Stephen King — [Turnul intunecat] 07 Turnul Intunecat

Stephen King 


Turnul Întunecat 


Seria Turnul Întunecat, VII 


Traducere din limba engleză 
Ruxandra Toma 


[v.1.0] 


Stephen King 
The Dark Tower, 2009 


N 


Nemira, 2015 


Ta, 

Stephen Edwin King s-a născut în Portland, Maine, în 1947, 
al doilea fiu al lui Donald şi Nellie Ruth Pillsbury King. Când 
avea doi ani, tatăl său şi-a abandonat familia, iar micul 
Stephen a avut o copilărie grea, marcată de repetate mutări 
dintr-un oraş în altul. A îndrăgit matineele anilor '50, unde se 
proiectau mai ales filme de groază şi SF, iar în 1960 l-a 
descoperit pe H.P. Lovecraft, care a avut o influenţă decisivă 
asupra lui - s-a apucat să aştearnă poveşti la o maşină de 
scris căreia îi lipsea tasta „N”, pe care o vom întâlni mai târziu 
în Misery. 

Intre 1962 şi 1966 a frecventat Liceul Lisbon Falls, iar între 
1966 şi 1970 a urmat cursurile Universităţii Maine din Orono. 
In această perioadă a lucrat la biblioteca facultăţii şi a 
publicat primele sale povestiri în revista Maine Campus, unde 
a ţinut şi o rubrică permanentă. În iunie 1970 a obţinut licenţa 
în literatură, un certificat de profesor de liceu şi o diplomă 
pentru elocuţiune şi artă dramatică. 

In 1971 s-a căsătorit cu Tabitha Jane Spruce, viitoarea 
scriitoare şi poetă T. King, şi împreună au trei copii. O vreme 
a trăit într-o rulotă şi a lucrat într-o spălătorie industrială, apoi 
a devenit profesor de engleză la Hampden Academy, Maine. 
O viaţă grea, plină de lipsuri, care-l va duce la alcoolism. A 
început să scrie Carrie, dar, fiindcă romanul nu avansa deloc, 


l-a aruncat la gunoi. Tabitha însă, care nu se îndoia de 
talentul lui, a recuperat manuscrisul şi l-a convins să-l ducă la 
bun sfârşit. In 1973 declicul s-a produs: concernul editorial 
Doubleday a acceptat spre publicare Carrie, iar New American 
Library a cumpărat drepturile ediţiei de buzunar cu suma 
record de 400 000 de dolari. In 1975 familia sa şi-a cumpărat 
prima casă la Bridgton, Maine, iar Stephen King a publicat 
Salem's Lot. De acum înainte îşi va consacra viaţa exclusiv 
creaţiei literare şi, într-o mai mică măsură, producţiei 
cinematografice. Aproape toate romanele lui au fost 
ecranizate şi King acordă permisiunea studenţilor la regie să 
adapteze povestirile sale pentru suma simbolică de un dolar. 

Autor a peste patruzeci de romane şi două sute de 
povestiri, a doborât toate recordurile de vânzări şi a primit 
numeroase premii, printre care şi prestigioasa Medalie pentru 
Contribuţii Deosebite în Domeniul Literaturii Americane 
oferită de National Book Foundation. În 2010 venitul său 
anual a fost estimat la peste 40 de milioane de dolari. 


Este mut acela care vorbeşte fără să asculte. 

De aceea, ţie, Cititor Fidel, îti dedic această ultimă 
carte din ciclul Turnului Întunecat. 

Zile lungi şi nopți senine îti doresc. 


„Auzul nu-l vestea? Când au sunat 
Ca nişte clopote-n a mea ureche 
Numele-învinşilor din vremea veche? 
Putere-aveau, curaj neîntinat, 

Noroc - şi, după ani, i-a terminat, 

Pe loc, o-nfrângere fără pereche. 


Pe deal stăteau, umplându-i pantele. 
Şi mă zăreau, trup viu trecut prin sita 
Ultimei priviri. lar cornu-mi vestit-a, 
Neînfricat, prin foc când înfrântele 
Chipuri recunoscut-am: „Infantele 
Roland la Turnu-ntunecat sosit-a.“ 


Robert Browning, 
Infantele Roland la Turnu-ntunecat Sosit-a 


„Cu un pistol în mână 
m-am născut. 
Şi în ultima mea clipă 
gloanţe voi scuipa.“ 
Bad Company 


„Ce s-a ales de mine? 
Bunul meu prieten, 
Toţi camarazii mei 
Într-un final se sting. 
Te-aş pune stăpân 
Peste imperiul meu de noroi. 
Te voi dezamăgi 
Iti voi face rău.“ 
Trent Reznor 


19 
99 


REPRODUCERE 
REVELAŢIE 
REDEMPŢIUNE 
REÎNCEPERE 


PARTEA ÎNTÂI 
MICUŢUL REGE SÂNGERIU 


DAN-TETE? 


1 Dan-tete (în Limba Nobilă) - „micul mântuitor“, „puiul de 
zeu“ (n. tr.). 


l 
CALLAHAN ŞI VAMPIRII 


1 


Odată ca niciodată, părintele Don Callahan fusese preotul 
catolic al unui orăşel pe nume Salem's Lot, orăşel care acum 
nu se mai găsea pe nicio hartă. Dar nu-i mai păsa. Asemenea 
concepte cum ar fi realitatea încetaseră să mai aibă vreo 
semnificaţie pentru el. 

Acest fost preot ţinea acum în mână un obiect păgân: o 
țestoasă din fildeş. Cu toate că avea o fisură aproape 
invizibilă pe nas şi o zgârietură minusculă, în formă de semn 
de întrebare, pe carapace, figurina era incredibil de frumoasă. 

Frumoasă şi puternică. li simţea puterea vibrându-i în mână 
ca un curent electric. 

— Ce minunată este! şopti el băiatului de alături. Este T 
estoasa Maturin? Ea este, nu-i aşa? 

Băiatul de lângă Părinte era Jake Chambers, care făcuse un 
ocol foarte mare ca să ajungă iarăşi în apropiere de locul din 
Manhattan unde începuse aventura vieţii lui. 

— Nu ştiu, spuse el. Probabil. Ea îi zice sköldpadda şi s-ar 
putea să ne fie de mare ajutor, dar nu-i poate ucide pe casapii 
care ne aşteaptă înăuntru. 

Făcu un semn cu capul spre Restaurantul Dixie Pig, neştiind 
nici el dacă la Susannah ori la Mia se referise atunci când 
folosise pronumele feminin ea. Odată ar fi spus că nici nu 
contează din moment ce aceste femei erau atât de strâns 
legate între ele. Însă acum i se părea că are importanţă, ori 
va avea în curând. 

— Vrei? îl întrebă Jake pe Părinte. Adică: Vrei să le ţii piept? 
Vrei să lupti? Vrei să-i ucizi? 

— O, da, răspunse Callahan cu un calm infinit. 


Puse în buzunarul cămăşii testoasa din fildeş, cu ochii ei 
bătrâni şi înţelepţi şi carapacea zgâriată, alături de gloanţele 
de rezervă, apoi se bătu uşor pe piept, ca pentru a se asigura 
că măiastra figurină e în siguranţă. 

— Am să trag până rămân fără gloanţe sau până mor. ŞI 
dacă rămân fără gloanţe înainte să mor, atunci am să le dau 
în cap cu... cu patul pistolului. 

Ezitarea a fost atât de scurtă, încât Jake nici măcar nu o 
sesiză. Dar în pauza aceea de o fracțiune de secundă, Albul îi 
vorbi Părintelui Callahan. Cunoştea de demult, încă din 
copilărie, forţa aceasta elementară, cu toate că au fost câţiva 
ani pe drumul vieţii lui când îi slăbise, iar apoi îşi pierduse 
complet credinţa în ea. Zilele acelea erau acum apuse, Albul 
era din nou al lui şi el îi mulțumea Domnului. 

Jake dădea din cap, spunând ceva ce Callahan nu auzea. Și 
nu auzea pentru că nu conta ce spunea Jake. Conta numai ce 
spunea cealaltă voce - voce a ceva 

(Gan) 

poate prea nemărginit pentru a fi numit Dumnezeu. 

Băiatul trebuie să meargă mai departe, îi spunea vocea 
aceasta. /ndiferent ce se va întâmpla aici, oricum va fi să fie, 
băiatul trebuie să meargă mai departe. Rolul tău se apropie 
de sfârşit. Al lui încă nu. 

Trecură pe lângă anunţul de pe trepiedul metalic (ÎNCHIS 
PENTRU EVENIMENT PRIVAT) cu Ete, remarcabilul prieten 
al lui Jake, între ei. Micutul ţinea semet capul în sus, iar pe 
botic îi îngheţase un rânjet foarte colţos. Când ajunseră pe 
ultima treaptă, Jake băgă mâna în traista din papură 
împletită, adusă din Calla Bryn Sturgis de Susannah-Mio, şi 
luă de acolo două farfurii - două 'Rize. Le ciocni una de alta, 
mulţumit de sunetul sinistru pe care îl scoaseră. Apoi îl 
îndemnă pe Callahan: 

— Acum Şi tu. 

Callahan ridică Rugerul, adus de Jake din Calla New York, 
iar acum înapoiat la locul de baştină; viaţa este o roată şi noi 
toţi îi mulţumim foarte frumos. O clipă Părintele tinu ţeava 
pistolului lângă obrazul drept, aidoma unui duelist. Apoi îşi 


atinse buzunarul de la piept, umflat de greutatea gloanţelor şi 
a ţestoasei. Sköldpadda. 

Jake făcu un semn de aprobare din cap. 

— Odată intraţi, stăm împreună. Mereu împreună, cu Ete 
între noi. La trei. Şi, odată porniţi, nu ne oprim decât morţi. 

— Nu ne oprim. 

— Aşa. Gata? 

— Da. Dumnezeu te iubeşte, băiete. 

— Şi pe tine, Părinte. Unu... doi... trei. 

Jake deschise uşa şi pătrunseră toţi trei în penumbra şi 
mirosul dulce-picant al fripturii de porc dinăuntru. 


2 


Jake porni spre ceea ce el considera a fi moarte sigură, cu 
gândul la două lucruri pe care i le spusese Roland Deschain, 
adevăratul lui tată. Bătăliile care durează cinci minute tes 
legende ce trăiesc o mie de ani. Şi Nu trebuie să mori fericit 
atunci când îți va suna ceasul, dar trebuie să mori împăcat că 
ti-ai trăit traiul de la început şi până la sfârşit, slujindu-l mereu 
pe ka. 

lar Jake Chambers cercetă Dixie Pig cu mintea împăcată. 


3 


Şi limpede. Simţurile îi erau într-atât de ascuţite că simţea 
nu doar mirosul cărnii prăjite, ci şi al rozmarinului cu care 
fusese condimentată; auzea nu doar ritmul calm al respirației 
sale, ci şi murmurul dulce al sângelui care i se suia la creier 
pe o parte a gâtului şi cobora spre inimă pe latura cealaltă. 

Işi aminti şi că Roland obişnuia să spună că şi cea mai 
scurtă bătălie, măsurată de la primul glonţ tras până la 
ultimul trup doborât, durează infinit mai mult pentru cei care 
iau parte la ea. Şi timpul deveni elastic, întinzându-se până la 
dispariţie. Jake dăduse din cap ca şi cum ar fi înţeles. 

Insă de-abia acum înţelese cu adevărat. 


Primul lui gând fu acela că duşmanii erau mulţi - mult, mult 
prea mulţi. Estimă că erau cam o sută, majoritatea fiind din 
categoria celor pe care Părintele Callahan îi numea 
„căutători“. (Erau şi „căutătoare“, dar Jake era convins că 
principiul era acelaşi.) Răspândiţi printre aceşti folken 
căutători - dar mult mai slabi decât ei, unii chiar ascuţiţi ca 
nişte florete de scrimă, cu tenul de culoarea cenuşii şi 
trupurile învăluite în aure de un albastru estompat - probabil 
că erau acei vampiri despre care auzise. 

Ete stătea lipit de piciorul lui Jake, cu o expresie sumbră pe 
mutriţa isteaţă, scâncind încetişor. 

Mirosul acela de prăjeală care se revărsa în valuri peste ei 
nu era miros de carne de porc. 


4 


Trei metri între noi, atât, Părinte - aşa îi zisese Jake afară, 
pe trotuar; iar acum, pe când se apropiau de estrada şefului 
de sală, Callahan se deplasă spre dreapta lui Jake, lăsând 
distanţa aceasta între ei. 

Jake îi mai spusese să strige cât de tare e în stare şi cât de 
mult e în stare, iar Callahan tocmai căscase gura ca să dea 
drumul la strigătele acelea, când Albul îi vorbi din nou. Un 
singur cuvânt, dar mai mult decât suficient. 

Sköldpadda. 

Callahan tot mai ținea țeava Rugerului aproape de obrazul 
drept. Acum vâri mâna stângă în buzunarul cămăşii. Maniera 
în care percepea scena desfăşurată înaintea ochilor săi nu era 
peste măsură de ageră, ca a tânărului său tovarăş, dar tot 
observă o mulţime de detalii: lumina portocaliu-purpurie 
aruncată de torţele electrice din pereţi; lumânările de pe 
mese, închise în boluri din sticlă de un portocaliu mai strident, 
ca de Halloween; şervetele scânteietoare. Pe draperia din 
stânga sălii de mese erau pictaţi domniţe şi cavaleri aşezaţi la 
o masă lungă. Callahan avu sentimentul cert - fără să ştie ce 
anume i-l provocase, căci numeroasele semne erau, totuşi, 


mult prea subtile - că oamenii de acolo abia ce se 
reaşezaseră la mese, în urma unor momente de dezordine 
cauzate de un incendiu minor la bucătărie, de pildă, ori de un 
accident de maşină pe stradă. 

Sau de o doamnă care naşte, îşi spuse Callahan strângând 
Ţestoasa în pumn. Un respiro este oricând bine-venit între 
aperitive şi antreuri. 

— lacătă-i şi pe ka-mai-ii? de Gilead! zbieră o voce agitată, 
exaltată. 

Însă nu o voce omenească - de asta Callahan era aproape 
sigur. Prea bâzâitoare ca să fie voce de om. Şi văzu în capătul 
îndepărtat al sălii ceva ce semăna cu un soi de hibrid hidos, 
om-pasăre. Purta jeanşi skinny şi o cămaşă simplă, de culoare 
albă. Însă pe capul care ieşea prin gulerul acelei cămăşi erau 
zugrăvite pene lucioase de un galben murdar, iar ochii păreau 
doi stropi de smoală lichidă. 

— Puneti mâna pe ei! urlă creatura aceea scârboasă şi 
ridicolă. 

Dădu la o parte un şervet, descoperind un fel de pistol. Lui 
Callahan i se păru că seamănă cu armele din Star Trek. Cum 
le zice? Fazere? Tasere? 

Nu conta. Arma lui era cu mult mai bună şi voia ca toţi să o 
vadă. Azvârli cât colo tacâmurile şi lumânarea de pe cea mai 
apropiată masă, apoi smuci pânza de pe ea cu o mişcare 
hotărâtă, de prestidigitator. Ultimul lucru pe care şi-l dorea 
era să se împiedice în vreo cută a ţesăturii la momentul 
decisiv. Apoi, cu o agilitate pe care nici el nu şi-ar fi bănuit-o, 
se urcă pe un scaun şi apoi pe masă. Odată ajuns acolo, ridică 
sköldpadda, ţinând-o de burta netedă, pentru ca toţi să o 
poată vedea cât mai bine. 

Acu’ ar fi momentul să le şi cânt ceva, îşi zise el. Poate 


2? Ka-mai (în Limba Nobilă) - „prostul lui Ka“, „prostul 
destinului“ (n. tr.). 


Moonlight Becomes You? sau | Left My Heart în San 
Franciscof?. 
Erau în Dixie Pig de exact treizeci şi patru de secunde. 


5 


Profesorii de Liceu care au avut ocazia să se afle în faţa 
unui grup mare de elevi, în clasă sau în sala de festivități, vă 
vor spune că adolescenţii - oricât de bine spălaţi şi îngrijiţi - 
tot emană un miros urât din cauza hormonilor produşi cu 
atâta sârguinţă de trupurile lor tinere. Orice grup de oameni 
aflaţi într-o situaţie tensionată eliberează aceeaşi duhoare, iar 
Jake, cu simţurile reglate la treapta cea mai înaltă, o detectă 
şi aici. Când trecuseră pe lângă estrada şefului de sală (sau 
Laboratorul Şantajului, cum îi plăcea tatălui său să-i spună), 
mirosul clienţilor din Dixie Pig fusese slab, miros al 
adrenalinei din trupurile unor oameni care îşi recapătă 
stăpânirea de sine după un oarecare tărăboi. Dar atunci când 
creatura-păsărească din capătul sălii strigase, Jake a simţit un 
miros mult mai puternic. Un iz metalic, suficient ca să-i 
clocotească sângele în vene. Da, îl văzuse pe Tweety cum dă 
la o parte şervetul de pe masă; da, văzuse arma de sub el; 
da, pricepuse de îndată că Părintele, urcat pe masă, era o 
ţintă extrem de facilă. Dar toate acestea cădeau în plan 
secund în faţa armei de ucidere în masă pe care o reprezenta 
gura Păsăricii Tweety. Jack tocmai se pregătea să arunce una 
din cele nouăsprezece farfurii şi să reteze căpăţâna în care se 
afla gura aia, când Callahan ridică ţestoasa. 

N-o să aibă niciun efect, n-are cum, nu aici, gândi Jake, dar 
chiar înainte de a-şi isprăvi gândul, îşi dădu seama că avea 
efect. Înţelese asta după mirosul pe care-l emanau creaturile. 
Din el dispăruse complet agresivitatea. lar cei câţiva care 


3 Moonlight Becomes You - cântec din repertoriul lui Bing 
Crosby (n. tr.). 

1 Left My Heart în San Francisco - cântec din repertoriul lui 
Tony Bennett (n. tr.). 


începuseră să se ridice - găurile însângerate din frunţile 
căutătorilor lăbărţându-se şi mai mult; aurele albastre din 
jurul vampirilor întinzându-se şi intensificându-şi nuanţa - 
căzură greu înapoi pe scaune, ca şi cum nu şi-ar mai fi putut 
controla muşchii. 

— Puneti mâna pe ei! Despre ei ne-a zis Sayre că... 

Şi Tweety se întrerupse. Atinse cu mâna stângă - dacă e 
posibil să numeşti „mână“ nişte gheare atât de urâte - patul 
pistolului său de ultimă generaţie, apoi căzu pe lângă trup. 
Ochii îşi pierdură luciul. 

— Despre ei ne-a zis Sayre... SSS-Sayre... 

O altă pauză. Şi apoi creatura-păsărească murmură: 

— O, sai, ce este minunăţia pe care o ţii în mână? 

— Ştii foarte bine ce este, îi răspunse calm Callahan. 

Neobservat de nimeni, Jake înainta spre centrul sălii, iar 
Părintele, amintindu-şi ce-i spusese tânărul pistolar - A; grijă 
să fii mereu în rând cu mine -, cobori de pe masă, cu ţestoasa 
în mâna ridicată deasupra capetelor tuturor. Tăcerea era atât 
de absolută încât parcă devenise vâscoasă - cel puţin lui aşa i 
se părea, dar... 

Dar acolo mai exista şi o altă încăpere. De unde se auzeau 
hohote stridente de râs şi zbierete îngălate de beţivi - o altă 
petrecere desfăşurată undeva foarte aproape. În stânga sălii 
principale. In spatele draperiei cu cavaleri şi domniţe la ospăț. 
Se petrece ceva acolo, îşi spuse Callahan. Şi precis nu e 
Turneul de Poker de la Elks. 

Il auzi pe Ete cum respira precipitat şi gros în spatele 
rânjetului său permanent - o maşinărie micuță şi perfectă. Şi 
mai auzi încă ceva. Un hârâit aspru pe fond de păcănituri 
dese. Amestecul ăsta de sunete îl înfioră pe Callahan, 
producându-i o scârbă cumplită. Era ceva ascuns sub mese. 

Ete văzu primul sosirea gângăniilor şi încremeni ca un câine 
pândind vânatul, cu o lăbuţă ridicată şi boticul împins înainte. 
Preţ de o clipă, nu i se mai mişcă decât trufa neagră şi 
catifelată - mai întâi descoperind cu un zvâcnet colții 
încleştaţi, apoi  relaxându-se şi  acoperindu-le, apoi 
descoperindu-le iarăşi. 


În scenă îşi făcură intrarea gândacii. Oricare le-ar fi fost 
originea, Ţestoasa Maturin din mâna Părintelui nu avea niciun 
efect asupra lor. Un individ obez, îmbrăcat într-un smoching 
cu revere din stofă ecosez, i se adresă cu o voce firavă, 
nedumerită, creaturii păsăreşti: 

— Da’ nu trebuiau să ajungă până aici, Meiman. Ni s-a spus 
că... 
Ete se năpusti cu un mârâit furios printre colții încleştaţi. 
Categoric, un sunet atipic pentru micuţ, amintindu-i lui 
Callahan de bulele cu dialog din benzile desenate: Hrrrrr! 

— Nu, ţipă alarmat Jake. Ete, nu-i voie! 

La auzul acestui strigăt, zbieretele şi râsetele de după 
draperie încetară brusc, de parcă acei fo/ken de acolo îşi 
dăduseră dintr-odată seama că se petrecea ceva în salonul 
principal. 

Ete nu luă în seamă ţipătul lui Jake. Strivi la iuţeală trei 
gândaci, unul după altul, perforând tăcerea deplină cu 
zgomotul greţos al carapacelor zdrobite. Nu încercă să-i 
mănânce, ci le aruncă în aer cadavrele - fiecare de mărimea 
unui şoarece - cu o mişcare rapidă a gâtului lung, dându-le 
drumul din colții zâmbăreţi. 

Celelalte gângănii se retraseră la iuţeală înapoi sub mese. 

A fost făcut pentru aşa ceva, înţelese Callahan. Probabi/ că 
odată ca niciodată toți bumblerii au avut abilitățile astea. Aşa 
cum unele rase de terrieri se pricep să... 

Un răcnet răguşit din spatele draperiei îi întrerupse 
gândurile: 

— Humes! 

Apoi un altul: 

— Ka-humes! 

La care Callahan simţi impulsul absurd de a le răspunde 
Gesundheit!? 

Oricum, înainte de a apuca să spună sau să facă ceva, 
vocea lui Roland îi umplu gândurile. 


> Gesundheit (lb. Germ.) - Noroc! (după un strănut) (n. tr.). 


— Du-te, Jake. 

Băiatul se întoarse uluit spre Părintele Callahan. Până 
atunci stătuse cu mâinile încrucişate, pregătit să arunce cu 
'Rizele în primul căutător sau căutătoare care ar fi îndrăznit 
să se mişte. Ete se întorsese lângă el, dar îşi rotea ochii 
strălucitori în jur după alte prăzi. 

— Împreună ne ducem, zise Jake. Sunt debusolaţi, Părinte, 
uită-te la ei! Şi suntem atât de aproape! Pe aici au dus-o... 
prin sala asta... şi după aia prin bucătărie... 

Dar Callahan nu-i dădu atenţie. Cu ţestoasa ridicată 
deasupra capului (aşa cum ai ţine o lanternă într-o peşteră 
adâncă), se întorsese cu faţa la draperie. Tăcerea aşternută 
acum în spatele ei era cu mult mai îngrozitoare decât 
răcnetele şi gâlgâielile surescitate de mai devreme. Tăcerea 
asta era ca o suliță ascuţită. Şi se oprise şi băiatul lângă el. 

— Du-te cât încă mai poţi, repetă Callahan, făcând eforturi 
considerabile să-şi păstreze calmul. Prinde-o din urmă dacă se 
poate. Asta e ordinul dinh-ului tău. Şi este şi dorinţa Albului. 

— Da’ nu pot să te... 

— Du-te, Jake! 

Toţi căutătorii şi căutătoarele din Dixie Pig, fie că erau în 
mrejele micuţei sköldpadda sau nu, se foiră neliniştiţi la auzul 
acestui strigăt. Şi pe bună dreptate, pentru că vocea ieşită din 
gura lui Callahan nu era vocea lui. 

— Nu ai decât şansa asta şi trebuie să profiti de ea! 
Găseşte-o! Sunt dinh-ul tău şi îti ordon! 

Jake făcu ochii mari auzind glasul lui Roland ieşind din 
gâtlejul lui Callahan. Privi în jur, uluit şi cu gura căscată. 

În clipa de dinainte ca draperia din stânga să fie dată cu 
violenţă la o parte, Callahan îi înţelese umorul negru, 
descoperi ceea ce scăpa privirii neatente: friptura care 
constituia felul principal al ospăţului din pictură avea formă 
omenească; cavalerii şi domniţele lor se înfruptau din carne 
de om şi beau sânge de om. Pe draperie era zugrăvit un 
praznic al canibalilor. 


Şi atunci Preavechii, ce se desfătaseră până atunci la 
propriul lor banchet, traseră draperia aceea respingătoare şi 
ţâşniră în salonul principal, zbierând ascuţit printre colții mari, 
ce le ţineau gurile slute pe veci deschise. Ochii le erau negri 
ca nebunia. Pielea de pe obraji şi frunţi - ba chiar şi cea de pe 
mâini - le era acoperită cu tumori pline de crestături hidoase. 
La fel ca vampirii din sala de mese, şi aceştia erau înconjurați 
de aure, însă ale lor erau colorate într-un violet veninos atât 
de închis încât părea aproape negru. Din colţurile ochilor şi 
gurilor li se prelingea un soi de puroi amestecat cu sânge, ca 
dintr-o rană supurândă. Bolboroseau toţi de-a valma, iar unii 
chiar râdeau: dar parcă nu cu sunete create de coardele lor 
vocale, ci smulgându-le din aer ca pe nişte vietăţi. 

Callahan îi cunoştea. Fireşte. Cum să nu-i cunoască? Oare 
nu unul dintre ei îl trimisese aici? Aceştia erau vampirii cei 
adevărați, vampirii de Tipul Unu, ţinuţi la păstrare şi asmuţiţi 
acum asupra intruşilor. 

Ţestoasa din mâna lui nu-i încetinea câtuşi de puţin. 

Callahan observă privirea încremenită a lui Jake, chipul lui 
palid, ochii îngroziţi şi ieşiţi din orbite; toată îndârjirea dată 
uitării la vederea acestor monştri. 

Fără să ştie dinainte ce avea să-i iasă pe gură, Callahan 
urlă: 

— O să-l omoare pe Ete primul! O să-l omoare sub ochii tăi 
şi o să-i bea sângele! 

Ete lătră scurt când îşi auzi numele, iar ochii lui Jake părură 
a se limpezi la auzul glasului bunului său prieten, însă 
Callahan ştia că nu e vreme să-l aştepte să se dezmeticească 
de unul singur. 

Țestoasa nu-i opreşte, dar măcar îi tine pe ceilalţi la 
distanță. Gloanţele nu-i opresc, dar... 

Cu o puternică senzaţie de déjà-vu - şi, în fond, de ce nu? 
doar mai trecuse prin asta cu un catralion de ani în urmă, 
acasă la un băiat pe nume Mark Petrie -, Callahan scoase 
crucea pe care o purta la gât, pe un lănţişor. Se lovi uşor de 
patul Rugerului şi rămase agăţată acolo. Şi, la fel ca în urmă 
cu un catralion de ani, crucea strălucea acum cu o lumină 


orbitoare, alb-albăstruie. Tocmai în momentul acela, cele 
două creaturi preavechi din fruntea haitei se întinseseră să-l 
înşface şi să-l târască în mijlocul lor. Acum se retraseră cu 
iuţeală, chirăind de durere. Callahan văzu cum pielea începe 
să le sfârâie şi să se topească. lar priveliştea asta îi umplu 
sufletul de o bucurie sălbatică. 

— Înapoi! le strigă el. Vă porunceşte puterea Domnului! Vă 
porunceşte puterea lui lisus Hristos! Vă porunceşte ka-ul din 
Lumea de Mijloc! Vă porunceşte puterea Albului! 

Dar - incredibil! — unul din cei doi se năpusti la Callahan. 
Un schelet strâmb, într-un smoching foarte vechi şi mucegăit. 
La gât avea însemnul unui ordin străvechi... Crucea Malteză 
să fi fost? Şi vru să lovească cu unghiile lungi şi încovoiate 
crucifixul din mâna lui Callahan. Părintele se feri în ultima 
clipă şi ghearele vampirului trecură la doar doi centimetri de 
el. Fără să se gândească, Callahan se repezi şi împlântă 
capătul crucifixului în fruntea pergamentoasă a creaturii. Şi 
crucea din aur se înfipse în vampir aşa cum se înfige în unt un 
cuţit înroşit la flacără. Hidoşenia îmbrăcată în smochingul 
mâncat de putregai scoase un zbieret de durere şi panică şi 
se împletici îndărăt. Callahan îşi trase crucifixul înapoi. O 
fracțiune de secundă, chiar înainte ca monstrul să-şi acopere 
fruntea cu labele, preotul observă gaura pe care o făcuse 
crucea lui. Apoi, printre ghearele preavechii creaturi începu să 
se scurgă o substanţă vâscoasă, galbenă. Il lăsară genunchii 
şi se prăvăli pe jos, între două mese. Urlând de furie, 
camarazii lui se îndepărtară de el. Deja faţa creaturii începuse 
să se scofâlcească spre interiorul capului, sub mâinile acelea 
diforme. 

Aura i se stinse cu fâsâit de lumânare şi din vampir nu mai 
rămase decât o mâzgă de culoare galbenă, curgând ca voma 
din mânecile costumului şi cracii pantalonilor şi strângându-se 
într-o baltă dezgustătoare pe podeaua restaurantului. 

Callahan se îndreptă semeţ spre ceilalţi. Toată teama îi 
dispăruse ca prin farmec. Dispăruse şi umbra întunecată a 
ruşinii sub care trăise de când Barlow îi fărâmase crucifixul. 

În sfârşit liber, îşi spuse fericit. În sfârşit liber, Doamne 


Atotputernic al meu, sunt, în sfârşit, liber. 

Şi apoi: Cred că aceasta este mântuirea. Şi ce bine mă 
simt! Tare bine! 

— Zvârle-o la o parte! îi strigă unul din vampiri, cu mâinile 
ridicate ca să-şi protejeze faţa. Măscărici ticălos care crezi în 
Dumnezeul turmelor de oi, zvârle-o dacă ai sânge-n tine! 

Măscărici ticălos care cred în Dumnezeul turmelor de oi, 
chiar aşa cum spui. Şi atunci, de ce te fereşti? 

Când se confruntase cu Barlow, nu îndrăznise să dea curs 
acestei provocări, iar laşitatea lui îi adusese distrugerea. In 
Dixie Pig, Callahan îndreptă crucea spre creatura care 
cutezase să vorbească. 

— Nu îmi pun credinţa în joc la cererea unei creaturi ca 
tine, sai, spuse el clar şi tare în sala tăcută. 

Îi obligase pe Preavechi să se retragă până aproape de 
arcada de unde ieşiseră. Pe mâinile şi obrajii celor din primul 
rând apăruseră buboaie uriaşe şi negre, dizolvându-le ca un 
acid pielea pergamentoasă. 

— Şi în niciun caz n-am să-mi arunc un prieten atât de bun 
şi vechi. Dar pot să îl pun deoparte, ce ziceţi? 

Şi îşi băgă crucifixul în cămaşă. 

Câţiva dintre vampiri se năpustiră de îndată spre el, cu 
gurile sluţite de colţi şi de grimase care probabil că pentru ei 
erau echivalentele zâmbetelor de satisfacţie. lar Callahan îşi 
întinse mâinile spre ei. Degetele (şi ţeava Rugerului) 
străluceau ca înmuiate în foc albastru. Şi ochii ţestoasei 
luminau, iar carapacea îi scânteia puternic. 

— Nu vă apropiaţi de mine! le strigă Callahan. Vă 
porunceşte puterea lui Dumnezeu şi puterea Albului! 


7 


Când  înspăimântătorul şaman s-a întors cu faţa la 
Preavechi, Meiman, cel din neamul taheenilor, al oamenilor cu 
cap de pasăre sau animal, a simţit cum începe să slăbească 
vraja teribilă, dar atât de minunată, pe care o exercita 


Ţestoasa asupra lui. Şi observă că băiatul dispăruse, iar 
descoperirea aceasta îl umplu de spaimă. Nu ieşise din Dixie 
Pig, ci mersese mai departe, deci dezastrul poate că fusese 
evitat. Insă, dacă băiatul găsea uşa care dădea în Fedic şi o 
deschidea, atunci el, Meiman, va da de mare necaz. Ba mai 
mult decât atât. Pentru că Sayre îi dădea socoteală lui Walter 
o' Dim, iar Walter nu răspundea decât în faţa Regelui 
Purpuriu. 

Om vedea cum va fi. Să le luăm pe rând. Mai întâi să-i 
facem de petrecanie şamanului. Să-i asmuţim pe Preavechi 
asupra lui. Apoi să ne ocupăm de băiat, să-l strigăm şi să-i 
spunem că prietenul lui are nevoie de ajutor. Da, s-ar putea 
să meargă... 

Meiman (Omul-Canar pentru Mia, Tweety pentru Jake) se 
furişă şi-l prinse cu o mână pe Andrew - grăsanul în smoching 
cu revere ecosez - şi cu cealaltă pe panarama şi mai grasă 
care era cu el. Le arătă prin semne spatele întors al lui 
Callahan. 

Tirana scutură din cap cu vehemenţă. Meiman căscă pliscul 
şi şuieră la ea. Creatura cu vag aspect de femeie se dădu 
speriată înapoi. Bucăţile măştii în care mai devreme îşi 
înfipsese unghiile Detta Walker îi atârnau în jurul fălcilor şi 
guşii. Rana însângerată din centrul frunţii se închidea şi se 
deschidea aidoma branhiilor unui peşte eşuat la mal. 

Meiman se întoarse la Andrew, i-l arătă iar pe şaman şi făcu 
un semn inconfundabil de-a latul gâtului său împănat cu 
ghearele ce-i serveau drept degete. Andrew îi făcu semn că a 
priceput, apoi se smulse din mâinile grăsane ale nevesti-sii 
care încerca să-l oprească. Masca de om reuşea să-i exprime 
strădania individului îmbrăcat în smochingul fiţos de a-şi 
aduna curajul. Cu un strigăt gâtuit, el se năpusti asupra lui 
Callahan înşfăcându-l de beregată - dar nu cu mâinile, ci cu 
antebraţele lui dolofane. In acelaşi timp, balabusta lui se 
repezi şi lovi ţestoasa din fildeş din mâna Părintelui. 
Sköldpadda se rostogoli pe mocheta roşie până ajunse sub 
una dintre mese şi acolo (la fel ca o anumită bărcuţă din 


hârtie pe care, poate, v-o mai aduceţi aminte) părăsi definitiv 
povestea noastră. 

Preavechii tot se codeau să-l atace pe Callahan, se codeau 
şi vampirii de Tip Trei care luaseră cina în salonul principal, 
dar căutătorii şi căutătoarele îi sesizară slăbiciunea şi porniră 
spre el - mai ezitanţi la început, apoi cu încredere tot mai 
mare. Îl înconjurară şi tăbărâră pe el. Toţi, până la unul. 

— În numele lui Dumnezeu, vă cer să-mi daţi drumul! strigă 
Callahan. 

Dar fără rezultat, fireşte. Căci spre deosebire de vampiri, 
creaturile cu găuri însângerate în frunţi nu reacţionau la 
numele Dumnezeului lui Callahan. Prin urmare, preotul nu 
putea decât să spere că Jake nu se va opri din drum şi, cu 
atât mai puţin, nu se va întoarce. Nu putea decât să spere că 
el şi cu Ete o vor găsi cât mai curând pe Susannah. Că o vor 
salva, dacă le va fi cu putinţă. lar dacă nu, atunci să moară 
împreună cu ea. Şi să-i ucidă pruncul, dacă soarta le va oferi 
această şansă. Dumnezeu să-l ierte, greşise în privinţa asta. 
Ar fi trebuit să omoare fătul acela monstruos din pântecele ei 
încă din Calla, atunci când puteau s-o facă. 

Ceva îl muşcă tare de gât. Vampirii îl vor ataca acum, fără 
să le mai pese de cruce. În momentul în care vor simţi mirosul 
sângelui, se vor năpusti asupra lui ca nişte rechini. Ajută-mă, 
Doamne, dă-mi putere, se rugă Callahan şi simţi cum puterea 
îi curge prin vene. Se smuci la stânga atunci când ghearele 
căutătorilor îi sfâşiară cămaşa. Reuşi să-şi elibereze mâna 
dreaptă, mâna cea cu Rugerul. Il aţinti asupra mutrei crispate, 
asudate, congestionate de ură a grasului care-şi zicea Andrew 
şi-i înfipse ţeava (ţeava acelui pistol cumpărat pentru 
autoapărare în trecutul îndepărtat de tatăl lui Jake, mare 
mahăr de televiziune niţeluş cam paranoic) în rana rotundă 
din mijlocul frunţii. 

— Nununununu! N-ai să cutezi! zbieră Tirana, întinzându-se 
după armă. 

Atunci i se crăpă pieptul rochiei. lar Callahan văzu că sânii 


6 Din Oraşul bântulT (n. tr.). 


colosali ai creaturii erau acoperiţi cu blană aspră şi urâtă. 

Părintele apăsă pe trăgaci. Rugerul scoase o detunătură 
asurzitoare. Capul lui Andrew explodă întocmai ca un dovleac 
copt, împroşcând cu sânge toate celelalte lighioane 
îngrămădite în spatele lui. Salonul răsună de zbierete de 
stupefacţie şi oroare. Callahan avu timp să-şi spună: Nu aşa 
trebuia săfie, nu? Şi: Dar e suficient să-mi asigure intrarea în 
club? Am devenit pistolar? 

Poate că nu. Dar uite-l chiar în faţa lui pe omul-pasăre, 
căscând şi închizând pliscul, cu gâtul palpitându-i vizibil de 
emoție. 

Callahan se propti într-un cot pe mocheta îmbibată cu 
sângele care i se revărsa din gâtul sfâşiat, zâmbi satisfăcut şi 
îndreptă spre el Rugerul lui Jake. 

— Nu! chirăi Meiman, ridicându-şi mâinile hidoase în 
dreptul feţei, încercând, în mod absolut absurd, să se apere. 
Nu, NU POŢI să... 

Ba, iete că pot! îşi zise Callahan cu satisfacţie de copil şi 
mai trase o dată. Meiman se împletici doi paşi în spate; apoi 
un al treilea. Se izbi de o masă şi se prăbuşi peste ea. 
Deasupra lui pluteau leneş trei pene galbene. 

Părintele auzi mai multe urlete sălbatice - nu de furie şi nici 
de spaimă, ci de foame. Aroma sângelui penetrase prin nările 
ramolite ale Preavechilor şi nimic nu-i mai putea opri acum. 
Aşa că, dacă nu voia să devină unul din ei... 

Părintele Callahan, care odinioară fusese preotul catolic al 
oraşului 'Salem's Lot, întoarse ţeava Rugerului spre el. Nu 
pierdu vremea ca să încerce să desluşească eternitatea în 
întunericul din ţeava armei, ci şi-o propti bine sub bărbie. 

— Heil, Roland! spuse el, ştiind 

(val pe val sunt ridicați) 

că a fost auzit: 

— Heil, pistolarule! 

Incordă degetul pe trăgaci când monştrii aceia vechi de 
când lumea se înghesuiră peste el. Se îneca în duhoarea 
respirației lor îngheţate şi fără viaţă, dar nu se simţea 
descurajat. Dimpotrivă: niciodată nu se simţise atât de 


puternic. Cea mai mare fericire din viaţă o trăise în anii când 
rătăcise prin lume; când nu mai era preot, ci doar Callahan 
Hoinarul. lar acum simţea că foarte curând va fi liber să 
revină la viaţa aceea, să pribegească după placul inimii, căci 
îşi dusese la bun sfârşit toate îndatoririle. lar asta îl umplea 
de bucurie. 

— ţi doresc să-ţi găseşti Turnul, Roland, și să te urci până 
în vârful lui! 

Şi colții vechilor lui duşmani, colții acestor preavechi fraţi şi 
surori ai creaturii care îşi spunea Kurt Barlow, se înfipseră în 
el ca acele de viespi. Dar Callahan nu simţi nimic. Surâse 
când apăsă trăgaciul, scăpând pe vecie de ura lor. 


PE VAL 


Când ieşeau de pe drumul de ţară care-i dusese la casa 
scriitorului, din oraşul Bridgton, Eddie şi Roland au dat peste o 
camionetă portocalie pe aripile căreia scria ÎNTREŢINERE 
CENTRALE ELECTRICE MAINE. Lângă ea, un individ cu o cască 
galbenă şi o vestă tot portocalie, cu benzi reflectorizante, tăia 
crengile care prezentau un pericol pentru cablurile electrice 
întinse la joasă înălţime. Şi, vă întreb, credeţi că Eddie a 
simţit ceva atunci? Vreo forţă năvalnică, prevestind valul ce 
se năpustea asupra lor pe Calea Grinzii? Mai târziu, Eddie îşi 
spuse că da, parcă simţise ceva, dar nu era sigur. Numai 
Dumnezeu ştia cât de aiurea se simţea el deja. Şi pe bună 
dreptate: câţi oameni ajung faţă în faţă cu creatorii lor? Mă 
rog... Stephen King nu-l crease încă pe Eddie Dean, un tânăr 
pentru care Oraşul Cooperatist? se afla în Brooklyn, nu în 
Bronx - nu, King nu îl crease încă până în anul 1977, însă 
Eddie era mai mult ca sigur că îl va crea la un moment dat. 
Altfel cum s-ar fi putut afla el aici? 

Eddie opri în faţa camionetei aparţinând centralei electrice, 
cobori din maşină şi îl întrebă pe bărbatul asudat cum poate 
să ajungă pe Aleea Carapacea Ţestoasei din oraşul Lovell, 
Amabil, individul îi dădu toate informaţiile, apoi adăugă: 

— Dacă chiar vrei să ajungi azi în l.ovell, o să trebuiască să 
mergi pe Route 93. „Drumul Mocirlos”, cum i se zice prin 
părţile astea. 

Ridică apoi o mână şi clătină din cap ca şi cum ar fi vrut să-l 
împiedice pe Eddie să protesteze, cu toate că tânărul nu mai 


7 Vezi Cântecul lui Susannah (n. tr.). 


căscase gura să zică ceva din momentul întrebării iniţiale. 

— Ştiu că-i cu unşpe kilometri mai lung şi că are al dracu' 
de multe gropi, da' nu-i chip să treci azi prin East Stoneham. 
Poliţaii au închis oraşul. Toţi îs acolo: ăia de la circulaţie, 
tembelii de la poliţia locală, ba au venit până şi ăia de la 
secţia de poliţie a comitatului Oxford. 

— Pe bune? se arătă nedumerit Eddie, aceasta părându-i-se 
a fi cea mai prudenta reacţie. 

Tipul de la curent continuă, clătinând din cap cu un aer 
funest: 

— Nimeni n-are habar ce-a fost acolo, da' s-a lăsat cu 
împuşcături - cre'că mitraliere - şi explozii. 

Se lovi uşor peste staţia de emisie-recepţie - veche şi 
acoperită acum cu rumeguş - pe care o avea prinsă la curea. 

— Am auzit de fo' două ori şi cuvântu' cu t. Şi nu pot să zic 
că m-a mirat. 

Eddie nu avea idee care anume ar fi putut fi cuvântul „cu 
t', dar avea o idee extrem de concretă că Roland voia să 
pornească la drum cât mai repede. 

li putea simţi în minte nerăbdarea; aproape că-l vedea cum 
îşi roteşte degetele în gestul care însemna Haide, haide 
odată. 

— Adică „terorism”, spuse tipul de la curent şi începu să 
vorbească mai încet. Oamenii zic că un căcat aşa mare nu se 
poate întâmpla în America, nene, da’ uite că eu îţi spun că se 
poate. Dacă nu chiar azi, atunci mai devreme ori mai târziu. O 
să apară nişte demenţi care o să arunce în aer Statuia 
Libertăţii sau Empire State Building, aşa cred eu - extremiştii 
de dreapta, ori ăia de stânga, ori arăboii ăia fără Dumnezeu. 
Că s-a umplut lumea de nebuni. 

Eddie, care apucase să cunoască zece ani în plus de istorie 
faţă de individul acesta, nu îl contrazise: 

— Probabil că ai dreptate. Oricum, mulţam pentru sfaturi. 

— N-am vrut să-ţi pierzi timpul aiurea, răspunse omul, 
adăugând atunci când Eddie deschise portiera Fordului sedan 
al lui John Cullum: Te-ai bătut cu cineva, dom'ne? Că parcă nu 
eşti în toate firile tale şi mai eşti şi beteag de-un picior. 


Da, Eddie se bătuse, sigur că da; avea o tăietură la braţ şi o 
gaură în gamba stângă. Niciuna dintre răni nu era gravă şi 
aproape că uitase de ele în suita evenimentelor ce urmaseră. 
Acum, că i se adusese aminte, începuseră să-l doară din nou. 
De ce mama dracului refuzase flaconul cu Percocet al lui 
Aaron Deepneau? 

— Mda, mormăi el, de-aia mă duc la Lovell. M-a muşcat 
câinele unui ins de-acolo. Şi am de gând să stau serios de 
vorbă cu el. 

Proastă poveste, naşpa subiect. Dar, în fond, nu el era 
scriitorul. King era, King să aibă grijă s-o îndrepte. Oricum, 
apucă să se urce la volan înainte ca tipul de la curent să-i mai 
pună vreo întrebare. Demară şi se îndepărtă în grabă de 
acolo. 

— Ai aflat cum ajungem? îl întrebă Roland. 

— Da. 

— Bun. Toate relele se întâmplă acum în acelaşi timp, 
Eddie. Trebuie să ajungem la Susannah cât putem de repede. 
Şi la Jake şi la Părintele Callahan. Şi copilul ăla, ce-o fi el, se 
naşte chiar acum. Poate s-a născut deja. 

Fă la dreapta când ajungi pe Kansas Road, îi spusese tipul 
de la curent (Kansas, ca în povestea cu Dorothy şi Toto şi 
mătuşica Em; şi toate relele se întâmplau în acelaşi timp), iar 
Eddie luă curba spre dreapta. Acum se îndreptau spre nord. În 
stânga lor, soarele coborâse în spatele copacilor, învăluind în 
umbre cele două benzi asfaltate ale drumului. Eddie avu 
senzaţia aproape palpabilă a timpului care i se scurge printre 
degete, la fel ca o țesătură incredibil de mătăsoasă. Apăsă 
pedala de acceleraţie şi vechiul Ford al lui John Cullum, deşi 
cu supapele cam astmatice, se învioră niţeluş. Ajunse la 
optzeci şi opt de kilometri la oră şi rămase acolo. Poate că ar 
fi putut să atingă o viteză mai mare, dar era riscant, deoarece 
Kansas Road era şi sinuos, şi prost întreţinut. 

Roland scosese din buzunarul cămăşii o bucată de hârtie, o 
despăturise, iar acum o studia cu mare atenţie (deşi Eddie se 
cam îndoia că pistolarul era în stare să citească documentul 
cu pricina; cuvintele scrise ale acestei lumi vor fi mereu o 


enigmă de nepătruns pentru el). În partea de sus a hârtiei, 
deasupra caligrafiei tremurate, dar perfect lizibile a lui Aaron 
Deepneau (şi a semnăturii trufaşe a lui Calvin Tower), era 
desenat un castor nostim însoţit de cuvintele N-AM RAGAZ DE 
ATÂTEA TREBURI. Ce să vezi? Nici ei nu aveau răgaz; şi ei 
aveau prea multe treburi. 

Nu-mi plac întrebările tâmpite, nu vreau să joc jocuri 
absurde, îşi spuse Eddie, simțind că-i vine să zâmbească. Era 
aproape sigur că Roland rămăsese fidel acestui punct de 
vedere, în ciuda faptului că, atunci când merseseră cu Monoul 
Blaine, reuşiseră să-şi salveze vieţile cu ajutorul câtorva 
întrebări tâmpite puse la momentul potrivit. Căscă gura să 
sublinieze faptul că ceea ce s-ar putea dovedi a fi cel mai 
important document din întreaga istorie a lumii - mai 
important decât Magna Carta, ori Declaraţia de Independenţă, 
ori Teoria Relativității a lui Albert Einstein - avea un motto de 
doi bani. Ei, Roland, ce părere ai de chestia asta? Însă, înainte 
să rostească primul cuvânt, îl lovi valul. 


2 


Îi alunecă piciorul de pe acceleraţie. lar asta a fost un fapt 
pozitiv. Dacă ar fi rămas apăsat acolo, precis că amândoi s-ar 
fi rănit, ba poate chiar ar fi fost omorâţi. Când a venit valul, 
controlul asupra Fordului lui John Cullum dispăru complet de 
pe lista cu priorităţi a lui Eddie Dean. Senzaţia era aceea din 
clipa când montagne-russe-ul în care te afli ajunge pe primul 
pisc al traseului, ezită, se leagănă... plonjează... şi te 
prăvăleşti şi tu, iar aerul fierbinte al verii te loveşte în faţă ca 
un pumn de pugilist; şi simţi o presiune fenomenală în piept; 
şi parcă stomacul îţi pluteşte undeva în spate, desprins de 
trup. 

Eddie observă că totul din maşina lui Cullum devine brusc 
imponderabil - scrumul de pipă, două pixuri şi o agrafă de 
hârtie de pe bord, dinh-ul lui Eddie şi - realiză el cu 
surprindere - ka-mai-ul dinh-ului lui, dragul şi bunul Eddie 


Dean. Atunci, la ce să se mai mire că îşi pierduse stomacul! 
(Ce nu vedea, însă, era că şi maşina - oprită la marginea 
drumului - plutea legănându-se leneş la vreo zece, 
doisprezece centimetri de sol, ca o bărcuţă pe o mare 
invizibilă.) 

Şi atunci dispăru drumul mărginit de copaci. Şi atunci 
dispăru oraşul Bridgton. Şi atunci dispăru lumea. Şi se porniră 
clopotele portalului, dezgustătoare, scârboase, făcându-l să-şi 
dorească să scrâşnească din dinţi... numai că îi dispăruseră şi 
dinţii. 


3 


La fel ca Eddie, Roland a avut şi el sentimentul limpede că 
a fost mai întâi ridicat, iar apoi suspendat, de parcă îşi 
pierduse legăturile cu forţa de gravitație a Pământului. Auzi şi 
el clopotele şi se simţi înălţat prin zidul existenţei, dar 
înţelese că nu era vorba de un portal real - nu dintre acelea 
prin care mai trecuseră ei. Ce se întâmpla acum semăna 
foarte mult cu ceea ce Vannay numea aven kal - vorbe ce 
puteau fi traduse prin dus de vânt sau purtat pe val. Numai că 
forma kal a cuvântului, spre deosebire de cea mai comună, 
kas, indica o forţă naturală de proporţii catastrofale: nu vânt, 
ci uragan; nu val, ci un tsunami. 

Grinda însăşi vrea să-ţi vorbească, Gură-Spartă, îi spuse în 
minte Vannay - Gură-Spartă fusese porecla sarcastică aleasă 
de Vannay pentru fiul taciturn al lui Steven Deschain. 
Profesorul şchiop şi genial încetase să o mai folosească 
(posibil la insistenţele lui Cort) după ce Roland a împlinit 
unsprezece ani. Poate c-o să-ți fie de folos să ştii să asculti. 

Și cu foarte mare luare-aminte am să ascult, răspunse 
Roland şi căzu. Se înecă şi icni de câteva ori, îngreţoşat. 

Alte clopote. Şi acum plutea iarăşi, de data aceasta 
deasupra unei încăperi pline cu paturi goale. O singură privire 
fu îndeajuns ca să priceapă că aici îi aduceau Lupii pe copiii 
răpiți din Callele de Hotar. lar la capătul îndepărtat al 


camerei... 

O mână îl înşfăcă de braţ, lucru ce i s-ar fi părut imposibil 
lui Roland într-o asemenea stare. Se uită la stânga şi îl văzu 
pe Eddie, plutind gol-puşcă. Erau amândoi dezbrăcaţi. Hainele 
le rămăseseră în lumea scriitorului. 

Roland observase deja ce îi arăta Eddie acum: la capătul 
îndepărtat al camerei, două paturi fuseseră apropiate. Pe unul 
din ele era o femeie albă. Cu picioarele mult crăcănate - 
Roland nu avea nici cea mai mică îndoială că erau exact 
aceleaşi picioare de care se folosise Susannah în vizita lor 
prin portal în New York. O femeie cu cap de şobolan - din 
neamul taheenilor - stătea aplecată între ele. 

Lângă femeia cea albă zăcea o femeie cu pielea smeadă, 
ale cărei picioare se terminau imediat sub genunchi. In pielea 
goală sau nu, îngreţoşat sau nu, plutind prin portal sau nu, 
Roland nu se mai simţise niciodată atât de fericit să vadă pe 
cineva. lar Eddie simţea acelaşi lucru. Roland îi auzi în minte 
strigătul de bucurie şi întinse mâna ca să-l potolească. 
Trebuia să încerce să-l potolească, pentru că Susannah se 
uita în sus spre ei, aproape sigur că îi văzuse, iar dacă avea 
să le spună ceva, el trebuia să audă fiecare cuvânt. Deoarece 
chiar dacă acele cuvinte ar fi fost rostite de gura ei, era foarte 
probabil ca ele să aparţină Grinzii; să fie vocea Ursului sau 
cea a [estoasei. 

Ambele femei purtau pe cap glugi metalice conectate între 
ele printr-un cablu din oţel. 

O /egătură telepatică, comentă Eddie, umplându-i iarăşi 
capul şi astupând orice altceva. Sau poate că e... 

Ssst! explodă Roland. Taci odată, Eddie, în numele tatălui 
tău! 

Un bărbat în halat alb luă de pe o tavă un forceps cu aspect 
de instrument de tortură şi o împinse la o parte pe asistenta 
cu cap de şobolan. 

O să ne simtă, se impacientă Roland. Dacă mai zăbovim, cu 
siguranţa ca o să ne simtă şi o să dea alarma. 

Insă acum Susannah se uita fix la el, cu ochi febrili sub 
marginea  glugii metalice. Dar strălucind de înţelegere. 


Recunoscându-i, da, chiar aşa. 

Şi articulă un singur cuvânt. lar, într-un moment de intuiţie 
inexplicabilă, dar perfect credibilă, Roland înţelese că acel 
cuvânt nu venea de la Susannah, ci de la Mia. Dar era, 
deopotrivă, şi Vocea Grinzii, forţă suficient de sensibilă ca să 
înţeleagă gravitatea amenințării la adresa ei şi ca să ia măsuri 
de protecţie. 

Chassit? rosti Susannah; iar Roland auzi cuvântul cu 
mintea, pentru că ei erau ka-tet şi an-tet; şi îl văzu cum se 
formează pe buzele ei când ea se uită în sus, înspre locul 
unde pluteau ei - spectatori la ceva ce se petrecea într-un alt 
unde şi într-un alt când chiar în clipa aceasta. 

Taheenul cu cap de uliu ridică ochii, poate urmărindu-i 
privirea, poate percepând clopotele portalului cu auzul lui 
nefiresc de ascuţit. Apoi doctorul înfipse forcepsul sub 
acoperământul Miei. Femeia cea albă urlă. Susannah urlă şi 
ea. Şi, de parcă fiinţa fără-de-trup a lui Roland ar fi putut fi 
împinsă de forţa acelor două urlete comasate aidoma 
frunzelor moarte purtate departe de vântul de octombrie, 
pistolarul simţi că este dus de acolo, că pierde legătura cu 
locul acesta. Reuşi, totuşi, să se agaţe de cuvântul acela pe 
care îl auzise. Işi văzu mama cum se apleacă peste pătuţul lui 
ca să-i spună noapte bună, în camera culorilor, cea în care 
locuise când era mic. Şi abia acum înţelese semnificaţia 
acelor culori pe care atunci le acceptase fără să pună 
întrebări, aşa cum acceptă orice lucru copiii abia ieşiţi din 
scutece: cu uimire necondiționată, cu presupunerea nerostită 
că totul este numai şi numai magie. 

Camera copilăriei lui avea ferestre cu vitralii pe care erau 
reprezentate Arcele Curcubeului. Ce altceva? Şi-o aminti pe 
mama aplecată deasupra lui, cu chipul scăldat în lumina 
aceea multicoloră, cu gluga dată pe spate. Îşi aminti cum linia 
zveltă a gâtului i-o admirase cu ochi de copil 

(totul este numai şi numai magie) 


8 Chassit (în Limba Nobilă) - nouăsprezece, cuvânt folosit 
mai ales în poeziile pentru copii din Gilead (n. tr.). 


şi suflet de amant; îşi aminti că se gândise cum o va curta 
şi i-o va răpi tatălui său dacă ea îl va accepta; cum se vor 
căsători şi vor avea copii şi vor trăi fericiţi până la adânci 
bătrâneţi pe tărâmul acela de basm numit Regatul Luminii. Işi 
mai aminti cum îi cânta ea, cum îi cânta Gabrielle Deschain 
băieţelului ei care o privea din pătuţ cu ochi mari şi chip prins 
în vârtejul acelor culori ce-i prevestesc viaţa pe care o va 
petrece pe drumuri; şi ea îi cântă un cântecel absurd care 
suna cam aşa: 


Copil rău, copil drag, 
Strânge zmeura şirag. 
Chussit, chissit, chassit? 
Coşul ţi l-ai burduşit! 


Chiar că mi l-am burduşit, îşi zise el, rostogolindu-se 
imponderabil prin beznă, către dangătele teribile ale 
clopotelor din portal. Cuvintele alea ciudate nu erau aiureli, ci 
numere străvechi - aşa îi explicase mama atunci când o 
întrebase. Chussit, chissit, chassit: şaptesprezece, 
optsprezece, nouăsprezece. 

Chassit înseamnă nouăsprezece, înțelese el acum. 
Bineînțeles. Şi, brusc, se pomeni iar în lumină, alături de 
Eddie - o lumină portocalie, cuprinsă de friguri - şi acolo erau 
şi Jake şi Callahan. Îl văzu chiar şi pe Ete lângă piciorul stâng 
al lui Jake. Cu blana zburlită şi botul încreţit, descoperindu-i 
colții. 

Chussit, chissit, chassit, repetă Roland privindu-şi fiul, un 
băiat atât de mic, copleşit de numărul mare al duşmanilor din 
Dixie Pig. Chassit înseamnă nouăsprezece. Cât să-mi 
burduşesc coşul. Dar despre ce coş este vorba? Ce inseamnă? 


°  Chussit,  chissit, chassit (în Limba  Nobilă) - 
„Şaptesprezece, optsprezece, nouăsprezece” (n. tr.). 


4 


Lângă Kansas Road din Bridgton, Fordul de doisprezece ani 
al lui John Cullum (o sută şaptezeci şi unu de mii de kilometri 
afişaţi şi nici nu-şi făcuse încălzirea, cum îi plăcea lui Cullum 
să se laude) se legăna alene puţin deasupra acostamentului: 
roţile din faţă atingeau pământul, apoi se ridicau şi venea 
rândul celor din spate să sărute ţărâna. lnăuntru, doi bărbaţi 
care păreau nu doar fără cunoştinţă, ci şi transparenți, 
pluteau încet în ritmul mişcărilor maşinii, ca două cadavre 
într-o navă scufundată. Şi de jur-împrejurul lor pluteau toate 
gunoaiele ce pot fi găsite în orice maşină prigonită la greu: 
scrum şi pixuri şi agrafe de hârtie şi cea mai veche alună din 
lume şi o monedă de un penny de sub bancheta din spate şi 
ace de brad de pe covoraşe, ba chiar şi unul dintre covoraşe. 
Tot felul de nimicuri băteau timid la capacul închis al 
torpedoului. 

Trecătorul ocazional ar fi rămas trăsnit la vederea acestor 
lucruri - şi oameni! probabil morți! - care pluteau în interiorul 
maşinii, la fel ca obiectele dintr-o navetă spaţială. Insă nu 
apăru niciun asemenea trecător. Cei care locuiau pe acest 
mal al Lacului Keywadin se uitau vizavi, la malul pe care era 
ridicat oraşul East Stoneham, chiar dacă nu mai era nimic de 
văzut acolo. Până şi fumul se risipise aproape complet. 

Maşina se legăna leneş şi în interiorul ei Roland de Gilead 
se ridică încet de pe scaunul din faţă ajungând să-şi lipească 
ceafa de plafonul murdar. Picioarele îi pluteau în urmă. Pe 
Eddie îl împiedică volanul să se înalțe în acel vals lent de 
astronauți, dar apoi o mişcare în lateral a maşinii îl scoase de 
la locul lui şi tânărul pluti până în plafon, cu o expresie pasivă 
şi visătoare întipărită pe chip. O şuviţă argintie de salivă îi 
scăpă din colţul gurii şi începu să plutească şi ea, sclipitoare 
şi plină cu băşicuţe minuscule, alături de obrazul lui, acoperit 
cu sânge închegat. 


5 


Roland era convins că Susannah îl văzuse, probabil că îl 
văzuse şi pe Eddie. Şi tocmai din cauza asta se chinuise atât 
de mult să rostească acel unic cuvânt. Pe de altă parte însă, 
nici Jake şi nici Callahan nu-i văzuseră. Băiatul şi Părintele 
tocmai ce intraseră în Dixie Pig - iniţiativă fie extrem de 
curajoasă, fie extrem de nesăbuită - şi acum se concentrau 
doar asupra celor descoperite acolo. 

Nesăbuit sau nu, Roland se simţi grozav de mândru de 
Jake. Observă că băiatul pusese canaa între el şi Callahan - 
distanţa (niciodată aceeaşi) dintre doi pistolari care îi fereşte 
să fie ucişi cu acelaşi foc. Amândoi erau gata de luptă. 
Callahan avea pistolul lui Jake... şi mai avea încă ceva: un fel 
de sculptură micuță. Roland era aproape convins că era un 
can-tah, unul dintre idolii cei mici. Băiatul era înarmat cu 
'Rizele lui Susannah, pe care le recuperase numai zeii puteau 
şti de unde. 

Pistolarul observă o femeie foarte grasă al cărei aspect 
omenesc se sfârşea în dreptul gâtului. Deasupra trioului de 
guşi gelatinoase îi atârnau resturile măştii. Şi doar privindu-i 
capul de şobolan Roland înţelese brusc o mulţime de lucruri. 
Poate că pe unele ar fi trebuit să le priceapă mai din timp, 
dacă nu ar fi fost preocupat - aşa cum sunt chiar acum 
Părintele şi băiatul - de altele. 

Căutătorii despre care le povestise Callahan, de pildă. 
Poate că erau, de fapt, nişte taheeni - creaturi care nu-i 
aparţin nici lui Prim, nici lumii naturale, ci sunt nişte bastarzi 
repudiaţi de cele două forţe demiurgice. Nu semănau cu cei 
cărora Roland le spunea Mutanţi Leneşi, pentru că aceia 
apăruseră ca rezultat al războaielor necugetate purtate de 
bătrâni şi al experimentelor lor dezastruoase. Nu, aceştia 
păreau a fi taheeni autentici, cunoscuţi sub numele de 
„oameni de mâna a treia” sau can-toi!. Şi, da, ar fi trebuit să 


10 Oameni cu cap de şobolan, purtând măşti umanoide 
confecţionate dintr-un material asemănător cu  latexul, 
creaturi pe care Callahan le numeşte „căutători” (n. tr.). 


înţeleagă mai repede. Câţi dintre taheeni erau acum în slujba 
creaturii numite Regele Purpuriu? Câţiva? Mai mulţi? 

Toţi? 

Dacă al treilea răspuns era cel corect, atunci cu siguranţă 
că drumul până la Turn avea să fie extrem de greu. Dar nu 
era în firea pistolarului să anticipeze şi, în cazul acesta, 
imaginaţia lui săracă s-a dovedit a fi o binecuvântare. 


6 


Văzu tot ce era de văzut. Deşi can-toi-ii - „căutătorii” lui 
Callahan - îi înconjuraseră pe Jake şi pe Părinte (cei doi nici 
nu-i observaseră pe cei care le tăiau retragerea, cei care 
păziseră intrarea de pe strada 61). Părintele reuşise să-i 
oprească arătându-le micuța sculptură, fascinându-i exact la 
fel cum Jake fascinase oamenii cu cheia găsită pe terenul 
viran. Un taheen galben, cu trup de om şi cap de canar 
monstruos, avea un fel de armă la îndemână, dar nu făcu 
niciun efort să o ridice. 

Dar mai era încă o problemă, una pe care o observară 
imediat ochii lui Roland, antrenați să descopere dintr-o 
singură privire orice capcană sau ambuscadă. Văzu pe perete 
infama parodie a Ultimului Ospăţ al lui Eld şi-i înţelese 
semnificaţia în cele câteva clipe dinainte ca draperia să fie 
dată cu violenţă la o parte. Şi mirosul: nu doar miros de 
carne, ci de carne de om. Şi asta ar fi trebuit să priceapă mai 
devreme, dacă ar fi avut timp să se gândească... însă viaţa în 
Calla Bryn Sturgis nu-i dăduse prea mult timp de gândire. In 
Calla, ca şi în poveştile de aventuri, viaţa fusese doar o 
înşiruire rapidă de evenimente blestemate. 

Însă acum totul era cât se poate de limpede. Păi, nu? 
Căutătorii nu puteau fi altceva decât taheeni - căpcăunii din 
basmele pentru copii, dacă nu vă este cu supărare. Cei din 
spatele draperiei erau cei pe care Callahan îi numea vampiri 
de Tipul Unu şi cărora Roland le zicea Preavechii, probabil cei 
mai puternici şi mai înspăimântători supraviețuitori ai 


retragerii de demult a lui Prim. Şi, în vreme ce taheenii se 
mulţumeau să se holbeze încremeniţi la sigul-ul din mâna lui 
Callahan, Preavechii nu-l învredniceau nici măcar cu o singură 
privire. 

Acum gândaci hidoşi şi uriaşi se revărsară zornăind de pe 
sub mese. Roland îl ştia mai de demult şi, la vederea lor, i se 
risipi orice dubiu ar mai fi avut cu privire la ceea ce se 
ascundea în spatele draperiei. Aceştia erau paraziți, băutori 
de sânge, partizani ai celor din Dixie Pig: păduchi ai 
Preavechilor. Nu prea periculoşi câtă vreme era şi un bumbler 
de faţă, dar, atunci când îi observai în număr atât de mare, cu 
siguranţă că Preavechii nu erau departe. 

Când Ete porni atacul împotriva gândacilor, Roland de 
Gilead făcu singurul lucru care îi trecu prin minte: pluti în jos 
spre Callahan. 

Intră în Callahan. 


Părinte, aicea sunt. 

Da, Roland. Ce... 

N-avem vreme. SCOATE-L DE-AICI. Neapărat. Scoate-l de- 
aici cât încă se mai poate! 


8 


Şi Callahan se strădui să facă ce îi ceruse. Însă fireşte că 
băiatul nu voia să plece. Privindu-l prin ochii Părintelui, Roland 
îşi spuse cu amărăciune: Ar fi trebuit să-l şcolesc mai bine în 
arta trădării. Zeii ştiu că am făcut tot ce mi-a stat în putere. 

— Du-te cât încă mai poţi, îi spuse Callahan lui Jake, făcând 
eforturi considerabile să-şi păstreze calmul. Prinde-o din urmă 
dacă se poate. Asta e ordinul dinh-ului tău. Şi este şi dorinţa 
Albului. 

Vorbele astea ar fi trebuit să-l pună în mişcare pe băiat, dar 
nu se întâmplă aşa. Jake încă mai protesta - pe toţi zeii, era 


aproape la fel de nesupus ca Eddie! - iar Roland nu mai putea 
aştepta. 

Lasă-mă pe mine, Părinte. 

Şi Roland preluă controlul fără să aştepte răspunsul 
preotului. Deja simţea cum valul acela - aven kal - care-l 
adusese pană aici începe să slăbească. lar Preavechii îşi vor 
face apariţia dintr-o clipă în aha. 

— Du-te, Jake, zbieră el folosind vocea coardele vocale ale 
Părintelui pe post de megafon. 

Desigur că s-ar fi pierdut definitiv dacă ar fi stat să se 
gândească la ce face, însă asemenea analize nu-i stăteau 
absolut deloc în caracter şi fu nespus de recunoscător să vadă 
cum Jake face ochii mari. 

— Nu ai decât şansa asta şi trebuie să profiti de ea! 
Găseşte-o! Sunt dinh-ul tău şi îti ordon! 

Şi atunci, la fel cum se întâmplase şi mai devreme, când o 
văzuse pe Susannah, se simţi aruncat în slăvi, ca un obiect 
imponderabil, scos din mintea lui Callahan la fel de uşor cum 
destrami o pânză de păianjen cu un suflu, ori răspândeşti în 
văzduh puful unei păpădii. Vru să se întoarcă, însă încercarea 
îi fu zadarnica, asemenea înotătorului care se luptă cu un 
curent puternic ca să ajungă la mal. 

Roland! vocea lui Eddie; vocea lui Eddie plină de spaimă. 
lisuse Roland, ce-s jivinele alea? 

Draperia fusese dată la o parte. lar creaturile ce se 
îmbulziră în salonul principal erau foarte bătrâne şi foarte 
respingătoare, cu dinţi crescuţi în neştire pe feţele lor pocite 
de strigoi, cu gurile incapabile să se închidă din cauza colţilor 
de grosimea mâinilor pistolarului, cu bărbiile zbârcite şi 
păroase lucind de sânge şi zeamă de carne. 

Şi uite - zeilor, o, zei ai mei - băiatul tot nu se mişcă! 

— O să-l omoare pe Ete primul! urlă Callahan. 

Dar Roland nu era sigur că preotul strigase. Mai degrabă 
fusese Eddie, care folosise vocea lui Callahan aşa cum o 
făcuse şi el. Se pare că Eddie dăduse peste nişte curenţi mai 
blânzi, sau poate avea mai multă putere. Suficientă putere 
cât să intre în Părinte după ce Roland fusese expulzat de 


acolo. 

— O să-l omoare sub ochii tăi şi o să-i bea sângele! 

lar argumentul acesta fu de ajuns. Băiatul se răsuci pe 
călcâie şi o zbughi de acolo cu Ete alergând pe lângă el. O luă 
direct prin faţa canarului monstruos şi apoi printre doi din 
folkenii căutători, dar niciunul dintre aceştia nu încercă să-l 
prindă. Toţi se zgâiau ca hipnotizaţi la Ţestoasa din palma lui 
Callahan. 

Nici Preavechii nu-l băgară în seamă pe băiat, aşa cum îşi 
închipuise şi Roland că va fi. Callahan le povestise că unul 
dintre Preavechi venise în o orăşelul pe nume 'Salem's Lot 
unde el era preot. Părintele supravieţuise întâlnirii cu acesta - 
fapt deloc obişnuit pentru cei care se confruntă cu asemenea 
monştri, mai ales după ce şi-au pierdut toate armele şi sigul- 
urile de credinţa şi putere - dar, înainte de a-l elibera, 
creatura îl forţase să-i bea sângele otrăvit, făcându-l lesne de 
recunoscut de către ceilalţi vampiri. 

Roland mai apucă să vadă că Părintele Callahan îşi ţinea 
crucea-sigul îndreptată spre ei şi fu scuipat înapoi în beznă. 
Incepură din nou dangătele, aproape scoţându-l din minţi cu 
zăngănitul lor oribil. De undeva, ca de la mare depărtare, auzi 
strigătul lui Eddie. Roland întinse mâna după el în întunericul 
dens, îi atinse braţul, îl pierdu, îi găsi mâna şi i-o apucă bine. 
Se rostogoliră amândoi iar şi iar şi iar, ţinându-se strâns unul 
de celălalt, făcând tot posibilul să nu se despartă, sperând să 
nu se rătăcească pe vecie în bezna fără-de-uşi dintre lumi. 


IHI 
EDDIE DĂ UN TELEFON 


1 


Eddie reveni în maşina cea veche a lui John Cullum cu 
acelaşi sentiment cu care se trezea în adolescență din 
coşmarurile sale cele mai cumplite: făcut ghem, gâfâind 
speriat, total dezorientat, fără să ştie cine este şi cu atât mai 
puţin unde se află. 

Într-o secundă îşi dădu seama că, oricât de incredibil ar fi 
părut, el şi cu Roland pluteau ţinându-se în braţe ca doi 
gemeni în pântecele mamei - doar că acolo nu existau nici 
mamă, nici pântece. Prin faţa ochilor îi planară agale un pix şi 
o agrafă pentru hârtie. Şi o cutie din plastic galben pe care o 
recunoscu ca fiind carcasa unei casete audio foarte vechi Nu- 
ți pierde vremea, drăguță, se dojeni el. Nu mai are bandă. 
Tipul ăsta de casetă a fost o invenţie al naibii de păguboasă. 

Simţi o zgărietură la ceafă. Să fi fost de la plafoniera 
jegoasă a Fordului lui Cullum? Pe toţi dracii, chiar aşa era! 

Şi atunci forţa gravitaţiei îşi veni în fire şi amândoi căzură 
într-o ploaie de mărunţişuri. Covoraşul auto care plutise pe 
lângă ei ateriză lin pe volan. Eddie se izbi cu burta de 
speteaza scaunului din faţă şi aerul ţâşni din el cu un fâssss 
puternic. Roland se prăvăli lângă el, pe şoldul bolnav. Scoase 
un singur strigăt răguşit şi apoi se chinui să ajungă pe locul lui 
din dreapta. 

Eddie vru să zică ceva, dar Callahan i-o luă înainte, 
înecându-i toate gândurile cu strigătul lui: Heil, Roland! Heil, 
pistolarule! 

De cât efort psihic avusese nevoie Părintele ca să le poată 
vorbi din cealaltă lume? Din spatele lui se auzeau, foarte 
slabe şi îndepărtate, dar foarte reale, strigăte animalice de 


triumf. Urlete nearticulate. 

Ochii mari şi consternaţi ai lui Eddie îi întâlniră pe cei de un 
albastru-deschis ai lui Roland. Il apucă de mâna stângă, 
spunându-şi: Moare, Doamne, Dumnezeule Atotputernic, cred 
că Părintele o să moară acum. 

îți doresc să-ți găseşti Turnul, Roland, şi să... 

— „şi să te urci până în vârful lui, şopti Eddie. 

Se aflau iarăşi în maşina lui John Cullum, staționată cam 
strâmb - altminteri în bună stare - pe marginea Kansas Road, 
în penumbra înserării de vară. Dar ce avea Eddie în faţa 
ochilor era lumina portocalie, ca de iad, a acelui restaurant 
care, de fapt, nu era un restaurant, ci un bârlog de canibali. Şi 
numai gândul că existau cu adevărat asemenea jivine, că 
oamenii treceau în fiecare zi pe lângă vizuina lor, fără să ştie 
ce se ascunde înăuntru, fără să le simtă privirile hămesite 
care, fără doar şi poate, îi cântăreau şi îi... 

Înainte de a-şi putea duce gândul până la capăt, scoase un 
urlet de durere când simţi cum dinţi-fantomă i se înfig în gât 
şi obraji şi burtă; când gura i se umplu cu urzici usturătoare; 
când îşi simţi testiculele perforate. Urlă iar, râcâind aerul cu 
mâna liberă, până când Roland i-o prinse într-a lui, încercând 
să-l liniştească. 

— Gata, Eddie. Gata. Nu mai sunt. 

Conexiunea se întrerupse şi durerea se mai ostoi. Roland 
avea dreptate, fireşte că avea. Ei scăpaseră, Părintele nu. 
Eddie remarcă lacrimi în ochii pistolarului. 

— Nici e/ nu mai e. Părintele. 

— Vampirii? Ştii tu... canibalii? Au... L-au...? 

Dar Eddie nu reuşi să termine. Era mult prea îngrozitor 
gândul că Părintele Callahan ar putea fi acum unul dintre e'i. 

— Nu, Eddie. Nici vorbă de aşa ceva. A... 

Şi Roland îşi scoase pistolul. Ornamentele metalice luciră 
stins în lumina târzie. Îşi înfipse ţeava sub bărbie, privindu-l 
lung pe Eddie. 

— A scăpat de ei, spuse tânărul. 

— Da, chiar aşa. Cât de flămânzi trebuie că sunt ei acum. 

Eddie dădu din cap, simțindu-se brusc sleit de puteri şi îl 


dureau iarăşi rănile. Ba nu, nu-l dure.ni. Până şi rănile lui 
plângeau în hohote. 

— Foarte bine, zise el. Acum pune arma aia la loc înainte şi 
te împuşti din greşeală. 

Şi continui când Roland îşi punea pistolul în toc: 

— Ce a fost chestia aia care ni s-a întâmplat? Am trecut 
prin portal sau a fost un alt Grindotremur? 

— Cred că puţin din amândouă, răspunse Roland. Există 
ceva ce poartă numele de aven hal- un fel de val uriaş care 
se rostogoleşte pe Calea Grinzii. Ne-a ridicat pe creasta lui. 

— Şi aşa am putut să vedem ce voiam. 

Roland se gândi puţin, apoi scutură cu putere din cap. 

— Nu. Am văzut ce a vrut Grinda să vedem. Ne-a arătat 
unde vrea ea şi ne ducem. 

— Auzi, Roland, tu ai studiat toate chestiile astea când erai 
mic? Adică amicul ăla al tău, Vannay, ţi-a predat... nu ştiu 
cum să-i zic... Logica Grinzii şi a Arcelor de Curcubeu? 

Roland zâmbi. 

— Mda, cred că am învăţat asta la orele de istorie şi la cele 
despre Summa Logicalestl. 

— Logica-ceee? 

Roland nu-i răspunse. Se uita pe geamul de la maşina lui 
John Cullum, încercând să-şi recapete suflul - şi cel corporal, 
şi cel metaforic Şi nu era prea greu, nu în locul acesta; pentru 
că partea aceasta a oraşului Bridgton semăna mult cu un 
anumit teren viran din Manhattan. Pentru că în apropiere se 
afla un generator. Nu era vorba de sai King, aşa cum crezuse 
Roland la început, ci de potențialul lui sai King... de ceea ce ar 
fi fost sai King capabil să creeze, dacă ar fi avut suficient timp 
la dispoziţie. Şi oare nu era şi sai King purtat pe aven kal, 
probabil generând chiar valul acela care îi purtase pe ei? 


1 Summa Logicales (Tractatus) - lucrare a lui Petrus 
Hispanus (începutul secolului al XIII-lea), medic, logician şi 
cleric portughez, devenit papă cu numele loan al XXI-lea (n. 
tr.). 


Indiferent cât de mult ar încerca, omul nu se poate ridica 
trăgându-se singur de şireturi, le spusese Cort pe vremea 
când Roland, Cuthbert, Alain şi Jamie abia învăţaseră să 
meargă. Cort le spusese asta pe tonul lui de infatuare 
însufleţită ce avea să se transforme treptat în severitate 
cruntă, pe măsură ce ultimii lui elevi se apropiau de testul 
bărbăţiei. Dar poate că bătrânul profesor se înşelase în 
privinţa şireturilor. Poate că, în anumite împrejurări, omul se 
poate ridica trăgându-se de şireturi. Sau poate naşte 
universul prin buric, aşa cum se spune că ar fi făcut Gan. ŞI, 
pentru că scria poveşti, King nu era tot un fel de creator? Şi, 
în fond, creaţia nu însemna să faci ceva din nimic - să-ți 
închipui o lume întreagă într-un bob de grâu, ori într-un fir de 
nisip? Ori să te poţi ridica trăgându-te de şireturi? 

Şi ce mama dracului făcea el acum, bălmăjind toate 
gândurile astea filosofice, când doi membri ai tet-ului său 
erau daţi dispăruţi? 

— Porneşte căruţa asta, îi spuse el lui Eddie, încercând să 
ignore zumzetul dulce din urechi - să fi fost Vocea Grinzii sau 
Vocea lui Gan, Creatorul? Trebuie să ajungem pe Aleea 
Carapacea Ţestoasei din oraşul care se numeşte Lovell şi să 
vedem dacă putem găsi drumul spre Susannah. 

Nu doar spre Susannah. Dacă Jake va izbuti să scape de 
monştrii din Dixie Pig, şi el se va îndrepta tot spre Susannah. 
Roland nu avea nici cea mai mică îndoială în privinţa asta. 

Eddie întinse mâna spre schimbătorul de viteze - în ciuda 
mişcărilor stranii de mai devreme, motorul vechiului Ford al 
lui Cullum nu se oprise - ezită şi se uită la Roland cu ochi 
trişti. 

— Ce te doare, Eddie? Spune repede ce este. Se naşte 
copilul - dacă nu s-o fi născut deja. Şi curând Susannah nu le 
va mai fi de trebuinţă. 

— Ştiu, murmură Eddie. Dar nu putem să ne ducem la 
Lovell. 

Se strâmbă de parcă vorbele acestea i-ar fi produs o 
suferință fizică. Roland presupuse că exact aşa şi era. 

— Nu încă. 


2 


Rămaseră tăcuți câteva clipe, ascultând zumzetul dulce al 
Grinzii, zumzet ce uneori se transforma în glasuri vesele. Se 
uitau la umbrele tot mai dese dintre ramurile copacilor, unde 
stăteau la pândă milioane de feţe şi milioane de poveşti, O, 
poţi să spui odată cu mine uşă neaflată, poţi să spui suflet 
pierdut. 

Eddie aproape că se aştepta ca Roland să strige la el - nu 
ar fi fost prima oară - sau să-i tragă una peste ceafă, aşa cum 
obişnuia să facă bătrânul profesor al pistolarului când elevii 
lui erau leneşi sau îndărătnici. Ba Eddie chiar spera ca Roland 
să-i dea una. Poate că o scatoalcă zdravănă l-ar fi ajutat să-şi 
limpezească minţile, pe Shardik! 

Dar problema nu-i gândirea ta tulbure şi ştii asta foarte 
bine, se dojeni el. Mintea ta e mai clară decât a lui. Dacă nu 
ar fi fost aşa, ai fi plecat dracului din lumea asta şi ai fi pornit 
să-ți cauţi nevasta. 

Într-un final, Roland spuse: 

— Ce este, atunci? Asta? 

