-ar fi trăit vreodată. Nu 
e drept așa ceva. Fir-ar să fie, nu e drept deloc! Cineva are 
datoria să ţină minte, pricepeţi?! Cineva. 

Dându-și seama de grozăvia situaţiei în care se afla fetița, 
mătușa Gen amuţise consternată, cuprinsă de un fel de paralizie 
emoțională trecătoare. Toată viaţa ei, până acum, Geneva Davis 
găsise întotdeauna cuvintele de consolare potrivite pentru orice 
împrejurare, știuse când să le aline semenilor rănile inimii, cu o 
mângâiere duioasă pe păr, sau când să le alunge teama, cuo 
sărutare tandră pe frunte. 

Erau pe puţin cincisprezece ani de când Micky nu mai fusese 
așa de speriată. Se simțea din nou roaba sorții, a hazardului, a 
bărbaţilor periculoși, neputincioasă cum fusese și în copilărie, 
când trăise sub amenințarea acelorași forțe. Nu-i venea în minte 
nicio modalitate de a o salva pe Leilani, așa cum nu reușise nici 
pe ea să se salveze vreodată, iar această incapacitate o făcea 
să creadă că poate nu va găsi niciodată inteligenţa, curajul și 


120 


hotărârea necesare pentru a duce la bun sfârșit sarcina mult 
mai dificilă de a-și reface viaţa distrusă. 

Cu un aer solemn, Leilani termină și a doua porție de plăcintă, 
mâncând parcă nu pentru a-și satisface propria nevoie sau 
dorinţă, ci de dragul celui care nu putea fi prezent acolo, la 
masă, mâncând parcă în numele unui băiat cu bazinul deformat 
și cu șolduri ca de marionetă, un băiat care șontâcăia dârz cu 
pantofii lui ortopedici, un frate căruia îi plăcuse, probabil, 
plăcinta cu mere și a cărui memorie trebuia alimentată pe 
parcursul lungii lui absente. 

O pâlpâire de lumină ca o zbatere de aripi, un sfârâit ca o 
împroșcare, un șarpe de fum, ridicându-se leneș de pe ciotul 
negru al unui fitil mort: una dintre cele trei lumânări se stinse, 
iar întunericul deveni mai dens în jurul mesei. 


e Capitolul 16 


Împuşcături, dar și cârnaţi delicioși. Vânători periculoși, dar 
haosul oferă acoperire. Te înconjoară ostilitatea, dar speranţa de 
a scăpa se profilează la orizont. 

Chiar și în cele mai sumbre clipe, lumina există, dacă ești 
încredințat că o vezi. Frica este o otravă produsă de minte, iar 
curajul este antidotul pe care îl ai mereu pregătit în suflet. În 
nenorocire se află sămânța triumfului viitor. Nu există speranţă 
pentru cei care nu cred în semnificaţia logică a tuturor lucrurilor, 
dar aceia care văd un rost în fiecare zi vor trăi fericiţi. Provocat 
la luptă de un inamic superior, vei descoperi că un șut în 
organele sexuale este, în general, eficient. 

_Aceste îndemnuri și nenumărate altele fac parte din 
„Invăţaturile și sfaturile practice ale mamei pentru cei nevoiți să 
fugă și să se ascundă”. Nu e o lucrare publicată, bineînțeles, dar 
cu ochii minţii băiatul vede parcă aievea acele pagini, ca o carte 
pe care a citit-o cândva - capitole întregi de înțelepciune 
anevoios dobândită. Mămica lui fusese întâi de toate mămica 
lui, dar mai fusese și simbolul universal admirat de rezistență 
împotriva asupririi, o militantă pentru libertate, ale cărei pilde - 
filosofia și sfaturile ei practice de supravieţuire, deopotrivă - se 
transmiseseră de la credincios la credincios, cam la fel cum s-au 


121 


păstrat și legendele populare, care au fost mereu povestite și 
repovestite în jurul focului de tabără sau la gura sobei. 

Curtis speră că nu va trebui să tragă nimănui un șut în 
organele sexuale, ceea ce nu înseamnă însă că nu e pregătit să 
facă tot ce este necesar pentru a supravieţui. Din fire, ele o 
persoană mai degrabă visătoare decât calculată, mai mult poet 
decât războinic, deși se impune să aibă o atitudine ori poetică, 
ori războinică atunci când strânge la piept pachetul cu cârnaţi, 
țopăie ca o maimuţă și se retrage în grabă din lupta care s-a 
încins în urma lui. 

Ocolind și trecând pe sub alte mese de gătit, pe lângă bufete 
înalte cu rafturi pline de vrafuri de farfurii, pitindu-se în dosul 
imensităţii aparatelor culinare, Curtis se deplasează constant 
spre capătul bucătăriei, unde îl îndrumaseră iniţial și membrii 
personalului. 

Niciunul dintre angajaţi nu se mai oferă să-l dirijeze. Acum, ei 
sunt preocupaţi să se ferească, să se târască pe burtă ca 
soldaţii prin tranșee și să îngâne rugăciuni, fiecare din ei fiind 
hotărât să-și păzească fundul preţios pe care mămica i l-a 
pudrat cândva drăgăstos cu talc. 

Curtis aude cum gloanțele de plumb ricoșează șuierând sau 
țiuind în contact cu capacele aragazelor sau cu alte suprafețe 
metalice, înfigându-se în lemn sau tencuială, găurind oale pline 
cu supă și ciuruind cratiţe goale. Vesela împuşcată explodează 
într-un vacarm infernal; sub ploaia de gloanțe, rafturile metalice 
răsună discordant; dintr-o instalație frigorifică distrusă, agentul 
de răcire se evaporă rapid ca o ceaţă toxică, fluierând aidoma 
unor spectatori nemulţumiţi de concertul unor muzicanți 
netalentațţi; poate că, la urma urmei, chiar va redeveni poetic, în 
mijlocul unui asemenea tărăboi. 

Agenţii federali nu obișnuiesc să înceapă tratativele prin 
focuri de armă, ceea ce înseamnă că tot cei doi cowboys au 
deschis ostilitățile. lar aceștia, la rândul lor, nu ar fi recurs așa 
de prompt la violență, dacă n-ar fi avut convingerea că 
reprezentanţii FBI știu perfect cu cine au de-a face. 

Lucrurile au luat o turnură uimitoare, dar tămbălăul din jur îl 
împiedică pe Curtis să înțeleagă pe deplin ce se întâmplă, de 
fapt. Dacă autorităţile federale au detectat prezenţa forțelor 
ostile care îl urmăresc pe băiatul orfan, înseamnă că au luat act 


122 


și de existenţa băiatului, iar dacă i-au recunoscut pe urmăritori, 
nu se poate să nu-l recunoască și pe băiat. 

Curtis avusese senzaţia că e urmărit de un pluton întreg. Dar 
dacă o fi un regiment, poate? lar dușmanii dușmanilor lui nu 
sunt întotdeauna prietenii lui, categoric nu, în cazul acesta. 

Trece de marginea unei alte nișe și dă peste un angajat 
așezat pe podea, ghemuit într-un colţ, la capătul unui șir de 
bufete. Bucătarul pare paralizat de frică. 

Cu genunchii strânși la piept, tipul încearcă să se facă mic de 
tot, evitând astfel riscul de a fi lovit de vreun glonț rătăcit. Și-a 
pus pe cap o sită mare din inox, pe post de pălărie, pe care o 
ține bine cu amândouă mâinile, crezând că l-ar proteja, dacă ar 
fi împușcat în cap. 

Intr-un colț al bucătăriei, urlă un bărbat. Poate că a fost 
împușcat. Curtis n-a mai auzit niciodată ţipătul unei victime 
lovite de gloanțe. E ca un răcnet hidos de agonie. A mai auzit 
urlete din-astea și înainte, prea des chiar. Greu de crezut că o 
simplă rană provocată de un glonț poate declanșa asemenea 
zbierete îngrozitoare. 

Ochii sticloși de teroare ai omului cu sita pe cap se văd prin 
modelul format de orificiile de scurgere, iar când vorbește fluent 
în vietnameză, cuvintele lui se aud clar prin casca metalică: „O 
să murim toţi”. 

Răspunzând în vietnameză, Curtis îi transmite una dintre 
cugetările mamei lui, sperând să-l mai aline astfel: „În 
nenorocire se află sămânţa triumfului viitor”. Deși aceasta nu 
mai e cea mai abilă modalitate de a intra în vorbă, reacţia 
angajatului îngrozit pare cel puţin exagerată: „Maniacule! 
Dementule!” 

Consternat, dar prea politicos ca să răspundă la insultă printr- 
o altă insultă, Curtis o zbughește din loc. 

Urletele înfiorătoare acționează asupra sângelui băiatului ca 
oţetul asupra laptelui și, deși o rafală bubuitoare de Împuşcături 
pune capăt ţipetelor, băiatului tot îi îngheaţă sângele în vine. l-a 
pierit cheful și de crenvurști, dar tot îi strânge în mână cu 
îndârjire, știind din experienţă că, și după greaţa provocată de 
frică, tot te apucă foamea. Chiar dacă sufletul se vindecă mai 
greu, mintea își revine repede, iar organismul își cunoaște 
nevoile. 


123 


În plus, el n-are voie să uite de Old Yeller. „Căţel cuminte! Vin 
acum, căţel mic și scump.” 

Îi ţiuie urechile de la lungile rafale de împușcături. Acum însă 
când vacarmul a încetat, Curtis aude oameni ţipând - doi 
bărbaţi înjură, iar o femeie murmură rugăciune după rugăciune. 
Tonul glasurilor lor sugerează că lupta nu s-a terminat și că, 
poate, nici nu va fi scurtă; nici urmă de calm în vocile lor - doar 
spaimă, teroare, prudenţă. 

Când se apropie de capătul bucătăriei, vede câţiva angajaţi 
care se îmbulzesc să iasă pe ușă. 

Intâi, se gândește să meargă după ei, dar pe urmă, observă 
că intră toţi într-un răcitor încastrat în zidărie, cu intenţia, 
probabil, de a închide bine ușa izolată din fier. Un bun refugiu 
contra gloanţelor. 

Dar Curtis nu vrea un refugiu, ci o ieșire pe unde să fugă. 
Repede de tot. 

Incă o ușă. Dincolo se află o cămară mică, iar în celălalt capăt 
tot o ușă. Înăuntru, pe ambele laturi, rafturi metalice perforate, 
pe care sunt depozitate bidoane din plastic pline cu suc de 
portocale, suc de grepfrut, suc de mere, lapte, dar și cartoane 
cu ouă, calupuri de brânză... 

Inșfacă mânerul unui bidon cu suc de portocale, propunându- 
și să nu uite să revină într-o bună zi în Utah - presupunând că 
reușește acum să scape teafăr de-aici -, ca să aducă înapoi 
recipientul, dar și crenvurștii. Deși e sincer în intenţia de a plăti 
pentru ceea ce ia acum, tot se simte ca un hoţ. 

Punându-și toate speranțele în ușa din capăt, Curtis 
descoperă că aceasta se deschide spre o încăpere mai mare, 
unde, fiind mai cald, sunt depozitate produse care nu au nevoie 
să stea la rece: cutii cu șerveţele de masă, hârtie igienică, 
detergenţi lichizi, ceară de parchet. 

In mod logic, magazia aceasta ar trebui să dea spre o rampă 
de încărcare sau spre o parcare; într-adevăr, de partea cealaltă 
a următoarei uși presupunerea lui se confirmă. O adiere caldă, 
fără arome culinare și fără miros de gloanțe îl întâmpină zglobiu, 
ca un câine jucăuș, și îi răvășește părul. 

O ia la dreapta pe rampa aproape întunecată și, dintr-un salt, 
ajunge în capăt. Coboară patru trepte de piatră și nimerește 
într-o parcare și mai slab luminată decât cele pe care le-a văzut 
înainte. 


124 


Probabil că majoritatea vehiculelor de aici aparţin angajaţilor 
de la restaurant, stația de benzină, motel și magazine. In cea 
mai mare parte, sunt camionete și furgonete, iar puţinele mașini 
mici par pârjolite de căldura deșertului, cu urme de nisip și 
zgârieturi de tufișuri, ceea ce îndreptăţea presupunerea că 
avuseseră parte, mai ales, de călătorii dificile și, mai puţin, de 
curse scurte până la supermarketuri. 

Ținând într-o mână bidonul cu suc delicios, iar în cealaltă 
pachetul cu crenvurști, Curtis o zbughește printre două 
automobile, dorind cu disperare să dispară de-acolo înainte ca 
toți urmăritorii să tabere deodată asupra lui - agenţi FBI, 
vânători de oameni deghizați în cowboys, ba chiar și polițiștii de 
la sucuri de fructe și, eventual, copoii de la carmangerie. 

In momentul în care se contopește cu umbrele dintre 
vehicule, aude strigăte, tropăituri - brusc atât de aproape. 

Se răsucește în loc, cu faţa spre direcţia din care a venit, gata 
să-l împroaște cu sucul din bidon pe primul agresor care ar 
apărea. Crenvurștii nu-s buni pe post de armă. Instrucţiunile de 
autoapărare primite de la mama lui nu s-au referit niciodată la 
cârnaţi. Așa că, în afară de suc, nu-i rămâne decât să tragă 
șuturi în organele sexuale. 

Doi, trei, cinci bărbaţi țâșnesc prin fața mașinilor parcate 
paralel, ca o haită formidabilă de specimene voalate, toți 
purtând ori veste negre, ori hanorace negre, cu literele „FBI” 
strălucind albe pe piept și pe spate. Doi au puști, ceilalţi 
pistoale. Sunt atât de concentrați la ieșirea din spate a 
restaurantului, încât, trecând prin dreptul lui Curtis, niciunul nu-l 
observă. Băiatul scapă neatins și rămâne în posesia 
periculosului bidon cu suc de portocale și a inofensivilor 
crenvurști. Inspirând adânc aerul fierbinte al deșertului și 
scoțându-l la loc afară mai cald decât îl absorbise, băiatul se 
îndreaptă spre vest, folosind vehiculele angajaţilor pe post de 
paravan. Nu prea știe încotro s-o apuce, însă abia așteaptă să se 
îndepărteze de acest complex de clădiri. 

Ocolește prin spate o camionetă Dodge, intrând repede pe un 
alt culoar, iar aici îl așteaptă cățeaua credincioasă, o formă 
neagră stropită cu niște spirale albe, ca niște fuioare din beteala 
lunii aruncate peste oglinda unui iaz pătat de întunericul nopții. 
E în alertă, cu urechile ciulite, nu fiindcă a adulmecat mirosul de 
crenvurști, ci pentru că simte primejdia în care se află stăpânul. 


125 


„Bravo, ce cățea cuminte. Hai să plecăm de-aici!” 

Căţeaua se rotește și o ia din loc, nu alergând, ci la pas, ca să 
rămână lângă băiat. Bizuindu-se pe simţurile ei fine și știind că 
nu-l va conduce spre posibili complici ai celor doi cowboys și nici 
spre alți agenţi federali înarmați până în dinţi, Curtis se lasă 
călăuzit de ea. 


e Capitolul 17 


Tuturor, cu excepţia lui Noah Farrel, „Căminul celor singuratici 
și uitaţi de mult” le era cunoscut sub denumirea de Sanatoriul 
„Cielo Vista”. Numele așezământului sugera o perspectivă 
paradisiacă, dar oferea în schimb doar un colț de purgatoriu. 

Nu prea știa de ce, în mintea lui, dăduse acestei instituţii un 
nume cu niște conotaţii atât de emoţionale. Viaţa, în general, îl 
lecuise de orice sentimentalism, deși nu putea nega faptul că 
avea și acum o oarecare disponibilitate pentru romantism. 

Asta nu însemna totuși că azilul amintit ar fi fost cumva 
„romantic”, abstracţie făcând poate de arhitectura cu influenţe 
spaniole și aleile cu bolți umbrite de bougainvillea. In ciuda 
acestor arbuști plăcuţi, nimeni nu s-ar fi gândit să vină aici în 
căutare de iubiri și aventuri cavalerești. 

In toată clădirea, pardoseala - din linoleu cenușiu cu picăţele 
roz și turcoaz - era imaculată. Pereţii zugrăviți într-o nuanţă de 
roz, cu un desen alb, dădeau și ei impresia de spaţiu aerisit și 
primitor. Curăţenia și culorile vesele se dovedeau totuși 
insuficiente pentru a-i crea o stare de bună dispoziţie lui Noah. 

Azilul era un așezământ privat, cu un personal devotat și 
prietenos. Noah aprecia profesionalismul angajaţilor, însă 
zâmbetele și saluturile lor i se păreau false, nu fiindcă s-ar fi 
îndoit de sinceritatea lor, ci pentru că și lui îi venea greu să 
arboreze un surâs sincer în acest loc și pentru că îl copleșea un 
asemenea sentiment de vinovăţie, încât se simțea incapabil să 
exteriorizeze vreo emoție. 

In holul principal de la parter, dincolo de biroul asistentelor, 
Noah se întâlni cu Richard Velnod. Richard prefera să i se spună 
Rickster, cum îl poreclise afectuos tatăl lui. 


126 


Rickster mergea, târșâindu-și picioarele și zâmbind visător, ca 
și cum Moș Ene i-ar fi trecut pe la gene, îmbiindu-l la somn. 
Înfăţișarea lui - gâtul gros, umerii mari și rotunzi, braţele și 
picioarele scurte - te ducea cu gândul la niște personaje de 
basm, făpturi cuminţi și inofensive care nu vor răul nimănui. 

Mulţi oameni, când văd o persoană grav afectată de 
sindromul Down, au sentimente de milă, jenă, neliniște. Noah 
însă de fiecare dată, când îl vedea pe acest băiat, care, deși 
avea douăzeci și șase de ani, într-un fel tot băiat rămânea 
pentru totdeauna, conștientiza foarte clar că imperfecţiunea 
constituia un numitor comun în această lume și se bucura, 
totodată, că era capabil să-și îndrepte defectele, dacă dorea 
acest lucru. 

— Oare buburuzelor le place pe întuneric? întrebă Rickster. 

— Există vreo buburuză pe-aici?! se miră Noah. 

Rickster ținea palmele făcute căâuș și lipite, ca și cum ar fi 
ascuns în ele vreo comoară pe care se pregătea să o aducă 
prinos în faţa unui tron sau altar. 

Când Noah se înclină mai aproape ca să arunce o privire, 
Rickster desfăcu mâinile, șovăitor; la fel de ezitant, poate, și o 
stridie precaută, mândră de preţioasa ei perlă, și-ar fi deschis 
cochilia ca să se hrănească. În scobitura mâinii, de dedesubt, se 
târa o buburuză, cu carapacea roșie ca o mărgea lustruită. 

— Ar vrea să zboare un pic, remarcă Rickster, închizând la loc 
căușul palmelor. O să-i dau drumul, continuă el, aruncând o 
privire pe fereastră spre noaptea care tocmai se lăsase. l-o fi 
frică. Voiam să zic afară, în întuneric. 

— Mă pricep la buburuze, spuse Noah. Le place noaptea tare 
mult. 

— Zău?! Cerul se pierde în beznă și totul capătă dimensiuni 
uriașe. N-aș vrea să-i fie frică. 

Trăsăturile blânde ale lui Rickster, la fel ca și ochii lui serioși 
exprimau o bunătate naturală, pe care nu avusese nevoie s-o 
înveţe de la nimeni, precum și o inocenţă incoruptibilă, care te 
făceau să nu iei în derâdere grija lui faţă de insectă. 

— Ştii, buburuzele se tem rău de păsări. 

— Fiindcă păsările mănâncă mulţi gândăcei. 

— Exact, așa e. Dar o mulţime de păsări se duc noaptea la 
culcare și nu mai ies decât dimineaţa. Buburuza ta nu poate păți 
nimic pe întuneric. 


127 


Cu fruntea teșită, nasul turtit și trăsăturile colțuroase, chipul 
lui Rickster părea mai potrivit pentru expresii morocănoase, dar 
de data asta un zâmbet larg și frumos îi lumină toată faţa. 

— Știi, eu nu ţin captivă nicio vietate! 

— Știu. 

Muște, furnici, fluturi de noapte, obosiţi după ce s-au lovit 
îndelung de geam, molii durdulii de la lâna din care s-au 
înfruptat, păianjeni urzitori, găze speriate - toate astea și multe 
altele fuseseră salvate de acest om-copil, care le scosese din 
Cielo Vista și le redase libertatea. 

Odată, când un șoarece infractor mișuna din cameră în 
cameră și pe coridoare, scăpând de potera comică formată din 
portari și asistente medicale, Rickster a îngenuncheat și a întins 
mâna spre el. Simţind parcă spiritul renăscut al Sfântului 
Francisc, fugarul speriat a zbughit-o drept în palma lui, sus pe 
braţul lui, oprindu-se, în final, pe umărul lui aplecat. Spre 
încântarea personalului medical și a pacienţilor, în aplauzele 
tuturor, a ieșit afară și i-a dat drumul vietăţii tremurânde pe 
pajiștea din spatele clădirii. 

Fiind neîndoielnic un șoricel de casă, care prefera viaţa la 
gura sobei și nu cursele pe câmp, mai mult ca sigur, că bietul 
animăluţ a stat pitit printre flori doar cât să-i treacă spaima. lar, 
pe înserate, s-a fofilat, probabil, înapoi, în clădirea azilului, unde 
era cald și nu-l pândea nicio pisică. 

Aceste acte salvatoare îi întăreau lui Noah convingerea că, 
pentru Rickster, statutul de pacient internat la Cielo Vista, în 
ciuda grijii manifestate de personalul medical și a confortului 
oferit, reprezenta o situaţie nefirească pentru orice formă de 
viaţă. 

Până la vârsta de șaisprezece ani, băiatul trăise în lumea de- 
afară, cu mama și tatăl lui. Dar părinţii muriseră într-un accident 
de mașină, provocat de un șofer beat pe Pacific Coast Highway; 
la numai zece minute distanţă de casă, bieţii oameni se 
treziseră mai aproape însă de paradis. 

Unchiul lui Rickster, executorul testamentar, era și tutorele 
băiatului. Deoarece reprezenta o povară jenantă pentru rudele 
lui, Rickster a fost expediat la Cielo Vista. A ajuns aici sfios, 
speriat, docil. După o săptămână, a devenit binefăcătorul 
gărgăriţelor, eliberatorul șoriceilor. 


128 


— Am mai dat drumul unei buburuze o dată, poate de două 
ori chiar, dar asta s-a întâmplat ziua, pe lumină. 

Bănuind că lui Rickster îi era, poate, cam frică de întuneric, 
Noah zise: 

— Vrei s-o duc eu afară și să-i dau drumul? 

— Nu, mersi. Vreau să văd eu cum pleacă. O s-o pun pe 
trandafiri. O să-i placă tare mult. 

Cu mâinile făcute căuș și lipite de piept, într-un gest 
protector, porni târșâind picioarele spre hol și ușa din faţă. 

Noah își simţea și el picioarele ca de plumb, dar făcu efortul 
să nu și le târșâie pe porţiunea de culoar cât mai avea de mers 
până la camera Laurei. 

Ca și cum abia atunci și-ar fi adus aminte că voia să-i spună 
ceva, eliberatorul de buburuze strigă: 

— Laura nu e azi aici. S-a dus pe-acolo unde se duce ea. 

— Unde, adică? se miră Noah, oprindu-se. 

Fără se privească înapoi, băiatul spuse: 

— În locul acela trist. 

În capătul culoarului, camera ei era mică, dar nu înghesuită; 
nimic dinăuntru nu-ți sugera că te afli într-un spital sau 
sanatoriu. Pe jos, imitaţia ieftină de covor persan crea totuși o 
ambianță plăcută și intimă: nestemate în multe culori, ca o 
comoară bine păzită de pirați, se revărsau sub formă de safire, 
smaralde și rubine. Mobilierul era diferit de acela care se 
întâlnește îndeobște în astfel de instituţii, fără părţi metalice, 
dar cu mult furnir de lemn. 

Singura lumină venea de la una dintre veiozele de pe 
noptierele care flancau unicul pat din cameră. Laura nu participa 
la programul comun al celorlalți pacienţi și, deoarece era 
incapabilă să întreţină relaţii cu alți oameni, nu avea nici colege 
de cameră. 

Desculţă, îmbrăcată cu niște pantaloni albi de bumbac și cu o 
bluză roz, ședea lungită pe pat, peste cuvertura mototolită, cu 
capul pe pernă, cu spatele la ușă și la veioză, cu faţa într-un con 
de umbră. Nu se mișcă deloc când intră el și nici nu dădu vreun 
semn că sesizase prezenţa lui, deși Noah trecuse de cealaltă 
parte a patului și privea în jos spre ea. 

Unica lui soră, acum de douăzeci și nouă de ani, avea să 
rămână pentru totdeauna un copil în inima lui. Nenorocirea 
survenise când fata avea doisprezece ani. Până atunci, fusese 


129 


ca o rază de lumină, singura strălucire într-o familie care, 
altminteri, trăia în umbră și se hrănea din obscuritate. 

Frumoasă la doisprezece ani, frumoasă întrucâtva și acum, 
stătea întinsă pe partea stângă, expunând privirilor doar profilul 
de pe partea dreaptă, cea nemarcată de violenţa care îi 
schimbase viața. Jumătatea ascunsă a feţei, îndesată în pernă, 
era emisfera nevăzută, unde funiile cicatricelor exterioare 
mențineau întreagă structura osoasă. 

Deși nici cel mai priceput chirurg plastic nu ar mai fi reușit să- 
i redea frumusețea, o mare parte din grozăvia hidoșeniei ar fi 
putut totuși dispărea de pe faţa ei mutilată, scoțând la iveală un 
chip cu trăsături comune. Cu toate acestea, societăţile de 
asigurare refuză să achite costul operaţiilor estetice scumpe, 
atunci când pacientul a suferit și grave leziuni pe creier, care 
spulberă orice speranţă de a mai duce o viaţă normală. 

Așa cum îl prevenise și Rickster, Laura se izolase într-unul 
dintre locurile ei tainice. Uitând de tot ceea ce o înconjura, 
privea fascinată într-o altă lume plămădită din amintiri sau 
fantezie, ca și cum ar fi contemplat o piesă de teatru jucată 
pentru un singur spectator. 

În alte zile, se întâmpla să stea lungită aici, zâmbind, cu o 
licărire de amuzament în ochi, murmurând încetișor plină de 
încântare. Acum însă se retrăsese în locul acela trist, unul dintre 
neștiutele tărâmuri nefaste prin care spiritul ei rătăcitor obișnuia 
să călătorească. O pată umedă întuneca faţa de pernă sub capul 
ei, obrazul era ud, giuvaieruri sărate îi atârnau de gene, iar 
lacrimi proaspete îi licăreau în ochii căprui. 

Noah îi rosti numele, dar, așa cum se aștepta, Laura nu 
reacţionă. O mângâie pe frunte. Niciun fel de tresărire și nicio 
clipire. 

Dacă se cufunda în deznădejde, la fel ca și atunci când cădea 
într-o transă de dulce amuzament, era imposibil să mai 
comunici cu ea. Putea rămâne în starea asta cinci sau șase ore, 
ba, uneori, chiar și opt-zece ceasuri. 

Când nu era cataleptică, putea să se îmbrace și să mănânce 
singură, deși părea ușor confuză, ca și cum nu s-ar fi dumerit pe 
deplin de ce făcea acel lucru. In această stare mai comună, 
uneori, Laura mai răspundea când își auzea numele, deși, de 
obicei, s-ar fi zis că nu știa cine era - sau că nu-i păsa. 


Nu vorbea decât arareori și nu-l recunoștea niciodată pe 
Noah. Chiar dacă mai ţinea minte câte ceva din perioada când 
fusese sănătoasă, amintirile acestea difuze erau împrăștiate 
peste peisajul sumbru al minţii ei în niște fărâme atât de 
minuscule, încât nu mai avea cum să le recompună la loc, la fel 
cum nici bucăţelele de scoici sparte, din care valurile necurmate 
au făcut doar niște așchii lustruite, nu mai pot fi lipite într-un 
întreg, oricât ai încerca. 

Noah se instală în fotoliu, de unde putea vedea privirea ei 
visătoare, clipitul periodic al pleoapelor și lacrimile care curgeau 
încet, neîntrerupt. Oricât de greu i-ar fi fost să o vegheze când 
se afla în această transă de disperare, Noah era mulţumit totuși 
că sora lui nu se refugiase pe un tărâm și mai tulburător, unde 
se rătăcea uneori. In locul acela și mai neospitalier chiar, ochii ei 
secaţi de lacrimi se umpleau de groază, iar frica altera 
jumătatea frumoasă a feței ei. 

— Cu banii câștigați pe cazul ăsta, putem plăti încă șase luni 
de sanatoriu, îi spuse Noah. Așa că, acum, avem acoperită 
prima jumătate a anului următor. 

A-i asigura Laurei cele necesare era motivul pentru care 
muncea, motivul pentru care locuia într-un apartament cu chirie 
mică, motivul pentru care avea o rablă de mașină, nu călătorea 
niciodată și își cumpăra haine de la angrosiști. A-i asigura Laurei 
cele necesare era însăși raţiunea sa de a fi. 

Dacă s-ar fi purtat ca o persoană responsabilă, atunci, demult, 
când ea avea doisprezece ani, iar el șaisprezece, dacă ar fi avut 
curajul să se revolte împotriva familiei lor mizerabile și ar fi 
făcut ce trebuia, nu s-ar mai fi întâmplat ca sora lui să fie 
snopită în bătaie, rămânând mai mult moartă decât vie. lar viața 
ei n-ar mai fi acum un lung șir de vise și coșmaruri cu ochii 
deschişi, punctate de scurte intervale de  placiditate 
consternată. 

— Ti-ar plăcea și ţie de Constance Tavenall, spuse el. Dacă ai 
fi avut șansa să crești mare, cred că ai fi semănat foarte mult cu 
ea. 

Când venea în vizită la Laura, vorbea îndelung cu ea. 
Indiferent dacă era într-o transă ca aceasta sau în stare de 
veghe, Laura nu reacţiona niciodată; s-ar fi zis că nu înţelegea 
nicio frază din monologul lui. Dar el continua să dea din gură, 


131 


până ce nu-i mai venea în minte ce să spună și simţea că i se 
uscase gâtul de tot. 

Nutrea convingerea că undeva la un nivel adânc și misterios, 
în ciuda tuturor evidenţelor care demonstrau contrariul, reușea 
totuși să intre în legătură cu ea. Perseverenţa lui îndârjită de-a 
lungul anilor își găsise motivaţia mai mult în disperare decât în 
speranţă, fiind susținută de o credinţă care, uneori, i se părea 
prostească, dar la care nu voia să renunțe. Trebuia să creadă că 
Dumnezeu există, că Dumnezeu o iubește pe Laura, că 
Dumnezeu nu o poate lăsa să sufere în chinurile unei izolări 
absolute, că Dumnezeu îngăduia ca vocea lui Noah și sensul 
cuvintelor lui să pătrundă până în sufletul însingurat al Laurei, 
aducându-i alinarea mult dorită. 

Pentru a suporta povara existenței de zi cu zi și a putea 
respira în continuare sub greutatea fiecărei nopţi, Noah Farrel 
nădăjduia că, ajutând-o, astfel, pe Laura, își ispășea greșelile. 
Speranţa iertării păcatelor era singura hrană a sufletului său, iar 
posibilitatea mântuirii i se deschidea ca o oază în deșertul inimii. 

Richard Velnod nu se putea elibera pe sine, dar măcar putea 
reda libertatea unor vietăţi - șoricei și fluturi de noapte. Noah nu 
se putea elibera pe sine, nici pe sora lui, dar își găsea 
multumirea măcar în faptul că vocea lui, ca o cârpă care șterge 
praful de pe un geam, ar putea reprezenta o rază de lumină în 
întunericul unde sălășluia ea. 


e Capitolul 18 


Băiatul părăsi în fugă parcarea pentru personalul complexului, 
expunându-se pericolului reprezentat de acel vast spaţiu 
asfaltat; în timp ce ocolește locul destinat camioanelor și intră în 
cel rezervat doar automobilelor mici, băiatului i se pare că aude 
împușcături sporadice. Dar n-are cum să fie sigur. Răsuflarea 
explozivă și sunetul pașilor săi pe pavaj maschează toate 
celelalte zgomote. 

La ferestrele motelului cu două etaje, majoritatea draperiilor 
au fost trase la o parte. Curioși, locatarii îngrijoraţi se zgâiesc 
afară, încercând să descopere sursa vacarmului. 


132 


Vrând să fugă, clienţii s-au îmbulzit la ieșirea îngustă a 
restaurantului; chiar dacă nu există riscul să se calce în picioare 
unii pe alţii, precum microbiștii la un meci de fotbal sau fanii la 
concertele de rock, tot se înghiontesc și se înghesuie care mai 
de care spre ușă. Mesenii ies din local, ca un șarpe de jucărie cu 
arc care ţâșnește afară dintr-o cutie-capcană. După ce ies din 
restaurant, oamenii o iau la fugă, fie singuri, fie în grup, spre 
automobilele lor; unii mai privesc înapoi, speriaţi, când noi focuri 
de armă izbucnesc, înăbușite, dar inconfundabile, din interiorul 
clădirii. 

Deodată, zornăitul armelor și panica clienţilor devin 
principalele cauze ale tămbălăului. Răgete cumplite sfâșie 
văzduhul nopţii. 

Claxonând frenetic ca să-și facă loc, un camion cu remorcă se 
năpustește pe rampa de ieșire de pe autostradă, drept spre 
benzinărie. Șoferul aprinde și farurile, pentru a semnaliza că 
vehiculul masiv i-a scăpat de sub control. 

In unele dintre rezervoarele uriașe ale staţiei de alimentare se 
află motorină, un combustibil care ia foc repede, dar nu 
explodează așa ușor; alte rezervoare însă conţin benzină, altfel 
spus, un bilet sigur spre apocalipsă. Dacă s-ar întâmpla ca 
bolidul acesta uriaș să se izbească de pompe și să le spulbere ca 
pe niște popice, exploziile care s-ar declanșa ar convinge 
populaţia pe o rază de cincisprezece kilometri că Dumnezeu 
Atotputernic, în varianta sa mai aspră din Vechiul Testament, s- 
a săturat de păcatele oamenilor și își strivește creaturile sub 
gigantice tălpi de foc. 

Curtis nu vede unde s-ar putea ascunde din calea acestui 
tăvălug; nici nu mai are timp să fugă, de altfel. Riscul de a fi 
călcat de camionul care gonește nebunește nu e totuși prea 
mare, din moment ce, până să ajungă la el, vehiculul ar trebui 
să secere prea multe pompe din benzinărie și să dărâme 
baricade întregi de mașini parcate. Mult mai probabil totuși este 
ca moartea să i se tragă de la niște imense mingi de foc, jeturi 
de benzină în flăcări, resturi incandescente sau tiruri de gloanţe. 

Oamenii care au fugit din restaurant par să fi ajuns la aceeași 
concluzie sumbră ca și Curtis. Cu excepţia câtorva, toți 
încremenesc locului când văd camionul scăpat de sub control; 
dezastrul pare iminent. 


Motorul uruie, claxoanele urlă, farurile clipesc ca niște ochi 
furioși de balaur, în timp ce camionul se năpustește pe un culoar 
gol din benzinărie, printre pompele de alimentare. Oamenii de la 
pompe, camionagii și alţi automobiliști fug din calea bolidului. 
Pentru ei, moartea certă se transformă instantaneu într-o 
poveste formidabilă pe care le-o vor spune nepoților cândva, 
fiindcă autocamionul nu agaţă nicio pompă, nu se tamponează 
cu niciunul dintre vehiculele legate la furtunurile de alimentare, 
ci zboară afară de sub bolta benzinăriei și se îndreaptă spre 
clădiri, schimbând viteza într-o treaptă inferioară, cu scârțâituri 
de pinioane. 

Scârțâitul frânelor apăsate așa de târziu demonstrează că 
șoferul nu e la cheremul bolidului scăpat de sub control, ci beat 
criță sau nebun de legat. Pneurile stârnesc brusc nori de fum 
străveziu, poticnindu-se parcă în asfalt. 

Autocamionul se leagănă, pare gata să cadă în bot și să se 
rostogolească. Un vacarm cumplit izbucnește din frâne, iar 
pneurile maltratate scârțâie ascuţit, în momentul în care șoferul 
apasă de mai multe ori pe pedală, în loc s-o calce lung. 

O bucată de anvelopă, ca un aligator, se desprinde de pe o 
roată și lovește pavajul, pocnind ca un bici. Câinele se sperie, 
Curtis, la fel. 

De la un alt cauciuc, sare încă o bucată de anvelopă, 
rostogolindu-se după prima. Un pneu explodează, trailerul saltă 
pe loc, încărcătura pârâie ca un mortier care trage rafale în 
pozițiile inamice, încă un pneu plesnește. Un cablu aerian se 
rupe, presiunea scade, frânele intră în funcţiune automat, iar 
camionul patinează ca un porc pe gheață, guițând dizgraţios. În 
scrâșnet de cauciucuri, cu un ultim scârţâit de pinioane, se 
opintește, oprindu-se în faţa motelului, lângă restaurant, 
șuierând și uruind, fumegând și pufăind. Cu un scâncet, cățeaua 
se lasă pe labele din spate și face pipi. Curtis reușește să se 
abţină, felicitându-se pentru ideea genială de a fi fost deja la 
toaletă, cu foarte puţin timp în urmă. 

Trailerul pare ciudat construit, având două uși mari montate 
lateral și nu în spate. La o secundă după ce autocamionul s-a 
oprit complet, ușile se deschid, iar niște bărbaţi în 
combinezoane de luptă sar afară; aceștia nu se clatină pe 
picioare, nedumeriţi, cum te-ai fi așteptat, ci își găsesc imediat 


134 


echilibrul și direcţia, de parcă până atunci ar fi călătorit într-un 
vehicul plin cu ouă aduse intacte la destinație. 

Cel puţin treizeci de bărbaţi, îmbrăcaţi în negru, coboară din 
trailer: un pluton întreg de forțe speciale. Coifuri negre 
strălucitoare; scuturi antișoc pentru faţă, cu microfoane 
încastrate pentru a asigura o permanentă coordonare strategică 
a întregului efectiv. Veste antiglonț, centuri speciale dotate cu 
muniţie de rezervă, grenade, cătușe, tuburi cu spray paralizant. 
La brâu, agenţii poartă pistoale automate, însă în mâini au acum 
niște arme mult mai puternice. 

Au venit aici să bată lumea. 

Poate și pe Curtis, printre alţii. 

Fiind vorba despre o zonă rurală din Utah, sosirea bruscă a 
unei unităţi de poliție atât de puternice stârnește uimirea. Nici 
măcar o metropolă, cu un buget municipal substanţial și un 
primar dornic să combată criminalitatea, nu ar putea trimite la 
locul faptei o trupă de poliţie atât de amplă și de bine dotată în 
nici cinci minute de la declanșarea alarmei. Or, Curtis știe prea 
bine că n-au trecut încă cinci minute de la izbucnirea primelor 
Împuşcături. 

Simultan cu descinderea trupelor speciale, un tip fără coif pe 
cap deschide brusc portiera din dreapta șoferului și sare jos pe 
pavaj. Deși e și el pregătit de luptă, spre deosebire de restul 
contingentului, nu are pistol mitralieră și nici „Uzi”. Poartă niște 
căști, cu un microfon subţire plasat în dreptul gurii, și, spre 
deosebire de ceilalţi luptători din trupele speciale, care nu au 
niciun însemn de identificare, niciun fel de insignă de 
apartenenţă, el e îmbrăcat cu un hanorac bleumarin sau negru, 
pe care inițialele albe imprimate nu sunt nicidecum o 
prescurtare de la anunţul „Fără Bere pe Insulă”. 

Din cel puţin zece filme pe care le-a văzut, Curtis știe că 
Biroul Federal dispune de resursele necesare pentru a organiza 
o asemenea operaţie, indiferent de loc - adică atât în pustiurile 
rurale din Utah, cât și în aglomeraţia din Manhattan -, dar nu în 
cinci minute de la declanșarea alarmei. E limpede că FBI era 
deja pe urmele hăitașilor care îl hărțuiseră pe Curtis și pe ai lui. 
Ceea ce înseamnă că FBI știe toată povestea; și că, deși iniţial, 
probabil, au avut ceva dubii în privinţa veridicităţii faptelor, 
probele adunate i-au edificat complet. 


Dacă Biroul Federal știe care este ţinta acţiunii celor doi 
cowboys și dacă, de asemenea, și-a dat seama că mai sunt 
mulți alţii care bântuie Vestul american în strânsă conlucrare cu 
aceiași cowboys, atunci nu se poate ca acești agenţi FBI să nu 
cunoască și identitatea prăzii lor: un băieţel pe nume Curtis. 
Stând aici în picioare, perfect la vedere, poate la nici zece metri 
de ei, sub un felinar. 

Ce e el, de fapt? O victimă neajutorată? 

De teamă, Curtis prinsese parcă rădăcini în asfaltul negricios, 
devenind temporar de neclintit, ca un stejar adânc înţepenit în 
pământ; se așteaptă din clipă în clipă să fie ciuruit de gloanțe 
sau să fie întâi împroșcat cu spray paralizant, ciomăgit, 
încătușat și dus la interogatoriu, pentru ca, apoi, când vor avea 
chef călăii lui, să devină ţinta focurilor lor de armă. 

Nici vorbă însă de așa ceva. Deși aproape toţi membrii 
forțelor speciale l-au văzut, niciunul nu zăbovește cu privirea 
asupra lui. În doar câteva secunde de când au debarcat furtunos 
din camion, se încolonează și pornesc în fugă spre restaurant și 
spre intrarea în motel. 

Prin urmare, se pare că nu știu nici ei chiar tot. Până și Biroul 
Federal mai face greșeli. Pesemne că, pe undeva pe-aproape, 
stafia lui J. Edgar Hoover spumegă de furie, chinuindu-se să 
încropească o cantitate suficientă de ectoplasmă din care să 
scoată o apariţie credibilă și să le atragă atenţia agenţilor că, 
uite, Curtis e acolo, sub nasul lor. 

Masa de clienţi fugiţi din local a încremenit, văzând sosirea 
intempestivă a acestor forțe speciale redutabile. Acum, tot ca 
un întreg omogen, se pun în mișcare, împrăștiindu-se spre 
vehicule, dornici să dispară cât mai repede din zona de luptă. 

În toate părţile, în jurul lui Curtis, sistemul electronic de 
închidere centralizată deblochează portierele automobilelor, 
care piuie pe diferite tonuri, aidoma unor jucării de cauciuc 
apăsate aproape simultan. 

Old Yeller reacţionează instantaneu fie din cauza acestei 
serenade de ţiuituri, fie pur și simplu instinctiv, simțind că e 
momentul s-o șteargă din loc. Parcarea a devenit o zonă 
fierbinte; e bine să plece amândoi spre ţinuturi mai pașnice și 
mai răcoroase. Prin urmare, cătelușa face o piruetă pe toate 
cele patru picioare, cu multă graţie totuși, după care o 


136 


zbughește prin faţa unei mașini Honda din apropiere și se face 
nevăzută. 

Cum ori de câte ori se ținuse după căţea nu păţise niciodată 
nimic, Curtis începe să alerge și o prinde din urmă lângă o 
furgonetă-rulotă, exact în momentul în care vehiculul începe să 
piuie, iar farurile clipesc des și repetat. 

Imediat, câinele se oprește, iar Curtis la fel. Se uită unul la 
celălalt, apoi la portieră, din nou unul la celălalt. 

O scenă extrem de sugestivă, ca-n filmele de aventuri. Se știe 
deja ce va urma. Proprietarii rulotei n-au apărut încă, dar sunt, 
probabil, prin apropiere, din moment ce au putut descuia 
portiera folosind telecomanda. 

N-o fi furgoneta asta soluţia ideală de transport, dar Curtis 
știe că n-are de ales: nu va găsi nicăieri limuzina visurilor lui și 
nici covorul fermecat din poveste, cu care să-și ia zborul de- 
acolo. 

În plus, nici nu mai are timp de pierdut. E foarte posibil ca 
membrii trupelor speciale, sosiți la fața locului, să afle de la 
colegii lor, aflaţi deja în restaurant, că un puști este prada 
urmărită de cei doi cowboys, și să-și amintească, totodată, că. 
Au văzut mai devreme un băiat în parcare, ţinând în mâini un 
bidon cu suc de portocale și un pachet cu crenvurști, iar alături 
un câine. 

Și atunci să vezi bucluc. 

Curtis deschide portiera casei-rulotă, cățeaua sare pe lângă 
el, sus pe cele două trepte și pe urmă drept înăuntru. Urcă și el, 
închide portiera la loc, având grijă să stea suficient de aplecat, 
încât să nu poată fi văzut pe geam, de-afară. 

În dreapta se află cabina șoferului, cu volanul și două scaune; 
în stânga, un fel de sufragerie. Totul e cufundat în întuneric, dar 
pe geamuri și prin hublouri pătrunde suficientă lumină gălbuie, 
astfel încât Curtis se poate deplasa fără probleme spre partea 
din spate a rulotei, deși e nevoit să bâjbâie cu mâinile întinse în 
faţă, ca să evite diversele obstacole. 

Dincolo de bucătărioară și nișa pentru dejun, se află un fel de 
baie-spălătorie. Gâfâitul câinelui răsună cavernos în acest spațiu 
închis. 

Este exclus să se ascundă în toaleta minusculă. Proprietarii 
rulotei tocmai au ieșit din restaurant și, mai mult ca sigur, unul 


137 


dintre ei, cel puţin, o să vrea să meargă la toaletă, imediat ce 
vor pleca din parcare. 

Curtis înaintează repede, pipăind cu mâinile în jur: chiuveta 
de la bucătărie, mașina de spălat vase, uscă- torul, până la o 
ușă înaltă și îngustă. O debara adâncă, înțesată, probabil, de 
obiecte înghesuite alandala, aidoma ideilor învălmășite haotic în 
mintea unui maniac. Intuiţia i se confirmă când întredeschide un 
pic ușa; în clipa următoare, o trântește la loc, de teamă ca 
avalanșa dinăuntru să nu se rostogolească afară. 

În partea din faţă a vehiculului, portiera se deschide. Se aud 
voci agitate. Își fac apariţia un bărbat și o femeie. 

Pași tropăie pe treptele de la intrare, iar podeaua scârțâie sub 
greutatea trupurilor. Lumina se aprinde în sufragerie, 
revărsându-se ceva mai pală până spre locul unde se află Curtis. 

Ușa de la baie s-a închis singură pe jumătate, așa că băiatul 
nu-i poate vedea pe cei doi. Dar nici ei n-au cum să-l vadă. 
Deocamdată. 

Înainte ca vreunul dintre cei doi să vină aici să-și facă nevoile, 
Curtis deschide ultima ușă și pășește într-un spaţiu și mai 
întunecat decât baia slab luminată. În stânga lui, două ferestre 
dreptunghiulare  licăresc stins, aidoma unor ecrane de 
televizoare care tocmai au fost scoase din priză. 

Dincolo, în partea din faţă, glasurile celor doi se înfierbântă, 
se aud deja mai tare. Pornește motorul. Prioritatea nu e, se 
pare, vizita la toaleta din spatele rulotei, ci necesitatea de a 
spăla putina cât mai repede, pentru a scăpa de gloanțele din 
parcare. 

Fără să mai gâfâie, căţeaua se strecoară pe lângă Curtis, 
frecându-se de piciorul lui. Fără îndoială, simţurile ei au detectat 
absenţa oricărui pericol în încăperea întunecată. 

Băiatul pășește peste prag și închide încet ușa. 

Punând pe jos sucul de portocale și crenvurștii, șoptește 
„Bravo, căţeaua”, sperând ca Old Yeller să priceapă că nu are 
voie să mănânce cârnaţi. 

Pipăind, găsește întrerupătorul, aprinde lumina, dar o stinge 
aproape imediat: a vrut doar să studieze terenul. 

Camera e mică. Un pat mare dublu, noptiere lipite de tăblie, 
un televizor pus în colț pe un dulăpior. Două uși glisante cu 
oglinzi ascund, probabil, interiorul unui șifonier plin de haine, 
unde n-au cum să mai încapă un băiat și un câine. 


138 


Firește, aceasta e o căsuţă pe roţi, nu un palat: de aceea, nu 
există ascunzători, saloane, birouri, coridoare secrete, beciuri 
adânci sau turnuri înalte. 

A știut la ce se expune, când a intrat aici. Nu și-a dat seama 
totuși că furgoneta-rulotă nu e prevăzută cu o ușă la spate. Prin 
urmare, nu poate ieși de-aici decât tot pe unde a intrat sau, 
evident, pe fereastră. 

Sigur, ar fi complicat să scoată cățeaua pe fereastră, așa că 
mai bine renunţă la idee. In plus, n-o fi ea Old Yeller mare cât un 
dog german, dar nici nu e minusculă ca un chihuahua, ca s-o 
poată vâri în buzunarul de la piept și să sară cu ea pe fereastră, 
ca un supererou. 

Pe întuneric, în timp ce furgoneta se urnește din loc, Curtis se 
așază pe pat, pipăind în jur; nu există niciun fel de cadru, ci doar 
un postament din lemn masiv bine ancorat de podea, peste care 
e așezată direct salteaua. Prin urmare, sub patul acesta nu s-ar 
putea ascunde nici măcar o stafie imaterială. 

Furgoneta claxonează insistent. De fapt, afară e un adevărat 
concert de claxoane. 

Curtis se duce la fereastră, unde draperiile au fost deja trase 
la o parte, și se uită afară, la parcarea pentru camioane. 
Vehicule de toate felurile și mărimile - camionete, trailere, 
furgonete, mașini mai mici - se deplasează rapid în toate 
direcţiile, fără să mai ţină seama de marcajele de pe asfalt, ca și 
cum șoferii n-ar fi auzit în viaţa lor de normele de circulaţie 
rutieră. Toţi ard de nerăbdare să ajungă pe autostradă, gonind 
nebunește printre pompele benzinăriei și terorizând pietonii, la 
fel cum făcuse adineauri și camionul plin cu agenţi federali. 

Peste urletele claxoanelor, scrâșnetul pneurilor și scârțâitul 
frânelor, urechile băiatului mai percep un sunet: ritmic și vioi, 
mai întâi, stins, apoi, mai puternic, aidoma șfichiuitului unei 
săbii care spintecă aerul; și, pe urmă, un alt sunet, ca un fel de 
lovitură combinată cu un tropăit, asemenea unei lame care 
retează felii în noapte, iar feliile ar cădea izbindu-se greu de 
asfalt. Lame, într-adevăr, dar nu de cuțite, ci elice de elicopter. 

Curtis găsește încuietoarea ferestrei și deschide un geam. 
Scoate capul afară, își sucește gâtul privind în sus, ca să vadă 
de unde vine zgomotul acela. Un val de aer cald și uscat îi trece 
peste obraji și îi răvășește părul. 


Cerul e înalt, negru și nemărginit. Felinarele cu globuri, ca 
niște castroane întoarse, împrăștie o lumină arămie. Văzută din 
furgoneta în mișcare, luna pare să se rostogolească și ea ca o 
roată. 

Curtis nu vede pe cer alte lumini decât cele ale astrului nopţii, 
însă elicopterul se aude din ce în ce mai tare, de la o secundă la 
alta; deja parcă smulge bucăţi mari din aer, ca un topor înfipt 
adânc în lemn. Simte presiunea ritmică a valurilor de aer care îi 
bubuie în timpane, apăsându-l, apoi, peste cristalinul sensibil al 
ochilor ce privesc în sus. 

Și - vââ/jjbuuummm! - „mixerul” e chiar aici, trece pe 
deasupra furgonetei, poate la nici trei metri mai sus de Curtis, 
poate chiar mai aproape. Nu e un elicopter de la monitorizarea 
traficului, nu e niciun aparat de zbor de la o televiziune de știri 
și nici măcar vreo aeronavă de protocol de la vreo mare 
corporație, ci un aeroplan uriaș, negru și perfect blindat. Fioros, 
crunt la înfățișare, cu motoarele urlând, acesta este un avion 
militar de luptă, dotat cu mitraliere, poate chiar și cu rachete. 

Aeronava zboară zumzăind pe deasupra lor, spre complexul 
de clădiri; în urma lui, furgoneta accelerează. Şoferul se 
comportă acum ca toţi ceilalţi din jur, gonind nebunește spre 
autostradă. 

— Fugi, fugi, fugi! îl îndeamnă și Curtis, fiindcă noaptea a 
devenit stranie, ca o dihanie neagră cu milioane de ochi 
scormonitori. Mișcarea e salvarea, cine fuge departe ajunge, iar 
libertatea înseamnă identitate: Curtis Hammond va scăpa 
nevătămat. Fugi, fugi, fugi! 


e Capitolul 19 


Când s-a ridicat de la masă, pregătindu-se să plece din 
bucătăria Genevei, lui Leilani i se făcuse rușine; deși suficient de 
onestă încât să recunoască acest lucru, era tentată să ignore 
intenţionat adevărata cauză a acestui sentiment. 

Vorbise cu gura plină, înfulecând a doua porţie de plăcintă. 
Bun, de acord, ai toate motivele să-ţi fie jenă, când dai dovadă 
de proastă creștere la masă și te îndopi cu lăcomie, dar de aici 
și până a-ţi fi chiar rușine e o cale destul de lungă, asta dacă nu 


140 


faci parte din categoria persoanelor care își plâng singure de 
milă; doar atunci, orice guturai banal ţi se poate părea o formă 
gravă de ciumă bubonică, iar o pieliţă ruptă la o unghie sau 
părul care nu-ţi stă bine într-o zi te determină să te lamentezi în 
largi poeme epice lacrimogene. 

Și Leilani scrisese astfel de poeme epice lacrimogene despre 
căţeluși și pisoiași abandonaţi pe care nimeni nu-i voia, dar când 
se întâmpla asta avea șase ani numai, hai, cel mult șapte, și era 
îngrozitor de necoaptă. Tare mult îi plăcea cuvântul acesta, 
„necopt”, fiindcă însemna „urât, insipid, mic, imatur” -, dar suna 
totuși grav, ca și cum ar fi trebuit să însemne ceva sofisticat, 
elegant. Îi plăceau lucrurile care nu erau ceea ce păreau și asta 
pentru că în viață cam totul era exact ceea ce părea a fi, adică 
urât, insipid, mic și imatur, ca maică-sa, de pildă, ca majoritatea 
emisiunilor de divertisment și a filmelor de la televizor, ca 
aproape toţi actorii din ele, dar nu ca Haley Joel Osment, care 
era drăguţ, sensibil, inteligent, fermecător, genial, divin. 

Micky și doamna D încercară să o convingă pe Leilani să mai 
rămână. Se temeau pentru ea. Işi făceau griji la gândul că 
maică-sa ar putea s-o taie bucăţi în miez de noapte, s-o 
împăneze cu cuișoare, să-i vâre un măr în gură și s-o bage la 
cuptor pentru cina de mâine - deși, bineînţeles, nu și-au 
formulat neliniștea în niște termeni atât de plastici. 

Leilani le asigură, așa cum mai făcuse deja, că maică-sa nu 
era periculoasă decât pentru ea însăși. Firește, o dată porniţi iar 
la drum, nu era exclus ca Sinsemilla să dea foc rulotei, în timp 
ce se delecta cu ţigări cu droguri tari. Violenţa implica nu numai 
o nebunie pasageră sau o demență persistentă, ci și pasiune. 
Dacă sminteala ar putea fi preschimbată în lingouri de aur, ar 
însemna că din Sinsemilla s-ar extrage suficiente fonduri cât să 
se asfalteze o autostradă cu șase benzi de aici până în Oz, 
numai că în ea secase orice pasiune; drogurile de o varietate 
infinită făcuseră scrum toate pasiunile ei, lăsând-o doar cu niște 
nevoi jalnice. 

Doamna D și Micky erau îngrijorate și din cauza doctorului 
Doom. Cazul lui era mai grav decât al bietei Sinsemilla, fiindcă 
el dispunea de rezervoare întregi de pasiune pentru a-și 
alimenta fascinația față de moarte. Trăia într-o grădină 
înfloritoare a morţii, îndrăgostit de frumuseţea trandafirilor lui 
negri, de miasmele descompunerii. 


141 


Doctorul Doom avea și niște reguli de viaţă, niște standarde 
pe care nu voia să le nesocotească, la fel ca niște ritualuri care 
trebuia îndeplinite cu strictețe în toate problemele capitale ale 
existenței. Întrucât se angajase să o vindece pe Leilani într-un 
fel sau altul, înainte ca aceasta să împlinească zece ani, 
însemna că până atunci fetița nu era în pericol; în acel moment 
însă, dacă nu se lăsase antrenată în splendidul proces de 
levitaţie al unei nave spaţiale, Preston o va „tămădui” mai rapid 
și cu niște efecte mult mai puţin spectaculoase decât cele 
folosite îndeobște de extratereștri. Dar, a o sufoca punându-i o 
pernă pe cap sau a-i administra o injecție letală înainte de 
aniversarea zilei ei, ar însemna pentru Preston să-și încalce 
codul etic, iar, pentru el normele etice erau ceva la fel de sfânt 
ca și credința pentru cel mai cucernic preot. 

leșind din bucătăria Genevei și coborând treptele rulotei, lui 
Leilani îi părea rău că se despărţea de Micky și de doamna D, 
care își făceau atâtea griji pentru ea. li plăcea să aducă 
zâmbetul pe buzele oamenilor. Spera mereu că lumea ar putea 
gândi despre ea: „Ce fată nemaipomenită, ce zvăpăiată!” 
Bineînţeles, „zvăpăiată” în sensul de „îndrăzneață, deşteaptă, 
ageră” și nu „obraznică, grosolană, nerușinată”. „Zvăpăiată” 
putea avea conotaţii pozitive și negative deopotrivă, dar 
important era ca nimeni să nu spună despre ea: „Săraca, uite ce 
infirmă e, cu piciorul ăla strâmb și mâna schiloadă”. În seara 
asta, din păcate, prevalase, probabil, compasiunea și nu 
încântarea, în inimile interlocutoarelor ei. 

Dar nu de-aici izvora sentimentul acela de rușine. Simţea 
totuși că se apropia de adevăr, așa că, vrând să mai amâne 
momentul crud al revelaţiei, încercă să se joace un pic; în vreme 
ce traversa curtea din spate, unde era întuneric, își imagină 
prostește că tentaculele cu ghimpi ale tufei de trandafiri fără 
flori ar fi braţele unui vampir ameninţător, așa că își făcu semnul 
crucii ca să alunge primejdia. 

Leilani aruncă o privire spre rulota Genevei, vrând să vadă 
dacă „numărul” ei poznaș fusese apreciat cum se cuvine. Mai 
bine însă s-ar fi abținut! Micky stătea în picioare, jos, lângă 
trepte, iar doamna D ceva mai sus, în pragul ușii, dar amândouă 
aveau un aer îngrijorat. Mai rău chiar, sumbru. Poate chiar 
lugubru. 


142 


Încă unul dintre acele memorabile și spectaculoase triumfuri 
sociale ale domniței Klonk! E de-ajuns s-o inviţi la masă pe 
această magiciană ca să vezi ce tulburare sufletească îţi va 
produce! Servește-o cu sandvișuri cu friptură de pui, iar ea o să 
te recompenseze cu o poveste atât de tragică, încât și puiul pe 
care îl mănâncă, viu de ar mai fi, ar plânge și el amarnic! Poftiţi- 
o din timp! Agenda ei e plină deja. Apropo: statistic vorbind, 
foarte puţini dintre comesenii ei aleg să se sinucidă! 

Leilani nu mai întoarse capul a doua oară. Se concentră, în 
schimb, asupra mersului, încercând să pășească natural și 
grațios, ceea ce, surprinzător, îi reușea pe distanţe foarte mici. 

Continua să-i fie rușine, nu din cauza glumei prostești cu tufa 
de trandafiri, ci fiindcă făcuse mitocănia de a încerca s-o 
oprească pe Micky de la consumul de alcool. Asemenea 
amestecuri nedorite în viața cuiva îi provocau remușcări, chiar 
dacă ea fusese bine intenţionată. Micky nu era Sinsemilla, la 
urma urmei. Dacă bea un pahar sau două de coniac, nu însemna 
că peste un an putea ajunge ca Sinsemilla: beată criţă, cu faţa 
într-o baltă de vomă, cu cartilajul nazal putrezit de la cocaină și 
cu o recoltă bogată de ciuperci halucinogene crescute pe creier. 
Nu, nici vorbă! Micky era soi bun. Mda, ce-i drept, Micky 
manifesta tendința de a se autodistruge prin băutură. Leilani 
avea o capacitate formidabilă de a depista astfel de înclinații 
periculoase. Dar cert era totuși că tendinţa aceasta n-o va face 
niciodată pe Micky să ajungă să se rătăcească printre hăţișurile 
stranii în care trăia Sinsemilla, și asta fiindcă Micky dispunea de 
un fel de busolă morală, pe care Sinsemilla ori nu o avusese 
niciodată, ori o pierduse de mult. Prin urmare, orice mucoasă de 
nouă ani, care se trezea făcând pe deșteapta și impunându-i 
Michelinei Bellsong să nu mai bea, avea toate motivele să se 
rușineze de comportamentul ei! 

Traversând acum următoarea curte, unde ceva mai devreme 
maică-sa dansase cu luna, Leilani recunoscu, în fine, că 
sentimentul de rușine care o copleșea nu fusese provocat de 
lipsa de delicateţe cu care o împiedicase pe Micky să mai bea, și 
nici de faptul că mâncase două porţii de plăcintă. Adevărul - de 
la care îi promisese lui Dumnezeu să nu se abată, dar pe care îl 
mai eluda, uneori, când nu avea curajul să-l privească în faţă - 
adevărul era că rușinea ei izvora din faptul că în seara asta 
vorbise și se expusese prea mult. Era ca și cum s-ar fi spintecat 


143 


singură, dezgolindu-se în faţa altora. Le povestise totul despre 
Sinsemilla, Preston, extratereștri, despre Lukipela care fusese 
ucis și îngropat, probabil, în pădurile din Montana. 

Micky și doamna D erau niște persoane tare drăgute și 
afectuoase, dar împărtășindu-le și lor toate acele amănunte din 
viaţa ei, Leilani le făcuse un deserviciu mai groaznic decât dacă 
ar fi intrat în rulota lor cu un camion plin de bălegar, pe care l-ar 
fi vărsat acolo. Povestea lui Leilani era hidoasă și tristă, iar ele, 
de fapt, nici nu aveau cum s-o ajute. Leilani știa mai bine decât 
oricine că era prinsă într-o capcană pe care nimeni nu avea forța 
să o desfacă, iar șansa de a scăpa, fie ea cât de slabă, 
presupunea renunţarea la piciorul captiv și abandonarea 
capcanei - metaforic vorbind - până la ziua ei de naștere. 
Așadar, dezgolindu-și sufletul în faţa lor nu realizase nimic, ci 
dimpotrivă le „îngropase” pe Micky și pe duioasa doamnă D sub 
un morman puturos de vești proaste, de care ele meritau să fie 
cruţate. 

Ajungând la treptele pe care Sinsemilla le urcase după dansul 
ei selenar, Leilani se simţi tentată să mai arunce o privire spre 
rulota Genevei. Preferă însă să se abţină. Ştia că se uitau, în 
continuare, la ea, or, fluturând veselă cu mâna spre ele, tot nu 
ar fi izbutit să le ridice moralul și să le facă să se ducă la culcare 
cu zâmbetul pe buze. 

Sinsemilla lăsase deschisă ușa de la bucătărie. Leilani intră. 

Pe durata scurtei plimbări până aici, se remediase și pana de 
curent. Ceasul de pe perete clipea, dar afișa o oră greșită. 

Deși micul ac roșu continua să zvâcnească în cerc de șaizeci 
de ori pe minut, măturând cadranul ceasului, șuvoiul timpului 
părea să fi fost îndiguit într-un iaz adormit. Saturată de liniște, 
casa sugera o expectativă enervantă, ca și cum niște fortificaţii 
ar fi fost pe punctul să se fisureze, permiţând unui potop violent 
să măture totul în cale. 

Doctorul Doom ieșise în oraș - la un film sau la restaurant. Ori 
se dusese să omoare pe careva. 

Într-o bună zi, o victimă potenţială, insensibilă la farmecul sec 
al lui Preston și la compasiunea lui onctuoasă, îi va face 
doctorului o surpriză. Nu era nevoie de prea multă forţă fizică 
pentru a apăsa pe un trăgaci. 

Norocul o ocolise întotdeauna pe Leilani, așa că nu avea de ce 
spera că aceasta ar putea fi seara când Preston se va alege cuo 


144 


doză letală din propria-i otravă. Se va întoarce acasă, mai 
devreme sau mai târziu, mirosind a moarte, indiferent de felul 
acesteia. 

Din bucătărie, vedea până în sufragerie și în living, unde 
lumina era aprinsă. Maică-sa nu se zărea pe nicăieri, dar asta nu 
însemna că nu exista. La ora asta, biata Sinsemilla era, 
pesemne, atât de drogată, încât cel mai probabil stătea ascunsă 
prin dosul vreunei canapele sau ghemuită în poziţie fetală prin 
vreun dulap. 

Așa cum era de așteptat în cazul unei rulote închiriate și care 
și-a făcut veacul deja, ambianța nu avea nimic comun cu 
Castelul Windsor, bunăoară. Pe tavan se vedeau urme de la 
ploile infiltrate în timp, ce alcătuiau un model de pete 
asemănătoare unor insecte mari. De la soare, draperiile se tot 
decoloraseră, căpătând niște nuanţe șterse, cum nu li se arată 
decât depresivilor în coșmarurile lor; țesătura putredă spânzura 
în cute unsuroase, îmbâcsită de fumul unei infinităţi de ţigări. 
Piesele de mobilier zgâriate, pătate erau amplasate pe o carpetă 
portocalie și roasă care nici măcar jerpelită nu mai putea fi 
numită. Patul gloduros nu mai avea niciun arc, ca și cum 
greutatea tuturor speranţelor și a viselor oamenilor trecuţi prin 
el îl rigidizase definitiv, de-a lungul anilor. 

Sinsemilla nu era în living. 

Debaraua plasată imediat în vestibulul de la intrare constituia 
un refugiu ideal împotriva spiridușilor dezlănțuiţi uneori de prea 
multe droguri ingerate. Dacă Sinsemilla se adăpostise aici, 
spiridușii imaginari o devoraseră, probabil, complet, fiindcă 
înăuntru nu erau decât obișnuitele umerașe din sârmă pentru 
haine, care se bălăngăneau din cauza curenților de aer, ori de 
câte ori Leilani deschidea ușa. 

Nu-i plăcea deloc când trebuia s-o caute așa pe maică-sa, 
fiindcă niciodată nu se știa în ce hal o putea găsi! 

Uneori, scumpa mater i se arăta în mijlocul unei mizerii ce 
trebuia curățată. Or, Leilani nu suporta mizeriile. | se părea 
îngrozitoare perspectiva de a șterge urina și urmele de vomă și, 
dacă ar mai fi adăugat și de la ea două porții cvasidigerate de 
plăcintă, aceasta ar fi însemnat culmea dezastrului. 

Cu sângele era și mai rău. Nu era vorba despre bălți de 
sânge, nu; dar, de multe ori, câteva picături au un efect la fel de 
cumplit. 


145 


Biata Sinsemilla nu era omul care să-și provoace moartea 
intenţionat. Nu mânca deloc carne, decât de pasăre, fuma 
numai droguri, bea pe zi și zece pahare de apă îmbuteliată, ca 
să elimine toxinele, înghițea douăzeci și șapte de tablete și 
capsule cu vitamine și își făcea o mulţime de griji din cauza 
procesului de încălzire globală. Trăise treizeci și șase de ani 
până acum, zicea ea, și avea de gând să mai rămână în viaţă pe 
puțin încă cincizeci de ani sau, oricum, atâta vreme cât poluarea 
umană și greutatea propriu-zisă a populaţiei omenești nu 
creșteau atât de mult, încât să provoace o modificare 
catastrofală a axei Pământului, anihilând viaţa pe planetă în 
proporție de 99%. 

Deși respingea ideea de sinucidere, Sinsemilla rămânea 
adepta unei automutilări moderate. Acţiona nu mai des de o 
dată pe lună: steriliza întotdeauna bisturiul la flacăra unei 
lumânări, își dezinfecta pielea cu spirt și făcea fiecare incizie 
doar după o lungă chibzuinţă. 

Rugându-se în gând să nu dea peste ceva mai scârbos chiar 
decât voma, Leilani își luă inima în dinţi și porni spre baie. In 
spaţiul acesta îngust și cu miros de mucegai nu era nimeni însă, 
și nu găsi nici mai multă mizerie decât fusese atunci când se 
mutaseră în rulotă. 

În holul scurt, tapetat cu o imitație de lambriuri din lemn, erau 
trei uși. Două dormitoare și o debara. În debara, nici urmă de 
mămică, vomă, sânge sau pasaj secret care să ducă într-o 
împărăție magică, unde toate fiinţele simt frumoase, bogate și 
fericite. Leilani nu căuta, de fapt, niciun astfel de pasaj, dar din 
experiență presupunea logic că așa ceva nu exista acolo; când 
era mult mai mică, i se întâmplase adesea să viseze că găsește 
o ușă tainică spre niște tărâmuri fantastice, dar de fiecare dată 
rămăsese dezamăgită, așa că ajunsese la concluzia că dacă ar 
exista totuși o asemenea ușă, ei bine, ușa ar trebui s-o găsească 
pe ea și nu viceversa. În plus, dacă această debara ar fi 
echivalentul unei staţii de autobuz între California și un domeniu 
glorios cu vrăjitori poznași, normal ar fi să descopere aici 
ambalaje mototolite de la tot soiul de bomboane și dulciuri 
ciudate, rămase de la spiriduși sau măcar alte semne ale trecerii 
lor pe-acolo, numai că mica încăpere nu conţinea nimic exotic, 
în afară de un gândac mort. 


146 


Mai rămâneau două uși, ambele închise. Pe partea dreaptă, se 
afla dormitorul minuscul repartizat lui Leilani. Drept în faţă, era 
camera unde dormeau maică-sa și Preston. 

Era foarte posibil ca Sinsemilla să fie în camera fiicei ei, la fel 
cum putea fi în oricare altă parte. Nu avea niciun fel de respect 
față de spaţiul privat al celorlalte persoane și nu pretindea 
niciodată respect faţă de spaţiul ei, poate și fiindcă drogurile îi 
creau iluzia unei imense pustietăţi, unde se putea bucura de 
singurătatea binecuvântată, ori de câte ori simţea nevoia. 

O dungă subţire de lumină orna covorul de sub ușa din față. 
Nicio lumină însă nu se vedea pe sub ușa din dreapta. 

Dar nici asta nu însemna ceva. Sinsemillei îi plăcea să stea 
singură pe întuneric, uneori, încercând să comunice cu lumea 
spiritelor, alteori, vorbind singură. 

Leilani ciuli urechile. Liniştea lipsită de orice ticăit a unui 
univers în care ceasurile se opriseră stăpânea casa în 
continuare. Când sângerezi nu se aude niciun zgomot, desigur. 

În ciuda tendinței de a nu avea reţineri în nicio privință, 
Sinsemilla își limitase până acum doar la braţul stâng talentul de 
a mânui artistic bisturiul. Câteva cicatrice împreunate cu 
atenție, formând un desen dantelat aidoma reprezentării uzuale 
a unui fulg de zăpadă, decorau sau desfigurau antebraţul ei - 
depinde de gust. Țesutul cicatricelor - neted, aproape strălucitor 
- părea mai alb decât pielea din jur, ca un model impresionant 
de „ton sur ton”, deși contrastul se accentua, atunci când 
Sinsemilla se bronza la soare. 

Pleacă din casă. Culcă-te în curte. Lasă-l pe doctorul Doom să 
curețe mizeria, dacă e cazul. 

Totuși, dacă se refugia în curte însemna că fugea de 
răspundere. Exact la fel ar fi făcut și Sinsemilla într-o situaţie 
similară. Indiferent de dificultatea în care s-ar fi aflat, când se 
întreba cum era mai bine și mai înţelept să procedeze, Leilani se 
ghida întotdeauna după același principiu: fă exact opusul a ceea 
ce ar face Sinsemilla și ai mai multe șanse să te descurci; tot la 
fel, crește și probabilitatea de a te putea uita în oglindă, fără să 
ţi se facă silă de tine. A 

Leilani deschise ușa de la camera ei și aprinse lumina. In 
măsura în care făceai abstracţie de uzura cuverturii, patul era 
frumos aranjat, așa cum îl lăsase ea. Lucrurile ei, puţine câte 


147 


erau, păreau la locul lor. Circul Sinsemilla nu-și desfășurase 
activitatea aici. 

Mai rămânea o ușă. 

Iși șterse palmele de tricou, fiindcă le simțea transpirate. 

Işi aminti de o povestire, „Doamna și tigrul”, în care un om 
era pus să aleagă între două uși, cu niște consecinţe fatale, 
dacă opta pentru cea care nu trebuia. In spatele acestei uși, nu 
se aflau nici doamna, nici tigrul din nuvelă, ci un specimen cu 
totul unic. Leilani ar fi preferat tigrul. 

Nu dintr-o pornire morbidă, ci mai degrabă alarmată de ceea 
ce se întâmpla, Leilani începuse să se documenteze despre 
automutilare, la scurt timp după ce maică-sa se dedase acestei 
îndeletniciri. Potrivit psihologilor, majoritatea persoanelor care 
recurg la automutilare sunt adolescenţi sau femei de circa 
douăzeci de ani. Sinsemilla era prea bătrână pentru această 
joacă. La cei care se automutilează, se remarcă un nivel scăzut 
al respectului de sine, ba, uneori, chiar și ură îndreptată 
împotriva propriei persoane. Sinsemilla, dimpotrivă, părea să se 
placă enorm, aproape tot timpul sau cel puţin atunci când se 
afla sub efectul medicamentelor, ceea ce practic însemna 
același lucru. Firește, nu-ţi rămânea decât să presupui că, iniţial, 
începuse să se drogheze nu numai deoarece era „ceva atât de 
plăcut”, cum spunea ea, ci și din cauza unui impuls 
autodistructiv. 

Leilani avea palmele umede, în continuare. Și le șterse din 
nou. În ciuda caniculei de august, mâinile ei erau reci. Simţi un 
gust amar, poate de la ceapa din salata Genevei, și își lipi limba 
de cerul gurii. 

In momente de acest fel, încerca să-și imagineze că ar fi 
Sigourney Weaver, jucând rolul lui Ripley din „Aliens”. Ai 
palmele cleioase, sigur, ai mâinile reci, bineînţeles, simţi că ţi s- 
a uscat gura, dar trebuie să strângi din dinţi, trebuie să-ţi aduni 
curajul, să deschizi ușa aia nenorocită, să intri acolo, unde e 
bestia, și să faci ceea ce trebuie făcut. 

Işi șterse palmele de şort. 

Majoritatea persoanelor care se automutilează sunt profund 
introvertite. Foarte puţine pot primi diagnosticul de narcisism, 
acesta fiind și cazul Sinsemillei. Mama, dacă era veselă, repeta 
adesea o incantaţie entuziastă compusă chiar de ea: „Sunt o 
pisică șireată, sunt o briză de vară, sunt o pasăre în zbor, sunt 


148 


soarele, sunt marea, sunt eu!” În funcţie de combinaţia de 
substanţe interzise pe care le consumase, când oscila așa 
precar între hiperactivitate și amorțeala inconștienței, i se 
întâmpla să îngâne această incantaţie de sute de ori, până când 
ori adormea, ori izbucnea în plâns și pe urmă adormea. 

Din trei pași silenţioși, în ciuda protezei metalice, Leilani 
ajunse la ușă. Lipi urechea de lemn. Niciun zgomot din cealaltă 
parte. 

Ripley, de obicei, avea un revolver și un aruncător de flăcări. 

Ce bine i-ar prinde acum să poată confunda realitatea cu 
filmul, cum făcea doamna D. Amintindu-și cum ieșise biruitoare 
asupra reginei „alien” care se oua, Geneva s-ar năpusti în ușă, 
fără ezitare, și ar da buzna înăuntru. 

Se șterse pe palme. Nu-i bine să-ţi alunece mâinile în 
asemenea situații. 

Sinsemilla zicea că plânge fiindcă este o floare într-o lume de 
ghimpi, fiindcă nimeni din jur nu are capacitatea să contemple 
toată frumuseţea culorilor ei. Uneori, Leilani se gândea că 
acesta ar putea fi, într-adevăr, motivul pentru care maică-sa 
vărsa lacrimi așa de des, ceea ce i se părea însă înspăimântător, 
întrucât presupunea un grad de autoamăgire care făcea ca 
această femeie să fie mai „de pe altă planetă” decât toți 
extratereștrii cultivați de Preston cu atâta asiduitate. Warcisistic 
părea un cuvânt inadecvat pentru a caracteriza o persoană 
care, și când zăcea acoperită cu o crustă de vomă uscată și 
când puţea a urină sau când bolborosea incoerent, tot se credea 
o floare mai gingașă și delicată decât orice orhidee de seră. 

Leilani ciocâni la ușa dormitorului. Spre deosebire de maică- 
sa, ea respecta dreptul celorlalţi la intimitate. 

Sinsemilla nu răspunse. 

Poate că draga mater se simţea minunat, în ciuda 
spectacolului pe care-l dăduse în curte. Poate că dormea liniștită 
și trebuia lăsată să se bucure de visele ei frumoase. 

Mda, dar dacă era într-o stare gravă?! Dacă acum s-ar dovedi 
cât de util e să te pricepi la tehnicile de resuscitare cardiacă sau 
cât de important e să chemi imediat ambulanța?! Când te 
deplasezi cu mașina pe autostradă și nu știi unde te afli, poți 
obţine prin satelit informaţii privind coordonatele celui mai 
apropiat spital. 

Ciocăni din nou. 


149 


Nu știa dacă să răsufle ușurată sau să-și facă și mai multe 
griji, atunci când mama ei strigă dinăuntru, cu o dicţie de 
personaj shakespearian: „Rogu-te, spune-mi tu care baţi la ușa 
mea cine ești oare?” 

În câteva rânduri, când Sinsemilla mai vădise astfel de toane 
teatrale, Leilani se pretase la jocul ei, vorbind cu arhaisme și 
gesticulând exagerat, în speranţa că s-ar putea apropia cât de 
cât de ea, ca o fiică de mama ei. De fiecare dată însă ideea asta 
se dovedise neinspirată. Biata Sinsemilla nu accepta să devii și 
tu unul dintre personajele dramei; menirea ta era să admiri 
interpretarea ei, fiindcă spectacolul fusese scris doar pentru ea. 
Dacă insistai să apari și tu sub luminile rampei, dialogul stupid 
lua o întorsătură urâtă și, brusc, deveneai ţinta unor critici 
înveninate și a unor obscenităţi deșănţate rostite pe tonul fals și 
pedant al personajului întruchipat de Sinsemilla. 

Prin urmare, în loc să spună: „Eu sunt, prinţesa Leilani, și 
vreau să aflu cum îi merge stăpânei mele!”, fetița spuse: 

— Sunt eu. Ce faci? 

— Intră, intră, domniţă Leilani. Și vino fuga aici, la regina ta! 

Hait! Treaba părea mai complicată decât varianta cu sânge și 
mutilare. 

Dormitorul principal, la fel ca toate celelalte încăperi din 
rulotă, era ca o cocină. 

Sinsemilla ședea pe pat, peste cuvertura din poliester verde- 
praz, rezemată pe un maldăr de perne. Purta neglijeul lung, cu 
broderii pe poale, pe care îl cumpărase cu o lună în urmă la un 
talcioc de lângă Albuquerque, New Mexico, când se duseseră să 
exploreze enigmele extraterestre de la Roswell. 

Dacă atmosfera de bordel sugerează automat un felinar roșu, 
cum se spune, atunci categoric ambianța de aici era mult mai 
potrivită pentru o prostituată decât pentru o regină. Ambele 
veioze erau aprinse pe noptiere, emanând o lumină roșiatică, 
deoarece peste abajur fusese pusă câte o bluză purpurie. 

Genul acesta de lumină o avantaja pe Sinsemilla. Cantităţile 
industriale de substanțe interzise pe care le ingurgitase îi 
știrbiseră prea puţin din frumuseţe, iar, dacă la lumina zilei 
arăta bine, aici era de-a dreptul superbă. Deși era desculţă și 
murdară pe picioare de la mersul prin iarbă, deși nedglijeul i se 
cam rupsese, deși părea ciufulită și răvășită de la dansul sub 
lună, Sinsemilla arăta ca o regină. 


150 


— Ce spui tu, domniţă, în prezenţa Cleopatrei? 

După ce făcu doi pași în cameră, Leilani se opri și, renunțând 
să-i atragă atenţia Sinsemillei că o regină egipteană de acum 
peste două mii de ani nu avea cum să se comporte ca pe timpul 
cavalerilor Mesei Rotunde, spuse: 

— Aveam de gând să mă culc, dar voiam să văd ce mai faci. 

Fluturând din mână ca s-o cheme pe Leilani mai aproape, 
Sinsemilla zise: 

— Vino încoace, țărăncuţțo, și las-o pe regina ta să te înveţe ce 
înseamnă frumuseţile Raiului. 

Leilani nu pricepea nimic din vorbele mamei sale. Știa însă din 
experiență că metoda cea mai înţeleaptă era să facă pe proasta. 

Mai făcu un pas, nu din obligaţie sau curiozitate, ci fiindcă, 
dacă ar fi plecat din cameră prea repede, putea fi acuzată de 
proastă creștere. Sinsemilla nu le impunea copiilor ei reguli sau 
norme de comportare, ci le lăsa libertatea ce decurgea chiar din 
indiferența ei; însă devenea susceptibilă când simțea că 
indiferenţei ei i se răspundea cu aceeași monedă și nu admitea 
să fie tratată cu răceală. 

Oricât de neînsemnată sau îndoielnică fusese ofensa care o 
deranjase, o muștruluială din partea bietei Sinsemilla risca 
oricând să degenereze într-o bruftuluială în toată regula. Deși nu 
era capabilă de violență fizică, Mama putea face mult rău cu 
vorba. Pentru că se ţinea scai de tine peste tot, îţi intra cu forța 
pe ușă și insista să-i dai atenţie, nu prea mai aveai scăpare și 
trebuia să înduri beștelelile ei - uneori ceasuri întregi - până 
când se înmuia sau pleca să se drogheze. În toiul mustrărilor de 
acest fel, Leilani ar fi preferat niște scatoalce zdravene, decât să 
mai audă atâtea cuvinte urâte. 

Ridicându-se de pe pernă și aplecându-se ușor în faţă, biata 
Sinsemilla-Cleopatra rosti pe un ton insistent, ce ţinea loc de 
poruncă dură: 

— Haide, fetișcano, vino, vino! Uită-te ce frumuseţe avem 
aici! Îți doresc să fii și tu la fel de perfectă! 

Pe pat, se afla un recipient rotund, ca un fel de cutie pentru 
pălării, cu capacul de culoare roșie așezat alături. 

Sinsemilla fusese la cumpărături, ceva mai devreme, după- 
amiază. Preston era generos cu ea, dându-i bani pentru droguri 
și găteli. Poate chiar își luase o pălărie, știut fiind că atunci când 
voia să se facă frumoasă îi plăceau la nebunie beretele, băștile, 


151 


șepcutele, dar și pălăriile cu boruri mari, turbanele și alte 
asemenea podoabe capilare. 

— Nu mai pregeta, copilo! porunci regina. Vino imediat aici și 
privește această comoară paradisiacă. 

Era limpede că întrevederea cu Maiestatea sa nu putea să ia 
sfârșit, până când noua pălărie - sau ce-o fi fost acolo în cutie - 
nu avea să fie admirată cum se cuvenea. 

Înăbușindu-și un oftat, Leilani se apropie de pat. 

Observă că pe pereţii cutiei, de jur împrejur, se aflau două 
șiruri de găurele. Deși, iniţial, crezu că era vorba doar de un 
efect ornamental, Leilani înţelese repede rostul orificiilor, când 
văzu ce fusese transportat în ambalaj. 

Pe cuvertură, între cutie și Sinsemilla, capodopera paradisiacă 
se încolăcea lasciv: verde ca smaraldul, cu nuanţe cafenii și cu 
filigran de galben-crom. Trupul sinuos, capul turtit, ochii negri 
strălucitori și o limbă ce zvâcnea pe neașteptate. 

Șarpele întoarse capul ca să își inspecteze noua admiratoare 
și, din senin, se repezi la Leilani, cu iuţeala unui curent electric 
transmis printr-un arc între doi poli încărcaţi. 


e Capitolul 20 


În rulota de pe autostrada care ducea spre sud-vest, către 
Nevada, Curtis și câinele ședeau pe pat, în întuneric, și mâncau 
crenvurști. Deveniseră foarte atașați unul de celălalt, așa că, în 
ciuda beznei din jur, nu exista niciun pericol ca Old Yeller să 
confunde degetele băiatului cu vreo bucată din care ar fi avut 
voie să se înfrupte. Între ei se stabilise o legătură de frate și 
soră. N-o lăsă să mănânce prea mulţi crenvurști, de teamă să nu 
i se facă rău. 

Știind că în cazul lui nu se punea problema supra-alimentării, 
băiatul consumă restul de cârnaţi, atunci când constată că Old 
Yeller ar putea regurgita de la prea multă mâncare introdusă 
brusc în stomacul până atunci gol. Crenvurștii se răciseră, dar 
erau delicioși. Ar mânca și mai mulţi, dacă ar mai avea. Ca să 
poată fi „Curtis Hammond” are nevoie de multă energie. 

Ce cantitate uluitoare de energie i-o trebui probabil și 
Donellei, chelnerița cu forme minunate și o inimă pe măsură. 


152 


Amintindu-și de Donella, începe să-și facă griji pentru soarta 
ei. Ce s-o fi întâmplat cu ea în ploaia aceea de gloanţe? Silueta 
ei fantastică reprezintă o ţintă ușoară, dar, totodată, prin 
masivitatea ei e mai greu de ucis decât oamenii obișnuiți. 

Îi pare rău că nu s-a întors acolo, ca s-o salveze vitejește. Ce-i 
drept, e doar un băieţel fără prea multă experiență, pe când ea 
e o persoană adultă și extraordinar de deșteaptă. Nu contează, 
însă el tot regretă că nu i-a demonstrat cât e de curajos. 

Niște elice de elicopter uruie iarăși în noapte. Curtis tresare, 
așteptându-se ca o rafală de gloanțe să ciuruiască rulota sau 
tropăitul trupelor speciale să zgâlțâie acoperișul furgonetei, iar 
dintr-un megafon să răsune ordinul de a se preda imediat. 
Vâjâitul paletelor devine asurzitor, dar pe urmă scade și dispare 
cu totul. 

judecând după zgomot, se pare că aeronava se îndreaptă 
spre sud-vest, de-a lungul autostrăzii. Asta nu e bine deloc. 

Terminând de mâncat crenvurștii, Curtis bea suc de portocale 
din sticla de plastic, dar își dă seama că și lui Old Yeller îi e sete. 

Amintindu-și de mizeria care se făcuse în Explorer, când 
încercase să-i dea câinelui să bea direct dintr-o sticlă de apă, se 
hotărăște să caute un castron sau ceva asemănător, în care să-i 
toarne lichidul. 

Furgoneta-rulotă se deplasează cu viteza maximă admisă sau 
mai repede chiar, așa că e de presupus că proprietarii 
vehiculului - bărbatul și femeia pe care îi auzise adineauri - sunt 
tot în cabină, comentând peripeţiile din parcare. Or, dacă se află 
într-adevăr în celălalt capăt al mașinii, cu spatele la dormitor, 
înseamnă că nu au cum să remarce dacă el va aprinde lumina 
acolo unde se află acum. 

Curtis se dă jos din pat. Pipăie peretele pe lângă ușă și 
găsește întrerupătorul. 

Obișnuit cu întunericul, simte iniţial că lumina îl orbește. 
Vederea câinelui, în schimb, se adaptează imediat. După ce 
stătuse lungită până atunci pe pat, acum, se ridică în picioare, 
urmărind cu curiozitate mișcările lui Curtis și dând din coadă de 
nerăbdare fie în așteptarea unor noi aventuri, fie intuind că își 
va putea potoli setea. 

Dormitorul e mic, așa că nu există aici vase ornamentale care 
să-i poată fi de folos. 


Scotocind prin sertarele comodei, se simte ca un pervers. Nu 
prea știe el exact ce fac perverșii, însă intuiește că a-ţi vâri 
nasul pe furiș în lenjeria altor persoane este un semn clar de 
perversiune. Or, sertarele astea sunt pline de rufărie intimă! 

Roșu la faţă de jenă și neîndrăznind să se mai uite nici la Old 
Yeller măcar, băiatul renunţă să mai caute în comodă și se 
concentrează asupra sertarului de sus al noptierei de alături. 
Înăuntru, printre alte lucruri care lui i se par inutile, găsește 
două borcane din plastic alb, fiecare cu un diametru de vreo 
zece centimetri și o înălțime cam de opt. Deși sunt cam mici, 
oricare dintre ele ar fi bun ca farfurioară pentru câine; n-ar 
rămâne decât s-o umple cu lichid de mai multe ori. 

Pe capacul unuia dintre cele două borcane, cineva a lipit o 
etichetă pe care scrie rezervă. În opinia lui Curtis, înseamnă că 
borcanul acesta nu le este de prea mare trebuință proprietarilor 
rulotei, așa că decide să și-l însușească, sperând ca lipsa 
obiectului să nu-i deranjeze prea mult pe cei doi. 

Deșurubează capacul, iar când îl scoate rămâne îngrozit 
văzând dinţii dinăuntru, care rânjesc la el, cu tot cu niște gingii 
roz, dar, ce-i drept, fără vreo urmă de sânge. 

Simţind că i se taie răsuflarea de spaimă, aruncă borcanul 
înăuntru, unde îl găsise, și se trage de lângă noptieră. Parcă și 
aude cum dinţii clănțăne în sertar, deciși să roadă tot și să iasă 
la suprafaţă. 

A văzut el filme cu criminali în serie, în care monștrii aceștia 
cu față de om colecționează amintiri de le victimele pe care le 
ucid. Unii păstrează capete tăiate, în congelator, alţii conservă 
ochii morţilor în borcane cu formaldehidă. Alţii confecţionează 
haine din pielea celor omorâţi sau schelete mobile din oasele 
acestora. 

Dar în niciun film văzut până acum și în nicio carte citită nu a 
mai întâlnit psihopaţi asasini care să colecționeze dinţi prinși 
solid în bucăţi întregi de maxilar, cu gingii cu tot. Deși n-are 
prea mulţi ani, e suficient de informat în privinţa laturii sumbre a 
naturii umane, încât să înţeleagă perfect ce a văzut în borcanul 
acela. 

— Ucigași în serie, îi șoptește el lui Old Yeller. Ucigasi în serie! 

Degeaba, cățeaua n-are cum să priceapă sensul acestei 
sintagme prea complicate. li lipsesc referinţele culturale pentru 


154 


asta. Încetează să mai dea din coadă, dar numai fiindcă simte 
frământarea celui care i-a devenit ca un frate. 

Curtis știe că trebuie, în continuare, să găsească un vas în 
care să toarne niște suc de portocale, dar în niciun caz nu va 
mai căuta în alte sertare de la noptieră. Exclus. 

Numai dulapul a rămas neexplorat. 

Filmele și cărţile avertizează că dulapurile sunt problematice. 
Există riscul să găsești într-un dulap cele mai oribile lucruri care 
ţi se pot arăta într-un coșmar. 

Lumea aceasta este frumoasă, reprezintă o capodoperă a 
creaţiei, dar e, totodată, și un loc periculos. Fiinţe rele - umane, 
inumane și supranaturale - pândesc prin pivnițe și în poduri 
pline de pânze de păianjen. Bântuie noaptea prin cimitire. Işi fac 
veacul în case părăsite, în castele locuite de oameni cu nume 
germanice sau slave, în cavouri, în piramide antice, în păduri 
pustii, sub suprafaţa oricărei ape mari, ba, uneori, și sub 
suprafaţa mătuită de săpun a unei căzi de baie umplute și, 
firește, în nave spaţiale, indiferent dacă se află aici, pe Pământ, 
sau călătoresc la mari depărtări, prin univers. 

Exact în clipa de față, ar prefera să exploreze un cimitir sau 
vreo piramidă care colcăie de gândaci și unde mumiile s-au 
sculat din morţi, ori încăperile oricărei nave spaţiale, decât 
dulapul din rulota acestor ucigași în serie. Din păcate, nu se află 
în deșertul egiptean și nici la bordul vreunei astronave care se 
deplasează cu o viteză mai mare decât aceea a luminii, prin 
constelația Orion. E aici, indiferent dacă-i place sau nu, și a venit 
momentul să își facă curaj, gândindu-se la exemplul demn de 
urmat al mamei sale. 

Se holbează la imaginea sa într-una dintre ușile cu oglindă și 
nu-i mândru deloc de ceea ce vede. E palid la față, cu ochii mari 
și sticloși de frică. Poziţia copilului năpădit de spaimă: corpul 
încordat, umerii aduși în faţă, capul vârât între clavicule și 
cumva aplecat în jos, ca și cum s-ar aștepta să-l lovească 
cineva. 

Old Yeller își îndreaptă atenţia de la Curtis la dulap. Scoate un 
mârâit înfundat. 

Dacă îl pândește acolo ceva și mai hidos? Mai scârbos și mai 
înspăimântător decât dinţii aceia?! 


În fine, e posibil și ca brusca neliniște a câinelui să nu aibă 
nimic de-a face cu conținutul șifonierului cu oglinzi. Poate că s-a 
molipsit doar de la starea sufletească a băiatului. 

Ușa de la dulap zăngăne. Poate că doar vibrează, din cauza 
drumului. 

Decis să fie la înălţimea așteptărilor mamei sale, amintindu-și 
de remușcările pricinuite de faptul că nu fusese în stare s-o 
salveze pe Donella, hotărât să găsească un castron din care să îi 
dea să bea câinelui însetat, băiatul apucă strâns mânerul uneia 
dintre ușile glisante. Trage adânc aer în piept, își încleștează 
dinţii și deschide dulapul. 

În momentul în care propria-i imagine alunecă lateral și 
băiatul dă cu ochii de interiorul șifonierului, oftează ușurat 
constatând că pe unicul raft lung dinăuntru nu se află borcane 
cu globi oculari puși la păstrare. În plus, niciuna dintre hainele 
de pe umerașe nu pare confecţionată din piele de om. 

Precaut, în continuare, dar ceva mai liniștit, se lasă în 
genunchi, ca să caute prin dulap vreun obiect pe care să-l poată 
folosi pe post de castron. Nu găsește decât pantofi de bărbați și 
de damă, dar răsuflă ușurat la gândul că încălțămintea aceasta 
nu e dotată și cu niște picioare secţionate. 

Alege un pantof bărbătesc, dintr-o pereche care pare absolut 
nouă, îl pune pe jos lângă pat și îl umple cu suc de portocale 
turnat din bidonul de plastic. 

În mod normal, n-ar îndrăzni să distrugă lucrul altcuiva. 
Numai că ucigașii în serie nu merită respectul care li se cuvine 
cetățenilor cuviincioși. 

Old Yeller sare din pat și lipăie încântat lichidul delicios. Nu 
ezită și nici nu se oprește ca să analizeze gustul - de parcă toată 
viața ei n-ar fi băut decât suc de portocale. 

Nu e exclus, desigur, ca predecesorul lui, Curtis Hammond cel 
„adevărat”, să o mai fi lăsat și el să bea suc de portocale. 
Actualul Curtis Hammond totuși bănuiește că legătura dintre 
căţea și el se cimentează din ce în ce mai mult și că, de fapt, 
Old Yeller „recunoaște” gustul sucului, tocmai fiindcă băiatul a 
băut din el mai înainte. 

Între un băiat și câinele lui se pot forma conexiuni uimitor de 
profunde. Știe că lucrul acesta e adevărat, nu neapărat numai 
din filme și din cărţi, ci și din experienţa lui de până acum cu 
animalele. 


156 


N-o fi Curtis chiar „zdravăn la cap”, cum se exprimase Burt 
Hooper, și nici Old Yeller n-o semăna nici pe departe cu 
personajul din poveste, dar asta nu înseamnă că nu vor forma 
amândoi o echipă formidabilă. 

Umple la loc pantoful, pune jos bidonul cu suc și se așază pe 
marginea patului, ca să se uite la câine cum bea. 

„O să-ţi port de grijă!” îi promite el. 

E mulțumit de felul în care se comportă, în ciuda fricii. E 
multumit și de potenţialul lui. 

Deși microbuzul acesta seamănă, probabil, cu mașina lui 
Hannibal Lecter din „Tăcerea mieilor”, deși știe că e urmărit de 
o haită de „terminatori” mai afurisiţi decât Schwarzenegger, 
când l-ar înțepa o viespe, și deși vor să pună mâna pe el agenţii 
de la FBI și, în mod cert, de la alte agenţii guvernamentale cu 
inițiale mai sinistre și intenţii mai puţin onorabile, Curtis își 
păstrează optimismul în privinţa șanselor de a scăpa cu viaţă. 
Uitându-se la tovarășa lui canină, care bea suc fericită, îi vine să 
zâmbească. Cade pe gânduri o clipă, mulţumindu-i lui 
Dumnezeu că îl mai lasă în viață, dar și mamei lui, care l-a iniţiat 
în tainele supravieţuirii. 

O sirenă se aude în depărtare - pompierii, salvarea, poliţia 
sau vreun șofer teribilist. Cel mai probabil, din păcate, poliţia. 
Old Yeller ridică privirea; sucul i se prelinge peste mustăți. 

Țiuitul sirenei devine tot mai puternic, auzindu-se în spatele 
furgonetei-rulotă. 


e Capitolul 21 


Cu fălcile larg căscate, arătându-și colții din spate în toată 
arcuirea lor afurisită și împungând aerul cu limba despicată la 
vârf, șarpele înoată prin aer cu agilitatea unui ţipar prin apă, dar 
mai iute decât orice ţipar, ca un foc de artificii exploziv lansat 
spre faţa lui Leilani. 

Deși fetița se ferise la timp, e posibil și ca vipera să fi ratat 
ținta, fiindcă dacă ar fi fost doar acea reacţie instinctivă, reptila 
tot ar fi mușcat-o. Când șarpele se repezi pe lângă urechea ei 
stângă, lui Leilani i se păru că aude un sâsâit subţire; oricum, 
cert era că totuși simţise pe obraz zbaterea solzilor uscați. 


157 


Mângâierea aceasta sinistră o înfioră de groază, de parcă reptila 
odioasă i s-ar fi strecurat pe sub tricou. 

În clipa în care auzi sau i se păru că aude sâsâitul viperei, 
Leilani pivotă pe piciorul cu proteză, răsucindu-se într-o parte la 
timp pentru a vedea cum „comoara paradisiacă” descrie un lung 
arc spre podea. 

Șarpele nu era mare, o jumătate de metru sau cel mult un 
metru, și gros cam cât arătătorul unui bărbat, dar când se lovi 
de podea și se rostogoli, frângându-se cu furie, de parcă și-ar fi 
confundat încolăcirile cu cele ale unui animal de pradă, păru la 
fel de fioros ca orice piton masiv sau șarpe cu clopoței. După 
acest scurt moment de frenezie, vipera se descolăci și alunecă 
peste carpeta jerpelită, ca un fir iute de apă care se scurge 
printr-un mic șanț. Ajunsă sub pervaz, se încolăci iarăși și ridică 
semețt capul ca să evalueze situaţia și să vadă ce mai putea 
ataca. 

Pășind în faţă cu piciorul valid, trăgând după ea piciorul stâng, 
fără graţia mult studiată, fără nicio urmă de demnitate, Leilani 
ieși poticnindu-se spre hol, încercând să-și păstreze echilibrul și 
sprijinindu-se cu mâna de tocul ușii. 

Trebuia să scape de șarpele acela periculos. Să ajungă la ea 
în dormitor. Să baricadeze ușa, ca să nu poată intra maică-sa. 

Sinsemilla se amuza copios. Râdea în hohote: 

— Nu e veninos, prostuțo! E un șarpe domesticit. Ha-ha-ha, 
dacă ai vedea ce mutră ai! 

Inima lui Leilani pompa, cu putere, aer în plămâni, astfel încât 
răsuflarea ei se auzea tare și sacadat. 

Ajunsă în pragul ușii, cu mâna încleștată pe clanţă, aruncă o 
privire în spate ca să vadă dacă nu o urmărea șarpele. Vipera 
rămăsese încolăcită sub fereastră. 

În genunchi pe saltea, maică-sa sălta ca o școlăriţă: arcurile 
scârțâiau, patul se hurducăia, iar ea râdea, cu privirea sticloasă, 
foarte încântată de festa pe care i-o jucase lui Leilani. 

— Vai, ce naivă ești! Nu vezi că-i doar o mică vietate 
alunecoasă și inofensivă?! 

Dar ce să se facă? se întreba Leilani. Dacă fugea în camera ei 
și bloca ușa, tot nu ar fi în siguranţă, fiindcă mai devreme sau 
mai târziu va trebui totuși să iasă - ca să mănânce sau să se 
ducă la baie. Urmau să mai rămână aici câteva zile, iar dacă 
dihania era lăsată liberă prin casă însemna că te puteai trezi cu 


158 


ea oriunde; și în timp ce ea ar fi ieșit din cameră ca să se ducă 
la toaletă, ori să-și ia ceva de mâncare, vipera ar fi putut să se 
strecoare în cameră, târându-se prin spaţiul larg de sub ușă. 
Sau ar fi putut s-o aducă acolo Sinsemilla. Și atunci vipera se 
putea vâri sub patul lui Leilani, ba chiar în patul ei. Prin urmare, 
Leilani nu mai avea unde să se izoleze sau unde să-și afle 
liniștea. Şarpele va pune stăpânire peste întreaga casă, iar lui 
Leilani nu-i va mai rămâne niciun refugiu. De obicei, avea și ea 
un cotlon al ei, unde să se poată retrage, deși Sinsemilla dădea 
buzna oriunde, fără să anunţe. Cu șarpele însă era și mai rău. 
Teroarea o copleși la gândul iminenţei unui atac care putea 
surveni oricând, nu-i așa, fiindcă șerpii nu dorm niciodată. 
Leilani nu putea trăi așa, nu putea suporta o asemenea situaţie, 
care i se părea intolerabilă. 

Sărind pe pat și hlizindu-se încântată, Sinsemilla retrăia 
momentul care ei i se păruse atât de comic: 

— Șarpele bang prin aer, iar Leilani țuști la o parte, aproape 
zburând și ea, după care o tulește pe ușă ca un cangur beat! 

În loc să iasă pe hol, Leilani renunţă să se mai ţină de ușă și 
intră împleticindu-se înapoi în dormitor. De frică, dar și de furie 
nici nu mai era în stare să se ţină pe picioare; sentimentul unei 
mari nedreptăţi o făcea să se cutremure de indignare și să-și 
piardă echilibrul. 

— Animăluţul ăsta alunecos nu-ţi face niciun rău, Leilani. Nu 
vrea decât un pic de tandrete, atâta tot, spuse Sinsemilla, cu un 
zâmbet straniu. 

Veninos sau nu, șarpele se repezise la faţa lui Leilani, la fata 
ei, adică lucrul cel mai frumos pe care îl avea ea, lucrul cel mai 
frumos pe care îl va avea ea vreodată, fiindcă în realitate știa că 
nu va ajunge niciodată să aibă niște sâni formidabili, cum se 
împăunase în faţa lui Micky. Când se afla la restaurant sau în alt 
loc public, cu piciorul beteag sub masă, cu mâna de copil 
handicapat ascunsă strategic în poală, oamenii se uitau la faţa 
ei și adesea zâmbeau, o tratau ca pe oricare alt copil, fără 
tristeţe în priviri, fără compasiune, fiindcă judecând doar după 
fața ei nu-și dadea seama că era infirmă. Dar șarpele se 
repezise la fața ei, iar pe ea n-o interesa nici cât negru sub 
unghie dacă era veninos sau nu, din moment ce, oricum, i-ar fi 
schimbat viaţa dacă și-ar fi înfipt colții ăia în obrazul sau în nasul 
ei. Și atunci oamenii n-ar mai zice că e dulce și drăguță, ci ar 


159 


compătimi-o: „sărăcuța de ea, uite ce infirmă e - cu piciorușul 
strâmb, cu mânuţa deformată și cu obrazul ciupit de șarpe!” 

Nu, riscul era prea mare! 

Trebuia neapărat să rezolve situaţia, fără nicio amânare; nu 
vedea însă niciun obiect pe pat, cu care să vâneze reptila sau să 
se lupte cu ea. În comoda cu sertare erau doar câteva obiecte 
de îmbrăcăminte, fiindcă pe perioada acestui scurt sejur 
preferaseră să își ia hainele direct din geamantanele așezate pe 
o banchetă la picioarele patului; o altă valiză era pusă pe un 
scaun cu spătarul drept. Prin urmare, bagajele și mobilierul nu-i 
sugerau nicio strategie pentru această înfruntare. 

Vipera continua să stea încolăcită sub pervaz. Avea ochii 
luminoși și balansa capul, de parcă ar fi auzit o muzică lină 
cântată la flaut de un îmblânzitor de șerpi. 

— Bang! Tusti! Sinsemilla redusese „anecdota” la aceste două 
onomatopee, care o amuzau însă la fel de mult, făcând-o să 
țopăie pe pat, ca o puștoaică zburdalnică. 

Uitând să-și mai acţioneze articulaţia de la genunchi a 
protezei, Leilani se mișca azvârlindu-și parcă piciorul stâng 
direct din șold. Legănându-se și șchiopătând vizibil, se îndrepta 
spre debara, până la care însă mai avea de ocolit patul, care o 
despărțea de șarpele de sub pervaz. Era convinsă că, în prima 
clipă de neatenţie, vipera alunecoasă se va furișa spre ea, pe 
sub pat. 

— Scumpete, scumpete, spunea Sinsemilla. Uite, uite aici. 
Scumpete, vezi? Uită-te aici! insista ea, întinzând mâna ca să-i 
arate ceva. Vezi, scumpete, vezi că nu-i nimic? 

Cum să se încumete să arunce o privire spre maică-sa, când 
șarpele putea să atace în orice moment?! Dar nici s-o ignore pe 
Sinsemilla nu se putea, așa cum nu poți ignora un asteroid de 
mărimea Texasului, să zicem, despre care știi sigur că se va lovi 
de Pământ vineri la prânz! 

Sinsemilla desfăcu pumnul stâng, în care avea un ghemotoc 
de șerveţel îmbibat de sânge. Hârtia îi scăpă din mână; în palmă 
se vedeau două răni mici. 

— Sărăcuţța de ea m-a mușcat, când s-a oprit curentul. 

Cele două împunsături din palma Sinsemillei făcuseră crustă 
și nu mai sângerau. 

— Am prins-o strâns de tot, continuă Sinsemilla, dar se 
contorsiona înfiorător. N-a fost ușor să-i scot colții din mine. 


160 


Dacă mi-aș fi tras mâna brusc, riscam să-mi sfâșii toată pielea, 
dar și să-i fac rău bietei vipere. 

Cele două înțepături gemene, semănau cu mușcătura unui 
vampir. 

— Pe urmă, am ţinut-o în braţe pe mititica de ea, multă 
vreme, pe întuneric, uite-așa, amândouă aici pe pat, iar după un 
timp a încetat să se mai zbată. Între noi două s-a stabilit o 
legătură, scumpete, da, între mine și viperă. A fost ceva 
extraordinar, nici nu-ţi poţi închipui! În viaţa mea n-am simţit 
ceva mai minunat, pe cuvânt! 

Inima lui Leilani bătea nebunește, poticnindu-se aritmic. 

Într-o stranie complicitate cu vietatea primejdioasă de sub 
geam, ușa de la debara se înţepenise, încăpăţânându-se să nu 
se închidă. Mârâind neputincioasă, Leilani reuși s-o zgâlțâie din 
țâțâni, urnind-o din loc. 

— Mititica de ea are numai coli, nu însă și venin! Să nu faci 
pipi pe tine, fiindcă nu ne putem permite să folosim prea des 
mașina de spălat, din cauza restricţiilor la curentul electric. 

La fel ca în debaraua din camera lui Leilani, nici aici nu exista 
decât o singură bară metalică transversală, de care atârnau 
doar câteva bluze și cămăși. 

Leilani se uită spre podea. Șarpele dispăruse. 

Ravagiile unei mușcături de viperă pot însemna mult mai mult 
decât o rană superficială. Nervii au și ei de suferit. Unii mușchi 
faciali pot rămâne paralizaţi pentru totdeauna, gura ţi se 
schimonosește, alterându-ţi trăsăturile. 

Scoase tija metalică din suporții pereţilor laterali. Umerașele 
alunecară pe jos, cu haine cu tot. 

Văzând această măciucă improvizată, Sinsemilla izbucni din 
nou în râs. Uitând de mușcăturile din palmă, bătea din mâini 
încântată de distracţia care se anunţa. 

Leilani ar fi preferat o lopată sau o cazma. În fine, decât nimic 
era bună și ţeava asta lungă. 

Apucând bara cu mâna dreaptă, ca pe un toiag, se folosi de 
ea ca să-și păstreze echilibrul în timp ce se deplasa șontâcăind 
spre pat. 

Fluturând din mâini ca un cântăreţ de muzică „gospel”, care 
slăvește Cerul cu suite întregi de „aleluia”, Sinsemilla spuse: 

— Oh, Lani, scumpete, dacă te-ai vedea cum arăţi! Parcă ai fi 
Sfântul Patrick, la vânătoare de șerpi! 


161 


Șchiopătând prudent de-a lungul patului, Leilani își impunea 
să fie calmă, să își păstreze cumpătul. 

Dar Leilani nu era în stare să judece limpede. Din cauza fricii 
și a furiei, nu-și putea coordona mișcările. 

Dacă vipera s-ar fi repezit la faţa ei, putea s-o muște de ochi 
și s-o lase pe jumătate oarbă. 

Se pocni de colțul tăbliei patului, împiedicându-se, dar se 
redresă imediat; se simţea proastă, neîndemânatică, de parcă 
ar fi fost Fata din Castelul Frankenstein, căreia nu-i mai lipseau 
decât șuruburile de la gât. 

Nu-și mai dorea decât să nu piardă ceea ce o făcea să pară 
normală și să rămână întreagă. Nici nu avea pretenţii prea mari. 
Piciorul strâmb, mâna deformată, mintea prea isteaţă care îi 
dăuna: pe-astea nu le putea schimba pe niște piese similare 
„standard”. Spera însă să rămână măcar cu piciorul drept 
sănătos, cu mâna dreaptă validă, cu faţa drăguță. Nu era vorba 
despre mândrie aici. Ținând seama de celelalte probleme ale ei, 
un chip drăgălaș nu însemna doar o cochetărie, ci era o 
chestiune de supraviețuire. 

Când ocoli patul prin capătul dinspre picioarele acestuia, văzu 
teroarea numită „animal de casă” acolo unde o lăsase, stivuită 
sub formă de colaci solzoși sub fereastră. Capul malefic se 
ridică. Era în stare de alertă. 

— Oh, scumpete, Lani, ar trebui să filmez scena asta, mormăi 
Sinsemilla. Am scoate bani buni pe casetă, la TV - la emisiunea 
cu secvenţe comice primite de la telespectatori. 

Fața. Ochii. Ce mult riscase! Pleacă de-aici, fugi! Degeaba, tot 
ar aduce-o înapoi. Și unde ar fi șarpele? Undeva, oriunde, 
pretutindeni, la pândă. Și dacă maică-sa lua reptila în mașină, 
când porneau iarăși cu rulota la drum? În cutia aia de conserve 
pe roţi, unde oricum era încolţită de Preston și Sinsemilla, va 
mai trebui să se ferească de încă un șarpe. Și cum să fugi, când 
mașina gonește cu optzeci de kilometri pe oră?! 

Ținând cu amândouă mâinile ţeava îndreptată în faţă, Leilani 
se întreba până la ce distanţă putea să sară prin aer un șarpe, 
când se descolăcea ca un arc din poziţia de repaus. Parcă citise 
undeva că depășeau cam de două ori lungimea corpului, ceea 
ce în cazul de faţă, însemna aproximativ doi metri-doi metri 
jumătate; prin urmare, avea șanse să scape fără să fie mușcată, 
doar dacă specimenul ăsta nu manifesta vreo ambiţie cu totul 


162 


ieșită din comun, proiectându-se „excedentar” prin spaţiu, ca 
personajul principal dintr-o carte dementă pentru copii - 
„Șerpișorul cel viteaz”. Ei bine, în cazul ăsta era vai și amar de 
ea! 

Leilani nu avea o propensiune formidabilă spre violență. Ba, 
mai bine zis, detesta violenţa. Nu se visa niciodată copilul- 
minune - perfect la trup, aspru la suflet și mare specialist în arte 
marţiale. A fi „Klonk” nu însemna a fi „Ninja”. A fi „Klonk” îţi 
permitea să intri în grațiile celorlalţi, să îi amuzi, să îi încânţi, dar 
demersul acesta nu-ţi garanta succesul decât atunci când aveai 
de-a face cu profesorii de la școală, cu pastorii sau cu vecinele 
gospodine. Dacă te aventurai să procedezi însă la fel, vrând să 
îmblânzești un șarpe, nu scăpai fără ca reptila să nu-ţi scoată un 
ochi. 

— Mai bine fugi, șerpișorule, fugi că vine Lani-reaua! se 
prostea Sinsemilla, hlizindu-se. 

Cum orice ezitare putea să-i înfrângă complet voinţa, Leilani 
știa că trebuia să acţioneze imediat, cât timp era dominată de 
frică și furie. Împungând cu lancea ei improvizată spre ţinta 
încolăcită de sub pervaz, Leilani se miră singură auzindu-și 
țipătul sugrumat, ce izvora din disperare și furie, deopotrivă. 

Reuși să imobilizeze șarpele lângă perete, dar numai pentru 
două-trei secunde, după care adversarul ei sinuos scăpă din 
încercuire. 

— Fugi, mititico, fugi, fugi! 

Împungând înainte, Leilani plesni iarăși lighioana, o strivi de 
perete, împingându-se în ea cu toată forţa, încercând s-o 
distrugă, s-o taie în două, dar din nou vipera scăpă, era greu s-o 
ucidă, de parcă ar fi fost doar un șarpe de fum, greu de țintuit, 
de parcă ar fi fost identitatea tatălui ei necunoscut sau adevărul 
despre soarta fratelui ei, ori tot ceea ce i se întâmpla ei în viața 
asta mizerabilă. Așa că nu-i rămânea decât să împungă, să 
împungă cu disperare. 

În timp ce șarpele se fofila pe lângă perete, intrând sub 
comoda cu sertare, Sinsemilla sălta pe pat: 

— Ohoho, acum să vezi bucluc, bucluc scris cu majuscule ca 
Ș-A-R-P-E! Vipera mică s-a pitit și de supărare face o criză 
sâsâitoare și caută să se răzbune! 

Leilani spera să vadă pete de sânge pe perete - ori dacă 
șerpii n-au sânge în ei, măcar o mânjeală, o pată, ceva care să 


163 


demonstreze că dihania se alesese cu niște răni fatale. 
Degeaba, nici urmă de sânge, puroi veninos sau zeamă de 
șarpe. 

Capătul circular al ţevii tubulare, tăiat cu ferăstrăul, nu avea 
cum să fie la fel de eficient ca lama ascuţită a unui cuţit, dar tot 
putea străpunge prin solzii tari și mușchii dorsali încolăciţi ai 
unei reptile, dacă mânuiai cu suficientă putere arma asta 
improvizată. Lui Leilani îi transpiraseră palmele pe oţelul 
lustruit, dar asta nu însemna că nu împunsese și nu apăsase în 
șarpe cu suficientă forţă, încât să-l rănească. 

Comoda cu sertare era lipită de perete, sprijinindu-se pe patru 
picioare butucănoase. Avea peste un metru și jumătate înălţime, 
o lăţime de un metru și douăzeci centimetri și o adâncime de 
vreo cincizeci de centimetri. De la rama inferioară până la podea 
rămânea un spaţiu de circa opt centimetri. 

Acolo, dedesubt, pe undeva era și șarpele. Dacă își ţinea 
răsuflarea, Leilani auzea sâsâitul furios. Fundul ultimului sertar 
de jos amplifica sunetul în spaţiul acela îngust. 

Cel mai bine era să profite acum de stupoarea lighioanei, ca 
să termine odată cu ea. Se trase mai înapoi și, cu destulă 
greutate, se lăsă în genunchi. Aplecându-se în faţă, cu capul 
întors pe o parte, se lipi cu obrazul drept de preșul soios. 

Dacă Moartea ar avea buzunare la mantie, sigur acestea ar 
mirosi ca și covorul împuţit de pe jos. Furioasă, în continuare, pe 
drept cuvânt, Leilani lupta acum cu valurile de greață provocate 
de putoarea ce se degaja din podea, făcând-o să se teamă din 
nou că ar putea rămâne fără plăcinta de mere din burtă. 

— Oh, ce frumos sâsâie mintea viperei în vreme ce își urzește 
planul, pregătindu-se să ucidă! 

Lumina filtrată prin mătase, roșie ca bluza de gală a 
Sinsemillei, nu avea putere să alunge umbrele de sub comodă. 

Leilani gâfâia, nu din cauza efortului - nu se obosise chiar așa 
de mult -, ci fiindcă era îngrijorată, speriată, terorizată. 
Ghemuită pe jos, se zgâia sub comodă, încercând să zărească 
șarpele. Cu faţa la circa doi metri de vizuina improvizată a 
reptilei, Leilani respira rapid, zgomotos, pe gură, iar pe limbă 
simţea cum putoarea din covor îi făcea greață. 

Sub comoda cu sertare, umbrele se răsuceau așa cum fac 
toate umbrele, atunci când te uiţi fix la ele, însă lumina în 
nuanţa rujului de buze nu săruta decât o singură siluetă din 


164 


toate formele acelea fantomatice schimbătoare. Curbele de solzi 
reflectau difuz strălucirea roșiatică, sclipind vag ca niște rubine 
încețoșate. 

— Șerpișorul urzește planul cum s-o înhaţe pe Leilani, 
lingându-se pe buze de plăcere și întrebându-se ce gust o avea 
Leilani. 

Șarpele se cuibări lângă perete, sub comodă, cam la mijlocul 
intervalului dintre părțile laterale ale acesteia. 

Ridicându-se în genunchi, Leilani apucă ţeava cu ambele 
mâini și începu să izbească puternic cu ea sub mobilă, vrând să- 
i vină de hac șarpelui. Și a lovit, a lovit, a lovit cu furie, jupuindu- 
și încheieturile degetelor din cauza frecării de covor; iar 
lighioana se zbătea, pocnindu-se cu corpul flexibil de fundul 
ultimului sertar. 

Pe pat, Sinsemilla se comporta ca un suporter pe stadion la 
meci, încurajând pe unul dintre combatanți, huiduindu-l pe 
celălalt. Și, cu toate că Leilani nu mai reușea să priceapă nimic 
din cuvintele mamei sale, intuia că simpatia acesteia se 
îndrepta spre reptilă. 

Nu știa ce spune Sinsemilla, fiindcă în jurul ei se dezlănțuise 
un adevărat vacarm - șarpele se izbea cu corpul de sertar, 
țeava se înfigea între solzi, se lovea de perete sau zdrăngănea 
în contact cu picioarele comodei - dar și ea, Leilani, urla ca o 
fiară sălbatică. O ustura gâtul de la atâtea răcnete. Răgușise și 
nu-și mai recunoștea vocea: nearticulată, groasă, hidoasă în 
primitivismul său. 

În cele din urmă, se sperie singură de bestialitatea acestei 
voci și se opri din atac. Oricum, șarpele murise. Il omorâse deja 
de o bucată de timp. Sub comoda cu sertare, nimic nu se mai 
zbătea, nimic nu mai sâsâia. 

Deși își dăduse seama că lighioana era moartă, Leilani 
continuase să lovească în ea cu disperare. Işi pierduse controlul 
de sine. Cu cine semăna deja? Vorba proverbului, așchia nu sare 
departe de trunchi. Sau uită-te la mamă și vei vedea cum va fi 
fiica. Leilani apăsase pedala de acceleraţie până la podea, sub 
imperiul fricii și al furiei, nu al drogurilor, dar distincţia aceasta 
nu mai conta în fond, din moment ce, la fel ca Sinsemilla, și ea 
își putea pierde controlul de sine în anumite împrejurări. 

Cu fruntea asudată și corpul lipicios de transpiraţie, Leilani 
simţea mirosul acru al sudorii care îi ieșea din piele. În genunchi, 


165 


cu umerii adunaţi spre piept, cu capul aplecat, cu părul 
atârnându-i umed și încâlcit peste faţă, cu mâinile încleștate și 
acum de furie pe ţeava de metal, Leilani știa că semăna cu 
varianta feminină a lui Quasimodo. 

Se simţea înjosită, umilită, zdruncinată - la fel de speriată ca 
adineauri, dar acum din alte motive. Unii șerpi sunt mai 
înspăimântători decât alţii: specimenele pe care nu le cumperi 
în cutii frumoase, cu orificii de aerisire, care nu se târăsc pe 
câmpuri sau prin păduri, șerpii invizibili care sălășluiesc în 
cotloanele tainice ale minţii noastre. Până acum, Leilani nu își 
dăduse seama că și în mintea ei exista un cuib pentru astfel de 
șerpi ai fricii și ai furiei; nu știuse că inima ei putea lua foc de la 
mușcătura lor subită, umplându-i trupul de frenezii demente, 
scăpate de sub control. 

Ca un gargui spânzurând de deasupra, Sinsemilla se aplecase 
peste tăblia patului; avea faţa în umbră, dar în jurul capului 
lumina roșie forma un fel de halo, iar ochii îi sclipeau de emoție: 

— Mititica de ea, viperă mică și încăpăţânată! 

Leilani nu pricepu nimic din ce spunea maică-sa, dar din 
fericire văzu în ce direcţie se uitau ochii ei. Nu priveau spre ea, 
fiica ei, ci spre capătul măciucii improvizate, cel aflat spre 
Leilani, imediat lângă locul pe care erau încleștate mâinile ei. 

Ţeava tubulară din oţel era goală pe dinăuntru, cu un 
diametru de vreo cinci centimetri. Șarpele, care de fapt nu 
murise, se refugiase în ţeavă, când Leilani renunțase să mai 
lovească sub comodă. Pe dinăuntrul ţevii, se târâse nevăzut de 
sub comodă până lângă Leilani, unde acum se mișca încet pe 
podea, fie pentru că era rănit, fie din viclenie. Oricum, nici nu 
conta. În clipa în care trupul reptilei ieși complet din ţeavă, 
Leilani o prinse de coadă. Ştia și ea că șerpii trebuie prinși de 
porțiunea aflată imediat sub cap, pentru a le imobiliza fălcile, 
însă grija pentru unica ei mână validă o făcu să aleagă celălalt 
capăt. 

Ce lipicios era, lipicios și ud, dar încă suficient de vioi încât să 
se zbată disperat ca să scape. 

Inainte ca șarpele să se repeadă la mâna ei și s-o muște, 
Leilani ţâșni în picioare, mai repede decât reușise vreodată din 
cauza protezei și, mânuind corpul viperei ca pe un lasou, izbi cu 
ea de două ori în comodă. La prima aruncare, colții dezgoliţi 
ratară fața Sinsemillei cu numai câţiva centimetri, iar, apoi, la 


166 


cea de-a treia, șarpele se izbi cu capul de mobilă, încremenind 
pe veci. 

Șarpele mort îi alunecă lui Leilani din mână, încolăcindu-se 
inert și inofensiv pe podea. 

Sinsemilla amuţise, fie din cauza acestui deznodământ, fie 
datorită spectacolului în sine. 

Deși ar fi putut foarte bine să întoarcă spatele cadavrului plin 
de solzi, Leilani știa că nu la fel de ușor putea scăpa și de 
imaginea mentală a propriei fiinţe cuprinse de o furie ucigașă, 
gâfâind sălbatic. Era conștientă de faptul că filmul odios al 
comportării ei dinainte avea s-o obsedeze toată viața. 

Inima continua să-i bubuie în piept. 

Dar nu voia să plângă. Nu aici. Nu acum. Nici frica, nici furia, 
nici măcar această revelaţie despre caracterul ei nu-i puteau 
stoarce lacrimi aici, în fața mamei sale. Lumea asta nu era chiar 
atât de mizerabilă, încât s-o con- strângă să îi arate Sinsemillei 
cât era de vulnerabilă. 

Leilani tot nu se simţea în stare să se miște cu dezinvoltura ei 
obișnuită; dar, când se concentră la fiecare pas, înainte de a-l 
face, ca un pacient care învaţă să meargă după o grea operație, 
izbuti să ajungă până la ușă, cu o oarecare demnitate. 

Pe hol, începu să tremure violent; dinţii îi clănțăneau în gură, 
coatele i se loveau de coaste, însă își încordă piciorul valid și 
continuă să meargă. 

Când ajunse la baie, o auzi pe maică-sa mișcându-se în 
dormitor. intoarse capul, exact când o zvâcnire de lumină 
glacială umplea cadrul ușii. Bliţul aparatului de fotografiat. 
Șarpele nu zăcea mort la marginea drumului, ca să merite a fi 
pozat, așa cum fac excursioniștii, dar se părea că artista din 
Sinsemilla se simţise inspirată de graţia sinistră a cadavrului 
șerpuit, întins pe zdreanţa portocalie de pe jos. 

Încă un bliţ. 

_ Leilani intră în baie, aprinse lumina și porni ventilatorul. 
Inchise ușa, izolându-se de maică-sa. 

Dădu drumul la duș, dar nu se dezbrăcă. Astupă însă veceul 
cu capacul colacului și se așeză pe el. 

Folosind drept zgomot de fond zumzăitul ventilatorului și 
susurul apei de la robinet, făcu acum ceea ce nu făcuse 
niciodată de faţă cu maică-sa sau cu Preston. Începu să plângă. 


167 


e Capitolul 22 


Oricât de gustos și răcoritor era sucul de portocale lipăit dintr- 
un pantof, Old Yeller renunţă să mai bea când sirena începe să 
urle, ca o alarmă antiaeriană, imediat în spatele furgonetei- 
rulotă. Îngrijorarea lui Curtis se transferă și asupra ei: îl 
urmărește atentă, cu urechile ciulite, cu trupul încordat, gata să- 
i răspundă la comenzi. 

Furgoneta începe să încetinească, în momentul în care șoferul 
se uită în oglinzile laterale. Până și ucigașii în serie, care 
colecționează nostalgic în noptiere dinţii victimelor, trag pe 
dreapta, fără ezitare, când sunt somaţi de forțele de ordine. 

Când echipajul de poliţie trece ca glonţul pe lângă ei, 
pierzându-se în noapte, furgoneta ia din nou viteză, dar Old 
Yeller nu se întoarce la sucul ei de portocale. Atâta timp cât 
Curtis este neliniștit, cățeaua rămâne și ea în stare de alertă. 

Întâi, elicopterul zburând deasupra autostrăzii spre Nevada, 
iar acum această mașină de poliţie, venind în urma lor, iată, de 
fapt, tot atâtea semne prevestitoare de necazuri. O fi el mort, J. 
Edgar Hoover, dar spiritul lui continuă să călăuzească 
organizaţia pe care a părăsit-o cu atâta regret, așa că două 
unităţi de agenţi FBI și, probabil, alte diverse autorităţi au ridicat 
deja blocaje rutiere pe autostradă, la nord și la sud de parcarea 
pentru camioane. 

Așezându-se iarăși pe marginea patului, Curtis scoate banii 
din buzunarele pantalonilor. Netezește bancnotele și le sortează. 
Operaţiunea nu-i ia prea mult timp. Își inventariază averea. Nu 
prea are ce inventaria. 

În mod cert, nu dispune de suficienţi bani pentru a mitui un 
agent FBI; oricum, se știe că agenţii FBI nici nu se lasă mituiţi. 
Doar n-or fi politicieni?! Dacă și Agenţia Securităţii Naţionale are 
personal operativ pe teren, aici, ceea ce acum chiar pare 
plauzibil, e limpede că tipii ăștia nu-și vor vinde ţara și onoarea 
pentru câteva bancnote mototolite de cinci dolari. Asta dacă e 
să dăm crezare filmelor, romanelor de acţiune și cărților de 
istorie! Bun, de acord, poate că manualele de istorie au fost 
scrise cu părtinire politică și poate că unii romancieri au recurs 
la licenţe literare, dar în privinţa filmelor, în schimb, nu trebuie 
să ai niciun fel de îndoială. În ele, totul e adevărat. 


168 


Cu resursele astea anemice, slabă speranţă ca băiatul să 
poată trece de autorităţile locale. Așa că bagă banii la loc în 
buzunare. 

Şoferul nu frânează, dar ridică piciorul de pe acceleraţie, iar 
viteza furgonetei scade constant. Asta nu-i bine. Nu-i bine deloc. 
Cei doi din faţă abia au plecat din parcare; doar nu s-or gândi să 
oprească iarăși?! Probabil că e o coloană de mașini în față. 

„Bravo, căţeaua!” îi spune el lui Old Yeller, vrând s-o 
încurajeze și s-o pregătească pentru neprevăzutul ce va urma. 
„Bravo, căţeaua! Așa, stai cuminte!” 

Cum viteza mașinii scade continuu, iar șoferul frânează chiar 
de câteva ori, Curtis se duce la fereastra dormitorului. Căţeaua 
vine după el. Curtis deschide un geam și simte adierea vântului 
cald. Se apleacă afară, peste pervaz, și privește spre cabina 
furgonetei. 

În întunericul nopţii, se disting luminile roșii de la frânele a 
zeci de automobile, drept în faţă, pe cele trei benzi de circulaţie. 
La peste jumătate de kilometru, în vârful unei pante, traficul s-a 
oprit complet. 

În timp ce furgoneta încetinește constant, Curtis închide 
fereastra şi se postează la ușa dormitorului. Căţeaua 
credincioasă stă lângă el. 

„Bravo, căţeaua, cuminte!” 

Când furgoneta frânează și se oprește de tot, Curtis stinge 
lumina din dormitor. Așteaptă pe întuneric. 

Mai mult ca sigur, proprietarii furgonetei vor rămâne în cabină 
o vreme. Vor studia blocajul rutier, punând la cale strategii în 
eventualitatea unei percheziţii a vehiculului. 

În orice moment, se putea întâmpla ca unul dintre ei să se 
retragă aici, în dormitor. Dacă o inspecție din partea autorităţilor 
părea iminentă, atunci era foarte posibil ca acești doi maniaci 
obsedaţi de dinţi să încerce să se descotorosească de 
suvenirurile sinistre și incriminante, colecţionate cu atâta 
pasiune. 

Deși, într-o asemenea eventualitate, Curtis s-ar bucura de 
avantajul de a-i surprinde asupra faptului, părea puţin probabil 
totuși ca acest aspect să-l ajute să scape teafăr dintr-o viitoare 
confruntare cu perechea criminală; cei doi ar avea de partea lor 
atuul taliei și al forţei, ca să nu mai pomenim și de o anumită 
nepăsare maladivă faţă de siguranţa propriei lor persoane. 


169 


Pe lângă avantajul de a-i lua prin surprindere, băiatul o avea 
pe Old Yeller. lar cățeaua aceasta avea colţi, firește. Și Curtis 
avea dinţi, deși ai lui nu erau la fel de mari și de ascuţiţi ca ai 
câinelui și, spre deosebire de tovarășa lui patrupedă, el nu se 
simţea tentat să se folosească de ei. 

Nu-i deloc convins că maică-sa ar fi mândră de el, dacă ar ști 
că fiul ei și-a câștigat libertatea mușcând. Din câte își amintea 
el, niciun luptător nu fusese decorat pentru fapte de vitejie 
săvârșite prin sfâșierea cu dinţii a adversarilor. Slavă Domnului, 
așadar, că o avea pe surioara lui canină. 

„Bravo, căţeaua, cuminte!” 

După ce staţionă vreo două minute, furgoneta înaintă câţiva 
metri, oprindu-se din nou. Curtis profită de mișcarea vehiculului 
ca să întredeschidă ușa de la dormitor. Clanţa scârțâie un pic, la 
fel și balamalele, iar ușa se întredeschide spre exterior. 

Se uită prin crăpătura de vreo doi centimetri și studiază baia, 
care desparte dormitorul de bucătărie, salonaș și cabina 
șoferului. Ușa din celălalt capăt al băii este deschisă pe 
jumătate, lăsând să pătrundă lumina dinspre cabina mașinii. Dar 
băiatul nu reușește să vadă mare lucru din ceea ce se află 
acolo. 

Apropiindu-se mai mult decât ar fi vrut Curtis, cățeaua se 
împinge în picioarele lui și își vâră trufa în crăpătura dintre 
perete și ușă. O aude cum adulmecă. Graţie mirosului 
excepţional cu care a înzestrat-o natura, Old Yeller adună mai 
multe informaţii decât îi aduc băiatului cele cinci simţuri ale sale 
la un loc. Așa că e preferabil să n-o dea la o parte. 

Nu trebuie să uite nicio clipă că o relaţie reușită dintre un 
băiat și un câine se bazează pe un respect reciproc. 

Căţeaua dă din coadă, frecându-se de picioarele lui Curtis, fie 
pentru că a prins vreun miros apetisant, fie pentru că îi 
împărtășește părerea despre cerința fundamentală a prieteniei 
dintre un băiat și un câine. 

Brusc, un bărbat intră în baie venind dinspre cabina 
furgonetei. 

Luat prin surprindere, Curtis e cât pe-aici să închidă ușa de la 
dormitor. Își dă seama însă la timp, că deschizătura aceea de 
nici doi centimetri nu ar putea atrage atenţia bărbatului, așa 
cum s-ar întâmpla dacă ar mișca ușa. 


