Clive Barker — Cartile Insangerate

x 
W 
x 
x 
d 
m 
Lu 
2 
a 
$) 


Clive Barker 


CĂRŢILE ÎNSÂNGERATE 
(VOLUMELE 1-3) 


Traducere din limba engleză 
de Florin Mircea Tudor 


CARTEA ÎNSÂNGERATĂ 


Morţii au autostrăzi. 

Acestea, linii nevăzute de trenuri-fantomă şi trăsuri de 
vis, traversează ţinuturile aride ale vieților noastre, 
transportând un număr nesfârşit de suflete trecute în 
neființă. Zăngănitul şi agitația lor pot fi auzite în locurile 
distruse ale lumii, prin crăpături făcute de acte de cruzime, 
violenţă şi vicii. Pasagerii lor, morţii rătăcitori, pot fi 
întrezăriţi într-o străfulgerare când inima e pe punctul de a 
exploda şi priveliştile care ar trebui ascunse se dezvăluie cu 
claritate. 

Autostrăzile au indicatoare rutiere, poduri şi garaje, 
bariere şi intersecţii. 

Şi doar la aceste intersecţii, acolo unde mulțimile de 
morţi se amestecă şi traversează, autostrada nevăzută îşi 
face, foarte probabil, intrarea în lumea noastră. Circulaţia 
este aglomerată la intersecţii, şi doar aici vocile morţilor 
scot ţipetele cele mai ascuţite. Şi tot aici, barierele, ce 
despart o realitate de alta, sunt tocite de nenumărate 
picioare. 

e 

O astfel de intersecție pe autostrada morților era 
amplasată în Tollington Place, numărul 65. O casă cu fațada 
din cărămidă, într-un pretins stil georgian, clădirea de la 
acest număr nu se remarca prin nimic altceva. O casă 
veche, uşor de uitat, lipsită de grandoarea ieftină, 
revendicată odinioară, o casă ce rămăsese goală mai mult 
de un deceniu. 

Nu umezeala din ce în ce mai accentuată alungase 
chiriaşii casei de la numărul 65. Nici putregaiul din pivniţă, 
nici tasarea terenului, care produsese o crăpătură în faţadă, 
de la treptele de la intrare până la cornişă. Fuseseră 
alungaţi de zgomotul produs de trecerea morţilor. Zarva 
circulaţiei nu înceta niciodată la etaj. Crăpa tapetul de pe 
pereţi şi încovoia grinzile. Făcea să zăngăne ferestrele. Iți 
răsuna în creier. 


Tollington Place numărul 65 era o casă bântuită, şi 
nimeni nu putea să locuiască aici fără a înnebuni în scurt 
timp. 

Într-un anumit moment al existenţei sale, o întâmplare 
cumplită se petrecuse în această casă. Nimeni nu a ştiut 
când sau în ce fel. Dar chiar şi un observator neantrenat nu 
putea să nu remarce atmosfera apăsătoare a casei, în 
special a ultimului etaj. În atmosfera de la numărul 65 
plutea amintirea sângelui, un miros care stăruia în nări şi 
întorcea pe dos chiar şi cel mai rezistent stomac. Clădirea şi 
împrejurimile erau evitate de vermine, de păsări, chiar şi de 
muşte. Prin bucătărie nu se târau gândaci, iar graurii nu-şi 
făceau cuiburi în mansardă. Indiferent ce act de violenţă 
fusese comis aici, acesta a reuşit să facă inaccesibilă casa, 
la fel de sigur ca un cuţit care spintecă burta unui peşte; 
prin această tăietură, această rană a lumii, morţii privesc 
atent şi îşi fac de cap. 

Oricum, aşa se zvonea... 

e 

Era a treia săptămână de cercetări în casa din Tollington 
Place numărul 65. Trei săptămâni de succese 
nemaiîntâlnite în domeniul paranormalului. Folosind ca 
mediu un nou-venit în branşă, un tânăr de douăzeci de ani, 
pe nume Simon McNeal, echipa de parapsihologie de la 
Universitatea din Essex înregistrase totul, cu excepţia 
mărturiei incontestabile a vieţii de după moarte. 

In camera de la etaj, un adevărat coridor claustrofobic, 
tânărul McNeal invocase, în mod vădit, morţii care, la 
cererea sa, lăsaseră nenumărate mărturii ale vizitelor lor, 
evidenţiate în inscripţiile făcute de o sută de mâini diferite 
pe pereţii vopsiți în ocru-deschis. Se părea că scriseseră tot 
ce le trecuse prin cap. Bineînţeles, numele, data naşterii şi 
a morţii. Fragmente de amintiri, urări de bine adresate 
descendenților în viaţă, fraze eliptice ciudate, prin care 
făceau aluzie la chinurile suportate în prezent şi 
deplângeau bucuriile pierdute. Unele dintre inscripţii erau 
grosolane şi urâte, altele feminine şi delicate. Existau şi 
desene obscene, glume neterminate, dar şi fragmente din 


poeme romantice. Un trandafir desenat stângaci. Un joc din 
zerouri şi cruci. O listă de cumpărături. 

Personaje celebre, precum Mussolini, Lennon, Janis 
Joplin, îşi puseseră, şi ele, semnătura pe acest zid al 
plângerii, alături de nulităţi, de oameni daţi de mult uitării. 
Era un catalog al morţilor, tot mai mare de la o zi la alta, ca 
şi cum ştirea se răspândea din gură în gură printre membrii 
clanurilor odinioară apuse, ispitindu-i să părăsească lumea 
tăcerii pentru a-şi marca prezenţa sacră în acea cameră 
sărăcăcioasă. 

După o muncă de-o viaţă în domeniul fenomenelor 
paranormale, doctorul Florescu era mult prea obişnuită cu 
eşecurile dureroase. Fusese aproape mulţumită să aibă 
certitudinea că dovezile nu se vor manifesta niciodată 
singure. Acum, confruntată cu un succes brusc şi 
spectaculos, se simţea îmbărbătată, dar şi derutată. 

Şedea, aşa cum făcuse în aceste ultime trei săptămâni 
incredibile, în camera principală de la primul etaj, situată 
sub încăperea cu pereţii plini de inscripţii, ascultând, cu o 
teamă  respectuoasă, manifestările zgomotoase de 
deasupra, abia îndrăznind să creadă că îi era permis să 
asiste la un miracol. Numeroase semne mai fuseseră 
înregistrate şi până atunci - insinuări dătătoare de iluzii 
deşarte -, dar aceasta era prima dată când cei de dincolo 
insistaseră să fie ascultați. 

La etaj, zgomotele încetară. 

Mary îşi privi ceasul: şase şi şaptesprezece minute. 

Din anumite motive, ştiute doar de vizitatori, contactul 
nu dura niciodată prea mult după ora şase seara. O să 
aştepte până la şi jumătate, apoi o să urce la etaj. Oare ce 
se întâmplase în ziua cu pricina? Cine pătrunsese în acea 
încăpere sordidă, pentru a-şi lăsa semnătura? 

— Să instalez aparatele de fotografiat? o întrebă 
asistentul ei, Reg Fuller. 

— Te rog, murmură ea, tulburată de perspectivă. 

— Te întrebi, ce vom obţine astăzi? 

— Îi dăm răgaz zece minute. 

— Bine. 


La etaj, McNeal se lăsase să cadă într-un colţ al camerei, 
privind soarele de octombrie printr-o ferestruică. Se simţea 
oarecum prizonier, singur-singurel în locul ăsta blestemat, 
dar continuă să zâmbească de unul singur, să afişeze 
zâmbetul şters, fericit, cu care înmuia chiar şi inimile cele 
mai raţionale. In special cea a doctorului Florescu; o, da, 
femeia era înnebunită de surâsul şi de ochii săi, de privirea 
pierdută, afişată special pentru ea... Era un joc subtil. 

Intr-adevăr, la început fusese doar un joc. Acum, Simon 
ştia că miza era mai mare; ceea ce începuse ca un test de 
detectare a minciunilor, se transformase într-o întrecere 
foarte serioasă: McNeal contra Adevăr. Adevărul era simplu: 
el era un şarlatan. Era autorul tuturor „scrierilor-fantomă” 
de pe pereţi, realizate cu ajutorul unor bucăţi mici de plumb 
ascunse sub limbă; făcea zgomote puternice, se zvârcolea 
şi urla, fără alt motiv decât răutatea desăvârşită; numele 
necunoscute pe care le scria - ha, ce mai râdea doar 
gândindu-se la asta - erau nume culese din cartea de 
telefon. 

Da, era, într-adevăr, un joc subtil. 

li promisese atât de multe, îl ispitise cu celebritatea, 
încurajând orice minciună pe care el o inventase. Îi 
promisese avere, apariţii aplaudate în emisiuni televizate, o 
adulaţie pe care n-o mai cunoscuse înainte. Atât timp cât 
avea să facă să apară fantome. 

Afişă, din nou, acelaşi zâmbet. Femeia îl numea 
Intermediarul ei - un purtător inocent de mesaje. În scurt 
timp, o să fie aici, urmărindu-l atent cu privirea pe când 
vocea lui o să fie aproape de lacrimi cu povestirea patetică 
a unei noi serii de nume scrijelite şi a altor absurdităţi. 

li plăcea când ea îi privea goliciunea. La toate şedinţele, 
era îmbrăcat doar cu o pereche de chiloţi scurţi, pentru a 
exclude orice ajutoare ascunse. Precauţie ridicolă. Avea 
nevoie doar de bucăţile de plumb ascunse sub limbă şi de 
suficientă energie ca să se agite neîncetat timp de jumătate 
de oră, zbierând ca un apucat. 


Transpira. Sudoarea i se scurgea pe coşul pieptului, iar 
părul îi era lipit de fruntea palidă. Muncise din greu astăzi; 
abia aştepta să iasă din cameră pentru a se spăla şi a se 
desfăta, admirat de toţi, o vreme. intermediarul îşi băgă 
mâna în chiloţi şi se mângâie alene. Undeva în cameră se 
afla o muscă, poate chiar mai multe. Era puţin cam târziu 
pentru muşte, dar le auzea prin apropiere. Bâzâiau şi roiau 
pe lângă fereastră sau pe lângă bec. Le auzea vocile 
subţirele, dar nu le întrebă nimic, fiind prea adâncit în 
gândurile referitoare la joc şi în plăcerea automângâ.ierii. 

Cum mai bâzâiau, aceste voci inofensive de insecte, cum 
mai bâzâiau, cântau şi se jeluiau. Cum se mai jeluiau! 

e 

Mary Florescu bătea în masă cu degetele. Verigheta îi 
era cam largă astăzi, o simțea mişcându-se în ritmul 
bătăilor. Uneori era strânsă, alteori largă - unul din acele 
mistere care n-au fost niciodată analizate cum se cuvine, 
doar acceptate ca atare. De fapt, astăzi era foarte largă, 
aproape aluneca de pe deget. Se gândi la faţa lui Alan. Faţa 
delicată a lui Alan. Se gândi la ea prin gaura verighetei, de 
parcă ar fi fost un tunel. 

Oare aşa arătase moartea sa? Transportat printr-un 
tunel, din ce în ce mai departe, spre întuneric? 

Impinse mai tare verigheta în sus pe deget. Aproape că 
simţea gustul metalului în timp ce-l atingea cu vârful 
arătătorului şi al degetului mare. Era o senzaţie curioasă, 
un anume tip de iluzie. 

Pentru a-şi alunga gândurile negre, îi veni în minte 
băiatul. Faţa acestuia îi apăru uşor, atât de uşor în minte, 
cu surâsul şi cu fizicul său atât de comun, dar atât de 
efeminat. Pur şi simplu, ca acela al unei fete - rotunjimile 
corpului, culoarea deschisă a pielii, inocenţa. 

Degetele ţineau încă verigheta, dar simţea cum 
dispoziţia proastă i se accentua. Ridică privirea. Fuller 
manevra echipamentul. Un halo luminos, verde-palid, 
pâlpâia şi se împletea împrejurul capului său chel... 

Ameţi brusc. 


Fuller nu observase şi nu auzise nimic. Ţinea capul 
aplecat, complet absorbit de ceea ce făcea. Mary continuă 
să-l fixeze cu privirea, văzând haloul deasupra sa, simțind 
cum noi senzaţii se nasc şi pun stăpânire pe ea. Aerul părea 
deodată viu: moleculele de oxigen, de hidrogen, de azot o 
înconjurau din ce în ce mai strâns, într-o îmbrăţişare 
fierbinte. Haloul din jurul capului lui Fuller se mărea treptat, 
descoperind aureole identice în fiecare obiect din cameră. 
Senzaţia anormală din vârful degetelor se răspândea şi ea. 
Mary îşi vedea culoarea respirației: o zonă portocalie- 
roşiatică în aerul înspumat. Auzea foarte clar vocea biroului 
la care stătea: tânguirea joasă a unei prezenţe solide. 

Lumea se deschidea, aruncându-i simţurile în extaz, 
captându-le într-o dezordine sălbatică de funcţii. Brusc, 
Mary era capabilă să cunoască lumea ca un sistem, nu de 
politici sau religii, ci de simţuri, un sistem care se întindea 
de la fiinţa umană până la lemnul inert al biroului şi la aurul 
învechit al verighetei. 

Şi mai departe... Dincolo de lemn, dincolo de aur. Poarta 
care ducea spre autostradă era deschisă. Auzea în cap voci 
care nu ieşeau din gura muritorilor. 

Îşi ridică privirea, sau, mai degrabă, o forţă anume îi 
dădu atât de violent capul pe spate, încât se trezi fixând 
tavanul. Era acoperit cu viermi. Nu, era absurd! ŞI, totuşi, 
tavanul părea să fie viu, viermănos - pulsând de viaţă, 
dansând... 

Vedea băiatul prin tavan. Acesta stătea pe podea, cu 
mădularul în mână. Capul îi era răsturnat pe spate, exact ca 
al ei. Era la fel de extaziat ca şi ea. Noua ei percepţie 
observă lumina pulsândă din interiorul şi din jurul corpului 
său - urmări pasiunea care îi mistuia măruntaiele şi îi topea 
capul de plăcere. 

Dar mai notă ceva, minciuna din el, absenţa puterii pe 
care ea o considerase atât de minunată. N-avea nici o 
aptitudine să intre în legătură cu fantomele, nu avusese 
niciodată - acum vedea clar acest lucru. Era doar un mic 
mincinos, un băiat alb, mincinos şi drăguţ, fără compasiune 


sau fără înţelepciunea de a înţelege ceea ce îndrăznise să 
facă. 

Acum, totul se terminase. Se spuseseră minciuni, se 
jucaseră feste, dar oamenii de pe autostradă, dezgustaţi 
până dincolo de moarte de a fi reprezentaţi incorect şi de a 
fi luaţi în bătaie de joc, bâzâiau lângă poarta din zid, cerând 
satisfacţie. 

Poarta pe care ea o deschisese: ea o atinsese în 
necunoştinţă de cauză, bâjbâind uşor cu degetele, 
deschizând-o treptat. Totul se datora dorinţei fizice pe care 
o simţea pentru băiat - gândurilor ei neîntrerupte, frustrării, 
patimii şi dezgustului faţă de această patimă, care lărgiseră 
din ce în ce mai mult poarta. 

Dintre toate forţele care fac ca sistemul să se manifeste, 
dragostea şi însoţitoarele ei, pasiunea şi pierderea, erau 
cele mai puternice. lar ea le întrupa pe toate trei. 

Invăluită într-o agonie a sentimentului pe care-l negase 
ea însăşi, crezând că-l iubea pe băiat ca simplul ei 
Intermediar. 

Nu era adevărat! Nu era adevărat! Îl dorea, îl dorea, 
acum, adânc în ea. Dar acum era prea târziu. Circulaţia nu 
mai putea fi amânată prea multă vreme. Participanţii 
cereau, da, cereau acces către micul şarlatan. 

Era incapabilă să prevină acest lucru. Tot ce putea face, 
era să scoată un uşor gâfâit de groază pe măsură ce vedea 
autostrada deschizându-se în faţa ei şi înţelegea faptul că 
intersecţia respectivă nu era una obişnuită. Fuller auzi 
zgomotul. 

— Doamna doctor? 

Işi ridică privirea de pe aparate, iar pe chipul său - 
scăldat în lumina albastră pe care Mary o zărea cu coada 
ochiului - se citea o întrebare mută. 

— Ai spus ceva? repetă Fuller. 

Cu un nod în stomac, Mary se întrebă cum avea să se 
termine toată afacerea. 

Chipurile eterice ale morţilor se conturau clar în faţa ei. 
Simţea profunditatea suferințelor acestora şi simpatiza cu 
dorinţa lor de a-şi face cunoscute durerile. 


Îşi dădu seama limpede că autostrada care străbătea 
Tollington Place nu era folosită de morţi obişnuiţi; nu 
urmărea o circulaţie fericită şi indolentă. Nu, casa era o 
poartă spre un drum folosit numai de victimele violenţelor 
şi de criminali. Bărbaţii, femeile şi copiii care muriseră în 
chinuri aveau inteligenţa de a se aduna împreună, cu 
minţile stigmatizate de circumstanţele morţii. Elocvenţi 
dincolo de cuvinte, ochii le exprimau agoniile, corpurile 
fantomatice purtând încă rănile fatale. Mary vedea, de 
asemenea, cum ucigaşii şi călăii se amestecau spontan cu 
inocenţii. Aceşti monştri - spintecători nebuni, cu mintea 
rătăcită - aruncau priviri iscoditoare prin poartă către lume; 
creaturi fără seamăn, de nedescris, miracole interzise ale 
speciei noastre, flecăreau şi zbierau nedesluşit. 

Acum le simţi şi băiatul de la etaj. Mary îl văzu 
răsucindu-se puţin în încăperea tăcută, ştiind că vocile pe 
care le auzea nu erau ale muştelor, plângerile nu erau ale 
insectelor. Deodată, deveni conştient că trăise într-un 
colţişor al lumii, în timp ce restul - Lumea a Treia, a Patra şi 
a Cincea - îl apăsa irevocabil, flămând, pe spate, Mary îi 
mirosea şi îi simţea gustul panicii. Da, îl gusta aşa cum 
dorise întotdeauna, dar nu era un sărut care le împreuna 
simţurile, ci numai panica lui tot mai accentuată. O satura: 
empatia ei era totală. Privirile înspăimântate erau atât ale 
ei, cât şi ale lui - gâturile lor uscate rosteau, scrâşnind, 
aceleaşi două cuvinte: 

— Te rog... 

Pe care le învaţă copilul. 

— Te rog... 

Cu care se primesc daruri şi îngrijire. 

— Te rog... 

Pe care chiar şi morţii, cu siguranţă chiar şi morții, 
trebuie să le cunoască şi să li se supună. 

— Te rog... 

Mary ştia cu certitudine că astăzi nu se va oferi o astfel 
de îndurare. Aceste fantome îşi pierduseră speranţele pe 
autostradă, purtându-şi rănile cu care muriseră şi demenţa 
cu care uciseseră. 


Înduraseră  frivolitatea, insolenta şi  idioţenia sa, 
născocirile care le transformaseră chinurile într-un simplu 
joc. Doreau să spună adevărul. 

Fuller o privea mai atent, cu faţa scăldată într-o mare de 
lumină portocalie pulsatorie. Ea îi simţi mâinile pe piele. 
Aveau gust de oţet. 

— Te simţi bine? întrebă el, cu respiraţia tare ca fierul. 

Ea clătină din cap. 

Nu, nu se simţea bine, nimic nu era în regulă. 

Poarta se deschidea tot mai mult cu fiecare secundă; 
prin ea, vedea un alt cer, unul albastru de ardezie, situat 
chiar deasupra autostrăzii şi copleşind simpla realitate a 
casei. 

— Te rog, rosti ea, cu ochii ridicaţi spre substanţa fadă a 
tavanului. 

Tot mai mult, tot mai mult... 

Lumea fragilă în care locuia era întinsă până aproape de 
punctul de sfărâmare. 

Brusc, se rupse precum un baraj, iar apele negre 
pătrunseră prin el, inundând camera. 

Fuller ştia că ceva nu era în regulă (culoarea haloului său 
indica o frică neaşteptată), dar nu înţelegea ce se întâmpla. 
Mary îi simţi coloana vertebrală încreţindu-se, creierul 
învârtindu-se. 

— Ce se petrece? se interesă el. 

Patosul întrebării aproape că o făcu să râdă. 

La etaj, cana cu apă din încăperea cu inscripţii se făcu 
tăndări. 

Fuller nu mai aşteptă răspunsul la întrebare şi alergă 
spre uşă. Aceasta începu să trosnească şi să se cutremure 
chiar înainte să ajungă la ea, ca şi cum toţi locuitorii ladului 
ar fi bătut cu pumnii de cealaltă parte. Mânerul se răsuci, şi 
se răsuci, şi se răsuci. Vopseaua se scoroji. Cheia deveni de 
un roşu incandescent. 

Fuller privi înapoi spre Mary, care rămăsese încremenită 
în aceeaşi poziţie grotescă, cu capul răsturnat pe spate şi 
cu ochii larg deschişi. 


Întinse mâna spre mâner, dar uşa se deschise înainte de- 
a o atinge. Coridorul din spatele ei dispăruse cu 
desăvârşire. Acolo unde se aflase până atunci o imagine 
familiară, acum se întindea, până la orizont, perspectiva 
autostrăzii. 

Imaginea îl ucise pe Fuller într-o clipă. Mintea sa nu avu 
destulă putere să cuprindă întreaga panoramă - nu reuşi să 
controleze suprasarcina pătrunsă în sistemul său nervos. 
Inima i se opri; o adevărată revoluţie inversă completă 
funcţionarea întregului său organism; nu-şi mai putu 
controla vezica, sfincterele îi cedară, membrele începură 
să-i tremure spasmodic, picioarele nu-i mai susţinură 
greutatea. În timp ce se prăbuşea pe podea, faţa începu să 
i se scorojească precum uşa, corpul să-i zdrăngănească 
precum mânerul uşii. Era deja o masă inertă, la fel de 
potrivit pentru această umilinţă ca şi lemnul sau oţelul. 

Undeva, înspre răsărit, sufletul său pătrunse pe 
autostrada răniților, îndreptându-se spre intersecţia unde 
murise cu o clipă înainte. 

Mary Florescu ştia că era singură. Deasupra ei, băiatul 
minunat,  escrocul fermecător, se zvârcolea şi ţipa 
pătrunzător, pe măsură ce morţii îşi aşezau mâinile 
răzbunătoare pe pielea sa fragedă. Mary le cunoştea 
intenţiile, le putea citi în ochi - nimic nou. Fiecare perioadă 
a istoriei îşi avea propriile-i torturi. Băiatul urma să fie 
folosit pentru a le înregistra testamentele şi a umple pagini 
întregi. Urma să fie cartea lor, modul de a le face cunoscute 
autobiografiile. O carte însângerată. O carte făcută din 
sânge. O carte scrisă cu sânge. Se gândi la cărţile utilizate 
de magicieni pentru invocarea spiritelor, cărţi făcute din 
pielea morţilor - ea le văzuse, le atinsese. Se gândi la 
tatuajele văzute: unele la spectacolele oferite de pocitanii, 
altele doar la salahorii de pe stradă, cu mesaje adresate 
mamelor lor, scrijelite direct pe spate. Nu era ceva 
necunoscut să scrii o carte însângerată. 

Dar, pe o astfel de piele, pe o astfel de piele 
scânteietoare - oh, Dumnezeule, era o adevărată crimă! 
Băiatul ţipă în timp ce vârfurile ascuţite, ucigătoare, ale 


cioburilor cănii de apă i se înfigeau în piele, brăzdând-o 
adânc. Ea îi simţi durerile cumplite de parcă ar fi fost ale ei, 
dar nu erau atât de teribile... 

Şi, totuşi, el urlă; se împotrivi, împroşcându-şi cu 
obscenităţi agresorii. Aceştia nu-l luară în seamă. Roiau în 
jurul său, surzi la orice justificări sau rugăminţi, atacându-l 
cu tot entuziasmul unor creaturi forţate să rămână prea 
mult timp tăcute. Mary asculta în timp ce vocea lui obosea 
treptat; se împotrivi fricii resimţite în membre. Simti, într-un 
fel sau altul, că trebuia să urce la etaj. N-avea importanţă 
ce se afla în spatele uşii sau pe scări; avea nevoie de ea - şi 
era suficient. 

Se ridică, simțind cum părul i se ridică măciucă - 
asemenea celui al Gorgonei. Realitatea plutea - aproape că 
nu mai avea podea sub picioare. Scândurile casei erau 
scânduri-fantomă; sub ele, un întuneric negru, clocotitor, 
dezlănţuindu-se şi deschizându-şi gura enormă. Mary privi 
spre uşă, cuprinsă de o letargie căreia cu greu i s-ar fi putut 
împotrivi. 

Era limpede că morţii nu doreau s-o lase să urce la etaj. 
Poate, gândi ea, chiar le e puţin frică de mine. Ideea o 
îmbărbăta; de ce s-ar obosi s-o intimideze dacă nu pentru 
faptul că prezenţa ei - a persoanei care le deschisese 
poarta spre lumea aceasta - constituia acum o ameninţare? 

Uşa scorojită era deschisă. Dincolo de ea, realitatea 
casei fusese complet distrusă de haosul lugubru al 
autostrăzii. Păşi dincolo, concentrându-se asupra felului în 
care picioarele ei încă atingeau podeaua solidă, chiar dacă 
ochii n-o mai puteau vedea. Cerul de deasupra era de un 
albastru de Prusia, autostrada era lată şi bătută de vânturi, 
morţii înghesuiți pe ambele laturi. Se luptă să treacă printre 
ei, ca printr-o mulţime de oameni vii, în timp ce feţele lor 
idioate, cu gura căscată de uimire, o priveau şi o urau 
pentru încălcarea teritoriului. 

Cuvintele „te rog” dispăruseră. Acum nu mai spunea 
nimic; scrâşnea din dinţi şi îşi mijea ochii, ca să privească 
înainte pe autostradă, pipăind cu un picior realitatea 
scărilor pe care ştia că trebuia să le găsească acolo. Se 


împiedică de una dintre ele, şi din mulţime se ridică un urlet 
animalic. Nu-şi dădea seama dacă râdeau de stângăcia ei, 
sau o avertizau cât de departe ajunsese. 

Primul pas. Al doilea. Al treilea. 

Deşi înşfăcată din toate părţile, câştiga treptat avans. 
Vedea, prin uşa camerei, locul în care zăcea întins micul 
mincinos, înconjurat de atacatori. Chiloţii acestuia erau în 
jurul gleznelor, scena semănând cu cea a unui viol. Nu mai 
tipa, dar avea privirea rătăcită de teroare şi durere. Cel 
puţin, se afla încă în viaţă. Receptivitatea naturală a minţii 
sale tinere acceptase pe jumătate priveliştea ce se 
deschisese în faţa sa. A 

Întoarse brusc capul şi privi, drept prin uşă, spre ea. În 
aceste ultime clipe, căpătase aptitudini reale, neînsemnate 
în comparaţie cu cele ale lui Mary, dar destul de puternice 
pentru a lua legătura cu ea. Privirile li se încrucişară. Inimile 
lor vii se întâlniră şi se uniră într-o mare de întuneric 
albastru, fiind înconjurați din toate părţile de o civilizaţie pe 
care nici n-o cunoşteau, nici n-o înțelegeau. 

— Îmi pare rău, rosti el în tăcere. Era infinit de jalnic. Îmi 
pare rău. Îmi pare rău. 

Se uită în altă parte, ferindu-şi ochii de privirea ei. 

Mary era sigură că trebuia să fi ajuns aproape de capul 
scărilor, picioarele ei păşind, după câte îşi dădea seama, 
încă prin aer, iar feţele călătorilor o înconjurau din toate 
părţile. Distingea, foarte slab, conturul uşii, scândurile şi 
grinzile încăperii în care zăcea Simon, scăldat, din cap 
până-n picioare, în sânge. Zări urmele - hieroglife ale 
agoniei - pe fiecare centimetru al torsului, feţei şi 
membrelor. Simon păru să se concentreze o clipă, şi ea îl 
întrezări în camera goală, cu soarele pătrunzând prin 
fereastră, cu cana de apă făcută ţăndări lângă el. Apoi, 
puterea ei de concentrare păru să slăbească, şi Mary sesiză 
lumea invizibilă transformându-se într-una vizibilă, îl văzu 
pe Simon suspendat în aer în timp ce morţii scriau pe el, din 
toate părţile, smulgându-i părul din cap şi de pe corp, ca să 
facă rost de-o nouă pagină, scriindu-i pe pleoape, la 


subsuori, pe organele genitale, în şanţul dintre fese, pe 
tălpile picioarelor. 

Doar rănile erau comune în cele două imagini. Indiferent 
dacă l-a văzut asaltat de autori sau singur în cameră, 
sângera şi sângera mereu. 

Acum ajunsese la uşă. Mâna ei tremurândă se întinse 
pentru a atinge realitatea solidă a mânerului, dar, chiar 
folosindu-şi toată concentrarea de care era capabilă, nu 
putea vedea clar. Abia dacă exista vreo imagine-fantomă 
asupra căreia să se concentreze, deşi acest lucru era 
suficient. Apucă mânerul, îl răsuci şi deschise larg uşa 
camerei cu inscripţii. _ 

Stătea acolo, în faţa ei. li despărţeau nu mai mult de doi 
sau trei metri de aer, stăpânit de duhuri rele. Privirile li se 
întâlniră din nou, şi ei schimbară o expresie elocventă, 
comună lumii celor vii şi celor morţi. În această privire se 
citea compasiune şi dragoste, închipuirile dispărură, 
minciunile se transformară în pulbere. În locul zâmbetelor 
de manipulare ale băiatului era doar un farmec adevărat - 
azvârlit chiar în faţa ei. 

Morţii întoarseră capetele în altă parte, temându-se de 
această privire. Feţele lor se încordară ca şi cum pielea le- 
ar fi fost întinsă pe oase, carnea li se învineţi, vocile le 
deveniră melancolice, anticipând înfrângerea. Ştiind că nu 
mai trebuia să lupte împotriva hoardelor de morţi, Mary se 
întinse să-l atingă pe Simon; morţii cădeau de pe prada lor 
precum muştele muribunde de la o fereastră. 

Il atinse uşor pe faţă. Atingerea fu ca o binecuvântare. 
Lacrimile îi umplură ochii şi se scurseră pe obrazul crestat, 
amestecându-se cu sânge. 

Morţii nu mai aveau nici voce, nici gură. Rămăseseră pe 
autostradă, răutatea fiindu-le stăvilită. 

Camera începu să se restabilească, plan cu plan. 
Scândurile podelei deveniră vizibile sub corpul scuturat de 
suspine - fiecare cui, fiecare bucăţică de scândură. 
Ferestrele deveniră şi ele vizibile; afară, strigătele copiilor 
răsunau pe strada învăluită, treptat, în lumina amurgului. 


Autostrada dispăruse cu totul din raza vizuală a celor vii. 
Morţii îşi îndreptaseră feţele spre întuneric şi intraseră în 
uitare, lăsându-şi doar semnăturile şi talismanele în lumea 
reală. 

Pe platforma superioară a scărilor de la numărul 65, 
corpul fumegând, plin de pustule, al lui Reg Fuller era călcat 
accidental de picioarele călătorilor în drumul lor spre 
intersecţie. În cele din urmă, propriul suflet al lui Fuller 
trecu pe lângă el şi aruncă o privire fugară spre corpul pe 
care-l ocupase odată, înainte ca mulţimea să-l împingă din 
spate spre Judecata de Apoi. 

La etaj, în camera din ce în ce mai întunecată, Mary 
Florescu îngenunche lângă McNeal şi îi mângâie capul 
însângerat. Nu dorea să părăsească acea casă pentru a 
cere ajutor înainte de-a se încredința că morţii care-l 
chinuiseră nu aveau să se mai întoarcă. Zgomotele 
încetaseră, cu excepţia vaietului unui avion cu reacţie, în 
drum spre stratosferă. Chiar şi respiraţia băiatului era 
liniştită şi regulată. Nici un nimb de lumină nu-l înconjura. 
Fiecare simţ era la locul lui. Vederea. Auzul. Pipăitul. 

Pipăitul. 

ÎI atinse acum aşa cum nu îndrăznise s-o facă niciodată, 
trecându-şi vârful degetelor uşor - oh, atât de uşor! - peste 
corpul său, plimbându-şi degetele peste pielea crestată ca 
o oarbă care citeşte o carte în Braille. Pe fiecare milimetru 
din corp se vedeau cuvinte scrise mărunt, de nenumărate 
mâini. Mary putea distinge, chiar prin sângele închegat, 
modul meticulos în care cuvintele fuseseră săpate în corpul 
lui. În lumina tot mai slabă, reuşea să citească, din când în 
când, câte o frază. Era, fără nici o îndoială, dovada pe care 
o aştepta; şi dorea - oh, Dumnezeule, cum mai dorea! - să 
nu o fi obținut-o niciodată. Şi, totuşi, după o viaţă întreagă 
de aşteptare, iat-o: revelaţia vieţii dincolo de moarte, scrisă 
în însăşi carnea corpului uman. 

Era limpede că băiatul o să supravieţuiască. Sângele se 
închega deja, iar miile de răni se vindecau. La urma urmei, 
era sănătos şi puternic; nu aveau să existe leziuni fizice 
majore. Bineînţeles, frumuseţea o să-i fie distrusă pentru 


totdeauna. Pe viitor urma să fie, în cel mai bun caz, doar un 
obiect de curiozitate, iar, în cel mai rău, unul de repulsie şi 
oroare. Însă Mary o să-l protejeze, iar el o să înveţe, cu 
timpul, cum s-o cunoască şi să aibă încredere în ea. Inimile 
lor erau legate împreună într-un mod inextricabil. 

Şi, după o vreme, atunci când cuvintele de pe corpul său 
aveau să fie doar cruste şi cicatrice, ea o să-l citească, 
urmărind, cu dragoste şi răbdare infinită, povestirile pe care 
morţii le-au inscripţionat pe el. 

Povestea de pe abdomen, scrisă într-un stil cursiv, 
rafinat. Mărturia, într-o scriere elegantă, excelentă, care îi 
acoperea faţa şi ţeasta capului. Poveştile de pe spate, de 
pe tibie, de pe mâini. 

O să le citească pe toate, să le relateze, fiecare silabă 
care sclipea şi i se prelingea pe sub degetele ei adoratoare, 
aşa încât lumea întreagă avea să cunoască povestirile 
spuse de morţi. 

Simon era o Carte Însângerată, iar ea era singurul lui 
traducător. 

După căderea întunericului, Mary îşi părăsi locul de 
veghe şi îl conduse, gol cum era, în noaptea tămăduitoare. 

e 

Acestea sunt povestirile scrise în Cartea Însângerată. 
Citiţi-le, dacă vă fac plăcere, şi învăţaţi. 

Ele sunt o hartă a acelei autostrăzi întunecate, care duce 
din viaţă către direcţii necunoscute. Puţini vor trebui să 
meargă pe ea. 

Cei mai mulţi vor continua să meargă liniştiţi pe străzile 
luminate, conduşi dintre cei vii cu rugăciuni şi mângăâieri. 
Dar pentru câţiva, cei aleşi, ororile vor veni, gata să-i 
împingă spre autostrada blestemaţilor. 

Aşa încât, citiţi. Citiţi şi învăţaţi. 

La urma urmei, e cel mai bine să fiţi pregătiţi pentru ce-i 
mai rău, şi e mai prudent să învăţaţi să umblaţi înainte de-a 
vă pierde răsuflarea. 


TRENUL DE LA MIEZUL NOPŢII 


Leon Kaufman nu mai era un nou-venit în metropolă. 
Curtea Plăcerilor, aşa cum o numise întotdeauna, în zilele 
inocenţei sale. Dar asta se întâmpla pe când trăia în 
Atlanta, iar oraşul New York era încă un fel de pământ al 
făgăduinţei, unde chiar totul era posibil. 

Acum, Kaufman se afla de trei luni şi jumătate în 
metropola sa de vis, şi Curtea Plăcerilor părea mai puţin 
încântătoare. 

A trecut cu adevărat doar un singur anotimp din 
momentul în care coborâse din autobuz şi privise în sus pe 
42nd Street, spre intersecţia cu Broadway? Atât de multe 
iluzii nepreţuite, pierdute într-un răstimp atât de scurt! 

Acum se simţea jenat chiar gândindu-se la naivitatea sa. 
Se crispa tot numai când îşi amintea cum rămăsese în 
picioare, anunțând cu voce tare: „Te iubesc, New York!” 

lubire? Niciodată. 

În cel mai bun caz, fusese infatuare. 

Însă acum, după doar trei luni de convieţuire cu obiectul 
adoraţiei sale, petrecând zile şi nopţi în prezenţa ei, 
metropola îşi pierduse aura de perfecţiune. 

New York era, pur şi simplu, o metropolă. 

O văzuse deşteptându-se dimineaţa ca o târfă, scoţându- 
şi oamenii ucişi dintre dinţi şi sinucigaşii din şuviţele 
încâlcite de păr. 

O văzuse noaptea târziu, cu străzile ei dosnice, murdare, 
cochetând fără ruşine cu depravarea. O urmărise în după- 
amiezile fierbinţi, apatică şi urâtă, indiferentă la atrocitățile 
comise în gangurile înguste. 

Nu era o Curte a Plăcerilor. 

Producea moarte, nu plăcere. 

Toţi cei pe care-i întâlnea erau suprimaţi cu violenţă; era 
un adevăr al vieţii. Era aproape şic să cunoşti pe cineva 
care murise de-o moarte violentă. Era o dovadă că locuise 
în acest oraş. 


Însă Kaufman iubise New York-ul, de departe, timp de 
aproape douăzeci de ani. Îşi plănuise afacerile amoroase 
cea mai mare parte a vieţii de adult. De aceea, nu-i venea 
uşor să renunţe la această pasiune ca şi cum n-ar fi avut-o 
vreodată. Mai apăreau asemenea momente, foarte 
devreme dimineaţa, înainte ca sirenele maşinilor de poliţie 
să se dezlănţuie, sau în amurg, când Manhattan-ul 
constituia încă un miracol. 

Atât pentru acele momente, cât şi de dragul viselor sale, 
îi acordă şi acum prezumția de nevinovăție, chiar dacă, 
uneori, comportarea ei nu era, câtuşi de puţin, distinsă. 

e 

Metropola nu acorda cu uşurinţă o astfel de clemenţă. În 
cele câteva luni petrecute de Kaufman în New York, străzile 
acestuia fuseseră scăldate în sânge. 

De fapt, nu atât străzile în sine, cât tunelele de sub 
străzi. 

„Măcelul din metrou” era sloganul lunii. Alte trei crime 
fuseseră raportate numai în săptămâna precedentă. 
Cadavrele fuseseră descoperite într-unul dintre vagoanele 
de metrou de pe Avenue of the Americas!, spintecate şi 
parţial dezmembrate, de parcă un măcelar eficient ar fi fost 
întrerupt în timpul operaţiei. Crimele erau atât de 
profesionist executate, încât poliţiştii discutau cu oricine 
avea cazier şi fusese cândva legat, într-un fel sau altul, de 
comerţul cu carne. Companiile de ambalare a cărnii de pe 
cheiuri erau supravegheate, iar abatoarele percheziţionate, 
în căutare de indicii. S-a vorbit despre o arestare iminentă, 
dar nu s-a făcut niciuna. 

Aceste trei cadavre nu erau primele descoperite într-o 
astfel de stare; chiar în ziua în care Kaufman sosise în New 
York, The Times publicase un articol despre care încă mai 
discutau secretarele cu înclinaţie spre morbid. 

Articolul relata modul în care un turist german, rătăcit, 
noaptea târziu, pe traseele de metrou, descoperise un 
cadavru într-un vagon. Victima era o tânără de treizeci de 
ani, atrăgătoare şi bine făcută, din Brooklyn. Fusese 


LU 


1 Nume dat de americani bulevardului Sixth Avenue. 


complet dezbrăcată şi deposedată de bijuterii - chiar şi de 
cerceii din urechi. 

Mai bizar decât acest fapt, era modul îngrijit şi sistematic 
în care hainele îi fuseseră împăturite şi introduse în saci 
separați de plastic, aşezaţi lângă cadavru. 

Nu era fapta unui spintecător irațional, ci a unuia cu o 
minte bine organizată - un nebun cu un puternic simţ al 
ordinei. 

În plus, mult mai bizară decât dezbrăcarea atentă a 
cadavrului, era profanarea acestuia. Relatările pretindeau - 
deşi Departamentul de poliţie nu le-a confirmat - că tot 
corpul fusese ras cu meticulozitate, îndepărtându-se fiecare 
fir de păr de pe cap, vintre şi de la subsuori. Apoi, toate 
acestea au fost tăiate, iar locurile respective arse uşor. li 
fuseseră smulse chiar şi sprâncenele şi genele. 

În cele din urmă, acest corp gol-goluţ fusese atârnat de 
picioare de unul dintre mânerele amplasate pe tavanul 
vagonului, iar sub cadavru, era aşezat un butoi negru de 
plastic, căptuşit cu un sac negru de plastic, pentru a colecta 
şiroaiele de sânge scurse, în mod constant, din răni. 

Aceasta era starea în care a fost găsit corpul Lorettei 
Dyer - dezbrăcat, ras, agăţat de tavan şi practic golit de 
sânge. 

Era o faptă dezgustătoare, meticuloasă şi adânc 
tulburătoare. 

Nicio urmă de viol, niciun semn de tortură. Femeia 
fusese trimisă pe lumea cealaltă, rapid şi eficient, de parcă 
ar fi fost o bucată de carne. lar măcelarul se afla încă în 
libertate. 

Consilierii municipali, în marea lor înţelepciune, au 
decretat interzicerea difuzării oricărei ştiri în presă 
referitoare la acest adevărat măcel. S-a anunţat că bărbatul 
care descoperise cadavrul se află sub protecţia poliţiei, în 
New Jersey, departe de privirile interogatoare ale ziariştilor. 
Însă muşamalizarea nu reuşise. Un poliţist lacom vânduse 
detaliile scabroase unui reporter de la The Times. Toţi 
locuitorii oraşului New York cunoşteau acum povestea 
înspăimântătoare a masacrului; devenise un subiect de 


discuţie în fiecare restaurant select sau bar - bineînţeles, şi 
în metrou. 

Loretta Dyer fusese doar prima victimă. 

S-au mai descoperit încă trei cadavre în împrejurări 
identice, dar, de data aceasta, criminalul a fost cu siguranţă 
întrerupt în timpul faptei. Nu toate corpurile erau rase, iar 
jugularele nu erau retezate, ca să permită scurgerea 
sângelui. Exista şi o altă deosebire, mult mai semnificativă: 
cel care descoperise scena macabră nu era un simplu 
turist, ci un reporter de la The New York Times. 

e 

Kaufman îşi plimbă privirea peste relatarea de pe prima 
pagină a ziarului. Spre deosebire de individul aşezat lângă 
el, în barul restaurantului, nu resimțea nicio curiozitate 
bolnăvicioasă pentru afacerea respectivă - doar un uşor 
dezgust, fapt ce-l făcu să împingă deoparte farfuria cu ouă 
prăjite prea tare. Pur şi simplu, încă o dovadă a decadenţei 
acestei metropole. Nu simţea nicio plăcere în starea ei 
bolnăvicioasă. 

Cu toate acestea, ca o fiinţă umană, nu putea ignora în 
totalitate detaliile sângeroase menţionate pe pagina întinsă 
în faţa sa. Articolul nu era unul de senzaţie, iar stilul, clar şi 
concis, făcea subiectul mai atrăgător. Nu putea să nu se 
gândească la bărbatul aflat în spatele acestor atrocități. Era 
oare un singur psihopat în libertate, sau erau mai mulţi - 
fiecare dintre aceştia decis să recreeze crima originală? 
Exista posibilitatea ca ororile să fi fost doar la început, după 
care să urmeze şi alte crime, până când ucigaşul, bine 
dispus sau istovit, avea să facă, în final, o greşeală, şi să fie 
arestat. Insă până atunci, metropola adorată de Kaufman o 
să oscileze între isterie şi extaz. 

Lângă cotul său, un individ bărbos îi răsturnă cafeaua. 

— Rahat! exclamă el. 

Kaufman îşi schimbă poziţia pe scaun, pentru a se feri de 
cafeaua care se scurgea de pe tejghea. 

— Rahat! repetă bărbatul. 

— Nicio pagubă, zise Kaufman. 


Îl privi pe bărbat cu o uşoară expresie de dispreţ 
întipărită pe faţă. Ticălosul neîndemânatic încerca să 
şteargă cafeaua cu un şerveţel, transformat imediat într-o 
masă informă. 

Kaufman se trezi întrebându-se în gând dacă idiotul de 
lângă el, rumen la faţă şi cu o barbă neîngrijită, ar fi capabil 
de crimă. Exista oare vreun semn pe faţa rotundă, vreun 
indiciu în forma capului sau în felul în care-şi rotea ochii 
mici, care să-i dea de gol firea adevărată? 

Bărbatul întrebă: 

— Încă una? 

Kaufman aprobă din cap. 

— Cafea. Simplă. Neagră, ceru idiotul, adresându-se fetei 
aflate după tejghea, care era ocupată cu curăţatul 
grătarului de grăsimea sleită depusă pe el. 

— Ăăă? 

— Cafea. Eşti surdă? 

Bărbatul rânji spre Kaufman. 

— Surdă, decise el. 

Kaufman observă că îi lipseau trei dinţi de pe maxilarul 
inferior. 

— Arată rău, ăă? 

La ce se referea? La cafea? La dinții lipsă? 

— Trei oameni... tranşaţi... 

Kaufman încuviinţă din cap. 

— Te pune pe gânduri, zise el. 

— Sigur. 

— Vor s-o muşamalizeze, aşa-i? Cunosc deja vinovatul. 

Ce conversaţie caraghioasă, gândi Kaufman. Işi scoase 
ochelarii şi îi băgă în buzunar; faţa bărbosului deveni 
neclară. În sfârşit, o îmbunătăţire. 

— Ticăloşi, continuă el. Toţi sunt nişte ticăloşi. Pariez pe 
orice că încearcă să muşamalizeze... 

— Ce? 

— Au dovezi, dar pe noi ne lasă dracului 
Ceea ce se află acolo nu-i de natură umană... 

Kaufman înţelese. Idiotul vorbea despre o conspirație. 
Auzise de atâtea ori despre aşa ceva - vinovatul universal... 


A 


n întuneric. 


— Ascultă, fac tot felul de clonări, care le scapă de sub 
control. Pot să crească şi nişte blestemaţi de monştri, fără 
ca noi să ştim. Acolo jos există ceva despre care nu ne spun 
nimic. Muşamalizare, aşa cum am mai zis. Pariez pe orice. 

Kaufman găsi interesantă siguranţa bărbatului. Monştri 
plecaţi la vânătoare. Şase capete, doisprezece ochi. De ce 
nu? 

Ştia de ce nu. Pentru că asta era o scuză pentru 
metropola sa - o scotea din încurcătură. lar Kaufman 
credea, în străfundul sufletului, că monştrii din tunel erau 
întru totul fiinţe umane. 

Bărbosul aruncă banii pe tejghea şi se ridică în picioare, 
mişcându-şi fundul gras de pe scaunul de plastic pătat. 

— Probabil, un afurisit de poliţist, afirmă el drept 
încheiere. A încercat să facă pe eroul, dar a creat, în loc, un 
monstru blestemat. Rânji grotesc. Pariez pe orice, conchise 
acesta şi, fără să mai scoată vreun cuvânt, părăsi barul, 
mişcându-se greoi. 

Kaufman respiră încet pe nas, simțind cum se relaxa. 

Dispreţuia genul ăsta de confruntare - îl făcea să se 
simtă fără glas şi incapabil. Şi, dacă se gândea mai bine, 
dispreţuia şi genul ăsta de oameni: bruta prea sigură de 
sine, crescută atât de bine în New York. 

e 

Era aproape şase când Mahogany se trezi. Ploaia de 
dimineaţă se transformase, spre amurg, într-o burniţă 
uşoară. Aerul era atât de curat pe cât putea fi vreodată în 
Manhattan. Se întinse în pat, dădu deoparte pătura 
murdară şi se ridică, gata de a-şi îndeplini obligaţiile. 

În baie, apa picura de pe carcasa instalaţiei de aer 
condiţionat, umplând apartamentul cu un sunet ritmic. 
Mahogany porni televizorul, ca să acopere zgomotul, 
neinteresat câtuşi de puţin de ceea ce îi putea oferi acesta. 

Se duse la fereastră. Şase etaje mai jos, strada era plină 
de maşini şi de oameni. 

După o zi de lucru, newyorkezii se îndreptau spre casă, 
pentru a se distra, a face dragoste. Oamenii se scurgeau 
din birouri şi se urcau în maşini. Unii aveau să fie iritaţi 


după o zi grea de muncă într-un birou prost aerisit; alţii, 
blânzi ca mieii, aveau să hoinărească spre casă, de-a lungul 
bulevardelor, împinşi din spate de şirul nesfârşit de corpuri. 
lar alţii urmau să se înghesuie în metrouri, orbi la graffitile 
de pe pereţi, surzi la murmurul propriilor voci şi la tunetele 
lipsite de vigoare ale tunelelor. 

Lui Mahogany îi făcea plăcere să se gândească la asta. 
La urma urmei, nu era un nimeni. Stătea în picioare lângă 
fereastră şi privea la o mie de oameni aflaţi dedesubtul lui, 
ştiind că el era alesul. 

Bineînţeles, avea şi el termene-limită, ca oamenii de pe 
stradă, însă îndatorirea sa nu era fără sens, ci mai mult 
decât atât - era o datorie sacră. 

Trebuia să trăiască, să doarmă şi să-şi facă nevoile - ca 
toţi ceilalţi. Dar nu era împins din spate de nevoi financiare, 
ci de necesităţile istoriei. 

Aparţinea unei mari tradiţii, mai vechi decât America. 
Era un prădător al nopţii, ca Jack Spintecătorul, Gilles de 
Rais, o întruchipare vie a morţii, un spectru cu faţă umană. 
Era cel care bântuia somnul altora, cel care trezea terorile. 

Oamenii aflaţi undeva sub el nu-i cunoşteau faţa şi nici 
nu erau interesaţi să-l privească de două ori. Dar privirea sa 
scrutătoare se  aţintea asupra lor, îi cântărea, 
selecţionându-i numai pe cei mai desăvârşiţi din întreaga 
procesiune, alegându-i doar pe cei sănătoşi şi tineri pentru 
a sfârşi sub cuțitul său sfinţit. 

Uneori, Mahogany dorea cu pasiune să-şi facă cunoscută 
identitatea, dar avea anumite responsabilităţi pe care nu le 
putea ignora. Deşi ducea o viaţă secretă, mândria sa de- 
abia aştepta să fie apreciată. 

La urma urmei, cugetă el, îl salută vreodată vaca pe 
măcelar atunci când tremură în genunchi? 

Se simţea mulţumit în toate privinţele. Era destul că 
aparţinea unei mari tradiţii - şi aşa trebuia să rămână 
întotdeauna. 

Totuşi, recent, fuseseră făcute câteva descoperiri. 
Bineînţeles, nu era greşeala sa. Nimeni n-ar fi putut să-l 
acuze. Dar era un moment greu. Viaţa nu mai era atât de 


uşoară ca acum zece ani. Era atât de bătrân..., lucru care 
făcea sarcina sa şi mai obositoare; obligaţiile îl apăsau din 
ce în ce mai mult. El era alesul - un privilegiu cu care îţi era 
greu să trăieşti! 

Se întreba, din când în când, dacă nu venise timpul să 
pregătească pe cineva mai tânăr care să-i continue 
îndatoririle. Avea să se consulte cu Întemeietorii, dar, mai 
devreme sau mai târziu, o să fie nevoie de un înlocuitor; 
după părerea sa, ar fi fost o neglijenţă criminală să nu-şi ia 
un ucenic. 

Erau atât de multe cunoştinţe pe care trebuia să le 
împărtăşească altcuiva.  Trucurile  îndeletnicirii sale 
extraordinare. Metoda cea mai bună de a urmări pe cineva, 
de a tăia, de a jupui şi a face să sângereze. Cea mai bună 
halcă de carne pentru scopul final. Cel mai simplu mod de a 
scăpa de resturi. Atât de multe detalii, atât de multă 
experienţă acumulată. 

Mahogany se îndreptă spre baie şi dădu drumul la duş. 
Intrând sub el, îşi privi corpul. Pântecele supt, părul 
încărunţit de pe pieptul slăbănog, cicatricele, coşurile care-i 
acopereau pielea palidă. Imbătrânea. Şi, totuşi, în această 
seară - ca în oricare alta - avea de dus la bun sfârşit o 
îndatorire... 

e 

Kaufman se grăbi să intre în vestibul, cu sandvişul în 
mână, coborându-şi gulerul şi scuturându-şi picăturile de 
ploaie din păr. Ceasul de deasupra liftului arăta şapte şi 
şaisprezece minute. Avea să lucreze până la zece, nu mai 
târziu. 

Liftul îl duse până la etajul al doisprezecelea - la birourile 
Pappas. Prost dispus, trecu fără grabă prin labirintul de 
birouri goale şi maşini acoperite cu huse, îndreptându-se 
spre micul său teritoriu, încă iluminat. Femeile care 
făcuseră curat prin birouri stăteau de vorbă pe coridor; 
altminteri, locul era lipsit de viaţă. 

Işi scoase haina, o scutură de ploaie atât cât îi stătu în 
puteri, apoi o atârnă în cuier. 


Se aşeză în faţa unui teanc de acte, cu care se ocupase 
de aproape trei zile, şi începu să lucreze. Era sigur că mai 
avea nevoie doar de o noapte pentru a termina totul şi 
descoperi că îi era mai uşor să se concentreze fără a fi 
deranjat, din toate părţile, de clănţănitul neîncetat al 
maşinilor de scris. 

Desfăcu sandvişul cu şuncă, pâine de grâu şi maioneză 
din belşug, şi se pregăti pentru o seară lungă. 

e 

Era ora nouă. 

Mahogany stătea gata îmbrăcat pentru tura de noapte: 
haina sobră obişnuită, cravata cafenie bine înnodată, 
butonii de argint (cadou de la prima sa soţie) la manşetele 
cămăşii ireproşabil călcate; părul scurt strălucea de 
briantină, unghiile erau tăiate şi bine îngrijite, faţa 
parfumată din belşug cu colonie. 

Geanta era gata. Prosoape, instrumente, şorţ protector 
din piele. 

Se privi în oglindă. Încă mai putea trece drept un bărbat 
de patruzeci şi cinci-cincizeci de ani, în cel mai rău caz. 

În timp ce-şi cerceta cu atenţie faţa, îşi reaminti 
îndatoririle. Mai presus de toate, trebuia să fie prudent. 
Fiecare pas o să-i fie supravegheat de nenumărați ochi, iar 
randamentul urmărit şi analizat. Trebuia să pară inocent, să 
nu stârnească nicio bănuială. 

Dacă ei ar şti... gândi Mahogany. Oamenii, care mergeau 
liniştiţi, alergau sau îl depăşeau pe stradă, se ciocneau de 
el, fără a-şi cere scuze, zâmbeau uşor privindu-i haina care 
nu-i venea bine. Dacă ar şti ce-a făcut, cine era şi care-i era 
destinul... 

Trebuie să fie precaut, îşi zise el, şi stinse lumina. 
Apartamentul se cufundă în beznă. Păşi spre uşă şi o 
deschise, obişnuit să meargă prin întuneric. Să se simtă 
fericit în întuneric... 

Norii de ploaie dispăruseră cu totul. Mahogany cobori pe 
Amsterdam Street, îndreptându-se spre staţia de metrou de 
pe 145th Street. În această seară, o să călătorească din nou 


pe Avenue of the Americas, traseul său favorit şi, adesea, 
cel mai productiv. 

O luă în jos pe scări, cu jetonul în mână. Trecu de uşile 
cu deschidere automată. Simţea în nări mirosul tunelelor, 
bineînţeles, nu a celor prea adânci. Acestea aveau un miros 
specific. Exista o anumită siguranţă chiar şi în aerul 
îmbâcsit, încărcat de electricitate, al acestei linii situate 
aproape de suprafaţă. Respiraţiile emanate de un milion de 
călători circulau prin acest labirint de linii înguste, 
amestecându-se cu acelea ale creaturilor mult mai în 
vârstă, ale creaturilor cu o voce moale ca argila, dar cu un 
apetit abominabil. Cum le mai îndrăgea el mirosul, 
întunericul, tunetul! 

Rămase pe peron, cercetându-şi cu o privire critică 
tovarăşii de drum. Erau una sau două persoane pe care le- 
ar fi putut urmări, restul fiind doar ciurucuri, pentru care 
nici nu merita să-şi piardă vremea: cei terminaţi din punct 
de vedere fizic, obezii, bolnavii, dezgustaţii de viaţă. 
Corpuri distruse de felurite excese sau de indiferenţă. Fiind 
un profesionist, lucrul îl scârbea, deşi înţelegea slăbiciunea 
care-i ruina chiar şi pe cei mai buni oameni. 

Rămase în staţie mai mult de-o oră, hoinărind pe 
peroane în timp ce garniturile - şi oamenii - veneau şi 
plecau, veneau şi plecau. Era înconjurat de persoane atât 
de slabe din punct de vedere calitativ, încât se simţea 
descurajat. Se părea că trebuia să aştepte tot mai mult şi 
mai mult în fiecare zi, ca să găsească o fiinţă umană 
corespunzătoare. 

Era aproape zece şi jumătate şi nu descoperise nici 
măcar o singură făptură cu adevărat ideală pentru a-şi 
îndeplini scopul. 

Nu are nicio importanţă, îşi zise el, mai e timp destul. 
Foarte curând, sălile de teatru aveau să se golească de 
spectatori. Printre ei se aflau întotdeauna una sau două 
persoane viguroase. 

Intelectuali bine hrăniţi, ţinând încă în mână cotoarele 
biletelor şi schimbând păreri despre diversitatea artelor - 
oh, da, totdeauna găsea pe cineva printre ei! 


Dacă nu, şi erau şi nopţi în care părea să nu găsească 
nimic potrivit, era nevoit să conducă în centru şi să 
încolţească un cuplu de îndrăgostiţi întârziaţi sau să 
găsească un atlet sau doi, proaspăt ieşiţi din sala de 
gimnastică. Avea grijă să asigure întotdeauna numai 
material de calitate, numai că exista riscul ca specimenele 
sănătoase să opună rezistenţă. Işi aduse aminte când cu un 
an în urmă reuşise să prindă doi tipi negri, c-o diferenţă de 
vreo patruzeci de ani între ei, tată şi fiu probabil. S-au 
împotrivit cu cuţitele şi a fost spitalizat pentru şase 
săptămâni. A fost o înfruntare la limită şi l-a făcut pentru 
prima oară să-şi pună la îndoială abilităţile fizice. Mai rău, l- 
a făcut să se întrebe ce-ar face Întemeietorii cu el în cazul 
în care s-ar alege c-o rană gravă. l-ar trimite corpul familiei 
lui în New Jersey, ca să i se facă o înmormântare 
creştinească? Ori au să-i arunce cadavrul în întuneric, 
pentru folosinţa lor personală? 

Titlul din prima pagină a ziarului New York Post, îi atrase 
atenţia: Poliția a reuşit să prindă criminalul. N-a reuşit să-şi 
reţină un zâmbet. Frica de eşec, gândurile de moarte şi 
slăbiciunile s-au evaporat. La urma urmei, era ace/ om, acel 
criminal şi în noaptea asta oportunităţile erau deschise. 
Totuşi, nu era cariera lui sancţionată de autorităţile cele 
mai înalte? Nici un poliţist nu-l putea reţine, nici un tribunal 
nu-l putea judeca. Aceleaşi forţe ale legii şi ordinii care 
făceau atâta vâlvă în ziare cu urmărire lui, serveau aceeaşi 
stăpâni ca şi el; aproape îşi dorea ca un tâmpit de poliţist 
să-l prindă, să-l ducă în glorie în faţa judecătorului, numai 
pentru a le vedea apoi privirile de pe faţă când cuvântul 
care o să vină din întuneric o să le spună că Mahogany este 
un om protejat, deasupra oricărei legi existente. 

Era trecut bine de zece jumătate. lubitorii de teatru 
începură să părăsească clădirea, dar nici un candidat care 
să-i atragă atenţia până acum. Voia să aştepte ca mulţimea 
să se rărească, să urmărească una sau două bucăţi până la 
capătul liniei. Era răbdător, ca un vânător adevărat. 


Kaufman n-a terminat până la unsprezece, c-o oră mai 
mult decât îşi propusese. Dar exasperarea şi starea de 
nervozitate făceau treaba mai dificilă, şi rândurile de cifre 
au început să-i joace în faţa ochilor. La zece minute peste 
ora unsprezece a aruncat stiloul şi s-a recunoscut învins. Și- 
a frecat ochii cu palmele până s-au umplut de culori. 

— Să mă ia dracu’! spuse. 

Niciodată nu înjura în public. Dar din când în când, să 
înjuri cu voce tare era o mare consolare. A părăsit biroul, cu 
haina atârnând-i pe mână şi s-a îndreptat spre lift. 

Își simţea picioarele grele, şi făceau eforturi mari să-şi 
ţină ochii deschişi. Afară era mai rece decât anticipase, iar 
aerul l-a scos puţin din starea sa letargică. S-a îndreptat 
spre staţia de metrou din 34th Street. Urma să prindă un 
expres spre exteriorul Rockaway. Şi să fie acasă într-o oră. 

e 

Cea ce nu ştiau nici Kaufman, nici Mahogany era că 
poliţia a arestat persoana pe care o credeau ucigaşul din 
metrou, încolţindu-l într-unul din trenurile din nordul 
oraşului. 

Un om de statură mică, de origine Europeană, purtând 
un ciocan şi un fierăstrău, încolţise o tânără în al doilea 
vagon, amenințând să o taie în două în numele lui lehova. 
Capabilitatea sa de a duce la bun sfârşit acest lucru, era, 
totuşi, îndoielnică. Şi n-a avut nicio şansă. Sub privirile 
celorlalţi pasageri (printre care şi doi militari din marină), 
presupusa victimă i-a aplicat o lovitură cu piciorul între 
picioare. A scăpat ciocanul. Ea l-a ridicat, și i-a spart 
maxilarele înainte ca cei doi militari să poată interveni. 

Când trenul a oprit la staţia din 96th, poliţia aștepta să 
aresteze măcelarul din metrou. S-au năpustit toţi în vagon 
foarte speriaţi, urlând ca ielele. Măcelarul zăcea în colţul 
vagonului cu faţa făcută bucăţi. L-au scos triumfători. 
Femeia, după interogările poliţiei, a mers acasă cu militarii. 
Avea să fie o diversiune folositoare, de care însă Mahogany 
n-a ştiut la momentul respectiv. 

Poliţiştilor le-a luat cea mai mare parte a nopţii să 
determine identitatea prizonierului, în mare parte datorită 


faptului că acesta nu putea decât să saliveze prin 
mandibula făcută bucăţi. Abia la trei jumătate dimineaţa, 
un anumit căpitan Davies, intrând în tură, l-a recunoscut ca 
fiind un vânzător de flori pensionat, din Bronx, pe nume 
Hank Vasarely. 

Se părea că Hank era arestat în mod obişnuit pentru 
ameninţări şi comportare indecentă, ambele în numele lui 
lehova. Aparenţele înşeală uneori: era la fel de periculos ca 
lepuraşul de Paşti. Nu era el Măcelarul-din-Metrou. Dar 
până când poliţiştii îşi dădură seama de acest lucru, 
Mahogany se apucase de mult de treabă. 

Era unsprezece şi un sfert când Kaufman luă expresul 
din Mott Avenue. În vagon mai erau doi călători: o femeie 
de culoare, de vârstă mijlocie, într-un palton purpuriu, şi un 
adolescent palid, cu faţa plină de coşuri, care se holba cu 
ochii cât cepele la un graffiti intitulat: „Pupă-mi fundul alb.” 

e 

Kaufman se afla în primul vagon. Avea de mers treizeci 
şi cinci de minute. Închise ochii, îndemnat şi de clătinarea 
ritmică a garniturii. Călătoria era anostă, iar el obosit. Nu 
văzu luminile sclipind în cel de-al doilea vagon şi nu-l văzu 
nici pe Mahogany, holbându-se prin uşa dintre cele două 
vagoane, în căutarea unor noi victime. 

Femeia de culoare cobori în staţia de pe 14th Street. Nu 
urcă nimeni. 

Kaufman deschise o clipă ochii, privind peronul gol al 
staţiei, apoi îi închise la loc. Uşile fâşâiră. Kaufman căzu în 
acea stare specifică dintre veghe şi somn, în care îşi fac 
apariţia primele vise. Era o senzaţie plăcută. Garnitura 
părăsi, zăngănind, staţia şi intră în tunele. 

Poate că, în subconştientul minţii sale adormite, 
Kaufman înregistra pe jumătate faptul că uşile dintre 
primele două vagoane fuseseră lăsate deschise. Poate că 
simţi şuvoiul brusc de aer venit din tunel şi înregistra faptul 
că zgomotul roţilor era deocamdată mai puternic. Dar se 
decise să ignore toate aceste lucruri. 


Se poate chiar să fi auzit şi busculada în care Mahogany 
îl dobori pe tânărul cu faţa plină de coşuri. Însă sunetul era 
prea depărtat, iar somnul prea ademenitor. Aţipi. 

Dintr-un motiv oarecare, în vis apăru bucătăria mamei 
sale. Aceasta tăia napi, zâmbind dulce. Copil fiind, el privea 
faţa radioasă a mamei sale în plină acţiune. Toc! Toc! Toc! 

Ochii i se deschiseră brusc. Mama lui dispăruse. Vagonul 
era gol, iar tânărul se evaporase. 

Cât timp aţipise? Nu-şi amintea ca trenul să fi oprit pe 
West 4th Street. Se ridică în picioare, cu capul greu ca 
plumbul, pierzându-şi aproape echilibrul în momentul în 
care trenul se balansă violent, accelerând brusc. Poate 
conductorul dorea să ajungă mai repede acasă, să fie în pat 
cu nevasta. Mergeau cu mare viteză; de fapt, era teribil de 
înfricoşător. 

O perdea, pe care nu îşi amintea să o fi văzut acolo, 
acoperea acum fereastra dintre vagoane. O uşoară nelinişte 
se născu în mintea încă înceţoşată a lui Kaufman. Poate 
dormise prea mult şi şeful de tren nu-l observase. Poate 
trecuseră deja de Far Rockaway, iar trenul îşi continua 
drumul în mare viteză spre locul, oricare ar fi fost acela, 
unde urma să fie garat pentru noapte. 

— Să mă ia dracu'! rosti el cu voce tare. 

Să treacă în vagonul din faţă şi să-l întrebe pe 
conductor? Auzi, a naibii întrebare: unde mă aflu? La 
această oră din noapte, mai mult ca sigur că o să 
primească, drept răspuns, un potop de înjurături. 

Trenul încetini. 

O staţie. Oh, o staţie! Garnitura ieşi din tunel pe peronul 
prost luminat al staţiei de pe West 4th Street. Nu pierduse 
nicio oprire. Deci, unde dispăruse tânărul? 

Fie că ignorase anunţul de pe perete, care interzicea 
trecerea dintr-un vagon în altul în timpul mersului, fie că 
intrase în cabina conductorului. Probabil se află chiar acum 
între picioarele acestuia, gândi Kaufman, strâmbând din 
gură cu dispreţ. Nu era ceva nemaiauzit. La urma urmei, 
oraşul New York era Curtea Plăcerilor, unde fiecare avea 
dreptul la o scurtă partidă de dragoste în întuneric. 


Kaufman ridică din umeri. Ce-i păsa lui unde se dusese 
băiatul? 

Uşile se închiseră. Nimeni nu urcase. Trenul porni din 
staţie, iar luminile clipiră uşor în momentul în care 
conductorul mări tensiunea, pentru a câştiga din nou 
viteză. 

Kaufman simţi cum îl cuprinde iarăşi somnul, dar frica 
subită de a nu rămâne în tren, îi pompă un val de 
adrenalină în corp, sporindu-i forţele. 

Simţurile i se ascuţiră şi ele. 

În ciuda clănţănitului şi bubuitului roţilor pe şine, distinse 
un zgomot de haine sfâşiate provenind din vagonul 
următor. Îşi rupea cineva cămaşa? 

Se ridică în picioare, apucându-se de-un mâner, ca să-şi 
menţină echilibrul. 

Fereastra dintre vagoane era astupată complet, dar se 
holbă la ea, încruntând din sprâncene, de parcă ar fi 
beneficiat brusc de-o vedere bazată pe raze X. Vagonul se 
legăna şi se zguduia. Viteza crescuse din nou. 

Alt zgomot de țesătură sfâşiată. 

Viol? 

Pradă unui uşor imbold de voyeur, se deplasă, în ciuda 
tangajului vagonului, către uşa despărţitoare, sperând să 
găsească vreo crăpătură în perdea. Cu ochii fixaţi asupra 
ferestrei, nu observă picăturile de sânge pe care călca. 
Până ce... 

„îi alunecă piciorul. Privi în jos. Stomacul aproape că 
percepu sângele înaintea creierului, iar şunca şi pâinea de 
grâu ajunseseră deja la jumătatea esofagului şi în fundul 
gâtului. Sânge! Inspiră câteva guri de aer stătut şi privi într- 
altă parte - înspre fereastră. 

În cap îi răsuna un singur cuvânt: sânge! Nimic nu-l 
făcea să iasă de-acolo. 

Mai avea un metru sau doi până la uşă. Trebuia să 
privească. Avea sânge pe pantofi şi o dâră subţire ducea 
spre vagonul următor, dar tot trebuia să privească. 

Trebuia! 


Făcu încă doi paşi spre uşă şi cercetă perdeaua, căutând 
o ruptură în material - un fir smuls ar fi de-ajuns. Descoperi 
o gaură minusculă. Işi lipi ochii de ea. 

Mintea sa refuză să accepte ceea ce ochii vedeau în 
spatele uşii. Respinse priveliştea ca absurdă, închipuită. 
Rațiunea îi spunea că nu putea fi ceva real, dar firea sa 
omenească ştia că, de fapt, era. Trupul îi deveni rigid din 
cauza terorii. Cu ochii holbaţi, nu-şi putea dezlipi privirea de 
la scena cumplită, de dincolo de perdea. Rămase lângă uşă, 
în timp ce trenul îşi continuă drumul huruind; sângele i se 
scurse din toate extremităţile, iar creierul încetă să-i mai 
funcţioneze din lipsă de oxigen. Pete strălucitoare de 
lumină îi apărură înaintea ochilor, împiedicându-l să mai 
vadă atrocitatea din faţa lui. 

Apoi leşină. 

e 

Era inconştient când trenul ajunse în Jay Street. Rămase 
surd la apelul conductorului, care anunță călătorii că 
trebuia să schimbe trenul. Dacă l-ar fi auzit, i-ar fi pus la 
îndoială sensul. Niciun tren nu-şi lăsa pasagerii în Jay 
Street; traseul continua pe Mott Avenue, via Aqueduct Race 
Track, apoi trecea pe lângă Aeroportul JFK. S-ar fi întrebat 
ce fel de tren era acela. Deşi ştia deja. Adevărul se afla în 
vagonul următor, zâmbind satisfăcut, din spatele unui şorţ 
însângerat. 

Era Trenul de la miezul nopţii. 

e 

Timpul nu putea fi măsurat în cazul unui leşin profund. 
Ar fi putut trece secunde sau ore înainte ca ochii lui 
Kaufman să se mai deschidă, iar mintea să i se concentreze 
asupra noii situații. 

Acum zăcea sub unul dintre scaune, ascuns privirii, întins 
de-a lungul peretelui în vibrație al vagonului. Se gândi că, 
până atunci, soarta fusese de partea sa; într-un fel sau 
altul, mişcările vagonului trebuie să-i fi aruncat corpul fără 
cunoştinţă într-un loc în care nu putea fi văzut. 

Se gândi la oroarea din Vagonul Doi şi îşi înghiţi voma. 
Era singur. Oriunde se afla şeful de tren (probabil mort), nu 


exista niciun mijloc de-a cere ajutor. Şi conductorul? Era 
mort, prăbuşit peste comenzi? Zbura, oare, trenul printr-un 
tunel necunoscut, fără vreo staţie care ar fi putut duce la 
identificarea sa, un tunel care-l purta direct spre 
distrugere? 

Şi chiar dacă nu era ucis în timpul impactului, mai 
rămânea Măcelarul, care încă nu-şi terminase treaba, la 
distanţă de-o uşă de locul unde zăcea Kaufman. 

Indiferent de variantă, pe uşă stătea scris Moarte. 

Zgomotul era asurzitor, în special atunci când zăceai pe 
podea. Dinţii lui Kaufman clănţăneau în alveole, faţa îi 
amorţise din pricina vibraţiilor; îl durea chiar şi ţeasta. 

Treptat, simţi cum îi revin puterile în membrele 
anchilozate, îşi întinse cu grijă degetele şi încleştă pumnii, 
pentru a-şi pune din nou în mişcare sângele. 

O dată cu simţurile, îi reveni şi greaţa. Continua să 
vizualizeze cruzimea  înspăimântătoare din vagonul 
următor. Văzuse, bineînțeles, fotografii ale victimelor unor 
crime, dar acestea nu erau crime obişnuite. Se afla în 
aceeaşi garnitură cu Măcelarul-din-Metrou, monstrul care-şi 
atârna victimele de tavanele vagoanelor, legate de 
picioare, goale şi rase de orice urmă de păr. 

Cât timp o să mai treacă până ce ucigaşul să păşească 
prin acea uşă şi să-l revendice? Era sigur că, dacă nu murea 
de mâna criminalului, avea să fie ucis de aşteptare. 

Auzi o mişcare în spatele uşii. 

Instinctul de conservare avu câştig de cauză. Kaufman 
se înghesui sub scaun, transformându-se într-un fel de 
minge minusculă, cu faţa, albă din cauza greţii, la perete. 
Apoi îşi acoperi capul cu mâinile şi îşi strânse ochii la fel de 
tare ca un copil terorizat de Omul-Negru. 

Uşa se întredeschise. Poc! Fâşşş! Dinspre şine îşi făcu 
simțită prezenţa un curent de aer însoţit de un miros mult 
mai ciudat decât întâlnise vreodată Kaufman; temperatura 
scăzu brusc. Într-un anume fel, în nările lui Kaufman 
pătrundea un aer primordial, ostil şi venit din adâncuri. Se 
cutremură. 

Uşa se închise. Poc! 


Măcelarul era aproape - şi Kaufman ştia acest lucru. 
Putea să se afle la cel mult câţiva centimetri de locul în 
care zăcea el. 

Se uită chiar acum în jos, la spatele lui Kaufman? Se 
apleca chiar acum, cu cuțitul în mână, pentru a-l scoate cu 
forţa din ascunzătoarea sa ca pe un melc din cochilie? 

Nu se întâmplă nimic. Nu simţi respiraţia nimănui în 
ceafă. Nu i se spintecă şira spinării. 

Lângă capul lui Kaufman se auzi numai un tropăit de 
picioare; apoi, sunetul se îndepărtă. 

Simţind cum plămânii îi sunt pe cale de-a exploda, 
Kaufman scrâşni din dinţi şi respiră încet. 

e 

Mahogany era oarecum dezamăgit, pentru că bărbatul 
adormit coborâse pe West 4th Street. Spera să se mai 
ocupe de cineva în acea seară, petrecându-şi astfel timpul 
până ce Întemeietorii aveau să-şi facă apariţia. Însă 
bărbatul dispăruse. Oricum, se gândi în sinea sa, victima 
potenţială nu păruse prea sănătoasă - probabil, vreun 
contabil evreu anemic; nimic de calitate. Mahogany 
străbătu vagonul, îndreptându-se spre cabina 
conductorului. O să petreacă acolo restul călătoriei. 

e 

Hristoase, gândi Kaufman, îl va ucide pe conductor! 

Auzi deschizându-se uşa cabinei. Apoi, vocea joasă şi 
răguşită a Măcelarului. 

— Salut. 

— Salut. 

Se cunoşteau! 

— l-ai terminat pe toţi? 

— Da. 

Kaufman era şocat de banalitatea schimbului de cuvinte. 
„l-ai terminat pe toţi?” Ce să fi însemnat asta? 

Pierdu următoarele câteva cuvinte, căci roţile garniturii 
făcură un zgomot infernal pe-o anumită porţiune a liniei. 

Kaufman nu mai putu rezista fără să privească. Se răsuci 
cu precauţie şi aruncă o privire peste umăr, de-a lungul 
vagonului. Tot ce putea zări erau picioarele Măcelarului şi 


partea de jos a uşii deschise a cabinei. La dracu'! Voia să 
vadă din nou faţa monstrului. 

Auzi râsete. 

Kaufman calculă riscurile situaţiei în care se afla: 
matematica panicii. Dacă rămânea pe loc, Măcelarul avea 
să-l descopere, mai devreme sau mai târziu, şi, astfel, să 
devină carne tocată. Pe de altă parte, dacă ieşea din 
ascunzătoare, risca să fie văzut şi urmărit. Care era 
varianta cea mai rea: să rămână pe loc şi să-şi găsească 
moartea în ascunzătoare, prins ca într-o capcană, sau să o 
ia la sănătoasa şi să-şi înfrunte Creatorul în mijlocul 
vagonului? 

Kaufman fu surprins de propriul său curaj: decise s-o ia 
din loc. 

Extrem de încet, se târî de sub scaun, urmărind mereu 
cu privirea spatele Măcelarului. O dată ieşit din locul dosit, 
începu să se târască spre uşă. Fiecare pas i se părea un 
adevărat supliciu, dar Măcelarul părea prea absorbit de 
conversaţie pentru a se întoarce. 

Kaufman ajunse la uşă. Se ridică cu greu în picioare, 
încercând, în acelaşi timp, să se pregătească pentru 
priveliştea ce-l aştepta în Vagonul Doi. Apucă de mâner şi 
trase, deschizând puţin uşa. 

Zgomotul roţilor deveni mai puternic, iar un val de aer 
umed şi rece, duhnind a nimic cunoscut pe pământ, se 
năpusti asupra sa. Cu siguranţă, Măcelarul trebuia să fi 
auzit sau să fi simţit mirosul. Cu siguranţă trebuia să se 
întoarcă... 

Nu se întâmplă nimic. Kaufman se strecură prin 
deschizătura uşii şi pătrunse în vagonul însângerat din 
spatele ei. 

Sentimentul de uşurare îl făcu neatent. Nu reuşi să 
închidă uşa complet, şi aceasta începu să se deschidă din 
cauza trepidaţiilor. 

Mahogany scoase capul din cabină şi se holbă de-a 
lungul vagonului. 

— Ce dracu' se întâmplă? întrebă conductorul. 

— Uşa... Nu s-a-nchis ca lumea. Asta-i tot. 


Kaufman îl auzi pe Măcelar apropiindu-se. Se ghemui 
lângă peretele despărțitor, brusc conştient de cât de pline îi 
erau măruntaiele. Împinsă din cealaltă parte, uşa se 
închise, iar paşii se îndepărtară. 

Se afla în siguranţă, cel puţin vreo câteva clipe. 

Kaufman deschise ochii, îmbărbătându-se pentru a 
suporta masacrul din faţa sa. 

N-avea cum să-l evite. 

Toate simţurile îi intrară în acţiune. Mirosi intestinele 
spintecate, văzu cadavrele, percepu fluidul de pe podea, 
aflat chiar sub degetele sale, auzi sunetul chingilor pe 
punctul de-a se rupe sub greutatea cadavrelor; mirosi chiar 
şi aerul, sărat din cauza sângelui. Se afla în compania 
absolută a morţii, în acel spaţiu complet închis, străbătând 
întunericul... 

Acum nu-i mai era greață. În afara unui uşor dezgust, era 
lipsit de orice sentiment. Se trezi chiar privind cercetător 
cadavrele, pradă unei anume curiozităţi. 

Cel mai aproape de el se aflau rămăşiţele tânărului plin 
de coşuri, pe care-l văzuse în Vagonul Unu. Cadavrul atârna 
cu capul în jos, legănându-se înainte şi înapoi, în ritmul 
trenului, la unison cu ceilalţi trei confraţi - un dans macabru 
şi obscen. Braţele le atârnau libere din articulațiile 
umărului, în care fuseseră practicate deschizături adânci de 
doi sau patru centimetri, aşa încât corpurile să atârne mai 
bine. 

Fiecare parte anatomică a tânărului mort se balansa 
hipnotic. Limba îi ieşea afară din gura deschisă. Capul îi 
atârna greu pe gâtul retezat. Chiar şi penisul i se mişca 
dintr-o parte în alta, în vintrele smulse. Din rana de la cap şi 
din jugulara deschisă, sângele mai ţâşnea încă într-un butoi 
negru. Întreaga privelişte dădea o impresie de eleganţă: 
semnul unei munci bine făcute. 

Dincolo de leşul tânărului, se balansau cadavrele a două 
tinere femei albe şi al unui bărbat cu pielea mai întunecată. 
Kaufman îşi răsuci capul într-o parte, să le privească feţele. 
Erau întru totul golite de sânge. Una dintre fete era o 
frumuseţe. Bărbatul trebuia să fi fost portorican. Toţi erau 


raşi pe cap şi pe corp. Aerul era încă usturător din pricina 
mirosului. Din poziţia ghemuită în care stătea, Kaufman 
lunecă de-a lungul peretelui, mişcare ce produse răsucirea 
corpului uneia dintre femei, oferind o imagine completă a 
părţii sale dorsale. 

Kaufman nu era pregătit pentru această ultimă oroare. 

Carnea de pe spate fusese spintecată de la gât până la 
fese, iar muşchii jupuiţi, pentru a expune vertebrele 
strălucitoare. Era triumful final al artei Măcelarului. De 
tavan atârnau bucăţi retezate ale umanităţii, rase, golite de 
sânge, spintecate ca peştii, gata de a fi devorate... 

Kaufman aproape că zâmbi la perfecțiunea acestor 
grozăvii. Simţi cum în craniu îi pătrunde o senzaţie de 
demenţă, îmbiindu-l spre uitare, promiţându-i o indiferenţă 
totală faţă de lume. 

Incepu să tremure necontrolabil. Simţea cum coardele 
vocale încercau să articuleze un urlet. Era intolerabil: şi, 
totuşi, a urla însemna să devină, în scurt timp, asemenea 
creaturilor din faţa sa. 

— Să mă ia dracu”! rosti el, mai tare decât ar fi dorit. 

Se depărtă de perete şi începu să străbată vagonul, 
trecând printre cadavrele aflate într-o continuă balansare, 
în timp ce privea cu atenţie hainele şi lucrurile aşezate 
ordonat pe scaune, între foştii lor posesori. Sub picioare, 
podeaua era lipicioasă din cauza bilei pe cale de-a se usca. 
Chiar cu ochii aproape închişi, vedea limpede sângele din 
butoaie: gros, cu miros îmbătător, plin de cheaguri... 

Trecu de tânăr; în faţă, distingea uşa care ducea înspre 
Vagonul Trei. Tot ce trebuia să facă, era să depăşească 
acest mănunchi de atrocități. Se forţă să înainteze, 
încercând să ignore ororile şi să se concentreze asupra uşii, 
care avea să-l ducă din nou în lumea celor sănătoşi. 

Trecu şi de prima femeie. Doar câţiva metri, îşi zise 
Kaufman, cel mult zece paşi, chiar mai puţin, dacă păşea cu 
încredere. Apoi, luminile s-au stins. 

— lisuse Cristoase! murmură el. 

Trenul se clătină, iar Kaufman îşi pierdu echilibrul. 
Întuneric beznă; încercă să se agaţe de ceva, dar mâinile 


întinse cuprinseră cadavrul de lângă el. Înainte de-a se 
putea opri, simţi cum mâinile îi pătrund în carnea călduţă, 
degetele se încleştează pe muşchii dezgoliţi de pe spatele 
femeii moarte, iar vârful degetelor îi ating şira spinării. 
Avea obrazul lipit de carnea goală a coapsei. 

Scoase un urlet prelung. Chiar în timp ce urla, luminile se 
aprinseră treptat şi chiar în timp ce se aprindeau, iar urletul 
îi murea în gât, Kaufman auzi zgomotul făcut de picioarele 
Măcelarului pe podeaua Vagonului Unu, apropiindu-se de 
uşa despărţitoare. 

Kaufman dădu drumul cadavrului pe care-l ţinea în 
braţe. Faţa sa era murdară de sângele de pe piciorul femeii. 
Simţea sângele pe obraz - ca o culoare a războiului. 

Urletul limpezise mintea lui Kaufman, şi acesta se simţi 
deodată întărit. Ştia că nu o să fie nicio urmărire de-a 
lungul trenului; ştia că acum nu o să fie un laş. Urma o 
confruntare primitivă a două fiinţe umane - faţă în faţă. Şi 
nu avea să existe vreo şmecherie - nici măcar una - pe 
care să nu o folosească pentru a-şi distruge duşmanul. Pur 
şi simplu, era o problemă de supravieţuire. 

(J 

Mânerul uşii zdrăngăni. 

Kaufman se uită în jur, după o armă, cu o căutătură rece 
şi calculată. Ochii i se opriră pe teancul de haine aflat lângă 
cadavrul portoricanului. Printre inelele cu diamante false şi 
imitaţiile de lanţuri de aur, se afla un cuţit. O armă 
desăvârşită, cu lama lungă, probabil, mândria şi bucuria 
proprietarului.  |Intinzându-se peste corpul musculos, 
Kaufman trase cuțitul din grămadă. Se simţea bine cu el în 
mână; de fapt, era de-a dreptul înfiorat. 

Uşa se deschidea treptat; apăru faţa ucigaşului. 

Privirea lui Kaufman părăsi scena de abator şi se opri pe 
figura lui Mahogany. Nu era teribil de înfricoşător - doar un 
alt bărbat de vreo cincizeci de ani, cu un surplus evident de 
greutate şi cu un început de chelie. Avea faţa durdulie, ochii 
vârâţi în fundul capului şi gura destul de mică, cu buze 
delicate. De fapt, avea o gură de femeie. 


Mahogany nu înţelegea de unde apăruse acest intrus, 
dar deveni conştient de faptul că era o nouă greşeală de-a 
sa, un alt semn al incompetenţei sale sporite. Trebuia să 
termine imediat cu această fiinţă nenorocită. La urma 
urmei, Întemeietorii nu se puteau afla la mai mult de trei 


kilometri de capătul liniei. Îl putea spinteca pe amărâtul 
ăsta, atârnându-l apoi de picioare, înainte să ajungă la 
destinaţie. 


Pătrunse în Vagonul Doi. 

— Dormeai, zise Mahogany, recunoscându-l. Te-am 
văzut dormind. 

Kaufman nu răspunse. 

— Trebuia să fi coborât din vagon. Ce încercai să faci? Să 
te ascunzi de mine? 

Kaufman continua să tacă. 

Mahogany apucă mânerul satârului atârnat de cureaua 
sa de piele. Era murdar de sânge - ca şi şorţul de protecţie, 
ciocanul şi ferăstrăul. 

— Aşa stând lucrurile, zise acesta, va trebui să-ţi fac 
felul. 

Kaufman ridică subit cuțitul. Părea o jucărie pe lângă 
accesoriile Măcelarului. 

— Să mă ia dracu'! rosti el. 

Mahogany rânji la pretenţiile de apărare ale omuleţului 
din faţa sa. 

— Nu trebuia să fi văzut toate astea, nu-s chestii pentru 
unu' ca tine, declară Măcelarul, făcând încă un pas spre 
Kaufman. Sunt secrete. 

Aşadar, individul ăsta e inspirat de divinitate! gândi 
Kaufman. Asta ar explica nişte lucruri... 

— Să mă ia dracu’! repetă el. 

Măcelarul se încruntă. Nu-i plăcea indiferența omuleţului 
faţă de îndatoririle şi reputaţia sa. 

— Toţi murim odată şi odată, spuse. Ar trebui să fii 
foarte mulţumit: nu vei fi pârlit precum cei mai mulţi. Te pot 
folosi - pentru a-i hrăni pe Întemeietori. 


Kaufman replică doar printr-un rânjet. Depăşise starea în 
care se mai simţea terorizat de această matahală care abia 
îşi târa picioarele. 

Măcelarul desprinse satârul de pe curea şi-l roti prin aer. 

— Un evreu împuţit ca tine ar trebui să se bucure la 
gândul că poate fi, totuşi, util. Nu ai decât şansa de a-ţi dori 
să devii carne... 

Măcelarul lovi fără vreun avertisment. Satârul despică 
aerul cu viteză, dar Kaufman făcu un pas înapoi. Satârul îi 
spintecă mâneca hainei şi se  înfipse în gamba 
portoricanului. Impactul îi reteză acestuia jumătate din 
picior, greutatea corpului adâncind şi mai mult rana. 
Carnea expusă semăna cu cea a unei fripturi de bună 
calitate, suculentă şi apetisantă. 

Măcelarul începu să tragă satârul din rană şi, chiar în 
acel moment, Kaufman ţâşni înainte. Cuţitul se repezi spre 
ochiul lui Mahogany, dar o eroare de apreciere îl făcu să se 
înfigă în beregată, îl străpunse şi ieşi împreună cu o 
picătură de sânge prin cealaltă parte. Direct prin gâtlej. 
Dintr-o singură lovitură. 

Mahogany simţi lama printr-o senzaţie de sufocare, 
aproape ca şi cum i-ar fi rămas în gât un os de pui. Scoase 
un sunet ridicol, asemănător cu o tuse uşoară. Sângele îi 
tâşni printre dinţi, vopsindu-i buzele, precum rujul gura unei 
femei. Satârul căzu cu zgomot pe podea. 

Kaufman trase cuțitul. Două şiroaie mici de sânge ţâşniră 
din cele două răni. 

Mahogany se prăbuşi în genunchi, holbându-se la cuțitul 
care-l ucisese. Omuleţul îl urmărea pasiv. Rostea nişte 
cuvinte, dar urechile lui Mahogany nu percepeau niciun 
sunet, de parcă s-ar fi aflat sub apă. 

Ochii lui Mahogany nu mai văzură nimic. Ştia, plin de 
nostalgie pentru simţurile sale, că nu o să mai vadă sau să 
audă vreodată. Aşa arăta moartea: cu siguranţă se apropia 
de el. 

Totuşi, mâinile sale simțeau încă țesătura pantalonilor şi 
picăturile fierbinţi de pe piele. Viaţa părea să meargă în 
vârful picioarelor, pe când degetele simțeau încă... Apoi, 


corpul îi cedă, iar mâinile, viaţa şi datoria lui sacră se 
prăbuşiră sub greutatea cărnii cenușii. 

Măcelarul era mort. 

Kaufman trase lacom aerul stătut în plămâni şi se 
încleştă de unul dintre mânerele de susţinere, pentru a-şi 
menţine echilibrul. Lacrimile îl împiedicau să mai vadă 
abatorul în care se afla. Trecu câtva timp - cât, nu ştia. Era 
adâncit într-un vis de victorie. 

Apoi, trenul începu să încetinească. Simţi şi auzi frânele. 
Cadavrele atârnate de tavan se deplasară înainte pe 
măsură ce trenul de mare viteză încetinea, roţile scrâşnind 
pe şinele acoperite cu un lichid vâscos. 

Curiozitatea îl învinse pe Kaufman. 

O să gareze, oare, trenul în abatorul subteran al 
Măcelarului, decorat cu trofeele adunate în timpul carierei? 
Şi ce avea să facă acel conductor zâmbitor, atât de 
indiferent la masacru, de îndată ce o să oprească trenul? Ce 
urma să se întâmple, era o întrebare pur academică. Putea 
să înfrunte orice situaţie. 

Difuzoarele pârâiră. Se auzi vocea conductorului: 

— Am ajuns, omule. Mai bine ţi-ai lua locul, da? 

„Ţi-ai lua locul?” Ce voia să spună? 

Trenul înainta acum ca melcul. Dincolo de ferestre, totul 
era la fel de întunecat ca întotdeauna. Luminile clipiră, apoi 
se stinseră. Dar, de data aceasta, nu se mai aprinseră. 

Kaufman rămase într-un întuneric total. 

— Plecăm după o jumătate de oră, anunţă vocea din 
difuzoare, aşa cum se întâmpla în atâtea staţii. 

Trenul se oprise. Brusc, încetă zgomotul roţilor pe şine, 
şuieratul - atât de familiar lui Kaufman - produs de trecerea 
prin tunele. Nu se auzea decât bâzâitul difuzoarelor. 
Kaufman nu vedea absolut nimic. 

Apoi se auzi un sâsâit. Se deschideau uşile. În vagon 
pătrunse un miros atât de înţepător, încât Kaufman îşi 
acoperi faţa cu mâna. 

Rămase tăcut, în acea poziţie, o perioadă ce i se păru 
egală cu întreaga viaţă. Să nu vezi răul. Să nu auzi nimic 
rău. Să nu vorbeşti de rău. 


După aceea, dincolo de fereastră sclipi o lumină. Se 
proiectă pe cadrul uşii, devenind din ce în ce mai puternică. 
Curând se făcu destulă lumină în vagon pentru ca să poată 
vedea corpul ghemuit al Măcelarului la picioarele sale şi 
hălcile livide de carne atârnând de jur-împrejur. 

Din întunericul ce înconjura trenul se auzi o şoaptă - 
nişte zgomote subţiri asemănătoare cu acelea scoase de 
gândaci. În tunel, târşâindu-şi picioarele spre tren, se aflau 
fiinţe umane. Kaufman le vedea siluetele. Unele purtau 
torţe ce ardeau cu o lumină cafenie mată. Zgomotele 
semănau cu cele făcute de picioare pe un teren umed, de- 
un plescăit de limbi - poate de amândouă. 

Kaufman nu mai era naivul care fusese cu o oră în urmă. 
Mai putea exista, oare, vreo îndoială despre intenţiile acelor 
fiinţe venite din întuneric spre tren? Măcelarul omorâse 
bărbaţi şi femei, transformându-i în hrană pentru aceşti 
canibali care soseau la masă, la chemarea gongului, în 
acest vagon-restaurant. 

Kaufman se aplecă şi luă de jos satârul scăpat de 
Măcelar. Zgomotul produs de apropierea creaturilor 
devenea, cu fiecare clipă, mai puternic. Kaufman se dădu 
înapoi de lângă uşile deschise, doar pentru a le găsi 
deschise şi pe cele din spatele său; aceleaşi zgomote se 
distingeau şi din această direcţie. 

Se ghemui lângă un scaun, pe punctul de-a găsi un 
refugiu sub el, când o mână, subţire şi fragilă până la 
transparenţă, apăru lângă uşă. 

Rămase cu privirea pironită într-acolo. Nu din pricină că 
ar fi îngheţat de groază, aşa cum se întâmplase la fereastra 
dintre vagoane. Dorea, pur şi simplu, să privească. 

Creatura păşi în vagon. Torţele din spatele ei îi lăsau faţa 
în umbră, dar silueta i se distingea cu claritate. 

Nu avea nimic remarcabil. 

Ca şi el, poseda tot două braţe şi două picioare; capul 
avea o formă normală. Corpul era mic, iar efortul de a fi 
urcat în tren o făcea să respire greu. Părea mai mult 
bătrână decât psihotică; generaţiile de mâncători mitici de 


oameni nu îl pregătiseră pentru vulnerabilitatea sa 
chinuitoare. 

In spatele ei, creaturi similare apăreau din întuneric, 
urcându-se în tren pe toate uşile. 

Kaufman era prins în capcană. Cântări în mână satârul, 
cumpănindu-l, gata pentru bătălia cu aceşti monştri antici. 
O torţă, adusă în vagon, lumina feţele conducătorilor. 

Erau cu desăvârşire chei. Pielea de pe feţe era bine 
întinsă pe oasele craniului. Totuşi, pe anumite porţiuni de 
piele se vedeau pete de mucegai - semne de boală, iar în 
câteva locuri, muşchii se atrofiaseră şi se transformaseră în 
pungi negre de puroi, prin care se distingeau oasele 
obrajilor sau ale tâmplelor. Unele creaturi erau complet 
goale, corpurile lor moi, sifilitice, fiind abia sexuate. Ceea 
ce odată fuseseră sâni, acum ajunseseră doar nişte pungi 
de piele care atârnau de tors; organele genitale erau 
degenerate. 

Câteva creaturi înveşmântate într-un fel de voaluri 
arătau mai rău decât cei goi. Lui Kaufman i-au trebuit 
câteva clipe bune pentru a-şi da seama că materialele 
aproape putrezite, aruncate în jurul umerilor sau înnodate 
în jurul diafragmelor, erau făcute, de fapt, din piele umană. 
Şi nu doar din una singură, ci dintr-o duzină sau poate chiar 
mai multe, îngrămădite la întâmplare una peste alta, ca 
nişte trofee patetice. 

Aflaţi în căutare de hrană, conducătorii acestui şir 
grotesc ajunseseră acum la cadavre, aşezându-şi mâinile 
subţiri pe hălcile de carne, plimbându-le în sus şi în jos pe 
pielea rasă într-un mod ce sugera o plăcere sexuală. 
Limbile dansau, aruncând picături de salivă pe carne. Ochii 
monştrilor se mişcau în sus şi în jos, exprimând foame şi 
excitare. 

În cele din urmă, unul îl zări pe Kaufman. 

Pentru o clipă, ochii îi rămaseră nemişcaţi, apoi se fixară 
asupra lui. O întrebare şi o nedumerire i se oglindeau pe 
faţă. 

— Tu, spuse creatura, cu o voce la fel de slabă ca şi 
buzele care tocmai o rostiseră. 


Kaufman ridică puţin satărul, calculându-şi şansele. Erau 
aproximativ treizeci de creaturi în vagon şi mult mai multe 
în afara lui. Dar arătau foarte slăbite - doar piele şi os - şi 
nu aveau nicio armă... 

Monstrul vorbi din nou, cu o voce bine modulată, vocea 
ascuţită a unui om odinioară fermecător şi bine instruit. 

— ÎI înlocuieşti pe celălalt, aşa-i? 

Aruncă o privire spre cadavrul lui Mahogany. Înţelesese 
situaţia extrem de repede. 

— Oricum era bătrân, remarcă el, cu ochii apoşi aţintiţi 
asupra lui Kaufman, studiindu-l cu atenţie. 

— Du-te dracului! zise Kaufman. 

Creatura încercă să zâmbească crispat, dar aproape 
uitase cum se procedă, şi rezultatul fu doar o grimasă care-i 
expuse gura plină de dinţi, ascuţiţi ca nişte pumnale. 

— Acum trebuie s-o faci pentru noi, declară aceasta, 
rânjind bestial. Nu putem supravieţui fără hrană. 

Lovi uşor cu mâna rămăşiţele de carne umană. Ideea îl 
lăsă pe Kaufman fără replică. Pur şi simplu, se holba 
dezgustat, în timp ce degetele creaturii pătrundeau prin 
despicătura dintre fese, pipăind muşchiul bombat şi moale. 

— Şi pe noi ne dezgustă la fel de mult, afirmă creatura. 
Dar trebuie să consumăm această carne, dacă nu vrem să 
murim. Dumnezeu ni-e martor că nu ne face nicio plăcere. 

Cu toate acestea, creatura simţea o anumită plăcere 
lascivă... Kaufman îşi regăsi vocea, o voce slabă, dominată 
mai degrabă de sentimente contradictorii decât de frică. 

— Ce sunteţi voi? Îşi aminti de bărbosul din bar. 
Accidente genetice? 

— Suntem întemeietorii Metropolei, răspunse creatura. 
Şi mame, şi fiice, şi fii. Făuritorii, legiuitorii. Noi am construit 
această metropolă. 

— New York? întrebă Kaufman. Curtea Plăcerilor? 

— Înainte de naşterea ta, înainte ca orice fiinţă în viaţă 
să se fi născut. 

Chiar în timp ce vorbea, degetele creaturii pătrundeau 
treptat sub pielea corpului spintecat, jupuind stratul subţire, 
elastic, de pe muşchii suculenţi. În spatele lui Kaufman, 


celelalte creaturi se apucară să coboare cadavrele din 
legăturile care le ţineau atârnate de tavan, iar mâinile lor se 
plimbară în acelaşi mod desfătător pe sânii netezi şi pe 
hălcile de carne, începând să le jupuiască de piele. 

— Ne vei aduce mai multe cadavre, zise întemeietorul. 
Mai multă carne. Celălalt era un nepriceput. 

Kaufman se holba la el cu neîncredere. 

— Eu? Să vă hrănesc? Ce credeţi că sunt eu? 

— Trebuie s-o faci pentru noi şi pentru cei mai în vârstă 
decât noi. Pentru cei născuţi înainte ca ideea înfiinţării 
acestei metropole să-i fi venit cuiva... atunci când America 
era doar un teritoriu nelocuit, acoperit de păduri nesfârşite. 

Creatura arătă cu mâna subţire undeva în afara 
vagonului. 

Privirea lui Kaufman urmări degetul îndreptat spre bezna 
de-afară. Mai era ceva acolo, ceva ce nu reuşise să distingă 
mai devreme, ceva mult mai mare decât orice fiinţă umană. 

Creaturile se dădură deoparte, lăsându-i lui Kaufman un 
spaţiu liber, aşa încât acesta să poată cerceta mai 
îndeaproape orice s-ar fi aflat acolo; totuşi, picioarele lui 
Kaufman nu voiau să se mişte. 

— Du-te! îl îndemnă întemeietorul. 

Kaufman se gândi la metropola pe care o iubea atât. 
Erau, oare, aceste creaturi strămoşii, filosofii şi creatorii ei? 
Trebuia să creadă acest lucru. Poate că la suprafaţă erau 
oameni - birocraţi, politicieni, autorităţi de orice fel - care 
cunoşteau acest secret abominabil şi îşi dedicaseră vieţile 
protejării şi  hrănirii acestor monstruozităţi, aşa cum 
sălbaticii îşi hrănesc zeii cu miei. Era o familiaritate 
înspăimântătoare legată de acest ritual - ceva care trezea o 
amintire vagă, nu în mintea disciplinată a lui Kaufman, ci în 
eul său, mai adânc şi mai vârstnic. 

Picioarele i se mişcară, fără să mai dea ascultare minţii, 
dar închinându-se, în schimb, în faţa instinctului. Păşi prin 
şirul de creaturi şi cobori din tren. 

Torţele de-abia reuşeau să arunce o lumină palidă în 
întunericul de nepătruns de-afară. Aerul părea solid - atât 
de gros devenise din cauza mirosului de pământ străvechi. 


Însă Kaufman nu simţea nimic. Ţinea însă capul plecat, ca 
să nu leşine din nou. 

În faţa lui se afla precursorul omului. Americanul original, 
cel care trăise aici înainte de existenţa indienilor 
Passamaquoddy sau Cheyenne. Ochii acestuia - dacă erau 
cu adevărat ochi - erau aţintiţi asupra sa. 

Corpul i se cutremură. Dinţii îi clănţăniră. 

Auzea zgomotul făcut de părţile anatomice ale 
monstrului: ticăituri, trosnituri, suspine. 

Îşi schimbă puţin locul în întuneric. 

Sunetul era înfiorător. Era ca şi cum un munte s-ar fi 
aşezat... 

Kaufman îşi înălţă faţa spre el şi, fără să se gândească la 
nimic din ceea ce făcea, căzu în genunchi, într-o mare de 
excremente, în faţa Tatălui Întemeietorilor. 

Fiecare zi din viaţa sa fusese destinată acestei zile, 
fiecare moment accelera trecerea spre acest moment 
incalculabil, de teroare divină. 

Dacă ar fi fost destulă lumină în acel infern, pentru a 
cuprinde totul cu privirea, poate că i-ar fi explodat inima 
călduţă. Dar, aşa cum stăteau lucrurile, o simţea 
palpitându-i în piept, în timp ce vedea ceea ce vedea. 

Era un gigant. Fără cap sau membre. Fără vreo trăsătură 
asemănătoare omului, fără vreun organ care să aibă vreun 
sens sau care să-i ajute simţurile. Dacă semăna cu ceva, 
semăna cu un banc de peşti. O mie de boturi, toate 
mişcându-se la unison, înmulţindu-se prin înmugurire, 
îmbobocind şi ofilindu-se ritmic. Era irizat, ca sideful, dar 
uneori mai întunecat decât orice culoare pe care Kaufman o 
ştia sau o putea numi. 

Asta era tot ce putea vedea Kaufman - de fapt, mai mult 
decât dorea să vadă. Dar ceva mult mai mare sclipea şi 
bătea din aripi în beznă. 

Kaufman nu mai putea să se uite. Se întoarse şi, chiar în 
aceeaşi clipă, o minge de fotbal, aruncată din tren, se 
rostogoli şi se opri în faţa Tatălui. 

Cel puţin, se gândi că era o minge de fotbal, până când o 
privi mai atent şi îşi dădu seama că era capul unei fiinţe 


umane, mai precis, al Măcelarului. Pielea de pe faţă îi 
fusese jupuită în fâşii. Rămase în faţa Stăpânului său, 
îmbibat de sânge. 

Kaufman îşi mută privirea în altă parte şi se întoarse în 
tren. | se părea că fiecare parte a corpului îi lăcrimează, cu 
excepţia ochilor; aceştia, prea fierbinţi după priveliştea 
văzută, îi uscaseră lacrimile. 

In interiorul trenului, creaturile se aşezaseră deja la cină. 
Una scotea ochiul albastru al unei femei din orbită. Alta 
avea o mână în gură. La picioarele lui Kaufman zăcea 
cadavrul fără cap al Măcelarului, încă sângerând din gâtul 
retezat dintr-o muşcătură. 

Creatura cu care vorbise înainte apăru în faţa lui 
Kaufman. 

— Ne slujeşti? se interesă ea cu blândeţe, pe acelaşi ton 
cu care i-ai fi cerut unei vaci să te urmeze. 

Kaufman se holba la satâr, simbolul funcţiei Măcelarului. 
Creaturile părăseau acum vagonul, târând după ele 
cadavrele pe jumătate mâncate. Intunericul se lăsa din nou, 
pe măsură ce torţele erau scoase din vagon. 

Dar, înainte ca lumina să dispară complet, creatura se 
întinse şi îl înşfăcă pe Kaufman, răsucindu-l, pentru a-şi 
vedea propria faţă în geamul murdar al ferestrei vagonului. 

Era o imagine prost reflectată, însă Kaufman vedea 
destul de clar cât de mult se schimbase. Mai alb la faţă 
decât orice altă fiinţă umană, era acoperit de murdărie şi 
sânge. 

Mâna creaturii ţinea încă strâns capul lui Kaufman, iar 
degetul arătător intra, ca un cârlig, în gură şi gâtlejul lui, 
unghia crestându-i fundul gâtului. Kaufman se înecă, dar nu 
mai avea putere să reziste. 

— Ne vei sluji, rosti întemeietorul. În tăcere. 

Kaufman îşi dădu seama prea târziu de ceea ce voiau să 
facă degetele... 

Brusc, limba îi fu apucată strâns şi răsucită de la 
rădăcină. În stare de şoc, Kaufman scăpă satârul. Încercă să 
urle, dar nu scoase niciun sunet. Avea sânge în gât, auzi 
cum i se sfâşia carnea şi fu zguduit de convulsii. 


Apoi, mâna se retrase din gura sa, iar degetele stacojii, 
pline de salivă, îi fluturară prin faţă, ţinându-i limba între 
degetul mare şi arătător. 

Kaufman era mut. 

— Ne vei sluji, repetă întemeietorul şi îşi îndesă limba în 
propria gură, mestecând-o cu o satisfacţie vădită. 

Kaufman căzu în genunchi şi vomă sandvişul cu şuncă. 
Întemeietorul se îndepărta deja în întuneric; ceilalţi 
strămoşi dispăruseră în bârlogul lor pentru încă o noapte. 
Difuzorul pârâi. 

— Mergem acasă, zise conductorul. 

Uşile se închiseră, sâsâind, motoarele porniră, luminile 
clipiră un moment, se stinseră, apoi se aprinseră din nou. 
Trenul începu să se deplaseze. 

Kaufman zăcea pe podea, şi pe faţă îi curgeau şiroaie 
lacrimi de înfrângere şi de resemnare. Decise să rămână 
acolo, pentru a sângera până la moarte. N-avea nicio 
importanţă dacă murea sau nu. Oricum, era o lume 
dezgustătoare. 

Conductorul îl trezi. Deschise ochii. Faţa care-l privea era 
neagră, dar prietenoasă. Rânjea. Kaufman încercă să spună 
ceva, dar gura îi era astupată cu sânge uscat. Scutură din 
cap ca un idiot care încerca să articuleze un cuvânt. Nu 
scoase decât nişte mormăituri. 

Nu era mort. Nu sângerase până la moarte. 

Conductorul îl ridică în picioare, vorbindu-i ca unui copil 
de trei ani: 

— Omule, ai o treabă de făcut. Creaturile sunt foarte 
mulţumite de tine. 

Conductorul îşi umezise degetele şi freca acum buzele 
umflate ale lui Kaufman, încercând să le desfacă. 

— Ai multe de învăţat până mâine noapte... Multe de 
învăţat. Multe de învăţat. 

II coborî pe Kaufman din tren. Nu era o staţie pe care să 
mai fi văzut-o vreodată. Era foarte veche, îmbrăcată în plăci 
albe; o Nirvana a supraveghetorilor. Nici urmă de graffiti pe 
pereţi. Niciun ghişeu pentru jetoane - dar, nu erau nici uşi şi 


nici pasageri. Era o linie pe care circula doar un singur tren: 
Trenul-Abator. 

O echipă de muncitori erau deja ocupați să stropească 
cu furtunul scaunele şi podeaua ca să le curețe de sânge. 
Cineva dezbrăca cadavrul Măcelarului, pregătindu-se să-l 
trimită în New Jersey. Toţi erau ocupati în jurul lui Kaufman. 

Lumina zorilor pătrundea printr-un grilaj în acoperişul 
staţiei. Particule de praf se mişcau încoace şi încolo în 
razele de lumină. Kaufman le urmărea fermecat. Nu văzuse 
un lucru atât de frumos din copilărie. Ce praf încântător! 
Încoace şi încolo, încoace şi încolo! 

Conductorul reuşise să desfacă buzele lui Kaufman. Gura 
îi era prea rănită pentru a o mişca, dar, cel puţin, putea 
respira cu uşurinţă. lar durerea începea să se domolească. 

Conductorul îi zâmbi, apoi se întoarse la ceilalţi muncitori 
din staţie. 

— Vă fac cunoştinţă cu înlocuitorul lui Mahogany. lată-l 
pe noul nostru Măcelar! 

Muncitorii se uitară la Kaufman. Pe feţe li se citea un 
anumit respect pe care Kaufman îl considera atrăgător. 

Kaufman privi spre lumina soarelui ce îl înconjura din 
toate părţile. Scutură din cap, indicând că ar dori să iasă la 
suprafaţă, la aer. Conductorul consimţi printr-un gest şi îl 
conduse spre un şir abrupt de trepte, apoi pe o străduţă, 
până pe trotuar. 

Era o zi minunată. Cerul senin de deasupra oraşului New 
York era brăzdat de nori alungiţi, de culoare roz-aprins, iar 
aerul de dimineaţă era proaspăt. 

Străzile şi bulevardele erau, practic, goale. La o distanţă 
oarecare, un taxi trecea din întâmplare printr-o intersecţie, 
cu motorul torcând uşor; un alergător transpira din greu de 
cealaltă parte a străzii. 

Foarte curând, aceleaşi trotuare, acum pustii, aveau să 
se umple cu oameni. Metropola urma să-şi continue 
afacerile în ignoranță, neştiind pe ce era construită sau cui 
îi datora existenţa. Fără ezitare, Kaufman căzu în genunchi 
şi sărută asfaltul murdar cu buzele însângerate, jurând, în 
tăcere, loialitate eternă continuității neîntrerupte. 


Curtea Plăcerilor îi primi adoraţia fără comentarii. 


YATTERING ŞI JACK 


Yattering nu putea înţelege de ce puterile întunericului 
(fie ca ele să domnească cât mai mulţi ani şi să arunce cât 
mai multă lumină asupra capetelor celor blestemaţi) îl 
trimiseseră din lad pentru a-l bântui pe Jack Polo. De câte 
ori încerca să se intereseze, pe cale ierarhică, prin simplă 
întrebare „Ce fac aici?”, era mustrat pentru curiozitatea sa. 
Nu era treaba lui să ştie astfel de lucruri - trebuia doar să 
execute ordinul, sau să moară încercând să facă acest 
lucru. După şase luni de urmărire neîntreruptă a lui Polo, 
Yattering întrevedea anihilarea completă drept singura 
opţiune posibilă. Acest joc nesfârşit de-a v-aţi ascunselea 
nu era în avantajul nimănui, spre imensa frustrare a lui 
Yattering. li era frică de ulcer, de lepra psihosomatică (la 
care erau predispuşi demonii de grad inferior, asemenea 
lui), dar cel mai mult se temea să nu-şi iasă complet din fire 
şi să ucidă acea fiinţă umană, odată pentru totdeauna, într- 
un acces necontrolabil de pică. 

Totuşi, cine era Jack Polo? 

Un importator de castraveciori; pe boaşele Leviticului, 
era doar un simplu importator de castraveciori. Viaţa sa era 
una de uzură, familia deprimată, concepţia politică simplă, 
religia inexistentă. Omul nu făcea doi-bani, fiind unul dintre 
indivizii cei mai lipsiţi de inteligenţă din toată lumea - de ce 
să-ţi pierzi timpul cu unul ca el? Nu era un Faust, un 
pecetluitor de pacturi, un vânzător de suflete. Individul ăsta 
nu lua de două ori în calcul şansa inspiraţiei divine - pufnea 
pe nas, ridica din umeri şi îşi continua afacerea cu 
castraveciori. 

Şi, totuşi, Yattering trebuia să rămână în casa respectivă, 
zile nesfârşite şi nopţi şi mai nesfârşite, până ce avea să-l 
ducă pe Jack la nebunie sau pe undeva pe-aproape. Urma 
să fie o treabă de durată, dacă nu chiar interminabilă. Da, 
erau momente în care ar fi preferat chiar şi lepra 
psihosomatică, dacă asta ar fi însemnat anularea acestei 
misiuni imposibile. 


În ceea ce-l privea, Jack J. Polo continua să fie cel mai 
ignorant dintre bărbaţi. Aşa fusese întotdeauna; într- 
adevăr, existenţa îi era presărată cu victimele naivităţii 
sale. 

Atunci când răposata - şi mult jelita sa soţie - îl înşelase 
(el însuşi se aflase în casă în cel puţin două ocazii, uitându- 
se la televizor), aflase întotdeauna ultimul. Şi când te 
gândeşti la dâra de dovezi lăsată în urma lor! Chiar şi un 
bărbat orb, surd şi tâmpit ar fi devenit suspicios. Nu însă şi 
Jack. Îşi petrecea timpul cu afacerile sale plicticoase şi nu 
remarca niciodată mirosul pătrunzător al coloniei 
amantului, sau regularitatea ieşită din comun cu care 
nevastă-sa schimba lenjeria de pat. 

Nu se arătă prea interesat nici atunci când Amanda, fiica 
sa cea mai mică, îi mărturisi că era lesbiană. Singurul lui 
răspuns s-a rezumat la o ridicare din umeri şi la o privire 
nedumerită. 

— Bine, dragă, atât timp cât nu rămâi însărcinată, 
replică el, ieşind la plimbare în grădină, vesel ca 
întotdeauna. 

Ce şansă avea un demon cu un bărbat ca acesta? 

Pentru o creatură antrenată să-şi introducă degetele 
intrigante în rănile sufletului uman, Polo oferea o suprafaţă 
atât de glacială, atât de lipsită de semne distinctive, încât 
respingea absolut orice manifestare de răutate. 

Evenimentele păreau să nu lase vreo cicatrice în 
indiferența lui desăvârşită. Nenorocirile petrecute în timpul 
vieţii păreau să nu-l fi afectat deloc. Nici măcar atunci când, 
în cele din urmă, a avut de înfruntat adevărul-adevărat 
despre infidelitatea soţiei sale (i-a găsit regulându-se în 
baie), nu se simţi rănit sau umilit. 

— Astfel de lucruri se întâmplă întotdeauna, îşi zise el, 
ieşind din baie cu spatele şi lăsându-i să termine ceea ce 
începuseră. 

„Che sera, sera." 

Che sera, sera?. Omul bâiguia această frază tâmpită cu o 
regularitate monotonă. Părea să trăiască cu această 


2 Ce va fi, va fi, Ib. franceză. 


filosofie fatalistă, lăsând atacurile la adresa bărbăţiei, 
ambiţiei şi demnităţii sale să alunece pe lângă propriul eu, 
precum apa de ploaie pe craniul său pleşuv. 

Atârnat cu capul în jos de lustră, invizibil ca întotdeauna, 
Yattering o auzise pe soţia lui Polo mărturisindu-i totul 
soţului; scena îl făcu să se crispeze. lat-o pe păcătoasa cu 
mintea rătăcită cum se ruga să fie acuzată, zbierând şi 
aproape lovindu-se singură, şi, în loc să-i dea satisfacţie, 
exprimându-şi ura, Polo se mulţumi doar să ridice din 
umeri, lăsând-o să povestească totul - până la ultimul 
amănunt -, fără a o întrerupe nici măcar o dată. În cele din 
urmă, ea ieşi din cameră, pradă, mai degrabă, frustrării şi 
supărării decât vinovăţiei; Yattering o auzi spunându-i 
oglinzii din baie cât de insultată se simţea de lipsa de 
mânie justificată a soţului. Puțin mai târziu, se aruncase de 
la balconul cinematografului Roxy. 

Sinuciderea ei îi convenea, în anumite privinţe, 
demonului. O dată soţia moartă şi fetele plecate de-acasă, 
Yattering putea să pună în aplicare un plan mai sofisticat 
pentru a-şi speria victima, fără grija de a-şi face cumva 
cunoscută prezenţa acelor creaturi pe care stăpânii lui nu le 
desemnaseră drept ţinte. 

Însă absenţa soţiei lăsa casa goală în timpul zilei, fapt pe 
care  Yattering începu să-l găsească de-a dreptul 
insuportabil. Rămas singur, simţea cum perioada de la nouă 
dimineaţa la cinci seara devenea adesea nesfârşită. Se 
plimba deprimat prin încăperi, însoţit doar de declicurile şi 
bâzâiturile radiatoarelor şi frigiderului, plănuind răzbunări 
bizare şi irealizabile faţă de omul-Polo. Situaţia deveni rapid 
atât de disperată, încât poşta de la amiază ajunse punctul 
central de interes al zilei; se simţea cuprins de-o melancolie 
adâncă dacă poştaşul nu avea nimic de adus şi se îndrepta 
direct spre casa următoare. 

Jocul reîncepea cu toată seriozitatea când Jack se 
întorcea acasă. Era o rutină obişnuită, de încălzire. Il 
aştepta pe Jack la uşă şi îi împiedica cheia să se răsucească 
în broască. Totul dura unul sau două minute, până în clipa 
în care Jack găsea, din întâmplare, modalitatea de a i se 


împotrivi şi de a câştiga. O dată ajuns în casă, Yattering 
începea să învârtească abajururile. De obicei, bărbatul 
ignora acest fapt, indiferent cât de violentă ar fi fost 
mişcarea. Ridica din umeri şi murmura: „Se tasează 
terenul”, continuând apoi cu: „Che sera, sera...” 

În baie, Yattering împrăştia pastă de dinţi pe scaunul de 
la toaletă şi înfunda duşul cu hârtie igienică. Făcea duş 
împreună cu Jack, atârnând nevăzut de bara pe care era 
întinsă perdeaua şi murmurându-i sugestii obscene în 
ureche. Demonii fuseseră învăţaţi la Academie că acest 
lucru reuşea întotdeauna. Obscenităţile murmurate în 
urechi nu dădeau niciodată greş, victimele crezând că ele 
însele se gândeau la astfel de acte dăunătoare, fiind 
împinse spre dezgust faţă de propria lor fiinţă, apoi spre 
autorespingere şi, în final, spre nebunie. Bineînţeles, în 
câteva cazuri, victimele deveneau atât de aţâţate de aceste 
sugestii şoptite, încât ieşeau pe străzi şi le puneau în 
practică. În aceste condiţii, victima era adesea arestată şi 
închisă. Închisoarea ducea la alte crime şi la risipirea 
oricăror reticenţe morale; astfel, se obținea victoria. 
Oarecum, nebunia avea câştig de cauză. 

Şi, totuşi, dintr-un motiv sau altul, această regulă nu i se 
aplica şi lui Polo; omul era imperturbabil: un bastion de 
corectitudine. 

Într-adevăr, dacă lucrurile continuau tot aşa, cel care 
avea să cedeze era Yattering. Era atât de obosit! Zile în şir 
de torturare a pisicii, lectura glumelor din ziarul din ziua 
anterioară, urmărirea meciurilor la televizor - toate acestea 
epuizau puterile demonului. În ultimele zile, făcuse o 
pasiune pentru femeia care locuia în casa de vizavi. Era o 
văduvă tânără, care părea să-şi petreacă cea mai mare 
parte a vieţii defilând goală-puşcă prin casă. Uneori, la 
amiază, când poştaşul nu-şi făcea apariţia, era aproape 
insuportabil să urmăreşti femeia, ştiind că nu avea să 
treacă niciodată pragul casei lui Polo. 

Aceasta era Legea. Yattering era un demon de categorie 
inferioară şi, ca ispititor de suflete, trebuia să se limiteze 
strict la perimetrul casei victimei sale. Dacă l-ar fi depăşit, 


şi-ar fi pierdut toate puterile deţinute asupra victimei şi s-ar 
fi pus, el însuşi, la dispoziţia umanităţii. 

Yattering transpirase în închisoarea sa în iunie, iulie şi în 
cea mai mare parte a lui august; în toate aceste luni toride 
şi senine, Jack Polo rămăsese indiferent la atacurile 
demonului. 

Era extrem de jenant, iar Yattering simţi cum îşi pierdea 
încrederea în sine când îşi vedea victima supraviețuind 
oricărei încercări şi şmecherii. 

Yattering plânse. 

Yattering urlă. 

Intr-un acces de suferinţă necontrolată, fierse apa din 
acvariu împreună cu peştii. 

Polo nu auzi nimic. Nu văzu nimic. 

e 

În cele din urmă, spre sfârşitul lui septembrie, Yattering 
încălcă una dintre reguli şi apelă direct la stăpânii săi. 

Toamna era anotimpul ladului, când demonii de rang 
superior se arătau mai milostivi, consimţind să vorbească 
cu supuşii lor. 

— Ce vrei? întrebă Beelzebut, vocea sa întunecând 
atmosfera din încăpere. 

— Bărbatul acesta..., începu nervos Yattering. 

— Da? 

— Acest Polo... 

— Da? 

— Nu am ajuns la niciun rezultat cu el. Nu-l pot face să 
intre în panică, nu-l pot înfricoşa şi nici măcar tulbura. Sunt 
neputincios, Stăpân-al-Muştelor, şi aş vrea să mi se pună 
capăt chinurilor. 

Faţa lui Beelzebut apăru, o clipă, în oglinda de deasupra 
căminului. 

— Ce vrei? 

Beelzebut era pe jumătate elefant, pe jumătate viespe. 
Yattering se îngrozi. 

— Vreau... vreau să mor. 

— Nu poţi să mori. 


— Din această lume. Să dispar doar din această lume. Să 
ies din scenă. Să fiu înlocuit. 

— Nu vei muri. 

— Dar nu-l pot înfrânge, ţipă, cu lacrimi în ochi, 
Yattering. 

— Trebuie s-o faci. 

— De ce? 

— Pentru că aşa îţi ordonăm. 

Beelzebut folosea întotdeauna pluralul regesc, deşi nu 
era autorizat în acest sens. 

— Cel puţin, spuneţi-mi de ce mă aflu în această casă, se 
rugă Yattering. Cine-i el? Un nimeni! E un nimeni! 

Beelzebut găsi remarca amuzantă. Râse, bâzâi, mugi. 

— Jack Johnson Polo este copilul unei adoratoare a 
Bisericii Mântuirii Pierdute. Polo ne aparţine. 

— Dar de ce vă trebuie? E atât de şters... 

— Îl vrem pentru că ni s-a promis sufletul lui, iar mamă- 
sa nu ni l-a dat. Şi, fiindcă veni vorba, nici pe-al ei. Ne-a 
înşelat. A murit în braţele unui preot şi a fost condusă 
spre... 

Cuvântul care urma era o anatemă. Stăpânul-Muştelor 
de-abia se hotărî să-l pronunţe. 

— ... Rai, continuă Beelzebut, cu o nuanţă de pierdere 
infinită în voce. 

— Rai, repetă Yattering, fără a şti prea bine ce însemna 
cuvântul respectiv. 

— Polo urmează să fie hăituit în numele lui Satana şi 
pedepsit pentru crimele mamei sale. Niciun supliciu nu este 
prea mare pentru o familie care ne-a înşelat. 

— Sunt obosit, se rugă Yattering, încercând să se 
apropie de oglindă. Vă rog! Vă implor! 

— Impune-te în faţa acestui om, declară Beelzebut, sau 
vei suferi în locul lui. 

Imaginea din oglindă îşi ondulă trunchiul negru şi galben; 
apoi se estompă treptat. 

— Unde-ţi este mândria? întrebă vocea stăpânului, în 
timp ce se estompa în depărtare. Mândria ta, Yattering, 
mândria ta. 


Apoi dispăru. 

În starea de frustrare în care se afla, Yattering înşfăcă 
pisica şi o azvârli în foc, unde fu incinerată rapid. Dacă 
legea ar permite o astfel de cruzime şi asupra oamenilor... 
gândi el. Numai dacă ar permite... Numai dacă ar permite... 
Atunci l-ar putea supune pe Polo la aceleaşi chinuri. Dar 
nu... Yattering cunoştea legile ca pe propria-i mână; 
fuseseră însemnate de profesori pe cortexul său de demon- 
novice. Şi Legea Unu stipula: „Nu veţi ridica mâna împotriva 
victimelor voastre.” 

Nu i se explicase niciodată de ce legea indica aşa ceva... 

„Nu veţi...” 

Aşa încât, tot acest proces dureros continuă. Treceau 
zilele, dar bărbatul nu dădea niciun semn de supunere. In 
următoarele săptămâni, Yattering omori încă două pisici 
aduse acasă de Polo pentru a-l înlocui pe nepreţuitul său 
Freddy, transformat acum în cenuşă. 

Prima dintre aceste victime sărmane a fost înecată în 
toaletă, într-o după-amiază plicticoasă de vineri. A fost doar 
o satisfacţie neînsemnată să vadă privirea dezgustată a lui 
Polo în momentul în care îşi trase fermoarul de la pantaloni 
şi se uită în jos. Dar orice plăcere ar fi simţit atunci 
Yattering faţă de tulburarea lui Jack, aceasta a fost anulată 
de modul eficient, liniştit, în care bărbatul a rezolvat 
problema pisicii moarte, ridicând ghemul de blană udă din 
toaletă, înfăşurându-l într-un prosop şi îngropându-l în 
grădina din spate, aproape fără niciun murmur. 

A treia pisică adusă acasă de Polo a sesizat prezenţa 
invizibilă a demonului chiar de la început. A fost, într- 
adevăr, o săptămână plăcută - şi aproape interesantă - 
pentru Yattering, pe la mijlocul lui noiembrie, când s-a jucat 
de-a şoarecele şi pisica cu Freddy al Treilea. Freddy juca 
rolul şoarecelui. Pisicile nefiind animale prea inteligente, 
jocul n-a constituit un efort intelectual deosebit pentru 
demon, dar a fost o schimbare faţă de zilele nesfârşite de 
aşteptări, încercări şi eşecuri. În cele din urmă, creatura 
acceptă prezenţa lui Yattering. Totuşi, într-o bună zi, aflat 
într-o stare de spirit mizerabilă - cauzată de recăsătorirea 


văduvei goale din vecini -, demonul îşi pierdu cumpătul. 
Pisica îşi ascuţea ghearele de covorul de nailon, zgâriindu-l 
şi trăgând de el ore în şir. Demonul simţea cum i se 
strepezeau dinţii metafizici. Aruncă o privire scurtă pisicii, şi 
aceasta se împrăştie în toate părţile de parcă înghiţise o 
grenadă amorsată. 

Efectul fu spectaculos, iar rezultatele dezgustătoare. 
Creierul, blana şi măruntaiele pisicii se împrăştiară în toate 
direcţiile. 

Polo ajunse acasă extenuat, în acea seară, şi rămase în 
cadrul uşii de la sufragerie, cu o figură scârbită, cuprinzând 
cu privirea resturile însângerate ale celui ce fusese Freddy 
al Treilea. 

— Câini  blestemaţi! rosti el. Câini  blestemaţi... 
blestemaţi! 

Mânia i se ghicea în voce. Da, jubilă Yattering, mânie! 
Omul era supărat; emoția i se citea pe faţă. 

Cu moralul ridicat, demonul o luă la fugă prin casă, 
hotărât să-şi fructifice victoria. Deschise şi trânti toate uşile. 
Sparse nişte vase. Făcu să se balanseze abajururile. 

Polo strângea, pur şi simplu, resturile pisicii. 

Yattering se aruncă pe scări în jos şi sfâşie o pernă. La 
mansardă, jucă, chicotind, rolul unei creaturi şchioape, 
avidă de carne umană. 

Polo îl îngropă pe Freddy al Treilea lângă mormântul lui 
Freddy al Doilea şi lângă cenuşa lui Freddy Întâiul. Apoi se 
retrase în dormitor, fără pernă. 

Demonul rămase de-a dreptul stupefiat. Dacă omul nu 
manifestase nici cea mai mică emoție atunci când pisica 
fusese făcută bucăţi, în sufragerie, atunci ce şanse mai 
avea să-l înfrângă pe ticălos? 

Mai rămânea un singur prilej favorabil. 

Se apropia Crăciunul, şi copiii lui Jack aveau să vină 
acasă pentru a petrece sărbătorile în mijlocul familiei. Poate 
că ei l-ar convinge că nu toate erau în regulă în această 
lume; poate că ar reuşi să pătrundă sub starea ireproşabilă 
de indiferenţă, găsind o modalitate de a-l învinge. Sperând, 
dar fără prea mari şanse, Yattering petrecu săptămânile 


rămase până la sfârşitul lui Decembrie plănuindu-şi 
acţiunile cu toată răutatea imaginativă de care era capabil. 

Între timp, viaţa lui Jack se irosea în van. Părea să şi-o 
petreacă separat de experienţa zilnică, trăind-o aşa cum un 
scriitor ar aşterne pe hârtie o povestire absurdă, fără a se 
implica vreodată prea adânc în acţiune. Totuşi, în câteva 
privinţe, îşi arătă entuziasmul pentru sărbătorile ce se 
apropiau. Făcu o curăţenie lună în camerele fetelor. Înfăţă 
păturile cu lenjerie frumos mirositoare, îndepărtă orice 
picătură din sângele pisicii de pe covor. Puse chiar şi un 
pom de Crăciun în hol, împodobit cu globuri irizate, beteală 
şi cadouri. 

Din când în când, în toiul pregătirilor, Jack se gândea la 
jocul la care lua parte, calculându-şi calm sorții de izbândă. 
În zilele următoare, o să cântărească nu numai propria-i 
suferinţă, ci şi pe cea a fiicelor sale în privinţa unei victorii 
posibile. Şi, întotdeauna, când făcea aceste calcule, şansa 
victoriei părea să depăşească riscurile. 

Aşadar, continuă să-şi scrie viaţa şi să aştepte. 

Veni zăpada - într-un strat moale la ferestre şi la uşă. 
Sosiră şi copiii cu colindele lor, iar Jack îi răsplăti din belşug. 
Era posibil, pentru o scurtă perioadă de timp, să crească în 
pace pe pământ. 

Seara târziu, pe 23 decembrie, sosiră şi fetele, într-un 
vârtej de bagaje şi sărutări. Amanda, cea mai tânără, sosi 
prima. Aşezat într-o poziţie avantajoasă, pe trepte, 
Yattering o cântări, posomorât, cu privirea pe tânără. Nu 
părea fiinţa cea mai indicată să pricinuiască înfrângerea 
cuiva. De fapt, chiar părea periculoasă. Gina sosi după o 
oră sau două; o femeie de douăzeci şi patru de ani, unsă cu 
toate  alifiile, care avea aceeaşi înfăţişare de natură să 
intimideze ca şi sora ei. Ambele umplură casa de mişcare şi 
râsete; deranjară mobila, aruncară alimentele bogate în 
grăsimi din frigider şi declarară una alteia - dar şi tatălui lor 
- cât de mult îşi simțeau reciproc lipsa. Casa posomorâtă 
deveni, în câteva ore, o oază de lumină, voie-bună şi 
dragoste. Lui Yattering i se făcu rău. 


Smiorcăindu-se, îşi ascunse capul în dormitor, pentru a 
stopa manifestările de afecţiune, dar undele de şoc îl 
învăluiră. Tot ce putu face era să stea, să asculte şi să-şi 
perfecţioneze metodele de răzbunare. 

Jack era mulţumit să-şi ştie frumuseţile de fete din nou 
acasă. Amanda - atât de plină de idei şi puternică, exact ca 
mama ei. Gina - atât de echilibrată şi perceptivă, exact ca 
mama lui. Era atât de fericit de prezenţa lor, încât ar fi 
putut plânge; iar el, tată orgolios, le expunea pe amândouă 
unui risc atât de mare! Care ar fi alternativa? Dacă ar fi 
anulat petrecerea de Crăciun, ar fi dat naştere la bănuieli. l- 
ar fi putut distruge întreaga strategie duşmanului, 
avertizându-l că era dus de nas. 

Nu - trebuia să rămână neclintit. Să facă pe prostul, aşa 
cum se aştepta duşmanul. 

O să sosească şi momentul acţiunii. 

În dimineaţa de Crăciun, la orele trei şi un sfert, 
Yattering porni ostilitățile, aruncând-o pe Amanda din pat. 
În cel mai bun caz, un spectacol jalnic, dar care îşi atinse 
scopul. Somnoroasă, aceasta se urcă din nou în pat, 
frecându-şi capul, doar pentru a simţi iarăşi patul 
scuturându-se, ridicându-se în aer şi azvârlind-o pe jos, ca 
un mânz neîmblânzit. 

Zgomotul îi trezi pe ceilalţi. Gina ajunse prima în camera 
surorii sale. 

— Ce se-ntâmplă aici? 

— E cineva sub pat. 

— Ce? 

Gina înşfăcă un prespapier de pe masa de toaletă şi-i 
ceru agresorului să iasă afară. Invizibil, Yattering şedea pe 
scaunul de lângă fereastră, făcând gesturi obscene către 
cele două femei şi mângâindu-şi organele genitale. 

Gina aruncă o privire sub pat. Acum, Yattering atârna de 
lustră, balansând-o şi făcând camera să se clatine. 

— Nu-i nimic aici... 

— Ba da. 

Amanda ştia. Oh, da, ştia! 


— Gina, e cineva aici, zise ea. Sunt sigură că e cineva în 
cameră cu noi. 

— Nu, răspunse Gina cu fermitate. E goală. 

Amanda căuta după dulap când Polo intră în cameră. 

— Ce-i atâta gălăgie? 

— Tată, e cineva în casă. Am fost aruncată jos din pat. 

Jack privi cearşafurile mototolite, salteaua mutată din 
loc, apoi se uită la Amanda. Acesta era primul test: trebuia 
să mintă cât mai degajat cu putinţă. 

— Scumpo, mi se pare că ai avut un coşmar, declară el, 
arborând un zâmbet inocent. 

— Era cineva sub pat, insistă Amanda. 

— Dar acum nu-i nimeni acolo. 

— L-am simţit... 

— Ei bine, mă duc să verific restul casei, se oferi tatăl, 
fără niciun entuziasm. Pentru orice eventualitate, voi două 
rămâneţi aici. 

In timp ce Polo părăsea încăperea, Yattering clătină şi 
mai mult lustra. 

— A scăzut temperatura, zise Gina. 

La parter era frig, şi Polo s-ar fi putut lipsi de plăcerea de 
a păşi cu picioarele goale pe dalele din bucătărie, dar se 
simţea de-a dreptul satisfăcut de faptul că bătălia începuse 
într-un mod atât de banal. Aproape că se temuse că 
inamicul o să se dovedească fără milă faţă de nişte victime 
atât de gingaşe aflate la îndemâna lui. Dar nu: judecase 
bine creatura. Aparţinea unei categorii inferioare. Puternică, 
însă greoaie la minte. Capabilă de-a fi ademenită într-o 
acţiune aflată dincolo de limitele pe care le putea controla. 
Trebuie să actionezi cu grijă, îşi zise el, trebuie să actionezi 
Cu grijă. 

Cutreieră toată casa, deschizând conştiincios dulapurile 
şi privind după mobile, apoi reveni lângă cele două fete, 
aşezate chiar în capul scărilor. Amanda părea mică şi palidă 
- nu mai era femeia de douăzeci şi doi de ani, ci, din nou, 
un copil. 

— Nu-i nimeni, zise Jack, zâmbind. E dimineaţa de 
Crăciun, şi prin toată casa... 


Gina termină versurile: 

— ... nimic nu se mişcă, nici măcar un şoricel. 

— Nici măcar un şoricel, scumpo. 

În acel moment, Yattering îşi folosi coada pentru a 
răsturna o vază de pe căminul din camera de zi. Chiar şi 
Jack tresări. 

— Rahat! zise el. 

Avea nevoie de somn, dar era limpede că Yattering nu 
intenţiona să-i lase încă singuri. 

— Che sera, sera, murmură Jack, adunând cioburile vazei 
de porțelan şi punându-le pe un ziar. Casa a început să se 
lase pe latura stângă, de ani de zile, declară acesta cu o 
voce mai puternică. 

— Temperatura scăzută, spuse Amanda, imperturbabilă, 
nu mă putea arunca jos din pat. 

Gina nu comentă. Posibilităţile erau limitate, iar 
alternativele neatrăgătoare. 

— Ei bine, poate că era Moş Crăciun, zise Polo, încercând 
să pară neserios. Impachetă cioburile vazei şi se îndreptă 
spre bucătărie, sigur că i se urmărea orice mişcare. Cine 
altcineva putea să fie? întrebă peste umăr, în timp ce 
înghesuia ziarul în coşul de gunoi. O altă explicaţie posibilă 
- aici deveni aproape exaltat de apropierea de adevăr -, de 
fapt, singura explicaţie posibilă, este prea absurdă chiar şi 
pentru a fi doar amintită. 

Era o ironie excelentă, care tăgăduia existenţa lumii 
invizibile, cu toate că aceasta îi sufla răzbunătoare în ceafă. 

— Te referi la poltergeist*? întrebă Gina. 

— Mă refer la oricine face zgomote în timpul nopţii. Doar 
suntem oameni maturi, aşa-i? Nu credem în Omul-Negru. 

— Nu, răspunse răspicat Gina, eu nu cred, aşa cum nu 
cred nici faptul că această casă a început să se lase într-o 
parte. 

— Ei bine, hai să terminăm discuţia aici, hotărî, impasibil, 
Jack. E Crăciunul. Nu vrem să-i stricăm tot farmecul vorbind 
despre spiriduşi! 


3 Fenomen paranormal de manifestare, în lumea fizică, a unei 
entităţi imperceptibile. 


Râseră cu toţii. 

e 

Spiriduşi. Ce jignire! Să numeşti spiriduş progenitura 
ladului! 

Frustrat, Yattering scrâşni din dinţi, cu lacrimi de acid 
fierbinţi pe obrajii intangibili, dar nu reacţionă deloc. 

Mai era timp să şteargă zâmbetul ateist de pe faţa 
ipocrită şi dolofană a lui Jack Polo. Mai era timp destul. Pe 
viitor, nu avea să mai folosească jumătăţi de măsură. Nici 
vreun rafinament. O să fie un atac necruţător. 

Să curgă sânge! Să fie agonia cât mai mare! 

Toţi o să cedeze. 

e 

Amanda era în bucătărie şi pregătea masa de Crăciun, 
când Yattering porni următorul atac. In toată casa răsuna o 
melodie cântată de corul de la King's College: „O mic oraş, 
o Bethleem, cum te mai vedem...” 

Cadourile fuseseră deschise; casa era un adevărat 
paradis, de la mansardă la subsol. 

În bucătărie, un curent brusc de aer rece pătrunse prin 
căldura şi aburul din interior, făcând-o pe Amanda să se 
cutremure; se îndreptă spre fereastra întredeschisă - 
pentru a primeni aerul - şi o închise. Poate că răcise... 

Yattering o urmărea din spate, în timp ce-şi făcea de 
lucru prin bucătărie, bucurându-se de atmosfera de familie 
pentru o zi. Fără îndoială, Amanda îi simţi privirea. Se 
răsuci. Nimic şi nimeni. Continuă să spele verzele de 
Bruxelles; în mijlocul uneia dintre ele, găsi un vierme, pe 
care-l înecă. 

Corul cânta mai departe. 

În camera de zi, Jack îi povestea ceva Ginei şi amândoi 
râdeau. 

Apoi se auzi un zgomot. La început, un zăngănit, urmat 
de bătaia unor pumni într-o uşă. Amanda lăsă să-i cadă 
cuțitul în castronul cu salată şi se răsuci de la chiuvetă spre 
locul din care venea sunetul. Acesta devenea din ce în ce 
mai puternic. Ca şi cum cineva fusese închis într-un dulap şi 
încerca să scape. Poate o pisică sau... 


O pasăre. 

Sunetul venea din cuptor. 

Amandei i se întoarse stomacul pe dos şi începu să-şi 
imagineze lucrurile cele mai rele cu putinţă. Inchisese, oare, 
ceva în cuptor când pusese curcanul la fript? Strigă după 
tatăl ei, luă mănuşa şi se îndreptă spre cuptorul zgâlţâit de 
prizonierul cuprins de panică. Amanda îşi închipui o pisică 
stropită cu untură sărind la ea din interior, cu blana arsă şi 
carnea pe jumătate prăjită... 

Jack se afla deja în uşa bucătăriei. 

— E ceva în cuptor, îi spuse ea, ca şi cum acest lucru nu 
era evident. 

Cuptorul se mişca frenetic, conţinutul lui fiind aproape 
aruncat prin uşă. 

Jack luă mănuşi din mâna Amandei. /ată o novă idee, 
gândi el. Eşti mai bun decât am crezut. O mişcare 
inteligentă. Și originală. 

Gina intrase şi ea în bucătărie. 

— Ce se frige? întrebă cu sarcasm. 

Gluma nu mai fu gustată de ceilalţi, pentru că maşina de 
gătit şi cuptorul începuseră deja să danseze. Oalele cu apă 
clocotită fură azvârlite pe jos, opărindu-l pe Jack pe picior. 
Acesta ţipă, se dădu înapoi şi se împiedică de Gina, înainte 
de-a se repezi la cuptor cu un urlet de care nu i-ar fi fost 
ruşine nici unui samurai. 

Mânerul cuptorului era alunecos din cauza grăsimii şi a 
căldurii, dar Jack îl apucă şi deschise larg uşa. 

Un val de abur fierbinte năvăli din cuptor, împreună cu 
un miros de grăsime suculentă de curcan. Dar pasărea 
dinăuntru nu avea, câtuşi de puţin, intenţia de-a se lăsa 
mâncată. Se arunca dintr-o parte într-alta a tăvii, 
împrăştiind stropi de sos în toate direcţiile. Aripile cafenii şi 
bine prăjite fâlfâiau jalnic, iar picioarele băteau ritmic în 
acoperişul cuptorului. 

Deodată însă păru să simtă uşa deschisă. Aripile se 
întinseră de ambele părţi ale corpului bine umplut, apoi, pe 
jumătate ţopăi, pe jumătate se prăbuşi prin uşa cuptorului, 
într-o parodie a propriului ei mers. Fără cap, cu umplutură 


şi ceapă curgându-i din corp, cu grăsimea încă clocotind pe 
spatele presărat cu slănină, se zvârcolea prin bucătărie ca 
şi cum nimeni nu-i spusese blestematului de curcan că era 
deja mort. 

Amanda urlă. 

Jack plonja spre uşă atunci când pasărea făcu un salt în 
aer, oarbă, dar răzbunătoare. Nu s-a mai aflat niciodată 
care i-ar fi fost intenţiile de îndată ce-ar fi ajuns la victimele 
terorizate. Gina o trase pe Amanda pe culoar, urmată 
îndeaproape de tatăl ei, iar uşa fu trântită chiar în clipa în 
care pasărea oarbă se repezi în ea, bătând în lemn cu toată 
puterea. Sosul negru şi gras începuse să se prelingă prin 
spaţiul gol de sub uşă. 

Uşa nu se putea încuia, dar Jack se gândi că pasărea nu 
era capabilă să răsucească mânerul. In timp ce se dădea 
înapoi, cu răsuflarea întretăiată, îşi blestemă încrederea în 
sine. Opoziția avea mai mulţi aşi în mânecă decât îşi 
închipuise. 

Amanda stătea rezemată de perete, plângând cu 
suspine, cu faţa mânjită de petele de grăsime de curcan. 
Tot ce putea face era să conteste ceea ce văzuse, clătinând 
din cap şi repetând cuvântul „nu” ca pe un talisman 
împotriva ororii ridicule care continua să se azvârle în uşă. 
Jack o însoţi până în camera de zi. Din aparatul de radio se 
mai auzeau şi acum colindele care acopereau zgomotul 
asurzitor făcut de curcan, dar promisiunile lor de 
bunăvoință păreau doar o slabă consolare. 

Gina îi turnă surorii sale un pahar mare de coniac şi se 
aşeză pe canapea lângă ea, încercând să-i ridice moralul şi 
s-o liniştească, în aceeaşi măsură. Toate acestea avură 
doar o uşoară influenţă asupra Amandei. 

— Ce a fost asta? îl întrebă Gina pe tatăl ei, pe un ton ce 
necesita o replică. 

— Nu ştiu, răspunse Jack. 

— Isterie în masă? 

Nemulțumirea Ginei era evidentă. Tatăl său încerca să 
ascundă un secret; ştia ce se petrecea în casă, dar, dintr-un 
motiv sau altul, refuza să-l divulge. 


— Pe cine să chem, poliţia sau un exorcist? 

— Pe niciunul. 

— Pentru numele lui Dumnezeu... 

— Gina, crede-mă că nu se întâmplă nimic. 

Tatăl ei se răsuci de la fereastră şi o privi. Ochii îi indicau 
ceea ce gura refuza să rostească: faptul că se aflau în 
război. Jack era înspăimântat. 

Brusc, casa devenise o închisoare. Brusc, jocul devenise 
mortal. Inamicul, în loc să fie mulţumit cu jocuri prosteşti, 
intenţiona să le facă rău tuturor - să le facă rău cu 
adevărat. 

În bucătărie, curcanul se recunoscuse, în cele din urmă, 
învins. Colindele de la radio se transformaseră într-o 
predică despre binecuvântarea lui Dumnezeu. 

Ceea ce fusese agreabil, devenise acru şi periculos. Privi 
de-a curmezişul camerei spre Amanda şi Gina. Din motive 
diferite, ambele tremurau. Polo voia să le spună, voia să le 
explice ce se întâmpla. Ştia însă că demonul trebuia să fie 
prin preajmă, plin de-o bucurie răutăcioasă. 

Se înşela. Yattering se retrăsese la mansardă, pe deplin 
satisfăcut de isprăvile sale. Era încredinţat că ideea cu 
curcanul fusese genială. Acum, se putea odihni o perioadă, 
putea să-şi recapete forţele. Fie că nervii inamicilor să 
cedeze, anticipând ceea ce avea să urmeze. Atunci, în 
momentul ales doar de el, o să le dea lovitura de graţie. 

Se gândea alene dacă vreunul dintre supraveghetori îl 
văzuse în acţiunea cu acel curcan. Poate că ar fi destul de 
impresionat de originalitatea lui  Yattering privind 
îmbunătăţirea perspectivelor de lucru. În mod cert, nu 
trecuse prin atâţia ani de pregătire ca să urmărească, pur şi 
simplu, imbecili neghiobi, ca Polo. Trebuia să fie ceva mai 
îndrăzneţ. Simţea victoria în toate oasele sale invizibile - 
era o senzaţie agreabilă. 

Cu siguranţă că urmărirea lui Polo o să intre acum într-o 
nouă fază. Fiicele lui o să-l convingă - dacă nu era deja 
convins - că, efectiv, ceva nu era în regulă. Avea să cedeze. 
Avea să piară. Poate că urma să înnebunească de-a 


binelea: să-şi smulgă părul, să-şi sfâşie hainele, să se 
murdărească chiar cu propriile excremente. 

Oh, da, victoria era aproape. Nu ar fi acest lucru pe 
placul stăpânilor săi? Nu avea să fie acoperit de laude şi 
investit cu noi puteri? 

Îi mai trebuia doar o demonstraţie, o intervenţie finală, 
plină de inspiraţie, şi Polo o să fie cel care o să plângă în 
hohote. 

e 

Obosit, dar încrezător, Yattering coborî în camera de zi. 

Amanda dormea lungită pe canapea. Evident, visa ceva 
despre curcan. Ochii i se rostogoleau imperceptibil sub 
pleoape, iar buza de jos îi tremura. Gina stătea lângă radio, 
care acum tăcea. Ţinea o carte deschisă în poală, dar nu 
citea. 

Importatorul de castraveciori nu era în cameră. Nu i se 
auzeau, oare, paşii pe scări? Ba da, urca la etaj pentru a-şi 
deşerta vezica plină de coniac. 

O sincronizare perfectă. 

Yattering traversă camera. În visul Amandei, ceva negru 
zbură prin câmpul ei vizual, ceva duşmănos, care îi lăsa un 
gust amar în gură. 

Gina îşi ridică privirea de pe carte. 

Globurile argintii din pom se legănau uşor. Nu numai 
globurile - ci şi beteala... şi ramurile. 

De fapt, tot pomul se legăna, ca şi cum cineva l-ar fi 
înşfăcat... 

Gina avu o presimţire rea. Se sculă în picioare. Cartea 
alunecă pe podea. 

Pomul începu să se rotească. 

— Cristoase! exclamă ea. lisuse Cristoase! 

Amanda continua să doarmă. 

Pomul se învârtea din ce în ce mai repede. 

Gina se îndreptă cât mai calm cu putinţă spre canapea şi 
încercă să-şi trezească sora. Amanda, imobilizată în visul ei, 
rezistă deocamdată. 

— Tată! strigă Gina. 


Vocea ei puternică răsună în tot holul, trezind-o şi pe 
Amanda. 

Polo auzi, undeva la parter, un zgomot asemănător cu 
scheunatul unui câine - ba nu, a doi câini. In timp ce cobora 
scările în fugă, duetul se transformă în terţet. Năvăli în 
camera de zi, aproape aşteptându-se ca toţi stăpânii 
ladului, cu capete de câine, să fie acolo, dansând cu 
frumoasele lui fete. 

Nu... Cel care scheuna ca o haită de câini, răsucindu-se 
şi iar răsucindu-se, era pomul de Crăciun! 

Beculeţele fuseseră de mult scoase din fasunguri. Aerul 
mirosea a plastic ars şi a răşină. Pomul se învârtea ca o 
sfârlează, azvârlind podoabele şi cadourile de pe crengile 
torturate cu mărinimia unui rege nebun. 

Jack îşi dezlipi privirea de la spectacolul oferit de pom şi 
le descoperi pe Gina şi pe Amanda ghemuite la pământ, 
îngrozite, în spatele canapelei. 

— leşiţi de-aici! urlă el. 

Chiar în timp ce vorbea, televizorul se ridică insolent într- 
un picior şi începu să se rotească la fel ca pomul, cu o 
viteză din ce în ce mai mare. Pendula de deasupra 
căminului se alătură piruetelor. Tot aşa şi vătraiele, 
pernele, podoabele. Fiecare obiect adăugă propria lui notă 
la orchestrarea chelălăielilor care se apropiau, secundă cu 
secundă, de-o intensitate asurzitoare. Aerul începea să fie 
saturat de mirosul de lemn ars, pe măsură ce mişcarea de 
frecare  încălzea sfârlezele până la temperatura de 
aprindere. Fumul se rotea prin cameră. 

Gina o apucase pe Amanda de braţ şi o trăgea spre uşă, 
protejându-şi faţa de acele de pin proiectate de pomul a 
cărui viteză de rotire creştea mereu. 

Acum şi beculeţele se roteau. 

Cărţile, aruncate de pe rafturi, se alăturară tarantelei. 

Jack îşi vedea, cu ochii minţii, duşmanul alergând printre 
obiecte ca un jongler care încearcă să menţină farfuriile 
într-o continuă mişcare pe nişte bețe. Se gândi că trebuia 
să fie o activitate cumplit de obositoare. Demonul se afla, 
probabil, în pragul colapsului. Nu putea gândi clar. 


Devenise supraexcitat. Impulsiv. Vulnerabil. Acesta era 
momentul - dacă ar fi existat vreunul - în care trebuia să 
intre în luptă. Să înfrunte demonul, să-l sfideze şi să-l prindă 
în capcană. 

Din partea sa, Yattering savura această orgie a 
distrugerii. Azvârlea fiecare obiect ce putea fi deplasat în 
luptă, făcând ca totul să se învârtească. 

Urmări cu satisfacţie cum fata tresări convulsiv, apoi o 
luă la fugă; râse când îl văzu pe bătrân holbându-se, cu 
ochii mari, la acest balet absurd. 

Cu siguranţă că aproape înnebunise! 

Frumoasele fete ajunseseră deja la uşă, cu părul şi 
pielea pline de ace de pin. Polo nu le văzu plecând. 
Traversă la iuţeală camera, ferindu-se de-o ploaie de 
podoabe, şi înşfăcă o furculiţă din alamă pentru prăjit 
pâine, trecută cu vederea de duşman. Bibelourile zburau 
prin aer, în jurul capului său, dansând cu o viteză care te 
îmbolnăvea de-a binelea. Corpul îi era plin de vânătăi şi 
înţepături. Dar avea un chef nebun să intre în luptă, aşa 
încât se apucă să distrugă cărţile, ceasurile şi porţelanurile. 
La fel ca un bărbat atacat de un nor de lăcuste, Jack alerga 
prin cameră, aruncându-şi pe jos cărţile preferate, într-un 
vârtej de pagini, spărgând vasele de Dresda şi sfărâmând 
lămpile. Un strat gros de cioburi acoperea podeaua, unele 
dintre ele încă zvâcnind convulsiv pe măsură ce viaţa li se 
scurgea. Însă pentru fiecare obiect rămas nemişcat pe 
vecie, mai exista o duzină care continua să se răsucească şi 
să se tânguiască. 

O auzea pe Gina strigându-i din uşă să părăsească 
încăperea, să le lase în pace... 

Dar era atât de plăcut să joace împotriva duşmanului 
mult mai direct decât îşi îngăduise vreodată până atunci. 
Nu voia să renunţe. Voia ca demonul să-şi facă apariţia, să 
fie cunoscut, să fie recunoscut. 

Voia să se confrunte cu emisarul Satanei, odată pentru 
totdeauna. 

Fără niciun avertisment, pomul se supuse forţei 
centrifuge şi explodă, cu un zgomot asemănător unui urlet 


de moarte. Ramuri groase, rămurele, ace, globuri, beculeţe, 
sârme, panglici zburară transversal prin cameră. Jack, aflat 
cu spatele spre locul exploziei, simţi suflul din plin şi fu 
azvârlit la pământ. Ceafa şi craniul îi fură împroşcate de ace 
de pin. O ramură dezgolită trecu pe lângă capul său şi 
străpunse canapeaua. Fragmente din pom se răspândiră 
peste tot, pe covor, în jurul lui. 

Acum, alte obiecte din cameră, răsucite dincolo de 
toleranța permisă de structura lor, explodau ca bradul. 
Televizorul trimise un val mortal de bucăţi de sticlă de-a 
curmezişul camerei, multe dintre ele înfigându-se în 
peretele opus. Fragmente din măruntaiele televizorului, 
atât de fierbinţi, încât ardeau pielea, căzură pe Jack, în timp 
ce acesta îşi croia drum spre uşă ca un soldat sub 
bombardament. 

Camera era atât de înţesată de barajul de cioburi, încât 
părea cufundată în ceaţă. Pernele fuseseră sfâşiate, iar 
conţinutul lor împrăştiat pe jos, ca un strat de zăpadă. 
Bucăţi de porțelan - un braţ frumos smălţuit, capul unei 
curtezane - ricoşară pe podea, chiar în faţa nasului său. 

Gina stătea ghemuită lângă uşă, cu ochii aproape închişi 
din cauza ploii de cioburi, şi îl îndemna să se grăbească. În 
momentul în care Jack ajunse la uşă şi Gina îl cuprinse în 
braţe, acesta putu să jure că un hohot de râs răsună în 
camera de zi. Un râs palpabil, desluşit, profund şi 
satisfăcut. 

Amanda stătea în picioare în hol, cu părul plin de ace de 
pin, holbându-se la el. Jack îşi trecu picioarele dincolo de 
tocul uşii, iar Gina o trânti, blocând priveliştea unei 
adevărate demolări. 

— Ce este? întrebă ea. Poltergeist? O fantomă? Fantoma 
mamei? 

Gândul că răposata lui soţie ar fi fost capabilă de atâtea 
distrugeri îi păru caraghios lui Jack. 

Amanda zâmbea uşor. În regulă, gândi el, îşi revine din 
şoc. Apoi, îi întâlni privirea inexpresivă şi îşi dădu seama de 
adevăr. Fusese total distrusă, iar mintea ei îşi găsise refugiu 


într-un loc în care toate aceste întâmplări fantastice nu 
puteau pătrunde. 

— Ce-i acolo? întrebă Gina, strângându-l atât de tare de 
mână pe Jack, încât îi întrerupse circulaţia sângelui. 

— Nu ştiu, minţi el. Amanda? 

Zâmbetul Amandei nu dispăru. Continua să se holbeze la 
tatăl ei - şi prin el. 

— Ba ştii. 

— Nu. 

— Minti. 

— Cred... se ridică de pe podea, scuturând cioburile de 
porțelan şi de sticlă, penele de pe cămaşă şi pantaloni. 
Cred... că am să mă duc să mă plimb. 

În spatele său, în camera de zi, încetaseră şi ultimele 
sunete tânguitoare. Aerul din hol era electrizat de prezenţe 
nevăzute. Demonul se afla foarte aproape de el, invizibil ca 
întotdeauna, dar atât de aproape. Acesta era momentul cel 
mai primejdios, şi nu trebuia să se piardă cu firea. Trebuia 
să se comporte ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic; trebuia 
s-o lase pe Amanda în starea în care se afla, amânând 
explicaţiile şi învinuirile reciproce pe mai târziu, după ce 
totul avea să se fi terminat. 

— Să te plimbi? întrebă Gina, crezând că n-a auzit bine. 

— Da... să mă plimb... Am nevoie de aer curat. 

— Nu ne poţi lăsa aici! 

— Voi găsi pe cineva să ne ajute să facem curat... 

— Dar Mandy... 

— Îşi va reveni. N-o lua în seamă. 

Era greu. Aproape de neiertat. Dar aşa a spus. 

Se îndreptă nesigur spre uşa de la intrare, ameţit de 
atâtea lucruri care se învârtiseră prin cameră. In spatele 
său, Gina spumega de furie. 

— Nu poţi pleca, pur şi simplu! Ţi-ai ieşit din minţi? 

— Am nevoie de aer curat, răspunse el, atât de degajat 
pe cât îi permitea gâtul uscat şi inima care-i bătea cu 
putere în piept. Aşa că voi ieşi afară pentru câteva clipe. 

Nu, îşi zise Yattering. Nu, nu, nu! 


Se afla chiar în spatele lui. Polo îl simţea. Era atât de 
furios acum, atât de pregătit să-i răsucească capul. Ceea ce 
nu-i era permis - nu-i era permis să-l atingă niciodată. Insă 
Jack îi simţea indignarea ca pe o prezenţă fizică. 

Făcu încă un pas spre uşă. 

Era tot în spatele său, mergând pe urmele sale. Umbra 
sa, spiritul său. 

Gina urlă la el: 

— Ticălosule, uită-te la Mandy! Şi-a pierdut minţile! 

Nu, nu trebuia s-o privească pe Mandy. Dacă ar fi făcut- 
o, ar fi putut să plângă, ar fi cedat aşa cum dorea demonul 
- şi atunci totul ar fi fost pierdut. 

— Se va face bine, zise el aproape în şoaptă. 

Întinse mâna spre mânerul uşii. Demonul o zăvori, rapid 
şi zgomotos. Acum nu mai era dispus să se prefacă. 

Păstrându-şi calmul atât cât era posibil, Jack trase 
zăvoarele de jos şi de sus. Demornul le împinse la loc. 

Jocul era palpitant, dar şi înfricoşător. Dacă forţa prea 
mult nota, oare frustrarea demonului nu avea să treacă 
peste ordinele primite? 

Încet, cu grijă, trase din nou zăvoarele. La fel de încet şi 
la fel de grijuliu, Yattering le împinse la loc. 

Jack se întrebă cât timp mai putea continua astfel. Într- 
un fel sau altul, trebuia să iasă afară - trebuia să-l 
ademenească dincolo de pragul uşii. Din cercetările 
întreprinse, ştia că legea îi permitea doar un singur pas. Un 
singur pas. 

Zăvoare trase. Împinse la loc. Trase. Împinse la loc. 

Gina se afla la doi sau trei metri în spatele lui Jack. Nu 
înţelegea ceea ce vedea, dar era evident că tatăl ei se lupta 
cu cineva sau cu ceva. 

— Tată... începu ea. 

— Taci din gură! zise el cu blândeţe, rânjind în timp ce 
trăgea zăvorul pentru a şaptea oară. 

Era un rânjet de nebun, prea larg şi prea liniştit. 

În mod inexplicabil, ea îi întoarse zâmbetul. Încruntat, 
dar adevărat. Îl iubea, oricare ar fi fost deznodământul. 


Polo o rupse la fugă spre uşa din spate. Demonul era cu 
trei paşi înaintea lui şi, alergând prin casă ca un sprinter, 
încuie uşa chiar înainte ca Jack să reuşească să pună mâna 
pe mâner. Cheia fu răsucită în broască de nişte mâini 
invizibile, apoi transformată în pulbere în aer. 

Jack se prefăcu că se îndreaptă spre fereastra de lângă 
uşa din spate, dar jaluzelele erau trase, iar obloanele 
închise. Yattering, prea preocupat cu fereastra pentru a-l 
urmări cu atenţie pe Jack, pierdu saltul pe care acesta îl 
făcu înapoi prin casă. 

Când îşi dădu seama că fusese păcălit, scrâşni uşor din 
dinţi şi porni în goană după el, aproape ciocnindu-se cu Jack 
pe podeaua bine lustruită. Evită coliziunea doar printr-o 
adevărată manevră acrobatică. Altfel, ar fi comis o greşeală 
fatală: ar fi atins bărbatul în focul luptei. 

Polo se afla lângă uşa din faţă, pe care Gina, sesizând 
strategia tatălui său, o deschisese în timp ce acesta se 
lupta cu Yattering la uşa din spate. Jack se rugase ca ea să 
folosească prilejul pentru a o deschide, ceea ce şi făcuse. 
Era întredeschisă; aerul glacial al acelei după-amiezi de 
iarnă pătrundea ca un vârtej în hol. 

Jack străbătu ultimii metri ca un fulger, simțind, fără să 
audă, urletul de suferinţă scos de Yattering când îşi văzu 
victima evadând în lumea exterioară. 

Nu era un demon ambițios. Tot ce dorea în acel moment, 
mai presus de orice vis, era să cuprindă în mâinile sale 
craniul acestei fiinţe umane şi să-l strivească. Să-l facă terci 
şi să-l împrăştie în zăpadă. Să termine, odată pentru 
totdeauna, cu Jack J. Polo. 

Cerea oare prea mult? 

Polo păşi în zăpada proaspătă, scârţâitoare, simțind cum 
îi îngheţau papucii de casă şi manşetele pantalonilor. În 
clipa în care demonul ajunse la prima treaptă, Jack se afla 
deja la trei sau patru metri distanţă, îndreptându-se rapid 
pe cărare către poartă. Evadând. Evadând. 

Yattering urlă din nou, uitând tot ce studiase în anii de 
antrenament. Fiecare lecţie pe care o învățase, fiecare 
regulă a luptei gravată în craniul său nu mai avea acum 


nicio importanţă în faţa dorinţei simple de-a lua viaţa lui 
Jack Polo. 

Jack simţi acest lucru. Auzi paşii demonului transformând 
zăpada de pe cărare în abur, apoi în apă fiartă. Venea după 
el! Creatura încălcase prima regulă a existenţei sale. 
Trebuia să fie pedepsită! Simţea victoria în şira spinării şi în 
stomac. 

Demonul îl ajunse la poartă. Respirația i se vedea 
limpede în aer, deşi corpul care o emana nu devenise încă 
vizibil. 

Jack încercă să deschidă poarta, dar Yattering o închise, 
trântind-o. 

— Che sera, sera, zise Jack. _ 

Yattering nu se mai putu abţine. Inşfăcă rapid capul lui 
Jack în mâini, intenţionând să-i transforme oasele fragile în 
pulbere. 

Această atingere constitui cel de-al doilea păcat şi îl 
aruncă pe Yattering într-o agonie dincolo de limita 
suportabilă. Urlă ca ielele şi se dădu înapoi, clătinându-se, 
alunecând pe zăpadă şi căzând pe spate. 

Ştia că făcuse o greşeală. Lecţiile care îi fuseseră vârâte 
în cap se întorceau acum împotriva lui. Ştia şi ce pedeapsă 
îl aştepta pentru că a părăsit casa, pentru că l-a atins pe 
acel om. Acum era la ordinele unui nou stăpân, ajungând 
sclavul acestei creaturi idioate, aplecate deasupra sa. 

e 

Polo câștigase. 

Râdea, urmărind silueta demonului formată în zăpada de 
pe cărare. Infăţişarea demonului deveni clară ca o 
fotografie pe-o hârtie fotografică. Legea îşi cerea drepturile. 
Yattering nu se mai putea ascunde de stăpânul său. Şi iată-l 
acum, chiar în fața ochilor lui Polo, în toată splendoarea sa 
fără farmec: corpul castaniu, ochii strălucitori, fără pleoape, 
brațele fluturând prin aer, coada transformând zăpada într- 
o pastă aproape topită. 

— Ticălosule! rosti el cu un accent australian. 

— Nu vei mai vorbi decât atunci când vei fi întrebat, 
replică Polo, cu o voce calmă, dar autoritară. Ai înțeles? 


Ochii fără pleoape se întunecară plini de umilinţă. 

— Da, răspunse Yattering. 

— Da, domnule Polo. 

— Da, domnule Polo. 

Îşi băgă coada între picioare ca un câine bătut. 

— Te poţi ridica. 

— Mulţumesc, domnule Polo. 

Demonul se ridică în picioare. Nu era o privelişte plăcută, 
dar, cu toate acestea, îl bucura nespus pe Jack. 

— Şi, totuşi, te vor învinge, declară Yattering. 

— Cine? 

— Doar ştii... zise demonul, ezitând. 

— Spune cine. 

— Beelzebut, răspunse el, mândru de a rosti numele 
fostului stăpân. Puterile întunericului. ladul însuşi. 

— Nu cred, replică Polo, visător. Nu câtă vreme te am pe 
tine ca o dovadă a dibăciei mele. Nu sunt mai bun ca ei? 

Privirea demonului era posacă. 

— Nu sunt? 

— Da, recunoscu el cu amărăciune. Da, eşti mai bun 
decât ei. 

Demonul începu să tremure. 

— Ţi-e frig? se interesă Polo. 

Creatura aprobă din cap, luând expresia unui copil 
condamnat. 

— Atunci ai nevoie de un antrenament, declară el. Mai 
bine te-ai întoarce în casă şi te-ai apuca să faci curat. 

Demonul păru uluit, chiar dezamăgit, de acest ordin. 

— Nimic altceva? întrebă el, neîncrezător. Niciun 
miracol? Nicio Elenă din Troia? Niciun zbor pe undeva? 

Gândul de a zbura într-o după-amiază plină de zăpadă ca 
aceasta îl lăsă rece pe Polo. De regulă, era un bărbat cu 
gusturi obişnuite: tot ce dorea de la viaţă era dragostea 
copiilor săi, o casă plăcută, un preţ bun pentru 
castraveciori... 

— Niciun zbor pe undeva, răspunse Polo. 


În timp ce Yattering se îndrepta gârbovit pe cărare spre 
uşă, păru să-şi amintească de ceva. Se întoarse spre Polo, 
servil, dar, neîndoios, mulţumit de sine. 

— Aş putea să spun ceva? 

— Vorbeşte. 

— Este corect din partea mea să te informez că e în 
afara religiei să ai orice fel de legătură cu fiinţe ca mine. 
Este chiar eretic. 

— Chiar aşa? 

— Oh, da, răspunse Yattering, înfierbântându-se la 
gândul acestei preziceri. Oamenii au ars şi pentru mai 
puţin... 

— Nu în aceste zile şi nici în această epocă. 

— Dar Serafimul va vedea şi asta înseamnă că nu vei 
putea pătrunde niciodată în locul acela. 

— Care loc? 

Yattering încercă să-şi aducă aminte cuvântul pe care-l 
auzise folosit de Beelzebut. 

— Rai! zise el, triumfător. 

Un rânjet hidos îi apăru pe faţă; aceasta era manevra 
cea mai inteligentă pe care o încercase vreodată şi 
ascundea o teologie înşelătoare. 

Jack dădu încet din cap, muşcându-şi uşor buza de jos. 

Demonul spunea, probabil, adevărul: asocierea cu el sau 
cu semenii acestuia nu avea să fie privită cu bunăvoință de 
Conclavul Sfinţilor şi Îngerilor. Probabil că o să i se interzică 
accesul pe câmpiile paradisului. 

— Ei bine, răspunse el, ştii ce am de zis despre asta, nu-i 
aşa? 

Yattering se holbă la el, încruntându-se. Nu, nu ştia. 
Apoi, rânjetul de satisfacţie îi dispăru de pe chip în clipa în 
care îşi dădu seama la ce se referea Polo. 

— Ce voi spune? îl întrebă Polo. 

Învins, Yattering murmură: 

— Che sera, sera. 

Polo zâmbi. 


— Poate că încă mai există speranţă pentru tine, declară 
el şi păşi primul pragul, închizând uşa cu o expresie de 
linişte întipărită pe faţă. 


BLUES CU SÂNGE DE PORC 


Puteai să adulmeci băieţii înainte de a-i vedea, 
coridoarele cu ferestre zăbrelite fiind pline de sudoarea lor 
stătută, de respiraţia acră, de capetele urât-mirositoare, 
dar şi de vocile stinse din pricina regulilor regimului de 
închisoare. 

Nu alergaţi. Nu urlaţi. Nu fluieraţi. Nu vă bateţi. 

Se numea Centrul de Cercetare a Delincvenţilor Juvenili, 
dar era aproape o blestemată de închisoare. Uşi încuiate, 
chei şi gardieni. Iniţiativele de liberalism erau puţine, foarte 
rare şi nu disimulau prea bine adevărul; deşi nu se numea 
aşa, Tetherdowne era, de fapt, o închisoare, iar cei deţinuţi 
aici ştiau acest lucru. 

Redman nu-şi făcea vreo iluzie în legătură cu viitorii săi 
elevi. Erau adolescenţi duri şi fuseseră închişi aici pentru un 
motiv bine întemeiat. Cei mai mulţi te-ar fi jefuit, fără pic de 
jenă, de îndată ce te-ar fi văzut, te-ar fi schilodit, dacă ar fi 
avut chef, fără să-şi facă nici o problemă. Fusese prea mulţi 
ani poliţist ca să mai creadă o astfel de minciună 
sociologică. Cunoştea victimele, şi-i cunoştea şi pe puşti. Nu 
erau imbecili neînţeleşi, erau rapizi, inteligenţi şi amorali ca 
lamele pe care le ascundeau sub limbă. Nu luau în seamă 
atitudinile sentimentale, doreau, pur şi simplu, să iasă de- 
acolo. 

— Bine ai venit la Tetherdowne. 

Oare cum o chema pe femeie... Leverton sau Leverfall 
sau... 

— Doctor Leverthal. 

Leverthal. Da. Căţeaua încăpăţânată pe care o întâlnise 
la... 

— Ne-am întâlnit la interviu. 

— Da. 

— Suntem bucuroşi să te vedem, domnule Redman. 

— Neil, te rog să-mi spui Neil. 

— Incercăm să nu ne tutuim în faţa băieţilor, întrucât 
considerăm că acest lucru îi determină să creadă că se pot 


amesteca în viaţa dumitale particulară. Aşadar, aş prefera 
să folosim numele de botez doar în afara orelor de 
program. 

Femeia nu se obosi să-şi spună prenumele. Poate că era 
ceva greu digerabil. Yvonne. Lydia. Redman se va gândi la 
ceva potrivit. Leverthal arăta de cincizeci de ani, dar, 
probabil, era cu zece ani mai tânără. Nici un fel de machiaj, 
cu părul atât de strâns prins la spate, încât se miră că nu-i 
ieşeau ochii din cap. 

— Începi orele poimâine. Directorul mi-a cerut să-ţi urez, 
în numele său, bun venit la Centru şi să-ţi cer scuze că nu 
te poate întâmpina personal. Avem nişte probleme cu 
fondurile. 

— Nu se-ntâmplă aşa întotdeauna? 

— Din păcate, da. Mă tem că aici înotăm împotriva 
curentului. Regula generală în ţară este Lege şi Ordine. 

Nu-i aşa că sună frumos? Să-l baţi măr pe orice puşti 
care traversează imprudent strada? Da, aşa procedase şi el 
la timpul său, aflându-se într-o serie de situaţii fără ieşire, 
destul de urâte, aproape la fel de rele ca sentimentalismul. 

— Adevărul este că s-ar putea să pierdem cu totul 
Tetherdowne, zise ea, ceea ce ar fi o ruşine. Ştiu că nu 
arată prea bine... 

— ... dar este o casă, se amuză el. 

Gluma obişnuită printre hoţi. Ea nu păru nici măcar s-o 
audă. 

— Dumneata - vocea ei deveni dură - ai un trecut de 
invidiat (nu cumva a spus întinat?) în poliţie. Sperăm că 
numirea dumitale aici va fi considerată bine venită de 
autorităţile care ne sprijină financiar. 

Aşadar, asta era problema. Un fost poliţist model adus 
pentru a calma spiritele şi a pune totul în ordine. Nu-l 
doreau cu adevărat aici. Voiau vreun sociolog care să 
întocmească rapoarte despre efectul sistemului de clasă 
asupra brutalităţii printre adolescenţi. Femeia îi dădea de 
înţeles discret că era în plus în acel loc. 

— Ţi-am spus de ce am demisionat din poliţie. 


— Ai menţionat acest lucru. Ai fost găsit inapt pentru 
serviciul activ. 

— A fost foarte simplu: n-am vrut să accept o slujbă de 
birou, iar ei nu m-au mai lăsat să fac ceea ce ştiam cel mai 
bine. După unii, devenisem un pericol pentru mine însumi. 

Femeia păru uşor stânjenită de explicaţie. Era psiholog, 
deci trebuia să fi fost obişnuită cu astfel de lucruri - tot ce 
făcea el, era să-şi strige în public propria-i durere. Pentru 
numele lui Dumnezeu, spunea tot adevărul... 