Se aplecă şi luă de pe podeaua maşinii hârtia împăturită, 
acoperită cu scrisul mărunt al lui Aaron Deepneau. Se uită o 
secundă la ea, apoi o aruncă pe genunchii lui Eddie cu un 
rictus de repulsie. 

— Ştii cât de mult o iubesc, şopti sugrumat tânărul. Stii 
asta. 

Roland făcu un semn afirmativ din cap, dar fără să se uite 
la el. Părea că-şi admiră cizmele vechi şi scâlciate pe podeaua 
murdară a maşinii. Ochii aceştia plecaţi, ochii aceştia care 
evitau să se uite la el - la el, care ajunsese să-l idolatrizeze pe 
Roland de Gilead - îi frânseră inima lui Eddie. Dar nu se dădu 
bătut. Nu mai era loc de greşeli. Ajunseseră la sfârşitul 
jocului. 

— Chiar în clipa asta m-aş duce la ea dacă aş ştii că e cel 
mai bun lucru pe care-l pot face. In clipa asta, Roland, 
pricepi? Dar trebuie să ne terminăm treburile în lumea asta. 
Pentru că lumea asta nu are decât un singur sens. Odată 


plecaţi din ziua de 9 iulie 1977, n-o să ne mai putem întoarce 
niciodată. Trebuie... 

— Eddie, am mai discutat despre asta. 

Dar tot nu se uita la el. 

— Ştiu că am mai discutat. Problema e dacă tu întelegi? Un 
singur glonţ de tras, o singură 'Riza de aruncat. Aşa am venit 
noi în Bridgton! Numai Dumnezeu ştie că aş fi luat-o la fugă 
spre Aleea Carapacea estoasei chiar în clipa când ne-a 
povestit John Cullum despre ea, dar m-am gândit că trebuie 
să-l cunoaştem pe scriitor şi să stăm de vorbă cu el. Şi am 
avut dreptate, nu-i aşa? 

Aproape implorându-l: 

— Nu-i aşa? 

În cele din urmă, Roland îşi ridică privirea, spre mulţumirea 
lui Eddie. Toată povestea asta era suficient de dificilă, 
suficient de dureroasă, ca să nu mai fie nevoit să suporte şi 
privirea în pământ a dinh-ului lui. 

— Şi poate că n-o să conteze dacă vom mai zăbovi puţin 
aici. Şi, dacă ne vom concentra tare-tare pe cele două femei 
din cele două paturi - dacă ne vom concentra pe Susannah şi 
Mia exact aşa cum le-am văzut ultima dată - poate că vom 
reuşi să intrăm în acel moment al poveștii lor. Nu crezi că ar fi 
posibil? 

După o secundă nesfârşită, timp în care Eddie uită chiar să 
respire, pistolarul dădu încet din cap. Nu ar fi putut face asta 
dacă pe Aleea Carapacea Ţestoasei ar găsi acele uşi pe care 
el le numea „din strămoşi”, pentru că asemenea uşi se 
deschid fiecare într-un anume când şi unde. Insă, dacă ar 
descoperi acolo o uşă magică, una din cele rămase după 
retragerea lui Prim, atunci da, s-ar putea să reuşească să 
ajungă acolo unde voiau. Dar uşile acestea te puteau înşela 
cu uşurinţă - aşa cum făcuse cea din Peştera Vocilor, care-i 
trimisese în New York pe Jake şi Callahan, în loc să-i trimită 
acolo pe Roland şi Eddie, dându-le astfel planurile peste cap 
pe Tărâmul lui Nouăsprezece. 

— Ce mai trebuie să facem? îl întrebă Roland. 

Nu se desluşea supărare în vocea pistolarului, ci doar 


epuizare şi nesiguranţă. 

— Orice ar fi, o să fie nasol. Asta ţi-o garantez. 

Eddie luă actul de vânzare şi se uită la el cu privirea cu 
care probabil că Hamlet (prinţul acela trist despre care 
învățase la cursul de literatură) se uitase la craniul bietului 
Yorick. Apoi îşi ridică ochii iarăşi la Roland. 

— Hârtia ne face proprietari ai terenului viran pe care e 
trandafirul. Trebuie să facem cumva să ajungă la Moses 
Carver de la firma Holmes Dental. Şi unde anume îl putem 
găsi noi pe domnul cu pricina? Habar nu avem. 

— Ca să nu mai spunem că nici măcar nu ştim dacă mai e 
în viaţă. 

Eddie hăhăi ca nebunul. 

— Adevăr grăieşti, iar eu îţi mulţumesc multă-multă! Ce-ar 
fi să ne întoarcem, Roland? Să ne ducem iar la Stephen King 
acasă. Aş putea să-i cer douăzeci, treizeci de dolari - pentru 
că, frăţicule, nu ştiu dacă ai băgat de seamă, dar noi nu avem 
nicio para chioară. Insă, mult mai important decât asta, am 
putea să-l rugăm să ne recomande un detectiv meseriaş, unul 
care să arate ca Bogart şi să se smardoiască mai ceva decât 
Clint Eastwood. Şi e/să ni-l găsească pe Carver ăsta. 

Scutură din cap ca şi cum ar fi vrut să-şi ordoneze năvala 
gândurilor. Zumzetul vocilor îi suna dulce în urechi, antidotul 
perfect pentru dangătul hidos al clopotelor din portal. 

— Adică, uite care-i chestia: nevastă-mea e într-un mare 
rahat pe undeva; ar putea fi înfulecaţi chiar în clipa asta de 
vampiri, ori de gândaci-vampiri, ori de mai ştiu eu ce alte 
lighioane; şi uită-te la mine cum stau pe marginea unui 
drumeag de ţară, lângă un individ al cărui singur talent e să-i 
împuşte pe alţii, încercând să găsesc o metodă fezabilă prin 
care să pun bazele unui căcat de corporație! 

— Uşurel, murmuri Roland. 

Părea puţin mai calm acum că se resemnase cu gândul că 
va mai zăbovi în lumea aceasta. 

— Spune-mi ce simţi tu că ar mai fi necesar să facem 
înainte de a ne scutura pentru totdeauna de pe tălpi ţărâna 
acestui unde şi când. 


Şi Eddie îi spuse. 


3 


Mare parte din lucrurile acelea Roland le mai auzise şi 
înainte, dar nu înţelesese pe deplin dificultatea situaţiei în 
care se aflau. Erau proprietarii terenului viran de pe Second 
Avenue - da, atâta lucru ştia şi el -, însă temeiul dreptului lor 
de proprietate era doar un document olograf care nu prea ar 
fi stat în picioare în faţa judecătorilor, mai ales dacă marii şi 
tarii de la Corporaţia Sombra îşi asmuţeau avocaţii asupra lor. 

Dacă era posibil, Eddie intenţiona să-i ducă actul de 
vânzare-cumpărare lui Moses Carver, împreună cu informaţia 
că fina lui, Odetta Holmes - de la a cărei dispariţie se 
împlineau treisprezece ani în vara aceasta a lui 1977 - este 
bine-sănătoasă şi mai presus de orice îşi doreşte ca Moses 
Carver să-şi asume responsabilitatea pentru respectivul teren 
viran, dar îndeosebi pentru trandafirul sălbatic ce creştea pe 
acesta. 

Trebuia să-l convingă pe Moses Carver - dacă mai trăia - să 
înglobeze numita Corporaţie Tet în compania Holmes Dental 
(ori viceversa). Mai mult încă! Trebuia să-şi dedice tot restul 
vieţii care-i mai rămăsese de trăit (iar Eddie avea vaga 
bănuială că Moses Carver era cam de-un leat cu Aaron 
Deepneau) construirii unei corporaţii gigant al cărei unic scop 
să fie acela de a dejuca absolut toate planurile altor două 
corporaţii gigant, Sombra şi North Central Positronics. Să le 
sugrume, dacă este posibil, şi să le împiedice să devină 
monstrul care va pustii întregul tărâm al Lumii de Mijloc şi va 
da o lovitură fatală însuşi Turnului Întunecat. 

— Poate că ar fi fost bine să-i lăsăm lui sai Deepneau actul 
de vânzare-cumpărare, murmură Roland, dus pe gânduri, 
când Eddie termină de vorbit. Cel puţin el l-ar fi putut găsi pe 
Carver ăsta şi ar fi vorbit cu el în numele nostru. 

— Nu, am făcut bine că l-am luat cu noi. 

Acesta fiind unul din puţinele lucruri de care Eddie era 


absolut sigur. 

— Altminteri, la ora asta hârtia ar fi fost deja cenuşă 
spulberată de vânt. 

— Adică tu crezi că Tower ar fi regretat târgul făcut cu noi 
şi şi-ar fi convins prietenul să distrugă documentul? 

— Nu cred, sunt convins, răspunse Eddie. Dar chiar şi dacă 
Deepneau ar fi în stare să-i reziste prietenului său, care precis 
l-ar ţaca-ţaca-ţaca în ureche ore în şir - „Arde-o, măi, Aaron, 
ai văzut şi tu că m-au forţat să semnez şi acu' vor să mi-o şi 
tragă, ştii şi tu asta la fel de bine ca mine, arde-o, măi, 
prietene, şi o să chemăm poliţia să-i prindă pe bagabonții ăia” 
- tu chiar îţi închipui că Moses Carver ar crede o poveste într- 
atât de fantasmagorică? 

Roland schiţă un zâmbet sumbru. 

— Nu mi se pare că asta ar constitui o problemă, Eddie. 
Pentru că, gândeşte-te puţin, cât din povestea noastră ţicnită 
a auzit, de fapt, Aaron Deepneau? 

— Prea puţin, recunoscu tânărul, apăsându-şi podul 
palmelor pe ochii închişi. Nu-mi vine în minte decât o singură 
persoană care l-ar putea convinge pe Moses Carver să facă 
lucrurile pe care i le vom cere, dar persoana respectivă are 
momentan alte obligaţii. S-a dus niţel până în anul 1999. Şi în 
anul ăla şi Carver, şi Deepneau vor fi deja oale şi ulcele. Poate 
şi Tower. 

— În cazul ăsta, cum ne-am putea descurca fără ea? 

Eddie se gândi că ar exista o posibilitate ca Susannah să 
vină în anul 1977 fără ei, pentru că ea nu-l vizitase încă. Mă 
rog... ar trebui să ajungă aici prin portal, dar nu credea că 
asta s-ar pune. Presupunea că i-ar fi interzis accesul în '77 
doar pe motiv că era ka-tet cu el şi Roland. Sau pe alt motiv. 
Habar n-avea. Detaliile nu constituiseră niciodată punctul lui 
forte. Se întoarse spre Roland ca să-l întrebe ce părere avea, 
dar pistolarul i-o luă înainte: 

— Ce zici de dan-tete? 

Cu toate că Eddie înţelegea termenul - însemna „pui de 
zeu” sau „mic salvator” -, în primul moment nu pricepu ce 
anume voia să spună Roland. Apoi îi pică fisa. Oare nu dan- 


tete-ul din Waterford le împrumutase maşina asta în care 
stăteau ei acum la discuţii, foarte mult vă mulţumim pentru 
asta? 

— Cullum? La el te referi, Roland? Tipul cu mingile de 
baseball? 

— Mare adevăr spui, îi răspunse pistolarul pe tonul acela 
uscat care nu indica amuzament, ci o exasperare moderată. 
Stăpâneşte-te, mă sufoci cu atâta entuziasm! 

— Dar... i-ai spus să plece de aici! Şi el a fost de acord! 

— Şi, că tot vorbeam despre asta, spune-mi: cât de 
entuziasmat ţi s-a părut el de ideea vizitei la prietenul lui din 
Vermong? 

— Ver-mont, îl corectă Eddie, incapabil să-şi ascundă 
zâmbetul. 

Însă, zâmbet sau nu, sentimentul dominant era cel de 
panică. Îşi imagină că sunetul acela urât, ca de râcâire, pe 
care-l auzise mai devreme, venise de la mâna cu două degete 
a lui Roland care pipăia capătul ţevii de la pistol. 

Roland ridică din umeri ca şi cum ar fi vrut să spună că îl 
durea exact undeva dacă Cullum vorbise despre Vermont sau 
despre Baronia Garlan. 

— Răspunde-mi la întrebare. 

— Păi... 

Adevărul era că John Cullum nu sărise în sus atunci când îi 
sugeraseră să facă o călătorie. De la bun început reacţionase 
mai degrabă ca unul dintre e; decât ca vreunul dintre drogaţii 
ăia în mijlocul cărora trăia (lui Eddie îi era extrem de uşor să 
recunoască fumătorii de marijuana, deoarece fusese unul de- 
al lor mai înainte ca Roland să-l răpească şi să-l instruiască în 
arta omorului). John Cullum fusese evident intrigat de apariţia 
pistolarilor şi dorise să afle natura treburilor care-i adusese în 
orăşelul lui. Însă Roland ştia cum să-i facă pe oameni să îi 
asculte ordinele fără să ceară explicaţii. 

Acum pistolarul făcea gestul prea bine cunoscut cu mâna 
învârtită prin aer, gestul său de nerăbdare. Grăbeşte-te, 
pentru numele tatălui tău. Ori faci ceva, ori te laşi păgubaş. 

— Am senzaţia că nu voia să plece, spuse Eddie. Dar asta 


nu înseamnă că-i tot în East Stoneham. 

— Şi totuşi acolo este. N-a plecat nicăieri. 

Cu greu reuşi Eddie să nu rămână cu gura căscată şi cu 
ochii holbaţi la el. 

— Da’ de unde ştii? Îl poţi atinge? Asta e? 

Roland clătină din cap. 

— Atunci cum... 

— Ka. 

— Ka? Ka? Ce mama dracului înseamnă asta? 

Roland era tras la faţă, nespus de palid sub bronz. 

— Pe cine altcineva mai cunoaştem în această parte de 
lume? 

— Pe nimeni, dar... 

— Atunci, despre Cullum e vorba. 

Tonul lui Roland era fără inflexiuni - tonul adultului care îi 
explică unui copil: „Sus este deasupra capului, jos este unde- 
ţi stau picioarele pe pământ.” 

Eddie vru să-l contrazică, să-i spună că era o tâmpenie, o 
superstiție ridicolă, dar se răzgândi. Dacă făcea abstracţie de 
Deepneau, Tower, Stephen King şi de scârbosul Jack Andolini, 
John Cullum era într-adevăr singurul om pe care îl cunoşteau 
ei în această parte de lume (sau pe acest nivel al Turnului, 
dacă preferi să gândeşti în aceşti termeni). Şi, după toate pe 
care le văzuse în ultimele luni - dar ce vorbim noi aici? în 
ultima săptămâni. - cine era el să strâmbe din nas în faţa 
superstiţiilor? 

— In regulă, zise tânărul. Poate c-ar fi bine să încercăm. 

— Cum putem lua legătura cu el? 

— Îi dăm un telefon din Bridgton. Dar, Roland, într-un film 
n-ai să vezi niciodată vreun personaj secundar că intră în 
scenă ca să salveze situaţia. Chestia asta n-ar fi considerată 
realistă. 

— Tu vorbeşti de filme, zise Roland. Eu sunt convins că în 
viaţă lucrurile astea se întâmplă tot timpul. 

Şi Eddie izbucni în râs. Ce naiba să facă? Replica asta era 
definitorie pentru Roland. 


BRIDGTON - STRADA MARE 1 
HIGHLAND LAKE 2 
HARRISON 3 
WATERFORD 6 
SWEDEN 9 
LOVELL 18 
FRYEBURG 24 


Tocmai trecuseră de indicatorul acesta, când Eddie spuse: 

— Caută prin torpedo, Roland. Vezi dacă nu cumva ka sau 
Grinda sau altcineva din neamul lor nu ne-a lăsat nişte fise 
pentru telefon. 

— Tor...? Adică în cutia asta de aici? 

— In cutia aia, da. 

Mai întâi Roland încercă să răsucească butonul capacului, 
apoi pricepu cum funcţionează şi îl apăsă. Talmeş-balmeşul 
dinăuntru nu suferise nicio ameliorare în urma scurtei 
perioade de imponderabilitate a Fordului. Erau acolo chitante 
de la cârdurile bancare, un tub foarte vechi cu o substanţă pe 
care Eddie o identifică drept „pastă de dinţi” (Roland reuşi să 
descifreze pe el cuvintele HOLMES DENTAL), o fotegrafă în 
care era o fetiţă zâmbitoare - probabil nepoata lui Cullum - 
pe un ponei, un băț pe care el îl confundă cu un explozibil 
(Eddie îi spuse că era un avertizor luminos pentru situaţii de 
avarie), o revistă YANKME... şi o cutie cu trabucuri. Pistolarul 
nu izbuti să citească ce scria pe ea, deşi i se părea că ar fi 
putut fi coliba. li arătă cutia lui Eddie, ai cărui ochi se 
însufleţiră dintr-odată. 

— COHIBA scrie acolo. Dar să ştii că s-ar putea să ai 
dreptate cu ka şi Cullum. Deschide cutia, Roland, dacă nu-ți 
este cu supărare. 

Pistolarul făcu ce i se ceruse şi îi arătă lui Eddie monedele 
argintii dinăuntru. 

— Astea sunt destule ca să sunăm acasă la sai Cullum? 


— Da, zise Eddie. Mi se pare că ne-ar ajunge să sunăm 
chiar în Fairbanks, Alaska. Dar n-o să ne fie de niciun folos 
dacă John Cullum a plecat deja spre Vermont. 


5 


Piaţeta din centrul oraşului Bridgton era mărginită pe o 
latură de o farmacie şi o pizzerie; un cinematograf („Lanterna 
Magică”) şi un magazin universal („Renys”) pe cealaltă latură. 
Între cinematograf şi magazin se afla un scuar cu bănci şi trei 
telefoane publice. 

Eddie scoase tot mărunţişul din cutia lui Cullum şi îi dădu 
lui Roland şase dolari în monede de câte 25 de cenți. 

— Vreau să te duci acolo, îi spuse arătându-i farmacia, şi 
să-mi cumperi o cutie cu aspirine. Ai să recunoşti 
medicamentul când ai să-l vezi? 

— Astine, da, le ştiu. 

— Le vreau pe cele mai mici pe care le au, pentru că nu se 
poate cumpăra cine ştie ce cu şase dolari. După aia ai să te 
duci alături, acolo unde scrie „Pizza şi Sandviciuri”. Şi, dacă o 
să-ţi mai rămână măcar şaisprezece monede dintr-astea, să 
le zici că vrei să iei un „hoagie”?. 

Roland dădu din cap, gest care nu-l mulţumi pe Eddie. 

— Să te aud cum zici. 

— Hogii. 

— Hoagie. 

— HUU-ghi. 

— Hoa... începu Eddie, dar se răzgândi. Roland, zi după 
mine „biet băiat”. 

— Bietu' băiat. 

— Bravo. Dacă-ţi mai rămân cel puţin şaişpe monede, să 
ceri un „biet băiat”. Poţi să zici „maioneză la greu”? 

— Maionisă la greu. 

— Cam aşa. Dacă îţi rămân mai puţin de şaişpe monede, să 


12 Sandvici mare cu diverse ingrediente (n. tr.). 


ceri un sandvici cu salam şi brânză. Sanavici, nu „popkin”15. 

— Zandici cu zalam. 

— Aşa ceva. Şi să nu mai spui nimic altceva decât dacă 
este absolută nevoie. 

Roland dădu iar din cap. Eddie avea dreptate: era mult mai 
bine dacă nu vorbea. In general era nevoie de o singură 
privire pentru ca oamenii să-şi dea seama în forul lor interior 
că el nu era de prin părţile astea. Şi mai aveau şi tendinţa de 
a-l ocoli. Da, mult mai bine ar fi să nu-i întărâte. 

Pistolarul se întoarse spre stradă şi îşi duse mâna la şoldul 
stâng - vechi obicei care, de această dată, nu-i aducea deloc 
alinare: ambele revolvere se aflau în portbagajul Fordului lui 
Cullum, dimpreună cu cartuşierele. 

Eddie îl apucă de umăr, oprindu-l. Pistolarul se răsuci, 
ridicând din sprâncene şi privindu-şi întrebător prietenul cu 
ochii lui decoloraţi. 

— Există un proverb în lumea noastră, Roland - cel ce dă să 
se înece se agaţă şi de un pai. 

— Adică? 

— Adică asta, spuse mohorât Eddie. Exact ce facem noi 
acum. Urează-mi noroc, amice. 

— Da, zise Roland. Noroc şi ţie, şi mie. Noroc pentru 
amândoi. 

Vru iar să traverseze, când Eddie îl opri din nou. Acum pe 
chipul lui Roland se citea o oarece iritare. 

— Vezi să nu te calce vreo maşină, îi spuse Eddie, începând 
să imite vorbirea lui Cullum. Îs mai mulţi vilegiaturişti pân’ 
părţile aistea decât sunt puricii pe un câine de pripas. Şi nu-s 
călare pe cai, nu, dom'ne. 

— Du-te şi dă telefonul ăla, Eddie, îl îndemnă Roland şi 
porni să traverseze agale şi hotărât strada mare, cu acelaşi 
mers săltat cu care traversase sute de străzi în sute de alte 
oraşe. 

Eddie îl urmări cu privirea, apoi se întoarse la telefon şi citi 
instrucţiunile afişate pe el. Ridică receptorul şi formă numărul 


13 Popkin (în Limba Nobilă) - sanavici (n. tr.). 


pentru Informaţii. 


6 


Nu a plecat, afirmase categoric pistolarul despre John 
Cullum. Şi de ce, mă rog? Pentru că John Cullum reprezenta 
pentru ei punctul terminus. Nu mai exista altcineva pe care 
să-l poată suna. Cu alte cuvinte, îşi vârâse coada afurisitul ăla 
de ka al lui Roland de Gilead. 

După câteva minute de aşteptare, telefonista îi dezvălui 
numărul de telefon al lui Cullum. Eddie încercă să-l memoreze 
- fusese mereu bun la numere; Henry îl numea uneori „Micul 
Einstein” - dar de data aceasta nu avu încredere în talentul 
lui. Se petrecuse ceva fie cu procesele sale mentale (chestie 
pe care nu o credea), fie cu abilitatea lui de a ţine minte 
anumite produse ale acestei lumi (chestie care parcă mai 
avea ceva sens). Rugă să i se repete numărul şi îl notă cu 
degetul în stratul de praf de pe marginea cabinei telefonice. 
Se pomeni din senin că se întreabă dacă ar mai fi în stare să 
citească un roman ori să urmărească succesiunea de imagini 
a unui film. Se cam îndoia. Şi, în fond, ce importanţă avea? 
Afişul din faţa „Lanternei Magice” trâmbiţa în multe culori că 
acolo rulează Războiul stelelor, iar Eddie îşi zise că şi dacă va 
ajunge în poiana de la capătul cărării fără să-l mai vadă 
vreodată pe Luke Skywalker, ori să mai audă respiraţia grea a 
lui Darth Vader, tot nu se va necăji prea mult. 

— Multumesc, doamnă, îi spuse telefonistei şi vru să 
formeze numărul când din spate se auziră câteva explozii. 

Se răsuci iute, într-o singură bătaie a inimii, cu mâna 
căutând pistolul, aşteptându-se să-i vadă pe Lupi, ori pe 
casapii lui Balazar, ori pe ticălosul ăla de Flagg... 

Insă nu era decât o maşină decapotabilă, plină cu liceeni cu 
mutre bronzate de tăntălăi înamoraţi şi cu gurile până la 
urechi. Unul dintre ei tocmai ce aruncase un şirag de pocnitori 
rămase, probabil, de la Patru lulie - pocnitori pe care copiii 
din Calla Bryn Sturgis le-ar fi numit „bubuitoare”. 


Dac-aş fi avut pistolul la mine, cred că aş fi împuşcat deja 
vreo doi filfizoni dintr-ăia, îşi dădu seama Eddie. Ei, cât de bou 
aş fi fost? Cam. Destul de bou. Dar poate că nu ar fi tras. 
Oricum, trebuia să recunoască faptul că nu se mai simţea 
chiar în siguranţă în lumea aceasta aparent mai civilizată. 

— Taci  şi-nghite, murmură Eddie, adăugând vorba 
preferată a llustrului Narcoman Eminent şi Docent pentru 
micile probleme ale vieţii: Karma, frățicule. 

Formă numărul lui John Cullum pe discul antic şi de demult 
al telefonului şi când o voce de robot - foarte posibil 
aparţinând stră-stră-stră-stră-străbunicii Monoului Blaine - îi 
ceru să pună nouăzeci de cenți în aparat, Eddie vâri un dolar 
prin fantă. Ce mama dracului, doar el salva lumea! 

Telefonul sună o dată... sună a doua oară... şi cineva ridică 
receptorul! 

— John! aproape strigă tânărul. Futu-i mă-sa de karmă! 
John, sunt... 

Însă vocea de la celălalt capăt începuse deja să vorbească. 
Copil al anilor optzeci fiind, Eddie pricepu din prima că acesta 
nu era un semn bun. 

— „ați sunat la John Cullum, Reparații, mentenanţă şi 
închirieri Bărci. 

Vocea tărăgănată de yankeu a lui Cullum. 

— Tre’ să fiu pă undeva cu treburi acu’ când mă sunarăţi şi 
nu po’ să spun când o să mă întorc. Dacă vă e cu bănat, io vă 
rog frumos să mă, iertati, da’ dacă nu mai puteţi aştepta, zic 
să sunati la Gary Crowell, la 926-5555, ori la Junior Barker, 
929-4211. 

Disperarea inițială a lui Eddie dispăruse - se duuusese, hăt- 
hăt-hăt, aşa cum ar fi spus însuşi Cullum - chiar atunci când 
înregistrarea şovăielnică îl anunţa pe el, Eddie, că el, Cullum, 
nu putea să spună „când” se va întoarce. Şi-i dispăru 
(disperarea iniţială, despre ea este vorba), deoarece Cullum 
era chiar acolo, în căsuţa lui ca de hobbit, de pe malul vestic 
al Lacului Keywadin, fie tolănit pe canapeaua lui micuță - 
numai bună pentru un hobbit - ori într-unul din fotoliile lui - la 
fel de micuţe, la fel de potrivite pentru o rudă îndepărtată a 


lui Frodo. Probabil că stătea tihnit acolo şi-şi monitoriza 
mesajele de pe robotul lui telefonic, minune a tehnicii de la 
mijlocul anilor şaptezeci. lar Eddie ştia că aşa este, pentru 
că... 

Pentru că ştia. Pur şi simplu. 

Inregistrarea aceea perimată nu putea ascunde umorul lui 
Cullum, manifestat la sfârşitul mesajului. 

— Că dacă nu aveţi chef să pălăvrăgiţi decât cu 
subsemnatul, vă sfătuiesc să-mi lăsați un mesaj după bipu- 
bipu. Şi încercaţi de nu vă lungiţi. 

Cu pronunția /uunjiți. 

Eddie aşteptă semnalul sonor, apoi zise: 

— Sunt Eddie Dean, John. Ştiu că eşti acolo şi cred că te 
aşteptai să te sun. Nu mă întreba de ce cred asta, pentru că 
habar nu am, dar... 

Un clic sonor îi perforă timpanul şi apoi vocea lui Cullum - 
vocea lui vie - spuse: 

— Sal'tare, fiule. la spune, te porţi frumos cu carul meu? 

Eddie avu sentimentul că îl izbise un baros în moalele 
capului şi câteva clipe nu fu în stare să articuleze nicio vorbă, 
fiindcă, din cauza accentului de Maine al lui Cullum, 
întrebarea sunase cam aşa:...te porți frumos cu ka-ul meu? 

— Băiete? se nelinişti Cullum la celălalt capăt al firului. Mai 
eşti la telefon? 

— Da, spuse Eddie. La fel ca tine. Credeam că pleci în 
Vermont, John. 

— Eh, uite care-i chestia: p-aci n-a mai fost atâta agitaţie 
din 1923, de când a ars fabrica de pantofi. Gaborii au închis 
toate drumurile care ies din oraş. 

Eddie era convins că se putea trece foarte uşor prin baraje 
dacă aveai actele în regulă, dar preferă să ignore povestea 
cusută cu aţă albă a lui Cullum. 

— Adică tu vrei să-mi spui că, dacă ai fi vrut, nu ai fi putut 
să ieşi din oraş pe un drum lăturalnic şi fără să dai ochii cu 
niciun poliţist? 

Urmă o tăcere cam stingherită din partea lui Cullum. Eddie 
simţi prezenţa cuiva lângă el. Nu se întoarse: ştia că e Roland. 


Cine altcineva ar fi mirosit - abia perceptibil, dar indiscutabil - 
a altă lume? 

— Mă rog, spuse în cele din urmă Cullum. Poate că aş cam 
şti unu ori două drumuri prin pădure care m-ar scoate drept în 
Lovell. Şi pen'că n-a prea plouat în vara asta, cred că aş 
putea să mă duc p-acolo cu camioneta. 

— Unu sau două? 

— Ce să zic... mai degrabă trei sau patru. 

Urmă o altă pauză pe care Eddie n-o mai întrerupse. Se 
distra mult prea tare. 

— De fapt, cinci sau şase, rectifică John Cullum, iar Eddie 
nu zise nimic nici de această dată. 

— Opt, se hotări într-un final Cullum, făcându-l pe Eddie să 
izbucnească în râs. 

Începu şi el să râdă şi întrebă: 

— Care-i treaba, fiule? 

Tânărul îi aruncă o privire lui Roland, care ţinea o cutiuţă cu 
aspirină între singurele două degete de la mâna dreaptă. 
Eddie luă medicamentele cu un oftat de recunoştinţă. 

— Vreau să vii în Lovell, îi spuse el lui Cullum. Se pare că 
mai avem ceva de tăifăsuit. 

— A-ha! exclamă Cullum. Am simţit eu ceva, deşi nu chiar 
cu capu' limpede; căci cu capu' limpede mă gândesc că, uite, 
acuşi-acuşi o pornesc spre Montpelier, da’ tot mă învârt p- 
acilea şi mai găsesc câte una-alta de făcut. Dacă ai fi sunat 
mai acu' cinci minute, ai fi găsit linia ocupată - că vorbeam cu 
Charlie Beemer. Femeile alea două care au murit la magazin 
erau nevastă-sa şi cumnată-sa, ce părere ai de aşa o 
tragedie? Şi după aia m-am gândit că ar fi bine să dau cu o 
mătură p-aci - aşa, un pic - şi de-abia după aia să-mi urc 
fundul în camionetă şi să-mi iau tălpăşiţa. Cum zisei, capu’ 
limpede se gândea la chestiile asta, da' mai în sinea mea cred 
că aşteptam să mă suni încă de când am intrat pe uşă. Unde 
vă găsesc? Pe Aleea Carapacea Ţestoasei? 

Eddie desfăcuse cutiuţa cu aspirine şi privea lacom la 
rândurile de pastile. Odată ce ai ajuns dependent de droguri, 
n-ai cum să te mai vindeci, îşi spuse el. lţi lasă gura apă chiar 


şi în faţa unor asemenea tablete inofensive. 

— Înî, mârâi el, doar pe jumătate ironic. 

De când îl întâlnise pe Roland într-un avion al companiei 
Delta, la aterizarea pe Aeroportul Kennedy, începuse să 
maimuţărească cu talent diversele dialecte pe care le 
întâlneau în peregrinările lor. 

— Ai zis că aleea aia nu-i decât o buclă de vreo trei 
kilometri care se face din Route 7, nu-i aşa? 

— Ba da. Frumoase căsuțe mai sunt acolo, răspunse 
Cullum, adăugând, după o ezitare de o secundă: Majoritatea-s 
de vânzare. Cam prea mulţi vizitatori în ultima vreme prin 
partea aia de lume. Da’ mi se pare că ţi-am mai zis. Or, 
arătări dintr-alea te bagă în toţi sperieţii, iar ăi mai cu stare 
au tăiat-o deja de-acolo. 

Eddie nu mai avea răbdare; înhaţă trei aspirine şi le vâri în 
gură, desfătându-se cu gustul lor amar. Ar fi fost în stare să 
suporte o durere de două ori mai atroce dacă ar fi avut vreo 
veste de la Susannah. Însă din direcţia ei nu avea parte decât 
de tăcere. Bănuia că linia de comunicare dintre ei, şi aşa 
destul de nesigură, încetase să mai funcţioneze odată cu 
venirea pe lume a blestematului ăluia de plod al Miei. 

— Să aveţi puşcoacele la îndemână pe tot drumul spre 
Aleea Carapacei din Lovell, îl sfătui Cullum. lar io zic c-am să- 
mi iau flinta cu mine când am să ridic ancora. 

— Foarte bine faci, fu de acord Eddie. Vezi să te uiţi după 
maşina asta a ta, când ai să ieşi de pe Route 7. Ai să ne vezi 
imediat. 

— Păi, cum nu? Bătrânica mea îţi ia ochii din prima, se 
făloşi Cullum. Mai zi-mi încă o chestie, fiule. Ştiu că n-o să mă 
mai duc în Vermont, da’ am eu senzaţia c-o să mă trimiţi 
altundeva. Sigur, dacă o să fiu de acord. Vrei să-mi zici de p- 
acuma unde? 

Eddie îşi spuse că, dacă ar fi apucat să-l cunoască, Mark 
Twain ar fi intitulat următorul capitol al vieţii extrem de 
pitoreşti a lui John Cullum Un Yankevu din Maine la curtea 
Regelui Purpuriu, dar preferă să nu comenteze. 

— Ai fost vreodată în New York City? 


— Oooo, da! Într-o permisie de paşopt de ore când eram 
militar, răspunse el mai tărăgănat decât de obicei. Am fost la 
Sala de Varietăţi a Radioului şi la Empire State Building, cam 
atâta ţiu minte. Da’ ere’ că precis m-am mai oprit şi prin alte 
părţi, că am rămas mai sărac cu treij de dolari, plus că, după 
vreo două luni, am fost diagnosticat cu un sculament de toată 
frumuseţea. 

— Ei, uite, acum ai să fii mult prea ocupat ca să te mai 
pricopseşti cu vreun sculament. la-ţi cardurile cu tine. Nu-mi 
zice că n-ai, pentru că ţi-am văzut chitanţele din torpedou. 

Simţi un impuls nebunesc să lungească ultimul cuvânt: 
tooorpedoou. 

— Cam mare deranj înăuntru, nu zici? se interesă cu 
amabilitate Cullum. 

— Cam da. Zici că s-au bătut doi motani în călduri acolo. La 
revedere, John, ne vedem în Lovell. 

Şi Eddie puse receptorul în furcă. Se uită la punga de hârtie 
din mâna lui Roland şi ridică din sprâncene. 

— E un zandici bietu' băiat, îi explică Roland urmărindu-i 
privirea. Cu maionisă la greu, ce-o mai fi şi aia. Eu unul aş 
prefera un sos care să nu semene chiar atât de mult cu 
sperma, da' gusturile nu se discută şi poftă foarte bună îţi 
urez. 

Eddie îşi dădu ochii peste cap. 

— Măi, frate, da' chiar ştii cum să-i faci poftă omului. 

— Zici tu? 

Eddie se văzu nevoit să-şi repete pentru a suta mia oară că 
Roland nu avea absolut deloc simţul umorului. 

— Zic, zic. Haide. O să-mi mănânc în maşină sanaviciul cu 
spermă şi brânză. Plus că trebuie să discutăm ce îi vom 
spune. 


7 


Căzură de acord să-i spună lui John Cullum cât de mult îşi 
închipuiau ei că ar fi fost în stare să ducă naivitatea lui (şi 


sănătatea mintală). Şi apoi, dacă totul mergea bine, îi vor 
încredința inestimabilul act de vânzare-cumpărare şi îl vor 
trimite la Aaron Deepneau. Cu ordine clare să discute cu 
acesta departe de Calvin Tower, individ în care nu puteai 
avea încredere totală. 

— Cullum şi Deepneau ar putea da de urma lui Moses 
Carver, zise Eddie. Şi cred că am ce să-i spun lui Cullum 
despre Suze - chestii intime - ca să-l poată convinge pe 
Carver că nu e moartă. După aia, însă... restul depinde de cât 
de convingători pot ăştia doi să fie. Şi cât de mult îşi doresc 
să se pună în slujba Corporaţiei Tet la amurgul vieţii. Ştii 
ceva? Eu zic că s-ar putea să avem parte de o surpriză 
plăcută! Normal că nu mi-l închipui pe Cullum la costum, dar îl 
văd bătând ţara în lung şi-n lat ca să dejoace planurile ălora 
de la Sombra. 

Se mai gândi puţin, cu capul lăsat uşor pe umăr, apoi 
zâmbi: 

— O, da, aşa chiar mi-l pot închipui. 

— Se prea poate şi ca naşul lui Susannah să fie foarte 
bătrân, remarcă Roland. Dar de altă culoare. Asemenea 
indivizi vorbesc adesea aceeaşi limbă atunci când sunt an-tet. 
Şi cred că îi pot oferi lui Cullum ceva cu care să-l poată 
convinge pe Carver să ni se alăture. 

— Un sigul? 

— Da. 

Curiozitatea lui Eddie fusese stârnită: 

— De care? 

Dar înainte ca Roland să-i răspundă, văzură ceva ce-l făcu 
pe tânăr să apese cu toată puterea pedala de frână. 
Ajunseseră pe Route 7, în Lovell. In faţa lor, pe marginea 
şoselei, se împleticea un bătrân cu părul alb şi încâlcit. Era 
înfăşurat într-o cârpă jegoasă ce nu putea fi cu niciun chip 
numită haină. Picioarele şi braţele sfrijite îi erau brăzdate de 
zgârieturi urâte. Şi de răni - inflamate şi purulente. Era 
desculţ, iar la degete nu avea unghii, ci gheare mari, 
încovoiate şi galbene. La subraţ ducea o bucată crăpată de 
lemn, care ar fi putut fi o liră sfărâmată. Eddie îşi spuse că 


nimeni n-ar fi putut părea mai „străin” pe drumul acela unde 
singurii trecători pe care îi zăriseră erau vilegiaturiştii ieşiţi la 
jogging - deplasându-se în grupuri compacte, cu expresii de 
mare seriozitate şi angajament pe chipuri, costumaţi toţi la fel 
cu pantaloni scurţi din nailon, şepci de baseball şi tricouri (pe 
pieptul unuia era trecută rugămintea: NU IMPUŞCAŢI 
TURIŞTII). 

Făptura care se târa de-a lungul acostamentului se întoarse 
cu faţa la ei şi Eddie scoase un strigăt involuntar de groază. 
Ochii creaturii se împreunau deasupra rădăcinii nasului, 
amintind de un ou cu două gălbenuşuri într-o tigaie. Dintr-o 
nară îi atârna un colţ, ca un muc uscat şi tare. Dar mai 
hidoasă decât orice altceva era văpaia verde şi mocnită a 
feţei. Ca şi cum pielea îi fusese acoperită cu un strat subţire 
de terci fluorescent. 

li observă şi o zbughi imediat printre copacii care 
mărgineau Route 7, scăpându-şi pe jos lira sfărâmată. 

— Iisuse! ţipă Eddie. 

Dacă Ala era un vizitator, atunci spera să nu mai vadă în 
viaţa lui un altul. 

— Opreşte, Eddie! strigă şi Roland, proptindu-se cu podul 
palmei în bordul maşinii care frânase cu scârţâit de pneuri şi 
într-un nor de praf în apropiere de locul unde dispăruse 
creatura. 

— Deschide cufărul din spate, continuă pistolarul coborând 
din Fordul lui Cullum. Adu-mi arma. 

— Roland, ne cam grăbim acum. Mai avem încă vreo cinci 
kilometri până la Aleea Carapacea Ţestoasei. Chiar cred că nu 
e... 

— Nu mai da din meliță şi adu-mi arma! urlă Roland, 
îndreptându-se în goană spre linia copacilor. 

Odată ajuns acolo, trase adânc aer în piept şi strigă după 
vagabondul acela hidos. Pielea de pe braţele lui Eddie se făcu 
ca de găină la auzul tonului pistolarului. II mai auzise o dată 
sau de două ori vorbind astfel, dar în rest putea să uite cu 
uşurinţă că în vinele dinh-ului său curge sânge regesc. 

Roland rosti câteva propoziţii pe care tânărul nu le înţelese, 


apoi încă una pe care o pricepu de îndată: 

— leşi de acolo, tu, Copil al lui Roderick, ieşi de acolo tu, 
cel desfigurat, tu, cel rătăcit, ieşi şi înclină-te înaintea mea, 
căci eu sunt Roland, fiu al lui Steven, din neamul lui Eld! 

Câteva secunde nu se întâmplă nimic. Eddie deschise 
portbagajul şi îi aduse pistolul. Roland şi-l încinse la şold fără 
să-l învrednicească pe tânăr nici măcar cu o privire, darămite 
cu o vorbă de mulţumire. 

Trecură cam treizeci de secunde. Eddie căscă gura să 
spună ceva. Dar chiar atunci frunzişul uscat şi prăfuit începu 
să foşnească. O clipă sau două mai târziu, hidoasa creatură îşi 
făcu apariţia. Cu capul în piept. Nesigură pe picioare. Pe 
partea din faţă a cârpei cu care îşi acoperise trupul se 
întindea o pată udă. Eddie îşi simţi nările violate de duhoarea 
puternică de urină, scârboasă şi înţepătoare. 

Creatura reuşi să se lase într-un genunchi şi ridică o mână 
diformă la frunte, într-un gest damnat de loialitate care-i 
aduse lui Eddie lacrimi în ochi. 

— Heil, Roland de Gilead, Roland din neamul lui Eld! Eşti 
bun să-mi arăţi un sigul, dragul meu? 

Într-un orăşel pe nume River Crossing, o bătrână ce-şi zicea 
Tuşa Talitha îi dăduse lui Roland o cruce din argint pe un 
lănţişor fin, tot din argint. De atunci încoace pistolarul o purta 
la gât. Acum vâri mâna în cămaşă şi o scoase, arătând-o 
creaturii îngenuncheate înaintea lui - un Mutant Leneş aflat 
pe moarte în urma iradierilor la care fusese expus. Eddie era 
convins că aşa stăteau lucrurile. La vederea crucii, 
dezgustătoarea făptură scoase un croncănit de uluire. 

— Vrei să-ţi găseşti odihna la capătul drumului tău, o, tu, 
Copil al lui Roderick? Vrei să găseşti odihna din poiană? 

— O, da, dragul meu, hohoti creatura, adăugând mai multe 
în păsăreasca pe care Eddie nu o putea pricepe. 

Tânărul se uită în stânga şi în dreapta şoselei, aşteptându- 
se să vadă maşini - în fond, se aflau în plin sezon turistic -, 


14 Copiii lui Roderick - grup de mutanţi care îi juraseră 
credinţă lui Arthur Eld în vremurile de demult (n. tr.). 


dar nu văzu absolut nimic. Măcar pentru moment norocul era 
de partea lor. 

— Câţi sunteţi prin părţile astea? întrebă Roland, 
întrerupând suspinele vizitatorului. 

În timp ce rostea aceste cuvinte îşi scoase revolverul din 
toc şi şi-l lipi de pieptul cămăşii. 

Copilul lui Roderick făcu un semn cu mâna spre orizont, 
însă fără să-şi ridice ochii din pământ. 

— Delah, pistolarule, câtă frunză şi iarbă, răspunse el. Căci 
aici lumile sunt fragile, anro con fa; sey-sey desene fanno 
billet cobair can. Eu Chevin devar dan do. Că mi-a fost milă de 
ei. Can-toi, can-tab, can Discordia, aven la cam mah can. 
May-mi? Iffin lah vainen eth... 

— Câţi dan devar?” 1 

Creatura se gândi la întrebarea lui Roland, apoi îşi întinse 
degetele (avea zece, observă Eddie) de cinci ori. Cincizeci. 
Dar cincizeci de ce anume? Asta Eddie nu mai ştia. 

— Şi Discordia? întrebă tăios Roland. E adevărat ce spui? 

— O, da, o, foarte adevărat, aşa spun eu, Chevin de 
Chayven, fiu al lui Hamil, menestrel al Câmpiilor de Sud care 
mi-au fost odinioară casă. 

— Spune-mi numele oraşului de lângă Castelul Discordia şi 
am să te scap de chinuri. 

— O, pistolarule, dar au murit toţi cei de acolo. 

— Nu cred. Spune-mi cum se numeşte. 

— Fedic! zbieră Chevin de Chayven, trubadurul hoinar care 
nu ar fi bănuit niciodată că viaţa i se va încheia într-un 
asemenea loc straniu - nu pe câmpiile Lumii de Mijloc, ci în 
munţii din vestul statului Maine. i 

Îşi ridică pe neaşteptate faţa hâdă la Roland. Întinse braţele 
în lături ca înaintea crucificării. 

— Fedic în capătul îndepărtat al Bubuitului de Tunet, pe 
Calea Grinzii! Shardik, Maturin, Drumul către Turnul Intu... 

Revolverul lui Roland scoase un singur cuvânt. Glonţul lovi 
creatura îngenuncheată chiar în centrul frunţii, desăvârşind 


15 Închisoare” (n. tr.). 


distrugerea chipului şi aşa distrus. Căzu pe spate, iar Eddie 
observă cum carnea i se face fum verde, subţire ca aripa de 
viespe. Preţ de o secundă, dinţii lui Chevin de Chayven plutiră 
în cerc ca nişte corali spectrali, pentru ca apoi să dispară cu 
totul. 

Roland îşi puse pistolul înapoi în toc şi străpunse văzduhul 
cu cele două degete rămase la mâna dreaptă, într-un gest de 
binecuvântare. 

— Să-ţi găseşti odihna, şopti pistolarul. 

După aceea îşi desfăcu cartuşiera şi o răsuci în jurul 
pistolului. 

— Roland, ăla a fost... a fost un Mutant Leneş? 

— Da, îi putem zice şi aşa, bietul de el. Însă Copiii lui 
Roderick vin de dincolo de ţinuturile pe care eu le cunosc, cu 
toate că, înainte ca lumea să meargă mai departe, ei i-au 
jurat credinţă lui Arthur Eld. 

Se întoarse spre Eddie, cu ochii albaştri arzându-i pe chipul 
tras. 

— În Fedic s-a dus Mia să nască. Nu mai am nici cea mai 
mică îndoială. Acolo a dus-o şi pe Susannah. Lângă ultimul 
dintre castele. In cele din urmă va trebui să ne întoarcem în 
Bubuit de Tunet, dar mai întâi trebuie să mergem în Fedic. 
Bine că ştim. 

— A zis că i-a fost milă de cineva. De cine? 

Dar Roland se mulţumi doar să clatine din cap, fără să-i 
răspundă. Un camion cu Coca-Cola trecu în goană pe lângă ei, 
iar dinspre vest se auzi bubuitul rostogolit al tunetelor. 

— Fedic de lângă Discordia, şopti pistolarul. Fedic al Morţii 
Roşii. Ca să o putem salva pe Susannah - şi pe Jake - va 
trebui să facem cale-ntoarsă spre Calle. Însă ne vom întoarce 
acolo doar atunci când ne vom fi terminat treburile aici. Şi 
atunci când o vom apuca din nou spre sud-est... 

— Ce? îl întrebă neliniştit Eddie. Ce va fi atunci, Roland? 

— Atunci nu ne vom mai opri deloc din drum până nu vom 
ajunge la Turn. 

Şi pistolarul îşi întinse mâinile, privindu-le tremurul abia 
perceptibil. 


Apoi îşi ridică ochii la Eddie. Avea chipul palid şi istovit, dar 
neînfricat. 

— Niciodată nu am mai fost atât de aproape. Aud şoaptele 
tuturor prietenilor mei morţi şi ale taţilor lor dispăruţi. Şoptesc 
în ritmul respirației Turnului. 

Eddie se uită lung la el, deopotrivă fascinat şi înspăimântat, 
apoi întrerupse atmosfera aceasta cu un efort aproape fizic. 

— Păi, ce să zic, începu el apropiindu-se de portiera 
Fordului, dacă vreuna din vocile alea de spui că le auzi te 
învaţă şi ce să-i zicem lui Cullum - cum să-l convingem să 
facă ce vrem noi -, atunci vezi să-mi spui şi mie. 

Şi înainte ca Roland să-i răspundă, tânărul se urcă la volan 
şi trânti portiera. 

ÎI tot vedea cu ochii minţii cum îşi scosese pistolul, îl 
îndreptase spre creatura îngenuncheată şi apăsase pe 
trăgaci. Pe bărbatul acesta îl considera el dinh şi prieten. Dar, 
putea el oare să fie convins că nu va proceda la fel cu el... 
sau cu Suze... sau cu Jake... dacă i-ar fi şoptit inima că un 
asemenea gest l-ar fi dus mai aproape de Turn? Nu, nu era 
deloc convins de asta. Şi totuşi va merge mai departe alături 
de el. Şi ar face-o chiar dacă ar fi sigur în străfundul sufletului 
- O, ferească Dumnezeu! - că Susannah era moartă. Pentru că 
aşa trebuia. Pentru că Roland ajunsese să însemne pentru el 
mult mai mult decât dinh sau prieten. 

— Părintele meu, şopti Eddie în barbă chiar în clipa când 
Roland se urcă la locul lui, din dreapta volanului. 

— Ai zis ceva, Eddie? 

— Da, răspunse tânărul. „Pe pariul meu că nu mai avem 
mult.” Asta am spus. 

Roland dădu din cap. Eddie porni motorul şi Fordul lui 
Cullum o apucă spre Aleea Carapacea Ţestoasei. Tot de la 
mare depărtare - însă mai aproape decât mai devreme - se 
auzi un alt bubuit de tunet. 


IV 
DAN-TETE 


1 


Venirea pe lume a copilului era tot mai aproape. Susannah 
Dean privi în jur, numărându-şi încă o dată duşmanii, aşa cum 
o învățase Roland. Niciodată să nu tragi, îi spusese el, până 
când nu ştii cu câţi te confrunți, ori până când îţi dai seama că 
n-ai cum să-i numeri pe toţi, ori până când nu te hotărăşti că 
merită să mori astăzi. Şi-ar fi dorit să nu aibă pe cap casca aia 
care-i spiona gândurile. Insă instrumentul cu pricina nu părea 
prea preocupat acum de eforturile lui Susannah de a-i număra 
pe cei care veniseră să asiste la naşterea fătului Miei. lar 
acesta era un lucru foarte bun. 

Cel de la comandă era Sayre, Căutătorul, cu gaura roşie 
pulsându-i în centrul frunţii. Mai era şi Scowther, doctorul 
vârât între picioarele Miei, pregătit să oficieze naşterea. Sayre 
îl bruscase pe bunul medic atunci când acesta dăduse dovadă 
de niţeluş cam multă aroganță, dar probabil că răul făcut nu 
era atât de mare încât să-i lezeze în vreun fel eficacitatea. Pe 
lângă Sayre, se mai aflau acolo alţi cinci căutători, însă ea nu 
prinsese decât două dintre numele lor. Cel cu fălcile de 
buldog şi burta revărsată peste curea se numea Haber. Lângă 
el stătea una din creaturile cu cap de pasăre, acoperit cu 
pene cafenii şi cu ochi răi, ca de uliu. Pe ăsta îl chema Jey sau 
Gee. Erau şapte, fiecare având arme automate în tocuri la 
subraţ. Pistolul lui Scowther se bălăngănea în voia lui pe sub 
halatul de doctor, ori de câte ori individul se apleca spre Mia. 
Susannah deja hotărâse că arma aceea era cea mai bună 
pentru ea. 

Lângă Mia se aflau alte trei creaturi umanoide cu chipuri 
palide şi ochi vigilenţi. Aceştia erau vampiri, învăluiţi în aure 


albastre. Probabil din categoria celor pe care Callahan îi 
numea de Tipul Trei. (Odată Părintele se referise la aceştia 
spunând că erau o avangardă a rechinilor.) Asta făcea zece. 
Doi dintre vampiri erau înarmaţi cu arbalete, cel de-al treilea 
avea un soi de spadă electrică, neactivată în momentul acela, 
care radia doar o lumină vâscoasă. Dacă reuşea să pună 
mâna pe arma lui Scowther (când vei reuşi, drăgălaşo, se 
corectă ea - vedeţi dumneavoastră, Susannah citise pe 
vremuri Forța gândirii pozitive1€ şi credea fiecare cuvânt scris 
acolo de pastorul Peale), va trage mai întâi şi mai întâi în 
individul cu spada electrică. Numai Dumnezeu ştie cât de 
mult rău poate face o armă ca aia, iar Susannah Dean nu 
avea de gând să o afle pe pielea ei. 

Se mai afla acolo şi asistenta cu capul de şobolan mare şi 
urât. Ochiul însângerat care-i pulsa în mijlocul frunţii o făcu pe 
Susannah să creadă că motivul pentru care toţi ceilalţi fo/ken- 
căutători purtau măşti de om era acela că nu voiau să sperie 
vânatul întâlnit pe trotuarele din New York. Poate că nu toţi 
aveau mutre de şobolan pe sub măştile acelea, dar era 
convinsă că niciunul dintre ei nu semăna cu Robert Goulet”. 
Asistenta cu cap de şobolan era singura care nu avea nicio 
armă la vedere. 

Unsprezece cu toţii. Unsprezece duşmani în această 
infirmerie mare şi, în rest, pustie, despre care ea era convinsă 
că nu se poate afla sub cartierul Manhattan. Insă, dacă se 
hotăra să le facă de petrecanie, atunci ar fi trebuit să 
acţioneze când erau toţi ocupați cu copilul Miei - cu preţiosul 
ei făt. 

— Vine, domnule doctor! chirăi isteric asistenta, evident 
copleşită de măreţia momentului. 

Da, venea. Căci şirul gândurilor lui Susannah se întrerupse 


16 Forța gândirii pozitive (The Power of Positive Thinking), 
de Norman Vincent Peale (n. tr.). 

17 Robert Gerard Goulet (1933-2007) - actor şi cântăreţ 
american de origine canadiană, considerat unul dintre 
„frumoşii” Holywoodului (n. tr.). 


brusc atunci când o săgetă cea mai cumplită durere de până 
atunci. Pe amândouă le săgetă durerea. Urlară într-un singur 
glas. Scowther striga la Mia să împingă şi să împingă ACUM! 

Susannah strânse ochii şi împinse şi ea, căci era şi copilul ei 
acela care se năştea... sau, mai bine zis, fusese şi copilul ei. 
Când simţi cum curge durerea din ea, ca apa în vârtejuri prin 
scurgerea de la chiuvetă, trăi cea mai mare durere din viaţa 
ei. Căci pruncul o părăsea şi se vărsa în Mia - acum trupul ei 
transmitea ultimul mesaj al vieţii. Se sfârşea. Indiferent ce 
avea să se întâmple după aceea, partea aceasta se sfârşea 
acum, iar Susannah Dean scoase un strigăt de uşurare 
amestecată cu regret; strigăt ca un cântec închinat tuturor 
mamelor din lume. 

Şi apoi, mai înainte de începutul coşmarului - atât de 
cumplit că şi-l va aminti în toate detaliile lui până în ziua când 
va păşi în poiana de la capătul cărării o apucă de încheietură 
o mână mică şi fierbinte. Intoarse capul, mişcare încetinită de 
greutatea căştii. Işi dădu seama că gâfâie. Se pomeni că se 
uită în ochii Miei, care deschise gura şi rosti un singur cuvânt. 
Susannah nu-l auzi din cauza urletelor lui Scowther (aplecat 
între picioarele Miei, se scărpina cu forcepsul în cap). Dar, 
într-un alt fel, // auzi şi înţelese că Mia încerca să-şi ţină 
promisiunea. 

O să te eliberez, dacă o să am ocazia, i-a spus atunci cea 
care o răpise. lar cuvântul pe care îl auzi acum în minte 
Susannah şi pe care îl citi pe buzele femeii aflate în chinurile 
naşterii era chassit. 

Mă auzi, Susannah? 

Te aud foarte bine. 

Și pricepi invoiala noastră? 

Da. Dacă pot, te voi ajuta să fugi de aici cu fătul tău. Şi... 

Și să ne omori dacă nu poți să ne salvezi! isprăvi violent 
vocea. Niciodată nu o mai auzise atât de tare. Susannah era 
convinsă că volumul acela avea de-a face cu tubul care le 
conecta căştile. Spune cu gura ta, Susannah, fiică a lui Dan! 

Am să vă omor pe amândoi dacă... 

Nu mai continuă. Şi totuşi Mia păru mulţumită, ceea ce era 


un lucru bun, fiindcă Susannah nu ar fi putut merge mai 
departe dacă ar fi conştientizat că cele două vieţi depind 
numai şi numai de ea. Privirea i se opri din întâmplare asupra 
tavanului acelei încăperi imense, unde îi văzu pe Eddie şi 
Roland. Trăsăturile nu le erau prea clare şi pluteau acolo sus, 
intrând şi ieşind din tavan, holbându-se în jos la ea, ca nişte 
peşti uriaşi şi spectrali. 

Un alt fulger de durere vie, pătrunzătoare, dar nu la fel de 
puternică precum cea de mai devreme. Ca de la mare 
depărtare îşi simţi coapsele încordându-i-se şi apoi pulsând. 
Durerea asta nu era importantă. Deloc. Ce conta acum mai 
mult decât orice altceva era dacă îi vedea cu adevărat pe cei 
doi, ori doar i se năzărise. Oare mintea ei suprasolicitată şi 
visând la evadare să fi creat halucinaţia aceasta ca să o 
consoleze puţin? 

Da, ar fi putut să creadă şi chiar ar fi crezut că aşa stăteau 
lucrurile dacă nu ar fi fost amândoi complet dezbrăcaţi şi 
înconjurați de o sumedenie de mărunţişuri ciudate care 
pluteau alături de ei: o cutie cu chibrituri, o alună, scrum de 
ţigară, un bănuţ. Şi un covoraş auto, pe toţi zeii! Un covoraş 
auto pe care era imprimat cuvântul FORD. 

— Doctore, uite că se vede ca... 

Urmă un guiţat plin de indignare atunci când domnul doctor 
Scowther - individ complet lipsit de maniere, îmi pare rău să o 
spun - o îmbrânci pe Asistenta-Şobolăniţa la o parte şi se 
aplecă foarte mult între coapsele Miei, dând impresia că ar fi 
vrut să-i scoată fătul cu dinţii. Jivina cu cap de uliu, Jey sau 
Gee, vorbea agitat cu cel pe nume Haber într-un dialect 
bâzâitor. 

Nu mi se pare, chiar sunt aici, îşi zise Susannah. Covoraşul 
de maşina e dovada. Sigur, nu ar fi putut să explice de unde 
până unde covoraşul acela ar fi fost o dovadă în oricare sens, 
dar ştia că aşa este. Şi formă cu buzele cuvântul primit de la 
Mia: chassit. Era o parolă. Cu care vor deschide cel puţin o 
uşă, poate chiar mai multe. Nici măcar nu-i trecuse prin minte 
că Mia ar fi putut-o minţi. Nu, ele erau unite prin ceva mult 
mai primitiv (şi cu mult mai puternic) decât căştile şi cablurile 


dintre ele: erau unite prin miracolul naşterii. Nu, Mia nu o 
minţise. 

— Impinge odată, bată-te zeii de cățea puturoasă! aproape 
că urlă Scowther. 

lar Roland şi Eddie dispărură brusc şi pentru totdeauna prin 
plafon, ca izgoniți de suflul individului. Şi poate că aşa se şi 
întâmplase. 

Susannah se întoarse pe o parte, simţindu-şi părul lipit de 
cap, simțind cum din ea curg litri de sudoare. Se trase puţin 
mai aproape de Mia; puţin mai aproape de Scowther; puţin 
mai aproape de patul haşurat al armei automate a lui 
Scowther. 

— Rogu-te, stai cuminte, surioară, spuse unul dintre 
căutători, atingându-i braţul. 

Mâna aceea era rece şi fleşcăită şi plină de inele groase. Lui 
Susannah i se făcu pielea de găină sub atingerea ei. 

— Se termină în curând şi atunci se vor schimba toate 
lumile. Când el se va uni cu Sfărâmătorii din Bubuit de Tu... 

— Tacă-ţi gura, Straw! se răsti Haber, îmbrâncindu-l de 
acolo pe cel ce încerca să-i ofere consolare lui Susannah şi 
întorcându-şi imediat atenţia avidă înapoi la actul naşterii. 

Mia gemu prelung, arcuindu-şi spatele. Asistenta cu cap de 
şobolan îşi puse mâinile pe şoldurile ei, apăsându-le uşor 
înapoi pe pat. 

— Haidi, haidi, drăguță, 'pinge cu burtica. 

— Du-te-n pizda mă-tii, jegoaso! zbieră Mia. 

Susannah nu mai simţi decât un zvâcnet slab al durerii ei. 
Doar atât. Legătura dintre ele se desfăcea. 

Adunându-şi toată puterea de concentrare, Susannah strigă 
în străfundul minţii ei: Hei! Hei, cucoano de la Positronics! Mai 
eşti acolo? 

— Conexiunea... se întrerupe, răspunse vocea plăcută de 
femeie. 

La fel ca mai devreme, aceasta vorbi chiar în mijlocul 
capului lui Susannah; dar acum se auzea mult mai pierdută, 
mai stinsă, aşa cum se aud vocile de la radio în timpul unor 
perturbații atmosferice. 


— Repet: conexiunea... se întrerupe. Sperăm să folosiţi 
North Central  Positronics pentru toate necesitățile 
dumneavoastră de sporire a capacităţilor mentale. ŞI 
Corporaţia Sombra! De zece mii de ani lider absolut în 
comunicarea pe plan mental! 

Din adâncul minţii lui Susannah se auzi un B//-////P atât de 
puternic încât îi vibrară dinţii în gură. Şi conexiunea se 
întrerupse. Nu doar vocea aceea plăcută, dar înfiorătoare, de 
femeie dispăru: ci tot. Era ca şi cum ar fi scăpat dintr-o 
capcană care-i strivise întregul trup. 

Mia zbieră iarăşi, iar Susannah ţipă şi ea. Pe de-o parte 
pentru că nu voia ca Sayre şi ceilalţi să-şi dea seama că 
legătura între ele două nu mai exista; dar şi pentru că o 
copleşise amărăciunea. O pierduse pe cea care-i fusese, într- 
un anume fel, o soră adevărată. 

Susannah! Suze, mă auzi.? 

Se săltă repede în coate la auzul acestei voci, uitând-o, 
pentru moment, pe femeia de alături. Să fi fost oare... 

Jake? Tu eşti, scumpete? Tu eşti, aşa-i? Tu mă auzi? 

DA! strigă băiatul. În sfârşit! Cu cine vorbeai? Ţipă, nu te 
opri, ca să mă ghidezi spre ti... 

Se întrerupse, dar nu înainte ca Susannah să poată auzi 
zgomot slab de focuri de armă. Trăgea Jake în cineva? Nu 
credea una ca asta, ci mai degrabă că cineva trăgea în el. 


2 


— Acum! urlă Scowther. Acum, Mia! împinge! Din toate 
puterile! Cât poți tu de tare! ÎMPINGE! 

Susannah încercă să se tragă mai aproape de cealaltă 
femeie - O, da, sunt îngrijorată şi am nevoie de mângâiere, 
nimic mai mult, uite, vezi cât de îngrijorată sunt -, dar cel 
căruia i se spunea Straw o trase înapoi. Tubul metalic dintre 
ele se legănă şi se întinse. 

— Păstrează distanţa, târfo, mârâi Straw. 

Şi pentru prima oară Susannah se văzu nevoită să admită 


că s-ar putea să nu reuşească să pună mâna pe arma lui 
Scowther. Sau pe oricare altă armă. 

Mia zbieră din nou, invocând un zeu străin într-o limbă 
străină. Când vru iarăşi să-şi ridice şoldurile de pe pat, 
asistenta (Alia, aşa credea Susannah că o cheamă: Alia) o 
culcă la loc, iar Scowther scoase o exclamaţie scurtă, de 
satisfacţie, după cum suna; şi aruncă forcepsul cât colo. 

— De ce-l arunci? vru să ştie Sayre. 

Cearşafurile de sub Mia erau îmbibate cu sânge, iar şeful 
părea neliniştit. 

— N-am nevoie de el, răspunse plin de vervă Scowther. 
Muierea asta e menită să facă plozi. Ar fi putut să nască o 
duzină chiar în lanul de orez şi după aia să se ridice şi să 
treacă la cules. la uite-l cum iese la marele fix! 

Scowther vru să ia ligheanul măricel de pe patul alăturat, 
îşi dădu seama că nu are vreme de asta şi îşi vâri între 
coapsele Miei mâinile rozalii şi fără mănuşi. Când Susannah 
încercă din nou să se apropie de Mia, Straw nu o mai opri. 
Pentru că toţi cei din sala aceea mare, căutători şi vampiri 
deopotrivă, urmăreau fascinaţi această ultimă etapă a 
naşterii, îngrămădiţi la capătul celor două paturi alăturate. 
Numai Straw mai rămăsese aproape de Susannah. Vampirul 
cu spada electrică nu-i mai era la îndemână, deci Straw va fi 
primul lovit. 

— Incă o dată! zbieră Scowther. Pentru pruncul tău! 

La fel ca vampirii şi căutătorii, şi Mia uitase cu totul de 
Susannah. || fixa pe Sayre cu ochii ei plini de suferinţă. 

— MI-l daţi, domnule, vă rog frumos? Vă implor, spuneţi-mi 
că mi-l daţi să fie al meu, chiar şi pentru scurtă vreme! 

Sayre o apucă de mână. Masca de pe chipul lui cel 
adevărat şi hidos se încreţi într-un zâmbet. 

— Dar, desigur, draga mea, îi zise el. Fătul va rămâne cu 
tine mulţi, mulţi ani. Mai împinge o ultimă dată, rogu-te. 

— Te minte, Mia, nu-l crede! strigă Susannah, dar strigătul 
ei se izbi de urechi surde. 

Probabil că aşa era cel mai bine: să fi uitat toţi de ea pentru 
moment. 


Şi Susannah îşi îndreptă gândurile într-o altă direcţie: Jake! 
Jake, unde eşti? 

Niciun răspuns. Nu-i bine. Te rog, Doamne, fă să fie în 
viaţă! 

Poate că e ocupat cu altceva. Fuge... se ascunde... se lupta. 
Dacă tace, nu înseamnă neapărat că a... 

Mia împinse cu putere, scoțând un urlet prelung în care se 
amestecau obscenităţi nemaiauzite şi rugi fierbinţi. Buzele 
vaginului ei deja dilatat se desfăcură şi mai mult. Un şuvoi de 
sânge proaspăt ţâşni din ea, mărind delta mocirloasă de pe 
cearşaful de dedesubt. Şi apoi, prin toată învălmăşeala aceea 
purpurie, Susannah zări ceva alb şi negru. Creştetul fătului. 
Pielea era albă. Negru era părul. 

Apoi începu să se retragă înapoi în purpura umedă, iar 
Susannah îşi spuse că probabil pruncul nu era încă pregătit să 
vină pe lume. Însă Mia nu mai avea răbdare. Împinse odată cu 
toată forţa ei considerabilă, cu pumnii tremurând în faţa 
ochilor întredeschişi, cu dinţii dezgoliţi într-o grimasă a durerii 
atroce. În mijlocul frunţii îi pulsa o venă; o alta se umflase, 
mai să plesnească, pe latura gâtului. $ 

— HEEEIIIIAAA! urlă ea. HAI, COMMALA, TICALOSULE, FIUL 
MEU CEL FRUMOS! HAI-COMMALA-HAIDE-HAIDE! 

— Dan-tete, murmură Jey, cel cu capul de uliu, iar toți 
ceilalţi repetară după el, ca într-o incantaţie reverentioasă: 

— Dan-tete... dan-tete... commala dan-tete. 

Venirea pe lume a puiului de zeu. 

Acum nu se mai văzu doar creştetul, ci tot capul pruncului 
țâşni afară. Susannah îi observă şi mâinile palpitând de viață, 
strânse în pumnişori în dreptul pieptului pătat cu sânge. li 
observă ochii albaştri, larg deschişi, surprinzător de conştienţi 
şi de asemănători cu cei ai lui Roland. li observă genele de 
tăciune, cu picuri mici de sânge ca nişte rubine, barbară 
podoabă a naşterii. Susannah mai observă, şi nu va uita 
niciodată, cum buza de jos a pruncului se agăţă o fracțiune de 
secundă de marginea interioară a vulvei mamei sale. lar gura 
deschisă dezvălui un şir perfect de dinţi micuţi pe maxilarul 
inferior. Dinti, nu colţi. Însă pe Susannah o trecură toţi fiorii la 


vederea lor într-o gură de nou-născut. La fel păţi şi când îi 
văzu penisul, disproporționat de mare şi în erecţie completă. 
Susannah estimă că era mai lung decât degetul ei mic. 

Urlând de durere şi satisfacţie, Mia se ridică iute în coate cu 
lacrimi şiroindu-i pâraie din ochii bulbucaţi. Îl apucă pe Sayre 
de mână şi-l strânse ca într-o menghină în vreme ce Scowther 
trase copilul afară. Sayre guiţă şi încercă să se smulgă din 
strânsoare, dar mai repede ar fi reuşit să scape din... să 
zicem, din mâinile unui ajutor de şerif din Oxford, Mississippi. 
Ceilalţi îşi încetară brusc incantaţia şoptită şi urmară câteva 
clipe de tăcere şocată. Atunci urechile supraîncordate ale lui 
Susannah sesizară scrâşnetul oaselor din încheietura mâinii 
lui Sayre. 

— E VIU? zbieră Mia, împroşcând cu salivă mutra 
încremenită a lui Sayre. PU/ DE CUR VA SIFILITICĂ CE EŞTI TU, 
SPUNE-MI DA CA FATUL MEU TRĂIEŞTE! 

Scowther ridică pruncul în faţa lui. Ochii căprui ai doctorului 
priviră în cei albaştri ai copilului. Stătea fără să plângă 
deocamdată în strânsoarea individului, cu penisul înălţându- 
se sfidător, iar Susannah putu să vadă foarte clar semnul 
purpuriu de pe călcâiul stâng al nou-născutului. Ca şi cum ar 
fi călcat în sânge înainte de a ieşi din uterul Miei. 

În loc să-l lovească uşurel peste fund, Scowther trase aer în 
piept şi îl suflă direct în ochii fătului. Pruncul Miei bătu des din 
pleoape cu o expresie comică (şi incontestabil omenească) de 
surpriză. Trase la rândul lui aer în piept, îl tinu acolo o clipă, 
apoi îl expiră. O fi fost el Rege printre Regi, sau distrugător al 
tuturor lumilor. Insă intrarea în viaţă şi-o făcu la fel ca toţi cei 
dinaintea lui: orăcăind de indignare. La auzul sunetului 
aceluia, Mia izbucni în lacrimi de fericire. Creaturile diabolice 
adunate în jurul noii mame erau robi credincioşi ai regelui 
Purpuriu. Însă statutul acesta nu îi tăcea imuni la scena la 
care tocmai ce fuseseră martor începură cu toţii să aplaude şi 
să râdă în hohote. Şi, spre marea ei ruşine. Susannah se 
pomeni că li se alătură. Pruncul privi surprins la tămbălâul din 
jurul lui. 

Suspinând, cu lacrimile şiroindu-i pe obraji şi un mucus 


limpede atârnându-i din nas. Mia întinse mâinile: 

— Dă-mi-l! hohoti ea. Mia, fiică a nimănui şi mamă a unuia. 
Dă-mi-l să-l ţin în braţe, te implor, dă-mi fiul! Lasă-mă să-mi 
ţin fătul în braţe! Dă-mi odorul meu! 

lar copilul întoarse capul spre vocea mamei lui. Susannah 
ar fi zis că aşa ceva nu era cu putinţă. Insă ar mai fi zis, 
fireşte, şi că nu-i cu putinţă ca un copil să se nască cu ochii 
larg deschişi, toţi dinţii în gură şi socoteala sculată. Insă, în 
toate celelalte privinţe, copilul părea perfect normal: bucălat, 
perfect proporţionat, cu aspect de om şi, în consecinţă, o 
scumpete. Da, sigur, avea semnul acela purpuriu pe călcâi, 
dar câţi alţi copii, absolut normali din toate punctele de 
vedere, nu vin pe lume cu câte un semn din naştere? Oare nu 
spunea legenda familiei ei că propriul ei tată se născuse cu 
pete roşii pe mâini? lar pata asta de pe călcâi nici nu se va 
vedea vreodată, cu excepţia cazului, destul de improbabil 
desigur, că acest copil va face vreodată plajă. 

Tot cu micuțul ridicat în mâini, Scowther se uită la Sayre. 
Urmă o clipă de neatenţie în care Susannah ar fi putut lesne 
înşfăca arma automată a doctorului. Dar nici nu se mai 
gândea la asta. Uitase şi de strigătul telepatic al lui Jake; aşa 
cum uitase şi de apariţia stranie a lui Roland şi a soţului ei. 
Era la fel de fermecată de viaţa aceasta nouă cum erau şi Jey, 
şi Straw, şi Haber, şi toţi ceilalţi, fascinaţi de sosirea unui nou- 
născut în lumea aceasta bătrână şi obosită. 

Sayre făcu un semn scurt, aproape imperceptibil, din cap, 
iar Scowther îl depuse uşor pe pruncul Mordred (tot plângând 
şi tot uitându-se peste umăr după mama lui) în braţele 
nerăbdătoare ale Miei. 

Mia îl întoarse imediat ca să îl poată privi mai bine. ŞI 
atunci inima lui Susannah îngheţă de groază şi spaimă. Căci 
Mia înnebunise. | se citea nebunia în strălucirea din ochi; în 
felul în care gura ei putea să zâmbească şi să se strâmbe în 
acelaşi timp, în vreme ce din limba muşcată îi curgea salivă 
amestecată cu sânge şi i se prelingea pe bărbie în dâre roz şi 
lucioase; dar i se citea mai ales în hohotele ei triumfătoare. S- 
ar putea să-şi recapete minţile în zilele ce vor urma, dar... 


Jegoasa aia n-o să se mai facă bine niciodată-niciodată- 
niciodată, interveni Detta, cu oarecare milă în glas. /-o fost 
prea mult drumu’ pân-aci şi după aia chinul de a-l făta pe ăla. 
E praf făcută şi pă din'untru, şi pă dinafară, şi tu ştii asta la fel 
dă bine ca şi io! 

— Oooo, splendoare mică! lălăi extaziată Mia. Oooo, ce 
ochişori superbi albaştri! Oooo, ce piele albă ca cerul înaintea 
primei ninsori ce va cădea peste Pământul Larg! Oooo, ce 
ţâţişoare perfecte, ca agrişele în pârg! Oooo, ce puţulică 
falnică şi ce ouşoare, netede ca piersicile de iulie! 

Se uită rătăcită în jur, mai întâi la Susannah, fără să o 
recunoască, apoi la ceilalţi. 

— Minunaţi-vă la vederea fătului meu, voi, nefericiților, voi, 
ereticilor, priviți şi vă minunati la vederea odorului meu, 
pruncul meu, fiul meu! 

Aşa le strigă ea, asta le ceru ea, râzând cu ochii ei demenţi 
şi plângând cu gura ei strâmbă. 

— Pentru el am renunțat la eternitate! Uitaţi-vă la Mordred 
al meu, uitaţi-vă la el cu luare-aminte, căci niciodată în vieţile 
voastre păcătoase nu veți mai vedea o asemenea minune! 

Gâfâind din greu, acoperi cu sărutări chipul uluit şi plin de 
sânge al pruncului, mânjindu-se la gură şi începând să arate 
tot mai mult ca o femeie beată care a încercat să se rujeze. 
Râse în hohote şi-i sărută bărbia bucălată, sfârcurile, buricul, 
vârful penisului erect şi, ridicându-l cu braţe tremurătoare tot 
mai sus, în vreme ce pruncul pe care ea voia să-l numească 
Mordred se holba în jos cu acea privire comică de surprindere 
nemărginită, îi sărută pe rând și genunchii şi apoi fiecare 
picioruş delicat. Atunci auzi Susannah primul sunet 
caracteristic sugarilor: însă nu era pruncul care sugea la sânul 
mamei lui, ci buzele Miei care ţocăiau pe fiecare degeţel de la 
picioare. 


3 


Copilul tău este osânada dinh-ului meu, gândi Susannah cu 


răceală. Dacă nu se poate altfel, atunci ar fi bine să pun mâna 
pe arma lui Scowther şi să-l impuşc între ochii ăia albaştri şi 
mirati. N-ar dura decât două secunde. 

Şi chiar era posibil să reuşească, pentru că era înzestrată 
cu o viteză supranaturali de reacţie, viteză de pistolar. Insă nu 
era în stare să se mişte. Multe finaluri ale acestui act al 
tragediei anticipase ea, însă nici prin cap nu-i trecuse că Mia 
ar putea înnebuni, nu, domnule, nici vorbă; şi, drept urmare, 
fusese luată complet prin surprindere. Se gândi că măcar 
atâta noroc a avut că se întrerupsese la ţanc legătura cu 
Positronics. Pentru că, dacă nu s-ar fi întâmplat aşa, acum ar 
fi fost la fel de nebună ca Mia. 

Da’ legătura aia s-ar putea reface cât ai bate din palme, 
soru-mea. Nu crezi c-ar fi bine să actionezi cât mai poţi? 

Sigur că ar fi fost bine, doar că nu putea, asta era toată 
chestia. Era înmărmurită de uluire, înrobită de minunea 
petrecută sub ochii ei. 

— Incetează, se răsti Sayre la Mia. Treaba ta nu-i să-l lingi 
tu pe el, ci să-i dai să mănânce! Grăbeşte-te, dacă mai vrei 
să-l ţii. Dă-i să sugă! Ori e cazul să aduc o doică? Sunt multe 
care şi-ar da şi ochii din cap pentru o asemenea şansă! 

— Pentru... nimic... în... LUME! strigă Mia râzând. 

Se grăbi să-şi coboare pruncul la piept şi dădu cu 
nerăbdare la o parte corsajul alb al rochiei simple pe care o 
purta, dezgolindu-şi sânul drept. Acum pricepu Susannah de 
ce îi cădeau bărbaţii în mreje. Chiar şi după sarcină şi naştere, 
sânul acela era un glob absolut perfect, cu vârf de coral, mult 
mai potrivit pentru mângâierile unui bărbat şi pentru poftele 
unui bărbat decât pentru hrănirea unui copil. Mia îşi îndreptă 
fătul spre sân. La început, cel mic o lovi cu mânuţele, 
gesticulând la fel de comic precum se holbase mai devreme. 
Se izbi cu faţa de sfârc şi săltă de acolo cu mişcare de recul. 
Când reveni, trandafiraşul rozaliu al gurii se închise peste 
mugurul sânului ei şi pruncul începu să sugă. 

Fără să înceteze din râs, Mia îi mângâie cu infinită grijă 
buclele negre, năclăite de sânge. Insă, în urechile lui 
Susannah, hohotele acestea de râs sunau ca nişte urlete de 


disperare. 

In sală se auziră bocănituri metalice: paşii unui robot care 
se apropia de ei. Semăna destul de mult cu Andy, Robotul 
Mesager: aceeaşi statură ridicol de subţire, înaltă de doi 
metri, doi şi jumătate, aceiaşi ochi de un albastru electric, 
acelaşi trup argintiu cu multe îmbinări metalice. Robotul 
acesta purta pe braţe o cutie din sticlă, din care emana o 
lumină verde. 

— La ce dracu’ ne trebuie chestia aia? explodă Sayre, pe un 
ton atât iritat cât şi sceptic. 

— „Chestia aia” e un incubator, zise Scowther. Ştii cum se 
spune, „paza bună trece primejdia rea”. Mi s-a părut oportun 
să-l avem la îndemână. 

Când se întoarse spre robot, pistolul atârnat în tocul de 
umăr trecu prin faţa chipului lui Susannah. Aceasta era o 
ocazie la care nici nu îndrăznise să se gândească, cea mai 
bună pe care ar fi putut-o avea şi era conştientă de asta. Dar, 
înainte să întindă mâna spre ea, fătul Miei se metamorfoză. 


4 


Susannah văzu cum o lumină roşie alunecă peste pielea 
moale a copilului, din creştet până la călcâiul pătat al 
piciorului drept. Ar fi fost în stare să jure că nu era vorba deo 
simplă îmbujorare, ci de o fu/gerare care-l lumina de dinafară. 
Şi imediat, fără ca pruncul să se mişte de pe abdomenul 
dezumflat al Miei şi fără să-şi ia gura de pe sfârcul ei, lumina 
aceea roşie a fost urmată de un val negru ce se ridică şi se 
întinse, transformând copilul într-un gnom întunecat, un 
negativ al bebeluşului trandafiriu ce ieşise din pântecele Miei. 
Şi tot atunci trupul micuţ începu să se contracte: picioarele i 
se contopiră cu abdomenul, capul îi alunecă în jos (trăgând 
după el şi sânul Miei) în gâtul care se umflă precum grumazul 
unei broaşte-ţestoase. Albastrul ochilor se transformă în 
smoală, apoi redeveni albastru. 

Susannah vru să ţipe, dar îşi dădu seama că nu e în stare. 


De-a lungul creaturii negre apărură buboaie scârboase care 
se sparseră şi din ele ieşiră picioare. Se mai vedea încă 
semnul roşu de pe călcâi, dar îşi schimbase forma şi semăna 
acum cu stigmatul purpuriu de pe burta acelui păianjen 
veninos cunoscut sub numele de văduva neagră. Căci exact 
asta devenise: un păianjen. Insă copilul nu dispăruse cu 
desăvârşire. Pe spatele lighioanei apăruse o excrescenţă albă 
în care se putea vedea un chip minuscul şi deformat şi ochi ca 
două scântei albastre. 

— Ce...? începu Mia, dând iarăşi să se ridice în coate. 

Din sân începu să-i curgă sânge. Copilul îl bea cu poftă, de 
parcă ar fi fost lapte. Sayre încremenise alături de Mia, ca o 
statuie a unei divinităţi păgâne, cu gura căscată şi ochi ieşiţi 
din orbite. Nu la aşa ceva se aşteptase el, nu la asta i se 
spusese să se aştepte. Partea aceea din Susannah care se 
numea Detta simţi o bucurie răutăcioasă la vederea expresiei 
lui şocate: semăna cu comicul Jack Benny atunci când încerca 
să smulgi măcar un hohot de râs din partea publicului. 

O clipă doar Mia păru a pricepe ce se petrecuse, căci se 
lungi la faţă, iar privirea îi exprima un soi de groază 
anticipată, poate şi durere. Apoi zâmbetul acela angelic de 
madonă îi reapăru pe buze. intinse mâna şi mângâie arătarea 
monstruoasă de la sân, păianjenul cel negru, cu cap minuscul 
de copil şi cu o pată roşie pe burta-i ţepoasă. 