170 


Băiatul se așteaptă ca tipul să vină drept în dormitor, așa că 
se și pregătește deja să folosească ușa pe pot de berbec, ca să-l 
trântească la pământ pe acest criminal. Pe urmă, el și câinele 
vor fugi mâncând pământul. 

Ei, bine, nu se întâmplă așa. Bărbatul se duce la chiuveta din 
baie și aprinde o mică lampă de deasupra, după care începe să 
se studieze în oglindă. 

Old Yeller rămâne la ușă, cu nasul în deschizătura acesteia, 
dar nu mai pufăie zgomotos. A intrat „în clandestinitate”, deși 
continuă să mai miște ușor din coadă. 

Deși speriat, Curtis este și un pic intrigat. E fascinant să te 
poţi uita pe furiș la niște oameni aflați în casa lor, fie ea și pe 
roţi, cum e această rulotă. 

Bărbatul mijește ochii, strâmbându-se în oglindă. Se freacă 
bine cu degetul în colţul gurii, se strâmbă iarăși, după care pare 
mulțumit. Pe urmă, cu două degete trage în jos de pleoapele 
inferioare și își examinează ochii - Dumnezeu știe de ce. In fine, 
își netezește cu palmele părul spre tâmple. 

Zâmbind spre propria-i imagine, necunoscutul spune: „Tom 
Cruise, păzea! Vern Tuttle e șeful”. 

Curtis habar n-are cine o fi Vern Tuttle, însă Tom Cruise, 
desigur, e actor, star de cinema, idol adulat pe tot mapamondul. 
E surprins și impresionat că omul acesta îl cunoaște pe Tom 
Cruise. 

A mai auzit el spunându-se „ce mică e lumea”, așa că n-ar 
trebui să-l mire legătura asta cu Tom Cruise. 

În continuare, bărbatul rânjește la reflexia lui din oglindă. 
Rânjește urât. Chiar și din profil, cum îl vede Curtis, tot e un 
rânjet exagerat, feroce. Se înclină peste chiuvetă, apropiindu-se 
de oglindă, și își studiază cu atenţie dantura dezgolită. 

Pe Curtis îl tulbură acest spectacol, dar nu-l surprinde deloc. 
Doar știe deja că unul, dacă nu amândoi adulţii din cabina 
furgonetei sunt asasini, fiindcă au obsesia dinţilor. 

Mai tulburătoare chiar decât această obsesie este constatarea 
că, altminteri, tipul pare absolut normal. Rotofei, cam de vreo 
șaizeci de ani, cu părul alb și des, ar fi foarte potrivit ca bunic în 
orice film artistic cu pretenţii; în niciun caz, nu l-ar distribui 
nimeni într-un rol de maniac ucigaș. 

Mulţi dintre cei care exclamă „ce mică e lumea” obișnuiesc să 
mai remarce că nu trebuie să-ţi faci o părere despre o carte, 


171 


ghidându-te după coperta ei, lucru valabil și în cazul oamenilor, 
care nu trebuie judecaţi după aspectul lor exterior. lată, așadar, 
încă un adevăr confirmat. 

Continuând să se studieze în oglindă, străinul se scobește cu 
unghia între doi dinţi. Cercetează atent ce are acum pe deget, 
se încruntă, se uită mai bine și, în final, aruncă restul în 
chiuvetă. 

Curtis se înfioară. Imaginaţia lui înfierbântată asociază gestul 
bărbatului cu nenumărate posibilităţi cutremurătoare, toate 
având legătură cu bine cunoscutul fapt că majoritatea ucigașilor 
în serie sunt și canibali. 

În mod ciudat însă, aici în beznă, cu nasul în crăpătura dintre 
ușă și zid, Old Yeller continuă să dea din coadă. Groaza lui Curtis 
faţă de acest monstru uman nu a cuprins-o și pe ea. S-ar părea 
că are propria opinie în această privinţă și și-o menţine cu 
încăpățânare. Băiatul începe să se întrebe dacă merită, într- 
adevăr, să se bizuie pe instinctele câinelui. 

Posibilul canibal stinge lumina de la chiuvetă, se întoarce în 
loc și traversează sala de baie spre micul spaţiu închis, rezervat 
toaletei. Intră, aprinde lumina și trage ușa după el. 

Mama băiatului obișnuia să spună că o ocazie irosită nu e 
numai o șansă pierdută, ci și o rană în viitorul tău. Prin urmare, 
dacă ratezi prea multe ocazii, acoperindu-te, astfel, de un 
număr prea mare de răni, ai să constați că nici nu mai ai viitor. 

Când unul dintre ucigași se ocupă de necesităţile lui 
fiziologice, iar celălalt stă în cabina furgonetei, ţi se oferă o 
ocazie pe care doar un băiat neascultător, care nu ţine seama 
de sfaturile mamei sale, ar fi în stare să o rateze. 

Curtis deschide complet ușa de la dormitor. „Hai, fetiţo, ia-o 
înainte.” Dând din coadă, cățeaua intră în baie și se duce drept 
spre micul veceu. 

„Nu, nu-i voie, nu, nu! Vino-aici!” 

Poate că intensitatea panicii lui Curtis i se transmite lui Old 
Yeller prin liantul acela psihic dintre un băiat și câinele lui, deși 
în cazul de faţă ar fi puţin probabil să se fi întâmplat așa, având 
în vedere că echipa băiat-câine se formase de curând. Da, 
pesemne, mai degrabă, că Old Yeller l-a mirosit mai bine pe 
străinul impostor care se dă drept bunic, realizând că e un 
monstru. În fine, că o fi fost într-adevăr liantul acela psihic, ori 


172 


nasul fin al căţelei, cert e că Old Yeller schimbă direcția și iese 
din baie, intrând în bucătărie. 

Pășind în urma câinelui, Curtis se uită spre cabina din față; 
femeia stă la volan, privind concentrată la șirul de mașini care 
blochează autostrada. 

Curtis răsuflă ușurat, constatând că partenera ucigașului este 
incomodată în mișcări de centura de siguranţă care o leagă de 
scaunul șoferului. Prin urmare, nu va putea să se dezlege de- 
acolo suficient de repede încât să-i blocheze ieșirea. 

E cu spatele la Curtis, dar când acesta se apropie de ea 
observă că are aproximativ vârsta bărbatului. Părul ei tuns 
foarte scurt strălucește, nefiresc de alb. 

Cuminţită după greșeala de adineauri, când puţin lipsise să nu 
se lase amăgită de înfățișarea de bunic a bătrânului, Old Yeller 
înaintează fără să miște din coadă, cu multă precauţie, pășind 
fără zgomot, cum numai felinele știu să facă. 

Când câinele ajunge la ieșire, iar Curtis întinde mâna spre 
mânerul portierei, femeia îi simte. Mânca ceva, iar când ridică 
privirea, mestecând, așteptându-se să-l vadă pe bărbat, tresare 
surprinsă să dea cu ochii peste un băiat și un câine. De uimire, 
încremenește cu mâncarea în gură și cu mâna în aer, iar în 
mâna aceea are o ureche de om. 

Curtis urlă, incapabil să se stăpânească nici atunci când își dă 
seama că „mâncarea” din mâna femeii nu e o ureche de om, ci 
o felie mare de cartof prăjit. Degeaba, nu contează, din moment 
ce în mintea lui își închipuie că femeia se îndoapă cu cartofi 
prăjiţi cu urechi de om, așa cum alţii preferă cartofii prăjiţi cu 
maioneză sau cu alune sau cu mujdei de usturoi. 

Portiera nu vrea să se deschidă. Mânerul nu se clintește. 
Băiatul apasă, se împinge, apasă tare. Nimic. Portiera e încuiată, 
da, precis, e încuiată. Smucește de mâner, în sus, în jos, iar în 
sus, iar în jos, insistent, dar tot degeaba. Niciun efect. 

De pe scaunul șoferului, femeia își mai revine din sperietură și 
spune ceva, dar Curtis nu deslușește sensul cuvintelor care 
răzbat printre urletele lui. 

Se dă o luptă între Curtis și portieră, adică între voinţă și 
materie, când la scară redusă voința ar trebui să câștige; cu 
toate astea, încuietoarea rezistă, iar portiera nu vrea să se 
deschidă. Parcă ar fi fermecată, iar el nu cunoaște descântecul 
magic cu care să-i vină de hac. 


173 


Ucigașa desface centura de siguranţă și vrea să se ridice. 

Vai, Doamne, nu există decât o portieră, iar afurisita de ea e 
încuiată! Vai, băiatul a rămas captiv aici, în acest abator pe roti, 
unde doi pensionari psihopaţi vor să-l mănânce cu garnitură de 
cartofi prăjiţi și să-i păstreze dinţii în sertarul de la noptieră. 

Feroce cum n-a fost niciodată până acum, Old Yeller se 
repede la femeie. Mârâind, scuipând, câinele parcă spune: Dinti? 
Vrei dinți? Poftim, dinți, atunci! Vezi cum ti se par colții mei, 
babă spurcată ce ești! 

Căţeaua nu se apropie atât de mult încât să muște, însă 
reacţia ei e suficient de convingătoare: femeia renunţă imediat 
la ideea de a se ridica de pe scaun. Se chircește toată de frică, 
iar fața i se schimonosește de groază, cum li se întâmplase, 
probabil, și nenumăratelor ei victime pe care le ucisese fără 
milă. 

Smucit încolo și încoace, mânerul nu cedează, dar tras înspre 
interior, funcţionează. Portiera se deschide. Prin urmare, 
mecanismul nu fusese vrăjit, cum crezuse el, ci frica îl făcuse pe 
băiat să nu mai judece limpede. 

Rușinat de această descoperire și incapabil încă să își înăbușe 
panica, Curtis deschide brusc portiera, se repede pe trepte în jos 
și, când aterizează împleticit pe asfalt, se lovește de o mașină 
care staţiona și ea pe banda de lângă furgonetă. 

Gata să-și spargă nasul în geamul autoturismului, Curtis 
privește înăuntru ca într-un acvariu plin cu niște pești stranii. 
„Peştii” - în realitate, un bărbat la volan și o brunetă, pe scaunul 
din dreapta - se holbează la el, cu ochii larg căscaţi, de parcă n- 
ar mai avea pleoape, și cu gurile ţuguiate de uimire. 

Curtis se trage de lângă mașină și se întoarce pe loc, exact în 
momentul în care Old Yeller, fără să mai latre sălbatic, sare jos 
din furgonetă. Cu mustăţile răsfrânte, de parcă ar râde, și dând 
din coadă, conștientă că ea era eroina zilei, cățeaua mândră o ia 
spre stânga, cu pași sprinteni. 

Câinele merge paralel cu linia întreruptă care desparte cele 
două benzi de circulaţie, iar băiatul îi urmează exemplul. Nu mai 
urlă, dar e speriat în continuare, așa că, deocamdată, preferă să 
se lase condus de brava lui tovarășă. 

Întoarce capul spre o mare strălucitoare de faruri și vede cum 
femeia cu părul alb se uită la el prin parbrizul furgonetei. S-a 
ridicat pe jumătate din scaun, aplecându-se peste volan, ca să 


174 


vadă afară mai bine. De la distanţă, ar putea trece drept o 
femeie cumsecade și nevinovată - eventual o bibliotecară, 
ținând seama de faptul că o bibliotecară ar ști cât de ușor poți 
face ca o carte cu monștri să pară un roman de dragoste, doar 
înlocuind coperta exterioară. 

Un iz de oraș a ajuns până aici, în mijlocul deșertului. Aerul 
cald de afară s-a îmbâcsit de la gazele de eșapament degajate 
de nenumăratele vehicule blocate pe autostradă, cu motoarele 
la ralanti. 

Unii automobiliști, dându-și seama că staționarea în coloana 
de mașini se va prelungi, au oprit motorul și au coborât ca să se 
mai dezmorţească. Nu toţi au fugit din iadul dezlănţuit în 
parcare; așa că, în timp ce își masează umerii sau ceafa, își 
întind spinarea și își trosnesc încheieturile degetelor, se întreabă 
unii pe alţii - ce se întâmplă, care-i problema, ce înseamnă 
chestia asta. 

Oamenii aceștia formează un zid prin care Curtis și Old Yeller 
vor trebui să treacă. Răsucindu-se, ferind pe unul și pe altul, 
băiatul se poartă politicos cu toţi, deși știe că oamenii ăștia ar 
putea fi orice - preoţi sau criminali, preoţi criminali, sfinţi sau 
păcătoși, funcţionari de bancă sau jefuitori de bancă, umili sau 
aroganţi, generoși sau invidioși, întregi la minte sau smintiți. 

„Scuzaţi, domnule. Mulţumesc, doamnă. Pardon, domnule. 
Scuzaţi, doamnă. Scuzaţi, domnule.” 

In cele din urmă, Curtis este oprit de un bărbat înalt, 
pământiu la faţă și veșnic încruntat, ca unul care suferă 
permanent de constipaţie. Între o camionetă Ford și un Cadillac 
roșu, se postează în faţă băiatului și îi pune mâna pe piept: 

— Hei, puștiule, ia stai așa, încotro, mă rog? 

— Ucigași în serie, gâfâie Curtis, arătând spre furgoneta- 
rulotă, care se afla la o distanţă de peste douăzeci de vehicule 
în spate. Acolo, în mașina aia marca Winchaser, au bucăţi de om 
în dormitor. 

Descumpănit, străinul își trage mâna cu care îl ţinea locului 
pe băiat, și se încruntă și mai urât, dornic să afle amănunte 
despre casa aia de groază pe patru roți. 

Curtis o ia la fugă, deși își dă seama acum că Old Yeller îl 
duce cumva spre vest. Mai e încă o distanță bună până la 
blocajul rutier aflat undeva sus, în vârful pantei, dar nu în 
această direcţie ar trebui ei să meargă. 


175 


Mai încolo, între un Chevrolet și un Volkswagen, un tip 
pistruiat și cu o claie de păr roșu, ca un clovn, îl înhaţă pe Curtis 
de cămașă, gata să-l ia pe sus: 

— Hei, hei, hei! De cine fugi tu așa, băiete? 

Intuind că individul acesta nu se va lăsa impresionat de 
sperietura cu ucigașii în serie - ba nici chiar de o grozăvie mai 
mare -, Curtis recurge la scuza pe care camionagiul Burt 
Hooper, acolo, în restaurantul Donellei, o găsise pentru el 
adineauri. Nu prea înţelege semnificaţia acelei expresii, dar știe 
că a avut câștig de cauză o dată, așa că încearcă și acum. 

— Nu prea mă simt bine, domnule. 

— Ei, drace, nici nu mă mir, să știi, declară roșcovanul, ţinând 
zdravăn în continuare de poalele cămășii lui Curtis. Ce-ai făcut, 
băiete? Ai furat ceva? 

Niciun om întreg la minte nu ar putea presupune că un băiat 
de zece ani ar bântui așa pe autostradă, așteptând ca poliţia să 
oprească circulaţia, ceea ce lui i-ar da posibilitatea să fure din 
mașinile oamenilor. Drept urmare, Curtis deduce că 
anchetatorul lui pistruiat are cumva niște calități paranormale și 
intuiește ce jafuri a săvârșit băiatul la familia Hammond, în 
Colorado - câte bancnote de cinci dolari, iar pe urmă câţi 
crenvurști furase, ceva mai târziu, în goana lui spre libertate. 

Mda, însă instinctul îi spunea lui Curtis că tipul ăsta nu avea 
neapărat calităţi paranormale, ci era mai degrabă un psihopat. 
Da, dement, smintit, nebun. Umblă o grămadă din ăștia prin 
lume și nimeni nu-i oprește. Încălţat cu sandale, îmbrăcat cu 
șortul ăsta lălâu și cu tricoul pe care stă scris LOVE IS THE 
ANSWER, pistruiat cum e, nu s-ar zice că omul ăsta ar fi dement, 
dar câte lucruri pe lumea asta nu sunt ceea ce para fi, inclusiv 
Curtis. 

Căţeaua se repede drept la șortul lui. Fără să latre, fără să 
mârâie, așa, din senin, fără niciun fel de animozitate vizibilă; 
aproape în joacă, Old Yeller sare în față, își înfige colții în șort și 
trage-trage, mai să-l răstoarne pe bietul roșcovan. Tipul ţipă, nu 
se mai agaţă de cămașa lui Curtis, dar Old Yeller tot nu renunță 
la șort, trăgând de el în jos, până când bărbatul ajunge cu 
pantalonii în vine, rămânând numai în chiloţi. Dă cu piciorul în 
căţea, dar îl cam incomodează șortul; nu nimerește cu talpa în 
blană, dar fără să vrea rămâne fără o sandală. 


176 


Numaidecât, câinele își scoate colții din șort și și-i înfige în 
sandala scăpată din piciorul omului. Așa că, veselă, cu sandala 
în bot, pornește spre vest, de-a lungul liniei întrerupte dintre 
cele două benzi de circulaţie, flancată de automobiliști așezați 
nervoși la volanul mașinilor lor supraîncălzite. 

Old Yeller continuă să meargă în direcţia greșită, dar Curtis nu 
are încotro, aleargă în urma ei, fiindcă oricum nu se mai poate 
întoarce, mai ales, după incidentele păţite recent pe drum, și 
nici spre est nu o poate lua, întrucât e foarte posibil ca poliţia să 
fi blocat traficul și în această direcţie. 

Singura lor speranţă se află în imensitatea deșertului, acolo, 
la nord de autostradă, unde cerul negru se contopește cu 
pământul la fel de negru, unde faţetele tăioase ale rocilor 
bogate în cuarț reflectă sclipirea stelelor. Șerpii cu clopoței, 
scorpionii și tarantulele vor fi mai ospitaliere, decât haita 
nemiloasă de vânători de oameni, din care făceau parte și cei 
doi cowboys sau din care fac parte, poate, și acum, dacă au 
scăpat cu viaţă din  măcelul dezlănţuit în bucătăria 
restaurantului. 

Agenţii FBI, membrii Agenţiei Naţionale de Securitate și 
celelalte autorităţi legitime nu îl vor omori pe Curtis, imediat ce 
îl vor identifica, așa cum ar face cei doi cowboys sau alții de 
teapa lor. Odată prins însă indiferent de către cine, nu va mâi 
avea libertatea să plece unde poftește. 

Mai rău chiar, dacă va fi prins și reținut, vânătorii aceia răi 
care i-au omorât rudele și care au mai ucis și familia Hammond 
vor da de urmele lui, mai devreme sau mai târziu. Și, într-un 
final, vor dibui locul unde e ţinut captiv și vor răzbi până la el, 
indiferent cât de bine ar fi păzit. 

În faţă, Old Yeller lasă să-i cadă sandala din bot și cotește la 
dreapta, printre cele două vehicule oprite. Curtis se ţine după 
ea. Cătelușa zăbovește pe marginea drumului, așteptând să 
vină și băiatul. Pe urmă, fără să se sinchisească de riscul de a fi 
prinsă sau mușcată de vreun șarpe, fericită la gândul că va 
putea explora un teren necunoscut, ridică coada ca o flamură 
victorioasă, Old Yeller conduce plutonul, în jos, pe dâmbul lin 
care coboară din autostradă. 

Cu câtă bucurie ar renunţa Curtis la peripeţiile care îl 
așteaptă, dacă i s-ar oferi în schimb o plută pe un fluviu! 
Degeaba, n-are de ales! Pornește pe urmele câinelui, grăbindu- 


177 


se să se îndepărteze de luminile strălucitoare ale traficului 
blocat pe șosea; îl așteaptă o pustietate întinsă plină de nisip, 
ciulini, pietriș. Santinele din piatră roase de vremuri se 
profilează în zare aidoma pieilor-roșii, care se ascundeau cândva 
pe-aici, privind caravana de căruţe pline de colonizatori istoviţi, 
ce șerpuiau spre vest, atunci când drumul nu era pavat și n- 
avea indicatoare rutiere, ci doar pietre de hotar presărate ici și 
acolo, printre roţi rupte, oase umane risipite și hoituri de cai 
sfâșiate de vulturi, roase de viermi. Pe urmele bravilor și 
nebunilor de odinioară, pășesc acum Curtis și Old Yeller. lar luna 
se ascunde sub perdeaua de nori de la asfinţit, în timp ce 
soarele încă mai zăbovește înainte de a se duce la culcare. Tot 
mai adânc, înainte, soră și frate, câine și om, gonesc spre nord 
prin bezna deșertului, către o beznă și mai adâncă. 


e Capitolul 23 


Așezat în fotoliu, Noah Farrel continua să vorbească. 
Sporovăia de-atâta timp, încât nici nu se mai auzea parcă. Și 
vorbise atât de mult, încât i se părea că epuizase toate cuvintele 
posibile. 

Pe pat, complet nemișcată sub cuvertură, Laura era tot 
cataleptică, ghemuită în poziţie fetală. Fără să scoată vreun 
cuvânt de la începutul monologului fratelui ei, continua și acum 
să rămână mută. 

Pentru Noah, liniștea aceasta sleită se confunda cu singura 
tihnă pe care o cunoștea. | se întâmplase de câteva ori, în 
trecut, să aţipească pe fotoliu. Singurul somn fără vise, pentru 
el, era odihna aceasta plăcută care îl copleșea atunci când 
cuvintele îi secau complet, când nu-i mai rămânea decât să tacă 
și el, ca sora lui. 

Poate că pacea sufletească vine doar odată cu acceptarea 
situaţiei. Acceptarea totuși seamănă prea mult cu resemnarea. 
Chiar și în serile în care moţăia în fotoliu, când se trezea, avea 
același vechi sentiment de vinovăţie, ca și cum simţul 
nedreptăţii, în loc să se tocească în moliciunea odihnei fără vise, 
nu făcuse decât să se ascută și mai mult. 


178 


Trebuia să lupte în duel cu Soarta și, în ciuda tenacităţii de 
care dădea dovadă, știa că sabia Sorţii era mai puternică decât 
a lui. 

In seara aceasta, nu aţipi, iar după o vreme mintea lui fu 
năpădită din nou de gânduri nedorite. Cuvintele riscau să se 
reverse iarăși din el, dar de data asta sub forma unor crize de 
furie, de ură și milă faţă de propria lui persoană. Or, dacă aceste 
cuvinte ar fi străpuns prin temniţa creierului bolnav în care 
Laura își ispășea sentinţa pe viaţă, n-ar fi luminat nicidecum 
întunecimea aceea lăuntrică. 

Se duse spre pat, se aplecă spre sora lui și o sărută pe 
obrazul ud. Dacă i-ar fi fost sete și, în loc de apă, i s-ar fi dat 
oțet, tot nu i s-ar fi părut așa de amar ca șuvoiul constant al 
lacrimilor ei. 

Pe hol, se întâlni cu o asistentă medicală care împingea un 
cărucior din oţel inoxidabil; o brunetă minionă cu ten trandafiriu 
și ochișori albaștri, vioi, ca la blondele nordice. În uniforma ei 
albă cu roz, foarte scrobită, parcă era un peruș plin de vitalitate. 
Zâmbetul ei molipsitor l-ar fi făcut poate și pe Noah să surâdă, 
dacă vizita deprimantă la Laura nu l-ar fi imunizat pentru o 
vreme împotriva oricărei stări de bună dispoziţie. 

Pe asistentă o chema Wendy Quail. Se angajase de curând 
acolo. O mai văzuse doar o singură dată, dar în privința numelor 
avea o memorie de poliţai. 

— E rău? întrebă ea, privind spre camera Laurei. 

— Da, destul de rău, recunoscu el. 

— Toată ziua a fost cătrănită, zise Wendy Quail. 

Cuvântul „cătrănită” i se părea atât de inadecvat pentru a 
descrie profunzimea suferinţei Laurei, încât Noah fu cât pe-aici 
să izbucnească în râs, chiar dacă mai înainte nu fusese în stare 
nici să surâdă măcar. Oh, dar râsul acesta ar fi semănat așa de 
mult cu un fel de lătrat lipsit de umor, încât n-ar fi fost de mirare 
dacă biata asistentă, bine intenţionată de altfel, dar naivă, n-ar 
fi intrat în pământ de frică auzindu-l. Așa că preferă doar să 
încuviinţeze din cap. 

Wendy oftă. 

— Toţi le-avem pe-ale noastre. 

— Cum adică? 

— Da, toţi aveam necazurile noastre. Diferenţa derivă din 
faptul că pentru unii necazurile vin unul câte unul, pe rând, în 


179 


timp ce pentru alţii vin toate deodată, grămadă, cum a păţit și 
sora dumitale. Dar pentru toate necazurile din lume nu există 
decât un singur remediu, conchise Wendy, pe un ton sentențţios. 

Deși nu mai avea voie să poarte niciodată insigna de poliţist, 
Noah rămăsese cu reflexe de bun copoi, suspiciunea fiind una 
dintre trăsăturile lui fundamentale. 

— Ce remediu? se interesă el, amintindu-și fără să vrea de 
derbedeul de la „Cercul prietenilor”, cu șarpele tatuat pe braţ și 
cu platitudinile acelea înscrise pe tricou. 

— Îngheţată, bineînţeles! 

Și, cu un gest teatral, luă capacul de pe lada frigorifică 
montată pe cărucior. Înăuntru, pe compartimente, se vedeau 
sortimente delicioase de înghețată cu vanilie, cu ciocolată, cu 
nucă de cocos sau cu fructe. Wendy le oferea pacienţilor 
suferinzi o mică atenţie înainte de culcare. 

Sesizând duritatea expresiei întipărite pe chipul lui Noah, 
tânăra spuse: 

— Dar dumneata ce te-ai fi așteptat să spun? 

— Dragostea e remediul, asta credeam că vei spune. 

Chipul ei ștrengăresc și drăgălaș nu era făcut pentru zâmbete 
ironice, dar Wendy se strădui totuși să abordeze un astfel de 
surâs: 

— judecând după bărbaţii de care m-am îndrăgostit până 
acum, înghețata s-a dovedit imbatabilă de fiecare dată. 

În sfârșit, zâmbea și el. 

— Oare Laura ar vrea o îngheţată? 

— Nu e în stare să mănânce nimic deocamdată. Poate dacă aș 
ajuta-o să se așeze pe un scaun și i-aș da eu cu linguriţa... 

— Nu, nu, domnule Farrel. Mă duc să distribui îngheţata asta 
la ceilalți pacienţi și pe urmă o să văd dacă nu vrea și ea o 
porţie. Și, dacă vrea, am să-i dau eu să mănânce. Imi place să 
am grijă de ea. Îmi place să am grijă de toate aceste persoane 
speciale... fiindcă asta e, de fapt, îngheţata mea. 

Mult mai departe pe coridor, aproape de ieșirea din sanatoriu, 
ușa camerei lui Richard Velnod era deschisă. 

Rickster, eliberatorul gărgărițelor și al șoarecilor, stătea în 
mijlocul camerei, îmbrăcat cu o pijama galbenă, și își savura 
îngheţata, privind afară pe fereastră. 

— Sigur o să visezi frumos la noapte, dacă mănânci bunătatea 
asta dulce acum, îi spuse Noah. 


180 


— Ştii ce poate fi cu adevărat bun? replică Rickster, vorbind 
parcă și mai tărăgănat decât de obicei. Când e duminică 
miercurea, răspunse tot el. 

La început, Noah nu se dumeri la ce se referea interlocutorul 
lui. 

— Azi e miercuri, parcă, îl lămuri Rickster, dând din cap spre 
înghețata din mână. 

— Oh, da. Ceva bun când nici nu te-aștepţi, de fapt. Și atunci 
ți se pare și mai bun. Ai dreptate. Trăiască înghețata de 
miercuri! 

— Ce faci? Te eliberezi? 

— Da, da, plec. 

Cu un aer ușor nostalgic, Rickster ţinu să remarce cât de bine 
e să te poţi „elibera”, ori de câte ori vrei să pleci de undeva, 
considerând că era ceva mai bun chiar decât îngheţțata pe care 
o capeţi miercurea. 

leșind din „Căminul celor singuratici și uitaţi de mult”, trecând 
pe sub bolțile de bougainvillea, Noah inspira adânc aerul cald al 
nopții. În drum spre mașină - tot o rablă de Chevrolet -, încercă 
să-și calmeze nervii. 

Suspiciunea manifestată față de remarcile lui Wendy Quail 
fusese neîntemeiată. Laura era în siguranţă. 

In zilele care urmau, dacă vreunul dintre membrii „Cercului 
prietenilor” congresmenului Sharmer avea chef să-și scoată 
pârleala, pe Noah îl va lua în colimator, nu pe sora lui. Jonathan 
Sharmer era un derbedeu înveșmântat în mantia compasiunii și 
a echităţii, care reprezenta costumul preferat de către 
politicieni, dar asta nu-l făcea totuși mai puţin derbedeu. lar una 
dintre puţinele reguli respectate de tagma infractorilor - 
exceptând bandele stradale de huligani psihopati - prevedea să 
nu-ți soluționezi nemulțumirile prin acte de violență săvârșite 
asupra rudelor cuiva. Nevestele și copiii făceau parte din 
categoria celor intangibili. La fel și surorile. 

Motorul hârbului porni de la prima cheie. Mașina pe care o 
avusese înainte dădea mereu rateuri la demarare. Frâna de 
mână lucra ușor, schimbătorul de viteze nu agăța prea mult, iar 
zdrăngăneala de fier vechi a caroseriei nu risca să acopere o 
posibilă conversaţie, dacă Noah ar fi avut cu cine sta de vorbă. 
Ei, ce naiba, parcă ar fi condus un Mercedes-Benz! 


181 


e Capitolul 24 


Când te speli pe dinţi cu periuța goală, efectul nu-i prea 
grozav pentru dantură, dar nici să îţi strici cu pastă de dinţi 
gustul bun de cocteil, înainte de culcare, nu-i o soluție prea 
inspirată. 

Periindu-și bine dinţii doar cu apă, Micky se retrase în odăița 
ei, pe care o dotase deja cu un păhărel de plastic și o frapieră cu 
gheaţă. In sertarul de jos al comodei avea o rezervă de votcă 
ieftină cu aromă de lămâie. 

Sub un tricou galben, pitise o sticlă nedesfăcută, alături de 
una pe jumătate plină. Micky nu ascundea băutura ca să n-o 
găsească Geneva; mătușă-sa știa că nepoatei sale îi plăcea să 
bea o tărie înainte de culcare și că, oricum, așa se întâmpla de 
obicei, indiferent dacă-i convenea ei sau nu. 

Micky ţinea votca sub tricou, fiindcă nu voia s-o vadă acolo de 
fiecare dată când deschidea sertarul ca să caute ceva. Imaginea 
sticlei prohibite, când n-avea chef de băutură, avea darul de ao 
demoraliza și chiar de a o face să se simtă rușinată. 

In momentul de faţă, senzația de neputinţă era atât de 
puternică, încât nu mai lăsa loc pentru nicio fărâmă de rușine. 
Uneori, ajungea și la niște resentimente glaciale, iar de aici se 
declanșa câteodată o avalanșă de furie năprasnică, ce avea 
darul de a o izola de ceilalţi oameni, de viaţă, de orice speranţă. 

Nevrând să se mai gândească la neputinţa ei în privinţa lui 
Leilani Klonk, Micky umplu păhărelul cu două degete de 
anestezic, peste câteva cuburi de gheaţă. Işi propuse să mai 
bea cel puţin încă un rând, cu speranţa că dacă „se împușca” 
bine va putea adormi buștean, înainte ca sentimentul de 
neajutorare să se transforme în furie turbată, fiindcă, inevitabil, 
furia însemna o noapte de insomnie, în care se perpelea 
continuu în așternut. 

De când se mutase la Geneva, cu o săptămână în urmă, nu se 
îmbătase decât o singură dată, iar în două din cele șapte zile ale 
săptămânii nici nu pusese gura pe alcool. Nu voia să întreacă 
măsura în seara asta, ci doar să se „amorțească” suficient, cât 
să nu-i mai pese de fetiţe scumpe și neajutorate - cum era cea 
din curtea de-alături sau cum fusese și ea până nu de mult. 


182 


După ce se dezbrăcă, rămânând doar în chiloţi și sutien, se 
instală în vârful patului, sorbind votca rece cu lămâie în bezna 
caniculară din cameră. 

Dincolo de fereastra deschisă, noaptea zăcea fără suflare. 

De pe autostradă, se propaga zumzetul traficului auto, care 
nu contenea la nicio oră - un zgomot mai puţin romantic decât 
fâșâitul și uruitul trenurilor, cu care se obișnuise în atâtea alte 
nopţi, odinioară. 

Totuși, reușea să își închipuie că oamenii care circulau pe 
șosea călătoreau dintr-un loc plin de împliniri spre un altul la fel 
de satisfăcător, ba chiar de la o fericire la alta, având o 
existență plină de sens. Nu toţi, bineînţeles. Poate nici foarte 
mulți dintre ei. Dar unii, în mod cert, da. 

În perioadele sumbre ale vieţii, nu manifestase suficient 
optimism, pentru a admite că orice om ar putea fi cu adevărat 
fericit, oriunde, oricând. Geneva considera că această speranţă 
fragilă apărută de curând reprezenta un progres, iar Micky își 
dorea ca mătușa ei să aibă dreptate; numai că se și temea deo 
decepţie. A crede în echitatea fundamentală a lumii, în existenţa 
unui sens al lucrurilor presupunea curaj, fiindcă o dată cu el 
venea și necesitatea de a-ţi asuma responsabilitatea faptelor 
tale - și fiindcă fiecare gest de afecțiune expunea inima riscului 
unei răni potenţiale. 

Ciocănitul ușor la ușă nu-i făcu nicio plăcere, dar Micky spuse: 

— Intră! 

Geneva lăsă ușa întredeschisă și veni să se așeze pe pat, 
lângă nepoata ei. 

Lumina difuză de la lampa montată pe hol nu reușea să 
împrăștie întunericul din cameră. 

Deși ar fi putut profita de obscuritatea din cameră ca să-și 
ascundă starea de spirit, Geneva preferă francheţea, holbându- 
se de-a dreptul la sticla de pe comodă. 

Piesa aceasta de mobilier și obiectele de pe ea păreau niște 
forme estompate printre umbrele din cameră, cu excepţia sticlei 
care, în mod straniu, atrăgea lumina; votca sclipea ca argintul 
viu. 

În cele din urmă, Geneva întrebă: 

— Ce-o să facem? 

— Nu știu. 


— Nici eu. Dar nu putem sta cu braţele încrucișate și să nu 
facem nimic. 

— Nu, nu putem. Trebuie să mă mai gândesc. 

— Încerc și eu, spuse Geneva, dar mintea mi se rotește 
ameţitor în jurul ideii, astfel încât am senzația că o să-mi zboare 
ceva din cap. E o fetiță așa de dulce. 

— Dar e și tenace. Işi cunoaște puterile. 

— Oh, șoricelule, ce-o fi fost în mintea mea când am lăsat-o 
pe copila asta să se ducă înapoi acolo? 

Geneva nu-i mai spusese „șoricelule” de cel puţin 
cincisprezece ani. 

Când auzi acest nume de alint, Micky simţi că i se pune un 
nod în gât și nu mai poate înghiţi votca din gură. După câteva 
clipe de ezitare, se încumetă să vorbească: 

— Ar fi venit, oricum, s-o ia, tanti Gen. Nu putem face nimic în 
seara asta. 

— Sunt adevărate, nu-i așa, toate grozăviile pe care ni le-a 
povestit? Nu e ca la mine cu Alec Baldwin la New Orleans. 

— Da, sunt adevărate, așa e. 

După un timp, Geneva spuse: 

— Leilani nu e singurul copil la care m-am referit adineauri. 

— Știu. 

— Unele lucruri s-au spus în seara asta, la altele s-a făcut 
doar aluzie. 

— Mai bine nici nu le auzeai. 

— Mai bine le auzeam atunci, odinioară, când te-aș fi putut 
ajuta. 

— Asta s-a întâmplat cu foarte mult timp în urmă, tanti Gen. 

Zumzetul traficului rutier semăna acum cu bâzâitul înăbușit al 
unor insecte, ca și cum pe dinăuntru pământul ar fi fost un stup 
imens, populat de hoarde de gângănii agitate, care puteau 
străpunge crusta, din clipă în clipă, umplând văzduhul cu 
freamătul aripilor lor. 

— Am văzut-o pe maică-ta cum a schimbat atâţia bărbaţi, de- 
a lungul anilor. Așa a fost ea întotdeauna... neastâmpărată. Știu 
că n-ai trăit într-o ambianţă benefică. 

— Lasă, tanti Gen, nu te mai gândi. la exemplu de la mine. Eu 
am renunţat să mă mai gândesc la ce-a fost. 

— Ba nu-i adevărat. N-ai renunţat deloc. 


184 


— OK, fie, poate că n-am renunţat, recunoscu ea, cu un râs 
sec. Dar am încercat să înec totul în votcă, adăugă Micky, 
sorbind din pahar, dar nereușind să scape de gustul acestei 
mărturisiri. 

— Unii dintre prietenii mamei tale... 

Numai mătușa Gen, ultima inocentă de pe pământ, îi putea 
numi prieteni... pe toţi acei paria mândri de felul cum 
respingeau toate valorile și obligaţiile, motivaţi doar de 
egoismul lor de paraziți, pentru care sângele altora era însăși 
substanța vieţii. 

— Știu că erau niște oameni fără niciun Dumnezeu, niște 
haimanale, continuă Geneva. 

— Mamei i-au plăcut băieţii răi. 

— Dar nu mi-aş fi putut închipui că unul dintre ei ar... că tu... 

Ascultându-și vocea de parcă n-ar fi fost a ei, Micky se miră că 
putea vorbi despre așa ceva. Până s-o întâlnească pe Leilani, nu 
știa ce înseamnă destăinuirea. Acum, i se părea doar ceva 
sfâșietor. 

— N-a fost doar un singur nemernic. Mami avea talentul să-i 
adune... n-au fost toţi, dar nici doar unul... fiindcă intuiau de 
fiecare dată că „e voie”. 

Geneva se înclină în față, pe marginea patului, cu umerii 
strânși, de parcă ar fi vrut să îngenuncheze într-o strană. 

— Doar ce se uitau la mine, spuse Micky, și adulmecau ocazia. 
Când vedeam un anumit zâmbet, îmi dădeam seama că e; știau 
cum stăteau lucrurile. Zâmbetul... nu era răutăcios, cum ai fi 
putut crede, ci cumva trist, ca și cum simțeau că va fi prea 
simplu, iar ei și-ar fi dorit să nu fie așa de ușor. 

— Poate că n-a știut, spuse Geneva, pe un ton mai degrabă 
întrebător. 

— l-am spus nu o dată. M-a bătut și m-a făcut mincinoasă. 
Dar știa că e adevărat. 

Apropiindu-și vârful degetelor de nas, Geneva își ascunse fața 
într-o rugăciune, parcă, sub podul palmelor, ca și cum umbrele 
din odaie nu ofereau un camuflaj suficient sau ca și cum s-ar fi 
confesat în capela tainică de sub ochii ei. 

Micky puse paharul umed pe un suport de plută de pe 
noptieră. 

— Ținea la amanţii ei mai mult decât la mine. Întotdeauna se 
sătura de ei mai devreme sau mai târziu. Știa și ea că, în final, 


185 


va ajunge să se sature de ei. Totuși, până în clipa în care 
ajungea la concluzia că avea nevoie de o schimbare și se hotăra 
să-l dea afară pe nemernicul „valabil” în acea perioadă, îi păsa 
mai puţin de mine decât de el, la fel cum se sinchisea mai puţin 
de mine decât de ticălosul care venea la rând. 

— Când a încetat chestia asta sau, mai bine zis, a încetat 
vreodată? întrebă Geneva. Cuvintele ei șoptite reverberau 
printre ogivele degetelor ei arcuite. 

— Când n-am mai fost speriată. Când am crescut suficient 
pentru a mă putea opune. 

Cu mâinile jilave de la paharul rece, Micky își frecă palmele de 
cearșafuri. 

— Aveam aproape doisprezece ani, când a încetat totul. 

— N-am știut niciodată, spuse Geneva, amărâtă. Niciodată. N- 
am avut nici cea mai mică bănuială, măcar. 

— Știu, tanti Gen, știu. 

— Oh, Doamne, cât de proastă am putut fi! exclamă Geneva. 

Micky se răsuci pe pat, punând picioarele pe podea, și se 
apropie de mătușa ei, pe care o cuprinse tandru pe după umeri. 

— Nu, dulceaţă scumpă, nu, să nu spui niciodată așa ceva 
despre tine. Ești atât de bună la suflet și de sinceră! Cum să 
crezi o asemenea grozăvie despre tine?! 

— Naivitatea nu e o scuză, decretă Geneva, tremurând și 
frângându-și mâinile. Poate că am fost proastă, fiindcă am vrut 
să fiu proastă. 

— Ştii, tanti Gen, în toţi anii aceia, faptul că am știut că tu 
exiști pe lume m-a ajutat să nu-mi pierd minţile. 

— Ba nu, eu?! Geneva oarbă ca liliecii?! 

— Da, tu. Datorită ţie, am înțeles că oamenii nu sunt toţi niște 
lepădături de teapa celor pe care-i cultiva maică-mea. 

Micky încerca să-și păstreze emoţiile închise adânc în inimă, 
ceea ce și reușise până acum, dar, deodată, ochii i se înceţoșară 
și glasul începu să-i tremure: 

— Imi doream... să fiu ca tine într-o bună zi. Să fiu un om 
cumsecade ca tine, da, asta îmi doream. 

— De ce n-ai venit la mine, atunci, când se întâmplau toate 
astea? întrebă Geneva, privindu-și mâinile care se contorsionau 
neîncetat. 

— De frică. De rușine. Mă simţeam pângărită. 

— Și, după aceea, ai tăcut atâţia ani. 


— Dar nu de frică, ci... fiindcă tot murdară mă simţeam. 

— Scumpa mea, tu ești o victimă, nu trebuie să-ţi fie rușine. 

— Dar rușinea tot mă copleșește. Și cred că poate... mi-era 
teamă că dacă vorbeam despre asta, s-ar putea să încep să uit 
și să renunţ la furie. Or, furia m-a ţinut pe mine în viață, tanti 
Gen. Fără ea, ce s-ar mai fi ales de mine? Cu ce-aș mai fi rămas? 

— Cu liniștea sufletească, spuse Geneva, ridicând capul și 
uitându-se în ochii ei. Cu liniștea sufletească, pe care Dumnezeu 
știe că o meriti. 

Micky închise ochii; nu mai voia să vadă dragostea aceea 
necondiționată pe care i-o arăta mătușa ei, fiindcă n-avea de 
gând să se lase pradă emoţiilor și sentimentelor care mocneau 
în sufletul ei. 

Geneva se apropie de Micky și o luă în braţe. Căldura din 
glasul ei o alina și mai mult decât gestul de tandrete: 

— Șoricelule, erai atât de isteaţă, atât de inteligentă, atât de 
dulce, atât de plină de viaţă. Și acum ești la fel. Bogăția ta 
sufletească a rămas intactă, fiindcă nimeni nu-ţi poate răpi 
darurile primite de la Dumnezeu. Numai tu le-ai putea risipi, 
șoricelule. Numai tu. 

(J 

Mai târziu, după ce mătușa Gen plecase deja în camera ei, 
Micky şedea din nou rezemată de pernele proptite de tăblia 
patului, neștiind exact dacă, acum, ceva se schimbase sau nu. 

Canicula de august. Intunericul dens. Vehiculele deplasându- 
se pe autostradă spre zări îndepărtate. Leilani sub acoperișul 
mamei sale și fratele ei într-un mormânt singuratic dintr-o 
pădure din Montana. Totul era neschimbat. 

Se schimbase totuși ceva - înviase speranța. Speranţa că se 
va modifica ceva, lucru care până ieri i se părea imposibil, dar 
acum i se părea doar extrem de dificil. 

li spusese Genevei niște lucruri pe care credea că nu le va 
mărturisi niciodată cuiva, iar faptul că i se destăinuise i se părea 
cumva o ușurare. O bucată de vreme, strânsoarea cununii de 
spini din jurul inimii ei slăbi întrucâtva, deși atâtea amintiri 
cumplite continuau să își înfigă ghimpii în trupul ei. 

Sorbind gheaţa topită din paharul de plastic, se decise să 
renunţe la al doilea rând de votcă. Din păcate, nu era la fel 
simplu să-și reprime furia aceea autodistructivă sau să se 
dezbare de rușinea trecutului. Simţea însă că s-ar putea lăsa de 


187 


băutură, fără să fie nevoie să urmeze un program special de 
dezalcoolizare. 

Nici nu era alcoolică, de fapt. Nu bea și nu simţea nevoia să 
bea în fiecare zi. Stresul și disprețul de sine erau cei doi barmani 
care o serveau totuși mereu, dar acum, măcar, avea senzația că 
putea scăpa de sub influenţa lor. 

Speranţa totuși nu reprezintă singurul lucru de care este 
nevoie pentru a realiza schimbarea. Speranţa reprezintă o mână 
întinsă, dar pentru a fi tras afară dintr-o gaură adâncă sunt 
necesare două mâini. A doua mână este credința - că speranța 
se va adeveri; or, deși speranţa ei devenise mai puternică, nu 
același lucru se putea spune și despre credinţa ei. 

Slujbă n-avea. Perspective n-avea. Bani în bancă n-avea. Ce- 
avea, totuși? O rablă de mașină din 1981, cochetă încă pe 
dinafară, dar uzată ca o mârţoagă obosită. 

Leilani în casa Sinsemillei. Leilani apropiindu-se șchiopătând 
de o aniversare ca o bombă cu ceas, ticăind spre vârsta de zece 
ani. Un băiat cu șolduri ca de jucărie stricată, azvârlit într-un 
mormânt singuratic, în care pământul reavăn i-a astupat ochii 
rămași pe vecie uimiţi, i-a umplut gura deschisă într-un nesfârșit 
strigăt de îndurare și i-a strivit oasele deformate ale trupului, 
devenit acum schelet... 

Micky nu realiză că se dădea jos din pat ca să-și mai umple un 
pahar decât atunci când ajunse la comodă, unde se trezi că 
scotea niște cuburi de gheață. După ce deșurubă dopul de la 
sticla de votcă, șovăi înainte să-și toarne în pahar. Dar până la 
urmă își turnă. 

Micky avea nevoie de curaj ca să-i ia apărarea lui Leilani, dar 
nu se amăgea singură, crezând că va găsi acest curaj prin 
băutură. Pentru a-și forma o strategie și a o pune în aplicare, 
trebuia să fie abilă, însă mai știa și că nu votca avea s-o facă 
mai isteață. Acum, mai mult decât oricând, avea nevoie de furie, 
fiindcă doar o stare de mânie incandescentă o putea echilibra și 
întări, o ajuta să supravieţuiască, o motiva în tot ceea ce făcea. 
Băutura îi alimenta, adesea, această furie, așa că acum bea 
pentru a-i fi de folos lui Leilani. 

Mai târziu, când își umplu a treia oară paharul cu o porţie și 
mai generoasă de votcă, se amăgi din nou cu aceeași minciună. 
Votca nu era pentru plăcerea ei, ci ca să-și ațâțe furia necesară 
pentru a o ajuta pe Leilani să-și câștige libertatea. 


188 


Știa, oricum, că scuza asta era o minciună. Dar incapacitatea 
de a se amăgi singură putea fi chiar salvarea ei. Sau blestemul 
ei. 

Canicula. Întunericul. Din când în când, zornăitul cuburilor de 
gheaţă care se mișcau singure, fiindcă se topeau în frapieră. Și, 
fără încetare, zumzetul traficului pe autostradă, aidoma 
sunetului speranţei - apropiindu-se și depărtându-se alternativ, 
necontenit. 


e Capitolul 25 


Erau zile când Sinsemilla puţea a varză călită. În alte zile însă 
împrăștia în jur efluvii de roze. Lunea, se întâmpla să miroasă a 
portocale, marţea, a ţelină și păstârnac, miercurea, un pic a zinc 
și praf de cupru, joia, a tartă cu fructe, aromă care i se părea lui 
Leilani că se potrivea cel mai bine cu personalitatea mamei sale. 

Biata Sinsemilla era o adeptă convinsă a aromaterapiei, 
crezând, totodată, în eliminarea toxinelor printr-o osmoză 
inversă într-o baie fierbinte bine dozată cu substanţele 
necesare. Călătorea însoţită de un arsenal atât de spectaculos 
de aditivi pentru baie, încât, dacă ar fi văzut-o, orice om din evul 
mediu ar fi zis că se ocupă cu alchimia sau cu vrăjitoria. 
Extracte,  elixiruri,  alcooluri, uleiuri, esențe, chintesente, 
florescențe, săruri, concentrate umpleau o colecţie de sticluțe 
strălucitoare și borcănele frumos ornate, pe care Sinsemilla le 
ținea în două valize speciale. Acum, toată această recuzită se 
afla în baia cu miros de igrasie și mucegai. 

Leilani știa că multe persoane inteligente, echilibrate psihic, 
cu simțul răspunderii, dar, mai ales, frumos parfumate practicau 
aromaterapia și erau preocupate de eliminarea toxinelor. Cu 
toate acestea, ea se ferea să recurgă la aceste „condimentări” 
pentru baie, din același motiv pentru care evita toate 
preocupările și activităţile excentrice ale mamei sale, chiar dacă 
unele i se păreau amuzante. Se temea că fie și o singură 
renunțare la această atitudine intransigentă - cum ar fi fost, 
bunăoară, o baie cu infuzie de ulei de cocos - ar reprezenta 
primul pas pe panta alunecoasă a dependenței și a demenţei. 
Indiferent cine o fi fost tatăl ei, Klonk sau altul, ea era 


189 


incontestabil fiica mamei sale; prin urmare, genele ei riscau să-i 
modeleze destinul, dacă nu dădea dovadă de precauţia 
necesară. 

În afară de asta, Leilani nici nu voia să elimine toate toxinele 
din organism. Se simţea bine cu toxinele ei. Toxinele ei, 
acumulate în peste nouă ani de viaţă, făceau parte integrantă 
din ea, contând mai mult, poate, în definirea identităţii ei, decât 
susținea știința medicală. Dacă, eliminând din organism toate 
substanţele toxice, ar constata într-o bună dimineaţă că nu mai 
e ea Leilani, ci papa de la Roma sau cine știe ce mironosiță pe 
nume Hortense?! N-avea nimic contra papei de la Roma și nici 
contra mironosițelor pe nume Hortense, dar în primul rând, se 
plăcea așa cum era, cu negii ei cu tot, inclusiv volutele grotești 
și nodulii ei stranii din creier - așa că prefera să rămână 
îmbibată de toxine. 

In loc de baie, făcu un duș. Săpunul ei preferat - Ivory - era 
eficient pentru a o scăpa de „zemurile” de șarpe, de sudoarea 
de peste zi și de urmele sărate ale lacrimilor, care o deranjau 
mai mult decât orice. 

Mutanţii nu plâng. În special, mutanţii periculoși. Așa că 
Leilani trebuia să-și păstreze nealterată imaginea. 

De obicei, evita dușul și se săpunea în cadă, dar tot cu un 
„Ivory” parfumat și, uneori, cu un luptător imaginar de sumo și 
asasin profesionist, pe nume Kato, cu care urzea acte de 
răzbunare sofisticate împotriva mamei sale și a doctorului 
Doom. In seara asta, cu tot răul pe care i-l făcuse Sinsemilla, 
Leilani n-avea chef să-l invoce pe Kato. 

Era mai periculos la duș, decât în cadă. Când trebuia să își 
scoată proteza, orice suprafaţă alunecoasă i se părea 
periculoasă lui Leilani. 

Ca și acum uneori, totuși, făcea duș fără să-și scoată proteza. 
După aceea, va trebui s-o șteargă bine cu un prosop și s-o usuce 
cu foenul pe la articulaţii, fiindcă și „aparatul” trebuia spălat. 

Sinistrul dispozitiv nu era o proteză ortopedică standard 
pentru genunchi, care ar fi presupus niște plastic turnat, 
curelușe de piele și cordoane elastice. Lui Leilani îi plăcea să 
creadă că „instalaţia” ei avea niște calităţi sinistre de cyborg 
asasin. Confecţionată din oţel, cauciuc dur și burete, îi conferea 
stil și o alură sexy de robot de vânătoare, construit într-un 
laborator al viitorului și trimis înapoi în timp de către o 


190 


inteligenţă artificială malefică, pentru a o nimici pe mama celui 
mai eficace inamic uman alei. 

După ce-și uscă părul cu foenul, aplicând același tratament și 
protezei de la picior, tânăra cyborg asasină șterse oglinda, care 
se aburise, și își studie bustul. Tot n-avea sâni. Nu se așteptase 
la vreo schimbare semnificativă, dar măcar niște mici umflături 
tot spera să vadă, ceva mărunt ca niște drăgălașe mușcături de 
țânțari, frumos aliniate. 

În urmă cu o lună, citise într-o revistă un articol despre 
posibilitatea de a-ţi mări sânii prin forța gândirii pozitive. De 
atunci, adormise în fiecare seară, imaginându-și că avea niște 
sâni mari. Probabil că autoarea articolului era sonată rău, însă 
asta n-o împiedica pe Leilani să-și închipuie că va dormi mai 
bine abordând o gândire pozitivă, conform căreia purta deja un 
sutien cu cupa „C”, decât frământându-se din cauza 
nenumăratelor ei probleme, ceea ce ar fi însemnat să recurgă la 
o gândire negativă. 

Înfășurată într-un prosop, ieși din baie, ducând în braţe 
hainele murdare cu care fusese îmbrăcată, și porni spre camera 
ei. 

Totul era liniștit în regatul Cleopatrei. Bliţul aparatului de 
fotografiat nu mai imortaliza nicio imagine. Se sfârșise și cu 
declamările teatrale. 

Leilani își puse o pijama subțire din bumbac - pantalonași și o 
bluză cu mâneci scurte. Pe spatele bluzei, scria cu galben și roșu 
Roswell, New Mexico. Pe piept, cu roșu - Starchild. 

Văzuse pijamaua asta în peregrinările recente în New Mexico, 
pe unde poposiseră farfuriile zburătoare, și i se păruse că, 
prefăcându-se entuziasmată și dornică să aibă și ea una la fel, îl 
putea induce în eroare pe doctorul Doom, dându-i de înţeles că 
era absolut convinsă de veridicitatea poveștii, potrivit căreia 
Luki fusese săltat prin levitaţie și îmbarcat în nava spaţială. 
„Extratereștrii răpesc uneori oamenii direct din pat, Preston. 
Chiar tu ne-ai povestit despre așa ceva. Păi, vezi tu, dacă o să 
port pijămăluţa asta, o să știe și ei că sunt pregătită să plec de- 
aici. Poate c-o să mă ia la ei, înainte de ziua mea, iar acolo o să 
mă reîntâlnesc cu Luki; și o să am la petrecerea de ziua mea un 
picior și o mână noi-nouţe! Minunat!” 

Lui Leilani i se păruse că fusese mai falsă decât proverbialii 
dinţi de lemn ai lui George Washington, însă doctorul Doom o 


191 


crezuse pe cuvânt. Habar n-avea de giumbușlucurile de care 
sunt în stare puștanii, și nici nu se sinchisea să se documenteze, 
așa că pentru el copiii erau, în general, niște mici gogomani. 

Preston îi cumpăra întotdeauna ce voia ea - așa că pijamaua 
nu constituia o excepţie - probabil, fiindcă aceste cadouri îl 
făceau să nu mai aibă remușcări din cauza planurilor de a o 
ucide. Leilani arareori cerea altceva decât cărți în ediţii ieftine. 
Pentru a testa limitele generozităţii doctorului, ar fi trebuit să 
pretindă diamante sau vreo lampă de la Tiffany. Indiferent cu 
câtă atenţie și-ar fi formulat rugămintea de a-i cumpăra un 
revolver, știa că această pretenție i-ar fi trezit bănuieli. 

Așadar, identificându-se acum drept „copilul stelelor”, cum 
scria pe bluza de la pijama, și provocându-i astfel pe 
extratereștrii să vină s-o ia cu ei, Leilani alese de pe comodă 
trusa de prim ajutor și se îndreptă din nou spre camera mamei 
sale. 

Trusa era foarte elegantă, fiindcă Doom, deși nu era doctor în 
medicină, înțelesese riscul de a te alege la tot pasul cu răni 
minore, atunci când te muţi cu casa din loc în loc, așa că 
procurase ceva de calitate. Leilani, la rândul ei, cunoscând 
înclinația mamei sale de a se automutila, completase trusa cu 
tot ceea ce i-ar fi trebuit pentru a interveni oricând eficient. In 
plus, avea tot timpul trusa la îndemână, lângă ea. 

Bluzele roșii drapau, în continuare, lămpile. Dar lumina 
purpurie nu mai crea o atmosferă de bordel, ci, ţinând seama de 
cele petrecute recent în acea cameră, sugera mai degrabă o 
secvenţă dintr-un film cu marțieni. 

Șarpele zăcea încolăcit ca o frânghie azvârlită pe podea, la fel 
de mort cum îl lăsase Leilani mai devreme. 

Culcată cu capul pe stiva de perne, biata Sinsemilla zăcea cu 
faţa în sus, cu ochii închiși, la fel de nemișcată ca și reptila de 
pe jos. 

Fusese nevoie ca Leilani să facă un duș, să-și schimbe hainele 
și să-și rezerve o clipă de răgaz ca să-și revină, înainte de a se 
încumeta să revină aici. Când fugise din camera asta, ceva mai 
devreme, parcă nici nu mai era ea, Leilani Klonk, ci o creatură 
înspăimântată, furioasă și umilită. Nu va mai fi niciodată așa. 
Niciodată. Adevărata Leilani se întorsese - odihnită, revigorată, 
gata să preia o serie de responsabilităţi. 


192 


Puse trusa de prim ajutor pe pat, lângă aparatul de fotografiat 
digital al mamei sale. 

Sinsemilla sforăia încetișor. Prăbușindu-se de pe culmile 
intoxicării cu droguri, se cufundase într-un somn atât de profund 
că se învecina cu coma. Avea să rămână inertă la orice stimul 
exterior până a doua zi dimineaţa, târziu. 

Leilani luă pulsul mamei sale; era regulat, dar rapid. 
Organismul său făcea mari eforturi să lupte împotriva drogurilor. 

Deși șarpele nu fusese veninos, mușcăturile arătau urât - 
două înţepături mici, din care nu mai curgea sânge acum, dar în 
jurul cărora țesutul moale se învineţise rău. 

Leilani ar fi preferat să cheme salvarea și s-o ducă pe maică- 
sa la spital. Dar știa că Sinsemilla ar turba de furie după aceea, 
pe motiv că fusese dată pe mâna medicilor occidentali, cu studii 
universitare, pentru care avea un dispreţ suveran. Ajunsă înapoi 
acasă, s-ar dezlănţui într-o campanie de reproșuri violente care 
ar ţine ore, zile poate, de îţi venea să te rogi la Dumnezeu să te 
asurzească mai bine sau să-ţi taie urechile decât să mai auzi așa 
ceva. 

În afară de asta, dacă Sinsemilla ar face o criză de nebunie, 
când s-ar trezi pe un pat de spital, ar ajunge sigur la balamuc. 
Ceea ce ar însemna că Leilani ar rămâne singură cu doctorul 
Doom. Nu era pervers. În privinţa asta, nu o minţise pe Micky. 
Ucidea însă oameni și, chiar dacă nu era un asasin maniac, 
totuși nu era de dorit să naufragiezi numai cu el, pe o insulă 
pustie... Oricum, când medicii ar afla că Sinsemilla e nevasta 
acelui Preston Claudius Maddoc, șansele de a o transfera într-o 
clinică de psihiatrie ar scădea... sub zero. Ba s-ar putea s-o 
trimită acasă cu o limuzină specială și toate complimentele lor, 
sub formă de... stocuri de heroină. 

De regulă, în asemenea situaţii - mama psihopată și drogată, 
șarpele mort, fiica minoră, mutantă și traumatizată - serviciile 
de asistenţă socială ar plasa-o temporar pe Leilani într-un cămin 
de copii. Despărţită deja pentru totdeauna de Luki, nici n-ar fi 
avut nimic împotrivă să ajungă la orfelinat, numai că 
eventualitatea aceasta era mai degrabă exclusă, așa că nici nu 
merita să-și mai piardă timpul gândindu-se „cum ar fi dacă”. 

Preston Claudius Maddoc nu era un ins oarecare. Dacă cineva 
ar încerca să o ia de lângă el pe fiică-sa vitregă, diverse forțe 
puternice ar sări să-l ajute. Nicio autoritate publică de păstrare a 


193 


ordinii și prevenire a infracţionalităţii nu s-ar încumeta să se 
înfrunte cu el. Cu excepția cazului în care ar fi filmat în timp ce 
ar împușca pe careva, Preston Maddoc era intangibil. 

Leilani nu voia să-l înfurie, chemând ambulanţa din cauza 
mușcăturilor de șarpe. 

Dacă tipul ajungea să creadă că Leilani i-ar putea da de furcă, 
exista posibilitatea să se gândească să-i pregătească și ei un 
pat de ţărână, cum făcuse și pentru Lukipela, unde s-o pună 
imediat să doarmă pe veci, fără să mai aștepte venirea 
extratereștrilor. Atunci, spre încântarea Sinsemillei, doctorul 
nefast ar născoci o poveste înduioșătoare despre o navă 
spaţială drăguță și nostimă, cu fiinţe de pe altă planetă frumos 
îmbrăcate și cu Leilani luându-și la revedere, în timp ce flutura 
steagul american cu o mână și se pregătea să arunce niște 
artificii în momentul levitaţiei. 

Așadar, cu ajutorul spirtului din trusa sanitară, Leilani dizolvă 
crusta de sânge închegat de pe înţepături. Puse, apoi, niște apă 
oxigenată, sub acţiunea căreia rănile se acoperiră de un fel de 
spumă sângerie. In fine, presără pudră de sulfamidă, ca să 
prevină infectarea mușcăturilor. 

De câteva ori, Sinsemilla tresări sau gemu, fără însă să se 
trezească sau să încerce să se ferească de Leilani. În cazul în 
care colții viperei ar fi pătruns până la os, riscul de infectare ar fi 
fost major, indiferent câte antiseptice i-ar fi aplicat Leilani. 
Oricum, aceasta se strădui să panseze cât mai bine rănile, 
bandajând, apoi, mâna Sinsemillei, astfel ca murdăria să nu 
pătrundă până la răni. 

Avea mișcări lente, metodice, iar chipul ei exprima satisfacția 
pentru un lucru bine făcut, așa că, în ciuda luminii marţiene din 
odaie și a șarpelui mort de pe jos, Leilani simțea o mare liniște 
sufletească, pe care o savura din plin, fiindcă nu-i era dată decât 
arareori. 

În ciuda părului răvășşit și a neglijeului sfâșiat și murdar, 
Sinsemilla tot frumoasă era. Poate că, într-adevăr, într-o viață 
anterioară, chiar fusese o prințesă. 

Ce bine! Punea niște comprese sterile peste înțepături, 
desfăcea sulul de tifon, lega strâns cu o fâșie din el compresele 
sterile de pe rană, înfășurând-o bine peste mână. ȘI, la sfârșit, 
lipea deasupra două bucăți de leucoplast impermeabil. Frumos! 
Ingrijirile acestea concrete, mărunte sugerau o relaţie normală 


194 


între mamă și fiică. Nu conta că rolurile lor erau inversate, că 
fiica se purta ca o mamă. Conta doar normalitatea. Pacea 
sufletească. Aici, acum, Leilani resimțea cu plăcere, dar și cu 
melancolie ceea ce ar fi putut fi, dar n-avea să fie niciodată. 


e Capitolul 26 


În vârful dâmbului, câinele și băiatul - care mai de care 
gâfâind și pufăind - se opresc și privesc înapoi spre șoseaua 
aflată cam la cinci sute de metri spre sud. 

Și, dacă tocmai ar fi terminat de mâncat o farfurie cu pământ 
uscat, Curtis tot nu ar fi avut senzația aceasta oribilă de praf și 
nisip pe limbă și între dinţi. Parcă nu-i ajungea saliva ca să 
scape de gustul rău din gură. Intrucât a locuit o vreme la 
marginea unui deșert mai cumplit decât acesta, știe că a alerga 
neîntrerupt pe un asemenea teren, unde umiditatea scădea 
până la douăzeci la sută, fie și după ce soarele a apus de mult, 
este extrem de epuizant. Nici nu-și începuseră bine cursa, iar el 
își și simţea gâtul ars de sete. 

Pe tăpșanul negru de dedesubt, o salbă de vehicule oprite pe 
o distanță cam de un kilometru continuă să se mărească, 
primind alte perechi de diamante strălucitoare ce alternau 
regulat cu rubine aprinse. De aici, de sus, se vede și punctul de 
unde mașinile nu mai au voie să înainteze înspre sud-vest. 
Benzile de circulaţie care duc spre vest sunt blocate de vehicule 
ale poliţiei ce formează o poartă, prin care traficul de pe cele 
trei artere este canalizat pe un singur fir. 

La nord de autostradă, în apropiere de blocajul rutier, 
elicopterul masiv, bine blindat și, poate, înarmat, staţionează la 
sol. Elicele nu se învârtesc, dar e limpede că motoarele sunt 
pornite, din moment ce interiorul aeronavei este slab luminat; 
afară, se văd niște oameni - trupe speciale sau militari din 
armata regulată, greu de apreciat cu exactitate de la o 
asemenea distanţă. 

Cu un mârâit înfundat, Old Yeller îl convinge pe Curtis să își 
îndrepte atenţia spre est, unde se întâmplă ceva. 

Două vehicule utilitare, modificate special pentru necesităţile 
poliţiei, cu șiruri de girofaruri aprinse, roșii și albastre, pe 


195 


acoperiș, dar cu sirenele oprite, părăsesc șoseaua. Coboară 
terasamentul ușor înclinat și pornesc spre vest peste câmp, 
deplasându-se paralel cu mașinile oprite pe autostradă, dar 
ocolindu-le prin lateral. 

Curtis presupune că vehiculele vor trece și prin dreptul lui, 
până la blocajul rutier. Dar, spre surprinderea sa, cele două 
automobile încetinesc, oprind acolo unde se pare că le aștepta 
un grup de oameni, pe terasament, ceva mai la sud. 

Nu-i remarcase până acum pe cei opt sau zece automobiliști 
care se adunaseră acolo, coborând de pe autostradă. Trei dintre 
ei aveau lanterne, de care se foloseau pentru a le face semn 
polițiștilor. 

Deasupra acestui grup, pe autostradă, la marginea drumului, 
se formase o mulţime de circa cincizeci de inși, care urmăreau 
ceea ce se întâmplă mai jos, pe terasament. Toată lumea asta 
se strânsese imediat lângă furgoneta celor doi psihopaţi, 
colecționari de dinţi. 

Poate că, alertaţi de cuvintele lui Curtis când o luase la fugă 
din rulotă, câţiva șoferi se apucaseră să inspecteze dubioasa 
furgonetă marca Windchaser. Descoperind sinistrele suveniruri, 
își luaseră în serios îndatoririle cetățenești și îi imobilizaseră pe 
cei doi bătrâni ucigași în serie, reținându-i pentru a-i da pe 
mâna justiţiei. 

Ori poate că nu fusese așa. 

Nu era exclus să se fi întâmplat altceva: de la blocada rutieră, 
din vehicul în vehicul mersese vorba pe autostradă că 
autorităţile căutau un băiat și un câine. Vreun automobilist - 
pistruiatul roșcovan cu sandale sau, eventual, pensionarii 
criminali din Windchaser - se folosiseră de un telefon celular sau 
de un computer montat la bord pentru a raporta că perechea de 
fugari dispăruse undeva în pustietate, spre nord. 

Dedesubt, cele trei lanterne se rotesc la unison și indică spre 
nord. În direcţia lui Curtis. 

Dar distanța până la el e destul de mare, așa că fasciculul 
luminos nu ajunge până acolo. lar, fără clar de lună, deși Curtis 
stă chiar sus pe coama dâmbului, silueta lui profilată pe cerul 
prea întunecat nu se poate distinge. 

Totuși, instinctiv, se ghemuiește pe vine, când lumina este 
proiectată în direcţia lui. Chircit așa, se confundă cu tufele 


196 


răzlețe de pe dâmb. Ține mâna pe grumazul câinelui. Amândoi 
stau la pândă, foarte atenți. 

Având în vedere amploarea acestor evenimente și rapiditatea 
cu care se derulează, este puţin probabil să poată fi influențate 
prin puterea voinţei. Cu toate acestea, Curtis își dorește ca 
scena care se pare că se va desfășura sub ochii lui, cu 
automobiliștii și ofițerii de poliţie din cele două utilitare, să nu 
mai aibă loc. Işi dorește ca forțele de ordine să își vadă, în 
continuare, de drum, spre vest, de-a lungul terasamentului 
autostrăzii, până ce vor ajunge la elicopter. Își imaginează acest 
lucru, se concentrează cu putere, vizualizează totul și își 
dorește, își dorește, își dorește să se întâmple așa. 

Dacă s-ar putea ca dorinţele să prindă viaţă doar printr-un 
efort de voinţă, totul ar fi extrem de simplu. Numai că dorinţele 
sunt simple... dorinţe zămislite de mintea noastră, or, așa se 
face că acum una dintre mașinile de poliție ambalează motorul, 
virează spre nord, înaintează câţiva metri prin deșert, frânează 
și se oprește cu botul spre Curtis. 

Farurile luminează mult mai departe, în sus, pe pantă, decât 
lanternele, dar tot nu ajung până la Curtis și Old Yeller. 

Pe acoperișul automobilului, se aprinde brusc un proiector, 
care luminează atât de puternic, încât razele lui acționează ca 
niște săbii. Prevăzută cu un motoraș, lampa aceasta se mișcă și, 
de fiecare dată când „prinde în obiectiv” vreun tufiș sau niște 
pălării, proiectează pe ecranul negru al cerului ciudate umbre 
contorsionate. Din pietre sar parcă scântei de la straturile fine 
de mică. 

A doua mașină de poliţie înaintează și mai mult spre vest, pe 
o distanţă cam de o sută de metri, după care virează către nord. 
Reflectorul montat pe acoperiș împunge bezna cu săgețile lui 
luminoase, care ţâșnesc din „salba” roșie și albastră a 
girofarurilor. 

Aceste două vehicule înaintează paralel spre nord, în direcţia 
lui Curtis. Se târăsc ca niște dihănii obosite, plimbându-și razele 
proiectoarelor peste peisajul din faţa lor, în speranţa de a da de 
urmele fugarilor. E posibil ca ofiţerii din cele două vehicule de 
poliţie să opereze sub egida uneia dintre agenţiile autorizate 
pentru prevenirea criminalităţii. Dar există, totodată, și neșansa 
ca în cele două automobile să se afle tot ucigașii feroce care l- 
au atacat pe Curtis în Colorado, urmărindu-l, apoi, până aici. 


197 


Înainte ca situaţia să devină de-a dreptul catastrofală, băiatul 
și câinele o iau la fugă, în jos, spre ţinuturile întunecate și aride 
de la poalele dâmbului. 

Cedându-i iniţiativa lui Old Yeller, băiatul merge pe urmele ei, 
deși nu așa de repede cum i-ar fi plăcut ei să-l conducă. Curtis 
alunecă și e cât pe-aci să cadă pe niște grohotiș, se repede într- 
un tufiș pe care l-a zărit prea târziu ca să-l mai poată ocoli, se 
zgârie într-un cactus pitic și nu-și poate înăbuși un țipăt, când un 
ghimpe îi intră prin ciorap în piciorul drept - și toate astea se 
întâmplă doar fiindcă nu pășește exact în spatele cățelei, ci 
uneori se mai abate ba la stânga, ba la dreapta. 

Legătura dintre câine și băiat se cimentează printr-o 
încredere reciprocă. Curtis nu are nici cea mai mică îndoială în 
această privinţă. Dar, cu toate astea, între ei nu s-a produs 
deocamdată o sincronizare spirituală perfectă. Până la 
realizarea unei sinergii totale, Curtis nu se încumetă să se lase 
orbește în seama ei. Totuși își dă seama că relaţia lor nu va 
putea fi desăvârșită, atâta vreme cât încrederea lui în căţea nu 
e completă. Până atunci, vor rămâne un cuplu reușit - băiatul și 
câinele, câinele și băiatul, ceea ce e foarte frumos, dar nu 
atinge perfecțiunea minunatelor relaţii dintre specii, a acelei 
sublime înfrăţiri de suflet. 

Pe porţiuni de teren cu pământ uscat și tare, alternând cu 
suprafeţe întinse de piatră sfărâmicioasă și nisip, cei doi gonesc 
fără oprire; căţeaua, sigură pe picioare, se adaptează imediat la 
această bruscă schimbare a solului, însă, deoarece Curtis nu 
este în armonie perfectă cu viitoarea lui surioară patrupedă, se 
împiedică la tot pasul, intră cu piciorul până la gleznă în ţărâna 
moale, nimerește cu nasul în ea, dar are prezenţa de spirit de a 
închide la timp gura și ochii. Pe urmă, se ridică un pic, își 
contemplă „masca” feţei imprimată pe nisip, strănută, tușește, 
scuipă, se postează în genunchi, gândindu-se ce s-ar mai amuza 
maică-sa, dacă l-ar vedea așa. 

Old Yeller se întoarce la el. Curtis crede că-i vorba doar 
despre un gest tipic de compasiune canină, dar pe urmă își dă 
seama că atenţia căţelei se îndreaptă spre altceva. 

Bezna nopţii fără lună induce în eroare, dar Old Yeller e 
suficient de aproape, așa că băiatul vede ce i-a stârnit ei 
interesul: ochii căţelei privesc fix spre vârful dâmbului de pe 
care tocmai au coborât. Ridicând nasul, Old Yeller adulmecă 


198 


lung, strânge bine botul ca să nu gâfâie și ciulește urechile spre 
zgomotul care a nedumerit-o. 

Un fascicul de lumină străpunge văzduhul dincolo de conturul 
dâmbului, razele proiectorului se reflectă în piatră și sol, pe 
măsură ce vehiculul poliţiei urcă panta. 

Deși Curtis nu poate ciuli urechile, acesta fiind unul dintre 
inconvenientele de a fi Curtis Hammond în loc de Old Yeller, 
urmează exemplul căţelei și își ţine răsuflarea, ca să sesizeze 
mai bine ce i-a atras ei atenţia. Iniţial, nu aude decât uruitul 
motorului de mașină... Pe urmă, în depărtare, un zumzet stins, 
dar inconfundabil: elicele elicopterului lovind aerul străveziu al 
deșertului. Nu știe dacă aparatul s-a ridicat deja de la sol. In 
schimb, știe că asemenea elicoptere sunt prevăzute cu 
dispozitive electronice de ultimă generaţie, cu ajutorul cărora 
vizibilitatea pe timp de noapte devine la fel de bună ca și pe 
timp de zi. 

Încredere. Curtis nu are de ales: trebuie să se încreadă în 
câinele lui. Libertatea nu și-o pot dobândi decât împreună. In 
viață, ca și în moarte vor fi mereu împreună. Amândoi vor avea 
aceeași soartă. Indiferent spre ce l-ar călăuzi Old Yeller - 
salvarea din această primejdie sau prăpastia sfârșitului - el tot o 
va iubi pe surioara lui în devenire. _ 

Un pic de clar de lună ar fi totuși binevenit. Inălțându-se 
dintre munţii îndepărtați, nori negri acoperă cerul spre apus, 
continuând să se întindă în aceeași direcție, ca și cum din 
pământul despicat ar fi ieșit o vietate cumplită, care pune 
stăpânire peste lume. O puzderie de stele pigmentează partea 
senină a cerului, dar deșertul rămâne tot întunecat, parcă mai 
întunecat decât bezna nopţii. _ 

Băiatul o aude parcă pe maică-sa spunându-i: „In momentele 
de mare cumpănă, când fiecare gest contează, nu trebuie să ai 
îndoieli. Scuipă din tine orice îndoială, dă-o afară, smulge-ţi-o 
din inimă, alung-o din minte, arunc-o, descotorosește-te de ea. 
Nu am venit pe lume ca să avem îndoieli. Ne-am născut ca să 
sperăm, să iubim, să trăim, să învăţăm, să ne bucurăm, să avem 
încredere că viaţa noastră are un rost... și să găsim Calea”. 

Alungând orice îndoială și ezitare, agăţându-se cu disperare 
de speranţă, Curtis înghite anevoios, din cauza nodului din gât, 
și se pregătește pentru o călătorie palpitantă. 

„Haide, cățeaua”, spune el sau doar gândește. 


Și cățeaua o ia din loc. 

Fără să șovăie, decis să se ridice la înălțimea așteptărilor 
mamei sale, hotărât să fie cutezător și curajos, băiatul pornește 
în fugă pe urmele câinelui. Fiind însă doar Curtis Hammond, 
natura nu l-a înzestrat cu patru picioare iuți, ca pe Old Yeller, 
dar noroc că, fidelă, aceasta își potrivește pașii, adaptându-și 
viteza la rapiditatea maximă de care e capabil băiatul, pe care îl 
conduce spre stepa ce se așterne la nord. 

Prin beznă aleargă aproape orbește, nu fără frică în suflet, dar 
eliberat de orice îndoială; aleargă peste porţiuni de sol 
sfărâmicios, nisip, pietriș, printre pâlcuri de tufișuri uscate și 
stânci modelate de vremuri, aleargă în zigzag, tălpile pantofilor 
de sport se înfig sigure în pământ, braţele acţionează ca niște 
pistoane. De cele mai multe ori, vede câinele în fața lui, dar, 
uneori, mai mult îl simte decât îl vede, alteori chiar nu-l vede 
deloc, dar știe că e tot acolo, că legătura dintre ei doi devine tot 
mai puternică, mai strânsă, pe măsură ce crește și distanţa 
parcursă împreună, iar sufletul se sudează de suflet, prin 
miraculoasa încredere regăsită de Curtis. 

Alergând cu această exuberanţă oarbă, Curtis pierde noţiunea 
timpului și a spațiului, așa că nici nu mai știe cât de mare era 
distanţa parcursă, atunci când i se pare că în obscuritatea din 
jur se produce o schimbare subită: în locul senzaţiei de 
primejdie, apare certitudinea unui pericol iminent. Bubuind din 
cauza efortului fizic, inima lui Curtis stă să plesnească de frică. 
În noapte, s-a strecurat o ameninţare mai sinistră decât cea 
reprezentată de ofițerii din mașinile de poliţie sau de trupele din 
elicopter. Câinele și băiatul își dau seama că nu mai sunt doar 
ținta unor căutări febrile, ci, din nou, prada unei partide de 
vânătoare, din moment ce în văzduhul negru al nopţii de august 
apar noi mirosuri, sunete, presiuni, energii care fac ca lui Old 
Yeller să i se zburlească părul pe grumaz, iar lui Curtis să îi 
înțepenească rău ceafa de groază. Moartea cutreieră deșertul, 
pășind peste nisipuri și tufe, furișându-se pe sub stele. Apelând 
la resurse pe care nu știa că le are, băiatul aleargă și mai 
repede. Câinele, la fel. Între cei doi există o armonie deplină. 


200 


e Capitolul 27 


Odată șarpele omorât, mama pansată și rugăciunile spuse, 
Leilani se duse la culcare, în întunericul benefic al camerei sale. 

Încă de la vârsta de trei sau patru ani, Leilani nu mai voise să 
doarmă cu lumina aprinsă. Când era mică de tot, i se părea că 
un Donald Răţoiul luminat sau alt personaj de desene animate 
făcut din plastic, cu un bec înăuntru, putea alunga diavolii 
hămesiţi, scutind-o de toate neplăcerile provocate de locuitorii 
lumii supranaturale, însă foarte repede înţelesese că veiozele 
lăsate în funcţiune peste noapte aveau darul să atragă demonii, 
și nu să-i gonească. 

Uneori, la cele mai ciudate ore din noapte, Sinsemilla începea 
să bântuie prin casă fie pentru că simţea nevoia să se drogheze, 
fie pentru că se drogase prea mult, ori pur și simplu fiindcă așa 
era ea - o femeie cu mintea chinuită. Deși nu avea niciun pic de 
respect faţă de somnul copiilor ei, în mod inexplicabil, nu prea 
se încumeta să-i trezească atunci când camera lor era 
cufundată în întuneric, fără nicio veioză aprinsă. Toată lămpile 
sub formă de personaje îndrăgite de copii - de la Scooby Doo la 
King Lion și Mickey Mouse - o atrăgeau pe Sinsemilla în conul lor 
de lumină. De multe ori, se întâmplase să-i scoale din somn pe 
Luki și pe Leilani, ca să le spună povești, cum fac mamele seara, 
la culcare, ca să-și adoarmă copiii. Și vorbea atunci de parcă s- 
ar fi adresat mai degrabă acelor siluete din plastic decât fetiţei 
și băiatului. 

Lacrimile punctau întotdeauna sfârșitul poveștilor ei. Când 
spunea basme, puteai recunoaște structura lor de bază, dar 
divagaţiile în care se risipea făceau ca naraţiunile ei să ţină mai 
degrabă de literatura absurdului. Albă-ca-Zăpada rămânea 
mereu fără pitici și nimerea într-o caleașcă sub formă de 
dovleac tras de niște balauri, iar biata Cenușăreasa dansa până 
la epuizare în niște pantofi roșii, în timp ce făcea o plăcintă cu 
mierle pentru piticul sinucigaș. Moartea și calamităţile erau 
învăţămintele spuselor ei. Variantele născocite de Sinsemilla 
pentru Poveștile Fraţilor Grimm erau profund tulburătoare, dar, 
uneori, prefera să relateze păţaniile ei adevărate dinainte de a-i 
aduce pe lume pe Lukipela și pe Leilani. lar efectul, de data 


201 


asta, era mai sinistru decât în cazul basmelor cu căpcăuni, 
babe-cloanțe și zgripțuroaice. 

Prin urmare, rămâneţi cu bine Scooby, Donald marinarul și 
toți ceilalți - și bun venit, întuneric, prietenul meu. Numai 
iluminatul public din oraș atenua bezna nopţii la fereastră, fără a 
pătrunde însă în dormitor. 

Niciun fel de adiere nu se filtra prin plasa de la geam, iar aerul 
fierbinte era absolut nemișcat și amuţit. Un timp, niciun zgomot 
nu tulbură parcarea cu rulote, în afară de zumzetul constant al 
traficului de pe autostradă, cu care te obișnuiai însă așa de 
mult, încât nici nu-l mai sesizai. 

Trecuse de miezul nopţii, dar Leilani tot nu dormea. Stătea 
lungită pe pat, cu ochii pironiţi în tavan, când auzi motorul 
automobilului Dodge Durango, care opri în faţa casei. Putea 
recunoaște dintr-o mie uruitul acestei mașini, deoarece cu acest 
Durango îl dusese Preston pe Luki în munţii din Montana, în 
acea după-amiază cenușie de noiembrie, când Leilani își văzuse 
fratele pentru ultima oară. 

Doctorul Doom nu trânti portiera, ci o închise cu atâta grijă, 
încât Leilani abia desluși zgomotul discret, deși dormitorul ei 
dădea spre stradă. Indiferent unde ajungeau să poposească în 
călătoriile lor, tatăl ei vitreg își trata vecinii cu multă 
consideraţie. 

Și animalele se bucurau de toată bunătatea lui. Ori de câte ori 
vedea vreun câine pierdut, Preston îl ademenea să vină la el, 
verifica plăcuţa de pe zgardă, după care făcea toate eforturile 
pentru a da de urma stăpânului. În urmă cu vreo două 
săptămâni, pe o autostradă din New Mexico, zărise o pisică 
lovită de mașină, care zăcea, încă în viaţă, pe marginea 
drumului. Avea întotdeauna la el o trusă de veterinar, pentru 
situaţii extreme ca aceasta, așa că nu pregetă nicio clipă și îi 
administră animalului suferind o supradoză de tranchilizant. 
Îngenuncheat pe pietrișul de lângă drum, rămase plângând 
lângă pisică, până ce aceasta trecu din letargie în somnul cel de 
veci. 

La restaurant, lăsa bacșișuri generoase; oprea întotdeauna 
pentru a veni în ajutorul automobiliștilor rămași în pană și nu 
ridica vocea la nimeni. Fără excepţie, ajuta bătrânele să treacă 
strada - doar dacă nu prefera să le ucidă. 


Leilani se răsuci pe partea dreaptă, cu spatele la ușă, și își 
trase până sub bărbie cearșaful cu care se învelise. 

Işi scosese proteza de la picior, fiindcă așa îi era mai comod, 
dar, ca de obicei, păstrase aparatul în pat, lângă ea. intinse 
mâna și pipăi metalul rece, pe sub cearșaf. 

Se întâmplase de câteva ori, de-a lungul anilor, atunci când își 
lăsase proteza pe podea, lângă pat, să constate când se trezise 
că cineva o luase de-acolo și o ascunsese, nu se știe unde. 

Niciun joc nu i se părea mai stupid decât acest gen de „uite 
proteza, nu-i proteza”, deși Sinsemilla îl considera nostim și 
„educativ”, fiindcă o învăţa pe Leilani să se bizuie pe ea însăși, 
să devină mai perspicace și să nu uite că lumea „nu-i plină de 
câini cu covrigi în coadă”!?! 

Leilani nu se supăra niciodată pe maică-sa pentru această 
cruzime și nici pentru altele, fiindcă Sinsemilla nu suporta copiii 
ingraţi. Când era nevoită să se preteze la jocul acesta odios, 
Leilani o făcea cu îndârjire și fără să comenteze, conștientă că o 
vorbă dură sau refuzul de „a se juca” ar stârni un val de 
mustrări din partea mamei sale. lar, în final, tot ar trebui să-și 
găsească singură proteza. 

Pe fereastra deschisă, auzea acum toate mișcările lui Preston 
- zornăitul cheilor, ușa de la intrare deschizându-se cu un 
scârțâit și închizându-se încetișor, la loc. 

Poate că se va duce la bucătărie, să bea niște apă sau să 
ciugulească ceva de mâncare. Ori poate că atras de lumina roșie 
care se revărsa pe hol va merge direct în dormitorul mare. 

Ce va zice, când va vedea șarpele mort, ţeava de la dulap 
azvârlită pe jos și pe Sinsemilla cu mâna bandajată? 

Cel mai probabil, nu va intra în camera lui Leilani. Îi va 
respecta intimitatea și dreptul la odihnă. 

In viaţa de zi cu zi, Preston manifesta faţă de ea aceeași 
bunătate pe care le-o arăta vecinilor, ospătărițelor și animalelor. 
In februarie, înainte de ziua ei, când ar fi trebuit să împlinească 
zece ani, dacă până atunci nu scăpa din ghearele lui sau nu 
născocea un mijloc de apărare eficient, Preston o va ucide, cu 
aceeași părere de rău cu care eutanasiase pisicuţa călcată de 
mașină. Ba s-ar putea chiar și să plângă de mila ei. 

Preston traversă tiptil holul, așa că Leilani nu-l auzi decât în 
clipa în care se deschise ușa de la camera ei. Nu simţise nevoia 


203 


să bea apă sau să mănânce ceva. Nu-l interesase lumina roșie 
din dormitorul principal. Nu. Venise, în schimb, direct la Leilani. 

Fiind cu spatele la el, Leilani nu trebuia să ţină ochii închiși. 
Un dreptunghi pal din lumina de pe hol se proiecta pe peretele 
din faţa intrării, iar acolo se contura efigia lui Preston Maddoc. 

— Leilani? șopti el. Dormi? 

Fetiţa rămase nemișcată ca pisica moartă și nu-i raspunse. 

Grijuliu ca întotdeauna și nevrând ca lumina de pe hol s-o 
trezească din somn, Preston intră și închise binișor ușa. 

În afară de pat, în odaie mai exista puţin mobilier: o noptieră, 
o comodă, un scaun de răchită. 

Leilani deduse că Preston mutase scaunul lângă pat, atunci 
când auzi scârțâitul produs de greutatea trupului, când se așeză 
acolo. 

O bucată de vreme, rămase nemișcat - un minut, două 
minute, trei. Medita, probabil, fiindcă altminteri Leilani nici nu 
îndrăznea să spere că tatăl ei vitreg se preschimbase într-o 
stană de piatră, sub suflul vreunei zeități în care el nici nu 
credea. 

Cu ochii deschişi, pe întuneric, Leilani se temea să n-o dea de 
gol bătăile puternice ale inimii. 

— Am făcut un lucru minunat în seara asta, spuse el, în cele 
din urmă. 

Glasul lui Preston, un instrument din fum și oțel, avea darul de 
a convinge, indiferent dacă răsuna tunător sau se insinua în 
șoaptă. Aidoma unui actor desăvârșit, știa să fie persuasiv în 
faţa oricui. Vocea lui curgea melodioasă, moale, profundă, 
fierbinte. Așa se explică și faptul că studenții lui, la universitate, 
îl ascultau fascinaţi. 

Vorbea acum pe un ton voalat, aproape șoptit: 

— O chema Tetsy, o variantă nefericită pentru Elizabeth. 
Părinţii ei erau bine intenţionaţi. Dar nu-mi pot da seama ce era 
în mintea lor. Ceea ce nu înseamnă, desigur, că aveau prea 
multă minte. Amândoi sunt cam opaci, după opinia mea. „Tetsy” 
nu era un diminutiv, ci numele ei legal. „Tetsy” - parcă ar fi fost 
un cățeluș sau o pisicuţă. Probabil că lumea o tachina fără milă. 
Oh, poate că numele n-ar fi contat prea mult, dacă ar fi fost și 
ea mai sprintenă, mai drăguță, mai diafană. Dar, bineînțeles, nu 
era deloc așa, sărăcuţa de ea. 


204 


Leilani se simţea străbătură de fiori reci. Se ruga să nu 
înceapă să tremure, fiindcă în felul ăsta Preston și-ar fi dat 
seama că nu dormea. 

— Tetsy avea douăzeci și patru de ani. O vreme, a dus-o bine. 
Când te gândești că sunt atâţia oameni pe lumea asta cărora nu 
le-a mers bine niciodată. 

„Foamete, boli”, se gândea Leilani, lugubru. 

— Foamete, boli, spuse Preston. Sărăcie lucie... 

„Război, opresiune”, anticipă Leilani. 

— ... razboi și opresiune, continuă Preston. Lumea asta e 
singurul lad care există, singurul! 

Leilani prefera basmele bizare ale Sinsemillei în locul 
divagațiilor obsesive și arhicunoscute repetate periodic de 
Preston; chiar dacă Frumoasa și Bestia săreau în ajutorul 
Scufiței-Roșii, pe Frumoasă o sfârtecau urșii, iar Bestia devenea 
și mai „bestială” văzând ferocitatea urșilor, ceea ce îi dădea 
ghes și să o omoare pe Scufița-Roșie și să-i mănânce rinichii; și 
asta, chiar dacă Bestia dementă își unea forțele, pe urmă, cu 
Lupul cel rău și lansau împreună un atac brutal împotriva 
căsutelor celor trei purceluși foarte ghinioniști. 

Vocea mătăsoasă a lui Preston Maddoc alunecă prin întuneric, 
suplă ca eșarfa unui sugrumător: 

— Leilani? Dormi? 

Fiorii dinlăuntrul ei îi încolăceau parcă toată fiinţa. 

Închise ochii și își impuse să rămână nemișcată. 

— Leilani? Dormi? 

Pe sub cearșaf, Leilani pipăia cu mâna validă proteza pe care 
o luase în pat cu ea. Mai devreme, metalul i se păruse rece. 
Acum, parcă era de gheață. 

Își încleștă degetele pe proteză, când Preston spuse: 

— Lui Tetsy i-a mers bine destul timp, așa că ar fi fost o 
lăcomie din partea ei să-și dorească s-o ducă la fel de bine și în 
continuare. 

Preston se ridică de pe scaun, iar răchita scârţăi prelung, ca și 
cum răsufla ușurată că scăpase de greutatea unui asemenea 
om. 

— Tetsy colecţiona miniaturi. Doar pinguini. Pinguini de 
ceramică, de sticlă, de lemn sculptat, de metal turnat. Pinguini 
de toate felurile. 

Se apropie de pat, aplecându-se deasupra lui Leilani. 


— Ti-am adus unul dintre pinguinii ei. 

Dacă azvârlea cearșaful la o parte, răsucindu-se și ridicându- 
se brusc, putea folosi proteza pe post de bâtă, izbind cu ea prin 
întuneric, spre locul unde simţea că se afla capul lui. Dar asta 
doar dacă se atingea de ea. 

Nemișcat, Preston nu spunea nimic. Probabil că privea în jos 
spre ea, deși nu avea cum să vadă mare lucru. 

Se ferea întotdeauna să o atingă pe Leilani, de parcă s-ar fi 
putut molipsi de la diformităţile ei. Contactul cu ea îl deranja și, 
credea ea, îl scârbea, deși se străduia să nu arate acest lucru. 
Dacă extratereștrii nu vor veni la întâlnire, ratând momentul 
festiv al aniversării ei, ca s-o ucidă, Preston va trebui s-o atingă, 
iar pentru asta în mod cert își va pune mănuși. 

— Ti-am adus un anumit pinguin, fiindcă mi s-a părut că 
seamănă cu Luki. E atât de dulce. Ți-l pun aici, pe noptieră. 

Un zgomot ușor. Pinguinul a fost pus jos. 

Leilani nu voia acest suvenir furat de la o tânără moartă. 

Ca și cum casa asta ar fi fost astfel construită încât să sfideze 
toate legile gravitaţiei, s-ar fi zis că Preston nu stătea în picioare 
lângă pat, ci atârna din podea ca un liliac adaptat unor reguli 
stranii, cu aripile strânse, neclintit, o prezenţă suspendată 
înfricoșător. 

Poate că își pusese deja mănuși. 

Leilani își încordă degetele pe măciuca de oţel. 

După o perioadă de timp care fetiţei i se păru interminabilă, 
Preston rupse tăcerea cu o declaraţie făcută pe un ton voalat, 
armonizat cu importanţa informaţiei comunicate: 

— l-am spart inima. 

Leilani știa că Preston se referea la necunoscuta pe nume 
Tetsy, care iubise și fusese iubită, care râdea și plângea, care 
colecţiona bibelouri cu animale ca să-și pigmenteze existenţa și 
care nu se așteptase niciodată să moară la numai douazeci și 
patru de ani. 

— Am făcut asta făra fanfară. Nimeni nu va ști. l-am spart 
inima, dar sunt convins că nu a durut-o. 

Cât de mulţumitor trebuie să fie să poţi trăi cu încrederea 
nezdruncinată, să știi fără putinţă de tăgadă că intenţiile tale 
sunt onorabile, că raţionamentul tău e întotdeauna corect, că, 
prin urmare, consecinţele faptelor tale, oricât ar fi ele de grave, 
nu pot cădea sub incidența nici unei judecăți. 


206 


„Doamne, du-o acasă”, se gândea Leilani, referindu-se la 
moarta care, pentru ea, fusese o străină până adineauri, dar de 
care se simțea acum legată pentru totdeauna, prin îndurarea 
nemiloasă a lui Preston Maddoc. „Du-o acasă unde îi e locul”. 

Cu mișcări sigure, chiar și în bezna din cameră, tatăl ei vitreg 
puse scaunul la loc, de unde îl luase, și se duse la ușă. 

Dacă un pic mai devreme șarpele i-ar fi vorbit lui Leilani, în 
timp ce stătea încolăcit pe patul mamei ei sau de sub comoda 
unde se refugiase, glasul lui nu ar fi sâsâit strident, ci ar fi 
învăluit-o ademenitor: „Nu aș fi putut s-o fac să sufere, Leilani. 
Sunt inamicul durerii. Mi-am pus viaţa în slujba alinării durerii”. 

Când Preston deschise ușa de la dormitor, o lumină 
fantomatică reapăru pe zidul din faţă, iar forma lui spectrală 
șovăi în prag, privind spre fetiță. Pe urmă, umbra lui trecu parcă 
în altă realitate, distorsionându-se în timp ce dispărea, și o 
lespede de obscuritate astupă locul pe unde ieșise el. 

Leilani și-ar fi dorit ca spectacolul de umbre să reprezinte 
realitatea, iar Preston să fi ieșit într-adevăr din această lume, 
trecând pentru totdeauna în altă dimensiune care i se potrivea 
mai bine - o lume, poate, unde toţi se nășteau morţi, scăpând 
astfel de durere. Dar Preston era tot acolo, la două uși de ea, 
respirând același aer ca și ea, zăbovind sub aceeași boltă de 
stele care ei i se păreau miraculoase și misterioase, iar lui doar 
niște îndepărtate mingi de foc. 


e Capitolul 28 


Curtis aude sau miroase sau simte cum niște tarantule 
țâșnesc afară din galeriile lor săpate în nisip și, fojgăind pe 
lângă picioarele lui, fug în toate părțile; și aude sau miroase sau 
simte șerpi cu clopoței care se feresc din calea lui sau se 
încolăcesc scuturându-se pentru a-i transmite o avertizare în 
codul maracas, rozătoare care o zbughesc speriate de el sau de 
șerpii lacomi, câini de prerie care o tulesc în vizuinile lor, păsări 
înspăimântate care își iau zborul din cuiburile pe care și le-au 
făcut în ramificaţiile găunoase ale unor cactuși pe jumătate 
morţi, șopârle care se strecoară ca argintul viu pe nisip și pe 
pietrele din care radiază și acum căldura înmagazinată de la 


207 


soarele fierbinte, dar apus de mult, vulturi rotindu-se sus pe cer 
și coioți care dau târcoale, mai încolo, în stânga și în dreapta lui, 
singuratici sau în haite. E posibil ca toate astea să nu fie decât 
plăsmuiri ale închipuirii lui și nu niște impresii percepute printr-o 
simbioză mistică și stranie cu simţurile câinelui - dar, oricum, 
noaptea asta parcă freamătă de viaţă. 

Old Yeller îl călăuzește, așa cum Lassie nu l-a călăuzit 
niciodată pe Timmy, sus, pe povârnișuri și jos, în vâlcele, iar sus, 
iar jos, repede, și mai repede. Pâlcurile de cactuși sunt ca niște 
labirinturi de ace, noaptea. Straturile de pietricele rotunde și de 
pietriș mai fin, sfărâmate din straturile originale de rocă și 
îngrămădite în versanţi ascuţiţi prin mișcarea ghețarilor masivi 
într-o străveche epocă de gheață, formează trecători 
periculoase spre porţiuni de teren mai primitoare. 

A crescut și distanţa dintre ei și cele două vehicule de poliţie, 
care continuă să le caute urma, undeva în spate, dincolo de un 
deal. La un moment dat, un fascicul de lumină de la proiectoare 
țintise sus, spre cer, reflectând o strălucire albăstruie, 
nefirească, peste o suprafaţa mare de teren, dar din fericire 
Curtis și câinele trecuseră deja mai departe. 

Iniţial, în spatele celor două mașini de poliţie, dar curând 
paralel cu ele, elicopterul se mutase de la vest la est, de la est 
la vest, înapoi și înainte peste suprafața de investigaţie, 
deplasându-se constant, însă indirect, spre nord. E foarte 
probabil ca „râșniţa” asta să fie echipată cu un sistem de 
reflectoare puternice, în comparaţie cu care proiectoarele de pe 
mașinile de poliție nu par decât niște lumânări anemice. Cu 
toate acestea, pilotul nu recurge la ajutorul lor, ceea ce îl 
determină pe Curtis să presupună că elicopterul are la bord o 
aparatură electronică sofisticată pentru urmărirea la sol. 

Asta nu era bine. 

E posibil ca sistemul de urmărire cu infraroșii să nu le fie de 
prea mare folos acum, având în vedere faptul că solul degajă 
atâta căldură înmagazinată pe timpul zilei, încât căldura 
corpului vietăţilor aflate în mișcare nu se mai poate distinge 
prea bine pe fundalul general de strălucire și luminozitate. In 
cazul în care tehnica lor de calcul este suficient de avansată, se 
poate ca un software analitic performant să facă abstracţie de 
căldura mediului înconjurător, scoțând în evidenţă coioţi, câini și 
băieței fugari. 


208 


Ceva și mai îngrijorător: dacă elicopterul este dotat cu un 
echipament de detectare a mișcării în spaţii deschise, atunci aici 
este locul ideal pentru a-i verifica performanţele, mai ales, că 
domnește o acalmie totală. In plus, animalele se deplasează, de 
obicei, în grupuri mai mici sau mai mari, pe când un băiat și un 
câine formează prin definiţie un cuplu, constituind un reper unic 
și ușor identificabil în orice acţiune de căutare. 

Indiferent de resursele de care ar putea face uz agenții FBI și 
soldaţii, mai sunt și alţi dușmani care bântuie prin deșert, mult 
mai periculoși decât aceste autorităţi ale statului. Ucigașii din 
Colorado au pornit iarăși pe urmele vânatului numit Curtis 
Hammond, lucru confirmat de presiunea aceea amenințătoare 
care plutește în aer înaintea unei furtuni și de o subtilă tulburare 
a eterului, similară fluxului din câmpurile electromagnetice, care 
face ca animalele să se agite și să se sperie cu câteva momente 
înainte de producerea unui mare cutremur de pământ. 

Stimulată de raţionamentul băiatului sau de propriile ei 
instincte, Old Yeller mărește viteza, impunându-i și lui același 
ritm. De când tot fuge, băiatului i-au crăpat buzele, i s-a uscat 
gura mai rău decât solul arid de sub tălpile lui și își simte 
gâtlejul parcă ars. O durere cumplită îl arde în pulpe, în coapse, 
dar acum, cu un pic de efort, reușește să disimuleze acest 
disconfort. N-o fi Curtis Hammond cea mai eficientă mașinărie 
de oase și mușchi din lumea asta, dar nici la cheremul fiziologiei 
nu e. Durerea nu reprezintă decât niște impulsuri electrice 
dirijate printr-o reţea de transmisie formată din nervi, or, pentru 
o vreme, cu puterea voinţei va izbuti s-o domine. 

Câinele fuge după libertate, iar Curtis fuge după câine, și la 
un moment dat ajung în vârful altui deal și descoperă dedesubt 
un fel de salină în aer liber. Terenul coboară lin, formând o vale 
largă, ale cărei dimensiuni sunt greu de apreciat în bezna din 
jur; totuși, fundul acestei văi, de o fosforescenţă nepământean, 
pare o feerie după întunericul apăsător de până acum. 

Cu sute de mii de ani în urmă, aici s-a aflat braţul unei mări 
interioare. Apa s-a tot evaporat de-a lungul veacurilor, iar 
oceanul mort a lăsat în urmă această nălucă vag luminoasă care 
se întinde de la un țărm până la celălalt. 

Pământul acesta autoluminat se așterne neted și golaș, 
fiindcă pe solurile bogate în sare nu poate crește niciun fel de 
vegetație, nici măcar scaieţi de deșert. Dacă traversează, 


209 


așadar, acest teren luminos, băiatul și câinele riscă să fie 
imediat reperaţi, fără să mai fie nevoie pentru asta de niciun 
dispozitiv electronic de supraveghere. 

Valea se întinde pe o axă în direcţia sud-vest - nord-est; cu 
excepția unui singur detaliu, băiatul și câinele se vor deplasa pe 
linia de creastă, înspre nord-est, evitând zona deschisă de 
dedesubt. Detaliul îl reprezintă o localitate sau un grup de 
clădiri. 

Aproximativ patruzeci de construcţii de diferite mărimi, 
majoritatea cu unu sau două niveluri sunt împărțite în două 
grupuri aproape egale, care flanchează o singură stradă pe 
panta lină dinspre baza versantului. Casele au fost clădite pe 
terenul dinaintea zăcămintelor de sare, unde solul propice și o 
sursă de apă subterană au permis să crească niște copaci falnici 
și umbroși. 

Probabil că, văzută din depărtare, în zilele caniculare de vară, 
când văzduhul vibrează din cauza arșiţei toropitoare, această 
așezare pare o iluzie. Chiar și acum, conturate sec pe fundalul 
fluorescent din depărtare, clădirile acestea se înalță asemenea 
arhitecturii neconvingătoare dintr-un miraj. 

Întunericul pavează unica stradă; nicio fereastră nu e 
luminată. 

În buza văii, privind în jos, căţeaua și băiatul au încremenit în 
stare de alertă. Își ţin răsuflarea. Trufa ei tremură, nasul lui, nu. 
Ea ciulește urechile. El, nu. Simultan, înclină amândoi capul spre 
dreapta. Ascultă. 

Niciun trosnet, pocnet, nicio bufnitură sau șoaptă. Iniţial, o 
muţenie selenară domnește împrejur. 

Dar, pe urmă, se aude un zgomot de dedesubt, apoi, dinspre 
sud - un fel de tropăit de copite, ca un grup de oameni care vin 
călare. 

Căţeaua și băiatul se uită la norii negri care coboară parcă 
spre ei. Cățeaua e nedumerită. Băiatul se aşteptă să vadă 
călăreți fantomatici pe cer. 

Desigur, când sunetul se intensifică, recunoaște zumzetul 
elicopterului. „Râșniţa” continuă să valseze ba la est, ba la vest, 
fără să se îndrepte direct spre ei, dar Curtis știe că în curând tot 
va ajunge aici. 

Unul lângă celălalt, alături, băiatul și câinele coboară în grabă 
spre localitatea cufundată în beznă. Discreţia contează acum la 


210 


fel de mult ca și viteza, așa că nu se mai reped frenetic, ci 
înaintează cu prudenţă. 

Există argumente solide pentru evitarea acestei așezări și 
continuarea drumului spre nord-est, în lungul versantului. În 
cazul în care pe urmele lor sunt niște agenţi federali și niște 
militari, procedura standard impune ca, odată ajunși aici, toate 
clădirile să fie percheziţionate amănunţit. Așadar, Old Yeller și 
Curtis n-ar rezolva mare lucru ascunzându-se acolo. 

Pe de altă parte, dacă sunt oameni în casele acelea, prezenţa 
lor va abate atenţia urmăritorilor, iar procesul de detectare 
electronică a celor doi fugari ar fi mult îngreunat. 

Mai important însă este faptul că băiatul are nevoie de apă. 
Prin puterea voinței, poate ignora setea și nevoia de a bea 
lichide, dar nu are cum să oprească procesul de deshidratare. În 
afară de asta, de la atâta fugă pe o asemenea caniculă, Old 
Yeller, cu blana ei bogată, riscă să sucombe din cauza 
supraîncălzirii organismului. Privite mai de aproape, aceste case 
- sau ce-or fi ele, de fapt -, se dovedesc a fi niște construcţii 
rudimentare, cu ziduri din scânduri prelucrate grosolan și 
vopsite la repezeală. 

Cu excepţia celor șase sau opt arbori bătrâni și imenși, care 
se înalţă printre aceste structuri și mult deasupra lor, nu se vede 
niciun fel de vegetaţie, nu iarbă, flori sau tufișuri. Nimic. 
Hangarele acestea sumbre se profilează mătăhăloase pe un sol 
uscat și golaș. 

Pășind deja cu multă prudenţă, Curtis și Old Yeller se 
strecoară acum pe o potecă dintre două construcții. Miroase vag 
a lemn putred. Un iz tipic de rozătoare cuibărite la temelia 
clădirilor. 

Zidul din stânga lor e gol. Cel din dreapta are două ferestre; 
înăuntru, o întunecime de nepătruns. De fiecare dată când se 
oprește și își lipește nasul de geam, se așteaptă ca de cealaltă 
parte să apară rapid o faţă spectrală, cu ochi înroșiţi de sânge, 
cu dinţi galbeni și ascuţiţi ca niște cuie. Mintea lui este ca un 
burete curat, deși a absorbit deja o mulţime de cărți și filme, 
care mai de care mai fioroase. S-a amuzat mult pe seama lor, 
dar poate că a rămas, totodată, sensibil la ideea unei morți 
violente provocate de stafii, duhuri rele, vampiri, ucigași în 
serie, mafioţi, asasini chinuiţi de complexul lui Oedip, răpitori cu 
topoare, sugrumători, maniaci, canibali. 


211 


În timp ce băiatul și câinele se apropie de capătul potecii, 
niște păsări de noapte sau lilieci fâlfâie din aripi deasupra, 
țâșnind de la o streașină la alta. Da, așa e. Lilieci sau păsări. Oh, 
cu mult mai înfricoșătoare decât păsările lui Hitchcock, asta e 
cert. Te-aștepţi din clipă în clipă să se și repeadă la băiat și să 
muște din el sau să se delecteze cu o bucăţică delicioasă de 
câine. 

Old Yeller tremură, poate fiindcă a mirosit ceva în noapte, dar 
cel mai probabil pentru că, printr-o osmoză psihică, băiatul i-a 
transferat o parte din teama lui. 

— lartă-mă, căţelușă dragă! 

Când ies dintre clădiri, ajungând pe stradă, Curtis își dă 
seama că au nimerit într-un film western. Se rotește încet pe 
călcâie, uluit. Nu lipsește nimic din decorurile tipice unei astfel 
de pelicule - prăvălia universală, unde găsești de toate, de la 
produse de băcănie până la unelte și arme; o bisericuţă albă cu 
o turlă modestă; un dispensar, o pensiune, un saloon... un oraș 
fantomă. 

Primul gând al lui Curtis este că se află într-un orășel western 
autentic, unde viaţa a încremenit definitiv acum un veac, iar 
locuitorii se odihnesc între patru scânduri, sus, în cimitirul de pe 
deal, în timp ce duhurile gangsterilor mai vin să bântuie 
noaptea, fiindcă duc dorul împușcăturilor de odinioară. 

Dar, deși rudimentare, clădirile sunt în stare bună și nu în 
paragină cum te-ai aștepta după atâţia zeci de ani de părăsire. 
Chiar și așa, pe întuneric, se vede că vopseaua e proaspătă. lar 
firmele magazinelor nu s-au decolorat de la arșița atâtor veri 
fierbinți. 

Da, a fost cândva un oraș fantomă, părăsit, părăginit. Dar, 
acum, l-au restaurat, transformându-l într-un muzeu în aer liber, 
unde turiștii se pot plimba în voie. 

Însă noaptea, când nimeni nu mai vizitează clădirile 
abandonate, tot oraș fantomă rămâne. Întrucât nu există curent 
electric, condiţiile sunt ca în secolul XIX, așa că nu locuiește 
nimeni aici. 

Visând la Vestul sălbatic de altădată, Curtis ar fi vrut să 
exploreze aceste clădiri, cu un felinar în mână, ca să păstreze 
„culoarea locală”. În fine, felinar nu are și, oricum, probabil că 
toate clădirile sunt încuiate pe timpul nopţii. 


Un mâărâit din partea lui Old Yeller, pe urmă o labă frecată de 
piciorul băiatului... da, Curtis a înţeles mesajul tovarășei lui. N- 
au venit aici în vacanţă. Zumzetul elicopterului s-a pierdut în 
depărtare însă urmăritorii tot se vor apropia, mai devreme sau 
mai târziu. 

Nevoia de apă este tot mai acută. Au eliminat prin transpiraţie 
tot sucul de portocale băut mai devreme. N-are niciun chef să 
moară deshidratat și să-i rămână oasele pe-aici, printre schelete 
de șerifi, dansatoare de cabaret și gangsteri. Nu, în niciun caz, 
ori cât de mare ar fi nostalgia pentru acele vremuri... 

Ştie din filme că fierăria e întotdeauna plasată în capătul 
străzii principale a oricărui oraș din Vestul sălbatic. Curtis se 
duce să caute... da, perfect, informaţia s-a dovedit corectă. 
Vede grajduri și o potcovărie. Caii au nevoie de potcoave, iar 
potcovarii fac potcoave, gândește băiatul. Caii trebuie adăpaţi 
cu apă, iar potcovarii au nevoie de apă ca să își astâmpere 
setea și ca să poată lucra. Curtis și-amintește de o scenă dintr- 
un film în care un fierar stă de vorbă cu șeriful, în timp ce bagă 
într-un butoi cu apă niște potcoave înroșite; fuioare de abur se 
ridică în aer din fiecare potcoavă pe care o înmoaie în apă. 

Uneori, pompa de apă de la potcovărie este locul de unde toți 
orășenii se aprovizionează. Dar, dacă fântâna comunală e în altă 
parte, atunci pompa potcovarului e undeva înăuntru... da, exact, 
ca aici. Dumnezeu să binecuvânteze toate studiourile 
cinematografice - Warner Brothers, Paramount, Universal 
Pictures, RKO, Republic Studios, Metro Goldwyn Mayer, 20th 
Century Fox! 

Dacă orașul a fost restaurat cu precizie istorică, înseamnă că 
pompa trebuie să fie funcţională. Curtis se cocoaţă pe platforma 
de lângă pompă, apucă mânerul cu amândouă mâinile și trage 
de el în față și în spate, ca la jocurile mecanice. Scârţâind și 
scrâșnind, pistonul se mișcă ușor la început, prea ușor chiar, 
încât Curtis se gândește că poate pompa o fi defectă, dar pe 
urmă devine mai rigid, când lichidul se ridică în ţeavă, din 
același filon subteran din care se hrănesc și copacii, care sunt 
acolo, probabil, dinainte de existenţa orașului. Un șuvoi gros de 
apă ţâșnește afară, scurgându-se prin găurile platformei de 
lemn pe care cade. Căţeaua sare veselă pe postament, săltând 
sub jetul de apă, cu limba scoasă să prindă lichidul salvator. 


Odată pompa pornită, nu mai e nevoie ca băiatul să acţioneze 
continuu mânerul. Pășește lateral și își face palmele căuș, 
umplându-le cu apă, ca să-i dea să bea lui Old Yeller. Pe urmă, 
pompează iarăși. Acum bea și el. 

„Ce răcoare și ce bine e. E bine, e bine, e bine de tot. Miroase 
a curat, miroase a răcoare, miroase a apă, miroase un pica 
piatră; un gust ușor calcaros. Blana udă, labele reci, degetele de 
la picioare - reci și ele. Labele așa de fierbinţi, acum așa de reci. 
Scutură-te de apă, scutură-scutură-scutură-bine. Ca iazul în care 
înota lângă fermă, unde Curtis se bălăcea toată după-amiaza, se 
scufunda, se bălăcea, înota după minge, Curtis și mingea și doar 
distracţie cât era ziua de mare. Blana udă, blana udă, iarăși. Oh, 
ia uită-te la Curtis, acum. Uită-te, uită-te numai. Curtis e uscat. 
Mai ţii minte jocul? Prinde-l pe Curtis. Udă-l bine. Prinde-l, 
prinde-l.  Scutură-te de apă:  scutură-scutură-scutură-bine. 
Prinde-l pe Curtis. Prinde-l, prinde-l. Curtis râde. Ce nostim. Hei, 
ia-i pantoful! Pantoful-pantoful-pantoful. Curtis râde. Ce poate fi 
mai grozav decât asta?! Doar joaca de-a-prinde-pisica! Sau ceva 
bun de mâncat! Pantoful, pantoful, Pantoful” 

Brusc, băiatul și câinele sunt scăldaţi într-o lumină orbitoare. 

Speriat, Curtis ridică privirea. Fasciculul e foarte puternic. 

Oh, Doamne, acum a dat de bucluc. 


e Capitolul 29 


Ca și cum l-ar fi cuprins brusc o criză de reumatism 
psihosomatic, Noah simţi că-l dor din nou rănile provocate de 
gloanţe în umărul stâng și în coapsa dreaptă, deși erau 
vindecate deja de șaptesprezece ani. 

Sculat din pat, trezit dintr-un vis urât într-un coșmar cu ochii 
deschiși, șofă întâi pe șosele și pe urmă pe străzi, exploatând la 
maximum rabla de Chevy. Traficul era destul de lejer la această 
oră, unele străzi fiind de-a dreptul pustii. In majoritatea 
cazurilor, ignoră culoarea semafoarelor și indicatoarele pentru 
limită de viteză, de parcă ar fi purtat în continuare uniforma de 
politai. 

Durerea îl săgeta nemilos în vechile răni, ca și cum i-ar fi 
plesnit cicatricele. Noah aruncă o privire spre umăr, pe urmă 


214 


spre coapsă, convins că avea să vadă pete de sânge pe haine, 
ca și cum plăgile de odinioară s-ar fi preschimbat în niște stranii 
stigmate, amintindu-i nu de dragostea de Dumnezeu, ci de 
propria lui vinovăţie. 

Mătușa Lilly, sora lui taică-său, îl împușcase întâi pe bătrân, 
fiindcă era în primejdie, după care trăsese două gloanțe în 
Noah, asta așa, doar fiindcă se afla și el pe-acolo, în calitate de 
martor. Lilly îi spusese: „Îmi pare rău, Nono” - acesta fiind 
numele de alint cu care îl dezmierdau în familie de când era 
mic, și pe urmă Lilly deschisese focul. 

Dacă o întreagă familie este implicată într-o afacere ilicită 
extrem de profitabilă, o disensiune între rude se poate referi, de 
multe ori, la chestiuni mult mai grave decât, bunăoară, modul 
de împărţire între moștenitori a colecţiei de bibelouri pe care 
bunica nu le-a inclus în testament. Fabricarea de 
metamfetamină sub formă de tablete, capsule, soluţie sau 
prafuri, fără rețetă, a fost și rămâne o activitate ilegală. Dacă 
reușești să găsești cumpărătorii interesaţi de așa ceva și 
organizezi o reţea de distribuţie menită să facă faţă concurenţei, 
metamfetamina poate fi la fel de profitabilă ca și cocaina și, 
întrucât nu există riscuri legate de import, produsul putând fi 
obținut din ingrediente ușor de găsit pe piaţa internă, afacerea 
nu creează mare bătaie de cap. Nu este însă obligatoriu ca 
familia care este angrenată într-o asemenea activitate să și 
rămână împreună, întrucât metamfetamina răscolește maldăre 
de bani murdari, care pot vicia chiar și relaţiile de rudenie. 

La vârsta de șaisprezece ani, Noah nu era implicat în afacere, 
dar se aflase prin preajmă de când se știa el pe lume. Nu se 
ocupa direct de vânzarea produsului sau de colectarea banilor, 
altfel spus, nu „era angrenat în partea de stradă” a activităţii. 
Știa, în schimb, toate dedesubturile procesului de fabricaţie, 
astfel că devenise un „chimist” specializat în metamfetamină. 

Taică-său avea planuri mari în privinţa lui, dar înainte de a-i 
preda ștafeta la conducerea prăvăliei într-o bună zi, voia ca 
Noah să-și termine studiile, fiindcă bătrânul credea în virtuțile 
unei temeinice instruiri. Noah știa foarte bine că tatăl lui era un 
ticălos și, oricum ai fi încercat să descrii relaţia dintre ei, cert 
rămânea faptul că iubire nu era nicidecum cuvântul potrivit în 
acest caz. Îi legau însă multe alte lucruri - obligaţiile, trecutul 
vieții de familie, îndatoririle faţă de rude, iar, în ceea ce îl privea 


215 


pe Noah, frica, de asemenea. Și totuși taică-său era foarte 
mândru de aptitudinile lui Noah ca „spiţer”. 

Or, pare ciudat, dar și când știi că taică-tău e un nemernic, o 
plagă a omenirii, tot te bucuri când zice că e mândru de tine. 
Așa și cu Noah! Taică-său, cu toate defectele lui, tot tată/ lui 
rămânea. 

În momentul în care bătrânul, împușcat în faţă, căzuse 
grămadă pe jos, iar mătușa Lilly zicea: „îmi pare rău, Nono”, 
Noah o luă la fugă, mâncând pământul. Primul ei glonț nu-l 
nimeri, al doilea îi sfredeli umărul, iar al treilea îi sfârtecă 
mușchiul coapsei. În momentul acela însă Noah ajunsese deja la 
ușa din faţă, așa că al treilea glonţ îl lovi în picior când era pe 
verandă, unde se prăvăli, rostogolindu-se pe trepte, ca un covor 
făcut sul. Lilly nu avea chef să iasă pe pajiștea din faţa casei și 
să-l împuște în cap, fiindcă se ferea de reacţia acelui cartier 
liniștit, unde adolescenţii fac curse pe patinele cu rotile, iar 
mămicile care își plimbă odraslele în cărucior au suficient spirit 
civic, încât să se ofere să depună mărturie în instanţă. Așa că 
Lilly riscă, sperând că Noah își va da duhul până la urmă din 
cauza hemoragiei provocate de împușcături, și ieși pe ușa din 
spate, pe unde și intrase, de altfel. 

Noah o dezamăgi, astfel că după zece luni petrecute în 
închisoare, dintr-o sentință totală de treizeci de ani, Lilly îl 
descoperi pe lisus, convertirea ei fiind poate sinceră sau doar o 
stratagemă menită să impresioneze instanţa și să o elibereze 
condiționat. Acum, ispășise deja mai mult de jumătate din 
pedeapsă, dar instanţa tot nu luase o decizie în privinţa 
devoțiunii ei, mai ales, că psihologii însărcinaţi cu analiza cazului 
susțineau, în continuare, că Lilly era o ucigașă ticăloasă și 
sadică. 

În fiecare an, de Crăciun, îi trimitea o felicitare lui Noah, 
uneori, cu sfânta iesle, alteori, cu Moș Crăciun. De fiecare dată, 
adăuga și un mesaj plin de remușcări, scris frumos de mână - cu 
excepţia celui de-al nouălea an de încarcerare, când, într-un 
limbaj incalificabil pentru orice bun creștin, își exprimase 
regretul că nu îl împușcase în scrot. Deși, în opinia lui Noah, toți 
freudienii care ţineau morţiș să fie consideraţi oameni de știință 
erau în realitate un fel de preoţi a căror religie se dovedea mult 
mai iraţională decât orice credinţă din istoria omenirii, predă 
totuși instanţei felicitarea, pentru evaluare. 


216 


Mătușa Lilly era o fiinţă rea, care fusese capabilă să-și omoare 
fratele și să-și împuște nepotul cu intenţia de a-l ucide, dar, în 
general, avea un comportament raţional, ceea ce nu se putea 
spune despre soţul ei, Kelvin. Toată lumea îl poreclise Crank, 
adică Drogatul, din nenumărate motive. Exact cu două luni 
înainte ca Lilly să-l omoare pe bătrân, din cauza unei dispute 
privind șapte sute de mii de dolari, Kelvin o snopise în bătaie pe 
Laura, sora lui Noah, lăsând-o mai mult moartă decât vie. Fapta 
lui Lilly izvorâse din egoism și lăcomie de bani, în timp ce 
Țicnitul nu știa nici el prea bine de ce se năpustise asupra 
Laurei. 

Mult timp, unchiul Crank „testase” cu perseverenţă produsul 
familiei. Ei bine, și dacă produsul familiei ar fi fost sucul de 
mere, cantitățile consumate de Crank tot dăunătoare ar fi fost. 
Atunci când iei multă metamfetamină, niște produse secundare 
conținând fenil-propanonă, o substanţă chimică utilizată în 
fabricarea acestui drog, încep să se acumuleze în țesutul 
creierului, iar, dacă ești „fan” al recreării cu amfetamină, cum 
fusese Crank, faci până la urmă o psihoză toxică, în care 
simptomele nu diferă prea mult de senzațiile pe care le-ai avea 
dacă te-ai lăsa devorat de viu de mii de furnici. 

Când siguranţele au început să sară în cutia craniană a 
unchiului Crank, acesta a încercat să-și limpezească starea de 
confuzie snopind în bătaie pe cineva. Atunci, s-a nimerit ca 
Laura, în vârstă de doisprezece ani, să sune la ușă. Sau poate că 
a sunat la ușă cu cinci minute înainte ca siguranţele să sară, așa 
că unchiul Crank și-a poftit nepoata în casă, tratând-o cu o 
limonadă acidulată delicioasă, cum numai el se pricepea să 
pregătească. Dar, brusc, l-au apucat pandaliile. Ceva mai 
devreme, Lilly ieșise cu câinele la plimbare, iar când s-a întors 
acasă unchiul Crank o bătea deja pe Laura de câteva minute, 
folosind întâi pumnii, apoi, o statuetă de lemn, cumpărată de la 
un magazin de suveniruri din Las Vegas. 

Lilly îl trase pe Crank de lângă fată și îl puse să se așeze pe 
un fotoliu. Poate că numai ea reușea să îl potolească, indiferent 
de paroxismul crizei de psihoză toxică, și asta fiindcă lui Crank îi 
era frică de ea. 

Fratele mătușii Lilly, tatăl lui Noah, locuia la o stradă distanţă, 
așa că, la trei minute de când îi telefonase sora lui, se și 
prezentase la locul faptei. Fiica lui fusese bătută oribil, zăcând 


217 


acum fără cunoștință, poate pe moarte, motiv pentru care tatăl 
a vrut iniţial să cheme salvarea, după care și-a dat seama, la fel 
ca și Lilly, că trebuia să se ocupe mai întâi de Crank. Unchiul 
Crank făcea parte din familie doar prin căsătoria cu Lilly, dar cu 
toate astea era mai bine să fie „protejat”; chiar și atunci când 
era în toate facultăţile lui mintale, exista riscul de a-i „turna” la 
poliţie, numai ca să scape el basma curată dintr-o eventuală 
încurcătură. Or, acum, drogat cu amfetamină în cantităţi 
industriale, bolborosind incoerent, paranoic, trecând alternativ 
de la o stare de furie provocată de „obrăznicia” imaginară a 
nepoatei sale, la lacrimi și remușcări pentru răul pe care el i-l 
făcuse, n-ar fi fost de mirare să își denunțe toate rudele, fără ca 
măcar să-și dea seama ce face. Spre norocul familiei, unchiul 
Crank s-a sinucis peste șapte minute. 

Sub îndrumarea răbdătoarei sale soții, a compus din inimă o 
mărturisire: „Dragă Laura, sunt un om distrus de 
metamfetamină și alte droguri. Nu mi-am dat seama ce fac. Nu 
sunt un om rău. Dar am ajuns în ultimul hal. Să nu dai vina pe 
mătușa ta, o bunătate de femeie, pentru ceea ce am făcut eu. E 
o persoană foarte cumsecade. Am rugat-o să-ţi cumpere cel mai 
mare urs de pluș care se găsește de vânzare și să ţi-l dăruiască 
din partea mea. Cu dragoste, unchiul tău Crank”. În sminteala 
lui, unchiul Crank credea că biletul acesta îi va fi înmânat Laurei, 
împreună cu urările lui de grabnică însănătoșire. 

Efortul de a reda în cuvinte aceste sentimente l-a epuizat pe 
Crank care, când a ajuns să se semneze, a trecut din faza de 
excitabilitate, tipică psihozei toxice, într-o stare de oboseală 
post-metamfetamină, ce se manifestă atunci când efectul 
drogului începe să dispară. De fapt, era atât de neputincios și 
confuz, încât nici n-a fost în stare să urce scările singur, trebuind 
să fie susținut de Lilly și de cumnatul lui, care l-au ajutat, astfel, 
să ajungă la baia de la etajul doi. 

Crank credea că, după ce îl bărbiereau și îl spălau, îl vor duce 
la un fel de clinică-sanatoriu, în Palm Springs, ca să urmeze un 
program de reabilitare în douăsprezece trepte, menit să îl 
vindece de dependenţa de droguri, ceea ce trebuia să includă, 
probabil, ședințe zilnice de masaj, un regim alimentar strict și 
lecții de golf. După ce cumnatul lui l-a ţinut cu o mână ca să nu 
cadă din picioare, Crank s-a instalat pe vasul de toaletă, peste 
capacul coborât al colacului, și a aţipit până când Lilly l-a 


218 


deranjat, băgându-i în gură ţeava revolverului. Lilly își pusese 
mănuși și își înfășurase peste braţ o faţă de pernă, ca să evite 
orice urme incriminatoare de praf de pușcă. Surprins, mușcând 
țeava armei, unchiul Crank a deschis ochii, părând să-și dea 
seama că internarea la Palm Springs va fi ceva mai complicată 
decât crezuse el, și pe urmă Lilly a apăsat pe trăgaci. 

Dintre armele de foc disponibile în casă, alesese revolverul cu 
calibrul cel mai mic, dar eficace totuși pentru scopul urmărit. O 
armă prea mare risca să facă multă mizerie în jur. Or, Lilly știa 
că asta ar însemna să se dea singură de gol. Nu, exclus, Lilly era 
o persoană inventivă când era vorba de infracţiuni. În plus, îi 
plăcea să menţină curăţenia în casă. 

Timp de peste douăzeci de minute, pe parcursul cărora Crank 
a fost pregătit pentru călătoria în lad, unde avea să fie expediat 
în cele din urmă, Laura zăcuse pe podea, în salonaș, cu obrazul, 
cândva adorabil, făcut chiseliță, și cu niște leziuni pe creier care 
se agravaseră de la o clipă la alta, până când Lilly chemase 
ambulanta. 

Noah nu fusese prezent la niciunul dintre aceste incidente, 
dar aflase despre ele de la taică-său. 

Babacul i-a relatat aceste întâmplări, de parcă ar fi fost niște 
aventuri din tinereţea lui, când făcuse războiul; se referise 
surprinzător de puţin la ororile pe care le îndurase fiică-sa sau la 
tragedia care se abătuse asupra ei, insistând, în schimb, asupra 
comportamentului lui Lilly, care știuse să-și păstreze prezența 
de spirit. „Ah, ce tipă dură e mătușă-ta asta Lilly. Am întâlnit 
bărbaţii care, în locul ei, s-ar fi pierdut cu firea și n-ar mai fi fost 
buni de nimic.” Atitudinea babacului voia parcă să spună: „Hei, 
la naiba, se mai întâmplă și rahaturi din-astea. E oribil, e 
groaznic, dar așa-i făcută lumea asta, nu există niciun fel de 
dreptate, decât dacă ne-o facem singuri, cum am procedat și noi 
cu Crank, fiindcă, în final, tot niște hălci de carne suntem cu 
toţii. Vezi, asta e, uită ce-a fost! Viaţa merge mai departe”. 
Trăieşte în prezent, obișnuia să-i spună taică-său, repetând 
tâmpeniile debitate la televizor de vreun guru specialist în 
tehnicile de autoajutorare. 

Lucrurile s-au precipitat peste două luni, când tanti Lilly s-a 
prezentat cu un revolver mult mai puternic decât cel folosit în 
cazul unchiului Crank, fără să-i mai pese acum de „curățenia” 
locului, din moment ce nu era la ea acasă. Frate-său sustrăsese 


219 


șapte sute de mii de dolari din profiturile obţinute pe 
metamfetamină. N-o interesa reglarea contabilă a diferendului, 
ci pur și simplu voia să-l scoată din joc de frate-său. Nici măcar 
implorările babacului, care făcuse apel la sufletul ei caritabil de 
femeie, n-au avut niciun efect asupra lui Lilly. Doar lui Noah i-a 
spus: „Îmi pare rău”, înainte de a apăsa pe trăgaci, împușcându- 
l. 

Împușcat în două locuri, Noah fusese convins inițial că își va 
da duhul acolo, pe pajiștea din faţa casei. Mai târziu, ajuns pe 
patul de spital, când își dăduse seama că va scăpa cu viață, 
Noah conchisese că își „merita” rănile, care reprezentau 
pedeapsa pentru faptul că nu fusese în stare să-și ocrotească 
surioara. Nu era băiat rău, de fapt. Nu era nici soi rău, fiindcă nu 
semăna deloc cu taică-său. Atitudinea de nepăsare faţă de 
comportamentul infracţional al rudelor nu era un cusur cu care 
să se fi născut, ci mai degrabă consecinţa unei proaste creșteri 
și a unei neglijenţe incalificabile din partea familiei. Țintuit la 
pat, Noah avusese timp să reflecteze, așa că ajunsese să 
înţeleagă că nici nu conta, de fapt, care era cauza acestor vicii 
de caracter. Conta doar faptul că numai el dispunea de „aţa și 
acele” necesare pentru a-și cârpăci existenţa jerpelită, 
transformând-o într-un veșmânt prezentabil și acceptabil în 
compania oamenilor cumsecade. Numai vinovăția pentru 
suferinţele îndurate de sora lui l-a condus la concluzia că munca 
aceasta de „cârpăceală” era indispensabilă, dacă voia ca viaţa 
să mai aibă vreun sens pentru el. 

Vinovăţia i-a dat puterea de a deveni propriul său Pygmalion, 
permițându-i să sculpteze un nou Noah Farrel, din piatra celui 
vechi. Vinovăţia era ciocanul lui; vinovăția era dalta lui. 
Vinovăţia era pâinea și inspiraţia lui. 

Ori de câte ori auzea pe cineva declarând că vinovăția era un 
sentiment distructiv, că o persoană, pentru a fi pe deplin 
realizată, trebuia să-și „depășească” vinovăția, Noah știa că 
avea de-a face cu un imbecil. Lui, vinovăția îi salvase sufletul. 

De-a lungul celor șaptesprezece ani totuși realizase, de 
asemenea, că acceptarea vinovăţiei nu era un scop în sine. 
Asumarea responsabilităţii pentru consecinţele faptelor tale - 
sau, în cazul lui, consecinţele pasivităţii manifestate - nu ducea 
neapărat la mântuire. Or, până ce nu va găsi poarta spre 
mântuire, până ce nu o va deschide și nu îi va trece pragul, 


220 


vechiul Noah Farrel nu va avea niciodată senzaţia că locul lui 
era în interiorul noului om creat de el; întotdeauna, se va simţi 
ca un impostor, care nu merita decât să fie dat în vileag și 
identificat cu puștiul nesăbuit de odinioară. 

Singura cale spre mântuire, care părea accesibilă pentru el, 
era sora lui. După atâţia ani, în care plătise costurile spitalizării 
ei, după mii de ore în care îi vorbise, în timp ce ea zăcea inertă, 
cu ochii duși în alte lumi, poate că va veni, în fine, o clipă când 
poarta se va deschide și în faţa lui. Dacă Laura se uita în ochii 
lui, comunicând cu el de la suflet la suflet, fie numai și pentru o 
clipă, în care expresia ei i-ar da de înțeles lui Noah că auzise 
toate monologurile lui mângâietoare, atunci pragul mult dorit va 
apărea acolo, pentru el, ducând spre un tărâm numit, poate, 
speranță. 