— Aşadar, după douăzeci şi patru de ani de serviciu, am 
primit un şut în fund. Ezită, apoi spuse ce avea pe suflet: Nu 
sunt un poliţist model - de fapt, nu mai sunt poliţist. Am 
rupt-o definitiv cu poliţia. Înţelegi ce vreau să spun? 

— Bine, bine. 

Ea nu înţelegea absolut nici un cuvânt, aşa că încercă o 
altă metodă. 

— Aş vrea să ştiu ce li s-a spus băieţilor. 

— Ce li s-a spus?... 

— Despre mine. 

— Ei bine, de unde vii... 

— Înţeleg. 

Fuseseră preveniţi. Venea „porcu'”. 

— Ni s-a părut important. 

Redman se încruntă. 

— Vezi dumneata, mulţi dintre aceşti băieţi au comis 
agresiuni reale, fapt ce constituie o sursă de dificultate 
pentru majoritatea. Nu se pot controla şi, în consecinţă, 
suferă. 

Nu o contrazise, dar ea îl privi cu severitate, ca şi cum ar 
fi făcut-o. 

— Oh, da, suferă. De aceea ne este atât de greu să 
facem o apreciere a situaţiei lor, să-i învăţăm că mai există 
şi alternative... 

Femeia se îndreptă spre fereastră. De la etajul al doilea, 
în faţa ochilor se deschidea o imagine de ansamblu a 
împrejurimilor.  Tetherdowne fusese o proprietate 
particulară, şi clădirea principală era înconjurată de-o 
suprafaţă destul de mare de teren. Un teren de sport, cu 


iarba uscată de seceta miezului de vară. Dincolo de el, o 
serie de dependinţe, câţiva copaci fără frunze, pâlcuri de 
arbuşti, apoi un teren gol şi pietros, care se întindea până la 
peretele ce înconjura proprietatea. Redman văzuse gardul 
din cealaltă parte. Închisoarea Alcatraz ar fi fost mândră de 
el. 

— Încercăm să le oferim puţină libertate, un pic de 
educaţie şi o oarecare simpatie. Există concepţia generală 
că delincvenţilor le plac activităţile criminale, aşa-i? Acest 
lucru contrazice complet experienţa mea din domeniu. Ei 
vin aici vinovaţi, distruşi... 

Deplasându-se alene pe coridor, o „victimă” distrusă 
aruncă cu un obiect în formă de V în spatele lui Leverthal. 
Părul puştiului era lucios şi pieptănat în trei părţi distincte; 
pe antebraţ avea două tatuaje neterminate, realizate de o 
mână nu prea dibace. 

— Totuşi, au comis nişte acte criminale, remarcă 
Redman. 


— Da, dar... 
— Şi, după cum se pare, trebuie să li se reamintească 
faptele. 


— Nu cred că e nevoie să li se reamintească ceva, 
domnule Redman. Cred că sunt mistuiţi de vinovăție. 

Femeia se înfierbânta când venea vorba de vinovăţie, 
fapt care nu-l surprinse. Aceşti analişti-psihologi se 
urcaseră în amvon şi preluaseră rolul predicatorilor cu 
mâna pe Biblie, împroşcând cu predici învechite credincioşii 
aflaţi sub ei, dar folosind un vocabular mai puţin colorat. Cu 
toate acestea, povestea era fundamental aceeaşi, 
completată cu promisiuni de vindecare, dacă se respectau 
aceleaşi ceremonii. Şi, ia aminte, cel virtuos va moşteni 
Împărăţia Cerurilor. 

Redman observă că pe terenul de sport se desfăşura o 
adevărată urmărire. O urmărire soldată cu o captură. O 
„Victimă” lovea cu bocancul o altă „victimă”, mai mică de 
statură; era un spectacol nemilos. 

Leverthal văzuse scena în acelaşi timp cu Redman. 


— Scuză-mă, trebuie să... începu să coboare scările. 
Atelierul tău e a treia sală pe stânga, dacă vrei să-l vezi, îi 
aruncă ea peste umăr. Mă întorc imediat. 

Vezi să nu! judecând după cum evoluau lucrurile pe 
terenul de sport, avea să fie nevoie de cel puţin trei lovituri 
de baston pentru a-i despărţi pe combatanți. 

Redman se îndreptă agale spre atelier. Uşa era încuiată, 
dar prin geamul cu inserţie metalică se zăreau bancurile, 
menghinele şi uneltele. Nu era rău deloc. Poate chiar ar fi 
reuşit să-şi înveţe elevii să lucreze obiecte din lemn, dacă i 
s-ar fi lăsat destul timp la dispoziţie. 

Putin frustrat de-a nu fi fost capabil să intre înăuntru, se 
întoarse de-a lungul coridorului şi porni după Leverthal, 
găsind cu uşurinţă drumul spre terenul de sport, scăldat în 
razele soarelui. Un mic grup de spectatori se adunase în 
jurul bătăii sau al masacrului, care deja încetase. Leverthal 
stătea în picioare, cu ochii aţintiţi asupra băiatului întins pe 
pământ. Unul dintre gardieni era îngenuncheat lângă capul 
băiatului, ale cărui răni păreau serioase. 

Câţiva spectatori îşi ridicară privirea şi se holbară la 
noua figură care se apropia. Unii şuşoteau, alţii zâmbeau. 

Redman îl privi pe băiat. Avea aproximativ şaisprezece 
ani şi zăcea cu obrazul lipit de sol, ca şi cum ar fi ascultat 
ceva ce venea din pământ. 

— Se numeşte Lacey, zise Leverthal, adresându-se lui 
Redman. 

— E grav rănit? 

Bărbatul îngenuncheat scutură din cap. 

— Nu prea rău. Doar o căzătură. Nimic rupt. 

Faţa băiatului era plină de sângele scurs din nasul 
sfărâmat. Avea ochii închişi şi şedea liniştit. Putea să fi fost 
mort. 

— Unde-i blestemata aia de targă? întrebă gardianul, 
care stătea într-o poziţie inconfortabilă pe terenul întărit de 
secetă. 

— Vine, domnule, răspunse cineva. 


Redman se gândi că era chiar agresorul. Un flăcău 
subţirel de aproximativ nouăsprezece ani, cu nişte ochi care 
ar fi putut acri laptele de la douăzeci de paşi. 

Într-adevăr, un grup mic de băieţi ieşea din clădirea 
principală, ducând o targă şi o pătură roşie. Toţi rânjeau cu 
gura până la urechi. 

Spectatorii începură să se risipească, deoarece nu mai 
era nimic interesant de văzut. Nu avea nici un haz să 
priveşti cum erau adunate de jos cioburile. 

— Aşteptaţi, aşteptaţi, interveni Redman, nu ne trebuie 
martori? Cine-i vinovatul? 

Câţiva ridicară din umeri, dar cei mai mulţi făcură pe 
surzii. Se îndepărtară agale, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat 
nimic. 

— Noi am văzut tot. De sus, de la fereastră, zise 
Redman. Leverthal nu-i susţinu deloc afirmaţia. 

— Nu-i aşa că am văzut? o întrebă el. 

— Cred că era prea departe pentru a da vina pe cineva. 
Dar nu mai vreau să văd astfel de bătăi, m-aţi înţeles cu 
toţii, da? 

Ea îl văzuse pe Lacey şi-l recunoscuse cu uşurinţă de la 
acea distanţă. De ce nu şi pe agresor? Lui Redman îi venea 
să-şi dea palme, pentru că nu se concentrase, fără nume 
sau persoane care să se potrivească cu o anume faţă, era 
greu să-i recunoşti pe unii sau pe alţii. Riscul de a acuza un 
nevinovat era mare, chiar dacă era aproape sigur de 
vinovăția băiatului cu ochi de gheaţă. Hotări că atunci nu 
era momentul să comită greşeli; de data aceasta, trebuia 
să lase baltă toată afacerea. 

Leverthal nu părea impresionată de cele întâmplate. 

— Lacey, zise ea, calmă, întotdeauna este Lacey. 

— A fost vina lui şi a obţinut ce-a meritat, declară unul 
dintre băieţii care duceau targa, îndepărtându-şi o şuviţă de 
păr blond-albicios din ochi. 

ignorând remarca, Leverthal supraveghe ridicarea pe 
targă a lui Lacey, apoi se îndreptă spre clădirea principală, 
cu Redman urmând-o îndeaproape. Totul era atât de 
liniştit... 


— Lacey nu-i chiar sănătos la cap, zise ea enigmatic, 
aproape ca o explicaţie. 

Şi asta a fost tot. Ce mai compătimire! 

Redman aruncă o privire în spate, în timp ce băieţii 
aranjau pătura roşie în jurul formei inerte a lui Lacey. 
Aproape simultan, se întâmplară două lucruri. 

Primul: cineva din grup rosti: „lată şi porcu'!” 

Al doilea: ochii lui Lacey se deschiseră şi priviră - mari, 
limpezi şi sinceri - drept în cei ai lui Redman. 

e 

Redman petrecu o bucată bună de timp, în ziua 
următoare, făcând ordine în atelier. Multe unelte fuseseră 
rupte sau deveniseră inutilizabile printr-o mânuire 
neexperimentată: ferăstraie fără dinți, dălţi ciobite sau fără 
tăiş, menghine rupte. O să fie nevoie de bani pentru a 
reînzestra atelierul cu toate cele necesare, dar acum nu era 
momentul ca să înceapă să ceară fonduri. Era mai prudent 
să aştepte şi să demonstreze că voia să facă o treabă ca 
lumea. Era obişnuit cu politica diverselor instituţii - poliţia 
nu făcuse nici ea excepţie de la aşa ceva. 

Pe la patru şi jumătate, o sonerie începu să sune, undeva 
la o oarecare distanţă de atelier. O ignoră, dar, după câteva 
clipe, instinctul avu câştig de cauză. Soneriile dădeau 
alarma, iar alarma era făcută pentru a alerta oamenii. Lăsă 
baltă tot ce făcea, încuie uşa atelierului şi porni în direcţia 
de unde venea zgomotul. 

Soneria suna în ceea ce se numea în batjocură Spital - 
de fapt, două sau trei camere separate de clădirea 
principală şi înfrumuseţate cu câteva fotografii pe pereţi şi 
draperii la ferestre. În aer nu se simţea miros de fum, deci, 
evident, nu era vorba de un incendiu. Totuşi, se auzeau 
strigăte. Mai mult decât atât, urlete animalice. 

Grăbi paşii de-a lungul coridoarelor interminabile şi, în 
timp ce dădea colţul spre Spital, o siluetă mică intră direct 
în el. Şocul îi răsuci, pur şi simplu, pe amândoi, dar Redman 
îl apucă pe puşti de braţ înainte de-a o lua din nou la fugă. 
Captivul reacţionă prompt, repezindu-şi piciorul gol spre 
tibia lui Redman. Numai că acesta fu mai iute. 


— Dă-mi drumu”, ticălosu... 

— Linişteşte-te! Linişteşte-te! 

Urmăritorii se apropiau în viteză. 

— Ţineţi-l! 

— Javră! Javră! Javră! Javră! 

— Ţineţi-l! 

Era ca şi cum te-ai fi luptat cu un crocodil: puterile 
puştiului erau înzecite de frică. Însă furia i se domolise. 
Lacrimile îi ţâşneau din ochii tumefiaţi, în timp ce-l scuipă 
pe Redman drept în faţă. În braţele acestuia se afla Lacey, 
Lacey cel nesănătos la cap. 

— În regulă. L-am prins. 

Redman se dădu înapoi, iar gardianul îl preluă pe Lacey, 
trăgându-l cu atâta putere, de parcă ar fi vrut să-i rupă 
braţul. Încă două sau trei persoane apărură de după colț: 
doi băieţi şi un infirmier, o creatură câtuşi de puţin plăcută. 

— Dă-mi drumu’... Dă-mi drumu'..., urlă Lacey, dar nu 
mai avu putere să se împotrivească. 

Faţa i se bosumflă, iar ochii, mari, căprui, asemănători 
cu ai unei vaci, se îndreptară acuzatori spre Redman. Părea 
să aibă mai puţin de şaisprezece ani - era probabil la 
pubertate. Tuleiele începuseră să-i răsară pe obrazul plin de 
vânătăi, iar un pansament, prost aplicat, îi acoperea nasul. 
Însă faţa îi era feciorelnică - faţa unei fecioare, la o vârstă 
la care mai existau încă virgine. Şi, totuşi, ochii... 

Leverthal îşi făcu, şi ea, apariţia, prea târziu pentru a 
mai fi de vreun ajutor. 

— Ce s-a întâmplat? 

Gardianul vorbi cu o voce piţigăiată; urmărirea îl lăsase 
fără suflu, iar supărarea aproape îi dispăruse. 

— S-a închis în toaletă şi a încercat să iasă pe fereastră! 

— De ce?! 

Întrebarea era adresată gardianului, nu copilului. O 
confuzie frapantă. Zăpăcit, gardianul ridică din umeri. 

— De ce? continuă Redman interogarea, de data aceasta 
adresându-se lui Lacey. Băiatul se mulţumi să se holbeze, 
ca şi cum nu i se mai pusese niciodată până atunci o 
întrebare. 


— Dumneata eşti porcu'? întrebă el brusc, în timp ce 
mucii îi curgeau din nas. 

— Porcu'? 

— Vrea să spună poliţaiu', interveni unul dintre băieţi. 
Cuvântul fu rostit cu o precizie batjocoritoare, ca şi cum ar 
fi fost adresat unui imbecil. 

— Ştiu ce înseamnă, băiete, replică Redman, încă 
hotărât să-l determine pe Lacey să-şi plece privirea. Ştiu 
foarte bine ce înseamnă. 

— Eşti porcu'? 

— Taci din gură, Lacey, interveni Leverthal, şi aşa ai 
destule probleme! 

— Da, fiule, eu sunt porcu'. 

Războiul privirilor continuă - o bătălie personală între un 
băiat şi un bărbat. 

— Habar n-ai de nimic, afirmă Lacey. 

Nu era o remarcă teatrală, băiatul îşi exprima, pur şi 
simplu, versiunea sa despre adevăr; privirea nu-i tremura. 

— În regulă, Lacey, ajunge. 

Gardianul încercă să-l tragă după el; în timpul luptei, 
bluza şi pantalonii de pijama ai băiatului se desfăcură, 
dezgolindu-i burta - o rotunjime netedă de piele lăptoasă. 

— Lasă-l să vorbească, zise Redman. Despre ce n-am 
habar? 

— Îşi poate expune părerile în faţa Directorului, interveni 
Leverthal înainte ca Lacey să poată răspunde. Asta nu-i 
treaba dumitale. 

Ba era cu adevărat treaba sa! Privirea fixă a băiatului - 
atât de tăioasă, de cumplită - era chiar treaba sa! 

— Lasă-l să vorbească, repetă Redman, cu vocea sa 
autoritară, anulând intervenţia lui Leverthal. 

Gardianul slăbi puţin strânsoarea. 

— De ce-ai încercat să evadezi, Lacey? 

— 'ntru că s-a-ntors. 

— Cine s-a-ntors? Lacey, vreau un nume. Despre cine 
vorbeşti? 

Preţ de câteva secunde, Redman simţi cum băiatul se 
luptă cu un pact al tăcerii; apoi, Lacey scutură din cap, 


întrerupând relaţia electrizantă creată între ei. Băiatul păru 
să se piardă cu totul; un fel de uluire îi astupă gura. 

— Nu vei păţi nimic. 

Lacey îşi fixă cu privirea picioarele, încruntând din 
sprâncene. 

— Acum vreau să mă întorc în pat, zise el, cu o voce 
feciorelnică. 

— Nu vei păţi nimic. Lacey. Îţi promit. 

Promisiunea se dovedi fără prea mare efect; Lacey 
amuţise de-a binelea. Cu toate acestea, era o promisiune, şi 
Redman spera că Lacey îşi dădea seama de asta. Puştiul 
părea epuizat de efortul necesar evadării eşuate, încercării 
de a scăpa de urmăritori şi susţinerii privirii lui Redman. 
Avea faţa pământie. Îl lăsă pe gardian să-l tragă după el. 
Înainte de a da colţul coridorului, păru să-şi schimbe 
gândul; se luptă să se elibereze, nu reuşi, dar se răsuci 
destul pentru a se afla iarăşi cu faţa la cel care-l interoga. 

— Henessey, rosti el, întâlnind încă o dată privirea lui 
Redman. 

Asta a fost tot. Fu tras dincolo de raza vizuală înainte de- 
a mai putea spune ceva. 

— Henessey? făcu Redman, simțindu-se brusc un străin. 
Cine-i Henessey? 

Leverthal îşi aprindea o ţigară; mâinile îi tremurau uşor. 
Redman nu observase acest lucru cu o zi înainte, dar nu fu 
surprins, încă nu întâlnise un psihiatru care să nu aibă 
problemele lui personale. 

— Băiatul minte, zise femeia. Henessey nu mai este aici. 

O scurtă pauză. Redman nu insistă, pentru a nu o 
nelinişti şi mai mult. 

— Lacey e inteligent, continuă ea, punându-şi ţigara 
între degetele palide. Cunoaşte exact punctul slab. 

— Cum? 

— Eşti nou aici, şi vrea să-ţi dea impresia că există un 
mister doar al lui. 

— Atunci nu-i vorba de niciun mister? 

— Henessey? rosti ea cu dispreţ. Of, Sfinte Dumnezeule, 
nu! A evadat la începutul lunii mai. Împreună cu Lacey... 


ezită fără să vrea. Era ceva între cei doi. Poate droguri, n- 
am aflat niciodată. Inhalau aburi de ciment plastic, se 
masturbau reciproc, Dumnezeu ştie ce mai făceau. 

Leverthal găsea acest subiect cu adevărat neplăcut. 
Dezgustul i se citea pe toată faţa. 

— Cum a evadat Henessey? 

— Încă nu ştim. Pur şi simplu nu s-a prezentat la apel 
într-o dimineaţă. Am cercetat peste tot, dar dispăruse. 

— Este posibil să se fi întors? 

Râse din toată inima. 

— Hristoase, nu! Ura locul ăsta. În plus, cum putea să 
pătrundă înăuntru? 

— Doar a evadat, aşa-i? 

Leverthal acceptă, mormăind, remarca. 

— Nu era grozav de inteligent, dar foarte viclean. N-am 
fost întru totul surprinsă când a dispărut. Cu câteva 
săptămâni înainte de-a evada, s-a închis efectiv în sine. N- 
am putut scoate nimic de la el, deşi până atunci fusese 
destul de vorbăreţ. 

— Şi Lacey? 

— Era sub papucul său. Se întâmplă adesea. Băieţii mai 
mici îi idolatrizează pe cei mai mari şi experimentați. Lacey 
provine dintr-o familie dezorganizată. 

Nemaipomenit! gândi Redman. Atât de nemaipomenit, 
încât nu credea nici un cuvânt. Minţile nu erau ca tablourile 
dintr-o expoziţie - toate numerotate şi atârnate pe pereţi în 
ordinea influenței, unul marcat „Viclenie”, următorul 
„Sensibilitate”. Erau mâăzgălituri cu graffiti, care nu puteau 
fi prezise, care nu puteau fi întemniţate. 

lar micuțul Lacey? Era scris pe apă! 

e 

A doua zi, orele începură într-o căldură atât de 
înăbuşitoare, încât, pe la ora unsprezece, atelierul deveni 
un cuptor. Dar băieţii reacționară rapid la atitudinea directă 
a lui Redman. Toţi recunoscură în el un om pe care-l puteau 
respecta fără să-l placă. Nu se aşteptau la favoruri şi nu 
primiră nici unul. Era o înţelegere fermă. 


Redman găsi întregul personal mai puţin comunicativ 
decât băieţii. În toate privinţele, personalul era o adunătură 
de scrântiţi. Hotări că printre ei nu se afla nici unul cu o 
voinţă puternică. Rutina de la Tetherdowne, ritualurile de 
clasificare, de umilire, păreau să-i fi transformat într-o masă 
amorfă de pietriş. Redman îşi dădea seama, din ce în ce 
mai mult, că evita conversațiile cu ceilalţi. Atelierul deveni 
sanctuarul său, o casă într-o casă, mirosind a lemn 
proaspăt tăiat şi a corpuri omeneşti. 

De-abia lunea următoare, unul dintre băieţi menţionă 
existenţa fermei. 

Nimeni nu-i spusese lui Redman că, în interiorul 
Centrului, se afla o fermă, iar ideea aceasta i se păru 
absurdă. 

— Nimeni nu se prea duce pe-acolo - pute îngrozitor, 
zise Creeley, unul din cei mai proşti tâmplari lăsaţi de 
Dumnezeu pe pământ. 

Un hohot general de râs. 

— În regulă, flăcăi, liniştiţi-vă! 

Râsetele se domoliră, transformându-se în câteva şoapte 
zeflemitoare. 

— Creeley, unde-i ferma asta? 

— Nu-i chiar o fermă, domnule, zise Creeley, mişcându-şi 
fălcile neîncetat, ca de obicei. Doar câteva magherniţe. Şi e 
un miros, domnule, în special acum! 

Arătă cu degetul pe fereastră spre zona pustie de 
dincolo de terenul de sport. De când privise ultima dată 
peisajul - în acea primă zi în care fusese acolo cu Leverthal 
- zona respectivă se schimbase din cauza căldurii 
înăbuşitoare, fiind acoperită mai mult ca niciodată de 
pălării. Creeley indică, în depărtare, un zid de cărămidă 
aproape ascuns în spatele unui pâlc de arbuşti. 

— Îl vedeţi, domnule? 

— Da, îl văd. 

— Acolo-i cocina, domnule. 

Alte râsete înfundate. 

— Ce-i atât de caraghios? întrebă Redman, răsucindu-se 
spre clasă. 


O duzină de capete se aplecară brusc asupra obiectelor 
la care lucrau. 

— Nu m-aş duce acolo, domnule. Mirosul te ameţeşte, de 
parcă ai lua o porcărie de drog. 

Creeley nu exagerase. Chiar în răcoarea relativă a acelei 
după-amiezi târzii, duhoarea adusă de vânt de la fermă îţi 
întorcea stomacul pe dos. Redman trebui doar să se ia după 
miros, traversând terenul de sport şi trecând pe lângă 
dependinţe. Clădirile pe care le zărise din atelier ieşeau, 
treptat, la iveală: câteva magherniţe din tablă ondulată şi 
lemn putrezit, o crescătorie de păsări, şi cocina din 
cărămidă - asta-i tot ce putea oferi ferma. Aşa cum spusese 
Creeley, nu era, câtuşi de puţin, o fermă. Era un Dachau în 
miniatură, murdar şi părăsit. Evident, cineva hrănise cei 
câţiva prizonieri: păsările, vreo douăsprezece gâşte, porcii, 
dar nimeni nu se obosise să facă şi curăţenie. De aici, 
mirosul pestilenţial. Mai cu seamă porcii stăteau pe un pat 
format din propriile lor excremente, insule de fecale perfect 
uscate la soare, populate cu mii de muşte. 

Cocina era formată din două compartimente separate, 
despărțite de un perete înalt de cărămidă. In ţarcul exterior 
al unuia dintre ele, un porc mic şi bălţat zăcea pe-o parte în 
mizeria din jur, şi mii de căpuşe şi insecte îi mişunau pe 
corp. Un alt porc, mai mic, putea fi zărit în obscuritatea 
interiorului, zăcând pe-un strat de paie şi excremente. Nici 
unul nu-i arătă vreun interes lui Redman. 

Celălalt compartiment părea gol. 

Nu erau excremente în ţarcul exterior, în care roiau mult 
mai puţine muşte. Totuşi, mirosul înţepător de materii 
fecale vechi îl ameţi pe Redman. Acesta era pe punctul de a 
face cale întoarsă când din interior se auzi un zgomot şi o 
siluetă masivă se profilă în întuneric. Redman se rezemă de 
poarta de lemn, închisă cu un lacăt, şi străduindu-se să nu 
mai respire mirosul cumplit, se uită prin uşa cocinei. 

Porcul ieşi să-l privească. Era de trei ori mai mare decât 
ceilalţi - o scroafă imensă, probabil, mama purceilor din 
ţarcul alăturat. Dar, în timp ce aceştia erau murdari pe 
burtă şi pe părţile laterale, scroafa era curată, cu corpul 


trandafiriu radiind de sănătate. Mărimea ei îl impresionă pe 
Redman. Trebuia să fi cântărit de două ori mai mult ca el - 
o creatură cu adevărat formidabilă. Un animal fascinant, 
dar şi dezgustător, cu părul blond şi cârlionţat, cu un 
pufuleţ fin pe râtul lucios, pufuleţ care se transforma în ţepi 
în jurul urechilor, ce-i atârnau în jos, cu o privire 
linguşitoare şi seducătoare în ochii căprui-închis. 

Ca orăşean, Redman văzuse rareori un astfel de animal 
în realitate, înainte de-a deveni friptură în farfuria sa. 
Această scroafă minunată însemna o adevărată revelaţie. 
Publicitatea proastă la adresa porcilor, reputaţia care făcea 
ca numele lor să devină un adevărat sinonim al grosolăniei 
- toate acestea erau acum dezminţite. 

Scroafa era minunată, de la râtul sforăitor la coada 
îmbârligată în formă de tirbuşon - o adevărată seducătoare 
pe copite. 

Fără îndoială, aceasta îl privea pe Redman ca pe un egal, 
admirându-l mai puţin decât o admira el. 

Ea era în toate minţile, ca şi el. Erau egali sub cerul 
strălucitor. 

Din apropiere, corpul scroafei mirosea frumos. Cineva 
fusese cu siguranţă aici chiar în această dimineaţă, 
spălând-o cu apă şi hrănind-o. Redman observă de-abia 
acum că troaca era plină-ochi cu lături, evident, hrana din 
ziua precedentă. Nu se atinsese de ele - nu era o 
mâncăcioasă. 

In scurt timp, ea păru să termine aprecierea din ochi a 
bărbatului şi, grohăind liniştită, se răsuci pe picioarele 
sprintene şi se întoarse în răcoarea din interior. Audienţa se 
terminase. 

In acea noapte, Redman plecă în căutarea lui Lacey. 
Băiatul fusese transferat din Spital şi izolat într-o cameră 
sărăcăcioasă. Din câte se părea, mai era maltratat de 
ceilalţi băieţi din dormitor, iar singura alternativă era 
această încarcerare solitară. 

Redman îl găsi stând pe un covor format din comicsuri 
vechi şi fixând cu privirea peretele opus. Copertele lugubre 
ale comicsurilor îi dădeau feţei sale un aspect mai albicios 


ca niciodată. Pansamentul de pe nas dispăruse, iar vânătaia 
de la rădăcina acestuia se îngălbenise. 

Redman îi strânse mâna băiatului, iar el îşi ridică 
privirea. Se produsese o adevărată schimbare de la ultima 
lor întâlnire. Lacey era calm, chiar docil. Strânsoarea de 
mână - un obicei pe care Redman îl aplica de câte ori se 
întâlnea cu băieţii în afara orelor de atelier - era slabă. 

— Te simţi bine? 

Băiatul aprobă din cap. 

— lţi place să stai singur? 

— Da, domnule. 

— In cele din urmă, va trebui să te întorci în dormitor. 

Lacey scutură din cap. 

— Ştii că nu poţi rămâne aici pentru totdeauna. 

— Of, ştiu asta, domnule. 

— Va trebui să te întorci acolo. 

Lacey aprobă iar din cap. Într-un fel sau altul, această 
idee păru să-şi găsească drumul spre mintea lui. Întoarse 
pagina la un comics cu Superman şi fixă cu privirea pagina 
colorată, fără să vadă de fapt. 

— Lacey, ascultă-mă. Vreau să ne înţelegem. Da? 

— Da, domnule. 

— Nu te pot ajuta dacă mă minţi, aşa-i? 

— Aşa-i. 

— De ce-ai menţionat numele lui Kevin Henessey în faţa 
mea săptămâna trecută? Ştiu că nu mai este aici. A evadat, 
din câte mi s-a spus. 

Lacey fixa mai departe eroul desenat în trei culori pe 
pagina comicsului. 

— Ce zici? 

— E aici, răspunse, foarte calm, Lacey. 

Brusc, băiatul se zăpăci, stare care i se simţea în voce şi 
i se citea pe faţa contractată. 

— Dacă a evadat, de ce s-ar mai fi întors? N-are nici un 
sens pentru mine, pentru tine are? 

Lacey clătină din cap. Îi curgea nasul şi picăturile îi 
înăbuşi oarecum, cuvintele, dar Redman le distinse clar. 

— N-a evadat niciodată. 


— Ce? Vrei să spui că n-a evadat niciodată? 

— E inteligent, domnule. Nu-l ştiţi pe Kevin. E inteligent. 
Închise comicsul şi-l privi pe Redman. 

— Inteligent în ce fel? 

— A planificat totul, domnule. Totul. 

— Va trebui să fii mai explicit. 

— Nu mă veţi crede. Şi, atunci, totul se va termina, 
pentru nu mă veţi crede. El va afla că ştiţi, e pretutindeni. 
Nu-i pasă pentru că morţilor nu le pasă de aşa ceva. 

Un mort. Un cuvânt mai neînsemnat decât un om viu - îţi 
tăia respiraţia. 

— Poate să vină şi să plece de câte ori are chef, zise 
Lacey. 

— Vrei să spui că Henessey e mort? îl iscodi Redman. 
Lace ai grijă ce vorbeşti. 

Băiatul ezită: era conştient că se afla pe un teren 
primejdios, foarte aproape de a-şi pierde protectorul. 

— Mi-aţi promis, zise el brusc, cu o voce rece ca gheaţa. 

— Ţi-am promis că nu ţi se va întâmpla nimic rău. Şi 
chiar nu ţi se va întâmpla. Am promis, şi aşa va fi. Dar asta 
nu înseamnă că poţi să-mi debitezi minciuni, Lacey. 

— Ce minciuni, domnule? 

— Henessey nu-i mort. Ş 

— Ba da, domnule. Toţi ştiu asta. S-a spânzurat. In 
cocina porcilor. 

Redman fusese minţit de nenumărate ori - chiar de 
experţi în aşa ceva - şi era convins că îşi putea da seama 
atunci când cineva minţea sau nu. Cunoştea toate semnele 
respective. Însă băiatul nu folosise nici unul. Spunea 
adevărul. Redman simţea acest lucru în sinea sa. 

Adevărul; tot adevărul; numai adevărul. 

Asta nu însemna că tot ceea ce spunea băiatul era 
adevărat. Îi spunea doar adevărul, aşa cum îl înţelegea el. 
Credea că Henessey era mort. Insă asta nu dovedea nimic. 

— Dacă Henessey ar fi mort... 

— Este, domnule. 

— Dacă ar fi mort, atunci cum ar mai fi aici? 

Băiatul îi aruncă lui Redman o privire inocentă. 


— Nu credeţi în fantome, domnule? 

Soluţia era atât de evidentă, încât îl lăsă pe Redman cu 
gura căscată. 

— Nu credeţi, domnule? 

Intrebarea nu era pur retorică. Băiatul dorea - of, nu! -, 
cerea un răspuns rezonabil la întrebarea sa rezonabilă. 

— Nu, băiete, răspunse Redman. Nu, nu cred. 

Lacey păru să fi rămas netulburat de acest conflict de 
opinii. 

— Veţi vedea, declară el, simplu. Veţi vedea. 

e 

În cocina aflată la marginea complexului, scroafa fără 
nume era flămândă. 

Ea număra zilele şi, o dată cu scurgerea lor, îi creşteau şi 
poftele. Ştia că trecuse vremea în care se hrănea cu lăturile 
râncede din troacă. Locul acestor plăceri porceşti fusese 
luat de un cu totul alt fel de apetit. 

Incă de prima dată când o gustase, începuse să prefere 
hrana de-o anumită calitate, de-o anumită vibraţie. Nu 
cerea tot timpul o astfel de hrană, ci numai atunci când 
simţea nevoia. Nu avea o pretenţie atât de mare: dorea, din 
când în când, să înfulece mâna care o hrănea. 

Rămase lângă poarta propriei sale închisori, plină de 
presimţiri, aşteptând şi iar aşteptând. Sforăia pe nări, şi 
nerăbdarea i se transformă într-o mânie surdă. In ţarcul 
alăturat, odraslele ei emasculate, simţindu-i suferinţa, 
începură să se agite. li cunoşteau obiceiurile - şi ştiau cât 
de periculoase erau. La urma urmei, ea îi mâncase pe 
ceilalţi doi fraţi - vii, fragezi şi de-abia ieşiţi din propria-i 
burtă. 

Apoi, la adăpostul vălului albastru al asfinţitului, se 
auziră câteva zgomote - sunetul uşor al unor paşi printre 
urzici, murmurul unor voci. 

Doi băieţi se apropiau de cocină, păşind cu respect şi 
prudenţă. Scroafa îi făcea nervoși, ceea ce era de înţeles. 
Circulau nenumărate poveşti despre obiceiurile acesteia. 

Nu grăia ea, oare, atunci când era furioasă, cu o voce 
posedată, arcuindu-şi gura cărnoasă, porcească, pentru a 


vorbi prin intermediul unei limbi furate? Nu se ridica ea, 
uneori, pe picioarele din spate, trandafirie şi suverană, 
cerând ca băieţii cei mai mici, goi-puşcă precum purceii 
nou-născuţi, să fie trimişi în adăpostul ei umbros, ca să o 
hrănească? Şi nu lovea ea cu copitele nărăvaşe terenul, 
până ce hrana adusă era tăiată în bucăţi mărunte şi 
introdusă în stomac cu degete tremurătoare? 

Ea făcea cu adevărat toate acestea. Şi altele şi mai rele. 

In această seară, băieţii ştiau că nu-i aduseseră hrana 
preferată. Pe farfurie nu era carnea albă şi dulce pe care o 
ceruse cu cealaltă voce a ei, carnea pe care ar fi putut-o lua 
prin forţă, dacă ar fi dorit. In această seară, hrana era, pur 
şi simplu, o bucată de şuncă râncedă, şterpelită de la 
bucătărie. Hrana pe care o râvnea cu adevărat, carnea care 
fusese urmărită şi înfricoşată spre a fi mâncată cu lăcomie, 
apoi bine bătută cu ciocanul de şniţel ca o friptură, pentru 
propria ei desfătare, acea carne se afla sub protecţie 
specială. Avea să dureze o bucată de vreme până ce s-o 
ademenească la tăiere. 

Intre timp, băieţii sperau ca ea să le accepte scuzele şi 
lacrimile, şi să nu-i devoreze la mânie. 

Până să ajungă lângă peretele cocinei, unul dintre puşti 
se scăpă în pantaloni, şi scroafa îl mirosi. Vocea ei căpătă 
un alt timbru, savurând gustul picant al fricii. Sforăitul slab 
se transformă într-unul mai puternic şi mai pasionat. Acesta 
spunea: „Ştiu, ştiu. Vino şi fii judecat. Ştiu, ştiu.” 

Scroafa îi urmărea prin şipcile porţii, cu ochii sclipindu-i 
ca bijuteriile într-o noapte întunecată - mai strălucitori 
decât noaptea, pentru că erau vii, mai puri decât noaptea, 
pentru că erau plini de pofte. 

Băieţii îngenuncheară lângă poartă, plecându-şi rugător 
capetele. Farfuria pe care o ţineau amândoi era acoperită 
cu o bucată pătată de şifon. 

— Ei bine? zise ea. 

Vocea le răsună limpede în urechi. Vocea lui ieşită din 
gura unei scroafe. 

Băiatul mai mare, un negru cu gură de lup, se adresă 
calm ochilor scânteietori, încercând să-şi domine frica: 


— Nu este ceea ce-ai dorit. Ne pare rău. 

Celălalt băiat, stânjenit de pantalonii care-i atârnau greu, 
murmură şi el scuzele de rigoare. 

— Totuşi, o să ţi-l aducem. Chiar foarte curând - cât de 
curând vom putea. 

— De ce nu în această seară? întrebă porcul. 

— E protejat de un nou profesor. Domnul Redman. 

Scroafa părea să cunoască toată problema. Işi reamintea 
de confruntarea avută prin peretele de scânduri, de modul 
în care se uitase la ea, ca şi cum ar fi fost o curiozitate 
zoologică. Aşadar, acela era duşmanul ei - acel bătrân. O 
să-l devoreze. Oh, da, fără îndoială. 

Băieţii îi auziră promisiunea de răzbunare şi se arătară 
mulţumiţi că afacerea nu-i mai privea câtuşi de puţin. 

— Dă-i carnea! zise negrul. 

Celălalt băiat se ridică în picioare, înlăturând bucata de 
şifon de pe farfurie. Şunca mirosea cumplit, dar, totuşi, 
scroafa scotea sunete excitate de entuziasm. Poate că îi 
iertase. 

— Haide, repede! 

Băiatul luă prima bucată de şuncă între arătător şi 
degetul mare şi i-o oferi. Scroafa îşi lăsă gura pe-o parte şi 
o mâncă, arătându-şi dinţii îngălbeniţi. Bucata dispăru la 
iuţeală. Urmară a doua, a treia, a patra şi a cincea. 

Ultima bucată, a şasea, o înşfăcă împreună cu degetele 
băiatului, smulgând-o cu nişte maniere atât de alese şi cu o 
asemenea viteză, încât băiatul avu doar timpul necesar să 
urle în clipa în care dinţii ei mestecară degetele subţiri şi le 
înghiţiră. Îşi trase braţul prin peretele cocinei şi se holbă cu 
gura căscată la mâna mutilată. Având în vedere condiţiile, 
vătămarea era minoră. Dispăruseră doar vârful degetului 
mare şi jumătate din arătător. Din răni, sângele ţâşnea 
rapid şi cu putere, pătându-i cămaşa şi pantofii. Scroafa 
grohăi şi răsuflă zgomotos pe nări, părând satisfăcută. 
Băiatul scoase un urlet şi o luă la fugă. 

— Mâine, zise scroafa, adresându-se puştiului care o 
privea implorator. Nu carnea asta veche de porc. Trebuie să 


fie albă. Albă şi... efeminată, adăugă ea, gândind că era o 
glumă bună. 

— Da, consimţi băiatul. Da, bineînţeles. 

— Să nu daţi greş! ordonă scroafa. 

— Nu. 

— Sau voi veni eu însămi după el. Ai înţeles? 

— Da. 

— Voi veni eu însămi, indiferent unde s-ar ascunde. Îl voi 
mânca chiar şi în pat, dacă aşa voi avea chef. In somn, îi voi 
mânca tălpile, apoi picioarele, apoi boaşele, apoi coapsele... 

— Da, da. 

— Il vreau, declară scroafa, scurmând cu copita în stratul 
de paie. E al meu. 

e 

— Henessey mort? întrebă Leverthal, continuând să-şi 
ţină capul aplecat peste unul dintre interminabilele ei 
rapoarte. Altă născocire. Acum, puştiul spune că e în 
Centru, peste o clipă spune că-i mort. Nici măcar nu poate 
să-şi menţină aceeaşi declaraţie! 

Era greu să aduci argumente împotriva acestor 
contradicții, dacă nu acceptai existenţa fantomelor la fel de 
uşor cum o făcea Lacey. Redman nu avea la dispoziţie nici 
o modalitate de a încerca să discute în contradictoriu 
asemenea problemă cu femeia din faţa lui. Era de-a dreptul 
un nonsens. Fantomele sunt prostii, doar nişte temeri 
transformate în lucruri vizibile. Însă posibilitatea sinuciderii 
lui Henessey îi părea din ce în ce mai reală lui Redman. 
Insistă asupra acestui aspect. 

— Aşadar, de unde i-a venit lui Lacey ideea cu moartea 
lui Henessey? E caraghios să inventezi aşa ceva. 

Ea binevoi să-şi ridice privirea, dar faţa i se contractă, de 
parcă ar fi fost un melc pe punctul de-a intra în cochilie. 

— Imaginaţia bogată este ceva normal aici. Dacă ai auzi 
povestirile pe care le-am înregistrat pe casete, exotismul 
unora te-ar face să-ţi iei câmpii... 

— Au fost sinucideri? 


— De când sunt aici? ea se gândi câteva clipe, cu stiloul 
menţinut în echilibru. Două încercări. Cred că nici una nu se 
dorea a fi o reuşită. Erau doar strigăte de ajutor. 

— A încercat Henessey să se sinucidă? 

Leverthal îşi permise să surâdă batjocoritor, în timp ce 
clătina din cap. 

— Henessey era instabil psihic în cu totul alt sens. 
Credea că avea să trăiască veşnic. Singurul său vis: 
Henessey, supraomul nietzschean. Aproape că dispreţuia 
oamenii obişnuiţi. În ceea ce-l privea, el constituia o rasă 
aparte. La fel de îndepărtată de noi, restul muritorilor, pe 
cât era el de îndepărtat de nenorociţii... 

Redman ştia că femeia se afla pe punctul de a spune 
porci, dar se controlă chiar înainte de-a rosti cuvântul 
respectiv. 

— De nenorocitele de animale de la fermă, continuă ea, 
coborându-şi din nou privirea pe raport. 

— Petrecea mult timp Henessey la fermă? 

— Nu mai mult decât alţi băieţi, minţi femeia. Nici unuia 
nu-i place să meargă acolo, dar e una din îndatoririle lor, 
făcută prin rotaţie. Rânitul bălegarului nu este o ocupaţie 
foarte plăcută. Pot să depun mărturie în acest sens. 

Minciuna pe care ştia că Leverthal i-o îndrugase îl 
determină pe Redman să ascundă detaliul crucial: faptul că 
moartea lui Henessey se petrecuse în cocina porcilor. Ridică 
din umeri şi adoptă o altă tactică. 

— Lacey se află, cumva, sub tratament medical? 

— I s-au administrat sedative. 

— Întotdeauna sunt sedaţi băieţii după ce s-au bătut? 

— Numai dacă încearcă să evadeze. Nu avem destul 
personal pentru a-i supraveghea pe cei de teapa lui Lacey. 
Şi nu-mi dau seama de ce eşti atât de interesat de acest 
lucru. 

— Vreau să aibă încredere în mine. Aşa i-am promis şi nu 
vreau să-l dezamăgesc. 

— Ca să fiu sinceră, totul mi se pare suspicios - de parcă 
ar fi vorba de-o favoare specială pe care i-o acorzi. Băiatul e 


unul dintre cei mulţi de-aici. N-are probleme speciale şi nici 
speranţe mari de mântuire. 

— Mântuire? Ce cuvânt straniu! 

— Reabilitare, sau oricum vrei s-o numeşti. Uite ce-i, 
Redman, îţi voi vorbi deschis. Există părerea generală că nu 
joci corect. 

— Vai de mine! 

— Toţi suntem de părere - şi Directorul, cred - că ar 
trebui să ne laşi să ne vedem de treburile noastre, aşa cum 
facem de obicei. Pune-te la punct cu toate problemele 
înainte de-a începe... 

— Să mă amestec. 

Ea încuviinţă din cap. 

— Se poate spune şi aşa. Îţi faci duşmani. 

— Mulţumesc că m-ai avertizat. 

— Crede-mă, slujba-i destul de grea şi fără duşmani. 

Femeia încercă să-i arunce o privire conciliantă, pe care 
Redman o ignoră. Putea să trăiască în compania 
duşmanilor, dar nu în cea a mincinoşilor. 

Biroul directorului era închis, aşa cum obişnuia să fie 
toată săptămâna. În privinţa locului în care se afla 
directorul, explicaţiile erau complet diferite. Cea care 
circula, îndeobşte, printre membrii personalului se referea 
la întâlnirile cu organizaţiile care finanţau Centrul, deşi 
secretara pretindea că nu ştia nimic precis. Se mai vorbea 
despre seminariile pe care şeful le ţinea la universitate, 
scopul lor declarat fiind cercetările legate de Centrele de 
Cercetare. Posibil ca directorul să fi fost la unul dintre 
acestea. Dacă domnul Redman dorea, putea să lase un 
mesaj, pe care directorul o să-l primească... 

e 

Întors în atelier, îl găsi pe Lacey aşteptându-l. Era 
aproape cinci şi un sfert; orele se terminaseră de mult. 

— Ce faci aici? 

— Aştept, domnule. 

— Pe cine? 

— Pe dumneavoastră, domnule. Vreau să vă dau o 
scrisoare, domnule. Pentru mama. l-o trimite-ţi? 


— Ai putea s-o trimiţi pe căile obişnuite. Dă-i-o 
secretarei, care o va expedia mai departe. Ai voie să trimiţi 
două scrisori pe săptămână. 

Lui Lacey i se lungi faţa. 

— Le citesc, domnule... să verifice dacă scrii ceva ce n-ar 
trebui. Şi dac-o faci, le ard. 

— Şi-ai scris ceva ce nu trebuia? 

Aprobă din cap. 

— Ce? 

— Despre Kevin. l-am scris totul despre Kevin, despre ce 
i s-a-ntâmplat. 

— Nu sunt sigur că ai dreptate în privinţa lui Henessey. 

Băiatul ridică din umeri. 

— E adevărat, domnule, zise el calm, după câte se părea 
fără să-i mai pese dacă-l convingea sau nu pe Redman. E 
adevărat. E aici, domnule. În interiorul ei. 

— În cine? Despre cine vorbeşti? 

Poate că Lacey vorbea, aşa cum sugerase Leverthal, pur 
şi simplu din pricina fricii. Trebuia să existe o limită a 
răbdării sale cu acest băiat, şi tocmai se ajunsese aici. 

Se auzi o ciocănitură în uşă şi Slape, un individ cu faţa 
plină de coşuri, se holbă la el prin geamul cu sticlă armată. 

— Intră. e 

— Un telefon urgent pentru dumneavoastră, domnule. In 
biroul secretarei. 

Redman detesta telefoanele. Nişte maşini dezagreabile, 
care nu aduceau niciodată veşti bune. 

— Urgent? De la cine? 

Slape ridică din umeri şi îşi scărpină faţa. 

— Rămâi cu Lacey, da? 

Slape nu păru prea fericit la această perspectivă. 

— Aici, domnule? se interesă el. 

— Aici. 

— Da, domnule. 

— Mă bizuli pe tine, vezi să nu mă dezamăgeşti. 

— Nu, domnule. 

Redman se întoarse spre Lacey. Acesta plângea, iar 
acum, vânătaia părea o adevărată rană - o rană deschisă. 


— Dă-mi scrisoarea. O duc la birou. 

Lacey îşi îndesase scrisoarea în buzunar. O scoase în silă 
şi i-o întinse lui Redman. 

— Spune mulţumesc. 

— Mulţumesc, domnule. 

e 

Coridoarele Spitalului erau pustii. 

Era ora la care începuse venerarea nocturnă a 
televizorului. Băieţii stăteau cu ochii lipiţi de ecranul alb- 
negru ce domina sala de spectacole, urmărind, cu gura 
căscată şi cu mintea opacă, filmele polițiste, emisiunile de 
divertisment şi războaiele oferite de Spectacolele Lumii. O 
tăcere hipnotizantă se lăsa asupra celor prezenți până în 
clipa în care, pe ecran, se desfăşura vreo scenă de violență 
sau se făcea o aluzie sexuală. Atunci, toată încăperea 
răsuna de fluierături, obscenități şi strigăte de încurajare, 
pentru a cădea din nou într-o tăcere ursuză, în timpul 
dialogurilor, aşteptând reapariția unui alt pistol sau a altui 
sân. Redman auzea chiar şi acum împuşcăturile şi muzica 
reverberându-se de-a lungul coridorului. 

Biroul era deschis, dar secretara nu se afla acolo. 
Probabil, plecase acasă. Redman îşi potrivi ceasul după cel 
din birou, care arăta opt şi nouăsprezece minute. 

Telefonul stătea în furcă. Oricine îl sunase se plictisise să 
aştepte şi închisese, fără a lăsa vreun mesaj. Deşi liniştit că 
apelul nu fusese destul de urgent, pentru ca persoana care 
sunase să rămână pe fir, acum se simţea dezamăgit de 
neputinţa de a comunica cu lumea exterioară. Aşa păţise 
Crusoe în momentul în care zărise o pânză, doar pentru a o 
vedea cum se îndepărta de insulă. 

Ridicol - dar locul nu era o închisoare. Putea să iasă de 
câte ori dorea. O să facă o plimbare chiar în acea noapte - 
şi nu o să mai fie Crusoe. 

Se gândi să lase scrisoarea lui Lacey pe birou, dar se 
răzgândi. Promisese să-l protejeze pe băiat, şi asta avea să 
facă. Dacă o să fie nevoie, o să pună chiar el scrisoarea la 
cutie. 


Fără a se gândi la ceva anume, făcu cale-ntoarsă spre 
atelier. Simţea cum îl cuprinde o vagă neliniște, 
îngreunându-i reacţiile. Suspinele îi stăteau în gât, iar 
privirile amenințătoare îi rămâneau întipărite pe faţă. 

— Blestematu' ăsta de loc! exclamă el cu voce tare, fără 
a se referi la pereţii sau la podeaua propriu-zise, ci la 
capcana pe care o reprezentau. Avea impresia că putea să 
moară aici înconjurat de intenţii bune, precum florile din 
jurul unui cadavru, şi nimeni nu o să ştie, nu o să se 
intereseze de soarta lui şi nu o să-l jelească. Aici, idealismul 
era o slăbiciune, iar compasiunea o favoare. Neliniştea era 
totul: neliniştea şi... 

Tăcere. 

Asta nu era în regulă. Televizorul încă mai împrăştia 
împuşcături şi urlete de-a lungul coridorului... In rest, doar 
tăcere. Nici fluierături admirative la apariţia unor femei 
atrăgătoare, nici urlete... 

Redman ţâşni înapoi pe hol, îndreptându-se spre 
coridorul ce ducea la sala de spectacole. Deşi fumatul nu 
era permis în această parte a clădirii, peste tot mirosea a 
ţigări râncede. În faţa sa, continua să se audă acelaşi 
vacarm de nedescris. O femeie urla numele cuiva. Un 
bărbat răspunse, dar vocea îi fu retezată de-o rafală. 
Povestiri, spuse doar pe jumătate, pluteau în aer. 

Ajunse la uşă şi o deschise. 

Televizorul i se adresă: „Culcat!” 

Are o armă! 

O altă împuşcătură. 

Femeia, o blondă cu sânii mari, încasă glonţul drept în 
inimă şi muri, pe trotuar, alături de bărbatul pe care-l 
iubise. 

Tragedia nu era urmărită de nimeni. Sala era goală, 
vechile fotolii şi scaune scrijelite cu graffiti fuseseră plasate 
în jurul televizorului pentru nişte spectatori care aveau o 
distracţie mai bună în acea seară. Redman se strecură 
printre scaune şi stinse televizorul. În timp ce lumina 
fluorescentă albastră-argintie muri, iar ritmurile insistente 


ale muzicii fură retezate brusc, Redman îşi dădu seama de 
prezenţa cuiva care stătea liniştit, în întuneric, lângă uşă. 

— Cine-i acolo? 

— Slape, domnule. 

— Ţi-am spus să rămâi cu Lacey. 

— A trebuit să plece, domnule. 

— Să plece? 

— A fugit, domnule. Nu l-am putut opri. 

— Lua-te-ar dracu’! Adică nu l-ai putut opri? 

Redman porni să traverseze încăperea, dar se împiedică 
de-un scaun. Acesta se rostogoli pe podea, cu un sunet de 
protest. Slape tresări. 

— Îmi pare rău, domnule, zise el. Nu l-am putut ajunge 
din urmă. Piciorul nu mă ajută. 

Da, Slape şchiopăta. 

— Încotro a luat-o? 

Slape ridică din umeri. 

— Nu-s sigur, domnule. 

— Ei bine, adu-ţi aminte. 

— Nu-i nevoie să vă sară ţandăra, domnule. 

„Domnule” era ca o insinuare: o parodie de respect. 
Redman simţi cum îl mânca palma şi se abţinu cu greu să 
nu-l pocnească pe adolescentul cu faţa plină de puroi. Se 
afla la vreo jumătate de metru de uşă. Slape nu se urni din 
loc. 

— Mişcă-te din calea mea, Slape! 

— Acum, nu-l mai puteţi ajuta, domnule. A plecat. 

— Am spus să pleci din calea mea. 

În timp ce făcea un pas înainte, ca să-l dea la o parte pe 
Slape, Redman auzi un declic la nivelul buricului, şi ticălosul 
îi propti un cuţit cu resort în burtă, înţepându-i stratul de 
grăsime. 

— Realmente nu-i nevoie să vă duceţi după el, domnule. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Slape, ce faci? 

— Pur şi simplu jucăm un joc, rosti el printre dinţii 
galbeni ca ceara. Nu-i cu adevărat periculos deocamdată. 
Dar mai bine feriţi-vă... 


Vârful  cuţitului făcuse să ţâşnească sângele cald, 
prelingându-se în jos pe abdomenul lui Redman. Fără nici o 
îndoială, Slape era pregătit să-l ucidă. Oricare ar fi fost 
jocul, băiatul se distra pe cont propriu. Jocul se numea 
uciderea profesorului. Cuţitul continua să pătrundă, extrem 
de încet, prin pielea lui Redman. Şuvoiul de sânge devenea 
tot mai gros. 

— Lui Kevin îi place să-şi facă din când în când apariţia şi 
să se joace, zise Slape. 

— Henessey? 

— Da, vă place să ne strigaţi pe numele de familie, aşa- 
i? E mai bărbătesc, nu? Ceea ce înseamnă că nu mai 
suntem copii, ci bărbaţi. Totuşi, vedeţi, domnule, Kevin nu-i 
chiar bărbat. N-a vrut niciodată să fie bărbat. De fapt, cred 
că detesta această idee. Ştiţi de ce? (Acum cuțitul sfârteca 
uşor muşchiul.) El credea că, de îndată ce deveneai bărbat, 
începeai să mori, şi Kevin obişnuia să spună că nu va muri 
niciodată. 

— Nu va muri niciodată? 

— Niciodată. 

— Vreau să-l întâlnesc. 

— Toţi vor, domnule. E un tip carismatic. Aşa l-a numit 
doctorul Leverthal: carismatic. 

— Aş vrea să-l întâlnesc pe acest tip carismatic. 

— Curând. 

— Acum. 

— Am spus curând. 

Redman îl apucă atât de repede de încheietura mâinii, 
încât Slape nu mai putu să apese cuțitul. Reacţia înceată a 
adolescentului, probabil din cauza drogurilor, îl făcu pe 
Redman să preia iniţiativa. Cuţitul îi căzu acestuia din 
mână, în timp ce strânsoarea bărbatului se intensifică; cu 
cealaltă mână, îl apucă pe Slape de gâtul subţire, 
strângându-l ca într-un cleşte; palma lui Redman îi apăsă 
mărul lui Adam, făcându-l să se înece. 

— Unde-i Henessey? Du-mă la el. 


Ochii care-l priveau pe Redman erau la fel de lipsiţi de 
claritate ca şi cuvintele sale, iar irişii mici ca o împunsătură 
de ac. 

— Du-mă la el! ordonă bărbatul. 

Pumnul lui Slape întâlni abdomenul tăiat al lui Redman 
şi-l lovi drept în rană. Bărbatul înjură, slăbi strânsoarea, 
aproape scăpându-l din mână pe Slape, dar reuşi, totuşi, să- 
| lovească cu genunchiul, rapid şi cu putere, în vintre. Slape 
se aplecă în faţă, din cauza durerii, dar strânsoarea îl 
împiedică să se prăbuşească. Genunchiul se ridică din nou, 
cu o forţă şi mai mare. Şi din nou. Din nou. 

Lacrimi spontane ţâşniră din ochii lui Slape, scurgându- 
se printre furunculele de pe faţă. 

— Te pot răni de două ori mai tare decât poţi s-o faci tu, 
zise Redman. Aşadar, dacă vrei s-o ţinem aşa toată 
noaptea, voi fi în culmea fericirii. 

Slape clătină din cap, respirând cu greu, încet şi dureros, 
prin traheea comprimată de mâna lui Redman. 

— Mai vrei? 

Slape clătină iarăşi din cap. Redman îi dădu drumul şi-l 
proiectă de peretele opus al coridorului. Smiorcăindu-se de 
durere, cu faţa schimonosită, alunecă de-a lungul acestuia, 
în poziţia unui fetus, cu mâinile între picioare. 

— Unde-i Lacey? 

Slape începu să tremure; cuvintele îi ieşiră brusc din 
gură: 

— Unde credeţi? L-a luat Kevin. 

— Unde-i Kevin? 

Slape îl privi, uluit. 

— Nu ştiţi? 

— Nu te-aş mai întreba dacă aş şti, nu crezi? 

Slape păru să se prăbuşească în faţă, în timp ce vorbea, 
lăsând să-i scape un suspin de durere. Pe Redman îl fulgeră 
gândul că băiatul se afla pe punctul de-a leşina, numai că 
Slape avea alte intenţii. Cuţitul, ridicat între timp de pe 
podea, îi apăru deodată în mână, şi Slape îl îndreptă direct 
spre abdomenul lui Redman. Acesta făcu un pas într-o 
parte, reuşind să evite la milimetru lovitura, dar băiatul se 


afla iarăşi în picioare, uitând complet de durere. Cuţitul 
spintecă aerul în sus şi în jos, Slape şuierându-şi intenţia 
printre dinţi: 

— Te ucid, porcule! Te ucid, porcule! Apoi deschise gura 
mare şi urlă: Kevin! Kevin! Ajută-mă! 

Loviturile deveneau mai nesigure, pe măsură ce Slape îşi 
pierdea controlul. Lacrimile, mucii şi sudoarea îi lăsaseră 
dâre pe faţă, dar el continuă să înainteze, împleticindu-se, 
spre potenţiala sa victimă. 

Redman îşi alese cu grijă momentul şi îl lovi cu o forţă 
incredibilă pe Slape în genunchi - după câte bănuia, în 
piciorul beteag. Bănuise corect. Slape urlă şi se dădu 
înapoi, răsucindu-se şi lovindu-se cu faţa de perete. 
Redman făcu un pas înainte, împingându-l cu putere din 
spate. Inţelese prea târziu ce făcuse. 

Slape se înmuie, iar mâna sa, strivită între perete şi 
propriul corp, alunecă în jos, însângerată şi fără cuţit. 
Băiatul expiră aerul morţii şi se prăbuşi greoi, izbindu-se de 
perete,  înfigându-şi cuțitul şi mai adânc în propriul 
abdomen. Era mort înainte de a atinge pământul. 

Redman îl răsuci cu faţa în sus. Nu se obişnuise niciodată 
cu caracterul neaşteptat al morţii. Să dispari atât de brusc, 
asemenea imaginii de pe ecranul televizorului! Îl închizi şi 
devine alb. Fără nici un mesaj. 

Tăcerea deplină a coridoarelor i se păru copleşitoare, în 
timp ce se întorcea spre hol. Tăietura de la stomac nu era 
serioasă, iar sângele îşi făcuse propriul bandaj - de fapt, o 
crustă - din cămaşă, lipind bucăţile de bumbac de piele şi 
închizând, astfel, rana. _ 

Aproape că nu-l mai durea. Insă tăietura era problema 
cea mai neînsemnată cu care se confrunta acum: trebuia să 
dezlege câteva mistere şi nu se simţea capabil să le facă 
faţă. Atmosfera istovitoare, epuizantă a locului îl făcea să 
se simtă, la rândul său, istovit şi epuizat. Aici nu avea să 
găsească nici sănătate, nici bunătate şi nici rațiune. 

Brusc, crezu în fantome. 

In hol ardea un bec, unul fără abajur, suspendat 
deasupra unui spaţiu mort. Redman se opri sub bec şi citi 


scrisoarea mototolită a lui Lacey. Cuvintele mâăzgălite pe 
hârtie erau adevărate chibrituri gata să-i aprindă panica: 


Mamă, m-au dat ca hrană scroafei. Să nu-i crezi dacă-ți 
vor spune că nu te-am iubit niciodată, sau dacă-ți vor spune 
că am evadat. Nici vorbă. M-au dat ca hrană scroafei. Te 
iubesc. 


Tommy. 


Redman băgă scrisoarea în buzunar şi ieşi în fugă din 
clădire, îndreptându-se spre terenul de sport. Era întuneric: 
un întuneric adânc, fără stele; aerul era umed. Nici măcar în 
timpul zilei nu putea fi sigur de drumul spre fermă; noaptea 
era şi mai rău. Foarte curând se rătăci, undeva între terenul 
de sport şi pâlcul de copaci. Se afla prea departe pentru a 
vedea silueta clădirii principale aflată în spatele său, iar 
copacii din faţă semănau unii cu alţii. 

Aerul nopţii era puturos; nu bătea nici un pic de vânt, să- 
i răcorească picioarele obosite. Afară era tot atâta linişte ca 
şi înăuntru - de parcă întreaga lume devenise un interior: o 
cameră înăbugşitoare, prinsă de un tavan pictat de nori. 

Rămase în întuneric, cu sângele pulsându-i puternic în 
cap, şi încercă să se orienteze. 

In stânga - acolo unde presupunea că ar fi trebuit să se 
afle dependinţele - sclipea o lumină. Evident, se înşelase 
complet asupra poziţiei în care se afla. Lumina venea de la 
cocină, făcând să se distingă limpede conturul crescătoriei 
de păsări, dărăpănate. Distinse câteva siluete în picioare, 
ca şi cum ar fi urmărit un spectacol pe care el nu-l putea 
vedea încă. 

Porni spre cocină, neştiind ce avea să facă, o dată ajuns 
acolo. Dacă toţi erau înarmaţi, ca Slape, şi împărtăşeau 
aceleaşi intenţii ucigaşe, atunci, acolo o să-şi găsească 
sfârşitul. Gândul nu-l deranja. Într-un fel sau altul, era o 
opţiune atractivă, pentru a scăpa în acea seară din lumea 
îngrădită a Centrului: să fii terminat pentru totdeauna. 


Apoi mai era vorba şi de Lacey. După ce discutase cu 
Leverthal, avusese un moment de îndoială şi se întrebase, 
în sinea sa, de ce ţinea atât de mult la acest băiat. Exista 
un oarecare adevăr în acuzaţia de „favoare specială”, care i 
se adusese. Era, oare, ceva în interiorul său care îl dorea pe 
Thomas Lacey gol lângă el? Acesta să fi fost subînţelesul 
remarcei lui Leverthal? Chiar şi acum, în timp ce alerga - 
încă nesigur de direcţie - spre luminile din depărtare, nu se 
putea gândi la altceva decât la ochii băiatului, uriaşi şi 
rugători, privindu-l adânc în ochi. 

Unele dintre siluetele aflate în faţa sa se depărtau de 
fermă. Se distingeau, în noapte, proiectate pe luminile 
cocinei. Se terminase deja totul? Făcu un ocol larg spre 
partea stângă a clădirilor, pentru a-i evita pe cei care 
părăseau locul. Aceştia nu făceau nici un zgomot - nu 
trăncăneau între ei şi nici nu râdeau. Asemănători 
membrilor unei congregaţii care părăseau o înmormântare, 
păşeau calm prin întuneric, cu capetele plecate, fiecare la o 
distanţă oarecare de celălalt. Era lugubru să-i vezi pe aceşti 
delincvenţi necredincioşi copleşiţi de pioşenie. 

Redman ajunse la crescătoria de păsări, fără să se fi 
întâlnit cu vreunul faţă în faţă. 

Câteva siluete mai zăboveau în jurul cocinei. Peretele 
ţarcului scroafei era plin de lumânări - nenumărate 
lumânări. Ardeau continuu în atmosfera liniştită, aruncând o 
lumină puternică, caldă, asupra peretelui de cărămidă şi 
asupra feţelor puţinilor spectatori care încă mai priveau fix 
spre misterele ascunse ale cocinei. 

Printre siluete, se zăreau Leverthal şi gardianul care 
îngenunchease lângă capul lui Lacey, chiar în ziua sosirii lui 
Redman la Centru. Mai erau doi sau trei băieţi, ale căror 
feţe le recunoscu, deşi nu-şi putea reaminti cum îi chema. 

Din cocină se auzi un zgomot - zgomotul făcut de 
picioarele scroafei pe paie, în timp ce le accepta privirile 
aţintite asupra ei. Cineva vorbea, dar Redman nu-şi dădea 
seama cine. Era vocea cadenţată a unui adolescent. Vocea 
făcu o pauză, moment în care gardianul şi unul dintre băieţi 
ieşiră din rând, de parcă li s-ar fi ordonat acest lucru, şi 


dispărură în întuneric. Redman se apropie şi mai mult. 
Timpul era de maximă importanţă acum. Curând, primii 
membri ai congregaţiei aveau să traverseze terenul de 
sport, întorcându-se în clădirea principală. Atunci, or să 
vadă cadavrul lui Slape şi or să dea alarma. Trebuia să-l 
găsească pe Lacey acum, dacă Lacey mai era încă de găsit. 

Leverthal îl zări primul. Îşi mută privirea de la cocină şi 
schiţă un gest de salut, după cât se părea, fără a fi 
deranjată de sosirea sa. Era ca şi cum apariţia lui în acel loc 
ar fi fost inevitabilă, ca şi cum toate drumurile ar fi dus la 
fermă, la cocina plină de paie şi la mirosul de excremente. 
Era de parcă ea ar fi crezut acest lucru. Şi aproape că-l 
credea chiar el însuşi. 

— Leverthal, i se adresă acesta. 

Femeia îi zâmbi larg. Băiatul de lângă ea îşi ridică mâna 
şi zâmbi, la rândul său. 

— Tu eşti Henessey? întrebă Redman, privindu-l. 

Tânărul râse. Râse şi Leverthal. 

— Nu, răspunse ea. Nu. Nu. Nu. Henessey e acolo. 

Arătă cu degetul în interiorul cocinei. 

Redman străbătu cei câţiva metri rămaşi până la 
peretele cocinei, aşteptându-se - şi neîndrăznind să aştepte 
- să vadă paiele, sângele, scroafa şi pe Lacey. 

Insă Lacey nu era acolo. Doar scroafa, mare şi rotundă 
ca întotdeauna, în mijlocul propriilor ei excremente, cu 
urechile enorme şi ridicole atârnându-i peste ochi. 

— Unde-i Henessey? întrebă Redman, întâlnind privirea 
scroafei. 

— Acolo, răspunse băiatul. 

— Asta-i o scroafă. 

— Ea l-a mâncat, declară băiatul, continuând să 
zâmbească. Evident, găsea ideea delicioasă. Ea l-a mâncat, 
iar el vorbeşte prin gura ei. _ 

Lui Redman îi veni să râdă. In comparaţie cu asta, 
povestirile despre fantome ale lui Lacey păreau aproape 
plauzibile. li spuneau că scroafa era posedată! 

— S-a spânzurat Henessey, aşa cum a afirmat Tommy? 

Leverthal consimţi cu o mişcare a capului. 


— În cocină? 

Altă mişcare aprobatoare a capului. ` 

Deodată, scroafa luă o altă înfăţişare. In minte, o văzu 
întinzându-se şi adulmecând picioarele corpului 
convulsionat al lui Henessey, simţindu-i moartea aproape, 
salivând la gândul cărnii sale. O văzu lingând, apoi sorbind 
cu lăcomie, picăturile care i se prelingeau din piele, pe 
măsură ce corpul putrezea, la început muşcându-l uşor şi 
delicat, apoi devorându-l. Nu era prea greu de înţeles cum 
această atrocitate devenise o adevărată mitologie pentru 
băieţi, aceştia dedicându-i imnuri şi ridicând o scroafă la 
rang de zeitate. Lumânările, veneraţia, sacrificarea 
intenţionată a lui Lacey: era o adevărată boală, dar nu mai 
ciudată decât alte o mie de obiceiuri ale credincioşilor. 
Redman începu chiar să înţeleagă letargia lui Lacey, 
incapacitatea sa de-a se împotrivi puterilor care-l 
copleşeau. 

Mamă, m-au dat ca hrană scroafei. 

Nu „Mamă, ajută-mă, salvează-mă!” Pur şi simplu „M-au 
dat ca hrană scroafei”. 

Putea să înţeleagă toate aceste lucruri: erau copii, mulţi 
needucaţi, unii aflaţi aproape de instabilitate mentală, toţi 
predispuşi la superstiții. Însă asta nu explica atitudinea lui 
Leverthal. Femeia fixă din nou cu privirea cocina, şi 
Redman pricepu pentru prima dată că părul, de culoarea 
mierii în lumina lumânărilor, îi era despletit pe umeri. 

— Mi se pare că-i doar o scroafă, nimic mai mult, declară 
Redman. 

— Vorbeşte cu vocea lui, zise, liniştită, Leverthal. Ai 
putea spune că vorbeşte prin intermediul limbii altcuiva. O 
să-l auzi în scurt timp. Scumpul meu băiat! 

Atunci înţelese. 

— Dumneata şi Henessey? 

— De ce pari atât de îngrozit? Avea optsprezece ani şi un 
păr mai negru decât ai văzut vreodată. Şi mă iubea. 

— De ce s-a spânzurat? 

— Pentru a trăi pe vecie, răspunse femeia, aşa încât să 
nu devină niciodată bărbat şi să moară. 


— Nu l-am găsit vreo şase zile, interveni tânărul, 
aproape şoptind în urechea lui Redman. Şi nici măcar 
atunci, o dată ce îl avea doar pentru ea, n-a lăsat pe nimeni 
să se apropie. Mă refer la scroafă, nu la doctor. Toţi îl 
iubeau pe Kevin, continuă el, pe un ton de intimitate. Era 
frumos. 

— Şi unde-i Lacey? 

Zâmbetul lui Leverthal dispăru. 

— impreună cu Kevin, răspunse tânărul. Acolo unde îl 
vrea Kevin. 

Arătă cu degetul prin uşa cocinei. Un corp zăcea întins 
pe paie, cu spatele la uşă. 

— Dacă-l vrei, va trebui să intri acolo şi să-l iei, declară 
băiatul şi, în momentul următor, îi încleşta gâtul lui Redman 
ca într-o menghină. 

Scroafa reacţionă la această acţiune bruscă. Ea începu 
să strivească paiele cu picioarele, arătându-şi albul ochilor. 

Redman încercă să se desfacă din strânsoarea băiatului, 
lovindu-l, în acelaşi timp, cu cotul în burtă. Băiatul făcu un 
pas înapoi, se răsuci şi înjură, dar, imediat, Leverthal îi luă 
locul. 

— Du-te la el, zise aceasta, apucându-l pe Redman de 
păr. Du-te la el, dacă vrei. 

Unghiile ei îi zgâriară faţa, de la tâmplă până la nas, 
trecând milimetric pe lângă ochi. 

— Dă-te jos! strigă Redman, încercând să scape de 
femeie, dar ea se ţinea bine, iar capul i se legăna înainte şi 
înapoi, în timp ce căuta să-l împingă spre perete. 

Restul se petrecu cu o viteză înfiorătoare. Părul ei lung 
atinse uşor flacăra unei lumânări şi tot capul îi luă foc; 
flăcările se întinseră rapid. Urlând după ajutor, se împiedică 
şi se lăsă cu toată greutatea pe poartă. Aceasta cedă, 
prăbuşindu-se în interiorul ţarcului. Redman privea 
neputincios, în timp ce femeia, transformată într-o torţă vie, 
se prăvăli pe stratul de paie. Flăcările se întinseră avide, 
de-a curmezişul ţarcului exterior, spre scroafă, înghițind 
hulpave toate materialele cât de cât inflamabile. 


Chiar şi acum, în această situaţie extremă, scroafa 
rămase tot scroafă. Nu mai făcu nici o minune: nu scoase 
nici un sunet şi nici nu ceru ajutor, folosindu-se de feluritele 
ei voci. Continuând să bată din picioare, animalul intră în 
panică, pe măsură ce vâlvătaia îl înconjura, încolţindu-i 
corpul masiv şi lingându-i părţile laterale. Aerul se umplu cu 
un miros de şuncă pârlită, în timp ce flăcările se ridicau tot 
mai sus pe corp şi pe cap, propagându-se printre peri ca 
printr-o iarbă uscată cuprinsă de foc. 

Vocea îi era tot de scroafă, la fel şi suferinţa. Grohăituri 
isterice îi scăpau printre buze; se năpusti cu putere de-a 
curmezişul ţarcului cocinei şi trecu de poarta ruptă, călcând 
peste Leverthal. 

Corpul scroafei, încă în flăcări, părea un obiect magic, ce 
traversa cu repeziciune terenul în plină noapte, 
deplasându-se în zigzag, din cauza durerii. Urletele ei nu se 
diminuară nici atunci când întunericul o înghiţi, părând, pur 
şi simplu, să răsune ca un ecou pe tot terenul înconjurător, 
incapabile de a-şi găsi scăparea din acea încăpere încuiată. 

Redman avansă câţiva paşi spre corpul mistuit al lui 
Leverthal şi spre cocină. Paiele ardeau din toate părţile şi 
focul se întindea spre uşă. Inchise pe jumătate ochii, din 
cauza fumului  usturător, şi  plonjă în interiorul 
compartimentului. 

Lacey zăcea, ca şi până atunci, cu spatele la uşă. 
Redman îl întoarse cu faţa în sus. Trăia. Era conştient. Avea 
chipul scăldat în lacrimi şi îl privea, de pe patul de paie, cu 
o expresie îngrozită şi cu ochii atât de mari, încât aproape îi 
ieşeau din cap. 

— Ridică-te, zise Redman,  aplecându-se asupra 
băiatului. 

Corpul său mic era rigid, şi aceste cuvinte reprezentau 
tot ce putea face Redman pentru a-l determina să-şi mişte 
membrele. Îmbărbătându-l astfel, reuşi să-l scoale tocmai 
când fumul începu să pătrundă înăuntru. 

— E-n regulă, haide, haide! 

Se ridică în picioare şi ceva îi atinse uşor părul. Redman 
simţi o ploaie de viermi pe faţă şi, uitându-se în sus, îl văzu 


pe Henessey - sau ceea ce mai rămăsese din el - atârnând 
de-o grindă a cocinei. Trăsăturile, înnegrite precum 
cărbunii, nu i se mai distingeau. Avea corpul ros inegal la 
coapse, iar măruntaiele îi atârnau din scheletul puturos, 
legănându-se cu mişcări viermănoase chiar în faţa lui 
Redman. 

Duhoarea cadavrului ar fi fost copleşitoare, dacă n-ar fi 
fost fumul gros. Aşa stând lucrurile, Redman era de-a 
dreptul revoltat; dar reacţia îi spori puterile. Îl ridică pe 
Lacey din umbra cadavrului lui Henessey şi îl împinse prin 
uşă. 

Afară, paiele nu mai ardeau atât de puternic, dar lumina 
focului, lumânările şi corpul în flăcări al lui Leverthal îl 
făcură să-şi mijească ochii după bezna din interior. 

— Haide, flăcăule! zise el, trecându-l pe Lacey prin 
văpaie. 

Ochii băiatului străluceau ca o insignă de poliţist, ca ai 
unui nebun. Exprimau zădărnicie. 

Traversară cocina până la poartă, sărind peste cadavrul 
lui Leverthal, şi se îndreptară spre întunericul terenului 
deschis din faţa lor. 

Cu fiecare pas ce îi îndepărta de fermă, băiatul părea să 
iasă din starea de paralizie în care se afla. În spate, cocina 
era deja o amintire în flăcări. În faţă, noaptea era la fel de 
liniştită şi impenetrabilă ca întotdeauna. 

Redman încerca să nu se gândească la scroafă. Cu 
siguranţă, trebuia să fi murit până atunci. 

Insă, pe măsură ce alergau, din pământ parcă se auzea 
un zgomot, ca şi cum ceva uriaş ar fi ţinut pasul cu ei, 
mulţumit să se menţină la distanţă, precaut acum, dar 
neîndurător în urmărire. 

Redman îl trase cu putere de mână pe Lacey şi grăbi 
pasul, simțind terenul ars de soare sub picioare. Lacey 
scâncea, scoțând doar nişte sunete, fără să articuleze vreun 
cuvânt. Era un semn bun, un semn de care avea nevoie 
Redman. Se săturase de toată această demenţă. 

Ajunseră la clădirea principală, fără nici un incident. 
Coridoarele erau la fel de pustii aşa cum fuseseră cu o oră 


mai devreme. Poate că nimeni nu descoperise încă cadavrul 
lui Slape. Era posibil, fiindcă nici unul dintre băieţi nu părea 
să fi avut chef de distracţie. Poate că se furişaseră, tăcuţi, 
în dormitoare, pentru a-şi continua veneraţia în somn. 

Venise momentul să găsească un telefon şi să sune la 
poliţie. 

Bărbatul şi băiatul se îndreptară, mână în mână, spre 
biroul directorului. Lacey amuţise din nou, dar nu mai avea 
acea expresie de nebun întipărită pe faţă; arăta ca şi cum 
lacrimile purificatoare erau gata să-i ţâşnească. Trase aerul 
pe nas şi scoase nişte sunete din gâtlej. 

Îl strânse mai puternic de mână pe Redman, apoi se 
relaxă complet. În faţa lor, holul era cufundat în întuneric. 
Probabil că cineva spărsese recent becul; acesta încă se 
bălângănea la capătul firului, luminat de-o rază slabă 
intrată pe fereastră. 

— Haide! N-are de ce să-ţi fie frică. Haide, băiete! 

Lacey se aplecă asupra mâinii lui Redman şi îl muşcă. 
Totul se întâmplă atât de iute, încât Redman îi dădu, 
involuntar, drumul băiatului, iar acesta o rupse la fugă pe 
coridor, îndepărtându-se cât mai mult de hol. 

N-avea nici o importanţă. Nu putea ajunge prea departe. 
De data aceasta, Redman se bucură că peste tot erau doar 
ziduri şi zăbrele. 

Redman traversă holul întunecos, îndreptându-se spre 
biroul secretarei. Nici o mişcare. Oricine spărsese becul 
stătea foarte liniştit. 

Şi telefonul fusese sfărâmat. Nu doar sfărâmat, ci făcut 
tăndări. 

Redman se întoarse spre biroul directorului. Acolo era un 
telefon; nu avea să se lase oprit de nişte vandali. 

Bineînţeles, uşa era încuiată, dar Redman se aştepta la 
aşa ceva. Sparse cu cotul geamul mic de la uşă şi băgă 
mâna în cealaltă parte. Nici urmă de cheie. 

La dracu’! gândi el, şi se repezi cu umărul în uşă. Era 
rezistentă, din lemn masiv, şi avea o încuietoare de bună 


calitate. II durea umărul, iar rana de la stomac i se 


redeschise până când încuietoarea cedă şi reuşi să 
pătrundă în cameră. 

Podeaua era acoperită cu paie; mirosul dinăuntru era 
incomparabil mai dezgustător decât cel din cocină. 
Directorul zăcea în spatele biroului, cu inima mâncată. 

— Scroafa! exclamă Redman. Scroafa! Scroafa! repetă el 
şi întinse mâna după telefon. 

Auzi un sunet. Se răsuci şi primi lovitura drept în faţă. i 
sfărâmă umerii obrajilor şi nasul. Camera se coloră, apoi 
deveni albă. 

e 

Holul nu mai era întunecat. În fiecare colţ, ardeau 
lumânări, probabil sute de lumânări. Pe de altă parte, capul 
i se învârtea şi vedea în ceaţă, ca urmare a loviturii. Putea 
să fi fost o singură lumânare, multiplicată de simţurile sale, 
pe care nu se mai putea baza. 

Stătea în hol, în mijlocul unui cerc, fără a şti prea bine 
cum de reuşea acest lucru, pentru că, sub el, îşi simţea 
picioarele paralizate şi nefolositoare. La marginea razei sale 
vizuale, dincolo de lumina lumânărilor, auzea oameni 
vorbind. Nu, nu chiar vorbind. Nu erau cuvinte adevărate. 
Erau sunete fără sens, scoase de oameni care puteau, sau 
nu puteau, să fie acolo. 

Apoi auzi grohăitul - grohăitul grav, astmatic al scroafei, 
care-şi făcu, de îndată, apariţia din lumina tremurătoare a 
lumânărilor. Corpul ei nu mai era strălucitor de curat şi 
frumos. Părţile laterale erau carbonizate, ochii rotunzi ca 
mărgelele erau uscați, iar râtul, oarecum răsucit faţă de 
poziţia sa normală. Înainta spre el foarte încet, poticnindu- 
se, şi tot foarte încet, figura, aşezată călare pe scroafă, 
deveni vizibilă. Era, bineînţeles, Tommy Lacey, gol ca 
atunci când se născuse, cu corpul la fel de trandafiriu şi 
lipsit de păr ca al unuia dintre purceii ei, cu faţa lipsită de 
orice sentiment omenesc. Ochii lui deveniseră acum ochii 
ei, conducând scroafa enormă prin intermediul urechilor. Şi 
zgomotul scos de scroafă - asemănător cu al unui animal 
ţinut în frâu - nu ieşea din gura acesteia, ci dintr-a lui. A lui 
era vocea scroafei. 


A 


Redman îi pronunţă calm numele. Tommy, nu Lacey. 
Băiatul păru să nu-l audă. Şi doar atunci, pe măsură ce 
scroafa şi călăreţul ei se apropiau, Redman îşi dădu seama 
de ce nu se prăbuşise încă la pământ. Avea o frânghie 
înfăşurată în jurul gâtului. 

Chiar în momentul în care îl fulgeră acest gând, laţul se 
strânse şi se trezi ridicat în aer. 

Nu simţi nici o durere, doar un dezgust înfricoşător - 
mult mai mare decât durerea -, un abis de pierdere şi 
regret în care se afunda cu totul. 

Scroafa şi băiatul se opriseră chiar sub Redman, ale 
cărui picioare se legănau în aer. Continuând să grohăie, 
băiatul coborâse de pe scroafă şi se aşezase pe vine lângă 
animal. Prin atmosfera din ce în ce mai cenuşie, Redman 
zărea curbura şirei spinării băiatului, pielea perfectă a 
spatelui. Văzu şi frânghia cu noduri, cu capătul ros, care 
ieşea dintre fesele sale galbene. Pentru toată lumea, 
semăna cu o coadă de porc. 

Scroafa îşi ridică uşor capul, deşi ochii ei nu mai 
distingeau nimic. Redman se gândi cu plăcere că aceasta 
suferea şi că o să sufere mai departe, până ce o să moară. 
Pentru el, era aproape suficient acest gând. Apoi, gura 
scroafei se deschise şi ea vorbi. Redman nu era sigur cum 
rostea cuvintele, dar vorbea. Cu vocea cadenţată a unui 
băiat. 

— Asta este menirea unui animal, spunea el, să 
mănânce şi să fie mâncat. 

După aceea, scroafa zâmbi, iar Redman simţi, deşi se 
crezuse amorţit, durerea provocată de dinţii lui Lacey, care 
îi smulse o bucată din picior. Treptat, băiatul se caţără, 
grohăind, tot mai sus, pe corpul salvatorului său, pentru a-i 
stinge şi ultima fărâmă de viaţă. 


SEX, MOARTE ŞI LUMINA STELELOR 


Diane îşi trecu degetele parfumate prin barbă roşcată, 
ţepoasă, veche de două zile, a lui Terry. 

— lmi place, zise ea. Chiar şi porţiunea căruntă. 

Femeia iubea tot ce avea legătură cu el, sau cel puţin 
aşa pretindea. Era încântată atunci când o săruta, când o 
dezbrăca, sau atunci când el îşi dădea jos chiloţii. Exclama 
de fiecare dată: „/mi place, îmi place, îmi place!” 

Ea se lăsa peste el cu un entuziasm atât de nepotolit, 
încât tot ce putea face era să-i urmărească partea 
superioară a capului blond-cenuşiu săltându-i între vintre, 
rugându-se, în acelaşi timp, lui Dumnezeu ca nimeni să nu 
încerce să intre în cabină. La urma urmei, era o femeie 
măritată, chiar dacă era actriţă. Şi el avea, pe undeva, o 
soţie. Acest tête-à-tête avea să facă deliciul uneia dintre 
fiţuicile locale de scandal tocmai când încerca să-şi câştige 
reputaţia de regizor serios; nicio şmecherie, nicio bârfă - 
doar artă adevărată. 

Apoi, chiar şi gândurile ambiţioase erau anulate de limba 
ei, care făcea prăpăd printre terminaţiile sale nervoase. Nu 
era grozavă ca actriţă, dar, Dumnezeule, ce târfă minunată 
era! Tehnică fără cusur; sincronizare perfectă: ştia fie din 
instinct, fie ca urmare a nenumăratelor repetiţii, momentul 
exact în care trebuia să accelereze ritmul şi să finalizeze 
întreaga scenă cu un deznodământ satisfăcător. 

După ce-l termina de „stors”, aproape că dorea s-o 
aplaude. 

e 

Toată distribuția spectacolului „A douăsprezecea 
noapte”, regizat de Calloway, era, bineînțeles, la curent cu 
legătura lor. Uneori se făceau comentarii acide atunci când 
actriţa şi regizorul întârziau amândoi la repetiţii, sau dacă 
ea părea satisfăcută, iar el roşu la faţă. Calloway a încercat 
s-o determine să-şi controleze expresia de mâţă-care-a- 
mâncat-smântâna, dar, efectiv, nu era o „actriţă” atât de 


bună - lucru amuzant, luându-se în considerare adevărata 
ei profesie. 

Pe de altă parte, La Duvalle, aşa cum Edward insista s-o 
numească, ajunsese celebră, deci nu mai avea nevoie să fie 
o actriţă bună. Ce dacă rostea versurile lui Shakespeare ca 
şi cum ar fi recitat Cântarea lui Hiavata, bum-bum, bum- 
bum! Ce dacă toate cunoştinţele ei de psihologie erau vagi, 
logica greşită, iar abordarea personajului 
necorespunzătoare? Ce dacă înţelegea poezia la fel de mult 
ca buna-cuviinţă? Era o stea, şi asta reprezenta o adevărată 
afacere. 

Nu se putea contesta faptul că numele ei însemna bani. 
Afişele publicitare ale Teatrului Elysium anunțau pretenţia 
acesteia la gloria scenei cu litere de-o şchioapă, negre pe 
fond galben: 

„Diane Duvall: steaua din Copilul dragostei” 

Copilul dragostei. Probabil cea mai slabă soap opera“ din 
istoria genului, prezentată vreodată pe ecranele naţiunii: în 
fiecare săptămână, două ore pline de personaje mediocre şi 
dialoguri tâmpite. Totuşi, în cele din urmă, crescu 
considerabil audiența, protagoniştii devenind, aproape 
peste noapte, staruri de primă mărime pe firmamentul 
încărcat de diamante false al televiziunii. Printre ele, 
scânteia Diane Duvall - steaua cea mai strălucitoare. 

Poate că nu fusese născută să joace în piese clasice, dar, 
lisuse Cristoase, ce cozi se făceau la casele de bilete atunci 
când numele ei figura pe afiş! lar în aceste zile şi în această 
epocă, cu teatrele pustii, tot ce conta era numărul de 
scaune ocupate. 

Calloway renunţase la gândul că aceasta avea să fie 
versiunea definitivă la „A douăsprezecea noapte”, dar, dacă 
montarea avea succes - şi cu Diane în rolul Violei avea 
toate şansele -, i s-ar fi putut deschide câteva uşi în West 
End. In plus, existau şi compensaţii să lucrezi cu mereu 
adulata şi mereu pretenţioasa domnişoară Duvall. 


+ Ficțiune dramatică prezentată la radio sau televiziune. 


Calloway îşi trase pantalonii de serj şi privi în jos. Ea îi 
adresă zâmbetul cuceritor folosit în scena scrisorii: expresia 
numărul cinci din repertoriul Duvall - o combinaţie între una 
feciorelnică şi una maternă. 

Bărbatul îi întoarse zâmbetul cu una din propriul său 
repertoriu - o privire fugară şi drăgăstoasă, care părea 
adevărată de la un metru distanţă. Apoi se uită la ceas. 

— Dumnezeule, am întârziat, scumpo! 

Femeia îşi linse buzele. Chiar îi plăcea atât de mult 
gustul? 

— Mai bine mi-aş aranja părul, zise ea, ridicându-se şi 
aruncând o privire în oglinda lungă de lângă duş. 

— Da. 

— Te simţi bine? 

— Cum nu se poate mai bine, replică el. 

O sărută uşor pe nas şi o lăsă să se pieptene. 

e 

În drum spre scenă, intră vreo câteva clipe în cabina 
bărbaţilor, să-şi aranjeze ţinuta şi să-şi dea cu apă rece pe 
obrajii îmbujoraţi. Sexul făcea să-i apară întotdeauna pete 
pe faţă şi pe partea superioară a bustului. Aplecându-se, 
pentru a se stropi cu apă, Calloway îşi studie cu un ochi 
critic trăsăturile în oglinda de deasupra chiuvetei. După 
treizeci şi şase de ani în care încercase să-şi ascundă 
vârsta, adevărul începea să iasă la iveală. Nu mai era 
junele-prim de altădată. Avea pungi sub ochi - pungi fără 
nicio legătură cu insomniile repetate -, riduri pe frunte şi în 
jurul gurii. Nu mai semăna deloc cu un wunderkinot; 
destrăbălarea i se citea limpede pe faţă. Excesul de sex, 
băutură şi ambiţie, frustrarea de a aspira şi de a rata marea 
şansă de atâtea ori. Cum ar fi arătat acum, gândi el cu 
amărăciune, dacă s-ar fi mulţumit să fie un actoraş 
oarecare, jucând piesele lui Brecht într-un teatru de duzină, 
cu doar zece spectatori în fiecare seară? Probabil că ar fi 
avut faţa la fel de netedă ca fundul unui copilaş - cele mai 
multe spectatoare ale teatrelor care prezintă piese cu tentă 


> Copil minune, Ib. germană. 


socială au această privire. Sărmane vaci, inexpresive şi 
mulţumite! 

Ei bine, plăteşti şi alegi, zise în sinea sa. Aruncă o ultimă 
privire spre heruvimul prăpădit reflectat în oglindă, cu 
încreţituri la colţul ochilor - heruvim căruia încă nu-i rezista 
nicio femeie -, şi ieşi din cabină, ca să facă faţă încercărilor 
şi necazurilor din actul al treilea. 

Pe scenă se desfăşura o discuţie aprinsă. Jack, tâmplarul, 
construise două garduri vii pentru grădina Oliviei. Trebuia 
ca acestea să mai fie acoperite cu frunze, dar arătau de-a 
dreptul impresionant, întinzându-se pe toată adâncimea 
scenei, până la decorul de fundal, pe care urma să fie pictat 
restul grădinii. Nici o chestie simbolică. O grădină rămânea 
o grădină: iarbă verde, cer albastru. Asta preferau 
spectatorii din nordul Birmingham-ului, iar Terry arăta o 
oarecare simpatie pentru gusturile lor simple. 

— Terry, scumpule! 

Eddie Cunningham îl luă de mână şi de cot, conducându- 
| spre locul disputei. 

— Care-i problema? 

— Terry, scumpule, nu poţi fi serios în legătură cu aceste 
rahaturi de garduri vii. (Cât de curgător îi ieşi din gură 
cuvântul „rahaturi”!) Spune-i unchiului Eddie că nu eşti 
serios, înainte să fac o criză de nervi. Arătă cu degetul spre 
gardurile vii atât de jignitoare. Vreau să spun... uită-te la 
ele! 

În timp ce vorbea, un jet gros de salivă se împrăştie prin 
aer. 

— Care-i problema? întrebă, din nou, Terry. 

— Problema? Blochează drumu’, scumpule, blochează 
drumu'. Gândeşte-te. Am tot repetat scena în care mă 
învârtesc de colo-colo ca un nebun de legat. In sus la 
dreapta, în jos la stânga - dar treaba nu merge dacă n-am 
acces prin spate. Şi uită-te! Rahaturile astea sunt puse pe 
acelaşi plan cu fundalul. 

— Ei bine, aşa şi trebuie, pentru a crea iluzia respectivă, 
Eddie. 


— Dar nu pot trece pe după ele, Terry. Trebuie să-mi 
înţelegi punctul de vedere. 

Îi luă drept martori pe alţi câţiva indivizi aflaţi pe scenă: 
doi tâmplari, doi tehnicieni, trei actori. 

— Vreau să spun... efectiv nu-i destul timp. 

— Eddie, le schimbăm poziţia. 

— Of! 

Asta-i luă apa de la moară. 

— Nu? 

— Hmm. 

— Adică pare cel mai uşor, nu? 

— Da... numai că îmi plăcea... 

— Ştiu. 

— Ei bine, dacă trebuie neapărat... Dar ce facem cu 
terenul de crichet? 

— Tăiem şi din el. 

— Şi toată scena cu ciocănelele de crichet? Chestia aia 
porcoasă? 

— Va trebui să renunţăm la ea. Regret, dar n-am calculat 
toate variantele. N-am gândit corect. 

Eddie tresări, indignat. 

— Asta-i tot ce-ar trebui să faci întotdeauna, scumpule. 

Chicote. Terry se făcu că n-aude. Obiecţia ridicată de 
Eddie era corectă; vina era doar a lui, fiindcă nu studiase 
destul schiţele de decor. 

— Îmi pare rău de toată afacerea, dar n-avem nicio 
şansă s-o rezolvăm. 

— Sunt sigur că nu vei tăia şi din rolul altora, zise Eddie. 

Aruncă o privire către Diane, peste umărul lui Calloway, 
apoi se îndreptă spre cabină. leşi un actor înfuriat, iar scena 
rămase goală. Calloway nu încercă să-l oprească. Dacă i-ar 
fi stricat ieşirea, ar fi înrăutățit considerabil situaţia. Mormăi 
doar un simplu „Hristoase”, şi-şi trecu mâna lată peste faţă. 
Ăsta era punctul nevralgic inevitabil al profesiunii de 
regizor: actorii. 

— Îl aduce cineva înapoi? întrebă el. Tăcere. 

— Unde-i Ryan? 


A 


Directorul de scenă îşi arătă faţa cu ochelari peste 
gardul viu. 

— Da? 

— Ryan, scumpule, vrei, te rog, să-i duci o ceaşcă de 
cafea lui Eddie şi să-l îndupleci să revină în mijlocul familiei? 

Ryan făcu o mutră pe care stătea scris: „Dumneata l-ai 
jignit, dumneata să-l aduci înapoi.” Insă Calloway fusese 
dus cu preşul de prea multe ori până acum, aşa încât 
devenise un adevărat maestru. Il fixă, pur şi simplu, pe 
Ryan, îndemnându-l să nu-i asculte dorinţa, până când 
celălalt îşi plecă ochii şi aprobă din cap. 

— Sigur, zise el, cu un aer ursuz. 

— Bun băiat! 

Ryan îi aruncă o privire acuzatoare şi dispăru în căutarea 
lui Cunningham. 

— Nicio reprezentaţie fără o criză de nervi, declară 
Calloway, încercând să mai încălzească atmosfera. 

Cineva mormăi; micul semicerc de martori începu să se 
împrăştie. Spectacolul se terminase. 

— În regulă, în regulă, zise Calloway, conciliant. Să 
trecem la treabă! Repetăm de la punctul culminant al 
scenei. Diane, eşti pregătită? 

— Da. 

— Bine. Începem? 

Se întoarse cu spatele spre grădina Oliviei şi spre grupul 
de actori doar pentru a-şi aduna gândurile. Numai 
reflectoarele erau aprinse, restul sălii fiind cufundat în 
întuneric. Rând după rând de scaune goale îl priveau 
insolent, cu gura căscată, provocându-l să le amuze. Ah, 
singurătatea regizorului de cursă lungă! Existau zile în 
această meserie când gândul de a fi doar contabil părea o 
„încheiere cucernic de râvnit”, pentru a-l parafraza pe 
prinţul Danemarcei. 

Cineva se mişcă la balconul Teatrului Elysium. Calloway 
îşi ridică privirea gânditoare şi se holbă prin aerul îmbâăcsit 
al sălii. Se refugiase Eddie chiar în ultimul rând? Nu, cu 
siguranţă nu. Pentru bunul motiv că nu avusese timpul 
necesar să urce până acolo. 


— Eddie? îndrăzni să întrebe Calloway, punându-şi mâna 
streaşină la ochi. Tu eşti? 

Nu putea distinge silueta. Nu, nu era doar o singură 
siluetă, ci erau două. Doi oameni, care se strecurau de-a 
lungul ultimului rând de scaune, îndreptându-se spre ieşire. 

— Ăla nu-i Eddie? se interesă Calloway, răsucindu-se 
spre grădina artificială. 

— Nu, răspunse cineva. 

Vorbea chiar Eddie. Se afla din nou pe scenă, rezemat pe 
unul dintre gardurile vii, cu o ţigară înfiptă între buze. 

— Eddie... 

— E-n regulă, răspunse actorul, bine dispus. Nu te umili. 
Nu suport să văd un bărbat drăguţ umilindu-se. 

— Să vedem dacă reuşim să strecurăm undeva chestia 
cu ciocanele, zise Calloway, gata să se arate conciliant. 

Eddie clătină din cap şi scutură pe jos scrumul ţigării. 

— Nu-i nevoie. 

— Realmente... 

— Oricum nu ieşea prea bine. 

Uşa de la balcon scârţâi uşor, închizându-se în urma 
vizitatorilor. Calloway nu se mai obosi să privească într- 
acolo. Oricine ar fi fost, plecaseră deja. 

e 

— A fost cineva străin în sală, în această după-amiază. 

Hammersmith îşi ridică privirea de pe paginile pline de 
cifre pe care le studia. 

— Da? 

Sprâncenele sale sârmoase se înălţară mult deasupra 
ochilor mici, cu o mină de surpriză prost exprimată. Se ciupi 
de buza de jos cu degetele pătate de nicotină. 

— Ai idee cine era? 

Continuă să se ciupească de buză, fixându-l încă pe mai 
tânărul său interlocutor cu o expresie nedisimulată de 
dispreţ pe faţă. 

— Şi ce-i cu asta? 

— Vreau să ştiu doar cine era în sală şi urmărea 
repetiţia. Cred că am dreptul să aflu. 


— Ai tot dreptul, răspunse Hammersmith, dând uşor din 
cap şi ţuguindu-şi buzele. 

— Era vorba să vină cineva de la Naţional, zise Calloway. 
Impresarii mei au aranjat ceva în această privinţă. Dar nu 
vreau să intre oricine în sală fără ştirea mea. În special, 
dacă sunt persoane importante. 

Hammersmith studia din nou coloanele de cifre. Avea o 
voce obosită: 

— Terry, dacă va veni cineva de la South Bank să-ţi 
urmărească viziunea regizorală, îţi promit că vei fi informat 
primul. Eşti mulţumit? 

Inflexiunea vocii era a naibii de dură! Cu alte cuvinte, 
plimbă ursu', copile! Calloway de-abia se stăpânea să nu-l 
pocnească. 

— Hammersmith, nu-mi place să-mi urmărească cineva 
repetițiile fără aprobarea mea. Inţelegi? Şi vreau să ştiu 
cine a fost în sală astăzi. 

Directorul oftă din greu. _ 

— Crede-mă, Terry, nu ştiu nici eu. lţi sugerez s-o întrebi 
pe Tallulah, fiindcă ea a stat la intrare, în această după- 
amiază. Dacă cineva a pătruns în teatru, probabil că a 
observat. Oftă din nou. În regulă... Terry? 

Calloway o lăsă baltă. Avea bănuielile sale în ceea ce-l 
privea pe Hammersmith. Individul nu dădea doi bani pe 
teatru şi nu scăpa nicio ocazie să declare deschis acest 
lucru; afişa un aer extenuat ori de câte ori se discuta ceva 
despre bani, ca şi cum nu făcea să te oboseşti cu probleme 
estetice. Şi avea un cuvânt, rostit cu voce tare, prin care-i 
numea, deopotrivă, pe actori şi regizori: „crai”. Minuni de-o 
zi. În lumea lui Hammersmith, doar banul era veşnic, iar 
Teatrul Elysium era un loc înfloritor, un loc în care cineva 
inteligent putea câştiga o sumă frumuşică, dacă-şi juca bine 
şansele. 

Calloway era sigur că Hammersmith ar vinde teatrul 
chiar a doua zi, dacă ar putea. Un oraş-satelit ca Redditch, 
dezvoltându-se în acelaşi ritm cu Birmingham, nu avea 
nevoie de teatre, ci de birouri, supermarketuri, depozite; 
avea nevoie, în viziunea consilierilor municipali, de o mărire 


a investiţiilor în industria nouă. Mai avea nevoie şi de 
amplasamente excelente, pe care să se dezvolte această 
industrie. Nicio artă nu putea supravieţui unei astfel de 
concepţii pragmatice. 

e 

Tallulah nu se afla nici în gheretă, nici în foaierul mare, şi 
nici în cel al artiştilor. 

lritat atât de lipsa de politeţe a lui Hammersmith, cât şi 
de dispariţia lui Tallulah, Calloway se întoarse în sala de 
spectacole pentru a-şi lua haina şi a se duce să se îmbete. 
Repetiţia se terminase, şi actorii plecaseră de mult. 
Gardurile vii, încă neacoperite cu frunze, păreau destul de 
mici, privite din ultimul rând din stal - poate că era nevoie 
să mai fie înălțate cu câţiva centimetrii. Făcu o însemnare 
pe spatele unui afiş de reclamă, pe care-l găsi în buzunar: 
„Gardurile vii, mai înalte?” 

Un zgomot de paşi îl făcu să-şi ridice privirea, şi o siluetă 
îşi făcu apariţia pe scenă. O intrare discretă, chiar prin 
fundul scenei, acolo unde se uneau gardurile vii. Calloway 
nu recunoscu bărbatul. 

— Domnul Calloway? Domnul Terence Calloway? 

— Da? 

Vizitatorul se apropie de partea din faţă a scenei, unde, 
cu mulţi ani în urmă, s-ar fi aflat luminile de rampă, şi 
rămase în picioare, privind spre sală. 

— Îmi cer scuze că v-am întrerupt şirul ideilor. 

— Nu-i nimic. 

— Vreau să vorbesc ceva cu dumneavoastră. 

— Cu mine? 

— Dacă aţi fi amabil... 

Calloway înainta spre primele rânduri ale stalului, 
cântărindu-l pe străin din ochi. 

Era îmbrăcat în nuanţe de gri din cap până-n picioare: 
haină de lână gri, pantofi gri, cravată gri. La o primă 
impresie, nefavorabilă, bărbatul era ostentativ de elegant, 
lăsând, totuşi, o impresie deosebită. Lui Calloway îi venea 
greu să-i distingă faţa sub umbra aruncată de borul pălăriei. 

— Permiteţi-mi să mă prezint. 


Avea o voce convingătoare, cultivată. Ideală pentru 
reclame comerciale, poate pentru săpunuri. După lipsa de 
maniere a lui Hammersmith, această voce era cu adevărat 
o probă de bună creştere. 

— Mă numesc Lichfield. Nu mă aştept ca acest nume să 
însemne mult pentru cineva de vârsta dumneavoastră 
fragedă. 

Ei da, vârstă fragedă! Poate că pe faţă i se mai distingea 
o umbră de wunderkind. 

— Sunteţi critic? se interesă Calloway. 

Râsul care se auzi de sub borul imaculat al pălăriei era 
de-a dreptul ironic. 

— Pentru numele lui lisus, nu! replică Lichfield. 

— Atunci, îmi pare rău, mă puneţi în încurcătură... 

— Nu trebuie să vă cereţi scuze. 

— Aţi fost în sală astăzi după-amiază? 

Lichfield ignoră întrebarea. 

— Îmi dau seama că sunteţi un om ocupat, domnule 
Calloway, şi nu vreau să vă irosesc timpul. Teatrul este 
meseria mea, aşa cum e şi a dumneavoastră. Cred că ar 
trebui să ne considerăm aliaţi, deşi nu ne-am mai întâlnit 
vreodată. 

Ah, marea frăţie! Această pretenţie de familiaritate, 
aproape că îl făcu pe Calloway să scuipe. Când se gândea 
la numărul de aşa-zis aliaţi, care îl înjunghiaseră prietenoși 
pe la spate, la dramaturgii ale căror opere le înjurase 
zâmbind, la actorii pe care-i distrusese cu o glumă uşoară, 
dar muşcătoare... La dracu cu frăţia! Aici era vorba de care- 
pe-care, la fel ca în oricare profesie în care existau prea 
mulţi competitori. 

— Am un interes statornic, spuse Lichfield, în Teatrul 
Elysium. (Cuvântul „statornic” fu accentuat straniu, sunând 
de-a dreptul lugubru pe buzele lui Lichfield.) Ingăduie-mi!... 

— Cum? 

— Da, am petrecut multe ore fericite în acest teatru de-a 
lungul anilor şi, sincer, mă doare să fiu purtătorul acestor 
ştiri. 

— Ce ştiri? 


— Domnule Calloway, trebuie să vă anunţ că montarea 
dumneavoastră cu „A douăsprezecea noapte” va fi ultima 
care va mai vedea luminile rampei la Elysium. 

Declaraţia nu constitui o surpriză, dar era dureroasă, şi 
şocul interior trebuie să se fi reflectat pe faţa lui Calloway. 

— Ah..., deci nu ştiaţi. Aşa credeam şi eu. Intotdeauna, 
actorilor li se ascunde ceva, sunteţi de acord? E o 
satisfacţie la care slujitorii lui Apollo nu vor renunţa 
niciodată. Răzbunarea contabilului. 

— Hammersmith, preciză Calloway. 

— Hammersmith. 

— Ticălosu'! 

— Nu trebuie să vă bizuiţi pe cei de teapa lui, dar nu 
cred că e nevoie să vă spun eu asta. 

— Sunteţi sigur că îl va închide? 

— Desigur. Ar face-o şi mâine, dacă ar putea. 

— Dar de ce? Am regizat piesele lui Stoppard, Tenessee 
Williams - s-au jucat întotdeauna cu sălile pline. N-are 
niciun sens. 

— Mă tem că are un admirabil sens financiar şi, dacă 
gândiţi în cifre, aşa cum face Hammersmith, veţi vedea că 
nimic nu se poate împotrivi unei simple operaţii aritmetice. 
Elysium  îmbătrâneşte. Toţi îmbătrânim. Scârţâim. Ne 
simţim vârsta în încheieturi: instinctul nostru ne spune să 
ne lungim şi să dispărem. Să dispărem - vocea deveni 
melodramatic de uşoară, o şoaptă plină de dorinţă. 

— Cum de ştiţi despre această afacere? 

— Am fost, vreme de mulţi ani, unul dintre membrii 
consiliului de administraţie al teatrului, iar după ce am ieşit 
la pensie, am socotit că era de datoria mea - cum să mă 
exprim? - să stau cu urechea la pândă. E greu, în aceste 
zile şi în această epocă, să evoc triumful pe care l-a avut 
această scenă... 

Vocea i se pierdu într-o reverie. Părea adevărată, nu 
doar ceva de efect. Apoi continuă, cu acelaşi timbru de om 
de afaceri: 


— Acest teatru e pe punctul de-a muri, domnule 
Calloway. Veţi fi prezent la ultimul ceremonial, fără să aveţi 
vreo vină. Am crezut că trebuie să fiţi... avertizat. 

— Mulţumesc. Vă sunt recunoscător. Spuneţi-mi, aţi fost 
vreodată actor? 

— Ce vă face să credeţi aşa ceva? 

— Vocea. 

— Ştiu, e pe jumătate retorică. Mă tem că ăsta-i 
blestemul meu. Nu pot nici măcar să cer o ceaşcă de cafea, 
fără ca vocea să nu-mi sune ca a lui Lear în mijlocul furtunii. 

Râse, din toată inima, pe socoteala sa. Lui Calloway 
începu să-i placă individul. Poate că arăta cam arhaic, puţin 
absurd, dar era o adevărată sete de sânge în comportarea 
sa, care captiva imaginaţia lui Calloway. Lichfield nu se 
dezvinovăţi privind dragostea lui pentru teatru, ca mulţi alţii 
din această profesie, oameni care acceptau să devină actori 
de mâna a doua, deşi sufletele lor erau vândute 
cinematografului. 

— Trebuie să recunosc că m-am ocupat puţin de toate, 
îşi deschise inima Lichfield, dar mă tem că, efectiv, nu am 
avut rezistenţa necesară. Soţia mea... 

— Soţia? 

Calloway fu surprins să afle că Lichfield era 
heterosexual. 

— ... soţia mea, Constantia, a jucat aici de câteva ori, cu 
un mare succes, aş putea afirma. Bineînţeles, înainte de 
război. 

— E păcat ca acest teatru să se închidă. 

— Intr-adevăr. Insă mă tem că nu există miracole de 
ultimă oră. Teatrul va fi un morman de moloz peste şase 
săptămâni, şi asta-i tot. Vreau doar să ştiţi că alte interese 
decât cele comerciale sunt legate de această ultimă 
montare. Gândiţi-vă la noi ca la nişte îngeri păzitori. Vă 
dorim numai bine, Terence, noi toţi vă dorim numai bine. 

Era un sentiment sincer, exprimat cu simplitate. 
Calloway era mişcat, dar şi puţin afectat, de interesul 
bărbatului. Îi punea propriile-i ambiţii într-o perspectivă nu 
prea măgulitoare. 


— Vrem să ne asigurăm că acest teatru îşi va termina 
existenţa într-un mod corespunzător şi va muri cu 
demnitate, continuă Lichfield. 

— Afurisită treabă! 

— E mult prea târziu pentru regrete. Nu trebuia niciodată 
să fi renunţat la Dionisos în favoarea lui Apollo. 

— Ce este? 

— Ne-am vândut contabililor, legitimităţii, celor de teapa 
lui Hammersmith, al cărui suflet, dacă are vreunul, trebuie 
să fie de mărimea unghiei mele şi de culoarea unui 
păduche. Cred că ar fi cazul să ne asumăm curajul faptelor 
noastre. Să slujim poezia şi să trăim sub stele. 

Calloway nu prea înţelese exact la ce se referea celălalt, 
dar ghici ideea generală şi-i respectă punctul de vedere. 

De undeva din stânga culiselor, vocea Dianei pătrunse 
prin atmosfera solemnă, ca un cuţit de plastic. 

— Terry? Eşti acolo? 

Vraja dispăru. Calloway nu-şi dăduse seama cât de 
hipnotică era prezenţa lui Lichfield până în clipa în care 
cealaltă voce se intercală între ei. Ascultându-l, parcă erai 
legănat în braţele cuiva familiar. Lichfield păşi spre 
marginea scenei, coborându-şi vocea până la o şoaptă 
conspirativă: 

— Încă un lucru, Terence... 

— Da? 

— Actriţa pe care ai ales-o pentru rolul Violei. Îi lipsesc, 
dacă-mi permiţi să spun, calităţile speciale, necesare 
interpretării acestuia. 

Calloway rămase stupefiat. 

— Ştiu, continuă Lichfield, că devotamentul personal 
împiedică, în asemenea cazuri, părerea sinceră... 

— Nu, replică Calloway, ai dreptate. Dar e o actriţă 
cunoscută... 

— Aşa era şi vânătoarea de urşi cu câini, Terence. 

Un zâmbet luminos se răspândi de sub borul pălăriei, 
menţinându-se în umbră ca rânjetul unui idiot. 

— Glumesc, doar, zise Lichfield, chicotind, şi urşii pot fi 
fermecători. 


— Terry, aici erai! 

Diane apăru, împopoţonată ca de obicei, din spatele 
câtorva decoruri. Cu siguranţă, în aer plutea iminenta unei 
confruntări stânjenitoare. Dar Lichfield trecuse de falsele 
garduri vii, îndreptându-se spre decorul de fundal. 

— Sunt aici, spuse Terry. 

— Cu cine vorbeai? 

Lichfield ieşise la fel de liniştit şi discret cum intrase. 
Diane nici măcar nu-l văzuse plecând. 

— Of, doar cu un înger! declară Calloway. 

(J 

Având în vedere împrejurările, prima repetiţie cu 
costume nu decurse atât de rău cum se aşteptase 
Calloway: se desfăşură infinit mai rău. Sfârşitul replicilor se 
pierdu, recuzita fu rătăcită, intrările în scenă ratate; scenele 
comice păreau în neorânduială şi obositoare, jocul actorilor 
iremediabil  surexcitat, sau superficial. Această „A 
douăsprezecea noapte” părea să dureze un an. Calloway se 
uită la ceas, pe la mijlocul actului al treilea, şi-şi dădu 
seama că o reprezentaţie întreagă cu Macbeth (inclusiv 
antracteleS) s-ar fi terminat de mult. 

Rămase în stal, cu capul îngropat în mâini, gândindu-se 
la ce-ar mai fi putut face pentru a pune pe picioare acest 
spectacol. Nu era prima dată, în această reprezentaţie, 
când se simţea neputincios din cauza distribuirii anapoda a 
rolurilor. Replicile puteau fi rostite până la sfârşit, problema 
recuzitei se putea rezolva, intrările în scenă puteau fi 
repetate până la perfecţiune. Insă un actor slab va rămâne 
întotdeauna un actor slab. Putea să lucreze până la 
judecata de apoi, ajustând şi repetând totul, dar nu putea 
să facă o sită de mătase din coada de câine care era Diane 
Duvall. 

Izbutea, cu măiestria unui acrobat, să ocolească înţelesul 
real al unui cuvânt, să ignore orice prilej de a emoţiona 
spectatorii, să anuleze orice nuanţă pe care dramaturgul a 
vrut s-o pună în gura personajului. Era o performanţă eroică 


ê Pauză între două acte sau între două părți ale unei 
reprezentații. 


prin absurditatea ei, reducând imaginea delicată, pe care 
Calloway îşi dăduse osteneala s-o conceapă, la o simplă 
miorlăială. Această Viola era un adevărat personaj de soap 
opera, mai puţin uman decât gardurile vii, dar la fel de 
prost realizat. 

Criticii or s-o măcelărească. 

Mai rău decât atât, Lichfield avea să fie dezamăgit. Spre 
marea sa surpriză, şocul apariţiei lui Lichfield încă nu se 
risipise, Calloway nefiind în stare să uite vocea, retorica şi 
atitudinea acestuia de adevărat actor. Il mişcase mai mult 
decât era dispus să recunoască, iar gândul ultimului 
spectacol cu „A douăsprezecea noapte”, cu această Viola, 
reprezentând cântecul de lebădă al îndrăgitului său 
Elysium, îl deranja şi-l încurca, părea, într-un anume fel, 
nerecunoscător. 

Fusese destul de des avertizat despre greutăţile cărora 
trebuia să le facă faţă regizorii, cu mult înainte de-a se 
implica serios în această profesie. Wellbeloved, cel cu 
ochiul de sticlă, îndrăgitul său mentor, acum decedat, de la 
Academia de Teatru, îi spusese încă de la început: „Un 
regizor este creatura cea mai singuratică de pe acest 
pământ lăsat de Dumnezeu. El ştie ce-i bun şi ce-i rău într- 
un spectacol, sau ar trebui să ştie, dacă-şi merită banii pe 
care-i încasează, şi trebuie să transmită această informaţie 
celor din jurul său, fără a înceta să zâmbească.” 

În acel moment, nu păruse atât de greu. 

„Această meserie nu se referă la felul în care o să 
reuşeşti în viitor”, obişnuia să spună Wellbeloved, „ci la 
modul în care înveţi să nu cazi pe faţa-ţi îndobitocită.” 

Bun sfat, aşa cum avea să se dovedească mai târziu. 
Calloway îl putea încă vedea pe Wellbeloved, cu chelia 
strălucitoare şi ochii  scânteind de plăcere cinică, 
prezentându-i pe-o tavă respectivul sfat. Niciun om de pe 
pământ, gândise Calloway, nu iubise teatrul mai mult ca 
Wellbeloved, şi cu siguranţă nimeni nu ar fi putut să fie mai 
sarcastic referitor la pretenţiile sale. 


Era aproape unu dimineaţa, când terminară nenorocita 
de repetiţie; parcurseră toate însemnările şi se despărţiră, 
posomorâţi şi plini de resentimente unii faţă de alţii. 
Calloway nu mai avea chef să le ţină companie în acea 
seară, nici la vreo beţie târzie, în bârlogul unuia sau al 
altuia, nici la vreo şedinţă de masaj. Era atât de deprimat şi 
de mâhnit, încât nici vinul, nici femeile şi nici cântecele nu-i 
puteau schimba starea de spirit. De-abia o putea privi pe 
Diane în faţă. Observațiile pe care i le făcuse în faţa restului 
distribuţiei fuseseră acide. Nici măcar nu erau de vreun 
folos. 

În foaier, o întâlni pe Tallulah, încă vioaie, deşi trecuse 
de mult ora de culcare a unei doamne în vârstă. 

— Încui uşa, în seara asta? o întrebă el, mai mult ca să 
spună ceva, şi nu fiindcă ar fi fost curios. 

— Întotdeauna încui uşa, răspunse ea. 

Avea mult peste şaptezeci de ani - prea bătrână pentru 
slujba de la casă, prea tenace pentru a fi îndepărtată cu 
uşurinţă. Acum, întrebarea era pur academică, nu? Se 
întrebă ce ar răspunde când avea să afle despre închiderea 
teatrului. Probabil că vestea o să-i frângă inima fragilă. 
Oare nu i-a spus Hammersmith, cândva, că Tallulah lucrase 
în teatru de la vârsta de cincisprezece ani? 

— Ei bine, noapte bună, Tallulah. 

Ca întotdeauna, ea înclină uşor din cap. Apoi întinse 
mâna şi îl apucă de braţ pe Calloway. 

— Da? 

— Domnului Lichfield..., începu ea. 

— Ce-i cu domnul Lichfield? 

— Nu i-a plăcut repetiţia. 

— A fost aici, astă-seară? 

— Oh, da, replică ea, ca şi cum Calloway era doar un 
imbecil dacă credea altceva, bineînţeles că a fost. 

— Nu l-am văzut. 

— Ei bine... n-are importanţă. Nu a fost prea 
impresionat. 

Calloway încercă să pară indiferent. 

— Asta-i situaţia. 


— lubeşte foarte mult spectacolul tău. 

— Mi-am dat seama, zise Calloway, evitând privirile 
acuzatoare ale lui Tallulah. 

Avea destule probleme care să-l ţină treaz toată 
noaptea, fără a mai avea nevoie şi de afirmaţiile ei 
dezaprobatoare. 

Işi eliberă braţul şi se îndreptă spre uşă. Tallulah nu făcu 
nicio încercare de a-l opri. 

— Ar fi trebuit s-o vezi pe Constantia, spuse ea, pur şi 
simplu. 

Constantia? Unde auzise numele ăsta? Bineînţeles, soţia 
lui Lichfield! 

— O juca minunat pe Viola. 

Calloway era prea obosit, ca să se ocupe de actriţe 
moarte; era moartă, nu? Chiar Lichfield afirmase că era 
moartă! 

— Minunat! repetă Tallulah. 

— Noapte bună, Tallulah. Ne vedem mâine. 

Cotoroanţa bătrână nu-i răspunse. Dacă fusese jignită de 
maniera bruscă în care terminase conversaţia, atâta 
pagubă. Calloway o lăsă în plata Domnului şi ieşi în stradă. 

Era sfârşitul lui noiembrie şi era rece. Nicio mireasmă nu 
plutea în aerul nopţii, doar mirosul de smoală de la vreo 
stradă proaspăt asfaltată şi puţin praf adus de vânt. 
Calloway îşi ridică gulerul jachetei până la ceafă şi se grăbi 
spre refugiul îndoielnic oferit de localul lui Murphy. 

a 

În foaier, Tallulah întoarse spatele frigului şi întunericului 
din lumea exterioară şi reveni, târşâindu-şi picioarele, spre 
templul visurilor. Duhnea atât de dezgustător - un iz 
rânced, cauzat de vârsta localului şi de folosirea lui 
îndelungată, un iz asemănător cu al propriului ei corp. 
Sosise timpul ca procesele naturale să-şi urmeze cursul 
firesc; nu avea niciun rost ca lucrurile - clădirile şi oamenii - 
să depăşească limita de timp. Teatrul Elysium trebuia să 
moară, însă aşa cum trăise - în glorie. 

Trase, plină de respect, draperiile roşii, care acopereau 
portretele din coridorul ce ducea din foaier în stal - 


Barrymore, Irving: mari nume, mari actori. Or fi fost 
portretele pătate şi decolorate, dar amintirile erau la fel de 
vii şi de proaspete ca apa de izvor. Ultimul portret scos la 
lumină din lungul şir era cel al Constantiei Lichfield - o faţă 
de-o frumuseţe transcendentală, o structură a oaselor care- 
| făcea să plângă pe orice anatomist. 

Bineînţeles că ea fusese prea tânără pentru Lichfield, şi 
asta constituise doar o parte a tragediei. Lichfield Svengali, 
un bărbat de două ori mai în vârstă decât Constantia, 
fusese capabil să ofere frumuseţii ei strălucitoare tot ceea 
ce-şi dorea: celebritate, bani, companie. Totul, cu excepţia 
darului de care avea cea mai mare nevoie: viaţa însăşi. 

Murise, de un cancer la sân, înainte de-a împlini 
douăzeci de ani. Totul se întâmplase atât de repede, încât 
era încă greu de crezut că dispăruse pentru totdeauna. 

Amintindu-şi de acel talent genial, pierdut şi irosit, ochii 
lui Tallulah se umplură de lacrimi. Constantia ar fi strălucit 
în atâtea roluri, dacă i-ar fi fost cruţată viaţa - Cleopatra, 
Hedda, Rosalind, Electra... 

Dar n-a fost să fie aşa. Dispăruse pentru totdeauna, 
stinsă ca o lumânare în timpul unui uragan, iar pentru cei 
rămaşi în urmă, viaţa mai era doar o scurgere a timpului, 
înceată şi lipsită de orice bucurii, printr-un ţinut rece. Erau 
dimineţi, imediat după răsăritul zorilor, când Tallulah se 
întorcea pe partea cealaltă şi se ruga să moară în somn. 

Lacrimile aproape că o orbeau acum. Of, Doamne, 
cineva era în spatele ei! Se întorsese, probabil, domnul 
Calloway, iar ea plângea cu suspine şi se comporta ca o 
babă nătângă, exact aşa cum ştia că o consideră el. Ce 
înţelegea un tânăr despre trecerea anilor, despre durerea 
adâncă pricinuită de o pierdere irecuperabilă? Avea să mai 
dureze ceva timp până să ajungă şi el în aceeaşi situaţie. 
Mai repede decât credea, dar, totuşi, peste o bucată de 
vreme. 

— Tallie, zise cineva. 

Ştia cine: Richard Walden Lichfield. Tallulah se întoarse 
şi-l văzu la mai puţin de doi metri distanţă - un bărbat la fel 
de frumos cum şi-l amintea dintotdeauna. Trebuia să fie cu 


vreo douăzeci de ani mai în vârstă decât ea, dar trecerea 
anilor nu părea să-l fi afectat. Tallulah se simţi ruşinată că 
plânsese. 

— Tallie, spuse el, amabil, ştiu că-i puţin cam târziu, dar 
am crezut că vei dori cu siguranţă să saluţi pe cineva. 

— Să salut? 

Lacrimile îi dispăreau treptat din ochi, şi acum o putea 
vedea pe însoţitoarea lui Lichfield, stând, respectuoasă, la 
vreo jumătate de metru în spatele acestuia, parţial ascunsă 
în întuneric. Silueta ieşi din umbra aruncată de corpul lui 
Lichfield - o frumuseţe luminoasă, cu o structură minunată 
a oaselor, o siluetă pe care Tallulah o recunoscu la fel de 
uşor ca pe propria ei imagine. Timpul se sfărâmase în 
bucăţi, iar raţiunea părăsise această lume. Feţele dorite cu 
pasiune reveneau neaşteptat, pentru a umple nopţile goale 
şi a oferi o nouă speranţă unei vieţi care devenise 
obositoare. De ce să contrazică ceea ce-i vedeau ochii? 

Era Constantia, o Constantia radioasă, care-şi trecea 
braţul pe sub cel al lui Lichfield şi îi răspundea lui Tallulah 
cu o înclinare a capului. 

Scumpa şi decedata Constantia. 

e 

Repetiția era fixată pentru a doua zi de dimineaţă, la 
nouă şi jumătate. Diane Duvall îşi făcu, ca de obicei, 
apariția cu o jumătate de oră întârziere. Arăta de parcă n-ar 
fi dormit toată noaptea. 

— Îmi pare rău că am întârziat, zise aceasta, vocalele ei 
deschise scurgându-se de-a lungul intervalului până la 
scenă. 

Calloway nu avea dispoziţia necesară pentru linguşeli. 

— Mâine-i premiera, izbucni el, şi toată lumea te 
aşteaptă. 

— Chiar aşa? făcu Diane, agitată, încercând să pară 
distrusă. 

Era dimineaţa prea devreme şi efectul se duse dracului. 

— În regulă, reluăm de la început, anunţă Calloway. 
Toată lumea este rugată să aibă la îndemână textul şi un 


stilou. Am făcut o serie de tăieturi, şi vreau să fie limpezi 
pentru toţi până la prânz. Ryan, ai exemplarul suflerului? 

Urmă un schimb grăbit de priviri şi un semn negativ din 
partea lui Ryan. 

— Ei bine, adu-l. Şi să nu aud mofturi de la nimeni, ora e, 
oricum, prea târzie. Repetiţia de aseară a fost un priveghi, 
nu o reprezentaţie. Sfârşitul replicilor a durat o veşnicie, iar 
jocul a fost mizerabil. Am de gând să fac modificări, şi nu va 
fi prea plăcut. A 

Nici n-a fost. lIncepură  mofturile, amenințările, 
argumentele, compromisurile, figurile acre şi insultele 
murmurate printre dinţi. Calloway şi-ar fi dorit, mai 
degrabă, să stea atârnat de trapez cu un deget de la picior, 
decât să fie nevoit să dea indicaţii la paisprezece oameni 
nervoşi, într-o piesă pe care două treimi dintre ei de-abia o 
înțelegeau, iar ceilalţi nu dădeau nici doi bani pe ea. Îşi 
distrugea, pur şi simplu, nervii. 

Mai rău decât atât, avea mereu senzaţia că era urmărit, 
deşi sala era goală, de la balcon până la fotoliile de 
orchestră. Se gândi că, poate, Lichfield avea un spion pe 
undeva, apoi renunţă la această idee, considerând-o un 
prim semn de paranoia. 

În sfârşit, prânzul. 

Calloway ştia unde s-o găsească pe Diane şi era pregătit 
pentru scena pe care trebuia s-o joace. Acuzaţii, lacrimi, 
reasigurări, din nou lacrimi, împăcare. Tot tacâmul. 

Bătu la uşa starului trupei. 

— Cine-i? 

Plângea, oare, sau vorbea cu ajutorul unui pahar plin cu 
ceva reconfortant? 

— Eu. 

— Oh! 

— Pot să intru? 

— Da. 

Avea o sticlă de votcă - votcă de calitate - şi un pahar. 
Fără lacrimi - nu încă. 

— Nu sunt bună de nimic, nu-i aşa? întrebă Diane de 
îndată ce el închise uşa. 


Ochii acesteia îl implorau s-o contrazică. 

— Nu fi prostuţă, se eschivă el. 

— Nu-l voi putea înţelege niciodată pe Shakespeare, se 
bosumflă Diane, de parcă ar fi fost vina Bardului din Avon. 
Toate cuvintele alea blestemate. 

Furtuna se întrezărea deja la orizont, şi Calloway o 
simţea adunându-şi forţele. 

— E-n regulă, minţi el, cuprinzând-o cu braţul. Ai doar 
nevoie de încă puţin timp. 

Faţa ei se posomori. 

— Mâine-i premiera, zise ea, sec. 

Greu de contrazis! 

— Criticii mă vor face bucăţi, nu crezi? 

El vru să răspundă „nu”, dar limba avu un acces de 
cinste. 

— Da. Dacă nu... 

— Nu voi mai juca niciodată, aşa-i? Harry, nenorocitul ăla 
de evreu neghiob, m-a convins să accept rolul. Mi-a spus că 
va face bine reputației mele, că îmi va asigura o mai mare 
influenţă. Ce ştie el? Îşi încasează comisionul de zece la 
sută şi mă lasă baltă, eu voi fi cea care va arăta ca o 
proastă! 

Furtuna izbucni la gândul că o să arate ca o proastă. De 
data aceasta, nu era doar o simplă aversă: era fie o rupere 
de nori, fie nimic. Calloway făcu tot ce-i stătu în putinţă, dar 
era greu. Diane plângea atât de tare, cu suspine, încât 
toate încercările sale abile eşuară. Aşa că o sărută uşor, 
cum trebuia să facă orice regizor amabil, şi - miracolul 
miracolului - gestul său avu efectul scontat. Aplică metoda 
cu ceva mai mult entuziasm, iar mâinile i se abătură pe 
sânii ei, căutându-i sub bluză sfârcurile şi strângându-i-le 
uşor între degetul mare şi arătător. 

Efectul fu miraculos. Acum, printre nori, se întrezăreau 
câteva raze de soare; ea trase aerul pe nas şi-i desfăcu 
cureaua, lăsând căldura să usuce ultimele urme de ploaie. 
Degetele lui găsiră marginea de dantelă a chiloţilor, şi ea 
oftă în timp ce el o pipăia, uşor, dar nu prea uşor, insistent, 
dar niciodată prea insistent. Deodată, Diane răsturnă sticla 


de votcă, însă niciunul nu avu chef să se oprească şi s-o 
ridice, aşa încât aceasta se rostogoli pe podea, peste 
marginea mesei, în contrapunct cu îndemnurile ei şi cu 
gâfâiturile lui. 

Atunci se deschise afurisita de uşă şi un curent se 
interpuse între ei, răcind atmosfera. 

Calloway aproape se răsuci spre uşă, dar îşi dădu seama 
că avea cureaua desfăcută şi se holbă în oglinda din 
spatele Dianei, ca să vadă faţa intrusului. Era Lichfield. 
Privea direct la Calloway, cu o figură netulburată. 

— Îmi pare rău, trebuia să fi ciocănit. 

Vocea lui dulce ca frişca nu trăda nicio urmă de jenă. 
Calloway se desprinse din îmbrăţişare, îşi strânse cureaua 
şi se întoarse spre Lichfield, înjurând în gând obrajii în 
flăcări. 

— Da... aşa ar fi fost politicos, declară el. 

— Îmi cer încă o dată scuze. Voiam să stau de vorbă cu... 
- ochii lui, vărâţi în fundul capului şi impenetrabili, o fixau 
pe Diane - ...steaua spectacolului. 

Calloway simţea cum, practic, eul Dianei se dilată la cele 
auzite. Abordarea acestuia îl ului: oare Lichfield îşi 
schimbase brusc atitudinea? Venea el, admiratorul 
penitent, să îngenuncheze la picioarele unei mari actriţe? 

— V-aş fi recunoscător dacă s-ar putea să stau de vorbă 
cu doamna în particular, continuă vocea dulceagă. 

— Ei bine, tocmai eram... 

— Bineînţeles, îl întrerupse Diane, lăsaţi-mă doar o clipă, 
da? 

Ea preluase imediat iniţiativa, uitând complet de lacrimi. 

— Aştept afară, zise Lichfield, salutându-i. 

Chiar înainte ca uşa să se fi închis, Diane era deja în faţa 
oglinzii, trecându-şi un deget înfăşurat într-un şerveţel în 
jurul ochiului pentru a şterge o urmă de fard. 

— Ei bine, gânguri ea, e drăguţ să ai un simpatizant. Ştii 
cine-i? 

— Se numeşte Lichfield, răspunse Calloway. A fost unul 
dintre membrii consiliului de administraţie al teatrului. 

— Poate că vrea să-mi propună ceva. 


— Mă îndoiesc. 

— Of, Terence, nu fi atât de enervant, rânji ea sardonic. 
Nu poţi suporta ca altcineva să fie în centrul atenţiei, aşa-i? 

— Am greşit, recunosc. 

Ea îşi privi cercetător ochii. 

— Cum arăt? 

— Bine. 

— Îmi pare rău pentru... mai înainte. 

— Înainte? 

— Ştii tu. 

— Of... da. 

— Ne vedem la cârciumă. 

După cât se părea, era concediat scurt, cariera sa de 
amant şi confident nemaifiind necesară. 

Lichfield aştepta răbdător pe coridorul rece din faţa 
cabinei. Deşi luminile erau mai puternice aici decât pe 
scena prost luminată, şi el se afla mai aproape decât fusese 
în noaptea precedentă, Calloway tot nu putea să-i distingă 
clar faţa sub borurile largi. Era ceva - ce idee i se învârtea 
prin cap? -, ceva artificial în legătură cu trăsăturile lui 
Lichfield. Faţa acestuia nu se mişca precum un sistem 
sincronizat de muşchi şi tendoane, era prea rigidă, prea 
trandafirie, aproape ca pielea unei cicatrice. 

— Încă nu-i gata, îi spuse Calloway. 

— E o femeie drăguță, toarse Lichfield. 

— Da. 

— Nu vă condamn... 

— Hmm. 

— Deşi nu-i o adevărată actriţă. 

— Nu cumva aveţi de gând să vă amestecați? N-o să vă 
permit. 

— Departe de mine acest gând. 

Plăcerea voyeuristică pe care Lichfield o simţea faţă de 
jenă lui Calloway îl făcu pe acesta să fie mai puţin 
respectuos decât fusese până atunci. 

— Nu te voi lăsa s-o superi... 

— Terence, interesele mele coincid cu ale tale. Crede-mă 
că tot ce vreau să fac e ca acest spectacol să aibă succes. 


În aceste circumstanţe, este oare verosimil ca eu s-o supăr 
pe actriţa principală? Terence, voi fi blând ca un miel. 

— Eşti orice, veni răspunsul posac al lui Calloway, numai 
miel nu eşti. 

Zâmbetul înflori din nou pe faţa lui Lichfield, şi pielea din 
jurul gurii abia i se întinse pentru a-şi exprima părerea. 

Neliniştit, fără a-şi putea explica motivul, Calloway se 
îndreptă spre cârciumă, păstrând în minte imaginea acelor 
dinţi prădători, în formă de seceră, din gura lui Lichfield. 

e 

În mica ei cabină, tapetată cu oglinzi, Diane Duvall era 
aproape gata să-şi joace scena. 

— Puteţi intra acum, domnule Lichfield, anunţă ea. 

Acesta se afla în cadrul uşii înainte ca ultima silabă a 
numelui lui să-i moară pe buze. 

— Domnişoară Duvall, se înclină uşor în semn de 
respect. 

Ea zâmbi; era atât de curtenitor! 

— Vreţi să-mi iertaţi gafa făcută mai devreme? 

Diane părea sfioasă, atitudine care-i înmuia întotdeauna 
pe bărbaţi. 

— Domnul Calloway..., începu aceasta. 

— Un tânăr foarte insistent... 

— Da. 

— Nu cumva îşi hăituieşte actriţa principală? 

Ea se posomori; o cută i se adânci între arcurile 
sprâncenelor. 

— Mă tem că da. 

— O atitudine extrem de neprofesionistă din partea sa, 
declară Lichfield, dar, iertaţi-mă, o pasiune uşor de înţeles. 

Actriţa făcu câţiva paşi spre luminile oglinzii şi se 
întoarse, ştiind că acestea îi vor pune mai bine în valoare 
părul. 

— Ei bine, domnule Lichfield, ce pot face pentru 
dumneavoastră? 

— Ca să fiu sincer, e o chestiune delicată, zise Lichfield. 
Problema dureroasă este - cum să mă exprim? - faptul că 
talentele dumneavoastră nu sunt ideal puse în valoare în 


A 


această piesă.  Jocului dumneavoastră îi lipseşte 
rafinamentul. 

Urmă o tăcere prelungă. Diane pufni pe nas, reflectând 
la implicaţiile remarcei, apoi se deplasă din centrul cabinei 
spre uşă. Nu-i plăcea felul în care începuse această 
întrevedere. Aştepta un admirator şi, în schimb, îi căzuse pe 
cap un critic. 

— leşi afară! zise ea, cu o voce împietrită. 

— Domnişoară Duvall... 

— M-ai auzit. 

— Credeţi că vi se potriveşte rolul Violei? continuă 
Lichfield, ca şi cum steaua spectacolului n-ar fi scos nicio 
vorbă. 

— Nu-i treaba dumitale, declară ea cu duşmănie. 

— Ba este. Am văzut repetițiile. Eraţi prietenoasă, 
neconvingătoare.  Accentele comice n-au haz, scena 
reunirii, care ar trebui să ne frângă inimile, este 
apăsătoare. 

— N-am nevoie de părerile dumitale, mulţumesc mult. 

— Nu aveţi rafinament... 

— Cară-te! 

— Nici prezenţă scenică şi nici rafinament. Sunt sigur că 
străluciți în filmele de televiziune, dar teatrul cere o 
veridicitate specială, o însufleţire care, să fiu sincer, vă 
lipseşte. 

Atmosfera se încălzea rapid. Dorea să-l pocnească, dar 
nu găsea motivul potrivit. Nu-l putea lua în serios pe acest 
prefăcut ofilit. Cu elegantele mănuşi gri, cu cravată 
impecabilă, de aceeaşi culoare, părea scos mai degrabă 
dintr-o comedie muzicală decât dintr-o melodramă. Un 
tâmpit de homosexual efeminat, cu talia ca de viespe - ce 
ştia el despre actorie? 

— leşi afară înainte de a-l chema pe directorul de scenă, 
insistă Diane, dar Lichfield se interpuse între ea şi uşă. 

Viol? Asta era scena pe care o jucau acum? | se 
aprinsese călcâiele după ea? Ferească Dumnezeu! 

— Soţia mea, rosti el, a jucat-o pe Viola... 

— Bravo ei! 


— ... Şi crede că ar pune mai multă viaţă în interpretarea 
acestui rol decât dumneavoastră. 

— Premiera e mâine, se trezi Diane răspunzând, ca şi 
cum şi-ar fi apărat prezenţa acolo. 

De ce naiba încerca să discute raţional cu el, după ce 
individul dăduse năvală înăuntru şi făcuse toate acele 
remarce îngrozitoare? Poate pentru că îi era puţin frică. 
Respirația sa, atât de apropiată, mirosea a ciocolată 
scumpă. 

— Ştie rolul pe de rost. 

— Rolul e al meu. ŞI-I voi juca. Ei bine, îl voi juca chiar 
dacă va fi cea mai slabă interpretare a Violei din toată 
istoria teatrului. 

încerca să-şi păstreze stăpânirea de sine, deşi îi era 
greu. Ceva legat de persoana lui o făcea nervoasă. Nu se 
temea că ar deveni violent - dar îi era frică de ceva. 

— Mă tem că i-am promis deja rolul soţiei mele. 

— Ce? făcu ea, căscând ochii mari la aroganta lui. 

— Şi Constantia îl va juca. 

Diane râse la auzul acestui nume. Poate că, la urma 
urmei, era chiar o adevărată comedie. Ceva după Sheridan 
sau Wilde, o chestie vicleană, ipocrită. Insă el vorbea cu 
atâta siguranţă. Constantia îl va juca - de parcă ar fi fost 
ceva obişnuit şi previzibil. 

— Nu mai discut această problemă, amice, aşa încât, 
dacă nevastă-ta vrea s-o joace pe Viola, n-are decât să facă 
asta pe-o nenorocită de stradă. Ne-am înţeles? 

— Mâine va juca premiera. 

— Eşti surd, tâmpit, sau poate şi una, şi alta? 

Controlează-te, îi spuse o voce interioară, întreci măsura 
şi nu mai poți juca cu aplomb scena. Oricare ar fi ea. 

El făcu câţiva paşi spre Diane, şi luminile din jurul oglinzii 
se reflectară pe faţa aflată sub borul pălăriei. Actriţa nu-l 
privise cu destulă atenţie atunci când îşi făcuse apariţia 
pentru prima dată; acum observă ridurile adânci, scobiturile 
din jurul ochilor şi gura. Era sigură că ceea ce vedea nu era 
piele. Un strat de latex, prost lipit, îi fusese aplicat pe faţă. 


O mâncau degetele de dorinţa de a-l smulge şi a-i 
descoperi adevăratul chip. 

Bineînţeles. Asta era. Scena pe care o juca se numea 
Demascarea. 

— Să vedem cum arăţi, zise ea, şi mâna îi ajunse la 
obraz înainte de-a o putea opri. 

Zâmbetul lui i se lăţea pe faţă, în timp ce actriţa îl atacă. 
Asta voia, gândi Diane, dar era prea târziu pentru regrete 
sau scuze. Vârfurile degetelor ei găsiseră deja marginea 
măştii chiar lângă orbită şi se încleştară pentru o priză mai 
bună. Apoi traseră cu putere. 

Stratul subţire de latex se rupse, şi adevărata lui 
fizionomie fu expusă privirii întregii lumi. Diane încercă să 
se retragă, dar mâna lui i se încleştă în păr. Tot ce putea 
face era să privească direct în acea faţă descărnată. Câţiva 
muşchi atrofiaţi pe ici-pe colo şi un început de barbă pe o 
bucată subţire de piele de pe gât; toate țesuturile vii 
dispăruseră de mult. Cea mai mare parte a feţei era, pur şi 
simplu, o grămadă de oase - pătate şi roase. 

— Nu am fost îmbălsămat, rosti craniul. Spre deosebire 
de Constantia. 

Diane nu pricepu explicaţia. Nu manifestă vreun protest, 
care, fără îndoială, ar fi fost justificat de scena respectivă. 
Scoase doar un scâncet, în timp ce strânsoarea se 
intensifică şi el îi răsturnă capul pe spate. 

— Toţi trebuie să alegem, mai devreme sau mai târziu, 
declară Lichfield - respiraţia mirosindu-i acum mai puţin a 
ciocolată şi mai mult a putrefacție avansată -, între a ne 
servi pe noi înşine sau a servi arta. 

Diane nu-l prea înţelese. 

— Morţii trebuie să aleagă cu mai mare grijă decât cei 
vii. Nu ne putem irosi respiraţia - dacă-mi scuzi expresia - 
decât pe plăcerile cele mai pure. Cred că nu doreşti asta, 
aşa-i? 

Ea clătină din cap, rugându-se lui Dumnezeu ca acest 
răspuns să fi fost cel aşteptat. 

— Doreşti viaţa corpului, nu viaţa minţii. Şi o vei putea 
avea. 


— Mulţu... mesc. 

— Dacă o vei dori destul, o vei putea avea. 

Brusc, mâna care-o trăsese până atunci atât de dureros 
de păr o înşfăcă de ceafă, forţându-i buzele să le 
întâlnească pe-ale lui. Ar fi ţipat în clipa în care gura 
putrezindă se lipi de-a ei, dar contactul era atât de 
insistent, încât chiar îi tăie respiraţia. 

e 

Ryan o găsi pe Diane pe podeaua cabinei cu câteva 
minute înainte de ora două. Era greu de apreciat ce se 
întâmplase. Nu avea niciun fel de rană pe corp şi nu era nici 
moartă. Poate că alunecase şi se lovise la cap în cădere. 
Oricare ar fi fost cauza, era făcută knock-out. 

Mai rămăseseră câteva ore până la repetiţia generală, şi 
Viola se afla într-o ambulanţă în drum spre secţia de 
reanimare. 

e 

— Cu cât mai repede vor dărâma locul ăsta, cu atât va fi 
mai bine, declară Hammersmith. 

Băuse în timpul programului, ceea ce Calloway nu-l mai 
văzuse făcând niciodată. Sticla de whisky se afla pe birou, 
alături de un pahar pe jumătate plin. Pe hârtiile cu cifre se 
observau urme de pahar, iar mâna îi tremura vizibil. 

— Care-s noutăţile de la spital? 

—E o femeie frumoasă, zise el, fixând cu privirea 
paharul. 

Calloway putea să fi jurat că era pe punctul de-a izbucni 
în plâns. 

— Hammersmith? Cum se simte? 

— E-n comă, dar starea ei s-a stabilizat. 

— Bănuiesc că tot e ceva. 

Hammersmith se holbă în sus la Calloway, şi sprâncenele 
i se împreunară din cauza mâniei. 

— Jigodie, zise el, te culcai cu ea! Ai o părere atât de 
bună despre persoana ta, da? Ei bine, lasă-mă să-ţi spun 
ceva, Diane Duvall valorează cât zece ca tine. Cât zece! 


— De aceea ai acceptat să continue acest ultim 
spectacol, Hammersmith? Pentru că ai văzut-o şi de-abia 
aşteptai să-ţi pui labele pe ea? 

— Nu înţelegi. Gândeşti cu ce ai în pantaloni. 

Hammersmith părea sincer jignit de interpretarea dată 
de Calloway admiraţiei sale pentru domnişoara Duvall. 

— Bine, cum doreşti. Nu are cine s-o joace pe Viola. 

— Tocmai din acest motiv anulez spectacolul, declară rar 
Hammersmith, pentru a savura din plin momentul. 

Trebuia să se ajungă aici. Fără Diane Duvall, nu avea să 
fie „A douăsprezecea noapte” şi poate că era mai bine aşa. 
Se auzi o bătaie în uşă. 

— Cine dracu'-i? zise încet Hammersmith. Intră! 

Era Lichfield. Calloway se simţi aproape bucuros să vadă 
acea faţă stranie şi plină de cicatrice. Deşi avea o mulţime 
de întrebări pentru Lichfield - despre starea în care o lăsase 
pe Diane, despre conversaţia cu aceasta -, nu dorea să i le 
pună de faţă cu Hammersmith. In plus, orice acuzaţie ar fi 
putut formula împotriva lui ar fi fost contracarată de însăşi 
prezenţa lui aici. Dacă Lichfield ar fi încercat vreo acţiune 
violentă asupra Dianei, indiferent din ce motiv, s-ar mai fi 
întors el atât de repede şi atât de zâmbitor? 

— Cine eşti? se interesă Hammersmith. 

— Richard Walden Lichfield. 

— Ar trebui să-mi spună ceva numele dumitale? 

— Am fost în consiliul de administraţie al Teatrului 
Elysium. 

— O! 

— Am socotit că este de datoria mea... 

— Ce vrei? îl întrerupse Hammersmith, iritat de siguranţa 
afişată de Lichfield. 

— Am auzit că spectacolul este în pericol, replică 
Lichfield, netulburat. 

— Nu-i în pericol, îl  contrazise Hammersmith, 
permiţându-şi un zâmbet acru în colţul gurii, nu-i deloc în 
pericol, pentru că nu va mai exista niciun spectacol. A fost 
anulat. 

— Cum? 


Lichfield îl privi pe Calloway. 

— Aţi fost de acord? 

— N-are nimic de spus în această privinţă. Doar eu pot 
decide anularea, dacă circumstanţele o cer - aşa scrie în 
contractul său. Teatrul e închis, începând de astăzi, şi nu va 
fi redeschis. 

— Ba da, va fi, insistă Lichfield. 

— Ce? 

Hammersmith se ridică din spatele biroului, şi Calloway 
îşi dădu seama că nu-l văzuse până atunci niciodată în 
picioare. Era foarte mic de statură. 

— Vom juca „A douăsprezecea noapte”, aşa cum s-a 
anunţat, rosti Lichfield, liniştit. Soţia mea a acceptat s-o 
înlocuiască pe domnişoara Duvall în rolul Violei. 

Hammersmith izbucni într-un râs vulgar, de măcelar. 
Totuşi, acesta îi muri pe buze în clipa în care biroul fu 
invadat de-un miros de levănţică, şi Constantia Lichfield îşi 
făcu intrarea, strălucitoare, înveşmântată în mătase şi 
blană. Arăta la fel de minunat ca în ziua în care murise; 
chiar şi Hammersmith îşi tinu răsuflarea, rămânând fără 
glas la vederea ei. 

— Noua noastră Viola! anunţă Lichfield. 

Hammersmith îşi recapătă vocea după câteva secunde. 

— Această femeie nu poate juca rolul doar cu o jumătate 
de zi înaintea premierei. 

— De ce nu? interveni Calloway, fără să-şi ia ochii de la 
soţie. Lichfield era un bărbat norocos; Constantia era de-o 
frumuseţe extraordinară. De-abia îndrăznea să respire în 
prezenţa ei, de frică să nu dispară. 

Atunci, aceasta deschise gura. Replica era din actul V, 
scena 1: 


„De stă în calea bucuriei noastre, 

Doar haina-mi bărbătească, mincinoasă, 
Să nu mă-mbrăţişezi decât atunci 

Când locul, timpul, totul dovedi-vă 


Că sunt Viola.”” 


Vocea era delicată şi muzicală, dar părea să răsune în 
tot corpul ei, întregind fiecare frază cu subiînţelesurile unei 
pasiuni înăbuşite. 

lar faţa... era minunat de vie, trăsăturile însoţindu-i 
cuvintele cu o expresie delicată. Era încântătoare. 

— Îmi pare rău, zise Hammersmith. Însă există reguli şi 
regulamente referitoare la astfel de lucruri. E înscrisă în 
sindicatul actorilor? 

— Nu, declară Lichfield. 

— Ei bine, e imposibil. Sindicatul e strict în această 
privinţă. Ne-ar jupui de vii. 

— Ce te priveşte pe tine, Hammersmith? interveni 
Calloway. Ce dracu'-ţi pasă atât de mult? Tot nu vei mai 
pune vreodată piciorul în vreun teatru, după ce acesta va fi 
demolat. 

— Soţia mea a urmărit repetițiile. Se va integra perfect. 

— Ar putea fi ceva cu adevărat magic, zise Calloway, 
entuziasmul său crescând cu fiecare clipă în care o privea 
pe Constantia. 

— Rişti să ai probleme cu sindicatul, Calloway, bombăni 
Hammersmith. 

— Imi asum acest risc. 

— Aşa cum ai spus, pe mine nu mă priveşte. Dar, dacă 
cineva le va vinde pontul, totul se va sparge în capul tău. 

— Hammersmith, dă-i o şansă. Dă-ne tuturor o şansă. 
Dacă sindicatul mă trece pe lista neagră, asta-i treaba mea. 

Hammersmith se aşeză din nou pe scaun. 

— Nu va veni nimeni, ştii asta, nu-i aşa? Diane Duvall era 
un star. Spectatorii ţi-ar fi înghiţit tot spectacolul 
grandilocvent doar ca s-o vadă, Calloway. Dar o 
necunoscută?... Ei bine, te priveşte. Dă-i drumul, eu mă 
spăl pe mâini de afacerea asta. Aminteşte-ţi că totul se va 
sparge în capul tău, Calloway. Sper că te vor jupui de viu. 


7W. Shakespeare, Opere complete, vol. 5, Editura Univers, 
Bucureşti, 1985, p. 290, traducere de Mihnea Gheorghiu (n. 
trad.). 


— Mulţumesc, zise Lichfield. Foarte amabil din partea 
dumitale. 

Hammersmith începu să-şi facă ordine pe birou, pentru a 
pune mai mult în evidenţă sticla şi paharul. Intrevederea se 
terminase: nu mai era interesat câtuşi de puţin de aceşti 
afoni. 

— Plecaţi, zise el. Pur şi simplu, plecaţi! 

— Am una sau două doleanţe, îi spuse Lichfield lui 
Calloway, în timp ce părăseau biroul. Câteva modificări de 
concepţie regizorală, care să îmbunătăţească jocul soţiei 
mele. 

— Ce anume? 

— Pentru a o calma pe Constantia, aş vrea ca luminile să 
fie reduse substanţial. Nu-i obişnuită să joace sub atâtea 
reflectoare puternice şi fierbinţi. 

— Foarte bine. 

— AŞ mai dori să instalezi un şir de lumini chiar la rampă. 

— La rampă? 

— Îmi dau seama că e o cerere neobişnuită, dar se simte 
mai în largul ei cu lumini la rampă. 

— Au tendinţa să-i orbească pe actori, afirmă Calloway. 
Devine dificil să-i vadă pe spectatori. 

— Cu toate acestea... trebuie să cer instalarea lor. 

— În regulă. 

— A treia rugăminte... Vreau să regândeşti toate scenele 
care implică sărutări, îmbrăţişări sau alte gesturi de acest 
fel, pentru a nu permite nicio atingere fizică, oricât de mică 
ar fi, a soţiei mele. 

— Orice atingere? 

— De orice fel. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, de ce? 

— Soţia mea nu are nevoie să dea un caracter teatral 
aventurilor inimii, Terence. 

Ce curios accentuase acesta cuvântul „inimă”. 
Aventurile inimii. 

Calloway prinse privirea Constantiei o fracțiune de 
secundă. Era ca şi cum ar fi fost binecuvântat. 


— O prezentăm pe noua noastră Viola celorlalţi? sugeră 
Lichfield. 

— De ce nu? 

Cei trei intrară în teatru. 

e 

Rearanjarea luminilor şi excluderea oricărui contact fizic 
a fost simplu de realizat. Şi, deşi restul distribuţiei a fost la 
început prudentă în privinţa noii colege, lipsa de afectare şi 
farmecul ei natural i-au făcut în scurt timp pe toţi să-i cadă 
la picioare. Pe deasupra, prezenţa ei însemna că 
spectacolul avea să se joace în continuare. 

e 

Calloway făcu o pauză la ora şase, anunțând că repetiţia 
cu costume o să înceapă la opt şi recomandându-le să 
părăsească teatrul şi să se distreze vreo oră, sau chiar mai 
mult. Se împrăştiară cu toţii care încotro, discutând plini de 
entuziasm despre spectacol. Ceea ce cu o jumătate de zi 
mai devreme păruse un adevărat dezastru, se contura 
acum ca un viitor succes. Bineînţeles că erau mii de lucruri 
de remediat: deficienţe tehnice, costume care nu veneau 
bine, greşeli de regie. Dar, totuşi, actorii nu mai fuseseră 
atât de veseli de multă vreme. Până şi Ed Cunningham nu 
se dădu în lături de-a face un compliment sau două. 

e 

Lichfield o găsi pe Tallulah dereticând în foaierul 
artiştilor. 

— Diseară... 

— Da, domnule. 

— Nu trebuie să-ţi fie frică. 

— Nu mi-e frică, replică Tallulah. Ce gând! Ca şi cum... 

— S-ar putea să te doară puţin, ceea ce regret. Pe tine - 
de fapt, pe noi toţi. 

— Înţeleg. 

— Fireşte că înţelegi. lubeşti teatrul aşa cum fac şi eu: 
cunoşti paradoxul acestei profesii. Pentru a juca viaţa... ah, 
Tallulah, pentru a juca viaţa... ce lucru curios! Ştii, uneori, 
mă întreb cât timp voi mai putea menţine iluzia. 

— E o performanţă minunată, declară femeia. 


— Aşa crezi? Chiar crezi? 

Critica ei favorabilă îl încuraja. Era atât de chinuitor să te 
prefaci tot timpul: să falsifici carnea, respiraţia, aspectul 
vieţii. Recunoscător faţă de părerea lui Tallulah, întinse 
mâna după ea. 

— Ai vrea să mori, Tallulah? 

— Doare? 

— Aproape deloc. 

— M-ar face foarte fericită. 

— Chiar aşa ar trebui să te facă. 

Gura lui o acoperi pe-a ei, şi Tallulah muri în mai puţin de 
un minut, cedând bucuroasă limbii sale cercetătoare. O 
aşeză pe canapeaua jerpelită şi încuie uşa foaierului 
artiştilor cu propria lui cheie. Ea avea să se răcească rapid 
în frigul din încăpere şi să fie din nou pe picioare în 
momentul în care or să sosească spectatorii. 

e 

La ora şase şi un sfert, Diane Duvall cobori din taxi în 
faţa Teatrului Elysium. Era întuneric, o noapte vântoasă de 
noiembrie, dar se simţea bine; nimic nu putea s-o indispună 
în acea noapte. Nici întunericul, nici frigul. 

Trecu nevăzută pe lângă afişele cu numele şi figura ei, 
străbătu sala pustie şi se îndreptă spre propria-i cabină. 
Aici, petrecându-şi timpul în compania unui pachet de 
ţigări, îl găsi pe cel căruia îi oferise dragostea. 

— Terry! 

Se opri o clipă în pragul uşii, pentru ca reapariţia ei să-şi 
croiască drum până în străfundurile minţii lui. Văzând-o, 
Calloway păli, aşa încât ea se bosumflă puţin. Îi venea 
destul de greu, fiindcă muşchii feţei sale erau rigizi, dar 
gestul reuşi satisfăcător. 

Calloway rămase fără cuvinte. Fără nicio îndoială, Diane 
părea bolnavă şi, dacă părăsise spitalul ca să ia parte la 
repetiţia generală cu costume, era nevoit s-o convingă să 
renunţe. Nu era machiată, iar părul blond-cenuşiu trebuia 
spălat. 

— Ce faci aici? întrebă el, în timp ce Diane închidea uşa. 

— Am de terminat ceva, declară ea. 


— Ascultă... trebuie să-ţi spun... 

Dumnezeule, avea să fie cumplit! 

— Ţi-am găsit o înlocuitoare pentru spectacol. 

Diane îl privi absentă. 

El continuă grăbit, poticnindu-se: 

— Am crezut că eşti indisponibilă, vreau să spun, nu 
permanent, dar, ştii, cel puţin pentru premieră... 

— Nu-ţi face probleme, îl linişti ea. 

Lui Calloway i se lungi faţa. 

— Să nu-mi fac probleme? 

— Ce-mi pasă mie? 

— Ai spus că ai venit să termini... 

Se opri. Diane îşi descheia nasturii rochiei. Nu-i serioasă, 
îşi spuse el, nu poate fi serioasă. Sex? Acum? 

— M-am gândit mult în ultimele ore, se destăinui ea, în 
timp ce-şi cobora rochia boţită peste şolduri; o lăsă să cadă 
şi păşi peste ea. Purta un sutien alb, pe care încercă, fără 
succes, să-l desfacă. Am hotărât că nu mă mai interesează 
teatrul. Vrei să mă ajuţi? 

Se răsuci cu spatele la el. Automat, Calloway îi desfăcu 
sutienul, fără să se gândească efectiv dacă îşi dorea acest 
lucru. Părea să fie deja un fait accomplit. Era simplu - 
revenise pentru a duce la bun sfârşit ceea ce nu 
terminaseră împreună. Şi, în ciuda sunetelor bizare pe care 
le scotea din gât şi a privirii lipsite de viaţă, rămânea încă o 
femeie atractivă. Se răsuci din nou, şi privirea lui Calloway 
se opri pe sânii ei plini, mai palizi decât şi-i reamintea, dar 
frumoşi. Pantalonii îi deveniră incomod de strâmţi, iar 
situaţia se înrăutăţea prin felul în care Diane îşi mişca 
şoldurile şi îşi plimba mâinile printre picioare asemenea 
celor mai vulgare prostituate din Soho. 

— Nu-ţi face probleme pentru mine, zise ea, m-am 
hotărât. Tot ce doresc cu adevărat... 

Îşi puse mâinile, pe care tocmai le trecuse peste propriu- 
i sex, pe faţa lui. Erau reci ca gheaţa. 


3 Fapt împlinit, Ib. franceză. 


— Tot ce doresc cu adevărat eşti tu. Nu pot să fac 
dragoste şi, totodată, să joc pe scenă... Vine un moment în 
viaţa oricui când trebuie să fie luate hotărâri. 

Îşi linse buzele. Limba trecu peste ele, fără a lăsa vreo 
picătură de umezeală în urmă. 

— Accidentul m-a făcut să mă gândesc, să analizez la ce 
anume ţin cu adevărat. Şi, sinceră să fiu - îi şi desfăcea 
cureaua -, nu dau doi bani... 

Acum, fermoarul. 

— ... nici pe ăsta şi nici pe vreo altă piesă blestemată... îi 
căzură pantalonii. 

— ... O să-ţi arăt la ce ţin. A 

Îşi strecură mâna în chiloţii lui şi-l strânse. Într-un fel sau 
altul, mâna ei rece făcu atingerea şi mai sexy. Calloway 
râse, închizând ochii, în timp ce Diane îi cobori chiloţii până 
la mijlocul coapselor şi îngenunche la picioarele sale. 

Era la fel de expertă ca întotdeauna; gâtul i se deschise 
ca un canal de scurgere. Avea gura puţin mai uscată ca de 
obicei, limba îl freca, iar senzaţia îl înnebunea. Era atât de 
bine, încât aproape nu-şi dădu seama de uşurinţa cu care-l 
devora, înghiţindu-l mai adânc decât reuşise s-o facă 
vreodată înainte, folosind orice truc pe care-l ştia, pentru a-l 
aţâţa din ce în ce mai mult. Încet şi adânc, apoi accelerând, 
ca să-l aducă aproape de orgasm, şi din nou încet, până ce 
dorinţa îi dispăru. Se afla cu totul la discreţia ei. 

Deschise ochii s-o urmărească în plină acţiune. Se 
înfigea în el, cu faţa în culmea fericirii. 

— Dumnezeule! gâfâi Calloway. E atât de bine. Oh, da, 
oh, da! 

Pe faţa femeii nu se citea nici măcar o tresărire de 
răspuns, continuând să-l lucreze în tăcere. Nu scotea 
sunetele ei obişnuite: gemete uşoare de satisfacţie, 
respiraţie grea pe nas. Îi mânca doar carnea într-o muţenie 
absolută. 

Calloway îşi ţinu respiraţia o clipă, în timp ce o idee i se 
născu în pântece. Capul ei continuă să-l bobineze, cu ochii 
închişi, cu buzele încleştate în jurul membrului, peste 
măsură de îngroşat. Trecu o jumătate de minut... un 


minut... un minut şi jumătate - şi pântecele său se umplu 
de terori. 

Ea nu respira. Reuşise acea partidă fără egal de sex oral, 
pentru că nu se oprise, nici măcar un moment, pentru a 
inspira sau expira. 

Calloway simţi cum corpul îi devenea rigid, iar erecţia îi 
scădea treptat, însă ea nu se opri, continuând să pompeze 
la nesfârşit; un gând inimaginabil îi fulgeră prin minte: £ 
moartă! M-a luat în gură, în gura ei rece - şi este moartă! 
De aceea s-a întors, s-a ridicat de pe lespedea mortuară şi 
a revenit. Era nerăbdătoare să termine ceea ce începuse, 
fără să-i mai pese de piesă sau de cea care-i furase rolul. 
Ceea ce aprecia, era acest act al dragostei, doar acest act. 
Hotărâse să-l joace pentru eternitate. 

Tot ce mai putea face Calloway era să se holbeze ca un 
prost, în timp ce acest cadavru îi executa o felaţie. 

Atunci, Diane păru să-şi dea seama de groaza lui. 
Deschise ochii şi-l privi. Cum să fi putut el confunda acea 
privire moartă cu una plină de viaţă? Ea îi scoase încet 
mădularul înmuiat dintre buze. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă cu o voce cântată, care 
încerca încă să pară vie. 

— Nu... nu... respiri. 

Femeia se schimbă la faţă şi-i dădu drumul. 

— Of, scumpule, zise ea, renunțând la orice pretenţie de 
viaţă. Nu-mi joc prea bine rolul, aşa-i? 

Vocea era cea a unei fantome, o voce subţire, pierdută. 
Pielea, pe care el o considerase atât de fermecătoare, era, 
la o cercetare mai atentă, de un alb de ceară. 

— Eşti moartă? 

— Mă tem că da. De două ore. Am murit în somn. Însă 
am fost nevoită să vin, Terry, fiindcă aveam de terminat 
ceva. Am ales. Ar trebui să fii măgulit. Eşti măgulit, nu-i 
aşa? 

Ea se ridică şi se întinse după poşeta pe care o lăsase 
lângă oglindă. Calloway privi spre uşă, încercând să-şi mişte 
membrele, dar acestea erau inerte. În plus, avea pantalonii 


în jurul gleznelor. Dacă ar fi făcut doi paşi, s-ar fi lungit la 
pământ. 

Femeia se răsuci spre el, ţinând în mână ceva argintiu şi 
ascuţit. Oricât ar fi încercat, Calloway nu se putea 
concentra asupra acelui lucru. Dar, orice ar fi fost, lui îi era 
destinat. 

e 

De la construirea noului crematoriu, în 1934, cimitirul 
suferise  umilire după umilire. Mormintele fuseseră 
devalizate pentru învelişurile de plumb ale sicrielor, pietrele 
funerare răsturnate şi sparte, locurile murdărite de câini şi 
mâzgălite cu graffiti. Foarte puţine persoane mai veneau 
acum să îngrijească mormintele. Numărul descendenților 
scăzuse, iar cei care ar mai fi putut avea acolo pe cineva 
îndrăgit erau fie prea puţini, pentru a risca un drum pe- 
acolo, fie prea sensibili, pentru a rezista la un astfel de 
vandalism. 

Nu fusese întotdeauna aşa. Familii ilustre şi influente 
erau înhumate în spatele fațadelor de marmură ale 
mausoleelor în stil victorian: membri fondatori, industriaşi şi 
demnitari locali, toţi cei care făcuseră gloria oraşului prin 
eforturile lor. 

Corpul actriţei Constantia Lichfield fusese şi el 
înmormântat aici („Până se va face ziuă şi umbrele vor 
dispărea”), deşi mormântul acesteia rămânea aproape unic 
mulţumită atenţiei pe care vreun admirator secret încă i-o 
arăta. 

Nimeni nu urmărea cu interes împrejurimile în acea 
noapte, mult prea rece pentru cuplurile de îndrăgostiţi. 
Nimeni n-o zări pe Charlotte Hancock când îşi deschise 
propriul cavou, bătăile aripilor porumbeilor aplaudându-i 
vigoarea, în timp ce ea se deplasa încet spre întâlnirea cu 
lumina lunii. O însoțea soţul, Gerald, mai puţin proaspăt ca 
ea, mort cu treisprezece ani înainte. Joseph Jardine, en 
famille, nu era prea departe, în spatele soţilor Hancock; la 
fel, Marriott Fletcher, Anne Snell, fraţii Peacock, iar lista 
continua la nesfârşit. Intr-un colţ, Alfred Crawshaw, căpitan 
în Regimentul 17 Lăncieri, îşi ajută soţia, pe frumoasa 


Emma, să se ridice din aşternutul putrezit. Peste tot, feţele 
se lipeau de crăpăturile lespezilor funerare - nu era oare 
Kezia Reynolds, ţinându-şi în braţe copilul care trăise doar o 
zi? Şi Martin van de Linde („Binecuvântată fie memoria 
celor cinstiţi!”), a cărui soţie nu fusese găsită niciodată; 
Rosa şi Selina Goldfinch, amândouă femei cinstite; Thomas 
Jerrey şi... 

Prea multe nume, pentru a fi menţionate. Prea multe 
stări de putrefacție pentru a fi descrise. Era suficient de 
spus că se ridicaseră din mormânt, cu hainele luxoase 
fluturând, cu feţele dezgolite de orice, cu excepţia 
elementelor de bază ale frumuseţii. Morţii continuau să 
apară mereu, deschizând poarta din spate a cimitirului şi 
croindu-şi drum cu greu peste terenul pustiu, apoi 
îndreptându-se spre Teatrul Elysium. 

În depărtare, se auzea zgomotul traficului. Deasupra, 
motoarele unui avion cu reacţie urlau şi se pregăteau de 
aterizare. Holbându-se la gigantul ale cărui lumini de poziţie 
clipeau în aer, unul dintre fraţii Peacock se împiedică şi 
căzu la pământ, cu faţa în jos, sfărâmându-şi falca. Il 
ridicară afectuos şi îl însoţiră mai departe. Nu se întâmplase 
nimic rău; ce-ar însemna o înviere fără câteva râsete? 


Aşadar, spectacolul continuă. 


„Dacă e-adevărat că muzica, 

E hrana dragostei, cântare daţi-mi, 
Să-mi satur dorul ăsta fără saţiu, 
Şi-atâta să-l îndop, încât să moară.”? 


Calloway nu putu fi găsit la ridicarea cortinei, dar Ryan 
primise, prin intermediul omniprezentului domn Lichfield, 
dispoziţia lui Hammersmith de a începe spectacolul cu sau 
fără regizor. 

— Va fi sus, la balcon, explică Lichfield. De fapt, cred că-l 
văd de-aici. 

— Zâmbeşte? întrebă Eddie. 


? Ibidem, p. 225 (n. trad.). 


— Rânjeşte cu gura până la urechi. 

— Atunci e beat mort. 

Actorii se amuzară. Se râdea mult în acea noapte. 
Spectacolul mergea bine şi, deşi nu-i vedeau pe spectatori 
din cauza strălucirii orbitoare a noilor lumini de la rampă, 
simțeau valurile de dragoste şi încântare care se scurgeau 
din sală. Actorii ieşeau din scenă jubilând. 

— Toţi stau la balcon, zise Eddie, dar prietenii dumitale, 
domnule Lichfield, sunt extrem de expresivi. Bineînţeles, 
sunt tăcuţi, dar zâmbesc atât de larg... 

Actul |, scena 2; prima intrare a Constantiei Lichfield, în 
rolul Violei, fu primită cu aplauze spontane. Ce mai aplauze! 
Asemănătoare cu bubuitul cavernos al tobelor, cu bătaia 
delicată a o mie de bețe pe o mie de piei întinse. Aplauze 
generoase, violente. g 

Şi, Dumnezeule, se ridica la nivelul aşteptărilor! Incepu 
aşa cum intenţiona să continue, punând tot sufletul în rol, 
neavând nevoie de prezenţa fizică pentru a-şi exprima 
profunzimea sentimentelor, dar rostindu-şi replicile cu atâta 
inteligenţă şi pasiune, încât cea mai uşoară mişcare a 
mâinii valora mai mult decât o sută de gesturi 
grandilocvente. După acea primă scenă, fiecare nouă 
apariţie fu primită de spectatori cu aceleaşi aplauze, 
urmate de o tăcere aproape respectuoasă. i 

O încredere optimistă se instaurase în culise. Intreaga 
companie mirosea succesul: un succes care fusese smuls 
miraculos din ghearele dezastrului. 

Din nou, aplauze! Aplauze! 

e 

În biroul său, Hammersmith înregistra vag tumultul 
adulaţiei prin aburii beţiei. 

Tocmai se afla pe punctul de a-şi turna al optulea pahar, 
când uşa se deschise. Ridicând o clipă privirea, înregistră că 
vizitatorul era arogantul Calloway. Vine să se dea mare, 
gândi Hammersmith, vine să-mi spună că n-am avut 
dreptate. 

— Ce vrei? 


Golanul nu-i răspunse. Cu coada ochiului, Hammersmith 
avu impresia că zăreşte un surâs larg şi plăcut pe faţa lui 
Calloway. Neghiob mulţumit de sine însuşi... să vină când 
un bărbat era în doliu. 

— Bănuiesc că ai aflat? 

Celălalt mormăi ceva. 

— A murit, zise Hammersmith, începând să plângă. A 
murit acum câteva ore, fără a-şi mai recăpăta cunoştinţa. 
Nu le-am spus încă actorilor. N-avea niciun rost. 

Calloway tăcu mâlc. Nu-i păsa ticălosului? Nu vedea că 
acesta era sfârşitul lumii? Femeia era moartă. Murise în 
măruntaiele Teatrului Elysium. O să înceapă cercetările 
oficiale, o să fie examinată asigurarea, o să se facă o 
autopsie şi o anchetă; prea multe lucruri urmau să iasă la 
iveală. 

Bău cu nesat din pahar, fără a se obosi să-l privească din 
nou pe Calloway. 

— Băiete, cariera ta se va duce dracului, după afacerea 
asta. Nu voi cădea doar eu, scumpule, nu. 

Calloway păstra încă tăcerea. 

— Nu-ţi pasă deloc? îl iscodi Hammersmith. 

Urmă un moment de tăcere, apoi Calloway răspunse: 

— Mă doare-n cot. 

— Nu eşti decât un regizor improvizat, de duzină. Asta 
sunteţi toți blestemaţii de regizori! O recenzie bună, şi vă 
credeţi Dumnezeu. Ei bine, lasă-mă să ţi-o spun pe şleau... 

Îl privi pe Calloway, dar ochii înceţoşaţi de alcool reuşiră 
cu greu să focalizeze imaginea. In cele din urmă, izbuti. 

Mizerabilul de Calloway era gol de la mijloc în jos. Purta 
pantofi şi şosete, dar nu avea nici pantaloni şi nici chiloţi. 
Goliciunea sa ar fi putut să fie comică, dacă n-ar fi existat 
expresia întipărită pe faţă. Individul înnebunise: ochii i se 
rostogoleau necontrolat în orbite, saliva şi mucii îi curgeau 
din gură şi din nas, limba îi atârna precum cea a unui câine 
care răsufla din greu. 

Hammersmith puse paharul pe sugativa de pe birou şi se 
gândi la ce era mai rău. Cămaşa lui Calloway era pătată de 
o dâră de sânge scursă pe gât din urechea stângă, loc din 


care ieşea capătul pilei de unghii a Dianei Duvall. Fusese 
înfiptă adânc în craniul lui Calloway. Bărbatul era, cu 
siguranţă, mort. 

Insă el stătea în picioare, vorbea şi se mişca. 

Un alt ropot de aplauze, amortizate de distanţă, izbucni 
din sala de spectacol. Intr-un anume fel, nu era un sunet 
real; venea din altă lume, dintr-un loc în care emoţiile 
decideau. Era o lume din care Hammersmith se simţise 
întotdeauna exclus. Nu avusese niciodată succes ca actor, 
deşi numai Dumnezeu era martor că încercase, însă cele 
două piese scrise de el erau - şi ştia acest lucru - 
execrabile. Punctul său forte îl reprezenta contabilitatea, pe 
care o folosise ca să rămână cât mai aproape de scenă, 
detestându-şi lipsa de talent ca actor la fel de mult pe cât 
se simţea jignit de măiestria altora. 

Aplauzele încetară şi, de parcă ar fi primit o indicație din 
partea unui sufleur nevăzut, Calloway se repezi spre el. 
Figura sa nu era nici comică, nici tragică, ci doar o mască 
de sânge şi de râs. Chircindu-se de frică, Hammersmith se 
simţi încolţit în spatele biroului. Calloway sări peste el - 
arăta ridicol cu poalele cămăşii şi boaşele legănându-i-se în 
toate părţile - şi-l apucă pe Hammersmith de cravată. 

— Filistin ce eşti! zise Calloway, fără a şti cu adevărat ce 
era în inima lui Hammersmith, şi - poc! - îi frânse gâtul, în 
timp ce aplauzele izbucniră din nou în sală. 


„Să nu mă-mbrăţişezi decât atunci, 
Când locul, timpul, totul dovedi-vă 
Că sunt Viola.” 


leşite din gura Constantiei, versurile erau o revelaţie. Ca 
şi cum acest spectacol cu „A douăsprezecea noapte” era o 
cu totul altă piesă, iar rolul Violei fusese scris numai pentru 
Constantia Lichfield. Actorii care se aflau împreună cu ea pe 
scenă simțeau cum eurile li se ofilesc în faţa unui astfel de 
talent. 


Ultimul act se derula spre deznodământul dulce-amărui, 
iar spectatorii se  dovediră la fel de încântați ca 
întotdeauna, judecând după emoția care le tăia răsuflarea. 

Ducele rosti: 


„Dă-mi mâna, dar, şi hai de mi te-arată 
In haine femeieşti înveşmântată.”!0 


În timpul repetiţiei, invitaţia ascunsă din vers fusese 
ignorată; nimeni nu trebuia s-o atingă pe această Viola, cu 
atât mai puţin să-i prindă mâna. Dar, în febra spectacolului, 
astfel de  tabuuri fură uitate. Purtat de pasiunea 
momentului, actorul întinse mâna după Constantia. Uitând, 
la rândul ei, tabuul, Constantia făcu la fel. 

În culise, Lichfield rosti în şoaptă „nu”, dar ordinul său nu 
fu auzit. Ducele strânse mâna Violei într-a sa, viaţa şi 
moartea unindu-se sub cerul pictat. Era o mână rece, fără 
sânge în vene, fără nicio roşeaţă a pielii. 