— Spuneți şi voi, nu-i aşa că este minunat? strigă ea. Nu 
este oare frumos fiul meu, splendid ca soarele verii? 

Acestea au fost ultimele ei cuvinte. 


5 


Nu-i împietri chipul, nu tocmai, dar se linişti. Obraijii şi 
fruntea şi gâtul, vineţii de la efortul naşterii, căpătară brusc 
albeaţa ca de ceară a petalelor de orhidee. Ochii îşi pierdură 
strălucirea şi îngheţară în orbite. Şi atunci Susannah avu 
senzaţia că nu se mai uită la o femeie întinsă pe pat, ci la un 
tablou reprezentând o femeie. Un tablou extraordinar, totuşi 


un tablou şi atât, o bucată de hârtie pe care s-au tras câteva 
dungi de cărbune şi câteva tuşe de culori pale. 

Susannah îşi aduse aminte cum se întorsese la Hotelul 
Plaza-Park Hyatt după prima ei vizită pe meterezele Castelului 
Discordia; şi cum ajunsese în Fedic după ultima discuţie cu 
Mia la adăpostul merlonului. Şi cum cerul şi castelul şi chiar 
piatra din care era construit merlonul se sfâşiaseră. Atunci, ca 
la comanda acestei aduceri-aminte, se sfâşie şi chipul Miei de 
la linia părului până la bărbie. Ochii ei ficşi şi mătuiţi căzură în 
lături. Buzele i se despicară, formând două rictusuri gemene. 
Şi nu sânge curgea din fisura aceea tot mai largă din faţa ei, 
ci un praf alb cu miros rânced. Susannah mai apucă să-şi 
amintească frânturi dintr-o scriere a lui T.S. Eliot 

(oameni găunoşi oameni împăiaţi minti umplute cu paiet’) 

şi dintr-una a lui Lewis Carroll 

(nu sunteţi decât un pachet cu cărți de joc) 

înainte ca dan-tete-ul Miei să-şi ridice capul hidos de la 
prima lui masă. Căscă gura mânjită cu sânge, apoi se săltă 
din loc, râcâind cu picioarele din spate în burta mamei lui şi 
parcă ameninţând-o pe Susannah cu cele din faţă. 

Chirăi victorios şi, dacă ar fi ales acel moment anume ca să 
o atace pe cealaltă femeie care îl hrănise în timpul sarcinii, 
atunci Susannah Dean ar fi murit chiar acolo, alături de Mia. 
Însă lighioana se întoarse către sânul dezumflat din care 
luase prima înghiţitură şi îl smulse. Incepu să-l mestece cu 
plescăieli umede, bezmetice, scârboase. După câteva clipe se 
strecură în gaura făcută şi chipul acela omenesc nu se mai 
văzu, aşa cum nu se mai vedea nici chipul despicat al Miei, 
acoperit fiind acum de norul de pulbere ce ţâşnea din capul ei 
dezumflat. Se auzi un zgomot strident de aspirare, 
asemănător cu cel făcut de o pompă industrială, iar Susannah 
înţelese ce se petrecea acolo: Suge tot lichidul din ea, tot 
lichidul care i-a mai rămas. Şi uită-te la el! Uită-te cum se 
umflă! Ca o lipitoare pe grumazul unui cal! 


18 Vers din poemul Hollow Men, 1925, trad. M. Ivănescu (n. 
tr.). 


Chiar atunci o voce cu accent britanic extrem de pronunţat 
rosti, folosind intonaţia afectată a celui care, din tată în fiu, 
este valet în slujba unui înalt aristocrat: 

— Mii de scuze, domnii mei, vă mai este de folos 
incubatorul acesta? Întreb, pentru că mi se pare că situaţia s- 
a cam schimbat. Sper să nu vă inoportunez cu vorbele mele. 

Şi tocmai vorbele lui reuşiră să fărâme paralizia lui 
Susannah. Se săltă într-o mână şi cu cealaltă apucă pistolul 
automat al lui Scowther. ÎI smuci, dar patul armei era prins cu 
o curea şi nu vru să iasă din toc. Pipăi cu arătătorul, găsi 
siguranţa şi o deblocă. Apoi întoarse pistolul cu tot cu toc spre 
coastele lui Scowther. 

— Ce mama dra... începu el să spună, dar chiar atunci 
Susannah apăsă pe trăgaci cu degetul mijlociu, smucind, în 
acelaşi timp, pistolul cu toată forţa pe care o mai avea. 

Cureaua petrecută pe după umărul lui Scowther rămase la 
locul ei, însă cealaltă, mai subţire, care susţinea pistolul, se 
rupse. Şi, în clipa imediat următoare, când doctorul se prăvăli 
într-o parte, privind cu ochi uimiţi la gaura fumegândă din 
halatul lui alb, Susannah reuşi să-i apuce pistolul cu totul. 
Trase în Straw şi în vampirul de lângă acesta, cel cu spada 
electrică. Vampirul rămase pe loc, bulbucându-şi ochii la 
zeitatea-păianjen care la început semănase atât de mult cu 
un bebeluş, apoi aura i se evaporă într-o clipită. Laolaltă cu 
trupul creaturii. În locul lui rămaseră o cămaşă îndesată într-o 
pereche de jeanşi, goale amândouă. Apoi hainele acestea se 
moleşiră şi căzură pe podeaua sălii. 

— Omorâţi-o! răcni Sayre, ducând mâna la arma lui. 
Omorâţi-o pe nemernica aia! 

Susannah se rostogoli pe partea cealaltă, ferindu-se de 
păianjenul ghemuit pe corpul mamei lui ce acum rămăsese 
fără consistenţă, încercând, în acelaşi timp, să-şi scoată 
casca. Simţi o durere foarte intensă şi atunci se gândi că nu 
avea cum să scape de ea, iar apoi se pomeni pe jos, cu capul 
liber. Casca rămăsese pe marginea patului, împreună cu o 
parte din părul ei. Deranjată de zvâcnetul acelei care îi fusese 
mamă, creatura-păianjen chirăi furioasă. 


Susannah se rostogoli sub pat, la adăpost de focurile de 
armă. Auzi un B/INCGGG foarte puternic atunci când un glonţ 
nimeri arcurile saltelei. De unde se afla, reuşi să vadă 
picioarele păroase ale asistentei cu cap de şobolan şi o 
împuşcă într-unul din genunchi. Asistenta scoase un guiţat 
asurzitor şi se îndepărtă şchiopătând şi urlând de durere. 

Sayre se aplecă, ţinând ţeava pistolului sub trupul 
dezumflat al Miei. În saltea erau deja trei găuri care scoteau 
fum. Înainte să o poată adăuga pe a patra, obrazul îi fu 
mângâiat de unul din picioarele păianjenului, care îi sfâşie 
masca, dând la iveală faţa păroasă de dedesubt. Sayre se 
trase înapoi, cu ţipete ascuţite. Atunci păianjenul se întoarse 
către el şi chiţăi prelung. Chestia albă de pe spatele lui - 
excrescenţa cu chip omenesc - străluci puternic, ca şi cum ar 
fi vrut să-l prevină pe Sayre să nu se apropie de mâncarea lui. 
Apoi reveni la femeia care nu mai semăna cu o femeie; 
aducea mai degrabă cu resturile unei mumii incredibil de 
vechi, din care nu mai rămăsese decât pulberea şi nişte 
zdrenţe. 

— Mi se pare cam derutantă situaţia aceasta, observă 
robotul cu incubatorul în braţe. Este, oare, cazul să mă 
retrag? Poate că ar fi mai bine să revin atunci când se mai 
clarifică lucrurile. 

Susannah se rostogoli în direcţie inversă, ieşind de sub pat. 
Văzu că doi dintre căutători o luaseră deja la sănătoasa de 
acolo. Jey, omul-uliu, părea că nu-i în stare să se decidă ce să 
facă. Să rămână, ori să plece şi el? Susannah îi scurtă 
şovăiala cu un singur glonţ în căpăţâna lucioasă. Sânge şi 
pene maronii se împrăştiară în toate direcţiile. 

Se ridică apoi atât cât era în stare, apucându-se de 
marginea patului ca să-şi ţină echilibrul, cu arma lui Scowther 
într-o mână. Rezolvase patru. Asistenta cu cap de şobolan şi 
încă un căutător dăduseră bir cu fugiţii. Sayre îşi scăpase 
pistolul pe jos şi acum încerca să se ascundă în spatele 
robotului cu incubatorul în mâini. 

Susannah îi împuşcă pe cei doi vampiri rămaşi şi pe 
căutătorul cu mutră de buldog. Acesta din urmă, Haber îl 


chema, rămăsese pe poziţie, aşteptând un culoar de tragere. 
Însă ea trase prima şi se simţi profund satisfăcută când îl 
văzu cum se prăbuşeşte pe spate. Dintre toţi, Haber i se 
păruse cel mai periculos. 

— Stimată doamnă, mă întreb dacă mi-aţi putea spune... 
începu robotul, dar se întrerupse brusc atunci când Susannah 
îi înfipse două gloanţe în faţa metalică, stingându-i lumina din 
ochii electrici. De la Eddie învățase mişcarea asta. 

Imediat se declanşă o sirenă puternică, iar ea îşi zise că, 
dacă nu va reuşi să o oprească cumva, va rămâne fără auz. 

— AM FOST ORBIT DE FOCURI DE ARMA! mugi robotul cu 
aceeaşi intonaţie ridicolă de gen „să vă mai torn o ceaşcă cu 
ceai, doamna mea?”. VEDERE ZERO, AM NEVOIE DE AJUTOR, 
COD 7, VĂ SPUN, AJUTOR! 

Cu mâinile ridicate, Sayre se îndepărtă de maşinăria 
vorbitoare. Din cauza sirenei şi a vaietelor robotului, 
Susannah nu reuşi să audă ce-i spunea, dar reuşi să citească 
vorbele pe buzele nemernicului: Mă predau, pe cuvânt de 
onoare că mă predau! 

Ideea asta caraghioasă o amuză pe Susannah, care zâmbi 
fără să-şi dea seama ce face. Insă zâmbetul ei era fără umor 
şi fără milă şi nu însemna decât un singur lucru: îşi dorea ca 
jigodia aia să-i lingă cioturile picioarelor, aşa cum o obligase 
el pe Mia să-i lingă cizmele. Dar nu avea vreme de aşa ceva. 
Sayre îşi citi osânda în rânjetul ei şi se răsuci pe călcâie, 
vrând să fugă de acolo. 

Susannah îl împuşcă de două ori în ceafă: o dată pentru Mia 
şi o dată pentru Părintele Callahan. Ţeasta lui Sayre explodă 
cu putere, împroşcând sânge şi bucăţi de creier de jur- 
împrejur. Se apucă de un raft cu aparate şi provizii din perete, 
apoi căzu lat şi foarte mort. 

Acum Susannah îndreptă pistolul spre zeitatea-păianjen. 
Capul minuscul şi alb de pe spinarea ţepoasă şi neagră se 
întoarse la ea. O vâlvătaie se aprinse în ochii aceia albaştri, 
atât de asemănători cu cei ai lui Roland. 

Nu poți! Nu ai voie! Căci eu sunt unicul fiu al Regelui! 

Nu pot? îi răspunse ea în gând, ţintind cât putea de bine. O, 


scumpete, te înşeli atât... de... TARE! 

Însă înainte de a apuca să apese pe trăgaci, se auzi un foc 
de armă în spatele ei. Şi un glonţ îi şterse latura gâtului. 
Susannah reacţionă imediat, întorcându-se şi aruncându-se 
pe jos, între paturi. Unul din căutătorii care dăduseră bir cu 
fugiţii se răzgândise şi se întorsese să-şi ajute tovarăşii. 
Susannah îl împuşcă de două ori în piept, făcându-l să-şi dea 
seama de greşeala lui mortală. 

Se întoarse repede, căutând alte victime - da, asta îşi 
dorea, pentru aşa ceva era ea făcută şi îl va venera mereu pe 
Roland pentru că îi dezvăluise asta. Insă ceilalţi erau ori morţi, 
ori fugiţi de acolo. Păianjenul cobori repede de pe cadavrul 
din papier-mâche al mamei sale. Işi întoarse capul alb de 
prunc spre ea. 

Ai face bine să mă laşi să trec, Tuciurio, ori... 

Trase în el, dar se poticni de mâna întinsă a omului-uliu, 
deviind cu foarte puţin traiectoria glonţului care ar fi ucis pe 
loc abominabila creatură. Aşa că nu reuşi decât să-i reteze 
unul din multele-i picioare păroase. Din rană începu să curgă 
o zeamă galben-roşiatică, mai asemănătoare cu puroiul decât 
cu sângele. Lighioana scoase un urlet ascuţit de durere, dar şi 
de surpriză, înăbuşit de ţiuitul ciclic şi interminabil al sirenei, 
dar pe care Susannah îl auzi foarte bine cu mintea ei. 

Am să-ți plătesc cu vârf şi îndesat pentru asta! Şi eu, şi 
tatăl meu, amândoi ti-o vom plăti! O să te rogi de noi să te 
omoram, aşa să ştii! 

N-o să aveti voi ocazia asta, dulceaţă, îi răspunse ea, 
încercând să-şi încarce gândul cu cât mai multă fermitate şi 
încredere, nedorind ca lighioana să afle ce gândea în 
realitate: că era foarte posibil ca pistolul lui Scowther să fi 
rămas fără gloanţe. Ţinti cu o prudenţă deloc necesară, iar 
păianjenul fugi de ea, ascunzându-se, mai întâi, în spatele 
robotului, apoi ieşind pe o uşă întunecată. 

In regulă. Sub nicio formă nu era cea mai bună rezolvare, 
dar măcar era încă în viaţă, iar ăsta era lucrul cel mai 
important. 

Şi faptul că toţi cei din gaşca lui sai Sayre erau morţi sau 


dispăruţi? Nici asta nu era prea rău. 

Susannah azvârli cât colo pistolul lui Scowther şi îşi alese o 
altă armă de la morţii de pe jos: un Walther PPK. Îl scoase din 
tocul de umăr al lui Straw, apoi scotoci prin buzunarele 
căutătorului unde găsi vreo şase încărcătoare. Se gândi în 
treacăt să adauge şi spada electrică a vampirului la arsenalul 
ei, dar se hotări să o lase unde era. Cel mai bine te descurci 
cu uneltele pe care le cunoşti. 

Incercă să ia legătura cu Jake, însă nu fu în stare, pentru că 
nici măcar propriile-i gânduri nu şi le putea auzi. Aşa că se 
întoarse spre robot. 

— Hei, uriaşule! Închide-ţi fluiericiul ăla, te rog! 

Nu se aşteptase să ţină, aşa că fu uimită de rezultat. 
Tăcerea care se instala imediat era minunată, având, parcă, 
textura moarului. În plus, liniştea îi putea fi de mare folos. l-ar 
fi auzit dacă puneau la cale un contraatac. Dar ştiţi care era 
adevărul-adevărat? Adevărul cel ruşinos? Spera să aibă loc un 
contraatac. Işi dorea să se confrunte cu alţi duşmani. Nu 
conta cât de fără noimă era gândul ăsta. Avea o armă în 
mână, iar adrenalina îi pompa în vene. Doar asta conta. 

(Jake! Jake, mă auzi, puişor? Răspunde surioarei tale mai 
mari!) 

Nimic. Nici măcar zgomot îndepărtat de focuri de armă. Nu 
putea lua legă... 

Un singur cuvânt. Dar era, oare, cuvânt? 

(wimaue) 

Şi, mai important decât asta, oare din partea lui /ake 
venea? 

Nu era sigură, dar credea că da. lar cuvântul îi suna 
oarecum cunoscut. 

Susannah se concentră cât putu de bine, cu intenţia de a-l 
striga mai tare. Dar se opri, fulgerată de o idee într-atâta de 
trăsnită, dar şi într-atâta de convingătoare, că nu putea cu 
niciun chip fi numită „intuiţie”. Jake încerca să nu facă niciun 
zgomot. Se... ascundea? Întinsese duşmanilor o cursă, poate? 
Da, ideea era foarte trăsnită, dar poate că şi /u; îi pompa 
adrenalina prin vene. Nu avea de unde să ştie sigur, dar ori îi 


trimisese dinadins cuvântul ăla caraghios 

(wimaue) 

ori îi scăpase. Oricum ar fi fost, poate că era mai bine să-l 
lase să-şi vadă de treabă deocamdată. 

— Vă spun că am fost orbit de focuri de armă! insistă 
robotul. 

Vocea îi era tot puternică, dar parcă mai redusese puţin 
volumul, apropiindu-se cât de cât de un ton mai normal. 

— Nu văd absolut nimic şi mai am şi incubatorul ăsta... 

— Lasă-l jos, îi spuse Susannah. 

— Dar... 

— Lasă-l jos, Puiuţ. 

— Mii de scuze, doaaamna mea, dar pe mine mă cheamă 
Majordomul Nigel şi realmente nu pot să... 

In timpul acestui scurt schimb de cuvinte, Susannah reuşise 
să se tragă mai aproape de robot (descoperind cu bucurie că 
nu uitase cum să-şi folosească vechiul mijloc de deplasare 
doar pentru că i se îngăduise un respiro cu picioare) şi citi 
numele şi numărul de serie ştanţate pe pieptul din oţel 
cromat al maşinăriei. 

— Nigel DNK 45932, lasă dracului jos cutia aia din sticlă, 
multam foarte frumos. 

Robotul (imediat sub numărul de serie scria UZ CASNIC) 
dădu drumul incubatorului din braţe şi scoase un scâncet lung 
atunci când acesta se făcu ţăndări lângă picioarele sale 
metalice. 

Susannah ajunsese acum chiar lângă el şi se văzu nevoită 
să-şi înfrângă o spaimă de moment înainte de a se întinde ca 
să apuce una din mâinile din oţel cu trei degete. Işi spuse că 
nu era Andy, robotul din Calla Bryn Sturgis, şi că Nigel nu 
avea de unde să știe ce păţise Andy. O fi fost robotul- 
majordom suficient de complex ca să-şi dorească răzbunare 
(sau nu), Andy eu siguranţă fusese, dar nu ai cum să vrei să 
răzbuni ceva ce nu cunoşti. 

Cel puţin, aşa spera ea. 

— Ridică-mă, Nigel. 

Robotul se aplecă spre ea într-un scheunat de 


servomotoare. 

— Nu, nu, nu, scumpete, trebuie să vii niţeluş mai în față- 
Sunt numai cioburi acolo unde stai tu acum. 

— Mii de scuze, doaaaamna mea, dar sunt puţin cam orb. 
Cred că dumneavoastră m-aţi lăsat fără darul văzului. 

Aha. 

— Păi, începu ea, sperând ca iritarea din ton să-i mascheze 
teama, nu am cum să-ţi fac rost de ochi noi, dacă nu mă ridici 
de pe jos. Haide, mişcă-te. Dacă nu-ţi este cu supărare. 

Condus de vocea ei, Nigel înaintă, strivind sticla spartă sub 
tălpi. Susannah îşi ţinu în frâu impulsul de a se feri de el, dar 
remarcă, plăcut surprinsa, că, atunci când Robotul-de-Uz- 
Casnic o ridică în braţe, atingerea lui era destul de blândă. 

— Bravo. Acuma du-mă la uşă. 

— Mii se scuze, doaaaamna mea, dar sunt multe uşi în 
Şaisprezece. Şi sunt şi mai multe sub castel. 

Susannah nu-şi putu înfrâna curiozitatea: 

— Cât de multe? 

O pauză scurtă. Apoi: 

— Aş zice că cinci sute nouăzeci şi cinci sunt funcţionale în 
momentul de faţă. 

lar ea observă imediat că cinci şi cu nouă şi cu cinci fac 
nouăsprezece. 

Fac chassit. 

— Te superi dacă te rog să mă duci la aia prin care am 
ajuns eu aici înainte de schimbul de focuri? îl întrebă 
Susannah arătând cu mâna la capătul îndepărtat al încăperii. 

— Nu, doamnă, nu mă supăr deloc, dar vă informez cu 
părere de rău că nu vă va fi de niciun folos, îi răspunse Nigel 
pe tonul lui afectat. Uşa aia. NEW YORK 47/FEDIC, este o uşă 
cu unic sens. 

Făcu o altă pauză în timpul căreia nu se auzi decât 
clinchetul releelor din capul lui metalic. 

— În plus, a ars după ultima întrebuințare. După cum 
spuneţi dumneavoastră, a plecat spre poiana de la capătul 
cărării. 

— Ei, cât de tare-i chestia asta! exclamă Susannah, dându- 


şi seama totuşi că vestea lui Nigel nu o luase prin surprindere. 

Îşi aduse aminte de vâjâitul distonant pe care îl auzise 
atunci când Sayre o îmbrâncise prin uşa aceea; îşi aduse 
aminte cum, cu tot necazul în care nimerise, apucase să-şi 
spună că lucrul acela era pe moarte. Şi, ce să vezi? Da, chiar 
murise! 

— Tare rău! 

— Am senzaţia că sunteţi tulburată, doamna mea. 

— Al dracului de multă dreptate ai! Normal că-s tulburată! 
Era destul de nasol că blestemăţia nu mergea decât într-un 
singur sens. Acum e închisă de tot! 

— Nu şi opţiunea implicită, o anunţă Nigel. 

— Opţiunea cum? Ce vrei să zici? 

— Adică NEW YORK 49/FEDIC, îi spuse Nigel. Cândva au 
existat peste treizeci de porţi din New York spre Fedic, dar mi 
se pare că doar 49 a mai rămas. Toate comenzile de la NEW 
YORK 47/FEDIC au fost transferate la 49. 

Chassit, îşi zise Susannah, cu speranţă în suflet. Despre 
chassit vorbeşte el. Aşa cred. Doamne, sper că aşa e. 

— Te referi la parole şi alte chestii asemănătoare, Nigel? 

— Da, doamna mea. 

— Du-mă la Uşa 49. 

— Cum doriţi. 

Nigel se deplasă repede printre sutele de paturi goale ale 
căror aşternuturi apretate străluceau alb sub luminile din 
tavan. Preţ de o secundă, imaginaţia lui Susannah populă 
încăperea aceasta vastă cu copii înfricoşaţi, copii care 
plângeau şi ţipau, copii aduşi din Calla Bryn Sturgis şi, poate, 
şi din Callele învecinate. Cu ochii minţii văzu nu doar o 
asistentă cu cap de şobolan, ci batalioane întregi de 
asemenea creaturi, de-abia aşteptând să fixeze căştile 
metalice pe capetele copiilor răpiți şi să demareze procedura 
care... care făcea ce anume? li distrugea cumva. Le aspira 
inteligenţa şi le strica hormonii de creştere, transformându-i 
în nişte handicapati uriaşi. Susannah îşi imagină că la început 
copiii se bucură pentru că aud o voce atât de plăcută, voce 
care le urează bun-venit în minunata lume a North Central 


Positronics şi a Sombra Group. Atunci se opresc din plâns şi 
speranţa le luminează ochii. Şi poate îşi spun că asistentele 
acelea în uniforme albe sunt nişte persoane bune, în ciuda 
chipurilor lor hidoase, păroase şi cu mulţi colţi îngălbeniţi 
ieşindu-le din guri. Poate că sunt nişte persoane bune, aşa 
cum bună li se pare şi vocea acelei doamne drăguţe pe care o 
aud în minte. 

lar când va începe zumzetul, din ce în ce mai puternic pe 
măsură ce avansează spre centrul capetelor lor, iar sala 
aceasta se va umple iarăşi de ţipetele lor înspăimântate... 

— Doamnă? Vă simţiţi bine? 

— Da. De ce întrebi, Nigel? 

— Mi s-a părut că aţi început să tremuraţi. 

— Nu am nimic. Tu vezi-ţi de treabă şi du-mă la uşa aia 
spre New York. Uşa aia care încă mai funcţionează. 


6 


După ce ieşiră din infirmerie, Nigel o purtă repede printr-un 
coridor, apoi prin altul. Ajunseră la scările rulante ce păreau 
încremenite de secole. La jumătatea uneia din ele, le tăie 
calea o bilă din oţel, cu picioare, care-i aruncă o ocheadă 
chihlimbarie lui Nigel, strigând: 

— Huup! Huup! 

— Huup! Huup! îi răspunse Nigel, spunându-i apoi lui 
Susannah (pe tonul secretos întrebuințat de bârfitori când se 
referă la Cei Mai Puțin Fericiţi De Soartă): Asta e un Maistru 
Mecanic, închis aici de mai bine de opt sute de ani. Presupun 
că i s-au prăjit circuitele. Bietul de el! Dar tot se străduieşte 
să se facă util. 

De două ori o întrebă Nigel dacă i se pot înlocui ochii. Prima 
dată Susannah îi răspunse că nu ştie. A doua oară, pentru că 
începuse să-i cam fie milă de el („el”, adică o persoană, nu 
„el” adică un mecanism), îl întrebă ce părere are el. 

— Cred că mi s-a cam împlinit sorocul, spuse el, adăugând 
imediat un cuvânt care-i dădu fiori reci lui Susannah: O, 


Discordia! 

Frații Diem au murit, îşi zise ea, amintindu-şi - să fi fost un 
vis? o viziune? o întrezărire a propriului ei Turn? - ceva din 
perioada petrecută alături de Mia. Sau din perioada petrecută 
în Oxford, Mississippi? Sau din amândouă? Papa Doc Duvalier 
a murit. Christa Mcauliffe!* a murit. Stephen King a murit, 
cunoscut scriitor mort într-un accident pe când îşi făcea 
plimbarea de după-amiază, O, Discordia! O, pierdute şi de 
către vânt jelite chipuri! 

Dar cine e Stephen King? Şi, că tot veni vorba, cine e 
Christa Meauliffe? 

La un moment dat, trecură pe lângă un căutător care 
fusese de faţă la naşterea monstrului Miei. Zăcea ghemuit, ca 
un crevete uman, pe podeaua murdară a unui coridor, cu un 
pistol în mână şi o gaură în cap. Se sinucisese, presupuse 
Susannah. Şi i se păru că această concluzie are destulă 
noimă. Pentru că lucrurile merseseră prost, foarte prost, nu-i 
aşa? Şi, în cazul în care pruncul Miei nu va reuşi de unul 
singur să ajungă acasă la el, Tăticuţul cel Mare şi Purpuriu se 
va mânia foarte. S-ar putea mânia şi dacă Mordred îşi va găsi 
cumva drumul spre casă. 

Celalalt tată. Căci lumea aceasta era una a gemenilor şi a 
imaginilor în oglindă, iar Susannah pricepea acum mai mult 
decât şi-ar fi dorit despre toate cele la care fusese martoră. Și 
Mordred era un geamăn, o creatură de tip Jekyll-şi-Hyde cu 
două individualităţi distincte, antagonice. Şi avea doi taţi ale 
căror chipuri trebuia să şi le amintească. 

Pe urmă ajunseră într-un loc unde erau alte cadavre, toate 
rezultat al sinuciderii, după părerea lui Susannah. Îl întrebă pe 
Nigel dacă îşi putea da seama de cauza morţii, după miros, 
sau cam aşa ceva, dar robotul susţinu sus şi tare că habar nu 
are. 

— Câţi crezi că mai sunt aici? vru ea să ştie. 


19 Christa Meauliffe (1948-1986) - prima femeie civil 
selectată pentru un zbor în spaţiu, decedată în explozia 
navetei Challenger (n. tr.). 


Trecuse efectul adrenalinei şi acum se simţea destul de 
agitată. 

— Nu prea mulţi, doamna mea. Cred că majoritatea au 
plecat. Foarte asemănător cu Derva. 

— Ce-i aia „Derva”? 

Nigel spuse că regretă nespus, însă acea informaţie era 
restricţionată şi nu putea fi accesată decât cu parola corectă. 
Susannah încercă chassit, însă fără rezultat. Tot fără rezultat 
au fost şi nouăsprezece şi nouăzeci şi nouă. lşi zise că ar 
trebui să se mulţumească cu faptul că majoritatea 
căutătorilor nu mai erau acolo. 

Nigel o luă la stânga, intrând într-un alt coridor, cu uşi pe 
ambele laturi. li ceru să se oprească puţin, ca să încerce una 
din ele. Însă nu descoperi nimic notabil înăuntru. Doar un 
birou părăsit de foarte multă vreme, judecând după stratul 
gros de praf. Studie curioasă afişul de pe perete care înfăţişa 
câţiva adolescenţi dansând frenetic pe muzică de jazz. Sub 
poză era scris cu litere mari şi albastre: 


FIŢI ATENŢI, ÎMPĂTIMIŢI DE JAZZ! AM DANSAT 
ROCK LA BAIRAM CU ALAN FREED” CLEVELAND, 
OHIO, OCTOMBRIE 1954 


Susannah era aproape sigură că pe scenă se afla Richard 
Penniman?!. Obişnuiţii cluburilor, aşa cum era şi ea, îi priveau 
de sus pe toţi cei care interpretau melodii mai ritmate decât 
Phil Ochs22, dar Suze avusese mereu o slăbiciune pentru Little 
Richard. La naiba, Miss Molly”, ce-ţi mai place distracţia. 


20 Alan Freed (1921-1965) - disk-jockey american, promotor 
al rock-and-roll-ului (n. tr.). 

21 Richard Penniman - cântăreţ american, cunoscut sub 
numele de scenă Little Richard (n. tr.). 

22 Phil Ochs (1940-1976) - cantautor american, renumit 
pentru cântecele lui manifest (n. tr.). 

23 În orig. Good golly, Miss Molly - titlul unui hit rock lansat 
în 1958 de Little Richard (n. tr.). 


Probabil că era o trăsătură a Dettei din ea. 

Oare odată, ca niciodată toți oamenii de aici s-au folosit de 
uşile astea ca să plece în vacanţă în unde-urile şi când-urile 
visate? S-au folosit ei, oare, de puterea Grinzilor ca să 
preschimbe anumite niveluri ale Turnului în atracţii turistice? 

li puse întrebarea lui Nigel, care îi răspunse că nu avea 
deloc habar. Nigel încă părea foarte deprimat din cauza 
pierderii ochilor. 

In cele din urmă ajunseră într-o rotondă imensă, unde până 
şi şoaptele aveau ecou. Susannah observă uşi de jur-împrejur. 
Plăcile de gresie de pe jos erau albe şi negre şi imitau 
modelul unei table de şah, pe care ea şi-o amintea din 
anumite vise mai urâte în care Mia îşi hrănea fătul. Deasupra 
lor, sus, foarte sus, clipeau constelații întregi de stele 
electrice pe un cer albastru cu destul de multe crăpături. 
Locul acesta îi amintea puţin de Leagănul din Lud şi îi amintea 
foarte mult de Gara Centrală din New York. Din pereţi se 
auzea băzâitul ruginit al mai multor ventilatoare ori aparate 
de aer condiţionat. In aer plutea un miros vag familiar şi, 
după ce se căzni un pic, Susannah îl identifică: detergentul 
Cornet. Sponsor principal al emisiunii-concurs Pretul corect, la 
care îi plăcea să se uite ori de câte ori se întâmpla să fie 
acasă dimineaţa. Eu sunt Don Pardo şi vă invit să o aplaudăm 
împreună pe gazda dumneavoastră, domnul Bill Cullen! 
Susannah simţi că o ia cu ameţeală şi închise ochii. 

Bill Cullen a murit. Don Pardo a murit. Martin Luther King a 
murit împuşcat în Memphis. Discordia ne stăpâneşte pe toți! 

Of, Doamne, Dumnezeule, nu mai încetează odată toate 
vocile astea? 

Deschise ochii şi văzu uşi pe care scria SHANGHAI/FEDIC şi 
BOMBAY/FEDIC şi una cu DALLAS (NOIEMBRIE 1963)/FEDIC. 
Pe altele era scris cu rune pe care ea nu le înţelegea. În cele 
din urmă Nigel se opri în faţa uneia cunoscute. 


NORTH CENTRAL POSITRONICS, LTD. 
New York/Fedic 
Securitate Maximă 


Toate astea Susannah le mai văzuse şi în lumea cealaltă, 
dar sub PAROLA VOCALA DE ACCES, sclipeau două cuvinte 
într-un roşu mohorât, de rău augur: 


#9 OPŢIUNEA FINALĂ 


7 


— Ce doriţi să faceţi acum, doamnă? o întrebă Nigel. 

— Pune-mă jos, scumpete. 

Avusese timp să se gândească ce ar face dacă robotul ar fi 
refuzat, însă Nigel se conformă fără nici cea mai mică ezitare. 
Susannah se deplasă spre uşă în maniera „pe jumătate săltat- 
pe jumătate târât” care-i devenise o a doua natură. O atinse 
şi simţi că era construită dintr-un material care nu era nici 
lemn, nici metal. | se păru că aude un zumzet foarte slab din 
spatele ei. Se gândi să încerce parola chassit, varianta 
personalizată a bine cunoscutului Sesam, deschide-te! al lui 
Ali Baba, dar îşi dădu seama că nu ar fi avut niciun rost. Uşa 
nici măcar nu avea clanţă. In fond, aşa era şi normal, sens 
unic înseamnă sens unic, fără mişto. 

(JAKE. ) 

Expedie gândul cu toată forţa. 

Niciun răspuns. Nici măcar acel 

(wimaue) 

foarte stins şi fără noimă. Mai aşteptă câteva secunde, apoi 
se întoarse şi se lăsă în şezut, cu spatele sprijinit de uşă. Puse 
încărcătoarele pe jos, între picioare, şi luă Walther-ul PPK în 
mâna dreaptă. Bună armă cu care să te aperi când eşti cu 
spatele la perete, îşi zise ea; în plus, îi plăcea senzaţia pe care 
i-o dădea greutatea pistolului. Odată ca niciodată, fusese 
instruită, alături de alţii, în tehnicile protestului denumit 
„rezistenţă pasivă”. Întinde-te pe burtă în sala de mese, 
protejându-ţi abdomenul, precum şi părţile intime mult mai 
sensibile. Nu răspunde celor care te lovesc şi te blestemă şi îţi 


înjură părinţii. Cântă în lanţuri aşa cum cântă marea. Oare ce- 
ar zice prietenii ei despre ea acum? 

— Ştii ceva? Mă doare exact în cur. A murit şi rezistenţa 
pasivă. 

— Doamnă? 

— Nimic, Nigel. 

— Doamnă, dacă îmi este îngăduit să vă întreb... 

— Ce fac eu acum? 

— Întocmai, doamnă. 

— Imi aştept un prieten, Puiuţ. Mi-aştept un prieten, nimic 
mai mult. 

Se aşteptă ca DNK 45932 să-i amintească pe un ton jignit 
că numele lui este Nigel, dar robotul nu spuse nimic în sensul 
acesta. În schimb, o întrebă până când îşi va aştepta 
prietenul. Susannah îi răspunse că până va îngheţa iadul, 
răspuns ce închise gura robotului câteva momente. Când o 
deschise din nou, acesta o întrebă: 

— Atunci eu pot să plec, doamnă? 

— Ai cum să vezi pe unde mergi? 

— Am comutat pe vederea în infraroşu. Evident, este mult 
mai puţin satisfăcătoare decât cea tridimensională, dar îmi 
este suficientă ca să pot ajunge la atelierele de reparaţii. 

— Şi crezi că mai e cineva acolo care să te repare? îl 
întrebă Susannah pe un ton de curiozitate indiferentă. 

Apăsă butonul şi scoase încărcătorul din pistolul Walther, 
apoi îl împinse la loc, simțind un soi de plăcere elementară la 
auzul zgomotului metalic şi uleios. 

— Nu am de unde să ştiu, doamnă, îi răspunse Nigel, deşi 
probabilitatea ca să mai fie cineva acolo este extrem de 
scăzută, cu siguranţă sub unu la sută. Dacă nu apare nimeni, 
atunci voi face ce faceţi şi dumneavoastră: voi aştepta. 

Simţindu-se brusc foarte ostenită, Susannah nu mai avu 
putere decât să dea din cap: era convinsă că aici se sfârşeşte 
pentru ea această colosală odisee 

— Aici, cu spatele lipit de uşă. Dar nu se cade să te dai 
bătută, nu? Abandonul e pentru cei slabi şi laşi, nu pentru 
pistolari. 


— Să-ţi meargă bine, Nigel. Mersi că m-ai cărat până aici. 
Zile lungi şi nopţi senine îţi doresc. Scuze că ţi-am scos ochii, 
dar eram la strâmtoare şi nu ştiam de partea cui eşti. 

— Toate cele bune şi dumneavoastră, doamnă. 

Susannah îi mulţumi cu un semn din cap. Nigel se 
îndepărtă în tropăit de tălpi metalice, iar ea rămase singură. 
Cu spatele sprijinit de uşa care dădea spre New York. 
Aşteptându-l pe Jake. Încercând să-l audă pe Jake. 

Dar nu auzi decât zumzăitul istovit şi ruginit al maşinăriilor 
din pereţi. 


V 
ÎN JUNGLĂ, ÎN MĂREAŢA JUNGLĂ 


1 


Singurul lucru care l-a împiedicat pe Jake să moară alături 
de Părinte a fost gândul că vampirii şi căutătorii l-ar fi putut 
ucide pe Ete. Prin urmare, hotărârea nu a fost prea grea. Jake 
zbieră (ETE, LA MINE!) cu toată forţa mentală de care era 
capabil, iar Ete apăru imediat lângă piciorul lui. Jake trecu pe 
lângă căutătorii hipnotizaţi de ţestoasa din fildeş şi se duse ca 
din puşcă la uşa pe care scria ACCES PERSONAL. O deschise 
şi, de la lumina portocalie cu reflexe roşietice a 
restaurantului, intră cu Ete într-o zonă de un alb strălucitor, 
cu miros înţepător de prăjeală. Il izbi în faţă aburul, fierbinte 
şi umed, 

(jungla) 

pregătind, poate, scena pentru cele ce vor urma, 

(măreața junglă) 

ori poate că nu. | se contractară pupilele, limpezindu-i 
văzul, şi observă că se afla în bucătăria restaurantului Dixie 
Pig. Nu pentru prima oară. Odată, nu cu mult înainte de 
invazia Lupilor în Calla Bryn Sturgis, Jake o urmărise pe 
Susannah (doar că atunci era Mia) într-un vis în care ea 
scotocea printr-o bucătărie imensă şi pustie în căutare de 
mâncare. În bucătăria asta, însă acum locul forfotea de viaţă. 
Un porc uriaş sfârâia în proţap deasupra unui foc deschis. La 
fiecare picătură de grăsime, flăcările ţâşneau printre 
zăbrelele unui grătar din fier, lipicioase de la resturile de 
mâncare închegate pe ele. De-o parte şi de cealaltă se aflau 
maşini de gătit uriaşe, din cupru, pe care clocoteau oale 
aproape la fel de înalte ca Jake. Într-una dintre acestea 
amesteca o creatură cenuşie şi costelivă, atât de hidoasă 


încât lui Jake nici nu-i venea să se uite la ea. Din gura 
cenuşie, cu buze umflate, se ridicau colţi mari. Fălcile umflate 
şi acoperite cu negi i se revărsau dezgustător. Dar ceea ce 
întărea senzaţia de coşmar era faptul că pocitania era 
îmbrăcată cu uniformă albă de bucătar, pătată acum de 
mâncare, iar pe cap avea o bonetă înfoiată, din acelea 
purtate de maeştri în arta culinară. Dincolo de creatura asta, 
abia desluşiţi prin aburul des, doi indivizi, îmbrăcaţi tot în 
uniforme albe, spălau vase la o chiuvetă dublă. Ambii purtau 
batiste în jurul gâtului. Unul era om, un băiat cam de 
şaptesprezece ani. Celălalt aducea cu o pisică domestică 
monstruoasă, ridicată pe picioarele dindărăt. 

— Vai, vai, los mostros pubes, tre cannits en founs! cârâi 
bucătarul cu colţi la băieţii de serviciu. 

Nu-l remarcase încă pe Jake. Dar unul din ceilalţi doi, pisica, 
îl văzuse. Îşi dădu urechile pe spate şi pufăi prelung. Fără să 
se gândească, Jake aruncă Oriza pe care o avea în mâna 
dreaptă. Farfuria zbârnâi prin aburul din bucătărie şi intră în 
gâtul creaturii cu uşurinţa alunecoasă a unui cuţit care taie o 
bucată dintr-un calup de untură. Capul de pisică se rostogoli 
peste vasele murdare din chiuvetă cu un pleoscăit înecat în 
spumă. Ochii verzi încă îi mai scânteiau. 

— San fai, can dit los! zbieră maestrul-bucătar. 

Ori nu-şi dădea seama ce se petrece în bucătăria lui, ori era 
incapabil să priceapă ce se întâmpla chiar în faţa ochilor lui. 
Se întoarse către Jake. Sub fruntea oblică şi zimţată, ochii 
acestui monstru aveau o culoare spălăcită, ceva între albastru 
foarte deschis şi cenuşiu: ochi de fiinţă înzestrată cu 
conştiinţă. Pentru că acum îl vedea din faţă, Jake înţelese ce 
era: o combinaţie hidoasă, însă inteligentă, de porc domestic 
cu mistreţ. Ceea ce însemna că îşi frigea chiar propriile-i 
neamuri pentru cină. Ceea ce se încadra perfect în specificul 
restaurantului Dixie Pig. 

— Can foh pube ain-tet can fah! She-so pan! Vai! 

Vorbele acestea ciudate i le adresă lui Jake. lar apoi, ca să 
desăvârşească balamucul, continuă pe o limbă cât de cât 
inteligibilă: 


— De nu pui osu’, eşi d-aci! 

Celălalt băiat de la chiuvetă, cel care arăta a om, începuse 
să strige ceva ca un avertisment, dar bucătarul nici nu-l luă în 
seamă. Hidoşenia instruită în arta culinară părea a fi de 
părere că, din moment ce Jake îi omorâse unul din ajutoare, 
era absolut normal să îi ia locul. 

Jake azvârli şi cealaltă farfurie, care reteză gâtul gros şi 
scurt al porcului corcit, punând capăt şirului aparent nesfârşit 
de comenzi. O găleată de sânge se revărsă din gâtul creaturii 
peste plita din dreapta, unde începu să sfârâie şi să emane un 
miros greţos de ars. Capul porcului se răsuci la stânga şi se 
înclină mult spre spate, dar nu se desprinse cu totul de gât. 
Creatura (lejer peste doi metri înălţime) se împletici puţin 
spre stânga şi se repezi să-şi îmbrăţişeze ruda care se frigea 
în proţap. Capul se mai rupse niţel din gât, ajungând acum să 
se odihnească pe umărul drept al Maestrului Porc-Bucătar. Un 
ochi se zgâia prin aburul des la lămpile fluorescente din 
tavan. Din cauza focului, mâinile i se lipiseră de friptură şi 
începură acum să se topească. Apoi creatura se prăvăli cu 
totul în flăcări şi tunica i se aprinse. 

Jake se întoarse la timp cu spatele la scena aceasta şi reuşi 
să-l vadă pe celălalt picolo cum se apropie de el, într-o mână 
cu un cuţit pentru tranşat carnea, iar în cealaltă cu un satâr. 
Jake înşfăca o altă 'Riza din traista de papură, dar nu o aruncă 
imediat, în ciuda vocii lăuntrice care-i cerea insistent să o 
arunce, haide, haide odată, să-i facă, aşa cum zisese 
Margaret Eisenhart, „cea mai scurtă ninsoare din câte există”. 
Işi amintea cum râseseră atunci Suratele Oriza cu multă 
poftă. Insă, oricât de tare îşi dorea să arunce farfuria, se 
stăpâni pentru moment. 

Se stăpâni, pentru că în faţa lui se afla un tânăr cu pielea 
cenuşiu-gălbuie sub lumina strălucitoare a bucătăriei. ŞI 
tânărul acela, aproape un copil, părea înfricoşat şi subnutrit. 
Jake ridică doar farfuria, atrăgându-i astfel atenţia să nu mai 
înainteze nici măcar un pas, iar tânărul înlemni. Dar nu din 
cauza 'Rizei, ci a lui Ete care stătea la picioarele lui Jake. 
Blăniţa bumblerului era toată infoiată, părând de două ori mai 


multă, iar dinţii erau dezgoliţi într-un rânjet deloc prietenos. 

— Vorheşti începu Jake, dar chiar atunci uşa dinspre 
restaurant se dădu de perete şi în bucătărie năvăli unul dintre 
căutători. 

Jake aruncă farfuria fără să stea pe gânduri. 'Riza şuieră 
prin aburul des, sclipitor şi reteză capul nepoftitului cu 
precizie nemiloasă, chiar sub mărul lui Adam. Trupul 
decapitat se bălăbăni mai întâi spre stânga, apoi spre 
dreapta, aidoma unui cabotin care se înclină de o manieră 
ieşită din comun în faţa publicului de la teatru. Şi se prăbuşi. 

Într-o fracțiune de secundă Jake scoase două farfurii din 
traistă şi-şi încrucişă mâinile peste piept în poziţia pe care sai 
Eisenhart o numea „încărcătura”. Îi aruncă o privire tânărului 
picolo, care nu lăsase din mâini nici cuțitul, nici satărul. Niciun 
pericol din partea aia, îşi spuse Jake. Incercă din nou să 
stabilească un soi de comunicare cu el şi, de data aceasta, 
nu-l mai întrerupse nimeni: 

— Vorbeşti englezeşte? 

— Înî, zise băiatul. 

Lăsă jos satârul ca să-şi poată ridica degetul mare înroşit şi 
zbârcit de la apă şi arătătorul cam la jumătate de centimetru 
depărtare unul de celălalt. 

— Numa’ că niţăl. Ce învăţai de atuncia când venii io aci. 

Deschise şi cealaltă mână, iar cuțitul se rostogoli alături de 
satâr pe pardoseala bucătăriei. 

— Ai venit din Lumea de Mijloc? îl întrebă Jake. De acolo 
eşti, nu-i aşa? 

Era destul de limpede că băiatul de serviciu nu era prea 
inteligent („Cu siguranţă nu-i vreun os de geniu”, ar fi rânjit 
batjocoritor Elmer Chambers), dar părea să aibă măcar atâta 
minte cât să-i fie dor de casă, căci Jake desluşi o scânteiere în 
ochii băiatului la pomenirea ținuturilor natale. 

— Înî, răspunse el. Din Ludweg io mi-s. 

— În apropiere de oraşul Lud? 

— La nord de cela, că-ţi place au ba, zise servitorul. Ai să 
mă prăpădeşti, flăcău? N-aş voi să-mi gat zilele, chiar dacă 
mi-s atâta de înjelit. 


— Nu am să te omor dacă ai să-mi spui adevărul. Ai văzut 
vreo femeie trecând pe aici? 

Băiatul de serviciu şovăi puţin, apoi răspunse: 

— Înî. Au cărat-o Sayre cu vericii lui. Pă sus o cărau şi la ea 
îi atârna capu' p-o parte... 

Şi tânărul îi exemplifică lui Jake, lăsându-şi capul pe umăr şi 
dându-şi ochii peste cap. Drept e că acum impresia de 
„prostul satului” era şi mai accentuată. Jake se duse cu 
gândul la Sheemie, din povestea lui Roland despre perioada 
petrecută în Mejis. 

— Dar nu era moartă. 

— Ne, ne, ne. O auzii când o fătat, io. 

Jake aruncă o privire la uşă, dar deocamdată nu mai 
îndrăznea nimeni să intre. Deocamdată. Ar cam fi fost 
momentul s-o şteargă de acolo, însă... 

— Cum te cheamă, nătăfleţule? 

— lo mi-s Jochabim, ăsta-s io, băiatu' lu’ Hossa. 

— Atunci ascultă-mă cu atenţie, Jochabim. Dincolo de 
bucătăria asta se află o lume care se numeşte New York City, 
unde flocoşii ca tine sunt liberi. Te sfătuiesc să ieşi de aici cât 
mai poţi. 

— O să mă aducă-napoi şi-o să-mi dea cu biciu'. 

— Nu. Nu pricepi cât de mare e lumea despre care-ţi spun. 
E... e cam aşa cum era Lud, pe vremea când Lud era... 

Se uită în ochii tâmpi ai lui Jochabim şi îşi spuse: Nu, eu 
sunt ăla care nu pricepe. Şi dacă mai pierd vremea pe-aici 
încercând să-l conving să evadeze, precis o să mi... 

Uşa dinspre restaurant se deschise iar. Acum doi căutători 
se repeziră să intre în acelaşi timp şi se blocară o clipă în 
prag. Jake îşi azvârli ambele 'Rize şi le urmări cu privirea cum 
se încrucişară prin aburul din încăpere, decapitându-i pe cei 
doi chiar când reuşiseră să pătrundă în bucătărie. Se 
prăbuşiră pe spate şi uşa se închise la loc. La Şcoala Piper, 
Jake învățase despre Bătălia de la Termopile, unde mica 
armată a grecilor a ţinut piept unei armate persane de zece 
ori mai numeroasă. Grecii îi atrăseseră pe perşi într-o 
strâmtoare îngustă din munţi; el avea această uşă. Atâta 


vreme cât vor veni pe rând, câte unul, câte doi, le va putea 
face faţă. 

Până când va rămâne fără Orize. 

— Arme? întrebă el întorcându-se către Jochabim. Aveţi 
ceva arme pe-aici? 

Jochabim scutură din cap, însă, dat fiind privirea lui 
enervant de opacă, Jake nu-şi putea da seama dacă gestul 
însemna Nu-s arme în bucătărie sau Nu pricep ce zici. 

— Bine, am să plec acum, se hotărî Jake. Şi dacă nu fugi şi 
tu de-aici cât încă mai poţi, înseamnă că eşti mai prost decât 
pari, Jochabim. Ceea ce ar fi destul de greu. Afară, acolo 
unde-ţi zic eu să te duci, sunt jocuri video, băiete. Gândeşte- 
te bine. 

Însă Jochabim continuă să se uite la el cu acelaşi hî? în 
privire, aşa că Jake se lăsă păgubaş. Tocmai voia să-i spună 
ceva lui Ete când auzi o voce din spatele uşii. 

— Hei, băiete. 

O voce aspră. Misterioasă. Atotştiutoare. Vocea unui bărbat 
care te-ar ucide doar pentru cinci dolari ori ţi-ar regula iubita 
dacă aşa ar avea el chef, îşi spuse Jake. 

— Prietenul tău, părinţelul, e mort. De fapt, părinţelul tău a 
ajuns papa bun. Aşa că încetează cu prostiile şi ieşi de acolo. 
Poate aşa o să ne milostivim de tine şi n-o să te servim la 
desert. 

— Ba ia du-te tu în moaş'ta pe gheaţă, dacă ştii cine a fost, 
îl îndemnă Jake cu amabilitate. 

Vorbele lui reuşiră să penetreze prin zidul de tâmpeală al 
lui Jochabim, care păru extrem de şocat. 

— Ultima şansă, spuse vocea aspră şi atotştiutoare. leşi de 
acolo. 

— Ba intră tu! ripostă Jake. Am o mulţime de farfurii! 

Îl cuprinsese o dorinţă nebună să ţâşnească afară pe uşa 
aia şi să se răfuiască cu căutătorii şi căutătoarele din 
restaurant. Dar, stai puţin, ideea nu era chiar într-atât de 
trăsnită, iar Roland l-ar fi putut asigura de asta. Pentru că 
exact la aşa ceva nu se aşteptau cei de dincolo. Şi poate că ar 
fi reuşit să semene panică în rândurile lor şi să-i pună pe fugă 


doar cu câteva farfurii aruncate la repezeală. 

Nu căutătorii erau problema, ci monştrii de dincolo de 
draperie. Vampirii. Jake ştia prea bine că ăştia nu ar fi intrat în 
panică. Ba chiar avea o oarecare bănuială că, dacă Preavechii 
ar fi fost în stare să intre în bucătărie (ori poate lipsa de 
interes în persoana lui îi ţinea în sala de mese; lipsa de 
interes şi resturile din trupul Părintelui), atunci el ar fi fost 
demult mort. Foarte posibil alături de Jochabim. 

Se lăsă uşor într-un genunchi şi şopti: 

— Ete, caut-o pe Susannah! 

Întări comanda cu o imagine mentală. 

Bumblerul îi mai aruncă lui Jochabim o ultimă privire plină 
de suspiciune şi se apucă să amuşine pardoseala. Pentru că 
părea recent spălată, Jake se temea că bumblerul nu va fi în 
stare să găsească mirosul. Dar chiar atunci Ete scoase o 
exclamaţie ascuţită, aducând mai mult a lătrat de câine decât 
a vorbă de om şi se repezi spre centrul bucătăriei, printre 
plite şi mese, cu năsucul aproape lipit de podea. Se abătu de 
la drumul în linie dreaptă doar cât să ocolească trupul 
Maestrului Porc-Bucătar care ardea mai departe mocnit. 

— Ascultă ce-ţi spun eu acum, nesimţitule! zbieră 
căutătorul din spatelă uşii. Mă faci să-mi pierd răbdarea! 

— Bun aşa! exclamă Jake. Pofteşte înăuntru. Să vedem 
dacă ai să şi ieşi de aici! 

Duse degetul la buze, cerându-i astfel lui Jochabim să nu 
scoată nicio şoaptă. Şi se pregăti s-o şteargă de acolo, căci nu 
ştia câtă vreme va trece până când băiatul va striga la cei din 
spatele uşii că puştiul ăla străin şi billy-bumblerul lui nu mai 
controlau Strâmtoarea de la Termopile. Însă chiar atunci 
Jochabim deschise gura şi îi şopti ceva. 

— Ce zici? îl întrebă Jake, privindu-l cu neîncredere. 

| se păru că aude fereşte-te de capcana minții, dar n-avea 
niciun sens. Sau avea? 

— Fereşte-te de capcana minţii, repetă Jochabim, mai clar 
de această dată şi îi întoarse spatele, revenind la oalele lui cu 
clăbuci. 

— Care capcană a minţit? îl întrebă Jake. 


Dar Jochabim se prefăcu că nu-l aude, iar Jake nu-şi 
permitea să mai zăbovească acolo ca să afle ce anume voise 
să spună. Se grăbi ca să-l prindă din urmă pe Ete, uitându-se 
peste umăr la fiecare câţiva paşi. Dacă mai năvăleau şi alţi 
căutători în bucătărie, Jake voia să fie primul care să afle. 

Dar nu năvăli nimeni, cel puţin până când îl urmă pe Ete 
printr-o altă uşă, ajungând în cămara restaurantului, o 
încăpere întunecată, cu tot felul de lăzi şi cutii aşezate unele 
peste altele până în tavan şi mirosind puternic a cafea şi 
condimente. Semăna cu magazia din spatele prăvăliei din 
East Stoneham, doar că era mult mai curată. 


2 


În colţul cămării restaurantului Dixie Pig se afla o uşă 
închisă. In spatele ei se găsea o scară cu trepte acoperite cu 
plăci din gresie, care cobora până unde numai Dumnezeu 
putea spune. Singura lumină venea de la nişte becuri chioare 
învelite în abajururi din sticlă mată, în care multe muşte îşi 
dăduseră obştescul sfârşit. Fără să ezite câtuşi de puţin, Ete 
începu să coboare cu mişcări ţopăite şi extrem de comice din 
funduleţ. Pentru că îşi ţinea nasul aproape lipit de trepte şi 
pentru că reuşise să citească gândurile micuţului său prieten, 
Jake pricepu că dăduse de urma lui Susannah. 

Băiatul încercă să numere treptele, dar pierdu şirul pe la o 
sută douăzeci. Se întrebă dacă se mai aflau în New York (sau 
sub el). La un moment dat i se păru că aude un huruit slab, 
dar foarte familiar şi se gândi că, dacă ce auzea era metroul, 
atunci precis se aflau sub oraş. 

În cele din urmă ajunseră la capătul scării, într-un loc întins, 
boltit, care aducea cu holul gigantic al unui hotel. Doar că fără 
hotel. Ete îl traversă, tot cu botul la pământ şi cu codiţa 
cârlionţată legănându-se în stânga şi în dreapta. Jake se văzu 
nevoit să grăbească pasul ca să nu rămână prea în urmă. 
'Rizele rămase după confruntarea din bucătărie se hâţânau 
încolo şi încoace în traista din papură. La capătul holului se 


afla un chioşc cu un afiş în vitrina plină de praf: ULTIMA 
ŞANSĂ PENTRU ACHIZIŢIONAREA DE SUVENIRE DIN NEW 
YORK şi un altul pe care scria: VIZITAŢI 11 SEPTEMBRIE 2001! 
MAI AVEM BILETE PENTRU ACEST FABULOS EVENIMENT! 
ACCESUL INTERZIS ASTMATICILOR FĂRĂ RECOMANDAREA 
MEDICULUI! Jake se întrebă ce o fi fost atât de nemaipomenit 
la ziua de 11 septembrie a anului 2001, iar apoi se gândi mai 
bine şi ajunse la concluzia că nu voia să afle. 

Pe neaşteptate, auzi o voce în minte, la fel de sonoră ca şi 
cum i-ar fi vorbit direct în ureche: Hei, hei, cucoano de la 
Positronics! Mai eşti acolo? 

Jake nu avea nici cea mai mică idee cine ar fi putut fi 
cucoana de la Positronics, dar recunoscu de îndată vocea care 
pusese întrebarea. 

Susannah! strigă el oprindu-se lângă chioşcul cu suvenire. 
Un zâmbet larg şi vesel îi destinse trăsăturile încordate, 
făcându-l să semene iarăşi cu copilul care era. Suze, ești 
acolo? 

li auzi exclamaţia de surpriză. 

Dându-şi seama că Jake nu se mai afla în spatele lui, Ete se 
întoarse şi-l strigă nerăbdător: 

— Eik! 

Pentru moment, cel puţin, Jake nu-l luă în seamă. 

— Te aud! strigă el. In sfârşit! Cu cine vorbeai? Ţipă, nu te 
opri, ca să mă ghidezi spre ti... 

Din spate, probabil din vârful scării, poate de la mijlocul ei, 
veni un strigăt: 

— Ele! 

Apoi nişte împuşcături. Dar Jake nici nu le auzi. Spre marea 
lui disperare, simţea cum i se furişase ceva în cap. Ceva ca o 
mână mentală. Işi zise că probabil era căutătorul acela care îl 
ameninţase din spatele uşii. Că mâna acelui căutător găsise 
cumva comutatoarele din Doganul lui Jake Chambers şi se 
juca cu ele. Incercând 

(să mă imobilizeze, să-mi lipească tălpile de sol) 

să-l oprească. lar vocea aceea reuşise să pătrundă pentru 
că el primea şi trimitea mesaje, pentru că era deschis... 


Jake, Jake, unde eşti? 

Nu avea vreme să-i răspundă. Mai demult, atunci când 
încercase să deschidă Uşa Nedescoperită din Peştera Vocilor, 
Jake îşi imaginase un milion de uşi care se deschid simultan. 
Acum îşi imagină cum una din ele se trânteşte cu putere, 
bubuind cam cum probabil că ar bubui bangul sonic produs 
de Dumnezeu însuşi. 

Şi foarte bine făcu. O clipă încă, tălpile-i mai rămaseră lipite 
de pardoseala murdară, apoi auzi un urlet de durere şi simţi 
cum acel ceva îi este smuls din minte. Ducă-se pe pustii! 

Jake începu să se mişte, mai spasmodic la început, apoi mai 
sigur şi mai repede. Of, Doamne, scăpase la mustață! De 
foarte departe o auzi pe Susannah chemându-l iarăşi, dar nu 
mai îndrăzni să-şi deschidă mintea ca să-i răspundă. In 
situaţia de faţă nu putea decât să spere că Ete nu-i va pierde 
urma şi că ea va continua să îl cheme. 


3 


Mai târziu ajunse la concluzia că probabil începuse să 
fredoneze cântecul auzit la aparatul de radio al doamnei 
Shaw imediat după ultimul strigăt al lui Susannah, însă nu era 
sigur. Era ca şi cum ai încerca să stabileşti cu precizie 
momentul apariţiei unei migrene ori a unui guturai. Însă era 
sigur că a auzit alte focuri de armă şi chiar şuieratul prelung 
al unui glonţ care probabil că ricoşase. Dar toate astea erau 
destul de departe, aşa că nu se mai obosi să se ferească (şi 
nici să se uite peste umăr). Plus că Ete grăbise pasul, iar Jake 
reuşi să-l ajungă şi îşi continuă drumul cu ochii la poponeţul 
îmblănit care ţopăia iute în faţa lui. De undeva se auzeau 
bufnete şi şuierături înăbuşite. In pardoseală apărură nişte 
şine, făcându-l pe Jake să creadă că pe vremuri pe acolo 
trecuse vreun tramvai sau vreun tren suburban. La distanţe 
regulate dădea peste comunicate oficiale pictate pe pereţi: 
PATRICIA ÎNAINTE; FEDIC; Al PERMISUL ALBASTRU? Pe 
ici, pe colo, plăcile de faianţă căzuseră, în alte locuri şinele de 


tramvai se întrerupeau şi foarte adesea se întâlneau gropi 
pline cu apă stătută, infestată. Jake şi Ete trecură pe lângă 
două sau trei vehicule demult abandonate acolo, care păreau 
a fi fost rodul unei poveşti de dragoste între o maşinuţă de 
golf şi un vagon-platformă. Mai trecură şi pe lângă un robot 
cu capul ca un nap, cu ochi din becuri roşii ce sclipeau stins. 
Maşinăria scoase un singur sunet croncănit ce ar fi putut să 
însemne stop. Jake scoase o Oriză, fără să ştie dacă farfuria ar 
fi fost bună de ceva în cazul că s-ar fi luat după ei, însă 
robotul nici nu se mişcă de pe loc. Probabil că acea singură 
licărire a becurilor şi croncănitul înăbuşit consumase ultimii 
ergi din bateriile, ori celulele energetice, ori cilindrul atomic, 
ori altă chestie pe baza căreia funcţiona el. Din loc în loc erau 
graffiti. Pe două le mai văzuse. Primul zicea TRAIASCA 
REGELE PURPURIU!, cu câte un ochi roşu în locul punctelor de 
deasupra celor două litere „I”. Celălalt era BANGO SHANK, 
'84. Măi, frate, îşi spuse Jake zăpăcit, da’ plimbăreț mai eşi 
Bango ăsta. Şi atunci se auzi cum fredonează în şoaptă. Nu 
cânta versuri propriu-zise, ci un refren vechi, de-abia amintit, 
auzit demult de tot la radioul din bucătărie al doamnei Shaw: 

— A-wimaue, a-wimaue, wiiii-maaa-ma-ma-ueee... 

Se forţă să înceteze, speriat de senzaţia că bodogăneala 
asta a lui ar fi fost înzestrată cu calităţi magice, şi îi ceru lui 
Ete să se oprească: 

— Tre’ să fac pişu, băiete. 

— Ete! 

Urechile ciulite şi ochii strălucitori completară mesajul: Nu 
mai zăbovi. 

Jake se duse lângă un perete şi îl stropi cu urină. Printre 
plăcile pătrate de faianță se prelingea o mâzgă verzuie. 
Băiatul înclină uşor capul în direcția din care veneau 
urmăritorii lor. Se auzeau mai bine acum. Oare câţi erau în 
potera aia? Poate că Roland ar fi putut să-şi dea seama, dar 
Jake nu avea nici cea mai vagă idee. Din cauza ecourilor avea 
sentimentul că era un regiment întreg. 

Tocmai când se încheia la pantaloni, lui Jake Chambers îi 
trecu prin minte că Părintele n-o să mai facă niciodată asta şi 


nici n-o să-i mai zâmbească şmechereşte şi nici n-o să se mai 
închine înainte de fiecare masă. Pentru că îl omorâseră. 
Pentru că îi luaseră viaţa. Pentru că-i opriseră pulsul şi 
respiraţia. Poate că Părintele le va mai apărea în vise, însă, în 
realitate, el a ieşit de tot din această poveste. Jake începu să 
plângă. Şi, aşa cum se întâmplase mai devreme când 
zâmbise, lacrimile îl făcură din nou să arate ca un copil. Ete 
se întorsese deja cu spatele la el, nerăbdător să meargă mai 
departe, pe urma mirosului; dar acum îi aruncă peste umăro 
privire îngrijorată. 

— E-n regulă, suspină Jake, terminând de încheiat 
pantalonii şi ştergându-şi apoi obrajii uzi cu podul palmei. 

Numai că nu era deloc în regulă. Ce simţea el acum era mai 
mult decât tristeţe. Mai mult decât furie. Mai mult decât 
teamă de căutătorii care veneau neabătuţi pe urmele lui. Şi, 
pentru că nu mai era stimulat de adrenalină, simţi că nu este 
doar trist, ci şi flămând. Şi obosit. Obosit? Mai degrabă la 
capătul puterilor. Dincolo de el. Nici nu-şi mai aducea aminte 
de când nu mai dormise. Da, fusese aspirat prin uşă şi 
ajunsese în New York: asta îşi amintea, îşi mai amintea şi cum 
Ete aproape fusese lovit de un taxi. Şi-l amintea şi pe pastorul 
ăla cu Bomba-Lui-Dumnezeu, pastorul ăla guraliv al cărui 
nume îi adusese aminte de un film vechi, alb-negru? pe care-l 
văzuse la televizor în copilărie şi în care Jimmy Cagney juca 
rolul lui George M. Cohan. Şi îşi dădu acum seama că în filmul 
ăla era un cântec despre un tip pe care-l chema Harrigan: H- 
A-doi de R; Harrigan, eu mi-s. Îşi putea aminti toate astea, dar 
nu şi ultima oară când mâncase o... 

— Eik! lătră Ete, neîndurător ca soarta. 

Dacă bumblerii puteau intra în stare critică, atunci Ete mai 
avea mult până acolo, îşi spuse Jake frânt. 

— Eik! Eik-Eik! 

— Da-da, răspunse el, depărtându-se de perete. Eik-Eik o 
să dea fuga-fuga. Haide. Găseşte-o pe Susannah. 

li venea să se târască, dar se părea că târâtul nu-l va duce 


24 Yankee Doodle Dandy (n. tr.). 


departe. Şi nici mersul la pas. Îşi forţă picioarele într-un fel de 
marş rapid şi începu din nou să cânte în şoaptă. De data 
aceasta cuvintele cântecelului care-l obseda: /n junglă, 
măreața junglă, leul doarme în noaptea asta... In junglă, 
tăcuta junglă, leul doarme în noaptea asta... 0000. Şi o luă 
iarăşi razna: a-wimaue, a-wimaue, a-wimaue, cuvinte fără 
noimă auzite la radioul din bucătărie în permanenţă reglat pe 
postul WEBS, care transmitea doar cântece vechi... dar, stai 
aşa, cântecul ăsta nu era şi o amintire a unui anume film? Nu, 
nu era un cântec din Yankee Doodle Dandy, ci un altul. Nu-i 
aşa? Un film cu nişte monştri înfricoşători? Un film pe care-l 
văzuse când era foarte mic, poate încă în 

(scutece) 

pamperşi? 

Lângă sat, satul tăcut, leul doarme în noaptea asta... Lângă 
sat, satul paşnic, leul doarme în noaptea asta... UUUUHUUU-ui 
maa-mama-ueee, a-wimaue, a-wimaue... _ 

Se opri, gâfâind cu putere, masându-se într-o parte. Il 
înjunghia ceva acolo, dar nu prea tare, nu încă, nu într-atât 
încât să-l împiedice să meargă. Însă mâzga aia... mâzga aia 
verzuie care ieşea printre plăcile de faianţă... se prelingea 
prin tencuiala veche şi printre plăcile ceramice crăpate pentru 
că aici erau 

(în junglă) 

sub oraş, foarte adânc, ca în nişte catacombe 

(a-wimaue) 

sau ca... 

— Ete, spuse el printre buzele crăpate. 

Of, Doamne, ce sete îi era! 

— Ete, asta nu-i mâzgă, e iarbă. Sau buruieni... sau... 

Ete lătră numele prietenului său, însă Jake nici nu-l auzi. 
Auzea în schimb zgomotele urmăritorilor (mai aproape acum), 
dar, pentru moment, îi ignoră şi pe aceştia. 

larbă. Creştea din peretele acoperit cu faianţă. 

Năpădea peretele. 

Se uită în jos şi văzu tot iarbă, iarbă multă şi de un verde 
lucios, aproape vânăt sub becurile fluorescente, înălțându-se 


din pardoseală. Şi plăcile de gresie se fărâmau, se făceau 
cioburi, aidoma rămăşiţelor bătrânilor, strămoşii care trăiseră 
şi construiseră şi văzuseră vremurile de înainte ca Grinzile să 
înceapă să se sfărâme şi ca lumea să meargă mai departe. 

Se aplecă. Băgă mâna între ierburi. Scoase de acolo 
fragmente de plăci de gresie, da, sigur că da, dar şi pământ, 
pământul 

(junglei) 

din catacombele aflate acolo, în adâncuri, ori din vreun 
mormânt, ori din... 

Prin ţărâna din palmă se târa o gânganie cu un semn roşu 
pe spate, ca un surâs însângerat, iar Jake o azvârli cât colo cu 
un strigăt de dezgust. Semnul Regelui! Adevăr vă zic! Işi 
reveni şi îşi dădu seama că se pusese într-un genunchi, 
precum eroul-arheolog dintr-un film vechi, care studiază 
artefactele, în loc să fugă de duşmanii care sunt tot mai 
aproape de el. Ete îl privea cu ochii strălucindu-i de nelinişte. 

— Eik! Eik-Eik! 

— Bine, măi, spuse ridicându-se cu greu în picioare. Vin. 
Ete... ce /oc e ăsta? 

Ete nu putea pricepe de ce vocea ka-dinh-ului său era atât 
de tulburată. £/ vedea tot ce văzuse şi înainte şi simţea 
acelaşi miros pe care îl simţise şi înainte: mirosul ei, mirosul 
pe care băiatul îi ceruse să-l găsească şi să-i ia urma. Unde 
mai pui că acum era şi mai proaspăt. Şi o zbughi după urma 
cea nouă. 


4 


Cinci minute mai târziu, Jake se opri din nou. 

— Ete, stai puţin! 

Apăruse iar junghiul intercostal şi acum îl durea mai tare. 
însă nu din cauza lui se oprise, ci pentru că totul se 
schimbase. Sau se schimba chiar sub ochii lui. Şi, Dumnezeu 
să-l aibă în paza Lui, ştia în ce se schimbă. 

Deasupra străluceau încă becurile fluorescente, însă pereţii 


din faianţă nu se mai vedeau din cauza frunzişului des. Aerul 
devenise umed şi cald, umezindu-i cămaşa şi lipindu-i-o de 
piele. Un fluture portocaliu, superb, de dimensiuni uluitoare, 
fâlfâi prin faţa ochilor lui căscaţi larg. Intinse mâna să-l 
prindă, dar fluturele se feri de el cu multă graţie. Aproape cu 
multă voioşie, îşi spuse el. 

Holul acoperit cu gresie se preschimbase într-o potecă din 
junglă. În faţa lui Jake poteca aceasta urca puţin până la un 
fel de luminiş. Dincolo de el plutea o ceaţă fină prin care se 
puteau vedea copaci bătrâni, cu trunchiurile groase 
îmbrăcate în muşchi, cu ramurile înfăşurate în iederă. Se mai 
vedeau şi ferigi gigantice şi, prin dantela verde a frunzelor, 
cerul incandescent al junglei. Jake ştia că se află sub New 
York, nu avea cum să fie în altă parte decât sub New York, 
dar... 

Tresări, auzind de foarte aproape nişte ţipete ca de 
maimuţă. Ridică ochii, convins că o va vedea chiar deasupra 
lui, rânjindu-i de sub şirul de lumini fluorescente. Apoi îi 
îngheţă imediat sângele în vine la auzul unui răget gros de 
leu. Un leu care nu dormea, cu siguranţă. 

Vru să plece de acolo. Să o ia la goană înapoi, să fugă 
mâncând pământul, când îşi dădu seama că nu are cum. In 
spate erau căutătorii (probabil conduşi chiar de cel care-l 
anunţase că părințelul devenise papa buri). lar Ete îl privea cu 
ochişori strălucitori, plini de nerăbdare, dorind, evident, să 
meargă mai departe. Ete era isteţ, foarte isteţ, însă nu dădea 
niciun semn de nelinişte, cel puţin nu în privinţa lucrurilor 
care îi aşteptau în faţă. 

Pe de cealaltă parte, Ete tot nu reuşea să priceapă care era 
problema băiatului. Ştia că e obosit - mirosul ăsta îl simţea -, 
dar mai ştia şi că lui Eik îi era teamă de ceva. Dar de ce? 
Sigur, aici erau multe mirosuri, care mai de care mai 
neplăcute, dintre care ieşea în evidenţă mirosul unui grup 
mare de oameni. Însă nu-i dădeau impresia că ar fi într-atât 
de periculoase. Plus că aici era şi mirosul ei. Foarte proaspăt. 
Aproape nou. 

— Eik! lătră el iarăşi. 


Jake îşi recăpătase suflul. 

— Bine, zise el privind în jur. Bine. Dar mergi mai încet. 

— Cet, păru a fi de acord Ete. 

Dar Jake detectă uluit totala dezaprobare din tonul 
bumblerului. 

Porni mai departe doar pentru că nu avea alte opţiuni. Urcă 
pe cărarea în pantă domoală (după părerea lui Ete, drumul 
era perfect drept şi aşa fusese de când terminaseră de 
coborât scara) spre luminişul mărginit de iederă şi de ferigi, 
spre chirăitul descreierat al maimuţei şi spre urletul mai mult 
decât înfricoşător al leului. lar cântecul i se tot învârtea prin 
minte 

(în satul... în jungla... taci, dragul meu, nu te teme, dragul 
meu...) 

şi îşi aduse aminte titlul, ba chiar şi numele grupului 

(„Leul doarme în noaptea asta” se cheamă şi The Tokens îl 
cântau, da, The Tokens, dispăruți din topuri, dar nu şi din 
inimile noastre) 

care-l cânta, dar cum se chema filmul Cum mama mă-sii 
se chema blestematul ăla de... 

Jake ajunse la capătul cărării unde începea luminişul. Privi 
prin dantela deasă de frunze mari şi verzi şi flori mari şi violet 
(un vierme micuţ şi verde călătorea agale spre pistilul uneia). 
Şi, cum se uita el aşa la frunze şi flori, îşi aduse brusc aminte 
numele filmului şi pielea i se făcu toată ca de găină, din cap 
până-n picioare. O secundă mai târziu primul dinozaur ieşi din 
junglă (măreaţa junglă) şi intră în luminiş. 


Odată ca niciodată 

(departe şi demult) 

pe vremea când era foarte mic; 

(puţin pentru tine şi puţin pentru mine) 

odată ca niciodată, când mama plecase la Montreal cu 
clubul ei de artă şi tata se dusese la Vegas pentru 


avanpremiera emisiunilor de toamnă; 

(gem de mure şi ceai de mure) 

odată ca niciodată, pe vremea când 'Bama nu avea decât 
patru anişori... 


'Bama - aşa îi zice 

(doamna Shaw, doamna Greta Shaw) 

doamna cea drăguță. Ea taie coaja feliilor de pâine din care 
fi face sanaviciuri, ea expune desenele pe care el le-a făcut la 
grădiniță pe uşa frigiderului, fixându-le cu nişte magneti 
colorați în formă de fructe, ea îi spune 'Bama, iar numele 
acesta este important pentru el 

(pentru ei amândoi) 

pentru că tatăl lui, după ce băuse cam multişor într-o după- 
amiază de duminică, îl învățase să scandeze Atacăm, atacăm, 
ca marea ne rostogolim, nu fugim, nu ne pitim, 'Bama 
Crimson Tide?” noi ne numim! și aşa a ajuns ea să-i spună 
'Bama, iar numele acesta este secretul lor şi numai al lor şi 
asta e ca şi cum ai avea o casă unde să te adăposteşti, o casă 
ştiută doar de tine în adâncul pădurii înfricoşătoare unde 
toate umbrele par monştri sau căpcăuni sau tigri. 

(„Tigru, tigru, foc de febre”26, fi cântă mama, imaginându-și 
că aşa ar trebui să sune un cântec de leagăn, îi cântă aşa şi îi 
mai cântă „Am auzit bâzâit de muscă la moartea mea”?, 
vorbe care-l sperie rău de tot pe 'Bama Chambers, deşi nu-i 
mărturiseşte asta niciodată; şi stă în pătuț noaptea ori după- 
amiaza şi se gândeşte: „Acum am să aud un băzâit de muscă 
şi aia o să fie musca morţii şi o să-mi stea inima în loc şi limba 
o să-mi cadă pe gât ca o piatră într-o fântână”; şi astea sunt 
amintirile pe care şi le reprimă) 


5 Alabama Crimson Tide - echipa de fotbal american a 
Universităţii din Alabama (n. tr.). 

26 Vers din poezia „The Tiger” de William Blake (n. tr.). 

27 Emily Dickinson, | Heard a Fly Buzz (n. tr.). 


Și e bine că are un nume secret, iar atunci când află că 
mama pleacă la Montreal de dragul artei şi tata se duce la Las 
Vegas ca să prezinte Sponsorilor noile emisiuni ale Postului, o 
roagă fierbinte pe mama să îi ceară doamnei Greta Shaw să 
stea cu el şi, în cele din urmă, mama cedează. Micuţul Jakie 
ştie prea bine că doamna Shaw nu-i mama lui şi chiar ea i-a 
explicat asta de mai multe ori 

(„Sper că tu ştii că eu nu sunt mama ta, 'Bama”, îi zice 
doamna Greta Shaw, întinzându-i o farfurie, iar pe farfurie e 
un sandvici cu unt de arahide şi slăninuţă şi felii de banană şi 
feliile de pâine au coaja tăiată, aşa cum numai ea, doamna 
Greta Shaw ştie că trebuie tăiate, „pentru că asta nu-i în fişa 
postului” 

Și Jakie - numai că acum îl cheamă 'Bama, aşa îl cheamă, 
'Bama, atunci când sunt doar ei doi - nu prea ştie cum să-i 
spună că ştie asta, ştie asta, ştie asta, dar se va mulțumi cu 
ea până când se va întoarce mama lui cea adevărată sau 
până când se va face suficient de mare ca să-i treacă frica de 
Musca Morții) 

Și Jakie zice Nicio chestie, e OK, dar tot se bucură că 
doamna Shaw e de acord să stea cu el şi că n-o să mai vină 
ultima bonă care a avut grijă de el, aia cu fuste scurte şi care 
se joacă tot timpul cu părul şi se prosteşte cu rujul de buze şi 
o doare exact în flecuri de el şi habar n-are că, în adâncul 
suflețelului lui, el e 'Batna şi, măiculiță, Daisy Mae”? aia 

(aşa le zice tatăl lui tuturor bonelor) 

e proastă proastă. Doamna Shaw nu-i proastă. Doamna 
Shaw îi pregăteşte gustări pe care le numeşte Ceaiul de 
După-Amiază şi, indiferent ce este pe farfurie - brânză de vaci 
şi fructe ori un sandvici cu coaja tăiată la feliile de pâine, 
prăjitură cu cremă, tartine minuscule rămase de la cocktailul 
dat de părinţii lui cu o seară în urmă - ea îi cântă acelaşi 
cântecel: „O gustărică mititică, de departe şi de demult, mai e 
puțin pentru tine şi puțin pentru mine, gem de mure şi ceai de 


28 Daisy Mae - personaj feminin, fără prea multă minte, dar 
cu aspect plăcut, din benzile desenate din anii şaizeci (n. tr.). 


mure.” 

Are televizor în cameră şi, în fiecare zi când părintii sunt 
plecati de acasă, își ia gustărică mititică acolo şi se uită se 
uită se uită la televizor şi aude radioul ei din bucătărie, mereu 
dat pe postul ăla care difuzează doar cântece vechi, mereu 
doar pe WEBS, şi uneori chiar o aude şi pe ea, o aude pe 
doamna Shaw cum cântă împreună cu Four Seasons?%, Wanda 
Jackson”, Lee „Ya-Ya” Dorsey?! şi câteodată şi închipuie că i- 
au murit părinții într-un accident de avion şi cumva se 
întâmplă ca ea să-i devină mamă şi îi zice bietul meu băieţaş 
sau biet copilaş oropsit şi apoi, ca prin farmec, ea se 
îndrăgosteşte de el şi îl iubeşte, adică mult mai mult decât 
doar să aibă grijă de el, il iubeşte il iubeşte îl iubeşte aşa cum 
o iubeşte el, e mama lui, sau poate e soția lui, căci el nu 
înțelege prea bine diferența) şi îi spune 'Bama, nu 
„Sscumpete” 

(cum îi spune mama lui cea adevărată) 

şi nici „boss” 

(cum îi spune tatăl lui) 

şi cu toate că ştie că ideea asta e una tâmpită, îi place să 
se gândească la „cum ar fi dac-ar fi” atunci când se duce la 
culcare, pentru că se simte mult mai bine dacă se gândeşte la 
asta decât la Musca Morţii care va bâzai pe deasupra 
cadavrului lui atunci cănd va muri, după ce-i va cădea limba 
în gât ca o piatră într-o fântâna. In fiecare după-amiază, când 
vine acasă de la grădi (când va ajunge să-i spună grădiniţă, 
va fi deja la sfârşitul ultimului an), se uită la acelaşi film 
difuzat zilnic la ora patru, vreme de o săptămână. În 
săptămâna de dinainte ca părinţii lui să plece la treburile lor 
şi ca doamna Greta Shaw să rămână cu el şi pe timpul nopții 


2? Four Seasons - formaţie rock şi pop, de succes 
internaţional înainte de apariţia grupului The Beatles (n. tr.). 

30 Wanda Lavonne Jackson - cantautoare de muzică rock, 
celebră în anii şaizeci (n. tr.). 

31 Irving Lee Dorsey (1924-1986) - cântăreţ afroamerican 
de pop şi R&B, popular în anii şaizeci (n. tr.). 


(O, ce noroc, căci doamna Greta Shaw nu crede în 
Discordia, puteți spune amin) 

se auzea muzică din două direcţii cântecele vechi din 
bucătărie 

(WCBS poti să spui Bomba lui Dumnezeu) 

şi cântecele din filmul de la televizorul din camera lui, unde 
James Cagney se plimbă tantos de colo până colo şi cântă 
despre Harrigan, H-A-doi de R, Harrigan, eu mi-s! Şi mai cântă 
şi despre bucuria de a fi un nepot pursânge al Unchiului Sam. 