Acum, în cele mai cumplite ceasuri ale nopţii, gonind cu 
mașina pe străzile din Orange County, Noah era speriat cum nu 
mai fusese vreodată, mai speriat decât atunci când se alesese 
cu două gloanţe trase de Lilly și se rostogolise pe treptele de la 
intrare, așteptându-se să fie împușcat și în cap. Perspectiva 
mântuirii se îndepărta de el, cu o viteză ametțitoare, luând cu 
sine și toată speranța. 

Când apăsă pe frână și intră cu rabla lui de Chevy pe aleea de 
la Sanatoriul Cielo Vista, îl cuprinse disperarea, văzând toate 
mașinile de poliție parcate acolo. Apelul telefonic care îl 
smulsese din pat, apelul telefonic care ar fi putut fi o farsă sau o 
greșeală, avea o bază reală. 

LAURA. 


e Capitolul 30 


Căţeaua udă leoarcă, băiatul ud leoarcă, cățeaua parcă râde, 
băiatul nu râde, așa că nici căţeaua nu mai pare să râdă, dar 
amândoi sunt uzi leoarcă, acolo, sub lumina care i-a năpădit 
deodată; Old Yeller încearcă să-și stăpânească exuberanța de 
căţeluș, iar Curtis, dându-și seama că trebuie să reacționeze 
acum așa cum ar reacţiona orice băiat, și nu cum ar reacţiona 
un câine, încearcă să-și vâre piciorul la loc în pantoful pe care 
cățeaua reușise aproape să i-l scoată. 


221 


Pompa scârţâie și scrâșnește, pe măsură ce mânerul, lăsat 
liber acum, revine în poziţia „oprit”. Jetul de apă din ţeava de 
fier scade repede, reducându-se la câteva picături răzlețe. 

— Ce naiba cauţi aici, băiete? întreabă tipul care ţine 
lanterna. 

Din cauza luminii orbitoare, Curtis nu vede mare lucru din 
figura acestui bărbat. 

— Ţi-ai uitat urechile în ceilalți pantaloni, ia zi? 

Ce expresie ciudată! 

— Ţi s-au umplut de bălegar, băiete? 

— La ce vă referiţi, domnule? 

— La urechi, ripostă străinul, deja nervos. 

— Ferească Dumnezeu, domnule, nu! 

— Asta-i câinele tău? 

— Da, domnule. 

— E rău? 

— Nu e rea, domnule. 

— Ce-ai zis? 

— E căţea, domnule. 

— Ce-i cu tine, ești cam prostovan? 

— Da, poate. 

— Mie nu mi-e frică de câini. 

— Nici ei nu-i e frică de dumneavoastră! 

— la, să nu faci mișto de mine, băiete. 

— Nu mi-aș permite, nici dacă aș știi cum, domnule. 

— Dar ce-o fi de capul tău? Oi fi vreun răufăcător, ia zi?! 

— Dacă am înţeles bine ce m-aţi întrebat, să știți că nu sunt, 
domnule! 

Străinul coboară lanterna, îndreptând fasciculul de lumină 
spre Old Yeller. 

— Am mai văzut eu javre drăgălașe ca asta, dar numa’ ce te- 
ai întors un pic și te-au și înhăţat de gioale. 

— Gioale?! repetă Curtis, crezând că tipul se referă la un fel 
de bocanci, poate. 

Fără lumina aceea orbitoare în ochi, Curtis vede că omul 
acesta nu e altul decât Gabby Hayes, cel mai mare năzdrăvan 
din istoria filmelor western, ceea ce pentru câteva clipe îl 
încântă nespus. Dar, pe urmă, își dă seama că nu se poate să fie 
Gabby, fiindcă Gabby a murit, probabil, de câteva zeci de ani. 


Cârlionţi de păr alb, o barbă ca de Moș Crăciun bolnav de 
alopecie, niște obraji brăzdaţi și zbârciți de la prea mulţi ani 
trăiţi sub soarele arzător și vântul preriei, un corp făcut, în 
principal, din tendoane sârmoase și oase noduroase: iată un om 
care rezistă la tăvăleală - prospector, fermier, poliţai, birtaș, 
bucătar -, comic, irascibil, duios, meloman și tot ce vrei la un 
loc. Cu excepţia unor pantofi de sport, care îi sunt prea mari și îl 
fac să semene a clovn, ţinuta lui vestimentară e întru totul 
„Gabby”: nădragi kaki mototoliţi, bretele roșii, o cămașă de 
bumbac cu dungi ca de saltea; pălăria de cowboy, turtită, 
prăfuită și pătată de sudoare, îi e cam mică pe cap, dar ai zice 
că i s-a lipit de creștet și că s-a născut cu ea acolo, pe ţeastă. 

— Dacă se dă la gioale, am ras-o, pe cuvânt. 

Exact cum te-ai aștepta să vezi la orice cetăţean ţicnit din 
Vestul sălbatic de odinioară, indiferent de meseria lui, omul 
acesta are o armă. Nu un revolver oarecare, ci un pistol de 9 
mm. 

— N-oi arăta eu prea grozav, dar nici papă-lapte nu sunt, cum 
ai crede tu. Sunt paznicul de noapte al acestei gheene sculate 
din morţi și îmi fac treaba strașnic. 

Deși bătrân, omul ăsta nu e chiar atât de bătrân, încât să fie 
Gabby Hayes, chiar dacă Gabby Hayes ar mai putea fi în viață 
cumva, și nu e nici mort, așa că nu poate fi Gabby Hayes 
reînviat, într-un cu totul alt film... Totuși asemănarea este așa 
de mare, încât precis e vreun urmaș de-al lui Gabby, poate 
nepotu-său chiar, Gabby Hayes III. Imbujorat la față de emoție și 
venerație, Curtis se simte mic, mic de tot, ca în prezenţa unei 
alteţe regale. 

— Dacă vreau, pot să împușc omul și după colţul casei, prin 
ricoșeu calculat, dacă e musai, așa că fă bine și strunește-ţi 
„lada” asta de purici, să nu se dea la mine, iar tu nu încerca să 
fugi nicăieri. 

— Nu, domnule. 

— Unde-s ai tăi, băiete? 

— Au murit, domnule. 

Sprâncenele albe și stufoase se reped parcă la borul pălăriei. 

— Au murit? Aşa zici, băiete, au murit? 

— Da, așa zic, domnule. 

— Aici? 


223 


La care, paznicul îngrijorat cercetează din ochi strada lungă, 
de parcă gangsteri plătiţi s-ar fi fofilat în tot locul ca să omoare 
oamenii cumsecade. Pistolul îi freamătă în palmă, de parcă s-ar 
fi îngreunat brusc și nu l-ar mai fi putut ţine bine. 

— Au murit aici, unde fac eu de pază? Nu se poate așa ceva! 
Unde ziceai că erau ai tăi? 

— In Colorado, domnule. 

— Colorado? Dar nu ziceai că au murit aici? 

— Nu, am vrut să zic că au murit în Colorado. 

Paznicul răsuflă ușurat, iar pistolul nu-i mai tremură între 
degete. 

— Păi, și-atunci, după „bal” cum ai ajuns tu aici, cu roade- 
oase asta? 

— Am alergat de ne-a ieșit sufletul, îl lămurește Curtis, 
simțind că măcar o parte din adevăr poate să-i împărtășească 
oricărui urmaș al domnului Hayes. 

— Să nu-mi spui tu mie că aţi alergat pe jos tot drumul, din 
Colorado până aici! 

— Ba da, la început am alergat, domnule, pe urmă am făcut 
un fel de autostop, iar pe ultima porţiune, iar am alergat. 

Old Yeller gâfâie, vrând parcă să confirme declaraţia băiatului. 

— Și cine sunt nemernicii naibii de care ați fugit așa? 

— Unii sunt mai drăguți, alţii nu. Cei mai simpatici sunt cei 
trimiși de autorităţi, presupun. 

— Autorităţi, ai zis?! se strâmbă paznicul scârbit. Aha, îi știu 
eu și p-ăștia - perceptori, inspectori de la cadastru - așa-ziși 
făcători de bine! 

— Am văzut agenți FBI, trupe întregi, pe cuvânt, plus pe unii 
de la Agenţia Naţională de Securitate, plus niște militari din 
armată, zău. 

— Autorităţi! Pfui! pufnește paznicul atât de revoltat, încât 
mai-mai să plesnească de indignare. O adunătură de ticăloși, 
smintiți după putere, care habar n-au de nimic. Nişte hoţi, toți! 
Uite, de pildă, o familie, soț și soție, se spetesc toată viața 
muncind și plătesc toate dările la stat, iar dacă ea moare cu doi 
ani înaintea vârstei de pensionare, mizerabilii naibii nu-i dau un 
sfant soţului din banii cotizaţi de ea, exact cum am păţit eu, de- 
am rămas cu o pensie de rahat și trebuie să vin aici, noaptea, de 
cinci ori pe săptămână, ca să fac pe paznicul în gaura asta de 
șarpe, de risc să mă muște de gioale tot felul de dulăi fioroși. 


224 


Asta, în condiţiile în care, unul debil la cap se alege cu o pensie 
cel puţin dublă decât a mea, fiindcă, vezi tu, cică e bolnav 
psihic! Pricepi, băiete, ce vreau să zic? 

— Nu prea, domnule, ripostă Curtis. 

După toată agitația și joaca dinainte, acum, când vociferările 
furioase ale lui Gabby au băgat spaima în ea, Old Yeller 
scâncește, se lasă pe vine și face pipi pe platforma de lemn. 

Curtis înţelege perfect reacția ei față de paznic, care, cel puțin 
deocamdată, a făcut mai mult pe durul, fără să le arate niciun 
fel de compasiune sau înțelegere. 

— Ce-a păţit câinele tău, băiete? 

— Nimic, domnule, doar că a trecut prin multe încercări în 
ultima vreme. 

Uite, acum, apar și alte pericole pentru câine și băiat: 
zumzetul elicopterului uriaș care spintecă văzduhul deșertului. 

Paznicul înclină capul spre umăr, iar Curtis nu s-ar mira dacă 
urechile neobișnuit de mari ale tipului ar începe să se rotească 
încercând să capteze sunetul, ca niște farfurii de radio- 
telescoape. 

— Sfinte Sisoe, drăcovenia asta e ca sfârșitul lumii. Doar nu 
vrei să zici că nemernicii ăia te vânează în așa ceva? 

— Ba da, confirmă Curtis. Și asta nu e tot. 

— Autorităţile țin musai să te înhaţe, precum vrea pisica să 
prindă șoarecele. 

— Nu-mi prea place comparaţia asta, domnule. 

Îndreptând fasciculul luminos al lanternei spre bucata de 
postament dintre ei, Gabby spune: 

— De ce vor să pună mâna pe tine, băiete? 

— Răii ăia au avut ce-au avut cu mama mea, iar după ce i-au 
venit de hac, s-au gândit să mă aranjeze și pe mine. 

— Dar cu mama ta ce-au avut? A fost ceva legat de... 
pământ? 

Curtis habar n-are la ce se referă paznicul, dar simte că are 
prilejul să-și facă un aliat din omul acesta. Așa că improvizează: 

— Da, domnule, a fost ceva legat de pământ. 

— Fir-ar ei să fie de nenorociţi, că nu se mai satură odată de 
atâta pământ! înjură Gabby, scuipând cuvintele cu năduf. 

Uimit de ieșirea paznicului, Curtis nu mai e nevoit să 
formuleze vreun răspuns, căci interlocutorul lui își continuă 
invectivele: 


225 


— Păi, să vezi ce-am păţit eu și nevastă-mea. Cumpărăm noi 
peticul ăla frumos de pământ, cu luciu de apă, cu pădure 
bătrână, că dacă-ţi puneai mintea să sapi pe-acolo sigur găseai 
niscaiva oase de dinozaur printre rădăcini, cu pășuni bune. Ei 
bine, ne-a luat cincisprezece ani pe puţin ca să achităm 
împrumutul la bănci, niște lipitori și astea, pe urmă încă șapte 
ani de economii ca să avem cu ce face și noi o căsuţă de lemn 
acolo, dar când în sfârșit am fost gata să săpăm fundaţia, 
autoritățile au zis că nu se poate. Și știi de ce? Cică am deranja 
nenorocitele alea de ploșniţe împuţite care trăiesc pe câmpul 
nostru, adică am provocat un dezastru ecologic, fiindcă 
ploșniţele astea scârboase nu trăiesc decât în puţine locuri, vreo 
cinci state din vestul SUA. Așa că iată-ne pe noi doi, nevastă- 
mea și cu mine, proprietari în toată regula pe bucata noastră de 
pământ, unde n-avem voie să facem ce ne trece nouă prin cap, 
fiindcă deranjăm ploșniţele! Ptiu, drace, mare porcărie! 

Old Yeller s-a ascuns deja după Curtis. 

La răsărit, bâzâitul elicopterului se aude tot mai tare prin 
văzduhul rănit de elice. 

— Bun, și dacă te prind, ce-or să-ți facă, băiete? _ 

— Ăia răi de tot o să mă omoare, spune Curtis. Ăia trimiși de 
autorităţi... s-ar putea întâi să mă ascundă pe-undeva, ca să mă 
poată interoga. lar dacă răii nu mă găsesc acolo unde o să mă 
pitească agenţii FBI... în fine, mai devreme sau mai târziu ăștia 
trimiși de autorităţi o să se apuce să facă experimente cu mine. 

Deși afirmaţiile lui par de-a dreptul incredibile, Curtis e sincer 
convins că așa va păți. 

Ori paznicul intuiește că băiatul nu minte, ori e dispus să 
creadă orice oroare legată de niște autorităţi care au pus mai 
mult preț pe niște ploșniţe decât pe el, ca om. 

— Experimente?! Pe un copil?! 

— Da, domnule. 

Gabby n-are nevoie să afle la ce fel de experimente va fi 
supus Curtis sau în ce scop se va face acest lucru. Mintea lui 
furioasă e capabilă să născocească tot soiul de grozăvii. 

— Păi, sigur, nici nu mă mir! Ticăloșii naibii! lau impozite și 
taxe de la noi, niște bieți oameni de rând, ca să se ducă și să 
tortureze niște copii! Aștia sunt în stare să te ciopârțească 
mărunt-mărunt, să te fiarbă cu orez și să te servească la masă 


226 


ploșnițelor împuţite, care, nu-i așa, trebuie ocrotite, ca să fie 
fericite! 

Dincolo de creasta versantului, înspre est, o luminozitate 
difuză înflorește în noapte: se văd fascicule de lumină de la 
farurile sau proiectoarele celor două mașini de poliţie. Și de la 
elicopter. Din ce în ce mai strălucitoare, de la secundă la 
secundă. 

— Mai bine s-o luăm din loc, spune Curtis, referindu-se mai 
mult la el și la câine decât la paznic. 

Gabby privește furios spre lumina care se ridică la răsărit, iar 
barba i se face țepoasă, de parcă ar fi fost conectată la o priză 
electrică. Pe urmă, mijește ochii la Curtis, concentrându-se să-l 
vadă mai bine, astfel că faţa i se boţește și i se zbârcește, ca un 
pergament egiptean. 

— Sper că n-ai bătut câmpii aiurea, băiete! 

— Nu, domnule, deloc. 

— Bine, atunci o să-i învăţăm noi minte pe ticăloșii ăștia. Să 
nu te dezlipești de mine, ai priceput? 

— Nu prea, recunoaște Curtis. 

— Haide! ţipă Gabby și o zbughește la fugă spre hotelul de 
alături, ca bunică-său, probabil, pe timpuri în nenumărate filme 
western. 

Curtis ezită, neștiind exact cum „să nu se dezlipească” de 
Gabby. În ciuda reţinerii iniţiale în privinţa paznicului, Old Yeller 
pornește pe urmele lui. Instinctul îi spune, se pare, că poate 
avea încredere în el. 

Bizuindu-se pe surioara lui în devenire și, prin urmare, pe 
Gabby, Curtis se ţine după ei, pășind prin faţa Hotelului 
„Bettleby”, o șandrama dărăpănată cu trei etaje, care numai a 
hotel nu arată. 

Brusc, zumzetul elicopterului explodează parcă deasupra lor, 
acum, când versantul văii nu mai atenuează zgomotul. 

Curtis intuiește că, dacă s-ar uita în dreapta, peste 
acoperișuri, spre cealaltă parte a orașului, ar vedea aparatul 
zburând jos deasupra văii, ca o formă neagră și amenințătoare, 
vizibilă doar prin luminile exterioare roșii și albe. Dar nu, mai 
bine să se gândească doar la Old Yeller, mai bine să privească 
fix la Gabby și la lanterna lui aprinsă. 

Lipit de hotel, se află magazinul „Jensen” cu „haine pentru 
doamne și domni”. Pe un anunț pus în vitrină scrie că „aici se 


227 


ține pasul cu moda din San Francisco”, ceea ce îţi creează 
impresia că San Francisco ar fi undeva departe de tot, cam ca 
Parisul. 

După prăvălia lui Jensen, dar înainte de poștă, Gabby cotește 
la stânga, pe o străduţă îngustă între două clădiri. Pe o ulicioară 
asemănătoare au intrat în oraș, mai devreme, Curtis și Old 
Yeller. 

Elicopterul se apropie: o avalanșă de sunete ritmice violente 
care alunecă în jos pe panta văii. 

Dar se mai aude ceva. Un bâzâit pe care Curtis îl simte în 
dinţi, o vibraţie care îi răsună până în sinusuri și în măduva 
oaselor. 

Pentru a contracara valul de frică, își amintește că 
modalitatea de a evita starea de panică, atunci când te simţi 
luat de apă, este să te concentrezi asupra mișcărilor de înot. 

Construcţiile din lemn, care se prăbușesc parcă peste ei din 
ambele părți ale drumului, par aurii sub lumina lanternei. 

Peste tot miroase a vopsea proaspătă și, un pic, a 
terebentină. Un iz de crochete uscate pentru iepuri. Atât de 
tipic, încât orice iepure ar risca să se aventureze aici, în ciuda 
pericolului de a fi vânat de alte animale. Aromă puternică de 
cotor de măr azvârlit pe jos de curând, fiindcă păstrează încă un 
„parfum” de om. Urină de coiot, cu miros înțepător. 

Ajung în capătul străduţei, paznicul stinge lanterna, iar 
întunericul se închide peste ei, ca și cum ar fi coborât toţi trei 
într-un beci adânc și ar fi tras ușa după ei. Gabby face doi pași 
într-o curte cu pământ bătătorit, după care se oprește. 

Dacă n-ar fi fost câinele, care să-i arate pe unde să calce, 
Curtis s-ar fi ciocnit de bătrân. Așa însă reușește să-l ocolească. 

Gabby îl înșfacă pe Curtis, îl trage spre el și îi urlă la ureche, 
ca să se facă auzit peste vacarmul elicopterului care se apropie: 

— O luăm spre nord, către hambarul care nu-i hambar! 

Curtis se gândește că „hambarul care nu-i hambar”, ce-o mai 
fi și asta, e prea aproape, probabil, așa că nici acolo nu vor fi la 
adăpost. După mintea lui, de fapt, nici graniţa cu Canada nu-i 
suficient de departe, ba nici chiar Polul Nord, dacă se gândește 
mai bine. 

După zgomotul pe care-l face, s-ar zice că elicopterul 
aterizează în capătul sudic al orașului, pe lângă potcovărie. 


228 


Adică acolo unde se văd urme de pași pe platforma udă și pe 
pământ, lângă pompa de apă. 

Agenţii FBI - și soldaţii, dacă or fi și ei pe-aici - vor „mătura” 
terenul, scotocind peste tot, de la sud spre nord, adică în 
direcţia în care au fugit Gabby, Curtis și Old Yeller. 

In stânga, Curtis sesizează o luminozitate sidefie foarte 
aproape de sol. Alarmat, aruncă o privire spre vest și vede un fel 
de ceaţă lipită parcă de pământ, dar pe urmă își dă seama că, 
de fapt, acolo e fundul salinei văzut de la același nivel și nu de 
sus, ca înainte. Ceaţa iluzorie este, în realitate, fosforescența 
naturală a depresiunii, fantoma unei mări moarte de mult. 

Zbaterea elicelor se înmoaie brusc, fiind însoţită de fluieratul 
strident al deceleraţiei. Elicopterul este pe pământ. 

Vin. Vin după el. Sunt eficienţi și rapizi. 

Înaintând repede spre nord, Curtis este îngrijorat, dar nu 
neapărat din cauza oamenilor din elicopter sau a agenţilor din 
cele două mașini de poliţie, care coboară acum în vale. Au sosit 
niște dușmani și mai periculoși. 

Clădirile rămase în urmă fac aproape ineficiente dispozitivele 
de identificare în funcţie de temperatură și de mișcare. 
Totodată, ecranează oarecum și energia pe care doar Curtis o 
emite. 

Datorită fluorescenţei naturale a câmpurilor de sare din 
apropiere, noaptea nu mai este așa de neagră ca adineauri. 
Curtis îl poate vedea acum pe Gabby, în faţă; vede și petele albe 
de pe blana cățelei. 

Paznicul nu aleargă, în sensul propriu-zis al cuvântului, ci 
înaintează prin mișcări zvâcnite, cum făcea și bunicu-său, 
probabil, în filmele cu cowboys. Din când în când, se mai 
oprește și întoarce capul, fluturând pistolul, ca și cum s-ar 
aștepta să dea cu ochii peste un bandit, exact acolo, în spatele 
lui. 

Lui Curtis îi vine să strige mișcă, mișcă, mișcă, dar simte că ar 
fi degeaba, din moment ce Gabby e un urâcios pe care n-ai cum 
să-l scoţi din ale lui. 

Deși echipele de căutători au coborât, probabil, din elicopter, 
înspre sud, acolo unde au aterizat, nu se vede nicio lumină. 
Preferă să își efectueze cercetările în condiţiile oferite de natură, 
fiind convinși că aparatura lor extrem de sofisticată poate fi 
eficientă și pe întuneric. 


229 


Pe lângă construcții, și mișcarea îl ecranează pe Curtis, astfel 
încât hăitașii lui nu vor putea sesiza așa de ușor „amprenta” 
specială a energiei lui. Or, mișcare va exista din plin. 

Totul începe, de fapt, printr-un urlet. Nişte ţipete de adult pe 
care groaza îl face să se comporte ca un copil. 

Gabby se oprește iarăși și mijește ochii înapoi, pe drumul pe 
care au venit; vântură pistolul în toate direcţiile, în căutarea 
pericolului. 

Prinzându-l pe paznic de braţ, Curtis îl împinge înainte. 

Spre partea de sud a orașului, urlă doi bărbaţi. Acum, sunt 
trei, ba chiar patru, poate. Groaza i-a cuprins subit, ajungând la 
paroxism. 

— Ce dracu’ mai e și asta? se miră Gabby, iar vocea îi 
tremură rău. 

Curtis trage de el, iar paznicul se urnește din loc iarăși, dar 
urletele sunt punctate acum de păcănitul și pârâitul unor arme 
automate. 

— Doar nu s-or împușca unii pe alţii?!? 

— Haide, repede, repede, insistă Curtis, care din cauza panicii 
renunţă la orice politeţe, încercând să-l împingă pe bătrân de la 
spate. 

Nici dacă i-ar sfârteca în bucăţi cineva sau le-ar spinteca 
burțţile, ori i-ar devora de vii, niște oameni n-ar putea scoate 
niște zbierete mai sinistre decât astea. 

Cu smucituri și zvâcnituri, paznicul se deplasează spre nord; 
Curtis preferă să nu-l scape din ochi, așa că pășește în linie cu 
el, iar căţeaua le deschide calea, în faţă, ca și cum, printr-o 
stranie percepţie paranormală, știe unde se află „hambarul care 
nu-i hambar”. 

Lăsând în urmă jumătate de oraș, ajung la o altă ulicioară 
între niște clădiri, când, printr-un tunel de ziduri de scânduri, o 
lumină ciudată izbucnește în dreapta lor, pe strada mare. Ca 
niște safire sclipitoare, scurtă ca un foc de artificii, pulsează de 
două ori, ca o meduză luminoasă când se propulsează prin 
mare. Din întunericul care se lasă în urmă, deși o imagine în 
negativ a exploziei pirotehnice continuă să îi joace în ochi lui 
Curtis, ca o floare neagră, o masă întunecată se rostogolește de 
pe stradă spre ei. 


230 


Agil, dar dizgraţios ca o marionetă stricată, Gabby sare la o 
parte cu o iuțeală surprinzătoare. Curtis se fereşte, iar câinele o 
zbughește să se ascundă. 

Ca o ghiulea zvârlită din ţeava tunului, un cadavru se izbește 
dintr-o clădire în alta, pocnind cu membrele în gardurile de pe 
ulicioară, de parcă ar fi venit de pe lumea cealaltă. Nimerește, 
până la urmă, pe jos, dincolo de Curtis, moale ca o sperietoare 
suflată de vânt. 

Pe pieptul explodat al victimei, pârlite și zbârcite, două litere 
albe - „F” și „I” - suplinesc lipsa unui „B” din mijloc. 

Urăâcios și reumatic cum e, paznicul încărunţit simte pericolul, 
ceea ce-l face să-și recapete sprinteneala juvenilă de odinioară. 
O tulește spre hambar, luându-se parcă la întrecere cu câinele, 
în timp ce Curtis aleargă în urma lor. 

Urlete, ţipete speriate și împușcături răsună printre clădiri, 
după care se aude un sunet straniu - priong, priong, priong, 
priong - ca și cum „ai ciupi” dinţii unei greble, aidoma coardelor 
unei viori. 

Un Curtis Hammond zace mort în Colorado, iar altul gonește 
acum și el spre propriul mormânt. 


e Capitolul 31 


Nasturii, insignele și cataramele străluceau pe uniformele kaki 
ale poliţailor care roiau în fața intrării Sanatoriului Cielo Vista. 

Martin Vasquez, directorul general al acestui stabiliment, 
stătea deoparte, lângă un stâlp. Trezit din somn la această oră 
târzie din noapte, avusese grijă totuși ca în semn de respect să 
se îmbrace cu un costum negru. 

In vârstă de vreo patruzeci de ani, Vasquez părea tânăr, cu 
fața netedă și privirea inocentă. Uitându-se la Noah Farrel, care 
venea spre el, ar fi preferat, probabil, să renunțe la 
prerogativele funcţiei sale și să poată aduce alinare, ca un preot 
care a ales sărăcia și celibatul. „Îmi pare extrem de rău, sunt 
dezolat. Dacă veniţi la mine în birou, voi încerca să vă explic ce 
s-a întâmplat, atât cât știm și noi, desigur.” 

În cei trei ani cât fusese poliţist, Noah anchetase patru 
omoruri, la locul faptei. Și el avusese aceeași expresie ca ofiţerii 


231 


prezenți aici, atunci, de mult, când intrase în contact cu rudele 
îndoliate ale acelor victime. Un amestec de compasiune și 
suspiciune _mocnită, care persista și după identificarea 
făptașului. In anumite tipuri de omucideri, este mai plauzibilă 
implicarea unui membru al familiei decât a unui străin, așa că, 
indiferent de aspectul general al cazului, se recomandă să nu fie 
scăpaţi din vedere cei care ar putea avea un câștig material sau 
care ar putea fi exoneraţi de responsabilităţi oneroase, prin 
decesul victimei respective. 

Faptul că plătise costul internării Laurei în sanatoriu nu fusese 
o povară, ci însuși scopul existenţei lui. Dar, chiar dacă oamenii 
aceștia îl credeau, el tot observa o undă de suspiciune dincolo 
de compasiunea lor. 

Unul dintre politai făcu un pas spre Noah, când acesta porni 
către ușa de la intrare, în urma lui Vasquez. 

— Domnule Farrel, sunt nevoit să verific dacă purtaţi armă. 

Noah se îmbrăcase în grabă, punându-și niște pantaloni sport 
și o cămașă înflorată. Tocul revolverului era la spate. 

— Da, dar am permis. 

— Sigur, domnule, știu, dar vă rog să-mi lăsaţi mie revolverul, 
pe care o să vi-l înapoiez la plecare. 

Noah ezită. 

— Aţi avut cândva meseria mea, domnule Farrel. Gândiţi-vă 
un pic și o să vă daţi seama că aţi proceda la fel. 

Noah nu știa ce-l apucase să își ia pistolul, din moment ce nu 
obișnuia să îl poarte tot timpul. Dar, când plecase de-acasă, 
după ce îl sunase Martin Vasquez, nici nu fusese în stare să 
gândească prea limpede. 

Scoase revolverul din toc și i-l dădu poliţaiului. 

Deși holul era pustiu, Vasquez spuse, arătând spre un coridor 
scurt, în stânga: 

— In birou e mai bine, nu ne deranjează nimeni. 

Noah rămase pe loc. 

Drept în faţă, ușa era deschisă între hol și culoarul lung de la 
parter, unde se aflau rezervele pacienţilor. În capătul din fund, 
unde era camera Laurei, se vedeau niște bărbaţi. Toţi erau în 
civil. Detectivi, specialiști în investigaţii pe baze științifice. 

Revenind lângă Noah, Vasquez zise: 

— O să ne anunţe când puteţi să vă vedeţi sora. 

Lângă ușa camerei ei, se afla o targă de la morgă. 


— Wendy Quail, ghici Noah, referindu-se la asistenta brunetă 
care le aducea îngheţată bolnavilor, în urmă cu câteva ore, 
numai. 

La telefon, i se spusese doar esenţa tragediei. Laura murise. 
Fulgerător. Fără să sufere. 

— Cine v-a spus? se miră Martin Vasquez. _ 

Prin urmare, instinctul nu-l minţise, deși el îl nesocotise. În 
fond, îngheţata nu era soluția. lubirea era soluţia. O iubire dură, 
în cazul de faţă. Un membru din „Cercul prietenilor” manifestase 
o iubire un pic cam dură, demonstrându-i lui Noah ce pot păţi 
surorile celor care simt că este sub demnitatea lor să primească 
pungi pentru rău de avion doldora de bani. 

Noah se imagina apăsând pe trăgaci; congresmenul se 
contorsiona de durere, rănit de moarte, cu burta ciuruită de 
gloanțe. 

De ce n-ar face-o, în fond? Oricum, nu mai avea niciun ţel 
acum. Or, e bine să ai cu ce să-ţi ocupi timpul. In lipsă de 
altceva, răzbunarea putea fi o soluție multumitoare. 

Neprimind niciun răspuns, Vasquez reluă: 

— Avea un CV impresionant. Și iubea meseria de asistentă 
medicală. În plus, avea și niște scrisori de recomandare 
excelente. Zicea că prefera să lucreze aici, unde atmosfera era 
mai puțin stresantă decât într-un spital. 

Timp de șaptesprezece ani, de când Laura rămăsese mai mult 
moartă decât vie, în urma loviturilor primite, Noah se prefăcuse 
că nu era un Farrel, ci un străin de această familie de criminali, 
o persoană mai curată la suflet decât cei care îl zămisliseră, un 
om capabil să își ispășească păcatele. Dar, acum, când își 
pierduse sora pentru a doua oară, și de data asta definitiv, nu 
mai considera necesar să își ascundă firea păcătoasă. 

— Prinsă însă asupra faptului, preciză Vasquez, a recunoscut 
tot. A lucrat ca asistentă medicală în trei spitale, la secţia de 
nou-născuţi. De fiecare dată, când lumea a început să se întrebe 
dacă numărul mare al deceselor micuţilor nu este cumva din 
cauze nenaturale, și-a schimbat locul de muncă. 

Omorându-l pe congresmen, Noah nu s-ar alege cu mare 
lucru, dar plăcerea de a-l ucide s-ar putea să fie suficient de 
dulce, încât să mascheze, pentru o vreme, amarul acestei vieți. 


233 


— Recunoaște că a omorât șaisprezece bebeluşi. Dar nu 
consideră că a făcut ceva rău, ci, dimpotrivă, niște „mici” acte 
de clemenţă. 

Până adineauri, îl auzise pe Vasquez vorbind, fără să-l asculte, 
însă. Acum, sesiză sensul cuvintelor lui. 

— Clemenţă?! 

— Alegea copii cu probleme de sănătate. Sau, uneori, copii 
care păreau doar debili. Ori micuţi cu părinţi săraci și analfabeți. 
Zicea că în felul ăsta îi cruța, salvându-i de la o viaţă plină de 
suferințe. 

Instinctul lui Noah fusese doar pe jumătate corect. Asistenta 
avea „o misiune”, dar nu din partea „Cercului prietenilor”, deși 
motivaţia faptei izvora tot din infatuare și egoism. Remarcase la 
multe persoane o asemenea atitudine, așa că știa ce însemna. 

— După ce a plecat și de la a treia secţie de nou-născuţi, 
înainte de a veni aici, spuse Vasquez, a lucrat la un azil, unde a 
eutanasiat cinci bătrâni, fără să trezească nicio bănuială. Și, în 
plus... E mândră de ceea ce-a făcut. Nu numai că nu are nicio 
remușcare, dar nici nu-i e rușine măcar. Ca și cum i s-ar părea 
normal s-o lăudăm și s-o admirăm, pentru... pentru 
„compasiunea” manifestată, cum zice ea. 

Infamia congresmenului izvora din lăcomie, invidie și sete de 
putere, ceea ce lui Noah i se părea un lucru malefic, ușor de 
înţeles. La fel ca și în cazul tatălui său sau al unchiului Crank, 
bunăoară. Pe când, idealismul irațional al asistentei medicale 
provoca doar dispreţ și scârbă, nu o dorinţă furibundă de 
răzbunare. Or, fară o motivație vindicativă substanţială, Noah 
simţea iarăși că acţiunea sa n-ar avea niciun rost. 

— Un membru al personalului a surprins-o pe Quail în timp 
ce... o lichida pe sora dumitale. Altminteri, nici n-am fi știut. 

În celălalt capăt al coridorului lung, un tip intra cu targa în 
camera Laurei. 

In mintea lui Noah se propagă un fel de zgomot, ca un tunet 
îndepărtat sau ca vuietul unei imense cascade. 

Trecu prin cadrul ușii deschise care lega holul de coridor. 
Martin Vasquez strigă după el, reamintindu-i că poliţia 
interzisese accesul în acea zonă. 

Când se apropie de cabinetul asistentelor medicale, lui Noah îi 
ieși în faţă un poliţist în uniformă, care încercă să-l oprească. 

— Fac parte din familie. 


234 


— Știu, domnule. Nu mai durează mult. 

— Mada. Eu vreau acum. 

Când Noah vru să treacă mai departe, polițistul îi puse mâna 
pe umăr. Noah reuși să se smulgă, continuând să avanseze. 

Polițistul veni după el, îl înșfacă din nou și probabil că ar fi 
ajuns să se bată, din moment ce ofițerul n-avea încotro, trebuia 
să își facă datoria, dar, mai ales, fiindcă Noah simţea nevoia să 
lovească pe cineva. Ori poate că, invers, simţea nevoia să dea 
cineva în el, să-l pocnească tare, de multe ori, pentru că durerea 
fizică putea să-l facă să uite de suferinţa sufletească sfâșietoare 
pentru care nu exista niciun fel de leac sau perspectivă de 
vindecare. 

Pentru a nu ajunge la pumni, unul dintre detectivii aflați ceva 
mai încolo pe coridor spuse: 

— Dă-i drumul să treacă. 

Un vuiet continuu, ca de la cinci cascade Niagara la un loc, 
răsuna și acum în mintea lui Noah, astfel încât vocile din jur i se 
păreau cumva atenuate și înăbușite. 

— Nu pot să te las singur cu ea, spuse detectivul. Urmează să 
i se facă o autopsie, or, cum știi și dumneata, trebuie să 
dovedim că proba a fost supravegheată permanent. 

Cadavrul reprezenta o „probă” la dosar. Ca un cartuș uzat sau 
un ciocan plin de sânge. Laura încetase să mai fie o persoană. 
Devenise un obiect acum, un lucru. 

— Nu vreau să-i dăm ocazia avocatului angajat de nemernica 
aia dementă să spună că s-a „umblat” la cadavru, înainte de a 
se face testele de toxicologie. 

„Nemernica aia dementă”, în loc de „pârâta”, în loc de 
„acuzata”. Aici semnificaţia termenilor contează mai puţin decât 
în instanţă. 

Dacă avocatul reușea totuși să separe noţiunea de 
„nemernică” de aceea de „dementă”, impunând-o pe aceasta 
din urmă, atunci asistenta medicală avea toate șansele să își 
ispășească pedeapsa într-o clinică psihiatrică modernă, dotată 
cu piscină, televizor în fiecare cameră, cursuri de arte și meserii 
și ședințe de terapie menite nu să analizeze pornirile ei 
criminale, ci să o ajute să își păstreze respectul de sine. 

Juraţii erau nişte proști. Poate că nu fuseseră așa 
dintotdeauna, dar în ultima vreme asta erau - niște proști. Vezi 


235 


copiii care și-au ucis părinţii, dar, invocând statutul de orfan, 
storc lacrimi instanţei judecătorești! 

Degeaba, Noah nu reușea să-și aţâţe din nou furia, nici dacă 
se gândea că asistenta medicală ar putea nimeri într-un 
sanatoriu de lux, la recuperare, nici la eventualitatea în care 
tribunalul ar achita-o. 

Vuietul îndepărtat din capul lui nu era semnul unei furii 
clocotitoare. Habar n-avea ce putea fi, dar din păcate nu-l putea 
opri, iar lucrul acesta îl speria îngrozitor. 

Laura se afla pe pat, într-o pijama galbenă. Ori se trezise din 
transa cataleptică și se îmbrăcase pentru „somn”, ori poate că 
asistenta îi schimbase hainele și o pieptănase ca o dovadă de 
bunăvoință înainte de a o omori. 

— Quail își imagina, ţinând seama de starea de degradare 
psihică a pacientei, că moartea ei va fi pusă pe seama unor 
cauze naturale, fără să se recurgă la autopsie. Prin urmare, nici 
nu s-a obosit să folosească o substanţă greu de detectat. l-a 
injectat o cantitate importantă de Haldol, un tranchilizant. 

Pe la vârsta de opt ani, Laura înţelesese că familia ei era altfel 
decât altele. Nimeni nu încercase să îi inoculeze un simţ moral 
puternic, ceea ce, de altfel, le lipsea tuturor celor din neamul 
Farrel. Dar cu toate astea, Laura avea, din naștere, conștiința 
răului și a binelui. 

| se făcea mereu rușine, iar comportamentul rudelor o 
scandaliza tot mai mult, de la an la an. Se retrăsese în 
carapacea ei, găsindu-și refugiul în cărţi și în reverii. Nu-și dorea 
decât să crească mare mai repede, să plece de-acolo și să își 
făurească o viaţă „curată, tihnită, fără să facă rău nimănui”. 

Detectivul încercă să îl consoleze pe Noah, cu o ultimă 
dezvăluire: 

— Supradoza a fost așa de mare, încât moartea a survenit 
imediat. Mizeria aia de medicament „închide” circuitul 
sistemului nervos central, ca un întrerupător. 

Pe la vârsta de unsprezece ani, Laura voia să se facă 
doctoriță, intuind într-un fel că a nu provoca răul nimănui nu era 
suficient pentru a se rupe complet de rădăcinile ei familiale. 
Simţea nevoia să aline suferințele semenilor săi, ca o ispășire 
pentru păcatele familiei din care provenea. 

Când împlinise doisprezece ani, visa să devină medic 
veterinar, fiindcă animalele sunt niște pacienţi mai buni decât 


236 


oamenii. Pe oameni, spunea ea, nu-i poţi tămădui de răul lor cel 
mai profund; nu poţi decât să le alini suferinţele fizice. Grea 
povară să fii atât de lucid în privinţa naturii umane, la o vârstă 
așa de fragedă. 

Doisprezece ani, în care se căznise să modeleze viitorul cu 
vise, plus încă șaptesprezece ani de vise fără rost se sfârșeau 
aici, pe acest pat, unde niciun vis nu mai aștepta întruparea sub 
pernă. 

Detectivii și medicii legiști se retrăseseră mai în spate, 
lăsându-l pe Noah singur lângă pat, dar zăboveau totuși prin 
preajmă, având datoria de a veghea la integritatea „probei” 
decesului. 

Laura zăcea lungită pe spate, cu braţele pe lângă corp. Palma 
stângă era lipită de cearșaf, dar pumnul drept, rămas aproape 
complet strâns, vădea o ultimă încercare de a se mai agăța de 
viaţă. 

| se vedeau amândoi obrajii, unul neted, ca de porțelan, 
celălalt distrus și mutilat - opera lui Dumnezeu și opera lui 
Crank. 

Pentru Noah, care știa că acum o vedea pentru ultima oară, 
ambele părți ale feţei ei erau frumoase, impresionându-l fiecare 
în mod diferit. 

Aducem cu noi frumuseţe în această lume, așa cum aducem 
și inocenţă, iar urâciunea pe care o luăm cu noi când plecăm 
reprezintă ceea ce am făcut din noi și nu ceea ce ar fi trebuit să 
facem. Laura plecase din această viaţă fără niciun fel de 
urâciune. Numai sufletul părăsește acest loc; iar al ei era fără 
pată sau prihană, inocent la plecare, cum fusese și la venire. 

Noah trăise mai mult și mai din plin decât sora lui, dar nu la 
fel de frumos. Știa că, atunci când va veni și vremea lui să se 
ducă, spre deosebire de ea, el nu-și va putea lăsa în urmă 
urâciunea, odată cu sângele și oasele trupului. 

Simţi impulsul de a-i vorbi, așa cum făcuse de-a lungul atâtor 
ani, ceas după ceas, cu speranţa că ea îl putea auzi și că îi va 
aduce alinare. Dar acum, când sora lui plecase departe, de unde 
nu-l mai putea auzi, Noah constată că nu mai avea nimic de 
spus - nici ei, nici nimănui. 

Sperase că tunetul acela îndepărtat care îi bubuia în cap se va 
opri, atunci când, văzând-o pe Laura, putea avea confirmarea 


237 


dureroasă a morții ei. Dimpotrivă, vuietul devenea din ce în ce 
mai puternic. 

Se întoarse cu spatele la pat și porni spre ușă, unde, o 
fracțiune de secundă, avu senzaţia că aerul se solidificase 
parcă, oprindu-l să iasă din cameră. 

Pe hol, ușa de vizavi era închisă. La ultimele lui vizite, camera 
aceea - tot cu un singur pat - fusese deschisă, pentru aerisire, 
nefiind ocupată de vreun pacient. 

Deși știa că era foarte posibil ca înăuntru să se afle un bolnav 
recent internat, instinctul îl împinse pe Noah spre acea ușă, pe 
care o deschise brusc, înainte ca niște braţe puternice să 
reușească să-l oprească, prinzându-l din spate. 

Asistenta medicală Quail ședea pe un fotoliu; părea atât de 
minionă, încât abia atingea podeaua cu tălpile. Ochi albaștri 
scânteietori, ten trandafiriu, cochetă și drăguță, exact cum și-o 
amintea și Noah. 

Doi bărbaţi și două femei se aflau înăuntru, împreună cu 
ucigașa. Profesioniști duri și competenţi, cu multă experiență, 
care nu se lăsau păcăliţi de niciun tertip al inculpatei. 

Cu toate acestea, Quail părea să controleze situația, probabil, 
tocmai din cauză că nu era în stare să perceapă ceea ce se 
întâmplă, de fapt. Atitudinea și expresia ei nu erau tipice pentru 
o persoană bănuită de crimă, care este supusă unui 
interogatoriu dificil. Dimpotrivă, arbora un calm suveran, de 
parcă ar fi fost o regină înconjurată de niște admiratori. 

Nu se feri văzându-l pe Noah, ci îi zâmbi, demonstrând că îl 
recunoaște. Întinse o mână spre el, cum ar face o regină în 
prezența unui supus, căruia îi îngăduie să se apropie de tron. 

Noah înțelese acum de ce i se ceruse să lase pistolul la 
intrare, exact pentru eventualitatea unei astfel de întâlniri 
neașteptate. 

Poate că ar fi împușcat-o, dacă ar fi avut arma la el, deși era 
puţin probabil. Avea capacitatea de a o omori, adică îndrăzneala 
și cruzimea necesare, dar îi lipsea furia care să-i dea imboldul 
de a apăsa pe trăgaci. 

În mod ciudat, Wendy Quail nu îi stârnea furia. Cu tot aerul ei 
de superioritate morală și de mulţumire de sine, femeia aceasta 
nu putea provoca ura nimănui. Era ca o fiinţă goală pe 
dinăuntru, în care cineva turnase precepte filosofice nocive, dar, 


238 


deși ar fi meritat aversiunea și disprețul semenilor ei, părea atât 
de jalnică, încât nici nu merita să te obosești detestând-o. 

Noah se lăsă tras afară din cameră, înainte ca sora medicală 
să apuce să debiteze vreo platitudine stupidă. Pe urmă, cineva 
închise ușa dintre ei. 

Având tactul de a nu se apuca să-l compătimească sau să-i 
dea sfaturi, cei doi detectivi care îl însoțeau acum pe coridor 
erau cam de vârsta lui și știau perfect motivul pentru care Noah 
nu mai lucra în poliţie, chiar dacă nu fuseseră colegi cu el, în 
aceeași secție. Inţelegeau, probabil, motivul pentru care făcuse 
ceea ce făcuse, în urmă cu zece ani, și poate chiar îi dădeau 
dreptate. Numai că ei nu merseseră niciodată atât de departe 
cu nesupunerea, așa că, deși îl tratau ca pe orice cetăţean, 
manifestau totuși un plus de prudenţă faţă de el. Se rezumară 
să-i spună doar cât timp va rămâne cadavrul la morgă, pentru 
autopsie, precum și ce trebuia să facă ulterior pentru a-l scoate 
de-acolo. 

Pacienţii sanatoriului fuseseră rugaţi să rămână în camere, cu 
ușile închise, iar cei care doriseră primiseră somnifere. Richard 
Velnod însă stătea în pragul ușii, ca și cum l-ar fi așteptat pe 
Noah. 

Fruntea lui Rickster părea și mai teșită decât de obicei, iar 
gravitatea întipărită pe chipul lui îi distorsiona și mai mult 
trăsăturile grosolane. Mișca buzele, dar limba groasă, care îl 
împiedica întotdeauna să articuleze clar cuvintele, nu-l mai ajuta 
deloc; din gură nu-i ieșea niciun sunet. Deși, de obicei, ochii lui 
erau ca niște ferestre prin care îi citeai gândurile, de data asta 
păreau înceţoșaţi de lacrimi, ascunzând parcă o întrebare pe 
care se temea să o pună. 

Detectivilor le-ar fi convenit ca Noah să treacă mai departe, 
însă acesta se opri și spuse: 

— E-n regulă, omule. Nu a avut dureri. 

Rickster mișca mâinile febril - se trăgea de degete, de nasturii 
de la pijama, de urechi, de smocurile de păr castaniu și de aerul 
din jur, de parcă ar fi încercat să prindă sensul realităţii: 

— Domnule Noah, ce... ce...? 

Dar gura i se încleștă, schimonosindu-se de suferință. 

Completând în gând restul întrebării, Noah nu găsi drept 
răspuns decât o platitudine demnă de asistenta medicală Quail: 

— Laurei i-a venit sorocul. 


239 


Rickster scutură din cap. Se șterse cu degetele la ochi, pe 
urmă își puse palmele peste obrajii uzi și arboră o expresie atât 
de serioasă, nefericită și disperată, încât ţi se rupea inima 
uitându-te la el. Buzele lui Rickster își recăpătară fermitatea, iar 
limba malformată izbuti să formuleze cuvintele pe care nu 
putuse să le rostească adineauri: „Ce se întâmplă cu lumea 
asta?” 

Noah clătină din cap. 

— Ce se întâmplă cu lumea asta? repetă Rickster, implorator. 

Greu pentru Noah și să-i răspundă, dar și să-i spună minciuni. 
Ştia că ar fi trebuit să rămână cu el, să-l ajute să se întoarcă în 
cameră, unde avea pe noptieră fotografiile înrămate ale 
părinţilor decedați. Ar fi trebuit să-l convingă să se bage în pat, 
să-l învelească bine și să-i vorbească despre tot ce-i trecea prin 
minte, ori despre nimic, cum făcuse atâţia ani cu sora lui. Mai 
mult decât nevoia de a afla răspunsul la acea întrebare, pe omul 
acesta îl chinuia singurătatea, pentru care un fel de leac putea fi 
și o fărâmă din timpul lui Noah, petrecut acolo, cu el. 

Simţea însă că i se epuizaseră toate resursele sufletești și că 
nu mai putea dărui nimic. Nu, acum când Laura nu mai era. 

Habar n-avea ce se întâmplă cu lumea asta, dar știa că ceea 
ce se frânsese în sufletul semenilor lui se frânsese și în el. 

— Nu știu, îi spuse el tânărului părăsit de toți. Nu știu. 

După ce și-a recuperat pistolul și a ajuns în parcare, unde își 
lăsase mașina, vuietul acela îndepărtat, care îi răsuna în cap, 
deveni și mai puternic, începând să semene nu cu un tunet, ci 
cu vociferările furioase ale unei gloate turbate - sau poate totuși 
cu clocotul unei mase de aer revărsate de pe o stâncă înaltă 
într-o prăpastie. 

Venind spre Cielo Vista, încălcase toate regulile de circulaţie; 
în drum spre casă însă nu mai depășise viteza legală și nici nu 
trecuse pe roșu la semafor. Conducea cu grija aceea exagerată, 
tipică persoanelor care se suie la volan în stare de ebrietate, și 
asta deoarece, cu fiecare kilometru parcurs, larma din el se 
accentua, și torenţi negri se revărsau parcă din el în noaptea 
californiană. De la o stradă la alta, felinarele i se păreau tot mai 
pale, iar bulevardele altădată luminate feeric erau acum înecate 
în beznă. Când ajunse acasă, fluviul unei posibile speranţe secă 
de tot, iar Noah, purtat de curenţii unei sumbre depresii, nu mai 
nimeri decât sticla de whisky și patul. 


240 


e Capitolul 32 


Băiatul, câinele și morocănosul cărunt ajung la hambarul- 
care-nu-e-hambar, dar lui Curtis i se pare că seamănă cu un 
hambar, și atâta tot. Ba, mai degrabă, cu un fel de dărăpănătură 
de hambar. 

Construcţia aceasta se ridică pe un loc neted și pustiu, cam la 
două sute de metri la nord-vest de oraș, dincolo de niște tufe de 
scaieţi și bălării. După o linie de demarcaţie surprinzător de 
clară, uscăciunile deșertului încetează brusc, cedând locul 
solului de salină, care reprezintă totuși o suprafață cam ciudată 
pentru construirea unui hambar. 

Chiar și prin bezna neagră a nopţii, când umbre se nasc 
continuu din umbre, gradul de dărăpănare a clădirii este mai 
mult decât evident. Slabe speranţe ca interiorul acestui hambar 
să constituie o bună ascunzătoare, doar dacă n-o fi plin de arme 
sofisticate - săbii cu plasmă, puști cu laser, grenade cu neutroni, 
se gândește Curtis. 

In orașul răvășit de lupte din spatele lor, furtuna face deja 
ravagii. Urletele și zbieretele sunt atenuate de fâșia de deșert 
dintre ei, la fel ca și zgomotul împușcăturilor, dar tot te trec fiori 
reci pe șira spinării știind ce-i acolo. Rafalele puștilor care se 
aud prin aceste locuri de vreo sută cincizeci de ani se împletesc 
acum cu sunete noi - un fel de ţiuit strident, un uruit metalic. 

In momentul în care Gabby deschide cu o smucitură o ușiță 
lângă porţile mari ale hambarului, Curtis aude un trosnet 
puternic și întoarce capul spre oraș, la timp pentru a vedea cum 
una dintre construcţiile mari - celebrul „saloon” sau poate 
tripoul - face implozie și se surpă spre interior, într-un fel de 
gaură neagră. Suflul degajat este atât de puternic, încât se 
propagă până la ei, absorbindu-i parcă spre oraș, încât Curtis 
simte că abia se mai ţine pe picioare. 

Un al doilea trosnet, produs aproape imediat după primul, 
este însoțit de un vârtej imens de lumină portocalie 
incandescentă pe locul unde se aflase înainte „saloonul”. În 
această pălălaie mistuitoare, clădirea se surpă: scânduri, stâlpi, 
balustrade de balcoane, uși, rame de ferestre, plus două rânduri 
de scări, ca un fragment din spinarea unui brontozaur, erup din 


241 


bezna care le-a înghiţit, rotindu-se prin aer, în tornade 
provocate de flăcări. 

Gabby nu pierde vremea cu spectacolul acesta, iar Curtis ar 
trebui să-i urmeze exemplul. Așa că intră și el în hambar, 
împreună cu paznicul și cu câinele. 

Ușa nu-i chiar așa de șubredă, cum i se păruse lui. Din lemn 
negeluit pe dinafară, pe dinăuntru e făcută însă din oţel solid; se 
rotește în balamalele bine unse și se închide lin. 

În interior, se vede un coridor scurt, cu o ușă în capăt, pe 
unde vine lumina - o lumină de neon constantă, nu pâlpâirea 
flăcării unei lămpi cu gaz. 

Înăuntru e răcoare și nu miroase nici a ierburi uscate, nici a 
salină. Se simte un iz de ace de brad, poate de la podea, de la 
ceara de parchet, combinat cu scorțișoară și zahăr, unt și crustă 
delicioasă de prăjituri proaspete. 

Lumina fluorescentă vine dintr-un birou fără ferestre, în care 
se află două mese de lucru, două fișete și un frigider. Printr-un 
sistem de ventilaţie montat în tavan pătrunde aer rece. 

Vibraţiile din podea, aproape imperceptibile, sugerează 
existența unei bolți subterane conţinând un generator electric 
care funcţionează cu benzină. lată deci un hambar ca la 
Disneyland: absolut nou, dar făcut să semene cu niște acareturi 
părăginite dintr-o fermă de pe timpuri. Clădirea este folosită ca 
spaţiu de lucru pentru personalul de întreţinere a orașului- 
fantomă, evitând, astfel, prezenţa unor utilități modeme, care n- 
ar face decât să strice pitorescul epocii recreate cu atâta 
meticulozitate. 

Pe unul dintre birouri, se află o cană de cafea și un termos 
mare. Lângă cană, se vede un roman de dragoste, de Nora 
Roberts. Presupunând că din schimbul de noapte nu fac parte și 
niște strigoi, înseamnă că ciudatul Gabby este posesorul cănii și 
al cărții. 

Deși sunt urmăriţi de niște oameni înarmaţi până în dinţi, care 
pot ajunge aici din clipă în clipă, paznicul tot se oprește ca să ia 
romanul de pe birou, vârându-l într-un sertar, sub un vraf de 
hârtii. 

Pe urmă, se uită cu un aer vinovat spre Curtis, îmbujorându- 
se un pic la față. 

Hambarul dărăpănat nu e deloc cum pare pe dinafară, iar 
același lucru se poate spune și despre Gabby. 


242 


— Băiete, suntem pe teren periculos, așa că nu mai face pe 
stana de piatră și mișcă-te mai repede! Haide, fuga, fuga! 

Curtis s-a oprit lângă birou, doar fiindcă așa a făcut Gabby 
întâi, așa că își dă seama acum că paznicul zbiară la el, numai 
pentru că vrea să-i distragă atenţia de la incidentul cu romanul 
de dragoste. 

Pornind în urma lui Gabby spre o altă ușă, Curtis se miră în 
sinea lui de remarca lui Gabby cu stana de piatră, fiindcă el nu 
vede așa ceva pe-aici. 

Of, de-ar pleca mai repede din Utah, ce bine-ar fi! 

Din acest prim birou, se formează un altul mult mai mare; 
acesta are patru uși, ceea ce înseamnă că și dincolo mai sunt 
niște încăperi. 

Șontâcăind și ţopăind în același timp, Gabby îi conduce pe 
Curtis și pe Old Yeller spre ușa din fundul camerei, înșfacă o 
legătură de chei dintr-un cui, după care intră într-un garaj cu 
locuri pentru patru mașini. Înăuntru, se află doar un automobil 
de teren - un Mercury Mountaineer alb. 

În timp ce Curtis pornește spre portiera din dreapta, Gabby se 
pregătește să se instaleze la volan și spune: 

— Căţeaua asta e curată? 

— Sigur, domnule. 

— Ce-ai zis? 

— Sigur, domnule, repetă Curtis, trăgând de portiera din 
dreapta șoferului. 

— Fir-ar să fie de treabă! N-am mai luat patrupede până acum 
în mașină! 

— N-o să facă murdărie, staţi liniștit. N-am mâncat decât niște 
cârnaţi, iar pe urmă am băut un pic de suc de portocale, 
încearcă să-l calmeze Curtis, cocoțându-se pe scaun, cu cățeaua 
în braţe. 

— Ce naiba te-a apucat s-o iei aici, în faţă, băiete? 

— Dar de ce vă deranjează, domnule? 

Apăsând pe telecomandă, ca să deschidă ușa garajului, și 
pornind motorul, paznicul zice: 

— Locul pasagerilor cu coadă e la coadă, adică în spate, 
pricepi? Așa că fă bine și strunește-ţi javra, să nu sară prin 
parbriz! 

Acestea fiind zise, Gabby scoate mașina din garaj. Hurducăit 
zdravăn pe scaun, ba trântit de spătar, ba azvârlit în portieră, 


243 


când paznicul virează prea repede spre vest-sud-vest, Curtis își 
amintește de regulile de circulaţie și, ridicând glasul ca să se 
facă auzit peste uruitul motorului ambalat, spune: 

— La regulament, scrie că trebuie să ne punem centurile de 
siguranţă, domnule! 

Deși aparatele de bord nu luminează aproape deloc în 
habitaclu, Curtis tot vede cum Gabby se face negru la față, de 
furie, izbucnind într-o avalanșă de imprecaţii la adresa 
autorităților: 

— Mama lor de politicieni nenorociţi! Păi, nu le e rușine, 
paraziţii naibii, că n-au minte nici cât o gămălie de ac, dacă 
scornesc asemenea reguli! Auzi, ce tupeu pe ei, să-mi spună 
mie ce să-mi pun și când! O să-mi prind eu centura aia, când o 
să-și vadă ei fața, ticăloșii dracului! Mâine-poimâine, ăștia sunt 
în stare să ne oblige să purtăm suspensor la volan! 

Și tot așa înainte. Lăsându-l să peroreze în continuare, Curtis 
încearcă să se răsucească pe scaun și să privească în urmă, 
spre orașul-fantomă, care s-a transformat într-un spectacol de 
sunet și lumină. Ce greu o să le fie sponsorilor să mai refacă 
orașul din cenușă, după ce se termină focul și măcelul! 

Rămâne uluit de faptul că agenţii FBI știu de el și de forțele 
care îl hăituiesc, că au intervenit concret, convinși că vor reuși 
să-l găsească și să-l preia sub aripa lor protectoare, înainte ca 
dușmanii lui să-l prindă și să-l distrugă. Deși știu, probabil, că 
inamicul e mai bine înarmat, agenţii FBI nu au pregetat să se 
arunce în luptă. Nu poate să nu-i admire pentru cutezanţa și 
curajul lor, deși știe că, odată ajuns în custodia lor, tot îl vor 
supune până la urmă și ei unor experimente. 

Viteza cu care conduce Gabby depășește debitul lui verbal. 
Gonește ca o rachetă peste solul salinei. 

Ca să nu atragă atenţia, n-a aprins nici farurile. 

A circula cu farurile stinse, în intervalul dintre amurg și 
revărsatul zorilor, constituie o infracţiune, desigur, însă Curtis 
preferă să nu mai amintească despre asta. In plus, în ultima 
vreme, nici el n-a fost „ușă de biserică” în ceea ce privește 
respectarea legislaţiei. 

Din cerul înnorat nu se revarsă nicio lumină, însă fluorescenta 
naturală a terenului îi ajută să nu înainteze orbește; în plus, au 
și norocul că paznicul cunoaște bine zona. Ocolește orice arteră 


244 


rutieră, preferând câmpul, ceea ce îi permite să evite orice 
coliziune cu vreun automobilist nevinovat. 

Solul salinei are o strălucire albicioasă, la fel ca și automobilul 
lor marca Mercury Mountaineer, ceea ce înseamnă că nu pot fi 
reperaţi prea ușor de la distanţă. Pneurile răscolesc pământul, 
ridicând norișori albi de praf, care se risipesc însă imediat. 

Oricum, dacă agenţii FBI sau hăitașii ăia răi folosesc 
dispozitive de detectare a mișcării pe suprafețe mari de teren, 
toată strategia lor de „albul pe alb nu se vede” nu mai are nicio 
valoare. 

— ... Să-i ia dracu’ cu centurile lor de siguranţă cu tot! Nişte 
măscărici cretini și imbecili! conchide Gabby. 

Profitând de ocazie ca să schimbe subiectul, Curtis zice: 

— Apropo de murdărie, domnule, eu n-am făcut deloc mizerie 
și nici nu cred că o să fac, să știți. 

Fără să reducă viteza, ba parcă accelerând chiar un pic, 
paznicul își ia ochii de la drumul alb care se așterne în faţă și se 
întoarce spre Curtis, privindu-l cu gura căscată de uimire. 
Amuţește vreme de câteva clipe, după care începe iarăși să 
turuie ca o morișcă: 

— Ce mama mă-sii de treabă mai e și asta? Măi, băiete, ce 
naiba ai vrut tu să zici și de ce, mă rog? 

Descumpănit de reacția violentă pe care tentativa lui de a 
purta o conversaţie i-a stârnit-o paznicului, Curtis zice: 

— Nu trebuie să vă supăraţi, domnule, dar dumneavoastră aţi 
pomenit primul de „murdărie” în mașină. 

— Mă, că rău mai ești câteodată, zău așa! 

— Vă necăjiţi degeaba, domnule, fiindcă n-am făcut decât să 
vă spun că eu nu fac murdărie, atâta tot. Și nici dumneavoastră 
nu faceți. Nici măcar câinele, după cum vedeţi. 

— Ha-ha, rămâne de văzut dacă javra ta n-o să facă murdărie 
în mașina mea nouă-nouţă. 

Discuţia cu paznicul a luat o întorsură așa de urâtă, iar mașina 
gonește cu o viteză atât de înspăimântătoare, încât Curtis 
preferă să schimbe subiectul. Așa că se decide să-l măgulească 
un pic pe Gabby, făcându-i niște complimente referitoare la 
celebrii lui strămoși. 

— Domnule, nici nu știți ce mult mi-au plăcut mie filmele cu 
cowboys! 

— Măi, băiete, îţi lipsește cumva o doagă? 


245 


Căţeaua scâncește în poala lui Curtis. 

— Priviţi înainte, domnule! exclamă băiatul. 

Gabby se uită la solul salinei care se așterne sub roţile 
mașinii. 

— Nişte mărăcini dezrădăcinaţi, zice el cu dezinvoltură, când 
un fel de minge enormă din bălării uscate se lovește de bara de 
protecţie, se rostogolește pe capotă, pe urmă peste parbriz, 
săltând peste acoperiș spre capacul portbagajului și scoțând un 
clinchet persistent, asemănător zgomotului produs de degetele 
unui schelet în pereții coșciugului. 

Speriat, însă dornic să comunice mai bine cu paznicul, Curtis 
spune: 

— Da, cele mai frumoase sunt filmele western, cu gangsteri și 
eroi pozitivi! 

— Filme ziceai? 

— Da, filme, domnule. 

Deși apasă tot mai tare pe pedala de acceleraţie a 
automobilului, Gabby nu catadicsește să privească în faţă, ca și 
cum ar ști că poate evita orice pericol, graţie unui miraculos al 
șaselea simţ, așa că își concentrează atenţia asupra lui Curtis, 
cu o intensitate de-a dreptul deconcertantă: 

— Maniacii ăștia din guvern fac prăpăd totul în cale, iar ţie îți 
arde de fi/me?!? 

— Da, dar sunt filmele bunicului dumneavoastră, domnule... 

— Filmele lu' bunicu-meu?! Ce tot îndrugi tu acolo, băiete? 
Bunicu-meu a fost comis voiajor - mergea din casă în casă, ca 
să vândă Biblii și enciclopedii care nu-s bune la nimic. Și găsea 
destui fraieri care să le cumpere! 

— Bine, dar atunci ce ziceţi de Roy Rogers? insistă Curtis. 

— Roy Rogers? zbiară Gabby, căruia de exasperare și nervi i 
se zburliseră barba, sprâncenele și perii din urechi. 

Cu o mână ţine volanul, iar cu cealaltă bate nervos în el. 

— Ce mama naibii are de-a face un filfizon de cowboy din 
filme, care pe deasupra mai e și mort, cu tine sau cu mine, sau 
prețul unui kil de fasole, dacă vrei? 

Curtis habar n-are cât costă un kilogram de fasole, ori de ce 
acest aspect devenise brusc așa de important pentru paznic, dar 
știe, în schimb, că merg mult prea repede și că viteza mașinii 
continuă să crească. Cu cât Gabby își iese mai mult din sărite, 
cu atât calcă mai tare pedala de acceleraţie. Or, tot ce spune 


246 


Curtis nu face decât să îl irite și mai rău. Deși terenul din 
adâncul văii pare neted, nu este exclus ca, la o asemenea viteză 
de deplasare, o mică denivelare sau vreun obstacol întâlnit în 
cale să provoace un grav accident. 

Lui Curtis îi e teamă să mai deschidă gura, dar se pare că nici 
muţenia asta nu-i este pe plac lui Gabby. Așa că, încercând să 
nu-l contrazică, băiatul se gândește totuși să își exprime un 
punct de vedere doar de dragul conversaţiei: 

— Să nu vă supăraţi, domnule, dar mie Roy Rogers nu mi se 
pare deloc un „filfizon”. 

Gabby se uită în faţă, la drum, ceea ce pe Curtis îl face să 
răsufle ușurat, dar imediat după aceea întoarce iarăși privirea 
spre băiat, apăsând mai tare pe acceleraţie. 

— Măi, băiete, mai ţii minte ce te-am întrebat acolo, la pompa 
de apă, când mi s-a părut că baţi câmpii? 

— Da, domnule, mai ţin minte. 

— Și mai știi ce mi-ai răspuns? 

— Da, domnule, parcă v-am zis că „da”, cam așa ceva. 

— Păi, dacă te mai întreabă un dobitoc vreodată același lucru, 
să spui răspicat „da, bat câmpii” și basta! zbiară paznicul, 
pocnind iarăși în volan. Fir-ar să fie de porcărie! Vasăzică m-ai 
făcut să mă pun râu cu toţi nenorociţii ăștia de guvernanti hoți 
și tâmpiţi, fiindcă te-am crezut pe cuvânt când mi-ai spus că ei 
ti-au omorât familia, ca acum să-mi dau seama că mi-ai vândut 
niște baliverne cât casa de mari! 

Pe Curtis îl podidesc lacrimile, când constată îngrozit că a fost 
greșit înțeles, așa că se grăbește să îl corecteze pe paznic: 

— Domnule, eu n-am spus niciodată că autorităţile mi-au 
omorât familia. 

Indignat la culme, Gabby tună și fulgeră: 

— Asta să i-o spui lu’ mutu’, băiete, nu mie, ce naiba! 

— Ba nu, domnule. Eu v-am zis că niște ticăloși răi i-au 
omorât pe ai mei, nu guvernanţii. 

— Nu există ticăloși mai mari decât guvernanţii, asta să știi! 

— Oh, ba da, ăștia de care vă spun eu sunt mult mai 
groaznici! 

Old Yeller se foiește în poala lui Curtis. Scâncește, se agită, iar 
de pe nas îi picură stropi reci ca gheața; căţeaua dă semne că 
vrea să-și facă nevoile. Prin legătura lor specială „băiat-câine”, 
Curtis o încurajează să își controleze vezica urinară, dar 


247 


realizează brusc că relaţia lor este și inversă, mai exact „câine- 
băiat”, funcţionând în ambele sensuri, așa că și lui îi vine să facă 
pipi. Nici nu-i greu să-și imagineze ce catastrofă ar fi ca amândoi 
- el și Old Yeller - să facă pipi în noul Mercury Mountaineer al 
paznicului, care în mod cert ar exploda de furie și ar pierde 
controlul volanului, mai ales, la o asemenea viteză. 

Pentru prima oară de când a plecat din parcarea pentru 
camioane, băiatul nu mai e așa de sigur că se poate preface, 
dându-se drept Curtis Hammond. Ca fugar, dacă nu ai încredere 
în propriile forţe, nu poţi fi credibil în rolul pe care îl alegi să îl 
joci. Calmul perfect este cheia supravieţuirii, își amintește 
băiatul o altă învăţătură celebră de-a mamei sale. 

Gabby perorează din nou, iar automobilul se zdruncină și 
uruie ca o navetă spaţială când intră pe orbită; cu toată larma 
asta, cuvintele rostite de paznic adineauri îi amintesc lui Curtis 
de o altă confuzie produsă ceva mai devreme, în decursul serii. 
Dumerindu-se brusc, Curtis încearcă din răsputeri să schimbe 
cursul conversaţiei din dorinţa ca paznicul să revină la tonul 
amical de la început. 

După cum se observă în filme, majoritatea americanilor se 
străduiesc să își îmbunătăţească viaţa și să devină ei înșiși mai 
buni, or, cum filmele reflectă realitatea, Curtis se decide să pună 
în aplicare ideea de perfecționare și în cazul interlocutorului său. 

— Domnule, știți, eu n-am zis că sunteți „mut”. 

Expresia de uimire sau nedumerire de până atunci era floare 
la ureche în comparaţie cu stupefacţia ce se citea acum pe fața 
lui Gabby, care, aproape „amuțește” de indignare. 

Intr-o clipită, Curtis își dă seama că și-a pierdut toată 
capacitatea de a comunica cu semenii săi. Profund tulburat, e 
convins că orice ar spune, orice sunet ar scoate, fie și un oftat 
nearticulat, complet inofensiv, poate fi interpretat greșit, iar în 
cazul lui Gabby riscă să declanșeze o ploaie de înjurături 
furioase. 

Revenindu-și în cele din urmă, Gabby își dă drumul la gură: 

— Mă, mucosule, n-oi fi fost eu la Harvard și nici n-oi fi trăit eu 
în puf ca alţii, dar tot am învăţat că nu-i frumos să îi critici pe cei 
mai în vârstă decât tine. Și tu să nu mă înveți pe mine să 
vorbesc, când nici nu ţi-ai șters bine cașul de la gură! 

In fine, paznicul renunţă să mai ţină piciorul apăsat pe pedala 
de accelerație, așa că viteza automobilului se reduce 


248 


considerabil. Poate că se gândește să oprească și să-l dea jos pe 
Curtis, cu câine cu tot. Oricum, pe băiat nici nu l-ar deranja să 
coboare, fiindcă situaţia a devenit pentru el insuportabilă; în 
plus, simte că o să-i explodeze capul, dacă nu cumva i s-ar 
putea întâmplă altceva mai grav. 

Descărcându-și nervii, astfel încât să scape de riscul de a face 
un stop cardiac, Gabby renunţă să mai privească drept în faţă: o 
fi surprins, poate, că băiatul nu s-a aruncat încă din mașină sau 
s-o mira de lacrimile puștiului, nu se știe. Indiferent însă de 
motiv, bătrânul nu începe să tune și să fulgere, cum ar fi fost de 
așteptat, ci face o mutră atât de uluită, încât seamănă mai 
degrabă cu un personaj de desene animate decât cu un om în 
toată firea. 

Și calcă frâna până la podea. 

Dacă băiatul nu s-ar fi înfipt bine pe scaun și nu și-ar fi proptit 
picioarele ferm în podea, probabil că ar fi zburat practic prin 
parbriz, cu Old Yeller cu tot. Paznicul scoate mașina din viteză, 
deschide brusc portiera și coboară într-o asemenea stare de 
surescitare, încât, împleticindu-i-se picioarele, dispare rapid din 
câmpul vizual al băiatului. 

— La naiba! exclamă Curtis. 

Se trage de sub Old Yeller, pe care o lasă pe scaun, și trece la 
volan. La lumina pală a plafonierei, distinge afară trupul lui 
Gabby, zăcând pe jos. Pălăria de cowboy, pătată de sudoare, a 
rămas răsturnată lângă el. Paznicul pare nedumerit și confuz, 
poate și fiindcă o fi dat de două ori cu capul de pământ. 

— Doamne Sfinte! strigă Curtis. Vă simţiţi rău, domnule? 

Intrebarea aceasta îl alarmează cumplit pe paznic, de parcă 
ar fi fost amenințat cu decapitarea. Se trage înapoi, 
îndepărtându-se de Mountaineer; se târăște cu fundul pe jos, și 
nu se ridică în picioare decât abia când distanţa dintre el și 
vehicul îl pune în afara pericolului care, în mintea lui, i-a 
provocat aceste reacţii. 

Până acum, Curtis presupusese că ciudăţeniile acestui individ 
reprezentau doar consecinţa unui viciu de comunicare, care se 
sfârșea mereu cu percepții greșite ale realităţii. Ei bine, acum nu 
mai era așa de sigur în această privință. Poate că paznicul 
acesta nu e doar ţăcănit, dar simpatic, ci pur și simplu nebun- 
de-legat. Poate că a mâncat mătrăgună, mai știi? 


249 


Pe jos, între Gabby și vehicul se află două obiecte - pălăria și 
pistolul de 9 mm. După ce s-a tras îndărăt cu atâta disperare, 
paznicul încearcă acum să revină spre mașină și, uitându-se 
bine la el, Curtis constată că ochii lui Gabby nu privesc fix la 
pălărie. 

Arma se află în acest moment lângă Curtis, care sare din 
Mountaineer, ca s-o ia. 

Imprevizibilul paznic nu încearcă să ajungă primul la pistol, ci, 
în loc să se oprească și eventual să bată din nou în retragere, se 
răsucește brusc pe călcâie și fuge mâncând pământul. 

Contrariat, Curtis îl petrece cu privirea, până se convinge că 
tipul n-o să încerce să revină, luându-l prin surprindere. Gabby 
nici nu se gândește să se mai uite în urmă, convins probabil că 
toți diavolii stârniţi de înjurăturile dinainte s-au dezlănţuit acum 
și vor să-l înhaţe. Gonește înnebunit spre versantul estic al văii, 
până când, în luminozitatea aceea de o stranie fluorescenţă, 
ajunge să semene cu o nălucă. 

Tare ciudat! Curtis va trebui să analizeze pe îndelete toată 
întâlnirea aceasta cu Gabby, când va scăpa de dușmani și va 
avea răgazul să reflecteze la cele întâmplate. 

Când, şi nu dacă va scăpa de dușmani. Acum, când nu mai e 
obligat să facă conversaţie cel puţin deocamdată, Curtis simte 
că își recapătă încrederea în propria persoană. 

La câţiva kilometri mai la nord, lupta continuă, încleștarea 
celor două forțe rămâne impresionantă, deși Curtis se aștepta 
ca ostilitățile să fi încetat deja. 

Dar, mai bine să se pună în mișcare, fiindcă, atunci când și 
unii, și ceilalți își vor da seama că băiatul și câinele au șters-o 
din oraș, vor renunţa să se mai bată, năpustindu-se pe urmele 
lor. 

Lăsând pistolul pe jos, din moment ce nu are de ce să-și mai 
facă griji că arma ar putea încăpea pe mâinile lui Gabby, Curtis 
se urcă la loc în Mountaineer. N-a mai condus niciodată un 
asemenea vehicul, dar principiile șofatului sunt, probabil, 
aceleași. Știe că părăsește astfel sfera micilor infracţiuni, 
trecând la o încălcare flagrantă a legii - furt de mașină. 

Din punctul lui de vedere totuși nu face decât să „împrumute” 
vehiculul, fără să ceară voie, ce-i drept. Asta fiindcă nu are de 
gând să păstreze mașina. Dacă, în cele din urmă, o va abandona 
undeva în stare bună, nu va mai avea decât obligaţia morală de 


250 


a-i cere scuze lui Gabby și de a-l despăgubi pentru benzină, 
timpul răpit și neplăcerile cauzate. Și, întrucât nu și-ar dori deloc 
să mai dea ochii cu paznicul, consideră că nu s-ar face prea 
vinovat, dacă i-ar transmite scuzele și banii prin poștă. 

Înălțimea se dovedește o problemă. Curtis Hammond, un pic 
cam scund pentru un băieţel de zece ani, nu poate face 
simultan mai multe lucruri, adică să privească în faţă, prin 
parbriz, și în același timp să încerce să ajungă cu picioarele la 
pedale. În fine, alungindu-se un pic în sus, cu bustul, și întinzând 
totodată piciorul cu vârful, ca la balet, reușește să vadă cât de 
cât ceva în faţă și să ajungă la pedale în același timp. 

Acrobaţiile astea îi îngreunează însă mișcările, așa că 
vehiculul înaintează cu viteza melcului. 

Curtis nu trebuie să uite că timpul, nu distanța reprezintă 
principalul lui aliat. Numai jucând fidel rolul lui Curtis Hammond, 
oră de oră, zi de zi, va avea șansa dea nu fi prins niciodată. 

Din învățăturile mamei băiatul știe că, dacă te deghizezi mai 
multă vreme, „deghizarea” devine mai desăvârșită. Pentru ca 
disimularea lui să fie credibilă, un fugar nu trebuie niciodată să 
iasă din pielea personajului său, nici măcar o clipă. Adoptarea 
unei noi identități nu se reduce doar la un nou set de acte; nu 
vei fi prins, decât dacă arăţi, vorbești, te miști și te porţi ca 
personajul pe care îl joci. Adoptarea reușită a unei noi identități 
presupune să te transformi în această nouă persoană cu fiecare 
fibră, fiecare celulă a fiinţei tale, minut de minut în fiecare zi, 
chiar și-n momentele în care știi că nu te vede nimeni. 

Chiar și moartă, mami rămâne autoritatea cea mai avizată în 
materie, dar, totodată, un simbol universal al curajului și 
libertăţii. Va fi onorată multă vreme după dispariţia sa. Și dacă 
n-ar fi fost mama lui, el tot i-ar fi urmat sfaturile; cu atât mai 
mult, fiind fiul ei, are obligaţia specială nu numai de a 
supravieţui, ci și de a trăi conform preceptelor ei, pe care va 
trebui, până la urmă, să le transmită și altora. 

Tristeţea îl copleșește din nou, devenindu-i o vreme tovarășă 
credincioasă. 

Nu se încumetă să mai meargă spre sud-vest, știind că la un 
moment dat va da de autostradă, unde există patrule de poliţie. 
Vine dinspre est, orașul-fantomă e la nord, așa că nu-i rămâne 
decât să traverseze valea de-a curmezișul și să se îndrepte spre 
vest. Când ajunge însă la versantul vestic al văii, își dă seama 


251 


că nu va putea conduce mai departe în același stil - ba 
concentrându-se la pedale, ba la terenul vizibil prin parbriz. Aici, 
solul nu mai are strălucirea naturală dată de salină, ceea ce ar 
însemna să șofeze orbește. Nici să aprindă farurile nu poate, 
fiindcă ar deveni imediat o pradă prea ușoară, ceea ce ar 
echivala cu un gest de-a dreptul sinucigaș. 

In plus, panta e, probabil, plină de bolovani, ceea ce 
înseamnă că viteza de reacţie a lui Curtis va trebui să fie mai 
rapidă, atunci când va apăsa alternativ pedala de acceleraţie și 
pedala de frână. 

Scoate mașina din viteză și rămâne pe scaun, privind în gol și 
întrebându-se cum e mai bine să procedeze. 

Surioara lui în devenire găsește soluţia. Se ridică în șezut, pe 
scaunul din dreapta, și se uită la Curtis, cu subiînţeles. 

Din cauza tristeţii, poate, sau a incidentului straniu cu 
paznicul, Curtis nu pricepe nimic, iniţial, crezând că Old Yeller se 
răsfață și vrea să fie mângâiată. 

După ce se lasă scărpinată între urechi vreme de vreun 
minut, cățeaua trece la acțiune, proptindu-se cu labele din față 
pe bordul mașinii. In felul acesta, are o vizibilitate perfectă 
asupra terenului. 

Curtis se dumirește, în fine, și pricepe ce vrea să-i sugereze 
Old Yeller: el va șofa, iar ea va fi ochii lui. 

Bravo, ce căţea deşteaptă! 

Se lasă să alunece în jos pe scaun, până ce poate atinge bine 
pedalele, putând, totodată, manevra și volanul, însă în această 
poziţie nu vede nimic prin parbriz. 

Curtis bagă în viteză, apasă pe acceleraţie și, cu ochii câinelui 
care îl ghidează, conduce mașina în sus, pe pantă. Când ajung 
în vârful versantului, sincronizarea dintre câine și om a devenit 
aproape perfectă. 

Se oprește, se ridică mai bine pe scaun și, cu ochii lui, 
scrutează orizontul spre nord-est. Luptele din orașul-fantomă 
par să fi încetat. Cele două tabere au înțeles că prada le-a 
scăpat, așa că au pornit iarăși în căutarea băiatului și a câinelui. 

Două elicoptere luminează cerul. Un al treilea se apropie 
dinspre est. Sosesc întăriri. 

Lăsându-se să alunece iarăși în jos, pe scaun, Curtis șofează 
la vale, tot înspre vest, pe un teritoriu necunoscut, pe care Old 
Yeller îl cercetează cu zel, în locul lui. 


252 


Nu conduce cu viteză prea mare, de teamă să n-o lovească pe 
Old Yeller, în cazul în care ar trebui să frâneze prea brusc. 

Nu trebuie însă să irosească timpul. Câinele va obosi, până la 
urmă, și va trebui să doarmă. El, nu. Curtis n-a dormit în viața 
lui. 

În fond, e bine să ţină minte că el și surioara lui în devenire nu 
sunt doar membri ai unor specii distincte cu capacități și limite 
fizice foarte diferite. Cel mai mult contează, de fapt, că s-au 
născut în lumi diferite. 


e Capitolul 33 


Cine se scoală de dimineaţă departe ajunge, după cum spune 
un vechi proverb, or, Micky Bellsong se născuse într-o dimineaţă 
de mai, în urmă cu peste douăzeci și opt de ani. In această 
dimineaţă de august însă era prea mahmură ca să mai încerce 
să se urnească măcar din loc. 

Când bei votcă stropită cu lămâie nu mai ești bun la 
matematică. La un moment dat, în timpul nopţii, începuse să 
încurce socotelile, probabil, confundând al patrulea pahar cu al 
doilea, al cincilea cu al treilea și așa mai departe. 

Holbându-se în oglinda de la baie, spuse: 

— Lămâia e de vină; te face amnezic. 

Degeaba, tot nu reușea să se mai înveselească. 

Nu putuse să se trezească la timp, așa că ratase primul 
interviu pentru angajare, apoi, se făcuse prea tărziu și pentru al 
doilea. In ambele cazuri, era vorba despre un post de chelneriţă. 

Deși avea experienţă în munca de ospătăriță, care pe 
deasupra îi mai și plăcea, spera să-și găsească un serviciu care 
să presupună folosirea computerului, mai ales, că urmase niște 
cursuri intensive de tehnică de calcul și descoperise că avea 
aptitudini în acest domeniu. De fapt, imaginându-se în postura 
de operator de computer, avea senzaţia că viitorul îi surâde, în 
special, după acest ultim an care i se păruse cel mai groaznic 
din viaţa ei. 

Până acum, încercarea de a-și transforma visul în realitate se 
izbise de reacția patronilor, care susțineau că economia era în 
declin, se prăbușea, intra într-un con de umbră, mergea la 


253 


ralanti, lua un respiro și alte expresii asemănătoare, menite să 
ilustreze relaxarea dinaintea următoarei „explozii”. 

Nu începuse încă să dispere. Învăţase de multă vreme deja că 
lumea asta nu e făcută pentru a împlini visele Michelinei 
Bellsong și nici măcar pentru a le încuraja. Ştia că trebuia să 
lupte pentru a căpăta ceva. 

In aceste două săptămâni cât umblase să se angajeze, 
hotărârea ei de a-și fauri o nouă viaţă nu fusese suficient de 
puternică pentru a-i înfrânge slăbiciunea. Nu-și făcea iluzii în 
privinţa propriei persoane. Ştia că putea să se schimbe. Numai 
că, în același timp, și orice scuză era bună pentru a rămâne la 
fel. 

O deranja imaginea ei reflectată în oglindă, și înainte să se 
machieze, și după aceea. Arăta bine, dar asta nu o mulțumea 
deloc. Identitatea se află în împliniri și realizări, nu în oglinzi. Dar 
se temea ca, până la această împlinire, să nu găsească iarăși 
consolare în reacția pe care o stârnea fizicul ei plăcut. 

Adică, din nou relaţii cu bărbaţii. 

Nu avea nimic împotriva bărbaţilor. Cei care îi distruseseră 
copilăria nu erau reprezentativi; nu putea învinovăţi toată tagma 
bărbaţilor pentru perversiunile câtorva oameni, la fel cum nu 
putea judeca toate femeile pornind doar de la exemplul 
Sinsemillei... sau chiar de la exemplul ei, în fond. 

De fapt, nici n-ar fi trebuit să-i placă bărbaţii așa de mult, 
ținând seama de lecţiile învățate în contactul cu ei. Spera ca, 
într-o bună zi, să aibă o relaţie frumoasă cu un bărbat bun și 
poate chiar să se mărite cu acesta. 

Capcana o reprezenta tocmai sensul cuvântului „bun”. 
Gusturile ei în privința bărbaţilor nu se deosebeau prea mult de 
ale maică-sii. Incurcându-se cu bărbaţi nepotriviţi, și asta nu o 
dată, ajunsese în situaţia neplăcută de acum, în care avea 
senzația că își ratase complet viața. 

După ce se îmbrăcă, ca să fie pregătită pentru interviul de la 
ora trei, care viza ocuparea unui post râvnit de ea - operator de 
computer -, Micky își prepară un mic dejun menit să o vindece 
de mahmureală, pe care îl mâncă stând în picioare, în faţa 
chiuvetei din bucătărie. Înghiţi niște vitamine și o aspirină cu un 
pahar de Coca-Cola, apoi mâncă două napolitane. Când era 
buimacă de la băutură, nu avea dureri de stomac, iar dacă 
mânca dulce se limpezea la cap. 


254 


Leilani intuise corect că Micky avea un metabolism reglat 
perfect. Față de vârsta de șaisprezece ani, nu se îngrășase 
deloc. 

În timp ce își lua micul dejun lângă chiuvetă, se uita afară pe 
fereastră, la Geneva. Cu un furtun de grădină, tanti Gen uda 
peluza pârjolită de soarele canicular. Purta o pălărie de pai, cu 
borul larg, ca să-și ferească faţa de soare. Uneori, își legăna tot 
trupul, cu mișcări ritmice, ca și cum ar fi dansat. lar, la un 
moment dat, începu chiar să fredoneze o melodie dintr-un film 
preferat. Poate că se gândea la Vernon, soţul care murise de 
tânăr. Sau își amintea de idila ei cu Gary Cooper, în tinereţe, 
când fusese franțuzoaică și o adora toată lumea, fiindcă era 
Audrey Hepburn. 

Cât de minunat de imprevizibilă poate fi lumea când ești 
împușcat în cap și, după aceea, totul ţi se pare extraordinar. 

Asta era teoria Genevei, nu a lui Micky - o pledoarie pentru 
optimism, când Micky devenea pesimistă. Cât de minunat de 
imprevizibilă poate fi lumea când ești împușcat în cap și, după 
aceea, totul ti se pare extraordinar. In ciuda unor momente mai 
confuze, prin care treci când și când, este încântător să ai 
atâtea amintiri romantice la care se te gândești, la bătrâneţe. Să 
nu crezi că aș recomanda cumva leziunile cerebrale, dar fără 
ciudatul meu scurtcircuit, n-aş mai fi apucat eu să mă iubesc cu 
Gary Grant sau cu Jimmy Stewart, și nici să petrec clipele acelea 
superbe în Irlanda, cu John Wayne! 

Lăsând-o pe tanti Gen cu gândurile ei nostalgice legate de 
John Wayne ori Humphrey Bogart, ba poate chiar de unchiul 
Vernon, Micky ieși pe ușa din față. Nu profită de faptul că 
fereastra era deschisă ca să îi ureze „bună dimineaţa”, fiindcă 
se jena să dea ochii cu mătușa ei. Deși știa că nepoată-sa ratase 
deja două interviuri pentru angajare, Genevei nici nu-i trecea 
prin minte să facă vreo aluzie la această nouă nereușită. Lui 
Micky, această atitudine îngăduitoare a lui Gen nu făcea decât 
să-i acutizeze sentimentul de vinovăție. 

În seara precedentă, lăsase întredeschise geamurile de la 
mașină; degeaba, însă. Înăuntru, simţeai că te sufoci. Aerul 
condiţionat nu funcţiona, așa că se văzu nevoită să lase toate 
geamurile complet deschise. 

Porni radioul; la buletinul de știri, un redactor relata excitat 
despre blocada instituită de autorităţi, care afecta o treime din 


255 


Utah. Mobilul era o amplă acţiune de căutare a unor baroni ai 
drogurilor susținuți de gărzile lor de corp. Treizeci de figuri 
marcante din traficul ilegal de stupefiante se întruniseră pe 
ascuns în Utah, pentru a negocia limitele teritoriale de acţiune, 
cum făceau clanurile mafiote în urmă cu câteva decenii, cu 
scopul de a declanșa un război comun contra operatorilor mai 
mici și de a stabili niște strategii menite să eludeze dificultăţile 
legate de import ce apăruseră după măsurile de înăsprire a 
controlului vamal la frontierele ţării. Aflând de această întrunire 
a reprezentanţilor lumii interlope, FBl-ul intrase în acțiune 
pentru a opera arestări în masă. Reacţia avea forma unui val 
neobișnuit de violențe, și nu a declarațiilor furtunoase ale unei 
pleiade de avocaţi, cum se întâmplă în asemenea cazuri; luptele 
fuseseră crâncene, asemenea unei ciocniri între niște facțiuni 
militare. După toate probabilitățile, cel puţin zece astfel de 
magnați ai drogurilor încercau acum să fugă, nesocotind 
somaţiile agenţilor federali; erau dotați cu armament extrem de 
sofisticat și, urmărind cu orice preţ să își salveze pielea, 
constituiau un adevărat pericol la adresa populaţiei civile. O 
bună parte a acestor detalii fuseseră obţinute din surse care 
preferau să își păstreze anonimatul. „Situaţie de criză” spunea 
reporterul, repetând obsedant această sintagmă. 

Când nu se referă la dezastre naturale și la demenţi care trag 
cu pușca în faţa oficiilor poștale, emisiunile de știri reprezintă 
șiruri nesfârșite de „situaţii de criză”, ori „situaţii critice”, 
majoritatea fiind niște exagerări sau niște pure născociri. Dacă 
zece la sută dintre crizele invocate de mass-media ar fi fost 
adevărate, civilizaţia s-ar fi prăbușit de mult, planeta ar fi 
devenit un fel de furnal înăbușitor, iar Micky n-ar mai fi fost 
nevoită acum să își caute serviciu sau să se frământe pentru 
soarta lui Leilani Klonk. 

Incercă să schimbe postul, dar nimeri tot peste știri de același 
fel, așa că optă, în final, pentru Backstreet Boys, o formaţie 
muzicală nu tocmai pe gustul ei, dar cu efecte terapeutice 
miraculoase în stările de mahmureală. Perfect! 

Mai avea trei ore și jumătate până la interviu, așa că 
intenţiona să profite de acest răgaz, ca să apeleze la serviciul 
pentru „Protecția Copilului”, unde voia să discute problema 
fetiţei. In seara precedentă, când vorbise cu Geneva despre 
Leilani, situaţia micuţei i se păruse fără ieșire. În dimineaţa 


256 


aceasta, fie fiindcă noaptea e un sfetnic bun, fie pentru că votca 
stropită cu lămâie, băută în cantităţi mari și urmată de 
napolitane, are un efect euforizant, situaţia i se părea dificilă, 
dar nu lipsită de speranţă. 


e Capitolul 34 


Leilani Klonk, mica mutantă periculoasă, considera că puţine 
lucruri erau mai impresionante decât legătura care apărea între 
membrii unei familii de americani dimineaţa, la micul dejun. Nu 
mai conta dacă în seara precedentă, mami, tati și fiica se 
certaseră îngrozitor din cauza cutiei cu margarină căreia cineva 
nu-i pusese capacul sau ţipaseră îngrozitor, fiindcă unul voia să 
se uite la un film, altul la episodul al treilea din serialul preferat, 
iar celălalt la un canal cu muzică; și ce mai conta acum că mami 
se jucase cu șerpii?! Dimineaţa, la ora unsprezece, disputele 
erau de domeniul trecutului, iar armonia se năștea din vechile 
divergențe. Aici, la micul dejun, puteau să facă planuri de viitor, 
să-și împărtășească noi vise și să își declare afecțiunea 
reciprocă. 

Biata Sinsemilla, cum îi zicea Leilani în gând, și-a pregătit 
singură micul dejun: douăzeci și șapte de tablete și capsule de 
vitamine, o sticlă de apă minerală acidulată, un mic tub de tofu 
și o banană. După ce a tăiat banana în feliuțe subţiri, le-a 
mâncat cu coajă cu tot, întrucât avea convingerea că alimentele 
consumate „în întregime” te ajutau să îţi păstrezi sănătatea. Din 
fericire, nu-i plăcea carnea de vacă, fiindcă ar fi fost în stare s-o 
mănânce cu garnitură de coarne, copite și piele, gândi Leilani. 

Micul dejun al doctorului Doom se compunea din ceai de 
mușetel, două ouă moi și niște gogoși cu gem de portocale. 
Neîmpărtășind preferințele  nevesti-sii pentru alimentele 
consumate „în întregime”, nu a mâncat pliculețele de la ceai, 
cojile de la ouă și cutia de carton în care fuseseră ambalate 
gogoșile. 

Leilani a mâncat cereale, combinate cu felii de banană 
(curățată de coajă) și lapte cu cacao. Sinistrul doctor cumpărase 
această licoare interzisă, fără știrea mâncătoarei de tofu. Deși 
lui Leilani i-ar fi plăcut laptele simplu, acceptase să-l bea cu 


257 


cacao, numai ca să vadă dacă maică-sa va face o criză de 
apoplexie constatând că fiica ei consuma otrăvuri odioase. 

Provocarea nu avusese niciun efect asupra Sinsemillei. Cu 
ochii roșii, pământie la faţă, rămânea moale ca o legumă, după 
cât își făcuse de cap în seara precedentă. Drogul cu care 
încercase, probabil, să-și ţină ochii deschiși în această dimineaţă 
nu avusese efectul scontat; degeaba ar fi vrut ea să fie veselă 
ca Mary Poppins și să cânte toată ziua 
„Supercalifragilisticexpialidocious”, fiindcă nu-i reușea! 

Până una alta, mânca și citea un exemplar jerpelit din „Dulce 
ca pepenele” de Richard Brautigan. De la vârsta de 
cincisprezece ani, citise acest volumaș de două ori în fiecare 
lună. De la o lectură la alta, cartea căpăta alt înţeles pentru ea, 
deși niciunul dintre sensurile revelate până acum nu se 
dovedise concludent. Sinsemilla credea totuși că autorul 
reprezenta o nouă etapă în evoluţia omului, văzând în el un 
profet care transmitea un mesaj celor care erau mai evoluaţi 
decât societatea omenească din care proveneau. Sinsemilla 
simțea că făcea parte și ea din categoria puţinilor aleși, dar, 
plină de modestie, recunoștea că nu era pregătită să declare 
public acest lucru, decât după ce ajungea să înţeleagă pe deplin 
mesajul lui Brautigan. 

Când se cufunda în cartea ei, Sinsemilla nu era mai 
comunicativă decât bucata de tofu care i se clătina în linguriţă, 
dar asta nu-l împiedica pe doctorul Doom să i se adreseze 
frecvent. Nu se aștepta la vreo reacţie din partea ei, însă părea 
convins că toate comentariile lui erau recepționate de nevastă- 
sa la nivelul subconștientului. 

Uneori vorbea despre Tetsy, tânăra căreia îi „spărsese” inima, 
injectându-i o doză masivă de digitoxină în urmă cu nici 
douăsprezece ore. De altfel, îi povestise despre asta și lui 
Leilani, când venise acasă, târziu, azi-noapte. Alteori, 
informându-se de pe laptop-ul deschis pe masă, lângă farfuria 
lui, le punea la curent pe Sinsemilla și pe Leilani cu ultimele 
bârfe și noutăți care circulau pe Internet, pe diferitele site-uri 
administrate de marea comunitate internaţională a celor care 
credeau în OZN-uri. 

Din fericire, detaliile privind lichidarea lui Tetsy erau mai puţin 
sugestive decât în cazul altor omoruri din trecut, și nici ultimele 
noutăți despre farfuriile zburătoare nu păreau mai stranii decât 


258 


de obicei. Drept urmare, tonul sinistru al conversaţiei - nelipsit 
din discuţiile de familie - deriva din aluziile doctorului Doom 
referitoare la pasiunea revărsată de el asupra Sinsemillei în 
timpul nopții. 

La cină, în seara precedentă, Leilani le spusese lui Micky și 
doamnei D că doctorul era asexuat. Or, asta nu era tocmai 
adevărat. 

Nu umbla după femei, nu le făcea curte și nici nu părea ahtiat 
după ele, ca alți bărbaţi. Dacă s-ar fi întâmplat ca o tipă 
fenomenală, îmbrăcată în costum de baie, să treacă pe lângă 
Preston, probabil că acesta nici n-ar fi remarcat, decât dacă i s- 
ar fi părut că femeia avea vreo legătură cu niște OZN-uri sau 
ținea în braţe vreun prunc hibrid „alien-om”. 

În anumite împrejurări totuși pe doctorul blestemat îl apuca 
pasiunea pentru Sinsemilla și - cum se exprima el - și-o 
„revărsa” asupra ei. Într-o casă-rulotă, fie ea și destul de 
spațioasă, când o familie trăiește tot anul pe drumuri, se naște o 
intimitate inevitabilă, care devine stresantă chiar dacă toţi 
membrii acelei familii ar fi niște sfinţi. Chiar dacă poţi evita să 
vezi lucruri pe care nu vrei să le vezi, de auzit tot le auzi și, chiar 
dacă îţi înfunzi perna peste cap toată noaptea, ajungi să știi tot 
ce se întâmplă în jurul tău, inclusiv faptul că Preston devine 
romantic, în special, când Sinsemilla e într-o stare de letargie 
vecină cu moartea. 

Leilani le povestise lui Micky și doamnei D nenumărate 
întâmplări de coșmar, dar despre chestia asta nu se încumetase 
să le spună nimic. Desigur, Preston era un personaj odios, dar 
din alte puncte de vedere avea o serie de atuuri. Era înalt, 
chipeș, îngrijit și independent din punct de vedere financiar - 
altfel spus, avea toate calităţile prin care putea atrage femei 
mai tinere și mai frumoase decât Sinsemilla. Ceea ce îl cucerise 
însă pe Preston la Sinsemilla, pe lângă alte lucruri, fuseseră 
tocmai aceste stări comatoase provocate de droguri, în care îl 
lăsa să se folosească de ea, în timp ce zăcea inertă și 
inconștientă - un aranjament la care era preferabil să nu 
reflectezi prea mult, ţinând seama de fascinația lui față de 
moarte. 

Prin urmare, în timp ce Sinsemilla citea din „Dulce ca 
pepenele”, iar doctorul Doom naviga pe Internet pentru a afla 
ultimele știri despre farfuriile zburătoare, fără ca nimeni să 


259 


pomenească despre incidentul cu șarpele, Leilani făcea 
însemnări în jurnalul ei, folosind un fel de stenografie proprie, pe 
care ea o inventase și pe care tot numai ea o putea descifra. 
Dorea să noteze toate detaliile legate de întâmplarea cu 
șarpele, acum, cât le avea încă proaspete în minte, dar, în 
același timp, consemna observaţii despre micul dejun în familie, 
inclusiv amănunte despre cele spuse de Preston. 

Se tot gândise de la o vreme să se facă scriitoare, 
presupunând că putea scăpa de „norocul” veșniciei care o 
pândea acum, când urma să împlinească zece ani. Nu renunţase 
la ideea de a face rost, natural sau artificial, de niște sâni 
senzaţționali, cu care să-i năucească pe bărbaţi, dar ca fată știa 
că nu se putea bizui doar pe mărimea pieptului, pe drăgălășenia 
obrazului și pe un singur picior frumos. Meseria de romancieră 
reprezenta o muncă onorabilă, indiferent de ceea ce se bârfea, 
în general, pe seama scriitorilor. Citise undeva că una dintre 
problemele prozatorilor constă în lipsa sursei de inspiraţie, or, la 
ea lucrul acesta nu era valabil, din moment ce maică-sa și tatăl 
vitreg reprezentau o adevărată mină de aur pentru un scriitor, 
cu condiţia să apuce să trăiască suficient, încât să poată povesti 
despre ei. 

— Chestia asta care se întâmplă în Utah, se încruntă Preston 
la ecranul laptop-ului, e tare dubioasă. 

De câteva ori, pomenise deja de blocajele de pe autostrăzile 
care duceau în partea de sud a ținutului Utah, precum și despre 
acțiunea de urmărire a bandelor de magnați ai drogurilor, care 
erau înarmaţi până în dinţi. 

— Să nu uităm că în „Întâlnire de gradul trei”, guvernul a oprit 
accesul populaţiei în zona de contact cu extratereștrii tocmai 
lansând niște zvonuri false despre împrăștierea accidentală a 
unor gaze periculoase. 

Pentru Preston, „Intâlnire de gradul trei” nu era un film de 
ficțiune, ci un documentar. Nutrea convingerea că, în copilărie, 
Steven Spielberg fusese răpit de extratereștri, iar acum era 
folosit pentru a pregăti societatea omenească în vederea sosirii 
iminente a unor emisari de la Congresul Galactic. 

In timp ce doctorul blestemat continua să mormăie despre 
alte cazuri în care guvernul încercase să ascundă prezența OZN- 
urilor, ceea ce în opinia lui reprezenta adevăratul motiv al 
războiului din Vietnam, Leilani se gândea că, după ce vor repara 


260 


rulota, vor porni spre Utah. Deja, diverși cercetători specialiști în 
OZN-uri și pelerini ai zonelor de întâlniri cu fiinţe din alte galaxii 
urmau să se reunească pe un site în Nevada, lângă granița cu 
Utah, în așteptarea unui eveniment formidabil, pe care 
autorităţile nu vor mai putea nicicum să-l camufleze, pretextând 
că ar fi vorba despre altceva. 

Rămase surprinsă, așadar, când, peste câteva minute, 
Preston ridică privirea și, extrem de surescitat, declară: 

— Idaho. Acolo se întâmplă, Lani. S-a produs o vindecare în 
Idaho. Sinsemilla, ai auzit? S-a produs o vindecare în Idaho. 

Pe Leilani n-o încânta deloc perspectiva de a merge în Idaho. 
Era prea aproape de Montana, unde Lukipela „plecase în stele”. 

Se aștepta ca Preston să le târască în Montana, când se 
apropia ziua ei de naștere, în februarie. In fond, dacă 
extratereștrii îl ridicaseră pe Luki „pe-o rază” în Montana, logic 
era ca, înainte ca Leilani să împlinească zece ani, să viziteze cu 
toţii acel loc, dacă nu se însănătoșea între timp. 

În plus, simetria situaţiei ar fi pe gustul doctorului Doom: 
Leilani și Luki împreună în moarte, ca și în viaţă, Lucifer și 
Floarea Cerului hrănind aceiași viermi, un singur mormânt 
pentru doi fraţi, frate și soră legaţi pe vecie într-o împletire de 
oase. Da, Preston avea latura lui sentimentală. 

Dacă până la călătoria în Montana mai erau șase luni, 
însemna că Leilani avea încă timp să fugă sau să se apere. Dar, 
dacă săptămână următoare ajungeau în Idaho și dacă Sinsemilla 
voia să meargă până în Montana, ca să vadă locul unde se 
presupunea că Luki se întâlnise cu extratereștrii, nu era exclus 
ca Preston să își propună să realizeze mai repede reunirea 
dintre frate și soră. Leilani nu avea deocamdată un plan de 
evadare. Și nicio strategie de apărare. În plus, nu era nici 
pregătită să moară. 


e Capitolul 35 


Sala de așteptare nu făcea nicio concesie ideii de confort, așa 
încât atmosfera sordidă de la circumscripţia financiară, 
bunăoară, putea părea veselă în comparaţie cu ceea ce găseai 
aici. Numai cinci persoane așteptau să discute cu niște asistenți 


261 


sociali, însă în hol nu existau decât patru scaune. Și, cum 
celelalte patru femei prezente acolo erau, ori mai în vârstă 
decât ea, ori însărcinate, Micky preferă să rămână în picioare. 
Ca semn al crizei de energie electrică, aparatul de aer 
condiționat funcţiona mai mult de formă. Cu excepţia mirosului, 
care excludea orice urmă de vomă, Micky avea senzaţia că era 
la vorbitor, într-o închisoare. 

Cu o undă de dezaprobare, recepţionera îi explică lui Micky că 
reclamaţiile erau semnalate, de obicei, telefonic și că nu era 
deloc recomandabil să vii acolo fără o programare prealabilă, 
întrucât riscai să ai mult de așteptat. Micky o liniști pe femeie, 
asigurând-o că era dispusă să aștepte, și repetă același lucru 
încă de vreo două ori în decurs de patruzeci de minute, când 
recepționera reluă subiectul. 

Spre deosebire de cabinetele medicale, aici nu găseai numere 
vechi de reviste, în schimb, aveai posibilitatea să răsfoiești 
broșuri oficiale, emise de guvern și scrise mai anost decât niște 
manuale de computer redactate în latină. 

Când ieși să o salute pe Micky, prima asistentă socială 
disponibilă se prezentă drept „F. Bronson”. Ciudată utilizarea 
acestei iniţiale; în biroul lui „F”, plăcuţa cu numele ei, pusă pe 
birou, nu se dovedea mai edificatoare: F.W. BRONSON. 

În vârstă de circa treizeci și ceva de ani, F era atrăgătoare; 
purta pantaloni negri cu o bluză tot neagră, ca și cum ar vrut să 
sfideze anotimpul și canicula. Işi strânsese la repezeală părul 
șaten, ca să nu-l mai simtă pe gât, iar din această coafură 
improvizată atârnau câteva șuviţțe deja jilave din pricina 
transpiraţiei. 

Din cauza posterelor, în biroul ei încins ca un cuptor, și-așa 
destul de mic, domnea o zăpușeală și mai mare: poze cu pisici și 
pisoi, cu blănuri de tot felul - negre și roșcate, siameze și de 
Angora sau mâţe obișnuite, jucăușe și languroase. Văzând 
imaginile acestea „pufoase”, simţeai parcă în aer moliciunea și 
căldura felinelor. 

Remarcând faptul că pe musafira ei o interesau afişele, F 
spuse: 

— În munca asta, am de-a face cu atâtea persoane ignorante, 
crude și cretine... încât uneori simt nevoia să-mi aduc aminte că 
lumea e plină de creaturi mult mai bune decât noi. 


— Sigur, înțeleg perfect, zise Micky, minţind. Oricum, eu 
prefer posterele cu câini. 

— Tatălui meu îi plăceau câinii, spuse F, făcându-i semn lui 
Micky să se așeze într-unul dintre cele două scaune din fața 
biroului. A fost un fustangiu egoist și scandalagiu. Eu iubesc însă 
pisicile. 

Dacă rasa canină în întregime devenise obiectul aversiunii lui 
F, doar fiindcă lui taică-său îi plăcuseră câinii, însemna că tipa 
era plină de prejudecăţi, se gândi Micky, amintindu-și că în 
prezența autorităţilor era mai bine să îţi măsori cuvintele. 

Așezându-se la birou. F spuse: 

— Dacă îţi făceai programare, n-ar mai fi trebuit să aștepți 
așa de mult. 

Prefăcându-se că sesizase o solicitudine sinceră în glasul 
asistentei sociale, Micky spuse: 

— Nu face nimic. Merg la un interviu pentru angajare la ora 
trei, așa că, până atunci, am tot timpul la dispoziţie. 

— Cu ce te ocupi? 

— Personalizarea aplicaţiilor software. 

— Computerele distrug lumea, decretă F, nu pe un ton 
arțţăgos, dar, oricum, cu o nuanţă de resemnare. Oamenii petrec 
mai mult timp interacționând cu mașinile decât cu alţi oameni, 
ceea ce înseamnă că de la an la an devenim tot mai inumani. 

Simţind că era preferabil să îi dea dreptate lui F, Micky oftă, 
simulă regretul și dădu din cap: 

— Da, așa e, dar din păcate acesta e domeniul în care se 
găsesc cele mai multe locuri de muncă. 

O fracțiune de secundă, pe faţa lui F se citi dezaprobarea, ca 
și cum ar fi vrut să-i spună lui Micky că scuza aceasta îi amintea 
de motivele invocate de pârâţii din procesul de la Nürnberg, 
apropo de necesitatea de a menţine în funcţiune camerele de 
gazare de la Dachau și Auschwitz. 

— Te îngrijorează soarta unui copil? întrebă F. 

— Da. Exact. Fetiţa care e vecină cu mătușa mea. Situaţia ei e 
cumplită. 

— De ce n-a venit mătușa dumitale să depună plângere? 

— Păi, am venit eu pentru amândouă. Tanti Gen nu e... 

— Nu se acceptă anchete bazate pe vorbe din auzite, spuse F 
fără asprime, aproape cu părere de rău. Dacă mătușa dumitale 
a văzut niște lucruri care creează motive de îngrijorare privind 


263 


soarta acestei fetițe, trebuie să vină aici și să discute personal 
cu mine. 

— Sigur, bineînţeles, dar, vedeţi, eu locuiesc cu mătușa mea. 
O cunosc și eu pe fetiţă. 

— Ai văzut când a fost maltratată - bătută sau lovită? 

— Nu, n-am asistat la astfel de abuzuri fizice, dar... 

— Dar ai văzut urme? Vânătăi, chestii din-astea? 

— Nu, nu. Nu e vorba despre asta. Nu o bate nimeni. Dar... 

— Abuzuri sexuale? 

— Nu, slavă Domnului, Leilani zice că nu se pune problema. 

— Leilani? 

— Da, aşa o cheamă pe fetiță. 

— Toţi spun asta. Că nu se pune problema. Fiindcă le e rușine. 
Adevărul iese la iveală doar în timpul ședințelor. 

— Știu și eu că așa se întâmplă, de obicei. Dar cu ea e altfel. E 
un copil dur, inteligent. Spune întotdeauna ce are pe suflet. Mi- 
ar fi zis dacă ar fi fost abuzată sexual. 

— Te vezi cu ea în mod regulat? Stai de vorbă cu ea? 

— A venit aseară la noi, la cină. Era... 

— Deci n-o ţin închisă în casă? Nu se pune problema de 
reţinere cu forța, nu? 

— Reţinere cu forța? Păi, într-un fel poate da. 

— Cum adică? 

In cameră era insuportabil de cald. Ca în multe construcţii noi, 
sub pretextul unei ventilaţii eficiente și din economie de curent 
electric, ferestrele rămâneau închise. Sistemul de ventilaţie era 
în funcțiune, dar făcea mai mult zgomot decât răcoare. 

— Nu-i place în familia ei. Nimănui nu i-ar plăcea, de fapt. 

— Rudele nu ni le alegem, domnişoară Bellsong. Dacă 
abuzurile contra copiilor s-ar reduce doar la acest aspect, 
portofoliul meu de cazuri ar fi de patru ori mai voluminos. Prin 
„reţinere cu forța” înțeleg că fetița ar fi putut fi încuiată în 
cameră, închisă într-o debara, legată de pat - lucruri de genul 
acesta. 

— Nu, nimic din toate astea, dar... 

— Cumva neglijenţă criminală? Bunăoară, fetița suferă cumva 
de o boală cronică  netratată? Este  subponderală, 
subalimentată? 


264 


— Nu, nu e subalimentată, dar bănuiesc că nu e hrănită 
corespunzător. S-ar părea că maică-sa nu se prea omoară cu 
gătitul. 

Rezemându-se de spătar și ridicând din sprâncene, F spuse: 

— Nu se prea omoară cu gătitul? Domnișoară Bellsong, mi-a 
scăpat cumva vreun amănunt? 

Micky se trăsese mai în față pe scaun, stând acum într-o 
poziție cumva imploratoare, ca și cum ar fi încercat s-o convingă 
cu orice preţ pe asistenta socială din fața ei că spunea adevărul. 
Or, chestia asta îi crea o senzaţie neplăcută. Se îndreptă de 
spate și continuă: 

— Îmi pare rău, doamnă Bronson, poate că n-am pășit cu 
dreptul în toată povestea asta, dar să știți că nu vă pierdeţi 
timpul degeaba cu mine. Cazul acesta e absolut unic, așa că 
întrebările standard nu au cum să-l scoată în evidenţă. 

Cumva descumpănită, în timp ce Micky vorbea, F se întoarse 
spre computerul de pe birou și, cu gesturi nervoase, începu să 
tasteze ceva. Judecând după viteza cu care degetele ei zburau 
peste clape, se vedea că se pricepea la această tehnologie 
satanică. 

— Bine, hai să deschidem un dosar. Așa că pornim de la 
faptele de bază. Pe urmă, o să-mi relatezi povestea cu cuvintele 
tale, dacă așa ţi-e mai ușor, iar eu voi consemna esenţa. Te 
numești Bellsong, Micky? 

— Bellsong, Michelina Teresa. 

Și Micky rosti pe litere fiecare nume în parte. 

F îi ceru o adresă și un număr de telefon. 

— Nu furnizăm niciun fel de informaţii despre reclamant - 
adică despre dumneata - familiei analizate, dar avem nevoie de 
datele astea în evidenţele noastre. 

La cererea asistentei, Micky îi arătă carnetul de asigurare 
socială. 

După ce transcrise numărul de pe carnet, F lucră la computer 
câteva minute, oprindu-se în mod repetat pentru a studia 
ecranul, foarte preocupată de ceea ce citea acolo, ca și cum ar fi 
uitat că nu era singură. 

lată influența dezumanizantă a tehnologiei, pe care o 
denunţase adineauri. 

Micky nu vedea ecranul. Drept urmare, rămase surprinsă 
când F, concentrată în continuare la computer, spuse: 


265 


— Vasăzică, ai fost condamnată pentru furt, complicitate la 
înșelăciune și deţinere de documente false - inclusiv carnete de 
conducere contrafăcute, carnete de asigurare socială false... 

Cuvintele lui F reușiră ceea ce cantitățile excesive de votcă și 
napolitane cu ciocolată nu izbutiseră să facă - îi provocară 
greață: 

— Păi... eu... voiam să zic... îmi pare rău, dar nu cred că aveți 
dreptul să mă întrebaţi despre asta. 

Privind, în continuare, la ecran, F zise: 

— Nu te-am întrebat. Am vrut doar să verific datele de 
identitate. Aici scrie că ai fost condamnată la optsprezece luni 
de închisoare. 

— Chestiile astea n-au nicio legătură cu Leilani. 

F nu răspunse nimic. Degetele ei fine apăsau clapele, nu cu 
furie ca mai înainte, ci mângâindu-le parcă în căutarea altor 
informații. 

— N-am făcut nimic, spuse Micky disprețuindu-se pentru 
lașitatea sa. Tipul cu care eram pe-atunci se ocupa de chestii 
din-astea, fără ca eu să am habar. 

F părea mai interesată de ceea ce îi spunea computerul 
despre Micky, decât de ceea ce îi relata acum Micky, în 
persoană. 

Deși F nu o mai întreba nimic, Micky se simțea obligată cumva 
să se justifice în continuare: 

— Întâmplarea a făcut să fiu și eu în mașină când l-a săltat 
poliţia. Habar n-aveam ce era în portbagaj - nu știam nimic de 
actele false, de colecţia de monede furate, nu, absolut nimic. 

Ca și cum n-ar fi auzit un cuvânt din cele spuse de Micky, F 
zise: 

— Ai fost trimisă la închisoarea de femei din Northern 
California. Asta e undeva la sud de Stockton, nu? Am fost odată 
la Festivalul Sparanghelului de la Stockton. La una dintre tarabe 
se vindea mâncare gătită de deţinutele de la închisoarea de 
femei din Northern California. Din câte ţin eu minte, toate 
felurile din care am gustat erau cam fade. Aici scrie că ești în 
continuare acolo. 

— Nu, e complet greșit. N-am fost niciodată la Festivalul 
Sparanghelului. 

Văzând însă încordarea de pe chipul femeii, Micky încercă să 
își îndulcească tonul: 


266 


— Am fost eliberată săptămână trecută. Am venit să locuiesc 
cu mătușa mea, până reușesc să mă pun pe picioare. 

— Aici scrie că ești tot la închisoare. Și că mai ai două luni de 
detenţie. 

— Mi-au dat drumul înainte de termen pentru bună purtare. 

— Mă întorc imediat, zise F și, ridicându-se de pe scaun fără 
să se uite la Micky, se îndreaptă spre ușă. 


e Capitolul 36 


Peste bălării, prin noapte, în timp ce norii plutesc spre răsărit, 
iar cerul se purifică, băiatul șofează către apus, sub îndrumarea 
câinelui. 

Treptat, deșertul dispare, iar sub pneuri se așterne o pajiște 
cu iarbă înaltă. 

Zorile în nuanţe de roz și turcoaz pictează un cer limpede 
asemeni apei distilate. Un vultur, alunecând pe curenţi calzi, în 
înaltul bolţii, pare reflexia unei păsări pe suprafața unui heleșteu 
adormit. 

Motorul moare din lipsă de benzină, așa că vor fi nevoiţi să-și 
continue drumul pe jos, străbătând un teren fertil, cum nu mai 
văzuseră de când ieșiseră din Colorado. Când vehiculul se 
scutură, dându-și ultima suflare, s-a terminat și cu preria. Au 
ajuns acum într-o vale adâncă, unde plopi și alți copaci umbresc 
un pârâu iute, cu pajiști verzi de o parte și de alta. 

Pe tot parcursul acestui drum străbătut cu mașina, nimeni nu 
a tras în ei, și nici n-au mai văzut cadavre carbonizate 
rostogolindu-se în noapte. Kilometru după kilometru, singurele 
lumini de pe cer au fost stelele, iar în zori, marile constelații au 
cedat locul astrului care încălzește această lume. 

Acum, când Curtis coboară din mașină, singurele sunete ale 
dimineţii sunt păcăniturile motorului care se răcește. 

Old Yeller este epuizată, cum era și de așteptat, după ce a 
făcut pe copilotul atâta amar de drum. Se duce la pârâu și lipăie 
cu nesaț din apa rece și proaspătă. Ingenunchind ceva mai sus, 
în amonte, Curtis își astâmpără și el setea. 

Nu vede pești, dar e convins că există din belșug în râu. 


Dacă ar fi Huckleberry Finn, ar ști cum să-și procure hrana 
pentru micul dejun. Firește, dacă ar fi urs, ar prinde și mai mult 
pește decât Huck. 

Nu poate fi Huck, fiindcă Huck este un personaj fictiv, și nu 
poate fi urs, pentru că e Curtis Hammond. 

— Poate că sunt eu prost, îi zice el câinelui. Poate că Gabby 
avea dreptate. Mi s-a părut un om isteţ. Ştia o mulţime de 
lucruri despre guvern, iar în plus ne-a și scos din bucluc. S-ar 
putea să fi avut dreptate și în privinţa mea. 

Câinele e de altă părere. Cu un devotament tipic câinesc, 
pare că rânjește și dă din coadă. 

— Bravo, ce căţea cuminte. Am promis că voi avea grijă de 
tine, dar acum, uite, am rămas fără mâncare. 

Bizuindu-se pe cele învăţate în activitatea de cercetare, 
băiatul ar ști să supravieţuiască, hrănindu-se cu tuberculi de 
plante sălbatice, cu legume și ciuperci. Căţeaua însă nu poate 
mânca așa ceva și, oricum, nici nu i-ar ţine de foame. 

Old Yeller îi atrage atenţia la Mountaineer, spre care se 
îndreaptă ţopăind, oprindu-se lângă portiera din dreapta. 

Când Curtis deschide ușa, cățeaua sare pe scaun și zgârie cu 
laba în torpedo. Curtis deschide capacul și constată că Gabby 
călătorea pregătit cu merinde de drum: trei pachete cu biscuiţi 
săraţi, o bucată de carne de vită, alta de carne de curcan, două 
pungi cu alune și o tabletă de ciocolată. Tot în torpedo, găsește 
și certificatul de înmatriculare al mașinii, din care află că pe 
proprietar îl cheamă Cliff Mooney. O fi rudă cu Gabby Hayes, din 
partea mamei, nu-i așa? Curtis memorează adresa lui Cliff, de 
care va avea nevoie într-o bună zi, pentru a-l recompensa pe 
acest om. 

Luând mâncarea din torpedo, băiatul și cățeaua se instalează 
lângă pârâul argintiu, sub coroana bogată a unui copac falnic - 
„Populus candican”. 

Curtis nu se pricepe numai la filme, ci are multe alte 
cunoștințe: botanica locului, precum și biologia animalelor din 
zonă. Știe fizică, chimie, matematici superioare, douăzeci și 
cinci de dialecte și reţeta pentru o tartă cu mere delicioasă, 
acestea, desigur, pe lângă multe alte lucruri. 

Rezemat cu spatele de trunchiul copacului, rupe carnea de 
vită în bucăţi și hrănește cățeaua, înghițitură cu înghiţitură. 


268 


Oricum, cunoștințele nu înseamnă înţelepciune, iar noi n-am 
venit pe acest pământ doar ca să ne îndopăm cu date și cifre. Ni 
s-a dat această viaţă ca să putem accede la următoarea; darul 
reprezintă șansa noastră de a ne îmbogăţi spiritul, iar 
cunoștințele sunt unul dintre nenumăratele nutrimente care ne 
pot facilita această dezvoltare, își mai amintește el din 
învăţăturile mamei sale. 

Urcând mai sus pe cer, soarele coace parcă roua nopţii, iar o 
pâclă joasă sclipește imediat deasupra pajiștii, ca și cum 
pământul ar sufla afară visele generaţiilor pierite și îngropate la 
sânul lui. 

Căţeaua contemplă ceața cu atâta interes, încât nici măcar nu 
vădește nerăbdare, când lui Curtis îi ia ceva timp ca să rupă 
ambalajul bine lipit pe a doua halcă de carne. Cu urechile ciulite, 
cu capul înclinat pe o parte, Old Yeller nu se concentrează la 
mâncarea  delicioasă din mâinile băiatului, ci la misterul 
reprezentat de pajiște. 

Specia ei a fost înzestrată cu o inteligență limitată, dar 
semnificativă, însă și cu emoţii și speranţă. Ceea ce o 
diferențiază totuși de omenire și de alte forme superioare de 
viaţă nu este capacitatea ei mentală, ci inocenţa. Interesul 
câinelui față de propria fiinţă nu se exprimă decât în chestiuni 
de supravieţuire, fără să degenereze vreodată în egoismul 
manifestat printr-o varietate infinită de moduri, de către cei care 
se consideră mai buni decât el. Această inocenţă poartă în sine 
o claritate de percepţie care îi permite să slăvească orice 
minune a creaţiei, indiferent de loc sau moment, în vreme ce 
majoritatea ființelor omenești trăiesc zile, săptămâni și, adesea, 
toată viaţa, fără capacitatea de a se minuna de creaţie, din 
cauza unei anumite doze de aroganță. 

Carnea o dată dezgolită devine mai importantă decât natura. 
Old Yeller mănâncă minunându-se parcă, într-o stare de pură 
încântare. 

Curtis desface unul dintre pachetele cu biscuiţi, din care îi dă 
doi cățelei, nu mai mult însă, de teamă să nu i se facă rău. 

Mai târziu, îi va asigura o alimentaţie mai echilibrată, dar asta 
abia după ce vor scăpa de pericolul de a fi spintecaţi, decapitaţi, 
sfârtecaţi, sfărâmaţi, pulverizaţi, arşi sau mai rău de atât. Când 
cauţi cu disperare să îţi salvezi viața, fugind fără oprire, nu mai 
contează dacă consumi o hrană nu tocmai sănătoasă. 


269 


Old Yeller mai lipăie niște apă din pârâu, după care se 
întoarce lângă Curtis și se așază acolo, cu spinarea lipită de 
coapsa lui. Mâncând biscuiţi în continuare, băiatul o mângâie cu 
mâna stângă - încetișor, duios. Curând, cățeaua adoarme. 

Dacă ești în mișcare, te poţi ascunde mai bine. Ce bine ar fi 
dacă ar putea ajunge într-o zonă populată, unde să se piardă 
printre oameni. 

Căţeaua însă nu are energia lui. Nu-i poate pretinde să se 
extenueze prin lipsă de somn, ceea ce i-ar putea cauza moartea. 
Termină de mâncat toți biscuiţii, devorează, apoi, ciocolata și își 
încheie micul dejun cu o pungă de alune. Ce frumoasă este 
viața! 

În timp ce mestecă, își amintește de felul cum a abandonat 
Gabby vehiculul, acolo, pe fundul salinei. In felul acesta, 
paznicul manifestase un comportament în cazul cel mai bun 
excentric, iar în cazul cel mai rău - psihotic. 

În toată această aventură, Curtis nu întâlnise la nimeni o 
personalitate și comportare mai „alien”, decât la Gabby: felul 
exploziv cum ţâșnise din Mercury Mountaineer, fuga aceea 
frenetică pe solul fosforescent, potopul de înjurături... 

Căţeaua scâncește și visează; labele din faţa îi zvâcnesc, iar 
cele din spate se mișcă de-a binelea. Old Yeller visează că 
aleargă. Pune mâna pe pieptul ei, care se ridică și coboară 
rapid, în ritmul răsuflării. Simte cum îi bate inima, puternic și 
iute. 

Spre deosebire de băiatul de la care a împrumutat numele, 
acest Curtis nu doarme niciodată, prin urmare, nici nu visează 
niciodată. Curiozitatea îl îndeamnă să folosească legătura aceea 
specială băiat-câine, prin care mintea lui se sincronizează cu 
cea a surioarei lui în devenire. În felul acesta, pătrunde în lumea 
tainică a viselor ei. 

O cătelușă printre alti cățeluși suge la mămica ei, fascinată de 
bătăile inimii acesteia, pe urmă se lasă linsă de mama, limba 
aceea mare și caldă, trufa rece și iubitoare... se cațără anevoios 
peste blana de pe burta mamei... pe urmă, atrasă mereu de 
misterul descoperirii, mai departe, blana mamei se preschimbă 
într-o pajiște mătăsoasă, greierii cântă... apoi, a crescut mare și 
aleargă singură după fluturi portocalii ca niște flăcări... din iarbă 
în pădure, umbre, parfum de frunze, ace de brad... orăcăit de 


270 


broaște, când aleargă după căprioare aleargă cu ea și Prezența 
jucăușă, aici, ca pretutindeni, mereu... 

Din vis se naște alt vis, fară nicio legătură narativă. Bucuria 
este singura conexiune a acestor imagini - bucuria e șiragul pe 
care se aduna amintirile ca niște mărgele. 

Rezemat de copac, Curtis se înfioară, întâi de entuziasm și 
încântare. 

Pajiștea aceasta devine pentru el mai puţin reală decât 
câmpiile din mintea căţelei, susurul acestui pârâu mai puţin 
convingător decât orăcăitul broaștelor din visele ei limpezi și vii. 

Curtis se înfioară în continuare și trăiește bucuria cățelei, 
profunda ei bucurie. Nu e doar bucuria de a alerga, de a sări 
sprintenă de pe buștean pe piatra acoperită de mușchi; nu e 
numai bucuria libertăţii sau a senzaţiei de a fi VIU, ci bucuria 
sfredelitoare care vine o dată cu conștientizarea faptului că 
există acea Prezenţă sfântă, jucăușă. 

Alergând cu ea în vise, Curtis se așteptă parcă să vadă o 
figură impresionantă privind în jos din domurile de catedrală ale 
copacilor. Pe urmă, înţelepciunea supremă a cățelei, care 
decurge din perfecta ei inocenţă, i se transmite lui Curtis, care 
primește adevărul ce este simultan revelaţie și mister, 
deopotrivă exaltare euforică și profundă smerenie. Băiatul 
recunoaște Prezenţa pretutindeni în jurul lui, răsunând în fiece 
lucru. Simte ceea ce altminteri nu a cunoscut decât prin 
credinţă și intuiţie, simte pentru o dulce clipă răvășitoare ceea 
ce numai inocenţii pot simţi: sublima perfecțiune a creaţiei de la 
un țărm la celălalt peste marea de stele, un clinchet cristalin în 
inimă care alungă toate temerile și toate furiile, senzaţia de 
apartenenţă, finalitate, speranţă, conștiința că ești iubit. 

O dată cu visul se sfârșește și legătura cu veșnicia, apropierea 
aducătoare de bucurie a jucăușei Prezențe, iar Curtis se 
cutremură simțind pierderea. 

În inocenta ei, trează sau dormind, căţeaua trăiește mereu cu 
conștiința prezenţei Creatorului ei. Dar când e trează, legătura 
psihică a lui Curtis cu ea nu mai e așa de profundă ca atunci 
când doarme. 

Natura nu i s-a părut niciodată atât de vie; oriunde privește, 
ziua pare electrizantă, radioasă, șocantă în frumusețea și 
complexitatea ei. 


271 


Curtis se șterge des pe faţă și, de fiecare dată când lasă mâna 
jos, câinele îl linge pe degete, ca să-l consoleze într-un fel, dar și 
din dragoste în același timp; poate și fiindcă îi place gustul sărat 
al lacrimilor lui. 

Băiatului îi rămâne amintirea transcendenței, dar nu și 
senzația ei, care este esența experienţei - însă cu toate astea 
nu tânjește după ceea ce a pierdut. Intr-adevăr, viaţa i s-ar 
părea insuportabilă, dacă în fiecare clipă ar simţi intimitatea 
totală a legăturii lui spirituale cu Creatorul său. 

Căţeaua s-a născut în această stare de graţie fiind obișnuită 
cu ea, se simte bine așa, fiindcă nimic nu îi alterează inocența 
lăuntrică. 

Pentru Curtis, ca și pentru omenirea întreagă, o intensitate 
spirituală de asemenea natură nu poate fi rezervată decât 
pentru o altă viață sau pentru alte vieţi de dincolo, când ai 
dobândit pacea adâncă și, odată cu ea, ţi-ai recăpătat inocenţa. 

Când se simte în stare să se ridice, se ridică. Atunci când se 
simte în stare să se miște, lasă în urmă umbra copacului. 

ÎI strânge pielea de pe obraji, de la lacrimile uscate. Cât s-au 
odihnit ei, a trecut deja de amiază. 

Revigorată, Old Yeller pășește pe malul pârâului, amușinând 
floricele galbene și roz. O boare dulce plutește alene peste 
pajiște. A 

Brusc, lui Curtis scena asta i se pare prea moleșitoare. In 
fond, nu e o zi ca oricare, ci a treia zi de vânătoare. Nici pajiștea 
asta nu e o pajiște oarecare. Ca toate câmpurile dintre naștere 
și moarte, și acesta este un potenţial câmp de luptă. 

Ca și înainte, ameninţarea se va apropia venind dinspre 
răsărit, pe urmele soarelui. Refugiul, dacă e să-l găsească 
vreodată, se află spre apus, așa că trebuie imediat să treacă 
pârâul și să meargă mai departe. 

Fluieră și câinele vine lângă el. Acum, nu mai e surioara lui în 
devenire, ci este chiar surioara lui. 


e Capitolul 37 


Plecând din birou fără nicio explicaţie, F. Bronson închise ușa 
în urma sa. 


272 


Din toate părţile, priviri de feline o fixau pe Micky cu 
intensitatea unor camere de supraveghere video. Era ca și cum, 
deși absentă acum, în mod magic F o studia prin ochii larg 
deschişi ai protagoniștilor din imagini. 

Acum, principala problemă n-o mai reprezenta primejdia în 
care se afla Leilani, ci seriozitatea lui Micky, onestitatea sau 
josnicia ei. 

În clipa de faţă, căldura nu mai era doar o realitate fizică, ci o 
prezență, ca un bărbat neîndemânatic și prea nerăbdător în 
pasiunea lui, care te caută cu palmele umede și cu respiraţia lui 
fierbinte, presant și insistent, sufocant în dorinţa lui. 

Micky putea jura că aerul căpătase cumva consistenţa și 
mirosul de blană al felinelor din postere - poate că F avea pisici 
acasă, pisici adevărate, nu numai postere. Poate că adusese pe 
haine și în păr puf de pisică. 

Micky ţinea strâns în mâini poșeta din poală, iar după un 
minut, închise ochii ca să nu mai întâlnească privirile pisicilor. 
Scăpa așa și de senzaţia falsă, dar tot mai persistentă, că biroul 
se micșora rapid, că se preschimbase în celulă, unde aveai de 
ales între reabilitare și suicid. 

Claustrofobia, greaţa și umilinţa aveau asupra lui Micky un 
efect mai nociv decât căldura, umiditatea și mirosul de pisici. 
Dar, mai mult decât toate astea, o dispera furia care îi clocotea 
în inimă, ca o fiertură vrăjită într-un cazan încins. 

Furia era o formă de apărare, fără să lase însă șansa unei 
victorii finale. Furia putea fi un leac, dar niciodată o vindecare, 
nefăcând decât să amorţească durerea pentru scurt timp, fără 
să extragă ghimpele care a produs suferința. 

Acum, mai puţin decât oricând, nu-și putea permite să fie 
nervoasă. Dacă, la aroganţa birocratică și la insultele proferate 
de F, reacţiona prin sarcasm și ridiculizare, cum procedase de 
atâtea ori în trecut, ar obţine o satisfacție meschină, dar în 
detrimentul lui Leilani. 