Dar, de data aceasta, era ca şi vie. 

Erau egali, viii şi morţii, şi nimeni nu putea găsi vreun 
motiv să-i despartă. În culise, Lichfield oftă, permiţându-şi 
un zâmbet. Îi fusese teamă de acea atingere, îi fusese 
teamă că o să se rupă vraja. Însă Dionysos era cu ei în acea 
seară. Totul urma să fie bine, simţea acest lucru în oase. 

Actul se apropia de sfârşit, iar Malvolio, învins, dar încă 
proferându-şi amenințările, fu scos din scenă. Eroii ieşiră 
unul câte unul, lăsându-l pe bufon să pună punct piesei: 


„Piesa-i gata, trag oblonul, 
Tii, ce ploaie e afară! 

Dacă v-a plăcut bufonul, 

Mai poftiţi şi mâine seară.” ™ 


Scena se întunecă şi căzu cortina. Aplauze furtunoase 
izbucniră de la balcon, aceleaşi aplauze cavernoase, 
trepidante. Actorii, radiind de fericire după succesul 


10 Ibid (n. trad.). 
"1 W. Shakespeare, op. cit., p. 294 (n. trad.). 


repetiţiei generale cu costume, se aliniară în spatele 
cortinei pentru a saluta publicul. Cortina se ridică; aplauzele 
deveniră şi mai furtunoase. 

Calloway se alătură lui Lichfield în culise. Acum era 
îmbrăcat şi îşi spălase sângele de pe gât. 

— Ei bine, succesul este fulminant, rosti craniul. Mare 
păcat că această trupă va trebui dizolvată atât de curând. 

— Adevărat, răspunse cadavrul. ă 

Actorii strigau spre culise, chemându-l pe Calloway. Il 
aplaudau, încurajându-l să-şi arate faţa. 

Calloway puse o mână pe umărul lui Lichfield. 

— Vom merge împreună, domnule, zise el. 

— Nu, nu, eu nu pot. 

— Trebuie. Este tot atât de mult triumful dumitale, ca şi 
al meu. 

Lichfield încuviinţă din cap, şi ieşiră să salute publicul 
împreună cu restul trupei. 

e 

În culise, Tallulah se puse pe treabă. Se simţea înviorată 
după somnul din foaierul artiştilor. O dată cu viaţa, scăpase 
de atâtea neplăceri. N-o mai durea şoldul, nu mai simţea 
nevralgia din ţeastă. Nu mai trebuia să respire prin „ţevi” 
acoperite cu un strat de murdărie vechi de şaptezeci de ani, 
nici să-şi frece dosul mâinilor pentru a-şi pune sângele în 
mişcare; nici măcar nu mai trebuia să clipească din ochi. Cu 
puteri reînnoite, se apucă să facă focul, folosind resturi de 
la montări mai vechi: fundaluri de decor, recuzite, costume. 
După ce adună destule materiale inflamabile, aprinse un 
chibrit şi le dădu foc. Teatrul Elysium începu să ardă. 

e 

Cineva strigă, acoperind aplauzele: 

— Minunat, iubiţilor, minunat! 

Era vocea Dianei; o recunoscură cu toţii, deşi nu o 
puteau vedea. Cobora pe intervalul principal, îndreptându- 
se spre scenă şi făcându-se de râs. 

— Căţea proastă! remarcă Eddie. 

— Fir-ar să fie! exclamă Calloway. 


Ea se afla acum la marginea scenei, adresându-i-se 
direct: 

— Ai obţinut tot ce-ai vrut, nu-i aşa? Asta-i noua ta 
cucerire, da? Da? 

încerca să se urce pe scenă, cu mâinile încleştate de 
carcasele metalice fierbinţi ale reflectoarelor. Pielea începu 
să i se pârlească, iar grăsimea luă foc cu adevărat. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, s-o oprească cineva! 
strigă Eddie. 

Dar ei nu părea să-i pese de mâinile arse; îi râse de-a 
dreptul în faţă. Mirosul de carne arsă se ridica deasupra 
luminilor de scenă. Actorii rupseră rândul, uitând de 
triumful spectacolului. 

— Stingeţi luminile! urlă cineva. 

O bătaie, apoi luminile de scenă se stinseră. Diane căzu 
pe spate, cu mâinile fumegând. Unul din actori leşină, altul 
fugi în culise, ca să vomeze. Undeva, în spatele lor, auzeau 
pârâitul uşor al focului, dar ei aveau altceva de făcut. 

Fără luminile de scenă, puteau să vadă sala mai clar. 
Stalul era gol, dar balconul şi galeria erau pline cu 
admiratori înfocaţi. Toate rândurile erau pline, iar fiecare 
spaţiu gol de pe interval era înţesat de spectatori. Acolo 
sus, cineva începu să bată iar din palme, singur câteva 
momente, apoi urmat de alte ropote de aplauze. Insă acum 
doar câţiva membri ai trupei se mai simțeau mândri de aşa 
ceva. 

Chiar de pe scenă, chiar obosiţi şi cu ochii orbiţi de 
lumini, actorii observau limpede că niciun bărbat, femeie 
sau copil din acea mulţime adoratoare nu era în viaţă. 
Agitau spre interpreţi batiste fine de mătase, ţinute în 
pumni putreziţi, unii băteau cu un deget în scaunele din 
faţa lor, dar cei mai mulţi îşi loveau efectiv oasele unele de 
altele. 

Calloway zâmbi, făcând o plecăciune adâncă, şi le primi 
admiraţia cu gratitudine. În toţi cei cincisprezece ani 
petrecuţi în teatru, nu avusese niciodată parte de spectatori 
atât de pricepuţi în a-i recunoaşte meritele. 


Scăldaţi în dragostea admiratorilor, Constantia şi Richard 
Lichfield se apropiară, mână-n mână, de partea din faţă a 
scenei, pentru a mai primi încă o dată aplauzele publicului, 
în timp ce actorii în viaţă se dădeau înapoi, cuprinşi de 
groază. 

Începură să ţipe şi să se roage, să urle animalic, apoi o 
luară la fugă ca adulterii surprinşi, într-o farsă, asupra 
faptului. Dar, exact ca într-o farsă, nu exista nicio ieşire din 
situaţia respectivă. Flăcări strălucitoare se prelingeau pe 
grinzile tavanului, iar bucăţi întregi de pânză se prăbuşeau 
din dreapta şi din stânga, pe măsură ce decorurile luau foc. 
În faţă, morţii; în spate, moartea. Fumul gros se întindea 
peste tot, aşa încât era imposibil de văzut încotro să te 
îndrepţi. Cineva purta o togă din pânză arzândă şi îşi recita 
urletele.  Altcineva îndrepta un  stingător împotriva 
infernului. Totul era inutil: doar o oboseală fără rost, prost 
dirijată. Pe măsură ce tavanul începu să cedeze, căderile 
mortale de lemnărie şi grinzi de susţinere îi reduseră la 
tăcere pe cei mai mulţi. 

Spectatorii de la balcon aproape că se împrăştiară. Se 
îndreptară cu paşi mărunți, nefireşti, spre mormintele lor 
înainte de apariţia pompierilor, în linţolii şi cu feţele 
luminate de strălucirea incendiului, în timp ce priveau peste 
umeri să vadă dispărând Teatrul Elysium. 

Fusese un spectacol minunat, şi erau fericiţi să se 
întoarcă acasă, cu satisfacția de a avea alt subiect de bârfă 
în întuneric. 

e 

Incendiul continuă toată noaptea, în ciuda eforturilor 
impresionante ale pompierilor de a-l stinge. Pe la patru 
dimineaţa, bătălia era pierdută şi conflagraţia continua 
nestânjenită. La revărsatul zorilor, Teatrul Elysium era 
complet distrus. 

Rămăşiţele câtorva persoane fură descoperite printre 
ruine, majoritatea cadavrelor aflându-se într-o stare care nu 
permitea o identificare uşoară. Se consultară fişele dentare; 
se stabili că un cadavru era al lui Giles Hammersmith, 
administratorul general, altul al lui Ryan Xavier, director de 


scenă, iar al treilea - fapt extrem de şocant - al Dianei 
Duvall. 

Manşetele ziarelor de scandal titrau: „Eroina din Copilul 
dragostei arsă de vie”. Intr-o săptămână, ea se cufundă în 
uitare. 

Nu existau supraviețuitori. Câteva corpuri nu au mai fost 
găsite. 

e 

Stăteau pe marginea autostrăzii şi urmăreau maşinile 
gonind în noapte. 

Erau, desigur, Lichfield şi Constantia, la fel de radioasă 
ca întotdeauna. Calloway, Eddie şi Tallulah hotărâseră să-i 
însoțească. Alţi trei sau patru se alăturaseră şi ei grupului. 

Era prima lor noapte de libertate, şi iată-i pe marginea 
drumului - actori ambulanți. Eddie fusese ucis doar de fum, 
dar focul mai provocase câteva stricăciuni serioase printre 
ei: corpuri arse, membre rupte. Însă spectatorii pentru care 
aveau să joace în viitor o să le ierte mutilările neînsemnate. 

— Există vieţi trăite pentru dragoste, se adresă Lichfield 
noii sale trupe, şi vieţi trăite pentru artă. Noi am ales cu 
bucurie cea de-a doua credinţă. 

Un ropot de aplauze izbucni printre actori. 

— Vouă, cei care n-aţi murit niciodată, pot să vă spun: 
bine aţi venit în lume! 

Râsete; alte aplauze. 

Farurile maşinilor care treceau pe autostradă, 
îndreptându-se spre Nord, luminau siluetele membrilor 
trupei. După cum se părea, arătau ca bărbaţi şi femei în 
viaţă. Dar nu ăsta era secretul meseriei lor? Să imite viaţa 
atât de bine, încât iluzia să nu poată fi distinsă de realitate? 
lar noul lor public, aşteptându-i în morgi, cimitire şi capele, 
o să le aprecieze calităţile mai mult decât majoritatea 
celorlalţi. Cine alţii să aplaude făţărnicia pasiunii şi durerii 
pe care aveau s-o joace, decât morţii care au încercat 
aceste sentimente şi, în cele din urmă, s-au lepădat de ele? 

Morţii. Nu aveau mai puţină nevoie de distracţie decât 
cei vii, dar erau o categorie extrem de neglijată. 


Nu fiindcă această trupă ar fi jucat pentru bani, ci din 
dragoste pentru arta lor - Lichfield lămurise acest lucru 
chiar de la început. Niciun alt serviciu nu o să i se mai facă 
lui Apollo. 

— Acum, se interesă el, încotro ne îndreptăm, spre Nord 
sau spre Sud? 

— Spre Nord, răspunse Eddie. Maică-mea e îngropată în 
Glasgow - a murit înainte ca eu să devin actor profesionist. 
Aş vrea să mă vadă jucând. _ 

— Atunci, spre Nord să fie, replică Lichfield. Incercăm să 
găsim un mijloc de deplasare? 

Porni în fruntea celorlalţi spre restaurantul de lângă 
autostradă, ale cărui lumini de neon sclipeau intermitent, 
transformând noaptea în zi. Culorile erau strălucitoare, 
teatrale - stacojii, gălbui, albastru de cobalt şi o nuanţă de 
alb - şi se reflectau pe ferestrele maşinii parcate lângă locul 
în care se aflau. Uşile cu celulă fotoelectrică şuierară când 
un călător îşi făcu apariţia, aducând hamburgeri şi prăjituri 
copilului aflat pe bancheta din spate a maşinii. 

— Cu siguranţă că vreun şofer prietenos va găsi un loc şi 
pentru noi, zise Lichfield. 

— Pentru toţi? se interesă Calloway. 

— O camionetă va fi suficientă - cerşetorii nu prea au de 
ales, replică Lichfield. Şi acum, toţi suntem cerşetori, supuşi 
toanelor patronilor noştri. 

— Putem oricând să furăm o maşină, sugeră Tallulah. 

— Nu-i nevoie să recurgem la furturi decât în cazuri 
extreme, zise Lichfield. Constantia şi cu mine o vom lua 
înainte, pentru a găsi un şofer. Apucă mâna soţiei sale. 
Nimeni nu se poate împotrivi frumuseţii, mărturisi el. 

— Cum procedăm dacă ne întreabă cineva ce facem pe- 
aici? întrebă, nervos, Eddie. 

Nu era obişnuit cu acest rol; avea nevoie de o asigurare 
din partea cuiva. 

Lichfield se răsuci spre restul trupei, şi vocea îi răsună 
puternic în noapte: 

— Ce să faceţi? accentuă el. Bineînţeles, să vă 
comportaţi ca nişte oameni vii! Şi să zâmbiţi! 


ÎNTRE DEALURI, ORAŞELE 


De-abia în prima săptămână a călătoriei în Iugoslavia a 
descoperit Mick ce bigot politic îşi alesese ca iubit. De bună 
seamă, fusese prevenit. Un homosexual din Baths îi 
spusese că Judd era mai de dreapta decât Attila Hunul, dar 
omul fusese unul dintre foştii iubiţi ai lui Judd, iar Mick 
bănuise că era mai multă răutate decât înţelegere în 
respectivul asasinat de personalitate. 

Bine ar fi fost să-l fi ascultat! Atunci nu ar mai fi condus 
pe acel drum interminabil, într-un Volkswagen ce căpătase 
brusc dimensiunea unui coşciug, ascultând părerile lui Judd 
despre expansiunea sovieticilor. Dumnezeule, era atât de 
plicticos! Nu făcea conversaţie, ci ţinea o prelegere, şi încă 
una nesfârşită. In Italia, predica se referise la modul în care 
comuniştii exploataseră votul ţăranilor. Acum, în lugoslavia, 
Judd se ambalase cu adevărat pe această temă, iar Mick 
era pe punctul de a-l pocni pe acest tip greu de convins. 

Nu pentru că ar fi fost în dezacord cu tot ceea ce spunea 
Judd. Unele argumente (acelea pe care Mick le înţelegea) 
păreau de bun-simţ. Dar, de fapt, ce ştia el? Era profesor de 
dans, iar Judd ziarist, un adevărat profesionist. Mick 
considera, ca şi cei mai mulţi ziarişti pe care-i întâlnise, că 
era obligat să aibă o opinie referitoare la tot ceea ce există 
sub soare. În special la politică: cea mai bună troacă în care 
te puteai bălăci. Puteai să-ţi bagi nasul, ochii, capul şi 
picioarele din faţă în gunoiul ăla şi să te simţi bine 
împroşcându-l peste tot. Era un subiect inepuizabil, ceva ce 
conţinea câte puţin din fiecare lucru, pentru că orice, după 
părerea lui Judd, aparţinea politicului. Artele reprezentau 
chestii politice. Sexul constituia o problemă politică. Religia, 
comerţul, grădinăritul, mâncatul, băutul, pârţâitul - toate 
aveau natură politică. 

lisuse, era o plictiseală ce-ţi dădea dureri de cap! O 
plictiseală ucigătoare, insensibilă la dragoste. 

Şi mai rău, Judd nu părea să-şi dea seama cât de 
plictisitor devenise Mick, sau dacă pricepuse, nu-i păsa 


deloc. Continua, pur şi simplu, să vorbească prolix??, 
argumentele sale devenind din ce în ce mai neserioase, iar 
propoziţiile mai lungi, pe măsură ce maşina înghiţea mii de 
kilometri. 

Judd, hotărâse Mick, era un bastard egoist şi urma să se 
despartă de el de îndată ce voiajul lor de nuntă avea să se 
termine. 

e 

Judd nu sesizase ce fluşturatic, într-ale politicii, era Mick 
până la acea călătorie nesfârşită şi nemotivată prin 
cimitirele culturii europene. Tipul arăta prea puţin interes 
faţă de situaţia economică sau politică a ţărilor prin care 
treceau. Dovedea indiferenţă faţă de adevărurile aflate în 
spatele situaţiei din Italia şi căsca, da, căsca atunci când el 
încerca (şi eşua) să dezbată ameninţarea rusească la 
adresa păcii în lume. Trebuia să înfrunte adevărul dureros: 
Mick era o „fetiţă”; nu exista alt termen pentru el. În regulă, 
poate că nu vorbea politicos şi nu purta bijuterii în mod 
excesiv, dar rămânea oricum o „fetiţă”, bucuros să se 
pălăcească în lumea de vis a frescelor Renaşterii timpurii şi 
a icoanelor iugoslave. Condiţiile complexe şi contradictorii, 
chiar agoniile ce duseseră la înflorirea şi ofilirea acelor 
culturi, îl oboseau efectiv. Mintea nu-i era mai profundă 
decât înfăţişarea; era un nimeni bine-crescut. 

Halal lună de miere! 

e 

După standardele iugoslave, ruta ce pornea înspre Sud, 
de la Belgrad la Novi Pazar, era accesibilă. Existau mai 
puține hârtoape decât pe multe alte drumuri pe care 
călătoriseră şi era relativ neted. Oraşul Novi Pazar se 
întindea pe valea râului Raska, partea de sus a oraşului 
luând numele acestuia. Nu era o zonă populară printre 
turişti. In ciuda drumului bun, rămăsese inaccesibilă şi-i 
lipseau condiţiile sofisticate de viață; totuşi, Mick hotărâse 


12 Adj. (Despre vorbire, stil) Lipsit de concizie, prea complicat; 
(despre oameni) care se exprimă cu prea multe cuvinte (adesea 
inutile), confuz sau complicat. 


să vadă mănăstirea Sopocani, aflată în partea vestică a 
oraşului şi, după câteva discuţii aprinse, câştigă. 

Călătoria se dovedi neinspirată. De ambele părţi ale 
drumului, terenurile cultivate păreau aride şi prăfuite. Vara 
fusese neobişnuit de fierbinte, şi seceta afectase multe 
sate. Recoltele erau compromise, iar vitele fuseseră 
sacrificate prematur, pentru a le împiedica să moară de 
foame. Rarele feţe zărite pe marginea drumului aveau 
întipărite expresiile unor învinşi. Chiar şi copiii aveau 
expresii aspre; sprâncenele lor erau la fel de încruntate ca 
şi căldura stătută ce plutea peste vale. 

Acum, când dăduseră cărţile pe faţă, după o ceartă în 
Belgrad, cei doi călătoriseră în tăcere cea mai mare parte a 
timpului; totuşi, drumul drept, ca majoritatea unor astfel de 
drumuri, invita la discuţii aprinse. Atunci când şofatul era 
uşor, mintea scotocea după ceva care s-o ţină trează. Şi ce 
putea fi mai bun decât o ceartă? 

— De ce dracu’ vrei să vezi blestemata aia de 
mănăstire? îl iscodi Judd. 

Era o invitaţie clară. 

— Am făcut atâta drum..., încercă Mick să menţină tonul 
de conversaţie, neavând chef de discuţii în contradictoriu. 

— Alte ticăloase de Fecioare, aşa-i? 

Păstrându-şi vocea cât mai calmă posibil, Mick înşfăcă 
Ghidul şi citi cu voce tare: „... se pot încă vedea şi admira 
câteva dintre cele mai minunate picturi sârbeşti, inclusiv 
ceea ce mulţi comentatori consideră a fi capodopera 
durabilă a şcolii de la Raska - «Adormirea Maicii 
Domnului».” 

Tăcere. 

— M-am săturat până peste cap de biserici, zise, în cele 
din urmă, Judd. 

— E o capodoperă. 

— Dacă te iei după cartea aia blestemată, toate sunt 
capodopere. 

Mick simţi cum începea să-l părăsească stăpânirea de 
sine. 

— Cel mult două ore şi jumătate... 


— Ţi-am spus, nu mai vreau să văd încă o biserică. 
Mirosul lor îmi face greață: duhoare stătută de tămâie, 
sudoare şi minciuni... 

— E doar un mic ocol, apoi revenim la şosea şi-mi poţi 
oferi altă prelegere despre subvenţiile pentru fermieri în 
Sandzak. 

— Încerc doar să port o conversaţie decentă, în loc de 
prostiile fără margini despre blestematele alea de 
capodopere sârbești... 

— Opreşte maşina! 

— Ce? 

— Opreşte maşina! 

Judd trase Volkswagen-ul pe marginea şoselei. Mick 
cobori. 

Şoseaua era fierbinte, dar sufla o briză uşoară. Respiră 
adânc şi se îndreptă spre mijlocul drumului. Nu se zăreau 
nici maşini şi nici pietoni. Pustiu în ambele direcţii. Dealurile 
licăreau în căldura degajată de câmpurile din jur. In şanţuri 
creşteau maci sălbatici. Mick traversă şoseaua, se lăsă pe 
vine şi culese unul. 

În spatele său, auzi trântindu-se portiera Volkswagen- 
ului. 

— De ce ne-am oprit? întrebă Judd. 

Vocea îi era ţâfnoasă, sperând încă într-o discuţie în 
contradictoriu, chiar implorând-o, Mick se ridică, jucându-se 
cu macul. Avea seminţele aproape formate, în acea vară 
târzie. Petalele căzură de pe receptacul de îndată ce le 
atinse, ca nişte mici picături roşii împrăştiate pe asfaltul 
cenuşiu. 

— Te-am întrebat ceva, insistă Judd. 

Mick privi în jur. Judd stătea înapoia maşinii, iar 
sprâncenele lui încruntate indicau o stare incipientă de 
mânie. Era chipeş, oh, da! O faţă care le făcea pe femei să 
plângă, frustrate că era homosexual. O mustață neagră şi 
stufoasă (perfect îngrijită!), dar şi nişte ochi pe care-i puteai 
privi veşnic şi în care nu aveai să vezi de două ori aceeaşi 
sclipire de lumină: De ce, pentru numele lui Dumnezeu, 


gândi Mick, trebuie ca un bărbat atât de arătos să fie un 
rahat atât de insensibil? 

Judd îi întoarse privirea dispreţuitoare, holbându-se la 
drăguţul cu o mină bosumflată, aflat de cealaltă parte a 
drumului. Mica scenetă pe care Mick o juca înadins pentru 
el aproape că-l făcea să vomite. Ar fi putut să fie verosimilă 
la o fecioară de şaisprezece ani, dar îi lipsea credibilitatea 
la un tip de douăzeci şi cinci. 

Mick lăsă să-i cadă floarea şi îşi scoase tricoul din jeanşi. 
Un stomac cu muşchii încordaţi, apoi un tors zvelt şi neted 
se iviră pe măsură ce-şi trăgea tricoul. Avea părul ciufulit în 
clipa în care capul îi apăru din nou la lumină, iar pe faţă i se 
întipărise un rânjet larg. Judd îi privi pieptul. Bine făcut, dar 
nu prea musculos. Cicatricea unei operaţii de apendicită se 
întrezărea din jeanşii decoloraţi. Un lanţ de aur, mic, dar 
strălucitor în lumina soarelui, atârna în scobitura gâtului. îi 
întoarse fără intenţie rânjetul lui Mick, şi un fel de pace se 
reinstaură între ei. Mick îşi desfăcea cureaua. 

— Vrei s-o facem? întrebă el, continuând să rânjească. 

— N-are nici un rost, veni răspunsul, deşi nu la această 
întrebare. 

— Ce n-are? 

— Nu suntem compatibili. 

— Pariem? 

Acum avea fermoarul tras şi se îndrepta spre lanul de 
grâu ce mărginea şoseaua. 

Judd îl privea în timp ce Mick deschidea drumul prin 
marea unduitoare, spatele său având culoarea grânelor, 
care aproape că îl camuflau. Era periculos să faci dragoste 
în aer liber - nu se aflau în San Francisco şi nici măcar în 
Hampstead Heath. Nervos, Judd aruncă o privire de-a lungul 
şoselei. Tot pustie, în ambele direcţii. lar Mick se răsucea în 
lan, se răsucea spre el şi-i zâmbea, fluturându-şi mâna ca 
un înotător care se menținea la suprafaţa unor brizanţi 
aurii. 

Ce dracu'..., nu era nimeni care să vadă - nimeni care să 
ştie. Doar dealurile, materie lichidă în aburul produs de 
căldură - cu pantele lor împădurite, aplecate spre ocupațiile 


pământului, şi un câine abandonat undeva la marginea 
drumului, aşteptând un stăpân pierdut. 

Judd urmă cărarea făcută de Mick prin lanul de grâu, 
descheindu-şi cămaşa în timp ce mergea. În faţa lui goneau 
şoarecii de câmp, alergând cu paşi mărunți printre tulpini, 
pe măsură ce uriaşul le tăia calea, iar picioarele sale 
produceau un zgomot ca de tunet. Judd le observă panica şi 
zâmbi. Nu voia să le facă nici un rău, dar cum să ştie ei 
asta? Poate că omorâse vreo sută de vieţuitoare - şoareci, 
gândaci, viermi -, înainte de-a ajunge la locul în care, pe un 
pat de grâu călcat în picioare, zăcea întins Mike, cu acelaşi 
rânjet, dar gol-puşcă. 

Au urmat minute lungi de dragoste, o dragoste 
pasionată, egală ca plăcere pentru fiecare; pasiunea lor era 
precisă, cei doi simțind momentul în care extazul devenea 
presant, iar dorinţa se transforma în necesitate. Se 
strânseră împreună, membru lângă membru, limbă lângă 
limbă, într-un nod pe care doar orgasmul îl putea dezlega, 
spatele lor fiind alternativ pârlit şi zgâriat, pe măsură ce se 
rostogoleau pe jos, schimbând ghionturi şi sărutări. In 
mijlocul acţiunii, când ejaculară împreună, se auzi pufăitul 
unui tractor ce trecea prin apropiere; dar ei erau dincolo de 
punctul în care le mai păsa de ceva. 

Şi-au croit drum înapoi spre Volkswagen, cu spice de 
grâu sfărâmate în păr şi în urechi, în ciorapi şi între 
degetele de la picioare. Rânjetele fuseseră înlocuite de 
surâsuri; armistițiul, chiar dacă nu era unul permanent, 
avea să dureze cel puţin câteva ore. 

Maşina dogorea, şi au fost nevoiţi să deschidă toate 
ferestrele şi portierele pentru a permite brizei să o 
răcorească, înainte de a-şi continua drumul spre Novi Pazar. 
Era ora patru, şi mai aveau încă o oră bună de mers. 

În timp ce urcau în maşină, Mick zise: 

— O lăsăm baltă cu mănăstirea, da? 

Judd căscă gura. 

— Am crezut că... 

— Nu mai puteam suporta încă o ticăloasă de Fecioară... 


Au râs uşor, apoi s-au sărutat, simţindu-şi gustul unul 

altuia, un amestec de salivă cu iz de spermă sărată. 
e 

A doua zi, vremea se arătă frumoasă, dar nu excesiv de 
caldă. Cerul nu era albastru, fiind acoperit cu un nor alb 
uniform. Aerul dimineţii îți pătrundea în nări ca eterul sau 
menta. 

Vaclav Jelovsek urmărea porumbeii în piaţa centrală din 
Popolac, cochetând cu moartea, în timp ce săltau şi fluturau 
din aripi în faţa vehiculelor ce treceau încoace şi-ncolo cu 
treburi militare sau civile. Un aer de sobrietate ascundea cu 
greu emoția pe care o resimțea în acea zi, o emoție ce ştia 
că era împărtăşită de fiecare bărbat, femeie sau copil din 
Popolac. Impărtăşită chiar şi de porumbei. Poate de aceea 
se jucau cu atâta dexteritate printre roţi, ştiind că în 
această zi a zilelor nimic nu li se putea întâmpla. 

Scrută din nou cerul - aceeaşi boltă albă pe care o 
cerceta de la revărsatul zorilor. Stratul de nori era coborât, 
nefiind tocmai o atmosferă ideală pentru ceremonii. Prin 
minte îi trecu o expresie, o expresie englezească pe care o 
auzise de la un prieten: „A fi cu capul în nori.” Însemna, 
după părerea sa, a fi cufundat în visare, într-un vis alb şi 
invizibil. Atât, gândi el crispat, ştia Occidentul despre nori - 
că simbolizau visele. Era nevoie de o perspicacitate ce le 
lipsea apusenilor pentru a înţelege adevărul din această 
expresie obişnuită. Aici, în dealurile secrete, nu ar crea ei o 
realitate spectaculoasă din acele cuvinte fără rost? Un 
proverb viu. Un cap în nori. 

Deja, primul contingent se aduna în piaţă, în afară de 
unul sau doi absenţi pe caz de boală - dar rezervele de-abia 
aşteptau să le ia locul. Câtă înflăcărare! Erau afişate 
zâmbete atât de largi când o rezervă îşi auzea strigat 
numele şi numărul matricol, şi era scoasă din linie pentru a 
se alătura membrului ce începea deja să se contureze. De 
ambele părţi, miracole de organizare. Fiecare cu sarcina sa 
şi cu locul său. Nici un fel de strigăte sau îmbrânceli; într- 
adevăr, vocile de-abia depăşeau şoaptele. El urmărea totul 


cu multă admiraţie, în timp ce continua poziţionarea, 
intrarea în formaţie şi fixarea în rânduri. 

Se anunţa o zi lungă şi obositoare. Vaclav fusese în piaţă 
chiar cu o oră înaintea zorilor, bând cafea din pahare de 
plastic, de import, discutând rapoartele meteorologice 
sosite din jumătate în jumătate de oră de la Pristina şi 
Mitrovica şi contemplând cerul fără stele, pe măsură ce 
lumina cenuşie a dimineţii înainta tiptil. Acum, bea a şasea 
cafea şi era de-abia ora şapte. De cealaltă parte a pieţei, 
Metzinger arăta la fel de obosit şi neliniştit ca şi Vaclav. 

Urmăriseră împreună - el şi Metzinger - zorile ce se 
scurgeau dinspre Est. Dar acum se separaseră, uitând de 
prietenia lor anterioară, şi nu aveau să-şi mai vorbească. La 
urma urmei, Metzinger era din Podujevo. Trebuia să-şi 
sprijine propriul oraş în bătălia viitoare. Mâine, o să schimbe 
între ei poveştile aventurilor lor, însă astăzi erau nevoiţi să 
se comporte ca şi cum nu s-ar fi cunoscut vreodată, nici 
măcar atât cât să schimbe un zâmbet. Fiindcă, astăzi, ei 
aveau să fie, pur şi simplu, partizani, interesaţi doar de 
victoria oraşului lor asupra celuilalt. 

Primul picior al lui Popolac se ridicase, spre satisfacția 
reciprocă a lui Metzinger şi Vaclav. Fuseseră făcute 
verificări meticuloase, iar piciorul părăsi piaţa, umbra sa 
proiectându-se, uriaşă, pe faţada Primăriei. 

Vaclav îşi sorbi cafeaua dulce şi îşi permise un mic 
mormăit de satisfacţie. Ce zile, ce zile! Zile pline de glorie, 
cu drapele fâlfâind în aer şi vederi ce-ţi întorceau stomacul 
pe dos, destul cât să-i ajungă unui bărbat o viaţă întreagă. 
Era o anticipare frumoasă a Raiului. 

Lăsaţi-i Americii plăcerile ei simple, şoriceii animați, 
castelele acoperite cu dulciuri, cultele şi tehnologiile sale - 
el nu dorea nimic din toate acestea. Cea mai mare minune 
a lumii era aici, ascunsă între dealuri. 

Ah, ce zile! 

e 

În piața centrală din Podujevo, scena nu era mai puțin 
animată şi nici mai puţin inspiratoare. Poate că exista un 
sentiment mut de tristețe, ce sublinia ceremonia din acest 


an, şi acest lucru era de înţeles. Nita Obrenovic, 
organizatoarea respectată şi iubită a lui Podujevo, încetase 
din viaţă. larna trecută o revendicase, la vârsta de nouăzeci 
şi patru de ani, lipsind oraşul de părerile ei dure şi de 
comportamentul şi mai dur. Nita lucrase cu cetăţenii din 
Podujevo timp de şaizeci de ani, planificând întotdeauna 
următoarea întrecere şi  îmbunătăţind proiectele, 
cheltuindu-şi energia în încercarea de a face ca viitoarea 
înfruntare să fie mai ambițioasă şi mai plină de viaţă decât 
cea anterioară. 

Acum, ea era moartă şi i se simţea cumplit absenţa. Nu 
pentru că ar fi existat o lipsă de organizare pe străzi, 
oamenii fiind mult prea disciplinaţi ca să se întâmple aşa 
ceva, dar se aflau deja în întârziere şi se făcuse aproape 
şapte şi douăzeci şi cinci. Fata Nitei luase locul mamei sale, 
însă ei îi lipsea puterea de a stimula oamenii şi a-i împinge 
la acţiune. Într-un cuvânt, era prea blândă pentru o astfel 
de sarcină. Trebuia un conducător care să fie parţial profet 
şi parţial maestru de manej, ca să-i ademenească şi să-i 
forţeze pe cetăţeni să-şi ocupe locurile. Poate că, după 
două sau trei decenii şi după participarea la mai multe 
întreceri, fata Nitei Obrenovic şi-ar fi atins scopul. Totuşi, 
astăzi, Podujevo era în întârziere; fuseseră trecute cu 
vederea  verificările obişnuite, iar privirile nervoase 
înlocuiseră încrederea anilor anteriori. 

Cu toate acestea, la opt fără şase minute, primul 
membru al lui Podujevo îşi croi drum afară din oraş, 
îndreptându-se spre punctul de adunare pentru a-şi aştepta 
camaradul. 

Până atunci, flancurile erau deja amplasate în Popolac, 
iar contingentele armate aşteptau ordinele în Piaţa 
Primăriei. 

e 

Mick se trezi prompt la ora şapte, deşi nu exista un ceas 
deşteptător în camera lor simplu mobilată, din Hotelul 
Belgrad. Zăcea lungit în pat şi asculta respiraţia regulată a 
lui Judd, aflat în patul geamăn, din cealaltă parte a camerei. 
O lumină posomorâtă de dimineaţă se strecura printre 


draperiile subţiri, descurajând o plecare matinală. După ce 
fixă câteva minute lacul crăpat de pe tavan şi după ce se 
holbă şi mai mult la crucifixul grosolan sculptat, de pe 
peretele opus, Mick se ridică şi se îndreptă spre fereastră. 
Aşa cum ghicise, ziua era mohorâtă, cu cerul plumburiu, iar 
acoperişurile din Novi Pazar erau cenuşii, având un aspect 
monoton, în lumina palidă a zorilor. Dar, dincolo de 
acoperişuri, spre Est, se zăreau dealurile. Acolo era soare. 
Vedea nişte dâre de lumină, ce reliefau verdele-albăstrui al 
pădurii, invitându-l să-i viziteze pantele. 

Astăzi, poate că or să meargă spre sud, la Kosovska 
Mitrovica, unde exista o piaţă, nu-i aşa, şi un muzeu? ŞI 
puteau cobori pe valea râului Ibar, urmând şoseaua ce 
însoțea cursul apei, acolo unde dealurile se înălţau 
sălbatice şi strălucitoare, de ambele părţi. Dealurile, da - 
astăzi hotărâseră să vadă dealurile. 

Era ora opt şi un sfert. 

(J 

Pe la nouă, principalele corpuri ale lui Popolac şi 
Podujevo erau, efectiv, adunate. În zonele alocate lor, 
membrele ambelor oraşe aşteptau să se alăture torsurilor 
deja pregătite. 

Vaclav Jelovsek îşi puse mâna streaşină la ochi şi cercetă 
cerul. Fără îndoială, plafonul noros se ridicase în ultima oră, 
iar spre Est se zăreau spărturi printre nori, ba chiar, 
ocazional, şi câteva raze de soare. Poate că nu avea să fie o 
zi perfectă pentru confruntare, dar, cu siguranţă, una destul 
de potrivită. 

e 

Mick şi Judd dejunaseră târziu, servind ceva asemănător 
cu şunca şi ouăle şi câteva ceşti de cafea neagră. Se 
însenina, chiar şi în Novi Pazar, iar ambițiile lor deveneau 
tot mai mari: să ajungă la Kosovska Mitrovica până la prânz 
şi, poate, să viziteze castelul-deal de la Zvecan, în timpul 
după-amiezii. 

Pe la nouă şi jumătate ieşiră din Novi Pazar şi porniră pe 
şoseaua ce ducea spre Sud, către valea râului Ibar. Nu era 


o şosea grozavă, dar hopurile şi hârtoapele nu le puteau 
strica ziua. 

Drumul era pustiu, cu excepţia unor pietoni ocazionali, 
iar în locul lanurilor de grâu şi porumb, pe lângă care 
trecuseră în ziua precedentă, şoseaua era flancată de 
dealuri ondulate, cu pantele acoperite de păduri întunecate 
şi dese. În afara câtorva păsări, nu văzură nici un fel de 
vieţuitoare sălbatice. Chiar şi tovarăşii lor rari de călătorie 
dispărură cu totul, după câţiva kilometri, iar cele câteva 
ferme, pe care le lăsară în urmă, păreau închise şi zăvorâte. 
Porci negri alergau singuri prin curţi, fără nici un copil care 
să-i hrănească. Rufele spălate se umflau şi fâlfâiau pe 
frânghii, dar nu se vedea nici o spălătoreasă. 

La început, această călătorie solitară printre dealuri era 
odihnitoare, prin lipsa oricărui contact cu alte fiinţe umane, 
dar, pe măsură ce trecea dimineaţa, cei doi începură să se 
simtă neliniştiţi. 

— N-ar fi trebuit să vedem un indicator pentru Mitrovica? 

Mick cercetă cu atenţie harta. 

— Poate... 

— ... am apucat pe un drum greşit. 

— Dacă ar fi fost vreun indicator, l-aş fi observat. Cred că 
ar trebui să încercăm să părăsim drumul ăsta - s-o luăm 
mai spre Sud, să ajungem devale, mai aproape de Mitrovica 
decât am planificat... 

— Cum să părăseşti blestemata asta de şosea? 

— Pe drumuri de ţară. 

— Ei bine, ce mi-s astea, ce mi-i şoseaua pe care ne 
aflăm. 

Judd îşi ţuguie buzele. 

— Ai o ţigară? întrebă el. 

— Le-am terminat acum câţiva kilometri. 

În faţa lor, dealurile formau o linie impenetrabilă. Nici un 
semn de viaţă, nici cel mai mic vălătuc de fum, nici un 
zgomot de voci sau de vehicule. 

— E-n regulă, spuse Judd, la următoarea intersecţie, 
cotim. Orice e mai bun decât şoseaua asta. 


Îşi continuară călătoria. Şoseaua se deteriora rapid, 
hârtoapele deveneau adevărate cratere, iar movilele îţi 
dădeau senzaţia că treceai cu roţile peste corpuri omeneşti. 

— Acolo! exclamă, deodată, Mick. 

O răspântie, una palpabilă. Cu siguranţă, nu era un drum 
principal. De fapt, părea un drum de ţară, o pistă de 
pământ asemenea celor descrise de Judd; totuşi, 
reprezenta o evadare din perspectiva fără de sfârşit a 
şoselei pe care erau prinşi în capcană. 

— Incepe să devină un safari blestemat, zise Judd, în 
timp, ce  Volkswagen-ul porni să se hurduce şi să 
scrâşnească din toate încheieturile de-a lungul jalnicului 
drum de ţară. 

— Unde-i sentimentul tău de aventură? 

— Am uitat să-l iau cu mine. 

Acum începură să urce, pe măsură ce drumul şerpuia în 
sus printre dealuri. Pădurea se închise în jurul lor, 
ascunzând cerul, aşa încât un mozaic de lumini şi umbre 
gonea precipitat pe capota maşinii. Brusc se auzi un cântec 
de pasăre, lipsit de expresie, dar optimist, iar în aer se simţi 
un miros de pin proaspăt şi pământ reavăn. O vulpe 
traversă drumul şi-i urmări cu privirea, în timp ce maşina se 
apropia de ea. Apoi, cu pasul calm al unui prinţ neînfricat, 
dispăru agale printre copaci. 

Ori încotro s-ar fi îndreptat, gândea Mick, era mai bine 
decât pe drumul pe care circulaseră până atunci. Poate că, 
în curând, aveau să se oprească şi să meargă puţin pe jos, 
pentru a găsi un promontoriu de pe care să poată 
contempla valea, ba chiar şi oraşul Novi Pazar, în spatele 
lor. 

e 

Cei doi bărbaţi mai aveau încă o oră de mers până la 
Popolac, când capul contingentului părăsi, în cele din urmă, 
în marş, Piaţa Primăriei şi îşi ocupă poziţia în corpul 
principal. 

Această ultimă plecare pustiise oraşul. Nici chiar bolnavii 
şi bătrânii nu fuseseră neglijaţi într-o asemenea zi; nimănui 
nu trebuia să i se interzică spectacolul şi triumful întrecerii. 


Fiecare cetăţean, indiferent de vârstă, orbii şi mutilaţii, cei 
cu copii în braţe, femeile însărcinate - se îndreptară cu toţii 
din oraşul lor mândru spre terenul ştiut. Deşi legea 
impunea participarea tuturora, nu era nevoie de 
constrângere. Nici un cetăţean al celor două oraşe n-ar fi 
pierdut şansa de a vedea spectacolul şi de a încerca fiorii 
întrecerii. 

Confruntarea trebuia să fie totală - oraş contra oraş. Aşa 
fusese dintotdeauna. 

Ca atare, oraşele plecară pe dealuri. Cetăţenii din 
Popolac şi Podujevo se adunaseră până la prânz în zonele 
secrete ale dealurilor, ascunşi de ochii oamenilor civilizaţi, 
pentru a purta bătălia străbună şi rituală. 

Zeci de mii de inimi băteau mai repede. Zeci de mii de 
corpuri se întinseră, se încordară şi transpirară, în timp ce 
oraşele îşi ocupau poziţiile. Umbrele corpurilor întunecau 
întinderi de teren de mărimea unor mici aşezări; greutatea 
tălpilor strivea iarba, transformând-o într-un lapte verde; 
mişcările lor ucideau animale, zdrobeau tufişuri şi doborau 
copaci. Pământul reverbera efectiv la trecerea lor, iar 
dealurile purtau ecoul zgomotului bubuitor al paşilor. 

În corpul semeţ al lui Podujevo, se vădeau câteva 
imperfecţiuni tehnice. O uşoară fisură în împletitura 
flancului stâng dusese la o slăbiciune în acel loc. Ca atare, 
apărură probleme în mecanismul pivotant al şoldurilor. Era 
mai rigid decât ar fi trebuit, iar mişcările nu erau line. Drept 
rezultat, în acea regiune a oraşului încordarea devenise 
considerabilă. Era suportată cu stoicism; la urma urmei, 
înfruntarea trebuia să-i solicite pe participanţi până la limita 
puterilor. Totuşi, limita critică a rezistenţei se afla mai 
aproape decât ar fi îndrăznit cineva să recunoască. 
Cetăţenii nu erau atât de plini de energie ca în întrecerile 
anterioare. O perioadă proastă pentru recolte produsese 
corpuri mai puţin hrănite, coloane vertebrale mai puţin 
suple, voințe mai puţin dârze. Flancul cu împletitură proastă 
n-ar fi putut produce un accident în sine, însă slăbit şi mai 
mult de fragilitatea competitorilor, deveni punctul de 
plecare al unei scene de moarte la o scară nemaiîntâlnită. 


Opriră maşina. 

— Auzi? 

Mick clătină din cap. Auzul său nu fusese bun nici în 
adolescenţă. Prea multe concerte de rock îi spulberaseră 
dracului timpanele. 

Judd cobori din vehicul. 

Păsările amuţiseră acum. Se desluşea din nou zgomotul 
pe care-l auziseră în timp ce călătoreau pe drum. Nu era, 
pur şi simplu, un zgomot, ci aproape o mişcare a 
pământului, un vuiet ce părea să existe în însăşi substanţa 
dealurilor. 

să fi fost tunet? 

Nu, era prea ritmic. Îşi făcu iarăşi simțită prezenţa prin 
intermediul tălpilor picioarelor... Bum! 

De data aceasta, îl auzi şi Mick. Se aplecă pe fereastra 
maşinii. 

— Vine de undeva, din faţă. Acum îl aud. 

Judd încuviinţă din cap. 

Bum! 

Din nou, tunetul-pământului. 

— Ce dracu-i asta? întrebă Mike. 

— Orice ar fi, vreau să văd... 

Judd reveni, zâmbind, în Volkswagen. 

— Aproape că seamănă cu zgomotul tunurilor, zise el, 
pornind maşina. Al unor tunuri de calibru mare. 

a 

Prin binoclul său rusesc, Vaclav Jelovsek îl urmărea pe 
oficialul de la start ridicând pistolul. Zări vălătucul de fum 
alb ce ieşea din țeavă şi, o secundă mai târziu, auzi sunetul 
împuşcăturii răsunând peste vale. 

infruntarea începuse. 

Se uită în sus, la turnurile gemene ale lui Popolac şi 
Podujevo. Capete în nori - ei bine, aproape până acolo! 
Practic, ele se înălţau ca să atingă cerul. Era o privelişte 
înfricoşătoare, care-ţi tăia respiraţia, o privelişte ce te făcea 
să-ţi treacă somnul. Două oraşe legănându-se, zvârcolindu- 


se şi pregătindu-se să facă primii paşi unul spre celălalt, în 
această bătălie rituală. 

Podujevo părea cel mai puţin rezistent. Se simţi o 
anumită ezitare în timp ce oraşul îşi ridica piciorul stâng 
pentru a începe marşul. Nimic serios, doar o mică 
dificultate în coordonarea muşchilor şoldului şi ai coapsei. 
Câţiva paşi, şi avea să-şi găsească ritmul; alţi câţiva, şi 
locuitorii săi urmau să se mişte asemenea unei singure 
creaturi, un gigant perfect, pornit să-şi potrivească graţia şi 
puterea cu imaginea-oglindă. 

Împuşcătura alungase stolurile de păsări din copacii ce 
mărgineau valea ascunsă. Ele se ridicară să celebreze 
marea întrecere, ciripindu-şi excitarea, pe măsură ce 
tăbărau asupra terenului de luptă. 

e 

— Ai auzit o împuşcătură? întrebă Judd. 

Mick aprobă din cap. 

— Exerciţii militare?... Zâmbetul lui Judd se lărgise. Parcă 
şi vedea titlurile mari din ziare - reportaje exclusive ale 
manevrelor secrete din adâncurile provinciale ale 
lugoslaviei. Poate că erau tancuri ruseşti, exerciții tactice 
desfăşurate în afara ochilor cercetători ai Occidentului. Cu 
puţin noroc, el avea să fie purtătorul acestor veşti. 

Bum! 

Bum! 

Păsările se roteau în aer. Tunetul se auzea mai puternic 
acum. 

— E dincolo de culme..., spuse Judd. 

— Nu cred că ar trebui să mergem mai departe. 

— Trebuie să văd. 

— Eu nu. Se presupune că nu trebuie să fim aici. 

— Nu văd nici un fel de indicator de restricţii. 

— Ne vor duce de-aici, ne vor deporta - nu ştiu - cred, 
pur şi simplu... 

Bum! 

— Trebuie să văd. 

De-abia îi ieşiseră cuvintele din gură, când începură 
tipetele. 


(J 

Ţipa Podujevo - un țipăt de moarte. Cineva îngropat în 
flancul slab murise din cauza efortului, şi, astfel, începuse 
un lanţ al descompunerii în întregul sistem. Un bărbat îşi 
eliberă vecinul, iar acela îşi eliberă, la rândul său, alt vecin, 
făcând cancerul haosului să se răspândească în tot corpul 
oraşului. Coeziunea structurii imense se deteriora cu o 
rapiditate terifiantă, pe măsură ce încetarea funcţionării 
unei părţi anatomice determina o presiune de neîndurat 
asupra alteia. 

Capodopera pe care oamenii de ispravă din Podujevo o 
construiseră din carnea şi din sângele lor se clătină şi, apoi, 
ca un zgârie-nori dinamitat, începu să se prăbuşească. 

Flancul sfărâmat îşi scuipă cetăţenii în acelaşi fel în care 
o arteră spintecată face să ţâşnească sângele. După aceea, 
cu o încetineală graţioasă, ce făcea şi mai cumplită agonia 
cetăţenilor, se  îndoi către pământ, membrele 
dezagregându-se în timp ce cădea. 

Capul uriaş - care atinsese norii atât de recent - fu 
aruncat spre spate pe gâtul său gros. Zece mii de guri 
scoaseră un singur urlet din gura enormă - un apel fără 
cuvinte către cer, vrednic de o milă infinită. Un urlet al 
pierderii, un urlet al anticipaţiei, un urlet de perplexitate. 
Cum se putea termina astfel acea zi a zilelor - vru să ştie 
acel urlet -, cum se putea termina într-o învălmăşeală de 
corpuri în cădere? 


— Ai auzit? 

Era, fără îndoială, un sunet uman, deşi aproape 
asurzitor. Stomacul lui Judd se convulsionă. Îl privi pe Mick, 
care se făcuse la fel de alb ca o foaie de hârtie. 

Judd opri maşina. 

— Nu, răspunse Mick. 

— Ascultă... pentru numele lui Cristos... 

Vacarmul  gemetelor de moarte, rugăminţile şi 
imprecaţiile inundară aerul. Era foarte aproape. 

— Trebuie să plecăm acum, imploră Mick. 


Judd clătină din cap. Era pregătit pentru un spectacol 
militar - căci toată armata rusă fusese masată dincolo de 
dealul următor -, dar zgomotul din urechile sale era cel al 
cărnii umane, chiar prea umane pentru a fi redat în cuvinte. 
Îi amintea de imaginile Iadului, aşa cum şi le închipuise pe 
când era copil; de torturile nesfârşite şi inexprimabile cu 
care-l ameninţase mama sa, dacă n-ar reuşi să îmbrăţişeze 
calea lui Cristos. Fusese o teroare pe care o uitase de 
douăzeci de ani. Însă brusc, iat-o din nou, de data aceasta, 
sub o altă înfăţişare. Poate că însuşi ladul se deschisese, 
dincolo de orizontul următor, iar maică-sa stătea pe 
margine şi-l invita să guste din pedepsele oferite de acesta. 

— Dacă nu porneşti, o fac eu. 

Mick cobori din maşină şi traversă prin faţa ei, cercetând 
drumul. Avu o ezitare de moment, nu mai mult de-o 
secundă, când ochii îi sclipiră, neîncrezători, înainte de-a se 
întoarce spre parbriz, cu faţa şi mai palidă decât până 
atunci, şi de a exclama: „lisuse Cristoase!”, cu o voce 
răguşită de la greaţa pe care încerca să şi-o stăpânească. 

lubitul său stătea încă la volan, cu capul îngropat în 
mâini, căutând să-şi şteargă din minte amintirile. 

— Judd... 

Judd ridică încet privirea. Mick se holba la el ca un 
sălbatic, cu faţa strălucind din cauza unei sudori îngheţate, 
apărute brusc. Judd se uită dincolo de el. La câţiva metri 
mai în faţă, drumul se întuneca în mod misterios, pe 
măsură ce o maree se întindea spre maşină, o maree 
groasă şi adâncă de sânge. Mintea lui Judd începu să 
funcţioneze cu rapiditate, încercând să ajungă la o altă 
concluzie decât cea inevitabilă, sugerată de privelişte. 
Numai că nu exista nici o explicaţie rezonabilă. Era sânge, 
într-o abundentă insuportabilă, o mare de sânge fără de 
sfârşit... 

Şi acum, în briza care adia, se simţea mirosul de cadavre 
proaspăt  spintecate: mirosul provenit din adâncurile 
corpului uman - parţial dulceag, parţial acrişor. 


Mick reveni, împleticindu-se spre portiera Volkswagen- 
ului, şi bâjbâi după mâner. Portiera se deschise brusc şi el 
se strecură înăuntru, cu privirea înceţoşată. 

— Dă înapoi! spuse acesta. 

Judd se întinse după cheia de contact. Mareea de sânge 
aproape că spăla roţile din faţă. Inaintea lor, lumea fusese 
vopsită în roşu. 

— Dă-i drumu”, la dracu’, dă-i drumu'! 

Judd nu schiţa nici un gest de-a porni maşina. 

— Trebuie s-aruncăm o privire, zise el, fără convingere. 

— Nu trebuie să facem nimic, replică Mike, ci doar să 
plecăm dracului de-aici. Nu-i treaba noastră... 

— Dezastru aviatic... 

— Nu se vede fum. 

— Totuşi, sunt voci omeneşti... 

Instinctul îi spunea lui Mick că trebuia să părăsească 
neapărat zona. Putea să citească despre tragedie într-un 
ziar, să vadă imaginile a doua zi, când aveau să fie cenușii 
şi stacojii. Astăzi erau prea proaspete, prea neprevăzute... 

Orice se putea afla la capătul acelui drum, orice care 
sângera... 

— Trebuie... 

Judd porni maşina, în timp ce, alături, Mick gemea slab. 
Volkswagen-ul începu să înainteze încet, pătrunzând în râul 
de sânge, cu roţile învârtindu-se în mareea greţoasă şi 
înspumată. 

— Nu, spuse Mick, cu o voce foarte slabă. Te rog, nu... 

— Trebuie, sună răspunsul lui Judd. Trebuie. Trebuie. 

e 

Doar la câţiva metri depărtare, oraşul supravieţuitor, 
Popolac, îşi revenea din primele convulsii. Se holbă cu o 
mie de ochi la rămăşiţele duşmanului său ritual, întins 
acum într-un amestec de frânghii şi corpuri, pe terenul 
călcat în picioare, un duşman zdrobit pentru totdeauna. 
Popolac se dădu înapoi, clătinându-se la această privelişte, 
cu tălpile sale uriaşe culcând la pământ pădurea ce delimita 
zona de luptă, şi cu braţele fluturând prin aer. Dar îşi 
menţinu echilibrul, chiar dacă o banală nebunie, declanşată 


de grozăvia aflată la picioare, îi cuprinse toate mădularele 
şi-i îngheţă corpul. Se dădu comanda: corpul se zvârcoli şi 
se răsuci, şi, întorcând spatele rămăşiţelor 
înspăimântătoare ale lui Podujevo, se repezi înspre dealuri. 

Pe măsură ce înainta către uitare, forma sa gigantică 
trecu între maşină şi soare, aruncându-şi umbra rece peste 
drumul  însângerat. Mick nu văzu nimic din pricina 
lacrimilor, iar Judd, cu ochii pe jumătate închişi, din cauza a 
ceea ce se temea că avea să zărească după primul cot de 
drum, înregistră vag existenţa a ceva care blocase lumina 
timp de un minut. Poate un nor. Poate un stol de păsări. 

Dacă ar fi privit în sus, în acel moment - dacă ar fi 
aruncat doar o privire spre Nord-Est -, ar fi văzut capul lui 
Popolac, acel cap imens şi asemănător cu un furnicar al 
unui oraş înnebunit, dispărând din raza sa vizuală, pe 
măsură ce mărşăluia spre dealuri. Ar fi ştiut că teritoriul se 
afla dincolo de puterea sa de înţelegere, că nu exista nici 
un mijloc de vindecare în acest colţ al ladului. Dar Judd nu 
văzu oraşul şi, astfel, Mick şi cu el depăşiră ultimul punct 
din care s-ar mai fi putut întoarce. De-acum înainte, ca şi 
Popolac şi geamănul său mort, pierduseră orice posibilitate 
de a-şi păstra o judecată sănătoasă şi o speranţă de viaţă. 

e 

După primul colţ al drumului, dădură cu ochii de 
rămăşiţele lui Podujevo. 

Imaginaţia lor civilizată nu concepuse niciodată o 
privelişte atât de neînchipuit de brutală. 

Poate că doar pe câmpurile de luptă ale Europei fuseseră 
strânse laolaltă aşa multe cadavre; dar oare fuseseră 
atâtea femei şi copii încleştaţi împreună cu cadavrele 
bărbaţilor? Existaseră, oare, grămezi de leşuri atât de 
înalte, dar atât de recent pline de viaţă? Existaseră, într- 
adevăr, oraşe distruse la fel de repede, dar fusese vreodată 
un întreg oraş pierdut din cauza unei simple comenzi 
dictate de gravitație? 

Priveliştea depăşea orice imaginaţie. În faţa ei, mintea 
începea să funcţioneze ca melcul, iar forţele raţiunii 
alegeau cu grijă dovezile, căutând orice punct vulnerabil, 


orice loc în care ar fi putut spune: „Asta nu se întâmplă. 
Este un vis de moarte, nu moartea însăşi.” 

Numai că raţiunea nu putea găsi nici o fisură. Acesta era 
adevărul. Era moartea însăşi. 

Podujevo căzuse. 

Treizeci şi opt de mii şapte sute şaizeci şi cinci de 
cetăţeni zăceau întinşi pe pământ sau, mai degrabă, erau 
aruncaţi în grămezi diforme, din care tot felul de umori se 
scurgeau pe sol. Aceia care nu muriseră în urma prăbuşirii, 
sau care nu se sufocaseră, agonizau. Nu aveau să existe 
supraviețuitori, cu excepţia celor câţiva spectatori care îşi 
părăsiseră casele pentru a urmări confruntarea. Acei puţini 
locuitori din Podujevo - mutilaţii, bolnavii, bătrânii - se 
holbau acum, la fel ca Mick şi Judd, la masacru, încercând 
să nu creadă ceea ce vedeau. 

Judd ieşi primul din maşină. Solul de sub pantofii săi din 
piele de căprioară era lipicios, din pricina sângelui pe cale 
de coagulare. Judd cuprinse cu privirea măcelul. Nici urmă 
de epavă, de avion prăbuşit sau de incendiu, nici un miros 
de combustibil scurs pe jos. Doar zeci de mii de cadavre, 
calde încă, fie goale, fie îmbrăcate în uniforme identice din 
serj gri - bărbaţi, femei şi copii, toţi laolaltă. Unii dintre ei 
purtau hamuri de piele, bine strânse în jurul pieptului, 
hamuri din care se încolăceau în jos kilometri şi kilometri de 
frânghie. Cu cât privea mai de aproape, cu atât mai 
limpede distingea sistemul extraordinar de noduri şi 
legături ce continua să le ţină corpurile împreună. Pentru un 
motiv sau altul, toţi aceşti oameni fuseseră legaţi unul de 
celălalt. Unii se sprijineau pe umerii vecinilor, călărind pe ei 
precum copiii pe spatele cailor. Alţii erau încleştaţi mână în 
mână, înnodaţi cu bucăţi de frânghie, într-un perete de 
muşchi şi oase. lar alţii erau legaţi strâns în formă de 
minge, cu capetele vârâte între genunchi. Toţi erau, într-un 
anume fel, uniţi de tovarăşii lor, prinşi împreună ca într-un 
joc colectiv şi dement. 

Altă împuşcătură. 

Mick ridică privirea. 


Pe câmp, un bărbat solitar, îmbrăcat într-o manta 
cafeniu-deschis, umbla printre leşuri cu un revolver în 
mână, dându-le lovitura de graţie muribunzilor. Era un act 
de milă, nepotrivit, dar, cu toate acestea, el îşi continuă 
operaţiunea, alegând mai întâi copiii. Descărcându-şi 
revolverul, încărcându-l, descărcându-l din nou, încărcându- 
|, descărcându.-l... 

Mick nu se mai putu abţine. 

Urlă din toate puterile, acoperind gemetele răniților: 

— Ce-i asta? 

Bărbatul înălţă privirea, întrerupându-şi îndeletnicirea 
îngrozitoare, cu faţa la fel de cafenie şi de-o paloare 
mortală, ca şi mantaua pe care o purta. 

— Ha! mărâi el, încruntându-se prin ochelarii groşi la 
cele două persoane care se amestecau în treburile lui. 

— Ce se întâmplă aici? strigă Mick. 

Îi făcea bine să strige, îi făcea bine să se mânie pe 
celălalt bărbat. Poate că el trebuia acuzat. Era bine să ai pe 
cineva în spatele căruia să arunci vina. 

— Spune-ne..., începu Mike. Putea să audă lacrimile 
care-i frângeau vocea. Spune-ne, pentru numele lui 
Dumnezeu! Explică-ne! 

Bărbatul în manta cafenie clătină din cap. Nu înţelegea 
nici un cuvânt din ce spunea acest tânăr idiot. Vorbea 
engleza, dar de altceva nu-şi putea da seama. Mick începu 
să se apropie de el, simțind tot timpul ochii morţilor aţintiţi 
asupra sa. Ochi ca nişte pietre preţioase şi strălucitoare, 
montate în feţe sfărâmate; ochi care îl priveau de jos în sus, 
de pe capete retezate de la locurile lor obişnuite. Ochi din 
capete care permiteau urlete puternice. Ochi din capete ce 
depăşiseră stadiul de urlet, de respiraţie. 

Mii de ochi. 

Ajunse lângă Manta-Cafenie, al cărui revolver era 
aproape gol. Bărbatul îşi scoase ochelarii şi-i aruncase 
deoparte. Şi el plângea, iar corpul său masiv şi diform se 
scutura de spasme. 

La picioarele lui Mick, cineva se întindea după el. Nu 
dorea să se uite în jos, însă mâna îi atinse pantoful şi nu 


avu de ales. Văzu un tânăr, zăcând ca o zvastică din carne, 
cu fiecare încheietură sfărâmată. Sub el, se afla un copil, cu 
picioarele însângerate, care îi ieşeau în afară ca două bețe 
de un roz-aprins. 

Voia revolverul bărbatului, pentru a-i opri mâna să-l mai 
atingă. Ba mai mult, voia o mitralieră, un aruncător de 
flăcări, orice care să stopeze acea agonie. 

În timp ce-şi ridica privirea de pe corpul sfărâmat, Mick îl 
văzu pe Manta-Cafenie înălţând revolverul. 

— Judd..., zise el. 

Dar, pe când cuvântul îi ieşea de pe buze, ţeava 
revolverului pătrunse în gura Mantalei-Cafenii, care apăsă 
pe trăgaci. 

Acesta îşi păstrase pentru el ultimul glonţ. Partea din 
spate a capului i se deschise ca un ou scăpat pe jos, şi 
bucăţi de ţeastă zburară în toate părţile. Corpul i se înmuie 
şi Manta-Cafenie se prăbuşi la pământ, cu revolverul între 
buze. 


— Trebuie..., începu Mick, adresându-se nimănui. 
Trebuie... 

Care era imperativul? Ce se impunea în această situaţie? 

— Trebuie... 


Judd se afla în spatele său. 

— Ajutor..., rosti el. 

— Da. Trebuie să aducem ajutoare. Trebuie... 

— Să plecăm. 

Să plece! Asta trebuia să facă. Să plece, sub orice 
pretext, sub orice motiv, oricât de neînsemnat. Să 
părăsească acel câmp de bătaie, să iasă din raza de acţiune 
a mâinii muribunde, cu o rană în loc de corp. 

— Trebuie să anunţăm autorităţile. Să găsim un oraş. Să 
aducem ajutoare... 

— Preoţi, zise Mick. Au nevoie de preoţi. 

Era absurd să te gândeşti la ultima împărtăşanie pentru 
atâţia oameni. Ar fi fost nevoie de-o armată de preoţi, de-o 
cisternă cu apă sfinţită şi de un megafon pentru a da 
binecuvântarea. 


Cei doi se răsuciră pe călcâie, întorcând spatele ororii şi 
încolăcindu-şi braţele unul în jurul celuilalt, apoi aleseră cu 
grijă drumul înapoi la maşină. 

Vehiculul era ocupat. 

Vaclav Jelovsek se afla la volan, încercând să pornească 
Volkswagen-ul. Răsuci o dată cheia de contact. De două ori. 
A treia oară, motorul prinse viaţă şi roţile se învârtiră în 
noroiul roşu-închis, ducând maşina pe drum, în marşarier. 
Vaclav îi văzu pe englezi alergând spre Volkswagen şi 
înjurându-l. N-avea ce să le facă - nu intenţiona să le fure 
automobilul, dar avea o treabă de făcut. Fusese arbitru, 
fusese responsabil pentru confruntare şi pentru siguranţa 
celor care participau la ea. Unul dintre oraşele eroice 
căzuse deja. Trebuia să facă tot ce-i stătea în putinţă 
pentru a-l împiedica pe Popolac să-şi urmeze geamănul. 
Trebuia să-l urmărească pe Popolac şi să-l convingă pe cale 
raţională. Să-l scoată din groaza ce-l stăpânea prin cuvinte 
meşteşugite şi promisiuni. Dacă nu reuşea, ar mai fi existat 
un dezastru egal cu cel din faţa lui, iar conştiinţa sa era 
deja destul de afectată. 

Mick continua să fugă după Volkswagen, strigând la 
jelovsek. Hoţul nu-l lua în seamă, concentrându-se la 
conducerea maşinii cu spatele, de-a lungul drumului îngust 
şi alunecos. Mick pierdea teren. Vehiculul începuse să 
prindă viteză. Furios, dar cu respiraţia tăiată, aşa încât nu-şi 
mai putea exprima mânia, Mick rămase în mijlocul 
drumului, cu mâinile pe genunchi, gâfâind şi suspinând. 

— Ticălosule! spuse Judd. 

Mick privi în lungul drumului, dar maşina lor dispăruse 
deja 

— Blestematu' ăla nici nu poate conduce ca lumea. 


— Trebuie... trebuie... să-l prindem..., rosti Mick, 
respirând sacadat. 

— Cum? 

— Pe jos... 


— Nici măcar nu avem o hartă... A rămas în maşină. 
lisuse... Cristoase... Dumnezeule atotputernic! 


Porniră împreună pe drum, departe de câmpul 
însângerat. 

După câţiva metri, mareea de sânge începu să scadă. 
Doar câteva şiroaie pe cale de coagulare se mai scurgeau 
pe drumul principal. Mick şi Judd continuară să meargă pe 
urmele însângerate ale cauciucurilor, până la răscruce. 

Şoseaua era pustie în ambele direcţii. Urmele de 
cauciucuri arătau că maşina o luase la stânga. 

— A pătruns mai adânc între dealuri, remarcă Judd, 
holbându-se de-a lungul drumului atrăgător, spre capătul 
învăluit într-o culoare verde-albăstruie. Şi-a ieşit din minţi! 

— Ne întoarcem pe drumul pe care am venit? 

— O să avem nevoie de-o noapte întreagă, dacă o luăm 
pe jos... 

— Poate găsim vreo ocazie. 

Judd clătină din cap; era tras la faţă, cu privirea pierdută. 

— Mick, tu nu vezi că toţi erau la curent cu ce se 
întâmpla pe dealuri? Ţăranii... toţi au plecat dracului în altă 
parte, în timp ce oamenii aceia au înnebunit aici, sus. Pun 
pariu pe orice că nu va trece nici o maşină pe drumul ăsta - 
poate cu excepţia unor tâmpiţi ca noi - şi cu siguranţă că 
nici un turist nu va opri pentru cineva care arată ca noi. 

Avea dreptate. Semănau cu nişte măcelari - stropiţi de 
sus până jos cu sânge. Feţele lor străluceau de parcă ar fi 
fost date cu grăsime, iar ochii păreau ai unor nebuni. 

— Vom fi nevoiţi să mergem pe jos, spuse Judd, pe 
drumul pe care am venit. 

Arătă cu degetul spre şosea. Dealurile erau mai 
întunecate acum; soarele dispăruse brusc, dincolo de culmi. 

Mick ridică din umeri. Oricum, îi aştepta o noapte pe 
drum. Îşi dorea, totuşi, să se ducă undeva - oriunde -, atât 
timp cât punea o distanţă oarecare între el şi morţii de- 
acolo. 

e 

În Popolac domnea un soi de pace. În loc de frenezia 
panicii, se instaurase o toropeală, o acceptare a lumii aşa 
cum era, demnă mai degrabă de-o oaie. Zăvorâţi în poziţiile 
lor, strânşi în curele şi frânghii unii într-alţii, într-un sistem 


ce nu permitea ca vreo voce să fie mai puternică decât alta, 
sau vreo spinare să lucreze mai mult decât cea a vecinului, 
ei lăsară ca un consens dement să înlocuiască glasul calm 
al raţiunii. Erau chinuiţi de convulsii ca o singură minte, o 
singură gândire, o singură ambiţie. Deveniseră, în decursul 
câtorva clipe, gigantul cu o singură minte, a cărui imagine o 
recreaseră atât de strălucit. Iluzia unei individualităţi 
meschine era măturată de o maree irezistibilă de sentiment 
colectiv - nu pasiunea unei mulţimi, ci un val telepatic, ce 
dizolva vocile miilor de oameni într-o singură comandă 
irezistibilă. Şi acea voce ordona: „Pleacă!” 

Vocea spunea: „Du această privelişte departe, unde să 
nu o mai văd vreodată.” 

Popolac se îndreptă spre dealuri, cu nişte paşi de opt 
sute de metri. Fiecare bărbat, femeie şi copil din acel turn 
cuprins de agitaţie era lipsit de vedere. Toţi aceştia vedeau 
doar prin ochii oraşului. Erau lipsiţi de judecată, cu excepţia 
gândirii oraşului. Şi se credeau fără de moarte în puterea 
lor neînduplecată şi stângace. Mare şi nebun, şi nemuritor. 

e 

După vreo trei kilometri, Mick şi Judd simţiră în aer miros 
de benzină şi, puţin mai departe, dădură peste Volkswagen. 
Se răsturnase într-un şanţ de scurgere astupat cu trestii, de 
la marginea şoselei. Nu luase foc. 

Portiera din partea şoferului era deschisă, iar corpul lui 
Vaclav Jelovsek se rostogolise afară. Avea o expresie calmă, 
ţinând cont de starea de inconştienţă în care se găsea. Nu 
se vedea altă rană, decât una sau două tăieturi pe faţa sa 
liniştită. L-au tras afară pe hoţ cu grijă, cărându-l până la 
şosea. Omul gemu de câteva ori, în timp ce-l deplasau. Apoi 
îi scoaseră jacheta şi cravata şi-i îndesară sub cap puloverul 
lui Mick. 

Brusc, deschise ochii şi se holbă la cei doi. 

— Te simţi bine? întrebă Mick. 

Bărbatul tăcu o clipă. Nu părea să priceapă nimic. 

— Englezi? articulă el, apoi. 

Avea un accent puternic, dar întrebarea fusese clară. 

— Da. 


— V-am auzit vocile. Englezi. 

Încruntă din sprâncene şi făcu uşor cu ochiul. 

— Te doare? îl iscodi Judd. 

Bărbatul păru să găsească întrebarea amuzantă. 

— Dacă mă doare? repetă el, cu faţa încremenită într-un 
amestec de agonie şi extaz. Apoi scrâşni din dinţi şi spuse: 
Voi muri. 

— Nu, replică Mick. Eşti bine... 

Omul scutură din cap cu o autoritate absolută. 

— Voi muri, insistă acesta, cu hotărâre, vreau să mor. 

Judd se ghemui mai aproape. Vocea îi slăbise în 
intensitate. 

— Spune-ne ce să facem, zise el. 

Bărbatul închise ochii. Judd îl scutură cu duritate. 

— Spune-ne, zise din nou, fără urmă de compasiune. 
Spune-ne despre ce-i vorba aici. 

— Aici? făcu omul, cu ochii încă închişi. O cădere, asta-i 
tot. Doar o cădere... 

— Ce cădere? 

— Oraşul. Podujevo. Oraşul meu. 

— De pe ce a căzut? 

— De pe el însuşi, bineînţeles. 

Bărbatul nu explica nimic; răspundea doar la o ghicitoare 
prin alta. 

— Încotro mergeai? se interesă Mick, încercând să fie cât 
mai paşnic cu putinţă. 

— După Popolac, răspunse bărbatul. 

— Popolac? întrebă Judd. 

Mick începu să intuiască o anumită legătură în toată 
povestea asta. 

— Popolac este un alt oraş. Ca şi Podujevo. Oraşe 
gemene. Se află pe hartă... 

— Unde-i oraşul acum? îl iscodi Judd. 

Vaclav Jelovsek păru să aleagă adevărul. Existase un 
moment de ezitare între a muri cu o ghicitoare pe buze şi a 
trăi destul pentru a-şi istorisi povestea. Ce mai conta dacă 
povestea era spusă acum? Nu o să mai fie nicicând o altă 
întrecere: totul se terminase. 


— Au venit aici ca să lupte, zise el, cu o voce foarte 
slabă. Popolac şi Podujevo. Vin la fiecare zece ani... 

— Să lupte? făcu Judd. Vrei să zici că toţi oamenii aceia 
au fost omorâţi? 

Vaclav clătină din cap. 

— Nu, nu. Au căzut. Doar v-am spus. 

— Ei bine, cum au luptat? se interesă Mick. 

— Duceţi-vă pe dealuri, veni brusc răspunsul. 

Vaclav deschise puţin ochii. Feţele ce se aplecau asupra 
lui erau extenuate şi dezgustate. Acei inocenți suferiseră. 
Aveau dreptul la câteva explicaţii. 

— Ca giganţi, continuă el. Au luptat ca giganţi. Şi-au 
alcătuit un corp din corpurile lor, înţelegeţi? Pielea, muşchii, 
oasele, ochii, nasul, dinţii - totul era făcut din bărbaţi şi 
femei. 

— Delirează, rosti Judd. 

— Duceţi-vă pe dealuri, repetă bărbatul. Vedeţi cu ochii 
voştri cât de adevărat este. 

— Chiar presupunând..., începu Mike să zică. 

Vaclav îl întrerupse, dornic de a termina odată. 

— Erau buni la întrecerea giganţilor. A fost nevoie de 
multe secole de practică: la fiecare zece ani, totul devenea 
din ce în ce mai mare. Ambiţia unuia era întotdeauna mai 
mare decât a celuilalt. Frânghii cu care să-i lege împreună - 
totul era ireproşabil. Tendoane... ligamente... în pântece 
există hrană... de la vintre plecau ţevi pentru evacuarea 
deşeurilor. Cei cu vederea mai ageră stăteau în orbite, cei 
cu vocea mai puternică în gură şi gâtlej. Nu vă veţi imagina 
vreodată cât de bine era construit din punct de vedere 
ingineresc. 

— Nu cred aşa ceva, declară Judd şi se ridică în picioare. 

— Este corpul de stat, zise Vaclav, atât de încet, încât 
vocea îi sună ceva mai tare decât o şoaptă. Este forma 
vieților noastre. 

Făcu o pauză. Câţiva nori mici trecură pe deasupra 
şoselei, răspândindu-se, tăcuţi, în aer. 

— Un miracol, zise el, de parcă şi-ar fi dat seama pentru 
prima dată de enormitatea acestui fapt. Un miracol! 


Destul... Da. Era chiar destul. 

Gura i se închise, cuvintele nu se mai auziră şi el muri. 

Mick îi simţi moartea mult mai acut decât a miilor de 
morţi de care fugise; sau, mai degrabă, această moarte era 
cheia ce declanşă suferinţa pe care o simţea pentru ei toţi. 

Se simţea inutil, fie că bărbatul hotărâse să le spună o 
minciună fantastică în timp ce agoniza, fie că povestea 
aceea era, într-un anume fel, adevărată. Imaginaţia sa era 
prea limitată pentru a înţelege întreaga idee. Creierul îl 
durea doar gândindu-se la aşa ceva, iar compasiunea lui se 
prăbuşea sub greutatea suferinţei pe care o simţea. 

Stătea pe şosea, în timp ce norii erau mânaţi de vânt, iar 
umbrele lor vagi şi cenuşii treceau pe deasupra lor, 
îndreptându-se spre enigmaticele dealuri. 

e 

Era în amurg. 

Popolac nu mai putea continua. Simțea oboseala în 
fiecare muşchi. Moartea poposise pe alocuri, în anatomia sa 
uriaşă; dar în oraş nu exista nici o tristeţe pentru celulele lui 
decedate. Dacă morţii erau în interior, cadavrelor li se 
permitea să atârne în harnaşamente. Dacă acestea formau 
pielea oraşului, erau dezlegate şi li se dădea drumul pentru 
a plonja în pădurea de dedesubt. Gigantul nu era capabil de 
milă. Nu avea altă ambiţie decât să continue până ce urma 
să înceteze să existe. 

In timp ce soarele dispărea din raza vizuală, Popolac se 
odihnea, aşezat pe un dâmb, legănându-şi capul uriaş în 
mâinile-i uriaşe. 

Apăreau stelele, cu avertismentul lor familiar. Se apropia 
noaptea, bandajând cu mătase rănile zilei, orbind ochii care 
văzuseră prea multe. 

Popolac se ridică din nou în picioare şi începu să se 
mişte, pas cu pas, bubuitor. Cu siguranţă că nu putea să 
dureze mult până ce o să-l cuprindă iar oboseala, înainte 
de-a se putea întinde în mormântul vreunei văi pierdute, ca 
să moară. 


Însă mai trebuia să meargă o bucată de vreme, 
agonizând cu fiecare pas, în timp ce noaptea făcea să 
înflorească bezna în jurul capului său. 

e 

Mick dorea să-l înmormânteze pe hoţul maşinii undeva la 
marginea pădurii. Totuşi, Judd remarcă faptul că îngroparea 
unui corp putea părea oarecum suspicioasă, în lumina mai 
sănătoasă a zilei următoare. Şi, în plus, nu era absurd să fie 
interesaţi de un cadavru când, efectiv, alte mii zăceau la o 
distanţă de doar câţiva kilometri de locul în care se aflau? 

Ca atare, corpul fu lăsat acolo, şi maşina abandonată să 
se afunde şi mai adânc în şanţ. 

Porniră din nou la drum. 

Se făcuse frig, tot mai frig, şi le era foame. Însă cele 
câteva case pe lângă care trecură erau părăsite, încuiate şi 
zăvorâte. 

— Ce-a vrut să spună? întrebă Mick, în timp ce stăteau 
nemişcaţi, privind o altă uşă încuiată. 

— Vorbea metaforic... 

— Toate chestiile alea referitoare la giganţi? 

— Nişte fleacuri de origine troţkistă..., insistă Judd. 

— Nu cred aşa ceva. 

— Eu ştiu. Era discursul lui pe patul morţii, pe care, 
probabil, şi-l pregătise de ani de zile. 

— Nu cred aşa ceva, repetă Mick şi porni înapoi spre 
pădure. 

— O, cum asta? zise Judd, care se afla în spatele său. 

— Nu recita, pur şi simplu, nişte lozinci de partid. 

— Vrei să spui că tu presupui că pe-aici, pe undeva, se 
află un gigant? Pentru numele lui Dumnezeu! 

Mick se întoarse spre Judd. Faţa i se desluşea cu greu în 
lumina amurgului. Avea însă vocea mai calmă şi în ea se 
distingea o anumită credinţă. 

— Da. Consider că spunea adevărul. 

— E absurd. Ridicol. Nu. 

Judd îl detesta pe Mick în acel moment. Simţi că îl 
dispreţuia pentru naivitatea şi pasiunea cu care credea 
orice poveste rostită de orice neghiob, dacă avea în ea un 


suflu romantic. Şi asta? Asta era cea mai rea, cea mai 
absurdă... 

— Nu, repetă el. Nu, nu, nu. 

Cerul era neted ca porţelanul, iar siluetele dealurilor 
negre ca smoala. 

— Îngheţ dracului! zise Mick din întuneric. Stai aici, sau 
mergi cu mine? 

Judd urlă: 

— În felul acesta, nu vom găsi nimic. 

— Ei bine, e lung drumul înapoi. 

— Ne adâncim prea mult între dealuri. 

— Fă ce vrei, eu plec mai departe. 

Paşii i se îndepărtară; întunericul îl înghiţi. 

După un minut, îl urmă şi Judd. 

e 

Noaptea era senină şi rece. Cei doi îşi continuau drumul, 
cu picioarele umflate în pantofi, cu gulerele ridicate, ca să 
se apere de frig. Deasupra lor, cerul devenise o paradă a 
stelelor. Un triumf al luminii revărsate, din care ochiul putea 
face atâtea modele câte îi permitea răbdarea. După o 
vreme, îşi trecură braţele obosite unul în jurul celuilalt, 
pentru a se încălzi şi a se alina. 

Pe la ora unsprezece, văzură, în depărtare, o fereastră 
luminată. 

Femeia din uşa colibei de piatră nu le zâmbi, dar înţelese 
în ce situaţie se aflau şi-i lăsă înăuntru. Nu părea să aibă 
vreun rost încercarea de a explica femeii şi schilodului ei de 
bărbat ceea ce văzuseră. Coliba nu avea telefon şi nu se 
vedea vreo urmă de vehicul, aşa încât, chiar dacă ar fi găsit 
vreo modalitate de exprimare, tot nu s-ar fi putut face 
nimic. 

Prin gesturi, cei doi arătară că erau flămânzi şi extenuaţi, 
încercară, mai apoi, să explice că se  rătăciseră, 
blestemându-se în gând că lăsaseră dicţionarul în 
Volkswagen. Femeia nu prea înţelese foarte multe din 
spusele lor, dar îi aşeză lângă un foc bun şi puse la încălzit 
pe plită o tingire cu mâncare. Au mâncat o supă nesărată şi 
groasă de mazăre şi ouă, iar la răstimpuri îşi exprimau 


mulţumirile la adresa femeii, zâmbindu-i. Soţul acesteia 
stătea lângă foc, fără a căuta să vorbească sau măcar să-şi 
privească vizitatorii. 

Mâncarea era bună şi le ridică moralul. 

Hotărâră să doarmă până dimineaţa şi apoi să înceapă 
lungul drum înapoi. Până în zori, cadavrele de pe câmp 
aveau să fie numărate, identificate, împachetate şi trimise 
familiilor, iar aerul urma să se umple de zgomote 
liniştitoare, ştergând gemetele care încă le mai răsunau în 
urechi. După aceea, o să apară elicoptere şi camioane pline 
cu oameni care o să organizeze operaţiunile de curăţare a 
locului. Toate ceremoniile şi accesoriile unui dezastru 
civilizat. 

Şi, peste o vreme, totul urma să fie acceptat, devenind o 
parte a istoriei lor; o tragedie, bineînţeles, însă una pe care 
o puteau explica, clasifica şi cu care se puteau învăţa să 
trăiască. Da, totul o să fie bine, totul o să fie bine. Avea să 
vină dimineaţa. 

Brusc, îi dobori somnul, provocat pe de-a-ntregul de 
oboseală. Rămaseră întinşi acolo unde căzuseră, aşezaţi la 
masă, cu capetele şi braţele încrucişate. li înconjurau, claie 
peste grămadă, străchini goale şi coji de pâine. 

Nu ştiau nimic. Nu visau nimic. Nu simțeau nimic. 

Apoi începu tunetul. 

În pământ, în adâncul pământului, un pas ritmic, cel al 
unui titan, se apropia treptat, cu fiecare călcătură. 

Femeia îşi trezi bărbatul. Suflă în lampă şi se îndreptă 
spre uşă. Cerul nopţii era luminos de atâtea stele; de 
fiecare parte se întindeau dealurile negre. 

Încă se mai auzea tunetul. O jumătate de minut între 
fiecare bubuitură, dar acum era mai puternic, şi se tot 
amplifica, cu fiecare nou pas. 

Stătură în uşă împreună, bărbat şi femeie, şi ascultară 
ecoul răspândit de dealuri în puterea nopţii. Nici un fulger 
care să însoţească tunetul. 

Doar bubuitura... 

Bum!... 

Bum!... 


Făcea ca pământul să se zguduie; arunca colbul de pe 
pragul de sus al uşii, făcea să zăngăne zăvoarele 
ferestrelor. 

Bum!... 

Bum!... 

Nu ştiau ce anume se apropia, indiferent de forma pe 
care o lua şi de ceea ce intenţiona, părea inutil să fugă din 
calea lui. Acolo unde se aflau ei, la adăpostul ca vai de 
lume oferit de colibă, erau tot în aceeaşi siguranţă ca în 
orice alt ungher al pădurii. Cum puteau alege dintr-o sută 
de mii de arbori pe cel care avea să reziste trecerii 
tunetului? Mai bine să aştepte. Şi să privească. 

Ochii femeii erau cam slabi, şi ea se îndoi de ceea ce 
vedea, atunci când întunecimea dealului îşi schimbă forma 
şi se înălţă, blocând lumina stelelor. Insă bărbatul ei văzuse 
acelaşi lucru: capul inimaginabil de uriaş, mai colosal în 
întunericul înşelător, ridicându-se tot mai sus, micşorând 
până şi dealurile cu ambiția sa. 

Bărbatul căzu în genunchi, bolborosind o rugăciune, cu 
picioarele atinse de artrită răsucite sub el. 

Soţia sa urlă. Nici un cuvânt pe care-l ştia nu putea să-i 
apere de monstru - nici o rugăciune, nici o rugăminte nu 
avea vreo putere asupra lui. 

În colibă, Mick se trezi, şi braţul său întins, zvâcnind cu 
un spasm brusc, mătură de pe masă farfuria şi lampa. 
Acestea se sfărâmară. 

Judd se trezi şi el. 

Urletul de afară se oprise. Femeia dispăruse din cadrul 
uşii, fugind în pădure. Orice copac, indiferent care, era mai 
bun decât această privelişte. Soţul continua să 
bolborosească rugăciuni, în momentul în care enormul 
picior al gigantului se ridică pentru face un pas... 

Bum.... 

Coliba se zgudui. Farfuriile zăngăniră şi se sparseră pe 
bufet, o pipă din argilă se rostogoli de pe polita de 
deasupra căminului şi se făcu bucăţi în cenuşa din vatră. 

Cei doi amanți cunoşteau sunetul care răsuna în propriile 
lor fiinţe: acel tunet-al-pământului. 


Mick întinse mâna şi-l apucă pe Judd de umăr. 

— Vezi? făcu el, cu dinţii albaştri-cafenii în întunericul 
colibei. Vezi? Vezi? 

În spatele vorbelor sale clocotea un anume fel de isterie. 
Alergă spre uşă, împiedicându-se în întuneric de un scaun. 
Plin de vânătăi şi înjurând, ieşi, împleticindu-se, în noapte... 

Bum! 

Tunetul era asurzitor. De data aceasta, sparse toate 
ferestrele  colibei. În dormitor, una dintre grinzile 
acoperişului se făcu ţăndări, împrăştiindu-şi bucăţile peste 
tot. 

Judd se alătură iubitului său în uşă. Bătrânul era acum cu 
faţa la pământ, cu degetele bolnave şi umflate încârligate, 
cu buzele imploratoare lipite de solul umed. 

Mick privea în sus, spre cer. Judd îi urmări privirea. 

Într-un loc nu se vedeau stelele. Era o întunecime de 
forma unui bărbat, o siluetă lată şi enormă, un colos care se 
înălța spre culmi pentru a întâlni Raiul. Nu era chiar un 
gigant perfect. Conturul lui nu era fix: se agita şi se 
convulsiona. 

Gigantul părea mai solid decât orice om normal. 
Picioarele acestuia erau nefiresc de groase şi scunde, iar 
braţele nu erau lungi. Mâinile ce se încleştau şi se 
descleştau păreau să aibă articulaţii ciudate şi mult prea 
delicate pentru torsul său. 

Apoi ridică un picior uriaş şi plat şi-l puse pe pământ, 
făcând un pas spre ei. 

Bum!... 

Pasul produse prăbuşirea acoperişului peste colibă. Hoţul 
maşinii spusese adevărul. Popolac era un oraş şi un gigant; 
şi el plecase înspre dealuri... 

Ochii lor se obişnuiseră acum cu lumina nopţii. Vedeau în 
detaliile cele mai înfricoşătoare cum era construit monstrul. 
Era o capodoperă de inginerie umană: un om făcut în 
întregime din oameni. Sau, mai degrabă, un uriaş fără sex, 
alcătuit din bărbaţi, femei şi copii. Toţi cetăţenii Popolacului 
erau chirciţi şi încordaţi în corpul acestui uriaş împletit din 


carne, cu muşchii lor tensionaţi dincolo de limita posibilului 
şi cu oasele pe cale de-a plesni. 

Vedeau cum arhitecţii Popolacului modificaseră subtil 
proporţiile corpului uman; cum uriaşul fusese făcut mai 
scund, pentru a-şi cobori centrul de greutate; cum 
picioarele fuseseră concepute mai masive, ca să poată 
suporta greutatea torsului; cum capul fusese coborât între 
umerii largi, aşa încât problemele legate de un gât slab să 
fie minimalizate. 

In ciuda acestor malformații, era grozav de plin de viaţă. 
Corpurile legate împreună, pentru a-i forma suprafaţa, erau 
goale, cu excepţia harnaşamentelor, aşa încât suprafeţele 
lor străluceau în lumina stelelor, exact ca un singur şi imens 
trunchi uman. Chiar şi muşchii erau perfect copiaţi, deşi 
simplificaţi. Puteau vedea modul în care corpurile legate se 
împingeau şi trăgeau unul de celălalt în legături solide de 
carne şi oase. Vedeau oamenii împletiţi care alcătuiau 
corpul: spinările lor asemănătoare unor broaşte țestoase 
prinse împreună, ca să ofere curbura pectoralilor; acrobaţii 
legaţi şi înnodaţi cu frânghii la încheieturile braţelor şi 
picioarelor, rostogolindu-se şi descolăcindu-se, pentru a 
articula oraşul. 

Dar, cu siguranţă că priveliştea cea mai uluitoare dintre 
toate era chipul. 

Obraji de corpuri; orbite cavernoase, din care se holbau 
capete, câte cinci legate împreună pentru fiecare glob 
ocular; un nas lat şi plat, şi o gură care se deschidea şi se 
închidea, pe măsură ce muşchii fălcilor se strângeau şi se 
desfăceau ritmic. lar din acea gură, străjuită de dinţi din 
copii chelboşi, vocea uriaşului - acum, doar o palidă copie a 
puterilor sale anterioare - scotea o singură notă muzicală 
idioată. 

Popolac mergea şi Popolac cânta. 

A fost vreodată în Europa o privelişte care să rivalizeze 
cu asta? 

Mick şi Judd îl urmăreau cu privirea, în timp ce uriaşul 
făcu încă un pas în direcţia lor. 


Bătrânul îşi udase pantalonii. Bolborosind şi implorând, 
se târî cât mai departe de coliba în ruină, înspre copacii 
înconjurători, trăgându-şi picioarele moarte după el. 

Englezii rămaseră pe loc, uitându-se la monstrul ce se 
apropia. Nici spaima şi nici oroarea nu-i mai afectau acum, 
doar o teamă respectuoasă ce-i ţintuia locului. Ştiau că 
aceasta era o privelişte pe care nu mai puteau spera s-o 
vadă vreodată; reprezenta punctul culminant - după el, 
urmau doar experienţe obişnuite. Atunci, mai bine să stea, 
deşi fiecare pas aducea tot mai aproape moartea, mai bine 
să stea şi să vadă priveliştea cât încă se afla acolo pentru a 
fi văzută. Şi dacă acest monstru îi ucidea, atunci cel puţin 
vor fi zărit un miracol, vor fi cunoscut măreţia pentru un 
scurt moment. Părea un schimb corect. 

Popolac mai avea doi paşi până la colibă. Acum, 
distingeau cu claritate complexitatea structurii sale. Feţele 
cetăţenilor apăreau în în detaliu: albe, ude de sudoare, dar 
mulţumite în oboseala lor. Unii atârnau morţi în 
harnaşamente, cu picioarele mişcându-se încoace-şi-ncolo, 
precum cele ale unor spânzurați. Alţii, în special copiii, 
încetaseră să se mai conformeze antrenamentului primit şi 
se relaxaseră, aşa încât forma corpului degenera, începând 
să se descompună o dată cu agitația celulelor rebele. 

Şi, totuşi, mergea încă, fiecare pas fiind un efort 
incalculabil de coordonare şi rezistenţă. 

Bum!... 

Pasul ce zdrobi coliba veni mai devreme decât 
gândiseră. 

Mick văzu piciorul ridicat; văzu feţele oamenilor din tibie, 
din gleznă şi talpă - acum, de aceeaşi mărime ca şi el -, toţi 
oameni solizi, aleşi pentru a suporta imensa greutate a 
acestei grandioase creaţii. Mulţi muriseră. Partea de jos a 
tălpii era o îmbinare de corpuri strivite şi însângerate, 
presate în moarte sub greutatea camarazilor lor. 

Piciorul cobori cu un tunet. 

In câteva secunde, coliba se transformă în aşchii şi praf. 

Popolac acoperi complet cerul. Era, pe moment, o 
întreagă lume, rai şi pământ, prezenţa sa umplând până la 


refuz simţurile. De la această distanţă, o singură privire nu 
putea cuprinde totul. Ochiul trebuia să baleieze înainte şi 
înapoi peste uriaşa masă, pentru a avea o imagine 
completă - şi chiar şi atunci, mintea refuza să accepte 
întregul adevăr. 

Un fragment de piatră proiectat din structura colibei, în 
momentul prăbuşirii, îl lovi pe Judd drept în faţă. Bărbatul 
auzi în propriul său cap lovitura ucigătoare, ca o minge ce 
izbeşte un perete: un deces pe terenul de joc. Nici o durere. 
Nici o remuşcare. Dispariţia unei lumini, a unei lumini mici 
şi nesemnificative. Strigătul său de moarte se pierdu în 
infernul din jur. Corpul său se pierdu în fum şi întuneric. 
Mick nici nu-l văzu, nici nu-l auzi pe Judd murind. 

Era prea ocupat să se holbeze la piciorul uriaşului, în 
timp ce acesta se opri o clipă pe ruinele colibei; celălalt 
picior tocmai îşi aduna toată voinţa, pentru a se mişca, la 
rândul său. 

Mick profită de această şansă. Urlând ca ielele, se repezi 
spre picior, cu dorinţa înfrigurată de a îmbrăţişa monstrul. 
Se împiedică în ruine şi se ridică din nou, însângerat, pentru 
a ajunge înainte ca piciorul să se fi ridicat, iar el să fi rămas 
în urmă. Apoi auzi zgomotul unei respiraţii agonizante, pe 
măsură ce mesajul de mişcare ajungea la picior; Mick văzu 
muşchii tibiei încordându-se, în timp ce piciorul începu să 
se ridice. Făcu încă o încercare de a ajunge la el, tocmai 
când membrul părăsea pământul, agăţând un harnaşament 
sau o frânghie, ori poate un păr uman sau carnea însăşi - 
putea să apuce orice din acest miracol în mişcare, devenind 
astfel o parte a lui. Mai bine să meargă cu el, oriunde s-ar fi 
îndreptat, să-l ajute în scopul propus, oricare ar fi fost 
acesta; mai bine să moară împreună, decât să trăiască fără 
el. 

Apucă piciorul şi găsi un loc sigur pe gleznă. Urlându-şi 
extazul pentru acest succes, simţi membrul ridicându-se şi 
aruncă o privire în jos, prin vârtejul de praf, spre locul în 
care stătuse până atunci, deja îndepărtat, pe măsură ce se 
apropia următorul pas. 


Pământul dispăruse de sub el. Făcea autostopul ca un 
zeu: viaţa simplă pe care o părăsea nu mai însemna nimic - 
nici acum, nici în viitor. Avea să trăiască cu acest lucru, da, 
avea să trăiască cu el - continuând să-l vadă şi mâncându-l 
din ochi, până ce avea să moară din pură lăcomie. 

Urlă şi ţipă, şi se balansa pe frânghii, sorbindu-şi 
triumful. Dedesubt, mult dedesubt, observă corpul palid a 
lui Judd, încolăcit pe solul întunecat. Dispăruse dragostea şi 
viaţa, şi mintea sănătoasă, dispăruse ca şi amintirea 
numelui său sau a sexului, sau a ambițiilor sale. 

Totul nu mai însemna nimic. Chiar nimic. 

Bum!... 

Bum!... 

Popolac păşi înainte, zgomotul paşilor lui îndepărtându- 
se spre Est. Popolac continua să meargă, iar vuietul vocii 
sale se pierdea în noapte. 

e 

După o zi, sosiră păsările, apoi vulpile, muştele, fluturii şi 
viespile. Judd se mişcă; Judd îşi schimbă poziţia; Judd născu. 
In pântecele său, viermii se încălziră, iar în vizuina unei 
vulpi se dădu o luptă pentru carnea gustoasă a coapselor 
sale. După asta, totul decurse rapid. Oasele se îngălbeniră, 
oasele se fărâmiţară; curând rămase un spaţiu gol, pe care- 
| umpluse, odinioară, cu respiraţie şi opinii. 

Intuneric, lumină, întuneric, lumină. N-o întrerupsese pe 
nici una cu numele său. 


TEROAREA 


Niciun extaz nu poate egala teroarea. Dacă ar fi posibil 
să surprinzi, invizibil, conversaţia a doi oameni desfăşurată 
într-un tren oarecare, într-o sală de aşteptare sau un birou, 
discuţia s-ar centra mereu asupra acestui subiect, 
indiferent dacă, iniţial, s-ar referi la cu totul altceva: starea 
naţiunii, accidentele mortale de pe autostrăzi, preţul mereu 
crescut al asistenţei stomatologice; dar, îndepărtând 
complet metaforele şi insinuările, punctul esenţial al 
discuţiei rămânea întotdeauna teroarea. 

În timp ce originea lui Dumnezeu şi posibilitatea vieţii 
veşnice sunt subiecte neabordate, oamenii meditează 
întotdeauna la detaliile neînsemnate ale suferinţei. Limitele 
sindromului sunt nemărginite, acelaşi ritual desfăşurându- 
se şi într-o baie publică, şi într-o sală de seminar. Aşa cum 
vârful limbii atinge inevitabil, din când în când, un dinte 
dureros, tot aşa revenim în permanenţă la temerile noastre, 
de-abia aşteptând să le dezbatem cu pofta unui flămând 
aflat în faţa unei farfurii pline şi aburinde. 

e 

Încă student şi necomunicativ, Stephen Grace a fost 
învăţat să discute motivele fricii sale. De fapt, nu numai să 
discute pur şi simplu despre acest lucru, ci să analizeze şi 
să-şi examineze critic spaimele cele mai ascunse. 

In toate aceste cercetări, a avut un profesor: Quaid. 

Era epoca în care un guru se afla la mare cinste. In toate 
universităţile din Anglia, tinerii - bărbaţi şi femei - îşi 
căutau idoli pe care să-i urmeze, precum mieii; Steve Grace 
era doar unul dintre aceştia. Ghinionul său a constat în 
faptul că Mesia pe care l-a găsit s-a numit Quaid. 

Se întâlniseră în salonul frecventat de obicei de studenţii 
din anii mari. 

— Mă numesc Quaid, zise bărbatul aflat la bar, lângă 
Steve. 

— 01... 

— lar tu?... 


— Steve Grace. 

— Da. Urmezi cursul de etică, aşa-i? 

— Exact. 

— Nu te-am văzut la niciunul dintre celelalte cursuri sau 
seminarii de filosofie. 

— L-am ales ca opţiune secundară anul acesta. 
Specialitatea principală este literatura engleză. Nu mi-a 
plăcut deloc ideea de a studia limba scandinavă veche un 
an întreg. 

— Aşa încât ai aterizat brusc la etică. 

— Da. 

Quaid ceru un coniac mare. Nu părea atât de înstărit, iar 
băutura comandată ar fi secat veniturile lui Steve pe toată 
săptămâna viitoare. Quaid dădu paharul peste cap repede 
şi mai comandă unul. 

— Ce vrei să bei? 

Steve se chinuia cu o jumătate de halbă de bere blondă 
călduţă, sperând ca aceasta să-i ajungă o oră. 

— Nimic. 

— Ba ai să bei. 

— Nu te deranja. 

— Incă un coniac şi o halbă pentru prietenul meu. 

Steve nu rezistă generozității lui Quaid. O halbă şi câteva 
jumătăţi de bere blondă pe stomacul gol nu aveau, câtuşi 
de puţin, să-i alunge plictiseala ce-l aştepta la viitorul 
seminar cu titlul „Charles Dickens, analist social”. Căsca 
doar gândindu-se la ceea ce-l aştepta. 

— Cineva ar trebui să scrie o disertaţie despre beţie ca 
activitate socială. 

Quaid cântări o clipă paharul de coniac, apoi îl dădu pe 
gât. 

— Sau despre uitare, adăugă el. 

Steve îl privi. Steve avea douăzeci de ani, iar celălalt, 
probabil, cu vreo cinci mai mult. Hainele pe care le purta te 
derutau, tenişi rupţi, pantaloni de catifea reiată, o cămaşă 
decolorată, care văzuse şi zile mai bune, o jachetă de piele 
neagră, foarte scumpă, care nu se potrivea câtuşi de puţin 
cu silueta sa înaltă şi uscăţivă. Avea figura alungită şi 


comună; ochii, de un albastru-lăptos, erau atât de deschişi, 
încât culoarea lor părea să se confunde cu albul ochilor, 
lăsând vizibilă doar pupila din spatele ochelarilor masivi. 
Buzele groase, dar palide, uscate şi nesenzuale. Părul, de 
un blond-spălăcit. 

Quaid, hotărî Steve, ar fi putut trece drept un traficant 
de droguri olandez. 

Nu purta nicio insignă, semn distinctiv al obsesiilor 
studenţilor, iar Quaid părea gol-goluţ, fără ceva care să-i 
dezvăluie gusturile. Era homosexual, feminist, apărător al 
drepturilor la viaţă ale balenelor - poate vegetarian fascist? 
Ce secret ascundea, pentru numele lui Dumnezeu? 

— Trebuia să fi ales vechea limbă scandinavă, declară 
Quaid. 

— De ce? 

— Profesorii de la cursul respectiv nici măcar nu se 
deranjează să citească lucrările de control. 

Steve nu auzise nimic despre aşa ceva. Quaid continuă 
pe un ton monoton: 

— Pur şi simplu le aruncă pe toate în aer. Cele care cad 
cu faţa în sus, primesc un zece, cele cu faţa în jos, un opt. 

O, ce mai glumă! Quaid era spiritual. Steve încercă să 
râdă, dar figura lui Quaid rămase imobilă la propriul său 
simţ al umorului. 

— Trebuia să fi ales vechea scandinavă, repetă el. 
Oricum, cine are nevoie de episcopul George Berkeley ori 
de Platon? Ori... 

— Ori... 

— Totu-i o porcărie. 

— Da. 

— Te-am urmărit la cursul de filosofie... 

Steve începu să-şi pună întrebări despre Quaid. 

— ... nu iei niciodată notițe, aşa-i? 

— Nu. 

— Am crezut fie că eşti foarte încrezător în capacităţile 
tale, fie că, efectiv, nu-ţi pasă. 

— N-ai nimerit. Sunt doar pierdut cu totul. 


Quaid mormăi şi scoase din buzunar un pachet de ţigări 
ieftine. Din nou, un lucru neindicat. Ori fumezi Gauloise şi 
Camel, ori nu fumezi deloc. 

— Nu aici se învaţă adevărata filosofie, afirmă Quaid, cu 
un dispreţ evident. 

— Cum? 

— Ni se oferă cu linguriţa date despre Platon sau Jeremy 
Bentham - nicio analiză adevărată. Desigur, totul într-un 
limbaj adecvat. Seamănă cu bestia. Neiniţiaţilor chiar aşa le 
miroase. 

— Ce bestie? 

— Filosofia. Filosofia adevărată. E o bestie, Stephen. Nu 
crezi? 

— Nu m-am... 

— E sălbatică. Muşcă. 

Brusc, rânji cu şiretenie. 

— Da. Muşcă, repetă el. 

Vai, ce-i mai plăcea cuvântul! 

— Muşcă, repetă din nou. 

Stephen clătină din cap. Metafora îl depăşea. 

— Cred că ar trebui să ne simţim chinuiţi de subiectul 
nostru. Quaid se ambală treptat, gândindu-se la mutilarea 
prin educaţie. Ar trebui să ne fie frică să jonglăm cu ideile 
despre care ar trebui să vorbim. 

— De ce? 

— Pentru că, dacă am fi filosofi, nu am schimba 
amabilităţi academice. Nu am vorbi în termeni semantici, 
folosind  şmecherii lingvistice pentru a ne ascunde 
adevăratele preocupări. 

— Şi ce-am face? 

Steve începea să se simtă ca partenerul lui Quaid, 
pregătindu-i poantele. Numai că acesta nu avea chef de 
glume. Figura îi devenise rigidă, cu pupilele de-abia vizibile. 

— Nu crezi că ar trebui să ne apropiem de bestie, Steve? 
S-o dezmierdăm, s-o răsfăţăm, s-o exploatăm la sânge... 

— Ce... ăăă... ce este bestia? 

Quaid era evident puţin exasperat de pragmatismul 
celuilalt. 


— E subiectul oricărei filosofii care se respectă, Stephen. 
Sunt lucrurile de care ne temem, pentru că nu le 
înţelegem... întunericul din spatele uşii. p 

Steve îşi imagină o uşă. Se gândi la întuneric. Incepu să- 
şi imagineze lucrul despre care vorbea atât de alambicat 
Quaid. Filosofia era o modalitate de a vorbi despre frică. 

— Ar trebui să discutăm despre problemele cele mai 
intime ale sufletului, zise Quaid. Dacă n-o facem... riscăm... 

Limbuţia lui Quaid încetă brusc. 

— Ce? 

Quaid fixa paharul gol de coniac, în timp ce îşi dorea să-l 
fi avut din nou plin. 

— Mai vrei unul? întrebă Steve, rugându-se ca răspunsul 
să fie negativ. 

— Ce riscăm? repetă Quaid. Ei bine, cred că, dacă nu 
vom merge în căutarea bestiei... 

Steve simţea apropierea loviturii finale. 

— ... bestia ne va găsi, mai devreme sau mai târziu. 

e 

Niciun extaz nu poate egala groaza. Atât timp cât este a 
altuia. 

e 

În următoarele două săptămâni, Steve se interesă, 
aparent nepăsător, despre ciudatul domn Quaid. Nimeni nu- 
i cunoştea prenumele. 

Nimeni nu era sigur despre vârsta sa; una dintre 
secretare declară că avea mai mult de treizeci de ani, o 
adevărată surpriză. 

Cheryl îl auzise afirmând că ambii săi părinți erau morți. 
Ucişi! cugetă ea. 

Acestea păreau să fie toate informaţiile referitoare la 
Quaid. 

— Fac cinste, zise Steve, atingând umărul lui Quaid. 
Acesta arăta de parcă fusese bătut. 

— Coniac? 

— Mulţumesc. 

Steve comandă băuturile. 

— Te-am speriat? 


— Mă gândeam... 

— Nici unui filosof nu trebuie să-i lipsească. 

— Ce anume? 

— Creierul. 

Erau predestinaţi să-şi vorbească. Steve nu ştia de ce îl 
abordase din nou pe Quaid. Tipul era cu zece ani mai în 
vârstă şi aparţinea unei alte categorii intelectuale. Steve ar 
fi trebuit să recunoască că îl intimida, dacă ar fi fost cinstit. 
Referirile necontenite ale lui Quaid la bestie îl tulburau. ŞI, 
totuşi, voia să ştie mai multe despre acest subiect: mai 
multe metafore, mai multe amănunte date de vocea lipsită 
de orice umor, referitoare la inutilitatea îndrumătorilor şi 
slăbiciunile studenţilor. 

Nu existau certitudini în lumea lui Quaid. Nu avea niciun 
guru secular şi, cu siguranţă, nicio religie. Părea incapabil 
să împărtăşească orice sistem, politic sau filosofic, fără a da 
dovadă de cinism. 

Deşi râdea rareori în public, Steve ştia că viziunea sa 
despre lume era amară. Oamenii erau miei şi oi, căutându- 
şi păstorii. In opinia lui Quaid, aceşti păstori erau, 
bineînţeles, născociri. Tot ceea ce există în întunericul din 
afara stânei, erau spaimele existente în berbecul inocent, 
care aşteptau, neclintite ca piatra, momentul prielnic. 

Trebuia să ne îndoim de toate lucrurile, cu excepţia 
existenţei spaimei. 

Aroganţa intelectuală a lui Quaid te învigora. Steve a 
ajuns curând să iubească felul în care distrugea, cu o 
uşurinţă iconoclastică, credinţă după credinţă. Uneori era 
dureros atunci când Quaid formula un argument beton 
împotriva uneia dintre doctrinele lui Steve. Dar, după 
câteva săptămâni, chiar şi zgomotul distrugerii părea să-l 
stârnească. Quaid curăța tot ceea ce crescuse insuficient, 
doborând copacii, suprimând miriştea. Steve se simţea 
liber. 

Națiune, familie, biserică, lege. Toate făcute scrum. 
Lucruri inutile. Înşelăciuni, lanţuri şi noţiuni sufocante. 

Peste tot, doar spaimă. 


— Mă tem, te temi, se teme, ne temem, îi plăcea lui 
Quaid să afirme. Nu există vreo fiinţă conştientă pe faţa 
pământului care să nu fi cunoscut spaima mai îndeaproape 
decât bătăile propriei sale inimi. 

Una dintre victimele favorite, ademenite de Quaid, era 
Cheryl Fromm, o altă studentă de la filosofie şi literatură 
engleză. Aceasta se revoltă împotriva celor mai 
scandaloase remarce şi, pe când cei doi se înverşunau unul 
contra celuilalt, schimbând replici dure, Steve şedea liniştit 
şi urmărea confruntarea. După afirmaţia lui Quaid, Cheryl 
era o optimistă patologică. 

— lar tu nu eşti decât un rahat, obişnuia ea să afirme 
când dezbaterea devenea prea aprinsă. Şi cui îi pasă dacă 
ţi-e frică şi de propria-ţi umbră? Mie, nu. Mă simt bine. 

Aşa şi arăta. Cheryl Fromm era visul erotic al oricărui 
bărbat, dar prea inteligentă pentru ca vreun individ să 
încerce a-i face avansuri. 

— Cu toţii simţim teroarea din când în când, obişnuia să-i 
răspundă Quaid, ochii săi spălăciţi studiindu-i atent faţa, 
urmărindu-i orice reacţie şi încercând - după părerea lui 
Steve - să-i găsească o breşă în argumente. 

— Eu n-o simt. 

— Nicio teamă? Niciun coşmar? 

— Categoric nu. Provin dintr-o familie respectabilă şi nu 
am nimic de-ascuns. Nici măcar nu mănânc carne, aşa încât 
nu mă simt prost când trec pe lângă un abator. N-are de ce 
să-mi fie ruşine. Asta înseamnă că nu sunt o persoană 
reală? 

— Ba înseamnă - ochii lui Quaid erau ca nişte pumnale - 
înseamnă că în spatele încrederii tale se ascunde cu 
adevărat ceva important. 

— Ne întoarcem la coşmaruri. 

— Coşmaruri cumplite. 

— Fii mai explicit. 

— Nu-ţi pot spune de ce ţi-e frică. 

— Atunci, spune-mi de ce ţi-e frică ţie. 

Quaid ezită. 


— În ultimă instanţă, zise el, e ceva mai presus de orice 
analiză. 

— Auzi, mai presus de orice analiză! Să mă pupi în fund! 

Afirmația îl făcu pe Steve să zâmbească involuntar. 
Fundul lui Cheryl era într-adevăr mai presus de orice 
analiză! Singura reacţie era să îngenunchezi şi să-l adori. 

Quaid continuă de la tribuna sa improvizată: 

— Lucrurile de care mă tem sunt personale. Nu au nicio 
relevanţă într-un context mai larg. Semnele spaimei mele, 
imaginile folosite de creier - dacă vreţi - pentru a-mi ilustra 
frica, sunt blânde în comparaţie cu ororile reale aflate la 
baza personalităţii mele. 

— Şi eu am anumite imagini, interveni Steve. Imagini din 
copilărie care mă fac să mă gândesc la... 

Se opri, regretându-şi deja confesiunea. 

— La ce? îl iscodi Cheryl. La imagini legate de experienţe 
neplăcute? Căzături de pe bicicletă sau chestii de genul 
ăsta? 

— Poate că da, răspunse Steve. Mi se întâmplă, uneori, 
să mă gândesc la acele imagini. Nu în mod deliberat, doar 
atunci când îmi scade concentrarea. E ca şi cum mintea mi 
s-ar îndrepta automat spre ele. 

Quaid scoase un mormăit de satisfacţie. 

— Exact. 

— Freud a scris despre aşa ceva, spuse Cheryl. 

— Cine? 

— Freud, repetă Cheryl, cu aceeaşi intonaţie cu care s-ar 
fi adresat unor copii. Poate aţi auzit de Sigmund Freud... 

Buzele lui Quaid se strânseră într-un rictus de dispreţ. 

— Obsesiile materne nu constituie răspunsul la această 
problemă. Terorile adevărate - ale mele, ale tuturor - ne 
anticipează personalitatea. Teroarea există în noi înainte 
de-a ne percepe ca indivizi. Unghia degetului mare, 
încovrigată în uter, simte frica. 

— Îţi aminteşti, nu-i aşa? se interesă Cheryl. 

— Poate, replică Quaid, neobişnuit de serios. 

— Despre uter? 


Quaid schiţă un început de zâmbet. Steve se gândi că 
zâmbetul voia să spună: „Ştiu ceva ce tu nu ştii.” 

Era un zâmbet ciudat, sinistru, unul pe care Steve nu 
dorea să-l mai vadă niciodată. 

— Eşti un mincinos, declară Cheryl, ridicându-se de pe 
scaun şi măsurându-l cu privirea pe Quaid. 

— Poate că sunt, spuse acesta, devenit brusc 
întruchiparea gentlemanului perfect. 

e 

Dezbaterile se opriră aici. Niciun fel de alte discuții 
despre coşmaruri sau despre lucruri cu care te întâlneşti 
nas în nas în timpul nopţii. Steve l-a văzut de câteva ori pe 
Quaid în luna următoare şi, de fiecare dată, acesta era 
însoţit de Cheryl Fromm. Quaid se purta politicos, chiar 
respectuos, cu ea. Nu mai purta jacheta din piele, pentru că 
ea nu putea să suporte mirosul unei haine din piele de 
animal. Deşi această schimbare bruscă în relaţia celor doi îl 
lăsă perplex pe Steve, acesta a pus-o pe seama 
cunoştinţelor sale sumare legate de problemele sexuale. Nu 
mai era virgin, dar femeile constituiau încă un mister 
pentru el - unul care te intrigă şi te pune în încurcătură. 

În plus, mai era şi gelos, deşi nu voia să recunoască pe 
deplin. Era jignit că acea întruchipare a erotismului 
petrecea atât de mult timp în compania lui Quaid. 

Şi mai exista o senzaţie curioasă - intuiţia că amicul 
Quaid se băga pe sub pielea lui Cheryl, urmărindu-şi doar 
propriile intenţii bizare. Era sigur că motivul lui Quaid nu 
era de natură sexuală. Şi nici nu reprezenta o recunoaştere 
a inteligenţei lui Cheryl. Nu, o încolţea, într-un fel sau altul. 
Aşa-i spunea instinctul: Cheryl Fromm era pregătită pentru 
a fi sacrificată. 

e 

Trecu o lună, şi Quaid lăsă să-i scape o remarcă despre 
Cheryl: 

— E vegetariană. 

— Cheryl? 

— Bineînţeles. 

— Ştiu. A mai spus-o... 


— Da, numai că nu-i o simplă manie. E pătimaşă în 
această privinţă. Nu poate nici să privească în vitrina unei 
măcelării. Nici nu vrea să atingă carnea, s-o miroasă... 

— O! 

Steve era în încurcătură. Unde voia să ajungă Quaid? 

— Groază, Steve. 

— De carne? 

— Semnele sunt diferite de la o persoană la alta. Cheryl 
se teme de carne. Şi mai afirmă că-i atât de sănătoasă şi 
echilibrată! Rahat! Voi descoperi... 

— Ce anume? 

— Frica, Steve. 

— N-ai de gând să-i?... 

Steve nu ştia cum să-şi exprime îngrijorarea fără a aduce 
acuzaţii. 

— Fac vreun rău? completă Quaid. Nu, n-am să-i fac 
niciun rău. Dacă va păţi ceva, şi-o va fi făcut cu propria-i 
mână. 

Quaid îl fixa cu o privire aproape hipnotică. 

— E timpul să învăţăm să avem încredere unul în 
celălalt, continuă el. Se apropie şi mai mult de Steve. Fie 
vorba între noi... 

— Ascultă, nu cred că vreau să ştiu. 

— Trebuie să atingem bestia, Stephen. 

— La dracu’ cu bestia! Să nu aud nimic! 

Steve se ridică, pentru a scăpa de căutătura fixă a lui 
Quaid şi a pune punct discuţiei. 

— Suntem prieteni, Stephen. 

— Da... 

— Atunci respectă acest lucru! 

— Ce? 

— Tăcere. Niciun cuvânt în plus. 

Steve încuviinţă din cap. Nu era greu să-şi respecte 
promisiunea. Nu exista nimeni căruia să-i fi putut vorbi 
despre anxietăţile sale, fără să fie luat în râs. 

Quaid păru satisfăcut. Se îndepărtă grăbit, lăsându-l pe 
Steve cu sentimentul că s-ar fi alăturat fără voie vreunei 


societăţi secrete, pentru un scop pe care nu-l cunoştea 
încă. Quaid făcuse un pact cu el - lucru care-l speria. 

Săptămâna următoare nu frecventă cursurile şi lipsi de 
la aproape toate seminariile. Nu-şi copie niciun curs, nu citi 
nicio carte, nu scrise niciun eseu. De fapt, intră doar de 
câteva ori în universitate, dar se furişă ca un şoarece 
prudent, rugându-se să nu dea nas în nas cu Quaid. 

Nu trebuia să se fi temut. În singura clipă în care a zărit 
silueta gârbovită a lui Quaid, de cealaltă parte a curţii 
pătrate, acesta schimba priviri zâmbitoare cu Cheryl 
Fromm. Ea râdea, şi vocea-i muzicală reverbera de pereţii 
Facultăţii de Istorie. Steve nu mai era, câtuşi de puţin, 
gelos. Nu ar fi fost în interesul său să fie atât de apropiat de 
Quaid... 

Timpul pe care-l petrecu singur, departe de 
nenumăratele cursuri şi coridoare înţesate, i-a oferit ocazia 
să reflecteze. Mintea îi hoinărea liber. Gândurile îi reveneau 
mereu - precum limba pe dintele dureros sau unghia pe 
coaja unei răni - la spaimele sale. 

Şi, astfel, şi la copilărie. 

La şase ani, Steve fusese lovit de-o maşină. Nu avusese 
răni grave, dar rămăsese parţial surd, din cauza şocului. 
Fusese o experienţă profund dureroasă, şi nu înţelesese 
motivul pentru care pierduse brusc orice legătură cu lumea 
înconjurătoare. Un chin inexplicabil, pe care copilul îl 
considerase a fi etern. 

Un moment, viaţa exterioară fusese reală, plină de ţipete 
şi râsete. În momentul imediat următor, devenise un 
acvariu, plin de peşti cu gura căscată şi zâmbetul grotesc. 
Mai rău decât atât, erau clipe în care suferea de ceea ce 
doctorii numeau tinnitus - ţiuit în urechi. Capul i se umplea 
de sunetele cele mai neobişnuite, chiuituri şi fluierături, 
care jucau rolul unor efecte sonore - unde propagate din 
lumea exterioară. În acele clipe, simţea un nod în stomac, 
iar fruntea îi era strânsă ca într-o menghină de oţel, care-i 
fărâmiţa gândurile, împiedica transmiterea comenzilor de la 
cap la mână, separa intenţiile de punerea lor în aplicare. 


Cuprins de panică, cu capul plin de sunete melodioase şi 
metalice, era incapabil să recepteze lumea înconjurătoare. 

Însă terorile cele mai cumplite le încerca noaptea. 
Uneori, se trezea în ceea ce, înainte de accident, fusese 
adăpostul liniştitor al dormitorului, doar pentru a constata 
că ţiuitul începuse în timpul somnului. 

Ochii i se deschideau brusc. Avea corpul scăldat în 
sudoare şi mintea plină de vuietele cele mai cumplite, pe 
care trebuia să le suporte la nesfârşit. Nimic nu le făcea să 
dispară, şi credea că nimic nu l-ar mai fi ajutat vreodată să 
audă vorbele, râsetele şi sunetele lumii reale. 

Era singur. 

Acesta a fost începutul, mijlocul şi sfârşitul spaimei. Era 
absolut singur, cu sunetele cacofonice. Închise în casa, 
camera, corpul şi capul său - un prizonier al cărnii oarbe şi 
mute. 

Era aproape imposibil de suportat. Uneori, noaptea, 
băiatul ţipa, neştiind că peştii-părinţi aprindeau lumina şi 
intrau în cameră, aplecându-şi feţele îngrijorate deasupra 
patului său, gurile lor mute luând forme hâde, în încercarea 
de a-l ajuta. Mângăâierile îl calmau, în cele din urmă, iar 
mama sa reuşea, cu timpul, să-i alunge panica. 

Cu o săptămână înainte de a împlini şapte ani, auzul i-a 
revenit, nu complet, dar îndeajuns pentru a considera faptul 
un miracol. Lumea exterioară a devenit iar palpabilă; viaţa 
reîncepea din nou. 

A fost nevoie de câteva luni pentru ca băiatul să creadă 
din nou în simţurile sale. Totuşi, se mai trezea noaptea, 
anticipând pe jumătate sunetele din cap. 

Dar, deşi urechile îi mai ţiuiau la un zgomot mai 
puternic, împiedicându-l să frecventeze concertele rock 
împreună cu colegii, Steve aproape că nu mai dădea nicio 
atenţie uşoarei surzenii. 

Bineînţeles, îşi amintea totul. Foarte bine. Putea reînvia 
sentimentul de panică, durerea produsă de menghina de 
oţel din jurul capului, dar şi o oarecare senzaţie de frică - 
frica de întuneric, de singurătate. 


Pe de altă parte, nu-i este frică oricui de singurătate? De 
singurătatea absolută. 

Acum, Steve încerca o altă senzaţie de frică, mult mai 
greu de clasificat. 

Frica de Quaid. 

Intr-o dezvăluire făcută sub influenţa alcoolului, îi 
povestise lui Quaid totul despre copilăria, surzenia şi 
spaimele sale nocturne. 

Quaid îi cunoştea slăbiciunile, calea directă spre esenţa 
terorilor sale. Avea o armă, un mijloc de a-l distruge, dacă 
s-ar fi ajuns până acolo. Poate de aceea a hotărât Steve să 
nu vorbească cu Cheryl - s-o avertizeze, asta dorea, nu? - şi 
cu siguranţă de aceea îl evita pe Quaid. 

Omul avea o privire plină de răutate. Nici mai mult, nici 
mai puţin. Semăna cu un om în care răutatea era adânc 
înrădăcinată. 

Poate că acele patru luni în care urmărise lumea fără s-o 
audă, îl sensibilizase într-atât pe Steve, încât putea 
recunoaşte cele mai mici umbre, surâsuri batjocoritoare sau 
zâmbete fugare, oglindite pe feţele oamenilor. Ştia că viaţa 
lui Quaid era un adevărat labirint, harta complexităţii firii 
sale fiindu-i înscrisă pe faţă într-o mie de expresii diferite. 

e 

Următoarea etapă a inițierii lui Steve în lumea secretă a 
lui Quaid începu doar după aproximativ trei luni şi jumătate. 
Sesiunea se terminase şi studenții intraseră în vacanţă. Ca 
de obicei, Steve lucra din nou la tipografia tatălui său; 
muncea mult şi se simţea extenuat fizic, dar, indiscutabil, 
uşurat psihic. Şcoala îi împuiase forţat capul cu tot felul de 
texte şi idei. Munca din tipografie îl debarasa rapid de toate 
acestea, ajutându-l să-şi pună gândurile în ordine. 

A fost o perioadă frumoasă; aproape că nici nu s-a gândit 
la Quaid. 

S-a întors în campus spre sfârşitul lui septembrie. Erau 
încă destul de puţini studenţi. Cele mai multe cursuri nu 
aveau să înceapă decât peste o săptămână; peste tot 
plutea un aer de melancolie, în lipsa discuţiilor aprinse, a 
nemulțumirilor şi flirturilor dintre tineri. 


Steve se afla în bibliotecă, căutând câteva cărţi 
fundamentale, înainte de a pune mâna pe ele colegii săi. 
Cărţile erau aur curat la începutul fiecărui semestru, după 
afişarea bibliografiilor obligatorii, atunci când proprietarul 
librăriei universităţii pretindea că titlurile cerute se puteau 
obţine doar la comandă. Insă volumele neapărat necesare 
soseau, invariabil, la două zile după seminarul în care 
trebuia discutat autorul respectiv. Aflat în ultimul an, Steve 
era hotărât să se plaseze în fruntea goanei după cele 
câteva exemplare din titlurile de bază disponibile în 
biblioteca universităţii. 

Auzi o voce familiară: 

— Eşti matinal. 

Steve ridică ochii şi întâlni privirea ca o împunsătură de 
ac a lui Quaid. 

— Sunt impresionat, Steve. 

— De ce? 

— De entuziasmul tău pentru învăţătură. 

— O! 

Quaid zâmbi. 

— Ce cauţi? 

— Ceva despre Bentham. 

— Am Principii de morală şi legislație. Te interesează? 

O capcană? Nu, era absurd. Imi oferea doar o carte; cum 
ar putea acest simplu gest să constituie o capcană? 

— Dacă mă gândesc mai bine, continuă cu un zâmbet 
larg, e chiar exemplarul de la bibliotecă. Ţi-l dau. 

— Mulţumesc. 

— Ai petrecut bine în vacanţă? 

— Da, mulţumesc de întrebare. Tu? 

— M-am simţit recompensat pe deplin. 

Zâmbetul i se subţia treptat sub... 

— Ţi-ai lăsat mustață. 

Una complet nepotrivită. Subţire, superficială, de un 
blond-spălăcit, se mişca în sus şi în jos sub nasul lui Quaid 
ca şi cum ar fi căutat un mijloc prin care să-i dispară de pe 
faţă. Quaid păru uşor jenat. 

— Ai făcut-o pentru Cheryl? 


Acum era, cu siguranţă, jenat. 

— Ei bine... 

— Pare să fi avut o vacanţă pe cinste. 

Jena era înlocuită treptat de altceva... 

— Am nişte fotografii minunate, zise Quaid. 

— Ce fel de fotografii? 

— Instantanee de vacanţă. 

Steve nu-şi putea crede urechilor. Îl îmblânzise oare 
Cheryl Fromm pe Quaid? Instantanee de vacanţă? 

— Nici n-o să-ţi vină să crezi când ai să vezi câteva... 

Quaid se comporta de parcă ar fi fost un arab care 
vindea poze pornografice. Ce dracu’ reprezentau 
fotografiile? Cheryl goală-puşcă, citindu-l pe Kant? 

— Nu credeam că eşti fotograf. 

— A devenit o adevărată pasiune. ` 

Rânji când pronunță cuvântul „pasiune”. In voce i se 
ghicea o emoție abia disimulată. Radia, pur şi simplu, de 
plăcere. 

— Trebuie să vii să le vezi. 

— Ăăă... 

— Diseară. lei şi volumul de Bentham tot atunci. 

— Mulţumesc. 

— Acum locuiesc singur într-o casă. Pilgrim Street, colţ 
cu Maternitatea. Numărul 64. După orele nouă? 

— Bine. Mulţumesc. Pilgrim Street. 

Quaid aprobă din cap. 

— Nu ştiam că există vreo casă locuibilă pe Pilgrim 
Street. 

— Numărul 64. 

e 

Pilgrim Street era la pământ. Majoritatea caselor se aflau 
în ruină, iar unele chiar pe punctul de a fi demolate. Pereţii 
interiori erau expuşi într-un mod nefiresc; tapetul roz-aprins 
şi verde-spălăcit, şemineurile de la etajele superioare 
supravieţuiau fisurilor din cărămizile înnegrite de fum. 
Scările venind de nicăieri şi îndreptându-se spre nicăieri... 

Clădirea cu numărul 64 era singuratică. Casele ce 
străjuiseră terasa din ambele părţi fuseseră demolate şi 


locul curăţat cu buldozerul, rămânând în urmă doar praf de 
cărămidă, prin care încercaseră să se strecoare câteva 
buruieni temerare şi nesăbuite. 

Un câine alb, cu trei picioare, patrula prin faţa clădirii cu 
numărul 64, marcându-şi, la intervale regulate, teritoriul cu 
urme de urină. 

Casa lui Quaid, deşi neimpozantă, era mult mai 
primitoare decât pustiul înconjurător. 

Au băut împreună un vin roşu, prost, adus de Steve, apoi 
au fumat marijuana. Quaid era mult mai prietenos decât îl 
văzuse vreodată Steve, pe deplin fericit să vorbească mai 
degrabă despre fleacuri decât despre spaime; uneori râdea, 
alteori spunea glume porcoase. Mobilier aproape că nu 
exista, confortul fiind spartan. Nici tablouri pe pereţi şi 
niciun fel de decoraţii interioare. Doar cărţile lui Quaid, fără 
exagerare, în număr de câteva sute, stivuite pe podea cuo 
neglijenţă aparentă, după părerea lui Steve. Bucătăria şi 
baia erau primitive. Intreaga atmosferă părea aproape 
monahală. 

După vreo două ore de tihnă, curiozitatea i-a venit de 
hac lui Steve. 

— ŞI, la urma urmei, unde sunt instantaneele din 
vacanţă? întrebă el, conştient că articula greu cuvintele, 
dar nesinchisindu-se câtuşi de puţin. 

— O, da! Experimentul meu. 

— Experimentul? 

— Să fiu sincer, Steve, nu sunt sigur că ar trebui să ţi le 
arăt. 

— De ce nu? 

— Mă ocup de treburi serioase, Steve. 

— lar eu nu sunt încă pregătit pentru lucruri serioase, 
asta vrei să spui? 

Steve simţea cum tehnica lui Quaid îşi făcea treptat 
efectul, chiar dacă intenţia sa era evidentă. 

— N-am afirmat că nu ai fi pregătit... 

— Ce dracu' reprezintă fotografiile alea? 

— Imagini. 

— Ale cui? 


— Ţi-o aminteşti pe Cheryl. Poze cu Cheryl. Ha! 

— Cum aş putea s-o uit? 

— Nu mai vine la cursuri semestrul ăsta. 

— De ce? 

— A avut o revelaţie. 

Privirea lui Quaid semăna cu a unui vasilisc. 

— Cum adică? 

— Era întotdeauna atât de calmă! Quaid vorbea despre 
Cheryl ca şi cum ar fi fost moartă. Calmă, rece şi stăpână 
pe sine. 

— Bănuiesc că da. 

— Căţeaua dracului! Tot ce voia era să se reguleze pe 
cinste. 

Steve surâse, încrezut ca un puşti, la vorbele porcoase 
ale lui Quaid. Era oarecum şocant - de parcă ţi-ai fi văzut 
profesorul cu scula scoasă din pantaloni. 

— A petrecut o parte din vacanţă aici. 

— Aici? 

— În această casă. 

— O placi? 

—E o vacă ignorantă. Pretenţioasă, slabă de înger, 
idioată. Dar nu voia să cedeze, nu voia să cedeze absolut 
deloc. 

— Adică n-a vrut să se reguleze? 

— O, nu, îşi dădea chiloţeii jos imediat după ce te privea 
mai bine! La spaime nu voia să renunţe... 

Aceeaşi placă veche. 

— Însă, la timpul potrivit, am convins-o. 

Quaid trase o cutie din spatele unui vraf de cărţi de 
filozofie. Înăuntru se afla un teanc de fotografii alb-negru, 
de două ori mărimea unei cărţi poştale. li întinse prima 
fotografie lui Steve. 

— Vezi tu, Steve, am încuiat-o într-o cameră. Vocea lui 
Quaid era neutră - ca a unui prezentator de ştiri: Să văd 
dacă,  întărâtând-o, o determinam să-şi dezvăluie 
spaimele... 

— Adică, cum ai încuiat-o? 

— Într-o cameră de la etaj. 


Steve se simţea ciudat. Urechile îi ţiuiau uşor. Vinul prost 
îi producea întotdeauna zgomote în cap. 

— Am încuiat-o într-o cameră de la etaj, repetă Quaid. A 
fost un experiment. De aceea am cumpărat casa asta. Nu 
există vecini care să audă... 

— Ce să audă vecinii? 

Steve privi fotografia cu aspect granular din mâna sa. 

— A fost făcută cu un aparat ascuns, continuă Quaid. 
Cheryl n-a ştiut niciodată că o fotografiam. 

Fotografia Unu reprezenta o cameră mică şi banală. 
Câteva obiecte simple de mobilier. 

— Asta-i camera. La ultimul etaj. Călduroasă. Uneori 
sufocantă. Niciun zgomot nu răzbate în afară. 

Niciun zgomot... 

Quaid îi întinse Fotografia Doi. 

Aceeaşi cameră. Cea mai mare parte a mobilierului 
fusese îndepărtat. Un sac de dormit întins lângă un perete. 
O masă. Un scaun. Un bec chior. 

— lţi place cum arată? 

— Parcă ar fi o celulă... 

Quaid mârâi. 

Fotografia Trei. Aceeaşi cameră. Un ulcior cu apă pe 
masă. Într-un colţ, o găleată, abia acoperită cu un prosop. 

— Pentru ce-i găleata? 

— Trebuia să urineze. 

— A, da! 

— l-am asigurat toate condiţiile, afirmă Quaid. Nu 
intenţionam s-o transform într-un animal. 

Aşa beat cum era, Steve remarcă implicaţia cuvintelor 
lui Quaid. Nu intenţiona s-o transforme într-un animal. Şi, 
totuşi... 

Fotografia Patru. Pe masă, o farfurie obişnuită cu o 
bucată de carne din care ieşea un os. 

— Carne de vacă, spuse Quaid. 

— Dar e vegetariană. 

— Într-adevăr. Puțin sărată, bine prăjită, o bucată pe 
cinste. 


Fotografia Cinci. Aceeaşi cameră. Cheryl era înăuntru. 
Uşa era închisă. Fata lovea puternic cu picioarele în ea, cu 
faţa schimonosită de furie. 

— Am dus-o în cameră pe la cinci dimineaţa. Dormea, 
aşa încât am trecut-o eu însumi pragul. Foarte romantic. 
Habar n-avea ce dracu' se întâmpla acolo. 

— Ai încuiat-o în cameră? 

— Bineînţeles. Un experiment. 

— Şi nu ştia nimic despre ce i se întâmpla? 

— Vorbisem cu ea despre spaime, doar mă cunoşti. Ştia 
ce voiam să aflu - şi mai ştia că aveam nevoie de cobai. A 
acceptat. S-a calmat de îndată ce şi-a dat seama ce 
urmăream. 

Fotografia Şase. Cheryl, gânditoare, în colţul camerei. 

— Probabil, îşi închipuia că mă putea trage în piept. 

Fotografia Şapte. Cheryl privea piciorul de vacă aflat pe 
masă. 

— Frumoasă poză, nu crezi? Uită-te la expresia 
dezgustată de pe faţa ei. Detesta chiar şi mirosul cărnii 
prăjite. Fireşte, atunci nu-i era foame. 

Opt. Cheryl dormea. 

Nouă. Urina. Steve se simţi jenat, privind-o pe fată cum 
stătea pe vine pe găleată, cu chiloţii căzuţi în jurul 
gleznelor. Avea faţa brăzdată de lacrimi. 

Zece. Bea apă din ulcior. 

Unsprezece. Dormea din nou, încolăcită ca un fetus. 

— De cât timp se afla în cameră? 

— Trecuseră doar paisprezece ore, dar pierduse 
noţiunea timpului - îţi dai seama, fără nicio variaţie de 
lumină... Foarte curând, ceasul ei biologic s-a dus naibii. 

— Cât timp a rămas închisă? 

— Până şi-a dat seama ce-mi pusesem în gând. 

Douăsprezece. Trează, dădea târcoale bucății de carne 
de pe masă, aruncându-i priviri furişe. 

— A fost luată în dimineaţa următoare. Eu dormeam. 
Aparatul fusese programat să înregistreze imagini din sfert 
în sfert de oră. Priveşte-i ochii... 


Steve cercetă mai atent fotografia. Pe faţa lui Cheryl se 
citea o oarecare disperare; privirea îi era neîmblânzită, 
sălbatică. Şi modul în care fixa bucata de carne - s-o 
hipnotizeze, nu altceva! 

— Pare bolnavă. 

— E doar obosită. De fapt, deşi a dormit mult, pare mai 
istovită ca oricând. În acest moment nu ştie dacă-i zi sau 
noapte. Şi, desigur, e flămândă. Trecuse deja o zi şi 
jumătate. Se poate spune că era puţin înfometată. 

Treisprezece. Dormea din nou, încolăcită şi mai strâns, 
ca şi cum ar fi vrut să se înghită pe ea însăşi. 

Paisprezece. Mai bea apă. 

— Am schimbat ulciorul în timp ce dormea. Dormea atât 
de adânc! Puteam să fi ţopăit prin cameră, şi tot nu s-ar fi 
trezit. N-o mai interesa nimic pe lume. 

Rânji. 

E nebun, gândi Steve, tipu-i nebun! 

— Dumnezeule, ce mai puţea acolo! Ştii cum miros 
femeile uneori - nu este vorba de transpiraţie, ci de altceva. 
Un miros greu. De carne. De sânge. Era la ciclu. Nu 
plănuisem să se întâmple chiar atunci. 

Cincisprezece. Atingea carnea. 

— De-acum apar schimbările, afirmă Quaid, cu o uşoară 
nuanţă de triumf în voce. De-aici încep spaimele. 

Steve studie mai atent fotografia. Granulaţia prea mare 
făcea imaginea neclară, dar femeia - atât de stăpână pe 
sine până atunci - se schimbase cu siguranţă. Suferea; 
avea privirea încruntată, exprimând pe jumătate dorinţă, pe 
jumătate repulsie în timp ce atingea carnea. 

Şaisprezece. Bătea şi împingea cu toate puterile în uşă. 
Gura - o prăpastie neagră de anxietate - urla la uşa lipsită 
de viaţă. 

— Totdeauna încheia printr-un discurs bombastic ori de 
câte ori discutam despre carne. 

— Când a fost luată imaginea? 

— Ne apropiem de cea de-a treia zi. Priveşti o femeie 
flămândă. 

Nu era greu să-ţi dai seama. 


Următoarea fotografie o prezenta tot în mijlocul camerei, 
protejându-şi ochii de tentaţia hranei, cu tot corpul încordat 
din cauza dilemei în care se afla. 

— O laşi să moară de foame! 

— Poate să reziste cu uşurinţă zece zile fără mâncare. 
Persoanele robuste sunt numeroase în ţările civilizate, 
Steve. Şaizeci la sută din populaţia Angliei este, la un 
moment dat, obeză din punct de vedere clinic. Oricum, 
Cheryl era prea grasă. 

Optsprezece. Grăsuna stătea, plângând, în colţul ei. 

— E aproximativ momentul în care a început să 
halucineze. Doar câteva chestii mentale. Credea că avea 
ceva în păr sau pe dosul mâinii. Am văzut-o holbându-se 
uneori în sus, deşi acolo nu se afla absolut nimic. 

Nouăsprezece. Se spăla. Goală până la jumătate, cu sânii 
grei şi faţa lipsită de orice expresie. Carnea de pe masă 
avea o culoare mai întunecată decât în fotografiile 
anterioare. 

— Se spăla regulat. Nu treceau niciodată mai mult de 
douăsprezece ore, fără să se fi spălat din cap până-n 
picioare. 

— Carnea pare... 

— Stricată? 

— Are o culoare închisă. 

— E destul de cald în cămăruţa aia. În plus, mai sunt şi 
câteva muşte. Au descoperit carnea şi au depus ouă. Da, 
carnea e pe punctul de-a se strica. 

— Asta făcea parte din plan? 

— Sigur. Dacă aceasta o dezgusta când era proaspătă, 
cât de dezgustată crezi că se simţea în faţa unei bucăţi de 
carne stricată? Nu-i aşa că în asta consta dilema ei? Cu cât 
aştepta mai mult până să mănânce, cu atât mai dezgustată 
o să fie de ceea ce primea la masă. Era prinsă în capcană 
între propria ei groază de carne, pe de o parte, şi spaima de 
a muri, pe de altă parte. Care o să cedeze prima? 

Nici Steve nu se simţea în largul său, acum. 

Pe de o parte, gluma mersese prea departe, iar 
experimentul lui Quaid devenise cu adevărat sadic. Pe de 


altă parte, dorea să ştie cum se termină toată povestea. 
Era o fascinaţie indiscutabilă să priveşti suferinţele femeii! 

Următoarele şapte fotografii - de la douăzeci până la 
douăzeci şi şase - indicau aceeaşi rutină zilnică. Dormit, 
spălat, urinat, privit bucata de carne. Dormit, spălat, 
urinat... 

Douăzeci şi şapte. 

— Vezi? 

Cheryl înşfăcase carnea. 

Da, o înşfăcase, cu o privire de groază întipărită pe faţă. 
Ciozvârta de vacă părea stricată de-a binelea, plină de ouă 
de muşte. Părea şi mai mare. 

— Muşcă din ea. 

În următoarea fotografie, faţa femeii era îngropată în 
bucata de carne. 

Steve parcă simţea în fundul gâtului gustul cărnii 
putrede. Imaginea unei surse de duhoare i se formă în 
minte, iar o zeamă de friptură putrezită îi îmbibă limba. 
Cum putea Cheryl să mănânce aşa ceva? 

Douăzeci şi nouă. Vomita în căldarea aflată în colţul 
camerei. 

Treizeci. Şedea pe jos, privind spre masa goală. Ulciorul 
de apă fusese aruncat în perete, iar farfuria făcută bucăţi. 
Bucata de carne, o grămadă  vâscoasă, aproape 
dezintegrată, zăcea pe podea. 

Treizeci şi unu. Dormea. Cu capul îngropat în mâini. 

Treizeci şi doi. Stătea în picioare. Privea din nou bucata 
de carne, înfruntând-o. Foamea i se citea clar pe faţă. La fel 
şi dezgustul. 

Treizeci şi trei. Dormea. 

— Cât a trecut? întrebă Steve. 

— Cinci zile. Ba nu, şase. Şase zile. 

Treizeci şi patru. O siluetă ştearsă, în aparenţă atacând 
spre perete. Poate izbindu-se cu capul de el, Steve nu putea 
fi sigur. Şi nici nu dorea să întrebe. O parte din fiinţa sa nu 
voia să ştie. 


Treizeci şi cinci. Dormea din nou, de data aceasta sub 
masă. Sacul de dormit fusese făcut bucăţi, fâşii de pânză şi 
căptuşeală fiind aruncate peste tot în cameră. 

Treizeci şi şase. Vorbea cu uşa, prin uşă, ştiind că nu o 
să primească vreun răspuns. 

Treizeci şi şapte. Mânca acea carne dezgustătoare. 

Se aşezase calm sub masă, ca un om primitiv în peştera 
sa, şi sfârteca bucata de carne cu incisivii. Faţa sa era din 
nou lipsită de expresie; îşi îndrepta toată energia spre telul 
de moment. Să mănânce. Să mănânce până ce foamea 
avea să dispară, până ce agonia din pântece şi durerea din 
cap aveau să înceteze. 

Steve se holbă la fotografie. 

— M-a uimit, zise Quaid, cât de brusc a cedat. O clipă, a 
părut să aibă la fel de multă rezistenţă ca şi până atunci. 
Monologul cu uşa conţinea acelaşi amestec de ameninţări şi 
scuze pe care le profera de dimineaţă până seara. Apoi a 
cedat. A cedat, pur şi simplu. S-a ghemuit sub masă şi a 
înfulecat bucata de carne până la os, ca şi cum ar fi fost o 
delicatesă. 

Treizeci şi opt. Dormea. Uşa era deschisă. Lumina 
pătrundea înăuntru. 

Treizeci şi nouă. Camera era goală. 

— Unde s-a dus? 

— A rătăcit pe la parter. A intrat în bucătărie, a băut 
câteva pahare de apă şi a stat pe un scaun trei sau patru 
ore, fără a rosti un cuvânt. 

— Ai vorbit cu ea? 

— În cele din urmă. Atunci când a început să-şi revină 
din starea în care se afla. Experimentul se terminase. Nu 
voiam să-i fac rău. 

— Şi ce-a spus? 

— Nimic. 

— Nimic? 

— Absolut nimic. Vreme îndelungată, nici n-am crezut că 
era conştientă de prezenţa mea în cameră. Apoi am copt 
nişte cartofi, pe care i-a mâncat. 

— N-a încercat să sune la poliţie? 


— Nu. 

— Nu s-a manifestat violent? 

— Nu. Ştia ce făcusem şi de ce o făcusem. Nu fusese 
ceva premeditat, deşi vorbiserăm despre astfel de 
experimente în timpul unor discuţii teoretice. Vezi tu, n-a 
păţit nimic. Poate a pierdut ceva din greutate, dar asta a 
fost tot. 

— Unde-i acum? 

— A plecat în ziua următoare. Nu ştiu unde s-a dus. 

— Şi ce-ai dovedit cu acest experiment? 

— Poate chiar absolut nimic. Însă a constituit un punct 
interesant de plecare pentru cercetările mele. 

— Un punct de plecare? Asta numeşti tu punct de 


plecare? 
Din vocea lui Steve răzbătea dezgustul faţă de Quaid. 
— Stephen... 
— Puteai să fi omorât-o! 
— Nu. 


— Şi-ar fi putut pierde minţile. Ar fi putut rămâne 
dezechilibrată mental pentru totdeauna. 

— Posibil. Dar improbabil. Era o femeie cu o voinţă 
puternică. 

— Însă tu i-ai distrus-o. 

— Da. Era o încercare pe care era dispusă s-o facă. 
Discutaserăm despre necesitatea de a-şi înfrunta frica. Şi 
asta am şi făcut cu Cheryl. De fapt, nu e cine ştie ce. 

— Ai forţat-o. Altfel nu ar fi plecat. 

— Adevărat. A fost o lecţie de educaţie pentru ea. 

— Aşadar, acum eşti profesor? ` 

Steve dorea să-şi fi putut reține sarcasmul din voce. Insă 
era acolo. Sarcasm, mânie şi puțină frică. 

— Da, sunt profesor, replică Quaid, privindu-l pieziş pe 
Steve, fără a-şi concentra privirea asupra unui anume 
punct. Îi învăţ pe oameni teama. 

Steve se uită fix la podea. 

— Eşti satisfăcut de ceea ce le-ai predat altora? 

— Şi de ceea ce am învăţat. Pentru că am şi învăţat. E o 
perspectivă foarte atrăgătoare: cercetarea unei lumi a 


spaimelor. În special cu subiecţi inteligenţi. Chiar în ciuda 
unor explicaţii raţionale... 

Steve se ridică. 

— Nu vreau să mai aud nimic. 

— Cum? În regulă. 

— Am ore mâine dimineaţă. 

— Nu... 

— Ce? 

Ezită. 

— Nu. Nu pleca încă. 

— De ce? 

Inima îi bătea cu putere. Se temea de Quaid - lucru de 
care nu-şi dăduse seama niciodată până atunci. 

— Mai am să-ţi dau nişte cărţi. 

Steve simţi cum roşeşte uşor. La ce se gândise în acea 
clipă? Avea Quaid să-l doboare cu un placaj de rugby, 
începând apoi să-i cerceteze spaimele? 

Nu. Ce idei tâmpite! 

— Am o carte despre Kierkegaard, o să-ţi placă. E la etaj. 
Mă întorc în două minute. 

Quaid ieşi din cameră, surâzând. 

Steve se lăsă pe vine şi începu să răsfoiască prin teancul 
de fotografii. Cel mai tare îl fascina aceea în care Cheryl 
apucase pentru prima dată bucata de carne putredă. Pe 
faţă i se citea o cu totul altă expresie decât cea a femeii pe 
care o cunoscuse odată - o expresie de îndoială, confuzie şi 
o profundă... spaimă. 

Acesta era cuvântul folosit de Quaid. Un cuvânt murdar, 
obscen, asociat din acea noapte cu tortura aplicată de 
Quaid unei tinere inocente. 

O clipă, Steve se gândi la propria sa expresie în timp ce 
privea fotografia. Nu exprima, oare, aceeaşi confuzie? Și 
poate aceeaşi spaimă care aştepta să fie eliberată? 

Auzi un sunet în spatele său, prea slab ca să fi fost paşii 
lui Quaid. 

Numai dacă acesta nu se furişa. Of, Dumnezeule, numai 
dacă nu... 


Un tampon de vată îmbibat cu cloroform fu aplicat brusc 
peste gura şi nările lui Steve. Inhală involuntar, şi vaporii îi 
înţepară sinusurile şi-i aduseră lacrimi în ochi. 

O pată întunecată îşi făcu apariţia din senin la 
extremitatea razei sale vizuale, şi începu să crească, 
pulsând, în ritmul tot mai rapid al bătăilor inimii. _ 

Vedea în propria-i minte vocea voalată a lui Quaid. li 
rostea numele: 

— Stephen. 

Din nou. 

— Ephen. 

— Phen. 

— Hen. 

— En. 

Pata era lumea. O lume întunecată, pe punctul de a 
dispărea. Nici cu ochii nu vedeai, nici cu mintea nu gândeai. 
Steve se prăbuşi greoi peste vraful de fotografii. 

e 

Când se trezi, nu era încă atât de conştient de sine 
însuşi. Peste tot era întuneric. Zăcu, treaz, timp de-o oră, cu 
ochii mari, înainte de a-şi da seama că erau cu adevărat 
deschişi. 

Într-un mod cu totul experimental, îşi mişcă la început 
mâinile şi picioarele, apoi capul. Nu era legat fedeleş, aşa 
cum se aşteptase, ci doar de gleznă. În jurul gleznei stângi 
avea, cu siguranţă, un lanţ sau ceva asemănător. li zgâria 
pielea de câte ori încerca să se mişte prea departe. 

Podeaua de sub el era extrem de incomodă; cercetând-o 
mai îndeaproape, prin pipăire cu palma, constată că zăcea 
pe nişte zăbrele uriaşe sau pe un fel de grilaj. Era metalic, 
iar suprafaţa sa netedă se întindea în toate direcţiile, cel 
puţin până unde ajungea cu mâna. Strecurându-şi mâna 
prin spaţiile goale dintre zăbrele, nu întâlni nimic. Doar 
aerul. 

a 

Primele fotografii în infraroşu luate de Quaid redau 
momentul în care Steve cerceta locul unde era închis. Aşa 
cum se aşteptase Quaid, subiectul era lucid. Nici crize de 


isterie, nici înjurături şi nici lacrimi. Ce mai provocare îi 
oferea acest subiect deosebit! Ştia precis ce se întâmpla şi 
avea să reacționeze logic la toate spaimele sale. O minte 
mult mai greu de înfrânt decât cea a lui Cheryl. 

Dar cu atât mai merituoase o să fie rezultatele atunci 
când Steve o să cedeze. Nu urma să-şi deschidă atunci tot 
sufletul, pentru ca el, Quaid, să-l vadă şi să-l atingă? Erau 
atâtea lucruri acolo, în interiorul acestui om, atâtea lucruri 
pe care dorea să le studieze. 

e 

Treptat, ochii lui Steve se obişnuiră cu întunericul. 

Era sechestrat în ceea ce părea un fel de puț, lat, după 
propriile-i estimări, de aproximativ şase metri, şi complet 
rotund. O conductă de aerisire pentru vreun tunel, o fabrică 
subterană? Mintea lui Steve întocmi o hartă a zonei din jurul 
lui Pilgrim Street, încercând să calculeze cât mai exact 
poziția locului în care putea să-l fi transportat Quaid. 
Nicăieri nu găsea ceva potrivit. 

Nicăieri. 

Era părăsit într-un loc pe care nu-l putea determina sau 
recunoaşte. Puţul nu avea colţuri pe care să-şi fixeze 
privirea, iar pereţii nu ofereau nicio fisură sau gaură în care 
să-şi ascundă conştiinţa. 

Mai rău decât atât, zăcea cu picioarele desfăcute pe un 
grilaj amplasat deasupra acestui puț. Ochii nu puteau 
străpunge întunericul de sub el; puţul părea fără fund. Şi tot 
ceea ce-l împiedica să cadă în adâncuri erau doar zăbrelele 
subţiri ale grilajului şi lanţul şubred din jurul gleznei. 

Se imagină în echilibru sub un cer negru şi gol, deasupra 
unui întuneric infinit. Aerul cald şi îmbâcsit îi uscă lacrimile 
ţâşnite brusc din ochii acum umflaţi. Când începu să strige 
după ajutor, ceea ce se întâmplă imediat după ce i se 
uscară lacrimile, întunericul îi înghiţi cu uşurinţă cuvintele. 

Ţipetele îl făcură să răguşească, aşa încât se lăsă pe 
spate pe grilaj. Nu se putea opri să nu-şi imagineze că, sub 
patul său şubred, întunericul era veşnic. Era absurd, 
bineînţeles. 


— Nimic nu-i veşnic! afirmă el cu voce tare. Nimic nu-i 
veşnic! 

Şi, totuşi, nu avea să ştie niciodată acest lucru. Dacă ar 
cădea în întunericul absolut de dedesubt, ar cădea, ar 
cădea şi iar ar cădea, şi nu ar vedea momentul contactului 
cu fundul puţului. 

Deşi încerca să se gândească la imagini mai luminoase şi 
mai plăcute, mintea îi evoca mereu imaginea propriului său 
corp în cădere liberă prin puţul oribil, al cărui fund se afla la 
vreo treizeci de centimetri de corpul său zdrobit, fund pe 
care nici ochii nu l-au văzut şi nici creierul nu l-a anticipat. 

Până când s-a lovit de el. 

Oare avea să vadă lumină în clipa în care capul o să i se 
zdrobească? Avea să înţeleagă, în clipa în care corpul o să-i 
devină un hoit, de ce trăise şi de ce murise? 

Apoi gândi: Quaid n-ar îndrăzni aşa ceva. 

— N-ar îndrăzni! ţipă el ascuţit. N-ar îndrăzni! 

Întunericul era un hău nesăţios pentru cuvinte. De îndată 
ce ţipa înspre el, era ca şi cum n-ar fi scos niciun sunet. 

Deodată, un alt gând îi fulgeră prin minte, un gând cu 
adevărat cumplit. Dacă Quaid îl aruncase în acest iad 
circular, ştiind că nu o să fie găsit niciodată, nu o să fie 
cercetat niciodată! Poate că dorea să-şi împingă 
experimentele până la limită. Până la limită. Limita era 
moartea. Şi nu ar fi acesta experimentul final al lui Quaid? 

Urmărirea modului în care moare un om; urmărirea 
felului în care se instaurează frica de moarte, sursa oricărei 
terori. Sartre afirmase că nimeni nu şi-ar putea cunoaşte 
vreodată propria-i moarte. Dar să cunoşti îndeaproape 
morţile altora, să urmăreşti acrobaţiile pe care le-ar realiza, 
fără îndoială, mintea pentru a evita acest adevăr amar, ar 
însemna un indiciu despre natura morţii, nu-i aşa? Acest 
lucru ar pregăti, într-o oricât de mică măsură, un om pentru 
propria-i moarte. Să trăieşti spaimele altuia era modalitatea 
cea mai sigură şi inteligentă de a atinge bestia. 

Da, gândi el, Quaid m-ar putea omori ca să se elibereze 
de propria-i groază. 


Steve simţi o satisfacţie acidă la acest gând. Nenorocitul 
de Quaid, cercetătorul imparţial, viitorul profesor, era 
obsedat de spaime, pentru că ale lui erau şi mai puternice. 

De aceea trebuia să-i urmărească pe alţii tratându-şi 
propriile lor temeri. Avea nevoie de-o soluţie, de-o cale de 
scăpare pentru el însuşi. 

Toate aceste gânduri îi luară ore în şir. În întuneric, 
mintea lui Steve era ca argintul viu, deşi necontrolabilă. Îi 
venea greu să-şi ducă un argument până la capăt. 
Gândurile îi deveneau alunecoase precum peştii mici şi 
rapizi, strecurându-i-se din strânsoare de îndată ce punea 
mâna pe ei. 

Dar la baza fiecărui gând nou se afla ideea fixă că 
trebuia să-l învingă pe Quaid. Acest lucru era sigur. Trebuia 
să fie calm, să pară un subiect nefolositor pentru 
experimentul lui Quaid. 

e 

Fotografiile luate în acele ore îl prezentau pe Stephen 
întins pe grilaj, cu ochii închişi şi cu fruntea uşor încreţită. 
Paradoxal, din când în când, un zâmbet îi flutura pe buze. 
Uneori era imposibil să-ţi dai seama dacă dormea sau era 
treaz, dacă gândea sau visa. 

Quaid aştepta. 

În cele din urmă, ochii lui Steve începură să clipească 
sub pleoape, semn evident că acesta visa. Subiectul 
dormea - era momentul să schimbe metoda... 

Steve se trezi cu mâinile legate împreună. Lângă el, pe 
un platou, era o strachină cu apă; o altă strachină, plină cu 
griş de ovăz, călduţ şi  nesărat, se afla alături. 
Recunoscător, mâncă şi bău. În timp ce mânca, remarcă 
două lucruri. În primul rând, zgomotul făcut în timpul 
operaţiei îi răsuna foarte puternic în cap. În al doilea rând, 
simţea o apăsare în jurul tâmplelor. 

Fotografiile îl prezentau pe Stephen ducând mâinile, cu o 
mişcare stângace, la cap, pe care era aplicat şi fixat un 
ham; de el atârnau tampoane introduse adânc în urechi, 
împiedicând pătrunderea oricărui sunet. 

Fotografiile indicau uimire. Apoi mânie. Şi apoi spaimă. 


Steve era surd. 

Auzea doar zgomotele din capul său: clănţănitul dinţilor, 
prelingerea apei şi a grişului pe cerul gurii. Sunetele îi 
bubuiau în urechi ca nişte Împuşcături. 

Ochii i se umplură de lacrimi. Lovi cu piciorul grilajul, 
fără să audă zăângănitul tocurilor pantofilor pe zăbrelele 
metalice. Urlă până ce simţi că îi sângera gâtlejul. Nu-şi 
auzi niciunul dintre urlete. 

ÎI cuprinse panica. 

Fotografiile îi indicară momentul precis al apariţiei. Faţa 
lui Steve era îmbujorată. Avea ochii larg deschişi, şi dinţii 
dezgoliţi într-un rânjet. 

Semăna cu o maimuţă înfricoşată. 

Îl asaltară toate amintirile familiare ale copilăriei: feţe ale 
unor vechi duşmani - membre care vibrau, sudoare, greață. 
Disperat, înşfăcă strachina cu apă, vărsându-şi-o pe faţă. 
Şocul produs de apa rece îi abătu o clipă gândurile, 
împiedicând accentuarea panicii. Se lăsă cu spatele pe 
grilaj, cu corpul rigid, impunându-şi să respire adânc şi 
regulat. 

— Relaxează-te, relaxează-te, relaxează-te, rosti cu voce 
tare. 

În cap, îşi auzea limba plescăind, secrețiile nazale 
alunecând încet prin fosele comprimate de panică, ţăcănind 
şi pocnind în urechi. Acum reuşea să detecteze şuieratul 
slab şi liniştit, de-abia desluşit sub toate celelalte zgomote. 
Sunetul minţii sale semăna cu interferenţele statice dintre 
frecvențele posturilor radio; era acelaşi scâncet care venea 
să-l adoarmă sub anestezie, acelaşi zgomot care îi răsuna 
în urechi la hotarele somnului. 

Membrele încă îi tresăltau spasmodic şi era doar pe 
jumătate conştient de felul în care se lupta cu cătuşele de 
la mâini, nepăsător faţă de urmele lăsate de muchiile lor pe 
piele. 

Fotografiile înregistrară cu precizie toate aceste reacţii. 
Lupta lui cu accesele de isterie, încercările patetice de a-şi 
împiedica spaimele să revină la suprafaţă. Lacrimile. 
încheieturile însângerate. 


În cele din urmă, epuizarea învinse panica, aşa cum 
făcuse de atâtea ori în copilărie. De câte ori nu adormise cu 
gustul sărat al lacrimilor în gură şi în nas, incapabil să se 
mai împotrivească? 

Suferinţa accentuase intensitatea sonoră a zgomotelor 
din cap. Acum, în loc să folosească un cântec de leagăn, 
creierul îl adormea cu fluierături şi chiuituri. 

Ce bună era uitarea! 

Quaid se simţea dezamăgit. După viteza de reacţie, se 
vedea limpede că Stephen Grace avea să cedeze foarte 
curând. De fapt, era ca şi terminat, doar după câteva ore de 
la începutul experimentului. Şi Quaid îşi făcuse atâtea 
speranţe cu Stephen! După luni de pregătire a terenului, se 
părea că subiectul se găsea pe punctul de a-şi pierde 
minţile, fără să-i pună la dispoziţie nici măcar un indiciu. 

Un cuvânt, un singur cuvânt nenorocit - atât îi trebuia lui 
Quaid. Un semn mic referitor la natura experienţei sale. 
Încă şi mai bine, ceva care să-i sugereze o soluţie, un totem 
tămăduitor, chiar o rugăciune. Cu siguranţă că numele 
vreunui Salvator avea să-i vină pe buze, pe măsură ce 
personalitatea subiectului urma să fie înlocuită treptat de 
nebunie. Trebuia să fi fost ceva. 

Quaid aştepta ca o cioară aflată la locul unei atrocităţii 
numărând minutele rămase până la ultima suflare a 
muribundului şi sperând să obţină o bucăţică bună. 

e 

Steve se trezi cu faţa în jos pe grilaj. Aerul era mai greu 
acum, iar zăbrelele metalice îi zgâriau obrajii. Ardea şi nu 
se simţea bine. 

Rămase nemişcat, permiţând ochilor să se obişnuiască, 
din nou, cu împrejurimile. Zăbrelele grilajului, desăvârşit 
aliniate, ofereau o perspectivă perfectă asupra pereţilor 
puţului. Reţeaua simplă de zăbrele încrucişate i se păru 
grozavă. Da, grozavă. Urmări cu privirea zăbrelele, de la un 
capăt la altul, până se sătură. Plictisit, se rostogoli pe spate, 
şi simţi grătarul vibrând sub greutatea corpului. Era mai 
puţin stabil acum? Parcă se legăna uşor, pe măsură ce se 
mişca. 


Înfierbântat şi transpirat, Steve îşi desfăcu nasturii 
cămăşii. Pe bărbie mai avea salivă din timpul somnului, dar 
nu se obosi s-o şteargă. Şi ce dacă avea bale? Cine era să 
le vadă? 

Îşi scoase pe jumătate cămaşa şi, folosindu-se de un 
picior, îşi scoase pantoful din celălalt. 

Pantof - reţea de zăbrele - cădere în gol. Leneşă, mintea 
sa făcu legătura. Se ridică în picioare. Of, sărmanul pantof! 
Pantoful avea să cadă; o să alunece printre zăbrele şi o să 
cadă. Vai, nu! Stătea în echilibru peste deschizătura dintre 
două zăbrele - poate l-ar salva, dacă ar încerca. 

Întinse mâinile spre sărmanul său pantof, dar mişcarea 
modifică poziţia grilajului. 

Pantoful începu să alunece. 

— Te rog, îl imploră el, să nu cazi! 

Nu dorea să-şi piardă pantoful drăguţ, pantoful său 
minunat. Nu trebuia să cadă. Nu trebuia. 

În timp ce se întindea şi mai tare pentru a-l apuca, 
pantoful se înclină cu tocul în jos, trecu printre zăbrele şi 
căzu în întuneric. 

Lăsă să-i scape un țipăt de durere pentru pierderea 
suferită, țipăt pe care nu-l putea auzi. 

Of, dacă ar putea doar să asculte pantoful căzând; să 
numere secundele coborârii; să audă bufnitura de la fundul 
puţului. Atunci, cel puţin, ar şti cât de departe se afla de 
moarte. 

Nu mai putea suporta. Se răsuci pe burtă şi îşi introduse 
mâinile printre zăbrele, urlând: 

— Vin şi eu! Vin şi eu! 

Nu mai suporta aşteptarea de a se prăbuşi în întuneric, 
în tăcerea tânguitoare; dorea numai să-şi urmeze pantoful 
în jos, tot mai jos, prin puţul întunecat, spre pieire, ca să se 
termine jocul odată pentru totdeauna. 

— Vin! Vin! Vin! urlă el strident, pledând în faţa 
gravităţii. 

Sub el, grilajul se mişcă. Ceva se rupsese. Un bolţ, un 
lanţ, o frânghie care menținea grilajul în poziţia de până 
atunci cedase. Steve nu se mai afla în poziţie orizontală; 


începuse să alunece pe zăbrele, pe măsură ce se înclinau, 
aruncându-l spre întuneric. 

Şocat, îşi dădu seama că membrele nu-i mai erau legate. 

Urma să se prăbuşească. 

Omul voia să-l facă să se prăbuşească. Omul rău - cum îl 
chema? Quake? Quail? Quarrel... 

Maşinal, se agăţă cu amândouă mâinile de zăbrelele tot 
mai înclinate. Poate că, la urma urmei, nu dorea să se 
prăbuşească după pantof! Poate că, pentru viaţă, pentru 
doar câteva clipe de viaţă, merita să te agăţi... 

Întunericul de dincolo de marginea grilajului era atât de 
profund... şi cine putea ghici ce bântuia pe-acolo? 

Zgomotele produse de panică i se înmulţiră în cap. 
Bătăile rapide ale inimii sale setoase de sânge, 
bolboroseala secreţiilor nazale, scrâşnetul uscat al vălului 
palatin. Palmele, cleioase de sudoare, pierdeau priza. 
Gravitaţia îl dorea. Îşi cerea drepturile asupra întregului său 
corp; îi solicita căderea. O clipă, aruncându-şi privirea peste 
umăr, spre gura deschisă sub el, i se păru că vedea monştri 
mişcându-se în întuneric. Lucruri ridicole, lunatice, schiţate 
sumar - lucruri întunecoase aflate în întuneric. Graffiti 
respingătoare se ridicau  pofticioase din  depărtările 
copilăriei şi îşi descleştau ghearele să-l apuce de picioare. 

— Mamă, rosti Steve în clipa în care mâinile i se 
desprinseră de pe grilaj şi se trezi aruncat în spaimă. 
Mamă! 

lată cuvântul! Quaid îl auzi clar, în toată banalitatea sa 
„Mamă”. 

Atunci când corpul său lovi fundul puţului, Steve 
depăşise de mult stadiul în care ar fi putut judeca distanţa 
de la care căzuse. 

Când mâinile i se desprinseră de pe grilaj şi ştiu că 
întunericul o să-l înghită, mintea sa o luă razna. Instinctul 
de animal învinse, relaxându-i corpul şi atenuându-i 
căderea, lăsându-l nevătămat, cu excepţia unor răni minore 
produse în momentul impactului. Toate celelalte 
componente ale vieții, în afara celor mai simple, fuseseră 


zdrobite, bucățile fiind împrăştiate prin străfundurile 
memoriei. 

Când, în cele din urmă, se făcu lumină, Steve îşi ridică 
privirea spre personajul cu masca lui Mickey Mouse, aflat în 
uşă, şi îi zâmbi. Era zâmbetul unui copil, unul de 
recunoştinţă pentru salvatorul comic. Il lăsă pe bărbat să-l 
apuce de glezne şi să-l târâie afară din încăperea mare şi 
rotundă în care zăcea. Steve avea pantalonii uzi şi atunci 
ştiu că făcuse pe el în somn. Totuşi, Mickey-cel-Caraghios 
era dispus să-l sărute. 

Capul îi atârna într-o parte în timp ce era târât din 
camera de tortură. Pe podea, lângă capul său, se afla un 
pantof. lar la aproximativ doi metri deasupra, se afla grilajul 
de pe care căzuse. 

Lucrul acesta nu însemna absolut nimic. _ 

Îl lăsă pe Mouse să-l aşeze într-o cameră luminoasă. ÎI 
lăsă să-i redea auzul, deşi nu-l dorea cu adevărat. Era 
nostim să urmăreşti lumea fără s-o auzi, şi asta îl făcea să 
râdă. 

Bău nişte apă şi mâncă o prăjitură dulce. 

Era obosit. Voia să doarmă. O voia pe Mama. Dar Mouse 
părea să nu fi înţeles, aşa încât Steve izbucni în plâns, dădu 
cu piciorul în masă şi azvârli pe podea farfuriile şi ceştile. 
Apoi alergă în camera următoare şi aruncă în aer toate 
hârtiile pe care le găsi. Era minunat să le urmăreşti 
fluturând în sus şi-n jos. Unele căzură cu faţa în sus, altele 
cu faţa în jos. Câteva erau pline de notițe. Câteva erau 
fotografii. Fotografii oribile. Fotografii care-l făceau să se 
simtă foarte ciudat. 

Toate, absolut toate, reprezentau oameni morţi. Unele 
înfăţişau copii mici, altele adolescenţi. Zăceau întinşi sau în 
capul oaselor; pe feţele şi corpurile lor se vedeau tăieturi 
adânci, tăieturi care scoteau la iveală mizeria de dedesubt, 
un talmeş-balmeş de bucăţi strălucitoare şi umede. Şi de 
jur-împrejurul morţilor... vopsea neagră. Nu în băltoace bine 
delimitate, ci împrăştiată peste tot, cu urme de degete şi de 
mâini - ce mizerie! 


În trei sau patru fotografii, obiectul care produsese 
tăieturile se afla încă acolo. Steve ştia cum se chema. 

Topor. 

Un topor era înfipt aproape până la mâner în faţa unei 
femei. Unul în piciorul unui bărbat, altul zăcea pe podeaua 
unei bucătării, lângă un bebeluş mort. 

Individul colecționa fotografii cu morţi şi topoare, ceea 
ce era straniu, gândi Steve. 

A fost ultimul său gând înainte ca mirosul prea familiar al 
cloroformului să-i umple capul - apoi îşi pierdu cunoştinţa. 

e 

Cadrul murdar al uşii mirosea a urină veche şi a vomă 
proaspătă. Era propria lui vomă - întinsă peste tot, pe 
partea din faţă a cămăşii. Încercă să se ridice, dar 
picioarele nu-l prea ţineau. Îi era foarte frig. Îl durea gâtul. 

Apoi auzi paşi. Poate se întorcea Mouse. Poate avea să-l 
ducă acasă. 

— Ridică-te, băiete! 

Nu era Mouse. Era un poliţist. 

— Ce faci aici? Ţi-am spus să te ridici! 

Steve se ridică, sprijinindu-se de cărămizile fărâmiţate 
ale cadrului uşii. Polițistul îşi îndreptă lanterna asupra sa. 

— lisuse Hristoase! exclamă el, cu un chip dezgustat. 
Eşti într-o stare cumplită. Unde locuieşti? 

Steve clătină din cap, holbându-se la cămaşa pătată de 
vomă de parcă ar fi fost un şcolar ruşinat. 

— Cum te cheamă? 

Nu prea îşi aducea aminte. 

— Numele, băiete! 

Încerca să-şi amintească. De n-ar mai ţipa polițistul. 

— Haide, stăpâneşte-te! 

Cuvintele n-aveau niciun sens. Steve simţea cum îi 
dădeau lacrimile. 

— Acasă. 

Acum se smiorcăia, trăgându-şi nasul şi simțindu-se 
complet abandonat. Voia să moară; voia să se întindă pe 
jos şi să moară. Polițistul îl scutură. 


— Eşti drogat? întrebă el, trăgându-l pe Steve spre 
luminile de pe stradă şi fixându-i cu privirea faţa pătată de 
lacrimi. 

— Mai bine te-ai duce acasă. 

— Mama, zise Steve. Vreau la Mama. 

Cuvintele schimbară complet lucrurile. Polițistul găsi 
brusc întregul spectacol mai mult decât dezgustător, mai 
mult decât jalnic. Ticălosu' ăsta mic, cu ochii injectaţi de 
sânge şi cu cina întinsă pe toată cămaşa, îl călca de-a 
binelea pe nervi. Prea mulţi bani, prea multe porcării prin 
venele sale, prea puţină disciplină. 

„Mama” a fost cuvântul care a pus capac la toate. 
Polițistul îl lovi sec şi puternic în stomac. Steve se frânse în 
două, scâncind. 

— Gura, băiete! 

Cu o altă lovitură, polițistul îşi duse la bun sfârşit intenţia 
de a-l pune la punct pe băiat, apoi îl apucă de păr şi apropie 
faţa micului drogat de-a sa. 

— Vrei să fii un răufăcător, da? 

— Nu. Nu. 

Steve nu ştia ce era un răufăcător; tot ce dorea, era să-l 
determine pe poliţist să-şi schimbe părerea despre el - să-l 
placă. 

— Te rog, zise el, plângând din nou, du-mă acasă. 

Polițistul păru nedumerit. Puştiul nu se împotrivise şi nici 
nu-şi reclamase drepturile civile, aşa cum făceau cei mai 
mulţi. De obicei, toţi ajungeau la pământ, cu nasul 
însângerat, cerând pe cineva de la asistenţa socială, ăsta, 
pur şi simplu, plângea. Polițistul simţi că ceva nu era în 
regulă cu puştiul - înapoiat mintal sau ceva asemănător. lar 
el îl bătuse măr pe mucos. Rahat! Acum se simţea 
răspunzător. Îl apucă pe Steve de braţ şi îl trase spre 
maşina parcată de cealaltă parte a străzii. 

— Înăuntru! 

— Du-mă... 

— Te duc acasă, băiete. Te duc acasă. 


La azil, hainele lui Steve fură scotocite în căutarea 
vreunui act de identitate, dar nu se găsi niciunul. Apoi, i se 
curăţară hainele de purici şi părul de lindini. În acest 
moment, polițistul îl părăsi, iar Steve se simţi uşurat. Nu-i 
plăcuse individul. 

Oamenii din azil vorbeau despre Steve ca şi cum n-ar fi 
fost în cameră. Discutau despre cât de tânăr era, despre 
starea mentală, hainele şi înfăţişarea lui. După aceea, i-au 
dat o bucată de săpun şi i-au arătat unde se aflau duşurile. 
Rămase sub apă rece zece minute, ştergându-se apoi cu un 
prosop pătat. Nu s-a bărbierit, deşi îi împrumutaseră un 
brici. Uitase cum se procedează. 

l-au plăcut hainele vechi pe care le-a primit. La urma 
urmei, nu erau oameni atât de răi, deşi discutau despre el 
de parcă nu era de faţă. Unul, mătăhălos, cu o barbă 
căruntă, chiar i-a zâmbit - precum unui câine. 

Hainele erau desperecheate. Prea mari sau prea mici. De 
toate culorile: ciorapi galbeni, o bluză de un alb-murdar, 
pantaloni vărgaţi, făcuţi probabil pentru vreun gurmand, un 
pulover uzat, ghete solide. Totuşi, i-a plăcut să le îmbrace, 
punându-şi chiar două veste şi două perechi de ciorapi 
atunci când ceilalţi nu-l priveau. Se simţea în siguranţă sub 
câteva bucăţi de bumbac şi lână înfăşurate în jurul corpului. 

Apoi i-au pus în mână un tichet pentru un pat, lăsându-l 
să aştepte până la deschiderea dormitoarelor. Nu era 
nerăbdător ca alţi oameni aflaţi pe coridor lângă el. Mulţi 
ţipau incoerent, se scuipau unii pe alţii, acuzaţiile 
amestecându-se cu obscenităţi. Acest lucru îl înspăimânta. 
Tot ce dorea, era să doarmă. Să se întindă şi să doarmă. 

La ora unsprezece, unul dintre supraveghetori descuie 
uşa către dormitor, şi toţi acei oameni condamnaţi intrară 
pe rând, ca să-şi găsească un pat de fier pentru noapte. 
Dormitorul, era spaţios, dar prost luminat, mirosea a 
dezinfectant şi a oameni bătrâni. 

Evitând privirile şi ghionturile celorlalţi răufăcători, Steve 
găsi un pat prost făcut, cu o pătură subţire aruncată 
deasupra, şi se lungi pe el. In jurul său, oamenii tuşeau, 
bolboroseau şi plângeau, întins pe-o pernă cenuşie, unul îşi 


făcea rugăciunea, privind fix tavanul. Steve găsi ideea 
bună, aşa încât îşi rosti şi el propria-i rugăciune de copil. 