ȘI începe o altă săptămână, săptămâna când părinţii lui 
sunt plecați şi la televizor se dă alt film şi prima oară când îl 
vede se scapă pe el de fiică.. Filmul ăsta se cheamă 
Continentul pierdut*?, cu domnul Cesar Romero în rolul 
principal, şi atunci când Jake îl vede pentru a doua oară (la 
înaintata vârstă de zece ani) nu pricepe cum de s-a putut 
speria de un film atât de cretin. Pentru că-i despre nişte 
exploratori care se rătăcesc în junglă, pricepeţi voi? Şi în 
jungla aia sunt dinozauri, iar la patru ani nu fusese în stare 
să-şi dea seama că dinozaurii ăia erau doar nişte căcaturi de 
DESENE ANIMATE, exact ca Tweety şi Sylvester şi Popeye 
Marinarul, iac-iac-iac, poti să zici Wimpy*, poti să rosteşti 
odată cu mine Olive Oyl. Primul dinozaur pe care îl vede este 
un triceratops care iese din junglă, iar tânăra exploratoare 

(Mişto balcoane, ar fi zis tată! lui, pentru că aşa zice tata 
despre orice persoană care, după părerea mamei, este un 
Anumit Soi de Fată) 

urlă cât o tine gura şi ar fi urlat şi Jake dacă ar fi putut, dar 
groaza asta teribilă îi apasă pe piept ca o lespede şi nici nu 
mai poate să respire, darămite să urle şi, o, iată Discordia 
personificată! In ochii monstrului vede neantul absolut care 
reprezintă sfârşitul, căci nu foloseşte la nimic să te rogi de un 
asemenea monstru şi nu foloseşte la nimic să urli în fața unui 
asemenea monstru, e mult prea bătut în cap ca să te 


32 The Lost Continent - film SF, realizat în 1951 (n. tr.). 
33 Wimpy - grăsan leneş, personaj din desenele animate cu 
Popeye Marinarul (n. tr.). 


înțeleagă, iar toate urletele nu fac decât să-i atragă atentia - 
şi chiar i-o atrag - şi monstrul se întoarce spre Daisy Mae cu 
balcoanele mişto. Şi din bucătărie (măreața bucătărie) se aud 
băieții de la The Tokens, dispăruți din topuri, dar nu şi din 
inimile noastre, care cântă despre junglă, paşnica junglă, iar 
aici, dinaintea ochilor bulbucaţi de groază ai băiețelului, este 
o junglă deloc paşnică şi ce se vede este nu un leu, ci o 
creatură greoaie care seamănă puțin cu un rinocer, numai că- 
i mai mare şi are un fel de guler cornos şi mult după aceea 
Jake va afla că acestui monstru i se spune triceratops, însă 
deocamdată nu are niciun nume, iar asta îl face şi mai 
îngrozitor, pentru că e mult mai înspăimântător să te 
confrunți cu ceva al cărui nume nu-l cunoşti. „A-wimaue”, 
cântă The Tokens, „Wiiii-maaa-ma-ma-ueee” şi desigur că 
Cesar Romero impuşcă monstrul chiar inainte s-o facă harcea- 
parcea pe tânăra cu balcoane mişto, iar asta e foarte bine, 
dar noaptea monstrul se întoarce, triceratopsul se întoarce, e 
în dulapul lui, dar chiar şi la vârsta de patru ani el înțelege că 
dulapul lui uneori nu-i doar un simplu dulap, ci o uşă care se 
poate deschide spre diferite locuri unde stau la pândă creaturi 
mult mai îngrozitoare. 

Începe să urle - noaptea are voie să tipe - şi doamna Greta 
Shaw vine la el în cameră. Se aşază pe marginea patului. 
Seamănă cu o fantomă din cauza mâlului ăluia albăstrui cu 
care s-a dat pe faţă ca să-i treacă ridurile şi îl întreabă „ce s-a 
întâmplat, 'Bama?”, iar el e în stare să-i povestească. Nu ar fi 
putut însă să-i spună mamei sau tatălui, presupunând că ar fi 
fost vreunul acasă, ceea ce nu este cazul, dar îi poate 
mărturisi doamnei Shaw, deoarece, cu toate că nu-i prea 
diferită de ceilalți angajați ai părinților lui (bone, dăadace, 
supraveghetori, persoane angajate să-l ducă şi să-l aducă de 
la grădiniță), este totuşi un pic mai altfel, pentru că-i expune 
desenele pe uşa de la frigider, le fixează acolo cu nişte 
magneti mici şi simpatici, este suficient cât să schimbe cu 
totul şi cu totul situaţia, să țină drept turnul sănătății mintale 
a unui băieţel prostuț, spuneți „aleluia”, spuneți „găsit, iar nu 
pierdut”, spuneți cu mine „amin“. 


Îl ascultă până la capăt, dând din cap când şi când şi îl 
învaţă să zică tri-CER-a-TOPS, îl pune să repete până când 
reuşeşte să pronunţe corect. Un lucru corect e un lucru bun. 
Și după aia îi zice: „Vietățile astea au existat pe vremuri, dar 
au murit acum o sută de milioane de ani, 'Bama. Poate chiar 
mai demult. Acum te rog să te culci şi să nu mă mai deranjezi, 
pentru că trebuie să dorm." 

In săptămâna aceea se uită la toate redifuzările zilnice ale 
filmului Continentul pierdut. Și, cu fiecare nouă vizionare, se 
sperie tot mai puţin. Intr-o zi doamna Greta Shaw vine la el în 
cameră şi se uită şi ea la film. l-a adus gustarea, un castron 
cu Amestec Hawaiian, adică cereale cu bucăți de ananas şi 
banane (şi încă un castron pentru ea) şi beau amândoi suc de 
struguri în loc de ceai, dar doamna Greta Shaw zice că 
intenția contează. L-a învățat să spună Hai-noroc-şi-să-mi- 
trăieşti când ciocnesc paharele. Lui Jake ritualul ăsta i separe 
marfă de marfă. 

Curând apar şi dinozaurii. 'Bama şi doamna Greta Shaw 
stau unul lângă altul, mâncând din Amestecul Hawaiian şi 
privind cum cel mai mare dintre ei (doamna Greta Shaw zice 
că pe ăla îl cheamă Bombozaurus Gem) îl înghite pe 
exploratorul cel rău. „Dinozauri desenați”, pufneşte doamna 
Greta Shaw... Credeam că par cât de cât mai reali” Din 
punctul de vedere ai lui Jake aceasta este cea mai strălucită 
critică de film pe care a auzit-o vreodată. Strălucită şi de 
mare folos. 

Părinţii se întorc acasă la un moment dat. În săptămâna 
aceasta filmul difuzat zilnic la ora patru este Jobenul$4, iar 
spaimele de noapte ale micuţului Jakie nu sunt niciodată 
aduse în discuție. In cele din urmă ajunge să-şi uite teama de 
triceratopşi şi de bombozauri. 


34 Top Hat - comedie muzicală din 1935, cu Fred Astaire în 
rolul principal (n. tr.). 


7 


Acum, cu picioarele cufundate în iarba înaltă şi uitându-se 
printre frunzele unei ferigi la luminişul neguros, Jake înţelege 
că în viaţă sunt anumite lucruri pe care nu le poţi uita 
niciodată. 

Fereşte-te de capcana-minţii, îl avertizase Jochabim, iar 
acum, privind la dinozaurul mătăhălos - triceratops desenat în 
jungla reală, urât ca o broască râioasă într-o grădină - Jake 
înţelese că despre asta fusese vorba. Asta era capcana-minţii. 
Triceratopsul nu era real, oricât de fioros ar fi urlat, oricât i s- 
ar fi părut lui Jake că-i simte mirosul, duhoarea aia de 
vegetaţie care putrezeşte printre pliurile pielii groase acolo 
unde picioarele butucănoase se înfig în burtă, duhoarea de 
rahat uscat de fundul uriaş acoperit cu solzi groşi ca o 
armură, duhoarea acră a balelor amestecate cu resturi de 
mâncare ce i se preling printre fălcile cu colţi. Nu, nu era real, 
oricât i s-ar fi părut lui Jake că-i aude gâfâitul. Nu are cum să 
fie real, nu-i decât un desen animat, pentru numele lui 
Dumnezeu! 

Dar ştia că-i suficient de real ca să-l poată ucide. Dacă ar fi 
intrat şi el în luminişul acela, triceratopsul desenat l-ar fi 
sfâşiat la fel cum ar fi sfâşiat-o pe Daisy Mae, cea cu 
balcoanele mişto, dacă Cesar Romero nu ar fi apărut la vreme 
cu puşca lui mare de vânător ca să împlânte un glonţ în 
Unicul Loc Vulnerabil al creaturii. Jake reuşise să scape de 
mâna care încercase să umble la reglajele lui din cap, trântise 
toate uşile alea atât de tare încât s-ar fi putut foarte bine să-i 
fi retezat degetele alea nepoftite; dar ce se întâmpla acum 
era cu totul şi cu totul altceva. Nu putea să închidă ochii şi să 
meargă mai departe; mintea lui crease un monstru adevărat 
care l-ar putea face fărâme. 

Şi Cesar Romero nu era aici ca să-l împiedice. Nici Roland 
nu era. 

Nu erau decât căutătorii, venind cu viteză pe urmele lui, 
apropiindu-se tot mai mult. 

Ca şi cum ar fi vrut să sublinieze ideea aceasta, Ete se uită 


în spate şi scoase un lătrat scurt, asurzitor. 

Triceratopsul îl auzi şi-i răspunse cu un răget puternic. Jake 
crezu că Ete se va chirci de spaimă şi se va lipi de piciorul lui, 
însă bumblerul continuă să privească dincolo de el. Căutătorii 
îl îngrijorau pe Ete, nu triceratopsul din luminiş, ori 
bombozaurul care va apărea dintr-o clipă într-alta, ori... 

Pentru că Ete nu-l vede, de aia, îşi spuse Jake. 

Ideea asta părea a nu avea nicio hibă. Ete nici nu-l auzise, 
nici nu-i simţise mirosul. Concluzia se impunea de la sine 
pentru Ete nu existau nici triceratopsul fioros şi nici jungla lui. 

Ceea ce nu schimbă cu nimic adevărul că pentru mine 
există. Este o capcană pusă anume pentru minte, ori pentru 
oricine altcineva inzestrat cu oarece imaginație şi rătăcit prin 
locurile astea. Cu siguranță că-i vorba de o şmecherie de-a 
bătrânilor. Mare păcat că nu s-a distrus ca mai toate celelalte 
invenţii ale lor. Văd ceea ce văd şi nu pot face nimic în 
privința... 

Ba nu. 

Stai puţin. 

Jake nu ştia cât de bună era conexiunea lui cu Ete în plan 
mental, dar avea de gând să afle în curând. 

— Ete! 

Strigătele căutătorilor se auzeau de foarte aproape acum. 
În curând îi vor vedea pe băiat şi pe bumblerul lui şi-i vor 
ataca. Ete îi simţea, fireşte, dar se uită la prietenul lui cu 
destul de mult calm. Se uită la mult preaiubitul lui Jake, 
pentru care şi-ar da viaţa dacă i s-ar cere. 

— Ete, poţi să treci în locul meu? 

Şi se dovedi că putea. 


8 


Teribil de nesigur pe cele două picioare, Ete se clătina 
încolo şi încoace, cu Jake în braţe, descoperind cu groază cât 
de mică era aria de echilibru a băiatului. li era cumplit de frică 
să meargă în două picioare chiar şi o distanţă foarte scurtă, 


dar va trebui s-o facă. Fără întârziere. Eik i-o ceruse. 

Pe de altă parte, Jake ştia că va trebui să închidă ochii 
împrumutaţi cu care vedea acum. Era în capul lui Ete, dar tot 
îl mai vedea pe triceratops; ba mai mult: acum vedea şi un 
pterodactil planând în văzduhul fierbinte de deasupra 
luminişului, cu aripile din piele larg întinse. 

Ete! Trebuie să te descurci singur. Şi trebuie s-o faci acum 
ca să scăpăm de ei. 

Eik! răspunse Ete şi făcu un pas şovăielnic în faţă. Trupul 
băiatului se clătină puternic, aproape să-şi piardă echilibrul. 
Apoi chiar şi-l pierdu. Picioarele alea nătăfleţe ale lui Eik se 
împleticiră unul de celălalt. Ete încercă să se redreseze, dar 
nu reuşi decât să cadă şi mai tare, prăbuşindu-se pe partea 
dreaptă şi dând de pardoseală cu capul acoperit cu blană al 
lui Eik. 

Ete vru să scoată un lătrat de frustrare. Dar din gura lui Eik 
ieşi o bălmăjeală, mai mult vorbă de om decât de bumbler: 

— Ham! Căc-ham! 

Îl aud! ţipă cineva din spate. Hai, mai repede! Pas 
alergător, fofoloance puturoase ce sunteţi! Tre' să-l prindem 
pe ticălosu' ăla mic înainte să ajungă la uşă! 

Auzul lui Eik nu era deosebit de ascuţit, dar nici nu avea 
nevoie pentru că pereţii acoperiţi cu faianţă aduseră 
strigătele până la el. Ete auzea până şi paşii grăbiţi ai 
urmăritorilor. 

Trebuie să te ridici şi s-o iei din loc! încercă Jake să strige, 
însă din gură îi ieşi o bolboroseală trunchiată: Eik! Eik! didici! 
Loc! În oricare altă situaţie l-ar fi pufnit râsul, dar nu şi acum. 

Ete reuşi să se ridice, sprijinindu-se mai întâi cu spatele lui 
Eik de perete şi împingându-se în picioarele nătăfleţe ale lui 
Eik. Într-un final pricepu cum funcţionează tot mecanismul; 
toate reglajele acestuia se aflau într-un loc pe care Eik îl 
numea Dogan şi nu erau prea greu de acţionat. Insă tot în 
locul acela, spre stânga, se făcea un coridor cu boltă care 
dădea într-o sală uriaşă, plină cu maşinării strălucitoare. Ete 
ştia că dacă ar cuteza să se ducă acolo, în locul acela unde 
Eik îşi păstra toate gândurile şi cuvintele lui minunate, s-ar 


pierde pe vecie. 

Din fericire, nu trebuia să se ducă. Tot ce-i trebuia se afla în 
Dogan. Piciorul stâng... înainte. (Şi stai.) Piciorul drept... 
înainte. (Şi stai.) Ţine bine cu o mână vietatea aia care 
seamănă cu un billy-bumbler, dar care de fapt este mult 
iubitul tău prieten, şi foloseşte-ţi cealaltă mână ca să-ţi ţii 
echilibrul. Rezistă tentaţiei de a merge în patru picioare. 
Urmăritorii te vor prinde dacă o faci; nici nu le mai poţi simţi 
mirosul (normal că nu poţi, dacă ai butonul ăla caraghios al lui 
Eik în loc de nas), dar ştii bine că sunt foarte aproape. 

Pe de altă parte, Jake le simţea acum foarte bine mirosul; 
erau cel puţin doisprezece, mai degrabă şaisprezece. 
Trupurile lor pompau cu putere duhoarea, împingând-o 
înaintea lor, într-un abur urât mirositor. Prinse izul de 
sparanghel pe care unul dintre ei îl mâncase la cină; detectă 
aroma grea şi nocivă a cancerului care-l măcina pe un altul, 
poate la cap, cel mai probabil în gât. 

Apoi auzi iarăşi răgetul triceratopsului. lar monstrul-pasăre 
îi răspunse din văzduh. 

Jake închise ochii, mă rog, închise ochii lui Ete. Pe întuneric, 
mişcările legănate ale bumblerului erau şi mai ameţitoare. 
Jake se gândi că, dacă va trebui să le suporte multă vreme 
(başca cu ochii închişi), atunci cu siguranţă şi-ar împrăştia 
toate maţele pe pereţii din faianţă. lacătă-l şi pe 'Bama 
Marinarul cu Rău de Mare! 

Haide, Ete, îl îndemnă în gând. Mergi cât de repede eşti tu 
în stare. Vezi să nu mai cazi, dar... mergi repede! 


9 


Dacă Eddie ar fi fost acolo, probabil că şi-ar fi adus aminte 
de doamna Mislaburski, vecina lui; şi-ar fi adus aminte de 
doamna Mislaburski într-o zi friguroasă de februarie după o 
lapoviţă zdravănă, când trotuarele erau acoperite cu gheaţă, 
iar municipalitatea nu apucase încă să împrăştie sare pe ele. 
Dar, gheţuş sau ne-gheţuş, nimic nu o putea împiedica să-şi 


facă cumpărăturile zilnice (o bucăţică de carne sau un peşte 
mic) de la magazinul de pe Castle Avenue, sau să se ducă la 
slujba de la biserică (dacă era duminică), pentru că doamna 
Mislaburski era poate cea mai evlavioasă catolică din 
Brooklyn, Oraşul Cooperatist. Şi iat-o, cu picioarele-i groase şi 
crăcănate, îmbrăcate în ciorapi medicinali de culoarea 
bomboanelor roz, cu o mână strângându-şi poşeta la pieptul 
imens, cu cealaltă întinsă ca să-şi ţină echilibrul, cu capul în 
jos, căutând peticele acoperite cu cenuşă de vreun 
administrator de clădire înzestrat cu simţul răspunderii civice 
(lisus şi Fecioara Maria să-i binecuvânteze pe oamenii aceştia 
milostivi!), dar căutând şi zonele acelea perfide care ar fi 
înfrânt-o, care ar fi trântit-o, hop-şa-şa! cu picioarele roz în 
sus şi cu şezutul pe gheaţă, sau, poate şi mai rău, cu spatele 
pe gheaţă, iar biata femeie şi-ar fi putut fractura coloana, 
biata femeie ar fi putut paraliza, aşa cum paralizase fiica 
sărmanei doamne Bernstein care avusese un accident de 
maşină în Mamaroneck, că ştiţi bine că lucrurile astea se pot 
întâmpla. Şi astfel, doamna Mislaburski ignora fluierăturile şi 
strigătele copiilor din cartier (printre care se aflau adesea 
Henry Dean şi frăţiorul lui) şi îşi vedea de drum, cu capul 
plecat, cu un braţ întins în lateral ca să-şi menţină echilibrul, 
cu poşeta neagră şi solidă de doamnă în vârstă strânsă la 
piept, pentru ca, în caz că se va da de-a berbeleacul, să-şi 
apere cu orice preţ poşeta şi ce era în ea, să cadă peste ea 
aşa cum cade fundaşul Joe Namath peste minge. 

Astfel păşea şi Ete, cel al Lumii de Mijloc, în trupul lui Jake, 
pe o porţiune a acelui coridor subteran care lui, unul, nu i se 
părea cu nimic deosebiți. Singura diferenţă pe care o vedea 
era că pe fiecare latură se aflau câte trei găuri, cu ochi mari 
din sticlă care se uitau la ei, ochi care scoteau un bâzâit 
înfundat şi neîntrerupt. 

În braţe ţinea ceva ce semăna cu un bumbler, cu ochii 
strâns închişi. Dacă ar fi fost deschişi, poate că Jake ar fi 
recunoscut dispozitivele de proiecţie din pereţi. Cel mai 
probabil, însă, nici nu le-ar fi observat. 

Mergând extrem de încet şi de prudent (Ete ştia că 


urmăritorii se apropie, dar mai ştia şi că e mai bine să meargă 
încet şi prudent decât să cadă iarăşi), târşâindu-şi picioarele 
mult depărtate, strângându-l pe Eik la piept exact cum îşi 
strângea poşeta doamna Mislaburski în zilele acelea cu polei, 
reuşi să treacă dincolo de ochii din sticlă. Băzâitul se stinse. 
Oare ajunsese suficient de departe? Spera din suflet că da. 
Mersul de om i se părea pur şi simplu prea greu, prea 
istovitor, prea enervant. La fel i se părea şi apropierea de 
maşinăria de creat gânduri a lui Eik. li tot venea să se 
întoarcă şi să se uite într-acolo, să se uite la toate acele 
suprafeţe cu luciu de oglindă! Dar reuşi să se stăpânească. 
Dacă se uita acolo, poate că ar fi fost hipnotizat. Sau mai rău. 

Se opri. 

— Jake! Uite! Colo! 

Jake încercă să-i răspundă Bine! dar nu reuşi decât să latre. 
Nostim, ce să zic. Deschise foarte încet ochii şi nu văzu nimic 
altceva decât pereţi şi în dreapta, şi în stânga. Adevărat, încă 
mai creşteau firicele de iarbă dintre plăcile de faianţă, dar 
cuvântul-cheie era faianță. Cuvântul-cheie era coridor. Se uită 
în urmă şi văzu luminişul. Triceratopsul uitase de ei. Acum se 
afla încleştat într-o luptă pe viaţă şi pe moarte cu 
Bombozaurul, scenă pe care şi-o amintea cu uluitoare 
claritate din Continentul pierdut. Tânăra cu balcoanele mişto 
urmărise bătălia din braţele ocrotitoare ale lui Cesar Romero. 
lar atunci când Bombozaurul animat îl decapitase pe 
triceratops cu o singură muşcătură a fălcilor lui gigantice, fata 
îşi lipise chipul de pieptul viril al lui Cesar Romero. 

— Ete! lătră Jake. 

însă lătratul lui era jalnic, aşa că preferă să-i vorbească 
bumblerului în gând. 

Ne schimbăm la loc! 

Ete se supuse cu nespusă bucurie, având senzaţia că 
niciodată în toată viaţa lui de billy-bumbler nu-şi dorise ceva 
cu mai multă ardoare. Dar, înainte ca schimbul şi aibă loc, 
urmăritorii dădură cu ochii de ei. 

— Acolo-i! zbieră cel cu accent bostonian, cel care îl 
anunţase pe Jake că Părințelul s-a făcut papa bun. Colo! Pe ei! 


Trageţi! 

Şi chiar în momentul când Jake şi Ete îşi reaşezară minţile 
în trupurile aferente, pe lângă ei începură să zbârnâie primele 
gloanţe, ca nişte pocnete nervoase Jin degete. 


10 


Cel din frunte, un individ pe nume Flaherty, era singura 
fiinţă omenească dintre toţi cei şaptesprezece urmăritori. 
Ceilalţi, cu o singură excepţie, erau căutători şi vampiri. 
Excepţia era un taheen, cu cap de hermină inteligentă şi 
picioare mari şi păroase care-i ieşeau dintr-o pereche de 
bermude. Avea labe înguste, terminate cu spini incredibil de 
ascuţiţi. Lamla, aşa îl chema pe taheen. Ar fi putut despica în 
două un om de mărime medie cu o singură lovitură de picior. 

Flaherty, crescut în Boston, iar în ultimii douăzeci de ani 
soldat credincios al Regelui în vreo douăzeci de variante ale 
New Yorkului de sfârşit de secol douăzeci, îşi condusese 
potera până acolo într-un ritm de-a dreptul infernal. Nimeni şi 
nimic nu intră în Dixie Pig. Aşa îi spusese Sayre lui Meiman. 
lar, dacă se întâmpla să intre cineva, atunci în niciun caz nu 
trebuia să i se permită să iasă. Cu atât mai mult dacă era 
vorba despre pistolar ori vreun membru al ka-tet-ului său. Nu 
trebuia să faci parte din elită ca să-ţi dai seama că imixtiunea 
lor devenise mai mult decât enervantă. Dar uite ce se 
întâmplase: Meiman, cel căruia prietenii îi ziceau Canarul, 
zăcea mort pe podeaua restaurantului, iar puştiul reuşise 
cumva să scape de ei. Un puști doar, pentru numele lui 
Dumnezeu! Un mucos! Însă cum să fi ştiut că cei doi vor avea 
un talisman atât de puternic cum era ţestoasa aceea? Dacă 
blestemata aia nu s-ar fi rostogolit sub una din mese, poate 
că nici acum ei nu s-ar fi urnit din loc. 

Flaherty ştia bine că aşa stăteau lucrurile, dar mai ştia şi că 
Sayre nu va accepta în veci această explicaţie. Foarte posibil 
că nu-i va da lui - lui Flaherty, adică - nici măcar ocazia să 
deschidă gura ca să i-o prezinte. Nu, nu, nu, va fi mort cu 


mult înainte, alături de toţi ceilalţi. lar ploşniţele se vor ghiftui 
cu sângele lor. 

l-ar fi fost lesne să-şi spună că puştiul se va opri la uşă, că 
nu va cunoaşte, nu va avea cum să cunoască niciuna din 
parolele care o deschideau, dar Flaherty nu-şi putea permite 
să se încreadă în asemenea idei, oricât de ispititoare ar fi fost 
ele. Mucosul se dovedise imprevizibil, dar Flaherty simţi cum 
îl inundă un val de uşurare atunci când dădu cu ochii şi de el, 
şi de prietenul lui blănos. Câţiva din grup traseră în ei, însă 
nu-i nimeriră. Flaherty nu se miră deloc. Între ei şi mucos era 
un fel de zonă verde, ceva ce semăna cu o bucată de junglă 
blestemată chiar aici, sub oraş, învăluită în ceţuri. Normal că 
era greu să ţinteşti cum se cuvine! Şi mai erau şi nişte 
dinozauri asemenea celor din desenele animate! Unul dintre 
aceştia îşi ridică botul mânjit cu sânge şi urlă spre ei, ţinându- 
şi labele mici lipite de solzii pieptului. 

Seamănă cu un dragon, îşi zise Flaherty. Şi atunci 
dinozaurul se preschimba în dragon chiar înaintea ochilor lui. 
Şi mugi prelung şi slobozi un jet de flăcări pe gură, aprinzând 
frunzişul din jur. În tot acest timp, mucosul o luase iar la 
picior. 

Lamla, taheenul cu cap de hermină, îşi croi drum până în 
faţă şi se opri lângă el, cu pumnul îmblănit ridicat în dreptul 
frunţii. Flaherty îi răspunse iritat la salut. 

— Ce-i acilea, Lam? Ai mai văzut aşa ceva? 

Flaherty nu mai coborâse niciodată sub Dixie Pig. Până 
atunci fusese trimis cu treburi numai de la un New York la 
altul, ceea ce însemna că folosise doar uşa de pe Strada 47, 
la intersecţia dintre First şi Second Avenue, cea din depozitul 
în permanenţă gol de pe strada Bleecker (doar în anumite 
lumi uşa aceasta se afla într-o clădire neterminată), sau cea 
dinspre centru, de pe Strada 94. (Aceasta din urmă era în 
permanenţă stricată şi nimeni nu ştia cum s-o repare.) Mai 
existau şi alte uşi în oraş, căci New Yorkul era plin de portaluri 
spre alte când-uri şi unde-uri, însă numai acestea mai erau în 
stare de funcţionare. 

Şi uşa spre Fedic, fireşte. Cea din faţă. 


— l-un plăsmuitor de miraje, spuse creatura cu cap de 
hermină cu o voce huruitoare şi fără nimic omenesc în ea. 
Maşinăria asta ghiceşte care-i spaima ta cea mai mare şi o 
face să fie reală. Probabil că Sayre o pornit-o când o trecut p- 
aci cu muierea aia cu piele neagră. Ca să-şi păzească spatele, 
dacă te prinzi ce vreau să zic. 

Flaherty dădu din cap. Aha, o capcană a minţit. Foarte bună 
idee. Dar, stai aşa, cât de bună se dovedise până la urmă? 
Cumva, blestematul ăla de mucos reuşise să treacă, nu? 

— Indiferent de ce a văzut băiatul, lucrul ăla se va 
transforma în ceva de care ne e novă teamă, continuă 
taheenul. Ne afectează imaginaţia. 

Imaginaţia. Flaherty sesiză cuvântul. 

— Bine. Zi-le să nu bage dă samă orişice-or vede colo-şa. 

Ridica mâna ca să le facă semn celorlalţi să înainteze, mult 
uşurat de ce auzise de la Lam. Pentru că trebuiau să-şi 
încolţească prada, nu-i aşa? Mai mult ca sigur că Sayre (sau 
Walter o' Dim, care era şi mai nemilos) i-ar omori pe toţi până 
la unul dacă n-ar reuşi să-l oprească pe mucosul ăla mic. lar 
lui Flaherty chiar îi era foarte frică de dragoni, asta era 
cealaltă problemă. Dragonii îl înspăimântau teribil încă din 
copilărie, de când tatăl lui îi citise o poveste despre monştrii 
ăştia. 

Dădu semnalul de plecare, dar taheenul îl opri la jumătatea 
gestului. 

— Ce mai e, Lam? mărâi nervos Flaherty. 

— Nu înţelegi. Ce-i acolo ie destul de real ca să te omoare. 
Ca să ne omoare pe toți. 

— Da’ tu ce vezi? 

Nu era vreme de curiozităţi, însă firea indiscretă fusese 
mereu blestemul lui Conor Flaherty. 

Lamla îşi lăsă capul în jos. 

— N-aş prea vrea să spun. le şi aşa prea rău. Sai, ascultă la 
mine, o să murim cu toţii dacă n-avem grijă. Aluia de stă şi se 
uită i s-ar părea că faci vreun infarct ori o criză, da’ nu-i deloc, 
deloc aşa. Al de nu crede că imaginaţia te poate omori e un 
tâmpit. 


Ceilalţi se strânseseră deja în spatele taheenului. Se uitau 
speriaţi spre luminişul înceţoşat, apoi spre Lamla, apoi iar 
spre luminiş. Lui Flaherty nu-i plăcea ce vede pe chipurile lor, 
nu, domnule, nu-i plăcea câtuşi de puţin. Sigur, probabil că şi- 
ar recăpăta entuziasmul dacă l-ar vedea cum îi ucide pe unul 
sau doi din cei care refuză să-şi acopere ochii posaci, dar la 
ce bun, dacă Lamla avea dreptate? Afurisiţi Preavechi! Mereu 
îşi lăsau jucărelele pe unde nu te aşteptai. Periculoase 
jucărele! Complicau mult viaţa omului! Boala să-i mănânce pe 
toţi! 

— Păi, atunci, cum să trecem? strigă frustrat Flaherty. Cum 
de-a reuşit să treacă puțoiv' ăla? 

— Nu ştiu ce-a făcut puţoiu', spuse Lamla, da’ ştiu că noi 
tre' să tragem în proiectoare. 

— Care căcat de proiectoare? 

Lamla întinse mâna, arătându-i: 

— Uite, acolo. Ştiu că nu le vezi, da’ crede-mă pe cuvânt 
când îţi zic că-s acolo. Şi pe-o parte, şi pe alta. 

Cu oarecare fascinaţie, Flaherty se uita cum luminişul 
înceţoşat din jungla lui Jake se transformă chiar sub ochii lui, 
devenind o pădure neagră şi adâncă, pădurea aceea din A 
fost odată ca niciodată o pădure neagră şi adâncă în care 
trăiau toți oamenii şi nimeni nu trăia în altă parte; şi într-o 
bună zi a apărut acolo un dragon foc de mânios. 

Flaherty nu ştia ce anume văd acolo Lamla şi ceilalţi, însă 
el, unul, vedea cum dragonul (care nu cu foarte multă vreme 
înainte fusese un Bombozaurus Gem) era în plină criză de 
nervi, dând foc copacilor şi căutând copilaşi catolici pe care 
să-i mănânce. 

— Nu văz NIMICUŢAI zbieră el la Lamla. W/MICUŢA nu văz. 
Zic că ţi-oi fi pierdut toată bruma de MINTE! 

— lo am văzut butoanele cu care se închide asta, spuse 
Lamla netulburat. Le-am văzut şi cred că-mi aduc aminte pe 
unde sunt. Dă-mi patru oameni cu care să puşc pe fiecare 
parte şi zic c-o să pot să decuplez nenorocirea asta. 

ȘI ce crezi tu c-o să zică Sayre când o să-i spun că i-am 
puşcat pretioasa lui capcană pentru minte? ar fi putut să se 


împotrivească Flaherty acestui plan. Si, că tot veni vorba, ce-o 
să zică Walter o’ Dim? Că ce-i stricat nu mai poate fi reparat 
neam, cu atât mai puțin de unii ca noi care ştim doar să 
frecăm două bețe ca să facem foc şi nimic mai mult. 

Ar fi putut să se împotrivească, însă nu o făcu. Pentru că 
era mult mai important să pună mâna pe mucos decât să se 
îngrijească de oricare invenţie antică a Preavechilor, fie ea 
chiar şi una atât de uluitoare precum capcana-minţii. Şi Sayre 
o activase, nu? Da, chiar aşa! Păi, atunci să fie Sayre tras la 
răspundere! Să se târască el în genunchi în faţa ştabilor şi să 
dea din gură până i-o vor închide ei pe veci! Între timp, 
mucosul ăsta (toţi zeii să-l blesteme!) recâştiga avansul pe 
care el, Flaherty (care visase că va fi elogiat pentru iniţiativa 
lui), împreună cu oamenii lui, îl redusese atât de mult. Măcar 
de-ar fi avut norocul să-l nimerească atunci când el şi 
prietenul lui cu blană fuseseră în cătarea armelor lor! Ce să-i 
faci, de la dorinţă la împlinire e cale lungă! 

— Ochiţi cât puteţi de bine, flăcăi, ordonă Flaherty cu 
accentul lui bostonian, sclifosit în stilul lui John F. Kennedy. 
Pârliţi-i de tot! 

Lamla chemă lângă el trei căutători şi un vampir şi le spuse 
ceva foarte repede şi într-o limbă necunoscută. Din gesturile 
lor, Flaherty înţelese că doi dintre ei mai fuseseră aici, în 
subteran, şi, la fel ca Lam, îşi aduceau bine aminte unde erau 
ascunse proiectoarele în pereţi. 

In vremea aceasta, dragonul lui Flaherty - sau, ca să fim 
drepţi, dragonul tătutțului lui - continua să-şi facă mendrele în 
pădurea neagră şi adâncă (jungla dispăruse de tot) şi să dea 
foc la copaci. 

In cele din urmă, probabil după mai puţin de treizeci de 
secunde, deşi lui Flaherty i se păru infinit mai mult, trăgătorii 
de elită aleşi de Lamla deschiseră focul. Aproape imediat şi 
pădurea, şi dragonul începură să pălească dinaintea ochilor 
bostonianului, preschimbându-se într-o peliculă 
cinematografică prea mult expusă. 

— Unu! Bravo, băieţii mei! urlă Lamla pe un ton care 
aducea acum mai mult a behăit de oaie. Wu vă opriţi! Nu vă 


opriți, vă zic, pentru numele taților voştri! 

Probabil că jumate dintr-ăia nici n-au avut aşa ceva, 
bombăni în gând Flaherty. Apoi se auzi zgomotul 
inconfundabil de sticlă ce se sparge, iar dragonul încremeni. 
La fel încremeniră şi flăcările care-i ieşeau din gură şi nări şi 
dintre solzii mari de pe grumazul gros. 

Imbărbătaţi, cei patru începură să tragă mai repede şi, 
după doar câteva clipe, atât luminişul, cât şi dragonul 
încremenit dispărură ca şi cum nici n-ar fi fost. În locul lor 
apăruse iarăşi coridorul lung din gresie, pe pardoseala plină 
de praf a căruia se vedeau urmele celor care trecuseră pe 
acolo mai devreme. De o parte şi de cealaltă erau portalurile 
sparte ale proiectoarelor. 

— Foarte bine! răcni Flaherty, făcând un semn aprobator 
din cap spre Lamla. Acum, să pornim fuga după mucos şi să-l 
prindem şi să-i aducem capul înfipt într-un ţăruş! De acord? 

Se auziră răgete sălbatice de consimţire, cel mai răsunător 
fiind al lui Lamla, ai cărui ochi aruncau o strălucire galben- 
otrăvită ca suflul dragonului. 

— Bine, atunci! 

Şi Flaherty o luă înainte, cântând (foarte tare, dar şi foarte 
fals) o melodie pe care ar fi recunoscut-o orice infanterist 
marin: 

— Poţi să fugi oriunde-ar fi... 

— POŢI SA FUGI ORIUNDE-AR FI! mugiră şi ceilalţi gonind în 
formaţie spre locul unde fusese jungla lui Jake şi sfărâmând 
cioburile de sticlă sub tălpi. 

— Te-nşfăcăm cât ai clipi! 

— TE-NŞFĂCĂM CÂT AI CLIPI! 

— In Cain sau Lud de te-ai afla... 

— ÎN CAIN SAU LUD DE TE-AI AFLA! 

— Boaşele ţi le vom mânca, sângele noi ţi-l vom bea! 

Şi, pe când trupeţii lui repetau şi acest ultim şi minunat 
vers, Flaherty grăbi şi mai mult pasul. 


11 


Jake îi auzi cum vin iar după el, cum tot vin şi tot vin, vin- 
vin-commala. Îi auzi promiţându-i că-i vor mânca ouăle şi că-i 
vor bea sângele. 

Numai gura e de voi!, îi apostrofă el în gând, încercând, 
totuşi, să grăbească pasul. Şi se sperie teribil când îşi dădu 
seama că nu e în stare. Sigur, îl obosise schimbul făcut cu 
Ete, dar... 

Nu. 

Roland îl învățase că autoamăgirea nu-i nimic altceva decât 
o altă formă de vanitate, un răsfăţ căruia nu ar trebui sa se 
dedea. lar Jake, strâduindu-se să-i urmeze sfatul, se văzu 
nevoit să admită că „obosit” nu era un cuvânt care să descrie 
cum trebuie situaţia. Junghiului din coaste îi crescuseră colţi 
lungi şi ascuţiţi care i se înfipseseră adânc în subsuoară. Ştia 
că o luase înaintea urmăritorilor lui, dar, după răgetele lor 
ridicole, îşi putea da seama şi că recuperau distanţa dintre ei. 
Nu va trece mult şi vor începe iar să tragă în el şi în Ete şi, 
chiar dacă e mai greu să nimereşti ţinta din alergare, unii 
dintre ei s-ar putea să aibă noroc. 

Acum observă în faţă ceva ce bloca tunelul. O uşă. Se 
apropie de ea întrebându-se ce va face dacă Susannah nu 
este pe partea cealaltă, sau dacă este şi nu ştie sau nu poate 
să-l ajute. 

Ei bine, în cazul ăsta, el şi cu Ete vor încerca să le ţină piept 
urmăritorilor. Nu se vor ascunde, nu vor mai încerca să 
reconstituie Lupta de la Termopile, dar va azvârli 'Rize şi va 
reteza capete până îşi va da ultima suflare. 

Dacă va fi cazul. 

Mai bine să nu fie. 

Jake înaintă cu greu spre uşă, simțind cum răsuflarea-i 
fierbinte îi arde gâtlejul. Şi îşi spuse: Ei, asta este. Oricum nu 
aş fi putut să alerg mai departe. 

Ete ajunse primul. Îşi sprijini lăbuţele din faţă pe lemnul de 
carpen şi ridică ochii de parcă ar fi vrut să descifreze 
cuvintele inscripţionate pe uşă şi mesajul care licărea sub ele. 


Apoi se uită în urmă, la Jake, care venea gâfâind şi ţinându-se 
cu o mână de coaste. Orizele rămase se bălăngăneau în 
traista din papură, lovindu-se cu zgomot între ele. 


NORTH CENTRAL POSITRONICS, LTD. 
New York/Fedic 


Securitate maximă 
PAROLA VOCALA DE ACCES 
#9 OPŢIUNEA FINALA 


încercă clanţa, ştiind dinainte că nu face decât să 
îndeplinească o formalitate. Când metalul rece refuză să 
cedeze sub apăsarea lui, nu se mai osteni să încerce încă o 
dată, ci se apucă să bată cu amândoi pumnii în lemnul uşii. 

— Susannah! strigă el. Deschide-mi, dacă eşti acolo! 

Nici nu mă gândesc! îl auzi pe tatăl său imitând vocea 
purceluşului Naf-Naf55. Apoi o auzi pe mama, pe un ton mult 
mai grav, ca şi cum ar fi vrut să demonstreze că poveştile 
sunt nişte treburi al naibii de serioase: Am auzit bâzâit de 
muscă... atunci când am murit. 

Dar din spatele uşii nu se auzi nimic. Pe de altă parte, din 
spatele lui Jake se auzeau urletele cântate ale celor din potera 
Regelui Purpuriu. 

— Susannah! zbieră el din nou şi, înțelegând că nu-i nimeni 
acolo să-i răspundă, se întoarse cu spatele la uşă (oare nu 
ştiuse el că astfel îi va fi sfârşitul, cu spatele lipit de o uşă 
încuiată?) şi luă câte o Oriză în fiecare mână. Ete stătea la 
picioarele lui, cu blana zbârlită şi cu pielea catifelată a 
boticului încreţită a furie şi dezvelind toţi colții. 

Jake  încrucişă brațele peste piept, luând poziţia 
„Încărcătura”. 

— Hai, veniţi, ticăloşilor, spuse el. Pentru Gilead şi pentru 
Eld. Pentru Roland, fiu al lui Steven. Pentru mine şi pentru 


55 Naf-Naf - fratele isteţ al lui Nif-Nif şi Nuf-Nuf, din 
Povestea celor trei purceluşi de James Halliwell-Phillips (n. tr.). 


Ete. 

Prea îndârjit, prea concentrat să moară cu folos, să ia cu 
sine măcar unul din nemernicii ăia (personal ar fi preferat să 
fie individul care-l anunţase că Părințelul era papa bun), ba 
chiar mai mulţi dacă era posibil, Jake nu-şi dădu imediat 
seama că vocea pe care o auzea venea de dincolo de uşă, iar 
nu din capul lui. 

— Jake! Tu eşti, scumpete? 

Făcu brusc ochii mari. O, te rog, Doamne, fă să nu fie o 
farsă. Pentru că dacă e aşa, atunci ar fi chiar ultima din viaţa 
lui. 

— Vin peste mine, Susannah! Ştii cum să... 

— Da! Tre’ să fie chassit, auzi ce-ţi spun? Dacă Nigel are 
dreptate, atunci parola tre' să fie cha... 

Jake n-o lăsă să repete cuvântul. Acum îşi vedea urmăritorii 
cum se năpustesc spre el pe coridorul acela lung, alergând 
cât îi ţineau puterile. Unii agitau armele deasudra capetelor şi 
trăgeau aiurea în aer. 

— Chassit! urlă el. Chassit pentru Turn! Deschide-te! 
Deschide-te, ticăloaso! 

Şi în spatele lui, uşa dintre New York şi Fedic se deschise cu 
un pocnet. 

Aflat primul în faţa atacatorilor, Flaherty o văzu şi scoase 
cea mai lungă şi mai urâtă înjurătură pe care o avea în 
vocabular, apoi trase un singur foc. Era un trăgător bun şi îşi 
puse toată forţa voinţei, forţă deloc de lepădat, în glonţul 
acela, ghidându-l. Şi cu siguranţă că i-ar fi găurit fruntea lui 
Jake, chiar deasupra ochiului stâng, dacă nu l-ar fi înşfăcat de 
guler o mână cu degete cafenii şi nu l-ar fi tras iute peste 
pragul uşii, prin şuierul strident care se aude în permanenţă 
între nivelurile Turnului. lar glonţul zbârnâi pe lângă el, 
neatingându-l. 

Ete se strecură şi el, zbierând ascuţit numele prietenului 
său - Eik-Eik! EiK'Eik! - iar uşa se trânti în urma lor. Flaherty 
ajunse acolo după doar douăzeci de secunde şi bătu disperat 
în ea până când începură să-i sângereze pumnii (iar când 
Lamla încercă să-l liniştească, îl îmbrânci cu atâta furie, că 


taheenul se dădu de-a berbeleacul). Nu mai avea ce face. Nu 
folosea la nimic să bată, nu folosea la nimic să înjure; nu mai 
era nimic de făcut. 

În ultima clipă băiatul şi bumblerul lui îi scăpaseră. Şi aşa 
rămase intact ka-tet-ul lui Roland. Pentru moment. 


VI 
PE ALEEA CARAPACEA ŢESTOASEI 


1 


Uită-te cu mare luare-aminte, te rog din suflet, căci este 
unul dintre cele mai frumoase locuri din America. 

Îți voi arăta mai întâi un drum de tară, cum sunt multe 
altele, ce merge şerpuind de-a lungul unei creste împădurite 
în zona vestică a statului Maine. Capetele lui intră amândouă 
în Route 7, la distanță de vreo cinci kilometri unul de celălalt. 
La apus de această creastă împădurită se poate observa o 
adâncitură verde în peisaj unde, aidoma unei pietre preţioase 
în montura realizată de bijutierul divin, se află Lacul Kezar. Ca 
mai toate lacurile montane, şi acesta îşi poate schimba 
înfăţişarea de şase, şapte ori în decursul unei singure zile, 
pentru că aici vremea este mereu pusă pe glume, de-ai putea 
zice că-i pe jumătate nebună. Şi ştii ceva? Ai avea perfectă 
dreptate. Localnicii se vor grăbi să-ți povestească despre 
furtunile de zăpadă care s-au abătut pe aici, o dată la sfârşitul 
lui august (asta s-a întâmplat în 1948) şi o dată chiar de Patru 
lulie (1959). Vor fi extrem de încântați să-ţi spună despre 
tornada care s-a iscat deasupra oglinzii înghețate a lacului în 
ianuarie 1971, aspirând zăpada şi creând un mini-viscol 
învolburat din care se auzea bubuit de tunete. Ştiu, îţi este 
greu să crezi că ar putea exista undeva în lume o asemenea 
anomalie meteorologică. Insă, dacă ai senzaţia că-ţi înşir 
baliverne, du-te să vezi pozele pe care le-a făcut Gary Barker. 

Astăzi lacul acela este mai negru decât incestul, căci nu 
doar reflectă în luciul lui norii grei de furtună ce se 
concentrează deasupra, ci le şi intensifică ameninţarea 
furioasă. Când şi când, câte o schijă din argint îi brăzdează 
suprafaţa de onix atunci când fulgerele săgetează prin 


plumbul norilor. lar bubuitul de tunet se rostogoleşte de la 
vest la est prin înaltul inflamat, aidoma roţilor unui car uriaş 
din piatră care hurducăie pe ulițele cerului. Pinii şi stejarii şi 
mestecenii încremenesc şi parcă întreaga lume îşi ţine 
răsuflarea. Umbrele au dispărut. Păsările au amuţit. Deasupra 
noastră un alt car parcurge solemn cerul şi, în urma lui - ia 
ascultă! - vine un huruit de motor. Nu peste mult timp îşi face 
apariţia Fordul Galaxy al lui John Cullum, prin parbrizul căruia 
se poate vedea chipul neliniştit al lui Eddie Dean în spatele 
volanului. Farurile murdare şi ele, ca restul maşinii, strălucesc 
timid în întunericul coborât prematur peste partea noastră de 
lume. 


2 


Eddie căscă gura ca să-l întrebe pe Roland unde anume 
mergeau, dar fireşte că nu era nevoie: ştia şi el. Capătul 
dinspre sud al Aleii Carapacea Ţestoasei era marcat de un 
indicator cu un 1 mare şi negru pe el, iar toate celelalte 
străduţe ramificate spre lac purtau numere crescătoare. 
Zăriră apa printre crengile copacilor, dar nu şi casele aflate în 
josul pantei. Lui Eddie i se părea că aerul e suprasaturat cu 
ozon şi electricitate statică şi, de vreo două ori, îşi pipăi ceafa, 
convins că firele de păr de acolo se ridicaseră, drepte ca nişte 
soldăţei în ziua de instrucţie. Dar nu era cazul, deşi asta nu 
schimba cu nimic senzaţia stranie, magică, de exaltare care 
venea peste el în valuri, ca şi cum plexul lui solar era un 
circuit electric supraîncărcat care începuse să scoată scântei. 
Furtuna era de vină, desigur; iar el era, pur şi simplu, unul 
dintre acei oameni care simt schimbările de vreme cu 
terminaţiile lor nervoase. Dar niciodată nu mai avusese o 
senzaţie atât de puternică, atât de tulburătoare ca acum. 

Nu doar furtuna e de vină şi tu ştii prea bine asta. 

Nu, sigur că nu. Dar se gândea că toată acea încărcătură 
electrică îl ajutase cumva să ia legătura cu Susannah. Pentru 
că semăna mult cu semnalul intermitent pe care se întâmplă 


să-l recepţionezi în miez de noapte de la unele posturi de 
radio îndepărtate, însă, de la întâlnirea lor cu 

(Tu, Copil al lui Roderick, tu, cel desfigurat, tu, cel rătăcit) 

Chevin de Chayven, semnalul acesta devenise mult mai 
puternic. Probabil unde zona aceasta a statului Maine era mai 
slab populată şi mai aproape de multe alte lumi. Chiar acum 
când ka-tet-ul lor era pe punctul de a se reîntregi. Căci Jake o 
găsise pe Susannah şi deocamdată păreau a fi în regulă, 
pentru că între ei şi urmăritorii lor era o uşă trainică. Dar îi 
aştepta ceva în faţă, ceva despre care Susannah ori nu voia 
să vorbească, ori nu ştia exact ce este. Dar şi aşa Eddie îi 
putu simţi oroarea tinerei faţă de acel ceva şi spaima că s-ar 
putea întoarce, iar tânărul cam bănuia despre ce era vorba: 
copilul Miei. Copil care fusese şi al lui Susannah într-un fel pe 
care el nu-l putea înţelege deplin. Nu-şi putea imagina de ce 
unei femei înarmate i-ar fi teamă de un copil. Dar uite că aşa 
stăteau lucrurile şi cu siguranţă că exista un motiv temeinic 
pentru asta. 

Trecură pe lângă un alt indicator pe care scria FENN, 11; şi 
pe lângă altul cu ISRAEL, 12. Apoi ajunseră la o curbă iar 
Eddie apăsă cu putere pedala de frână, oprind Fordul într-un 
nor de praf. Pe marginea drumului, lângă un semn pe care 
scria BECKHARDT, 13, se afla o camionetă cunoscută, tot 
marca Ford, iar de caroseria ei pătată de rugină se sprijinea 
nonşalant un bărbat şi mai cunoscut, îmbrăcat cu blugi 
sumecaţi şi cămaşă din denim, proaspăt călcată şi încheiată 
până sub bărbia rasă de curând. Pe cap avea o şapcă ce purta 
emblema echipei Boston Red Sox, pusă uşor pe o parte, ca şi 
cum ar fi vrut să spună: Ți-am luat-o înainte, amice. Pufăia 
dintr-o pipă, iar fumul ei albastru părea că încremenise 
deasupra chipului său ridat şi simpatic, în aerul liniştit de 
dinaintea furtunii. 

Eddie observă aceste detalii cu toată claritatea nervilor săi 
suprasolicitaţi, dându-şi seama totodată că pe buze i se lăţise 
zâmbetul acela pe care îl ai atunci când dai peste un bun 
prieten într-un loc neaşteptat: lângă piramidele din Egipt, în 


piaţa din vechiul Tanger, ori poate pe plaja insulei Formosa, 
ori pe Aleea Carapacea Ţestoasei din Lovell, într-o după- 
amiază furtunoasă din vara anului 1977. Chiar şi Roland 
zâmbea. Lungul, slabul, urâtul şi nu prea tânărul zâmbea! 
Parcă minunile nu se mai sfârşeau! 

Coborâră din maşină şi se apropiară de John Cullum. 
Pistolarul îşi ridică pumnul la frunte şi îndoi uşor un genunchi. 

— Heil, John! Mă bucur că te văd bine! 

— Aha, şi io! zise John. Foarte bine te văz şi io. 

Îşi atinse şi el uşor fruntea, sub cozorocul şepcii şi deasupra 
sprâncenelor stufoase. Apoi îl salută şi pe Eddie cu o înclinare 
a bărbiei: 

— Tinere! 

— Zile lungi şi nopţi senine, răspunse acesta, ducându-şi şi 
el încheieturile degetelor la frunte. 

Căci, vezi tu, Eddie nu mai făcea parte din această lume şi 
se simţea uşurat că nu mai trebuie să se prefacă. 

— Ce frumooos, remarcă John. lacătă c-am ajuns înaintea 
voastră. 

Roland se uită spre copacii de pe ambele laturi ale 
drumului şi apoi la întunericul tot mai adânc al cerului. 

— Nu prea-mi vine să cred că ăsta-i locul...?! 

Cu o uşoară intonaţie interogativă în ton. 

— Nu, nu-i chiar locu’ ăla de-l cătaţi voi, recunoscu John 
trăgând din pipă. Am trecut p-acolo şi m-am uitat, da’ uite ce 
vă zic io: dacă mai vreţi să stăm de vorbă, atunci acilea e mai 
bine. Că acolo e o beznă de-ţi bagi deştele-n ochi. Neam de 
neamu' meu n-a mai văzut aşa ceva. 

O clipă doar, chipul lui străluci precum cel al unui copil care 
a prins pentru prima oară un licurici într-un borcan, iar Eddie 
înţelese că nu glumea absolut deloc. 

— De ce? întrebă el. Ce-ai acolo? Vizitatori? Sau o uşă mai 
ciudată? 

Şi atunci îi veni ideea... şi se agăţă de ea cu putere: 


36 Versuri din balada pop You Belong to Me, lansată în anul 
1952 (n. tr.). 


— O uşă e, nu-i aşa? Şi-i deschisă! 

John începuse să clatine din cap, dar acum se opri şi păru 
că se gândeşte mai bine la cele văzute. 

— S-ar putea să fie o uşă, zise el lungind mult cuvântul 
până-l transformă într-un oftat de satisfacţie la capătul unei 
zile lungi şi grele: uuuuuşșşşăăăă. Da’ nu prea seamănă cu o 
uşă, deşi... mda... ar putea fi pe undeva, prin lumina aia? 

Căzu iar pe gânduri, apoi: 

— Cam aşa ceva. Dar voi mi-aţi zis că vreţi să stăm de 
vorbă, or, dacă ne ducem la Cara Laughs, n-o să mai scoateţi 
nicio vorbuliţă, vă zic io de p-acuma. Doar ce-o să vă zgâiţi cu 
gurile căscate. 

Cullum izbucni în hohote puternice de râs. 

— Şi io la fel! 

— Ce-i aia Cara Laughs? vru să ştie Eddie. 

John ridică din umeri. 

— Multă lume de p-acilea, de pe malul lacului, îşi botează 
cabanele. Oricum, Cara-i nelocuită acuma. E a unei familii, 
McCray parcă-i cheamă, din Washington D.C., da' e scoasă la 
vânzare, că cică proprietarii au avut cam multe ghinioane în 
ultima vreme. Pe el l-a lovit damblaua... iar ea... 

Şi făcu gestul cu o sticlă imaginară la gură. 

Eddie dădu din cap. Sigur, în toată povestea asta cu 
căutarea Turnului erau o mulţime de lucruri pe care nu le 
înţelegea, dar mai erau şi altele pe care le simţea în fibra lui, 
fără să aibă nevoie de explicaţii. Unul dintre ele era faptul că 
centrul activităţii vizitatorilor în partea aceasta de lume era o 
casă de pe Aleea Carapacea Ţestoasei, casă care se numea 
Cara Laughs. Şi era convins că, atunci când vor ajunge acolo, 
vor vedea că numărul afişat la poartă este 19. 

Ridică ochii la marşul implacabil al norilor negri spre vest, 
peste Lacul Kezar. Spre vest şi peste Munţii Albi, care cu 
siguranţă că purtau numele Discordia într-o lume nu prea 
departe de aceasta. Şi pe Calea Grinzii. 

Mereu pe Calea Grinzii. 

— La ce te gândeşti, John? întrebă Roland. 

Cullum făcu un semn cu capul spre plăcuţa pe care scria 


BECKHARDT. 

— Mă îngrijesc de casa lu' Dick Beckhardt încă de dinainte 
să ajungă Kennedy preşedinte, răspunse el. Al naibii de 
cumsecade e omu' ăsta, aşa să ştiţi. Acu-i la Washington, nu-ş 
ce post are în administraţia Carter. 

Caaar-tăăăr. 

— Aşa că am cheia de la casă. Cred c-ar fi bine să intrăm. 
Că-i cald şi bine în'untru, cum nu cred c-o să mai fie p-acilea 
p-afară în curând. Şi atunci o să-mi ziceţi ce aveţi a-mi zice, 
iar io o să vă ascult cu amândouă urechile căscate, că mă 
pricep binişor la chestia asta; şi după aia o să ne repezim 
până la Cara. Deşi io... sincer să fiu... neam... 

Clătină din cap şi se uită la pipa din mână cu uluire pură. 

— Neam de neamu' meu n-a mai văzut aşa ceva, atât vă 
zic. Am avut senzaţia că nici nu ştiu cum să mă uit. 

— Haide, îi spuse Roland. Dacă nu-ţi e cu supărare vom 
călători toţi în autocăruţa ta. 

— Nu-mi e deloc cu supărare, răspunse John, urcându-se în 
maşină. 


3 


Căsuţa cu pereţi din bârne de pin a lui Dick Beckhardt se 
afla cam la vreo opt sute de metri mai la vale. Livingul se 
evidenția prin soba borţoşică din colţ şi covorul împletit de pe 
jos. Peretele dinspre vest era în întregime din sticlă, iar Eddie 
rămase fascinat câteva clipe lângă el, uitând de toată graba. 
Lacul căpătase o tentă mată, de abanos, destul de 
înspăimântătoare - ca un ochi de zombi, îşi zise el fără să 
priceapă de unde-i venise ideea. Avea senzaţia că, dacă ar 
bate vântul (aşa cum se va întâmpla cu siguranţă atunci când 
va începe ploaia), s-ar forma valuri mici şi înspumate pe 
suprafaţa lacului, făcându-l astfel mai uşor de privit. Alungând 
sentimentul că acolo este ceva mare care se uită şi el la tine. 

John Cullum se aşeză la biroul lustruit din lemn de pin al lui 
Dick Beckhardt, îşi scoase şapca, dar o păstră între degetele 


strânse ale mâinii drepte. Îi privi cu gravitate pe Roland şi 
Eddie. 

— Pentru nişte oameni care se cunosc de al dracu' de 
puţină vreme, ne cunoaştem al dracu' de bine, spuse el. Nu 
credeţi? 

Ba da. Aşa credeau şi cei doi. Eddie se tot aştepta să se 
stârnească vântul, dar lumea îşi ţinea în continuare 
răsuflarea. Era gata să pună rămăşag că furtuna ce va veni va 
fi una absolut infernală. 

— Aşa ajungi să te cunoşti cu cineva doar în armată, 
continuă John. Sau în război. 

Adică aaar-mată. Cât despre cuvântul război, pronunția 
acestuia a fost prea aproximativă ca să poată fi reprodusă 
aici. 

— Aşa cum e mereu în caz de forţă majoră, părerea mea. 

— Da, fu de acord Roland. „Focurile de armă leagă 
prietenii”, zicem noi. 

— Ei, na? Acu”, fiţi atenţi că io ştiu că aveţi a-mi zice nişte 
lucruri, da' mai 'nainte tre’ să vă zic eu unul. Şi să nu-mi ziceţi 
mie pe nume dacă n-o să vă placă. 

— Ce? fu curios Eddie. 

— Şerifu' nost, Eldon Royster îi zice, a săltat patru indivizi 
acu' fo' două ceasuri în Auburn. Se pare că încercaseră să se 
furişeze pe lângă un baraj al poliţiei şi o luaseră pe un drum 
lăturalnic, da’ nu le-a fost de folos, că s-au împotmolit acolo. 

Şi John îşi puse pipa în gură, luă un chibrit din buzunar şi-şi 
propti de vârful lui unghia degetului mare, fără să-l aprindă 
deocamdată. 

— Şi motivu' pen' care au vrut să se fofileze e că erau 
doldora de muniţie şi arme. 

Munjjiie. 

— Adicătelea mitraliere, grenade şi bucăţi din chestia aia 
de i se zice C4. Unu’ din ei era tipu’ ăla de care pare-mi-se că 
aţi zis şi voi, Jack Andolini? 

Şi, spunând acestea, aprinse chibritul Diamond Bluetip. 

Eddie se prăvăli într-unul din scaunele fiţoase, în stil 
Shaker, ale lui sai Beckhardt, îşi dădu capul pe spate şi hohoti 


prelung către grinzile din tavan. Odată stârnit, nimeni nu era 
în stare să râdă precum Eddie Dean, reflectă Roland. Cel 
puţin, de când Cuthbert Allgood intrase în poiana de la 
capătul cărării. 

— ŢI-I închipui pe frumuşelul Jack Andolini băgat la bulău în 
minunatul stat Maine? exclamă tânărul. Dă-mă prin zahăr 
pudră şi fă-mă gogoaşă pentru gabori! Băi, ce mi-aş dori să 
fie viu frate-miu, Henry, şi să vadă chestia asta! 

Şi atunci îşi dădu seama că poate Henry era viu; o variantă 
a lui, în orice caz. Bineînţeles, presupunând că în lumea 
aceasta existau fraţii Dean. 

— Înî, îhî, am ştiut eu c-o să vă placă la nebunie, spuse 
John, aprinzându-şi pipa de la flacăra chibritului care se 
înnegrea rapid. 

Se vedea treaba, însă, că şi lui îi plăcea la nebunie. Rânjea 
mult prea larg şi nu prea reuşea să tragă din pipă. 

— Of, măiculiţa mea, exclamă Eddie, ştergându-se la ochi. 
Şi uite cum, dintr-odată, ziua asta a devenit mult mai 
frumoasă. La naiba, parcă şi anula devenit mai frumos. 

— Şi mai am încă ceva pentru voi, spuse John, da’ nu vă zic 
deocamdată. 

Pipa se dovedi satisfăcătoare şi Cullum se lăsă pe spătarul 
scaunului, cu ochii la cei doi străini hoinari pe care-i 
cunoscuse în ziua aceea. Străini hoinari al căror ka era acum 
strâns împletit cu al lui, la bine şi la rău, în sărăcie şi în 
bogăţie. 

— Pen' că acu' vreau s-auz ce aveţi a-mi zice. Şi ce vreţi voi 
să fac eu. 

— Câţi ani ai, John? îl întrebă Roland. 

— Nu chiar atât de mulţi ca să nu mai poci să fac faţă la 
niţică acţiune, răspunse John cu ceva răceală. Da’ tu câţi ai, 
fârtate? De câte ori ai fentat moartea? 

Roland îi adresă un zâmbet ce parcă voia a-i spune: a; 
dreptate, acum hai să schimbăm subiectul. 

— Va vorbi Eddie pentru amândoi, anunţă el hotărârea 
luată pe drumul de la Bridgton. Povestea mea e prea lungă. 

— Aşa zici tu, comentă John. 


— Aşa zic, întări Roland. Aşa că îţi va spune Eddie povestea 
lui şi după aia îţi vom explica ce vrem să faci şi, dacă vei fi de 
acord, Eddie îţi va da ceva ce va trebui să duci unui om pe 
nume Moses Carver... iar eu îţi voi da altceva. 

John Cullum se gândi puţin, apoi dădu din cap şi se întoarse 
spre Eddie. 

Tânărul trase adânc aer în piept. 

— Primul lucru pe care ar trebui să-l afli e că l-am cunoscut 
pe tipul ăsta în timpul unui zbor din Bahamas, de la Nassau, 
spre Aeroportul Kennedy din New York. Pe vremea aia eram 
dependent de droguri şi aşa era şi fratele meu. În ziua aia 
transportam nişte cocaină. 

— Când s-au întâmplat toate astea, fiule? îl întrebă John 
Cullum. 

— În vara lui 1987. 

Ochii lui Cullum se măriră brusc. Era evident surprins, dar 
nici vorbă să nu-i creadă. 

— Deci pe bune veniţi din viitor! Of, mama mea care m-ai 
făcut! 

Şi se aplecă spre Eddie prin fumul aromat de tutun. 

— Spune-mi povestea ta, fiule. Şi vezi să nu omiţi nimicuţa. 


4 


Povestea lui Eddie dură cam o oră şi jumătate. Şi fireşte că, 
neavând prea mult timp la dispoziţie, tânărul omise unele 
amănunte. Când isprăvi, observară cu toţii că o noapte 
prematură coborâse peste lacul de alături. lar furtuna nici nu 
izbucnise, nici nu se deplasase mai departe. Când şi când 
tunetele bubuiau răguşit deasupra casei lui Dick Beckhardt şi 
uneori zgomotul era atât de puternic şi neaşteptat încât îi 
făcea pe toţi să tresară. Un fulger lovi perpendicular pe 
centrul lacului, colorându-l, pentru o clipă, într-un purpuriu 
irizat. La un moment dat se iscă şi vântul, vorbind pe multe 
voci prin frunzele copacilor, iar atunci Eddie îşi spuse Acum o 
să vină, cu siguranță că acum o să vină, dar nu se întâmplă 


nimic. Şi nici furtuna iminentă nu se îndepărtă, iar momentul 
acesta încremenit, aidoma unui paloş agăţat de un fir ţesut 
de un păianjen, îl duse cu gândul la lunga, strania sarcină, 
acum încheiată, a lui Susannah. În jurul orei şapte, curentul 
se întrerupse, iar John se duse în bucătărie să caute lumânări, 
în vreme ce Eddie îşi spunea mai departe povestea: bătrânii 
din River Crossing, nebunii din Lud, oamenii buni şi foarte 
îngroziţi din Calla Bryn Sturgis, loc unde întâlniseră un fost 
preot care părea a fi ieşit direct din paginile unei cărţi. John 
puse lumânările pe masă, alături de o farfurie cu biscuiţi şi 
felii de brânză şi de o sticlă cu ceai Red Zinger. Eddie încheie 
cu vizita lor la Stephen King, povestind cum îl hipnotizase 
pistolarul pe scriitor ca să uite că-i văzuse vreodată, cum o 
văzuseră pe prietena lor, Susannah, doar pentru o fracțiune 
de secundă şi cum se făcuse de-i dăduseră telefon, pentru că, 
aşa cum zicea Roland, nu exista nimeni altcineva în partea 
aceasta de lume la care ar fi putut apela în afară de el, John 
Cullum. Când Eddie termină de vorbit, Roland povesti despre 
întâlnirea cu Chevin de Chayven pe drumul spre Aleea 
Carapacea Ţestoasei şi puse pe masă, lângă farfuria cu 
brânză, crucea din argint pe care i-o arătase şi lui Chevin. 
John mângâie zalele fine ale lănţişorului cu buricul gros al 
degetului mare. 

Şi urmă o tăcere lungă. 

Când nu o mai putu suporta, Eddie îl întrebă pe vârstnicul 
îngrijitor de bărci cât anume crede din spusele lor. 

— Cred tot, răspunse John fără şovăială. Tre’ să vă îngrijiţi 
de trandafirul ăla din New York, nu-i aşa? 

— Aşa este, zise Roland. 

— Pen’ că doar el mai ţine întreagă una din Grinzile alea, 
când alelalte au fost dărâmate de telepaticii ăia, de 
Sfărâmători. 

Eddie rămase uluit de cât de iute şi lesne reuşise Cullum să 
priceapă esenţa poveştii, dar probabil că nu avea de ce să fie 
surprins. Ochii noi văd mai limpede, cum îi plăcea lui 
Susannah să spună. lar Cullum se apropia mult de ceea ce 
Cărunţii din Lud ar fi numit „un ticălos viclean”. 


— Da, spuse Roland. Adevăr grăieşti. 

— Trandafirul are grijă de o Grindă. Stephen King are grijă 
de cealaltă. Cel puţin, aşa vă închipuiţi. 

— Ar trebui să stea cineva cu ochii pe el, John, zise Eddie, 
pentru că are nişte obiceiuri tare nesănătoase. Dar, dacă 
plecăm din anul 1977 al acestei lumi, nu ne vom mai putea 
întoarce niciodată ca să vedem ce face. 

— De ce? King nu există şi în celelalte lumi? întrebă John. 

— Suntem aproape siguri că nu, îi răspunse Roland. 

— Şi chiar dacă ar exista, interveni Eddie, nu contează ce 
face în lumile alea. Aceasta este lumea principală. Aceasta şi 
cea din care vine Roland. Sunt lumi gemene. 

Se uită la Roland, aşteptând să-i confirme spusele. 
Pistolarul dădu din cap şi îşi aprinse ultima dintre ţigările pe 
care John i le dăduse mai devreme. 

— Aş putea să-l supraveghez pe Stephen King, spuse John 
Cullum. Şi nici nu va simţi. Asta în cazul că o să scap teafăr 
după ce vă fac afurisita aia de treabă în New York. Cam am 
eu o idee despre ce-i vorba, dar cred c-ar fi mai bine să mă 
lămuriţi voi. 

Scoase din buzunarul de la spate un carneţel cam 
zdrenţuit, cu numele firmei producătoare pe coperta verde: 
Mead Memo. Dădu paginile până ajunse la una nescrisă, 
scoase un creion din buzunarul cămăşii, îi linse vârful (Eddie 
îşi înăbuşi fiorul de dezgust), apoi se uită la ei cu privirea unui 
boboc în prima zi de liceu. 

— Şi acum, dragilor, le spuse el, ce-ar fi să-i povestiţi 
unchiului John şi restul? 


5 


De data aceasta vorbi Roland şi, chiar dacă avea mai puţin 
de spus decât avusese Eddie, povestea lui tot dură o 
jumătate de oră, pentru că rostea cuvintele cu mare grijă, 
apelând din când în când la ajutorul lui Eddie pentru vreun 
cuvânt sau expresie pe care nu le stăpânea. Eddie avusese 


ocazia să-i întâlnească şi pe ucigaşul şi pe diplomatul care 
zăceau înăuntrul lui Roland de Gilead, însă acum era pentru 
prima dată când vedea solul, mesagerul care vorbea pe 
înţelesul ascultătorului. Afară, furtuna tot nu voia nici să 
izbucnească, dar nici să plece spre alte zări. 

În cele din urmă pistolarul isprăvi şi se lăsă pe spătarul 
scaunului. La lumina galbenă şi pâlpâitoare a lumânărilor, 
chipul lui părea şi foarte bătrân, şi ciudat de fermecător. 
Privindu-l, Eddie se gândi pentru prima oară că poate mai 
avea şi alt beteşug în afară de cel pe care Rosalita Munoz îl 
numise  „afurisita  podagră”. Roland slăbise mult, iar 
cearcănele negre şi adânci de la ochi erau semn de boală 
grea. Pistolarul dădu peste cap paharul cu ceai roşu şi 
întrebă: 

— Ai înţeles tot ce ţi-am spus? 

— Înî. 

Atâta tot. 

— Ai înţeles foarte, foarte bine? insistă Roland. Nu ai nicio 
întrebare? 

— Nu prea cred. 

— Atunci repetă ce ţi-am spus. 

John umpluse două pagini cu scrisul său rotund. Acum le 
răsfoi, dând de câteva ori din cap ca pentru sine însuşi. După 
aceea mormăi ceva şi puse carneţelul înapoi în buzunar. O fi 
el de la tară dar nu-i prost deloc, îşi spuse Eddie. /ar 
întâlnirea noastră a fost mai mult decât o simplă întâmplare 
norocoasă,; a fost mâna lui ka într-o zi fericită.. 

— Mă duc la New York, zise John. Il caut şi-l găsesc pe tipul 
ăsta, Aaron Deepneau. Am grijă să nu-şi vâre nasu' 
prietenaşu' lui. Îl conving pe Deepneau că una dintre cele mai 
importante treburi din întreaga lume e să aibă grijă de 
trandafirul de pe terenul ăla viran. 

— Poţi să renunţi la „una dintre”, îl întrerupse Eddie. 

John făcu un semn ca şi cum a fi vrut să spună că asta se 
înţelegea de la sine. Luă foaia de hârtie cu castorul desenat în 
partea de sus şi o îndesă în portofelul lui voluminos. Când îi 
încredinţase actul de vânzare, Eddie Dean făcuse unul dintre 


cele mai dificile lucruri din viaţa lui de când fusese aspirat 
prin uşa nedescoperită şi trimis în East Stoneham. Şi o clipă 
trebui să se lupte cu tentaţia de a smulge documentul înainte 
ca acesta să dispară în portofelul uzat şi vechi al îngrijitorului 
de bărci. | se păru că înţelege mult mai bine ce trebuie să fi 
simţit Calvin Tower. 

— Pentru că acum voi deţineţi terenul, înseamnă că şi 
trandafirul este al vostru, conchise John. 

— Trandafirul este al Corporaţiei Tet, spuse Eddie. lar tu vei 
deveni acuma vicepreşedintele executiv al acesteia. 

Noua titulatură formală nu păru a-l impresiona pe John 
Cullum, care continuă: 

— Deepneau trebuie să-i întocmească actele constitutive şi 
să facă toate demersurile pentru ca Tet să fie conform legii. 
După aia, ne ducem amândoi la domnu' ăla, Moses Carver, şi 
îl convingem să ni se alăture. Cred că asta o să fie treaba cea 
mai grea. 

Șaa ma gaaa. 

— Dar noi vom face tot posibilul. 

— Pune-ţi la gât cruciuliţa Tuşii Talitha, îi ceru Roland, iar 
când te vei întâlni cu sai Carver, scoate-o de sub cămaşă şi 
arată-i-o. S-ar putea să-ţi fie foarte greu să-l convingi că 
intenţiile tale sunt cinstite. Dar mai întâi ai grijă să sufli peste 
ea, uite aşa. 

Pe drumul de la Bridgton, Roland îl rugase pe Eddie să se 
gândească dacă exista cumva vreun secret (indiferent de 
natura lui, putea fi oricât de neînsemnat sau de impresionant) 
pe care să-l cunoască doar Susannah şi naşul ei. Şi se dovedi 
că Eddie chiar cunoştea un asemenea secret, iar acum 
rămase mut de uimire când auzi vocea lui Susannah venind 
din cruciuliţa de pe masa lui Dick Beckhardt. 

— L-am îngropat pe Pimsy sub mărul cel mare, de unde să 
vadă cum cad florile primăvara, spuse vocea ei. Şi nenea 
Mose mi-a zis să nu mai plâng pentru că Dumnezeu consideră 
că atunci când îţi jeleşti prea mult un animăluţ... 

Aici cuvintele deveniri o bolboroseali, apoi se stinseri cu 
totul. Dar Eddie îşi aminti restul şi spuse el cu voce tare: 


— „când îţi jeleşti prea mult un animăluţ comiţi un 
păcat.” Şi mi-a mai povestit că nenea Mose îi spusese că se 
poate duce din când în când la mormânt ca să-i şoptească 
iubitului ei Pimsy „Şi fii fericit în rai”, dar şi aibă grijă să nu 
mărturisească nimănui asta, pentru că oamenii bisericii nu se 
dau în vânt după ideea că şi animalele ar putea ajunge în rai. 
Şi a păstrat secretul ăsta. Doar mie mi l-a spus. 

Şi Eddie schiţă un zâmbet trist, amintindu-şi confesiunea de 
după o partidă de sex în creierii nopţii. 

John Cullum se uită cu ochi mari la cruciuliţă, apoi la 
Roland. 

— Ce-i ăsta? Un fel de magnetofon? Ba nu, n-are nimic a 
face cu vreun magnetofon, aşa-i? 

— Este un sigul, răspunse cu răbdare Roland. Unul care te 
poate ajuta la întâlnirea cu Carver, în caz că se va dovedi a fi 
„bătut în cap”, după cum prea bine spune prietenul Eddie. 

Şi pistolarul zâmbi, îi plăcea să zică bătut în cap. Inţelegea 
ce înseamnă. 

— Pune-ţi-o. 

Dar Cullum nu îşi puse cruciuliţa. Pentru prima oară de 
când făcuseră cunoştinţă cu el, ţinând cont şi de schimbul de 
focuri de la magazinul mixt, bătrânul părea realmente 
descumpănit. 

— E vrăjită? se bâlbâi el. 

Roland ridică iritat din umeri, de parcă ar fi vrut să-i spună 
lui John Cullum că respectivul cuvânt nu avea niciun sens în 
contextul actual şi repetă: 

— Pune-ţi-o. 

Cu infinită grijă, de parcă s-ar fi aşteptat ca, dintr-o clipă 
într-alta, cruciuliţa Tuşii Talitha să se aprindă şi să-i facă o 
arsură serioasă, John Cullum făcu ce i se ceruse. Lăsă capul în 
jos ca să se uite la ea (iar chipul său prelung de yankeu 
căpătă bărbia dublă a unui burghez prosper de pe vremuri), 
apoi şi-o vâri sub cămaşă. 

— Of, mama mea care m-ai făcut, repetă el în şoaptă. 


6 


Conştient de faptul că acum vorbea exact aşa cum i se 
vorbise şi lui odinioară, Eddie Dean zise: 

— Spune restul lecţiei, John din East Stoneham, şi nu omite 
nimic. 

Când se dăduse jos din pat în dimineaţa aceea, Cullum era 
doar un îngrijitor de bărci dintr-un orăşel de provincie, unul 
din miliardele de anonimi ai lumii. La noapte, când se va duce 
la culcare, va fi pe punctul de a deveni unul dintre cei mai 
importanţi oameni ai lumii, un adevărat prinţ al Pământului. 
Dacă se temea de posibilitatea aceasta, avu grijă să nu o 
arate. Poate că încă nu-i pătrunsese toate înțelesurile. 

Dar uite că Eddie nu credea una ca asta. Ka îl aşezase pe 
bărbatul acesta în drumul lor, ţărănoi şi erou deopotrivă. Dacă 
Eddie nu ar fi fost Eddie, ci Walter (sau Flagg, cum îşi spunea 
Walter uneori), probabil că s-ar fi înfiorat acum. 

— Aşa vezi, spuse John, să continuăm. Nu vă pasă niciun 
picuţ cine conduce compania, dar vreţi ca Tet să înghită firma 
Holmes, pentru că, de-acum încolo, ea n-o să mai aibă treabă 
cu fabricarea pastei de dinţi şi cu plombarea de măsele, deşi 
încă un timp o să pretindă că o mai face. 

— Şi care... 

Atât apucă să spună Eddie, căci John îşi ridicase mâna 
noduroasă ca să-l oprească. Tânărul încercă să-şi închipuie 
mâna aceea cu un calculator de la Texas Instruments în ea. Şi 
fu uimit să-şi dea seama că poate crea o asemenea imagine. 
Foarte uşor chiar. Ei, cât de aiurea era? 

— Lasă-mă niţeluş, puiule, şi-am să-ţi zic. 

Eddie se sprijini de spătar, mimând că-şi închide buzele cu 
un fermoar. 

— Primul cel mai important şi mai important lucru e ca 
trandafirul să nu păţească nimic. Al doilea cel mai important 
şi mai important lucru e ca nici scriitorul nu tre’ să păţească 
nimic. Şi başca, eu şi cu tipu' ăla, Deepneau, şi cu tipu' 
ălălalt, Carver, tre' să clădim una din cele mai puternice 
corporaţii din lume. Ne vom ocupa cu imobiliare, vom 


angaja... staţi niţeluş... 

Scoase carneţelul verde, îşi consultă la repezeală notițele 
şi-l puse la loc în buzunar. 

— Vom angaja „dezvoltatori de software”, ce-or mai fi şi 
ăştia, pentru că ei reprezintă viitorul tehnologiei. Şi trebuie să 
avem grijă să ţinem minte cuvintele astea. 

Le înşiră ridicând degetele mâinii: 

— Microsoft. Microchips. Intel. Şi indiferent cât de mult ne 
dezvoltăm, sau cât de repede, cele trei îndatoriri reale ale 
noastre rămân aceleaşi: să protejăm trandafirul, să-l protejăm 
pe Stephen King şi să încercăm să le-o tragem celorlalte două 
companii ori de câte ori ni se iveşte ocazia. Pe una o cheamă 
Sombra. Ailaltă e... 

O şovăială abia sesizabilă. 

— Ailaltă e North Central Positronics. Voi ziceţi că Sombra e 
în branşa cu casele şi terenurile şi alea, alea. Positronics... e 
cu ştiinţa şi cu invențiile. De asta până şi eu îmi dau seama 
după nume. Dacă Sombra vrea să pună mâna pe vreo bucată 
de teren, Tet tre' musai să i-o ia înainte. Dacă North Central 
vrea să pună mâna pe vreo invenţie, noi tre' musai să 
încercăm să i-o suflăm de sub nas, sau măcar să-i punem 
beţe-n roate. Să facem să ajungă în posesia unui terţ, dacă nu 
se poate altfel. 

Eddie dădea mulţumit din cap. Nu-i spusese această ultimă 
idee şi se bucura nespus că pe bătrân îl dusese mintea până 
acolo. 

— Noi vom fi Cei Trei Muşchetari Ştirbi, vom fi Băşinoşii 
Apocalipsei?” şi de la noi se aşteaptă ca, prin orice mijloace, 
să-i oprim pe ăia să capete ce-şi doresc. Loviturile sub 
centură sunt mai mult decât recomandate. 

Apoi zâmbi larg: 

— N-oi fi fost eu la Harvard (Ha-vaaa/), da’ socotesc că nu-ţi 
trebuieşte multă şcoală ca să nimereşti nişte boaşe cu 
genunchiul. 


37 Aluzie la Cei Patru Călăreţi ai Apocalipsei, descrişi în 
ultima carte a Noului Testament (n. tr.). 


— Bun, spuse Roland, dând să se ridice de pe scaun. Acum 
cred că ar trebui să... 

Eddie ridică o mână, oprindu-l. Da, fireşte, ardea de 
nerăbdare să pornească cât mai iute după Susannah şi Jake; 
murea de dor să-şi strângă iubita în braţe şi să-i acopere 
chipul cu sărutări. | se părea că trecuseră ani de când o 
văzuse ultima oară, pe Drumul de Est din Calla Bryn Sturgis. 
Şi totuşi nu se grăbea să pună punct discuţiei, aşa cum făcea 
Roland, obişnuit din copilărie să i se dea ascultare şi părându- 
i-se ceva absolut normal jurămintele de credinţă până la 
moarte făcute de nişte oameni complet străini. Căci, ceea ce 
vedea Eddie de partea cealaltă a mesei lui Dick Beckharat nu 
era doar o altă unealtă de folos pentru atingerea scopului lor, 
aşa cum îşi închipuia pistolarul, ci un yankeu independent, cu 
capul bine înfipt pe umeri şi cu mintea brici... dar realmente 
mult prea vârstnic pentru ce-i cereau să facă. Şi, dacă tot 
vorbim despre vârstă, ce părere să avem atunci despre Aaron 
Deepneau, Cavalerul Chimioterapiei? 

— Prietenul meu doreşte să pornim la drum, iar eu sunt de 
acord cu el, zise Eddie. Mai avem mult de mers. 

— Ştiu. Ţi se vede pe chip, fiule. Ca o cicatrice. 

Pe Eddie îl fascina ideea că datoria şi ka-ul lăsaseră un 
semn pe chipul lui, semn ce unora le putea părea o podoabă, 
iar altora o desfigurare. Afară bubui tunetul. Afară săgeta 
fulgerul. 