F ieșise, probabil, din cameră pentru a-i cere recepţionerei să 
sune la poliție, ca să verifice dacă, într-adevăr, Micky fusese 
eliberată din închisoare înainte de termen. În fond, putea fi o 
fugară periculoasă care, sub înfățișarea aceasta inofensivă, 
venise aici să fure fondurile de protocol ale instituţiei sau să 
sustragă cine știe ce alte bunuri. 


Încercând să-și reprime furia, Micky se străduia să gândească 
rațional: ajunsese la închisoare și avea parte acum de umilințe, 
numai fiindcă așa voise ea. Nu F. Bronson o silise să se încurce 
cu măsluitorul ăla de documente, din cauza căruia ajunsese la 
pârnaie. După cum, la fel, nu F era vinovată că Micky refuzase 
să depună mărturie împotriva aceluiași ticălos, ceea ce ar fi 
scăpat-o de pedeapsa privativă de libertate. 

Ușa se deschise. F intră în birou. 

Micky ridică numaidecât capul și deschise ochii, nevrând să 
fie surprinsă în această postură umilă. 

Fără să dea nicio explicaţie pentru absenţa de adineauri, F se 
așeză din nou la birou, tot fără să se uite la Micky. Aruncă însă o 
privire rapidă spre poșeta lui Micky, ca și cum s-ar fi întrebat 
dacă nu conţinea cumva arme semiautomate, muniţie de 
rezervă și ceva alimente necesare, pentru a rezista în cazul unei 
anchete prelungite la poliţie. 

— Cum o cheamă pe fată? întrebă F. 

— Leilani Klonk. 

Micky dictă pe litere ambele nume, renunțând să mai explice 
că, de fapt, cel de familie fusese născocit de mama ţăcănită a 
fetiţei. 

— Ştii câţi ani are? 

— Nouă. 

— Numele părinţilor? 

— Locuiește cu maică-sa și cu tatăl vitreg. Maică-sa își zice 
„Sinsemilla”, preciză Micky, dictând iarăși pe litere. 

— Cum adică „își zice”? 

— Păi, nu se poate să o cheme așa. 

— De ce? întrebă F, holbându-se la tastatură, cu degetele 
pregătite să apese clapele. 

— Este denumirea unei ierbi foarte puternice. 

F părea contrariată. 

— Unei ierbi?!? 

— Da, știți, iarbă, marijuana, stupefiante. 

— Nu, nu știu, replică F, smulgând un șervețel dintr-o cutie și 
tamponându-se pe ceafă, fiindcă era leoarcă de transpiraţie. N- 
am de unde să știu așa ceva. „Drogul” meu cel mai tare e 
cafeaua. 


274 


Simţindu-se ca și cum fusese din nou judecată și condamnată, 
Micky se strădui să-și păstreze calmul și să răspundă pe un ton 
ponderat: 

— Eu nu mă droghez. Și nu m-am drogat niciodată. 

Și nu minţea. 

— Nu sunt de la poliţie, domnișoară Bellsong. Nu trebuie să vă 
faceţi griji din cauza mea. Nu mă interesează decât binele 
acestei fetițe. 

Pentru ca F să se implice în acest caz, era necesar să o 
creadă pe Micky, iar ca s-o creadă pe Micky trebuia să simtă că 
exista o legătură între ele. Deocamdată, nu păreau să aibă 
nimic în comun, în afară de faptul că amândouă erau femei, 
ceea ce nu presupunea nicio afinitate specială. 

Învăţase din închisoare că femeile comunicau perfect când 
venea vorba despre bărbați, mai ales, dacă se punea problema 
să-i persiflezi. Așa că Micky spuse: 

— O mulţime de tipi mi-au zis că drogurile te fac mai lucid, 
ceea ce mi se pare o minciună. E de-ajuns să mă uit la ei ca să- 
mi dau seama cât sunt de tâmpiţi. 

În cele din urmă, F își desprinse privirea de pe tastatură. 

— Leilani știe, probabil, numele adevărat al mamei sale. 

Faţa și ochii lui F aveau o opacitate de manechin. Lipsa 
aceasta studiată de expresivitate și refuzul de a se lăsa atrasă 
în discuţii colaterale vădeau un dispreţ suveran. 

— Nu, nu-l știe, zise Micky. Leilani n-a auzit s-o strige cineva 
altfel decât Sinsemilla. Femeia e superstiţioasă în privinţa 
numelor. Crede că dacă știi numele adevărat al unei persoane 
capeți puteri asupra ei. 

— Ţi-a zis ea asta? 

— Leilani mi-a spus. 

— Mă refeream la mamă. 

— N-am vorbit, de fapt, niciodată cu mama. 

— Având în vedere că te-ai prezentat aici pentru a depune 
plângere împotriva ei, acuzând-o că pune în primejdie viața 
copilului, pot deduce că ai cunoscut-o măcar? 

Ridicând la loc stăvilarul în calea furiei ce începea să-i dea 
târcoale, Micky spuse: 

— Da, am întâlnit-o o singură dată. Era tare stranie, drogată 
în ultimul hal. Dar cred că... 


275 


— Un nume de familie pentru mamă? întrebă F, îndreptându- 
și atenţia din nou spre computer. Ori e doar „Sinsemilla” pur și 
simplu? 

— După soț, o cheamă Maddoc. M-a-d-d-o-c. 

Pe un ton plat, F întrebă: 

— Ai vreo legătură cu ea? 

— Poftim? Ce fel de legătură? 

— Ești rudă cu ea, eventual prin alianţă? 

O picătură de transpiraţie i se prelinse lui Micky pe tâmpla 
dreaptă. O șterse cu palma. 

— Cum v-am zis. N-am văzut-o decât o singură dată. 

— Ai avut vreodată relaţii amoroase cu un bărbat de care era 
îndrăgostită și ea? V-aţi disputat vreun iubit? Ai fost încurcată cu 
vreun fost soț de-al ei - în fine aţi avut vreo legătură de care ar 
putea aminti când voi sta de vorbă cu ea? Fiindcă, poţi fi sigură, 
domnişoară Bellsong, totul iese la iveală mai devreme sau mai 
târziu. 

Pisicile o studiau pe Micky, Micky se holba la F, iar F nu-și 
dezlipea privirea de pe tastatura computerului. 

Din categoria oamenilor ignoranţi, cruzi și tâmpiţi, la care se 
referise F mai devreme și care o determinaseră să-și tapeteze 
biroul cu postere cu pisici, făcea parte acum și Micky. Poate din 
cauza episodului cu închisoarea. Sau poate doar din cauza unei 
incompatibilităţi între ele. Indiferent de motiv însă figura acum 
pe lista lui F, o listă scrisă cu un creion pe care nicio gumă nu-l 
putea șterge. 

In cele din urmă, Micky spuse: 

— Nu, nu există nimic personal între mine și mama lui Leilani. 
Sunt doar îngrijorată pentru fetiță, atâta tot. 

— Numele tatălui? 

— Preston. 

Faţa lui F deveni, în fine, ceva mai expresivă decât ecranul 
computerului. 

— Doar n-o fi vorba despre Preston Maddoc? 

— Ba cred că da. Până aseară, eu n-am auzit niciodată de el. 

Cu sprâncenele arcuite, F spuse: 

— N-ai auzit niciodată de Preston Maddoc? 

— N-am apucat să mă documentez în privinţa lui. Din câte 
spune Leilani... în fine, nu știu, dar înțeleg că a fost acuzat de 


276 


uciderea unor oameni, însă cumva a reușit să scape basma 
curată. 

Expresia de vagă uimire întipărită o clipă pe chipul lui F se 
topi sub masca indiferenței birocratice, dar asistenta socială nu 
reuși să-și îndulcească și vocea, în care se deslușea o undă de 
dezaprobare: 

—A fost achitat, domnişoară Bellsong. | s-a stabilit 
nevinovăția, în două procese separate. Asta e cu totul altceva 
decât „a scăpa basma curată”. 

Micky se trezi din nou pe marginea scaunului, ghemuită în 
aceeași poziţie imploratoare, dar de data asta nu-și mai îndreptă 
spatele și umerii. Trecându-și limba peste buze, simţi gustul 
sărat al transpiraţiei. 

— Doamnă Bronson, nu știu dacă tipul a fost achitat sau nu, 
dar știu că fetița asta a trecut prin multe necazuri în viaţă, iar 
acum a ajuns într-o situaţie disperată. Cineva trebuie s-o ajute. 
Bun, de acord, poate că Maddoc n-o fi vinovat de tot ceea ce s-a 
spus despre el, numai că Leilani a avut un frate mai mare care 
acum a dispărut. Or, dacă ea are dreptate, dacă Preston Maddoc 
l-a ucis pe fratele ei, atunci înseamnă că și viaţa ei e în pericol. 
lar eu o cred, doamnă Bronson. Cred că și dumneavoastră i-ați 
da crezare. 

— L-a ucis pe fratele ei? 

— Da, doamnă. Așa spune ea. 

— A văzut ea asta cu ochii ei? 

— Nu, n-a văzut. Dar... 

— Păi, dacă n-a văzut, de unde știe ea că așa s-a întâmplat? 

Incercând să nu-și piardă răbdarea, Micky spuse: 

— Maddoc a plecat cu băiatul, dar de întors s-a întors fără el. 
A... 

— Unde l-a dus? 

— İn pădure. Au... 

— Cum „în pădure”? Nu-s prea multe păduri pe-aici. 

— Leilani zice că asta a fost în Montana. Pe un teren unde vin 
OZN-uri... 

— OZN-uri? 

Aidoma unei păsări care își construiește cuibul și smulge fir 
după fir dintr-o zdreanţă, F părea decisă să „ciugulească” din 
povestirea lui Micky, nu fiindcă ar fi dorit să ajungă la o 
concluzie, ci din pura plăcere de a destrăma și a distruge totul. 


277 


Când auzi cuvântul „OZN”-uri, privirea i se ascuţi și, ca un șoim 
care vede șobolanul și din înaltul cerului, o asaltă cu întrebări: 

— Farfurii zburătoare? 

— Domnul Maddoc crede în OZN-uri. Întâlniri cu extratereștri, 
chestii din astea ciudate... 

— De când? Dacă e adevărat, normal ar fi fost ca presa să fi 
făcut mare caz de așa ceva. Nu crezi? Știi bine că presa nu iartă 
nimic. 

— Din câte spune Leilani, tipul e obsedat de OZN-uri încă de 
când s-a însurat cu mama ei. Leilani zice... 

— Dar l-ai întrebat direct pe domnul Maddoc despre băiat? 

— Nu. Ce rost ar avea? 

— Vasăzică, te bizui în întregime pe afirmaţiile unui copil, nu-i 
așa? 

— Dumneavoastră nu procedaţi adesea la fel în activitatea pe 
care o desfășuraţi? Oricum, nu l-am văzut niciodată. 

— Nu l-ai văzut niciodată pe domnul Maddoc? Bun, deci nu i-ai 
văzut niciodată - nici pe el, nici pe mama fetei. 

— Cum v-am spus, pe mamă am văzut-o o dată. Era atât de 
drogată, încât nici nu știa pe ce lume era. Probabil că nici nu 
mai ţine minte că ne-am întâlnit. 

— Dar ai văzut cu ochii dumitale când se droga? 

— Ce nevoie aș fi avut să văd, când lucrul ăsta era absolut 
evident din comportamentul ei. Îi ţâșneau drogurile prin toţi 
porii, dacă înţelegeți ce vreau să spun. Numai și fiindcă maică- 
sa se droghează aproape mereu, și tot aveţi un motiv să o luaţi 
pe Leilani din casa aia. 

Interfonul piui pe biroul lui F, fără însă ca recepţionera să 
spună ceva. 

— Mă întorc imediat, spuse F, ieșind iarăși din cameră. _ 

Lui Micky îi venea să rupă afişele cu pisici de pe pereţi. li 
venea și să-și smulgă hainele de pe ea, dar știa că dacă ar fi 
făcut asta s-ar fi plasat într-o situaţie și mai dezavantajoasă faţă 
de F. Bronson. Pe o asemenea caniculă, hainele negre cu care 
era îmbrăcată asistenta socială constituiau o provocare la 
adresa vizitatorilor. 

De data asta, F nu lipsi din birou decât câteva minute. 
Revenind în faţa computerului, spuse: 

— Bun, povestește-mi despre fratele care a dispărut. 


Deși știa că ar fi fost preferabil să-și înăbușe furia, Micky nu 
se putu abţine totuși să nu izbucnească: 

— Ce-aţi făcut, aţi sunat la poliţie? 

— Poftim? 

— Aţi verificat ca să vă convingeţi că nu am evadat din 
închisoare?! 

Cu un aer implacabil, F se uită în ochii ei: 

— În locul meu, ai fi făcut la fel. Nu trebuie să te simţi 
ofensată. 

— Din punctul meu de vedere, lucrurile nu arată la fel, ripostă 
Micky, îngrozită de reacția sa. 

— Cu tot respectul cuvenit, domnișoară Bellsong, eu am altă 
părere. 

O palmă peste obraz nu ar fi umilit-o mai mult. În ochii lui F, 
se citea un dispreţ glacial, o îndârjire cruntă și rece, ca o 
contrapondere a furiei care clocotea în inima lui Micky. 

Dintre toate asistentele sociale care lucrau acolo, soarta 
făcuse ca Micky să dea tocmai peste asta și să ajungă să se 
împungă amândouă, ca doi tauri turbati. 

Leilani. Avea o responsabilitate față de Leilani. 

Reprimându-și furia și mândria, care puteau să-i ţină loc de 
mâncare pentru toată ziua, cel puţin, Micky insistă pe un ton 
rugător: 

— Lăsaţi-mă să vă povestesc despre fetiță. Și despre fratele 
ei. Vreau să vă povestesc tot, de la început până la sfârșit, fără 
întreruperi, fără întrebări și răspunsuri. 

— De acord, se învoi F, pe un toc sec. 

Micky condensă povestea lui Leilani, având grijă însă să omită 
cele mai revoltătoare aspecte, de teamă ca F să nu considere 
totul o fabulaţie. Dar în pofida acestei versiuni prescurtate, F 
începu să-și piardă răbdarea - se foia mereu pe scaun, ba lua 
carnețelul, ca și cum ar fi vrut să noteze ceva, ba îl punea la loc 
pe masă, fără să fi scris nimic. 

De fiecare dată, când Micky menţiona numele lui Preston 
Maddoc, asistenta socială se încrunta - pielea i se încrețea la 
colțurile ochilor, iar buzele i se lipeau strâns, de parcă ar fi fost 
cusute. In mod evident, nu era de acord cu ideea că Maddoc 
putea fi un asasin, or, lucrul acesta se citea pe faţa ei. 

Atitudinea ei nu se justifica doar prin faptul că Micky îi era 
antipatică. Se părea că avea o părere bună despre Maddoc și, 


279 


cu toate că nu îi lua apărarea, se simţea că nu avea de gând să 
își reconsidere opinia. 

Când Micky termină, F spuse: 

— Dacă ești convinsă că s-a comis o crimă, de ce nu te duci 
mai bine la poliţie? 

În acest caz, s-ar fi complicat lucrurile. În primul rând, fiindcă 
ajunsese să facă închisoare tocmai din cauză că doi polițai 
susținuseră cu tărie că ea fusese complice cu falsificatorul de 
documente, iar avocatul, desemnat din oficiu, se dovedise 
incapabil sau nu avusese interesul să lămurească lucrurile în 
faţa instanţei de judecată. Așa că era sătulă de poliţie, cel puţin 
pentru o vreme. Nu avea pic de încredere în instituţia poliţiei. În 
plus, știa că autorităţile locale nu ar avea niciun chef să 
demareze o anchetă referitoare la niște fapte petrecute pe un 
teritoriu care nu intra sub jurisdicția lor, când existau atâtea 
infracțiuni aici, în propria parohie. Nu-l cunoscuse pe Lukipela, 
personal, așa că acuzaţiile ei se bazau doar pe ceea ce Îi 
povestise Leilani, ceea ce le făcea mai puţin credibile. 

In ciuda acestor gânduri răzlețe, formulă un răspuns succint: 

— Desigur, va trebui investigată și dispariţia lui Lukipela, dar 
pentru moment contează situaţia lui Leilani, siguranţa ei. Nu-i 
nevoie să așteptăm ca poliţia să constate că Luki a fost omorât, 
pentru ca să luăm măsuri menite s-o ocrotească pe Leilani. 
Fetita e vie, e în primejdie chiar acum, așa că ea prezintă 
importanţă în clipa de față. 

Fără să facă vreun comentariu, F se întoarse spre computer și 
începu să scrie ceva. Continuă să scrie vreo două-trei minute - 
poate că făcea un rezumat al rezumatului lui Micky, ori, cine 
știe, conchidea că orice investigaţie ulterioară era inutilă, 
recomandând închiderea dosarului. 

Afară, ziua parcă luase foc. California era mistuită de arșiță. 

Când se opri din scris, F se întoarse spre Micky și zise: 

— Incă o întrebare, dacă nu te deranjează. Dacă ţi se pare 
prea personală, nu ești obligată să răspunzi. 

Precaută, afișând un zâmbet pe buze ca un ruj de proastă 
calitate, Micky spera ca intervenţia ei să aibă totuși niște 
rezultate. 

— Despre ce este vorba? 

— L-ai descoperit pe lisus în închisoare? 

— Pe lisus? 


280 


— Da, în fine, lisus, Allah, Buddha, Vishnu, L. Ron Hubbard. 
Mulţi oameni se întorc spre religie, când ajung după gratii. 

— Sper că am găsit acolo o cale, o direcţie. Plus ceva mai 
mult simț practic. 

— Oamenii deprind o mulţime de lucruri în închisoare, care 
seamănă mult cu religiile, chiar dacă nu sunt considerate ca 
atare, spuse asistenta socială. Mișcări politice extremiste, de 
stânga, de dreapta, unele rasiste, majoritatea pline de 
ranchiună la adresa lumii. 

— Eu nu port pică nimănui. 

— Sunt convinsă că îţi dai seama de ce manifestam această 
curiozitate. 

— Sinceră să fiu, nu, nu-mi dau seama. 

— Știm amândouă că Preston inspiră ură unor facţiuni 
diverse, atât religioase, cât și politice. 

— Realitatea e că nu știu. Habar n-am cine este acest individ. 

F ignoră protestele lui Micky. 

— Oameni, care în mod normal se dușmănesc unii pe alţii, fac 
front comun împotriva lui Maddoc. Vor să-l distrugă, doar fiindcă 
nu sunt de acord cu el din punct de vedere filosofic. 

Micky aproape pufni în râs, auzind acuzaţia că niște motive 
filosofice ar fi determinat-o să ia atitudine împotriva acestui 
personaj. 

— Hei, filosofia mea este să fac cât mai puţine valuri cu 
putință, să mă descurc de la o zi la alta și poate să am parte de 
un pic de fericire, fără ca pentru asta să mă bag în vreun bucluc. 
„Adâncă” filosofie, nu-i așa? 

— Bine, atunci, spuse F. Mulţumesc că ai venit. 

Asistenta socială se întoarse spre computer. Abia într-un 
târziu, Micky se dumeri că fusese concediată. 

— O să trimiteţi pe cineva acolo? 

— Cazul are un număr acum. Ceea ce înseamnă că i se va da 
curs. 

— Azi? 

F ridică privirea, uitându-se nu la Micky, ci la unul dintre 
postere: un cotoi alb și pufos, cu o căciuliţă roșie de Moș Crăciun 
pe cap, stând în zăpadă. 

— Nu, nu astăzi. Nu este vorba despre abuzuri fizice sau 
sexuale. Copilul nu este expus unui risc major. 

Simţind că nu se făcuse deloc înţeleasă, Micky spuse: 


— Dar o s-o omoare. 

Privind cu nostalgie la pisoi, de parcă și-ar fi dorit să intre și 
ea în poster, unde era răcoare și bine, F spuse: 

— Presupunând că fata nu fabulează, ai zis că o s-o ucidă de 
ziua ei, adică în februarie. 

— Am zis „până” la acea dată, o corectă Micky. Poate în 
februarie, poate săptămână viitoare. Mâine e vineri. Vreau să zic 
că la voi nu se lucrează în weekend, așa că dacă nu veniţi mâine 
acolo, s-ar putea ca până luni ei să fi și plecat deja. 

F avea o privire fixă, de parcă s-ar fi cufundat într-o meditaţie 
profundă. Asistenta socială era ca o gaură neagră psihică; în 
preajma ei, te simțeai vlăguit emoţional. 

— Mașina lor e la reparat, insistă Micky, deși se simțea 
stoarsă, epuizată. Poate fi gata din clipă în clipă. 

Oftând, F smulse două șervețele din cutie și se tamponă pe 
frunte, cu multă grijă ca să nu-și strice machiajul. Pe urmă, 
ridică privirea, mirată oarecum că Micky era tot acolo. 

— La ce oră ziceai că ai interviul pentru slujbă? 

— La trei, zise Micky. Am tot timpul să ajung. 

— La închisoare te-ai specializat în programe de calculator? 

— Mda, au profesori buni acolo, spuse Micky, crezând că 
asistenta voia iar s-o jignească. 

— Cum ţi se pare piaţa locurilor de muncă în perioada asta? 

lată prima întrebare normală, ca între două femei, de când 
Micky intrase în acest birou. 

— Peste tot mi se spune că economia este în declin. 

— Oamenii sunt răi, declară F. 

Micky nu știa cum ar fi trebuit să reacționeze la o asemenea 
remarcă. 

— În societatea asta de consum, spuse F, pe un ton aproape 
binevoitor, ca și cum s-ar fi adresat unei surori, când te prezinţi 
la un interviu pentru angajare trebuie să fii perfectă - numai 
plusuri, fără minusuri. În locul tău, aș fi mai atentă la felul în 
care mă îmbrac. Hainele nu servesc scopului pe care îl 
urmărești. 

Taiorașul acesta roz-bombon era cel mai frumos lucru din 
garderoba lui Micky. 

Ca și cum i-ar fi citit gândurile, F spuse: 

— Nu-i vorba de magazinul de unde l-ai cumpărat, care se 
ghicește de la o poștă. Nu asta contează. Din păcate, fusta e 


282 


prea scurtă, prea strâmtă, iar bluza mult prea decoltată. Oricine 
te-ar vedea, la o firmă, începând cu directorul de resurse 
umane, simte că ești un potențial „bucluc”. Or, numai asta nu le 
trebuie lor, în ziua de azi. Ți-aș recomanda să te îmbraci cu 
altceva, mai puţin... ţipător. 

Poate că sfaturile lui F erau bine intenţionate. Sau poate că 
nu. Poate că i-a și mulțumit, înainte să plece. Poate că nu. Nu-și 
mai amintea. Se trezise brusc pe hol, fără să știe când 
deschisese ușa și când ieșise afară. 

Ca și înainte, tot patru scaune, dar șapte persoane, în loc de 
cinci, ca la venire. Pe hol, părea și mai cald decât în birou. 

lar în ascensor atmosfera era de-a dreptul încinsă. | se părea 
că se mișcă pereţii cabinei cu totul, că presiunea e din ce în ce 
mai puternică. Ajunsese să regrete furia clocotitoare dinainte, 
care compensa într-un fel zăpușeala de-afară, fiindcă disperarea 
de acum era absolut demoralizantă. 

Ajunsă la parter, reperă toaleta. O cuprinse o senzaţie de 
greață caldă, uleioasă; îi era frică să nu vomite. 

Nimeni înăuntru. Cabinele erau goale. Intimitate totală. 
Lumina aspră de neon se reflecta violent de pe suprafețele albe, 
ricoșa din oglinzi. Senzaţia aceasta glacială nu răcorea 
atmosfera încinsă. 

Deschise robinetul de apă rece, la una dintre chiuvete, și își 
puse încheieturile mâinilor sub jet. Închise ochii. Respira lent, 
respira adânc. Apa nu era suficient de rece, dar își făcea totuși 
efectul. 

Ștergându-se pe mâini, în cele din urmă, se întoarse spre 
oglinda lungă de pe perete. Când plecase de-acasă, crezuse că 
hainele cu care se îmbrăcase puteau crea o impresie bună, că 
avea un aer serios, de femeie de afaceri. Credea că părea 
drăguță. 

Acum, imaginea din oglindă își bătea joc de ea. Fusta chiar 
era prea scurtă și prea strâmtă. Fără să fie exagerat de 
decoltată, bluza părea totuși nepotrivită pentru un interviu de 
angajare. Poate că și tocurile de la pantofi erau prea înalte. 

Totul la ea părea... ţipător. leftin. Imaginea unei femei așa 
cum fusese ea până atunci și nu cum își dorea să devină. Nu se 
îmbrăcase pentru ea sau pentru slujba pe care voia s-o obţină, 
ci pentru bărbați, pentru acel gen de bărbați care nu o tratau 
niciodată cu respect, pentru genul de bărbaţi care îi distruseseră 


283 


viaţa. Oglinda de acasă nu-i arătase tot ceea ce ar fi trebuit să 
știe. 

Pilula era amară, dar și mai amară era modalitatea în care îi 
fusese administrată. De către F. Bronson. 

Ani de-a rândul, în oglinzi, Micky văzuse un fizic atrăgător și 
un magnetism sexual, graţie cărora putea obţine tot ce poftea. 
Dar, acum, când nu mai dorea acele lucruri, acum, când 
petrecerile, aventurile și curtea pe care i-o făceau bărbaţii nu o 
mai interesau, acum, când avea năzuinţe mai înalte, oglinda îi 
arăta o sclipire ieftină, stângăcie, naivitate - și un aer disperat, 
care o umplea de spaimă. 

Crezuse că depășise faza în care își folosea frumusețea ca pe 
o unealtă sau ca pe o armă, dar, de fapt, se întâmplase un lucru 
cu implicaţii mult mai profunde. Conceptul ei de frumusețe se 
schimbase complet; iar, când privea în oglindă, se speria, fiindcă 
nu mai găsea nimic din vechile repere. Se maturizase, probabil, 
dar lucrul acesta o înfricoșa, acum, când nu se mai putea bizui 
nici măcar pe frumusețea ei fizică. 

Îi venea să facă ţăndări oglinda. Numai că trecutul nu putea fi 
sfărâmat așa de ușor ca sticla. Or, în faţa ei se afla trecutul 
îndârjit, nemilos. 


e Capitolul 38 


Băiatul și câinele - primul capabil să tolereze mai bine decât 
celălalt canicula de august, celălalt cu un miros mai bun decât 
primul; primul gândindu-se din nou la atitudinea stranie și 
isterică a lui Gabby când ţâșnise afară din Mountaineer, celălalt 
reflectând la crenvurști, primul minunându-se de frumusețea 
unei păsărele albastre ca azurul, cocoțată pe o porțiune de gard 
dărăpănat și ruginit, celălalt amușinând găinaţurile păsării și 
deducând, astfel, tot ce făcuse aceasta mai înainte - așadar, 
băiatul și câinele fericiți că sunt împreună, au pornit în căutarea 
viitorului, întâi peste șesuri și pe urmă pe un drum de ţară 
pustiu care, după o cotitură, devine brusc populat. 

Vreo treizeci de case-rulotă, plus cam cincisprezece camioane 
cu remorci acoperite pentru înnoptat, precum și o mulţime de 
vehicule utilitare s-au strâns lângă șoseaua asfaltată cu două 


284 


benzi de circulaţie și pe pajiștea alăturată. Unele rulote sunt 
prevăzute cu umbrare din pânză, unde lumea se poate aduna să 
schimbe o vorbă. Au fost montate și cel puţin vreo zece corturi 
colorate. 

Singurele construcţii permanente se zăresc în depărtare: o 
fermă, un hambar, grajduri. 

Un tractor verde „John Derre” atașat de o căruţă servește 
drept birou de închiriere; acolo lucrează un fermier în blugi, 
tricou de bumbac cu mânecă scurtă și sombrero de pai. Pe un 
afiș scris de mână se spune că spaţiile de campare pe iarbă 
costă douăzeci de dolari pe zi. Tot acolo, cei interesaţi sunt 
avertizați că în acest preţ nu intră niciun fel de serviciu 
suplimentar și nici responsabilitatea pentru securitatea bunurilor 
lăsate în camping. 

Când vede acest spaţiu plin de lume, Curtis e tentat să treacă 
repede mai departe. Îl îngrijorează prezenţa la un loc a atâtor 
case-rulotă. După mintea lui, o fi vorba de vreo întâlnire a 
ucigașilor în serie. 

Poate că spre campingul acesta se îndreptau și cei doi 
criminali cu părul alb care aveau cultul dinților. 

Old Yeller nu detectează însă niciun pericol. Sociabilitatea ei 
naturală își spune cuvântul; căţeaua vrea să exploreze zona. 

Curtis are încredere în instinctele ei. In afară de asta, 
mulțimea de oameni adunată aici constituie un bun camuflaj, în 
cazul în care răufăcătorii și-ar face apariţia scormonind cu 
aparatura lor electronică, în căutarea tipului unic de energie 
produsă de băiat. 

Pajiștea este împrejmuită de un gard din scânduri de pe care 
vopseaua albă s-a cam scorojit. Tractorul păzește poarta 
deschisă. 

O prelată fixată de patru stâlpi înalţi protejează căruţa de 
razele fierbinţi ale soarelui, iar sub prelată, sunt expuse tot felul 
de mărfuri pentru vânzare. Din niște lăzi pline cu bucăţi de 
gheață, fermierul și un puști distribuie bere și sucuri. Mai poţi 
cumpăra de la ei pungi cu cartofi prăjiţi, dulciuri și borcane cu 
„fasole și sos picant de îţi ia gura foc”. 

Curtis nu găsește nimic incitant în ideea că gura ar putea să-ți 
ia foc. Dimpotrivă, i se pare ceva groaznic. Așa că nu prea 
înțelege ce motiv ar avea lumea să cumpere asemenea 
produse. Cu toate acestea, pe raft n-au mai rămas decât vreo 


285 


două borcane, ceea ce înseamnă că restul s-a vândut. Deduce 
de aici că mulți dintre cei care s-au adunat aici au, probabil, 
apucături sinucigașe. Căţeaua a eliminat teoria unei întruniri a 
ucigașilor în serie, din moment ce nu detectează niciunul dintre 
feromonii tipici pentru acest gen de psihoză, dar pe Curtis nu-l 
entuziasmează nici perspectiva unor adepţi ai suicidului în 
masă, indiferent care ar fi motivul lor. 

Pe lângă răcoritoare, gustări și odiosul sos picant, din căruţă 
mai poţi cumpăra și tricouri inscripţionate cu mesaje stranii - 
„Neary Ranch”, „Starport USA”. Pe o bluză a fost imprimată o 
vacă, alături de cuvintele „Clara, prima vacă în cosmos”. Pe alt 
tricou, poţi citi „We Are Not Alone - Neary Ranch”. În fine, altă 
bluză te înștiinţează că „Se apropie ziua”, indicând și numele 
fermei. 

Pe Curtis îl interesează Clara. Deși este la curent cu istoria 
NASA și cu programul spaţial al fostei URSS, nu știe să se fi 
încercat vreodată plasarea unei vaci pe orbită sau trimiterea ei 
pe Lună. Nicio altă ţară nu are capacitatea de a trimite o vacă în 
cosmos și de a o aduce înapoi vie și nevătămată. În plus, băiatul 
nu înţelege care ar putea fi scopul trimiterii unui astronaut bovin 
în spațiu. 

Lângă tricouri, este expusă la vânzare și o carte: „Noaptea la 
Neary Ranch: Întâlniri de gradul patru”. După titlu și ilustraţia de 
pe copertă - o farfurie zburătoare rotindu-se deasupra unei 
ferme - Curtis începe să înțeleagă că „Ferma lui Neary” este la 
originea unei legende populare moderne, similară cu cele 
despre Roswell, în New Mexico. 

Intrigat, dar îngrijorat în continuare din cauza sinucigașilor 
care se află acolo, în mod cert, se bizuie totuși pe judecata lui 
Old Yeller. Ei nu-i miroase a foc, ceea ce înseamnă că nimeni nu 
riscă să scoată flăcări pe gură. 

Băiatul și cățeaua intră în camping, fără să fie opriţi la poartă, 
asta fiindcă se presupune că veniseră cu vreunul dintre turiștii 
care au tras acolo. 

Destinși ca în vacanţă, cu bere sau sucuri în mână, mâncând 
dulciuri și îmbrăcaţi lejer având în vedere canicula de afară, 
oamenii se plimbă pe aleile cu iarbă dintre locurile de campare, 
leagă noi prietenii, se salută cu vechi cunoștințe. Alţii s-au 
așezat sub umbrare - joacă table, cărţi, ascultă radioul, discută, 
discută... 


286 


Peste tot, turiștii vorbesc unii cu alţii - conversații purtate în 
șoaptă, cu multă gravitate, dar și replici gălăgioase și pătimașe. 
Din frânturile prinse de Curtis, în timp ce se plimbă cu Old Yeller 
pe-acolo, băiatul ajunge la concluzia că toţi inșii aceștia sunt 
adepții OZN-urilor. Se adună aici de două ori pe an, în preajma 
datelor rămase celebre datorită unor vizite făcute de 
extratereștri, însă întâlnirea de acum are legătură cu un 
eveniment recent, inedit, care le-a stârnit interesul. 

Locurile de parcare sunt dispuse în raze, ca spițele unei roţi; 
în centru, se află o suprafaţă perfect circulară de pământ sterp, 
cu un diametru cam de trei metri și jumătate. De jur împrejurul 
cercului crește iarbă, însă în interiorul acestuia pământul e 
calcaros și sfărâmicios, fără niciun fir de vegetaţie. 

Un bărbat înalt și voinic, cam la vreo șaizeci de ani, stă în 
picioare pe acest petic de pământ sterp. Poartă mocasini, șosete 
albe, un șort kaki din care se văd niște genunchi aspri și păroși 
ca niște nuci de cocos, plus o cămașă tot kaki, cu mânecă scurtă 
și epoleţi, de parcă s-ar pregăti să plece într-o expediţie în 
Africa, în căutarea legendarului mormânt al elefanților. 

Vreo douăzeci de persoane s-au strâns în jurul acestui om. S- 
ar zice că toți au o reţinere să se aventureze în zona moartă 
unde stă el. 

Când Curtis se alătură grupului, unul dintre nou-sosiţi îi 
explică altuia: „Asta-i chiar bătrânul Neary. A fost acolo, sus”. 

Domnul Neary vorbește despre Clara, prima vacă trimisă în 
cosmos. 

— Ce vacă bună era Clara, draga de ea. Dădea o găleată plină 
cu lapte cu conţinut scăzut de grăsimi. Niciodată nu mi-a creat 
necazuri. 

„Necazurile” pricinuite de vaci sunt ceva nou pentru Curtis, 
care nu prea știe la ce s-a referit bătrânul. Dar mai bine să 
asculte în continuare, fiindcă, dacă n-ai răbdare să înveţi, n-o să 
afli niciodată nimic, cum spunea maică-sa. 

— Vacile Holstein, ca rasă, sunt niște cretine, afirmă domnul 
Neary. Asta-i părerea mea. Unii pot susține că vacile Holstein 
sunt la fel de deștepte ca vacile Jersey sau Hereford. Sincer, 
cine poate spune așa ceva înseamnă că nu se pricepe la vaci. 

— Cele mai deștepte sunt vacile din rasele Alderney și 
Galloway, zice unul dintre acei adunaţi în afara zonei moarte. 


— Păi, așa putem sta aici toată ziua și să discutăm despre 
inteligenţa vacilor, zice domnul Neary. Dar în felul acesta nu 
ajungem mai aproape de Cer. Oricum, Clara mea nu era o 
Holstein tipică, în sensul că ea era inteligentă. Nu o inteligenţă 
cum am eu sau cum aveți voi, poate nici măcar cât câinele ăsta 
- și arată spre Old Yeller -, dar ea le scotea pe celelalte vaci din 
staul, dimineaţa, și le ducea la păscut, după care tot ea le mâna 
seara înapoi. 

— Vacile din rasa roșie de Lincolnshire sunt cele mai 
inteligente, decretează o femeie robustă, cu părul prins în două 
codițe libere și cu pipa în gură. 

Domnul Neary pare enervat de replica acestei cucoane 
impozante. 

— Mda, dar, după cum se vede, pe extratereștri nu i-au 
pasionat vacile din rasa roșie de Lincolnshire, nu crezi? Au venit, 
în schimb, aici, și au luat-o pe Clara - și după părerea mea, știau 
că ea era cea mai deșteaptă vacă din tot staulul. In fine, cum vă 
povesteam, vehiculul acela ca un metal lichid s-a lăsat peste 
Clara, care stătea pur și simplu liniștită, așa ca voi și ca mine, 
acum. 

Majoritatea celor din jurul cercului ridică privirile spre cer, unii 
circumspecți, alții minunându-se parcă. 

O tânără palidă ca laptele degresat al Clarei zice: 

— S-a auzit vreun zgomot? Nişte module de tonuri armonice? 

— Domniţă, dacă vă referiţi cumva la sunete de cimpoi, 
venite de la ei și de la mine, cum vedem în filme, nu, nici vorbă 
de așa ceva. Totul s-a petrecut într-o liniște mormântală. A ieșit 
o rază de lumină roșie din vehicul, ca un proiector, dar era de 
fapt un fel de rază de levitaţie. Clara s-a ridicat de la pământ 
într-o coloană de lumină roșie, cu un diametru de trei metri și 
jumătate. 

— Ce rază mare de levitaţie! exclamă un tânăr pletos, 
îmbrăcat cu blugi și un tricou pe care scrie FRODO LIVES. 

— Sărăcuţa de ea a scos doar un muget de uimire, zice 
domnul Neary, iar pe urmă s-a înălţat fără niciun protest, 
răsucindu-se lent așa, și așa, dintr-o parte în cealaltă, de parcă 
n-ar fi cântărit mai mult decât un fulg. 

Uitându-se cu subiînțeles la tipa care fumează pipă, adaugă: 

— Dacă ar fi fost o vacă din rasa roșie de Lincolnshire, ce 
tărăboi ar fi făcut! 


288 


Și așa Curtis află o mulţime de lucruri despre vaci, deși nu știe 
la ce i-ar putea folosi. 

— Dar de ce să vrea să ia o vacă? se miră adeptul lui Frodo. 

— Pentru lapte, sugerează tânăra palidă. Poate că pe planeta 
lor s-a produs vreo catastrofă biologică parţială, din cauze 
absolut naturale, ceea ce a provocat deficiențe în 
aprovizionarea cu alimente. 

— Nu, nu, sunt suficient de avansați din punct de vedere 
tehnologic, încât să își poată clona speciile indigene, opinează 
un tip cu aer profesoral, care fumează dintr-o pipă și mai mare 
decât cea a femeii robuste. Sunt capabili să își completeze 
cirezile din resurse proprii. 

— Sau poate li s-a făcut poftă și lor de niște cheeseburgeri 
delicioși, zice un tip rumen la față, care ţine într-o mână o cutie 
cu bere, iar în cealaltă un hot-dog din care a mâncat jumătate. 

Câteva persoane râd; totuși, tânăra palidă, care seamănă cuo 
eroină de tragedie antică, se simte profund ofensată și se 
răţoiește la glumeţul de lângă ea: 

— Dacă fiinţele astea sunt capabile să străbată galaxiile, poți 
fi sigur că au o inteligenţă avansată, ceea ce înseamnă că sunt 
vegetariene. 

Punându-și în valoare talentul său de orator, Curtis zice: 

— Sau poate că folosesc vaca pe post de organism-gazdă 
pentru niște arme fabricate biologic. În felul acesta, e posibil să 
implanteze vreo zece embrioane în corpul vacii, să o trimită 
înapoi pe pășune, fără ca nimeni să știe ce se dezvoltă din 
embrioanele plasate în Clara. Până când, într-o bună zi, vaca o 
să se îmbolnăvească rău de tot și o să moară, iar din cadavrul ei 
descompus vor ieși zece „soldăței” insectiformi, fiecare mare 
cât un ciobănesc german, care la un loc vor avea suficientă 
forță cât să radă de pe fața pământului un orășel de o mie de 
oameni, în nici douăsprezece ore. 

Toţi se holbează la Curtis. 

Băiatul își dă seama imediat că s-a abătut de la spiritul 
conversaţiei sau că a încălcat vreun protocol de comportament 
al adepților OZN-urilor, dar în rest nu realizează în ce a constat 
ofensa pe care a adus-o auditoriului. Străduindu-se să dreagă 
lucrurile, cade din lac în puț, cum spune proverbul: 

— Păi, sigur, poate că nu vor avea formă de insectă, ci de 
reptilă, ceea ce ar însemna că le-ar trebui șaisprezece ore ca să 


289 


radă de pe faţa pământului un orășel de o mie de cetățeni, 
fiindcă soldaţii-reptilă nu ucid cu aceeași eficiență ca soldații- 
insectă. 

În jurul lui, un evantai de expresii - de la nedumerire până la 
enervare. 

Tânăra palidă se răţoiește la el: 

— Fiinţele dotate cu o inteligență avansată nu au defectele 
noastre. Nu își distrug sistemul ecologic. Nu poartă războaie și 
nu mănâncă animalele, decretează ea, holbându-se acum la 
fumătorii de pipă. Și nici nu fumează. 

Pe urmă, își îndreaptă ochii glaciali din nou spre Curtis, care 
riscă să sufere efecte de criogenie profundă: 

— Nu au prejudecăţi bazate pe rasă sau sex, continuă ea. 
Nimic de genul acesta. Nu-și distrug niciodată organismul cu 
alimente excesiv de grase, zahăr rafinat și cofeina. Nu mint și 
nu înșală pe nimeni, nu provoacă războaie, cum am mai zis, și 
nici nu incubează insecte ucigașe uriașe în vaci. 

— Păi, universul ăsta e mare, zice Curtis, care, fără să se dea 
bătut, caută să fie împăciuitor. Și din fericire pentru noi, fiinţele 
spaţiale cele mai rele, la care mă refeream eu, n-au ajuns 
deocamdată până în capătul acesta, aici, la noi. 

Tânăra se face și mai palidă, iar ochii scapără așchii de 
gheață, de parcă i-ar fi adăugat cineva în creier niște serpentine 
refrigeratoare suplimentare. 

— Firește, astea sunt niște pure speculaţii, se grăbește Curtis 
să precizeze. 

Înainte ca Meduza aceasta fără șerpi să-l preschimbe pe 
Curtis în stană de piatră, domnul Neary intervine: 

— Măi, băiete, n-ar trebui să mai pierzi atâta timp cu jocurile 
alea video SF, care ţi-au băgat numai prostii în cap. Noi vorbim 
aici despre realitate, nu despre aiureli din alea fanteziste cu 
care Hollywood-ul le strică mintea copiilor. 

Cei adunaţi în jurul zonei moarte își exprimă acordul cu 
această opinie, iar unul dintre ei întreabă: 

— Domnule Neary, v-a fost frică atunci când extratereștrii s- 
au întors să vă ia? 

— Domnule, firește, am fost îngrijorat, dar speriat, nu. Asta s- 
a întâmplat la șase luni după ce Clara a plecat plutind în zbor, 
ceea ce explică motivul pentru care avem două perioade de 
veghe aici, în fiecare an, la datele aniversare. Apropo, unii zic că 


290 


vin aici special ca să se înfrupte din prăjiturile făcute de 
nevasta-mea, așa că vă poftesc pe toţi să gustaţi din ele. 
Desigur, anul acesta, avem trei perioade de veghe - cea de 
acum fiind neprevăzută și datorându-se întâmplărilor care au loc 
chiar în momentul de față, acolo. 

Și, devenind parcă și mai înalt, arată spre est, dincolo de 
câmpie, spre colina care se ridică în spatele unui pâlc de copaci. 

— Scandalul din Utah, care, știm cu toţii, nu are nimic de-a 
face cu magnații drogurilor, cum susţine guvernul. 

Pe mutrele celor din jur se citește neîncrederea în afirmaţiile 
autorităților. 

Curtis profită de această reacție pentru a se reabilita în ochii 
oamenilor. Pășește de pe iarbă în cercul de pământ sterp și, 
ridicând glasul, declară: 

— Halal guvern! Nişte satrapi, nebuni după putere, care habar 
n-au de nimic! 

Degeaba, cuvintele lui nu-i aduc simpatia auditoriului, care a 
amuţit complet. 

In timpul acesta, Old Yeller se trântește pe jos, cu labele în 
sus, arătându-și burta, fiindcă simte că demersul lui Curtis 
trebuie compensat cumva printr-o dovadă de supunere. Convins 
că Old Yeller procedează greșit, deoarece nu are cum să 
ghicească ce este în capul unor oameni, băiatul turuie mai 
departe, imitându-l deja pe Gabby: 

— Halal guvern! Nişte hoţi, cu toţii, care te jecmănesc de 
bani, de pământ, de case, de hainele de pe tine, nenorociţii! 

Căţeaua scâncește. 

Uitându-se la ufologii din jur, Curtis nu vede niciun zâmbet, ci 
doar feţe uimite și încruntate, ba chiar și expresii de milă, la 
câţiva. 

— Măi, băiete, probabil că părinţii tăi sunt plecaţi, fiindcă 
altminteri ce mamă de bătaie ţi-ar mai trage, ca să te înveţi 
minte să mai spui asemenea prostii! 

Lui Curtis îi vine să plângă: fiindcă a făcut-o de rușine pe 
surioara lui, cu comportamentul său, și s-a dat în spectacol în 
fața atâtor persoane străine. 

— Domnule Neary, să știți că n-am făcut nimic rău, spune el 
pe un ton sincer și rugător. 

In mod inexplicabil, tocmai aceste cuvinte îl fac pe domnul 
Neary să-și iasă din fire: 


291 


— Tinere, ai întrecut măsura. Ajunge! 

Cu un ultim efort disperat de a se face înţeles, Curtis spune: 

— Domnule Neary, vă rog, eu nu sunt tocmai întreg la minte. 
Mi-a zis mie o doamnă extrem de frumoasă că sunt prea dulce 
pentru lumea asta. Da, poate că sunt cam prost, prea dulce, 
prea bun, prost cum era Gump, așa sunt, da. 

Old Yeller sare în picioare, considerând probabil că situaţia a 
devenit prea periculoasă ca să mai stea așa, cu burta în sus. Pe 
urmă, sare afară din zona moartă, exact în clipa în care domnul 
Neary face primul pas spre Curtis. 

Bizuindu-se, în fine, pe instinctele câinelui, Curtis ţâșnește pe 
urmele ei. Din nou, băiatul și câinele au devenit fugari. 


e Capitolul 39 


Chiar dacă, odinioară, bibliotecile din sudul Californiei 
fuseseră aidoma celor descrise în cărți - dantelărie sumbră din 
lemn de mahon, rafturi până în tavan, firide în cotloane ascunse 
unde puteai citi confortabil -, astăzi arătau complet altfel. Toate 
suprafețele erau netede, ușor de curăţat. Rafturile nu se mai 
înălțau până în tavan, fiindcă tavanul era format dintr-un grătar 
de plăci acustice intercalate cu tuburi de neon, din care se 
revărsa o lumină prea rece pentru a îndemna la visare, ca pe 
timpuri. Rafturile formau șiruri drepte, într-o ordine previzibilă; 
erau din metal, și nu din lemn, fiind bine ancorate de podea, în 
eventualitatea producerii unor cutremure. 

Lui Micky i se părea că domnea aici o atmosferă de spital: 
sumbră, în ciuda luminii orbitoare, antiseptică, marcată nu de 
tăcerea studiului aplicat, ci de liniștea suferinţei stoice. 

Un spaţiu larg din sală era rezervat computerelor, toate cu 
acces la Internet. 

Scaunele erau neconfortabile. Lumina crudă se reflecta 
orbitor de pe mese. Se simţea ca acasă - nu în rulota unde 
locuia cu Geneva, ci la închisoare, care fusese „casa” ei pentru o 
vreme. 

Jumătate dintre mese erau ocupate de cititori, dar Micky îi 
ignoră. Se simţea stingheră în taiorașul ei roz, deși până 
adineauri i se păruse că are un aer de femeie serioasă și 


292 


încrezătoare în forţele proprii. În plus, după discuţia cu F. 
Bronson, se săturase de contactul cu oamenii; calculatoarele îi 
puteau fi de mai mult ajutor. 

Conectată la reţea, parcă era un detectiv care pornise pe 
urmele lui Preston Maddoc. Activitatea ei de copoi dădu roade 
imediat: nenumărate site-uri ofereau o bogăţie de informaţii 
despre personajul vânat. 

Sună de la un telefon public, ca să anuleze interviul pentru 
angajare, programat pentru ora trei. Își petrecu toată după- 
amiază documentându-se despre doctorul Doom, iar din ceea ce 
află conchise că situația lui Leilani era cu mult mai gravă decât îi 
povestise fetița. 

Esența poveștii lui Maddoc era la fel de simplă, pe cât de 
revoltătoare i se păreau detaliile ei. lar implicaţiile erau 
terifiante, nu numai pentru Leilani, ci pentru orice om care trăia 
și respira pe această lume. 

Preston Maddoc își luase doctoratul în filosofie. În urmă cu 
zece ani, se declarase „bioetician”, acceptând un post la o 
universitate Ivy League, unde preda etica viitorilor medici. 

Acest soi de bioeticieni, care se consideră „utilitariști”, 
urmăresc distribuţia etică a resurselor medicale considerate 
limitate, prin stabilirea unor standarde menite să determine cine 
trebuie să fie tratat pentru vindecarea bolii și cine nu. Spre 
deosebire de medicina apuseană, care de la Hipocrat încoace s- 
a bazat pe ideea că orice viaţă omenească este sacră, ei susţin 
că unele vieţi omenești au o valoare morală și socială mai mare 
decât altele, singurul în măsură să stabilească aceste valori 
comparative, fiind grupul lor de elită. 

La un moment dat, un grup de bioeticieni, minoritar, dar 
semnificativ, a respins abordarea promovată de utilitariști, însă 
aceștia au câștigat până la urmă bătălia, dobândind supremaţia 
în mediile academice. 

Preston Maddoc, la fel ca majoritatea bioeticienilor, susținea 
neacordarea de îngrijiri medicale vârstnicilor - adică persoanelor 
peste șaizeci de ani -, dacă boala de care sufereau putea avea 
un impact negativ asupra calităţii vieţii lor, chiar dacă pacienții 
credeau că merită să mai trăiască încă. 

Chiar și în situaţia în care pacienţii puteau fi vindecați 
complet, dar rata de vindecare era mai mică, să zicem, de 
treizeci la sută, mulți bioeticieni considerau că bătrânii trebuia 


293 


lăsaţi să moară, fără tratament, deoarece, din punct de vedere 
utilitarist, din cauza vârstei, contribuţia lor la dezvoltarea 
societății era mai redusă, în raport cu ceea ce primeau ei de la 
aceeași societate. 

Nevenindu-i să-și creadă ochilor, Micky citi că aproape toţi 
bioeticienii credeau că toţi copiii handicapatţi, chiar și cei cu 
handicapuri minore, trebuia lăsaţi să moară. Pruncii care făceau 
o infecţie să nu fie trataţi. Dacă aveau temporar probleme 
respiratorii, nu era cazul să se intervină, fiind recomandabil să 
fie lăsaţi să se sufoce. Copiii infirmi, care prezentau tulburări de 
nutriţie, trebuia lăsaţi să moară de inaniţie. Se considera că 
handicapaţii sunt o povară pentru societate, chiar și dacă își pot 
purta singuri de grijă. 

Furia care o cuprinse pe Micky era diferită de starea de nervi 
distructivă pe care o simţea de cele mai multe ori. Sentimentul 
de acum nu avea nimic de-a face cu abuzurile și înjosirile pe 
care le suferise ea. Nu fiinţa ei o preocupa acum; furia aceasta 
avea virtuţi purificatoare. 

Citi un extras din cartea „Etica practică”, în care Peter Singer, 
de la Princeton University, susținea necesitatea uciderii nou- 
născuţilor suferinzi de hemofilie: „Când moartea unui copil 
infirm va duce la nașterea altui copil cu șanse sporite de a trăi 
fericit, cantitatea totală de fericire va fi mare, în cazul în care 
copilul infirm va fi ucis. Pierderea vieţii fericite, în situaţia 
primului copil, este compensată de câștigarea unei vieţi mai 
fericite pentru cel de-al doilea copil, din exemplul amintit. Prin 
urmare, dacă uciderea pruncului hemofilic nu are efecte adverse 
asupra celorlalţi înseamnă că... este recomandabil să fie ucis.” 

Micky simţea nevoia să se ridice în picioare, să respingă 
concepţiile astea. Indignarea îi dădea un surplus de energie. Nu 
putea sta locului. Începu să se plimbe de colo-colo, frângându-și 
mâinile, consumându-și energia, încercând să se calmeze. 

Ca un copil înspăimântat de poveștile cu strigoi și monștri, dar 
atras totuși morbid de ele, Micky reveni curând la computer. 

Singer sugerase la un moment dat că, dacă pruncuciderea la 
cererea părinţilor va promova interesele familiei și ale societății, 
atunci lichidarea copilului poate fi considerată etică. In plus, tot 
el susținuse că un prunc nu devine „persoană” decât abia târziu, 
în primul an de viaţă, favorizând, astfel, ideea, pe baza unei 


294 


analize de la caz la caz, că uciderea copiilor poate fi considerată 
etică și după mult timp de la naștere. 

Preston Maddoc credea că lichidarea copiilor era un gest etic 
atâta vreme cât micuțul nu începea să vorbească. Adică, ori spui 
„mama”, ori mori! 

Majoritatea bioeticienilor pledau pentru experimente medicale 
„controlate”, efectuate pe subiecţi handicapaţi psihic, pe 
comatoși sau chiar pe bebeluși nedoriți, și nu pe animale, 
susținând că animalele normale pot simţi durerea, în timp ce 
handicapaţii psihic, comatoșii și bebeluşii nu simt nimic. 

Desigur, potrivit acestei filosofii, este inutil să întrebi un 
handicapat psihic ce simte, fiindcă acesta, la fel ca pruncul și ca 
„alte fiinţe cu un orizont limitat de cunoștințe”, este o 
„nonpersoană”, fără dreptul moral de a pretinde un loc în lume. 

Micky simţea nevoia să pornească o cruciadă pentru a-i 
declara pe bioeticieni „fiinţe cu un orizont limitat de cunoștințe”, 
fiindcă părea limpede că nu aveau niciun fel de trăsături umane, 
încadrându-se perfect în categoria „nonpersoanelor” în care 
voiau să-i includă pe cei mici, pe cei slabi și pe cei bătrâni, 
cărora le doreau moartea. 

Maddoc era un lider - dar numai unul din atâţia alţii ca el - al 
curentului care voia să folosească „argumentul radical al 
bioeticii și al cercetării științifice” în vederea determinării unui 
coeficient de inteligență minim necesar pentru a avea o viaţă 
calitativ superioară și pentru a fi util societăţii. Preston Maddoc 
socotea că acest prag trebuia să fie „mult peste un coeficient de 
inteligenţă tipic sindromului Down”, dar se grăbea, totodată, să 
îi liniștească pe cârcotași, afirmând că stabilirea unui coeficient 
de inteligenţă minim nu avea scopul de a sugera că societatea 
ar trebui epurată de persoanele cu deficit mintal aflate încă în 
viaţă. Dimpotrivă, ar fi vorba despre „un exercițiu menit să 
clarifice concepţia noastră despre calitatea vieţii”, în așteptarea 
momentului când progresele științei vor permite ca valorile 
coeficientului de inteligenţă să poată fi prezise cu precizie încă 
de la naștere. 

Păi, sigur că da. Nici lagărele de exterminare de la Dachau și 
Auschwitz nu fuseseră concepute cu intenţia de a fi fo/osite, ci 
doar pentru a se verifica dacă pot fi construite, dacă sunt 
posibile din punct de vedere arhitectural. 


Iniţial, navigând prin site-urile de bioetică, Micky crezu că 
această cultură a morţii nu era ceva serios. Se gândea că 
reprezenta, probabil, un joc în care participanţii se luau la 
întrecere, încercând să propună soluţii cât mai revoltătoare, 
concepte cât mai inumane. 

Când își dădu seama, în cele din urmă, că oamenii aceștia 
trăiau și acționau pe baza filosofiei lor, avu încă naivitatea să 
spere că măcar nu-i lua nimeni în serios, în afară de alți smintiţi 
ca ei. Apoi, descoperi cu stupoare că, dimpotrivă, oamenii 
aceștia se aflau în centrul comunităţii academice. Majoritatea 
școlilor de medicină aveau în programă cursuri de bioetică. In 
peste treizeci de universităţi importante existau specializări în 
bioetică. Numeroase legi statale și federale, concepute de 
bioeticieni, fuseseră promovate cu intenţia de a face din 
bioetica de azi arbitrul moral și legal al judecăților de valoare 
asupra vieții oamenilor. 

Handicapaţii sunt așa de costisitori, nu credeţi? La fel și 
bătrânii. La fel și idioţii. Costisitori, dar adesea și supărători 
pentru oamenii sensibili din jurul lor, hidoși, dezgustători, altfel 
decât noi. Bieţii de ei ar fi mult mai fericiți dacă s-ar da la o 
parte; chiar așa, păi, dacă au avut tupeul de a se naște sau 
ideea proastă de a rămâne mutilaţi de la vreun accident, măcar 
să moară mai repede, dacă le-a mai rămas o fărâmă de 
conștiință socială. 

Ce-a păţit lumea asta, de-a ajuns o casă de nebuni? 

Micky începea să-și înțeleagă inamicul. 

Iniţial, nu-l luase în serios pe Preston Maddoc. 

Acum însă își revizuise atitudinea. Era amenințarea 
întruchipată. Teribil, înspăimântător. A/ien. 

Germania nazistă (pe lângă încercarea de a-i extermina pe 
evrei), Uniunea Sovietică și China lui Mao rezolvaseră deja 
„problema socială” reprezentată de fiinţele neputincioase și 
imperfecte, dar bioetiecienii utilitariști, când erau întrebaţi dacă 
vor avea curajul să aplice soluţiile finale, ocoleau răspunsul, 
având tupeul de a susține că naziștii și cei asemenea lor îi 
omorâseră pe cei nevolnici și infirmi „din niște motive greșite”, 
cum se exprimase Preston într-un interviu. 

Adică, nu omorul în sine era ceva greșit, vezi Doamne, ci 
motivaţia gestului naziștilor și al sovieticilor fusese neinspirată. 
Noi vrem să-i ucidem acum, nu din ură sau prejudecată, ci 


296 


fiindcă omorând un copil handicapat facem loc pentru unul 
sănătos, care își va bucura mai mult familia, care va fi mai 
fericit, care va fi mai util societăţii și care va mări „cantitatea 
totală de fericire”. Asta e cu totul altceva, zic ei, decât a ucide 
copilul pentru a face loc altuia care este mai reprezentativ, 
pentru „rasa” lui, care este mai blond, care are mai multe șanse 
să devină o mândrie pentru națiunea lui și să facă pe plac 
„Fuhrer”-ului său. 

„Poate cu un microscop, dacă mă voi strădui câteva sute de 
ani de-acum încolo, voi vedea și eu dacă există vreo diferență”, 
bombăni Micky. 

Oamenii aceștia erau luați în serios, fiindcă operau în numele 
compasiunii, al responsabilităţii ecologice și chiar al drepturilor 
animalelor. Cine s-ar putea ridica împotriva compasiunii faţă de 
cei năpăstuiți, împotriva intenţiei declarate de a utiliza cu 
înțelepciune resursele naturale, împotriva dorinţei de a trata cu 
respect animalele? Dacă lumea este Patria noastră și dacă este 
singura lume pe care o avem, dacă nutrim convingerea că 
lumea aceasta este fragilă, atunci valoarea fiecărui copil debil 
sau a fiecărei bunici decrepite trebuie comparată cu pierderea 
întregii lumi. Și mai îndrăznești atunci să pledezi în favoarea 
unei fetițe infirme? 

Maddoc și alţi bioeticieni celebri, americani și englezi - cele 
două naţiuni în care dementa aceasta părea foarte adânc 
înrădăcinată - erau invitaţi ca specialiști în emisiunile de 
televiziune, se bucurau de respect din partea presei și îi sfătuiau 
pe politicieni în vederea adoptării unei legislații progresiste cu 
privire la terapia medicală. Niciunul dintre ei n-ar fi putut 
deschide gura însă în Germania, unde lumea i-ar fi linșat pe loc. 
Numai un holocaust putea inocula asemenea reacţii în rândul 
unei societăţi confruntate din nou cu barbaria. 

Micky se întreba cu disperare dacă n-ar fi necesar un 
holocaust și aici, pentru ca lumea să scape de nebunie și să 
revină la normal. | se făcea din ce în ce mai frică pentru țara ei 
și pentru viitor. 

Și nu descoperise încă tot răul. 

În ciuda luminii orbitoare din bibliotecă, lui Micky i se părea că 
bezna câștiga tot mai mult teren. 


e Capitolul 40 


Evitând șirurile drepte și lungi de alei cu iarbă, de-a lungul 
cărora vehiculele sunt așezate faţă în faţă, cățeaua îl conduce 
pe băiat pe cărări mai întortocheate, printre mașini, ocolind 
adulţi, copii și grătare pe care sfârâie bucăţi de came. Când, 
într-un târziu, Curtis privește în urmă, vede că hăitașii, dacă au 
existat într-adevăr, s-au dat bătuți. 

E tulburat, însă, în continuare, și se simte rușinat. 

Pentru o vreme, măcar, nu se încumetă să părăsească forfota 
și camulflajul oferit de mulţimea adunată la această „veghe”. 
Diseară sau mâine, eventual, va reuși poate să se strecoare în 
vreuna dintre rulotele de-aici, cu care să pornească spre o zonă 
mai populată, unde ascunzătorile sunt mai numeroase, dar, 
deocamdată, trebuie să se mulțumească totuși cu ce are, fiindcă 
e mai bine aici, pe câmp, decât pe un drum pustiu de ţară. Dacă 
nu mai da nas în nas cu domnul Neary, se va simţi bine pe câmp 
- sigur, presupunând, de asemenea, că nici Clara, vaca 
deșteaptă, nu va cădea tocmai atunci din cer, ca să-l facă zob. 

Old Yeller scâncește, se postează lângă o rulotă uriașă și 
înclină capul spre spate, ca un câine care urlă la lună, deși nici 
urmă de lună pe cerul după-amiezii de acum. Nici nu urlă, de 
fapt, ci scrutează văzduhul în căutarea unei vaci zburătoare. 

Curtis se ghemuiește lângă ea, o scarpină între urechi și 
încearcă să-i explice că nu există niciun pericol ca o Holstein 
mare și voinică să îi strivească, la care căţeaua râde parcă și își 
îndeasă capul în mâinile lui mângâietoare. 

— Curtis? 

Băiatul ridică privirea. O femeie superbă se uită de sus la el. 

Are unghiile de la picioare vopsite cu ojă albastră, de parcă ar 
fi niște oglinzi ale cerului. | se văd degetele perfect, fiindcă 
poartă niște sandale foarte decupate și cu tocuri înalte, de parcă 
ar fi o balerină pe poante. 

Îmbrăcată cu niște pantaloni albi strâmţi, pare că are niște 
picioare incredibil de lungi. Nu, nu-i o iluzie optică, remarcă 
băiatul în gând, ridicându-se de jos. Niciun experiment genetic 
nu ar fi putut crea un hibrid de gazelă umană cu niște picioare 
mai elegante decât astea. 


298 


Pantalonii aceștia cu talie joasă lasă să i se vadă burta 
bronzată, pe care se odihnește, bine fixat, un opal oval de 
culoarea ojei. Sânii de sub bluziţa albă, bine mulată, sunt de 
mărimea celor asupra cărora zăbovește îndeobște obiectivul 
oricărei camere de filmat. 

Părul auriu îi încadrează faţa luminată de doi ochi de culoarea 
opalului din buric. Buzele, ca într-o reclamă pentru cosmetice de 
calitate, au culoarea roșie a trandafirilor de toamnă târzie. 

— Curtis? întreabă ea din nou. 

— Da, doamnă, zice el și își dă seama, imediat, că de când a 
stat de vorbă cu Donella, la restaurant, nu a mai spus nimănui 
cum îl cheamă. 

Cu un aer prudent, femeia scrutează împrejurimile, vrând să 
se convingă că nu au stârnit atenţia nimănui. Câţiva bărbaţi, 
care se holbau la ea, întorc privirea când se uită la ei. 

— Curtis Hammond? șoptește ea, trăgându-se mai aproape. 

Cu excepţia Donellei și a nerodului de Burt Hooper, bietul de 
el, tipul cu șapca de șofer pe cap, nimeni în afară de dușmanii 
lui nu îi cunoaște numele. 

Lipsit de apărare ca orice muritor în fața îngerului morții, 
Curtis încremenește, așteptând parcă să fie spintecat, decapitat, 
sfârtecat, împușcat, ars sau mai rău chiar, deși niciodată nu și- 
ar fi închipuit că Moartea ar putea veni gătită așa, cu cercei de 
argint, două șiraguri de mărgele turcoaz, trei inele cu diamante, 
câte o brățara la fiecare mână și podoabe în buric. 

Ar putea nega că el este Curtis cel original sau Curtis 
Hammond cel din prezent, dar tot degeaba, dacă persoana 
aceasta din faţa lui face parte dintre hăitașii care i-au nimicit 
familia sau care i-au ucis familia lui Curtis, în Colorado, acum 
două nopţi. 

— Da, doamnă, eu sunt, zice el, politicos până la capăt, 
împăcându-se cu gândul că va fi ucis, poate spre satisfacția 
domnului Neary și a celorlalţi, pe care i-a ofensat fără să vrea. 

— Mă așteptam să fii mort, șoptește ea, pe un ton și mai 
dulce. 

— Da, doamnă, mort. Cred că sunt mort, de fapt. 

— Sărăcuţul de tine, spune ea, fără sarcasmul la care te-ai fi 
așteptat de la o ucigașă care vrea să-ți taie capul, ci, 
dimpotrivă, cu solicitudine. 


299 


Surprins de compasiunea ei, băiatul profită de această 
neașteptată dovadă de simpatie și spune: 

— Doamnă, recunosc că și căţeaua aceasta știe poate prea 
multe, având în vedere profunda legătură dintre noi. N-am 
intenţia să pretind că ar fi altfel. Numai că, neputând vorbi, nu 
are cum spune nimănui ceea ce știe. Chiar dacă de mine s-ar 
alege praful și pulberea, sincer vorbind nu cred că există vreun 
motiv ca și ea să fie omorâtă. 

— Dragul de tine, șoptește ea, nu știu de ce, dar am senzaţia 
că te urmăresc niște oameni îngrozitor de răi?! 

Old Yeller s-a ridicat în picioare, privind binevoitoare spre 
femeia în alb și dând din coadă, încântată parcă de cunoștință. 

— Mai bine să te scoatem din vizorul lumii, șoptește îngerul, 
care se pare că n-are nicio legătură totuși cu divizia morţii. Hai 
cu mine, da? 

— Da, acceptă Curtis, fiindcă Old Yeller a adoptat-o pe 
femeie. 

Aceasta îi conduce spre ușa rulotei imense de alături, care, 
exceptând culoarea vopselei, ar putea trece drept un vehicul 
militar blindat. 

judecând după înfățișarea ei, femeia îi amintește lui Curtis de 
Cenușăreasa, deși în picioare are sandale, nu conduri. Ce-i 
drept, Cenușăreasa nu s-ar îmbrăca așa - cu pantaloni strâmţi 
pe fund. Dar, în fine, în momentul în care ușa se deschide, 
cățeaua sare în rulotă, de parcă acolo ar fi trăit toată viaţa. La 
sugestia gazdei, Curtis calcă pe urmele lui Old Yeller. 

Se intră direct în cabină și, trecând printre scaunele din față, 
se ajunge într-un salonaș cu canapele. Ușa se închide în urma 
lui. 

Brusc, basmul acesta cu zâne se preschimbă într-o povestire 
de groază. Privind spre bucătăria de mai încolo, Curtis vede 
lângă chiuvetă pe nimeni alta decât... Cenușăreasa. 

Șocat, întoarce capul: Cenușăreasa este și acolo, în spatele 
lui, între scaunele din faţă, zâmbindu-i cu duioșie. 

Cenușăreasa de lângă chiuvetă este leită cu prima 
Cenușăreasă: același păr auriu, aceiași ochi albaștri, aceeași 
vestimentaţie. lIdentic totul. Până în vârful unghiilor de la 
picioare - albastre ca azurul cerului. 

Clone. 

Oh, Doamne, niște c/one. 


Clonele aduc ghinion, de obicei, fiindcă au venit pe lume ca să 
facă rău. 

— Clone, bolborosește Curtis. 

Prima Cenușăreasă surâde. 

— Ce-ai spus, scumpule? 

A două Cenușăreasă pleacă de la chiuvetă, pășind spre Curtis. 
Și ea surâde. Și ţine în mână un cuţit mare. 


e Capitolul 41 


Stând în biblioteca din cărămizi și tencuială, sub lumina de 
neon invadatoare, dar călătorind cu mintea prin spațiul 
cibernetic cu infinitele lui circuite, explorând rafturi virtuale de 
cărţi instructive, Micky descoperea peste tot, în aceste palate 
ale geniului tehnologic, același egoism primar și același 
materialism sumbru, vechi de când omenirea. 

Bioeticienii resping existența adevărurilor obiective. Preston 
Maddoc scrisese: „Nu există comportament corect sau greșit, 
moral sau imoral. Bioetica înseamnă eficienţă, determinarea 
unui set de reguli profitabile pentru un număr cât mai mare de 
oameni”. 

În realitate însă această eficienţă se traduce prin încurajarea 
suicidului în toate cazurile, în care o persoană suferindă se 
gândește la așa ceva, și nu doar sprijinirea sinuciderii bolnavilor 
incurabili, a bolnavilor cronici, ci îndemnul la sinucidere adresat 
chiar și persoanelor care ar putea fi vindecate, dar care sunt 
uneori deprimate. 

De fapt, Preston și mulţi alţii considerau că persoanele 
deprimate trebuie nu numai sprijinite în demersul lor sinucigaș, 
ci și „sfătuite” în această direcţie, pentru a avea garanţia că se 
vor autodistruge. În fond, calitatea vieţii unei persoane 
deprimate este necorespunzătoare și, chiar dacă depresia poate 
fi ameliorată prin medicamente, omul acela nu este „normal” 
dacă starea lui depinde de un tratament medicamentos, fiind, 
prin urmare, incapabil să ducă o viaţă adecvată din punct de 
vedere calitativ. 

Creșterea ratei sinuciderilor este un beneficiu pentru 
societate, consideră ei, întrucât, în cadrul unui sistem medical 


301 


bine condus, organele celor care au avut o sinucidere „asistată” 
pot fi recoltate pentru transplant. Micky citi despre mulţi 
bioeticieni care se bucurau de perspectiva soluționării crizei de 
organe prin intermediul unor programe de sinucidere bine 
coordonate; în entuziasmul lor, era limpede că vor milita agresiv 
pentru creșterea numărului de sinucideri, de îndată ce aveau să 
fie promulgate legile pe care le solicitau. 

Dacă suntem toţi doar materie și nu avem suflet, atunci de ce 
unii dintre noi să nu își unească forțele pentru a-i măcelări pe 
ceilalți, în beneficiul nostru? Câștigul ar fi imediat, fără 
consecinţe pe termen lung. 

Micky își trase mâna dreaptă de pe mouse și mâna stângă de 
pe tastatură. Pentru a face economie de curent electric, în 
bibliotecă era aproape la fel de cald ca afară, dar pe Micky o 
treceau fiori reci veniţi parcă de pe Internet, ca și cum s-ar fi 
întâlnit în spaţiul cibernetic cu vreo umbră din castelul 
doctorului Frankenstein. 

Privi în jurul ei, spre ceilalți cititori din bibliotecă, întrebându- 
se câți dintre ei ar fi la fel de șocați ca și ea de cele aflate acum, 
câţi ar rămâne indiferenți și, da, câţi ar fi de acord cu Preston 
Maddoc și colegii lui. Meditase adesea la fragilitatea vieții, dar 
pentru prima oară își dădea seama consternată că civilizația în 
sine era la fel de fragilă ca orice fiinţă omenească. Oricare 
dintre iadurile create de umanitate de-a lungul istoriei, într-un 
colţ sau altul al lumii, putea fi recreat aici - sau un nou iad putea 
fi clădit, mai eficient și mai bine argumentat. 

Organele sinucigașilor și ale handicapaţilor aveau mare 
căutare, dar Maddoc și ceilalți membri ai comunităţii de 
bioeticieni pledau în favoarea recoltării de organe și de la 
persoanele sănătoase și fericite. 

În „Eliminarea moralității” de Anne Maclean, Micky citi despre 
un program propus de John Harris, un bioetician britanic, potrivit 
căruia fiecare ins ar urma să primească un număr de loterie. 
Astfel, „ori de câte ori medicii ar avea doi sau mai mulţi pacienţi 
muribunzi, care ar putea fi salvaţi prin transplanturi, dar 
organele necesare în acest scop nu ar fi disponibile ca urmare a 
unor morţi naturale, ar putea cere unui computer central să 
furnizeze un donator adecvat. Computerul ar alege atunci la 
întâmplare numărul unui donator adecvat, care va fi ucis, pentru 
ca viaţa altor persoane să poată fi salvată”. 


302 


Ucide o mie ca să salvezi trei mii. Ucide un milion ca să 
salvezi trei milioane. Ucide-i pe cei slabi ca să-i salvezi pe cei 
puternici. Ucide-i pe handicapaţi pentru a le oferi o viaţă mai 
bună celor întregi la trup. Ucide-i pe cei cu un coeficient de 
inteligenţă inferior pentru a asigura resursele necesare celor 
consideraţi inteligenţi. 

Mari universităţi, ca Harvard, Yale și Princeton, cândva 
citadele ale științei, unde adevărul era țelul suprem, deveniseră 
mașinării perfecte ale morţii, învățându-i pe studenţii la 
medicină că omorul trebuia conceput ca o formă de vindecare, 
că numai cei aleși, care se conformează anumitor criterii, au 
dreptul la viaţă, că nu există noţiunile de bine și de rău, că 
moartea înseamnă viaţă. Am ajuns cu toţii darwiniști acum, nu-i 
așa? Cei puternici supraviețuiesc mai mult, cei slabi mor mai 
repede, și, din moment ce acesta este planul Naturii, n-ar trebui 
să ne aducem și noi partea noastră de contribuţie? 

Primește-ți diploma care a costat așa de scump, bucură-te că 
ești absolvent și, pe urmă, du-te să ucizi un schilod, de dragul 
Naturii, mama noastră, a tuturor! 

Undeva Hitler zâmbește. Se zice că i-a omorât pe cei 
handicapaţi și bolnavi (fără a mai pomeni de evrei) din niște 
motive complet greșite, dar, dacă, de fapt, nu există noţiunile 
de bine și de rău, dacă nu există adevăr obiectiv, atunci nu mai 
contează decât că i-a ucis, ceea ce, potrivit standardelor 
bioeticii contemporane, înseamnă că a fost un vizionar. 

Din fotografiile afișate pe ecran, reieșea că Preston Madadoc e 
un bărbat chipeș, nu neapărat totuși frumos, cu păr șaten destul 
de lung, mustață și un surâs atrăgător. Contrar așteptărilor lui 
Micky, pe fruntea lui nu se vedea codul de bară cu cifrele „666”. 

Scurta lui biografie demonstra că era un bărbat căruia norocul 
îi surâsese dintotdeauna. Era unicul moștenitor al unei averi 
considerabile. Nu avea nevoie să muncească pentru a putea 
călători în voie dintr-un capăt în altul al țării în căutarea unor 
extratereștri cu puteri tămăduitoare. 

Micky nu izbuti să găsească niciun articol de presă care să 
cuprindă referiri la convingerea lui Maddoc că OZN-urile existau 
cu adevărat și că extratereștrii se aflau printre noi. Pesemne că 
nu își făcuse publice aceste opinii. 

In urmă cu patru ani și jumătate, își dăduse demisia din postul 
de profesor la universitate, „pentru a se dedica în principal, 


303 


filosofiei  bioeticii”, precum și unor preocupări personale 
nespecificate. 

Se știa că acordase „asistenţă” în opt cazuri de suicid. ` 

Leilani susținea că tipul omorâse unsprezece persoane. In 
mod evident, fetița ştia de încă trei persoane, care nu erau 
menționate în documentele oficiale. 

Câteva bătrâne, o femeie de treizeci de ani, bolnavă de 
cancer, un fotbalist renumit, în vârstă de șaptesprezece ani, 
care suferise un accident la coloana vertebrală... Citind despre 
omorurile lui Maddoc, Micky parcă o auzea pe Leilani recitând 
aceeași listă. 

De două ori, Maddoc fusese condamnat pentru crimă, în două 
jurisdicții diferite. În ambele cazuri, instanţa îl achitase, 
considerând că intenţiile lui fuseseră nobile, iar compasiunea lui 
- admirabilă. 

Soţul victimei de treizeci de ani, bolnavă de cancer, deși 
fusese de faţă în timpul sinuciderii asistate, ulterior, îl dăduse în 
judecată pe Maddoc, cerând daune, atunci când la autopsie se 
descoperise că soţiei lui i se pusese un diagnostic greșit, ceea 
ce însemna că nu avusese cancer, ci o boală care ar fi putut fi 
tratată și vindecată. Juraţii s-au raliat însă cu Maddoc, 
considerând că intenţiile lui fuseseră bune și că vina îi revenea, 
de fapt, medicului care pusese diagnosticul greșit. 

La un an după moartea fiului ei, și mama băiețelului de șase 
ani, imobilizat într-un cărucior cu rotile, a intentat proces, 
susținând că Maddoc, în complicitate cu soțul ei, o supusese 
„unor presiuni psihice și emoţionale continue, folosind tehnici de 
tortură psihologică și de spălare a creierului”, astfel încât, 
ajunsă într-o stare de epuizare fizică și mentală, fusese de acord 
ca fiul ei să nu mai trăiască, hotărâre care îi provoca acum 
amare remușcări. Inainte de proces, a renunţat totuși la 
acţiunea juridică, poate fiindcă nu se simţea în stare să înfrunte 
un posibil scandal de presă, ori, poate, fiindcă Maddoc reușise 
să ajungă la o înţelegere secretă cu ea. 

Incontestabil, norocul îi surâdea lui Preston Maddoc, deși nu 
trebuia subestimată importanţa puterii pe care acesta o exercita 
asupra  baroului, graţie averii de care dispunea, și nici 
rezultatele obţinute de firma de relaţii publice, plătită ani de-a 
rândul cu douăzeci de mii de dolari pe lună pentru a-i șlefui 
necontenit imaginea în ochii societăţii. 


304 


În ultima vreme, trăia destul de retras. De când se însurase cu 
Sinsemilla, devenind un soț devotat și o farmacie inepuizabilă, 
intrase într-un con de umbră, lăsându-i pe alţii să lupte pe 
meterezele credinței într-o nouă lume mai bună, unde fericirea 
depindea de omoruri utile. 

Ciudat, dar Micky nu găsi nicio menţiune privind căsătoria lui 
Maddoc. Conform tuturor variantelor de biografii de pe Internet, 
Maddoc era burlac. 

Când o figură așa de controversată ca Preston Maddoc ajunge 
să se însoare, evenimentul matrimonial are valoare de știre. 
Indiferent dacă și-ar fi luat certificatul de căsătorie în plin 
Manhattan sau în vreun cătun liniștit din Kansas, normal ar fi 
fost ca presa să afle imediat și să relateze despre ceremonia 
nupţială cu lux de amănunte, chiar dacă aceasta nu s-ar fi 
produs sub obiectivul camerelor de luat vederi. Și totuși... nicio 
vorbă despre asta. 

Leilani îi povestise despre o nuntă uimitoare, or, Micky știa 
deja că, oricât de exagerate ar părea cuvintele fetiţei, Leilani nu 
minţea niciodată. 

Normal, când mireasa e o femeie ca Sinsemilla, s-ar putea să 
nu-ți dorești nicio publicitate în revistele la modă sau în 
emisiunile de televiziune de largă audienţă. 

Dar cel mai probabil, această discreție ciudată fusese 
determinată de intenţia mirelui de a-și ucide copiii vitregi, băiat 
și fată, în cazul în care așteptările privind o vindecare făcută de 
niște extratereștri nu se adevereau. În condiţiile în care nimeni 
nu știa de existența acestor copii, nu riscai să ţi se pună 
întrebări, dacă aceștia dispăreau fără urmă. 

Uitându-se la chipul doctorului Doom afișat pe computer, 
Micky bănuia că intenţiile lui criminale vizavi de Lukipela și 
Leilani nu fuseseră singurul motiv pentru care preferase să 
păstreze secretul în privinţa acestei căsnicii. Un mister rămânea 
de dezvăluit. 

Micky se deconectă de la Internet. Pe web, resursele erau 
inepuizabile, însă lumea reală putea oferi informaţii și mai utile. 
Următorul pas pe care trebuia să-l facă era să-l cunoască 
personal pe Preston Maddoc, ca să se lămurească pe deplin în 
privinţa lui. 


Meditând la bioetică, Micky nici nu-și dădu seama când ajunse 
la mașină, de parcă ar fi fost teleportată din bibliotecă direct în 
parcare. 

Lumea reală putea oferi informaţii și mai utile... 

Bioeticienii erau periculoși, fiindcă își concepeau regulile și 
proiectele nu pentru lumea reală, ci pentru o realitate virtuală, 
în care fiinţele umane nu au inimă, nu au capacitatea de a iubi 
și unde toţi, la fel ca bioeticienii, sunt convinși de absurditatea 
vieţii și de faptul că omenirea e făcută doar din materie. 

Traficul era aglomerat; de obicei, se enerva la volan, când 
trebuia să pornească și să oprească alternativ de nenumărate 
ori. Nu și azi, însă. 

Maddoc și colegii lui bioeticieni nu erau numai periculoși, ci 
puteau deveni niște tirani sângeroși, dacă dobândeau puterea 
de a modifica lumea după modelul lor abstract, care venea în 
contradicţie cu natura omenească și cu realitatea. 

Oprește, pornește. Oprește, pornește. 

Citise undeva că în anii 1970-1980, în California, încetase 
construirea de autostrăzi, întrucât guvernatorul de atunci 
crezuse că automobilele nu se vor mai folosi pe scară largă prin 
1995, ca urmare a implementării unei tehnologii alternative. 
Miracole. În toţi anii aceștia, cât fusese nevoită să piardă ore 
întregi în blocaje rutiere, nu se gândise niciodată că neajunsurile 
respective se datorau unei politici absurde. 

Oprește, pornește. Oprește, pornește. 

Cât combustibil irosit aiurea! Câţi nervi tocați degeaba, câtă 
poluare generată de consecinţele neprevăzute ale acestui 
moratoriu asupra construirii de autostrăzi! 

Dacă nu făcea nimic și accepta ca Leilani să moară, cum ar 
mai putea suporta să trăiască, doar dacă nu adopta și ea 
filosofia criminală a tagmei lui Maddoc, potrivit căreia totul e 
doar materie, omul e doar trup?! Exact asta se întâmplase, de 
fapt, și cu viaţa ei în ultimii șapte ani. 

Oprește, pornește. Oprește, pornește. 

Micky avea senzaţia că se trezea dintr-un vis care dura de 
douăzeci și opt de ani. 


e Capitolul 42 


Când doamna D deschise sticla, aroma dulceagă de vanilie se 
răspândi ca prin farmec, prin aerul umed, în toate colțurile 
bucătăriei. 

— Mmmmmm. Ce frumos miroase, nu crezi? 

Punând cuburi de gheaţă în două pahare înalte, Leilani inspiră 
adânc. 

— Nemaipomenit. Dar, din păcate, mi-aduce aminte de 
mirosul apei din cadă, când face Sinsemilla baie. 

— Doamne Sfinte! Doar mama ta nu s-o scălda în vanilie, 
sper?! 

In timp ce Geneva picura esenţă de vanilie peste gheaţa din 
pahare, pe care le duse, apoi, la masă, împreună cu cutiile de 
Coca-Cola, Leilani îi povesti despre pasiunea Sinsemillei de a 
elimina toxinele prin osmoză inversă în băi fierbinți. 

— Păi, asta înseamnă că poţi știi tot timpul când vine mama 
ta, după aroma de vanilie care o însoțește. 

— Da, dar și după mirosul de usturoi, concentrat de suc de 
varză sau tarhon, după cum a ales să-și „parfumeze” baia în 
ziua respectivă. 

Se așezară la masă și gustară din Coca-Cola cu vanilie pe care 
și-o pregătiseră. 

— E nemaipomenit de bun! se entuziasmă Leilani. 

— Nu-mi vine să cred că n-ai băut niciodată o asemenea 
combinaţie. 

— Păi, rar se întâmplă să avem și noi niște Cola prin frigider. 
Sinsemilla susține că, indiferent de concentraţie, cofeina inhibă 
dezvoltarea capacităţilor telepatice naturale ale omului. 

— Hei, dar asta înseamnă că te pricepi de minune să ghicești 
gândurile oamenilor. 

— Da, înspăimântător de bine. Uite, în momentul de față, 
bunăoară, te căznești să-ţi amintești numele tuturor soliștilor 
vocali cu care ai fost în grupul Destiny's Child, dar nu-ţi aduci 
aminte decât de patru dintre ei. 

— N-ai nimerit-o, scumpete. De fapt, mă gândeam cât de bine 
ar merge o prăjitură mare și delicioasă cu Coca asta combinată 
cu vanilie! 


307 


— Îmi place cum gândești, doamnă D, deși ai o minte prea 
complicată și nu prea reușesc să-ți ghicesc gândurile. 

— Leilani, vrei o prăjitură mare și delicioasă? 

— Da, mulţumesc. 

— Și eu aș vrea, numai că, din păcate, nu avem. Ar merge și 
niște prăjiturele cu scorțișoară, ce zici? 

— M-ai convins, gata. 

— Dar nici din-astea nu avem, o anunţă Geneva, sorbind din 
paharul cu Coca și vanilie. Dar ce părere ai avea de niște 
fursecuri cu ciocolată și migdale? 

— Mă abţin să-mi exprim vreo opinie, doamnă D. 

— Zău?! Dar de ce, dragă? 

— Fiindcă mi se pare că n-are niciun rost, oricum. 

— Mare păcat. Nu vreau să mă laud, dar eu fac niște fursecuri 
cu ciocolată și migdale absolut excelente! 

— Și ai acum așa ceva? 

— Da, vreo șaizeci. 

— Sunt suficiente, mulțumesc. 

Geneva aduse la masă platoul cu dulciuri. Leilani gustă un 
fursec. 

— Fenomenale! Și ce gust bun au împreună cu Coca-Cola! 
Numai că astea nu sunt migdale. Sunt alune! 

— Da, știu. Mie nu-mi prea plac migdalele, așa că, atunci când 
fac fursecuri cu ciocolată și migdale, folosesc de fapt alune. 

— Mor de curiozitate să te întreb ceva, doamnă D, dar n-aș 
vrea să crezi că sunt nepoliticoasă. 

— Tu n-ai putea fi nepoliticoasă, nici dacă te-ai strădui. Eşti 
0..., Geneva se încruntă, negăsind cuvântul. Cum se zice, de 
fapt? 

— O mutantă drăguță. 

— Dacă așa spui tu, scumpete. 

— Te întreb cu toată simpatia, doamnă D - chiar faci eforturi 
ca să fii atât de fistichie sau așa ești dumneata din fire? 

Incântată, Geneva spuse: 

— Chiar ţi se pare că sunt fistichie? 

— După părerea mea, da. 

— Vai, scumpete, ce compliment minunat, pe cuvânt! Drept 
să spun, nu știu dacă am fost fistichie din naștere, ori am 
devenit așa după ce am fost împușcată în cap. Indiferent cum ar 
fi, nu fac eforturi să par așa. Nici n-aș ști cum, de fapt. 


308 


— Doctorul Doom o să ne ducă în Idaho, spuse Leilani, 
mestecând. 

— In Idaho?! Când? exclamă Geneva alarmată. 

— Nu știu. Când o să termine mecanicul de reparat rulota. 
Săptămâna viitoare, probabil. 

— Dar de ce în Idaho? Firește, există oameni drăguţi în Idaho, 
care cultivă cartofi delicioși, sunt sigură de asta, dar e îngrozitor 
de departe până acolo. 

— Un tip care locuiește lângă Lacul Călugăriţei, în Idaho, 
susține că a fost luat la bordul unei nave spaţiale cu 
extratereștri și s-a vindecat. 

— De ce anume s-a vindecat? 

— De dorinţa de-a mai locui în preajma Lacului Călugăriței, 
probabil. Tipul își imaginează că povestea asta extravagantă l-ar 
putea propulsa în atenţia opiniei publice, aducându-i numai 
avantaje - vreun contract pentru o carte sau un film TV, adică 
suficienţi bani cât să se mute cu casa în Malibu, eventual. 

— Nu te putem lăsa să pleci în Idaho. 

— La naiba, doamnă D, am fost eu și în Dakota de Nord! 

— O să te ţinem aici. Te ascundem în camera lui Micky. 

— Asta ar fi considerată „răpire”. 

— Nu și dacă avem consimţământul tău. 

— Ba nu, chiar și dacă aţi avea consimţământul meu, potrivit 
legii tot răpire se consideră. 

— Păi, atunci, e legea proastă. 

— N-aţi avea nicio șansă în instanţă, doamnă D. Mai pot să iau 
un fursec? 

— Sigur că da, dragă. Dar chestia asta cu Idaho mă mâhnește 
enorm. 

— Mănâncă, mănâncă, recomandă Leilani. Prăjiturelele tale 
sunt așa de bune, că, dacă ar gusta din ele, până și victimele 
din camerele de tortură ale lui Torquemada s-ar apuca să 
dănţuiască de bucurie. 

— Păi, să le fac o tavă și lor, dacă le plac așa de mult. 

— Torquemada a trăit în timpul Inchiziției spaniole, doamnă 
D, adică prin secolul al XIV-lea, dacă înțelegeţi ce spun. 

— Ah, pe-atunci nu făceam prăjituri. Dar mi-a plăcut 
întotdeauna să știu că lumea apreciază dulciurile pregătite de 
mine. Chiar și mai de mult, când aveam restaurantul, produsele 
de patiserie erau extrem de căutate. 


309 


— Ai avut un restaurant? 

— Am fost întâi chelneriţă, pe urmă am avut propriul meu 
local, care cu timpul a prosperat și s-a extins într-un lanţ de 
restaurante. Oh, atunci l-am cunoscut pe bărbatul acela 
adorabil, Zachary Scott. Ce succese! Ce pasiune... Totul ar fi fost 
excepţional, dacă nu se întâmpla ca fiică-mea să se dea la el. 

— Nu știam că aveţi o fată, doamnă D. 

Geneva ciugulea gânditoare dintr-un fursec. 

— De fapt, era fiica lui Joan Crawford. 

— Fiica lui Joan Crawford i-a făcut avansuri prietenului 
dumitale? 

— De fapt, și restaurantele erau tot ale lui Joan Crawford. 
Chestia asta s-a întâmplat parcă în „Mildred Pierce”, nu în viaţa 
mea reală - dar asta nu înseamnă că Zachary Scott nu era un 
bărbat adorabil. 

— Poate reușesc să vin mâine pe-aici, ca să le facem totuși 
niște fursecuri prizonierilor lui Torquemada. 

Geneva râdea. 

— Pun pariu că și lui George Washington și băieţilor din Valley 
Forge le-ar face plăcere să primească niște prăjiturele delicioase 
de la noi. Ești o zână fabuloasă, fantastică și nemaipomenită, 
Leilani. Abia aștept să văd cum vei fi când te faci mare. 

— Un lucru e cert - voi avea sâni, nu știu cum, dar certe că 
așa va fi. Sigur, nu înseamnă că ăsta e țelul existenței mele, 
totuși. 

— Mie mi-au plăcut sânii mei, mai ales, când am fost Sophia 
Loren. 

— Eşti o persoană tare nostimă, doamnă D, chiar dacă ești 
deja o femeie în toată firea. Din experienţa mea, nu toți adulţii 
sunt nostimi. 

— De ce nu-mi spui și tu „tanti Gen”, ca Micky? 

_ Dovada aceasta de afecțiune o impresionă profund pe Leilani. 
Incercă să își disimuleze incapacitatea de a vorbi, sorbind 
repede din paharul cu Coca-Cola și esenţă de vanilie. 

Geneva sesiză șiretlicul cu paharul; ochii i se înceţoșară de 
duioșie. Luă un fursec, vrând să-și facă de lucru, dar, degeaba, 
tot nu putea să-și ascundă ochii înlăcrimaţi în spatele lui. 

După părerea lui Leilani, asta ar mai fi lipsit - să înceapă 
amândouă să plângă, una de mila celeilalte, ca într-o telenovelă 
lacrimogenă. 


310 


Venise momentul să scoată la iveală pinguinul. 

Îl extrase dintr-un buzunar de la şort și îl puse pe masă, 
printre sfeșnicele aranjate și acum ca la cina din seara 
precedentă. 

— Mă întrebam dacă ai putea să-mi faci un serviciu și să 
înapoiezi asta persoanei căreia i se cuvine. 

— Oh, ce drăguţ e! exclamă Geneva și puse deoparte fursecul 
de care n-avea poftă și pe care nici nu și-l putea lipi pe ochi. 

Luă figurina de pe masă. 

— E adorabil, nu-i așa? repetă Geneva. 

Pinguinul înalt de vreo cinci centimetri, sculptat din lut ars și 
vopsit manual, era într-adevăr atât de adorabil, încât lui Leilani 
i-ar fi plăcut să-l păstreze, dacă nu s-ar fi gândit cu groază de 
unde-l avea. 

— A aparţinut unei fete care a murit azi-noapte. 

Zâmbetul îi îngheţă Genevei pe buze, iar, apoi, pieri cu totul. 

— O chema Tetsy, spuse Leilani. Nu-i știu numele de familie. 
Dar cred că e de-aici, din ţinut. 

— Ce-nseamnă toată chestia asta, scumpete? 

— Dacă o să cumperi ziarul de mâine și de duminică, o să 
găsești, probabil, un anunţ mortuar într-unul din ele. Va avea 
menţionat, desigur, și numele de familie. 

— Mă sperii, dragă. 

— Scuze, n-am vrut. Tetsy avea o colecţie de pinguini; și ăsta 
a fost al ei. Poate că Preston a rugat-o să i-l dea sau poate că l-a 
luat fără să i-l ceară. Oricum, eu nu-l vreau. 

Se uitau fix una la cealaltă peste masă, fiindcă Geneva nu mai 
avea ochii încețoșaţi și fiindcă Leilani se comporta ca o Klonk, 
nemaiexistând pericolul de a inunda mobila din bucătărie în 
potopul lacrimilor ei. 

— Leilani, să chem poliţia? întrebă Geneva. 

— N-ar servi la nimic. Au pompat în ea o doză uriașă de 
digitoxină: rezultatul, un atac de cord, care i-a fost fatal. Preston 
a mai folosit metoda asta și altă dată. Digitoxina este vizibilă la 
autopsie, așa că a trebuit să aibă grijă să nu se ajungă la așa 
ceva. Probabil că au și incinerat-o deja. 

Geneva se uita la pinguin. Se uita la Leilani. Se uita la paharul 
cu Coca și esenţă de vanilie. 

— Bizară chestie, spuse ea. 


311 


— Nu-i așa? Oricum, Preston mi-a dat mie pinguinul ăsta, 
fiindcă zicea că îi amintește de Lukipela. 

— Ce ticălos nenorocit! șuieră Geneva, cu o ură de care 
Leilani nu ar fi crezut-o capabilă. 

— E drăguţ, Luki era drăguţ. Stă aplecat pe o parte, la fel ca 
Luki. Dar nu seamănă cu Luki pentru că, bineînțeles, e pinguin. 

— Am o cumnată care locuiește în Hemet. 

Deși chestia asta nu părea să aibă vreo legătură cu moartea 
sau cu pinguinii, Leilani se trase mai aproape, plină de interes: 

— E cumnată de-adevăratelea sau poate o fi Gwyneth 
Paltrow? 

— E de-adevăratelea. O cheamă Clarissa și e tare bună - cu 
condiția să suporţi papagalii. 

— Îmi plac papagalii. Ai ei vorbesc? 

— Oh, tot timpul. Are peste șaizeci de papagali. 

— Cam mulţi, după gustul meu. Aș prefera să fie doar un 
singur papagal. 

— Ştii, mă gândeam, când o să dispari, s-ar putea ca poliţia să 
vină să te caute aici, dar tocmai la Clarissa, în Hemet, n-ar avea 
cum să ajungă, totuși. 

Leilani tăcea, prefăcându-se că reflectează la sugestia 
Genevei: 

— Din șaizeci de papagali vorbitori, nu se poate ca unul să nu 
fie delator și să nu ne toarne. . 

— l-ar plăcea să stai cu ea. In plus, se găsește mereu ceva de 
făcut acolo, numai dacă te gândești la tăvițele cu seminţe și la 
păhărelele de apă, care trebuie mereu umplute. 

— De ce toată chestia asta îmi sugerează un film de 
Hitchcock? Și nu mă refer doar la „Păsările”. Am o bănuială că în 
toată povestea asta există un tip care se dă drept maică-sa și e 
obsedat de cuțite. Oricum, dacă Clarissa ar ajunge la închisoare 
pentru răpire de copii, ce s-ar întâmpla cu papagalii? 

Geneva privea în jur, ca și cum ar fi evaluat condiţiile oferite 
de rulotă. 

— Păi, i-aș putea lua la mine. 

— Mamă, Doamne! Asta, da, spectacol! 

— Dar n-au cum s-o bage pe Clarissa la închisoare. Pe lângă 
vârstă și greutate - are șaizeci și șapte de ani și cântărește vreo 
sută douăzeci de kile, la numai un metru șaizeci înălțime mai e 
și problema gușii. 


312 


Leilani evită să pună întrebarea evidentă. 

Geneva răspunse însă oricum: 

— La drept vorbind, nu e de fapt „gușă”. E o tumoare și, 
fiindcă e benignă, nu vrea să se opereze. Clarissa nu are 
încredere în doctori și, având în vedere tot ce-a avut de pătimit 
de pe urma lor, nici nu e de blamat pentru asta. Dar o lasă să 
atârne acolo, deși se tot mărește. Chiar dacă s-ar descurca până 
la urmă cu problemele legate de vârsta ei și de greutate, 
administraţia închisorii tot s-ar teme că, de fapt, gușa asta i-ar 
putea speria pe ceilalţi deţinuţi. 

Leilani sorbi ultimele picături de Cola din pahar. 

— Bine, atunci, când apare anunţul mortuar și găsești 
menţionată adresa părinţilor lui Tetsy, ar fi nemaipomenit dacă 
ai putea să le trimiţi pinguinul prin poștă. M-aș ocupa eu de 
chestia asta, numai că Preston nu-mi dă niciun ban, nici măcar 
cât să-mi procur câteva timbre. Îmi cumpără el tot ce vreau, dar 
cred că își imaginează că, dacă aș avea un fel de alocaţie, aș 
face economie și aș angaja până la urmă un ucigaș plătit. 

— Mai ai jumătate de Cola în cutie, scumpete. Vrei să-ți mai 
pun niște gheaţă și esenţă de vanilie în pahar? 

— Da, mulţumesc. 

După ce pregăti încă două porții de răcoritoare, Geneva se 
așeză iarăși vizavi de Leilani. Neliniștea din sufletul ei desena un 
păienjeniș de riduri fine între constelaţiile de pistrui de pe fața 
ei. Ochii verzi ai Genevei se întunecaseră. 

— O să găsească Micky o soluţie și o să ne spună ce e de 
făcut. 

— N-o să păţesc nimic, tanti Gen. 

— Scumpete, nu te las să pleci în Idaho. 

— Cât de mare e gușa ei? 

— Poţi să vii diseară la masă? 

— Sigur! Cred că doctorul Doom o să fie iarăși plecat, așa că 
nici n-o să aibă habar. El, poate, nu m-ar lăsa să vin, dar cu 
Sinsemilla nu-mi fac probleme, fiindcă nici n-o să-și dea seama, 
măcar, că am plecat. 

— Sunt convinsă că Micky va găsi o strategie până atunci. 

— Spune-mi, e mai mare decât o prună? 

— O să pornesc și aerul condiţionat în seara asta, ca să putem 
gândi limpede. Sunt convinsă că acasă la guvernator 
funcționează tot timpul. 


313 


— E mai mare decât o portocală? 
e Capitolul 43 


Cele două Cenușărese arată splendid, așa că n-au nevoie de 
zâne care să le facă și mai fermecătoare. Au un râs melodios și 
molipsitor, iar Curtis nu se poate abţine să nu zâmbească, deși 
știe că frumoasele domniţe râd de teama lui ridicolă că ar putea 
fi clone. 

Firește, sunt doar gemene identice. Aceea pe care a întâlnit-o 
afară se numește Castoria, iar cealaltă este Polluxia. 

— Mie să-mi spui Cass. 

— Și mie - Polly. 

Polly lasă din mână cuțitul mare cu care toca legume. 
Așezându-se în genunchi, pe podeaua bucătărioarei, începe să îi 
vorbească cu blândețe lui Old Yeller și să o scarpine între urechi; 
de plăcere, căţeaua o linge pe mână și dă din coadă, aruncând 
priviri adoratoare spre această zână bună. 

Punând ușor mâna pe umărul lui Curtis, Cass îl aduce din hol 
în bucătărie. 

— În mitologia greacă, Castor și Pollux erau fiii Ledei, zămisliţi 
cu Jupiter, care se deghizase în lebădă. Castor și Pollux sunt zeii 
marinarilor și ai călătorilor. Sunt renumiţi și ca războinici. 

Cunoștințele băiatului le surprind pe doamne, care îl privesc 
cu o curiozitate evidentă. 

Și Old Yeller se uită la el, acuzator însă, fiindcă simte că din 
cauza lui mâna binefăcătoare a renunţat să o mai mângâie. 

— Și noi care tot auzim că jumătate dintre liceenii din ziua de 
azi nici nu știu măcar să citească, zice Cass. Văd că tu însă ești 
specialist în mitologie, chiar din cursul primar! 

— Mama era expertă în augmentaţia organică a creierului și 
în descărcarea de megadate direct în creier, explică el. 

Văzând expresia lor, Curtis regretă că a dezvăluit prea multe 
despre natura și adevăratele lui origini. Dar cele două domniţe îl 
uluiesc, la fel cum i se întâmplase cu Donella și Gabby, or, s-ar 
părea că pe el starea aceasta de uimire combinată cu admiraţie 
îl face ori slobod la gură, ori de-a dreptul confuz la vorbă. 


314 


Încercând cu stângăcie să le abată atenţia de la mărturisirea 
sa, Curtis continuă cu o minciună inofensivă: 

— În plus, mai aveam o Biblie și o enciclopedie inutilă, 
cumpărată de la un comis-voiajor. 

Cass ia un ziar de pe masă și i-l dă lui Polly. 

Ochii scânteietori ai lui Polly se fac mari de tot, azvârlind 
parcă raze albastre spre Curtis, când spune: 

— Eu nu te-am recunoscut, scumpete. 

Și întoarce ziarul, arătându-i lui Curtis cele trei fotografii de 
sub titlul cu litere de-o șchioapă CRIMELE SALBATICE DIN 
COLORADO AU LEGĂTURĂ CU MAGNAȚII DROGURILOR URMĂRIȚI 
PRIN UTAH. 

Fotografiile îi înfățișează pe membrii familiei Hammond. 
Domnul și doamna Hammond, prezentați aici, sunt cu siguranță 
cele două persoane care dormeau în pat, la ferma liniștită, când 
băiatul fugar a avut nerușinarea de a le lua douăzeci și patru de 
dolari din portofelul de pe comodă. 

A treia fotografie îl arată pe Curtis Hammond. 

— N-ai murit, zice Cass. 

— Nu, ripostează Curtis, ceea ce din punctul lui de vedere 
este adevărat. 

— Ai scăpat. 

— Nu tocmai, deocamdată. 

— Cu cine ai venit aici? 

— Cu nimeni. Doar cu câinele meu. Am fugit și ne-am tot 
ascuns prin Utah. 

— Ceea ce s-a întâmplat acolo, la ferma familiei tale din 
Colorado, întreabă Polly, are vreo legătură cu harababura asta 
din Utah? 

— Mda, încuviinţează băiatul, dând din cap. 

Castoria și Polluxia se privesc în ochi; legătura care se 
stabilește astfel între ele are precizia unui laser chirurgical prin 
care își transmit gândurile de la una la cealaltă. Următoarea lor 
întrebare e formulată cumva în canon: 

— Nu e vorba doar despre... 

— Nişte... 

— Dementi, traficanţi de droguri... 

— În toată chestia asta... 

— Cum susţine guvernul... 

— Nu-i așa, Curtis? 


315 


Băiatul își mută privirea de la una la cealaltă, răspunzând 
dublu la întrebare: 

— Ba da, ba da. 

Când gemenele schimbă priviri pline de subînțeles, cum fac și 
acum, par să-și comunice nu numai idei izolate, ci paragrafe 
întregi de informaţii complexe și opinii. În stare fetală, hrănite 
de același râu de sânge, legănate de aceleași bătăi de inimă ale 
mamei, și-au pus la punct privirea telemetrică. 

— Acolo în Utah... 

— Guvernul... 

— Încearcă să abată atenţia... 

— De la contactul cu... 

— Extratereștrii? 

— Da, spune Curtis, fiindcă acesta este răspunsul așteptat de 
gemene și singurul, de altfel, credibil pentru ele. 

Dacă minte și spune că nu sunt la mijloc niște fiinţe de pe alte 
planete, doamnele își vor da seama că se preface sau vor zice 
că e pur și simplu prost, lăsându-se fraierit ca toţi ceilalţi de 
bazaconiile născocite de autorităţi. Se simte atras de Cass și 
Polly; le place, parțial fiindcă și Old Yeller se simte atras de ele, 
parțial fiindcă genele lui Curtis Hammond sunt responsabile de 
acest lucru, dar și pentru că îl fascinează nu numai frumusețea 
lor, ci și imensa tandrețe pe care o degajă amândouă. Prin 
urmare, nu ar vrea să creadă despre el că e prost sau mincinos. 

— Da, extratereștrii. 

Cass se uită la Polly, Polly se uită la Cass, lasere albastre 
transmițând tomuri nevorbite. 

— Dar unde sunt ai tăi, de fapt? 

— Ai mei au murit, de fapt. 

Ochii i se împăienjenesc: lacrimi de vinovăţie și remușcări. 
Mai devreme sau mai târziu, tot ar fi trebuit să se oprească 
undeva, dacă nu la ferma familiei Hammond, atunci la alta, ca 
să găsească haine, bani și o identitate convenabilă. Dar, dacă și- 
ar fi dat seama cât de aproape pe urmele lui erau hăitașii, nu ar 
mai fi ales locuinţa soţilor Hammond. 

— Au murit. Ziarul nu greșește în această privinţă. 

Văzând că plânge, surorile zboară spre el ca niște păsărele 
spre cuib, când vine furtuna. Într-o clipă, Curtis e îmbrățișat, 
sărutat și dezmierdat de Polly, pe urmă de Cass, de Polly, de 


316 


Cass, prins într-o roată ameţitoare de compasiune și afecțiune 
maternă. 

Într-o stare de moleșeală vecină cu leșinul, Curtis este 
transportat, de mâini diafane, spre masa din bucătărie, unde ca 
prin farmec se trezește în față cu un pahar înalt plin cu suc 
acidulat, în care plutește o linguriţă de îngheţată cu vanilie. 

Nu e neglijată nici Old Yeller, care primește o farfurie plină 
vârf cu bucățele de carne de pui, plus un castron cu apă și 
gheață. După ce curăță puiul din farfurie, cu o rapiditate demnă 
de un aspirator industrial, cățeaua molfăie gheaţa cu încântare, 
sfărâmând-o între dinţi. 

Ca și cum imaginea și reflexia ei ar putea coexista una lângă 
cealaltă, Cass și Polly se instalează la masă, în faţa lui Curtis. 

Strângând de pe masă cărțile de joc, Polly spune: 

— N-aș vrea să-ţi zgândăr rănile, scumpete, dar ca să te 
putem ajuta trebuie să cunoaștem bine situaţia. Spune-mi, 
cumva părinţii tăi au fost uciși într-o acţiune de mușamalizare, 
fiindcă știau și văzuseră prea multe? 

— Da, doamnă, cam așa ceva. 

— Ceea ce înseamnă, evident, că și tu ai aflat și ai văzut prea 
multe, deduse Polly, vârând cărțile la loc în pachet. 

— Da, doamnă. Cam așa ceva, doamnă. 

— Poţi să-mi spui pe nume, Polly, dar să nu mă întrebi 
niciodată dacă nu vreau un biscuit. 

— In regulă, doam... în regulă, Polly. Dar să știi că mie îmi 
plac biscuiţii, așa că mănânc eu și porția ta. 

In timp ce Curtis soarbe zgomotos cu paiul sucul acidulat și 
îngheţata topită, Cass se înclină spre el, cu un aer conspirativ, și 
șoptește pe un ton sinistru: 

— Ai văzut vreo navă spaţială din altă galaxie, Curtis? 

Lingându-se pe buze, băiatul răspunde: 

— Parcă numai una, doamnă?!? 

— Spune-mi  „Cass”, susură ea, iar de acum înainte 
conversaţia lor se derulează cu voce joasă. „Castoria” sună mai 
degrabă a doctorie de burtă. 

— Mie mi se pare ceva drăguţ, Cass. 

— Vrei să-ţi spun „Curtis”? 

— Sigur. Acum, eu sunt Curtis, adică sunt Curtis. 

— Vasăzică, ai văzut mai multe nave spaţiale de pe alte 
planete. Dar ai văzut și ceva... ființe „alien”? 


317 


— O mulțime. 

Electrizată parcă de această destăinuire, se apleacă și mai 
mult peste masă, rostind apăsat: 

— Ai văzut niște extratereștri și, de aceea, vrea guvernul să te 
omoare, ca să nu poți povesti și altora despre asta. 

Curtis este absolut fermecat de entuziasmul ei copilăresc și 
nu vrea s-o dezamăgească: 

— Autorităţile ar prefera, probabil, să mă închidă bine undeva 
ca să mă studieze, ceea ce ar putea fi mai rău decât dacă m-ar 
ucide. 

— Fiindcă ai intrat în contact cu extratereștrii? 

— Cam așa ceva. 

Polly, care a rămas în expectativă până acum, se uită 
îngrijorată la fereastra de alături. Întinde mâna peste capul 
surorii ei, apucă de șnur și trage draperia: 

— Curtis, și părinţii tăi au avut contact cu extratereștrii? 

— Da, răspunde băiatul, fără să mai vorbească în șoaptă. 

— O întâlnire de gradul trei? șoptește Cass. 

— Mai rău, chiar. 

— Dar, atunci, de ce n-a vrut guvernul să-i studieze și pe ei, 
cum vrea să te studieze pe tine? De ce au fost uciși? 

— Nu guvernul i-a ucis, explică băiatul. 

— Cine, atunci? șoptește Cass. 

— Niște asasini „alien”, șuieră Curtis. Extratereștrii au omorât 
pe toată lumea din casă. 

— Prin urmare... nu vin să aducă pacea, în slujba omenirii! 
remarcă uimită Cass. 

— Ba unii, da. Dar nu și ticăloșii ăștia. 

— Și acum vor să pună mâna pe tine, nu-i așa? întreabă Polly. 

— Asta au urmărit încă din Colorado și, mai departe, în Utah, 
recunoaște Curtis. Să pună mâna pe mine, atât ei, cât și agenţii 
FBI. Numai că am devenit tot mai greu de detectat. 

— Sărăcuţul de tine, șoptește Cass. Singur-singurel, nevoit să 
fugi mereu. 

— Am câinele cu mine. 

— Ei bine, acum ne ai și pe noi, zice Polly, ridicându-se. Haide, 
Cass, e timpul să ne punem în mișcare și s-o luăm din loc. 

— N-am auzit încă povestea lui până la capăt, obiectează 
Cass. Mai sunt atâtea chestii stranii de aflat, nu-i așa?! 


— Ba da, o mulţime de lucruri stranii, confirmă el, încântat de 
emoția ei la auzul acestor cuvinte. 

Polly rămâne de neînduplecat. 

— Curând, urmăritorii lui o să ajungă să-și bage nasul și aici. 
Trebuie să plecăm cât mai repede. 

— Ea e șefa, șoptește Cass, pe un ton solemn. Așa că va 
trebui să ne supunem. 

— Nu sunt nicio șefă, o contrazice Polly. Sunt doar practică, 
atâta tot. Curtis, până pregătim noi „căruţa” de drum, tu o să 
faci un duș. Ești cam prea „parfumat”. lar noi o să băgăm 
hainele tale la spălat. 

N-ar prea vrea să le pună în pericol pe cele două surori, dar 
acceptă ospitalitatea lor, din trei motive. În primul rând, dacă va 
continua să rămână în mișcare, dușmanilor lui le va fi mai greu 
să-l detecteze. În al doilea rând, cu excepţia parbrizului, rulota- 
furgonetă constituie un ascunziș mult mai bun decât alte 
vehicule; celelalte geamuri sunt mici, iar caroseria metalică 
ecranează în bună parte amprenta specială a energiei lui 
biologice, făcând ineficiente dispozitivele electronice menite să 
îl detecteze. In al treilea rând, este Curtis Hammond de 
aproximativ două zile, iar cu cât va trece mai mult timp de la 
preluarea acestei noi identități, cu atât va fi mai greu de găsit, 
ceea ce înseamnă că nici pe ele nu le pune prea mult în pericol. 

— Și căţelei mele i-ar prinde bine o baie. 

— O s-o spălăm și pe ea, mai târziu, promite Polly. 

Din baie, se intră pe dreapta într-o cabină de duș, care este 
separată de restul încăperii. Pe stânga, se află o mașină de 
spălat și un uscător, suprapuse pe verticală. 

Drept în față este ușa de la baie, de unde se intră direct în 
unicul dormitor al rulotei. 

Old Yeller rămâne cu Polly, în timp ce Cass îi arată lui Curtis 
cum să manevreze robinetele de la duș. Desface din ambalaj un 
săpun nou și îi pregătește niște prosoape curate. 

— După ce te dezbraci, aruncă hainele pe ușă, ca să le pun la 
spălat. 

— Sunteţi foarte drăguță, doamnă. Cass, voiam să spun. 

— Scumpete, nu fi prostuţ. Ne-ai adus exact ceea ce ne lipsea 
mai mult. Suntem pasionate de aventură, iar tu ești cel care 
chiar ai văzut niște extratereștri. 


Cum îi scapără ochii de entuziasm când rostește aceste 
cuvinte: aventură, extratereștri. 

Rămas singur, Curtis își scoate din buzunare mica lui comoară 
și pune banii pe dulăpior. Întredeschide ușa de la baie doar cât 
să-și poată arunca hainele afară, în faţa mașinii de spălat. Pe 
urmă, închide bine ușa la loc. 

Este Curtis Hammond în asemenea măsură, încât să roșească 
la gândul că stă gol aici, în baia surorilor. Iniţial, reacţia aceasta 
i se pare un bun indiciu al faptului că s-a adaptat bine noii sale 
identități, fiind mai mult Curtis decât el însuși. 

Uitându-se însă mai bine în oglindă, vede cum faţa i se 
întunecă la culoare, căpătând o tentă stacojie, cum n-a văzut la 
alți oameni, ceea ce îl face să se întrebe brusc dacă este perfect 
stăpân pe sine. O roșeaţță de asemenea intensitate depășește 
registrul unei reacții fiziologice omenești. E roșu ca un rac fiert; 
simte că oricine l-ar vedea așa și-ar da seama că nu este cel 
drept care se dă. În plus, aerul lui de vinovăţie ar putea stârni 
bănuiala oricărui poliţist care l-ar zări. 

Cu toate că inima îi bate repede și cu putere, Curtis încearcă 
să își păstreze calmul, în timp ce intră sub duș, înainte de a da 
drumul la robinet, deși Cass l-a prevenit să nu care cumva să 
facă așa. Apa este atât de fierbinte, încât băiatul ţipă de durere, 
din greșeală răsucește robinetul, apa vine și mai fierbinte, dar 
pe urmă trece în cealaltă extremă, așa că acum simte că 
îngheaţă sub jetul rece. E roșu ca racul, din cap până în picioare, 
iar dinţii îi clănţăne, ca un cleşte de nuci. 

Cass i-a recomandat să facă un duș scurt, fiindcă rulota nu 
este conectată la reţeaua de apă curentă. Lipsindu-i oarecum 
noțiunea timpului, se gândește că a golit deja probabil 
rezervorul de apă al furgonetei, așa că se săpunește cât poate 
de repede, se clătește, își amintește că nu s-a spălat pe cap, își 
toarnă pe păr șampon direct din sticlă, își dă seama că și-a pus 
prea mult, fiindcă nu mai lipsește mult ca întreaga cabină de 
duș să se umple de clăbuc. 

leșind în fine de sub duș, pe covorașul de baie, se șterge bine, 
dându-și seama că activităţile de îngrijire personală sunt legate 
de socializare, or, a constatat în mai multe rânduri că el nu se 
pricepe la așa ceva. Asta nu înseamnă, desigur, că poate să nu 
se mai spele și să umble murdar. 


Întorcându-se spre oglindă, descoperă ceva și mai groaznic. În 
momentul de faţă, nu este Curtis Hammond. Șocat, scapă 
prosopul pe jos. 

Mai exact: este Curtis Hammond, dar nu întru totul, nu cum 
trebuie, nu suficient de convingător, încât să poată trece drept 
om. 

Oh, Doamne! 

Faţa din oglindă nu este hidoasă, dar e mai stranie decât 
orice mască de carnaval. 

În Colorado, la fermă, dincolo de ușa pe care scria centrul de 
comandă al navei spațiale, băiatul acesta orfan de mamă găsise 
pe noptieră un plasture folosit, iar sângele uscat de pe 
pansament îi permisese să se deghizeze. Atingând sângele, 
absorbindu-l, adăugase la repertoriul său și ADN-ul lui Curtis 
Hammond. În timp ce adevăratul Curtis continua să doarmă, 
tizul lui fugise, sărind de la fereastra dormitorului pe acoperișul 
verandei, iar de acolo până la urmă ajunsese aici, în baia celor 
două surori, Castoria și Polluxia. 

A fi Curtis Hammond - de fapt, a fi oricine sau orice altceva 
decât el însuși - presupune o tensiune biologică permanentă, 
care creează o amprentă unică de energie, graţie căreia poate fi 
identificat de către cei dotați cu aparatura tehnologică 
necesară. De la o zi la alta totuși pe măsură ce se obișnuiește cu 
noua sa identitate, îi vine tot mai ușor să păstreze forma fizică 
adoptată, până când, după câteva săptămâni sau luni, amprenta 
energiei lui nu se va mai deosebi de aceea a celorlalţi membri ai 
populaţiei căreia i s-a alăturat. În acest caz, populaţia este 
omenirea. 

Apropiindu-se mai mult de oglindă, își impune să fie Curtis 
Hammond, nu așa, doar parţial, judecând după felul cum arată 
acum imaginea lui, ci cu convingere și grijă față de detalii. 

O scăpare ca asta poate fi un dezastru. Dacă Polly și Cass l-ar 
vedea așa, și-ar da seama că nu e Curtis Hammond, că nu e de 
pe acest pământ. Și atunci ar trebui să-și ia tălpășița de-aici. 

Oricât de bune ar fi intenţiile lui, s-ar putea să sfârșească, 
până la urmă, și el ca bruta aceea cârpăcită care a evadat din 
laboratorul doctorului Frankenstein, ajungând să fie urmărit cu 
torţe prin pădure, de către cei care îi vor capul. 

Mai rău chiar, orice scurtcircuit, fie el cât de neînsemnat, în 
menţinerea noii identități, restabilește tensiunea biologică 


321 


originală, făcând ca amprenta unică a energiei lui să devină 
vizibilă pentru inamicii lui, ca atunci la început, în Colorado, 
când abia se transformase în Curtis Hammond. 

Se studiază îngrijorat în oglindă, urmărind cum trăsăturile 
plăcute ale lui Curtis Hammond se reinstalează pe chipul lui; dar 
procesul e treptat, fiind îngreuiat de erori de proporție. 

Așa cum i-a spus mereu mama lui, încrederea este cheia 
menţinerii cu succes a unei noi identități. Stinghereala și 
neîncrederea în propria persoană sunt în detrimentul deghizării. 

Misterul panicii care l-a cuprins pe Gabby când a fugit din 
Mercury Mountaineer s-a rezolvat. Gonind cu mașina pe terenul 
care fusese cândva fundul unei saline, enervat de incapacitatea 
de a-l potoli pe paznicul care tuna și fulgera din ce în ce mai 
violent, băiatul suferise o criză de încredere și, pentru câteva 
clipe, nu mai fusese întru totul Curtis Hammond. 

Primejdia nu îi zdruncină echilibrul interior. Aventura îl face să 
se simtă mai bine în noua lui piele. Are capacitatea de a fi Curtis 
Hammond cu aplomb, chiar și când riscurile ating cote maxime. 
In schimb, simte că totul se năruie în jurul lui, atunci când 
trebuie „să facă frumos” în societate. Simplul act de a face duș, 
cu toate complicațiile ce decurg de aici, l-a redus la această 
formă imperfectă de Curtis. 

OK. E din nou Curtis Hammond. 

Termină să se șteargă cu prosopul, cercetându-și tot timpul 
corpul după vreun semn ciudat. Nimic, însă. 

Se înfășoară într-un prosop de plajă, ca într-un sarong. Dar tot 
i se pare că este indecent. 

Până ce i se usucă hainele, va trebui să rămână la Cass și 
Polly, dar pe urmă, echipat la loc, e hotărât să-și ia tălpășița de- 
acolo, împreună cu Old Yeller. Acum, când poate fi ușor detectat 
de ucigașii familiei lui - ba poate chiar și de agenţii FBI, dacă s- 
au dotat cu o tehnologie avansată -, nu mai există nicio 
justificare de a pune în pericol viaţa celor două surori. 

Nu mai trebuie să moară și alți oameni, doar fiindcă soarta i-a 
scos în calea lui la momentul nepotrivit. 

Vânătorii se apropie, în mod cert. Sunt bine înarmaţi. Groaznic 
de încrâncenațţi. Extrem de porniţi. 


322 


e Capitolul 44 


Soarele făcuse ore suplimentare, iar lunga după-amiază de 
vară s-a prelungit cu mult după ora la care liliecii și-ar fi luat 
deja zborul în anotimpuri mai răcoroase. La ora șase, cerul 
semăna tot cu o flacără albastră de aragaz, sub care sudul 
Californiei se prăjea constant. 

Cu riscul de a se ruina financiar, tanti Gen fixă termostatul la 
24 de grade Celsius, o temperatură ce nu putea fi considerată 
„Sscăzută” decât în lad, poate. Totuși, în comparaţie cu cuptorul 
de-afară, în bucătărie părea de-a dreptul plăcut. 

Pregătind niște ceai cu aromă de piersici și multă gheaţă și 
punând, apoi, masa pentru cină, Micky îi povesti Genevei despre 
Preston Maddoc, bioetică, omorul ca modalitate de vindecare, 
omorul ca gest de compasiune, omorul pentru a mări 
„cantitatea totală de fericire”, omorul în numele unei politici 
ecologice sănătoase. 

— Bine că am fost împuşcată în cap acum optsprezece ani, 
fiindcă, dacă s-ar fi întâmplat așa ceva în ziua de azi, m-ar fi 
băgat într-o groapă adâncă, pentru a respecta normele de 
protecţie a mediului. 

— Sau ţi-ar fi prelevat organele interne, ar fi făcut abajururi 
din pielea de pe corp, iar resturile le-ar fi dat ca hrană 
animalelor sălbatice, evitând, astfel, poluarea solului prin 
săparea unui mormânt în plus. Vrei niște ceai rece? 

La 6:15, văzând că Leilani nu venise încă, Micky simţi că se 
întâmplase ceva rău, dar Geneva o sfătui să mai aibă răbdare. 
Pe la 6:30, și Geneva era deja îngrijorată, așa că Micky umplu o 
farfurie cu fursecuri, găsindu-și astfel un pretext de a se duce cu 
ele în vizită la familia Maddoc. 

In bolta cerului, ca un bol de faianţă albastră, pământul 
pârjolit de arșița zilei părea gata să se reverse, ca un lichid 
fierbinte. În aer, mirosea a pârlit. 

Cocoţate pe ţărușii gardului, lângă tufa de trandafiri fără flori, 
niște ciori începură să croncăne, când Micky se apropie. Poate 
că erau slujitori fideli ai sumbrei vrăjitoare Sinsemilla, postați 
acolo pentru a-i da de veste dacă venea cumva cineva înarmat 
cu numele ei. 


La gardul rupt dintre cele două loturi, pajiștea verde din 
curtea Genevei ceda locul unei porţiuni de pământ pârjolit, care 
îi servise Sinsemillei drept ring de dans. Micky simţea o 
nervozitate accentuată la gândul că urma să dea ochii cu femeia 
care dănţuia sub clar de lună sau cu asasinul filosof. 

De fapt, spera să nu se întâlnească totuși cu Preston Maddoc. 
Leilani îi spusese mătușii Gen că doctorul Doom urma să fie 
plecat în această seară. 

Draperiile erau trase, iar geamurile ferestrelor străluceau sub 
razele soarelui coborât la asfinţit. 

În picioare, pe treptele de beton, ciocăni la ușă, aşteptă, se 
pregăti să ciocănească din nou, dar apucă farfuria cu amândouă 
mâinile, când clanţa se răsuci și ușa se deschise. 

În fața ei, apăru Preston Maddoc, zâmbitor, aproape de 
nerecunoscut. Noua tunsoare, cu părul foarte scurt, nu-i dădea 
un aer de om iritabil, așa cum se întâmplă cu majoritatea 
bărbaţilor, ci îl făcea să semene cu un ștrengar ciufulit. Işi 
rasese și mustaţa. 

— Cu ce vă pot fi de folos? întrebă el, cu amabilitate. 

— Ăăă, bună! Suntem vecini. Eu și tanti Gen. Geneva. Geneva 
Davis. Eu sunt Micky Bellsong. Am vrut doar să vă salut și v-am 
adus niște prăjiturele de casă, în semn de bun venit în cartier. 

— Sunteţi foarte drăguță, zise el, luând farfuria. Mmm, ce bine 
arată. Mama, Dumnezeu s-o odihnească, făcea și ea fursecuri 
din astea. Numele ei de fată era Hickory, ceea ce a făcut-o să se 
intereseze de arborele cu aceeași denumire - hicori, care face 
nuci americane, folosite de obicei la prăjiturele din astea. 

Micky nu se așteptase ca Preston să aibă o voce așa de 
frumoasă, plină de încrederea de sine pe care ţi-o dau banii, dar 
și cu un timbru bărbătesc atrăgător. Glasul acesta, plus 
înfățișarea plăcută făceau din el un dezarmant avocat al morții. 
Ce să se mai mire, atunci, că omul acesta avea talentul de a 
idealiza până și cele mai ticăloase cruzimi, izbutind să îi 
vrăjească pe cei naivi și să transforme niște indivizi bine 
intenţionaţi în apologeţi ai crimei, capabili să îl aplaude pe gâde 
și să surâdă la hârșâitul ghilotinei pe butuc. 

— Pe mine mă cheamă Jordan Banks, minţi el, exact cum 
spusese și Leilani că va face. Toată lumea îmi spune Jorry. 

Micky simţi fiori în tot corpul, când dădu mâna cu el. 


324 


Venind aici, știa că nu putea spune că Leilani nu onorase 
invitaţia la cină. l-ar fi făcut numai rău fetiţei, divulgând relaţiile 
de prietenie dintre ele. Dar sperase totuși să o vadă pe Leilani și 
să îi sugereze cumva că o aștepta pe la ele în seara asta, oricât 
de târziu. 

— Îmi pare rău că sunt nepoliticos și vă ţin aici, în ușă, se 
scuză Maddoc. V-aș pofti în casă, numai că soția mea suferă de 
o migrenă cumplită: la cel mai mic zgomot, simte numai cuțite 
în tot capul. Când are asemenea crize, trebuie să vorbim în 
șoaptă și să mergem în vârful picioarelor, tipti-tiptil, ca pisicile. 

— Oh, nu vă faceţi probleme pentru asta. Voiam doar să vă 
salut și să vă urez bun venit. Sper ca soţia dumneavoastră să se 
însănătoșească repede. 

— Când are migrene, nu poate mânca nimic - dar, după ce Îi 
trece, îi revine pofta de mâncare. O să-i placă fursecurile astea. 
Mulţumesc încă o dată de amabilitate. La revedere, pe curând. 

Când ușa se închise, Micky cobori treptele, foarte încet, 
încercând să născocească o stratagemă prin care să-i dea de 
veste lui Leilani că fusese aici. Dar pe urmă grăbi pasul, de 
teamă că Maddoc o pândea poate de după perdele. 

În drum spre casa mătușii Gen, Micky își aminti de cuvintele 
lui Preston apropo de maică-sa - „Dumnezeu s-o odihnească!” 
Cât de natural și convingător răsunase glasul lui rostindu-le, 
când în realitate omul ăsta nu credea în nimic și cu atât mai 
puţin în Dumnezeu. 

Geneva o aștepta așezată la masa din bucătărie, ţinând între 
palme paharul cu ceai rece. Micky își luă un scaun, turnă niște 
ceai și îi povesti despre Maddoc: 

— Leilani nu va veni la cină. Dar știu că va trece să mă vadă, 
după ce se culcă ai ei. O s-o aștept, indiferent cât de târziu s-ar 
face. 

— Mă gândeam... n-ar putea sta la Clarissa? sugeră tanti 
Geneva. 

— Și papagalii? 

— Bine că nu e vorba despre niște crocodili. 

— Dacă fac rost de dovada înregistrării la starea civilă a 
căsătoriei lui Maddoc, poate că reușesc să stârnesc interesul 
vreunui ziarist. De patru ani de zile, Maddoc a dus o existenţă 
retrasă, dar asta nu înseamnă că presa nu ar fi curioasă să mai 
afle amănunte despre el. E posibil să-i intrige și pe ziariști 


325 


misterul acesta. De ce să ţină secretă această căsătorie? Oare 
tocmai căsnicia aceasta să fie motivul retragerii lui din viața 
publică? 

— Sinsemilla însăși e o ciudăţenie vie, care ar putea trezi 
interesul oricărui ziarist, nu crezi? zise Geneva. 

— Dacă presa marșează și intră în joc, nu se poate să nu 
apară cineva care să știe de existenţa lui Lukipela. Băiatul nu a 
fost ţinut ascuns toată viaţa lui. Chiar dacă n-a stat niciodată 
prea mult într-un loc, ţăcănita de maică-sa rămâne o persoană 
memorabilă. Cine a întâlnit-o, fie și numai fugitiv, nu o uită așa 
ușor. Lucru valabil, probabil, și apropo de Lukipela. Și atunci 
Maddoc va trebui să explice unde e băiatul. 

— Și cum o să faci rost de dovada înregistrării căsătoriei lui la 
starea civilă? 

— Nu știu, mă gândesc încă. 

— Dar, dacă o mulţime de ziariști îl respectă pe Maddoc, s-ar 
putea să creadă că ai tu ceva împotriva lui! 

— Probabil că așa va fi. Presa îi e favorabilă. Dar reporterii au 
și o doză de curiozitate, nu-i așa? Fiindcă altfel n-ar putea să-și 
facă meseria. 

— Am impresia că ești ferm hotărâtă să le dai o mână de 
ajutor ca să-și facă meseria mai bine. 

Micky luă în mână pinguinul de lut. 

— N-am să-l las să-i facă rău lui Leilani. Nu, exclus! 

— Nu te-am mai văzut niciodată așa, șoricelule. 

— Așa, cum? zise Micky, uitându-se în ochii Genevei. 

— Așa de pornită. 

— Nu numai viaţa lui Leilani atârnă de un fir de păr, tanti Gen, 
ci și viața mea. 

— Știu. 


e Capitolul 45 


Fără să se atingă de biscuiţi, Polly șofează având la îndemână 
o pungă de floricele cu aromă de brânză și o cutie cu bere rece, 
în consola de lângă scaun. 

Legea interzice să ai lângă tine un recipient cu orice fel de 
băutură alcoolică, în timp ce conduci un vehicul, dar Curtis se 


326 


abţine să îi atragă atenţia lui Polly în privinţa acestei infracţiuni. 
N-ar vrea să repete greșelile pe care le-a făcut cu Gabby, care 
se supărase rău de tot, când băiatul îi amintise de obligaţia de 
a-ți atașa centura de siguranţă, când te deplasezi cu mașina. 

Despicând preria, o șosea pustie cu două benzi de circulaţie 
duce spre nord-nord-vest, pornind de la Neary Ranch. Potrivit 
gemenelor, cine ar alege banda de circulaţie care merge spre 
sud, direcție ce nu prezintă niciun interes pentru ele, ar nimeri 
până la urmă într-un deșert și mai crunt, pentru ca ulterior să 
ajungă în mijlocul jocurilor de noroc și mai crâncene din Las 
Vegas. 

Deocamdată, gemenele n-au nicio destinaţie precisă, niciun 
plan menit să facă dreptate familiei Hammond, nicio idee 
privind viitorul lui Curtis. Până ca situaţia să se clarifice, iar ele 
să aibă timp să se mai gândească, singura grijă a celor două 
surori este ca băiatul să rămână viu, teafăr și liber. 

Curtis e de acord cu această stratagemă. Flexibilitatea este 
marele atu al oricărui fugar, știut fiind faptul că fugarii care își 
fac planuri rigide devin prăzi ușoare. Aceasta e o altă învățătură 
a mamei lui. Oricum, se va despărţi curând de gemene, așa că 
n-are niciun rost să-și facă planuri pe termen lung. 