„Nobile lisus, blând şi indulgent, 

Coboară-ţi privirea asupra acestui copilaş, 

Ai milă de... 

Care era cuvântul? 

Ai milă de... candoarea mea, îndură-te şi cheamă-mă la 
tine.” 

Rugăciunea îl făcu să se simtă mai bine, iar somnul, un 
adevărat balsam, era albăstrui şi profund. 

a 

Quaid stătea în întuneric. Spaima îl bântuia din nou, mai 
rea ca niciodată. Corpul îi era atât de rigid din cauza fricii, 
încât nici măcar nu mai putea cobori din pat pentru a 
aprinde lumina. În plus, dacă, de data aceasta, chiar de 
data aceasta, spaima avea să se adeverească? Ce s-ar 
întâmpla dacă bărbatul-cu-toporul i-ar apărea la uşă, în 
carne şi oase? Rânjindu-i ca un zănatic, dansând ca un 
diavol în capul scărilor, aşa cum îi apăruse în vis lui Quaid, 
dansând şi rânjind, rânjind şi dansând. 

Nimic nu se mişca. Niciun scârţâit al scărilor, niciun 
chicotit din umbră. La urma urmei, nu era el. Quaid avea să 
trăiască până dimineaţa. _ 

Corpul i se relaxase puţin. Işi dădu jos picioarele din pat 
şi aprinse lumina. Camera era într-adevăr goală. In casă era 
linişte. Prin uşa deschisă se zărea capul scărilor. Bineînţeles 
că nu era niciun bărbat-cu-toporul. 

e 

Steve se trezi din cauza urletelor. Era încă întuneric. Nu 
ştia cât timp dormise, dar membrele nu-l mai dureau atât 
de tare. Sprijinindu-se în coate pe pernă, se ridică pe 
jumătate şi îşi plimbă privirea prin dormitor ca să 
descopere de unde provenea agitația. Doi bărbaţi se băteau 
la patru şiruri de paturi de el. Motivul disputei nu era, câtuşi 
de puţin, clar. Se agăţau unul de altul ca fetele - Steve 
simţi că-i vine să râdă privindu-i -, ţipând ascuţit şi 
trăgându-se de păr. Sângele de pe feţele şi hainele lor 


părea negru în lumina lunii. Unul dintre ei, cel mai în vârstă, 
trântit pe spate pe pat, urlă: 

— Nu mă duc în Finchley Road! N-ai cum să mă obligi. 
Nu mă lovi! Nu eu sunt omul tău! Nu eu! 

Celălalt nu-l mai asculta; era prea tâmpit sau prea nebun 
pentru a înţelege că bătrânul îl imploră să-l lase în pace. 
Îndemnat de spectatorii din jur, atacatorul îşi scosese 
pantoful şi îşi pocnea cu el în cap victima. Steve auzea 
trosniturile produse de toc. Fiecare lovitură era însoţită de 
aclamaţiile spectatorilor, dar şi de ţipetele din ce în ce mai 
slabe ale bătrânului. 

Brusc, aplauzele se stinseră în momentul în care cineva 
intră în dormitor. Steve nu-l putea vedea; masa de oameni 
adunată în jurul celor doi luptători se afla între el şi uşă. 

Dar îl văzu pe învingător aruncând în aer pantoful, cu un 
urlet final: 

— Nenorocitule! 

Pantoful. 

Steve nu-şi putea lua ochii de la pantof. Acesta se ridică 
în aer, răsucindu-se treptat, apoi se prăbuşi spre podeaua 
goală, ca o pasăre împuşcată. Steve văzu totul cu claritate, 
mult mai clar decât văzuse orice altceva de multe zile. 

Ateriză nu departe de el. 

Ateriză cu o bufnitură puternică. 

Ateriză pe o parte. Aşa cum făcuse şi pantoful său. 
Pantoful său. Cel care şi-l scosese din picior. Pe grilaj. In 
cameră. În casă. În Pilgrim Street. 

e 

Quaid se trezi; avusese acelaşi vis. Întotdeauna scara şi 
cu el care se uita mereu în jos, spre „tunelul” scărilor, în 
timp ce vedenia aia ridicolă, jumătate-glumă, jumătate- 
oroare, se apropia în vârful picioarelor, râzând la fiecare 
nouă treaptă. 

Nu visase niciodată până atunci de două ori în aceeaşi 
noapte. Îşi trecu mâna peste marginea patului şi bâjbăi 
după sticla pe care o ţinea acolo. In întuneric, sorbi adânc 
din ea. 


Steve trecu de grupul de oameni furioşi, fără să ia în 
seamă nici urletele lor, nici gemetele şi blestemele 
bătrânului. Supraveghetorii or să aibă mult de furcă pentru 
a linişti spiritele. Era ultima dată când bătrânul Crowley 
avea să mai fie lăsat să intre; prezenţa sa invita, parcă, la 
violenţă. Toate acestea semănau cu începutul unei revolte 
care o să poată fi stinsă cu totul de-abia după câteva ore. 

Nimeni nu-l întrebă nimic pe Steve când ieşi pe uşă, 
parcurse coridorul şi ajunse în holul azilului. Uşile batante 
erau închise, dar aerul tare de dinaintea zorilor, strecurat 
înăuntru, era reconfortant. 

Micul birou de primire era gol; prin uşă, Steve văzu 
extinctorul, roşu şi strălucitor, pe perete. Lângă el se afla 
un furtun lung, negru, încolăcit ca un şarpe adormit pe un 
tambur roşu. Lângă toate acestea, prins de perete prin doi 
suporţi, era un topor. 

Un topor foarte nostim. 

Steve păşi în birou. Auzi, la o oarecare distanţă, tropăit 
de picioare, urlete, un fluier. Dar nimeni nu veni să-l 
întrerupă în timp ce se împrietenea cu toporul. 

La început, îi zâmbi. 

Lama curbată îi întoarse zâmbetul. 

Apoi îl atinse. 

Toporului părea să-i placă atingerea. Era prăfuit şi nu 
mai fusese folosit de multă vreme. De prea multă vreme. 
Dorea să fie luat în braţe, mângâiat, să i se zâmbească. 
Steve îl scoase cu grijă de pe suporţi şi îl strecură sub 
jachetă, ca să-i fie cald. leşi din biroul de primire, trecu prin 
uşile batante şi plecă în căutarea celuilalt pantof. 


Quaid se trezi din nou. 

Lui Steve i-a trebuit doar foarte puţin timp pentru a se 
orienta. Simţi un fel de elan în picioare atunci când se 
îndreptă spre Pilgrim Street. Se simţea ca un clovn, 
îmbrăcat cu nişte haine atât de viu colorate, în pantaloni 
atât de largi şi cu ghete atât de urâte! Era un tip comic, nu-i 
aşa? Îi venea şi lui să râdă, atât de caraghios arăta. 


Vântul începu să-l învăluie, biciuindu-l cu frenezie, 
strecurându-i-se prin păr şi transformându-i globii oculari în 
două bucăţi de gheaţă. 

începu să alerge, să sară, să danseze, să ţopăie pe 
străzi, vizibil sub becuri, invizibil în întuneric. Acum mă vezi, 
acum nu! Acum mă vezi, acum... 

e 

De data aceasta, Quaid nu se trezise din pricina visului. 
De data aceasta, auzise un zgomot. In mod sigur, un 
zgomot. 

Luna se ridicase destul de sus ca să-şi trimită razele prin 
fereastră, să lumineze uşa şi capul scărilor. Nu era nevoie 
să aprindă lumina. Vedea tot ce trebuia să vadă. Capul 
scărilor era, ca întotdeauna, pustiu. 

Apoi, prima treaptă scârţâi, făcând un zgomot aproape 
imperceptibil, de parcă ar fi fost atinsă de-o răsuflare. 

Moment în care Quaid cunoscu spaima. 

Un alt scârţâit, pe măsură ce visul său ridicol urca scările 
spre el. Trebuia să fie un vis. La urma urmei, nu cunoştea 
niciun clovn, niciun ucigaş-cu-toporul. Aşa încât, cum putea 
acea apariţie absurdă, aceeaşi apariţie care-l deştepta 
noapte de noapte, să fie altceva decât un vis? 

Şi, totuşi, poate că existau vise atât de absurde încât să 
devină adevărate. 

Niciun clovn, îşi spuse el, în timp ce urmărea uşa, scările 
şi razele lunii. Quaid cunoştea doar minţi fragile, atât de 
slabe încât nu-i puteau oferi nici un indiciu referitor la 
natura, originea şi remediul panicii care-l domina acum. 
Aceste minţi nu făceau decât să cedeze, să se transforme 
în pulbere atunci când erau confruntate cu cel mai mărunt 
semn al spaimei aflate la rădăcina vieţii. 

Nu ştia niciun clovn, nu ştiuse şi nici nu o să ştie 
vreodată. 

Atunci îşi făcu apariţia - era faţa unui nebun. Alb ca varul 
în lumina lunii, cu trăsăturile tinere contorsionate, 
nebărbierit şi puhav, dar cu zâmbetul sincer al unui copil. Işi 
muşcase buza de emoție. Maxilarul inferior era murdar de 
sânge, iar gingiile erau aproape negre din cauza sângelui. 


Şi, totuşi, era un clovn. Fără îndoială, un clovn, luând în 
considerare şi hainele lălâi, atât de distonante şi patetice. 

Doar toporul din mână nu se potrivea cu zâmbetul. 

Lama acestuia reflecta lumina lunii, în timp ce maniacul 
hăcuia aerul în stânga şi-n dreapta, iar ochii săi mici şi negri 
îi sclipeau la ideea distracţiei care-l aştepta. 

Se opri aproape de vârful scărilor, continuând să 
zâmbească chiar şi după ce întâlni privirea terorizată a lui 
Quaid. 

Picioarele lui Quaid cedară, şi el se prăbuşi în genunchi. 

Clovnul mai urcă dintr-o săritură o treaptă, cu ochii 
strălucitori, plini de un fel de răutate blândă, aţintiţi asupra 
lui Quaid. Toporul se mişca înainte şi înapoi în mâinile albe, 
ca o mică repetiţie a loviturilor aducătoare de moarte. 

Quaid îl cunoştea. 

Era studentul, cobaiul lui, transformat într-o imagine a 
propriei sale spaime. 

E|. Dintre toţi oamenii. El. Băiatul surd. 

Săriturile erau mai mari acum, şi clovnul scotea o serie 
de sunete joase, asemănătoare cu cele ale unor păsări 
fantastice. Toporul descria cercuri tot mai ample, fiecare 
mai ucigător decât precedentul. 

— Stephen, zise Quaid. 

Numele nu însemna nimic pentru Steve. Tot ce vedea 
era gura care se deschidea şi apoi se închidea. Poate că a 
scos şi un sunet, poate nu. N-avea nicio importanţă pentru 
el. 

Din gâtul clovnului ieşi un țipăt strident, şi toporul, ţinut 
cu ambele mâini, se ridică deasupra capului. În acelaşi 
moment, dansul voios, se transformă în fugă, bărbatul-cu- 
toporul sări peste ultimele două trepte şi năvăli în dormitor, 
în lumina lunii. 

Corpul lui Quaid se răsuci pe jumătate, ca să evite 
lovitura ucigătoare, numai că mişcarea nu se dovedi nici 
destul de rapidă, nici prea inspirată. Lama fulgeră prin aer 
şi reteză partea din spate a braţului lui Quaid, spintecând 
cea mai mare parte a tricepşilor, sfărâmând humerusul şi 


pătrunzând adânc în carnea antebraţului, dar ratând cu 
puţin artera. 

Urletul lui Quaid s-ar fi putut auzi până la cea de-a zecea 
casă, dacă n-ar fi existat decât ruine. Nu era nimeni să-l 
audă. Nimeni care să vină şi să îndepărteze clovnul de 
lângă el. 

Toporul, gata să-şi termine treaba, hăcuia acum coapsa 
lui Quaid ca şi cum ar fi cioplit un buştean. Răni larg 
deschise, adânci de zece sau doisprezece centimetri, 
dezgoleau muşchii uzaţi, oasele, măduva. La fiecare 
lovitură, clovnul smulgea toporul cu putere, iar corpul lui 
Quaid tresălta convulsiv ca o păpuşă. 

Quaid urla. Quaid implora. Quaid linguşea. 

Clovnul nu auzea niciun cuvânt. 

Tot ce auzea, era zgomotul din cap: fluierături, chiote, 
urlete de animale, bâzâituri. Îşi găsise refugiu acolo, unde 
niciun argument raţional, nicio ameninţare nu avea să-l mai 
atingă vreodată. Acolo unde bătăile inimii făceau legea, iar 
vuietul sângelui muzica. 

Şi cum mai dansa acest băiat surd! Dansa ca un dement, 
pentru a-şi vedea călăul căscând gura ca un peşte, 
depravarea intelectului său fiind redusă la tăcere pentru 
vecie. Cum mai ţâşnea sângele! Cum mai împroşca, cum 
mai semăna cu o fântână arteziană! 

Micul clovn râdea de atâta distracţie. Aici e o adevărată 
distracție de noapte, gândi el. Toporul era prietenul său 
pentru totdeauna, ascuţit şi deştept. Ar putea tăia, secţiona 
transversal, reteza şi amputa şi, totuşi, l-ar putea ţine pe 
acest om în viaţă, dacă erau destul de rafinaţi - îl puteau 
ţine în viaţă o perioadă lungă de timp. 

Steve era vesel ca un miel. Avea toată noaptea înainte, 
şi toată muzica pe care şi-ar fi dorit-o se rezuma la sunetele 
din capul său. 

Şi Quaid ştia, întâlnind privirea inexpresivă şi fixă a 
clovnului prin aerul îmbibat de sânge, că în lume existau 
lucruri mai cumplite decât teroarea. Mai cumplite chiar 
decât moartea însăşi. 


Era o durere fără speranţă de vindecare. Era o viaţă care 
refuza să se sfârşească, cu mult după ce mintea implorase 
corpul să cedeze. Şi mai rău decât atât, erau visuri ce 
deveneau realitate. 


ÎNTRECERE DRĂCEASCĂ 


Diavolul însuşi, venind tocmai din străfundurile glaciale 
ale celui de-al Nouălea Cerc, prea îngheţat pentru a fi 
încălzit chiar şi de arşiţa unei toamne văratice, apăru pe 
străzile şi prin pieţele Londrei, într-o zi de septembrie. Îşi 
făcuse planurile, şubrede cum erau, cu tot atâta grijă ca şi 
odinioară. Dar, de data aceasta, era mai meticulos, 
verificând fiecare detaliu de două sau de trei ori, ca să fie 
sigur că o să aibă toate şansele de a câştiga această 
întrecere vitală pentru el. 

Niciodată nu-i lipsise spiritul competitiv; de mii şi mii de 
ori, de-a lungul secolelor, opusese focul Gheenei puterilor 
pământeşti ale oamenilor, uneori având câştig de cauză, 
dar de cele mai multe ori pierzând. Adora pariurile - 
chintesenţa progresului. Fără dorinţa omului de a se lua la 
întrecere, de a se târgui şi de a paria, Pandemoniul ar fi 
dispărut din lipsă de clienţi. Dansul, cursele de câini, totul 
era doar un joc în care, dacă se acţiona cu suficientă 
inteligenţă, se putea pune mâna pe un suflet sau două. 

Acesta era motivul pentru care Diavolul în persoană se 
găsea în Londra în acea frumoasă şi senină zi: să ia parte la 
o cursă şi să câştige - în măsura posibilului - destule suflete 
pentru a-l ţine ocupat încă un secol. 

e 

Cameron deschise radioul; vocea comentatorului se 
auzea când mai tare, când mai încet, ca şi cum ar fi vorbit 
de la Polul Nord, şi nu din apropierea Catedralei Sfântul 
Paul. Mai era încă o jumătate de oră până la începerea 
cursei, dar Cameron dorea să asculte comentariul 
introductiv, ca să ştie ce se spunea despre elevul său. 

— ... atmosfera este electrizantă... probabil că, de-a 
lungul traseului pe care se va desfăşura cursa, se află zeci 
de mii de spectatori... 

Vocea comentatorului dispăru brusc. Cameron înjură şi 
manevră butonul radioului până când auzi din nou inepţiile 
crainicului: 


— ... A fost numită cursa anului... şi ce zi frumoasă 
avem! Nu-i aşa, Jim? 

— Desigur, Mike... 

— Sunteţi în legătură directă cu Jim Delaney, care va 
urmări cursa din elicopter şi vă va ţine la curent cu evoluţia 
favoriţilor, ce zici, Jim? 

— Bineînţeles, Mike, aşa voi face... 

— Ei bine, în jurul locului de unde se va da startul se 
desfăşoară o activitate febrilă, concurenţii fiind gata de 
plecare. lată-l pe Nick Loyer, poartă numărul de concurs trei 
şi trebuie să recunosc că pare într-o formă foarte bună. Mi-a 
spus că, de obicei, nu concurează sâmbăta, dar că a făcut o 
excepţie astăzi, cursa fiind de binefacere, încasările 
revenind programului pentru combaterea cancerului. La 
start se află şi Joel Jones, medaliat cu aur în cursa de 800 
m, dar şi marele său rival, Frank McCloud. In afară de aceşti 
favoriţi, va mai lua startul o serie de nume noi: cu numărul 
cinci, sud-africanul Malcolm Voight, apoi Lester Kinderman, 
câştigătorul-surpriză al maratonului de anul trecut, din 
Austria. Şi trebuie să vă informez că toţi arată la fel de 
proaspeţi ca nişte trandafiri, în această zi splendidă de 
septembrie. Nu cred că puteam găsi o zi mai potrivită 
pentru această cursă, nu-i aşa, Jim? 

e 

Joel avusese nişte vise urâte. „Nu te mai frământa atât, 
vei fi în formă”, îi spusese Cameron. 

Dar nu se simţea în formă; parcă avea o greutate în 
stomac. Nu era vorba de tensiunea nervoasă 
premergătoare unei curse, căci se obişnuise cu aceasta şi 
putea să şi-o domine. Cel mai bun remediu erau două 
degete în gură şi... totul afară; apoi, se simţea liniştit. Nu, 
senzaţia pe care o încerca acum nu se datora tensiunii 
inerente de dinaintea startului; nu se asemăna cu nimic 
altceva. Era mult mai profundă - era ca şi cum propriile sale 
măruntaie îi luaseră foc. 

Cameron nu avea nici un pic de înţelegere pentru un 
astfel de lucru. 


— Asta-i o cursă de binefacere, nu-i Olimpiadă, spuse el, 
privindu-l cu neîncredere. Fii bărbat! 

Aceasta era metoda lui Cameron. Vocea lui suavă era 
cea a unui linguşitor care ştia să-şi terorizeze interlocutorul. 
Fără această duritate, nu ar fi existat nici medaliile de aur, 
nici mulțimile entuziaste, nici şirurile de admiratoare. Un 
ziar de scandal îl numise pe Joel „negrul cel mai iubit din 
Anglia”. Era plăcut să fii considerat drept prieten de nişte 
oameni pe care nu i-ai întâlnit niciodată; îi plăcea să fie 
admirat, deşi ştia că acest lucru nu o să dureze o veşnicie. 

— Te iubesc, spuse Cameron. Dumnezeu ştie de ce, dar 
ei te iubesc. Apoi râse, şi nuanţa de duritate din voce i se 
risipi brusc: Totul va fi bine pentru tine, băiete, declară el. 
Fugi cât te vor ţine puterile! 

e 

Acum, în plină zi, Joel se uită la ceilalţi concurenţi şi se 
simţi un pic mai optimist. 

Kinderman era robust, dar nu avea finiş în cursele pe 
distanţe medii. Maratonul presupunea o tactică specială, în 
plus, era atât de miop, încât purta ochelari cu lentile foarte 
groase, care îi dădeau înfăţişarea unui broscoi. Nici un 
pericol din partea lui. 

Loyer - un alergător bun, dar nu prea obişnuit cu această 
distanţă. Era un alergător în cursa cu obstacole, iar uneori 
un sprinter. Alteori alerga şi la 400 m, deşi nu era prea 
bucuros de astfel de concursuri. 

Sud-africanul Voight. Ei bine, nu dispunea de prea multe 
informaţii despre el. După înfăţişare, părea în formă - 
oricum era un adversar ce trebuia urmărit cu grijă, fiind 
capabil de orice surpriză. Dar adevăratul pericol în această 
cursă îl reprezenta McCloud. Joel alergase împotriva lui 
Frank „Fulger” McCloud în trei ocazii: de două ori îi suflase 
locul întâi, o dată se întâmplase invers. Şi Frankie dorea să-i 
plătească nişte poliţe, în special pentru înfrângerea de la 
Olimpiadă, când fusese obligat să se mulţumească doar cu 
medalia de argint. Frank era adversarul de urmărit. Nu 
conta că aceasta era doar o cursă de binefacere, căci 
McCloud avea să alerge la valoarea lui maximă, pentru 


mulţime, dar şi pentru orgoliul său. Se afla deja la linia de 
start, numai ochi şi urechi. Nu mai încăpea vreo îndoială că 
„Fulger” era favoritul. 

Pentru o clipă, Joel simţi că Voight îl fixa cu insistenţă. 
Ciudat. Concurenţii arareori priveau unii la alţii înaintea 
unei curse - probabil există o anume sfială. Voight părea de 
aproximativ treizeci de ani, destul de uscăţiv, cu faţa palidă 
şi cu un început de chelie. Avea picioare lungi, mâini mari şi 
un corp disproporționat. Când privirile li se încrucişară, 
Voight întoarse capul. Lanţul fin din jurul gâtului său sclipi 
în soare, iar crucifixul de aur pe care-l purta se balansa uşor 
sub bărbie. 

Joel avea şi el o amuletă introdusă în cingătoarea 
şortului - o buclă din părul mamei sale -, amuletă primită în 
deceniul trecut, cu ocazia primei sale curse importante. 
Anul următor mama sa se întorsese în Barbados, unde şi 
murise. Mare durere - o pierdere de neînlocuit. Dacă n-ar fi 
fost Cameron, s-ar fi ales praful şi pulberea de cariera sa 
sportivă. 

e 

Cameron urmărea pregătirile de pe treptele Catedralei; 
hotărâse să vadă startul, apoi să ajungă cu bicicleta în zona 
Strand-ului pentru a asista la finiş. Avea să ajungă acolo cu 
mult înaintea concurenţilor şi să asculte cursa la radio. Se 
simţea bine. Elevul său era în formă, în ciuda ametelii pe 
care o acuza; cursa de faţă era ideală pentru a-i menţine 
forma sportivă, fără a-l suprasolicita. Desigur, traseul era 
destul de lung - prin Ludgate Circus, de-a lungul lui Fleet 
Street şi până la Strand, apoi, traversând Trafalgar Square, 
până la Palatul Parlamentului. În plus, se alerga pe asfalt. 
Era, totuşi, o experienţă folositoare pentru Joel - şi pentru 
ambiția lui. Băiatul era un alergător de fond, şi Cameron 
ştia acest lucru; nu fusese niciodată un sprinter, fiindcă 
ritmul său nu-i permitea acest lucru. Avea nevoie de 
distanţă şi de timp pentru a-şi găsi tempoul şi a-şi pune în 
aplicare tactica de concurs. Băiatul era născut pentru 
cursele ce depăşeau distanţa de 800 m; fuleul său 
reprezenta un model de economisire a forţelor, iar ritmul 


atingea perfecțiunea. Dar mai mult şi mai mult, Joel avea 
curaj, iar acesta îi adusese - şi o să-i mai aducă - medaliile 
de aur, ceea ce-l făcea atât de diferit faţă de alţii. Existau 
destui sportivi care apăreau meteoric pe firmament, dar, 
lipsiţi de curajul care să suplimenteze calităţile lor fizice, nu 
însemnau aproape nimic. Să rişti la momentul potrivit, să 
alergi până la epuizare - iată calităţile unui sportiv, şi 
Cameron ştia acest lucru. 

Băiatul părea mai puţin fericit astăzi. Cameron putea să 
parieze că acesta avea probleme amoroase. Întotdeauna, 
sportivii cu o reputaţie „de aur” se confruntau cu necazuri 
de acest gen. Incercase să-i explice lui Joel că o să existe 
destul timp pentru femei după ce cariera sa o să ia sfârşit, 
dar elevul său nu dorea să rămână burlac, iar Cameron nu-l 
condamna pentru asta. 

e 

Se auzi pocnitura pistolului - destul de înfundată. 
Zgomotul trezi porumbeii din domul Catedralei „Sfântul 
Paul”, care se ridicară în stoluri, fiindu-le întreruptă 
rugăciunea. 

Joel luă un start bun - corect, elegant şi rapid. 

Mulțimea începu imediat să-i strige numele, şi vocile îl 
înconjurară din toate părţile, într-o explozie de entuziasm. 

Cameron urmări primii douăzeci şi cinci de metri, în care 
sportivii încercau să se plaseze pe o poziţie cât mai bună. 
Loyer conducea plutonul, deşi Cameron nu era sigur dacă 
ajunsese acolo din calcul sau din întâmplare. Joel se afla 
după McCloud, iar acesta chiar în spatele lui Loyer. 

Nicio grabă, băiete, îşi zise Cameron, şi se îndepărtă de 
linia de start. 

Bicicleta sa se afla în Paternoster Row, la un minut 
distanţă de piaţă. Urâse întotdeauna maşinile: obiecte 
păgâne, inumane, necreştineşti. Cu o bicicletă, erai propriul 
tău stăpân. Ce putea să ceară mai mult un om? 

e 

— Ce start superb pentru o cursă care se anunţă de la 
început minunată. Se traversează deja piaţa, şi mulţimea 
este în delir. Pare mai degrabă o alergare pentru 


campionatele europene decât o cursă de binefacere. Ce 
părere ai, Jim? 

— Ei bine, Mike, văd mulțimile aflate de-a lungul 
traseului, până în zona lui Fleet Street. Poliţia m-a rugat să 
comunic spectatorilor să nu încerce să urmărească cursa 
din maşinile proprii, căci s-a reuşit degajarea tuturor 
străzilor, pentru o mai bună desfăşurare a întrecerii, şi tot 
ce s-ar putea obţine ar fi doar o nouă blocare a traficului. 

— Cine conduce în acest moment? 

— Nick Loyer impune trena în această parte a cursei, dar 
se cunoaşte, fără îndoială, faptul că pe o astfel de distanţă 
trebuie aplicată o tactică adecvată. Este o cursă de fond, 
dar nu un maraton. Toţi participanţii sunt tacticieni cu 
experienţă, şi fiecare îl va lăsa pe celălalt să conducă la 
început. 

e 

Aşa cum spunea întotdeauna Cameron: „Lasă-i pe alţii să 
facă pe eroii”. 

lată o tactică greu de învăţat - şi Joel descoperise acest 
lucru. Când se dădea startul, era greu să nu o iei la picior ca 
împins de-un resort nevăzut. Dădeai totul pe primii 200 de 
metri şi apoi nu mai aveai resurse pentru restul cursei. 

„E uşor să fii erou”, obişnuia să afirme Cameron, „dar, 
acţionând astfel, nu dai dovadă câtuşi de puţin de 
inteligenţă. Nu-ţi irosi forţele fudulindu-te; lasă acest lucru 
pe seama Supraomului. Menţine-te în grosul plutonului şi 
economiseşte-ţi resursele. Mai bine să fii aclamat la sosire 
ca învingător, decât ca învins onorabil.” 

Victorie. Victorie. Victorie. 

Cu orice preţ. Cu aproape orice preţ. 

„Omul care nu iubeşte victoria, nu-mi este prieten”, 
zicea Cameron. „Dacă vrei să învingi doar pentru plăcere 
sau amuzament, n-ai decât să-ţi cauţi alt antrenor. Numai 
şcolarii mai cred în balivernele despre plăcerea de a lua 
parte la o întrecere. Nu există bucurie pentru învinşi, 
băiete.” Ce-am spus? 

Nu există bucurie pentru învinşi! 


Fii dur. Joacă-ţi şansa până la capăt - dar în mod corect. 
Forţează acolo unde este posibil. Să nu-l asculţi pe acel 
ticălos care ti-ar spune altceva. Eşti aici pentru a învinge. 
Ce-am spus? 

Fii învingător! 

e 

În Paternoster Row, strigătele se auzeau în surdină şi 
clădirile blocau pătrunderea razelor soarelui. Era aproape 
frig. Porumbeii încă mai zburau, incapabili să se reîntoarcă 
la cuiburile lor. Erau singurele vieţuitoare care se puteau 
întâlni pe străzile lăturalnice. Restul lumii părea să 
urmărească acea cursă. 

Cameron desfăcu lanţul de la bicicletă, îl băgă în 
buzunar şi se urcă în şa. Sunt destul de sănătos pentru un 
tip de cincizeci de ani, în ciuda pasiunii pentru ţigările 
ieftine, gândi el. Dădu drumul la radio. Recepţia era proastă 
- numai paraziți; probabil, din cauza clădirilor 
înconjurătoare. Călare pe bicicletă, încercă să prindă mai 
bine postul respectiv. Reuşi, într-o oarecare măsură. 

— ... Şi Nick Loyer deja pierde teren... 

Deja... Loyer trecuse de floarea vârstei; era timpul să-şi 
agaţe crampoanele în cui şi să lase locul celor mai tineri. 
Trebuia să fi făcut-o, deşi, Dumnezeule, ce greu era! 
Cameron îşi aduse aminte cum se simţise la treizeci de ani, 
când îşi dăduse seama că era terminat ca sportiv. Era de 
parcă te aflai cu un picior în groapă - ceea ce-ţi amintea cât 
de repede înfloreşte şi se ofileşte corpul uman. 

În timp ce pedala de zor ca să ajungă într-o stradă mai 
însorită, un Mercedes de culoare neagră, cu un şofer la 
volan, trecu pe lângă el atât de silențios, ca şi cum ar fi fost 
dus de vânt. Cameron abia zări pasagerii din interior. Pe 
unul îl recunoscu ca fiind cel cu care vorbise Voight înainte 
de cursă - un individ cu faţa slabă, de aproximativ patruzeci 
de ani, cu gura făcută pungă, de parcă buzele i-ar fi fost 
îndepărtate pe cale chirurgicală. Lângă el stătea Voight. 

Imposibil, deşi ceea ce se vedea în spatele ferestrelor 
fumurii părea să fie faţa lui Voight; era îmbrăcat chiar ca 
pentru cursă. 


Lui Cameron nu-i plăcu deloc acest lucru. Îl văzuse pe 
sud-african doar cu cinci minute înainte, în timp ce lua 
startul. Aşadar, cine era acesta? Desigur, o dublură. Intr-un 
fel sau altul, mirosea până-n înaltul cerului a ceva necinstit, 
a ceva necurat. 

Mercedesul dispărea deja după un colţ. Cameron închise 
radioul şi pedală, mâncând pământul, după maşină. Soarele 
blând îl făcu să transpire. 

Limuzina îşi continuă drumul cu oarecare dificultate, pe 
străzile înguste, ignorând toate semnele ce indicau sens 
unic. Din pricina vitezei mici, Cameron se ţinea cu uşurinţă 
după ea, fără a fi observat de ocupanţii acesteia, deşi 
efortul îl făcea să-şi simtă plămânii în flăcări. 

Mercedesul se opri într-o alee mică, fără nume, la vest 
de Fetter Lane; aici, umbrele erau compacte. Cameron, 
ascuns după un colţ, la aproape douăzeci de metri de 
maşină, privea toată scena, în timp ce şoferul deschidea 
uşa, şi bărbatul fără buze, urmat de sosia lui Voight, cobori 
şi intră într-o clădire cu un aspect greu de definit. Când toţi 
trei dispărură înăuntru, Cameron îşi propti bicicleta de 
perete şi se luă după ei. 

Strada era atât de liniştită, încât ai fi putut să auzi 
căderea unui ac. De la această distanţă, ţipetele mulţimii 
păreau doar un murmur. Strada putea să fi fost într-o altă 
lume. Umbrele tăcute ale păsărilor, ferestrele zidite cu 
cărămizi ale clădirilor, vopseaua scorojită, mirosul de 
putreziciune al aerului nemişcat. În rigolă zăcea un iepure 
de casă mort - un iepure negru cu un guleraş alb, probabil 
animalul favorit al vreunui om. În jurul lui se vânzoleau 
roiuri de muşte nesăţioase. 

Cameron se furişă spre uşa deschisă, fără a face zgomot. 
Nu se temea de nimic. Cei trei dispăruseră, de multă 
vreme, de-a lungul coridorului întunecat. In hol era răcoare 
şi umezeală. Aparent fără frică, dar, de fapt, temându-se, 
Cameron intră în clădirea întunecată. Tapetul de pe pereţii 
holului avea culoarea excrementelor, vopseaua la fel; era 
ca şi cum ai fi pătruns în măruntaiele unui om mort, rece şi 
plin de fecale. Scările ce duceau la etaj se prăbuşiseră, 


împiedicând accesul la nivelul superior. Cei trei nu 
urcaseră, ci coborâseră, neexistând altă soluţie. Uşa de la 
pivniţă se afla în apropierea scărilor prăbuşite, şi Cameron 
auzea voci ce veneau de dedesubt. 

lată momentul prielnic, gândi el, şi deschise uşa atât cât 
să se strecoare în întunericul dinăuntru. Atmosfera era 
glacială: nu numai frig şi umezeală, ci şi un ger cumplit. O 
clipă, crezu că păşise într-o cameră frigorifică. Răsuflarea îi 
îngheţă pe buze, iar dinţii începuseră să-i clănţănească. 

Nu pot să mă mai întorc înapoi acum, îşi zise el, şi începu 
să coboare treptele acoperite cu promoroacă. Nu era chiar 
întuneric beznă. Undeva departe, la capătul treptelor, 
pâlpâia o lumină palidă, flacăra ei neînsufleţită aspirând 
spre lumina zilei. Cameron aruncă o privire în jur. Era 
extrem de tentant, iar el atât de curios... Nu avea nimic 
altceva de făcut - doar să coboare. 

Mirosul îl înţepa în nări. Aşa cum îi plăcea nevestei sale 
să-i reamintească, avea un simţ nenorocit al mirosului şi un 
cer al gurii chiar mai rău. Aceasta obişnuia să-i reproşeze 
că nu era în stare să deosebească un usturoi de un 
trandafir, ceea ce putea să fie adevărat. Dar mirosul din 
acest subsol însemna ceva pentru el, ceva ce-i întorcea 
stomacul pe dos. 

Mirosea a tap, şi - ha, ha - cât de mult ar fi dorit să-i 
spună pe loc nevesti-sii cum de-şi reamintise acest lucru. 

Era aproape de capătul scărilor, la aproximativ şase, 
poate nouă metri sub pământ. Vocile se auzeau însă de la o 
oarecare distanţă, din spatele unei alte uşi. 

Se afla într-o cămăruţă mică, cu pereţii zugrăviți în alb şi 
mâzgăliţi cu graffiti obscene, cele mai multe reprezentând 
actul sexual. Pe podea se găsea un candelabru cu şapte 
braţe; erau aprinse numai două dintre lumânările înnegrite 
de fum, şi ele ardeau cu o flacără albastră. Mirosul de ţap 
devenise mai puternic acum, şi era amestecat cu o 
mireasmă atât de nesănătoasă şi de dulce, încât părea să fi 
provenit dintr-un lupanar turcesc. 

Din cămăruţă se deschideau două uşi, iar din spatele 
uneia, Cameron auzea nişte glasuri. Traversă cu mare 


atenţie podeaua alunecoasă, îndreptându-se spre uşă şi 
străduindu-se să prindă sensul cuvintelor, încărcate de o 
anume iritare. 

— ... grabă... 

— ... dibăcie... 

— ... Copii, copii... 

Râsete. 

— Cred că... mâine... noi toţi... 

Din nou râsete. 

Brusc, vocile păreau să vină din altă direcţie, ca şi cum 
vorbitorii s-ar fi îndreptat spre uşă. Cameron se retrase cu 
trei paşi, pe podeaua îngheţată, aproape ciocnindu-se de 
candelabru; flăcările lumânărilor scuipară şi sâsâiră. 

Avea de ales între scări şi cealaltă uşă. Scările 
reprezentau ultima soluţie. Dacă urca, ar fi fost în 
siguranţă, dar nu ar afla niciodată adevărul. Nu ar cunoaşte 
cauza frigului intens, a mirosului de ţap sau a flăcării 
albastre. Uşa reprezenta o şansă. Cu spatele la ea, cu ochii 
la uşa de vizavi, apăsă pe mânerul rece de alamă; acesta 
se răsuci cu oarecare greutate, şi el dispăru brusc chiar în 
momentul în care se deschise cealaltă uşă. Cele două 
mişcări se sincronizară perfect: Dumnezeu era cu el. 

Dar, exact în acea clipă, îşi dădu seama că făcuse o 
greşeală. Dumnezeu nu mai era deloc de partea sa. 

Cristale de gheaţă îi pătrunseră în cap, în dinţi, în ochi şi 
în degete. Se simţea ca şi cum fusese aruncat gol în 
interiorul unui aisberg. Sângele părea să-i îngheţe în vine; 
saliva i se cristaliza pe limbă; mucusul de pe perişorii din 
nas îl înţepa pe măsură ce se transforma în ţurţuri de 
gheaţă. Frigul îl paraliză; nu putea nici măcar să se 
întoarcă. 

Mişcându-şi cu greu încheieturile, scotoci după brichetă 
cu degete atât de ţepene, de parcă i le-ar fi tăiat cineva 
fără să simtă nimic. 

Bricheta aproape că i se lipise de mână, iar transpiraţia 
de pe degete i se transformase în chiciură. Incercă să o 
aprindă, ca un mijloc de apărare împotriva întunericului şi a 
frigului; reuşi să obţină doar o flacără anemică. 


Camera era mare: o peşteră de gheaţă. Pereţii şi tavanul 
încrustat scânteiau şi străluceau. Deasupra capului său 
atârnau stalactite de gheaţă, ascuţite ca nişte sulițe. 
Podeaua, pe care stătea într-un echilibru precar, era 
înclinată spre o gaură aflată în mijlocul încăperii, cu o 
lăţime de un metru cincizeci sau un metru optzeci; 
marginile şi pereţii acesteia erau aşa de căptuşiţi cu 
gheaţă, de parcă un râu ce curgea spre întunericul de 
dedesubt ar fi fost solidificat. 

Se gândi la Xanadu, poem pe care îl ştia pe de rost. 
Viziuni ale unui alt Albion... 


„Unde râul sacru Alph, ce curge 
Printr-ale lumii caverne neumblate, 
Se-ndreaptă spre-ale mării valuri neluminate.” 


Dacă, într-adevăr, acolo jos se afla o mare, nu putea fi 
decât una îngheţată. Era moartea veşnică. 

Tot ce putea să facă, era să-şi menţină echilibrul, să nu 
alunece pe panta ce ducea spre necunoscut. Flacăra 
brichetei pâlpâi şi fu stinsă de-o adiere de vânt îngheţat. 

— La dracu'! exclamă Cameron, în timp ce totul se 
cufundă în întuneric. 

Nu avea să ştie niciodată dacă acest cuvânt i-a alertat 
pe cei trei din afară, sau dacă Dumnezeu l-a părăsit în 
momentul respectiv pentru totdeauna. Totuşi, uşa se izbi 
de perete, doborându-l din picioare. Prea paralizat şi 
înţepenit de frig, nu reuşi să se redreseze şi se prăbuşi pe 
podeaua acoperită cu gheaţă, în timp ce camera era 
invadată de mirosul de tap. 

Cameron se întoarse pe jumătate. Lângă uşă se aflau 
sosia lui Voight, şoferul şi cel de-al treilea pasager al 
Mercedes-ului. Acesta purta o haină făcută, după cât se 
părea, din câteva piei de ţap; încă se mai vedeau copitele şi 
coarnele, iar sângele de pe blană era brun şi cleios. 

— Ce faci aici, domnule Cameron? întrebă personajul în 
blană de tap. 


Cameron de-abia vorbea. Tot ceea ce putea percepe, era 
un junghi de durere în mijlocul frunţii. 

— Ce dracu' se întâmplă aici? reuşi să articuleze printre 
buzele îngheţate. 

— Ce intuiţie, domnule Cameron, replică bărbatul. Eşti în 
preajma Diavolului. 

e 

În timp ce trecea pe lângă biserica St. Maryle-Strand, 
Loyer privi înapoi şi se împiedică. Joel, aflat la trei metri în 
urmă, îşi dădu seama că celălalt abandona lupta. Atât de 
repede! Ceva nu era în regulă. Încetini pasul, lăsându-i pe 
McCloud şi Voight să-l depăşească. Nu se grăbea. 
Kinderman se afla departe în spate, incapabil să ţină piept 
acestor alergători rapizi. Loyer fu depăşit de McCloud, apoi 
de Voight, iar în cele din urmă de Jones şi Kinderman. Nu 
mai avea aer şi îşi simţea picioarele ca de plumb. Mai rău 
decât atât, vedea asfaltul scârţâind şi sfărâmându-se sub 
crampoane, iar din asfalt ieşeau nişte degete - ca acelea 
ale unor copii nedoriți - care încercau să-l atingă. Se părea 
că nimeni altcineva nu le vedea. Spectatorii continuau să 
strige, în timp ce aceste mâini ireale ieşeau din mormintele 
lor de sub asfalt, înşfăcându-l de picioare. Istovit, se prăbuşi 
în braţele lor moarte, simțind cum tinereţea îl părăsea, iar 
corpul i se sleise de putere. Percepea încă strânsoarea 
degetelor nepământene cu mult după ce medicii îl 
ridicaseră de pe pistă, îl examinaseră şi-i administraseră 
calmante. 

Zăcând acolo, întins pe asfaltul fierbinte, şi simțind încă 
degetele lor înţepătoare, îşi dădu seama ce se întâmplase. 
Privise înapoi. De aceea apăruseră acele fiinţe - pentru că 
privise înapoi... 

e 

— După senzaţionala prăbuşire a lui Loyer, cursa este 
relansată. Frank „Fulger” McCloud impune acum trena, şi el 
se detaşează tot mai mult de concurentul cel nou, Voight. 
Mult mai departe se află Joel Jones, care nu pare capabil să 
reziste ritmului impus de conducătorii plutonului. Ce crezi, 
Jim? 


— Ei bine, ori a terminat deja benzina, ori se bazează pe 
faptul că ceilalţi vor obosi curând. Să ne reamintim că el nu 
prea a concurat pe o astfel de distanţă... 

— Ai dreptate, Jim... 

— Şi acest lucru poate să-l facă neglijent. Desigur, va 
mai avea de luptat până când va părăsi poziţia a treia, pe 
care se află în prezent. 

e 

Joel era buimac. O clipă, în timp ce-l urmărise pe Loyer 
pierzând teren, îl auzise pe acesta rugându-se cu voce tare. 
Rugându-se lui Dumnezeu să-l salveze. Fusese singurul 
care auzise cuvintele: 


„Într-adevăr, deşi păşesc prin umbrele Văii Morţii, 
Nu-mi va fi frică de nimic rău, 
Pentru că eşti cu mine, cu toiagul şi cu slujitorii tăi...” 


Soarele ardea mai puternic acum, şi Joel începu să simtă 
cum îl cuprindea oboseala. Era greu de alergat pe asfalt; te 
dureau toate încheieturile. Numai că acest lucru nu trebuia 
să determine un bărbat să recurgă la rugăciuni. Încercă să- 
şi scoată din minte disperarea lui Loyer şi să se concentreze 
asupra cursei. 

Mai era încă mult de alergat - nu fusese străbătută nici 
jumătate din distanţă. Rămăsese încă destul timp ca să-i 
ajungă pe cei care făceau pe eroii - încă destul timp. 

Continuând să alerge, se chinuia să-şi amintească, 
pentru orice eventualitate, rugăciunile pe care le învățase 
de la mama lui, dar timpul i le ştersese cu totul din 
memorie; nu mai ţinea minte nici măcar una. 

e 

— Mă numesc Gregory Burgess, declară personajul 
îmbrăcat în piele de ţap. Sunt membru al Parlamentului. Nu 
cred că ai auzit de mine, căci am stat întotdeauna retras, 
pentru a nu atrage atenţia asupra mea. 

— Membru al Parlamentului? făcu Cameron. 

— Exact. Independent. Foarte independent. 

— Cine-i ăsta? Fratele lui Voight? 


Burgess aruncă o privire spre acel alter-ego al lui Voight. 
Acesta nici măcar nu tremura în atmosfera glacială de- 
acolo, în ciuda faptului că purta doar o flanelă de corp şi 
nişte pantaloni scurţi. 

— Fratele? se miră Burgess. Nu, nu... este - cum să spun 
- ... UN Spirit. 

Cuvântul ar fi trebuit să-i reamintească de ceva, dar 
Cameron nu era atât de instruit. Ce era un spirit? 

— Arată-i, spuse Burgess, mărinimos. 

Faţa lui Voight deveni mobilă - pielea păru să se 
contracte, iar buzele se retraseră, dezvelindu-i dinții, care 
se topeau într-un fel de ceară albă ce se scurgea spre 
esofag; la rândul său, acesta se transformă într-un tub de 
argint strălucitor. Faţa nu mai avea nimic uman în ea, şi nici 
nu mai semăna cu aceea a unui simplu mamifer; devenise 
un fel de evantai alcătuit din cuțite, ale căror lame 
străluceau în lumina lumânărilor de pe hol. Dar imediat ce 
această faţă bizară căpăta o oarecare formă precisă, 
începea din nou să se modifice. Lamele se topeau, 
pierzându-şi strălucirea, membranele cu perişori apăreau în 
diverse locuri, iar ochii se umflau ca nişte baloane. Din 
această masă informă răsăriră antene şi mandibule - brusc; 
capul uriaş şi perfect imitat al unei albine se afla pe umerii 
lui Voight. 

Burgess urmări cu plăcere metamorfoza; aplaudă cu 
mâinile înmănuşate. 

— Amândoi sunt spirite, spuse el, arătând spre şoferul 
care îşi scosese şapca, lăsând să-i cadă pe umeri o coamă 
de păr castaniu. 

Era o femeie foarte frumoasă, pentru care merita să-ţi 
dai viaţa; dar era, totuşi, o himeră, un demon, la fel ca şi 
celălalt, capabil de infinite întruchipări. 

— Bineînţeles, amândoi sunt ai mei, declară, mândru, 
Burgess. 

— Ce-ai spus? 

Cameron nu fu capabil să rostească alt cuvânt; spera ca 
acesta să simbolizeze toate întrebările care i se învârteau 
prin minte. 


— Sunt în slujba Diavolului, domnule Cameron. Şi, la 
rândul său, acesta mă serveşte pe mine. 

— A Diavolului? A Iadului? 

— In spatele tău se află una dintre intrările ce duc la cel 
de-al Nouălea Cerc. Sper că l-ai citit pe Dante, nu-i aşa? 
„lată! Acesta-i locul unde trebuie să-ţi fortifici inima.” 

— De ce eşti aici? 

— Ca să iau parte la cursă, sau, mai exact, să văd cum 
concurează acest al treilea spirit al meu. De data asta, nu 
va fi învins, căci aceasta este cursa noastră, a ladului, şi nu 
o vom pierde. 

— Pe dracu'! zise Cameron. 

— Eşti credincios, nu? Mergi la biserică, te rogi înainte 
de-a mânca, ca orice om cu frică de Dumnezeu. Ţi-e teamă 
să nu te îneci cu dumicatele. 

— De unde ştii că mă rog? 

— Mi-a spus nevastă-ta. O, da, mi-a spus multe despre 
tine, domnule Cameron; şi-a descărcat cu adevărat sufletul 
în faţa mea. E foarte serviabilă. O adevărată comoară, după 
ce i-am făcut ochi dulci. Mi-a dat atât de multe... informaţii. 
Eşti un socialist convins, ca şi tatăl tău, aşa-i? 

— Ce treabă are politica... 

— Vai, domnule Cameron, politica stă la baza tuturor 
lucrurilor. Fără politică, ar fi haos, nu crezi? Chiar şi ladul 
are nevoie de ordine. Nouă mari cercuri: ordinea şi modul 
de pedepsire. Priveşte în jos, şi o să vezi cu propriii tăi ochi. 

Cameron simţea în spate prezenţa găurii, fără să fie 
nevoit să se întoarcă. 

— Noi apărăm ordinea, nu haosul. Ceea ce se spune 
despre noi, nu-i decât propagandă dumnezeiască. Şi ştii ce 
vom câştiga? 

— O cursă de binefacere. 

— Binefacerea contează prea puţin. Nu participăm la 
această cursă pentru a salva omenirea, ci pentru a o 
guverna. 

Cameron sesiză doar pe jumătate implicaţia cuvântului. 

— A guverna..., spuse el. 


— Această cursă pe distanţa dintre Catedrala Sfântul 
Paul şi Palatul Westminster are loc o dată la un secol. 
Adesea, ea s-a desfăşurat în timpul nopţii, fără aplauze şi 
fără mare tămbălău, dar astăzi are loc pe o vreme însorită, 
fiind urmărită de mii de spectatori. Oricare ar fi condiţiile, 
ea cuprinde aceleaşi elemente de bază: atleţii voştri contra 
unuia de-al nostru. Dacă voi câştigaţi, beneficiaţi de 
democraţie pentru încă o sută de ani. Dacă noi câştigăm - 
aşa cum se va întâmpla -, urmează sfârşitul lumii, cel puţin 
al lumii pe care o cunoaşteţi. 

Cameron simţi un fel de vibraţie în spatele său. Expresia 
feţei lui Burgess se schimbă brusc; siguranţa şi îngâmfarea 
fură înlocuite, dintr-o dată, cu o exaltare nervoasă. 

— Ei bravo, spuse el, dând din mâini de parcă ar fi fost o 
pasăre. Se pare că suntem pe punctul de a fi vizitaţi de 
persoane de rang înalt. Ce onoare... 

Cameron se întoarse şi privi cu atenţie peste marginea 
găurii. Nu mai conta dacă era prea curios acum. Se afla în 
mâna lor, aşa încât putea să-şi permită să vadă tot ce era 
de văzut. 

Un val de aer îngheţat răbufni din gaura neluminată de 
soare, iar în întunecimea tunelului de dedesubt, văzu o 
formă ce se apropia, cu mişcări sigure şi cu faţa ridicată, 
pentru a privi la tărâmul de deasupra. 

Cameron putea să-i audă răsuflarea, să-i vadă trăsăturile 
hidoase ale feţei şi  maxilarele deschizându-se şi 
închizându-se ca nişte cleşti uriaşi de crab. 

Burgess stătea în genunchi, iar cele două spirite erau 
întinse pe podea, cu faţa în jos. 

Cameron îşi dădu seama că aceasta reprezenta singura 
lui şansă. Se ridică, abia mişcându-şi membrele înţepenite, 
şi se îndreptă, orbecăind, spre Burgess, ai cărui ochi erau 
închişi într-o atitudine respectuoasă. Mai mult accidental 
decât cu intenţie, îl lovi pe Burgess cu genunchiul sub falcă, 
trântindu-l jos. Cameron se furişă, pe nesimţite, din peştera 
de gheaţă şi ajunse în camera luminată de candelabru. 

In spatele lui, camera se umplu de fum şi şuierături, iar 
Cameron - ca şi soţia lui Lot, cea care fugea în timpul 


distrugerii Sodomei - se uită încă odată înapoi pentru a zări 
priveliştea interzisă muritorilor. 

Învăluită într-un fel de aureolă, o formă masivă şi 
cenuşie se ivea treptat din tunel. Ochii ei, adânc înfundaţi în 
orbitele osoase ale capului de elefant, întâlniră, prin uşa 
deschisă, privirea lui Cameron; era ceva asemănător unui 
sărut, pătrunzându-i în cele mai ascunse cotloane ale 
minţii. 

Nu fu transformat în sare. Desprinzându-şi privirea de la 
acea faţă, Cameron se repezi de-a curmezişul camerei şi 
începu să urce scările două câte două, alunecând şi urcând, 
alunecând şi urcând mereu. Uşa era încă întredeschisă; în 
spatele ei - lumina zilei şi lumea. 

Dădu uşa de perete şi se prăbuşi în hol, simțind cum 
căldura începea să-i destindă muşchii înţepeniţi. Nu se 
auzea nici un zgomot pe scările din spatele său; probabil că 
se temeau prea mult de vizitatorul nepământean pentru a-l 
urmări. Se târî de-a lungul peretelui holului, cu trupul 
scuturat de frisoane. 

Cu toate acestea, nu-l urmărea nimeni. 

Lumina zilei era atât de puternică, încât te orbea, şi 
Cameron începu să simtă voioşia inerentă unei evadări. Nu 
mai simţise niciodată aşa ceva. Să fii atât de aproape de 
moarte şi, totuşi, să supravieţuieşti. Dumnezeu a ţinut cu 
el, în cele din urmă. 

Merse, clătinându-se, de-a lungul străzii până la locul în 
care se afla bicicleta, hotărât să întrerupă cursa şi să 
anunţe lumea întreagă... 

Bicicleta era acolo unde o lăsase, cu ghidoanele la fel de 
calde ca şi braţele nevestei sale. 

În timp ce ridică piciorul să-l pună pe pedală, îl ajunse 
privirea pe care o schimbase cu Diavolul. Corpul său, 
ignorând căldura emanată de creier, îşi continuă o clipă 
mişcările impuse, punând picioarele pe pedale şi începând 
să pedaleze. 

Cameron simţi explozia din capul său şi îşi dădu seama 
că era pierdut. 


Privirea, căutătura pe care o aruncase în urmă... Soţia lui 
Lot. La fel ca şi soţia neghioabă a lui Lot... Fulgerul îl lovi 
după ureche - mai repede decât gândul. Ţeasta îi plesni, iar 
fulgerul incandescent ţâşni din vâltoarea de foc a creierului. 
Ochii i se carbonizară în orbite, şi lumina erupse prin gură şi 
nări. Căldura intensă îl transformă, în câteva secunde, într-o 
masă informă de carne neagră, fără nici o urmă de flacără 
sau fum. 

Corpul îi fu complet carbonizat până în momentul în care 
bicicleta părăsi strada şi, trecând printr-o fereastră, îşi 
termină cursa în prăvălia unui croitor, printre manechinele 
îmbrăcate în costume cenușii. Şi Cameron privise înapoi. 

e 

Mulţimile din Trafalgar Square erau în delir. Strigăte, 
lacrimi şi steaguri. Era ca şi cum această cursă devenise un 
eveniment memorabil, un ritual a cărui semnificație le 
scăpa. Şi, totuşi, undeva în subconştient, simțeau mirosul 
de pucioasă, înțelegând că vieţile lor atârnau de-un fir de 
păr. Copiii îşi dădeau seama cel mai bine de acest lucru; ei 
alergau de-a lungul traseului, rostind rugăciuni incoerente; 
pe feţele lor se citea teama. Unii îi rosteau numele: 

— Joel! Joel! 

Îşi imagina el, oare, acest lucru? Îşi imaginase vreodată 
rugăciunile pe care le auzise de pe buzele lui Loyer, sau 
semnele de pe feţele radioase ale copiilor, ridicaţi de 
părinţii lor în sus ca să-i vadă pe concurenţi? 

În timp ce dădu colţul spre Whitehall, Frank McCloud 
aruncă cu îndrăzneală o privire peste umăr - şi Diavolul îl 
luă în primire. 

Într-o clipă - simplu de tot. 

McCloud se împiedică; o mână îngheţată i se aşeză pe 
piept, storcându-i parcă orice fărâmă de putere. Joel încetini 
ritmul, pe măsură ce se apropia de el. Faţa îi devenise 
purpurie, iar buzele i se acoperiseră cu spume. 

— McCloud, spuse el şi se opri, holbându-se la faţa trasă 
a marelui său rival. 


McCloud îl privi din spatele unei perdele de fum, ce făcea 
ca ochii săi cenuşii să capete o tentă de ocru. Joel se aplecă 
pentru a-l ajuta. 

— Nu mă atinge, bombăni McCloud, ai cărui ochi 
bulbucaţi erau injectaţi de sânge. 

— Ai un cârcel? întrebă Joel. Din cauza lui ai căzut? 

— Aleargă, ticălosule, aleargă! continuă McCloud, în timp 
ce mâna nevăzută îi distrugea măruntaiele. Sângele începu 
să i se prelingă prin porii feţii, iar picăturile păreau nişte 
lacrimi roşii. Aleargă, şi nu privi înapoi. Pentru numele lui 
Dumnezeu, nu privi înapoi! 

— Ce s-a întâmplat? 

— Aleargă, dacă ţii la viaţă! Cuvintele nu erau rugăminţi, 
ci porunci. Aleargă. Nu pentru bani sau glorie. Doar pentru 
a trăi. 

Joel privi brusc în sus, dându-şi seama că în spatele său 
se afla ceva cu un cap imens, a cărui răsuflare rece o 
simţea deja pe gât. Işi luă picioarele la spinare şi alergă. 

e 

— Ei bine, lucrurile nu merg atât de grozav pentru 
concurenţi, Jim. După senzaţionala prăbuşire a lui Loyer, 
iată că şi Frank McCloud s-a împiedicat chiar acum. N-am 
văzut niciodată aşa ceva, dar se pare că a schimbat câteva 
cuvinte cu Joel Jones, în timp ce acesta îl depăşea, aşa încât 
trebuie să se simtă bine. 

e 

McCloud murise în drum spre ambulanţă, iar a doua zi de 
dimineață, era putrezit. 

e 

Joel alerga. O, lisuse Hristoase, cum mai alerga! Soarele 
îl ardea cu putere în faţă, făcând să dispară culoarea de pe 
steaguri şi din obrajii spectatorilor. Totul era numai zgomot, 
fără pic de umanitate. 

Joel cunoştea senzaţia care-l cuprindea, tulburarea ce 
însoțea oboseala şi suprasolicitarea. Alerga pentru o himeră 
a propriei sale conştiinţe, alerga gândind, asudând, suferind 
de unul singur, pentru sine, în numele său. 


Şi nu era deloc rău faptul că era singur. În cap începură 
să-i răsune melodii: fragmente de imnuri, pasaje suave din 
cântece de dragoste, versuri obscene. Eul propriu i se risipi, 
iar firea lui visătoare, neînfricată şi anonimă prelua 
conducerea. 

Undeva înainte, învăluit în aceeaşi ploaie albă de lumină, 
se afla Voight. Acesta era duşmanul, obstacolul ce trebuia 
depăşit. Voight - cu crucifixul său strălucitor care se 
balansa în soare. Era capabil de a-l învinge, cu condiţia să 
nu privească înapoi, atât timp cât nu privea... 

În spatele său. 

e 

Burgess deschise uşa Mercedes-ului şi se urcă în el. Se 
irosise mult timp - un timp preţios. Trebuia să fi fost deja la 
Palatul Parlamentului, la linia de sosire, pregătit să-i 
întâmpine pe alergători. Avea de jucat o scenă, aceea a 
democratismului zâmbitor şi îngăduitor. lar mâine? Nu atât 
de îngăduitor. 

Avea mâinile reci şi umede din cauza emoţiei, iar 
costumul în dunguliţe mirosea ca haina de ţap, pe care 
fusese obligat să o poarte în cameră. Desigur, nimeni nu o 
să-şi dea seama, şi cumva dacă ar fi fost altfel, ce englez ar 
fi fost atât de nepoliticos încât să-i reproşeze faptul că 
mirosea a ţap? 

Detesta Camera Inferioară, gheaţa ei eternă, acea gaură 
căscată, cu iz de pierzanie. Dar acum totul trecuse. Işi 
adusese ofranda, îşi arătase supunerea oarbă şi deplină 
faţă de lad; acum era momentul să-şi încaseze răsplata. 

În timp ce maşina rula, se gândea la sacrificiile 
nemăsurate pe care le făcuse ca să-şi satisfacă ambiția 
personală. Începuse cu lucruri mărunte: pisicuţe şi cocoşei. 
Avea să descopere mai târziu cât de ridicole erau 
considerate aceste fapte de către stăpânii săi. In inocenţa 
lui, nu ştiuse de la început ce să dea şi cum să dea. Pe 
măsură ce anii treceau, pretenţiile lor se măreau, devenind 
din ce în ce mai precise - şi astfel, în timp, îşi vânduse 
sufletul. Propriile lui sacrificii erau plănuite cu grijă şi 
realizate impecabil, deşi, ca urmare a acestora, rămăsese 


fără mameloane şi fără bucuria de-a avea copii. Totuşi, 
merita; puterea îi creştea treptat: trei diplome la Oxford, o 
nevastă unsă cu toate alifiile, un loc în Parlament - şi, 
foarte curând, conducerea întregii ţări. 

Cioturile cauterizate ale degetelor îl dureau, aşa cum se 
întâmpla întotdeauna când era nervos. Gânditor, începu să 
le sugă pe rând. 

e 

— lată-ne spre finalul a ceea ce s-ar putea numi o cursă 
a dracului de frumoasă, ei, Jim? 

— O, desigur, este o surpriză, nu crezi? Voight e 
adevăratul outsider, şi el se îndreaptă spre victorie fără 
prea mult efort. Desigur, dacă Jones n-ar fi pierdut un timp 
prețios atunci când a făcut acel gest altruist de a-l ajuta pe 
Frank McCloud, după prăbuşirea acestuia... 

— Aici a pierdut Jones cursa, aşa-i? 

— Cred că ai dreptate, şi-a făcut-o cu mâna lui. 

— Dar asta-i o cursă de binefacere, nimic mai mult. 

— Absolut. Şi, într-un caz ca acesta, nu se pune 
problema dacă pierzi sau câştigi... 

— Totul se rezumă la modul în care îţi joci şansa şi 
respecţi regulile. 

— Exact. 

— Mă bucur că eşti de acord cu mine. 

— Ei bine, iată-i pe amândoi dând colţul Palatului 
Whitehall. Mulțimea îşi aclamă favoritul, dar mă tem că nu 
mai are nici un rost, pare să fi pierdut cursa... 

— Adu-ţi aminte ce resurse nebănuite a avut în acea 
cursă din Suedia. 

— Într-adevăr, într-adevăr. 

— S-ar putea să repete figura, cine ştie! 

e 

Joel alerga, şi distanța care-l separa de Voight începea să 
se  micşoreze. Se concentră asupra rivalului său, 
sfredelindu-i cu ochii tricoul, încercând să-i prindă ritmul 
mişcărilor, să detecteze orice slăbiciune. 


Observă o încetinire în alergare; omul nu mai era atât de 
rapid cu înainte; fuleul său devenise inegal, semn sigur de 
oboseală. 

Putea să-l depăşească. Putea să învingă - dacă avea 
curaj... 

Şi Kinderman; uitase complet de el. Fără să se 
gândească, Joel întoarse capul şi aruncă o privire în spatele 
său. 

Kinderman se afla undeva departe, menținându-și 
neschimbat ritmul de maratonist. Dar mai era ceva în 
spatele lui Joel, un alt alergător - unul fantomatic - aproape 
să-l ajungă. Blestemând prostia pe care o făcuse, îşi feri 
ochii şi privi drept înainte. 

Se apropia din ce în ce mai mult de Voight. Acum era 
clar că acesta se afla la capătul puterilor. Joel îşi dădu 
seama că, dacă insistă, îl putea depăşi cu siguranţă. Nu mai 
conta urmăritorul, oricine ar fi fost el; trebuia să uite de 
orice şi pe oricine, în afară de Voight. 

Dar nu-şi putea scoate din minte imaginea pe care o 
văzuse în spate. 

Cuvintele lui McCloud fuseseră: „Nu privi înapoi!” Prea 
târziu, o făcuse deja, aşa încât era mai bine să cunoască 
identitatea acelei apariţii fantomatice. 

Privi din nou. 

La început nu văzu nimic, doar pe Kinderman care îşi 
continua cursa. Apoi, alergătorul-fantomă apăru încă o 
dată, şi Joel pricepu cine-i doborâse pe McCloud şi Loyer. 

Nu era un alergător, viu sau mort; nici măcar o fiinţă 
umană, era un corp de fum, cu capul ca o deschizătură 
întunecată - cel care-l hărţuia era Diavolul în persoană. 

Nu privi înapoi! 

Gura sa, dacă aşa ceva se putea numi gură, era căscată 
şi din ea ieşea o răsuflare atât de îngheţată, încât Joel 
începu să se sufoce. lată deci cauza pentru care Loyer se 
rugase în timp ce alerga - de parcă rugăciunile l-ar fi putut 
ajuta cu ceva; moartea venise oricum. Joel privi în altă 
parte, fiindcă nu voia să-l vadă pe Diavol atât de aproape; 


încercă să ignore slăbiciunea bruscă ce o simţea în 
genunchi. 

Voight se uită şi el în urmă; avea căutătura întunecată şi 
nesigură - şi Joel ştiu, într-un fel sau într-altul, că rivalul său 
aparţine Iadului, că umbra din spatele său era stăpânul sud- 
africanului. 

— Voight, Voight, Voight, Voight..., rostea Joel numele în 
ritmul pasului. 

Voight îşi auzi numele. 

— Negru ticălos! replică el cu voce tare. 

Joel îşi mări fuleul; se afla acum la doi metri de 
alergătorul ladului. 

— Priveşte... în spatele... tău, spuse Voight. 

— Îl văd. 

— A... venit... după... tine. 

Tonul cuvintelor era melodramatic. Doar el, Joel, era 
stăpânul propriului său corp, nu altcineva. Şi lui nu-i era 
frică de întuneric, culoarea pielii sale fiind la fel de 
întunecată. Nu acest lucru l-a făcut, oare, să fie considerat 
o fiinţă mai puţin umană de cei mai mulţi oameni? Sau mai 
mult decât o fiinţă umană: mai setos de sânge, mai 
transpirat, mai avid de pofte trupeşti cu braţele şi picioarele 
mai puternice, cu un cap mai tare, cu o rezistenţă mai 
mare, cu un chef mai mare de viaţă. Ce-i putea face 
Diavolul? Să-l mănânce? l-ar cădea greu la stomac. Să-l 
congeleze? Avea sângele prea aprins şi era prea dornic de 
viaţă. 

Nimic nu putea să-l învingă, căci era un necioplit cu 
maniere de gentleman. 

Atât ziua, cât şi noaptea. 

e 

Voight se simțea rău; durerea i se reflecta în respiraţia 
întretăiată, în fuleul dezordonat. Mai erau doar cincizeci de 
metri până la trepte şi la linia de sosire, dar avansul său se 
micşora treptat; cu fiecare pas, urmăritorii se apropiau tot 
mai mult. 

Atunci începu târguiala: 

— Ascultă... ce-ţi... spun. 


— Cine eşti? 

— ... putere... îţi voi da putere... numai... lasă-ne... să... 
învingem. 

Joel se apropiase de el. 

— Prea târziu. 

Picioarele parcă-i prinseră puteri noi, iar inima îi tresaltă 
de bucurie. Diavolul în spatele lui, Diavolul lângă el - dar 
ce-i păsa lui? Doar putea să alerge. 

— Ticălosule! Ticălosule! Ticălosule!..., spunea spiritul, 
cu faţa congestionată de atâta efort. 

Şi nu apăruse, oare, o anumită umbră pe acea faţă în 
timp ce Joel trecea pe lângă el? Trăsăturile ei nu păreau să- 
şi fi pierdut, pentru o clipă, orice aspect uman? 

Voight rămase în urmă, mulțimile strigau în delir, 
speranţele reînviau din nou în lume. Victoria se profila la 
orizont. A cui era? Nu se ştia, dar era, totuşi, o victorie. 

lată-l însă pe Cameron; îl vedea stând pe scări, lângă un 
personaj îmbrăcat într-un costum în dunguliţe, un bărbat pe 
care Joel nu-l cunoştea. Cameron zâmbea, strigând cu un 
entuziasm ce nu-l caracteriza şi făcându-i semne să se 
apropie. 

Alergă puţin mai repede spre linia de sosire, puterile 
fiindu-i înzecite de prezenţa lui Cameron. 

Apoi, figura acestuia începu să se metamorfozeze. Era, 
oare, ceața produsă de căldură, care făcea ca părul să-i 
lucească? Nu, pielea de pe obraji i se băşica, iar pete negre, 
din ce în ce mai negre, îi apăreau pe gât şi pe frunte. Părul 
începu să i se ridice din cap, şi o lumină de incinerare 
licărea deasupra testei sale. Cameron ardea. Cameron 
ardea, şi totuşi zâmbea, şi totuşi făcea din mână. 

Joel simţi cum îl cuprindea disperarea. 

Diavolul în spate. Diavolul în faţă. 

Ceea ce vedea, nu era Cameron. Cameron nu se afla 
acolo; deci Cameron era mort. 

Simţi acest lucru în adâncul fiinţei sale. Cameron era 
mort, iar forma neagră care-i zâmbea şi-l încuraja era o 
recreare a ultimelor sale momente, prezentate pentru 
delectarea admiratorilor. 


Joel încetini pasul, pierzându-şi ritmul fuleului. Simţea în 
spate respiraţia lui Voight, înspăimântător de compactă, 
aproape, tot mai aproape. 

Corpul i se revoltă brusc. Stomacul era pe punctul de a-şi 
revărsa conţinutul, picioarele refuzau să-l mai susţină, iar 
mintea refuză să mai judece. Rămăsese doar teama. 

Aleargă! zise în sinea sa. Aleargă! Aleargă! Aleargă! 

Dar Diavolul era în faţa lui. Cum putea el să fugă drept în 
braţele acestei scârboşenii? 

Voight recuperase distanţa dintre ei, şi se afla lângă 
umărul său, înghiontindu-l în timp ce-l depăşea. Victoria îi 
era smulsă extrem de uşor - ca dulciurile de la un copil. 

Linia de sosire se contura la vreo doisprezece paşi, şi 
Voight preluase din nou conducerea. Aproape inconştient 
de ceea ce făcea, Joel se întinse şi îl apucă de tricou pe 
Voight. Era un lucru nepermis, evident pentru toţi 
spectatorii. Dar la dracu'! 

Se agăţă cu toată puterea de Voight şi amândoi se 
împiedicară. Mulțimea se dădu în lături, lăsându-i să treacă, 
şi ambii se prăbuşiră la pământ - Voight deasupra lui Joel. 

Braţul lui Joel, împins înainte pentru a preveni un contact 
prea dur cu asfaltul, fu zdrobit sub greutatea ambelor 
corpuri; prins într-o poziţie nefavorabilă, osul antebraţului 
plesni. Joel auzi pocnitura înainte de-a simţi durerea care-i 
smulse un urlet de agonie. 

Pe trepte, Burgess ţipa ca un sălbatic. Era o plăcere să-l 
urmăreşti. Aparatele de fotografiat ţăcăneau fără 
întrerupere, iar comentatorii transmiteau cu înfrigurare. 

— Ridică-te! Ridică-te! urla omul. 

Dar Joel îl ţinea pe Voight cu mâna sa teafără, şi nimic în 
lume nu l-ar fi făcut să-i dea drumul. 

Cei doi se rostogoleau pe caldarâm, şi fiecare răsucire îi 
zdrobi tot mai mult braţul lui Joel, producându-i acestuia 
dureri de neînchipuit. 

Spiritul care-l întruchipa pe Voight era extenuat. Nu 
fusese niciodată atât de obosit şi de nepregătit pentru 
tensiunea ce marca acest concurs la care stăpânul său îl 
obligase să participe. Se afla pe punctul de a-şi pierde firea. 


Joel îi simţea respiraţia mirositoare drept în faţă - respiraţia 
unui ţap. 

— Arată-ţi înfăţişarea normală, îi ceru el. 

Ochii creaturii nu mai aveau pupile - erau albi. Joel 
scuipă drept în faţa spiritului toată flegma pe care o avea în 
gură şi în gât. Creatura îşi ieşi din sărite. 

Faţa i se descompuse. Ceea ce părea a fi fost carne 
căpăta un nou aspect - o masă, devoratoare, informă, fără 
ochi sau nas, fără urechi său păr. 

De  jur-împrejur, mulţimea se retrăgea. Unii dintre 
spectatori ţipau, alţii leşinau. Joel nu vedea nimic din toate 
acestea; plin de satisfacţie, nu auzea decât ţipetele. 
Metamorfoza nu era numai pentru el - o putea vedea toată 
lumea. Toţi oamenii vedeau adevărul dezgustător în toată 
goliciunea lui. 

Gura era enormă, străjuită de dinţi ridicoli de mari, 
asemănători cu cei ai unui peşte de mare adâncime. Braţul 
teafăr al lui Joel se afla sub falca lui inferioară, ţinându-l 
astfel în şah, în timp ce striga după ajutor. 

Nimeni nu se oferi să-l ajute. 

Mulțimea stătea la o distanţă respectuoasă, continuând 
să ţipe şi să privească, fără a fi dornică să intervină. Era, 
pur şi simplu, un spectacol - un sportiv luptându-se cu 
Diavolul -, iar acest lucru nu avea legătură cu ea. 

Joel simţea cum îl părăsea şi ultima fărâmă de putere; 
braţul său nu mai reuşea să-i ţină închisă gura. Disperat, îi 
simţi dinţii lângă sprâncene şi bărbie, pătrunzându-i prin 
carne şi oase, şi simţi, în cele din urmă, cum îl învăluia 
noaptea albă atunci când spiritul îl muşcă de faţă. 

Spiritul se ridică de pe cadavru, cu bucăți din capul lui 
Joel atârnându-i printre dinţi. li sfâşiase faţa ca pe-o mască, 
transformând-o într-o masă informă de sânge şi muşchi 
care încă zvâcneau. Prin deschizătura ce fusese gura lui 
Joel, rădăcina limbii fâlfâia şi împroşca sânge, fără a-şi mai 
putea exprima durerea. 

Lui Burgess nu-i mai păsa de ce-ar fi spus lumea despre 
el. Cursa era totul, şi o victorie rămânea o victorie, 


indiferent de modul în care era câştigată. ŞI, la urma urmei, 
Jones trişase. 

— Aici! ţipă acesta către spirit. Aici! Fantoma îşi întoarse 
faţa pătată de sânge spre el. 

— Vino-ncoace! îi ordonă Burgess. 

Erau despărțiți numai de câţiva metri: doar câţiva paşi, şi 
cursa avea să fie câştigată. 

— Aleargă spre mine! ţipă cu o voce pătrunzătoare 
Burgess. Aleargă! Aleargă! Aleargă! 

Spiritul era foarte obosit, dar cunoştea vocea stăpânului 
său. Alergă în salturi spre linia de sosire, ascultând orbeşte 
de chemările lui Burgess. 

Mai erau patru paşi. Doar trei... 

Şi Kinderman trecu pe lângă el, îndreptându-se spre linia 
sosire. Miopul de Kinderman, cu un pas înaintea lui Voigt 
termină pe primul loc în cursă, fără a şti ce victorie 
câştigase, fără a vedea ororile ce îi zăceau la picioare. 

Nu s-au auzit nici un fel de strigăte, nici un fel de 
aplauze. Atmosfera din jurul scărilor părea să se întunece, 
şi un curent îngheţat de aer, nepotrivit cu anotimpul, îşi 
făcu simțită prezenţa. 

Clătinându-şi capul pentru a-şi cere scuze, Burgess căzu 
genunchi. 

— Tatăl nostru, Care eşti în lad, nesfinţit fie numele 
Tău... 

Ce subterfugiu vechi! Ce reacţie naivă! 

Mulțimea începu să dea înapoi. Unii alergau deja. Copii 
cunoscând natura întunericului de care fuseseră atinşi cu 
puţină vreme în urmă, erau cei mai liniştiţi. Ei îşi luară 
părinţii de mâini îndepărtându-i din zonă, ca pe nişte 
mieluşei, şi spunându-le să nu privească în spatele lor. 
Amintindu-şi vag de uter, de primul tunel, de prima ieşire 
dureroasă dintr-un loc sfânt sau de prima tentaţie de a privi 
înapoi şi de a muri, părinţii se lăsară conduşi de odraslele 
lor. 

Singurul care părea indiferent era Kinderman; acesta 
stătea jos pe trepte şi îşi ştergea ochelarii, zâmbind după 
victorie, fără să ia în seamă frigul intens. 


Când îşi dădu seama că rugăciunile nu ajutaseră la 
nimic, Burgess întoarse spatele şi dispăru în Palatul 
Westminster. 

(J 

Văzându-se părăsit, spiritul renunță la orice încercare de 
avea o formă umană şi deveni el însuşi. Plictisit, scuipă din 
gură ceea ce mai rămăsese din faţa urât-mirositoare a lui 
Joel Jones, resturile, pe jumătate mestecate, aterizară pe 
caldarâm, alături de cadavrul alergătorului. Invăluindu-se 
într-o trombă de fum, spiritul se întoarse la Cercul care-i 
servea drept casă. 

e 

Mirosea a rânced pe coridoarele ce străbăteau 
Parlament, nu se simţea nici un suflu de viaţă, nici un ajutor 
nu venea nicăieri. 

Condiţia fizică a lui Burgess era precară, aşa încât 
alergarea fu înlocuită curând de mersul său obişnuit. Cu un 
mers constant înainta de-a lungul coridoarelor cu lambriuri 
întunecate, păşi fără zgomot pe covoarele roase de atâta 
umblat. 

Nu prea ştia ce avea de făcut. Era evident că o să fie 
învinovăţit de eşec, că o să i se impute faptul de a fi 
nesocotit orice întâmplare neprevăzută; încrezător, totuşi, 
în propriile-i puteri, era sigur că avea s-o scoată la capăt 
până la urmă. O să le dea tot ceea ce voiau drept 
compensație pentru lipsa sa de prevedere: o ureche, un 
picior... Oricum, nu avea nimic de pierdut în afară de 
carnea şi de sângele său. 

Dar trebuia să-şi întocmească cu grijă procedura de 
apărare, pentru că stăpânii lui nu puteau suferi 
argumentele nefondate; viaţa sa nu mai valora doi bani, 
dacă scuzele invocate erau şubrede. 

Simţi un aer îngheţat în spate; ştia ce însemna acest 
lucru - Diavolul îl urmărise de-a lungul acestor coridoare 
liniştite, intrând chiar până în uterul locaşului democraţiei. 
Avea să supravieţuiască, totuşi, întâlnirii, cu condiţia să nu 
se întoarcă, să privească numai înspre podea sau spre 
mâinile fără degete mari; astfel, nu o să i se întâmple nimic 


rău. lată una dintre primele lecţii învăţate de cel care 
conlucra cu puterile întunericului. 

Frigul devenea din ce în ce mai puternic. Burgess putea 
să-şi vadă propria-i respiraţie şi simţea cum îi îngheţa 
capul. 

— Imi pare rău, zise cu toată sinceritatea, adresându-se 
urmăritorului său. 

Vocea care-i răspunse era mai blândă decât se 
aşteptase. 

— Nu a fost greşeala ta. 

— Ştiu, răspunse Burgess, înşelat de tonul conciliator al 
Stăpânului. Dar a fost o greşeală, şi de aceea am 
remuşcări. L-am subestimat pe Kinderman. 

— Asta a fost o greşeală. De altfel, toţi facem câte una, 
spuse Diavolul. Totuşi, vom încerca din nou peste o sută de 
ani. Democraţia este încă un cuvânt nou şi nu şi-a pierdut 
complet farmecul superficial. li vom permite să mai existe 
încă un secol, după care o vom învinge. 

— Da. 

— Dar tu... 

— Ştiu. 

— Nu vei mai avea nici o putere, Gregory. 

— Sigur că nu. 

— Nu este sfârşitul lumii. Uită-te la mine. 

— Nu în acest moment, dacă nu vă supăraţi. 

Burgess continuă să înainteze cu un pas ferm şi 
constant. Fii calm, judecă lucid! 

— Te rog, uită-te la mine! spuse mieros Diavolul. 

— Mai târziu, stăpâne. 

— Nu-ţi cer decât să te uiţi la mine. Ar trebui să-mi arăţi 
puţin respect. 

— Chiar aşa voi face, dar mai târziu. 

Coridorul se ramifica în faţa lor. Burgess porni spre 
bifurcația din stânga, gândindu-se că simbolismul acesta ar 
putea să-i încânte stăpânul. Dar nimerise într-un culoar 
înfundat. Burgess se opri cu faţa la perete. Frigul îi 
pătrundea până în măduva oaselor, iar degetele boante îl 


făceau să se simtă ca pe ghimpi; îşi scoase mănuşile şi îşi 
supse cu putere degetele. 

— Uită-te la mine. Întoarce-te şi uită-te la mine, continuă 
suav vocea. 

Ce avea oare de făcut? Să se întoarcă şi să caute o altă 
ieşire - aceasta era, probabil, cea mai bună soluţie. Trebuia 
doar să meargă în cercuri până ce reuşea să-şi 
argumenteze bine punctul de vedere, pentru că urmăritorul 
său să-l lase în pace. 

In timp ce stătea nemişcat, şi toate alternativele posibile 
i se învolburau în minte, simţi o uşoară durere în gât. 

— Uită-te la mine, zise, din nou, vocea. 

| se puse un nod în gâtlej. Simţea, în mod neobişnuit, o 
durere mistuitoare în cap, produsă parcă de frecarea unui 
os pe altul. Era ca şi cum un cuţit i se înfipsese la baza 
craniului. 

— Uită-te la mine, zise, pentru ultima dată, Diavolul, şi 
capul lui Burgess se întoarse. 

Nu însă şi corpul său - acesta se afla îndreptat spre 
peretele orb al coridorului înfundat. 

Capul i se încovoie în jurul axei sale subţiri, fără nici un 
pic de respect pentru anatomie sau fără vreo cauză 
raţională. Burgess se îneca pe măsură ce esofagul i se 
răsucea ca o frânghie, vertebrele i se transformau în 
pulbere, iar cartilagiile într-un terci fibros. Ochii începură 
să-i sângereze, timpanele îi plesniră, şi el muri privind la 
acea faţă neluminată de soare, nepământeană. 

— Ţi-am spus să te uiţi la mine, spuse Diavolul, şi plecă 
pentru a-şi continua nefasta-i operă. 

Işi lăsă victima acolo ca un subtil paradox pentru 
democrați, atunci când aceştia aveau să intre, preocupaţi 
de cuvinte, în Palatul Westminster. 


JACQUELINE ESS: PUTEREA VOINŢEI 


Dumnezeule, gândi femeia, aceasta nu poate fi cu 
adevărat viață. Zile în şir acelaşi lucru, doar plictiseală, 
muncă ingrată şi o senzație totală de inutilitate. 

Of, Doamne, se rugă ea, scoate-mă din impas, redă-mi 
libertatea, chinuieşte-mă, dacă vrei, dar scoate-mă din 
mocirla în care trăiesc! 

Dar în loc de a aştepta binecuvântarea eutanasiei divine, 
într-o zi mohorâtă din luna Martie, Jacqueline luă o lamă din 
aparatul de ras al lui Ben, se închise în baie şi îşi tăie venele 
de la mâini. 

În ciuda pulsaţiilor pe care le simţea în urechi, reuşi, ca 
prin vis, să-l audă pe Ben strigând în faţa uşii de la baie: 

— Eşti înăuntru, dragă? 

Pleacă de-aici! gândi ea că a răspuns. 

— Scumpo, m-am întors mai devreme, traficul nu a fost 
atât de intens. 

— Te rog, pleacă! 

Efortul făcut pentru a încerca să vorbească îi produse o 
ameţeală atât de puternică, încât alunecă de pe colacul 
closetului pe podeaua din dale albe, pe care începuseră 
deja să se coaguleze mici bălți de sânge. 

— Dragă, mă auzi? 

— Pleacă... 

— Dragă... 

— „de-aici! 

— Ţi-e rău? 

Canalia bătea acum toba în uşă. Nu-şi dădea oare seama 
că ea nu-i putea deschide, că nu voia acest lucru? 

— Jackie, răspunde-mi! 

Femeia gemu - nu se putea abţine. Durerea nu era atât 
de mare pe cât se aşteptase, dar simţea o senzaţie stranie, 
ca şi cum cineva o lovise în cap. ŞI, totuşi, el nu putea să 
mai intervină la timp pentru a o salva, cel puţin nu acum - 
chiar dacă ar fi spart uşa. 

Bărbatul sparse uşa. 


Jacqueline privi în sus spre el printr-un aer atât de 
îmbâăcsit de miresmele morţii, încât putea fi tăiat cu cuțitul. 

Prea târziu, gândi ea că a răspuns. 

Dar nu era... 

e 

Dumnezeule, aceasta nu poate fi sinucidere. Nu am 
murit... 

Doctorul pe care Ben îl angajase era extrem de răbdător 
cu ea. „Tot ce-i mai bun”, promisese acesta, „tot ce se 
poate găsi mai bun pentru scumpa mea Jackie." 

— Nu-i nimic, o linişti doctorul, totul se va rezolva cu 
bine. 

De ce dracu’ nu recunoaşte? se întrebă ea. Nu-i pasă 
câtuşi de puțin de mine. Nu ştie cum mă simt. 

— Am avut întotdeauna de-a face cu femei şi cu 
problemele lor, spuse doctorul, sigur pe el, încercând să 
pară interesat de pacienta sa. Sunt nişte lucruri normale la 
o anumită vârstă. 

Jacqueline de-abia împlinise treizeci de ani. Ce voia, 
oare, să o facă să înţeleagă? Că ajunsese deja la 
menopauză? 

— Depresiune nervoasă, reacţii totale sau parţiale de 
abstinenţă, nevroze de diferite tipuri... Nu eşti singura 
femeie cu probleme, poţi să mă crezi pe cuvânt. 

O, ba da, sunt singură, îşi spuse ea. Simt acest lucru în 
mintea mea, sunt propriul meu stăpân, dar tu nu poti 
înțelege asta. 

— Te vei face bine cât ar scutura un miel din coadă. 

O mieluşea? Oare crede că sunt o mieluşea? 

În timp ce vorbea, doctorul se uita distrat la diplomele 
înrămate de pe pereţi, la unghiile sale bine îngrijite, la 
creioane şi la hârtiile de pe birou. Se uita oriunde în altă 
parte, dar niciodată la Jacqueline. Oriunde, numai la 
Jacqueline, nu. 

— Ştiu, spuse doctorul, prin câte ai trecut, câte traume ai 
suferit. Femeile au anumite necesităţi fiziologice. Dacă ele 
nu sunt satisfăcute... 

Ce-ar putea să ştie el despre necesităţile unei femei? 


Tu nu eşti o femeie, crezu ea că gândise în sinea ei. 

— Ce-ai spus? întrebă doctorul. 

Oare vorbise ea? Clătină din cap, iar el îşi continuă 
discursul cu aceeaşi voce monotonă. 

— Nu am de gând să te supun la nişte şedinţe 
interminabile de terapie. Nu vrei acest lucru, aşa-i? Tot ce 
vrei este să capeţi din nou încredere în viaţă şi ceva care să 
te facă să dormi bine noaptea. 

Acum începea s-o irite de-a binelea. Condescendenţa lui 
era atât de mare, încât nu mai avea margini. Se erija în 
atotcunoscătorul, atotvăzătorul Părinte - ca şi cum, în mod 
miraculos, ar fi putut pătrunde în sufletul unei femei. 

— Desigur, am mai încercat în trecut şedinţe de terapie 
cu pacientele mele. Dar acum, între mine şi dumneata... 

O bătu uşor pe mână. Mâna Părintelui pe dosul mâinii 
sale. Se presupunea că trebuia să fie flatată, liniştită, poate 
chiar sedusă. 

— ... între mine şi dumneata este prea multă vorbărie. O 
discuţie fără sfârşit. Şi la ce bun, ca să fiu sincer? Toată 
lumea are probleme, iar acestea nu se pot rezolva 
discutând, ce crezi? 

Nu eşti femeie. Nu arăţi ca o femeie şi nici nu simţi ceea 
ce simte ea... 

— Ai spus ceva? 

Ea negă, clătinând din cap. 

— Am crezut că ai spus ceva. Te rog să discuţi deschis şi 
onest cu mine. 

Jacqueline nu replică şi doctorul se simţi obosit de 
această intimitate simulată. Se ridică şi se îndreptă spre 
fereastră. 

— Cred că cel mai bun lucru pentru dumneata... 

El stătea în lumină, întunecând camera şi împiedicând 
vederea spre peluza străjuită de cireşi. Femeia se uită fix la 
umerii lui largi, la şoldurile înguste. Un tip arătos, aşa s-ar fi 
exprimat Ben. Cineva care nu urma să poarte copii. Un corp 
ca acesta fusese făcut pentru a recrea lumea - sau, cel 
puţin, minţile. 

— Cred că cel mai bun lucru pentru dumneata... 


Ce ştia el, cu astfel de şolduri şi umeri? Era un 
reprezentant prea tipic al bărbaţilor, ca s-o poată înţelege 
câtuşi de puţin. 

— Cred că cel mai bun lucru pentru dumneata ar fi un 
tratament cu tranchilizante... 

Acum, ochii femeii erau aţintiţi asupra taliei lui. 

— ... Şi o vacanţă. 

Mintea ei se concentrase asupra corpului acoperit de 
haine, la muşchii, oasele şi sângele de sub pielea elastică. 
Femeia şi-l imagină din toate părţile, determinându-i 
dimensiunile şi puterea de rezistenţă, apoi se concentră din 
ce în ce mai mult. 

Transformă-te în femeie! gândi Jacqueline. 

Şi, pur şi simplu, în timp ce-şi formula în minte această 
idee absurdă, ea începu să se înfăptuiască. Nu era o 
transformare ca acelea întâlnite în basme, pentru că, din 
păcate, propriul lui corp se împotrivea unei astfel de 
metamorfoze. La comanda nerostită a lui Jackie, pieptul său 
de bărbat lua forma unor sâni seducători de femeie, care se 
umflau şi se tot umflau văzând cu ochii, până când pielea îi 
crăpă şi sternul ieşi la lumină. Pelvisul, solicitat la 
maximum, se fractură chiar de la mijloc; dezechilibrat, 
doctorul se răsturnă peste birou şi de-acolo se holbă în sus 
la ea; faţa i se îngălbenise din cauza durerii. Îşi linse buzele 
uscate - de nenumărate ori -, în căutarea vreunei urme de 
umezeală, care să-i permită să vorbească. Gâtlejul îi 
ajunsese ca iasca, iar cuvintele nu-i mai ieşeau din gură. 
Singurele zgomote ce se auzeau proveneau de undeva 
dintre picioarele sale - era pleoscăitul sângelui care curgea 
şi bufniturile surde ale măruntaielor ce cădeau pe covor. 

Jackie ţipă pătrunzător la vederea monstruozităţii pe 
care o crease şi se retrase în colţul cel mai îndepărtat al 
încăperii, unde vomită în vasul ce conţinea un ficus. 

Dumnezeule, îşi spuse ea, asta nu poate să fie o crimă. 
Nu l-am atins câtuşi de puțin. 

e 

Jacqueline se feri să spună şi altora ceea ce făcuse în 

acea după-amiază. Nu avea niciun rost să ţii oamenii treji 


nopţi în şir, pentru a se gândi la asemenea însuşiri 
personale excepţionale. 

Poliţia a fost cât se putea de binevoitoare. S-au dat o 
serie de explicaţii referitoare la decesul subit al doctorului 
Blandish, deşi niciuna nu a motivat convingător modul în 
care pieptul său suferise acea metamorfoză senzaţională - 
apariţia celor doi sâni bine făcuţi, dar acoperiţi de păr. 

S-a admis sugestia că vreun psihopat necunoscut, cu o 
putere herculeană înzecită de o criză, a pătruns în casă, a 
făptuit crima, ajutându-se de mâini, ciocane şi ferăstraie, 
apoi a plecat lăsând-o încuiată înăuntru pe nevinovata 
Jacqueline Ess, într-o stare atât de avansată de şoc, încât 
niciun interogatoriu nu ar fi putut scoate ceva de la ea. 

O persoană sau nişte persoane necunoscute îl 
trimiseseră pe doctor într-o lume în care nici 
tranchilizantele, nici altă metodă de terapie nu i-ar mai fi 
fost de ajutor. 

e 

O vreme, aproape că uitase de această întâmplare. Dar, 
pe măsură ce treceau lunile, ea şi-o reamintea încetul cu 
încetul; era ca o rememorare a unui adulter tăinuit. Nu 
putea să-şi scoată din minte plăcerile sale interzise. Uitase 
greata, dar îşi reamintea puterea. Uitase dezgustul, dar îşi 
reamintea forţa pe care o avea. Uitase vinovăția pe care o 
încercase după aceea, dar năzuia din tot sufletul, dorea 
fierbinte să facă din nou ceea ce deja făcuse. 

Însă mult mai bine. 


— Jacqueline! 

Oare cel care mă strigă pe numele meu adevărat este 
realmente soțul meu? se întrebă ea. De obicei, îmi spune 
Jackie, sau Jack, deşi, uneori, nici nu se mai oboseşte să-l 
rostească. 

— Jacqueline! 

Se uita la ea cu nişte ochi mari şi albaştri ca ai unui 
copil; încă mai semăna cu studentul de care se îndrăgostise 
la prima vedere, numai că, acum, forma gurii îi indica 


caracterul mai nemilos, iar sărutările sale aveau gustul 
pâinii mucegăite. 

— Jacqueline! 

— Da. 

— Trebuie să-ţi spun ceva... 

O conversație banală? gândi Jacqueline. Precis că este 
vorba de vreun dineu la care trebuie să iau parte. 

— ... dar nu ştiu cum să încep. 

— Pune-mă la încercare, sugeră ea. 

Ştia că putea să-l determine să rostească orice cuvinte 
pe care i-ar fi plăcut să le audă - poate cuvinte de dragoste 
-, cu condiţia să-şi fi amintit cum sunau ele. Dar ce rost mai 
aveau? Mai degrabă voia să audă adevărul. 

— Draga mea, am cam luat-o razna în ultimul timp... 

— Ce vrei să spui? 

Te-am prins, ticălosule! îşi zise Jacqueline. 

— Totul a început în perioada în care nu prea te simţeai 
în apele tale. Cred că îţi aduci aminte când lucrurile nu mai 
decurgeau normal între noi... camere separate - tu ai vrut, 
de fapt, acest lucru..., iar eu am început să mă urc pe 
pereţi. N-am vrut să te supăr, aşa încât nu ţi-am spus nimic. 
Dar acum nu are niciun rost să încerc să duc o existenţă 
dublă. 

— Poţi să ai o amantă dacă vrei, Ben. 

— Dar nu e doar o amantă de ocazie, Jackie. O iubesc... 

E pe punctul de a se lansa într-unul dintre obişnuitele 
sale discursuri, gândi ea, văzând cum Ben căpăta din ce în 
ce mai mult avânt. Justificările care se transformau în 
acuzaţii, acele scuze care întotdeauna deveneau atacuri 
împotriva caracterului ei. O dată ce se pornea, nu mai 
putea fi oprit cu niciun chip. Şi Jacqueline nu voia să-l 
asculte. 

— ... nu se aseamănă deloc cu tine, Jackie. E destul de 
uşuratică, în felul ei. Cred că ai numi-o superficială. 

Cred că ar fi mai bine să-l întrerup aici, îşi zise ea, 
înainte de a-şi crea singur complicații. 

— Nu-i capricioasă ca tine - e pur şi simplu o femeie 
normală. Nu vreau să spun că tu eşti anormală, căci 


momentele tale de depresiune nervoasă nu depind de 
voinţa ta. lar ea nu-i atât de sensibilă ca tine. 

— Ben, nu trebuie... 

— Fir-ar să fie, vreau să-mi iau o piatră de pe suflet. 

Și vrei să mi-o pasezi mie, gândi Jacqueline. 

— Nu m-ai lăsat niciodată să-ţi explic aceste lucruri, 
continuă Ben. Tot ce-ai făcut, a fost să-mi arunci una din 
acele blestemate de priviri ale tale, ca şi când ai fi vrut... 

Mori! 

— ... să tac din gură. 

Taci din gură! 

— Nu-ţi pasă de ceea ce simt! Acum, urla de-a binelea: 
Întotdeauna te-ai limitat la lumea ta îngustă. 

Taci din gură! 

Gura lui Ben era deschisă. Jacqueline dorea să i-o vadă 
închisă şi, brusc, în timp ce-şi formula ideea în minte, fălcile 
acestuia se închiseră cu un zgomot sec, retezându-i vârful 
roz al limbii; acesta îi căzu printre dinţi şi se opri într-o cută 
a cămăşii. 

Taci din gură! gândi ea din nou. 

Cele două şiruri perfecte de dinţi scrâşniră, frecându-se 
unul de altul, fisurându-se şi făcându-se ţăndări; muşchi, 
smalţ şi salivă se contopeau într-o spumă rozalie ce i se 
scurgea pe bărbie, în timp ce gura i se strângea pungă 
înspre interior. 

Taci din gură, continuă ea să gândească, pe când ochii 
lui albaştri, de copil speriat, se afundau în craniu, iar nasul i 
se înşuruba în creier. 

Nu mai semăna câtuşi de puţin cu Ben - era un bărbat 
cu un cap roşu de şopârlă, ce se aplatiza şi creştea peste 
măsură. Mulţumescu-ţi Ţie, Doamne, că nu mai era capabil 
să scoată vreun sunet. 

Acum, că prinsese gustul de a-şi folosi puterile 
neobişnuite, găsea o plăcere reală în a urmări 
transformările la care-l supunea. 

Îl răsturnă peste cap pe podea şi începu să acţioneze 
asupra braţelor şi picioarelor acestuia, comprimându-i 
carnea şi oasele într-un spaţiu din ce în ce mai mic. Hainele 


îi fură îndoite spre interior; țesutul stomacului fu jupuit - 
eliberându-i-se măruntaiele - şi întins în jurul corpului 
pentru a-l înveli. Acum, degetele lui păreau să-i iasă din 
omoplaţi, iar picioarele - care se zvârcoleau încă de furie - 
din măruntaie. Îl întoarse pentru ultima oară, ca să-i 
comprime şira spinării într-o fâşie amorfă, lungă de treizeci 
de centimetri. Metamorfoza era aproape terminată. 

leşind din transă, îl văzu pe Ben şezând pe covor, 
micşorat la un volum de dimensiunile uneia dintre valizele 
sale fine din piele, în timp ce sângele, fierea şi lichidul 
limfatic se scurgeau din corpul său imobil. 

Dumnezeule, acesta nu-i soțul meu! N-a fost nicicând 
atâta de micut. 

De data aceasta, nu mai aşteptă ajutor de nicăieri, ştiind 
ce făcuse (chiar ghicind şi modul în care acţionase). 
Acceptă crima ca pe o judecată mult prea dură, îşi făcu 
bagajul şi părăsi casa. 

Trăiesc, gândi ea. Pentru prima dată în viața mea atât de 
mizerabilă, trăiesc cu adevărat! 


Declarația lui Vassi (prima parte): 


„Această poveste este pentru tine, cel care visezi la 
femei atrăgătoare şi hotărâte. Aceasta este o promisiune şi 
o confesiune, fiind ultimele cuvinte ale unui om a cărui 
soartă e pecetluită, un om care nu a dorit altceva decât să 
iubească şi să fie iubit. Stau aici tremurând şi aştept să se 
facă noapte. Trebuie să vină acel codoş plângăreţ, pe nume 
Koos, şi să-mi ia tot ceea ce mai posed, dându-mi, în 
schimb, cheia de la camera ei. 

Nu sunt un om curajos şi nici nu am fost vreodată, aşa 
încât mă tem de ceea ce mi s-ar putea întâmpla la noapte. 
Dar nu pot să trec prin viaţă doar visând, trăind în întuneric, 
cu speranţa unei recompense în ceruri. Mai devreme sau 
mai târziu, cineva tot va trebui să-şi încordeze puterile (Ce 
cuvânt potrivit!) şi să dezvăluie totul - chiar cu riscul de a 
renunţa la această lume. 


Probabil că mărturisirea mea nu are niciun sens. Probabil 
că te gândeşti, tu cel care citeşti acum această declaraţie, 
cine dracu' era autorul imbecil? 

Mă numesc Oliver Vassi şi am treizeci şi opt de ani. Până 
acum aproximativ un an, când am început cercetările care 
se termină în această seară cu acest codoş, cu cheia şi cu 
această sfântă a sfintelor, eram avocat. 

Dar povestea începe acum vreun an şi ceva. Atrecut o 
vreme de când am văzut-o, pentru prima dată, pe 
Jacqueline Ess. 

Într-o bună zi, a venit ca din senin la birou, pretinzând că 
este văduva unui fost coleg de facultate, un anume 
Benjamin Ess, de a cărui figură mi-am adus aminte după un 
oarecare efort de memorie. Un prieten reciproc, care fusese 
la nuntă, îmi arătase o fotografie a lui Ben şi a încântătoarei 
sale soţii. Şi iat-o acum, în carne şi oase, la fel de splendidă 
cum o reprezentase acel instantaneu. 

Imi amintesc cât de jenat am fost la acea primă întâlnire. 
Sosise în perioada cea mai aglomerată a unei zile de lucru, 
iar eu eram afundat în hârtii până la gât. Dar am fost atât 
de subjugat de ea, încât am lăsat baltă toate treburile şi 
întrevederile de afaceri din acea zi, iar în momentul în care 
secretara a pătruns în birou, mi-a aruncat una dintre acele 
priviri reci ca oţelul, ce aveau efectul unui duş rece asupra 
mea. Cred că m-am îndrăgostit la prima vedere, iar ea şi-a 
dat seama de atmosfera electrizantă ce domnea în birou. Şi 
eu care pretindeam a fi doar politicos cu văduva unui vechi 
prieten! Nu-mi plăcea să mă gândesc la patimă - nu-mi 
stătea în fire, sau aşa credeam. Ce puţin ne cunoaştem în 
realitate adevăratele resurse latente! 

Jacqueline mi-a debitat numai minciuni la acea primă 
întâlnire. Mi-a povestit modul în care Ben murise de cancer, 
cât de des vorbea el de mine şi de câtă simpatie îmi 
arătase. Bănuiesc că ar fi putut să-mi spună atunci pe loc 
adevărul adevărat, şi l-aş fi suportat fără a clipi, într-atât îi 
eram de devotat chiar de la început. 

Este destul de greu să-mi aduc aminte cum şi când 
interesul pentru o altă fiinţă omenească poate fi 


transformat într-o pasiune atât de arzătoare. S-ar putea 
doar să-mi imaginez înrâurirea pe care a avut-o asupra mea 
la acea primă întâlnire, reinventând, pur şi simplu, toată 
această întâmplare ca să-mi justific excesele ulterioare. Nu 
sunt sigur de acest lucru. În orice caz, oriunde şi oricând s-a 
întâmplat, oricât de repede sau de încet, am căzut în 
ghearele ei - şi aşa a început legătura noastră. 

De felul meu, nu sunt un om care îşi bagă nasul în 
afacerile prietenilor sau ale partenerelor de aşternut. Ca 
avocat, îmi ajung cele opt ore pe zi în care scormonesc prin 
vieţile mai mult sau mai puţin murdare ale clienţilor. După 
ce ies din birou, dorinţa mea este de a-i lăsa pe oameni să- 
şi vadă de treburile lor. Nu fac cercetări şi nici nu răscolesc 
lucruri care nu mă privesc. lau oamenii aşa cum sunt. 

Jacqueline n-a făcut excepţie de la această regulă. Era o 
femeie pe care eram bucuros s-o am în viaţa mea, 
indiferent care ar fi fost adevărul despre trecutul ei. Avea 
un excepţional sang-froid, era spirituală, spurcată la gură, 
nesinceră. Nu întâlnisem niciodată o femeie atât de 
fermecătoare din toate punctele de vedere. Nu mă interesa 
felul în care se desfăşurase viaţa ei cu Ben, dacă fusese 
fericită sau nu în căsătorie. Aceasta o privea pe ea, direct şi 
personal. Eram bucuros să trăiesc în prezent şi să nu 
dezgrop amintirile trecutului. Bănuiesc că îmi plăcea chiar 
să cred că orice necazuri ar fi avut, puteam s-o ajut să le 
uite. 

Desigur că poveştile ei aveau multe puncte slabe. 
Meseria de avocat mă învățase să fiu cu ochii în patru când 
cineva îmi îndruga verzi şi uscate, şi acum - în ciuda voinţei 
mele - simţeam că nu era complet sinceră cu mine. Ştiam 
că fiecare are propriile-i secrete. Las-o şi pe ea să le aibă, 
cugetam în sinea mea. 

Numai o singură dată i-am pus la îndoială un detaliu al 
presupusei sale vieţi. Intr-o discuţie despre moartea lui Ben, 
a luat-o gura pe dinainte şi mi-a mărturisit că obținuse ceea 
ce meritase. Am întrebat-o ce înţelegea prin aceste cuvinte. 
Mi-a zâmbit, cu acel surâs al Giocondei, ce-i era atât de 
caracteristic, şi mi-a replicat că există întotdeauna o poliţă 


de plătit între bărbaţi şi femei. N-am mai insistat, lăsând 
discuţia baltă. Eram atât de obsedat de ea în acea perioadă 
- practic, dincolo de orice speranţă de salvare - încât aş fi 
crezut orice mi-ar fi spus. 

Era atât de frumoasă! Nu într-un sens bidimensional; nu 
mai era tânără, nici inocentă, şi nu mai avea acea forţă 
primitivă, latentă, atât de căutată de fotografii agenţiilor 
publicitare. Avea o faţă obişnuită pentru o femeie care abia 
trecuse de patruzeci de ani, o faţă pe care bucuria şi 
tristeţea lăsaseră oarecare urme. Dar avea o putere 
excepţională de autotransformare, o mare mobilitate a 
feţei, asemănătoare cu un cer într-o continuă schimbare. La 
început, am crezut că totul era un truc de machiaj. 
Petrecându-mi tot mai multe nopţi cu ea şi urmărind-o - 
dimineaţa, cu ochii cârpiţi de somn, seara, cu ochii 
încercănaţi de oboseală -, mi-am dat seama, în scurt timp, 
că în mintea ei nu exista niciun fel de preocupare - doar 
carne şi sânge. Transformarea venea din interior: era un 
truc al voinţei. 

Şi, nu ştiu dacă poţi să crezi, acest lucru mă făcea să o 
iubesc din ce în ce mai mult. 

Apoi, într-o noapte, m-am trezit pe neaşteptate. 
Dormeam adesea pe covor, pentru că, aşa cum susţinea ea, 
patul îi aducea aminte de căsătorie. Oricum, în acea 
noapte, era întinsă pe covorul din camera mea, acoperită 
cu o cuvertură, iar eu, cuprins, pur şi simplu, de adoraţie, îi 
priveam faţa în timpul somnului. 

Dacă cineva ar sta complet relaxat şi şi-ar urmări iubita 
dormind, ar putea avea o surpriză neplăcută. Se ştie că 
imobilitatea trăsăturilor feţei împiedică întotdeauna 
exteriorizarea gândurilor celor mai ascunse ale unei 
persoane. Pentru noi, cei care ne-am dăruit, acest lucru 
este o oroare. În aceste momente, persoana respectivă ştie 
că nici nu mai există în afara acelei feţe, a acelei 
personalităţi. De aceea, când faţa este impenetrabilă, 
personalitatea se pierde în propria-i lume necunoscută, 
părând să nu mai aibă vreun scop în viaţă. E un fel de 


planetă neluminată de soare, ce evoluează într-un întuneric 
de nepătruns. 

De acest lucru mi-am dat seama în acea noapte, privind 
trăsăturile extraordinare ale feţei ei. In timp ce cugetam la 
lipsa mea de suflet, faţa Jacquelinei începu să se schimbe. 
Se vedea limpede că visa, dar ce vise erau acelea! Intreaga 
structură i se modifica - muşchii, părul, pomeţii obrajilor 
mişcându-se parcă antrenați de-un flux intern. Buzele 
înfloreau din structura osoasă, fierbând într-un turn pe 
piele; părul i se ondula în jurul capului ca şi când ar fi fost 
afundat în apă; pielea obrajilor se zbârcea, formând cute şi 
creţuri asemănătoare cicatricelor rituale de pe faţa unui 
războinic; țesuturile inflamate palpitau, umflându-se şi 
schimbându-şi necontenit forma. Acest flux terifiant mă 
înspăimântă şi, probabil, fără să vreau, trebuie să fi făcut 
vreun zgomot. Nu se trezi, dar păru să revină la nişte vise 
obişnuite, lăsându-şi gândurile cele mai ascunse să bântuie 
prin zonele de unde proveneau puterile ei neobişnuite. Intr- 
o frântură de secundă, noile forme dispărură, iar faţa ei 
semăna iarăşi cu aceea a unei femei obişnuite, cufundată 
într-un somn liniştit. 

Poţi să înţelegi, fără îndoială, că tot ceea ce am văzut a 
fost o întâmplare ciudată; următoarele zile mi le-am 
petrecut încercând să mă conving pe mine însumi că 
imaginile acelea nu erau adevărate. 

Efortul s-a dovedit inutil. Ştiam că era ceva în neregulă 
cu ea şi, în acel moment, aveam siguranţa că nu bănuia 
nimic. În organismul ei se petrecuse un fenomen neobişnuit 
şi trebuia să-i cercetez trecutul înainte de a-i spune ceea ce 
văzusem. 

Desigur că, dacă stau bine să mă gândesc, acest lucru 
era extrem de naiv - auzi, să-mi închipui că putea să nu fi 
fost conştientă de puterile pe care le avea! Dar mi se părea 
mult mai convenabil să cred că era o victimă a acestor 
puteri, şi nu că ea era cea care le controla. Asta gândeşte 
de obicei un bărbat despre o femeie - nu neapărat eu, 
Oliver Vassi, despre iubita mea, Jacqueline Ess. Noi, 
bărbaţii, nu putem crede cu adevărat că o astfel de putere 


poate exista în corpul unei femei - doar dacă ea nu este 
dată de vreun prunc mascul. Cel puţin, nu o putere reală. 
Asta ne-au învăţat părinţii noştri, tâmpiţii dracului! 

Oricum, am început să fac, pe furiş, cercetări despre 
Jacqueline. Aveam o cunoştinţă în York, acolo unde 
locuiseră cei doi, şi nu mi-a fost greu s-o determin să mă 
ajute. A durat o săptămână - tipul respectiv a trebuit să 
îndure o mulţime de porcării din partea poliţiei că să afle 
adevărul în legătură cu anumite zvonuri, dar l-a aflat. 
Veştile erau proaste. 

Ben decedase - lucru cert. Însă, în niciun caz, nu murise 
de cancer. Amicul meu obținuse numai nişte informaţii vagi 
despre starea cadavrului - acesta fusese cumplit mutilat. 
Principalul suspect? lubita mea, Jacqueline Ess. Aceeaşi 
femeie inocentă, care locuia în apartamentul meu şi care 
dormea alături de mine în fiecare noapte. 

Aşa că i-am spus că bănuiam ceva. Nu ştiu ce aşteptam 
să-mi răspundă, dar am obţinut doar o demonstraţie a 
puterii sale. Mi-a făcut-o de bunăvoie, fără răutate, însă 
trebuia să fi fost un prost ca să nu înţeleg că era, de fapt, 
un avertisment. La început, mi-a explicat cum îşi 
descoperise capacitatea de a manevra şi a stăpâni o altă 
fiinţă umană. In disperarea ei, când se aflase pe punctul de- 
a se sinucide, şi-a dat seama că, în străfundurile de 
nepătruns ale fiinţei sale, existau nişte resurse de care nu 
fusese conştientă până atunci. Aceste puteri nebănuite 
apăruseră brusc la suprafaţă - aşa cum peştele iese la 
lumină pe măsură ce sănătatea i se restabilea. 

Apoi îmi exemplifică o parte infimă a acestor puteri 
formidabile, smulgându-mi cam vreo duzină de fire de păr 
din cap. Simţeam cum dispar rând pe rând. M-a avertizat: 
Acum îti smulg un fir de după ureche. Brusc, am simţit 
furnicături pe piele şi am sărit în sus în timp ce degetele 
voinţei ei îmi înhăţau un fir de păr. Apoi altul, şi altul. Era o 
manifestare incredibilă de forţă, ce atingea de-acum 
adevărata artă, localizând şi smulgându-mi firele de păr de 
pe ţeastă de parcă ar fi folosit o pensetă. 


Ca să fiu sincer, înţepenisem de frică, dându-mi seama 
că, de fapt, nu făcea decât să se amuze pe socoteala mea. 
Dar eram sigur că, mai devreme sau mai târziu, va veni 
vremea când mă va reduce la tăcere pentru totdeauna. 

Şi, totuşi, se pare că avea nişte îndoieli despre propria ei 
persoană. Mi-a spus că o înfricoşau aceste puteri, deşi le 
perfecţionase în mod conştient. Avea nevoie de cineva care 
s-o înveţe cum să le folosească cât mai bine. Şi acela nu 
eram eu! Eu eram doar o persoană care o iubea, care o 
iubise înainte de această dezvăluire, şi care încă o va iubi în 
ciuda puterilor ei. 

De fapt, imediat după această scenă, m-am împăcat cu 
noua imagine a Jacquelinei. În loc să-mi stârnească teama, 
i-am devenit mai devotat acestei femei care mă tolera în 
patul ei. 

Propria mea meserie mă irita, devenind un fel de 
obstacol ce se ridica între mine şi iubită. Reputația mea 
începea să pălească; am pierdut nişte procese şi încrederea 
clienţilor. În decurs de numai două sau trei luni, cariera îmi 
era aproape distrusă. Prietenii îşi pierdeau treptat speranţa 
în mine, iar colegii mă evitau. 

Trebuie să spun răspicat că nu ea mă consuma - nu era 
nici lamie, nici succubus. Ceea ce mi s-a întâmplat, dacă 
vreţi, decăderea până la treapta cea mai de jos a 
existenţei, a fost rezultatul propriei mele mâini. Nu ea m-a 
vrăjit; asta-i o minciună romantică ce justifică seducerea. 
Ea era marea - şi eu trebuia să înot în ea. Are vreun sens 
ceea ce spun? Trăisem toată viaţa pe țărm, printre 
maldărele de cărţi de drept, iar acum mă săturasem de ele. 
Ea era un lichid, o mare nesfârşită într-un singur corp, un 
torent într-o cameră mică - m-aş fi înecat cu plăcere în el, 
dacă mi-ar fi dat ocazia. Şi această decizie era numai a 
mea. Trebuie să înţelegi acest lucru. A fost întotdeauna 
decizia mea. În această seară, am hotărât să merg în 
camera ei, să fiu cu ea pentru ultima oară. Din propria mea 
voinţă. 

Dar ce bărbat ar refuza-o? Ea era (este) sublimă. 


Vreo lună după acea demonstraţie de putere, am trăit 
într-o admiraţie fără margini. Când eram împreună, îmi 
arăta diferite moduri de-a face dragoste, ce depăşeau 
închipuirile oricărei creaturi de pe acest pământ al lui 
Dumnezeu. De fapt, se situau mai presus de orice 
închipuire - pentru că, atunci când erai cu ea, nu existau 
limite. Când mă aflam departe de ea, o visam fără încetare 
- fiindcă părea să-mi fi schimbat întreaga viaţă. 

Apoi m-a părăsit. 

Ştiu de ce: plecase să găsească pe cineva care s-o 
înveţe cum să-şi folosească puterea. O înţelegeam, dar 
aceasta nu-mi făcea viaţa mai uşoară. 

Am fost distrus complet... Mi-am pierdut slujba, propria 
identitate şi cei câţiva prieteni care-mi mai rămăseseră pe 
această lume. De-abia mi-am dat seama. Erau nişte pierderi 
mărunte în comparaţie cu pierderea Jacquelinei...” 

e 

— Jacqueline. 

Dumnezeule, gândi ea, să fie oare acesta cel mai 
puternic bărbat din tară? Nu-mi face nicio impresie, nu mă 
încântă deloc - bărbia lui nu are nimic voluntar. 

Dar Titus Pettifer era puterea întruchipată. 

Conducea atât de multe consorții, încât cu greu le mai 
ştia numărul; un singur cuvânt de-al său în lumea finanţelor 
putea distruge companii ca pe nişte bețe de chibrit, 
spulberând ambițiile sutelor de oameni şi carierele miilor de 
funcţionari. În umbra sa, averile se înzeceau peste noapte 
sau corporaţiile dădeau faliment - totul depindea de un 
simplu capriciu. Dacă exista vreun bărbat care să cunoască 
puterea cu adevărat, atunci el era acela. De la el puteai 
învăţa orice. 

— Nu te superi dacă-ţi spun J., aşa-i? 

— Fireşte că nu. 

— Aştepţi de mult? 

— De-o bună bucată de vreme. 

— De obicei nu las femeile frumoase să aştepte! 

— Ba da, le laşi. 


Îl cunoştea deja; cele două minute care trecuseră de 
când se afla în prezenţa lui îi permiseseră să-i cunoască 
posibilităţile. O să-i cadă mai repede la picioare, dacă o să 
fie mai insolentă cu el. 

— Întotdeauna foloseşti inițialele cu femeile pe care nu 
le-ai mai întâlnit vreodată? 

— E convenabil pentru clasare, nu crezi? 

— Depinde. 

— De ce? 

— De ce primesc în schimb că să-ţi permit această 
familiaritate. 

— E familiaritate, sau un privilegiu să-ţi ştiu numele? 

— Bineînţeles. 

— Ei bine... Mă simt flatat. Numai dacă nu acorzi prea 
des acest privilegiu. 

Jacqueline negă, clătinând din cap. Era un mod de a-i 
arăta că nu era libertină în viaţa ei sentimentală. 

— De ce-ai aşteptat atât de mult pentru a mă vedea? 
întrebă el. De ce mi s-a spus că mi-ai exasperat secretarele 
cu atâtea cereri de audienţă? Vrei bani, cumva? Dacă-i aşa, 
ei bine, află că vei pleca cu mâinile goale din acest birou. 
M-am îmbogăţit prin avariţie, şi cu cât devin mai bogat, cu 
atât sunt mai zgârcit. 

Acesta era adevărul şi nu se sfia să-l recunoască. 

— Nu vreau bani, replică ea la fel de răspicat. 

— Mi-ai luat o piatră de pe inimă. 

— Există bogății mai mari decât cele pe care le posezi. 

Surprins, bărbatul ridică din sprâncene. Putea să muşte 
căţeaua asta frumoasă! 

— E adevărat, răspunse Titus. 

Ştia că existau cel puţin vreo şase oameni mult mai 
bogaţi decât el, în această parte a lumii. 

— Eu nu sunt o nulitate care nu mai poate de dragul tău. 
Nu am venit aici să regulez un nume, ci pentru că avem 
şansa de a fi împreună şi de a ne oferi unul altuia o mulţime 
de lucruri. 

— Ca de exemplu? 

— Eu am corpul. 


Bărbatul zâmbi. Era oferta cea mai directă şi neruşinată 
pe care o auzise în ultimii ani. 

— Şi ce-aş putea să-ţi ofer în schimbul acestei ofrande? 

— Vreau să învăţ... 

— Ce să faci? 

— ... cum să folosesc puterea. 

Putoarea asta se purta din ce în ce mai straniu. 

— Ce vrei să spui cu asta? replică el, pentru a câştiga 
timp. Incă nu reuşise să-i înţeleagă jocul, iar acest fapt îl 
irita şi-l stupefia. 

— Să-ţi repet încă o dată, mai pe şleau? întrebă 
Jacqueline, cu un zâmbet atât de insolent, încât aproape că- 
| dădu gata. 

— Nu cred că-i nevoie. Deci vrei să înveţi cum să-ţi 
foloseşti puterea. Bănuiesc că aş putea să te învăţ... 

— Ştiu că poţi. 

— Îţi dai seama că sunt însurat. Virginia şi cu mine 
suntem împreună de optsprezece ani. 

— Ai trei băieţi, patru case şi o menajeră pe care o 
cheamă Mirabelle. Deteşti New York-ul şi iubeşti Bangkok- 
ul. Porţi cămăşi numărul şaisprezece şi jumătate, iar 
culoarea ta favorită este verdele. 

— Turcoazul. 

— Ei, da, devii mai rafinat o dată cu vârsta... 

— Nu sunt bătrân. 

— Optsprezece ani de căsătorie înseamnă mult. Te 
îmbătrâneşte înainte de vreme. 

— Nu pe mine. 

— Dovedeşte-o. 

— Cum? 

— lubeşte-mă! 

— Ha! 

— lubeşte-mă! 

— Aici? 

— Trage perdelele, încuie uşa, decuplează terminalul 
computerului şi iubeşte-mă. Ai curajul? 

— Mă sfidezi? 


Cât timp a trecut oare de când cineva îndrăznise să-l 
înfrunte în faţă? 

— Îndrăzneşti să mă provoci? 

Era excitat. Era atât de excitat cum nu mai fusese de 
peste zece ani. Trase draperiile grele, încuie uşa şi decuplă 
terminalul ce afişa continuu situaţia averilor sale. 

Dumnezeule, gândi femeia, am pus gheara pe el! 

e 

Nu era o legătură pe gustul Jacquelinei, aşa cum fusese 
cu Vassi. Pe de-o parte, Pettifer era un amant prea 
neîndemânatic, iar pe de altă parte, se simțea prea 
intimidat şi nervos din pricina soţiei, pentru a o înşela cu 
nonşalanţă. | se părea că o vede pe Virginia peste tot: în 
holurile hotelurilor în care închiriau câte o cameră după- 
amiaza, în taxiurile ce treceau prin faţa locurilor lor de 
întâlnire - o dată (şi jură că semăna leit) o văzu chiar sub 
înfăţişarea unei chelneriţe care ştergea o masă într-un 
restaurant. Bineînţeles că toate acestea nu erau decât 
închipuiri, dar ele afectau spontaneitatea idilei lor. 

Totuşi, Jacqueline învăţa de la el, dându-şi seama că pe 
cât era de stângaci ca iubit, pe atât de genial era în afaceri. 
învăţa să fie puternică, fără să pară că stăpâneşte puterea, 
cum să păstreze eul necontaminat de putreziciunea pe care 
reputaţia o stârneşte în rândul celor fără reputaţie, cum să 
procedeze ca deciziile alambicate să fie limpezi ca lumina 
zilei, cum să fie necruțătoare - deşi, în această privinţă, nu 
prea mai avea ce învăţa. De fapt, mai degrabă se putea 
spune că a învăţat-o să nu regrete niciodată absenţa 
sentimentului de milă instinctivă şi să judece numai în baza 
raţiunii cine merită să fie distrus şi cine să fie ajutat. 

Nici măcar o singură dată nu şi-a arătat ea adevărata 
faţă, dar şi-a folosit puterile în cele mai diferite moduri 
pentru a trezi la viaţă simţurile adormite ale bărbatului. 

Trecuseră deja patru săptămâni de la întâlnirea lor; 
zăceau, unul lângă altul, într-o cameră cu pereţii de culoare 
liliachie ascultând zgomotul surd al traficului din stradă. 
Ziua fusese dezastru; era nervos şi niciun fel de truc nu l-a 


ajutat câtuşi puţin. Totul se terminase rapid, fără niciun fel 
de pasiune. 

Era pe punctul de a-i spune ceva. Jacqueline ştia şi 
aştepta  destăinuirea care-i stătea undeva pe limbă. 
Întorcându-se spre el îi masă uşor tâmplele cu mintea, 
determinându-l să vorbească. 

Era pe punctul de a-şi strica în totalitate ziua. 

Era pe punctul de a-şi ruina cariera. 

Era pe punctul de a-şi distruge viaţa. 

Dumnezeu să-l aibă în pază! 

— Trebuie să încetăm să ne mai întâlnim, spuse 
bărbatul. 

N-ai să indrăzneşti, gândi ea. 

— Nu sunt sigur pe ce ştiu despre tine, sau mai degrabă 
ceea ce cred că ştiu despre tine, iar asta mă face să fiu... 
precaut, J. Mă înţelegi? 

— Nu. 

— Cred că te suspectez de... crime. 

— De crime? 

— Ai un oarecare trecut... 

— Cine încearcă să-mi dezgroape trecutul? întrebă 
Jacqueline. Sper că nu Virginia! 

— În niciun caz. Virginia nu-i câtuşi de puţin curioasă. 

— Atunci, cine? 

— Nu-i treaba ta! 

— Cine? 

Îl apăsă uşor pe tâmple. Simţi o durere şi faţa i se crispă. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Jacqueline. 

— M-a luat o durere de cap. 

— Eşti încordat, asta-i toată cauza - numai încordare şi 
nervi. Pot să te scap de ea, Titus. 

Îi atinse fruntea cu degetul, atenuând fluxul pe care-l 
îndreptase spre el. Bărbatul oftă uşurat. 

— E mai bine acum? 

— Da. 

— Cine-mi dă târcoale, Titus? 

— Am un secretar particular, pe nume Lyndon. Cred că 
m-ai auzit vorbind despre el. Ştie de legătura noastră chiar 


de la început, pentru că el e cel care reţine camere la hotel 
şi îmi aranjează alibiurile faţă de Virginia. 

Exista un fel de naivitate, ceva înduioşător în aceste 
cuvinte. Era ca şi cum se simţea jenat că trebuia să o 
părăsească, nu că ar fi fost cu sufletul zdrobit. 

— Lyndon e un fel de făcător de minuni. A tras o mulţime 
de sfori pentru a ne face viaţa mai uşoară. N-are nimic 
personal cu tine, dar s-a întâmplat să vadă una dintre 
fotografiile pe care ţi le-am făcut. I| le-am dat ca să le rupă. 

— De ce? 

— Nu trebuia să le fi făcut - a fost o greşeală. Virginia 
putea să le fi... Făcu o pauză, apoi continuă: Oricum, te-a 
recunoscut, deşi nu-şi aducea aminte unde te mai văzuse 
înainte. 

— Dar şi-a reamintit, în cele din urmă. 

— Pe vremuri lucra ca ziarist, scria rubrica mondenă. Aşa 
am ajuns să-l angajez ca secretar particular. Şi-a reamintit 
de tine - de fapt, de cealaltă întruchipare a ta: Jacqueline 
Ess, soţia lui Benjamin Ess, decedat. 

— Decedat. 

— Mi-a arătat alte câteva fotografii, nu aşa de frumoase 
ca acelea care te înfăţişează pe tine. 

— Ce reprezentau acele fotografii? 

— Casa ta. Şi corpul soţului tău - cel puţin aşa s-a spus, 
deşi - pentru numele lui Dumnezeu! - acele rămăşiţe nu 
mai aveau nimic uman în ele. 

— De fapt, de la un nimic s-a şi pornit, declară ea, fără 
afectare, gândindu-se la ochii indiferenți ai lui Ben şi la 
mâinile reci ale acestuia. Bun numai pentru a fi redus la 
tăcere şi uitat pentru totdeauna. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Cu Ben? A fost omorât. 

— Cum? 

Oare i-a tremurat vocea un pic? 

— Foarte uşor. 

Femeia se ridicase din pat şi stătea în picioare lângă 
fereastră. Lumina puternică a soarelui de vară îşi făcea 


drum printre jaluzele, dungi de umbră şi lumină, schiţându-i 
contururile feţei. 

— Tu ai făcut-o. 

— Da. 

O învățase să fie sinceră. 

— Da, eu l-am omorât. 

Insă o mai învățase că oricine putea fi ameninţat. 

— Părăseşte-mă, şi voi face acelaşi lucru şi cu tine. 

Bărbatul clătină din cap. 

— Niciodată. N-ai să îndrăzneşti. 

Stătea în faţa ei acum. 

— J., trebuie să ne înţelegem. Sunt puternic, dar nepătat, 
înţelegi ce vreau să spun? Nici măcar o urmă de scandal nu 
mi-a umbrit cariera. Pot să-mi permit o amantă, chiar şi 
zece. Dar o ucigaşă? Nu, pentru că astfel mi-aş distruge 
viaţa. 

— Acest Lyndon, te şantajează cumva? 

Privea fix, printre jaluzele, afară în stradă, cu o expresie 
de neputinţă zugrăvită pe faţă. Un muşchi îi zvâcnea sub 
ochiul stâng. 

— Ei bine, dacă vrei neapărat să ştii, spuse Titus cu o 
voce stinsă, ticălosul mă are la mână. 

— Am priceput. y 

— Şi dacă el poate ghici, la fel pot şi alţii. Ințelegi? 

— Sunt puternică, aşa cum eşti şi tu. li putem răsuci pe 
degete după bunul nostru plac. 

— Acest lucru nu-i posibil. 

— Ba da! Titus, eu am anumite talente. 

— Nu vreau să le cunosc. 

— Le vei cunoaşte, declară ea. 

Femeia îl privi, apucându-l de mâini, fără a-l atinge. 
Bărbatul urmări, cu ochii cât cepele, cum mâinile i se 
ridicau - împotriva voinţei sale - pentru a-i pipăi faţa şi a-i 
mângâia părul cu un gest afectuos. Il făcu să-şi plimbe 
degetele tremurătoare peste sânii ei cu mai multă pasiune 
decât ar fi făcut-o din proprie iniţiativă. 


— Titus, eşti întotdeauna atât de rezervat, zise 
Jacqueline, determinându-l s-o strângă cu atâta brutalitate, 
încât aproape că îi lăsă vânătăi. Aşa-mi place! 

Mâinile bărbatului coborau acum în jos, tot mai jos. Pe 
faţa ei se aşternu o expresie de voluptate, şi simţi 
furnicături în tot corpul. Trăia cu adevărat... 

— Mai adânc... 

Degetul mare o dezmierda uşor. 

— Aşa îmi place, Titus. De ce aştepţi întotdeauna să-ţi 
spun eu ce să faci? 

El roşi; nu-i plăcea să vorbească despre ceea ce făceau 
împreună. Ea continua să-l ademenească în şoaptă. 

— N-ai nicio grijă, nu sunt atât de fragilă. Virginia poate 
că este ca porţelanul de Dresda, eu nu. Vreau să simt, 
vreau ceva de care să-mi aduc aminte atunci când nu eşti 
lângă mine. Nimic nu durează veşnic, aşa-i? Dar vreau ceva 
care să mă încălzească toată noaptea. 

Bărbatul se lăsă încet în genunchi, cu mâinile - conduse 
încă - ce rătăceau ca doi crabi desfrânaţi pe corpul ei şi în 
ea. 

E scăldat în sudoare pentru prima dată, gândi femeia, 
când îl văzu năduşind. 

— Nu mă omori, scânci Titus. 

— Aş putea să te curăţ. 

Să-l curăţ, îşi zise ea, apoi îşi scoase gândul din minte 
înainte de a-i face vreun rău. 

— Ştiu, ştiu... mă poţi ucide uşor, spuse bărbatul. 
Plângea. 

Dumnezeule, o fulgeră un gând, marele potentat este la 
picioarele mele, scâncind ca un copilaş. Ce-aş putea să 
învăţ despre putere din această purtare copilărească? 

Îi uscă lacrimile de pe obraz, folosind mai multă forţă 
decât era necesar. Pielea i se înroşi sub puterea privirii ei. 

— J., lasă-mă în pace! Nu pot să te ajut câtuşi de puţin. 
Îţi sunt inutil. 

Avea dreptate; nu-i era de niciun folos. Dispreţuitoare, 
încetă să-i mai controleze mâinile, şi acestea căzură fără 
vlagă de-a lungul corpului. 


— Titus, să nu încerci vreodată să mă găseşti. Înţelegi 
ce-ţi spun? Să nu-ţi trimiţi niciodată gorilele după mine ca 
să-ţi restabileşti reputaţia ştirbită, pentru că atunci voi fi cu 
adevărat mai necruțătoare decât ai fost tu toată viaţa. 

El nu răspunse; continuă să stea îngenuncheat, cu faţa la 
fereastră, în timp ce Jacqueline se spălă pe faţă, bău 
cafeaua pe care o comandaseră şi plecă. 

e 

Lyndon rămase surprins când găsi uşa biroului 
întredeschisă. Ceasul arăta de-abia şapte şi treizeci şi şase 
de minute; secretarele nu aveau să sosească decât peste o 
oră. Probabil că una dintre femeile de serviciu fusese 
neglijentă şi uitase să încuie uşa. Nu-i nimic; o să afle 
vinovata şi o s-o concedieze. 

Impinse uşa. _ 

Jacqueline şedea cu spatele la uşă. li recunoscu coama 
de păr castaniu ce-i cădea pe umeri şi-i dădea aspectul unei 
cocote - un păr despletit, dar bine îngrijit. Biroul său, 
învecinat cu acela al domnului Pettifer, era întotdeauna 
într-o ordine perfectă. Privi împrejur; totul părea să fie la 
locul lui. 

— Ce cauţi aici? 

Ea respiră adânc, pregătindu-se. 

Era prima dată când premeditase ceea ce voia să facă. 
Până acum, totul se întâmplase sub impulsul momentului. 

Lyndon se apropie de birou şi îşi lăsă jos servieta şi 
exemplarul împăturit cu grijă al ziarului Financial Times. 

— Nu ai niciun drept să intri aici fără permisiunea mea, 
zise acesta. 

Jacqueline se întoarse alene spre el, cu aceeaşi mişcare 
înceată a scaunului pivotant pe care o făcea Lyndon când 
îşi admonesta subordonații. 

— Lyndon, rosti ea moale. 

— Nimic din ceea ce vei spune sau vei face nu va 
schimba realitatea, doamnă Ess, continuă el, intrând direct 
în subiect. Eşti o ucigaşă cu sânge rece, şi de aceea am 
simţit că era de datoria mea să-l pun în temă pe domnul 
Pettifer. 


— Pretinzi că ai făcut acest lucru în interesul lui Titus? 

— Fireşte. 

— Şi şantajul ulterior, tot în interesul lui este? 

— leşi afară din biroul meu... 

— Nu-i aşa, Lyndon? 

— Nu eşti decât o târfă! Târfele nu ştiu nimic; ele sunt 
doar nişte animale ignorante, morbide, spuse el cu dispreţ. 
O, desigur, eşti rafinată şi vicleană, trebuie să recunosc 
acest lucru, dar, pe de altă parte, aşa-i orice putoare care 
trebuie să-şi câştige existenţa. 

Ea se ridică în picioare. Bărbatul aştepta un răspuns cu 
aceeaşi monedă. Dar nu primi niciunul - cel puţin nu unul 
verbal. Simţi o greutate pe faţă, ca şi cum cineva l-ar fi 
apăsat uşor. 

— Ce... faci? întrebă el. 

— Ce să fac? 

Ochii i se îngustau, astfel încât expresia feţei semăna cu 
aceea a unui copil care încerca să imite un oriental 
monstruos; un zâmbet larg i se întindea pe figura brăzdată 
de-un rictus de durere. incepu să articuleze greu cuvintele: 

— Ince... tea... ză... 

Jacqueline clătină din cap. 

— Târfă..., replică Lyndon, continuând să o sfideze. 

Tot ce făcea, era să-l privească fix. Faţa începu să i se 
contracte convulsiv sub presiune, iar muşchii să fie cuprinşi 
de spasme. 

— Poliţia..., încercă el să vorbească,... dacă... ridici... 
un... deget... asupra... mea... 

— Nu-l voi ridica, răspunse ea, şi îşi intensifică puterile. 

Sub haine, bărbatul simţi o forţă ce acţiona pe întreg 
corpul, întinzându-i din ce în ce mai mult pielea, 
strângându-l tot mai mult. Ceva urma să se întâmple, şi era 
conştient de acest lucru. O parte oarecare a corpului său o 
să se dovedească prea slabă şi o să cedeze sub acţiunea 
acestui flux continuu, iar atunci când urma să se rupă, 
nimic nu avea s-o mai împiedice să-l spintece definitiv. 
Extrem de lucid, se gândea el la ceea ce-l aştepta, în timp 
ce era cuprins de spasme. Reuşi, totuşi, să rânjească forţat: 


— Târfă! articulă. Târfă sifilitică! 

Nu pare a fi înspăimântat, îşi zise femeia. 

Ura pe care o resimţi brusc era atât de mare, încât 
contracara cu totul frica. Cu faţa aproape de nerecunoscut, 
o apostrofă din nou: 

— Târfă! 

După aceea, începu să se despice... 

Ruptura se produse la rădăcina nasului şi se extinse în 
sus, de-a curmezişul sprâncenei, şi în jos, secţionându-i 
buzele şi bărbia, apoi, gâtul şi pieptul. În câteva secunde, 
cămaşa i se umplu de sânge, costumul negru deveni şi mai 
închis la culoare, iar din manşetele hainei şi ale pantalonilor 
începură să se prelingă picături. Pielea i se jupuia de pe 
mâini ca mănuşile pe care un chirurg le scoate după 
operaţie; două rotocoale circulare de ţesut roşu-intens 
atârnau, ca urechile unui elefant, de ambele părţi ale feţei 
desfigurate. 

Invectivele ce-i ieşiseră din gură încetaseră acum. 

Era deja mort de zece secunde, din cauza şocului, dar 
femeia, răzbunătoare, continua să-şi desăvârşească opera, 
smulgându-i pielea de pe corp şi împrăştiind fâşiile prin 
toată camera. Stătu aşa încremenit o bucată de vreme, în 
costumul roşu, în cămaşa stacojie şi cu lucitorii săi pantofi 
roşcaţi, până când, mulţumită, ea se îndură de corpul din 
care ieşeau aburi şi îi dădu drumul. Se prăbuşi încet într-o 
baltă de sânge şi adormi pe vecie. 

Dumnezeule, gândi ea, în timp ce se îndrepta liniştită 
spre scările de serviciu, dar ştiu bine că asta a fost o crimă 
premeditată! 

e 

Moartea lui nu fu anunţată nici în ziare şi nici în 
buletinele de ştiri. După cât se părea, Lyndon murise aşa 
cum trăise, necunoscut de opinia publică. 

Dar femeia ştia că lucrurile nu aveau să se oprească aici, 
că mecanismul se pusese deja în mişcare - deşi nu trebuia 
ca persoane insignifiante ca ea să simtă asta. Ce urma să 
se întâmple, cum o să i se schimbe viaţa? Putea să 
ghicească. Moartea lui Lyndon nu fusese ceva gratuit, căci 


femeia intenţionase să tulbure apele, să-şi stârnească 
duşmanii din toată lumea şi să-i facă s-o atace. Să-şi dea în 
vileag atuurile, să-şi arate disprețul şi groaza. Se părea că 
trecuse prin viaţă urmărind un singur ţel, caracterul ei cel 
mai ascuns, exprimat în privirile altor oameni. Dar acum 
dorea ca totul să ia sfârşit. Sosise timpul să-şi termine 
urmăritorii. 

Desigur că toţi cei care o văzuseră - mai întâi Pettifer, 
apoi Vassi - o să-i ia urma, iar ea o să le închidă ochii 
pentru totdeauna. O dată ce martorii dispăreau, avea să fie 
liberă cu adevărat. 

Desigur, Pettifer n-a căutat-o; cel puţin, nu el în 
persoană. l-a fost uşor să găsească câţiva profesionişti, 
nişte oameni fără scrupule, dar cu un fler înnăscut pentru 
astfel de treburi, un fler care n-ar fi făcut de ruşine niciun 
copoi însetat de sânge. 

| se întindea o capcană, deşi nu-şi putea da seama cum 
or să procedeze. Semnele erau peste tot: un stol de 
păsărele înălțându-se brusc de după un zid, o străfulgerare 
de lumină provenind de la o fereastră îndepărtată, zgomote 
de paşi, fluierături, bărbaţi în costume închise citindu-şi 
ziarele în limita razei ei vizuale. Săptămânile treceau şi 
aceştia nici nu se apropiau de ea, dar nici n-o lăsau în pace. 
Aşteptau momentul prielnic, ca pisicile ce stau la pândă în 
copaci, dând din cozi şi trândăvind. 

Totul purta semnătura lui Pettifer. Învăţase destule de la 
el pentru a-i recunoaşte prudenţa şi viclenia. Până la urmă, 
or să acţioneze, dar în momentul ales de ei, nu sugerat de 
ea; sau poate numai când o să dea el ordinul. Şi, deşi nu i-a 
văzut niciodată faţa, era ca şi cum însuşi Titus se afla pe 
urmele ei. 

Doamne Dumnezeule, gândea femeia, mi-e viața în 
pericol şi, totuşi, nu-mi pasă. 

Era inutil să-ţi exerciţi puterea asupra unei fiinţe umane 
dacă nu aveai vreun scop precis. Ea o folosise pentru 
propriile-i motive meschine, pentru satisfacerea unor 
necesităţi fiziologice sau, pur şi simplu, din mânie. Dar 
aceste manifestări nu numai că nu au apropiat-o de ceilalţi 


semeni, ci, dimpotrivă, au etichetat-o în ochii lor ca o 
întruchipare a unui monstru feminin. 

Uneori, se gândea la Vassi, întrebându-se pe unde umblă 
şi ce făcea. Nu fusese un bărbat hotărât, deşi manifestase o 
oarecare pasiune pentru ea. Mai mult decât Ben sau 
Pettifer şi, fireşte, mult mai mult ca Lyndon. Şi, îşi amintea 
cu tandreţe, că fusese singurul bărbat cunoscut vreodată 
de ea care îi spunea pe numele adevărat - Jacqueline. Toţi 
ceilalţi nu ştiau cum să facă ca să-l abrevieze mai mult: 
Jackie, sau J., sau chiar Ju-Ju (cum făcea Ben de câte ori era 
iritat de ceva). Numind-o Jacqueline, în felul său simplu şi 
deschis, acesta o accepta în totalitate. Şi când se gândea la 
Vassi, la modul în care s-ar putea întoarce la ea, se temea 
pentru el. 


Declarația lui Vassi (partea a doua): 


„Era de la sine înţeles că am căutat-o. Numai atunci 
când pierzi pe cineva drag, îţi dai seama de absurditatea 
expresiei: «Ce mică-i lumea!» Nu-i adevărat. Este o lume 
uriaşă, mistuitoare, în special atunci când eşti singur. 

Pe vremea în care funcţionam ca avocat, închistat în 
tiparele inerente clicii respective, eram obişnuit să întâlnesc 
aceleaşi feţe în fiecare zi. Cu unii schimbam doar câteva 
cuvinte, cu alţii, zâmbete sau semne din cap. Toţi 
aparţineam unui cerc restrâns, deşi eram inamici în faţa 
juraţilor. Mâncam şi beam cot la cot, în aceleaşi localuri. Se 
întâmpla chiar să avem aceleaşi amante, deşi acest lucru 
nu îl cunoşteam la momentul respectiv. 

In aceste condiţii, e uşor să crezi că nimeni în lume nu-ţi 
vrea răul. Imbătrâneşti pe zi ce trece, ca toată lumea, de 
altfel. Ajungi chiar să crezi, mulţumit de tine însuţi, că, o 
dată cu scurgerea anilor, devii mai înţelept. Viaţa devine 
suportabilă; chiar şi sudorile de la ora trei noaptea vin tot 
mai rar odată cu creşterea contului bancar. 

Dar să crezi că viaţa-i inofensivă, înseamnă să te minţi 
pe tine însuţi, să ai încredere în aşa-numitele certitudini, 
care, de fapt, sunt doar nişte iluzii deşarte. 


Toate iluziile se spulberară în clipa în care ea m-a 
părăsit, şi toate minciunile pe care le înghiţisem deveniră 
extrem de evidente. 

Nu trăieşti într-o lume mică atunci când cauţi în ea o 
singură faţă pe care ai vrea s-o vezi mereu, o faţă pierdută 
undeva în vârtejul vieţii cotidiene. Nu trăieşti într-o lume 
mică atunci când puţinele, dar vitalele, amintiri pe care le ai 
despre iubita ta sunt pe cale să fie zdrobite de miile de 
clipe ce te asaltează în fiecare zi şi se agaţă de tine, 
solicitându-ţi atenţia, ca nişte copii neajutoraţi. 

Eram un om distrus. 

Mă trezeam eu însumi dormind în nişte cămăruţe ale 
unor hoteluri mizerabile, bând mult mai des decât mâncam 
şi scriindu-i numele, obsesiv, de nenumărate ori. Pe pereţi, 
pe perne, pe dosul palmei. Odată, mi-am zgâriat pielea cu 
stiloul şi m-am infectat din cauza cernelii. Mai am şi acum 
acea urmă. Mă tot uit la ea - parcă ar spune: Jacqueline... 
Jacqueline... 

Apoi, într-o zi, am zărit-o; absolut din întâmplare. Pare 
melodramatic, dar am crezut că o să mor chiar în acea 
clipă. Mi-am imaginat-o atât de mult, am dorit atât de mult 
s-o văd din nou şi, când acest lucru s-a întâmplat, am simţit 
cum nu mă mai ţineau picioarele şi am vomitat în mijlocul 
străzii. Nu aşa mi-am închipuit momentul - iubitul care 
vărsa pe propria-i cămaşă la vederea iubitei! Dar, de fapt, 
nimic din ceea ce s-a întâmplat vreodată între mine şi 
Jacqueline n-a fost normal. Sau natural. 

Am urmărit-o cu oarecare dificultate. Era aglomeraţie pe 
stradă, şi ea se grăbea. Nu ştiam dacă s-o strig sau nu. Am 
decis să tac din gură. Cum ar fi reacţionat văzându-l pe acel 
nebun nebărbierit, care de-abia îşi târşâia picioarele, 
chemând-o pe nume? Probabil ar fi fugit. Sau, mai rău, mi- 
ar fi pătruns în piept, oprindu-mi inima după bunul ei plac, 
închizându-mi gura pe vecie, înainte de-a avea timp s-o dau 
în vileag. 

Aşa încât am rămas tăcut şi am urmărit-o cu 
perseverenţă până la ceea ce am considerat a fi 
apartamentul ei. Am rămas acolo - sau prin împrejurimi - 


două zile şi jumătate; nu ştiam ce să fac. Era o dilemă 
ridicolă. După ce o căutasem atât timp, acum, când se afla 
la o distanţă de la care mă putea auzi şi vedea, nu 
îndrăzneam să mă apropii de ea. 

Poate că mă temeam de moarte. Dar, acum, iată-mă în 
această cameră împuţită din Amsterdam, scriindu-mi 
mărturia şi aşteptându-l pe Koos să-mi aducă cheia, 
nesimţind niciun fel de teamă. Probabil că propria-mi 
vanitate mă împiedicase atunci să mă apropii de ea. N-am 
vrut să mă vadă ruinat şi nenorocit; voiam să fiu refăcut, 
curat şi într-o altă stare de spirit - să fiu iarăşi iubitul ei din 
vis. 

În timp ce o aşteptam, au venit după ea. 

Nu ştiu cine erau. Doi indivizi în haine civile. Nu păreau 
poliţişti, căci erau prea blânzi şi bine crescuţi. Jacqueline 
nici nu s-a gândit să reziste; i-a urmat, zâmbind, de parcă s- 
ar fi dus la operă. 

Cu primul prilej, m-am întors în clădire, îmbrăcat mai 
îngrijit, am aflat numărul apartamentului ei, întrebându-l pe 
portar, şi am pătruns înăuntru. Trăise simplu. Într-un colţ al 
camerei îşi instalase o măsuţă la care îşi scria memoriile. M- 
am aşezat şi le-am citit, iar în cele din urmă le-am luat cu 
mine. Nu ajunsese mai departe de primii şapte ani de viaţă. 
Plin de vanitate, m-am întrebat dacă urma să figurez şi eu 
în acele pagini. Probabil că nu. 

Am mai luat şi unele haine de-ale ei, acelea pe care le 
purtase pe vremea când am cunoscut-o. Nimic intim - nu 
sunt fetişist. Nu aveam de gând să mă întorc acasă şi să-mi 
îngrop faţa în lenjeria ei intimă. Am vrut doar ceva care să 
mi-o amintească, să mă ajute să mi-o înfăţişez în minte. 
Deşi, dacă mă gândesc bine, n-am întâlnit vreo fiinţă 
umană care să arate mai bine numai îmbrăcată în propria-i 
piele. 

Şi aşa am pierdut-o încă o dată - victimă mai degrabă a 
propriei mele laşităţi decât a unor împrejurări nefaste.” 

e 

Pettifer nu se apropie de casa în care, de patru 

săptămâni, doamna Ess era ţinută prizonieră. | s-au pus la 


dispoziţie multe din ceea ce a cerut, mai puţin libertatea de 
mişcare. De fapt, nici n-a insistat pentru asta; nu era 
interesată să evadeze, deşi i-ar fi fost destul de uşor s-o 
facă. O dată sau de două ori, se întrebă dacă Titus îi 
prevenise pe cei doi bărbaţi care o păzeau şi pe 
supraveghetoare de ce era în stare să facă; probabil că nu. 
O tratau, pur şi simplu, ca pe o femeie pe care îşi pusese 
Titus ochii - nimic mai mult decât o femeie pentru patul lui. 

Având la dispoziţie o cameră separată şi o provizie 
inepuizabilă de hârtie, Jacqueline se apucă să-şi scrie din 
nou memoriile, de la început. 

Era spre sfârşitul verii, şi nopţile începeau să devină 
friguroase. Uneori, pentru a se încălzi, se întindea pe podea 
(le ceruse de la început să scoată patul din cameră) şi îşi 
ondula corpul precum apa unui lac. Işi dădea seama, pentru 
prima dată, că, fără o viaţă sexuală, propriul ei corp 
redevenea un mister, că dragostea fizică fusese o explorare 
a celei mai intime şi necunoscute părţi a fiinţei sale: carnea. 
Se înţelesese mai bine pe ea însăşi în timp ce se afla în 
braţele altcuiva, îşi dăduse seama mai bine de propria-i 
natură în timp ce alte buze i se plimbau, uşor, adorator, pe 
piele. Se gândi din nou la Vassi şi, la acest gând, lacul se 
învolbură ca după o furtună. Sânii îi palpitau ca nişte munţi 
bântuiţi de vijelie, şuvoaie neobişnuite îi traversau 
pântecele, gura îi era acoperită - ca nisipul unei plaje - de 
curenţii ce-i brăzdau, în sus şi în jos, faţa cuprinsă de fiori. 
Pe cât era de vie imaginea ei în memoria lui, pe atât de 
trează era fiinţa lui în mintea ei. 

Se gândi la puţinele momente de linişte pe care le 
avusese în viaţă, momente fragile, de fiecare dată 
precedate de dragostea fizică, de ambiţie şi vanitate. 
Probabil că ar mai fi existat şi alte căi de a le obţine, dar îi 
lipsise experienţa necesară. Mama ei spusese întotdeauna 
că femeile, fiind mai echilibrate decât bărbaţii, aveau 
nevoie de mai puţine distracţii. Nu asta era şi părerea ei. 

Descoperise că viaţa era plină de momente dureroase, 
dar nu şi de modalităţile de a le depăşi. 


Încetă să-şi mai scrie memoriile când ajunse la 
descrierea celui de-al nouălea an de viaţă. Urma 
pubertatea, şi nu dorea să şi-o reamintească. Arse toate 
foile în mijlocul camerei, chiar în ziua în care primi vizita lui 
Pettifer. 

Dumnezeule, gândi ea, nu aşa arată un om puternic. 

Pettifer părea bolnav; era la fel de schimbat fizic ca un 
prieten de-al ei, care murise de cancer. Astăzi, sănătos, 
peste o lună, ros pe dinăuntru, pe jumătate devorat, de-o 
boală necruțătoare. Avea faţa ca o mască, pielea cenușie şi 
acoperită cu pete. Doar ochii îi străluceau - ochi de câine 
turbat. 

Era îmbrăcat impecabil, ca şi cum ar fi mers la o nuntă. 

— Bună, ]. 

— Bună, Titus. 

O măsură din cap până-n picioare. 

— Te simţi bine? 

— Desigur. 

— i-au dat tot ce-ai cerut? 

— Sunt nişte gazde perfecte. 

— Nu te-ai împotrivit deloc. 

— De ce să mă împotrivesc? 

— Pentru că ai fost adusă şi închisă aici. Eram pregătit, 
după ce am văzut că s-a întâmplat cu Lyndon, să asist la un 
alt măcel al unor inocenți. 

— Titus, Lyndon nu era inocent, pe când oamenii aceştia 
sunt. Nu le-ai spus nimic. 

— Nu am considerat necesar. Pot să închid uşa? 

Se afla în puterea lui; totuşi, venise ca un emisar în 
tabăra cuiva cu o putere mai mare. Jacqueline aprecia 
modul în care se comporta; era terorizat, dar avea moralul 
ridicat. El închise uşa şi o încuie. 

— Te iubesc, J. Şi mi-e frică de tine. De fapt, cred că te 
iubesc pentru că mă tem de tine. Să fie o boală? 

— Am impresia că da. 

— Eram sigur că ai să gândeşti aşa. 

— De ce n-ai venit până acum? 


— Trebuia să-mi pun afacerile în ordine, ca să nu fie un 
haos cumplit după ce voi pleca. 

— Pleci undeva? 

O privi în ochi, iar muşchii feţei îi tresăriră spasmodic. 

— Sper. 

— Unde? 

Şi, totuşi, ea încă nu ghicea adevăratul motiv care-l 
adusese în această casă - afacerile puse în ordine, iertare 
cerută soţiei, fără ca aceasta să ştie, în timpul somnului, 
căile de întoarcere tăiate, nepotrivirile neluate în seamă. 

Nu ghicea că venise aici să moară. 

— Mă prefaci în pulbere, J. Mă reduci la zero. Nu pot 
pleca nicăieri. Înţelegi ce vreau să spun? 

— Nu cred. 

— Nu pot să trăiesc fără tine..., declară Titus. 

Expresia era prea banală şi de neiertat. Nu putuse, oare, 
să găsească o altă modalitate de-a o rosti? Ea aproape că 
izbucni în râs - era atât de răsuflată... 

Însă el continuă: 

— ... Şi cu siguranţă nu pot trăi cu tine. Tonul i se 
schimbă brusc. Pentru că mă revolţi, femeie fără suflet. 
Întreaga ta fiinţă mă dezgustă! 

— Aşadar? întrebă ea cu un glas moale. 

— Aşadar... 

Devenise din nou calm, şi Jacqueline începea să 
înţeleagă. 

— ... ucide-mă! 

Era grotesc. Ochii strălucitori o priveau fix. 

— Asta vreau, preciză el. Crede-mă, asta-i tot ce vreau 
pe lume. Omoară-mă! Cum? Te priveşte. Nu voi opune nicio 
rezistenţă, nu mă voi văita câtuşi de puţin. 

Jackie îşi reaminti o veche glumă.  Masochistul 
adresându-se sadicului: „Loveşte-mă! Pentru numele lui 
Dumnezeu, loveşte-mă!” Sadicul către masochist: „Nu!” 

— Şi dacă refuz? întrebă ea. 

— Nu mă poţi refuza. Sunt prea dezgustător. 

— Titus, eu nu te urăsc. 


— Ar trebui. Sunt slab. Nu-ţi sunt de niciun folos. Nu te- 
am învăţat nimic. 

— M-ai învăţat o mulţime de lucruri. Acum mă pot 
controla eu însămi. 

— Vrei să mă convingi că te-ai controlat când l-ai omorât 
pe Lyndon? 

— Fireşte. 

— Mi s-a părut, totuşi, că ai întrecut măsura. 

— A căpătat doar ceea ce a meritat. 

— Atunci, dă-mi şi mie ceea ce merit, la rândul meu. Te- 
am ţinut închisă în această casă. Te-am respins când ai 
avut nevoie de mine. Pedepseşte-mă pentru toate acestea! 

— Am supravieţuit, vezi bine. 

— || 

Nici chiar în această situaţie extremă nu putea să-i 
rostească numele întreg! 

— Mă rog lui Dumnezeu. Pentru numele lui Dumnezeu! 
N-am nevoie decât de acest lucru de la tine. Fă-l! Motivul? 
Oricare vrei - milă, dispreţ sau dragoste. Dar fă-l, te rog! 

— Nici gând, răspunse ea. 

Brusc, Titus traversă camera şi o plesni cu putere peste 
faţă. 

— Lyndon te-a numit târfă. Avea dreptate - asta şi eşti. 
Ultima lepădătură a societăţii, nimic mai mult. 

Se îndepărtă de ea, se întoarse, o lovi din nou, mai 
repede şi mai tare, de şase sau de şapte ori, cu palma şi cu 
dosul palmei. Apoi se opri, gâfâind. 

— Vrei bani? 

Târguiala. La început lovituri, apoi târguiala. Îl vedea 
deformat din cauza lacrimilor pe care nu era capabilă să le 
oprească. 

— Vrei bani? întrebă el din nou. 

— Ce crezi? 

Nu-i desluşi nota de sarcasm din glas şi începu să 
împrăştie bancnote la picioarele ei, zeci şi zeci de bilete de 
bancă, ca nişte ofrande aduse Sfintei Fecioare. 

— Tot ceea ce vrei, zise el. Jacqueline. 


Femeia simţi o senzaţie apropiată de durere în pântece, 
în timp ce în fiinţa ei se năştea o dorinţă bruscă de a-l 
ucide. Rezistă pornirii care i-ar fi făcut lui jocul, devenind un 
instrument al voinţei, fiind redus astfel la neputinţă. Era din 
nou folosită - aşa cum fusese, de altfel, toată viaţa. Fusese 
crescută şi educată ca o vacă, aşteptându-se mereu ceva 
de la ea: să aibă grijă de soţ, să alăpteze copiii, să aducă 
moarte bătrânilor. Şi, ca orice vacă, trebuia să se supună 
oricărei cereri, de câte ori ar fi fost solicitată. Ei bine, nu şi 
de data aceasta. 

Se îndreptă spre uşă. 

— Unde te duci? 

Întinse mâna să apuce cheia. 

— Te priveşte cum mori, e problema ta, nu a mea, spuse 
Jacqueline. 

Se repezi la ea înainte de-a putea descuia uşa, şi 
lovitura, extrem de puternică, o luă pe neaşteptate. 

— Căţea! urlă Titus, şi un val de lovituri se abătu asupra 
ei. 

Dorinţa ucigaşă se mărea din ce în ce mai mult în 
stomacul femeii. 

Bărbatul o apucă de păr şi o trase înapoi în cameră, 
împroşcând-o cu obscenităţi - un şuvoi nesfârşit, ce 
provenea, parcă, dintr-un iaz plin de lături, al cărui dig se 
rupsese. lată un alt mijloc prin care crede că va obține ce 
vrea, gândi Jacqueline. Dacă te /aşi impresionată, pierzi şi 
de data aceasta - iar te manipulează. Cuvintele continuau 
să curgă cu nemiluita, aceleaşi cuvinte murdare ce fuseseră 
adresate unor generaţii întregi de femei nesupuse - târfă, 
eretică, lepădătură, căţea, monstru. 

Da, asta era ea. 

Da, gândi Jackie. Monstru ce sunt! 

Gândul îi uşură luarea deciziei. Se răsuci. Titus îşi dădu 
seama de intenţie chiar înainte ca ea să-l privească. Dădu 
drumul mâinilor care o ţineau de păr. Mânia femeii porni să 
se materializeze, părăsindu-i gâtul şi traversând distanţa 
care-i separa. 


Dacă el consideră că sunt un monstru, ei bine, monstru 
voi fi. O fac pentru mine însămi, nu pentru el. Niciodată 
pentru el! Pentru mine însămi! 

Pettifer începu să respire cu greutate, în timp ce voinţa 
ei îl atingea; ochii strălucitori îi deveniră pe moment opaci, 
dorinţa de a muri se transformă în dorinţă de viaţă - prea 
târziu, desigur - şi el ţipă cât îl ţinu gura. Ca răspuns, pe 
scări se auziră paşi, strigăte şi ameninţări. Aveau să ajungă 
în cameră în câteva secunde. 

— Eşti un animal! îl apostrofă ea. 

— Nu, răspunse bărbatul, continuând să se creadă încă 
stăpân pe situaţie. 

— Tu nu exişti, zise femeia, făcând un pas spre el. 
Nimeni nu-l va mai găsi vreodată pe cel care a fost Titus. 
Titus a plecat. Restul e doar... 

Durerea era cumplită. Îl împiedică chiar să scoată un 
sunet - care îi rămase în gât. Oare ea intrase din nou în 
acţiune, modificându-i gâtlejul, vălul palatin, poate chiar şi 
capul? Jacqueline îi transforma cutia craniană şi îl 
reorganiza. 

Nu, nu aşa mi-am imaginat acest ritual, voia el să spună. 
Voiam să mor ţinându-te în braţe, cu gura lipită de-a ta, 
răcorindu-mă prin tine, în timp ce îmi dădeam ultima 
suflare. Nu acesta este felul în care am vrut să se întâmple. 

Nu. Nu. Nu. 

Oamenii care o ţinuseră prizonieră se aflau deja lângă 
uşă, bătând cu pumnul în ea. Bineînţeles că nu se temea de 
ei - atâta doar că ar fi putut s-o împiedice să-şi termine 
capodopera, adăugându-i ultimele retuşuri. 

Cineva lovea cu umărul în uşă. Săriră aşchii, şi uşa se 
izbi de perete. Cei doi bărbaţi care năvăliră înăuntru erau 
înarmaţi. Îndreptară pistoalele spre ea, fără nicio ezitare. 

— Domnule Pettifer? strigă cel mai tânăr. 

Ochii lui Pettifer străluciră din colţul camerei, de sub 
masă. 

— Domnule Pettifer? repetă el, uitând complet de 
existenţa femeii. 

Pettifer clătină capul ce semăna acum mai mult a rât. 


Vă rog, gândi acesta, nu vă apropiați nici măcar cu un 
metru. 

Individul se aplecă şi privi sub masă la fiara 
dezgustătoare, chircită pe vine; era plină de sânge, ca 
urmare a metamorfozei, dar încă în viaţă. Toţi nervii îi 
fuseseră distruşi; nu mai simţea nicio durere. Important era 
însă că supravieţuise. Mâinile lui erau transformate în labe, 
picioarele ridicate şi îndoite spre spate, genunchii fracturaţi, 
ceea ce-l făcea să semene cu un crab cu patru picioruşe, 
creierul dezvelit, ochii lipsiţi de pleoape, falca inferioară 
sfărâmată şi încălecată peste cea superioară, exact ca la un 
buldog, urechile smulse, şira spinării frântă în bucăţi; acum 
era o fiinţă umană adusă, prin vrajă, la o altă condiţie. 

— Eşti un animal, spuse ea. 

Şi în prezent asta şi era - o copie aproximativ fidelă a 
unei fiare. 

Bărbatul cu pistolul îşi pierdu pe moment glasul, 
recunoscându-şi, oarecum, patronul. Se ridică în picioare, 
cu spaima oglindită pe chip, şi privi la femeia din faţa sa. 

Jacqueline înălţă uşor din umeri. 

— Tu ai făcut asta? întrebă cu un glas în care se simţea 
teamă, dar şi repulsie. 

Femeia dădu din cap aprobator. 

— Vino, Titus, rosti ea, pocnind din degete. 

Fiara îşi scutură capul, plângând cu suspine. 

— Vino, Titus! repetă ea poruncitor. 

Titus Pettifer ieşi, clătinându-se, din ascunzătoare, 
lăsând o dâră însângerată în urma sa. 

Bărbatul trase instinctiv asupra rămăşiţelor lui Pettifer. 
Ar fi făcut orice, absolut orice, pentru a împiedica această 
creatură dezgustătoare să se apropie de el. 

Titus se poticni, făcu doi paşi înapoi, sprijinindu-se pe 
labele însângerate, se scutură, ca şi cum ar fi vrut să 
alunge moartea din oase, se prăbuşi şi rămase nemişcat. 

— Eşti mulţumit acum? întrebă femeia. 

Ucigaşul ridică ochii de pe corpul celui executat. Cu el 
vorbea puterea întruchipată în femeia aceasta? Nu. 


Jacqueline privea fix cadavrul lui Pettifer, căruia îi adresase 
întrebarea: 

— Eşti mulţumit? 

Ucigaşul scăpă arma din mână. Partenerul său făcu la 
fel. 

— Cum s-a întâmplat? întrebă bărbatul care stătea lângă 
uşă. 

Era o întrebare nevinovată - o întrebare ce părea pusă 
de un copil. 

— El a vrut-o, răspunse Jacqueline. Asta-i tot ce i-am 
putut oferi. 

Ucigaşul clătină din cap şi căzu în genunchi. 

e 


Declaratia lui Vassi (ultima parte): 


„Şansa a jucat un rol supărător de mare în idila mea cu 
Jacqueline Ess. Uneori, mi se părea că eram supus la toate 
necazurile ce se întâlneau în lume, învârtit pe degete după 
bunul-plac al cuiva. Alteori, aveam bănuiala că ea îmi dirija 
toată viaţa, aşa cum făcea şi cu acelea ale altor sute sau 
mii de indivizi, aranjându-mi fiecare afacere norocoasă, 
împărtăşindu-mi victoriile şi înfrângerile, însoţindu-mă, 
orbeşte, către ultima mea clipă. 

Ironia sorții a făcut să o descopăr fără să ştiu. La început, 
am dat de urma ei într-o casă din Surrey, în care, cu un an 
înainte, fusese asasinat Titus Pettifer, un miliardar împuşcat 
de una dintre gărzile sale. 

În camera la etaj, unde avusese loc crima, totul era 
liniştit. Dacă Jacqueline trecuse pe-acolo, orice urmă fusese 
îndepărtată. Casa, aflată acum într-un stadiu avansat de 
ruină, era lăsată la bunul-plac al amatorilor de graffiti. 
Cineva mâzgălise silueta unei femei pe tapetul pătat al 
încăperii. Dintr-un punct de vedere obscen, era 
supradotată; ceva ce semăna a fulger îi emana din sexul 
căscat, iar la picioarele sale se afla o creatură greu de 
descris. Putea să fi fost un crab, un câine sau chiar un om. 
Totuşi, orice ar fi fost, nu poseda niciun fel de putere 
proprie. Stătea în şuvoiul de lumină eliberat de fiinţa ei 


chinuitoare, considerându-se pe sine însuşi un favorizat al 
sorții. Privind la acea creatură zbârcită, ai cărei ochi erau 
înălţaţi pentru a întâlni privirea arzătoare a Sfintei Fecioare, 
am ştiut că portretul o reprezenta pe Jacqueline. 

Nu ştiu cât timp am stat acolo, privind acel graffiti, dar 
am fost deranjat de un tip care părea să se afle într-o stare 
de spirit mai proastă decât a mea. Avea o barbă ce nu 
fusese vreodată pieptănată sau spălată, o siluetă atât de 
firavă, încât m-am întrebat cum mai stătea în picioare, şi 
împrăştia un miros de care nu i-ar fi fost ruşine nici măcar 
unui sconcs. 

Nu i-am aflat niciodată numele, dar mi-a mărturisit că el 
era autorul acelui graffiti de pe perete. Un lucru uşor de 
crezut. Disperarea sa, dorinţa arzătoare şi confuzia în care 
trăia erau acelea ale unui bărbat care o văzuse pe 
Jacqueline. 

Dacă am fost cumva cam dur, sunt sigur că m-a iertat. 
Era o uşurare pentru el să-mi povestească tot ce văzuse în 
ziua în care Pettifer fusese omorât şi să fie convins că-l 
credeam în totalitate. Mi-a spus că amicul său, bodyguardul 
care trăsese focurile ce-l lichidaseră pe Pettifer, s-a sinucis 
în închisoare. 

Mi-a destăinuit că viaţa nu mai avea niciun rost pentru 
el, fiindcă femeia aceea i-o distrusese. Am încercat să-l 
asigur, atât cât îmi stătea în putere, că ea nu voise să-l facă 
să sufere şi că nu trebuia să-i fie teamă că-l va căuta 
vreodată. In timp ce-i spuneam toate acestea, bărbatul 
continuă să ţipe, mai mult sub impulsul unui sentiment de 
frustrare decât al unuia de uşurare. 

In cele din urmă, l-am întrebat dacă ştia unde se afla 
atunci Jacqueline. Lăsasem la sfârşit această întrebare, deşi 
era cea mai presantă pentru mine, probabil pentru că nu 
speram să primesc vreun răspuns afirmativ. Dar, pe 
Dumnezeul meu, l-am primit. Ea nu părăsise casa imediat 
după împuşcarea lui Pettifer. Stătuse mult de vorbă cu 
interlocutorul meu de-acum, discutând despre copiii, 
croitorul şi maşina sa. L-a întrebat cum arătase mama lui, 
iar el i-a răspuns că a fost o prostituată. Fusese fericită? îl 


iscodise Jacqueline. El răspunsese că habar n-avea. Plângea 
ea vreodată? El replicase că niciodată în viaţa lui n-o 
văzuse râzând sau plângând. Ea înclinase din cap şi îi 
mulţumise. 

După o bucată de vreme, înainte de-a se sinucide, 
celălalt ucigaş i-a spus că Jacqueline plecase la Amsterdam. 
Ştia precis acest lucru, sursa fiind un oarecare Koos. Şi 
astfel, cercul începu să se strângă. 

Am stat şapte săptămâni în Amsterdam, fără a afla 
măcar un singur indiciu care să mă pună pe urmele ei - 
până aseară. Şapte săptămâni de abstinenţă, ceea ce era 
neobişnuit pentru mine. Nebun de dorinţă, m-am îndreptat 
spre cartierul rău famat al oraşului, în căutarea unei femei. 
Se găseau pentru toate gusturile - etalate, ca manechinele, 
la ferestre, lângă nelipsitele lămpi cu abajur roşu. Unele 
ţineau căţeluşi în poală, altele citeau. Dar cele, mai multe 
fixau cu insistenţă strada, ca şi cum ar fi fost hipnotizate. 

Nu vedeam nicio faţă care să mă intereseze. Toate 
păreau posomorâte, fără niciun chef de viaţă - complet 
diferite de ea. Şi totuşi, nu mă înduram să plec. Mă 
simţeam ca un băieţaş obez într-un magazin de dulciuri, 
prea nehotărât ce să aleg, dar prea mâncăcios pentru a 
pleca. 

Spre miezul nopţii, am fost acostat de un tip tânăr care 
se tot învârtea de colo-colo; la o cercetare mai atentă, nu 
era deloc tânăr, deşi bine făcut. N-avea sprâncene, doar 
nişte urme făcute cu dermatograful pe pielea lucioasă. O 
pereche de cercei de aur în urechea stângă, o pară pe 
jumătate mâncată în mâna înmănuşată în alb, sandale 
decupate, unghiile de la picioare lăcuite. Mă trase de 
mânecă cu un gest degajat. 

Privindu-l, probabil că am râs batjocoritor, ceea ce nu 
păru să-l impresioneze deloc. 

«Pari a fi un cunoscător», zisese el. 

«Nu arăt nici pe departe astfel, cred că te înşeli», i-am 
replicat. 

«Nu», a continuat el, «nu cred că mă înşel. Trebuie să fii 
Oliver Vassi.» 


Primul meu gând, absurd desigur, a fost că intenţiona să 
mă ucidă. Am încercat să mă eliberez, dar strânsoarea sa 
era neîndurătoare. 

«Vrei o femeie», îmi spusese. 

să fi ezitat eu destul pentru a-şi da seama că răspunsul 
era afirmativ, cu toate că am negat? 

«Cunosc o femeie cum nu este alta», continuase el, «un 
adevărat miracol. Ştiu că ai vrea s-o întâlneşti în carne şi 
oase.» 

Oare ce m-a făcut să-mi dau seama că vorbea despre 
Jacqueline? Probabil faptul că mă reperase în mulţimea de 
pe stradă, de parcă ea privea de undeva de la o fereastră, 
alegându-şi admiratorii aşa cum un gurmand îşi alege 
homarul direct din bazinul restaurantului. Probabil şi din 
felul în care ochii îi străluceau, întâlnindu-mi privirea fără 
niciun fel de teamă, pentru că teama, ca şi extazul, o putea 
simţi doar în prezenţa unei singure creaturi care trăia pe 
acest blestemat pământ al lui Dumnezeu. Puteam să nu mă 
recunosc în acea privire primejdioasă? Nu mai aveam nicio 
îndoială, o cunoştea pe Jacqueline. 

Ştia că eram prins în plasă, fiindcă de îndată ce am 
ezitat, s-a întors şi a dat să plece, ridicând nepăsător din 
umeri, ca şi când ar fi spus: «Ai avut o şansă şi ai pierdut- 
0.» 

«Unde-i?» l-am întrebat, apucându-l de mâna subţire ca 
un băț. Arătă cu capul în josul străzii şi l-am urmat, 
strecurându-mă prin mulţime, ca un idiot fără minte. Pe 
măsură ce înaintam, strada devenea tot mai pustie; 
luminile roşii lăsau locul obscurităţii, apoi, întunericului 
beznă. Dacă nu l-am întrebat de vreo zece ori unde 
mergeam, înseamnă că nu l-am întrebat niciodată; nu 
catadicsi să-mi răspundă până când n-am ajuns la uşa 
îngustă a unei case înguste, de pe o stradă îngustă şi lungă 
ca un tăiş de brici. 

«Am ajuns», mă anunţase el cu emfază, ca şi cum 
această dărăpănătură ar fi fost cel puţin Palatul de la 
Versailles. 


După două şiruri de trepte, într-o casă de altfel goală, 
urma o cameră cu o uşă neagră. Mă împinse spre ea. Era 
încuiată. 

«la uită-te», m-a invitat el, «e înăuntru». 

«Dar e încuiat», i-am replicat. 

Inima îmi bătea cu putere, gata-gata să-mi sară din 
piept; Jacqueline era aproape, simţeam că era aproape. 

«la uită-te», a insistat el şi mi-a arătat o gaură minusculă 
în tăblia uşii. Am absorbit pur şi simplu lumina prin ea, 
apropiindu-mi ochiul de Jacqueline prin acea deschizătură. 

Camera era mizerabilă şi goală - cu excepţia unei saltele 
şi a iubitei mele. Zăcea întinsă cu picioarele desfăcute, cu 
încheieturile mâinilor şi gleznele legate de nişte ţăruşi 
grosolani bătuţi în podea, în cele patru colţuri ale saltelei. 

«Cine a legat-o aşa?» l-am întrebat, neputându-mi lua 
ochii de pe corpul ei despuiat. 

«Ea a vrut-o», mi-a replicat. «E dorinţa ei.» 

Îmi auzise vocea. Şi-a întors capul cu oarecare dificultate 
şi a privit direct spre uşă. Când m-a săgetat cu privirea, am 
simţit cum părul mi se ridică în sus - ca un semn de bun- 
venit - şi flutură la comanda ei. 

«Oliver», a rostit ea. 

«Jacqueline!» Am imprimat cuvântul în lemnul uşii cu un 
sărut. 

Corpul i se agita, sexul ei ras deschizându-se şi închizând 
ca o plantă exotică de culoare purpurie, liliachie şi 
trandafirie. 

«Lasă-mă să intru», i-am spus lui Koos. 

«Nu vei supravieţui după o noapte cu ea.» 

«Dă-mi drumul înăuntru.» 

«Costă mult» m-a avertizat el. 

«Cât vrei?» 

«Tot ce posezi. Cămaşa de pe tine, toţi banii, bijuteriile - 
atunci va fi a ta.» 

Voiam să sparg uşa sau să-i frâng degetele pătate de 
nicotină unul câte unul, până când avea să-mi dea cheia. A 
priceput la ce mă gândeam. 


«Cheia e la loc sigur», a zis el, «iar uşa-i rezistentă! 
Trebuie să plăteşti, domnule Vassi. Vrei să plăteşti, nu-i 
aşa?» 

Avea dreptate. Intenţionam să plătesc. 

«Vreau să-mi dai ceea ce ai avut vreodată, tot ceea ce ai 
fost vreodată. Vreau să te duci la ea, nelăsând în urma ta 
nimic care să-ţi reclame prezenţa ulterioară. Ştiu acest 
lucru. Toţi care se duc la ea fac la fel.» 

«Toţi. Sunt aşa de mulţi?» 

«E o femeie de nepotolit», a spus el, fără chef. 