— De ce accepţi propunerea noastră? îl întrebă Eddie. Simt 
că trebuie neapărat să-ţi aflu motivele. De ce te înhami la o 
treabă atât de grea doar pentru că ţi-o cer doi oameni pe care 
ieri nici nu-i cunoşteai? 

John se gândi bine cum să răspundă. Atinse cruciuliţa pe 
care o purta acum la gât şi pe care o va purta până în clipa 
morţii sale, survenită în anul 1989, cruciuliţă pe care i-o 
dăruise lui Roland o bătrână dintr-un oraş demult uitat. Şi o 
va atinge la fel în toţi anii care vor urma, atunci când va fi 
nevoie să ia o hotărâre importantă (cea mai notabilă fiind 
probabil ruperea legăturilor dintre Tet şi IBM, o companie mai 
mult decât extrem de doritoare să facă afaceri cu North 


Central Positronics) sau atunci când va avea de pregătit o 
operaţiune secretă (de exemplu bombardarea sediului 
Corporaţiei Sombra din New Delhi, cu un an înaintea morţii 
sale). Cruciuliţa aceea îi va vorbi lui Moses Carver, dar Cullum 
nu o va mai auzi niciodată, oricât de mult ar sufla în ea. Însă 
în majoritatea nopţilor de acum înainte, când îşi va aştepta 
somnul cu mâna pe ea, îşi va spune: Un sigul. Este un sigul, 
drăguță, e ceva venit dintr-o altă lume. 

Dacă va avea ceva regrete spre sfârşit (altele decât cele 
referitoare la anumite mârşăvii pe care le va pune la cale şi 
care vor duce la pierderea unor vieţi), atunci cel mai mare 
regret al lui va fi că nu a apucat să viziteze cealaltă lume, pe 
care o întrezărise într-o seară furtunoasă, pe Aleea Carapacea 
Ţestoasei din oraşul Lovell. Din când în când, sigulul lui 
Roland îi va trimite vise despre trandafiri şi un turn negru ca 
funinginea. Alteori va fi bântuit de viziuni în care îi vor apărea 
doi ochi purpurii, fără de trup, scrutând neîndurători orizontul. 
Şi câteodată va visa că aude sunet de corn străvechi. Din 
aceste vise se va trezi cu obrajii uzi de lacrimi, iar lacrimile 
vor fi de dor şi de moarte şi de dragoste. Din aceste vise se 
va trezi cu mâna încleştată pe cruciuliţă, gândind: M-am 
lepădat de Discordia şi nu regret nimic; am scuipat în ochii 
fără de trup ai Regelui Purpuriu şi inima mi s-a bucurat; mi- 
am legat soarta de Alb şi de ka-tet-ul pistolarului şi nu mi-am 
pus niciodată la indoială alegerea. 

Cu toate acestea îşi dorea să fi putut intra, fie şi o singură 
dată, în cealaltă lume: lumea de dincolo de uşă. 

lar acum răspunse: 

— Voi, băieţi, sunteţi de partea dreptăţii. N-am cum să 
explic mai bine de atât. Vă cred. 

Şovăi o clipă, apoi se corectă: 

— Cred în voi. Ştiu că este adevărat ce citesc în ochii voştri. 

Eddie socoti că terminase, dar Cullum îl surprinse cu un 
zâmbet şmecheresc, de om tânăr. 

— Plus că mi se cam pare mie că-mi daţi cheile de la o 
maşinărie cum n-am mai văzut. 

Maaşnăăie. 


— Cine, oare, n-ar fi curios s-o pună în mişcare şi să vadă 
de ce-i în stare? 

— Ţi-e teamă? îl întrebă Roland. 

John Cullum nu răspunse imediat; căzu pe gânduri, apoi 
dădu din cap. 

— Cam da, spuse el. 

Roland se declară mulţumit: 

— Foarte bine. 


7 


Se întoarseră pe Aleea Carapacea Ţestoasei în maşina lui 
Cullum, sub un cer negru, clocotitor. Cu toate că era vârful 
sezonului estival şi probabil toate casele de pe malurile 
Lacului Kezar erau ocupate, nu se întâlniră cu nicio maşină pe 
drum. lar toate ambarcaţiunile de pe lac fuseseră de multă 
vreme puse la adăpost. 

— Zisei că mai am ceva pentru voi, spuse John şi se duse în 
spatele camionetei, unde se afla o casetă din oţel cu cifru, 
aşezată lângă peretele cabinei. 

Incepuse să bată vântul şi îi învolbura puţinul puf alb de păr 
în jurul capului. Formă cifrul, desfăcu lacătul şi deschise 
capacul. Scoase apoi din caseta aceea două traiste prăfuite 
pe care călătorii noştri le cunoşteau mult prea bine. Una 
părea aproape nouă în comparaţie cu cealaltă, roasă şi de 
culoarea nedefinită a deşertului, strânsă cu şireturi lungi din 
piele netăbăcită. 

— Bagajele noastre! exclamă încântat Eddie. 

Încântat, dar mai ales u/uit la culme. 

— Cum mama dracului... ? 

John schiţă un zâmbet ce anticipa viitorul său strălucit de 
escroc: amuzat la suprafaţă, viclean dedesubt. 

— Vă place surpriza mea? Aşa m-am gândit şi eu. M-am 
întors la prăvălia lu' Chip, adică la ce-a mai rămas din ea, să 
mai arunc o privire. Incă mai era mare agitaţie p-acolo. 
Oamenii alergau speriaţi care-ncotro, acopereau cadavrele, 


întindeau benzile alea galbene, se buluceau să facă poze. 
Cineva pusese traistele aistea deoparte şi mie mi s-au părut 
olecuţă cam singurele şi cam tristuţe, aşa că... 

Ridică un umăr ciolănos. 

— Aşa că le-am luat cu mine. 

— Probabil că asta s-a întâmplat când noi eram cu Calvin 
Tower şi Aaron Deepneau în cabana lor închiriată, spuse 
Eddie. După ce tu ai promis că te duci acasă, îţi faci bagajele 
şi porneşti spre Vermont. Corect? 

Vorbea  mângâindu-şi traista. Cunoştea foarte bine 
suprafaţa aceea netedă, căci el împuşcase căprioara din a 
cărei piele o făcuse. El îndepărtase părul cu cuțitul lui Roland 
şi el o cususe cu ajutorul lui Susannah. Asta se întâmplase la 
scurtă vreme după ce Shardik, uriaşul urs Gardian, aproape 
că-i scosese maţele. Cam prin secolul trecut, aşa i se părea 
acum. 

— Înî, zise Cullum. 

Şi acum, când surâsul bătrânului se îndulci, dispărură şi 
ultimele îndoieli pe care Eddie le mai avea în privinţa lui. 
Găsiseră omul potrivit. Şi pentru asta trebuiau să-i aducă 
mulţumire multă-multă lui Gan. 

— Punecţi pistolul la brâu, Eddie, îl îndemnă Roland 
întinzându-i arma cu patul uzat, din lemn de santal. 

Pune-ţi pistolul. Acum zice că-i al meu, gândi tânărul, 
simțind un mic fior pe şira spinării. 

— Credeam că ne ducem după Susannah şi Jake, spuse el, 
dar luă bucuros pistolul şi şi-l puse la centură. 

Roland dădu din cap. 

— Mai avem ceva de făcut înainte. E vorba despre cei care 
l-au omorât pe Callahan şi au încercat să-l omoare şi pe Jake. 

Expresia îi rămase neschimbată, însă şi Eddie Dean, şi John 
Cullum se simţiră cuprinşi de fiori reci. O clipă li se păru 
absolut imposibil să se uite la el. 

Şi astfel a fost pronunţată condamnarea la moarte pentru 
Flaherty, taheenul Lamia şi ka-tet-ul lor. Fireşte că cei osândiţi 
nu au avut de unde să ştie, iar această ignoranță a lor era 
dovada unei compasiuni pe care cei de teapa lor nu o meritau 


câtuşi de puţin. 


8 


O, Doamne, Dumnezeule! vru să spună Eddie, însă nu reuşi 
să articuleze niciun cuvânt. 

Văzuse strălucirea crescând înaintea lor pe când mergeau 
spre nord, pe Aleea Carapacea Ţestoasei, în urma singurului 
stop funcţional de la camioneta lui Cullum. La început crezu 
că erau felinarele mari din faţa casei vreunuia mai cu dare de 
mână, apoi îşi zise că poate erau nişte reflectoare. Dar văpaia 
aceea se făcea tot mai mare; era o strălucire albastru-aurie în 
stânga lor, unde terenul cobora către lac. Când se mai 
apropiară de sursa de lumină (camioneta lui Cullum abia se 
mai târa), Eddie tresări puternic şi arătă spre nimbul ce se 
desprindea şi se îndrepta acum către ei, schimbându-şi 
culorile în zbor: din albastru în auriu, apoi în roşu, apoi în 
verde, apoi iarăşi în auriu şi în cele din urmă în albastru. În 
centrul lui era ceva ce semăna cu o insectă cu patru aripi. 
Apoi, când trecu razant pe deasupra camionetei lui Cullum, ca 
să dispară în pădurea întunecată de pe latura estică a 
drumului, întoarse capul ca să se uite la ei şi Eddie observă că 
avea chip de om. 

— Ce... pentru numele lui Dumnezeu... Roland, ce... 

— Taheen. 

Doar atât răspunse pistolarul. La lumina aceea nefirească, 
faţa lui era calmă şi obosită. 

Alte nimburi se desprinseră din strălucirea principală şi se 
avântară peste drum în zbor orbitor de cometă. Eddie văzu în 
ele muşte şi colibri minusculi şi rubinii şi încă ceva ce semăna 
cu nişte broaşte înaripate. Dincolo de ele... 

Stopul camionetei lui Cullum se aprinse, dar Eddie era mult 
prea ocupat să se holbeze la drăciile alea şi ar fi intrat precis 
în fundul lui dacă nu ar fi ţipat Roland la el. Tânărul opri 
Fordul, dar nu mai trase frâna de mână şi nici nu scoase 
cheile din contact. Apoi cobori iute şi se îndreptă spre aleea 


asfaltată care cobora printre copacii de pe povârnişul abrupt. 
Îi căzuse falca, iar ochii îi păreau imenşi în lumina delicată. 
Cullum veni lângă el şi privi în jos la fel de uluit. Aleea era 
flancată de două indicatoare: CARA LAUGHS, la stânga, şi 19 
la dreapta. 

— Ce chestie, şopti Cullum. 

Te-ai prins, vru să-i spună Eddie, tot fără să fie în stare să 
articuleze vreun cuvânt. Din gură nu-i ieşea decât un horcăit 
astmatic. 

Cea mai multă lumină venea din pădurea de la est de 
drum, dinspre stânga aleii spre cabana Cara Laughs. Copacii 
de aici, majoritatea pini, molizi şi mesteceni îndoiţi de un 
viscol puternic de la sfârşitul iernii, erau destul de îndepărtați 
unul de altul şi printre ei se preumblau cu paşi solemni sute 
de vieţuitoare, ca într-o sală de bal rustică, strivind frunzele 
moarte sub tălpile goale. Unele erau Copiii lui Roderick, la fel 
de bolânziţi precum Chevin de Chayven. Pielea le supura, 
mâncată de radiaţii; foarte puţini mai aveau câteva fire de 
păr pe cap. Însă lumina aceea din jurul lor le conferea o 
frumuseţe aproape de nesuportat. Eddie zări o femeie cu un 
singur ochi purtând în braţe ceva ce părea a fi un copil mort. 
Ea îi aruncă o privire îndurerată şi îşi mişcă buzele, dar Eddie 
nu auzi nimic. Îşi ridică pumnul la frunte şi îndoi uşor 
genunchiul. Apoi îşi atinse colţul ochiului şi întinse mâna spre 
ea. Te văd, voia să spună gestul lui... cel puţin, aşa spera. Te 
văd foarte bine. Femeia cu copilul mort sau cufundat în somn 
îi întoarse salutul, apoi se făcu nevăzută. 

În ceruri tunetul bubui puternic. lar fulgerul pătrunse în 
nucleul acelei lumini intense. Trăsnetul atinse un brad bătrân, 
cu trunchiul puternic şi acoperit cu muşchi, despicându-l pe 
verticală. Cele două jumătăţi se prăbuşiră în direcţii opuse. 
Miezul copacului luă foc şi din el ţâşni cu putere un nor des de 
scântei (dar nu, nu scântei ale flăcărilor, ci purtând calitatea 
diafană a  ceţii luminoase întâlnite uneori deasupra 
mlaştinilor) care se învârteji spre tivul gros al norilor. În 
scânteile acelea Eddie desluşi trupuri minuscule care dansau 
şi, preţ de o clipă, nici nu mai putu să respire. Parcă o vedea 


pe Clopoţica multiplicată în sute de exemplare. Apoi totul 
dispăru ca şi cum nici n-ar fi fost. 

— Uită-te la ei, şopti John, pe un ton încărcat cu respect. 
Vizitatorii! Mama mea, care m-ai făcut, tre' să fie sute! Păcat 
că nu-i vede şi prietenul meu, Donnie! 

Eddie era de aceeaşi părere: sute de bărbaţi, femei şi copii 
se preumblau prin pădurile din vale, se preumblau prin 
lumină, apărând şi dispărând, apoi apărând din nou. Era tot 
cu ochii la ei când simţi o picătură rece de apă pe gât, urmată 
de o a doua şi de a treia. Vântul şuiera amarnic prin copaci, 
provocând o altă răbufnire a acelor creaturi eterice şi 
transformând bradul despicat de fulger în două torţe uriaşe. 

— Haidem, le zise Roland, apucându-l de braţ. O să înceapă 
potopul, iar ăsta o să se stingă precum o lumânare. Dacă nu 
plecăm acum, vom rămâne blocaţi aici. 

— Unde... începu Eddie, apoi văzu şi înţelese. 

Lângă baza aleii, unde pădurea nu le mai oferea protecţie, 
ci era doar o învălmăşeală de bolovani care se rostogoleau în 
lac, se afla nucleul orbitor acelei străluciri nefireşti. Roland 
începu să-l tragă în acea direcţie. Fascinat de vizitatori, John 
Cullum nu se mişcă imediat din loc, dar apoi vru să vină după 
ei. 

— Nu! îi strigă pistolarul peste umăr, printre picăturile de 
ploaie reci, de mărimea unor monede şi din ce în ce mai dese. 
Vezi-ţi de misiunea ta, John! Rămâi cu bine! 

— Mergeţi cu bine, băieţi, răspunse John. 

Se opri şi le făcu cu mâna. Un fulger despică cerul, 
luminându-i chipul în albastru scânteietor şi negru cărbune. 

— Dumnezeu să vă aibă în paza Lui! 

— Fii atent, Eddie, o să ne repezim chiar în centrul luminii, 
spuse Roland. Uşa de colo nu-i a bătrânilor, ci a lui Prim. Şi de 
aceea este magică, dacă pricepi ce vreau să-ţi spun. Ne va 
duce acolo unde dorim, dacă ne vom concentra cum se 
cuvine. 

— Unde... 

— N-avem vreme! Mi-a spus Jake unde! M-a atins! Ţine-mă 
de mână şi goleşte-ţi mintea de orice gând! Te voi duce 


acolo! 

Eddie vru să-l întrebe dacă era absolut sigur, dar nu mai 
avu când. Roland o luă la goană. Eddie porni în urma lui. 
Coborâră panta în fugă, îndreptându-se spre lumină. Eddie o 
simţi pe piele, ca răsuflarea a milioane de guri minuscule. 
Covorul de frunze foşnea şi trosnea sub tălpile lor. La dreapta 
era bradul în flăcări. Simţea miros de răşină şi auzea sfârâitul 
scoarţei. Acum erau aproape de nucleul luminii. La început, 
Eddie întrezări prin el Lacul Kezar, apoi simţi cum o forţă 
enormă îl înşfacă şi-l trage în strălucirea aceea orbitoare. O 
fracțiune de secundă doar, i se păru că desluşeşte ceva de 
forma unei uşi. Strânse şi mai tare mâna lui Roland şi închise 
ochii. Covorul de frunze dispăru de sub picioarele lor. Zburau. 


VII 
REINTALNIREA 


1 


Flaherty stătea în fața uşii New York/Fedic. Pe ea se 
desluşeau zgârieturile provocate de câteva din gloanţele lor. 
Atâta tot. Se înălța dreaptă şi întreagă înaintea lor, impasibilă 
barieră între ei şi mucosul ăla căcăcios care reuşise cumva să 
treacă dincolo. Lamla stătea tăcut lângă el, aşteptând să i se 
domolească furia. Acelaşi lucru îl aşteptau şi ceilalţi, păstrând 
şi ei o tăcere prudentă. 

În cele din urmă, Flaherty obosi să tot lovească în uşă cu 
pumnii. Îi mai aplică o ultimă lovitură cu dosul mâinii, iar 
Lamla observă cu oroare cum din degetele omului ţâşneşte 
sângele. 

— Ce? se răţoi Flaherty surprinzându-i grimasa. Ce? Ai ceva 
de comentat? 

Pe Lamla îl durea exact undeva de cercurile albe din jurul 
ochilor lui Flaherty şi de petele roşii care-i apăruseră în obraji. 
Şi cel mai puţin îi păsa de mâna lui Flaherty ridicată la patul 
Glock-ului automat pe care-l purta în tocul de umăr. 

— Nu, sai. 

— Haide, zi ce-ţi trece prin minte, dacă nu-ţi este cu 
supărare, insistă Flaherty. 

Se forţă să zâmbească, dar nu reuşi să schiţeze decât o 
strâmbătură chinuită, rânjetul batjocoritor al unui dement. 
Încet, fără să facă pic de zgomot, ceilalţi se dădură înapoi. 

— O să aud multe, aşa că de ce n-ai începe tu, prietene? L- 
am pierdut! Aşa că fii tu primul care să mă critici, 
nenorocitule pocit care eşti tu! 

Sunt mort, îşi spuse Lamla. După o viață dedicată cu 
credință Regelui Purpuriu, îmi scapă o singură vorbă în fața 


unuia care are nevoie de un tap ispăşitor şi gata, sunt mort. 

Se uită în jur ca să vadă dacă nu cumva vreunul din ceilalţi 
dă semne că ar dori să-i ia apărarea. Dar evident că niciun 
camarad de-al lui nu era sinucigaş. Aşa că spuse: 

— Dacă te-am jignit cumva, Flaherty, a fost fără voie şi îmi 
cer ierta... 

— Ohoho! M-ai; jignit, şi încă cum m-ai jignit! chirăi Flaherty, 
cu accentul bostonian tot mai pronunţat, pe măsura turbării 
care-l cuprindea. Fireşte c-o să dau seamă pentru ce s-a 
întâmplat aici, da' cred că tu o să fii ăla care o să plătească 
pri... 

Şi atunci parcă aerul oftă în jurul lor, ca şi cum coridorul ar 
fi respirat adânc. Lui Flaherty i se zburli părul de pe cap, la fel 
şi blana lui Lamla. Căutătorii şi vampirii din poteră se 
întoarseră să vadă ce se întâmplă. Pe neaşteptate, unul dintre 
aceştia, un vampir pe nume Albrecht, scoase un țipăt strident 
şi se năpusti înainte, astfel încât Falherty reuşi să-i zărească 
pe cei doi nou-veniţi, cu ploaia şiroind pe jeanşi şi cizme şi 
cămăşi. La picioare aveau două traiste prăfuite, iar la şolduri 
le atârnau pistoale. Flaherty apucă să vadă patul din santal în 
milizecimea de secundă înainte ca bărbatul mai tânăr să-şi 
scoată pistolul şi să tragă, mai iute ca fulgerul. Şi atunci 
înţelese de ce fugise Albrecht. Doar un soi de om putea să 
aibă asemenea arme. 

Bărbatul cel tânăr trase o singură dată. Părul blond al lui 
Albrecht săltă, de parcă posesorul lui primise o scatoalcă 
după ceafă, apoi vampirul se prăbuşi pe burtă, se evaporă şi 
din el nu mai rămaseră decât hainele. 

— Heil, slugoi ai Regelui, spuse bărbatul mai în vârstă, pe 
un ton aproape amabil. 

Flaherty, cu mâinile încă însângerate în urma bătăliei 
purtate cu uşa pe care dispăruse mucosul, se uită cruciş, 
parcă nereuşind să priceapă ce se petrece. Da, fuseseră 
avertizaţi în legătură cu acest bărbat; da, mai mult ca sigur că 
era Roland de Gilead. Dar cum, pe unde ajunsese el aici, pe 
nepusă masă? Cum? Pe unde? 

Roland îi cuprinse cu privirea lui albastră, ca de gheaţă. 


— Care-i dinh-ul turmei voastre de prăpădiţi? Ne va face 
cinstea să păşească în faţă, au ba? Deci, ba este? 

Se uită de la unul la altul; mâna-i părăsi vecinătatea 
pistolului şi se ridică până în colţul gurii, unde-i înflorise un 
zâmbet sarcastic. 

— Nu? Foarte rău. Observ cu regret că nu sunteţi decât 
nişte mişei. Sunteţi în stare să ucideţi un preot şi să fugăriţi 
un copil, dar vă este frică să vă asumaţi răspunderea pentru 
faptele voastre. Laşi sunteţi, mişei sunteţi, fii de laşi şi de... 

Flaherty făcu un pas în faţă, cu mâna sângerândă pe patul 
pistolului care-i atarna din tocul de la subsuoara stângă. 

— Eu sunt cel pe care-l cauţi, Roland al lui Steven. 

— Aşa, carevasăzică, ştii cum mă cheamă? 

— Da! Îţi ştiu numele după chip, iar chipul după gură. E 
gura mamei tale cu care i-a supt-o lui John Farson cu atâta 
bucurie până când el şi-a slobozit în... 

Fără să se oprească din vorbit, Flaherty deschise focul, truc 
de luptător de gherilă pe care fără îndoială că-l mai folosise 
spre avantajul său şi în trecut. Şi, cu toate că bostonianul era 
rapid, iar arătătorul de la mâna stângă a lui Roland încă se 
afla în dreptul gurii atunci când porni glonţul, pistolarul îl birui 
fără efort. Primul său glonţ trecu drept printre buzele 
nelegiuitului care-l urmărise pe Jake, făcând să-i explodeze 
dinţii din faţă şi maxilarul superior şi aruncându-i lui Flaherty 
pe gât fragmente ascuţite de os pe care acesta le aspira 
odată cu ultima-i suflare. Al doilea glonţ perfora fruntea 
criminalului, fix între sprâncene, izbindu-l de uşa New 
York/Fedic. Glock-ul nefolosit se rostogoli din mâna lui moale 
şi se descărcă în pardoseala goală. 

Ceilalţi traseră cu o fracțiune de secundă mai târziu. Eddie, 
care îşi reîncărcase pistolul după ce trăsese în Albrecht, îi 
omori pe cei şase din primul rând. Când îşi goli iar arma, se 
retrase în spatele dinh-ului său ca să şi-o încarce din nou, 
exact aşa cum fusese învăţat. Roland îi rezolvă pe următorii 
cinci, apoi se strecură el în spatele lui Eddie, care îi elimină pe 
cei rămaşi cu excepţia unuia singur. 

Lamla era prea isteţ ca să încerce să tragă în cei doi, aşa că 


el fu cruțat deocamdată. Îşi ridică mâinile goale, cu degete 
acoperite cu blană şi palme netede. 

— Mă laşi în viaţă, pistolarule, dacă mă predau? 

— Nici vorbă, răspunse Roland, trăgând cocoşul armei. 

—  Afurisit să fii, atunci, chary-ka*, mai apucă să zică 
teheenul. 

Roland de Gilead îl împuşcă, iar Lamla de Galee se prăbuşi 
mort la pământ. 


2 


Toţi membrii poterei lui Flaherty zăceau claie peste 
grămadă în faţa uşii, ca o stivă de lemne de foc. Lamla căzuse 
pe burtă în faţa lor. Nici măcar unul singur nu apucase să 
tragă. Coridorul cu pereţi din faianţă se umpluse de mirosul 
înţepător al fumului albastru. Apoi intrară în funcţiune 
dispozitivele pentru purificarea aerului şi începură să pufăie 
greoi din pereţi. Cei doi pistolari simţiră cum aerul se tulbură, 
începe să se mişte şi apoi le suflă peste obraji. 

Eddie îşi reîncărcă pistolul. Pistolul lui, aşa i se spusese. 
Apoi îl puse la loc în tocul de la şold. Se duse la grămada de 
morţi şi, cu un aer absent, trase patru dintre aceştia într-o 
parte ca să poată ajunge la uşă. 

— Susannah! Suze, eşti acolo? 

Dar, spune-mi tu: crezi că există cineva pe lume care, cu 
excepţia viselor, să se aştepte, la cel mai sincer mod, să se 
reunească cu iubirea vieţii lui, chiar în cazul când respectiva 
iubire lipseşte doar pentru câteva minute, fiind plecată după 
pâine sau cam aşa ceva? lţi zic eu: Nu, absolut deloc. De 
fiecare dată când nu mai vedem persoana în cauză, în 
adâncul sufletului o considerăm moartă. Pentru că ni s-a dat 
atât de mult, argumentăm noi, cum să nu ne aşteptăm să fim 
azvârliţi din Rai, aidoma lui Lucifer, pentru orgoliul nemăsurat 
de a ne fi considerat demni de o asemenea iubire? 

Drept care nici Eddie nu se aşteptă să primească vreun 


38 „Neguţător de moarte” (n. tr.). 


răspuns. Până când îi auzi vocea, venită dintr-o altă lume, 
prin lemnul gros al uşii: 

— Eddie? Tu eşti, iubirea mea? 

Şi capul lui Eddie, perfect normal doar cu câteva secunde 
înainte, păru dintr-odată mult prea greu ca să se mai poată 
ţine drept. Tânărul şi-l sprijini de uşă. La fel şi ochii i se 
păreau prea grei ca să-i mai poată ţine deschişi. Aşa că îi 
închise. Probabil că erau grei de lacrimi, căci le simţi cum îi 
şiroiesc pe obraji, calde ca sângele. Mai simţi şi mâna lui 
Roland atingându-i spatele. 

— Susannah, repetă Eddie, fără să deschidă ochii şi cu 
degetele lipite de lemnul uşii. Poţi s-o deschizi? 

Jake fu cel care-i răspunse de data aceasta. 

— Noi nu. Dar tu poţi. 

— Care-i cuvântul? întrebă Roland. 

Se tot uita în spate, dorindu-şi aproape să mai apară şi alţi 
nelegiuiţi (căci sângele îi clocotea în vine), dar coridorul din 
faianţă era pustiu. 

— Care-i cuvântul, Jake? 

O pauză (extrem de scurtă, dar care lui Eddie i se păru 
nesfârşită), apoi cei doi de dincolo de uşă rostiră într-un glas: 

— Chassit. 

Eddie nu se simţi în stare să pronunţe cuvântul cum se 
cuvine: gâtlejul îi era plin de lacrimi. Roland, însă, nu avea 
această problemă. Trase şi el câteva cadavre de lângă uşă 
(inclusiv cel al lui Flaherty, căruia moartea nu-i ştersese 
grimasa de pe urmă) şi apoi rosti cuvântul. lar uşa dintre lumi 
se deschise din nou şi cei patru se pomeniră din nou faţa în 
faţă: Susannah şi Jake într-o lume, Roland şi Eddie într-alta. 
Între ei nu se afla decât o membrană transparentă şi 
scânteietoare aidoma cristalului de mică. Susannah întinse 
mâinile, străpungând membrana aceea, la fel cum un înotător 
străpunge luciul apei. 

Eddie le prinse într-ale lui. O simţi cum îl strânge mai bine 
şi îl trage în Fedic. 


3 


Când Roland ajunse şi el pe partea cealaltă, Eddie deja o 
ridicase pe Susannah în braţe. Băiatul înălţă ochii la pistolarul 
cel slab. Nu surâse niciunul Surâdea pentru amândoi Ete, 
aşezat lângă piciorul lui Jake. 

— Heil, Jake, spuse Roland. 

— Heil, Tată. 

— Aşa vrei să-mi spui? 

Jake dădu hotărât din cap: 

— Da, dacă-mi dai voie. 

— Nu există ceva care să-mi bucure mai mult sufletul, şopti 
Roland. 

Apoi întinse braţele, dar încet, foarte încet, nefiind obişnuit 
cu gestul acesta. Fără să-şi ia ochii de la chipul lui Roland, 
Jake intră în îmbrăţişarea acelor braţe de asasin. Visase clipa 
aceasta, însă niciodată nu avusese curajul să-şi 
împărtăşească visele. 

In tot acest timp, Susannah avea treabă să-i acopere obrajii 
lui Eddie cu pupături. 

— Aproape că l-au prins pe Jake, îi povestea ea printre 
săruturi. Eu aproape aţipisem în partea mea de uşă... atât 
eram de obosită. Şi cred că m-a strigat de vreo trei, patru ori 
înainte să... 

li va asculta mai târziu povestea. În amănunt şi până la 
capăt. Vor sta de vorbă mai târziu. Acum îi prinse sânul stâng 
în palmă, ca să-i poată simţi bătăile puternice şi regulate ale 
inimii. Şi îşi lipi gura de a ei, amuţind-o. 

Jake stătea cu obrazul lipit de mijlocul lui Roland, fără să 
spună nimic. Îşi ţinea ochii închişi. Simţea mirosul de ploaie şi 
praf şi sânge de pe cămaşa pistolarului. Se gândi la părinţii 
lui, pe care nu avea să-i mai vadă niciodată; la prietenul lui, 
Benny, care murise; la Părinte, care fusese doborât de cei de 
care reuşise să se ascundă o vreme atât de îndelungată. 
Bărbatul care îl ţinea în braţele lui îl mai trădase o dată din 
cauza Turnului şi îl lăsase să cadă în hău. Jake nu avea de 
unde să ştie dacă trădarea aceea nu se va repeta. Căci mai 


aveau drum lung şi greu de străbătut. Şi totuşi, deocamdată 
era mulţumit. Mintea i se liniştise şi sufletul chinuit şi-l simţea 
împăcat. Şi atât îi era îndeajuns ca să îmbrăţişeze şi să fie 
îmbrăţişat. 

Îi era îndeajuns ca să stea aici, cu ochii închişi, şi să-şi 
spună: Tatăl meu a venit după mine. 


PARTEA A DOUA 
PARADISUL ALBASTRU?’ 


DE VAR-TOIK? 


39 În orig. Blue Heaven, aluzie la melodia de mare succes 
lansată în anul 1928 (n. tr.). 

4 Devar-toi (în Limba Nobilă) - închisoare mare, de ex.: 
Sfărâmătorii din Bubuit de Tunet erau închişi în devar-toi (n. 
tr.). 


l 
DEVAR-TETE“ 


1 


Din nou împreună, cei patru călători (cinci, cu Ete din 
Lumea de Mijloc) stăteau la căpătâiul Miei, privind la ce mai 
rămăsese din replica lui Susannah, din geamăna ei într-un 
anume sens. Dacă nu ar fi existat hainele, poate că niciunul 
dintre ei nu ar fi putut spune cu precizie ce anume fusese 
acolo. Nici măcar smocul încâlcit de păr de pe capul despicat 
al Miei nu avea nimic omenesc în el; la fel de bine putea fi un 
ghemotoc foarte mare de praf adunat prin colțurile unei 
camere nemăturate. 

Roland privi la trăsăturile ce se topeau cu rapiditate, 
minunându-se de cât de puțin mai rămăsese din femeia 
aceea a cărei obsesie - fătul, fătul şi numai fătul - fusese pe 
punctul de a le distruge toate planurile. lar dacă ei ar fi pierit, 
cine oare ar mai fi rămas să țină piept Regelui Purpuriu? John 
Cullum, Aaron Deepneau şi Moses Carver. Trei bătrâni, dintre 
care unul avea o boală gravă pe care Eddie o numea carcer. 

Atâtea ai făcut, reflectă el, privind la chipul de consistenţa 
nisipului. Atâtea ai făcut şi atâtea ai mai fi făcut încă, da, 
chiar aşa, fără nicio limită, fără nicio remuşcare; şi aşa cred 
eu că se va sfârşi lumea: mai degrabă din cauza iubirii decât 
a urii. Pentru că iubirea a fost şi va fi mereu cea mai 
nimicitoare dintre toate armele. 

Se aplecă puţin, simțind în nări un parfum ca de flori uscate 
ori de mirodenii vechi. Apoi suflă. lar obiectul acela care încă 
mai aducea vag cu un cap de om se răsfiră în aer, aidoma 


+1 Devar-tete (în Limba Nobilă) - carceră sau cameră de 
tortură (n. tr.). 


pufului de păpădie. 

— Nu voia să facă niciun rău universului, spuse Susannah 
cu voce nu tocmai calmă. Nu voia decât ce vrea orice femeie: 
un copil. Pe care să-l crească şi să-l iubească. 

— Aşa este, zise Roland, mare adevăr grăieşti. Şi tocmai 
din cauza asta sfârşitul ei este atât de nedrept. 

— Câteodată mi se pare că am duce-o mult mai bine dacă 
toţi oamenii bine intenţionaţi s-ar ascunde într-un colţ şi ar 
muri, interveni Eddie. 

— Asta o să se întâmple cu noi, Ed, sublinie Jake. 

Şi căzură toţi pe gânduri. Eddie se pomeni că face 
socoteala tuturor celor morţi din cauza intenţiilor lor 
lăudabile. Nu-i păsa de cei răi, dar mai fuseseră şi alţii, printre 
care chiar Susan, marea iubire a lui Roland. 

Roland se îndepărtă de rămăşiţele prefăcute în pulbere ale 
trupului Miei şi se apropie de Susannah, care stătea pe unul 
din paturile din apropiere, cu mâinile strânse între coapse. 

— Povesteşte-mi tot ce s-a întâmplat de când ai plecat de 
lângă noi, după bătălia cu Lupii, îi ceru Roland. Trebuie să... 

— Roland, niciodată n-am vrut să vă părăsesc. Mia a vrut să 
plece. Preluase controlul asupra mea. Dacă n-aş fi avut un loc 
unde să mă retrag, un Dogan, m-ar fi stăpânit cu totul. 

Roland dădu încet din cap: da, înţelegea prin ce trecuse. 

— Spune-mi cum ai ajuns în această devar-tete. Jake, vreau 
să aud şi povestea ta. 

— Devar-tete, repetă Eddie. 

Cuvântul i se părea întru câtva cunoscut. Oare de la Chevin 
de Chayven îl auzise? De la Mutantul Leneş căruia Roland îi 
scurtase suferinţele în Lovell? Parcă da. 

— Ce-i aia? 

Roland făcu un semn spre sala în care se aflau: la paturile 
cu căştile metalice şi cablurile din oţel, paturile unde numai 
zeii puteau spune cât de mulţi copii din Calla fuseseră distruşi 
pe vecie. 

— Inseamnă închisoare mică sau cameră de tortură. 

— Mie nu mi se pare chiar mică, remarcă Jake. 

Nu-şi dădea seama cam câte paturi se aflau acolo, dar 


estimă că numărul lor era pe undeva pe la trei sute. Cel puţin 
trei sute. 

— Poate o să dăm peste una mai mare înainte să ne 
terminăm treaba. Spune-ţi povestea, Susannah. Apoi tu, Jake. 

— Unde ne ducem de aici? vru să ştie Eddie. 

— Poate că ne va îndruma povestea, îi răspunse Roland. 


2 


Cu fascinaţie mută ascultară Roland şi Eddie poveştile 
spuse pe rând de Susannah şi Jake. Roland o întrerupse pe 
Susannah când le relata întâlnirea ei cu Mathiessen van 
Wyck, cel care-i dăduse bani şi îi rezervase camera de hotel. 
Pistolarul îl întrebă pe Eddie despre ţestoasa din căptuşeala 
genţii. 

— N-am ştiut că-i o ţestoasă. Am crezut că-i doar o piatră. 

— AŞ fi bucuros să mai ascult o dată partea asta, zise 
Roland. 

Şi astfel, gândindu-se foarte bine, încercând să-şi 
amintească şi cele mai mici detalii (căci totul părea a se fi 
petrecut cu atât de multă vreme în urmă), Eddie povesti cum 
urcase împreună cu Părintele Callahan până la Peştera Uşii şi 
deschiseseră lădiţa aceea din lemn întunecos şi greu în care 
se afla Treisprezece Negru. Speraseră ca Treisprezece Negru 
să le deschidă uşa şi aşa se şi întâmplase, dar mai întâi... 

— Am pus lădiţa în geantă, explică Eddie. În geanta aia pe 
care scria DOAR LOVITURI PERFECTE PE PISTELE DIN 
MANHATTAN, atunci când ne aflam în New York; şi DOAR 
LOVITURI PERFECTE PE PISTELE DIN LUMEA DE M//LOC, atunci 
când ne aflam în Calla Bryn Sturgis. Mai ţineţi minte? 

Da. Îşi aminteau cu toţii. 

— Şi atunci am simţit ceva în căptuşeală. l-am zis lui 
Callahan, iar el mi-a spus... 

Se opri, încercând să-şi aducă aminte cât mai exact 
cuvintele preotului. 

— „N-avem timp să cercetăm”, sau cam aşa ceva. Şi eu am 


fost de acord. Mi-am spus că avem deja suficiente mistere pe 
cap şi că o să ne ocupăm de asta altădată. Dar, Roland, cine 
crezi tu că a pus chestia aia în căptuşeala genţii? 

— Dacă tot discutăm despre asta, atunci ar trebui să ne 
întrebăm şi cine a dus geanta aia pe terenul viran, spuse 
Susannah. 

— Sau cheia? se băgă în vorbă şi Jake. Tot acolo am găsit 
eu cheia de la casa de pe Dutch Hill. Despre trandafir e 
vorba? Trandafirul... nu ştiu cum să zic... trandafirul le-a făcut 
pe toate? 

Roland se gândi puţin, apoi răspunse: 

— Dacă ar fi să-mi dau cu părerea, aş spune că sai King a 
lăsat acolo toate semnele şi sigulurile astea. 

— Scriitorul, şopti Eddie. _ 

Cântări ideea, apoi dădu încet din cap. Işi amintea vag un 
concept învăţat în liceu, ceva cu un zeu şi o maşină. Avea un 
nume latinesc“? foarte simandicos, dar nu şi-l mai aducea 
aminte. Probabil că fusese ocupat să scrie pe bancă numele 
lui Mary Lou Kenopensky în vreme ce colegii lui luau 
conştiincioşi notițe. Ideea de bază era aceea că, dacă 
dramaturgul nu mai ştie pe unde să scoată cămaşa, atunci 
trimite pe scenă un zeu (ce coboară de undeva de sus, într-o 
căruţă împodobită cu flori) care să salveze personajele aflate 
în impas. Fireşte că metoda aceasta era pe placul 
spectatorilor mai religioşi, care credeau că Dumnezeu - dar 
nu varianta aceea creată prin efecte speciale şi care intra pe 
scenă de pe o platformă ascunsă vederii, ci Cel din Ceruri - 
chiar îi sa/vează pe cei ce merită. Fără îndoială că tehnica 
aceasta era considerată demodată în epoca modernă, dar 
Eddie era de părere că scriitorii de succes (aşa cum se părea 
că va deveni şi sai King) probabil că încă o mai foloseau, 
camuflând-o, însă, sub alte procedee literare. Ca nişte portiţe 
de scăpare. Ca nişte cărţi de joc pe care scrie IEŞI DIN 
ÎNCHISOARE sau SCAPI DE PIRAȚI sau FURTUNA CIUDATA 
ÎNTRERUPE CURENTUL, EXECUȚIA SE AMÂNĂ. Zeul din maşină 


+2 Deus ex machina (n. tr.). 


(adică scriitorul) se străduieşte să-şi ţină în viaţă personajele, 
pentru ca povestea lui să nu se termine cu asemenea rânduri 
deloc mulţumitoare: „Şi astfel ka-tet-ul a fost decimat pe 
Jericho Hill şi oamenii răi au învins şi Discordia este 
atotstăpânitoare, ne pare extrem de rău, poate că data 
viitoare vor avea mai mult noroc (care dată viitoare? ha-ha- 
ha). SFÂRŞIT. 

Nişte portiţe de scăpare. O cheie, de pildă. Ca să nu 
pomenim şi de o ţestoasă din fildeş. 

— Dacă el a băgat toate treburile astea în poveste, spuse 
Eddie, înseamnă că a făcut-o mult după 1977, când l-am 
cunoscut noi. 

— Aşa este, fu de acord Roland. 

— Şi nu cred că le-a creat el cu mintea lui, mai zise Eddie. 
Nu chiar. Cred că el e... nu ştiu cum să explic... e doarun... 

— Un trântor care-şi ia ideile de-a gata? zâmbi Susannah. 

— Nu! Cum să spui aşa ceva? exclamă şocat Jake. Nici 
vorbă. Un transmiţăâtor. Ca un crainic de la televizor. 

Se gândea la tatăl său şi la postul tatălui său în Reţea, 
fireşte. 

— Bingo! spuse Eddie, întinzând un deget spre băiat. 

Presupunerea aceasta îl duse la alta: dacă Stephen King nu 
va apuca să trăiască suficient de mult cât să introducă toate 
lucrurile astea în povestea lui, atunci nici cheia şi nici 
testoasa nu vor fi acolo când ei vor avea nevoie de ele. lar 
Jake ar fi fost mâncat de Gardianul conacului de pe Dutch 
Hill... desigur, cu condiţia să fi reuşit să ajungă până acolo, 
ceea ce probabil că nu s-ar fi întâmplat. Şi chiar dacă, prin 
absurd, ar fi scăpat de monstrul de pe Dutch Hill, atunci ar fi 
fost mâncat de Preavechi - vampirii de Tip Unu ai Părintelui 
Callahan - în restaurantul Dixie Pig. 

Susannah se gândi să le povestească despre viziunea avută 
atunci când pornise cu Mia de la Hotelul Plaza-Park spre Dixie 
Pig. In viziunea aceasta, ea era închisă într-o celulă a 
închisorii din Oxford, Mississippi. Şi auzea voci venind de la un 
televizor deschis pe undeva. Chet Huntley, Walter Cronkite, 
Frank McGee: prezentatori de ştiri care psalmodiau numele 


morţilor. Cunoştea unele din numele acelea: Preşedintele 
Kennedy, fraţii Diem. De altele, cum era Christa McAuliffe, nu 
auzise niciodată. Dar unul din numele acelea fusese cel al lui 
Stephen King. Da, era foarte sigură. Colegul lui Chet Huntley 

(noapte bună, Chet! noapte bună, David!) 

spunea că Stephen King murise după ce fusese lovit de un 
camion marca Dodge în vreme ce-şi făcea obişnuita plimbare 
în apropierea casei sale. Conform spuselor lui Brinkley, King 
avea cincizeci şi doi de ani. 

Dacă Susannah le-ar fi împărtăşit toate astea, multe lucruri 
s-ar fi schimbat, ori nu s-ar fi întâmplat deloc. Deschise gura 
să înceapă - un grăunte care loveşte o pietricică de pe coasta 
unui deal, care, la rândul ei, loveşte o piatră mai mare, care şi 
ea loveşte alte pietre şi uite aşa se produce o alunecare de 
teren - când se auzi scârţâit de uşă deschisă şi pocnetul 
metalic al unor picioare care se apropiau de ei. Se întoarseră 
toţi în direcţia de unde veneau zgomotele. Jake cu mâna pe 
'Rize, ceilalţi scoţându-şi pistoalele. 

— Staţi cuminţi, dragilor, murmură Susannah. E în ordine. ÎI 
Cunosc. 

Apoi i se adresă lui DNK 45932, UZ CASNIC: 

— Nu mă aşteptam să te revăd atât de curând. De fapt, nu 
mă aşteptam să te mai văd vreodată. Care-i treaba, Nigel, 
amice? 

Prin urmare, nu se mai discută nimic, iar acel deus ex 
machina, care ar fi trebuit să-şi facă apariţia şi să salveze un 
scriitor de la întâlnirea cu un camion Dodge într-o după- 
amiază de sfârşit de primăvară a anului 1999, rămase la locul 
lui, deasupra muritorilor care-şi jucau rolurile. 


3 


Chestia drăguță apropo de roboţi, în opinia lui Susannah, 
era că majoritatea nu sunt absolut deloc ranchiunoşi. Nigel îi 
spuse că nu găsise pe nimeni în stare să-i repare dispozitivul 
vizual (cu toate că ar fi trebuit să poată să se dreagă singur, 


adăugă el, dacă ar fi avut acces la componentele şi discurile 
corespunzătoare, precum şi la programele de depanare), aşa 
că se întorsese aici, bazându-se pe vederea în infraroşu, ca să 
adune resturile incubatorului spart (şi complet inutil). li 
mulţumi pentru grija manifestată şi se prezentă prietenilor ei. 

— Bucuros de cunoştinţă, Nige, spuse Eddie. Da' eu zic că 
dacă vrei să te apuci de reparaţii, noi n-o să te mai deranjăm. 

Tonul tânărului era amabil şi îşi vârâse pistolul înapoi în toc, 
dar nu-şi lua mâna de pe patul acestuia. Adevărul era că i se 
părea cam aiurea asemănarea dintre Nigel şi un anume robot 
mesager din Calla Bryn Sturgis. Acela făcuse parte din 
minoritatea roboților ranchiunoşi. 

— Ba nu, rămăi, interveni Roland. S-ar putea să avem 
nevoie de tine. Deocamdată, însă, nu-ţi cer decât să taci. 
Inchide-te, dacă nu-ţi este cu supărare. 

— Desigur, sai, răspunse Nigel cu accentul lui sclifosit de 
majordom britanic. Mă veţi putea reactiva folosind cuvintele: 
Nigel, am nevoie de tine. 

— Foarte bine, zise Roland. 

Nigel îşi încrucişă la piept braţele subţiri (dar cu siguranţă 
extrem de puternice) din oţel inoxidabil şi tăcu. 

— S-a întors ca să adune cioburile, se minună Eddie. Ce-ar 
fi dacă Corporaţia Tet ar scoate roboții ăştia la vânzare? Orice 
gospodină din America şi-ar cumpăra câte doi: unul pentru 
casă şi unul pentru grădină. 

— Cu cât vom avea mai puţin de-a face cu chestiile astea 
tehnice, cu atât ne va fi mai bine, îl contrazise supărată 
Susannah, care, cu tot puiul de somn pe care-l trăsese lângă 
uşa dintre Fedic şi New York, părea istovită de moarte. Uite ce 
s-a ales de lumea asta din cauza lor. 

Roland îi făcu un semn din cap lui Jake, care începu să 
istorisească aventurile prin care trecuse alături de Părintele 
Callahan în New Yorkul anului 1999, începând cu taxiul care 
aproape că-l lovise pe Ete şi terminând cu lupta lor cu 
vampirii şi căutătorii din salonul principal al restaurantului 
Dixie Pig. Nu omise partea în care scăpaseră de Treisprezece 
Negru, încuindu-l într-un dulap metalic din zona de depozitare 


de sub World Trade Center, unde avea să fie în siguranţă 
până la începutul lunii iunie, 2002. Le povesti şi cum găsiseră 
testoasa lăsată anume pentru ei de Susannah în rigola din 
faţa restaurantului. 

— Curajosul meu mic, şopti Susannah, zburlindu-i părul. 

Apoi se aplecă să-l mângâie şi pe Ete, care, cu ochii pe 
jumătate închişi şi un zâmbet satisfăcut pe boticul ca de 
vulpiţă, întinse cât putu de mult gâtul pentru a se bucura la 
maxim de atingerea ei. 

— Atât de incredibil de curajos. Mulţam-sai, Jake. 

— Tam Eik! fu de acord şi Ete. 

— Dacă n-am fi avut ţestoasa, ne-ar fi dat gata pe amândoi, 
spuse Jake pe un ton parcă nepăsător, dar albindu-se la faţă. 
Însă aşa... Părintele... ela... 

Îşi şterse iute o lacrimă cu podul palmei şi se uită la Roland. 

— Tu te-ai folosit de vocea lui ca să mă îndemni să merg 
mai departe. Te-am auzit. 

— Aşa este. Am fost nevoit s-o fac, recunoscu pistolarul. 
Aşa şi-ar fi dorit şi Părintele. 

Jake continuă: 

— Dar nu vampirii l-au omorât. S-a împuşcat cu Rugerul 
meu înainte ca ei să apuce să-i bea sângele şi să-l transforme 
într-unul de-al /or. Oricum, nu cred că ei ar fi vrut asta. Nu 
voiau decât să-l sfâşie şi să-l mănânce de viu. Erau înnebuniţi 
de furie. 

Roland dădea din cap, fără să-l întrerupă. 

— Ultimul gând pe care ţi l-a transmis... parcă l-a şi zis cu 
voce tare, dar nu sunt sigur... a fost... 

Jake încercă să-şi aducă aminte cuvânt cu cuvânt. Acum 
plângea în hohote, fără să se mai ascundă. 

— A zis: „Îţi doresc să-ţi găseşti Turnul, Roland, şi să te urci 
până în vârful lui.” Şi după aia... 

Jake pufăi scurt, cu buzele strânse. 

— Gata. Ca flacăra de lumânare. A pornit spre celelalte 
lumi. 

Tăcu. Câteva secunde nu mai spuse nimeni nimic, iar 
tăcerea aceasta avea aerul unui intermezzo intenţionat. 


Eddie vorbi primul: 
— Aşa vezi, suntem iar împreună. Ce mama dracului facem 
în continuare? 


4 


Roland se aşeză la loc, strâmbându-se iritat. Apoi îi aruncă 
lui Eddie Dean o privire mai clară decât o mie de cuvinte: De 
ce-mi pui răbdarea la încercare? 

— Asta-i năravul meu, ce să-i faci? spuse Eddie. Şi nu te 
mai uita aşa la mine. 

— Despre ce nărav vorbeşti? 

Eddie se gândea tot mai rar la ultimul an petrecut alături de 
Henry, an plin de suferinţe şi de droguri. Dar iată că acum era 
una din acele ocazii rare. Insa nu voia să recunoască, nu 
pentru că i-ar fi fost ruşine - Eddie era convins că trecuse de 
faza aceasta ci pentru că simţise enervarea pistolarului faţă 
de faptul că el explica totul prin prisma fratelui său. Şi poate 
aşa şi trebuia să fie. Henry fusese forţa modelatoare, forţa 
definitorie din viaţa lui Eddie, foarte bine, ştim asta. Tot aşa 
cum Cort fusese forţa modelatoare, definitorie din viaţa lui 
Roland... numai că pistolarul nu vorbea chiar tot timpul 
despre bătrânul lui profesor. 

— Despre ăla care mă face să pun întrebări când deja ştiu 
răspunsul, zise Eddie. 

— Şi care este răspunsul în cazul acesta? 

— Că nu pornim spre Turn, ci ne întoarcem mai întâi în 
Bubuit de Tunet. Şi om vedea acolo: ori îi ucidem pe 
Sfărâmători, ori îi eliberăm. Vom face astfel ce va trebui ca să 
nu se mai atingă nimeni de Grinzi. O să-l omorâm pe Walter, 
sau Flagg, sau cum şi-o spune acum. Pentru că el este 
mareşalul. Corect? 

— El a fost, răspunse Roland, însă acum a intrat un nou 
actor în scenă. 

Se uită la robot şi îl activă: 

— Nigel, am nevoie de tine. 


Robotul ridică fruntea şi îşi desfăcu braţele. 

— Cu ce-ţi pot fi de folos? 

— Adu-mi ceva de scris. Există aşa ceva pe-aici? 

— Sunt creioane, pixuri şi cretă în oficiul Administratorului, 
la capătul Sălii de Extracţii, sai. Mai bine zis, erau atunci când 
am trecut ultima dată pe acolo. 

— Sala de Extracţii, repetă Roland dus pe gânduri şi privind 
lung la şirurile de paturi înghesuite unele în altele. Aşa îi zici 
tu? 

— Da, sai. 

Apoi, pe un ton aproape timid, Nigel mai spuse: 

— Eliziunile şi folosirea consoanelor fricative sugerează că 
eşti furios. Aşa este? 

— Au răpit şi au adus aici sute, mii de copii. Copii sănătosi. 
l-au smuls de lângă părinţii şi fraţii lor şi le-au aspirat minţile. 
De ce aş fi furios? 

— Nici eu nu-mi pot da seama, sai, răspunse Nigel, fără 
doar şi poate regretând hotărârea de a se întoarce aici. Dar te 
asigur că eu nu am luat parte la procesul de extracţie. Eu 
sunt însărcinat cu treburile casnice, inclusiv mentenanta. 

— Adu-mi un creion şi o bucată de cretă. 

— N-ai să mă distrugi, sai, nu-i aşa că n-ai să mă distrugi? 
Doctorul  Scowther s-a ocupat de extracţii în ultimii 
doisprezece, paisprezece ani. Şi doctorul Scowther e mort 
acum. Doamna-sai l-a împuşcat cu propria lui armă. 

In tonul lui Nigel se putea desluşi o undă de reproş. 

Roland repetă: 

— Adu-mi un creion şi o bucată de cretă. Haide, jin-jin%&! 

Nigel porni să facă ce i se poruncise. 

— Când ai spus „nou actor” te-ai referit la copil, zise 
Susannah. 

— Evident. Acest bah-bo““ are doi taţi. 

Susannah încuviinţă dând din cap. Se gândea la povestea 
pe care i-o spusese Mia atunci când trecuseră prin portal în 


% „Fuguţa” (n. tr.). 
44 „Bebeluş” (n. tr.). 


Fedic, oraşul părăsit. Toată lumea fugise de acolo, mai puţin 
cei de teapa lui Sayre, Scowther şi a Lupilor prădători. Două 
femei, una albă şi una neagră, una gravidă şi una nu, 
stătuseră pe două scaune şubrede în faţa Barului Gin-Puppie. 
Şi Mia îi povestise o mulţime de lucruri soţiei lui Eddie Dean - 
poate mai multe decât îşi imagina că ştie. 

Acolo m-au transformat, acolo m-au făcut muritoare, îi 
spusese Mia, referindu-se probabil la Scowther şi la alţi câţiva 
doctori. Şi magicieni? Tipi ca oamenii manii, însă trecuţi de 
partea răului? Poate. Cine ştie? Aici, în Sala de Extracţii 
devenise ea muritoare. Apoi, cu sperma lui Roland deja în ea, 
i se mai întâmplă ceva. Mia nu-şi amintea partea aceasta, ci 
doar o beznă roşie. lar Susannah se întrebă acum dacă nu 
cumva o vizitase atunci Regele Purpuriu în persoană şi îşi 
urcase trupul uriaş, ca de păianjen, peste al ei; ori dacă doar 
sperma lui abjectă fusese adusă acolo şi introdusă în ea 
pentru a se amesteca cu cea a lui Roland. Oricum s-ar fi 
întâmplat, realitatea era că acel copil devenise un hibrid 
scârbos pe care Susannah îl văzuse cu propriii ei ochi: nu 
jumătate om-jumătate lup, ci jumătate om-jumătate păianjen 
hidos. Care acum era pe undeva pe afară. Ori, poate era chiar 
aici, urmărindu-i şi ascultându-le discuţia şi observându-l pe 
Nigel care se întorcea acum aducând diferii instrumente de 
scris. 

Da, îşi spuse ea. Ne urmăreşte. Şi ne detestă... dar nu în 
egală măsură. Cel mai mult acest dan-tete îl urăşte pe 
Roland. Pe primul lui tată. 

Se înfioră. 

— Mordred vrea să te ucidă, Roland, spuse ea. E menirea 
lui. Pentru asta a venit el pe lume. Ca să termine o dată 
pentru totdeauna cu tine şi cu misiunea ta şi cu Turnul. 

— Da, zise Roland, şi ca să conducă în locul tatălui său. 
Pentru că Regele Purpuriu e foarte bătrân, iar eu am ajuns să 
cred că este şi ţinut prizonier pe undeva. Şi dacă aşa stau 
lucrurile, înseamnă că nu el este adevăratul nostru duşman. 

— Ne vom duce la castelul lui de dincolo de Discordia? vru 
să ştie Jake, vorbind pentru prima dată după ce povestise 


despre sfârşitul Părintelui Callahan, cu o jumătate de oră 
înainte. Ne ducem, da? 

— Cred că ne vom duce, da, răspunse Roland. Le Casse Roi 
Russe, cum îi zic legendele străvechi. Ne vom duce acolo ka- 
tet şi-i vom ucide pe toţi cei dinăuntru. 

— Aşa să fie, murmură Eddie. Dumnezeu să ne ajute. 

— Da, spuse Roland. Dar mai întâi de toate trebuie să ne 
ocupăm de Sfărâmători. Grindotremurul pe care l-am simţit în 
Calla Bryn Sturgis chiar înainte de plecare pare a sugera că 
misiunea lor este pe cale să se încheie. Şi chiar dacă nu... 

— Tot trebuie să ne ocupăm de ei, interveni Eddie. 

Roland dădu din cap. Părea mai obosit ca oricând. 

— Aşa este. Îi vom ucide sau le vom da drumul. Vom face 
tot ce trebuie ca să lase în pace cele două Grinzi rămase. Şi 
mai trebuie să-l omorâm şi pe dan-tete. Copilul Regelui 
Purpuriu... şi al meu. 


5 


Nigel le-a fost de un real folos (deşi, după cum se va 
dovedi, nu doar lui Roland şi ka-tet-ului său). La început le-a 
adus două creioane, două stilouri (unul dintre acestea fiind 
foarte vechi şi masiv, părând mai la locul lui în mâna vreunui 
notar din romanele lui Dickens) şi trei bucăţi de cretă, una 
dintre acestea înfiptă într-un suport din argint foarte 
asemănător cu etuiul de la rujul unei doamne. Pe aceasta o 
alese Roland şi-i întinse lui Jake o altă bucată de cretă. 

— Eu nu ştiu să scriu cuvintele voastre, zise el, dar 
numerele noastre sunt cam la fel. Jake, scrie pe partea aia ce 
spun eu. Vezi să scrii frumos. 

Jake făcu ce i se ceruse. lar rezultatul fu o hartă destul de 
rudimentară, însă pe înţelesul tuturor, însoţită de o legendă. 

— Fedic, spuse Roland, arătând cifra 1 şi desenând o linie 
scurtă până la 2. lar aici se află Castelul Discordia, cu uşile 
dedesubt. Din câte ştim la momentul acesta, sunt foarte 
multe, foarte, foarte multe. Există un pasaj care ne va duce 


de aici până acolo, sub castel. Acum, Susannah, spune-ne 
încă o dată pe unde merg Lupii şi ce fac ei. 
li întinse bucata de cretă în suport. 


Susannah luă creta, minunându-se de faptul că se ascuţea 
tot mai mult pe măsură ce era folosită. Bună şmecherie. 

— les călare pe o uşă cu sens unic care îi aduce aici, 
explică ea, trăgând o linie de la 2 la 3, punct pe care Jake îl 
botezase „Gara Bubuit de Tunet”. Ar trebui să recunoaştem 
uşa asta când o vedem, pentru că e o uşă mare, presupunând 


că nu ies toţi în şir indian. 

— Dar poate aşa ies, spuse Eddie. Nu cred că greşesc prea 
mult când spun că Lupii se folosesc doar de ce le-au lăsat 
Preavechii. 

— Nu greşeşti deloc, zise Roland. Continuă, Susannah. 

Nu mai putea să stea ghemuit pe vine, în poziţia lui 
obişnuită, aşa că se aşeză pe marginea unui pat şi îşi întinse 
piciorul drept. Eddie înţelese că pe pistolar îl durea şoldul şi 
se întrebă dacă mai avea ceva din uleiul de pisică al Rosalitei 
în traista de curând recuperată. Probabil că nu. 

Susannah zise: 

— Lupii ies din Bubuit de Tunet şi merg călare de-a lungul 
şinelor de cale ferată până ies din umbră... sau din beznă... 
sau din ce e chestia aia. Tu ştii ce e, Roland? 

— Nu, dar o să avem curând ocazia să o vedem cu ochii 
noştri, spuse pistolarul, făcând cunoscutul lui gest nerăbdător 
cu mâna. 

— După aia, trec râul spre Calle, de unde răpesc copiii. 
Când se întorc la Gara Bubuit de Tunet probabil că îşi încarcă 
şi caii în vagoanele-platformă, alături de copii. Căci doar aşa 
pot reveni în Fedic. Uşa nu le mai este de folos la întoarcere. 

— Da, aşa cred şi eu că se petrec lucrurile, fu de acord 
Roland. Şi trec pe lângă devar-toi, închisoarea care are cifra 
8. 

Susannah continuă: 

— Scowther şi gaşca lui de doctori nazişti au folosit căştile 
alea de la paturi ca să extragă ceva din copii. Chestie pe care 
o vâră apoi în Sfărâmători. Le-o administrează pe gură, ori le- 
o injectează, aşa cred. Şi după aia copiii sunt scoşi din Bubuit 
de Tunet pe uşă şi sunt duşi la tren. Şi sunt expediaţi înapoi, 
în Calla Bryn Sturgis şi în celelalte Calle şi în locul acela căruia 
tu îi zici devar-toi... 

— Stăpâââne, cina este servită, bolborosi mohorât Eddie. 

Nigel se băgă în vorbă, întrebându-i pe un ton ce părea a 
anunţa venirea primăverii: 

— Să vă aduc o gustărică, domnii mei? 

Jake îşi consultă stomacul pe tema aceasta şi află că îi cam 


chiorăia. Era oribil să-i fie foame atât de curând după moartea 
Părintelui şi după tot ce văzuse în Dixie Pig, dar aceasta era 
trista realitate şi nu avea ce-i face. 

— Da' ce, există mâncare pe aici, Nigel? Pe bune? 

— Fireşte, tinere domn, răspunse robotul. Însă, din păcate, 
nu avem decât conserve. Cu toate acestea, sunt douăzeci şi 
patru de feluri în meniu, printre care iahnie de fasole boabe, 
un soi de peşte care se numeşte ton, câteva sortimente de 
supe... 

— Eu vreau peşte-tun, spuse Roland, dar adu mai multe 
feluri ca să ne alegem. 

— Desigur, sai. 

— Nu cred că ai din ce să-mi faci un sandvici Elvis Special, 
murmură Jake cu poftă în glas. Ţi-ar trebui unt de arahide, o 
banană, şuncă... 

— Maica mea, copile! exclamă Eddie. Probabil că n-ai cum 
să-ţi dai seama în lumina asta, dar crede-mă că m-am făcut 
verde la faţă şi-mi vie să borăsc numai când te aud. 

— Din nefericire, nu avem nici şuncă şi nici banane, spuse 
Nigel (pronunţând ba-NAAA-ne), însă există unt de arahide şi 
trei feluri de jeleu. De asemenea, avem şi unt de mere. 

— Unt de mere... bun! oftă Jake. 

— Spune mai departe, Susannah, o îndemnă Roland când 
Nigel plecă să aducă mâncarea. Deşi mi se pare că nu e cazul 
să te grăbesc, căci va trebui să ne odihnim puţin după ce vom 
mânca. 

Tonul lui spunea că îi displace teribil de mult ideea. 

— Nu mai sunt multe de spus, zise femeia. E cam încâlcit 
totul - şi aşa şi arată, mai ales pentru că harta noastră nu-i 
făcută la scară. Ideea este că Lupii fac drumul acesta în buclă, 
adică pe uşă la dus şi cu trenul la întoarcere, la fiecare 
douăzeci şi patru de ani, sau mai puţin; pleacă din Fedic spre 
Calla Bryn Sturgis, iau copiii şi se întorc cu ei în Fedic ca să 
facă extracția. După aia aduc copiii înapoi în Calle şi duc 
hrana aceea pentru creier la Sfărâmătorii ţinuţi în închisoarea 
aia. 

— Devar-toi, spuse Jake. 


Susannah dădu din cap. 

— Da, devar-toi i se spune. Întrebarea e ce putem face noi 
ca să întrerupem acest ciclu. 

— leşim pe uşă şi ne ducem la Gara Bubuit de Tunet, zise 
Roland, iar din gară pornim spre locul unde sunt ţinuţi 
Sfărâmătorii. Şi odată ajunşi acolo... 

Se întrerupse şi se uită la fiecare membru al ka-tet-ului său. 
Apoi ridică un deget, mimând apăsarea unui trăgaci. 

— Probabil că sunt paznici acolo, spuse Eddie. Poate chiar 
foarte mulţi. Ce ne facem dacă sunt mai mulţi decât noi? 

— N-ar fi prima oară, îi răspunse sec Roland. 


II 
CEL CARE STĂ LA PÂNDĂ 


1 


Nigel se întoarse aducând o tavă de mărimea unei roți de 
căruță. Pe ea se aflau stive de sandviciuri, două termosuri 
pline cu supă (unul cu supă de vită, celălalt cu supă de pui) şi 
cutii cu sucuri: Coca-Cola, Sprite, deja cunoscutul Nozz-A-La şi 
încă unul purtând straniul nume de „Umoare Verde. Eddie luă 
o gură din acesta din urmă şi declară că în viaţa lui nu mai 
gustase ceva într-atâta de scârbos. 

Toţi  observaseră deja că Nigel nu mai manifesta 
amabilitatea afectată cu care îşi tratase stăpânii numai 
Dumnezeu putea spune cât de multe decenii sau secole. 
Capul romboidal începuse să-i zvâcnească puternic într-o 
parte şi în cealaltă. Când i se înclina spre stânga, robotul 
murmura „Un, deux, trois!” lar atunci când capul i se 
bălăbănea spre dreapta, se auzea „Ein, zwei, drei!”. Plus că 
din zona unde la un om ar fi fost diafragma, începuse să se 
audă un păcănit surd, neîntrerupt. 

— Ce-i cu tine, dulceaţă, ce te doare? îl întrebă Susannah 
pe robotul de uz casnic atunci când acesta puse tava pe 
podea, în mijlocul lor. 

— Autodiagnosticarea efectuată pe baza unor serii de teste 
indică totala prăbuşire a sistemului în intervalul cuprins între 
două până la şase ore de acum înainte, răspunse Nigel ursuz, 
dar, altminteri, destul de calm. Anumite erori preexistente de 
logică, în carantină până la momentul actual, au început să se 
scurgă în SGG. 

Capul i se smuci spre dreapta. 

— Ein, zwei, drei! Mai ştii când te bucurai? lată, Greg e 
mare crai! 


— Ce-i aia SGG? îl întrebă Jake. 

— Şi cine-i Greg ăla? vru să ştie Eddie. 

— SGG înseamnă Sisteme Generale de Gândire, răspunse 
Nigel. Sunt două: raţionalul şi iraţionalul. Conştientul şi 
subconştientul, cum probabil le cunoaşteţi voi, iar Greg este 
Greg Stillson, un personaj din romanul pe care îl citesc în 
momentul de faţă. Bun roman, trebuie să recunosc. Se 
numeşte Zona moartă şi este scris de Stephen King. Nu ştiu 
însă să vă spun pentru care motiv anume am pomenit de el în 
acest context. 


2 


Nigel le explică apoi că erorile de logică se întâlneau 
adesea în cazul celor pe care el îi numea „Roboții Asimov”. Cu 
cât era mai inteligent robotul respectiv, cu atât avea mai 
multe asemenea erori... şi cu atât mai curând începeau ele 
să-şi facă simțită prezența. Bătrânii (Nigel le zicea 
„Făuritorii”) încercaseră să contrabalanseze acest neajuns 
printr-un sistem strict de carantină, tratând perturbările de 
impuls ca pe nişte virusuri de vărsat de vânt sau de holeră. 
(Jake îşi spuse că aceasta era o metodă senzaţională prin care 
şi faci faţă nebuniei, deşi nu credea că psihiatrii i-ar da 
dreptate; în fond, de ce i-ar da? N-ar mai avea nimeni nevoie 
de ei.) Nigel era de părere că trauma suferită atunci când îşi 
pierduse ochii îi afectase cumva sistemele mentale, iar acum 
năvăliseră în circuitele lui tot felul de chestii nasoale, 
erodându-i capacităţile de judecată deductivă şi inductivă şi 
distrugându-i sistemele logice şi de pe partea stângă şi de pe 
cea dreaptă. Nu uită să-i spună lui Susannah că nu îi purta 
câtuşi de puţin pică pentru situaţia lui. Susannah ridică 
pumnul la frunte şi îi aduse mulţumire multă-multă. Dacă e să 
spunem tot adevărul, Susannah nu prea credea în spusele 
bunului DNK 45932, dar habar nu avea pentru care motiv. 
Poate unde îi amintea mult prea bine de robotul acela din 
Calla Bryn Sturgis (nu prea diferit de Nigel) care se dovedise a 


fi un nemernic duşmănos şi rău. Şi mai era ceva. 

Mă uit cu ochiul cu care țintesc, îşi zise Susannah. 

— Întinde-ţi mâinile, Nigel, îi ceru ea. 

Robotul se supuse şi cei patru observară firişoarele 
sârmoase de păr dintre balamalele degetelor din oţel. Şi o 
picătură de sânge pe... oare „încheietura degetului” să-i 
spunem? 

— Ce-s astea? întrebă Susannah atingând firele de păr. 

— Mii de scuze, doamnă, eu nu... 

Nu vedea. Nu, sigur că nu. Nigel comutase pe vederea în 
infraroşu, dar îşi pierduse văzul efectiv prin bunăvoința lui 
Susannah Dean, fiică a lui Dan, pistolar în Ka-Tet-ul lui 
Nouăsprezece. 

— Sunt fire de păr. Şi mai observ şi o picătură de sânge. 

— O, da, înţelese Nigel. Avem şobolani în bucătărie, 
doamna mea. Sunt programat să îi lichidez atunci când îi 
descopăr. Şi îmi pare rău că trebuie s-o spun, dar din zi în zi 
sunt tot mai mulţi. Ce să-i faci? Lumea merge mai departe. 

Îşi smuci puternic capul spre stânga: 

— Un, deux, troi! Minnie Mouse est la mouse pour moi! 

— Ce vorbeşti, domnule? la spune-mi, Nigel, prietene: i-ai 
omorât pe Minnie şi pe Mickey înainte, ori după ce-ai făcut 
sandviciurile? îl întrebă Eddie. 

— După, sai, aveţi toată încrederea. 

— Mă rog, oricum nu prea mi-e foame, zise tânărul. Am 
halit un sandvici în Maine şi de-atunci mă ţine într-o parte de 
nu mai pot. 

— Ar trebui să zici şi tu un, deux, trois, îi spuse Susannah 
fără să-şi dea seama de unde îi venise gândul acela. 

— Pardon? Că adică ce? 

Eddie o ţinea pe după umeri. De când se reîntâlniseră, 
profita de orice ocazie ca să o atingă, să o mângâie, ca şi cum 
ar fi cerşit asigurări că nu era doar o iluzie. 

— Nimic. 

Mai încolo, când Nigel va ieşi din sală, ori se va strica de 
tot, îi va explica ce intuiţie avusese în momentul acesta. Era 
de părere că roboții de tipul lui Nigel şi Andy, identici cu cei 


din povestirile lui Isaac Asimov pe care le citise în 
adolescenţă, nu erau programaţi să mintă. Poate că Andy 
fusese modificat sau se modificase singur - oricum, Andy nu 
mai reprezenta o problemă. Dar Nigel era. Haide, poţi să zici 
„problemă multă-multă”? Simţea că, spre deosebire de Andy, 
Nigel era esențialmente bun, dar ceva se întâmplase, pentru 
că ori minţise, ori modificase adevărul despre şobolanii din 
cămară. Poate şi despre altele. Ein, zwei, drei şi un, deux, 
trois reprezentau modalitatea prin care îşi descărca nervii. 
Deocamdată, cel puţin. 

Despre Mordred e vorba, îşi spuse ea, uitându-se în jur. 
Luase un sandvici de pe tavă pentru că trebuia să mănânce 
ceva şi, în plus, era hămesită, la fel ca Jake, dar ştia că nu se 
va bucura de îmbucăturile pe care şi le vâra înnegurată pe 
gât. / s-a arătat lui Nigel, iar acum ne pândeşte de pe undeva. 
Sunt convinsă de asta... îl simt. 

Şi, pe când muşcă din sandviciul-surpriză, scos din 
ambalajul vidat: 

O mamă ştie întotdeauna. 


3 


Niciunul dintre ei nu-şi dorea să se culce în Sala de Extracţii 
(chiar dacă puteau alege din peste trei sute de paturi 
proaspăt înfăţate), dar nu-i îmbia nici oraşul părăsit de afară. 
Aşa că Nigel îi conduse în locuinţa lui, oprindu-se din când în 
când ea să-şi scuture cu putere capul şi numărând fie în 
germană, fie în franceză. Mai mult încă: începuse şi să facă 
adunări într-o altă limbă pe care nimeni nu reuşi s-o 
recunoască. 

Traversară o bucătărie, utilată cu plite din oţel inoxidabil, 
lucind de curăţenie şi zumzăind încetişor, total diferită de 
cuhnia pe care o vizitase Susannah atunci când intrase prin 
portal în Castelul Discordia. ldentificară locul unde le 
pregătise Nigel masa, dar nu observară niciun şobolan printre 
resturile nestrânse. Preferară, însă, să nu comenteze. 


Din când în când, Susannah avea senzaţia certă că îi 
urmăreşte cineva. 

Dincolo de cămară se afla un apartament micuţ şi îngrijit cu 
trei camere. Probabil că acolo obişnuia să stea Nigel atunci 
când nu era solicitat cu diverse treburi casnice. Evident că nu 
exista niciun dormitor acolo, dar după living şi oficiul 
majordomului (ticsit cu aparatură de monitorizare) se afla o 
cameră de lucru cu rafturi cu cărţi pe toţi pereţii, un birou din 
lemn de stejar şi un fotoliu aşezat sub o lampă cu halogen. 
Computerul de pe birou fusese, bineînţeles, fabricat de North 
Central Positronics. De ce ne-am mira? Nigel le aduse pături şi 
perne, asigurându-i că sunt curate şi proaspăt schimbate. 

— Oi dormi tu de-a-n picioarelea, da' cred că tre' să stai jos 
ca să citeşti, aşa cum fac oamenii, observă Eddie. 

— O, siguramente, una-două-trente, răspunse Nigel. Îmi 
plac cărţile bune. Aşa am fost programat. 

— Dormim şase ceasuri şi apoi pornim mai departe, zise 
Roland. 

Jake se apropiase de rafturi şi se uita la cărţi. Ete nu se 
dezlipea de el, făcând paşi mititei după băiatul care citea ce 
era scris pe cotoare şi scoțând câte o carte ici şi colo. 

— Se pare că are toată opera lui Dickens, spuse el. Şi 
Steinbeck... Thomas Wolfe... o mulţime de Zane Grey... nişte 
cărţi ale unuia pe care-l cheamă Max Brand... şi ale altuia, 
Elmore Leonard15... şi mereu popularul Steve King. 

Se opriră toţi ca să se uite la cele două rafturi pline cu 
cărţile lui King. Erau acolo peste treizeci de volume, dintre 
care cel puţin patru extrem de groase, iar două de 
dimensiunile unor opritoare de uşă. Se vede treaba că 
Stephen King fusese harnic ca o albinuţă. Cea mai nouă carte 


4 Zane Grey (1872-1939), scriitor american, autor al unor 
romane de aventuri populare în epocă; Max Brand (1892- 
1944), scriitor american de westernuri; Elmore Leonard 
(1925-2013) romancier şi scenarist american, autor al mai 
multor romane western şi polițiste (n. tr.). 


se numea /nimi în Atlantida şi fusese publicată în anul acela 
cu care toţi erau familiarizați: 1999. Din câte îşi puteau da 
deocamdată seama, singurele volume care lipseau erau cele 
despre ei. Presupunând, bineînţeles, că fuseseră scrise. Jake 
se uită pe paginile cu drepturile de autor şi descoperi lipsuri 
evidente. Ceea ce putea să nu însemne nimic, pentru că 
individul scrisese foarte mult. 

Susannah îl luă la întrebări pe Nigel, care-i răspunse că nu 
văzuse niciodată vreo carte a lui sai Stephen King despre 
Roland de Gilead ori despre Turnul Intunecat. Imediat după 
aceasta îşi smuci capul spre stânga şi începu să numere în 
franceză. De data aceasta până la zece. 

— Şi totuşi, zise Eddie, după ce Nigel se retrăsese în 
pocnete şi trosnete metalice, pun rămăşag că am putea găsi 
o mulţime de informaţii utile aici. Ce zici, Roland, să 
împachetăm cărţile lui Stephen King şi să le luăm cu noi? 

— S-ar putea să ai dreptate, răspunse pistolarul, dar nu 
luăm nicio carte. Mai mult ne-ar zăpăci. 

— De ce crezi asta? 

Roland clătină din cap. Nu ştia de ce, dar ştia că acesta era 
adevărul. 


4 


Centrul nervos al Staţiunii Experimentale Arc 16 se afla la 
patru niveluri sub Sala de Extracţii, bucătărie şi biroul lui 
Nigel. În Zona de Comandă se intra printr-un vestibul în formă 
de capsulă, vestibul ce nu putea fi deschis decât din afară, 
folosind succesiv trei glisiere de identificare. Muzica 
ambientală a acestui nivel părea a fi un potpuriu alcătuit din 
cântecele grupului Beatles şi interpretat de Cvartetul 
Comatos de Coarde. 

În Zona de Comandă erau peste douăsprezece săli, însă 
cea care ne interesează este una plină cu monitoare şi 
dispozitive de siguranţă. Unul dintre acestea avea misiunea 


46 Hearts in Atlantis (n. tr.). 


ca, în eventualitatea unei preluări ostile, să acţioneze o mini- 
armată de roboţi ucigaşi, echipați cu sfârleze incendiare şi 
pistoale cu laser şi cu grenade cu gaz otrăvitor (din acela 
folosit de Monvoul Blaine ca să ucidă oamenii din Lud). Şi din 
punctul de vedere al lui Mordred Deschain, preluarea ostilă 
tocmai ce avusese loc. Dar în van încercase el să acţioneze 
roboții asasini şi gazul paralizant. lar acum Mordred se putea 
lăuda cu nasul spart şi plin de sânge, o vânătaie mare pe 
frunte şi o ditamai umflătura pe buza de jos pentru că 
alunecase din scaun şi se rostogolise pe jos cu zbierete 
ascuţite, ca de copil, care nu reflectau defel adevărata 
profunzime a furiei lui. 

Să-i poată vedea pe cel puţin cinci ecrane diferite şi să nu 
fie în stare să-i omoare sau să-i rănească măcar? Păi, cum să 
nu se înfurie? Simţise cum bezna aceea vie se furişa peste el, 
bezna aceea care anunţa metamorfoza. Şi se căznise să 
rămână calm, pentru ca transformarea să nu se producă. 
Constatase că metamorfoza de la forma omenească la cea de 
păianjen (şi invers) îi consuma cantităţi uluitor de mari de 
energie. Poate că peste puţin timp asta nu va mai conta, însă 
deocamdată va trebui să aibă mare grijă, ca să nu ajungă să 
piară de foame ca o albină într-o pădure făcută scrum şi 
pulbere. 

Ce îţi voi arăta acum va fi mult mai bizar decât orice ai 
văzut înainte şi trebuie să te previn în prealabil că primul tău 
impuls va fi să nu-ţi poţi stăpâni hohotele neîncrezătoare de 
râs. Nicio problemă. Râzi, dacă simţi nevoia. Doar ai grijă să 
nu priveşti cumva în altă parte, pentru că această creatură îţi 
poate face mult, foarte mult rău. Chiar şi în imaginaţia ta. 
Ţine minte că are doi taţi, ambii asasini. 


5 
Acum când vorbim, la doar câteva ore după naştere, fătul 


Miei cântărea deja nouă kilograme şi avea aspectul unui 
prunc sănătos şi zdravăân de şase luni. Mordred nu purta 


decât un singur veşmânt, un scutec pe care Nigel i-l 
improvizase dintr-un prosop atunci când îi servise prima masă 
preparată din vietăţile ce-şi găsiseră sălaş în Dogan. Copilul 
avea mare nevoie de scutecul acela, deoarece nu învățase 
încă să se ţină. Ştia că va căpăta curând controlul asupra 
acestor funcţii ale organismului său - poate chiar înainte de 
sfârşitul zilei, dacă va continua să crească în acelaşi ritm -, 
dar tot i se părea prea târziu. Insă pentru moment era 
întemnițat în trupul ăsta cretin de bebeluş. 

Oribil! Oribil să fie captiv în această manieră! Să cadă de 
pe scaun şi să nu fie în stare de nimic altceva decât să 
orăcăie şi să dea neputincios din mâinile şi picioarele 
însângerate şi învineţite! Absolut oribil! DNK 45932 ar fi venit 
să-l ridice de pe jos, căci nu se putea împotrivi poruncilor date 
de fiul Regelui, aşa cum o piatră aruncată pe geam nu se 
poate împotrivi forţei gravitaționale, dar Mordred nu 
îndrăznea să-l cheme. Javra aia tuciurie deja bănuia că ceva 
nu era tocmai în regulă cu Nigel. javra aia tuciurie era al 
dracului de perspicace, iar el, Mordred, era îngrozitor de 
vulnerabil. Sigur, era în stare să controleze toate maşinăriile 
existente în Staţiunea Experimentală Arc 16, acesta fiind unul 
din numeroasele sale talente. Dar, acum, pe când zăcea pe 
podeaua încăperii pe a cărei uşă scria CENTRUL DE COMANDA 
(„Mintea” se numise sala aceasta pe vremuri, odată ca 
niciodată, înainte ca lumea să meargă mai departe), Mordred 
ajunse să priceapă cât de puţine maşinării mai erau de 
controlat. Şi atunci, de ce să ne mirăm că tatăl lui voia să 
distrugă Turnul şi să o ia de la capăt? Lumea aceasta se 
defectase iremediabil. 