Polly conduce cu viteză mare. Furgoneta gonește pe câmp, de 
parcă ar fi alimentată cu energie nucleară, nu cu benzină. 

In salonaș, Cass se relaxează pe o sofa așezată cu spatele 
spre partea laterală a rulotei, exact în spatele scaunului pentru 
șofer. Căţeaua e lungită lângă ea, cu bărbia pe genunchii ei, 
bucurându-se de mângâierile unei mâini binefăcătoare. 

La insistenţele surorilor, Curtis s-a instalat pe scaunul 
copilotului, pe care l-a răsucit cu spătarul spre portieră, astfel că 
le poate privi simultan pe amândouă. Deși e înfășurat și acum 
doar în sarongul improvizat din prosopul de baie, nu-i mai e 
rușine de ţinuta lui. Se simte ca un polinezian, ca Bing Crosby în 
pelicula „Spre Bali”. În plus, are marea plăcere de a fi în 
compania surorilor Spelkenfelter, Castoria și Polluxia. Detaliile 
vieții lor i se par mai grozave decât orice secvenţă de film sau 
roman. 

Gemenele s-au născut și au crescut într-un orășel bucolic din 
Indiana, pe care Polly îl descrie ca pe „o mare plictiseală de 
cărămizi și scânduri”. Potrivit lui Cass, cele mai palpitante 


327 


distracţii de-acolo sunt să privești cum pasc vacile, cum 
ciugulesc găinile și cum dorm scroafele. Halal amuzament! 

Tatăl lor, Sidney Spelkenfelter, este profesor de greacă și 
civilizaţie romană la un liceu particular, iar soţia lui, Imogene, 
predă istoria artei. Sidney și Imogene sunt niște părinţi buni și 
iubitori, dar, după cum spune Cass, sunt niște naivi, care își 
închipuie că lumea se rezumă la mica lor localitate. La fel ca și 
părinţii lor, care fuseseră tot profesori, Sidney și Imogene se 
pricep să îi înveţe pe alţii tot soiul de lucruri despre viaţă, deși ei 
înșiși nu știu să trăiască. 

Eleve premiante amândouă, Cass și Polly au preferat să se 
lase de școală și să plece în Las Vegas. După nicio lună, au 
ajuns să joace dezbrăcate într-un mare spectacol de revistă, 
alături de alte balerine, saltimbanci și animale de circ. 

Datorită vechii lor pasiuni pentru jonglerii și acrobaţii la 
trapez, cele două surori au fost distribuite într-un mare 
spectacol de varietăţi, inspirat din întâlnirile pământenilor cu 
fiinţe de pe alte planete. Cass și Polly au jucat în rolul de crăiese 
extraterestre ale iubirii, care urmăreau să facă din toţi bărbații 
niște robi ai dragostei. 

— Atunci, a fost prima oară când am început să ne interesăm 
de OZN-uri, îi mărturisește Cass. 

— În numărul de dans, cu care se deschidea spectacolul, își 
amintește Polly, coboram amândouă pe niște scări de neon 
dintr-o uriașă farfurie zburătoare. Era absolut impresionant. 

— lar de data asta nici nu mai trebuia să apărem goale pe 
scenă tot timpul, spune Cass. Din obiectul zburător ieșeam 
complet dezbrăcate, firește - ca orice crăiasă extraterestră a 
iubirii, adaugă Polly, iar pe urmă chicotesc amândouă, cu un râs 
cristalin care îi amintește lui Curtis de fantastica Goldie Hawn. 

Curtis râde și el, amuzat de ironia și de tonul lor 
autopersiflant. 

— După primele nouă minute, zice Cass, purtam pe rând o 
mulțime de costume superbe, adecvate pentru jonglerii și 
acrobaţii la trapez. 

— Pe urmă, la sfârșit, continuă Polly, iarăși apăream goale, 
doar cu niște pene pe cap, cizme cu toc înalt și niște bikini 
minusculi. Producătorul susţinea că aceasta era ţinuta 
„autentică” a unei crăiese a iubirii. 


— Spune și tu, Curtis, reia Cass, câte crăiese ale iubirii, de pe 
alte planete, ai văzut tu îmbrăcate în chiloței din lame auriu și 
cu botine cu toc cui? 

— Niciuna, răspunde el, fără să mintă. 

— Exact ăsta a fost și argumentul nostru. E o costumație 
stupidă, care nu pare „domnească” în niciun colţ al universului. 
Hai, penele de pe cap, treacă-meargă, dar restul? Câte crăiese 
ale iubirii, coborâte din alte galaxii, ai văzut tu îmbrăcate așa? 

— Niciuna. 

— Ca să fiu sinceră, nici producătorul nu e de condamnat, zice 
Polly. Apropo, tu de fapt câte crăiese ale iubirii ai văzut 
vreodată? 

— Doar două, recunoaște Curtis. Dar niciuna nu făcea jonglerii 
pe scenă. 

Nu se știe de ce, însă pe gemene remarca asta le amuză 
copios. 

— Dar cred că una dintre ele era un fel de acrobată, explică 
băiatul cu lux de amănunte, din moment ce putea să se aplece 
mult pe spate, până ajungea să-și lingă călcâiele. 

Din nou, surorile Spelkenfelter izbucnesc în râs. 

— Nu e deloc ceva erotic, se grăbește el să precizeze. Se lasă 
pe spate din același motiv pentru care un șarpe cu clopoței se 
încolăcește strâns. Din această poziţie, poate sări sus de tot, 
retezându-ți capul cu mandibulele. 

— Ha-ha-ha, ce amuzant ar fi un număr ca ăsta într-un 
spectacol de varietăţi și muzică din Vegas! spune Cass, 
prăpădindu-se de râs. 

— Nu mă pricep la teatrele de revistă din Las Vegas, zice 
Curtis, dar presupun că n-aţi arăta pe scenă și faza în care 
crăiasa extraterestră își expulzează ouăle în capetele tăiate. 

— Depinde, scumpete! Depinde! Dacă faci ca totul să pară 
sclipitor și senzaţional, merge și partea asta, despre care 
povestești tu, spune Polly, hlizindu-se în continuare. 

In sinea lui, Curtis își spune că a început să se descurce în 
societate, din moment ce gemenele îl găsesc așa de spiritual. 

Gonind cu furgoneta spre nord-vest, pe șoseaua asta 
frumoasă și misterioasă, care i se pare infinită, mergând cu 
viteză, așadar, spre un asfinţit de soare care preschimbă parcă 
preria într-un ocean sclipitor de purpură și aur, bucurându-se de 
compania fabuloaselor Castoria și Polluxia, de prezenţa divinei 


329 


Old Yeller, proaspăt spălată, conștientă de identitatea sa 
biologică, simțindu-se mai încrezător decât își amintea să fi fost 
vreodată, Curtis se consideră cel mai norocos băiat din lume. 

Când Cass se scuză și pleacă să scoată hainele lui Curtis din 
uscător, câinele se ţine după ea, iar băiatul își răsucește scaunul 
cu faţa spre drum. Urmează o conversaţie plăcută cu Polly, 
despre furgonetă, un vehicul marca Fleetwood, fabricat la 
comandă, cu modificări și îmbunătăţiri cerute de ele, contra unui 
preţ total de șapte sute de mii de dolari. Când Curtis opinează 
că gemenele au făcut avere, probabil, în urma succeselor 
repurtate ca actriţe la Vegas, Polly precizează că au devenit 
independente financiar - dar nu propriu-zis bogate - în urma 
căsătoriei cu fraţii Flackberg. 

— Dar asta-i o poveste tragică, scumpete, și n-am chef să ţi-o 
spun acum. 

Datorită pasiunii lor pentru mecanică și motoare, în general, 
Polly și Cass au ales să călătorească tot timpul; indiferent ce se 
strică sau se uzează la furgoneta lor, ele se descurcă singure, 
dacă au piesele necesare. Acesta este și motivul pentru care au 
în permanenţă cu ele tot ce le trebuie pentru a remedia orice 
defecţiune. 

— Ce poate fi mai formidabil pe lumea asta, declară Polly, 
decât să te mânjești de ulei, benzină, vopsea, dar să reușești să 
repari cu mâna ta orice defecţiune la mașină? 

Ciudat! se gândește Curtis. Tocmai domniţele acestea 
cochete și elegante să aibă pasiunea salopetelor murdare de 
mecanic auto?! 

Urmată de Old Yeller, Cass se întoarce în salonaș și-l anunţă 
pe Curtis că își poate pune hainele lui. În baie, unde s-a retras 
ca să se îmbrace, Curtis regretă că se va despărţi în curând de 
surorile Spelkenfelter. Spre binele lor, cu prima ocazie, va trebui 
să dispară. 

Când Curtis se întoarce la locul lui, din dreapta șoferiței, 
ultima fâșie de lumină roșie se îngustează tot mai mult spre 
apus, ca pleoapa superioară a ochiului injectat de sânge cu care 
un uriaș ucigaș privește spre lume, de undeva din spatele 
Pământului. 

Dacă în pustietatea pe care o traversează ei acum există 
cumva ferme sau sate, probabil că acestea sunt amplasate la 


330 


mare distanță de șosea, din moment ce în jur nu se zărește 
niciun fel de lumină. 

Traficul pe șosea este foarte redus: doar câteva vehicule care 
gonesc spre sud, fugind parcă de ceva. Și mai puţine automobile 
merg spre nord, în aceeași direcție cu ei, iar numai câteva 
reușesc să îi depășească, având în vedere faptul că Polly adoră 
viteza și se pricepe să exploateze eficient vehiculul pe care îi 
conduce. 

Oricum, e o adevărată plăcere să călătorești cu mașina în 
compania celor două gemene, care stăpânesc la perfecţie arta 
conversaţiei, abordând tot felul de subiecte care le pasionează: 
schi extrem, scufundări, romane polițiste de groază, rodeo, 
fantome şi poltergeist, formații muzicale, tehnici de 
supraviețuire în junglă - totul le fascinează și le entuziasmează. 
Pe Curtis, îl interesează, în special, bogăția de legende pe care 
surorile le știu despre OZN-uri, speculațiile lor fantasmagorice 
despre viața din alte lumi și suspiciunile lor sumbre privind 
motivele sosirii extratereștrilor pe Terra. Din câte știe el, 
omenirea este singura specie capabilă să elaboreze teorii 
despre ceea ce se află în universul necunoscut, care sunt cu 
mult mai stranii decât ceea ce există, de fapt, acolo. 

O strălucire se ivește în depărtare, nu faruri de mașină, ci o 
lumină stabilă, lângă șosea. 

Ajung la o încrucișare cu niște drumuri secundare, unde se 
află o staţie de benzină și un magazin universal, probabil, o 
afacere de familie. 

În filme, prin astfel de locuri se întâlnesc, de obicei, tot felul 
de ţăcăniţi. În asemenea pustietăţi, se comit o serie de crime 
monstruoase. 

Întrucât a continua deplasarea te scutește de multe riscuri, 
Curtis ar vrea să nu se oprească aici, ci să meargă mai departe 
până la o localitate ceva mai populată. Gemenele însă vor să 
facă plinul la benzină, așa că Polly virează și intră pe o porţiune 
cu pietriș, în faţa clădirii unde se află și benzinăria. 

Cele trei pompe de alimentare - două cu benzină, iar una cu 
motorină - nu au deasupra o copertină, ca la staţiile modeme, ci 
sunt expuse tuturor intemperiilor. Între doi stâlpi plasați în cele 
două extremităţi ale benzinăriei, au fost atârnate șiruri cu 
beculețe roșii și galbene, deși Crăciunul a trecut de mult. 
Pompele propriu-zise par mai înalte decât cele din benzinăriile 


331 


ultramoderne, iar fiecare are deasupra un fel de glob mare 
transparent. 

— Fantastic. Pompe din-astea existau prin anii 1930, zice 
Polly. Azi, au dispărut aproape complet. Când se pompează 
combustibilul, îl vezi cum face vârtejuri prin globul ăsta 
transparent. 

— Dar de ce? întreabă Curtis. 

Polly ridică din umeri. Habar n-are nici ea „de ce”. 

— Fiindcă așa funcționează ele. 

Fascinat de mașinăria aceasta magică, Curtis se minunează: 

— Pompa asta, cu glob de cristal, știe să prezică și viitorul? 

— Nu. E doar ceva drăguţ, atâta tot. 

— Adică și-au dat atâta osteneală ca să monteze chestia asta 
aici, doar fiindcă se vede frumos? Ce planetă minunată! 

Gemenele coboară primele - Cass, cu o poșetă mare atârnată 
de umăr -, decise să solicite toate verificările uzuale în cazul 
alimentării cu benzină: presiunea celor zece pneuri, baia de ulei, 
cutia de viteze, rezervorul cu lichid pentru parbriz... 

Misiunea lui Old Yeller e ceva mai prozaică; cățeaua trebuie 
să-și facă nevoile. lar Curtis se duce cu ea, ca să-i ţină de urât. 

Băiatul și căţeaua stau lângă trepte și ascultă foșnetul slab al 
unei adieri care ajunge până la ei, venind dinspre câmpiile 
luminate de lună, din nord-vest, de dincolo de benzinăria pe 
care ei nu o văd acum, deoarece este mascată de furgoneta- 
rulotă oprită acolo. Văzduhul nopţii aduce, pesemne, un parfum 
supărător, care o determină pe Old Yeller să își ridice nasul 
pentru a detecta sursa acelui miros. 

Cele trei pompe sunt amplasate în celălalt capăt al 
benzinăriei. In timp ce gemenele dispar după botul rulotei, în 
căutarea celui care deservește, cățeaua adulmecă în continuare 
și pornește hotărâtă spre partea din spate a vehiculului. Curtis 
se ține după ea. 

Când au terminat de ocolit furgoneta-rulotă, dau cu ochii de 
magazinul aflat cam la vreo douăzeci de metri distanţă, dincolo 
de pompe. Ușa este întredeschisă, dar e bine fixată în balamale, 
din moment ce nu se clatină deloc în bătaia vântului. 

Căţeaua se oprește și face un pas înapoi. O descumpănesc, 
probabil, pompele acelea fantastice. Uitându-se și el mai bine la 
ele, Curtis constată că globurile nu sunt pline acum cu 
combustibil învolburat, ci cu un fel de întuneric dens, în care se 


332 


reflectă luminiţele roșii și galbene ale beculeţelor de Crăciun; 
spectacolul acesta are ceva malefic, ca și cum sferele acelea 
transparente ar musti de răutate și cruzime. 

Lângă botul mașinii, un bărbat înalt și chel stă de vorbă cu 
gemenele. Deși nu-i poate vedea fața, fiindcă tipul stă cu 
spatele la el, Curtis simte că ceva nu e în regulă cu acest om. 

Căţelei i se zburlește părul pe grumaz, iar băiatul presupune 
că suspiciunea i-a fost transmisă de ea, prin legătura specială 
care există între ei. 

Deși Old Yeller mârâie în surdină, în semn că omul de la 
pompă nu-i deloc pe gustul ei, altceva îi stârnește interesul. 
Pornește aproape alergând spre partea de vest a clădirii, iar 
Curtis se grăbește să ţină pasul cu ea. Este aproape convins că 
nu dorinţa de a-și face nevoile o mână pe cățea într-acolo. 

Magazinul este amplasat cumva pieziș pe suprafaţa de teren, 
fiind orientat cu fața spre mijlocul intersecţiei, și nu spre una 
dintre șosele; cea mai luminată este intrarea, astfel încât părțile 
laterale ale clădirii rămân învăluite în întunericul nopţii. Spatele 
construcţiei este cufundat însă într-o beznă desăvârșită, 
presărată ici și colo de monedele de argint pe care luna, în 
zgârcenia ei, catadicsește totuși să le risipească. In zona 
aceasta, se află un Ford Explorer; conturul caroseriei abia se 
distinge sub palida lumină selenară. Curtis presupune că 
vehiculul utilitar aparţine tipului care stă de vorbă cu gemenele, 
în faţa benzinăriei. Un Corvette argintiu, care i-a depășit ceva 
mai devreme pe șosea, se află tot aici. Studiind cu atenţie 
această mașină, Old Yeller scâncește. 

Luna învăluie automobilul sport într-o platoșă cromată cu 
sclipiri de beteală. 

In momentul în care Curtis face un pas spre Corvette, câinele 
se repede spre partea posterioară a Ford-ului Explorer. Se ridică 
pe picioarele din spate, cu labele pe bara de protecţie, 
încercând să se uite prin luneta automobilului, până la care nu 
poate însă ajunge, fiind plasată prea sus. 

Privește spre Curtis; în ochii ei se reflectă razele lunii. 

Cum băiatul nu vine imediat la ea, căţeaua lovește insistent 
cu labele în Ford. Curtis simte tremurul și înfiorarea câinelui, 
graţie acelei legături psihice puternice dintre ei. Frica i se 
furișează lui Curtis în inimă, iar de acolo îi cuprinde toată fiinţa, 
pătrunzându-i până în măduva oaselor. 


333 


Venind lângă Old Yeller, în spatele Ford-ului Explorer, băiatul 
mijește ochii încercând să privească înăuntru, prin geam. Nu-și 
dă seama însă dacă în Ford se află într-adevăr ceva sau dacă 
ceea ce distinge el vag nu este decât o masă de umbre. 

Căţeaua continuă să lovească cu labele în vehicul. 

Curtis apucă de mâner și ridică portiera din spate. Când se 
aprinde plafoniera, înăuntru se văd două cadavre. Au fost 
azvârlite acolo, ca doi saci cu gunoaie. 

Ar lua-o la fugă, dar știe că maică-sa s-ar supăra pe el, dacă 
ar proceda astfel. De milă și scârbă, îi vine să plece de-acolo, 
dar a fost învăţat să trateze astfel de orori ca pe un manual de 
supravieţuire, din care să deducă rapid indicii menite să-l ajute 
pe el și pe ceilalţi să trăiască în continuare. 

Ceilalţi, mai bine zis celelalte, în cazul acesta, sunt Cass și 
Polly. 

Înalt, chel și de sex masculin, unul dintre cadavre seamănă 
leit cu omul de la pompă care stătea de vorbă cu gemenele, 
adineauri. 

O coamă de păr castaniu, lucios și înfoiat încadrează chipul 
moartei de alături. Larg deschiși și acum, ochii ei căprui se 
holbează uimiţi la prima licărire de veșnicie pe care a surprins-o 
în clipa în care sufletul ei a părăsit această lume. 

Niciuna dintre victime nu prezintă răni vizibile, deși ambele 
cadavre par să aibă gâtul frânt. Capul le atârnă moale, într-o 
poziție anormală, ceea ce atestă vătămarea gravă a vertebrelor 
cervicale. Pentru asemenea vânători, ahtiaţi după violenţă și 
crime, felul acesta de a ucide pare „curat” și „milos”. 

Dar, de fapt, necesitatea, și nu îndurarea explică omorurile 
acestea „simple”. Fiecare cadavru a fost dezbrăcat de hainele 
exterioare și descălțat de pantofi; ca să se travestească în 
victimele lor, ucigașii aveau nevoie de o vestimentaţie în bună 
stare, fără rupturi sau pete. 

Dacă, într-adevăr, complexul acesta comercial - benzinărie și 
magazin universal - este o afacere de familie, înseamnă că aici 
zac mămica și taticul. Afacerea și identitatea le-au fost răpite 
brutal. 

Căţeaua își îndreaptă atenţia, din nou, spre Corvette. Nu 
îndrăznește totuși să se apropie mai mult de mașină, spaima 
fiind mai puternică decât curiozitatea. Apleacă mult capul spre 
stânga, cu un aer de uimire și teamă, totodată, apoi, îl înclină 


334 


spre dreapta, clipind des; vrea să plece, dar pe urmă se 
răzgândește și întoarce iarăși capul spre mașină, ca și cum ar fi 
observat că aceasta se pusese în mișcare. 

Poate că în Corvette se află ceva și mai groaznic decât ceea 
ce a găsit în Ford, așa că preferă să nu se apropie nici el. 
Concentrându-se, încearcă însă să privească automobilul cu 
ochii căţelei, să împărtășească percepțiile ei, exploatând la 
maximum legătura dintre ei doi. 

Inițial, surioara lui canină nu vede mai mult decât el - dar, pe 
urmă, o fracțiune de secundă, nu mai mult, mașina luminată de 
razele lunii sclipește ca un miraj. Mașină de vis, din nenumărate 
puncte de vedere, ca o iluzie de combustie internă, devine doar 
ideea de Corvette 1970, mascând o realitate înfricoșătoare. Old 
Yeller clipește, clipește, însă automobilul sport rămâne aparent 
solid, așa că întoarce privirea și, cu coada ochiului, timp de vreo 
două-trei secunde, întrezărește ceea ce Curtis nu poate vedea 
cu ochii lui - un vehicul care nu este de pe acest pământ, mai 
spectaculos chiar decât orice Corvette, ca o bestie născută 
pentru a aduce violența pe lume. Atât de impresionant este 
acest mijloc de transport, încât pentru a-l descrie simţi nevoia 
să apelezi la vocabularul specific arhitecturii militare, fiindcă în 
ciuda splendorii, pare o fortăreață pe roţi, făcută din metereze, 
bastioane, fortificaţii, întărituri adaptate deplasării rapide. 

În faţa acestei dovezi, se spulberă orice îndoială, ticăloșii cei 
mai răi l-au ajuns din urmă. Vânătorii intuiesc, probabil că 
băiatul este în rulotă. Soarta milostivă și surioara lui isteață l-au 
scos din Fleetwood și l-au adus aici, pe acest teren al crimelor, 
fără să fie detectat. Dar, în două-trei minute - depinde de noroc 
-, îl vor descoperi. 

Va fi recunoscut imediat ce li se va arăta. 

De aceea, în locul lui o trimite pe cățea la Polly. 

Speriată, dar ascultătoare, Old Yeller se urnește din loc, 
făcând cale întoarsă spre furgoneta-rulotă. 

Curtis nu-și face iluzii că va supravieţui acestei întâlniri. 
Inamicul este prea aproape, prea puternic, prea lipsit de 
scrupule, pentru a putea fi înfrânt de copilul acesta orfan de 
mamă, mic și neajutorat. 

Speră totuși că va putea să le prevină la timp pe Cass și Polly, 
ajutându-le, astfel, de scape, ele și cățeaua, de măcelul care îl 
așteaptă pe el. 


335 


Old Yeller dispare după colțul clădirii. Spirit geamăn preaiubit, 
cățeaua e conștientă mereu de prezenţa Creatorului ei - or, 
acum, va avea nevoie de El, mai mult decât oricând înainte. 


e Capitolul 46 


Zidurile penitenciarului se sfărâmară în jurul ei, dar stivui 
cărămizile la loc, iar când gratiile căzură de la ferestre, le repară 
cu un aparat de sudură și cu mult mortar. 

Din visul acesta despre o închisoare pe care și-o clădea 
singură - nu un coșmar, dar înspăimântător totuși prin bucuria 
cu care se străduia să-și refacă propria celulă -, Micky se trezi 
brusc, simțind că se întâmplă ceva rău. 

Viaţa o învățase să detecteze pericolul de la distanță. Acum, 
chiar și prin somn, simţise o ameninţare în lumea reală, care o 
chema înapoi din acea încarcerare confortabilă, undeva departe. 

Pe sofaua din salonaș, lungită pe-o parte, cu ochii închiși, cu 
capul pe pernă, cu bărbia aplecată spre piept și rezemată pe 
mâinile împreunate, Micky rămase nemișcată, respirând ușor, ca 
și cum ar fi dormit. 

Casa părea învăluită într-o tăcere apăsătoare, cum simţi după 
un priveghi, când toată lumea a plecat deja. 

Surdă parcă la ameninţarea din jur, Micky o intuia totuși, așa 
cum îţi dai seama că presiunea atmosferică s-a modificat, 
înaintea unei furtuni. 

Micky se instalase pe sofa să citească o revistă, în așteptarea 
lui Leilani. Se făcuse târziu, așa că Geneva se retrăsese în 
camera ei, urmând ca nepoata ei s-o trezească imediat, dacă 
fetița venea în vizită. După plecarea lui Gen, terminând de citit 
revista, Micky se întinsese pe canapea ca să-și mai odihnească 
ochii, și nu cu gândul să aţipească. Emoţiile zilei, canicula, 
umiditatea excesivă și o disperare tot mai profundă o 
înfundaseră în închisoarea din vis. 

Instinctiv, când se deșteptase, nu deschisese ochii. Îi ținea 
închiși și acum, în baza teoriei - pe care o îndrăgim cu toții în 
copilărie - potrivit căreia niciun căpcăun nu te mănâncă, dacă 
nu îl bagi în seamă. 


336 


Constatase, adesea, în închisoare, că, dacă simula că doarme, 
dacă făcea pe proasta, pe naiva, pe apatica sau pe surda, 
ignorând invitaţiile obscene sau insultele, scăpa mult mai ușor 
decât dacă ar fi reacţionat violent. La fel era și cu teoria despre 
căpcăuni. 

Se apropia cineva. Târșâitul unor tălpi pe covor și scârțăitul 
podelei excludeau posibilitatea ca intrusul să fie doar o 
plăsmuire a imaginaţiei ei. 

Niște pași, tot mai aproape. Pe urmă, nimic. Liniște. 

Simţea o prezenţă lângă ea. Cineva era acolo, în picioare, și 
se uita de sus la ea. 

Nu, nu putea fi Geneva. Chiar și într-una dintre imaginarele 
sale escapade cinematografice, când își închipuia că e o actriţă 
sau alta, Geneva tot nu ar fi fost capabilă de un gest atât de 
straniu. 

Nemișcată, cu ochii închiși, Micky avea impresia că simţul 
olfactiv compensa cumva lipsa voită a văzului. Detectă un 
parfum ușor astringent, pe care nu îl cunoștea. Un aftershave cu 
miros proaspăt. 

Bărbatul se mișcă, făcând din nou podeaua să scârţâie. Se 
îndepărta. Printre gene, îl căută cu privirea, îl văzu. Se îndrepta 
spre bucătărie. Chiar și văzut din spate și, doar o fracțiune de 
secundă, din profil, atunci când se apropie de ușă, era ușor de 
recunoscut. Nepoftit, Preston Maddoc le făcuse o vizită. 

Micky lăsase întredeschisă ușa de la bucătărie, pentru 
eventualitatea în care Leilani s-ar fi gândit să treacă pe la ele. 
Acum, când plecă, Maddoc o lăsă larg deschisă. 

Se ridică de pe sofa și se apropie de bucătărie. Se aștepta 
parcă să-l găsească acolo, în prag, zâmbind amuzat de 
încercarea ei stângace de a simula că dormea. 

Afară nu era nimeni. Se încumetă să iasă din casă. Nici ţipenie 
de om în curtea din spate. Maddoc se dusese acasă. 

Intorcându-se în bucătărie, închise bine ușa și trase zăvorul. 

Frica se risipi, lăsând în loc senzaţia unei violări. Nu apucă 
însă să se indigneze, fiindcă își aminti de Geneva, iar frica puse 
stăpânire iarăși pe ea. 

Micky se repezi pe hol. Trecând prin dreptul camerei ei, 
observă o dâră de lumină sub ușă. Or, știa precis că nu lăsase 
nicio lampă aprinsă. 

Ajunse în capătul holului, ultima ușă era larg deschisă. 


Doar cifrele luminoase și afișajul postului de pe radioul cu 
ceas străpungeau bezna apăsătoare din cameră. Apropiindu-se 
de pat, Micky răsuflă ușurată: tanti Gen dormea liniștită, cu 
obrazul lipit de pernă. Și respira. 

Lui Micky i se luă o piatră de pe inimă. Ajunsă înapoi pe hol, 
trase binișor ușa de la dormitorul Genevei și se duse direct la ea 
în cameră. 

Pe pat erau împrăștiate toate obiectele pe care le avea de 
obicei în poșetă. Portofelul fusese golit, banii erau risipiţi pe 
cuvertură, alături de carnetul de asigurări sociale, permisul de 
conducere auto, rujul de buze, pudra, pieptenele, cheile de la 
mașină. 

Dulapul era deschis. | se scotocise și prin comodă; lucrurile 
din sertare fuseseră răvășite. Pe jos, zăceau actele de eliberare 
din închisoare. Ştia că le lăsase în noptieră, sub Biblia primită de 
la tanti Gen. 

Indiferent cu ce scop venise iniţial aici, Maddoc profitase din 
plin de situaţie, când găsise deschisă ușa de la bucătărie și pe 
Micky dormind pe sofa. Din câte aflase la bibliotecă, Micky știa 
că avea de-a face cu un tip calculat, deloc impulsiv, ceea ce 
însemna că nerușinarea cu care îi scotocise prin lucruri izvora 
exclusiv din aroganță. 

În mod evident, omul ăsta știa despre relaţia lor cu Leilani 
mult mai multe decât crezuse ea, ori decât își dăduse seama 
fetița. Nu se lăsase amăgit de pretextul cu fursecurile aduse în 
semn de bun venit, ba dimpotrivă, poate că acesta îi stârnise 
bănuielile. 

Acum, Maddoc aflase suficient despre trecutul recent al lui 
Micky și despre slăbiciunea ei, încât s-o poată pune în 
dificultate. 

Micky se întreba ce ar fi făcut el, dacă ea s-ar fi trezit și l-ar fi 
găsit acolo, în cameră. 

Biblia deschisă era așezată pe noptieră, sub veioză. Cu pixul 
pe care îl luase din geanta ei, Maddoc încercui-se un pasaj. loel, 
capitolul 1:5 - „Deșteptaţi-vă, beţivilor, și plângeți!” 

O tulbura faptul că Maddoc cunoștea Biblia atât de bine, încât 
să-și poată aminti un fragment atât de adecvat, dar altminteri 
relativ nesemnificativ. Erudiţia aceasta sugera că tipul putea fi 
un adversar mai abil și inteligent decât se așteptase ea. De 
asemenea, în mod limpede, în ochii lui ea aproape că nici nu 


338 


conta, din moment ce era în stare s-o ironizeze cu atâta 
nerușinare. 

Roșie la față de umilinţă, se duse la comodă și se convinse că, 
într-adevăr, Maddoc găsise tricoul galben în care Micky ţinea 
ascunse două sticle de votcă. 

Scoase sticlele din sertar. Una era plină, cu dopul intact. 
Văzând-o, Micky avu o senzaţie de putere, de control asupra 
situaţiei. Cealaltă sticlă era aproape goală. In bucătărie, Micky 
aprinse lampa și goli ambele sticle în chiuvetă. Simţind mirosul 
de alcool, i se făcu poftă - de băutură, de uitare, de 
autodistrugere. Aruncă la gunoi cele două recipiente. Mâinile, 
ude de la votcă, îi tremurau incontrolabil. Inhalând aburii 
ametțitori care îi ieșeau din piele, își lipi palmele de obrajii 
fierbinți. 

Văzu parcă aievea coniacul pe care tanti Gen îl ţinea în 
bufetul din bucătărie. Odată cu imaginea, apăru și gustul, atât 
de real, de parcă tocmai ar fi băut o înghiţitură. 

ea Nu! 

Inţelegea perfect că nu de coniac sau votcă avea ea nevoie, ci 
că, de fapt, nu făcea decât să-și caute o scuză de a o fi 
dezamăgit pe Leilani, un motiv de a se închide în ea însăși, de a 
se retrage în carapacea ei, baricadându-se în spatele 
meterezelor fortăreței ei afective, unde inima ei răpusă ar fi 
ferită de pericolul altor răni, unde ar putea trăi din nou și pentru 
totdeauna în suferinţa relativ confortabilă a izolării. Coniacul i-ar 
oferi această scuză și ar scuti-o de durerea de a iubi. 

Intorcându-se cu spatele la bufetul unde se afla coniacul, fără 
să fi deschis ușa, se duse direct la frigider, sperând să-și poată 
astâmpăra setea cu niște Coca-Cola. Işi dădu însă seama că îi 
era foame, o foame de lup care îi rodea stomacul, așa că înhăță 
un fursec din ursul de porțelan, care, sub capacul care ţinea loc 
de scăfârlie, avea tot corpul plin cu dulciuri. Gândindu-se pe 
urmă mai bine, luă ursul cu totul și se duse cu ella masă. 

Așezându-se acolo, cu Cola și fursecurile în faţă, văzu imediat 
platoul pe care îl dusese plin cu prăjituri, mai devreme, alături, 
la vecinii lor. Maddoc îl adusese înapoi, spălat. 

Din nou, un gest de aroganță. Dacă Micky nu s-ar fi trezit la 
timp ca să-l vadă plecând, nici n-ar fi știut exact cine îi scotocise 
prin sertarele de la comodă și prin poșetă. Dar așa, aducând 
farfuria și lăsând-o acolo, pe masă, Maddoc arătase clar că voia 


339 


ca ea să știe cine fusese intrusul. lată, așadar, o provocare și un 
gest de intimidare, totodată. 

Mai tulburătoare însă decât apariţia farfuriei era absenţa 
pinguinului. Figurina de lut, din colecţia tinerei moarte, fusese 
pe masă, printre păhărelele colorate în care erau lumânări pe 
jumătate topite. Maddoc îl văzuse, probabil, când adusese 
farfuria. Eventualele suspiciuni pe care le avusese în privinţa 
relațiilor lui Leilani cu Micky și cu tanti Gen se confirmaseră și se 
accentuaseră astfel, odată cu descoperirea pinguinului. 

Ce senzaţie subită de gol în stomac, de apăsare în piept, de 
vertij straniu, ca la bâlci, în roata mare! Micky se prăbuși 
consternată pe scaunul din bucătărie. 


e Capitolul 47 


Deși numele ei nu venea de la „Pollyana”, Polly era foarte 
sociabilă și prietenoasă. Rar se întâmpla să-și facă vreun 
dușman. Cu toate astea, când omul de la pompă veni spre ea, 
rânjind ostentativ cu gura până la urechi și îi spuse: „Salut, pe 
mine mă cheamă Earl Bockman, iar pe soția mea, Maureen. Noi 
suntem proprietarii complexului de-aici, și asta de vreo douăzeci 
de ani”, Polly conchise imediat că individul îi displăcea profund. 

Inalt, cu un fizic plăcut, tipul mirosea a pastă de dinţi 
mentolată. Bine bărbierit, ferchezuit și frumos îmbrăcat, omul 
întrunea toate calităţile necesare pentru a face o impresie bună. 

— Eu m-am născut în Wyoming, spuse Earl, dar Maureen e de 
prin părţile astea. In fine, locuiesc pe-aici de-atâta vreme, încât 
am senzaţia că tot în ţinutul ăsta am văzut lumina zilei și eu. Nu 
e suflet de om prin regiune care să nu fi auzit de Earl și Maureen 
Bockman, turuia el în continuare, ca și cum s-ar fi simţit obligat 
să le convingă, astfel, de excepţionala calitate a combustibilului 
pe care îl vindea. Da, da, e suficient să rostești numele Earl și 
Maureen, ca toată lumea să știe că este vorba despre noi doi, 
proprietarii benzinăriei și ai băcăniei de la intersecţia șoselelor 
federale. Și Maureen, ce fată minunată, iar eu sunt cel mai 
norocos bărbat din lume, fiindcă am luat-o de nevastă, scumpa 
de ea! 


340 


Auzind discursul acesta uluitor rostit cu un zâmbet ca în 
reclamele la pastă de dinţi, Polly era gata să parieze că biata 
Maureen zăcea moartă în magazin, sugrumată poate de Earl sau 
lovită în cap cu vreo conservă ieftină de porc cu fasole. Mai era 
și ceasul ciudat de la mâna lui Earl, care avea un cadran 
complet negru, fără nimic altceva - fără cifre și limbi care să 
indice ora, minutele și secundele. Sigur, se putea foarte bine să 
fie genul de cronometru digital, foarte incomod, care nu 
afișează ora decât când apeși pe un buton lateral; dar bănuia că 
obiectul acela nici măcar nu era un ceas. 

Din clipa în care își făcuse apariţia lângă pompele de 
alimentare, Earl se străduise să stea întors cu tot corpul și cu 
mâna dreaptă, astfel încât cadranul complet negru al 
instrumentului să fie îndreptat spre Cass, pe urmă spre Polly, iar 
după aceea din nou spre Cass, ba înapoi, ba înainte; în tot acest 
răstimp încercase să privească pe furiș, în mod repetat, la acest 
aparat ciudat. Polly crezu, iniţial, că obiectul acela de la mâna 
lui era poate o cameră digitală, că tipul era pesemne vreun 
pervers, care poza femeile pe ascuns, pentru cine știe ce 
scopuri urâte, deși din câte știa ea nu se inventaseră încă 
aparate de fotografiat care să poată „vedea” prin haine. 

Lui Cass îi plăceau oamenii mai mult decât lui Polly și, dacă ar 
fi ieșit din pântecele mamei cu o soră geamănă a cărei 
personalitate să fie identică, de fapt, cu a ei, atunci chiar ar fi 
fost o adevărată Pollyana, și ar fi avut o încredere oarbă atăt în 
călugărițe, cât și în ocnașii periculoși. În cei douăzeci și șapte de 
ani de când trăiau amândouă de cealaltă parte a placentei, 
optimismul lui Cass fusese temperat de concepţiile raţionale ale 
lui Polly despre umanitate și soartă. Și, într-adevăr, Cass 
ajunsese să se priceapă așa de bine la oameni, încât de la prima 
frază rostită de Earl, i-a aruncat o privire grăitoare lui Polly, din 
care aceasta a înțeles imediat: „Atenţie, este un monstru!” 

Aveai senzaţia că Earl ar fi putut să tot trâncăânească așa la 
nesfârșit, neomițând niciun moment să îndrepte spre ele ceasul 
acela ciudat, care, brusc, le aminti surorilor de dispozitivele 
folosite pentru controlul corporal al pasagerilor, pe aeroport. 

Examinând mai bine pompa de alimentare pe care scria 
„Diesel”, Cass realiză că sistemul de funcţionare era mult mai 
complicat decât crezuse ea, așa că ceru ajutorul lui Earl. 


341 


Când acesta se întoarse spre pompă, lui Polly i se păru că 
avea o mutră de-a dreptul consternată, de parcă, la fel ca și 
Cass, nici el n-ar fi știut cum funcţiona instalaţia aceea. 
Încruntându-se, tipul se îndreptă spre pompă, puse o mână pe 
ea, rămase așa câteva clipe, cu un aer meditativ, gânditor, 
aproape ca și cum ar fi încercat să ghicească secretele 
mașinăriei, graţie unui al șaselea simţ, poate, după care arboră 
iarăși rânjetul acela larg de paiaţă și spuse: 

— Facem plinul? 

Primind un răspuns afirmativ, apăsă pe un mâner de pe 
pompă, scoase furtunul și se întoarse spre Fleetwood, dar în 
momentul acela încremeni locului, ca o stană de piatră. 

Dându-și seama imediat că măscăriciul acela n-avea habar pe 
unde să alimenteze furgoneta, Cass se uită spre sora ei, 
telegrafiindu-i simbolic mesajul: „Ce-are imbecilul ăsta?” După 
care, luă furtunul din mâna lui Earl, născocind explicaţia 
politicoasă că, de groază ca nu cum va mașina să se zgârie în 
timpul alimentării cu combustibil, prefera să facă ea, personal, 
această operaţie. 

Polly deschise ușița de la rezervor, deșurubă capacul, după 
care se trase la o parte, lăsând-o pe sora ei să introducă vârful 
furtunului în Fleetwood, dar în tot acest timp nu încetă nicio 
clipă să îl supravegheze pe furiș pe Earl, care, crezând că ea e 
prea preocupată, își îndreptă ceasul ciudat spre cele două 
geamuri ale rulotei, se uită de două ori la cadranul 
instrumentului, ca și cum ar fi putut desluși ceva pe suprafața 
lui neagră și lucioasă - atitudine ce îl făcea unic în rândul 
bărbaţilor, care invariabil contemplau fundul lui Polly, când 
credeau că aceasta nu observă, lucru valabil chiar și pentru 
homosexualii invidioși pe un asemenea posterior. 

Crezuse că avea de-a face cu un nebun inofensiv, un benzinar 
care ajunsese să se ţăcănească după atâta amar de vreme cât 
trăise în nesfârșitele pustietăți din Nevada, un om care se 
smintise văzând mereu, deasupra pământului negru, 
imensitatea înfricoșătoare a unui cer veșnic plin de stele, și asta 
fără să aibă prea mult contact cu semenii lui, cu excepția celor 
câţiva fermieri rătăciți pe-acolo și a lui Maureen, oricât o fi fost 
ea de dulce. Dar până și ţăcăniţii, excentricii și nebunii cu 
patalama la mână tot se uitau cu jind la fundul ei, dacă aveau 
prilejul; în plus, dinţii aceștia dezgoliţi de rânjetul fix de pe fața 


342 


lui nu-i mai aminteau de un clovn sau de un măscărici psihopat, 
ci mai degrabă de velociraptorii din „Jurassic Park”. Avea 
senzația ciudată că Earl întruchipa ceva ce ea nu mai întâlnise 
niciodată. 

Din noapte, apăru alergând Old Yeller și, agitată cum nu mai 
fusese niciodată, se repezi drept la sandala stângă a lui Polly; 
apucă strâns de tocul subţire, pe care începu să-l scuture, cum 
fac temerii cu șobolanii, când îi prind în bot. Polly bolborosi 
ceva, în loc de înjurătură, iar Cass, uimită, o strigă pe cățea. 
Profitând de tevatură, zâmbărețul Earl Bockman, crezând că nu 
se uită nimeni la el, îndreptă ceasul spre câine și privi neliniștit 
la cadran, de parcă s-ar fi așteptat să afle astfel dacă animalul 
era turbat sau nu. 

Tot mișcând din picior, Polly izbuti să-și scoată sandala; în 
acel moment, cățeaua o luă la fugă cu trofeul între dinţi, 
oprindu-se doar în dreptul furgonetei. Old Yeller legăna sandala, 
cu mișcări ghidușe, de parcă ar fi avut chef de joacă. 

Știind că, în cele cinci minute cât avea să dureze umplerea 
rezervorului, Cass putea, la nevoie, să-l pună la punct pe unul ca 
Earl Bockman, Polly se duse șchiopătând spre locul unde se 
postase Old Yeller, care, văzând-o, sări în mașină, prin portiera 
rămasă deschisă. Când urcă și ea în furgonetă, Polly văzu 
sandala aruncată pe jos, în salonaș; cățeaua era deja în 
bucătărie, de unde, întinzând capul peste masă, înhăță între 
dinţi pachetul cu cărți de joc. Pe urmă, Old Yeller se întoarse în 
salonaș, scutură pachetul de câteva ori, până ce reuși să 
împrăștie pe podea toate cărțile de joc dinăuntru. 

Crescută la ţară, unde vacile, scroafele și găinile ofereau pilde 
de comportament și de demnitate rareori egalate de niște fiinţe 
umane, și jucând, apoi, în niște spectacole cu numere de circ în 
care doi elefanţi, patru cimpanzei, șase câini și chiar un piton se 
dovediseră a fi mai talentați decât cele șaizeci și patru de 
balerine, Polly se considera o mare iubitoare de animale, dar și o 
fină observatoare a lor, astfel încât își putea da seama acum că 
Old Yeller nu se purta așa din capriciu, ci fiindcă se întâmpla 
ceva straniu. Prin urmare, nu o certă și nici nu se apucă imediat 
să deretice, ci îi făcu mai mult loc căţelei, așezându-se și ea în 
genunchi. 

Jumătate dintre cărți căzuseră cu faţa în jos; dând cu laba 
printre ele, Old Yeller începu să le aleagă, deloc la întâmplare, ci 


343 


știind perfect ce făcea, până ce sortă din ele două cărți de treflă, 
două de cupă și una de pică. Cărţile fuseseră selectate în funcţie 
de numărul de pe ele, din moment ce, folosind ba nasul, ba 
labele, căţeaua reuși să le înșire una lângă alta într-o ordine 
numerică firească - 3 de pică, 4 de treflă, 5 de cupă, 6 de treflă, 
7 de cupă. Pe urmă, se opri, uitându-se plină de speranţă la 
Polly. 

In Las Vegas, Polly văzuse nenumărate numere de dresură cu 
câini - căţei gimnaști ţinându-și echilibrul pe mingi mari de plajă 
sau mergând pe bare paralele, câini pirofili sărind prin cercuri de 
foc, cățeluși călărind în spinarea unor dulăi care aleargă și sar 
peste tot felul de obstacole, dar așa ceva nu mai întâlnise - o 
cătea cu aptitudini de matematician, ca Old Yeller. Prin urmare, 
mormăind iarăși ceva ca o înjurătură, Polly se înfioră de uimire 
și spuse ceea ce, probabil, celebra Lassie se săturase să tot 
audă în atâţia ani de la Timmy, la fermă: „Ce încerci tu să-mi 
spui, fetițo?” 

o... 

În opinia lui Cass, Earl Bockman nu știa să se poarte în 
societate, nici măcar cât celebrele personaje Romulus, Tarzan și 
HAL 9000 - unul crescut de o lupoaică, altul adoptat de o ceată 
de maimute, iar celălalt educat numai de mașini. 

Era încordat. Fâstăcit. Nu-și găsea locul. Rar se întâmpla ca 
expresia de pe faţa lui să se potrivească, fie și un pic măcar, cu 
ceea ce spunea în acel moment, iar ori de câte ori își dădea 
seama de această neconcordanţă arbora un zâmbet, credea el, 
șmecheros și nevinovat. 

Și mai rău chiar, lui Earl nu-i tăcea gura deloc. Orice pauză în 
conversaţia, care dura mai mult de două secunde, îl umplea de 
nervi. Așa că se repezea imediat să spună ceva, indiferent ce, 
numai să vorbească. Și de obicei era ceva extrem de anost. 

Cass ajunse la concluzia că Maureen, nevasta lui Earl, era 
probabil ori o sfântă, ori o cretină notorie. Nicio femeie nu ar 
putea sta cu acest bărbat, doar dacă ar fi atât de credincioasă, 
încât să spere că se poate mântui în- durând asemenea chinuri, 
sau dacă ar fi o nulitate din punct de vedere intelectual. 

Și, de fapt, ce mai era și chestia asta cu ceasul? Cu gesturi la 
fel de neîndemânatice ca și încercările lui de a face conversaţie, 
Earl îndrepta mereu instrumentul spre diferite puncte din jurul 
lor. Ba, la un moment dat, chiar se lăsă pe vine, prefăcându-se 


344 


că își leagă șiretul, dar profitând de fapt de pretext ca să 
poziţioneze ceasul spre spaţiul de sub Fleetwood. 

Poate că suferea de vreo boală de nervi și simţea nevoia tot 
timpul să îndrepte ceasul spre oamenii și lucrurile de lângă el, 
exact cum alţi bolnavi au obsesia să se spele pe mâini de patru 
sute de ori pe zi sau alții nu-și găsesc liniștea dacă nu își 
numără șosetele din sertar, din oră în oră. 

Personajul nici măcar nu i se mai părea amuzant. Din ce în ce 
mai mult îi stârnea groaza. 

În cei trei ani cât fusese măritată cu Don Flackberg - 
producător de film, frate mai mic al lui Julian - Cass frecventase 
cercurile înalte ale societăţii de la Hollywood, unde făcuse 
calculul, într-un târziu, că din întreaga masă de celebrități 
(actori, regizori și producători), 6,5% erau întregi la minte și 
buni la suflet, 4,5% erau întregi la minte și răi la suflet, iar 89% 
erau nebuni și răi la suflet. Până să acumuleze experienţa 
necesară pentru a face această evaluare, învățase să 
recunoască indiciile specifice fiecărei categorii - expresii ale 
ochilor, ticuri faciale, gesturi de tot felul, care indicau, 
îndeobște, o stare de demenţă mai mult sau mai puţin avansată. 
Prin urmare, studiindu-l pe Earl Bockman timp de nici trei 
minute, Cass conchise că măscăriciul acesta, benzinar și băcan 
la un loc, era la fel de smintit și rău la suflet ca starurile din 
lumea filmului, pe care le cunoscuse și ea cândva. 

e... 

În întuneric, în spatele magazinului de la intersecţia 
drumurilor federale, între falsul Corvette și Ford-ul Explorer cu 
cele două cadavre, Curtis nu scapă din ochi ușa din spate a 
clădirii, dar și colţurile construcției, de unde ar putea apărea în 
orice clipă un mare pericol. 

Cea mai mare parte a atenţiei totuși și-o rezervă legăturii 
băiat-câine, pe care o exploatează acum mai mult decât înainte. 
El e aici, în noapte, dar e și acolo, în furgonetă, mai mult chiar 
decât aici e acolo, cu surioara lui canină, care o uluiește pe Polly 
cu aptitudinile ei aritmetice, iar, apoi, cu un instrument și mai 
complicat decât niște cărți de joc. 

Când e sigur că Polly a înţeles mesajul lui, că e alertată și că 
va acţiona pentru salvarea vieţii ei și a lui Cass, Curtis se 
retrage din câine și din furgoneta-rulotă. Acum, trăiește numai 
aici, în adierea fierbinte a preriei, în lumina rece a lunii. 


345 


Vânătorii aceștia călătoresc întotdeauna câte doi sau în 
echipe mai mari, dar niciodată singuri. Faptul că ambele 
cadavre din vehiculul utilitar, adică „mama și tata”, au fost 
dezbrăcate de haine sugerează că, pe lângă bărbatul de la 
pompele de alimentare, există și o ucigașă mascată în femeie 
șatenă, care așteaptă în magazin. 

Așa-zisul Corvette e mai spaţios în interior decât o mașină 
sport, putând găzdui lejer patru pasageri. 

Optimist, cum a fost educat să fie, Curtis va acţiona pornind 
de la ipoteza că aici, la această intersecţie, nu sunt prezenți 
decât doi asasini. Oricum, dacă ar fi patru, n-ar avea nicio șansă 
să scape cu viaţă dintr-o eventuală confruntare cu ei. Nu i-ar 
mai rămâne atunci decât s-o ia la fugă de-acolo, sperând să 
găsească repede o stâncă înaltă sau un râu adânc, în care să 
aibă parte de o moarte mai ușoară decât cea pe care i-o 
pregătesc acești ucigași. 

Deși, îndeobște, ar fi evitat o ciocnire chiar și numai cu doi 
dintre acești vânători - ori numai cu unul! -, de data asta nu-și 
permite luxul de a se eschiva, întrucât are o obligaţie față de 
Cass și Polly. Le-a spus să fugă, dar s-ar putea ca ele să 
considere că nu pot pleca, fiindcă au datoria de a-l ocroti. În 
acest caz, nu-i rămâne decât să distragă atenţia inamicului de la 
cele două gemene, oferindu-se pe sine ca momeală. 

Se repede așadar, în mijlocul vâltorii, trecând printre maşina- 
cu-carne numită Ford Explorer și vehiculul extraterestru; se 
îndreaptă apoi spre ușa din spate a clădirii și încercă clanţța, cu 
prudenţă, fără zgomot. 

E încuiat. 

Curtis „atacă” ușa, voința contra materiei, la o scară redusă 
unde voinţa ar trebui să învingă - așa cum a învins în fața ușii 
de la ferma familiei Hammond din Colorado, așa cum a învins 
portiera autovehiculului din Utah, așa cum a învins și în alte 
părți. 

Nu are niciun al șaselea simţ, nu e înzestrat cu supraputeri 
demne de un erou de benzi desenate. Principalul lui atu îl 
reprezintă capacitatea de a înţelege mecanica cuantică, nu 
numai pe jumătate, cum este înţeleasă în această lume, ci mai 
complex, cum este înțeleasă în alte galaxii. 

La nivelul structural fundamental al universului, materia este 
energie; totul este energie exprimată în mii de forme. Conștiinţa 


346 


este forţa diriguitoare care făurește toate lucrurile din această 
mare infinită de energie, preponderent conștiința 
atotcuprinzătoare a Creatorului, Prezența jucăușă din visele 
cățelei. Până și muritorii obișnuiți, fiind înzestrați cu inteligenţă 
și conștiință, au capacitatea de a influenţa forma și funcţia 
materiei doar printr-un act de voință. Nu este vorba despre 
puterea Prezenţei jucăușe, capabilă să creeze lumi și galaxii, ci 
de o putere mai modestă, cu care nu putem obţine decât niște 
efecte limitate. 

Chiar și în această lume, în actuala fază incipientă de 
dezvoltare, savanții specializaţi în mecanica cuantică își dau 
seama că, la nivelul subatomic, universul pare mai mult gândire, 
decât materie. Mai știu, de asemenea, că așteptările, gândurile 
lor pot influenţa rezultatul unor experimente cu particule 
elementare, cum ar fi electronii și fotonii. Ei înţeleg că universul 
nu este așa de mecanicist cum credeau ei cândva; au început să 
bănuiască, totodată, că universul există ca act de voinţă, că 
această putere a voinţei - impresionanta conștiință creatoare a 
Prezenţei jucăușe - reprezintă forţa organizatoare din universul 
fizic și că această putere se reflectă în libertatea pe care o are 
fiecare muritor de a-și modela destinul, prin exercitarea liberă a 
voinţei. 

Curtis este deja familiarizat cu toate astea. 

Totuși nu-și poate reprima spaima. 

Frica reprezintă un element inevitabil al condiţiei de muritor. 
Creaţia, în toată splendoarea ei, cu infinitele ei înfrumuseţări 
baroce și farmece subtile, cu toate minunăţiile venite atât de la 
Creator, cât și de la cel creat, cu tot misterul ei ademenitor și cu 
toată bucuria pe care o primim de la cei pe care îi iubim aici, ne 
încântă atât de mult, încât ne lipsește nu atât credinţa, cât 
imaginaţia de a concepe o lume de dincolo și mai uluitoare. lar, 
dacă suntem credincioși, ne agăţăm cu tenacitate de această 
existență, de dulcea familiaritate, temători că orice posibile 
paradisuri se vor dovedi necorespunzătoare, prin comparaţie. 

Ușa din spate a magazinului de la intersecţie este încuiată. 

Pe urmă, nu mai e. 

Dincolo, se află o mică magazie, descoperită privirii nu graţie 
becului chior care atârnă de o sârmă din mijlocul tavanului, ci de 
lumina care se strecoară aici dintr-o altă încăpere, prin ușa 
dintre ele lăsată deschisă. 


347 


Curtis pășește înăuntru. Binișor, închide ușa exterioară, ca nu 
cumva să se trântească, din cauza curentului. 

Uneori, liniștea e binefăcătoare, dar nu și acum, când creează 
o stare de încordare. Este o liniște rece și tăioasă, ca lama 
ghilotinei pregătită să lovească în gâtul imobilizat dedesubt. 

Păstrându-și speranţa, în ciuda fricii, Curtis se îndreaptă spre 
ușa întredeschisă. 

o... 

În dormitorul din rulotă, Polly înșfăcă pușca atârnată în dulap, 
în spatele hainelor. 

Căţeaua continua să o privească. 

Polly deschise un sertar, din care scoase o cutie cu cartușe: 
cu unul încărcă arma, iar pe celelalte trei, neavând buzunare la 
pantaloni, și le vâri între sâni. 

leșind din dormitor, Old Yeller trecu prin baie și se opri în 
bucătărie, unde adulmecă un miros apetisant în dreptul ușilor de 
la bufet. Când intră în salonaș, Polly se holbă în jos la laptop-ul 
de pe podea. Venind încoace, din dormitor, începuse să creadă 
că povestea de adineauri, cu căţeaua și computerul, fusese doar 
rodul imaginaţiei ei, dar acum avea dovadă concretă a faptului 
că totul se petrecuse aievea. 

Laptop-ul era așezat pe un raft, sub televizor. După schema 
cu cărțile de joc, cățeaua se ridicase pe picioarele din spate, 
lovind cu labele din față în raft, până ce Polly luase computerul 
de-acolo, îl pusese pe jos, îl deschisese și îl pornise. 

Uluită, dar deloc descumpănită, poate și datorită anilor 
petrecuți în lumea excentrică a industriei filmului, Polly văzu 
cum cățeaua țâșnește spre baie, întorcându-se de-acolo cu 
periuța de dinţi a lui Cass. Folosind periuţa ca pe un toc, Old 
Yeller scrise un mesaj, apăsând pe clapele tastaturii. 

Rum, adică „rom”, dactilografie căţeaua, la care Polly își 
spuse că, în fond, orice animal din rasa canină capabil să 
deosebească între ele cărţile de joc și să facă șiruri numerice 
progresive are dreptul să mai bea și câte o tărie, din când în 
când. Neavând în casă niciun strop de rom, ci doar bere și vin, 
Polly se văzu nevoită să se scuze pentru faptul că nu putea fi o 
gazdă bună. 

Rum se dovedi a fi o greșeală de dactilografiere, scuzabilă de 
altminteri, având în vedere situaţia: o căţea ţinând între dinţi o 
periuţă de dinţi, pe care încerca s-o folosească pe post de 


348 


condei! Cu un scâncet de frustrare, dar cu o perseverenţă 
demnă de admirat, Old Yeller încercă din nou: Run! Adică, 
„fugi!” 

lar acum, după un minut de la această întâmplare, Polly se 
holba în jos la ecranul laptop-ului, pe care continua să fie afișat 
cu litere de foc, parcă, întregul mesaj pe șase rânduri, de 
adineauri, care o determinase, de fapt, să se repeadă în 
dormitor și să încarce pușca: 

RUM 

RUN! 

MAN EVIL (om rău) 

ALIEN (extraterestru) 

EVIL ALIEN (extraterestru rău) 

RUM! 

În aparență, mesajul era absurd, iar dacă înșiruirea aceea de 
cuvinte ar fi apărut pe ecran aşa, din senin, ori chiar dacă ar fi 
fost scrise acolo de un copil precoce, Polly tot n-ar fi reacționat 
atât de prompt și nu s-ar fi dus imediat să pună mâna pe pușcă. 
Dar cum să nu intre la idei, când mesajul fusese dactilografiat 
de o cătea care tinea o periută de dinti în bot?! Chiar dacă nu 
avea studii superioare, iar, pe deasupra, își mai și irosise 
neuronii în cei trei ani pierduţi la Hollywood, Polly era capabilă 
să-și dea seama că se afla în fața unui miracol. 

În afară de asta, ţinând seama de ciudăţeniile lui, părea mult 
mai plauzibil ca Earl Bockman să fie un „extraterestru rău”, și nu 
un prăvăliaș excentric din pustietăţile Nevadei. Oricât de 
imposibil ar fi părut, informaţia aceasta făcea parte din 
categoria lucrurilor despre care intuiţia îţi spune, de la bun 
început, că sunt adevărate. 

N-avea de gând să dea buzna afară și să-i zboare creierii lui 
Earl, fie numai și fiindcă, în ciuda fricii și a agitaţiei interioare, 
știa cât de greu i-ar fi să-și justifice gestul în fața unei instanţe. 
În realitate, habar n-avea ce va face acum, când pusese mâna 
pe pușcă, dar știa cu certitudine că se simțea mult mai în 
siguranţă așa, înarmată. 

Un fel de fâșâit-pârâit puternic o făcu să se răsucească pe 
călcâie, cu pușca pregătită să tragă. Oh, nu fusese nimic! Doar 
Old Yeller care îţi băgase capul cu totul în punga cu floricele, pe 
care Curtis o lăsase pe jos, lângă scaunul din dreapta volanului. 

Brusc, Polly întrebă: 


349 


— Dar unde e Curtis? 

Căţeaua ciuli urechile și scheună ușor. 

Cu pușca în mână, Polly se duse la ușă, trase adânc aer în 
piept, cum făcuse de fiecare dată la spectacolul din Las Vegas, 
înainte de a cobori goală din farfuria zburătoare, pe niște trepte 
de neon, după care păși în întunericul straniu al nopţii din prerie. 

o... 

Încercând să adopte un stil de comando, Curtis Hammond își 
dă seama că el e mai degrabă poet decât războinic, dar se 
concentrează să nu facă niciun zgomot când deschide încet ușa 
de la magazie, se concentrează să pășească tiptil când intră în 
partea de prăvălie propriu-zisă, se concentrează să nu urle și să 
nu o ia la fugă de groază când înaintează ghemuit pe vine pe 
primul culoar, în căutarea falsei mame din tandemul mama-și- 
tata. 

Rafturile cu marfă urmăresc forma rectangulară a clădirii; prin 
urmare, culoarele dintre ele sunt lungi, iar din cauza 
galantarelor băiatul nu poate vedea vitrinele din faţă. 

După toate aparențele, lumea din prerie nu se sinchisește de 
regulile unei alimentaţii raţionale, din moment ce nu există 
expuse la vânzare fructe sau legume proaspete, ci doar produse 
congelate. De-a lungul peretelui din spate, se află câteva 
frigidere înalte cu uși de sticlă, pline cu bere, băuturi nealcoolice 
acidulate, lapte și sucuri de fructe. 

La capătul primului culoar, Curtis șovăie, încercând să 
sesizeze vreun zgomot care i-ar indica prezenţa prin apropiere a 
„mamei” asasine. Nimic. Liniște totală. 

Aplecându-se un pic în faţă și privind dincolo de niște baterii 
și brichete, Curtis zărește partea din față a magazinului și o 
porțiune dintr-o vitrină acoperită cu un strat de praf gros. Ca să- 
și dea seama însă dacă Polly și Cass s-au suit amândouă în 
Fleetwood, ar trebui să se ridice în picioare. Șirurile de rafturi 
sunt mai înalte decât el, ceea ce înseamnă că dacă mama rea ar 
fi cumva în partea din faţă a prăvăliei, n-ar putea să-l vadă; 
totuși rămâne ghemuit pe vine. 

Curând, își va anunţa prezenţa, pentru a distrage atenţia celor 
doi hăitași, dându-le șansa, astfel, celor două gemene de a 
putea fugi de-acolo. Reușita acestei acţiuni depinde totuși de 
alegerea corectă a momentului când să se ridice în picioare și să 
se arate la față. 


350 


Trecând pe lângă baterii și brichete, Curtis se uită cu 
precauţie pe culoarul din mijloc. Aici totul e pustiu. 

Continuă spre următorul raft - lame de ras, cleștișori pentru 
unghii, bricege, din păcate niciun fel de armă serioasă - și se 
oprește din nou, ca să tragă cu urechea. 

Liniștea aceasta e prea adâncă, e o acalmie mormântală, 
încât lui Curtis îi vine aproape să urle, doar ca să se convingă, 
astfel, că mai e printre cei vii. 

Dintr-o dată, simte un suflu rece pe ceafă. Privind în spate, 
unde se și aștepta să vadă figura sinistră a unui asasin, era cât 
pe-aci să ţipe de ușurare, când constată că nu e nimeni acolo. Și 
totuși. 

Se apleacă dincolo de pungile cu lame de ras, atârnate de 
niște cârlige, și privește spre culoarul aflat cel mai aproape de 
faţada prăvăliei, unde o zărește pe mama rea. Femeia e postată 
în pragul ușii deschise, de unde privește fix spre pompele de 
afară. Din câte își poate da seama el, tipa seamănă leit cu 
moarta aruncată împreună cu bărbatu-său în vehiculul utilitar. 

Foarte probabil ca acești doi vânători să facă parte din haita 
care l-a tot urmărit din Colorado până aici, deși se poate la fel 
de bine și să fi preluat abia acum această misiune. Întrucât nu 
au călătorit în camionul plin cu șei și nu au folosit niciun fel de 
alt mijloc de transport, băiatul se îndoiește că ei ar fi cei doi 
care, dându-se drept cowboys, l-au urmărit miercuri, prin 
parcare. 

Indiferent dacă s-au alăturat recent acestei vânători sau au 
făcut parte din haită încă de la bun început, amândoi sunt la fel 
de violenţi și de periculoși ca toţi ceilalţi, făcând parte din 
aceeași haită de ucigași. Ca ei se găsesc mulţi alţii, cu 
nemiluita. 

Între Curtis și ușa din faţă, pe tejgheaua de lângă casa de 
marcaj, se află un pistol, expus la vedere. S-ar putea ca mama 
sau tatăl care zac acum morţi în Ford-ul Explorer să fi avut timp 
să scoată revolverul de sub tejghea, fără să mai apuce însă să ÎI 
și folosească. lar tatăl rău l-o fi uitat acolo, când ieșise să 
întâmpine furgoneta-rulotă. 

Nu înseamnă însă că pericolul care le ameninţă pe gemene e 
cumva mai mic, doar fiindcă vânătorul le-a ieșit în întâmpinare 
neînarmat. Este vorba despre niște asasini necruţători, iuți ca 
niște vipere în atac și mai feroce decât niște crocodili hămesiţi 


351 


de câteva zile. Specimenele de acest fel preferă să ucidă cu 
mâinile goale, iar toate minunatele calităţi ale gemenelor nu îi 
pot nicidecum îndupleca pe asasini, dacă au decis să le omoare. 

Cu ochii la arma de pe tejghea, până la care să tot fie vreo 
doisprezece metri, Curtis se gândește să profite de ocazie. Nici 
nu mai e nevoie măcar să-și amintească de poveţele mamei 
sale, ca să știe că acum e momentul să acţioneze; începe să se 
deplaseze pe culoar, spre casa de marcaj, merge ghemuit pe 
vine, dar, altminteri, plin de cutezanţă... Dar dacă s-a lăsat 
ademenit într-o cursă?, își spune băiatul. 

Mama rea ar putea foarte bine să se repeadă la el, de-acolo, 
din pragul magazinului, și să-l radă de pe faţa pământului, 
înainte ca el să se dumerească pe ce lume se află. 

Pe Curtis nu-l intimidează însă nimic, fiindcă el e Roy Rogers 
fără cântece, Indiana Jones fără pălărie, James Bond fără 
martini, neclintit în eroism, așa cum a fost el definit în cele 9658 
de filme savurate timp de două zile, într-o pregătire culturală 
intensă de trei săptămâni, toate cele 9658 de pelicule vizionate 
prin procedeul descărcării de megadate direct în creier, înainte 
de căderea pe planetă. În realitate, filmele acelea i-au dat doar 
o mică doză de nebunie, având în vedere că nu le-a asimilat 
întru totul, ceea ce rezultă din faptul că nu e capabil, în 
permanență, să deosebească adevărul de fabulaţie în ceea ce a 
vizionat pe ecranul argintiu al minţii lui. Dar, întrucât filmele i-au 
insuflat sentimentul minunat de libertate și o mare pasiune 
pentru această lume stranie, acceptă bucuros consecințele unui 
dezechilibru psihic temporar, dacă acesta e preţul ce trebuie 
plătit pentru cele două zile atât de distractive, instructive și 
dătătoare de elan. 

Într-adevăr, se pare că exemplele oferite de eroii din filme 
sunt exact ceea ce îi trebuie acum, din moment ce ajunge la 
tejghea și se ridică în picioare, fără ca mama rea să bage de 
seamă. Femeia stă în pragul ușii, îmbrăcată în hainele moartei, 
și privește spre pompe. 

Deși vitrina din dreptul tejghelei e acoperită cu un strat gros 
de praf, Curtis distinge afară mașina; Cass e rezemată de partea 
laterală a furgonetei, cu faţa la tatăl rău, ceea ce înseamnă că 
nu a fost încă avertizată de pericolul care le pândește. 


Au trecut două minute de când Polly a primit mesajul prin 
intermediul căţelei și fără îndoială că va acţiona curând. Pentru 
Curtis, a venit momentul de a crea diversiunea necesară. 

Când ia pistolul de pe tejghea, observă lângă el o carte scrisă 
de romanciera preferată a lui Gabby, Nora Roberts. Mda, s-ar 
zice că toată lumea citește romanele ei, deși e de presupus că 
exemplarul acesta a aparținut unuia dintre cei doi morţi, și nu 
asasinilor, ceea ce ar fi însemnat că faima doamnei Roberts se 
extinsese și pe alte planete! 

Apucând revolverul cu mâna dreaptă, pe care și-o susține cu 
stânga, fiindcă altminteri îi tremură prea tare, Curtis se 
încumetă să pornească spre ușă. y 

Ucigașa habar n-are de prezența lui. Incă un pic până la ușă. 

Se opreşte. Unghiul de tragere e ideal. 

Stând cu picioarele depărtate, ca să își păstreze mai bine 
echilibrul, înclinat din talie ca să primească mai bine șocul 
reculului armei, Curtis ezită, deoarece ţinta din pragul ușii 
seamănă prea mult cu o femeie obișnuită și pare nespus de 
vulnerabilă. Deși e convins, în proporție de nouăzeci și nouă la 
sută, că are în faţa ochilor un fel de tanc blindat cu chip de 
femeie, tot nu se încumetă să apese pe trăgaci. 

ÎI inhibă acel unu la sută de îndoială, deși maică-sa i-a spus 
mereu că nimic în viața aceasta nu este absolut sigur și că 
opţiunea de a acţiona doar în baza unei certitudini de sută la 
sută constituie, de fapt, un gest de lașitate morală, o scuză 
inacceptabilă. Curtis se gândește la Cass și Polly, și, pierdut în 
vasta pustietate a unei îndoieli de unu la sută, se întreabă dacă 
moarta din Ford nu are cumva vreo soră geamănă, care se află 
poate acum în faţa lui. Neliniștea asta e totuși ridicolă, având în 
vedere atât mijlocul de transport din alte lumi, deghizat în 
Corvette, cât și victimele cu gâtul rupt. Și totuși el șovăie, în 
primul rând, fiindcă, în ciuda celor auzite și văzute, el n-a 
omorât pe nimeni în viaţa lui și constată acum că, spre 
deosebire de ceea ce se arată în filme și de ceea ce i-a spus 
maică-sa, a ucide, fie și pentru scopuri eroice, este ceva extrem 
de dificil. 

Alertată de miros sau de intuiţie, femeia din pragul ușii 
deschise se întoarce brusc și îl recunoaște imediat pe Curtis. 
Cască ochii mari de tot, ca orice femeie uimită de ceea ce vede, 
și ridică mâna, ca și cum ar fi vrut să se ferească de gloante, 


353 


cum ar face orice femeie speriată, dar în aceeași clipă o 
trădează zâmbetul, care este complet deplasat în situaţia de 
faţă - un zâmbet feroce de șarpe veninos care se repede să 
înghită prada. 

Curtis apasă pe trăgaci o dată, de două ori și, fără să se 
clatine din cauza reculului împușcăturilor, pășește înainte; un 
glonț, încă unul, și încă unul. 

Orice suspiciune că femeia aceasta ar putea fi sora geamănă 
a moartei din mașină este spulberată definitiv, în momentul în 
care o împușcă prima oară în piept - mama rea începe să se 
metamorfozeze într-o chestie pe care Curtis ar fi preferat să n-o 
vadă, mai ales, după ce a mâncat toată punga aceea cu floricele 
și a băut atâta suc de portocale. 

Iniţial, ucigașa se repede la el, numai că e muritoare, nu 
supranaturală, așa că prin viclenie ajunge să își domine furia. 
Exact în momentul în care țâșnea spre el, creatura se lovește de 
marginea tejghelei și se lansează pe o nouă traiectorie, spre 
rafturile înalte cu mărfuri ambalate. 

Dintre cele patru gloanţe suplimentare trase de Curtis, trei își 
ating ţinta, ciuruind-o pe asasina care urlă și se caţără acum în 
sus pe rafturi, ca o acrobată la circ. Blocată de o cascadă de 
conserve, sticle și cutii, ucigașa răzbește totuși și ajunge în vârf, 
exact când al patrulea glonț o nimerește, iar al cincilea își 
ratează ţinta. 

În timpul acestei ascensiuni fulgerătoare, ucigașa se 
metamorfozează în nenumărate lighioane de pradă, pline de 
gheare și ciocuri, cu coarne și ţepi, într-un autentic haos biologic 
- carapace lucioase preschimbate în cozi nervoase, porțiuni de 
blană aspră devenită platoșă de solzi tari, până când, atârnată 
doar o fracțiune de secundă de raftul cel mai de sus, ghemuită 
sub tuburile de neon, întruchipând toate formele și în același 
timp niciuna, dezminţind orice posibilă închipuire, bestia aceea 
poate fi Fiara însăși, în care poetul Milton l-a recunoscut pe 
prinţul „întunericului vizibil” din lad. Apoi, a trecut pe celălalt 
culoar. 

Deși muritoare, asasina n-o va sfârși prea repede. Spiritul 
oricărui rău e rezistent, iar, în cazul de faţă, rezistentă este și 
carcasa lui. Rănile acesteia nu se vor vindeca miraculos, dar nici 
n-o vor răpune definitiv. 


354 


Lui Curtis nu-i prea place ideea de a lăsa acolo acest adversar 
rănit, dar totuși periculos; însă Cass și Polly sunt singure afară, 
cu celălalt ucigaș, or, având încă cinci gloanţe în pistol, Curtis e 
decis să le ajute să scape de-acolo. Așa că, poticnindu-se în 
maldărul de mărfuri prăbușite pe jos, se îndreaptă spre ușă, 
rugându-se ca bunătatea celor două Cenușărese, care îl luaseră 
cu ele, să nu fie răsplătită printr-o moarte sângeroasă. 

eoo 

În timp ce motorina hrănea pântecele hămesit al furgonetei, 
Earl Bockman turuia de zor despre diferitele varietăți de 
mâncăruri semipreparate pe bază de macaroane, pe care el și 
Maureen le comercializau în magazin. Dar nu vorbea pe tonul 
convingător și ademenitor al negustorului care vrea să-și vândă 
marfa, ci așa cum fac persoanele care cred că se pot bucura de 
succes în societate, dacă arată că se pricep să discute despre 
orice, în afară poate de anuarele telefonice, deși la nevoie și 
acestea ar putea deveni subiect de conversație. 

Neavând porniri criminale, Cass privea calmă învolburarea 
combustibilului prin pompa de modă veche și mulțumea lui 
Dumnezeu că se deprinsese încă din copilărie și adolescenţă să 
reziste la tot ce putea fi mai plicticos. 

Împușcăturile din magazin înviorară imediat noaptea, în 
special, prin efectul avut asupra lui Earl. Pe Cass nu o surprinse 
starea lui de alertă, dar o ului pur și simplu schimbarea care se 
produse pe chipul lui. Dacă Earl nu era cumva vreun vârcolac 
nesincronizat cu fazele lunii, atunci în mod cert nu putea fi 
nicidecum omul pasionat de macaroane, cum încerca să pară 
adineauri, ci ceva ce Cass poate nici n-ar fi reușit să recunoască, 
dacă în ultimii opt ani nu ar fi pasionat-o așa de mult tot ceea ce 
ținea de ufologie. 

Stătea rezemată de furgonetă, cu mâna stângă în poșeta 
mare atârnată de umăr; când auzi prima împușcătură, își 
îndreptă brusc spatele. La al cincilea glonț, când începu să se 
descătușeze animalul din Earl, Cass știu ce avea de făcut. Și 
acționă. 

Când scoase mâna stângă din geantă, ţinea strâns între 
degete un pistol de 9 mm, pe care, cu multă dexteritate, îl mută 
rapid în mâna dreaptă. În timp ce deschise focul asupra lui Earl 
Bockman, care se făcea din ce în ce mai urât, Cass mai scoase 
din geantă un pistol identic cu primul, și trase și cu el, în timp ce 


355 


se ruga să nu nimerească din greșeală vreuna dintre pompele 
de alimentare sau vreun furtun plin de combustibil și să se 
transforme toată într-o torță umană vie, mai impresionantă 
decât orice rol interpretat vreodată în spectacolele din Las 
Vegas. 

o... 

leșind din Fleetwood cu pușca în mână, Polly auzi rafala de 
împușcături și își dădu seama imediat că bubuiturile nu veneau 
din cealaltă parte a rulotei, ci de undeva mai de departe, poate 
din magazin. 

Datorită pasiunii de-o viaţă pentru armele de foc, inspirată de 
modelul războinicilor din mitologia greacă, Castor și Pollux, de la 
care li se trăgea și numele, și datorită unei pasiuni mai recente 
pentru artele marţiale și tehnicile de autoapărare, inspirata de 
societatea în care trăiseră trei ani la Hollywood, Polly și Cass 
cutreierau pustietăţile Americii convinse că puteau face faţă 
oricărei primejdii ieșite în cale. 

Ocolind furgoneta prin faţă, Polly auzi o rafală de împușcături 
care, spre deosebire de prima, se declanșase aici, aproape. 
Recunoscu imediat sunetul tipic al celor două revolvere identice 
ale lui Cass, pe care le știa perfect de la nenumăratele ședințe 
de antrenament la tir. 

Când ajunse la locul faptei, cu pușca pregătită să tragă, 
descoperi că sora ei se afla într-o primejdie cu care nu crezuseră 
că se vor confrunta vreodată, pe șoselele americane. 
Extraterestrul rău, din mesajul succint lăsat de Old Yeller pe 
computer, țâșnise afară din hainele sfâșiate și ciuruite ale lui 
Earl Bockman, iar acum se retrăgea smucit în spate, printre 
două pompe de alimentare, contorsionându-se, schimonosindu- 
se și urlând de durere și furie. 

— L-am terminat și pe ăsta, zise Cass, deși era lividă la faţă și 
avea ochii foarte bulbucaţi, de parcă ar fi făcut o criză de tiroidă. 
Curtis o fi înăuntru, mai adăugă ea, înainte de a porni printre 
pompe după imprevizibilul domn Bockman. 

Temându-se pentru soarta lui Curtis, Polly se repezi spre 
magazin, dar apucă să arunce totuși o privire spre individul 
aparent muribund: incontestabil, îl prefera pe Earl dinainte, 
înalt, chel și plicticos cum fusese. Zvârcolindu-se, răsucindu-se, 
șuierând, lătrând și ţipând fioros, mai ales, acum, când Cass 
deschisese din nou focul asupra lui, semăna cu o chestie (de 


356 


fapt, o masă încâlcită și hidoasă, alcătuită din mai multe chestii) 
ce necesita exterminare imediată, cu condiția să ai 
echipamentul necesar - arme semiautomate și aruncătoare de 
flăcări. 

Clar, căţeaua intuise exact ce avea să se petreacă. 

o... 

Pășind peste covorul de conserve, de parcă ar fi purtat patine 
cu rotile, Curtis ajunge la ușă, exact la timp pentru a-l vedea pe 
al doilea ucigaș pășind de-a-ndăratelea printre pompe, sub o 
rafală de gloanţe. Cass - identificabilă după geanta mare 
atârnată de umăr - se ţine după individ, cu două pistoale în 
mâini. Fantastic spectacol, mai grozav, probabil, decât toate 
rolurile interpretate de ea vreodată pe scenele din Las Vegas! 
Deși băiatul ar fi preferat s-o vadă în costumaţia sumară de 
atunci - ceea ce-l face imediat să roșească, demonstrându-i că, 
în ciuda recentelor dificultăţi de a fi Curtis Hammond, devine tot 
mai uman la nivel emoţional, ceea ce este un lucru bun. 

Uite-o și pe Polly cu o pușcă. Când îl vede pe Curtis, îl strigă 
pe nume, răsuflând parcă ușurată. 

Ba nu, mai degrabă e furioasă și ţipă la el, din moment ce 
aţintește ţeava armei spre capul lui. În fond, are tot dreptul să 
fie supărată pe el, fiindcă le-a târât în porcăria asta cu niște 
asasini din alte lumi, așa că nici nu ar putea-o învinui dacă ar 
vrea să-l împuște pe loc, deși s-ar fi așteptat la mai multă 
înţelegere din partea ei. 

Pe urmă însă își dă seama că Polly strigă jos, jos, jos, jos. 
Băiatul se trântește pe jos, lipit de pământ, iar ea trage spre 
magazin, până când mama rea, rănită de el iniţial, încetează 
complet să mai ţipe. Ridicându-se în picioare, Curtis se uită 
fascinat la Polly, care, ca o scamatoare versată, scoate cartușe 
dintre sâni. Ceva ce va pune la grea încercare nervii polițiștilor 
zace la intrarea în prăvălie, printre mărfuri alimentare de tot 
felul. 

— Mai sunt multe afurisenii din astea? întreabă Polly, gâfâind, 
în timp ce încarcă la loc pușca. 

— Da, o sumedenie, dar nu aici, nu acum - nu încă, îi 
răspunde Curtis. 

Cass l-a lichidat, în fine, pe al doilea asasin și vine spre ei. 

— Cred că rezervorul e aproape plin, zice Cass, uitându-se 
ciudat la Curtis. 


357 


— Așa s-ar părea, confirmă el. 

— Mda, probabil că ar trebui să plecăm repede de-aici, zice 
Polly. 

— Probabil, recunoaște Curtis, care, deși n-ar vrea să le pună 
iarăși în pericol, nici nu are chef să plece de unul singur mai 
departe, pe jos. Da, repede, adică foarte repede. 

— După ce plecăm de aici, spune Cass, ne datorezi niște 
explicaţii, Curtis Hammond. 

Sperând să nu pară prea impertinent, Curtis zice: 

— Și voi mie. 


e Capitolul 48 


Se consideră că, în cantități mari și consumate în același 
timp, cofeina și zahărul distrug sănătatea, în general, și strică 
somnul, însă Coca-Cola și dulciurile îi ridicau moralul lui Micky și 
o ţineau cu ochii deschiși. 

Ședea la masa din bucătărie și făcea pasienţe, în așteptarea 
lui Leilani. Rămânea, în continuare, cu convingerea că fetița va 
găsi o modalitate de a veni pe la ea, în noaptea asta, chiar dacă 
tatăl ei vitreg intrase la bănuieli în privinţa relaţiei dintre ele. 

Micky era decisă ca imediat ce Leilani își făcea apariţia, s-o 
ducă direct la Clarissa, în Hemet, fără să mai ţină seama de 
papagali și de alte riscuri. Nu mai era timp de strategii. Trebuia 
acţionat imediat. Și, chiar dacă Hemet se dovedea a fi doar 
primul popas dintr-o lungă călătorie plină de greutăţi, Micky era 
dispusă să facă orice sacrificiu. 

Când, în cele din urmă, constată că nici măcar îngrijorarea, 
furia, cofeina și zahărul nu mai reușeau s-o ţină trează, iar ceafa 
o durea, fiindcă stătuse prea mult cu capul pe masă, Micky luă 
niște perne de pe canapeaua din salonaș și le puse pe jos, în 
bucătărie. In felul acesta, putea fi foarte aproape de ușă, ca să 
audă când venea Leilani. 

Nu prea credea că Maddoc s-ar putea întoarce, dar tot nu 
îndrăznea să aţipească așa, cu ușa neîncuiată, de teamă că 
sinistrul doctor o să le mai facă o vizită, înarmat de data asta cu 
seringi pline de digitoxină sau altă substanţă asemănătoare, 
mânat de intenţia generoasă de a le face un bine. 


358 


La 2:30 noaptea, Micky se lungi pe perne, cu capul spre ușă, 
intenţionând să rămână trează. Adormi însă pe loc. 

În vis, se făcea că era la spital, unde zăcea paralizată în pat, 
singură și speriată de moarte, fiindcă îi era teamă să nu vină 
Preston Maddoc, care s-o siluiască, profitând de neputinţa ei, 
iar, apoi, s-o ucidă. Le striga pe asistentele medicale care 
treceau pe hol, dar toate păreau surde; fiecare asistentă avea 
chipul mamei lui Micky. Îi striga și pe doctorii care veneau până 
la ușă, să se uite înăuntru, la ea, dar care se mulțumesc doar să 
zâmbească și, pe urmă, își vedeau de drum; nu semănau între 
ei, dar fiecare avea mutra unuia dintre amanţii mamei ei care, 
pe când era doar o copilă, o siluiseră și își bătuseră joc de ea. 
Singurele zgomote erau ţipetele ei și șuieratul jalnic al unui tren, 
pe care îl auzise noapte de noapte în celula ei de la închisoare. 
După aceea, cu fluiditatea specifică viselor, se făcea că ieșise 
din spital, mergea cu trenul, paralizată, dar capabilă să stea în 
șezut, singură într-un vagon lung. Zgomotul roţilor și al șinelor 
se înteţea, șuieratul periodic al locomotivei nu mai părea jalnic, 
ci sinistru, trenul lua viteză, hurducăindu-se. Trecând din bezna 
nopţii într-un altfel de întuneric, ajunse pe peronul unei gări 
pustii, unde Preston Maddoc își făcu apariţia, aducând un 
cărucior cu rotile în care ea, paraplegică, se așeză supusă, 
lăsându-se pe mâna lui. Maddoc purta un colier făcut din dinţii 
lui Leilani și ţinea în mână un voal confecţionat din părul blond 
al fetitei. Când Maddoc potrivi voalul pe capul lui Micky, șuviţele 
de păr ale lui Leilani îi acoperiră urechile și faţa; învelită așa, 
Micky își pierdu toate simţurile: surdă, mută, oarbă, fără miros, 
nu mai percepea nimic în jurul ei, decât mișcarea căruciorului cu 
rotile, care sălta peste denivelările din asfalt. Maddoc o 
conducea spre soarta care o aștepta, în timp ce ea stătea 
nemângâiată, neconsolată, nealinată. 

Când Micky se trezi din somn, se făcuse dimineaţă și era cald, 
dar din cauza coșmarului se simţea înghețată până în măduva 
oaselor. După intensitatea luminii de la fereastră, dar și după 
cadranul ceasului, reieșea că trecuseră vreo treizeci de minute 
de la revaărsatul zorilor. Leilani nu venise să bată la ușă. 

Micky se ridică de pe pernele de la canapea, le puse una 
peste alta și le împinse deoparte. 

Odată cu răsăritul de soare, îi revenise și curajul de a descuia 
ușa. Păși afară. 


359 


În vecini, domnea liniștea. Nu valsa nicio nebună în curtea din 
spate; nu se ivise nicio navă spaţială, ca în viziunile lui Maddoc. 

În șir una după cealaltă, trei ciori zburară spre vest, aidoma 
unor navetiști cu pene plecaţi la muncă printre smochini și 
măslini. De pe ţărușii gardului din spatele casei, nu mai 
croncănea nicio cioară la Micky, cum se întâmplase în seara 
precedentă. 

Printre ghimpii și tufele uscate, îngrijite zadarnic de Geneva, 
trei trandafiri albi enormi, cu o tentă de roz pal pe marginea 
petalelor, întâmpinau ziua unduindu-se ușor. 

Micky cobori treptele și traversă curtea. Era uluită. 

De ani de zile, tufa aceea de trandafiri se tot încăpăţâna să nu 
înflorească. leri după-amiaza nu avea niciun bobocel, darămite 
trei! 

Uitându-se mai bine, Micky constată că trandafirii fuseseră 
rupţi din altă grădină; cu o fundă verde, fiecare floare fusese 
legată de această plantă din „Florăria groazei”. 

Leilani. 

Fetița reușise totuși să se strecoare afară din casă, dar nu 
venise să bată la ușă, ceea ce însemna că renunţase la orice 
speranţă de a mai fi ajutată și că nu voia, totodată, să 
canalizeze și mai mult furia lui Maddoc împotriva lui Micky și a 
Genevei. 

Cei trei trandafiri, exemplare perfecte și alese cu grijă, nu 
erau numai un dar, ci mai ales un mesaj. In splendoarea lor albă 
sub sărutarea soarelui, florile acestea spuneau adio. 

Având senzaţia stranie că se înţepase parcă în toţi ghimpii 
tufei, Micky întoarse spatele mesajului simbolic pe care, 
sufletește, era incapabilă să-l accepte, și privi lung spre casa- 
rulotă de alături, care părea pustie. 

Abia când trecu prin gardul rupt și pătrunse în curtea vecină, 
își dădu seama că începuse să se miște, că deja alerga. 

Cu impetuozitate, fără să mai încerce să născocească un 
pretext pentru această vizită intempestivă, în cazul în care 
Maddoc sau Sinsemilla ar fi apărut în prag, Micky bătea la ușă. 
Ciocănea frenetic în lemnul tare, fără să reușească să risipească 
liniștea adâncă din casă. 

Ca și altă dată, draperiile erau trase la ferestrele din dosul 
cărora nimeni nu privea pe furiș afară, la Micky. 


360 


Bătu din nou în ușă și, văzând că efortul ei se dovedea 
zadarnic, Micky apăsă pe clanţă. Ușa nu era încuiată. Intră. 

In bucătăria lui Maddoc, niște perdele groase împiedicau 
lumina zilei să pătrundă înăuntru. Chiar și acum, cu ușa larg 
deschisă, umbrele persistau. 

Ceasul cu cadran luminos, cel mai strălucitor punct din 
încăpere, plutea parcă ireal pe perete, ca un ornic al sorții 
măsurând timpul până la moarte. 

— Hei, e cineva acasă? Hei?! E cineva aici? strigă Micky. 

Neprimind niciun răspuns, păși peste prag. 

Se gândi că, poate, i se întindea o cursă. Nu-și imagina 
neapărat că Maddoc ar plănui să o atragă și mai mult în interior, 
ca să-i dea cu ceva în cap, dar știa că nu era exclus ca diabolicul 
doctor să încerce să îi însceneze un flagrant delict, pretinzând 
că Micky intrase acolo ca să fure. Or, cu cazierul ei, stratagema 
avea rezultatul scontat. 

Incepu să o strige pe Leilani pe nume, avansând treptat- 
treptat în casa îngustă. Draperiile unsuroase, mobila veche, 
covorul jegos îi dădeau senzaţia de claustrofobie. Parcă pășea 
printr-o capelă mortuară. 

Interiorul acestei locuinţe închiriate cu săptămâna de oameni 
îndeobște sărmani era absolut impersonal, fără suveniruri sau 
fotografii de familie, fără obiecte care să poarte amprenta 
fiecărui chiriaș trecut pe-acolo. Născut într-o familie de oameni 
bogaţi și crescut în lux și bunăstare, diabolicul doctor ar fi putut 
să stea și la Ritz-Carlton, dacă ar fi vrut, unde precis i-ar fi și 
plăcut mai mult, în fond. Faptul că închiriase rulota asta pentru 
o săptămână, dându-se drept un oarecare Jordan Banks, 
demonstra nu numai că dorea să rămână în anonimat, ci și că, 
după ce avea să le lichideze pe Leilani și pe mama ei, intenţiona 
să nu lase nicio urmă care să indice că într-o vreme călătorise 
prin ţară în tovărășia lor. 

Aspectul deprimant al acestei cocioabe și dezinteresul faţă de 
confortul soţiei, căreia i-ar fi putut oferi condiţii regești, pledau 
în favoarea ideii că Preston Maddoc se însurase din motive care 
nu aveau nimic de-a face cu iubirea și afecțiunea, nici cu dorința 
de a-și întemeia o familie. Îl mâna, de fapt, o nevoie 
misterioasă, or, nici măcar observaţiile pitorești ale lui Leilani și 
toate speculaţiile ei bizare nu aveau cum să arunce o lumină 
asupra motivelor lui scabroase. 


361 


Îi trebui mult curaj ca să se încumete să se aventureze în 
dormitoare și în baie. Umbrele nopţii, care fugiseră din calea 
zorilor, se reuniseră aici în așteptarea asfinţitului, ce avea să le 
readucă la viaţă. În baie, niciun indiciu al prezenţei vreunor 
chiriași - nu existau periuţe de dinţi, trusă de bărbierit, flacoane 
de medicamente... 

În dormitorul mai mic, dulapul era deschis, la fel ca și noptiera 
și comoda. Așternutul rămăsese răvășit pe pat. Și în celălalt 
dormitor mai mare, dulapul era deschis și gol. 

Pe podea, vizibilă din pragul ușii, se afla o sticlă de votcă. 
Plină. Cu dopul nesigilat. 

Văzând băutura, Micky începu să tremure necontrolabil, dar 
nu fiindcă ar fi avut poftă să bea. 

Când zărise trandafirii oferiţi de Leilani, Maddoc înţelesese 
cumva că, descoperindu-i, Micky va veni imediat aici. Așa că 
lăsase ușa deschisă intenţionat. Tipul se dusese, probabil, la un 
magazin deschis nonstop, ca să cumpere sticla de băutură. 
După nici cinci minute de conversaţie, plus scotocitul prin 
camera ei, ticălosul naibii ajunsese să o cunoască surprinzător 
de bine! 

Gândindu-se mai bine la intuiţia lui supranaturală, Micky își 
dădu seama că Maddoc era un fel de Goliat imun la orice 
lovitură. Tremuratul care o cuprinse văzând sticla se agravă, 
când și-o închipui pe Leilani călătorind cu acest bărbat, gonind 
mai repede decât putea să se miște justiția, mai repede decât 
speranţa, spre o moarte ce avea să se numească vindecare, 
spre un mormânt neștiut în care trupul ei plăpând va putrezi 
curând, chiar dacă spiritul ei se va ridica la stele. 

Lăsând sticla acolo, Maddoc dădea de înţeles că nu-i era frică 
de Micky, că o știa slabă, ineficientă, întru totul previzibilă. 
Autointitulându-se povăţuitorul spre suicid, Preston știa că 
singurul sprijin de care avea ea nevoie în această direcţie era 
oferit prin această sticlă - și prin multe altele la fel -, ceea ceo 
va ajuta, în câţiva ani, să se distrugă singură, treptat-treptat. 

Micky ieși din casă, fără să se fi atins de votcă. 

Afară, dimineața prea strălucitoare de august o săgetă 
dureros în ochi; totul în jur părea dur, sfărâmicios, casabil - de la 
cerul de porțelan până la pământul de sub picioarele ei, în care 
sălășluiau cutremure, aidoma băuturii din sticlă. Cu timpul, 
toate lucrurile pier: cerul, pământul și oamenii prinși între ele. 


362 


Nu-i era frică de moartea care o aștepta încă de când se 
născuse, dar se temea ca moartea aceasta să nu-i iasă în cale 
prea devreme, înainte de a-și împlini rostul pentru care venise 
pe lume, rostul pentru care toți oamenii vin pe lume, care este 
menirea de a aduce speranţă, mântuire și dragoste în viața 
celorlalți. 

Ceea ce nu învățase în douăzeci și opt de ani de suferinţă, 
ceea ce refuzase cu încăpățânare să învețe din cele mai dure 
lovituri ale vieţii, aflase acum, în nici trei zile, de la o fetiță 
infirmă, care nu știa „să predea” decât două lecţii: imensa ei 
bucurie adusă de Creaţie, inepuizabila ei bucurie, și credința de 
nezdruncinat că mica ei viață mult încercată, deși haotică, avea 
totuși un sens și un scop important în infinita urzeală a 
lucrurilor. Învățătura deprinsă de Micky de la această mică 
mutantă, deși simplă și clară, o tulbura profund acum, în timp ce 
stătea în picioare pe pajiștea pârjolită unde Sinsemilla dansase 
cu luna. Niciunul dintre noi nu se poate salva de unul singur; toţi 
suntem instrumentele mântuirii celorlalţi și, doar prin speranţa 
pe care le-o dăm semenilor noștri, ne putem ridica și noi din 
întuneric la lumină. 

Tanti Gen, în pijama și papuci, ieșise în curte. Descoperise și 
ea trandafirii de adio. 

Micky alergă spre ea. 

Încercând să desfacă funda verde înnodată, ca să ia una 
dintre flori, Geneva se înțepase în nenumăraţii ghimpi ai tufei și 
avea mâinile pline de sânge. N-o interesa însă decât mesajul de 
rămas-bun, întruchipat de cei trei trandafiri. 

— Cum se numea orașul ăla? întrebă Micky, mirându-se că 
mai era în stare să vorbească. 

— Care oraș? zise tanti Gen. 

— Orașul din Idaho, unde zicea tipul că a fost vindecat de 
extratereștri. 

— Nun's Lake, replică tanti Gen, fără nicio ezitare. Așa a zis 
Leilani - Nun's Lake, în Idaho. 


363 


e Capitolul 49 


Rotindu-și șoldurile, legănându-și fustele croite din iarbă de 
poliester, micuţele balerine dansau hula-hoop. Cu zâmbetul lor 
veșnic, ochii negri strălucitori și braţele întinse într-o continuă 
invitaţie, dansatoarele astea puteau să-și onduleze șoldurile la 
nesfârșit, fiindcă oasele lor erau din plastic. Nu aveau femur, 
nici acetabulum, ca oamenii. 

Cuvântul „acetabulum” îi plăcea lui Leilani, nu numai datorită 
rezonanței lui magice, ci și fiindcă îţi sugera cu totul altceva 
decât însemna, de fapt. Te-ai fi așteptat ca acetabulum să fie 
vreo substanţă pe care biata Sinsemilla o fuma, o trăgea pe nas, 
o înghiţea sub formă de pilulă, și-o injecta în vene cu niște ace 
hipodermice uriașe, o încorpora în prăjituri, pe care le devora cu 
zecile, sau o ingera prin mijloace mai exotice și prin orificii pe 
care e mai bine să nu le pomenim. Nu, nicidecum. „Acetabulum” 
înseamnă acea cavitate rotunjită din osul de la picior, care 
formează articulaţia șoldului împreună cu femurul. Dar, cum 
Leilani nu avea de gând să se facă doctoriţă, informaţia aceasta 
nu-i folosea aproape la nimic. Din păcate însă mintea ei fusese 
îmbibată de multă vreme cu tot felul de noţiuni inutile, cu 
scopul, bănuia ea, de a-i abate atenţia de la informaţii utile, dar 
deprimante și înfricoșătoare, care ar fi ajuns, altminteri, să o 
preocupe. 

Masa mică din bucătărie, la care Leilani ședea și citea un 
roman fantastic, reprezenta și ringul de dans a trei figurine mici 
din plastic - balerine hula-hoop, astfel construite și asamblate 
încât simpla vibraţie a motorului în funcţiune era suficientă 
pentru a le face să se învârtească neîntrerupt. Alte două 
balerine hula-hoop dansau pe măsuţa dintre cele două fotolii din 
salonaș, încă trei pe masa de lângă divanul din faţa scaunelor. 
Și pe bufetul din bucătărie, erau zece figurine. Altele își făceau 
numărul în baie și în dormitor. 

Unele dintre dansatoare se mișcau graţie unor sisteme simple 
cu contragreutăţi, dar altele funcționau cu baterii, astfel încât 
carnavalul hula-hoop putea continua și atunci când motorul nu 
era pornit. Sinsemilla credea că aceste păpuși care se roteau tot 
timpul generau niște unde electromagnetice benefice, care la 
rândul lor fereau vehiculul de eventuale coliziuni, defecţiuni, 


364 


agresiuni sau chiar răpiri în alte dimensiuni de genul triunghiului 
Bermudelor pe șosea. Ținea morţiș ca măcar două figurine să fie 
permanent în mișcare, în fiecare încăpere. 

Noaptea, pe divanul din salonaș, Leilani adormea uneori în 
ritmurile șoptite ale dansatoarelor de hula-hoop. Dar, de cele 
mai multe ori, prefera să-și astupe urechile cu o pernă, ca să nu 
le mai audă, fiindcă îi venea să le calce în picioare. 

În fine, se obișnuise așa de mult cu păpușile havaiene, încât 
nici nu le mai băga în seamă. Nu același lucru se putea spune 
despre prezenţa celor două persoane așezate pe scaunele din 
faţă - doctorul diabolic și biata Sinsemilla. 

Simţea că puneau la cale ceva. Desigur, a pune ceva la cale 
era un lucru firesc pentru cei doi, așa cum albinele fac miere, iar 
cârtiţele - mușuroaie. 

În mod conspirativ, vorbeau în șoaptă, ceea ce o făcea pe 
Leilani să creadă că, de fapt, se coalizau împotriva ei. 

Nu-și pierdeau ei vremea cu planuri de-a v-aţi-ascunselea cu 
proteza lui Leilani. Nu, „delicatesele” de acest gen veneau 
cumva de la sine, depinzând de dispoziţia și de chimicalele 
înghiţite de mater. În afară de asta, pe doctorul diabolic nu-l 
pasionau gesturile meschine de cruzime, ci cruzimea la scară 
mare. 

Din când în când, Sinsemilla trăgea cu ochiul peste umăr la 
Leilani sau se apleca pe lângă spătar, ca să se uite la ea. Leilani 
se prefăcea că nu observă aceste manevre. 

Cel mai mult o enervau însă râsetele lor. Sinsemilla chicotea 
și se hlizea mai tot timpul, ceea ce nu însemna neapărat că 
avea o fire veselă, din moment ce râsul acesta răutăcios 
funcționa mai degrabă pe post de avertisment, ca sâsâitul la 
șerpii cu clopoței. 

Mergeau spre est, pe Interstate 15, apropiindu-se de granița 
Nevadei, în plină arșiță prin Mojave Desert, când Sinsemilla se 
ridică și veni lângă Leilani, la masa din bucătărie. 

— Ce citești, scumpete? 

— O chestie fantastică, răspunse ea, fără să ridice ochii din 
carte. 

— Cu ce? 

— Cu niște porcari răi. 

— Purcelușii nu sunt răi, o corectă Sinsemilla. Purcelușii sunt 
niște creaturi drăgălașe, nostime. 


365 


— Mda, ăştia nu sunt porci din ăia, cum știm noi. Sunt din altă 
dimensiune. 

— Oamenii sunt răi, nu purcelușii. 

— Nu toţi oamenii sunt răi, o contrazise Leilani, apărându-și 
specia și ridicând, în fine, ochii de pe pagină. Maica Teresa nu 
era rea. 

— Răi, insistă Sinsemilla. 

— Haley Joel Osment nu e rău. E drăguţ. 

— Cine, puştiul ăla actor? E rău. Toţi suntem răi, fetițo. 
Suntem un cancer pe pământ, spuse Sinsemilla, cu un zâmbet 
ciudat. 

— Oricum, ăștia sunt porcari. Nu porci. 

— Lani, scumpo, ascultă-mă ce-ţi spun. Dacă ai combina un 
purceluș cu un om, bunătatea naturală a purcelușului ar învinge 
răul din om. Porcarii n-ar mai fi răi. Ar fi buni. 

— Ei bine, porcarii ăștia sunt niște ticăloși, zise Leilani, 
întrebându-se dacă se mai întâmplase vreodată ca undeva, 
cineva, în istoria omenirii, să fi filosofat pe asemenea teme, cum 
făcea maică-sa acum. Porcarii ăștia, continuă ea, lovind cu 
degetul în carte, ar fi în stare să te sfâșie cu colții. 

— Colţi? Dar ce, sunt porci mistreți? 

— Sunt porci, o asigură Leilani. Porcari. Niște porcari răi, 
afurisiţi, bădărani, păcătoși și împuţiţi. 

— În fine, ești suficient de deșteaptă ca să poţi citi ceva mai 
instructiv decât cărţi cu porcari, spuse Sinsemilla. Ce-ar fi să 
citești ceva de Brautigan? 

— L-am citit deja. 

Sinsemilla se arătă mirată. 

— Zău? Când? 

— Înainte de naștere. Și pe-atunci îl citeai tot timpul, așa că l- 
am absorbit și eu prin placentă, de la tine. 

Sinsemilla luă în serios această declaraţie, care o încânta 
nespus. 

— Extraordinar. Minunat. 

După care, o expresie de viclenie i se citi brusc pe faţă. 

— Vrei să-ţi spun un secret? șopti ea, aplecându-se peste 
masă. 

Întrebarea o alarmă pe Leilani. Taina pe care voia să i-o 
împărtășească avea legătură, desigur, cu toate șușotelile și 
hlizelile lor de până acum, pe tot drumul de la Santa Ana la San 


366 


Bernardino, Barstow, Baker și mai departe. Ceea ce avea darul 
de a-i entuziasma pe ei nu putea fi decât de rău augur pentru 
Leilani. 

— Fac un porcușor chiar acum, șopti Sinsemilla. 

La un anumit nivel, poate că Leilani pricepu imediat la ce se 
referea maică-sa, numai că refuza pur și simplu să conceapă așa 
ceva. 

Văzând chipul inexpresiv al fiicei sale, Sinsemilla renunţă să 
mai vorbească în șoaptă și rosti rar, clar și apăsat, ca și cum 
Leilani ar fi fost grea de cap. 

— O să fac... un porcușor... acum. 

Leilani exclamă scârbită: 

— Oh, Dumnezeule! 

— Da, de data asta o să-l fac cum trebuie, o asigură 
Sinsemilla. 

— Eşti însărcinată. 

— Mi-am făcut testul de sarcină acum două zile. De-aia mi-am 
cumpărat și șerpișorul, ca să-mi ofer un cadou, fiindcă am 
rămas însărcinată. 

Leilani știa că era deja moartă, deși mai respira, dar tot 
moartă se chema că era. Nu mai trebuia să aștepte ziua ei, în 
februarie. Nu-și dădea seama de ce avea senzația aceasta, de 
ce sarcina mamei sale îi precipita sfârșitul, dar instinctul nu o 
înșela niciodată. 

— Când ai fost așa de rea cu șerpișorul, spuse Sinsemilla, am 
crezut că o să-mi porţi ghinion, dar nu, ieri mi-am mai făcut o 
dată testul și, da, da, porcușorul e la locul lui, pe ţeavă. 

Lui Leilani îi venea să vomite. 

— Tăticul tău, Preston, își dorește de mult asta, dar până 
acum n-am fost eu pregătită. 

Leilani privi în față, spre Preston Maddoc. 

— Vezi tu, fetițo, am avut nevoie de timp ca să-mi dau seama 
de ce tu și Luki n-aţi manifestat niciodată aptitudini 
paranormale, deși eu vi le-am transmis, ohoho, din plin. Dar, pe 
urmă, m-am dumirit: trebuie să mă rezum la chestii naturale! 
Fără LSD și alte mizerii sintetice, făcute de mâna omului. 
Aptitudinile paranormale vin de la Geea, înţelegi tu, adică de la 
Pământ. Zeița Geea e vie și, dacă ești în stare să intri în armonie 
cu ea, îţi oferă un dar. 


Fără să-și fi dat seama de gestul său, Leilani rupsese cotorul 
cărţii, mototolise copertele și făcuse ghemotoc câteva pagini. 
Puse, apoi, cartea deoparte și se prinse cu mâna dreaptă de 
cealaltă, care era schilodită, iar acum o durea rău. 

— Dar, scumpete, cum să pot eu intra în armonie, dacă 
folosesc ba halucinogene naturale, ba mizerii de droguri 
artificiale preparate în laborator? Ei bine, uite, aici am greșit eu. 

Maddoc voia un copil cu Sinsemilla, știind că pe timpul sarcinii 
aceasta va continua să se drogheze, ceea ce presupunea că era 
foarte probabil să aducă pe lume tot un prunc handicapat din 
naștere. 

— Da, am greșit profund folosind porcării din acelea sintetice. 
Dar acum m-am lămurit. O să mă droghez doar cu marijuana, 
haşiş, psilocibină, peyoti - în fine, numai chestii naturale, 
sănătoase. lar, de data asta, o să fac o mândrețe de copil- 
minune. 

Doctorul Doom nu era deloc sentimental. Nu i se umezeau 
ochii de emoție la zile aniversare sau când vedea vreun film 
lacrimogen. Nu ţi-l puteai imagina nicidecum jucându-se cu 
copiii, citindu-le basme sau comunicând cu ei. Prin urmare, 
dorinţa de a avea un copil, mai ales, când mama era o femeie 
aflată într-o asemenea situaţie, părea neobișnuită în cazul lui, 
iar motivele acestei decizii rămâneau de-a dreptul misterioase. 

Sinsemilla trase spre ea cartea deteriorată pe care Leilani o 
lăsase pe masă și începu să netezească paginile mototolite. 

— Așa că, dacă Geea ne zâmbește și e bună cu noi, poate că 
o să fac mai mulţi copii-minune. Ha-ha, parcă mă și văd 
cuibărită pe o pătură, în colţul camerei, ca o căţea care tocmai a 
fătat, cu o droaie de prunci în jur luându-se la întrecere care să 
ajungă primul la una dintre cele două ţâţe. 

Toată viaţa, Leilani trăise în apele reci ale acestei mări adânci 
și stranii, numite Sinsemilla, căznindu-se să nu se înece și 
luptându-se cu curenții puternici, înfruntând vijelii și furtuni, ca 
un marinar naufragiat care se agaţă cu disperare de o scândură 
aruncată de valuri, ca să nu fie înghiţit de nălucile negre din 
străfundurile de dedesubt. În toţi acești nouă ani, din câte își 
aducea aminte Leilani, trebuise să facă faţă tuturor șocurilor și 
grozăviilor pe care această mare le prăvălise asupra ei. Deși nu 
își pierduse respectul față de puterea mortală a forței 
elementare, numite Sinsemilla, deși continua să fie precaută și 


368 


pregătită mereu pentru orice uragan, capacitatea ei de a 
reacționa eficient o eliberase treptat de teama chinuitoare din 
prima copilărie. Când bizarul reprezintă substanţa fundamentală 
a existenţei tale, ajunge să își piardă puterea de a teroriza, iar 
când insolitul se banalizează astfel, capeți încredere în tine și 
înfrunţi ceea ce este neprevăzut, necunoscut, cu calm și 
serenitate. 

Pentru a doua oară, numai, în atâţia ani de zile, dar pentru 
prima dată, de când Preston îl dusese pe Lukipela, cu mașina, în 
pustietățile munţilor din Montana, Leilani se simţi cuprinsă de o 
frică de care nu putea să se scuture, nu o teroare pasageră ca 
aceea provocată de șarpe, ci o spaimă persistentă care își 
întindea tentaculele spre gâtul, inima și stomacul ei. Această 
nouă ciudățenie, acest plan irațional, conceput de o minte 
bolnavă, de a aduce pe lume copii cu abilităţi paranormale, o 
făcu să creadă că nu se va putea înţelege niciodată cu mama ei 
și că, în continuare, va trebui să se confrunte cu nebunia teribilă 
a Sinsemillei. 

— Ca o cătea care a fătat? repetă Leilani. Cum poţi să 
vorbești așa?! 

Continuând să netezească paginile cărții și privindu-și mâinile, 
Sinsemilla zise: 

— Am luat medicamente ca să rămân însărcinată, spuse ea, 
zâmbind. Sigur, n-aveam nevoie de așa ceva ca să fac doar un 
singur purceluș mare și dolofan. Nu, din moment ce sunt bună 
de prăsilă, ca iepuroaicele. Dar, uneori, când iei doctorii din 
astea, se prind mai multe ouă în coșuleț și poţi să faci gemeni, 
tripleţi și chiar mai mulţi copii deodată. 

Deși se lămurise de multă vreme în privinţa adevăratei firi a 
acestei femei, Leilani încercase să se mintă singură, spunându- 
și că maică-sa e s/abă, egoistă, tulburată psihic, ba chiar 
nebună. Incontestabil, Sinsemillei i se potriveau toate aceste 
epitete, care nu reușeau însă să o descrie complet. Frumoasă, 
binecuvântată cu niște ochi albaștri limpezi, care știau să te 
privească angelic, capabilă să surâdă dulce, totuși pe Sinsemilla 
o caracteriza cel mai bine un singur lucru: era ma/efică. 

Din nenumărate motive, lui Leilani îi venise greu să 
recunoască până acum că maică-sa nu era numai debusolată, ci 
de-a dreptul afurisită, rea și păcătoasă la suflet. In toţi acești 
ani, visase la clipa în care Sinsemilla se va îndrepta, iar ele două 


369 


vor putea fi cu adevărat o familie, mama și fiica; numai că, în 
cazul unui sfârșit malefic, nu există mântuire. Ca în ziua în care 
îl pierduse pe Luki, Leilani simțea gheara fricii și a neliniștii. Cum 
de fusese atât de naivă, încât să spere că Sinsemilla s-ar putea 
transforma într-o mamă adevărată, bună și iubitoare?! Acum, 
Leilani se simţea părăsită, abandonată, singură pe lume. 

Detesta tremurul acesta al vocii, care trăda slăbiciunea ce 
pusese stăpânire pe fiinţa ei: 

— Dar de ce? De ce să mai faci copii? Doar fiindcă vrea e/? 

Ridicând privirea și împingând cartea pe masă, spre Leilani, 
maică-sa repetă vechea „formulă magică” la care recurgea în 
momentele când era bine dispusă: 

— Sunt o pisică vicleană. Sunt o adiere de vară. Sunt o pasăre 
în zbor. Sunt soarele, sunt marea, sunt eu! 

— Și ce înseamnă chestia asta? întrebă Leilani 

— Cine alta decât mama ta poate avea tăria de a aduce pe 
lume o nouă rasă umană, o omenire paranormală legată de 
Gheea? Eu sunt mama viitorului, Lani, noua Eva. 

Faţa Sinsemillei radia de fericire, ochii îi scăpărau de 
încântare. Sinsemilla credea în această absurditate. 

Desigur, Maddoc nu dădea doi bani pe prostiile astea, fiindcă 
doctorul diabolic nu era imbecil. Rău, da, indubitabil, și egoist, 
de asemenea. Dar prost, nu. Nu credea că niște feți hrăniţi într-o 
baie de halucinogene puteau deveni antemergătorii supraumani 
ai unei noi omeniri. El voia să aibă copii din alte motive, 
probabil, pentru niște scopuri enigmatice, care nu aveau nimic 
de-a face cu visul de a deveni tată și dorinţa de a fi un nou 
Adam. 

— Nişte bebeluşi fermecaţi pe la sfârșitul lui aprilie, începutul 
lui mai, zise Sinsemilla. Am rămas însărcinată acum o lună. 
Bebelușii mei fermecați vor schimba lumea. Da, va veni și 
vremea lor, dar întâi tu ești la rând. 

— Eu, de ce? 

— Tu, ca să te vindeci, zise Sinsemilla, ridicându-se în 
picioare. Ca să te faci bine, să fii normală, frumoasă. Păi, de ce 
crezi tu că, de patru ani, batem noi drumurile prin ţară, din 
Texas în Maine și în mizeriile alea de orașe din Arkansas? 

— Da, lasă că știu eu! Adică să mă vindec ca Luki, nu? 


Sinsemilla nu sesiză sarcasmul din tonul ei. Zâmbea și dădea 
din cap, ca și cum s-ar fi așteptat ca Luki, perfect sănătos, să le 
răsară în faţă la primul popas. 

— Tăticul tău zice că asta o să se întâmple curând, fetițo. Are 
intuiţia că poate în Idaho o să ne întâlnim cu niște extratereștri 
dispuși să te vindece. Așa că, foarte repede, scumpete, o să fii o 
adevărată prinţesă, zise ea, trecând spre partea din faţă a 
mașinii și ciufulind-o pe Leilani cu un gest ce se voia afectuos, 
după ce se oprise la frigider, de unde își luase o bere. 

Pe urmă, Sinsemilla se așeză pe scaunul din dreapta șoferului. 

Leilani își îndreptă privirea spre oglinda de pe parasolar și îi 
văzu ochii lui Preston. 

Dincolo de parbrizul panoramic, vastul deșert Mojave luase 
foc parcă, iar razele soarelui formau ochiuri luminoase pe 
câmpurile sterpe. 

În Nun's Lake, Idaho, un bărbat susţinea că intrase în contact 
cu niște medici extratereștri. 

În pădurile din Montana, Lukipela o aștepta pe sora lui, în 
fundul unei gropi. Nu mai era frăţiorul ei adorat, ci doar un 
vierme gras, plecat pe veci, dar nu în stele. 

Când ea și Preston vor fi singuri în pădurea deasă, așa cum 
fusese și Luki singur cu el, când nimeni nu va mai putea să-i 
vadă, când justiţia nu va mai putea să-i atingă, o va ucide oare 
cu compasiune? Îi va pune cumva pe faţă o batistă îmbibată cu 
cloroform, ca să o anestezieze repede, terminând pe urmă 
treaba cu o injecție letală, în timp ce ea dormea, ca s-o 
scutească de frică și groază? Sau, dimpotrivă, în codrii pustii ca 
niște catedrale părăsite, unde nu pătrunde niciodată lumina 
soarelui, Preston va deveni mai mult fiară decât om, ucigând din 
placere, și nu din milă, cum susţinea el de ochii lumii?! 

Leilani citi răspunsul în ochii bestiei de la volan, care o studia 
permanent prin oglinda de deasupra capului. Fetiţa știa că dacă 
vreodată va rămâne singură cu așa-zisul ei tată, într-un loc 
pustiu, ca și Lukipela, va avea parte de o moarte dură, brutală și 
lentă. 

Unul dintre motivele pentru care se însurase cu Sinsemilla era 
faptul că aceasta, sub influenţa drogurilor, părea moartă, iar 
moartea îl excita pe Preston, la fel cum frumuseţea îi excită pe 
alți bărbaţi. În plus, Sinsemilla avea doi copii care, conform 
filosofiei lui, trebuia să moară, iar el se simţise atras de ea, 


371 


fiindcă era dispus să împlinească nevoia acestor copii. Mai 
părea, atunci, la fel de enigmatică dorinţa lui de a zamisli niște 
copii? Lui Preston îi plăcea să spună că moartea nu e niciodată o 
tragedie, ci un eveniment natural, fiindcă ne-am născut cu toţii 
ca să murim, mai devreme sau mai târziu. Din perspectiva lui, 
mai există atunci vreo diferență semnificativă între niște copii 
născuţi pentru a muri, cum suntem noi toţi, și niște copii 
procreați pentru a trece în neființă? 


e Capitolul 50 


În alte părţi, e posibil ca visul californian să mai exercite o 
atracţie; aici însă visul acesta luase sfârșit. Cândva, o stradă cu 
locuințe liniștite și plăcute, artera se reprofilase, servind mai 
multor scopuri. Casele și vilele, niciodată impozante, dar, 
oricum, elegante și bine întreținute cândva, necesitau lucrări de 
renovare și consolidare. Ici și colo, unele clădiri dărăpânate 
fuseseră demolate în urmă cu vreo douăzeci de ani, iar în locul 
lor apăruseră localuri de fast-food și mici magazine. Nici aceste 
spaţii comerciale nu arătau mai bine - restaurantele nu erau 
suficient de importante încât să apară în reclamele de la 
televizor, saloanele de cosmetică aveau nevoie ele însele de 
tratamente cosmetice, și așa mai departe. 

Micky opri mașina și o încuie. În mod normal, nu i-ar fi fost 
teamă că cineva i-ar putea sparge rabla, dar, judecând după 
starea și mai jalnică a celorlalte mașini de pe stradă, decise că 
până și vechiul ei Camaro ar putea deveni o tentaţie, într-un 
astfel de „anturaj”. 

In ferestrele care flancau intrarea în clădirea îngustă, exista o 
firmă luminoasă cuprinzând anunţul Ghicesc în palmă, plasată în 
geamul din stânga, iar în geamul din dreapta se vedea conturul 
portocaliu al unei mâini din neon. Aleea îngustă ducea la o ușă 
albastră, pe care era pictat un ochi mistic, dar se și ramifica 
spre niște scări exterioare, adăugate, probabil, ulterior casei, pe 
latura sudică, unde un afiș discret anunţa că birourile 
detectivilor se află la etajul doi. 

Casa era înconjurată de niște palmieri uriași, unul dintre ei 
umbrind complet scara pe care Micky urcă până la palierul 


372 


acoperit. Sună la ușă. Fiindcă nu-i deschise nimeni, bătu 
insistent. După aceea, apăsă iarăși pe sonerie. 

Bărbatul care își făcu apariţia, în cele din urmă, era voinic, 
chipeș, cu trăsături oarecum aspre, dar cu niște ochi 
melancolici. Purta bermude și o cămașă înflorată. Renunţase la 
bărbieritul de dimineaţă. 

— Dumneata ai necazuri, spuse el, fără niciun preambul, 
numai că eu nu mai lucrez în domeniul acesta. 

— De unde știi că nu sunt de la deratizare și că n-am venit să 
discutăm despre puzderia de șobolani care mișună pe-aici? 

— Ar fi mare păcat să-ţi irosești în felul acesta calităţile. 

Așteptându-se la o răutate, în stilul celor spuse de F. Bronson, 
Micky se zbârli toată: 

— Da?! l-auzi, și ce vrea să însemne asta, mă rog? 

— N-a fost o insultă, dacă așa ţi s-a părut cumva. 

— Nu?! Cică e păcat „să-mi irosesc calităţile”, așa ziceai? 

— Da, am vrut să spun că ai aptitudini pentru lucruri mult mai 
interesante decât deratizarea. 

— Bun, dumneata ești detectivul particular? 

— Am fost cândva. Cum îţi ziceam la început. Acum, m-am 
lăsat de meseria asta. 

Micky preferase să nu telefoneze în prealabil, de teamă ca 
tipul să nu ceară vreun raport financiar în privinţa ei și să intre 
la bănuieli. Acum, văzând unde avea biroul, își dădu seama că 
majoritatea clienţilor lui nu făceau parte, probabil, din înalta 
societatea americană. 

— Mă numesc Micky Bellsong. Nu sunt de la deratizare, dar să 
știi că șobolanii mișună într-adevăr pe-aici. 

— Știm toţi cum e cu șobolanii, zise el, vrând să închidă ușa și 
sugerând cumva că nu se referea neapărat la rozătoarele acelea 
cu coadă lungă. 

Micky blocă ușa cu piciorul: 

— Nu plec de-aici până ce nu mă asculţi până la capăt 

— Sau îmi rupi gâtul și îmi dai brânci pe scări. 

Tipul părea să reflecteze la a doua variantă, în timp ce studia 
gâtul interlocutoarei sale. 

— Mai bine te-ai duce să vinzi Biblii din ușă în ușă. Până marți, 
toată omenirea ar fi deja convertită. 

— Ai făcut treabă bună pentru o femeie, pe care o cunosc. Era 
disperată, nu putea plăti prea mult, dar ai ajutat-o. 


373 


— Să înțeleg că nici tu nu poţi plăti prea mult? 

— Îți dau o parte din sumă în bani peșin, iar restul sub formă 
de angajament de plată. S-ar putea să dureze până să mă achit 
integral, dar îţi promit că, dacă n-am să reușesc, îmi pun capăt 
zilelor și te scutesc de efort. 

— N-ar fi niciun efort. Ba, dimpotrivă, o plăcere. Oricum, 
realitatea rămâne neschimbată: m-am lăsat de meseria asta. 

— Femeia pe care ai ajutat-o se numește Wynette Jenkins. Era 
în închisoare, pe-atunci. Acolo am cunoscut-o și eu. 

— Sigur, mi-aduc aminte. 

Wynette aranjase ca băieţelul ei de șase ani, Danny, să stea 
cu bunicii din partea mamei, pe perioada în care ea își ispășea 
pedeapsa. Nu trecuse nicio săptămână de când era la 
închisoare, când fostul ei soţ, Vin, îl luase pe băiat la el. 
Autorităţile au refuzat să intervină, având în vedere faptul că Vin 
era tatăl legitim al copilului. Omul era însă un betiv ordinar, care 
își bătea nevasta și copilul, or, Wynette știa la ce să se aștepte 
din partea lui. Femeia se temea că Vin îl va teroriza pe băiat și îl 
va băga în mormânt, până la urmă. A aflat de Farrel de la o altă 
deţinută și i-a convins pe părinţii ei să îl contacteze. In două 
luni, Farrel a prezentat poliţiei probe privind infracțiunile lui Vin, 
care a fost arestat, condamnat și despărțit de fiul lui. Băiatul a 
fost preluat din nou de părinţii lui Wynette, care bănuiau că 
Farrel preluase acest caz, care nu-i aducea niciun câștig, fiindcă 
era vorba despre un copil necăjit, dar se știa că detectivul avea 
o slăbiciune pentru cei mici. 

Fără să-și retragă piciorul cu care blocase ușa, Micky zise: 

— O fetiţă va fi ucisă, dacă nu o ajut. Și nu o pot ajuta de una 
singură. 

Afirmația aceasta dramatică nu avu nicidecum efectul scontat 
de ea. În locul indiferenţei de adineauri, chipul lui exprima o 
furie care nu părea îndreptată totuși împotriva ei: 

— Domniţă, sunt exact omul de care nu ai avea nevoie într-o 
asemenea situaţie. Du-te la poliţie. 

— Dar n-o să mă creadă. E un caz straniu. lar fetița asta... e 
deosebită. 

— Toţi copiii sunt deosebiți, declară Farrel, pe un ton plat, 
aproape glacial. Am fost și eu în poliţie cândva, așa că știucă ei 
te pot ajuta, insistă el. 


374 


Micky sesiză durerea din privirea lui și își dădu seama că furia 
aceea era doar o mască, menită să ascundă o suferinţă adâncă. 

— Am făcut pușcărie. Ticălosul de tată vitreg al fetei e bogat 
și are relaţii multe. Se bucură de respect și consideraţie, mai 
ales, din partea unei șlehte de imbecili, dar ale căror opinii 
contează, din păcate. Chiar dacă i-aș convinge pe polițai să mă 
ia în serios, tot nu i-aș putea face să se miște suficient de 
repede pentru a o putea ajuta pe această fetiţă. 

— N-am cum să-ţi fiu de folos. 

— Ti-am zis care e târgul - de mine nu vei scăpa, ori mă 
asculți, ori îmi dai brânci pe scări. 

— Doamnă, mă exasperezi cu insistenţele tale, pe cuvânt. 

— Știu că par exasperantă, dar mă bucur că mă consideri o 
doamnă. 

— Cine naiba m-o fi pus să deschid ușa, bombăni el, 
morocănos. 

— În sinea dumitale, sperai să primești un buchet de flori. 

Detectivul se trase înapoi, în casă. 

— Indiferent ce ai de spus, te rog să fii concisă, să nu recurgi 
la sentimentalisme sau înflorituri. 

Salonașul servea și ca birou. În stânga, se vedeau o masă, 
două scaune pentru clienţi, un fișet. În dreapta, un singur fotoliu 
era întors spre televizor; o măsuţă și un lampadar flancau 
fotoliul. Pereţi goi. Cărți stivuite prin colţuri. 

Mobila prăpădită fusese cumpărată, probabil, din vreo 
dugheană de alături. Totul părea însă extrem de curat, iar în 
cameră mirosea frumos. Micky avea senzaţia că intrase în chilia 
austeră a unui călugăr obsedat de curăţenie. 

Dincolo de două uși interioare, se vedea o bucătărie 
înghesuită și ticsită. Cealaltă ușă, închisă acum, ducea, probabil, 
în dormitor și la baie. 

Farrel se instală în fotoliu, iar Micky se așeză pe un scaun 
netapiţat și cu spătar tare, rezervat clienţilor, dar atât de 
neconfortabil, încât poate să fi fost, eventual, potrivit doar ca 
mobilier de închisoare. 

Detectivul lucrase la computer, când Micky sunase la ușă. 
După zumzăitul imprimantei, deduse că aceasta era pornită. 
Dar, din locul unde ședea, Micky nu putea vedea ecranul. 

Deși abia trecuse de ora zece dimineaţa, Farrel „lucrase” deja 
și la o cutie de Budweiser, din care sorbi acum o înghiţitură. 


375 


— Prânz timpuriu sau mic dejun decalat? se miră Micky. 

— Mic dejun. Și ca să par un cetățean responsabil, află că am 
devorat și o tartă cu fructe. 

— Cunosc și eu dieta asta. 

— Bun, dacă știi despre ce este vorba, hai să trecem la 
treabă. Spune-mi odată povestea aia tristă, dacă nu se poate 
altfel, și lasă-mă pe urmă în pace, să-mi văd de ale mele. 

Micky ezită, vrând să pășească cu dreptul în această 
conversaţie, și își aminti cuvintele profetice rostite de tanti Gen, 
luni seara, adică în urmă cu nici patru zile. 

— Uneori, viaţa unui om se poate schimba în bine într-o clipă 
de graţie, aproape ca printr-un miracol, spuse ea. Pe 
neașteptate, poate apărea o persoană cu totul specială care să 
te întoarcă într-o direcţie absolut nouă și să te schimbe pentru 
totdeauna. Ți s-a întâmplat vreodată așa ceva, domnule Farrel? 

— Chiar ești bună de misionară din ușă în ușă, se strâmbă el. 

Cât mai succint cu putință, Micky îi povesti despre Leilani 
Klonk, Sinsemilla și așa-zisul ei tată care vâna vindecători 
extratereștri. Îi relată și despre Lukipela, băiatul plecat în stele. 

Nu-i dezvălui totuși adevărata identitate a lui Preston Madadoc, 
de teamă ca nu cumva detectivul să nutrească o mare admiraţie 
pentru acest ucigaș, la fel ca F. Bronson, bunăoară. Așa că 
preferă să nu-i rostească numele. 

De mai multe ori, în timp ce Micky vorbea, Farrel privi la 
computer, ca și cum povestea ei nu era suficient de captivantă 
ca să-i abată atenţia de le ce se afișa pe ecran. 

Farrel nu punea întrebări și nu vădea niciun fel de interes față 
de relatarea lui Micky. Din când în când, se rezema de spătarul 
fotoliului, cu ochii închiși, și rămânea așa, complet nemișcat, 
încât ai fi putut crede că aţipise deja. Alteori, trăsăturile feţei i 
se împietreau parcă și se uita foarte intens în ochii lui Micky, de 
parcă și-ar fi pierdut complet răbdarea și s-ar fi gândit s-o dea 
pe ușă afară. 

La un moment dat, Farrel se ridică în picioare. 

— Pe măsură ce te ascult, mă conving tot mai mult că nu sunt 
omul potrivit pentru acest caz. De fapt, n-aș fi fost bun pentru 
asta nici dacă nu m-aș fi lăsat de meseria de detectiv. Nici 
măcar nu-mi dau seama cam ce-ai vrea de la mine. 

— O să ajung și acolo. 


— Și presupun că ţii morţiș să ajungi acolo. Prin urmare, ca 
să-mi alunece mai ușor pe gât toată chestia asta, trebuie să 
beau încă o bere. Vrei și tu una? 

— Nu, mersi. 

— Parcă ziceai că ești familiarizată cu dieta asta. 

— Am fost cândva. Acum, nu. 

— Bravo ţie! 

— Am pierdut și-așa prea mulţi ani din viaţă. 

— Mda, la mine e altfel. 

Farrel se duse la bucătărie; negura unei deznădejdi cenușii se 
furișă în sufletul lui Micky, în timp ce îi urmărea mișcările, prin 
ușa deschisă. După ce luă o bere din frigider, Farrel o deschise, 
sorbi câteva înghiţituri, puse cutia pe bufet și turnă peste 
lichidul dinăuntru câteva degete de whisky. 

Revenind lângă birou, dar rămânând în picioare, Farrel părea 
cuprins de o furie pe care abia și-o mai putea stăpâni. Privind în 
jos spre Micky și continuând să vorbească aproape în șoaptă, 
mai mult plictisit decât enervat, fostul detectiv zise: 

— Ne pierdem timpul amândoi, doamnă Bellsong. Ce-i drept, 
al meu nu valorează prea mult. Dacă vrei să aștepți până mă 
duc la toaletă, bine, dacă nu, poți pleca. Treaba dumitale ce 
faci! 

Micky era cât pe-aci să plece. Noah Farrel părea un om de 
nimic. 

Rămase totuși pe scaunul cu spetează tare, fiindcă neliniștea 
din privirea lui Farrel dezminţea indiferența aparentă pe care o 
afișa. Cumva, reușise să-i atingă o coardă sensibilă, chiar dacă, 
în încăpăţânarea lui, nu voia să recunoască acest lucru. 

— Nu m-ai ascultat încă până la capăt. 

— Dacă o să fac așa ceva, probabil că la sfârșit o să am 
nevoie de un transplant de timpane. 

leșind din cameră, Farrel închise ușa la baia-dormitor și își luă 
cu el berea „încropită” cu tărie. 

N-avea, probabil, nevoie să meargă la toaletă, cum nu-și 
dorea nici să mai bea o bere. Astea erau doar niște scuze pentru 
a o întrerupe pe Micky și a încerca să atenueze cumva impactul 
celor spuse de ea. Nu încăpea nicio îndoială: soarta tragică a lui 
Leilani îl impresionase profund, numai că Farrel nu voia să se 
implice în acest caz. 


377 


Din experiența amară a trecutului, Micky știa cât de util poate 
fi alcoolul, când îţi impui să iei o hotărâre contrară sentimentelor 
tale, iar aburii alcoolului îți pot amorţi conștiința vinovată. 
Cunoștea perfect această strategie. 

Farrel nu se va întoarce, până când n-avea să golească toată 
cutia de bere „fortificată”. Ba, mai mult ca sigur, își va mai 
pregăti o doză pentru a-și face curaj să-i dea papucii lui Micky, 
fără să simtă vreo remușcare. 

Dacă n-ar fi știut cât de bun și amabil fusese cu Wynette, 
Micky ar fi plecat, probabil, de mult. Dar se mai agăța de o 
speranţă: vedea că Noah Farrel nu era deprins cu băutura la 
primele ore ale dimineţii sau poate la nicio oră, de fapt. Din 
experienţa ei de băutoare de alcool tare, Micky știa că, 
presându-l, în continuare, pe Farrel, risca să-l îndârjească și mai 
mult în refuzul de a o ajuta. Or, avea nevoie de priceperea lui, 
fiindcă nu-și putea permite să angajeze alt detectiv. 

Când Farrel ieși din cameră, așadar, Micky luă carneţelul de 
pe biroul acestuia și scrise următorul mesaj: 


Tatăl vitreg al lui Leilani este Preston Madaoc. 
Informează-te ca să te lămurești cine e. A omorât 11 
persoane. Se dă drept un oarecare Jordan Banks, dar 
s-a însurat folosind numele lui adevărat. Când s-au 
căsătorit? Dovada? Cine este Sinsemilla, de fapt? Cum 
putem demonstra că a avut un fiu handicapat? Am 
intrat în criză de timp. Instinctul îmi spune că fetița va 
fi moartă, peste o săptămână. Contactează-mă prin 
mătușa mea, Geneva Davis. 


În încheiere, trecu pe hârtie numărul de telefon al lui tanti 
Gen și puse carnetelul la loc pe birou. 

Din poșetă, scoase trei sute de dolari, sub formă de bancnote 
de câte douăzeci. Nu-și putea permite să-i dea mai mult. In 
realitate, nu-și putea permite să-i dea nici măcar atât, însă își 
făcuse socoteala că suma aceasta era suficientă pentru a-l 
obliga să facă totuși ceva. 