Nu era un lucru cu care să se mândrească un codoş - era 
necazul lui şi mi-am dat seama imediat de asta. «li caut din 
ce în ce mai mulţi clienţi şi apoi îi îngrop.» 

Îi îngropa. 

Bănuiam că aceasta era principala ocupaţie a lui Koos: 
să se descotorosească de morţi. Şi aşa urma să facă şi cu 
mine apucându-mă cu mâinile lui lăcuite şi târându-mă 
afară din cameră când nu-i mai eram de niciun folos femeii; 
apoi să mă arunce în vreo groapă, canal sau cuptor, ca să 
nu fiu găsit niciodată. Ideea nu-mi surâdea deloc. 

Şi, totuşi, iată-mă cu toţi banii pe care i-am putut 
strânge din vânzarea tuturor obiectelor ce le posedam; nu 
mai aveam nici fel de demnitate; viaţa îmi atârna de un fir 
de păr, iar eu stăteam şi aşteptam un codoş cu o cheie. 

E întuneric şi târziu. Dar cred că va fi obligat să vină. Nu 
pentru a câştiga nişte bani, probabil că avea puţine nevoi în 
afară de heroină şi fardurile pentru sprâncene şi ochi. Va 
veni să încheiem afacerea pentru că ea o ceruse, iar el era 
sclavul ei, la fel de devotat ca şi mine. Oh, va veni! Va veni 
cu siguranţă. 

Ei bine, cred că este de-ajuns. 

Aceasta e declaraţia mea. Nu mai am timp să o recitesc. 
Îi aud paşii pe scări, şchiopătând, şi trebuie să mă duc cu 
el. Las această mărturie la îndemâna celui care o va găsi, 
urmând s-o folosească după cum îl va tăia capul. Până 
dimineaţă voi fi mort, dar fericit. Credeţi-mă.” 


Dumnezeule, gândi Jacqueline, Koos m-a tras în piept. 


Vassi fusese de cealaltă parte a uşii, îi simţise corpul în 
minte şi-l îmbrăţişase. Dar Koos nu-l lăsase înăuntru, în 
ciuda ordinelor ei clare. Dintre toţi oamenii, Vassi trebuia să 
fie admis pe gratis; Koos ştia acest lucru, dar o înşelase, la 
fel cum făcuseră toţi bărbaţii - cu excepţia lui Vassi. La el 
fusese, probabil, dragoste adevărată. 

Stătu întinsă toată noaptea pe pat, fără să închidă ochii 
o clipă. Arareori dormea mai mult de câteva minute, şi 
numai atunci când Koos o privea. Işi făcuse singură rău în 
timpul somnului, mutilându-se fără să-şi dea seama, apoi 
trezindu-se însângerată şi urlând de durere din cauza 
spinilor - asemănători cu ai unui cactus - pe care îi făcea să 
apară din pielea şi muşchii oricărui membru. 

Bănuia că se întunecase din nou, dar nu putea fi sigură. 
În această cameră cu draperii grele la fereastră, luminată 
de un bec puternic, dar fără abajur, domnea o zi veşnică - 
pentru simţuri - şi o noapte perpetuă - pentru suflet. Se 
ridica adesea în şezut, cu răni pe spate de la şederea 
îndelungată în pat, aţipind sau mâncând din mâna lui Koos, 
lăsându-se spălată, pieptănată şi, mai ales, folosită. 

O cheie se învârti în broască. Se răsuci pe saltea pentru 
a vedea cine era. Uşa se deschidea... se deschidea... se 
deschise. ` 

Vassi. Of, Dumnezeule, în sfârşit era Vassi! Il vedea 
traversând camera şi apropiindu-se de ea. 

Se rugă să nu fi fost cumva doar un vis, fie ca dorinţa să 
i se împlinească: să fie el în carne şi oase. 

— Jacqueline! 

Era el. 

În spatele lui, Koos se holba direct între picioarele femeii, 
fascinat de dansul labiilor. 

— Koo..., rosti aceasta, încercând să zâmbească. 

— Ţi l-am adus, rânji travestitul, fără să-şi mute privirea 
de pe corpul Jacquelinei. 

— O zi, şopti ea. Am aşteptat o zi, Koos. M-ai făcut să 
aştept... 

— Ce înseamnă o zi pentru tine? replică el, continuând 
să rânjească. 


Jacqueline nu mai avea câtuşi de puţin nevoie de acest 
codoş, dar el nu-şi dădea seama de asta. În naivitatea sa, 
Koos credea că Vassi era doar un simplu client sedus de ea 
odinioară, un tip care urma să fie secătuit de puteri şi 
înlăturat ca oricare altul. Koos îşi închipuia că o să-i fie de 
folos şi pe viitor, motiv pentru care juca atât de prost acest 
joc fatal. 

— Încuie uşa, îi sugeră femeia. Dacă vrei, n-ai decât să 
rămâi. 

— Să rămân? repetă codoşul, uitându-se pieziş la ea. 
Vrei să spui că pot să rămân şi... să privesc? 

Ar fi privit oricum. Jacqueline ştia că acesta obişnuia să 
urmărească totul prin gaura pe care o făcuse în uşă, pentru 
că, uneori, îl auzea gâfâind. Numai că, de data aceasta, 
avea să rămână pentru totdeauna. 

Koos scoase cu grijă cheia din broasca exterioară, 
închise uşa şi o încuie pe dinăuntru. Jacqueline îl ucise chiar 
în momentul în care încuietoarea ţăcăni, înainte ca el să se 
întoarcă pentru a o privi din nou. Nu era nimic spectaculos 
în această execuţie; tot ce făcuse era să-i pătrundă în 
pieptul de porumbel şi să-i zdrobească plămânii. Se prăbuşi 
grămadă peste uşă şi alunecă în jos, strivindu-şi faţa de 
tăblia ei. 

Vassi nici măcar nu catadicsi să se întoarcă şi să-l vadă 
murind; unica lui dorinţă era să nu-şi dezlipească ochii de la 
ea. 

Se apropie de saltea, se lăsă pe vine şi începu să-i 
dezlegi gleznele. Avea pielea roasă, iar frânghiile erau 
acoperite cu pete de sânge. Dezlegă sistematic nodurile, cu 
un calm pe care nu şi-l imaginase până atunci; avea 
satisfacția că se afla aici, incapabil, de-a face cale întoarsă 
şi convins că singura cărare pe care putea merge se 
adâncea în femeia iubită. 

După ce-i eliberă gleznele, făcu la fel cu încheieturile 
mâinilor; se aplecă apoi asupra ei, blocându-i panorama 
tavanului. Vocea i se auzea slab: 

— De ce l-ai lăsat să te lege aşa? 

— Mă temeam. 


— De ce? 

— Să mă mişc, chiar să trăiesc. Fiecare zi era o agonie. 

— Ai dreptate. 

Vassi înţelegea prea bine acea incapacitate totală de a 
exista. 

Îl simţi alături, dezbrăcându-se, apoi depunând un sărut 
pe pielea gălbuie a stomacului acelui corp în care ea se 
întrupase. Era însemnată cu urme ale propriei activităţi: 
pielea fusese întinsă peste limita ei de toleranţă şi era 
brăzdată în toate direcţiile. 

Se lungi lângă femeie, lipindu-se de corpul acesteia, 
ceea ce nu-i displăcu deloc. 

Ea îl mângâie pe cap. Încheieturile îi erau anchilozate, 
orice mişcare îi producea dureri, dar voia să-i simtă faţa cât 
mai aproape de-a ei. Zâmbind, Vassi se apropie; se 
sărutară. 

Dumnezeule, gândi Jacqueline, suntem împreună! 

Şi, la acest gând, dorinţa i se împlini. Sub apăsarea 
buzelor lui, trăsăturile feţei ei se dizolvară, devenind acea 
mare roşie la care bărbatul visase atât de mult, ale cărei 
ape îi spălau acum faţa; aceasta se dizolvă, la rândul ei; 
erau nişte ape învălmăşite, formate din gânduri şi oase. 

Sânii ascuţiţi ai femeii îl înţepau ca nişte săgeți, în timp 
ce sexul lui, transformat de gândul ei într-o armă tăioasă, o 
ucise dintr-o împunsătură. Încâlciţi într-un singur val de 
dragoste, se gândeau că se distrugeau reciproc. Ceea ce şi 
făceau. 

Afară, viaţa dură îşi urma cursul,  sporovăiala 
neguţătorilor şi a cumpărătorilor continuând toată noaptea. 
În cele din urmă, indiferența şi oboseala îl dobori chiar şi pe 
cel mai avid comerciant, înăuntru şi afară se aşternu o 
linişte  mormântală - punctul final al pierderilor şi 
câştigurilor. 


ÎNFĂŢIŞĂRILE TAŢILOR 


Motorul maşinii tuşi, gâfâi şi se opri definitiv. Davidson 
îşi dădu seama brusc de tăria vântului ce bătea pe şoseaua 
pustie,  zgâlţâind geamurile  Mustang-ului. l|ncercă să 
pornească motorul, dar acesta refuză să prindă viaţă. 
Exasperat, Davidson lăsă să-i cadă mâinile asudate de pe 
volan şi examină cu atenţie împrejurimile. In orice direcţie 
te întorceai - numai aer fierbinte, roci fierbinţi, nisip 
fierbinte. Aceasta era Arizona! 

Deschise portiera şi păşi pe asfaltul prăfuit şi topit de 
căldură. În faţă şi în spate, şoseaua se întindea aproape în 
linie dreaptă până la orizontul palid. Dacă îşi mijea ochii, 
putea să distingă munţii, dar, de îndată ce încerca să-şi 
concentreze privirea, ei dispăreau, înghiţiţi de aburul cald al 
arşiţei. Deja simţea cum soarele îi ardea creştetul capului în 
zona în care părul blond se rărea. Deschise capota, şi 
cercetă, cu o privire fără speranţă, motorul, blestemându-şi 
lipsa de pricepere în a depana o maşină. Dumnezeule mare, 
de ce dracu' lucrurile astea afurisite nu sunt garantate 
împotriva oricărei defecţiuni? 

Atunci auzi muzica. 

Era atât de departe, încât, la început, îi suna în urechi ca 
un fluierat; treptat, se auzea din ce în ce mai tare. Era 
muzică - de-un oarecare gen. 

Cum suna? Ca vântul care trece prin firele de telefon, ca 
un val de aer fără sursă, fără ritm, fără inimă, ce-i zbârlea 
părul de pe ceafă. Încercă să o ignore, dar fără succes. 

Ridică uşor capul din umbra capotei, căutând cu privirea 
muzicanţii, dar şoseaua era pustie în ambele direcţii. Numai 
atunci când cercetă amănunţit deşertul înspre Sud-Est, 
distinse un şir de siluete minuscule, ce păşeau, săltau sau 
dansau la limita vizibilităţii sale, străvezii din pricina căldurii 
emanate de sol. Procesiunea dacă se putea numi aşa, îşi 
croia drum de-a curmezişul deşertului, paralel cu şoseaua. 
Drumurile lor nu urmau să se încrucişeze. 


Davidson aruncă o ultimă privire pieselor motorului, care 
se răcea, apoi, şirului îndepărtat al dansatorilor. 

Fără nicio îndoială, avea nevoie de ajutor. 

Porni spre ei, prin deşert. 

Înaintarea era anevoioasă; praful, nefiind cât de cât 
presat, ca pe asfalt, îl învăluia din toate părţile. luţi pasul, 
dar siluetele din zare se îndepărtau din ce în ce mai mult. O 
rupse la fugă. 

Sângele îi pulsa în ureche, dar muzica se auzea acum 
mai tare. Nu era o melodie bine definită, ci desluşea felurite 
tonalități instrumentale, amestecate cu urlete, bâzâituri, 
fluierături, mugete şi bătăi de tobă. 

Capul procesiunii dispăruse deja în depărtare, dar ceilalţi 
încă defilau prin faţa lui. Davidson îşi schimbă puţin 
direcţia, ca să nu-l piardă din ochi, apoi aruncă o scurtă 
privire peste umăr, fixându-şi repere pentru drumul de 
întoarcere. Simţi un gol în stomac când îşi văzu maşina - 
ajunsă acum de mărimea unui gândac -, părăsită pe şosea, 
sub un aer ce sta parcă să fiarbă. 

Continuă să alerge. După aproximativ un sfert de oră, 
cortegiul deveni vizibil, deşi conducătorii lui erau încă 
ascunşi privirii. Era, îşi închipui el, un fel de carnaval 
deosebit, de vreme ce se desfăşura în acel loc uitat de 
Dumnezeu. Ultimii dansatori erau, cu siguranţă, costumaţi 
ca de bal. Purtau măşti şi pălării care-i făceau să 
depăşească înălţimea medie a oamenilor; în jurul lor, 
fluturau pene viu colorate şi panglici. Oricare ar fi fost 
motivul ceremoniei, cert era că mergeau clătinându-se ca 
nişte beţivi - când sărind, când ţopăind, când târându-se pe 
sol, cu pântecele lipit de nisipul fierbinte. 

Davidson îşi simţea plămânii în flăcări; pierdea din ce în 
ce mai mult teren în faţa procesiunii, care se mişca mult 
mai repede decât putea - sau dorea - el să meargă. 

Se opri, îşi sprijini mâinile pe genunchi, ca să-şi 
odihnească puţin corpul, şi se uită, pe sub sprâncenele din 
care picura sudoarea, spre siluetele ce reprezentau singura 
lui şansă de salvare. Apoi, adunându-şi toată energia de 
care era în stare, ţipă cât îl ţinea gura: 


— Opriţi-vă! 

Pentru început, nicio reacţie. Apoi, prin ochii de-abia 
deschişi, i se păru că unul sau doi dintre cheflii se opresc. 
Işi îndreptă şalele. Da, câţiva priveau spre el. Le simţea - 
mai degrabă decât le vedea - ochii aţintiţi asupra lui. 

Porni în direcţia lor. 

Unele dintre instrumente tăcuseră, ca şi cum ştirea 
despre prezenţa străinului se răspândise. Fără doar şi 
poate, îl văzuseră. 

Continuă să meargă, din ce în ce mai repede, şi, 
deodată, din ceața uşoară, detaliile procesiunii deveneau 
mai clare. 

Fără să vrea, încetini pasul. Inima, deja obosită de atâta 
alergătură, bătea să-i spargă pieptul. 

— Doamne Dumnezeule! zise el, şi, pentru prima oară în 
cei treizeci şi şase de ani de ateism, cuvintele însemnau o 
adevărată rugăciune. 

Se opri la vreo opt sute de metri de ei - nu putea să se 
înşele într-atât. Ochii săi mai erau totuşi capabili să distingă 
mucavaua de carne şi oase, iluzia de realitate diformă. 

Creaturile ce încheiau cortegiul erau nişte monştri a 
căror înfăţişare întrecea cel mai demenţial coşmar. 

Unul dintre ei măsura, probabil, cinci metri şi jumătate 
sau chiar şase; pielea, ce îi atârna în falduri pe muşchi, era 
o membrană ţepoasă, iar capul era un con de dinţi rânjiţi, 
ce ieşeau din nişte gingii de un roşu-aprins. Altul avea trei 
aripi, iar coada triplă bătea pământul, stârnind nori de praf, 
cu un entuziasm reptilian. Al treilea şi al patrulea formau un 
tot monstruos, mult mai dezgustător decât corpurile luate 
separat; pe lungime şi pe lăţime, această oroare simbiotică 
constituia un cuplu căsătorit, membrele unuia fiind 
împlântate în rănile existente în carnea celuilalt; creatura 
scotea un urlet sinistru, cacofonic, deşi limbile ei erau 
răsucite împreună. 

Davidson făcu un pas înapoi şi aruncă o privire spre 
maşină. În acest timp, una dintre vietăţi, neagră şi roşie la 
culoare, scoase un sunet ce semăna cu un fluierat, un sunet 
ce pătrunse până în străfundurile creierului lui Davidson, în 


ciuda distanţei de opt sute de metri. Se uită din nou spre 
procesiune. 

Monstrul, continuând să fluiere, îşi părăsise locul din 
cortegiu, şi picioarele lui prevăzute cu gheare bătătoreau 
pământul în timp ce începu să alerge spre el. Davidson 
simţi cum îl cuprindea o panică de nedescris, şi pantalonii i 
se udară brusc când sfincterele cedară. 

Creatura năvălea spre el cu viteza unui leopard, silueta 
mărindu-i-se cu fiecare secundă, aşa încât putea să distingă 
detaliile anatomiei sale  nepământene: mâinile fără 
degetele mari, dar cu palmele dinţate, capul cu un singur 
ochi în trei culori, muşchii dezvoltați ai umerilor şi ai 
pieptului, şi sexul în erecţie din cauza mâniei sau - 
Dumnezeu să mă păzească! - a dorinţei, sex ce i se lovea 
de abdomen. 

Davidson scoase un țipăt atât de strident, încât aproape 
că acoperi zgomotul făcut de monstru, şi o luă la fugă în 
direcţia din care venise. 

Maşina staţiona la un kilometru şi jumătate sau, poate, 
la trei kilometri depărtare, şi Davidson era conştient de 
faptul că nu-i oferea o protecţie sigură chiar dacă ar fi ajuns 
acolo înainte ca monstrul să pună laba pe el. În acel 
moment, îşi dădu seama cât de aproape era de moarte, cât 
de aproape fusese întotdeauna, şi năzui din tot sufletul să 
înţeleagă, cel puţin o clipă, această oroare care-l urmărea. 

Creatura se afla chiar în spatele său, când picioarele 
năclăite îi lunecară, şi Davidson căzu; căută să se târască 
cât putea de repede spre maşină. Auzea dupăitul 
picioarelor în urma sa şi, instinctiv, se ghemui la pământ, 
aşteptând lovitura de graţie. 

Numără două bătăi ale inimii. 

Apoi trei. Patru. Nu se întâmplă nimic. 

Vocea şuierătoare atinsese o intensitate de nesuportat, 
apoi, treptat, începu să se diminueze. Palmele scrâşnitoare 
nu luară contact cu corpul său. Precaut, aşteptând ca în 
fiecare clipă capul să-i fie smuls de pe umeri, iscodi printre 
degete. 


Creatura îl depăşise. Îşi continuase drumul spre şosea - 
ca un semn de dispreţ pentru fragilitatea sa. 

Davidson era copleşit de mirosul greu de fecale ce-l 
înconjura, îi era frică, dar se simţea şi oarecum ignorat, fără 
personalitate. În spatele lui, cortegiul îşi continua drumul. 
Doar unul sau doi monştri se mai uitau la el peste umăr, în 
timp ce se depărtau într-un nor de praf. 

Tonalitatea zgomotului se schimbă. Davidson îşi înălţă 
uşor capul de la pământ. Şuieratul era acum aproape de 
limita percepţiei sale auditive - ca un fel de scâncet 
strident. 

Se ridică în picioare. 

Creatura sărise pe maşină, cu capul ei uriaş dat pe 
spate, într-o atitudine de extaz. Avea o erecţie mai 
pregnantă ca oricând, iar ochiul îi scânteia. Intr-o notă 
finală, care scoase fluieratul din zona de frecvenţă 
percepută de urechea umană, se aplecă asupra maşinii, 
zdrobind parbrizul şi încolăcindu-şi mâinile - ca un fel de 
gură hidoasă - în jurul capotei. Apoi, se apucă să sfâşie 
tabla de oţel, de parcă ar fi fost hârtie; corpul îi tresălta 
spasmodic de bucurie, iar capul i se bălăbănea în toate 
părţile. Imediat ce capota fu smulsă, sări pe şosea şi aruncă 
bucăţile de metal în sus; ele se învârtiră în aer, apoi căzură 
în mijlocul deşertului, sfărâmându-se. Davidson se întrebă 
cum putea completa poliţa de asigurare. Monstrul începu să 
dezmembreze maşina: împrăştie toate uşile, sfărâmă 
motorul, după care sfâşie şi smulse de pe osii roţile. 

Mirosul arhicunoscut al benzinei invadă nările lui 
Davidson. 

O scânteie şi... Nu apucă să termine gândul, că se şi 
produse o sclipire metalică, iar maşina şi monstrul se 
transformară într-o minge de foc şi de fum negru. 

Creatura nu ţipă după ajutor - sau cel puţin nu scoase 
vreun sunet care să fie perceput de urechea omenească. 
leşi, clătinându-se, din infernul de pe şosea, cu fiecare 
părticică a corpului cuprinsă de flăcări; agitându-şi frenetic 
braţele într-o încercare vană de a stinge focul, începu să 
alerge spre munţi, departe de locul agoniei sale. Flăcările 


se înteţeau în jurul ei, iar aerul devenea de nerespirat din 
cauza mirosului de carne arsă. 

Şi, totuşi, creatura nu se prăbuşi, deşi focul trebuia să fi 
devorat-o aproape în întregime. Continuă să alerge, până 
ce silueta se pierdu în zare. 

Davidson căzu în genunchi. Excrementele de pe picioare 
i se uscaseră din pricina căldurii intense. Maşina ardea 
mocnit. Muzica dispăruse complet, la fel şi procesiunea. 

Soarele fierbinte îl determină să părăsească nisipul 
încins şi să se îndrepte spre maşina devastată. 

Avea o privire inexpresivă când un vehicul care trecea 
pe şosea se opri în dreptul lui. 

e 

Şeriful Josh Packard se holba la urmele de gheare de pe 
pământ, neputând să-şi creadă ochilor. Erau gravate într-o 
grăsime ce se solidifica încet, un lichid ce provenea de la 
monstrul care alergase pe strada principală - singura, de 
altfel - a orăşelului Welcome, cu câteva minute în urmă. 
Apoi, se prăbuşise, dându-şi ultima suflare şi chircindu-se 
de durere, ca o minge, la câţiva metri de bancă. Toată 
activitatea obişnuită a localităţii - comerţul, discuţiile, 
bârfele - încetase brusc. Unul sau doi indivizi mai slabi de 
înger se adăpostiseră în holul hotelului, în timp ce mirosul 
de tocană emanat de corp îngroşa aerul curat al oraşului. 

Duhnea a peşte prăjit prea mult şi a cadavru deshumat. 
Packard se simţi jignit. Acesta era oraşul lui, supravegheat 
şi apărat de el. Niciun intrus - ca această minge de foc - nu 
era privit cu ochi buni. 

Packard puse mâna pe pistol şi se îndreptă spre cadavru. 
Flăcările abia mai pâlpâiau, după ce devoraseră cea mai 
mare parte a corpului, care - deşi distrus de foc - avea încă 
o mărime considerabilă. Ceea ce odinioară trebuia să fi fost 
membrele creaturii, erau acum încolăcite în jurul a ceva ce 
semăna cu un cap. Restul era de nerecunoscut. Packard se 
arătă întru totul mulţumit, chiar dacă pulsul i se accelerase 
la vederea formelor inumane ce se ghiceau printre 
rămăşiţele de carne friptă şi oase înnegrite - un adevărat 
osuar. 


Fără doar şi poate, ceea ce vedea era un monstru. 

O creatură de pe pământ; dar, de fapt, din afara lui. De 
undeva din lad - în drum spre un loc neştiut de nimeni, 
unde urma să se desfăşoare o anumită ceremonie. Tatăl 
său îi spusese că, o dată la aproximativ treizeci de ani, 
deşertul îşi scuipa în libertate demonii, lăsându-i să-şi facă 
mendrele o bucată de vreme. Fiind copil, Packard nu 
crezuse prostiile debitate de tatăl său; dar, oare, creatura 
ce zăcea în stradă nu era un astfel de demon? 

Oricare ar fi fost accidentul ce adusese această 
monstruozitate arzândă în oraş, ca să moară aici, Packard 
simţi o reală plăcere la gândul vulnerabilităţii ei. Tatăl său 
nu menţionase nicicând această posibilitate. 

Packard zâmbi la gândul de a deveni stăpânul acestei 
scârboşenii. Păşi apoi spre cadavrul fumegând şi-l lovi cu 
piciorul. Din mulţimea ce aştepta încă, în relativa siguranţă 
oferită de tocurile uşilor, se ridică un murmur de admiraţie 
pentru curajul acestuia. Zâmbetul i se lăţi şi mai mult pe 
faţă. Numai şi simpla lovitură de picior putea să-i aducă, pe 
gratis, nişte pahare de băutură, poate chiar şi o femeie! 

Creatura zăcea pe spate. Cu privirea lipsită de patimă a 
unui profesionist obişnuit să lovească demonii cu piciorul, 
Packard cercetă, grijuliu, amalgamul de membre din jurul 
capului ei. Evident, era moartă de-a binelea. Şeriful băgă 
pistolul în toc şi se aplecă deasupra corpului. 

— Jededian, adu-mi un aparat de fotografiat! ordonă cu o 
voce care-l impresionă chiar şi pe el. 

Adjunctul său o luă la fugă spre birou. 

— Ceea ce ne trebuie, continuă el, e o fotografie a 
frumuseţii ce zace aici. 

Packard se lăsă pe vine şi se întinse să atingă membrele 
înnegrite de fum ale creaturii. Mănuşile sale nu aveau să 
mai fie bune de nimic - dar merita, pentru că gestul urma 
să-i mărească popularitatea în rândul alegătorilor. Aproape 
că simţi privirile admirative ale mulţimii în timp ce atingea 
carnea, încercând să detaşeze un membru încolăcit în jurul 
capului monstrului. 


Focul mai că-l sudase, aşa că trebui să-l smulgă cu toată 
puterea; acesta ieşi, cu un zgomot înfundat, dând la iveală 
şi ochiul uscat de căldură de pe faţa desfigurată. 

Dezgustat, îl lăsă să cadă la loc. 

Poc! 

Apoi, braţul demonului se răsuci ca un şarpe - brusc, 
prea brusc pentru ca Packard să poată reacţiona, şi, într-un 
moment suprem de spaimă, şeriful văzu cum gura se 
deschidea în palma labei din faţă şi se închidea, din nou, în 
jurul propriei sale mâini. 

Scâncind, îşi pierdu echilibrul şi căzu pe mormanul de 
grăsime, încercând să se elibereze în timp ce mănuşa îi era 
sfârtecată şi dinții monstrului îi înşfăcară degetele, 
retezându-i-le; fălcile scrâşniră mestecând oase, carne şi 
sânge. 

Pantalonii lui Packard alunecau în murdăria de dedesubt, 
iar el se agita, urlând şi căutând să se ridice. Acest animal 
din lad mai era încă în viaţă! Acum, şeriful zbiera şi implora 
îndurare, în timp ce se ridica în picioare, trăgând după el şi 
trupul sordid al creaturii. 

Se auzi o împuşcătură în apropierea maşinii lui Packard. 
Lichid, sânge şi puroi îl împroşcară atunci când membrul fu 
sfărâmat în bucăţi la nivelul umărului; gura îşi pierdu 
controlul asupra mâinii lui Packard. Masa amorfă de muşchi 
devoraţi căzu la pământ, şi mâna dreaptă a lui Packard - 
sau ceea ce mai rămăsese din ea - se eliberă. Aceasta nu 
mai avea decât jumătate din degetul mare, iar oasele 
zdrobite se distingeau cu greutate dintr-o palmă parţial 
mâncată. 

Eleanor Kooker cobori ţeava puştii de vânătoare, pe care 
tocmai o folosise, şi mormăi satisfăcută, cu o simplitate 
dezarmantă: 

— Ai rămas fără mână. 

„Mongştrii nu mor niciodată”, îşi reaminti Packard vorbele 
tatălui său. Îşi reamintise prea târziu acest lucru şi, acum, 
iată că-şi sacrificase tocmai mâna atât de folositoare la 
băutură şi femei. II cuprinse un val de nostalgie gândindu- 
se la anii pe care-i pierdea o dată cu degetele. Un nor negru 


i se aşternu pe ochi şi ultimul lucru ce-l mai văzu înainte de- 
a leşina fu adjunctul său, care tocmai ridica un aparat de 
fotografiat în dreptul ochilor pentru a imortaliza întreaga 
scenă. 

e 

Baraca din spatele casei era - şi fusese întotdeauna - 
refugiul lui Lucy. Când Eugene venea beat din Welcome sau 
când îl apuca o furie subită, din cauza tocanei reci, ea se 
retrăgea aici, unde putea să plângă în linişte. Cuvântul 
„milă” nu exista în viaţa lui Lucy; el nu însemna nimic, nici 
pentru Eugene, nici chiar pentru ea însăşi. 

Astăzi, vechiul motiv de iritare stârnise un acces de furie 
din partea lui Eugene: Copilul! 

Fructul dragostei lor, educat şi crescut cu grijă, fusese 
numit, după fratele lui Moise, Aaron - adică „cel împresurat 
de strălucire”. Un băiat încântător, cel mai drăguţ din toată 
regiunea la cei cinci ani ai săi; un băiat politicos şi 
fermecător, pe care şi l-ar fi dorit orice mamă de pe Coasta 
de Est. 

Aaron. 

Mândria şi bucuria lui Lucy, un copil născut pentru a face 
baloane de săpun, pentru a dansa şi a-l încânta pe însuşi 
Diavolul. Spre dezaprobarea lui Eugene. 

— Scârba asta nu-i băiat, aşa cum nu eşti nici tu, îi spuse 
el lui Lucy. Nu-i nici măcar o jumătate de băiat. E bun doar 
să poarte pantofi fantezişti sau să vândă parfumuri, sau să 
fie predicator - e numai bun pentru un predicator. 

Îndreptă spre băiat o mână cu degetele încovoiate şi 
unghiile mâncate. 

— Îţi faci de ruşine tatăl! 

Aaron prinse privirea tatălui său. 

— Mă auzi, băiete? 

Eugene se uită într-o parte. Ochii mari ai băiatului, 
asemănători, mai degrabă, cu ai unui câine decât cu ai unei 
fiinţe umane, îi dădeau o senzaţie de greață. 

— Nu vreau să-l mai văd în casa asta. 

— Dar ce-a făcut? 


— Nici nu trebuie să facă ceva. E suficient că arată aşa 
cum arată. Toţi râd de mine, înţelegi tu? Râd de mine din 
pricina lui. 

— Nimeni nu râde de tine, Eugene. 

— Ba da... 

— Cel puţin nu din cauza băiatului. 

— Ha?! 

— Dacă râd, ei nu râd de copil, ci de tine. 

— Taci din gură! 

— Toţi ştiu cine eşti, Eugene. Ei te văd aşa cum eşti în 
realitate, aşa cum te văd şi eu... 

— la ascultă, femeie... 

— ... vărsându-ţi maţele în stradă, vorbind vrute şi 
nevrute - despre ce-ai văzut, despre lucruri de care ţi-e 
frică. 

O lovi aşa cum mai făcuse de atâtea ori până atunci. Îi 
dădu sângele - ceva obişnuit în ultimii cinci ani -, dar, deşi 
se clătina pe picioare, Lucy încercă să-şi apere copilul. 

— Aaron, zise ea, printre lacrimile produse de durere, 
vino cu mine. 

— Lasă-l în pace pe ticălos! strigă Eugene, tremurând de 
furie. 

— Aaron! 

Băiatul stătea între cei doi părinţi, neştiind de cine să 
asculte. Confuzia ce i se citea pe faţă nu făcu decât să 
înteţească plânsul lui Lucy. 

— Mamă, zise el, cu o voce moale. 

În ochi i se citea acum o privire serioasă. Înainte ca Lucy 
să găsească o modalitate de-a calma spiritele, Eugene îl 
apucă pe băiat de păr şi-l trase mai aproape de el. 

— Ascultă aici la mine, băiete... 

— Da... 

— Când vorbeşti cu tatăl tău, se spune „da, domnule”, 
nu-i aşa, băiete? Se spune: „Da, domnule!” 

Faţa lui Aaron era lipită de pantalonii rău-mirositori ai lui 
Eugene. 

— Da, domnule! 


— Rămâne cu mine, femeie. N-ai să-l mai iei cu tine în 
acea baracă blestemată. Va rămâne cu tatăl său. 

Discuţia se terminase, şi Lucy îşi dădu seama că orice 
încercare de-a o prelungi însemna un risc în plus pentru 
băiat. 

— Dacă-i faci vreun rău... 

— Sunt tatăl lui, femeie! Eugene rânji. Ce-i cu tine, doar 
nu crezi că am să-l rănesc pe cel care-i os din osul meu? 

Aaron stătea între coapsele tatălui său într-o poziţie 
oarecum obscenă. Dar Lucy îşi cunoştea bărbatul - şi 
acesta se afla aproape de-o izbucnire care se anunţa de 
necontrolat. Nu-i mai păsa de ea însăşi - bucuriile pe care 
le mai putea avea trecuseră de mult, dar băiatul era atât de 
vulnerabil. 

— Piei din faţa mea, cât mai repede, femeie! Băiatul şi 
cu mine vrem să rămânem singuri, ce zici? 

Eugene îi trase capul lui Aaron dintre picioare şi surâse 
batjocoritor spre figura sa palidă. 

— Ce zici? 

— Da, tată. 

— Da, tată. Of, da, într-adevăr, tată! 

Lucy ieşi din casă şi se retrase în întunecimea răcoroasă 
a barăcii, unde se rugă pentru Aaron, cel numit după fratele 
lui Moise, cel al cărui nume însemna „împresurat de 
strălucire”; se întrebă cât timp o să mai poată supravieţui 
brutalităţilor pe care i le rezerva viitorul. 

Băiatul stătea acum dezbrăcat în faţa tatălui său, fără 
expresie şi fără teamă. Biciuirea ce urma să-i fie 
administrată era dureroasă, dar nu-i producea o spaimă 
reală. 

— Eşti bolnăvicios, flăcăule, zise Eugene, plimbându-şi 
mâna puternică pe abdomenul fiului său. Eşti slăbit şi 
bolnăvicios, exact ca un godac pipernicit. Dacă aş fi fermier 
şi tu ai fi un astfel de porc, ştii ce-aş face? 

Îl apucă din nou cu o mână de păr, cealaltă ţinându-i-o 
între picioare. 

— Ştii ce-aş face, băiete? 

— Nu, tată. Ce-ai face? 


Mâna îi alunecă pe trupul lui Aaron, însoţindu-şi gestul cu 
un sunet evocator. 

— Ei bine, te-aş tăia şi i-aş hrăni pe ceilalţi cu tine. Nimic 
mai bun pentru îngrăşat porcii decât carnea de porc. Ţi-ar 
plăcea? 

— Nu, tată. 

— Nu ti-ar plăcea aşa ceva? 

— Nu, tată, mulţumesc. 

Faţa lui Eugene se înăspri. 

— AŞ vrea s-o văd şi pe-asta, Aaron. Aş vrea să văd ce-ai 
face dacă aş fi pe punctul să te spintec şi să văd ce-i 
înăuntrul tău. 

În jocurile dintre ei, apăruse o violenţă nouă pe care 
Aaron nu o putea înţelege: noi ameninţări, noi gesturi de 
intimitate. Deşi nu se simţea stingherit, băiatul ştia că nu 
lui îi era cu adevărat frică, ci tatălui său; frica era dreptul 
câştigat prin naştere de Eugene, aşa cum cel al lui Aaron 
era de a urmări, de a aştepta şi de a suferi până la 
momentul propice. Ştia (fără să înţeleagă cum sau de ce) 
că o să fie un instrument de distrugere al tatălui său. Poate 
mai mult decât un simplu instrument. 

Pe Eugene îl cuprinse mânia. Îl privi fix pe băiat, iar 
pumnii lui bronzaţi erau atât de strânşi, încât articulațiile i 
se înălbiră. Într-un fel sau altul, copilul o să-l distrugă; îi 
ruinase viaţa plăcută pe care o dusese înainte de naşterea 
acestuia, la fel de sigur ca şi cum şi-ar fi împuşcat părinţii 
cu mâna lui. Aproape fără să gândească, la ce făcea, 
Eugene îşi încleştă mâinile în jurul gâtului fragil al băiatului. 

Aaron nu scoase niciun sunet. 

— Aş putea să te omor, băiete. 

— Ştiu, domnule. 

— Şi ce-ai de spus? 

— Nimic, domnule. 

— Ar trebui să spui „mulţumesc, domnule”. 

— De ce? 

— Cum de ce, băiete? Pentru că această viaţă nu 
valorează nici cât rahatul unui porc şi pentru că, de fapt, ți- 


aş face un mare serviciu, unul pe care orice tată ar trebui 
să-l facă fiului său. 

— Da, domnule. 

e 

În baraca din spatele casei, Lucy se oprise din plâns. Nu 
avea niciun rost; în plus, ceea ce vedea prin găurile 
acoperişului îi reînviase nişte amintiri care-i uscaseră 
lacrimile: un cer anumit - un cer de un albastru pur, 
strălucitor şi limpede precum cristalul. Eugene nu o să-l 
rănească pe băiat, nici acum, nici altădată. El ştia ce era 
băiatul, deşi nu recunoscuse niciodată acest lucru. 

Lucy îşi reamintea acea zi - cu şase ani în urmă -, când 
cerul arătase tot aşa de cristalin ca astăzi, iar aerul tot aşa 
de plumburiu, din cauza căldurii. Eugene şi ea fuseseră la 
fel de înfierbântaţi ca şi aerul - se sorbiseră din ochi de 
dimineaţă până seara. El era mai energic atunci - era în 
floarea vârstei. Un om ambițios, minunat, cu un corp bine 
clădit şi cu picioarele atât de puternice, încât păreau ca de 
piatră când ea îşi plimba mâinile peste ele. Şi Lucy fusese 
atrăgătoare - avea fundul cel mai bine făcut din Welcome şi 
mersul cel mai unduitor, aşa încât Eugene nu se putea 
abţine să n-o sărute toată ziua. Uneori, făceau dragoste zi şi 
noapte, fie în casa pe care o construiau, fie pe nisip, târziu 
după-amiaza. Deşertul era un pat bun, iar ei puteau să zacă 
acolo, sub cerul liber, fără a fi deranjaţi de nimeni. 

In acea zi, cu şase ani în urmă, cerul se întunecase 
devreme, cu mult înainte de lăsarea nopţii. Totul se 
petrecuse pe neaşteptate - celor doi iubiţi, complet goi, li 
se făcuse frig dintr-o dată. Peste umărul lui, Lucy văzuse 
formele pe care le luase cerul şi creaturile enorme şi 
monumentale care-i priveau. El continua să lucreze cu 
pasiune, înfipt până la rădăcină, aşa cum ştia că-i plăcea 
până când o mână de culoarea sfeclei şi de mărimea unui 
om îl prinsese de ceafă şi-l ridicase din poalele nevestei. 
Lucy îl urmări acolo, la înălţime, exact ca pe un iepure 
neajutorat, scuipând din două guri - Nord şi Sud -, în timp 
ce termina în aer. Apoi, Eugene deschise ochii o clipă şi îşi 
văzu nevasta la vreo şase metri sub el încă goală, cu 


picioarele larg desfăcute şi înconjurată de monştri. Cu 
gesturi, calme, fără răutate, ei îl îndepărtară de-acolo, în 
afara inelului admiratorilor şi a zonei de percepţie a femeii. 

Lucy îşi reamintea atât de bine ceea ce a urmat şi 
îmbrăţişările monştrilor. Nu erau respingătoare, grosolane 
sau vătămătoare, doar tandre. Nici chiar organele lor de 
reproducere cu care o străpungeau, unul după altul, nu i-au 
provocat vreo durere, deşi unele erau groase cât pumnul lui 
Eugene şi dure ca oasele. Oare câţi dintre aceşti străini o 
posedaseră în acea după-amiază amestecându-şi sămânţa 
în corpul ei - trei, patru, cinci? După ce-au plecat şi pielea i- 
a fost din nou încălzită de razele soarelui, Lucy simţi un fel 
de pierdere - deşi, după o oarecare gândire, ar fi trebuit să 
fie ruşinată. Era ca şi cum apogeul vieţii ei trecuse, restul 
zilelor fiind doar un drum glacial spre moarte. 

In cele din urmă se ridicase, îndreptându-se spre locul în 
care Eugene zăcea inconştient pe nisip, cu un picior 
fracturat din cauza căderii de la înălţime. Îl sărutase, apoi 
se lăsase pe vine să urineze. Sperase din toată inima să 
existe un fruct al orelor de dragoste din acea după-amiază - 
un suvenir al bucuriei sale. 

e 

În casă, Eugene îl lovi pe băiat. Nasul acestuia începu să 
sângereze, dar nu scoase niciun sunet. 

— Vorbeşte, băiete! 

— Ce vrei să-ţi spun? 

— Sunt eu tatăl tău, sau nu? 

— Da, tată. 

— Mincinosule! 

ÎI lovi din nou, fără niciun avertisment; de data aceasta, 
lovitura îl trânti pe Aaron la podea. În timp ce încerca să se 
scoale de jos, sprijinindu-şi mâinile, mici şi nedeprinse cu 
munca, pe dalele din bucătărie, simţi ceva prin podea. Din 
sol se auzea o muzică. 

— Mincinosule! zise încă o dată tatăl. 

O să mai aibă parte de lovituri, de mai multă durere, de 
mai mult sânge, gândi băiatul. Dar putea să le suporte; iar 
muzica era o promisiune - după o lungă aşteptare - a unui 


sfârşit cât mai apropiat al suferințelor sale, odată pentru 
totdeauna. 
e 

Davidson mergea, clătinându-se, pe strada principală a 
orăşelului Welcome. Era pe la mijlocul după-amiezii (ceasul 
îi stătuse - din compasiune, probabil), iar localitatea părea 
pustie; brusc, ochii i se opriră pe o grămadă neagră, 
fumegândă, aflată la nici o sută de metri de locul în care 
stătea. 

Dacă ar fi fost posibil, sângele i-ar fi îngheţat în vine la 
această privelişte. 

În ciuda distanţei, recunoscu proveniența masei de carne 
arse şi simţi cum îl lua cu ameţeală. La urma urmei, totul 
fusese real. Mai făcu vreo câţiva paşi împleticiţi, încercând 
să-şi învingă senzaţia de greață, până se simţi sprijinit de 
braţe puternice şi auzi, în ciuda unor zgomote nedesluşite 
din propriul său cap, o serie de cuvinte de îmbărbătare. Nu 
aveau niciun înţeles, dar cel puţin erau rostite de voci 
umane. Acum putea să renunţe la eforturile pe care le 
făcea pentru a nu-şi pierde cunoştinţa. Leşină. | se păru că 
rămase în această stare doar câteva clipe, înainte de-a se 
trezi într-o lume la fel de respingătoare. 

Fusese transportat într-o casă şi zăcea pe o canapea 
incomodă. O femeie, Eleanor Kooker, îl privea fix, 
zâmbindu-i. 

— Va supravieţui, declară ea cu voce aspră, ca a unei 
verzi trecute printr-o răzătoare. 

Se aplecă şi mai mult spre el. 

— Ai văzut creatura, nu-i aşa? 

Davidson încuviinţă din cap. 

— Cred că-i mai bine să ne spui tot ce ştii. 

Cineva îi puse un pahar în mână şi Eleanor, plină 
generozitate, îl umplu ochi. 

— Bea, comandă ea, apoi spune-ne tot ceea ce trebuie... 

Dădu whiskyul pe gât din două sorbituri; paharul îi fu 
umplut din nou. De data aceasta, bău mai încet şi începu să 
se simtă bine. 


Camera era înţesată de oameni; era de parcă toată 
populaţia oraşului se adunase în salonul Eleanorei. Ce 
audienţă - dar şi poveste! Cu limba dezlegată de whisky, 
porni să relateze păţania prin care trecuse - cum se pricepu 
el mai bine şi fără niciun fel de înflorituri. La rândul ei, 
Eleanor descrise circumstanţele în care şeriful Packard „se 
accidentase” în întâlnirea cu monstrul distrugător-de- 
maşini. Packard se afla şi el în cameră. Arăta destul de rău, 
în ciuda paharelor de whisky şi a calmantelor. Mâna 
mutilată era atât de bine bandajată, încât semăna mai 
degrabă o crosă decât cu un membru omenesc. 

— Acesta nu-i singurul demon ce bântuie prin deşert, 
zise şeriful, după ce se terminară ambele relatări. 

— Dacă aşa spui tu, replică, nu prea convinsă, Eleanor. 

— Aşa spunea tatăl meu, declară tăios Packard, privindu- 
şi mâna bandajată. Şi eu am motive să-l cred, la fel de sigur 
cum cred în existenţa ladului. 

— Atunci ar trebui să facem ceva, să luăm nişte măsuri. 

— Ca de exemplu? se interesă un individ cu o mutră 
acră, rezemat de cămin. Ce se poate face împotriva unor 
creaturi ce mănâncă automobile? 

Eleanor ridică uşor capul şi îi surâse batjocoritor. 

— Ei bine, ia să beneficiem şi noi de deşteptăciunea ta, 
zise ea. Ce crezi tu că ar trebui să facem? 

— Să stăm cuminţi şi să-i lăsăm în plata Domnului. 

— Eu nu sunt struţ, replică Eleanor, dar, dacă vrei să-ţi 
bagi capul în nisip ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat, n-ai 
decât. iți dau un hârleţ, Lou, sau, şi mai bine, îţi sap chiar 
eu groapa. 

Urmă un hohot de râs general. Jenat, Lou tăcu şi se 
apucă să-şi roadă unghiile. 

— Nu putem sta cu braţele încrucişate, lăsându-i să 
treacă prin oraş, zise adjunctul şerifului, continuând să 
mestece gumă. 

— Se îndreaptă spre munţi, nu spre Welcome, le 
reaminti Davidson. 

— Şi cine o să-i împiedice să-şi schimbe gândurile, îl 
înfruntă Eleanor. Ce zici? 


Niciunul dintre cei prezenţi nu scoase o vorbă, 
mulţumindu-se să-şi clatine capetele. 

— Jedediah, continuă ea, eşti adjunctul lui Packard, ce 
crezi despre toate acestea? 

Tânărul, cu insignă şi pistol, se înroşi puţin, apoi începu 
să îşi tragă de mustaţa subţire. Era evident că nu avea 
nimic de spus. 

— M-am lămurit, conchise femeia, înainte ca bărbatul să 
răspundă. Sunteţi nişte fricoşi care faceţi pe voi numai la 
gândul de-a le lua urma acestor demoni - aşa-i sau nu? 

Murmure de justificare, alte clătinări din cap. 

— Vă gândiţi să staţi liniştiţi şi să-i lăsaţi să vă devoreze 
femeile... 

Un cuvânt bine ales: „devoreze” - mult mai sugestiv 
decât „mănânce”. Eleanor făcu o pauză de efect, apoi 
continuă cu o voce sumbră: 

— ... sau şi mai rău decât atât. 

Mai rău decât devorat? Doamne, îndură-te de noi, ce 
poate fi încă mai rău decât devorat? 

— Demonii nu se vor atinge de niciunul dintre voi, îi 
linişti Packard, ridicându-se cu oarecare greutate din scaun. 
Se legăna pe picioare în timp ce se adresa audienței: O să 
punem laba pe mâncătorii-de-rahat şi-i vom linşa. 

Această declaraţie belicoasă îi lăsă rece pe bărbaţii din 
cameră; după cele întâmplate în acea zi, promisiunile 
şerifului nu mai valorau nici cât o ceapă degerată. 

— Ar fi mai bine ca unele persoane să dea dovadă de 
mai multă înţelepciune, murmură, ca pentru sine, Davidson. 

— Prea se îndrugă verzi şi uscate, adăugă Eleanor. 

Davidson înălţă din umeri şi-şi termină băutura din 
pahar. Numai că, de data aceasta, nimeni nu i-l mai umplu. 
Se gândi cu tristeţe că ar trebui să fie recunoscător pentru 
faptul că se afla încă în viaţă. Dar programul îi fusese 
complet dat peste cap. Trebuia neapărat să dea nişte 
telefoane şi să închirieze o maşină; eventual, putea să 
aranjeze cu cineva să vină să-l ia din acel orăşel. 
„Demonii”, oricine ar fi fost ei, nu erau problema lui. Ar fi 
fost poate interesant să citească un articol pe această temă 


în Newsweek, împreună cu Barbara, după ce avea să se 
întoarcă din nou pe Coasta de Est. Până una-alta, intenţiona 
să-şi termine treburile în Arizona şi să revină acasă cât mai 
curând posibil. 

Însă Packard era de altă părere. 

— Eşti martor ocular, preciză el, arătându-l cu degetul, 
iar eu, şeriful acestei localităţi, îţi interzic s-o părăseşti până 
când nu-mi vei răspunde satisfăcător la toate întrebările pe 
care am să ţi le pun. 

Limbajul acesta oficial suna oarecum deplasat, în acel 
moment. 

— Dar am afaceri..., începu Davidson. 

— N-ai decât să telegrafiezi şi să-ţi contramandezi 
întâlnirile, domnule Davidson. 

Davidson îşi dădea seama că şeriful încerca să-şi refacă 
pe spinarea lui o parte din reputaţia pierdută. Dar nu avea 
ce face, Packard reprezenta legea. Consimţi, încercând să 
ascundă faptul că nu era deloc încântat de perspectiva de a 
rămâne în oraş. Nu-i nimic, se gândi el, o să aibă timp să 
depună o plângere împotriva acestui Mussolini de la ţară 
după ce o să ajungă acasă viu şi nevătămat. Acum, cel mai 
bun lucru era să trimită o telegramă şi să dea dracului toate 
afacerile. 

— Deci, ce-ai de gând? îl întrebă Eleanor pe Packard. 

Şeriful îşi umflă obrajii îmbujoraţi de băutură. 

— Să termin cu demonii, răspunse el. 

— Cum? 

— Folosind puştile, femeie. 

— Vei avea nevoie de-o mulţime de puşti, dacă creaturile 
sunt aşa de mari pe cât se spune... 

— Sunt, credeţi-mă pe mine, interveni Davidson. 

Packard rânji. 

— Vom lua tot blestematul de arsenal de care dispunem, 
replică el, înghiontindu-l pe Jedediah. Băiete, du-te şi scoate 
armamentul greu... antitanc - aruncătoarele de grenade. 

Stupoare generală. 

— Ai aruncătoare de grenade? întrebă cinicul Lou, 
continuând să stea rezemat de cămin. 


Packard zâmbi răutăcios. 

— Tehnică militară rămasă din timpul războiului... 

Davidson oftă în sinea sa. Tipul era psihopat, cu 
arsenalul lui învechit, probabil mult mai periculos pentru cei 
care-l foloseau decât pentru o potenţială victimă. Toţi 
urmau să moară. Dumnezeu să-i aibă în pază, niciunul n- 
avea să scape. 

— Josh Packard, eşti singurul bărbat adevărat din 
camera asta, în ciuda faptului că ţi-ai pierdut câteva 
degete, declară Eleanor Kooker, încântată de această 
atitudine bravă. 

Packard  zâmbi,  scărpinându-şi distrat pântecele. 
Davidson simţi că nu mai suporta discuţiile ieftine din 
cameră. 

— la ascultați aici, şuieră el, v-am spus tot ce ştiu. Ar fi 
cazul să vă las să vă descurcaţi singuri. 

— N-ai să pleci nicăieri, replică Packard, dacă la asta te 
gândeşti. 

— Voiam... 

— Toţi ştim ce vrei să spui, amice, dar eu n-am de gând 
să te ascult. Dacă încerci s-o ştergi, te spânzur de boaşe - 
dacă ai aşa ceva. 

Ticălosul e-n stare s-o facă, chiar dacă n-are decât o 
singură mână validă, gândi Davidson. Singura soluţie este 
să le cânţi în strună, îşi zise el, încercând să-şi oprească 
strâmbătura care tocmai îi înflorise pe buze. Dacă Packard 
se ducea să înfrunte monştrii şi blestematul de aruncător 
de grenade exploda, asta îl privea direct şi personal. Treaba 
lui! 

— După câte ne-a povestit tipu' ăsta, trebuie să fie o 
adunătură întreagă de astfel de creaturi prin împrejurimi, 
remarcă, foarte calm, Lou. Deci, cum îi ucidem pe toţi? 

— E doar o chestie de strategie, răspunse Packard. 

— Da, dar nu le cunoaştem poziţiile. 

— O să-i supraveghem, replică Packard. 

— Ne pot distruge pe toţi, dacă-şi dau osteneala, 
constată Jedediah, culegând o bucăţică de gumă ce i se 
lipise de mustață. 


— Ăsta-i teritoriul nostru, afirmă Eleanor. Îl avem, şi 
trebuie să-l păstrăm. 

Jedediah încuviinţă din cap. 

— Desigur, doamnă. 

— Să ne imaginăm că au dispărut, pur şi simplu? Că nu-i 
mai putem găsi? continuă să argumenteze Lou. N-ar fi mai 
bine să-i lăsăm în pace? 

— Desigur, răspunse Packard. Şi apoi n-avem decât să 
aşteptăm să apară din nou şi să ne devoreze femeile, ce 
zici? 

— Poate n-au intenţii duşmănoase, răspunse Lou. 

Packard îşi ridică în sus mâna bandajată. 

— lată ce mi-au făcut! 

Lucrul nu putea fi contestat. 

Packard continuă cu o voce răguşită din cauza mâniei. 

— Pe toţi dracii, vreau să-i nimicesc cu totul, aşa că o să 
mă duc după ei cu sau fără ajutorul vostru! Dar trebuie să 
chibzuim cu grijă şi să fim mai şireţi decât ei, pentru ca 
nimeni să nu fie rănit. 

Este ceva adevăr în ceea ce spune individu, reflectă 
Davidson. Aceeaşi impresie părea s-o împărtăşească şi 
ceilalţi prezenţi în cameră. Se auziră murmure de aprobare 
din toate părţile, inclusiv din zona şemineului. 

Packard se adresă din nou adjunctului său: 

— Dă-i drumu' la treabă, băiete! Telefonează-i ticălosului 
de Crumb, în Caution, şi spune-i să-şi adune toţi băieţii pe 
care-i are la dispoziţie, împreună cu fiecare blestemată de 
puşcă sau grenadă de care dispun. Dacă te întreabă ce te-a 
apucat, îi spui că şeriful Packard a instituit starea de 
urgenţă pe un teritoriu de şaptezeci şi cinci de kilometri şi 
că rechiziţionează orice afurisită de puşcă şi pe fiecare 
individ capabil s-o mânuiască. Mişcă-te, flăcăule! 

Toţi cei prezenţi rămaseră muţi de admiraţie, iar Packard 
îşi dădu seama de acest lucru. 

— O să-i facem bucăţi pe ticăloşii ăştia! declară el. 

Pe moment, această vorbărie goală şi plină de emfază 
păru a-l convinge şi pe Davidson, dar acesta îşi reaminti 


brusc detaliile procesiunii, capetele, cozile şi alte amănunte 
anatomice, şi entuziasmul îi scăzu ca prin minune. 
e 

Se apropiară de casă într-o linişte desăvârşită - însă fără 
a se furişa - şi nimeni nu-i auzi. 

In interior, mânia lui Eugene se domolise. Şedea cu 
picioarele pe masă şi cu o sticlă goală de whisky în faţa lui. 
Liniştea din cameră era atât de apăsătoare, încât părea să 
te sufoce. 

Cu faţa tumefiată de loviturile tatălui său, Aaron şedea 
lângă fereastră. Nu avu nevoie să-şi înalțe privirea pentru 
a-i zări apropiindu-se de casă; îi simţi în sânge. Faţa lui 
umflată începu să i se lumineze, dar îşi reprimă instinctul şi 
aşteptă, pur şi simplu, într-o resemnare deplină, momentul 
sosirii lor. Se ridică de pe scaun doar în clipa în care 
corpurile lor masive blocară fereastra, împiedicând intrarea 
razelor soarelui. Mişcarea îl trezi pe Eugene din letargie. 

— Ce se întâmplă, băiete? 

Copilul se retrăsese de la fereastră şi stătea acum în 
mijlocul camerei, plângând încet cu suspine. Mâinile sale 
mici erau întinse ca nişte raze de soare, iar degetele i se 
mişcau spasmodic. 

— Ce se întâmplă la fereastra aceea? 

Aaron auzi una dintre vocile adevăratului său tată 
acoperind mormăiturile lui Eugene. Ca un câine dornic să-şi 
întâmpine stăpânul pe care nu-l văzuse de mult, băiatul 
alergă spre uşă şi încercă s-o deschidă. Dar nu reuşi - era 
încuiată şi zăvorâtă. 

Eugene îl împinse la o parte şi încercă să bage cheia în 
broască, în timp ce tatăl lui Aaron îşi striga odrasla prin uşă. 
Vocea semăna cu zgomotul făcut de un curs de apă îmbinat 
armonios cu o serie de suspine piţigăiate. Era o voce 
pasionată, iubitoare. 

— Ce-i cu zgomotul de-afară? 

Brusc, Eugene păru să înţeleagă. Îl apucă pe băiat de păr 
şi-l trase de lângă uşă. 

Aaron ţipă ascuţit din cauza durerii: 

— Tăticule! 


Eugene crezu că ţipătul îi era adresat lui, însă adevăratul 
tată al lui Aaron auzise şi el chemarea băiatului. Răspunse 
cu o voce în care se simţea îngrijorarea. 

Lucy auzise şi ea schimbul de cuvinte. leşi din baraca 
protectoare, ştiind ce o să vadă profilându-se pe cerul 
strălucitor, fiind năucită de creaturile uriaşe adunate de 
fiecare parte a casei. Simţi o tortură în suflet, aducându-și 
aminte de bucuriile pierdute ale acelei zile - o zi cu şase ani 
mai devreme. Toate acele creaturi de neuitat erau acolo - o 
adunătură incredibilă de forme... 

Capete piramidale pe torsuri bine proporţionate, de 
culoare roz, şi cu trupul în formă de umbrelă. O frumuseţe 
argintie, fără cap, ale cărei şase braţe de sidef formau un 
fel de cerc în jurul gurii ce palpita şi torcea uşor. O făptură 
ca un pieptene de dărăcit, ce scotea un sunet dulce şi egal 
ca tonalitate. Creaturi prea fantastice pentru a fi reale, prea 
reale pentru a fi ignorate; îngeri ai căminului şi ai 
pridvorului. O creatură avea un cap care se mişca încoace 
şi încolo pe un gât subţire, de parcă ar fi fost o giruetă, un 
cap albastru ca cerul nopţii, presărat cu o duzină de ochi 
strălucitori. Un alt tată semăna cu un evantai ce se 
deschidea şi se strângea din cauza emoţiei, carnea lui 
portocalie înroşindu-se puternic la sunetul vocii băiatului. 

— Tăticule!! 

La uşa casei se afla creatura căreia Lucy îi păstra cea 
mai mare afecţiune - aceea care o atinsese, îi alinase 
temerile şi o posedase prima cu mare gingăşie. Avea 
aproape şase metri în poziţia dreaptă. Acum, stătea 
aplecată spre uşă, iar capul ei enorm şi fără păr, 
asemănător celui al unei păsări pictate de vreun 
schizofrenic, era aproape lipit de ea în timp ce-i vorbea 
copilului. Era goală, avea spatele larg şi întunecat la culoare 
scăldat în sudoare. 

În casă, Eugene îl trase pe băiat lângă el, ca un fel de 
epavă. 

— Ce ştii tu, băiete, despre toate astea? 

— Tăticule? 

— Te-am întrebat ce ştii? 


— Tăticule!! 

În vocea lui Aaron se simţea triumful. Aşteptarea se 
termina. O spărtură se produse în faţada casei. Un membru 
ca un cârlig de piele se înfăşură în jurul pragului de sus şi 
ridică uşa din balamale. Cărămizile zburară în toate părţile, 
şi aerul se umplu de aşchii de lemn şi de praf. În locul în 
care până atunci fusese întuneric aducător de linişte şi 
siguranţă, năvăleau acum valuri de lumină, orbind figurile 
umane liliputane ce mişunau printre ruine. 

Eugene privi cu atenţie prin perdeaua de praf. Acoperişul 
continua să fie smuls de mâini uriaşe; pe locul bârnelor, se 
vedea acum cerul. Inconjurându-l din toate părţile, se aflau 
corpurile şi feţele unor bestii imposibil de descris; ele 
doborau pereţii rămaşi încă în picioare, distrugând casa la 
fel de uşor ca şi cum ar fi spart o sticlă. Îi dădu drumul 
băiatului, fără să-şi dea seama de ceea ce făcea. 

Aaron alergă spre creatura din pragul uşii. 

— Tăticule!! 

Creatura îl strânse în braţe, ca un tată care îşi întâmpină 
copilul când vine de la şcoală; ţinea capul înclinat pe spate, 
într-un fel de extaz, iar din gură îi ieşea un sunet lung şi 
indescriptibil de bucurie. Imnul fu preluat şi de celelalte 
creaturi, transformându-se într-un fel de slujbă de 
celebrare. Eugene îşi acoperi urechile şi căzu în genunchi. 
Nasul începuse să-i sângereze la primele note scoase de 
monstru, iar în ochi îi năvăliră lacrimi usturătoare. Nu era 
înspăimântat. Ştia că nu ar fi capabili să-i facă vreun rău. 
Plângea pentru că ignorase această posibilitate timp de 
şase ani, iar acum, cu misterul şi gloria acestora etalate în 
faţa lui, se acuza pe sine însuşi că nu avusese vreodată 
curajul să-i înfrunte şi să-i cunoască. Acum era prea tărziu. 
li luaseră băiatul cu forţa, îi dărâmaseră casa şi-i 
distruseseră viaţa. Fără să dea vreo atenţie cerinţelor sale, 
creaturile plecau deja, continuând să-şi cânte bucuria şi 
ducându-l pe copil cu ele - pentru totdeauna. 

e 

În Welcome, se făceau pregătiri intense. Davidson nu 

putea decât să privească cu admiraţie felul în care aceşti 


oameni nebuni şi temerari încercau să înfrunte imposibilul. 
Se simţea uşor enervat de acest spectacol. Era ca într-un 
film: coloniştii întreprinzători pregătindu-se să contracareze 
violenţa păgână a sălbaticilor doar cu nişte arme nenorocite 
şi cu o credinţă nestrămutată în steaua lor. Dar, spre 
deosebire de ceea ce se petrece în filme, Davidson ştia că, 
de astă dată, înfrângerea era hotărâtă dinainte. Îi văzuse pe 
aceşti monştri înfiorători. Oricât de dreaptă ar fi fost cauza 
şi puritatea credinţei lor, adesea, sălbaticii îi măcelăreau pe 
colonişti fără milă. Doar înfrângerile aveau loc numai în 
filme. 
e 

Nasul lui Eugene încetă să mai sângereze după 
aproximativ o jumătate de oră, dar el nu-şi dădea seama, 
pentru că o trăgea şi o împingea pe Lucy spre Welcome. Nu 
voia să audă niciun fel de explicaţii de la această stricată, 
deşi ea sporovăia fără încetare. Tot ce putea să audă, era 
sunetul vocilor monştrilor şi chemarea repetată a lui Aaron 
- „Tăticule!” - la care răspunsese un diavol distrugător de 
case. 

Eugene ştia că împotriva lui se urzise un complot, deşi, 
nici în cele mai chinuitoare coşmaruri ale sale, nu pricepea 
tot adevărul. 

Aaron era nebun, şi de acest lucru îşi dădea seama. Într- 
un fel sau altul, nevastă-sa, Lucy, cea cu un trup atât de 
desăvârşit, cea care fusese singura lui mângâiere, 
contribuise, şi ea, atât la demenţa copilului, cât şi la propria 
lui decădere. 

Femeia îşi vânduse copilul - aceasta era credinţa lui 
nestrămutată. Se târguise, într-un mod incalificabil, cu 
aceste creaturi venite din lad, schimbând viaţa şi mintea 
sănătoasă a singurului lui fiu pe un cadou oarecare. Ce 
dracu' câştigase în schimb? Vreo mică bijuterie sau un alt 
obiect pe care-l ţinea ascuns în hambar? 

Dumnezeule, cum o să mai sufere pentru asta! Dar, 
înainte de a-şi primi pedeapsa, înainte de a-i smulge părul 
din rădăcină şi de a-i unge cu catran sânii frumoşi, o să fie 
nevoită să mărturisească. Dar nu în faţa lui, ci a întregii 


populaţii din Welcome, a bărbaţilor şi femeilor care şi-au 
bătut joc de vorbele sale de beţiv înrăit, care au râs când l- 
au văzut plângând peste paharul de bere. Toţi aveau să 
audă - de pe propriile ei buze - adevărul despre 
coşmarurile pe care el le îndurase şi să afle, cu oroare, că 
demonii de care le vorbise de atâtea ori erau reali. De-abia 
atunci o să fie reabilitat, şi tot oraşul o să-l primească cu 
braţele deschise, cerându-i iertare, în timp ce corpul 
acoperit cu pene al căţelei ce se numise cândva nevastă-sa 
o să se legene de-un stâlp de telefon, undeva în afara 
oraşului. 

Eugene se opri brusc în clipa în care mai erau 
aproximativ trei kilometri până la Welcome. 

— Se apropie ceva. 

Un nor de praf - şi, în mijlocul vârtejului, se vedea o 
mulţime de ochi arzători. 

— Dumnezeule mare! 

Îi dădu drumul soţiei. Oare veneau s-o ia şi pe ea? Da, 
probabil că aceasta era o parte a târgului pe care-l 
încheiase. 

— Au pus mâna pe oraş, zise Eugene. 

Aerul vibra de vocile lor; nu le mai putea suporta - era 
prea mult pentru el. 

Se apropiau pe şosea, într-o hoardă zgomotoasă. Eugene 
se întoarse să fugă, nepăsându-i de soarta stricatei de 
lângă el. Puteau să şi-o ia, câtă vreme îl lăsau în pace. Lucy 
zâmbea, privind norul de praf. 

— E Packard, zise ea. 

Mijindu-şi ochii, Eugene aruncă o privire de-a lungul 
drumului. Norul de diavoli se descompunea încet. Ochii 
deveneau faruri, iar vocile se transformau în sirene; o 
întreagă armată de maşini şi motociclete - condusă de un 
vehicul în care se afla Packard - se apropia cu toată viteza 
dinspre Welcome. 

Eugene rămase încremenit. Ce însemna oare asta, un 
exod în masă? 

Pentru prima dată în acea zi splendidă, Lucy simţi o 
umbră de îndoială. 


Pe măsură ce se apropia, convoiul încetinea, apoi se opri 
de tot; praful se împrăştiase, aşa încât echipa de kamikaze 
a lui Packard apăru cu claritate. Erau în jur de zece maşini 
şi vreo cinci-şase motociclete, toate încărcate cu arme şi 
cetăţeni ai oraşului, printre care se evidenția Eleanor 
Kooker. Un alai impresionant de oameni ticăloşi, dar bine 
înarmaţi. 

Packard se aplecă peste maşină, scuipă şi întrebă: 

— Ai probleme, Eugene? 

— Nu sunt nebun, sună răspunsul. 

— Dar nici n-am zis că eşti. 

— Am văzut şi eu acele creaturi. Amănuntele ţi le va da 
Lucy. 

— Ştiu că le-ai văzut, Eugene - sunt sigur de acest lucru. 
N-are niciun rost să negăm faptul că există demoni pe 
undeva pe dealuri. Pentru ce crezi că am mobilizat garda 
civilă pe care o vezi, dacă nu pentru a-i înfrunta?... 

Packard rânji, privindu-l pe Jedediah aflat la volan. 

— Sigur, zise el din nou. Îi vom trimite pe toţi în lad. 

Din spatele maşinii, domnişoara Kooker se aplecă pe 
fereastră, continuând să tragă dintr-o ţigară. 

— Mi se pare că-ţi datorăm nişte scuze, Gene, spuse ea, 
surâzând. 

Tot dobitoc ai rămas, îşi zise în sinea ei. A fost un bărbat 
terminat în momentul în care s-a căsătorit cu târfa aia cu 
fundul mare. Ce păcat! 

Satisfacţia se oglindi pe chipul lui Eugene. 

— Aşa se pare. 

— Urcă-te într-o maşină din spate, zise Packard. Şi tu, şi 
Lucy. O să-i scoatem din găurile lor ca pe nişte şerpi... 

— S-au îndreptat spre dealuri, afirmă Eugene. 

— Nu te înşeli cumva? 

— Mi-au luat băiatul. Mi-au distrus casa. 

— Sunt mulţi? 

— Cred că vreo zece, sau cam aşa ceva. 

— In regulă, Eugene. Te sfătuiesc să ne însoţeşti. 

Packard ordonă unui poliţist să se mute în altă maşină. 

— Cred că de-abia aştepţi să te răzbuni pe ei, aşa-i? 


Eugene se întoarse spre locul în care rămăsese Lucy. 

— Şi vreau ca ea să fie judecată..., începu acesta. 

Dar Lucy o luase deja la goană de-a curmezişul 
deşertului; silueta sa era acum de mărimea unei păpuşi. 

— A luat-o de-a dreptul peste câmp - curată sinucidere! 
remarcă Eleanor. 

— Moartea-i o pedeapsă prea uşoară pentru ea, replică 
Eugene, urcându-se în maşină. Femeia asta-i mai ticăloasă 
decât Diavolul însuşi. 

— Cum adică, Gene? 

— Femeia asta mi-a vândut singurul fiu ladului... 

Lucy dispăruse din raza vizuală, înghițită de aburul cald 
al arşiţei. 

— ... ladului. 

— Atunci, las-o în pace, zise Packard. ladul va avea grijă 
de ea, mai devreme sau mai târziu. 

e 

Lucy ştiuse că nu aveau să pornească în urmărirea ei. 
Din momentul în care văzuse farurile maşinilor prin norul de 
praf, observase armele şi căştile, îşi dăduse seama de rolul 
pe care i-l destina derularea evenimentelor viitoare. În cel 
mai bun caz, o să fie un simplu spectator. In cel mai rău 
caz, o să moară de insolaţie, traversând deşertul, şi nu o să 
mai cunoască deznodământul confruntării inevitabile. 
Reflectase adesea asupra existenţei creaturilor care erau, 
cu toatele, tatăl lui Aaron. Unde trăiau, de ce se hotărâseră, 
în înţelepciunea lor, să facă dragoste cu ea. Se mai 
întrebase şi dacă mai exista cineva în Welcome care să fie 
la curent cu prezenţa lor prin împrejurimi. Câţi ochi 
omeneşti, alţii decât ai ei, întrezăriseră, de-a lungul anilor, 
anatomiile lor tainice? Urmase o întrebare logică - 
posibilitatea ca, odată şi odată, să vină ceasul răfuielilor: 
confruntarea dintre o specie şi alta. Acum se părea că 
sosise momentul, fără niciun fel de avertisment, şi într-un 
astfel de context, în care viaţa ei nu mai valora nimic. 

De îndată ce maşinile şi motocicletele se pierdură în 
depărtare, Lucy se întoarse, mergând pe propriile-i urme de 
paşi, până când ajunse, din nou, la şosea. Era conştientă că 


nu avea niciun mijloc de a-l găsi pe Aaron. Într-un anume 
sens, ea fusese doar tutorele lui, deşi îl născuse. El 
aparţinea, într-un fel straniu, creaturilor care-şi 
amestecaseră sămânţa în corpul ei, procreându-l; poate că 
fusese doar un fel de cobai pentru un experiment de 
fertilitate şi, acum, doctorii se întorceau să examineze 
fructul experienţei; poate că, totuşi, acest lucru se 
întâmplase din dragoste. Oricare ar fi fost motivele, spera 
din tot sufletul să apuce să vadă sfârşitul bătăliei. Undeva 
în adâncul fiinţei ei, într-un loc atins doar de monştri, 
credea în victoria lor. Chiar dacă mulţi dintre reprezentanţii 
speciei pe care Lucy o numea a ei urmau să piară. 
e 

O linişte adâncă se aşternuse pe colină. Aaron fusese 
aşezat printre pietre, şi creaturile se adunară în jurul lui, 
nerăbdătoare să-i examineze hainele, părul, ochii şi 
zâmbetul. 

Se însera, dar lui Aaron nu-i era frig. Răsuflarea taţilor îl 
încălzea, mirosul ei fiind cel întâlnit în interiorul magazinului 
universal din Welcome - un amestec de caramele şi 
sămânță de cânepă, brânză proaspătă şi fier. Pielea lui era 
maro-roşcată, în lumina soarelui ce apunea; stelele 
începură să apară pe cer. Nu se putea spune că a fost mai 
fericit la sânul mamei sale, decât în mijlocul acestor 
demoni. 

e 

Packard dădu ordin de oprire la picioarele colinei. Dacă 
ar fi auzit vreodată de Napoleon Bonaparte, fără îndoială că 
s-ar fi simțit precum acest cuceritor. Dacă ar fi cunoscut 
povestea vieții lui, ar fi înțeles că urma Waterloo-ul său; dar 
Josh Packard a trăit şi a murit fără a fi avut privilegiul să se 
numere printre eroi. 

Îşi convocă oamenii de care dispunea şi-i trecu în revistă, 
ţinându-şi mâna mutilată strecurată sub cămaşă. Nu era 
parada cea mai încurajatoare din istorie. Erau destule feţe 
albe şi bolnăvicioase printre soldaţii săi, dar şi o mulţime de 
ochi care-i evitau privirea în timp ce dădea ordine. 

— Ei bine, oamenilor..., zbieră el cât îl ţinu gura. 


(Atât lui Kooker cât şi lui Davidson li se păru că, dacă 
ceea ce urma se voia un atac prin surprindere, atunci 
gălăgia era prea mare.) 

— ... am ajuns la destinaţie, ne-am organizat, iar 
Dumnezeu este de partea noastră. Suntem pe punctul de a 
pune mâna pe cele mai multe dintre bestii, înţelegeţi? 

Linişte. Priviri triste. Oamenii transpirau din abundență. 

— Ţineţi minte: nu vreau să văd niciun terchea-berchea 
dintre voi că dă bir cu fugiţii, fiindcă, dacă-l prind pe 
vreunul că încearcă, o să se târâie până în oraş cu nişte 
găuri în spate. 

Eleanor se gândi să aplaude, dar discursul încă nu se 
terminase. 

— Şi nu uitaţi, oamenilor - vocea lui Packard deveni un 
fel de şoaptă conspirativă -, că aceşti diavoli l-au răpit pe 
băiatul lui Eugene, Aaron, doar cu vreo patru ore în urmă. L- 
au luat de la sânul mamei sale, în timp ce-l legăna ca să 
adoarmă. Oricum ar arăta, nu sunt decât nişte sălbatici. N- 
au niciun fel de respect pentru o mamă, un copil sau orice 
altceva. Aşa că, atunci când o să vă apropiaţi de vreunul, 
gândiţi-vă cum v-aţi simţi dacă v-ar fi luat cineva de la ţâţa 
mamei voastre. 

Îi plăcea expresia „ţâţa mamei”. Era atât de sugestivă... 
Aceste două cuvinte aveau un efect stimulator mult mai 
mare asupra oamenilor decât oricare altele. 

— Nu trebuie să vă fie frică de nimic, în afară de a vă 
pierde demnitatea de om! 

Straşnice cuvinte de încheiere pentru un discurs! 

— Şi acum, la treabă! 

Se urcă în maşină. Cineva din spate începu să aplaude; 
restul îl imită aproape imediat. Un zâmbet deschis se lăţi pe 
faţa roşie lui Packard. 

— La drum! rânji el, şi convoiul se puse în mişcare. 

e 

Aaron simţi schimbarea din aer. Nu fiindcă îi era frig, căci 
mai persista căldura respiraţiilor celor din jur. Totuşi în 
atmosferă, se produse un fel de schimbare, de intruziune. 
Fascinat, privi cum reacţionau taţii săi la această 


schimbare: pielea lor căpăta noi culori, mai închise, 
asemănătoare cu cele de camuflaj. Unii deja ridicaseră 
capetele pentru a adulmeca aerul. 

Ceva, cineva - neinvitat - se afla pe punctul de-a 
împiedica desfăşurarea normală a acelei nopţi de 
sărbătoare. Demonii cunoşteau semnele şi erau pregătiţi 
pentru o astfel de eventualitate. Nu era oare inevitabil ca 
eroii din Welcome să vină după băiat? Nu credeau oamenii, 
într-un mod vrednic de milă, că specia lor se născuse din 
nevoia de autocunoaştere a pământului, că se dezvoltase 
trecând printr-o serie lungă de mamifere până să ajungi la 
stadiul actual? 

In aceste condiţii, era firesc ca oamenii să-i considere pe 
taţii săi drept duşmani, să-i urmărească şi să-i distrugă. Cu 
adevărat o tragedie: când singurul gând al taţilor fusese 
unitatea prin intermediul căsătoriei, copiii să facă o gafă şi 
să întrerupă festivitatea. 

Oamenii rămân oameni. Dar poate că Aaron era altfel 
decât ei, deşi nu ar fi fost exclus ca, odată, să se întoarcă şi 
el în lumea omenească şi să uite tot ce urma să înveţe aici. 
Creaturile care-i erau taţi erau, totodată, şi cei care 
zămisliseră, cândva, oameni; amestecul de spermă din 
corpul lui Lucy era acelaşi care adusese pe lume primii 
bărbaţi. Femeile existaseră dintotdeauna; o specie 
separată, ele trăiseră cu demonii. Dar îşi doriseră şi nişte 
parteneri de joacă - şi astfel, împreună, creaseră oamenii. 

Ce eroare, ce calcul catastrofal! Cu timpul, cei mai răi îi 
biruiseră pe cei mai buni; femeile au devenit sclave, iar 
demonii au fost ucişi sau constrânşi să se adăpostească sub 
pământ, lăsând la suprafaţă doar câţiva pentru a încerca 
din nou experimentul iniţial şi a crea oameni - precum 
Aaron -, care aveau să se arate mai înţelepţi. Numai prin 
infiltrarea în seminţia umană a unor noi copii de sex 
masculin, rasa  stăpânitoare urma să devină mai 
prietenoasă. Această şansă avea, totuşi, puţini sorţi de 
izbândă, chiar fără intervenţia unor copii furioşi, ale căror 
degete albe şi groase erau gata să apese pe trăgaci. 


Aaron îi adulmecă pe Packard şi pe tatăl său vitreg - 
mirosul lor dându-i de înţeles că erau străini. Începând din 
acea seară, o să se poată gândi la ei ca la nişte animale 
care aparţineau unei specii diferite. Se simţea cel mai legat 
de splendidul cortegiu de demoni, pe care ştia că o să-l 
protejeze, dacă o să fie necesar, chiar cu propria-i viaţă. 

e 

Maşina lui Packard conducea atacul. Şirul de vehicule 
apăru din întuneric, într-un urlet cumplit de sirene, 
îndreptându-se, cu toate farurile aprinse, direct spre grupul 
de participanţi la sărbătoare. Din câteva maşini se auziră 
urletele spontane de groază ale câtorva poliţişti 
înspăimântați la vederea spectacolului ce li se deschidea în 
faţa ochilor; dar era deja prea târziu - atacul nu mai putea 
fi oprit. Se auziră împuşcături. Aaron simţi cum taţii săi 
făcură un cerc protector în jurul lui, iar culoarea corpurilor 
acestora deveni din ce în ce mai întunecată din pricina 
mâniei şi a fricii. 

Instinctiv, Packard îşi dădu seama că şi aceste fiinţe 
încercau o oarecare teamă - simţea asta după miros, 
pentru că, în meseria pe care o avea, învățase să 
recunoască frica şi s-o folosească împotriva ticăloşilor. Îşi 
urlă ordinele prin microfon şi conduse atacul împotriva 
cercului creat de demoni. Aşezat pe locurile din spate ale 
unei maşini, Davidson închise ochii şi începu să se roage lui 
lehova, lui Buddha şi lui Groucho Marx. Dati-mi putere să 
rezist, dati-mi indiferență, dar şi un oarecare simt al 
umorului! Degeaba - nu se întâmplă nimic. Vocea îi tremura 
încă de emotie şi de-abia se ţinea să nu facă pe el. 

Undeva în faţă, se auzi un zgomot asurzitor de frâne. 
Davidson întredeschise ochii şi apucă să vadă cum una 
dintre creaturi îşi înfăşurase mâna purpurie-neagră în jurul 
maşinii lui Packard şi o ridicase în aer. Deodată, se deschise 
o uşă din spate, şi o siluetă, în care o recunoscu pe Eleanor 
Kooker, căzu la pământ de la o distanţă de câţiva zeci de 
centimetri; imediat după ea, urmă şi Eugene. Rămase fără 
conducător, maşinile se ciocniră în lanţ - o scenă parţial 
acoperită de fum şi de praf. Nu se auzea decât zgomotul 


parbrizurilor sfărâmate - prin care săreau cât puteau de 
repede poliţiştii - ale capotelor boţite şi ale uşilor sfâşiate, 
zgomote punctate, ici-colo, de urletul unei sirene sau de 
geamătul de moarte al vreunui sticlete zdrobit. 

Cu toate acestea, vocea lui Packard continua să se audă 
strigându-şi ordinele din maşina ce era ridicată tot mai sus 
în aer, cu roţile învârtindu-se nebuneşte în gol. Demonul 
zgâlţâia maşina, exact cum ar fi făcut un copil cu o jucărie, 
până când una dintre uşile din faţă se deschise, şi Jedediah 
căzu, aterizând în fusta de piele a creaturii. Davidson văzu 
cum aceasta îl înfăşură pe adjunctul şerifului, cu spatele 
deja frânt, şi-l aspira înăuntru. O mai zări şi pe Eleanor 
aflată chiar în faţa demonului uriaş, privindu-l în timp ce 
acesta îi devora fiul. 

— leşi de-acolo, Jedediah! urlă ea, trăgând foc după foc 
în capul cilindric, fără trăsături distincte al devoratorului. 

Davidson cobori din maşină, pentru a avea o mai bună 
vizibilitate. Acum putea să vadă limpede grămada de 
maşini sfărâmate şi de capote împroşcate cu sânge. 
Monştrii se retrăgeau deja, lăsându-l pe unul dintre ei să le 
acopere fuga. Davidson adresă, în linişte, rugi fierbinţi de 
mulţumire oricărei zeități care binevoia să-l asculte. Diavolii 
se îndepărtau. Nu avea să mai fie nicio bătălie „mână” la 
„tentacul”. Băiatul urma să fie, pur şi simplu, mâncat de viu 
sau să sfârşească aşa cum intenționau răpitorii săi. Intr- 
adevăr, din locul în care stătea acum, putea să-l vadă pe 
Aaron! Nu semăna, oare, acea figură fragilă, pe care 
demonii în retragere o ţineau atât de sus, cu un fel de 
trofeu? 

Insultaţi şi înjuraţi de Eleanor, poliţiştii care-şi găsiseră 
adăpost fiecare pe unde putuse, ieşeau acum din 
ascunzători, înconjurându-l pe monstrul rămas pe loc. La 
urma urmei, nu era decât un singur duşman de înfruntat, 
dar unul care-l ţinea pe Napoleonul lor într-o strânsoare 
lipicioasă. Începură să tragă, rafală după rafală, în corpul 
cutat şi în capul cu o geometrie indefinită, dar fără vreun 
rezultat aparent. Numai după ce corpul şerifului începu să 
facă un zgomot de broască moartă într-o cutie de tinichea, 


monstrul îşi pierdu orice interes pentru maşina acestuia şi-i 
dădu drumul. Un miros de benzină se răspândi în aer, 
întorcând pe dos stomacul lui Davidson. Se auzi un strigăt: 

— Adăpostiţi-vă! 

O grenadă? Mai bine nu - cu atâta benzină peste... 

Davidson se aruncă la pământ. Urmă o tăcere bruscă, 
întreruptă doar de gemetele unui rănit de negăsit prin tot 
acel haos..., şi grenada explodă cu un zgomot surd, 
aruncând în aer bucăţi de pietre şi pământ. 

Cineva exclamă: 

— lisuse Cristoase! cu o nuanţă de victorie în glas. Isus 
Hristos! În numele lui... pentru gloria lui... 

Demonul fu cuprins de flăcări. Țesutul subţire al fustei 
sale de piele, acum îmbibată de benzină, ardea; unul dintre 
membre îi fusese smuls de explozie, altul parţial distrus; din 
răni şi din ciotul rămas ţâşnea un sânge gros şi incolor; 
aerul se umplu de un miros de dulciuri arse. Creatura era 
pe punctul de a fi incinerată. Corpul i se clătina şi-i 
tresărea, în timp ce flăcările îi mistuiau faţa inexpresivă; se 
împletici, îndepărtându-se de călăii săi, fără a scoate niciun 
geamăt de durere. Lui Davidson îi făcu o mare plăcere s-o 
vadă arzând - ceva asemănător cu satisfacția pe care o 
simţise cândva, când strivea vreo meduză sub tocul cizmei, 
o ocupaţie favorită în după-amiezile fierbinţi ale copilăriei 
petrecute în Maine... 

Packard fu tras cu greu de sub mormanul de fierărie ce 
fusese, câteva minute în urmă, frumoasa lui maşină. 
Dumnezeule, gândi Davidson, tipul trebuie să fi fost din oţel 
- se ridicase în picioare şi îşi îndemna oamenii să atace 
duşmanul. Dar norocul îl părăsise; o picătură arzândă se 
scurse din demonul în agonie drept în balta de benzină în 
care stătea şeriful. În momentul următor, ţâşni un nor alb 
de foc, căruia îi căzu pradă, împreună cu maşina şi cu cei 
doi poliţişti care-l salvaseră. Nu aveau nici cea mai mică 
şansă de supravieţuire - fură dizolvaţi, pur şi simplu. 
Davidson le putea urmări siluetele întunecate pierzându-se 
în acel infern, zgârcindu-se şi devenind din ce în ce mai 
mici, până dispărură cu totul. 


Chiar înainte ca supliciul lui Packard să se fi terminat, 
Davidson distinse vocea lui Eugene: 

— Vedeţi ce-au făcut? Vedeţi de ce sunt în stare? 

Cuvintele acestuia erau însoţite de strigătele sălbatice 
ale poliţiştilor. 

— Terminaţi-i odată! continua să strige Eugene. Ştergeţi- 
i de pe faţa pământului! 

e 

Lucy auzea zgomotul bătăliei, dar nu făcu nicio încercare 
de-a se îndrepta spre dealuri. Ceva legat de felul în care 
luna strălucea pe cer şi de mirosul adus de vânt îi tăiase 
orice poftă de a merge spre un anume loc. Frântă de 
oboseală, dar şi oarecum vrăjită, se opri în mijlocul 
deşertului şi privi cu atenţie cerul. 

Când, după o vreme, îşi cobori privirea spre orizont, văzu 
două lucruri interesante: de pe deal se ridica o dâră neagră 
de fum, iar în raza ei vizuală se distingea, la lumina blândă 
a nopţii, un şir de creaturi care se îndepărta în grabă. Lucy 
o luă brusc la goană. 

In timp ce fugea, îi trecu prin minte că mersul său era la 
fel de viu şi de voios ca al unei tinere fete; acelaşi lucru se 
putea spune şi despre raţiunea sa - era cea a unei tinere 
ce-şi urmărea iubitul. 

Grupul de demoni dispăru din raza ei vizuală într-o zonă 
pustie a deşertului. Din locul în care se oprise, gâfâind, lui 
Lucy i se păru că intraseră în pământ. O rupse iar la fugă. 
Cu siguranţă că avea dreptul să-şi mai vadă o dată fiul şi pe 
taţii acestuia înainte ca toţi să dispară pentru totdeauna! 
Să-i fie oare refuzat acest lucru, după atâţia ani de 
aşteptare? 

e 

Prima maşină era condusă de Davidson, la ordinele unui 
Eugene cu care nu avea rost să discuţi în contradictoriu în 
acel moment. Ceva din felul în care-şi ţinea puşca sugera 
că urma să tragă mai întâi, şi apoi să pună întrebări; 
ordinele pe care le urla către grupul răzleţ conţineau prea 
puţine cuvinte raţionale, majoritatea fiind obscenităţi. 
Nebunia i se citea în ochi; saliva i se scurgea din gură. Se 


comporta ca un om primitiv, şi acest lucru îl îngrozea pe 
Davidson. Dar era prea târziu ca să mai dea înapoi - îl 
întovărăşea pe acest om în ultima lui urmărire apocaliptică. 

— Vedeţi, fiii ăştia de căţea cu ochi negri n-au niciun fel 
de cap, urla el, ca să acopere uruitul motorului. De ce 
dracu' mergi atât de încet, băiete? 

Propti ţeava puştii în stomacul lui Davidson. 

— Accelerează, sau îţi zbor creierii! 

— Nu ştiu încotro au luat-o! zbieră Davidson, la rândul 
său. 

— Ce, ai înnebunit? Arată-mi direcţia! 

— Nu pot să ţi-o arăt, de vreme ce au dispărut. 

Ca prin minune, Eugene îşi dădu seama de situaţie. 

— Incetineşte, băiete! Făcu semn prin fereastră 
celorlalte maşini să-şi reducă viteza. Opreşte maşina, 
opreşte-o! 

Davidson frână. 

— Şi stinge naibii nenorocitele alea de faruri! Şi voi 
ceilalţi, faceţi la fel! 

Farurile se stinseră. În spate, ceilalţi îl imitară. 

Intuneric brusc. Tăcere mormântală. Tribul de demoni se 
făcuseră, parcă, nevăzut! Fantastic! 

Deşertul devenea din ce în ce mai vizibil, pe măsură ce 
ochii li se acomodau cu lumina lunii. Eugene cobori din 
maşină, cu arma în poziţie de tragere, şi privi fix nisipul, de 
parcă se aştepta ca acesta să vorbească şi să le dezvăluie 
direcţia de mers. 

— Ticăloşilor! rosti el foarte încet. 

Lucy se oprise din alergat. Acum, mergea încet spre şirul 
de maşini. Totul se terminase. Toţi fuseseră păcăliţi - 
dispariţia demonilor fusese un atu pe care nimeni nu-l 
prevăzuse. Atunci îl auzi pe Aaron. 

Nu putea să-l vadă, dar avea vocea la fel de clară ca 
sunetul cristalin al unui clopoțel - şi ca un clopoțel, o 
chema. Sunetul  clopoţelului indica începutul unei 
ceremonii. El spunea: „Veniţi s-o celebraţi cu noi!” 

O auzi şi Eugene; zâmbi. Deci se aflau pe undeva prin 
apropiere. 


— Hei! răsună vocea băiatului. 

— Unde este? Poţi să-l vezi, Davidson? 

Acesta scutură din cap. Apoi... 

— Aşteaptă o clipă! Aşteaptă! Văd o lumină - uită-te 
drept înainte! 

— Acum o văd. 

Cu băgare de seamă, Eugene îi făcu semn lui Davidson 
să-şi reia locul la volan. 

— Dă-i drumul, băiete! Încet. Şi fără să aprinzi farurile. 

Davidson făcu semn că a înţeles. Mai multe meduze de 
zdrobit sub tocuri, gândi el. În cele din urmă, erau pe 
punctul de a le veni de hac bastarzilor; nu merita acest 
lucru un risc? Convoiul de maşini se urni, înaintând cu un 
pas de melc. 

Lucy începu din nou să alerge; acum, putea să zărească 
silueta minusculă a lui Aaron pe marginea unei pante, care 
se continua cu o zonă nisipoasă. Maşinile se îndreptau spre 
el. 

Văzându-i cum se apropiau, Aaron încetă să mai strige şi 
porni spre poalele pantei. Nu trebuia să mai aştepte nici 
măcar un minut, fiindcă aveau să-l urmărească. Picioarele 
sale goale aproape că pluteau pe panta cu nisip moale, ce 
marca hotarul unui tărâm depărtat de neroziile vieţii. În 
umbrele terenului de la capătul pantei, îşi putea zări 
familia, făcându-i semne şi zâmbindu-i. 

— Se îndreaptă direct spre grupul de monştri, zise 
Davidson. 

— Atunci, urmăreşte-l pe bastardul ăla mic! ordonă 
Eugene. Poate că puştiul nu-şi dă seama ce face. Şi prinde-l 
în bătaia reflectoarelor. 

Valuri de lumină îl scăldară pe Aaron. Cu hainele numai 
zdrenţe, de-abia se mişca din cauza oboselii. 

La câţiva paşi în dreapta pantei, Lucy urmărea maşina 
din frunte, care depăşise buza dealului şi cobora pe urmele 
băiatului în... 

Nu, îşi spuse în sinea ei, nu. 

Davidson se simţi brusc cuprins de frică. Încetini. 


— Dă-i drumu’, băiete! Eugene îi propti din nou puşca în 
stomac. l-am încolţit. Avem în mână tot grupul de creaturi. 
Băiatul ne-a condus direct la locul lor de refugiu! 

Maşinile coborau acum panta, cu roţile derapând, dar şi 
afundându-se în nisip. 

Aaron se întoarse. În spatele lui stăteau monştrii, 
luminaţi doar de fosforescenţa emanată de propriile lor 
corpuri - o masă compactă, cu o geometrie imposibil de 
descris. Amprenta lui Lucifer se afla peste tot: impregnată 
în anatomiile lor extraordinare, în capetele gigantice, ce ţi 
le puteai imagina doar în vis, în pielea şi solzii cu care erau 
acoperiţi, în labele şi ghearele ca nişte foarfece uriaşe. 

Eugene făcu semn convoiului să oprească, se dădu jos 
din maşină şi se îndreptă spre Aaron. 

— Mulţumesc, fiule, zise el. Vino-ncoace, vom avea grijă 
de tine. Am pus mâna pe ei, şi acum eşti în siguranţă. 

Aaron se holba la tatăl său, fără a înţelege nimic din 
cuvintele acestuia. 

In spatele lui Eugene, oamenii coborau din maşini, 
pregătindu-şi armele: instalară un aruncător de grenade, 
armară puştile şi distribuiră grenadele de mână. 

— Băiete, vino la tatăl tău, rosti Eugene cu o voce 
mieroasă. 

Aaron nu făcu nicio mişcare, aşa încât Eugene se apropie 
de el cu câţiva paşi. Davidson coborâse din maşină şi stătea 
acum pe nisip, tremurând din toate mădularele. 

— Poate-ar trebui să laşi deoparte puşca, poate se teme, 
sugeră el. 

Eugene mormăi ceva, dar cobori ţeava puştii cu câţiva 
centimetri. 

— Eşti în siguranţă, zise Davidson. Totul e în regulă. 

— Vino spre noi, băiete! Încet. 

Faţa lui Aaron începu să se înroşească. Chiar în lumina 
înşelătoare a farurilor, era limpede că îşi schimba culoarea. 
Obrajii i se umflau ca nişte baloane, iar pielea de pe frunte i 
se mişca dintr-o parte în alta, ca şi cum şiruri de viermi s-ar 
fi zvârcolit dedesubt. Capul părea să i se fluidifice, să 
capete continuu alte forme, să fie într-o neîncetată mişcare 


şi schimbare - exact ca norii de pe cer. Figura lui de copil 
dispăru brusc atunci când tatăl - care exista latent în 
interiorul corpului fiului său - îşi arătă faţa enormă şi 
inimaginabilă. 

Pe măsură ce Aaron devenea fiul tatălui său, terenul 
intra şi el într-o oarecare transformare. Davidson o simţi 
primul: era o schimbare uşoară în structura nisipului, de 
parcă o forţă nevăzută ar fi acţionat asupra lui. 

Eugene privea cu gura căscată cum se definitiva 
metamorfoza lui Aaron, al cărui corp era acum cuprins de- 
un tremur nestăpânit. Pântecul i se umflase şi din el 
răsărise o mulţime de cornuri ce se transformau aproape 
instantaneu în zeci de picioare şerpuitoare; schimbarea era 
uluitoare în complexitatea ei, având în vedere existenţa de 
până atunci, oarecum normală, a copilului. 

Fără niciun avertisment, Eugene ridică puşca şi trase în 
fiul său. 

Glonţul îl lovi pe băiatul-demon drept în mijlocul feţei. 
Aaron se prăbuşi pe spate, continuând să se transforme, 
chiar în ciuda faptului că sângele, parţial roşcat, parţial 
argintiu, îi curgea din rană pe pământul pe cale de 
lichefiere. 

Siluetele care se ghiceau prin întuneric ieşiră din 
adăpostul lor, ca să ajute copilul. Complexitatea formelor 
acestora era simplificată de lumina prea slabă a farurilor, 
dar, pe măsură ce se apropiau, păreau să se modifice din 
nou - corpurile se alungeau din pricina durerii şi a mâniei, 
iar un cor de bocete de doliu răbufnea, parcă, din inimile 
lor. 

Eugene ridică încă o dată ţeava puştii, savurându-şi 
victoria. Îi putea distruge! 

Dumnezeule, cum îi mai putea distruge. Ticăloşi 
blestemaţi... murdari, urât-mirositori şi hidoşi! 

Noroiul de sub picioare devenise, între timp, un fel de 
melasă caldă, ce i se încolăcea în jurul tibiilor, şi, atunci 
când trase din nou, îşi pierdu echilibrul. Urlă după ajutor, 
dar Davidson deja se retrăgea în grabă spre deal, departe 
de zona în care se ducea o luptă fără sorţi de izbândă 


împotriva unei mlaştini ce se ridica tot mai sus. Ceilalţi 
oameni erau şi ei prinşi în capcană, pe măsură ce deşertul 
se fluidifica, iar un noroi vâscos începea să înainteze spre 
vârful pantei. 

Demonii plecaseră; se retrăseseră în întuneric, şi bocetul 
lor se auzea din ce în ce mai slab. 

Eugene, întins cât era de lung pe spate, în nisipul 
mişcător, mai trase încă de două ori, fără niciun rost, 
undeva în întunericul din spatele corpului lui Aaron. Dădea 
din picioare ca un porc cu gâtul tăiat, dar, cu fiecare 
mişcare, se adâncea tot mai mult în nisip. Chiar în clipa în 
care faţa îi dispărea dedesubt, apucă să o vadă pe Lucy, 
stând pe marginea pantei şi privind fix în jos, spre corpul lui 
Aaron. Apoi, totul se cufundă în întuneric. 

Deşertul îi înghiţea cu iuţeala fulgerului. 

Una sau două maşini dispăruseră deja, iar valul de nisip 
ce urca, implacabil, în sus, îi ajungea din urmă pe cei care 
încercau să scape. [ipetele slabe de ajutor erau iute 
înăbuşite, în timp ce gurile erau astupate cu nisip; cineva 
începu să tragă în pământ, într-o încercare isterică de a 
stăvili şuvoiul, dar acesta se înălța cu repeziciune, pentru a- 
i înhăţa şi pe ultimii supraviețuitori. Eleanor Kooker nu era, 
nici ea, cruţată; se lupta din răsputeri, blestemând şi 
apăsând, tot mai adânc în nisip, corpul ce încă se zvârcolea 
al unui poliţist, într-o încercare frenetică de-a se salva. 

Urletele se auzeau acum de pretutindeni, pe măsură ce 
oamenii cuprinşi de panică se agăţau unii de alţii, căutând 
să găsească un punct de sprijin în tentativa de a-şi menţine 
capetele deasupra mării de nisip. 

Davidson era îngropat până la brâu. Solul care se 
învolbura în jurul său era fierbinte şi provocator. Intimitatea 
presiunii îi produse o erecţie. La câţiva metri, un poliţist ţipa 
cât îl ţinea gura, în timp ce deşertul îl înghiţea. Putin mai 
departe, vedea o faţă ce se ivea din terenul clocotitor ca un 
fel de mască vie aruncată la pământ. Lângă ea, era un braţ 
care încă mai făcea semne, fluturând, în timp ce se 
scufunda; două fese voluminoase se ridicară din marea de 
nămol, ca doi pepeni verzi - semnul de adio al unui poliţist. 


Lucy se dădu doi paşi înapoi, în momentul în care mâlul 
debordă puţin peste buza dealului, dar fără să ajungă la 
picioarele ei. Curios era faptul că el nu se retrase, cum ar 
făcut valul oricărei ape. 

Se întări, ca betonul, imobilizându-şi trofeele vii, de 
parcă ar fi fost muşte prinse în nişte bobiţe de chihlimbar. 
Ţipete de groază izbucniră de pe buzele oricărei feţe aflate 
încă în contact cu aerul, pe măsură ce oamenii simțeau 
cum deşertul se solidifica în jurul membrelor lor ostenite de 
atâta luptă. 

Davidson o văzu pe Eleanor Kooker, îngropată până la 
piept. Pe obraji i se scurgeau lacrimile şi plângea cu suspine 
ca o fetiţă. Abia se mai gândea la el însuşi - şi câtuşi de 
puţin la casa de pe Coasta de Est, la Barbara sau la copii. 

Bărbaţii ale căror feţe erau îngropate, dar ale căror 
membre sau părţi ale corpurilor se aflau încă la suprafaţă, 
erau de-acum morţi. Mai supravieţuiau doar Eleanor 
Kooker, Davidson şi alţi doi bărbaţi. Unul era îngropat până 
la bărbie. Eleanor fusese în aşa fel prinsă, încât sânii i se 
odihneau pe sol, dar braţele erau libere să lovească, fără 
niciun folos, terenul care o încleştase atât de strâns. Insuşi 
Davidson era prins de la şolduri în jos. Cel mai oribil arăta 
însă o altă victimă, din care se mai putea zări doar nasul şi 
gura. Capul acesteia era aplecat înspre pământ şi ascuns 
privirii de-o piatră. Continua, totuşi, să respire - şi să ţipe. 

Eleanor Kooker scurma mai departe solul cu unghiile de- 
acum rupte, dar acesta nu mai era nisipul moale. Se 
întărise. 

— Adu ajutoare, ţipă ea, adresându-se lui Lucy şi 
întinzând spre ea mâinile sângerânde. 

Cele două femei se fixară cu privirea. 

— lisuse Cristoase! ţipă Gura. 

Capul tăcea, dar, considerându-i privirea împăienjenită, 
era evident că omul îşi pierduse minţile. 

— Te rog, ajută-ne..., o imploră Bustul lui Davidson. Du- 
te şi adu ajutoare! 

Lucy încuviinţă din cap. 

— Du-te! urlă Eleanor Kooker. Du-te odată! 


Stupefiată, Lucy o ascultă. Zorile se iveau deja dinspre 
Est. Aerul avea să se încingă în curând. În Welcome, după 
trei ore de mers pe jos, o să întâlnească doar oameni 
bătrâni, femei isterice şi copii. Probabil, o să fie nevoie să 
aducă ajutoare de la şaptezeci şi cinci de kilometri 
depărtare. Dacă îşi mai reamintea drumul înapoi. Şi, 
bineînţeles, dacă nu se prăbuşea pe nisip din pricina 
oboselii şi nu murea. 

De-abia spre amiază ar putea să aducă ajutoare femeii, 
Bustului, Capului şi Gurii. Dar, până atunci, pustietatea o să 
le vină de hac. Soarele o să le fiarbă creierii, şerpii or să-şi 
facă cuib în părul lor, ulii o să le ciugulească ochii lipsiţi de 
apărare. 

Lucy privi încă o dată formele lor neînsemnate, 
diminuate de înaintarea implacabilă a soarelui tot mai sus 
pe cer. Mici virgule şi puncte ale durerii umane pe o filă 
albă de nisip. Nu găsi de cuviinţă să se gândească la 
condeiul care le scrisese acolo. Era timp destul, mâine, 
pentru aşa ceva. 

Incepu să fugă de-abia după o vreme. 


NOILE CRIME DIN RUE MORGUE 


larna, hotărî Lewis, nu era un anotimp favorabil 
bătrânilor. Zăpada, aşezată într-un strat gros de 
aproximativ treisprezece centimetri, pe străzile Parisului, îl 
făcu să îngheţe până-n măduva oaselor. Ceea ce 
constituise o adevărată bucurie pentru el în copilărie, era 
acum un blestem. Ura iarna din toată inima; ura copiii care 
se băteau cu bulgări de zăpadă (ţipete ascuţite, chiote, 
lacrimi); îi ura pe tinerii îndrăgostiţi, nerăbdători să fie 
prinşi împreună într-un vârtej de zăpadă (ţipete ascuţite, 
sărutări, lacrimi). Era neplăcut şi obositor, iar Lewis dorea 
să fie iar în Fort Lauderdale, acolo unde soarele strălucea 
acum. 

Însă telegrama lui Catherine, deşi nu explicită, fusese 
urgentă, iar prietenia lor începuse cu aproape cincizeci de 
ani în urmă. Era aici pentru ea şi pentru fratele ei, Phillipe. 
Indiferent cât de tare îi îngheţa sângele în vene, în această 
tară a ghetii, era ridicol să se plângă. Venise ca urmare a 
unui apel din trecut, şi ar fi venit la fel de repede şi 
bucuros, chiar dacă Parisul ar fi fost în flăcări. 

În afară de asta, era oraşul mamei sale. Se născuse pe 
Boulevard Diderot, într-o epocă în care oraşul nu fusese 
invadat de arhitecţi cu o gândire liberă şi de ingineri 
moderni. Acum, de câte ori Lewis revenea la Paris, era 
pregătit să reziste unei noi profanări. Observase că lucrul se 
întâmplase mai rar în ultimii timp. Recesiunea din Europa 
determinase guvernele să fie mai puţin dornice de a folosi 
buldozerele. Şi, totuşi, an după an, tot mai multe case 
frumoase se transformau în ruine. Uneori, străzi întregi erau 
făcute una cu pământul. Chiar şi Rue Morgue. 

Existau, bineînţeles, oarece îndoieli despre existenţa 
reală a acestei străzi cu reputaţie dezgustătoare, dar, o 
dată cu trecerea anilor, Lewis simţea din ce în ce mai puţin 
nevoia de a face distincţia dintre adevăr şi ficţiune. Această 
autentică linie de demarcaţie era valabilă pentru tinerii care 
încă urmau să dea piept cu viaţa. Pentru bătrânul Lewis, 


acum în vârstă de şaptezeci şi trei de ani, deosebirea era 
pur şi simplu academică. Ce importanţă mai avea ce era 
adevărat şi ce era fals, ce era real şi ce inventat? În mintea 
sa, toate aceste lucruri, minciunile spuse pe jumătate şi 
adevărurile, reprezentau doar un şir de istorii personale. 

Poate că Rue Morgue existase în realitate, aşa cum 
fusese descrisă în povestirea nemuritoare a lui Edgar Allan 
Poe; poate că era doar o pură invenţie. Oricare ar fi fost 
adevărul, renumita stradă nu mai figura pe nicio hartă a 
Parisului. 

Lewis era, poate, puţin decepţionat să nu găsească Rue 
Morgue. La urma urmei, aceasta făcea parte din moştenirea 
sa. Dacă poveştile ce i se spuseseră în tinereţe fuseseră 
adevărate, evenimentele descrise în Crimele din Rue 
Morgue îi fuseseră povestite lui Poe de bunicul lui Lewis. 
Mama sa se mândrea cu faptul că tatăl ei îl întâlnise pe Poe 
în timpul călătoriilor acestuia prin America. După cât se 
părea, bunicul lui Lewis, care călătorise prin toată lumea, ar 
fi fost nefericit dacă nu ar fi vizitat un nou oraş în fiecare 
săptămână. Ajunsese şi în Richmond, Virginia, în iarna 
anului 1835 - o iarnă cumplită, poate nu prea diferită de 
cea pe care o suporta acum Lewis. Într-o noapte, în timp ce 
afară se dezlănţuise un viscol în toată regulă, bunicul său îşi 
găsise adăpost într-un bar din Richmond. Aici, întâlnise un 
tânăr scund, oacheş şi melancolic, pe nume Eddie. Era în 
mod vădit o celebritate locală, autor al unei povestiri ce 
câştigase concursul organizat de Baltimore Saturday 
Visitor. Povestirea se intitula Manuscris găsit într-o sticlă, 
iar tânărul bântuit era Edgar Allan Poe. 

Cei doi petrecuseră şi băuseră împreună toată seara şi, 
aşa cum se zice, Poe a smuls, cu delicateţe, de la bunicul 
lui Lewis, toate povestirile bizare, oculte şi morbide pe care 
acesta le cunoştea. Călătorului versat îi făcuse plăcere să-i 
dezvăluie fragmente-mai-mult-sau-mai-puţin-credibile, pe 
care scriitorul avea să le transforme, mai târziu, în Misterul 
Mariei Roget şi Crimele din Rue Morgue. În ambele 
povestiri, cercetând cu atenţie atrocitățile descrise, se 
remarca geniul singular al lui C. Auguste Dupin. 


C. Auguste Dupin: întruchiparea perfectă dată de Poe 
detectivului perfect - calm, raţional şi extrem de receptiv. 
Povestirile care l-au avut ca erou au căpătat rapid o largă 
popularitate, făcându-l pe Dupin o celebritate a ficţiunii, 
fără ca nimeni din America să ştie că, de fapt, era o 
persoană reală. 

C. Auguste Dupin fusese fratele bunicului lui Lewis. 

Şi cazul său cel mai important - crimele din Rue Morgue, 
se bazează pe fapte autentice. Crimele descrise în această 
povestire se petrecuseră aievea. Două femei fuseseră într- 
adevăr ucise, cu cruzime, în Rue Morgue. Ele se numeau - 
aşa cum menţionase Poe - doamna L'Espanaye şi fiica ei, 
domnişoara Camille L'Espanaye. Ambele aveau o reputaţie 
bună, duceau o viaţă liniştită şi lipsită de evenimente 
senzaţionale, fapt care a făcut şi mai odios modul în care îşi 
găsiseră sfârşitul. Cadavrul fetei fusese împins cu putere în 
sus, prin hornul căminului; cel al mamei sale fusese 
descoperit în curtea din spatele casei, cu gâtul tăiat atât de 
adânc, încât capul era aproape despărţit de trup. Nu se 
descoperise niciun motiv vizibil pentru aceste crime, iar 
misterul deveni şi mai profund atunci când toţi locatarii 
casei au declarat că-l auziseră pe criminal vorbind într-o 
limbă străină. Francezul avea certitudinea că era vorba de 
spaniolă, englezul, că era germană, iar olandezul s-a gândit 
că era franceză. In timpul cercetărilor, Dupin a remarcat 
faptul că niciunul dintre martori nu vorbea, de fapt, limba 
pe care declarase că a auzit-o ieşind de pe buzele 
criminalului nevăzut. Dupin a tras concluzia că limba 
respectivă nu era, câtuşi de puţin, una adevărată, ci doar 
sunete scoase de un animal sălbatic. 

De fapt, de o maimuţă - un urangutan monstruos, 
provenit din insulele Indiilor Răsăritene. Un smoc din blana 
sa maro-roşcată fusese găsit în mâna cadavrului doamnei 
L'Espanaye. Numai puterea şi agilitatea acestei maimuțe 
făceau plauzibil sfârşitul îngrozitor al  domnişoarei 
L'Espanaye. Bestia, aparţinând unui marinar maltez, 
scăpase şi se dezlănţuise în apartamentul însângerat din 
Rue Morgue. 


Acestea erau reperele principale ale povestirii. 

Autentică sau nu, povestea avusese o puternică 
influenţă romantică asupra lui Lewis. Acestuia îi plăcea să-şi 
imagineze unchiul venerabil parcurgând treptat, logic, toate 
etapele necesare dezlegării misterului, neinfluenţat de 
isteria şi groaza care-l înconjurau. Considera calmul 
respectiv drept tipic european, aparţinând unei epoci 
apuse, în care raţiunea era încă apreciată, iar cea mai 
cumplită oroare imaginabilă era cea a unei bestii înarmate 
cu un brici ucigaş. 

Acum, pe măsură ce se scurgeau ultimii douăzeci şi cinci 
de ani ai secolului XX, existau atrocități mult mai mari, 
toate comise de fiinţe umane. Sărmanul urangutan fusese 
studiat de antropologi, fiind considerat un erbivor solitar, 
liniştit şi filosofic. Monştrii adevăraţi erau mult mai puţin 
vizibili, dar mult mai puternici. Armele lor făceau ca bricele 
să pară un instrument jalnic; crimele lor erau nenumărate. 
Din anumite puncte de vedere, Lewis era aproape bucuros 
de vârsta sa înaintată şi de posibilitatea de a lăsa secolul 
să-şi rezolve singur problemele. Da, zăpada îl îngheţa până- 
n măduva oaselor. Da, vederea unei tinere cu figură de 
zeiţă îi trezea inutil dorinţele. Da, acum se simţea mai 
degrabă un observator, decât un participant real. 

Insă nu fusese întotdeauna aşa. 

In 1937, locuind în aceeaşi cameră în care se afla acum - 
pe Quai de Bourbon 11 -, asistase la destule evenimente. 
Parisul era încă un dom al plăcerilor, în acele zile, ignorând 
zvonurile de război şi păstrând un aer de naivitate plăcută, 
deşi, din când în când, tensiunile acumulate răbufneau. 
Fuseseră neglijenţi - în ambele sensuri ale cuvântului -, 
trăind o viaţă de tihnă şi plăceri necontenite. 

Bineînţeles că nu era aşa. Vieţile nu au fost nici perfecte, 
nici eterne. Dar, la un moment dat - o vară, o lună, o zi -,li 
se păruse că nimic în lume nu putea să se schimbe. 

Intr-o jumătate de deceniu, Parisul avea să fie în flăcări, 
iar vinovăția sa glumeaţă - adevărată inocentă - întinată 
pentru totdeauna. Petrecuseră multe zile - şi nopţi - 
minunate în apartamentul ocupat acum de Lewis; doar 


gândindu-se la ele, începea să-l supere stomacul, să 
resimtă durerea pierderii. 

Gândurile reveniră la evenimente mai recente. La 
expoziţia din New York, în care seria sa de tablouri, 
înfăţişând damnaţiunea Europei, avusese un strălucit 
succes de critică. La şaptezeci şi trei de ani, Lewis Fox era 
un bărbat celebrat peste tot, iar în revistele de artă, 
apăreau articole despre el. Admiratorii şi cumpărătorii se 
iveau precum ciupercile, peste noapte, dornici să-i 
achiziţioneze lucrările, să stea de vorbă cu el, să-i atingă 
mâna. Bineînţeles, totul era prea târziu. Agoniile creaţiei se 
terminaseră de mult şi, cu cinci ani în urmă, lăsase pentru 
totdeauna pensulele jos. Acum, ca simplu spectator, 
triumful său critic i se părea o parodie: urmărea circul de la 
distanţă, cu un sentiment ce semăna a dezgust. 

Primind de la Paris telegrama în care i se implora 
ajutorul, fusese mai mult decât bucuros s-o şteargă din 
rândul imbecililor care îl preamăreau. 

Acum, aştepta în apartamentul din ce în ce mai 
întunecat, urmărind şirul constant de maşini de pe Pont 
Louis-Phillipe, maşini pline de parizieni obosiţi, îndreptându- 
se spre casă prin zăpadă. Claxoanele urlau, motoarele 
tuşeau şi bubuiau, farurile galbene de ceaţă aruncau o fâşie 
de lumină de-a curmezişul podului. 

lar Catherine nu mai venea. 

Ninsoarea, care nu-şi manifestase prezenţa cea mai 
mare parte a zilei, începuse din nou să cadă, bătând uşor în 
fereastră. Traficul se revărsa peste Sena, apa fiind înghițită 
sub trafic. Se lăsă noaptea. În cele din urmă, auzi paşi pe 
hol şi şoapte schimbate cu administratorul. 

Era Catherine. În fine, Catherine. 

Se ridică şi fixă uşa cu privirea, imaginându-şi cum se 
deschidea înainte ca acest lucru să se întâmple, 
închipuindu-şi-o pe Catherine în cadrul ei. 

— Lewis, dragul meu... 

Îi zâmbi - un zâmbet palid pe o faţă şi mai palidă. Arăta 
mai în vârstă decât se aşteptase. Câţi ani trecuseră de când 
n-o mai văzuse? Patru sau cinci? Parfumul era cel obişnuit, 


fapt care îl linişti într-o oarecare măsură. O sărută uşor pe 
obrajii reci. 

— Arăţi bine, minţi Lewis. 

— Nu, nu-i adevărat, replică ea. Dacă aş arăta bine, ar fi 
o insultă la adresa lui Phillipe. Cum aş putea arăta bine 
când el este într-o asemenea încurcătură? 

Ca de obicei, felul ei de a fi era energic şi îngrozitor. 
Fiind mai mare cu trei ani, îl trata precum profesorul pe un 
copil recalcitrant. Aşa făcuse mereu - era modul în care-şi 
exprima ea afecțiunea. 

O dată terminat schimbul de complimente, Catherine se 
aşeză lângă fereastră, fixând cu privirea Sena. Mici sloiuri 
cenuşii de gheaţă pluteau sub pod, clătinându-se şi rotindu- 
se din cauza curentului. Apa părea ucigătoare, ca şi cum 
cruzimea ei ţi-ar fi putut tăia complet respiraţia. 

— În ce încurcătură se află Phillipe? 

— Este acuzat de... - o foarte mică ezitare, apoi bătaia 
rapidă a unei pleoape - ... crimă. 

Lui Lewis îi veni să râdă; era absurd chiar şi numai să te 
gândeşti la aşa ceva. Phillipe avea şaizeci şi nouă de ani şi 
era blând ca un miel. 

— Lewis, e adevărat. Nu ţi-am putut menţiona asta în 
telegramă, înţelegi? Trebuia să-ţi comunic eu însămi. 
Crimă. E acuzat de crimă. 

— Şi pe cine a omorât? 

— O fată, bineînţeles. Una dintre amantele sale. 

— Tot se mai ţine după fuste? 

— Glumeam, uneori, pe seama faptului că va muri cu o 
femeie în braţe, ţi-aduci aminte? 

Lewis aprobă pe jumătate. 

— Avea nouăsprezece ani. Natalie Perec. În aparenţă, o 
fată educată şi drăguță. Cu părul lung, roşu. Îţi aminteşti 
cât de mult iubea Phillipe roşcatele? 

— Nouăsprezece? Avea nouăsprezece ani? 

Ea nu răspunse. Lewis se aşeză, ştiind cât de mult o irita 
obiceiul său de a măsura camera în lung şi-n lat. Era încă 
frumoasă din profil, iar lumina galben-albăstruie ce 


pătrundea prin fereastră îi atenua ridurile feţei, ştergând, 
într-un mod magic, cincizeci de ani de viaţă. 

— Unde-i acum? 

— În închisoare. Au spus că-i periculos... că ar putea 
ucide din nou. 

Lewis clătină din cap. Simţea cum îi zvâcnesc tâmplele, 
dar ştia că senzaţia avea să dispară, dacă ar fi putut închide 
ochii. 

— Are nevoie să te vadă. Neapărat. 

Somnul era, poate, doar un mijloc de evadare. Dar, de 
data asta, Lewis se confrunta cu ceva la care nici măcar el 
nu putea rămâne un simplu spectator. 

e 

Phillipe Laborteaux îl fixa pe Lewis de cealaltă parte a 
mesei goale şi scorojite; faţa îi era obosită, iar privirea 
rătăcită. Îşi strânseseră doar mâinile, orice alt contact fizic 
fiind cu desăvârşire interzis. 

— Sunt disperat, zise el. E moartă. Natalia mea este 
moartă. 

— Spune-mi ce s-a întâmplat. 

— Am un mic apartament în cartierul Montmartre, pe 
Rue des Martyrs. În realitate, e doar o cameră în care îmi 
primesc prietenii. Catherine ţine întotdeauna atât de curat 
apartamentul de la numărul 11, încât un bărbat nu-şi prea 
poate face de cap acolo. Natalie petrecea mult timp cu 
mine în micul apartament, şi o cunoşteau toţi din clădire. 
Era atât de naturală, atât de frumoasă şi inteligentă! Se 
pregătea să dea la Medicină. Şi mă iubea. 

Phillipe arăta încă bine. De fapt, în timp ce înfăţişarea 
exterioară se potrivea cu manierele alese, faţa-i chipeşă şi 
şarmul de netăgăduit erau la modă. Probabil, un suflu al 
unei epoci apuse. 

— Duminica trecută, dimineaţa, m-am dus până la 
patiserie, şi când m-am întors... - cuvintele îl părăsiră o 
clipă - Lewis... 

Ochii i se umplură de lacrimi de frustrare. Era atât de 
greu pentru el, încât gura refuza să rostească sunetele 
necesare. 


— Nu... 

— Lewis, vreau să-ţi spun. Vreau s-o cunoşti aşa cum o 
cunoşteam eu - astfel încât să ştii ce este... este... ce este 
în lume. Ș 

Lacrimile îi şiroiau pe faţă în două pârâiaşe graţioase. Il 
strânse atât de tare de mână pe Lewis, încât îl duru. 

— Era scăldată în sânge. Nenumărate răni. Pielea 
sfâşiată... hainele rupte. Lewis, limba ei era pe pernă. 
Imaginează-ţi aşa ceva! Şi-o muşcase din cauza spaimei. 
Zăcea, pur şi simplu, pe pernă. lar ochii erau înecaţi în 
sânge, ca şi cum ar fi plâns cu sânge, era fiinţa cea mai 
scumpă din toată lumea, Lewis. Era frumoasă. 

— Nu mai este. 

— Vreau să mor, Lewis. 

— Nu. 

— Nu mai vreau să trăiesc. Nu mai are niciun rost. 

— Nu te vor găsi vinovat. 

— Nu-mi pasă, Lewis. Trebuie să ai grijă de Catherine de- 
acum înainte. Am citit despre expoziţia ta... - aproape că 
zâmbi - ... e minunat pentru tine. Am spus, înainte de 
război, că vei ajunge celebru, nu-i aşa? In timp ce eu... - 
zâmbetul dispăruse - ... voi fi notoriu. Se scriu lucruri 
cumplite despre mine în ziare. Un bătrân umblând cu fete 
tinere... vezi tu, nu pot fi foarte sănătos... Probabil se crede 
că mi-am pierdut cumpătul, pentru că n-am reuşit s-o 
regulez. Sunt sigur că asta îşi închipuie ei. Se opri, făcu o 
pauză, apoi continuă: Trebuie să ai grijă de Catherine. Are 
bani, dar nu şi prieteni. Vezi tu, e prea stăpână pe sine, dar 
cu sufletul prea rănit, ceea ce-i face pe oameni să fie 
precauţi. Va trebui să stai cu ea. 

— O voi face. 

— Ştiu. Ştiu. De aceea mă simt cu adevărat fericit să... 

— Nu, Phillipe. 

— ... mor. Nu ne-a mai rămas nimic, Lewis. Lumea-i prea 
dură. 

Lewis se gândi la zăpadă, la sloiurile de gheaţă, şi îşi 
dădu seama cât de puternic era sentimentul morţii. 


Ofiţerul însărcinat cu cercetările se dovedi mai puţin 
binevoitor, deşi Lewis se prezentase ca rudă a respectatului 
detectiv Dupin. Dispreţul lui Lewis pentru canaliile prost 
îmbrăcate, cu figuri de nevăstuică, aşezate în spatele unui 
birou în dezordine, făcu ca întâlnirea să se desfăşoare într-o 
atmosferă de mânie abia reprimată. 

— Prietenul dumneavoastră, declară inspectorul, 
rozându-şi degetul mare, este un criminal, domnule Fox. E 
simplu ca bună ziua. Dovezile sunt zdrobitoare. 

— Nu pot crede aşa ceva. 

— Credeţi ce doriţi, ăsta-i dreptul d-voastră. Deţinem 
toate dovezile de care avem nevoie ca să-l condamnăm pe 
Phill Laborteaux pentru crimă cu premeditare. A fost o 
crimă cu sânge rece, şi va fi pedepsit aşa cum prevede 
legea. Vă promit. 

— Ce dovezi aveţi împotriva lui? 

— Domnule Fox, nu trebuie să vă dau d-voastră raportul. 
Dovezile sunt treaba noastră. E suficient să vă spun că nicio 
persoană n-a fost văzută intrând în clădire în perioada în 
care acuzatul pretinde că a fost la vreo patiserie fictivă. În 
plus, accesul în camera în care s-a descoperit cadavrul este 
posibil doar pe scări. 

— Dar pe fereastră? 

— Un perete drept, fără ornamente - camera se află la 
etajul al treilea. Poate un acrobat ar reuşi să urce până 
acolo - doar acrobat... 

— Starea cadavrului? 

Inspectorul făcu o figură dezgustată. 

— Oribilă. Pielea şi muşchii sfâşiaţi de pe oase. Şira 
spinării dezgolită. Şi sânge - mult sânge. 

— Phillipe are şaptezeci de ani. 

— Şi ce dacă? 

— Un bătrân n-ar fi capabil... 

— În alte privinţe, îl întrerupse inspectorul, pare să fi fost 
în totul capabil, oui! Ca amant, da? Amant pasionat - de 
aşa ceva era capabil. 

— Şi ce motive credeţi că a avut? 


Gura i se schimonosi, ochii i se dădură peste cap, şi 
inspectorul se bătu cu pumnul în piept. 

— Le coeur humain, zise el, ca şi cum ar fi fost disperat 
de probleme amoroase. Le coeur humain, quel mystere, 
n'est-ce pas? conchise el şi îi arătă lui Lewis uşa deschisă, 
scoțând un râgâit provocat de un ulcer. 

— Mulţumesc, domnule Fox. Vă înţeleg încurcătura, oui? 
Dar mă faceţi să-mi pierd timpul. O crimă este o crimă. Este 
ceva real, nu ca picturile dumneavoastră. 

Sesiză surpriza de pe faţa lui Lewis. 

— Oh, nu sunt atât de înapoiat încât să nu vă cunosc 
reputaţia, domnule Fox! Chiar vă rog să vă realizaţi pânzele 
cât mai bine cu putinţă. Acesta este geniul dumneavoastră, 
oui? Al meu este de a investiga adevărul. 

Lewis nu mai putea suporta tonul prefăcut al nevăstuicii 
aflate în faţa sa. 

— Adevărul? se răsti el la inspector. Dumneata n-ai afla 
ce e adevărul nici dacă te-ai împiedica de el. 

Nevăstuica arăta de parcă ar fi fost plesnită în faţă cu un 
peşte ud. 

Era o satisfacţie extrem de mică, dar îl făcu pe Lewis să 
se simtă mai bine, cel puţin vreo cinci minute. 

e 

Clădirea din Rue des Martyrs era cam deteriorată, şi 
Lewis simţea umezeală în timp ce urca spre micuța 
încăpere de la etajul al treilea. Uşile se deschideau treptat 
şi pe scări îl însoțeau şoapte iscoditoare, dar nimeni nu 
încercă să-l oprească. Camera în care se petrecuse 
atrocitatea era încuiată. Frustrat, dar neştiind cum şi cu ce 
l-ar fi putut ajuta interiorul încăperii în rezolvarea cazului, 
făcu drum întors pe scări şi ieşi în aerul rece. 

Catherine revenise în Quai de Bourbon. Imediat ce o 
văzu, Lewis îşi dădu seama că i se întâmplase ceva. Işi 
desfăcuse cocul, pe care-l purta de obicei, şi părul cărunt i 
se răsfira pe umeri. La lumina lămpii, faţa ei avea o culoare 
bolnăvicioasă, galben-cenuşie. Tremura, chiar şi în aerul 
îmbâcsit şi încălzit al apartamentului. 

— Ce s-a întâmplat? 


— Am trecut pe la locuinţa lui Phillipe. 

— Şi eu, dar era încuiat. 

— Am cheia - cheia de rezervă a lui Phillipe. Am vrut să-i 
iau câteva haine. 

Lewis încuviinţă din cap. 

— Şi? 

— Mai era cineva acolo. 

— Poliţia? 

— Nu. 

— Dar cine? 

— N-am putut să văd. Nu ştiu exact. Era îmbrăcat într-un 
palton, cu un fular pe faţă. Purta pălărie şi mănuşi. După o 
pauză, adăugă: Lewis, avea un brici în mână. 

— Un brici? 

— Un brici deschis, ca acela al unui frizer. 

Ceva se declanşă în mintea lui Lewis Fox. Un brici 
deschis; un bărbat îmbrăcat atât de bine, încât nu putea fi 
recunoscut. 

— Am fost îngrozită. 

— Te-a rănit? 

Catherine clătină din cap. 

— Am urlat şi am fugit. 

— Nu ţi-a spus nimic? 

— Nu. 

— Să fi fost vreun prieten de-al lui Phillipe? 

— Îi cunosc toţi prietenii. 

— Poate un prieten de-al fetei. Vreun frate. 

— Poate, dar... 

— Ce? 

— Era ceva ciudat cu el. Mirosea puternic a parfum şi 
avea un mers afectat, cu paşi mici, chiar dacă avea o 
statură uriaşă. 

Lewis o cuprinse cu braţul. 

— Oricine ar fi fost, l-ai speriat. Atâta doar, că nu trebuie 
să mai treci pe-acolo. Dacă va fi nevoie să luăm nişte haine 
pentru Phillipe, mă duc eu bucuros. 

— Mulţumesc. Mă simt ca o proastă. Poate că intrase, 
pur şi simplu, să vadă camera în care s-a comis crima. 


Oamenii fac astfel de lucruri, nu-i aşa? Pradă unei fascinaţii 
morbide... 

— Mâine voi vorbi cu Nevăstuica. 

— Nevăstuica? 

— Inspectorul Marais. Îi voi cere să cerceteze încăperea. 

— L-ai văzut pe Phillipe? 

— Da. 

— Se simte bine? 

Lewis nu zise nimic mult timp. 

— Catherine, vrea să moară. A renunţat să mai lupte, 
chiar înainte de-a se ajunge la proces. 

— Dar n-a făcut nimic. 

— Nu putem dovedi. 

— Te-ai lăudat întotdeauna cu strămoşii tăi. Cu mult- 
slăvitul Dupin. N-ai decât să dovedeşti... 

— De unde să încep? 

— Lewis, vorbeşte cu unii dintre prietenii săi. Te rog. 
Poate că femeia avea duşmani. 

e 

Jacques Solal se holba la Lewis prin ochelarii rotunzi, 
irisurile uriaşe fiindu-i distorsionate de lentilele groase. Era 
beat, după tot coniacul consumat. 

— Ea nu avea niciun duşman, afirmă el. Oh, poate doar 
câteva femei geloase pe frumuseţea ei... 

Lewis se juca încet cu bucăţelele de zahăr ambalate, 
aduse o dată cu cafeaua. Solal era la fel de neinformat pe 
cât era de beat; dar, pe cât de improbabil părea, Catherine 
îl descrisese pe piticul aşezat de cealaltă parte a mesei ca 
fiind cel mai bun prieten al lui Phillipe. 

— Crezi că Phillipe a ucis-o? 

Solal îşi ţuguie buzele. 

— Cine ştie? 

— Ce-ţi spune instinctul? 

— Ah, era prietenul meu. Dacă aş şti cine a omorât-o, aş 
mărturisi. 

Părea să spună adevărul. Poate că piticul îşi îneca, pur şi 
simplu, amarul în coniac. 


— Era un gentleman, declară Solal, plimbându-şi privirea 
pe stradă. 

Prin geamurile aburite ale braseriei, parizienii se luptau 
din greu cu furia altui viscol, încercând în van să-şi menţină 
demnitatea şi poziţia în faţa rafalelor puternice de vânt. 

— Un gentleman, repetă el. 

— Şi fata? 

— Era frumoasă, iar el o iubea. Fireşte, avea şi alţi 
admiratori. O femeie ca ea... 

— Admiratori geloşi? 

— Cine ştie? ` 

Din nou aceleaşi cuvinte: „Cine ştie?” Intrebarea semăna 
cu o simplă ridicare din umeri. „Cine ştie?” „Cine ştie?” 
Lewis începu să înţeleagă pasiunea inspectorului pentru 
adevăr. Pentru prima dată în ultimii zece ani, în viaţa sa 
apăruse un anumit scop, o ambiţie de a distruge 
nepăsătoarele cuvinte „Cine ştie?” imediat ce au fost 
rostite. Scopul său era descoperirea celor întâmplate în 
camera din Rue des Martyrs. Nu se mulțumea să obţină un 
raport aproximativ sau fictiv, ci adevărul - adevărul absolut 
şi incontestabil. 

— lţi aminteşti dacă anumiţi bărbaţi erau atraşi de ea? 
întrebă Lewis. 

Solal rânji. Pe falcă de jos avea doar doi dinţi. 

— O, da! Era unul. 

— Cine? 

— Nu i-am ştiut niciodată numele. Un bărbat corpolent. 
L-am văzut de trei sau patru ori învârtindu-se pe lângă 
clădire. Deşi, dacă l-ai fi mirosit, ai fi crezut... 

Doar uitându-te la figura sa scârbită, ar fi fost de ajuns 
să-ţi confirme faptul că tipul era homosexual. Sprâncenele 
arcuite şi buzele ţuguiate îl făceau să arate de două ori 
ridicol în spatele ochelarilor groşi. 

— Mirosea? 

— O, da! 

— A ce? 

— A parfum, Lewis. A parfum. 


Undeva în Paris se afla un bărbat care o cunoscuse pe 
fata iubită de Phillipe. Un acces de gelozie pusese stăpânire 
pe el. Intr-un moment de mânie necontrolată, pătrunsese în 
apartamentul lui Phillipe şi o măcelărise pe fată. Era 
limpede ca bună-ziua. 

Undeva în Paris. 

— Incă un coniac? 

Solal clătină din cap. 

— Deja mă simt rău. 

Lewis făcu un semn chelnerului şi, în acest răstimp, ochii 
i se opriră pe un şir de tăieturi din ziare prinse în spatele 
barului. Solal îi urmări privirea. 

— Imaginile astea îi plăceau lui Phillipe, zise el. 

Lewis se ridică. 

— Venea uneori pe-aici doar ca să le vadă. 

Tăieturile erau vechi şi îngălbenite de vreme. Unele 
reprezentau doar un interes local. Descrierea unui incendiu 
pe o stradă alăturată. O relatare referitoare la un copil de 
doi ani, ars de viu în pătuţul său. O notiţă despre evadarea 
unei pume, un articol despre un manuscris nepublicat al lui 
Rimbaud, altul - însoţit de fotografii - despre pierderile 
după prăbuşirea unui avion pe aeroportul din Orleans. Mai 
erau şi alte tăieturi, unele mai vechi decât altele. Atrocităţi, 
crime bizare, violuri rituale, o reclamă pentru filmul 
Fantomas, alta pentru La Belle et la Bete, al lui Cocteau. Şi, 
aproape îngropată sub maldărul de imagini bizare, se afla o 
fotografie în sepia, atât de absurdă, încât putea să fi fost 
opera lui Max Ernst. Un semicerc de gentlemeni bine 
îmbrăcaţi, mulţi purtând o mustață stufoasă, la modă prin 
anii 90, se formase în jurul cadavrului masiv, încă 
sângerând, al unei maimuțe atârnate de picioare, de un 
stâlp de felinar. Feţele bărbaţilor exprimau o mândrie mută, 
o autoritate absolută asupra fiarei moarte - o gorilă, după 
aprecierea lui Lewis. Capul răsturnat avea o poziţie aproape 
nobilă în moarte. Sprâncenele erau stufoase şi încreţite, 
maxilarul, deşi sfărâmat de o rană îngrozitoare, era acoperit 
cu un păr scurt, asemănător cu barba unui aristocrat, iar 
ochii, daţi peste cap, păreau îngrijoraţi pentru soarta 


acestei lumi nemiloase. Ochii daţi peste cap i-l aminteau lui 
Lewis pe Nevăstuica, bătându-se cu pumnul în piept, în 
biroul său. 

„Le couer humain”. 

Jalnic. 

— Ce reprezintă? îl întrebă Lewis pe barmanul cu faţa 
plină de coşuri, arătând cu degetul spre imaginea cu gorila 
moartă. 

Răspunsul fu doar o ridicare din umeri - un răspuns 
indiferent despre soarta oamenilor şi a maimutelor. 

— Cine ştie? făcu Solal din spate. Cine ştie? 

Cu siguranță nu era maimuța din povestirea lui Poe. 
Povestirea respectivă fusese scrisă în 1835, iar fotografia 
era mult mai recentă. În plus, maimuța din imagine era, 
evident, o gorilă. 

Se repeta istoria? Fusese lăsată oare în libertate o altă 
maimuță - dintr-o altă specie, dar, totuşi, o maimuță - pe 
străzile Parisului, la începutul secolului? 

Şi, dacă aşa s-a întâmplat, dacă povestea cu maimuța s- 
a putut repeta o dată... de ce nu s-ar putea repeta de două 
ori? 

În timp ce Lewis se îndrepta, prin noaptea friguroasă, 
spre apartamentul din Quai de Bourbon, această 
posibilitate devenea tot mai clară, iar simetria 
evenimentelor tot mai limpede. Era oare posibil ca el, 
strănepotul lui C. Auguste Dupin, să fie implicat într-o altă 
anchetă, nu prea diferită de prima? 

e 

Lewis avea în mână cheia rece ca gheaţa a camerei lui 
Phillips, din Rue des Martyrs, şi, deşi trecuse bine de miezul 
nopţii, nu se putu abţine să nu-şi schimbe direcţia şi s-o ia 
în sus pe Boulevard de Sebastopol, apoi spre Vest, pe 
Boulevard Bonne-Nouvelle şi din nou spre Nord, către Place 
Pigalle. Era un drum lung şi obositor, dar avea nevoie de 
aerul rece pentru a judeca limpede, fără urmă de 
sentimentalism. l-a trebuit o oră şi jumătate să ajungi în 
Rue des Martyrs. 


Era sâmbătă noaptea şi se mai auzeau încă zgomote în 
câteva camere. Lewis urcă cele două etaje cât mai încet 
posibil, paşii fiindu-i acoperiţi de zarva din jur. Cheia se 
răsuci uşor în broască şi uşa se deschise. 

Camera era luminată de lămpile de pe stradă. Patul, care 
domina tot spaţiul, era gol. Cearşafurile şi păturile fuseseră 
luate, probabil, pentru analize. Şuvoaiele de sânge 
împroşcate pe saltele aveau o culoare purpurie, în 
obscuritatea încăperii. În rest, nicio urmă a violenţei 
petrecute aici. 

Lewis întinse mâna şi răsuci comutatorul. Nu se întâmplă 
nimic. Păşi până în mijlocul camerei şi privi în sus, spre 
lampă. Becul fusese sfărâmat. 

Se gândi să renunţe, să lase camera pradă întunericului 
şi să revină a doua zi de dimineaţă, când umbrele din jur 
aveau să dispară. 

Insă, în timp ce stătea sub becul sfărâmat, ochii 

obişnuindu-i-se treptat cu obscuritatea, distinseră forma 
unui scrin masiv de tek, aflat de-a lungul peretelui opus. Cu 
siguranţă, nu avea nevoie decât de câteva minute ca să 
găsească nişte haine de schimb pentru Phillipe. Altfel, ar fi 
trebuit să revină în ziua următoare - alt drum lung prin 
zăpadă. Mai bine să termine acum şi să nu se mai 
obosească. 
__ Camera spațioasă fusese lăsată în dezordine de poliţişti. 
Indreptându-se spre scrin, Lewis se împiedică de-o lampă 
răsturnată şi de-o vază spartă; înjură. La etajul de jos, 
urletele şi chiotele unei petreceri în plină desfăşurare 
acopereau orice zgomot pe care-l făcea. O orgie, sau o 
luptă? După zgomote, putea fi oricare. 

Se strădui din greu să tragă sertarul de sus al scrinului 
de tek şi, în cele din urmă, reuşi; cotrobăi prin adâncurile 
acestuia, în căutarea unor schimburi de strictă necesitate 
pentru Phillipe: un maiou curat, o pereche de ciorapi, nişte 
batiste cu iniţială, bine călcate. 

Strănută. Vremea geroasă îi accentuase guturaiul şi îi 
înfundase sinusurile. Găsind o batistă la îndemână, îşi suflă 


nasul, eliberându-şi nările blocate. Şi, pentru prima dată, 
simţi mirosul din cameră. 

O anumită mireasmă domina umezeala şi aerul 
îmbâăcsit... un parfum, un miros persistent de parfum. 

Se răsuci spre camera întunecată, mişcare care făcu să-i 
trosnească oasele, şi ochii îi căzură pe umbra din spatele 
patului. O umbră masivă, o umbră care se mărea treptat, 
pe măsură ce se ridica în picioare. 

Işi dădu seama imediat că era necunoscutul cu briciul. 
Stătea şi aştepta. 

Curios, Lewis nu se înspăimântă. 

— Ce faci aici? întrebă el cu o voce puternică. 

leşind din ascunzătoare, faţa necunoscutului pătrundea 
treptat în zona de lumină apoasă venită din stradă: o figură 
aspră, cu trăsături şterse. Ochii vârâţi în fundul capului nu-l 
priveau cu răutate pe Lewis; individul îi zâmbea, îi zâmbea 
cu generozitate. 

— Cine eşti? întrebă din nou Lewis. 

Bărbatul scutură din cap; de fapt, se scutură din tot 
corpul, făcând o serie de gesturi în dreptul gurii cu mâinile-i 
înmănuşate. Era mut? Scutură tot mai tare din cap, de 
parcă ar fi avut o criză de epilepsie. 

— Te simţi bine? 

Brusc, tremurăturile încetară şi, spre surpriza sa, Lewis 
văzu lacrimi mari, grele, picurându-i din ochi şi prelingându- 
se pe obrajii aspri, pentru a se opri în barba stufoasă. 

Ca şi cum ar fi fost ruşinat de sentimentele sale, bărbatul 
se dădu înapoi din conul de lumină şi, scoțând un suspin 
adânc, o rupse la fugă. Lewis îl urmă, mult mai curios de 
identitatea necunoscutului decât îngrijorat de intenţiile 
acestuia. 

— Aşteaptă! 

Bărbatul, sprinten, în ciuda masivităţii, se afla deja la 
jumătatea primului rând de trepte. 

— Aşteaptă, te rog, vreau să vorbesc cu dumneata, zise 
Lewis, începând să coboare treptele după el. 

Dar urmărirea era sortită eşecului chiar înainte de-a 
începe, încheieturile lui Lewis erau înţepenite din cauza 


vârstei şi a frigului, şi se făcuse prea târziu. Nu era 
momentul să alerge după un bărbat mult mai tânăr, pe un 
caldarâm ce putea deveni fatal din cauza gheții şi a zăpezii. 
II urmări pe necunoscut până la uşă, privindu-l apoi cum 
parcurgea în fugă strada; făcea paşi mărunți, aşa cum 
spusese Catherine. Mergea clătinat, fapt ridicol pentru un 
bărbat atât de corpolent. 

Mirosul parfumului său aproape că fusese împrăştiat de 
vântul ce sufla dinspre Nord-Est. Lewis urcă din nou scările, 
gâfâind, trecu pe lângă apartamentul în care vacarmul era 
în toi şi pătrunse încă o dată în cameră, ca să ia un rând de 
haine curate pentru Phillipe. 

e 

În ziua următoare, Parisul se trezi sub un viscol de o 
ferocitate fără precedent. Clopotele au bătut în van, 
chemând credincioşii la liturghie, cornurile fierbinți de 
duminică au rămas nevândute în galantare, iar ziarele 
necitite în standuri. Puţini oameni au avut curajul sau 
motivul să se aventureze prin vântul ce urla sinistru, 
majoritatea rămânând lângă foc, masându-şi genunchii şi 
visând la primăvară. 

Catherine intenționa să-l viziteze pe Phillipe la 
închisoare, dar Lewis insistă să meargă singur. Nu doar 
vremea friguroasă îl făcu pe acesta să fie prevăzător în 
ceea ce-o privea, ci şi faptul că avea de discutat nişte 
probleme delicate cu Phillipe. După întâlnirea din noaptea 
precedentă, Lewis nu se mai îndoia că Phillipe avea un rival, 
probabil unul cu intenţii criminale. Aşadar, foarte probabil, 
singurul mijloc de a-i salva viaţa lui Phillipe era găsirea 
acestui bărbat. Şi, dacă acest lucru însemna cercetarea 
aventurilor amoroase ale lui Phillipe, atunci aşa să fie! Dar 
nici el, nici Phillipe nu ar fi dorit să poarte o astfel de 
conversaţie în prezenţa Catherinei. 

Schimburile curate au fost examinate, apoi înmânate lui 
Phillipe, acesta mulţumindu-i lui Lewis printr-o înclinare a 
capului. 

— Am trecut aseară pe la apartamentul tău, ca să iau 
schimburile. În cameră se afla cineva. 


Mugşchii faciali ai lui Phillipe se contractară, iar dinţii îi 
scrâşniră. Evită privirea lui Lewis. _ 

— Un bărbat masiv, bărbos. Il cunoşti, sau ştii ceva 
despre el? 

— Nu. 

— Phillipe... 

— Nu! 

— Acelaşi bărbat a atacat-o pe Catherine, zise Lewis. 

— Ce-ai spus? 

Phillipe începu să tremure. 

— Cu un brici. 

— A atacat-o? Eşti sigur? 

— Sau a fost pe punctul s-o atace. 

— Nu! Nu ar fi atacat-o niciodată. Niciodată! 

— Phillipe, cine-i individul? Îl cunoşti? 

— Spune-i să nu se mai ducă acolo, te rog, Lewis... - 
avea o privire imploratoare - ...te rog, pentru numele lui 
Dumnezeu, spune-i să nu se mai ducă niciodată acolo. Faci 
asta pentru mine? Şi să nu mai treci nici tu - nici tu! 

— Cine-i individul? 

— Spune-i. 

— Am s-o fac. Însă trebuie să-mi mărturiseşti cine-i 
bărbatul, Phillipe. 

Acesta clătină din cap, scrâşnind puternic din dinţi. 

— Nu vei înţelege, Lewis. Nu mă aştept să înţelegi. 

— Spune-mi, vreau să te ajut. 

— Pur şi simplu, lasă-mă să mor. 

— Cine-i individul? 

— Pur şi simplu, lasă-mă să mor... Vreau să uit, de ce 
încerci să mă faci să-mi amintesc? Vreau să... 

Ridică privirea; avea ochii injectaţi de sânge şi înroşiţi de 
lacrimile vărsate de-a lungul nenumăratelor nopţi. Dar 
lacrimile păreau să fi secat; sufletul său era acum doar un 
loc arid, în care domina o frică sinceră de moarte, o iubire 
fără de sfârşit şi un mare apetit pentru viaţă. Ochii lui Lewis 
întâlniră o privire ce exprima o indiferenţă universală faţă 
de continuitate, de autoconservare şi sentimente. 

— Era o târfă! exclamă el brusc. 


Îşi încleştă pumnii. Lewis nu-l văzuse niciodată pe 
Phillipe să facă aşa ceva. Acum unghiile muşcară din pielea 
moale a palmelor până ce sângele începu să picure. 

— O târfă, repetă el, cu o voce prea puternică pentru 
celula mică. 

— Nu face gălăgie! se răsti paznicul. 

— O târfă! 

De data asta, Phillipe îşi şuieră acuzaţia printre dinţii 
dezgoliţi precum cei ai unei maimuțe furioase. Lewis nu-şi 
putea explica transformarea. 

— Tu ai început toate acestea..., declară Phillipe, 
scrutându-i faţa lui Lewis şi întâlnindu-i pentru prima oară 
direct privirea. Era o acuzaţie gravă, deşi Lewis nu-i 
înţelegea semnificaţia. 

— Eu? 

— Cu povestirile tale. Cu blestematul tău Dupin. 

— Dupin? 

— Totul a fost doar o minciună - nişte minciuni sfruntate. 
Femei, crime... 

— Te referi la povestirea despre întâmplările din Rue 
Morgue? 

— Erai atât de mândru de asta! Toate acele minciuni 
incredibile. Nimic nu era adevărat. 

— Ba da, era. 

— Nu, n-a fost niciodată, Lewis. Era doar o poveste, 
nimic mai mult. Dupin, Rue Morgue, crimele... 

Vocea i se frânse ca şi cum cuvintele următoare ar fi fost 
de nepronunţat. 

— ... maimuța. 

Acelea erau cuvintele: cele în aparență inexprimabile 
fuseseră pronunțate de parcă fiecare silabă i-ar fi fost 
scoasă cu cleştele din gât. 

— ... maimuța. 

— Ce-i cu maimuța? 

— Sunt fiare, Lewis. Unele sunt de compătimit - nişte 
animale de circ. Nu au minte, sunt victime înnăscute. Dar 
mai sunt şi altele. 

— Care altele? 


— Natalie era o târfă! urlă el din nou, cu ochii cât cepele. 

Îl apucă pe Lewis de revere şi începu să-l scuture. Toţi 
ceilalţi aflaţi în încăperea mică se întoarseră să-i privească 
pe cei doi bătrâni încăieraţi peste masă. Condamnaţii şi 
iubitele lor rânjeau pe măsură ce Phillipe fu tras de lângă 
prietenul său, iar cuvintele îi deveniră incoerente şi 
obscene în strânsoarea gardianului. 

— Târfă! Târfă! Târfă! 

Era tot ce putea spune în timp ce îl târau înapoi în celulă. 

e 

Catherine îl întâlni pe Lewis la uşa apartamentului ei. 
Tremura şi era înlăcrimată. În spate, camera era devastată. 

Lipită de pieptul lui, Catherine plângea cu suspine; Lewis 
încerca s-o consoleze, dar părea de neconsolat. Trecuseră 
mulţi ani de când nu mai consolase o femeie şi îşi pierduse 
obişnuinţa. 

Lewis părea jenat, şi ea simţi acest lucru. Se desprinse 
din îmbrăţişare, bucuroasă de a nu fi atinsă. 

— A fost aici, zise ea. 

Lewis nu trebuia să întrebe la cine se referea. 
Necunoscutul, necunoscutul cu briciul şi ochii înlăcrimaţi. 

— Ce voia? 

— Repeta mereu „Phillipe”. De fapt, mai mult mormăia 
cuvântul. Nu i-am răspuns şi atunci a distrus mobilierul. Nici 
măcar nu căuta ceva, dorea doar să distrugă totul. 

Inutilitatea atacului o făcea furioasă. 

Apartamentul era o adevărată ruină. Lewis călca, 
clătinând din cap, peste cioburi şi bucăţi sfâşiate de 
materiale textile. În minte i se învălmăşeau chipuri 
înlăcrimate: Catherine, Phillipe, necunoscutul. Se părea că 
toţi din lumea lui restrânsă erau răniţi şi disperaţi. Toţi 
sufereau; totuşi, sursa respectivă de suferinţă nu era de 
găsit nicăieri. 

Doar Phillipe îndreptase un deget acuzator într-o 
anumită direcţie: spre Lewis însuşi. 

„Tu ai început toate acestea...” Nu aşa sunaseră 
cuvintele sale? „Tu ai început toate acestea...” 

Dar cum? 


Lewis rămase în picioare lângă fereastră. Trei dintre 
ochiuri fuseseră sparte de sfărâmăturile împrăştiate peste 
tot şi, vântul se strecura încet, cu dinţi de gheaţă, în 
apartament. Privi spre apele îngheţate bocnă ale Senei; 
apoi, prinse cu coada ochiului o mişcare. Simţi cum îi venea 
rău. 

Necunoscutul privea direct spre fereastră, cu o expresie 
sălbatică,  întipărită pe față. Hainele, întotdeauna 
impecabile, erau acum în dezordine, iar privirea exprima o 
disperare totală, atât de jalnică, încât părea aproape 
tragică. Sau, mai degrabă, era reprezentarea unei tragedii - 
era durerea unui actor. Şi, chiar în timp ce Lewis se holba în 
jos spre el, necunoscutul îşi înălţă braţele spre fereastră, 
implorând parcă iertare sau înţelegere - sau amândouă. 

Lewis se dădu înapoi din faţa acestui apel. Era prea mult, 
mult prea mult. În momentul următor, necunoscutul se 
îndepărta, traversând curtea. Paşii mici se transformaseră 
într-un mers săltăreţ şi legănat. Lewis scoase un geamăt 
prelung, stins, de recunoaştere, în timp ce silueta prost 
îmbrăcată dispărea din raza sa vizuală. 

— Lewis? 

Acel mers legănat, afectat, nu era cel al unui bărbat. Era 
al unei fiare învăţate să meargă în două picioare, o fiară 
care, fără stăpânul ei, începea treptat să piardă obişnuinţa 
respectivă. 

O maimuţă! 

Of, Dumnezeule, of, Dumnezeule, o maimuţă! 

e 

— Trebuie să-l văd pe Phillipe Laborteaux. 

— Îmi pare rău, domnule, dar vizitatorii... 

— E o problemă de viaţă şi de moarte, domnule gardian. 

— Uşor de spus, domnule. 

Lewis decise să mintă. 

— Sora sa e pe moarte. Vă implor să aveţi puţină milă... 

— Oh... bine! 

Cu oarecare îndoială, Lewis continuă pe acelaşi ton: 

— Doar câteva minute, trebuie să aranjăm nişte lucruri... 

— Nu puteţi aştepta până mâine? 


— Mâine dimineaţă va fi moartă. 

Lewis regreta faptul că trebuia să vorbească astfel 
despre Catherine, chiar dacă la mijloc se afla doar o 
înşelătorie, dar era necesar s-o facă; trebuia să vorbească 
cu Phillipe. Dacă teoria sa se dovedea corectă, atunci, 
crima avea să se repete înainte de revărsatul zorilor. 

Phillipe fusese trezit din somnul adânc datorat 
sedativelor. Avea cearcăne negre la ochi. 

— Ce doreşti? 

Lewis nici măcar nu încercă să-şi folosească mai departe 
stratagema; Phillipe era atât de drogat, încât probabil 
mintea sa nu judeca limpede. Cel mai bine, să-l pună în faţa 
adevărului-adevărat şi să vadă rezultatul... 

— Ai avut o maimuţă, nu-i aşa? 

O umbră de spaimă se citi pe faţa lui Phillipe, atenuată 
de drogurile din organism, dar totuşi spaimă. 

— Nu-i aşa? 

— Lewis... 

Phillipe îmbătrânise brusc. 

— Phillipe, te implor, răspunde-mi, înainte de-a fi prea 
târziu. Ai avut o maimuţă? 

— Era doar un experiment, nimic mai mult. Un 
experiment 

— De ce? 

— Povestirile tale. Blestematele tale de povestiri! Am 
vrut să văd dacă, într-adevăr, erau atât de sălbatice. Am 
vrut să fac din ea o fiinţă omenească... 

— Să faci din ea o fiinţă omenească. 

— lar târfa aia... 

— Natalie. 

— A sedus maimuta. 

Lewis simţi că i se făcea rău. Afacerea lua o turnură pe 
care nu o anticipase. 

— A sedus-o? 

— Târfa, repetă Phillipe, cu o intonaţie de regret infinit în 
voce. 

— Unde-i maimuța acum? 

— Vrei s-o omori? 


— A pătruns în apartament în timp ce Catherine era 
acolo. Phillipe, a distrus totul. Acum, când nu mai are 
stăpân, este periculoasă. Nu înţelegi? 

— Catherine? 

— N-a păţit nimic. 

— E dresată, n-o să-i facă nimic. A urmărit-o pe ascuns. 
Venea şi pleca. Tăcută ca un peşte. 

— Şi fata? 

— Maimuţa era geloasă pe ea. 

— Deci a ucis-o? 

— Poate. Nu ştiu. Nu vreau să mă mai gândesc la asta. 

— De ce nu le-ai spus? De ce n-ai pus să fie ucisă 
maimuța? 

— Nu ştiu dacă-i adevărat. Ar putea fi doar o ficţiune, 
una dintre blestematele tale de ficțiuni - doar o altă 
povestire. Un zâmbet amar, dar şi viclean, i se citi fugar pe 
faţa obosită. Ştii ce vreau să spun, Lewis. Ar putea fi o 
povestire, nu-i aşa? Asemănătoare cu una dintre povestirile 
despre Dupin. Exceptând faptul că am transformat-o în 
realitate pentru o vreme - te-ai gândit vreodată la asta? 
Poate că am transformat-o în realitate. 

Lewis se ridică în picioare. Era o discuţie obositoare: 
realitate şi iluzie. Un lucru fie că era, fie că nu era. Viaţa nu 
era un vis. 

— Unde-i maimuța? se interesă el. 

Phillipe arătă cu degetul spre tâmpla sa. 

— Aici, unde n-o vei putea găsi niciodată, declară el şi-l 
scuipă pe Lewis drept în faţă. 

Scuipatul îi atinse buzele ca un sărut. 

— Nu ştii ce-ai făcut. Nu vei şti niciodată. 

Lewis îşi şterse buzele, în timp ce gardienii escortau 
prizonierul afară din încăpere, înapoi în starea sa de uitare 
fericită, rezultată din acţiunea drogurilor. Rămas singur în 
vorbitor, nu se putea gândi decât la faptul că Phillipe se 
comportase ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Se 
refugiase în pretinsa sa vinovăţie, închizându-se într-un loc 
în care memoria, răzbunarea şi adevărul - adevărul gol- 
goluţ, nimicitor - aveau să-l nu mai poată ajunge niciodată. 


În acel moment, îl urî pe Phillipe din toată inima. Îl uri 
pentru  diletantismul şi  laşitatea de care dăduse 
întotdeauna dovadă. Phillipe nu crease nicicând o lume 
tihnită în jurul său, ci doar o ascunzătoare, la fel de 
neadevărată ca şi vara anului 1937. Nicio viaţă nu putea fi 
trăită, aşa cum făcuse el, fără ca, mai devreme sau mai 
târziu, să vină şi vremea judecății - şi aceasta sosise. 

In acea noapte, Phillipe se trezi în siguranţă, în celula sa. 
înăuntru era cald, dar lui îi era frig. În întunericul de 
nepătruns, îşi roase încheieturile mâinilor, până ce un şuvoi 
de sânge îi umplu gura. Se lungi pe pat şi lăsă sângele să 
țâşnească ca o fântână, aşteptându-şi moartea, care 
trebuia să-l despartă de toţi şi de toate. 

Sinuciderea a fost menţionată într-un articol de pe 
pagina a doua din Le Monde. Totuşi, bomba zilei era 
asasinarea senzaţională a unei prostituate roşcate, într-o 
căsuţă din Rue de Rochechquant. Monique Zevaco fusese 
găsită de colega ei de cameră la orele trei dimineaţa, cu 
trupul atât de oribil desfigurat, încât „întrecea orice 
descriere”. 

În ciuda pretinsei imposibilităţi a sarcinii, mass-media şi- 
a pus în gând să descrie ceea ce era de nedescris cu o 
poftă morbidă. Fiecare zgârietură, lacrimă şi tăietură 
descoperită pe corpul parţial gol al fetei - tatuat, conform 
articolului din Le Monde, cu o hartă a Franţei - erau 
descrise amănunţit. La fel şi criminalul, bine îmbrăcat şi 
parfumat din belşug, care, în aparenţă, o urmărise prin 
ferestruica de la baie, apoi pătrunsese înăuntru şi o atacase 
pe  domnişoara Zevaco. Criminalul fugise pe scări, 
ciocnindu-se de colega de cameră a victimei, care avea să 
descopere, doar după câteva minute, cadavrul mutilat al 
prietenei sale. Un singur comentator a făcut legătura dintre 
crima din Rue des Martyrs şi masacrarea domnişoarei 
Zevaco, deşi nici lui nu i s-a părut curioasă coincidenţa că 
acuzatul Phillipe Laborteaux îşi luase viaţa în aceeaşi 
noapte. 


Ceremonia funerară s-a desfăşurat pe furtună, cortegiul 
străbătând străzile abandonate ce duceau către 
Montparnasse, croindu-şi drum prin zăpada biciuitoare, care 
acoperea din abundență drumul. Lewis a rămas lângă 
Catherine şi Jacques Solal, în timp ce Phillipe era coborât în 
locul de veci. Toţi prietenii îl uitaseră brusc, nefiind dispuşi 
să ia parte la funeraliile unui sinucigaş şi al unui posibil 
criminal. Spiritul său viu, înfăţişarea aleasă, capacitatea 
infinită de a cuceri pe oricine nu mai însemnau nimic la 
sfârşitul vieţii. 

Dar Phillipe n-a fost, aşa cum s-a întâmplat, complet 
abandonat de străini. Aflându-se în picioare lângă mormânt, 
îngheţaţi de vântul tăios, Solal se aplecă spre Lewis şi îl 
înghionti. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Priveşte sub copaci, şopti Solal şi arătă cu capul 
undeva în spatele preotului. 

Necunoscutul stătea la o oarecare distanţă, aproape 
ascuns printre mausoleele de marmură. Avea faţa acoperită 
cu un fular gros, negru, pălăria cu boruri late trasă până la 
sprâncene, dar silueta corpolentă era inconfundabilă. 
Catherine îl văzuse şi ea. Sprijinită de Lewis, tremura, nu 
atât de frig, cât de frică. Era ca şi cum creatura era un înger 
morbid, coborât pe pământ să dea târcoale o perioadă de 
timp, savurând durerea altora. Era grotesc şi lugubru ca 
această fiinţă să vină să-l vadă pe Phillipe încredinţat 
pământului îngheţat. Ce simţea? Chinuri? Vinovăţie? 

Da, se simţea oare vinovat? 

Işi dădu seama că fusese văzut şi se dădu înapoi, 
târâindu-şi picioarele. Fără să-i spună vreun cuvânt lui 
Lewis, Jacques Solal se furişă de lângă mormânt, pornind în 
urmărirea lui. În scurtă vreme, atât necunoscutul cât şi 
urmăritorul său au fost înghiţiţi de zăpadă. 

e 

Revenind în apartamentul din Quai de Bourbon, 
Catherine şi Lewis n-au scos o vorbă despre incident. Între 
ei se ridicase un fel de barieră, împiedicând contactul la 
toate nivelurile, cu excepţia celor mai banale. N-avea niciun 


rost să analizeze evenimentele şi nici să le regrete. Phillipe 
era mort. Trecutul, trecutul lor împreună, era mort. Acest 
capitol final al vieților lor comune le distrusese complet pe 
cele precedente, aşa încât nicio amintire nu putea fi 
savurată, fără ca plăcerea să fi fost stricată. Phillipe 
avusese o moarte îngrozitoare, devorându-şi carnea şi 
sângele, înnebunit probabil de cunoaşterea propriei sale 
vinovâăţii şi depravări. Nicio inocenţă, nicio manifestare a 
bucuriilor trecute nu puteau rămâne nepătate de acest 
lucru. Şi-au jelit în tăcere pierderea, nu numai a lui Phillipe, 
dar şi a propriului lor trecut. 

De-abia acum înţelegea Lewis dezgustul pentru viaţă al 
lui Phillipe în momentul în care, în lume, era o astfel de 
pierdere. A 

Solal  telefonă. Incă  gâfâind după urmărirea 
necunoscutului, dar exaltat, vorbi în şoaptă cu Lewis, 
savurându-şi evident succesul: 

— Sunt în Gare du Nord şi am descoperit unde trăieşte 
prietenul nostru. Lewis, l-am găsit! 

— Excelent. lau un taxi - ajung în zece minute. 

— E la subsolul clădirii cu numărul 16, Rue des Fleurs. Ne 
întâlnim acolo... 

— Jacques, nu intra înăuntru. Aşteaptă-mă. Nu... 

Legătura se întrerupse brusc. Lewis se întinse după 
palton. 

— Cine era? 

Deşi întrebase, Catherine nu dorea, de fapt, să ştie. 
Lewis ridică din umeri şi răspunse: 

— Absolut nimeni. Nu te îngrijora. Nu lipsesc mult. 

— la-ţi fularul, zise ea peste umăr, fără să-l privească. 

— Bine. Mulţumesc. 

— O să răceşti. 

O lăsă contemplând Sena învăluită în noapte, urmărind 
sloiurile plutitoare ce dansau pe apa neagră. 

e 

Când ajunse în faţa clădirii din Rue des Fleurs, Solal nu 
se vedea nicăieri, dar în zăpada pufoasă se distingeau urme 
proaspete de paşi, care duceau, la început, spre uşa de la 


numărul 16, apoi spre partea din spate a casei. Lewis se luă 
după ele. Păşind în curtea interioară printr-o poartă 
putrezită, evident forţată de Solal, îşi dădu seama că nu 
avea nicio armă. Cel mai bine era, poate, să se întoarcă şi 
să găsească o rangă, un cuţit - orice. Chiar în timp ce 
cumpănea problema, uşa din spate se deschise şi 
necunoscutul îşi făcu apariţia, îmbrăcat în paltonul de-acum 
familiar. Lewis se lipi de peretele curţii, acolo unde umbrele 
erau mai adânci; sigur că avea să fie văzut. 

Dar fiara avea altă treabă. Rămase în cadrul uşii cu faţa 
complet vizibilă şi, pentru prima dată, Lewis putu distinge 
clar fizionomia creaturii, în lumina lunii reflectată de 
zăpadă. Faţa îi era proaspăt rasă, mirosul de colonie 
puternic, chiar în acel spaţiu deschis. Pielea, de un roz- 
aprins, semăna cu cea a unei piersici, fiind crestată într-un 
loc sau două de o lamă mânuită neglijent. Lewis se gândi la 
briciul cu care, după cât se părea, o ameninţase pe 
Catherine. Asta căutase, oare, în camera lui Phillipe - un 
brici bun? Îşi trăgea mănuşile de piele pe mâinile mari, 
rase, scoțând din gâtlej nişte sunete slabe şi guturale, 
asemănătoare unor gemete de satisfacţie. Lewis avu 
impresia că se pregătea să iasă în lume; priveliştea te 
impresiona şi intimida, în acelaşi timp. Tot ce dorea 
creatura era să fie o fiinţă umană. Aspira, în felul ei, spre 
modelul pe care Phillipe i-l oferise şi pentru care o educase. 
Acum, lipsită de mentorul ei, derutată şi nefericită, încerca 
să înfrunte lumea aşa cum fusese învățată. Pentru ea, nu 
exista drum de întoarcere. Zilele inocenţei trecuseră; nu o 
să mai poată fi niciodată o fiară lipsită de ambiţie. Prinsă în 
cursă în noua ei personalitate, nu avea altă soluţie decât să 
continue viaţa pentru care stăpânul îi deschisese apetitul. 
Fără să arunce nici măcar o privire în direcţia lui Lewis, 
închise uşor uşa după ea şi traversă curtea. Mersul i se 
transformă, doar după câţiva paşi, din cel legănat, 
caracteristic maimuţelor, în cel clătinat şi afectat, folosit 
pentru a simula natura omenească. Apoi dispăru. 

Lewis aşteptă un moment în mijlocul umbrelor, respirând 
încet. Îl dureau toate oasele din cauza frigului, iar picioarele 


îi erau înţepenite. Fiara nu părea să se întoarcă, aşa încât 
Lewis îndrăzni să iasă din ascunzătoare şi încercă uşa. Nu 
era încuiată. Pătrunzând înăuntru, fu izbit de un miros greu 
- cel dulceag, nesănătos, de fructe putrezite, amestecat cu 
cel suprasaturat de colonie; mirosul de grădină zoologică şi 
de budoar. 

Se furişă în jos pe nişte trepte cleioase de piatră, apoi 
de-a lungul unui coridor scurt, pavat cu dale, până ajunse la 
altă uşă. Nici aceasta nu era încuiată, iar becul fără abajur 
din interior lumina o scenă bizară. 

Un covor persan, destul de uzat, era întins pe podea. 
Mobilierul era sărăcăcios: un pat acoperit cu pături şi o 
pânză de sac pătată, un dulap, plin de haine de talie mare, 
o găleată, plină cu paie, mirosind a excremente. Peste tot, 
fructe din belşug, unele zdrobite pe podea. Pe perete, se 
afla un crucifix mare, pe cămin o fotografie din care 
zâmbeau împreună, într-o imagine însorită, Catherine, 
Lewis şi Phillipe. Pe chiuvetă, trusa de bărbierit a creaturii: 
săpun, perie, brici, spumă de săpun proaspătă. Pe masa de 
toaletă, un teanc de bani, aruncaţi neglijent lângă o 
grămadă de seringi şi nenumărate sticluţe. Era cald în 
bârlogul creaturii; cazanul instalaţiei de încălzire duduia, 
probabil într-o încăpere alăturată. Solal nu se afla înăuntru. 

Brusc, se auzi un zgomot. 

Lewis se răsuci spre uşă, aşteptându-se să vadă 
maimuța astupându-i complet cadrul, cu dinţii dezgoliţi şi 
ochii sclipind demonic. Descoperi că-şi pierduse simţul de 
orientare: zgomotul nu venea dinspre uşă, ci din dulap. În 
spatele maldărului de haine, se produse o mişcare. 

— Solal? 

Jacques Solal se prăbuşi pe jumătate din dulap, lăţindu- 
se pe covorul persan. Avea faţa desfigurată de o rană atât 
de cumplită, încât era aproape imposibil să-i distingi barem 
una dintre trăsăturile caracteristice. 

Creatura îl apucase de buze şi îi smulsese muşchii de pe 
oase, ca şi cum ar fi scos o cagulă. Dinţii dezgoliţi 
clănţăneau - un răspuns nervos la moartea ce se apropia 
tot mai mult; membrele îi zvâcneau spasmodic. Dar Jacques 


era deja mort. Spasmele nu mai erau un semn al activităţii 
mentale sau al voinţei proprii, ci al trecerii în neființă. Lewis 
îngenunche lângă Solal; avea nervii tari. In timpul 
războiului, refuzând serviciul militar activ, se angajase 
voluntar la un spital militar, prilej cu care aproape că nu 
existase transformare a corpului uman pe care să nu fi 
văzut-o, sub o formă sau alta. Ridică în braţe corpul, cu 
grijă, fără să observe vreo urmă de sânge. Nu-l îndrăgise pe 
acest bărbat, abia dacă îi păsase de el, dar acum tot ce 
dorea era să-l scoată din bârlogul maimuţei şi să-l aşeze 
într-un mormânt omenesc. Luase şi fotografia. Era prea 
mult să-i fi lăsat fiarei imaginea celor trei prieteni împreună. 
Acum îl ura pe Phillipe, mai mult decât oricând. 

Trase corpul de pe covor; era nevoie de un efort 
supraomenesc, iar căldura sufocantă din cameră, după 
atmosfera îngheţată din exterior, îi provoca ameţeală. 
Membrele îi tremurau nervos. Simţea cum îl părăsesc 
puterile; ştia că se afla pe punctul de a ceda, de a-şi pierde 
luciditatea şi a leşina. 

Nu aici. Pentru numele lui Dumnezeu, nu aici! 

Poate ar trebui să părăsească încăperea, să caute un 
telefon. Ar fi un lucru înţelept. Da... să telefoneze la 
poliţie... să-i telefoneze lui Catherine... sau să găsească pe 
cineva din clădire care să-l ajute. Insă asta ar însemna să-l 
lase pe Jacques în sălaşul fiarei, la bunul plac al acesteia, 
iar el devenise ciudat de protector - nu dorea să lase 
cadavrul singur. Confruntat cu sentimente contradictorii, 
incapabil să-l abandoneze pe Jacques, dar, totuşi, incapabil 
să-l deplaseze, Lewis rămase în picioare în mijlocul 
camerei, fără a face absolut nimic. Da, aşa era cel mai bine. 
să nu facă absolut nimic. Era prea obosit, prea slăbit. Cel 
mai bine era să nu facă nimic. 

Continuând să viseze la nesfârşit, bătrânul rămase 
nemişcat, luptându-se cu propriile-i sentimente, incapabil 
să avanseze spre viitor sau să revină în trecutul întinat. 
Incapabil să-şi reamintească. Incapabil să uite. 

Aşteptând, visând pe jumătate, sfârşitul lumii. 


Îşi reveni brusc, ca un beţiv, iar zgomotul uşii exterioare 
îi stârni o reacţie lentă. Tâări, cu oarecare greutate, cadavrul 
lui Jacques până la dulap şi se ascunse şi el tot acolo, 
ţinându-i capul lipsit de faţă pe genunchi. 

În cameră se auzea o voce - o voce de femeie. Poate că, 
la urma urmei, nu era vocea fiarei. Dar nu; prin uşa 
întredeschisă a dulapului, Lewis putea să vadă fiara, 
însoţită de o tânără cu părul roşu. Aceasta vorbea fără 
încetare - fleacuri eterne ale unei minţi limitate. 

— O, dar mai ai... O, scumpule, o, dragule, e minunat. la 
uite... 

Avea nişte pastile în mână şi le înghiţea precum 
bomboanele, voioasă ca un copil în ziua de Crăciun. 

— De unde le ai? Bine, nu-i nimic, dacă nu vrei să-mi 
spui. 

Era mâna lui Phillipe, sau fiara furase pastilele pentru 
propriile sale scopuri? Seducea, în mod regulat, prostituate 
roşcate, drogându-le? 

Sporovăiala enervantă a fetei încetă treptat, pe măsură 
ce pastilele îşi făceau efectul, transportând-o într-o lume 
aparte. Lewis o urmări, fermecat, cum începea să se 
dezbrace. 

— E atât... de cald... aici... 

Maimuţa o privea, cu spatele la Lewis. Ce expresie era 
întipărită pe faţa-i rasă? În ochi i se citea patimă, sau 
îndoială? 

Deşi destul de slabă, fata avea sânii frumoşi, albi, cu 
sfârcurile  roz-aprins. Se întinse, înălţându-şi brațele 
deasupra capului, iar globurile perfecte se ridicară şi se 
turtiră uşor. Maimuta întinse o mână mare spre corpul fetei 
şi o pişcă uşor de unul dintre sfârcuri, răsucindu-l între 
degetele negricioase. Fata suspină. 

— Scot... tot de pe mine? 

Maimuţa mârâi. 

— Nu eşti prea vorbăreţ, aşa-i? 

Fata îşi scoase fusta roşie, rămânând doar în chiloţi. Se 
lungi pe pat, îmbătându-se cu frumuseţea propriului ei corp 


şi cu căldura bine venită din cameră, fără măcar să-şi 
privească admiratorul. 

Apăsat de greutatea corpului lui Solal, Lewis simţi cum i 
se făcea rău din nou. Cu toate că picioarele îi amorţiseră 
aproape complet şi nu-şi mai simţea mâna dreaptă, presată 
de partea din spate a dulapului, nu îndrăznea să se mişte. 
Ştia că maimuța era capabilă de orice. Dacă ar fi 
descoperit, ce-ar fi fost în stare să le facă, lui şi fetei? 

Fiecare parte a corpului îi era lipsită de vigoare şi 
devastată de durere. Cadavrul lui Solal părea să devină din 
ce în ce mai greu, cu fiecare clipă. Coloana vertebrală îl 
durea cumplit, iar ceafa parcă îi era străpunsă de ace 
fierbinţi de tricotat. Agonia devenea de nesuportat; începu 
să creadă că o să moară în această ascunzătoare patetică, 
în timp ce maimuța făcea amor. 

Fata suspină şi Lewis privi din nou spre pat. Mâna 
maimuţei era între picioarele fetei, aceasta agitându-se sub 
mângâierile sale. 

— Da, o, da! repetă ea neîncetat, pe când iubitul ei o 
dezbrăca de tot. 

Era prea mult. Simţi cum ameteala se instaura la nivelul 
cortexului. Aşa arăta, oare, moartea? Lumini în cap şi 
scâncete în urechi? 

Inchise ochii, pierzând astfel percepţia vizuală a celor doi 
amanți, dar incapabil să împiedice zgomotul. Părea să 
continue la nesfârşit, invadându-i capul. Suspine, râsete, 
scurte ţipete ascuţite. 

În cele din urmă, doar întuneric. 

e 

Lewis se trezi pe un instrument invizibil de tortură; 
corpul îi fusese deformat de spaţiul îngust al ascunzătorii. 
Ridică privirea. 

Uşa dulapului era deschisă, iar maimuța se holba la el, 
încercând să rânjească. Era goală, cu trupul în mare parte 
ras. Un crucifix mic de aur strălucea în despicătura pieptului 
imens. Lewis recunoscu imediat bijuteria. O cumpărase 
pentru Phillipe de pe Champs-Élysées, chiar înainte de 
război. Acum îşi găsise locul într-un smoc de păr roşu- 


portocaliu. Fiara întinse mână spre Lewis, şi acesta o apucă 
automat. Mâna palmată, aspră, îl trase de sub cadavrul lui 
Solal. Lewis nu putea să stea drept. Picioarele i se 
înmuiaseră, gleznele nu-i puteau suporta greutatea. Fiara îl 
sprijini. Simţind cum i se învârteşte capul, Lewis privi spre 
dulap, acolo unde Solal zăcea încolăcit, cu faţa la perete, 
precum un făt în uter. 