Ar trebui să se transforme în păianjen ca să se poată urca 
înapoi pe scaun, unde îşi va lua din nou înfăţişarea de om... 
dar până atunci, stomacul lui va începe să protesteze 
zgomotos, iar gura i se va usca de foame. Intuia că nu doar 
metamorfoza în sine îl sleia de puteri; ci şi faptul că, atunci 
când era păianjen, funcţiile sale metabolice erau foarte mult 
accelerate. | se modificau şi gândurile, iar asta îl încânta, 
pentru că gândurile de om erau controlate de emoţii extrem 


de neplăcute (asupra cărora el nu avea nicio putere, deşi 
poate va avea cu timpul). Atunci când era păianjen, gândurile 
nu erau tocmai gânduri, sau nu erau gânduri în sensul pe care 
îl dau oamenii. Ci doar nişte imagini întunecate, acompaniate 
de răgete stridente, ce păreau a se ridica dintr-un adânc jilav. 
Se refereau la 

(MÂNCARE) 

şi la 

(NEBUNIE) 

şi la 

(VIOL) 

şila | 

(CRIMA) 

Numeroasele metode (deosebit de încântătoare fără 
excepţie) prin care putea realiza lucrurile astea se învârteau 
prin conştiinţa rudimentară a dan-tet-ului, aidoma unor 
automobile cu faruri imense care aleargă nepăsătoare prin 
cea mai câinoasă vreme din câte a pomenit vreodată lumea. 
Acest mod de „gândire” şi, implicit, eliberarea de acea 
jumătate de om a lui erau extrem de atrăgătoare. Dar ştia că, 
dacă s-ar lăsa în voia lor acum, când era lipsit de apărare, ar 
fi însemnat să se arunce singur înaintea morții. 

Şi aproape că o făcuse. Îşi ridică braţul drept - trandafiriu şi 
neted şi gol - ca să-şi poată vedea mai bine şoldul. Acolo îl 
împuşcase javra aia tuciurie. Şi, cu toate că Mordred crescuse 
mult de atunci, atât în lungime, cât şi în greutate, rana era tot 
deschisă şi din ea se prelingea sânge şi se mai prelingea şi o 
zeamă vâscoasă, galben-murdar la culoare şi teribil de rău 
mirositoare. Credea că nu i se va vindeca niciodată rana 
aceasta din trupul lui de om. Aşa cum nu-i va mai creşte la loc 
piciorul de păianjen al celuilalt trup pe care i-l retezase cu 
glonţul. Şi dacă javra aia nu s-ar fi împiedicat - da, fără 
îndoială, mâna lui ka fusese acolo să-l apere -, focul de armă 
l-ar fi lăsat fără cap, nu fără picior. Şi atunci partida ar fi luat 
sfârşit, pentru că... 

Se auzi un bâzâit aspru, dezagreabil. Se uită la monitorul 
pe care se vedea partea cealaltă a intrării principale şi-l văzu 


acolo pe robotul DE UZ CASNIC, cu un sac în mână. Sacul se 
zbatea amarnic, iar bebeluşul cu păr negru şi scutec pus 
aiurea începu să saliveze puternic, întinse o mânuţă durdulie, 
absolut adorabilă, şi apăsă câteva taste. Uşa curbată a sălii 
de comandă se deschise, glisând pe şine, permițându-i lui 
Nigel să intre în vestibulul tubular. Mordred se repezi apoi la 
butoanele ce ar fi deschis uşa pe dinăuntru imediat după ce el 
ar fi tastat numerele 2-5-4-1-3-1-2-1. Dar, neavând aproape 
deloc control asupra funcţiilor sale motrice, singurul rezultat 
fu un alt bâzâit strident, urmat de o voce enervantă de femeie 
(enervantă pentru că îi aducea aminte de vocea javrei 
tuciurii) care-l anunţă: Al TASTAT UN COD ERONAT PENTRU 
ACEASTA UŞĂ. POŢI ÎNCERCA ÎNCĂ O DATĂ ÎN URMĂTOARELE 
ZECE SECUNDE. ZECE... NOUĂ... 

Ba p-a mă-tii, i-ar fi zis Mordred dacă ar fi putut să 
articuleze cuvintele. Din păcate nu putea încă. Deocamdată 
nu putea decât să gângurească într-un mod care precis ar fi 
făcut-o pe Mia să scoată strigăte de fericire maternă. Nu mai 
încercă să apese tastele în ordinea cuvenită; voia doar ce se 
afla în sacul pe care îl adusese robotul. Şobolanii (presupunea 
că şobolani sunt acolo) erau vii de data aceasta. Vii, pentru 
numele lui Dumnezeu, vii, cu sângele cald curgându-le prin 
vine. 

Aşa că Mordred închise ochii şi se concentră. Strălucirea 
roşie, aceea pe care o văzuse Susannah înainte de prima lui 
metamorfozare, se întinse iarăşi pe sub pielea lui albă, din 
creştetul capului până la călcâiul drept, cu semnul pe el. Când 
lumina aceea trecu pe sub rana deschisă din şoldul pruncului, 
şuvoiul acela leneş de sânge şi puroi îşi acceleră o clipă 
curgerea, iar Mordred scoase un țipăt de durere. Duse mâna 
la rană şi apoi se mângâie pe burtă, ca şi cum ar fi vrut să 
facă să treacă mai repede suferinţa. Nu reuşi decât să se 
mânjească de sânge. O clipă doar, forma lui omenească 
pâlpâi, în vreme ce o beznă adâncă se întindea ca să ia locul 
fluxului roşu. Dar acum nu avu loc nicio metamorfoză. 
Gâfâind sacadat, pruncul se lăsă moale în scaun. Un strop de 
urină limpede picură de pe vârful penisului lui pe prosopul ce- 


i servea drept scutec. Un pocnet înăbuşit se auzi din spatele 
panoului de comandă, chiar lângă bebeluşul prăbuşit într-o 
rână şi suflând greu, ca un prepelicar de curse. 

Reuşise. Uşa din cealaltă parte a sălii, pe care scria 
INTRARE PRINCIPALĂ, alunecă pe şine, deschizându-se. Nigel 
intră tropăind, nesimţitor la chinul bebeluşului. Capul îi 
zvâcnea fără încetare acum şi număra în zece, douăsprezece 
limbi, nu doar în două, trei. 

— Domnule, nu mai pot continua să... 

Mordred scoase un gângurit fericit (ga-ga-gugu), întinzând 
mânuţele spre sac. Dar gândul pe care îl transmise robotului 
era clar şi tăios: Tacă-ți gura, Dă-mi să mănânc. 

Nigel îi puse sacul în braţe. Mordred auzi piuitul dinăuntru 
şi pricepu că în sac se afla o singură vietate. Carevasăzică nu 
era un şobolan! Era ceva mult mai mare! Mai mare şi cu mai 
mult sânge! 

Deschise sacul şi se uită înăuntru. Din bezna închisorii de 
pânză, doi ochişori conturaţi cu auriu îl priveau rugător. O 
clipă crezu că era pasărea aceea care zboară numai noaptea, 
pasărea aia care face bu-hu-hu, habar nu avea cum o 
cheamă. Dar atunci observă blana care acoperea trupul 
vietăţii. Aha, deci avea blană, nu pene. Aha, un throcken! 
Cunoscut în multe părţi ale Lumii de Mijloc sub numele de 
„billy-bumbler”. Cel din sacul lui Nigel nu depăşise vârsta 
alăptatului. 

Ei, haide, nu mai plânge, îi spuse el în gând, simțind 
cum balele încep să-i curgă pe la colţurile gurii. Suntem în 
aceeaşi barcă, prostuţule - doi orfani într-o lume 
nemiloasă. Stai cuminte şi am să-ţi aduc eu mângâiere. 

Îi fu uşor să convingă vietatea aceea prea tânără şi prea 
naivă. Într-un fel. Nu i se părea că ar fi fost o prea mare 
diferenţă între bumblerul neînţărcat încă şi maşinăriile pe 
care ştia cum să le manevreze. Mordred scotoci prin gândurile 
micuţului şi localiză nodul care îi controla stropul de voinţă. 
Întinse spre el o mână formată tot din gânduri - formată din 
propria-i voinţă - şi îl înşfări. 

| se păru că aude ruga sfioasă, dar plină de speranţă a 


bumblerului 

(nu-mi face rău, te rog, nu-mi face rău; te rog, nu mă 
omori, vreau să mai trăiesc şi să mă joc; nu-mi face rău, te 
rog, nu-mi face rău, te rog, nu mă omori!) 

şi îi răspunse 

Eşti în siguranță, nu te teme, prostuţule, eşti în 
siguranță. 

Bumblerul din sac (Nigel îl găsise în parcul auto, unde 
rămăsese singur, după ce o uşă automată îl despărţise de 
mama, fraţii şi surorile lui) se relaxă puţin. Nu credea ce i se 
spusese, fireşte că nu, dar îşi dorea să creadă. 


6 


Lumina fusese mult redusă în biroul lui Nigel. Jake sări ca 
ars din somn încă de la primul scâncet al lui Ete. Nimeni 
altcineva nu se mai trezi. 

Ce s-a întâmplat, Ete? 

Bumblerul nu-i răspunse, dar continuă să scheaune 
înfundat. Ochişorii lui conturaţi cu auriu se uitau speriaţi într- 
un colţ întunecat al încăperii, ca şi cum acolo s-ar fi aflat ceva 
îngrozitor. Jake îşi aducea aminte cum şi el se uita la fel în 
colţul camerei lui atunci când îl trezea vreun coşmar în 
primele ore ale dimineţii. Frankenstein sau Dracula sau 

(Bombozaurus Gem) 

vreun alt baubau. Numai Doamne-Doamne ştia. Şi uite că 
acum înţelese că poate şi bumblerii au coşmaruri, drept care 
se strădui şi mai mult să atingă mintea micuţului. La început 
nu sesiză nimic, apoi recepționa o imagine neclară 

(ochi, ochi care privesc din întuneric) 

cu ceva ce parcă aducea cu un billy-bumbler într-un sac. 

— Ssst, şopti el în urechea lui Ete, luându-l în braţe. Nu-i 
trezi, trebuie să doarmă. 

— Armă, murmură Ete. 

— Ai avut un vis urât, atâta tot. Şi mie mi se întâmplă. Nu-i 
nimic adevărat din ce vezi în visele astea. Nimeni nu te-a 


băgat în sac. Culcă-te la loc. 

— Loc, răspunse Ete şi se întinse cu boticul sprijinit pe 
lăbuţa dreaptă. Ete-aci. 

Bravo, îi spuse Jake în gând. Ete, taci. 

Dar bumblerul nu închise imediat ochişorii lui neliniştiţi, 
conturaţi cu aur. Apoi îi făcu cu ochiul lui Jake şi se culcă. 
După doar o clipă dormea din nou. Undeva, nu prea departe, 
murea unul din neamul lui... dar moartea face şi ea parte din 
această lume nemiloasă. 

Ete visă că se afla cu Jake sub Luna mare şi portocalie a 
Neguţătorului. În somn, Jake îi recepționa visul şi îl întrebă de 
sub strălucirea înţeleaptă a Lunii Sfârşitului de Vară: 

Cine a murit, Ete? 

Ete, răspunse prietenul său. De/ah. Mulţi. 

Atât îi spuse Ete sub  căutătura încremenită a 
Neguţătorului; de fapt, descoperise un alt vis în visul acela, în 
care era tot împreună cu Jake. Visul ăsta era mai bun: se 
jucau amândoi în lumina strălucitoare a soarelui. Şi de ei se 
apropie un alt bumbler, care părea foarte trist. Incercă să le 
spună ceva, dar nici Jake şi nici Ete nu-l înţeleseră pentru că 
micuțul vorbea în engleză. 


7 


Mordred nu avea destulă forţă ca să poată scoate 
bumblerul din sac, iar Nigel ori nu voia, ori nu putea să îl 
ajute. Robotul rămăsese în pragul uşii Centrului de Comandă 
şi îşi sucea capul în toate părţile, pocnind şi trosnind şi 
numărând mai tare ca oricând. Din măruntaiele lui venea un 
miros acru, de încins. 

Mordred reuşi să răstoarne sacul şi bumblerul îi căzu în 
poală. Probabil nu avea mai mult de şase luni. Işi ţinea 
întredeschişi ochii negri cu auriu, dar pupilele păreau apatice, 
fără viaţă. 

Mordred se concentră şi îşi dădu capul pe spate cu o 
grimasă de durere. Strălucirea roşie îi invadă din nou trupul. 


Părul fin de bebeluş dădu să se zburlească, dar nu mai apucă 
s-o facă, deoarece trupul pe care creştea dispăruse. 
Păianjenul luă locul copilului. Apucă bumblerul cu patru din 
cele şapte picioare pe care le mai avea şi-l trase foarte uşor 
spre gura-i lacomă. În numai douăzeci de secunde sorbi tot 
sângele bietului animal, până la ultima picătură. Apoi îşi vâri 
botul în burta moale, o spintecă, ridică trupul bumblerului şi 
înfulecă maţele care se revărsau din el: bucăţi de carne 
delicioase, dătătoare de putere, mustind de prospeţime. Intră 
şi mai adânc şi mâncă tot ce era înăuntru, cu miorlăieli 
înăbuşite de plăcere; sfărâmă coloana bumblerului şi-i supse 
măduva. Cea mai multă vigoare ţi-o dă sângele - da, sângele, 
aşa cum ti-ar spune şi Preavechii -, dar îţi poţi lua ceva forţă 
şi din carne. Prizonier în trupşorul de bebeluş (Roland folosise 
termenul de alint din Gilead, bah-bo) nu avea cum să prindă 
puteri dacă ar fi mâncat aşa ceva. Mai degrabă carnea şi 
oasele şi sângele i-ar fi rămas în gât şi l-ar fi sufocat. Dar ca 
păianjen... 

Isprăvi şi aruncă stârvul pe jos, la fel cum aruncase 
resturile uscate de şobolani, pe care le adunase Nigel, 
devotatul majordom. Acum, însă, nu voia să strângă şi 
cadavrul bumblerului. Şi, indiferent cât de tare făceau ca toţi 
dracii gândurile lui Mordred, urlând Nigel, am nevoie de tine!, 
Nigel nici nu-i răspunse, nici nu se mişcă din loc. Izul de 
plastic ars din jurul robotului devenise atât de pătrunzător, 
încât provocă activarea ventilatoarelor din tavan. Capul fără 
de ochi a lui DNK 45932 înţepeni întors spre stânga, 
conferindu-i o mină curioasă, ca şi cum ar fi murit tocmai 
atunci când se pregătea să pună o întrebare de o importanţă 
fenomenală: Care-i sensul vieții? poate, sau: Cine a azvâriit 
nădragii în supa doamnei Murphy“? În orice caz, concluzia 
era că scurta lui carieră de vânător de şobolani şi bumbleri se 
încheiase. 


+ În orig. Who put the overalls în Mrs Murphy's chowder - 
cântec american apărut în 1901, reluat de Bing Crosby în 
1956 (n. tr.). 


Deocamdată Mordred se simţea plin de energie - într- 
adevăr, masa fusese proaspătă şi incredibil de delicioasă -, 
dar starea asta nu avea cum să-l ţină prea mult. lar dacă 
rămânea în forma de păianjen, rezerva de putere se va 
consuma şi mai repede. Pe de altă parte, dacă se transforma 
la loc, în copil, nu va fi în stare să coboare de pe scaun sau 
să-şi pună scutecul la loc (îi căzuse atunci când avusese loc 
metamorfoza). Dar trebuia să se schimbe, pentru că nu putea 
să gândească limpede atunci când era păianjen. Cât despre 
raționamente deductive? Vai, ce glumă proastă! 

Umflătura albă de pe spatele păianjenului închise ochii de 
om, iar trupul negru de dedesubt se făcu roşu-aprins. 
Picioarele se retraseră şi apoi dispărură. Umflătura albă 
căpătă mai mult contur, devenind capul copilului; iar ochii lui 
albaştri - ochi de bombardier, ochi de pistolar - scăpărară. 
Încă mai avea din forţa căpătată din sângele şi carnea 
bumblerului, o simţea, sigur că da, însă o parte destul de 
mare din ea (cam ca gulerul de spumă dintr-o halbă cu bere) 
se şi risipise. Şi nu doar din cauza metamorfozelor. Problema 
era că se dezvolta extrem de repede. lar acest fapt necesita o 
alimentaţie permanentă, însă nu prea era de mâncare în 
Staţiunea Experimentală Arc 16. Şi nici în Fedic, dacă tot veni 
vorba. Da, sigur, erau acolo o mulţime de conserve şi o 
mulţime de gustări ambalate în folie de aluminiu şi o mulţime 
de prafuri pentru prepararea sucurilor, da, sigur, o mulţime 
dintr-astea erau acolo, dar nimic nu-i putea asigura 
alimentaţia de care avea el nevoie. Lui îi trebuie carne 
proaspătă şi, mai mult decât carnea proaspătă, îi trebuia 
sânge. lar sângele de animal nu-i va mai putea susţine decât 
pentru scurtă vreme avalanşa dezvoltării. In curând va avea 
nevoie de sânge de om, altminteri ritmul creşterii sale va 
încetini, apoi se va opri de tot. Va simţi chinul adus de foame, 
dar chinul acela, durerea aceea cumplită care-i va sfredeli 
nemiloasă măruntaiele va fi neînsemnată în comparaţie cu 
suferinţa mentală şi spirituală de a-i vedea pe e; pe toate 
monitoarele acelea: teferi, din nou împreună, îndârjiţi în cauza 
lor. 


Suferinţa de a-l vedea pe e/. Pe Roland de Gilead. 

Şi se întrebă oare de unde ştia toate lucrurile astea? De la 
mama lui? Unele dintre ele, da, căci atunci când se hrănise cu 
ea, simţise cum dau năvală în mintea lui milioane de gânduri 
şi amintiri ale Miei (foarte multe furate de la Susannah, căci 
amintirile Miei erau sărace). Dar de unde ştia că la fel se 
întâmplase şi cu Preavechii? Adică, uite: atunci când un 
vampir german suge sânge de francez s-ar putea să 
vorbească franţuzeşte cam o săptămână sau zece zile, să 
vorbească la fel ca un franţuz get-beget, iar apoi aptitudinea 
se va estompa, dimpreună cu amintirile victimei sale 
existente acum în el. 

Cum de ştie una ca asta? 

Contează? 

Acum se uita la ei cum dorm. Băiatul, Jake îl chema, se 
trezise pentru scurt timp. Mai devreme Modred îi urmărise 
cum mâncau, patru idioţi şi un bumbler - toţi plini cu sânge, 
plini cu energie - aşezaţi în cerc. Intotdeauna se aşezau în 
cerc, chiar şi atunci când se opreau doar pentru cinci minute 
de odihnă. Aşa se aşezau mereu, fără să-şi dea seama; se 
aşezau într-un cerc unde nu mai putea pătrunde nimeni. 
Mordred nu avea niciun astfel de cerc. Şi chiar dacă venise de 
puţină vreme pe lume, pricepuse deja că singurătatea era ka- 
ul său, aşa cum ka-ul vântului de iarnă era să bată doar de la 
nord la est, apoi din nou la nordul înnegurat. Accepta 
realitatea asta, sigur că da, dar tot nu se putea împiedica să-i 
privească cu revolta celui lăsat pe dinafară, ştiind că le va 
face rău, iar satisfacția pe care o va simţi va fi teribilă. Din 
două lumi venise el, din prorocită îngemănare dintre Prim şi 
Am, dintre gadosh şi godosh, dintre Gan şi Gilead**. Intr-un 
anume fel, el semăna cu lisus Hristos, însă era ma; pur decât 
Mielul lui Dumnezeu, acesta nu avusese decât un singur tată 
adevărat, presupus a locui într-un rai ipotetic; şi un tată 


48 Prim, gadosh şi Gan - reprezintă substanţa magică, 
primordială, din care au fost clădite universurile (n. tr.). 
4 Am, godosh şi Gilead - lumea fizică, a muritorilor (n. tr.). 


vitreg, aflat pe Pământ: bietul losif, încornorat chiar de 
Dumnezeu însuşi. 

De cealaltă parte însă, Mordred Deschain avea doi taţi 
adevărați. lar pe unul dintre aceştia îl vedea cum doarme pe 
monitorul din faţa sa. 

Eşti bătrân, Tată, gândi el, simțind o plăcere malefică la 
acest gând; simțindu-se totodată şi mărunt, şi meschin, nimic 
altceva decât... decât un păianjen care se uită în jos din 
pânza lui ţesută în colţul tavanului. Doi gemeni sălăşluiau în 
Mordred şi acolo vor rămâne până la moartea lui Roland din 
neamul lui Eld şi până la nimicirea ka-tet-ului său. Cum 
rămâne atunci cu vocea aceea plină de dor, care-l îndeamnă 
să se ducă /a Roland şi să-l numească tată? Şi să-i numească 
fraţi ai lui pe Eddie şi pe Jake, iar lui Susannah să-i spună 
soră? Era vocea mult prea naivă a mamei sale. Fireşte că l-ar 
ucide înainte să apuce să rostească un singur cuvânt 
(presupunând, desigur, că ar fi trecut de stadiul gânguritului 
bolborosit). l-ar fi tăiat ouţele şi le-ar fi dat bumblerului să le 
mănânce. Îi vor îngropa hoitul castrat, îşi vor face nevoile pe 
pământul de deasupra lui şi vor merge mai departe. 

Ai reuşit să îmbătrâneşti, Tată. Şchiopătezi şi te văd cum îţi 
masezi şoldul cu mâna care a început să-ţi cam tremure. 

Uită-te încoace, dacă vrei. lată copilaşul cu pielea-i albă 
mânjită de sânge. lată copilaşul cu lacrimi mute, sinistre pe 
obraji. lată copilaşul care ştie deopotrivă prea mult şi prea 
puţin. Trebuie să ne ferim degetele din faţa gurii lui (căci ni le 
muşcă acest copilaş, ni le muşcă exact ca un pui de crocodil), 
dar ne este îngăduit să-l compătimim. Dacă pentru noi ka 
este un tren - şi chiar aşa şi este, un monou uriaş şi greoi şi 
rapid, poate întreg la minte, sau poate nu - atunci acest micuţ 
licantrop? este ostaticul lui cel mai vulnerabil, legat nu de 
şine precum micuța Nell5?, ci de farul matahalei. 


5% Licantrop - suferind de licantropie: stare de delir în care 
bolnavul se imaginează a se fi metamorfozat în lup (n. tr.). 

51 Personaj din romanul Vechiul magazin de curiozități de 
Charles Dickens (n. tr.). 


Poate continua să se amăgească spunându-şi că are doi taţi 
şi poate există şi o fărâmă de adevăr în asta, dar niciun tată 
şi nicio mamă nu se află aici, alături de el. Adevărat vă zic, şi- 
a mâncat mama de vie, a mâncat-o multă-multă, ea i-a fost 
prima masă şi, în fond, nici nu i s-a dat de ales. El este cel din 
urmă miracol al încă nesurpatului Turn Întunecat, rod al 
împreunării nefireşti dintre raţional şi irațional, dintre natural 
şi supranatural. Şi totuşi este singur şi flămând. l-o fi hărăzit 
destinul să devină conducător al tuturor universurilor (ori să 
le distrugă pe toate), însă deocamdată nu a reuşit să pună 
stăpânire decât pe un robot de uz casnic, foarte vechi, care a 
plecat acum spre poiana de la capătul cărării. 

Se uită la pistolarul adormit cu dragoste şi ură, cu dezgust 
şi dor. Dar dacă s-ar duce la ei şi nu l-ar ucide? Dacă l-ar primi 
cu braţele deschise în mijlocul lor? Ridicolă idee, sigur că da, 
însă haide s-o admitem de dragul discuţiei. Chiar şi în situaţia 
aceea ce nu va fi să fie, el va trebui să-l considere pe Roland 
superiorul lui, să-l accepte pe Roland ca dinh al său, iar asta 
nu va putea s-o facă niciodată, nu, niciodată nu va face asta, 
nu, niciodată, niciodată, niciodată. 


III 
SÂRMA STRĂLUCITOARE 


1 


— Ai stat la pândă, constată o voce plăcută, amuzată. 

Şi începu să fredoneze o prostioară de cântec de leagăn pe 
care Roland şi l-ar fi amintit cu siguranță din propria-i 
copilărie: 

— „Nani, nani, copilaş, dragul mamei fecioraş! Culcă mi-te 
mititel şi te scoală măricel. Nani, nani, bah-bo al mamii.” ŞI zi 
aşa, ţi-a plăcut ce-ai văzut înainte să adormi? Ţi-a plăcut când 
i-ai văzut că merg mai departe împreună cu restul lumii ăsteia 
betege? 

Trecuseră cam zece ceasuri de când Nigel, robotul de uz 
casnic, îşi îndeplinise ultima sarcină. Mordred, trezit din 
somnul adânc, întoarse capul spre vocea străinului. Pe gresia 
cenuşie a Centrului de Comandă apăruse un bărbat îmbrăcat 
în blugi şi un hanorac cu glugă. Tot bagajul lui era o geantă 
ponosită din pânză pe care o pusese la picioare. Era un 
individ arătos, cu obrajii îmbujoraţi, ochii arzători şi cu un 
pistol automat în mână. Privind în ochiul negru al ţevii, 
Mordred Deschain înţelese, pentru a doua oară de la naştere, 
că până şi zeii îşi pot pierde viaţa dacă divinitatea lor a fost 
diluată cu sânge de om. Dar nu-i era teamă. Nu de bărbatul 
ăsta. Se uită la monitorul pe care se vedea apartamentul lui 
Nigel. Da, străinul ăsta avea dreptate. Nu mai era nimeni 
acolo. 

Necunoscutul surâzător, care părea a fi apărut direct din 
podea, ridică mâna liberă şi-şi întoarse gluga puţin în afară. 
Mordred surprinse o sclipire metalică. De parcă gluga ar fi fost 
căptuşită cu o împletitură de sârmă. 

— „Boneta minţii”, aşa îi zic eu, îl lămuri străinul. Nu-ţi aud 


gândurile, ceea ce-i un dezavantaj, dar nici tu nu poţi să-mi 
intri în cap, ceea ce-i... 

(ceea ce-i un avantaj cert, nu crezi?) 

— ...Ceea ce-i un avantaj cert, nu crezi? 

Erau două petice cusute pe haina lui. Pe unul erau brodate 
cuvintele ARMATA SUA şi o pasăre - pasărea-vultur, nu 
pasărea bu-hu-hu. Pe celălalt petic era brodat un nume: 
RANDAL FLAGG. Fără să se mire, Mordred îşi dădu seama că 
poate deja să citească. 

— Pentru că, dacă semeni fie şi un picuţ cu tatăl tău - cu 
ăla roşu -, atunci puterile tale mentale pot depăşi cu mult 
graniţele simplei comunicări. 

Şi bărbatul cu hanorac scoase un chicotit strident. Nu voia 
ca Mordred să vadă că-i este frică. Poate chiar încercase să se 
convingă singur că nu îi era frică şi că venise aici de 
bunăvoie. Şi poate aşa fusese. Dar pe Mordred nu-l interesa 
deloc. Aşa cum nu-i păsa nici de planurile individului care i se 
amestecau de-a valma în cap ca supa în clocot. Acum, pe 
bune, chiar crezuse necunoscutul că „boneta” aia o să-i 
ascundă gândurile? Mordred se uită puţin mai atent, puţin 
mai adânc, şi văzu că răspunsul era „da”. Foarte bine. 

— Oricum, eu cred că niţică protecţie nu are cum să-mi 
strice. Prudenţa e mama înţelepciunii, cum se zice; altfel cum 
aş fi reuşit eu să supraviețuiesc declinului lui John Farson?”? şi 
dispariţiei Gileadului? Nu-mi doresc să intri în capul meu şi să 
mă faci să păşesc în gol de pe acoperişul unei clădiri înalte, 
păi, cum mi-aş dori aşa ceva? Deşi, de ce ai face una ca asta? 
Ai nevoie de mine, ai nevoie de cineva care să te ajute, mai 
ales acum că l-a luat gaia pe hârdăul ăla de şuruburi de-şi 
zicea Nigel. lar tu nu eşti decât un bah-bo care nici nu poate 
să-şi lege scutecul peste crăpătura funduleţului căcăcios. 

Şi, spunând asta, străinul (care nu era deloc un străin) 
izbucni în hohote de râs. Din scaunul lui, Mordred îl urmărea 


2 John Farson (cunoscut ca „Omul de Bine”) - conducător al 
unei răzmeriţe în timpul copilăriei lui Roland; sigulul lui era 
ochiul Regelui Purpuriu (n. tr.). 


atent. Pe un obraz al copilaşului se putea distinge un semn 
roz închis, lăsat de mâna în care îşi sprijinise căpşorul atunci 
când dormise. 

Necunoscutul continuă: 

— Cred că putem comunica foarte bine dacă tu vei da din 
cap atunci când eşti de acord cu ce zic eu, sau îţi datini capul 
când nu-ţi convine ceva. Şi vezi să ciocăni în scaun dacă e 
ceva ce nu pricepi. Mi se pare foarte simplu! De acord? 

Mordred dădu din cap. Străinului i se părea îngrijorătoare 
privirea fixă a ochilor acelora albaştri, tres îngrijorătoare, dar 
încercă să nu o arate. Din nou se întrebă dacă făcuse bine să 
vină aici, dar începuse să o urmărească pe Mia încă de când 
rămăsese grea şi de ce o făcuse, dacă nu pentru asta? Era un 
joc periculos, de acord, însă mai rămăseseră doar două fiinţe 
care să poată descuia poarta de la baza Turnului înainte de 
prăbuşirea lui... ceea ce se va întâmpla, se va întâmpla destul 
de curând, pentru că scriitorul nu mai avea decât foarte 
puţine zile de trăit pe lumea asta şi nu apucase încă să scrie 
ultimele Cărţi ale Turnului - trei la număr. In ultima din cele 
deja scrise, ka-tet-ul lui Roland îl alungase pe sai Randy Flagg 
dintr-un palat de vis situat pe o autostradă interstatală, palat 
care lui Eddie, Susannah şi Jake li se păruse că ar semăna cu 
Palatul lui Oz cel Mare şi Cumplit (Oz, Regele Verde, cu folos 
să vă fie). De fapt, aproape că-l omorâseră pe Walter o' Dim, 
şnapanul ăla bătrân şi rău, creând astfel toate condiţiile 
pentru un final fericit al poveștii noastre. Însă dincolo de 
pagina 762 a volumului Vrăjitorul şi globul de cristal, Stephen 
King nu mai scrisese niciun cuvânt despre Roland şi Turnul 
Întunecat, iar pentru Walter acesta a reprezentat finalul 
fericit. Oamenii din Calla Bryn Sturgis, copiii bolânzi, Mia şi 
pruncul Miei: toate acestea se aflau în stadiu incipient în 
subconştientul scriitorului, biete creaturi fără suflare, 
zăvorâte în spatele unei uşi nedescoperite. lar acum, îşi spuse 
Walter, era prea târziu să mai fie eliberate. Cu toate că 
Stephen King fusese un scriitor al naibii de prolific de-a lungul 
întregii sale cariere - un scriitor cu adevărat talentat, devenit 
în ultima vreme un soi de grafician de duzină (însă foarte 


bogat), un fel de Algernon Swinburne5: al prozei, dacă pricepi 
ce vreau să zic - nici dacă ar fi scris zi şi noapte, fără oprire, 
tot nu ar fi fost în stare să termine nici măcar primele o sută 
de pagini ale poveştii rămase de spus în timpul pe care-l mai 
avea de trăit. 

Era prea târziu. 

Fusese o zi deosebită aceea, aşa cum bine ştia Walter: 
intrase în Le Casse Roi Russe şi văzuse asta în globul de 
cristal al Bătrânului cel Roşu (deşi probabil că acum zăcea 
uitat prin vreun colţ al castelului). Până în vara lui 1997, King 
concepuse deja povestea cu Lupii, gemenii şi farfuriile 
zburătoare numite Orize. Dar i se părea prea mare efortul de 
a o aşterne pe hârtie. Aşa că preferă să lucreze la o carte de 
povestiri: /nimi în Atlantida. Şi chiar şi acum, în casa lui de pe 
Aleea Carapacea Ţestoasei (unde nu a văzut nici măcar un 
singur vizitator), scriitorul îşi iroseşte puţinul timp rămas de 
trăit înşirând poveşti despre pace şi dragoste şi războiul din 
Vietnam. Este adevărat, însă, că un personaj din această 
ultimă carte a lui juca un rol în istoria Turnului Intunecat, dar 
acesta - un bătrân cu deosebite aptitudini intelectuale - nu va 
avea ocazia să rostească vreo replică memorabilă. Splendid. 

Era 12 iunie 1999 în unica lume cu adevărat importantă, 
lumea aceea unde nu mai există cale de întoarcere, nu mai 
există o a doua şansă (luaţi aminte la mine, căci adevăr 
grăiesc). Scriitorului îi mai rămăseseră mai puţin de două sute 
de ore de trăit. 

Walter o' Dim ştia că nu are tot atât timp la dispoziţie ca să 
ajungă la Turnul Întunecat, pentru că aici timpul curge mai 
năvalnic (la fel ca metabolismul anumitor păianjeni). Să zicem 
că mai avea cinci zile. Cel mult cinci şi jumătate. Atât mai 
avea ca să ajungă la Turnul Întunecat cu piciorul amputat al 
lui Mordred Deschain în bagajul său (piciorul acela cu semnul 
din naştere)... să descuie uşa şi să urce treptele acelea 
fremătânde... să treacă de Regele cel Roşu... 


53 Algernon Charles Swinburne (1837-1909) - unul dintre 
cei mai prolifici poeţi ai epocii victoriene (n. tr.). 


Măcar de-ar găsi vreun mijloc de transport... sau uşa 
potrivită... 

Oare era prea târziu să devină Zeul Zeilor? 

Poate că nu. Şi, oricum, nu strica să încerce. 

Walter o' Dim rătăcise îndelung, în lungul şi în latul 
universurilor, sub sute de nume, însă Turnul fusese 
dintotdeauna ţinta lui. La fel ca şi Roland, voia să se urce 
până în vârful lui şi să vadă ce era acolo. Ce trăia acolo. 
Presupunând că era ceva. 

Nu se alăturase niciuneia din clicile sau cultele sau riturile 
sau facțiunile apărute în anii agitaţi ce au urmat momentului 
în care Turnul începuse să se clatine, deşi le purtase sigulurile 
atunci când avusese de tras vreun folos din asta. Intrarea în 
slujba Regelui Purpuriu fusese o chestiune de dată mai 
recentă, la fel ca serviciile aduse lui John Farson, Omul de 
Bine, care înecase Gileadul, ultimul bastion al civilizaţiei, într- 
un ocean de sânge şi asasinate. În anii aceia Walter îşi făcuse 
partea de crime, ducând el însuşi o viaţă lungă şi numai 
aparent supusă morţii. Pe Jericho Hill văzuse cu ochii lui 
sfârşitul a ceea ce atunci credea că este ultimul ka-tet al lui 
Roland. Văzuse? Doamne, câtă modestie! Sub numele de 
Rudin Filaro şi cu chipul vopsit albastru, se luptase şi el, 
urlaşe şi el, atacase şi el alături de ceilalţi barbari împuţiţi şi îl 
doborâse pe însuşi Cuthbert Allgood cu o săgeată drept în 
ochi. Dar, în tot timpul acesta, nu-şi luase privirea de la Turn. 
Şi poate de aceea blestematul ăla de pistolar - singurul rămas 
în viaţă la capătul bătăliei - reuşise să scape. Se ascunsese 
sub mormanul de cadavre aruncate într-o căruţă, iar la apusul 
soarelui se furişase afară de acolo, cu câteva secunde înainte 
de incendierea morţilor. 

Înainte de asta, se întâlnise cu Roland în Mejis şi nu reuşise 
nici acolo să-l ucidă (deşi credea că de vină pentru asta era 
Eldred Jonas, bătrânul cu voce tremurătoare şi păr lung şi alb; 
şi avusese grijă ca Jonas să plătească). Regele îi spusese 
atunci că nu-şi încheiaseră socotelile cu Roland, că pistolarul 
va anunţa începutul sfârşitului şi în cele din urmă va provoca 
prăbuşirea a ceea ce el dorea să salveze. Walter nu crezuse 


asta până la întâmplarea din Deşertul Mohaine5, unde cu 
surprindere descoperise un anume pistolar pe urmele sale; şi 
nu crezuse pe deplin până la reapariţia Miei, care, dând 
naştere fiului Regelui Purpuriu, îndeplinise o profeție 
străveche şi hotărâtoare. Cu siguranţă că Bătrânul cel Roşu 
nu-i mai era acum de niciun folos, dar chiar şi aşa, întemnițat 
şi nebun, el - monstrul - tot era periculos. 

Şi totuşi, până ce nu se va desăvârşi învingându-l pe 
Roland, până ce nu va deveni prin aceasta poate mai măreț 
decât îi fusese destinul, Walter o' Dim nu era nimic altceva 
decât un pribeag rămas din vremuri de demult, un mercenar 
ce nutrea vaga ambiţie de a intra în Turn înainte de 
dărâmarea acestuia. Oare nu din motivul acesta venise el la 
Regele Purpuriu? Ba da. Şi nu era câtuşi de puţin vina lui că 
uriaşul rege-păianjen înnebunise. 

N-are a face. Uite-l aici pe fiul lui cu acelaşi semn pe călcâi 
- Walter îl vedea foarte bine acum - şi echilibrul se 
reinstalase. Fireşte că va trebui să fie foarte prudent. 
Creatura din scaun părea destul de neajutorată, poate chiar 
îşi imagina că era neajutorată, dar nu era cazul să o 
subestimeze doar pentru că avea înfăţişare de bebeluş. 

Walter îşi strecură pistolul în buzunar (pentru moment; 
doar pentru moment) şi îşi întinse mâinile cu palmele goale 
întoarse în sus. Apoi strânse una din ele şi îşi ridică pumnul la 
frunte. Foarte încet, fără să-şi ia ochii de la Mordred, atent ca 
nu cumva acesta să-şi înceapă metamorfozarea (căci Walter 
văzuse cum se întâmplă şi văzuse ce păţise mama jivinei), 
străinul se lăsă într-un genunchi. 

— Heil, Mordred Deschain, fiu al lui Roland din Gileadul de 
demult şi al Regelui Purpuriu, al cărui nume a fost odinioară 
rostit atât în Lumea de Capăt, cât şi în Lumea de Dincolo. 
Heil, fiu născut din doi taţi, ambii urmaşi ai lui Arthur Eld, 
primul rege înscăunat de la retragerea lui Prim; heil, Gardian 
al Turnului Întunecat. 

Câteva secunde nu se întâmplă nimic. În Centrul de 


51 Vezi romanul Pistol/arul (n. tr.). 


Comandă domneau doar tăcerea şi mirosul înţepător al 
circuitelor arse ale lui Nigel. 

Apoi pruncul îşi deschise pumnişorii dolofani şi îşi întinse 
mâinile: Ridică-te, sclavule, şi vino mai aproape! 


2 


— Ai face bine să nu „gândeşti adânc”, spuse străinul 
apropiindu-se. Ei ştiu că tu eşti aici, iar Roland e al dracului de 
isteţ; trig-delah*. Ştii, m-a prins o dată şi atunci am crezut că 
mi-a sunat ceasul. Chiar am crezut. 

Din bagajul său, bărbatul care-şi zicea Randal Flagg (şi 
care, pe un alt nivel al Turnului, aproape distrusese o lume 
întreagă") scosese biscuiţi şi unt de arahide. Ceruse voie 
noului său dinh să mănânce, iar copilaşul (deşi înfiorător de 
înfometat el însuşi) dăduse din cap ca un adevărat rege. 
Acum Walter, aşezat pe jos, cu picioarele încrucişate, înfuleca 
repede, crezând că-i la adăpost în „boneta minţii”, nedându-şi 
seama că un intrus îi scotoceşte prin gânduri. Da, sigur, va fi 
în siguranţă cât va dura această percheziţie, dar după asta... 

Mordred ridică mânuţa durdulie de bebeluş şi formă în aer 
un semn de întrebare. 

— Cum am scăpat? îl întrebă Walter. Asta vrei să ştii? Păi, 
am făcut ce ar fi făcut oricare şarlatan într-o situaţie 
asemănătoare: i-am spus adevărul! l-am arătat Turnul. Mă 
rog, doar câteva niveluri. Şi imaginea asta l-a năucit de-a 
dreptul, iar cât a rămas aşa de deschis, eu am profitat de 
ocazie, am luat o filă din cartea lui şi l-am hipnotizat. Ne 
aflam într-una din acele fistule ale timpului care se formează 
uneori ca nişte turbioane în jurul Turnului şi lumea se rotea în 
jurul nostru şi mergea mai departe şi noi am avut micuța 
noastră conversaţie în locul acela plin cu oase, da, chiar aşa! 
Am adus mai multe oase, oase de om, iar când a adormit, le- 
am îmbrăcat în ce mai rămăsese din hainele mele. Da, sigur, 


55 „Extrem de inteligent” (n. tr.). 
56 Vezi romanul Apocalipsa, Nemira, 2011 (n. tr.). 


i-aş fi putut face felul în momentul ăla, dar, atunci, cum ar fi 
rămas cu Turnul? Cum ar fi rămas cu tine, ei? Tu nu te-ai mai 
fi născut. Deci, Mordred, este corect să spunem că, lăsându-l 
în viaţă pe Roland şi îngăduindu-i să-i aleagă pe cei trei, ţi-am 
salvat viaţa încă dinainte ca sămânţa vieţii tale să fie sădită. 
Da, da, da, aşa să ştii. M-am furişat până pe ţărmul mării, căci 
aveam nevoie de o mică vacanţă, hei-hei-hei! lar când a ajuns 
şi Roland acolo, el s-a dus într-o direcţie, către cele trei uşi, 
iar eu am apucat-o în direcţie opusă. Aşa că, Mordred, 
dragule, iată-mă-s aici! 

Şi izbucni în râs, căscându-şi gura plină cu biscuiţi şi 
împrăştiind firimituri pe bărbie şi haine. Mordred zâmbi, deşi 
se simţea revoltat pe dinăuntru. Cu ăsta trebuia el să 
colaboreze? Cu ăsta? Un tembel mâncător de biscuiţi, prea 
plin de sine şi de isprăvile lui trecute ca să sesizeze pericolul 
care-l pândea acum sau ca să priceapă că-i fuseseră forţate 
sistemele de apărare? Pe toţi zeii, merita cu vârf şi îndesat să 
moară! Dar înainte de asta, mai avea nevoie de el pentru 
două lucruri. In primul rând, trebuia să afle unde plecaseră 
Roland şi prietenii lui. Apoi trebuia să fie hrănit. lar idiotul 
ăsta îl putea ajuta în ambele privinţe. Şi ce anume îi uşura 
sarcina? Păi, Walter îmbătrânise şi el. Era acum bătrân şi 
suicidar de sigur de sine şi mult prea vanitos ca să-şi dea 
seama de asta. 

— Poate că te întrebi şi de ce mă aflu aici şi nu am grijă de 
treburile lui taică-tău, spuse Walter. Aşa-i? 

Mordred nu se întreba nimic, dar dădu din cap că da. 
Stomacul lui gol şi revoltat scotea zgomote asurzitoare. 

— Adevărul este că exact de treburile lui mă ocup, continuă 
Walter, adresându-i cel mai fermecător zâmbet din arsenalul 
lui (deşi niţeluş întinat de untul de arahide de pe dinţi). 

Probabil că odinioară ştiuse că orice enunţ început cu 
vorbele Adevărul este reprezintă mai mereu o minciună. Dar 
acum nu mai ştia. Era prea bătrân ca să-şi aducă aminte. Prea 
vanitos. Prea tâmpit. Cu toate acestea, tot nu renunţase la 
prudenţă. Simţea forţa copilului. Dar unde o putea simţi? In 
cap? Copilul scotocea prin capul lui? Nu, nici vorbă. Creatura 


închisă în trupul bebeluşului era puternică, fără îndoială, dar 
nici chiar atât de puternică. 

Walter îşi cuprinse genunchii cu mâinile şi se aplecă înainte 
adoptând o atitudine mai serioasă. 

— Tatăl tău cel Roşu este... indispus. Din cauză că a trăit o 
eternitate atât de aproape de Turn şi pentru că nu şi l-a scos 
niciodată din minte. Sunt convins de asta. Acum este de 
datoria ta să termini ce a început el. lar eu am venit să te 
ajut. 

Mordred dădu iarăşi din cap, ca încântat de cele auzite. De 
fapt, chiar era încântat. Dar, of... îi era şi foarte foame. 

— Poate că te întrebi cum de am dat de tine în încăperea 
asta aşa-zis sigură, continuă Walter. Adevărul este că am 
ajutat la construirea acestui loc în vremurile acelea pe care 
Roland le numeşte „odată ca niciodată”. 

Din nou adevărul este. Din nou expresia asta mai evidentă 
decât o clipire şmecherească din ochi. 

Îşi pusese arma în buzunarul stâng de la hanorac, iar acum 
scoase din cel drept un dispozitiv de dimensiunile unui pachet 
de ţigări, îi înălţă antena argintie şi apăsă un buton. Atunci o 
porţiune din plăcile de gresie cenuşie se retrase fără zgomot, 
dând la iveală o scară. Mordred dădu din cap. Walter - ori 
Randal Flagg, dacă aşa dorea el să se numească astăzi - 
ieşise cu adevărat din podea. Excelent truc, dar, dacă stăm să 
ne gândim bine, pe vremuri fusese magician la curtea din 
Gilead a lui Steven, tatăl lui Roland. Aşa că de ce să ne 
mirăm? Pe atunci se numea Marten. Da, Walter o' Dim era un 
om cu multe chipuri şi cunoscător al multor trucuri excelente, 
dar nu tocmai atât de inteligent pe cât se credea. Nici măcar 
pe jumătate. Pentru că acum Mordred obținuse ce îşi dorise: 
modalitatea prin care Roland şi ai lui plecaseră de acolo. Uite 
că nu mai era nevoie să-i smulgă informaţia asta din minte. 
Nu trebuia decât să meargă pe urmele dobitocului. 

Mai întâi, însă... 

Zâmbetul lui Walter pălise puţin. 

— Aţi spus ceva, sire? Mi s-a părut că vă aud glasul în 
fundul minţii mele. 


Copilaşul clătină din cap. Şi, pe drept cuvânt, ce altă fiinţă 
este mai credibilă decât un bebeluş? Oare nu este chipul lui 
definiţia exactă a neprihănirii şi a candorii? 

— Dacă vrei, te iau cu mine şi mergem după ei, reveni 
Walter la atitudinea mai puţin protocolară de mai devreme. 
Ce mai echipă am face noi doi! S-au dus la devar-toi-ul din 
Bubuit de Tunet ca să-i elibereze pe Sfărâmători. lar eu deja 
am promis să mă lupt cu tatăl tău - Tatăl tău cel A/b - şi cu 
ka-tet-ul lui în cazul că vor cuteza să meargă mai departe. Şi 
intenţionez să mă ţin de promisiune. Pentru că, ascultă bine 
la ce-ţi zic eu acum, Mordred, pistolarul Roland Deschain mi s- 
a opus la fiecare pas şi nu mai am de gând să îndur. Gata! Ai 
înţeles? 

Începuse să ţipe de furie. 

Mordred dădu din cap cu inocenţă, făcând mari ochişorii 
aceia drăgălaşi de bebeluş, cu o expresie ce ar fi putut trece 
drept teamă, fascinaţie sau ambele. Fireşte că privirea 
aceasta îl făcu pe Walter o' Dim să se umfle şi mai mult în 
pene, iar singura întrebare care mai avea nevoie de răspuns 
era când anume să îl ucidă? Chiar acum sau mai târziu? 
Mordred era foarte flămând, dar se strădui să mai reziste 
puţin. | se părea captivant să-l urmărească pe neghiobul ăsta 
cum broda ultimele cusături pe tivul destinului cu atâta 
temeinicie. 

Şi făcu din nou semnul întrebării în aer. 

Orice urmă a surâsului de dinainte dispăru de pe chipul lui 
Walter. 

— Ce vreau eu cu adevărat? Asta vrei să ştii? 

Mordred dădu din cap: da. 

— N-am nicio treabă cu Turnul Întunecat, dacă vrei să ştii 
adevărul-adevărat. Nu mă gândesc decât la Roland. Vreau să- 
| văd mort, rosti Walter cu fermitate crâncenă. Pentru toţi 
kilometrii lungi de deşert de-a lungul cărora m-a fugărit; 
pentru toate necazurile pe care mi le-a făcut; şi, de 
asemenea, pentru Regele cel Roşu, adevăratu/ Rege, dacă 
pricepi ce vreau să spun; pentru îngâmfarea de care a dat 
dovadă când a refuzat să-şi abandoneze misiunea, indiferent 


de obstacolele puse în drumul lui; dar cel mai mult, pentru 
moartea mamei lui pe care am iubit-o pe vremuri. 

Tăcu o secundă, apoi continuă cu glas scăzut: 

— Sau, mai curând, la care am poftit. Oricum ar fi fost, el 
este cel care a ucis-o. Nu contează ce rol am jucat eu sau 
Rhea de Coos în afacerea asta, el a oprit respiraţia mamei 
sale cu armele lui blestemate, capul lui tâmpit şi mâinile lui 
iuți. 

Cât despre sfârşitul universului... părerea mea e să-l lăsăm 
să vină după cum i-o fi voia: în gheaţă, foc sau beznă. Căci ce 
anume a făcut universul vreodată pentru mine ca să-mi pese 
de binele lui? Tot ce ştiu e că Roland de Gilead a trăit deja 
mult prea mult şi că eu vreau să-/ văd mort şi îngropat pe 
ticălosul ăsta. Şi pe cei aleşi de el. 

Pentru a treia şi ultima oară, Mordred schiţă iar semnul 
întrebării în aer. 

— Nu există decât o singură uşă funcţională de aici spre 
devar-toi, tinere stăpân. Cea pe care o folosesc... o foloseau 
Lupii. Cred că nu vor mai face nicio cursă de acum încolo, aşa 
cred. Roland şi ai lui au ieşit prin ea, dar nu-i nimic, pentru că 
multe îi aşteaptă în partea cealaltă - ba chiar s-ar putea ca 
primirea să li se pară niţeluş cam prea călduroasă! Şi poate o 
să-i luăm prin surprindere, că mintea le va sta doar la 
Sfărâmători şi la câţi au mai rămas din Copiii lui Roderick şi la 
gărzi. Ţi-ar plăcea? 

Fără să ezite, pruncul dădu viguros din cap. Apoi îşi vâri 
degetele în gură şi începu să le molfăie. 

— Da, spuse Walter declanşându-şi din nou rânjetul 
satisfăcut. Ţi-e fomică, sigur că-ţi este. Dar sunt convins că 
putem găsi ceva mai bun decât şobolani şi billy-bumbleri 
neînţărcaţi. Tu ce zici? 

Mordred făcu un alt semn afirmativ. Şi el era convins. 

— Vrei să te iau în braţe? îl întrebă Walter. Ca să nu mai fie 
nevoie să te transformi în păianjen. Câh! Tre’ să-ți 
mărturisesc că nu-i o înfăţişare prea plăcută ochiului. 

Mordred ridică braţele spre el. 

— N-ai să te caci pe mine, promiţi? îl întrebă Walter pe un 


ton nepăsător, oprindu-se la jumătatea drumului. 

Şi atunci Mordred îl observă cum îşi strecoară mâna în 
buzunar şi realiză cu stupoare că nemernicul ăsta ipocrit 
reuşise să ascundă ceva de el: adică ştia că aşa-zisa „bonetă 
a minţit” nu funcţiona. lar acum avea de gând să-şi 
folosească arma. 


3 


De fapt, Mordred îl credea pe Walter o' Dim mult mai 
deştept decât era cu adevărat. Insă nu este aceasta o 
particularitate a celor foarte tineri, poate chiar o tehnică de 
supravieţuire? Copilaşului cu ochi miraţi i se par miracole 
chiar şi cele mai penibile trucuri ale celui mai stângaci 
prestidigitator din lume. Walter nu a înţeles ce se petrecea 
decât atunci când a fost prea târziu, dar era viclean şi trecut 
prin mult prea multe, aşa să ştiţi, iar atunci când se lumină la 
minte, o făcu pe deplin. 

Există expresia aceasta: elefantul din sufragerie, care 
descrie viaţa alături de o persoană dependentă de droguri sau 
de alcool sau de o persoană violentă. Cei din afara unei 
asemenea relaţii întreabă adeseori: „Cum de-ai putut să rabzi 
asta atât de mulţi ani? N-ai văzut e/efantul din sufragerie?” Şi 
celui care duce o viaţă cât de cât mai normală îi este aproape 
imposibil să priceapă răspunsul sincer: „Îmi pare rău, dar era 
acolo când m-am mutat în casă. N-am ştiut că e un e/efant; 
am crezut că e o mobilă.” lar apoi vine momentul dumiririi 
depline - aha! - când cei norocoşi îşi dau seama ce se 
petrece. Momentul acela venise şi pentru Walter. Doar că 
venise prea târziu. 

N-ai să te caci pe mine, promiţi? - această întrebare o 
pusese, iar între rostirea cuvântului caci şi cea a cuvântului 
promiţi îşi dădu seama că se află un intrus în casa lui... şi că 
fusese acolo tot timpul. Şi nici măcar nu era vorba despre un 
bebeluş, ci despre un adolescent greoi, cu capul teşit, pielea 
ciupită de vărsat şi ochi apatici. Poate cea mai bună, mai 


realistă reprezentare a lui Mordred Deschain, aşa cum era el 
în clipa aceea: un spărgător de case la vârsta adolescenţei, 
care se ameţise inhalând aburii vreunui produs de curăţat. 

Şi fusese acolo tot timpul! Dumnezeule, cum de nu şi-a dat 
seama? Nici măcar nu se ostenise să se ascundă! Stătuse la 
vedere, cu spatele lipit de perete, cu gura căscată şi 
măsurând totul cu privirea. 

Planurile sale se năruiră într-o fracțiune de secundă, 
planurile de a-l lua cu el pe Mordred, de a-l folosi ca să-l ucidă 
pe Roland (presupunând că nu i-o luau înainte gărzile de la 
devar-toi), iar apoi de a-l omori pe ticălosul ăsta mic şi de a-i 
reteza preţiosul picior stâng. In următoarea secundă însă, se 
înfiripă un nou plan, plan ce i se părea a fi simplitatea însăşi. 
Nu trebuie să-i dau de înțeles că ştiu. Un singur foc, atât pot 
risca şi doar pentru că trebuie. Și după aia o iau la fugă. Dacă 
moare, bine. Dacă nu, poate că o să moară de foame înainte 
ca... 
Atunci Walter îşi dădu seama că nu-şi mai poate mişca 
mâna. Încleştase patru degete pe patul pistolului din buzunar, 
însă acum degetele acelea îi înţepeniseră. Unul era chiar 
lângă trăgaci, dar nici pe acela nu şi-l putea mişca. Parcă era 
îngropat în ciment. Şi abia acum văzu Walter sârma 
strălucitoare pentru prima dată. leşea din gura ştirbă şi cu 
gingii trandafirii a  bebeluşului de pe scaun, traversa 
încăperea spre el, licărind sub luminile reci din plafon, iar apoi 
îl înconjură la nivelul pieptului, imobilizându-i braţele. Înţelese 
că sârma aceea nu se afla cu adevărat acolo... dar, în acelaşi 
timp, se afla. 

Nu mai putea să se mişte. 


4 


Mordred nu observă sârma strălucitoare. Poate pentru că 
nu citise Watership Down”. Dar avusese ocazia să sondeze 


>” Watersbip Down - roman de aventuri pentru copii, scris 
de Richard Adams (n. tr.). 


mintea lui Susannah, iar ce vedea acum semăna izbitor cu 
Doganul ei. Numai că în locul butoanelor pe care scria FAT şi 
TEMP. EMOŢIONALA, le descoperi pe cele care îl controlau pe 
Walter:  motricitatea (în poziţia ÎNCHIS), gândirea şi 
motivarea. Evident că instalaţia aceasta era mult mai 
complexă decât cea din capul micuţului bumbler, unde nu 
găsise decât nişte noduri precum cele marinăreşti, însă deloc 
greu de dezlegat. 

Din nefericire, el nu era decât un bebeluş. 

Un afurisit de bebeluş blocat într-un scaun. 

Dacă chiar voia să ajungă la delicatesa asta pe două 
picioare, trebuia să se mişte repede. 


5 


Walter o' Dim nu era chiar atât de bătrân ca să poată fi 
amăgit cu uşurinţă. Acum înţelese că îl subestimase pe 
micuțul monstru, bazându-se prea mult pe înfăţişarea lui şi 
prea puţin pe ce ştia că este cu adevărat-, dar şi aşa nu 
căzuse în capcana panicii totale care îi pândeşte adesea pe 
cei prea tineri. 

Dacă nu se va mulțumi doar să stea în scaunul ăla şi să se 
Zgâliască la mine, va trebui să se transforme. lar atunci s-ar 
putea să-i slăbească şi controlul pe care îl are asupra mea. 
Asta va fi şansa mea. Nu-i mare, dar e singura. 

Chiar în clipa aceea observă cum o lumină roşie curgea pe 
sub pielea copilului, din creştet şi până la degetele de la 
picioare. lar în urma ei, trupul durduliu şi rozaliu de bah-bo 
începu să se înnegrească şi să se umfle. Picioare de păianjen 
ieşiră prin părţile laterale. Concomitent, sârma strălucitoare 
care venea din gura pruncului se făcu nevăzută, iar Walter 
simţi cum dispar chingile care-l imobilizaseră. 

N-ai vreme nici măcar de un singur foc. Fugi. Fugi de el, 
fugi de monstru. Asta-i tot ce poți să faci. Nu trebuia să vii 
aici. Te-ai lăsat orbit de ura pentru pistolar, dar poate că nu-i 
încă prea târ... 


Cu acest gând zvârcolindu-se prin mintea lui înnebunită, se 
întoarse spre trapa din pardoseală şi tocmai ce era să pună 
piciorul pe prima treaptă când reapăru sârma, care acum nu 
se mai încolăci în jurul pieptului său, ci se închise în jurul 
gâtului, ca un ştreang. 

Cu ochii ieşiţi din orbite, sufocându-se şi gâjâind şi 
împroşcând cu salivă, Walter se răsuci în loc cu mişcări 
spasmodice, fără să reuşească să slăbească laţul ce-i 
strângea gâtul. In acelaşi timp simţi cum ceva foarte 
asemănător cu o mână invizibilă, îi alunecă pe frunte şi-i 
împinge gluga spre spate. Gluga aceasta era emblema lui; în 
anumite provincii de la sud de Garlan fusese cunoscut ca 
Walter Hodji, cel de-al doilea cuvânt putând fi tradus atăt prin 
întunecat, cât şi prin glugă. Insă se vedea treaba că acest 
acoperământ (însuşit dintr-o anumită casă abandonată din 
oraşul French Landing, Wisconsin58) nu-i fusese de niciun 
folos. 

Mi se pare că am ajuns la capătul cărării, îşi spuse, cu ochii 
la păianjenul care se apropia de el, ţanţoş pe cele şapte 
picioare rămase - o creatură buhavă, dar sprintenă (mai 
sprintenă decât copilul, fireşte, şi de patru mii de ori mai 
urâtă), cu o umflătură ciudată în formă de cap omenesc 
deasupra spinării păroase. Walter observă că semnul de pe 
călcâiul bebeluşului se afla acum pe burta jivinei şi era în 
formă de clepsidră, aidoma celui caracteristic păianjenului 
numit „văduva neagră”. Şi înţelese că de acel semn avusese 
el nevoie, înţelese acum că nu ar fi ajutat la nimic dacă ar fi 
ucis copilul şi i-ar fi tăiat piciorul. Inţelese că se înşelase în 
toate privinţele. 

Păianjenul se ridică pe cele patru picioare din spate. Cu 
cele trei din faţă începu să râcâie jeanşii lui Walter, scoțând 
nişte scrâşnete înfundate, oribile. Creatura îşi bulbucă ochii, 
privindu-l cu acea curiozitate apatică pe care el o anticipase 
mult prea bine. 


58 Oraş din romanul 7a/ismanul, scris în colaborare cu Peter 
Straub, Nemira, 2009 (n. tr.). 


O, da, mă tem că aici este capătul cărării tale. Vocea 
penetrantă în capul lui. Bubuind ca lozincile scandate prin 
megafoane. Dar şi tu îmi pregăteai aceeaşi soartă, nu-i 
aşa? 

Nu! Cel puțin, nu imediat... 

Dar aşa este! „Nu-l lua la mişto pe maestrul 
miştourilor”', cum ar zice Susannah. Drept care îi voi 
face acum un serviciu celui pe care tu îl numeşti Tatăl 
meu cel Alb. Poate că nu ai fost cel mai însemnat 
duşman al lui, Walter Padick (cum ţi se zicea odată ca 
niciodată, atunci când ai pornit pe drumul tău), dar 
sunt convins că ai fost cel mai vechi. lar acum eu te voi 
îndepărta din calea lui. 

Cu scârboasa creatură lângă el, ridicată pe picioarele din 
spate, privindu-l cu aviditate tâmpă şi cu bale pofticioase la 
bot, Walter încă mai nutrea o slabă speranţă de salvare de 
care însă nu fu conştient până nu auzi, pentru prima oară în o 
mie de ani, numele la care răspunsese odinioară un băiat 
crescut la o fermă din Delain: Walter Padick. Walter, fiu al lui 
Sam Morarul, din Baronia Eastar. Walter, care a fugit de acasă 
la vârsta de treisprezece ani, care a fost violat în dos de un 
alt vagabond un an mai târziu şi care a reuşit cumva să 
reziste tentaţiei de a se întoarce în genunchi acasă. Walter, 
care a mers mai departe, spre întâlnirea cu destinul. 

Walter Padick. 

La auzul acestui nume, bărbatul care îşi spunea uneori 
Marten, Richard Fannin, Rudin Filaro şi Randal Flagg (printre 
multe alte nume) abandonă orice speranță, mai puțin cea de 
a muri repede şi fără chinuri. 

Mi-e foame, lui Mordred îi e fomică-mică, anunţă 
vocea nemiloasă din capul lui Walter, voce care venea către 
el prin sârma aceea strălucitoare a voinței micuțului rege. Am 
să mănânc bine şi am să încep cu aperitivul. Cred că 
ochii tăi ar fi tocmai buni. Dă-mi-i. 

Walter se opuse din toate puterile, dar fără pic de succes. 
Sârma era prea strânsă. Urmări îngrozit cum propriile-i mâini 
se ridică la nivelul feţei. Urmări îngrozit cum degetele i se 


încovoaie ca nişte gheare şi cum îi ridică pleoapele ca pe 
nişte jaluzele şi scot ochii din orbite. Auzi sunete de tendoane 
sfâşiate şi de nervi optici distruşi. lar sunetul acesta care 
marcă orbirea lui a fost unul înfundat şi umed. Săgeţi de 
lumină roşie i se intersectară prin cap, iar apoi bezna se lăsă 
peste el. Eternă. Numai că în cazul lui Walter eternitatea 
aceasta nu avea să dureze prea mult. lar dacă timpul este 
părtinitor (aşa cum mulţi dintre noi am aflat că este), cât îi 
mai rămăsese de trăit era oricum mult prea mult. 

Dă-mi-i, dă-mi-i, îţi zic! Nu mai tândăli! Mi-e fomică- 
mică! 

Şi Walter o' Dim - devenit acum Walter o' Dark” - întoarse 
palmele şi lăsă globii oculari să cadă. Cele două sfere mici 
aveau câte un firişor atârnat de ele, care le făcea să semene 
cu mormolocii. Păianjenul înşfăca una din aer. Cealaltă căzu 
pe gresie de unde fu ridicată de gheara surprinzător de 
mlădioasă de la capătul unui picior şi apoi îndesată în botul 
lighioanei. Mordred sparse ochiul ca pe o boabă de strugure, 
dar nu-l înghiţi, ci lăsă zeama vâscoasă, dar incredibil de 
delicioasă, să i se prelingă pe gâtlej. Minunat. 

Acum limba, te rog. 

Ascultător, Walter îşi apucă limba şi o smuci, dar nu reuşi s- 
o desprindă decât parţial din rădăcină. Era mult prea 
alunecoasă. Ar fi plâns amarnic de durere şi dezamăgire, dacă 
orbitele lui deşarte şi însângerate ar fi putut produce lacrimi. 

Duse iar mâna la gură, dar păianjenul era prea flămând ca 
să mai aştepte. 

Apleacă-te! Scoate-ţi limba ca în faţa păsăricii iubitei 
tale! Repede, în numele tatălui tău! Lui Mordred îi e 
fomică-mică! 

Walter, încă destul de lucid şi înțelegând ce i se întâmplă, 
se împotrivi acestei noi orori cu la fel de mult succes ca şi mai 
devreme. Îşi propti mâinile pe coapse şi se aplecă, scoţându- 
şi printre buze limba însângerată şi strâmbă, care tremura 


5 Joc de cuvinte: Walter o' Dim - Walter cel întunecat; 
Walter o' Dark - Walter cel din intuneric (n. tr.). 


încet, abia susţinută de muşchii sfâşiaţi din gâtlej. Şi iar auzi 
scrâşnetul făcut de picioarele din faţă ale lui Mordred pe 
denimul pantalonilor lui. Botul păros al păianjenului se închise 
peste limba lui Walter, o supse ca pe o acadea vreme de una 
sau două secunde binecuvântate, apoi o smulse cu o mişcare 
puternică. Walter - acum şi fără grai, nu doar fără văz - 
scoase un urlet sfâşietor de durere şi se prăbuşi pe jos, unde 
se rostogoli încoace şi încolo pe gresia pardoselii, cu mâinile 
la chipul schimonosit. 

Mordred muşcă din limba bărbatului, iar aceasta se 
despică, revărsând un şuvoi de sânge în gura monstrului, 
ducându-l pe culmile extazului, distrăgându-i atenţia de la ce 
se petrecea în jur. Adică: Walter se rostogolise pe o parte şi 
pipăia pe jos după trapă, întrucât ceva dinlăuntrul lui urla, 
îndemnându-l să nu renunţe, ci să încerce să scape de 
creatura aceea odioasă care îl mânca de viu. 

Mordred simţise gustul sângelui şi îi pierise tot cheful de 
preludiu. Fusese redus la esenţă, iar esenţa lui era în primul şi 
în primul rând pofta de mâncare. Şi se năpusti asupra lui 
Randal Flagg, sau Walter o' Dim, sau Walter Padick. Se mai 
auziră câteva urlete, foarte puţine însă. Şi apoi Roland 
rămase fără acest duşman. 


6 


Bărbatul acela seminemuritor (expresie cel puţin la fel de 
tâmpită precum „cel mai unic”) se dovedi o masă absolut 
fabuloasă. După ce se îndopase până la refuz, primul impuls 
al lui Mordred, puternic, dar nu insurmontabil, fu să vomite. 
Şi-l stăpâni, aşa cum şi-l stăpâni şi pe al doilea, care era şi 
mai puternic: să se transforme la loc în bebeluş şi să tragă un 
pui de somn. 

Dar, dacă voia să găsească uşa despre care îi vorbise 
Walter, atunci acum trebuia s-o facă; şi să-şi păstreze forma 
în care se putea deplasa cu suficientă viteză - forma de 
păianjen. Prin urmare, Mordred trecu pe lângă cadavrul secat 


de fluide fără să-i arunce nici măcar o singură privire şi trecu 
sprinten prin trapă, cobori scara şi ajunse în coridorul aflat la 
nivelul de dedesubt. Pasajul de acolo mirosea puternic a 
amoniac şi părea a fi fost săpat chiar prin străfundurile 
deşertului. 

În creier îi zbierau toate cunoştinţele acumulate de Walter 
în mai bine de o mie cinci sute de ani. 

Mergând pe urmele omului întunecat ajunse la puţul unui 
lift. Apăsă cu una din ghearele ţepoase butonul care spunea 
URCARE, dar nu se întâmplă nimic, în afară de declanşarea 
unui zumzet obosit care venea de undeva de sus şi de 
stârnirea unui miros ca de ghete fripte venit din spatele 
panoului de comandă. Atunci Mordred se căţără pe cabină, 
deschise cu un picior subţire chepengul de serviciu şi se 
strecură înăuntru. Nu-l miră câtuşi de puţin că era nevoit să 
se strecoare; se făcuse deja foarte mare. 

Porni să se caţere pe cablu 

(păienjenelul s-a cățărat pe burlan) 

până când ajunse la uşa pe unde, dacă se lua după ce-i 
spuneau toate simţurile, intrase Walter în ascensor şi îl 
trimisese în ultima lui cursă. Douăzeci de minute mai târziu 
(şi în aceeaşi stare de euforie orgasmică datorată acelui 
sânge minunat, zeci de litri de sânge, aşa i se păruse), ajunse 
la un loc unde urmele lui Walter se împărțeau în două. 
Descoperirea aceasta l-ar fi putut pune în încurcătură, căci 
copilul din el nu pierise încă, dar simţi mirosul celorlalţi pe 
una din urmele lui Walter şi în direcţia aceea o apucă şi el, 
urmărindu-i acum mai mult pe Roland şi ka-tet-ul lui decât pe 
magicianul ghinionist. Probabil că şi Walter îi urmărise o 
vreme, dar apoi se întorsese şi plecase în căutarea lui 
Mordred. La întâlnirea cu destinul. 

După alte douăzeci de minute, micuțul ajunse la o uşă pe 
care nu era niciun cuvânt scris, ci doar un sigul pe care el îl 
putu descifra foarte bine: 


| 


Întrebarea era dacă să o deschidă acum sau să mai 
aştepte. Nerăbdarea lui de copil îl îmboldea să o deschidă, 
prudenţa pe care începuse s-o dobândească îi cerea să aibă 
răbdare. Mâncase bine şi nu-i mai era foame acum, mai ales 
dacă va reveni pentru o vreme la înfăţişarea de copilaş. În 
plus, s-ar fi putut ca Roland şi prietenii lui să se mai afle încă 
de partea cealaltă a uşii. Şi dacă erau acolo şi scoteau armele 
la vederea lui? Erau infernal de rapizi, iar el şi-ar fi putut găsi 
sfârşitul înainte de vreme. 

Putea să aştepte; nu-l necăjea nicio nevoie, în afară de 
nerăbdarea de copil care vrea totul şi-l vrea acum. Evident că 
nu simţea ura intensă care pusese stăpânire pe Walter. 
Sentimentele lui erau mai complexe, cu tente de tristeţe şi 
singurătate şi - da, ar fi mai bine să recunoască - de 
dragoste. Mordred îşi dorea să se bucure un timp de 
melancolia aceasta. Era convins că va găsi mâncare din 
belşug de cealaltă parte a uşii, aşa că atunci va mânca. Şi va 
creşte. Şi va sta la pândă. Nu-şi va scăpa din ochi tatăl şi 
sora-mamă şi ka-fraţii, Eddie şi Jake. Îi va urmări când se vor 
opri şi-şi vor ridica tabăra pentru noapte şi îşi vor aprinde 
focul şi se vor strânge în cerc în jurul lui. lar el îi va veghea de 
la locul lui din afara acelui cerc. Poate că îl vor simţi şi vor 
scruta întunericul cu ochi neliniştiţi, întrebându-se ce bântuia 
pe acolo. 

Se apropie de uşă, se ridică iar pe picioarele din spate şi o 
atinse cu cele din faţă. Păcat că uşa nu avea un vizor. ŞI 
poate că ar fi mai bine să treacă dincolo chiar acum. Ce 
spusese Walter? Că Roland şi ka-tet-ul lui voiau să-i elibereze 
pe Sfărâmători, cine or mai fi fost şi ăia (explicaţia se aflase în 
mintea lui Walter, dar Mordred nu se obosise să o caute). 

Multe îi aşteaptă în partea cealaltă - ba chiar s-ar putea ca 
primirea să li separă nițeluş cam prea călduroasă. 


Să fi fost, oare, ucişi Roland şi copiii lui în partea cealaltă a 
uşii? Li se întinsese o capcană? Mordred bănuia că ar fi ştiut 
dacă aşa ceva s-ar fi întâmplat. Ar fi simţit în minte vărsarea 
sângelui lor ca pe un Grindotremur. 

In orice caz, avea de gând să mai aştepte puţin înainte să 
se strecoare pe uşa cu sigulul reprezentând un nor şi un 
fulger. Dar când va fi pe partea cealaltă? Atunci ce va face? 
Păi, cum ce va face? Îi va găsi. Şi va trage cu urechea la 
discuţiile lor. Şi îi va pândi - când dorm şi când sunt treji. Dar 
cel mai mult va fi atent la cel pe care Walter îl numise Tatăl 
lui cel Alb. Singurul lui tată acum, dacă Walter nu-l minţise 
atunci când îi vorbise despre nebunia Regelui Purpuriu. 

Şi acum? 

Acum am să dorm putintel. 

Păianjenul se căţără degrabă pe peretele încăperii, plină de 
tot soiul de obiecte mari şi grele atârnate din tavan. Apoi îşi 
tesu pânza. Dar nu lighioana, ci copilaşul, gol-goluţ şi deja 
arătând cam de un an, se culcă în ea, cu capul în jos, 
deasupra oricăror vânători care ar fi intrat acolo în căutarea 
prăzii. 


IV 
USA SPRE BUBUIT DE TUNET 


1 


Când cei patru călători se treziră din somn (primul fu 
Roland, fix după şase ceasuri), găsiră alte popkinuri pe o tavă 
acoperită cu un şervet şi, de asemenea, alte sucuri reci. Dar 
nici urmă de robotul de uz casnic. 

— Bine, suficient, spuse Roland după ce-l strigă pe Nigel a 
treia oară. Ne-a zis că-i cu un picior în groapă; se pare că a 
căzut cu totul în ea câtă vreme am dormit noi. 

— Era obligat să facă ceva împotriva voinţei lui, zise Jake. 

Chipul băiatului era alb şi buhăit. De la somn, îşi spuse 
Roland în primul moment şi se întrebă aproape imediat cum 
de poate fi atât de prost. Băiatul plânsese după Părintele 
Callahan. 

— Adică ce făcea? se interesă Eddie, trecându-şi traista 
peste umăr şi săltând-o pe Susannah pe şold. Pentru cine? Şi 
de ce? 

— Nu ştiu, răspunse Jake. Nu m-a /ăsat să aflu şi nu mi-a 
venit să-i scotocesc prin minte. Ştiu că-i doar un robot, dar 
mie mi s-a părut mai mult decât atât... avea şi accentul ăla 
drăguţ şi era amabil. 

— Ar fi bine să încerci să treci peste astfel de considerente, 
îi zise Roland pe cel mai blând ton al lui. 

— Cât de grea sunt, iubire? îl întrebă voioasă Susannah pe 
Eddie. Sau, poate că mai bine ar fi să te întreb: „Cât de dor îţi 
e de scaunul ăla vechi cu rotile?” Sau de hamul în care mă 
puneai ca să mă cari? 

— Suze, amândoi ştim că tu n-ai putut să suferi hamul ăla 
din clipa când ai dat cu ochii de el. 

— Nu despre asta vorbeam, iar tu ştii asta. 


Pe Roland nu înceta să-l fascineze felul în care se strecura 
Detta în vocea lui Susannah, ori (şi mai înfricoşător) pe chipul 
ei. Dar nici femeia şi, acum, nici soţul ei nu păreau a-şi da 
seama de aceste invazii. 

— Te-aş duce în braţe până la capătul lumii, îi spuse cu 
mult drag Eddie, sărutându-i vârful nasului. Doar să ai grijă să 
nu te mai îngraşi. Pentru că m-aş putea vedea nevoit să te 
părăsesc şi să-mi caut o domniţă mai uşurică. 

Ea îi dădu un ghiont (nu prea în glumă, dacă e să fim 
sinceri) şi se întoarse spre Roland. 

— De aici, de dedesubt, îţi dai seama cât de mare e locul 
ăsta. Cum o să găsim uşa care dă în Bubuit de Tunet? 

Roland clătină din cap. Habar nu avea. 

— Tu ce zici, puştiule? îl întrebă Eddie pe Jake. „Atingerea” 
ta e cea mai puternică. N-ai cum să ţi-o foloseşti ca sa găseşti 
uşa care ne trebuie? 

— Poate dacă aş şti de unde să încep, răspunse Jake, dar 
nu ştiu. 

Acestea fiind spuse, cei trei se întoarseră din nou spre 
Roland. Ba nu, nu trei, ci patru, căci până şi blestematul 
bumbler se holba la pistolar. Eddie ar fi vrut să facă o glumă, 
fie ea cât de proastă, doar să împrăştie starea de stinghereală 
care îl cuprinsese pe pistolar în faţa privirilor lor interogative. 
Ba, Roland însuşi îşi stoarse creierii, căutând şi el una. Cum 
era? Ceva cu plăcinta stricată de prea mulţi ochi îndreptaţi 
asupra ei? Nu. Zicătoarea aia, pe care o auzise de la 
Susannah, era cu bucătari şi cu ciorbă. In cele din urmă se 
mulţumi să spună: 

— O să ne învârtim puţin pe aici, aşa cum fac copoii când 
pierd mirosul. Şi o să vedem ce găsim. 

— Poate un alt scaun cu rotile pentru mine, spuse optimistă 
Susannah. Că albu’ ăsta nesimţit mă pipăie pe la castitate. 

Eddie îi aruncă o privire sinceră: 

— Dacă ar fi aşa cum zici tu, iubito, atunci n-ar trebui să fie 
într-atâta de crăpată. 


2 


Până la urmă Ete fu cel care preluă conducerea grupului, 
dar abia după ce se întorseseră în bucătărie. Jake îi privea pe 
prietenii lui, care se fâţâiau de colo până colo cam fără ţel, 
când Ete îi lătră numele: 

— Eik! Eik-Eik! 

Se strânseră cu toţii în jurul bumblerului, lângă o uşă 
întredeschisă pe care scria NIVELUL-C. Ete se strecură pe 
acolo, făcu câțiva paşi pe coridor şi apoi se uită peste umăr la 
ei, cu ochişori strălucitori şi inteligenţi. Dându-şi seama că nu- 
| urmează nimeni, începu să-şi latre dezamăgirea. 

— Tu ce zici? îl întrebă Roland pe Jake. Să ne luăm după el? 

— Da, spuse hotărât băiatul. 

— Ştii cumva ce miros a simţit? vru să ştie Eddie. 

— Poate ceva din Dogan, răspunse Jake. Din Doganul 
adevărat, de pe celălalt mal al Râului Whye. Acolo unde eu şi 
cu Ete am auzit ce vorbeau tăticul lui Benny Slightman cu... 
ştiţi voi... cu robotul ăla. 

— Jake? se nelinişti Eddie. Eşti bine, puştiule? 

— Da, zise băiatul. 

Dar nu era întru totul adevărat, pentru că îşi adusese 
aminte de urletele tăticului lui Benny. Probabil sătul de 
văicărelile lui Slightman, Andy, Robotul Mesager, îi apăsase 
ori îi ciupise un nerv din zona cotului, iar omul „zbierase ca o 
cucuvea”, cum ar fi spus Roland (fără doar şi poate pe un ton 
de dispreţ suveran). Fireşte că Slightman cel Tânăr era acum 
deasupra acestor lucruri şi tocmai înţelegerea acestui adevăr 
- a faptului că un băiat, nu demult plin de viaţă şi vioiciune, 
era acum rece ca mâlul de pe malul râului - îl făcu pe fiul lui 
Elmer să şovăie. Da, sigur, fiecare dintre noi trebuie să moară 
la un moment dat, iar Jake spera ca el să o poată face cu 
destulă demnitate atunci când îi va suna ceasul. De fapt, 
chiar avea ceva pregătire în sensul acesta. Simţise fiori reci 
pe şira spinării la gândul eternității din mormânt. Gândul 
eternității de inactivitate. Gândul eternității când va trebui să 
stea cuminte şi puţin cam mort. 


Mirosul lui Andy, rece, dar uleios şi inconfundabil, se simţea 
pretutindeni în Doganul de pe celălalt mal al Râului Whye, 
deoarece el şi cu Slightman cel Bătrân se întâlniseră de multe 
ori acolo înainte de acel ultim raid al Lupilor când aceştia 
fuseseră întâmpinați de comandoul improvizat al lui Roland. 
Mirosul de aici nu era chiar la fel, dar era unul mai ieşit din 
comun. Singurul miros cunoscut pe care îl detectase 
deocamdată Ete şi după care micuțul voia să meargă. 

— Stai niţel, stai niţel, se precipită Eddie. Am văzut ceva ce 
cred că ne-ar trebui. 

O puse jos pe Susannah, traversă bucătăria şi aduse din 
partea cealaltă o măsuţă metalică pe rotile, destinată 
probabil transportului de veselă sau alte ustensile mari 
proaspăt spălate. 

— Hopa, hopa, Penelopa! intona tânărul şi o urcă pe 
Susannah pe masa aceea. 

Femeia se aşeză comod, ţinându-se bine de margini, dar 
privirea pe care o aruncă soţului ei era destul de 
neîncrezătoare: 

— Şi când ajungem la o scară? Ce facem atunci, 
drăgălaşule? 

— Drăgălaşul o să vadă ce o să facă atunci când va fi cazul 
să vadă ce o să facă, spuse tânărul, împingând măsuţa pe 
coridor. Haide, Ete, caută! 

— Ete! Cată! 

Bumblerul se repezi vioi înainte, aplecându-şi când şi când 
capul ca să amuşine. De fapt, nici nu prea avea nevoie de 
asta, căci mirosul era prea proaspăt şi prea abundent ca să-i 
reclame întreaga atenţie. Da, mirosul Lupilor era acela pe 
care îl găsise micuțul. După vreun ceas de mers, eroii noştri 
trecură pe lângă o uşă ca de hangar pe care scria SPRE CAI. 
Mai departe, urma îi duse la o alta spre PLATFORMA DE 
LUCRU, unde era ACCESUL PERMIS DOAR PERSONALULUI 
AUTORIZAT. (Niciunul dintre ei, nici măcar Jake, a cărui 
intuiţie era cea mai puternică, nu a avut habar că merseseră 
pe urmele lui Walter o' Dim. Cel puţin asupra băiatului 
„boneta minţii” funcţionase ireproşabil. Atunci când Walter se 


convinse că bumblerul era cel care îi conducea, se întoarse să 
vorbească cu Mordred - mare greşeală, după cum se va 
dovedi în scurt timp, dar aducându-i consolarea că nu va mai 
apuca să mai facă o alta.) 

Ete se aşezase în poponeţ în faţa acestei uşi închise, 
pendulând din codita ondulată şi caraghioasă. Uşa era de 
tipul celor batante. 

— Eik, deschi-deschi! Deschi, Eik! 

— Da, da, da, spuse Jake. Imediat. Stai cuminte. 

— PLATFORMA, citi Eddie semnul de pe uşă. Să sperăm că-i 
cea bună. 