Pe urmă, șovăi. Dacă tipul se apuca să cheltuiască banii pe 
băutură? Oricum, un amănunt o determină să se decidă în 
favoarea opțiunii deja luate și să lase banii pe masă: omul 
acesta avusese o mare suferință, care îl marca și acum, or, viața 


378 


o învățase pe Micky că oamenii disperaţi nu sunt niște ticăloși 
din fire, ci, dimpotrivă, vor încerca să își exorcizeze demonii, 
dacă li se întinde o mână afectuoasă la momentul potrivit. 

Inainte de a pleca, ocoli colţul biroului și se duse să arunce o 
privire pe ecranul computerului. Conectat la Internet, Farrel 
citise, până să vină ea, un articol despre niște asistente 
medicale maniace care ucideau din milă, considerându-se niște 
îngeri ai morții. 

Un fior, nu atât de teamă, cât de uimire, i se strecură în suflet 
lui Micky, în clipa în care intui o stranie analogie între viaţa ei și 
cea a lui Farrel. Gen spunea adesea că tot ceea ce noi percepem 
ca pe niște coincidenţe sunt în realitate niște dale plasate cu 
grijă într-un mozaic, al cărui model nu-l putem vedea. 

leșind din apartament, închise ușa binișor în urma ei, ca și 
cum ar fi fost o hoaţă care șterpelise niște bijuterii, în timp ce 
victima păgubită continua să doarmă. 

Cobori grăbită treptele umbrite de palmieri. 

Canicula matinală îi toropise până și pe șobolani. Tăcuţi și 
nevăzuţi, stăteau pitiţi ca niște fructe stricate printre straturile 
de vegetație prăbușită. 


e Capitolul 51 


Graţie procesului de descărcare de megadate direct în creier, 
Curtis știe că, în timp ce New Jersey are o populaţie cu 
densitatea de aproape 1100 de locuitori pe kilometru pătrat, 
Nevada nu are nici cincisprezece locuitori pe kilometru pătrat, 
cea mai mare parte a populaţiei de aici, fiind grupată în jurul 
celor două paradisuri ale jocurilor de noroc - Las Vegas și Reno. 
Zeci de mii de kilometri din suprafaţa de 175 000 de kilometri 
pătraţi a acestui stat sunt complet nelocuite, din pustietăţile 
deșertului din sud până în munţii din nord. Principalele produse 
sunt reprezentate de tot soiul de dispozitive de jocuri de noroc, 
tehnologie aerospațială, aur, argint, cartofi, ceapă și dansatoare 
topless. De asemenea, se crede că celebra bază militară din 
Nevada ar adăposti extratereștri, vii sau morţi, nu se știe exact, 
precum și nave spaţiale din alte lumi, deși, în realitate, 
activitatea de aici se referă la niște aspecte mult mai stranii și 


379 


tulburătoare. Oricum, vaste regiuni din Nevada sunt pustii, 
misterioase, înfricoșătoare și deosebit de sinistre noaptea. 

De la magazinul și benzinăria situate la intersecţia de drumuri 
federale - unde adevărații proprietari zac morţi în Ford-ul 
Explorer, în timp ce două creaturi ciuruite de gloanţe așteaptă 
să îi bage în sperieţi pe cei care le vor descoperi - Autostrada 93 
duce spre nord și se intersectează cu un drum asfaltat, înainte 
de a se întâlni cu Autostrada 50. Asta se întâmplă la vreo 
patruzeci de kilometri la sud de Ely. 

Pilotând furgoneta Fleetwood cu o dexteritate de șofer de 
curse, Polly renunţă să o ia spre est, pe Autostrada 50, care 
duce spre granița federală a statului Utah. 

Orașul Reno, cu o populaţie de peste 150 000 de locuitori, se 
află spre vest. Multă mișcare și agitaţie prin Reno. Dar de aici și 
până acolo, Autostrada 50 străbate peste 500 de kilometri de 
ținut arid, muntos, adică exact genul de peisaj pustiu în care un 
puști și două fete frumoase - fie ele și înarmate până în dinţi - 
au toate șansele să dispară fără urme. 

Luna se pitește, noaptea devine tot mai neagră, iar Polly 
continuă drumul spre nord, pe Autostrada 93, încă vreo 220 de 
kilometri, până ce se intersectează cu artera Interstate 80. La 
peste 280 de kilometri spre vest, se află Winnemucca, unde, în 
1900, Butch Cassidy și Sundance Kid au jefuit faimoasa First 
National Bank. La 290 de kilometri spre est, se găsește Salt Lake 
City, unde lui Curtis i-ar plăcea să asculte celebrul Mormon 
Tabernacle Choir sub cea mai mare cupolă fără stâlpi centrali 
care există în lume. 

Trecând în locul lui Polly la volan, Cass o ia spre nord, pe 
Autostrada 93, fiindcă, la fel ca soră-sa, nici ea nu se simte 
tentată de atracţii turistice. La vreo 90 de kilometri în faţă, se 
află Jackpot, exact înainte de graniţa cu Idaho. 

— Când ajungem acolo, facem plinul și mergem mai departe, 
zice Cass. 

— N-am nicio informaţie despre orașul Jackpot, recunoaște 
Curtis, care e instalat pe scaunul din dreapta volanului. 

— Nici nu prea e oraș, de fapt, declară Cass. E o așezare 
întinsă, lângă șosea, unde oamenii își cheltuiesc banii. 

— Există vreo semnificaţie religioasă, în chestia asta? 
întreabă el. 


380 


— Mda, doar dacă te închini la roata unei rulete, poate, 
explică Polly, de pe canapea, unde se odihnește lângă Old 
Yeller. La Jackpot, există cam cinci sute de camere de hotel și 
două cazinouri, cu vreo două restaurante foarte bune, iar în jur, 
mii de pogoane de deșert pustiu. După o masă gustoasă și un 
faliment pe cinste, pleci cu mașina în pustiu, intri în comuniune 
cu natura și îţi zbori creierii liniștit. 

— Poate de aceea, teoretizează Curtis, tipii ăia de la Neary 
Ranch cumpărau sos foarte picant. Ca să-l aibă aici la Jackpot și 
să le fie mai ușor, când le ia gura foc, să-și tragă un glonţ în cap. 

— Ești un băiat tare ciudat, Curtis Hammond, remarcă Polly, 
după o scurtă tăcere. 

— Mi s-a mai spus asta, recunoaște Curtis. Mi s-a zis că sunt 
prea drăguţ pentru lumea asta și cam prostuţ, cum era Gump. 
Dar sunt convins că o să mă adaptez până la urmă. 

Incep, apoi, să discute despre filme, fiindcă așa nu e nevoie 
să comenteze cele petrecute la benzinărie sau să-și amintească 
de asasinii care se metamorfozează, de cățeaua care scrie la 
laptop și de rafalele de împușcături. Curtis nu se amăgește însă 
cu gândul că le-ar putea duce cu vorba pe gemene, făcându-le 
să nu-i ceară explicaţii. Știe că va veni și clipa când va trebui să 
le spună adevărul, fie el numai și parţial, ce-i drept. S-au 
împrietenit, iar lui nu-i place să fie fals cu prietenii. Pe de altă 
parte, cu cât gemenele știu mai puţin, cu atât sunt mai ferite de 
primejdii. 

După ce fac plinul la mașină în Jackpot, fără să zăbovească la 
restaurant sau să asiste la vreo sinucidere, trec graniţa în statul 
Idaho și își continuă drumul spre nord, până la orașul Twin Falls, 
care este înconjurat de câmpii mănoase, irigate de Snake River. 
Curtis știe multe detalii despre istoria geologică și umană a 
orașului, zona „Văii magice” și vastele straturi de lavă, așa că le 
uluiește pe surori cu cunoștințele lui. 

Cu o populaţie de peste 27 000 de locuitori, Twin Falls îi 
asigură o bună ascunzătoare băiatului, care de când a sosit în 
Colorado și a devenit Curtis Hammond s-a simţit mereu expus 
pericolului de a fi reperat. 

S-a luminat de zi numai de două ceasuri, când Cass 
parchează într-un camping. Noaptea nedormită și nenumăratele 
ceasuri de șofat își spun cuvântul: gemenele se simt obosite, 
deși arată, în continuare, senzaţional. 


381 


Curtis nu are nevoie să doarmă, însă își înăbușă un căscat, în 
timp ce surorile îi pregătesc patul în salonaș. Old Yeller a aflat 
multe despre latura sumbră a universului și, poate din cauza 
împușcăturilor, de asemenea, e un pic cam iritată. li va prinde 
bine să doarmă, iar Curtis îi va împărtăși visele o vreme, după 
care se va gândi la viitorul lui. 

Gemenele deschid televizorul. Toate posturile prezintă relatări 
ample despre urmărirea traficanţilor de droguri, care deţin 
armament puternic. Guvernul a confirmat, în cele din urmă, că 
trei agenţi FBI au fost uciși în schimbul de focuri dintr-o parcare 
din Utah; alţi trei au fost răniți. 

Există unele informaţii, de asemenea, despre o confruntare și 
mai violentă care a avut loc într-un oraș-fantomă, restaurat în 
scopuri turistice, undeva, la vest de parcarea amintită. Dar 
purtătorii de cuvânt de la FBI și armată refuză să comenteze 
aceste zvonuri. 

De fapt, autorităţile oferă foarte puţine detalii despre criza 
survenită; presa nu a putut obţine de la guvern nici măcar 
fotografiile sau portretele-robot ale celor urmăriţi, ceea ce i-a 
făcut pe mulți ziariști să presupună că nici măcar oficialităţile nu 
cunosc identitatea infractorilor. 

— Ce cretini! zice Polly. Nici vorbă despre vreun magnat al 
drogurilor, cum zic ei! Sunt toţi niște extratereștri malefici. Nu-i 
așa Curtis? 

— Sigur că da. 

— Agenţii federali te caută numai pe tine, zice Cass. 

— Exact. 

— Fiindcă i-ai văzut pe extratereștrii ăştia și știi prea multe... 

— Da, exact. 

— „. sau vor să-i prindă și pe extratereștri? 

— Aăă, și una și alta, cred. 

— Dar, dacă autorităţile știu că ești în viaţă, de ce au născocit 
povestea că ai fost ucis de magnații drogurilor în Colorado? se 
miră Polly. 

— Nu știu. 

Mami îi spusese că, până la urmă, orice poveste scornită ca să 
acopere ceva duce la niște contradicții și, că în loc să te chinui 
să dai explicaţii care să astupe aceste goluri, ceea ce nu ar face 
decât să genereze noi contradicții, e preferabil, pur și simplu, să 
te arăţi nedumerit. 


382 


— Nu știu, repetă el. Nu prea are sens, așa-i? 

— Dacă ar spune că ai scăpat cu viaţă, ar putea să îţi dea 
poza în toate ziarele, la toate televiziunile, iar toată lumea ar da 
o mână de ajutor ca să fii găsit. 

— Sunt stupefiat. 

Curtis are remușcări pentru această minciună, dar e și 
mândru, totodată, de felul în care aplică sfatul mamei sale. 

Surorile schimbă priviri pline de subinţeles. Apoi, recurg la 
vechea lor metodă de dialog în tandem. Polly începe prima: 

— Mda, păi nu... 

— ... ar fi timpul, continuă Cass. 

— ... să analizăm toată... 

— ... chestia asta cu OZN-uri... 

— ... Şi ceea ce s-a întâmplat... 

— ... acolo la benzinărie. Suntem prea obosite... 

— ... prea buimace... 

— ... ca să gândim cum se cuvine... 

— ... Or, dacă ne apucăm să discutăm... 

— ... vrem să fim cu mintea limpede... 

— ... fiindcă avem o mulţime de întrebări. Toată chestia asta 
este... 

— ... groaznic de ciudată, conchide Polly. 

lar Cass continuă: 

— Nu am vrut... 

— ... să vorbim despre asta... 

— ... cât am mers cu mașina... 

— ... pentru că trebuie să putem gândi... 

— ... să asimilăm ceea ce s-a întâmplat. 

De la soră la soră, prin privirea telemetrică, se comunică 
tomuri întregi de informaţii, fără să se rostească niciun cuvânt, 
iar pe urmă, cei patru ochi albaștri se fixează asupra lui Curtis. 
Băiatul are senzaţia că este supus unui proces de scanare atât 
de sofisticat, încât i se vede nu numai starea arterelor și a 
organelor interne, ci i se deslușesc amănunţit secretele și 
adevărata natură a sufletului. 

— O să dormim opt ore, spune Polly, apoi, o să discutăm 
situaţia la masă. 

— Poate până atunci, zice Cass, unele lucruri nu vor mai 
părea atât de... contradictorii cum par acum. 


383 


— Poate da, poate nu, opinează Curtis. Când lucrurile sunt 
șocante, de obicei, nu încetează de la sine să mai fie așa. Există 
mereu niște elemente şocante, care efectiv te contrariază și te 
intrigă, dar am descoperit că e preferabil să le accepţi ca atare 
și să încerci să îţi vezi de treabă în continuare. 

Intimidat de intensitatea privirii celor două perechi de ochi 
albaștri, Curtis are toate motivele să revadă în minte cele spuse 
adineauri, dar acum cuvintele nu i se mai par la fel de firești și 
de convingătoare ca atunci când le-a rostit. Zâmbește, fiindcă, 
așa cum zicea mami, cu un zâmbet obţii mai mult decât cu o 
mie de cuvinte. 

Degeaba, zicala nu e valabilă în cazul gemenelor. 

— Mai bine dormi, Curtis, spune Polly. Dumnezeu știe ce o să 
urmeze, dar un lucru e cert - trebuie să fim odihniţi pentru asta. 

— Și să nu cumva să deschizi, îl avertizează Cass. Alarma 
antifurt intră în funcţiune atunci când cineva trece pragul, 
indiferent dacă intră sau iese din mașină. 

Sunt prea epuizate ca să poată discuta cu el acum 
întâmplările recente, dar vor să fie sigure că băiatul n-o să spele 
putina de-acolo, până nu apucă să-l tragă de limbă. 

Surorile se retrag în dormitor. 

In salonaș, Curtis se vâră sub o pătură subţire. Căţeaua ar 
trebui îmbăiată, dar băiatul o primește și așa pe sofa, unde o 
lasă să se așeze covrig direct peste cuvertură. 

Folosind voinţa contra materiei, la micronivelul unde voinţa 
poate învinge, băiatul ar putea dezactiva alarma antifurt. Dar le 
datorează gemenelor câteva răspunsuri oneste, așa că nu vrea 
să plece înainte de a le lămuri. 

In plus, după o călătorie dificilă și tumultuoasă, și-a făcut, în 
fine, niște prieteni. Nu prea-i mai vine acum să înfrunte lumea 
de unul singur, doar cu surioara lui canină. Deși lăudată de 
poeţi, singurătatea înseamnă, de fapt, izolare, iar aceasta ţi se 
cuibărește în inimă ca viermele în măr, devorând speranţa și 
lăsând în loc un mare gol. 

Pe lângă aceasta, gemenele îi amintesc de mama pe care n-o 
mai are. Nu la înfățișare, fiindcă, în ciuda tuturor calităţilor ei, 
mami nu fusese făcută pentru a fi o actriţă superbă. Spiritul 
gemenelor, inteligenţa lor superioară, duritatea, dar și tandrețea 
lor sunt tot atâtea însușiri pe care le avusese și mama lui, iar 


384 


alături de ele băiatul are senzaţia binecuvântată că face parte 
dintr-o familie. 

Căţeaua obosită doarme. 

Punând mâna pe pieptul ei, simțind bătaia acestei inimi 
nobile, Curtis intră în visele ei și devine conștient de Prezenţa 
jucăușă, de care creaturile simple, ca această cățea, nu s-au 
îndepărtat. Aflat la distanță de mai multe lumi de locul pe care l- 
a considerat vreodată casă, băiatul orfan plânge încetișor, nu 
atât de durere pentru pierderea suferită, cât mai ales de fericire 
pentru mama lui; aceasta a pășit în lumină, iar acum în prezenţa 
lui Dumnezeu cunoaște o bucurie similară cu aceea pe care fiul 
ei a cunoscut-o întotdeauna în prezenţa ei. Nu poate dormi, dar, 
pentru o vreme, își găsește pacea de această parte a Cerurilor. 


e Capitolul 52 


Soarele a pârjolit cerul spre apus, făcând o gaură 
strălucitoare, care persistă încă niște ceasuri deasupra mării 
domolite, iar briza care a suflat prin parcarea cu rulote pare să fi 
ieșit chiar din această gaură, fierbinte, uscată și cu iz de metal 
încins. 

Vineri după-amiaza, după numai cinci ore de când s-a întâlnit 
cu Noah Farrel, Micky puse o valiză în portbagajul mașinii ei. 
Camaro fusese pregătită de drum: Micky schimbase uleiul, 
filtrele, cureaua de ventilator și cele patru pneuri. Socotind și 
banii pe care îi dăduse ca avans detectivului, cheltuise peste 
jumătate din întreaga sa avere. 

Nu trebuia să rateze posibilitatea de a se întâlni cu Leilani la 
Nun's Lake, Idaho. Chiar dacă va afla unde intenţiona Maddoc să 
meargă, în continuare, de-acolo, Micky știa că nu avea suficienţi 
bani ca să se poată ţine după el, iar, apoi, să se și întoarcă în 
California, împreună cu fetița. 

Când Micky ajunse acasă, tanti Gen era în bucătărie: îi 
pregătise pentru drum o geantă frigorifică plină cu sandvișuri, 
prăjituri, mere și cutii de Cola dietetică. Datorită acestor provizii, 
până a doua zi la prânz Micky nu va mai trebui să piardă 
vremea, oprindu-se ca să mănânce, iar, în plus, mai economisea 
și niște bani. 


385 


— Să nu șofezi toată noaptea, o sfătui tanti Gen. 

— Nu-ţi face griji. 

— N-au nici măcar o zi avans, așa că nu-ți va fi greu să-i prinzi 
din urmă. 

— Ar trebui să ajung la Sacramento până la miezul nopţii. 
Trag la un hotel acolo, dorm vreo șase ore și încerc să fiu la 
Seattle mâine seară. De-acolo, o să ajung la Nun's Lake, Idaho, 
duminică seara târziu. 

— E periculos, ca femeie, să călătorești singură cu mașina, 
zise Geneva, îngrijorată. 

— Așa e. Numai că e periculos pentru o femeie și să fie 
singură în casă, bunăoară. 

Punând capacul la geanta frigorifică, Geneva spuse: 

— Scumpete, dacă recepţionerul de la motel seamănă cu 
Anthony Perkins sau dacă vreun tip de la benzinărie aduce cu 
Anthony Hopkins, ori dacă vezi vreun individ, oriunde ar fi, care 
îți amintește de Alec Baldwin, îi tragi un șut în burtă și o iei la 
goană, pricepi?! 

— Parcă ziceai că l-ai împușcat pe Alec Baldwin în New 
Orleans! 

— Vezi tu, tipul ăsta s-a înecat, a fost înjunghiat, l-a mâncat 
ursul, a fost împușcat - dar tot degeaba, revine de fiecare dată 
teafăr și nevătămat. 

— O să fiu cu ochii în patru, ca să mă feresc de el, îi promise 
Micky, luând geanta frigorifică de pe masă. Cât despre Anthony 
Hopkins - Hannibal Lecter sau nu, mie mi se pare că seamănă 
cu un urs mare și pufos. 

— Poate că ar trebui să vin cu tine, dragă, și să stau cu pușca 
pregătită, zise Geneva, ieșind cu Micky până la ușă. 

— Poate chiar ar fi o idee bună, dacă am avea o pușcă. 
Oricum, trebuie să rămâi aici ca să preiei mesajul de la Noah 
Farrel. 

— Și dacă n-o să telefoneze? 

— Ba o să sune, ai să vezi, zise Micky, deschizând portiera. 

— Dacă nu găsește dovezile de care ai nevoie? 

— Ba o să le găsească, spuse Micky, punând geanta frigorifică 
pe scaunul din dreapta volanului. Ei, dar ce-a păţit mătușica 
mea dragă, așa dintr-o dată? Unde e optimismul ei proverbial? 

— Poate că ar trebui să sunăm la poliţie. 


386 


— La care poliţie? Asta de-aici, din Santa Ana? replică Micky, 
închizând portiera. Maddoc nu mai este sub jurisdicția lor. Să 
apelăm la diferitele posturi de poliţie, din orașele pe unde va 
trece, în California, Oregon sau Nevada, în funcţie de traseul pe 
care l-a ales? Păi, poate să treacă și Hitler pe-acolo, că ălora tot 
nu le pasă. Să sunăm la FBI? Halal intervenţie, cu mine - fostă 
pușcăriașă, și ei - vânând traficanţi de droguri! 

— Poate că, până ajungi tu în Idaho, domnul Farrel ăsta o să 
procure dovezile, așa că te poţi duce la poliţie acolo. 

— Poate. Dar lumea s-a schimbat. Nu mai e la fel cum o 
vedeai tu în filmele alea vechi, alb-și-negru, tanti Gen. Poliţiştii 
erau mai nepăsători pe vremea aceea. Oamenilor le păsa mai 
mult de ceea ce se petrecea lângă ei. Dar s-a întâmplat ceva. 
Totul s-a schimbat. Lumea se simte... distrusă. Din ce în ce mai 
mult, fiecare e singur, pe cont propriu. 

— Și mai zici că mi-a pierit optimismul, spuse Geneva. 

— Păi, nici eu nu mă pot lăuda că aș fi tocmai veselă. Dar știi, 
totuși, parcă niciodată nu m-am simţit mai bine, chiar și așa, 
când lucrurile sunt atât de complicate și totul pare foarte dificil. 

— Sunt speriată, recunoscu Gen, și o umbră trecu parcă prin 
verdele ochilor ei, întunecându-i. 

— Și eu la fel. Dar aș fi și mai speriată, dacă n-aș face asta. 

— Ti-am pus și un borcănel cu murături, schimbă vorba Gen, 
dând din cap. 

— Îmi plac murăturile. 

— Și alt borcănel cu măsline verzi. 

— Eşti cea mai grozavă femeie din lume. 

Se îmbrăţișară. Câteva momente, Micky avu senzaţia că Gen 
n-o să-i mai dea drumul de-acolo niciodată. Pe urmă, și lui Micky 
îi veni greu să se desprindă de mătușa ei. 

— Ad-o înapoi! şopti Geneva, ca o rugăciune. 

— Da, o voi aduce, îi răspunse Micky, tot încet, de teamă să 
nu supere soarta, lăudându-se în gura mare că așa va face. 

Micky se sui în mașină și își luă rămas-bun de la tanti Gen, 
care își ștergea lacrimile cu o batistă, pe care o folosi, apoi, ca 
să fluture cu ea în urma automobilului care se îndepărta. 
Văzând că Gen venea după ea, Micky opri și deschise geamul. 

— Șoricel scump și drag, spuse Geneva, mai ţii minte 
ghicitoarea pe care ţi-o spuneam când erai micuță? 

— Ce ghicitoare? întrebă Micky, clătinând din cap. 


— Ce o să găsești în spatele ușii... 

— ... dinaintea Cerurilor, completă Micky. 

— N-ai uitat! Și mai ţii minte cum îmi dădeai răspuns după 
raspuns, și toate greșite? 

Micky preferă să încline din cap, ca să nu trebuiască să 
vorbească. 

— Trebuia să-mi fi dat seama după răspunsurile tale că 
sufereai mult. 

— Sunt bine, Gen, izbuti să îngaime Micky. Toate relele de 
atunci nu mă mai apasă. 

— Ce o să găsești în spatele ușii dinaintea Cerurilor? Mai ţii 
minte răspunsul corect? 

— Da. 

— Și crezi că e adevărat? 

— Mi-ai spus răspunsul corect când nu-l puteam pricepe, așa 
că nu se poate să nu fie adevărat, tanti Gen. Mi-ai spus 
răspunsul corect... or, tu nu minţi niciodată. 

În soarele după-amiezii, umbra de pe jos părea mai lungă 
decât Geneva, mai subţire decât ea, mai neagră decât asfaltul 
pe care se proiecta, iar adierea blândă îi transformase părul 
auriu-argintiu într-un fel de nimb mișcător, făcând-o să pară 
cumva supranaturală. 

— lubito, să nu uiţi învăţătura acestei ghicitori. Vrei să faci 
acum un lucru nemaipomenit, un lucru bun și nesăbuit, dar dacă 
n-o să-ți iasă, știi că rămâne totuși acea ușă și ceea ce este în 
spatele ei. 

— O s-o scot la capăt, tanti Gen. 

— Să vii repede acasă. 

— Fii liniștită, sigur că o să vin! Unde mai găsesc eu să stau 
fără chirie și să mănânc pe gratis?! 

— Să vii repede acasă, insistă Geneva, cu o undă de disperare 
în voce. 

— O să vin. 

Geneva întinse mâna și o mângâie pe Micky pe obraz. Și-o 
retrase, apoi, cu părere de rău, nicio imagine veselă din filmele 
știute de ea nu-i putea atenua neliniștea. Pe urmă, o văzu pe 
Geneva în oglinda retrovizoare, fluturând din mână în semn de 
rămas-bun. Un viraj, și Geneva a dispărut. Micky e singură, iar 
Nun's Lake se află la peste 2 500 de kilometri distanţă. 


388 


e Capitolul 53 


Înconjurată de bebeluși-minune, regina stupului călătorea cu 
mașina prin Nevada, alături de scorpionul care o slujise; ochii lor 
erau ascunși sub niște ochelari de soare - două insecte celebre 
în caleașca princiară. 

Continuau să conspire unul cu celălalt, vorbind cu voce joasă. 
Conversaţia lor era punctată de hohote de râs și de ţipetele de 
încântare scoase de matcă. 

Ținând seama de dezvăluirea făcută de Sinsemilla, Leilani nu 
putea deduce logic nici măcar în linii mari celelalte secrete 
împărtășite de cei doi. 

La vest de Las Vegas, se opriră să mănânce în restaurantul 
unui hotel-cazinou, înconjurat de kilometri nesfârșiţi de nisip și 
pietre aride. Complexul turistic fusese amplasat în această 
pustietate, nu fiindcă decorul natural ar fi fost ideal ca loc de 
odihnă, ci pentru că un procent semnificativ din gloatele care se 
duceau la Vegas obișnuiau să se oprească întâi aici, atât de 
nerăbdători să își încerce norocul, încât erau în stare să 
cheltuiască tot și să rămână fără nicio leţcaie. 

Așezând-o pe Leilani la mijloc, între ea și Preston, pe o 
banchetă semicirculară, Sinsemilla comandă două omlete 
insipide, una pentru ea și una pentru fiică-sa, cu pâine prăjită, și 
două platouri de fructe proaspete. Doctorul blestemat mâncă un 
cheeseburger cu cartofi prăjiţi în timp ce rânjea, lingându-se pe 
buze. 

Chelnerița care îi servea era o adolescentă cu un păr blond 
unsuros, strâns într-un ciuf. Pe uniforma ei era scris: Salut, mă 
cheamă Darvey. Darvey avea ochi cenușii și goi, ca niște linguri 
pătate. Plictisită și neobosindu-se să ascundă acest lucru, căsca 
tot timpul, bolborosea cuvintele fără niciun chef, își târșea 
picioarele și încurca toate comenzile de la clienți. 

Gândindu-se că o persoană care se plictisea de moarte, ca 
Darvey, ar fi dispusă să își pigmenteze existența cu o tragedie 
adevărată, Leilani se decise să vorbească, atunci când 
chelnerița le aduse nota de plată, la sfârșitul mesei: 

— Aștia doi mă duc în Idaho, unde o să-mi dea una în cap și o 
să mă îngroape în pădure. 

Darvey clipea alene, ca o șopârlă la soare. 

389 


— Haide, scumpete, îi spuse Preston lui Leilani, fii sinceră cu 
domniţa asta. Eu și mama ta nu avem mania ciocanului. Nouă 
ne plac topoarele. N-o să te omorâm, snopindu-te în bătaie. 
Planul nostru este să te ciopârțim și să te dăm la urși. 

— Eu chiar vorbesc serios, îi spuse Leilani lui Darvey. Tipul 
ăsta l-a ucis pe fratele meu mai mare și l-a îngropat în Montana. 

— L-am dat de mâncare la urși, o asigură Preston pe 
chelneriţă. Așa facem noi cu toţi copiii neascultători. 

— Oh, Lani, scumpete dulce, zise Sinsemilla, ciufulind-o cu un 
gest drăgăstos, cât de morbidă poți fi uneori. 

Pe urmă, i se adresă lui Darvey, care continua să clipească 
încet, pândindu-și parcă prada: 

— Fratele ei a fost luat, de fapt, de către extratereștri, iar în 
momentul de faţă urmează un tratament la o bază secretă de-a 
lor, pe partea întunecată a Lunii. 

— Maică-mea chiar crede în tâmpeniile astea cu extratereștri, 
îi spuse Leilani lui Darvey, fiindcă e drogată până în vârful 
unghiilor. Ba i s-a făcut chiar tratament cu șocuri electrice la 
creier. 

— Zzzt, zzzt, făcu Sinsemilla, râzând. Zzzt, zzzt. 

Făcând pe tatăl iubitor, dar sever, Preston Maddoc spuse: 

— Lani, ajunge deja. Nu te întrece cu gluma. 

Sinsemilla se încruntă la soţul ei, cu un aer dezaprobator: 

— Oh, lasă, iubitule, nu face nimic. Își exersează imaginaţia. 
Ceea ce e un lucru bun, e chiar sănătos. Sunt total împotriva 
celor care încearcă să reprime creativitatea copiilor. 

Leilani i se adresă chelneriţei: 

— Dacă o să chemi poliţia și o să juri că i-ai văzut pe ăștia doi 
dând în mine, o să demareze o anchetă și când o să se termine, 
vei fi eroina zilei. O să te dea la televizor, în toate emisiunile de 
mare succes. 

Punând nota de plată pe masă, Darvey zise: 

— Ăsta e unul dintre nenumăratele motive pentru care n-o să 
fac niciodată copii. 

— Oh, nu trebuie să vorbești așa, obiectă Sinsemilla, cu 
însuflețire. Darvey, să nu te privezi de bucuria de a fi mamă. 
Este un lucru formidabil; un copil te leagă de pământul viu, or, 
nimic nu se compară cu senzaţia asta. 

— Da-da, nemaipomenit, ce să zic, mormăi chelneriţă, 
căscând din nou. 


390 


În timp ce Darvey se îndepărta târșâindu-și picioarele, Preston 
lăsă pe masă un bacșiș exagerat de mare, iar Sinsemilla spuse: 

— Lani, scumpete, gândirea asta morbidă este consecinţa 
mizeriilor de romane cu porcari răi și afurisiţi. Să renunţi la 
literatura de genul ăsta. Trebuie să citeşti niște cărți adevărate. 

— Mă uluiești, mamă. 

Sinsemilla o trase pe Leilani spre ea, strângând-o cam tare, 
semn - în dementa ei - de mare afecţiune maternă: 

— Uneori, mă îngrijorezi foarte mult, Klonchinela. 

Pe urmă, adresându-se lui Preston: 

— Crezi că i-ar prinde bine niște terapie? 

— Când va veni vremea, o să-i vindece mintea și trupul 
deopotrivă, prezise el. Pentru inteligența superioară a 
extratereștrilor, mintea și trupul alcătuiesc o singură entitate. 

Ideea de a apela la Darvey se soldase cu un fiasco, nu numai 
fiindcă ospătărița era prea grea de cap ca să priceapă adevărul 
celor spuse de Leilani, ci, mai ales, pentru că în felul acesta 
Leilani îi dezvăluise lui Preston că nu credea o iotă din povestea 
lui despre Lukipela, care ar fi fost luat de niște vraci din Marte 
sau Andromeda și că îl suspecta pe el de omor. 

Pășind în urma mamei sale, spre ieșirea din restaurant, Leilani 
îndrăzni să-i arunce o privire lui Preston. Acesta îi făcu cu ochiul. 

Ar fi putut să fugă, chiar atunci, și să-și câștige, astfel, 
libertatea. În ciuda protezei de la picior, putea să se miște cu 
viteză și cu o graţie surprinzătoare, pe o distanţă cam de o sută 
de metri, iar după aceea tot cu viteză, dar fără graţie; totuși, 
dacă o lua la goană printre mese și ieșea din restaurant, dacă 
alerga pe sub arcada cu magazine și intra în cazinou, urlând 
Săriți, mă omoară!, era foarte probabil că personalul cazinoului 
și jucătorii de-acolo să se apuce să parieze pe capacitatea de a 
rămâne în picioare a mutantei șchioape care dăduse buzna 
printre ei. 

Prin urmare, mai bine să se lase păgubașă. Așa că, în timp ce 
Darvey căsca numărând bacșișul căpătat și se gândea ce 
norocoasă era handicapata aia că avea un tată atât de generos, 
furgoneta-rulotă, cu plinul făcut, se angajă din nou pe șoseaua 
Interstate 15, gonind către nord-est, înspre Vegas. 

instalată tot pe scaunul din dreapta șoferului, Sinsemilla, 
întremată de prânzul ingurgitat, se pregătea să-și administreze 
medicaţia menită să îi dezvolte mintea și să o ajute să aducă pe 


391 


lume niște supraoameni cu capacități paranormale. Ținea între 
genunchi un mojar de porțelan, în care pisa trei tablete. 

Leilani n-avea habar despre ce substanţă era vorba, dar 
excludea din capul locului aspirina. 

Când termină de pisat pastilele, matca își vâri în nara dreaptă 
capătul unui tub din argint, subţire ca un pai, și inhală o parte 
din această substanţă psihoactivă. Pe urmă, mută tubuleţul la 
cealaltă nară, pentru a echilibra inevitabila deteriorare a 
cartilajului nazal, care rezultă din aspirarea substanţelor toxice. 

Să înceapă bairamul! Și superbebelușii să devină mutanti! 

La Las Vegas, trecură pe Șoseaua federală 95, care merge de- 
a lungul laturii vestice a Nevadei. Pe o distanţă de vreo 240 de 
kilometri, se deplasară în paralel cu Monumentul Naţional din 
Valea Morţii, care se află în California, imediat dincolo de 
graniță. 

Urmând acest traseu, puteau rămâne departe de partea de 
est a Nevadei, unde forțele federale blocaseră șoselele și 
izolaseră mii de kilometri pătraţi, în căutarea traficanţilor de 
droguri, despre care Preston continua să susțină că erau 
extratereștri. „Tipica dezinformare guvernamentală”, bombănea 
el. 

Așezată la masa din bucătărioară, Leilani își alungă din minte 
gândurile legate de traficanţii de droguri și extratereștrii din alte 
lumi; n-o mai interesau nici măcar porcarii malefici din altă 
dimensiune, care îi captivaseră imaginaţia mai înainte. Era la a 
treia carte din seria de șase despre porcari, dar această 
incapacitate enervantă de a se concentra asupra povestirii nu se 
datora faptului că indivizii aceia răi deveniseră cumva mai puţin 
fascinanţi prin maleficitatea lor sau că eroii amuzanţți păreau 
acum mai puţin amuzanţi, ori mai puţin cutezători. De când 
situaţia ei în raport cu Preston se deteriorase atât de dramatic, 
nu se mai putea entuziasma așa de ușor când citea despre 
uneltirile amenințătoare ale ticăloșilor cu burți porcești. 
Echivalentul real, în carne și oase, al unui asemenea porcar 
ședea acum la volan, cu ochii ascunși sub lentilele unor ochelari 
de soare, și ticluia planuri sinistre, în comparaţie cu care 
fanteziile nemernicilor din carte păreau simple drăgălășenii. 

În cele din urmă, închise romanul și își deschise jurnalul, unde 
se apucă să descrie scena de la restaurant. Pe urmă, ceva mai 
târziu, când furgoneta-rulotă gonea printre trecătorile muntoase 


392 


aride și pe platourile înalte, Leilani își consemnă impresiile 
privind aventurile mamei sale prin abisurile tot mai tulburătoare 
ale unor stări psihice din ce în ce mai alterate. Acestea erau 
induse de cel puţin două droguri, pe lângă tabletele sfărâmate 
în mojar, pe care materle prizase la trecerea prin Las Vegas. 

În apropiere de Tonopah, la vreo 320 de kilometri de Vegas, 
Sinsemilla se așeză la masă, lângă Leilani, și se pregăti să se 
mutileze. Puse pe masă „prosopul de sculptat”, pe care și-l fixă 
împăturit sub braţul stâng, ca să absoarbă mizeria. Aranjată 
ordonat într-o fostă cutie de bomboane, cu oameni de zăpadă 
pe capac, trusa ei de mutilare conţinea spirt medicinal, 
ghemotoace de vată, pansamente de tifon, leucoplast, 
Neosporin, lame de ras, trei bisturie din oţel, de forme diferite, 
plus un al patrulea bisturiu cu un tăiș extrem de fin, făcut din 
rubin, care se folosea în chirurgia ochiului. 

Cu cotul rezemat pe prosop,  Sinsemilla  zâmbea 
contemplându-și cicatricele de pe antebraţ, care formau, pe o 
lungime de 15 centimetri și o lăţime de 5 centimetri, un 
păienjeniș complicat de structuri asemănătoare unor fulgi de 
zăpadă. Câteva minute rămase așa, meditând la această 
dantelărie hidoasă. Ş 

Leilani își dorea cu ardoare să nu asiste la această nebunie. li 
venea să se ascundă de maică-sa, numai că în spaţiul îngust din 
rulotă nu avea unde să se izoleze. În dormitorul Sinsemillei și al 
lui Preston, nu i se dădea voie să stea, iar canapeaua din 
salonaș era mult prea aproape de masă, așa că fără să vrea ar 
vedea de-acolo absolut tot... Dacă se retrăgea în baie și 
închidea ușa, era foarte probabil ca maică-sa să vină după ea. 

De fapt, învățase că, dacă ar fi manifestat scârbă sau doar 
dezaprobare, n-ar fi făcut decât s-o înfurie pe mama ei, iar 
consecinţele ar fi fost foarte neplăcute pentru ea. Invers, de 
asemenea, dacă Leilani se arăta cumva interesată de ceea ce 
făcea maică-sa, Sinsemilla o acuza că își băga nasul unde nu-i 
fierbea oala și trecea, apoi, la represalii chinuitoare. 

Indiferența rămânea cea mai indicată atitudine, chiar dacă nu 
era decât o simulare menită să mascheze un profund dezgust. 
Prin urmare, în timp ce Sinsemilla își înșira pe masă 
instrumentele de automutilare, Leilani se concentra asupra 
jurnalului, scriind de zor, fără oprire. 


393 


De data asta însă indiferența se dovedi o apărare ineficientă. 
Leilani se străduia să facă majoritatea lucrurilor cu mâna 
stângă, în speranţa că, solicitate tot timpul, încheieturile 
deformate puteau să-și menţină cât de cât flexibilitatea, iar 
degetele lipite din naștere ar reuși, astfel, să deprindă noi 
funcţii; în consecință, Leilani era ambidextră la scris. Și acum, 
bunăoară, scria în jurnal cu mâna stângă; așezată de cealaltă 
parte a mesei, maică-sa o urmărea cu mult interes. Iniţial, 
Leilani presupuse că Sinsemilla murea de curiozitate să știe ce 
nota ea acolo, dar, în scurt timp, se dumeri că mama sa voia să- 
și exerseze apucăturile de măcelar. 

— Pot să ţi-o fac frumoasă, zise Sinsemilla. 

— La ce te referi? întrebă Leilani, continuând să scrie. 

— La mâna noduroasă, la laba de porcar care vrea să fie 
deopotrivă mână și copită despicată, la ciotul acela schimonosit 
pe care îl ai la capătul braţului - la asta mă refer. Pot să ţi-o fac 
frumoasă, superbă chiar. Pot să fac din ea o operă de artă, de 
care să nu-ţi mai fie rușine niciodată. 

Leilani se considera prea bine blindată ca să mai poată fi 
rănită de maică-sa. Uneori totuși lovitura venea dintr-o direcţie 
atât de neașteptată, încât lama tăioasă își croia drum prin 
sistemul ei de apărare, înfigându-i-se dureros în inimă. 

— Dar nu mi-e rușine de ea, spuse ea, îngrozită de glasul 
sugrumat cu care rostise aceste cuvinte, fiindcă de-aici se putea 
deduce cât suferea, de fapt. 

Or, nu voia să-i dea mamei sale satisfacția de a ști că lovitura 
își atinsese ţinta și provocase durere. 

— Sărăcuţa de Lani! Cum încearcă ea să facă pe viteaza și să 
se autoamăgească. Ei bine, nu! Eu spun adevărul în față, mie nu 
mi-e teamă să articulez cuvintele „handicap fizic”. Da, fetiţo, 
trebuie să-ţi iasă din cap ideea că dacă vei gândi normal, ve; 
deveni normală, fiindcă așa nu vei avea parte decât de decepții 
în viaţă. Nu vei putea fi niciodată normală, dar poți fi „aproape” 
normală. Pricepi? 

— Da. 

Leilani scria din ce în ce mai repede, decisă să noteze fiecare 
cuvânt al mamei sale. Tratând acest monolog josnic ca pe un 
exercițiu de dictare, se putea detașa de cruzimea indusă, iar, 
dacă reușea să nu pună la suflet vorbele mamei sale, nici nu 
mai risca să se simtă iarăși rănită. Nu te pot răni decât oamenii 


394 


reali, da, numai oamenii reali la care ţii sau, măcar, la care ţi-ai 
dori să ţii. Așa că, Leilani, n-ai decât s-o poreclești cum vrei - 
„biata Sinsemilla”, „matca” sau „draga mater”, n-ai decât s-o 
consideri un obiect de amuzament, o marionetă caraghioasă, 
pentru că numai așa n-o să te mai sinchisești de ceea ce-ţi face 
sau de ceea ce spune despre tine, deoarece știi că-i doar o 
paiaţă care debitează prostii, pentru care nu merită să-ţi baţi 
capul. 

— Ca să fii aproape normală, spuse biata Sinsemilla, matca 
îmblânzitoare de șerpi, trepanată la creier, trebuie să accepti că 
ai ceva stricat. Trebuie să te uiţi la mâna aia ca niște clești de 
crab, trebuie, efectiv, să îţi vezi mâna aia oribilă și hidoasă, iar 
atunci când o vei vedea cu adevărat, fără să te mai prefaci că ar 
fi mâna altuia, când vei putea accepta ceea ce este stricat la 
tine, abia atunci vei putea remedia defectul. Și știi cum poţi 
îndrepta lucrurile? 

— Nu, spuse Leilani, scriind cu furie. 

— Uite. 

Leilani ridică ochii de pe pagina jurnalului. 

Sinsemilla își plimbă vârful degetului peste antebrațţ, trasând 
conturul cicatricelor în formă de fulgi de zăpadă. 

— Pune mâna aia ca o copită de porcar, aici, pe prosopul de 
sculptat, și o să ţi-o fac frumoasă, ca a mea. 

Hrănită doar cu omletă din albuș de ouă, cu niște brânză tofu, 
și înfruptându-se, de asemenea, din diverse chimicale ilegale, 
Sinsemilla continua să aibă pofte imposibil de satisfăcut 
vreodată. Era trasă la faţă de foame, iar privirea ei devenise 
tăioasă. 

Leilani avea senzaţia că maică-sa o putea orbi cu privirea. 
Privi în jos spre mâna ei stângă. | se părea că Sinsemilla, fixând 
concentrată degetele acelea deformate, îi va lăsa urme de 
mușcături pe piele, ca niște stigmate de vampir. 

Dacă o refuza brutal pe maică-sa, care se oferise să Îi 
sculpteze mâna ca să i-o facă „frumoasă”, știa că risca să o 
enerveze și mai rău; Sinsemilla o să facă o obsesie din ideea de 
a-i scrijeli carnea și o va hărțui pe Leilani zile în șir de-acum 
încolo. 

În timpul acestei călătorii în Idaho și, posibil, până la locul 
acela retras din Montana unde o aștepta Luki, Leilani trebuia să 
rămână limpede la cap, pentru a sesiza primul semn că Preston 


395 


Maddoc se pregătea să își pună în aplicare intenţiile ucigașe și 
pentru a încerca să se salveze cu prima ocazie. 

Or, n-ar putea face toate astea, dacă maică-sa ar continua să 
o tortureze. Trebuia, așadar, să încheie un armistițiu în 
chestiunea mutilării, dacă voia să-și păstreze mintea limpede. 

— Da, e frumoasă, minţi Leilani. Dar nu doare? 

Sinsemilla mai scoase un articol din cutia de bomboane, un 
flacon cu anestezic local. 

— Dacă te ungi cu asta pe piele, amorțești și nu mai simţi 
nicio împunsătură măcar. Restul durerii este prețul plătit pentru 
a fi frumoasă. Toţi marii scriitori și artiști știu că frumuseţea nu 
se obține decât prin durere. 

— Pune-mi un pic pe deget, zise Leilani, întinzând mâna 
dreaptă și ţinând strâns în poală mâna deformată pe care mama 
ei voia să i-o cioplească. 

Lichidul cu miros iute se simţea rece pe buricul degetului 
arătător. Întâi niște pișcături, apoi, amorţeală și o stranie 
senzaţie de piele cauciucată. 

În timp ce Sinsemilla o pândea cu ochii roșii, sașii și hămesiţi 
ca de fiară, Leilani lăsă stiloul din mână și, plină de dezinvoltură, 
ridică mâna deformată, prefăcându-se că o studiază cu atenţie. 

— Sunt frumoși și fulgii tăi de zăpadă, dar eu vreau un model 
al meu. 

— Orice copil e rebel, până și micuța Lani, care face mofturi la 
orice. Domnișorica Strâmbă-din-nas vrea modelul e;! Foarte 
bine, Lani, chiar îmi place, pe cuvânt. Așa și trebuie să fie. De ce 
să vrei un tatuaj identic cu al mamei tale? Nici mie nu mi-ar 
plăcea să fie așa, să știi. Păi, pe urmă n-ar mai lipsi decât să ne 
îmbrăcăm la fel, să ne pieptănăm la fel, să ne ducem la baluri 
filantropice organizate de biserică și să ne rugăm ca Preston să 
ne împuște mai repede, ca să ne scape de monotonie. Și la ce 
model te-ai gândit? 

— Nu știu, spuse Leilani, străduindu-se să-i cânte în strună 
Sinsemillei. Ceva inedit, deosebit, trăsnit, frumos, dar și 
înfricoșător, ca și cum ai zice „Să vă ia naiba pe toţi, sunt 
mutant, dar mă mândresc cu asta!” 

Într-o fracțiune de secundă, Sinsemilla trecu de la ferocitatea 
fiarei la gingășia unei puștoaice zglobii: 

— Da-da! Poate că totuși noi două semănăm un pic, Leilani! 
Bravo! Excelentă idee! 


396 


Și, în timp ce furgoneta-rulotă gonea cu aproape o sută de 
kilometri pe oră, Leilani și mama ei ședeau vesele la masa din 
bucătărioară și sporovăiau ca două bune prietene, nu despre 
băieţi, cosmeticale sau toalete, ci despre planuri diverse, privind 
modelul ce ar urma să fie gravat pe o mână și-așa ciudată. 

Mama sa opta pentru un proiect întins pe mai mulţi ani: 
obscenităţi scrijelite în juxtapuneri abile și complicate, coborând 
pe fiecare deget, învolburându-se în spirale din litere peste 
podul palmei, desfăcându-se în evantaie de raze inofensive 
peste opisthenar, care este denumirea pentru dosul palmei, un 
cuvânt pe care Leilani îl știa fiindcă studiase structura mâinii 
omenești în detaliu, pentru a înțelege mai bine ce era diferit la 
ea. 

Prefăcându-se că i-ar surâde ideea de a-și transforma mâna 
într-un avizier viu de deliruri impudice și demonice, Leilani 
sugera alternative: desene florale, contururi de frunze, hieroglife 
egiptene, o serie de numere cu proprietăţi magice culese din 
cărţile de numerologie ale Sinsemillei... 

După aproape trei sferturi de oră, conveniră că suportul unic 
reprezentat de „mâna de monstru” a lui Leilani (cum se 
exprimase draga mater) nu trebuia irosit, printr-o utilizare 
neadecvată. Oricât de nostim ar fi să se anestezieze acum și pe 
urmă să se joace un pic cu bisturiele și cu lamele de ras, 
stabiliră amândouă că marea artă implică nu numai durere, ci și 
multă contemplaţie. Așadar, câteva zile vor reflecta individual la 
diferitele posibilităţi de realizare a proiectului, urmând să se 
reîntâlnească pentru a decide în privinţa variantei optime. 

Leilani găsi și un nume pentru această formă de artă, 
biogravare, care suna mai plăcut decât automutilare. Firea de 
artistă a Sinsemillei vibra la auzul rezonanței avangardiste a 
termenului. 

Pericolul unei  dezlănțuiri majore a Sinsemillei fusese 
îndepărtat cu atâta succes, încât draga mater își împachetă la 
loc trusa de mutilare, fără să fi apropiat vreun bisturiu de mâna 
lui Leilani sau să fie adăugat vreo volută la friza de fulgi de pe 
zăpadă de propriul braţ. Deocamdată, nu mai simţea nevoia de 
a tăia și mutila. 

Dorinţa de a zbura, în schimb, o mână la frigider, din care 
scoase o pungă cu ciuperci exotice deshidratate, care nu erau 
deloc recomandate pentru mâncăruri. 


397 


Așa că, atunci când erau deja conectaţi la sursa de alimentare 
cu energie electrică dintr-un camping din Hawthorne, Nevada, 
regina-matcă zumzăia cuprinsă de halucinaţii: zăcea pe jos, în 
salonaș, holbându-se la zeul-soare pictat pe tavan, căruia îi 
vorbea ba în engleză, ba în havaiană. Pe lângă diverse chestiuni 
mistice și spirituale, subiectele pe care alegea să le discute cu 
zeitatea aceea dolofană aveau tangenţă cu opiniile ei despre 
cele mai noi formaţii muzicale de băieţi, doza zilnică de seleniu, 
rețete de tofu sau coafurile care o avantajau cel mai mult. 

In lumina asfinţitului, doctorul Doom păși peste nevastă-sa, 
care nu și-ar fi dat seama nici măcar dacă ar fi călcat pe ea, și 
plecă să cumpere de mâncare pentru toţi trei, lăsând-o pe 
Leilani în compania mamei sale, care murmura, bolborosea și se 
hlizea, dar și a dansatoarelor de hula-hoop acţionate de baterii. 


e Capitolul 54 


O seară de vineri în Twin Falls, Idaho, nu se poate deosebi 
prea mult de orice seară de sâmbătă, luni sau miercuri în Twin 
Falls, Idaho. Locuitorii își numesc teritoriul „statul 
nestematelor”, poate și fiindcă regiunea constituie o sursă 
majoră de pietre semiprețioase; principalul produs, socotit la 
tonaj, este cartoful, dar ce om cu scaun la cap, dornic să-și 
promoveze ţinutul, s-ar gândi să-i dea denumirea de „statul 
cartofilor”?! E posibil, de asemenea, ca tot în Idaho să se afle și 
cele mai frumoase peisaje montane de pe tot cuprinsul Statelor 
Unite, dar, ce-i drept, nu în apropiere de Twin Falls. Oricum, 
Curtis Hammond nu are chef să facă pe turistul în această 
seară, preferând confortul casei-rulote, așa cum au amenajat-o 
cele două gemene. 

În afară de asta, niciun spectacol realizat de mâna omului sau 
de natură nu ar putea egala splendoarea celui oferit de Castoria 
și Polluxia care pregătesc cina. 

Îmbrăcate cu niște pijamale roșii din mătase și încălţate cu 
niște sandale cu tocuri foarte înalte, cele două surori plutesc 
parcă, răsucindu-se și învârtindu-se cu graţie prin bucătăria 
minusculă. Pasionate amândouă de arta culinară și de utilizarea 
cuţitelor cu gesturi ample, asemenea marilor bucătari japonezi, 


398 


gemenele toacă ceapa, rad ţelina, porționează puii, pregătesc 
carnea de vită și salata... 

Curtis și Old Yeller stau alături în nișa-sufragerie, fermecaţi de 
stilul spectaculos de a găti al surorilor și convinși că vor avea 
parte de o cină fabuloasă. 

Surioara lui canină merită un loc la masă, din mai multe 
motive - le-a salvat viaţa și a făcut baie. Ceva mai devreme, 
trezindu-se după un somn de șapte ceasuri, înainte de a face ele 
duș, Polly și Cass au spălat bine căţeaua în cadă, au uscat-o cu 
două foenuri, au periat-o, au pieptănat-o și i-au parfumat blana. 
Old Yeller șade mândră lângă Curtis: înfoiată și zâmbitoare 
parcă, miroase exact ca vedeta patrupedă cu același nume. 

Ca niște fluturași purpurii, gemenele aduc atâtea bunătăţi, 
încât nici n-au loc să le pună pe masă pe toate; unele platouri 
rămân pe bufet, urmând să fie degustate pe parcurs. Mai aduc, 
de asemenea, și o pușcă cu calibrul de 12 și un pistol de 9 mm, 
fiindcă de când cu incidentul de la benzinăria din Nevada, n-au 
mai plecat nicăieri, nici la baie măcar, fără arme. 

Surorile desfac niște cutii de bere pentru ele și o sticlă de 
bere fără alcool pentru Curtis, fiindcă berea merge bine cu 
mâncarea chinezească. Farfuriile sunt umplute cu vârf, iar 
surorile par și mai înfometate decât Curtis, deși băiatul trebuie 
să se hrănească nu numai ca să se întremeze, ci și ca să 
producă energia suplimentară necesară pentru a-și controla 
structura biologică și a continua să fie Curtis Hammond, 
identitate cu care nu s-a deprins întru totul. 

Lui Old Yeller, i se servește un platou cu fâșii de carne de vită 
și pui, fiind tratată la fel ca oricare musafir respectat. Curtis 
reușește să folosească legătura băiat-câine pentru a o face să 
nu își înfulece mâncarea în doi timpi și trei mișcări, ci să 
savureze fiecare bucată în parte. Iniţial, ritmul acesta i se pare 
ciudat, dar în scurt timp descoperă și ea plăcerea de a mânca 
pe îndelete. Într-un cuvânt, Old Yeller se comportă ca o doamnă 
la acest festin chinezesc. 

Pe parcursul cinei, gemenele se pricep să întreţină atmosfera, 
povestind tot felul de peripeții de când au fost ele la schi, la 
vânătoare de rechini sau când au sărit cu parașuta de pe blocuri 
înalte, ori când a trebuit să-și apere onoarea la tot felul de 
petreceri simandicoase prin Hollywood, la care veneau, cum se 


399 


exprima Polly, „hoarde de actori faimoși și regizori excitaţi, 
drogaţi, debili mintal și libidinoși”. 

— Unii dintre ei sunt drăguţi, totuși, spune Cass. 

— Cu tot respectul și toată afecțiunea, Cass, trebuie să 
remarc că tu ai fi în stare să zici că și un nazist nenorocit are 
ceva drăguţ în el. 

Cass îi spune lui Curtis: 

— După ce am plecat de la Hollywood, am făcut o analiză 
exhaustivă a experiențelor noastre acolo și am ajuns la 
concluzia că aproximativ șaizeci la sută dintre cei care lucrează 
în industria filmului sunt niște oameni normali și întregi la cap. 
Alţii, însă, recunosc, sunt malefici și complet smintiţi. Nu trebuie 
să generalizăm, totuși, fiindcă, dacă marea majoritate este 
formată din niște porci demenţi, aceasta nu înseamnă că 
întreaga comunitate de acolo e așa. 

După ce au mâncat până s-au săturat și chiar un pic mai mult, 
masa este eliberată, apar două sticle pline cu bere și încă una 
cu bere fără alcool, o farfurie cu apă pentru Old Yeller, se aprind 
câteva lumânări, se stinge lampa, iar după ce Cass conchide că 
atmosfera e „delicios de stranie”, gemenele se instalează 
confortabil la masă, se apleacă în faţă și se uită intens la 
oaspeţii lor - băiatul și căţeaua. 

Cass spune: 

— Ești o fiinţă de pe altă planetă, Curtis, nu-i așa? 

Polly zice: 

— Și tu la fel, Old Yeller, nu-i așa? 

lar amândouă spun: 

— Hai, depănaţi-vă povestea, extratereștrilor! 


e Capitolul 55 


Așteptând ca doctorul Doom să revină cu mâncarea și 
încercând să nu dea atenţie monologului smintit debitat de 
maică-sa în salonaș, Leilani ședea pe scaunul din dreapta 
volanului, în faţa parbrizului panoramic, și contempla apusul de 
soare. Hawthorne era cu adevărat un oraș în pustietate, ridicat 
pe un șes întins și mărginit de masive muntoase. Soarele, 
portocaliu ca un ou de balaur, se fisurase în vârfurile vestice și 


400 


își revărsa gălbenușul purpuriu. Munţii se înveșmântară pentru o 
vreme în aurul straielor împărătești, pe care și le preschimbară, 
apoi, în albastrul mantiilor regești. 

Preston știa acum că Leilani aflase adevărul despre faptul că 
el îl ucisese pe Lukipela. Chiar dacă până în momentul de faţă 
nu se gândise să se descotorosească de ea în Idaho sau cu 
prilejul unei excursii colaterale în Montana, cu certitudine astea 
erau planurile lui începând de ieri, de la prânz. 

Crepusculul stacojiu se scurse spre apus, înghiţit de valurile 
imense ale întunericului venit din răsărit. Perdele întregi de 
căldură înmagazinată se ridicau din deșert, făcând să scânteieze 
munţii purpurii, probabil ca un peisaj ireal din fanteziile 
halucinatorii ale scumpei mater. 

Când bezna nopţii învălui casa-rulotă, unde nu ardea decât o 
lampă în salonaș, biata Sinsemilla încetă să mai mormăie, se 
opri din chicotit și începu să murmure spre zeul-soare sau spre 
cine știe ce spirite, care nu erau înfățișate pe tavan. 

Ideea de a biograva mâna fiicei sale fusese sădită în mlaștina 
fertilă a minţii ei. Sămânţa va încolţi, iar mlădiţa va crește. 

Leilani se temea că mama ei, care dispunea de o farmacopee 
detaliată, i-ar putea pune droguri în lapte sau în sucul de 
portocale, ori niște purgative în pahar. Se și imagina, parcă, 
trezindu-se din somn, complet buimacă și dezorientată, și 
descoperind că Sinsemilla îi scrijelise prostii pe piele. 

Se cutremură la acest gând, în timp ce ultima geană de 
lumină pierea la apus. O treceau fiori reci pe șira spinării, deși 
noaptea era fierbinte. 

Ursuză și morocănoasă din cauza combinației ciudate de 
ciuperci dăunătoare și chimicale puternice, Sinsemillei i se putea 
năzări că înfrumusețarea mâinii lui Leilani nu avea cum să îi 
echilibreze fizicul, fiind de aceea mult mai simplu și mai 
interesant, ba chiar și mai creativ, să sculpteze părţile normale 
ale trupului fetei, care, astfel, aveau să se potrivească mult mai 
bine cu mâna deformată și piciorul strâmb. Ce groaznic, își 
imagina Leilani, să se trezească speriată, cu tot felul de 
obscenităţi scrijelite pe obraz. 

Acesta era și motivul pentru care lua totul în derâdere; 
glumele și rugăciunile aveau aceeași importanţă pentru ea. 
Dacă ar înceta să mai râdă - nu conta dacă de bucurie sau de 
necaz -, simţea că ar copleși-o spaimele, deznădejdile, ceea ce 


401 


ar însemna că nici n-ar mai conta dacă, tehnic vorbind, ar mai fi 
vie, din moment ce sufletul ei ar fi mort. 

Matca stupului, zdruncinată de vise, se ghemuise în poziţie 
fetală, direct pe podea, și vorbea cumva cu două glasuri 
distincte, ambele șoptite, cum comunică îndrăgostiţii. O voce 
era a ei, dar cealaltă - mai profundă, mai aspră, mai stranie - 
avea ceva diavolesc, de parcă un demon ar fi pus stăpânire pe 
ea, grăind acum prin intermediul ei. 

Așezată în faţă, pe scaunul din dreapta volanului, Leilani nu 
prea deslușea ce șoptea biata Sinsemilla, nici cu vocea ei, nici 
cu glasul ei de alter ego. Doar un singur cuvânt, repetat din 
când în când, se distingea uneori din bolboroselile ei paranoice. 
Fata, murmura parcă Sinsemilla, iar pe urmă demonul susura și 
el, cu un fel de alean gutural, fata. 

Sau poate toate astea doar i se păreau lui Leilani, din moment 
ce atunci când își încorda auzul, înclinând capul ba în dreapta, 
ba în stânga, sau când se răsucea cu scaun cu tot înspre maică- 
sa, nu mai deslușea decât niște murmure fără sens, ca și cum 
mama-matcă ar fi trecut la limbajul insectelor, ori, sub influenţa 
halucinogenică a ciupercilor, ar fi început să vorbească într-o 
limbă necunoscută. 

Trebuia să-și ia cuțitul. 

In prima noapte, după ce Lukipela nu se mai întorsese, Leilani 
se furișase în bucătărie și furase un cuţit din sertarul cu 
tacâmuri. Ascuţită și tăioasă, lama măsura cam nouă centimetri 
de la plăsele la vârf. Ca armă, nu era cine știe ce, în comparaţie 
cu un revolver sau un aruncător de flăcări, bunăoară. Dar avea 
un avantaj față de aceste arme: era mai ușor de ascuns. Peste 
câteva zile, își dăduse seama totuși că Preston n-o va expedia în 
stele prea curând, ci poate abia în preajma datei când urma să 
împlinească zece ani. Or, dacă încerca să ţină cuțitul ascuns 
asupra ei, vreme de peste un an, existau toate riscurile ca la un 
moment dat, din neatenţie, să-l scape poate pe jos, dându-se, 
astfel, de gol. Se gândise, desigur, să pună cuțitul la loc, în 
sertar. Dar dacă o surprindeau exact când se pregătea să-l ducă 
acolo?! 

Așa că preferase, în schimb, să ascundă cuțitul în salteaua 
canapelei pliante pe care dormea în fiecare noapte. Ridică un 
colț al saltelei și, pe pânza de dedesubt, făcu o despicătură de 


402 


vreo șapte centimetri. După ce băgă arma în saltea, repară 
despicătura, astupând-o cu două bucăţi de bandă adezivă. 

Schimbatul așternuturilor și spălatul rufelor făceau parte din 
sarcinile ei. Prin urmare, nimeni în afară de Leilani nu avea cum 
să vadă ruptura lipită cu bandă adezivă. 

În noaptea asta, în timp ce Preston și biata Sinsemilla vor 
dormi, Leilani va ridica iarăși colţul saltelei, va dezlipi banda, 
pusă acolo în urmă cu nouă luni, și va extrage cuțitul. De aici și 
până în Idaho - ba chiar și până în munţii din Montana, cu 
Preston, dacă se va ajunge și la asta - va purta cuțitul asupra ei, 
bine fixat de corp. 

| se făcea greață la gândul de a înjunghia pe cineva, chiar și 
pe doctorul Doom, pe care colegii de școală îl consideraseră, 
probabil, drept „elevul cu toate șansele de a fi înjunghiat”, doar 
fiindcă nu se inventase încă și categoria „elevul care merită cel 
mai mult să fie înjunghiat”. Leilani putea fi dură, la nevoie, iar 
dacă adevărata duritate se măsoară în funcţie de numărul 
adversităţilor pe care ești capabil să le înduri, însemna că ea 
avea mari disponibilităţi în această privință. Dar era posibil, 
totodată, ca ei să-i lipsească tipul de duritate necesară pentru 
săvârșirea actelor de violenţă. 

Oricum, își va prinde cuțitul pe corp, cu niște bandă adezivă. 

În cele din urmă, va veni momentul să acţioneze, or, Leilani 
era decisă să facă tot ceea ce trebuia ca să se apere. 
Infirmităţile ei erau mai puţin grave decât ale lui Luki; 
întotdeauna, fusese mai puternică decât fratele ei. Când va 
ajunge, în final, singură cu tatăl ei vitreg, care își va da jos 
masca, dezvăluindu-și toată ticăloșia, se va lupta cu Preston 
Maddoc, chiar dacă acesta o va birui până la urmă. 

Un geamăt venit dinspre Sinsemilla o făcu pe Leilani să se 
întoarcă spre salonaș. 

Sinsemilla se rostogoli și ajunse cu fața în jos pe podea. Ținea 
însă capul ridicat, încercând să vadă ceva în bucătăria 
cufundată în umbre. După aceea, începu să se târască pe burtă 
spre partea din spate a rulotei. 

Ajunsă în bucătărie, Sinsemilla, în continuare, trântită pe jos, 
deschise ușa de la frigider. Nu-i trebuia nimic de-acolo, dar nu 
era în stare să se ridice în picioare ca să aprindă lampa, așa că 
preferă lumina glacială din refrigerator. Se târî apoi spre un 


403 


dulăpior, în care băutura era păstrată la îndemână, adică la 
nivelul solului. 

Leilani se ridicase de pe scaun, dar ceva o reţinea parcă să se 
apropie de bucătărie. Când ajunse totuși acolo, ușa de la frigider 
era închisă. Aprinse lumina de deasupra chiuvetei. 

Biata Sinsemilla își scosese o sticlă de tequila și se așezase în 
fund pe podea, cu spatele rezemat de ușa dulăpiorului. Ținea 
sticla între coapse, căznindu-se să desfacă dopul. 

Leilani luă un păhărel de plastic din bufet. Toată vesela era 
din plastic la bordul rulotei lor, tocmai pentru preîntâmpinarea 
pericolului ca Sinsemilla să-și facă singură rău, cu vreun ciob, 
când ajungea într-un asemenea hal. 

Leilani puse în păhărel niște gheaţă și o feliuță de lămâie. 

Deși maică-sa ar fi fost în stare să-și toarne pe gât tequila așa 
caldă cum era, Leilani știa din experienţă că, în asemenea 
cazuri, consecinţele erau mai mult decât neplăcute. Când bea 
direct din sticlă, întotdeauna, bea prea mult și prea repede. Și, 
pe urmă, ceea ce cursese înăuntru ieșea afară, iar Leilani 
trebuia să curețe mizeria care se făcea. 

Sinsemilla nici nu-și dăduse seama că nu mai era singură. Nu 
opuse niciun fel de rezistenţă, când Leilani se aplecă spre ea, ca 
să ia sticla, dar pe urmă se ghemui chircită într-un colț, ţinându- 
și palmele în dreptul feţei, într-un gest instinctiv de apărare, 
parcă. Lacrimile începură să-i șiroiască brusc pe obraji, iar gura i 
se schimonosi de plâns. 

— Sunt eu, Leilani, încercă s-o liniștească fiică-sa, crezând că 
Sinsemilla își închipuia că rămăsese închisă într-o variantă 
pocită a lumii reale, unde o împinsese fantezia ei bolnăvicioasă. 

Cu faţa contorsionată și vocea chinuită, Sinsemilla spuse, pe 
un ton implorator: 

— Nu, stai, nu, nu... Voiam doar un pic de corn cu unt. 

Turnând tequila în pahar, Leilani se enervă auzind cuvintele 
„corn cu unt”. Îi aminteau de glumele proaste pe care le făcea 
Sinsemilla, când îi ascundea proteza de la picior și îi ţinea lecţii 
moralizatoare, spunându-i că „așa e în viață, te alegi mai mult 
cu pietre în cap decât cu cornuri cu unt”. 

Strânsă ghem pe podea și privind printre spaţiile dintre 
degetele răsfrânte peste faţă, de parcă s-ar fi temut să nu fie 
bătută, Sinsemilla se ruga în continuare: 

— Nu, te rog, nu. 


404 


— Sunt eu, nu-ți fie frică. 

— Te rog, te rog, nu. 

— Mamă, sunt eu, Leilani. Leilani. 

Excludea posibilitatea ca maică-sa să-și fi amintit, de fapt, de 
trecut, când poate fusese foarte speriată, când poate suferise 
enorm și ceruse o îndurare, care nu i se arătase niciodată. Nu, 
nu voia să accepte că mama ei merita nu numai dispreț, ci și 
compasiune. Lui Leilani îi fusese milă, adesea, de maică-sa. Mila 
îi permitea să păstreze o distanţă emoţională prudentă, pe când 
compasiunea implica o egalitate în suferință, o experienţă 
înrudită, or, ea nu voia, nu putea s-o ierte pe mama ei într-atât, 
încât să poate simţi compasiune faţă de ea. 

Sinsemilla tremura convulsiv, gâfâind, horcăind, delirând: 

— Te rog, te rog, te rog. Vreau doar corn cu unt. Corn cu unt. 
Niște corn cu unt. 

Leilani îngenunche lângă Sinsemilla, arătându-i paharul cu 
tequila: 

— Uite, asta vrei, de fapt. la-l. Haide, ia-l. 

Două evantaie de degete tremurătoare formau un grilaj peste 
fața Sinsemillei. Ochii ei, albaștri ca întotdeauna, oglindeau un 
amestec de vulnerabilitate și teroare. Nu era frica extravagantă 
față de monștrii ei închipuiţi, ci o spaimă cumplită, pe care 
trecerea anilor nu o putuse atenua, care îi măcina inima și îi 
chinuia sufletul, o spaimă de un monstru care, chiar dacă nu 
mai era acum din lumea asta, cândva existase aievea. 

— Doar cu unt. Doar corn cu unt. 

— la asta, mamă. E tequila, îţi prinde bine, o îndemnă Leilani, 
cu vocea la fel de tremurătoare ca și a mamei sale. 

— Nu mă lovi. Nu, nu, nu. 

— a-l o dată, mamă, ţipă Leilani, îndesându-i paharul în 
mâinile făcute scut peste față. Dă-l naibii de corn cu unt, mamă. 
la asta. /a-/, când îţi spun! 

Niciodată până atunci nu mai zbierase la mama ei. Urletele 
acestea o speriară pe Leilani, fiindcă vădeau un chin lăuntric 
mai acut decât și-ar fi putut imagina vreodată. Degeaba, 
tipetele fetei nu reușiră să o scoată pe Sinsemilla din criză. 

Leilani îi vâri paharul între coapse, unde Sinsemilla ţinuse 
înainte sticla de tequila. Dar piciorul mutant refuză s-o mai 
asculte, așa că Leilani rămase îngenuncheată în faţa zeităţii 
sfărâmate a dragostei de mamă, în timp ce Sinsemilla plângea 


405 


în hohote. Bucătăria se micșoră parcă, până ce ajunse cât un 
confesional, în care exista riscul ca tensiunea emoţională creată 
să ducă la mărturisiri nedorite din partea Sinsemillei, ceea ce ar 
fi însemnat pentru Leilani definitiva distrugere a echilibrului 
sufletesc. 

Dornică să scape de aura sufocantă a mamei sale, fata se 
agăţă cu degetele de cel mai apropiat bufet, apoi, de mânerul 
de la frigider, și izbuti să se ridice în picioare. După aceea, 
pivotând pe piciorul beteag, își făcu vânt în faţă, spre botul 
furgonetei. Acolo, cumva, cocoţțându-se și târându-se, se prăbuși 
pe un scaun, unde încremeni cu pumnii strânși în poală, cu dinţii 
încleștaţi, căznindu-se să nu izbucnească în plâns, de teamă că 
lacrimile i-ar distruge complet toate barajele de apărare, gâfâind 
tot mai sacadat, iar, apoi, încetul cu încetul, respirând greoi, 
adânc, mai rar și mai rar, izbutind să se stăpânească, așa cum 
reușise întotdeauna să facă, oricât de supărată ar fi fost. 

Abia după câteva minute, realiză că se așezase pe scaunul 
șoferului, pe care îl alesese fără să-și dea seama, poate pentru 
iluzia de putere pe care i-o insufla. Nu, nici gând să pornească 
motorul, nici gând să șofeze. Nici nu avea cheia, măcar. Era 
doar o fetiță de nouă ani, căreia i-ar fi trebuit o pernă sub șezut, 
ca să ajungă cu nasul la volan. Dar, deși nu fusese niciodată 
copil, decât din punct de vedere biologic, deși nu i se permisese 
niciodată să fie copil, Leilani alesese scaunul acesta cum fac 
copiii atunci când se joacă de-a ceva, atunci când vor să 
pretindă că sunt „oameni mari”. Dacă simulacrul de putere este 
singura putere pe care o vei avea vreodată, dacă simulacrul de 
libertate este singura libertate de care vei avea parte vreodată, 
atunci mai bine să ai o imaginaţie bogată și să profiţi de lumea 
iluziilor, fiindcă poate astea sunt singurele bucurii pe care le vei 
cunoaște vreodată. Desfăcu pumnii și își încleștă mâinile pe 
volan. 

Leilani era dispusă să facă orice - să curețe după Sinsemilla, 
să fie ascultătoare față de ea, în măsura în care această 
cumințenie nu devenea nocivă pentru alții, să îi fie milă de ea, 
să o trateze cu bunătate, ba chiar să se roage pentru ea, în 
afară însă de un singur lucru: nu voia să-i arate niciun fel de 
compasiune. Dacă existau motive de a o compătimi, Leilani nici 
nu voia să audă de ele. Fiindcă a o compătimi ar fi însemnat să 
anuleze distanţa dintre ele, care făcea posibilă convieţuirea într- 


406 


un spaţiu atât de mic. Fiindcă a o compătimi ar fi însemnat să se 
lase absorbită de vârtejul plin de haos, furie, narcisism și 
disperare care era Sinsemilla. Pentru că, la naiba, chiar dacă 
maică-sa suferise, când fusese mică sau mai târziu, și chiar dacă 
această suferinţă o împinsese să se drogheze, tot nu avea nicio 
scuză: ca oricare fiinţă umană, era înzestrată și ea cu o voinţă 
pe care și-ar fi putut-o folosi pentru a se împotrivi tentaţiilor 
rele. Și, chiar dacă ar fi simţit că n-avea niciun rost să-i pese de 
ea, ar fi trebuit să se gândească măcar la copilașii ei, care nici 
măcar nu voiseră să vină pe lume. 

Nu, nimeni nu o va vedea vreodată pe Leilani Klonk drogată, 
beată, zăcând în propria vomă, în propria urină, nu, ce naiba, 
asta nu se va întâmpla niciodată. Va fi o mutantă, asta da, dar 
nu se va da în spectacol. Nu putea avea compasiune faţă de 
mama ei, așa ceva era exclus, din moment ce prețul acestui 
sentiment ar fi fost renunţarea la sanctuarul preţios din inima ei, 
locul acela tainic unde se putea retrage în momentele cele mai 
dificile, cotlonul acela lăuntric unde maică-sa nu putea ajunge 
și, unde, de aceea, mai sălășluia o fărâmă de speranţă. 

In afară de asta, dacă alegea să o compătimească, 
sentimentele ei de compasiune ar fi totale, fiindcă ea nu era 
capabilă să ofere iubire cu țârâita. A-și arăta dragostea față de 
maică-sa însemna, de asemenea, a deveni mai puţin vigilentă, 
or, asta presupunea riscul de a nu mai fi cu ochii în patru și de a 
se trezi cu pielea scrijelită de obscenităţi. Fiindcă toată 
dragostea ei profundă, valuri întregi de compasiune și duioșie 
nu ar putea anula viciile, amăgirile și infatuările mamei sale, din 
moment ce un monstru, fie el și patetic, tot un monstru rămâne. 

Avea nevoie de cuţit. Trebuia să fie tare, să se pregătească 
pentru ceea ce va urma. Da, trebuia să fie mai puternică decât 
oricând. Avea nevoie de Dumnezeu, de dragostea și călăuzirea 
lui Dumnezeu. Se ruga și cerea ajutor acum Creatorului, în timp 
ce se ţinea strâns de volan, strâns, strâns. 


e Capitolul 56 


Așadar, iată-l pe Curtis Hammond care se confruntă cu o 
dilemă morală, într-un loc unde nu s-ar fi așteptat să i se 


407 


întâmple așa ceva, într-o furgonetă-rulotă Fleetwood, în Twin 
Falls, Idaho. In raport cu locurile exotice, spectaculoase, 
periculoase și de-a dreptul improbabile existente în univers, 
acesta pare dezolant de banal și total nepotrivit pentru ceea ce 
este, poate, cea mai gravă criză etică din viața lui. Banal, 
desigur, este un epitet care se aplică doar decorului, nu și 
gemenelor. 

Mama sa a fost o promotoare a speranţei și a libertăţii într-o 
luptă în care sunt angrenate nu numai lumi, ci galaxii întregi. A 
înfruntat asasini de o cruzime infinit mai mare decât aceea a 
cuplului de la benzinărie, a adus lumina libertăţii și speranța 
dorită cu disperare în nenumărate suflete, și-a închinat 
existenţa strădaniei de a spulbera întunericul ignoranței și ura. 
Curtis își dorește mai mult decât orice să continue opera ei și 
știe că avea cele mai mari șanse de reușită dacă se conforma 
regulilor ei și îi respecta înţelepciunea cu greu dobândită. 

Potrivit uneia dintre axiomele frecvent repetate de mama sa, 
indiferent de lumea pe care o vizitezi, indiferent de precaritatea 
civilizaţiei din acea lume, nu poţi realiza nimic, dacă dezvălui 
faptul că ești extraterestru. Dacă lumea află că vii de pe altă 
planetă, încep poveștile cu întâlnirile de gradul trei, or, toată 
tevatura asta ajunge să pună în umbră mesajul tău și să îţi 
pericliteze misiunea. 

Trebuie să te integrezi. Trebuie să devii unul dintre cei a căror 
lume speri să o salvezi. 

Deși, într-un târziu, va veni poate vremea dezvăluirilor, 
munca, în general, trebuie desfășurată în anonimat. 

In plus, o civilizaţie care se rostogolește în abis constată 
adesea că rostogolirea aceasta este palpitantă, iar uneori se 
lasă tentată de adâncimile de dedesubt. Oamenii văd adesea 
romantismul întunericului, dar nu sesizează teroarea supremă 
care îi așteaptă în străfunduri, în bezna cea mai neagră. Drept 
urmare, refuză mâna întinsă a adevărului, indiferent de 
bunăvoința cu care le este oferită, iar nu de puţine ori s-a 
întâmplat și să-și ucidă posibilii binefăcători. 

In această muncă, cel puţin la început, secretul este cheia 
succesului. 

Așadar, în momentul în care Cass se apleacă peste masă în 
lumina aceea ireală de lumânare și îl întreabă pe Curtis dacă 
este extraterestru, iar Polly sugerează că și Old Yeller ar putea fi 


408 


tot de pe altă planetă, zicând amândouă: „Hai, depănaţi-vă 
povestea, extratereștrilor!”, Curtis se uită în ochii lor albaștri, 
soarbe din berea fără alcool, se gândește la toate învăţăturile 
mamei sale pe care nu le-a deprins prin descărcare de 
megadate, ci de-a lungul a zece ani de educaţie continuă, 
inspiră adânc și declară: „Da, sunt extraterestru”, după care le 
spune tot adevărul și nimic altceva decât adevărul. 

In fond, tot mămica lui l-a învăţat că există situații 
excepţionale în care e mai înțelept să renunţi la orice regulă. 
Mama lui spunea adesea că, din când în când, se întâmplă să 
apară o persoană atât de specială, încât în momentul în care o 
întâlneşti, viaţa ta ia cu totul altă turnură, pe neașteptate, iar tu 
te schimbi în bine, pentru totdeauna. 

Gabby, paznicul de noapte din orașul-fantomă restaurat, din 
Utah, nu avea forţa de a declanșa o asemenea schimbare 
pozitivă. 

Gemenele Spelkenfelter, în schimb, cu nenumăratele lor 
preocupări uluitoare, cu vitalitatea lor debordantă, cu sufletul lor 
mărinimos și cu tandrețea lor, sunt cu adevărat ființele magice 
despre care îi vorbise mama lui. 

Încântarea pe care o manifestă faţă de dezvăluirile lui îl 
entuziasmează pe băiatul orfan de mamă. Le cuprinde o bucurie 
copilărească și inocentă, care amintește probabil de imaginea 
lor când erau mici, în Indiana. Acum, altfel decât Old Yeller, 
Castoria și Polluxia au devenit surorile lui. 


e Capitolul 57 


Poate că Preston se oprise să joace la ruletă în vreun cazinou 
mărunt din Hawthorne, ori poate că descoperise un bun punct 
de observaţie, de unde să studieze spectaculoasa așezare a 
stelelor care luminau cerul deșertului, sperând, astfel, să 
zărească vreo maiestuoasă navă spaţială extraterestră, venită 
să dea o raită deasupra acestor târguri de provincie. Sau poate 
că i-a luat atât de mult timp până să ajungă înapoi cu mâncarea, 
fiindcă zăbovise un pic ca să ucidă pe vreun amărât, care, din 
cauza degetelor hidoase lăsate de natură, era sortit să ducă o 
viaţă de calitate inferioară. 


409 


În fine, într-un târziu, își făcu apariţia, aducând niște pungi de 
hârtie din care emanau mirosuri apetisante: sandvișuri 
delicioase cu carne, brânză, ceapă, ardei și mult sos, cutii cu 
salate fabuloase, budincă de orez, plăcintă cu ananas și cu 
brânză. 

Pentru biata Sinsemilla, soţul veșnic grijuliu cumpărase un 
sandviș cu roșii, dovlecei, fasole bătută și muștar, plus niște 
castraveți muraţi și o budincă tofu cu aromă de morcovi. 

Din cauza oboselii după o zi întreagă de călătorit cu mașina, 
la care se adăugaseră toate planurile malefice pe care le 
ticluise, drogurile pe care le prizase, drogurile pe care le 
fumase, drogurile pe care le mâncase și păhărelele de tequila, 
draga mater era din păcate prea dărâmată ca să mai poată cina 
cu familia. 

Bravul de Preston se dovedi nu numai un savant de marcă, ci 
și un atlet puternic. Încordându-și mușchii, ridică de pe podea 
trupul ca o cârpă al fiinţei-mamă și se duse cu ea în dormitor, 
unde aceasta putea să zacă tolănită în poziţii impudice, fără să 
mai șocheze pe nimeni. În tot acest timp, Sinsemilla nu dădu 
niciun semn de viață, lăsându-se cărată ca un sac de ciment. 

Doctorul Doom rămase o vreme în dormitorul lor, dar, deși 
ușa era deschisă, Leilani nu se încumetă să facă nici măcar un 
pas spre pragul acela ameninţător ca să vadă ce se petrecea 
înăuntru. Presupunea că Preston dăduse cuvertura la o parte, 
aprinsese un beţigaș parfumat și se apucase să-și dezbrace 
mireasa fermecător de comatoasă, pentru a crea astfel toate 
condiţiile prielnice unei partide de delicii conjugale, mult mai 
pătimașe decât orice scenă de amor descrisă de răposata 
doamnă Barbara Cartland, autoare prolifică de romane de 
dragoste, în cele peste o mie de povești de iubire pe care le 
scrisese. 

Leilani profită de lipsa lui Preston ca să desfacă sofaua-pat din 
salonaș, care era deja pregătită cu așternut și pătură, și ca să-și 
vâre nasul în pungile cu mâncare, din care își alese o porție 
gustoasă. Se retrase în pat cu sandvișurile și cu romanul despre 
porcarii răi din altă dimensiune, mâncând și prefăcându-se că 
citește absorbită de carte, pentru a evita situaţia neplăcută de a 
trebui să stea la masă cu așa-zisul ei tată. 

Totuși, neliniștile ei în privinţa obligaţiei de a cina în doi cu 
Preston Maddoc, alias Jordan Banks, posibil la flacăra unor 


410 


lumânări negre și cu un craniu îngălbenit pe masă, se dovediră 
nefondate. Tipul își deschise o sticlă de Guinness și se instală 
singur la masă, fără s-o invite să stea cu el. 

Preston ședea cu faţa la ea, la o distanţă de vreo trei metri 
jumătate. 

Uitându-se cu coada ochiului, Leilani știa că din când în când 
o fixa cu privirea, ba poate chiar se holba mai mult în anumite 
perioade de timp; totuși, Preston nu scoase niciun cuvânt. De 
fapt, nici nu mai vorbise deloc cu ea de la restaurantul din 
Vegas, când Leilani îl acuzase în gura mare că îl ucisese pe 
fratele ei. Poate că acesta era motivul pentru care doctorul 
Doom făcea acum pe îmbufnatul. 

Lumea se așteaptă ca maniacii homicizi să fie niște persoane 
cu obrazul gros. Ținând seama de crimele săvârșite împotriva 
semenilor lor, împotriva omenirii înseși, opinia publică 
presupune că acești inși se așteaptă ca motivele lor să fie puse 
la îndoială, iar ei chiar să fie insultaţi uneori. De-a lungul anilor, 
Leilani aflase din experienţa convieţuirii cu Preston că maniacii 
homicizi sunt niște persoane mult mai sensibile și mai 
vulnerabile decât niște fete de pension. 

Tipul știa, desigur, că e/îl omorâse pe Lukipela. Nu suferea de 
amnezie. Nu-l ucisese și nu-l îngropase pe Lukipela într-o stare 
de pierdere temporară a memoriei. Cu toate acestea, o 
considera pe Leilani prost crescută, fiindcă își permisese să 
aducă vorba despre acest lucru trist tocmai la masă și de faţă cu 
o persoană străină, ceea ce însemna și că punea la îndoială 
veridicitatea spuselor lui despre vindecătorii extratereștri şi 
levitaţia lui Luki al lor pe o rază, spre stele. 

Leilani era convinsă că, dacă ar fi ridicat privirea din cartea ei 
cu porcari și și-ar fi cerut scuze, Preston ar fi zâmbit și ar fi 
spuse ceva de genul „Hei, lasă, gogoașă, a trecut. Toţi facem 
greșeli”, ceea ce ar fi fost ceva de-a dreptul sinistru. 

Exact în acel moment, iubita lui îl aștepta, moale ca zloata, 
trează ca un calup de brânză. Dulcea perspectivă a întâlnirii 
amoroase îl înveselea și îl atrăgea mult mai mult decât o beţie 
ca la ruși. Afurisitul de doctor mâncă repede și se întoarse în 
dormitor, închizând ușa, de data asta. Ştia că Leilani va face 
curat în bucătărie, strângând pungile goale și resturile de 
mâncare. 


411 


Imediat, Leilani sări jos din pat, luă telecomanda și selectă un 
program oarecare. Nu opri sonorul complet, fiindcă în felul 
acesta putea ecrana manifestările zgomotoase ale pasiunii din 
cealaltă cameră. 

În timp ce matca prolifică în prunci-minune zăcea în 
nesimţire, iar Preston visa la fapte incredibile în cuibușorul lor 
blestemat, Leilani ridică un pic colţul saltelei și, cu grijă, pipăi 
prin gaură. Localiză punga mică de plastic în care, cu luni în 
urmă, învelise bine cuțitul, ca nu cumva, cu timpul, să ajungă să 
perforeze salteaua. 

Dar pachetul părea ciudat. Mărimea, forma și greutatea nu 
corespundeau cu ceea ce știa ea că trebuia să fie acolo. 

Punga de plastic era goală. Scoțând-o de sub saltea, văzu 
imediat că nu conţinea cuțitul pe care îl ascunsese ea, nu 
conţinea niciun cuţit de fapt, ci pinguinul care fusese al lui Tetsy 
și pe care Preston îl adusese acasă, fiindcă îi amintea de Luki; 
era figurina-pinguin pe care Leilani o lăsase în grija Genevei 
Davis. 


e Capitolul 58 


Noaptea în Sacramento: aceste trei cuvinte nu vor forma 
niciodată titlul unui roman de dragoste sau al unui spectacol 
muzical de pe Broadway. 

Ca oricare altă localitate, și acest oraș are farmecul său. Dar 
pentru o călătoare îngrijorată și obosită, sosită aici la o oră așa 
târzie și căutând o cazare ieftină, capitala statului federal părea 
ghemuită jalnic sub o mantie de melancolie. 

Pe o derivație din șosea, Micky nimeri într-o zonă comercială 
straniu de pustie: nici ţipenie de om pe stradă, nicio mașină în 
afară de rabla ei de Camaro. Miile de metri pătraţi de beton, 
turnaţi orizontal și vertical, creau o senzaţie apăsătoare, în 
ciuda luminozităţii orbitoare a firmelor electrice. Atmosfera 
părea medievală; la un moment dat, Micky crezu că vede niște 
șobolani morţi într-un șanț, când, de fapt, erau niște grămezi de 
frunze îngălbenite. Nu s-ar fi mirat dacă ar fi aflat că toată 
lumea din partea locului murise sau era pe moarte din cauza 
unei epidemii de ciumă. 


412 


În ciuda pustietăţii de pe străzi, starea ei neplăcută nu avea 
cauze externe, ci doar o sursă lăuntrică. Pe parcursul lungii 
călătorii cu mașina spre nord, avusese prea mult timp să 
analizeze nenumăratele posibilităţi de a o salva pe Leilani. 

Găsi un motel pentru buzunarul ei; culmea, recepţionerul era 
viu și din acest secol. lar pe tricoul lui scria că LOVE IS THE 
ANSWER! O inimioară verde forma punctul din semnul 
exclamării. 

Camera de motel era o avalanșă de culori, ca la un seminar 
despre modă unde toate nuanțele ajung să se bată cap în cap; 
atmosfera era totuși sumbră, în ciuda acestei veselii agresive. 
Nu se putea spune că părea foarte murdar; poate, doar, 
suficient de curat, încât să-i determine pe gândaci să se poarte 
civilizat. 

Se așeză pe pat, cu geanta frigorifică alături. Cuburile de 
gheață nu se topiseră decât pe jumătate. Cutiile cu Coca-Cola 
erau încă reci. 

In timp ce mâncă un sandviș și o prăjitură, se uită la televizor, 
mutându-se de pe un canal pe altul: peste tot, emisiuni de talk- 
show în miez de noapte. Moderatorii erau nostimi, însă cinismul 
ce transpărea din fiecare glumă începu să o deprime, fiindcă în 
spatele fiecărui banc simţea că se ascunde o disperare neluată 
în seamă. 

Tot mai mult, după anii 1960, a fi în pas cu moda, adică „hip”, 
cum se spunea pe atunci, însemna să fii nihilist. Ce ciudat li s-ar 
fi părut lucrul acesta cântăreților de jazz din anii 1920 și 1930, 
care inventaseră curentul „hip”. Pe atunci, era vorba despre 
libertatea individuală, care figura la loc de cinste; acum, se 
manifestă tendinţa de a te conforma opiniei grupului și de a 
crede în absurditatea vieții umane. 

Venind spre hotel, Micky trecuse pe lângă un magazin de 
băuturi spirtoase. Închizând ochii, parcă și vedea prin vitrină 
toate rafturile acelea pline cu sticle strălucitoare. 

Scormoni prin geanta frigorifică, în căutarea bunătăţilor 
despre care îi pomenise Geneva. Găsi și borcanul, cu capacul 
bine înșurubat. Ei bine, înăuntru se afla un sul de bancnote de 
zece și de douăzeci de dolari - o „trataţie” specială din partea 
Genevei, care știa că, dacă ar fi încercat să-i dea banii direct, 
Micky ar fi refuzat-o. 


413 


Patru sute treizeci de dolari. Mai mult decât își putea permite 
Gen să contribuie în numele „cauzei”. 

După ce numără banii, Micky îi înfășură strâns la loc și îi puse 
bine în borcan. Apoi, așeză geanta frigorifică pe comodă. Darul 
acesta nu o surprindea, fiindcă știa că Gen era o persoană pe 
care putea conta la ananghie. 

În baie, în timp ce se spăla pe faţă, Micky se gândi la alt dar 
venit sub formă de ghicitoare, pe când avea șase ani: „Ce o să 
găsești în spatele ușii dinaintea Cerurilor?” 

„Uşa spre lad”, replicase Micky, însă tanti Gen îi spusese că 
raspunsul era greșit. 

„Moartea”, zisese  Micky-cea-de-atunci. „Moartea este în 
spatele ușii, fiindcă întâi trebuie să mori ca să poţi ajunge în 
Ceruri. Morţii... sunt reci și miros urât, așa că în Ceruri o fi, 
probabil, tare scârbos.” 

„Cadavrele nu se duc în Ceruri”, îi explicase Geneva. „Numai 
sufletele urcă acolo, or, sufletele nu putrezesc.” 

După încă vreo câteva răspunsuri greșite, peste o zi-două, 
Micky spusese: „În spatele ușii, aş găsi, probabil, pe cineva care 
vrea să mă oprească să ajung la ușa următoare; cineva care 
vrea să mă împiedice să ajung în Ceruri”. 

„Ce ciudat vorbești, șoricelule. Cine ar vrea să împiedice un 
îngeraș ca tine să ajungă în Rai?” 

„O mulţime de oameni.” 

„Ca de pildă, cine?” 

„Niște oameni care te împiedică să intri acolo, punându-te să 
faci rele.” 

„Ei, și, degeaba. N-au nicio șansă cu tine. Tu nu poţi fi rea.” 

„Ba pot”, o contrazise Micky. „Pot fi foarte rea.” 

Afirmația i se păruse adorabilă mătușii Gen, care văzuse în 
aceste cuvinte dovada incontestabilă a unui suflet neprihănit. 

„Ei, dragă, recunosc că nu am verificat în ultima vreme lista 
cu persoanele cele mai urmărite de FBI, dar presupun că nu 
figurezi printre ele. Spune-mi măcar un lucru rău făcut de tine, 
din cauza căruia nu vei putea ajunge în Ceruri.” 

Rugămintea aceasta o făcuse pe Micky să izbucnească în 
plâns. 

„Dacă o să-ţi spun, n-o să mă mai iubești.” 


414 


„Of, şoricelulele, gata, gata, nu mai plânge, dă-i un pupic lui 
tanti Gen. Haide, gata, a trecut, șoricelule. O să te iubesc 
mereu, mereu, mereu, să știi asta.” 

De la lacrimi se trecuse la îmbrăţișări, de la îmbrăţișări la 
prepararea prăjiturilor, iar, când acestea fuseseră deja scoase 
din cuptor, conversaţia deviase spre alte subiecte și nu mai 
revenise la făgașul normal decât după douăzeci și doi de ani, 
adică acum două seri, când Micky povestise, în cele din urmă, 
despre preferințele romantice ale mamei sale pentru tot felul de 
derbedei. 

„Ce o să găsești în spatele ușii dinaintea Cerurilor?” 

Răspunsul corect aflat de la Geneva făcea ca această 
ghicitoare să semene mai degrabă cu o profesiune de credință. 

Aici, acum, spălându-se pe dinţi și studiindu-și chipul în 
oglindă, Micky își aminti răspunsul corect și se întrebă dacă, la 
fel ca mătușa ei, va putea crede vreodată sincer în adevărul 
acestor cuvinte. 

Se vâri la loc în pat. Stinse lampa. Mâine, la Seattle. 
Duminică, la Nun's Lake. 

Și dacă Preston Maddoc nu mai apărea niciodată? 

Era atât de extenuată, încât, cu toate grijile, tot adormi - și 
visă. Visă gratii de închisoare. Trenuri șuierând jalnic în noapte. 
O gară pustie, straniu de luminată în care Maddoc aștepta cu un 
scaun cu rotile. Ea, paraplegică, neputincioasă, lăsându-se 
manevrată de el, incapabilă să opună rezistenţă. „Vom recolta 
de la tine majoritatea organelor, ca să le dăm unor oameni care 
merită mai mult să le aibă”, zicea el, „dar un organ îl voi lua eu. 
O să-ți despic pieptul și o să-ţi mănânc inima, de vie.” 


e Capitolul 59 


Găsind pinguinul în locul cuţitului de bucătărie, Leilani sări în 
picioare surprinzător de repede, având în vedere proteza 
incomodă de la picior. Brusc, Preston părea atotvăzător, 
atoateștiutor. Privi spre bucătărioară, așteptându-se, cumva, să- 
| descopere acolo, să-l vadă zâmbind și făcând buuu! spre ea. 

Personajele de la televizor își pierdură instantaneu glasul, în 
momentul în care Leilani opri sonorul, de la telecomandă. 


415 


O liniște dubioasă se revărsa parcă din dormitor, ca și cum 
Preston ar fi stat la pândă, încercând să-și dea seama când era 
mai bine să deschidă ușa ca s-o prindă pe fetiță cu pinguinul în 
mână. Și asta doar așa, ca să se amuze. 

Leilani se îndreptă spre locul de trecere dintre salonaș și 
bucătărie. De aici, privi cu precauţie spre partea din spate a 
rulotei. 

Ușa de la baie era deschisă. Dincolo de acest spaţiu plin de 
umbre, se afla ușa de la dormitor care era închisă. 

O linie luminoasă gălbuie și subţire delimita spaţiul îngust 
dintre ușă și prag. Acest lucru nu era de bun augur. Elanurile 
amoroase ale lui Preston Maddoc nu erau nicidecum stimulate 
de lumina romantică a unui abajur de mătase sau de pâlpâirea 
sinuoasă a flăcării de lumânare. Uneori, îi plăcea să fie întuneric 
în cameră, poate fiindcă așa își putea imagina mai bine că se 
găsea într-o capelă mortuară, unde un coșciug ţinea loc de pat. 
Linia luminoasă gălbuie se stinse. Bezna unea ușa de prag. Pe 
urmă, în spaţiul acela îngust, Leilani detectă licăririle tipice ale 
tubului catodic: pulsaţia fantomelor mișcându-se prin peisaje 
onirice pe ecran, proiectându-și lumina spectrală pe pereții 
dormitorului. 

Auzi niște acorduri bine cunoscute - tema muzicală din 
„Feţele morţii”. Acest documentar scârbos, înregistrat pe casetă 
video, conţinea scene cu morți violente, insistând asupra 
suferințelor omenești și asupra cadavrelor aflate în diferite faze 
de pângărire și descompunere. 

Preston urmărise această producţie dementă de atâtea ori, 
încât ţinea minte fiecare imagine hidoasă și învățase pe de rost 
absolut fiecare cuvânt al comentariului. Uneori, Sinsemilla 
savura cu el acest spectacol sângeros. 

După ce fusese silită să urmărească timp de câteva minute 
ororile din „Feţele morii”, Leilani se smulsese din brațele 
Sinsemillei, iar pe urmă refuzase cu încăpățânare să se mai uite 
vreodată la documentar. Ceea ce îi fascina pe ei, o scârbea pe 
ea. Dar mai mult decât o cumplită greață fizică, pelicula 
respectivă îi insufla o milă nemărginită față de toţi acei morți și 
muribunzi arătaţi pe ecran, încât lui Leilani nu-i mai rămânea 
decât să se refugieze undeva, în singurătate, și să plângă în 
hohote. 


416 


Uneori, Preston susţinea că filmul „Feţele morţii” reprezenta 
un profund stimulent intelectual. Alteori, îl considera un produs 
avangardist, dar, în realitate, Leilani, deși nu împlinise încă nici 
zece ani, știa că documentarul avea asupra lui Maddoc același 
efect pe care îl au asupra altor bărbaţi pozele cu femei goale din 
Playboy... 

Tema muzicală se auzea tot mai slab; Preston reglase 
volumul, fiindcă îi plăcea ca sunetele să fie în armonie cu 
imaginile de pe ecran - sumbre, stinse, înăbușite. Leilani își 
dădu seama că Preston nu urmărea să-i întindă ei vreo cursă, ci 
că dincolo, în dormitor, dragostea - ori ceea ce trecea drept 
dragoste la bordul acestei rulote - era în plin avânt. 

Prinzând curaj, Leilani se duse în bucătărie, aprinse lumina de 
deasupra chiuvetei, pe care Preston o stinsese mai devreme, și 
deschise sertarul cu tacâmuri. După ce scosese cuțitul din 
saltea, Preston nu-l pusese la loc, în sertar. Dar acum Leilani 
constată că dispăruseră de fapt toate cuţitele. În sertar nu mai 
era niciunul. Lingurile și lingurițele erau toate la locul lor. 
Lipseau însă furculiţele. 

Scotocind prin toate bucătăria, fără să-i mai pese că Preston 
ar putea s-o surprindă asupra faptului, Leilani căuta ceva cu 
care să se poată apăra. 

Oh, da, desigur, cu o pilă, așa cum văzuse în nenumărate 
filme cu închisori, putea remodela o coadă de lingură, ascuțind- 
o bine la vârf, ca un cuţit. De ce nu, în fond? Dar de unde să ia o 
pilă? 

Când ajunse la ultimul sertar, ultimul bufet, ultimul dulap, 
Leilani înţelese că Preston ascunsese toate obiectele care ar fi 
putut servi drept arme. 

Preston se pregătea pentru finalul partidei. 

Deși trăise atâţia ani aici și știa fiecare colţișor al bucătăriei, 
Leilani se simțea complet pierdută, ca și cum s-ar fi rătăcit în 
hăţișurile unei jungle, din care nu mai știa să iasă. 

Nutrise convingerea că nu va fi cu adevărat în primejdie, 
înainte de a se apropia ziua când urma să împlinească zece ani, 
ceea ce însemna că avea tot timpul să evadeze până atunci. În 
consecinţă, dosarul ei mintal cu soluţii de supravieţuire era 
relativ subţire, dar nu complet gol, totuși. 

Preston își modificase „orarul” crimei după incidentul din 
restaurant. Dovadă - lipsa tuturor cuţitelor din casă, pe care le 


417 


scosese din rulotă, înainte ca Leilani și Sinsemilla să ajungă la 
garaj, devreme, în această dimineaţă. 

Leilani nu era pregătită însă să-și ia zborul spre libertate. Dar 
știa că până să ajungă, duminică, la Nun's Lake, trebuia să fie 
gata. Între timp însă cel mai bun lucru pe care-l putea face era 
să nu-i dea de înțeles lui Preston că descoperise deja pinguinul 
pus în saltea, în locul cuțitului, și nici că din bucătărie 
dispăruseră toate cuţitele și obiectele ascuţite. Nu voia să-i dea 
satisfacția de a constata cât îi era de frică. 

În plus, în clipa în care Preston și-ar da seama că Leilani 
descoperise pinguinul, era foarte posibil să-și devanseze 
planurile ucigașe și să nu mai aștepte până ajungeau în Idaho. 

Prin urmare, făcu curat în bucătărie, ca de obicei. Puse 
mâncarea rămasă în frigider. Clăti ustensilele de plastic 
cumpărate odată cu sandvișurile de la magazin - toate numai 
linguri - și le aruncă la gunoi. 

Revenind la canapea, vâri pinguinul la loc în saltea și resigilă 
ruptura cu două bucăţi de bandă adezivă. 

Luă telecomanda și restabili sonorul la televizor, ca să nu mai 
audă muzica difuză și vocile din „Feţele morții”. 

Se urcă în pat și termină de mâncat ceea ce-și luase acolo 
mai devreme, deși foamea îi pierise complet. 

Mai târziu, stând lungită pe întuneric, cu televizorul pornit, în 
timp ce lumina spectrală de la ecran pulsa peste trăsăturile 
zeului-soare de pe tavan, Leilani începu să se întrebe ce se 
întâmplase cu doamna D și cu Micky. Lăsase figurina-pinguin în 
grija lor, dar nu se știe cum o recuperase Preston. În mod cert, 
nici doamna D, nici Micky nu i-ar fi dat-o de bunăvoie. 

Ce mult ar fi vrut să le telefoneze! 

Preston avea un telefon mobil, de care nu se despărţea însă 
niciodată. Așa că Leilani nu avea cum să pună mâna pe aparat. 

În ultimele luni, ascunsese, în diferite locuri din rulotă, câteva 
monede șterpelite din poșeta Sinsemillei. În caz de urgenţă, cu o 
singură monedă, dacă reușea să ajungă la un telefon public, ar 
fi putut să sune la 911. Putea chiar și să ceară o convorbire cu 
taxă inversă, dacă ar fi știut pe cineva - în afară de doamna D și 
de Micky -, care să accepte să stea de vorbă cu ea. 

La motelul-cazinou din apropiere existau în mod sigur niște 
telefoane publice, dar i-ar fi foarte greu să ajungă până acolo. 
De fapt, nici n-ar putea să iasă din rulotă până a doua zi 


418 


dimineață, fiindcă Preston pusese în funcțiune alarma, care nu 
se putea dezactiva decât cu o comandă specială atașată la chei. 
In plus, numai el și Sinsemilla știau codul cu care se putea 
dezactiva. Așa că, dacă Leilani ar fi deschis cumva ușa, s-ar fi 
declanșat o sirenă și s-ar fi aprins toate luminile dintr-un capăt 
în celălalt al vehiculului. 

Când închise ochii, le văzu în gând pe doamna D și pe Micky 
la masa din bucătărie, la flacăra luminărilor, râzând, în seara 
când o invitaseră la cină. Se rugă pentru binele lor. 

Când te-ai născut cu mâna și piciorul de pe partea stângă 
mutilate ca după o catastrofă nucleară, te aștepți ca lumea să 
se holbeze mereu la tine, cu gura căscată de groază, după care 
s-o ia la fugă și să se ascundă, de parcă ai scuipa flăcări pe nări. 
Nu, când te străduiești să surâzi dulce, după ce te-ai pieptănat 
frumos și te-ai gătit cum ai putut mai bine; oamenii întorc 
privirea și nu se uită la tine sau, în cazul cel mai bun, se uită 
prin tine, poate fiindcă le e jenă pentru tine, de parcă ar crede 
că handicapurile astea fizice sunt din vina ta și ţie ar trebui să-ți 
fie rușine din cauza lor. Sau poate că majoritatea oamenilor se 
uită prin tine, fiindcă nu se simt în stare să se uite la tine fără să 
se holbeze, sau să-ţi vorbească, fără să-ţi spună, fără voie, ceva 
care te-ar putea jigni. Sau poate își închipuie că ești o persoană 
timidă și că tu vrei să fi ignorat. lar dacă, pe lângă mânuţa asta 
slută și mersul de monstru creat de Frankenstein, mai ești și 
copil, umblând haihui prin lume, pentru ei ai devenit absolut 
invizibil. 

Tanti Gen și Micky totuși o văzuseră pe Leilani. Se uitaseră la 
ea. O ascultaseră. Pentru ele, Leilani era o fiinţă rea/ă, și de 
aceea le iubea. 

Nu cumva să fi pățit ceva din cauza ei... 

Stând lungită în pat, pe întuneric, Leilani se frământa pentru 
soarta lor. Dacă Preston le omorâse cumva pe Gen și pe Micky, 
Leilani ar fi fost în stare să-l ucidă, indiferent cum, chiar cu 
preţul vieţii ei, fiindcă oricum nici n-ar mai conta atunci dacă 
trăia în continuare sau nu. 


419 


e Capitolul 60 


— Ce muncă interesantă ai! Dacă aș putea lua viața de la 
capăt, m-aș face și eu detectiv particular, spuse Geneva. 

Deși era încă dimineaţă, căldura zilei de august se simţea 
deja în bucătărie; părea o prezenţă vie, aproape ca o felină 
maiestuoasă cu blana fierbinte de la soare, care se furișează 
printre picioarele mesei și printre scaune. Noah își simţea 
fruntea transpirată. 

— Pe la vreo douăzeci de ani, m-am îndrăgostit lulea de un 
detectiv particular, declară Geneva Davis. Deși trebuie să 
recunosc că nu prea eram de nasul lui. 

— Cum așa?! Eu cred că eraţi o tipă nemaipomenită! 

— Eşti amabil, dragule. Dar adevărul e că eram o fată tare rea 
pe-atunci, iar el, ca toţi care îmbrățișează această meserie, avea 
un cod etic de la care nu putea face rabat pentru mine. Știi și tu 
cum e cu principiile etice în cazul detectivilor particulari. 

— Ale mele nu sunt chiar atât de ferme. 

— Mă cam îndoiesc, pe cuvânt. Îți plac prăjiturelele mele? 

— Sunt delicioase, doamnă. 

Zâmbind și arătând cu capul spre paharul lui, Geneva spuse: 

— Dar Coca-Cola asta cu aromă de vanilie? 

De un sfert de oră de când venise la Geneva Davis și se 
așezase la masa din bucătărie, Noah se obișnuise cu stilul ei de 
conversație. Acum, ridică paharul ca la un toast: 

— E delicioasă. Ziceaţi că v-a sunat nepoata? 

— Da, la șapte azi-dimineaţă, din Sacramento. Tare mi-am 
mai făcut griji pentru ea, știind că a trebuit să înnopteze acolo. 
O fată frumoasă nu e deloc în siguranță într-un oraș cu atâţia 
politicieni. Dar bine că a plecat acum. E pe drum. Speră să 
ajungă la Seattle, diseară. 

— Dar de ce n-a plecat cu avionul în Idaho? 

— Ar fi riscat să n-o prindă pe Leilani la timp. De asemenea, 
nu se știa dacă nu trebuia să continue urmărirea, poate câteva 
zile încă. De aceea, a preferat să plece cu mașina ei. Plus că și 
bugetul ei e prea modest ca să-și permită călătorii cu avionul și 
cu mașini închiriate. 

— Aveţi numărul ei de celular? 


420 


— Noi nu ne permitem să avem telefoane celulare, dragă. 
Suntem sărace lipite pământului. 

— După părerea mea, nu e bine ce face, doamnă Davis. 

— Of, Doamne, sigur că nu e bine, dragă. Dar n-are încotro. 

— Preston Maddoc e un adversar redutabil. 

— Dragă, omul ăsta e un nemernic bolnav la cap și păcătos, 
or, tocmai de aceea nu putem s-o lăsăm pe Leilani să stea cu el. 

— Bun, dar chiar dacă nepoata dumneavoastră nu păţește 
fizic nimic acolo, chiar dacă reușește s-o ia pe fată și să vină cu 
ea aici, vă daţi seama ce necazuri o așteaptă? 

Doamna Davis dădu aprobator din cap, sorbi din pahar și zise: 

— Din câte înţeleg eu, guvernatorul o s-o bage în camera de 
gazare. Și pe mine la fel. Nu-i deloc cumsecade, guvernatorul 
ăsta. Unde mai pui că deja ne-a scumpit de trei ori factura de 
curent electric. 

Tamponându-se pe frunte cu un șerveţel de hârtie, Noah zise: 

— Doamnă Davis... 

— Te rog să-mi spui „Geneva”. Ai o cămașă tare frumoasă. 

— Geneva, oricât de întemeiate ar fi motivele, răpirea rămâne 
o infracţiune, conform legislaţiei federale. FBI se va implica. 

— Ne-am gândit s-o ascundem pe Leilani la papagali, îi 
mărturisi Geneva. Acolo, n-au cum s-o mai găsească! 

— Ce papagali? 

— Cumnata mea, Clarissa, e o dulceaţă de femeie. E bolnavă 
de gușă și are șaizeci de papagali. Locuiește tocmai în Hemet. 
Cui să-i dea prin cap să se ducă până acolo? Nimănui. În niciun 
caz ălora de la FBI. 

— Ba se vor duce și la Hemet. 

— Unul dintre papagali știe o mulțime de cuvinte obscene, dar 
ceilalți nu sunt spurcațţi la gură. Asta, care vorbește urât, a fost 
al unui poliţai. Trist, nu-i așa? Un ofiter de poliție! Clarissa a 
încercat să-l dezveţe de limbajul ăsta mizerabil, dar n-a prea 
reușit. 

— Geneva, admițând că fetița n-a născocit toate chestiile 
astea, admițând că e într-adevăr în mare pericol, tot nu e posibil 
să-ţi faci singur dreptate... 

— Există o sumedenie de legi în momentul de față, îl 
întrerupse ea, dar nu prea multă dreptate. Starurile își ucid 
nevestele și scapă fără să facă închisoare. O mamă își omoară 
copiii, iar la televizor ni se spune că ea e victima căreia trebuie 


421 


să-i trimitem bani pentru avocat. Când totul s-a întors cu josul în 
sus ca acum, trebuie să fii prost ca să stai cu mâinile în sân și să 
aștepți ca justiţia să-și facă treaba! 

Parcă nici nu mai era aceeași femeie cu care vorbise până 
adineauri. Trăsăturile ei dulci căpătaseră o duritate neașteptată. 

— Dacă Micky nu face asta, continuă ea, nenorocitul ăla o s-o 
omoare pe Leilani și nimeni nici nu va mai ști că fetița asta a 
existat vreodată. Nimănuli, în afară de mine și de Micky, nu-i va 
păsa că lumea a pierdut o comoară ca ea. Fetiţa asta are un 
suflet minunat, crede-mă. In ziua de azi, lumea face eroi din 
actori, cântăreţi, politicieni nebuni după putere. Cât de strâmbă 
e societatea noastră, dacă asta a ajuns să însemne „erou”? Mai 
vrei o prăjitură? 

Deși în ultima vreme Noah prefera dulciurile lichide și, de 
obicei, împreună cu ceva alcoolic, știa că avea nevoie de 
energie ca să îi ţină piept acestei femei. Așa că mai luă o 
prăjitură. 

— Ai găsit vreo dovadă scrisă privind căsătoria lui Maddoc cu 
mama lui Leilani? zise Geneva. 

— Nu. Țara asta e mare. Nici informațiile de pe Internet nu 
sunt întotdeauna suficiente. Oricum, se știe că în câteva state 
federale, dacă ai niște motive convingătoare și prieteni acolo 
unde trebuie, poţi aranja să te căsătorești legal în secret, fără ca 
actul să fie dat publicităţii. Nu este exclusă nici posibilitatea ca 
să se fi căsătorit într-o altă ţară, cum ar fi Mexic, bunăoară. Ori 
Guatemala. Păcat că nu putem afla mai multe detalii despre 
asta de la Leilani. 

— Exact asta intenţionam s-o întrebăm, când am invitat-o a 
doua oară la masă. Dar n-am mai apucat să ne vedem cu ea. 
Presupun că la fel de greu de descoperit ar fi numele adevărat 
al mamei și dovada că fetița a avut un frate. 

— Greu, da, dar nu imposibil. Incă o dată subliniez, însă, că 
Leilani ne-ar fi de mare ajutor. Dar ce m-o fi apucat să discut 
despre chestiile astea, ca și cum m-aș fi implicat total, când, de 
fapt, nu e cazul, Geneva?! pufni el, enervat. 

— Știu că va costa scump, iar Micky nu ţi-a dat prea mult... 

— Nu asta-i problema. 

— ... dar aș putea lua un împrumut pe casă, iar Micky va avea 
și ea un serviciu bun, în curând. 


422 


— Mda, greu să obţii o slujbă bănoasă și s-o păstrezi, când 
trebuie să fugi de FBI. Uite, de fapt, asta-i problema. Dacă lucrez 
pentru voi, știind că nepoata ta are de gând s-o ia pe fetiță de 
lângă părinţii ei legitimi, înseamnă că sprijin o răpire. 

— Ce spui tu e ridicol, dragă. 

— AȘ deveni părtaş la o infracţiune. Asta e legea. 

— Legea e ridicolă. 

— De fapt, ca să mă protejez de riscul de a fi acuzat de 
complicitate, după ce îţi dau înapoi cei trei sute de dolari, pe 
care i-am adus cu mine, trebuie să mă duc direct la poliţie și să 
le spun ce are de gând să facă nepoata ta acolo, în Idaho. 

— Glumești, dragă! zise Geneva, amuzată. 

— Ba nu glumesc deloc. Vorbesc foarte serios chiar. 

— Ei, na, nu vorbești serios deloc, îl contrazise ea, făcându-i 
cu ochiul. 

— Ba da, vorbesc serios. 

— Nu, nu-i adevărat. Cum adică să te duci la poliţie?! În plus, 
chiar dacă înapoiezi banii ăștia, tot implicat rămâi. 

— Banu. 

Scoţând cele trei sute de dolari din buzunar, Noah zise: 

— Poftim, gata. Mă retrag. 

— Ba nu, nu te retragi, insistă ea. 

— De fapt, nici nu m-am angajat vreodată. 

— Ba da, te-ai angajat, zise Geneva, mișcând din deget cu un 
aer dojenitor. 

— Banu. 

— Ba da, dragă. Altminteri, de unde-ar fi apărut cele trei sute 
de dolari? 

— Mă retrag, spuse el cu fermitate. Mă retrag. Îmi dau 
demisia. Pa, adio, am plecat. 

Geneva surâdea și îi făcea cu ochiul, cumva conspirativ. 

— Oh, cum zici dumneata, domnule Farrel. Dacă va trebui 
vreodată să depun mărturie în vreo instanţă bazată pe legislația 
asta ridicolă, voi spune judecătorului că te-ai; retras în condiţii 
neelucidate pe deplin. 

Cu zâmbetul ei, femeia asta ar fi putut îndupleca și păsările 
cerului să intre de bunăvoie în colivie! Una dintre bunicile lui 
Noah murise înainte ca el să se nască, iar cealaltă bunică, din 
neamul Farrel, nu semănase deloc cu Geneva Davis; ba, 
dimpotrivă, fusese o femeie cu trăsături aspre, cioplite parcă în 


423 


piatră, fumătoare înrăită, cu o voce răgușită de la cantităţile 
industriale de whisky pe care și le turnase pe gât toată viața, pe 
scurt o persoană fioroasă, care băga în sperieţi pe toată lumea. 
Și totuși Noah avea senzația că şedea acum, aici, cu bunică-sa, 
o bunică utopică, ideală, care îl îmbia cu prăjituri și îi „îndulcea” 
sufletul într-un mod periculos. 

— Nu-mi mai face cu ochiul, Geneva, ca și cum am fi deja în 
cârdășie. 

— Vai, dragă, dar știu că nu e așa. Doar te-ai retras, pa, adio, 
ai plecat. 

De nervi, Farrel mușcă zdravăn dintr-o prăjitură și, fiind cu 
gura plină, nici nu protestă când Geneva îi mai turnă niște Coca- 
Cola cu vanilie. 

Când Geneva se așeză iarăși la masă, Noah spuse: 

— Hai să mai încerc o dată. 

— Ce să încerci, scumpule? 

— Să-ţi explic situația. 

— Doamne Sfinte, dar nu sunt grea de cap, dragă. Înţeleg 
perfect care e situaţia. Ai niște argumente plauzibile, iar în 
instanţă voi depune mărturie că nu ne-ai ajutat, deși tu ne-ai 
ajutat. Sau ne vei ajuta, adăugă ea, luând cele trei sute de 
dolari. lar, dacă totul iese bine și nimeni nu va ajunge la 
tribunal, o să-ţi dau banii ăștia înapoi. O să-ți plătim și toate 
celelalte cheltuieli. S-ar putea să ne ia ceva timp, poate îţi vom 
da banii în rate lunare, dar un lucru e cert: ne vom onora 
datoriile. Crede-mă, nimeni însă dintre noi nu va ajunge în boxa 
acuzaților. Nu vreau să par nepoliticoasă, dar am impresia că nu 
prea te pricepi la subtilităţile legii. 

— Înainte de a mă face detectiv particular, am fost ofiţer de 
poliție. 

— Hm, mă mir atunci că nu ești mai versat în domeniul 
legislaţiei! remarcă ea, cu un surâs dojenitor de bunică 
iubitoare. 

— Ba cunosc foarte bine domeniul legislaţiei și nu de-asta a 
trebuit să renunţ la insigna de poliţist, ci fiindcă am bătut pe 
unul de l-a luat naiba, spuse Noah, cu un aer furios. 

— Asta nu-i un motiv de mândrie, zise Geneva, plescăind din 
buze. 

— Dar nici nu mă mândresc cu asta. Bine că n-am ajuns la 
pârnaie. 


424 


— Ei, lasă, mie tot mi se pare că ești mândru de isprava ta! 

Holbându-se la ea, fără să clipească, termină de mestecat 
ultima înghiţitură de prăjitură, după care goli și Coca-Cola din 
pahar. Pe Geneva, n-o intimida privirea lui fixă. Dimpotrivă, 
zâmbea încântată că dulciurile ei erau așa de apreciate. 

— Mda, de fapt nu sunt mândru decât pe jumătate. N-ar 
trebui să fiu deloc însă, nici dacă ţinem seama de împrejurări. 
Dar eu sunt mândru de ceea ce am făcut, da. Fusesem solicitat 
la faţa locului, în urma unui apel telefonic. Era vorba despre un 
scandal conjugal. Tipul o ciomăgise rău pe nevastă-sa. Când 
ajung acolo, o găsesc pe ea într-un hal fără de hal, iar pe el 
bătându-și fiica, o fetiță de numai opt ani. A dat în ea până i-a 
rupt câțiva dinţi. Când m-a zărit i-a dat drumul fetei și nu s-a 
împotrivit arestării. Am văzut negru în faţa ochilor. Da, din cauza 
fetiţei, am văzut negru în faţa ochilor. 

— Bravo, bine ai făcut, spuse Geneva, mângâindu-l pe mână. 

— Ba nu, n-a fost bine. Dacă fetița nu mă oprea, eram în stare 
să-l omor în bătaie. În raport, am minţit, susținând că 
nemernicul s-a opus arestării. La audiere, nevasta a depus 
mărturie împotriva mea... dar fetița a minţit pentru mine, iar 
instanţa a crezut-o pe fetiță. Sau s-a prefăcut că o crede. Am 
căzut la învoială cu șefii mei - eu mă retrag din poliţie, iar ei îmi 
dau niște plăţi compensatorii și mă ajută să obţin licenţa de 
detectiv privat. 

— Și ce s-a întâmplat cu fata? întrebă Geneva. 

— S-a dovedit că bătăile durau de multă vreme. Tribunalul a 
luat-o de la mamă și a dat-o în grija bunicilor. Va absolvi liceul în 
curând. E un copil bun. 

— Oh, ești exact ca detectivul meu, spuse Geneva, 
mângâindu-l iarăși pe mână. 

— Care detectiv? 

— Ala pe care-l iubeam, când aveam douăzeci de ani. Dacă nu 
aș fi ascuns cadavrul soțului meu, care fusese ucis, în rezervorul 
cu ţiţei, poate că Philip nu mă părăsea. 

Noah nu prea știa cum să reacționeze la auzul cuvintelor ei. 
Se șterse iarăși pe frunte. 

— Ţi-ai ucis soțul? întrebă el, în cele din urmă. 

— Nu, sora mea, Carmen, l-a împușcat. Am ascuns cadavrul 
ca s-o protejez pe ea și ca să-l cruţ pe tata de scandal. Generalul 


425 


Sterwood - tăticul nostru - nu stătea prea bine cu sănătatea. ȘI 
el... 

O expresie de totală nedumerire se așternu pe faţa Genevei. 

— Și el...? o încurajă Noah să continue. 

— Ei, sigur, nu eu am făcut asta, ci Lauren Bacall în filmul 
„The Big Sleep”. Detectivul era Humphrey Bogart în rolul lui 
Philip Marlowe. 

Geneva bătea din palme și fredona o melodie, râzând. 

Fără să știe de ce, Noah zâmbea și el. 

— Ce amintire frumoasă, chiar dacă e falsă. Sinceră să fiu, nu 
mă pot abţine să nu fabulez puţin. Când eram mică, nu făceam 
chestii de-astea. Totul a început după ce am fost împușcată în 
cap. 

— Ai fost împușcată în cap? se miră Noah, căruia i-ar fi prins 
bine o bere acum, ca să facă față acestei versatilităţi 
intelectuale. 

— Un bandit politicos și elegant ne-a jefuit magazinul, l-a ucis 
pe soţul meu, m-a împușcat pe mine și a dispărut. N-o să-ţi spun 
că l-am urmărit până la New Orleans și că i-am zburat creierii, 
fiindcă așa a făcut Alec Baldwin, iar episodul nu are nicio 
legătură cu viața mea reală. Dar cert e că dacă l-aș fi prins, l-aș 
fi împușcat de nenumărate ori. O dată în fiecare picior și l-aș fi 
lăsat să sufere un pic, pe urmă, de două ori în burtă, după care 
o dată în cap. Ți se pare că sunt prea crudă, dragă? 

— Nu, crudă, nu. Dar mai răzbunătoare decât m-aș fi așteptat. 

— Uite un răspuns sincer. Noah, mă impresionezi. 

Și Geneva zâmbea dulce, cum știa ea. Noah zâmbea și el. 

— Imi face plăcere mica noastră conversație, spuse ea. 

— Și mie la fel. 


e Capitolul 61 


Sâmbătă se deplasă de la Hawthorne, Nevada, la Boise, 
Idaho. Parcursese șapte sute douăzeci de kilometri. În cea mai 
mare parte, deșert, soare arzător, dar altminteri un drum ușor. 

Un nor de vulturi se rotea deasupra unei mortăciuni din 
pustiu, la vreo jumătate de oră distanţă de Lovelock, Nevada. 


426 


Deși intrigat, Preston renunţă să meargă până acolo, ca să vadă 
despre ce e vorba. 

Se opriră pentru prânz la un local din Winnemucca. 

Pe trotuarul din faţa restaurantului, colonii întregi de furnici se 
ospătau din trupul storcit al unei gângănii. „Zeama” insectei 
iradia interesant, ca uleiul pe apă. 

A merge cu Mâna într-un loc public devenise riscant în ultima 
vreme. Recitalul ei de vineri, din Vegas, fusese enervant. N-ar fi 
fost exclus să-și atingă scopul, dacă ospătăriţa nu s-ar fi dovedit 
așa de tâmpită. 

Cei mai mulți oameni sunt tâmpiţi. Preston Maddoc ajunsese 
la această concluzie în privinţa omenirii încă de la vârsta de 
unsprezece ani. lar în ultimii treizeci și patru de ani, nu avusese 
niciun motiv să-și schimbe părerea. 

În restaurant, mirosea a cârnaţi prăjiţi, a cartofi rumeniţi în 
ulei încins și a came. 

Oare cum mirosea „zeama” de gânganie? 

Câţiva bărbaţi ședeau unul lângă altul, pe niște taburete 
înalte, la tejghea. Mai toţi erau supraponderali. Molfăind cu zel. 
Dezgustători. 

Poate că unul dintre ei va face apoplexie sau va avea un atac 
de cord în timpul mesei. Nu era deloc exclus. 

Mâna îi conduse spre un separeu și se așeză la fereastră. 

Gaura neagră se instală lângă fiică-sa. 

Preston, stătea vizavi de ele, pe cealaltă latură a mesei. 
Frumoasele lui doamne. 

Mâna era grotescă, desigur, dar Gaura neagră chiar era 
frumoasă. După atâtea droguri, te-ai fi așteptat să fie complet 
stafidită. Oricum, probabil că așa va ajunge în cel mult doi-trei 
ani. 

Dar poate că până atunci reușea s-o facă să mai fete de vreo 
două ori. 

Pe pervaz, zăcea o muscă moartă. Crea atmosferă. 

Consultă meniul. Proprietarii ar trebui să schimbe numele 
localului și să-i zică „Imperiul grăsimilor”. 

Firește, Gaura neagră nu avea cum să găsească o mâncare pe 
gustul ei. Bine măcar că nu se văita. Femeia era veselă. 
Coerentă, de asemenea, fiindcă rareori recurgea la chimicale 
grele înainte de prânz. 


427 


Apăru și chelnerița, o pocitanie, cu fața buhăită ca de pește 
mort. 

Purta o uniformă roz, bine călcată. Părul de culoarea blănii de 
şobolan avea o pieptănătură complicată, plus o fundă roz 
asortată cu uniforma. Era însă fardată cu grijă. Manichiură, fără 
ojă însă, de parcă n-ar fi avut niște degete boante și urâte ca tot 
restul persoanei ei. 

Se căznea prea mult să fie drăguță. Tot degeaba. 

Podurile sunt făcute pentru oameni ca ea. Podurile și 
balcoanele de la etajele superioare. Ţevile de eșapament și 
sobele cu gaz. Ce deserviciu ar aduce omenirii individul care ar 
convinge-o să nu se sinucidă, dacă vreodată i-ar trece prin 
minte un asemenea gând! 

Comandară mâncarea. 

Preston se aștepta ca Mâna să ceară ajutorul Peștelui mort. 
Nici vorbă. Mâna părea cuminţită. 

Recitalul de deunăzi fusese enervant, dar acum parcă-i părea 
rău că nu îl repeta. 

In timp ce așteptau să li se aducă felurile comandate, Gaura 
spunea tot felul de inepții, ca de obicei. 

O poreclise „Gaura neagră” fiindcă energia ei de psihopată și 
tâmpeniile pe care le debita urzeau o plasă de profundă 
gravitate, care te putea prinde cu totul, împingându-te spre 
uitare, dacă nu erai tare din fire. 

El era tare. Nu se eschiva de la nicio sarcină. Nu fugea de 
niciun adevăr. 

Deși făcea conversaţie cu Gaura, nu participa decât pe 
jumătate la realitatea din jur. Întotdeauna fusese interiorizat. 

Se gândea la Șantaliu, fratele Mâinii. Se tot gândise la 
Șantaliu în ultima vreme. 

Ținând seama de riscurile pe care și le asumase, nu avusese 
satisfacţii prea mari cu prilejul ultimei vizite cu băiatul în 
pădurile din Montana. Totul se petrecuse prea repede. Astfel de 
amintiri trebuie să fie bogate, să-l susțină. 

Preston avea niște planuri ceva mai complicate pentru Mână. 

Apropo de ea, cu nonșalanță, aproape pe furiș, fata își plimba 
privirea prin restaurant, căutând parcă un lucru anumit. 

Ah, da, semnul de la toalete. 


428 


În momentul următor, Mâna anunţă că trebuia să se ducă la 
vece. Și spusese „vece”, fiindcă știa că termenul îi displăcea lui 
Preston. 

Fusese crescut și educat într-o familie distinsă, unde nu se 
foloseau niciodată asemenea cuvinte vulgare. 

Gaura se ridică în picioare, ca să-i facă loc fiicei sale să iasă 
din separeu. 

— Chiar trebuie să fac pipi, insistă Mâna, mișcându-se greoi. 

Tot o palmă la adresa lui Preston. Mâna știa că lui îi repugna 
profund orice aluzie la funcţiile fiziologice. 

Nu-i plăcea să o vadă mergând. Și-așa degetele ei deformate 
erau suficient de scârboase. Continuă să discute tâmpenii cu 
Gaura, gândindu-se la Montana și urmărind-o pe Mâna cu coada 
ochiului. 

Brusc, își dădu seama că sub semnul „Toalete”, mai era unul 
- „Telefon”. 

Scuzându-se, ieși și el din separeu și se duse după fată, care 
dispăruse pe un culoar. Ajuns acolo, Preston găsi toaleta pentru 
bărbaţi pe dreapta, toaleta pentru femei pe stânga. Pe zidul din 
fund se afla un telefon public. 

Fata era la telefon, cu spatele la Preston. Când se întinse să ia 
receptorul, simţi prezenţa lui Maddoc și se întoarse. 

Preston văzu moneda din mâna ei. 

— Ai găsit bănuţul aici, uitat în telefon? întrebă el. 

— Da, minţi ea. Intotdeauna îmi place să caut monedele 
uitate în telefon. 

— Asta înseamnă însă că moneda aparţine altcuiva, o mustră 
el. O s-o lăsăm casieriţei, când ieșim. 

Și întinse mâna, cu palma în sus. 

Nu prea-i venea să renunțe la monedă. 

Lui Preston îi repugna ideea de a se atinge de ea. Simţea căi 
se face pielea de găină, de atâta scârbă. 

Noroc că ţinea banul în mâna normală. Dacă l-ar fi avut în 
mâna deformată și ar fi trebuit să se atingă de ea, Preston știa 
că nici n-ar mai fi fost în stare să mănânce la masă. 

Prefăcându-se că venise aici ca să meargă la toaletă, Mâna 
dispăru pe ușa marcată „Femei”. 

Preston procedă la fel, intrând la „Bărbaţi”, unde răsuflă 
ușurat constatând că nu era nimeni. 

Oare unde o fi vrut să telefoneze? La Poliţie? 


429 


Când Mâna ieși din toaletă, ieși și el, revenind pe culoar. O luă 
înainte, spre separeu, fiindcă nu suporta să o vadă din spate, cu 
mersul ei de handicapată. 

Li se aduse și mâncarea. 

Peștele mort, adică ospătărița urâtă, avea o aluniţă pe nas. 
Poate că era un melanom, se gândi el. 

Ah, dacă era melanom și nu și-l trata, îi va putrezi tot nasul în 
curând. Și după operaţie va rămâne cu o gaură cât toate zilele 
pe faţă. Poate abia atunci, dacă nu murea înainte, își va da 
seama că trebuia să-și pună capăt zilelor - cu ţeava de 
eșapament, soba cu gaz sau o pușcă. 

Mâncarea era destul de bună. 

Ca de obicei, nu suporta să se uite la gura altora în timp ce 
mâncau. Se concentra asupra ochilor sau privea cumva peste ei, 
evitând cu îndârjire să le vadă limba, dinţii, buzele și facile care 
mestecau. 

Preston își imagina că, uneori, în timp ce mesteca sau 
înghiţea, cineva se uita poate la gura sau la gâtul lui, dar își 
impunea să nu insiste asupra acestei idei, fiindcă altminteri ar fi 
ajuns să mănânce de unul singur, între patru pereţi. 

În timpul meselor, se retrăgea și mai mult în el însuși. Măsură 
defensivă. 

Lucrul acesta nu punea nicio problemă pentru el, nu necesita 
niciun efort din partea lui. La Yale și, pe urmă, la Harvard, 
Preston studiase filosofia. Prin firea lor, filosofii sunt mai 
introvertiți decât oamenii obișnuiți. 

Intelectualii, în general, și filosofii, în particular, au mai puţină 
nevoie de lume decât are lumea nevoie de ei. 

Pe parcursul prânzului, făcu față conversaţiei cu Gaura, în 
timp ce își amintea de Montana. 

Cum pârâia gâtul băiatului!... 

Își amintea cum teroarea îi întunecase ochii, în care se ivise o 
resemnare sumbră, care apoi se limpezise, făcând loc unei mari 
acalmii... 

Mirosul special al ultimei suflări produse de horcăiala morții în 
gâtlejul Șantaliului... 

Preston lăsă un bacșiș generos, dar nu renunţă la monedă. 
Era convins că Mâna nu găsise moneda în telefon. Din punct de 
vedere moral, considera că e de datoria lui să o păstreze. 