Fiara închise uşa, mascând cadavrul, şi îl ajută pe Lewis 
să ajungă la chiuvetă pentru a vărsa. 

— Phillipe? 

Lewis îşi dădu vag seama că femeia se mai afla încă în 
cameră; în pat, după o noapte de dragoste. 

— Phillipe - cine-i ăsta? 

Roşcata bâjbâia după pastile pe măsuţa de lângă pat. 
Fiara făcu un salt şi i le smulse din mâini. 

— Ah... Phillipe... te rog! Vrei s-o fac şi cu ăsta? O fac, 
dacă vrei. Doar să-mi dai înapoi pastilele. Făcu un gest spre 
Lewis. De obicei, n-o fac cu bătrâni. 

Maimuţa mârâi la femeie. Expresia feţei acesteia se 
schimbă, ca şi cum ar fi făcut aluzie, pentru prima dată, la 
clientul ei. Dar gândul era prea complicat pentru mintea 
înceţoşată de droguri, aşa încât renunţă. 

— Phillipe, te rog..., scânci ea. 

Lewis privea maimuța. Aceasta luase fotografia de pe 
cămin. Unghia ei neagră se afla pe figura lui Lewis. 
Zâmbea. Îl recunoscuse pe Lewis, chiar dacă, după 
patruzeci şi ceva de ani, acesta se schimbase foarte mult. 

— Lewis, rosti creatura cu destulă uşurinţă. 

Bătrânul nu mai avea nimic în stomac şi nu mai simţea 
nicio durere. Era sfârşitul secolului, trebuia să fie gata 
pentru orice. Chiar să fie salutat ca un prieten al unui 
prieten de fiară, a cărei siluetă se distingea vag în faţa sa. 
Ştia că nu o să-i facă niciun rău. Probabil că Phillipe îi 
povestise maimuţei despre viaţa lor împreună, făcând-o să-i 
iubească pe Catherine şi Lewis la fel de mult ca pe el însuşi. 

— Lewis, rosti din nou creatura, şi făcu un gest spre 
femeia aşezată cu picioarele desfăcute pe pat, oferindu-i-o 
pentru plăcerea proprie. 


Lewis clătină din cap. 

Parţial ficţiune, parţial realitate. 

Se ajunsese şi aici: să i se ofere o femeie de către o 
maimuţă goală. Dumnezeule, era ultimul, chiar ultimul 
capitol al povestirii începute de fratele bunicului său! De la 
dragoste la crimă şi iarăşi la dragoste. Dragostea unei 
maimute pentru un bărbat. El însuşi o pricinuise, cu visele 
sale pline de eroi fictivi, cufundat într-o judecată absolută. 
El îl convinsese pe Phillipe să transforme în realitate 
povestirile unei tinereţi pierdute. Era, trebuia să fie vinovat. 
Nu această sărmană maimuţă, cu un mers semeţ, pierdută 
între junglă şi bursa de valori; nici Phillipe, care dorea să 
rămână tânăr pe vecie; şi, cu siguranţă, nici Catherine care, 
după acea seară, avea să fie complet singură. Era vinovat. 
Ale lui erau crimele, a lui era vinovăția, a lui pedeapsa. 

Picioarele îşi mai recăpătaseră puţin puterile, aşa încât 
Lewis se îndreptă, clătinându-se, spre uşă. 

— Nu mai rămâi? întrebă roşcata. 

— Această creatură..., nefiind în stare să-i spună 
animalului pe nume. 

— Vrei să spui Phillipe? 

— Nu se numeşte Phillipe, răspunse Lewis. Nici măcar 
nu-i o fiinţă umană. 

— Fă ce vrei, spuse femeia, ridicând din umeri. 

În spatele său, maimuta vorbi, rostindu-i numele. Dar, de 
data asta, în loc să articuleze un cuvânt pe jumătate 
mormăit, palatinul maimuţei a redat inflexiunea vocii lui 
Phillipe cu mare precizie, mai bine decât papagalul cel mai 
bine dresat. Era vocea lui Phillipe, reprodusă perfect. 

— Lewis, rosti creatura. 

Nu o rugăminte. Nu o cerere. Doar un simplu nume, 
rostit pentru plăcerea de a numi un semen de-al său. 

e 

Trecătorii care l-au văzut pe bătrân căţărându-se pe 
parapetul lui Pont du Carrousel, l-au fixat cu privirea, dar n- 
au făcut nicio încercare de a-l împiedica să sară. Se clătină 
un moment, rămânând drept în picioare, apoi se aruncă în 
apa agitată, rece ca gheaţa. 


Unul sau doi oameni se îndreptară spre cealaltă parte a 
podului, să vadă dacă bătrânul fusese luat de curent; aşa 
se întâmplase. Se ridică o clipă la suprafaţă, cu faţa vânătă 
şi inexpresivă, ca a unui copil, dar un vârtej îi prinse 
picioarele şi îl trase în adâncuri. Apa tulbure se închise, 
spumegând, peste capul său. 

— Cine era? întrebă cineva. 

— Cine ştie? 

e 

Era o zi senină. Căzuse deja ultima zăpadă, iar dezgheţul 
avea să înceapă pe la prânz. Păsările, bucuroase de soarele 
apărut brusc pe cer, se roteau peste Sacre-Coeur. Parisul 
începea să-şi dezbrace hainele de iarnă; albeaţa lor 
virginală era prea murdărită, ca să mai poată fi purtată 
mult timp. 

In mijlocul dimineţii, o tânără cu părul roşu, la braţ cu un 
bărbat mătăhălos şi urât, se îndrepta, fără grabă, către 
scările de la Sacre Coeur. Soarele îi binecuvânta. Clopotele 
băteau. 

Era o nouă zi. 


FIUL PELICULEI DE CELULOID 
UNU: FORŞPAN:3 


În ciuda glonţului încasat, Barberio se simţea bine. 
Desigur, dacă respira profund, simţea o durere în piept, iar 
rana din coapsă nu arăta prea bine; dar mai fusese găurit şi 
altădată, totul terminându-se, până la urmă, cu bine. Cel 
puţin, era liber: acesta era principalul lucru. Nimeni, se jură 
el, nimeni nu avea să-l mai închidă vreodată - mai degrabă 
s-ar sinucide, decât să fie încă o dată arestat. Dacă o să-l 
urmărească ghinionul şi să fie iarăşi încolţit, o să-şi bage 
arma în gură, zburându-şi creierii. Nicio şansă să fie târât 
din nou, viu, în acea celulă. 

Viaţa era prea lungă, dacă stăteai închis şi numărai 
secundele. Îi trebuise doar două luni pentru a învăţa lecţia 
respectivă. Viaţa era lungă, reiterată şi plină de slăbiciuni, 
iar dacă nu erai atent, aveai să te gândeşti curând că ar fi 
mai bine să mori, decât să trăieşti în acea latrină împuţită 
în care fuseseşi închis. Mai bine să te spânzuri cu cureaua 
în mijlocul nopţii, decât să înfrunţi din nou încetineala cu 
care treceau încă douăzeci şi patru de ore, optzeci şi şase 
de mii patru sute de secunde. 

Aşa încât, jucă totul pe-o carte. 

În primul rând, îşi cumpără un pistol de pe piaţa neagră 
a închisorii. Îl costă tot avutul său, plus o duzină de chitanţe 
la purtător, pe care urma să le onoreze în lumea de-afară, 
dacă dorea să rămână în viaţă. În al doilea rând, recurse la 
acţiunea cea mai simplă: escaladă zidul. Şi oricare ar fi fost 
zeul protector al contrabandiştilor de băuturi alcoolice din 
această lume, s-a îngrijit şi de el în acea noapte, pentru că, 
mamă Doamne, a sărit zidul şi a luat-o la sănătoasa, fără ca 
nici măcar un câine să-i fi luat urma! 

Poliţiştii? Au dat-o-n bară în toate privinţele, de duminică 
încoace, căutându-l acolo unde nu se dusese niciodată, 
arestându-i fratele şi cumnata sub bănuiala de a-l fi 


15 Bobină de reclamă pentru prezentarea unui film. 


adăpostit, deşi nici nu ştiau că evadase, dându-l în urmărire 
generală cu o descriere veche, în care avea cu zece 
kilograme mai mult decât acum. Toate acestea le auzise de 
la Geraldine, o doamnă pe care o curtase în vremurile de 
demult, care-i bandajase piciorul şi-i dăduse sticla de 
whisky, acum aproape goală din buzunar. Luase băutura, 
acceptând toată simpatia ei, şi îşi văzuse de drum, 
încrezându-se în idioţenia legendară a poliţiştilor şi în zeul 
care-l adusese până aici. 

Pe acest zeu îi numise Sing-Sing. Şi-l imaginase ca pe un 
tip gras, cu un rânjet de la o ureche la alta, cu un salam de 
primă calitate într-o mână şi o ceaşcă de cafea neagră în 
cealaltă. În mintea lui Barberio, Sing-Sing avea aceeaşi 
burtă plină pe care o avusese el însuşi acasă, în zilele în 
care maică-sa era încă întreagă la cap, iar el îi fusese 
singura mândrie şi bucurie. 

Din păcate, Sing-Sing privise în altă parte când singurul 
poliţist cu ochi de vultur din tot oraşul îl văzu pe Barberio 
uşurându-se într-o străduţă lăturalnică şi-l recunoscu din 
vechiul buletin de urmărire generală. Tânărul poliţist vru să 
facă pe eroul la nici douăzeci şi cinci de ani. Era prea tâmpit 
pentru a lua în considerare focul de avertisment al lui 
Barberio. În loc să se adăpostească, lăsându-l pe Barberio 
s-o ia la sănătoasa, îşi forţă norocul, repezindu-se direct 
spre el. 

Barberio nu avu de ales. Trase. 

Polițistul trase şi el. Pesemne că Sing-Sing intervenise 
într-un fel sau altul, făcându-l pe poliţist să-şi greşească 
ţinta, aşa încât glonţul care ar fi trebuit să-l lovească pe 
Barberio drept în inimă îl nimeri în picior, dar îndreptând 
glonţul de răspuns al lui Barberio direct spre nasul 
poliţistului. Ochiul-de-Vultur se prăbuşi, ca şi cum tocmai şi- 
ar fi amintit de un rendez-vous cu pământul, iar Barberio 
fugi înfricoşat, înjurând şi sângerând. Nu împuşcase 
niciodată pe cineva până atunci şi iată că începuse tocmai 
cu un poliţist. Un adevărat debut pentru această meserie! 

Totuşi, Sing-Sing încă mai era cu el. Glonţul din picior îl 
durea, dar primul-ajutor acordat de Geraldine oprise 


sângerarea, whiskyul făcuse minuni contra durerii, şi iată-l 
acum, o jumătate de zi mai târziu, obosit, dar în viaţă, 
ţopăind într-un picior prin jumătate din oraş, urmărit atât de 
aproape de poliţiştii răzbunători, încât părea să facă parte 
dintr-o paradă a psihopaţilor la balul poliţiştilor. Acum, tot 
ceea ce-i cerea protectorului, era un loc în care să se 
odihnească o vreme, pentru a-şi trage sufletul şi a-şi 
planifica mişcările viitoare. Nu i-ar fi stricat deloc şi o oră 
sau două de somn. 

Problema era că îl durea burta - o durere acută, 
chinuitoare, pe care o simţea din ce în ce mai mult în 
aceste zile. Poate că, după ce avea să se odihnească un 
timp, o să găsească un telefon şi o s-o sune din nou pe 
Geraldine, rugând-o să-l ducă pe vreun doctor cu zăhărelul, 
pentru a-l determina să-l consulte. Plănuise să părăsească 
oraşul înainte de miezul nopţii, dar, acum, acest lucru nu 
mai părea o opţiune valabilă. Oricât de periculos ar fi fost, 
trebuia să rămână în localitate încă o noapte şi, poate, cea 
mai mare parte a zilei următoare, căutând să se îndrepte 
spre o altă regiune, după ce îşi mai recupera forţele şi i se 
scotea glonţul din picior. 

Doamne, ce-l mai durea burta! Probabil, un ulcer 
provocat de porcăriile de lături care se numeau hrană în 
închisoare. In acel loc, o mulţime de indivizi avea probleme 
cu burta şi defecarea. Al naibii să fie dacă nu avea să se 
simtă mai bine după câteva zile în care o să mănânce doar 
pizza şi o să bea numai bere! 

Cuvântul cancer nu exista în vocabularul lui Barberio. Nu 
se gândise niciodată la boli incurabile, mai ales în legătură 
cu propria-i persoană. Ar semăna cu o vacă dusă la abator, 
care s-ar plânge, în aşteptarea sfârşitului, de-o copită 
încarnată. În profesiunea sa, înconjurat de arme letale, un 
bărbat nu se aşteaptă să piară din cauza unei tumori în 
burtă. Insă de-aici provenea durerea. 

e 

Clădirea din spatele cinematografului Movie Palace 
fusese un restaurant, dar un incendiu o distrusese cu trei 
ani mai înainte, şi zona nu fusese niciodată curățată. 


Nu era un loc bun pentru a reconstrui ceva pe el, şi, de 
aceea, nimeni nu se arătase prea interesat de terenul 
respectiv. Zona fusese, odinioară, plină de viaţă, dar 
aceasta se întâmplase prin anii 60 şi începutul anilor 70 - o 
decadă ameţitoare, în care înfloriseră localurile de 
distracţie: restaurante, baruri, cinematografe. Urmă 
decăderea inevitabilă. Din ce în ce mai puţini puşti veneau 
pe-aici să-şi cheltuiască banii: erau noi localuri de noapte 
de vizitat, noi locuri de văzut. Mai întâi, se închiseră 
barurile, apoi restaurantele. 

Rămase doar Movie Palace, o amintire simbolică a unor 
zile cât de cât inocente, într-un cartier care devenea, cu 
fiecare an, mai sordid şi mai periculos. 

Rochiţa-rândunicii şi lemnele putrezite răspândite peste 
tot acel teren părăsit îi conveneau de minune lui Barberio. 
Piciorul îl chinuia ca naiba, se poticnea din cauza oboselii, 
iar durerea din stomac devenea tot mai puternică. Avea 
nevoie, al dracului de repede, de un loc în care să-şi pună 
jos capul obosit, să termine whiskyul şi să se gândească la 
Geraldine. 

Era unu jumătate noaptea; zona era locul de întâlnire al 
pisicilor. Speriate, alergau printre buruienile de înălţimea 
unui om, în timp ce Barberio împinse deoparte câteva 
lemne şi se făcu nevăzut în obscuritate. Zona mirosea a 
urină - de om şi pisică, a gunoi, a focuri vechi, dar 
constituia un adevărat sanctuar. 

La adăpostul peretelui din spate al cinematografului 
Movie Palace, Barberio se sprijini pe antebraţ şi aruncă 
afară din stomac o cantitate suficientă de whisky şi suc 
gastric. Puțin mai departe, lângă perete, nişte puşti 
construiseră o ascunzătoare din grinzi, scânduri înnegrite 
de foc şi bucăţi încovoiate de fier. /dea/, gândi el, un 
sanctuar în interiorul unui alt sanctuar. Sing-Sing îi zâmbea 
mieros. Gemând uşor - burta îl durea într-adevăr cumplit, în 
acea seară -, Barberio merse, clătinându-se, de-a lungul 
peretelui spre ascunzătoare şi se strecură înăuntru pe uşă. 

Altcineva folosise acest loc pentru dormit; simţea sub 
mâini pânzele umede de saci, în timp ce se aşeză iar o 


sticlă zăngăni, lovindu-se de-o cărămidă, undeva în stânga. 
În jur plutea un miros la care nu dorea să se gândească 
prea mult; era ca şi cum canalele colectoare se revărsau. 
Una peste alta, era o adevărată mizerie, dar era mai sigur 
decât pe stradă. Se rezemă cu spatele de peretele 
cinematografului Movie Palace şi îşi dădu frâu liber 
temerilor printr-o răsuflare lungă, înceată. 

Nu mai departe de un cvartal, poate chiar jumătate, se 
auzi urletul tânguitor al unei maşini de poliţie, şi 
sentimentul său de siguranţă, de-abia câştigat, dispăru fără 
urmă. Ştia că poliţiştii se apropiau cu gândul de a-l ucide. 
Se jucau cu el, lăsându-l să creadă că scăpase, dându-i, în 
tot acest timp, târcoale ca rechinii, prefăcuţi şi tăcuţi, 
aşteptând momentul în care o să fie prea obosit pentru a le 
mai opune rezistenţă. La naiba, ucisese un poliţist, nu 
aveau să se dea în lături de la nimic de îndată ce aveau să-l 
găsească singur. O să-l crucifice. 

În regulă, Sing-Sing, ce să fac acum? Renunţă la privirea 
aia surprinsă de pe față şi scoate-mă din această 
încurcătură! 

Nimic, deocamdată. Apoi, zeul îi zâmbi cu ochiul minţii 
şi, coincidenţă, Barberio simţi balamalele intrându-i în 
spate. 

La dracu'! O uşă. Se rezema de-o uşă. 

Gemând de durere, se răsuci şi-şi plimbă degetele peste 
acea portiţă de scăpare, aflată chiar în spatele său. La o 
simplă atingere, era o grilă de aerisire, nu mai mare de 
nouăzeci de centimetri pătraţi. Poate ducea spre o 
conductă sau spre bucătăria cuiva - şi ce dacă? lnăuntru 
era mai sigur decât afară: asta era prima lecţie pe care 
orice nou-născut şi-o băga în cap. 

Sirena continua să urle; pielea lui Barberio se făcu ca de 
gâscă. Respingător sunet! Doar auzindu-l, inima începu să-i 
bată mai tare. 

Degetele groase pipăiră partea de jos a grilei de aerisire, 
în căutarea vreunei încuietori. La naiba, un lacăt, la fel de 
ruginit ca şi restul părţilor metalice! 


Haide, Sing-Sing, se rugă el, tot ce-ţi mai cer este încă o 
şansă de scăpare, haide, lasă-mă să trec, şi voi fi al tău pe 
vecie. 

Trase de lacăt, dar la dracu', acesta nu avea de gând să 
cedeze atât de uşor! Fie că era mai rezistent decât părea, 
fie că el era mai slăbit - poate amândouă. 

Maşina poliţiei se apropia cu fiecare secundă. Sirena 
înăbuşi sunetul propriei sale respiraţii cuprinse de panică. 

Scoase pistolul - ucigaşul-de-poliţist - din buzunar şi 
încercă să-l folosească pe post de rangă; era prea scurt, 
pentru a fi folosit în acest fel, dar două lovituri, însoţite de 
înjurături, avură efectul scontat. Lacătul cedă, iar o ploaie 
de rugină îi împroşcă faţa. Îşi reprimă un strigăt de triumf. 

Urma doar să deschidă grila de aerisire şi să scape din 
această lume nenorocită, în întuneric. 

Îşi strecură degetele printre zăbrele şi trase. Durerea, o 
durere continuă care cobora de la pântece spre măruntaie, 
apoi spre picior, făcu să i se învârtă capul. Lua-te-ar dracu, 
deschide-te, se adresă grilei de aerisire, deschide-te, 
Sesam! 

Uşa cedă. 

Se deschise brusc, iar el se prăbuşi pe spate, pe sacii 
îmbibaţi de apă. Se ridică într-o clipă, privind cercetător 
spre întunericul care era interiorul cinematografului Movie 
Palace. 

Poate să vină maşina poliției, gândi el, optimist, am o 
ascunzătoare care să-mi țină de cald. Şi, într-adevăr, era 
cald - de fapt o căldură aproape toridă. Aerul mirosea ca şi 
cum ar fi fiert acolo o bună bucată de vreme. 

Pradă unui cârcel, piciorul îl durea cumplit, în timp ce se 
târi prin uşă înspre bezna din spatele ei. Chiar în acel 
moment, maşina poliţiei dădu colţul străzii şi sirena încetă 
să mai urle. Ceea ce auzea nu erau cumva paşii repezi şi 
mărunți ai oamenilor legii? 

Se răsuci stângaci în întuneric, simțind cum piciorul rănit 
ajunsese deja de mărimea unui pepene verde, şi trase uşa- 
grilă după el. Simţea aceeaşi satisfacţie că şi când ar fi 
ridicat un pod mobil, lăsându-şi duşmanul pe celălalt mal al 


şanţului cu apă. Într-un fel sau altul, nu avea nicio 
importanţă dacă poliţiştii deschideau uşa la fel de uşor, 
urmărindu-l în interior. Sincer ca un copil, era sigur că 
nimeni nu l-ar fi găsit aici. Atât timp cât nu-şi putea vedea 
urmăritorii, nici aceştia nu-l puteau vedea. 

Dacă poliţiştii pătrunseseră până în acel loc, pentru a-l 
căuta, el nu-i auzise. Poate greşiseră, poate urmăreau 
vreun alt nenorocit de derbedeu de pe stradă, nu pe el. Ei 
bine, explicaţia putea fi oricare. Îşi găsise un loc minunat, în 
care să se odihnească o vreme - un lucru excelent. 

Ciudat, dar aerul nu părea chiar atât de rău înăuntru. Nu 
mai era aerul stătut ce putea fi întâlnit într-o ieşire de 
urgenţă sau mansardă - atmosfera din ascunzătoare era 
vie. Nu era aer curat, nici vorbă de aşa ceva - era vechi şi 
îmbâcsit, însă viu. Aproape că îi cânta în urechi, îi făcea - 
precum un duş rece - pielea ca de găină, i se strecura prin 
nas şi-i vâra gândurile cele mai ciudate în minte. Era la fel 
de bine ca şi cum s-ar fi aflat sub influenţa unui drog. Fie că 
nu-l mai durea piciorul, fie că era prea distrat de imaginile 
din minte. Era plin până la refuz cu imagini: dansatoare, 
cupluri care se sărutau, despărţiri în gări, case vechi şi 
întunecoase, actorii cowboy, aventuri submarine - scene pe 
care nu le trăise într-un milion de ani, dar care-l emoţionau 
acum, de parcă ar fi fost o experienţă reală, adevărată şi 
incontestabilă. Dorea să plângă în tot timpul despărţirilor; 
singura deosebire era că voia să râdă de actori, să arunce 
ocheade fetelor, să strige cât îl ţinea gura după cowboy. 

La urma urmei, ce loc era ăsta? Străpunse cu privirea 
vraja imaginilor care aproape îi distruseseră lumina ochilor. 
Se afla într-un spaţiu nu mai larg de-un metru şi douăzeci 
de centimetri, dar înalt, luminat de-o lumină pâlpâitoare, 
care pătrundea prin crăpăturile peretelui interior. Barberio 
era prea ameţit, pentru a recunoaşte sursa luminii, iar 
urechile sale nu puteau înţelege nimic din dialogul 
desfăşurat pe ecranul situat de cealaltă parte a peretelui. 
Era Satyricon, cel de-al doilea din cele două filme de Fellini, 
prezentate în acea sâmbătă noapte la Movie Palace. 


Barberio nu văzuse niciodată filmul, nici nu auzise de 
Fellini. L-ar fi dezgustat acest film cu homosexuali - o 
porcărie italiană. Prefera filme cu aventuri subacvatice sau 
de război. O, şi cu dansatoare! Orice film cu dansatoare. 

Curios, deşi era singur în ascunzătoare, avea senzaţia 
ciudată că era urmărit. Prin caleidoscopul de imagini tip 
Busby Berkeley, desfăşurat în interiorul craniului, simţea 
nişte ochi, nu doar câţiva - ci mii - urmărindu-l. Senzaţia nu 
era atât de rea, încât să facă să te îmbeţi, însă ochii se 
aflau în permanenţă acolo, holbându-se la el ca şi cum ar fi 
fost ceva ce merita văzut, uneori râzând de el, uneori 
plângând, dar, de cele mai multe ori, pur şi simplu privindu- 
| flămânzi. 

Oricum, nu putea face nimic în privinţa lor. Membrele nu- 
| mai ajutau deloc - nu-şi mai simţea nici mâinile, nici 
picioarele. Nu ştia - probabil era mai bine aşa - că, 
pătrunzând în acel loc, îşi redeschisese rana şi că acum 
sângera de moarte. 

Pe la două şi cincizeci şi cinci noaptea, în timp ce 
Satyricon se termina ambiguu, Barberio îşi dădu duhul în 
spaţiul aflat între dosul vechii clădiri şi peretele din spate al 
cinematografului. 

Movie Palace fusese, odinioară, o misiune religioasă şi, 
dacă Barberio ar fi privit în sus în timp ce trăgea să moară, 
poate ar fi zărit fresca stupidă, care reprezenta un Amfitrion 
divin, încă vizibil prin praful de cărbune, primind, astfel, 
propria-i Adormire. Insă muri, urmărind dansatoarele, ceea 
ce-i convenea de minune. 

Peretele fals, cel care permitea pătrunderea luminii din 
spatele ecranului, fusese ridicat ca un perete de formă, 
pentru a acoperi fresca ce reprezenta Amfitrionul - o idee 
mai respectuoasă decât acoperirea permanentă a îngerilor 
cu vopsea; în plus, bărbatul care comandase modificarea 
aproape bănuise că cinematograful o să ardă, mai devreme 
sau mai târziu. În acest caz, dărâma pur şi simplu peretele 
şi devenea, din nou, adoratorul lui Dumnezeu, nu a lui 
Garbo. 


Acest lucru însă nu avea să se întâmple. Deşi şubred, 
cinematograful nu arse niciodată, iar filmele rulară mai 
departe. Toma necredinciosul - pe numele adevărat Harry 
Cleveland - muri, iar spaţiul fu dat uitării. Niciun muritor nu 
mai ştia de el. Dacă ar fi căutat prin tot oraşul, Barberio nu 
ar fi putut găsi un loc mai secret în care să-şi dea duhul. 

Totuşi, spaţiul, aerul însuşi, îşi trăise propria-i viaţă în cei 
cincizeci de ani. Ca un autentic rezervor, înmagazinase 
privirile pline de electricitate ale miilor, zecilor de mii de 
ochi. Spectatorii unei jumătăţi de secol trăiseră, 
substituindu-se altora, prin intermediul ecranului de la 
Movie Palace, imprimându-şi simpatiile şi pasiunile pe 
imaginile tremurătoare, energia degajată de emoţiile lor 
întărindu-se, ca un coniac uitat de vreme, în aerul pasajului 
secret. Mai devreme sau mai târziu, energia trebuia să se 
descarce singură. Tot ce-i lipsea, era catalizatorul. 

Până la cancerul lui Barberio. 


DOI: FILMUL PRINCIPAL 


După ce hoinări prin foaierul strâmt de la Movie Pa/ace 
vreo douăzeci de minute, tânăra într-o rochie imprimată, 
cireşie-gălbuie, începu să fie evident agitată. Era aproape 
trei dimineaţa, iar filmele din spectacolul de noapte se 
terminaseră de mult. 

Trecuseră opt luni de când Barberio murise în spatele 
cinematografului, opt luni plictisitoare în care afacerile 
merseseră, în cel mai bun caz, pe sponci. Totuşi, cele două 
filme prezentate noaptea târziu - vinerea şi sâmbăta - 
atrăgeau întotdeauna clienţii. În acea noapte, rulaseră două 
westernuri spaghetti, cu Eastwood. Fata în rochie cireşie- 
gălbuie nu părea, după opinia lui Birdy, un fan al 
westernurilor - acestea nefiind chiar genul de filme care să 
atragă femeile. Poate venise, mai degrabă, pentru 
Eastwood decât pentru violenţa de pe ecran, deşi Birdy nu 
găsise niciodată ceva atractiv la acea faţă cu privirea etern 
încrucişată. 

— Pot să te ajut cu ceva? întrebă Birdy. 

Fata îl privi nervoasă. 


— Îl aştept pe Dean, prietenul meu, zise ea. 

— L-ai pierdut în înghesuială? 

— S-a dus la toaletă la sfârşitul filmului şi n-a mai apărut 
de-atunci. 

— Îi era... ăăă... rău? 

— O, nu, răspunse repede fata, încercând să-şi protejeze 
prietenul de orice tentativă de a-i pune la îndoială 
seriozitatea. 

— Trimit pe cineva să-l caute, spuse Birdy. 

Era târziu, era obosită, iar efectul amfetaminei se risipea 
treptat. Nu-i prea surâdea ideea de a rămâne mai mult timp 
decât era strict necesar în acest cinema de duzină. Voia 
acasă, în patul ei - şi voia să doarmă. Doar să doarmă. La 
treizeci şi patru de ani, hotărâse că se putea dispensa de 
sex. Patul era pentru dormit, mai ales pentru grăsane. 

Împinse uşa batantă şi-şi băgă capul în sală. O învălui un 
miros stătut de ţigări, popcorn şi sudoare; în sală era mai 
cald cu câteva grade decât în foaier. 

— Ricky? 

Ricky încuia uşa din spate, la capătul opus al sălii. 

— Mirosul a dispărut cu totul, strigă el. 

— Bine. Cu câteva luni în urmă, puţea al dracului de tare 
în spatele ecranului. 

— Trebuie să fi fost vreun mort prin împrejurimi, afirmă 
Ricky. 

— Poţi să mă ajuţi o clipă? strigă fata. 

— Ce vrei? 

Se apropie agale pe intervalul acoperit cu mochetă roşie, 
cheile zdrăngănindu-i la centură. Inscripţia de pe tricou 
anunţa: „Numai cei tineri mor de-a binelea.” 

— Ai probleme? se interesă el, suflându-şi nasul. 

— O fată zice că prietenul i-a dispărut la toaletă. 

Ricky păru necăjit. 

— În toaletă? 

— Exact. Vrei să arunci o privire pe-acolo? Nu te superi, 
nu? 

Mai bine te-ai lăsa de bancuri proaste, gândi el, 
adresându-i un zâmbet şters. De-abia îşi mai vorbeau în 


ultimele zile. Petrecuseră prea multe momente plăcute 
împreună, ceea ce, pe termen lung, destramă întotdeauna 
o prietenie. În plus, Birdy făcu câteva remarce rele - dar 
reale - în legătură cu amicii săi, iar el răspunsese cu 
aceeaşi monedă. După acest schimb de replici, nu îşi mai 
vorbiseră timp de trei săptămâni şi jumătate. Acum se 
stabilise un armistițiu jenant, mai mult din bun-simt decât 
din alt motiv, armistițiu nerespectat în mod riguros. 

Ricky se răsuci pe călcâie, o luă înapoi pe interval şi se 
îndreptă spre toaletă, traversând sala de-a lungul rândului 
E şi ridicând scaunele pe măsură ce înainta. Scaunele 
respective văzuseră şi zile mai bune, dar acum arătau 
jalnic, unele necesitând reparaţii, altele trebuind înlocuite 
complet. Numai pe rândul E, patru scaune fuseseră deja 
spintecate, fără posibilitatea de a mai fi reparate - acum îl 
găsi şi pe cel de-al cincilea, proaspăt mutilat în acea 
noapte, de vreun puşti fără minte, plictisit de film şi / sau 
de prietena sa, şi prea drogat pentru a părăsi sala. Fusese o 
vreme în care făcuse şi el acelaşi lucru, considerându-l o 
lovitură contra capitaliştilor care controlau aceste localuri 
dezgustătoare. O vreme în care făcuse o mulţime de 
blestemăţii. 

Birdy îl urmări pătrunzând grăbit în toaleta bărbaţilor. 
Aşa o să fie satisfăcut, se gândi ea, zâmbind cu şiretenie, 
exact ceea ce-i trebuia. Şi când te gândeşti că, în urmă cu 
vreo şase luni, i se aprinseseră călcâiele după el, deşi, 
genul ei de bărbaţi erau cei subţirei, cu un nas ca al lui 
Durante şi cu o cunoaştere aprofundată a filmelor lui de 
Niro. Acum, Birdy îl vedea exact cum era, o lepădătură de 
pe o corabie pierdută a speranţei, încă toxicoman, teoretic 
bisexual, devotat primelor filme ale lui Polanski şi 
pacifismului simbolic. Oricum, ce o fi fost în mintea lui? 
Acelaşi lucru care fusese şi într-a ei, se mustră Birdy, atunci 
când se gândise că vagabondul era sexy. 

Aşteptă câteva secunde, cu privirea aţintită asupra uşii. 
Văzând că nu mai apare, Birdy se întoarse o clipă în foaier, 
să vadă ce făcea fata. Aceasta fuma, ca o actriţă amatoare 


lipsită de orice talent, rezemată de balustradă, cu poala 
rochiei ridicată, scărpinându-şi piciorul. 

— Mă strânge, explică ea. 

— Administratorul s-a dus să-l caute pe Dean. 

— Mulţumesc, zise fata, continuând să se scarpine, sunt 
alergică. 

Picioarele frumoase ale acesteia erau pline de bubuliţe, 
ceea ce aproape că distrugea priveliştea. 

— Asta-i din cauză că sunt înfierbântată şi necăjită, 
încercă ea să explice. Devin alergică de câte ori sunt 
înfierbântată şi necăjită. 

— Vai! 

— Ştii, poate că Dean a plecat când eram întoarsă cu 
spatele. Ar face aşa ceva. Nu dă doi bani pe nimic. Nu-l 
interesează. 

Birdy îşi dădu seama că fata era pe punctul de-a izbucni 
în lacrimi, un fapt cu totul exasperant. Nu putea suporta 
lacrimile. Urlete, chiar bătăi, da. Lacrimi, în niciun caz. 

— Totul va fi în ordine, zise ea, pentru a împiedica 
apariţia lacrimilor. 

— Nu, nu va fi, replică fata. Nu va fi în ordine, fiindcă e 
un ticălos. Îi tratează pe toţi ca pe nişte gunoaie. 

Strivi ţigara pe jumătate fumată sub vârful ascuţit al 
pantofilor de culoare cireşie, având mare grijă să stingă 
orice fragment de tutun încă aprins. 

— Bărbaţilor nu le pasă, nu-i aşa? întrebă ea, privind-o 
pe Birdy cu o francheţe care-ţi topea inima. 

Sub machiajul expert, părea de vreo şaptesprezece ani, 
nu mai mult. Rimelul era puţin şters, iar sub ochi avea 
cearcăne. 

— Nu, replică Birdy, vorbind din propria-i experienţă 
dureroasă. Nu, nu le pasă. 

Birdy se gândi mâhnită că nu arătase niciodată atât de 
bine ca această nimfă obosită. Avea ochii prea mici, iar 
braţele prea grase - fii cinstită, fato, eşti grasă de-a 
binelea! Se convinse singură că braţele erau partea cea mai 
urâtă a corpului. O mulţime de bărbaţi se dădeau în vânt 
după sâni mari sau dosuri de mărimi considerabilă, dar 


niciunul dintre cei pe care-i cunoscuse nu suporta braţele 
grase. Întotdeauna doreau să poată cuprinde încheietura 
mâinii iubitei între degetul mare și arătător ca o metodă 
primitivă de a-şi arăta afecțiunea. Insă încheieturile ei - ca 
să fie aspră cu propria-i persoană - erau practic invizibile. 
Mâinile grase se continuau cu antebraţe şi cu braţe groase. 
Bărbaţii nu îi puteau cuprinde încheieturile, pentru că nu 
avea aşa ceva, iar acel lucru le denatura sentimentele. Ei 
bine, ăsta era unul dintre motive, Birdy era foarte 
inteligentă - un dezavantaj pentru cineva care dorea ca 
bărbaţii să-i cadă la picioare. De aceea, afirma întotdeauna 
că braţele ei grase erau motivul pentru care nu avusese 
niciodată noroc în dragoste. 

Fata din faţa ei avea braţele la fel de zvelte ca ale unei 
dansatoare din Bali, încheieturile părând subţiri ca sticla şi 
la fel de fragile. 

Ţi se făcea cu adevărat greață. Probabil că nu era deloc 
meşteră la vorbă. Dumnezeule, fata avea toate avantajele! 

— Cum te cheamă? întrebă Birdy. 

— Lindi Lee, replică fata. 


Avea să fie. 

Ricky se gândi că făcuse vreo greşeală. Aceasta nu 
poate fi toaleta, îşi zise în gând. 

Se afla pe ceea ce părea a fi strada principală a unui 
oraş de frontieră, văzută în vreo două sute de westernuri. O 
furtună de praf îl obligă să-şi mijească ochii, pentru a-i 
proteja contra nisipului înţepător. Prin vârtejurile de aer 
ocru-cenuşiu, i se păru că distinge magazinul universal, 
biroul şerifului şi cârciuma, situate în locul cabinelor 
toaletei. Buruieni duse de vânt dansau, uneori, pe lângă el 
prin vântul fierbinte al deşertului. Sub picioare se întindea 
doar nisip presat - nici urmă de plăci de ceramică. Nimic 
care să semene, chiar pe departe, cu o toaletă. 

Ricky privi spre dreapta, de-a lungul străzii, acolo unde, 
în planul al doilea şi într-o perspectivă forţată, trebuia să fi 
fost peretele exterior al toaletei. Era, bineînţeles, o 
minciună totul era o minciună. Cu siguranţă, dacă s-ar 


concentra, ar putea să-şi dea seama, prin miraj, de felul în 
care s-a realizat totul: proiecţiile, efectele ascunse de 
lumină, decorurile de fundal, miniaturile - toate şmecheriile 
meseriei. Dar, deşi se concentra cât de tare îi permiteau 
condiţiile uşor distanţate, pur şi simplu nu putea descoperi 
locul de unde începea iluzia, pentru a o risipi. 

Vântul continua să sufle, şi  buruienile să se 
rostogolească. Undeva, în mijlocul furtunii, uşa unui hambar 
se trântea, deschizându-se şi închizându-se cu zgomot. 
Simţea chiar şi mirosul bălegarului. Efectul era atât de 
perfect, încât i se tăie respiraţia de admiraţie. 

Oricine crease aceste efecte extraordinare îşi dovedise 
din plin calităţile. Era impresionat, dar venise acum 
momentul să pună punct acestui joc. 

Reveni la uşa toaletei. Dispăruse în spatele unui perete 
de praf. Brusc, se trezi singur şi rătăcit. 

Uşa hambarului continua să se trântească. Prin furtuna 
care devenea din ce în ce mai puternică, se auzeau oameni 
strigând unii la alţii. Cârciuma şi biroul şerifului dispăruseră 
şi ele în praf. Ricky simţi ceva ce nu mai încercase din 
copilărie: panica produsă de pierderea protectorului. În 
acest caz, părintele pierdut era reprezentat de mintea-i 
sănătoasă. 

Undeva în stânga sa, din străfundurile furtunii, se auzi o 
împuşcătură, şi ceva îi fluieră în ureche; urmă o durere 
ascuţită, îşi duse încet mâna la lobul urechii, atingând locul 
dureros. O parte din ureche - lobul - dispăruse; avea sânge, 
sânge adevărat, pe degete. Cineva tocmai ratase ocazia să- 
i facă o gaură în cap - sau, efectiv, se juca cu el. 

— Hei, omule, se adresă cuiva din lumea acestei ficțiuni 
de două parale, răsucindu-se pe călcâie, să vadă dacă nu-l 
putea localiza pe agresor. 

Nu văzu pe nimeni. Praful îl învăluia în întregime şi nu se 
putea deplasa în siguranţă nici înainte, nici înapoi. 
Trăgătorul putea să fie în apropiere, aşteptându-l să facă un 
pas în direcţia sa. 


— Nu-mi place, zise cu voce tare, sperând că lumea 
reală îl va auzi într-un fel sau altul şi va interveni pentru a-i 
salva mintea drogată. 

Se scotoci prin buzunarul jeanşilor după vreo capsulă cu 
drog, orice pentru ameliorarea situaţiei, dar printre 
cusăturile buzunarului nu găsi nici LSD, nici măcar vreun 
nenorocit de Valium. Se simţi gol. Ce moment şi-a găsit să 
se rătăcească în mijlocul coşmarurilor din romanele lui 
Zane Grey. 

Răsună a doua împuşcătură, dar, de data asta, nu se 
auzi şuieratul glonţului. Ricky era convins că acest lucru 
însemna că fusese împuşcat, dar, nesimţind nicio durere şi 
nevăzând nici urmă de sânge, se gândi cu greu la o 
certitudine. 

Apoi, auzi pocnitura de neconfundat a uşii cârciumii şi 
geamătul unui alt om, aflat undeva prin apropiere. Pentru o 
clipă, în peretele de praf se deschise o breşă. Să fi zărit prin 
ea cârciuma şi un tânăr ieşind, împleticindu-se, pe uşă, 
lăsând în spate o lume pictată de mese, oglinzi şi pistolari? 
Înainte de a-şi focaliza corect privirea, breşa se închise cu 
un perete de nisip, fapt care-l determină pe Ricky să pună 
la îndoială ceea ce tocmai văzuse. Apoi, lucru de 
neînchipuit, tânărul pe care venise să-l caute se afla lângă 
el, la nici treizeci de centimetri, prăbuşindu-i-se în braţe, cu 
moartea întipărită pe buzele albastre. Nu era îmbrăcat 
pentru un astfel de film, aşa cum nu era nici Ricky. Jacheta 
fără pretenţii era în stilul anilor 50, iar tricoul purta figură 
zâmbitoare a lui Mickey Mouse. 

Ochiul stâng al lui Mickey era injectat, şi sângele 
continua să-i curgă. Glonţul găsise, fără greşeală, inima 
tânărului. 

Muri, folosindu-şi ultima suflare pentru a întreba: 

— Ce dracu' se întâmplă? 

Cuvintele nu erau cele mai potrivite, dar le rostise din 
inimă. Ricky fixă un moment faţa îngheţată a tânărului, 
apoi, greutatea cadavrului deveni prea mare şi nu avu altă 
alternativă decât să-i dea drumul. In clipa în care corpul 
atinse pământul, praful păru să se transforme, în vreo 


câteva secunde, în plăci de ceramică pătate de urină. Apoi, 
ficţiunea preluă din nou controlul, praful se învolbură, 
buruienile se rostogoliră încoace şi-n colo, iar Ricky rămase 
în mijlocul străzii principale din Deadwood Gulch cu un 
cadavru la picioare. 

Ricky simţi, dintr-o dată, ceva foarte rece în organism. 
Membrele începură să-i tremure ca într-o criză de coree!“ şi 
îl presa urgent nevoia să urineze. Încă o jumătate de minut, 
şi îşi va fi udat pantalonii! 

Undeva, se gândi el, undeva în această lume sălbatică, 
există un pisoar. Există un perete acoperit cu graffiti, cu 
numere de telefon pentru obsedaţi sexuali, cu inscripţia: 
„Acesta nu-i un loc în care să cazi” scrijelită pe plăcile de 
ceramică, alături de o serie de desene obscene. Există 
rezervoare de apă, suporturi pentru sulurile de hârtie 
igienică fără nimic pe ele, toalete cu capace rupte. Există 
mirosul cumplit de urină şi pârţuri. Găseşte-l! Pentru 
numele lui Dumnezeu, găseşte acel lucru real înainte ca 
ficţiunea să-ţi producă un rău permanent. 

Dacă, prin absurd, cârciuma şi magazinul universal sunt 
cabinele toaletelor, atunci pisoarul trebuie să fie în spatele 
meu, conchise el. Aşadar, dă-te înapoi. Nimic nu putea fi 
mai rău decât să rămână aici în mijlocul străzii în timp ce 
cineva îl lua drept ţintă. 

Doi paşi, doi paşi precauţi - nimic în afară de aer. La cel 
de-al treilea - ei, ei, ce avem aici? Mâna sa atinse o 
suprafaţă rece de ceramică. 

— Uhuuu! exclamă Ricky. Pisoarul! 

Îl atinse, ca şi cum ar fi găsit aur într-o ladă de gunoi. Nu 
simţea oare un miros slab de dezinfectant? Oh, da, 
Dumnezeule, el era! 

Chiuind încă de bucurie, îşi trase fermoarul pantalonilor 
şi începu să-şi potolească durerea pe care o simţea în 
vezică, împroşcându-se, în grabă, pe picioare. La dracu', ce 
iluzie avusese! Dacă s-ar întoarce acum, cu siguranţă iluzia 


14 Boală de nervi, frecventă mai ales la tineri, caracterizată 
prin mişcări musculare involuntare continue şi dezordonate ale 
diverselor segmente corporale. 


ar dispărea. Cârciuma, tânărul mort, furtuna - toate vor fi 
dispărut. Probabil, vreun efect secundar al drogurilor de 
proastă calitate, ceva care-i rămăsese în organism şi-i 
jucase vreo festă memoriei. În timp ce ultimele picături îi 
cădeau pe pantofii din piele de căprioară, îl auzi pe eroul 
acestui film vorbind: 

— De ce te uşurezi în mijlocul străzii, băiete? 

Era vocea lui John Wayne, fidelă până la ultima silabă 
articulată nedesluşit, voce care venea chiar din spatele său. 
Ricky nici măcar nu se gândi să se întoarcă. Tipu' avea să-i 
zboare cu siguranţă creierii. Avertismentul se simţea din 
voce: „Sunt gata să trag, fă ce nu trebuie, şi eşti mort.” 
Cowboy-ul era înarmat, pe când Ricky îşi ţinea în mână 
doar scula, care nu se putea pune cu un pistol, chiar dacă 
ar fi fost într-o poziţie mai avantajoasă. 

Extrem de precaut, îşi vâri la loc arma, trase fermoarul şi 
ridică mâinile. În faţa lui, imaginea tremurătoare a peretelui 
toaletei dispăruse din nou. Furtuna urla, urechile îi ţiuiau. 

— In regulă, băiete, desfă centura şi las-o să cadă. Ai 
auzit? întrebă John Wayne. 

— Da. 

— Încet şi cu grijă - şi ţine-ţi mâinile în aşa fel încât să le 
văd. 

Dumnezeule, individu' chiar vorbea serios. 

Incet şi cu grijă, aşa cum spusese omul, Ricky îşi desfăcu 
centura, o trase prin găicile jeanşilor şi-i dădu drumul pe 
jos. Cheile trebui să fi zăngănit atingând plăcile de 
ceramică - se ruga lui Dumnezeu să fi făcut-o. De unde aşa 
noroc! Se auzi o bufnitură surdă şi sunetul unui metal căzut 
pe nisip. 

— In regulă, rosti Wayne. Acum mai merge. Ce-ai de 
spus în apărarea ta? 

— Că-mi pare rău? făcu Ricky fără vlagă. 

— lţi pare rău? 

— Pentru că am urinat în stradă. 

— Nu cred că-i suficient, zise Wayne. 

— Chiar îmi pare rău. Am greşit. 


— Ne-am săturat de voi, străinilor, prin aceste locuri. L- 
am găsit pe puştiul ăla cu pantalonii în jurul gleznelor, 
făcându-şi nevoile în mijlocul cârciumii. Ei bine, asta-i 
grosolănie! Unde aţi învăţat voi, ticăloşilor, să faceţi aşa 
ceva? În şcolile la modă din Est? 

— Nu există destule cuvinte ca să-mi cer scuze... 

— Bineînţeles că nu, rosti tărăgănat Wayne. Eşti 
împreună cu puştiul? 

— Se poate spune şi aşa. 

— Ce vorbe-s astea? întrebă el, înfigându-şi pistolul în 
spatele lui Ricky; atingerea era, într-adevăr, reală. Eşti cu el 
sau nu? 

— Am vrut doar să spun că... 

— Nu vrei să spui nimic prin aceste locuri, amice, asta s- 
o ştii de la mine. Ridică cocoşul pistolului cu un sunet sec. 
De ce nu te-ntorci, fiule, să-ţi vedem faţa? 

Ricky cunoştea continuarea. Omul se întorcea, încerca să 
scoată o armă ascunsă şi Wayne îl împuşca. Fără polemici, 
fără discuţii legate de etica gestului - glonţul făcea o treabă 
mai bună decât cuvintele. 

— Am spus să te-ntorci! 

Foarte încet, Ricky se răsuci pentru a-l înfrunta pe 
supravieţuitorul a mii de schimburi de focuri - în faţa lui se 
afla însuşi John Wayne sau, mai degrabă, o personificare 
strălucită a lui. Un Wayne de la mijlocul carierei, înainte de 
a se îngrăşa şi de-a arăta bolnav. Un Wayne de pe Rio 
Grande, plin de praf din pricina drumurilor lungi, privind 
cruciş din cauza unei vieţi petrecute cu privirea aţintită spre 
orizont. Lui Ricky nu-i plăcuseră niciodată westernurile. Ura 
toată masculinitatea agresivă, glorificarea eroismului de 
două parale. Generaţia sa pusese flori în ţevile puştilor, iar 
el se gândise că fusese un lucru frumos în acel moment; de 
fapt, mai gândea la fel şi acum. 

Această figură, atât de pretins bărbătească, atât de 
intransigentă, personifica o mână de minciuni mortale, 
referitoare la gloria frontierei americane, moralitatea 
judecății sumare, sensibilitatea inimii  brutelor. Ricky 


detesta această figură. De-abia se stăpânea să n-o 
pocnească. 

La dracu', dacă actorul, oricare ar fi fost el, urma să-l 
împuşte oricum, ce avea de pierdut dacă şi-ar fi plantat 
pumnul drept în faţa ticălosului? Gândul se transformă în 
faptă: Ricky îşi strânse pumnul, îl aruncă înainte, şi 
articulațiile degetelor sale întâlniră bărbia lui Wayne. 
Actorul reacţiona mai încet decât imaginea sa de pe ecran. 
Nu reuşi să pareze lovitura, şi Ricky avu prilejul să azvârle 
pistolul din mâna lui Wayne. Continuă cu o serie de lovituri 
la corp, aşa cum văzuse în filme. Splendid! 

Bărbatul mai solid se retrase sub lovituri şi se poticni, 
pintenele cizmei agăţându-i-se în părul băiatului mort. Îşi 
pierdu echilibrul şi se prăbuşi în praf, învins. 

Ticălosul era la pământ! Ricky simţi un fior pe care nu-l 
mai simţise niciodată: veselia produsă de triumful unei 
confruntări fizice. Dumnezeule, îl doborâse pe cel mai mare 
cowboy din lume! Gândirea critică îi fu copleşită de victorie. 

Brusc, furtuna de nisip se înteţi. Wayne era încă la 
pământ, plin de sângele scurs din nasul sfărâmat şi buza 
crăpată. Nisipul îl acoperea deja, ca o cortină trasă peste 
ruşinea înfrângerii. 

— Ridică-te! ceru Ricky, încercând să profite de situaţie, 
înainte de a pierde complet ocazia. 

Wayne păru să rânjească în timp ce furtuna îl învăluia. 

— Ei bine, băiete, zise el, privind pieziş şi frecându-şi 
bărbia, o să scoatem un adevărat bărbat din tine... 

Apoi, corpul îi fu erodat de nisipul adus de vânt şi, o 
clipă, altceva îi luă locul, o formă pe care Ricky n-o putu 
desluşi. O formă care era şi nu era Wayne, o formă care se 
deteriora rapid, transformându-se în ceva inuman. 

Nisipul îl bombarda deja cu furie, intrându-i în urechi şi în 
ochi. Aproape sufocat, Ricky se îndepărtă, împleticindu-se, 
de locul luptei şi găsi, ca prin minune, o uşă; înainte de a-şi 
da seama unde se afla, furtuna violentă îl aruncă în tăcerea 
ce învăluia Movie Palace. 


Aici, deşi îşi făgăduise să se comporte curajos până ce 
avea să-i crească mustaţa, scoase un țipăt slab, care n-ar fi 
făcut-o de ruşine nici pe Fay Wray, şi leşină. 

e 

În foaier, Lindi Lee îi povestea lui Birdy motivul pentru 
care nu agrea foarte mult filmele. 

— Vreau să spun că lui Dean îi plac filmele cu cowboy. 
Mie nu-mi plac chestiile de genul ăsta. Bănuiesc că n-ar 
trebui să-ţi spun... 

— Nu, e-n regulă. 

— ... adică, eu cred că-ţi plac cu adevărat filmele... doar 
lucrezi aici. 

— Unele îmi fac plăcere, altele nu. 

— Oh! Mă atrag filmele despre viaţa în sălbăticie, zise 
ea, părând surprinsă. 

— Da... 

— Ştii doar. Animale... chestii de-astea. 

— Da... 

Birdy îşi aminti ceea ce-şi închipuise despre Lindi Lee - 
faptul că nu era genul care să facă conversaţie. Am citit-o 
din prima. 

— Mă întreb ce-l reţine atât? se interesă Lindi. 

Timpul pe care Ricky îl petrecuse în furtuna de nisip nu 
durase mai mult de două minute în timp real. Insă în filme 
timpul era flexibil. 

— Mă duc să văd, îndrăzni să spună Birdy. 

— Probabil a plecat fără mine, afirmă din nou Lindi. 

— Vom afla. 

— Mulţumesc. 

— Nu te necăji, zise Birdy, atingând uşor braţul subţire al 
fetei, în timp ce trecea pe lângă ea. Sunt sigură că totu-i în 
ordine. 

Dispăru prin uşile batante în sală, lăsând-o pe Lindi Lee 
singură în foaier. Lindi oftă. Dean nu era primul băiat care o 
părăsea doar pentru că nu-şi arăta toate farmecele. Lindi 
avea propriile sale idei referitoare la momentul şi la felul în 
care ar fi mers până la capăt cu un băiat. Acum, nu era nici 
momentul, şi nici Dean nu era băiatul potrivit. Era prea 


superficial, prea terchea-berchea, iar părul îi mirosea a 
motorină. Dacă o părăsea, n-avea de gând să bocească 
după el. Aşa cum zicea întotdeauna maică-sa, mai existau 
destui bărbaţi pe lumea asta. 

Fixă cu privirea un poster care anunţa filmul de atracţie 
al săptămânii următoare, când auzi un zgomot înăbuşit în 
spatele ei: un iepure tărcat, dolofan şi somnoros şedea în 
mijlocul foaierului, holbându-se la ea. 

— Salut, zise Lindi, adresându-se iepurelui. 

lepurele îşi lingea blana. 

Lindi Lee iubea animalele şi îi plăceau filmele despre 
viaţa animalelor, în care creaturile erau prezentate în 
habitatul lor natural pe muzică de Rossini, filmele în care 
scorpionii executau cadriluri atunci când se împerecheau, 
iar fiecare pui de urs era numit, afectuos, o mică secătură. 
Înghiţea cu lăcomie toate aceste chestii. Dar cel mai mult 
iubea iepurii. 

lepurele făcu două salturi spre ea. Lee îngenunche ca să- 
| mângâie. Era prietenos, cu ochii rotunzi, de culoare roz- 
aprins. Trecu sărind pe lângă ea, pe scări în sus. 

— Vai, nu cred că ar trebui să urci acolo! zise fata. 

Unul dintre motive era faptul că vârful scărilor se afla 
cufundat în întuneric, iar altul, că pe perete se afla 
inscripţia: „Accesul permis doar personalului.” Insă iepurele 
părea hotărât şi îşi continuă drumul, distanţându-se 
apreciabil atunci când fata începu să urce, şi ea, scările. 

În vârful scărilor, era întuneric beznă, iar iepurele 
dispăruse. 

În locul iepurelui, se afla, cu ochi strălucitori, altcineva. 

Iluziile puteau fi simple cu Lindi Lee. Nu era nevoie s-o 
atragi într-o ficţiune, ca în cazul băiatului, fata visa deja. 
Pradă uşoară. 

— Salut, zise Lindi Lee, puţin înfricoşată de ceea ce se 
afla în faţa ei. 

Fata scrută întunericul, încercând să distingă o siluetă 
sau o faţă. Nimic. Nici măcar nu auzi respiraţia cuiva. Făcu 
un pas înapoi, dar, brusc, creatura se întinse după ea şi o 


prinse înainte de-a se rostogoli pe scări, reducând-o la 
tăcere rapid. 

Lee nu avea prea multă pasiune de oferit, dar creatura 
simţi că ea putea să-i fie de folos într-un alt fel. Corpul 
delicat al fetei încă îmbobocea, orificiile nefiindu-i obişnuite 
cu invaziile. Creatura o purtă pe Lindi în sus pe scări şi o 
puse la păstrare pentru cercetări ulterioare. 

e 

— Ricky? O, Dumnezeule, Ricky! 

Birdy îngenunche lângă corpul lui Ricky şi-l scutură. Cel 
puţin respira, şi asta era ceva; deşi, la prima vedere, părea 
plin de sânge, rana era, de fapt, doar o gaură în ureche. 

Îl scutură din nou, mai tare; nicio reacţie. După căutări 
frenetice, îi găsi pulsul: puternic şi regulat. Evident, fusese 
atacat de cineva, probabil de prietenul pierdut al lui Lindi 
Lee. Şi atunci, unde se afla acesta? Poate tot în toaletă, 
înarmat şi periculos. Nicio şansă ca ea să fie atât de 
nebună, încât să pătrundă înăuntru şi să arunce o privire 
pe-acolo - văzuse de prea multe ori scena respectivă. 
Femeie în Pericol: chestie obişnuită. Încăpere întunecoasă, 
bestie la pândă. Ei bine, în loc să se conformeze acestui 
clişeu, avea să facă ceea ce ea însăşi le îndemna, în tăcere, 
pe eroine să facă: să-şi înfrâneze curiozitatea şi să anunţe 
poliţia. 

Lăsându-l pe Ricky acolo unde zăcea, străbătu intervalul 
şi reveni în foaier. 

Era pustiu. Fie că Lindi Lee renunţase complet să-şi mai 
aştepte prietenul, fie că găsise pe altcineva pe stradă s-o 
ducă acasă. Oricum, încuiase uşa de la intrare după ea, 
lăsând în aer o urmă de parfum. In regulă, asta uşura mult 
lucrurile, se gândi Birdy, îndreptându-se spre casa de bilete 
ca să telefoneze la poliţie. Se simţea oarecum mulţumită că 
fata avusese bunul-simţ să-şi părăsească nenorocitul de 
prieten. 

Ridică receptorul şi imediat auzi o voce: 

— Alo, zise vocea, nazală şi insinuantă, e puţin cam 
târziu să foloseşti telefonul! 


Nu era operatoarea, Birdy era sigură. Nici nu apucase să 
formeze numărul. 

În plus, vocea semăna cu a lui Peter Lorre. 

— Cine-i acolo? 

— Nu mă recunoşti? 

— Doresc să vorbesc cu poliţia. 

— Aş vrea să-ţi fac pe plac, chiar aş vrea. 

— Te rog să închizi! E o urgenţă! Trebuie să telefonez la 
poliţie. 

— Te-am auzit de prima dată, continuă vocea 
tânguitoare. 

— Cine eşti? 

— Ai mai întrebat asta. 

— E cineva rănit. Te rog, vrei... 

— Sărmanul Rick! 

Îi cunoştea numele. Spusese „sărmanul Rick” de parcă 
ar fi fost un prieten drag. 

Birdy simţea cum sudoarea îi răzbate prin fiecare por, 
adunându-se între sprâncene. Celălalt ştia numele lui Ricky. 

— Sărmanul, sărmanul Rick, repetă vocea. Totuşi, sunt 
sigur că vom avea un happy-end, nu eşti de aceeaşi 
părere? 

— E o problemă de viaţă şi de moarte, insistă Birdy, 
impresionată de modul stăpânit în care îi suna vocea. 

— Ştiu, răspunse Lorre. Nu-i captivant? 

— Du-te dracului! Închide telefonul! Sau ajută-mă... 

— Să te ajut? Ce poate o grăsană ca tine să facă într-o 
astfel de situaţie decât să se smiorcăie? 

— Ticălosu' dracului! 

— Plăcerea e de partea mea. 

— Te cunosc? 

— Da şi nu - tonul vocii îi tremura. 

— Eşti un prieten al lui Ricky, aşa-i? Unul dintre prietenii 
toxicomani cu care-şi pierdea vremea. Un fel de joc idiot. 
Bine, ai făcut destule glume proaste, zise Birdy, acum 
închide telefonul înainte de a face ceva cu adevărat rău. 

— Eşti obosită, zise alinător vocea. Inţeleg... - vocea se 
schimbă magic, urcând cu o octavă -, ... încerci să-l ajuţi pe 


bărbatul pe care-l iubeşti... - acum timbrul era feminin, 
nuanţa modificându-se, şi din linguşitor deveni asemănător 
cu cel al unei pisici care torcea. 

Şi, brusc, era Garbo. 

— Sărmanul Richard, rosti ea, adresându-se lui Birdy. A 
încercat atât de tare, nu-i aşa? 

Femeia părea blândă ca un miel. 

Birdy amuţi: personificarea era, fără doar şi poate - ca şi 
cea a lui Lorre -, la fel de feminină pe cât de masculină era 
prima. 

— În regulă, sunt impresionată, acum lasă-mă să 
vorbesc cu poliţiştii. 

— Birdy, n-ar fi o noapte frumoasă numai bună pentru o 
plimbare? Doar noi două. 

— Îmi ştii numele! 

— Fireşte. Sunt foarte apropiată de tine. 

— Adică, cum foarte apropiată? 

Răspunsul fu un râs gutural - râsul încântător al lui 
Garbo. 

Birdy nu mai putea suporta. Şiretlicul era prea inteligent; 
simţea cum ceda în faţa acelei voci, de parcă ar fi vorbit ea 
însăşi cu starul. 

— Nu, rosti fata în receptor, n-ai să mă convingi, auzi? 
Brusc, îi sări ţandăra. Eşti o impostoare! urlă ea atât de 
tare, încât simţi receptorul tremurându-i în mână, apoi îl 
trânti în furcă. 

Birdy deschise uşa biroului şi se îndreptă spre uşa 
exterioară. Lindi Lee nu trântise, pur şi simplu, uşa după ea. 
Era încuiată şi zăvorâtă pe dinăuntru. 

— Rahat! rosti încet Birdy. 

Deodată, foaierul părea mai mic decât îl considerase 
până atunci; simţi cum îşi pierdea stăpânirea de sine. Se 
plesni mental peste faţă - reacţia obişnuită a unei eroine 
aflate în pragul unui acces de isterie. Fii calmă, îşi 
recomandă ea. 

Unu: uşa era încuiată. Lindi Lee n-o făcuse, Ricky nu 
putea să fi făcut-o, iar cu siguranţă ea n-o făcuse. Ceea ce 
însemna... 


Doi: Înăuntru era un nebun. Poate acelaşi - el sau ea - cu 
care vorbise la telefon. Ceea ce însemna... 

Trei: El - sau ea - trebuie să fi avut acces la cealaltă linie 
telefonică, undeva în clădire. Singurul loc de unde putea s-o 
facă era la etaj, în magazie. Nicio şansă ca ea să urce acolo. 
Motivul: Eroina în Pericol. Ceea ce însemna... 

Patru: Trebuia să deschidă uşa cu cheile lui Ricky. 

În regulă, deci trebuia să ia cheile de la Ricky. 

Reveni în sală. Pâlpâiau, dintr-un motiv oarecare, 
luminile, sau nervul ei optic îi juca o festă? Nu, pâlpâiau 
uşor; întregul interior părea să oscileze, ca şi cum ar fi 
respirat. 

Ignoră.-l; ia cheile. 

O luă la fugă pe interval, conştientă, aşa cum fusese 
întotdeauna când alerga, că sânii - dar şi bucile - îi săltau 
ritmic. Ce bine arăt, gândi ea, pentru cineva care are ochi 
să vadă. Ricky gemea. Birdy căută cheile, dar centura îi 
dispăruse. 

— Ricky..., rosti aceasta aproape de faţa lui. 

Gemetele se înteţiră. 

— Ricky, mă auzi? Rick, sunt eu, Birdy. Birdy. 

— Birdy? 

— Suntem încuiaţi înăuntru. Unde-s cheile? 

— ... cheile? 

— Nu ai centura, Ricky, zise ea încet, ca şi cum ar fi 
vorbit cu un idiot, unde-s cheile? 

Enigma pe care Ricky încerca s-o rezolve, în ciuda 
faptului că îl durea cumplit capul, fu brusc soluţionată, şi el 
se ridică în picioare. 

— Băiatul, rosti acesta. 

— Ce băiat? 

— În toaletă. Mort în toaletă. 

— Mort? Of, Hristoase. Mort? Eşti sigur? 

Ricky părea să fi căzut într-un fel de transă. Nu se uita la 
ea, ci privea fix de la semidistanţă, văzând parcă ceva ce 
Birdy era incapabilă să vadă. 

— Unde-s cheile? repetă ea. Ricky. E important. 
Concentrează-te. 


— Cheile? 

Voia să-l plesnească, dar avea faţa deja plină de sânge şi 
ar fi fost ceva sadic... 

— Pe podea, zise el, după un timp. 

— In toaletă? Pe podeaua toaletei? 

Ricky aprobă din cap. Mişcarea capului păru să-i readucă 
în minte o serie de gânduri cumplite; brusc, arăta de parcă 
ar fi fost pe punctul să plângă. 

— Totul va fi în regulă, afirmă Birdy. 

Mâinile lui Ricky se abătură asupra propriei feţe, 
pipăindu-şi trăsăturile, un adevărat ritual de reasigurare. 

— Sunt cu adevărat aici? întrebă el încet. 

Birdy nu-l auzi, ocupată să-şi adune toate puterile pentru 
a intra în toaletă. Nu mai încăpea nicio îndoială, trebuia să 
pătrundă acolo, fie că era sau nu un cadavru înăuntru. 

— Intri, iei cheile şi ieşi. Fă-o, acum. 

Păşi înăuntru, gândindu-se că nu mai intrase niciodată 
într-o toaletă pentru bărbaţi şi sperând sincer ca aceasta să 
fie prima şi ultima dată. 

Toaleta era aproape cufundată în întuneric. Lumina 
pâlpâia la fel de intermitent ca în sală, deşi mai puţin 
evident. Rămase în uşă, permiţând ochilor să se acomodeze 
câteva clipe cu obscuritatea, apoi cercetă cu privirea locul. 

Toaleta era goală. Pe podea nu se afla niciun băiat, mort 
sau viu. 

Totuşi, cheile erau acolo. Cureaua lui Ricky zăcea în 
canalul de scurgere al pisoarului. O pescui, mirosul 
apăsător de dezinfectant producându-i dureri în sinusuri. 
Scoase cheile de pe inel, ieşi din toaletă şi reveni în 
atmosfera comparativ mai proaspătă a cinematografului. 
Totul se terminase, simplu ca bună-ziua. 

Ricky se ridicase de jos şi se prăbuşise pe unul dintre 
scaune, arătând mai bolnav şi mai amărât decât fusese 
vreodată. Auzind-o pe Birdy, îşi ridică privirea. 

— Am cheile, zise ea. 

Ricky gemu. Dumnezeule, pare bolnav, gândi Birdy. 
Totuşi, o parte din compasiune îi dispăruse. Evident, 


avusese halucinaţii, probabil de natură chimică. Era doar 
din vina sa. 

— Ricky, nu-i niciun băiat acolo. 

— Ce? 

— Nu-i niciun cadavru în toaletă, absolut nimic. Ce drog 
ai luat? 

— N-am luat, sincer. 

— Ce tâmpenie! zise ea. 

Il suspecta că, într-un fel sau altul, pusese ceva la cale, 
deşi festele nu erau genul lui. Ricky era aproape un puritan 
în această privinţă, iar asta fusese una dintre calităţile sale. 

— Ai nevoie de un doctor? 

Clătină ursuz din cap. 

— Sigur? 

— Am spus că nu vreau! se răsti el. 

— Bine, am întrebat doar. Birdy înainta deja pe interval, 
mormăind ceva în barbă. Se opri la uşa foaierului şi-i aruncă 
peste umăr: Cred că avem un intrus. Era cineva pe 
derivaţia telefonică. Vrei să păzeşti uşa principală în timp 
ce aduc un poliţist? 

— Imediat. 

e 

Ricky rămase aşezat, sub lumina pâlpâitoare, şi încercă 
să-şi examineze starea mentală. Dacă Birdy a afirmat că 
băiatul nu era acolo, probabil că spunea adevărul. Cel mai 
bun mijloc de a verifica era să vadă cu propriii săi ochi. 
Atunci o să fie sigur că suferise o criză minoră de realitate 
produsă de vreun drog de proastă calitate, caz în care o să 
se ducă acasă, să pună capul jos şi să se trezească mâine 
după-amiază în formă. Insă nu voia să-şi bage capul în acea 
încăpere din care emana mirosul răului. Dacă Birdy se 
înşelase, şi ea era cea care avea criza respectivă? Nu 
existau, oare, astfel de lucruri ca halucinaţiile de 
normalitate? 

Se ridică, clătinându-se, traversă intervalul şi împinse 
uşa toaletei. lnăuntru era întuneric, dar vedea destul, 
pentru a-şi da seama că nu erau nici furtuni de nisip, nici 
băieţi morţi, nici cowboy şi nici măcar buruieni. Ce minte 


mai am şi eu! Să creeze perfect o lume alternativă atât de 
stranie! Minunată şmecherie! Păcat că nu putea fi folosită la 
lucruri mai bune decât să-l înspăimânte de moarte. Nu poţi 
câştiga întotdeauna, nu? 

Atunci văzu sângele. Pe dalele de ceramică. O pată de 
sânge care nu provenea din urechea sa găurită, cantitatea 
fiind prea mare. Ha! Nu-şi imaginase câtuşi de puţin. 
Sânge, urme de cizme, toate semnele care indicau că 
văzuse cu adevărat ceea ce crezuse doar că văzuse. Dar, 
Dumnezeule din Ceruri, ce era mai rău? A vedea saua nu 
vedea? N-ar fi fost mai bine să se fi înşelat şi să fi fost doar 
puţin drogat în acea seară, decât să fi avut dreptate şi să se 
afle în mâinile unei puteri care putea, realmente, să 
schimbe lumea? 

Ricky se holbă la dâra de sânge şi se luă după ea, 
traversând toaleta, spre cabina aflată în stânga razei sale 
vizuale. Uşa era închisă; înainte fusese deschisă. Ucigaşul, 
oricare ar fi fost, lăsase acolo cadavrul băiatului - Ricky ştia 
acest lucru fără să se mai uite. 

— În regulă, zise el, acum te-am prins. 

Împinse uşa. Aceasta se deschise larg şi Ricky dădu nas 
în nas cu băiatul, rezemat de scaunul toaletei, cu picioarele 
desfăcute şi braţele atârnând în jos. 

Ochii îi fuseseră scoşi. Nu era o treabă bine făcută - nu 
de un chirurg. Îi fuseseră, pur şi simplu, smulşi, lăsând o 
dâră însângerată pe obraji. 

Ricky îşi astupă gura cu mâna, impunându-şi să nu 
vomite. Stomacul i se revoltă, dar îl ascultă, şi Ricky se 
repezi spre uşa toaletei ca şi cum cadavrul ar fi fost pe 
punctul de a se ridica şi a-şi cere înapoi banii pentru biletul 
de intrare. 

— Birdy... Birdy... 

Căţeaua aia grasă se înşelase, cum se mai înşelase! 
Moartea se afla aici - poate ceva mai rău. 

Ricky ieşi în fugă din toaletă, pătrunzând în sala 
cinematografului. 


Luminile de pe pereţi dansau uşor în penumbră, topindu- 
se asemenea lumânărilor aflate pe punctul de a se stinge. 
Întunericul ar fi prea mult pentru el, şi-ar pierde minţile. 

| se păru ceva familiar în modul în care pâlpâiau luminile, 
ceva de care nu-şi putea da seama. Rămase o clipă pe 
interval, pierdut, fără speranţă. 

Apoi auzi vocea şi îşi ridică privirea, deşi ghici că, de 
data asta, era Moartea. 

— Salut Ricky, spunea ea, în timp ce se apropia de-a 
lungul rândului E. 

Nu era Birdy. Nu, Birdy nu purtase niciodată o rochie 
albă, subţire, nu avusese niciodată buze atât de cărnoase, 
nici păr atât de fin sau ochi atât de plini de promisiuni. Spre 
el păşea Monroe, trandafirul distrus al Americii. 

— N-ai de gând să mă saluţi? îl mustră ea cu blândeţe. 

—„dăă... 

— Ricky. Ricky. Ricky. După atâta timp... 

După atâta timp? Ce voia să spună cu „după atâta 
timp”? 

— Cine eşti? 

Ea îi zâmbi radioasă. 

— Ca şi când n-ai şti. 

— Nu eşti Marilyn. Marilyn e moartă. 

— Nimeni nu moare în filme, Ricky, o ştii la fel de bine ca 
şi mine. Întotdeauna poţi pune înapoi pelicula de celuloid... 

„iată de ce-i aducea aminte pâlpâirea luminilor - de 
pâlpâitul produs de trecerea peliculei prin deschizătura 
proiectorului, imagine după imagine, o iluzie a vieţii create 
dintr-o succesiune perfectă de morţi neînsemnate. 

— ... şi iată-ne din nou, vorbind, cântând. Râse, glacial: 
Nu ne ratăm niciodată replica, nu îmbătrânim niciodată, nu 
ne desincronizăm niciodată... 

— Nu eşti reală, zise Ricky. 

Păru puţin plictisită de observaţie, ca şi cum ar fi fost 
pedantă. 

Ajunsese deja la capătul rândului şi se afla la nu mai 
mult de-un metru de el. De la această distanţă, iluzia era la 
fel de fermecătoare şi completă ca întotdeauna. Brusc, vru 


s-o aibă, chiar acolo, pe interval. Şi ce naiba dacă era doar 
o ficţiune: poţi să regulezi ficţiunile, dacă nu intenţionezi să 
te căsătoreşti. 

— Te vreau, zise Ricky, surprins de propria-i grosolănie. 

— Eu te vreau, replică ea, ceea ce-l surprinse şi mai 
mult. De fapt, am nevoie de tine. Sunt foarte slăbită. 

— Slăbită? 

— Nu-i uşor să fii în centrul atenţiei. Îţi dai seama că ai 
nevoie tot mai mult de această atenţie. Ai nevoie de 
oameni care să te privească. Toată noaptea, toată ziua. 

— Te privesc. 

— Sunt frumoasă? 

— Orice-ai fi, eşti o zeiţă. 

— Sunt a ta, asta sunt. 

Era un răspuns perfect. Se autodefinea prin el. „Exist în 
funcţie de tine; sunt făcută pentru tine, din tine.” Fantezia 
perfectă. 

— Continuă să mă priveşti, să mă priveşti pentru 
totdeauna, Ricky. Am nevoie de privirile tale iubitoare. Nu 
pot trăi fără ele. 

Cu cât o ţintuia mai mult cu privirea, cu atât mai 
puternică părea să-i devină imaginea. Pâlpâirea luminilor 
aproape încetase; calmul se aşternuse peste acel loc. 

— Vrei să mă atingi? 

Ricky se gândise că nu avea să întrebe vreodată. 

— Da. 

— Bine. 

Ea îi zâmbi linguşitor, iar el se întinse să o atingă. 
Fantasma îi evită elegant vârful degetelor în ultima clipă şi 
fugi, râzând, în de-a lungul intervalului, spre ecran. Ricky o 
urmă, nerăbdător. Voia să se joace - perfect, din punctul lui 
de vedere. 

Fantasma intrase într-o fundătură. Nu exista nicio ieşire 
în această parte a cinematografului şi, judecând după 
avansurile făcute, cunoştea acest lucru. Ea se răsuci şi se 
lipi de perete, cu picioarele puţin desfăcute. 

Ricky se afla la câţiva metri, când o briză venită de 
nicăieri îi ridică rochia în jurul taliei. Aceasta râse, mijindu-şi 


ochii, în timp ce jupa de mătase se ridică, dezgolindu-i 
corpul. Nu purta nimic pe dedesubt. 

Ricky se întinse din nou după ea, dar, de data asta, nu-i 
evită atingerea. Rochia se ridică şi mai sus, iar el se holbă 
uluit la acea parte a corpului lui Marilyn pe care n-o văzuse 
niciodată, la blana ce fusese visul milioanelor de oameni. 

Văzu sânge. Nu mult, câteva urme de degete pe partea 
interioară a coapselor. Strălucirea desăvârşită a corpului ei 
era puţin mată. Ricky continua să se holbeze: buzele i se 
întredeschiseră pe măsură ce ea îşi mişca şoldurile, iar el 
înţelese că scânteierea umedă din ea nu era seva corpului, 
ci cu totul altceva. În timp ce muşchii acesteia se mişcau, 
ochii însângeraţi pe care îi îngropase în propriul corp se 
mişcară şi se aţintiră asupra lui. 

Marilyn îşi dădu seama, din expresia întipărită pe faţa 
lui, că nu-i ascunsese destul de adânc, dar unde era să-şi 
ascundă fructele muncii o fată care nu avea pe ea aproape 
nimic care să-i acopere goliciunea? 

— Tu l-ai ucis, spuse Ricky, fără să-şi mute privirea de la 
buzele şi de la ochii care priveau iscoditori dintre ele. 

Imaginea era atât de captivantă şi primitivă, încât îi 
suprimă oroarea resimţită în pântece. Într-un mod pervers, 
dezgustul îi alimentă dorinţa, în loc s-o omoare. Şi ce dacă 
era o ucigaşă - era o legendă. 

— lubeşte-mă, rosti fantasma.  lubeşte-mă pentru 
totdeauna. 

Ricky se apropie, deşi ştia prea bine acum că acest lucru 
însemna moarte. Moartea era un lucru relativ, nu? Marilyn 
era moartă în realitate, dar vie aici - fie în creierul său, fie 
în matricea bâzâitoare a aerului, fie în amândouă -, iar el 
putea să fie cu ea. 

O îmbrăţişă, şi Marilyn făcu la fel. Se sărutară. Era uşor. 
Buzele îi erau mai moi decât îşi imaginase, şi Ricky simţi 
aproape o durere în pelvis, atât de puternică era dorinţa de- 
a fi în ea. 

Braţele subţiri ca ramurile sălciilor îi înconjurară talia, şi 
el se simţi ca într-un adevărat paradis de lux. 


— Mă faci puternică, zise ea, privindu-mă în acest fel. 
Trebuie să fiu privită, altfel mor. E starea naturală a iluziilor. 

Imbrăţişarea fantasmei devenea tot mai strânsă; braţele 
care-l înconjuraseră pe la spate nu mai semănau aproape 
deloc cu ramurile de salcie. Ricky încercă să se elibereze. 

— N-are rost, îi gânguri ea în ureche. Eşti al meu. 

Ricky întoarse capul spre spate să-i vadă braţele, dar 
observă, cu surprindere, că acestea semănau acum cu nişte 
laturi - ceva fără mâini, degete sau încheieturi. 

— lisuse Hristoase! exclamă el. 

— Priveşte-mă, băiete, zise fantasma. 

Cuvintele îşi pierduseră delicateţea. Nu mai era Marilyn 
cea care-l ţinea în braţe; nimic care să semene cu ea. 
Imbrăţişarea deveni şi mai puternică, plămânii i se goliră, 
strânsoarea împiedicându-l să tragă aer în piept. Coloana 
vertebrală cedă sub presiune, iar durerea i se propagă 
fulgerător prin tot corpul ca o lumină extrem de puternică, 
explodându-i în ochi, într-o jerbă de culori. 

— Ar fi trebuit să pleci din oraş, rosti Marilyn, în timp ce 
faţa lui Wayne se ivi de sub curbele oaselor perfecte ale 
obrajilor ei. 

Privirea lui Wayne era trufaşă, Ricky zărind-o doar o 
secundă înainte ca imaginea să dispară şi altcineva să 
apară din spatele acestor feţe celebre. Ricky întrebă, 
pentru ultima oară în viaţă: 

— Cine eşti? 

Cel care-l luase în captivitate nu răspunse. Se hrănea cu 
fascinația lui Ricky; chiar în timp ce acesta îl privea fix, 
două organe gemene ţâşniră din corpul creaturii, ca nişte 
coarne de melc - poate nişte antene -, transformându-se în 
sonde care ţinteau capul lui Ricky. 

— Am nevoie de tine, zise creatura, vocea nefiind nici a 
lui Wayne, nici a lui Monroe, ci una aspră, necultivată - 
vocea unui criminal. Sunt al dracului de slăbit şi mă 
consumă faptul că mă aflu în această lume. 

Orice era, se hrănea cu privirile lui Ricky, cândva 
adoratoare, acum îngrozite. Simţea cum îi aspira viaţa prin 


ochi, desfătându-se cu privirile sufletului pe care i le arunca 
în timp ce pierea. 

Ştia că trebuia să fie aproape mort, pentru că nu mai 
respirase de mult. Parcă trecuseră câteva minute, dar nu 
putea fi sigur. 

În timp ce-şi asculta bătăile inimii, coarnele îi înconjurară 
capul şi i se lipiră de urechi. Senzaţia era dezgustătoare 
chiar şi în starea de reverie în care se afla, aşa încât vru să 
strige, cerându-i creaturii să se oprească. Insă degetele îşi 
croiau deja drum în capul său, spărgându-i timpanele şi 
continuând să înainteze, ca nişte tenii iscoditoare, prin 
creier şi prin craniu. Chiar şi acum mai era în viaţă, 
ţintuindu-l cu privirea pe cel care-l tortura, ştiind că 
degetele creaturii îi căutau globurile oculare, împingându-le 
din spate. 

Brusc, ochii i se făcură cât cepele, apoi, desprinzându-se 
din locaşurile lor, fură proiectaţi afară din orbite. Pentru o 
clipă, văzu lumea dintr-un unghi diferit în timp ce simţul 
vederii i se scurgea în jos pe obraji. Işi văzu propriile buze, 
bărbia... 

Era o experienţă înspăimântătoare, dar, din fericire, de 
scurtă durată. Apoi, trăsăturile sub care Ricky trăise vreme 
de treizeci şi şapte de ani dispărură la jumătatea rolei, şi el 
se prăbuşi grămadă în braţele ficţiunii. 

e 

Seducerea şi uciderea lui Ricky durase mai puţin de trei 
minute. Între timp, Birdy încercase toate cheile de pe inelul 
acestuia, dar nu reuşi să deschidă uşa cu niciuna. Dacă n-ar 
fi fost atât de perseverentă, poate s-ar fi întors în sală şi ar 
fi cerut ajutor. Dar orice chestie mecanică, chiar încuietorile 
şi cheile, constituiau o provocare pentru feminitatea ei. 
Dispreţuia felul în care bărbaţii afişau o superioritate 
instinctivă faţă de femei atunci când era vorba despre 
motoare, sisteme şi procese logice. A naibii să fie, dacă 
avea să se întoarcă scâncind la Ricky pentru a-i spune că 
nu putea deschide blestemata asta de uşă! 

În momentul în care renunţă să mai încerce, Ricky 
renunţase şi el la viaţă. Mort pentru totdeauna. Birdy înjură 


într-un limbaj colorat cheile şi se recunoscu învinsă. Ricky 
se pricepea, cu adevărat, la lucrurile astea nenorocite, ceea 
ce ea n-avea să reuşească vreodată. Atmosfera devenea 
claustrofobică. Îi displăcea să fie închisă acolo, neştiind cine 
bântuia la etaj. 

Şi acum, ca să pună capac la toate, luminile din foaier 
începură să pâlpâie, murind treptat. 

Ce dracu se întâmpla în locul ăsta? 

Fără niciun avertisment, luminile se stinseră cu totul, şi 
Birdy fu sigură că auzise o mişcare în spatele uşilor sălii. O 
lumină pătrunse din partea opusă, mai puternică decât cea 
a unei lanterne - o lumină tremurătoare, vie. 

— Ricky? riscă ea să întrebe, adresându-se întunericului. 
Acesta păru să-i înghită cuvintele. Fie că aşa se întâmpla, 
fie că nu credea câtuşi de puţin că acolo era Ricky, ceva îi 
spunea să vorbească - dacă trebuia neapărat - în şoaptă: 

— Ricky?... 

Buzele uşilor batante plescăiră încet, ca şi cum ceva s-ar 
fi lipit de ele pe cealaltă parte. 

— ... tu eşti? 

Atmosfera era încărcată de electricitate statică. Aceasta 
îi trosnea sub pantofi, în timp ce păşea spre uşă, iar părul 
de pe braţe i se zbârlise. Lumina din partea exterioară 
devenea tot mai strălucitoare cu fiecare pas. 

Se opri, gândindu-se dacă era bine să-şi mai continue 
cercetările. Ştia că acolo nu era Ricky. Poate că era 
bărbatul sau femeia de la telefon, sau vreun nebun cu ochii 
bulbucaţi, căruia îi plăcea să hărţuiască femei grase. 

Făcu doi paşi înapoi, spre casa de bilete, şi de sub 
pantofi îi ieşiră scântei; se întinse sub tejghea după Amicul- 
Ticăloşilor - o bară de fier, ţinută acolo de când fusese 
încolţită în birou de trei viitori hoţi, cu capete rase şi 
burghie electrice. Ţipase de parc-ar fi fost sfârşitul lumii, şi 
cei trei fugiseră, dar îşi jură că, data următoare, o să-i bată 
până o să-i lase laţi, mai degrabă decât să fie terorizată. Şi 
Amicul-Ticăloşilor, lung de-un metru, era arma aleasă. 

Înarmată, se răsuci spre uşile batante. 


Brusc, acestea se deschiseră, şi un vuiet îi pătrunse în 
cap; apoi o voce rosti, acoperind vuietul: 

— la să te văd, puştoaico! 

Un ochi, un singur ochi imens, umplea cadrul uşii. Vuietul 
o asurzea; ochiul clipea, uriaş, umed şi indolent, cercetând 
cu privirea păpuşa din faţa lui cu insolenţa Singurului Zeu 
Adevărat, creatorul Pământului şi al Cerului de celuloid. 

Birdy se simţea îngrozită - ăsta era cuvântul. Nu era 
vorba de un fior provocat de cineva-care-te-urmărea, nici 
de o anticipare desfătătoare şi nici de o frică ademenitoare. 
Era o frică adevărată, o frică izvorâtă din măruntaie, la fel 
de naturală şi urâtă ca şi excrementele. 

Işi auzea propriile-i scâncete sub privirea neînduplecată 
a Ochiului, simțind cum i se înmuiau picioarele. Curând o să 
se prăbuşească pe covorul din faţa uşii şi, cu siguranţă, 
acolo o să-şi găsească sfârşitul. 

Apoi îşi aduse aminte de Amicul-Ticăloşilor. Dragă Amic- 
al-Ticăloşilor, binecuvântată fie inima ta falică! Ridică bară 
cu amândouă mâinile şi alergă spre Ochi, rotind-o prin aer. 

Inainte de a-l lovi, Ochiul se închise, lumina dispăru, şi ea 
rămase din nou în obscuritate, având încă înregistrată pe 
retină imaginea. 

Cineva rosti în întuneric: 

— Ricky e mort. 

Doar atât. Era mai rău decât Ochiul, mai rău decât toate 
vocile moarte ale Hollywoodului, pentru că ştia, într-un fel 
sau altul, că era adevărat. Cinematograful devenise un 
abator. Dean, prietenul lui Lindi Lee, murise aşa cum 
spusese Ricky, iar acum era mort şi Ricky. Toate uşile erau 
încuiate. Era un joc în doi - ea şi creatura. 

Se repezi spre scări, nesigură de ce avea să facă, dar 
ştiind cu siguranţă că ar fi fost curată sinucidere să rămână 
în foaier. In clipa în care puse piciorul pe prima treaptă, 
uşile batante se deschiseră din nou în spatele ei, şi ceva se 
luă după ea, rapid şi pâlpâitor. Se afla cu un pas sau două 
în urmă, în timp ce Birdy urca scările cu răsuflarea tăiată, 
blestemându-şi gabaritul. Şiruri de lumini strălucitoare 
trecură pe lângă ea, asemenea primelor sclipiri explozive 


ale unui foc de artificii. Creatura pregătea o altă şmecherie, 
Birdy era sigură de asta. 

Ajunse în capul scărilor, cu admiratorul încă pe urmele 
ei. În faţă, coridorul luminat de un singur bec murdar nu 
părea să-i fie de prea mare ajutor. Coridorul se întindea pe 
toată lungimea cinematografului şi pe el se înşiruiau uşile 
câtorva magazii pline de rahaturi: postere, ochelari 
tridimensionali, fotografii mucegăite. Birdy era sigură că o 
magazie avea o ieşire de incendiu. Dar care? Mai fusese pe- 
aici doar o singură dată, cu doi ani în urmă. 

— La dracu’! La dracu’! La dracu'! 

Alergă spre prima magazie. Uşa era încuiată. Bătu în ea, 
protestând. Rămase încuiată. La fel, următoarea. La fel, cea 
de-a treia. Chiar dacă şi-ar reaminti în care magazie se afla 
ieşirea de urgenţă, uşile erau prea masive pentru a le 
sparge. Poate ar reuşi, folosindu-se de Amicul-Ticăloşilor şi 
având la dispoziţie vreo zece minute. Însă Ochiul se afla în 
spatele ei - nu mai dispunea nici de zece secunde, 
darămite de zece minute. 

Rămânea doar confruntarea directă. Se răsuci pe 
călcâie, murmurând o rugăciune, ca să se afle cu faţa spre 
scări şi spre urmăritor. Nu era nimeni în capul scărilor. 

Se holbă la dispunerea becurilor, moarte acum, şi la 
vopseaua cojită de pe pereţi, ca şi cum ar fi vrut să 
descopere creatura invizibilă, dar aceasta nu se afla câtuşi 
de puţin în faţa ei, ci în spate. Strălucirea izbucni iar în 
spatele ei şi, de data asta, se aprinseră artificiile, focul 
devenind lumină, lumina transformându-se în imagini, şi 
celebrităţile pe care aproape le uitase începură să se 
reverse de-a lungul coridorului spre ea. Scene decupate 
dintr-o mie de filme, fiecare cu legătura sa unică. Birdy 
începu, pentru prima dată, să înţeleagă originile acestei 
specii remarcabile. O fantomă în proiectorul 
cinematografului: un fiu al peliculei de celuloid. 

— Dă-mi sufletul tău, rostiră cele „o mie de stele”. 

— Nu cred în suflete, replică ea pe acelaşi ton. 

— Atunci, dă-mi ceea ce ai dat ecranului, ceea ce dă 
toată lumea. Dă-mi un pic de dragoste. 


Asta era ceea ce toate acele scene jucau la nesfârşit în 
faţa ei. Erau toate momentele în care spectatorii erau uniţi, 
într-un mod magic, cu ecranul, sângerând prin ochii 
acestuia, privind şi iar privind. Făcuse şi ea, adesea, acelaşi 
lucru. Văzuse un film şi fusese impresionată atât de 
puternic, încât aproape simţise o durere fizică în clipa în 
care pe ecran apăruse genericul de sfârşit, şi iluzia se 
terminase - simţise că lăsase o parte din ea însăşi, o parte 
a eului interior, acolo, printre eroi şi eroine. Poate că aşa 
făcuse. Poate că aerul îi transportase dorinţele şi le 
depozitase pe undeva, amestecate cu încărcătura celorlalte 
inimi - toate adunându-se în vreun loc potrivit până... 

Până aici. Până la acest copil al pasiunii lor colective, 
acest seducător tehno-încruntat, comun, grosolan şi cu 
totul încântător. 

Foarte bine, gândi ea, una e să-ți înţelegi călăul şi cu 
totul altceva să-l determini să renunțe la obligațiile 
profesionale. 

Chiar în timp ce dezbătea enigma, nu se putea abţine să 
nu se delecteze cu imaginile existente în creatură. Imagini 
fugare ale vieților pe care ea le trăise, feţe pe care le 
iubise. Mickey Mouse dansând cu o mătură, Gish în Crinul 
strivit, Garland - cu Toto lângă ea -, urmărind tornada ce 
întuneca cerul Kansasului, Astair în Piccolino, Welles în 
Cetăţeanul Kane, Brando şi Crawford, Tracy şi Hepburn - 
actori atât de întipăriţi în inimile noastre, încât nu mai 
aveau nevoie de prenume. Şi cu atât mai bine să fii sâcâit 
de aceste momente, să ţi se arate doar preambulul 
sărutului, nu sărutul însuşi; palma, nu împăcarea; umbra, 
nu monstrul; rana, nu moartea. 

Fără îndoială, creatura o subjuga. Era legată la ochi la fel 
de sigur că şi cum creatura i-ar fi scos din locul lor şi i-ar fi 
înlănţuit. 

— Sunt frumos? întrebă creatura. 

Da, era frumos. 

— De ce nu mite oferi? 

Birdy nu mai gândea, capacitatea de analiză îi secase - 
brusc, ceva apăru în harababura de imagini care continuau 


s-o asalteze. „Dumbo”. Elefantul gras. Elefantul gras - nici 
mai mult, nici mai puţin decât elefantul gras, pe care ea îl 
considerase ca fiind al ei. 

Vraja se rupse. Işi mută privirea de la creatură. Pentru o 
clipă, văzu, cu coada ochiului, ceva nesănătos şi murdar 
sub aspectul fascinant. Toţi copiii din bloc o numiseră, încă 
din copilărie, Dumbo. Trăise cu acest nume ridicol vreme de 
douăzeci de ani, fără a fi capabilă să scape de el. Corpul 
gras al creaturii îi reamintea de propria ei grăsime, privirea 
lui pierdută, de propria ei izolare. Îşi imagină creatura în 
corpul mamei sale, condamnată ca un Elefant Nebun, şi 
dori s-o bată măr pe această fiinţă sentimentală. 

— E o minciună sfruntată! îi strigă ea cu dispreţ. 

— Nu ştiu ce vrei să spui, protestă creatura. 

— Atunci, ce se află sub toată această vigoare? Probabil 
ceva foarte urât. 

Luminile începură să pâlpâie, iar parada forşpanurilor se 
poticni. Birdy zări o altă formă, mică şi întunecată, stând la 
pândă în spatele cortinei de lumini. În ea se citea îndoiala. 
Indoiala şi frica de moarte. Birdy era sigură că-i simţea 
frica, de la zece paşi. 

— Cine eşti? Birdy făcu un pas spre creatură. Ce 
ascunzi? 

Descoperi o voce. O voce umană, înspăimântată. 

— N-ai nicio treabă cu mine. 

— Ai încercat să mă ucizi. 

— Vreau să trăiesc. 

— Şi eu. 

Se întuneca în acest capăt al coridorului şi, în plus, se 
simţea un miros vechi şi urât, de putrefacție. Birdy 
cunoştea mirosul respectiv - unul animalic. Primăvara 
trecută, după topirea zăpezii, găsise o mortăciune în curtea 
din spatele apartamentului. Greu de spus ce era: un câine 
de talie mică, o pisică mai mare. Un animal domestic, care 
murise de frig în timpul zăpezilor din decembrie anterior; 
plin de viermi, de culoare gălbuie, cafenie, roz-trandafirie - 
o grămadă albastră cu o mie de componente în mişcare. 


Acum simţea aceeaşi duhoare. Poate că era, cumva, 
mirosul corpului din spatele fantasmei. 

Făcându-şi curaj, cu ochii încă amăgiţi de „Dumbo”, 
Birdy înainta spre mirajul tremurător, cu Amicul-Ticăloşilor 
ridicat, în caz că această creatură ar fi încercat vreo 
şmecherie. 

Scândurile îi scârţâiau sub picioare, dar era prea 
interesată de creatura pe care o hăituia, pentru a mai da 
atenţie acestor avertismente.  Sosise momentul să-l 
captureze pe ucigaş, să-l scuture bine şi să-l facă să-şi 
dezvăluie secretul. 

Aproape că parcurseră tot coridorul, ea înaintând, 
creatura retrăgându-se. 

Brusc, sub greutatea lui Birdy, scândurile se 
transformară într-un adevărat vârtej de mici fragmente, şi 
ea se prăbuşi prin podea într-un nor de praf. Dădu drumul 
Amicului-Ticăloşilor în încercarea de-a se prinde de ceva, 
dar scândurile, mâncate de viermi, se fărâmiţară sub 
degete. 

Căzu neîndemânatică şi ateriză ca un bolovan pe ceva 
moale. Mirosul de putrefacție, incomparabil mai puternic 
aici, îi ridică conţinutul stomacului în gât. Întinse mâna să-şi 
regăsească echilibrul în întuneric, dar întâlni doar o materie 
vâscoasă şi rece. Se simţea de parcă ar fi fost aruncată într- 
o ladă cu peşte, parţial curăţat de intestine. Deasupra ei, 
lumina nerăbdătoare strălucea printre scânduri, căzându-i 
pe pat. Birdy privi în jur, deşi Dumnezeu ştia că nu dorea 
aşa ceva, şi-şi dădu seama că zăcea pe rămăşiţele unui 
bărbat, al cărui cadavru fusese împrăştiat de devoratori pe 
o suprafaţă destul de mare. Îi veni să urle. Instinctul îi 
spuse să-şi sfâşie fusta şi bluza, ambele îmbibate cu 
materia organică respectivă; însă nu putea să apară goală 
în faţa fiului peliculei de celuloid. 

Creatura încă o privea. 

— Acum ştii, rosti fantasma, pierdută. 

— Asta-i... 


— Ăsta-i corpul pe care l-am ocupat cândva. Se numea 
Barberio. Un criminal mărunt, care n-a aspirat niciodată la 
celebritate. 

— lar tu? 

— Cancerul său. Sunt acea parte din el care aspira spre 
ceva, care năzuia să fie mai mult decât o celulă umilă. Sunt 
o boală visătoare. Nu-i de mirare că-mi plac filmele. 

Fiul peliculei de celuloid plângea peste marginea podelei 
sfărâmate, expunându-şi adevăratul său corp, acum când 
nu mai avea niciun motiv să folosească un nume celebru. 

Era o creatură scârboasă, o tumoare dezvoltată din 
pasiuni irosite. Un parazit de forma unui melc, cu structura 
unui ficat crud. Pentru o clipă, o gură fără dinţi, prost 
modelată, îi apăru pe cap şi spuse: 

— Va trebui să găsesc o nouă modalitate de a-ţi mânca 
sufletul. 

Creatura se lăsă să cadă în spaţiul îngust, lângă Birdy. 
Fără haina pâlpâitoare de lumini tehnicolore, era de 
mărimea unui copil mic. Birdy se dădu înapoi, în timp ce 
creatura îşi întindea un sensor pentru a o atinge, dar 
posibilitatea evitării era limitată. Spaţiul era îngust, puţin 
mai departe fiind blocat cu ceea ce păreau să fie nişte 
scaune rupte şi cărţi de rugăciuni aruncate la gunoi. Nu 
exista altă ieşire în afară de aceea prin care pătrunsese, 
aflată la vreo patru metri şi jumătate deasupra capului. 

Cu titlu de încercare, cancerul îi atinse piciorul, şi Birdy 
simţi cum îi venea rău; nu se putu abtine, chiar dacă îi era 
ruşine să cedeze unor reacţii atât de primitive. O revoltă 
cum n-o mai făcuse nimic înainte şi îi aduse în minte 
imaginea a ceva avortat. 

— Du-te dracului! se adresă ea creaturii, lovind-o cu 
piciorul în cap. 

Aceasta însă continua să înainteze, masa ei diareică 
prinzându-i picioarele. Îi simţea mişcarea agitată a 
măruntaielor pe măsură ce se ridica spre ea. 

Apăsarea creaturii pe abdomenul şi vintrele ei era 
aproape sexuală şi, revoltată de propriile-i gânduri, Birdy se 
întrebă melancolică dacă o astfel de creatură năzuia spre 


sex. Ceva din insistența sensorilor, a căror formă se 
schimba mereu în contact cu pielea ei, scormonindu-i cu 
blândeţe sub bluză, întinzându-se pentru a-i atinge buzele, 
avea rost doar dacă exprima o dorinţă carnală. 

Atunci, lasă-l să vină, gândi ea, lasă-l să vină, dacă 
trebuie s-o facă. 

Îi permise să se urce, târându-se, pe corpul ei, luptându- 
se tot timpul cu impulsul de a-l arunca jos - apoi declanşă 
capcana. Se rostogoli pe pământ. 

Ultima dată când se cântărise, avusese o sută zece 
kilograme - acum, probabil, avea mai mult. Creatura se 
trezi sub ea, înainte de a-şi da seama cum, sau ce se 
întâmplase, în timp ce prin pori i se scurgea toată vlaga 
bolnăvicioasă. 

Creatura se lupta, dar oricât se agită, nu putea să iasă 
de sub corpul lui Birdy. Aceasta îşi înfipsese unghiile în ea şi 
începuse s-o sfâşie, spintecând pielea subţire ca de 
păianjen şi provocând şi mai multe secreţii. Urletele de 
mânie ale creaturii se transformară în urlete de durere. 
După o bucată de vreme, boala visătoare încetă să se mai 
împotrivească. 

Birdy rămase un moment imobilă. Nimic nu se mişca sub 
ea. În cele din urmă, se ridică în picioare. Imposibil de ştiut 
dacă tumoarea era moartă. N-ar fi supravieţuit, după toate 
standardele cunoscute de Birdy. In plus, nu avea de gând s- 
o mai atingă din nou. Mai degrabă s-ar lupta cu însuşi 
Diavolul, decât să mai îmbrăţişeze încă o dată cancerul lui 
Barberio. 

Privi în sus, spre coridorul de deasupra, şi căzu pradă 
disperării. Oare avea să moară aici, precum Barberio? Apoi, 
uitându-se în jos, spre adversarul ei, observă grilajul. Nu 
fusese vizibil câtă vreme era noapte afară. Acum se crăpa 
de ziuă şi dâre zoioase de lumină pătrundeau printre 
zăbrele. 

Se aplecă spre grilaj, trase cu putere şi, deodată, lumina 
invadă spaţiul strâmt din jurul ei. Se strecură, într-adevăr, 
cu multă greutate prin uşa mică, având tot timpul senzaţia 
că simţea creatura târându-i-se în sus pe picioare; reuşi, 


totuşi, să ajungă în lumea reală doar cu sânii plini de 
vânătăi. 

Zona abandonată nu se schimbase considerabil de la 
vizita lui Barberio. Era doar mai năpădită de urzici decât 
înainte. Birdy rămase o vreme respirând aerul proaspăt, 
apoi se îndreptă spre gard şi spre strada aflată dincolo de 
acesta. 

Grăsana cu privirea sălbatică şi hainele urât-mirositoare 
fu ocolită cu grijă, deopotrivă de vânzătorii de ziare şi de 
câini, în timp ce se îndrepta spre casă. 


TREI: SCENE CENZURATE 


Nu aşa se termină totul... 

Poliţiştii ajunseră la Movie Palace la scurt timp după ora 
nouă şi jumătate. Birdy îi însoțea. Cercetările descoperiră 
atât cadavrele mutilate ale lui Dean şi Ricky, cât şi 
rămăşiţele lui „Sonny” Barberio. La etaj, în colţul 
coridorului, se găsi un pantof cireşiu. 

Birdy nu spuse nimic, dar ştia adevărul. Lindi Lee nu 
părăsise niciodată cinematograful. 

Birdy fu judecată pentru o dublă crimă, pe care nimeni 
nu credea, cu adevărat, că o comisese, şi achitată din lipsă 
de probe. Decizia tribunalului o puse sub observaţie 
psihiatrică pentru o perioadă de cel puţin doi ani. Poate că 
femeia nu comisese nicio crimă, dar, cu siguranţă, era 
nebună de legat. Poveşti despre cancere umblătoare nu fac 
nimănui niciun bine. 

e 

Primăvara următoare, Birdy renunță să mai mănânce o 
săptămână întreagă. În această perioadă, reuşi să elimine 
doar apă, dar era suficient pentru a-i încuraja prietenii că, 
în cele din urmă, o să caute să rezolve Marea Problemă. 

În acel weekend, Birdy lipsi douăzeci şi patru de ore. 

e 

Birdy o găsi pe Lindi Lee într-o casă părăsită din Seattle. 
Îi luase urma cu uşurinţă; sărmanei Lindi îi era greu să-şi 
controleze propria comportare în acele zile, ca să nu mai 
vorbim de încercarea de a scăpa de nişte urmăritori 


potenţiali. Întâmplarea făcea ca părinţii să fi renunţat s-o 
mai caute, cu câteva luni înainte. Doar Birdy continuase, 
plătind un detectiv care să-i dea de urmă; în final, răbdarea 
îi fu răsplătită la vederea acelei frumuseți trecătoare, mai 
firavă ca întotdeauna, dar încă o frumuseţe, şezând în 
camera goală. Prin aer băzâiau muştele, iar în mijlocul 
încăperii, zăceau excremente, probabil umane. 

Birdy pătrunse în încăpere cu un pistol în mână. Lindi 
Lee, cufundată în gândurile ei - sau poate ale creaturii -, 
înălţă privirea şi-i zâmbi. Zâmbetul dură doar o clipă, 
înainte ca parazitul din Lindi să recunoască faţa lui Birdy, să 
vadă pistolul şi să-şi dea seama exact de scopul vizitei. 

— Ei bine, zise creatura, ridicându-se pentru a-şi 
întâmpina vizitatoarea. 

Ochii şi gura lui Lindi Lee erupseră, la fel vaginul şi 
anusul, urechile şi nasul, tumoarea revărsându-se din ele în 
râuri şocante, de culoare roz-aprins. Se mai revărsa, 
târându-se, din sânii lipsiţi de lapte, dintr-o tăietură în 
degetul mare, dintr-o zgârietură de pe coapsă. Venea din 
orice deschizătură aflată pe corpul lui Lindi. 

Birdy ridică pistolul şi trase trei focuri. Cancerul se 
întinse către ea, apoi se dădu înapoi, se împletici şi se 
prăbuşi, rămânând nemişcat. Birdy scoase calm din 
buzunar sticla cu acid, deşurubă capacul şi-i goli conţinutul 
arzător, deopotrivă peste diavolul uman şi peste tumoare. 
Creatura nu scoase niciun sunet în timp ce corpul i se 
dizolvă, împrăştiind în jur un fum usturător; ea o lăsă acolo, 
pe acea porţiune însorită a podelei. 

Birdy păşi în stradă, cu sentimentul datoriei împlinite, şi- 
şi văzu de drum, plănuind cu toată convingerea să trăiască 
mult după ce genericul de sfârşit al acestei comedii 
speciale avea să se fi terminat. 


RAWHEAD REX 


Dintre toate armatele cuceritoare care călcaseră, de-a 
lungul secolelor, pe străzile din Zeal, doar paşii turiştilor de 
duminică aduseseră, în cele din urmă, locuitorii satului la 
capătul  răbdării. Toleraseră legiunile romane şi pe 
cuceritorii normanzi, supravieţuiseră suferințelor produse 
de războiul civil, fără a-şi pierde identitatea proprie în 
favoarea forţelor de ocupaţie. Dar, după secole dominate 
de cizme militare şi arme de tot felul, turiştii - noii barbari - 
cuceriseră satul Zeal, folosind, ca arme, politeţea şi banii- 
gheaţă. 

Locul era ideal pentru o invazie. Situat la şaptezeci şi doi 
de kilometri Sud-Est de Londra, printre livezile şi câmpurile 
cultivate cu hamei din Kent, Zeal era destul de departe de 
metropolă, pentru ca o călătorie aici să fie o adevărată 
aventură, şi, totuşi, destul de aproape, pentru o retragere 
rapidă în caz de vreme urâtă. Din mai şi până-n octombrie, 
Zeal devenea, în fiecare weekend, o adevărată cârciumă 
pentru londonezii însetaţi. Aceştia mişunau prin sat în 
fiecare sâmbătă ce promitea să fie însorită, însoţiţi de câini, 
mingi de plastic, copii, copiii copiilor, lăsându-i pe aceştia 
să se împrăştie în cete urlătoare pe terenurile înverzite, 
apoi revenind la cârciuma „Omul înalt”, ca să schimbe 
impresii în compania halbelor de bere caldă. 

Din partea lor, locuitorii din Zeal nu erau chinuiţi, în mod 
exagerat, de turiştii de duminică; cel puţin, ei nu vărsau 
sângele nimănui. Însă chiar această lipsă de agresiune 
dădea invaziei un caracter cu atât mai perfid. 

Treptat, oamenii plictisiţi de viaţa din metropolă 
începură să schimbe, încet, dar sigur, atmosfera din sat. 
Mulţi se gândiră să se stabilească la ţară, încântați de 
casele de piatră, amplasate printre stejarii seculari, vrăjii 
de porumbeii care-şi făcuseră cuiburi în tisele din cimitir. 
Chiar şi aerul pe care-l trăgeau adânc în piept părea - cel 
puţin aşa spuneau - mai proaspăt aici: aerul adevăratei 
Angliei. 


La început, puţini, apoi din ce în ce mai mulţi, începură 
să facă oferte pentru hambarele goale şi casele părăsite, 
împrăştiate prin Zeal şi împrejurimi. Puteau fi văzuţi în 
fiecare weekend cu vreme frumoasă, stând în mijlocul 
urzicilor şi al molozurilor, făcând planuri cum să mărească 
bucătăriile sau unde să instaleze jacuzzi-urile. Şi, deşi mulţi 
dintre ei, o dată reîntorşi în confortul din Kilburn sau St. 
John's Wood, se hotărau să rămână acolo, în fiecare an, 
unul sau doi făceau o afacere avantajoasă cu vreun sătean, 
cumpărând un pogon de teren. 

Aşadar, pe măsură ce anii treceau şi localnicii din Zeal se 
curăţau de bătrâneţe, sălbaticii bine crescuţi le luau locul. 
Deşi ocupaţia se desfăşura pe nesimţite, era vizibilă pentru 
ochiul unui cunoscător. Era evidentă din teancurile de ziare 
de la Poştă, căci care localnic din Zeal ar fi cumpărat 
vreodată revista Harper and Queen sau ar fi frunzărit The 
Times Literary Supplement? Schimbarea mai era simțită şi 
prin maşinile noi, strălucitoare, care umpleau singura 
stradă îngustă, numită în batjocură Şosea - coloana 
vertebrală a satului Zeal -, dar şi prin bârfele auzite la 
„Omul înalt”, semn sigur că afacerile străinilor deveniseră 
subiect de dezbatere şi de glume. 

Într-adevăr, o dată cu trecerea timpului, invadatorii 
găsiseră un loc şi mai stabil în inima satului Zeal, demonii 
veşnici ai vieților lor febrile - Cancerul şi Infarctul - 
urmărindu-şi victimele chiar în acest ţinut nou descoperit, 
pentru a-şi cere drepturile. Ca şi romanii, înaintea lor, ca şi 
normanzii şi toţi ceilalţi invadatori, navetiştii îşi lăsară 
amprenta cea mai puternică pe acest teren cu iarbă, 
uzurpat, nu clădind pe el, ci fiind îngropaţi sub el. 

e 

Era mijlocul unui septembrie rece şi umed - ultimul 
septembrie al satului Zeal. 

Thomas Garrow, singurul fiu al decedatului Thomas 
Garrow, transpira din greu, săpând într-un colţ al câmpului 
numit Trei Pogoane. Fusese o furtună violentă în ziua 
precedentă - joi - iar solul era îmbibat cu apă. Curăţarea şi 
pregătirea terenului pentru semănatul de anul viitor nu se 


dovedi, aşa cum crezuse, o treabă uşoară, dar Thomas 
jurase orbeşte că avea să termine până la sfârşitul 
săptămânii. Îndepărtarea pietrelor şi a resturilor de maşini 
vechi, pe care taică-său - un ticălos leneş - le lăsase să 
ruginească acolo unde rămăseseră, era o muncă dificilă. 

Trebuie să fi fost ani buni, ai dracului de buni, reflectă 
Thomas, dacă taică-său îşi permisese să lase maşini în 
perfectă stare de funcţionare să ajungă fiare vechi. lar dacă 
se gândea mai bine, şi-a putut chiar permite să lase 
nearată cea mai mare parte a celor trei pogoane. Şi ce 
pământ fertil era! La urma urmei, asta era Grădina Angliei: 
pământul însemna bani. În aceste vremuri de strâmtoare, 
nimeni nu-şi putea îngădui să lase în paragină trei pogoane. 
Dar, lisuse Hristoase, munca era grea - genul de muncă pe 
care taică-său îl pusese s-o facă în tinereţe şi pe care o 
urâse cu înverşunare de-atunci. Totuşi, trebuia făcută. 

Ziua începuse bine. Tractorul mergea ca uns, după ce 
fusese verificat, iar cerul dimineţii era plin de pescăruşii 
veniţi tocmai de pe coastă pentru un ospăț cu viermi 
proaspăt scoşi din pământ. Pescăruşii îi ţinură companie cu 
tipetele lor răguşite, obrăznicia şi irascibilitatea acestora 
fiind întotdeauna  distractivă. Apoi, după ce Thomas 
revenise pe câmp, după un prânz lichid la „Omul înalt”, 
lucrurile intrară pe un făgaş prost. Motorul începu să dea 
rateuri, deşi, recent, abia cheltuise pentru el două sute de 
lire; şi tocmai când se apucase din nou de lucru, doar de 
câteva minute, găsise piatra. 

Era o simplă piatră, ieşind cu vreo treizeci de centimetri 
din pământ, cu diametrul vizibil de aproape un metru, cu 
suprafaţa netedă şi goală; nici măcar licheni nu creşteau pe 
ea; se vedeau numai câteva crestături care ar fi putut 
constitui, cândva, cuvinte. Poate o scrisoare de dragoste - 
mai degrabă ceva de genul „Kilroy a fost aici”, sau cel mai 
probabil o dată şi un nume. Orice ar fi fost odinioară, un 
monument funerar sau o piatră de hotar, acum stătea în 
drum. Trebuia s-o dezgroape, căci altfel, anul viitor, o să 
aibă cu aproape trei metri mai puţin teren arabil. Nicio 


şansă ca vreun plug să tragă brazdă în jurul unui bolovan 
atât de mare. 

Thomas era surprins că blestemata de piatră fusese 
lăsată pe câmp atât timp, fără ca cineva să se fi deranjat s- 
o îndepărteze. Însă trecuse destulă vreme de când Trei 
Pogoane nu mai fusese cultivat - cu siguranţă, nu în ultimii 
treizeci şi şase de ani. Şi, poate, dacă se gândea mai bine, 
nici în timpul vieţii tatălui său. Pentru vreun motiv oarecare 
(dacă l-ar fi ştiut vreodată, acum îl uitase), această bucată 
din pământul familiei Garrow fusese lăsată în paragină de-a 
lungul multor ani buni de semănat, poate chiar timp de 
generaţii. De fapt, îşi aducea vag aminte că cineva, 
probabil tatăl său, afirmase că niciodată nu aveau să 
crească grâne în acest loc. Ce aiureală! În afară de urzici şi 
de volbură, orice ar fi fost plantat pe aceste trei pogoane 
abandonate ar fi crescut mai des şi mai rodnic decât în 
oricare altă parte a ținutului. Aşa încât, nu exista niciun 
motiv din lume pentru care hameiul să nu se dezvolte din 
plin aici. Poate şi nişte pomi fructiferi, deşi aceştia 
necesitau mai multă îngrijire şi dragoste decât credea 
Thomas că le-ar fi putut oferi. Indiferent ce s-ar fi hotărât să 
planteze, cu siguranţă ar fi obţinut o recoltă bogată de pe 
un teren atât de roditor, prilej cu care şi-ar putea redresa 
situaţia financiară dezastruoasă. 

Numai dacă reuşea să dezgroape această piatră 
blestemată! 

Aproape că se gândea să angajeze pe unul dintre 
excavatoriştii de pe şantierul de construcţii aflat la capătul 
de nord al satului, pentru a-şi aduce aici „fălcile mecanice” 
şi a extrage piatra în doar două secunde. Însă mândria îl 
împiedica să alerge după ajutor la cel mai mic necaz. 
Oricum, treaba era mult prea uşoară. O să scoată singur 
piatra, aşa cum ar fi făcut-o şi taică-său. Aşa hotărâse. Dar, 
două ore şi jumătate mai târziu, îşi regreta hotărârea 
pripită. 

Căldura toridă a după-amiezii devenise acidă, iar aerul 
era înăbuşitor, în lipsa oricărei brize. Dinspre dealurile 
calcaroase din Sud se auzeau câteva tunete slabe, şi 


Thomas simţea cum electricitatea statică din aer îi ridica 
părul de pe ceafă. Cerul de deasupra câmpului era acum 
pustiu - pescăruşii, prea capricioşi pentru a mai rămâne 
prin preajmă, după ce toată distracţia se terminase, 
plecaseră, folosindu-se de curenţii ascendenți de aer cald şi 
sărat. 

Chiar pământul, reavăn, după ce fusese întors de lama 
tăioasă în acea dimineaţă, emana acum un miros urât; în 
timp ce săpa solul negru din jurul pietrei, mintea lui Thomas 
se îndreptă, iremediabil, spre putrefacţia care-l făcea atât 
de mănos. Gândurile îi rătăceau în jurul nenumăratelor 
morţi nesemnificative petrecute pe fiecare palmă a 
terenului pe care tocmai îl săpa. Nu era obişnuit să 
gândească astfel, iar propria sa morbiditate îl întristă. Se 
opri o clipă, rezemat de hărleţ, regretând că dăduse pe gât, 
la prânz, şi cea de-a patra halbă de bere Guinness. In mod 
normal, cantitatea era destul de inofensivă, dar astăzi i se 
învârtea prin stomac, la fel de neagră ca şi pământul de pe 
hârleţ, luptând cu resturi de acid gastric şi hrană pe 
jumătate digerată. 

Gândeşte-te la altceva, îşi impuse el, sau o să vomiti. 

Pentru a-şi distrage atenţia de la ceea ce i se întâmpla în 
stomac, privi spre câmp. Nimic bizar - doar o suprafaţă 
aproximativ pătrată de teren, delimitată de un gard viu, 
neîngrijit, de păducel. În umbra gardului, zăceau una sau 
două păsări moarte: un graur şi încă ceva, de nerecunoscut 
de la acea distanţă. Ceva lipsea, dar nu era atât de 
neobişnuit. Curând avea să vină toamna - vară fusese prea 
lungă şi prea toridă pentru gustul său. 

Privind mai sus peste gardul viu, observă norul de forma 
unui cap de mongol descărcând un fulger deasupra 
dealurilor. Din strălucirea după-amiezii mai rămăsese doar 
o dungă subţire şi albastră la orizont. 

În scurt timp, va ploua, se gândi el cu bucurie. O ploaie 
rece - poate o aversă ca cea din ziua precedentă. De data 
asta, va curăți cum trebuie aerul. 

Thomas privi fix în jos spre piatra de neclintit şi o lovi cu 
hârleţul. Se produse o flăcăruie albă, de forma unui arc. 


Înjură, tare şi colorat, piatra, pe el însuşi, apoi terenul. 
Piatra stătea, efectiv, în şanţul pe care-l săpase, sfidându-l. 
Aproape că-şi epuizase opţiunile: săpase solul din jur până 
la o adâncime de şaizeci de centimetri, introdusese 
dedesubt ţăruşi de lemn, legaţi între ei cu lanţuri, apoi 
folosise tractorul pentru a o ridica. Degeaba. O să fie nevoie 
să sape mai adânc şi să înfigă ţăruşii mai mult în pământ. 
Nu avea de gând să se lase bătut de o blestemată de 
piatră. 

Mormăind, începu iarăşi să sape. O picătură de ploaie îi 
căzu pe dosul mâinii, dar de-abia îi acordă atenţie. Ştia din 
experienţă că o astfel de muncă necesita un singur lucru: 
capul jos, atenţia concentrată. Işi impuse să nu se mai 
gândească la altceva decât la pământ, hârleţ, piatră şi 
corpul său. 

Apăsa hârleţul, îl scotea. Apăsa, scotea - un ritm hipnotic 
al efortului. Transa era atât de totală, încât nu-şi dădu 
seama cât timp trecuse înainte ca piatra să înceapă să se 
deplaseze. 

Mişcarea îl trezi. Se îndreptă, vertebrele îi trosniră, 
nesigur încă dacă mişcarea nu fusese, de fapt, numai o 
iluzie. Împinse piatra cu călcâiul. Da, se mişca din locul ei 
de veci. Era prea stors de puteri ca să zâmbească, dar 
victoria era aproape. Piatra se afla la cheremul lui. 

Începuse să plouă mai straşnic, şi simţea picăturile pe 
faţă. Înfipse încă doi ţăruşi în jurul pietrei, pentru a o 
deplasa şi mai mult: urma s-o învingă. 

O să vezi, zise, o să vezi! 

Al treilea ţăruş intră mai adânc decât primele două şi, 
probabil, sparse o pungă de gaz aflată sub piatră; un nor 
gălbui, rău-mirositor, ţâşni din pământ. Thomas făcu un pas 
înapoi, ca să tragă în piept o gură de aer proaspăt. Nici 
urmă de aşa ceva! Reuşi doar să scuipe un cocoloş de 
flegmă, pentru a-şi curăța gâtul şi plămânii. Orice se afla 
sub piatră - mirosul era, fără îndoială, de animal - era într-o 
stare foarte avansată de putrefacție. 


Făcu un efort să-şi reia lucrul, trăgând aerul pe gură, nu 
pe nas. Îşi simţea capul greu, ca şi cum creierul i s-ar fi 
umflat şi i-ar fi apăsat pe ţeastă, încercând să iasă afară. 

— Lua-te-ar dracu’! exclamă el şi bătu încă un ţăruş sub 
piatră. 

Simţea cum spatele era pe punctul să i se frângă. O 
băşică îi apăru pe mâna dreaptă. Un tăun i se aşeză pe braţ 
şi începu să se ospăteze netulburat. 

— Mişcă-te. Mişcă-te. Mişcă-te. 

Bătu ultimul ţăruş, fără a şti ce face. Apoi, piatra începu 
să se rostogolească. 

Fără ca măcar s-o atingă. Era împinsă din locaşul ei de 
dedesubt. Thomas întinse mâna după hârleţ, care rămăsese 
încă înfipt în pământul de sub piatră. Devenise, brusc, 
foarte posesiv - hârleţul era al lui, o parte din el, şi nu 
dorea să-l lase în apropierea gropii. Nu acum, cu piatra 
balansându-se de parcă un gheizer ar fi fost gata să 
ţâşnească de sub ea. Nu în aerul galben din jur şi cu 
propriul creier umflându-i-se ca un dovlecel în luna august. 

Trase cu putere de hârleţ, dar acesta nu ieşea din 
pământ. Îl înjură şi-l apucă cu ambele mâini, de la o palmă 
distanţă de nivelul gropii; mişcarea tot mai accentuată a 
pietrei azvârli în sus o ploaie de pământ, păduchi şi 
pietricele. 

Trase din nou de hârleţ, dar tot nu ieşea. Nu se opri, 
pentru a analiza situaţia. Se săturase de muncă, iar tot ce 
dorea era să-şi recupereze hârleţul - hârleţul /u; - din 
groapă şi să plece dracului de-acolo. 

Piatra se ridică încă puţin, dar Thomas tot nu voia să dea 
drumul hârleţului - îşi băgase în cap ideea că trebuia să-l 
scoată înainte de a pleca de-acolo. Doar atunci când o să-l 
aibă în mâini, întreg şi nevătămat, o să asculte îndemnurile 
măruntaielor sale şi o să o ia la goană. 

Pământul începu să-i erupă sub picioare. Piatra se 
rostogoli de pe mormânt, ca şi cum ar fi fost un fulg, iar un 
al doilea nor de gaz, mai insuportabil ca miros decât primul, 
păru s-o măture din cale. În acelaşi timp, hârleţul ieşi din 
groapă, şi Thomas văzu ce-l reţinuse. 


Brusc, Raiul sau Pământul nu mai aveau niciun sens. 

O mână - o mână vie - era încleştată pe hârleţ, o mână 
atât de lată, încât putea cuprinde cu uşurinţă lama. 

Thomas îşi dădu seama exact despre ce era vorba: 
pământul care crăpa, mâna, putoarea. Cunoştea totul dintr- 
o poveste de coşmar, auzită pe când stătea, odată, pe 
genunchii tatălui său. 

Acum dorea să dea drumul hârleţului, dar nu mai era 
stăpân pe propria-i voinţă. Tot ce putea face era să asculte 
poruncile venite de sub pământ, să tragă în sus, până ce 
ligamentele aveau să i se rupă, iar muşchii să-i fie storşi de 
vlagă. 

De sub scoarţa subţire a pământului, Rawhead simţea 
mirosul cerului - eter pur pentru simţurile sale inactive, un 
miros care-l îmbolnăvea de plăcere. Doar la câţiva 
centimetri distanţă, se aflau nişte regate de cucerit. După 
atâţia ani, după asfixierea neîntreruptă, ochii săi vedeau 
iarăşi lumina zilei, iar limba simţea din nou gustul spaimei 
umane. 

Capul îi ieşea acum la suprafaţă, cu părul negru împletit 
cu viermi şi pielea mişunând de păianjeni mici şi roşii. 
Aceşti păianjeni îl iritaseră o sută de ani, ascunzându-se în 
măduva sa, aşa încât, acum, de-abia aştepta să-i 
zdrobească. 

Trage, trage! ordonă el fiinţei umane, iar Thomas Garrow 
trase până ce nu mai rămase niciun pic de putere în corpul 


său mizerabil; Rawhead fu ridicat, centimetru cu 
centimetru, afară din mormânt, învăluit într-un giulgiu de 
rugăciuni. 


Piatra care-l apăsase atât de mult timp fusese 
îndepărtată şi, acum, el se ridică încet, lepădându-se de 
pământul mormântului ca un şarpe de pielea lui. Torsul i se 
eliberase. Umerii de două ori mai largi decât ai unui bărbat, 
braţele subţiri, pline de cicatrice, mai puternice decât ale 
oricărei fiinţe umane, membrele îi pulsau de sânge precum 
aripile unui fluture, jubilând la gândul reînvierii, iar degetele 
lungi, mortale, scurmau ritmic pământul, pe măsură ce 
deveneau tot mai puternice. 


Thomas Garrow rămase nemişcat, privind. Nu mai 
simţea decât o frică respectuoasă - frică pentru cei care 
mai aveau încă o şansă dea trăi; a lui se spulberase. 

Rawhead ieşise acum complet din mormânt. Incepu să 
se ridice în picioare, pentru prima dată de secole. Bucăţi de 
pământ umed îi cădeau de pe tors, în timp ce revenea la 
adevărata sa înălţime: un metru peste cei un metru optzeci 
cât măsura Garrow. 

Thomas Garrow rămase în umbra aruncată de corpul lui 
Rawhead, cu ochii aţintiţi asupra gropii căscate, din care se 
sculase Regele. Încă ţinea încleştat hârleţul în mâna 
dreaptă. Rawhead îl ridică în sus, înşfăcându-l de păr. Pielea 
capului se desprinse sub greutatea corpului, aşa încât 
Rawhead îl apucă de gât, cuprinzându-l cu uşurinţă în mâna 
sa mare. 

Sângele curgea pe faţa lui Garrow şi senzaţia îl tulbură. 
Ştia că moartea era iminentă. Se uită în jos spre propriile-i 
picioare, care loveau neputincioase aerul, apoi în sus, direct 
spre faţa nemiloasă a lui Rawhead. 

Era enormă, ca o lună plină, uriaşă şi chihlimbarie - o 
lună cu ochi care ardeau în mijlocul feţei palide, ieşite parcă 
din iad. Pentru toată lumea, ochii lui Rawhead semănau cu 
două răni, ca şi cum cineva le-ar fi scobit în carnea feţei, 
apoi ar fi pus două lumânări aprinse în găurile respective. 

Garrow fu vrăjit de imensitatea acestei luni. O măsură cu 
privirea, de la un ochi la altul, holbându-se apoi la 
crăpăturile umede, care-i constituiau nasul, şi, în cele din 
urmă, cu o spaimă copilărească, la gură. Dumnezeule, ce 
gură! Era atât de largă şi cavernoasă, încât părea să-i 
despartă capul în două în clipa în care se deschise. Acesta 
fu ultimul gând al lui Thomas Garrow - că luna se despica în 
două şi se prăbuşea din cer direct asupra lui. 

Apoi, Regele întoarse cadavrul invers, aşa cum 
procedase întotdeauna cu duşmanii morţi, coborându-l pe 
Thomas, cu capul înainte, chiar în mormântul în care 
strămoşii săi intenţionaseră să-l îngroape pe Rawhead 
pentru totdeauna. 


Atunci când furtuna se abătu cu toată puterea asupra 
satului Zeal, Regele se afla deja la un kilometru şi jumătate 
de Trei Pogoane, adăpostindu-se în grajdul lui Nicholson. In 
sat, indiferent dacă plouă sau nu, fiecare îşi vedea de 
treburile lui. Ignoranţa constituia o bucurie. Printre ei nu se 
afla nicio Cassandră, iar rubrica „Citiţi-vă viitorul în stele”, 
din săptămânalul Gazette, nu anunţase niciodată posibilele 
morţi subite, în următoarele zile, ale unui Geamăn, trei Lei, 
un Săgetător şi ale altor nativi din constelații mai puţin 
importante. 

Ploaia rece şi deasă, însoţită de tunete, se transformă 
rapid într-o aversă de o ferocitate asemănătoare cu cea a 
unui muson. 

Oamenii începură să se adăpostească doar atunci când 
şanţurile de scurgere deveniră adevărate torente. 

Pe şantierul de construcţii, excavatoristul care trasase 
aproximativ conturul grădinii din spatele casei lui Ronnie 
Milton, stătea nepăsător în ploaie, udat pentru a doua oară 
în două zile. Şoferul considerase aversa drept un semnal 
pentru a se retrage în baracă, la discuţii despre curse de cai 
şi femei. 

Din uşa Poştei, trei săteni priveau canalele de scurgere 
revărsându-se, exclamând că acest lucru se întâmpla 
întotdeauna când ploua, fapt pentru care, peste vreo 
jumătate de oră, adâncimea apei în partea de jos a Şoselei 
avea să fie atât de mare, încât s-ar putea merge cu barca. 

Şi chiar în acest loc, în sacristia}? bisericii Sfântul Petru, 
Declan Ewan, Purtătorul Cârjei, urmărea apa care se 
scurgea de pe deal în pârâiaşe rapide, adunându-se într-o 
mare mititică, chiar în faţa porţii sacristiei. 

Curând o să fie destul de adâncă pentru a se ineca, 
reflectă el, şi apoi, uluit de motivul pentru care îşi 
imaginase aşa ceva, plecă de lângă fereastră, reluând 
împăturirea odăjdiilor. Astăzi simţea o emoție stranie, pe 
care nu putea şi nu dorea să şi-o reprime. N-avea nicio 


15 încăpere într-o biserică catolică sau clădire special ridicată 
lângă o biserică catolică, în care se păstrează obiectele de cult şi 
veşmintele preoţeşti. 


legătură cu furtuna, deşi îndrăgise întotdeauna astfel de 
fenomene, încă din copilărie. Nu - altceva îl neliniştea şi să-l 
ia dracu' dacă ştia ce anume! Era ca şi cum ar fi fost din 
nou copil. Ca şi cum ar fi fost Crăciunul, iar Moş Crăciun, 
primul Stăpân în care crezuse vreodată, tocmai urma să 
intre pe uşă. Ideea aproape că-l făcu să râdă zgomotos, dar 
sacristia era un loc prea sobru pentru aşa ceva şi el se opri, 
lăsând zâmbetul să se înfăşoare în interiorul său ca o 
speranţă secretă. 
e 

În timp ce toată lumea se adăpostise de ploaie, Gwen 
Nicholson fu udată până la piele. Zăbovise în curtea din 
spatele casei, încercând să ademenească poneiul Ameliei 
către grajd. Tunetele speriaseră tâmpitul de animal şi 
acesta nu voia să se mişte din loc. Acum, Gwen era leoarcă 
şi furioasă. 

— Vii odată, dobitocule? urlă ea pentru a acoperi 
zgomotul furtunii. 

Ploaia biciuia curtea şi îi răpăia cu putere în cap. Părul i 
se lipise. 

— Haide! Haide! 

Poneiul refuza să se mişte. Frica i se citea în albul 
ochilor. Şi, cu cât tunetele deveneau mai puternice, cu atât 
mai mult se încăpăţâna animalul. Furioasă, Gwen îl pocni pe 
spate, mai zdravăn decât era necesar. Ca urmare a loviturii, 
poneiul făcu doi paşi, dând drumul, în acelaşi timp, la 
câteva baligi aburinde. Gwen profită de prilej; o dată ce 
reuşise să-l urnească, putea să-l târască şi restul de drum. 

— E cald în grajd, îi promise ea. Haide, plouă afară, şi tu 
nu vrei să stai aici. 

Uşa grajdului era întredeschisă. Cu siguranţă era o 
invitaţie ademenitoare, chiar şi pentru un ponei cu creierul 
de mărimea unei boabe de mazăre. Il trase după ea până la 
o distanţă de un scuipat de grajd şi îl împinse pe uşă, cuo 
nouă lovitură pe spate. 

Aşa cum îi promisese afurisitului de animal, în interiorul 
grajdului era uscat şi plăcut, deşi aerul avea un miros 
metalic din cauza furtunii. Gwen legă poneiul de grinda 


boxei şi aruncă în grabă o pătură peste pielea lucitoare. Să 
fie a naibii dacă avea să-l ţesale, asta era treaba Ameliei. 
Aşa se înţelesese cu fiică-sa când fusese de acord să 
cumpere poneiul: ţesălatul şi curăţenia grajdului urmau să 
fie responsabilitatea Ameliei şi, ca să fim corecţi, ea îşi 
respectase, mai mult sau mai puţin, promisiunea. 

Poneiul era încă stăpânit de panică. Bătea din copite şi 
îşi rostogolea ochii ca un tragedian prost. Avea botul 
înspumat. Gwen îl bătu uşor pe crupă, ca şi cum ar fi vrut 
să-şi ceară scuze. lşi pierduse cumpătul - se afla în 
perioada proastă a lunii - şi acum regreta. Spera doar ca 
Amelia să nu o fi urmărit de la fereastra dormitorului. 

O rafală de vânt izbi uşa grajdului, închizând-o. Sunetul 
ploii de afară fu, pe neaşteptate, amortizat. Brusc se făcu 
întuneric. 

Poneiul încetă să mai dea din copite. Gwen încetă să-l 
mai bată pe crupă. Totul încetă - după cât se părea, chiar şi 
bătăile inimii ei. 

Din spatele femeii, o siluetă aproape de două ori mai 
mare decât ea, se înălţă dintre baloturile de fân. Gwen nu-l 
zări pe uriaş, dar simţi o durere în măruntaie. 

A dracului „perioadă“, gândi ea, frecându-şi abdomenul 
cu o mişcare circulară, înceată. În mod normal, ciclul îi 
venea la date precise, ca de ceasornic, dar luna asta îi 
venise cu o zi mai devreme. Trebuia să se întoarcă în casă, 
să se spele şi să se schimbe. 

Rawhead rămase în picioare, privind spre ceafa lui Gwen 
Nicholson, acolo unde o singură muşcătură ar fi ucis cu 
uşurinţă pe cineva. Însă nu era nicio şansă să se atingă de 
această femeie - nu astăzi. Purta în ea ciclul sângelui - îi 
simţea mirosul pătrunzător, ceea ce-i făcea rău. Acel sânge 
era tabu, şi nu se atinsese niciodată de vreo femeie otrăvită 
de prezenţa lui. 

Simţind umezeala dintre picioare, Gwen ieşi în grabă din 
grajd, fără să privească în urmă, şi alergă prin ploaie până 
în casă, lăsând poneiul în întunericul grajdului. 

Rawhead auzi paşii femeii îndepărtându-se şi uşa 
grajdului trântindu-se. 


Aşteptă pentru a fi sigur că femeia nu avea să se 
întoarcă, apoi se îndreptă spre animal, se aplecă şi-l ridică. 
Poneiul dădu din picioare şi necheză, dar Rawhead 
omorâse, la vremea sa, animale mult mai mari şi mai bine 
dotate pentru apărare decât acesta. 

Deschise gura. Avea gingiile înecate în sânge, dinţii 
ieşeau din ele ca ghearele unei pisici din perniţe. Pe fiecare 
falcă se aflau două rânduri de dinţi, două duzini de dinţi 
ascuţiţi ca acele. Străluciră în timp ce se închideau în jurul 
grumazului poneiului. Sângele gros şi proaspăt se scurse în 
gâtul lui Rawhead; îl înghiţi cu lăcomie. Gustul fierbinte al 
lumii. Îl făcea să se simtă mai puternic şi mai înţelept. 
Aceasta era doar prima dintre multele mese pe care avea 
să le ia - urma să înfulece tot ceea ce avea chef şi nimeni 
nu o să-l poată opri de astă dată. Şi când o să fie gata, o să- 
şi detroneze pretendenţii, o să-i ardă în casele lor, o să le 
ucidă copiii şi să le poarte măruntaiele în chip de coliere. 
Acest loc era al lui. Doar pentru că îmblânziseră sălbăticia o 
vreme, nu însemna că stăpâneau pământul. Acesta era al 
lui, şi nimeni nu avea să i-l ia, nici chiar Sanctitatea Sa. O să 
se îngrijească de asta. Nu o să-l mai supună din nou. 

Se aşeză cu picioarele încrucişate pe podeaua grajdului, 
cu intestinele cafenii-trandafirii ale poneiului împrăştiate în 
jurul lui, planificându-şi tactica cât de bine putea. Nu fusese 
niciodată un mare gânditor. Apetitul prea mare îi întuneca 
judecata. Trăia în prezentul etern al foamei şi puterii sale, 
simțind instinctul teritorial crud, care, mai devreme sau mai 
târziu o să se transforme în măcel. 

e 

Ploaia continuă mai bine de-o oră. 

Ron Milton devenea nerăbdător: un defect care-i 
provocase un ulcer şi-i oferise un post de consultant, de 
mâna întâi, în proiectare. Ceea ce Milton făcea pentru voi, 
nu putea fi făcut repede. Era cel mai bun şi ura trândăvia, 
atât la el, cât şi la alţii. De exemplu, casa asta blestemată. | 
s-a promis că o să fie gata pe la mijlocul lui iulie - grădina 
bine delimitată, drumul de acces asfaltat, totul pus la punct 
- Şi, iată, două luni mai târziu, privea la o casă care mai 


avea mult până să poată fi locuită. Jumătate din ferestre nu 
aveau sticlă, uşa din faţă lipsea, grădina era o cursă cu 
obstacole, drumul de acces o mocirlă. 

Acesta urma să fie castelul său, locul de retragere dintr- 
o lume care-l făcuse dispeptic şi bogat. Un refugiu faţă de 
frecuşurile oraşului, un loc în care Maggie putea să cultive 
trandafiri şi copiii să respire aer curat. Numai că refugiul nu 
era gata. La naiba, în ritmul ăsta, nu o să reuşească să se 
mute până la primăvară. O altă iarnă în Londra; inima i se 
strânse la acest gând. 

Maggie i se alătură, adăpostindu-l sub umbrela ei roşie. 

— Unde-s copiii? întrebă el. 

Ea se strâmbă. 

— La hotel, înnebunind-o pe doamna Blatter. 

Enid Blatter le suportase prostiile vreo cinci-şase 
weekenduri în timpul verii. Avea şi ea copii, şi se descurca 
cu aplomb cu Debbie şi lan. Dar exista totuşi o limită, chiar 
şi pentru capacitatea ei de veselie şi voioşie. 

— Mai bine ne-am întoarce în oraş. 

— Nu. Te rog, să mai rămânem o zi sau două. Ne putem 
întoarce duminică seara. Vreau să mergem cu toţii la slujba 
de Sărbătoarea Recoltei. 

Veni rândul lui Ron să se strâmbe. 

— Of, la dracu'! 

— Face parte din viaţa satului, Ronnie. Dacă vom locui 
aici, va trebui să ne integrăm în comunitate. 

Scâncea ca un băieţel când se afla într-o astfel de 
dispoziţie. Maggie îl cunoştea atât de bine, încât îi auzi 
cuvintele chiar înainte să le rostească: 

— Nu vreau. 

— Ei bine, n-avem de ales. 

— Putem pleca diseară. 

— Ronnie... 

— N-avem ce face aici. Copiii sunt plictisiţi, tu eşti prost 
dispusă... 

Trăsăturile lui Maggie se împietriră - n-avea de gând să 
cedeze nicio iotă. Ron cunoştea acea expresie la fel de bine 
cum îi cunoştea ea scâncetul. 


Studie băltoacele care se formau în ceea ce, într-o bună 
zi, putea să fie grădina lor, incapabil să-şi imagineze locul 
acoperit cu iarbă şi trandafiri. Brusc, totul părea imposibil. 

— Întoarce-te în oraş, dacă vrei, Ronnie. la şi copiii. Eu 
rămân aici. Vin cu trenul, duminică noaptea. 

Inteligentă mişcare, se gândi el, să-i ofere o variantă de 
plecare mai neatractivă decât una de a rămâne. Două zile 
în oraş, având singur grijă de copii? O, nu, în niciun caz! 

— Bine, ai câştigat. Mergem la afurisitul ăla de Festival al 
Recoltei. 

— Vei deveni un martir. 

— Atât timp cât nu va trebui să mă rog. 

e 

Amelia Nicholson alergă în bucătărie, cu faţa-i rotundă 
albă ca varul, şi se prăbuşi în faţa mamei sale. Pe haina 
verde de ploaie avea urme de vomă, iar pe cizmele verzi de 
cauciuc, pete de sânge. 

Gwen urlă după Denny. Deşi leşinată, fetiţa tremura 
toată, gura schiţând un cuvânt - sau cuvinte - care nu mai 
veneau. 

— Ce s-a-ntâmplat? 

Denny cobori zgomotos scările. 

— Pentru numele lui Dumnezeu... 

Amelia vărsă din nou, şi faţa îi deveni practic albastră. 

— Ce are? 

— De-abia a intrat pe uşă. Mai bine ai chema o 
ambulanţă. 

Denny îi puse mâna pe obraz. 

— E în stare de şoc. 

— Ambulanţa, Denny... 

Gwen îi scoase copilului haina de ploaie verde şi-i 
desfăcu bluza. Încet, Denny se ridică în picioare. Prin 
fereastra biciuită de ploaie, putea să vadă în curte; uşa 
grajdului se deschidea şi se închidea în bătaia vântului. Zări 
o mişcare - cineva era înăuntru. 

— Pentru numele lui Dumnezeu - cheamă ambulanţa! 
insistă Gwen. 


Denny n-o asculta. Cineva era în grajdul lui, pe 
proprietatea lui, iar el avea reguli stricte faţă de cei care-i 
încălcau proprietatea. 

Uşa grajdului se deschise iarăşi, făcându-i în ciudă. Da! 
Se retrăgea în întuneric. Un intrus! 

Înşfăcă puşca aflată lângă uşă, cu privirea îndreptată, pe 
cât posibil, spre hambar. În spatele lui, Gwen o lăsase pe 
Amelia pe podeaua bucătăriei şi telefonă după ajutor. Fata 
gemea: avea să se facă bine. Fusese, probabil, speriată de 
vreun nenorocit care-i încălcase proprietatea. Proprietatea 
lui. 

Denny deschise uşa şi păşi în curte, îmbrăcat doar într-o 
cămaşă cu mâneci scurte. Vântul sufla rece, dar ploaia se 
oprise. Pământul de sub picioare strălucea, iar din fiecare 
cornişă şi portic cădeau picături - un sunet neliniştit de 
percuție, care-l însoţi pe când traversă curtea. 

Uşa grajdului se deschise din nou cu indiferenţă, dar, de 
data asta, rămase deschisă. Denny nu vedea nimic 
înăuntru. Se întrebă dacă era o iluzie creată de lumină 
proastă... 

Dar nu - văzuse pe cineva mişcându-se înăuntru. Grajdul 
nu era gol. Ceva - nu poneiul - îl urmărea chiar şi acum. O 
să vadă puşca din mână şi o să năduşească. Treaba lui. Să 
intre astfel în grajdul său! Lasă-l să creadă că avea de gând 
să-l lase fără boaşe! 

Străbătu distanţa din şase paşi mari şi, sigur de sine, 
intră în grajd. 

Stomacul poneiului se afla sub un pantof, unul dintre 
picioare în dreapta, cu partea superioară a gambei roasă 
până la os. Bălţile de sânge în curs de închegare reflectau 
găurile din acoperiş. Mutilarea aproape îl făcu să vomite. 

— În regulă, se adresă umbrelor. leşi de-acolo! Ridică 
puşca. M-ai auzit, ticălosule? leşi sau te trimit pe lumea 
cealaltă! 

Vorbea serios. 

Ceva se mişcă, la capătul cel mai îndepărtat al grajdului, 
printre baloturile de fân. 


Acum, am pus mâna pe ticălos, gândi Denny. Cel care îi 
încălcase proprietatea se ridică în picioare şi se holbă la el 
de la înălţimea celor doi metri şi şaptezeci. 

— lisu... se! 

Şi, fără niciun avertisment, se repezi spre el, venind ca o 
locomotivă, cu viteză şi randament constante. Denny trase, 
glonţul îl lovi în partea superioară a pieptului, dar rana 
aproape că nu-i încetini înaintarea. 

Nicholson se răsuci şi o rupse la fugă. Pietrele din curte 
erau alunecoase şi nu-şi putea mări viteza, ca să se 
distanţeze de creatură. Aceasta îl ajunse din doi paşi, iar la 
al treilea se aruncă asupra lui. 

Gwen lăsă să-i cadă telefonul din mână în clipa în care 
auzi împuşcătura. Se repezi la fereastră în timp util, pentru 
a-l vedea pe scumpul ei Denny umbrit de o formă gigantică. 
Aceasta urlă animalic în timp ce-l înşfăca, aruncându-l în 
aer ca pe o pernă plină de puf. Gwen privi neputincioasă 
atunci când corpul lui Denny se răsuci în punctul culminant 
al călătoriei, înainte de a cădea ca un bolovan pe pământ, 
izbindu-se cu o bufnitură pe care ea o resimţi în fiecare 
fibră; gigantul se aruncă fulgerător asupra corpului, 
transformându-i faţa îndrăgită într-o masă amorfă. 

Gwen urlă, apoi încercă să-şi astupe gura cu mâna. Prea 
târziu. Sunetul fusese auzit, iar gigantul se uita acum drept 
la ea, răutatea acestuia pătrunzând prin fereastră. Of, 
Dumnezeule, o văzuse şi acum venea după ea, traversând 
curtea în salturi, ca o maşină nudă, rânjindu-i în timp ce se 
apropia. 

Gwen o ridică pe Amelia de pe podea şi o ţinu în braţe, 
apăsându-şi faţa de gâtul fetei. Poate că nu o să vadă - nu 
trebuia să vadă. Zgomotul picioarelor lipăind prin curtea 
udă deveni mai puternic. Umbra creaturii umplu bucătăria. 

— lisuse Hristoase, ajută-mă! 

Gigantul era lipit de fereastră; corpul lui imens împiedica 
pătrunderea luminii, iar faţa rea îi murdări geamul ud. Apoi 
păşi înăuntru, sfărâmând şi ignorând sticla ce-i străpungea 
trupul. Mirosise carne de copil. Voia carne de copil. O să 
aibă carne de copil. 


Dinţii lui dezgoliţi îi transformau zâmbetul larg într-un râs 
obscen. Râuri de salivă îi curgeau din fălci, în timp ce 
muşca aerul, ca o pisică după un şoarece într-o cuşcă, 
apropiindu-se tot mai mult, cu fiecare pas, de bucăţica 
râvnită. 

Creatura îşi pierdu răbdarea şi porni să rupă cadrul 
ferestrei şi să se caţere înăuntru pe când Gwen deschise 
larg uşa spre hol, încuind-o, apoi, după ea. De cealaltă 
parte, faianţa fu sfărâmată şi lemnul făcut ţăndări. Gwen 
începu să înghesuie mobila din hol în faţa uşii - mese, 
scaune, cuiere -, ştiind că toate acestea aveau să ajungă 
aşchii exact în două secunde. Amelia stătea îngenuncheată 
pe podeaua holului, acolo unde o lăsase Gwen, palidă şi 
recunoscătoare. 

In ordine, asta era tot ce putea face. Acum trebuia să 
urce la etaj. Işi ridică fata în braţe, uşoară ca fulgul, şi urcă 
scările două câte două. Pe când ajunsese la jumătatea lor, 
zgomotul din bucătăria de dedesubt încetă. 

Brusc, se confruntă cu o criză a realităţii. Pe palierul pe 
care se afla, atmosfera era liniştită. Praful se aduna 
continuu pe pervazuri, iar florile se ofileau; toate lucrurile 
îşi vedeau de mersul lor firesc, de parcă nimic nu se 
întâmplase. 

Visez, îşi zise ea. Da, Dumnezeule, visez. 

Se aşeză pe patul în care ea şi Denny dormiseră 
împreună timp de opt ani şi încercă să gândească limpede. 

Era doar un coşmar menstrual dezgustător, o fantezie 
seducătoare, scăpată de sub control. O puse pe Amelia pe 
plapuma trandafirie de puf (Denny ura această culoare, dar 
o suporta de dragul ei) şi-i mângâie fruntea lipicioasă. 

— Visez. 

Apoi, camera se întunecă, şi Gwen îşi ridică privirea, 
ştiind ce o să vadă. 

Coşmarul se afla aici, întunecând fereastra de sus, 
cuprinzând toată lăţimea sticlei cu braţele ca de păianjen, 
agăţându-se ca un acrobat de cadru, cu dinţii respingători 
dezvelindu-se şi acoperindu-se în timp ce rânjea la spaima 
aşternută pe chipul ei. 


Cu o singură mişcare, Gwen o înşfăcă pe Amelia de pe 
pat şi se repezi către uşă. În spatele ei, sticla se făcu 
ţăndări şi un val de aer rece năvăli în dormitor. Venea 
creatura. 

Traversă culoarul spre partea superioară a scărilor, dar 
creatura o ajunse într-o fracțiune de secundă, plonjând prin 
uşa dormitorului, cu gura larg-deschisă ca un tunel. Uriaşă 
în spaţiul îngust al coridorului, scoase un strigăt de luptă şi 
se întinse să fure pachetul mut din braţele femeii. 

Aceasta nu putea nici să fugă şi nici să lupte. Mâinile 
creaturii se încleştară pe Amelia, cu o uşurinţă insolentă, şi 
traseră. 

Copilul ţipă; unghiile lăsară patru dâre pe obrajii mamei 
sale în timp ce fata era ridicată din braţele acesteia. 

Gwen se dădu înapoi, împleticindu-se, năucită de 
priveliştea de neconceput pe care o avea în faţă, şi îşi 
pierdu echilibrul chiar în capătul scărilor. Pe când se 
prăbuşea, văzu faţa pătată de lacrimi şi rigidă ca a unei 
păpuşi a Ameliei, mestecată între şirurile de dinţi. Apoi, 
capul i se lovi de balustradă şi gâtul i se frânse. Ultimele 
şase trepte fură coborâte de un cadavru. 

e 

Apa provenită de la ploaie se mai scursese puțin până la 
lăsarea serii, dar lacul artificial creat în partea de jos a 
Şoselei avea încă o adâncime de câțiva centimetri. Liniştit, 
lacul reflecta cerul. Lucru drăguţ, dar necuviincios. Părintele 
Coot îi reaminti calm lui Declan Ewan să anunţe consiliul 
districtual despre gurile de canalizare înfundate. Îi 
reamintea acest lucru a treia oară, şi Declan se înroşi. 

— Îmi pare rău... 

— Nu-i nicio problemă, Declan, dar vor trebui 
desfundate. 

O privire inexpresivă. O clipire din ochi. Un gând. 

— Bineînţeles, frunzele căzute toamna le vor înfunda la 
loc. 

Coot făcu un gest uşor ciclic, intenţionând să fie un fel 
de observaţie asupra faptului lipsit de semnificaţie al 
desfundării canalizării, apoi renunţă complet la idee. Avea 


alte probleme mai arzătoare. În primul rând, predica de 
duminică. In al doilea rând, motivul pentru care nu prea 
reuşise să-şi scrie predica în acea seară: o anumită 
tulburare în atmosferă care făcea ca fiecare cuvânt liniştitor 
aşternut pe hârtie să se coaguleze pe măsură ce-l scria. 
Coot se îndreptă spre fereastră, întorcându-i spatele lui 
Declan şi scărpinându-se în palmele care-l mâncau - 
probabil avea o nouă eczemă. Dacă măcar ar putea vorbi, 
dacă şi-ar găsi cuvintele pentru a-şi formula suferinţa! 
Niciodată, în cei patruzeci şi patru de ani de viaţă, nu se 
simţise atât de incapabil să comunice - şi, niciodată, în toţi 
aceşti ani, nu fusese atât de vital să vorbească. 

— Pot pleca? întrebă Declan. 

Coot clătină din cap. 

— Mai stai o clipă, dacă vrei. 

Se întoarse spre îngrijitorul bisericii. Declan Ewan avea 
douăzeci şi nouă de ani, deşi arăta mult mai bătrân la faţă: 
trăsături blânde, şterse, o chelie prematură. 

Cum va primi această faţă, asemănătoare cu un ou, 
revelația mea? gândi Coot. Probabil va râde. De aceea nu- 
mi pot găsi cuvintele - pentru că nu vreau. Mă tem să nu 
par stupid. Eu, om al bisericii, dedicat misterelor creştine. 
Pentru prima dată, în patruzeci şi ceva de ani, am întrezărit 
ceva - poate o viziune - şi mi-e frică să nu fiu luat în râs. 
Om stupid, Coot, om stupid, stupid! 

Işi scoase ochelarii. Trăsăturile şterse ale lui Declan se 
estompară. Cel puţin, acum nu trebuia să-i vadă surâsul 
afectat. 

— Declan, astăzi de dimineaţă, am avut ceea ce s-ar 
putea numi 0... 0... viziune. 

Declan nu scoase o vorbă şi nici trăsăturile estompate nu 
i se schimbară. 

— Nu prea ştiu cum să formulez... vocabularul nostru e 
sărac când e vorba de astfel de lucruri... dar, sincer să fiu, 
n-am avut niciodată o manifestare atât de directă şi precisă 
a lui... 

Coot se opri. Se referea la Dumnezeu? 

— ... Dumnezeu, continuă, nesigur că se referea la el. 


Declan tăcu o clipă. Coot riscă să-şi pună din nou 
ochelarii pe nas. Faţa-ou rămase imobilă. 

— Poţi să-mi spui cum arăta? întrebă Declan, fără să-şi 
piardă, câtuşi de puţin, cumpătul. 

Coot clătină din cap; încercase toată ziua să-şi găsească 
cuvintele, dar toate expresiile păreau previzibile. 

— Cum arăta? insistă Declan. 

De ce nu înţelegea că nu putea fi descris în cuvinte? 
Trebuie să încerc, gândi Coot. Trebuie s-o fac. 

— Eram în altar după slujba de dimineaţă..., începu el, şi 
am simţit ceva trecând prin mine - ca şi cum m-ar fi 
electrizat. Mi s-a făcut părul măciucă - realmente măciucă. 

Coot îşi trecu mâna prin părul tuns scurt în timp ce-şi 
reamintea senzaţia respectivă: părul ţeapăn, asemănător 
cu un câmp de ghimber, şi bâzâitul de la tâmple, din 
plămâni, din vintre. De fapt, chiar îl excitase - deşi nu-i 
putea spune aşa ceva lui Declan; stătuse în altar cu o 
erecţie atât de puternică, de parcă ar fi descoperit din nou 
plăcerea simţurilor. 

— Nu voi pretinde... nu pot pretinde că era Stăpânul 
nostru Dumnezeu... (Deşi dorea să creadă aşa ceva, să 
creadă că Dumnezeul său era Stăpânul Erecţiei) ... - nu pot 
nici măcar pretinde că era creştin. Totuşi, ceva s-a 
întâmplat astăzi - simt asta. 

Faţa lui Declan rămase încă impenetrabilă. Coot o urmări 
câteva secunde, nerăbdător să vadă disprețul oglindindu-se 
pe ea. 

— Ei bine? întrebă el. 

— Ce anume? 

— N-ai nimic de spus? 

Faţa-ou se încruntă o clipă, şi pe coajă îi apăru o cută 
adâncă. Apoi spuse, aproape şoptind: 

— Dumnezeu să ne ajute. 

— Ce? 

— Şi eu am simţit acelaşi lucru. Nu chiar aşa cum l-ai 
descris - nu ca un şoc electric. Insă era... 

— De ce să ne ajute Dumnezeu, Declan? [i-e frică de 
ceva? 


Niciun răspuns. 

— Dacă ştii ceva despre aceste lucruri, şi eu nu ştiu... te 
rog, spune-mi. Vreau să ştiu, să înţeleg. Dumnezeule, 
trebuie să înţeleg. 

Declan îşi ţuguie buzele. 

— Ei bine... 

Ochii îi deveniră mai indescifrabili ca niciodată - şi, 
pentru prima dată, Coot văzu imaginea unei fantome în 
spatele ochilor lui Declan. Să fi fost disperare? 

— Ştii, există o mulţime de relatări istorice legate... de 
acest loc, zise el. 

Coot ştia că Declan cercetase istoria satului Zeal. O 
distracţie destul de inofensivă: trecutul rămânea doar un 
trecut. 

— Pe aceste locuri a existat, de-a lungul secolelor, o 
aşezare ale cărei rădăcini datau încă înainte de ocupaţia 
romană. Nimeni nu ştie de cât timp. Posibil să fi fost şi un 
templu pe-aici pe undeva. 

— Nimic ciudat în asta. 

Coot zâmbi, invitându-l pe Declan să continue. O parte 
din el dorea să i se spună că totul era bine în lumea lui - 
chiar dacă acest lucru era o minciună. 

Faţa lui Declan se întunecă. Nu putea oferi nicio 
asigurare. 

— Pe aici există o pădure uriaşă: Pădurea Sălbatică. 

| se mai citea încă disperarea în ochi? Nostalgia?... 

— Nu o biată pădurice. O pădure în care încăpea un oraş, 
plină de bestii... 

— Adică lupi? Urşi? 

Declan clătină din cap. 

— Erau creaturi care stăpâneau această zonă, înainte de 
Hristos, înaintea civilizaţiei. Multe n-au supravieţuit 
distrugerii habitatului lor natural - bănuiesc că erau prea 
primitive. Însă erau puternice, şi nu se asemănau cu noi - 
nu erau fiinţe umane, ci cu totul altceva. 

— Şi ce dacă? 

— Una dintre ele a supravieţuit până prin anii o mie 
patru sute. Există o reprezentare a ei - pe altar. 


— Pe altar? 

— Sub vălul de pe masa altarului. Am descoperit-o cu 
ceva timp în urmă. Nu m-am gândit prea mult la ea - până 
astăzi. Astăzi... am încercat s-o ating. Îşi ridică pumnul şi-l 
descleştă. Carnea din palmă era plină de băşici. Din pielea 
crăpată curgea puroi. Nu mă doare, declară el. De fapt, nici 
nu-l simt. Trebuia să fi ştiut... 

Primul gând al lui Coot fu că omul minţea; al doilea, că 
exista o explicaţie logică; al treilea se referea la o zicală a 
tatălui său: „Logica este ultimul refugiu al unui laş.” 

Declan vorbea din nou, de data asta plin de emoție: 

— İl numeau Rawhead. 

— Pe cine? 

— Bestia pe care o îngropaseră. Figurează în cărţile de 
istorie. Era numită Rawhead pentru că avea un cap uriaş, 
de culoarea lunii, şi era crud precum carnea. Declan nu se 
mai putea opri acum. incepu să zâmbească. Mânca copii, 
adăugă el, radiind ca un prunc pe punctul de a fi alăptat la 
sân. 

e 

Atrocităţile de la ferma lui Nicholson nu au fost 
descoperite până sâmbătă dimineața. Mick Glossop se 
îndrepta spre Londra şi se angajase pe drumul care trecea 
pe lângă fermă (Nu ştiu de ce; de obicei nu merg pe-acolo; 
e într-adevăr ciudat); vacile friziene ale lui Nicholson 
stăteau înşirate lângă gard, cu ugerele pline; era evident că 
nu mai fuseseră mulse de douăzeci şi patru de ore. Glossop 
oprise jeepul pe drum şi intrase în curte. 

Cadavrul lui Denny Nicholson fusese acoperit de muşte, 
deşi soarele răsărise doar de-o oră. In interiorul casei, 
rămăşiţele Ameliei Nicholson erau doar nişte zdrenţe din 
rochie şi un rest dintr-un picior, aruncat cu nepăsare pe jos. 
Cadavrul nemutilat al lui Gwen Nicholson zăcea la 
picioarele scărilor. Nu prezenta nicio rană şi nicio urmă de 
agresiune sexuală. 

Zeal viermuia de poliţişti, pe la nouă şi jumătate, iar 
şocul incidentului se citea pe faţa fiecărei persoane de pe 
stradă. Deşi existau relatări contradictorii referitoare la 


starea cadavrelor, nimeni nu se îndoia de brutalitatea 
crimelor. In special cea referitoare la moartea copilului, 
probabil dezmembrat. Corpul îi fusese luat de ucigaş, 
Dumnezeu ştie în ce scop. 

Echipa criminalistică se stabili la „Omul înalt”. Detectivii 
intrau din casă în casă, interogând toţi locuitorii satului, dar 
nu se obţinu niciun rezultat imediat. Niciun străin nu fusese 
văzut în sat şi nu se descoperi altă comportare suspectă, în 
afară de cea obişnuită a unui braconier sau negustor de 
fiare vechi. Doar Enid Blatter, cu bustul ei amplu şi ţinuta 
maternă, menţionă faptul că nu-l văzuse pe Thom Garrow 
de mai mult de douăzeci şi patru de ore. 

II descoperiră acolo unde îl lăsase ucigaşul, într-o stare 
proastă, doar după câteva ore de stat în pământ. Viermii îi 
mâncaseră capul, iar pescăruşii picioarele; carnea de pe 
tibii, acolo unde pantalonii îi ieşiseră din cizme, era 
ciugulită până la os; familii de păduchi se scurgeau din 
urechi în timp ce-l dezgropau. 

Atmosfera din hotel, în acea seară, era tristă. În bar, 
sergentul-detectiv Gissing, venit din Londra pentru a 
conduce cercetările, găsise un ascultător atent în persoana 
lui Ron Milton. Bucuros să stea de vorbă cu un concetăţean 
londonez, Milton continuă să consume, împreună cu 
celălalt, scotch cu apă timp de aproape trei ore. 

— De douăzeci de ani, de când sunt în poliţie, continuă 
să repete Gissing, n-am văzut niciodată aşa ceva. 

Ceea ce nu era chiar adevărat. Mai existase acea târfă 
(sau fragmente din ea) găsită într-o valiză la bagaje 
pierdute în Euston, cu mai bine de zece ani în urmă. Şi 
drogatul care se hotărâse să hipnotizeze un urs polar, în 
Grădina Zoologică din Londra; ce privelişte încântătoare 
după ce-l pescuiseră din piscină! Stanley Gissing văzuse o 
mulţime de lucruri... 

— Dar aşa ceva... n-am văzut niciodată aşa ceva, insistă 
el. Pe cuvânt că mi-a venit să vărs. 

Ron nu ştia prea sigur de ce-l asculta pe Gissing - era, 
pur şi simplu, un mod de a petrece noaptea. Ron, radical în 
tinereţe, nu îndrăgise niciodată poliţiştii şi simţea o 


satisfacţie echivocă în a-l determina pe tâmpitul ăsta 
mulţumit de sine să-şi iasă din ţâţâni. 

— E un nenorocit de nebun, spuse Gissing, poţi să mă 
crezi pe cuvânt. O să-l prindem cu uşurinţă. Un astfel de 
bărbat nu se poate controla, nu se oboseşte să-şi acopere 
urmele, nici măcar nu-i pasă dacă trăieşte sau moare. 
Dumnezeu ştie, dar orice bărbat care poate hăcui în aşa hal 
o fetiţă de şapte ani e pe punctul de-a o lua razna. Am 
văzut aşa ceva. 

— Adevărat? 

— O, da. l-am văzut plângând precum copiii, cu lacrimile 
curgându-le pe obraji, mânjiţi de sus până jos de sânge, de 
parcă tocmai ar fi ieşit dintr-un abator. Patetic. 

— Aşadar, o să-l prinzi. 

— Cât ai zice peşte, zise Gissing, pocnind din degete. Se 
ridică în picioare, şovăielnic. Îl vom prinde la fel de sigur 
cum Dumnezeu face să crească merele. 

Aruncă o privire la ceas, apoi la paharul gol. Ron nu se 
oferi să-l mai umple. 

— Ei bine, hotărî Gissing, trebuie să mă întorc în oraş să- 
mi prezint raportul. 

Se îndreptă, legănându-se, spre uşă, lăsându-l pe Milton 
să achite nota. 

e 

Rawhead urmări maşina lui Gissing cum se târa afară din 
sat, îndreptându-se spre Nord; farurile acesteia nu reuşeau 
să împrăştie decât foarte puţin din întunericul nopţii. 
Zgomotul motorului, urcând dealul pe lângă ferma lui 
Nicholson, îl enerva pe Rawhead; urla şi tuşea cum nu mai 
făcuse nicicând vreo fiară întâlnită până atunci şi, într-un fel 
sau altul, Homo Sapiens o controla. Dacă Regatul urma să 
fie recucerit de la uzurpatori, mai devreme sau mai târziu, 
trebuia să învingă una dintre aceste fiare. Rawhead îşi 
înghiţi frica şi se pregăti pentru confruntare. 

Lunii îi crescură dinţi. 

e 

Pe bancheta din spate, Stanley dormea, visând fetiţe. În 

visurile sale, aceste nimfe încântătoare urcau pe o scară 


spre pat, iar el era de serviciu lângă scară, urmărindu-le şi 
întrezărindu-le  chiloţeii puţin pătaţi, în timp ce ele 
dispăreau în cer. Era un vis familiar, despre care n-ar fi 
vorbit niciodată, nici măcar atunci când era beat. Nu pentru 
că i-ar fi fost ruşine; ştia precis că mulţi dintre colegii săi 
făceau unele greşeli la fel de neobişnuite, deşi unele mai 
puţin apetisante decât ale sale. Insă Stanley era un tip 
foarte posesiv - acesta era visul său special, şi nu avea să-l 
împartă cu nimeni. 

La volan, tânărul poliţist, şoferul lui Gissing de aproape 
şase luni, aştepta ca bătrânul să adoarmă cu adevărat. 
Atunci, şi numai atunci, putea să-şi permită riscul de-a 
deschide radioul şi de-a asculta rezultatele la crichet. 
Australia era condusă la scor - puţin probabil să mai poată 
recupera. Ah, jucător de crichet, asta da carieră! gândi 
polițistul. O învinge detaşat pe-a noastră. 

Pierduţi în reveriile lor, nici şoferul şi nici pasagerul nu-l 
zăriră pe Rawhead. Acesta îi urmărea şi paşii săi gigantici 
ţineau uşor ritmul cu maşina ce înainta pe drumul şerpuit şi 
neluminat. 

Dintr-o dată, se înfurie şi, cu un urlet puternic, părăsi 
câmpul, repezindu-se spre şosea. 

Şoferul viră lateral, pentru a evita silueta imensă, care 
apăruse în lumina arzătoare a farurilor, urlând ca o haită de 
câini turbati. 

Maşina derapă pe terenul umed; aripa sa stângă atinse 
tufişurile de pe marginea drumului, iar câteva ramuri îi 
biciuiră parbrizul. Pe bancheta din spate, Gissing căzu de 
pe scara din vis exact în clipa în care maşina ajunse la 
capătul gardului viu şi se izbi de-o poartă de fier. Impactul îl 
proiectă pe şofer peste volan şi prin parbriz în doar două 
secunde. Acum, picioarele sale tresăreau spasmodic chiar 
în faţa lui Gissing. 

De pe drum, Rawhead urmări moartea cutiei metalice. 
Vocea deformată, urletul părţilor laterale smulse, faţa ei 
zdrobită îl înspăimântară. Însă era moartă. 

Prudent, aşteptă câteva momente până să înainteze spre 
drum, pentru a mirosi corpul zdrobit. În aer plutea un iz 


aromat, care-i gâdila sinusurile, iar cauza lui - sângele 
cutiei - se scurgea din torsul sfărâmat, alergând în jos pe 
drum. Fiind acum sigur că trebuia să fie moartă, Rawhead 
se apropie. 

În cutie, rămăsese cineva în viaţă. Nu era mirosul cărnii 
dulce de copil, care-i plăcea atât de mult, ci al cărnii 
viguroase de bărbat. O faţă comică îl privea cercetător, cu 
ochii săi rotunzi, sălbatici şi gura stupidă, care se deschidea 
şi se închidea precum cea a unui peşte. Lovi cu piciorul 
cutia pentru a o deschide, dar, văzând că nu reuşea, 
smulse uşile. Apoi se întinse şi-l trase pe bărbatul care 
scâncea afară din refugiul său. Era oare un membru al 
speciei care-l învinsese? Acest prichindel fricos, cu buze 
gelatinoase? Râse la rugăminţile lui şi-l întoarse pe Gissing 
cu capul în jos, ţinându-l de-un picior. Aşteptă până când 
tipetele încetară, apoi întinse mâna între picioarele lui şi-i 
găsi bărbăţia. Nu era mare. De fapt, chiar zbârcită de frică. 
Gissing bolborosea ceva fără niciun sens. Singurul sunet pe 
care Rawhead îl înţelese din gura omului era acela pe care-l 
auzea acum - urletul strident ce însoțea întotdeauna o 
castrare. O dată terminată treaba, îi dădu drumul lui 
Gissing lângă maşină. 

Un foc izbucnise în motorul sfărâmat, iar Rawhead îi 
simţea mirosul. Nu era o fiară care să se teamă de foc. ÎI 
respecta, dar nu se temea de el. Focul era o unealtă pe 
care o folosise de multe ori pentru a-şi arde duşmanii şi a-i 
incinera în propriile paturi. 

Se îndepărtă de maşină, în timp ce focul ajunse la 
benzină şi flacăra se ridică în aer. Căldura se rostogolea 
spre el; simţi mirosul părului ars de pe piept, dar era prea 
vrăjit de spectacol ca să-l privească. Focul se extinse de-a 
lungul dârei de sânge al fiarei, îl mistui pe Gissing, 
prelingându-se, apoi, de-a lungul râurilor de benzină în 
acelaşi fel în care un câine lacom se ia după o urmă de 
urină. Observând priveliştea, Rawhead învăţă o lecţie nouă, 
mortală. 


În haosul din birou, Coot încerca, fără succes, să lupte 
împotriva somnului. Petrecuse o mare parte a serii în altar - 
câtva timp împreună cu Declan. Nu intenţiona să rostească 
rugăciuni în acea seară, ci încerca doar să studieze o 
anume schiţă. În faţa sa, pe birou, se afla o reproducere a 
inscripţiei de pe altar, reproducere pe care o fixa cu privirea 
de-o oră. În zadar. Ori inscripţia era prea ambiguă, ori 
imaginaţia sa lăsa de dorit. Oricare ar fi fost motivul, 
înţelegea prea puţine lucruri din ea. Cu siguranţă, 
reprezenta o înmormântare. Cadavrul părea puţin prea 
mare decât cel al participanţilor la serviciul funebru, însă nu 
era nimic extraordinar în asta. Se gândi la numele cârciumii 
din Zeal - „Omul înalt” - şi zâmbi. S-ar fi putut că vreunui 
glumeţ al Evului Mediu să-i fi plăcut să imortalizeze 
înmormântarea vreunui berar sub vălul de pe masa 
altarului. 

Pe hol, pendula, aflată într-o stare nu prea grozavă, bătu 
ora douăsprezece şi cincizeci, ceea ce însemna că, de fapt, 
era aproape unu. Coot se ridică de la birou, se întinse şi 
stinse lampa. Era surprins de strălucirea lunii, ale cărei raze 
se strecurau prin crăpătura draperiei. Era lună plină şi 
lumina ei, deşi rece, era luxuriantă. 

Puse grilajul în faţa focului din cămin şi păşi pe holul 
întunecat, închizând uşa în urma lui. Pendula ticăia strident. 
Auzi sirena unei ambulanţe, undeva spre Goudhurst. 

Ce se întâmplă? se miră el şi deschise uşa din faţă, să 
vadă ce putea să afle. Pe deal, se zăreau farurile unor 
maşini obişnuite, dar şi luminile albastre ale maşinilor 
poliţiei, mult mai ritmice decât bătăile pe care le auzea în 
spate. Un accident pe Şoseaua de nord. Prea devreme 
pentru a fi din cauza gheții, şi cu siguranţă nu din cauza 
frigului. Urmări luminile, amplasate pe deal ca bijuteriile din 
constelația Cetus, făcând cu ochiul. Dacă se gândea mai 
bine, era chiar rece. Nu era o vreme în care să stai. 

Se încruntă; ceva în colţul cel mai îndepărtat al 
cimitirului, sub copaci, îi atrase privirea. Lumina lunii grava 
scena într-o culoare monocromă. Tise negre, pietre cenușii, 
o crizantemă albă împrăştiindu-şi petalele pe un mormânt. 


Şi, de culoare neagră în umbra tiselor, dar proiectat clar pe 
fundalul de marmură al unui mormânt, se afla un uriaş. 

Coot ieşi din casă în papuci. 

Uriaşul nu era singur. Cineva îngenunchease înaintea lui 
- o siluetă mai mică şi mai umană, cu faţa ridicată, vizibilă, 
în lumina lunii. Era Declan. Chiar de la acea distanţă se 
distingea limpede că îi zâmbea stăpânului său. 

Coot dori să se apropie, să vadă mai bine coşmarul. La 
cel de-al treilea pas, o piatră îi trosni sub picioare. 

Uriaşul păru să-şi schimbe poziţia printre umbre. Se 
întorcea pentru a-l privi? Coot simţi cum îi sărea inima din 
piept. Nu, fă-l să fie sura; te rog, Doamne, fă-l să nu mă 
vadă, fă-mă invizibil! 

După aparenţe, ruga îi fusese ascultată. Uriaşul nu dădu 
niciun semn că l-ar fi văzut apropiindu-se. Coot prinse curaj 
traversă porțiunea pavată cu lespezi de mormânt, 
adăpostindu-se după fiecare cavou, de-abia îndrăznind să 
respire. Când ajunse la o distanţă de câţiva zeci de 
centimetri, observă felul în care capul creaturii era aplecat 
deasupra lui Declan şi auzi sunetul asemănător cu cel al 
unui şmirghel frecat de-o piatră - sunet pe care creatura îl 
scotea din gât. Insă asta nu era totul. 

Veşmintele lui Declan erau sfâşiate şi murdare, iar 
pieptul subţire dezgolit. Lumina lunii îi cădea pe stern şi pe 
coaste. Starea şi poziţia sa erau clare - reprezentau, pur şi 
simplu, adorare. Apoi, Coot auzi un plescăit şi, apropiindu- 
se mai mult, văzu cum uriaşul îndrepta un jet strălucitor de 
urină înspre faţa ridicată a lui Declan; acesta se revărsă în 
gura lui deschisă şi i se prelinse pe tors. Licărirea de 
bucurie din ochii lui Declan nu dispăru nicio clipă în timp ce 
primea botezul, întorcându-şi, în schimb, capul dintr-o parte 
în alta, în dorinţa de a fi complet pervertit. 

Mirosul urinei creaturii fu purtat de vânt înspre Coot - un 
miros acid, respingător. Cum suportă, oare, Declan o 
picătură pe trupul lui, cu atât mai mult să se scalde în el? 
Coot vru să ţipe, să oprească depravarea, dar silueta bestiei 
era terifiantă chiar şi în umbra tisei. Creatura era prea 
înaltă şi prea masivă, ca să fi fost o fiinţă umană. 