Incă mai împingeau la masa metalică pe care stătea 
Susannah. Singura scară cu care avuseseră de-a face până 
acum fusese una destul de scurtă, care nu le pusese prea 
multe probleme. Atunci Susannah coborâse pe fund (în 
maniera ei obişnuită), în vreme ce Roland şi cu Eddie 
căraseră masa în urma ei. Jake mersese între ea şi cei doi 
bărbaţi, cu ţeava de la arma lui Eddie proptită în adâncitura 
umărului stâng, poziţie cunoscută sub numele de „garda”. 

Acum Roland îşi scoase şi el pistolul, şi-l sprijini în 
adâncitura umărului drept şi împinse uşa, deschizând-o 
complet. Apoi, uşor ghemuit, trecu prin ea, gata oricând să se 
arunce pe burtă sau să se retragă, dacă situaţia ar fi cerut-o. 

Dar situaţia nu ceru nimic. Dacă Eddie s-ar fi aflat în frunte, 
poate că i s-ar fi părut (fie şi doar o secundă) că este atacat 
de Lupi zburători, la fel ca maimuţele din Vrăjitorul din Oz. 
Insă Roland, complet lipsit de imaginaţie, nu irosi nici timp şi 
nici adrenalină când veni vorba să recunoască obiectele 
suspendate din tavanul acelei săli de dimensiunile unui 
hambar: roboţi defecţi care aşteptau să fie reparaţi. 

— Haideţi, intraţi, îşi îndemnă el prietenii, iar ecoul vorbelor 
sale răsună cu putere. 

De undeva, din umbrele de deasupra, se auzi fâlfâit de 
aripi. Rândunele, sau vrăbii-de-câmp, care intraseră aici din 
greşeală. 

— Cred că nu-i nicio problemă. 

Intrară şi ceilalţi şi rămaseră cu ochii căscaţi la tavan. 


Singur prietenul cu patru picioruşe al lui Jake nu părea deloc 
impresionat. Ete profită de acest răgaz ca să-şi curețe blăniţa: 
mai întâi pe stânga, apoi pe dreapta. In cele din urmă 
Susannah vorbi de pe masa rulantă: 

— Ştiţi ceva? Multe am văzut eu în viaţa asta, dar niciodată 
aşa ceva. 

Nici ceilalţi. Uriaşa hală era înţesată cu Lupi ce păreau 
încremeniţi în zbor. Unii mai purtau încă mantiile şi glugile 
verzi asemănătoare celei care îl făcuse celebru pe Doctorul 
Doom®; alţii atârnau doar în costumele lor metalice. Unii nu 
mai aveau capete, alţii nu mai aveau braţe, câtorva le lipsea 
câte un picior. Chipurile lor cenuşii din oţel păreau că rânjesc 
ori mârâie, în funcţie de modul în care cădea lumina asupra 
lor. Pardoseala era acoperită cu mormane de mantii şi mănuşi 
verzi, aruncate alandala. Şi, la vreo patruzeci de metri 
depărtare de ei (hala avea cam două sute de metri lungime) 
se vedea un singur cal cenuşiu, culcat pe spate, cu picioarele 
ţepene ridicate în aer. Nu mai avea cap. Din gât îi ieşea un 
ghem de fire galbene, verzi şi roşii. 

O luară încet pe urmele lui Ete, care tropăia vioi şi 
nepăsător încolo şi încoace. În hala aceasta uriaşă se auzea 
mult mai tare zgomotul făcut de masa rulantă, iar ecoul 
roţilor ei se rostogolea sinistru peste ei. Susannah nu-şi putea 
lua ochii de la tavan. Din cauză că locul acesta, probabil 
luminat puternic pe vremuri, era acum scufundat în 
penumbre, i se păruse la început că Lupii pluteau, susținuți de 
vreo şmecherie antigravitaţională. Apoi ajunseră într-un loc 
unde mai funcționau becurile fluorescente şi atunci observă 
cablurile de ancorare. 

— Probabil că aici îi reparau, spuse ea. Dacă a mai rămas 
cineva care să o facă. 

— Şi cred că acolo îi activau, adăugă Eddie, arătând spre 
un loc din faţa lor. 

De-a lungul peretelui opus, pe care abia acum îl desluşeau 


s Dr. Doom - personaj negativ de benzi desenate, inamicul 
Celor Patru Fantastici (n. tr.). 


mai bine, se întindea un rând de nişe. Într-unele se aflau 
câţiva Lupi ţepeni. Altele erau goale, iar în ele se puteau 
vedea mai multe prize. 

Şi atunci, Jake izbucni în hohote de râs, luându-i pe toţi prin 
surprindere. 

— Ce? se nelinişti Susannah. Ce e? 

— Nimic, se bâlbâi băiatul, nereuşind să se stăpânească. 
Doar că... 

Şi hala răsună iarăşi de râsul lui incredibil de tânăr şi de 
proaspăt. 

— Doar că seamănă al dracului de bine cu navetiştii din 
Gara Penn, atunci când stau la coadă în faţa cabinelor 
telefonice ca să sune acasă sau la birou. 

Eddie şi Susannah încercară să-şi închipuie scena şi 
izbucniră şi ei în râs. Aşa deci, îşi spuse Roland, înseamnă că 
Jake avea dreptate. Şi nu se mira defel. Cel mai mult îl 
bucurau râsetele băiatului. Era firesc ca Jake să plângă din 
cauza dispariţiei prietenului lui, Părintele, dar era bine că încă 
mai avea puterea să râdă. Era foarte, foarte bine. 


3 


Uşa care le trebuia lor era la stânga nişelor. Recunoscură 
imediat sigulul de pe ea, norul cu fulgerul ieşind din el. II mai 
văzuseră pe biletul pe care „R.F.” i-l scrisese pe dosul unei foi 
din ziarul Zvonurile lui Oz!, însă uşa nu semăna cu niciuna 
întâlnită până acum. Cu excepţia desenului cu norul şi 
fulgerul, uşa aceasta era strictamente utilitară. Deşi vopsită în 
verde, cei patru şi-au putut da seama cu uşurinţă că era 
confecţionată din oţel, iar nu din lemn de esenţă tare, ori din 
lemnul foarte rezistent de carpen. Din laturile cadrului 
cenuşiu, tot metalic, ieşeau cabluri electrice izolate, groase 
cât piciorul unui om adult. Şi intrau apoi într-unul din pereţi. 
Din spatele acestuia se auzea un huruit aspru care îi păru 
cunoscut lui Eddie. 


61 În Vrăjitorul şi Globul de Cristal (n. tr.). 


— Roland, şopti el. Îţi aduci aminte de Portalul Grinzii? 
Locul ăla unde am ajuns noi la începutul călătoriei? Mai 
înainte ca Jake să se alăture cetei noastre de voinici? 

Roland îşi amintea: 

— Unde i-am împuşcat pe Micuţii Gardieni, cortegiul lui 
Shardik. Cei care îi supravieţuiseră. 

Eddie dădu din cap. 

— Atunci mi-am lipit urechea de uşa şi am ascultat. 7otu/ e 
dat uitării în sălile pieirii, a fost gândul care mi-a trecut atunci 
prin minte. Acestea sunt sălile morților, unde mii de păianjeni 
îşi tes pânzele şi unde marile circuite amuțesc, unul câte unul 

De fapt nu fusese doar un gând. Eddie rostise vorbele 
acestea cu glas tare, dar Roland nu se miră că tânărul nu-şi 
mai amintea: atunci fusese hipnotizat, sau pe aproape. 

— Eram în exteriorul ei, continuă el. Acum suntem la 
interior. 

Şi întinse mâna către uşa care dădea în Bubuit de Tunet, 
apoi îşi trecu un deget de-a lungul cablurilor groase. 

— Se pare că generatoarele alea sau ce-or fi ele, care trimit 
curent prin cablurile astea, nu sunt prea sănătoase. Dacă vom 
folosi uşa, zic s-o facem de îndată. S-ar putea închide de tot în 
orice clipă. Şi atunci ce ne facem? 

— O să sunăm la firma de turism „AAA Travel”, spuse 
Susannah dusă pe gânduri. 

— N-aş prea crede. O să ne frigem... cum era vorba aia a 
ta, Roland? 

— O să ne frigem ca într-un cuptor de hamei. „Acestea sunt 
încăperile pierzaniei.” Ai spus şi asta. Ţi-aduci aminte? 

— Eu am zis aşa? Cu voce tare? 

— Da. 

Roland îi conduse spre uşă. Atinse clanţa cu mâna şi şi-o 
trase repede înapoi. 

— Frige? îl întrebă Jake. 

Roland scutură din cap. 

— Te-ai curentat? întrebă şi Susannah. 

Pistolarul clătină iarăşi capul. 

— Păi, atunci, haide, zise Eddie. Să-i dăm bice. 


Se strânseră în spatele lui Roland. Eddie o ţinea iar pe 
Susannah sprijinită de şoldul lui, iar Jake îl ridicase pe Ete în 
braţe. Bumblerul gâfâia ca întotdeauna prin boticul zâmbăreţ, 
privind la uşă cu ochi de onix şlefuit în montură de aur. 

— Da' ce-o să facem... dacă-i încuiată, vru să întrebe Jake. 

Dar, înainte de a apuca să-şi ducă vorbele la capăt, Roland 
apăsă clanţa cu mâna dreaptă (în stânga ţinea pistolul) şi 
deschise uşa. Maşinăria din spatele peretelui sughiţă cu 
putere şi, parcă, cu disperare. Lui Jake i se păru că simte 
miros de ars: poate de la izolaţia prăjită. Şi tocmai ce-şi 
spunea că trebuie să nu se mai gândească la năzbâtii, când 
porniră brusc mai multe ventilatoare mari din tavan. 
Zgomotul pe care îl făceau era asurzitor, la fel ca acela făcut 
la decolare de avioanele de vânătoare într-un film despre Al 
Doilea Război Mondial. Toţi patru tresăriră cu putere. Ba 
Susannah îşi acoperi capul cu mâna ca să se ferească de 
posibile obiecte căzătoare. 

— Haideţi, se răsti Roland la ei. Repede. 

Păşi pragul fără nicio privire în urmă. In fracțiunea aceea de 
secundă, pistolarul păru rupt în două. Dincolo de el se vedea 
o sală şi mai mare, şi mai întunecată decât Platforma de 
Lucru. Şi dungii argintii în zigzag, ce păreau a fi raze de 
lumină pură. 

— Hai, Jake, îi spuse Susannah. Tu urmezi. 

Jake trase aer în piept şi păşi peste prag. Nu simţi niciun 
curent puternic de aer, aşa cum se întâmplase în Peştera 
Vocilor; nu auzi niciun dangăt înnebunitor de clopot. Nu avu, 
nici măcar pentru o clipă, sentimentul că ar trece printr-un 
portal. În schimb, avu impresia oribilă că este întors pe dos. 
La propriu. Şi fu copleşit de cea mai înfiorătoare senzaţie de 
greață pe care o avusese vreodată în viaţa lui. Făcu pasul 
până la capăt, puse piciorul în pământ şi simţi cum îl lasă 
genunchii. O clipă mai tărziu era în patru labe pe jos. Nici nu 
băgă de seamă când îl scăpă pe Ete din braţe. incepu să 
icnească. Alături, Roland era şi el în genunchi şi începuse să 
vomite. De undeva venea spre ei un zgomot înfundat, dar 
neîntrerupt, ca de locomotivă, clinchet stăruitor de clopoțel şi 


ecourile unei voci amplificate printr-un sistem de sonorizare. 

Jake întoarse capul, dorind să-i spună lui Roland că acum 
înţelegea motivul pentru care doar roboți; ieşeau pe uşa asta 
blestemată, dar nu reuşi, căci vomită din nou. 

Pe neaşteptate, se auzi vocea înnebunită a lui Susannah: 

— Nu! Nu! 

Şi apoi: 

— Lasă-mă jos, Eddie! Lasă-mă jos până nu... 

Şi începu şi ea să vomite. Eddie reuşise s-o depună pe 
betonul crăpat, înainte de a se alătura şi el Corului 
Vomitătorilor Veseli. 

Ete căzu pe o parte, râgâi aspru, apoi se ridică în picioare. 
Privi în jur cu ochişori năuci şi dezorientaţi... sau poate că aşa 
i se părea lui Jake, care îi atribuia bumblerului propriile sale 
senzaţii. 

Parcă începuse să-i mai treacă starea de greață când auzi 
zgomot de paşi apăsaţi. Spre ei veneau în goană trei bărbaţi, 
toţi trei îmbrăcaţi identic, în jeanşi şi cămăşi albastre din 
batist şi încălțări ce păreau lucrate manual. Unul dintre 
aceştia, un domn mai în vârstă, cu un smoc de păr alb şi 
neîngrijit, venea înaintea celorlalţi doi. Toţi ţineau mâinile 
ridicate în aer. 

— Pistolari! strigă bărbatul cu păr alb. Vo; sunteţi pistolarii? 
Dacă da, nu trageţi! Suntem de partea voastră! 

Roland, care nu prea părea în stare să împuşte pe nimeni 
(Nu că mi-aş dori să-l pun la încercare, îşi zise Jake) încercă să 
se adune de pe jos, aproape reuşi, căzu iar într-un genunchi şi 
mai scoase nişte icnete sugrumate. Bărbatul cu păr alb îl 
apucă de încheietura mâinii şi îl săltă de jos fără prea multă 
politeţe. 

— Ştiu cât de rău vă este, spuse bătrânul, nimeni nu ştie 
asta mai bine decât mine. Norocul e că trece repede. Trebuie 
să veniţi de îndată cu noi. Înţeleg că nu mai aveţi pic de 
vlagă, dar a izbucnit alarma la ki'-dam*? în birou şi... 

Se întrerupse. Bulbucă ochii, aproape la fel de albaştri ca ai 


62 „Cretin” (n. tr.). 


lui Roland. Chiar şi în întunecimea de acolo, Jake îşi putu da 
seama că bătrânul se făcuse alb la faţă. Ceilalţi doi îl ajunseră 
din urmă, dar el nici nu-i observă. La Jake Chambers se holba 
el fără să clipească. 

— Bobby? şopti el. Dumnezeule, Bobby Garfield®, tu eşti? 


6 Robert „Bobby” Garfield - născut în 1949, fiu al lui 
Elizabeth Garfield, din Harwich, Connecticut, este sosia lui 
Jake Chambers. Bobby Garfield a apărut şi în alte scrieri ale 
lui Stephen King, printre care şi romanul /nimi în Atlantida (n. 
tr.). 


V 
STEEK-TETE 


1 


Tovarăşii domnului cu părul alb erau mult mai tineri 
(Roland avea impresia că unul dintre ei nu putea să aibă mai 
mult de optsprezece-douăzeci de ani) şi amândoi păreau 
absolut îngroziţi. Le era teamă ca nu cumva să fie împuşcaţi 
din greşeală, fireşte; din acest motiv ieşiseră în goană din 
întuneric cu mâinile ridicate deasupra capului. Dar se mai 
temeau şi de altceva, pentru că deja se dumiriseră că nu-i va 
asasina nimeni pe nepusă masă. 

Bătrânul tresări spasmodic, ca şi cum ar fi vrut să se 
extragă dintr-un loc intim. 

— Bineînţeles că nu eşti Bobby, murmură el. Ai părut de 
altă culoare... şi... 

— Ted, trebuie plecăm de aici, spuse cel mai tânăr dintre ei 
pe un ton imperativ. /nmediatamento, dacă pricepi ce vreau 
să zic. 

— Bine, şopti bătrânul, fără să-şi ia ochii de la Jake. 

Apoi şi-i acoperi cu palma, iar lui Eddie i se păru că se află 
în faţa unui mentalist cabotin, de bâlci, care se pregătea să-şi 
facă numărul cu cititul gândurilor. După câteva secunde 
bătrânul lăsă mâna jos. 

— Da, fireşte, spuse el şi îşi întoarse privirea spre Roland. 
Tu eşti dinh-ul? Roland de Gilead? Roland din neamul lui Eld? 

— Da, eu... începu Roland. 

Nu reuşi să continue pentru că se îndoi din mijloc şi icni 
gros. De această dată nu mai ieşi nimic altceva în afara unui 
fir argintiu de salivă; se curăţase deja de sandviciurile şi supa 
lui Nigel. Apoi, în semn de salut, îşi ridică la frunte pumnul 
care-i tremura uşor şi zise: 


— Da. Eşti în avantaj, sai. Eu nu ştiu cine eşti. 

— Nu contează asta, răspunse bărbatul cu părul alb. Vrei să 
vii cu noi? Cu ka-tet-ul tău cu tot? 

— Bineînţeles, spuse Roland. 

În spatele lui, Eddie se aplecă din şale şi vomită din nou. 

— La dracu? exclamă el cu voce sugrumată. Şi eu, care am 
crezut că drumul cu Greyhound-ul** e nasol. Aiurea, chestia 
asta e mai... mai... e ca... 

— E ca Titanicul după ce s-a izbit de aisberg, spuse 
Susannah pe un ton sfârşit. 

— Hai-deţi/ interveni şi mai impacientat tânărul din grupul 
celor trei. Dacă Nevăstuică a pornit pe urmele noastre cu 
taheenii lui, o să ajungă aici în cinci minute. Îl ştiţi ce viclean 
şi iute e! 

— Da, fu de acord bărbatul cu părul alb. Chiar trebuie să 
plecăm, domnule Deschain. 

— la-o înainte, îi zise Roland. Te urmăm. 


2 


Nu ieşiseră într-o gară feroviară, ci mai degrabă într-un soi 
de gară de triaj, cu o cupolă imensă. Dungile argintii pe care 
le văzuse Jake mai devreme nu erau raze de lumină, ci şine 
de tren, cam şaptezeci de perechi. Pe vreo două dintre ele se 
fâțâiau înainte şi înapoi nişte locomotive automatizate, cu 
aspect butucănos. Probabil că fuseseră programate cu secole 
în urmă. Una împingea un vagon-platformă, plin cu grinzi 
ruginite. Cealaltă începu să se smiorcăie cu voce metalică, de 
robot: 

— Camka-A este rugat să ajungă la Poarta 9. Camka-A la 
Poarta 9, vă rog. 

În braţele lui Eddie, pe Susannah o apucase iar răul de la 
stomac din cauza zgâlţâielilor, dar se molipsi de agitația 
bătrânului ca de o gripă. În plus, acum ştia ce anume erau 
taheenii: creaturi monstruoase cu trup de om şi cap de 


6 Greyhound - linie de transport interurban din SUA (n. tr.). 


pasăre ori animal. O duceau cu gândul la tripticul lui Bosch, 
Grădina desfătărilor lumeşti. 

— S-ar putea să-mi vină iar să vomit, ţonţone, îl avertiză ea 
pe Eddie. Nici prin cap să nu-ți treacă să te opreşti. 

Eddie scoase un mormăit pe care ea îl luă drept 
încuviinţare. Vedea cum îi şiroieşte transpiraţia pe gât şi o 
durea sufletul de mila lui. Şi lui îi era rău, nu numai ei. Uite că 
acum aflaseră cum e să treci printr-un dispozitiv de 
teleportare niţeluş cam defect. Se întrebă dacă va mai avea 
vreodată curajul să mai treacă prin altul. 

Jake ridică privirea şi văzu acoperişul construit dintr-un 
milion de panouri de diferite forme şi mărimi; semăna cu un 
mozaic din bucățele de faianţă cenuşie. Apoi o pasăre trecu 
printr-unul din panourile acelea şi băiatul îşi dădu seama că 
nu erau plăci de faianţă, ci geamuri, iar unele din ele erau 
sparte. Cenuşiul-închis văzut prin ele era culoarea lumii în 
Bubuit de Tunet. Ca şi cum ar fi mereu eclipsă de soare, îşi 
zise el, înfiorându-se. Lângă piciorul lui, Ete mai tuşi sec de 
câteva ori şi apoi îşi văzu de drum, scuturând din cap. 


3 


Trecură pe lângă un morman de echipamente abandonate 
- probabil generatoare -, apoi pătrunseră într-un labirint de 
vagoane aşezate de-a valma, foarte diferite de cele trase de 
Monoul Blaine. Lui Susannah i se păru că unele aduceau cu 
vagoanele de navetişti din Gara Centrală din New Yorkul 
când-ului ei, adică al anului 1964. Şi, parcă pentru a-i întări 
această impresie, observă că pe unul dintre ele scria VAGON 
BAR. Dar mai erau acolo alte vagoane ce păreau mult mai 
vechi; construite din oţel nituit, iar nu din crom şlefuit, 
acestea semănau cu vagoanele de pasageri ce pot fi văzute 
în westernurile din vremea filmelor mute, sau în serialul 
Maverick. Lângă unul dintre ele era un robot cu cablurile 
ieşindu-i alandala din grumaz. Işi ţinea sub braţ capul purtând 
un chipiu pe a cărui panglică scria CONDUCTOR CLASA |. 


La început Susannah încercă să numere de câte ori făceau 
la stânga şi la dreapta prin labirintul acesta, dar se încurcă şi 
se lăsă păgubaşă. Într-un final, ieşiră din aglomerarea de 
vagoane cam la vreo patruzeci şi cinci de metri de o baracă 
din şindrilă pe uşa căreia era scris mesajul vag aliterativ: 
PERON/ PACHETE PIERDUTE/PRELUATE. Pe betonul cu 
fisuri mari al aleii ce ducea la baracă zăceau talmeş-balmeş 
cărucioare de bagaje, grămezi de lăzi din lemn şi doi Lupi 
morţi. Ba nu, se corectă Susannah, nu-s doi, ci trei. Cel de-al 
treilea stătea sprijinit de peretele barăcii, chiar după colţ de 
PERON/PACHETE PIERDUTE/PRELUATE. 

— Haide, îi îndemnă bărbatul cu smocul de păr alb. Nu mai 
avem mult. Dar trebuie să ne grăbim să nu ne prindă 
taheenul de la Casa Inimilor Sfărâmate$5. Că, dacă pune mâna 
pe noi, pe voi o să vă omoare cu siguranţă. 

— O să ne omoare şi pe noi, îl contrazise tovarăşul lui 
foarte tânăr, împingându-şi părul din ochi. Pe toţi o să ne 
omoare. Doar pe Ted nu. Ted e singurul de care nu se poate 
dispensa. Da-i prea modest ca să se laude cu asta. 

Dincolo de PERON/PACHETE PIERDUTE/PRELUATE se 
afla (destul de logic, dacă, stai să te gândeşti, îşi spuse 
Susannah) BIROUL DE EXPEDIŢII. Bărbatul cu părul alb 
încercă uşa. Era încuiată, iar descoperirea asta parcă îi făcu 
plăcere în loc să-l necăjească. 

— Dinky? spuse el. 

Acum cei patru călători aflară că Dinky era numele 
tânărului agitat şi vorbăreţ. Acesta puse mâna pe clanţă, iar 
Susannah auzi un trosnet venit parcă dinăuntru. Dinky se 
trase un pas înapoi. Ted încercă iar uşa şi aceasta se deschise 
fără să protesteze. Intrară cu toţii într-un birou întunecos, 
tăiat pe din două de o tejghea înaltă. Pe ea era un anunţ care 
o făcu pe Susannah să simtă gustul nostalgiei: LUAŢI UN 
NUMĂR ŞI AŞTEPTAŢI. 

După ce uşa se închise în spatele lor, Dinky apăsă din nou 


s5 Aluzie la piesa cu acest titlu a lui George Bernard Shaw 
(n. tr.). 


pe clanţă. Se auzi alt trosnet. 

— Ai încuiat-o la loc, observă Jake, pe un ton oarecum 
acuzator, dar cu un zâmbet larg pe chipul care îşi recăpătase 
culoarea sănătoasă. Aşa e? 

— Nu acum, te rog, interveni bărbatul cu părul alb - adică 
Ted. N-avem vreme. Urmaţi-mă, vă rog. 

Rabată o bucată din tejghea şi îi conduse în biroul unde se 
aflau doi roboţi ce păreau morţi demult şi trei schelete 
umane. 

— Ce mama dracului avem că tot peste oase dăm? se 
enervă Eddie. 

Şi el începuse să se simtă mai bine şi dădea acum pe gură 
toate aiurelile care-i treceau prin cap, fără a se aştepta la 
niciun răspuns de la cei din jur. Cu toate acestea, primi unul. 
De la Ted. 

— Ai auzit de Regele Purpuriu, tinere? Ai auzit, fireşte că ai 
auzit. Se spune că pe vremuri a împrăştiat gaz toxic peste 
toată partea asta de lume. Probabil că nu mai avea cu ce să 
se distreze. l-a omorât aproape pe toţi. Intunecimea asta care 
ne înconjoară este efectul faptei sale. E nebun, desigur. Asta-i 
mare parte din problemă. Pe aici acum. 

Şi îi conduse pe o uşă pe care scria OFICIU ce dădea într-o 
încăpere aparţinând unui mare mahăr din minunata lume a 
expedițiilor pe calea ferată. Susannah observă nişte urme pe 
duşumea, ceea ce însemna că mai trecuse cineva pe acolo de 
curând. Poate chiar aceşti noi tovarăşi de drum ai lor. Tot 
mobilierul se limita la un birou, greu de observat sub 
cincisprezece centimetri de praf scămos, două scaune şi o 
canapea. În spatele biroului era o fereastră. Se vede treaba 
că pe vremuri fusese acoperită cu jaluzele orizontale, care 
acum se aflau pe jos, rupte şi murdare. Priveliştea de dincolo 
de fereastră era pe cât de respingătoare, pe atât de 
fascinantă. Terenul de dincolo de Gara Bubuit de Tunet îi 
aduse aminte lui Susannah de pustietăţile de pe malul Râului 
Whye, doar că acesta era mai plin de pietre şi mai înfiorător. 

Şi, fireşte, mai întunecat. 

Şinele (cu trenuri oprite pentru eternitate pe unele dintre 


ele) erau dispuse radial, aidoma firelor unei pânze de 
păianjen din oţel. Cerul, ca din cea mai închisă ardezie, se 
încovoiase peste ele, parcă atingându-le. Aerul dintre cerul 
acesta şi pământ părea oarecum mai dens. Susannah se văzu 
nevoită să mijească ochii, deşi nu era ceaţă, nici fum. 

— Dinky, spuse bărbatul cu părul alb. 

— Da, Ted. 

— Ce ai lăsat în drum pentru prietenul nostru, Nevăstuică? 

— O dronă de mentenanţă, răspunse Dinky. O să creadă că 
a intrat prin uşa din Fedic, a declanşat alarma, şi după aia s-a 
prăjit pe şine la capătul triajului. Că unele dintre ele încă mai 
sunt foarte fierbinţi. De aia sunt păsări moarte, făcute scrum, 
pe lângă ele. Da' n-ar fi crezut că alarma a fost declanşată de 
vreo păsărică din alea, nici măcar de vreo mierlă mai bine 
hrănită... pe când o dronă... Sunt convins că o să pună botul. 
Nevăstuică nu-i deloc tâmpit, dar chestia cu drona e destul de 
plauzibilă. 

— Bine. Foarte bine. Priviţi într-acolo, pistolari. 

Ted întinse mâna arătându-le un pisc ascuţit din piatră care 
împungea orizontul. Susannah îl desluşi fără prea mare 
greutate: în regiunea aceasta întunecată toate orizonturile 
păreau foarte aproape. Dar nu sesiză nimic ieşit din comun la 
versanţii aceia de pământ arid şi pietre căzute claie peste 
grămadă. 

— Acela este Can Steek-Tete. 

— Micuţul Ac, spuse Roland. 

— Excelentă traducere. Intr-acolo ne ducem. 

Susannah simţi cum inima îi face un salt mortal de la 
trapez. Muntele acela, numit şi „afloriment” de unii, era 
probabil la distanţă de zece, cincisprezece kilometri de ei. 
Oricum, foarte, foarte departe. Nu credea că Eddie şi Roland 
ar fi putut s-o care până acolo, nici măcar cu ajutorul celor doi 
bărbaţi mai tineri din grupul lui Ted. Şi, în fond, de ce ar avea 
încredere în indivizii ăştia? 

Pe de altă parte, oftă ea în gând, ce altă şansă avem? 

— Nu va fi nevoie să fii cărată în braţe, îi spuse Ted, dar lui 
Stanley i-ar prinde bine şi ajutorul tău. Ne vom lua de mâini, 


aşa cum se face la şedinţele de spiritism. Vreau să vizualizaţi 
toţi formațiunea aia stâncoasă atunci când vom trece. Şi să 
vă gândiţi numai şi numai la numele ei: Steek-Tete, Micuţul 
Ac. 

— Ho, ho, stai aşa! strigă Eddie. 

Ajunseseră lângă o altă uşă: uşa deschisă a unui dulap. 
înăuntrul lui atârnau umeraşe din sârmă şi un sacou roşu şi 
foarte vechi. Eddie îl apucă pe Ted de umăr şi-l întoarse cu 
faţa la el. 

— Prin ce să trecem? Pe unde să trecem? Pentru că dacă 
dumneata vorbeşti despre o uşă cum a fost aia din urmă... 

Ted ridică ochii la Eddie (tânărul era mai înalt), iar 
Susannah observă un lucru uluitor şi înspăimântător în acelaşi 
timp: ochii lui Ted păreau că vibrează în orbite. După doar o 
clipă înţelese că nu era chiar aşa. Pupilele bărbatului cu părul 
alb se măreau şi se micşorau cu o rapiditate stranie. Ca şi 
cum nu s-ar fi putut hotărî dacă să se adapteze la lumină sau 
la întuneric. 

— Nu-i nicio uşă. Mai bine zis, nu-i una de tipul celor cu 
care eşti obişnuit, tinere. Trebuie să ai încredere în mine. 
Ascultă. 

Tăcură toţi, iar Susannah auzi huruit de motoare ce păreau 
a se apropia. 

— Ăsta-i Nevăstuică, îi informă Ted. A luat nişte taheeni cu 
el să-l ajute. Poate patru. Mai degrabă vreo şase. Dacă dau cu 
ochii de noi, Dink şi Stanley vor muri cu siguranţă. Nu-i nevoie 
să pună mâna pe noi, ci doar să ne vadă. Ne riscăm vieţile 
pentru voi. Nu e de joacă, aşa că termină cu întrebările şi 
urmaţți-mă cu toţii! 

— Aşa vom face, îi spuse Roland. Şi ne vom gândi la Micuţul 
Ac. 

— Steek-Tete, îşi dădu şi Susannah consimţământul. 

— N-o să vi se mai facă rău, le zise Dinky. Pe cuvânt de 
onoare. 

— Slavă Domnului, suspină Jake. 

— Savă-omnu, fu de acord şi Ete. 

lar Stanley, cel de al treilea bărbat din grupul lui Ted, nu 


spuse nici acum nimic. 


4 


Era doar un dulap - un dulap de birou, ca să spunem tot 
adevărul - îngust şi mucegăit. Pe buzunarul de la piept al 
sacoului roşu şi foarte vechi era un ecuson de alamă pe care 
se desluşeau cuvintele ŞEF DE EXPEDIŢII. Stanley îi 
conduse spre peretele gol din fundul dulapului. Pe lângă ei 
umeraşele zăngăneau. Jake era cu mare băgare de seamă pe 
unde pune piciorul, ca să nu calce pe Ete. Dintotdeauna 
fusese puţin cam predispus la claustrofobie, iar acum deja 
simţea degetele umflate ale Doamnei panică mângâindu-i 
gâtul: mai întâi pe o parte, apoi şi pe cealaltă. 'Rizele pocneau 
stins în traista de pe umăr. Şapte oameni şi un billy-bumbler 
înghesuiți într-un dulap mic? Cum mama dracului? Tot se mai 
auzea huruitul motoarelor care se apropiau de ei. lar pe cel 
din frunte îl chema Nevăstuică. 

— Prindeţi-vă de mâini, murmură Ted. Şi concentraţi-vă. 

— Steek-lete, repetă Susannah, dar în urechile lui Jake 
vocea ei sună neîncrezătoare de această dată. 

— Micutul... începu Eddie şi se opri brusc. i 

Dispăruse peretele gol din fundul dulapului. In locul lui se 
întindea o poieniţă, mărginită pe o latură cu pietre rotunde şi 
pe cealaltă cu o pantă abruptă, pe care creşteau arbori pitici. 
Jake era în stare să pună rămăşag că aici era Steek-Tete şi 
voia să creadă că era o scăpare din spațiul acela închis. 

Stanley scoase un geamăt înfundat. De durere, sau de 
efort, sau ambele. Ţinea ochii închişi şi de sub pleoape îi 
şiroiau lacrimile. 

— Haide, spuse Ted. Arată-ne drumul, Stanley. 

lar către ceilalţi: 

— Ajutaţi-l şi voi, dacă puteţi! În numele taţilor voştri, 
ajutaţi-l! 

Jake încercă să vizualizeze aflorimentul pe care li-l arătase 
Ted prin fereastra biroului şi porni înainte, ţinându-l cu o 


mână pe Roland, care mergea în faţa lui, iar cu cealaltă pe 
Susannah care venea în urmă. Simţi o boare răcoroasă pe 
pielea fierbinte şi transpirată şi păşi pe versantul Micuţului Ac, 
Steek-Tete din Bubuit de Tunet, gândindu-se în treacăt la 
domnul C.S. Lewis şi la sublimul şifonier care te ducea în 
Narnia. 


Dar nu în Narnia au ieşit ei. 

Era frig acolo, pe coasta aflorimentului, iar Jake începu 
curând să tremure. Când privi peste umăr în spate, nu mai 
zări nici urmă a portalului prin care trecuseră. Totul în jurul lor 
era întunecat, iar aerul avea un miros înţepător, deloc plăcut, 
asemănător cu mirosul de kerosen. Într-o parte a versantului 
era o grotă mică (un fel de alt dulap) şi din ea Ted scoase 
câteva pături şi un bidon cu apă cu gust acru, alcalin. Roland 
şi Jake îşi puseră câte o pătură pe umeri. Eddie luă două şi le 
înfăşură în jurul lui şi al lui Susannah. Încercând să nu 
clănţăne din dinţi (odată porniţi, nu aveau să se mai 
oprească, într-atât de frig îi era), Jake invidie căldura de care 
se bucurau cei doi. 

Şi Dink se înfofoli şi el cu o pătură, dar Ted şi Stanley 
păreau a nu simţi temperatura scăzută. 

— Uitaţi-vă acolo, îi îndemnă Ted, arătând spre un 
păienjeniş de şine. 

Jake văzu triajul şi, chiar alături, o altă clădire cu acoperiş 
verde ce părea a fi mai lungă de un kilometru şi jumătate. Din 
ea ieşeau şine care duceau în toate direcţiile. Gara Bubuit de 
Tunet, se minună el. Unde Lupii îi îmbarcă în trenuri pe copiii 
răpiți şi îi trimit pe Calea Grinzii spre Fedic. Şi unde îi aduc ca 
să-l trimită la casele lor după ce au fost bolânziți. 

Deşi trecuse prin multe aventuri fantastice, tot îi venea 
greu să creadă că doar cu două minute mai devreme fusese 
acolo, în vale, la distanţă de mai bine de zece kilometri. E 
drept că toţi contribuiseră la deschiderea portalului, dar 


bărbatul pe nume Stanley fusese cel care îl crease. lar acum 
el era palid şi părea istovit, aproape la capătul puterilor. Ba 
chiar se şi clătinase pe picioare o dată, iar Dinky (nefericită 
poreclă, după umila părere a lui Jake) reuşise să-l prindă la 
timp de braţ, împiedicându-l să cadă. Dar Stanley parcă nici 
nu băgase de seamă. Il privea pe Roland cu un soi de 
venerație îngrozită. 

Nu-i doar respect în ochii lui, îşi spuse Jake, şi nici teamă. E 
altceva. Dar ce? 

De gară se apropiau două cărucioare cu motor şi cu pneuri- 
balon - ATV-uri. Fără doar şi poate erau Nevăstuică (cine o 
mai fi fost şi ăla) cu taheenii lui, presupuse Jake. 

— După cum aţi dedus, le zise Ted, s-a dat alarma în biroul 
Supraveghetorului de la Devar-Toi. Biroul directorului 
închisorii, dacă preferaţi să-i ziceţi aşa. Alarma asta se 
declanşează ori de câte ori cineva sau ceva foloseşte uşa 
dintre platforma de lucru din Fedic şi gara aia de colo... 

— Dacă-mi aduc bine aminte, îl întrerupse Roland, nu i-ai 
zis nici supraveghetor şi nici director. Ci ki'-dam. 

Pe Dink îl pufni râsul. 

— Te-ai prins, tipule. 

— Da’ ce înseamnă ki'-dam? întrebă Jake, deşi avea 
bănuielile lui. 

Expresii asemănătoare foloseau şi oamenii buni din Calla: 
cutia capului, cutia inimii, cutia ki. Adică, în ordine 
descrescătoare, cutia cu gândurile omului, cea cu emoţiile lui 
şi cea cu funcţiile animalice. Deci, o persoană mai scârboasă 
la gură ar fi putut traduce particula „ki” (din sintagma „cutia 
ki”) prin rahat, sau căcat, sau caca, sau ceva de genul ăsta. 

Ted ridică din umeri: 

— Ki'-dam înseamnă „creier de căcat”. Aşa l-a poreclit 
Dinky pe sai Prentiss, şeful de la Devar. Dar deja ştiai asta, 
nu-i aşa? 

— Cred că da, spuse Jake. 

Ted îl privi îndelung, iar atunci când băiatul reuşi să 


6 „Frumuşelul” (n. tr.). 


identifice privirea aceasta, înţelese şi felul în care se uita 
Stanley la Roland: nu cu teamă, ci cu fascinaţie. Jake bănuia 
că Ted nu-şi putea scoate din minte asemănarea dintre el şi 
un tip pe care-l chema Bobby. Plus că era convins că Ted îşi 
dăduse seama că e înzestrat cu intuiţia aceea foarte 
puternică, pe care ei o numeau „atingere”. Dar care era sursa 
fascinaţiei pe care o simţea Stanley? Poate de fapt nu era 
nimic extraordinar: poate că Stanley nu mai văzuse niciodată 
vreun pistolar în carne şi oase. Şi atâta tot. 

Pe neaşteptate, Ted se întoarse cu spatele la Jake şi i se 
adresă lui Roland: 

— Acum uită-te în direcţia aia, spuse el. 

— Hopa! exclamă Eddie. Ce mama naibii? 

Susannah era şi ea pe cât de amuzată, pe atât de uluită. 
Lucrul acela pe care-l arăta Ted îi amintea de epopeea biblică 
a lui Cecil B. Demille, Cele zece porunci, mai ales de 
secvenţa aceea în care Marea Roşie, despărțită de Moise, 
arăta suspect demult ca o piftie, iar vocea lui Dumnezeu, 
venită din rugul în flăcări, suna cam prea mult ca vocea lui 
Charles Laughton®’?. Dar tot i se părea uluitor. Cam aşa cum ţi 
se par efectele speciale ieftine din vechile filme 
hollywoodiene. 

Toţi căscaseră ochii la o singură rază de soare, groasă şi 
absolut splendidă, coborâtă pieziş pe pământ printr-o 
spărtură în norii burtoşi. Perfora văzduhul întunecat ca un 
proiector, luminând un complex de clădiri aflat cam la zece 
kilometri depărtare de Gara Bubuit de Tunet. „Cam la zece 
kilometri depărtare” era singura coordonată, pentru că în 
lumea aceasta stranie nu exista nici nord şi nici sud; sau, mai 
bine zis, nu existau asemenea repere geografice pe care să te 
poţi baza. Acum nu mai exista decât Calea Grinzii. 

— Dinky, vezi că e un binoclu în... 


s Cecil B. Demille (1881-1959) - regizor şi producător 
american (n. tr.). 

ss Charles Laughton (1899-1962) - actor american de 
origine britanică (n. tr.). 


— În grota de jos, da? 

— Nu. L-am scos de acolo data trecută, răspunse Ted, 
ţinându-şi nerăbdarea în frâu. L-am pus pe lăzile alea 
dinăuntru. Fii bun şi adu-l. 

Eddie nici nu auzi acest schimb de replici. Era prea 
fermecat (şi surprins) de acea unică rază lată de soare ce 
lumina un teren verde şi vesel, atât de imposibil de conceput 
în mijlocul acestui deşert întunecat şi arid ca... ei bine, cam 
tot la fel cât de neconceput li se poate părea Parcul Central 
din New York turiştilor din Vestul Mijlociu. 

Zări acolo nişte clădiri ce semănau cu căminele din 
campusurile universitare - din cele drăguțe - şi altele care 
arătau ca nişte conace vechi şi primitoare, în faţa cărora se 
întindeau peluze verzi şi late. La capătul îndepărtat al zonei 
luminate de raza aceea de soare era o stradă mărginită de 
prăvălii. Prototipul Străzii Mari din America provincială. Cu o 
singură excepţie: începea şi se sfârşea în deşertul întunecat şi 
stâncos. Eddie mai observă patru turnuri din piatră, cu 
zidurile îmbrăcate în iederă. Ba nu, stai aşa. Nu erau patru, ci 
şase turnuri. Cele două pe care nu le observase din prima 
erau ascunse de nişte pâlcuri de ulmi bătrâni şi maiestuoşi. 
Ulmi în mijlocul deşertului! 

Dinky se întoarse cu binoclul şi i-l întinse lui Roland, care îl 
refuză clătinând din cap. 

— Nu i-o lua în nume de rău, spuse Eddie. Ochii lui sunt... 
mă rog, hai să zicem că nu seamănă cu ai noştri. Dar eu, 
unul, mi-aş dori să arunc o privire. 

— Şi eu, spuse Susannah. 

Eddie îi oferi binoclul: 

— Doamnele au întâietate. 

— Vai, dar eu... 

— Încetaţi! aproape că mârâi Ted. Timpul e scurt, riscul 
enorm. Nu-l irosiţi pe primul şi nu-l sporiţi pe al doilea, vă rog. 

Susannah se simţi lezată, dar îşi înghiţi replica. Luă 
binocilul, îl duse la ochi şi îl reglă. Privi apoi la locul luminat de 
raza de soare şi ceea ce văzu îi intensifică senzaţia că privea 
la un campus universitar, micuţ, dar perfect în toate 


privinţele, campus ce se învecina cu un orăşel de provincie 
absolut superb. Pun prinsoare că aici nu există nimic din 
tensiunile obişnuite în lumea universitară, îşi spuse ea. Pun 
prinsoare că Oraşul-Ulmilor şi Universitatea-Sfărâmătorilor se 
potrivesc ca untul şi gemul, Abbott şi Costello*”, Coca-Cola şi 
gheața. Ori de câte ori găsea câte o povestire a lui Ray 
Bradbury în Saturday Evening Post, pe ea o citea înainte de 
toate celelalte articole din săptămânal, pentru că îl iubea pe 
Bradbury, iar ceea ce vedea acum prin binoclu o duse cu 
gândul la Greentown, orăşelul ideal din Illinois, pe care şi-l 
imaginase scriitorul. Loc unde adulţii obişnuiau să stea în 
balansoare pe verande, bând limonadă, iar copiii se jucau 
leapşa cu lanternele în crepusculul de vară împânzit de 
licurici. lar în campusul universitar din vecinătatea acestui 
orăşel băutura era consumată cu moderație. Erau interzise 
drogurile şi tranchilizantele şi rock'n roll-ul. Aici fetele sărutau 
băieţii cu pasiune feciorelnică şi se întorceau devreme de la 
întâlnire pentru ca Supraveghetoarea Căminului să nu-şi facă 
o impresie proastă despre ele. Aici soarele strălucea cât era 
ziua de lungă; aici la radio se transmiteau cântece 
interpretate de Perry Como şi de Surorile Andrews; în locul 
acesta nimeni nu bănuia că se află de fapt printre ruinele unei 
lumi care mersese mai departe. 

Ba nu, îşi spuse ea cu răceală. Uni; din ei ştiu adevărul. 
Asta-i motivul pentru care ne-au căutat oamenii ăştia trei. 

— Acolo e Devar-Toi, spuse Roland fără inflexiuni în glas. 

Era o afirmaţie, nu o întrebare. 

— Da, zise Dinky. Bunul şi dragul Devar-Toi. 

Întinse mâna spre o clădire mare şi albă de lângă cămine. 

— O vezi pe aia albă? Aia-i Casa Inimilor Sfărâmate, unde 
locuiesc can-toii. Ted le zice „căutători”. Hibrizi de oameni cu 
taheeni. Şi ei nu-i zic închisorii Devar-Toi, îi zic Algul Siento, 
care înseamnă... 

— Paradisul Albastru, spuse Roland. 


6 Abbott şi Costello - duo celebru de comici americani (n. 
tr.). 


Jake înţelese imediat motivul: toate clădirile, cu excepţia 
turnurilor din piatră, aveau acoperişurile din ţiglă albastră. 
Nu, nu Narnia era locul acesta, ci Paradisul Albastru. Unde un 
grup de oameni se îndeletniceau cu producerea sfârşitului 
lumii. 

Sfârşitul tuturor lumilor. 


6 


— Pare cel mai plăcut loc din câte există, cel puţin de când 
a dispărut Lumea Dinăuntru, spuse Ted. Nu credeţi? 

— Da, sigur, e destul de drăguţ, fu de acord Eddie. 

Simţea că are pe puţin o mie de întrebări de pus şi bănuia 
că Suze şi Jake aveau şi ei tot câte o mie, dar nu era acum 
momentul să pretindă răspunsuri la ele. Rămase însă cu 
privirea aţintită la minunata oază din zare. Unicul loc verde şi 
luminat de soare din Bubuit de Tunet. Unicul loc aparent 
plăcut. Şi, în fond, de ce n-ar fi fost aşa? Amicii noştri 
Sfărâmători merită doar ce-i mai bun. 

Dar tot îi scăpă o întrebare: 

— Ted, ştii cumva de ce vrea Regele Purpuriu să distrugă 
Turnul? 

Ted îi aruncă o privire scurtă, care tânărului i se păru rece, 
de-a dreptul glacială. Dar apoi bărbatul surâse şi atunci i se 
lumină întreaga faţă. lar ochii lui încetaseră cu bâţăiala aia 
înspăimântătoare de mai devreme, chestie care, să 
recunoaştem, era o mare realizare. 

— E nebun, îi răspunse Ted. Mai nebun decât un balamuc 
întreg. Dus cu legendara plută. Nu v-am zis? 

Şi adăugă iute, înainte ca Eddie să-i poată răspunde: 

— Da, e destul de drăguţ. Ori că-i spui Devar-Toi, Marea 
Închisoare sau Algul Siento, pare un loc pe cinste. Şi chiar 
este. 

— Condiţiile de cazare sunt prima-ntâi, fu de acord Dinky. 

Până şi Stanley se uita cu dor în jos, spre comunitatea 
luminată de soare. 


— Mâncarea e nemaipomenită, continuă Ted, iar filmele de 
la Cinematograful Giuvaierul se schimbă de două ori pe 
săptămână. Şi dacă n-ai chef să mergi la cinematograf, poţi 
să vezi filmele acasă pe DVD-uri. 

— Astea ce mai sunt? întrebă Eddie, apoi clătină din cap. 
Nu mă lua în seamă. Spune mai departe. 

Ted ridică din umeri ca şi cum ar fi întrebat Ce a/tceva mai 
vrei? 

— În primul rând, ai parte de sex astral fără restricţii, zise 
Dinky. Sigur, nu-i decât o simulare, dar credeţi-mă când vă 
spun că-i incredibil, într-o singură săptămână doar, eu mi-am 
tras-o cu Marilyn Monroe, Madonna şi Nicole Kidman. 

In glasul tânărului se ghicea un fel de mândrie amestecată 
cu jenă. 

— Şi dacă aş fi vrut, aş fi putut s-o fac cu toate trei 
deodată. Singurul fel prin care-ţi poţi da seama că nu-s reale 
e să sufli în direcţia lor de foarte aproape. Atunci, partea aia 
pe care sufli... dispare. E cam naşpa. 

— Băutură? Droguri? se interesă Eddie. 

— Băutură în cantităţi limitate, răspunse Ted. Dacă te 
pasionează enologia, atunci poţi experimenta minuni la 
fiecare masă. 

— Ce-i aia enologie? întrebă Jake. 

— Aşa numesc snobii ştiinţa vinului, dulceaţă mică, îi 
explică Susannah. 

— Dacă eşti deja dependent de vreo chestie atunci când 
ajungi în Paradisul Albastru, zise Dinky, te scapă ei de 
dependenţa ta. Cu blândeţe. Au fost însă unul sau doi care s- 
au lăsat mai greu... 

Intâlni ochii lui Ted care dădu din cap îndemnându-l să 
continue. 

— Ei, tipii ăia au dispărut fără urmă. 

— De fapt, căutătorii nu mai au nevoie de alţi Sfărâmători, 
spuse Ted. Cei pe care îi au acum sunt suficienţi ca să le facă 
treaba. 

— Despre câţi vorbeşti? vru să ştie Roland. 

— Cam trei sute, răspunse Dinky. 


— Fix trei sute şapte, interveni Ted. Suntem cazaţi în cinci 
cămine, deşi ideea de cămin studenţesc nu-i tocmai una care 
să redea cu exactitate realitatea. Fiecare dintre noi are 
propriul apartament şi contactul mai mare, sau mai mic, cu 
ceilalţi Sfărâmători este lăsat la latitudinea noastră. 

— Şi voi vă daţi seama ce sunteţi puşi să faceţi? îl întrebă 
Susannah. 

— Da. Deşi nu ne prea gândim la asta. 

— Nu înţeleg de ce nu vă revoltați. 

— Din ce când veniţi dumneavoastră, doamnă? o întrebă 
Dinky. 

— Din ce...? 

Apoi înţelese. 

— Din 1964. 

Tânărul oftă şi clătină din cap. 

— Inseamnă că nu aţi auzit de Jim Jones şi Templul 
Poporului. Mi-ar fi fost mai uşor să vă explic. Tipul ăsta, Jones, 
originar din San Francisco, a înfiinţat o sectă creştină în 
nordul Americii de Sud, în Guyana britanică. Şi în 1978 
aproape o mie de adepţi ai lui au participat la o sinucidere în 
masă. Au trecut pe rând şi au băut dintr-un butoi suc otrăvit 
cu cianură, în vreme ce el îi privea de pe veranda casei sale şi 
le spunea poveşti cu maică-sa printr-un gigafon. 

Susannah se holba înmărmurită la el, nevenindu-i să creadă 
o asemenea grozăvie. Ted îl privea lung, cu iritare prost 
mascată. Dar probabil că i se părea ceva important în 
povestea asta, pentru că nu-l întrerupse. 

— Aproape o mie de suflete, repetă Dinky. Şi-au luat viaţa 
pentru că erau tulburaţi şi se simțeau singuri şi îşi închipuiau 
că Jim Jones le era prieten. Şi pentru că - fiţi atentă la asta! - 
nu aveau la ce să se întoarcă. La fel e şi aici. Dacă 
Sfărâmătorii s-ar uni, ar putea face un fel de ciocan cu minţile 
lor, cu care să-i dea de-a rostogolul peste graniţele galaxiei 
noastre şi pe Prentiss, şi pe Nevăstuică, şi pe can-toi. Dar nu 
suntem decât ăştia pe care îi vedeţi: eu şi Stanley şi 
preferatul tuturor, domnul Theodore Brautigan, din Milford, 
Connecticut. Promoţia 1920 la Harvard, conducător al 


Clubului de Teatru, al Clubului de Dezbateri, redactor al fiţuicii 
Purpuriul”? şi, fireşte, al Latrinei Phi Beta. 

— Putem avea încredere în voi? întrebă Roland. 

Intrebarea părea pusă într-o doară, în stilul „hai să mai 
povestim ca să ne treacă vremea mai repede”. 

— Trebuie să aveţi, răspunse Ted. Nu aveţi pe nimeni 
altcineva care să vă ajute. Şi nici noi. 

— Dacă am fi fost de partea lor, zise şi Dinky, nu credeţi că 
ne-am fi încălţat cu ceva mai de Doamne-ajută în loc de 
mocasinii ăştia făcuţi din anvelope? In Paradisul Albastru ţi se 
pune totul la dispoziţie, cu câteva excepţii. Fundamentale. 
Chestii la care nu te-ai fi gândit vreodată că-ţi sunt 
indispensabile, dar care... cum să vă spun... e cam greu să 
speli putina dacă n-ai alte încălțări decât papucii marca Algul 
Siento. 

— Parcă tot nu-mi vine să cred, spuse Jake. Toţi oamenii ăia 
care încearcă să sfărâme Grinzile. Nu vreau să vă simţiţi 
jigniţi, dar... 

Dinky se răsuci brusc spre el, cu pumnii încleştaţi şi un 
zâmbet strâmb şi furios pe chip. Ete trecu imediat în faţa lui 
Jake şi se aşeză în poponeţ acolo mârâind înfundat şi 
etalându-şi colții. Dinky ori nu-l observă, ori nu-l băgă în 
seamă. 

— Nu mai spune? Ştii ceva, puştiulică? lete că mă simt 
jignit! Mă simt al dracului de jignit. Ce ştii tu despre cum e să 
fii mereu lăsat pe dinafară, să fii ciuca bătăilor tuturor, să te 
simţi în permanenţă aşa cum s-a simţit Carrie”! la afurisitul 
ăla de bal? 

— Cine? întrebă nedumerit Eddie, dar Dink, luat de val, nu-i 
dădu nicio atenţie. 

— Acolo sunt tipi care nu pot să meargă sau nu pot să 
vorbească. Acolo e o fătucă fără mâini. Câţiva cu hidrocefalie, 
adică au capetele mari cât blestematul ăla de New Jersey. 


7 The Crimson - publicaţie a Universităţii Harvard (n. tr.). 
"1 Carrie - personaj principal din romanul omonim al lui 
Stephen King (n. tr.). 


Spunând acestea, îşi duse mâinile cam la şaizeci de 
centimetri de cap într-o parte şi în cealaltă, gest considerat 
de toţi cei prezenţi o exagerare. Mai târziu aveau să 
descopere că nu fusese cazul. 

— Uite, amărâtul ăsta de Stanley e unul din ăia muţi. 

Roland se uită la obrajii palizi şi neraşi ai lui Stanley, la 
părul negru şi creţ. Şi schiţă un zâmbet. 

— Ba eu cred că nu-i mut, spuse pistolarul. Porţi numele 
tatălui tău, Stanley? Eu cred că da. 

Stanley se roşi violent la faţă şi lăsă capul în jos. Dar pe 
buze îi apăruse un zâmbet mic. În acelaşi timp, ochii i se 
umplură de lacrimi. Ce mama dracului se petrece aici? se 
întrebă Eddie. 

Se pare că nici lui Ted nu-i era prea clar. 

— Sai Deschain, mă întreb dacă aş putea să te rog... 

— Nu, nu, mii de scuze, îl întrerupse Roland. Nu mai aveţi 
timp, aşa cum ai spus. Cu toţii simţim asta. Spune-mi, însă, 
Sfărâmătorii ştiu ce li se dă? Ştiu cu ce sunt hrăniţi ca să le 
crească puterile? 

Ted se simţi sleit şi se aşeză pe o piatră, privind în vale, la 
păienjenişul de şine din oţel. 

— Are cumva legătură cu copilaşii pe care-i aduc în gară? 

— Da. 

— Nu ştim, spuse Ted pe acelaşi ton posomorât. Nu tocmai. 
Ni se dau zeci de pastile zilnic. Dimineaţa, la prânz şi seara. 
Unele sunt vitamine. Altele au cu siguranţă scopul de a ne 
face docili în permanenţă. Am reuşit să îmi curăţ organismul 
de astea şi i-am ajutat şi pe Dinky şi pe Stanley să facă 
acelaşi lucru. Numai că... dacă vrei ca o asemenea curăţare 
să aibă efect, trebuie în primul rând să-ţi goreşti să aibă efect. 
Pricepi ce-ţi spun, pistolarule? 

Roland dădu din cap: pricepea. 

— Multă vreme m-am gândit că probabil ne mai dau şi 
nişte... nu ştiu cum să le zic... nişte stimulente pentru creier... 
dar, cu atâtea pastile, e imposibil să ne dăm seama despre 
care e vorba. Care anume pastilă ne transformă în canibali, 
sau în vampiri, sau şi în canibali, şi în vampiri. 


Se opri şi privi concentrat la incredibila rază de soare. 
Întinse mâinile. Dinky îl prinse de una, iar Stanley de cealaltă. 

— Uitaţi-vă la chestia asta, îi îndemnă Dinky. O să vă placă. 

Ted închise ochii. Cei trei se uitau peste deşertul întunecat, 
la raza de soare ca venită din filmul lui Cecil B. Demille... da, 
se uitau chiar şi cu ochii închişi. Roland ştia prea bine asta. 

Raza pâlpâi şi se stinse. Zece secunde sau poate puţin mai 
mult, Devar-Toi deveni la fel de întunecat ca deşertul, Gara 
Bubuit de Tunet, Steek-Tete. După aceea, absurda strălucire 
inundă iarăşi închisoarea. Dinky scoase un oftat strident (dar 
mulţumit) şi făcu un pas înapoi, trăgându-şi mâna din 
strânsoarea lui Ted. Imediat, bărbatul cu părul alb îi dădu 
drumul şi lui Stanley şi se întoarse spre Roland. 

— Tu ai făcut asta? îl întrebă pistolarul. 

— Toţi trei am făcut-o, răspunse Ted. Stanley cu precădere. 
El e cel mai puternic. Prentiss, căutătorii şi taheenii se sperie 
de moarte când rămân fără lumina lor artificială. Şi, vedeţi 
voi, acum asta se întâmplă tot mai des, nu doar din cauza 
noastră. Maşinăriile s-au... s-au şubrezit şi se opresc. 

— Totul se opreşte, spuse Eddie. 

Ted îl privi fără să zâmbească. 

— Dar nu suficient de repede, domnule Dean. Trebuie să 
înceteze toată sabotarea asta a celor două Grinzi rămase şi 
trebuie să înceteze de îndată, căci altfel nu va mai conta. Noi 
vă vom ajuta cum putem, chiar dacă asta va însemna să-i 
ucidem pe ceilalţi. 

— Sigur, spuse Dinky, schiţând un zâmbet forţat. Dacă 
reverendul Jim Jones a putut s-o facă, de ce n-am putea şi 
noi? 

Ted îi aruncă o privire dezaprobatoare, apoi se întoarse iar 
spre ka-tet-ul lui Roland. 

— Poate nu se va ajunge atât de departe. Dar dacă va fi 
cazul... 

Se ridică de pe piatră şi îl apucă de braţ pe Roland. 

— Spune-mi, am devenit canibali? îl întrebă el pe un ton 
aspru, aproape strident. Am mâncat copilaşii pe care Mantiile- 
Verzi îi aduc din Ținuturile de Hotar? 


Roland nu-i răspunse. 

Ted se întoarse la Eddie: 

— Vreau să ştiu. 

Eddie nu scoase niciun cuvânt. 

— Doamnă-sai? o imploră Ted pe femeia cocoţată pe şoldul 
lui Eddie. Suntem gata să vă ajutăm. De ce nu mă ajutaţi şi 
voi răspunzându-mi la întrebare? 

— S-ar schimba ceva dacă ai afla adevărul? îl întrebă 
Susannah. 

Ted o privi o clipă cu ochi goi, apoi se întoarse spre Jake: 

— Ai putea fi fratele geamăn al mai tânărului meu prieten. 
Ştiai asta, fiule? 

— Nu, dar nu mă miră, spuse Jake. Se pare că aşa merg 
lucrurile pe aici. Totul se... hm... se armonizează. 

— Şi ai să-mi spui ce vreau să aflu? Bobby ar face-o. 

Ca să te distrugi singur? Să te distrugi pe tine, în loc să-i 
distrugi pe ei? 

Şi Jake clătină din cap. 

— Eu nu sunt Bobby. Indiferent cât de mult zici că aş 
semăna cu el. 

Ted oftă amărăt şi făcu un gest de înţelegere: 

— Sunteţi solidari. De ce m-ar surprinde? In fond, sunteţi 
ka-tet. 

— Tre’ să mergem, îi spuse Dink. Deja am stat prea mult 
aici. Nu-i vorba că ar trebui să ne întoarcem pentru strigarea 
apelului; eu şi cu Stanley tre’ să le defectăm afurisita aia de 
telemetrie, pentru ca atunci când Prentiss şi Nevăstuică o să 
verifice datele, să zică: „Teddy B. A fost aici tot timpul. La fel 
şi Dinky Earnshaw şi Stanley Ruiz. Cuminţi mai sunt băieţii 
ăştia.” 

— Aşa este, zise Ted. Ai dreptate. Dar mai putem sta cinci 
minute? 

Dinky dădu din cap cu destulă reticenţă. Atunci vântul 
aduse până la ei ţiuit slab de sirenă din depărtare, iar dinţii 
tânărului sclipiră dezveliţi de zâmbetul lui amuzat. 

— Se supără atât de tare când le dispare soarele, explică 
el. Când sunt nevoiţi să vadă ce-i cu adevărat în jurul lor, 


adică varianta asta de iarnă nucleară de tot căcatul. 

Ted îşi vâri mâinile în buzunare şi se uită în jos, apoi îşi 
ridică ochii la Roland. 

— A venit clipa să punem capăt acestei... acestei comedii 
groteşti. Noi trei ne vom întoarce mâine dacă totul merge 
bine. Mai este o altă grotă, mai mare, cam la patruzeci de 
metri în josul versantului, pe latura opusă faţă de Gara Bubuit 
de Tunet şi Algul Siento. O să găsiţi acolo alimente şi pături şi 
o plită cu propan. Şi o hartă cu Algul, o hartă rudimentară. V- 
am mai lăsat acolo şi un magnetofon şi câteva benzi. Probabil 
că n-o să aflaţi din ele chiar tot ce vă doriţi să ştiţi, dar vă vor 
răspunde la multe întrebări. Pentru moment trebuie doar să 
înţelegeţi că Paradisul Albastru nu este la fel de drăguţ pe cât 
pare. Turnurile alea îmbrăcate în iederă sunt turnuri de pază. 
Locul este împrejmuit de trei garduri. Dacă vrei să fugi de 
acolo, atunci când încerci să treci de primul gard ai să simţi o 
înţepătură puternică... 

— La fel ca aia de sârmă ghimpată, explică Dink. 

— Cel de-al doilea îţi transmite un şoc atât de puternic, 
încât te lasă fără cunoştinţă, continuă Ted. lar al treilea... 

— Cred că am priceput cu toţii... zise Susannah. 

— Şi Copiii lui Roderick? vru să ştie Roland. Ştim că au o 
legătură cu Devar-ul, pentru că aşa ne-a spus cel pe care l-am 
întâlnit pe drum. 

Susannah se uită la Eddie ridicând din sprâncene. Tânărul îi 
aruncă o privire ce spunea am să-ți povestesc mai târziu. 
Comunicau simplu, fără cuvinte, înţelegându-se pe deplin, aşa 
cum se întâmplă cu oamenii care se iubesc. 

— Of, labagiii ăia, exclamă Dinky, dar nu fără simpatie, în 
ciuda calificativului folosit. Aia sunt nişte... cum le zicea în 
filmele mai vechi? Deținuți în care conducerea are încredere. 
Au propriul lor sătuc, cam la trei kilometri de gară în direcţia 
aia. 

Şi le arătă. 

— Se ocupă de întreţinerea spaţiilor verzi la Algul şi printre 
ei sunt vreo trei, patru care se pricep la acoperişuri... adică 
ştiu să înlocuiască ţiglele şi chestii de genul ăsta. Amărâţii 


ăştia sunt deosebit de sensibili la toţi microbii din aer. Nu le 
apar bubuliţe sau eczeme, ci zici că sunt victimele radiaţiilor. 

— Spune mai departe, îl îndemnă Eddie, amintindu-şi de 
bietul Chevin de Chayven, cu obrajii lui mâncaţi de răni şi cu 
cârpa murdară din jurul trupului pătată cu urină. 

— Sunt folken rătăcitori, interveni Ted. Beduini. Cred că, în 
cea mai mare parte a timpului, merg de-a lungul şinelor de 
tren. Sub gară şi sub Algul Siento sunt mai multe catacombe. 
Acolo se descurcă cel mai bine nefericiţii ăştia. Au tone de 
alimente în catacombe şi aprovizionează închisoarea de două 
ori pe săptămână. încarcă mâncarea pe un fel de sănii şi o 
aduc în Devar. In ultima vreme asta-i tot ce mâncăm. Nu zic 
că-i rău, dar... 

Ridică din umeri, fără să mai continue. 

— Toate se prăbuşesc în jurul nostru, reflectă Dinky pe un 
ton de tristeţe atipică. Dar ştiţi cum se spune, vinul e 
excelent. 

— Dacă v-aş cere ca mâine să aduceţi cu voi un Copil al lui 
Roderick, aţi putea s-o faceţi? întrebă Roland. 

Ted şi Dinky schimbară priviri uimite. Apoi se uitară 
amândoi la Stanley. Acesta dădu din cap, apoi ridică din 
umeri întinzând mâinile cu palmele în sus: De ce, pistolarule? 

Roland nu răspunse imediat. Părea dus pe gânduri. Într-un 
târziu se întoarse către Ted. 

— Aduceţi-l pe unu care mai are jumătate de creier în cap, 
îl instrui el. Spune-i aşa. „Dan sur, dan tur, dan Roland, dan 
Gilead”. Acum repetă. 

Ted repetă întocmai, fără să se bâlbâie. 

Roland dădu satisfăcut din cap. 

— Dacă tot ţi se va părea că şovăie, spune-i că te-a trimis 
Chevin de Chayven. Ei pricep puţin din limba noastră, nu-i 
aşa? 

— Sigur, spuse Dinky. Dar, domnule... nu-i în regulă să 
chemi un Malahist până aici ca să te vadă şi după aia să-i dai 
drumul. Astora le umblă gura mai ceva ca o moară stricată. 

— Aduceţi-mi unul, repetă Roland. Şi vom vedea atunci ce 
vom face. Mă încearcă o presimţire, cum ar zice ka-mai-ul 


meu, Eddie. Pricepeţi ce-i aia? 

Şi Ted, şi Dinky încuviinţară. 

— Dacă merge, bine. Dacă nu... fiţi convinşi că tipul ăla n-o 
să povestească niciodată ce a văzut aici. 

— Adică zici că ai să-l omori dacă presimţirea ta se 
dovedeşte incorectă? îl întrebă Ted. 

Roland dădu din cap. Da, asta intenţiona să facă. 

Ted scoase un hohot amar de râs. 

— Fireşte că aşa vei face. Asta îmi aduce aminte de partea 
aia din Huckleberry Finn, unde Huck vede cum sare în aer un 
vapor cu aburi. Şi dă fuga la Duduia Watson şi la Văduva 
Douglas să le zică ce s-a întâmplat, iar atunci când una dintre 
ele îl întreabă dacă a murit cineva, Huck răspunde cu un 
cinism desăvârşit: „Nu coniţă, doar un negrotei.” Cam aşa o 
să zicem şi noi: „Doar un Malahist. Pistolarul a avut o 
presimţire, care însă nu s-a adeverit.” 

Roland îi aruncă zâmbetul lui de gheaţă, plin cu mult prea 
mulţi dinţi. Eddie îl mai văzuse şi cu alte ocazii şi se bucura că 
nu îi era adresat. Se vâri în vorbă, încercând să detensioneze 
puţin situaţia: 

— Mi s-a părut că ştiai ce e în joc, sai Ted. M-am înşelat? 

Ted se uită la el, apoi cobori privirea în pământ. Gura i se 
mişca fără să vorbească. 

În tot acest timp, Dinky discuta prin semne cu Stanley. 
Acum se întoarse spre ceilalţi şi le spuse: 

— Dacă vreţi un Malahist, o să vi-l aducem. Nu-i mare lucru. 
Singura problemă este dacă vom mai putea ajunge aici. Că 
dacă nu... 

Roland îl aşteptă răbdător să continue. Văzând însă că 
aşteptarea era în zadar, pistolarul spuse: 

— Dacă nu veţi reuşi, atunci ce ar trebui noi să facem? 

Ted ridică din umeri. Gestul era copia fidelă a celui făcut 
mai devreme de Dinky. _ 

— Tot ce puteţi, răspunse el. In grota de care v-am spus o 
să găsiţi şi nişte arme. Vreo douăsprezece bile de foc pe care 
ei le numesc „sfârleze incendiare”. Mai multe mitraliere, 
cărora căutătorii le zic „trăgătoare iuți”. Adică automatele AR- 


15 ale armatei americane. Şi mai sunt şi alte arme pe care nu 
am reuşit să le identificăm. 

— Una din ele e un fel de pistol cu raze, ca în filmele SF, 
spuse Dinky. Cred că se foloseşte ca să dezintegreze tot felul 
de chestii, dar ori sunt eu prea prost şi nu ştiu să-l manevrez, 
ori i s-a terminat bateria. 

Se întoarse agitat spre bărbatul cu părul alb. 

— S-au terminat alea cinci minute. Şi mai bine de atât. Tre' 
să ne luăm picioarele la spinare şi s-o tăiem de-aici, Tedster. 

— Da, bine. Cum ziceam, ne vom întoarce mâine. Poate 
până atunci vă veţi gândi la un plan. 

— Adică voi; nu aveţi niciunul? se miră Eddie. 

— Planul meu, tinere, a fost să fug de aici. La vremea 
respectivă pârându-mi-se o idee genială. Şi am tot fugit până 
am ajuns în primăvara lui 1960. Acolo m-au prins şi m-au 
adus înapoi, beneficiind de puţin ajutor din partea mamei 
prietenului meu, Bobby. Acum chiar că trebuie să... 

— Incă un minut, dacă nu vă este cu supărare, spuse 
Roland, îndreptându-se către Stanley. 

Acesta îşi admira încălţările, dar obrajii lui murdari şi 
bărboşi se făcuseră iarăşi ca focul. Şi... 

Tremură, îşi dădu seama Susannah. Ca o să/băticiune aflată 
prima oară faţă în fată cu un om. 

Stanley arăta cam de treizeci şi cinci de ani, dar se prea 
poate să fi fost mai în vârstă; tenul lui avea netezimea aceea 
senină pe care Susannah o asocia cu o anumită debilitate 
mintală. Şi Ted, şi Dinky erau plini de coşuri. Stanley nu avea 
niciunul. Roland îl apucă de braţe şi vru să-l privească în ochi. 
La început, desigur, nu reuşi să-i vadă decât părul des, negru 
şi cârlionţat de pe capul plecat. 

Dinky vru să spună ceva, dar Ted îl opri cu un singur gest. 

— Nu vrei să te uiţi în ochii mei? îl întrebă Roland cu o 
blândeţe pe care Susannah i-o auzise extrem de rar în voce. 
Nu vrei să te uiţi în ochii mei înainte să pleci, Stanley, fiu al lui 
Stanley? Care-ţi mai zici şi Sheemie? 

Susannah rămase cu gura căscată. Lângă ea, Eddie scoase 
un icnet puternic de parcă ar fi primit un pumn în burtă. Nu se 


poate! Roland e bătrân... e atât de bătrân! lar dacă acesta e 
băiatul acela pe care l-a cunoscut în Mejis, băiatul acela care 
slugărea la tavernă... băiatul care avea un măgar şi un 
sombrero roz... atunci ar trebui să aibă... 

Bărbatul îşi ridică încet fruntea. Din ochi i se prelingeau 
lacrimi mari. 

— Dragul meu Will Dearborn?2, se bâlbâi el. 

Vocea îi era răguşită şi nestatornică, aşa cum se întâmplă 
cu vocile nefolosite timp îndelungat. 

— lertare, sai. Voi înţelege dacă-ţi vei scoate arma şi mă 
vei împuşca. Cu siguranţă voi înţelege. 

— De ce spui asta, Sheemie? îl întrebă Roland cu aceeaşi 
blândeţe în ton. 

Lacrimile lui Stanley începură să curgă şi mai năvalnic. 

— Mi-ai salvat viaţa. Au fost atunci şi Arthur, şi Richard, dar 
tu mi-ai salvat-o de fapt, tu, dragul meu Will Dearborn, care, 
în realitate, te numeşti Roland de Gilead. lar eu am lăsat-o să 
moară! Pe cea pe care ai iubit-o nespus! Şi pe care am iubit-o 
şi eu! 

Chipul omului se schimonosi de durere şi încercă să se 
smulgă din mâinile lui Roland, dar pistolarul nu-i dădu drumul. 

— Nu a fost vina ta, Sheemie. 

— Eu ar fi trebuit să mor! izbucni nefericitul. Eu ar fi trebuit 
să mor în locul ei! Sunt prost! Cum nu se poate mai prost! 

incepu să-şi pălmuiască obrajii, lăsându-şi urme roşii. 
Roland îl apucă de mână şi îl împiedică să continue. 

— Rhea a fost de vină, îi spuse el. 

Stanley - care purtase numele Sheemie în urmă cu un 
milion de ani - se uită drept în ochii lui Roland, încercând să 
desluşească ce vedea acolo. 

— Aşa a fost, dădu Roland din cap. De vină a fost femeia 
aia, de Coos. De vină am fost şi eu. Ar fi trebuit să rămân 
alături de ea. Dacă a fost cineva complet nevinovat în toată 
povestea asta, Sheemie - Stanley - atunci acel om tu eşti. 


72 Will Dearborn - nume sub care i se prezintă Roland lui 
Susan Delgado, în Vrăjitorul şi globul de cristal (n. tr.). 


— Aşa spui tu, pistolarule? De-adevăratelea? 

Roland dădu iarăşi din cap. 

— Dacă vom avea vreme, vom vorbi pe larg despre asta şi 
despre zilele de demult. Dar nu e momentul. Acum trebuie să 
te duci cu prietenii tăi, iar eu trebuie să rămân cu ai mei. 

Sheemie îl mai privi o clipă şi, da, acum Susannah îl văzu 
pe băiatul acela care, cu foarte mult timp în urmă, se fâţâia 
de colo până colo prin taverna Popasul Călătorului. Băiatul 
care lua de pe mese halbele goale şi le punea în butoiul cu 
vase murdare de sub capetele elanului bicefal, cunoscut de 
clienţii locului sub numele de Trofeul; băiatul care ştia cum să 
se ferească de ghionturile patroanei, Coral Thorin, sau de 
loviturile mai răutăcioase ale unei prostituate bătrâne, căreia 
toţi îi ziceau Pettie Copită. II văzu pe băiatul care aproape 
fusese omorât în bătaie pentru că vărsase băutura pe cizmele 
unui client vechi, cu temperament violent şi care nu-l avea 
deloc la suflet. Roy Depape îl chema pe nemernicul ăla. În 
noaptea aceea Cuthbert îl scăpase de la moarte pe 
Sheemie... însă Roland, cunoscut de localnici ca Will 
Dearborn, fusese cel care îi salvase pe toţi. 

Sheemie îşi puse braţele în jurul gâtului lui Roland şi îl 
îmbrăţişă cu putere. Roland surâse şi îi mângâie părul creţ cu 
mâna lui ciuntită. Lui Sheemie îi scăpă un suspin răsunător, 
gâgâit. Susannah observă luciu de lacrimi în colţul ochilor lui 
Roland. 

— Aşa, spuse pistolarul atât de încet, încât ceilalţi abia îl 
auziră. Am ştiut întotdeauna că eşti deosebit. Şi Bert, şi Alain 
au ştiut. Şi acum uite cum ne-am regăsit mai departe pe 
cărarea vieții. Binecuvântată este  revederea noastră, 
Sheemie, fiu al lui Stanley. Binecuvântaţi suntem şi noi. Aşa 
să ştii. 


VI 
STĂPÂNUL PARADISULUI ALBASTRU 


1 


Pimli Prentiss, Stăpânul Paradisului Albastru, se afla fix în 
baie atunci când Finli (cunoscut în anumite cercuri drept 
„Nevăstuică”) bătu la uşă. Prentiss îşi examina atent tenul în 
lumina nemiloasă a tubului de neon de deasupra chiuvetei. În 
oglinda cu lupă, pielea lui semăna cu un câmp cenușiu şi plin 
de gropi, nu prea diferit de pustietatea din jurul Algul-ului. 
Buba asupra căreia se concentra în momentul acela arăta ca 
un vulcan în pragul erupției. 

— Cine mă caută? zbieră Prentiss, deşi avea o vagă 
bănuială. 

— Finli o' Tego! 

— Poftim înăuntru, Finli! 

Fără să-şi ia nicio clipită ochii din oglinda în care degetele 
lui, apăsate pe marginile coşului infectat, păreau gigantice. 

Finli traversă biroul lui Prentiss şi se opri în pragul uşii de la 
baie. Era nevoit să se aplece uşor de spate ca să poată privi 
înăuntru. Avea peste doi metri şi zece, fiind astfel prea înalt 
chiar şi pentru un taheen. 

— M-am întors aşa de iute de la gară de parcă nici n-aş fi 
plecat, spuse Finli. 

Ca la majoritatea taheenilor, felul lui de a vorbi oscila între 
scâncet şi mârâială. Pimli îşi imagina că aşa ar fi trebuit să 
sune vorbirea hibrizilor din /nsu/a doctorului Moreau? şi se tot 
aştepta să audă din clipă în clipă un cor de taheeni cântând 
„Oare nu suntem şi noi tot oameni?”. Odată Finli prinsese 


'3 Insula doctorului Moreau - roman SF al lui H.G. Wells, 
Nemira, 2012 (n. tr.). 


frântura asta de gând şi îl întrebase la ce se referea. Prentiss 
îi răspunsese cu deplină sinceritate, conştient de faptul că 
într-o societate în care telepatia de calitate inferioară este 
lege nu există abordare politică mai bună decât onestitatea. 
Unica abordare atunci când era vorba despre taheeni. Plus că- 
| simpatiza pe Finli o' Tego. 

— Te-ai întors de la gară, bravo, zise Pimli. Şi, mă rog, ce-ai 
găsit acolo? 

— O dronă de mentenanţă. Se pare că a scăpat de sub 
control şi a plecat de nebună pe partea dinspre Arc 16 şi... 

— Aşteaptă, îl opri Prentiss, fii drăguţ, fii drăguţ, mulţam. 

Finli aşteptă. Prentiss se vâri şi mai tare în oglindă, cu 
chipul împietrit din cauza concentrării. Şi Stăpânul Paradisului 
Albastru era înalt, cam de unu nouăzeci şi ceva. În plus, se 
putea lăuda că era mândrul posesor al unui burdihan în 
pantă, sprijinit de picioare lungi cu coapse ferme. Incepuse să 
chelească şi avea nasul borcănat ca un nap al băutorilor cu 
experienţă. Părea cam de cincizeci de ani. Se simțea cam de 
cincizeci de ani (ba chiar mai tânăr atunci când nu-şi petrecea 
nopţile trăgând la măsea împreună cu Finli şi câţiva 
căutători). Cincizeci de ani avusese atunci când venise în 
locul acesta, cu mulţi, foarte mulţi ani în urmă; cel puţin 
douăzeci şi cinci. Timpul curgea aiurea în tramvai în partea 
aceasta de lume şi nici pe simţul orientării nu era cazul să te 
bazezi prea mult. Ca să nu mai spunem că exista riscul să le 
pierzi pe amândouă. Ba chiar unii fo/ken îşi pierduseră şi 
minţile. lar dacă maşina-de-făcut-soare s-ar fi stricat de tot... 

Vârful coşului se bulbucă... tremură... se sparse. Aha! 

Un dop de puroi amestecat cu sânge ţâşni din locul 
infectat, stropi oglinda şi se prelinse încet pe suprafaţa ei uşor 
concavă. Pimli Prentiss îl şterse cu buricul degetului, se 
întoarse să-l arunce în pisoar, se răzgândi şi i-l oferi lui Finli. 

Taheenul scutură din cap şi scoase un sunet exasperat pe 
care l-ar fi recunoscut oricare veteran al dietelor de slăbit, dar 
prinse degetul Stăpânului şi şi-l băgă în gură. Supse puroiul 
de pe el apoi îi dădu drumul cu pocnet de buze. 

— N-ar fi trebuit, ştii că nu pot să mă abţin, zise Finli. Nu tu 


mi-ai zis că folkenii din cealaltă parte şi-au dat seama că le 
dăunează friptura de vită în sânge? 

— Înî, îngână Pimli, ştergându-şi cu un şerveţel coşul care 
încă mai supura. 

Era de multă vreme aici şi cale de întoarcere nu mai era, 
din varii motive, dar până de curând fusese la curent cu toate 
evenimentele din lume. Până în urmă cu un an - dar, oare, 
„an” se chema perioada aceea de timp? - primise The New 
York Times într-un mod destul de regulat. Nutrea o dragoste 
profundă pentru cotidianul acesta, adora să dezlege cuvintele 
încrucişate publicate zilnic. Îi amintea de acasă. 

— Dar tot o mănâncă. 

— Mda, cred că mulţi o fac. 

Deschise dulăpiorul cu medicamente şi scoase o sticlă cu 
apă oxigenată ce purta eticheta farmaciilor Rexall din 
Canada. 

— Tu eşti de vină, pentru că mi-ai vârât-o sub nas, spuse 
Finli. Nu că neamului meu i-ar face rău chestia aia; are 
îndulcitori naturali, aşa ca mierea sau fructele de pădure. 
Problema e Bubuit de Tunet. 

Şi, continuă, de parcă şeful lui nu pricepuse încotro bătea: 

— Prea multe din cele ce vin de acolo sunt nesănătoase, 
indiferent cât de dulce le este gustul. Otravă sunt, aşa să ştii. 

Prentiss înmuie un tampon de vată în apa oxigenată şi îşi 
curăţă rana de pe obraz. Da, ştia prea bine la ce se referea 
Finli. Cum să nu ştie? Înainte să vină în locul acesta şi să preia 
mantia Stăpânului, pielea lui fusese fără de cusur. Acum avea 
coşuri pe obraji şi pe frunte, acnee în adânciturile de la 
tâmple, aglomerări păcătoase de puncte negre în jurul 
nasului. La care se adăuga un chist pe gât ce urma să fie 
îndepărtat curând de Gangli, medicul complexului. (Lui 
Prentiss numele de Gangli i se părea total nepotrivit pentru 
un doctor, pentru că aducea prea mult cu ganglion.) Taheenii 
şi  can-toii erau mai puţin sensibili la problemele 
dermatologice; cu toate acestea, adesea sufereau de rupturi 
musculare, de hemoragii nazale şi atunci când se loveau într- 
o piatră ori se zgâriau într-un spin, zgârietura, oricât de 


neînsemnată, se infecta cât ai bate din palme, putând duce la 
deces dacă nu era observată şi tratată imediat. La început, 
antibioticele făceau minuni în asemenea situaţii; acum 
minunile se cam isprăviseră. Nici miracolele farmaceutice de 
tipul unguentului numit Accutane nu mai aveau efect. Din 
cauza mediului, fireşte; pietrele şi solul din jurul lor emanau 
doar moarte. Dacă erai masochist şi voiai să vezi cât de rău 
puteai ajunge, nu aveai decât să te uiţi la Malahişti, care nu 
erau acum cu nimic mai buni decât Mutanţii Leneşi. Da, sigur, 
aceştia călătoreau departe spre... direcţia aia tot sud-est se 
numea? Oricum, ideea era că mergeau departe, spre locul de 
unde noaptea se zărea o lumină roşie şi toată lumea era de 
părere că în direcţia aia lucrurile mergeau cu mult mai prost. 
Pimli nu avea de unde să ştie dacă era adevărat sau nu, dar 
avea bănuielile lui. Ținuturile de dincolo de Fedic nu 
căpătaseră numele Discordia pentru că erau staţiuni de 
vacanţă. 