430 


Pentru a evita blocada instituită de guvern în partea de esta 
Nevadei, unde, oficial, FBI pornise în căutarea unor traficanţi de 
droguri, dar în realitate - după opinia lui - se mușamaliza un 
eveniment legat de niște OZN-uri, ieșind din Winnemucca, 
Preston o luă spre nord, către statul Oregon, pe șoseaua 
federală 95, o arteră simplă cu două benzi de circulaţie. 

După o distanță de 90 de kilometri în interiorul Oregonului, 
șoseaua 95 vira spre est, către Idaho. Traversară râul Owyhee, 
apoi, frontiera federală. 

Pe la șase seara, ajunseră la un teren de campare, la nord de 
Boise, în Idaho, unde se conectară la apă, canalizare și curent 
electric. 

Preston aduse de mâncare. Preparate chinezești de data asta, 
nu prea grozave. 

Gaura neagră era ahtiată după orez. Și, cu toate că părea din 
nou „dusă”, rămase la masă cu ei. 

Ca de obicei, Gaura dirija conversaţia după cum îi convenea 
ei. Voia tot timpul să fie centrul atenţiei. 

Când pomeni despre niște noi modele pe care urma să le 
scrijelească pe mâna deformată a fiicei sale, Preston o încurajă. 
Ideea acestei mutilări decorative i se părea o tâmpenie 
amuzantă - atâta vreme cât evita să se uite la membrul infirm 
al fetei. 

În plus, știa că această discuţie o îngrozea pe Mâna, deși își 
disimula frica destul de bine. Frica aceasta va reuși, în cele din 
urmă, să-i spulbere iluzia că va putea duce vreodată o viață 
normală. 

Alesese să opună rezistență mamei sale, pretându-se cu 
viclenie la jocul ei dement. Dar, auzind-o pe Gaura neagră, 
delirând entuziasmată despre minunile pe care le va face ea cu 
bisturiul, n-ar fi exclus să ajungă la concluzia că nu avea nicio 
șansă să câștige vreun joc și, cu atât mai puţin, pe acesta. 

Din burta mamei sale ieșise imperfectă. Fusese o perdantă 
din clipa în care medicul îi dăduse o palmă la fund, ca să o facă 
să respire, în loc să fi avut bunătatea de a o sufoca discret. 

Când va veni vremea s-o ducă în pădure, poate că fata va 
ajunge la concluzia că era preferabil să moară. Ar trebui să 
aleagă moartea, înainte ca maică-sa să se apuce s-o sculpteze. 
Fiindcă mai devreme sau mai târziu, mama ei asta va face. 


431 


Pentru ea, moartea era singura eliberare posibilă. Altminteri, 
va trebui să îndure mai mulţi ani statutul de paria. Viaţa nu 
putea însemna decât dezamăgire pentru o ființă așa deteriorată 
ca ea. 

Desigur, Preston nu voia ca fata să fie întru totul maleabilă și 
împăcată cu ideea morţii. O doză de rezistență constituia o 
pavăză în calea uitării. 

După ce terminară cina, Mâna rămase să strângă masa, în 
timp ce el și Gaura făcură câte un duș, separat, și se retraseră în 
dormitor. 

In cele din urmă, Gaura adormi. 

Preston voia s-o folosească, dar nu-și dădea seama dacă era 
doborâtă de droguri sau pur și simplu dormea profund. 

Dacă doar dormea, exista riscul să se trezească în mijlocul 
acțiunii. Participarea ei i-ar strica tot cheful. 

Trează, devenea entuziastă. Gaura știa că târgul dintre ei nu 
permitea participarea ei activă în momentele lor de intimitate 
fizică, dar asta nu însemna că nu își va manifesta entuziasmul. 

Târgul era următorul: Gaura primea tot ce îi trebuia, în 
schimbul acestui unic lucru pe care îl dorea Preston. 

| se făcea ușor greață la gândul entuziasmului ei, la ideea 
atitudinii ei participative. N-avea niciun chef să asiste la 
manifestarea funcțiilor biologice ale altor persoane. 

Și nu putea suferi să-l observe cineva. Când avea guturai, 
bunăoară, se scuza și se ducea să-și sufle nasul în altă parte, 
unde nu-l vedea nimeni. 

În consecinţă, ideea de a avea un orgasm în prezența unei 
partenere implicate i se părea ceva jenant, ba chiar de 
neconceput. 

Discreţia nu era preţuită la justa ei valoare în societatea 
contemporană. 

Nesigur în privinţa aparentei stări de inconștiență a Găurii, 
stinse lumina și se întinse în partea lui de pat. 

Se gândea la copilașii pe care ea îi va aduce pe lume. Nişte 
mici monștri. Dileme etice care necesitau rezoluţii ferme. 

o... 

Duminică mersese de la Boise la Nun's Lake, în total cinci 
sute șaizeci și cinci de kilometri. Traversase un teren mai 
accidentat decât în Nevada. 


432 


De obicei, nu pornea la drum înainte de nouă sau zece 
dimineaţa, când Gaura neagră era încă în pat, iar Mâna se 
trezise. Deși plecaseră în căutarea unei întâlniri de gradul trei, 
misiunea lor nu era prea urgentă. 

În dimineaţa asta totuși ieși cu furgoneta din Twin Falls la 
6:15. 

Mâna se îmbrăcase deja și ronțăia ceva. 

Se întreba dacă descoperise lipsa din bucătărie a tuturor 
cuţitelor și a obiectelor ascuţite de orice fel. 

Rămânea cu convingerea că Mâna n-ar avea curajul să-l 
înjunghie pe la spate, în timp ce șofa. De fapt, n-o credea în 
stare să se apere nici când vor fi numai ei doi, la momentul 
judecății. 

Cu toate acestea, el era prudent. 

Spre nord, peisajul era spectaculos - munți semeți, păduri 
imense, șoimi în zbor. 

Fiecare întâlnire cu Natura în toată splendoarea ei îi sugera 
acelaşi gând: „Omenirea este un flagel. Locul omenirii nu este 
aici”. 

El nu se număra printre adepții radicali ai protecției mediului, 
care visau la ziua când se va declanşa o molimă îngrozitoare, 
menită să curețe pământul de toate ființele omenești. Avea 
probleme etice în privința exterminării sistematice a unei specii, 
fie ea și umanitatea. 

Pe de altă parte, folosirea unor strategii publice pentru a 
înjumătăţi numărul oamenilor de pe planetă reprezenta un scop 
lăudabil. Ignorarea benignă a foametei putea duce la dispariția a 
milioane de fiinte omenești. Oprirea exportului de medicamente 
către Lumea a Treia, unde epidemia de SIDA făcea ravagii, 
constituia alt mijloc de a scăpa de multe milioane de oameni. 

Să lăsăm Natura să epureze ceea ce este în exces. Să lăsăm 
Natura să decidă câte fiinţe umane vrea să tolereze. 
Neîngrădită, aceasta va rezolva problema destul de curând. 

Micile războaie care nu au cum să degenereze în conflagrații 
mondiale trebuie concepute nu ca nişte orori indezirabile, ci ca o 
formă de ecarisaj rațional. 

Într-adevăr, marile state totalitare care vor să elimine miile 
sau chiar milioanele de disidenți nu trebuie sancţionate și puse 
la zid. Îndeobște, disidenţii sunt indivizi care se revoltă 
împotriva gospodăririi raţionale a resurselor. 


433 


În plus, aplicarea unor sancţiuni poate duce la izbucnirea 
rebeliunilor, la acţiuni militare clandestine, care pot deveni 
războaie de proporții, ba chiar conflicte nucleare, distrugând nu 
numai civilizația umană, ci și lumea naturală. 

Nimic din ceea ce poate face o fiinţă umană nu este spre 
binele naturii - care, fără oameni, este perfectă. 

Puţini sunt cei care își aduc o contribuţie valoroasă la 
dezvoltarea civilizației umane. Conform adepților eticii 
utilitariste, numai cei folositori statului sau societății au dreptul 
legitim la viață. Cei mai mulți oameni sunt prea marcați de 
diverse tare ca să mai poată fi de folos cuiva. 

Munţi semeți, păduri imense, șoimi zburând. 

Afară, dincolo de parbriz, natura își etala întreaga ei 
splendoare. 

Aici, înăuntru, în spatele ochilor lui, înăuntru, unde el trăiește 
cel mai din plin, grandoarea este diferită, dar egală cu aceea a 
naturii, un peisaj care lui i se pare mereu fascinant. 

Totuși, Preston Claudius Maddoc se mândrește că e înzestrat 
cu onestitatea și  principialitatea necesare pentru a-și 
recunoaște propriile neajunsuri. A fost la fel de tarat ca oricine, 
mai tarat chiar decât unii, și nu s-a amăgit niciodată în această 
privinţă. 

Potrivit oricărui criteriu, defectul lui cel mai mare este 
reprezentat, probabil, de frecventele porniri criminale. Și 
plăcerea de a ucide. 

Spre meritul lui, la o vârstă fragedă, și-a dat seama că pofta 
aceasta de a omori constituia un defect pentru care nu avea 
nicio scuză. Încă de mic, a încercat să își canalizeze impulsurile 
asasine în niște activităţi responsabile. 

Întâi, a torturat și a omorât insecte. Furnici, gândăcei, 
păianjeni, muște, omizi... 

Pe atunci, toată lumea părea să fie de acord că gângăniile de 
orice fel sunt o mare pacoste. Poate că suprema graţie este să-ți 
poți găsi fericirea într-o muncă utilă. Fericirea lui era să ucidă, 
iar munca lui utilă era să lichideze tot ceea ce se târa pe 
pământ. 

În vremea aceea, Preston nu era conștient de existenţa 
mediului înconjurător. Anii de școală care au urmat l-au făcut să- 
și dea seama cu groază de ravagiile pe care le săvârșise în 


434 


natură, în copilărie. Gângăniile fac o muncă extraordinar de 
folositoare. 

Îl obseda și azi ideea că, undeva în străfundurile sufletului lui, 
știuse că îndeletnicirile lui nu contraveneau eticii. Altminteri, de 
ce să fi fost așa de secretos, când făcea ceva care îi aducea 
fericirea? 

Nu se fălise niciodată povestind despre păianjenii striviţi, 
despre omizile presărate cu sare sau despre gândăceii cărora le 
dădea foc. 

Și, fără să se gândească în prealabil, absolut fără să-și dea 
seama, trecuse de la insecte la animalele mici. Șoareci, 
șobolani, porci de Guineea, păsărele, iepuri, pisici... 

Pe imensul domeniu pe care familia îl deținea în Delaware 
trăiau nenumărate sălbăticiuni, bune de prins în capcane pentru 
scopurile lui. În anotimpurile mai puţin generoase, banii de 
buzunar îi permiteau să-și procure cele necesare de la 
magazinele cu animale de companie. 

Pe la vârsta de doisprezece-treisprezece ani, trăia parcă în 
semitransă. Câte omoruri comisese în taină! Adesea, când făcea 
efortul de a-și aminti, anii aceia îi apăreau cumva încețoșați. 

Nu exista nicio justificare pentru distrugerea intenţionată a 
animalelor. Aparţineau acestei lumi, în mai mare măsură decât 
oamenii. 

Privind retrospectiv, Preston se întreba dacă, în perioada 
aceea, nu fusese la un pas de a-și pierde controlul de sine. 
Prefera să-și amintească de vremuri mai bune. 

În noaptea când a împlinit paisprezece ani, viaţa s-a schimbat 
în bine odată cu vizita vărului Brandon, care a venit la ei, pentru 
câteva zile, împreună cu părinții. 

Paralizat de mulţi ani, Brandon era imobilizat într-un cărucior 
cu rotile. 

În lumea lui interioară, unde Preston trăia cu adevărat, îl 
poreclise pe vărul lui Sacul-cu-rahat, fiindcă mai de mult, timp 
de aproape doi ani, Brandon avusese nevoie de o pungă, în 
urma unei colonostomii, până când o serie de intervenții 
chirurgicale complexe  rezolvaseră problema evacuării 
conţinutului intestinelor. 

Intrucât conacul lor era dotat cu ascensor, băiatul handicapat 
avea acces la toate cele trei etaje. El a dormit în camera lui 


435 


Preston, unde exista un pat pentru prietenii care rămâneau 
peste noapte la ei. 

S-au distrat de minune. La cei treisprezece ani ai lui, Sacul-cu- 
rahat vădea reale talente actoricești, fiind capabil să imite pe 
oricine. Preston nu râsese niciodată așa de mult, ca în seara 
aceea. 

Sacul-cu-rahat a adormit pe la unu noaptea. 

La două noaptea, Preston l-a omorât. l-a pus o pernă pe faţă, 
până l-a asfixiat. 

Deși avea doar picioarele paralizate, Sacul-cu-rahat era 
neputincios, în general. A încercat să opună rezistență, dar fără 
niciun efect. 

Abia însănătoșit după o gravă viroză respiratorie, plămânii 
Sacului-cu-rahat nu lucrau, probabil, la capacitatea maximă. A 
murit mult prea repede, după gustul lui Preston. 

Sperând să prelungească deliciul experienţei, Preston mai 
ridicase perna de câteva ori, dându-i Sacului-cu-rahat 
posibilitatea să mai inspire o gură de aer. Oricum, sfârșitul a 
venit prea curând. 

Preston a netezit așternutul care se deranjase un pic; pe 
urmă, i-a potrivit mâinile lui Brandon, ca să lase impresia că 
murise fără să se chinuiască. 

l-a închis gura, care îi rămăsese căscată, și i-a coborât 
pleoapele, peste care a așezat câte o monedă, ca să le 
turtească mai bine. Mai târziu, când a luat monedele de pe ochii 
mortului, pleoapele nu s-au mai ridicat. 

Preston a stins, apoi, lumina și s-a băgat la loc în pat, 
înfundându-și faţa în aceeași pernă cu care îl sufocase pe vărul 
lui. 

Simţea că făcuse un lucru minunat. 

La opt dimineaţa, era treaz, dar se prefăcea că doarme, după 
o noapte aproape albă, în care reușise să aţipească de câteva 
ori. Mama Sacului-cu-rahat, tanti Janice - poreclită și Țâţele - a 
ciocănit ușor la ușa dormitorului. Pe urmă, a intrat, deși nu-i 
răspunsese nimeni, fiindcă trebuia să-i dea fiului ei doctoriile de 
dimineață. 

Plănuind să simuleze o trezire bruscă, de om speriat, în 
momentul în care numita Țâţele ar fi început să urle, Preston a 
fost privat de plăcerea acestui moment dramatic: femeia a scos 


436 


un sunet sugrumat de durere și s-a prăbușit ca o cârpă peste 
patul în care zăcea Sacul-cu-rahat. 

La înmormântare, Preston a auzit multe rude și prieteni care 
afirmau că poate așa era mai bine, că Brandon plecase într-un 
loc mai bun acum, că scăpase de nesfârșitele suferinţe care îl 
chinuiseră și că părinţilor lui li se luase de pe umeri o imensă 
povară. 

Toate astea au confirmat percepţia lui asupra realităţii: da, 
făcuse un lucru minunat. 

Nu-l mai pasionau insectele. 

Gata cu păţaniile acelea urâte cu tot felul de animale mici. 

Işi găsise îndeletnicirea preferată, care era, totodată, și marea 
lui fericire. 

Dotat cu o inteligenţă sclipitoare, băiatul, iar apoi tânărul 
Preston s-a dedicat studiului, din dorința de a înțelege mai bine 
rostul lui în viață. Din cursuri și cărți a aflat toate răspunsurile 
dorite. 

Pe măsură ce studia, punea în aplicare cele învăţate. Fiind un 
tânăr extrem de bogat și privilegiat, era foarte admirat pentru 
munca neplătită pe care o presta în diferite cămine și aziluri, 
unde, cum se exprima el cu modestie, „răsplătea un pic 
societatea pentru toate binecuvântările de care el avea parte”. 

Când a intrat la universitate, Preston și-a dat seama că 
filosofia era domeniul lui preferat. 

Pătrunzând în lumea filosofilor a aflat că fiecare om este egal 
cu ceilalţi, că fiecare merită să fie respectat, că nicio concepție 
asupra vieţii nu este superioară altor opinii. Asta înseamnă că 
nu există valori absolute, certitudini, bine și rău universal, ci 
doar diferite puncte de vedere. 

Unele filosofii preţuiau viața omenească mai mult decât 
altele. Asemenea concepţii nu-l interesau însă. 

Curând, a descoperit că dacă filosofia era domeniul lui, atunci 
etica contemporană reprezenta spațiul în care își dorea cel mai 
mult să trăiască. In cele din urmă, ramura relativ nouă a bioeticii 
a devenit preferata lui. 

Și așa ajunsese aici și acum. 

Munţi semetți, păduri imense, șoimi în zbor. 

Spre nord, spre nord, la Nun's Lake. 

Gaura neagră înviase. Se așeză în scaunul din dreapta. 


437 


Preston conversa cu ea, o făcea să râdă, șofa cu dexteritatea 
lui obișnuită, dar de trăit tot înlăuntrul lui trăia, de fapt. 

Revedea în minte cele mai frumoase omoruri ale lui. Habar n- 
avea lumea cât de multe erau. Sinuciderile asistate, cunoscute 
de presă, reprezentau doar o mică parte din realizările lui 
profesionale. 

Fiind unul dintre cei mai controversaţi și unul dintre cei mai 
stimaţi bioeticieni din acea vreme, Preston își impusese să nu 
dea dovadă de lipsă de modestie. În consecință, nu se lăuda 
niciodată cu numărul gesturilor milostive faţă de cei care trebuia 
să moară. 

În vreme ce gonea spre nord, cerul se înnora din ce în ce mai 
mult. Înainte să se înnopteze, Preston intenţiona să-l găsească 
pe Leonard Teelroy, omul care pretindea că fusese vindecat de 
niște fiinţe de pe altă planetă. Spera ca vremea să nu-i strice 
planurile. 

Bănuia că acest Teelroy era un impostor. Multe dintre aşa- 
zisele întâlniri „alien” erau niște mistificări. 

Cu toate acestea, convingerea lui Preston era că, de mii de 
ani, extratereștrii continuau să viziteze Pământul. Și, de fapt, 
credea că și știa ce căutau ei aici. 

să presupunem că Leonard Teelroy spunea adevărul. Ba chiar 
să presupunem că activitatea „alien” de la ferma lui Teelroy era 
în curs de desfășurare și acum. Asta tot nu-l putea face pe 
Preston să accepte ideea că extratereștrii o vor vindeca pe 
Mâna. 

Nu avusese niciodată „viziunea” că Mâna și Șantaliul s-ar 
putea vindeca. Născocise chestia asta, doar ca să-i poată 
explica Găurii negre de ce umblau haihui prin ţară, în căutarea 
extratereștrilor. 

Acum, sporovăind cu Gaura, se uită în oglindă. Mâna ședea la 
masa din bucătărie. Citea. 

Cum li se spunea pușcăriașilor? „Morți vii”? Da, parcă așa. 

Exact ca ea, moartă vie citind. 

Adevăratele motive pentru care voia să găsească niște 
extratereștri erau pur personale. Nu aveau nimic de-a face cu 
Mâna. Ştia totuși că pe Gaura neagră nu ar interesa-o prea mult 
aceste motive. 

Orice activitate trebuie să se învârtească în jurul Găurii. 
Altminteri, nu ar mai coopera la realizarea planurilor lui. 


438 


Simţise că povestea asta cu extratereștrii vindecători ar fi pe 
gustul ei. Tot la fel, acum, știa că, după ce îi va ucide ambii 
copii, pretinzând că urcaseră, de fapt, la stele, Gaura se va 
împăca totuși cu dispariţia lor, fără să-și dea seama de primejdia 
care o pândește. Se dovedea că avusese dreptate. Dacă natura 
o înzestrase cu multă inteligență, Gaura avusese grijă să și-o 
distrugă metodic. 

Mâna era altfel. Mult prea deșteaptă. 

Preston nu mai putea risca să aștepte până când fata 
împlinea zece ani. 

După ce vizita ferma lui Teelroy și evalua situația de acolo, 
dacă își dădea seama că nu exista nicio șansă de a intra în 
contact cu niște extratereștri, va pleca în Montana, la prima oră, 
a doua zi dimineaţa. Pe la trei după-amiaza, o va duce pe fată în 
păduricea umbroasă, unde o aștepta fratele ei. 

Va deschide mormântul și o va forţa să se uite la ceea ce mai 
rămăsese din Șantaliu. 

Ce cruzime! Admitea și el că era ceva josnic. 

Ca întotdeauna, Preston își recunoștea greșelile. Nu avea 
pretenţia că era perfect. Nicio fiinţă umană nu putea pretinde 
așa ceva. 

Pe lângă pasiunea pentru omucideri, descoperise treptat, de-a 
lungul anilor, că îi plăcea cruzimea. Nu se mândrea cu acest 
defect, dar nici nu se rușina de el. Aidoma oricărei persoane de 
pe planetă, era și el cum era - și trebuia să trăiască totuși cât 
mai bine cu putinţă. 

Tot ce conta totuși era să rămână uti/ și ca toate contribuțiile 
lui spre binele acestei societăţi năpăstuite să depășească 
ponderea resurselor consumate de el pentru a funcţiona. In 
minunatul spirit al eticii utilitariste, își pusese defectele în slujba 
omenirii și se comportase cu multă responsabilitate. 

Își rezerva cruzimea doar pentru cei care trebuia să moară 
oricum și nu-i tortura decât imediat înainte de a-i omori. 

Altminteri, își controla admirabil orice impuls de a fi rău. Trata 
pe toți oamenii - cei care nu fuseseră însemnați pentru moarte - 
cu bunătate, respect și mărinimie. 

De fapt, era nevoie de mai mulți ca el: bărbaţi - și femei! - 
care să acționeze conform unui cod etic pentru a curăța de 
profitori lumea aceasta suprapopulată. Dacă ar fi lăsaţi în viață, 


439 


netrebnicii ar târî în jos, cu nevoile lor nesfârșite, nu numai 
civilizaţia, ci și întreaga natură. 

Oh, și câţi netrebnici sunt pe lume! Netrebnici cu nemiluita! 

Voia să o supună pe Mâna cruzimii rafinate de a o obliga să 
vadă rămășițele pământești ale fratelui ei, fiindcă îl enerva 
certitudinea ei evlavioasă că Dumnezeu a făcut-o cu rost, că 
viaţa ei are un sens, pe care va trebui să-l descopere într-o bună 
zi. 

Păi, să caute atunci rostul și sensul în terciul biologic 
reprezentat de cadavrul descompus al fratelui. Să caute 
degeaba vreun semn divin în mormântul acela puturos. 

Se îndrepta spre nord, către Nun's Lake, sub cerul tot mai 
întunecat. 

Munţi semetți, păduri imense. Șoimii plecați la cuiburi. 

Moarta vie citea. 


e Capitolul 62 


Potrivit estimărilor incluse în harta rutieră cu privire la durata 
până la diferite destinaţii a călătoriei cu mașina, Micky ar fi 
trebuit să parcurgă în opt ore și zece minute cei 610 kilometri 
de la Seattle la Nun's Lake. Calculul menţionat ţinea seama de o 
serie de factori: limitările de viteză, opririle pentru odihnă și 
condiţiile mai puţin favorabile pe drumurile federale mai 
înguste, după ce părăsea Interstate 90, la sud-est de Coeur 
d'Alene. 

leșind din Seattle la 5:30 dimineaţa fix, a ajuns la destinaţie la 
12:20, cu o oră și douăzeci de minute înainte de ora prevăzută 
în grafic. La această performanţă contribuiseră traficul lejer, 
nerespectarea limitei de viteză și ignorarea necesităţii de a se 
mai odihni din când în când. 

Denumirea localităţii - Nun's Lake, adică Lacul Călugăriţei - se 
dovedea conformă cu realitatea. In sudul așezării, se afla un lac 
mare, iar la nord, sus, pe un deal înalt, era o mănăstire 
impunătoare clădită prin anii 1930. La mănăstire locuiau 
măicuţe din ordinul carmelitelor, în timp ce în adâncurile lacului 
meditau pești de tot soiul, ceea ce făcea din această așezare 


440 


deopotrivă un monument închinat forței spiritului, cât și o zonă 
turistică înfloritoare. 

Păduri de conifere înconjurau orașul. Sub un cer ameninţător, 
brazii falnici stăteau de strajă în fața furtunii care se apropia, 
aidoma călugăriţelor evlavioase în calea păcatelor. 

Deși orașul nu număra nici două mii de locuitori în extrasezon, 
un influx constant de turiști amatori de pescuit, iahting, 
ascensiuni montane și schi pe apă dubla populaţia așezării pe 
timpul verii. 

La un magazin de articole de sport, cu mare dever, de unde 
puteai cumpăra orice - de la râme la kilogram, până la cutii cu 
bere -, Micky a aflat că în regiune existau trei complexuri 
turistice pentru campat, care asigurau conectarea la utilități. 
Preferându-i pe turiștii veniţi cu cortul, municipalitatea aloca 
numai 20 % din suprafaţa acestor terenuri celor care doreau 
acces la apă și curent electric. 

In nicio oră, Micky a vizitat toate aceste trei locuri, 
interesându-se dacă familia Jordan Banks nu trăsese cumva 
acolo, fiind convinsă că Maddoc nu putea călători sub numele lui 
adevărat. Membrii familiei Banks nu locuiau în niciunul dintre 
campinguri și nici nu făcuseră vreo rezervare pentru viitor. 

Rugă pe fiecare recepţioner să nu spună familiei Banks că 
întrebase de ei, în cazul în care aceștia și-ar face până la urmă 
apariţia. „Sunt sora lui Jordan. Nu știe că am venit. Vreau să-i 
fac o surpriză. E ziua lui.” 

Pe de altă parte, dacă Maddoc avea acte pe numele Jordan 
Banks, probabil că același lucru era valabil și în cazul altor 
posibile identități, sub care nu era exclus să se fi înregistrat într- 
unul dintre aceste campinguri. 

Leilani îi povestise că rulota lor era un vehicul mare și luxos, 
de fapt un autobuz marca Preston. În plus, Micky văzuse și un 
Dodge Durango, parcat pe terenul de lângă casa lui Gen, și știa 
că Maddoc călătorea cu acest vehicul la remorca autobuzului- 
rulotă. În consecință, și dacă s-ar fi înregistrat sub un al treilea 
nume, tot îl putea identifica după aceste automobile. 

Problema era că la fiecare camping, pentru a obţine un 
permis de intrare, trebuia să cunoască pe cineva cazat acolo. 
Or, atâta vreme cât Maddoc nu se înregistra într-unul dintre 
campinguri sub numele de Banks sau ea nu afla ce altă 


441 


identitate folosise el, îi era imposibil să demareze orice fel de 
investigaţie. 

Desigur, ar fi putut închiria un loc în fiecare camping, ceea ce 
i-ar fi permis să intre și să iasă când poftea. Numai că nu avea 
cort și nici alte mijloace de campare. Dacă dormeai în mașină se 
presupunea că te situezi pe o treaptă superioară a ierarhiei 
sociale, în comparaţie cu o persoană fără domiciliu stabil, or, 
asta te făcea indezirabil în campinguri de acest fel. 

În afară de asta, bugetul ei era așa de modest, încât, dacă îl 
„ataca” astfel, risca să rămână lefteră. Dar ea nu-și permitea 
acest lucru, din moment ce trebuia să fie pregătită să îl 
urmărească pe Maddoc până în pânzele albe, la nevoie, ca să 
poată s-o ia pe Leilani de lângă el. 

În loc să treacă din oră în oră pe la fiecare dintre cele trei 
campinguri, Micky prefera să procedeze altfel. Maddoc venise 
tocmai până aici ca să stea de vorbă cu un tip care susţinea că 
se întâlnise cu niște extratereștri. Păi, dacă reușea să 
supravegheze casa acestui individ însemna că avea toate 
șansele să-l surprindă pe Maddoc când urma să vină în vizită 
acolo. 

Tot la magazinul de articole de sport, a întrebat de individul 
devenit celebru pentru că văzuse niște OZN-uri, ceea ce l-a 
făcut pe vânzător să râdă cu poftă. Da, pe tip îl chema Leonard 
Teelroy și locuia la o fermă situată în afara localităţii, la o 
distanţă de vreo cinci kilometri. 

Îndrumările se dovediră ușor de urmat; drumul îngust de ţară 
era bine marcat, dar, când ajunse la locuinţa lui Teelroy, 
constată că putea fi numită „fermă” doar datorită activității 
desfășurate cândva acolo, și nu fiindcă ar mai fi produs ceva în 
prezent. Gardurile rupte și prăbușite la pământ înconjurau niște 
câmpuri cu bălării până la brâu. 

Hambarul dărăpănat nu mai fusese vopsit de zeci de ani. 
Vântul, ploaia, putregaiul, termitele și paragina distruseseră o 
treime din scândurile laterale; construcţia semăna acum cu o 
namilă  răpusă și sfâșiată. Acoperișul amenința să se 
prăbușească din clipă în clipă. 

Un tractor vechi și ruginit zăcea răsturnat, pe poteca îmbibată 
de motorină care ducea spre casă. 

Micky nu intenţionase iniţial să îi facă o vizită lui Teelroy, ci 
doar să stea la pândă, ascunsă undeva, până ce apărea Maddoc. 


442 


Trecu cu mașina dincolo de fermă, cotind imediat la dreapta, 
unde văzu un drum de ţară, sus pe o movilă. 

Până să aleagă locul unde ar putea ascunde mașina, începu 
să-și facă griji la gândul că poate Maddoc trecuse deja pe-acolo 
și plecase mai departe. Ceea ce însemna că, rămânând la 
pândă, risca să nu-l mai poată prinde din urmă, mai târziu. 

Micky alesese un traseu care ocolea Nevada, din dorinţa de a 
evita orice blocaj rutier instituit de autorităţi. Dar, dacă Maddoc 
o luase direct prin Nevada și mai avusese și șansa de a nu fi 
obligat să oprească, însemna că ajunsese aici cu mult înaintea 
ei. 

Și totuși... 

Când găsi o porţiune de drum prielnică, întoarse mașina și 
porni înapoi, spre ferma lui Teelroy. Intrând pe aleea din fața 
casei și trecând prin dreptul caroseriei ruginite a tractorului 
răsturnat, Micky încetini, ca să se uite mai bine. Da, casa 
aceasta veche putea fi pe gustul oricărui ţicnit pasionat de 
ciudăţenii. Soarele, ploaia, ninsoarea și vântul erau singurii 
zugravi care se mai ocupaseră de aceste ziduri în ultimii 
douăzeci de ani. Teelroy nu făcuse decât strictul necesar în 
materie de reparaţii, adică atât cât să fie sigur că nu va avea 
ghinionul să moară îngropat sub moloz, în cazul în care 
structura de rezistenţă ar fi făcut brusc implozie. Între Camaro și 
treptele de la verandă, Micky traversă ceea ce mai rămăsese 
dintr-o fostă peluză, mai exact pământ bătătorit și smocuri de 
buruieni. 

Treptele de lemn dansau și scârțâiau. Podeaua verandei 
gemea. 

După ce ciocăni, făcu doi pași înapoi. Dacă rămânea prea 
aproape de intrare, avea senzaţia că Jack Spintecătorul se va 
repezi la ea, dinăuntru. 

Aerul era nemișcat, de parcă întreaga fermă s-ar fi aflat sub 
un clopot de sticlă. 

Cerul vineţiu și umflat părea cumva supărat, gata să se 
răzbune pe tot ceea ce era sub el. 

Micky nu auzi când cineva se apropie de ușă, dar tresări când 
aceasta se deschise brusc dinspre interior. În prag, se postase o 
matahală oribilă, care mirosea a lapte acru, avea o faţă roșie ca 
un balon și o barbă ţepoasă, făcută parcă din scaietți, și nu din 
păr. Salopeta și tricoul alb cu mânecă scurtă sugerau că în faţa 


443 


ei se afla o fiinţă umană, dar impresia nu se putea confirma 
decât verificând și ceea ce exista deasupra: între nasul turtit și 
fruntea unui cap chel ca o pătlăgică roșie, se zăreau niște ochi 
îngropaţi în grăsime, care exprimau suspiciune, speranţă și 
sărăcie. Da. Un om. 

— Domnul Teelroy? întrebă ea. 

— Da, cine naiba altul?! Nu-s decât eu pe-aici, rosti matahala 
cu o voce suavă ca de băiat de cor. 

— Dumneata ești Leonard Teelroy care s-a întâlnit cu niște 
fiinţe de pe altă planetă? 

— De la ce firmă ești? întrebă el, cu amabilitate. 

— Firmă? 

Tipul o măsură din cap până în picioare. 

— Degeaba te-ai deghizat așa. Scrie Hollywood pe tine, m-am 
prins. 

— Hollywood? Nu prea-nţeleg ce vrei să spui. 

— Și poanta cu hârbul e bună, remarcă el, uitându-se la 
Camaro. 

— Nu e nicio poantă. Este mașina mea. 

— Asta-i mașină pentru cei de teapa mea. O tipă mişto ca o 
actriță de film, cum ești tu, nu umblă decât cu Mercedes. 

Nu era morocănos sau arțăgos, dar avea opiniile lui, la care 
ținea, în ciuda tonului dulceag și a atitudinii mieroase. 

S-ar fi zis că aștepta pe cineva. Dându-și seama că o 
confundase cu altă persoană, Micky încercă să o ia de la capăt. 

— Domnule Teelroy, am venit să aflu amănunte despre 
experiența dumitale cu OZN-urile și să te întreb... 

— Normal că vrei să mă întrebi mai multe, fiindcă, da, asta e 
una dintre cele mai formidabile povești din istoria omenirii. Ce 
mi s-a întâmplat mie e un „succes de casă”. Sunt dispus să-ți 
„vând” totul, după ce cădem la învoială. 

— Cum adică? 

— Da. După ce batem palma, cinstit. Mai bine nu te deghizai 
așa și îmi spuneai de la bun început de la ce studio sau 
televiziune ești. Nici nu mi-ai zis măcar cum te cheamă, de fapt. 

Acum, se dumerise. Tipul își imagina că povestea lui cu 
extratereștri era numai bună de un viitor film făcut de Spielberg, 
cu Mel Gibson în rolul lui Leonard Teelroy. 


444 


N-o interesau păţaniile lui cu OZN-urile, dar își dădu seama că 
putea exploata confuzia din mintea tipului, pentru a obţine 
informaţiile de care avea nevoie. 

— Eşti un om abil, domnule Teelroy. 

Tipul se lumină la faţă și se înroși, precum boilerele din filmele 
de desene animate, înainte de a exploda. 

— Îmi știu lungul nasului, așa că n-am pretenţii exagerate. 
Doar atât cât se obișnuiește în astfel de cazuri. 

— Nu pot lua legătura cu șeful meu decât duminică. Mâine, îl 
sun la studio, discut situaţia și mă întorc cu o ofertă în termeni 
absolut profesioniști. 

— Ti-aş fi recunoscător, făcu tipul, înclinând din cap. 

— O singură întrebare, domnule Teelroy. Avem o concurență 
în chestia asta? 

Tipul ridică o sprânceană. Micky insistă: 

— A mai trecut pe-aici vreun reprezentant al altui studio? 

— Nu, până la dumneata, nimeni. 

Brusc, își dădu seama că ar fi trebuit să-i dea impresia că i se 
fluturaseră deja sub nas sume grase de bani: 

— Un gagiu a fost ieri pe-aici, era de la unul dintre studiourile 
ale babane, adăugă Teelroy, după o scurtă ezitare. 

Săracul Leonard, nici nu știa să mintă măcar; de rușine, i se 
îngroșase și vocea. 

Chiar dacă ar mai fi venit cineva deja, sâmbătă, nu putea fi 
vorba despre Maddoc. 

— Nu pot să zic de la care studio, adăugă Teelroy. 

— Înţeleg. 

— Am primit un telefon apropo de asta, acum o jumate de 
oră. Tipul zice că vine din California special ca să mă vadă, așa 
că precis e din branșa voastră. 

Ezitarea dispăruse, iar vocea nu mai era îngroșată. De astă 
dată spunea adevărul. 

— Urmează să ne vedem în scurt timp. 

— Ei bine, domnule Teelroy, sunt convinsă că ați auzit de 
Paramount Pictures, nu-i așa? 

— Ohoho, mari de tot! 

— Da, destul de mari. Pe mine mă cheamă Janet Hitchcock - 
nu, nicio legătură - și am o funcție de decizie la Paramount 
Pictures. 


445 


Era convinsă că Teelroy va reţine toate aceste date, pe care 
cu bucurie le va plasa următorului vizitator, posibil Maddoc. 

— Mi-a făcut plăcere să vă cunosc, domnișoară Hitchcock, 
zise el, dând mâna cu ea, înainte ca Micky să aibă timp să se 
întrebe unde fuseseră degetele lui până atunci. 

— Te sun mâine, minţi ea. Fixăm o întâlnire pentru după- 
amiază. 

Deși individul încercase s-o tragă pe sfoară, fiind probabil un 
impostor, și pe deasupra periculos, lui Micky îi părea rău că îl 
minţise. Renunţase la orice suspiciune, fiind mai degrabă patetic 
decât ofensiv. 

În lumea asta, există prea multe persoane care abia așteaptă 
să-i lovească pe cei căzuți la pământ. Or, ea nu voia să se 
numere printre ei. 


e Capitolul 63 


Curtis șade în scaunul din dreapta, în furgoneta Fleetwood, 
care este parcată, și privește prin parbriz, întrebându-se dacă 
măicuţele se vor încumeta să facă schi nautic, acum, înainte de 
izbucnirea furtunii. 

Sosise aici, la Lacul Călugăriţei, sâmbătă după-amiaza, sub 
protecţia surorilor Spelkenfelter. S-au instalat într-un camping, 
pe un loc de unde se vede lacul printre copaci. 

În ultimele douăzeci și patru de ore, Curtis nu a zărit nicio 
călugăriţă - nici pe lac, nici pe mal. E tare dezamăgit, fiindcă a 
văzut atâtea măicuţe duioase și grijulii în filme - Ingrid 
Bergman, Audrey Hepburn -, dar niciuna aievea, de când a sosit 
în această lume. 

După ce Curtis și-a dezvăluit adevărata natură vineri seara, în 
Twin Falls, Cass și Polly s-au oferit să fie garda lui regală. 
încercase să le explice că nu se trăgea din neam împărătesc, că 
era o persoană obișnuită, exact ca ele. In fine, nu chiar exact ca 
ele, ţinând seama de faptul că el avea capacitatea de a-și 
controla structura biologică și de a-și schimba forma, pentru a 
imita orice organism dotat cu o inteligentă relativ superioară, 
dar altminteri semăna destul de mult cu ele, doar că nu avea pic 


446 


de talent la jonglerii și ar putea înțepeni de rușine, dacă ar 
trebui să apară gol pe scenă, în Las Vegas. 

Cu toate acestea, ele aplică acestei situaţii un model din 
„Războiul stelelor”. Ţin cu tot dinadinsul să vadă în el o altfel de 
Prinţesă Leia, ce-i drept fără sâni voluminoși sau coafură 
sofisticată. Gemenele trăiesc într-o permanentă stare de extaz, 
declarând că visează de multă vreme la acest moment și că 
sunt dispuse să își consacre restul vieții ţelului de a-l ajuta să 
ducă la bun sfârșit lucrarea pe care o aveau de făcut aici mama 
lui și adepţii ei. 

Le-a explicat care este misiunea lui, iar ele au înţeles ce poate 
face el pentru omenire. Nu le-a dat încă Darul, dar o va face 
curând, iar ele abia așteaptă să-l primească. 

Fiindcă s-au purtat așa de frumos cu el și fiindcă a ajuns să le 
considere surorile lui, Curtis nu voise, iniţial, să rămână cu ele, 
de teamă să nu le pună în primejdie. De la „căderea” de joi, a 
putut să fie Curtis Hammond fără să mai dea greș. Nu mai poate 
fi detectat așa de ușor de către inamici, fiindcă de la oră la oră 
se contopește și mai bine cu populaţia omenească. Totuși, chiar 
și atunci când nu va mai putea fi detectat cu niciun fel de 
scanner biologic, hăitașii umani și extratereștri tot vor căuta să-l 
prindă. lar dacă ticăloșii cei mari vor pune mâna pe el, cei care 
sunt alături de el în această lucrare - bunăoară Cass și Polly - 
vor fi și ei condamnaţi le moarte. 

În cele șase zile tumultuoase petrecute pe Pământ, totuși s-a 
maturizat; suferințele provocate de pierderea cumplită a celor 
dragi și izolarea de neamul lui l-au făcut să înțeleagă că nu este 
suficient doar să supravieţuiască, nu este îndeajuns doar să 
spere să poată propovădui misiunea mamei lui, ci că trebuie să 
profite de fiecare moment și să ducă la bun sfârșit lucrarea. 
Aceasta necesită un ajutor substanţial din partea unui cerc de 
prieteni, un grup de nădejde format din niște suflete dedicate, 
persoane care să fie bune la suflet, iuți la minte și curajoase. 
Oricât de mult l-ar îngrozi perspectiva de-a-și asuma 
responsabilitatea pentru viaţa altora, pe care nu voia să-i pună 
în pericol, nu are încotro, dacă vrea să se arate fiul vrednic al 
mamei sale. 

A schimba o lume, așa cum trebuie el să o schimbe pe 
aceasta pentru a o salva, presupune uneori un preţ cumplit. 


447 


Dacă trebuie să adune forţe pentru a opera schimbarea, Cass 
și Polly sunt niște recruți ideali. Bunătatea sufletului lor nu poate 
fi pusă la îndoială, nici iuțimea minţii, iar amândouă împreună 
au curaj cât un regiment de infanterie. În plus, anii petrecuţi la 
Hollywood le-au perfecţionat tehnica supravieţuirii și le-au 
motivat să devină specialiste în mânuirea armelor de orice fel. 

L-au adus pe Curtis la Lacul Călugăriţei, fiindcă ar fi venit aici 
oricum, și dacă nu îl întâlneau pe el. Fusese următorul popas în 
pelerinajul lor pe urmele OZN-urilor; la Neary Ranch făcuseră 
doar un ocol, din cauza blocajelor rutiere instituite de guvern în 
Utah, pentru prinderea așa-zișilor traficanţi de droguri, despre 
care orice om limpede la cap știa că nu pot fi decât niște 
extratereștri. 

Acum, după o zi de odihnă binemeritată, în timp ce gemenele 
stau de vorbă în bucătărioară, studiind hărţile și alegând cele 
mai bune trasee, Curtis se uită la lac, sperând să vadă cum se 
joacă măicuţele. Și concepe planuri mărețe pentru o campanie 
menită să schimbe lumea, pentru care mintea lui de zece ani, 
deși augmentată organic de nenumărate ori graţie intervenției 
benefice a preaiubitei lui mame, nu e totuși pregătită. 

Dar, chiar și când se urzesc asemenea planuri de anvergură, 
cătelele tot trebuie să facă pipi. Old Yeller dă semne că vrea 
afară, bătând cu laba în portieră și uitându-se la fratele ei. 

Când Curtis se duce să-i deschidă, Polly se ridică și îi spune 
băiatului să nu iasă afară, fiindcă riscă să fie detectat de 
scannerele agenţilor veniţi din imperiul răului. 

Le-a spus că nu există niciun imperiu care să lupte împotriva 
lui. Situaţia reală este, în anumite privințe, mai simplă și, în 
altele, mai complicată decât entităţile politice standard. 

— O scot eu afară, spune Polly. 

— Nu e nevoie să meargă nimeni cu ea, explică băiatul. O las 
să iasă singură, dar rămân cu ea în spirit. 

— Legătura băiat-câine, remarcă Polly. 

— Da, prin intermediul surioarei patrupede, văd și eu ce mai e 
prin camping. 

Old Yeller sare afară din mașină, surorile revin la hărțile lor, 
iar Curtis se întoarce pe scaunul din dreapta volanului. 

Legătura cu surioara este stabilită permanent, douăzeci și 
patru de ore din douăzeci și patru, indiferent dacă se 
concentrează sau nu. Acum, se concentrează. 


448 


Cabina rulotei, copacii de dincolo de parbriz și lacul fără 
călugăriţe de dincolo de copaci - toate dispar din raza lui de 
atenţie, iar Curtis este atât în mașină, cât și afară, pe jos, în 
lume, cu Old Yeller. 

Căţeaua face pipi, dar nu-și golește complet vezica. Patrulând 
printre rulote și remorci, explorează fericită acest nou teritoriu, 
iar când găsește ceva ce îi place în mod deosebit, marchează 
locul cu un strop de urină. 

Afară, o dată cu apropierea asfinţitului, începe să se 
răcorească; norii vin dinspre apus, se rostogolesc pe versanții 
stâncoși, rămân prinși în capcanele dintre munţi, se 
condensează în umbre de griuri tot mai întunecoase. 

Miroase a brad și a ploaia care va veni. 

Aerul neclintit pare greu de așteptări, ca și cum, într-o clipită, 
calmul de o profunzime ireală s-ar putea preschimba într-un 
tumult furios. 

Peste tot, turiștii se pregătesc de furtună. Prelatele sunt 
strânse și puse înăuntru. Femeile adună mobilierul de camping 
și îl depozitează în rulote. Un bărbat vine cu doi copii de la 
scăldat. Lumea adună de pe-afară reviste, cărți, pături, tot ceea 
ce se poate uda și strica de la ploaie. 

Old Yeller e giugiulită și admirată, ceea ce o face să pășească 
tantos și să dea fericită din codiţă, dar fără să renunţe la 
explorările ei palpitante. Lumea este ca o mare infinită de 
mirosuri, care presupun mistere și tot atâtea posibile 
descoperiri. 

Și așa, prin labirintul de vehicule, cățeaua ajunge la o casă- 
rulotă imensă, care seamănă cu o mașină infernală gata să 
zdrobească batalioane întregi. 

Surioara patrupedă este atrasă de acest atelaj demn de Zeus, 
nu neapărat din cauza dimensiunilor impresionante sau a 
aspectului impunător, ci fiindcă mirosurile asociate cu enormul 
vehicul o fascinează și o tulbură deopotrivă. Se apropie cu 
precauţie, adulmecă pneurile, se uită prudentă spre umbrele de 
dedesubt și, într-un târziu, ajunge la portiera închisă, unde 
amușină și mai agresiv. 

În Fleetwood, departe fizic de Old Yeller, Curtis se neliniștește 
și simte un fel de primejdie. Iniţial, crede că mașina-mamut e tot 
un fel de „Corvette”, adică un vehicul din altă lume. Nu, e doar 
ceva foarte straniu. 


449 


La portiera uriașei rulote, un miros puternic sugerează ceva 
amar, iar altul este însăși esența putreziciunii. Dar nu amăreala 
de chinină, ci amărăciunea de suflet disperat. Nu putoarea de 
stârv în descompunere, ci un spirit hidos de corupt într-un corp 
încă viu. Din punctul de vedere al câinelui, corpul oricărui om 
emite niște feromoni, care oferă informaţii despre natura 
spiritului dinăuntru. Aici mai e și o ciudățenie de miros care 
sugerează ceva acru; nu acreala de lămâie sau de lapte stricat, 
ci acrul acela care înseamnă frică îndurată de multă vreme, 
spaimă permanentă și anxietate. Surioara canină palpită de 
compasiune. 

În schimb, nu are pic de simpatie faţă de bestia rea care 
degajă celelalte miasme - o persoană dinăuntrul vehiculului este 
un vulcan sulfuros de furie reprimată, o hazna aburindă de ură 
neagră și vâscoasă, a cărei putoare arde parcă nările sensibile 
ale surioarei. Ca și cum Moartea însăși ar bântui prin lume, sub 
formă de ființă vie, cu glugă și coasă, împrăștiindu-și în văzduh 
oribilii feromoni. Căţeaua strănută ca să-și curețe nasul de 
efluviile puturoase, mârâie înăbușit și pleacă de la portieră. 

Pe urmă, la comanda lui Curtis, ridică privirea spre parbriz și 
vede - așa cum vede și băiatul - nu un monstru, nu un strigoi, ci 
o fetiță frumoasă de vreo zece ani. Fetița aceasta stă în picioare 
lângă scaunul de la volan, pe care nu se află nimeni, și, aplecată 
în faţă, privește spre lac și la cerul tot mai ameninţător, 
încercând să-și dea seama cât va mai dura până ce se va 
dezlanţui vijelia. 

A ei este, probabil, amărăciunea disperării, și tot ea emană 
mirosul fricii depistate de căţea. 

Da, categoric, fetița asta nu poate fi sursa miasmelor 
identificate de Old Yeller în acea rulotă. 

Fetița o vede pe surioara patrupedă a băiatului. Aceasta ridică 
privirea de la înălţimea obișnuită, de șaizeci de centimetri, de la 
care căţeii se uită la lume. Codiţa ei care se agită exprimă un 
punct de vedere ce nu mai trebuie redat în cuvinte. 

Fetița e radioasă. 

În casa ei pe roţi, pare totuși pierdută. Și speriată, bântuită 
parcă de spirite, un spirit fantomatic pare ea însăși, iar parbrizul 
mare dintre ea și câine sugerează membrana rece dintre 
tărâmul morţii și cel al vieţii. 


450 


Fetița radioasă se întoarce cu spatele și pornește spre 
interiorul casei-rulotă, topindu-se în întunericul de dincolo. 


e Capitolul 64 


Natura își adjudecase aproape în întregime terenul care 
aparținuse cândva fermei lui Teelroy. Căprioarele se plimbau pe- 
acolo unde odinioară caii trăgeau plugul. Era împărăţia 
buruienilor. 

Timpul, intemperiile și paragina dăduseră o înfățișare gotică 
acestei clădiri în stil victorian, care fusese frumoasă la vremea 
ei. 

Proprietarul era un broscoi scârbos. Avea un glas suav de 
prinţișor, dar arăta ca un izvor inepuizabil de veruci și alte 
lucruri mai rele. 

Când dădu ochii cu Broscoiul, lui Preston îi veni să se 
răsucească pe călcâie și să se suie în mașină, fără să mai pună 
nicio întrebare. 

Greu de crezut că povestea fantastică a nesuferitului ăstuia, 
care pretindea că fusese vindecat de niște ființe de pe alte 
planete, putea fi verosimilă. Tipul era cel mult o glumă proastă 
și, în mod cert, reprezenta consecința nefericită a incestului 
practicat generaţii de-a rândul de albi împuţiţi. 

Totuși... 

În ultimii cinci ani, dintre sutele de oameni pe care Preston îi 
ascultase răbdător povestind despre locurile unde văzuseră 
OZN-uri și răpirile efectuate de extratereștri, se întâmplase ca 
tocmai specimenele cele mai dubioase să fie totuși cele mai 
convingătoare. 

Mda, de fapt, așa era și cu trufele, pe care doar porcii știu să 
le descopere. 

Poftit înăuntru, Preston acceptă invitaţia. Constată că pragul 
separa, de fapt, lumea obișnuită din Idaho de un tărâm 
suprarealist. 

În holul de la intrare, se trezi în mijlocul unui trib de indieni. 
Unii zâmbeau, alţii manifestau o atitudine nobilă, dar 
majoritatea aveau o mutră impenetrabilă de Buddha visător sau 
de statuie din Insula Paștelui. Toţi păreau pașnici. 


451 


Cu zeci de ani în urmă, când ţara era mai inocentă, aceste 
statui în mărime naturală, sculptate și pictate manual, erau 
plasate la intrarea în tutungerii. Mulţi indieni de acest fel ţineau 
în mână cutii de trabuce, îmbiindu-te să fumezi. 

Cei mai mulţi dintre ei erau căpetenii de trib, purtând pe cap 
„panașe” stufoase, sculptate tot din lemn și vopsite cu grijă. 
Câţiva indieni de rând le slujeau pe aceste căpetenii, purtând pe 
frunte doar o banderolă cu una-două pene tot din lemn. 

Câţiva dintre cei care nu ofereau cutii simbolice cu ţigări de 
foi, ţineau mâna ridicată perpetuu, în semn de pace. Una dintre 
căpeteniile zâmbitoare făcea semnul OK, cu degetul mare și cu 
arătătorul. 

Doi indieni - o căpetenie și un om de rând - ţineau strâns 
niște toporiști. Nu păreau agresivi, ci doar mai duri decât ceilalți 
- ca niște precursori timpurii ai campaniei agresive de 
promovare a tutunului. 

Două căpetenii ţineau câte o pipă a păcii. 

Holul măsura, probabil, vreo 12 metri. Indienii care ofereau 
cutii cu ţigări de foi străjuiau de o parte și de alta; erau pe puţin 
vreo 25 la număr. 

Cei mai mulţi stăteau cu spatele la perete, faţă în faţă, 
practic, despărțiți de spaţiul îngust al culoarului. Doar patru 
statui erau ieșite din rând și întoarse spre ușa de la intrare, ca și 
cum ar fi fost paznicii locuinţei lui Teelroy. 

Alţi indieni se vedeau pe treptele scării care urca la etaj, pe 
partea cu peretele, adică vizavi de balustradă. 

— Tati colecţiona indieni. 

Broscoiul nu obișnuia să-și tundă mustăţile. Franjurii aceștia 
ajunseseră să-i acopere buzele aproape complet. Când vorbea, 
glasul lui cântat străpungea acest camuflaj păros, la fel de 
misterios ca spiritele invocate de mediul prin intermediul căruia 
glăsuiesc. Fiindcă aproape nici nu-și mișca buzele când vorbea, 
aveai impresia că sunetul nu ieșea din el, ci dintr-un fel de radio 
organic care emitea semnale venite de la o altă entitate. 

— Indienii ăștia valorează o avere, dar nu pot să-i vând. Sunt 
lucrul cel mai de preţ care mi-a rămas de la tati. 

Preston presupunea că statuile aveau, probabil, valoare ca 
obiecte de artă populară. Dar pentru el nu prezentau niciun 
interes. 


452 


Multe opere de artă, cele folclorice, în special, celebrau viața. 
Nu era și cazul lui Preston. 

— Haideţi în salon, zise gazda lui roșie, cu barba ţepoasă. O 
să discutăm pe îndelete. 

Și cu o graţie de porc dansator, Broscoiul porni spre o arcadă, 
în stânga. Intrarea aceasta, cândva impunătoare, ajunsese 
acum o deschizătură îngustă, din cauza revistelor făcute 
pachete și stivuite acolo în coloane înalte, care se susțineau 
reciproc. 

Salonul nu mai era o cameră în adevăratul înţeles al 
cuvântului. Spaţiul fusese transformat într-un labirint cu 
coridoare înguste. 

— Mami strângea reviste, explică Broscoiul. Și eu la fel. 

Teancuri de reviste și ziare, de câte doi metri înălțime, 
alcătuiau despărţiturile labirintului. Unele erau legate cu sfoară, 
altele erau împachetate în cutii de carton pe care scria, cu litere 
mari, numele publicaţiilor. Îndesate între metereze de reviste și 
cutii, niște biblioteci de lemn gemeau de cărți în ediţii ieftine. 
Erau expuse la vedere numere diverse din „National 
Geographic” și o serie de teancuri îngălbenite de publicații 
populare prin anii 1920 și 1930. 

În niște nișe strâmte, printre aceste palisade bizare, se 
vedeau mici piese de mobilier. Un scaun cu pernă brodată 
manual fusese înghesuit între coloanele de reviste, îţi săreau în 
ochi, ici, o măsuţă cu o lampă, colo, un cuier cu opt brațe, pe 
care atârnau cel puţin de două ori mai multe pălării de fetru 
mâncate de molii. 

Câţiva indieni din lemn, în mărime naturală, erau încorporați 
în pereţii labirintului, bine împănați între toate catrafusele din 
cameră. Două statui reprezentau niște femei; erau prințese 
indiene, ambele drăguțe. Una privea departe, în gol, cu un aer 
solemn și mistic. Cealaltă părea nedumerită. 

Lumina zilei nu răzbea de la ferestre până în mijlocul 
labirintului. Văluri de umbre atârnau peste tot, dar întunericul 
era împrăștiat de lampa din mijlocul tavanului și de câteva 
veioze, cu abajururi pătate, de unde lumina ieșea printre ciucuri. 

Pe ansamblu, domina un miros acid de ziare vechi și cărți cu 
file îngălbenite. Pe alocuri, se simţea putoarea înțepătoare a 
urinei de șoareci. Pe dedesubt exista un iz de mucegai, urme de 
insecticid pulbere, precum și parfumul subtil de cadavru în 


453 


descompunere, probabil, a vreunei rozătoare moarte demult, 
din care de bună seamă nu mai rămăsese acum decât un ghem 
de piele și blană cenușie în jurul unor oase pergamentoase. 

Preston detesta mizeria, dar ambianța i se părea atrăgătoare. 
Nu exista viaţă aici. Era într-o casă a morții. 

Prezența indienilor tutungii, încorporați în pereţii labirintului, 
dădea încăperii un aspect de catacombe, ca și cum aceste figuri 
ar fi fost niște cadavre mumificate. 

Mergând în urma Broscoiului printre sinuozităţile acestui 
păienjeniș tridimensional, Preston nu s-ar fi mirat să-i găsească 
morți, pe mami și tati ai acestui Broscoi, fiecare în nișa lui 
flancată de troace. 

Când, în cele din urmă, Broscoiul îl conduse spre un mic 
luminiș în mijlocul labirintului, unde puteau sta jos și vorbi, 
Preston se simţea deja foarte dezamăgit de faptul că nu găsise 
nicăieri cadavrul vreunui membru al familiei Broscoiului. 

In „salonașul” acesta din inima labirintului nu puteau încăpea 
simultan mai mult de două persoane. Un fotoliu, flancat de un 
lampadar de podea și o măsuţă, era plasat vizavi de un 
televizor. Alături, se afla o canapea uzată, învelită cu o husă 
terminată prin niște ciucuri. 

Broscoiul se instală în fotoliu. 

Preston se strecură pe lângă el și se așeză pe canapea, cât 
mai departe cu putință de gazda lui. 

Erau înconjurați de pereții labirintului construiți din reviste, 
ziare, cărți, plăci de patefon depozitate în cutii din plastic 
rămase de la lapte, stive de cutii de cafea goale în care ar fi 
putut fi orice, de la șaibe și șuruburi, până la degete de om, 
aparate de radio mari în carcase de lemn, cum existau prin anii 
1930, așezate unele peste altele într-un echilibru fragil, precum 
și tot soiul de alte obiecte, prea numeroase pentru a mai fi 
enumerate, toate îngrămădite unele în altele și rămase laolaltă 
în virtutea greutăţii, a formei și a inerției. 

— Bun, deci care-i treaba? zise Broscoiul. 

— Așa cum ţi-am explicat la telefon mai devreme, am venit să 
aflu despre întâlnirea de gradul trei pe care spui că ai avut-o. 

— Uite cum stau lucrurile, domnule Banks. După atâta amar 
de ani, guvernul s-a apucat să-mi taie pensia de handicapat. 

— Imi pare rău, pe cuvânt. 


454 


— Au zis că m-am prefăcut timp de douăzeci de ani, ceea ce 
nu-i deloc adevărat. 

— Sunt convins de asta. Dar chestia asta are vreo legătură cu 
întâlnirea de gradul trei? În ce fel? întrebă Preston. 

Un animăluţ roz și lucios scoase capul din barba încâlcită a 
Broscoiului. 

Preston se aplecă în faţă, fascinat, dar își dădu seama că 
animalul acela roz era limba omului, intrând și ieșind printre 
niște buze care ar fi fost preferabil să rămână ascunse sub ţepii 
bărbii, dar care trebuia totuși „unse” cumva ca să lase să treacă 
mai ușor minciunile. 

— Sunt recunoscător, spunea Broscoiul, că niște oameni din 
cosmos, cu câte trei ochi, au venit și m-au făcut bine. Erau tare 
ciudaţi, ce-i drept, dar nici nu mai contează asta, din moment ce 
recunosc că au făcut o faptă bună cu mine. Necazul e că acum 
nu mai sunt un handicapat vrednic de toată mila, cum am fost 
odată, așa că nu mai primesc niciun fel de ajutor social. 

— Mda, o dilemă, spuse Preston. 

— Le-am promis solemn oamenilor din cosmos să nu dezvălui 
lumii ceea ce au făcut ei aici. Am mari remușcări că nu mă pot 
ține de cuvânt, dar nenorocirea e că trebuie și eu să mănânc și 
să-mi plătesc cumva facturile. 

— Sunt convins că oamenii din cosmos ar înțelege perfect 
situaţia, spuse Preston, dând din cap compătimitor spre 
imbecilul bărbos. 

— Asta nu înseamnă că nu sunt fericit că m-au scăpat de 
infirmitate, folosind chestia aia cu lumini albastre. Dar, așa 
atotputernici cum sunt ei, mi se pare ciudat că nu le-a trecut 
prin minte totuși să mă înzestreze cu ceva talent, ca să-mi pot 
câștiga și eu existenţa cumva. Bunăoară, să-mi fi dat talentul să 
ghicesc viitorul! 

— Sau priceperea de a preschimba plumbul în aur, sugeră 
Preston. 

— Asta, da, chiar că ar fi ceva! declară Broscoiul, bătând cu 
palmele în fotoliu. Și nici n-aş abuza de favorul acesta. Mi-aș 
face doar un pic de aur, cât să mă pot descurca. 

— Extraordinar, de câtă responsabilitate dai dovadă în 
această privință, spuse Preston. 

— Mulţumesc, domnule Banks. Dar, în rest, vorbim doar ca să 
ne aflăm în treabă, fiindcă oamenii din cosmos nu s-au gândit să 


455 


mă fericească în această privinţă. Prin urmare... deși mi-e rușine 
că nu pot să mă ţin de cuvânt, dar fir-ar să fie nu văd nicio ieșire 
din dilema asta, cum ai numit-o dumneata, decât să mă apuc să 
povestesc lumii cum niște extratereștri m-au scăpat de 
handicap. 

Deși n-avea nici cea mai mică intenţie de a băga mâna în 
buzunar și de a scoate de-acolo vreo bancnotă de douăzeci de 
dolari, Preston, curios, nu se putu abţine să nu zică: 

— Cât vrei, de fapt? 

Ceea ce putea trece, probabil, drept o expresie de viclenie 
încruntă brusc fruntea pătată a Broscoiului, îi încreţi colțurile 
ochilor și îi boţi și mai mult nasul ca o gălușcă fiartă. Sau reacţia 
asta să fi fost provocată de un mic atac de apoplexie? 

— Uite, domnule, amândoi suntem niște oameni de afaceri 
deștepţi, iar eu vă respect enorm, așa cum cred că și dumneata 
mă respecţi pe mine. Ei bine, în negocierea unei afaceri, ca 
aceasta, dintre noi doi, nu cred că e treaba mea să fixez preţul 
final. Dumneata trebuie să oferi primul, iar eu să răspund după 
aceea. Dar, cum văd că ești un adevărat domn, voi da dovadă și 
eu de multă curtoazie și îţi voi spune că, după părerea mea, un 
preț corect ar fi ceva peste un milion de dolari. 

Tipul era complet sonat. 

— Sunt convins că preţul e corect, numai că nu am atâţia bani 
la mine. 

Omul cu voce suavă de băiat de cor râse cristalin, aproape 
feciorelnic; Broscoiul bătea cu palmele în fotoliu, de parcă în 
viața lui n-ar fi auzit o poantă mai bună. Pe urmă, înclinându-se 
în faţă și vrând să facă și el pe hazosul, spuse: 

— Perfect, primesc și cecuri la nevoie. Ha-ha-ha! 

Preston zâmbi, încuviinţând din cap. Tot căutând dovezi 
privind autenticitatea întâlnirilor cu extratereștrii, suportase de- 
a lungul anilor aberaţiile debitate de nenumărați idioţi și 
impostori. Acesta era preţul pe care trebuia să-l plătească 
pentru speranţa de a afla într-o bună zi adevărul. 

Extratereștrii existau cu adevărat. Își dorea ca ei să existe, cu 
nespusă ardoare, fiindcă numai așa viața putea avea un sens 
pentru el. 

Broscoiul deveni serios. 

— Domnule Banks, nu mi-ai spus încă de la ce firmă ești. 

— Cum adică „de la ce firmă”? 


456 


— În spiritul unor afaceri cinstite, sunt obligat să vă spun că 
azi, ceva mai devreme, domnișoara Janet Hitchcock personal, de 
la Paramount Pictures, mi-a făcut o vizită. Îmi va prezenta o 
ofertă, mâine. l-am spus, desigur, că și dumneata te arăţi 
interesat, deși n-am știut să-i zic de la ce firmă sunteţi. 

Păi, dacă Paramount Pictures s-a gândit să trimită pe cineva 
la Nun's Lake, ca să cumpere povestea Broscoiului despre 
modelul cum a fost el vindecat de niște extratereștri, însemna 
că universul acesta putea face implozie în orice moment, 
reducându-se la o bilă densă de materie, nu mai mare decât un 
bob de mazăre. 

— Din păcate, cred că e vorba despre o neînțelegere, spuse 
Preston. 

Pe Broscoi, nu-l interesau „neînţelegerile” sau confuziile, ci 
doar cecurile bancare cu șapte cifre. 

— Nu vă vând eu gogoși, domnule, pe cuvânt. Ne respectăm 
reciproc prea mult, ca să vă fac eu așa ceva. Pot să dovedesc că 
nu mint, arătându-vă un singur lucru, doar unul, atât, ca să vă 
convingeți că spun adevărul. 

Și, rostogolindu-se afară din fotoliu, ca un porc gras din 
cocină, ieși din labirint pe alt drum decât la venire. 

— Haide să vezi, domnule Banks! A 

Lui Preston nu-i era frică de Broscoi. In plus, atmosfera din 
această casă dărăpănată i se părea de-a dreptul romantică. 
Pentru un om atât de îndrăgostit de moarte, clădirea aceasta 
era echivalentul unei plaje minunate sub cerul înstelat. 

Prin tunele de hârtie, indieni din lemn și mobilă îngrămădită, 
Preston își urmă gazda. Trecură așa prin încă două încăperi mai 
mari, identificabile ca spaţii diferite doar datorită cadrului ușii 
dintre ele. Ușa propriu-zisă fusese scoasă, pentru a înlesni 
deplasarea prin labirint. Toate ferestrele fuseseră blocate. 
Despărţiturile din interiorul labirintului ajungeau în unele 
porţiuni până la tencuiala plafonului, astfel încât nici nu mai știai 
unde începea tavanul unei camere și unde se termina, de fapt. 

— O să vezi, domnule Banks! repeta Broscoiul, strecurându-se 
printre catrafuse. Ohoho, o să vezi dovada, dovada! 

Exact când Preston începea să creadă că, de fapt, această 
casă bizară era un fel de paralelipiped care exista simultan în 
mai multe lumi paralele, putând continua așa la nesfârșit, 
Broscoiul îl scoase din labirint, intrând într-o bucătărie. 


457 


Dar nu era o bucătărie obișnuită. 

Existau dotările uzuale, ce-i drept, un aragaz vechi cu email 
cândva alb, dar acum îngălbenit și ciobit, un frigider care bâzâia 
și tremura, datând probabil de pe vremea când erau la modă 
răcitoarele cu gheaţă, un prăjitor de pâine, un cuptor cu 
microunde. Dar numai la asta se limita firescul. 

Toate suprafeţele erau acoperite la maximum cu sticle de 
bere și apă minerală, stivuite orizontal ca vinurile într-o pivniţă. 
Câteva bufete aveau ușile deschise, iar înăuntru, se aflau alte 
sticle goale. O piramidă de sticle acoperea și masa din 
bucătărie. Pe fereastra de deasupra chiuvetei, se vedea o 
verandă închisă, în care erau îngrămădite, probabil, alte câteva 
mii de sticle. 

O ușă dădea spre niște scări, prea înguste însă ca să mai 
încapă acolo și niște indieni de lemn. Nenumărate sticle goale 
de bere - majoritatea verzi, câteva transparente - fuseseră 
fixate cu adeziv pe pereţi și pe tavan, cu sutele, aidoma unui 
tapet tridimensional. Deși lichidul rămas cândva pe fundul 
sticlelor se evaporase de mult, pe scară puţea încă a bere 
trezită. 

— Haide, domnule Banks! Nu mai avem mult de mers. Vei 
vedea de ce o sumă de cel puţin un milion de dolari reprezintă 
un preţ cinstit. 

Preston urcă în urma Broscoiului pe scara tapetată cu sticle. 
Ajunseră sus, pe un hol la fel de ticsit de lucruri ca și camerele 
de la parter. 

Trecură prin niște odăi de la care ușile fuseseră scoase. 
Dormitorul  Broscoiului mai avea încă ușă și nu fusese 
preschimbat într-un mușuroi de tunele, ca restul casei. Două 
noptiere cu veioze flancau un pat mare, cu așternutul răvășit. O 
comodă, un șifonier și un dulap ofereau spaţii suficiente pentru 
depozitarea salopetelor Broscoiului. Pericolul normalităţii era 
evitat însă graţie unei colecţii întregi de pălării de pai care 
atârnau de cuie pe toţi pereţii, din tavan până în podea. Pălării 
de pai pentru bărbaţi, femei și copii. Pălării de pai de toate 
modelele, pentru toate scopurile, de la munca pe câmp până la 
completarea ţinutei unei doamne elegante care merge la 
biserică, într-o duminică fierbinte de vară. Pălării de pai în 
nuanțe naturale și în nuanțe pastel, în diferite faze de 
deteriorare, atârnate unele peste altele în straturi suprapuse, 


458 


încât la un moment dat Preston începu să uite că erau, de fapt, 
niște pălării, având senzaţia că semănau cu un fel de lambriuri 
ciudate. 

Dar asta nu era singura colecţie de obiecte din dormitor. Mai 
existau aici zeci și zeci de bastoane, simple, sau cu modele mai 
fistichii. Bastoane banale din lemn de alun, cu vârf de cauciuc la 
bază și mâner curbat și lucios. Bastoane perfect drepte, dar cu 
mâner din lemn împletit. Modele de bastoane din stejar, mahon, 
arțar, cireș și oţel inoxidabil, unele cu mânere simple, altele 
înfrumusețate cu tot felul de figurine din alamă sau lemn 
sculptat. Bastoane negre lăcuite cu vârfuri din argint, ideale 
pentru un Fred Astair în frac și joben, atârnau alături de 
bastoane albe, rezervate nevăzătorilor. 

Bastoanele erau depozitate în grupuri, la baza mai multor 
stative pentru umbrele; altele erau atârnate de părţile laterale 
ale comodei, ale șifonierului și ale dulapului. In loc de draperii, la 
geam atârnau perdele de bastoane. 

La una dintre ferestre, Broscoiul scosese deja vreo 
douăsprezece bastoane de pe galerie, eliberând un ochi de 
geam, pe care îl ștersese cu mâna, ca să îl mai curețe un pic. 

Îl conduse pe Preston aici și arătă spre nord-est, peste un 
câmp cu bălării, către drumul cu două benzi. 

— Domnule Banks, vezi pădurea aia de-acolo? Acum, uită-te 
în stânga, la vreo 70 de metri lateral faţă de intrarea în fermă, și 
o să vezi perfect o mașină parcată printre copaci. Vezi? 

Preston era derutat și dezamăgit, totodată, fiindcă se 
așteptase ca „dovada” despre care tot pomenea Broscoiul să fie 
cu totul altceva - vreo mașinărie lăsată de extratereștri sau vreo 
poză cu niște creaturi din acelea ciudate, cu trei ochi în cap! 

— Asta-i rabla de mașină cu care a venit, ca să nu mă prind 
eu cu ce persoană sus-pusă am de-a face, de fapt. 

— La cine te referi? se încruntă Preston. 

— Ei, na, la domnișoara Janet Hitchcock, nu ţi-am zis? care a 
venit tocmai de la Paramount Pictures, din California. Stă acolo 
la pândă, ca să vadă cine îi face concurenţă, pricepi? 

Un binoclu mare și greu era pus pe pervaz. Broscoiul i-l 
întinse lui Preston, care fu cât pe-aici să-l azvârle, când puse 
mâna pe el și simţi cât era de unsuros. 

— Dovada, domnule, zise Broscoiul. Dovada că n-am născocit 
nimic, dovada că Paramount Pictures mă curtează. Uite, vezi, 


459 


chestia aia care sclipește acolo, printre brazi, stai așa, o să vezi 
acum. 

Curios, Preston ridică binoclul și se uită spre mașina din 
pădure. 

— Până adineauri, stătea rezemată de botul mașinii, privind 
încoace spre drum, probabil, în speranţa de a se lămuri cine a 
venit la mine. 

Femeia nu mai stătea rezemată de mașină. Poate că se 
așezase înăuntru, unde nu se vedea însă nimic, din cauza 
întunericului. Nu-și dădea seama dacă era cineva la volan. 

— Ei, ia spune, nu se poate să n-o fi recunoscut pe 
senzaţionala domnişoară Janet Hitchcock de la Paramount 
Pictures. 

Când o localiză pe femeie, Preston o recunoscu, într-adevăr. 
Stătea în picioare, ceva mai departe de mașină, rezemată acum 
de un copac. Da, Michelina Teresa Bellsong - fostă pușcăriașă, 
ucenică alcoolică, șomeră fară nicio speranţă, nepoată a senilei 
tanti Gen, curvă de proastă calitate, încercând să se reprofileze, 
salvatoare de bunăvoie a lui Leilani, exhumatoare în devenire a 
lui Lukipela, ticăloasă inutilă, băgăreaţă și impertinentă. Cu ochii 
la Micky Bellsong, Preston spuse: 

— Da, e Janet Hitchcock, sigur că da. Se pare că voi intra la 
licitaţie, asta e, domnule - puţin lipsise să nu spună „Broscoi” - 
domnule Teelroy. 

— Nu asta am urmărit, domnule Banks. Am vrut doar să vă 
demonstrez că aveți o concurenţă redutabilă. 

— Înţeleg, sigur. Aș vrea tare mult să-ţi fac o ofertă chiar de 
azi, înainte de a pleca, dar prefer îndeobște, în astfel de cazuri, 
să fac propunerea în prezenţa întregii familii. Aveţi o soţie, 
domnule, copii? Dar părinţii mai trăiesc? 

— Mami și tati s-au dus amândoi, domnule Banks. 

— Ah, îmi pare tare rău. 

— Nu am fost niciodată căsătorit, deși ocaziile nu au lipsit, să 
știi. 

— Prin urmare, locuiești singur în toată casa asta mare. 

— Da, singur, zise Broscoiul. Și, cu toate că sunt un burlac 
convins, mărturisesc că mă mai apucă urâtul câteodată, oftă el. 
Așa singur-singurel. 

— Bun, spuse Preston, întorcându-se cu spatele la fereastră. 


460 


Și, cu o forță feroce, îi zdrobi faţa Broscoiului cu ajutorul 
binoclului masiv. Lovitura produse un fel de pâărâit vâscos, un 
suspin strangulat și prăbușirea instantanee a bărbatului. 

Preston azvârli binoclul pe patul răvășit, de unde îl putea lua 
mai târziu. 

Câteva bastoane erau atârnate de pervaz. Înșfacă unul dintre 
ele, cu mâner de bronz, în formă de cap de lup. 

Lungit pe spate, pe podea, Broscoiul ridică privirea și văzu 
bastonul pe care Preston îl ţinea deasupra lui, cu degetele 
încleștate pe vârful ascuţit folosit la mers. Buimăcit iniţial, poate 
dezorientat, Broscoiul se lumină la față, când văzu ce îl aștepta, 
și rosti emoţionat, oftând ușurat: 

— Mulţumesc. 

— Cu plăcere, zise Preston și îi înfipse capul de lup drept în 
mijlocul frunţii. 

Și asta nu doar o dată. Poate cel puţin de vreo șase ori. 
Bastonul trosni, dar nu se rupse. 

Când se convinse că îl ucisese pe Broscoi, azvârli bastonul 
stricat pe pat, lângă binoclu. Mai târziu, va șterge amprentele 
de pe ambele obiecte. 

Avea de gând ca, în final, să ardă casa până în temelii. 
Flăcările vor șterge orice urmă. Dar, oricum, el era un om 
precaut. 

Grăbit, Preston alese alt baston. Mânerul din alamă, în formă 
de șarpe, avea două pietricele roșii frumos incrustate, în loc de 
ochi. 

leșind din budoarul Broscoiului, traversă holul plin de mizerii, 
de la etaj, cobori scările pavoazate cu sticle și ajunse la parter. 
Prin bucătăria împuţită, ieși în veranda închisă unde o mie și una 
de sticle sclipeau straniu, ca și cum furtuna care ameninţa să 
izbucnească ar fi fost închisă în ele, cu dopul bine pus. 

Afară, traversă repede o curte plină de gunoaie, având grijă 
tot timpul să rămână ascuns după casă, ca după un paravan, ca 
să nu poată fi văzut din pădure, unde stătea la pândă inutila 
domnișoară Bellsong. 

Mai mult ca sigur, femeia aștepta momentul potrivit ca să 
pornească în urma lui, spre Lacul Călugăriţei, păstrând evident o 
distanţă prudentă. Se pregătea, probabil, s-o înhaţe pe Leilani și 
s-o ducă în Hemet, la Clarissa Gușata, cu cei șaizeci de papagali 
ai ei. 


461 


Ce curvă proastă! Niște imbecili, cu toţii. Își imaginau că el nu 
știe nimic, dar el deţinea controlul asupra situaţiei. 

Dincolo de curtea stearpă, se întindea un câmp cu bălării, în 
care se putea pierde cu totul, doar dacă se apleca un pic. 

Inainta grăbit, în paralel cu drumul aflat ceva mai departe, 
intenţionând ca în cele din urmă să cotească spre nord, să 
traverseze drumul printr-un loc nevăzut de ea și pe urmă să o ia 
spre vest. In felul acesta, o putea lua prin surprindere pe Micky 
Bellsong, venind din spate și ciomăgind-o zdravăn cu mânerul- 
șarpe al bastonului. 

Cerul întunecat devenea tot mai apăsător, cu nori negri ca 
niște pumni încleștaţi, plini de o putere malefică. Nu tuna încă. 
Dar va tuna în curând. lar fulgerul va sfâșia cerul, aruncând 
reflexe fierbinţi pe șarpele de alamă, exact când va lovi, poate - 
și va lovi. Dar, în ciuda luminii fulgerătoare și a bubuitului ce vor 
veni, Preston Maddoc știa că încăperile Cerurilor erau pustii și că 
acolo, sus, nu exista nimeni care să se uite în jos la ce făcea el 
sau căruia să-i pese de ceea ce se întâmplă dedesubt. 


e Capitolul 65 


Băiatul orfan de mamă este tulburat, or, el își păstrează de 
obicei cumpătul. Şade pe una dintre canapelele din Fleetwood, 
mângâind-o pe Old Yeller, care i s-a așezat în poală, în timp ce 
gemenele continuă să facă planuri și să studieze hărţile. 

Graţie pregătirii prealabile, Curtis a dobândit cunoștințe 
impresionante despre majoritatea speciilor de pe Pământ, cu 
care ar putea să se întâlnească pe parcursul acestei misiuni. 
Drept urmare, știe o mulţime de lucruri despre câini, nu numai 
ceea ce a deprins de la uluitorul număr de patrupede canine pe 
care le-a văzut în vreo 9 658 de filme, ci și ceea ce a învăţat în 
urma instruirii „fulger” de care a beneficiat în privinţa florei și a 
faunei de pe această planetă. 

Surioara lui canină are nenumărate calităţi admirabile, printre 
care și nasul ei excepţional. Forma trufei, ca o pietricică neagră 
și lucioasă, îi sporește frumusețea, dar, lucru și mai important, 
simţul ei olfactiv este poate de douăzeci de mii de ori mai fin 
decât la oameni. 


462 


Dacă în rulota aceea enormă, în care a văzut-o pe fetița 
radioasă, ar exista și niște „hăitași” de genul celor întâlniți la 
benzinăria din Nevada, câinele ar fi detectat mirosul lor unic, l- 
ar fi recunoscut pe loc și ar fi reacţionat fie speriindu-se, fie cu 
ferocitate. Graţie legăturii dintre ei, Curtis ar fi detectat 
amintirile ei de la benzinărie, toate acele valuri de imagini 
mentale declanșate de acest miros atipic, la fel cum sesizează și 
alte imagini de acest fel, atunci când cățeaua întâlnește 
mirosuri cunoscute. 

Bestia malefică, a cărei miasmă Old Yeller a simţit-o în jurul 
rulotei, reprezintă o noutate pentru ea. Dar este ceva sau cineva 
din lumea ei, totuși. 

Lucrul acesta nu este întru totul neliniștitor. Își amintește 
reacţia ei faţă de Vern Tuttle, ucigașul în serie care colecționa 
dinţi. Old Yeller dăduse din coadă, foarte prietenoasă când îl 
văzuse. Păi, dacă de la un afurisit ca Tuttle nu i s-a zburlit părul 
pe spinare, cât de groaznic o fi, probabil, monstrul uman din 
această rulotă, ca s-o facă să mârâie înfundat? 

Din moment ce s-a convins că misterioșii lor vecini din 
camping nu sunt niște extratereștri ostili, nu trebuie să 
întreprindă nici el nimic, mai prudent fiind să nu iasă din 
Fleetwood. Îi vine greu totuși să fie întru totul precaut, atâta 
vreme cât amintirea fetiţei radioase continuă să îl obsedeze. 

Nu și-o poate scoate din minte. 

Dacă închide ochii, o și vede parcă stând în picioare, lângă 
scaunul șoferului, aplecată în faţă și privind afară, prin parbriz. 
Expresia ei de profundă singurătate și părăsire reverberează 
înlăuntrul lui, fiindcă exprimă niște sentimente pe care și el le 
cunoaște prea bine, amintindu-i de ceea ce s-a întâmplat în 
munţii din Colorado, înainte de a fi devenit Curtis Hammond. 

În cele din urmă, își dă seama că nu ar fi un fiu vrednic de 
mama sa, dacă ar întoarce spatele acestei fetițe cu sufletul 
rănit. Glasul inimii este mai puternic decât prudenţa. 

În fond, a venit aici pentru a schimba lumea. Și, ca 
întotdeauna, această sarcină începe prin salvarea unui singur 
suflet, după care vine altul, și altul, și altul, cu răbdare și 
abnegatție. 

Când se duce la Cass și Polly, ca să le explice ce 
intenţionează să facă, gemenele se opun planului lui. Preferă ca 
băiatul să nu iasă din Fleetwood până când, a doua zi dimineaţă, 


463 


vor porni spre Seattle. Acolo, multitudinea de oameni va oferi un 
camuflaj adecvat, până când băiatul va putea redeveni complet 
Curtis Hammond, excluzând orice posibilitate de a fi detectat. 

Pe moment, îl enervează împotrivirea lor tenace. Pe urmă, 
folosind modelul lor de gândire, le reamintește că ele sunt 
păzitoarele fiinţei lui regale și că, deși prețuiește bravura și 
sfaturile lor înțelepte, nu poate tolera totuși ca niște străjeri să-i 
dicteze moștenitorului tronului ce are voie să facă și ce nu. 

— Nici Prinţesa Leia nu ar accepta așa ceva. 

Poate că surorile își dau seama că băiatul se folosește chiar 
de „armele” lor ca să le închidă gura, cum s-ar spune, din 
moment ce până atunci a negat cu perseverenţă că ar fi un 
extraterestru de neam împărătesc, însă strategia aceasta le 
derutează până la urmă. Așadar, supunându-se, gemenele 
Spelkenfelter schimbă niște priviri pline de subiînțeles, oftează 
frumos, cum numai ele știu să ofteze, și se pregătesc să devină 
escorta lui înarmată. Sunt gata să-l însoțească oriunde, fiindcă, 
nu-i așa, le pasionează aventurile. Imbrăcate cu blugi și cămăși 
în carouri, au o alură de gărzi de corp, în ciuda poșetei pe care 
fiecare o poartă atârnată de umăr, în care se află un pistol de 9 
milimetri. 

— Scumpete, să stai între noi, îl previne Polly pe Curtis. 

Cass iese prima din Fleetwood; ţine mâna dreaptă în poșetă. 

Urmează surioara patrupedă. Curtis vine după cățea, iar Polly 
iese ultima, tot cu mâna dreaptă încleștată pe revolverul din 
geantă. 

Deși nu este decât ora trei într-o după-amiază de vară, ai zice 
că e o zi de iarnă, la asfinţit, și asta în ciuda căldurii de-afară; 
lumina cenușie învăluie natura și obiectele din jur, accentuând 
tenta argintie a acelor de brad și placând parcă lacul cu un miraj 
de gheață. 

Afară, Old Yeller preia conducerea plutonului, refăcând traseul 
dinainte, spre mașina-măgăoaie. 

Aproape toți turiștii au intrat în mașini. Terminând de strâns 
totul de teama furtunii, s-au băgat și ei la adăpost. 

Fetița radioasă n-a mai apărut în spatele parbrizului. 

Cass se gândește să bată la ușă. 

— Nu, îi șoptește Curtis. 

Ca și înainte, căţeaua simte nu numai că o bestie malefică din 
specia umană locuia în acea rulota, ci și că bestia aceasta 


464 


lipsește deocamdată de aici. Din nou, detectează două 
prezențe, prima producând atât mirosul amar al unui suflet 
disperat, cât și putoarea feromonală a unui spirit profund 
corupt. A doua este cea care, îndurând frica de atâta timp, este 
copleșită de o anxietate cronică, dar fără niciun pic de 
disperare, totuși. 

Curtis deduce că inima aceasta tulburată de frică este cea a 
fetiţei pe care a văzut-o mai devreme, prin parbriz. 

Prezența coruptă este atât de dezgustătoare, încât cățeaua își 
dezgolește colții, parcă de scârbă. 

Curtis nu-și dă seama dacă în spatele acestei sile se ascunde 
o ameninţare. Poate nu e lipsit de importanță faptul că la 
această persoană nu se simte nicio urmă din teama cumplită 
care o apasă ca un jug pe fetiţă. 

La un alt nivel, aici lângă rulotă, unde voinţa poate domina 
materia, băiatul simte un curent electric de mic voltaj și 
constată că seamănă cu circuitul sistemului de alarmă de la 
Fleetwood, pe care gemenele îl activează în fiecare seară. 

Orice circuit are un întrerupător. Curentul electric înseamnă 
energie, dar întrerupătorul este mecanic și, prin urmare, 
vulnerabil la puterea voinţei. Curtis are o voinţă puternică. 
Alarma este activată - pe urmă, dezactivată. . 

Portiera este încuiată. Acum e descuiată. Incetișor, băiatul o 
deschide și aruncă o privire înăuntru. Nimeni. 

Urcă două trepte. Ajunge în rulotă. 

În salonaș, e aprinsă o singură lampă. Una dintre canapele a 
fost desfăcută și transformată în pat. 

Fetița şade pe pat. Scrie cu iuțeală într-un jurnal. Un picior e 
îndoit, celălalt stă întins în faţă, prins într-o proteză metalică. 

Fetiţa este radioasă. 

Concentrată la ceea ce scrie, nici nu aude când se deschide 
portiera și nu-și dă seama imediat că a intrat cineva. 

Surioara patrupedă vine după Curtis, se împinge și își face loc 
printre picioarele lui, ca să vadă mai bine creatura cu proteză 
metalică. 

Mișcarea aceasta îi atrage atenţia fetei, care ridică privirea. 

— Ce strălucești! spuse Curtis. 


465 


e Capitolul 66 


După ce ascunse automobilul printre copaci, Micky rămase în 
picioare o vreme, rezemată de mașină, cu ochii la punctul în 
care drumul cotește spre ferma lui Teelroy, de care o despart 
cam șaptezeci de metri. Trei vehicule au trecut în următoarele 
zece minute, dându-i posibilitatea să constate că de la o 
asemenea depărtare nu va putea să observe dacă Maddoc ar 
veni singur în Durango sau însoţit, asta presupunând că ar reuși 
să identifice întâi marca mașinii. Se deplasă mai spre vest cu 
cincizeci de metri. 

După nici douăzeci de minute, postată în spatele unui copac, 
a văzut automobilul Durango apropiindu-se dinspre Lacul 
Călugăriței. Da, Preston era singur. 

Se duse grăbită spre est, de unde venise mai devreme, și se 
instală la pândă lângă un brad, aproape de Camaro. De aici, nu 
vedea prea clar intrarea în fermă, dar avea o vizibilitate perfectă 
spre Durango. Prin urmare, imediat ce vehiculul se va pune în 
mișcare, se va urca și ea în mașină, va ieși dintre copaci și va 
porni pe urmele lui Maddoc, înapoi spre Lacul Călugăriţei, 
păstrând o distanţă menită să elimine orice suspiciune. 

Speranţa ei absurdă fusese că tipul va veni, poate, cu Leilani, 
ceea ce ar fi însemnat să se furișeze până la fermă, să 
„aranjeze” ceva la Durango, ca să nu mai poată pleca de-acolo, 
după care să o „fure” pe fetiță, înainte ca Maddoc să se 
dumirească și să intre în acţiune. 

Speranţa absurdă nu se împlinise. Avea de ales: ori rămânea 
aici și îl urmărea pe Maddoc, la plecare, ori se întorcea la Lacul 
Călugăriţei și se interesa unde trăsese, sub numele de Jordan 
Banks sau sub un altul, trecând pe la toate cele trei campinguri. 

Pe de altă parte, se temea că, dacă se întorcea în oraș, 
recepționerii de la campinguri nu i-ar da informaţii corecte. Sau 
că Maddoc se prezentase sub cine știe ce alt nume. Sau că, 
poate, nici nu intrase în vreun camping, parcând temporar 
undeva în localitate, cu intenţia de a pleca imediat mai departe. 
In oricare dintre aceste eventualităţi, era foarte posibil ca 
Maddoc s-o șteargă de-acolo, fără ca ea să aibă habar. 

Scurta ei întâlnire cu Leonard Teelroy îi întărise convingerea 
că Maddoc nu va zăbovi prea mult la fermă. Impostor ușor de 


466 


dibuit, Teelroy nu avea cum să păcălească un ins versat ca 
afurisitul de doctor, indiferent ce elucubraţii cu OZN-uri și 
extratereștri s-ar apuca să-i debiteze. 

Trecură, totuși, cinci minute, pe urmă încă cinci, și Durango 
nu se clintise de la fermă. 

În acest răstimp, Micky își dădu seama că uitase să îi 
telefoneze lui tanti Gen, care era probabil tare îngrijorată. Dar, 
dacă totul mergea bine, intenţiona să o sune mai târziu, spre 
seară, de la un restaurant de pe autostradă, în statul 
Washington, cu Leilani lângă ea, așteptând să îi transmită 
sărutări Genevei. 

Negru ca fierul pe alocuri, cerul căpătă consistenţă și greutate 
parcă, strivind neclintirea după-amiezii, care suspină speriată. 
Vremea începu să se răcească. In jurul lui Micky, copacii se 
înfiorară, șușotind în bătaia vântului. Se apropia furtuna. 

Întorcându-se după ciripitul unor vrăbii, Micky văzu mutra lui 
Preston Maddoc și bâta care cobora. 

Pe urmă, era pe jos, fără să știe când căzuse. Avea gura plină 
de ace de brad și de ţărână, dar nu și energia de a le scuipa 
afară. 

O gânganie se târa la câţiva centimetri de nasul ei, foarte 
aferată, fără să-i pese de ea. Din acest unghi, insecta părea 
uriașă; un pic mai încolo, se profila un con de brad, mare cât un 
munte. 

Vederea i se încetoșă. Clipi ca să-și limpezească privirea. 
Clipitul dezmorți un pietroi în arcada craniului ei, iar durerea 
începu să se rostogolească peste ea, ca un bolovan imens. Și 
întunericul la fel. 


e Capitolul 67 


Curtis Hammond o vede pe fată întâi cu ochii lui, dar nu mai 
percepe luminozitatea pe care aceasta o avea când privea din 
mașină, prin parbriz. 

Pe urmă, surioara patrupedă urcă treptele și își face loc 
printre picioarele lui. Prin ochii căţelei inocente, ochi care sunt 
permanent conștienți de Prezenţa jucăușă, fetița este radioasă 
într-adevăr, luminată cumva dinăuntru. 


467 


Cățeaua o adoră instantaneu, dar, timidă, nu îndrăznește să 
se apropie. 

— Ce strălucești! declară Curtis. 

— N-ai nicio șansă cu fetele, dacă te apuci să le spui cât sunt 
de transpirate! îl admonestă ea. 

Vorbește încetișor, uitându-se din când în când spre partea 
din spate a rulotei. 

Fiind un băiat care s-a ocupat de multe operaţii clandestine în 
nenumărate lumi, Curtis se prinde repede de sensul cuvintelor 
ei și, coborând vocea și mai mult, zice: 

— Nu m-am referit la transpiraţie. 

— Atunci a fost o aluzie grosolană la asta? întreabă ea, 
arătând spre proteza metalică de la picior. 

Oh, Doamne, iar a călcat în străchini, metaforic vorbind. Și el 
care crezuse că începea să se descurce în societate! 

— Nu sunt așa prost, spune el, încercând să-și repare 
greșeala involuntară. 

— Nici n-am zis că ești, spune ea și surâde. 

Surâsul îl încălzește, iar pe surioară o topește de tot: cățeaua 
și-ar dori să se ducă la fetița radioasă, să se întindă pe spate, cu 
labele în sus, într-o poziție de totală supunere și atașament. 

Când fetița ridică sprânceana și privește dincolo de Curtis, 
acesta se uită în spate și o vede pe Polly, care urcase și ea. La 
fereastra din faţa fetiţei, s-a ivit capul lui Cass, care se cocoțase 
probabil pe vreo ladă goală ca să vadă mai bine în rulotă. 

— Ohoho, exclamă fetița. Eşti însoţit de Amazoane! 

— Doar de două, zice el. 

— Cine ești tu? 

Fiindcă vede cum strălucește fetița, când o privește prin ochii 
căţelei, și fiindcă știe ce înseamnă această luminozitate, băiatul 
se decide să fie absolut sincer cu această persoană, la fel cum 
fusese și cu gemenele. Așa că îi răspunde: 

— Eu sunt Curtis Hammond. 

— Și eu sunt Leilani Klonk, spune ea, folosindu-și piciorul cu 
proteză ca un fel de contragreutate, ca să se tragă mai spre 
marginea canapelei. Cum ai oprit alarma și ai descuiat portiera, 
Curtis? 

Băiatul ridică din umeri: 

— Prin puterea voinţei asupra materiei, la micro nivel, unde 
voinţa prevalează. 


468 


— Exact așa fac și eu ca să-mi crească sânii. 

— Nu ţine, replică el. 

— Ba eu cred că da. Înainte, eram, practic, concavă. Măcar 
acum sunt plată. De ce ai venit aici? 

— Ca să schimb lumea, spune Curtis. 

Polly pune mâna pe umărul lui, îndemnându-l tacit să fie 
prudent. 

— E în regulă, spune el către garda sa de corp. 

— Ca să schimbi lumea, repetă Leilani, privind iarăși spre 
fundul rulotei, după care se ridică în picioare. Și ai avut rezultate 
până acum? 

— Păi, abia am început treaba. Și va dura. 

Cu o mână destul de diferită, Leilani arată spre faţa fericită 
pictată pe tavan și pe urmă spre dansatoarele de hula-hoop, 
care își leagănă șoldurile pe mesele de alături. 

— Schimbi lumea începând de aici? 

— Conform mamei mele, toate adevărurile vieţii și toate 
răspunsurile la misterele ei sunt prezente, putând fi văzute și 
înțelese, în oricare întâmplare din viaţa noastră, în orice loc, 
indiferent cât de măreț sau modest ar fi. 

Din nou, arătând spre tavan și spre figurinele-dansatoare, 
Leilani zice: 

— Și indiferent cât de oribil? 

— Mama mea, cu înțelepciunea ei, ne susținea în orice 
situație, criză sau nenorocire. Dar n-a zis niciodată nimic despre 
lucrurile oribile, nici pro, nici contra. 

— Ea e mama ta? întrebă Leilani, referindu-se la Polly. 

— Nu. Ea e Polly. lar cea de la fereastră e Cass. Cât despre 
mama... Ei bine, ai fost vreodată în Utah? 

— În ultimii patru ani, am fost peste tot, doar pe Marte nu. 

— Nici nu ti-ar plăcea acolo. Nu e aer, e frig, plictisitor. Dar în 
Utah, într-o parcare de camioane, nu te-ai întâlnit cu o 
ospătăriță pe nume Donella? 

— Nu mi-aduc aminte s-o fi cunoscut. 

— Oh, ţi-ai fi adus aminte, dacă o vedeai. Donella nu seamănă 
deloc cu mama, întrucât nu sunt din aceeași specie, deși mama 
ar fi putut să arate exact ca ea, dacă ar fi să fie Donella. 

— Sigur că da, spune Leilani. 

— De fapt, și eu aș putea arăta ca Donella, doar că nu am 
suficientă masă. 


469 


— Masă, repetă Leilani, dând din cap cu bunăvoință. Da, masa 
e întotdeauna o problemă, nu? 

— Nu întotdeauna. Dar ce încercam eu să-ţi spun e că, în felul 
ei, Donella mi-amintește de mama. Umerii frumoși și rotunzi, 
gâtul care nu suportă niciun guler, bărbiile mândre de taur 
îngrășat. Ceva maiestuos. Magnific. 

— Deja îmi place de mama ta, mai mult decât de a mea, 
spune Leilani. 

— Aș fi onorat să o cunosc pe mama ta. 

— Crede-mă, nu pierzi nimic dacă n-ai s-o cunoști. Din cauza 
ei vorbim noi în șoaptă, să știi. Fiindcă e o teroare. 

— Mi-am dat seama că purtăm o conversaţie clandestină, 
răspunde Curtis. Dar ce trist că motivul este tocmai mama ta. 
Ştii, parcă nu ţi-am spus că sunt extraterestru, nu-i așa? 

— Halal noutate, remarcă Leilani. Spune-mi altceva... 

— Orice, îi promite el fetiţei, care strălucește așa de frumos. 

— Ești rudă cumva cu o doamnă pe care o cheamă Geneva 
Davis? 

— Nu, dacă e de pe planeta asta. 

— Păi, n-aș prea zice că e. Dar puteam să jur că ești nepotul 
ei. 

— Aș fi onorat dacă aș cunoaște-o? întreabă Curtis. 

— Da, absolut. Și, dacă o vei cunoaște vreodată, mi-ar plăcea 
să fiu și eu acolo, ca o musculiță pe perete. 

Se înțelegeau așa de bine și, brusc, această ultimă afirmaţie îl 
derutează complet. 

— Musculiţă pe perete? Adică și tu poţi să-ţi schimbi forma? 


e Capitolul 68 


În timpul ocolului de la ferma lui Teelroy până la mașina 
Cocotei, în pădure, Preston avu timp să se gândească și să își 
modifice planul iniţial. 

La început, când pornise spre est pe câmpul cu buruieni din 
spatele casei, o botezase în gând „Beţiva”, dar nu-i plăcea cum 
sună. „Doamna Ciroză” și „Coniţa Matolită” erau două porecle 
nostime, dar tot inadecvate. Nu putea să-i zică nici „Țâțele”, 
chiar dacă i s-ar fi potrivit, fiindcă folosise deja porecla asta 


470 


pentru tanti Janice, mama primului om ucis de el, vărul „Sac-cu- 
rahat”. De-a lungul anilor, folosise denumirea tuturor părților 
mai interesante din anatomia femeiască pentru a identifica, în 
gând, diverse persoane de sex feminin. Deși nu-l deranja să 
reutilizeze un nume, dacă îl putea cupla cu un adjectiv inedit și 
simpatic, epuizase aproape toate epitetele care aveau legătură 
cu termenii anatomici. Până la urmă, optase pentru „Cocota”, 
bazându-se pe puţinele, dar edificatoarele detalii pe care le știa 
despre slăbiciunea ei pentru bărbaţi și despre experiențele ei 
sexuale la o vârstă destul de fragedă. 

Nu exagera deloc dând atâta importanţă alegerii numelui 
corect, care trebuia să fie ceva amuzant, desigur, dar și suficient 
de sugestiv, minimalizând, totodată, persoana îndeajuns, încât 
să o dezumanizeze. Ultimele două cerinţe menţionate ţineau de 
niște bune principii etice. Pentru a-și îndeplini obligaţia de a 
subția rândurile turmei umane și, implicit, de a conserva lumea, 
bioeticianul utilitarist nu trebuie să mai considere că „turma” 
este alcătuită întru totul din oameni ca el. În lumea interioară a 
lui Preston, doar oamenii util, oamenii care aveau ceva 
substanţial de oferit omenirii și care duceau o viaţă de mare 
calitate, rămâneau cu aceleași nume pe care le purtau în lumea 
exterioară. 

Prin urmare, moarte Cocotei! Aceasta era misiunea lui când 
plecă de la fermă și aceasta rămase misiunea lui când se furișă 
în sus, prin pădure, ca s-o surprindă venind din spate. Pe drumul 
de-acolo aici totuși se răzgândise în privinţa modului în care 
trebuia comis omorul. 

Când termină ce avea de făcut cu bastonul cap-de-șarpe, 
Preston îl azvârli în Camaro, pe bancheta din spate. 

Cheile Cocotei erau în contact. Le folosi pentru a deschide cu 
ele portbagajul aceluiași Camaro. 

O târî pe covorul din ace de brad și frunze moarte, până în 
spatele mașinii. 

Supraveghind aceste fapte, cerul se întunecă și mai mult. Un 
dig înalt din blocuri de tunet părea gata să se fisureze și să se 
prăbușească peste lume. 

Vântul, imitator șmecher, mâna de la spate un vuiet ca o 
cireadă de tauri furioși, printre copaci. 

Forfota și mirosul furtunii iminente îl excitau pe Preston. 
Cocota - atât de atrăgătoare și moale și caldă încă - îl ispitea. 


471 


Pădurea oferea un pat frust. lar vântul violent se adresa 
brutei fioroase care sălășluia în inima lui. 

Cu o onestitate de care era mândru, recunoștea că exista în el 
această brută. Ca orice creatură născută din bărbat și femeie, 
nici el nu putea să emită pretenţii la perfecţiune. Această 
mărturisire făcea parte din autoanaliza pătrunzătoare pe care 
fiecare etician trebuie să o cultive, pentru a avea credibilitatea 
și autoritatea de a stabili reguli de viaţă pentru alţii. 

Rar avea ocazia de a fi violent fără reţinere. În cele mai multe 
cazuri, pentru a evita pușcăria, se limitase în omuciderile lui la 
injectări masive de digitoxină, sugrumări delicate, provocarea 
de embolii cu bule de aer... 

Recentele eforturi cu Broscoiul și cu Cocota fuseseră extrem 
de tonice și revigorante. Într-adevăr, Preston Maddoc era 
excitat. i 

Din nefericire, nu avea timp de pasiuni. Își lăsase mașina în 
fața fermei. Un cadavru ciomăgit cu bastonul zăcea în 
dormitorul tapetat cu pălării, așteptând să fie descoperit. Deși 
numai niște debili mintali și monștrii de la circ ar fi putut veni în 
vizită, eventual, la Broscoi duminică seara, Preston trebuia 
totuși să elimine toate dovezile incriminatoare, cât mai repede 
cu putinţă. 

Și Cocota era o astfel de dovadă. O ridică în braţe și o 
răsturnă în portbagajul mașinii ei. 

Era ud pe mâini de sânge. Luă un pumn de ace de brad 
uscate, de pe jos, și se frecă ușor cu ele pe palme și degete, ca 
să scape de petele mai mari și să usuce porțiunile încă lipicioase 
de la sânge. 

Pe urmă, la volan, afară din pădure, pe drum, pe alee, pe 
lângă rabla de tractor. 

Parcă lângă Durango, în faţa casei. 

Mult mai greu s-o tragă pe Cocotă afară din portbagaj, decât 
s-o arunce înăuntru. 

Urme de sânge luceau pe mocheta unde zăcuse ea. Timp de 
câteva clipe, Preston rămase ca paralizat văzând acele pete. 

Intenţionase să însceneze un incendiu, în care femeia și 
Broscoiul ar fi ars de vii în casă. Înţesată cu teancuri imense de 
hârtie, indieni din lemn și alte obiecte perfect uscate, la care s- 
ar mai fi adăugat o canistră de benzină vărsată acolo unde 
trebuia, clădirea s-ar face scrum, astfel încât din cadavre n-ar 


472 


mai rămâne aproape nimic. Târgurile de provincie ca Lacul 
Călugăriţei nu au mijloacele necesare de a detecta niște crime 
disimulate atât de bine. 

Mai târziu, va trebui să rezolve problema petelor din 
portbagaj. Mai târziu. Va trebui și să șteargă amprentele de pe 
caroseria mașinii. Toate însă la timpul lor. 

Acum, cu Cocota în braţe, traversă pajiștea, urcă pe verandă, 
intră pe ușă, ajunse în holul de la parter, unde indienii stăteau 
de strajă și ofereau trabuce, trecu pe lângă căpeteniile din lemn, 
zâmbind spre șeful de trib care făcea „OK” cu degetele, și 
pătrunse în labirint. 

În aceste catacombe, alese locul și făcu pregătirile necesare. 

Peste câteva minute, se instală din nou în Durango, la volan. 

Pe drumul de întoarcere spre Lacul Călugăriţei, vântul 
împingea parcă automobilul de la spate, fâșâind și vâjâind la 
geam, de parcă și-ar fi manifestat toată aprobarea pentru 
faptele săvârșite de el. 

Având în vedere ultimele evenimente, nu mai putea aștepta 
până la ziua de naștere a Mâinii, ca să se ocupe de ea. Nu mai 
putea amâna nici măcar până se întorceau la locul unde era 
groapa Șantaliului, în Montana, deși nu ar fi avut nevoie decât 
de o jumătate de zi de mers cu mașina, ca să ajungă acolo. 

Ferma lui Teelroy oferea o excelentă scenă alternativă pentru 
actul final din trista și inutila viață a Mâinii. Desigur, nu va mai 
avea posibilitatea să o forțeze să atingă și să sarute rămășițele 
pământești descompuse ale fratelui ei, înainte de a o ucide, așa 
cum visa să facă de atâtea luni de zile. Regreta că trebuia să 
renunţe la niște posibile amintiri atât de delicioase. Partea 
pozitivă era că labirintul oferea condiţiile propice pentru a o 
schingiui pe Mâna timp îndelungat, fără să se teamă de vreo 
întrerupere. Or, însăși arhitectura construcţiei bizare a 
Broscoiului constituia locul ideal pentru exercitarea terorii. 
Momentele pe care le petrecuse singur cu Șantaliul, în pădurea 
din Montana, fuseseră o adevărată fericire pentru Preston. Jocul 
acesta cu Mâna va fi pentru el o fericire dublă, triplă chiar. lar 
când va isprăvi, va avea toate motivele să fie mândru că într-o 
singură zi lichidase trei zevzeci jalnici și inutili, economisind, 
astfel, resursele pe care ei le-ar fi consumat în următorii ani, 
scutind atâţia oameni utili de spectacolul mizeriei celor trei și, 
prin aceasta, sporind cantitatea totală de fericire din lume. 


473 


e Capitolul 69 


Extraterestrul metamorfozat, venit să salveze lumea, arăta ca 
un băiat drăguţ, pistruiat și drăgălaș la faţă. 

— În tot universul cunoscut, există doar două specii de 
metamorfozanți, o informă el cu seriozitate, iar specia mea este 
una dintre ele. 

— Felicitări, zise Leilani. 

— Mulţumesc, domniţă. 

— Spune-mi Leilani. 

Băiatul surâdea. 

— Spune-mi... în fine, tot n-ai putea să pronunţi numele, 
ținând seama de felul cum funcţionează limba omenească, așa 
că spune-mi Curtis. Oricum, acestea sunt, totodată, și cele mai 
vechi specii din universul cunoscut. 

— Dar cât din univers este cunoscut? întreabă ea. 

— Unii zic că patruzeci la sută, alţii că aproximativ șaizeci la 
sută. 

— Ohoho, eu credeam că doar vreo paisprezece-șaisprezece 
la sută. OK, prin urmare ai venit aici ca să schimbi lumea, în 
fine, sau mai degrabă ca s-o distrugi? 

— Vai, nu, nu suntem un neam de distrugători. Asta-i cealaltă 
specie de metamorfozanţi, toţi niște răi, care urmăresc 
nimicirea omenirii. Le place haosul, distrugerea, moartea. 

— Păi, dacă sunteţi cele mai vechi specii... e ca și cum aţi fi 
niște îngeri și demoni. 

— Cam așa ceva, zise el, cu un zâmbet la fel de enigmatic ca 
soarele de pe tavan. Nu înseamnă că suntem perfecţi. Nu, 
Doamne Sfinte. Uite, eu, bunăoară, am furat bani, suc de 
portocale, crenvurști și un Mercury Montaineer, deși sper și am 
de gând să îmi repar greșelile. Am spart încuietori de uși și am 
pătruns prin efracţie în casele altora, am condus un automobil 
noaptea, fără faruri, nu mi-am pus centura de siguranţă și am 
mințit în numeroase ocazii, deși acum nu mint deloc. 

Partea nostimă era că îl credea. Nu știa exact de ce îl credea, 
dar, oricum, așa era. Cum își trăise aproape toată viața de până 
acum în compania unor făţarnici, ajunsese să se priceapă de 
minune să deosebească minciuna de adevăr, în vorbele 
celorlalţi. În plus, fiind târâtă atâţia ani de zile prin ţară, în 

474 


căutarea extratereștrilor, începuse și ea să creadă în existenţa 
lor. 

— Am venit aici, spuse băiatul, deoarece cățeaua mea mi-a 
spus că ești foarte tristă și că te paște un mare pericol. 

— Sună din ce în ce mai bine. 

Sfioasă, scoțând botul printre picioarele lui Curtis, cu ochii la 
Leilani, cățelușa drăgălașă lovea podeaua cu coada. 

— Dar am mai venit aici, continuă băiatul, fiindcă ești 
strălucitoare. Ai nevoie de ajutor? 

— Oh, Doamne, da. 

— Care este problema? 

Leilani își dădu seama că, probabil, vorbele ei i se vor părea 
băiatului la fel de neverosimile cum sunase și afirmaţia lui că 
era extraterestru, dar spera că și el avea capacitatea de a 
detecta adevărul, atunci când era rostit. 

— Tatăl meu vitreg este un asasin și o să mă ucidă în curând, 
mama - o drogată, iar eu n-am unde să mă duc ca să scap. 

— Acum, ai unde, spune Curtis. 

— Da? Unde? Nu mă prea pasionează excursiile în cosmos. 

Din dormitorul rulotei, se auzi glasul Sinsemillei: 

— LaniLaniLaniLaniLaniLlani! ca un vuiet continuu. Vino 
repede, Lani, vino, am neeeeevoiiieeee de tine! 

Atât de ascuţită și de stranie era vocea scumpei mater, încât 
Polly, Amazoana din spatele lui Curtis, scoase un revolver din 
poșetă și îl pironi spre tavan, vigilentă și gata să tragă, la 
nevoie. 

— Vin acum! strigă Leilani, încercând cu disperare s-o 
împiedice pe mama sa să vină acolo. 

Pe urmă, șopti spre delegaţia de extratereștri: 

— Așteptaţi aici. Rezolv imediat. Gloanţele nu ar avea niciun 
efect, fie ele și de argint. 

Brusc, Leilani fu cuprinsă de frică; nu era anxietatea aceea 
surdă, care o măcina zilnic, ci o spaimă acută, ca lama tăioasă a 
bisturiului pe care maică-sa îl folosea uneori, ca să se 
automutileze. Se temea că Sinsemilla ar putea ieși val-vârtej din 
dormitor, năpustindu-se ca o fiară aici, și că într-o secundă ar 
anula orice speranţă de evadare și salvare. Sau că blonda 
„alien” senzaţională, din spatele lui Curtis, ar ciurui-o de 
gloanțe. 


475 


Făcu trei pași, îndepărtându-se de canapea, după care îi veni 
brusc o idee și încremeni locului. Uitându-se pe rând la Cass, 
care rămăsese afară, cu capul în dreptul ferestrei, la Curtis, la 
Polly, și pe urmă iarăși la Curtis, spune: 

— ÎI cunoşti pe Lukipela? 

Băiatul arcui sprâncenele, remarcând: 

— Asta înseamnă „Satana” în havaiană. 

— E fratele meu, spuse fetiţa, căreia îi bătea inima nebunește. 
Așa îl cheamă. Luki. Îl cunoști? 

— Nu, spune Curtis, scuturând din cap. Te-ai fi așteptat să-l 
cunosc? 

Apariţia oportună a unor fiinţe de pe altă planetă, chiar și fără 
farfurii zburătoare sau raze de levitaţie, era totuși un miracol în 
sine. N-ar trebui să se aștepte să descopere că tot ceea ce 
crezuse ea că fusese o pierdere în cei nouă ani de viață nu 
fusese nicidecum o pierdere. Deși vedea dovada graţiei divine în 
fiecare lucru din lume, zi de zi, știa că în viaţa aceasta nu 
puteau fi alinate toate suferinţele, fiindcă aici oamenii aveau 
libertatea de a se înălța unul pe altul, dar și capacitatea de a se 
strivi reciproc. Răul era la fel de real ca vântul și apa, iar Preston 
Maddoc se afla în slujba lui. Toată puterea fierbinte a speranţei 
din inima unei fetițe nu putea anula ceea ce făcuse el. 

— LaniLaniLaniLaniLani! Lani! Vinooo! 

— Așteaptă, șopti ea spre Curtis Hammond. Te rog, așteaptă. 

Și, mișcându-se cât putea de repede, în pofida piciorului 
infirm, dispăru pe ușa dormitorului. 


e Capitolul 70 


De-a lungul drumului, pajiștile luxuriante fremătau sub bătaia 
vântului, dar Preston nu vedea niciun cerc de vegetație cosită și 
niciun fel de formă geometrică meticulos desenată pe întinderea 
nesfârșită de iarbă, pe lângă care trecea. 

Cerul cobora tot mai mult, ameninţător ca în nenumăratele 
filme despre întâlniri cu extratereștri, însă niciun fel de navă 
spaţială nu se materializa din norii sumbri. 

Căutările lui Preston nu se vor încheia aici, în Idaho, cum 
sperase. Nu era exclus să își petreacă tot restul vieţii, de fapt, în 


476 


căutarea acelei mult dorite confirmări, pe care spera s-o obţină 
de la extratereștri. 

Avea răbdare. lar, între timp, trebuia să facă o treabă 
folositoare, care continua acum cu Mâna. 

Conștientă că zilele ei erau deja numărate și că i se apropia 
sfârșitul, Mâna începuse să caute o soluţie pentru a scăpa din 
capcană. Se atașase mult de Cocotă și de mătușica ţicnită, 
extrăsese din saltea pinguinul lui Tetsy, în loc de cuţit, și se 
apucase să născocească strategii pentru a lupta împotriva lui 
Preston. 

Știa toate astea, fiindcă îi citise jurnalul. 

Prescurtările codificate pe care le născocise Mâna pentru 
cuvintele pe care le scria erau ingenioase, mai ales pentru o 
fetiță de vârsta ei. Alt om în locul lui Preston Maddoc n-ar fi 
reușit să le descopere secretul. 

Fiind un intelectual extrem de respectat, cu prieteni și 
admiratori în multe cercuri academice din câteva universităţi 
mari, luase legătura cu un matematician pe nume Trevor 
Kingsley, care se specializase în criptografie. Cu mai bine de un 
an în urmă, acest creator și spărgător de coduri folosise un 
program IT de criptanaliză sofisticată, pentru a descifra jurnalul 
Mâinii. 

Când primise transcrierea unei pagini întregi din jurnal, Trevor 
se așteptase să rezolve problema în cincisprezece minute, 
aceasta fiind durata medie necesară pentru a sparge orice cod 
simplu născocit de orice persoană fără studii de matematici 
superioare. Ei bine, nu. Lui Trevor, îi trebuiră douăzeci și șase de 
minute pentru a descifra acea pagină, ceea ce îl impresionă 
profund, făcându-l curios să cunoască identitatea autorului 
acelei codificări. 

Neînțelegând ce era așa de extraordinar la codul născocit de 
Mâna, Preston refuză să dezvăluie identitatea fetei sau să 
pomenească de legătura dintre ei. Susţinu că, de fapt, găsise 
jurnalul uitat pe o bancă în parc și că fusese curios să afle ce 
conţinea. 

Trevor mai spusese că textul de pe pagina adusă drept 
mostră era „amuzant, cutremurător, dar plin și de un umor 
duios”. Deși îl citise și el de câteva ori, Preston nu găsise nimic 
nostim. Utilizând regulile de transcriere procurate de la Trevor, 
studiase în secret tot jurnalul, de fapt - câteva pagini în fiecare 


477 


dimineaţă, când Leilani era la duș, iar altele ori de câte ori se 
ivea câte un moment prielnic pentru citit -, și nu găsise, de la un 
capăt la celălalt, niciun rând amuzant. Dimpotrivă, în 
însemnările de-acolo, Mâna își dădea arama pe faţă și apărea 
așa cum era ea în realitate - nerespectuoasă, josnică, ignorantă 
și urâtă, atât pe dinăuntru, cât și pe dinafară. 

Cum, în ultimele zile, citise că Mâna făcea planuri cum să se 
salveze, Preston începu să ia măsuri și el, pregătindu-se să îi 
înfrângă rezistenţa, atunci când o va duce într-un loc potrivit 
pentru a o ucide. 

Incă de vineri, de când plecaseră din California, avea 
permanent la el o pungă de plastic, care se închidea ermetic, cu 
fermoar, și în care pusese o cârpă îmbibată cu un anestezic 
preparat de el, artizanal, dintr-o combinație de amoniac și alte 
trei chimicale pentru uz casnic. In activitatea desfășurată de-a 
lungul atâtor ani, folosise acest amestec în câteva sinucideri 
„asistate”. În momentul inhalării, provoca instantaneu leșin și 
stare de inconștienţă; dacă era administrat în continuare, 
apărea colapsul respirator, urmat de afectarea ficatului. Avea de 
gând să folosească acest anestezic doar pentru a-i anihila 
rezistența și a-i induce starea de inconștienţă, deoarece, ca 
armă de ucidere, i se părea ceva mult prea blând. 

Mai avea doar un kilometru până la Lacul Călugăriţei. 


e Capitolul 71 


Îmbrăcată cu un sarong înflorat, biata Sinsemilla ședea pe pat 
printre așternuturile răvășite, rezemată de un maldar de perne. 
Smulsese paginile din exemplarul uzat al cărţii „Un pepene 
dulce ca zahărul” și împrăștiase aceste confeti instructive pe pat 
și pe jos. 

Plângea, furioasă, roșie la faţă, mânjită de lacrimi și 
tremurând din tot corpul. 

— Nu știu ce nenorocit de ticălos bolnav la cap și-a băgat 
nasul în cartea mea și mi-a făcut-o complet alandala. Nu-i drept 
așa ceva, pur și simplu nu e drepti 

Cu precauţie, Leilani se apropie de pat, căutând din priviri 
vreo cușcă de animal de companie sau ceva asemănător. 


478 


— Mamă, ce s-a întâmplat? 

Blestemând și afurisind în continuare, Sinsemilla apuca la 
întâmplare, de pe cearșafurile mototolite, pumni întregi de 
pagini rupte și le azvârlea în sus: 

— N-au tipărit-o corect, au făcut asta înadins ca să-și bată joc 
de mine. Uite, pagina asta e în loc de asta, paragrafele sunt 
inversate, iar frazele apar de-a-ndoaselea. Dintr-un lucru așa de 
frumos, au făcut o porcărie ca asta, intenţionat, ca să nu mai 
înțeleg eu nimic, ca să nu descifrez mesajul. 

Plânsul deveni spasmodic; se bătea cu pumnii în coapse, 
iarăși și iarăși, suficient de tare cât să se umple de vânătăi. Şi 
poate că se pedepsea singură așa, pentru că, într-un fel, își 
dădea seama că nu cartea era problema, ci insistența ei 
îndârjită de a găsi sensul vieţii în volumașul acesta, de a 
pretinde ca tinicheaua să se prefacă în metal preţios, de a se 
lumina la minte la fel de ușor cum obținea zilnic „evadarea” cu 
ajutorul pilulelor, al prafurilor și al injecţiilor. 

În vremuri normale - sau, în fine, atât de normale cât puteau 
fi clipele petrecute în rulota lor - Leilani ar fi avut mai multă 
răbdare cu maică-sa, și-ar fi asumat rolul ingrat care îi revenea 
în astfel de situaţii dramatice, oferind compasiune, încurajare și 
îngrijire, alungind angoasa din sufletul femeii. Dar momentul de- 
acum era excepțional, fiindcă, prin niște mijloace fantastice, 
poate chiar mistice, Leilani își redobândise speranţele pierdute; 
drept urmare, nu se încumeta să irosească această șansă, 
lăsându-se din nou prinsă în capcană fie de solicitările 
emoţionale ale mamei sale, fie de propriile ei vise cu privire la o 
imposibilă reconciliere mamă-fiică. 

Leilani nu se așeză pe pat, ci rămase în picioare. Nu încercă 
să o aline, ci spuse doar: 

— Ce vrei? Ce-ţi trebuie? Ce vrei să-ţi aduc? 

Repeta întruna aceste întrebări simple, în timp ce Sinsemilla 
continua să-și plângă de milă. 

— Ce-ţi trebuie? Ce vrei să-ţi aduc? 

Păstra un ton rece, dar persista cu aceleași întrebări, fiindcă 
știa că, de fapt, oricât de multă compasiune sau atenţie i-ar fi 
arătat mamei sale, aceasta nu-și va găsi alinarea, într-un final, 
decât tot în droguri. 

— Ce-ţi trebuie? Ce vrei să-ți aduc? 


479 


Persistenţa se dovedi utilă, când Sinsemilla - plângând în 
continuare, dar adoptând o atitudine îmbufnată - se prăvăli cu 
spatele pe perne și, cu bărbia în piept, declară: 

— Bulinuțele mele. Vreau bulinuțele mele. Am înghiţit deja 
ceva, dar nu erau bulinuţe. Mi-au dat o stare ciudată. Nişte 
porcării, probabil. 

— Ce fel de bulinuţe vrei? De unde să le iau? 

Maică-sa arătă spre comodă. 

— Acolo, sertarul de jos. Sticluţa albastră. Bulinuţe de alungat 
urâtul. 

Leilani găsi pastilele. 

— Câte să-ţi dau? Una? Două? Zece? 

— O bulinuţă acum. Una, mai târziu. Mami are o zi oribilă, 
Lani. Afurisită zi. N-ai cum să știi ce-nseamnă asta, dacă nu ești 
în pielea lui mami. 

Pe noptieră, se afla o sticlă de lapte de soia cu aromă de 
vanilie. Sinsemilla se ridică în șezut și înghiţi prima pastilă, cu 
niște lapte. Puse a doua pastilă, pe noptieră, lângă sticlă. 

— Mai vrei ceva? întrebă Leilani. 

— Altă carte. 

— O să-ţi cumpere el. 

— Nu cartea ala nenorocită. 

— Nu. Alta. 

— O carte care să aibă sens. 

— Bine. 

— Dar nu una din-alea de-ale tale tâmpite, cu porcari. 

— Nu, nu una din-alea. 

— O să te tâmpești de tot, citind porcăriile alea de cărți. 

— N-o să le mai citesc. 

— Nu-ţi poţi permite să fii urâtă ș/tâmpită, pe deasupra. 

— Nu, nu-mi pot permite așa ceva. 

— Trebuie să te obișnuiești cu ideea că ești pocită. 

— O să mă obișnuiesc. 

— Ah, rahat! la mai lasa-mă-n pace! Du-te să-ţi citeşti 
tâmpenia ta de carte. Ce mai contează? Nimic nu mai contează, 
oricum. 

Sinsemilla se lăsă pe o parte și își strânse genunchii la piept. 

Leilani șovăia, întrebându-se dacă asta era ultima oară când o 
vedea pe maică-sa. După tot ce îndurase, după ce crescuse 
atâţia ani sumbri în cumplitul deșert numit Sinsemilla, ar fi 


480 


trebuit să simtă doar o mare ușurare, ba poate chiar bucurie. 
Dar nu-i așa de ușor să te rupi de firavele rădăcini care te ţineau 
pe loc, fie ele chiar și putrede. Perspectiva libertăţii o 
entuziasma, dar, din păcate, viaţa de ciulin măturat de capriciile 
vântului încolo și încoace nu părea deloc o fericire. 

— Cine o să mai aibă grijă de tine? murmură Leilani, prea 
încet însă ca mama ei să o poată auzi. 

Nu-și imaginase niciodată că o asemenea frământare îi va 
chinui sufletul când mult așteptata șansă de a scăpa se va fi ivit 
în fine. Cât de ciudat că atâţia ani de cruzimi nu îi înăspriseră 
inima, așa cum crezuse ea, ci dimpotrivă o făcuseră și mai 
duioasă, și mai capabilă de compasiune faţă de bruta aceasta 
jalnică. 

Se retrase din dormitor. În baie. În bucătărioară. 

Ținându-și răsuflarea, temându-se că Polly și Curtis plecaseră 
deja. 

O așteptau. Și câinele, la fel, izbind cu coada în podea. 


e Capitolul 72 


Micky nu șofase peste 2 500 de kilometri, doar ca să aibă 
unde să moară. Putea să moară și acasă, dacă voia, cu o sticlă 
de băutură și timp suficient la dispoziţie sau zdrobindu-se în 
viteză cu Camaro de un parapet, asta dacă s-ar fi grăbit să-și 
încheie socotelile cu lumea. 

Când își recăpătase cunoștința, crezuse iniţial că murise. O 
înconjurau niște pereţi stranii, cum nu mai văzuse niciodată, nici 
aievea, nici în coșmaruri, niște structuri nici perfect verticale, 
nici netede ca tencuiala, cumva curbe parcă, de o consistență 
aproape organică, de parcă s-ar fi aflat în burta unei balene. 
Aerul mirosea a putregai și mucegai, a urină de rozătoare, vaga 
vomă, a podele peste care fuseseră vărsate straturi-peste- 
straturi de bere, datând dinainte ca Micky să vină pe lume, a 
fum stătut de ţigară, iar peste toate astea - un iz slab, dar acid, 
de descompunere. O fracțiune de secundă, se gândi că murise, 
într-adevăr, fiindcă, probabil, așa arăta ladul, și nu ca o 
butaforie de operetă cum era descris în cărţi și în filme; da, 
pesemne asta însemna lad - nu atât foc infernal, cât futilitate, 


481 


nu atât pucioasă, cât izolare, nu atât chinuri fizice, cât 
disperare. 

Pe urmă, vederea i se limpezi la ochiul stâng. Dându-și seama 
că acești pereţi erau formaţi din gunoaie și publicaţii legate 
teancuri, înțelese unde se afla, probabil. Nu în lad. In casa lui 
Teelroy. 

Pe lângă toate celelalte arome din acest ghiveci olfactiv, 
simțea miros de sânge. Ba chiar gust de sânge, când se linse pe 
buze. 

Nu putea deschide ochiul drept, fiindcă genele îi rămâneau 
lipite printr-un tampon de sânge închegat. 

Când încercă să-și șteargă pleoapele, constată că avea 
mâinile legate la încheieturi, în faţă. 

Zăcea într-o rână, pe o canapea cu tapiţerie mucegăită, în 
faţa căreia erau înghesuite un televizor și un fotoliu. 

Simţi un zvâcnet de durere suportabilă la tâmpla dreaptă, dar, 
când încercă să ridice capul, pulsaţia deveni un junghi cumplit, 
iar Micky crezu pe moment că o să leșine. Pe urmă, supliciul 
redeveni acceptabil. 

Când încercă să se ridice în capul oaselor, descoperi că avea 
gleznele legate la fel de strâns ca și încheieturile mâinilor și că 
un cablu, cam de un metru lungime, făcea legătura dintre laţul 
de la mâini și cel de la glezne, împiedicând-o să-și întindă corpul 
sau să se ridice complet în picioare. Balansă amândouă 
picioarele deodată, puse tălpile pe podea și se cocoță cu fundul 
pe marginea canapelei. 

Manevra aceasta declanșă un nou val de durere de cap, ca și 
cum o parte a craniului ei se tot umfla și dezumfla ca un balon. 
O senzaţie relativ cunoscută; se numea „cap de mahmureală” 
sau  „cap-a-doua-zi-dimineaţa”, dar mai rău decât păţise 
vreodată, nu însoţit de remușcările de rigoare, ci de o furie rece 
îndreptată împotriva lui Preston Maddoc. 

Individul acesta devenise pentru ea diavolul întruchipat, ba 
poate nu numai pentru ea și, de asemenea, poate nu doar 
metaforic vorbind, ci chiar de-adevăratelea. 

Când durerea începu să o mai lase, Micky se aplecă în față și 
se frecă încet cu ochiul drept de genunchi, ca să scape de 
cheagurile lipicioase de pe gene. Da, vedea bine, ceea ce 
însemna că sângele nu-i cursese din ochi, ci dintr-o rană adâncă 


482 


la cap, care poate mai supura un pic, dar, oricum, nu mai 
sângera abundent. 

Ciuli urechile. Nu auzi niciun zgomot. Ba, pe măsură ce se tot 
concentra să sesizeze ceva, liniștea devenea și mai profundă. 

Logica îi spunea că Leonard Teelroy fusese ucis. Că locuise 
aici singur. Și că acum casa devenise ascunzătoarea lui Maddoc. 

Nu strigă după ajutor. Ferma era amplasată pe un teren 
deschis, departe de drumul regional. Nu existau vecini care să 
audă țipetele ei. 

Doctorul infernal plecase undeva. Dar se va întoarce. Destul 
de curând, probabil. 

Nu știa ce plănuia exact să facă totuși cu ea, de ce nu o 
omorâse în pădure, dar nici nu intenţiona să îl aștepte aici ca să- 
| poată întreba personal. 

Improvizase legăturile din niște fire de lampă. Sârme de cupru 
învelite în plastic moale. 

Având în vedere materialul din care erau făcute, nodurile n-ar 
fi trebuit să fie așa de strânse cum erau. Uitându-se mai bine, 
Micky observă că aceste cătușe improvizate erau dibaci 
întreţesute, fiecare nod fiind de fapt sudat la cald. Plasticul se 
topise,  încastrând nodurile în niște umflături care se 
solidificaseră, ceea ce făcea imposibilă orice tentativă de a le 
desface sau de a lărgi cumva firele, trăgând și întinzând de ele. 

Își îndreptă atenţia spre fotoliu. Pe masa de alături, văzu o 
scrumieră plină de mucuri de ţigară. 

Maddoc folosise, probabil, bricheta lui Teelroy ca să topească 
firele. Poate că o uitase pe-acolo, pe undeva. Ceea ce fusese 
lipit la cald, putea fi dezlipit tot la fel. Așadar, trebuia să dea 
dovadă de prudenţă și răbdare, dacă voia să rezolve problema. 

Avea mâinile prea strâns legate ca să poată ţine bricheta fără 
să se ardă. Putea încerca totuși cu legăturile de la glezne. 

Se lăsă să alunece de pe canapea, atât cât îi permitea laţul 
dintre glezne și încheieturile mâinilor, și rămase ghemuită, cu 
genunchii ușor îndoiți. Nu putea păși, nici măcar târșâit, dar 
când încercă să ţopăie, își pierdu echilibrul și căzu și fu cât pe- 
aci să se lovească rău cu capul de masa de lângă fotoliu și să 
dea cu bărbia de podea. 

Rămânând pe podea, culcată pe-o parte, Micky începu să se 
târască pe jos, ca un șarpe, căutând bricheta lângă fotoliu, în 
spatele lui. 


483 


Aproape de dușumea, putoarea era și mai pregnantă decât 
mai sus, pe canapea. Se chinuia să nu verse de scârbă. 

Un trosnet-pocnet violent zgâlţăi casa, făcând-o pe Micky să 
urle de spaimă, fiindcă o clipă avu senzaţia că se trântise o ușă, 
anunțând revenirea demonului. Pe urmă, își dădu seama că 
zgomotul acela fusese o bubuitură de tunet. 

Furtuna iminentă se dezlănţuise, în fine. 

o... 

Intrând în Lacul Călugăriței, cu mașina pe care o închiriase la 
aeroportul din Coeur d'Alene, Noah Farrel o sună pe Geneva 
Davis, de la telefonul lui celular. Stabiliseră că Geneva avea să îi 
spună lui Micky, când aceasta îi va telefona dimineaţa, înainte 
de a pleca din Seattle, că stratagema cu cei trei sute de dolari 
dăduse roade, așa că detectivul intrase în joc și era în drum spre 
Idaho. Prin urmare, Micky trebuia să îl aștepte acolo, renunțând 
să se mai aventureze de una singură în necunoscut. Potrivit 
instrucțiunilor lui Noah, Geneva ar fi urmat să-i spună nepoatei 
ei să sune iarăși acasă din Lacul Călugăriţei, pentru a lăsa un 
nume de restaurant sau alt reper, unde să se întâlnească 
imediat cu el. Acum, când îi telefonă Genevei, ca să afle unde 
fusese fixată întâlnirea, află că Micky nu sunase deloc din 
Seattle, în această dimineaţă, și nici mai târziu din Lacul 
Călugăriţței, cum promisese. 

— Nu se poate să nu fi ajuns deja, zise Geneva. Nici nu știu 
dacă să fiu îngrijorată sau groaznic de îngrijorată. 

o... 

Fetița radioasă a căpătat încredere în niște străini, cu o 
rapiditate uluitoare. Curtis presupune că o fiinţă care strălucește 
așa ca ea are probabil niște intuiţii excepţionale, care o ajută să 
privească până în adâncul sufletului persoanelor întâlnite și să-și 
dea seama de bunele sau de relele lor intenţii. 

Nu-și ia cu ea nicio valiză, niciun obiect personal, ca și cum nu 
ar avea nimic pe lumea asta, în afară de hainele de pe ea, ca și 
cum nu ar simţi nevoia de nicio amintire, dornică să iasă cu totul 
din trecutul ei, să iasă pentru totdeauna - deși se oprește totuși 
să-și ia jurnalul de pe pat. 