Cu siguranţă că aceasta era Bestia Pădurii Sălbatice, pe 
care Declan încercase s-o descrie - aceasta era 
devoratoarea de copii. Ghicise oare Declan, când îi făcuse 
elogiul acestui monstru, ce putere ar avea asupra 
imaginaţiei sale? Ştiuse, oare, tot timpul că, dacă bestia ar 
fi urmat să vină, adulmecând după el, ar fi îngenuncheat în 
faţa lui, l-ar fi numit Stăpân (înainte de Hristos, înainte de 
civilizaţie, spusese el), l-ar fi lăsat să-şi golească vezica 
asupra lui şi ar fi zâmbit? 

Da. O, da. 

Aşadar, lasă-l să-şi savureze momentul. Nu-ţi risca viața 
pentru el, gândi Coot, e aici unde doreşte să fie. Foarte 
încet, se dădu înapoi spre sacristie, cu privirea aţintită 
asupra decăderii din faţa lui. Botezul se terminase, dar 
mâinile lui Declan, făcute căuş, încă mai reţineau o 
cantitate de fluid. Îşi duse palmele la gură şi bău. 

Coot vomită, incapabil să se abţină. Închise o clipă ochii, 
pentru a scăpa de acea privelişte, şi îi deschise din nou, 
doar ca să vadă capul ascuns între umbre răsucindu-se spre 
el şi privindu-l cu ochi care ardeau în întuneric. 

— Hristoase, Dumnezeule! 

Îl văzuse. De data asta, chiar îl văzuse. Creatura urlă, 
capul ei îşi schimbă forma în umbră, iar gura i se deschise 
cumplit de mare. 

— lisuse Hristoase! 

Năvălea deja spre el, sprintenă ca o antilopă, lăsându-şi 
acolitul prăbuşit în spatele copacului. Coot se răsuci pe 
călcâie şi o rupse la fugă, aşa cum nu mai făcuse de mulţi 
ani, sărind peste morminte. Uşa se afla doar la câţiva metri 
- uşa care-i oferea o oarecare siguranţă, doar atât cât să 
poată gândi şi să găsească o armă. Aleargă, prostănac 
bătrân! Cursa lui Hristos, premiul lui Hristos. Patru metri. 

Aleargă! 

Uşa era deschisă. 

Aproape a ajuns; încă un metru... 

Păşi peste prag şi se răsuci, ca să-i trântească uşa în 
nasul urmăritorului. O, nu! Rawhead îşi trecuse deja 
fulgerător mâna prin uşă - o mână de trei ori mai mare 


decât una umană. Urla neîncetat, spintecând aerul şi 
încercând să-l înşface pe Coot. 

Acesta se azvârli cu toată greutatea asupra uşii de 
stejar. Cadrul de fier al uşii muşcă antebraţul lui Rawhead. 
Urletul se transformă într-un țipăt, ura şi agonia 
amestecându-se într-un vuiet care fu auzit dintr-un capăt în 
celălalt al satului. 

Ţipătul străbătu noaptea, ajungând până pe Şoseaua de 
nord, acolo unde rămăşiţele lui Gissing şi ale şoferului erau 
culese de pe jos şi introduse în saci de plastic. Răsună ca 
un ecou în jurul pereţilor de gheaţă ai capelei mortuare, în 
care Denny şi Gwen Nicholson începeau deja să se 
descompună. Se auzi şi în dormitoarele din Zeal, acolo 
unde cuplurile vii stăteau întinse unele lângă altele, poate 
cu un braţ înţepenit sub corpul celuilalt; acolo unde bătrânii 
zăceau trezi, studiind configuraţia tavanului; acolo unde 
copiii visau uterul, iar bebeluşii îl plângeau. Se auzi la 
nesfârşit, în timp ce Rawhead turba de furie în faţa uşii. 

Coot simţi cum i se învârtea capul din pricina ţipătului. 
Bolborosi câteva rugăciuni, dar niciun semn al ajutorului 
atât de necesar nu se ivi din înaltul cerului. Simţea cum îl 
părăsesc puterile. Uriaşul câştiga mereu teren, împingând 
uşa centimetru cu centimetru. Picioarele lui Coot alunecau 
pe podeaua prea lustruită, iar muşchii îi fremătau pe 
măsură ce cedau. Era o întrecere pe care nu avea nicio 
şansă s-o câştige, în cazul în care ar încerca să-şi măsoare 
forţa şi rezistenţă cu cele ale bestiei. Avea nevoie de-o 
strategie, dacă voia să mai vadă dimineaţa următoare. 

Coot împinse şi mai tare în uşa de stejar, aruncându-şi, 
în acelaşi timp, privirea prin hol, în căutarea unei arme. 
Creatura nu trebuia să pătrundă înăuntru, nu trebuia să 
pună stăpânire pe el. Simţi un miros amar în nări. O clipă, 
se văzu gol, îngenuncheat în faţa uriaşului, cu urina lui 
răpăindu-i pe ţeastă. Acestei imagini îi urmară imediat 
altele, adevărate exemple de depravare. Tot ce putea face, 
era să nu le lase să-i pătrundă în minte, să nu lase 
obscenităţile să aibă câştig de cauză. Mintea creaturii 
încerca să pună stăpânire pe-a sa, un şir întreg de porcării 


croindu-şi drum printre amintirile lui şi încurajându-i 
gândurile ascunse să iasă la suprafaţă. Nu cerea creatura 
venerație, exact ca orice Dumnezeu? Nu erau cererile sale 
adevărate şi reale, şi nu ambigue, precum cele ale 
Stăpânului pe care-l slujise până atunci? Ce gând măreț: să 
se ofere acestei creaturi certe, care bătea de cealaltă parte 
a uşii, să se prosterneze în faţa ei şi s-o lase să-l distrugă! 

Rawhead. Numele său era o pulsaţie în ureche - 
Conducător. Crud. 

In disperare de cauză, ştiind că liniile sale de apărare 
mentală erau la un pas de a se prăbuşi, privirea i se opri pe 
cuierul de haine, aflat în stânga uşii. 

Conducător. Crud. Conducător. Crud. Numele era ceva 
imperativ. Conducător. Crud. Conducător. Crud. Numele 
evoca un cap ras, lipsit de mijloace de apărare, o creatură 
aproape de-a exploda, fără să ştie dacă de durere sau de 
plăcere. Uşor de aflat... 

Coot era conştient că trebuia să acţioneze acum sau 
niciodată, ca să nu fie supus. Sprijinind uşa doar cu o mână, 
o întinse pe cealaltă spre cuier, după un baston. Printre alte 
câteva, exista unul de care avea neapărată nevoie. Il 
numise bastonul pentru teren accidentat, un baston lung 
de-un metru şi jumătate, din frasin curăţat de coajă, des 
folosit şi elastic. Il trase cu degetele spre el. 

Rawhead profită de faptul că uşa nu mai era bine 
sprijinită dinăuntru; braţu-i puternic pătrundea tot mai mult 
în interior, nepăsător că uşa îi zgâria pielea. Mâna cu 
degetele ca de oţel înşfăcă poalele hainei lui Coot. 

Coot ridică bastonul de frasin şi lovi cotul lui Rawhead, în 
locul în care osul, aflat chiar sub piele, era vulnerabil. Arma 
se frânse, dar îşi făcu datoria. De cealaltă parte a uşii, se 
auzi un nou urlet, şi braţul lui Rawhead se retrase rapid. 
Coot trânti uşa şi o zăvori. Urmă o scurtă pauză - doar 
câteva secunde - înainte ca atacul să reînceapă, de data 
asta sub forma bătăilor de pumni în uşă. Balamalele 
începură să se îndoaie, iar lemnul trosni. Mai rămăsese 
foarte puţin timp până ce Rawhead avea să pătrundă în 
încăpere. Era puternic, iar acum şi foarte furios. 


Coot traversă vestibulul şi ridică telefonul, formând 
numărul poliţiei. Cât oare o să mai treacă până când 
creatura să cumpănească lucrurile, să renunţe să mai atace 
uşa şi să se îndrepte spre ferestre? Geamurile erau din 
sticlă cu plumb, dar asta nu o s-o reţină prea mult. Avea la 
dispoziţie câteva minute, poate numai secunde, depinzând 
de rapiditatea cu care gândea creatura. 

Eliberată de dominaţia lui Rawhead, mintea lui Coot era 
un cor de fragmente de rugăciuni şi rugăminţi. 

Dacă avea să moară, se trezi el gândindu-se, urma să fie 
răsplătit în Rai pentru a fi murit într-un mod mai brutal 
decât cel la care putea să se aştepte orice preot de țară? O 
să i se ofere o compensație în paradis pentru intestinele 
scoase în vestibulul propriei sale sacristii? 

La poliţie, mai rămăsese doar un singur ofiţer de 
serviciu, ceilalţi aflându-se pe Şoseaua de nord, unde 
strângeau resturile maşinii lui Gissing. Bietul poliţist 
înţelese prea puţin din rugăminţile reverendului Coot, dar 
nu se înşelă nici asupra zgomotului de lemn sfărâmat care 
însoțea bolboroselile, nici asupra urletului care se auzea pe 
fondul conversaţiei. 

Ofiţerul închise telefonul şi ceru ajutor prin staţia de 
radio. Patrula aflată pe Şoseaua de nord avu nevoie de 
douăzeci sau douăzeci şi cinci de secunde pentru a 
răspunde apelului. In acest timp, Rawhead sfărâmase 
panoul central al uşii sacristiei, iar acum distrugea şi restul. 
Echipajul patrulei n-avea cum să ştie aşa ceva. După 
priveliştea de pe şosea - corpul carbonizat al şoferului, 
bărbăţia lipsă a lui Gissing -, poliţiştii deveniseră imuni la 
orice experienţă de acest gen, de parcă ar fi fost veteranii 
unui război de-o oră. Ofiţerului de serviciu îi trebui un minut 
întreg ca să-şi convingă colegii că reverendul Coot avea 
nevoie urgentă de ajutor, iar în tot acest răstimp, Rawhead 
pătrunsese înăuntru. 

e 

În hotel, Ron Milton urmări spectacolul de lumini 
sclipitoare de pe deal, auzi sirenele şi urletele lui Rawhead 
şi fu cuprins de îndoieli. Era, oare, acesta satul liniştit în 


care intenţiona să se stabilească împreună cu toată familia? 
O privi pe Maggie care, după ce fusese trezită de zgomot, 
adormise din nou; flaconul de somnifere, aproape gol, se 
afla pe noptieră. Ron simţea, deşi ea ar fi râs dacă ar fi 
ştiut, că trebuia s-o apere - dorea să fie eroul ei. Şi, totuşi, 
Maggie luase lecţii de autoapărare în perioada în care el se 
îngrăşase din pricina prea multor dejunuri de afaceri. Il 
întrista în mod inexplicabil s-o vadă dormind, când ştia că 
avea o atât de mică putere asupra vieţii şi a morţii. 
e 

Rawhead stătea în vestibulul sacristiei, într-un nor de 
confeti format din sfărâmături de lemn. Torsul îi era plin de 
aşchii, zeci de răni minuscule sângerau pe corpul lui masiv, 
iar sudoarea acră se răspândea în vestibul ca tămâia. 

Adulmecă aerul pentru a lua urma bărbatului, dar acesta 
nu se afla prin apropiere. Rawhead îşi dezgoli dinţii într-un 
rânjet frustrat, şuieră subţire din fundul gâtului şi făcu un 
salt spre birou. De la douăzeci de metri, simţurile îi indicau 
că acolo găsea căldură şi consolare. Răsturnă biroul şi 
sfărâmă două scaune, într-o oarecare măsură ca să aibă 
mai mult spaţiu de mişcare, dar mai cu seamă dintr-o 
pornire pur distructivă; dădu apoi deoparte grilajul 
căminului şi se aşeză. Căldura, tămăduitoare, vie, îl 
înconjură. Savura senzaţia pe măsură ce căldura îi 
cuprindea faţa, pântecele plat, membrele, îi pătrundea apoi 
în sânge, aducându-i aminte de alte focuri pe care le 
aprinsese, odinioară, în holdele de grâne. 

Şi îşi reaminti un alt foc, unul pe care încerca să-l uite, 
dar la care nu se putea abţine să nu se gândească - 
umilirea la care fusese supus în acea seară o să dăinuie în 
el pentru totdeauna. Duşmanii îşi aleseseră cu grijă 
momentul: miezul verii, nicio picătură de ploaie căzută 
vreme de două luni. Arbuştii din Pădurea Sălbatică erau 
uscați complet, chiar şi copacii vii luaseră foc cu uşurinţă. 
Fusese alungat din ascunzătoarea sa cu ochii şiroind de 
lacrimi, derutat şi înspăimântat, pentru a fi întâmpinat de 
ţăruşi şi plase, de fiecare parte, şi de acel... /ucru pe care-l 
aveau, acea privelişte care-l putea supune. 


Bineînţeles, nu fuseseră destul de curajoşi ca să-l ucidă - 
erau prea superstiţioşi pentru aşa ceva. În plus, oare nu-i 
recunoscuseră autoritatea? Spaima întipărită pe feţele lor, 
în timp ce-l răneau, nu constituia un omagiu? De aceea l-au 
îngropat de viu - ceva mai rău decât moartea. Nu era, oare, 
lucrul cel mai rău posibil? Pentru că el putea să trăiască un 
secol, chiar mai multe, fără să moară vreodată, nici chiar 
închis sub pământ. Lăsat doar să aştepte şi să sufere o sută 
de ani, apoi altă sută şi altă sută, în timp ce generaţii se 
perindau pe pământul de deasupra capului său, generaţii 
care au trăit, au murit şi l-au uitat. Poate că femeile nu-l 
uitaseră: le simţea mirosul chiar şi prin pământ, atunci când 
se apropiau de mormânt, şi, deşi ele ar fi putut să nu ştie, 
se îngrijorau, reuşind apoi să-şi convingă bărbaţii să 
abandoneze definitiv acel loc; astfel, a fost lăsat complet 
singur, neavând nici măcar spicele drept însoțitor. 
Singurătatea fusese răzbunarea lor, cugetă Rawhead, 
pentru timpurile în care el şi fraţii săi le luaseră femeile în 
păduri, le ţintuiseră la pământ, le violaseră şi le dăduseră 
drumul să plece, pline de sânge, dar însărcinate. Aveau să 
moară născându-şi copiii - fructele acelor violuri -, pentru 
că anatomia nici unei femei nu putea supravieţui aducerii 
pe lume a unui astfel de hibrid. Aceasta era singura 
răzbunare pe care el şi fraţii săi au săvârşit-o vreodată 
asupra sexului cu burtă mare. 

Rawhead se întinse şi privi în sus spre reproducerea 
aurită a „Luminii lumii”, ce atârna deasupra căminului lui 
Coot. Imaginea nu trezi în el nici frică şi nici remuşcări: era 
doar o reprezentare a unui martir fără sex, cu ochi de 
căprioară, copleşit de durere. Niciun fel de provocare în 
această imagine. Puterea adevărată, singura putere care-l 
putea învinge, dispăruse, după cât se părea - pierdută 
dincolo de orice putinţă de revenire, locul ei fiind uzurpat 
de un păstor virgin. Rawhead ejaculă în tăcere, şi jetul 
subţire de spermă sâsâi pe pământ. Lumea îi aparţinea, 
fiind supusă stăpânirii lui în mod categoric. O să aibă 
căldură şi hrană din abundență. Chiar şi bebeluşi. Da, 


carnea de bebeluş era cea mai bună. Bebeluş proaspăt 
născut, încă fără ochi. 

Se întinse, oftând anticipat la gândul acestor delicatese, 
cu mintea plină de atrocități. 

e 

Refugiat în criptă, Coot auzi maşinile poliţiei oprindu-se 
în scrâşnete de frâne în faţa sacristiei, apoi zgomotul 
paşilor pe pietrişul cărării. Păreau să fie cel puţin vreo şase 
poliţişti. Cu siguranţă, suficienţi. 

Se deplasă prudent, în întuneric, spre scări. 

Ceva îl atinse; aproape că urlă, muşcându-şi limba cu o 
clipă înainte ca strigătul să-i iasă din gâtlej. 

— Nu te duce acum, rosti o voce din spatele său. 

Era Declan, dar vorbea mult prea tare pentru a fi liniştit. 
Creatura se afla undeva deasupra lor şi avea să-l audă, 
dacă nu era atent. Of, Dumnezeule, nu trebuia să-l audă! 

— E deasupra noastră, şopti Coot. 

— Ştiu. 

Vocea părea să-i vină din măruntaie, nu din gât, şi în ea 
se distingea degradarea. 

— Să-l lăsăm să vină aici, jos, ce zici? Doar ştii că te 
vrea. Vrea ca eu să... 

— Ce s-a-ntâmplat cu tine? 

Faţa lui Declan de-abia se distingea în întuneric. Rânji - 
era nebun. 

— Cred că ar dori să te boteze şi pe tine. Cum ţi-ar 
plăcea? A urinat pe mine - l-ai văzut? Şi asta n-a fost tot. O, 
nu, vrea mai mult decât atât. Vrea totul. Mă auzi? Totul. 

Declan îl înşfăcă pe Coot, într-o îmbrăţişare de urs putind 
a urină - urina creaturii. 

— Vii cu mine? întrebă el, privindu-l pieziş. 

— Eu cred în Dumnezeu, răspunse Coot. 

Declan râse. Nu era un râs cavernos, ci unul în care se 
distingea o compasiune sinceră pentru sufletul său pierdut. 

— El este Dumnezeu. Era aici înainte ca rahatul ăsta de 
clădire să fie construit. 

— Şi câinii erau. 

— Aăă? 


— Asta nu înseamnă că-i voi lăsa să urineze pe mine. 

— Faci pe deşteptul, da? zise Declan, cu un zâmbet 
pervers. O să-ţi arate el. Te vei schimba. 

— Nu, Declan. Dă-mi drumul... 

Îmbrăţişarea era prea puternică. 

— Urcă pe scări, cretinule! Nu trebuie să-l faci pe 
Dumnezeu să te-aştepte. 

ÎI trase pe Coot în sus pe scări, ţinându-l încă în braţe. 
Coot nu-şi găsea cuvintele, nu găsea vreun argument logic; 
oare nu putea să facă nimic pentru al determina pe individ 
să-şi dea seama de nivelul de degradare la care ajunsese? 

Amândoi îşi făcură o intrare dizgraţioasă în biserică; Coot 
privi automat spre altar, căutând o anume siguranţă, dar nu 
găsi niciuna. Altarul fusese profanat. Odăjdiile fuseseră 
sfâşiate şi murdărite cu excremente, iar crucea şi sfeşnicele 
ardeau, împreună cu cărţile de rugăciuni, într-un foc viu, pe 
treptele altarului. Funinginea plutea prin biserică şi aerul 
era plin de fum. 

— Tu ai făcut asta? 

Declan mârâi. 

— Vrea ca eu să distrug totul. Cărămidă cu cărămidă, 
dacă trebuie. 

— Nu va îndrăzni. 

— O, ba da! Nu se teme de lisus, nu-i este frică de... 

Siguranţa îl părăsi o clipă, şi Coot profită de această 
ezitare. 

— Totuşi, există ceva aici de care îi este frică, nu-i aşa? 
Altfel, ar fi intrat chiar el în biserică, ar fi făcut-o singur... 

Declan nu-l privea pe Coot. Ochii i se împăienjeniră. 

— Ce este, Declan? Ce nu-i place? Poţi să-mi spui... 

Declan îl scuipă în faţă pe Coot, şi un cocoloş de flegmă i 
se lipi de obraz ca un melc. 

— Nu-i treaba ta. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Declan, priveşte ce-a 
făcut din tine! 

— Îmi cunosc stăpânul când îl văd... - Declan tremura - 
„.„. ŞI aşa vei face şi tu. 


Îl răsuci pe Coot cu faţa spre uşa dinspre Sud. Era 
deschisă, iar creatura se afla în prag, aplecându-se grațios 
pentru a pătrunde înăuntru. Coot îl văzu pentru prima dată 
pe Rawhead în plină lumină şi se simţi cuprins de o spaimă 
adevărată. Evitase prea mult să se gândească la mărimea, 
privirea fixă şi originea lui. Acum, pe măsură, ce se apropia, 
cu paşi înceţi, chiar maiestuoşi, inima îi recunoştea 
autoritatea. Nu era o simplă bestie, în ciuda coamei şi a 
şirului îngrozitor de dinţi; ochii ei îl străpungeau continuu, 
scânteind cu un dispreţ pe care niciun animal nu l-ar fi 
putut exprima vreodată. Gura i se deschidea tot mai larg, 
dinţii lungi de cinci sau chiar opt centimetri, strălucindu-i în 
gingii. Când Coot nu mai avea încotro să fugă, Declan îi 
dădu drumul. Oricum, Coot nu s-ar fi putut mişca: privirea 
fixă a creaturii era prea insistentă. Rawhead se întinse şi-l 
înşfăcă pe Coot. Lumea i se învârti în cap... 

e 

Erau şapte poliţişti, nu şase cât bănuise Coot. Trei erau 
înarmaţi, armele fiind aduse de la Londra, din ordinul 
sergentului Gissing - defunctului sergent Gissing, ce urma, 
în curând, să fie decorat postmortem. Cei şapte poliţişti - 
toţi oameni unul şi unul - se aflau sub ordinele sergentului 
Ivanhoe Baker. Ivanhoe nu era un erou, nici prin vocaţie şi 
nici prin educaţie. Vocea sa, pentru care se rugase în gând 
să nu-l trădeze tocmai în momentul critic, sună ca un țipăt 
înăbuşit, atunci când Rawhead apăru din biserică. 

— Îl văd! zise el. 

Toţi îl vedeau: înalt de doi metri şi optzeci, acoperit de 
sânge - un iad umblător. Armele se ridicară fără ordinul lui 
Ivanhoe, iar cei neînarmaţi, simțindu-se brusc goi, îşi 
sărutară bastoanele şi începură să se roage. Unul o luă la 
goană. 

— Menţineţi formaţia! urlă Ivanhoe. 

Dacă ticăloşii ăştia spălau puţină, avea să fie lăsat 
singur. Nu-i dăduseră nicio armă, mulţumindu-se să-l 
investească cu comanda grupului, dar asta nu-l încălzea 
deloc. 


Rawhead îl ţinea încă de gât, la înălţimea braţului, pe 
Coot. Picioarele reverendului se clătinau la treizeci de 
centimetri de sol, capul îi era răsturnat pe spate şi ochii 
închişi. Monstrul prezentă corpul duşmanilor, ca o dovadă a 
puterii sale. 

— Putem... vă rugăm... putem... să-l împuşcăm pe 
ticălos? întrebă unul dintre poliţiştii înarmaţi. 

Ivanhoe înghiţi cu greu înainte de-a răspunde. 

— Îl vom lovi pe preot. 

— E deja mort, replică polițistul. 

— Asta n-o ştim. 

— Trebuie să fie mort. Uită-te la el... 

Rawhead îl scutură pe Coot ca pe o plapumă de puf; o 
parte din umplutură căzu pe jos, spre marele dezgust al lui 
Ivanhoe. Apoi, cu o mişcare aproape neglijentă, Rawhead îl 
aruncă pe Coot spre poliţişti. Corpul lovi pietrişul puţin mai 
departe de poartă şi rămase nemişcat. Ivanhoe îşi regăsi 
vocea: 

— Foc! 

Poliţiştii nu aveau nevoie de îndemnuri; degetele 
apăsaseră deja pe trăgaci înainte ca ultima silabă să-i fi 
ieşit din gură. 

Rawhead fu lovit de trei, patru, cinci gloanţe într-o 
succesiune rapidă, cele mai multe nimerindu-l în piept. 
Rănit, îşi ridică o mână pentru a-şi proteja faţa, acoperindu- 
şi cu cealaltă boaşele. Era o durere pe care n-o anticipase. 
Rana primită din arma lui Nicholson fusese uitată în 
exaltarea produsă de vărsarea de sânge care urmase, dar 
aceste înţepături îl dureau şi numărul lor continuă să 
crească. Avu un acces de frică. Instinctul îi spunea să se 
repeadă în faţa acestor bețe strălucitoare, ce scoteau un 
sunet surd, dar durerea era prea mare. Se răsuci şi se 
retrase, sărind peste morminte şi îndreptându-se spre 
siguranţa oferită de dealuri. Acolo se aflau crânguri, 
ascunzişuri şi peşteri pe care le cunoştea, locuri în care se 
putea ascunde, câştigând timpul necesar pentru a se gândi 
la această nouă problemă. Însă, mai întâi, trebuia să scape 
de urmăritori. 


Aceştia se luară iute după el, înflăcăraţi de uşurinţa cu 
care învinseseră, lăsându-l pe Ivanhoe să găsească un vas 
pe unul dintre morminte, ca să arunce crizantemele din el şi 
să vomite. 

Pe şosea nu erau lumini, şi Rawhead începu să se simtă 
mai în siguranţă. Putea să se topească în întuneric, în 
pământ - doar făcuse acest lucru de o mie de ori. Traversă 
un lan. Orzul nu era cules încă, iar spicele erau grele de 
boabe. Le zdrobi sub tălpi în timp ce alerga, măcinând 
boabele şi tulpinile. In spatele său, urmăritorii pierdeau deja 
cursa. Maşina în care se îngrămădiseră se oprise pe şosea, 
şi Rawhead îi vedea luminile - una albastră, două albe - în 
depărtare. Duşmanii strigau ordine dezordonate, cuvinte pe 
care el nu le înţelegea. N-avea nicio importanţă; cunoştea 
oamenii; se speriau uşor. Nu aveau să-l caute prea departe 
în acea noapte; or să folosească întunericul ca o scuză 
pentru a opri cercetarea, spunându-şi că, oricum, rănile 
erau probabil fatale. Copii încrezători! 

Urcă în vârful dealului şi privi în vale. Sub şoseaua-şarpe, 
ai cărei ochi erau farurile maşinii inamice, satul semăna cu 
o roată de lumină caldă, cu sclipiri albastre şi roşii în butuc. 
Mai departe, în toate direcţiile, se vedea doar negrul 
impenetrabil al dealurilor, peste care atârnau stelele în 
bucle şi mănunchiuri. Ziua semăna cu o vale acoperită, de 
mărimea unei jucării. Noaptea era ceva fără fund, mai mult 
a lui decât a lor. 

Duşmanii se retrăgeau deja spre colibele lor, aşa cum îşi 
imaginase el. Urmărirea se încheiase în acea noapte. 

Rawhead se întinse pe pământ şi urmări cu privirea un 
meteor aprinzându-se şi căzând undeva spre Sud-Vest. O 
licărire scurtă, strălucitoare, care lumină marginea unui nor, 
apoi se stinse. Până dimineaţă, mai erau multe ore, lungi şi 
tămăduitoare. In scurt timp, o să fie din nou puternic, iar 
atunci, atunci... o să-i ardă pe toţi. 

e 

Coot nu era mort, dar se afla atât de aproape de moarte, 
încât nici nu mai conta. Avea optzeci la sută dintre oasele 
corpului fracturate sau rupte, faţa şi gâtul sfâşiate, iar una 


dintre mâini aşa de sfărâmată, că nu mai putea fi 
recunoscută ca atare. Oricum, urma să moară. Era doar o 
problemă de timp şi de vocaţie. 

e 

În sat, cei care văzuseră doar un fragment din cele 
întâmplate în partea de jos a aşezării îşi pregăteau deja în 
detaliu povestirile; dovezile vizibile cu ochiul liber ofereau 
credibilitate celor mai fantastice invenţii. Haosul din cimitir, 
uşa sfărâmată a sacristiei, maşina înconjurată de cordoane 
de protecţie de pe Şoseaua de nord. Indiferent ce se 
întâmplase în acea noapte de sâmbătă, avea să treacă mult 
timp până ce totul să fie dat uitării. 

Nu se desfăşură nicio slujbă dedicată Festivalului 
Recoltei, ceea ce nu constituia o surpriză pentru nimeni. 

— Vreau să plecăm cu toţii la Londra, insistă Maggie. 

— Cu o zi în urmă, doreai să rămânem aici, să devenim o 
parte a comunităţii. 

— Asta a fost vineri, înainte ca... tot... acest... Un nebun 
este în libertate, Ron. 

— Dacă plecăm acum, nu ne vom întoarce niciodată. 

— Ce spui? Bineînţeles că ne vom întoarce. 

— Dacă plecăm acum, când localitatea se află în 
primejdie, renunţăm cu totul la ea. 

— Ridicol. 

— Doar tu erai atât de nerăbdătoare să fii văzută că te 
integrezi în viaţa satului. Ei bine, va trebui să ne alăturăm şi 
morţilor de-aici. Şi am de gând să rămân - până ce totul se 
va termina. Poţi să te întorci la Londra. la şi copiii. 

— Nu. 

Ron oftă din greu. 

— Vreau să-l văd capturat, oricine ar fi. Vreau să ştiu că 
totul s-a terminat, să văd cu propriii mei ochi. E singurul 
mod în care ne vom simţi vreodată în siguranţă aici. 

Ea încuviinţă din cap, fără tragere de inimă. 

— Cel puţin, haide să plecăm din hotel o vreme. Doamna 
Blatter a luat-o razna. Putem să ieşim puţin la plimbare cu 
maşina? Luăm aer proaspăt... 

— Fireşte, de ce nu? 


Era o zi liniştită de septembrie; ţinutul, întotdeauna plin 
de surprize, strălucea de viaţă. Florile târzii sclipeau în 
gardurile vii de pe marginea drumului, iar păsările coborau 
deasupra şoselei şi a maşinii. Cerul era albastru, şi norii, o 
fantezie de culoare crem. La câţiva kilometri în afara 
oraşului, toate ororile nopţii precedente se estompară şi 
exuberanţa desăvârşită a zilei începu să amelioreze starea 
de spirit a familiei. Cu cât se îndepărtau mai mult de Zeal, 
cu atât temerile lui Ron se micşorau. În scurt timp, se apucă 
să cânte. 

Pe bancheta din spate, Debbie făcea fiţe. Acum zicea: 
„Mi-e cald, tăticule”, în clipa următoare: „Vreau un suc de 
portocale, tăticule”, iar în clipa imediat următoare: „Vreau 
să fac pipi”. 

Ron opri maşina pe o porţiune pustie a şoselei şi jucă 
rolul tatălui indulgent. Copiii trecuseră prin multe, aşa încât, 
astăzi, puteau să fie răsfăţaţi. 

— În regulă, scumpo, fă pipi aici, apoi mergem să-ţi 
cumpărăm o îngheţată. 

— Unde-i la-la? întrebă ea. 

Ce expresie tâmpită - eufemismul pentru toaletă folosit 
de soacră-sa. Maggie interveni. Se descurca mai bine decât 
Ron cu Debbie, atunci când aceasta se afla în asemenea 
toane. 

— Poţi să te duci după gardul viu. 

Debbie păru îngrozită. Ron schimbă o privire amuzată cu 
lan. Băiatul făcu o figură afectată. Strâmbându-se, se 
întoarse la banda desenată, cu colţurile îndoite. 

— Grăbeşte-te, da? murmură el în bărbie. Apoi vom 
pleca într-un loc decent. 

Într-un loc decent, cugetă Ron. Voia să spună un oraş. 
Fiind un puşti de la oraş, o să aibă nevoie de ceva timp 
pentru a-l convinge că un deal de pe care se deschidea o 
privelişte era un loc decent. Debbie continuă să se 
comporte la fel. 

— Nu pot să mă duc, mami... 

— De ce nu? 

— Dacă mă vede cineva? 


— Nu te va vedea nimeni, scumpo, o asigură Ron. Acum 
fă ce ţi-a spus mama. Se răsuci spre Maggie. Du-te cu ea, 
iubito! 

Maggie nu se mişcă din loc. 

— Se va descurca. 

— Nu se poate căţăra singură pe poartă. 

— Ei bine, atunci du-te tu! 

Ron, hotărât să nu discute în contradictoriu, zâmbi 
forţat. 

— Haide, zise el. 

Debbie cobori din maşină şi Ron o ajută să treacă peste 
poarta de fier, în lanul aflat de cealaltă parte. Grânele 
fuseseră deja culese. Mirosea... a pământ. 

— Nu te uita, îl admonestă ea, cu ochii mari, nu trebuie 
să te uiţi. : 

Era deja o pungaşă la vârsta fragedă de nouă ani. Il 
ducea de nas mai bine decât cânta la pian, deşi lua lecţii de 
muzică. El ştia acest lucru, la fel şi ea. Ron îi zâmbi şi 
închise ochii. 

— În regulă. Vezi? Am închis ochii. Acum, te rog, 
grăbeşte-te, Debbie! 

— Promite-mi că nu tragi cu ochiul. 

— N-o voi face. Dumnezeule, gândi el, câte mofturi! Hai, 
grăbeşte-te! 

Ron aruncă o privire în urmă, spre maşină. lan şedea pe 
bancheta din spate, cu faţa rigidă, continuând să citească, 
captivat de aventurile eroice de duzină ale eroului. Băiatul 
era atât de serios, încât Ron nu putea să obţină de la el 
decât un zâmbet ocazional. Departe de a fi o mască sau de- 
a avea un aer contrafăcut de mister, părea mulţumit să lase 
toate fandoselile în seama surorii sale. 

In spatele gardului viu, Debbie îşi trase în jos 
pantalonaşii de duminică şi se lăsă pe vine, dar, după tot 
circul făcut, nu reuşi să urineze. Se forţa, ceea ce înrăutăţi 
şi mai mult situaţia. 

Ron privi peste lan, spre orizont. Pescăruşii se învârteau 
în aer, certându-se de la vreo bucăţică de hrană gustoasă. li 
urmări o vreme, simțindu-se din ce în ce mai neliniştit. 


— Grăbeşte-te, scumpo! zise el. 

Se uită spre maşină. lan îl urmărea cu o figură plictisită - 
poate şi cu un sentiment profund de resemnare? Băiatul îşi 
cobori din nou ochii pe banda desenată, intitulată „Utopia”, 
fără să susţină privirea fixă a tatălui său. 

Fetiţa scoase un urlet strident. 

— Dumnezeule! 

Ron escaladă poarta într-o clipă, urmat îndeaproape de 
Maggie. 

— Debbie! 

Tatăl o găsi stând în picioare, cu spatele la gardul viu. Se 
holba spre pământ, bolborosind, cu faţa roşie. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, ce s-a întâmplat? 

Debbie vorbea incoerent. Tatăl îi urmări privirea. 

— Ce s-a întâmplat? 

Maggie avea probleme cu escaladarea porţii. 

— E-n regulă... e-n regulă. 

O cârtită moartă era aproape îngropată în ramurile de la 
marginea lanului, cu ochii ciuguliți şi pielea acoperită de 
muşte. 

— Of, Dumnezeule, Ron! 

Maggie îl privi acuzator, ca şi cum el ar fi pus cu 
premeditare blestematul de animal acolo. 

— Nu-i nimic, scumpo, zise ea, dându-şi soţul la o parte 
cu cotul şi cuprinzând-o în braţe pe Debbie. 

Suspinele i se mai domoliră. Copii crescuți la oraş, se 
gândi Ron. O să fie nevoie să se obişnuiască şi cu astfel de 
lucruri, dacă urmau să locuiască la ţară. Aici nu existau 
gunoieri care să ridice, în fiecare dimineaţă, pisicile călcate 
de maşini. Maggie o legăna; se părea că momentul dificil 
trecuse. 

— Işi va reveni, spuse Ron. 

— Bineînţeles că-şi va reveni. Nu-i aşa, scumpo? 

Maggie o ajută să-şi tragă pantalonaşii. Debbie mai 
scâncea încă, uitând complet, în nefericirea ei, de nevoia 
de-a fi singură. 

Pe bancheta din spate a maşinii, lan asculta miorlăiturile 
surorii sale şi încerca să se concentreze asupra benzii 


desenate. Ar face orice să i se dea un pic de atenție, gândi 
el. Ei bine, treaba ei! 

Brusc, se făcu întuneric. 

Îşi ridică privirea şi inima îi sări din piept. Lângă umărul 
lui, la vreo cincisprezece centimetri, ceva - o faţă a iadului - 
se aplecă, privind cercetător în maşină. lan nu putu să urle, 
căci limba refuza să-l ajute. Nu reuşi decât să ude scaunul 
şi să dea inutil din picioare, în vreme ce braţele lungi şi 
pline de cicatrice se întindeau prin fereastră, după el. 
Unghiile bestiei se încleştară în jurul gleznei şi îi sfâşiară 
şoseta. Unul dintre pantofii cei noi îi căzu în timpul luptei. 
Creatura îl trăgea de picior, pe bancheta udă, spre 
fereastră. Îşi regăsi vocea. Nu chiar vocea lui, ci una 
patetică, prostească, care nu putea egala spaima mortală 
resimţită. Oricum, era prea târziu; îi trăgea picioarele pe 
fereastră - apoi şezutul. lan se uită prin fereastra din spate 
atunci când creatura îi ridică torsul în aer şi, ca într-un vis, 
îşi văzu tatăl la poartă, cu faţa atât de ridicolă, apoi îl văzu 
escaladând poarta, pentru a-i veni în ajutor, pentru a-l ajuta 
- numai că se mişca prea încet. lan ştiuse de la început că 
nu putea fi salvat, fiindcă murise în acest fel, în somn, de 
sute de ori, iar tatăl său nu ajunsese niciodată la timp. Gura 
era mai mare chiar şi decât cea din vis, o gaură în care era 
introdus cu capul înainte. Mirosea de milioane de ori mai 
urât decât lăzile de gunoi din spatele cantinei şcolii. li veni 
să vomite chiar în clipa în care creatura îi reteză, cu o 
muşcătură, calota capului. 

Ron nu urlase nicicând în viaţa lui. Urletele aparţineau 
întotdeauna celuilalt sex - până în acel moment. Atunci, 
văzând monstrul cum se ridica în picioare şi îşi închidea 
fălcile în jurul capului fiului său, niciun sunet nu putea fi mai 
potrivit decât un urlet. 

Rawhead auzi strigătul şi se răsuci, fără vreo urmă de 
frică pe faţă, pentru a-i descoperi sursa. Ochii li se întâlniră. 
Privirea Regelui îl străpunse pe Milton ca un piron, 
îngheţându-l până-n măduva oaselor, pe şosea. Maggie 
rupse cea dintâi vraja, cu o voce funebră: 

— O... te rog... nu! 


Ron îşi scoase din minte imaginea lui Rawhead şi porni 
spre maşină, spre fiul său. Dar ezitarea îi oferise lui 
Rawhead o clipă de răgaz - de care oricum n-avea nevoie -, 
şi el se îndepărta deja, cu prada bine prinsă între fălci, 
sângele acesteia şiroind prin dreapta şi prin stânga gurii. 
Briza purtă stropii din sângele lui lan pe şosea, spre Ron, iar 
acesta îi simţi picurându-i pe faţă ca un duş uşor. 

e 

Declan stătea în altarul bisericii Sfântul Petru şi asculta 
bâzâitul. Acesta persista. Mai devreme sau mai târziu, 
trebuia să ajungă la sursa lui şi să-l distrugă, chiar dacă şi- 
ar fi semnat propria-i moarte. Noul său stăpân o să i-o 
ceară. Nu era nimic neobişnuit în asta, iar gândul morţii nu-l 
deranja; departe de el aşa ceva. În ultimele câteva zile, îşi 
văzuse îndeplinite ambițiile pe care le nutrise - nerostite, 
chiar negândite - ani de zile. 

Privind în sus la corpul masiv şi negru al monstrului, în 
timp ce acesta îl scăldase în urină, descoperise bucuria cea 
mai pură. Dacă acea experienţă, care l-ar fi dezgustat 
odinioară, putea fi atât de desăvârşită, atunci cum ar arăta 
moartea? Chiar şi mai perfectă. Şi dacă ar reuşi să moară 
de mâna lui Rawhead, de acea mână uriaşă, care mirosea 
atât de urât, n-ar găsi, oare, perfecțiunea întruchipată? 

Se uită spre altar şi spre rămăşiţele focului stins de 
poliţişti. II căutaseră, după moartea lui Coot, dar el avea o 
duzină de ascunzători pe care nu puteau să le găsească 
niciodată, aşa încât renunţaseră. Aveau un peşte mai mare 
de prins. Declan adună încă un braţ din Psalmi şi azvârli 
cărţile în cenuşa udă. Sfeşnicele erau deformate, dar, 
totuşi, destul de uşor de recunoscut. Crucea dispăruse - fie 
distrusă, fie luată de vreun poliţist cu mâna lungă. Rupse 
câteva pagini cu imnuri şi scapără un chibrit. Vechile 
cântece se aprinseră uşor. 

e 

Ron Milton vărsa acum lacrimi, al căror gust îl uitase. 
Trecuseră mulți ani de când plânsese, în special în fața altor 
bărbaţi. Insă nu-i mai păsa câtuşi de puţin; oricum, ticăloşii 
ăştia de poliţişti nu erau ființe umane. Se mulţumeau să-l 


privească, clătinând din cap ca nişte idioţi, în timp ce-şi 
depăna povestirea. 

— Am adus oameni de la fiecare secţie de pe o rază de 
optzeci de kilometri, domnule Milton, declară figura 
prietenoasă, cu ochii înţelegători. Dealurile sunt cercetate 
amănunţit. Îl vom prinde, orice-ar fi. 

— Mi-a luat copilul, pricepi? L-a ucis chiar în faţa mea... 

Nu păreau să înţeleagă întreaga oroare a celor 
întâmplate. 

— Facem tot ce putem. 

— Nu-i destul. Creatura asta... nu-i umană. 

Ivanhoe, polițistul cu ochii înţelegători, ştia al naibii de 
bine cât de neumană era. 

— Aşteptăm specialişti de la Ministerul Apărării. Nu 
putem face mai mult până ce nu vor studia probele, zise el. 
Apoi adăugă, ca o concesie: E vorba de banii 
contribuabililor, domnule. 

— Idiotul dracului! Ce importanţă are cât costă să-l 
ucideţi? Nu-i o fiinţă umană. E o creatură a iadului. 

Privirea lui Ivanhoe îşi pierdu orice urmă de compasiune. 

— Dacă ar fi venit din lad, domnule, zise el, nu cred că 
reverendul Coot ar fi fost o pradă atât de uşoară. 

Coot - ăsta era omul de care avea nevoie. Cum de nu se 
gândise mai devreme? Coot. 

Ron nu fusese niciodată un om cu frica lui Dumnezeu. 
Însă nu avea prejudecăţi, iar acum, după ce-i întâlnise pe 
adversari - sau pe unul dintre soldaţii lor -, era gata să-şi 
revizuiască părerile. O să creadă orice, absolut orice, dacă 
astfel o să obţină o armă cu care să se împotrivească 
Diavolului. 

Trebuia să vorbească cu Coot. 

— Ce facem cu soţia dumitale? strigă polițistul după el. 

Maggie se afla sub influenţa unor calmante puternice, în 
unul dintre birourile alăturate; Debbie dormea lângă ea. Nu 
putea să facă nimic pentru ele. Erau în aceeaşi siguranţă 
aici, ca şi în altă parte. 

Trebuia să vorbească cu Coot, înainte ca acesta să 
moară. 


O să ştie tot ceea ce ştia şi reverendul; el o să-i înţeleagă 
durerea mai bine decât aceşti maimuţoi. La urma urmei, fiii 
morţi constituiau problema delicată a bisericii. 

În timp ce se urca în maşină, i se păru, o clipă, că simte 
mirosul fiului său, al băiatului care i-ar fi purtat numele - 
fusese botezat lan Ronald Milton -, al spermei sale 
transformată în carne, al băiatului care fusese circumcis ca 
şi el, al băiatului liniştit care îl privise din maşină cu atâta 
resemnare în ochi. 

De data asta, nu mai izbucni în lacrimi. De data asta, nu 
simţea decât mânie, un lucru aproape minunat. 

e 

Era unsprezece şi jumătate seara. Rawhead Rex stătea 
întins, sub lumina lunii, în unul dintre lanurile aflate la sud- 
vest de ferma lui Nicholson. Miriştea era acum cufundată în 
întuneric, iar din pământ se degaja un miros aţâţător de 
materii vegetale putrezite. Lângă el zăcea cina: lan Ronald 
Milton, cu faţa în pământ, cu coşul pieptului spintecat. Din 
când în când, bestia se sprijinea într-un cot şi-şi afunda 
degetele în supa din ce în ce mai rece a corpului băiatului, 
pescuind vreo delicatesă. 

Aici, scăldat în lumina argintie de lună plină, întinzându- 
şi membrele şi hrănindu-se cu carne omenească, Rawhead 
se simţea de neînvins. Degetele apucară un rinichi de pe 
farfuria de lângă el şi îl înghiţi cu totul. 

Proaspăt. 

e 

În ciuda sedativelor, Coot stătea treaz. Ştia că era pe 
moarte, iar timpul devenise prea preţios pentru a moțăi. Nu 
ştia numele celui care-l interoga în obscuritatea galbenă a 
camerei, dar vocea era atât de politicoasă şi insistentă, 
încât trebuia să-l asculte, chiar dacă îi întrerupea împăcarea 
cu Dumnezeu. În plus, erau aceleaşi întrebări, întrebări ce 
se învârteau în jurul bestiei care-l adusese în această stare 
de masă amorfă. 

— Mi-a luat fiul, spunea bărbatul. Ce ştii despre această 
creatură? Te rog, spune-mi. Voi crede tot ce-mi vei spune... 
în voce i se citea disperarea. Explică-mi, doar... 


De nenumărate ori, în timp ce Coot zăcea pe perna 
fierbinte, îi treceau prin minte gânduri confuze: botezul lui 
Declan, îmbrăţişarea bestiei, altarul, părul din cap ridicat 
măciucă şi pielea făcându-i-se ca de găină. Poate că era, 
totuşi, ceva ce putea să-i spună acestui tată aflat lângă 
patul său. 

— ... în biserică... 

Ron se aplecă şi mai mult deasupra lui Coot; acesta 
mirosea deja a pământ. 

— ... altarul... îi e frică... altarul... 

— Te referi la cruce? Se teme de cruce? 

— Nu... nu de... 

— Nu de... 

Corpul tresări o singură dată, apoi rămase nemişcat. Ron 
se uită cum moartea i se aşternea pe față: urmări saliva 
uscându-se pe buzele lui Coot şi irisul unicului ochi 
contractându-se. Privi o lungă bucată de vreme înainte de-a 
suna după infirmieră; apoi dispăru în linişte. 

e 

În biserică se afla cineva. Uşa, încuiată cu lacăt de 
poliţie, era întredeschisă şi încuietoarea sfărâmată. Ron o 
împinse cu câţiva centimetri şi se strecură înăuntru. In 
biserică nu ardea nicio lumină, singura sursă de iluminat 
fiind un foc pe treptele altarului, foc întreţinut de-un tânăr 
pe care Ron îl văzuse din când în când prin sat. Acesta îşi 
ridică privirea, dar continuă să alimenteze flăcările cu 
măruntaie de cărţi. 

— Pot să te ajut cu ceva? întrebă el, fără interes. 

— Am venit să... 

Ron ezită. Să-i spună acestui bărbat adevărul? Nu, ceva 
nu era în regulă aici. 

— i-am pus o nenorocită de întrebare, zise bărbatul. Ce 
vrei? 

În timp ce cobora din naos spre foc, Ron îl văzu mai clar 
pe celălalt. Avea pete noroioase pe haine, iar ochii îi erau 
afundaţi în orbite, ca şi cum creierul i-ar fi aspirat înăuntru. 

— N-ai niciun drept să pătrunzi aici... 


— Credeam că oricine poate intra într-o biserică, spuse 
Ron, fixând cu privirea paginile arzânde care se înnegreau 
treptat. 

— Nu şi astă-seară. leşi dracului de-aici! 

Ron continuă să înainteze spre altar. 

— Am spus să ieşi dracului de-aici! 

Figura din faţa lui Ron arunca căutături răutăcioase şi se 
schimonosea, părând cuprinsă de nebunie. 

— Am venit să văd altarul, şi nu voi pleca decât după ce- 
| voi vedea. 

— Ai vorbit cu Coot, nu-i aşa? 

— Coot? 

— Ce-a trăncănit împuţitul ăla bătrân? Orice ţi-ar fi 
debitat, sunt doar minciuni. Ştii că n-a spus niciodată 
adevărul în toată viaţa lui blestemată? Obişnuia să urce 
acolo... - aruncă o carte de rugăciuni spre amvon - şi să 
spună nişte minciuni afurisite! 

— Vreau să văd eu însumi altarul. Vom vedea dacă 
debita minciuni... 

— Nu, nu-l vei vedea! 

Bărbatul aruncă încă un braţ de cărţi pe foc şi păşi 
înainte, pentru a-i tăia calea lui Ron. Nu mirosea a noroi, ci 
a excremente. Fără niciun avertisment, se repezi asupra lui 
Ron, înşfăcându-l de gât; cei doi se rostogoliră pe jos. 
Degetele lui Declan se întinseră să-i scoată ochii lui Ron, iar 
dinţii încercară să-l muşte de nas. 

Ron rămase surprins de slăbiciunea propriilor sale braţe; 
de ce nu jucase squash, aşa cum sugerase Maggie, de ce-i 
erau muşchii atât de slabi? Dacă nu era atent, bărbatul 
avea să-l omoare. 

Brusc, o lumină, atât de strălucitoare încât miezul nopţii 
ar fi putut deveni zori de ziuă, pătrunse prin fereastra 
dinspre Vest. Îi urmă îndeaproape o mulţime de urlete. 
Lumina focului, eclipsând rugul de pe treptele altarului, 
coloră aerul. Vitraliul se zgudui. 

Declan uită o clipă de victima sa, şi Ron îşi adună forţele, 
împinse înapoi bărbia bărbatului, îi propti un genunchi în 
piept şi-l lovi cu putere. Adversarul se clătină şi se dădu 


înapoi, iar Ron se ridică şi, repezindu-se după el, îl apucă pe 
nebun de păr cu o mână, pocnindu-l cu cealaltă drept în 
faţă, până ce i-o făcu zob; nu se mulţumi să-i vadă nasul 
sângerând sau să audă sfărâmându-i-se cartilajul - continuă 
să-l pocnească până ce pumnul începu să-i sângereze. Doar 
atunci îi dădu drumul lui Declan. 

e 

Afară, satul Zeal era în flăcări. 

Rawhead mai făcuse multe focuri înainte. Benzina era o 
armă nouă şi încă trebuia să se obişnuiască cu ea. N-a avut 
nevoie de prea mult timp ca să înveţe. Şmecheria era să 
rănească cutiile pe roţi, lucru uşor de făcut. Să le sfâşie 
flancurile şi să lase să li se scurgă sângele, acel sânge care- 
i provoca dureri de cap. Cutiile erau o pradă uşoară, aliniate 
pe caldarâm precum taurii jugăniţi în aşteptarea sacrificării. 
Trecea printre ele ca moartea, scos din minţi, împrăştiindu- 
le sângele pe strada principală şi aprinzându-l. Şiroaie de 
foc lichid curgeau prin curţi, peste pragurile caselor. Cocenii 
se aprindeau, iar colibele cu grinzi de lemn erau mistuite. In 
câteva minute, satul Zeal ardea de la un capăt la altul. 

e 

În biserica Sfântul Petru, Ron trase vălul murdar de pe 
masa altarului, încercând să nu se mai gândească deloc la 
Debbie şi Margaret. Cu siguranță, poliția o să le transporte 
într-un loc sigur. Ceea ce făcea acum, trebuia să aibă 
întâietate. 

Sub văl se afla o cutie mare, cu capacul sculptat 
grosolan. Nu dădu nicio importanță desenului respectiv; 
avea de rezolvat probleme mult mai urgente. Bestia era în 
libertate. Îi auzea urletele triumfătoare, iar el se simțea 
nerăbdător - da, nerăbdător - s-o întâlnească. S-o ucidă sau 
să fie ucis. Dar primul său obiectiv era cutia. Ascundea, fără 
îndoială, puterea - o putere care, chiar acum, făcea să i se 
zbârlească părul de pe cap şi acționa asupra penisului, 
provocându-i o erecţie dureroasă. Corpul părea să-i fiarbă şi 
îl exaltă precum dragostea. Înfometat, îşi puse mâinile pe 
cutie, şi un şoc electric îi trecu prin ambele braţe, aproape 
prăjindu-i încheieturile. Căzu pe spate şi, o clipă, se întrebă 


dacă avea să rămână conştient; deşi cumplită, durerea se 
potoli în câteva momente. Aruncă o privire în jur, căutând o 
unealtă, ceva cu care să pătrundă în interiorul cutiei, fără s- 
o mai atingă cu mâna goală. 

În disperare de cauză, îşi înfăşură în jurul mâinii o bucată 
din vălul de pe masa altarului şi smulse unul dintre 
sfeşnicele de alamă din foc. Vălul începu să ardă înăbuşit, 
pe măsură ce căldura îşi croia drum către mâna sa. Se 
apropie din nou de altar şi lovi cutia ca un nebun, până ce 
lemnul începu să crape. Mâinile îi amorţiseră; dacă sfeşnicul 
încins îi ardea palmele, nu simţea acest lucru. Oricum, ce 
mai conta? La câţiva centimetri de el, se afla arma dorită - 
doar dacă ar fi putut ajunge la ea, dacă ar fi putut-o mânui. 
Penisul îi pulsa, iar testiculele îi palpitau. 

— Vino, vino, se trezi el spunând, ca şi cum ar fi 
consimţit să îmbrăţişeze această comoară, ca şi cum ar fi 
fost o fată pe care o dorea, pe care erecţia o dorea, iarelo 
hipnotiza pentru a o duce în patul său. Vino, vino... 

Carcasa de lemn se sfărâma treptat. Gâfâind, folosi 
colţurile  postamentului sfeşnicului, ca să îndepărteze 
bucăţile mai mari de lemn. Altarul era scobit, aşa cum ştia 
că o să fie. Şi gol. 

Gol. 

Cu excepţia unei pietre rotunde, de mărimea unei mingi 
mici de fotbal. Asta era premiul? Nu putea să creadă cât de 
lipsită de semnificaţie arăta - şi, totuşi, aerul era încă 
încărcat cu electricitate în jurul lui; sângele încă îi clocotea 
în vine. Îşi băgă mâna prin gaura pe care-o făcuse în altar şi 
ridică relicva. 

Afară, Rawhead jubila. 

Imagini fulgerară prin faţa ochilor lui Ron, în timp ce 
cântărea piatra în mâna amorţită: un cadavru cu picioarele 
arzând, un pătuţ de copil în flăcări, un câine, ca o minge vie 
de flăcări, alergând pe stradă - totul era afară, aşteptând să 
fie dezvăluit. 

Ron avea doar această piatră ca armă împotriva celui 
care făcuse toate aceste lucruri. 


Avusese încredere, timp de-o zi şi jumătate, în 
Dumnezeu şi fusese înşelat. Era doar o piatră, doar o piatră 
nenorocită. Răsuci pe toate părţile mingea de fotbal în 
mână, încercând să desluşească înțelesurile şanţurilor şi 
umflăturilor de pe ea. Poate că însemna ceva, poate că el 
nu-i înţelegea semnificaţia adâncă. 

La celălalt capăt al bisericii, se auzi o serie de zgomote: 
o trosnitură, un țipăt, răbufnirea unei flăcări în spatele uşii. 

Două persoane intrară, împleticindu-se, urmate de fum şi 
de rugăminţi. 

— A dat foc satului, rosti o voce. 

Ron o cunoştea. Era a acelui poliţist blajin care nu 
crezuse în existenţa iadului şi care încerca să-şi păstreze 
calmul, poate în folosul însoţitoarei sale, doamna Blatter, de 
la hotel. Cămaşa de noapte în care aceasta alergase pe 
străzi era sfâşiată. | se vedeau sânii, clătinându-se în ritmul 
suspinelor; nu numai că femeia nu părea să-şi dea seama 
că era goală, dar nu ştia nici măcar unde se afla. 

— lisuse Hristoase din Ceruri, ajută-ne! exclamă Ivanhoe. 

— Nu-i niciun blestemat de lisus Hristos aici, replică 
vocea lui Declan. 

Acesta se ridică în picioare şi se îndreptă, clătinându-se, 
spre intruşi. Ron nu-i zărea faţa, dar ştia că trebuia să fie 
aproape de nerecunoscut. Doamna Blatter îl evită pe când 
el se împleticea spre uşă, şi alergă spre altar - aici se 
căsătorise, chiar pe locul în care Declan aprinsese focul. 

Ron se holbă, în transă, la corpul femeii. 

Avea un surplus evident de greutate, sânii îi atârnau, 
pântecele îi lăsa în umbră sexul, aşa încât Ron se îndoi că 
ea ar putea să şi-l vadă vreodată. Dar pentru asta îi pulsa 
penisul, pentru asta i se învârtea capul... 

Avea imaginea ei în mână. Da, Dumnezeule, ea se afla în 
mâna sa - era echivalentul în viaţă a ceea ce ţinea el în 
mână. O femeie. Piatra era statuia unei femei, o Venus mai 
grasă decât doamna Blatter, cu pântecele umflat de copii, 
cu ţâţele precum munţii, cu sexul ca o vale, care începea 
de la buric şi se deschidea în faţa întregii lumi. În tot acest 


timp, sub vălul de pe masa altarului şi sub cruce, ei îşi 
plecaseră capul în faţa unei zeițe. 

Ron cobori din altar şi începu să alerge în josul naosului, 
împingându-i deoparte pe doamna Blatter, pe poliţist şi pe 
nebun. 

— Nu ieşi, zise Ivanhoe. Creatura e afară. 

Ron o ţinea strâns în mână pe Venus, simţindu-i 
greutatea şi simțindu-se ocrotit de ea. În spatele lui, 
îngrijitorul bisericii urlă strident un avertisment adresat 
Stăpânului său. Da, cu siguranţă era un avertisment. 

Ron deschise uşa cu o lovitură de picior. Focul îl încadra 
din toate părţile. Un pătuţ de copil în flăcări, un cadavru - 
dirigintele Poştei - cu picioarele arzând, un câine cu pielea 
jupuită de foc, toţi i se perindară prin faţă. Şi, bineînţeles, 
Rawhead - o siluetă proiectată pe-o panoramă de flăcări. 
Creatura privea în jur, poate pentru că auzise tipetele de 
avertisment ale îngrijitorului, dar, mai probabil, cugetă Ron, 
pentru că ştia, ştia fără a i se spune, că femeia fusese 
găsită. 

— Aici! urlă Ron. Sunt aici! Sunt aici! 

Acum venea după el, cu mersul sigur al unui învingător 
care se apropia să-şi revendice victoria finală şi absolută. 
Pe Ron îl cuprinse îndoiala. De ce venea atât de sigur să-l 
întâlnească, şi nu părea să se teamă de arma pe care o 
ţinea în mâini? 

Nu văzuse şi nu auzise avertismentele? 

Dacă nu cumva... 

O, Dumnezeule din Ceruri! 

... dacă nu cumva Coot se înşelase. Dacă nu cumva era 
doar o simplă piatră ceea ce ţinea în mână, o piatră 
nefolositoare, fără niciun rost. 

Apoi, două mâini îl înşfăcară de gât. Nebunul. 

O voce slabă îi scuipă în ureche cuvântul „javră”. 

Ron îl urmări pe Rawhead apropiindu-se şi auzi nebunul 
ţipând pătrunzător: „Aici e. Înhaţă-l! Ucide-l! Aici e.” 

Fără vreun avertisment, strânsoarea slăbi şi Ron se 
răsuci atât cât să-l vadă pe Ivanhoe târându-l pe nebun 


spre peretele bisericii. Gura de pe faţa sfărâmată a 
îngrijitorului continua să tipe: 

— E aici. Aici! 

Ron privi înapoi spre Rawhead: bestia era acum foarte 
aproape, iar el ridică prea încet piatra în autoapărare. Însă 
Rawhead n-avea intenţia să-l atace. Pe Declan îl mirosea şi- 
| auzea. Ivanhoe îi dădu drumul lui Declan, în timp ce 
mâinile uriaşe ale lui Rawhead trecură pe lângă Ron, 
bâjbâind după nebun. Urmă ceva de neînchipuit. Ron nu 
putea să suporte să vadă mâinile creaturii sfârtecându-l pe 
Declan; auzea rugăminţile bolborosite, devenind strigăte 
neîncrezătoare de durere. Când Ron se uită din nou în jur, 
nu mai era nimic cu aspect uman pe jos sau pe perete... 

„„„ Şi Rawhead venea acum după el, venea să-i facă 
acelaşi lucru ca lui Declan - sau chiar mai rău. Capul uriaş 
se roti, şi privirea i se fixă pe Ron, cu gura larg-deschisă; 
Ron văzu rănile pe care focul i le produsese lui Rawhead. In 
entuziasmul distrugerii, bestia fusese neglijentă: focul îi 
arsese faţa şi partea superioară a torsului. Părul de pe corp 
era prâăjit, din coamă rămăseseră doar nişte peri scurţi, iar 
carnea de pe partea stângă a feţei era neagră şi băşicată. 
Flăcările îi arseseră globii oculari, care înotau într-o masă 
de mucozităţi şi lacrimi. De aceea urmărise vocea lui 
Declan şi trecuse pe lângă Ron - de-abia zărea. 

Însă acum trebuia să vadă. Trebuia. 

— Aici... aici..., zise Ron, sunt aici! 

Rawhead îl auzi. Privi, fără să vadă, ochii săi încercând 
să se focalizeze. 

— Aici! Sunt aici! 

Rawhead mârâi. Îl durea faţa arsă şi voia să plece de- 
aici, să plece în răcoarea pădurii de mesteceni, scăldată în 
lumina lunii. 

Ochii săi opaci descoperiră piatra; acest Homo Sapiens o 
ţinea ca pe un copil. li era greu să vadă limpede, dar 
Rawhead ştia. Acea imagine îi provoca o durere în minte, îl 
înţepa, îl sâcâia. 

Bineînţeles, era doar un simbol, un semn al puterii, nu 
puterea însăşi, dar mintea sa nu făcea astfel de distincţii. 


Piatra era lucrul de care se temea cel mai mult: femeia care 
sângera, cu „gaura” ei înghițind sămânţa şi scuipând copii. 
Acea „gaură”, acea femeie, reprezenta viaţa, fecunditatea 
fără de sfârşit. Îl îngrozea. 

Rawhead făcu un pas înapoi, şi propriile excremente i se 
scurseră pe picior în jos. Frica ce i se întipărise pe faţă îi 
dădu putere lui Ron. Profitând de acest avantaj, se apropie 
şi mai mult de bestia care se retrăgea, oarecum conştient 
că Ivanhoe îşi regrupa oamenii în jurul lui - acele siluete 
înarmate ce aşteptau la marginea zonei sale vizuale, gata 
să-l distrugă pe incendiator. 

Ron simţea cum îl părăsesc puterile. Piatra, ridicată 
deasupra capului, aşa încât Rawhead s-o poată vedea 
desluşit, părea mai grea cu fiecare clipă. 

— Haideţi, zise el calm, adresându-se locuitorilor adunaţi 
în jurul său. Haideţi, doborâţi-l! Doborâţi-l... 

Aceştia începură să se apropie, chiar înainte ca Ron să fi 
terminat de vorbit. 

Rawhead mai degrabă îi mirosi decât îi văzu: ochii, care-l 
dureau, erau aţintiţi asupra femeii. 

Dinţii ieşiră din tecile lor, pregătindu-se pentru atac. 
Mirosul umanităţii îl înconjura din toate părţile. 

Panica învinse o clipă superstiţiile, şi el se repezi spre 
Ron, adunându-şi puterile pentru confruntarea cu femeia. 
Atacul îl luă prin surprindere pe Ron. Ghearele i se înfipseră 
în ţeastă, iar sângele porni să-i curgă pe faţă. 

Atunci, mulţimea se apropie. Mâinile umane slabe, 
mâinile umane albe atinseră corpul lui Rawhead. Pumnii îi 
loviră şira spinării şi unghiile îi zgâriară pielea. 

Rawhead îl slobozi pe Ron, pe când cineva îi înfipse un 
cuţit în partea din spate a piciorului, retezându-i 
tendoanele. Agonia îl făcu să scoată un urlet care se auzi 
până la cer - sau cel puţin aşa părea. In ochii prăjiţi ai lui 
Rawhead, stelele se clătinau în timp ce se prăbuşea pe 
şosea, zdrobindu-şi spatele. Mulțimea profită imediat, 
copleşindu-l prin număr. Rawhead muşcă un deget aici, o 
faţă dincolo, dar ea nu mai putea fi oprită acum. Ura celor 


mulţi era veche, ascunsă în oase, deşi nu conştientizau 
acest lucru. 

Se zvârcoli sub asaltul lor cât îl mai ţineau puterile, dar 
ştia că moartea era sigură. De data asta, gata cu învierea, 
gata cu aşteptarea în pământ timp de-un secol, până ce 
descendenţii celor de azi o să-l uite. Avea să fie distrus 
complet - pentru el, o să existe doar neantul. 

La acest gând se mai linişti şi se strădui să privească 
spre locul în care stătea micuțul tată. Ochii li se întâlniră, 
aşa cum făcuseră pe şosea când îi omorâse băiatul. Insă 
acum privirea lui Rawhead îşi pierduse puterea de a 
străpunge pe cineva. Faţa lui era la fel de goală şi sterilă ca 
şi luna, învinsă cu mult înainte ca Ron să-i trântească piatra 
între ochi. Craniul era moale: se curbă înăuntru, şi părţi din 
creier se împrăştiară pe şosea. 

Regele muri. Brusc, totul se terminase, fără ceremonie 
sau celebrare. Totul se terminase, odată pentru totdeauna. 
Fără niciun țipăt Ron lăsă piatră acolo unde se afla, 
îngropată pe jumătate în faţa bestiei. Rămase în picioare, 
clătinându-se, şi îşi duse mâna la cap. Pielea de pe ţeastă 
era desprinsă, şi degetele atinseră craniul; sângele curgea 
fără oprire. Dar existau braţe care să-l sprijine şi nu era 
nimic de care să se teamă, dacă dormea. 

Un lucru trecu neobservat: deşi Rawhead era mort, 
băşica lui se golea. Un şuvoi de urină ţâşnea ritmic din 
cadavru şi curgea pe şosea. Râuleţul fumega în aerul rece, 
cu nasul său înspumat adulmecând în stânga şi-n dreapta, 
pentru a găsi un loc în care să se scurgă. După câţiva zeci 
de centimetri, găsi rigola şi se prelinse de-a lungul ei până 
la o crăpătură în asfalt; acolo se infiltră în pământul 
primitor. 


CONFESIUNILE LINŢOIULUI UNUI COMERCIANT 
DE REVISTE PORNO 


Odinioară fusese carne. Carne, oase şi ambiţie. Toate 
acestea se întâmplau cu un secol în urmă - sau aşa părea -, 
iar amintirile acelei stări binecuvântate dispăreau rapid. 

Totuşi, mai rămăseseră unele urme ale existenţei sale 
anterioare; timpul şi epuizarea nu-i puteau lua totul. Incă îşi 
mai putea imagina, clar şi dureros, feţele acelora pe care îi 
iubise şi-i urâse, aţintindu-l, din trecut, cu o privire limpede 
şi luminoasă. Incă mai putea vedea expresiile de încântare 
din ochii copiilor când le ura noapte bună - şi aceeaşi 
privire, mai puţin încântată, dar tot de noapte bună, în ochii 
brutelor pe care le ucisese. 

Unele dintre aceste amintiri îi trezeau dorinţa de a 
plânge, fără să ţină seama de faptul că din ochii imobili nu 
mai puteau ţâşni lacrimi. În plus, era mult prea târziu 
pentru regrete. Regretul era un lux rezervat celor vii, care 
mai beneficiau încă de timp, răsuflare şi energie ca să 
acţioneze. 

El se afla dincolo de toate acestea. El, „micuțul Ronnie”, 
aşa cum îl numea maică-sa - o, dacă l-ar putea vedea acum 
-, era mort de aproape trei săptămâni - mult prea târziu 
pentru regrete. 

Făcuse tot ce-i stătuse în putere să-şi corecteze 
greşelile, până la limita posibilului şi chiar dincolo de 
aceasta, câştigând un timp preţios în care să se revanşeze 
pentru perioadele mai uşuratice ale existenţei sale 
destrămate. „Micuţul Ronnie” fusese întotdeauna ordonat: 
un model de ordine. Urmărirea câtorva penny rătăciţi 
printre sute de cifre era o ocupaţie care-i plăcea; şi ce 
satisfăcut era, la sfârşitul zilei, când registrele arătau 
sumele corecte! Din păcate, viaţa nu era atât de perfectă, 
aşa cum înţelese acum, prea târziu. Totuşi, îşi dăduse toată 
silinţa, lucru care, după cum obişnuia să spună maică-sa, 
era tot ceea ce putea spera cineva să facă. Nu trebuia 


decât să recunoască, iar după confesiune, să se prezinte la 
Judecata de Apoi cu mâinile goale, plin de căinţă. 

In vreme ce stătea, acoperit cu linţoliul, în scaunul 
afumat din confesionalul bisericii Sfânta Maria Magdalena, 
îşi făcea probleme, gândindu-se că forma corpului său 
uzurpat nu o să reziste destul de mult pentru a avea timp 
să-şi uşureze conştiinţa de toate păcatele care lâncezeau în 
inima sa de pânză. Se concentră, încercând să-şi menţină 
corpul şi sufletul împreună, în cele câteva ultime minute 
vitale. 

Curând, avea să vină părintele Rooney. O să se aşeze de 
cealaltă parte a despărţiturii de zăbrele a confesionalului şi 
o să-i ofere cuvinte de consolare, înţelegere şi iertare; apoi, 
în minutele rămase ale existenţei sale furate, Ronnie Glass 
urma să-şi spună povestea. 

Avea să înceapă prin a nega acuzaţia cea mai teribilă 
care-i păta reputaţia, aceea de comerciant de reviste 
porno. 

Comerciant de reviste porno! 

Gândul era absurd. Nu exista nici urmă de aşa ceva în 
firea sa. Oricine îl cunoscuse în cei treizeci şi doi de ani ar fi 
depus mărturie în această privinţă. Dumnezeule, nici măcar 
nu-i prea plăcea să facă sex. Curată ironie! Dintre toţi 
oamenii, tocmai el să fie acuzat de astfel de porcării, când 
el era cel mai puţin probabil să fi făcut aşa ceva! În timp ce 
toţi din jurul lui se făleau cu aventuri şi adultere, de parcă 
ar fi fost vorba de un al treilea picior, el dusese o existenţă 
fără pată. Viaţa interzisă a corpului li se întâmpla, precum 
accidentele de maşină, altor oameni, nu lui. Sexul era, pur 
şi simplu, o plimbare sus-jos pe care cineva şi-ar putea-o 
permite o dată pe an, sau cam aşa ceva. De două ori ar fi 
tolerabil, de trei ori ţi-ar provoca greață. Mai putea fi atunci 
surprinzător faptul că în nouă ani de căsnicie cu o bună 
catolică, acest bun catolic zămislise doar doi copii? 

Chiar şi lipsit de pofte trupeşti, fusese un bărbat iubitor, 
iar soţia sa, Bernadette, îi împărtăşise indiferența faţă de 
sex, aşa încât membrul său lipsit de entuziasm nu 
constituise niciodată un motiv de ceartă între ei. Şi copiii 


erau minunaţi. Samantha devenea deja un model de 
politeţe şi ordine, iar Imogen moştenea zâmbetul mamei 
sale. 

Una peste alta, viaţa fusese frumoasă. Avusese o casă, 
fără o formă bine definită, lipită de-o altă clădire printr-unul 
dintre ziduri, în suburbiile umbroase din sudul Londrei. 
Avusese o mică grădină pe care o îngrijea doar duminica; la 
fel proceda şi cu sufletul său. Dusese, în măsura în care 
putea judeca el însuşi, o viaţă model, modestă şi cinstită. 

Şi aşa ar fi rămas, dacă n-ar fi existat în firea sa viermele 
lăcomiei. Fără îndoială, lăcomia îl distrusese. 

Dacă n-ar fi fost lacom, n-ar fi acceptat slujba oferită de 
Maguire. S-ar fi încrezut în propriul său instinct, ar fi 
aruncat o privire prin biroul neînsemnat şi plin de fum, 
situat deasupra unei plăcintării ungureşti din Soho, şi ar fi 
dat bir cu fugiţii. Insă setea de bogăţie îi distrăsese atenţia 
de la adevărul-adevărat - că îşi folosea toată abilitatea de 
contabil pentru a da o aparenţă înşelătoare, de 
credibilitate, unei afaceri care mirosea a depravare. 
Bineînţeles, ştiuse acest lucru în adâncul inimii. Ştiuse că 
Maguire era o jigodie, în ciuda discursurilor nesfârşite 
despre curăţenia morală, în ciuda afecțiunii pentru copii şi a 
obsesiei pentru arta educată a bonsaiului. Individul era cel 
mai de jos printre cei de teapa lui. Dar Ronnie nu ţinuse 
seama de toate aceste fapte şi se mulţumise să-şi facă 
meseria: ţinerea registrelor contabile. Maguire era generos, 
iar acest lucru îi stimulase şi mai mult orbirea. Lui Ronnie 
chiar începuse să-i placă omul şi asociaţii săi. Se obişnuise 
cu Dennis „Dork” Luzzati, o matahală care mergea 
târşâindu-şi picioarele, cu o bucată de prăjitură cu cremă 
lipită întotdeauna de buzele groase; se mai obişnuise cu 
Henry B. Henry, micuțul cu trei degete, care trişa la cărţi şi 
flecărea continuu, în fiecare zi pe altă temă. Nu erau 
interlocutorii cei mai rafinaţi şi, cu siguranţă, n-ar fi fost 
bine primiţi la Tennis Club, dar păreau destul de inofensivi. 

Apoi, Ronnie a avut un şoc, unul înspăimântător, când, în 
cele din urmă, a ridicat vălul şi i-a văzut pe Dork, Henry şi 
Maguire ca adevărate bestii ce erau. 


Revelația se produsese din întâmplare. 

Într-o seară, terminând târziu de calculat nişte impozite, 
luase un taxi până la depozit, pentru a-i preda raportul 
direct lui Maguire. Nu văzuse niciodată depozitul, deşi 
acesta fusese adesea menţionat în conversații. Maguire 
depozitase acolo, de câteva luni, stocul de cărţi - cele mai 
multe, cărţi de bucate din Europa, sau, cel puţin, aşa i se 
spusese. In acea noapte, ultima noapte de puritate, Ronnie 
aflase adevărul în toată goliciunea lui. 

(J 

Maguire se afla într-una din încăperile de cărămidă, 
aşezat pe un scaun, înconjurat de pachete şi cutii. Un bec 
fără abajur arunca un nimb pe pielea subţire a capului; 
aceasta strălucea într-o culoare trandafirie. Dork era şi el 
acolo, ocupat cu o prăjitură. Henry B. făcea pasenţe. 
Aşezate în teancuri înalte, de fiecare parte a celor trei, se 
aflau mii şi mii de reviste, cu coperte strălucitoare, virgine 
şi oarecum lumeşti. 

Maguire îşi ridică privirea din calcule. 

— O, Glass cel rece! exclamă el. 

Intotdeauna folosea acea poreclă. 

Ronnie se holbă prin încăpere, ghicind, chiar de la 
distanţă, ce reprezentau acele nenumărate comori. 

— Intră, zise Henry B. Ai chef de-o partidă? 

— Nu fi atât de sobru, îl linişti Maguire, e doar o marfă de 
vânzare. 

Un fel de spaimă paralizantă îl făcu pe Ronnie să se 
apropie de unul dintre teancurile de reviste şi să deschidă 
exemplarul de deasupra. 

Pe copertă stătea scris: Climax Erotica. Revistă 
pornografică în culori pentru adulții cu discernământ. Text 
în limbile engleză, germană şi franceză. Incapabil să se 
abţină, începu să frunzărească revista, cu jena care i se 
citea pe faţă, auzind doar în parte glumele şi amenințările 
proferate de Maguire. 

Nenumărate fotografii obscene, oribile, îi defilară prin 
faţa ochilor. Nu mai văzuse aşa ceva în viaţa lui. Fiecare act 
sexual posibil între adulţi (şi doar câţiva acrobati dopaţi ar 


consimţi la aşa ceva) era reprezentat în toate detaliile 
splendide.  Executanţii acestor acte inexprimabile îi 
zâmbeau lui Ronnie cu ochii lipsiţi de viaţă, în timp ce se 
învălmăşeau în vâltoarea sexului, fără ca pe feţele lor pline 
de dorinţe să se vadă nici ruşine şi nici scuze. Era expusă 
orice „crăpătură”, orice „gaură”, orice încreţitură şi bubuliţă 
de pe corpurile lor - nuduri dincolo de nuditate. Excesul de 
gâfâieli şi horcăieli îi întoarse stomacul pe dos lui Ronnie. 

Acesta închise revista şi aruncă o privire la alt teanc. 
Feţe diferite, aceeaşi împerechere furioasă. Nicio 
perversiune nu era uitată. Titlurile stăteau mărturie pentru 
deliciile ce puteau fi găsite în interior; unul era Femei bizare 
în lanțuri, altul înrobit în cauciuc, iar al treilea - lubitul 
labrador - era în perfect consens cu imaginile, până la 
ultima mustață udă. 

Incet, vocea alterată de tutun a lui Michael Maguire 
pătrunse prin creierul ameţit al lui Ronnie. II ademenea, sau 
încerca s-o facă; mai rău decât atât, îşi bătea joc, într-un 
mod subtil, de naivitatea sa. 

— Trebuia să afli, mai devreme sau mai târziu, zise el. 
Bănuiesc că ar putea fi mai devreme, ei? Nimic rău în asta. 
Totul e doar un pic de distracţie. 

Ronnie scutură violent din cap, încercând să înlăture 
imaginile  înrădăcinate în spatele ochilor. Acestea se 
multiplicau deja, invadând un teritoriu care fusese atât de 
inocent faţă de astfel de posibilităţi. In imaginaţia sa, 
labradorii, îmbrăcaţi în piele, alergau de colo până colo, 
bând din corpurile târfelor legate. Era înspăimântător modul 
în care aceste imagini îi pătrundeau în ochi, fiecare pagină 
constituind o nouă grozăvenie. Simţea că avea să se 
înăbușe din cauza lor, dacă nu acţiona în vreun fel. 

— Oribil, fu tot ce putu spune. Oribil. Oribil. Oribil. 

Trase un şut într-un teanc de Femei bizare în lanțuri, şi 
revistele se prăbuşiră - imaginile repetate de pe copertă 
împrăştiindu-se pe podeaua murdară. 

— Nu face aşa ceva, zise Maguire, foarte încet. 

— Groaznic, spuse Ronnie. Toate sunt infecte. 

— Există o piaţă mare de desfacere pentru ele. 


— Nu şi pentru mine! zise el, ca şi cum Maguire sugera 
că el ar avea vreun interes personal în aşa ceva. 

— Bine, deci nu-ţi plac. Nu-i plac, Dork. 

Dork îşi ştergea crema de pe degetele bondoace cu o 
batistă fină. 

— De ce? 

— Sunt prea porcoase pentru el. 

— Groaznic, rosti din nou Ronnie. 

— Ei bine, fiule, eşti băgat în treaba asta până-n gât, 
declară Maguire. Vocea lui era vocea Diavolului, nu-i aşa? 
Cu siguranță era vocea Diavolului: Poţi doar să faci haz de 
necaz. 

Dork izbucni în hohote de râs. 

— Să faci haz de necaz. Îmi place, Mick, îmi place. 

Ronnie îl privi pe Maguire. Omul avea patruzeci şi cinci 
de ani, poate cincizeci, dar faţa acestuia avea o expresie 
tulburată, cretină, prea bătrânească pentru anii săi. 
Farmecul dispăruse; figura care îl ţintuia cu privirea nu mai 
avea aproape nimic uman în ea. Sudoarea, ţepii, gura 
făcută pungă făceau ca acea faţă să semene, în mintea lui 
Ronnie, cu dosul oferit de una dintre târfele ordinare şi 
vulgare din reviste. 

— Toţi suntem nişte ticăloşi bine cunoscuţi, zicea 
organul, şi n-avem nimic de pierdut dacă vom fi prinşi din 
nou. 

— Nimic, întări Dork. 

— În timp ce tu, fiule, eşti un profesionist imaculat, care 
n-ai fost niciodată băgat în rahat până acum. Aşa cum văd 
eu lucrurile, dacă vrei să vorbeşti vrute şi nevrute despre 
această afacere murdară, îţi vei pierde reputaţia de 
contabil cinstit şi simpatic. De fapt, aş îndrăzni chiar să 
sugerez că nu vei mai lucra niciodată, înţelegi ce vreau să 
spun? 

Ronnie simţi dorinţa de a-l lovi zdravăn pe Maguire - 
ceea ce şi făcu. Se auzi o pocnitură ce-l satisfăcu pe deplin 
în clipa în care dinţii lui Maguire încasară lovitura, iar 
sângele ţâşni rapid printre buze. Ronnie nu se mai bătuse 
din şcoală şi reacţionă încet la replica inevitabilă. Lovitura 


de răspuns a lui Maguire îl trimise la podea, plin de sânge, 
printre Femeile Bizare. Înainte de-a se putea ridica în 
picioare, Dork îşi proiectă călcâiul în faţa lui Ronnie, 
frângându-i cartilajul nasului. În timp ce Ronnie clipea din 
cauza sângelui, Dork îl săltă în picioare, ţinându-l nemişcat 
- o ţintă ideală pentru Maguire. Incleştându-şi pumnul, 
acesta îl folosi pe Ronnie, în următoarele cinci minute, 
drept sac de box, loviturile începând de sub centură şi 
urcând, treptat, în sus. 

Ronnie găsi, în mod curios, durerea liniştitoare; părea să- 
i tămăduiască eul vinovat mai bine decât un cor de „Ave 
Maria”. După ce fu snopit în bătaie şi Dork îi făcu vânt, 
desfigurat, în întuneric, Ronnie nu mai simţea niciun pic de 
mânie, doar nevoia de a termina el însuşi purificarea 
începută de Maguire. 

e 

Ajuns acasă, o minți pe Bernadette, spunându-i că 
fusese atacat pe stradă. Ea îl alină cât putu, iar el se simţi 
prost pentru că fusese nevoit să-i înşele încrederea, dar n- 
avea încotro. Nu dormi nici în acea noapte, nici în 
următoarea. Zăcu în propriul pat, doar la câţiva centimetri 
de încrezătoarea sa soţie, şi încercă să-şi pună în ordine 
gândurile. Ştia în adâncul fiinţei sale că, mai devreme sau 
mai târziu, adevărul o să iasă la iveală şi o să fie cunoscut 
de toţi. Cu siguranţă era mai bine să se ducă la poliţie, 
pentru a fi absolvit de orice vină; avea însă nevoie de curaj, 
iar inima să nu mai fusese niciodată atât de slăbită. Aşadar, 
procedă împotriva datoriei şi conştiinţei, în noaptea de joi şi 
în ziua de vineri, lăsând vânătăile să se îngălbenească şi 
starea de confuzie să se liniştească. 

Apoi, duminică, rahatul deveni public. 

e 

Cel mai mizerabil dintre toate ziarele de scandal de 
duminică îi prezenta figura pe prima pagină, împreună cu o 
manşetă de-o şchioapă: „Imperiul sexului al lui Ronald 
Glass.” În interior se aflau fotografii, instantanee ale unor 
împrejurări inocente, prezentate drept mărturii de 
vinovăție. Glass, cu o figură de om urmărit, Glass, cu o 


expresie vicleană întipărită pe faţă. Aspectul său păros - 
obişnuit, de altfel - îl făcea să pară prost ras, iar părul său 
bine îngrijit sugera moda adoptată în închisoare de unii 
dintre membrii asociaţiilor criminale. Fiind miop, privea 
adesea cruciş, fotografiat în astfel de momente, semăna cu 
un şobolan desfrânat. 

Rămase în picioare, în faţa standurilor de ziare, 
holbându-se la propria lui faţă, ştiind că Armaghedonul său 
personal se afla la orizont. Tremurând, citi minciunile 
înfricoşătoare din paginile ziarului. 

Cineva - nu reuşise niciodată să descopere cine dăduse 
în vileag întreaga poveste. Publicaţiile pornografice, 
bordelurile, sex-shopurile, cinematografele. Lumea secretă 
a pornografiei dirijată din umbră de Maguire era prezentată 
amănunţit, cu toate aspectele ei sordide. Cu excepţia 
faptului că numele lui Maguire nu era menţionat nicăieri. 
Nici al lui Dork şi nici al lui Henry. Doar cel al lui Glass - 
peste tot, doar numele lui Glass: vinovăția sa era 
transparentă. | se înscenaseră toate astea, simplu ca bună- 
ziua. Editorialul îl numea „corupător de minori”, Băieţaşul 
Albastru, îngrăşat şi excitat. 

Era prea târziu pentru a nega totul. Până când ajunsese 
acasă, Bernadette deja îl părăsise, luând şi copiii. Cineva o 
înştiinţase şi salivase, probabil, la telefon în timp ce se 
delecta povestindu-i despre acea mizerie. 

Ronnie rămase, plângând, în bucătărie, acolo unde masa 
fusese pusă pentru un mic-dejun pe care familia nu-l 
servise încă şi pe care nu avea să-l mai servească vreodată. 
Nu plânse prea mult - lacrimile îi erau strict limitate, dar 
îndeajuns de multe pentru a simţi că-şi făcuseră datoria. 
Apoi, o dată terminate gesturile de remuşcare, se aşeză, ca 
orice bărbat de treabă, profund nedreptăţit, şi îşi plănui 
crima. 

Achiziţionarea unui pistol se dovedi, în multe privinţe, 
mai dificilă decât ceea ce urmă, fiindcă necesita o 
planificare atentă, câteva cuvinte dulci şi mulţi bani-gheaţă. 
A fost nevoie de-o zi şi jumătate pentru a găsi arma dorită 
şi a învăţa cum s-o folosească. 


Apoi, având tot timpul la dispoziţie, se puse pe treabă. 
(J 

Henry B. muri primul. Ronnie îl împuşcă în propria sa 
bucătărie din lemn de pin decojit, bucătărie situată în 
promiţătorul cartier Islington. Ţinea o ceaşcă de cafea în 
mâna cu trei degete şi avea o expresie de spaimă aproape 
vrednică de milă întipărită pe faţă. Primul glonţ îl nimeri 
într-o parte, sfâşiindu-i cămaşa şi făcându-l să sângereze 
uşor. Mult prea puţin faţă de ce-şi propusese Ronnie. Mai 
încrezător acum, trase din nou. Al doilea glonţ lovi ţinta în 
gât - probabil, o lovitură mortală. Henry B. se prăbuşi 
înainte, ca un actor dintr-un film mut, fără să dea drumul 
ceştii de cafea decât în clipa în care atinse podeaua. 
Ceaşca se învârti printre resturile de cafea şi viaţă, zăngăni 
şi, în cele din urmă, rămase nemişcată. 

Ronnie păşi peste corp şi trase, aproape nepăsător, a 
treia oară, direct în ceafa lui Henry B. - un ultim glonţ, rapid 
şi precis. După aceea, Ronnie ieşi cu uşurinţă pe poarta din 
spate, aproape radiind de bucurie din pricina uşurinţei cu 
care făcuse totul. Se simţea ca şi cum încolţise şi ucise un 
şobolan în pivniţa sa - o datorie neplăcută, dar care trebuia 
îndeplinită. 

Exaltarea dură doar cinci minute. Apoi se simţi groaznic 
de rău. 

Oricum, terminase cu Henry. Se terminase cu toate 
şmecheriile sale. 

e 

Moartea lui Dork fu, oarecum, mai senzaţională. Viaţa i 
se apropie de sfârşit la cursele de câini. Tocmai îi arăta lui 
Ronnie biletul câştigător când simți cuțitul cu lamă lungă 
insinuându-se printre cea de-a patra şi cea de-a cincea 
coastă. De-abia credea că se afla pe punctul de a fi ucis, 
afişând pe faţa lui îngrăşată de atâtea prăjituri o expresie 
de completă uluire. Continua să se uite, când într-o parte 
când în alta, la pariorii care se mişcau în jurul său, ca şi 
cum, în orice clipă, unul dintre ei l-ar fi arătat cu degetul, ar 
fi râs şi i-ar fi spus că totul era doar o glumă, un joc 
prematur cu prilejul zilei sale de naştere. 


Apoi, Ronnie răsuci lama în rană (citise că acest lucru 
era sigur mortal), şi Dork îşi dădu seama că, cu sau fără 
număr câştigător, aceea nu era ziua lui norocoasă. 

Mulțimea înghesuită îi purtă corpul său greu mai bine de 
zece metri, până ce se agăţă în uşa turnantă. Doar atunci, 
cineva simţi şuvoiul fierbinte ce ţâşnea din Dork şi urlă. 

În acel moment, Ronnie era departe. 

e 

Mulţumit, simțindu-se mai curat o dată cu scurgerea 
orelor, se întoarse acasă. Bernadette trecuse pe-acolo, 
strângându-şi lucrurile şi podoabele preferate. Ronnie 
dorise să-i spună: „la totul, nu înseamnă nimic pentru 
mine”, dar ea se strecurase înăuntru şi dispăruse iarăşi, ca 
fantoma unei stăpâne a casei. În bucătărie, masa era încă 
pusă pentru acel ultim mic-dejun de duminică. Praful se 
aşezase pe fulgii de porumb din farfuriile copiilor; mirosul 
untului rânced începuse să se împrăştie în aer. Ronnie stătu 
toată după-amiaza târzie, toată noaptea, până la primele 
ore ale dimineţii următoare, şi gustă din puterea, nou 
descoperită, asupra vieţii şi a morţii. Apoi se sui în pat 
îmbrăcat, fără să-i mai pese de curăţenie, şi dormi somnul 
oamenilor drepţi. 

e 

Nu i-a fost greu lui Maguire să ghicească cine-i lichidase 
pe Dork şi pe Henry B., deşi ideea că acel vierme de 
contabil reuşise aşa ceva era greu de înghiţit. Mulţi dintre 
membrii organizaţiilor criminale îl cunoscuseră pe Ronald 
Glass şi se amuzaseră împreună cu Maguire privind mica 
înşelăciune la care fusese supus inocentul contabil. Insă 
nimeni nu-l crezuse capabil de astfel de sancţiuni extreme 
contra duşmanilor. În unele cartiere sărăcăcioase, Ronnie 
era acum salutat pentru acţiunile sale al dracului de bine 
intenţionate; alţii, inclusiv Maguire, simțeau că el mersese 
prea departe, pentru a fi considerat de comunitate doar o 
oaie rătăcită. Părerea generală era că trebuia să fie eliminat 
înainte de a produce şi mai multe pagube balanței fragile a 
puterii. 


Aşadar, zilele lui Ronnie puteau fi acum numărate pe 

cele trei degete ale mâinii lui Henry B. 
e 

Au venit după el sâmbătă după-amiază şi l-au săltat 
rapid, fără ca Ronnie să aibă timp să folosească vreo armă 
pentru apărare. L-au dus într-un depozit de salamuri şi 
preparate de carne şi, în siguranţa îngheţată şi albă a 
depozitului frigorific, l-au atârnat de un cârlig şi l-au 
torturat. Oricine simţise o oarecare afecţiune pentru Dork şi 
Henry B. a avut prilejul să-şi arate durerea, „aranjându-l” cu 
cuțite, ciocane, lămpi cu oxiacetilenă. l-au sfărâmat 
genunchii şi coatele, i-au spart timpanele, i-au ars tălpile 
picioarelor. 

În cele din urmă, pe la unsprezece, au început să se 
plictisească. Cluburile tocmai îşi intrau în ritm, jocurile de 
noroc deveneau din ce în ce mai aprinse, aşa încât era 
timpul să pună capăt judecății şi să treacă la distracţii. 

În acest moment, şi-a făcut apariţia Micky Maguire, 
îmbrăcat la patru ace, în cele mai bune haine ale sale. 
Ronnie ştia că acesta se afla pe undeva prin ceața care-l 
înconjura, dar cum simţurile nu-i mai erau aproape de 
niciun folos, n-a văzut decât pe jumătate pistolul îndreptat 
spre capul lui şi n-a auzit decât pe jumătate zgomotul 
împuşcăturii reverberându-se prin încăperea placată cu 
faianţă albă. 

Un singur glonţ, plasat ireproşabil, îi pătrunse în creier, 
chiar prin mijlocul frunţii. Nici nu şi-ar fi putut dori ceva mai 
bine - era exact ca un al treilea ochi. 

Corpul îi zvâcni o clipă în cârlig, apoi muri. 

Maguire primi aplauzele ca un bărbat, sărută doamnele, 
le mulţumi dragilor săi prieteni care îl asistaseră la 
îndeplinirea acestei datorii, apoi plecă să joace cărţi. 
Cadavrul fu abandonat într-un sac negru de plastic, la 
marginea pădurii Epping, devreme duminică dimineaţa, 
chiar în momentul în care zorile de zi se iveau printre frasini 
şi sicomori. Şi cu asta, practic vorbind, s-a sfârşit totul. De 
fapt, aşa a început totul. 


Cadavrul lui Ronnie fu descoperit de cineva care făcea 
jogging, înainte de ora şapte, luni dimineaţa. În ziua scursă 
de la abandonarea şi până la găsirea cadavrului, acesta 
începuse să se altereze. 

Medicul legist văzuse însă altele aflate într-o stare mult 
mai proastă. Îi urmări cu o privire calmă pe cei doi 
tehnicieni de la Morgă, care dezbrăcară cadavrul, 
împăturiră hainele şi le băgară în saci de plastic etichetaţi. 
Aşteptă răbdător şi atent în timp ce soţia decedatului fu 
introdusă în domeniul său plin de ecouri; avea faţa 
pământie şi ochii aproape ieşiţi din orbite de prea multe 
lacrimi. Ea privi în jos spre soţul ei, fără dragoste, holbându- 
se, impasibilă, la răni şi la urmele de tortură. Legistul îşi 
imaginase o întreagă poveste despre această ultimă 
întâlnire dintre Regele Sexului şi netulburata sa soţie. 
Căsătoria lipsită de dragoste, certurile referitoare la modul 
lui abject de viaţă, disperarea ei, brutalitatea soţului, 
uşurarea că supliciul se încheiase, în sfârşit, şi că ea era 
liberă să înceapă o nouă viaţă, fără el. Legistul îşi făcu o 
însemnare mentală să caute adresa acestei văduve 
drăguţe. Era delicioasă în indiferența arătată faţă de 
mutilarea corpului; îi lăsa gura apă doar gândindu-se la ea. 

Ronnie ştiu că Bernadette venise şi plecase; simţea, de 
asemenea, şi prezenţa celorlalte persoane care apăreau pe 
neaşteptate la Morgă, doar pentru a-l privi cercetător pe 
Regele Sexului. Chiar şi mort, era un obiect de fascinaţie. 
Ronnie nu prevăzuse această oroare în timp ce bâzâia 
printre circumvoluţiile reci ale creierului său, ca un chiriaş 
care refuza să fie evacuat de portărei, văzând lumea 
învârtindu-se în jurul său, dar nefiind încă în stare să 
acţioneze asupra ei. 

În zilele ce trecuseră de la moartea sa, nici măcar nu se 
gândise să scape din starea în care se afla. Stătuse în 
propria-i ţeastă moartă, incapabil să găsească o cale de-a 
pătrunde în lumea celor vii şi, oarecum, refractar la ideea 
de a-şi abandona complet existenţa şi de-a intra în Paradis. 
Mai simţea încă dorinţa de răzbunare. O parte a minţii sale, 
implacabilă în a trece dincolo de limita permisă, era 


pregătită să amâne intrarea în Paradis, pentru a-şi termina 
treaba începută. Trebuia ca datoriile să fie întotdeauna 
plătite - şi până ce Michael Maguire nu murea, Ronnie nu 
avea să-şi găsească liniştea. 

Din închisoarea rotundă de os, îi privea pe curioşi venind 
şi plecând şi îşi întări voinţa. 

Legistul îşi făcu datoria faţă de cadavrul lui Ronnie cu 
respectul unui negustor eficient de peşte, scoţându-i 
neglijent glonţul din craniu şi scotocind prin tocană de oase 
şi cartilaje sfărâmate, care fuseseră, odată, genunchii şi 
coatele sale. Lui Ronnie nu-i plăcu individul. Se uitase pieziş 
la Bernadette, într-un fel foarte neprofesional, iar acum, 
când făcea pe profesionistul, cruzimea sa era categoric 
scandaloasă. O, de-ar avea voce, de-ar avea un pumn sau 
un corp de folosit pentru o anume perioadă de timp! l-ar 
arăta el atunci acestui negustor de carne cum ar trebui 
tratate cadavrele. Totuşi, doar voinţa nu-i era de-ajuns - 
avea nevoie de o focalizare şi de un mijloc de-a scăpa. 

Legistul îşi termină raportul, cusu grosolan cadavrul, îşi 
aruncă mănuşile care luceau de zeamă şi instrumentele 
pătate pe cărucior, lângă tampoane şi alcool, lăsând corpul 
în seama asistentilor. 

Ronnie auzi uşile batante închizându-se în urma lui, în 
timp ce bărbatul se îndepărta. Apa curgea undeva, stropind 
chiuveta; sunetul îl irita. 

În picioare, lângă masa pe care zăcea, cei doi tehnicieni 
discutau despre pantofi. Dintre toate lucrurile posibile, 
despre pantofi! Ce banalitate, gândi Ronnie, ce banalitate 
de declin al vieții! 

— Ştii tălpile noi, Lenny? Cele pe care le-am pus la 
pantofii maro, din piele de căprioară? Sunt nefolositoare. Al 
dracului de nefolositoare! 

— Asta nu mă surprinde. 

— Şi cât am plătit pe ele. Uită-te, s-au tocit după o lună. 

— Sunt subţiri ca hârtia. 

— Chiar aşa şi sunt, Lenny, subţiri ca hârtia. Am de gând 
să duc pantofii înapoi. 

— Eu aş face-o. 


— Chiar îi voi duce. 

— Aşa aş face şi eu. 

Conversaţia asta stupidă, după orele de tortură, după 
moartea bruscă şi autopsia pe care o suportase atât de 
recent, era aproape de neîndurat. Spiritul lui Ronnie începu 
să bâzâie în cerc în jurul creierului, ca o albină furioasă 
prinsă în capcană într-un borcan cu gem răsturnat, hotărâtă 
să iasă afară şi să înceapă să înţepe... 

Învârtindu-se în cerc - precum conversaţia. 

— Al dracului de subţire - ca hârtia! 

— Asta nu mă surprinde. 

— Ce porcării străine sunt tălpile astea! Făcute în 
blestemata de Coreea. 

— În Coreea? 

— De aceea sunt subţiri ca hârtia. 

Imbecilitatea obositoare a acestor oameni era de 
neiertat. Trebuia ca ei să trăiască, să acţioneze şi să existe 
în timp ce el bâzâia mereu, fiert de frustrare. Era drept aşa 
ceva? 

— Frumoasă împuşcătură, nu, Lenny? 

— Ce? 

— Cadavrul. Bătrânu' cum îl cheamă... Regele Sexului. 
Exact în mijlocul frunţii. Vezi? Canalia a mierlit-o. 

Însoţitorul lui Lenny părea încă preocupat de tălpile 
pantofilor, subţiri ca hârtia. Nu răspunse. Iscoditor, Lenny 
trase puţin linţoliul de pe fruntea lui Ronnie. Urmele de 
ferăstrău şi pielea jupuită erau cusute de mântuială, dar 
gaura de intrare a glonţului era curată. 

— Uite-o! 

Celălalt aruncă o privire spre faţa cadavrului. Rana de la 
cap fusese curățată după ce penseta îşi făcuse treaba. 
Marginile erau albe şi încreţite. 

— Credeam că, de obicei, trag în inimă, zise căutătorul 
de tălpi. 

— Asta n-a fost o oarecare luptă de stradă. A fost o 
execuţie perfectă, zise Lenny, vârându-şi degetul mic în 
rană. Exact în mijlocul frunţii. Ca şi cum ar fi avut trei ochi. 

— Mda... 


Linţoliul fu aruncat la loc, peste faţa lui Ronnie. Albina 
continua să bâzâie în interiorul ţestei. 
— Ai auzit despre ce-l de-al treilea ochi, nu-i aşa? 


— Tu ai auzit? 

— Stella mi-a citit ceva despre faptul că ar fi centrul 
corpului. 

— Ala-i buricul tău. Cum poate fruntea să fie centrul 
corpului? 

— Ei bine... 

— Ala-i buricul. 


— Nu, e mai mult centrul tău spiritual. 

Celălalt nu binevoi să-i răspundă. 

— Chiar prin jurul locului în care-i gaura asta de glonţ, 
zise Lenny, încă pierdut în admiraţie faţă de ucigaşul lui 
Ronnie. 

Albina asculta. Gaura de glonţ era doar una dintre 
multele găuri din viaţa ei. Găuri în care ar fi trebuit să fie 
soţia şi copiii. Găuri clipind ca ochii fără vedere din paginile 
revistelor, trandafirii şi castanii, şi labiate. Găuri în partea 
sa dreaptă, găuri în partea sa stângă... 

Găsise oare, în sfârşit, o gaură de care putea profita? De 
ce nu ar părăsi corpul prin rană? 

Prinzând curaj, spiritul se îndreptă spre sprânceană, 
târându-se, tulburat şi excitat, prin cortex. Putea simţi, în 
faţă, uşa de ieşire ca lumina de la capătul unui tunel lung. 
Dincolo de gaură, urzeala şi țesătura linţoliului străluceau 
ca o ţară a făgăduinţei. Simţul direcţiei era bun; pe măsură 
ce se târa, lumina devenea din ce în ce mai puternică, iar 
vocile din ce în ce mai sonore. Fără fanfară, spiritul lui 
Ronnie se autoscuipă în lumea exterioară: o mică scurgere 
a sufletului. Particulele de fluid care îi transportau voinţa şi 
conştiinţa fură absorbite de linţoliu precum lacrimile de 
către ţesături. 

Corpul din carne şi sânge era, acum, pe de-a-ntregul 
părăsit - o carcasă rece, bună doar pentru a fi dată 
flăcărilor. 


Ronnie Glass exista într-o lume nouă: o lume a pânzei 
albe, ce nu semăna cu nicio stare pe care o trăise sau o 
visase înainte. 

e 

Ronnie Glass era lințoliul său. 

Dacă legistul care făcuse autopsia lui Ronnie n-ar fi fost 
uituc, n-ar fi revenit la Morgă în acel moment, încercând să 
găsească agenda în care notase numărul de telefon al 
văduvei lui Glass; iar dacă n-ar fi revenit, ar fi trăit. Dar 
aşa... 

— Încă n-aţi început cu ăsta? se răsti el la tehnicieni. 

Bărbaţii murmurară o scuză sau alta. Legistul era 
întotdeauna iritat la această oră din noapte, dar ei erau 
obişnuiţi cu accesele lui de furie. 

— Treceţi la treabă, zise el - trăgând linţoliul de pe 
cadavru şi aruncându-l, iritat, pe jos -, înainte ca 
nemernicul să plece de-aici dezgustat. N-am vrea ca micul 
nostru hotel să capete o reputaţie proastă, nu-i aşa? 

— Da, domnule, adică, nu, domnule. 

— Ei bine, nu staţi acolo - împachetaţi-l! Văduva îl vrea 
cât mai curând posibil. Am văzut tot ceea ce trebuia să văd 
la el. 

Ronnie zăcea pe podea într-o grămadă mototolită, 
răspândindu-şi încet influenţa asupra acestui ţinut nou 
descoperit. Era bine să ai un corp, chiar dacă era steril şi 
dreptunghiular. Adunându-şi toată puterea de voinţă pe 
care nu ştiuse s-o aibă, Ronnie puse stăpânire totală pe 
linţoliu. 

La început, acesta refuză viaţa. Fusese întotdeauna 
pasiv - asta era condiţia lui. Nu era obişnuit să fie ocupat 
de spirite. Însă Ronnie nu avea să fie înfrânt tocmai acum. 
Voința sa era imperativă. Împotriva tuturor regulilor 
comportării naturale, se întinse şi înnodă pânza, dispusă 
prost, într-o formă de viaţă. 

Linţoliul se ridică. 

e 

Medicul legist îşi găsise mica agendă neagră şi se afla pe 

punctul de-a o băga în buzunar când pânza albă îi tăie 


drumul, întinzându-se ca un om tocmai sculat după un 
somn adânc. 

Ronnie încercă să vorbească, dar singura voce pe care o 
putu găsi era o şoaptă a pânzei prin aer, prea slabă, prea 
imaterială ca să fie auzită peste tânguirile bărbaţilor 
înspăimântați. Chiar că erau înspăimântați! In ciuda 
strigătelor de ajutor ale legistului, nimeni nu-şi făcu 
apariţia. Lenny şi însoţitorul său se furişau pe nesimţite 
spre uşile batante, iar gurile lor, larg-deschise, bolboroseau 
implorări adresate oricărui zeu local care i-ar fi ascultat. 

Medicul legist se dădu înapoi, până la masa de autopsie, 
pierzându-şi complet cumpătul. 

— Pleacă din faţa mea! zise el. 

Ronnie îl îmbrăţişă strâns. 

— Ajutor! strigă legistul, aproape doar pentru el. 

însă ajutorul dispăruse. Alerga pe coridoare, încă 
bolborosind, lăsând în spate miracolul care avea loc la 
morgă. Legistul era singur, înfăşurat în această îmbrăţişare 
scrobită, murmurând, în cele din urmă, câteva scuze pe 
care le găsise în spatele propriei sale mânarii. 

— Îmi pare rău, oricine ai fi. Oricine ai fi. Îmi pare rău! 

Dar Ronnie era cuprins de o mânie care nu era dispusă 
să cadă la înţelegere cu nimeni; nu se acordau nici iertări, 
nici graţieri. Ticălosul acela cu ochi de peşte, acel fiu al 
bisturiului îi tăiase şi examinase vechiul lui corp ca şi cum 
ar fi fost o bucată de friptură de vacă. Ronnie căpăta o 
paloare cadaverică doar gândindu-se la felul atât de glacial 
în care această javră îi evaluase viaţa, moartea şi pe 
Bernadette. Ticălosul avea să moară aici, printre rămăşiţele 
fostului său corp, şi fie ca aceasta să reprezinte sfârşitul 
profesiei sale nemiloase. 

Colţurile  linţoliului luau acum forma unor braţe 
grosolane, pe măsură ce memoria lui Ronnie le modela. | se 
părea normal să-şi recreeze vechea înfăţişare în acest 
mediu nou. Mai întâi, îşi făcu mâinile, apoi degetele - chiar 
şi un deget mare rudimentar. Semăna cu un Adam morbid, 
plămădit dintr-o pânză. 


Chiar în timp ce se formau, mâinile îl apucară pe medicul 
legist de gât. Neavând încă bine dezvoltat simţul pipăitului 
şi fiindu-i greu să judece cât de tare trebuia să apese pe 
pielea care palpita, Ronnie îşi folosi, pur şi simplu, toată 
puterea de care dispunea. Faţa bărbatului începu să se 
înnegrească, iar limba - de culoarea unei prune - îi ieşi 
printre dinţi ca vârful unei sulițe, ascuţit şi tare. In 
entuziasmul său, Ronnie îi frânse gâtul. Acesta trosni brusc, 
iar capul îi căzu într-o parte, sub un unghi oribil. Scuzele 
zadarnice încetaseră de mult. 

Ronnie îi dădu drumul pe podeaua lustruită şi se holbă la 
mâinile pe care şi le construise, cu ochi care erau încă două 
împunsături într-o bucată de pânză pătată. 

Se simţea sigur de el însuşi în acest corp şi, 
Dumnezeule, ce puternic era! Frânsese gâtul ticălosului, 
fără să se străduiască câtuşi de puţin. Ocupând acest corp 
straniu, fără sânge, simţea o nouă libertate faţă de 
constrângerile umanităţii. Dintr-o dată era viu pentru viaţa 
în aer, simțind cum acesta îl umflă treptat. Cu siguranţă, ar 
putea zbura ca un cearşaf dus de vânt sau, dacă i-ar 
conveni, ar lua forma unui pumn şi ar supune lumea. 
Posibilităţile păreau nesfârşite. 

Şi totuşi... simţea că această formă era, în cel mai bun 
caz, temporară. Mai devreme sau mai târziu, linţoliul o să 
dorească să-şi reia viaţa anterioară, de bucată inutilă de 
pânză, iar natura lui pasivă, adevărată, să fie restabilită. 
Acest corp nu-i fusese dat pentru totdeauna, doar 
împrumutat; rămânea la latitudinea sa să-l folosească cât 
putea mai bine, pentru a se răzbuna. 

Cunoştea priorităţile. Prima şi cea mai importantă era să- 
| găsească pe Michael Maguire şi să-l lichideze. Apoi, dacă o 
să mai aibă timp, o să-şi vadă copiii. Însă nu era înţelept să 
facă vizite sub forma unui linţoliu zburător. Mult mai bine, 
să îmbunătăţească această iluzie de umanitate şi să vadă 
dacă n-ar putea, cumva, să facă efectul mai sofisticat. 

Văzuse cum se puteau transforma  încreţiturile 
monstruoase în feţe, fie pe o pernă mototolită, fie în cutele 
unei jachete atârnate pe spatele unei uşi. Şi mai 


extraordinar era Giulgiul din Torino, în care faţa şi corpul lui 
lisus Hristos fuseseră imprimate în mod miraculos. 
Bernadette primise o carte poştală reprezentând Giulgiul, 
cu fiecare rană de lance şi fiecare cui la locul lui. De ce n-ar 
putea face şi el un asemenea miracol prin puterea voinţei? 
N-a fost şi el înviat? 

Se îndreptă spre chiuveta de la morgă şi închise 
robinetul, apoi se holbă în oglindă pentru a-şi vedea voinţa 
luând forma dorită. Suprafaţa linţoliului se convulsiona deja 
şi se schimba încontinuu, pe măsură ce Ronnie cerea noi 
forme. La început era doar o schiţă primitivă, grosolană, a 
capului, asemănătoare cu cea a unui om de zăpadă. Două 
adâncituri pentru ochi, un nas borcănat. Ronnie se 
concentra, impunând pânzei să se întindă până la limita 
elasticităţii sale. 

Şi, ce să vezi! Lucrul se realiză, chiar se realiză! Fibrele 
îşi exprimară nemulţumirea, dar se conformară cererilor 
sale, reproducând perfect nările, apoi pleoapele, buza 
superioară şi, acum, cea inferioară. Trase, ca un iubit 
adorator, din memorie, contururile feţei sale pierdute şi le 
refăcu în toate detaliile. Trecu la construcţia unei coloane 
pentru gât, umplută cu aer, dar arătând înşelător de solidă. 
Sub ea, linţoliul se bombă într-un tors. Braţele erau deja 
formate; urmară, repede, picioarele. Şi totul era gata. 

Era refăcut în propria sa imagine. 

Iluzia nu era perfectă. În primul rând, era de-un alb pur, 
exceptând petele, iar carnea avea textura pânzei. 
Increţiturile de pe faţă erau, probabil, prea accentuate, 
aproape cubiste, nu reuşea să convingă pânza să modeleze 
părul sau unghiile cât de cât asemănătoare. Dar era la fel 
de pregătit să apară în lume aşa cum putea să spere orice 
linţoliu viu. 

Era timpul să-şi facă apariţia, pentru a-şi întâlni publicul. 

e 

— Ai câştigat, Micky. 

Maguire pierdea arareori la pocher. Era prea inteligent, 
iar faţa lui blazată era impenetrabilă; ochii obosiţi, injectaţi, 
nu trădau niciodată nimic. Totuşi, în ciuda reputației 


formidabile de câştigător, nu trişa deloc. Acesta era 
legământul pe care-l făcuse cu el însuşi. Nu era nicio 
plăcere să câştigi, dacă trişai. Ar fi însemnat doar un furt, 
iar la aşa ceva se pretau doar criminalii. El era, pur şi 
simplu, un om de afaceri. 

În acea seară, pe parcursul a două ore şi jumătate, 
băgase în buzunar o sumă frumuşică. Viaţa era frumoasă. 
De la moartea lui Dork, Henry B. Henry şi Glass, poliţiştii 
fuseseră prea ocupați cu crima, pentru a acorda mare 
atenţie delictelor mai uşoare, ca Moravurile. In plus, 
palmele le erau bine unse cu arginţi, aşa încât n-aveau de 
ce să se plângă. Inspectorul Wall, prieten de pahar de mulţi 
ani, chiar îi oferise lui Maguire protecţie contra ucigaşului 
nebun, care, după cât se părea, se afla în libertate. Ironia 
ideii îl mulţumi enorm pe Maguire. 

Era aproape trei dimineaţa. Momentul în care fetele şi 
băieţii răi trebuia să se afle în paturile lor, visând la crimele 
din ziua următoare. Maguire se ridică de la masă, marcând 
sfârşitul jocului din acea noapte. Işi închise nasturii de la 
vestă şi îşi reînnodă cu grijă cravata de mătase, în culoarea 
îngheţatei de lămâie. 

— Mai jucăm altă partidă săptămâna viitoare? sugeră el. 

Jucătorii învinşi acceptară. Erau obişnuiţi să piardă bani 
în favoarea şefului lor, dar între cei patru nu exista 
ranchiună, poate doar o oarecare tristeţe - simțeau lipsa lui 
Henry B. şi Dork. Nopțile de sâmbătă fuseseră atât de 
vesele. Acum, întâlnirile se desfăşurau într-o atmosferă 
tăcută. 

Perlgut plecă primul, stingându-şi trabucul în scrumiera 
plină până la refuz. 

— Noapte bună, Mick. 

— Noapte bună, Frank. Sărută copiii din partea unchiului 
Mick, da? 

— Aşa o să fac. 

Perlgut plecă târşâindu-şi picioarele, urmat de fratele 
său bâlbâit. 

— Noa-a-p-pte bună. 

— Noapte bună, Ernest. 


Fraţii coborâră scările tropăind. 

Ca întotdeauna, Norton era ultimul care pleca. 

— Avem vreun transport mâine? întrebă el. 

— Mâine-i duminică, replică Maguire. 

Nu lucra niciodată duminica; era o zi dedicată familiei. 

— Nu, astăzi e duminică, spuse Norton, fără a încerca să 
fie pedant, ci să pară natural. Mâine-i luni. 

— Da. 

— Avem vreun transport luni? 

— Sper. 

— Te duci la depozit? 

— Probabil. 

— Atunci te iau eu. Putem să mergem împreună. 

— Perfect. 

Norton era un om bun. Fără pic de umor, dar de 
încredere. 

— Atunci, noapte bună. 

— Noapte bună. 

Pantofii săi, cu tocuri de şase centimetri, aveau 
bombeuri din oţel, care răsunau pe scări precum clinchetul 
stiletului unei femei. Uşa de la parter fu trântită. 

Maguire îşi calculă profiturile, dădu pe gât paharul de 
Cointreau şi stinse lumina în camera de joc. Fumul începea 
să devină acru. Mâine o să găsească el pe cineva care să 
urce până sus şi să deschidă fereastra, lăsând să pătrundă 
înăuntru aerul proaspăt din Soho. Salam şi boabe de cafea, 
comerţ şi depravare. lubea aceste lucruri, le iubea cu 
pasiune, aşa cum un bebeluş iubeşte ţâţa mamei. 

In timp ce cobora scările în sex-shopul întunecat, auzi 
schimbul de  saluturi din stradă, urmat de trântirea 
portierelor şi demararea fără zgomot a maşinilor scumpe. 
Ce altceva şi-ar mai putea dori cineva decât o seară plăcută 
în compania unor buni prieteni? 

Se opri o clipă la capătul de jos al scărilor. Luminile 
sclipitoare ale reclamelor de pe partea opusă a străzii 
luminau suficient interiorul shopului pentru a distinge 
teancurile de reviste. Copertele îmbrăcate în plastic 
străluceau; sâni siliconici şi dosuri numai bune de plesnit 


răsăreau de pe coperte ca nişte fructe prea pârguite. Feţe 
de pe care curgea fardul îl priveau îmbufnate, promițând 
orice satisfacţie pe care ar putea-o oferi, de una singură, o 
revistă. Maguire rămase neimpresionat; trecuse de mult 
vremea în care mai găsea ceva interesant în astfel de 
lucruri. Pentru el, era pur şi simplu o afacere; nu se simţea 
nici dezgustat şi nici excitat. La urma urmei, era un bărbat 
cu o căsnicie fericită, cu o nevastă a cărei imaginaţie de- 
abia depăşea a doua pagină din Kama Sutra şi cu nişte copii 
care erau plesniţi zdravăn dacă rosteau un cuvânt 
necuviincios. 

În colțul shopului, acolo unde erau prezentate 
materialele de Sc/avie şi Dominaţie, ceva se ridică de pe 
podea. Maguire nu reuşi să-şi focalizeze privirea, din cauza 
luminii intermitente. Roşu, albastru. Roşu, albastru. Nu era 
nici Norton, niciunul dintre fraţii Perlgut. 

Totuşi, o figură cunoscută îi zâmbea pe fundalul 
revistelor Legată şi violată. Acum o văzu limpede ca lumina 
zilei: era Glass - o faţă albă ca un linţoliu, în ciuda luminilor 
colorate. 

Maguire nu încercă să chibzuiască cum un om mort se 
putea holba la el, lăsă să-i cadă haina o dată cu falca şi o 
rupse la fugă. 

Uşa era încuiată, iar cheia era una dintre cele două 
duzini de pe lanţ. O, /isuse Hristoase, de ce avea atâtea 
chei? Chei de la depozit, de la seră, de la bordel. Şi doar 
acea lumină intermitentă - la care să le vadă. Roşu, 
albastru. Roşu, albastru. 

Scotoci printre chei şi, ca prin minune, prima pe care o 
încercă pătrunse cu uşurinţă în broască, răsucindu-se ca un 
deget într-o grăsime fierbinte. Uşa era deschisă, iar în faţa 
lui se întindea strada. 

Glass se strecurase, între timp, fără zgomot, în spatele 
său şi, înainte ca Maguire să păşească peste prag, îi 
aruncase ceva - un fel de pânză - în jurul feţei. Ceva ce 
mirosea a spital - o putoare de eter, de dezinfectant sau şi 
de una, şi de alta. Maguire încercă să strige, dar un pumn 
de pânză îi era împins pe gât. Se înecă, reflexul de vomă 


făcând ca întregul corp să-i se revolte. Drept răspuns, 
asasinul strânse şi mai tare. 

De pe cealaltă parte a străzii, o fată pe care Maguire o 
cunoştea doar sub numele de Natalie (Model: caută poziţia 
interesantă cu o disciplină strictă) urmărea lupta din uşa 
shopului cu o privire stupefiată întipărită pe faţa ei 
plictisită. Asistase o dată sau de două ori la crime, văzuse 
nenumărate violuri şi n-avea de gând să se implice. In plus, 
era târziu şi o dureau părţile interioare ale coapselor. 
întoarse, nepăsătoare, spatele gangului scăldat în lumina 
trandafirie, lăsând violenţa să-şi urmeze cursul. Maguire îşi 
făcu o însemnare mentală să pună pe cineva să desfigureze 
faţa fetei într-una din zilele următoare - asta dacă avea să 
supravieţuiască, ceea ce părea puţin probabil în acel 
moment. Culorile intermitente de roşu şi albastru erau mai 
greu de distins acum, pe măsură ce creierul lipsit de aer nu 
mai era capabil să desluşească nicio culoare şi, deşi avu 
impresia că-şi apucase strâns potenţialul asasin, priza păru 
să se evapore, lăsând doar o pânză, o pânză goală ce-i 
aluneca, precum mătasea, printre mâinile transpirate. 

Apoi cineva vorbi. Nu în spatele lui - nu era vocea 
asasinului - ci în faţă. Pe stradă. 

Norton. Era Norton. Revenise, dintr-un motiv sau altul - 
Dumnezeu să-l ocrotească - şi cobora din maşină la vreo 
zece metri de capătul străzii, strigând numele lui Maguire. 

Strânsoarea asasinului deveni mai slabă şi gravitația îşi 
spuse cuvântul, solicitându-l pe Maguire. Acesta se prăbuşi 
greoi pe pavaj, cu lumea învârtindu-se în jurul lui, cu faţa 
purpurie în lumina lugubră. 

Norton alergă spre şeful său, scotocindu-se după pistol 
printre mărunţişurile din buzunare. Asasinul îmbrăcat în alb 
se retrăgea deja de-a lungul străzii, nepregătit să înfrunte 
încă un bărbat. 

Semăna, se gândi Norton, cu un membru nereuşit din Ku 
Klux Klan - o glugă, o robă, o pelerină. Norton se lăsă într- 
un genunchi şi, ţinând arma cu ambele mâini, ochi bărbatul 
şi trase. Rezultatul fu înspăimântător. Silueta păru să se 
umfle, pierzându-şi forma şi devenind o masă zburătoare 


de pânză albă, cu o faţă imprimată vag pe ea. Se auzi un 
zgomot asemănător cu trosniturile cearşafurilor spălate şi 
întinse pe-o frânghie în cursul zilei de luni, un sunet care 
nu-şi găsea rostul pe acea stradă dosnică, murdară. 
Confuzia lui Norton îl lăsă o clipă fără replică, şi bărbatul- 
cearşaf păru să se ridice, ireal, în aer. 

La picioarele lui Norton, Maguire îşi revenea în simţiri, 
gemând. Încerca să vorbească, dar avea dificultăţi în a se 
face înţeles, din cauza laringelui şi a gâtului contuzionat. 
Norton se aplecă mai aproape. Maguire mirosea a vomă şi a 
frică. 

— Glass, păru să spună. 

Era destul. Norton clătină din cap, încercând să-l 
liniştească. Bineînţeles, aceea era faţa de pe cearşaf. Glass, 
contabilul imprudent. Urmărise cum picioarele omului erau 
arse, urmărise întreg ritualul vicios, câtuşi de puţin pe 
gustul său. 

Ei bine, se părea că Ronnie Glass avea câţiva prieteni 
care nu se dădeau în lături de la răzbunare. 

Norton privi în sus, dar vântul ridicase fantoma deasupra 
acoperişurilor caselor, îndepărtând-o de-acolo. 

Fusese o experienţă proastă - primul gust al înfrângerii. 
Ronnie îşi reamintea încă disperarea resimţită în acea 
noapte. Zăcuse grămadă într-un colţ plin de şobolani, dintr- 
o fabrică părăsită, undeva la sud de râu, calmându-şi 
panica din fibre. La ce mai era bună şmecheria pe care o 
pusese în aplicare, dacă îşi pierdea controlul în clipa în care 
era ameninţat? Trebuia să planifice totul mai atent şi să-şi 
întărească voinţa, până când nu avea să mai tolereze nicio 
rezistenţă. Simţea deja că energia i se micşora şi că 
întâmpina o oarecare dificultate în a-şi restructura a doua 
oară corpul. N-avea timp de pierdut cu eşecuri. Trebuia să-l 
încolţească pe individ acolo unde acesta să nu poată scăpa 
sub nicio formă. 

e 

La morgă, cercetările poliţiei băteau pasul pe loc de-o 
jumătate de zi, prelungindu-se până noaptea. Inspectorul 
Wall de la Scotland Yard încercase orice metodă pe care o 


cunoştea: cuvinte mieroase şi dure, promisiuni, ameninţări, 
corupere, surprize, chiar lovituri. Şi, totuşi, Lenny susţinea 
aceeaşi poveste - una ridicolă, care jura că avea să fie 
coroborată atunci când colegul său o să iasă din starea 
catatonică în care-şi găsise refugiul. Nu exista însă nicio 
şansă ca inspectorul să ia în serios povestea. Un linţoliu 
umblător? Cum să menţioneze aşa ceva în raportul său? 
Nu, avea nevoie de ceva concret, chiar dacă era o 
minciună. 

— Puteţi să-mi daţi o ţigară? întrebă Lenny, pentru a nu 
ştiu câta oară. 

Wall clătină din cap. 

— Hei, Fresco..., se adresă inspectorul adjunctului său, Al 
Kincaid. Cred că-i momentul să-l percheziţionezi din nou pe 
flăcău. 

Lenny ştia ce era percheziţionarea - un eufemism pentru 
bătaie. La perete, picioarele depărtate, mâinile pe cap - 
pleosc! Doar gândindu-se, simţi cum i se contracta 
stomacul. 

— Ascultaţi..., imploră el. 

— Ce-i, Lenny? 

— N-am făcut-o eu. 

— Bineînţeles că ai făcut-o, zise Wall, scobindu-se în nas. 
Vrem doar să ştim de ce. Nu-ţi plăcea nemernicul ăla 
bătrân? Făcea remarce porcoase referitoare la prietenele 
tale, aşa-i? Cred că avea un oarecare renume în această 
direcţie. 

Al Fresco surâse afectat. 

— De-asta i-ai făcut felul? 

— Pentru numele lui Dumnezeu, spuse Lenny, credeţi că 
v-aş spune rahatul ăsta de poveste dacă n-aş fi văzut-o cu 
nenorociţii ăştia de ochi? 

— Nu vorbi urât! îl apostrofă Fresco. 

— Linţoliile nu zboară, afirmă Wall, cu o convingere uşor 
de înţeles. 

— Atunci, unde-i linţoliul? argumentă Lenny. 

— L-ai incinerat, l-ai mâncat, de unde dracu' să ştiu? 

— Nu vorbiţi urât, zise încet Lenny. 


Telefonul sună, înainte ca Fresco să-l poată lovi. Acesta 
ridică receptorul, spuse ceva şi îl întinse lui Wall. Apoi îl 
pocni pe Lenny - o lovitură amicală, care-i stoarse un pic de 
sânge. 

— Ascultă, zise Fresco, apropiindu-se la o distanţă letală 
de Lenny, ca şi cum ar fi vrut să-i sugă respiraţia, ştim că tu 
ai făcut-o, da? Erai singurul om viu din morgă, da? Vrem 
doar să ştim de ce. Asta-i tot. Doar de ce. 

— Fresco. 

Wall acoperise receptorul cu mâna în timp ce vorbea cu 
gorila sa. 

— Da, domnule. 

— E domnul Maguire. 

— Domnul Maguire? 

— Micky Maguire. 

Fresco clătină din cap. 

— E foarte supărat. 

— O, da? De ce? 

— Crede c-a fost atacat de omul de la morgă. Cel cu 
revistele porno. 

— Glass, spuse Lenny. Ronnie Glass. 

— Ronald Glass, aşa cum spune omul, zise Wall, 
rânjindu-i lui Lenny. 

— E ridicol, zise Fresco. 

— Ei bine, cred că ar trebui să ne facem datoria faţă de 
un membru marcant al comunităţii, nu-i aşa? Dă o fugă 
până la morgă, asigură-te... 

— De ce să mă asigur? 

— Că ticălosul e încă acolo... 

— Of! 

Fresco ieşi din încăpere, zăpăcit, dar ascultător. 

Lenny nu înţelesese nimic din toată discuţia, dar nu-i mai 
păsa câtuşi de puţin. Oricum, ce dracu' îl mai interesa pe 
el? Începu să se joace cu propriile-i testicule, printr-o gaură 
din buzunarul stâng. Wall îl urmărea dispreţuitor. 

— Nu aici, zise el. N-ai decât să te masturbezi cât vrei de 
îndată ce te vârâm într-o celulă frumoasă şi călduţă. 


Lenny clătină încet din cap, apoi îşi scoase mâna din 
buzunar. Pur şi simplu, nu era ziua lui norocoasă. Fresco 
revenise deja, cu sufletul la gură. 

— E aici, zise el, vizibil uşurat de simplitatea sarcinii 
primite. 

— Bineînţeles că este, accentuă Wall. 

— Mort de-a binelea, declară Fresco. 

— Cum adică? întrebă Lenny. Fresco păru stingherit. 

— Doar o expresie de stil, replică el morocănos. 

Wall de la Scotland Yard vorbea din nou la telefon. 
Bărbatul de la capătul opus al firului era speriat de-a 
binelea, iar asigurările inspectorului păreau să nu-i fie de 
vreun folos. 

— E aici, am verificat, Micky. Trebuie să te fi înşelat. 

Frica lui Maguire se propagă prin linia telefonică, precum 
o uşoară descărcare electrică. 

— L-am văzut, lua-te-ar dracu'! 

— Ei bine, zace aici cu o gaură în mijlocul frunţii, Micky. 
Deci, spune-mi cum ai putut să-l vezi? 

— Nu ştiu, răspunse Maguire. 

— Ei bine, atunci... 

— Ascultă... dacă poţi, treci pe-aici, da? Aceeaşi învoială 
ca şi data trecută. Aş putea face ceva pentru dumneata. 

Lui Wall nu-i plăcea să discute afaceri la telefon, acest 
lucru îl făcea să se simtă stingherit. 

— Mai târziu, Micky. 

— În regulă. Treci pe-aici? 

— O voi face. 

— Promiţi? 

— Da. 

Wall puse jos receptorul şi-l fixă cu privirea pe suspect. 
Lenny revenise la „biliardul” de buzunar. Animal grosolan; 
era limpede că avea nevoie de încă o percheziţie. 

— Fresco, zise Wall, pe un ton blând, vrei, te rog, să-l 
înveţi pe Lenny să nu se mai masturbeze în faţa unor 


poliţişti? 


În fortăreaţa sa din Richmond, Maguire plângea ca un 
copil. 

Nu era nicio îndoială că-l văzuse pe Glass. Orice ar fi 
crezut Wall despre cadavrul acestuia aflat încă la Morgă, el 
ştia cu totul altceva. Glass era liber, pe stradă, neîncătuşat 
şi plin de idei, în ciuda faptului că îi făcuse o gaură în ţeastă 
ticălosului. 

Maguire era un om cu frica lui Dumnezeu şi credea în 
viaţa de după moarte, deşi până acum nu se întrebase 
niciodată cum se putea întâmpla aşa ceva. Acum avea şi 
răspunsul - acest fiu de cățea cu faţa albă, puţind a eter: 
aşa arăta viaţa de după moarte. Il făcea să plângă, 
temându-se să trăiască şi temându-se să moară. 

Trecuse bine de zorii zilei; era o dimineaţă liniştită de 
duminică. Nimic nu i se putea întâmpla în plină zi, în 
siguranţa domeniului „Ponderosa”. Acesta era castelul lui, 
construit din câştigurile necinstite, obţinute cu greu. Norton 
se afla aici, înarmat până-n dinţi. La fiecare poartă erau 
câini. Nimeni - viu sau mort - nu ar îndrăzni să-l sfideze pe 
acest teritoriu. Aici, printre portretele eroilor săi: Louis B. 
Mayer, Dillinger, Churchill; printre membrii familiei, printre 
gusturile sale alese, printre bani şi objets d'art - aici era 
propriul său stăpân. Dacă nebunul de contabil o să vină 
după el, o să fie spulberat, fie că era fantomă sau nu. Finiş. 

La urma urmei, nu era el Michael Roscoe Maguire, 
fondatorul unui imperiu? Pornind de la zero, făcuse avere 
datorită figurii sale de agent de bursă şi concepţiilor sale 
neconformiste. Poate că, din când în când, în condiţii foarte 
bine controlate, putea să-şi dea în vileag latura întunecată 
a existenţei - aşa se întâmplase în cazul execuţiei lui Glass. 
Simţise o adevărată plăcere în acea acţiune simplă; al lui 
era coup de grace, a lui era acea compasiune infinită a 
loviturii de graţie. Această viaţă plină de violenţă rămăsese 
undeva în urmă. Acum era un burghez, aflat în siguranţă, în 
fortăreaţa lui. 

e 

Rachel se trezi la opt, ocupându-se cu pregătirea 

micului-dejun. 


— Vrei să mănânci ceva? îl întrebă pe Maguire. 

Acesta clătină din cap. Îl durea prea tare gâtul. 

— Vrei cafea? 

— Da. 

— Ţi-o aduc aici? _ 

Aprobă din cap. li plăcea să stea în faţa ferestrei cu 
vedere spre peluză şi seră. Se însenina; norii groşi, pufoşi 
erau duşi de vânt, umbrele lor trecând peste verdele 
perfect al peluzei. Poate că ar trebui să se apuce de pictat, 
ca Winston, cugetă el. Să-şi imortalizeze peisajele favorite 
pe pânză; poate o imagine a grădinii, chiar un nud al lui 
Rachel, imortalizat în ulei, înainte că sânii ei să atârne 
dincolo de orice speranţă. 

Rachel reveni lângă el, torcând ca o pisică, şi-i aduse 
cafeaua. 

— Te simţi bine? întrebă ea. 

Căţea tâmpită! Bineînţeles că se simţea bine. 

— Sigur, răspunse el. 

— Ai un oaspete. 

— Ce? se îndreptă în scaunul de piele. Cine? 

Ea îi zâmbea. 

— Tracy. Vrea să vină să te îmbrăţişeze. 

Suflă aerul pe la colţurile gurii. Cățea tâmpită, tâmpită! 

— Vrei s-o vezi pe Tracy? 

— Sigur. 

„Micul accident”, aşa cum îi plăcea s-o numească, era la 
uşă, încă în capot. 

— Bună, tată. 

— Bună, scumpo. 

Aceasta traversă camera cu paşi uşori şi elastici - mersul 
mamei ei în miniatură. 

— Mama spune că eşti bolnav. 

— Mă simt mai bine. 

— Mă bucur. 

— Şi eu. 

— leşim în oraş astăzi? 

— Poate. 

— Mergem în bazar? 


— Poate. 

Tracy se bosumflă, sigură de efectul produs. Din nou, 
şmecheriile lui Rachel. Maguire se rugă lui Dumnezeu ca 
fata să nu devină la fel de tâmpită ca maică-sa. 

— Vom vedea, zise el, sperând să fie aşa, deşi ştia că, de 
fapt, sensul era negativ. 

Ea se aşeză pe genunchii tatălui său, iar acesta înghiţi 
mofturile unei fetiţe de cinci ani, apoi o trimise să-şi vadă 
de treabă. Îl durea gâtul când vorbea şi, în acea zi, nu prea 
avea chef să joace rolul tatălui iubitor. 

Rămas din nou singur, urmări umbrele dansând pe 
peluză. 

Câinii începură să latre imediat după ora unsprezece. 
După scurt timp, tăcură. Maguire se ridică să-l caute pe 
Norton, care se afla în bucătărie şi construia un puzzle 
împreună cu Tracy. „Carul cu fân”, două mii de piese - unul 
din favoriţii lui Rachel. 

— Ai controlat câinii, Norton? 

— Nu, şefu. 

— Ei bine, la naiba, fă-o! 

Nu înjura prea des în faţa copilului, dar se simţea gata să 
explodeze. Norton se conformă rapid. In timp ce deschidea 
uşa din spate, Maguire simţi mirosul plăcut al zilei. Era 
tentant să iasă afară, dar câinii lătrau într-un fel care-i 
dădea dureri de cap şi îi producea furnicături în palmă. 
Tracy revenise la puzzle, cu corpul încordat, anticipând 
mânia tatălui ei. Acesta nu spuse nimic şi se întoarse în 
camera de zi. 

Din scaunul său, îl vedea pe Norton traversând cu paşi 
mari peluza. Câinii nu mai scoteau niciun sunet. Norton 
dispăru în spatele serei. Urmă o aşteptare lungă. Maguire 
tocmai începuse să se agite când Norton apăru din nou şi 
privi în sus spre casă, ridicând din umeri şi spunând ceva. 
Maguire descuie uşa glisantă, o deschise şi păşi în curtea 
interioară. Îl întâmpină o zi înmiresmată. 

— Ce spui? strigă el spre Norton. 

— Câinii n-au nimic, răspunse Norton. 


Maguire simţi cum se relaxa din tot corpul. Câinii erau, 
bineînţeles - de ce să nu latre un pic, doar pentru asta erau 
acolo! Aproape că se făcuse de râs, udându-şi pantalonii 
numai fiindcă lătraseră câinii. Dădu din cap spre Norton şi 
păşi din curte spre peluză. 

Ce zi frumoasă! gândi el. Mărind pasul, traversă peluza 
spre sera în care înfloreau copăceii bonsai, atât de bine 
îngrijiţi. Norton îl aştepta ascultător la uşa serei, scotocindu- 
se prin buzunare după gumă. 

— Aveţi nevoie de mine aici, domnule? 

— Nu. 

— Sigur? 

— Sigur, răspunse el mărinimos, du-te în casă şi joacă-te 
cu copilul. 

Norton încuviinţă din cap. 

— Câinii n-au nimic, repetă el. 

— Mda. 

— Trebuie să-i fi stârnit vântul. 

Bătea vântul - cald, dar puternic. Mişca liziera de fagi 
roşcaţi care delimita grădina. Aceştia fremătau şi-şi 
îndreptau către cer părţile inferioare, palide, ale frunzelor, 
în mişcările lor liniştitoare prin simplitate şi gentileţe. 

Maguire descuie uşa de la seră şi păşi în paradisul său. 
Aici, în acest Eden artificial, se aflau adevăratele lui iubiri, 
crescute cu vorbe dulci şi excremente de caracatiţă. 
lenupărul Sargeant, cel care supravieţuise condiţiilor grele 
de pe muntele lIshizuchi; gutuiul japonez înflorit, Yeddo 
(Picea /Jesoensis), piticul favorit pe care reuşise, după 
câteva încercări eşuate, să-l prindă pe o stâncă. Toate erau 
adevărate frumuseți, nişte miracole minore de tulpini 
sinuoase şi ace căzătoare, demne de atenţia sa cea mai 
tandră. 

Mulţumit, neţinând seama o vreme de lumea exterioară, 
se învârti prin flora sa. 

e 

Câinii se luptaseră cu Ronnie de parcă ar fi fost un obiect 
de joacă. Îl prinseseră escaladând zidul şi-l înconjuraseră 
înainte de-a putea scăpa de ei, rânjind în timp ce-l muşcau, 


sfâşiindu-l şi scuipând bucăţi din el. Scăpase doar pentru că 
se apropiase Norton, distrăgând o clipă atenţia câinilor. 

După atac, corpul lui era sfâşiat în câteva locuri. 
Dezorientat, concentrându-se pentru a încerca să-şi 
menţină forma întreagă, de-abia reuşise să nu fie 
descoperit de Norton. 

Acum se târî afară din ascunziş. Confruntarea îi 
măcinase energia şi linţoliul era rupt, aşa încât iluzia de 
materie era distrusă. Avea pântecele sfâşiat, şi piciorul 
stâng aproape retezat. Petele de sânge se înmulţiseră, 
adăugându-i-se vâscozităţi şi excremente de câine. 

Însă voinţa, voinţa era totul. Ajunsese atât de aproape, 
încât nu era momentul să abandoneze totul şi să lase 
natura să-şi urmeze cursul logic. Ronnie exista doar 
revoltându-se contra naturii şi, pentru prima dată în viaţă - 
şi în moarte -, avea moralul ridicat. Era atât de rău să nu fii 
natural, să desfizi sistemul şi judecata sănătoasă? Plin de 
rahat, însângerat, mort şi reînviat într-o bucată de pânză 
pătată - totul era un nonsens. Şi totuşi exista. Nimeni nu-i 
putea tăgădui existenţa atât timp cât avea voinţa de a fi. 
Gândul era minunat, era ca şi cum şi-ar fi găsit un nou rost 
într-o lume oarbă şi surdă. 

Îl văzu pe Maguire în seră şi-l urmări o bucată de vreme. 
Duşmanul era complet absorbit de hobbyul său; chiar 
fluiera imnul naţional în timp ce-şi îngrijea comorile 
înflorite. Ronnie se apropie tot mai mult de geam, scoțând 
doar un geamăt uşor în țesătura care ceda treptat. 

Maguire nu auzi oftatul pânzei la fereastră până în 
momentul în care faţa lui Ronnie se lipi de geam, cu 
trăsăturile zdrobite şi diforme. Maguire dădu drumul 
gutuiului japonez, care se sfărâmă de podea, cu ramurile 
rupte. 

Maguire încercă să ţipe, dar corzile sale vocale scoaseră 
doar un scheunat înăbuşit. O rupse la fugă spre uşă, în timp 
ce faţa, avidă de răzbunare, spărgea geamul. Maguire nu 
prea înţelese ce se întâmplă atunci când capul şi corpul 
păreau să curgă prin geamul spart, sfidând toate legile 


fizicii şi reconstruindu-se în sanctuarul lui, luând forma unei 
fiinţe umane. 

Nu, nu era chiar umană. Avea aspectul cuiva care 
suferise o paralizie; masca şi corpul alb îi atârnau pe partea 
dreaptă şi trăgea piciorul sfâşiat în timp ce se repezea la el. 

Deschise uşa şi se retrase în grădină. Creatura îl urmă, 
vorbind acum, cu braţele întinse spre el: 

— Maguire... 

Îi rosti numele cu o voce atât de moale, încât putea să-şi 
fi imaginat totul. Însă nu, vorbi din nou: 

— Mă recunoşti, Maguire? 

Bineînţeles că-l recunoştea, chiar sub trăsăturile 
deformate de lovituri şi umflate - era, fără îndoială, Ronnie 
Glass. 

— Glass, zise Maguire. 

— Da, răspunse fantoma. 

— Nu vreau..., începu Maguire, apoi se poticni. 

Ce nu voia? Fireşte, să nu vorbească cu această oroare. 
Şi să nu ştie că exista. Dar cel mai mult, să nu moară. 

— Nu vreau să mor. 

— O să mori, rosti fantoma. 

Maguire simţi răbufnirea pânzei atunci când îi zbură în 
faţă - sau poate că vântul îl împinsese pe acest monstru 
imaterial, aruncându-l în jurul lui. 

Orice ar fi fost, îmbrăţişarea mirosea a eter, a 
dezinfectant şi a moarte. Braţele de pânză se strânseră în 
jurul lui, iar faţa cu gura larg-căscată se lipi de-a sa, ca şi 
cum arătarea ar fi vrut să-l sărute. 

Instinctiv, Maguire îl înconjură cu braţele pe atacator, şi 
mâinile sale întâlniră gaura pe care câinii o făcuseră în 
linţoliu. Degetele i se încleştară pe marginea desfăcută a 
pânzei şi traseră. Fu satisfăcut să o audă sfâşiindu-se pe 
lungime şi să simtă cum slăbea îmbrăţişarea de urs. 
Linţoliul tresări în mâna sa, gura lichefiată deschizându-se 
larg, într-un țipăt tăcut. 

Ronnie resimțea o agonie pe care crezuse că o lăsase în 
urmă, o dată cu corpul din carne şi oase. Insă apăruse din 
nou: durere, durere, durere. 


Se depărtă, fluturând, de cel care-l mutila, şi scoase 
orice strigăt putea în timp ce Maguire se împletici în sus pe 
peluză, cu ochii ieşiţi din orbite. Omul părea aproape nebun 
- cu siguranţă că avea mintea terminată. Însă nu era 
destul. Trebuia să-l ucidă pe ticălos - aceasta fusese 
promisiunea pe care şi-o făcuse şi intenţiona s-o respecte. 

Durerea nu dispăru, dar încercă s-o ignore, adunându-şi 
toată energia în urmărirea lui Maguire, prin grădină, spre 
casă. Era atât de slăbit, încât vântul fu cât pe-aci să-l dea 
gata, pătrunzând cu putere în el şi atacându-i măruntaiele 
destrămate. Semăna cu un steag de război sfâşiat, aproape 
de nerecunoscut din cauza murdăriei. 

Exceptându-l, exceptându-l... pe Maguire. 

Maguire ajunse în casă şi trânti uşa. Cearşaful se lipi de 
fereastră, umflându-se grotesc, cu mâinile de pânză râcâind 
sticla şi faţa aproape fără formă cerând răzbunare. 

— Lasă-mă înăuntru, zise ea, vreau să intru. 

Maguire se dădu înapoi, împleticindu-se, până ajunse în 
hol. 

— Rachuel... 

Unde era femeia? 

— Rachuel?... 

— Rachuel... 

Nu era în bucătărie. Din micul cabinet, se auzea vocea 
lui Tracy, care cânta. Aruncă o privire înăuntru. Fetiţa era 
singură; aşezată pe podea în mijlocul încăperii, cu căştile la 
urechi, cântând unul dintre cântecele favorite. 

— Unde-i mama? întrebă el prin semne. 

— La etaj, replică ea, fără să-şi scoată căştile. 

La etaj. În timp ce urca scările, auzi câinii lătrând în 
grădină. Ce făcea arătarea? Ce făcea nemernicul? 

— Rachuel?... 

Vocea îi era atât de slabă, încât de-abia o auzea şi el. Era 
ca şi cum devenise, în mod prematur, o fantomă în propria 
sa casă. Niciun zgomot pe palier. 

Intră, împleticindu-se, în baia placată cu faianţă cafenie 
şi aprinse lumina. Aceasta era linguşitoare şi întotdeauna îi 
plăcuse să se privească în ea. Sclipirea discretă estompa 


urmele anilor. Dar acum refuza să mintă. Faţa care-l privea 
din oglindă era aceea a unui om bătrân şi bântuit. 

Deschise larg dulapul încălzit pentru rufărie şi cotrobăi 
printre prosoapele calde. /ată-/! Un pistol, adăpostit într-un 
loc frumos mirositor, ascuns acolo doar pentru situaţii de 
urgenţă. Contactul îl făcu să saliveze. Inşfăcă pistolul şi-l 
verifică. Totul era în ordine. Această armă îl terminase, 
odată, pe Glass şi o s-o facă iarăşi. Şi iarăşi. Şi iarăşi. 

Deschise uşa dormitorului. 

— Rachuel... 

Aceasta şedea pe marginea patului, cu Norton între 
picioarele ei. Amândoi erau încă îmbrăcaţi, iar unul dintre 
sânii somptuoşi ai lui Rachuel scos din sutien şi lipit de gura 
serviabilă a lui Norton. Ea privi în jur, tâmpită ca 
întotdeauna, neştiind cu ce greşise. 

Maguire trase, fără să gândească. 

Glonţul îi găsi gura deschisă, insipidă ca de obicei, 
făcându-i o gaură considerabilă în gât. Nefiind necrofil, 
Norton se ridică şi alergă spre fereastră, dar nu era prea 
clar dacă intenţiona să zboare prin ea. 

Următorul glonţ îl nimeri pe Norton în mijlocul spatelui şi- 
i străpunse corpul, găurind fereastra. 

Doar atunci, cu amantul mort, Rachuel se răsturnă pe 
spate în pat, cu sânul împroşcat de sânge şi cu picioarele 
larg desfăcute. Maguire o urmări căzând. Obscenitatea 
domestică nu-l dezgusta - era chiar tolerabilă: ţâţe şi sânge 
şi gură şi dragoste pierdută şi toate celelalte. Poate că 
devenea insensibil. 

Lăsă să-i alunece pistolul. 

Câinii se opriseră din lătrat. 

Se strecură afară din cameră, pe palier, închizând uşa 
încet, aşa încât să nu-l deranjeze pe copil. 

Nu trebuia să-l deranjeze pe copil. In timp ce se îndrepta 
spre capul scărilor, văzu faţa fermecătoare a fiicei sale 
holbându-se la el de jos. 

— Tati. 

O fixă cu o expresie uluită. 


— E cineva la uşă. L-am văzut trecând pe lângă 
fereastră. 

Maguire începu să coboare nesigur scările, una câte una. 

Încet, încet, gândi el. 

— Am deschis uşa, dar nu era nimeni. 

Wall. Trebuie să fie Wall. El avea să ştie cum trebuia 
acţionat cel mai bine. 

— Era un bărbat înalt? 

— Nu l-am văzut ca lumea, tati. Doar faţa. Era chiar mai 
albă decât a ta. 

Uşa! Of, lisuse Hristoase, uşa! Dacă o lăsase deschisă... 

Prea târziu. 

Străinul pătrunse în hol şi faţa i se încreţi într-un fel de 
zâmbet pe care Maguire îl consideră aproape cel mai urât 
lucru pe care-l văzuse vreodată. 

Nu era Wall. 

Wall era făcut din carne şi oase; vizitatorul era o păpuşă 
din cârpe. Wall era un bărbat încruntat; acesta zâmbea. 
Wall era viaţă şi lege, şi ordine. Această arătare nu. 

Era Glass, bineînţeles. 

Maguire scutură din cap. Tracy, nevăzând lucrul care 
tremura în aer, în spatele ei, îi interpretă greşit gestul. 

— Am făcut ceva rău? întrebă ea. 

Ronnie zbură pe lângă fetiţă, în sus pe scări, mai mult ca 
o umbră decât ca un lucru cât de cât omenesc, trăgând 
după el bucăţi de pânză. Maguire nu avu nici timpul 
necesar, nici voinţa să i se împotrivească. Deschise gura să 
spună ceva în apărarea propriei vieţi, dar Ronnie îşi 
introduse mâna rămasă, înfăşurată într-o funie de pânză, pe 
gâtul lui Maguire. Acesta se înecă, dar Ronnie continuă să-şi 
strecoare mâna dincolo de epiglota care protesta, croindu- 
şi din greu drum în jos, prin esofag, în stomacul lui Maguire. 
Acesta o simţi acolo, ca pe o umflătură după o masă mult 
prea copioasă, cu deosebirea că se agita în mijlocul corpului 
său, zgâriindu-i şi sfâşiindu-i peretele stomacului. Totul se 
întâmplă atât de repede, încât Maguire nu avu timp să 
moară sufocat. Poate că şi-ar fi dorit o astfel de moarte, 
oricât de sinistră ar fi fost. În loc de asta, simţi mâna lui 


Ronnie convulsionându-i-se în pântece, săpând tot mai 
adânc, pentru a-i înşfăca mai bine colonul şi duodenul. Şi 
tocmai atunci când mâna ţinea tot ceea ce putea, 
nemernicul şi-o trase afară. 

leşirea fu rapidă, dar pentru Maguire părea ceva fără 
sfârşit. Se încovoie în timp ce intestinele îi erau scoase, 
simţindu-şi măruntaiele cum i se ridicau în gât, întorcându-i 
interiorul pe dos. Luminile se stinseră în gât, într-o 
învălmăşeală de secreţii, cafea, sânge, acid gastric. 

Ronnie trase de măruntaie şi-l ridică pe Maguire, iar 
torsul său gol se prăbuşi în el însuşi, spre capătul scărilor. 
Dus de lungimea propriilor măruntaie, Maguire ajunse la 
treapta cea mai de sus a scării şi de-acolo se prăbuşi cu 
capul înainte. Ronnie îi dădu drumul, şi Maguire se 
rostogoli, cu capul înfăşurat în măruntaie, spre picioarele 
scărilor, acolo unde fiica sa stătea nemişcată. 

După expresia feţei, aceasta nu părea alarmată, dar 
Ronnie ştia cât de uşor te puteau induce în eroare copiii. 

O dată terminată treaba, Ronnie începu să coboare 
scările, clătinându-se, descolăcindu-şi braţul şi scuturându- 
şi capul în timp ce încerca să-şi recapete un pic din 
înfăţişarea umană. Efortul dădu rezultate. In clipa în care 
ajunse în dreptul fetiţei, se strădui să-i ofere acesteia ceva 
foarte asemănător cu o atingere umană. Ea nu-i răspunse şi 
el nu mai putu să facă altceva decât să plece şi să spere că, 
în timp, fetiţa o să uite. 

De îndată ce Ronnie plecă, Tracy urcă la etaj să-şi 
găsească mama. Rachuel nu-i răspundea la întrebări - şi 
nici bărbatul de pe covorul de lângă fereastră. Dar era ceva 
la el care o fascină. Un şarpe gras şi roşu îi ieşea din 
pantaloni. Era un lucru atât de micuţ şi prostesc, încât o 
făcu să râdă. 

e 

Fată încă mai râdea atunci când Wall de la Yard îşi făcu 
apariția, târziu ca întotdeauna. Însă după ce văzu scenele 
macabre care-l întâmpinară, se bucură că întârziase la 
această petrecere specială. 


În confesionalul bisericii Sfânta Maria Magdalena, linţoliul 
lui Ronnie Glass era acum distrus şi imposibil de 
recunoscut. Dintre sentimente, îi mai rămăsese doar 
dorinţa de-a scăpa de acest corp rănit, o dorinţă atât de 
puternică, încât ştia că nu o să-i reziste foarte multă vreme. 
Il servise bine - nu se putea plânge în această privinţă. Dar 
acum nu mai putea respira. Nu mai putea anima ceva 
neînsufleţit. 

Cu toate acestea, voia să se spovedească - voia atât de 
aprig să se spovedească. Să spună Tatălui, să spună Fiului, 
să spună Sfântului Duh cât păcătuise, ce visase, ce dorinţe 
fierbinţi avusese. Era doar un singur lucru de făcut: ori 
venea părintele Rooney la el, ori se ducea el la părintele 
Rooney. 

Deschise uşa confesionalului. Biserica părea pustie. 
Bănuia că era seară, şi cine avea timp să aprindă lumânări 
atunci când trebuia pregătită mâncarea, cumpărată 
dragostea şi trăită viaţa? Doar un florar grec care se ruga în 
naos pentru achitarea fiilor săi, zări linţoliul mergând 
împleticit din confesional către uşa sacristiei. Semăna cu un 
afurisit de adolescent cu un cearşaf murdar aruncat peste 
cap. Florarul detesta acel fel de comportare păgână - uite 
unde au ajuns copiii săi cu o astfel de comportare - şi dorea 
să-l pocnească pe puşti, învăţându-l să nu se joace de-a 
cerşetorii tâmpiţi în Casa Domnului. 

— Hei, tu! zise el, prea tare. 

Linţoliul se răsuci să-l privească pe florar, ochii săi 
semănând cu două găuri într-un aluat cald. Faţa fantomei 
era atât de copleşită de durere, încât cuvintele pe buzele 
florarului îngheţară. 

Ronnie încercă mânerul uşii sacristiei. Zăngănitul nu-l 
duse nicăieri. Uşa era încuiată. 

Din interior se auzi o voce gâfâind: 

— Cine-i acolo? 

Era vocea părintelui Rooney. 

Ronnie căută să răspundă, dar nu se auzi niciun cuvânt. 
Tot ce putu face era să zăngăne - ca orice fantomă 
respectabilă. 


— Cine-i acolo? întrebă din nou, cam nerăbdător, 
părintele. 

„Spovedeşte-mă”, dori să spună Ronnie, „spovedeşte- 
mă, căci am păcătuit.” 

Uşa rămase închisă. În interior, părintele Rooney era 
ocupat. Făcea fotografii pentru colecţia sa personală, având 
ca subiect o doamnă favorită, pe nume Natalie. Cineva îi 
spusese că era o fiică a viciului, dar el nu putea să creadă 
aşa ceva. Era prea amabilă, prea angelică şi purta un rozar 
în jurul sânilor obraznici, ca şi cum de-abia ar fi ieşit dintr-o 
mănăstire. 

Zăngănitul clanţei încetase. Bine, se gândi părintele 
Rooney. Oricine ar fi fost o să revină. Nimic nu era urgent. 
Părintele Rooney îi surâse femeii. Natalie îşi ţuguie buzele. 

În biserică, Ronnie se ridică pe altar şi îşi îndoi genunchii. 

La trei şiruri de bănci în spate, florarul îşi întrerupse 
rugăciunea, înfuriat de această profanare. După felul în 
care se clătina, băiatul era, evident, beat, iar omul nu se 
lăsa el înspăimântat de-o mască colorată de doi bani, a 
morţii.  Blestemându-l pe  profanator într-o greacă 
desăvârşită,  înşfăcă fantoma în timp ce aceasta 
îngenunchea în faţa altarului. 

Sub cearşaf nu se afla nimic, absolut nimic. 

Florarul simţi pânza vie tresăltându-i în mână şi-i dădu 
drumul cu un mic țipăt. Apoi se retrase spre naos, făcându- 
şi tot timpul cruce, exact ca o văduvă scoasă din minţi. La 
câţiva paşi de uşa bisericii, se întoarse cu spatele şi o luă la 
fugă. 

Linţoliul zăcea acolo unde-l lăsase să cadă florarul. 
Zăbovind încă în faldurile sale, Ronnie îşi ridică privirea din 
grămada  mototolită,  îndreptând-o spre splendoarea 
altarului. Acesta radia, chiar în obscuritatea interiorului 
luminat doar de lumânări, şi, mişcat de frumuseţea sa, 
Ronnie fu mulţumit să lase iluzia în spatele său. Nespovedit, 
dar fără a se teme de Judecata de Apoi, spiritul lui părăsi 
linţoliul. 

După aproximativ o oră, părintele Rooney descuie 
sacristia, o însoţi pe neprihănita Natalie afară din biserică şi 


încuie uşa din faţă. În timp ce se întorcea, aruncă o privire 
cercetătoare în confesional, încercând să vadă dacă nu era 
vreun copil ascuns acolo, însă biserica era pustie. Sfânta 
Maria Magdalena era o femeie uitată. 

Fluierând, se îndreptă spre sacristie şi privirea îi căzu pe 
linţoliul lui Ronnie Glass. Zăcea întins pe treptele altarului, 
ca o grămadă de pânză ponosită, abandonată. 

Ideală! gândi el, ridicând-o. Pe podeaua sacristiei se 
vedeau nişte pete dubioase, iar pânza era exact ce-i trebuia 
pentru a le şterge. 

Adulmecă pânza; îi plăcea să adulmece. Mirosea a o mie 
de lucruri. Eter, sudoare, câini, măruntaie, sânge, 
dezinfectant, camere goale, inimi sfărâmate, flori şi 
pierdere. Fascinant. Acesta e fiorul dat de parohia din Soho, 
cugetă el. Ceva nou în fiecare zi. Mistere în faţa uşii, pe 
treptele altarului. Crime atât de numeroase, încât ar fi avut 
nevoie de un ocean de agheasmă să le spele. Viciul era de 
vânzare la fiecare colţ, dacă ştiai unde să cauţi. 

Îngrămădi linţoliul sub braţ. 

— Pun pariu că ai o poveste de spus, zise el cu glas tare, 
stingând lumânările votive cu degete prea înfierbântate 
pentru a simţi flăcările. 


TAPI ISPĂŞITORI 


Insula spre care ne dusese mareea nu era una 
adevărată, ci numai o îngrămădire de stânci fără viaţă. Era 
prea pretenţios să numeşti insulă o astfel de colină, plină 
de grămezi de excremente. Insulele sunt oaze în mijlocul 
mării: verzi şi îmbelşugate. Acesta era un loc abandonat de 
toţi: nicio focă în apele din împrejurimi, nicio pasăre în aerul 
de deasupra. Nu-mi dau seama la ce-ar folosi un astfel de 
loc, în afară de faptul că am putea spune despre el: „Am 
văzut inima neantului şi am supravieţuit.” 

e 

— Nu-i trecută pe niciuna dintre hărți, zise Ray, cu nasul 
în harta Hebridelor Interioare!$, şi cu unghia pe locul în 
care, după calculele sale, ar fi trebuit să ne aflăm acum. 

Era, aşa cum remarcase, un loc gol pe hartă - doar o 
mare de-un albastru palid, fără cea mai mică indicație care 
să precizeze existența acestei stânci. Aşadar, nu numai 
focile şi păsările o ignorau, ci şi cartografii. Existau unul sau 
două semne indicatoare în vecinătatea degetului lui Ray, 
marcând curenţii care ar fi trebuit să ne poarte spre Nord: 
săgeți mici şi roşii pe un ocean de hârtie. Restul, ca şi 
lumea exterioară, era părăsit. 

Jonathan se bucură, fireşte, de îndată ce descoperi că 
locul nu putea fi găsit nici măcar pe hartă; părea să se 
simtă imediat disculpat. Vina pentru care ne aflam aici nu 
mai putea fi pusă în seama lui, ci a cartografilor; nu avea de 
gând să se lase învinuit de eşuarea pe plajă când nici 
măcar nu era marcată pe hartă colina respectivă. Expresia 
de vinovăţie întipărită pe faţa sa de la acostarea 
neprevăzută fusese înlocuită cu o privire de automulţumire. 


' insulele Hebride sau Insulele de Vest (în Antichitate, 
Ebudae) este un grup de insule situate în nord-vestul Scoției. Se 
împart în două subgrupuri, separate de strâmtoarea Little Minch: 
Hebridele Exterioare (cuprind regiunea administrativă Western 
Isles) şi Hebridele Interioare. Sunt peste 40 de insule, dintre care 
doar câteva populate. 


— Nu poţi evita un loc care nu există, nu-i aşa? jubilă el. 
Adică, tu ai putea? 

— Puteai să-ţi foloseşti ochii cu care te-a înzestrat 
Dumnezeu, i-o trânti Ray. 

Dar Jonathan nu avea de gând să se lase intimidat de o 
critică rezonabilă. 

— S-a întâmplat atât de repede, Raymond, zise el. Vreau 
să spun că n-aveam nicio şansă în ceața asta. S-a ivit în 
faţa noastră înainte de-a ne dezmetici. 

Insula apăruse brusc, fără îndoială. Mă aflam în 
cambuză, pregătind micul-dejun - responsabilitatea mea de 
când nici Angela şi nici Jonathan nu mai erau entuziasmați 
de această sarcină -, când carena lui Emmanuelle scrâşnise 
pe prundiş şi se prăbuşise, vibrând pe plaja pietroasă. 
Urmase un moment de tăcere, apoi începură strigătele. Am 
urcat scările cambuzei şi l-am găsit pe Jonathan pe punte, 
surâzând speriat şi fluturându-şi braţele pentru a-şi arăta 
nevinovăția. 

— Înainte să întrebi, zise el, nu ştiu ce s-a-ntâmplat. 
Navigam, pur şi simplu, de-a lungul țărmului... 

— Of, lisuse Hristoase, al dracului de atotputernic! 
exclamă Ray, ivindu-se din cabină, în timp ce-şi trăgea pe 
el jeanşii, şi arătând mult mai rău decât după o noapte 
petrecută în cuşetă cu Angela. 

Avusesem onoarea discutabilă de a asculta orgasmele 
acesteia toată noaptea - cu siguranţă că cerea multe. 
Jonathan începu din nou să se scuze: „ Înainte să 
întrebi...”, dar Ray îl reduse la tăcere cu câteva insulte bine 
alese. M-am retras în cambuză, lăsând discuţiile să se 
dezlănţuie pe punte. Era o adevărată satisfacţie să-l aud pe 
Jonathan mugştruluit; chiar speram ca Ray să-şi piardă 
destul controlul de sine pentru a umple de sânge acel nas 
perfect acvilin. 

Cambuza semăna cu o găleată plină de lături. Micul- 
dejun pe care-l pregătisem era împrăştiat pe toată 
podeaua, aşa încât l-am lăsat acolo: gălbenuşurile de ou, 
şunca afumată şi frigănelele se congelau în bălți de 
grăsime. Era greşeala lui Jonathan - n-avea decât să facă el 


curat. Mi-am turnat un pahar cu suc de grapefruit, am 
aşteptat până ce acuzaţiile reciproce au încetat, apoi am 
urcat pe punte. 

Trecuseră de-abia două ore după zorii zilei, iar ceața 
care învăluise, ca un linţoliu, insula, ascunzând-o de privirile 
lui Jonathan, încă mai acoperea soarele. Dacă ziua de astăzi 
semăna cu celelalte zile ale săptămânii, la prânz, puntea 
avea să fie prea fierbinte pentru a călca pe ea cu picioarele 
goale, dar acum, cu ceața încă groasă, simţeam cum 
răceala îmi ajungea chiar la marginea bikinilor. N-avea prea 
mare importanţă ce purtai când navigai printre insule. Nu 
era nimeni care să te vadă. M-am bronzat pe tot corpul mai 
bine ca niciodată. Însă, în această dimineaţă, răcoarea mă 
determină să cobor sub punte, după un pulover. Vântul nu 
sufla; răcoarea venea din mare. 

Acolo jos e încă noapte, cugetam eu, deşi ne aflăm doar 
la câtiva metri de plajă - o noapte nemărginită. 

Am îmbrăcat un pulover şi am revenit pe punte. Hărțile 
fuseseră desfăşurate, şi Ray era aplecat deasupra lor. 
Spatele său gol se cojea din cauza soarelui prea puternic, şi 
am reuşit să văd porţiunea de chelie pe care încerca s-o 
ascundă în buclele de un galben-murdar. Jonathan fixa cu 
privirea plaja şi-şi scărpina nasul. 

— Hristoase, ce loc! am exclamat. 

Îmi aruncă o privire, încercând să zâmbească. Sărmanul 
Jonathan avea impresia că faţa sa putea fermeca o broască 
țestoasă, determinând-o să iasă din carapacea sa şi, ca să 
fim cinstiţi, chiar au existat câteva femei care s-au topit 
după el doar după ce le-a aruncat o singură privire. Nu mă 
număram printre ele, iar acest lucru îl irita. Am considerat 
întotdeauna că figura sa de evreu era prea curtenitoare 
pentru a fi frumoasă. Indiferenţa mea îl înfuria cumplit, aşa 
cum o cârpă roşie enerva un taur. 

O voce, somnoroasă şi îmbufnată, se ridică de sub 
punte. Doamna-din-Cuşetă se trezise, în cele din urmă; era 
timpul să-şi facă marea intrare, acoperindu-şi, timidă, 
goliciunea cu un prosop. Faţa îi era umflată de prea mult 
vin roşu, iar părul avea nevoie de serviciile unui pieptene. 


Totuşi, era încă radioasă, cu ochii mari - o adevărată 
Shirley Temple cu decolteu. 

— Ray, ce se-ntâmplă? Unde ne aflăm? 

Ray nu-şi ridică ochii de pe hârtiile cu calcule, ceea ce o 
făcu să încrunte din sprâncene. 

— Avem un pilot al naibii de prost, asta-i tot, zise el. 

— Nici măcar nu ştiu ce s-a-ntâmplat, protestă Jonathan, 
sperând, în mod evident, la o manifestare de simpatie din 
partea Angelei. 

Nicio şansă. 

— Dar unde ne aflăm? întrebă ea din nou. 

— Bună dimineaţa, Angela, am spus eu. 

Am fost la fel de ignorată. 

— E o insulă? se interesă ea. 

— Bineînţeles că e o insulă - numai că încă nu ştiu care, 
replică Ray. 

— Poate e Barra, sugeră ea. 

Ray se strâmbă. 

— Nu suntem nicăieri în jurul Barrei, declară el. Dacă m- 
aţi lăsa să ne întoarcem pe acelaşi drum... 

să ne întoarcem pe acelaşi drum, pe mare? O idee fixă 
de-a lui Ray, m-am gândit eu, privind înapoi spre plajă. 
Imposibil de ghicit cât de mare era această insulă, ceața 
ascunzând complet peisajul după o sută de metri. Poate 
undeva în spatele acelui zid gri să fi existat vreo aşezare 
umană... 

După ce localiză locul, nemenţionat pe hartă, unde 
fusesem, după toate probabilitățile, aruncaţi pe mal, Ray 
cobori pe plajă şi cercetă cu o privire critică prova. Am 
coborât să-l ajut, mai mult pentru a nu sta în calea Angelei. 
Pietrele rotunde de pe plajă erau reci şi alunecoase sub 
tălpile goale. Ray îşi trecu palma - aproape ca o mângâiere 
- peste partea laterală a lui Emmanuelle, apoi se lăsă pe 
vine să cerceteze stricăciunile provei. 

— Nu cred să avem vreo spărtură, declară el, deşi nu pot 
fi sigur. 

— Fluxul ne va readuce pe linia de plutire, spuse 
Jonathan, stând drept pe provă, cu mâinile în şolduri, şi 


făcându-mi cu ochiul. Nu va fi nicio problemă, nici cea mai 
mică problemă. 

— Pe dracu' ne va readuce! se răsti Ray. Uită-te singur. 

— Atunci vom aduce ajutoare să ne scoată de-aici. 

Încrederea lui Jonathan era de neclintit. 

— Pe naiba, vei aduce pe cineva, idiotule! 

— De ce nu? Să mai treacă vreo oră, pentru a se ridica 
ceata, şi plec după ajutor. 

Se depărtă fără grabă. 

— Pun de cafea, se oferi Angela. 

Aşa cum o cunoşteam, treaba asta avea să dureze o oră. 
Timp suficient pentru o plimbare. 

Am pornit de-a lungul plajei. 

— Nu te duce prea departe, iubito! strigă Ray. 

— Nu. 

lubito! Uşor de spus; cuvântul nu însemna nimic pentru 
el. 

Soarele încălzea mai puternic acum, aşa încât, în timp ce 
mergeam, mi-am scos puloverul. Sânii goi erau deja cafenii 
ca două nuci şi, mă gândeam eu, la fel de mari. Oricum, nu 
poţi avea totul. Cel puţin, aveam câţiva neuroni în cap, 
ceea ce nu se putea spune despre Angela - aceasta era 
dotată cu ţâţe cât pepenii galbeni, dar cu un creier care ar 
fi făcut de ruşine şi un catâr. 

Soarele nu reuşea să străpungă ceața. Se infiltra spre 
insulă intermitent, şi lumina sa caldă usca totul, reducând 
marea, stâncile şi rocile de pe plajă la o nuanţă de gri- 
albicios, culoarea cărnii fierte prea mult. 

După numai o sută de metri, am simţit cum locul acela 
mă deprimă, aşa încât am făcut cale întoarsă. In dreapta 
mea, valurile mici, clipocitoare, se târau spre țărm şi se 
prăbuşeau cu un sunet pleoscăit şi obosit pe pietre. Niciun 
brizant puternic, doar un pleosc, pleosc, pleosc al unei 
maree obosite. 

Detestam deja locul acela. 

e 

Întors pe vas, Ray încerca să stabilească legătura radio, 

dar, dintr-un motiv sau altul, tot ce obținea erau doar 


paraziți pe toate frecvențele. Înjură câtva timp, apoi 
renunţă. După o jumătate de oră, se servi micul-dejun: 
sardele, ciuperci conservate şi ceea ce mai rămăsese din 
frigănele. Angela savura ospăţul cu aplombul ei obişnuit, 
arătând de parcă ar fi făcut al doilea miracol cu pâine şi 
peşte. Oricum, era aproape imposibil să ne bucurăm de 
mâncare, de parcă aerul ne alunga apetitul. 

— Nu-i aşa că-i caraghios..., începu Jonathan. 

— Hilar, zise Ray. 

— ... să nu se audă niciun corn de ceaţă. Ceaţă - dar 
niciun corn de ceaţă. Nici măcar sunetul vreunui motor. 
Ciudat. 

Avea dreptate. Ne înconjura o tăcere totală, o atmosferă 
umedă şi înăbuşitoare. Am fi putut foarte bine să fim surzi, 
dacă exceptam pleoscăiturile conciliante ale valurilor şi 
sunetul vocilor noastre. 

Stăteam la pupa şi priveam marea pustie. Era încă 
cenuşie, dar soarele începea să-i imprime alte culori: verde- 
întunecat la suprafaţă, albastru-purpuriu la adâncime. Sub 
navă se vedeau şuviţe de vareh şi iarba iepurelui - jucării 
ale mareei -, legănându-se încoace şi încolo. Păreau 
ademenitoare - oricum, orice era mai bine decât atmosfera 
posacă de pe Emmanuelle. 

— Mă duc să înot, am spus eu. 

— N-aş face aşa ceva, iubito, replică Ray. 

— De ce nu? 

— Curentul care ne-a împins până aici trebuie să fie 
destul de puternic, n-ai vrea să te trezeşti prinsă în el. 

— Dar fluxul continuă să crească, aşa încât voi fi împinsă 
înapoi spre insulă. 

— Nu ştii ce contracurenţi sunt acolo. Ar putea fi şi 
vâltori - sunt destul de comune. Te aspiră înăuntru într-o 
clipă. 

Am privit iarăşi spre mare. Părea destul de inofensivă, 
dar citisem că aceste ape erau înşelătoare, aşa că m-am 
răzgândit. 

Angela se bosumflase pentru că nimeni nu terminase 
micul-dejun, pe care-l preparase ireproşabil. Ray îi cânta în 


strună, îi plăcea la nebunie s-o trateze ca pe un copil, 
lăsând-o să-şi joace jocurile prosteşti. Simţeam cum mi se 
făcea rău. 

Am coborât sub punte pentru a face curăţenie, aruncând 
lăturile în mare, prin hublou. Nu s-au scufundat imediat. 
Ciuperci, pe jumătate mâncate, şi bucăţi de sardele pluteau 
într-o pată uleioasă, săltând pe apă ca şi cum cineva ar fi 
vomat direct în mare. Hrană pentru crabi, dacă vreun crab 
care se respectă ar fi consimţit să trăiască acolo. 

Jonathan mi s-a alăturat în cambuză, evident simțindu-se 
încă un pic ridicol, în ciuda bravurii sale ostentative. 
Rămase în cadrul uşii, încercând să-mi prindă privirea în 
timp ce pompam apă rece în chiuvetă şi spălam, fără 
tragere de inimă, farfuriile unsuroase de plastic. Tot ce 
dorea Jonathan era să i se spună că nu-l învinuiam cu nimic 
şi că, bineînţeles, era un adevărat Adonis. N-am spus nimic 
din toate acestea. 

— Te superi dacă te ajut? întrebă el. 

— Nu-i chiar destul spaţiu pentru doi, i-am replicat, 
încercând să nu-l refuz prea brutal. 

Cu toate acestea, el bătu în retragere; tot acest episod îi 
zdruncinase mai rău decât crezusem respectul pentru 
propria-i persoană, în ciuda aerului său îngâmfat. 

— Uite ce-i, am spus eu, cu blândeţe, de ce nu te urci din 
nou pe punte să faci plajă înainte ca soarele să devină prea 
puternic. 

— Mă simt ca un rahat, zise el. 

— A fost un accident. 

— Mă simt ca un rahat desăvârşit. 

— Aşa cum ai zis, vom reveni pe linia de plutire o dată cu 
fluxul. 

Părăsi cadrul uşii şi cobori în cambuză; apropierea sa mă 
făcu să mă simt aproape claustrofobică. Avea corpul prea 
mare, prea bronzat şi agresiv pentru acel spaţiu mic. 

— Jonathan, am spus că nu-i destul loc pentru doi. 

Mi-a pus mâna pe ceafă, masându-mi uşor muşchii, iar 
eu, în loc să i-o îndepărtez, am lăsat-o acolo. Voiam să-i cer 
să mă lase singură, dar letargia locului părea să-mi fi 


pătruns în corp. Cealaltă mână era cu palma în jos pe 
pântecele meu, ridicându-se uşor, spre sâni. Am rămas 
indiferentă la aceste mângâieri; asta dorea, asta primea. 

Pe punte, Angela gâfâia într-un acces de chicoteli, 
aproape sufocându-se în propria-i isterie. O puteam vedea 
cu ochiul minţii, aruncându-şi capul pe spate şi fluturându- 
şi părul desfăcut. Jonathan îşi descheie şortul şi-l lăsă să 
alunece. Circumcizia, ofrandă adusă lui Dumnezeu, fusese 
îngrijit făcută; erecţia sa era atât de igienică, încât părea 
incapabilă să facă cel mai mic rău. l-am lăsat gura să se 
lipească de-a mea şi limba să-mi exploreze gingiile, 
insistentă ca degetul unui dentist. Imi dădu în jos bikinii 
destul de mult pentru a avea acces, apoi bâjbâi ca să se 
plaseze cât mai bine şi pătrunse. 

În spatele lui, scările scârţâiră, şi am privit peste umăr 
exact la timp pentru a-l zări pe Ray, aplecându-se prin 
tambuchi şi holbându-se la bucile lui Jonathan şi la mâinile 
noastre încolăcite. M-am întrebat dacă îşi dădea seama că 
nu simţeam nimic; a înţeles, oare, că făceam acest lucru 
fără nicio pasiune şi că aş fi putut simţi adevărata dorinţă 
dacă aş fi înlocuit capul, spatele şi membrul lui Jonathan cu 
ale lui? Ray se retrase fără zgomot de pe scări; trecu un 
moment în care Jonathan îmi mărturisi că mă iubea, apoi 
am auzit din nou râsul Angelei, în timp ce Ray îi descria 
exact ceea ce tocmai văzuse. Căţeaua n-avea decât să 
creadă ce voia, nu-mi păsa. 

Jonathan încă mă lucra cu lovituri deliberate, dar 
neinspirate, cu o expresie încruntată pe faţă, de parcă ar fi 
fost un elev care încerca să rezolve o ecuaţie imposibilă. 
Termină fără avertisment, lucru indicat doar de strânsoarea 
mai puternică a mâinilor sale pe umerii mei şi accentuarea 
cutei dintre sprâncene. Mişcările i se încetiniră, apoi 
încetară complet, iar ochii îi întâlniră pe-ai mei pentru o 
clipă. Am vrut să-l sărut, dar pierduse deja tot interesul. Se 
retrase, cu membrul încă în erecţie, tresărind. 

— Sunt întotdeauna sensibil după ce termin, murmură el, 
trăgându-şi în sus şortul. A fost bine? 


Am aprobat din cap. Totul era caraghios. Rămăsesem 
undeva în mijlocul imensităţii mării, cu acest puşti de 
douăzeci şi şase de ani, cu Angela şi cu un bărbat căruia 
nu-i păsa dacă trăiam sau muream. Dar poate că nici mie 
nu-mi păsa. M-am gândit, fără niciun motiv precis, la 
lăturile din mare, plutind în jurul nostru şi aşteptând să fie 
luate de următorul val. 

Jonathan urca deja scările. Am fiert cafeaua, stând în 
picioare, privind fix prin hublou şi simțind cum i se usca 
sperma, în încreţituri sidefii, pe partea interioară a 
coapselor. 

Ray şi Angela plecaseră în timp ce făceam cafeaua, 
probabil într-o plimbare pe insulă şi în căutare de ajutor. 

Jonathan stătea pe locul meu la pupa, privind ţintă 
ceața. Mai mult pentru a rupe tăcerea, decât pentru 
altceva, i-am spus: 

— Cred că s-a ridicat puţin. 

— Crezi? 

Am pus o cană de cafea neagră lângă el. 

— Mulţumesc. 

— Unde-s ceilalţi? 

— Au plecat în cercetare. 

Mă privi cu o expresie confuză în ochi. 

— Tot mă simt ca un rahat. 

Am observat sticla de gin pe punte, lângă el. 

— Nu-i prea devreme pentru băutură? 

— Vrei? 

— Nu-i nici unsprezece. 

— Cui îi pasă? Arătă spre mare. Urmăreşte-mi degetul, 
zise el. 

M-am aplecat peste umărul lui şi am făcut ce-mi ceruse. 

— Nu, nu te uiţi la locul care trebuie. Urmăreşte-mi 
degetul - vezi ceva? 

— Nu văd nimic. 

— La marginea ceţii. Apare şi dispare. Acolo! Din nou! 
Am reuşit să zăresc ceva în apă, la douăzeci sau treizeci de 
metri de pupa lui Emmanuelle. Ceva maro, încreţit, 
răsucindu-se. 


— E o focă, am zis eu. 

— Nu cred. 

— Soarele încălzeşte marea. Probabil că au venit să se 
tolănească în apele mai puţin adânci. 

— Nu seamănă cu o focă. Se rostogoleşte ciudat... 

— Poate e un rest dintr-o epavă plutitoare... 

— S-ar putea. 

Luă o sorbitură mare din sticlă. 

— Lasă şi pentru diseară. 

— Da, mamă. 

Am rămas tăcuţi câteva minute. Se auzeau doar valurile 
spărgându-se pe plajă. Pleosc. Pleosc. Pleosc. 

Din când în când, foca - sau orice era - se ridica la 
suprafaţă, se rostogolea şi dispărea din nou. 

Peste o oră va începe refluxul, m-am gândit eu. Ne va 
duce cu el de pe acest loc întârziat al Creaţiei. 

— Hei! se auzi vocea Angelei de la distanţă. Hei, 
amicilor! 

Ne-a numit amici! 

Jonathan se ridică în picioare, ţinându-şi mâna în dreptul 
ochilor, din cauza strălucirii stâncii luminate de soare. 
Ceaţa se mai ridicase şi aerul începuse să se mai 
încălzească. 

— Ne face semne cu mâna, zise el, indiferent. 

— Las-o să facă! 

— Voi, amicilor! ţipă ea pătrunzător, fluturându-şi 
braţele. 

Jonathan îşi făcu palmele căuş la gură şi zbieră: 

— Ce vrei? 

— Veniţi să vedeţi! replică ea. 

— Vrea să mergem să vedem ceva. 

— Am auzit. 

— Haide, zise el, n-avem nimic de pierdut. 

Nu aveam chef să mă mişc, dar Jonathan mă trase de 
braţ. Nu merita să protestez. Respirația îi era inflamabilă. 

Ne croiam cu greu drum spre plajă. Pietrele nu erau ude 
de apa mării, ci acoperite cu un strat alunecos de alge 
cafenii-verzui, asemănătoare cu sudoarea de pe un craniu. 


Jonathan făcu traversarea spre plajă cu mai mare 
dificultate decât mine. Işi pierdu de două ori echilibrul şi 
căzu greoi, înjurând. Partea din spate a şortului căpătă, 
curând, o culoare măslinie murdară, iar printr-o ruptură în 
material i se vedea şezutul. 

Nu eram balerină, dar am reuşit să ajung la destinaţie, 
pas cu pas, încercând să evit rocile mari, aşa încât, dacă aş 
fi căzut, nu aş fi făcut-o prea de sus. 

La fiecare câţiva metri, trebuia să trecem peste o 
porţiune cu alge urât-mirositoare. Am reuşit să sar peste 
ele cu o eleganţă acceptabilă, dar Jonathan, înfuriat şi 
nesigur de echilibrul său, înainta din greu, cu picioarele sale 
goale îngropate complet în masa respectivă. In afară de 
vareh, erau şi obişnuitele resturi aduse de ape pe orice 
plajă: sticle sparte, cutii ruginite de Coca-Cola, dopuri pline 
de mâzgă, bucăţi de gudron, fragmente de crabi morți, 
prezervative de un galben-palid. Şi, peste aceste grămezi 
împuţite de resturi, se târau muşte lungi de doi centimetri 
şi jumătate, albastre, cu ochii mari. Erau cu sutele, 
căţărându-se atât peste toate acele rahaturi, cât şi unele 
peste altele - bâzâiau ca să fie în viaţă şi erau în viaţă ca să 
bâzâie. 

Era prima formă de viață pe care o văzusem. 

Imi dădeam toată silința să nu cad lată cu faţa în jos în 
timp ce traversam una dintre aceste porțiuni pline de alge, 
când o mică avalanşă de pietricele se declanşă în stânga 
mea. Trei, patru, cinci pietre se rostogoleau unele peste 
altele spre mare, punând în mişcare, pe măsură ce se 
deplasau, alte zeci de pietre. 

Nu se vedea nicio cauză a acestui fenomen. 

Jonathan nici măcar nu catadicsi să-şi ridice privirea, căci 
trebuia să depună prea mult efort pentru a rămâne în 
poziţie verticală. 

Avalanşa se opri: nu mai avea putere. Apoi, porni alta - 
interpunându-se, acum, între noi şi mare. Pietre mai mari 
decât celelalte, care se înălţau în aer din ce în ce mai mult, 
pe măsură ce se rostogoleau. 


De data asta, avalanşa dură mai mult, făcând ca pietrele 
să se lovească, răsucindu-se, unele de altele, până ce 
câteva ajunseră în mare la sfârşitul dansului. 

Pleosc! 

Zgomot surd. 

Pleosc! Pleosc! 

Ray apăru din spatele unui bolovan imens, situat în 
partea cea mai înaltă a plajei, radiind de fericire. 

— Există viaţă pe Marte, zbieră el şi se repezi înapoi de 
unde venise. 

Am ajuns la el după câteva momente periculoase, 
sudoarea lipindu-ne părul pe frunte ca o bonetă. Jonathan 
părea să se simtă rău. 

— Ce era aşa de important? se interesă el. 

— Uitaţi-vă ce-am găsit, răspunse Ray şi ne conduse în 
spatele bolovanilor. 


Primul şoc. 

O dată ajunşi în partea cea mai înaltă a plajei, în faţa 
ochilor ne apăru cealaltă jumătate a insulei. Aceeaşi plajă 
galben-cenuşie, apoi marea. Niciun locuitor, nicio barcă, 
niciun semn de existenţă umană. Insula nu putea să fi avut 
mai mult de vreo opt sute de metri lăţime - nici cât spatele 
unei balene. 

Totuşi, exista o formă de viaţă aici - iar acesta a fost cel 
de-al doilea şoc. 

În inelul protector, format din bolovani mari şi golaşi, 
care formau un fel de coroană a insulei, se afla o zonă 
împrejmuită cu un gard. Stâlpii putrezeau în aerul sărat, dar 
o reţea de sârmă ghimpată, acum ruginită, fusese 
înfăşurată în jurul şi printre ei, pentru a forma un ţarc 
primitiv. În interiorul ţarcului, era o porţiune cu iarbă rară, 
iar pe această pajişte jalnică se aflau trei oi. Şi Angela. 

Stătea în picioare, în această colonie de pedeapsă, 
mângâind-o pe una dintre deţinute şi gungurind în faţa-i 
tâmpă. 

— Oi! zise ea, triumfătoare. 

Jonathan ajunse înaintea mea şi remarcă grosolan: 


— Şi ce dacă? 

— Ei bine, nu ţi se pare straniu? spuse Ray. Trei oi în 
mijlocul unei mici insule ca aceasta? 

— Nu cred că sunt sănătoase, afirmă Angela. 

Avea dreptate. Animalele erau într-o stare proastă din 
cauza expunerii la elementele din jur; ochii le erau încleiaţi 
cu materii organice, iar lâna le atârna de piele în cocoloaşe 
înnodate, dezgolindu-le coastele palpitânde. Una dintre oi 
se prăbuşise lângă sârma ghimpată şi părea incapabilă să 
se ridice singură, fie pentru că era prea epuizată, fie prea 
bolnavă. 

— Ce cruzime! exclamă Angela. 

Trebuia să fiu de acord cu ea: părea de-a dreptul sadic 
să închizi aceste creaturi într-un ţarc, având doar câteva 
fire de iarbă pentru păscut şi o cutie uzată de tablă, plină 
cu apă stătută, pentru a-şi potoli setea. 

— Ciudat, nu-i aşa? zise Ray. 

— M-am tăiat la picior. 

Jonathan se aşezase pe un bolovan plat, cercetându-şi 
cu atenţie talpa piciorului drept. 

— Sunt cioburi pe plajă, am spus eu, schimbând o privire 
indiferentă cu una dintre oi. 

Curios, dar nu păreau atât de nefericite în situaţia lor: 
aveau priviri filosofice, iar ochii lor parcă spuneau: 

„Sunt o simplă oaie, nu mă aştept să mă placi şi să ai 
grijă de mine, ci să mă păstrezi doar pentru plăcerea 
stomacului tău.” 

Niciun behăit furios, nicio bătaie a vreunei copite 
frustrate. 

Doar trei oi cenușii, aşteptând să moară. 

Ray pierduse orice interes în toată afacerea. Se îndrepta 
deja înapoi spre plajă, lovind o cutie de conserve din 
drumul său, cutie care zăngăni şi săltă în sus, amintindu-mi 
de pietre. 

— Ar trebui să le dăm drumul, zise Angela. 

Nu am luat-o în considerare; ce însemna libertatea într- 
un astfel de loc? 

Ea insistă: 


— Nu crezi că asta ar trebui să facem? 

— Nu. 

— Vor muri. 

— Cineva le-a adus aici pentru un motiv anume. 

— Dar vor muri. 

— Vor muri pe plajă, dacă le dăm drumul din ţarc. Nu 
există hrană pentru ele, acolo. 

— Le vom hrăni. 

— Friganele şi gin, sugeră Jonathan, scoţându-şi un ciob 
de sticlă din picior. 

— Nu le putem lăsa aici, pur şi simplu. 

— Nu-i treaba noastră, am zis eu. 

Totul devenea atât de plictisitor. Trei oi. Cui îi păsa dacă 
trăiau sau... 

Mă gândisem la acelaşi lucru cu o oră mai devreme. Oile 
şi cu mine aveam ceva în comun. Mă durea capul. 

— Vor muri, scânci Angela pentru a treia oară. 

— Eşti o căţea tâmpită, îi spuse Jonathan. 

Făcuse remarca fără răutate - o rostise calm, ca pe o 
simplă declaraţie. 

Nu m-am putut abţine să nu rânjesc. 

— Ce? sări Angela de parcă ar fi fost muşcată. 

— Căţea tâmpită, repetă el. C-A-Ţ-E-A. 

Angela se înroşi la faţă de mânie şi jenă şi îl apostrofă: 

— Tu ne-ai înţepenit aici, zise ea, strâmbând dispreţuitor 
din gură. 

Acuzaţie inevitabilă. Lacrimi în ochi. Înţepături verbale. 

— Am făcut-o deliberat, declară el, scuipând pe degete şi 
frecându-şi tăietura cu salivă. Am vrut să văd dacă v-am 
putea lăsa aici. 

— Eşti beat. 

— lar tu eşti tâmpită. Însă eu voi fi treaz mâine 
dimineaţă. 

Vechile remarce îşi mai atingeau încă ţinta. 

Depăşită, Angela porni în jos pe plajă după Ray, 
încercând să-şi stăpânească lacrimile până ce avea să iasă 
din raza noastră vizuală. Aproape că am simţit o oarecare 


simpatie pentru ea. Era o pradă uşoară când se ajungea la 
aprige dispute verbale. 

— Eşti un ticălos când vrei, m-am adresat lui Jonathan, 
care îmi aruncă doar o privire, cu ochii înceţoşaţi. 

— Mai bine să rămânem prieteni. Atunci nu voi fi un 
ticălos şi faţă de tine. 

— Nu mă sperii. 

— Ştiu. 

Berbecul mă aţintea din nou cu privirea. M-am holbat şi 
eu la el. 

— Oaie blestemată, zise Jonathan. 

— N-au ce să facă. 

— Dacă ar avea o oarecare decenţă, şi-ar reteza 
blestematele alea de gâturi urâte. 

— Mă întorc la vas. 

— Fir-ar ale naibii de oi urâte! 

— Vii şi tu? 

Îmi luă mâna, repede şi strâns, ţinând-o într-a sa, ca şi 
cum n-ar mai fi vrut să-mi dea drumul. Brusc, ochii lui mă 
fixară. 

— Nu te duce. 

— E prea cald aici. 

— Rămâi. Piatra-i comodă şi caldă. Întinde-te. Nu ne vor 
întrerupe, de astă dată. 

— Ştiai? l-am întrebat eu. 

— Te referi la Ray? Bineînţeles că ştiam. Cred că am dat 
un adevărat spectacol. 

Mă trase mai aproape, punându-şi treptat o palmă peste 
cealaltă, în sus pe braţul meu, de parcă s-ar fi ridicat pe o 
frânghie. Mirosul corpului său îmi readuse în memorie 
cambuza, expresia încruntată, declaraţia murmurată „Te 
iubesc” şi retragerea liniştită. 

Dejă vu. 

e 

Şi, totuşi, ce altceva era de făcut într-o zi ca asta, decât 
să te învârteşti în acelaşi cerc mohorât precum oile din 
ţarc? În cerc. Să respiri, să faci sex, să mănânci, să-ţi faci 
nevoile. 


Ginul îi ajunsese la boaşe. Îşi dădu toată silinţa, dar nu 
avea nicio şansă. Era ca şi cum ar fi încercat să îndrepte 
nişte spaghetti. 

Exasperat, se rostogoli de pe mine. 

— La naiba! La naiba! La naiba! 

Cuvinte fără rost; de îndată ce erau repetate, îşi 
pierdeau, ca orice alt lucru, tot sensul. Nu mai semnificau 
nimic. 

— N-are importanţă, am zis eu. 

— Du-te dracului! 

— Chiar n-are. 

Nu mă privea, se holba pur şi simplu la membrul său. 
Dacă, în acel moment, ar fi avut un cuţit în mână, cred că şi 
l-ar fi tăiat şi l-ar fi întins la soare pe stânca fierbinte, ca o 
ofrandă adusă sterilităţii. 

L-am lăsat să se studieze şi m-am îndreptat spre 
Emmanuelle. În timp ce mergeam, am văzut ceva ciudat, 
ceva ce nu observasem înainte. Muştele albastre, în loc să 
zboare înaintea mea pe măsură ce mă apropiam, se lăsau 
efectiv călcate sub picioare. Complet letargice - sau 
sinucigaşe. Stăteau pe pietrele fierbinţi şi plesneau sub 
tălpile mele, micile lor vieţi, dezgustător de strălucitoare, 
stingându-se treptat ca tot atâtea lumini. 

Ceaţa se ridica în sfârşit şi, pe măsură ce aerul se 
încălzea, insula îşi dezvăluia următorul secret dezagreabil: 
mirosul. Mireasma semăna cu aceea a unei încăperi pline 
cu piersici putrezite, o mireasmă densă şi bolnăvicioasă, 
care pătrundea prin pori şi prin nări ca un sirop. Insă sub 
această dulceaţă, se simţea altceva, mai puţin plăcut decât 
piersicile, proaspete sau putrezite. Un miros ca acela 
provenit de la un canal de scurgere, deschis şi înfundat cu 
carne veche - ceva asemănător cu un jgheab dintr-un 
abator, plin cu seu şi sânge negru. Am presupus că mirosul 
venea de la alge, deşi nu mai întâlnisem niciodată un astfel 
de miros pe nicio altă plajă. 

Mă aflam la jumătatea drumului spre Emmanuelle, 
ţinându-mă de nas pe când păşeam peste porţiunea cu alge 
putrezite, când am auzit zgomotul unei mici crime în 


spatele meu. Strigătele de bucurie satanică ale lui Jonathan 
acopereau aproape vocea patetică a oii pe cale de-a fi 
ucisă, dar ştiam instinctiv ce făcuse ticălosul de beţiv. 

M-am întors, şi călcâiul îmi alunecă pe materia vâscoasă. 
Era cu siguranţă mult prea târziu pentru a salva unul dintre 
animale, dar poate că-l puteam împiedica să le masacreze 
şi pe celelalte două. Nu puteam să văd ţarcul, ascuns după 
bolovani, dar auzeam urletele triumfătoare ale lui Jonathan 
şi bufniturile, loviturile surde. Ştiam ce aveam să văd 
înainte ca imaginea să ajungă în raza mea vizuală. 

Pajiştea cafenie-verde devenise roşie. Jonathan era în 
ţarc cu oile. Cele două supraviețuitoare alergau de colo 
până colo, zdrobind, panicate, iarba, behăind cuprinse de 
spaimă, în timp ce Jonathan stătea în picioare, aplecat 
peste cea de-a treia oaie. Victima se prăbuşise parţial, cu 
picioarele din faţă, asemănătoare unor bețe, îndoite sub ea, 
şi picioarele din spate înţepenite de apropierea morții. 
Corpul i se cutremura din pricina spasmelor nervoase, iar 
ochii îşi arătau mai mult albul decât cafeniul. Partea 
superioară a capului fusese aproape în întregime 
sfărâmată, iar tocătura cafenie a creierului expusă, 
străpunsă de fragmente din oasele proprii şi transformată 
într-o masă amorfă de piatră mare şi rotundă pe care 
Jonathan o mai ţinea încă în mână. Chiar în timp ce priveam 
scena, acesta şi-a abătut încă o dată arma asupra ţestei oii. 
Bucăţi de ţesut zburară în toate direcţiile, stropindu-mă cu 
materie fierbinte şi sânge. Jonathan semăna cu un nebun 
dintr-un coşmar, ceea ce am şi presupus că era în acel 
moment. Corpul său gol, de curând alb, era pătat ca şorţul 
unui măcelar după o zi grea de lovit cu ciocanul în abator. 
Faţa nu mai semăna deloc cu a lui Jonathan, fiind, mai 
degrabă, o mască plină de sângele închegat al oii. 

Animalul însuşi era mort. Rugăminţile sale patetice 
încetaseră cu totul. Se răsturnă într-o parte, într-o poziţie 
oarecum comică, asemenea unui personaj dintr-un desen 
animat, cu una dintre urechi prinsă în sârma ghimpată. 
Jonathan îi urmărea căderea cu un rânjet pe faţa plină de 
sânge. Oh, şi ce rânjet - unul care-i servea în mai multe 


împrejurări. Nu era oare acelaşi zâmbet cu care fermeca 
femeile? Acelaşi rânjet care exprima desfrâu şi dragoste? 
Acum, în cele din urmă, servea scopului adevărat: era 
zâmbetul cu gura larg deschisă a sălbaticului satisfăcut, 
stând deasupra prăzii cu o piatră într-o mână şi cu bărbăţia 
în cealaltă. 

Apoi, încet, zâmbetul se stinse pe măsură ce simţurile îi 
reveneau. 

— lisuse Hristoase! zise el, în timp ce un val de greață i 
se urca din stomac în sus, tot mai sus. L-am putut vedea cu 
limpezime: măruntaiele i se revoltau şi un acces de greață 
îi aruncă subit capul pe spate, împrăştiind gin şi frigănele 
insuficient digerate pe iarbă. 

Am încremenit pe loc. Nu voiam să-l mângâi, să-l calmez 
sau să-l consolez - pur şi simplu, era dincolo de puterea 
mea de a-l ajuta. M-am întors cu spatele. 

— Frankie, rosti el prin gâtul plin de fiere. 

Nu mă puteam hotărî să-l privesc. Pentru oaie, nu mai 
era nimic de făcut - murise de-a binelea; tot ce doream să 
fac, era să fug din acel mic cerc de piatră şi să-mi scot din 
minte imaginea respectivă. 

— Frankie. 

Am luat-o la picior, cât de repede puteam pe un astfel de 
teren înşelător, înapoi spre plajă şi spre siguranţa relativă 
oferită de Emmanuelle. 

Mirosul era mai puternic acum, năvălind din sol, în valuri 
scârboase, spre faţa mea. 

e 

Înfiorătoare insulă. Detestabilă, împuţită, dementă. 

În timp ce înaintam, poticnindu-mă, printre alge şi 
mizerie, nu simţeam decât ură. Emmanuelle nu era prea 
departe... 

Apoi, o uşoară cădere de pietre ca şi mai înainte. M-am 
oprit, menţinându-mi echilibrul instabil pe o piatră lucioasă, 
şi am privit spre stânga, unde, chiar şi acum, una dintre 
pietricele care continuaseră să se rostogolească tocmai se 
oprise. Între timp, o altă piatră, mai mare, cu un diametru 
de vreo cincisprezece centimetri, păru să se mişte spontan 


din locul în care se odihnea, prăvălindu-se în jos pe plajă, 
lovindu-şi vecinele şi începând un alt exod spre mare. M-am 
încruntat, ceea ce a făcut să mi se învârtă capul. 

Exista vreun animal - poate un crab - sub plajă care 
mişca pietrele? Sau căldura era aceea care, într-un fel sau 
altul, le trezea la viaţă? 

Din nou - o piatră mai mare... 

Mi-am continuat drumul, în timp ce în spatele meu nu se 
mai termina pleoscăitul şi răpăitul, o succesiune minoră 
urmând imediat după alta, pentru a produce un şoc 
aproape neîntrerupt. 

Fără vreo explicaţie reală, m-a apucat spaima. 

e 

Angela şi Ray se bronzau pe puntea lui Emmanuelle. 

— Încă două ore înainte de-a putea să ridicăm căţeaua 
asta de pe spate, zise el, făcându-mi cu ochiul. 

La început, am crezut că vorbea despre Angela, apoi mi- 
am dat seama că se referea la aducerea navei pe linia de 
plutire. 

— Ai putea să te bronzezi şi tu între timp, zise el, 
zâmbindu-mi trist. 

— Mda. 

Angela fie dormea, fie mă ignora. Indiferent ce făcea, îmi 
convenea de minune. 

M-am lăsat să cad pe puntea însorită, la picioarele lui 
Ray, lăsând soarele să-mi pătrundă în corp. Petele de sânge 
se uscaseră pe piele ca nişte cruste mici. Le-am curăţat 
alene şi am ascultat zgomotul pietrelor şi clipocitul apei. 

Am auzit fâsâitul unor pagini întoarse în spatele meu. 
Am aruncat o privire în jur. Ray, incapabil să stea vreodată 
liniştit prea mult timp, frunzărea o carte despre insulele 
Hebride, împrumutată de la bibliotecă. 

M-am uitat la soare. Maică-mea spunea întotdeauna că, 
dacă priveai direct la soare, acesta te orbea, dar aici el era 
fierbinte şi plin de viaţă; voiam să mă uit la faţa lui. 
Simţeam o răceală în mine - o răceală în măruntaie şi între 
picioare - care nu voia să dispară; poate trebuia s-o ard, 
privind direct la soare. 


Undeva pe plajă l-am observat pe Jonathan, coborând în 
vârful picioarelor spre mare. De la acea distanţă, amestecul 
de sânge şi piele albă îl făcea să semene cu un monstru 
bălţat. Işi scosese şortul şi stătea pe vine la marginea apei, 
spălând urmele rămase după uciderea oii. 

Apoi, vocea lui Ray, foarte calmă: 

— Of, Dumnezeule, zise el pe un ton atât de înţelegător, 
încât am ştiut că ştirile nu puteau fi grozave. 

— Ce-i? 

— Am aflat unde ne găsim. 

— Bine. 

— Nu, nu-i bine. 

— De ce? Ce s-a-ntâmplat? 

M-am ridicat în picioare, răsucindu-mă spre el. 

— Există o menţiune în această carte - un paragraf 
despre acest loc. 

Angela deschise ochii. 

— Ei bine? făcu ea. 

— Nu e pur şi simplu o insulă. E un tumul - un mormânt. 

Senzaţia de răcoare dintre picioare se hrănea din ea 
însăşi, intensificându-se. Soarele nu era destul de fierbinte 
pentru a mă încălzi atât de adânc, acolo unde ar trebui să 
fie cel mai fierbinte. 

Mi-am mutat privirea de la Ray la plajă. Jonathan încă se 
mai spăla, stropindu-se cu apă pe piept. Umbrele pietrelor 
deveniră brusc foarte negre şi sumbre, cu marginile lor 
presate de feţele răsturnate ale... 

Văzând că priveam în direcţia sa, Jonathan flutură din 
mână. _ 

Se poate să fi fost cadavre sub acele pietre? Ingropate 
cu faţa în sus spre soare asemenea oamenilor aflaţi în 
vacanţă întinşi pe o plajă din Blackpool? 

Lumea este monocromă. Soare şi umbră. Albul părţilor 
superioare ale pietrelor şi negrul părţilor inferioare. Viaţă 
deasupra, moarte dedesubt. 

— Un mormânt? întrebă Angela. Al cui? 

— Al celor morţi în război, răspunse Ray. 

— Vrei să spui al vikingilor sau al altora de felul lor? 


— Al morţilor din primul şi din cel de-al doilea război 
mondial. Soldaţi aflaţi pe vasele transportoare de trupe, 
vase torpilate, dar şi marinari aruncaţi pe țărm, aduşi aici 
de Curentul Golfului. Din câte se pare, curentul îi împingea 
prin strâmtoare şi îi arunca pe plajele insulelor 
înconjurătoare. 

— Îi arunca pe țărm? întrebă Angela. 

— Aşa se spune. 

— Deşi nu pentru multă vreme. 

— Sunt sigur că şi pescarii ocazionali sunt încă îngropaţi 
aici, replică Ray. 

Jonathan se ridicase în picioare, holbându-se la mare, cu 
sângele îndepărtat complet de pe corp. Tinea mâna 
streaşină la ochi în timp ce privea peste apa albastră- 
cenuşie, iar eu i-am urmărit privirea aşa cum îi urmărisem 
şi degetul. La vreo sută de metri distanţă, foca sau balena, 
sau orice o fi fost, revenise şi se rostogolea iarăşi în apă. 
Uneori, pe când se răsucea, ridica în sus o aripioară, ca 
braţul unui înotător, făcându-ne semn. 

— Câţi oameni au fost îngropaţi aici? întrebă, 
nepăsătoare, Angela. 

Părea total impasibilă la faptul că şedeau pe un 
mormânt. 

— Probabil sute. 

— Sute? 

— În carte se vorbeşte doar de „mulţi morţi”. 

— Şi i-au pus în sicrie? 

— De unde să ştiu? 

e 

Ce altceva putea să fie acest tumul uitat de Dumnezeu 
decât un cimitir? Am privit insula cu alţi ochi, de parcă aş fi 
recunoscut-o ca ceea ce era cu adevărat. Acum aveam un 
real motiv să-i dispreţuiesc forma proeminentă, plaja 
sordidă, mirosul piersicilor. 

— Mă întreb dacă i-au înmormântat peste tot, reflectă 
Angela, sau doar în vârful dealului, acolo unde am găsit 
oile? Probabil doar în vârf, departe de apă. 


Da, probabil avuseseră prea mult de-a face cu apa: 
feţele lor verzi, mâncate de peşti, uniformele putrezite, 
plăcuţele de identificare de la gât acoperite cu alge. Ce 
moarte! Şi, mai rău decât atât, ce călătorii după moarte, în 
echipe de cadavre, de-a lungul Curentului Golfului, către 
acest pământ sumbru. Am văzut cu ochii minţii corpurile 
soldaţilor, supuse fiecărui capriciu al mareelor, purtate 
încoace şi-ncolo de brizanţii puternici, până ce vreun 
membru nepăsător se prindea într-o stâncă, marea 
pierzându-şi, astfel, stăpânirea asupra sa. Corpuri 
descoperite cu fiecare val care se retrăgea, îmbibate de 
apă şi transformate în piftie, scuipate de mare pentru a 
mirosi urât o bucată de vreme şi a fi jupuite de pescăruşi. 

Am simţit o dorinţă bruscă şi morbidă de a păşi din nou 
pe plajă, înarmată doar cu aceste cunoştinţe, lovind cu 
piciorul pietricelele, în speranţa de a scoate la iveală vreun 
os sau două. 

Pe măsură ce ideea mi se contura în minte, corpul luă 
hotărârea în locul meu. M-am ridicat în picioare - am sărit 
jos de pe Emmanuelle. 

— Unde te duci? întrebă Angela. 

— La Jonathan, am murmurat eu, punând piciorul pe 
tumul. 

Mirosul era mai uşor de identificat acum: miasma 
acumulată a morţilor. Poate cei înecaţi erau încă îngropaţi 
aici, aşa cum sugerase Ray, ţintuiţi sub grămezile de pietre. 
Un proprietar de iaht imprudent, un înotător nesăbuit, toţi 
cu feţele distruse de apa mării. La marginea plajei, muştele 
erau mai puţin apatice decât fuseseră mai devreme; în loc 
să aştepte să fie ucise, săreau şi bâzâiau înaintea paşilor 
mei, cu o nouă dorinţă de viaţă. 

Jonathan nu se vedea nicăieri. Şortul său zăcea încă pe 
pietrele de la marginea apei, dar el dispăruse. Am privit 
înspre mare: nimic, niciun cap răsărind brusc din apă, nicio 
mână care să facă semne. 

L-am strigat. 

Vocea mea păru să excite muştele, care se ridicară în 
nori clocotitori. Jonathan nu răspunse. 


Am pornit de-a lungul țărmului, picioarele udate din când 
în când de vreun val leneş. Mi-am dat seama că nu-i 
spusesem nici Angelei, nici lui Ray despre oaia moartă. 
Poate că era un secret între noi patru: Jonathan, eu şi cele 
două supraviețuitoare din ţarc. 

Apoi l-am văzut - era la câţiva metri, cu pieptul alb, 
mare şi curat, fără nicio picătură de sânge pe el. 

Atunci, rămâne un secret, m-am gândit eu. 

— Unde-ai fost? am strigat. 

— Am scăpat de el, plimbându-mă, strigă, la rândul său. 

— De ce-ai scăpat? 

— Prea mult gin, zâmbi el forţat. 

Spontan, i-am întors zâmbetul; în cambuză îmi spusese 
că mă iubea - asta însemna ceva. 

In spatele său se auzi zăngănitul pietrelor care alunecau. 
Gol-puşcă, Jonathan nu se afla la mai mult de zece metri 
acum; părea treaz, după mers. 

Zăngănitul pietrelor căpătă, brusc, un anumit ritm. Nu 
mai era o serie de note la întâmplare, pe măsură ce o piatră 
se lovea de alta - era o bătaie, o succesiune de sunete 
repetate, un puls asemănător unui ticăit. 

Nu era ceva accidental, ci intenţionat. 

Nu era ceva întâmplător, ci cu un scop anume. 

Nu era o piatră, ci un gând. În spatele pietrei, în piatră, 
antrenând piatra... 

Jonathan, aflat acum aproape, era strălucitor, cu pielea 
aproape luminoasă în lumina soarelui, reliefată puternic de 
întunericul din spatele lui. 

Aşteaptă... 

— Ce întuneric? 

Piatra se ridică în aer ca o pasăre, sfidând legile 
gravităţii. O piatră netedă, neagră, desprinsă din pământ. 
Avea dimensiunea unui copilaş - un copilaş care fluiera, 
crescând mereu în spatele capului lui Jonathan, pe măsură 
ce se apleca prin aer către el. 

Plaja îşi arcuise muşchii, aruncând pietricele mici în 
mare, concentrându-şi tot timpul voinţa de a ridica acest 
bolovan de pe pământ şi a-l arunca în Jonathan. 


Creştea în spatele lui, cu o vizibilă intenţie criminală, dar 
din gât nu-mi ieşea niciun sunet care să-mi exprime 
spaima. 

Era surd? Zâmbi din nou; mi-am dat seama că Jonathan 
considera că groapa întipărită pe faţa mea se datora 
goliciunii sale. Nu înţelegea... 

Piatră îi reteză partea superioară a capului, de la mijlocul 
nasului în sus, lăsându-i gura încă larg-deschisă, limba 
îmbibată în sânge, şi aruncându-i restul frumuseţii spre 
mine, într-un nor de praf roşu umed. Partea superioară a 
capului era împrăştiată pe suprafaţa pietrei, cu expresia 
intactă în timp ce se prăvălea asupra mea. Aproape am 
căzut, iar piatra trecu şuierând pe lângă mine, schimbându- 
şi direcţia spre mare. O dată aflat deasupra apei, asasinul 
păru, într-un fel sau altul, să-şi piardă voinţa şi se clătină în 
aer înainte de-a plonja în valuri. 

Aveam sânge la picioare - o dâră de sânge ce ducea 
spre locul în care zăcea corpul lui Jonathan, cu partea 
deschisă a capului îndreptată spre mine, cu structura 
internă vizibilă pentru cer. 

Încă nu tipam, deşi, pentru a-mi păstra psihicul normal, 
ar fi trebuit să dau frâu liber spaimei care mă sufoca. 
Cineva trebuia să mă audă, să mă ţină în braţe, să mă ducă 
de-acolo şi să-mi explice totul înainte ca pietricelele 
lunecânde să-şi găsească din nou ritmul. Sau, mai rău 
decât atât, înainte ca minţile aflate sub plajă, nesatisfăcute 
doar cu crima prin procură, să dea deoparte pietrele care le 
acopereau mormintele şi să se ridice să mă sărute ele 
însele. 

lar ţipătul nu mai venea. 

Tot ce puteam auzi era răpăitul pietrelor în dreapta şi în 
stânga mea. Intenţionau să ne ucidă pe toţi pentru vina de- 
a le fi invadat terenul sacru. Să ne ucidă cu pietre ca pe 
eretici. 

Apoi se auzi o voce: 

— Pentru numele lui Hristos... 

Era o voce de bărbat, dar nu a lui Ray. 


Părea să fi apărut din senin: un bărbat scund, corpolent, 
care stătea în picioare la marginea apei. Într-o mână ţinea o 
găleată, iar sub braţ, un snop de fân tăiat grosolan. Hrană 
pentru oi, m-am gândit eu, printr-un amestec de cuvinte pe 
jumătate formate. Hrană pentru oi. 

Se holbă la mine, apoi privi în jos la cadavrul lui 
Jonathan, cu ochi îmbătrâniţi şi sălbatici. 

— Ce s-a-ntâmplat? întrebă el, cu un puternic accent 
galic. Pentru numele lui Hristos, ce s-a-ntâmplat? 

Am scuturat din cap. Părea desprins de gât, aproape ca 
şi cum aş fi putut să-l dau jos. Poate am arătat spre ţarcul 
oilor, poate nu. Indiferent de motiv, bărbatul păru să ştie la 
ce mă gândeam şi începu să urce plaja spre coroana 
insulei, aruncând din mers, găleata şi snopul. 

Pe jumătate zăpăcită, l-am urmat, dar înainte de a putea 
ajunge la bolovani, bărbatul ieşi iarăşi din umbră, cu o 
expresie de panică întipărită brusc pe faţă. 

— Cine-a făcut asta? 

— Jonathan, am răspuns eu, arătând cu mâna spre 
cadavru şi neîndrăznind să-l mai privesc din nou. 

Bărbatul blestemă în dialectul galic, părăsind împleticit 
adăpostul bolovanilor. 

— Ce-aţi făcut? urlă el. lisuse Hristoase, ce-aţi făcut? Le- 
aţi ucis ofrandele! 

— Doar nişte oi, am replicat eu. 

Îmi revenea iarăşi şi iarăşi în minte imaginea decapitării 
lui Jonathan. 

— Nu-ţi dai seama, ei au cerut-o sau se vor ridica... 

— Cine se va ridica? am întrebat, cunoscând deja 
răspunsul, căci văzusem pietrele mişcându-se. A 

— Toţi. Înmormântaţi fără durere sau doliu. Însă au 
marea în corpurile şi în capetele lor... 

Ştiam despre ce vorbea; dintr-o dată, totul mi s-a părut 
clar. Morţii erau aici - ceea ce cunoşteam deja. Sub pietre. 
Numai că aveau ritmul mării în ei şi nu puteau să stea 
liniştiţi. Aşa încât, pentru a-i îmblânzi, oile erau ţinute în 
ţarc să fie oferite voinţei lor. 


Mâncau morţii carne de oaie? Nu, ei nu doreau hrană - 
era, pur şi simplu, un gest de recunoaştere. 

— Înecaţi, zicea bărbatul, toţi s-au înecat. 

Atunci începu din nou răpăitul familiar, zăngănitul 
pietrelor, care crescu fără avertisment, transformându-se 
într-un bubuit ce-ţi spărgea urechile, ca şi cum întreaga 
plajă se deplasa din loc. 

Şi, sub toată această cacofonie, se distinseră încă trei 
sunete: un pleoscăit, un țipăt şi o surpare masivă. 

M-am întors să văd un val de pietre ridicându-se în aer, 
de cealaltă parte a insulei... 

Din nou se auziră acele ţipete teribile, stoarse dintr-un 
corp lovit şi sfărâmat. 

Ţinta lor era Emmanuelle. Şi Ray. Am început să gonesc 
în direcţia navei, apa clipocindu-mi sub picioare. Auzeam, în 
spate, tropăitul bocancilor îngrijitorului oilor pe pietre. In 
timp ce alergam, zgomotul asaltului devenea tot mai 
puternic. Pietrele dansau în aer, ca nişte păsări grase, 
blocând lumina soarelui, înainte de-a plonja în jos şi a lovi 
vreo ţintă nevăzută. Poate vasul. Poate însăşi carnea... 

Urletele torturate ale Angelei încetaseră. 

Am înconjurat capătul plajei cu câţiva paşi înaintea 
îngrijitorului de oi, şi Emmanuelle apăru în raza mea 
vizuală. Atât ea cât şi ocupanţii ei umani se aflau dincolo de 
orice posibilitate de salvare. Nava era bombardată de şiruri 
nesfârşite de pietre, de toate mărimile şi formele; carena 
era găurită, ferestrele, catargul şi puntea sfărâmate. Angela 
zăcea cu picioarele desfăcute, evident moartă, printre 
rămăşiţele punţii superioare. Totuşi, furia grindinei nu se 
oprise. Pietrele răpăiau pe ceea ce mai rămăsese din 
carenă, lovind corpul fără viaţă al Angelei şi făcându-l să 
salte în sus şi-n jos, de parcă ar fi trecut prin el un curent. 
Ray nu se vedea nicăieri. 

Atunci am ţipat; tunetul păru să se potolească o clipă - o 
scurtă amânare a atacului. Apoi, totul reîncepu: val după 
val de pietricele şi roci ridicându-se de pe plajă şi lansându- 
se asupra țintelor fără simţire. Păreau să nu se 
mulţumească până ce Emmanuelle nu avea să fie 


transformată într-o epavă plutitoare; corpul Angelei era 
deja rupt în bucăţi destul de mici, numai potrivit pentru 
cerul gurii unui prichindel. 

Îngrijitorul oilor mă apucă de mână, strângându-mă atât 
de puternic, încât îmi opri circulaţia sângelui. 

— Haide, zise el. 

l-am auzit vocea, dar n-am reacţionat. Aşteptam să-şi 
facă apariţia faţa lui Ray - sau să-i aud vocea strigându-mă 
pe nume. Dar nu se auzi nimic, în afara barajului de pietre. 
Zăcea mort - probabil făcut bucăţele-bucăţele - undeva 
prin epava vasului. Îngrijitorul oilor mă trăgea acum după 
el, iar eu îl urmam înapoi spre plajă. 

— Barca mea, zicea bărbatul, putem pleca de-aici în 
barca mea... 

Ideea de a fugi într-o barcă părea ridicolă. Stăteam pe 
spatele unei insule, cu totul la cheremul ei. 

Totuşi, l-am urmat înapoi pe drumul pe care venisem, 
alunecând şi patinând pe stâncile umede de transpiratie, 
afundându-mă în stratul de alge. 

Singura sa speranţă de viaţă se afla de cealaltă parte a 
insulei, o barcă cu vâsle, trasă sus pe pietriş, o 
neînsemnată coajă de nucă. 

Ne vom aventura pe mare în aşa ceva, ca doi oameni 
într-o sită? 

Bărbatul mă târa după el spre mântuirea noastră, fără să 
mă împotrivesc. Cu fiecare pas, deveneam tot mai sigură 
că plaja o să se ridice brusc şi să ne ucidă cu pietre. Poate 
avea să se transforme ea însăşi într-un perete - sau un turn 
- chiar în momentul în care trebuia să mai facem un singur 
pas pentru a fi în siguranţă. Putea să joace orice joc dorea, 
absolut orice joc. Dar poate că morţilor nu le plăceau 
jocurile. Jocurile sunt de noroc, iar morţii deja pierduseră. 
Poate că morţii acţionează doar cu siguranţa aridă a 
matematicienilor. 

Îngrijitorul oilor aproape mă aruncă în barcă şi începu s-o 
împingă în mijlocul mareei, în continuă creştere. Nu se 
ridică niciun zid de pietre care să ne împiedice evadarea. 


Nu apăru niciun turn şi nici vreo grindină ucigătoare. 
Încetase chiar şi atacul împotriva lui Emmanuelle. 

Se potoliseră o dată cu moartea celor trei victime? Sau 
prezenţa îngrijitorului oilor, un nevinovat, un servitor al 
acestor morţi încăpăţânaţi, o să mă protejeze împotriva 
acceselor lor de furie? 

Barca cu vâsle nu se mai afla pe pietriş. Am săltat puţin 
pe crestele câtorva valuri fără vlagă, până ce am ajuns în 
ape destul de adânci pentru a folosi vâslele; ne îndepărtam 
treptat de țărm, iar salvatorul meu stătea în faţa mea, 
vâslind din toate puterile, iar picăturile de sudoare de pe 
frunte i se înmulţeau cu fiecare mişcare a ramelor. 

Plaja se îndepărta; eram lăsaţi în libertate. Ingrijitorul 
oilor păru să se relaxeze puţin. Aruncă o privire spre apa 
murdară de pe fundul bărcii şi respiră adânc de vreo câteva 
ori; apoi mă privi, fără nicio expresie pe faţa obosită. 

— Trebuia să se-ntâmple într-o zi..., afirmă el, cu o voce 
slabă şi tristă. Cineva urma să le strice felul de viaţă. Să 
rupă ritmul. 

Mişcarea vâslelor, înainte şi înapoi, acţiona aproape ca 
un somnifer. Voiam să dorm, să mă înfăşor în prelata pe 
care stăteam şi să uit. În spatele nostru, plaja era doar o 
linie în depărtare. N-o puteam vedea pe Emmanuelle. 

— Unde mergem? l-am întrebat. 

— Înapoi spre Tiree, răspunse el. Acolo vom vedea ce-i 
de făcut. Poate găsim vreun mijloc de a îndrepta lucrurile, 
de a-i ajuta să doarmă din nou profund. 

— Mănâncă oile? 

— La ce le foloseşte morţilor hrana? Nu. N-au nevoie de 
oi. lau animalele ca un gest de comemorare. 

Comemorare. Am dat din cap. 

— E felul nostru de a-i plânge... 

Se opri din vâslit, prea deprimat pentru a-şi sfârşi 
explicaţia şi prea obosit pentru a mai face altceva decât a 
lăsa mareea să ne ducă acasă. Urmă un moment de tăcere 
absolută. 

Apoi se auzi un scrâşnet. 


Nu mai puternic decât zgomotul făcut de un şoarece, un 
scrâşnet la partea inferioară a bărcii, de parcă unghiile unui 
om zgâriau scândurile ca să fie lăsat să intre. Dar nu era un 
singur om, ci erau mai mulţi. Sunetul rugăminţilor lor - 
făsâitul uşor al epidermei putrezite pe lemn - se multiplică. 

In barcă nu ne mişcam, nu vorbeam, nu credeam. Chiar 
dacă auzeam lucrul cel mai rău, nu credeam ceea ce era 
mai rău. 

La tribord se auzi un pleoscăit. M-am răsucit şi l-am 
văzut venind spre mine, rigid în apă, manevrat de 
mânuitorii nevăzuţi de marionete, ca o păpuşă. Era Ray, cu 
corpul acoperit de vânătăi şi tăieturi ucigaşe, omorât cu 
pietre, apoi adus, ca o mascotă voioasă, ca o dovadă de 
putere, ca să ne bântuie. Părea să meargă pe apă, împins 
spre barcă, cu picioarele abia ascunse de hulă, cu braţele 
atârnând libere de ambele părţi ale corpului. M-am uitat la 
faţa lui - sfâşiată şi zdrobită. Avea un ochi aproape închis, 
iar celălalt scos din orbită. 

La doi metri de barcă, mânuitorii de marionete îl lăsară 
să se scufunde din nou în mare, dispărând într-un vârtej de 
apă trandafirie. 

— Prietenul tău? se interesă îngrijitorul de oi. 

Am aprobat din cap. Trebuie să fi căzut în mare de pe 
pupa lui Emmanuelle. Acum era ca şi ceilalţi: un înecat. ÎI 
revendicaseră deja ca jucăria lor. Aşadar, la urma urmei, 
chiar le plăceau jocurile; l-au ridicat de pe plajă aşa cum 
copiii vin să-şi caute un partener de joacă, dornici să li se 
alăture la distracţiile grosolane. 

Scrâşnitul se oprise. Cadavrul lui Ray dispăruse în 
întregime. Niciun murmur nu se auzea din marea primitivă, 
doar pleoscăitul valurilor de marginea bărcii. 

Am tras de rame. 

— Vâsleşte! am urlat către îngrijitorul de oi. Vâsleşte sau 
ne vor ucide! 

Acesta părea resemnat faţă de felul în care morţii voiau 
să ne pedepsească. Clătină din cap şi scuipă în apă. Sub 
flegma sa plutitoare, ceva se mişcă în adâncuri, forme 
palide se rostogoliră şi se dădură peste cap, prea departe 


pentru a fi văzute cu claritate. Chiar în timp ce îi urmăream, 
se apropiau plutind spre noi, feţele lor atacate de apa mării 
devenind din ce în ce mai vizibile cu fiecare stânjen cu care 
se înălţau din adâncuri, cu braţele întinse pentru a ne 
îmbrăţişa. 

O grămadă de cadavre. Zeci de cadavre, curăţite de 
crabi şi mâncate de peşti, cu carnea rămasă de-abia 
ţinându-se pe oase. 

Barca se legănă uşor când mâinile se întinseră să o 
atingă. 

Expresia resemnată a îngrijitorului de oi nu se schimbă 
nicio clipă, în timp ce barca era clătinată înainte şi înapoi, la 
început uşor, apoi atât de violent, încât eram aruncaţi dintr- 
un loc în altul, ca nişte păpuşi. Morţii voiau să ne răstoarne, 
şi nu puteam să facem nimic pentru a-i împiedica. O clipă 
mai târziu, barca se răsturnă. 

Apa era glacială, mult mai rece decât anticipasem, şi îmi 
tăie respiraţia. Fusesem întotdeauna o foarte bună 
înotătoare. Mişcările îmi erau încrezătoare în timp ce 
începeam să mă îndepărtez, înotând cât mai departe de 
barcă, despicând apa albă. Ingrijitorul de oi avea mai puţin 
noroc. Ca mulţi oameni care trăiau pe mare, se părea că nu 
ştia să înoate. Se scufundă ca o piatră, fără a scoate nici 
măcar un țipăt sau o rugăciune. 

Ce speram? Că patru victime erau de-ajuns, că mă 
puteam lăsa dusă de curent spre un loc sigur? Orice 
speranţă aveam de a scăpa, era de scurtă durată. 

Am simțit o atingere uşoară, oh, atât de uşoară pe 
glezne şi pe picioare - aproape ca o mângâiere. Ceva ieşi la 
suprafaţă pentru scurtă vreme chiar lângă capul meu. Am 
zărit un spate gri, asemănător cu cel al unui peşte mare. 
Atingerea de pe glezne se transformă în strânsoare. O 
mână flască, moale după atât timp petrecut în apă, mă 
înşfăcase şi începu, inexorabil, să mă revendice în numele 
mării. Am înghiţit lacom ceea ce ştiam că era ultima mea 
gură de aer şi, între timp, capul lui Ray apăru la vreun 
metru de mine. l-am văzut rănile în toate detaliile clinice - 
tăieturile curăţite de apa mării erau nişte dungi urâte de 


țesut alb, cu o strălucire de os în mijloc. Ochiul scos 
dispăruse până acum, iar părul lipit de ţeastă nu mai 
ascundea, câtuşi de puţin, porţiunea cheală din vârful 
capului. 

Apa se închise deasupra mea. Ţineam ochii deschişi şi 
mi-am văzut respiraţia, atât de greu câştigată, trecând prin 
faţă, într-un şir de bule argintii. Ray se afla lângă mine, 
consolându-mă, atent. Braţele îi pluteau pe lângă cap, ca şi 
cum s-ar fi predat. Presiunea apei îi distorsiona faţa, 
umflându-i obrajii şi împrăştiindu-i nervii retezaţi din orbita 
goală precum tentaculele unui calmar mic. 

Am lăsat să vină moartea. Am deschis gura şi am simţit 
cum se umplea cu apă rece. Sarea mi-a ars sinusurile şi 
răceala m-a înjunghiat în spatele ochilor. Am simţit apa 
sărată arzându-mi şi gâtul; un val de apă lacomă 
pătrunsese acolo unde apa n-ar fi trebuit să fie - evacuând 
aerul din tuburi şi cavităţi până ce întregul meu corp fu 
copleşit. 

Sub mine, două cadavre, cu părul plutind liber în curent, 
îmi îmbrăţişară picioarele. Capetele se legănau şi dansau 
pe frânghiile putrezite ale muşchilor gâtului şi, deşi le-am 
zgâriat mâinile, iar carnea li se desprinse de pe oase în 
bucăţi gri, dantelate, strânsoarea lor nu slăbi. Mă doreau, o, 
cât de mult mă doreau! 

Şi Ray mă ţinea, înfăşurându-mă, presându-şi faţa de-a 
mea. Bănuiam că gestul nu avea un scop anume. Nu ştia şi 
nici nu simţea, nu iubea şi nici nu-i păsa. lar eu, pierzându- 
mi viaţa cu fiecare secundă, murind de tot, nu puteam să 
simt nicio plăcere în intimitatea la care aspirasem cu 
ardoare. 

Era prea târziu pentru dragoste; lumina soarelui era deja 
o amintire. Spre asta se îndrepta lumea - înnegrindu-se pe 
margini în timp ce muream -, sau mă aflam la o adâncime 
atât de mare, încât soarele nu putea să pătrundă până 
acolo? Panica şi spaima mă părăsiseră - inima părea să nu- 
mi mai bată deloc -, iar respiraţia nu mai intra şi ieşea în 
explozii torturate ca mai înainte. O anume pace coborâse 
peste mine. 


Strânsoarea însoţitorilor mei slăbi, şi mareea calmă făcu 
ce voia cu mine. Un viol al corpului: o distrugere a pielii şi 
muşchilor, a măruntaielor, a ochilor şi a sinusurilor, a limbii 
şi a creierului. 

Timpul n-avea ce căuta aici. Zilele s-ar fi putut 
transforma în săptămâni, n-aveam de unde să ştiu. Chilele 
bărcilor lunecau pe deasupra şi poate că ne ridicam 
privirile, din când în când, din adăposturile de pietre, şi le 
urmăream trecând. Un deget cu un inel era târât prin apă, o 
grămadă compactă de gunoi spinteca cerul, o sfoară de 
undiţă trăgea după ea un vierme. Semne de viaţă. 

Poate la aceeaşi oră la care am murit, sau poate un an 
mai târziu, curentul mă aspiră de pe insulă şi se îndură de 
mine. Acum sunt trasă dintre anemonele de mare şi lăsată 
în voia mareei. Ray este cu mine. Şi timpul său a venit. 
Marea ne-a schimbat; pentru noi, nu mai există cale de 
întoarcere. 

Mareea ne poartă fără încetare corpurile - uneori plutind, 
ca nişte punți umflate pentru pescăruşi, alteori, pe jumătate 
scufundate, şi ciupite de peşti -, ne poartă spre insulă. 
Cunoaştem talazurile lovind pietrişul şi auzim, fără urechi, 
zăngănitul pietricelelor. 

Marea a spălat de mult locul de gunoaie. Angela şi 
Jonathan sunt morţi. Numai noi, cei înecaţi, aparţinem 
acestui loc, stând cu faţa în sus sub pietre, alinaţi de ritmul 
valurilor mici şi de absurda lipsă de înţelegere a oilor. 


RĂMĂŞIŢE UMANE 


Unele meserii sunt practicate cel mai bine la lumina zilei, 
altele la cea a nopţii. Gavin era un profesionist aparţinând 
ultimei categorii. În mijlocul iernii, în mijlocul verii, rezemat 
de-un zid sau menţinându-se în echilibru în cadrul unei uşi, 
cu o ţigară aprinsă plimbată între buze, el vindea tuturor 
amatorilor ceea ce-i transpira în jeanşi. 

Uneori, văduvelor cu mai mulţi bani decât sentimente de 
dragoste, care-l angajau pentru un weekend de întâlniri 
ilicite, sărutări insistente şi posace şi, poate, dacă îşi puteau 
uita partenerii morţi, o călăreală seacă pe un pat mirosind a 
lavandă. Alteori, soţilor pierduţi, flămânzi după propriul lor 
sex şi dorind cu disperare o oră de dragoste cu un băiat 
care nu îi va întreba de nume. 

Pe Gavin nu-l interesa ce i se cerea. Indiferenţa era 
caracteristica sa principală, chiar o parte a atracției sale. Și 
făcea ca totul să pară mai simplu de îndată ce treaba era 
făcută şi schimbul banilor efectuat. Un lucru într-adevăr 
uşor era să spui: „Ciao”, „Ne mai vedem” sau absolut nimic 
unei feţe căreia de-abia îi păsa dacă trăiai sau mureai. 

lar pentru Gavin, profesia nu era dezagreabilă, aşa cum 
se întâmplă cu unele profesii. O noapte din patru, chiar i se 
oferea un grăunte de plăcere fizică. În cel mai rău caz, totul 
devenea un abator sexual, doar piei aburinde şi ochi fără 
viaţă. Insă, de-a lungul anilor, se obişnuise cu aşa ceva. 

Totul era doar profit. li făcea plăcere să ducă o viaţă 
îmbelşugată. 

Dormea cea mai mare parte a zilei, scobindu-şi un loc în 
pat şi mumificându-se în cearşafuri, cu capul înfăşurat în 
braţe pentru a se feri de lumină. Se scula în jur de ora trei, 
se bărbierea şi făcea duş, apoi petrecea o jumătate de oră 
în faţa oglinzii, privindu-se cu atenţie. Era meticulos de 
autocritic, nepermiţând vreodată ca greutatea să varieze cu 
mai mult de-o jumătate de kilogram sau un kilogram faţă 
de idealul pe care şi-l alesese, grijuliu să-şi ungă pielea, 
dacă era uscată, sau s-o şteargă, dacă era prea unsuroasă, 


vânând orice coş care i-ar fi putut urâţi obrazul. Urmărea cu 
stricteţe cel mai mic semn de boală venerică, singurul tip 
de boală de dragoste de care suferise vreodată. Cazurile 
ocazionale de păduchi laţi - pediculosis pubis - erau cu 
uşurinţă rezolvate, dar blenoragia, pe care o luase de două 
ori, îl ţinuse departe de muncă timp de trei săptămâni, ceea 
ce era rău pentru afaceri; de aceea îşi îngrijea corpul 
obsesiv de mult, grăbindu-se la spital la cel mai mic semn 
de erupție. 

Se întâmpla rar. Lăsând deoparte păduchii neinvitaţi, 
avea prea puţine lucruri de făcut în acea jumătate de oră 
de autoapreciere, în afară de-a admira interferența de gene 
care-l alcătuiau. Era minunat. Oamenii îi spuneau tot timpul 
acest lucru. Minunat. Faţa - oh! 

— Ce faţă, spuneau ei, ţinându-l strâns ca şi cum i-ar fi 
putut fura o parte din farmece. 

Bineînţeles, şi alte frumuseți erau disponibile prin 
intermediul diverselor agenţii, chiar pe stradă, dacă ştiai 
unde să cauţi. Dar cei mai mulţi dintre homosexualii pe 
care-i cunoştea Gavin aveau feţe ruinate în comparaţie cu a 
sa. Feţe care arătau mai degrabă ca o sculptură de-abia 
începută de un artist, decât ca o operă terminată - feţe 
nerafinate, experimentale. Pe câtă vreme a sa era complet 
finisată. Tot ce se putuse face, se făcuse - se mai punea 
doar problema păstrării acestei perfecţiuni. 

O dată terminată inspecția atentă, Gavin se îmbrăca, 
poate se mai privea în oglindă preţ de alte cinci minute, 
apoi pleca să-şi vândă farmecele. 

În acele zile, lucra din ce în ce mai puţin pe străzi. Era 
riscant; trebuia să evite mereu atât pe reprezentanţii legii, 
cât şi pe vreun psihopat ocazional, care simţea îndemnul 
de-a curăța Sodoma. Dacă era cu adevărat leneş, putea să 
agaţe vreun client prin intermediul Agenţiei Escort, dar 
aceştia luau întotdeauna o parte grasă a onorariului. 

Avea, fireşte, clienţi regulaţi, care-i cumpărau favorurile 
în fiecare lună. O văduvă din Fort Lauderdale îl angaja 
întotdeauna, pentru câteva zile, în timpul călătoriei anuale 
prin Europa; o altă femeie, a cărei faţă o văzuse, odată, 


într-o revistă tipărită pe hârtie de înaltă calitate, îl suna din 
când în când, dorind doar să cineze cu el şi să-i 
destăinuiască problemele conjugale. Mai era şi un bărbat 
pe care Gavin îl numea Rover - după maşina pe care o avea 
-, care-l angaja o dată la câteva săptămâni, pentru o 
noapte de sărutări şi confesiuni. 

Însă în nopţile fără întâlniri stabilite în prealabil, pleca 
singur să-şi racoleze clienţii. Era o artă pe care o stăpânea 
pe deplin. Nimeni dintre cei care lucrau pe străzi nu 
manevra mai bine vocabularul invitaţiei - amestecul subtil 
de încurajare şi detaşare, de tinereţe şi destrăbălare. 
Schimbarea bine calculată a greutăţii de pe piciorul stâng 
pe cel drept, pentru a pune în evidenţă, sub unghiul cel mai 
favorabil, vintrea. Niciodată prea ostentativ, niciodată prea 
vulgar. Doar degajat de promiţător. 

Se mândrea că rareori treceau mai mult de câteva 
minute între tertipuri, niciodată mai mult de-o oră. Dacă se 
mişca cu precizia sa obişnuită, măsurând exact cu privirea 
pe soţia prost dispusă sau pe soţul plin de regrete, îi 
determina să-l hrănească, uneori să-l şi îmbrace, să-l ducă 
în pat şi să-i dorească noapte bună, înainte ca ultimul 
metrou să se îndrepte pe linia metropolitană către 
Hammersmith. Trecuseră de mult anii în care avea 
angajamente de jumătate de oră, trei felaţii şi o partidă de 
sex într-o singură seară. În primul rând, pur şi simplu nu 
mai avea chef de aşa ceva; în al doilea rând, se pregătea 
să-şi schimbe cariera în viitorii ani: de la prostituat de pe 
stradă la gigolo, de la gigolo la bărbat întreţinut, de la 
bărbat întreţinut la soţ. Ştia că, în una dintre aceste zile, o 
să se însoare cu vreo văduvă - poate cu matroana din 
Florida. Aceasta îi spusese, cândva, cum şi-l imagina întins 
lângă piscina din Fort Lauderdale, iar el îi întreținea mereu 
această fantezie. Poate nu ajunsese încă până acolo, dar, 
mai devreme sau mai târziu, o să-i reuşească şmecheria. 
Problema era că aceste flori bogate necesitau o mulţime de 
îngrijiri, şi multe dintre ele piereau înainte de-a ajunge să 
rodească... 


Totuşi, anul acesta - oh! Da, cu siguranţă anul acesta, 
trebuia să se întâmple. Era convins că, o dată cu toamna, 
avea să vină ceva bun. 

Intre timp, urmărea cum ridurile se adânceau în jurul 
gurii sale minunate, era, fără îndoială, minunată, şi calculă 
dezavantajele în cursa dintre timp şi prilejurile favorabile. 

e 

În acea zi de 29 septembrie, la nouă şi un sfert seara, 
era rece chiar şi în foaierul Hotelului Imperial. În acest an, 
nicio toamnă văratică nu binecuvânta străzile; toamna 
apucase Londra între fălci şi lăsa oraşul despuiat. 

Frigul ajunsese la dintele nenorocit, pe cale de-a se 
fărâma. Dacă s-ar fi dus la dentist, în loc să se fi întors pe 
partea cealaltă în pat şi să fi dormit încă o oră, acum n-ar 
mai fi simţit durerea. Ei bine, era deja prea târziu, o să se 
ducă mâine. N-avea nevoie de programare. Doar îi zâmbea 
secretarei, aceasta se topea şi-i spunea că avea să 
găsească undeva un loc între doi pacienţi, el îi zâmbea din 
nou, ea se îmbujora, iar el intra imediat în cabinet, în loc să 
aştepte două săptămâni, ca acei bieţi împuţiţi care nu 
aveau feţe atât de minunate ca a lui. 

In acea seară trebuia să se împace cu situaţia. Avea 
nevoie doar de-un nenorocit de client - un soţ căruia să-i 
iasă pe nas faptul că o să i-o ia în gură - apoi urma să se 
retragă într-un club din Soho deschis toată noaptea şi o să 
se mulţumească doar să mediteze. Atât timp cât nu urma 
să se procopsească cu vreun pasionat al confesiunilor, 
putea să-i scuipe „lapţii” şi să termine până la zece şi 
jumătate. 

Insă n-avea noroc în acea seară. 

e 

La recepţia Hotelului Imperial era o figură nouă, subţire, 
cadaverică, cu o chică nepotrivită, cocoţată - lipită - de 
căpăţână, un tip care-l privea pe furiş, de aproape o 
jumătate de oră. 

Recepţionistul obişnuit, Madox, era un homosexual 
ascuns, pe care Gavin îl văzuse dând o dată sau de două ori 
târcoale barurilor, o pradă uşoară, dacă te descurcai cu un 


astfel de tip. Madox era o cârpă în mâinile lui Gavin după 
ce, cu două luni înainte, îl angajase pe acesta pentru o oră. 
Obţinuse şi un preţ mic - o politică bună. Dar acest nou 
individ era serios şi rău, şi părea să-i strice jocul lui Gavin. 

Gavin se îndreptă alene spre automatul de ţigări, mersul 
armonizându-i-se cu ritmul muzicii de fond în timp ce păşea 
pe covorul castaniu. A naibii noapte! 

Recepţionerul îl aştepta, când reveni de la automat cu 
un pachet de Winston în mână. 

— Mă scuzati... domnule. 

Era o exprimare iscusită, dar nefirească. Gavin îi aruncă 
o privire dulce. 

— Da? 

— Locuiţi în acest hotel... domnule? 

— De fapt... 

— Dacă nu, conducerea v-ar fi recunoscătoare dacă veţi 
părăsi imediat hotelul. 

— Aştept pe cineva. 

— Da? 

Recepţionerul nu credea niciun cuvânt din cele spuse de 
Gavin. 

— Ei bine, spuneţi-mi doar numele... 

— Nu-i nevoie. 

— Daţi-mi numele, insistă bărbatul, şi voi verifica 
bucuros dacă... acea cunoştinţă... se află în hotel. 

Ticălosul încerca să forţeze nota, ceea ce micşora 
opţiunile lui Gavin. Acesta avea de ales între a nu face 
gălăgie şi a părăsi hotelul, sau a face pe clientul ofensat şi 
a-l fixa pe recepţioner până ce acesta urma să-şi plece 
ochii. Alese ultima variantă mai mult fiindcă era setos de 
sânge, decât fiindcă era o tactică bună. 

— Nu ai niciun drept..., începu el să vorbească tare. 

Dar recepţionerul nu se lăsă. 

— Ascultă, fiule, zise el, ştiu ce urmăreşti, aşa că nu 
încerca să fii impertinent, sau chem poliţia. Exprimarea 
stilată se transforma cu fiecare silabă într-una vulgară: 
Avem o clientelă selectă şi aceasta nu vrea să aibă de-a 
face cu cei de teapa dumitale, ai priceput? 


— Javră! zise Gavin foarte calm. 

— Ei bine, e un pas în plus faţă de unul care-o suge, nu-i 
aşa? Drept la ţintă. Şi acum, băiete, vrei s-o ştergi de-aici 
cu propriile tale mijloace, sau vrei să fii dus în cătuşe de 
băieţii în albastru? 

Gavin îşi jucă ultima carte. 

— Unde-i domnul Madox? Vreau să-l văd pe domnul 
Madox - mă cunoaşte. 

— Sunt sigur de asta, rosti recepţionerul, răsuflând 
zgomotos. Sunt al dracului de sigur că te cunoaşte. A fost 
concediat pentru comportare incorectă - accentul artificial 
revenea treptat -, aşa încât n-aş încerca să-i mai pomenesc 
numele, dacă aş fi în locul dumitale. In regulă? Şi acum, 
circulă! 

O dată restabilită autoritatea, recepţionerul se dădu 
înapoi ca un matador şi făcu semn taurului să treacă pe 
lângă el. 

— Conducerea vă mulţumeşte pentru condescendenţa 
dvs. Vă rugăm să nu mai reveniţi. 

Joc, set şi meci pentru bărbatul cu chică. Ce dracu', mai 
erau şi alte hoteluri, foaiere, recepţionişti. Nu trebuia să 
suporte toate aceste rahaturi. 

In timp ce deschidea uşa, Gavin îi aruncă un zâmbet 
peste umăr. 

— Ne mai vedem. 

Poate că acest lucru avea s-o facă pe această căpuşă să 
transpire puţin într-una din viitoarele nopţi, când o să se 
îndrepte spre casă şi o să audă paşii unui tânăr pe stradă, 
în spatele ei. Era o satisfacţie măruntă, dar totuşi ceva. 

Uşa se trânti, închizând ermetic căldura înăuntru şi pe 
Gavin afară. Era mai rece, considerabil mai rece, decât 
fusese atunci când pătrunsese în foaier. Incepuse o ploaie 
măruntă, care ameninţa să se înrăutăţească pe măsură ce 
Gavin se grăbea în jos pe Park Lane, îndreptându-se spre 
South Kensington. Erau două hoteluri pe High Street în care 
se putea ascunde o vreme; dacă nu ieşea nimic de-aici, 
avea să se recunoască învins. 


Circulaţia era mai intensă în jurul lui Hyde Park Corner, 
maşinile strălucitoare accelerând spre Knightsbridge sau 
Victoria, cu o ţintă precisă. Se imagină stând în picioare, 
singuratic şi abandonat, pe insula de beton dintre cele două 
şiruri de maşini ce mergeau în direcţii contrarii, cu vârfurile 
degetelor vârâte în jeanşi - erau prea strâmţi pentru a mai 
intra altceva în buzunare decât prima ţigară cu marijuana. 

Un val de nefericire se ridică din vreun loc ascuns în el. 
Avea douăzeci şi patru de ani şi cinci luni. Se prostituase, 
din când în când, apoi mereu, de la şaptesprezece ani 
încoace, promiţându-şi că va găsi fie o văduvă cu care să se 
poată căsători - pensia unui gigolo -, fie o ocupaţie legitimă 
înainte de-a împlini douăzeci şi cinci de ani. 

Dar timpul trecea şi nimic nu se alegea de ambițiile sale. 
Îşi pierdea, pur şi simplu, avântul şi mai câştiga un rid sub 
ochi. 

Şi maşinile continuau să treacă în şiruri strălucitoare, 
luminile lor semnalizând o cerinţă sau alta; erau maşini 
pline de oameni care aveau poziţii de urcat şi comploturi de 
pus la cale. Cu o sete arzătoare de-a ajunge la destinaţie, în 
trecerea lor, îl izolau pe Gavin de marginea drumului, de 
siguranţă. 

Nu era nici ceea ce sperase că o să fie şi nici ceea ce Îi 
promisese eului său secret. 

Şi tinereţea era ieri. 

Unde să se ducă acum? Apartamentul său avea să fie ca 
o închisoare în acea seară, chiar dacă s-ar droga pentru a 
îndulci aspectul camerei. Dorea, nu, avea nevoie să fie cu 
cineva în acea seară. Doar să-şi vadă frumuseţea prin ochii 
altcuiva. Să i se spună cât de perfecte îi erau proporţiile, să 
i se dea de băut, de mâncat şi să fie măgulit, chiar dacă 
acel lucru l-ar fi făcut fratele mai urât şi mai bogat al lui 
Quasimodo. În acea seară, avea nevoie de o „injecţie” de 
atenţie. 

e 

Agăţatul era al naibii de uşor, lucru care-l făcu să uite 

episodul din foaierul Hotelului Imperial. Se ivi un tip de vreo 


cincizeci şi cinci de ani, plin de bani, pantofi marca Gucci, 
palton de mâna-ntâi. Într-un cuvânt: calitate. 

Gavin stătea în uşa unui mic cinematograf de artă, 
privind fotografiile unui film de Truffaut, când îşi dădu 
seama că potenţialul client se holba la el. Îi aruncă o privire 
să se asigure că nu se înşela. Privirea directă păru să-l 
sperie pe client; acesta se mişcă din loc, parcă 
răzgândindu-se, murmură ceva pentru sine şi făcu cale 
întoarsă, arătând limpede că nu-l interesa câtuşi de puţin 
filmul din program. 

Evident, nu e prea familiarizat cu acest joc, se gândi 
Gavin; era un novice. 

Gavin scoase degajat un Winston şi-l aprinse, flacăra 
chibritului din mâinile făcute căuş făcând să-i strălucească 
pomeţii obrajilor. Repetase acest gest de mii de ori, adesea 
în oglindă, pentru propria sa plăcere; trucul mergea 
întotdeauna. De data asta, când întâlni privirea nervoasă a 
clientului, celălalt nu bătu în retragere. 

Trase din ţigară, stinse chibritul şi-l lăsă să cadă. Nu 
agăţase pe cineva în acest fel de câteva luni, dar era foarte 
satisfăcut că încă se mai pricepea. Recunoaşterea fără greş 
a unui client potenţial, oferta implicită, evidentă din ochi şi 
buze, toate puteau fi interpretate ca o bunăvoință inocentă, 
dacă ar fi comis o greşeală. 

Totuşi, aceasta nu era o greşeală, ci o afacere 
adevărată. Ochii bărbatului se lipiseră de-ai lui Gavin, atât 
de înamoraţi, încât păreau să-l doară. Gura îi era deschisă, 
ca şi cum nu-şi găsea cuvintele de introducere. Nu era cine 
ştie ce de figura lui, dar nu era urât. Bronzat prea des şi 
prea repede - poate că trăise în străinătate. Presupunea că 
bărbatul era englez; atitudinea sa evazivă sugera acest 
lucru. 

Împotriva obiceiului său, Gavin făcu prima mişcare. 

— Îţi plac filmele franţuzeşti? 

Clientul păru uşurat de ruperea tăcerii dintre ei. 

— Da, răspunse el. 

— Intri? 

Bărbatul se strâmbă. 


— Nu... nu... nu cred. 

— E cam rece... 

— Da. Aşa este. 

— Vreau să spun, e cam rece să stai afară. 

— O, da, zise clientul, muşcând momeala. Poate... ai 
vrea să bei ceva? 

Gavin zâmbi. 

— Fireşte, de ce nu? 

— Apartamentul meu nu-i departe. 

— Sigur. 

— Ştii, devenisem puţin descurajat acasă... 

— Cunosc senzaţia. 

Acum zâmbi celălalt. 

— Eşti?... 

— Gavin. 

Bărbatul întinse mâna înmănuşată. Foarte oficial - stilul 
omului de afaceri. Strângerea de mână era puternică; nu 
mai rămăsese nimic din ezitarea anterioară. 

— Kenneth, zise el. Ken Reynolas. 

— Ken. 

— Plecăm din frigul ăsta? 

— Îmi convine perfect. 

— Stau foarte aproape de-aici. 

e 

Un val de aer cald, mucegăit, îi izbi, când Reynolds 
deschise uşa apartamentului său. Cele trei rânduri de scări 
tăiaseră respiraţia lui Gavin, dar Reynolds nu încetini deloc. 
Poate că era un homosexual sănătos. Ocupaţia? Ceva prin 
centrul comercial. Strângerea de mână, mănuşile de piele. 
Poate funcţionar public sau guvernamental. 

— Intră, intră. 

Mirosea a bani. Sub picioare, covorul era gros, 
înăbuşindu-le paşii. Holul era aproape gol: un calendar pe 
perete, o măsuţă cu un telefon, un teanc de cărţi de 
telefon, un cuier de haine. 

— E mai cald aici. 


Reynolds îşi scoase paltonul şi-l agăţă în cuier. Rămas cu 
mănuşile pe mână, îl conduse pe Gavin câţiva paşi prin hol, 
apoi într-o cameră mare. 

— Dă-mi haina, zise el. 

— Oh... sigur. 

Gavin îşi scoase jacheta şi Reynolds se strecură în hol cu 
ea. Când se întoarse, îşi scotea mănuşile - transpiraţia 
făcea operaţia dificilă. Tipul era încă nervos, chiar şi în 
propria-i casă. De obicei, începeau să se calmeze de îndată 
ce se simțeau în siguranţă, în spatele uşilor încuiate. Nu şi 
acest bărbat: era extrem de neliniştit. 

— Bei ceva? 

— Mda, ar merge. 

— Care-i otrava ta? 

— Vodcă. 

— Sigur. Cu ceva în ea? 

— Doar cu o picătură de apă. 

— Purist, da? 

Gavin nu prea înţelese remarca. 

— Mda, zise el. 

— Eşti un bărbat pe gustul meu. O clipă - să aduc nişte 
gheaţă. 

— Nicio problemă. 

Reynolds dădu drumul mănuşilor pe un scaun lângă uşă 
şi-l lăsă pe Gavin singur în cameră. Ca şi în hol, căldura era 
aproape înăbuşitoare, dar nu părea casnică sau primitoare. 
Indiferent ce profesie avea, Reynolds era un colecţionar. 
Camera era dominată de nenumărate antichităţi, montate 
pe pereţi sau aliniate pe rafturi. Era foarte puţină mobilă şi 
aceasta părea ciudată: scaunele uzate cu schelet din ţeavă 
n-aveau ce căuta într-un apartament atât de scump. Poate 
că individul era profesor universitar sau director de muzeu - 
oricum, ceva cu titlu academic. Aceasta nu era camera de 
zi a unui agent de bursă. 

Gavin nu cunoştea nimic despre artă şi cu atât mai puţin 
despre istorie, aşa încât toate exponatele nu însemnau 
mare lucru pentru el, dar se apropie să le vadă, doar pentru 
a-şi arăta bunăvoința. Individul o să-l întrebe cu siguranţă 


ce credea despre ele. Exponatele de pe rafturi te plictiseau 
de moarte. Frânturi şi bucăţi de ceramică şi de sculpturi - 
niciun obiect întreg, doar fragmente. Pe câteva cioburi se 
mai zăreau urme de desene, deşi trecerea anilor spălase 
culorile. Unele sculpturi mai aveau încă forme umane: o 
parte dintr-un tors sau dintr-un picior, cu toate cele cinci 
degete la locul lor, o faţă, nici masculină, nici feminină, 
aproape mâncată. Gavin îşi înăbuşi un căscat. Căldura, 
exponatele şi gândul la sex îl făceau letargic. 

Îşi îndreptă atenţia adormită spre piesele atârnate pe 
pereţi. Erau mai impresionante decât chestiile de pe rafturi, 
dar încă departe de-a fi complete. Nu putea să priceapă de 
ce cineva ar fi vrut să privească nişte obiecte atât de 
sfărâmate; ce era aşa de fascinant în ele? Basoreliefurile 
montate pe pereţi erau găurite şi erodate, aşa încât pielea 
feţelor părea leproasă, iar inscripţiile latine erau aproape 
şterse. Nimic frumos la ele - erau prea stricate, pentru a fi 
frumoase. Într-un anume fel, îl făceau să se simtă murdar, 
ca şi cum starea lor era contagioasă. 

Doar unul dintre exponate i se păru interesant: o piatră 
de mormânt, sau ceea ce părea să fie o piatră de mormânt, 
mai mare decât celelalte basoreliefuri şi într-o stare ceva 
mai bună. Un bărbat pe un cal, cu o sabie în mână, aplecat 
ameninţător asupra duşmanului fără cap. Sub imagine, 
câteva cuvinte în latină. Picioarele din faţă ale calului 
fuseseră sfărâmate şi coloanele care împodobeau modelul 
se deterioraseră cu trecerea timpului; altfel, imaginea avea 
sens. Se distingea chiar şi o urmă de personalitate pe faţa 
grosolan sculptată: un nas lung, o gură mare - o anumită 
individualitate. 

Gavin se întinse să atingă inscripţia, dar îşi retrase 
degetele când îl auzi pe Reynolds intrând. 

— Nu, te rog, atinge-o, zise gazda. E acolo pentru a oferi 
plăcere. Atinge-o. 

Acum, după ce fusese invitat să atingă obiectul, dorinţa 
îi dispăruse. Se simţi jenat - prins asupra faptului. 

— Haide, insistă Reynolds. 


Gavin atinse sculptura. O piatră rece, nisipoasă sub 
vârful degetelor. 

— E romană, spuse Reynolas. 

— Piatră de mormânt? 

— Da. Găsită lângă Newcastle. 

— Cine era? 

— Se numea Flavinus şi era purtătorul de stindard al 
regimentului. 

Ceea ce Gavin considerase a fi o sabie se dovedi, la o 
cercetare mai atentă, un stindard. Se termina cu un motiv 
aproape şters - poate o albină, o floare, o roată. 

— Atunci, eşti arheolog? 

— E doar o parte din meseria mea. Cercetez situri, 
câteodată  supraveghez săpături, dar, în majoritatea 
timpului, restaurez artefacte. 

— Ca acestea? 

— Obsesia mea personală este Britania romană. Puse jos 
paharele pe care le adusese şi traversă camera spre 
rafturile pline cu ceramică. Acestea sunt obiectele 
colecţionate de-a lungul anilor. Nu mă mai satur de fiorul 
produs de mânuirea obiectelor care n-au văzut lumina zilei 
de secole. E ca şi cum ai plonja în istorie, înţelegi ce vreau 
să spun? 

— Mda. 

Reynolds ridică un fragment de ceramică de pe raft. 

— Cele mai frumoase descoperiri sunt, bineînţeles, 
revendicate de colecţiile mari. Dar, dacă cineva e viclean, 
reuşeşte să păstreze câteva piese. Romanii au avut o 
influenţă incredibilă. Ingineri constructori, constructori de 
drumuri, de poduri. Reynolds râse brusc de propriul său 
entuziasm. Oh, la dracu’, zise el, Reynolds ţine iar o 
prelegere. Imi pare rău. M-am lăsat purtat de val. 

Punând ciobul înapoi în locaşul de pe raft, reveni la 
pahare şi începu să toarne băuturile. Stând cu spatele la 
Gavin, reuşi să întrebe: 

— Eşti scump? 


Gavin ezită. Nervozitatea bărbatului era molipsitoare şi 
schimbarea bruscă a conversaţiei de la romani la preţul 
unei felaţii cerea o oarecare adaptare. 

— Depinde, se linguşi el. 

— Ah..., rosti celălalt, încă ocupat cu paharele, vrei să 
spui că depinde de natura precisă a... pretențiilor mele? 

— Mda. 

— Desigur. Se răsuci şi-i întinse lui Gavin un pahar 
sănătos de vodcă. Nu-ţi voi pretinde prea multe, zise el. 

— Nuss ieftin. 

— Sunt convins că nu. Reynolds încercă să zâmbească, 
dar zâmbetul nu i se lipi de față. Sunt gata să te plătesc 
bine. Poți să stai toată noaptea? 

— Asta vrei? 

Reynolds se încruntă în pahar. 

— Bănuiesc că da. 

— Atunci, da. 

Starea de spirit a gazdei păru să se schimbe brusc; 
nesiguranța acesteia fu înlocuită cu un suflu de convingere 
fermă. 

— Noroc, zise bărbatul, ciocnind paharul plin cu whisky 
de cel al lui Gavin. Pentru dragoste, viaţă şi orice altceva 
pentru care merită să plăteşti! 

Părerea cu două tăişuri nu-i scăpă lui Gavin. 

— Beau pentru asta, zise Gavin şi luă o înghiţitură mare 
din vodcă. 

Paharele urmară unul după altul şi, de-abia după cel de- 
al treilea, Gavin începu să se simtă mai înmuiat decât se 
simţise într-o perioadă a dracului de lungă, mulţumit să-l 
asculte, cu o ureche, pe Reynolds vorbind despre excavații 
şi gloriile Romei. Mintea îi plutea uşor. Evident, avea să 
rămână acolo peste noapte, sau cel puţin până la primele 
ore ale dimineţii, aşa încât de ce să nu bea vodca clientului 
şi să se bucure de plăcerea oferită de aceasta? Mai târziu, 
probabil mult mai târziu, dacă judeca după felul în care 
individul bătea câmpii, o să fie o partidă de sex aburită de 
băutură, într-o cameră întunecată, şi asta avea să fie tot. 
Mai avusese astfel de clienţi. Erau singuri, poate între doi 


iubiţi, şi, de obicei, uşor de mulţumit. Individul nu era în 
căutare de sex, ci de companie, în căutarea unui alt corp cu 
care să-şi împartă, o vreme, locuinţa; bani câştigaţi uşor. 

Şi atunci auzi zgomotul. 

La început, Gavin se gândi că bătăile răsunau în capul 
său până în momentul în care Reynolds se ridică în picioare, 
cu gura deformată de un spasm. Atmosfera plăcută 
dispăruse. 

— Ce-i asta? întrebă Gavin, ridicându-se şi el în picioare, 
ameţit de băutură. 

— E-n regulă..., zise Reynolds, apăsându-l cu palmele 
înapoi pe scaun. Stai aici... 

Sunetul se intensifică. Un toboşar în cuptor, bătând toba 
în timp ce ardea. 

— Te rog, te rog, stai aici o clipă. E doar cineva la etaj. 

Reynolds minţea, zgomotul nu venea de la etaj, ci din 
altă parte a apartamentului; erau lovituri înăbușite, ritmice, 
care se intensificau şi încetineau, pentru ca, apoi, să se 
intensifice din nou. 

— Mai toarnă-ţi un pahar, zise Reynolds din uşă, cu faţa 
îmbujorată. Vecini blestemaţi... 

Chemările - pentru că asta erau, cu siguranţă - începură 
să slăbească. 

— Lipsesc doar o clipă, promise Reynolds şi închise uşa 
după el. Gavin mai avusese parte de astfel de scene; iubiţi 
făcându-şi apariţia în momente nepotrivite, tipi care voiau 
să-l cotonogească pentru un preţ, unul care fusese cuprins 
de remuşcare, într-o cameră de hotel, şi făcuse totul 
ţăndări. Astfel de lucruri se întâmplau. Însă Reynolds era 
altfel; nimic din comportarea lui nu indica faptul că era 
ciudat. În străfundurile minţii, chiar în cele mai îndepărtate 
cotloane, Gavin îşi reamintea că nici ceilalţi indivizi nu 
păreau răi, la început. Ah, ce dracu, lasă deoparte 
îndoielile! Dacă îl apuca tremuriciul de fiecare dată când 
era cu un tip nou, atunci curând o să înceteze să mai 
lucreze. Undeva, în decursul carierei, trebuia să aibă 
încredere în norocul şi instinctul său, iar instinctul îi spunea 
acum că acest client nu o să facă pe nebunul. 


A 


Dădu rapid pe gât paharul, îl umplu încă o dată şi 
aşteptă. 

Zgomotul încetase complet şi, pentru Gavin, deveni tot 
mai uşor să pună datele cap la cap; poate că, la urma 
urmei, fusese doar un vecin de la etaj. Cu siguranţă nu se 
auzea niciun zgomot care să indice că Reynolds se mişca 
prin apartament. 

Gavin se uită prin încăpere, căutând ceva cu care să-şi 
ocupe timpul, şi privirea îi căzu iarăşi pe piatra de mormânt 
de pe perete. 

Flavinus Purtătorul-de-Stindard. 

Era ceva satisfăcător să ştii că o figură cât de cât 
asemănătoare cu a ta era sculptată în piatră şi pusă 
deasupra locului în care îţi zăceau oasele, chiar dacă vreun 
istoric avea să separe oasele şi piatra la timpul cuvenit. 
Tatăl lui Gavin insistase să fie înmormântat, nu incinerat. 
Cum altfel, spusese el întotdeauna, avea să nu fie uitat? 
Cine o să se ducă vreodată la o urnă, într-un perete, ca să 
plângă? Ironia era că nimeni nu se ducea la mormântul său; 
Gavin fusese acolo poate de două ori de la moartea tatălui 
său; nici măcar nu-şi mai aducea aminte anul în care acesta 
murise. 

Totuşi, oamenii îşi aduceau aminte de Flavinus; oameni 
care nu-l cunoscuseră nicicând şi nu-i cunoscuseră nici 
viaţa, îl cunoşteau acum. Gavin se ridică şi atinse cu 
degetul numele Purtătorului-de-Stindard - FLAVINUS, cel 
de-al doilea cuvânt al inscripţiei, săpat grosolan în piatră. 

Brusc, zgomotul reîncepu, mult mai frenetic ca înainte. 
Gavin se răsuci din faţa pietrei de mormânt şi privi spre 
uşă, aproape aşteptându-se să-l vadă pe Reynolds stând 
acolo cu o explicaţie pe buze. Nu apăru nimeni. 

— La dracu'! 

Zgomotul - o bătaie cu degetele pe tobă - continuă. 
Cineva, undeva, era foarte furios. Şi, de data asta, nu se 
putea înşela - toboşarul era aici, la acest etaj, la câţiva 
metri distanţă. Curiozitatea îl îmboldea pe Gavin - un iubit 
linguşitor. Işi goli paharul şi ieşi pe hol. Zgomotul încetă 
după ce închise uşa în urma sa. 


— Ken? îndrăzni el să întrebe, dar cuvântul păru să-i 
moară pe buze. 

Holul era în întuneric, cu excepţia unei dungi de lumină 
la capătul cel mai îndepărtat. Poate o uşă deschisă. Gavin 
găsi un întrerupător în dreapta sa, însă acesta nu funcţiona. 

— Ken? rosti el din nou. 

De data asta, întrebarea primi un răspuns. Un geamăt şi 
sunetul unui corp rostogolindu-se sau fiind rostogolit. 
Avusese Reynolds un accident? lisuse Hristoase, putea să 
zacă incapabil de-a se mişca, la o distanţă de un scuipat de 
locul în care se afla Gavin - trebuia să-l ajute. De ce refuzau 
picioarele să i se urnească? Simţea în boaşe o furnicătură 
ce însoțea întotdeauna o anticipare nervoasă; îi aducea 
aminte de jocurile de-a v-aţi ascunselea din copilărie: 
emoția provocată de urmărire. Era o senzaţie aproape 
plăcută. 

Lăsând deoparte plăcerea, putea, oare, să plece, fără să 
ştie ce se întâmplase cu clientul? Trebuia să meargă de-a 
lungul coridorului. 

Prima uşă era întredeschisă; o împinse şi se ivi un 
dormitor-birou plin cu rafturi de cărţi. Trecând prin 
ferestrele fără perdele, luminile străzii cădeau pe un birou 
în dezordine. Nici urmă de Reynolds sau de persoana care 
bătuse. Mai încrezător acum, fiindcă făcuse prima mişcare, 
Gavin îşi continuă cercetarea de-a lungul coridorului. 
Următoarea uşă - de la bucătărie - era şi ea deschisă. Nicio 
lumină în interior. Mâinile lui Gavin începură să transpire; se 
gândi la Reynolds încercând să-şi scoată mănuşile, deşi 
erau lipite de palme. De ce-i fusese frică? Nu pentru că 
agăţase pe cineva; în apartament se mai afla cineva - 
cineva cu un temperament violent. 

Stomacul lui Gavin se întoarse pe dos în clipa în care 
ochii descoperiră urma de mână lipicioasă de pe uşă: 
sânge. _ 

Împinse uşa, dar nu se deschidea mai mult. În spatele ei 
se afla ceva. Se strecură în bucătărie prin spaţiul disponibil. 
Un coş de gunoi negolit sau un grătar de legume neglijat 
strica aerul. Gavin îşi plimbă palma pe perete ca să 


găsească întrerupătorul, şi lumina neonului reveni convulsiv 
la viaţă. 

Pantofii marca Gucci ai lui Reynolds apărură din spatele 
uşii. Gavin o împinse, şi Reynolds se rostogoli afară din 
ascunzătoare. 

Evident că se târâse în spatele uşii pentru a căuta 
adăpost; în corpul său plin de vânătăi se simţea ceva de 
animal bătut. Când Gavin îl atinse, el se cutremură. 

— E-n regulă... eu sunt. 

Gavin ridică o mână însângerată de pe faţa lui Reynolds. 
O rană adâncă se întindea de la tâmplă la bărbie, şi alta, 
paralelă cu prima, dar nu la fel de adâncă, de la mijlocul 
frunţii până la nas, de parcă ar fi fost zgâriat de o furcă cu 
doi dinţi. 

Reynolds deschise ochii. Îi trebui doar o secundă pentru 
a-i focaliza asupra lui Gavin, înainte de a spune: 

— Pleacă de-aici. 

— Eşti rănit. 

— Pentru numele lui lisus, pleacă de-aici! Repede. M-am 
răzgândit... Înţelegi? 

— Sun la poliţie. 

Bărbatul scuipă practic cuvintele: 

— Pleacă odată dracului de-aici, auzi? Lingăul naibii! 

Gavin se ridică, încercând să înţeleagă ceva din toate 
acestea. 

Individul suferea, ceea ce-l făcea agresiv. Ignoră insulta 
şi aduse ceva pentru a acoperi rana. Asta era tot. Acoperă-i 
rana, apoi lasă-l să se descurce singur. Dacă nu voia pe cap 
poliţia, treaba lui. Probabil nu voia să explice prezenţa unui 
băiat efeminat în bordelul lui de casă. 

— Lasă-mă doar să caut un bandaj... 

Gavin se întoarse în hol. 

Reynolds zise, din spatele uşii bucătăriei: 

— Nu! 

Băiatul efeminat nu-l auzi. Şi n-ar fi avut mare 
importanţă chiar dacă l-ar fi auzit. Lui Gavin îi plăcea să fie 
nesupus. „Să nu faci ceva” era pentru el o invitaţie. 


Reynolds se sprijini cu spatele de uşa bucătăriei şi 
încercă să se ridice în picioare, folosind mânerul uşii ca 
sprijin. Însă capul i se învârtea: un carusel de orori, în cerc, 
fiecare cal mai urât decât precedentul. Picioarele i se 
îndoiră sub el şi se prăvăli pe podea, ca un nebun ramolit 
ce era. La dracu'! La dracu'! La dracu'! 

Gavin îl auzi pe Reynolds prăbuşindu-se, dar era prea 
ocupat să se înarmeze pentru a se grăbi, din nou, spre 
bucătărie. Dacă intrusul care-l atacase pe Reynolds se mai 
afla încă în apartament, voia să fie gata de apărare. Scotoci 
printre rapoartele de pe masa din birou şi dădu peste un 
coupe-papier, aflat lângă un vraf de corespondenţă 
nedeschisă. Mulţumindu-i lui Dumnezeu, îl înşfăcă. Era uşor, 
cu lamă subţire şi delicată, dar, înfipt în locul potrivit, 
putea, în mod sigur, să ucidă pe cineva. 

Mai bucuros acum, reveni în hol şi îşi acordă un minut 
pentru a-şi stabili tactica. În primul rând, trebuia să 
localizeze baia, sperând să găsească acolo un bandaj 
pentru Reynolds. Ar fi fost bun chiar şi un prosop curat. 
Poate că, după aceea, o să scoată ceva de la individ, 
convingându-l să-i ofere o explicaţie. 

În spatele bucătăriei, holul făcea un cot brusc la stânga. 
Gavin dădu colţul şi, drept în faţa lui, uşa era întredeschisă. 
înăuntru ardea o lumină; apa strălucea pe dale. Baia! 

Încleştându-şi mâna stângă peste cea dreaptă, în care 
ţinea cuțitul, Gavin se apropie de uşă. Muşchii braţelor îi 
deveniseră rigizi din cauza fricii. 

Oare lovitura o să amelioreze acest lucru, dacă era 
necesar? se întrebă el. Se simţea incapabil, fără graţie, 
puţin stupid. 

Pe tocul uşii se vedea sânge - amprenta unei palme care 
era, în mod limpede, a lui Reynolds. Aici se întâmplase - 
Reynolds întinsese o mână să se sprijine, în timp ce se 
dădea înapoi din faţa atacatorului. Dacă agresorul se mai 
afla încă în apartament, trebuia să fie aici. Nu există alt loc 
în care să se ascundă. 

Mai târziu, dacă o să existe un „mai târziu”, probabil că 
avea să analizeze situaţia şi să se autonumească nebun 


pentru faptul că a deschis uşa cu piciorul şi a încurajat 
această confruntare. Dar chiar asta şi făcea în timp ce 
contempla idioţenia acţiunii, iar uşa se deschidea larg peste 
dalele pline cu bălți de apă şi sânge, aşteptând ca, în orice 
clipă, să apară o figură, cu o mâna-cârlig, sfidându-l. 

Nu. Câtuşi de puţin. Agresorul nu era aici - şi, dacă nu 
era aici, nu era nici în apartament. 

Gavin respiră, adânc şi încet. Fiindu-i refuzată o victimă, 
vârful cuţitului se lăsă în jos. Acum, în ciuda sudorii şi a 
spaimei, Gavin se simţea dezamăgit. Viaţa îl dezamăgise 
din nou - îi scosese destinul pe uşa din spate şi-l lăsase cu 
un tăntălău în mână, nu cu o medalie. Putea doar să facă 
pe infirmiera bătrânului şi să-şi vadă de-ale lui. 

Baia era văruită în diverse nuanţe; sângele şi dalele se 
suprapuneau. Draperia translucidă de la duş, cu peşti şi 
alge stilizate, era parţial trasă. Semăna cu o scenă dintr-un 
film poliţist - una nu chiar reală. Sângele era prea deschis 
la culoare, iar lumina prea mată. 

Gavin dădu drumul cuţitului în chiuvetă şi deschise 
dulăpiorul cu oglindă. Era burduşit cu apă de gură, 
vitamine, tuburi abandonate de pastă de dinţi, singurul 
medicament era o cutie de Elastoplast. Pe când închidea 
uşa dulăpiorului, îşi văzu propriile trăsături în oglindă - o 
faţă epuizată. Răsuci robinetul de apă rece până la refuz şi 
îşi băgă capul în chiuvetă; picăturile de apă rece aveau să 
risipească vodca şi să-i aducă ceva culoare în obraji. 

În timp ce se stropea cu apă din mâinile făcute căuş, 
sesiză un zgomot în spatele lui. Se ridică, cu inima bătându- 
i puternic în piept, şi închise robinetul. Apa îi picura de pe 
bărbie şi gene, scurgându-se în conducta de evacuare. 

Cuţitul era încă în chiuvetă, la o lungime de braţ 
distanţă. Sunetul venea din cadă, din cadă, din balta de apă 
inofensivă. 

Alarma declanşase râuri de adrenalină, şi simţurile sale 
distilau aerul cu o nouă precizie. Mirosul pătrunzător al 
săpunului de lămâie, strălucirea de peruzea a peştelui- 
înger, mişcându-se iute printre varehurile de culoarea 
levănţicii de pe perdeaua duşului, picăturile reci pe faţa sa, 


căldura din spatele ochilor - toate acestea erau experienţe 
bruşte, detalii pe care mintea le ignorase până atunci, prea 
înceată pentru a vedea, a mirosi şi a simţi până la limitele 
atingerii. 

Trăieşti într-o lume reală, spuse capul său (ce mai 
revelaţie!), şi dacă nu eşti foarte atent, vei muri acolo. 

De ce nu se uitase în cadă? Ce cretin! De ce nu se uitase 
în cadă? 

— Cine-i acolo? întrebă el. 

Spera, fără nădejde, că Reynolds să aibă o vidră care 
înota liniştită. Speranţă ridicolă. Pentru numele lui Hristos, 


era sânge! 
Se răsuci de la oglindă, în timp ce clipocitul scăzu - fă-o! 
fă-o! -, şi trase înapoi perdeaua duşului pe cârligele de 


plastic. Grăbit să dezlege misterul, lăsase cuțitul în 
chiuvetă. Prea târziu acum: îngerii de peruzea concertau, 
iar el se uita în jos, la apă. 

Era adâncă şi întunecată; mai erau poate doi, poate cinci 
centimetri, până la marginea superioară a căzii. O măzgă 
cafenie urca în spirală la suprafaţă, şi mirosul pe care-l 
emana era uşor animalic, asemănător cu blana udă a unui 
câine. Nimic nu ieşea însă deasupra apei. 

Gavin privi cu atenţie, încercând să-şi dea seama de 
forma aflată pe fundul căzii, a cărei reflecţie plutea prin 
mâzgă. Se aplecă mai mult, incapabil să dezlege misterul 
formei afundate în nămol, până ce recunoscu degetele 
grosolane ale unei mâini şi înţelese că se uita la o formă 
umană, încolăcită ca un fetus, zăcând încremenită în apa 
murdară. 

Îşi plimbă mâna pe deasupra apei pentru a înlătura 
nămolul, iar acea reflecţie se sfărâmă şi ocupantul căzii se 
văzu limpede. Era o statuie, de forma unei figuri adormite, 
dar capul, în loc să fie îndoit în jurul corpului, era curbat şi 
se holba din pata de sediment către suprafaţă. Ochii îi erau 
pictaţi deschişi, ca două picături ţipătoare pe-o faţă 
sculptată grosolan; gura arăta ca o crestătură, iar urechile, 
ca nişte mânere ridicole pe un cap chel. Era gol; anatomia 
sa nu fusese mai bine executată decât figura - opera unui 


sculptor începător. Pe alocuri, vopseaua fusese ştearsă, 
probabil prin înmuiere, şi se ridica din tors în bucățele 
cenuşii, globulare. Dedesubt, se vedea un miez din lemn 
negru. 

Nu era nimic de care să-ţi fie frică aici. Un objet dart 
într-o cadă, cufundat în apă pentru a îndepărta un strat de 
vopsea realizat grosolan. Clipocitul pe care-l auzise în 
spatele lui fusese produs de bulele ridicate din obiect, ca 
urmare a unei reacţii chimice. Groaza era explicată. N-avea 
de ce să intre în panică. 

„Continuă să-mi bată inima”, cum obişnuia să spună 
barmanul de la Ambassador, atunci când o nouă frumuseţe 
apărea pe scenă. 

Gavin zâmbi la ironia remarcei; acesta nu era Adonis. 

— Uită că l-ai văzut vreodată. 

Reynolds stătea în uşă. Sângerarea încetase, fiind oprită 
de-o batistă zdrenţuită, dezgustătoare, presată pe faţă. 
Lumina dalelor dădea pielii acesteia o culoare cadaverică, o 
paloare care ar fi făcut de ruşine şi un cadavru. 

— Te simţi bine? Nu prea arăţi... 

— Totul va fi în regulă... doar pleacă, te rog. 

— Ce s-a-ntâmplat? 

— Am alunecat în balta de pe jos. Am alunecat, asta-i 
tot. 

— Dar zgomotul... 

Gavin privea din nou spre cadă. Ceva legat de statuie îl 
fascina. Poate goliciunea ei şi cea de-a doua dezbrăcare 
care se efectua încet sub apă: ultima dezbrăcare - jupuirea 
pielii. 

— Vecinii, asta-i tot. 

— Ce-i asta? întrebă Gavin, privind încă fața 
neatrăgătoare, de păpuşă, din apă. 

— N-are nimic de-a face cu tine. 

— De ce-i încolăcită aşa? E pe moarte? 

Gavin se uita la Reynolds ca să vadă răspunsul la acea 
întrebare, cel mai acru zâmbet, pălind. 

— Vrei bani. 

— Nici vorbă. 


— Lua-te-ar dracu'! Eşti de meserie, nu? Sunt nişte 
bancnote lângă pat. la câte crezi că acoperă timpul 
pierdut... - îl estimă pe Gavin - ... şi tăcerea ta. 

Din nou statuia: Gavin nu-şi putea lua ochii de la ea, de 
la aspectul ei grosolan. Propria sa faţă, uluită, plutea pe 
pielea apei, făcând de ruşine mâna artistului prin proporţiile 
ei. 

— Nu te mira, zise Reynolds. 

— Nu mă pot abţine. 

— N-are nimic de-a face cu tine. 

— Ai furat-o... aşa-i? Valorează o grămadă de bani, şi ai 
furat-o. 

Reynolds reflectă asupra întrebării şi păru, în cele din 
urmă, prea obosit pentru ca să mintă. 

— Da. Am furat-o. 

— Şi, astă-seară, cineva a venit după ea... 

Reynolds ridică din umeri. 

— Aşa s-a-ntâmplat, da? Cineva a venit după ea? 

— Ai dreptate. Am furat-o... - Reynolds repeta mecanic - 
... ŞI cineva a venit după ea. 

— Asta-i tot ce voiam să ştiu. 

— Nu te mai întoarce, Gavin-oricine-eşti. Şi nu încerca să 
faci pe deşteptul, fiindcă nu voi fi aici. 

— Vrei să spui, şantaj? întrebă Gavin. Nu-s hoţ. 

Privirea de evaluare a lui Reynolds se descompuse într- 
una de dispreţ. 

— Hoţ sau nu, fii recunoscător. Dacă ai în tine chestia 
asta. 

Reynolds păşi din uşă, lăsându-l să treacă. Gavin nu se 
mişcă. 

— Pentru ce să fiu recunoscător? îl iscodi el. 

Simţea cum îl cuprinde mânia, considerându-se, în mod 
absurd, respins, ca şi cum i se strecura doar jumătate de 
adevăr, nefiind destul de respectabil să împărtăşească tot 
secretul. 

Reynolds nu mai avea putere pentru a da explicaţii. Se 
rezemă de toc, extenuat. 

— Pleacă, zise el. 


Gavin încuviinţă din cap şi-l lăsă pe individ în uşă. În 
timp ce trecea din baie în hol, o bucată de vopsea trebuie 
să se fi desprins din statuie. O auzi ieşind la suprafaţă, auzi 
apoi clipocitul la marginea căzii, şi văzu în minte felul în 
care bulbucii făceau corpul să lucească. 

— Noapte bună! strigă după el Reynolds. 

Gavin nu răspunse şi nici nu luă banii înainte de-a ieşi. N- 
are decât să rămână cu pietrele de mormânt şi cu secretele 
sale! 

In drum spre uşa principală, păşi în camera de zi ca să-şi 
ia jacheta. Faţa lui Flavinus Purtătorul-de-Stindard îl privea 
de pe perete. 

Omul trebuie să fi fost un erou, cugetă Gavin. Numai un 
erou ar fi fost comemorat în acest fel. El nu va avea parte 
niciodată de o astfel de amintire - nicio piatră care să-i 
marcheze trecerea prin viaţă. 

Inchise uşa principală în urma sa, conştient, încă o dată, 
că îl durea dintele şi, în timp ce o închidea, zgomotul 
reîncepu - bătaia unui pumn în perete. 

Sau, şi mai rău, furia bruscă a unei inimi trezite. 

Durerea de dinţi îl sâcâia, într-adevăr, a doua zi, aşa 
încât se duse la dentist pe la mijlocul dimineţii, aşteptându- 
se s-o convingă pe fata de la recepţie să-i permită 
programarea grabnică. Insă farmecul său intrase în declin, 
şi ochii nu-i mai străluceau la fel de luxuriant ca de obicei. 
Fata îi spuse că trebuia să aştepte până vinerea viitoare, 
dacă nu era o urgenţă. Gavin preciză că era, dar ea Îl 
contrazise. Avea să fie o zi neprielnică: un dinte dureros, o 
recepţioneră lesbiană, gheaţă în  băltoace, femei 
trăncănitoare la fiecare colţ de stradă, nişte copii pociţi, un 
cer posomorât. 

e 

Aceasta era ziua în care a început urmărirea. 

Gavin fusese urmărit de admiratori şi înainte, dar 
niciodată ca acum. Niciodată atât de iscusit, atât de 
clandestin. Oamenii se mai ţinuseră după el toată ziua, din 
bar în bar, de pe o stradă pe alta, ca pe un câine, 
aducându-l aproape în pragul nebuniei. Vedea aceeaşi faţă 


plină de pofte, noapte după noapte, nereuşind să aibă curaj 
pentru a-i face cinste cu o băutură, a-i oferi, poate, un ceas, 
nişte cocaină, o excursie de-o săptămână în Tunisia, sau 
orice altceva. Ajunsese rapid să deteste această adoraţie 
lipicioasă, care se strica la fel de repede ca laptele şi puţea 
până la înălţimea Raiului. Unul dintre admiratorii cei mai 
înflăcăraţi, un actor înnobilat - după cât i se spusese -, nu 
se apropiase niciodată de el, continuând doar să-l 
urmărească, să-l privească şi iar să-l privească. La început, 
atenţia fusese măgulitoare, dar plăcerea se transformase, 
curând, în iritare şi, în cele din urmă, îl încolţise pe individ 
într-un bar, ameninţându-l că o să-i spargă capul. Fusese 
atât de întărâtat în acea noapte, atât de dezgustat de acele 
priviri, încât l-ar fi lovit efectiv dacă nenorocitul de ticălos n- 
ar fi înţeles aluzia. Nu-l mai văzuse niciodată pe individ; se 
gândi că acesta se dusese, probabil, acasă şi se 
spânzurase. 

Dar această urmărire nu era la fel de evidentă, ci doar 
ceva mai mult decât un simplu sentiment. Nu avea nicio 
dovadă limpede că cineva se afla pe urmele sale. Doar o 
senzaţie ciudată, de fiecare dată când se uita în jur, că 
cineva se ascundea printre umbre sau că noaptea, pe 
stradă, cineva ţinea pasul cu el, cu acelaşi ţăcănit al tocului, 
cu aceeaşi ezitare a pasului. Era ceva asemănător 
paranoiei, exceptând faptul că nu era paranoic. Dacă ar fi 
fost, judecă el, cineva i-ar fi spus-o. ` 

În plus, au existat şi unele incidente. Într-o dimineaţă, 
femeia ranchiunoasă care locuia la etajul de dedesubt îl 
întrebă, indolentă, cine era vizitatorul, acel tip bizar, care 
venise seara târziu şi aşteptase pe scări ore în şir, 
supraveghindu-i camera. Gavin nu avusese un astfel de 
vizitator şi nici nu cunoştea pe nimeni care să semene cu 
descrierea făcută. 

Într-o altă zi, pe o stradă aglomerată, se retrăsese din 
mulţime în uşa unui magazin gol şi se afla pe punctul de a- 
şi aprinde o ţigară, când reflecţia cuiva, distorsionată de 
murdăria ferestrei, îi atrase privirea. Chibritul îi arse degetul 
şi el se uită în jos, în timp ce-l lăsa să cadă, iar când îşi 


ridică din nou privirea, mulţimea îl învăluise pe urmăritor ca 
o mare lacomă. 

Avea un presentiment urât; urmau altele şi mai urâte de- 
acolo de unde venea acesta. 

e 

Gavin nu vorbise niciodată cu  Preetorius, deşi 
schimbaseră câte un salut ocazional pe stradă şi fiecare se 
interesa de celălalt în compania unor cunoştinţe comune, 
de parcă ar fi fost prieteni la cataramă. Preetorius era un 
negru de peste patruzeci şi cinci de ani, un peşte lăudat, 
care se pretindea descendent al lui Napoleon. Controla, de 
aproape un deceniu, un cerc de femei şi trei sau patru 
băieţi, şi o ducea foarte bine. Când începuse să lucreze, 
Gavin fusese sfătuit insistent să intre sub protecţia lui 
Preetorius, dar el fusese întotdeauna mult prea 
independent, ca să aibă nevoie de-un astfel de ajutor. Drept 
rezultat, Preetorius şi clica sa nu îl priviseră niciodată cu 
ochi buni. Cu toate acestea, de îndată ce se fixase solid în 
branşa respectivă, nimeni nu-i contestase dreptul de a fi 
propriul său stăpân. Mergea vorba că Preetorius admira, 
fără părere de rău, lăcomia lui Gavin. 

Cu sau fără admiraţie, era o zi friguroasă în iad, când 
Preetorius rupse realmente tăcerea şi-i vorbi: 

— Hei, albule! 

Era aproape unsprezece, şi Gavin se îndrepta de la un 
bar de pe St. Martin's Lane spre un club din Covent Garden. 
Strada era încă aglomerată: printre spectatorii ieşiţi din 
teatre şi cinematografe, puteau fi destui clienţi potenţiali, 
dar Gavin n-avea chef în acea seară. Avea o sută de lire în 
buzunar, câştigaţi în ziua precedentă, bani pe care nu 
apucase să-i depună la bancă. Destul pentru o bucată de 
vreme. 

Primul gând care-i trecu prin minte, când îi văzu pe 
Preetorius şi gorilele sale chele blocându-i drumul, era că 
aceştia voiau bani. 

— Hei, albule! 


Apoi recunoscu faţa turtită şi strălucitoare. Preetorius nu 
era un hoţ de stradă, nu fusese şi nici nu avea să fie 
vreodată. 

— Albule, vreau să-ţi spun două vorbe. 

Preetorius scoase o nucă din buzunar, o sfărâmă în 
palmă şi-i aruncă miezul în gura sa mare. 

— Te deranjează? 

— Ce vrei? 

— Aşa cum am spus, doar două vorbe. Nu-i prea mult, 
aşa-i? 

— În ordine. Ce anume? 

— Nu aici. 

Gavin îi cercetă cu privirea pe cei din ceata lui 
Preetorius. Nu erau chiar matahale - deloc în stilul negrilor 
-, dar nu erau nici făpturi plăpânde, de patruzeci şi patru de 
kilograme. Scena nu arăta, în general, prea bine pentru 
sănătatea sa. 

— Mulţumesc, dar nu vreau, mulţumesc, zise Gavin, 
căutând să se îndepărteze cu un pas cât mai egal posibil de 
cei trei bărbaţi. 

Aceştia îl urmară. Gavin se rugă să-i dea pace, dar ei se 
încăpăţânau să-l urmeze. Preetorius vorbi, adresându-se 


spatelui său: 

— Ascultă. Aud lucruri urâte despre tine. 

— Serios? 

— Mă tem că da. Am fost informat că mi-ai atacat unul 
dintre băieţi. 


Gavin mai făcu şase paşi înainte de-a răspunde. 

— Nu eu. Vorbeşti cu cine nu trebuie. 

— Te-a recunoscut, târâtură! l-ai lăsat urme zdravene... 

— Ţi-am spus, n-am făcut-o eu. 

— Eşti nebun, ştii? Ar trebui să fii băgat după gratii. 

Preetorius ridicase vocea. Oamenii traversau strada, 
pentru a evita locul unei dispute care devenea din ce în ce 
mai aprinsă. 

Fără să se gândească, Gavin părăsi St. Martin's Lane şi 
pătrunse în Long Acre, dar îşi dădu seama rapid că făcuse o 
eroare tactică. Mulțimea se cam subţiase în zonă, şi mai era 


un drum lung prin străzile din Covent Garden înainte de-a 
ajunge într-un alt loc mai populat. Trebuia să fi făcut la 
dreapta, nu la stânga, şi atunci ar fi pătruns în Charing 
Cross Road. Acolo ar fi fost, oarecum, în siguranţă. La 
dracu', nu se putea întoarce, pentru că ar fi dat nas în nas 
cu urmăritorii! Tot ce putea face, era să meargă, nu să 
alerge - nu alergi niciodată când eşti urmărit de-un câine 
nebun -, şi să spere că putea duce o conversaţie liniştită. 

— M-ai costat mulţi bani, declară Preetorius. 

— Nu ştiu... 

— Mi-ai scos din circulaţie unul dintre cei mai buni băieţi. 
Va trece multă vreme până ce-l voi putea scoate din nou la 
treabă. E înfricoşat de-a binelea! 

— Ascultă... n-am făcut nimic nimănui. 

— De ce dracu’ mă minţi, târâtură? Ţi-am făcut eu ceva 
vreodată, ca să mă tratezi aşa? 

Preetorius mări uşor pasul şi-l ajunse pe Gavin, lăsându- 
şi asociaţii ceva mai în urmă. 

— Uite ce-i, îi şopti lui Gavin, băieţii ca el pot fi ispititori, 
ce zici? Grozav. Înţeleg aşa ceva. Îmi aduci plocon un 
băieţaş şi n-am de gând să fac nazuri. Dar l-ai rănit - şi 
atunci când îmi răneşti unul dintre băieţi, sângerez şi eu. 

— Dacă aş fi făcut ceea ce spui, crezi că m-aş plimba pe 
străzi? 

— Poate că nu eşti sănătos, cine ştie? Omule, nu e vorba 
despre câteva vânătăi, ci despre faptul că ai făcut duş în 
sângele băiatului - despre asta vorbesc. L-ai atârnat şi l-ai 
tăiat peste tot, apoi l-ai lăsat pe blestematele mele de scări, 
doar într-o pereche de ciorapi nenorociţi. Acum mă înţelegi, 
albule? Pricepi? 

O furie adevărată îl cuprinsese pe Preetorius, în timp ce 
descria pretinsele crime, iar Gavin nu era sigur cum să 
procedeze. Continuă să tacă şi merse mai departe. 

— Ştii că puştiul te adoră? Credea că eşti o bibliografie 
obligatorie pentru un homosexual începător. Cum îţi place 
asta? 

— Nu prea-mi place. 


— Omule, ar trebui să fii al naibii de flatat, pentru că 
doar cu asta vei rămâne pentru totdeauna. 

— Mulţumesc. 

— Ai avut o carieră bună. Păcat că s-a terminat. 

Gavin simţi o bucată de plumb îngheţat în stomac; 
sperase că Preetorius avea să se mulţumească doar cu un 
avertisment. Dar se părea că nu. Veniseră să-l 
nenorocească. lisuse Hristoase, aveau de gând să-l 
rănească pentru ceva ce nu făcuse, pentru ceva despre 
care nu ştia nimic! 

— Te vom scoate de pe străzi, albule. Definitiv. 

— N-am făcut nimic. 

— Puştiul te cunoştea şi te-ar fi recunoscut chiar dacă ai 
fi avut un ciorap tras pe cap. Vocea era aceeaşi, hainele 
erau aceleaşi. Trebuie să admiţi că ai fost recunoscut. 
Acum vei suferi consecinţele. 

— Du-te dracului! 

Gavin o rupse la fugă. La optsprezece ani, alergase 
pentru ţara sa - acum avea nevoie, din nou, de acea viteză. 
In spatele său, Preetorius râse (halal veselie!), şi două 
perechi de picioare tropăiră pe pavaj, pornind în urmărirea 
sa. Erau aproape, tot mai aproape, iar Gavin nu era câtuşi 
de puţin în formă. Coapsele începură să-l doară doar după 
vreo zece metri şi avea jeanşii prea strâmţi ca să alerge cu 
uşurinţă. Cursa era pierdută înainte de-a începe. 

— Şefu' nu ţi-a spus să pleci, îl dojeni gorila albă, cu 
degetele încleştate în bicepşii lui Gavin. 

— Bună încercare, zâmbi Preetorius, apropiindu-se agale 
de cei doi câini şi de iepurele gâfâitor. Făcu un semn din 
cap, aproape imperceptibil, spre cealaltă gorilă. Christian? 
rosti el. 

La această invitaţie, Christian aplică un pumn în rinichii 
lui Gavin. Lovitura îl făcu să se îndoaie din şale, 
blestemând. 

— Să-l ducem acolo, zise Christian. 

— Fă-o repede, şi brusc, replică Preetorius. 

Cei doi îl târâră din lumină într-o străduţă. Îi sfâşiară 
cămaşa şi jacheta, iar pantofii scumpi îi târşâiră prin 


mizerie, înainte ca Gavin să fie ridicat în picioare, gemând. 
Străduţa era întunecată, iar ochii lui Preetorius atârnau în 
aer dislocaţi, în faţa lui. 

— lată-ne din nou, zise el. Atât de bucuroşi cât putem fi. 

— Nu... nu m-am atins de el, gâfăi Gavin. 

Insoţitorul fără nume, Cel-Necreştin, puse o mână 
grosolană în mijlocul pieptului lui Gavin şi-l împinse spre 
peretele din fund al străduţei. Călcâiul lui Gavin alunecă în 
murdărie şi, deşi încercă să rămână în picioare, simţea cum 
acestea i se înmuiau. Il părăsi şi propriul eu - nu era 
momentul să fie curajos. Avea să implore, să se târască în 
genunchi şi să le lingă pantofii, dacă trebuia, avea să facă 
orice pentru a-i opri să-l rănească. Orice pentru a-i opri să-i 
nenorocească faţa. 

Aceasta era distracţia favorită a lui Preetorius, sau cel 
puţin aşa se spunea pe străzi - distrugerea frumuseţii. Avea 
o calitate rară: putea să mutileze pe cineva, dincolo de 
orice speranţă, cu doar trei lovituri de brici, forţându-şi apoi 
victima să-şi bage în buzunar propriile buze ca amintire. 

Gavin se poticni, palmele alunecându-i pe pământul ud. 
Ceva moale şi putred îi alunecă pe sub mână. 

Cel-Necreştin schimbă un rânjet cu Preetorius. 

— Aşa-i că arată minunat? zise el. 

Preetorius ronţăia o nucă. 

— Mi se pare, zise el, că tipul şi-a găsit, în sfârşit, locul în 
viaţă. 

— Nu l-am atins, imploră Gavin. 

Nu mai avea altceva de făcut decât să nege şi iar să 
nege; chiar şi aşa, era o cauză pierdută. 

— Eşti vinovat ca iadul, zise Cel-Necreştin. 

— Te rog! 

— Aş prefera să terminăm cât mai repede posibil, 
declară Preetorius, aruncând o privire la ceas. Am nişte 
întâlniri de la care nu pot să lipsesc, şi trebuie să fac pe 
plac unor oameni. 

Gavin îşi privi călăii. Strada luminată cu becuri de sodiu 
se afla doar la douăzeci şi cinci de metri, dacă ar fi putut 
trece prin cordonul alcătuit din corpurile lor. 


— Permite-mi să-ţi remodelez faţa. O mică schimbare de 


înfăţişare. 
Preetorius ţinea un cuţit în mână, Cel-Necreştin scosese 
o frânghie din buzunar, cu o minge pe ea. li introduse 


mingea în gură şi cu frânghia îi înconjură capul - nu putea 
să ţipe nici dacă de asta ar fi depins viaţa lui. 

Dă-i drumul! 

Gavin porni din poziţia în patru labe, ca un sprinter din 
bloc-starturi, dar  călcâiele îi alunecară în  mocirlă, 
dezechilibrându-l. În loc să profite şi să încerce din nou să 
ajungă într-un loc sigur, se împletici şi căzu peste Christian, 
care, ia rândul său, se prăbuşi pe spate. 

Se produse o busculadă înainte ca Preetorius să 
intervină, murdărindu-şi mâinile cu gunoiul de alb şi 
ridicându-l în picioare. 

— N-ai nicio şansă să scapi, javră! îl admonestă 
Preetorius, apăsând vârful cuţitului sub bărbia lui Gavin. 

Proeminenţa mușchiului acesteia era cea mai vizibilă în 
acel punct, şi Preetorius începu să taie, fără a mai sta la 
discuţie, urmărind conturul maxilarului, prea furios că să-i 
pese dacă gunoiul avea sau nu căluş în gură. Gavin zbieră 
în timp ce sângele îi curgea în jos pe gât, dar degetele 
grase ale cuiva îi apucară limba şi i-o ţinură strâns, 
retezându-i brusc ţipetele. 

Pulsul începu să-i bată în tâmple şi, în faţa lui, se 
deschiseră, una după alta, nişte ferestre, pe măsură ce se 
prăbuşea, prin ele, în inconştienţă. 

Mai bine să moară. Mai bine să moară. Mai bine să 
moară, decât să-i distrugă faţa. 

Apoi ţipă din nou, deşi nu era conştient de sunetul pe 
care-l scotea din gât. Prin zgomotul din urechi, încercă să 
se concentreze asupra vocii şi îşi dădu seama că ceea ce 
auzea era urletul lui Preetorius, nu al său. 

Limba îi fu eliberată - şi, subit, i se făcu rău. Se dădu 
înapoi, clătinându-se şi vărsând, îndepărtându-se de-o 
grămadă de figuri care se luptau în faţa lui. O persoană - 
sau persoane - necunoscute interveniseră şi împiedicaseră 
mutilarea sa completă. Pe jos se afla întins un corp, cu faţa 


în sus. Cel-Necreştin, cu ochii închişi, lipsit de viaţă. 
Dumnezeule - cineva îl ucisese! Pentru el. 

Prudent, îşi duse mâna la faţă ca să-şi dea seama de 
stricăciuni. Avea pielea tăiată adânc, de-a lungul 
maxilarului, de la mijlocul bărbiei până la vreo doi 
centimetri sub ureche. Era rău, dar Preetorius, o fire 
întotdeauna organizată, lăsase distracţia cea mai bună 
pentru sfârşit, şi fusese întrerupt înainte de a-i tăia nările 
sau a-i reteza buzele. O cicatrice de-a lungul maxilarului nu 
avea să arate frumos, dar nu era chiar dezastruoasă. 

Cineva se apropia, împleticindu-se din învălmăşeală 
către el - Preetorius, cu lacrimi pe faţă, cu ochii ca mingile 
de golf. 

În spatele lui, Christian, cu braţele nefolositoare, se 
îndrepta, clătinându-se, spre stradă. 

Preetorius nu-l urma; de ce? 

Gura i se deschise; un şuvoi elastic de salivă, înşirat ca 
un şirag de perle, îi atârna de buza de jos. 

— Ajută-mă, îl imploră el, ca şi cum viaţa i-ar fi stat în 
puterea lui Gavin. 

O mână mare era ridicată pentru a aduna o picătură de 
milă din aer, dar, în loc de aşa ceva, cobori o altă mână, 
înşfăcându-l de umăr şi înfigând o armă - o lamă grosolană 
- în gura negrului. Acesta îşi clăti gură o clipă, gâtlejul său 
încercând să se acomodeze cu tăişul şi cu lăţimea lamei, 
înainte ca atacatorul să o mişte în sus şi în jos, ţinând gâtul 
lui Preetorius neclintit, în ciuda forţei loviturii. Faţa uluită se 
diviza şi căldura izbucni din interiorul lui Preetorius, 
învăluindu-l pe Gavin într-un nor cald. 

Arma lovi pavajul aleii cu un zăngănit surd. Gavin aruncă 
o privire spre ea. O sabie scurtă, cu lama lată. Se uită din 
nou la bărbatul mort. 

Preetorius stătea drept în faţa lui, susţinut doar de braţul 
călăului său. Capul din care ţâşnea sângele căzu înainte şi 
călăul, considerând plecăciunea ca un semn, aruncă, pur şi 
simplu, corpul lui Preetorius la picioarele lui Gavin. Fără ca 
vederea să-i mai fie împiedicată de cadavru, Gavin se trezi 
faţă-n faţă cu salvatorul său. 


Într-o clipă, recunoscu trăsăturile grosolane: ochii 
înspăimântători, fără viaţă, gura ca o tăietură, urechile 
asemănătoare cu mânerele unei căni. Era statuia lui 
Reynolds. Rânjea, cu dinţii prea mici pentru capul mare - 
dinţi de lapte, care urmau să cadă înainte de-a ajunge la 
maturitate. Totuşi, exista o oarecare schimbare în bine a 
înfăţişării - vedea acest lucru chiar în obscuritatea aleii. 
Sprâncenele păreau mai stufoase, iar faţa mai bine 
proporţionată. Rămânea o păpuşă pictată, dar o păpuşă cu 
ambiţii. 

Statuia se înclină ţeapăn şi încheieturile îi scârţâiră în 
mod vădit. Absurditatea desăvârşită a situaţiei îl ului pe 
Gavin. La dracu’, se înclinase, zâmbise, ucisese - şi, totuşi, 
nu putea să fie vie! Peste o vreme, nu o să mai cred aşa 
ceva, îşi zise în gând. Mai târziu, o să găsească o mie de 
motive ca să nu accepte realitatea din faţa lui; o să dea 
vina pe creierul său lipsit de sânge, pe confuzia şi panica 
sa. Într-un fel sau altul, avea să-şi scoată din cap această 
vedenie fantastică, de parcă n-ar fi apărut niciodată. 

Doar dacă ar mai fi putut trăi vreo câteva minute. 

Vedenia se întinse şi atinse uşor falca lui Gavin, 
plimbându-şi degetele grosolan sculptate de-a lungul 
buzelor rănii făcute de Preetorius. Un inel pe degetul cel 
mic reflectă lumina - un inel identic cu al său. 

— Vom rămâne cu o cicatrice, zise vedenia. 

Gavin îi cunoştea vocea. 

— Vai, ce păcat! Vedenia vorbea cu vocea lui: Totuşi, 
putea fi şi mai rău. 

Vocea lui. Dumnezeule, a lui, a lui, a lui! Gavin clătină 
din cap. 

— Da, zise vedenia, dându-şi seama că Gavin înţelesese. 

— Nu eu. 

— Da. 

— De ce? 

Transferă atingerea de pe falca lui Gavin pe a sa, 
marcând locul în care trebuia să fie rana şi, chiar în timp ce 
făcea gestul, suprafaţa se deschise şi pe locul respectiv 


crescu o cicatrice. Nu ţâşni niciun pic de sânge - vedenia n- 
avea sânge. 

Şi, totuşi, nu era figura lui. Chiar şi sprânceana rivaliza 
cu a sa, iar ochii străpungători nu deveneau, oare, ai săi, ca 
şi gura minunată? 

— Băiatul? întrebă Gavin, punând lucrurile cap la cap. 

— O, băiatul... Vedenia îşi îndreptă privirea imperfectă 
spre el. Ce comoară era. Şi cum mai rânjea! 

— Te-ai spălat în sângele lui? 

— Aveam nevoie de el. Ingenunche lângă cadavrul lui 
Preetorius şi-şi băgă degetul în capul despicat. Sângele 
ăstuia e bătrân, dar va merge. Al băiatului era mai bun. 

Se unse cu sângele lui Preetorius pe obraz, ca o vopsea 
de război. Gavin nu-şi putu ascunde dezgustul. 

— E o pierdere atât de mare? întrebă efigia. 

Răspunsul era, bineînţeles, negativ. Nici vorbă să fi 
constituit o pierdere faptul că Preetorius era mort, sau 
faptul că un puşti homosexual, drogat, îşi dăduse o parte 
din sânge pentru că acest miracol pictat avea nevoie de 
hrană. Erau lucruri şi mai rele decât acestea, undeva, în 
fiecare zi - orori uriaşe. Şi, totuşi... 

— Nu mă poţi uita, îl înştiinţa vedenia, nu-ţi stă în fire. În 
scurt timp, nu-mi va mai sta nici mie. Renunţ la viaţa în 
care am chinuit copiii, fiindcă acum văd prin ochii tăi, 
împărtăşesc umanitatea ta... 

Se ridică, dar mişcările ei erau lipsite încă de flexibilitate. 

— Intre timp, trebuie să mă port aşa cum cred de 
cuviinţă. Pe obraz, acolo unde se unsese cu sângele lui 
Preetorius, pielea căpătase mai degrabă un aspect de 
ceară, decât de lemn vopsit. 

— Sunt un lucru fără un nume potrivit, vorbi vedenia. 
Sunt o rană în coasta lumii. Dar sunt şi acel străin perfect, 
pentru care te-ai rugat întotdeauna când erai copil, străinul 
care să vină şi să te ia, să te numească frumuseţe, să te 
ridice gol de pe străzi şi să te treacă prin fereastra Raiului. 
Nu sunt eu acela? Nu sunt? 


Cum de-i cunoştea visurile copilăriei? Cum ar fi putut 
ghici acea emblemă că dorinţa lui fusese să fie ridicat de pe 
o stradă plină de mizerie şi dus într-o casă care era Raiul? 

— Pentru că eu sunt tu însuţi într-o stare perfectă, 
replică vedenia, ca răspuns la întrebarea nerostită a lui 
Gavin. 

Gavin arătă cu un gest spre cadavre. 

— Tu nu poţi fi eu. Eu n-aş fi făcut niciodată aşa ceva. 

Părea nerecunoscător să-l condamne pentru intervenţia 
sa, dar punctul de vedere rămânea. 

— N-ai fi făcut-o? întrebă celălalt. Ba cred că da. 

Gavin auzi în ureche vocea lui Preetorius: „O schimbare 
de înfăţişare.” Simţi din nou cuțitul pe bărbie, greaţa, 
sentimentul de neajutorare. Fireşte că ar fi făcut-o, chiar de 
peste o duzină de ori - şi ar fi numit-o dreptate. 

Nu era nevoie ca vedenia să-i audă aprobarea, căci 
aceasta era evidentă. 

— Voi veni să te mai văd, zise faţa pictată. Între timp, 
dacă aş fi în locul tău... - râse - mi-aş lua tălpăşiţa. 

Gavin îi prinse privirea o clipă, o sondă, verificând 
adevărul celor spuse, apoi porni spre stradă. 

— Nu pe-acolo. Pe-aici! 

Arătă spre o uşă în perete, aproape ascunsă în spatele 
unor saci putreziţi de resturi. Aşa se explica felul în care 
apăruse atât de repede, fără niciun zgomot. 

— Evită străzile principale şi stai ascuns. Te voi găsi, 
când voi fi gata. 

Gavin nu mai avu nevoie de alt îndemn ca să plece. 
Oricare ar fi fost explicaţiile întâmplărilor din acea noapte, 
faptele se consumaseră deja. Nu mai era momentul de pus 
întrebări. 

Se strecură prin uşă, fără a privi în urmă; dar auzea 
destul ca să i se întoarcă stomacul pe dos. Zgomotul surd al 
sângelui curgând pe pământ, gemetele de plăcere ale 
ticălosului - suficiente sunete pentru ca Gavin să-şi poată 
imagina modul în care se spăla vedenia. 


Nimic din cele întâmplate în noaptea precedentă nu mai 
avea sens în dimineaţa următoare. Dispăruse orice 
înţelegere bruscă a naturii visului real pe care-l avusese. 
Rămăseseră doar câteva fapte adevărate. 

În oglindă, se vedea tăietura de pe maxilar, acum 
închisă, dar mai dureroasă decât dintele putrezit. 

Ziarele relatau despre două cadavre descoperite în zona 
Covent Garden şi despre criminali cunoscuţi, ucişi în ceea 
ce poliţia descria drept un „măcel între bande”. 

În mintea sa, Gavin recunoştea faptul inevitabil că, mai 
devreme sau mai târziu, o să fie descoperit. Cineva trebuia 
să-l fi văzut, cu siguranţă, împreună cu Preetorius şi urma 
să divulge secretul poliţiei. Poate chiar Christian, dacă 
dorea acest lucru, şi atunci, reprezentanţii legii aveau să-i 
calce pragul, cu mandat şi cătuşe. Şi ce-ar putea răspunde 
la acuzaţiile aduse? Că omul care comisese crimele nu era, 
câtuşi de puţin, un om, ci un fel de efigie care devenea, 
treptat, o replică a lui însuşi? Problema nu era dacă aveau 
să-l închidă, problema era în ce fel de celulă aveau să-l 
încuie - în închisoare sau în ospiciu? 

Oscilând între disperare şi neîncredere, Gavin se duse la 
spital pentru a i se pansa faţa şi, aici, aşteptă răbdător trei 
ore şi jumătate, alături de zeci de alte persoane cu diferite 
afecţiuni. 

Doctorul nu-i arătă niciun fel de simpatie. N-avea rost să- 
i mai pună acum copci, declarase el, căci răul fusese făcut; 
rana puţea şi avea să fie curățată şi pansată, dar pacientul 
avea să rămână cu o cicatrice urâtă. 

„De ce n-ai venit noaptea trecută, imediat după ce ţi s-a 
întâmplat?” îl întrebase asistenta. Gavin ridicase din umeri 
- pentru ce dracu'-i interesa? Compasiunea artificială nu-l 
ajuta nici cât un vârf de ac. 

e 

În timp ce dădea colțul străzii sale, văzu maşinile, cu 
luminile albastre, în faţa casei şi grupul de vecini rânjind şi 
bârfind. Prea târziu pentru a-şi revendica ceva din viaţa 
anterioară. Trebuiau să fi pus deja mâna pe hainele, 
pieptenii, parfumurile şi scrisorile sale - şi să scotocească 


prin ele, precum maimuţele după păduchi. Văzuse cât de 
meticuloşi puteau să fie aceşti ticăloşi, când le convenea, 
cât de complet puteau să pună stăpânire pe identitatea 
unui om. Mănânc-o, suge-o - te curăţau la fel de sigur ca un 
glonţ, dar lăsându-te un gol viu. 

Nu era nimic de făcut. Viaţa sa era acum a lor, pentru a- 
şi bate joc de ea şi a saliva, poate chiar a da dovadă de 
nervozitate atunci când unul sau doi dintre ei aveau să-i 
vadă fotografiile şi să se întrebe dacă nu cumva îl plătiseră 
pe acest băiat, în vreo noapte în care erau prea excitaţi. 

N-aveau decât să-i ia tot. Erau bine veniţi. Începând de- 
acum, urma să fie în afara legii, deoarece legile protejau 
proprietatea, iar el nu mai poseda niciuna. Il curăţaseră de 
tot, sau aproape; nu mai avea unde să trăiască, nici vreun 
lucru pe care să-l numească al său. Nici măcar nu se mai 
temea - şi ăsta era fenomenul cel mai straniu. 

Întoarse spatele străzii şi casei în care locuise patru ani 
şi se simţi mai uşurat, chiar fericit că viaţa îi fusese furată 
în entitatea ei jalnică. 

Două ore mai târziu, aflat la câţiva kilometri distanţă, îşi 
făcu timp să-şi cerceteze buzunarele. Avea o carte de 
credit, aproape o sută de lire bani-gheaţă, o mică colecţie 
de fotografii - unele reprezentându-i pe părinţii şi sora lui, 
dar cele mai multe pe el -, un ceas, un inel şi un lanţ de aur 
în jurul gâtului. Folosirea cărţii de credit putea fi periculoasă 
- cu siguranţă că -, anunţaseră deja banca. Cel mai bun 
lucru era să amaneteze inelul şi lanţul, apoi să facă 
autostopul spre Nord. Avea prieteni în Aberdeen care o să-l 
ascundă o perioadă de timp. 

Dar mai întâi... Reynolds. 

e 

Lui Gavin i-a trebuit o oră pentru a găsi casa în care 
locuia Ken Reynolds. Trecuseră aproape douăzeci şi patru 
de ore de când nu mai mâncase, şi stomacul i se revolta în 
timp ce stătea în faţă la Livingstone Mansions. Impunându- 
şi să se liniştească, se strecură în clădire. Interiorul părea 
mai puţin impozant la lumina zilei. Covorul de pe scări era 


ros, iar vopseaua de pe balustradă murdară de prea multă 
folosire. 

Urcă liniştit cele trei rânduri de scări până la 
apartamentul lui Reynolds şi ciocăni în uşă. 

Nu răspunse nimeni şi nici nu se auzi vreun zgomot 
dinăuntru. Reynolds îi spusese: „Nu te întoarce - nu voi fi 
aici.” Ghicise, într-un fel sau altul, consecinţele pătrunderii 
acelei creaturi în lume? 

Gavin ciocăni din nou şi, de data asta, avu certitudinea 
că auzise pe cineva răsuflând de cealaltă parte a uşii. 

— Reynolas..., zise el, lipindu-se de uşă, te aud. 

Nu răspunse nimeni, dar Gavin era sigur că cineva se 
afla acolo. Gavin bătu puternic cu palma în uşă. 

— Haide, deschide. Deschide, ticălosule! 

Urmă o scurtă tăcere, apoi desluşi o voce înăbuşită: 

— Pleacă de-aici! 

— Vreau să vorbesc cu tine. 

— Pleacă de-aici, ţi-am spus să pleci. N-am ce să-ţi spun. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, îmi  datorezi o 
explicaţie. Dacă nu deschizi blestemata de uşă, aduc pe 
cineva s-o facă. 

O ameninţare deşartă, dar Reynolds răspunse: 

— Nu! Aşteaptă. Aşteaptă. 

Se auzi sunetul unei chei răsucite în broască, şi uşa se 
deschise câţiva centimetri. În spatele feţei care-l cerceta cu 
atenţie pe Gavin, apartamentul se afla în întuneric. Cu 
siguranţă că era Reynolds, dar nebărbierit şi cu o înfăţişare 
mizerabilă. Chiar şi prin crăpătura uşii mirosea a nespălat, 
şi purta doar o cămaşă pătată şi o pereche de pantaloni, 
prinşi cu o curea înnodată. 

— Nu te pot ajuta. Pleacă de-aici! 

— Dacă m-ai lăsa să-ţi explic... 

Gavin împinse uşa, şi Reynolds se dovedi fie prea slăbit, 
fie prea cherchelit pentru a-l opri. Se dădu înapoi, 
împleticindu-se, în holul întunecat. 

— Ce naiba se întâmplă aici? 


Locul mirosea a mâncare putrezită. Răul se simţea în 
aer. Reynolds îl lăsă pe Gavin să trântească uşa în spatele 
lui şi scoase un cuţit din buzunarul pantalonilor pătaţi. 

— Nu mă păcăleşti, zise Reynolds, ştiu ce-ai făcut. Foarte 
frumos. Foarte inteligent. 

— Te referi la crime? Nu eu le-am comis... 

Reynolds îndreptă cuțitul spre Gavin. 

— Câte băi de sânge a făcut? întrebă el, cu lacrimi în 
ochi. Şase? Zece? 

— N-am ucis pe nimeni. 

— ... monstrul. 

Cuţitul din mâna lui Reynolds era coup-papier-ul pe care 
însuşi Gavin îl mânuise. Se apropie de Gavin. Fără îndoială 
că avea intenţia să-l folosească. Gavin bătu în retragere, iar 
teama acestuia păru să-i insufle o speranţă lui Reynolds. 

— Ai uitat cum arăta, din carne şi sânge? 

Omul îşi pierduse facultăţile mentale. 

— Ascultă..., am venit doar să discutăm. 

— Ai venit să mă ucizi. Te-aş putea denunţa..., aşa încât 
ai venit să mă ucizi. 

— Ştii cine sunt? întrebă Gavin. 

Reynolds surâse batjocoritor. 

— Nu eşti homosexualul. Îi semeni, dar nu eşti el. 

— Pentru numele lui Dumnezeu!... Sunt Gavin... Gavin... 

Cuvintele necesare pentru a-i explica, pentru a împiedica 
cuțitul să se apropie şi mai mult, nu-i ieşeau din gât. 

— Gavin, îţi aminteşti? reuşi el să spună. 

Reynolds şovăi o clipă, holbându-se la faţa celuilalt. 

— Transpiri, zise acesta, expresia periculoasă ştergându- 
i-se din ochi. 

Gura lui Gavin se uscase atât de tare, încât putu doar să 
aprobe din cap. 

— Văd, continuă Reynolds, transpiri. Cobor vârful 
cuţitului. Vedenia nu putea să transpire niciodată, zise el. 
N-a avut şi nu va avea vreodată darul de a face aşa ceva. 
Tu eşti băiatul... nu eşti el. Băiatul. 

Faţa i se micşoră şi carnea ei semăna cu un sac aproape 
golit. 


— Am nevoie de ajutor, zise Gavin, cu o voce răguşită. 
Trebuie să-mi spui ce se petrece... 

— Dacă vrei o explicaţie, replică Reynolds, n-ai decât s-o 
afli singur. 

Porni înainte, spre camera de zi. Perdelele erau trase, 
dar, chiar şi în obscuritate, Gavin observă că toate 
antichităţile fuseseră sfărâmate dincolo de orice posibilitate 
de a mai fi restaurate. Fragmentele mai mari de ceramică 
fuseseră transformate în cioburi, cioburile în pulbere, 
basoreliefurile distruse, piatra de mormânt a lui Flavinus 
Purtătorul-de-Stindard zdrobită. 

— Cine a făcut asta? 

— Eu, răspunse Reynolds. 

— De ce? 

Reynolds îşi croi drum alene printre sfărâmături, spre 
fereastră, şi privi cu atenţie printr-o deschizătură în 
draperiile de catifea. 

— Se va întoarce, declară el, ignorând întrebarea. 

— De ce-ai distrus totul? insistă Gavin. 

— E o boală, replică Reynolds. Necesitatea de a trăi în 
trecut. Se întoarse cu spatele la fereastră. Am furat 
majoritatea acestor piese de-a lungul multor ani. Mi s-a 
încredinţat o funcţie de răspundere şi am folosit-o pentru 
scopurile mele personale. Lovi cu piciorul o bucată mai 
mare de piatră, din care se ridică praful, apoi continuă: 
Flavinus a trăit şi a murit. Asta-i tot ce-i de spus. 
Cunoscându-i numele, nu înseamnă nimic sau aproape 
nimic. Nu-l aduce din nou la viaţă pe Flavinus - e mort şi 
fericit. 

— Statuia din cadă? 

Reynolds încetă să mai respire un moment, văzând faţa 
pictată cu ochiul minţii. 

— Ai crezut că eu sunt el, nu-i aşa? Atunci când am bătut 
la uşă. 

— Da. Am crezut că-şi terminase treaba. 

— El imită. 

Reynolds încuviinţă din cap. 

— Atât cât îi pot înţelege firea, zise el, da, imită. 


— Unde l-ai găsit? 

— Lângă Carlisle. Conduceam nişte săpături acolo. L-am 
găsit într-o baie publică - o statuie încolăcită ca o minge 
lângă rămăşiţele unui bărbat adult. Era o enigmă. Un om 
mort şi o statuie, care zăceau împreună într-o baie publică. 
să nu mă-ntrebi ce m-a atras la acel lucru, căci nu ştiu. 
Poate că îşi transmite voinţa prin minte, dar şi prin fizic. Am 
furat-o şi am adus-o aici. 

— ŞI l-ai hrănit. 

Reynolds înţepeni. 

— Nu întreba. 

— Ba te întreb. L-ai hrănit? 

— Da. 

— Intenţionai să mă goleşti de sânge, aşa-i? De aceea m- 
ai adus aici: să mă ucizi şi să-l laşi să se spele în... 

Gavin îşi aminti zgomotul făcut de pumnii creaturii pe 
marginile căzii - acea cerere furioasă de mâncare, 
asemănătoare cu a unui copil care bate în leagăn. Fusese 
atât de aproape de a fi ucis, ca un miel, de către creatură! 

— De ce nu m-a atacat, aşa cum a făcut cu tine? De ce 
n-a sărit, pur şi simplu, din cadă să se hrănească atunci cu 
mine? 

Reynolds îşi şterse gura cu palma. 

— Ţi-a văzut faţa, bineînţeles. 

Fireşte că mi-a văzut faţa, şi-a dorit-o pentru el şi, fiindcă 
nu putea să fure faţa unui mort, m-a lăsat în pace. Analiza 
raţională a comportării sale era fascinantă, de îndată ce era 
dezvăluită; Gavin simţi gustul pasiunii lui Reynolds de a 
dezlega mistere. 

— Bărbatul din baia publică. Cel pe care l-ai dezgropat... 

— Da?... 

— A oprit creatura să-i facă şi lui acelaşi lucru, am 
dreptate? 

— Probabil, de aceea cadavrul n-a fost niciodată mişcat 
din loc, ci doar sigilat. Nimeni n-a înţeles că murise, 
luptându-se cu o creatură pe cale de a-i fura viaţa. 

Imaginea era aproape completă - mai rămânea doar 
mânia. 


Bărbatul din faţa lui fusese cât pe-aci să-l ucidă pentru a 
hrăni efigia. Furia lui Gavin se dezlănţui. ÎI apucă pe 
Reynolds de cămaşă şi de piele şi-l scutură. li zăngăneau 
oare oasele, sau dinţii? 

— Aproape că mi-a furat faţa. Gavin se holbă la ochii 
injectaţi ai lui Reynolds. Ce se va întâmpla la sfârşit, când 
va avea toate atuurile în mână? 

— Nu ştiu. 

— Spune-mi care-i lucrul cel mai îngrozitor - spune-mi! 

— E doar o presupunere, replică Reynolas. 

— Atunci, presupune! 

— Când imitaţia fizică va fi perfectă, cred că-ţi va fura 
singurul lucru pe care nu-l poate imita: sufletul. 

Reynolds nu se mai temea de Gavin. Vocea i se îndulci, 
de parcă ar fi vorbit cu un condamnat. Zâmbi chiar. 

— Javră! 

Gavin îşi apropie faţa şi mai mult de-a lui Reynolas. 
Picături albe de salivă punctau obrajii bătrânului. 

— Nu-ţi pasă! Nu dai nici doi bani pe toate aceste lucruri, 
am dreptate? 

ÎI lovi pe Reynolds peste faţă, o dată, de două ori, apoi 
iarăşi şi iarăşi, până ce rămase fără răsuflare. 

Bătrânul  încasă loviturile într-o tăcere absolută, 
întorcându-şi faţa după fiecare lovitură ca să primească 
alta, ştergându-şi sângele din ochii umflaţi doar pentru a i 
se umple din nou. 

În cele din urmă, loviturile încetară. 

În genunchi, Reynolds culese fragmente de dinţi de pe 
limbă. 

— O meritam, murmură acesta. 

— Cum îl opresc? întrebă Gavin. 

Reynolds clătină din cap. 

— Imposibil, şopti el, apucându-l pe Gavin de mână. Te 
rog, zise apoi şi, luându-i pumnul, îl deschise şi-i sărută 
liniile palmei. 

Gavin îl lăsă pe Reynolds printre ruinele Romei şi ieşi pe 
stradă. Întrevederea lor îi spusese prea puţin din ceea ce nu 
ghicise deja. Singurul lucru pe care-l putea face acum era 


să găsească bestia care-i deţinea frumuseţea şi s-o învingă. 
Dacă dădea greş, nu reuşea să-şi asigure singurul atribut 
cert: o faţă minunată. Vorbele goale despre suflete şi 
umanitate erau doar gogoşi. Işi voia faţa. 

Traversă Kensington cu paşi hotărâți. După atâţia ani în 
care fusese victima circumstanțelor, vedea, în cele din 
urmă, circumstanţa personificându-se. Ori o să-i pătrundă 
înţelesul, ori o să moară. 

J 

În apartamentul său, Reynolds trase draperiile pentru a 
privi imaginea serii căzând peste priveliştea unui oraş. 

Nu avea să mai supravieţuiască încă unei nopţi, nu avea 
să mai păşească vreodată prin oraş. Ascuns vederii, dădu 
drumul draperiei şi apucă o sabie scurtă. Îi puse vârful sub 
bărbie. 

— Haide, îşi zise lui şi sabiei şi apăsă pe mâner. 

Dar durerea resimţită în timp ce lama pătrunse doar un 
centimetru îi făcea deja capul să se învârtească; ştia că o 
să leşine înainte de a-şi termina treaba pe jumătate. Aşa 
încât se îndreptă spre perete, lipi sabia de el şi îşi lăsă 
greutatea corpului să-l tragă în ţeapă. Trucul reuşi. Nu era 
sigur dacă sabia îl străpunsese complet, dar, judecând după 
cantitatea de sânge, sinuciderea era sigură. Deşi încercă să 
se întoarcă şi să împingă lama până la mâner, căzând pe 
ea, rată mişcarea şi se prăbuşi pe-o parte. Şocul îl făcu să-şi 
dea seama de sabia din corpul său, o prezenţă rigidă, lipsită 
de dragoste, străpungându-l pe de-a-ntregul. 

Îi trebui mai bine de zece minute ca să moară, dar, în tot 
acest timp, se simţea mulţumit, exceptând, bineînţeles, 
durerea. Oricare ar fi fost greşelile - şi fuseseră multe - 
comise în cei cincizeci şi şapte de ani, simţea că pierea într- 
un mod de care nu i-ar fi fost ruşine nici iubitului său 
Flavinus. 

Spre sfârşit, începu să plouă, iar zgomotul de pe acoperiş 
îl făcu să creadă că Dumnezeu îi îngropa casa, pecetluindu-i 
soarta pentru vecie. Şi, o dată cu apropierea momentului, 
venea şi o iluzie splendidă: o mână ce purta o lumină, 
însoţită de voci, părea să pătrundă prin perete, fantome ale 


viitorului care sosiseră aici să-i dezgroape istoria. Zâmbi 
pentru a le saluta şi era gata să le întrebe în ce an se aflau, 
când îşi dădu seama că murise. 

e 

Creatura era mult mai pricepută în a-l evita pe Gavin, 
decât fusese acesta în a o evita. Trecură trei zile, fără ca 
urmăritorul să-i descopere ascunzătoarea sau să-l vadă. 

Insă prezenţa sa în apropiere, dar niciodată prea 
aproape, era de necontestat. Cineva îi spunea într-un bar: 
„Te-am văzut noaptea trecută pe Edgware Road”, când el 
nici nu fusese prin preajma acelui loc, sau „Cum te-ai 
împăcat cu acel arab?”, sau „Nu mai vorbeşti cu prietenii?” 

Şi, Dumnezeule, curând ajunse să-i placă senzaţia 
respectivă. Suferinţa lăsase loc unei plăceri pe care n-o mai 
cunoscuse de la vârsta de doi ani: tihnă. 

Şi ce dacă altcineva lucra pe teritoriul lui, bătându-şi joc 
de reprezentanţii legii şi de indivizii unşi cu toate alifiile? Şi 
ce dacă prietenii - (care prieteni?) mai bine-zis paraziți - 
erau tăiaţi de această copie înfumurată? Şi ce dacă viaţa îi 
fusese luată şi îi era consumată în întregime de altcineva în 
locul lui? Putea să doarmă, ştiind că el sau altcineva atât de 
asemănător, încât nu mai avea nicio importanţă, era treaz 
şi era adorat în timpul nopţii. Incepu să considere creatura 
nu un monstru care-l teroriza, ci o unealtă, aproape o 
persoană fizică. Creatura era esenţa, iar el umbra. 

Se trezi, visând. 

Era patru şi cincisprezece minute după-amiază şi 
scâncetul circulaţiei se auzea cu putere din strada de 
dedesubt. O cameră crepusculară; aerul respira şi respira şi 
iarăşi respira, aşa încât luase mirosul plămânilor săi. 
Trecuse mai mult de-o săptămână de când îl lăsase pe 
Reynolds printre ruine, şi, în tot acest timp, se aventurase 
din noua sa locuinţă (un dormitor minuscul, bucătărie şi 
baie) doar de trei ori. Somnul era mult mai important acum 
decât hrana sau exerciţiile. Avea destule droguri care să-l 
facă fericit când nu putea dormi - ceea ce se-ntâmpla 
rareori - şi ajunsese să-i placă aerul învechit, fluxul de 
lumină prin fereastra fără draperii, senzaţia unei lumi în altă 


parte, o lume căreia el nu-i aparţinea şi în care nici n-avea 
loc. 

Îşi spuse că astăzi trebuia să iasă şi să ia aer curat, dar 
nu fusese capabil să se mobilizeze. Poate mai târziu, mult 
mai târziu, când barurile aveau să se golească şi nu putea 
să fie remarcat, atunci urma să se strecoare din cocon 
pentru a vedea ce se putea vedea. Deocamdată, erau doar 
visuri... 

Apă. 

Visase apă; se visase stând lângă o piscină în Fort 
Lauderdale, o piscină plină de peşti. Şi stropii săriturilor şi 
plonjoanelor continuau mereu, ca o revărsare a visului. Sau 
era exact pe dos? Da, auzise apa curgând în somn şi, în 
mintea-i adormită, construise o imagine care să însoţească 
sunetul. Acum, deşi treaz, sunetul persista. 

Venea din baia alăturată; nu era sunetul unei ape 
curgătoare, ci un clipocit. Cineva intrase, în mod evident, în 
timp ce dormea, iar acum făcea baie. Trecu în revistă lista 
scurtă a posibililor intruşi - cei câţiva care ştiau că se află 
aici. Unul era Paul, un homosexual cu care se culcase pe 
podea, cu două nopţi înainte; mai erau Chink, traficantul de 
droguri, şi o fată de la etajul de dedesubt, numită, probabil, 
Michelle. Pe cine încerca să păcălească? Niciunul dintre 
aceştia n-ar fi putut sparge broasca pentru a pătrunde 
înăuntru. Ştia foarte bine cine trebuia să fie. Juca doar un 
joc cu el însuşi, savurând procesul de eliminare, înainte de 
a-şi reduce opţiunile la una singură. 

Pregătit pentru întâlnire, alunecă afară din pielea de 
cearşaf şi cuvertura vătuită. Corpul i se acoperi cu piele de 
găină când îl învălui aerul rece, iar erecţia din somn i se 
micşoră brusc. În timp ce traversa camera spre locul în 
care, în spatele uşii, îi atârna halatul, îşi surprinse imaginea 
în oglindă - un cadru îngheţat dintr-un film atroce, un miraj 
de om, micşorat de frig şi luminat de-o lumină de apă de 
ploaie. 

Înfăşurat în halat, singurul obiect de îmbrăcăminte 
proaspăt cumpărat, se îndreptă spre uşa de la baie. Nu se 
mai auzea zgomotul apei. Împinse uşa. 


Linoleumul deformat era rece sub picioare, şi tot ce voia 
să facă era să-şi vadă prietenul, apoi să se târască din nou 
în pat, însă datora curiozităţii sale, mai mult decât atât: 
avea de pus nişte întrebări. 

Lumina filtrată prin geamul acoperit cu gheaţă se 
deteriorase rapid, în cele trei minute de când se trezise: 
viforniţa din timpul nopţii şi o ploaie însoţită de vânt 
îngheţând obscuritatea. În faţa lui, cada era plină aproape 
până sus, iar apa era calmă ca uleiul şi întunecată. Ca şi 
înainte, nimic nu ieşea la suprafaţă. Creatura zăcea 
ascunsă, la adâncime. 

Cât trecuse de când se apropiase de-o cadă cu apă 
verzuie, într-o baie verzuie, şi privise cercetător în apă? 
Putea să fi fost ieri; viaţa în perioada scursă de-atunci 
devenise o noapte lungă. Se uită în jos. Creatura se afla 
acolo, tot încolăcită, dormind, încă îmbrăcată, ca şi cum n- 
ar fi avut timp să se dezbrace înainte de-a se ascunde. 
Chelia îi fusese înlocuită cu o claie luxuriantă de păr şi avea 
trăsăturile aproape complete. Dispăruse orice urmă de 
vopsea de pe faţă; avea o frumuseţe plastică ce-i aparţinea 
în întregime, până la ultima aluniţă. Mâinile sale, perfect 
terminate, îi stăteau încrucişate pe piept. 

Noaptea se adânci. Lui Gavin nu-i mai rămăsese altceva 
de făcut decât să urmărească creatura dormind şi, în 
curând, se plictisi. 

Îl urmărise până aici, şi era puţin probabil ca ea să plece 
iarăşi, aşa încât se putea întoarce în pat. Afară, ploaia 
încetinise călătoria spre casă a navetiştilor până la o 
mişcare de melc; se întâmplară accidente, dintre care, 
unele fatale; motoare supraîncălzite, inimi aşijderea. Gavin 
ascultă cursa; adormi, se trezi, adormi din nou. Era spre 
mijlocul serii, când setea îl trezi iarăşi: visa apă, şi visul era 
însoţit de un sunet, aşa cum fusese mai înainte. Creatura se 
ridica singură din cadă, îşi punea mâna pe uşă şi o 
deschidea. 

Rămase acolo în picioare. Singura lumină din dormitor, 
venită de pe strada de dedesubt, de-abia reuşea să-l 
lumineze pe vizitator. 


— Gavin? Eşti treaz? 

— Da, răspunse acesta. 

— Vrei să mă ajuţi? întrebă creatura, fără vreun fel de 
ameninţare în voce, ca şi cum un bărbat şi-ar fi întrebat 
fratele de dragul legăturii de rudenie. 

— Ce vrei? 

— Timp pentru a mă vindeca. 

— A te vindeca? 

— Aprinde lumina. 

Gavin aprinse veioza de lângă pat şi se uită la figura din 
uşă. Nu mai avea braţele încrucişate pe piept, iar Gavin 
văzu că poziţia anterioară acoperea ceea ce părea o rană 
de glonţ. Carnea de pe piept fusese sfârtecată, expunând 
măruntaiele incolore. Bineînţeles că nu era niciun pic de 
sânge - şi nici n-ar fi putut să fie. Oricum, nu-şi putea da 
seama, de la acea distanţă, dacă în interior există ceva 
care semăna vag cu anatomia umană. 

— Dumnezeule Atotputernic! rosti el. 

— Preetorius avea prieteni, zise celălalt, şi degetele 
atinseră marginile rănii. 

Gestul acesteia îi aducea aminte de un tablou de pe 
peretele casei mamei sale. Hristos în plină glorie - Inima 
Sacră plutind în interiorul Salvatorului -, în timp ce degetele 
sale, ce arătau spre agonia pe care o suferise, spuseră: 
„Acesta este pentru tine!” 

— De ce nu eşti mort? 

— Pentru că nu-s încă viu, răspunse creatura. 

Nu încă: aminteşte-ți asta, gândi Gavin. Creatura face 
aluzii la mortalitate. 

— Te doare? 

— Nu, răspunse cu tristeţe creatura, ca şi cum ar fi 
aşteptat nerăbdătoare experienţa, nu simt nimic. Toate 
semnele vieţii sunt cosmetice. Dar învăţ. Zâmbi. M-am 
deprins să casc şi să trag pârţuri. 

Ideea era absurdă, dar şi mişcătoare - că putea aspira să 
tragă un pârţ, că o cedare ireală a sistemului său digestiv 
era pentru ea un semn preţios de umanitate. 

— Şi rana? 


— Se vindecă. Cu timpul va fi complet vindecată. 

Gavin nu comentă. 

— Te dezgust? întrebă creatura, cu o voce fără inflexiuni. 

— Nu. 

Creatura se holba la Gavin cu ochi perfecţi - cu ochii săi 
perfecţi. 

— Ce ţi-a spus Reynolds? întrebă ea. 

Gavin ridică din umeri. 

— Foarte puţin. 

— Că sunt un monstru? Că sug sufletul uman? 

— Nici chiar aşa. 

— Mai mult sau mai puţin. 

— Mai mult sau mai puţin, încuviinţă Gavin. 

Creatura dădu din cap. 

— Are dreptate. Are dreptate, în felul lui. Am nevoie de 
sânge, lucru care mă face monstruos. În tinereţea mea, cu 
o lună în urmă, m-am scăldat în el. Atingerea sa a dat 
lemnului aspectul de piele. Dar acum n-am nevoie de el: 
procesul este aproape terminat. Tot ce am nevoie acum... 

Creatura şovăi. Nu pentru că intenționa să mintă, gândi 
Gavin, ci pentru că acele cuvinte care urmau să-i descrie 
condiția nu-i veneau. 

— De ce ai nevoie? insistă Gavin. 

Ea clătină din cap, privind spre covor. 

— Ştii, am trăit de câteva ori. Uneori am furat vieţi şi am 
scăpat nevătămat. Am trăit un interval normal de viaţă, 
apoi am lepădat faţa respectivă şi am găsit alta. Alteori, 
cum s-a întâmplat ultima dată, am fost provocat şi am 
pierdut... 

— Eşti un fel de maşină... 

— Nu. 

— Atunci, ce eşti? 

— Sunt ceea ce sunt. Nu ştiu să mai existe alţii ca mine, 
deşi de ce-aş fi eu singurul? Poate că sunt şi alţii, mulţi alţii 
- pur şi simplu, nu ştiu încă. Aşadar, trăiesc şi mor, şi 
trăiesc din nou şi nu învăţ nimic - cuvântul fu pronunţat cu 
amărăciune - despre mine însumi. Mă înţelegi? Tu ştii ce 
eşti, deoarece îi vezi pe alţii ca tine. Dacă ai fi singur pe 


lume, ce-ai şti? Ceea ce ţi-ar spune oglinda, asta-i tot. 
Restul ar fi mit şi presupunere. 

Expunerea a fost făcută fără sentiment. 

— Pot să mă întind? întrebă creatura. 

Se apropie de Gavin şi acesta putu să vadă mai limpede 
palpitaţia din cavitatea pieptului, iar în locul inimii, formele 
incoerente, în continuă mişcare, care se înmulţeau ca 
ciupercile. Oftând, creatura se lăsă cu faţa în jos pe pat, cu 
hainele îmbibate, de apă, şi închise ochii. 

— Ne vom vindeca, zise ea. Dă-ne doar ceva timp. 

Gavin se îndreptă spre uşa apartamentului şi o zăvori. 
Apoi trase o masă şi o fixă sub mâner. Nimeni nu putea 
intra să atace creatura în somn; aveau să stea împreună 
aici, în siguranţă, el şi ea, el cu el însuşi. Fortăreaţa o dată 
asigurată, îşi făcu o cafea, se aşeză pe un scaun în faţa 
patului şi supraveghe somnul creaturii. 

Ploaia bătu puternic în fereastră o oră, apoi, ora 
următoare, mai uşor. Vântul aruncă frunze ude pe sticla 
geamului, şi acestea se lipiră acolo ca nişte molii curioase; 
le urmări, uneori, atunci când se sătură să se urmărească 
pe sine însuşi, dar, nu după mult timp, dori să se privească 
din nou şi începu iarăşi să fixeze cu privirea frumuseţea 
simplă a braţului său întins, lumina care tremura pe osul 
încheieturii mâinii, genele. Adormi în scaun, pe la miezul 
nopţii, cu o ambulanţă tânguindu-se pe stradă şi cu ploaia 
bătând din nou în geam. 

Nu stătea comod în scaun şi se trezea din somn la 
fiecare câteva minute, ochii deschizându-i-se o fracțiune de 
secundă. 

Creatura era trează; stătea când lângă fereastră, când în 
faţa oglinzii, când în bucătărie. Apa curgea - Gavin visa 
apă. Creatura se dezbrăca - Gavin visa că făcea sex. 
Creatura stătea deasupra lui, cu pieptul întreg - Gavin se 
simţea liniştit în prezenţa ei şi se visă, doar o clipă, 
ridicându-se de pe stradă şi pătrunzând printr-o fereastră în 
Rai. Creatura se îmbrăca în hainele sale - Gavin îşi 
murmura consimţământul pentru furt în somn. Creatura 
fluiera - se simţea ameninţarea zilei prin fereastră, dar 


Gavin era prea adormit pentru a se mişca, mulţumit să ştie 
că tânărul care fluieră, îmbrăcat în hainele sale, trăia în 
locul său. 

In cele din urmă, creatura se aplecă peste scaun, îl 
sărută pe Gavin pe buze - o sărutare de frate - şi plecă. 
Gavin auzi uşa închizându-se în urma ei. 

e 

Trecură zile în şir, Gavin nu era sigur câte, zile în care 
rămase în cameră şi nu făcu nimic în afară de a bea apă. 
Setea îi devenise de nepotolit. Bea şi dormea, bea şi 
dormea. 

Patul în care dormea era umed, la început, în locul în 
care se întinsese creatura, şi Gavin nu intenţiona să 
schimbe cearşafurile. Din contră, îi plăcea rufăria udă pe 
care corpul său o usca prea repede. Când se întâmpla 
aceasta, făcea o baie în apa în care zăcuse creatura şi 
revenea în pat, cu apa şiroind pe el, cu pielea de găină, din 
cauza frigului, înconjurat de mirosul de umezeală. Mai 
târziu, prea indiferent pentru a se mişca, îi permitea vezicii 
să se golească în timp ce stătea întins în pat, iar acea apă 
devenea tot rece, până când o usca cu căldura corpului 
său, din ce în ce mai mic. 

Însă, dintr-un motiv oarecare, în ciuda camerei glaciale, 
a goliciunii şi a foamei, nu putea să moară. 

Se trezi în mijlocul celei de-a şasea sau a şaptea nopţi şi 
se aşeză pe mărginea patului, încercând să găsească 
punctul nevralgic în transformarea sa. Când nu găsi soluţia, 
începu să înconjoare camera, târâindu-şi picioarele, aşa 
cum făcuse creatura, cu o săptămână mai înainte, 
rămânând în faţa oglinzii pentru a-şi cerceta corpul jalnic, 
schimbat, urmărind cum licărea zăpada şi cum se topea pe 
pervazul ferestrei. 

Până la urmă, din întâmplare, găsi o fotografie a 
părinţilor săi, pe care îşi aminti că o cercetase cu insistenţă 
creatura. Visase? Nu credea acest lucru; îşi aducea bine 
aminte că ridicase fotografia şi o privise. 

Acesta era, bineînţeles, obstacolul care stătea în faţa 
sinuciderii lui: fotografia. Trebuia să aducă părinţilor un 


respectuos omagiu. Până atunci, cum putea spera să 
moară? 
e 

Merse până la cimitir, prin zăpada semitopită, doar în 
pantaloni scurți şi un tricou cu mânecă scurtă. Remarcele 
femeilor de vârstă mijlocie şi ale şcolarilor trecură neauzite. 
Ce-i interesa pe alţii dacă faptul că umbla cu picioarele 
goale însemna propria sa moarte? Ploaia venea şi trecea, 
devenea, uneori, lapoviţă, dar nu-i atingea niciodată 
ambiția. 

În biserică se desfăşura un serviciu religios; în faţa uşii, 
era parcat un şir de maşini viu colorate. Se strecură pe 
lângă ele şi intră în cimitir; de aici se deschidea o privelişte 
panoramică, astăzi mult împiedicată de voalul plin de fum 
al lapoviţei; totuşi, Gavin putea să vadă trenurile, 
apartamentele de la etajele superioare şi şirurile nesfârşite 
de acoperişuri. Călcă încet printre pietrele de mormânt, 
câtuşi de puţin sigur de locul în care odihnea tatăl său. 
Trecuseră şaisprezece ani, iar ziua respectivă nu fusese 
deloc una memorabilă. Nimeni nu spusese nimic edificator 
despre moarte, în general, sau cea a tatălui său, în special, 
şi nici măcar nu se întâmplase vreo gafă publică care să 
marcheze ziua: nicio mătuşă nu se îmbătase la praznic, 
nicio verişoară nu-l luase deoparte pentru a-şi expune 
goliciunea. 

Se întrebă dacă restul familiei venea vreodată aici, sau 
dacă vreun alt membru al ei mai era într-adevăr în ţară. 
Sora lui ameninţase întotdeauna că avea de gând să se 
mute, să plece în Noua Zeelandă şi să înceapă o nouă viaţă. 
Mama sa era deja probabil la cel de-al patrulea bărbat, 
săracul nenorocit, deşi poate că ea era cea vrednică de 
milă, cu sporovăiala fără de sfârşit abia ascunzându-i 
panica. 

lată şi piatra! Şi da, erau flori proaspete în urna de 
marmură, aflată printre bucăţile de marmură verde. 
Nemernicul bătrân nu zăcuse aici, savurând priveliştea 
înconjurătoare, fără a fi remarcat. Evident, cineva - probabil 
sora sa - venise să caute puţină alinare din partea Tatălui. 


Gavin îşi trecu degetele peste nume, dată şi inscripţia 
banală. Nimic excepţional - ceea ce era chiar drept şi 
potrivit, deoarece nu fusese nimic excepţional în existenţa 
acestuia. 

Fixând cu privirea piatra, cuvintele veniră singure, ca şi 
cum tatăl stătea pe marginea mormântului, mişcându-şi 
picioarele într-o parte şi în alta, pieptănându-şi părul peste 
craniul strălucitor şi pretinzând, aşa cum făcuse 
întotdeauna, că era grijuliu. 

„Ce crezi?” 

Tatăl nu se arătă impresionat. 

„Nu-i mare lucru de capul meu, aşa-i?” recunoscu Gavin. 

„Tu ai spus-o, fiule.” 

„Ei bine, am fost întotdeauna atent, aşa cum mi-ai zis. 
Nu mai există niciun ticălos care să vină după mine.” 

Al dracului de plăcut! 

„De altfel, nu prea mai au ce să găsească, nu crezi?” 

Tatăl îşi suflă nasul şi îl şterse de trei ori. O dată de la 
stânga la dreapta, din nou de la stânga la dreapta, 
terminând apoi de la dreapta la stânga. Nu greşea 
niciodată. Apoi se făcu nevăzut. 

— Ticălos bătrân! 

Un tren-jucărie şuieră prelung şi Gavin ridică privirea. ŞI 
iată-l pe el însuşi stând absolut nemişcat la câţiva metri 
distanţă. Purta aceleaşi haine pe care le avusese cu o 
săptămână înainte, când părăsise apartamentul. Păreau 
mototolite şi ponosite de atâta purtat. Dar corpul! O, corpul 
era mai strălucitor decât fusese vreodată al lui însuşi. 
Aproape că lucea în lumina cernută de burniţă, iar lacrimile 
de pe obrajii doppelganger-ului îi făceau trăsăturile şi mai 
perfecte. 

— Ce s-a-ntâmplat? întrebă Gavin. 

— Întotdeauna îmi vine să plâng când vin aici. 

Creatura păşi peste morminte, spre el; picioarele 
acesteia tropăiau pe pavaj şi de-abia se auzeau pe iarbă. 
Era atât de reală! 

— Ai mai fost aici? 

— O, da. De multe ori, de-a lungul anilor. 


De-a lungul anilor? Ce voia să spună cu „de-a lungul 
anilor”? Îi plânsese oare aici pe oamenii pe care-i ucisese? 
Ca şi cum ar fi răspuns: 

— ... Am venit să-mi vizitez tatăl. De două, poate de trei 
ori într-un an. 

— Acesta nu-i tatăl tău, spuse Gavin, aproape amuzat de 
această minciună. E al meu. 

— Nu văd nicio lacrimă pe faţa ta, spuse celălalt. 

— Simt... 

— Nimic, îi spuse faţa. Nu simţi absolut nimic, dacă eşti 
cinstit. 

Acesta era adevărul. 

— În timp ce eu... - lacrimile începură să-i ţâşnească din 
nou, nasul să-i curgă - îi voi simţi lipsa până când voi muri. 

Juca în mod sigur teatru, dar, dacă era aşa, de ce se 
citea atâta mâhnire în ochii creaturii, şi de ce trăsăturile ei 
se încreţiră, transformându-se în ceva hidos, pe măsură ce 
plângea. Gavin plânsese arareori; plânsul îl făcuse 
întotdeauna să se simtă slab şi caraghios. Insă această 
creatură era mândră de lacrimi, se fălea cu ele. Erau 
triumful ei. 

Şi chiar şi atunci, cunoscând că această creatură îl 
depăşise, Gavin nu putea să găsească nimic în sine însuşi 
care să semene cu mâhnirea. 

— N-ai decât să te smiorcăi, spuse el. Treaba ta! 

Creatura de-abia îl asculta. 

— De ce doare aşa de tare? întrebă ea, după o pauză. De 
ce durerea mă face uman? 

Gavin ridică din umeri. Ce ştia sau ce-i păsa lui despre 
măiestria de a fi o fiinţă umană? Creatura îşi şterse nasul cu 
mâneca, se smiorcăi şi încercă să zâmbească în nefericirea 
ei. 

— Îmi pare rău, zise ea, mă fac de râs. Te rog să mă 
ierţi. 

Inspiră adânc, încercând să se liniştească. 

— E-n regulă, o consolă Gavin. Exteriorizarea îl făcu să 
se simtă prost şi era bucuros să plece. Tu ai adus florile? 
întrebă el, întorcând spatele mormântului. 


Creatura încuviinţă din cap. 

— Ura florile. 

Creatura tresări. 

— Ah! 

— Totuşi, ce ştie el acum? 

Gavin nici măcar nu se mai uită la efigie; se întoarse de- 
a dreptul şi porni spre cărarea ce mergea pe lângă biserică. 
După câţiva metri, creatura strigă după el: 

— Îmi poţi recomanda un dentist? 

Gavin rânji, continuându-şi drumul. 

e 

Se apropiase ora navetiştilor. Artera principală care 
trecea pe lângă biserică era deja plină de maşinile care se 
perindau în viteză; poate că era vineri, iar primii ieşiţi din 
birouri se grăbeau spre casă. Luminile străluceau puternic, 
iar claxoanele urlau. 

Gavin înainta în mijlocul circulaţiei, fără a privi la dreapta 
sau la stânga; ignoră scrâşnetul frânelor şi blestemele 
şoferilor, apoi păşi apăsat printre vehicule, ca şi cum ar fi 
hoinărit pe un câmp gol. 

Aripa unei maşini în plină viteză îi zgârie piciorul şi alta 
aproape îl dobori. Era comică dorinţa şoferilor de a se duce 
undeva, de a ajunge într-un loc din care aveau să-şi 
dorească, entuziaşti, să plece numaidecât. Lasă-i să-şi 
verse furia pe el, să-l deteste, lasă-i să-i zărească faţa fără 
trăsături şi să se îndrepte spre casă bântuiţi. Dacă 
împrejurările erau propice, poate că unul dintre ei o să intre 
în panică, o să tragă lateral de volan şi o să-l calce. N-avea 
nicio importanţă. Începând de-acum, aparţinea şansei, al 
cărei Purtător-de-Stindard urma să fie cu siguranţă.