— Mama dă o reprezentaţie de zile mari, spune Leilani, 
încetișor. S-ar putea nici să nu-și dea seama că am plecat, 
decât, cine știe, abia când voi fi publicat douăzeci de romane și 
voi fi câștigat premiul Nobel pentru literatură! 


484 


Curtis e impresionat. 

— Zău? Așa prevezi tu că ţi se va întâmpla? 

— Păi, dacă tot te apuci să prevezi ceva, măcar să fie o 
chestie senzaţională, nu crezi?! Asta-i părerea mea. la spune, 
Batman, ai mai salvat și a/te lumi? 

Curtis e măgulit de faptul că îi spune „Batman”, mai ales când 
se gândește la rolul interpretat de Michael Keaton, singurul 
Batman măreț, în opinia lui. 

— Eu, nu. Mama mea însă da. 

— Se pare că lumea noastră s-a ales cu un novice. Dar sunt 
convinsă că o să te descurci perfect. 

Încrederea pe care fetiţa o are în el, deși i se pare nemeritată, 
îl face pe Curtis să se înroșească de mândrie. 

— O să-mi dau toată silinţa. 

Old Yeller iese dintre picioarele lui Curtis și se duce la Leilani. 
Fetiţa întinde mâna și o mângâie pe cap. Prin legătura specială 
băiat-câine, Curtis simte încântarea surioarei lui patrupede și îi 
vine să leșine de plăcere. 

— Dar cum îţi dai seama că o lume are nevoie să fie salvată? 
întreabă Leilani. 

— E ceva evident. Îţi dai seama după o mulţime de semne. 

— Aveţi de gând să plecăm odată de-aici? întreabă Polly, care 
s-a suit complet în rulotă. 

Se dă la o parte, ca să iasă surioara patrupedă, pe urmă 
Leilani și Curtis. Căţeaua sare jos, dar fetița radioasă coboară 
treptele cu prudență, punând pe pământ întâi piciorul valid, 
balansând pe urmă în jos piciorul cu proteză, clătinându-se un 
pic, dar recăpătându-și imediat echilibrul. 

— Dar unde e tatăl tău vitreg, ucigașul? se miră Curtis. 

— S-a dus la un tip, ca să discute despre niște extratereștri, 
zice Leilani. 

— Nişte extratereștri? 

— Ah, e o poveste mai lungă. 

— Și vine repede înapoi? 

Brusc, trăsăturile ei frumoase se încordează, iar fetița se 
întunecă la față, cu ochii pironiţi în zare. 

— Da, poate veni din clipă în clipă. 

Părăsindu-și postul de pază, de pe tomberonul răsturnat, Cass 
îi ajunge din urmă, la timp pentru a auzi acest schimb de replici, 
care o umple de neliniște. 


485 


— lubito, îi spune ea fetiţei, poţi alerga cu chestia asta grea la 
picior? 

— Pot merge repede, dar nu așa iute ca voi. Unde trebuie să 
ajungem? 

— In celălalt capăt al campingului, spune Cass, arătând 
undeva departe, dincolo de șirurile de rulote baricadate pentru 
furtună. 

— Nu-i greu pentru mine, îi asigură Leilani, începând să 
pășească șchiopătând, dar iute, în direcţia arătată de Cass. Nu 
știu însă dacă pot păstra același ritm rapid până la capăt. 

— In regulă, zice Polly, începând să meargă alături de Leilani. 
Dacă tot avem de gând să facem nebunia asta... 

Cass îl înșfacă pe Curtis de mână, ca și cum s-ar fi temut că 
băiatul ar fi putut s-o ia în direcţia greșită, după care continuă 
fraza începută de Polly, în stilul lor de dialog în tandem: 

— ... şi sa riscăm să fim urmărite și... 

— ... acuzate de răpire de persoană... 

— ... atunci.. 

— ... hai să ne mișcăm fundul mai repede. 

— Curtis, ia-o la fugă în faţa mea, îl dirijează Cass, tratându-l 
acum ca pe un băiat obișnuit și nu ca pe o alteță „alien”. Să mă 
ajuţi să ridicăm ancora și s-o ștergem de-aici cât mai repede cu 
putinţă, spre frontiera federală. 

— Eu stau cu tine, Leilani, zice Polly. 

Deși n-ar fi vrut să plece de lângă fetiţă, Curtis îi spune 
acesteia, înainte de a o rupe la fugă, cum îi ceruse Cass: 

— Să nu-ți fie teamă. Surorile Spelkenfelter sunt tare drăguţe. 

Fulgerele brăzdează cerul. Umbrele brazilor saltă parcă peste 
solul luminat de sus, peste zidurile formate din rulotele 
camuflate, ca și cum ar fi fugit de urgia care le urmărește. 

Căţeaua aleargă și ea spre Fleetwood, Cass nu se lasă mai 
prejos, de parcă ar avea sânge canin în vene, iar Curtis merge 
acolo unde îl cheamă datoria. 

intoarce capul o dată; fetiţa radioasă vine legănându-se, mai 
repede decât se aștepta el. In lumea aceasta strălucitoare și 
glorioasă, ca puţine altele, Leilani Klonk domină scena, trăgând 
parcă întregul mapamond după ea, ca pe o mantie lungă. 

o... 

Permisul de detectiv particular stârnește întotdeauna un viu 

interes, oriunde în țară, indiferent de statul federal în care a fost 


486 


emis. De cele mai multe ori, femeile care iniţial se uitaseră prin 
tine, descoperă deodată că ești un bărbat misterios și plin de 
magnetism. Miile de romane polițiste, seriale de televiziune și 
filme de suspans constituiau un fel de pensulă fermecată, care 
acoperea cu un strat de romantism orice neg sau gușă. 

Recepţionerul de la camping nu leșină de plăcere când Noah 
Farrel îi arătă permisul de detectiv particular, dar reacționă 
totuși ca mai toţi bărbaţii - vădind un interes acut și un fel de 
invidie camaraderească. La vreo cincizeci și ceva de ani, tipul 
avea o față palidă, mai lată în partea de jos decât în cea de sus, 
și un corp care se potrivea cu proporțiile capului, ca și cum 
monotonia vieţii îl deformase și îl trăsese în jos, mult mai 
eficient decât forța gravitaţiei. Voia să afle de la Noah detalii 
legate de emoţiile palpitante de care el nu putea avea parte. Ar 
fi fost mai simplu să-l convingi că vacile pot cânta muzică de 
operă decât să-l faci să creadă că munca de detectiv se rezuma 
îndeobște la niște treburi anoste, cum ar fi incriminarea soţilor 
infideli sau descoperirea angajaţilor neloiali. Și asta fiindcă stia 
el că activitatea de detectiv presupunea un iureș permanent de 
gagici fierbinţi, împușcături cu sânge rece și plicuri doldora de 
bani peșin. Îi puse multe întrebări lui Noah, nu numai despre 
cazul curent, ci și despre viaţă, în general. Noah nu prea se 
pricepea să mintă, dar încercă să descrie investigația pe care o 
făcea ca pe o urmărire ucigător de plicticoasă, întreprinsă la 
cererea unor reclamanţi sus-puși care intentaseră proces unei 
companii importante; cum termenul de depunere a 
documentelor în instanţă era foarte apropiat, Noah se vedea 
nevoit să deranjeze oamenii și în vacanță. Nu omise să mai 
adauge și niște detalii spumoase referitoare la alte aventuri 
anterioare. 

Plin de solicitudine, funcţionarul confirmă că Jordan Banks 
închiriase un loc de campare, ceva mai devreme, în acea după- 
amiază. Numărul de înmatriculare și descrierea rulotei - un 
autobuz Prevost modificat - corespundeau informațiilor obţinute 
de Noah, prin diferite contacte din poliţie, de la California 
Department of Motor Vehicles. Bingo! 

Funcţionarul o recunoscu și pe Micky, când Noah îi arătă o 
fotografie de-a ei, pe care o luase de la tanti Gen. 

— Oh, da, absolut, a fost aici azi, înainte să vină domnul 
Banks, și a întrebat de el. 


487 


Alarmat, Noah se încordă la maximum și, din încovoiat cum 
stătuse până atunci, se îndreptă de spate cât era de lung. Dacă 
Maddoc știa că Micky venise să-l caute... 

— E sora lui, spuse recepţionerul. Vrea să-i facă o surpriză de 
ziua lui, așa că nu i-am spus omului nimic, când a venit mai 
târziu, să se cazeze. Dar este sora lui, nu-i așa?! insistă tipul, 
mijind ochii. 

— Da, sigur, e sora lui. A mai apărut după ce a venit domnul 
Banks? 

— Nu, nu. Sper să vină până ies eu din tură, nu de alta, dare 
o plăcere să te uiţi la ea. 

— Îmi trebuie permis de vizitator? întrebă Noah. 

— Nu-i chiar atât de simplu. Dacă tipul nu a lăsat numele 
dumitale aici, la recepție, ceea ce nu a făcut, trebuie să trimit un 
băiat până în camping, la locul 62, ca să întrebe dacă avem voie 
să vă dăm drumul înăuntru. Problema e că unul dintre băieți e 
bolnav azi, iar celălalt nu-și mai vede capul de treabă, fiindcă a 
preluat și sarcinile celuilalt. Așa că trebuie să mă duc până 
acolo, personal, ca să întreb, iar până mă întorc dumneata 
rămâi aici, să mă aștepți. 

Primul fulger al furtunii care se dezlănțuia brăzdă cerul, iar un 
bubuit de tunet zgâlţăi zdravăn geamurile de la birou, scutindu-l 
pe Noah de efortul de a-l mitui pe recepţioner, fiindcă acesta 
tresări și spuse: 

— Nu-mi place să plec din post, când e furtună. Am multă 
răspundere aici. Ei, drăcie, dar ce atâta tevatură - în fond, ești 
tot un fel de poliţai, nu-i așa? 

— Sigur, ba da, îi dădu dreptate Noah. 

— Du-te, atunci. Nicio problemă. Trage mașina aici, iar eu o să 
ridic bariera ca să poţi intra. 

o... 

Primul fulger, urmat de un bubuit puternic, nu fu însoțit de 
ploaie. Trecu aproape un minut, până când un alt fulger, mai 
strălucitor decât primul, despică bolta tuciurie a cerului și 
deschise porţile în calea furtunii. 

Picături răzlețe de ploaie, mari ca niște boabe de struguri, se 
prelingeau pe aleea gudronată dintre locurile de campare, 
împroșcând cu alți stropi mai fini foarte aproape de nivelul 
solului. 


488 


Performanţele de viteză ale lui Leilani erau deja de domeniul 
trecutului. Degeaba părea înfricoșător piciorul ei cu proteză, 
dacă acum i se contractase de cârcei, poate și fiindcă nici nu 
prea mai mersese pe jos în ultimele zile, de când tot călătoriseră 
cu mașina, aproape fără oprire. Obosise și nu mai reușea să 
prindă ritmul alternant picior-șold, picior-șold. 

Preludiul la simfonia ploii dură doar câteva secunde, după 
care un fel de Niagara se revărsă peste terenul de camping, într- 
un concert compus în întregime din tobe furioase. Turna cu 
găleata atât de rău, încât nici măcar coroanele bogate ale 
copacilor, arcuite peste alee, nu mai ofereau adăpost. 

Leilani încerca să ferească jurnalul, ca să nu se ude, și îl ţinea 
lipit de corp, dar vântul o biciuia cu perdele întregi de ploaie, 
așa că vedea disperată cum copertele din mucava se închideau 
la culoare, îmbibându-se de apă. Era și ea udă până la piele, de 
parcă ar fi înotat așa îmbrăcată, și de aceea nici n-avea rost să 
mai ţină caietul strâns la piept, fiindcă, oricum, tot s-ar fi udat. 

Punând o mână pe umărul lui Leilani și apropiindu-se de ea ca 
să se facă auzită peste vuietul ploii și al tunetelor, care veneau 
acum în rafale, Polly spuse: 

— Ajungem imediat la Fleetwood, nici treizeci de metri și 
suntem acolo! 

Împingând jurnalul înspre mâinile lui Polly, Leilani zise: 

— la-l! Du-te înainte! Te ajung din urmă! 

Polly insista că erau foarte aproape de rulotă, iar Leilani știa 
că așa era, dar nu se putea mișca la fel de repede ca Polly, 
deoarece cârceii din picior deveniseră dureroși, iar, în plus, nici 
nu mai putea găsi ritmul corect, oricât s-ar fi străduit de mult, 
iar aleea dintre rulote - gudronată pentru a elimina praful - era 
și mai alunecoasă de la ploaie, împiedicând-o pe Leilani să-și 
păstreze echilibrul. 

Împinse iarăși jurnalul în mâinile lui Polly, îngrozită la gândul 
că ploaia se infiltra în pagini, mânjindu-le de cerneală, astfel 
încât exista riscul ca sofisticatul ei cod nici să nu mai poată fi 
descifrat, îngrozită fiindcă între aceste coperte erau anii ei de 
suferinţă, nu numai povești despre Sinsemilla și doctorul Doom, 
ci și nenumărate amintiri despre Lukipela, cu multe amănunte, 
pe care nu știa dacă ar mai putea să și le amintească altfel. 
Paginile acestea conţineau observaţii și idei menite să o ajute să 
devină scriitoare, să devină cineva, să dea sens și finalitate unei 


489 


vieţi, altminteri, informe, or, tocmai de aceea i se părea că, dacă 
pierdea aceste patru sute de pagini de experienţe extrem de 
condensate în rânduri scrise mărunt-mărunt, dacă le lăsa să 
devină niște simple hârtii indescifrabile, întinate de cerneală, 
atunci nici viața ei n-ar mai avea niciun rost. Dintr-un anumit 
punct de vedere, știa că teama aceasta era neîntemeiată, dar 
asta nu mai conta acum, așa că îndesă iarăși jurnalul între 
mâinile lui Polly și urlă: 

— la-l, ai grijă să nu se ude, în el e viata mea, viața mea! 

Poate că gestul acesta i se păru deplasat lui Polly, dar văzuse 
probabil o expresie pe faţa sau în ochii lui Leilani care o sperie, 
o zdruncină, o înduioșă, fiindcă, la nici douăzeci și cinci de metri 
distanţă de Fleetwood, luă jurnalul și încercă să-l vâre în poșetă. 
Nereușind, continuă să fugă cu el în mână. Cerul, un ocean care 
se vărsa peste lume; vântul, un strigoi învolburat. Leilani 
aluneca, patina, se clătina pe picioare, se împiedica, dar 
continua să șchiopăteze înainte, propulsându-se spre Fleetwood. 
Se bizuia deopotrivă pe gândirea pozitivă și pe propriile picioare. 
Polly sprintă zece metri, încetini, privi înapoi, tot cincisprezece 
metri până la rulotă; nu mai era Amazoana vioaie de adineauri, 
ci o fiinţă cenușie, umbrită de perdelele ploii. Leilani flutură din 
mână, făcându-i semn să alerge în continuare. Polly mai avea 
zece metri până la mașină, Leilani - douăzeci, fiecare metru era 
un salt de gazelă pentru femeie, și o luptă pentru fetiţă, care 
ajunse să se întrebe de ce nu aplicase puterea gândirii pozitive 
pentru vindecarea piciorului infirm, cu aceeași fermitate cu care 
făcuse asta pentru a-și mări sânii. 

o... 

Întinsă pe jos, Micky avea senzaţia că vedea putoarea aceea 
oribilă ca un fel de ceaţă galben-verzuie, plutind la câţiva 
centimetri deasupra dușumelei. 

Nu reușea să găsească bricheta. După vreo jumătate de 
minut de căutare, se uită din nou, mai atent de data asta, la 
pereţii bizari de deasupra ei și își dădu seama că folosirea unei 
flăcări de brichetă ca să topească legăturile de la picioare 
prezenta un pericol mult mai mare decât o simplă arsură pe 
piele. Imobilizată cum era, abia reușind să se târască pe jos ca o 
râmă, risca să provoace un incendiu de proporții. 

În timp ce afară tuna, iar ploaia răpăia deja pe acoperiș, Micky 
inspectă cu atenţie pereţii, căutând un obiect printre gunoaie, 


490 


care i-ar fi putut fi de folos. Numai cutiile de tablă de la cafea 
păreau mai promițătoare. 

Cafea Maxwell House. Patru șiruri de cutii mari, fiecare de 
câte două kilograme, fiecare rând cu o lăţime de șase cutii, erau 
îndesate printre coloanele de ziare legate cu sfoară, având tot 
niște ziare stivuite sub ele și deasupra. Fiecare cutie era închisă 
cu un capac de plastic. 

Nimeni n-ar putea păstra douăzeci și patru de cutii de cafea 
Maxwell House nedesfăcute, aici, și nu în cămară. Nu, alta era 
explicaţia. Oamenii păstrează tot felul de ambalaje goale, 
pentru a depozita diverse lucruri în ele. Teelroy, care se părea 
că în viaţa lui nu aruncase ceva la gunoi, umplând casa asta cu 
o recuzită excentrică demnă de orice manual de boli psihice, nu 
avea cum să fi lăsat goale toate aceste douăzeci și patru de 
cutii. 

Smucindu-se, Micky se trase de lângă fotoliu, trecu de 
televizor, sosi lângă etalajul de Maxwell House, se ridică 
anevoios în genunchi și reuși să apuce zdravăn una dintre cutii. 
Nu prea-i venea s-o tragă afară din stivă, de teamă să nu 
provoace dărâmarea întregului perete, îngropându-se de vie 
într-un morman de deșeuri. 

Studiind și evaluând stabilitatea structurii, optă pentru 
acţiune, dându-și seama că nu avea de ales. Iniţial, cutia i se 
păru de neclintit, ca o piatră zidită într-un meterez. Pe urmă, se 
urni un pic, se clătină dintre celelalte cutii, alunecă și ieși afară. 

Tot în genunchi, Micky prinse cutia între coapse și trase de 
capac, care se încăpăţâna să nu se desfacă. De-a lungul anilor, 
plasticul se sudase de aluminiu. Până la urmă, reuși să smulgă 
capacul de pe cutie. 

Cel puţin vreo sută de mici semilune pale, în nuanţe de alb și 
galben murdar, se revărsară afară din cutie, pe podea, lângă 
genunchii ei, până ca Micky să îndrepte cutia în poziţie verticală. 
Recipientul conţinea mii de astfel de semilune minuscule, la 
care Micky se holba acum uluită, nu fiindcă n-ar fi reușit să le 
identifice proveniența, ci pentru că nu putea pricepe care fusese 
scopul acestei obsesii a lui Teelroy. Bucăţi de unghii tăiate de la 
mâini și de la picioare, în cantităţi strânse ANI ȘI ANI la rând. 

Dar nu proveneau toate de la aceeași persoană. Unele erau 
mai mici decât altele și date cu ojă: unghii de femeie. Poate că 
toată familia își adusese contribuţia la formarea acestei colecții, 


491 


în trecut, când în casă locuiau mai multe persoane, în afară de 
Leonard, cel cu ochii disperaţi și avizi. O obsesie perpetuată pe 
mai multe generații. 

Puse cutia deoparte și se căzni să deschidă alta. Părea prea 
ușoară. Probabil că nu conţinea nimic util pentru ea. O desfăcu, 
totuși. 

Păr. Fire de păr unsuros. 

Când Micky scoase capacul de la a treia cutie, simţi un miros 
de calciu, cu iz de scoici, parcă. Uitându-se înăuntru, trase un 
țipăt și scăpă cutia, pe care o ţinea între coapse. 

Din cutia care se rostogolea acum pe podea, se revărsară 
scheletele micuţe de la vreo opt păsărele, probabil canari sau 
papagali. Probabil că familia Teelroy avusese colivii cu papagali, 
iar, de fiecare dată când unul dintre ei murea, se apucau să 
desprindă penele și carnea, păstrând oasele rămase pentru... 
Pentru ce? Din motive sentimentale? Oasele pergamentoase se 
fărâmiţau acum, în contact cu podeaua, iar craniile, nu mai mari 
decât o cireașă, poate, săltau și se rostogoleau ca niște zaruri. 

Poate că totuși era moartă și ea; poate că totuși ajunsese în 
lad. Oricum, casa aceasta fusese pentru Leonard Teelroy și 
pentru rudele dinaintea lui, un adevărat infern. 

În cutiile astea de cafea nu exista nimic folositor. 

lar în camera asta mizerabilă nu exista niciun ceas, deși ea 
auzea clar un ticăit, numărând minutele până la revenirea lui 
Preston Maddoc. 

o... 

Ținând strâns jurnalul îmbibat de ploaie, Polly ajunse la 
Fleetwood, deschise portiera, urcă înăuntru, se opri pe trepte, se 
întoarse ca s-o îndemne pe Leilani să se grăbească - și văzu că 
fetița dispăruse. 

Curtis, care deconectase legăturile la utilităţi, apăru și el 
exact în momentul în care Cass, instalată la volan, pornea 
motorul. 

— Probleme! zbieră Polly, azvâărlind jurnalul în salonaș și 
repezindu-se afară din Fleetwood. 

Cercetă din priviri campingul inundat de ploaie. Încremenise 
de consternare. Fetiţa fusese acolo, imediat în spatele ei, la nici 
cinci metri în urmă, pentru ca după cinci secunde, poate, să se fi 
evaporat, de parcă nici n-ar fi existat. 


492 


Ștergătoarele de parbriz abia făceau faţă torenţilor care 
șiroiau pe geam, dar Noah înainta cu mașina printre rulote; găsi 
cu greu locul 62, gândindu-se că mai bine ar fi închiriat o barcă 
decât un automobil. 

Se uita cu gura căscată la rulota lui Maddoc, o matahală cât 
un restaurant de mărime mijlocie plasat pe marginea 
autostrăzii. 

Deși intenţionase să parcheze undeva în apropiere, de unde 
putea ţine sub supraveghere namila aceea cu motor, Noah 
renunță la acest plan, când văzu că portiera rulotei era larg 
deschisă, în ciuda furtunii de-afară. 

Ceva nu era în regulă. 

o... 

Fulgerele rânjeau parcă sus pe cer, dezgolindu-și colții, care, 
reflectați pe asfaltul ud de dedesubt, păreau că scrâșnesc. 

Lacul Călugăriţei se afla la vreo trei kilometri în urma lui 
Preston, iar până la fermă, drept înainte, mai era cam un 
kilometru. 

Deși ploaia îl spălase din cap până în picioare, Maddoc se 
simțea murdar. Situaţia devenise atât de disperată, încât se 
văzuse nevoit să se atingă de Mână, inclusiv de părțile ei cele 
mai pocite, și asta fără să mai aibă timp să-și pună niște 
mănuși. 

Dacă nu găsea niște mănuși de cauciuc acasă la Teelroy, va 
trebui să o atingă iarăși, și nu numai o dată, pentru a o căra 
până în împuţiciunea din mijlocul labirintului, unde o lăsase pe 
Cocotă. Acolo, o va lega fedeleș de fotoliu, ceea ce îi asigura un 
loc în față la spectacolul uciderii prietenei ei. 

Pe urmă, va muri și ea, acolo, în fotoliu, după ce Maddoc avea 
să potolească poftele fiarei din el, schingiuind-o pe Mâna. Se 
născuse pentru asta, la fel cum și ea venise pe lume pentru a 
cunoaște o asemenea moarte. Amândoi erau ca niște spiţe 
rupte din roata oarbă a naturii. 

Schingiuirile acestea puteau fi făcute fără să trebuiască să se 
atingă direct de Mâna, adică folosind niște instrumente 
ingenioase. Prin urmare, după ce o lega acolo, putea să se spele 
bine pe mâini cu săpun și apă aproape opărită. Abia atunci se va 
simţi curat și va scăpa de nodul de greață din stomac, putând, 
astfel, să se delecteze cu munca necesară pe care o efectua. 


493 


Recăpătându-și încet, încet cunoștința, Mâna gemea înfundat 
pe scaunul de lângă el. Era proptită acolo în capul oaselor, 
imobilizată cu centura de siguranţă. Capul îi alunecase într-o 
parte, spre geamul din dreapta. 

Punga de plastic cu fermoar era pe bordul mașinii, pliată, dar 
nu închisă ermetic. Șofând cu o singură mână, Maddoc pescui 
din pungă cârpa îmbibată cu anestezic și o întinse peste faţa 
fetei. 

Nu voia s-o ţină așa încontinuu, de teamă că ar ucide-o prea 
repede și cu prea multă milă. 

Gemetele ei se preschimbară într-un murmur neliniștit, iar 
mâna aceea hidoasă încetă să se mai contorsioneze în poala ei, 
deși fata nu mai încremeni complet, ca adineauri. O dată expus 
la aer, anestezicul pregătit artizanal începu să se evapore de pe 
cârpă, deși Maddoc avusese grijă să o pună repede la loc în 
pungă. 

Tot timpul, se uita în oglinda retrovizoare, așteptându-se să 
vadă niște faruri aprinse străpungând perdelele argintii ale ploii. 

Era convins că, datorită furtunii, nimeni nu băgase de seamă 
când o răpise pe Mâna. Chiar dacă alţi turiști văzuseră poate 
ceva dinăuntru, de la ferestre, se gândiseră probabil că 
asistaseră doar la o scenă absolut firească pe o asemenea 
furtună, când un tată grijuliu vine val-vârtej să-și ia copilul din 
ploaia dezlănţuită cu furie. 

Cât despre cele două femei și băiatul din Fleetwood, habar n- 
avea cine erau sau ce căutau în rulota lui. Puțin probabil să fie în 
cârdășie cu Cocota, fiindcă, dacă aceasta ar fi venit la Lacul 
Călugăriței cu niște ajutoare, n-ar fi ajuns să stea singură la 
pândă, în pădurea de lângă fermă. 

Indiferent cine erau, n-ar fi putut trece de sistemul de alarmă, 
decât dacă le dăduse drumul înăuntru chiar Gaura neagră. Când 
plecase la ferma lui Teelroy, Preston îi spusese idioatei de târfe 
să activeze alarma. Niciodată nu se întâmplase să nu facă tot 
ceea ce-i cerea el. Asta era și înțelegerea dintre ei. Târgul 
acesta îi convenea, fiindcă îi asigura droguri cu nemiluita și o 
calitate a vieţii de care altminteri n-ar fi putut avea parte, plus 
garanţia unei pieiri agresive și constante, după care tânjea 
enorm. Oricât de smintită ar fi fost - smintită, venală și bolnavă 
-, Gaura neagră își respectase întotdeauna obligaţiile 
contractuale. 


494 


Uneori, desigur, Gaura se îndopa cu atâta chimicale 
contraindicate, încât nu-și mai aducea aminte nici cine era, 
darămite de târgul dintre ei. Asemenea „orgii” nu prea se 
produceau ziua, ci aproape de fiecare dată noaptea, când, de 
obicei, era și el de față și reușea să o liniștească folosind același 
anestezic preparat artizanal. 

Luă cârpa de pe fața fetiţei și o aruncă direct pe jos, 
nemaiobosindu-se s-o pună la loc în punga de plastic. Mâna 
continua să geamă și să își miște capul dintr-o parte în cealaltă, 
dar treaba era ca și făcută, se apropiau de ferma lui Teelroy. 

o... 

Vântul puternic cedă locul unor pale și rafale capricioase, care 
suflau din toate direcţiile, făcând să se bălăngănească portiera, 
care se lovea ritmic de partea laterală a imensei rulote, fără ca 
nimeni să vină însă și s-o închidă. 

Ud până la piele, în numai câteva secunde cât alergă de la 
mașină la rulotă, Noah Farrel intră cu precauţie, fără să se mai 
oprească să bată la ușă. Urcă treptele și rămase în picioare, în 
spatele scaunului din dreapta volanului. Ușa bufnea în 
continuare, izbindu-se de metalul caroseriei, ploaia răpăia 
nebunește pe acoperișul de tablă, dar în rest nu se auzea niciun 
fel de zgomot. 

O canapea ocupa cea mai mare parte din salonaș. O lampă 
punea în evidenţă trei figurine de dansatoare hula-hoop, două 
perfect nemișcate, iar cealaltă unduindu-și șoldurile, și își 
proiecta lumina pe un chip zâmbitor și visător, care acoperea 
aproape tot tavanul. 

În afară de lumina zilei, care se așternuse cenușie pe ferestre, 
ca un înveliș din cenușă udă, singura iluminaţie suplimentară 
venea din spatele vehiculului, prin ușa deschisă de la dormitor. 
Lumina de-acolo era difuză și roșiatică. 

Sâmbătă după-amiază, când plecase de la Geneva Davis ca 
să mai facă niște ultime investigaţii în legătură cu Maddoc și să 
își pregătească bagajul, iar pe urmă din nou, azi-dimineaţă, pe 
durata zborului până la Coeur d'Alene, iar, apoi, cât venise cu 
mașina până la Lacul Călugăriței, Noah  reflectase la 
nenumăratele aspecte ale problemei, fiecare depinzând de 
împrejurările diferite cu care avea să se confrunte la destinaţie. 
Dar niciunul dintre scenarii nu includea această situație, așa că, 


495 


după atâta chibzuinţă, se vedea nevoit să acţioneze la 
întâmplare. 

Prima dilemă era cum să procedeze: să intre fără să facă 
niciun zgomot sau să-și anunţe prezența. Optă pentru a doua 
variantă. Cu o voce de turist vesel, strigă: 

— Alo! E cineva acasă? 

Cum nu primi niciun răspuns, trecu pe lângă canapea, 
înaintând spre bucătărioară: 

— Am văzut că a rămas portiera deschisă, pe ploaie. Mi-a fost 
teamă să nu vi se fi întâmplat ceva. 

Alte dansatoare hula-hoop pe masă. Pe bufet. 

Aruncă o privire spre cabina din faţă. Nu, nu intrase nimeni. 

Fulgerele scânteiau unul după altul, iar fiecare fereastră 
semăna cu un ecran de televizor defect. Figuri fantomatice, 
formate din umbre, se îmbulzeau la geamurile șiroind de ploaie, 
holbându-se parcă în rulotă ca niște strigoi dornici să pătrundă 
în altă dimensiune. 

Înaintând spre partea din spate a rulotei, mai strigă o dată: 

— Ești în regulă, vecine? Are nevoie cineva de ajutor? 

În baie, niște figurine hula-hoop flancau chiuveta. 

Ajuns la ușa deschisă a dormitorului, Noah șovăi. Strigă din 
nou, dar tot nu primi niciun răspuns. 

Păși pe urmă în lumina aceea purpurie, care fusese obținută 
prin draparea veiozelor cu niște bluze roșii. 

Lângă patul răvășit, femeia aștepta în picioare, perfect 
dreaptă, cu capul sus, cu gâtul grațios, aidoma unei nobile care 
se ridicase pentru a acorda o audienţă unui supus. Purta un 
sarong foarte înflorat. Avea părul înfoiat, dar nu ud, fiindcă nu 
ieșise afară, în ploaie. 

Brațele goale îi atârnau moi pe lângă corp și, deși fața ei era 
ca o mască a serenităţii, ochii i se roteau în cap ca la un animal 
turbat. Noah mai văzuse contraste de acest fel, mai ales, când 
era mic, așa că știa perfect că femeia era drogată. 

— Ești havaian? întrebă ea. 

— Nu, doamnă. 

— Atunci, de ce porți cămașa asta? 

— Fiindcă mă simt bine așa. 

— Ești Lukipela P? 

— Nu, doamnă. 

— Te-au luat în sus pe o rază? 


496 


În lunga lui călătorie până la Lacul Călugăriţei, când analizase 
problema pe toate părţile, Noah nu prevăzuse, sub nicio formă, 
că își va dezvălui intenţiile în faţa acestei femei sau a lui Preston 
Maddoc. Dar Sinsemilla, ușor de identificat din descrierile 
Genevei, îi amintea de Wendy Quail, asistenta medicală care o 
ucisese pe Laura. Sinsemilla nu semăna cu Quail, însă pe faţa ei 
senină și în ochii vioi ca de pasăre, detectă o mulțumire de sine, 
o autosatisfacţie, o adorație de sine, pe care le observase și la 
sora medicală, purtându-le ca pe un fel de aureolă de sfântă. 
Atitudinea acestei femei, atmosfera din acest loc, bufniturile 
portierei de-afară - totul îi întărea bănuiala că Micky și Leilani 
erau în mare pericol. 

— Unde e fiica dumitale? zise el. 

Femeia făcu un pas spre el, se clătină, se opri. 

— Luki, băiete, mami a ta e foarte bucuroasă că te-ai făcut 
bine, iar pe urmă ai crescut mare așa de repede și te-ai întrupat 
sub o nouă înfățișare, fiindcă ai fost acolo sus, în stele. Mami e 
bucuroasă, dar e și speriată, că ai apărut acum, aici. 

— Unde e Leilani? insistă el. 

— Vezi, mami așteaptă alţi bebeluşi, frumoși și drăguţi, nu ca 
tine, defect la șolduri. Mami evoluează, pricepi, Luki, băiete, 
mami evoluează și nu vrea ca bebeluşii ei frumoși și drăguţi să 
se amestece cu ceilalți copii dinainte, pociţi amândoi. 

— A dus-o Maddoc undeva? 

Brusc, pumnul drept al Sinsemillei se încleștă, iar Noah 
înţelese că femeia strângea în mână o armă. 

Când încercă să bată în retragere, se năpusti la el, încercând 
să-l lovească în faţă, cu un fel de bisturiu. Reuși să se ferească 
și să o prindă de încheietura mâinii. 

Bisturiul din mâna ei stângă, o surpriză pentru Noah, îi perforă 
umărul drept. Avu noroc să scape doar cu o rană ușoară, fiindcă 
n-ar fi fost exclus să-i spintece beregata sau să-i secţioneze 
ambele artere carotide. 

Renunţând să se lupte cu ea ca să o dezarmeze, o lovi peste 
picioare și o împinse pe spate. 

Sinsemilla ateriză pe pat și sări drept în picioare, cu o furie 
dizgraţioasă. 

Noah scoase revolverul, fiindcă, deși n-avea niciun chef s-o 
împuște, nici nu se putea lăsa decupat ca un curcan de Crăciun. 


497 


Se aștepta ca Sinsemilla să se năpustească iarăși la el, 
încercând să-i ajusteze anatomia feței, însă, spre surprinderea 
lui, femeia azvârli bisturiele și îi întoarse spatele. Se duse la 
comodă, iar el făcu câţiva pași în interiorul camerei, temându-se 
că va scoase de-acolo o armă. Nu, nici vorbă. Sinsemilla ţinea în 
mână niște flacoane de medicamente, bolborosind incoerent 
deasupra lor; unele îi scăpară pe jos, pe altele le azvârii 
furioasă, răscolind prin sertar după alte sticluţe, până când găsi 
ceea ce căuta. 

Ca și cum uitase complet de Noah, se întoarse la pat și se 
așeză turcește, peste cearșafurile răvășite și foile rupte din 
carte și mototolite. Pe urmă, începu să râdă nepăsătoare. 
Vârând o pastilă în gură, îngâna o melodie ciudată. În fine, ridică 
privirea spre Noah și zise: 

— Du-te, acum, du-te, Luki, băiete, locul tău nu mai e aici. 

Noah se retrase, mergând de-a-ndăratelea spre baie, cu ochii 
pironiţi spre dormitorul cu lumină roșie, cu arma în mâna 
dreaptă, în timp ce cu stângă își pipăia rana de la umăr. Durerea 
era ascuţită, dar nu insuportabilă. Avusese noroc că nu îi 
perforase niciun organ vital. Problema cea mai mare ar fi riscul 
de a se infecta - presupunând că va ieși viu de-aici. 

Când ajunse în bucătărie, Noah se întoarse, intenţionând să 
renunţe la orice mândrie și să o rupă la fugă. 

In salonaș, se aflau un băiat, o blondă superbă și un câine. 
Băiatul era pistruiat, blonda avea un pistol de 9 milimetri, iar 
căţeaua o coadă stufoasă, pe care, după câteva momente, 
începu s-o miște cu frenezie, împroșcând pereţii cu apa 
acumulată în blană de la ploaie. Lui Noah nu-i venea să 
zâmbească deloc. 

o... 

Nişte indieni încremeniţi într-o veșnică așteptare, paznici fără 
putere, îl priveau când a intrat în casă cu Mâna, pe care a 
azvârlit-o pe jos în hol, la intrarea în labirint. 

Ușa se deschisese singură, după ce el o izbise cu piciorul. O 
închise la loc și o încuie. 

Apăsând cu palmele, își trase părul spre ceafă, storcând și 
apa de la ploaie. 

Udă leoarcă, fata zăcea grămadă. Piciorul cu proteza 
strălucitoare ieșea în afară din mormanul inform, într-o poziţie 
cam nefirească. Piticania nu-și recăpătase cunoștința complet. 


498 


Bolborosea și ofta -, ba chiar și râgâia, ceea ce îl scârbi pe 
Preston, mai rău decât dacă ar fi văzut-o că urina. 

Simţea cum murdăria microscopică a acestei schiloade inutile 
i se târa parcă pe mâini, infiltrându-se prin pielea de la baza 
degetelor. 

Cu părere de rău, în timp ce o căra în braţe, după ce o luase 
din Durango, ajunsese la concluzia că nu va putea rămâne cu ea 
în tot intervalul de timp pe care i-l alocase. Femeile și băiatul din 
Fleetwood nu erau niște cantităţi neglijabile. Nu mai putea conta 
pe un lung răgaz aici, la Teelroy, în împărăţia nebunilor, fără să 
fie deranjat. 

Acum, va trebui s-o ucidă pe Cocotă, fără să mai recurgă la 
rafinamentele pe care le plănuise. Nu-și mai putea permite 
plăcerea de a prelungi violenţa prea mult. De faţă cu fata, o va 
lichida pe prietena ei, la fel de repede cum zdrobești un șobolan 
cu lopata în ţeastă. 

Piticania va încerca să nu se uite. Prin urmare, pe lângă 
necesitatea de a o lega de fotoliu, va trebui să-i imobilizeze 
capul și să-i lipească pleoapele cu bandă adezivă, ca să nu 
poată închide ochii. 

Preston își putea asuma riscul de a o schingiui pe fată câteva 
minute, dar nu mai mult. Pe urmă, o va abandona acolo legată 
și va da foc la labirint, lăsând-o să ardă de vie în casă. 

La plecare, îi va povesti cum a suferit fratele ei. O va întreba 
unde a dispărut Dumnezeul ei preaiubit, acum, când avea atâta 
nevoie de El, o va întreba dacă nu cumva Dumnezeul acesta s-a 
apucat să joace golf cu îngerii sau s-a dus poate să tragă un pui 
de somn. Da, o va lăsa acolo pradă fumului înecăcios și 
flăcărilor. O va lăsa acolo, să urle, fiindcă nimeni n-o putea auzi, 
în afară de niște indieni de lemn. 

De-a lungul anilor, ajutându-i să moară pe mulţi - unii 
sinucigași, alţii nu -, descoperise, în primul rând, că bruta din el 
simțea o plăcere enormă, când vedea acte de o violență 
extremă, iar în al doilea rând că era mult mai pasionant să 
omori niște copii decât să le vii de hac unor boșorogi. Azilele de 
bătrâni erau niște terenuri de joacă anoste, în comparaţie cu 
creșele și grădinițele cu prichindei. Nu găsea nicio explicaţie 
pentru această stare de fapt; știa doar că era adevărat. 
Adevărat pentru el și, prin urmare, absolut adevărat. Nu există 
adevăruri obiective, în fond, ci doar adevăruri personale. 


499 


Moralitatea nu e doar relativă. Moralitatea nu există. Experienta 
este relativă, așa că nu poți evalua experienţele altora, dacă tu 
ai ales altă cale în viaţă decât ei. Acceptă plăcerea mea de a-i 
ucide pe cei tineri, iar eu, la fel de politicos, voi valida pasiunea 
ta pentru bowling, bunăoară. 

Nu va mai sta pe îndelete cu Mâna, așa cum visa de atâta 
timp, ceea ce era o mare dezamăgire, suportabilă totuși dacă se 
gândea că Gaura rămăsese însărcinată, poate cu doi sau trei 
prunci mai diformi decât Mâna și Șantaliul, toţi având nevoie de 
la lume de mult mai mult decât i-ar putea oferi vreodată. Pentru 
anul viitor, munca lui era asigurată, iar distracţiile pregătite 
strălucit; fericirea va fi a lui. 

Mâna clipea amorţită, recăpătându-şi cunoștința. Acum, cât 
era încă buimacă și dezorientată, Preston încercă să-și facă 
curaj pentru sarcina neplăcută de a o căra în mijlocul labirintului 
din salon. Se atinse de piticanie, se cutremură de scârbă, o 
ridică de pe jos și o cără în labirint, printre circumvoluțiunile 
creierului comun al familiei Teelroy, făcute din gunoaie, mucegai 
și rahaţi de șoarece. 

În spaţiul îngust, unde se aflau televizorul și fotoliul, podeaua 
părea să fi fost terenul unui ritual voodoo - oase de păsări 
împrăștiate pe jos, într-un aranjament deloc întâmplător, chiar 
dacă pe alocuri fusese deranjat de cineva care trecuse pe-acolo, 
smocuri de păr de om, bucăţi de unghii de la mâini și de la 
picioare, azvărlite peste tot, ca niște boabe de orez la ieșirea de 
la cununie. 

Cocota dispăruse. 

O lăsase acolo legată bine, în stare de inconștienţă, și nu 
lipsise mai mult de douăzeci de minute - douăzeci de minute, 
cât îi trebuise să ajungă cu mașina până la Lacul Călugăriţei și 
să se întoarcă cu Mâna, dar epava asta umană îmbibată de 
votcă reuşise totuși să strice totul. Oricum, asta era 
specialitatea celor de teapa ei - să distrugă totul. 

Nu putea să fi ajuns prea departe. Mașina ei era tot pe alee, 
iar cheile - în buzunarul lui Preston. Zăcea, probabil, pe undeva 
prin labirint, și, fiind legată de mâini și de picioare, nu se putea 
mișca prea repede. 

Depozită Mâna în fotoliu. Strâmbându-se de scârbă, desfăcu 
proteza și i-o scoase de pe picior. În felul ăsta, dacă își revenea 


500 


din leșin până ca el să vină înapoi, n-ar fi putut ajunge nici ea 
prea departe. 

Preston luă proteza cu el. O putea folosi ca măciucă. 

o... 

Un indian cu pene albe și roșii pe cap, postat mândru între 
două „turnuri” de „The Saturday Evening Post”, nu oferea 
trabuce, ci ţinea ameninţător o toporișcă. 

Prinzându-se de indian, Micky reuși să se ridice în picioare. 
Legătura dintre glezne nu avea un joc mai mare de cinci 
centimetri, așa că Micky abia putea să-și târască tălpile, 
înaintând cu cel mult un centimetru la fiecare mișcare. Dar nu 
trebuia să meargă prea departe. 

Exact pe partea cealaltă a culoarului, în faţa căpeteniei de 
trib, într-un intrând în perete se vedea o masă rotundă, cu 
diametrul de aproximativ jumătate de metru, pe care era o 
lampă cu abajur de sticlă în formă de glob, care era fixat de tijă 
printr-un șurub ornamental din bronz masiv, conceput ca un 
îngeraș surâzător. Iniţial, Micky se gândise să încerce să ia 
lampa de pe masă și să o pună încet pe jos, ca să se poată 
ocupa de ea mai ușor. Gândindu-se însă mai bine, preferă să o 
împingă jos, cu o mișcare de braţ. 

Abajurul se făcu țţăndări, becul la fel, cufundând în întuneric 
această parte a labirintului. Cioburi de sticlă, de toate mărimile, 
se împrăștiară clincănind și zornăind pe podea. O clipă, Micky 
înlemni, ciulind urechile. Zgomotul de sticlă spartă răsunase 
sinistru de tare în această casă ca un cavou. Se și aștepta să 
audă un tropăit, niște pași ameninţători, prevestind apariţia unui 
personaj fioros, ca în poveștile de groază cu strigoi. 

Se aplecă, încercând să exploreze podeaua; în ciuda 
întunericului, găsi câteva cioburi mai mari, le probă pe buricul 
degetului mare și constată că erau suficient de tăioase. Pe 
urmă, se propti cu șezutul pe masă. 

Mișcând bucata de sticlă ca pe un ferăstrău, Micky se ocupă 
întâi de bucata de fir care îi ţinea legate încheieturile mâinilor 
de glezne. Plasticul se tăie ușor, iar cuprul, fiind un metal moale, 
nu opuse nici el prea mare rezistenţă. 

Felicitându-se că reușise să-și păstreze suplețea, graţie 
respectării unui program strict de exerciţii fizice pe durata 
detenţiei, Micky ridică picioarele pe măsuţă și se apucă să taie 
firul dintre glezne. În câteva minute, își eliberase și picioarele. 


501 


În timp ce se gândea cum să secţioneze și cătușele, fără a se 
tăia la mâini, auzi niște zgomote slabe, în altă parte a casei. 
Apoi, o bufnitură puternică, urmată de zgomotul unei uși 
trântite. 

Maddoc se întorsese. 

o... 

Prăvălită într-un fotoliu jegos, Leilani nu știa unde se afla sau 
cum ajunsese aici, dar, deși nu putea raţiona limpede, nu-și 
făcea nicio iluzie că ar putea apărea vreo guvernantă simpatică 
cu o tavă de ceai englezesc și prăjituri delicioase. 

Chiar dacă n-avea habar unde se găsea, un lucru era cert: 
locul acesta puţea mai rău decât cele mai oribile săruri de baie 
folosite de Sinsemilla ca să elimine toxinele. 

Leilani se împinse până la marginea fotoliului, se ridică în 
picioare și căzu grămadă. Putoarea de la nivelul podelei o 
motivă puternic ca să încerce să se dezmeticească și să încerce 
să se tragă de-acolo. 

Îi luase cineva proteza. Fusese la câţiva pași de libertate, la 
câţiva pași de un Fleetwood plin cu extratereștri. Un băiat, un 
câine, niște Amazoane și perspectiva unor mărețe aventuri fără 
porcari malefici. Și, acum, chestia asta. Opera blestematului de 
doctor, fără nicio îndoială. Cranii de păsărele se holbau la ea din 
niște găvane goale. 

(E 

Inutilitatea intrinsecă a Mâinii, jalnica ei dependentă, 
profunda ei deteriorare genetică mișunau parcă vizibil pe toate 
suprafețele protezei de oțel, aidoma bacteriilor pe vasul unui 
closet public. 

Om cu studii superioare, Preston știa că inutilitatea și 
dependenţa ei erau niște însușiri abstracte, care nu lăsau urme 
pe lucrurile atinse de ea, și mai știa că deteriorarea ei genetică 
nu era transmisibilă ca o boală molipsitoare. Cu toate acestea, 
Preston simțea că mâna dreaptă, cu care ţinea proteza, 
devenea lipicioasă de la transpiratie; în plus, continuând să tot 
bântuie prin labirint în căutarea Cocotei, căpătă convingerea că 
reziduurile hidoase ale piticaniei se dizolvau cumva în sudoarea 
lui și i se infiltrau în piele, prin porii trădători, pătrunzându-i 
adânc în organism. În mod normal, propria-i transpiraţie nu-l 
deranja prea mult, oricum, nu mai mult decât urina, mucozităţile 
sau alte produse ofensive ale organismului lui, dar în cazul de 


502 


faţă, pe măsură ce palma i se năclăia tot mai tare, antipatia pe 
care o simţea faţă de fată căpătă proporţiile unui dezgust 
enorm, devenind, apoi, o ură amară ca fierea, nedemnă de un 
om cu principii etice ca el. Cu fiecare pas pe care îl făcea în 
măruntaiele puturoase ale labirintului, ceea ce știa devenea mai 
puţin important decât ceea ce simțea. 

o... 

Cu mâinile legate în continuare, ţinând ciobul de sticlă în faţă, 
ca pe o bardă, Micky ajunse la o intersecţie de culoare, 
rămânând cu spatele spre unul dintre pereţii labirintului și cu 
capul ridicat, ca să poată detecta orice sunet. Se mișca tiptil ca 
ceața, cu un soi de viclenie dobândită din copilărie, când încerca 
să scape de agresiunea vreunuia dintre derbedeii care trăiau cu 
maică-sa. 

Nu se mai opri ca să secţioneze „cătușele” de la mâini, fiindcă 
operația aceasta complicată i-ar fi luat timp, cel puţin câteva 
minute, distrăgându-i, totodată, și atenţia. Așa s-o fi simţit, 
probabil, și Sfântul Gheorghe în preajma balaurului. 

La colţ, se opri. Următorul culoar, perpendicular pe cel pe 
care se afla ea, continua atât în stângă, cât și în dreapta. Nici nu 
voia să-și imagineze că ar putea da acolo peste Maddoc, care 
stătea, poate, la pândă. Nu uitase cum pătrunsese în casa 
Genevei, cu câteva nopţi în urmă, fără să facă cel mai mic 
zgomot, așa că n-avea de gând să-l subestimeze. 

Se dovedi că nu se înșelase, în momentul în care îl auzi 
înjurând, la niciun metru de ea, după colț, în stânga. 
Nemaiputând să-și controleze furia, probabil, aruncă pe 
podeaua din lemn un obiect care zdrăngăni puternic, se 
rostogoli și se opri în dreptul lui Micky, la câţiva centimetri de 
tălpile ei - proteza pentru picior a lui Leilani. 

Dacă venea cumva și el în urma aparatului din metal, riscau 
să dea nas în nas, iar într-o asemenea eventualitate Micky nu 
putea scăpa cu viaţă, decât dacă îi vâra ciobul în ochi. Dacă rata 
ținta, nimerindu-l pe obraz sau pe frunte, Maddoc va profita de 
faptul că Micky avea mâinile imobilizate și o va lichida cu 
brutalitate. 

Micky își ţinea răsuflarea. Aștepta. Înclină trupul, fără să își 
miște picioarele, încercând să fie pregătită cu fața spre 
intersecţie, gata să-l atace cu ciobul de sticlă. 


Avea un ceas Timex tradiţional, care i se părea că ticăia 
sinistru. Niciodată până acum nu auzise groaznicul tic-tic-tic, dar 
în momentele astea avea senzaţia că ceasul făcea o gălăgie 
cumplită. 

Nu urmă nimic după zdrăngănitul protezei azvârlite pe jos. 
Niciun sunet care să indice că Maddoc se apropia sau se 
îndepărta. Doar o liniște de rău augur. 

Ce tare îi bătea inima! Avea senzaţia că îi răsuna în tot corpul, 
ca un tropot de cireadă scăpată de sub control. 

Ce să facă? Să mai aștepte aici un minut? Două minute? Nu 
putea aștepta la infinit. Dacă stai nemișcat prea mult timp, riști 
să fii prins. Fantomele, vii sau părelnice, sunt într-o permanentă 
alunecare. 

Se aplecă în față, doar cât să poată vedea ce se întâmpla 
dincolo, doar cu un ochi, măcar. 

Maddoc nu mai era acolo. Culoarul următor era pustiu și în 
stânga, și în dreapta. 

Proteza indica faptul că Leilani fusese adusă aici. Și, probabil, 
că era încă în viaţă, fiindcă altminteri Maddoc nu s-ar mai fi 
ostenit să scoată proteza de pe un cadavru. 

Grea opţiune, acum. Ce să facă? Să ia proteza cu ea sau s-o 
lase acolo? l-ar fi mai ușor să iasă cu Leilani teafără de-acolo, 
dacă fetiţa se putea folosi de ambele picioare. Numai că risca să 
facă zgomot, dacă încerca să ia aparatul de pe jos, mai ales, 
așa, cu mâinile legate. În plus, cu „cătușele” la încheieturile 
mâinilor, nu prea avea cum să care proteza și să mânuiască 
eficient ciobul de sticlă, la nevoie. 

Micky se opri totuși și apucă proteza de pe jos, știind cât de 
important era acest aparat, în primul rând, pentru moralul lui 
Leilani. 

Cum Maddoc era ud leoarcă de la ploaia de-afară, Micky 
putea să-și dea seama în ce direcţie plecase și de unde venise, 
urmărind amprentele pașilor lui pe podea. Era convinsă că 
Maddoc o lăsase pe fetiță în spaţiul unde se afla televizorul, 
acolo unde o legase și pe ea, ceva mai devreme. Intr-adevăr, 
urmele duceau chiar acolo, unde însă n-o văzu pe Leilani. 

o... 

Sticle, sticle pretutindeni, goale complet, în afară de niște 

reziduuri uscate de sucuri și bere, care, deși datau de multă 


504 


vreme acolo, imprimaseră un miros urât în veranda închisă din 
spatele casei. 

Ignorând rana de la umăr, care nu era prea gravă, Noah 
ocolise în fugă casa, împreună cu Cass, și ajunsese la verandă, 
unde ușa nu era încuiată. Cu armele pregătite de atac, intrară. 

Drumul de aproximativ zece kilometri, parcurs cu mașina de 
la Lacul Călugăriţei până aici, nu-i oferise suficient timp lui Noah 
pentru a afla totul despre trecutul gemenelor. Ştia că fuseseră 
un fel de actriţe-balerine și că erau fascinate de OZN-uri, dar 
asta nu prea explica pasiunea lor pentru arme și nici atitudinea 
lor războinică. 

Ușa dintre verandă și bucătărie avea două încuietori. Una 
dintre ele se deschise imediat, dar cu cealaltă lucrurile se 
complicau, căci era vorba de un zăvor în toată regula. 

Deși nu prea avea spaţiu de manevră, din cauza sticlelor 
stivuite pe toate părțile verandei, Noah începu să lovească 
puternic în ușă. La a treia lovitură, ușa cedă și se deschise spre 
interior. 

o... 

Când trei izbituri zgâlțâiră casa, Preston înțelese imediat că 
speranţa de a se putea „delecta” pe îndelete cu Mâna se 
spulberase în acea clipă. 

Cocota nu putea să fi provocat un asemenea zgomot. Era în 
casă și căuta o ieșire, dar pe furiș și străduindu-se să nu atragă 
atenţia asupra ei. 

Preston nu auzise sirene și nici voci strigând poliția. Cu toate 
astea, nu-și făcea iluzii că ar fi putut fi vorba doar de un amărât 
de hoţ, care se gândise să dea o spargere tocmai acum. Nu. 
Clar, cineva venise cu scopul de a-i zădarnici acțiunile. 

Renunţă să o mai caute pe Cocotă și porni înapoi, nerăbdător 
să ajungă la fotoliu, unde o lăsase pe Mâna. Poate tot mai avea 
timp s-o sugrume cu mâinile pe pocitania naibii, până își dădea 
duhul, deși perspectiva acestui contact direct îi întorcea 
stomacul pe dos. Pe urmă, profitând de labirintul întortocheat, 
putea s-o șteargă de-acolo. Oricum, nu-și permitea s-o lase în 
viață, fiindcă știa perfect că ea putea depune mărturie împotriva 
lui, având toate șansele de a fi crezută. 


Polly ar fi preferat ca băiatul să rămână în mașina închiriată 
cu care a venit Noah, dar o alteţă regală galactică face 
întotdeauna numai ce vrea ea. 

Curtis dorește ca Old Yeller să rămână în mașină, ceea ce îi 
reușește imediat, fiindcă are de-a face cu o cățelușă extrem de 
cuminte. 

Curtea cu pământ bătătorit s-a preschimbat într-o mare de 
noroi, care li se lipește de pantofi, plescăind la fiecare pas. Dar 
ce minunat e totul - balta în care li se afundă picioarele, chiar și 
fulgerul care lovește un brad din pădurea de-alături, la nici 
cincizeci de metri distanţă, stârnind o pălălaie de flăcări, imediat 
stinsă de ploaia care toarnă, toarnă neîncetat. 

Pe veranda din față, Polly încearcă ușa, constată că e încuiată 
și scoate pistolul din geantă, dar Curtis o oprește și îi cere să se 
dea la o parte. 

— Mi-ar plăcea să spargem ușa cu un glonţ, zice băiatul, dar 
metoda mea e mai ușoară, or, cum spunea mama mereu, 
strategia cea mai simplă e și cea mai bună. 

Își pune ambele mâini pe ușă, ușor de tot, îi impune să se 
deschidă, și, jos, la micronivel, unde voinţa lui contează acum, 
moleculele de alamă ale broaștei preferă dintr-o dată să se ducă 
acolo, să nu mai fie aici. Ușa de descuie. 

— Pot învăţa și eu asta? întreabă Polly. 

— Nu, spune el, împingând ușa înspre interior. 

— Aha, prin urmare numai băieţii din cosmos ca tine pot așa 
ceva, nu?! 

— Fiecare specie cu talentul și aptitudinile ei, zice el, lăsând-o 
pe Polly să intre prima, fiindcă, oricum, asta voia, din moment 
ce se înghesuia deja să treacă pe lângă el. 

Niște mumii străjuiesc pe holul de la parter. Mumii de indieni 
îmbălsămaţi în poziţii verticale, puse în picioare, cu hainele de 
sărbătoare pe ele. 

În partea din spate a casei, Noah și Cass dărâmă ușa și, după 
câteva secunde, își fac apariţia în capătul holului, holbându-se 
uluiți la mumii. 

Polly le face semn să inspecteze încăperile din partea unde 
sunt ei acum, iar lui Curtis îi zice: 

— Pe-aici, scumpule. 

Intră după ea în niște încăperi mai interesante decât oricare 
cameră văzută de el de când a sosit în lumea asta - un loc tipic 


506 


pentru o adunare de criminali care își amintesc cu nostalgie de 
toate atrocitățile pe care le-au săvârșit. 
o... 

Leilani nu se afla în nișa cu televizorul, unde rămăseseră însă 
urmele ude ale pașilor ei, alături de amprentele mai vechi, 
aproape uscate, ale tălpilor lui Preston Maddoc. Micky vedea și 
locul unde fetița se împiedicase, căzuse și se ridicase la loc. 
Înaintă ghidându-se după urmele pașilor lui Leilani, trecând de 
pe un culoar scurt pe un altul, pe urmă ocolind un colț, 
mișcându-se mult prea repede decât ar fi fost prudent, fiindcă o 
îngrozea gândul că Leilani ar putea nimeri din greșeală peste 
Maddoc. 

Clar, nemernicul o adusese aici ca s-o ucidă, la fel ca și pe 
Micky, de altfel. Nu mai avea răbdare să aștepte până ajungeau 
în Montana. Mai ales, acum, când Micky începuse să-i încurce 
planurile. 

Trei lovituri puternice zgâlțâiră casa. Nu, nu fuseseră niște 
bubuituri de tunet, ci niște izbituri zdravene, ca și cum cineva ar 
fi lovit în clădire cu un baros imens. 

Micky se sperie, deoarece nu-și putea explica originea acestui 
zgomot. Impactul unei lovituri criminale? Maddoc triumfător? 
Leilani moartă? 

Pe urmă, Micky coti pe alt coridor: fetița era acolo, în faţa ei, 
la vreo doi metri distanţă, ţinându-se cu o mână de peretele 
labirintului și înaintând cu greu, șchiopătând. Cu toate astea, din 
toată fiinţa lui Leilani se degaja o atitudine de mândrie, de 
fermitate neclintită. 

Simţind o prezenţă, fetița întoarse capul și privi peste umăr; 
expresia lui Leilani, când o văzu pe credincioasa ei prietenă 
acolo, îi produse lui Micky o bucurie nemărginită, pe care n-o va 
uita niciodată, nici dacă Dumnezeu i-ar hărăzi să trăiască cinci 
sute de ani. Dintre toate amintirile din această viaţă, imaginea 
lui Leilani în acel moment era tot ceea ce Micky și-ar fi dorit să 
ia cu ea, în clipa morţii, pentru eternitate. 

o... 

Când descoperi că Mâna nu era în fotoliul unde o lăsase el, că, 
de fapt, dispăruse din nișa cu televizorul, Preston se apucă să 
dea foc la labirint. 

La sfârșit de tot, după ce isprăvea cu toate torturile la care 
avea chef să o supună, Preston intenţionase, oricum, să o lase 


507 


pe fată în viață, ca aceasta să își trăiască ultimele clipe în 
teroare, încercuită de flăcări, sufocată de fumul greu. Fusese 
privat de plăcerea de a o tortura, dar îi rămânea măcar 
satisfacția de a putea sta afară, în ploaie, ca să se delecteze cu 
urletele ei, în timp ce se căznea zadarnic să iasă din labirintul 
incendiat. 

Teancurile de ziare și reviste făcute pachet constituiau cel 
mai bun combustibil. Sărutul brichetei produse imediat o reacţie 
pătimașă. Publicaţiile erau atât de compact îndesate și stivuite 
în părţile de jos ale pereţilor, aproape ca niște cărămizi, încât 
vor arde ore în șir. 

Trecu în cerc dintr-un capăt în celălalt al nișei, lipind flacăra 
de hârtie în cel puţin șase locuri. Nu mai omorâse niciodată prin 
incendiere, doar când era mic și torturase gângănii diverse, 
azvârlind chibrituri aprinse peste ele, într-un borcan. Flăcările 
jucăușe, ca niște limbi strălucitoare peste pereţi, îl încântau. 

Porni în direcția urmelor umede lăsate de Leilani pe podea, 
oprindu-se la fiecare câţiva pași ca să lipească flacăra brichetei 
de pereţii uscați ca iasca. 

o... 

N-aveau timp de lacrimi acum, dar tot plânseră amândouă, 
chiar dacă nici uneia nu-i plăcea să „bocească” în prezenţa 
altora. Plânsul n-o împiedică însă pe Leilani să taie într-un timp 
record, folosind ciobul de sticlă galbenă, firul de lampă care 
ținea imobilizate mâinile lui Micky. Așadar, rezolvă problema 
asta în niciun minut și tot atât îi trebui ca să-și fixeze proteza pe 
picior. 

Când erau pregătite să se pună în mișcare din nou, flăcările 
izbucniră și în alte părți ale labirintului. 

Porniră înapoi, în direcţia de unde veniseră, dar simultan 
observară amândouă urmele umede de tălpi și, fără să 
comenteze nimic, ajunseră la aceeași concluzie: Preston se va 
ghida după aceste indicii, așa cum făcuse și Micky. 

Deja, pe tavan, flăcările își proiectau lumina printre norii de 
fum care se ridicau de jos. 

Micky o cuprinse pe Leilani de după umeri, ca s-o ajute să 
meargă mai repede, și împreună parcurseră coridoarele 
întortocheate, până când nimeriră într-o fundătură. 


Două dintre diplomele universitare ale lui Preston erau în 
filosofie; drept urmare, făcuse numeroase cursuri de logică. Işi 
amintea de un seminar, la care studiase logica labirinturilor. 
Când un astfel de puzzle tridimensional este conceput de 
matematicieni sau logicieni, care pun în slujba ideii de iluzionare 
toate cunoștințele dobândite la facultate, rezultatul este, de 
obicei, un labirint din care puţini sunt cei care reușesc să iasă 
într-un interval rezonabil de timp, și din care un anumit procent 
de „exploratori” frustrați trebuie „salvaţi” cu ajutorul unor 
„călăuze”. Pe de altă parte, când un labirint este creat de către 
persoane care nu au studiat matematica sau logica - adică de 
către niște oameni obișnuiți -, se constată că structura realizată 
este uimitor de previzibilă, fiindcă „modelul” a fost conceput 
mai degrabă instinctual decât cerebral; în mod evident, orice 
intelect uman are o anumită afinitate pentru un model de bază, 
care îndeobște se oglindește și în construirea unui labirint. Poate 
că acesta fusese modelul reţelei de caverne și tunele în care a 
locuit prima familie extinsă de umanoizi; poate că această hartă 
a celei mai străvechi locuinţe omenești ne-a rămas tipărită în 
gene, iar recreând-o căpătăm senzaţia de confort și securitate. 
Misterul îi intrigă pe psihologi și filosofi, deși Preston nu și-a 
pierdut niciodată timpul meditând la acest subiect. 

Poate că Broscoiul de la „Ferma Teelroy” nu fusese un „om 
obișnuit”, în sensul uzual al acestei expresii, dar, comparând 
procesele lui de gândire cu cele ale unui matematician școlit la 
Harvard, constatai în mod cert că nu era decât „obișnuit”. Prin 
urmare, nici modelul acestui labirint nu putea ieși din tiparele 
clasice. 

Urmând traseul pe care și-l amintea de la seminariile de 
logică, dădu foc diferitelor maldăre de hârtii pe lângă care 
trecea, tăindu-și orice posibilitate de retragere. In felul acesta, 
în timp ce fumul cenușiu începea să umple coridoarele, iar 
valurile de căldură îl făceau să asude abundent, ajunse în 
fundătura unde Mâna și Cocota rămăseseră imobilizate. 

Nu avea de gând să intre pe acel culoar, însă, trecând grăbit 
prin dreptul lui, le zări cu coada ochiului. Când se întoarse din 
drum și le blocă ieșirea, femeia și fata se ghemuiră speriate una 
în cealaltă pe culoarul înfundat; tușeau și îl priveau prin 
perdeaua de fum tot mai groasă, îngrozite de posibilele lui 
reactii. 


509 


Preston făcu un pas în interiorul culoarului, forțându-le să se 
retragă și mai mult. Pe urmă, se trase înapoi și dădu foc 
pereţilor, de o parte și de cealaltă, în mai multe locuri. 

Se simțea ca pe vremuri când victimele sale erau doar niște 
gângănii într-un borcan. 

LA 

Când focul apare brusc și se lățește cu o viteză explozivă, 
Polly vrea să se năpustească mai adânc în labirint, poate și 
pentru că și-a luat mult prea în serios rolul de supereroină. 

Curtis o reține. 

— Dar fetița e acolo, îi reamintește ea, de parcă ar fi avut de- 
a face cu un amnezic. Și Cass, Noah - dacă au înaintat prea 
departe, dinspre celălalt capăt, iar acum nu se mai pot întoarce 
pe unde au venit! 

— O să mergi înapoi, pe traseul pe care am ajuns aici, și asta 
repede, înainte ca fumul să se îngroașe prea mult și să nu mai 
poţi vedea semnele pe care le-am lăsat. 

La fiecare cotitură, Curtis însemnase pereţii cu rujul de buze 
al lui Polly: Strawberry Frost scria pe eticheta etuiului. 

— Eu o să-i caut pe ceilalţi, mai adaugă băiatul. 

— Ha! Tu! exclamă Polly, nevenindu-i să creadă ce auzise, 
fiindcă, deși știe că are de-a face cu un extraterestru, mai știe 
că acesta e totuși doar un băiat. Or, în ciuda mărturisirilor făcute 
de el, pentru Polly tot un copil rămâne, care pe deasupra mai e 
și vulnerabil. Scumpete, reia ea, nici să nu te gândești să intri 
singur acolo. Hei, de fapt, nici să nu te gândești să intri acolo! 

— Nu-mi pot închipui că o Spelkenfelter s-ar putea speria de 
mine, o asigură Curtis, dar, oricum, te rog să-mi promiţi că n-o 
să-ţi fie frică de ceea ce vei vedea. 

— Nu știu la ce te referi, zice ea, îndreptându-și atenţia spre 
incendiul din faţa ei. 

Îi arată la ce se referise, în momentul în care încetează să mai 
fie Curtis Hammond. Nu revine la vreuna dintre nenumăratele 
forme din repertoriul lui, ci la înfățișarea sub care s-a născut, o 
incarnare care îi dă posibilitatea să se miște mai rapid decât se 
poate deplasa Curtis, ascuţindu-i simţurile. Nu vrea să se laude 
singur, dar asta chiar este o performanță! 

Nu s-ar mira dacă Polly ar leșina, bunăoară. Dar, de fapt, este 
o Spelkenfelter, așa că, deși se clatină pe picioare, de căzut nu 
cade. 


510 


Micky, în capătul fundăturii, nu voia să se confrunte cu 
Preston Maddoc, pe de-o parte, fiindcă, fizic, era mult mai 
puternic, iar pe de altă parte, fiindcă avea o brichetă, pe care n- 
ar pregeta, probabil, să o utilizeze ca să le dea foc la haine. 

Flăcările se învolburau deja peste pereți, în prima jumătate a 
coridorului. Peste un minut, probabil, limbile hămesite ale 
focului de pe ambele laturi ale culoarului se vor contopi, 
formând un zid al morţii, dincolo de care nu se va mai putea 
trece. 

Pâcla de fum se îndesea, cu fiecare secundă ce trecea. Micky 
tușea, Leilani la fel. Deja o ustura rău în gât. Curând, nici nu vor 
mai putea respira, decât dacă se trânteau pe jos. Dar, în clipa în 
care vor fi nevoite să se ghemuiască pe podea, unde aerul era 
mai respirabil, își vor semna, practic, condamnarea la moarte. 

Se întoarse spre peretele din spate al fundăturii și încercă să 
tragă de ziarele și revistele din care era format, cu speranţa că 
dincolo de ele se afla un alt culoar, unde flăcările nu ajunseseră 
încă. Dar pachetele de publicaţii erau îndesate atât de strâns, 
încât nu puteau fi clintite din loc. 

OK. Bine, atunci, hai să le răstoarne, lua-le-ar naiba! În fond, 
toate mizeriile astea fuseseră pur și simplu stivuite acolo, nu 
cimentate, nu lipite cu mortar, ce dracu'?! 

Împingându-se însă în perete, avu senzaţia că era solid ca 
piramidele faraonilor. La unele coridoare, în capăt, observase că 
pereţii labirintului aveau peste tot o grosime de două-trei stive, 
cu panouri de lemn și placaj între straturi. Poate că structura 
conţinea și alte elemente de rezistenţă, care nu erau vizibile la 
suprafață. Adunându-și toate puterile, se repezi în perete însă 
fără niciun efect, apoi, repetă acţiunea de mai multe ori, 
sperând să clatine măcar un pic maldărul compact de gunoaie. 
Degeaba, teancurile de hârtie erau de neclintit. 

Întorcându-se cu faţa spre Maddoc, care era dincolo de flăcări, 
o trase pe Leilani spre ea, încercând s-o îmbărbăteze. Nu mai 
vedea altă soluţie acum, decât să se repeadă amândouă spre 
intrarea în fundătură și să iasă de-acolo, înainte ca flăcările să le 
închidă calea, încercând să-l doboare pe Maddoc. Să-l zboare 
practic cu un șut, să-i tragă cu picioarele în cap, după ce se 
prăbușea - fiindcă, dacă ea ar cădea la podea, și nu el, exact 
asta ar încerca să-i facă și el. 


511 


o... 

Hârtia șușotește, când arde în cantităţi mari, pârâie, pocnește 
și sâsâie, dar, mai ales, șușotește, ca și cum ar divulga secretele 
tipărite pe ea, identificând nume, citând surse. 

Preston își dădu seama că zăbovise prea mult în fum și 
căldură, atunci când hârtia, care ardea, începu să șoptească 
numele celor pe care el îi ucisese. 

Aerul împuţit rămânea irespirabil. Totuși, încă înainte ca fumul 
dens să ajungă să obtureze plămânii, aerul duhnea a toxine 
letale degajate de substanţele aflate în combustie - gaze care 
erau invizibile, în comparaţie cu funinginea agasantă, dar nu 
mai puțin periculoase. Procesul de fabricare a hârtiei necesită 
utilizarea a numeroase substanțe chimice, care în contact cu 
focul se degajă și se transformă în niște otrăvuri cu atât mai 
eficiente. 

Dacă auzea numele celor pe care îi omorâse însemna că 
inhalase prea multe toxine, așa că mintea lui începuse s-o ia 
razna. Mai bine să iasă repede de-aici, înainte de a-și pierde 
complet busola. 

Ezită, totuși, fiindcă imaginea Mâinii și a Cocotei, prinse în 
capcana acelei fundături, îl încânta nespus de mult. Spera că vor 
avea parte de chinuri groaznice, înainte ca unica lor portiţă de 
salvare să se închidă pe veci. Poate că vor calcula greșit 
momentul și se vor năpusti drept în flăcări, arzând amândouă ca 
niște torţe - un spectacol pe care Maddoc nu voia să-l rateze. 

Târfa sugativă-de-votcă o trase pe fată spre ea. Incerca, 
probabil, să găsească o modalitate de a o proteja cu propriul ei 
trup, în momentul în care se vor năpusti spre partea de coridor 
mistuită de flăcări, de parcă ar mai fi contat dacă puștoaica se 
alegea și cu niște arsuri, când oricum și-așa era „foc” de urâtă. 

Brusc, o porţiune din stivele care formau unul dintre pereții 
coridorului dintre ele și Preston se prăvăli pe jos, împrăștiind 
nori de scântei, asemenea unor muște de foc, și cenușă de 
hârtie arsă, ca niște fluturi de noapte mari și negri. Nu mai 
aveau cum să iasă de-acolo, decât croindu-și drum prin resturile 
incandescente, care le ajungeau până la genunchi. 

Văzând că soarta le era pecetluită, femeia și fata se retraseră 
în partea din spate a fundăturii. 

Vor mai trăi încă trei minute, poate cinci, cel mult, până când 
fumul se va revărsa aici în valuri înăbușitoare, până când se vor 


512 


transforma în două torţe vii. Preston nu avea curaj să mai 
rămână aici și la actul final, fiindcă exista riscul de a pieri odată 
cu ele, în casa cuprinsă de flăcări. 

Își simţea sufletul apăsat de povara unei mari dezamăgiri. 
Agonia lor, urmărită nemijlocit, i-ar fi făcut mare plăcere, și, 
astfel, ar fi putut spori cantitatea totală de fericire din lumea 
aceasta. Așa însă moartea lor va fi aproape la fel de inutilă cum 
fusese și viaţa pe care o trăiseră. 

Se consolă cu gândul că în „cuptorașul” Găurii negre se cocea 
o nouă șarjă de cozonăcei. 

Când Preston se pregăti să plece, lăsând la cheremul focului 
cele două grămezi de seu viu, femeia începu să urle după ajutor. 
Excitat de disperarea din vocea ei, Preston mai zăbovi câteva 
clipe. 

Tresări speriat, când auzi un alt strigăt, venit ca răspuns din 
altă parte a labirintului. Uitase de cele trei izbituri puternice, ca 
și cum cineva ar fi spart o ușă - încă o dovadă a faptului că 
aerul poluat îi afecta deja gândirea, întunecându-i judecata. 

Prinzând curaj, femeia strigă de mai multe ori, folosindu-și 
vocea pe post de far. 

Un alt strigăt de răspuns răsună peste cântul tot mai sonor al 
milioanelor de limbi de foc, iar în stânga lui Preston, la vreo trei 
metri, un bărbat voinic, îmbrăcat cu o cămașă înflorată, își făcu 
apariţia la gura altui culoar. Tipul avea un revolver. 

Vădind o desconsideraţie șocantă faţă de orice comportament 
etic, ticălosul acesta îl împușcă pe Preston. Nu se cunoșteau; 
niciunul dintre ei nu dispunea de informaţiile necesare pentru a 
evalua utilitatea celuilalt în această lume; cu toate astea, 
nemernicul apăsase pe trăgaci, fără nicio șovăire. 

Când văzu că necunoscutul ridică arma, Preston își dădu 
seama că ar trebui să se arunce în spate și, cumva, în dreapta, 
dar, fiind mai degrabă o fire meditativă decât un tip de acţiune, 
nu apucă să schițeze vreun gest de apărare; impactul glonţului 
taxă imediat această ezitare. Se clătină pe picioare, căzu, se 
rostogoli pe burtă și, târându-se, reuși să se îndepărteze de 
trăgător, de fundătura în care femeia și fata așteptau să ardă de 
vii, până când intră pe o altă arteră a labirintului; era șocat de 
intensitatea durerii, care i se părea mai cumplită decât tot ceea 
ce simţise vreodată, ori decât se așteptase să îndure în viaţă. 


— Suntem aici! strigă Noah spre Micky și fetiță. Rezistaţi, o să 
vă scoatem de-acolo! 

Declanșat doar de câteva minute, pârjolul se întinsese uluitor 
de rapid în toată partea din faţă a casei. Nefiind un om care să- 
și fi bătut capul prea mult cu ipotezele existenței unor forţe 
stranii în lume, Noah Farrel avea totuși senzaţia că incendiul 
acesta era altfel, că era ceva oarecum viu, conștient, viclean. 
Ceva care bântuia prin labirint, având un ţel ciudat. Căutând 
mai mult decât combustibilul necesar pentru a-și hrăni apetitul 
nemărginit. Ştia că pompierii au uneori o asemenea senzație, 
care îi face să dea numele de „Lighioană” incendiului respectiv. 

Ușa de la veranda acoperită și ușa din spate dintre verandă și 
bucătărie rămăseseră deschise, după ce el și Cass pătrunseseră 
acolo cu forţa. Ușile interioare fuseseră scoase demult. Acum, 
aerul supraîncălzit din casă căuta răcoarea de-afară, de dincolo 
de colecţia de sticle, iar curentul puternic trăgea fumul, cenușa 
și tăciunii fierbinţi prin labirint, ademenind parcă pojarul spre 
niște rezerve mai mari de oxigen. 

În mare parte, focul se limitase doar la partea din faţă a casei. 
Situaţia aceasta nu avea însă să mai dureze mult timp. 

Stând la intrarea culoarului, terminat printr-o fundătură, unde 
până acum câteva clipe fusese postat și Maddoc, Noah mijea 
ochii, încercând să evalueze situaţia. Coridorul avea cam trei 
metri lungime, din care focul cuprinsese deja cam un metru și 
douăzeci din ambii pereţi. Pe jos, un fel de prag adânc din 
resturi incandescente blocau accesul. Clar, nu se putea ajunge 
de-aici la Micky și la fetiță, pe care Noah le zărea dincolo de 
niște perdele scânteietoare de flăcări. 

Înșfăcându-l de poalele cămășii înflorate, Cass îl trase pe 
Noah într-o parte și îi arătă că doar unul dintre pereţii laterali ai 
fundăturii ajungea până sus, în tavan. Celălalt perete, comun cu 
coridorul paralel pe care veniseră ei, era mai scurt, lăsând un 
spaţiu cam de șaizeci de centimetri până la plafon. 

Intrând din nou pe acest coridor, de unde pășise afară înainte 
de a-l împușca pe Maddoc, Noah vâri revolverul în toc și o lăsă 
pe Cass să-i facă vânt, în sus. Izbuti, astfel, să se caţere pe 
latura superioară a barierei care îi despărțea de fundătura unde 
Micky și fetița erau prinse în capcană. 

În vârf, în spaţiul îngust dintre stive și tavan, cu picioarele 
înspre culoarul unde era Cass și cu pieptul lipit de muchia de sus 


514 


a peretelui, Noah simţea că-l ustură ochii de la fumul care, aici, 
era mai dens și mai înecăcios. Mai bine să-și ţină răsuflarea cât 
putea de mult, încercând să inhaleze cât mai puţin din aerul 
acela poluat. 

Așadar, în Valea umbrelor. Fiecare secundă însemna un ticăit 
mai aproape de Moarte. 

Un ghemotoc de sârmă ghimpată își răsucea spinii în rana de 
la umăr. Aproape că îl bucura această senzaţie de durere, care 
compensa, cumva, efectul de amorțire a simţurilor pe care îl 
aveau toate emanaţiile toxice din jur. 

Cu multă precauţie, ca să nu șubrezească echilibrul peretelui 
făcut din stive de publicaţii, care putea oricând să se 
prăvălească exact peste persoanele pe care încerca el să le 
salveze, dar cu mișcări totuși iuți, se trase mai în faţă, până ce 
reuși să vadă dedesubt, în culoarul terminat printr-o fundătură. 
La un metru în dreapta lui, focul mistuia podeaua, întinzându-se 
deja pe suprafaţa verticală a peretelui. 

Porțiunea de zid de sub el, care avea o înălţime de vreo doi 
metri, nu luase încă foc. Exact când Noah lăsă în jos braţele, 
Micky ridică privirea. Respira greu. Faţa ei era la numai șaizeci 
centimetri de capul lui. Obrazul stâng mânjit de sânge, părul 
încleiat de sânge pe aceeași parte a capului. 

Fără să ezite, Micky o săltă pe Leilani; după expresia chinuită 
de pe chipul femeii, Noah înţelese cât de rău o durea rana urâtă 
de la cap. 

Noah o prinse pe fetiţă și o ridică spre el. Leilani se căznea și 
ea să îi ușureze sarcina, prinzându-se de umărul lui și de partea 
de sus a peretelui. In felul acesta, trasă de sus, împinsă de jos, 
izbuti să se strecoare între Noah și colţul de sus al fundăturii, 
intrând în spaţiul îngust și plin de fum dintre stive și tavan. 

Când se convinse că Leilani reușise să se târască deja spre 
cealaltă margine de sus a peretelui, înspre culoarul unde Cass 
aștepta să o ajute să coboare, Noah o apucă pe Micky de 
subțiori, iar tânăra procedă la fel ca fetița, mai înainte. Era însă 
mai grea decât aceasta și nici n-o împingea nimeni de dedesubt. 
Noah, la rândul lui, nici nu mai îndrăznea să respire, de teamă 
că pachetele de ziare se vor surpa sub el. Conștientă și ea de 
pericol, Micky se târa în sus cu multă prudenţă, strecurându-se, 
apoi, pe lângă Noah, peste latura de sus a peretelui, până în 


515 


cealaltă parte, care dădea spre culoarul unde se aflau Cass și 
Leilani. 

În dreapta lui, colții strălucitori ai focului mușcau din stive, 
mai aproape cu vreo treizeci de centimetri decât adineauri. 

Trăgându-se înapoi, Noah se lovi cu capul de tavan, îngheţă 
când masa compactă începu să tremure sub el. Și rămase așa, 
înlemnit, până când peretele încetă să se mai clatine. Pe urmă, 
sări jos, pe culoar, unde era în siguranță, împreună cu Cass, 
Micky și Leilani. 

În siguranţă, ca pe „Titanic”. În siguranță, ca la Hiroshima, în 
1945. În siguranţă, ca în lad. 

Operația de salvare durase cel mult un minut și jumătate, 
între timp însă condiţiile se înrăutăţiseră simţitor. Spre partea 
din faţă a labirintului, părea că se lăsase noaptea, deși sugera 
mai degrabă un tsunami de apă neagră, încremenit așa printr-o 
magică oprire a timpului. Vene de foc roșu se deschideau în 
întunericul dens, sângerau câteva clipe, se închideau, apoi, noi 
vene explodau în alte părți. lar aici, aerul scârbos îl apăsa, nu 
atât din cauza fumului greu, cât din pricina semnificației 
ascunse, sugerând prezența unor forțe cumplite și de 
nestăpânit. Pagini înnegrite din reviste vechi, transformate 
acum în mici fulgi de cenușă, pluteau leneș prin aer, spre ei, în 
timp ce minuscule roiuri de scântei se roteau pe deasupra 
capetelor lor, unele stingându-se în contact cu pereţii 
labirintului, altele declanșând acolo noi incendii, fiindcă nu mai 
apucaseră să coboare până la părul și hainele de dedesubt, care 
li s-ar fi părut atât de interesante. 

Lui Noah i se uscaseră gura și nările, îi crăpaseră buzele. Toţi 
tușeau, răgușiţi de la fum, strănutau, gâfâiau, expectorau 
scuipat negru și flegmă cenușie. 

— Afară, acum! strigă Cass, pornind înainte, urmată de Leilani 
și Micky. 

Venind în spatele lor, cu revolverul pregătit, în eventualitatea 
în care Maddoc ar mai fi vrut să-și arate mușchii, Noah văzu 
ghemul de foc pâlpâind spre partea din spate a casei, unde la 
venire incendiul nu ajunsese încă. Poate reușeau totuși să 
găsească o modalitate de a-l ocoli și de a ieși afară. 

o... 

Cotitură după cotitură, prin coridoarele întortocheate, ca și 

cum ar fi explorat circumvoluţiile sinuoase de pe suprafața unui 


516 


creier, Preston își alese ruta ţinând seama de modelul clasic de 
labirint, care era imprimat în memoria rasei umane și la care 
recurg negreșit toţi constructorii unor astfel de structuri. Poate 
că Broscoiul nu era un tip obișnuit - în sensul că „subuman” 
părea mai plauzibil - sau poate că amintirile lui Preston despre 
cele învăţate de mult de tot, la orele de logică, erau imperfecte, 
din moment ce avea senzaţia că nu ajungea nicăieri, ba chiar i 
se părea că trecuse deja prin aceleași locuri de mai multe ori. 

In mod cert, rana făcută de glonţ era de vină, fiindcă simţea 
cum îl vlăguiește de puteri, sau poate calitatea aerului, și nu 
memoria lui defectuoasă sau incapacitatea Broscoiului de a 
exploata resursele unor cunoștințe primordiale. Gaura neagră își 
făcea mereu griji în legătură cu aerul tot mai viciat al planetei, 
care suporta permanent asaltul agresiv al grătarelor cu fleici, al 
vacilor flatulente, al gazelor de eșapament, al odorizantelor de 
baie și al atâtor altor lucruri. Aerul de-aici devenise insuportabil 
de greţos. Conţinea, probabil, mai multe toxine chimice 
psihoactive decât avea Gaura în tot stocul ei de droguri. Preston 
avea o senzaţia de beţie, o „beţie albă” provocată de 
substanţele chimice din hârtie, exacerbată de căldură și de 
pâcla subţire de fum, care conferea acestor catacombe cu 
indieni din lemn o atmosferă de salon de opiomani, deși mirosul 
nu era la fel de plăcut și nici nu existau cușete pentru odihna 
celor care se simțeau epuizați. Și el era la capătul puterilor. 

Incercă să-și dea seama care dintre aceste aglomerări de 
deșeuri, ca niște recife de coral, ascundea în spate un zid 
exterior al casei, ceea ce însemna că dincolo de aceste stive se 
aflau niște ferestre, care ofereau posibilitatea de evadare și aer 
curat sau, în fine, atât de curat cât se putea într-o lume plină cu 
grătare fumegânde. Din păcate, nu se putea concentra asupra 
acestei idei. Ba căuta cu disperare locurile unde ar fi putut 
exista niște ferestre mascate, ba se trezea holbându-se 
nedumerit la îmbinarea complexă de coridoare, bombănind, 
scuipând pe pantofi. Scuipat. Ce scârbos. Câte fluide sunt în 
corpul omenesc. Fluide nocive. li era rău. Ce rău se simţea... dar 
pe urmă se surprinse trăgând cu ochiul pe după colţuri, nu în 
căutarea vreunor ferestre, ci a afurisiţilor de extratereștri, 
misterioși și șireţi, care de ani de zile îi jucau feste, nelăsându- 
se prinși. 


517 


În cea mai mare parte a vieţii, nu simţise nevoia să creadă 
într-o inteligenţă superioară. Propria-i inteligență i se părea 
superioară. Dar, totodată, nu uita că era un gânditor profund, un 
filosof și un universitar respectat, a cărui concepție despre lume 
fusese modelată - și putea fi remodelată, de către alţi 
universitari, elita elitelor, care pentru societate aveau o valoare 
(în opinia lui, dar și a lor, în general) de o importanţă fără 
precedent. În urmă cu cinci ani, când a descoperit că unii 
savanți, specialiști în fizică cuantică și în biologie moleculară, 
începuseră să creadă că universul oferă dovezi nenumărate și 
incontestabile referitoare la existenţa unui plan prealabil 
inteligent, și că numărul lor creștea constant, confortabila lui 
concepţie despre lume fusese zdruncinată; în aceste condiţii nu 
mai putea să ignore informaţiile respective și să își vadă de 
omoruri cu dezinvoltură. A continuat să ucidă, da, dar nu cu 
dezinvoltură. | se părea inacceptabilă orice fel de ipoteză divină, 
fiindcă era ceva prea limitativ; ceva ce reactiva toată povestea 
binelui și a răului, a moralității, pe care comunitatea luminată a 
eticienilor utilitariști reușise în mare parte să o elimine din 
societate. O lume creată de o inteligență superioară, care a 
impregnat viaţa umană cu o finalitate și un sens, era o lume în 
care Preston Maddoc nu voia să existe; respingea această lume 
fiindcă fusese întotdeauna și avea să rămână unicul stăpân pe 
soarta sa, unicul judecător al comportamentului său. 

Din fericire, în plină criză intelectuală, Preston dăduse peste 
un citat extrem de util din Francis Crick, unul dintre cei doi 
savanţi care câștigaseră premiul Nobel pentru descoperirea 
structurii de dublă spirală a ADN-ului. Parcurgând și el o 
perioadă de criză, Crick ajunsese la punctul în care nu mai 
credea că evoluţia prin selecţie naturală avea temeinice baze 
științifice. Orice viaţă, fie și la nivel molecular, era atât de 
ireductibil de complexă, încât devenea un argument în favoarea 
unui plan inteligent, ceea ce l-a convins pe Crick (care nici el nu 
credea fără rezerve în Dumnezeu) că orice formă de viaţă pe 
Pământ - toată flora și fauna, întregul ecosistem - fuseseră 
create nu de Dumnezeu, ci de o rasă de extratereștri dotați cu 
niște puteri și o inteligenţă incomprehensibil de vaste, o rasă 
care a creat poate acest univers, dar și altele. 

Extratereștri. 

Creatori extratereștri ai universului. 


Creatori extratereștri misteriosi ai universului. 

Or, dacă o asemenea teorie îl mulțumea pe Francis Crick, 
laureat al premiului Nobel, era suficient de bună și pentru 
Preston Claudius Maddoc. Dar, moralmente vorbind, creatorii 
extratereștri de lumi nu se mai sinchiseau de ceea ce făceau 
creaturile lor în viață. 

De fapt, Preston avea o teorie prin care explica de ce o rasă 
de extratereștri dotați cu niște puteri și o inteligență 
incomprehensibil de vaste prefera să ţopăie de colo-colo prin 
univers, făurind lumi și însămânţându-le cu varietăţi infinite de 
viaţă, inteligente și nu numai. Era o teorie bună, o teorie 
minunată, o teorie stră/ucită. 

Știa că era strălucită, genială pur și simplu, dar stând aici și 
scuipându-și pe pantofi, nu-și putea aminti magnifica sa teorie, 
nici măcar o singură dată. 

Scuipându-și pe pantofi? Ce scârbos! 

N-ar trebui să piardă vremea degeaba, scuipându-și pe 
pantofi, când n-a găsit nici măcar o fereastră. Ferestrele în orice 
casă sunt dispuse potrivit anumitor scheme clasice care datează 
din epoca de piatră, fiind profund întipărite în memoria colectivă 
a rasei, ceea ce însemna că erau ușor de găsit, chiar și în 
hardughia asta bizară. 

Ferestre. Ferestre ascunse. Găsește una dintre misterioasele 
ferestre ascunse. Mai mult ca sigur că se pitise pe-acolo vreun 
extraterestru, care râdea cu gura până la urechile lui de creator 
de lumi. 

Știa el cu cine are de-a face. Știa el ce le poate pielea. Niște 
perverși, extrem de puternici și incomprehensibil de inteligenți. 

Teoria lui - da, și-o amintea acum - teoria lui strălucită 
conform căreia extratereștrii făuresc lumi și însămânţează viaţă 
în ele, fiindcă jubilează când văd suferința speciilor create de ei. 
Jubilează, nu neapărat juisează, în sensul trăirii unor orgasme. 
lată o teorie strălucită, nu de prost gust. Da, ne-au făcut ca să 
murim, ca să murim cu zecile de miliarde de-a lungul veacurilor, 
fiindcă moartea noastră le face lor bine, le oferă ceva de preţ. 
Poate că există o formă de energie, care se eliberează de 
fiecare dată când piere o fiinţă, o energie pe care omul nu are 
capacitatea de a o detecta, pe care ei o folosesc pentru 
funcționarea navelor lor cosmice și a prăjitoarelor de pâine, ori 
pe care o absorb chiar ei, pentru a fi siguri că vor trăi veșnic. 


519 


Oh, ei sunt utilitariștii supremi, etici în tot ceea ce întreprind, 
creându-ne pe noi pentru a le fi lor de folos și folosindu-ne pe 
deplin, fără să irosească nimic din noi. 

La o parte, Francis Crick. La o parte, voi, laureați neputincioși 
ai premiilor Nobel. Academia i-ar putea decerna lui râvnitul 
premiu dacă ar reuși să demonstreze principiile sale teoretice. 

Încercând să găsească o confirmare a teoriei sale, Preston își 
petrecuse ultimii patru ani și jumătate ricoșând prin ţară, dintr- 
un loc în altul care fusese vizitat, se zice, de farfurii zburătoare, 
întâlnindu-se cu nenumărați smintiţi care susțineau că fuseseră 
răpiți de extratereștri, cutreierând peste tot în speranţa fierbinte 
că va fi și el ridicat pe-o rază și că va avea șansa să își prezinte 
teoria chiar acelor făuritori de lumi, dotați cu o inteligenţă 
incomprehensibilă, acesta fiind și motivul pentru care venise 
până aici, la Lacul Călugăriţei, dar din păcate doar pentru a 
suferi o nouă dezamăgire, ajungând în halul ăsta, căutând o 
fereastră și scuipându-și pe picioare. 

Scuipându-și pe picioare? Ce gest dezgustător! Nu mai lipsea 
decât să facă pipi pe el. Poate și făcuse, deja. 

Totuși, în ciuda repulsiei manifestate, chiar avea dreptate: 
nimerise în locul acesta ciudat, unde nu făcea decât să scuipe 
neîncetat cocoloașe oribile de flegmă neagră, care nimereau 
infailibil doar pe pantalonii și pe pantofii lui. In plus, mai și bătea 
câmpii cu teoria lui. Profund umilit de divagaţiile astea de 
beţivan notoriu, nu se putea totuși abţine să nu turuie așa, 
fiindcă, la urma urmei, profunda analiză intelectuală și reflecția 
filosofică formau însăși esenţa muncii lui. Asta făcea el. Așa era 
el. O persoană care analizează, reflectează și ucide. Singurul 
lucru de care trebuia poate să-i fie jenă era că vorbise cu voce 
tare de unul singur... dar pe urmă își dădu seama că nu era 
singur, de fapt. 

Venise cineva. 

Vălul de fum se retrase ca un val cenușiu, aerul din apropiere 
se limpezi, iar în această subită claritate apăru un vizitator cu o 
înfățișare extraordinară. Era cam de mărimea Mâinii, dar în rest 
nu semăna cu nimic din ceea ce Preston văzuse sau visase 
vreodată. Era o apariţie felină, dar nu semăna cu nicio pisică. O 
apariţie canină, dar nu semăna cu niciun câine. Acoperit cu o 
blană albă lucioasă, care uneori părea făcută din pene, da, care 
în mod cert era deopotrivă blană și pene, dar totuși niciuna, nici 


520 


alta. Ochi rotunzi și aurii, mari ca niște farfurioare, ochi 
translucizi și luminoși care, în ciuda frumuseții lor, îl umpleau de 
teamă, deși își dădea seama că vizitatorul nu voia să-i facă rău. 

Când apariţia vorbi, Preston nici nu se miră, deși vocea - 
melodioasă și plăcută de băiețel - nu era cum se așteptase el. 
Evident, apariţia ascultase divagaţiile lui, fiindcă rosti: 

— Există o problemă cu această teorie: dacă niște 
extratereștri incomprehensibil de inteligenţi au făcut lumea asta 
și tot ceea ce este în ea - cine i-a făcut pe extratereștri? 

Lui Preston nu-i venea în minte niciun răspuns; nu era în stare 
decât să scuipe încă un cocoloș vâscos de flegmă neagră. 

Valul cenușiu se revărsă iarăși peste el, iar vizitatorul se 
retrase în această negură, dizolvându-se într-o ceaţă alburie, 
îndepărtându-se, până când nu mai rămase decât ca o licărire 
aurie, întrevăzută o clipă înainte de a dispărea. 

Plecarea aceasta îi lăsă lui Preston un gust groaznic de amar. 

Vedenia fusese rodul imaginaţiei lui, desigur, născută din 
vlăguirea provocată de sângele prelins din rană și de emanaţiile 
toxice din jur. Vedeniile nu prea vorbesc îndeobște. Aceasta 
rostise câteva cuvinte, pe care Preston nu și le mai amintea, 
însă. 

Luminozitatea flăcărilor pălea, ecranată parcă de pâcla tot 
mai groasă. Sigur, prea mulţi fumători de opiu în această 
hardughie! 

Dintr-un colț îndepărtat, se auzi un zgomot dubios: un 
BUUUFFF prelungit. Pe urmă, iarăși: BUUUFFF. Și încă o dată: 
BUFFFF. Ca niște gigantice piese de domino care se răstoarnă 
unele peste altele, într-o mișcare lentă. Sinistru! 

Simţea apropierea morții. Un val. Brusc, întuneric absolut. Și 
niciun pic de aer, doar funinginea care-i intra în plămâni. 

Preston Maddoc urlă într-un sac negru, urlă de groază dându- 
și seama că venise vremea ca fiinţa lui să furnizeze un pic de 
energie navei cosmice. 

o... 

BUUUFFFF... 

Ultimul din șir, mergând spre partea din spate a casei, spre 
incendiul din locul unde nu fusese niciun incendiu ceva mai 
devreme, Noah privi îngrijorat înapoi, în direcţia din care 
veniseră; în aer pluteau pagini înnegrite din reviste, ca niște 
insecte vorace, iar valul negru de tsunami se revărsa violent 


521 


prin labirint. Noah ţipa, ţipa groaznic, ca atunci când îl 
împușcase tanti Lilly, cu atâţia ani în urmă. 

BUUUFFFF... 

Pereţii labirintului se năruiau, stivele de ziare și hârtii legate 
pachete cădeau peste pereţii de alături, declanșând alte 
prăbușiri. 

BUUUFFFF... 

Podeaua se cutremură la a treia bufnitură, care se dovedi a fi 
și ultima pentru moment, însă valul de tsunami continua să se 
apropie vijelios, ca un zid de fum înăbușitor și atât de dens, 
încât atenua până și răgetele focului care continua să facă 
prăpăd în spatele lui. 

— Jos! urlă Noah. 

Nu mai puteau fugi din calea dezastrului. Nu le rămânea 
decât să se trântească pe podea, să-și lipească faţa de 
parchetul uzat și să spere că sub norul negru de deasupra mai 
exista măcar un centimetru de aer bun. 

Aici, acum. Oh, Doamne! Beznă ca în caverne și cripte. Și doar 
aer viciat, chiar și la nivelul solului. Pe urmă, aerul tot mai 
irespirabil. lar, apoi, aer deloc, și... 

Valul negru se domoli, se retrase din jurul lor; da, iată-i 
ghemuiţi unul în altul într-un luminiș miraculos, unde miroase a 
pădure verde, fără nici cel mai mic iz de ars sau funingine. 
Imensul tsunami de fum continuă să se năpustească spre ei, 
peste ei și dincolo de ei, formând dedesubt acest refugiu 
imposibil, această buclă salvatoare de calm desăvârșit în plin 
tumult. 

Și din masele orbitoare se îndreptă spre ei o făptură de o 
frumusețe atât de incredibilă, încât lui Noah îi venea să se 
arunce în genunchi, dacă n-ar fi fost deja pe podea. Albă ca o 
mantie răcoroasă de nea, entitatea era absolut neîntinată de 
mizeria prin care trecuse. Uriașii ochi aurii și luminoși, care prin 
ciudăţenia și privirea lor directă ar fi trebuit să-l îngrozească pe 
Noah, nu insuflau teroare, ci o senzaţie de pace. Noah era 
copleșit de percepţia umilitoare că acest vizitator îl vedea așa 
cum nimeni nu-l mai văzuse vreodată, că privea în adâncul lui 
tainic și nu se supăra de ceea ce descoperea acolo. Nu-l tulbura 
nicio groază, nicio frică, decât un fel de teamă reverenţioasă 
numită venerație. În schimb, în fiinţa lui se răspândise o bucurie 
pe care nu știuse că o avea în el, o bucurie care toată viaţa 


522 


rămăsese închisă în colivia pieptului lui, iar acum își lua zborul în 
libertate. 

Ridicându-se încet în picioare, se uită mirat la Cass... Micky... 
Leilani. Și ele erau copleșite de aceleași emoţii. Momentul era 
magic, înălţător. 

Fiinţa fermecată venise ca un leopard, dar acum se ridică și 
rămase în picioare ca un om, poate un pic mai înalt decât 
Leilani, de care se apropie și căreia i se adresă, incredibil, cu o 
voce de băiat. De fapt, era poate chiar vocea lui Curtis 
Hammond: 

— Tot mai strălucești, Leilani Klonk. 

— Și tu la fel, spuse fata. 

— Nimic nu te frânge. 

— Nu, fiindcă am venit frântă de durere. 

— Dar nu înfrântă sufletește. 

Pe fată o podidiră lacrimile, iar Noah - împreună cu Micky și 
Cass - se duseră lângă ea. Nu știa ce se întâmplă aici, nu 
înţelegea cum această entitate magică și Curtis Hammond 
puteau fi una și aceeași persoană, însă știa că jugul disperării, 
pe care îl suporta de atâta vreme, fusese ridicat, iar pe moment 
nu avea nevoie să înţeleagă mai mult decât faptul că, pentru el, 
lumea se schimbase pe veci. O mângâie pe Leilani pe umăr, 
Cass îl mângâie pe Noah pe braț, iar Micky mângâie mâna 
stafidită a fetiţei. 

Ochii aurii îi priviră pe fiecare dintre ei în parte, înainte de a 
cobori din nou spre Leilani. 

— Dar nu înfrântă sufletește, repetă apariţia. Suferinţa nu te 
poate distruge. Răul nu te poate atinge. Vei realiza lucruri 
măreţe în viaţă, Leilani Klonk, lucruri măreţe și minunate. Și să 
știi că nu spun prostii! 

Leilani râdea printre lacrimi. Sfioasă, de parcă s-ar fi rușinat 
de ceea ce se spusese despre ea, renunţă să se mai uite la 
minunatul ei salvator, clipi privind în sus la marea neagră de 
funingine și gaze toxice, care se vânzolea deasupra globului lor 
protector, și spuse: 

— Hei, cosmonautule, ai făcut tu o scamatorie cu fumul, așa- 
i?! 

— Fumul e format și el din niște particule fine de materie. La 
orice micronivel, unde voința poate învinge, am capacitatea de 
a deplasa unele particule din locul unde se află în locul unde 


523 


vreau eu să fie. Știi, de fapt, sunt mai puţine molecule în fum 
decât într-un zăvor, bunăoară. E o mică scamatorie. Nu știu 
decât trei scamatorii, toate mărunte, dar utile. 

— Ești mai tare decât Batman, zise Leilani. 

Zâmbetul apariţiei se dovedi la fel de luminos ca și ochii aceia 
aurii. 

— Hei, mulţumesc. Ştii, scamatoria asta consumă multă 
energie, ceea ce se traduce prin necesitatea de a ingurgita 
grămezi de crenvurști și alte bunătăţi, așa că hai mai bine să 
ieşim de-aici. 

Printr-o furtună de fum și foc, înaintau acum pe un culoar cu 
aer curat și proaspăt, ghidându-se după semnele lăsate de 
Noah, pentru a găsi mai ușor drumul la ieșire. 

Așadar, pe coridoare terminate în unghi drept, de-a lungul 
unei spirale, în bucătărie, pe sub bolta de sticle goale... 

Cerul cenușiu, splendidele nuanțe metalice, ca argintul 
lustruit și ca argintul acoperit de patina vremii, ploaia, ploaia 
mai domoală decât la venire, o ploaie cum Noah nu mai văzuse 
vreodată: pură, proaspătă, înălţătoare. 

Polly îi aștepta în curtea din spatele casei; avea în mână 
lucrurile lui Curtis Hammond, hainele și pantofii leoarcă de apă. 
Udă și ea până la piele, stropită de noroi, frumoasa geamănă 
surâdea ca o sfântă pe care n-o sperie niciun potop. 

Graţioasă ca o apă curgătoare, cu blana albă neatinsă de 
picăturile de ploaie, apariţia cu ochi aurii se duse la Polly, luă 
lucrurile băiatului și, pe urmă, răsucindu-se în loc se uită lung la 
ceilalți, până când aceștia se dumeriră și se întoarseră cu 
spatele. 

După câteva clipe de tăcere și stupefacţie, fiindcă nu le venea 
să creadă că tot ceea ce li se întâmplă era aievea, Leilani începu 
să chicotească. Veselia ei era molipsitoare: gemenele, Micky, 
chiar și Noah râdeau acum cu poftă. 

— Ce-i atât de nostim, mă rog? întrebă apariția. 

— Te-am văzut deja gol, spuse Leilani printre hohote de râs. 

— Dar nu și când eram Curtis Hammond. Asta, nu. 

— Ce bine că nu ești ca toţi extratereștrii ăia urâcioși care vin 
să salveze lumea și nu știu decât să facă pe grozavii cu noi! 

o... 

Când părăsesc ferma Teelroy cu cele două mașini ale lor, de 

sub streșini și prin crăpăturile zidurilor casei nu ies decât niște 


524 


firicele anemice de fum. Dar deodată furtuna de foc dinăuntru 
aruncă în aer ferestrele, iar niște imenși fulgi negri se rotesc în 
sus, tot mai sus, prin ploaie. 

Ajung la șoseaua regională și se îndreaptă spre Lacul 
Călugăriţei, fără să întâlnească niciun alt vehicul. 

leșind din travestiul lui uman și revenind pe urmă la el, 
băiatul orfan de mamă a restabilit tensiunea biologică originală, 
care îl făcuse mai ușor de depistat în primele zile pline de 
peripeții când fusese Curtis Hammond. O vreme, va fi vulnerabil 
în faţa ticăloșilor care ar încerca să-l identifice pornind de la 
semnalul lui unic de energie. 

Imediat ce vor ajunge înapoi la rulota gemenelor, trebuie să 
își ia calabalâcul și s-o șteargă de-acolo, fiindcă mișcarea 
exclude detectarea, cum s-ar zice, nu-i așa? Sigur, îi va părea 
rău că a plecat din localitatea numită Lacul Călugăriţei, fără să 
le fi văzut pe măicuţe practicând sporturi nautice. Dar cine știe, 
poate mai târziu, după ce salvau lumea, vor putea reveni aici, 
iar atunci, desigur, și călugărițele vor avea toate motivele să fie 
mereu vesele și bine dispuse! 

Privește prin luneta automobilului Camaro, ca să se convingă 
că Polly și Cass vin și ele din urmă, cu mașina pe care o 
închiriase Noah de la aeroport. Da, Polly e la volan, iar Cass în 
dreapta, cu arma pregătită, probabil. 

Știe că n-ar suporta niciodată să le piardă pe gemene, 
fabuloasele lui surori. Nu, asta niciodată. A pierdut prea mult 
deja. 

Micky conduce Camaro, iar Noah stă în față, lângă ea. Leilani 
e pe bancheta din spate cu Curtis, iar Old Yeller doarme întinsă 
între ei. 

Nimeni nu vorbește în mașină. Fiecare e preocupat de 
gândurile sale, ceea ce Curtis înțelege perfect. Nu-i nevoie 
mereu de cuvinte pentru a comunica perfect cu cei de lângă 
tine. 

Când ajung la camping, ploaia se oprește. Brazii uzi etalează 
un verde fascinant; coroanele copacilor par bătute în 
nestemate, cu trunchiul și crengile lucioase ca o ciocolată 
delicioasă. Ce lume minunată, pe care băiatul orfan de mamă o 
iubește cu disperare! 

Pentru a ajunge la Fleetwood, trebuie să treacă pe lângă 
Prevost, iar când se apropie de acest vehicul, care fusese o 


525 


închisoare pentru Leilani, Curtis vede parcate alături o mașină 
de poliţie și o ambulanță. 

Un poliţist în uniformă, plantat lângă imensa casă-rulotă, îi 
face semn lui Micky să circule mai departe, să nu staţioneze. 

Ambulanţa este pregătită cu ușile din spate deschise. 

Doi medici pășesc de o parte și de cealaltă a unei tărgi, pe 
aleea gudronată, ocolind băltoacele. Grupul se îndreaptă spre 
ambulanţă. 

Pe targă se află întinsă o femeie. Deși Curtis n-a văzut-o 
niciodată, bănuiește despre cine este vorba. 

Pentru siguranța ei, dar, mai ales, pentru siguranța celor care 
încearcă să o ajute, mama lui Leilani este legată de targă. Se 
zbate furioasă și încearcă să își rupă legăturile. Zvârlind din cap 
ba pe-o parte, ba pe cealaltă, îi înjură pe medici, îi înjură pe cei 
care se uită la ea și urlă blesteme spre cer. 

Leilani întoarce privirea, pleacă fruntea și se holbează la 
mâinile pe care le ţine încleștate în poală. 

Pe banchetă, între ei, surioara canină nu s-a trezit din somn 
din cauza vacarmului de lângă automobilul Prevost. Pieptul i se 
ridică și coboară cu fiecare răsuflare. 

Când Camaro trece prin dreptul salvării, Curtis ridică din poala 
fetitei mâna deformată a acesteia, pe care o așază cu palma în 
jos peste căţeaua adormită, acoperind-o apoi cu palma lui. 

În orice lume există câini sau echivalentul lor, niște creaturi 
care tânjesc după un tovarăș, niște creaturi înzestrate cu multă 
inteligenţă, chiar dacă nu de nivel superior, ceea ce înseamnă 
că dorințele și nevoile lor rămân simple, permițându-le să își 
păstreze  inocenţa. Această combinaţie de candoare și 
inteligență le dă posibilitatea să joace rolul de punte între ceea 
ce este trecător și ceea ce este etern, între finit și infinit. 

Dintre cele trei mici scamatorii pe care Curtis le poate face, 
prima se referă la capacitatea de a-și exercita voinţa la orice 
micronivel, acolo unde voinţa poate învinge. A doua este 
splendida capacitate de a stabili legătura băiat-câine. A treia 
este abilitatea de a învăța pe orice persoană cu care se 
întâlnește să realizeze cea de-a doua scamatorie, or, tocmai 
această a treia scamatorie este cea cu care poate el salva 
lumea. 

— Ssssââât! șoptește el și, când Leilani face ochii mari de tot, 
o ia cu el în visele cățelei. 


526 


Pentru cei cuprinși de deznădejde la gândul că viaţa lor nu are 
niciun sens sau ţel, pentru cei care sălășluiesc lăuntric într-o 
singurătate atât de cumplită, încât inima li s-a ofilit pe 
dinăuntru, pentru cei care urăsc, fiindcă nu sunt în stare să 
perceapă că au același destin ca și restul omenirii, pentru cei 
care ajung să-și irosească viaţa în zadarnice autocompătimiri și 
autodistrugeri, fiindcă au pierdut înțelepciunea salvatoare cu 
care s-au născut, pentru toţi aceștia și pentru mulți alţii, 
speranţa așteaptă în visele unui câine, unde sacralitatea vieții 
poate fi cunoscută fără filtrul orbitor a tot ceea ce este omenesc 
- nevoi, dorinţe, lăcomie, invidie și frică nemărginită. Și aici, în 
pădurile și pe câmpiile din vis, pe ţărmul mărilor din vis, 
conștient acut de permanenta statornicie a Prezenţei jucăușe, 
Curtis are posibilitatea să îi demonstreze lui Leilani ceea ce, 
până acum, fetița doar a îndrăznit să spere că este adevărat: că, 
deși mama ei n-a iubit-o niciodată, există aceea care o iubește 
dintotdeauna. 


e Capitolul 73 


Old Yeller trece ca vijelia printre ușile duble deschise, intră în 
birou și înhaţă în bot o jucărie de plastic colorată. In fuga mare, 
după ea, aterizează acolo doi retrieveri aurii, pe nume 
Rosencrantz și Guildenstern, sau, mai scurt, Rosie și Jilly. 

Aici, în biroul său, Constance Veronica Tavenall, în curând ex- 
soție a congresmenului Jonathan Sharmer, este așezată la 
splendidul ei secreter. Completează niște cecuri. 

Doamna îi amintește lui Curtis de Grace Kelly: superbă, dar nu 
trufașă, princiară, dar totuși caldă, cu o graţie de lebădă. Nu 
este imensă și maiestuoasa ca Donella, ospătăriţa de la 
restaurantul din parcarea pentru camioane, dar, ce mai tura- 
vura, n-are asemănare! 

Noah se apleacă, vrând să ridice de pe jos cărțile de joc 
rămase lângă canapea, dar doamna Tavenall zice: 

— Nu, nu. Lasă-le acolo, exact cum sunt, te rog. 

Ceva mai devreme, acţionând sub îndrumarea lui Curtis, 
surioara canină a scos din pachetul de cărţi de joc toate cupele. 
Cu trufa și labele, le-a aranjat în ordine, de la „doi” la „as”. 


527 


Rosie se trage în marșarier până pe hol, în bot cu jucăria de 
care întinde, din celălalt capăt, Old Yeller. Mărâie și încearcă 
fiecare să smulgă jucăria dintre colții celeilalte, scutură din cap 
cu putere, dar coditele lor se mișcă, se mișcă! Ah! Ce joacă pe 
cinste! 

Doamna Tavenall rupe o filă de cec din carnet și o împinge pe 
birou spre Curtis. Are un scris clar și frumos, aproape caligrafic. 
Când citește suma de pe fila de cec, Curtis fluieră încetișor. 

— Ohoho, doamnă Tavenall, sigur vă puteţi permite așa ceva? 

— Banii ăștia sunt pentru două case-rulotă, spune ea. Trebuie 
să fie de cea mai bună calitate, din moment ce veţi locui atât de 
multă vreme în ele. 

Prima rulotă va fi pentru Micky, Leilani și tanti Gen. A doua va 
fi pentru Noah, Curtis și pentru Richard, pe care nu l-a cunoscut 
încă. 

Polly și Cass au deja „mașinuţa” lor, graţie divorțurilor de la 
Hollywood; au ţinut morţiș să o capete, după ce soţii lor, 
producătorii Julian și Dan Flackberg, au omorât un scenarist. 
Fraţii Flackberg, scandalagii faimoși, își terorizau angajaţii, deși 
în rest nu prea obișnuiau să urle, nici la vedete, nici la critici și 
nici la gemene, cu care se purtau chiar drăgăstos. Julian și Dan 
nu mai omorâseră niciodată un scenarist, iar în cazul acesta au 
recurs la violenţă doar după ce tipul reușise să câștige procesul 
pe care i-l intentase nemulțumit de faptul că fraţii îi anulaseră 
contractul. 

Oare locul din care ar trebui să înceapă salvarea lumii n-ar fi 
tocmai Hollywood? se gândește Curtis. 

Timp de câteva săptămâni, Curtis și noua lui familie. Vor fi 
permanent în mișcare, până când el va deveni pe deplin Curtis, 
cum își dorește să fie, zădărnicind, astfel, orice tentativă a 
inamicilor extratereștri sau a agenţilor federali de a pune mâna 
pe el. 

Și după aceea, nemernicii cu forțe malefice vor continua să îl 
caute, dar cu tot mai puţine șanse de reușită. De multă vreme, 
aceștia au activat aici, în lume, or, nu suportă să le strice cineva 
planurile, care, oricum, se situează exact la polul opus faţă de 
cele preluate de Curtis de la mama lui. Bătălia a început. 

El, împreună cu noile lui surori - patru la număr, împreună cu 
mătușa lui, Gen, cu fratele lui, Noah, cu fratele lui, Richard, pe 
care nu l-a întâlnit încă, și cu surioara lui canină vor trăi mult 


528 


timp de-acum înainte ca niște nomazi, fiindcă așa e mai prudent 
și mai eficient. În plus, munca lor presupune multe călătorii: nu 
poţi salva lumea toată dintr-un birou din Cleveland. 

Din când în când, nu prea des, dar constant și sigur, pe 
măsură ce va transmite altora Darul plămădit din vise de câine, 
va întâlni și oameni care, primind această putere de la el, vor fi 
capabili să o transmită și ei mai departe, la fel ca el. Și fiecare 
va pleca în lume, cu propria-i caravană, împărtășind și altora 
miracolul Darului, pretutindeni în lume, în orice vale, pe orice 
culme, pe toate continentele. 

Prima dintre aceste persoane va fi Leilani. Dar abia după mulţi 
ani va pleca singură în lume. Leilani care strălucește. 

Doamna Tavenall mai împinge trei file de cec pe birou, iar de 
data asta Noah fluieră încetișor. 

— Le-am post-datat, la interval de câte o lună, zice doamna 
Tavenall. Folosește-le pentru cheltuielile pe care le veţi avea. 

Privește la computerul de pe biroul ei și zâmbește. 

Din locul unde se află, Curtis nu poate vedea ecranul, dar știe 
ce este afișat pe el. Ceva mai devreme, după scamatoria cu 
cărţile de joc, cocoţată pe scaunul doamnei și cu un pix între 
dinţi, Old Yeller, sub influenţa lui Curtis, a dactilografiat: Sunt o 
cățea cuminte. Am un plan, dar îmi trebuie fonduri. 

— Până când o să consumati toate cele trei cecuri, zice 
doamna Tavenall, o să punem la punct un sistem de finanţare 
pe termen lung. 

— Nici nu știu cum să îți mulțumesc, spune Noah. 

— Ba eu sunt cea care trebuie să îți mulţumesc, insistă 
doamna Tavenall. Mi-ai schimbat viaţa de două ori deja... iar de 
data asta într-un mod pe care nici nu mi l-am putut închipui 
vreodată. 

Și ochii ei se umplură de lacrimile acelea omenești atât de 
frumoase, când exprimă bucurie, și nu angoasă și disperare. Se 
șterge la ochi, pe obraji și își suflă nasul într-un Kleenex. 

Curtis s-ar fi așteptat la ceva teatral, cu un zgomot ca de 
trombon, dar doamna aceasta este atât de discretă, atât de 
fină. 

Aruncând șervețelul la coș, doamna Tavenall se ridică de pe 
scaun și, clipind des, ca să scape de lacrimile aninate de gene, îi 
spune lui Noah: 


— Cealaltă chestiune e mai complicată. Nu se rezolvă doar 
completând o filă de cec. 

— Legal, tutorii sunt unchiul și mătușa lui, spune Noah, dar 
cred că ar fi dispuși să renunțe la acest statut. L-au plasat la 
căminul acela, după moartea părinţilor lui, și nu se duc niciodată 
să-l vadă. Le este rușine de el. Cred că e o chestiune de ordin... 
financiar. 

— Nemernicii naibii! exclamă ea. 

Chestia asta îl cam surprinde pe Curtis, care nu-și imaginase 
că o asemenea doamnă poate vorbi și urât. 

— Ei bine, continuă ea, am niște avocaţi buni. Și poate 
reușesc să-i vrăjesc și eu un pic pe oamenii ăia. ` 

— Dumneavoastră?! exclamă Curtis. Păi, cum să nu reușiţi!? li 
dați gata în doi timpi și trei mișcări, pe cuvântul meu! 

Doamna râde, chiar dacă un pic cam ciudat, și îi spune că 
este un băieţel tare drăguţ, iar el ar vrea să-i răspundă... dar 
tocmai atunci Jilly dă buzna în birou cu o zdreanţă albă în bot, 
urmărită îndeaproape de Rosie și Old Yeller. 

Supărat și gelos, probabil, pe cele două cățele care se jucau 
așa de frumos, fără să-l bage și pe el în seamă, Jilly găsise cârpa 
aceasta și, cumva, le convinsese și pe ele că e mai grozavă 
decât jucăria lor. Așa că, hai, cine prinde de zdreanţă și trage 
mai tare?!? 

— Jilly, aici! comandă doamna Tavenall, iar Jilly o ascultă 
imediat, dând din coadă fericit în timp ce se apropie de stăpână. 
la dă-mi mie asta, dulău ștrengar ce ești tu! 

Rămași fără distracţie, cei trei căţei se trântesc pe covor, 
gâfâind poznași. 

— De când m-am lămurit ce fel de om e congresmenul, îi 
explică doamna Tavenall lui Noah, i-am aruncat toate lucrurile. 
Nu vreau să mai păstrez nimic de la el. Jilly o fi smuls chestia 
asta din gunoi. 

Deci zdreanţa nu e zdreanţă, de fapt, ci un tricou, pe care 
sunt imprimate patru cuvinte și un semn al exclamării. Punctul 
de la semnul exclamării este în formă de inimioară verde. 

Citind cuvintele de pe tricou, amintindu-și de tipul căruia Old 
Yeller i-a furat sandala, pe autostrada din Utah, Curtis spune: 
LOVE IS THE ANSWER - „Dragostea este răspunsul”. 

— Cred că-i adevărat, spune doamna Tavenall, chiar atunci 
când afirmaţia o fac niște oameni care nu cred în așa ceva. 


530 


Ridicându-se de pe scaun, Curtis clătină din cap: 

— Nu, doamnă. Dacă ne referim la răspuns, adică The Answer 
cu majuscule, atunci nu este așa. Răspunsul este mult mai 
complex. Dragostea, de una singură, este un răspuns ușor, or, 
de obicei, răspunsurile ușoare sunt cele care duc la pierzanie 
lumi întregi. Dragostea este o parte a răspunsului, dar numai o 
parte. Speranţa este altă parte, și curajul la fel, caritatea, râsul, 
deopotrivă, capacitatea de a vedea cât de verzi sunt brazii după 
ploaie sau cum tăpșanul de-alături pare o tipsie de aur sub 
soarele la asfinţit. Răspunsul are atât de multe părți, încât ar fi 
imposibil să le îngrămădești pe toate pe un tricou. 

o... 

Timpul trece, fiindcă asta știe el să facă, iar caravana se 
instalează într-o după-amiază caldă de primăvară pe un teren 
de camping, lângă un râu leneș, unde niște sălcii gravează 
parcă filigrane de umbră pe apa care clipocește lin. 

Întrucât se apropie ora cinei, aduc pături, coșuri încărcate cu 
bunătăți și numeroase jucării pentru căţei, acolo, pe malul cu 
iarbă mătăsoasă, unde broscuţele orăcăie și fluturii dănţuiesc în 
lumina soarelui ruginie ca alama veche. 

Polly vine cu Diana, o superbă femelă de labrador negru; Cass 
apare cu Appolo, un splendid mascul de labrador galben. 

Uite-l și pe Noah cu Norman - un ditamai dulău; vine și 
Ladybug, o cockeriţă, care este surioara canină a lui Richard 
Velnod, alias Rickster. 

Tanti Gen, Micky și Leilani sunt însoţite de Larry, Curly și Moe 
- trei retrieveri aurii, care sunt de fapt femele, dar așa i-a plăcut 
lui tanti Gen să le boteze. 

Larry, Curly și Moe au fost procurate prin intermediul unor 
organizaţii care se ocupă de salvarea câinilor retrieveri aurii. În 
trecut, toate trei au fost niște animale chinuite, neglijate, 
părăsite, dar acum sunt niște cățelușe nespus de fericite, cu 
blăniţă lucioasă, codițe vesele și ochișori duioși. 

Ceilalţi câini au fost salvaţi toţi de la hingheri, iar trecutul lor a 
fost, de asemenea, marcat de suferinţă, deși nici n-ai zice 
văzându-i cum se joacă acum, cum sar și aleargă sau cum se 
răsfaţă tăvălindu-se prin iarbă, până ce rămân cu lăbuţele în 
sus, doar-doar i-o scărpina cineva pe burtică. Și toţi se bucură 
mereu de Prezenţa jucăușă. 


Curtis, firește, o are pe surioara lui patrupedă. Şi, deși toți 
acești câini ar putea relata povești extraordinare, dacă ar avea 
darul vorbirii, povestea lui Old Yeller este cu certitudine cea mai 
palpitantă dintre toate. 

Oamenii se mai joacă și între ei, fără câini, deși Leilani insistă 
să nu se organizeze alergări în trei picioare. Rickster și Curtis fac 
câteva partide de „Popa-Prostu'” în varianta născocită de ei. 
Scopul este de a mărturisi o mare prostie pe care ai făcut-o la 
un moment dat; câștigă jucătorul care, după aprecierea unui 
tert, a făcut cea mai mare stupizenie. Câteodată, joacă Popa- 
Prostu' Leilani și Curtis, iar Rickster e arbitrul. Alteori, joacă 
Micky și Curtis, iar tanti Gen dă verdictul final. Toţi ar vrea să ia 
parte la joc, dar rar se întâmplă să joace între ei, fiindcă toţi vor 
să se înfrunte cu Curtis. Ceea ce îl fascinează pe Rickster, nu 
numai în calitate de participant, ci și ca inventator al jocului, 
este faptul că îndeobște Curtis este cel care câștigă, chiar dacă 
este extraterestru, mai ales că a beneficiat de descărcări 
masive de megadate direct în creier și este incontestabil mai 
deștept decât ei toți. 

Aici, sub sălciile de lângă râu, după cină, când s-a lăsat 
noaptea, când fluturii s-au dus la culcare, iar gâzele de noapte 
s-au prezentat la post, ca să le ţină locul, familia se adună în 
jurul unui foc de tabără, ca să mai povestească, așa cum se 
întâmplă mai în toate serile, fiindcă fiecare, în felul lui, a văzut, 
a făcut și a simţit atât de multe lucruri, pe care ceilalţi nu le 
cunosc. Oarecum, asemănător este și scopul jocului de-a Popa- 
Prostu' - să se cunoască mai bine unul pe altul. Mama lui Curtis 
obișnuia să spună că, întotdeauna, cu cât ajungi să-i cunoști mai 
bine pe ceilalţi, cu atât te vei putea cunoaște mai bine și pe tine 
însuţi; de asemenea, tot ea susținea că, împărtășindu-ne deplin 
experienţele, dobândim înţelepciunea lumii. Și, mai important 
chiar, împărtășindu-ne experienţele, învăţăm că fiecare viaţă 
este unică și prețioasă, că nimeni nu este de neglijat; și, odată 
cu această descoperire, căpătăm acea smerenie cu care trebuie 
să trăim, manifestând recunoștință pentru darul vieţii. 

Îi este cumplit de dor de mama sa; pierderea ei a lăsat un gol 
în inima lui pentru tot restul timpului care îi este dat în această 
viață, deși o va purta în amintire câte zile va mai avea de trăit. 
Când acele zile se vor sfârși și va ajunge iarăși alături de ea... 
oh, Doamne, câte lucruri vor avea să-și spună amândoi. 


532 


În seara asta, vorbește și tanti Gen, care pare o fetișcană, așa 
cum se vede acolo, la lumina focului de tabără. In alte seri, le-a 
povestit despre viaţa ei cu soţul preaiubit, care s-a prăpădit 
acum nouăsprezece ani; dar, de data asta, le povestește ceva 
despre copilăria ei, când locuia în apropierea unui râu care nu se 
deosebea mult de acesta, cu sălcii umbroase, cu apă curgătoare 
și argintie sub razele lunii, așa, ca aici. E o poveste tristă, cu un 
tată vitreg hain, un predicator care a ucis-o pe mama ei și a 
încercat să-i ucidă pe Geneva și pe fratele ei, fiindcă voia să le 
ia moștenirea. Aproape toţi cei adunaţi acolo își dau seama 
repede că Geneva confundă iarăși viaţa cu filmul, dar nimeni nu 
comentează nimic. Cu timpul, când își dă seama și ea că 
povestea aceasta face parte din repertoriul ei de „împușcată în 
cap”, tanti Gen schimbă registrul, adică... filmul. Oricum, 
distracţia e în toi, în grupul lor, ceea ce îi face și pe alţi turiști 
din camping să vină să li se alăture. Mai ales că toţi câinii de la 
ei sunt așa de nostimi și jucăuși. Deși familia e în afara orelor de 
lucru acum, nu ratează ocazia de a transmite Darul mai departe, 
dacă se poate. Și așa, înainte de a se duce cu toţii la culcare, 
târziu, după miezul nopţii, numărul celor adunaţi în jurul focului 
a crescut cu șapte, și s-au vărsat lacrimi, dar de bucurie, iar 
pentru șapte persoane viața s-a schimbat pentru totdeauna, 
însă în bine. 

Nou-veniţilor, după ce au aflat visele câinilor, Micky le spune 
ghicitoarea pe care o știe de la tanti Gen. Ce se află în spatele 
ușii dinaintea Cerurilor? 

Până în prezent, Curtis este singurul care a răspuns corect, 
din prima încercare, iar în această seară, cei șapte nou-veniţi 
sunt foarte aproape de răspunsul exact, deși niciunul nu câștigă 
marele premiu. 

Leilani dă răspunsul așa cum l-a aflat de la Geneva; toți 
membrii familiei îl știu pe de rost. „Dacă inima îţi este ferecată, 
nu vei găsi în spatele acelei uși nimic care să-ţi lumineze calea. 
Dar dacă inima îţi este deschisă, vei găsi în spatele acelei uși 
oameni care, ca și tine, sunt în căutare; și vei descoperi ușa cea 
bună împreună cu ei. Nimeni nu se poate salva pe sine; suntem 
instrumentele salvării semenilor noștri și doar prin speranţa pe 
care o dăm celorlalți ne vom înălța și noi din întuneric la 
lumină.” 


533 


Așadar, timpul trece, fiindcă asta știe el să facă, iar din focul 
de tabără rămâne o grămăjoară de jar. Oameni și câini se duc la 
culcare. 

În afară de Curtis, au mai rămas afară doar Micky și Leilani. 
Larry, Curly și Moe s-au dus acasă cu tanti Gen. Terenul de 
campare se află la aproximativ două sute de metri de acest loc 
de picnic. Micky luminează drumul cu o lanternă. Femeia și 
fetița pășesc ținându-se de mână, într-un întuneric unde nu 
există frică pentru ele. Murmurul vocilor lor și râsetele plutesc în 
urmă până la el, iar dacă, totuși, Curtis ar fi regizor de film, iată 
cum ar realiza această scenă finală: femeia și fetița, salvatoare 
una pentru cealaltă, îndepărtându-se de obiectivul camerei de 
filmat, spre un viitor pe care împreună l-au mântuit. Intr-adevăr, 
filmul s-ar chema „Mântuirea”. Fiindcă a văzut pe puţin 9 658 de 
filme, știe că această scenă finală, pe măsură ce ele se pierd în 
zare, va păli încet, până la negru; totuși, aici este realitatea, așa 
că Micky și Leilani nu vor pieri niciodată, ci vor continua să 
meargă veșnic. 

Curtis rămâne în urmă, ca să stingă tăciunii cu apă de râu și 
ca să amestece în cenușă, deși nu face asta imediat. Şade pe 
jos, cu surioara canină alături, doar ei doi, fascinaţi de misterul 
aștrilor și de luna perfectă ca o perlă, bucurându-se împreună 
de justetea tuturor lucrurilor. 

Nu se mai preface că e Curtis Hammond, fiindcă a devenit 
Curtis Hammond. Lumea aceasta este destinul lui. Nici nu-și 
poate imagina un cămin mai minunat sau mai frumos. Oh, 
Doamne, da, e naiv, sigur, dar cu toate astea se descurcă 
binișor. 

O rafală de vânt ridică niște frunze căzute, făcându-le să 
valseze încet, încet de tot în jurul focului de tabără aproape 
stins, până ce ajung la Curtis, când adierea încetează, oftând 
parcă. Frunzele plutesc spre el, i se lipesc de păr, îi atârnă de 
urechi. Ba una îi intră chiar în gură și trebuie s-o scuipe afară. 

Câinii râd. Oricum, cei mai mulţi râd, iar căţelușa asta se 
amuză deja copios. Probabil că Prezenţa jucăușă, altfel spus 
esența, o iubește mai mult decât pe cei de soiul ei, așa după 
cum și în Curtis vede nu numai pe cel care va salva lumea, ci și 
un contrast desăvârșit al glumelor Sale. 


La câțiva pași de Ceruri, 


Trăim fiece zi, fiece ceas. 

La câțiva pași de Ceruri, 

Dar nu ne stă în putere 

Ușa spre Ceruri s-o deschidem. 
La câțiva pași de Ceruri, 


Însă de noi depinde cheia să n-o pierdem. 


La câțiva pași de Ceruri, 
Dar, oh, intrarea costă. 


„Cartea sortitelor amaruri” 


Nota autorului 


Bioeticienii utilitariști, așa cum sunt descriși în „La câţiva pași 
de Ceruri”, nu reprezintă, din păcate, doar o ficțiune zămislită 
de închipuirea mea, ci o amenințare reală pentru voi și pentru 
toți cei pe care îi iubiți. Această filosofie întruchipează esența 
antiumană a fascismului, exprimă disprețul pentru libertatea 
individului și pentru cei handicapaţi și neputincioşi - atitudini 
care au marcat în trecut orice formă de totalitarism. Va veni o zi 
când marile noastre universităţi vor trebui să spele rușinea de a 
fi omagiat și promovat eticieni dispuși să justifice și să 
înlesnească uciderea celor infirmi, slabi și vârstnici. 

Norocul a făcut ca, exact când încheiam acest roman, editura 
Encounter Books să publice un studiu conţinând cea mai 
pertinentă analiză a bioeticii utilitariste, scrisă pentru marele 
public, pe care eu am văzut-o vreodată. Dacă, pentru propria 
voastră protecție și de dragul celor pe care îi iubiţi, vreţi să aflaţi 
mai multe despre acest subiect decât am redat eu în această 
carte, vă recomand să citiţi: „Culture of Death: The Assault on 
Medical Ethics in America” de Wesley J. Smith. Lucrarea aceasta 
o să vi se pară mai sinistră decât orice roman de groază pe care 
l-ați citit vreodată. 

Pentru a doua oară (prima dată fiind în perioada când lucram 
la „Nimic nu e întâmplător”), am scris un roman, în timp ce 
ascultam muzica insolită și superbă a regretatului Israel 
Kamakawiwo'ole. Când am pomenit de Bruddah Iz în acea carte 
precedentă, am primit mii de scrisori de la voi, în care vă 
exprimaţi admiraţia pentru muzica lui, ce reprezintă un imn 
închinat vieţii. Dintre cele șase compact-discuri cu opera lui, 
preferatele mele sunt „Facing Future”, „In Dis Life” și „E Ala E”. 
Lucrările muzicale ale lui Israel pot fi procurate de la The 
Mountain Apple Company, P.O. Box 22373, Honolulu, Hawaii 
96823. Sau pot fi găsite pe Internet dacă vizitaţi site-ul 
www.mountainapplecompany.com. 


536 


virtual-project.eu 


AN 


537