— Mai vrei? îl întrebă pe Finli. Mai am vreo două pe frunte 
şi-s numai bune şi coapte. 

— Nu. Vreau să-ţi dau raportul, să mai verific o dată 
înregistrările video şi telemetrice, să arunc un ochi în Camera 
de Lucru, apoi să mă retrag. O să fac o baie fierbinte şi o să 
îmi petrec vreo trei ceasuri în tovărăşia unei cărţi bune. Am 
început Co/ecționarul”?. 

— Şi îţi place, observă Prentiss, fascinat de tonul 
taheenului. 

— Foarte mult, mulţumesc. Îmi evocă situaţia noastră de 
aici. Doar că îmi place să cred că scopurile noastre sunt puţin 
mai nobile, iar motivaţia noastră mai elevată decât simpla 
atracţie sexuală. 

— Nobile? Aşa le zici tu? 

Finli ridică din umeri, fără să răspundă. Printr-un soi de 
acord tacit, se evitau în general discuţiile prea amănunțite 
despre cele ce se petreceau în Paradisul Albastru. 

Prentiss îl conduse pe Finli în biroul său, căptușit cu rafturi 


74 Roman al lui John Fowles (n. tr.). 


pline cu cărţi. Ferestrele mari dădeau spre acea zonă a 
Paradisului Albastru căreia i se spunea Promenada. Finli se 
aplecă la momentul potrivit pe sub pragul de sus al uşii, cu 
graţia maşinală pe care doar practica îndelungată ţi-o poate 
oferi. Odată, după câteva pahare de bere dulce din mere, 
Prentiss îi spusese că ar fi avut mare succes în NBA: 

— Prima echipă de baschet formată doar din taheeni, 
zisese el atunci. Lumea v-ar fi zis „Ciudaţii”. Şi ce dacă? 

— Jucătorii ăştia de baschet despre care vorbeşti au parte 
de tot ce-i mai bun, da? îl întrebase Finli. 

Taheenul avea cap lucios de nevăstuică, cu ochi mari şi 
negri. La fel de expresivi ca ochii unei păpuşi de porțelan, 
dacă e să ne luăm după părerea lui Pimli. Purta o droaie de 
lanţuri de aur - ultima modă printre membrii personalului de 
la Paradisul Albastru, fapt ce dezvoltase comerţul cu 
asemenea flecuşteţe. Coada o avea tăiată. Din greşeală, 
probabil, îi mărturisise el într-o noapte de beţie lui Prentiss. Il 
duruse mai mult decât se poate imagina şi l-ar fi putut trimite 
în ladul Întunericului atunci când viaţa i se va sfârşi, dacă 
nu... 

Dacă nu nimic. Pimli refuza ideea atât cu mintea cât şi cu 
inima, dar ar fi fost un ipocrit dacă n-ar fi recunoscut (chiar 
dacă doar sieşi) că îl bântuia uneori în creierii nopţii. Pentru 
asemenea gânduri erau recomandate somniferele. Şi 
Dumnezeu, bineînţeles. Credinţa lui în adevărul că toate 
lucrurile erau în slujba lui Dumnezeu. Chiar şi Turnul însuşi. 

În orice caz, Pimli îi garantase că da, jucătorii de baschet - 
jucătorii americani de baschet, cel puţin - aveau parte de tot 
ce era mai bun, incluzând aici mai multe păsărici decât un vas 
de toaletă. Remarca aceasta îl făcu pe Finli să râdă până când 
în colţurile ochilor inexpresivi i se iviră lacrimi roşietice. 

— Şi prima-ntâi, continuase Pimli, e că, după standardele 
NBA, tu ai avea voie să joci până mori. De pildă, ia fii atent 
aici, cel mai renumit jucător din fosta mea ţară (deşi eu nu l- 
am văzut niciodată jucând pentru că a apărut după vremea 
mea) era un tip pe care-l chema Michael Jordan şi... 

— Dacă ar fi taheen, ce fel de cap ar avea? îl întrerupsese 


Finli. 

Jucau adesea jocul acesta, mai ales în nopţile cu mai multe 
pahare în plus la bord. 

— De nevăstuică şi al naibii de arătos, răspunsese Pimli pe 
un ton surprins care i se păruse teribil de comic lui Finli. Şi din 
nou hohotise de râs până când începuse să lăcrimeze. 

— Dar, stai să vezi, spusese atunci Pimli, cariera i s-a 
terminat în vreo cinşpe ani, iar aici intră şi jocul de retragere 
şi una sau două reveniri de chichi. Câţi ani crezi tu că ai fi în 
stare să practici un sport unde nu trebuie să faci nimic 
altceva decât să alergi înainte şi înapoi pe un teren de 
douăş'opt de metri, vreme de un ceas, Fin? 

Finli o' Tego, care la vremea respectivă trecuse binişor de 
trei sute de ani, ridicase din umeri şi fâlfâise cu mâna spre 
orizont. Delah. Fără număr. 

Poate vă întrebaţi de câtă vreme exista închisoarea 
aceasta? Paradisul Albastru, închisoarea pe care noii deţinuţi 
o numeau Devar-Toi, iar teheenii şi Malahiştii îi ziceau Algul 
Siento. Tot delah. Însă, dacă Finli nu se înşela (iar Pimli avea 
sentimentul aproape cert că nu), atunci delah se apropia de 
sfârşit. Şi ce ar fi putut să facă el în această privinţă? EI, Paul 
Prentiss din Rahway, New Jersey, aşa cum fusese cunoscut 
odinioară? El, Pimli Prentiss din Algul Siento, cum i se spunea 
acum? 

Nimic altceva decât datoria. 

Datoria lui blestemată. 


2 


— Aşa deci, spuse Pimli aşezându-se într-unul din cele două 
fotolii înalte de lângă fereastră, zici că ai găsit o dronă de 
mentenanţă. Unde anume? 

— Lângă locul unde Linia 97 iese din triaj, răspunse Finli. 
Şinele alea încă mai sunt fierbinţi, pentru că au ceea ce tu 
numeşti „şină de curent”. Cred că asta-i explicaţia pentru ce 
s-a întâmplat. Dar, după ce am plecat de acolo, ai sunat tu şi 


ai zis că a fost şi a doua alarmă. 

— Da. Şi ai găsit...? 

— Nimic, spuse Finli. N-am mai găsit nimic a doua oară. 
Probabil că n-a fost decât un deranjament cauzat de prima 
alarmă. 

Ridică din umeri, gest care exprima ceea ce amândoi ştiau 
prea bine: se ducea dracului totul. Şi, cu cât se apropiau de 
final, cu atât se precipitau mai mult lucrurile. 

— V-aţi uitat peste tot, da? 

— Desigur. Niciun intrus. 

Însă ei se gândeau la oameni, taheeni, can-toi sau maşini. 
Nimeni din grupul lui Finli nu avusese ideea să ridice ochii. Și 
chiar dacă ar fi privit în sus, poate că nu l-ar fi depistat pe 
Mordred: păianjen dezvoltat deja până la dimensiunile unui 
câine de talie mijlocie, ghemuit în umbrele de sub cornişa 
gării, într-un hamac din pânza pe care el însuşi o ţesuse. 

— Ai de gând să mai verifici încă o dată datele telemetrice 
din cauza acestei alarme? 

— Parţial, răspunse Finly. Mai cu seamă din cauză că 
lucrurile mi se par necurate. 

Învăţase cuvântul acesta din multele romane polițiste ale 
celeilalte lumi pe care le citise fascinat şi îl folosea ori de câte 
ori avea ocazia. 

— In ce sens necurate? 

Dar Finly clătină doar din cap. Nu ştia cum să explice. 

— Oricum, telemetria nu minte. Aşa am învăţat eu. 

— Ai dubii? 

Conştient că se afla - că amândoi se aflau - din nou într-o 
situaţie delicată, Finli şovăi puţin, dar apoi se hotărî să 
rostească vorbele până atunci nerostite. 

— Acesta este sfârşitul, şefule. Am dubii în toate privinţele. 

— Printre care şi datoria ta, Finli o' Tego? 

Finli scutură vehement din cap. Nu, în privinţa datoriei sale 
nu avea niciun dubiu. lar asta era valabil pentru toţi ceilalţi, 
printre care şi fostul Paul Prentiss din Rahway. Pimli îşi aduse 
aminte de cugetarea unui soldat bătrân - poate a generalului 
Doug Macarthur - „Atunci când voi ajunge în ceasul morţii, 


domnilor, gândul meu cel de pe urmă va fi la trupe. Şi la 
trupe. Şi iar la trupe.” Probabil că ultimul gând al lui Pimli va fi 
la Algul Siento. Ce altceva mai exista pe lume? După cum 
spunea o altă personalitate americană, Martha Reeves din 
trupa Vandellas, nu mai aveau încotro să fugă, puiule, nu mai 
aveau pe unde să se ascundă. Lucrurile scăpaseră de sub 
control şi o luaseră la vale, iar frânele erau defecte. Aşa că tot 
ce puteai face era să savurezi călătoria. 

— Te deranjează dacă te însoțesc când îţi faci rondul? 
întrebă Pimli. 

— Cum să mă deranjeze? zise Nevăstuică, dezvelindu-şi în 
zâmbet dinţii mulţi şi ascuţiţi ca nişte ace. 

Apoi începu să fredoneze cu vocea lui stranie şi oscilantă: 

„Visează cu mine... am pornit spre luna străbunilor 

mei'5...” 

— Aşteaptă-mă un minut, spuse Pimli, ridicându-se din 
fotoliu. 

— Îţi rosteşti rugăciunile? îl întrebă Finli. 

Pimli se opri în pragul uşii. 

— Da, dacă te interesează. Ai de făcut vreun comentariu, 
Finli o' Tego? 

— Poate unul singur. 

Creatura cu trup de om şi cap lucios şi cafeniu de 
nevăstuică zâmbea în continuare. 

— Dacă rugăciunea este ceva atât de solemn, de ce te pui 
în genunchi în aceeaşi încăpere unde te caci? 

— Pentru că Biblia ne cere să ne rugăm în toaletă ca să fim 
singuri. Altceva? 

— Atât, zise Finli, fluturând nepăsător din mână. Dă-ți 
silinţa, fie că-i de bine, fie că-i de rău, cum spun oamenii 
manni. 


> I'm on My Way to a Star - cântec lansat de Perry Como 
(n. tr.). 


3 


Odată ajuns în baie, Paul, originar din Rahway, New Jersey, 
lăsă în jos capacul veceului, îngenunche pe gresie şi-şi 
împreună mâinile. 

Dacă rugăciunea este ceva atât de solemn, de ce te pui în 
genunchi în aceeaşi încăpere unde te caci? 

Poate că ar fi trebuit să-i răspund că astfel îmi arăt 
umilința, îşi spuse el. Mă ajută să păstrez proporțiile. Din 
țărână venim şi în țărână ne vom întoarce, iar dacă există 
vreun loc unde nu-ți este permis să uiţi, atunci acesta este. 

— Doamne, şopti el, dă-mi putere când sunt slab, 
răspunsuri când sunt nelămurit, curaj când îmi este teamă. 
Ajută-mă să nu fac rău nevinovaţilor şi chiar celor vinovaţi, 
ajută-mă să nu le fac rău decât dacă nu mai am de ales. 
Doamne... 

Şi, câtă vreme stă îngenuncheat în faţa veceului cu capacul 
lăsat, rugându-l mai departe pe Dumnezeu să-l ierte pentru 
că contribuie la distrugerea Creaţiei (fără absolut nicio ironie), 
haideţi să-l privim mai îndeaproape. Nu va dura mult, căci 
participarea lui Pimli Prentiss în povestea lui Roland şi a ka- 
tet-ului său nu este una esenţială. Cu toate acestea, este un 
om fascinant, plin de ascunzişuri şi contradicții şi fundături. El 
este un alcoolic, care crede din adâncul sufletului într-un 
Dumnezeu personal; un om plin de compasiune, care acum se 
află pe punctul de a dărâma Turnul, azvârlind astfel în beznă 
trilionul de lumi care se învârtesc în jurul axei lui, pe un trilion 
de direcţii diferite. l-ar ucide fără să stea pe gânduri pe Dinky 
Earnshaw şi pe Stanley Ruiz dacă ar şti cu ce se ocupă... dar 
plânge amarnic de fiecare Zi a Mamei, pentru că şi-a iubit 
nespus mama şi îi este cumplit de dor de ea. Este tipul 
perfect pe care să te bazezi dacă doreşti să declanşezi 
Apocalipsa, pentru că ştie cum să cadă în genunchi şi să se 
adreseze lui Dumnezeu ca unui vechi prieten. 

Dar uite care e ironia: Paul Prentiss ar putea fi prototipul 
insului din reclame care spune: „Mi-am găsit de lucru prin The 
New York Times!” Concediat în 1970 din slujba de la 


închisoarea numită Attica (bine că măcar el şi cu Nelson 
Rockefeller rataseră mega-revolta deţinuţilor din 1971), a 
descoperit un anunţ în The Time, care zicea: 


SE CAUTĂ PERSOANĂ CU EXPERIENŢĂ ÎNTR-O 
INSTITUŢIE CORECŢIONALĂ PENTRU FUNCŢIE 
DE MARE RĂSPUNDERE ÎNTR-O ORGANIZAŢIE 
PRIVATĂ 
Salariu Atractiv! Avantaje Maxime! 
Disponibilitate de a Călători! 


Salariul atractiv se dovedise curând a fi ceea ce draga lui 
Mamă ar fi descris drept „o minciună gogonată”, deoarece nu 
exista niciun fel de leafă, nu în înţelegerea pe care ar fi dat-o 
acestui termen orice slujbaş de dincolo, din partea aceea a 
universului unde se afla America. Insă avantajele... o, da, 
avantajele erau excepţionale. La începuturi s-a bălăcit în sex 
şi desfrâu, aşa cum se bălăcea acum în băutură şi mâncare, 
dar nu ăsta era cel mai important lucru. In opinia lui sai 
Prentiss, problema se punea în următorii termeni: ce anume 
vrei de la viaţă? Dacă nu voiai să faci nimic altceva decât să 
stai cu ochii beliţi pe contul din bancă, atunci, în mod clar, 
Algul Siento nu era potrivit pentru tine... chestie destul de 
neplăcută, deoarece din momentul în care ai semnat actele 
nu mai exista cale de întoarcere. Aici deveneai una cu 
trupele. lar din când în când, atunci când se simţea nevoie de 
un exemplu, din trupe cădeau unu sau două trupuri fără 
suflare. 

Chestie care i se păruse mie-n sută OK Stăpânului Prentiss, 
încă din ziua aceea, din urmă cu doisprezece ani, când luase 
parte la ceremonia taheenă de schimbare a numelui şi pe 
care nu o regretase niciodată. Paul Prentiss devenise Pimli 
Prentiss. Şi acela fusese momentul când îşi întorsese şi 
mintea, şi inima de la lumea aceea unde se afla America şi pe 
care o numea acum „dincolo”. Şi nu pentru că aici a mâncat 
cel mai bun tort Alaska şi a băut cea mai bună şampanie din 
viaţa lui. Şi nici pentru că aici a avut parte de sex astral cu 


sute de femei superbe. Ci pentru că aceasta era slujba lui şi 
intenţiona să şi-o ducă la bun sfârşit. Pentru că ajunsese să 
creadă că tot ce făceau ei aici, la Devar-Toi, era şi lucrarea 
Domnului, nu doar a Regelui Purpuriu. lar dincolo de ideea că 
el ar fi fost unealta lui Dumnezeu se afla ceva şi mai puternic 
încă: imaginea unui miliard de universuri îndesate într-un 
singur ou pe care îl ţinea acum în palmă el, fostul Paul 
Prentiss din Rahway, odinioară om de patruzeci de mii de 
dolari pe an, bolnav de ulcer şi cu asigurare medicală 
lamentabilă aprobată de un sindicat corupt. Fireşte că îşi 
dădea seama că şi el se află în oul acela şi că va înceta să 
existe atunci când oul se va sparge. Dar mai credea că, dacă 
exista Dumnezeu, atunci El poruncise din raiul Lui suprimarea 
puterilor Turnului. În raiul acela va ajunge el şi va 
îngenunchea în faţa Tronului şi îşi va cere iertare pentru toate 
păcatele lui. Şi i se va răspunde: Bravo ție, bun şi credincios 
slujitor. Mama lui va fi acolo şi îl va îmbrăţişa şi vor intra 
împreună în Frăția lui lisus. Da, Pimli era convins că ziua 
aceea va veni, probabil chiar înainte ca Luna Secerişului să 
facă o rotire completă. 

Acum, vedeţi voi, Pimli nu se considera un nebun habotnic. 
Câtuşi de puţin. Păstra numai pentru el toate gândurile 
acestea despre Dumnezeu şi rai. Ceilalţi vedeau în el doar un 
ins care îşi făcea treaba şi intenţiona să şi-o ducă la bun 
sfârşit. Bineînţeles că nu se socotea un nemernic, dar niciun 
om cu adevărat periculos nu crede despre sine că ar fi 
personajul negativ. Gândiţi-vă numai la Ulysses S. Grant, 
generalul acela din Războiul Civil, care a spus că va lupta 
până la capăt, chiar dacă bătălia va dura toată vara. 

In Algul Siento vara se apropia de sfârşit. 


4 


Casa Stăpânului, ridicată într-un capăt al Promenadei, era o 
construcţie curată şi simplă, în stil Cape Code. Se numea 
Casa Shapleigh (Pimli habar nu avea de ce), iar Sfărâmătorii îi 


ziceau „Buda”. În celălalt capăt al Promenadei era o altă 
clădire, graţioasă şi cu multe coridoare, în stil Queen Anne, 
botezată Casa Damli (din motive la fel de necunoscute). Părea 
desprinsă dintr-un campus universitar din Carolina de Sud, ori 
din Mississippi. Sfărâmătorii îi ziceau Casa Inimilor Sfărâmate, 
sau Hotelul Inimilor Sfărâmate”$. Foarte frumos. Acolo locuiau 
şi munceau taheenii, împreună cu un contingent măricel de 
can-toi. Cât despre Sfărâmători, aceştia făceau tot felul de 
glumiţe pe seama personalului, care se prefăcea că habar nu 
are de ele. 

Pimli Prentiss şi Finli o' Tego străbătură tacticos Promenada 
într-o tăcere agreabilă... cu excepţia momentelor când 
treceau pe lângă Sfărâmători ieşiţi din tură. Atunci Pimli îl 
saluta pe fiecare în parte cu o politeţe desăvârşită. Tonul 
răspunsurilor primite varia de la veselie debordantă până la 
mormăieli ursuze. Important era însă că toată lumea îi 
răspundea la salut, iar Pimli socoti asta o mică victorie. Ţinea 
la Sfărâmători. Fie că lor le plăcea sau nu (celor mai mulţi nu 
le plăcea), el ţinea la ei. Pentru că îi era infinit mai uşor să se 
ocupe de ei decât îi fusese cu asasinii, violatorii şi spărgătorii 
din Attica. 

Unii citeau ziare sau reviste vechi. Patru aruncau potcoave 
la ţintă. Alţi patru jucau golf. Tanya Leeds şi Joey Rastosovich 
începuseră o partidă de şah la umbra unui ulm bătrân şi 
maiestuos. Lumina filtrată prin frunzele lui le picta obrajii. 
Aceştia doi îi dădură bineţe cu bucurie sinceră. Şi, în fond, de 
ce n-ar fi fost bucuroşi să-l vadă? Tanya Leeds se numea 
acum Tanya Rastosovich, deoarece Pimli îi căsătorise cu o 
lună în urmă, ca un căpitan de corabie. De fapt, lui i se părea 
că asta şi este: căpitanul lui A/gu/ Siento, un vas de croazieră 
care naviga pe apele întunecate şi zbuciumate ale Bubuitului 
de Tunet, în lumina propriului reflector. Da, sigur, soarele mai 
dispărea din când în când, adevăr vă zic, dar întreruperea de 
astăzi fusese extrem de scurtă, doar patruzeci şi cinci de 


716 Heartbreak Hotel - cântec lansat de Elvis Presley în 1956 
(n. tr.). 


secunde. 

— Cum o mai duceti, Tania, Joseph? 

Întotdeauna „Joseph”, niciodată „Joey”; cel puţin nu atunci 
când era de faţă: nu-i plăcea deloc. 

Îi răspunseră că o duceau de minune şi-i aruncară 
zâmbetele acelea ameţite, orgasmice, de care doar proaspeţii 
însurăţei sunt capabili. Finli nu vorbi cu soţii Rastosovich, dar 
se opri apoi în faţa unui tânăr care citea o carte, aşezat pe o 
bancă din marmură falsă, la umbra unui copac, în capătul 
dinspre Casa Damli al Promenadei. 

— Sai Earnshaw? spuse taheenul. 

Dinky ridică ochii la el, cu sprâncene sumeţite pe frunte a 
întrebare. Chipul lui, împestriţat de o acnee serioasă, purta o 
lipsă de expresie politicoasă. 

— Văd că citeşti Magicianul, spuse Finli cu timiditate. Eu am 
început Co/ecționarul. Ce coincidenţă! 

— Dacă zici tu, răspunse Dinky, fără să-şi modifice 
expresia. 

— Mă întreb ce părere ai tu despre Fowles. Am puţină 
treabă acum, dar poate că mai târziu am putea să stăm de 
vorbă despre el. 

Cu aceeaşi mină inexpresivă de politeţe seacă, Dinky 
Earnshaw spuse: 

— Poate că mai târziu ai să-ţi iei cartea, vezi să fie neapărat 
cartonată, şi ai să ţi-o bagi în curul tău păros. De-a 
curmezişul. 

Zâmbetul optimist al lui Finli se şterse instantaneu. Făcu o 
plecăciune mică şi zise: 

— Regret că aşa gândeşti, sai. 

— Pleacă-n pizda mă-tii de-aici, îl îndemnă Dinky şi îşi ridică 
ostentativ cartea înaintea ochilor. 

Pimli şi Finli o' Tego merseră mai departe. Stăpânul de la 
Algul Siento încercă de câteva ori să afle cât de tare îl 
mâhniseră vorbele tânărului pe taheen. Pimli ştia că Finli se 
mândrea cu faptul că era în stare să citească şi să aprecieze 
literatura oamenilor. În cele din urmă taheenul îşi vârî între 
picioare mâinile cu degete lungi şi subţiri - fundul lui nu era 


prea păros, ceea ce nu se putea spune şi despre degete. 

— Verific să văd dacă mi-au rămas ouţele la locul lor. 

Pimli îşi dădu seama că jovialitatea din tonul Şefului 
Securităţii era reală, nu prefăcută. 

— Îmi pare rău de toată povestea asta, zise Pimli. Dacă e 
cineva în tot Paradisul Albastru care să sufere de anxietăţi 
post-adolescentine, atunci sai Earnshaw este acela. 

— Mă rupi în două! gemu Finli, iar când Stăpânul tresări şi-l 
privi uluit, îi explică dezvelindu-şi dinţii ascuţiţi într-un rânjet 
larg: E o replică celebră dintr-un film. Rebel fără cauză, se 
cheamă. Dinky Earnshaw îmi aminteşte de James Dean. 

Făcu o pauză ca să se gândească mai bine, apoi continuă: 

— Fireşte, mai puţin frumuseţea răvăşitoare a actorului. 

— Cazul lui mi se pare deosebit de interesant, spuse 
Prentiss. A fost recrutat pentru un program de asasinate 
desfăşurat de o sucursală Positronics. Dar şi-a ucis 
supraveghetorul şi a fugit. Bineînţeles că l-am prins. De fapt 
nouă nu ne-a făcut niciodată probleme prea mari, dar trebuie 
să recunosc că are o atitudine nesuferită. 

— Însă tu crezi că nu e o problemă. 

Pimli îl privi pieziş: 

— Ai senzația că mai este ceva ce eu nu ştiu? 

— Nu, nu, nu. Nu te-am mai văzut niciodată atât de agitat 
ca în ultimele săptămâni. La naiba, hai să dăm cărţile pe faţă: 
niciodată nu te-am mai văzut atât de paranoic. 

— Bunicul meu îmi repeta mereu un proverb, spuse Pimli. 
„Nu spune hop până n-ai sărit pârleazul şi ai ajuns acasă.” 
Uite că noi aproape am ajuns. 

Aşa era. În urmă cu şaptesprezece zile, puţin înainte de 
ultima incursiune a Lupilor, aparatura din subsolul Casei 
Damli detectase prima îndoire semnificativă a Grinzii 
Ţestoasei şi a Ursului. După aceea se frânsese Grinda 
Vulturului şi a Leului. Foarte curând nu va mai fi nevoie de 
Sfărâmători; foarte curând penultima Grindă se va dezintegra 
cu sau fără ajutorul lor. Ca un obiect în echilibru precar care 
se înclinase prea tare într-o parte. Foarte curând va trece 
dincolo de punctul de echilibru şi se va prăbuşi. Sau, în cazul 


Grinzii, se va sfărâma. Va înceta să mai existe. Turnul va fi 
acela care se va prăbuşi. Ultima Grindă, cea a Elefantului şi a 
Lupului, s-ar putea să mai reziste încă o săptămână, sau încă 
o lună, dar nu mai mult de atât. 

Asemenea gânduri ar fi trebuit să-i aducă bucurie lui Pimli, 
dar nu se întâmplă astfel. Îndeosebi pentru că nu-şi putea lua 
mintea de la Manttiile-Verzi. Vreo şaizeci porniseră spre Calla 
ultima dată şi ar fi trebuit să se întoarcă după şaptezeci şi 
două de ore, cu captura obişnuită de copii. 

Şi în loc de asta... nimic. 

Îl întrebă pe Finli ce părere avea e/. 

Taheenul se opri. Părea preocupat. 

— Cred că-i un virus, răspunse el. 

— Poftim? 

— Un virus de calculator. Am mai păţit asta cu multe din 
aparatele noastre din Damli şi trebuie să ţii cont de faptul că, 
indiferent cât de înspăimântători li se pot părea Lupii unor 
amărâţi de cultivatori de orez, la urma urmei nu sunt decât 
nişte computere pe două picioare. 

Făcu o pauză scurtă, apoi continuă: 

— Sau poate că fo/kenii din Calla au descoperit o 
modalitate prin care să-i distrugă. Să mă declar, oare, 
surprins de ideea că şi-au ieşit din fire şi s-au împotrivit? 
Puțin, foarte puţin. Mai ales dacă au fost conduşi de cineva cu 
tărie de caracter. 

— Cineva ca un pistolar, poate? 

Finli îi aruncă o privire aproape indulgentă. 

Ted Brautigan şi Stanley Ruiz veneau pe biciclete cu zece 
viteze şi, atunci când Stăpânul şi Şeful Securităţii îi salutară 
ridicând mâinile, ei răspunseră cu acelaşi gest. Brautigan nu 
le zâmbi, dar Ruiz le adresă surâsul şui şi fericit al unui 
retardat în toată regula. Cu ochii permanent bulbucaţi ca în 
faţa lui baubau, obraji neraşi şi buze băloase, individul era un 
poponaut extrem de dotat, da, chiar aşa, iar un asemenea om 
ar fi putut ajunge mult mai rău decât sub aripa ocrotitoare a 
lui Brautigan, care se schimbase complet după ce fusese adus 
cu forţa înapoi din micuța lui „vacanţă” din Connecticut. Pe 


Pimli îl amuzau şepcile identice ale celor doi. De fapt, i se 
părea că şi bicicletele erau identice; nu însă în opinia lui Finli. 

— Încetează, spuse Pimli. 

— Ce să încetez, sai? îl întrebă Finli. 

— Nu te mai uita la mine ca la un copil tembel care şi-a 
pierdut moţul îngheţatei din cornet şi nu-l duce capul să 
priceapă. 

Dar Finli nu bătu în retragere. Rareori o făcea; şi exact 
calitatea o aprecia Pimli la el. 

— Dacă nu-ţi place ca oamenii să se uite la tine ca la un 
copil, atunci nu te mai purta ca unul. De mai bine de o mie de 
ani se tot zvoneşte că vor veni nişte pistolari din Lumea de 
Mijloc ca să-i salveze pe locuitorii din Calle. Dar nimeni nu i-a 
văzut niciodată. În ceea ce mă priveşte, mai degrabă aş crede 
într-o vizită a Omului vostru lisus. 

— Malahiştii spun... 

Finli so strâmbă de parcă aceste vorbe îi provocaseră o 
migrenă insuportabilă. 

— Nu începe cu ce zic Malahiştii. Sper că-mi respecţi 
inteligenţa, aşa cum o respect şi eu pe a ta. Ştii bine că le-au 
putrezit creierii mai repede chiar decât pielea. Cât despre 
lupi, îngăduie-mi să-ţi prezint o idee mai radicală: nu contează 
unde sunt sau ce s-a întâmplat cu ei. Avem suficient 
energizant ca să ne terminăm treaba şi asta-i tot ce contează. 

Şeful Securităţii se opri pe treptele care duceau spre terasa 
Casei Damli. Încruntat şi adâncit în gânduri, privea în urma 
celor doi bărbaţi cu biciclete identice. 

— Brautigan ne-a făcut numai necazuri. 

— Câtă dreptate ai! râse amar Pimli. Dar s-a terminat. | s-a 
spus că dragii lui prieteni din Connecticut - un băiat pe nume 
Robert Garfield şi o fată pe care o cheamă Carol Gerber - vor 
muri dacă ne mai face probleme, în plus, mi se pare că a 
înţeles că, deşi destui Sfărâmători îl consideră mentorul lor şi 
îl venerează, întocmai ca netotul ăla care-i cu el acum, nimeni 
nu se arată interesat de... de ideile lui filosofice, să zicem. ŞI 
dacă i-au interesat vreodată, acum le-a trecut. Şi am stat de 
vorbă cu el după ce l-au adus înapoi. A fost o discuţie sinceră. 


Asta era o noutate pentru Finli. 

— Despre ce? 

— Despre realităţile vieţii. Sai Brautigan a început să 
înţeleagă că puterile lui unice nu mai sunt chiar atât de 
importante ca în trecut. Deja s-a ajuns prea departe. lar cele 
două Grinzi care au mai rămas se vor sfărâma cu sau fără 
ajutorul lui. Şi mai ştie că în final s-ar putea să se instaleze... 
dezordinea. Teama şi dezordinea. 

Pimli dădu încet din cap şi continuă: 

— Brautigan vrea să fie aici atunci când va veni sfârşitul, fie 
şi numai pentru a-i alina pe cei ca Stanley Ruiz când se va 
despica cerul. 

— Haide să ne mai uităm încă o dată la înregistrări şi la 
datele telemetrice. Să ne asigurăm că nu ne-a scăpat nimic. 

Şi umăr lângă umăr, cei doi urcară treptele late din lemn 
ale Casei Damli. 


5 


Doi can-toi aşteptau să-i conducă la subsol pe Stăpân şi pe 
Şeful Securităţii. Pimli se gândi din nou cât de ciudat era că 
toţi cei de acolo, Sfărâmători şi personalul de la Algul Siento 
deopotrivă, ajunseseră să-i numească „căutători”. Pentru că 
Brautigan fusese cel care inventase porecla aceasta. 
„Vorbeşte despre îngeri şi le vei auzi fâlfâitul aripelor”77, ar fi 
spus preaiubita mamă a lui Prentiss, iar Pimli credea că, dacă 
existau creaturi pe jumătate om şi jumătate fiară în aceste 
ultime zile ale lumii, atunci acestea ar fi trebuit să fie can-toii, 
mai degrabă decât taheenii. Dacă îi vedeai cum arată cu 
adevărat, fără măştile alea oribile, ţi-ai fi putut imagina că 
sunt taheeni cu capete de şobolani. Însă, spre deosebire de 
taheenii autentici, care îi considerau pe sapienşi”* (cu câteva 
excepţii notabile printre care şi Pimli) o rasă inferioară, can- 


77 Proverb persan, care înseamnă că atunci când vorbim 
despre lucruri bune, facem să se întâmple alte lucruri bune 
(n. tr.). 


toii îi venerau, socotindu-i forme divine de viaţă. Oare pentru 
a-şi exprima adoraţia purtau ei măştile acelea? Nu voiau să 
discute subiectul. Însă Pimli bănuia că ei îşi imaginau că se 
transformă în oameni şi de aceea, atunci când îşi puseseră 
pentru prima oară măştile, îşi luaseră şi nume de om ca să se 
potrivească cu noua lor înfăţişare. Pimli era convins că ei 
credeau că îi vor înlocui cumva pe oameni după marea 
Cădere... deşi cum anume ajunseseră ei la concluzia aceasta 
era un lucru mai presus de puterea lui de înţelegere. Sigur, 
era limpede pentru toată lumea care citise Cartea Apocalipsei 
că va exista un rai după Cădere... dar şi un Pământ? 

Poate un Pământ nou, dar Pimli nu prea credea asta. 

Cele două gărzi din neamul can-toilor, Beeman şi 
Trelawney, stăteau la capătul holului, păzind scara care ducea 
la subsol. Pentru Pimli, absolut toţi can-toii (chiar şi aceia cu 
păr blond şi constituţie firavă) i se păreau că seamănă teribil 
de mult cu Clark Gabie, faimosul actor al anilor patruzeci şi 
cincizeci. Toţi aveau aceleaşi buze pline şi senzuale şi 
aceleaşi urechi clăpăuge. Dar, atunci când te apropiai de ei, le 
observai cutele artificiale din jurul gâtului şi din spatele 
urechilor, unde masca de om se răsucea şi se învecina cu 
pielea lor pergamentoasă şi păroasă - pielea lor adevărată, 
indiferent dacă erau sau nu în stare să o accepte. Şi mai erau 
şi ochii. Înconjuraţi de blană. Şi, dacă te uitai cu luare-aminte, 
observai că orbitele erau de fapt găuri în măştile acelea din 
carne vie. Uneori chiar puteai să auzi cum respiră măştile, 
ceea ce lui Pimli i se părea un lucru ciudat şi dezgustător. 

— Heil, spuse Beeman. 

— Heil, spuse şi Trelawney. 

Pimli şi Finli răspunseră la salut, atingându-şi fruntea cu 
pumnul. Apoi Pimli începu să coboare scara. Ajunşi la subsol, 
trecură pe lângă un panou pe care scria TREBUIE SA 
COLABORĂM PENTRU CREAREA UNUI MEDIU FARA INCENDII; 
şi pe lângă un altul care anunţa SLAVA LOR, SLAVA TUTUROR 


78 În orig. hume - oameni aflaţi în slujba Regelui Purpuriu 
(n. tr.). 


CAN-TOILOR. Finli nu se mai putu abţine şi şopti: 

— Sunt atât de ciudati. 

Pimli zâmbi şi îi dădu o palmă prietenească peste spate. 
Ăsta era motivul pentru care îl plăcea sincer pe Finli o' Tego: 
gândeau la fel. 


6 


Cea mai mare parte din subsolul Casei Damli era o singură 
cameră uriaşă ticsită de aparatură. Nu toate maşinăriile de 
acolo funcționau, iar unele care mai mergeau încă nu le erau 
de niciun folos (mai erau şi altele, destul de multe, pe care 
nici măcar nu le înțelegeau), dar se familiarizaseră cu 
aparatura de supraveghere şi cu echipamentele telemetrice 
care măsurau unităţile dark”? de consum al energiei psihice. 
Sfărâmătorilor le era cu desăvârşire interzis să-şi folosească 
abilităţile psihice în afara Camerei de Lucru. Oricum, 
majoritatea nici nu o puteau face. Erau aidoma celor care nu 
îşi pot face necesităţile în lipsa stimulilor vizuali care îi 
asigurau că, da, e în ordine, te afli în toaletă, poţi să-ţi dai 
drumul. Alţii, precum copiii mici, neobişnuiţi deocamdată cu 
closetul, nu-şi puteau stăpâni câte o răbufnire psihică din 
când în când. Nu făceau însă nimic mai mult decât să 
declanşeze vreo migrenă unei persoane care le era 
antipatică, ori să răstoarne o băncuţă pe Promenadă. Dar 
sapienşii lui Pimli monitorizau atent asemenea izbucniri, iar 
cele considerate a fi fost „cu intenţie” erau pedepsite, cu 
clemenţă în cazul primelor infracţiuni, din ce în ce mai sever 
dacă abaterile se repetau. Şi, cum îi plăcea lui Pimli să spună 
în faţa nou-veniţilor (pe vremea când mai existau nou-veniţi 
în faţa cărora să cuvinte), „Să fiţi convinşi că păcatele voastre 
vă vor prinde curând din urmă.” Scriptura lui Finli era şi mai 
simplă: Telemetria nu minte. 

Astăzi nu găsiră nimic acolo în afara bipurilor ocazionale pe 
ecranele telemetrelor. Fără noimă, ca o înregistrare audio de 


79 În Limba de Rând (n. tr.). 


patru ceasuri a râgâielilor şi vânturilor produse de un grup de 
neghiobi fără simţul umorului. Nici înregistrările şi nici 
registrele de pază nu conţineau nimic interesant. 

— Satisfăcut, sai? întrebă Finli. 

Ceva din vocea lui îl făcu pe Pimli să se răsucească spre el 
şi să-l privească cu asprime. 

— Tu eşti? 

Finli o' Tego oftă prelung. În momente ca acesta, Pimli îşi 
dorea ori ca Finli să fie om, ori ca el să fie taheen. Problema 
erau ochii inexpresivi ai lui Finli. Aproape identici cu ochii din 
nasturi ai unei păpuşi din cârpe, ochii aceia nu te lăsau să 
descifrezi nimic în ei. Dacă nu erai şi tu taheen. 

— De câteva săptămâni nu mă simt prea bine, spuse în 
cele din urmă Finli. Beau prea multă bere din mere ca să 
reuşesc să adorm noaptea, iar ziua mă târăsc de colo până 
colo repezind pe toată lumea. Cred că mă simt aşa şi pentru 
că nu mai avem nicio informaţie de când ultima Grindă s-a... 

— Ştii că era inevitabil. 

— Da, sigur că ştiu. Vreau să zic că încerc să găsesc 
explicaţii logice pentru sentimentul ăsta inexplicabil, care nu 
are cum să fie un semn bun. 

Pe peretele din faţa lor era o fotografie cu Cascada Niagara. 
O gardă can-toi o întorsese cu josul în sus. Căutătorilor li se 
părea că întorsul pozelor cu josul în sus reprezenta culmea 
absolută a umorului de calitate. Pimli habar nu avea cum de 
le putea trece aşa ceva prin minte. Însă, la urma urmelor, cui 
îi pasă? Eu ştiu cum să îmi fac treaba, îşi zise el, întorcând 
Niagara în poziţie corectă. Știu asta şi nimic altceva nu mai 
contează, aşa să ştiţi voi, Doamne şi lisus Omul, şi vă 
mulțumesc foarte mult. 

— Am ştiut mereu că lucrurile o vor lua razna spre sfârşit, 
spuse Finli, aşa că încerc să mă conving că despre asta este 
vorba. Adică... ştii tu... 

— Sentimentul ăsta pe care îl ai, completă fostul Paul 
Prentiss. 

Apoi rânji larg şi îşi puse arătătorul mâinii drepte peste un 
cerc format din degetul mare şi arătătorul de la cea stângă. 


Acesta era un gest specific taheenilor, care voia să semnifice 
Iti spun adevărul. 

— Sentimentul ăsta inexplicabil. 

— Aşa. Ştiu sigur că Leul însângerat nu a reapărut la nord, 
aşa cum nu cred că soarele se răceşte dinăuntru în afară. Am 
auzit şi eu zvonuri că Regele Roşu ar fi înnebunit şi că Dan- 
Tete a venit ca să-i ia locul. Şi tot ce pot să spun este „o să 
cred când o să văd cu ochii mei”. La fel şi în ceea ce priveşte 
veştile astea formidabile despre pistolarul venit din vest ca să 
salveze Turnul, cum spun poveştile şi cântecele vechi. Prostii, 
aiureli, de la un capăt la celălalt. 

Pimli îl plesni peste umăr. 

— Ce-mi mai bucuri inima când vorbeşti aşa! 

Şi nu minţea. Finli o' Tego făcuse o treabă minunată în 
timpul mandatului său de Şef al Securităţii. De-a lungul anilor, 
subalternii lui omorâseră vreo şase Sfărâmători (toţi aceştia 
nişte nefericiţi care încercaseră să evadeze mânaţi de dorul 
de casă), iar alţi doi suferiseră lobotomii. Ted Brautigan 
fusese singurul care reuşise să treacă „pe sub gard” (expresie 
preluată de Pimli din filmul Sta/ag 17%), dar îl găsiseră şi îl 
aduseseră înapoi. Can-toii îşi făcuseră un merit din această 
acţiune, iar Şeful Securităţii nu protestase. Dar Pimli ştia 
adevărul: Finli regizase toate mişcările, de la început şi până 
la sfârşit. 

— S-ar putea să fie mai mult decât o simplă problemă cu 
nervii, continuă Finli. Sunt convins că în anumite momente 
oamenii pot avea intuiţii bona fide. 

Izbucni în hohote stingherite de râs şi continuă: 

— Şi cum să nu cred aşa ceva, într-un loc într-atât de 
înţesat cu precognitivi şi postcognitivi cum e ăsta? 

— Bine că n-avem niciunul care să ştie să se teleporteze, 
glumi Pimli. Corect? 

Teleportarea era un talent de care se temea întregul 
personal de la Devar şi pe bună dreptate. Dezastrul provocat 


s Stalag 17 - film din 1953, despre deţinuţii dintr-un lagăr 
german (n. tr.). 


de un ins înzestrat cu un astfel de har era fără limite. De 
pildă, persoana respectivă se concentra şi putea aduce acolo 
patru pogoane de spaţiu cosmic, dând astfel naştere unui 
uragan indus de vid. Din fericire, exista un test destul de 
simplu pentru depistarea persoanelor dotate cu talentul 
special (deşi aparatul folosit în acest scop era o altă relicvă 
rămasă de la bătrâni şi nimeni nu ştia cât timp mai avea să 
funcţioneze). Apoi se efectua o procedură la fel de simplă, 
prin care se scurtcircuita zona periculoasă din mintea 
individului. Doctorul Gangli îi rezolva pe respectivii în doar 
două minute. „E atât de uşor, că, prin comparaţie cu asta, 
vasectomia pare operaţie pe creier”, explicase el odată, 

— Nema teleportanzii mă-sii! fu de acord acum Finli şi îl 
conduse pe Prentiss la un pupitru cu aparate, ce semăna 
ciudat de bine cu felul în care îşi închipuia Susannah Dean că 
arăta Doganul ei. 

Îi arătă două cadrane marcate cu scrijeliturile folosite de 
bătrâni (asemănătoare cu cele de pe Uşa Nedescoperită). 
Acul fiecărui cadran era oprit la semnul 0 din stânga. Finli le 
bătu uşurel cu degetul lui blănos, acele tresăriră uşor, apoi 
reveniră la loc. 

— Nu ştim exact ce anume ar fi trebuit să măsoare chestiile 
astea, spuse el. Știm doar că pot măsura potenţialul de 
teleportare. Au fost Sfărâmători care au încercat să-şi 
ascundă darul ăsta, dar nu le-a mers. Dacă ar fi acum un ins 
din ăsta ascuns chiar şi în stiva de lemne, ascultă la mine ce- 
ţi zic, Pimli din New Jersey, acele astea ar ţopăi până la 
cincizeci, ba şi până la optzeci. 

— Aşa deci. 

Şi, pe jumătate zâmbind, pe jumătate serios, Pimli începu 
să numere pe degete: 

— Niciun teleportand, niciun Leu însângerat care să ne 
pândească din nord, niciun pistolar. Ce mai era? A, da! ŞI 
Mantiile-Verzi au căzut pradă unui virus informatic. Dacă aşa 
stau lucrurile, ce mama dracului te-a apucat? Atunci de unde 
bâţa-bâţa asta a ta? Ce-ţi pute pe aici? 

— Sfârşitul care se apropie, aşa cred, oftă din rărunchi Finli. 


La noapte am să dublez paza în turnuri şi pe aia de-a lungul 
zidului. 

— Pentru că-ţi pute, zâmbi uşor Pimli. 

— Şi încă cum. 

Dinţii ascuţiţi ai lui Finli rămaseră ascunşi în botul lui 
cafeniu. 

Pimli îl bătu iar pe umăr. 

— Hai să urcăm în Camera de Lucru. Poate ai să te mai 
linişteşti dacă-i vezi pe Sfărâmători la treabă. 

— Poate că da, spuse Finli, tot fără să zâmbească. 

— E în ordine, Fin, şopti cu blândeţe Pimli. 

— Aşa cred, zise taheenul privind bănuitor mai întâi la 
aparatele din jur apoi la Beeman şi Trelawney, cei doi 
căutători, care aşteptau respectuoşi la uşă ca barosanii să-şi 
termine discuţia. Cred că este, repetă Finli. 

Numai că în forul său interior nu credea. Singurul lucru de 
care era absolut convins era că în Algul Siento nu se mai 
găsea nicio persoană cu darul teleportării. 

Telemetria nu minte. 


7 


Beeman şi Trelawney îi conduseră pe coridorul cu lambriuri 
din lemn de stejar al subsolului până la ascensorul 
personalului, şi acesta lambrisat tot cu stejar. Pe peretele 
cabinei era agăţat un extinctor alături de un alt mesaj care le 
amintea fo/ken-ilor din Devar că trebuie să colaboreze pentru 
crearea unui mediu fără incendii. 

Şi acesta fusese întors cu susul în jos. 

Privirile celor doi se întâlniră. Stăpânul avu senzaţia că 
observă ceva amuzament în ochii Şefului Securităţii; dar, 
desigur, ce vedea el acolo ar fi putut fi reflectarea propriului 
său simţ al umorului. Fără vreun cuvânt, Finli desprinse 
semnul şi îl puse la loc cum se cuvenea. Niciunul nu se apucă 
să critice motorul ascensorului, foarte gălăgios şi cu horcăieli 
de muribund. Nu comentară nici felul în care se zguduia 


cabina. Dacă s-ar fi oprit, nu ar fi fost nicio problemă să scape 
prin chepengul din tavan, nici măcar pentru un individ uşor 
supraponderal (hai s-o zicem pe aia dreaptă... supraponderal 
bine) ca Prentiss. Casa Damli nu era nici pe departe un 
zgârie-nori şi erau destule ajutoare în apropiere. 

Ajunseră la etajul al treilea, unde anunţul de pe uşa 
ascensorului se afla în poziţie corectă: ACCESUL PERMIS 
NUMAI PERSONALULUI şi RUGĂM FOLOSIŢI CHEIA şi 
COBORÂŢI IMEDIAT DACĂ AŢI AJUNS LA ACEST ETAJ DIN 
GREŞEALÂ. NU VEŢI FI PEDEPSIŢI DACĂ RAPORTAȚI DE 
URGENŢĂ. 

Finli îşi scoase cartela şi spuse cu o nepăsare ce ar fi putut 
foarte bine fi jucată (afurisiţi să-i fie ochii ăia indescifrabili): 

— Ai mai auzit ceva de sai Sayre? 

— Nu, răspunse Pimji (cam supărat), dar nici nu mă aştept 
să aud. Există un motiv temeinic pentru care suntem izolaţi în 
locul acesta, uitaţi dinadins în deşert, la fel ca oamenii de 
ştiinţă care au lucrat în anii patruzeci la Proiectul 
Manhattan8!. Ultima dată când l-am văzut, mi-a zis că... mă 
rog... că s-ar putea să fie chiarultima dată. 

— Linişteşte-te, spuse Finli. Am întrebat şi eu aşa. 

Trecu cartela prin fantă şi uşa ascensorului se deschise cu 
un scrâşnet infernal. 


8 


Amplasată în centrul Casei Damli, Camera de Lucru era 
lungă, tot cu lambriuri din lemn de stejar şi înaltă cât trei 
etaje, până la acoperişul din sticlă pe unde pătrundea lumina 
cu greu câştigată a Algulului. In balconul situat vizavi de uşa 
prin care intraseră Prentiss şi Tego se afla un trio bizar, 
format dintr-un taheen cu cap de corb, pe nume Jakli, un 
tehnician can-toi, care răspundea la numele de Conroy, şi 
două gărzi umane, ale căror nume Pimli nu şi le putu aminti 


s1 Proiectul Manhattan - proiectul de dezvoltare a primei 
arme nucleare (bomba atomică) (n. tr.). 


pe loc. Taheenii, can-toii şi sapienşii reuşeau să se împace în 
orele de lucru deoarece atunci adoptau o atitudine de politeţe 
prevăzătoare, uneori destul de tensionată. Dar nimeni nu se 
aştepta să-i vadă socializând în afara programului. lar 
balconul acesta era cu desăvârşire interzis celor ieşiţi din 
tură, în căutare de motive de distracţie. Sfărâmătorii de 
dedesubt nu erau nici animale din grădina zoologică, nici 
peşti exotici în acvariu. În repetate rânduri Pimli şi Finli o' 
Tego explicaseră personalului această chestiune. In toţi anii 
de când se afla la post, Stăpânul de la Algul Siento ordonase 
lobotomia unui singur membru al personalului său, un paznic- 
om, cu desăvârşire cretin, pe nume David Burke, pentru că 
aruncase cu ceva (poate coji de alune) în Sfărâmătorii de sub 
balcon. Când Burke reuşise să priceapă că Stăpânul vorbea 
serios despre lobotomie, imploră să i se acorde a doua şansă, 
jurându-se că niciodată nu va mai face ceva atât de prostesc 
şi degradant. Pimli refuzase să aplece urechea la rugăminţile 
lui. | se oferise ocazia să dea un exemplu care să reziste 
trecerii timpului şi profitase de ea. De atunci încoace, îl puteai 
vedea pe domnul Burke (devenit cu adevărat cretin în urma 
intervenţiei chirurgicale) mergând fără ţintă pe Promenadă, 
ori pe lângă 'Otarele de Stânga, cu gura moale şi ochii vag 
nedumeriţi. Parcă-parcă ştiu cine sunt, parcă-parcă mi-aduc 
aminte ce-am făcut de am ajuns în halul ăsta, spuneau ochii 
aceia. Era exemplul viu a ceea ce nu trebuia făcut în preajma 
Sfărâmătorilor. Însă nu exista nicio regulă care să interzică 
personalului să urce în balcon, drept care toţi veneau aici din 
când în când. 

Pentru că era reconfortant. 

In preajma Sfărâmătorilor nu mai era nevoie de vorbe. 
„Mintea cea bună”, cum o numeau ei, începea să funcţioneze 
chiar din momentul când ieşeai din ascensor şi păşeai pe 
culoarul etajului al treilea, indiferent pe care latură a lui. lar 
atunci când deschideai uşile balconului, „mintea bună” îţi 
înflorea în cap, deschizând tot felul de uşi perceptuale. Nu o 
dată îşi spusese Pimli că Aldous Huxley ar fi luat-o de tot 
razna aici. Uneori te pomeneai că ţi se desprind tălpile de 


podea, într-un soi de levitaţie stângace, de diletant. La fel şi 
toate prostiile din buzunare ieşeau de acolo şi pluteau în aer. 
Problemele până atunci complicate păreau să se rezolve de la 
sine numai când te gândeai la ele. Dacă uitaseşi ceva, 
întâlnirea de la ora cinci sau al doilea nume al cumnatului tău, 
de pildă, aici îţi aduceai aminte. Şi chiar dacă ceea ce uitaseşi 
era ceva esenţial, nu te necăjeai deloc. Po/keni; părăseau 
balconul cu zâmbete largi pe chipuri, chiar şi aceia care 
urcaseră acolo în cea mai neagră dispoziţie. De fapt, proasta 
dispoziţie era cel mai bun motiv pentru care să te duci pe 
balcon. Era ca şi cum un fel de „gaz al fericirii”, aidoma 
gazului ilariant, invizibil pentru ochi şi imposibil de detectat 
chiar şi de cea mai sofisticată aparatură telemetrică, se ridica 
în permanenţă dinspre Sfărâmătorii de jos. 

Pimli Prentiss şi Finli o' Tego îi salutură pe cei trei din 
balconul de vizavi, se apropiară de balustrada lată, din stejar 
afumat, şi priviră în jos. Sala de sub ei ar fi putut trece drept 
biblioteca spațioasă a unui club pentru domnii din înalta 
societate a Londrei. Lămpi cu aure blânde, multe având 
abajururi Tiffany autentice, se înşirau pe măsuţe sau luceau 
din pereţii lambrisaţi cu lemn de stejar (cum altfel?). Podeaua 
era acoperită cu superbe covoare turceşti. Pe un perete era 
un tablou al lui Matisse, un Rembranat pe un altul... şi pe al 
treilea se afla Mona Lisa. Tabloul real, nu copia ieftină expusă 
la Luvru, pe Pământul Principal. În faţa lui era un bărbat cu 
mâinile la spate. De aici, de sus, părea că studiază faimoasa 
pictură, încercând, poate, să descifreze enigmaticul surâs; dar 
Pimli ştia că nu aşa stăteau lucrurile. La fel şi bărbaţii şi 
femeile cu reviste în mâini păreau adânciţi în lectură. Dar 
privitorul aflat la acelaşi nivel cu ei ar fi observat că toţi 
privesc în gol peste paginile revistelor McCall sau Harper's82. 
O fetiţă de unsprezece, doisprezece ani, cu o rochiţă de vară 


s McCall - revistă lunară pentru femei, populară la 
jumătatea secolului XX; Harper's. Magazine - publicaţie 
lunară conţinând articole din domeniile literaturii, politicii, 
finanţelor, artelor (n. tr.). 


în dungi, absolut superbă, care ar fi costat în jur de o mie 
şase sute de dolari într-un butic de pe Rodeo Drive* stătea 
pe jos în faţa unei căsuțe pentru păpuşi aşezate înaintea 
şemineului. Pimli ştia foarte bine că fetiţa nici nu vedea copia 
extrem de reuşită a Casei Damli. 

Treizeci şi trei erau acolo. Treizeci şi trei cu toţii. La ora opt, 
un ceas după ce soarele artificial se va stinge, vor fi aduşi alţi 
treizeci şi trei de Sfărâmători odihniţi. Unul singur, doar unul, 
venea şi pleca după cum avea chef. Unul care evadase şi nu 
plătise pentru asta... dar fusese prins şi adus înapoi, iar 
pentru el aceasta era cea mai cumplită pedeapsă. 

Convocat, parcă, de acest gând, Ted Brautigan se strecură 
în încăpere. Nu îşi dăduse jos şapca de biciclist. Daneeka 
Rostov ridică ochii de la casa pentru păpuşi şi-i adresă un 
zâmbet luminos. Brautigan îi răspunse făcându-i cu ochiul. 
Pimli îl înghionti pe Finli în coaste. 

Finli: (L-am văzut.) 

Dar era mai mult decât atât. Îl şi simţiseră. Atunci când 
Brautigan intrase în sala imensă, cei de pe balcon, dar mai 
ales cei de jos simţiseră cum creşte nivelul energiei. Tot nu 
aflaseră cu exactitate dimensiunile multiplelor talente ale lui 
Brautigan. lar aparatele de testare nu le fuseseră de niciun 
folos în sensul acesta (ba chiar şmecherul ăla bătrân 
defectase câteva - dinadins o făcuse, pentru asta Stăpânul 
era în stare să bage mâna în foc). Poate că mai existau şi alţii 
ca el, dar căutătorii nu descoperiseră niciunul în timpul 
vânătorilor de talente (suspendate acum, deoarece aveau tot 
ce le trebuia ca să termine treaba). Singurul lucru oarecum 
clar era talentul de „facilitator” al lui Brautigan, un fel de 
medium, un mentalist, care nu era puternic doar prin sine 
însuşi, ci reuşea să amplifice aptitudinile celorlalţi prin simpla 
apropiere de ei. Gândurile lui Finli, în mod obişnuit criptice 
chiar şi pentru Sfărâmători, străluceau acum în mintea lui 
Pimli ca nişte lămpi cu neon. 


83 Rodeo Drive - arteră comercială de lux din Beverly Hills 
(n. tr.). 


Finli: (Este extraordinar!) 

Pimli: (Şi unic, din cate ştim noi. Ai văzut?) 

Imagine: Ochi care se dilată şi se contractă, se măresc şi se 
strâng. 

Finli: (Da. Ştii din ce cauză?) 

Pimli: (Da' de unde. Şi nici nu-mi pasă, dragă Finli. Potaia 
aia...) 

Imagine: O corcitură bătrâioară cu scaieţi în blana murdară 
şi încâlcită, şchiopătând de un picior. 

(... bătrână şi-a cam terminat treaba. A venit timpul să-l...) 

Imagine: Un pistol, un Beretta al uneia dintre gărzi, lipit de 
tâmpla bătrânului câine. 

Mai jos cu trei etaje, subiectul conversaţiei lor luase un ziar 
(şi ziarele erau vechi, vechi cum era Brautigan bătrân, cu 
termenul de valabilitate expirat de ani buni) şi se aşezase să-l 
citească (să se prefacă a-l citi) într-un fotoliu confortabil, 
îmbrăcat în piele moale şi atât de voluminos încât aproape îl 
înghiţea cu totul. 

Pimli simţi forţa aceea paranormală trecând pe lângă ei şi 
prin ei, ridicându-se spre luminator şi penetrându-l, apoi 
înălțându-se către Grinda care se întindea peste Algul, 
atacând-o, ciobind-o, rozând-o şi măcinând-o implacabil. 
Găurind magia. Muncind cu răbdare ca să scoată ochii 
Ursului. Ca să spargă carapacea Ţestoasei. Ca să frângă 
Grinda ce se întindea de la Shardik la Maturin. Ca să dărâme 
Turnul Întunecat de la mijloc. 

Pimli se întoarse spre tovarăşul lui şi nu fu câtuşi de puţin 
surprins să-i vadă zâmbetul viclean de Nevăstuică. In sfârşit, 
îl vedea zâmbind! Şi nu se miră nici când îşi dădu seama că îi 
poate citi gândurile ascunse în ochii aceia negri. In condiţii 
normale, taheenii erau în stare să transmită şi să 
recepţioneze mesaje mentale foarte simple, dar nu le puteai 
spiona gândurile. Aici, însă, era o cu totul altă situaţie. Aici... 

„„„Aici Finli îşi găsea pacea sufletească. Grijile lui 

(îmi pute ceva) 

dispăruseră ca şi cum nici n-ar fi existat vreodată. 
Deocamdată, cel puţin. 


Pimli îi trimise lui Finli o serie de imagini vesele: o sticlă de 
şampanie spartă de pupa unei nave la ieşirea pe mare; sute 
de toci negre de absolvire azvârlite în aer; un steag înfipt pe 
Everest; un mire şi o mireasă râzând la ieşirea din biserică 
sub o ploaie de orez; o planetă - Pământul - strălucind 
orbitor. 

Imagini care spuneau toate unul şi acelaşi lucru. 

— Da, spuse Finli. 

Şi Pimli se întrebă cum de i se păruseră vreodată ochii 
aceia greu de descifrat. 

— Da, aşa este. Ne aşteaptă izbânda. 

Niciunul dintre ei nu se uită în jos. Dacă ar fi făcut-o, l-ar fi 
văzut pe Ted Brautigan (o potaie bătrână, fără îndoială, şi 
obosită, dar poate nu într-atât de obosită pe cât îşi imaginau 
unii) privind în sus la ei. 

Cu umbra unui surâs pe buze. 


9 


Niciodată nu plouase în locul acesta. Sau, mai bine zis, nu 
plouase niciodată de când venise Pimli aici. Insă uneori, în 
bezna infernală a nopţii, se auzeau salve asurzitoare de 
tunete seci. Mare parte din angajaţii de la Devar-Toi se 
obişnuiseră să doarmă în ciuda zgomotului, dar Pimli tot mai 
sărea din somn, cu inima zbătându-i-se nebuneşte în gât. lar 
prin mintea lui încă adormită se răsuceau, ca o panglică roşie, 
vorbele rugăciunii Tatăl Nostru. 

Mai devreme, atunci când vorbise cu Finli, Stăpinul de la 
Algul Siento folosise cu timiditate expresia bâța-bâţa, în totală 
contradicţie cu modul lui mai sobru de exprimare. In fond, ce 
era rău în asta? Nu era decât un cuvânt inventat, ca oricare 
altul, aproape identic cu cele folosite de copii în jocurile lor: 
dizi-mani-pomparez, an-dan-dez; sau an-tan-tichitan. 

Acum, întins în patul lui din Casa Shapleigh („Casa 
Rahatului” pentru  Sfărâmători), în celălalt capăt al 
Promenadei faţă de Casa Damli, Pimli îşi aminti de 


sentimentul avut atunci. Nu, nu fusese un simplu sentiment, 
ci o convingere deplină, că totul se va sfârşi cu bine. Că 
succesul este garantat. Şi că nu este decât o chestiune de 
timp până la izbânda definitivă. Finli fusese de acord atunci, 
pe balcon, dar Pimli se întrebă dacă şi Şeful Securităţii stătea 
acum cu ochii zgâiţi în tavan, aşa cum făcea el, gândindu-se 
cât de uşor era să te înşeli atunci când te aflai în preajma 
Sfărâmătorilor. Pentru că, vedeţi dumneavoastră, ei trimiteau 
spre tine gazul acela „al fericirii”. Energia aceea dătătoare de 
„Minte bună”. 

Şi să presupunem... să presupunem doar... că există cineva 
care să direcționeze sentimentul acela? Il trimitea spre ei ca 
pe un cântec de leagăn? Dormi, Pimli, dormi, Finli, culcaţi-vă, 
copii cuminţi. 

Ridicolă idee, de-a dreptul paranoică. Şi totuşi, atunci când 
un alt bubuit de tunet se rostogoli din ceea ce ar fi trebuit să 
fie încă sud-estul văzut dinspre Fedic şi Discordia, Pimli 
Prentiss se ridică în capul oaselor şi aprinse veioza. 

Finli îl anunţase că va dubla paza în noaptea aceasta, atât 
în turnuri, cât şi pe lângă ziduri. Poate mâine ar fi bine să o 
tripleze. Doar aşa, pentru mai multă siguranţă. Şi pentru că 
infatuarea ar fi un lucru foarte rău, aflaţi fiind atât de aproape 
de final. 

Pimli se dădu jos din pat. Un bărbat înalt cu un abdomen 
proeminent şi păros, îmbrăcat doar cu o pereche de pantaloni 
de pijama albaştri. Urină îndelung, apoi se aşeză în genunchi 
în faţa capacului coborât al vasului de toaletă, îşi împreună 
mâinile şi se rugă până simţi că i se face somn. Se rugă 
pentru ajutor în ducerea la bun sfârşit a misiunii sale. Se rugă 
pentru ajutor în depistarea dificultăţilor înainte ca dificultăţile 
să-l depisteze pe el. Se rugă pentru sufletul mamei sale, tot 
aşa cum Jim Jones se rugase pentru al lui în vreme ce 
urmărea din priviri şirul de credincioşi care înaintau spre 
butoiul cu otravă. Se rugă şi se rugă şi se tot rugă, până când 
tunetul scăzu spre un murmur senil. Apoi se duse liniştit la 
culcare. Ultimul lui gând, înainte de a se cufunda în somn, a 
fost la ordinele de triplare a pazei pe care le va da dis-de- 


dimineaţă. lar atunci când se trezi în zorii zilei, în camera 
scăldată în lumina soarelui artificial, acesta fu primul gând 
care-i veni în minte. Pentru că trebuia să ai mare grijă să nu 
spună „hop” până nu a sărit încă pârleazul. 


VII 
KA-SHUME8&* 


1 


După plecarea lui Brautigan şi a prietenilor lui, un 
sentiment straniu de melancolie îi copleşi pe pistolari, deşi, la 
început, niciunul dintre ei nu vorbi despre asta. Fiecare 
credea că numai el se simțea astfel. Roland, de la care ne-am 
fi aşteptat să recunoască sentimentul (ka-shume, l-ar fi numit 
Cort), îl puse pe seama grijilor zilei de mâine şi, mai ales, pe 
seama atmosferei epuizante din Bubuit de Tunet, unde zilele 
erau întunecate, iar nopţile negre ca universul orbilor. 

Sigur că aveau o mulţime de lucruri de făcut după ce 
plecaseră Brautigan, Earnshaw şi Sheemie Ruiz, prietenul din 
tinereţe al lui Roland. (Atât Susannah, cât şi Eddie încercaseră 
să îl facă să vorbească despre Sheemie, însă pistolarul le 
întorsese spatele. Jake nici măcar nu încercase, deşi atingerea 
lui era cea mai puternică. Roland nu era pregătit să 
vorbească despre zilele acelea de demult, cel puţin nu încă.) 
O potecă ducea în jos pe lângă latura Micuţului Ac şi, urmând- 
o, pistolarii descoperiră grota despre care le vorbise bărbatul 
cu părul alb, în spatele unui camuflaj inteligent din pietre şi 
tufe prăfuite de deşert. Grota aceasta era mult mai mare 
decât cealaltă, văzută mai devreme. Şi fusese echipată cu 
felinare cu gaz atârnate de cuie bătute în stâncă. Jack şi Eddie 
aprinseră câte două pe fiecare perete şi, fără vreo vorbă, toţi 
patru porniră să examineze conţinutul peşterii. 

Roland observă mai întâi sacii de dormit: erau patru, aliniaţi 
de-a lungul peretelui din stânga, toţi aşezaţi cu grijă pe câte o 
saltea  gonflabilă. Pe etichetele lor se putea citi 


84 Presimţiri negre” (traducere aproximativă) (n. tr.). 


PROPRIETATEA ARMATEI SUA. Lângă ultimul sac se mai găsea 
o altă saltea acoperită cu un strat din prosoape de baie. 
Aşteptau patru oameni şi un animal, îşi spuse pistolarul. 
Premoniţie, sau ne-au urmărit cumva? Dar are vreo 
importanță? 

Pe un butoi pe care scria PERICOL! MUNIȚIE! era aşezat 
un obiect înfăşurat în plastic. Eddie îl despachetă şi scoase la 
iveală o maşinărie cu role. Una din ele avea o bandă 
încolăcită pe ea. Roland nu pricepu nimic din cuvântul ştanţat 
pe maşina vorbitoare şi o întrebă pe Susannah ce însemna. 

— Wollensak, răspunse femeia. O firmă nemţească. Sunt 
cei mai buni în domeniul ăsta. i 

— Nu mai sunt, păpuşico, interveni Eddie. În când-ul meu 
se zice „Sony-i cel mai tare!” Aştia au făcut un casetofon pe 
care ţi-l poţi prinde la curea. Se cheamă Walkman. Pun pariu 
că dinozaurul ăsta cântăreşte aproape zece kile. Ba chiar mai 
mult, cu baterii cu tot. 

Susannah studia cutiile cu role stivuite lângă magnetofon. 
Trei la număr. 

— Abia aştept să ascult ce-i pe ele, zise ea. 

— Poate le vom asculta atunci când se va stinge lumina, 
spuse Roland. Acum haideţi să vedem ce ne-au mai lăsat aici. 

— Roland? îl chemă Jake. 

Pistolarul se întoarse către băiat. Şi trăsăturile i se 
îndulciră. Nu se făcea mai frumos atunci când se uita la Jake, 
dar chipul lui căpăta o blândeţe care nu îl caracteriza în mod 
obişnuit. Susannah credea că era expresia dragostei. 

Şi, poate, a unei speranţe fragile că totul se va sfârşi cu 
bine. 

— Ce e, Jake? 

— Ştiu că o să ne luptăm... 

— Urmăriţi săptămâna viitoare premiera filmului Noi 
împuşcături la O.K. Corral, cu Van Heflin şi Lee Van Cleef în 
rolurile principale, murmură Eddie îndreptându-se spre fundul 


83 O.K. Corral - numele unui adăpost de cai, lângă care a 
avut loc lupta dintre Wyatt Earp şi duşmanii lui (n. tr.). 


grotei unde se afla un obiect mai voluminos, acoperit cu un 
soi de prelată. 

— ...dar când? continuă Jake. Mâine? 

— Poate, îi răspunse Roland. Dar cred că mai degrabă 
poimâine. 

— Am o senzaţie îngrozitoare, zise Jake. Nu-i frică, nu 
tocmai... 

— Crezi că ne vor bate, dulceaţă mică? îl întrebă Susannah. 

Îl apucă de ceafă şi îl privi în ochi. Ajunsese să se încreadă 
în senzațiile lui. Uneori se întreba dacă nu cumva 
transformarea lui fusese provocată de creatura pe care o 
înfruntase ca să ajungă aici: monstrul din casa de pe Dutch 
Hill. Căci acela nu fusese un robot şi nici vreo jucărie 
mecanică veche şi prăpădită. Nu. Gardianul fusese o rămăşiţă 
autentică din Prim. 

— Simţi c-o să luăm bătăiţă? Despre asta e vorba? 

— Nu cred, spuse Jake. Nu ştiu exact ce este. N-am mai 
simţit asta decât o singură dată, chiar înainte să... 

— Chiar înainte să ce? îl întrebă Susannah. 

Dar îi întrerupse Eddie, fără să-i mai dea lui Jake ocazia de 
a-i răspunde. lar Roland se bucură. Chiar înainte să cad. Asta 
ar fi spus băiatul. Chiar înainte ca Roland să-mi dea drumul să 
cad. 

— Sfinte Sisoe! la veniţi încoace! Trebuie neapărat să 
vedeţi asta! 

Eddie dăduse prelata la o parte, dezvelind un vehicul 
motorizat ce semăna cu un rod al dragostei dintre un ATV şi o 
tricicletă gigantică. Pneurile-balon erau brăzdate în zigzag de 
şanţuri adânci. Comenzile fuseseră montate pe ghidon, iar în 
bordul foarte simplu fusese înfiptă o carte de joc. Roland îşi 
dădu seama ce reprezenta cartea aceea încă dinainte ca 
Eddie s-o tragă din locul ei şi s-o întoarcă. O femeie cu 
broboadă pe cap, în faţa unei roţi de tors. Stăpâna Umbrelor. 

— Se pare că prietenul Ted ţi-a făcut rost de un mijloc de 
transport, guriţă, spuse Eddie. 

Susannah se târâse repede până la locul cu pricina, iar 
acum ridică braţele, strigând: 


— Ridică-mă! Ridică-mă, Eddie! 

O ridică şi o puse în şa. Da, vehiculul părea anume făcut 
pentru ea. Susannah apăsă un buton roşu şi motorul se trezi 
la viaţă, torcând în surdină. Eddie era convins că mergea cu 
electricitate, nu cu benzină. Ca o maşinuţă de golf, dar 
probabil mult mai rapid. 

Susannah se întoarse către ei, zâmbind radioasă. Lovi 
drăgăstos corpul maro-închis al vehiculului cu trei roţi. 

— Cuconiţa Centauriţa, aşa să-mi ziceţi de acum înainte! 
Asta mi-am dorit toată viaţa şi habar n-am avut! 

Nimeni nu observă frământarea pe chipul lui Roland, pentru 
că acesta şi-o ascunsese aplecându-se să ridice cartea de joc 
de pe jos. 

Da, ea era: Stăpâna Umbrelor. Cea cu două feţe: zâmbind 
cu şiretenie şi suspinând cu amărăciune sub broboadă, în 
acelaşi timp. Ultima dată văzuse cartea aceasta în mâna 
acelui bărbat cunoscut uneori sub numele de Walter, alteori 
sub cel de Flagg. 

Nici nu ştii cât de aproape eşti de Turn, îi spusese el. Lumile 
ți se învârtesc în minte. 

Abia acum recunoscu sentimentul acela care îi cuprinsese 
pe toţi: nu era grijă şi nici oboseală. Era ka-shume. Nu exista 
o traducere exactă a acestui termen care descria sentimentul 
de milă amestecată cu remuşcări şi căinţă, dar el prevestea o 
fisură în ka-tet-ul lor. 

Walter o' Dim, vechiul lui duşman, murise. Roland 
înţelesese asta de îndată ce văzuse chipul Stăpânei. Curând, 
va muri şi unul dintr-ai lui. Poate chiar în lupta pe care o vor 
purta pentru înlăturarea controlului din Devar-Toi. Şi atunci 
balanţa, înclinată vremelnic în favoarea lor, se va echilibra din 
nou. 

Dar nu-i trecu prin minte ca el ar putea fi cel care va muri. 


2 


Pe vehiculul botezat pe loc de Eddie „Tricla lui Suzie” se 


aflau trei nume de mărci. Una era Honda; una era Takuro (ca 
numele băuturii importate la scară largă înainte de 
supergripă); a treia era North Central Positronics. Mai exista şi 
o a patra: ARMATA SUA, adică aflată în PROPRIETATEA ei. 

Susannah nu prea voia să coboare din şa, dar nu avu 
încotro. Mai erau multe de văzut acolo, în peştera comorilor. 
În partea unde se îngusta fuseseră îndesate o mulţime de 
alimente (în mare parte deshidratate sau congelate, care 
evident că nu puteau să aibă gustul bun al mâncării lui Nigel, 
dar măcar îi vor hrăni), apă îmbuteliată, cutii cu sucuri (Cola 
şi Nozz-A-La, dar nimic cu alcool) şi promisa plită cu propan. 
Erau acolo şi mai multe lăzi cu arme. Insă doar pe câteva din 
ele scria ARMATA SUA. 

Acum ieşiră la iveală aptitudinile lor esenţiale: fibra din ei, 
cum ar fi numit-o Cort. Intuiţia şi harul lor ar fi putut rămâne 
în stare latentă, zvâcnind doar din când în când, suficient cât 
să-i bage în vreun bucluc, dacă Roland nu le-ar fi trezit cu 
bună ştiinţă... dacă nu le-ar fi cultivat... dacă nu le-ar fi 
ascuţit, făcându-le ucigătoare. 

Niciun cuvânt nu fu rostit atunci când Roland scoase din 
sacul de pe umăr o unealtă ca o daltă lată cu care reuşi să 
deschidă lăzile. Susannah uitase cu totul de Tricla ei pe care o 
aşteptase întreaga viaţă; Eddie uitase să mai facă bancuri 
proaste; Roland uitase de senzaţia de apăsare. Priveau toţi 
vrăjiţi la armele lăsate pentru ei şi nu exista acolo niciuna pe 
care să nu ştie să o folosească, ori pe care să nu o înţeleagă 
după o cercetare mai atentă. 

Una dintre lăzi era plină cu puşti AR-15, cu ţevile unse la 
greu şi mecanismele de tragere mirosind puternic a acetat de 
amil. Eddie observă inversoarele suplimentare şi se aplecă să 
se uite mai bine în ladă. Înăuntru, alături de puşti, acoperite 
tot cu folie de plastic, erau multe ţevi de puşcă. Semănau cu 
ţevile puştilor-mitralieră din filmele cu gangsteri, numai că 
acestea erau mai mari. Eddie luă una din puşti, o întoarse şi 
descoperi exact ce bănuia: o bridă prin care ţevile puteau fi 
ataşate la AR-15, transformând banala puşcă într-o 
motocositoare de mare viteză. Câte gloanţe per ţeavă? O 


sută? O sută douăzeci şi cinci? Cu siguranţă suficiente ca să 
secere o întreagă companie de soldaţi. 

Mai era acolo şi o cutie plină cu proiectile, cu literele STS 
matriţate pe fiecare din ele. Într-un rastel sprijinit de peretele 
grotei se aflau şase lansatoare. Roland le arătă simbolul 
atomului imprimat pe ele şi clătină din cap. Nu voia să 
folosească arme care ar fi putut elibera radiaţii ucigaşe, 
indiferent cât de puternice ar fi fost acestea. Sigur, era gata 
să îi omoare pe Sfărâmători, dacă nu reuşea să-i împiedicc 
altfel să distrugă Grinda, dar numai şi numai în ultimă 
instanţă. 

In dreapta şi stânga unei tăvi metalice pline cu măşti de 
gaze (lui Jake i se părură dezgustătoare, parcă erau capetele 
retezate ale unor gândaci hidoşi) erau două cutii cu arme de 
dimensiuni mai mici: pistoale automate, cu ţevile cârne şi 
cuvântul COYOTE imprimat pe paturi, şi automate mai grele, 
pe care le chema Cobra Stars. Jake se simţi atras de ambele 
tipuri (de fapt, se simţea atras de toate armele), dar alese un 
automat Stars, deoarece semăna puţin cu pistolul pe care i-l 
dăduse lui Callahan. Încărcătorul intra în mâner şi avea 
cincisprezece, şaisprezece gloanţe. Nu era nevoie să le 
numere: era suficient doar să-l privească şi afla. 

— Hei, îi strigă Susannah, care se întorsese la intrarea în 
grotă. la uitaţi-vă la astea. Hoţoaice-aurii. 

— Vezi ce scrie pe capacul lăzii, o îndemnă Jake, 

Susannah îl pusese pe jos, alături de ea. Jake îl ridică şi 
începu să-l studieze cu admiraţie. Pe el era imprimat chipul 
surâzător al unui băiat, cu un fulger desenat pe frunte. Avea 
ochelari rotunzi şi flutura ceva ce semăna cu o baghetă 
magică la o ghiulea ce plutea pe lângă el. Sub desen erau 
gravate cuvintele: 


PROPRIETATEA DIVIZIEI 449 
24 BUC. „HOŢOAICA-AURIE” 
MODEL HARRY POTTER 
SERIE 4465-17-CC NDJKR 


„Nu Vă Puneţi cu 449!” 
O să Scoatem „Viperinul”86 din Voi! 


Exact aşa cum scria pe capac, în ladă erau douăzeci şi 
patru de hoţoaice, împachetate individual ca nişte ouă, 
fiecare în propriul cuibar din plastic. Nimeni din grupul lui 
Roland nu avusese ocazia să vadă ghiulele neamorsate în 
timpul luptei lor cu Lupii, dar acum, având ceva timp la 
dispoziţie, îşi puteau satisface curiozitatea absolut normală. 
Fiecare luă câte un proiectil în mână. Erau cam de mărimea 
mingilor de tenis, însă cu mult mai grele. Suprafaţa haşurată 
le făcea să semene cu nişte globuri pământeşti pe care 
fuseseră imprimate liniile verticale ale longitudinii şi cele 
orizontale ale latitudinii. Deşi păreau a fi confecţionate din 
oţel, exteriorul lor era cumva elastic, ca un cauciuc dur. 

Pe fiecare hoţoaică era câte o plăcuţă de identificare, cu un 
buton alături. 

— Butonul ăsta o trezeşte, murmură Eddie, iar Jake dădu 
din cap, aprobându-l. 

Pe suprafaţa curbată mai era şi o adâncitură micuță, cât 
buricul unui deget. Jake o apăsă, deloc îngrijorat că obiectul i- 
ar putea exploda în mână ori că ar putea să scoată printr-o 
parte un fierăstrău circular în miniatură, care să-i reteze 
degetele. Pentru că, vedeţi dumneavoastră, butonul din 
adâncitura aceea se folosea pentru accesarea programului. 
Jake habar nu avea de unde îi venise ideea asta, dar era 
convins că aşa stăteau lucrurile. 

Şi atunci, o porţiune din suprafaţa proiectilului glisă într-o 
parte, cu un vvvvummm slab, scoțând la iveală patru 
beculeţe. Trei erau stinse, iar cel de-al patrulea pulsa 
intermitent cu străluciri chihlimbarii. Mai erau acolo şi şapte 
ferestre digitale, indicând acum O 00 00 00. Sub fiecare 
dintre acestea se vedea câte o tastă atât de mică, încât ai fi 
avut nevoie de vârful unui ac ca să o poţi apăsa. 


ss Salazar Viperin (Slytherin) - vrăjitor malefic, fondator al 
Casei Viperinilor din seria „Harry Potter” (n. tr.). 


— Cât gaura curului de gândac, avea să mârâie nemulţumit 
Eddie mai târziu, când va încerca să programeze o ghiulea. 

În dreapta fantelor pentru numere erau alte două taste, 
marcate cu S şi A. Jake îi explică lui Roland: 

— Vezi? Ăsta înseamnă SETARE, iar ăstălalt e butonul de 
AŞTEPTARE. Nu crezi? Eu aşa zic. 

Roland dădu din cap. În viaţa lui nu mai văzuse o 
asemenea armă (în orice caz, nu de aproape), dar scopul 
butoanelor i se părea acum evident. Şi i se părea că 
proiectilele acestea le vor fi mai folositoare, într-un fel în care 
nu ar fi fost aruncătoarele alea de bombiţe atomice. SETEZI şi 
AŞTEPŢI. SETEZI... şi AŞTEPŢI. 

— Oare lucrurile astea le-au lăsat pentru noi Ted cu amicii 
lui? întrebă Susannah. 

Lui Roland nu-i păsa nici cât negru sub unghie cine şi de ce 
le lăsase acolo - erau aici, asta conta - dar dădu sârguincios 
din cap. 

— Cum? Şi de unde le-au luat? 

Roland nu ştia. Nu ştia decât că peştera aceasta era un 
adevărat ma'sun”. În vale, nişte oameni purtau un război 
împotriva Turnului pe care neamul lui Eld jurase să îl apere. El 
şi cu tet-ul lui vor lansa un atac-surpriză asupra lor. Şi, cu 
armele astea, îi vor lovi şi îi vor lovi şi îi vor lovi iarăşi, până 
când toţi duşmanii vor fi culcaţi la pământ, cu crăcii în sus. 

Sau până când crăcii lor vor fi în sus. 

— Poate că ne explică pe vreuna din benzile de 
magnetofon, spuse Jake. 

Băiatul pusese siguranţa pistolului Cobra şi îl vârâse în 
traista de pe umăr, alături de Orizele care-i mai rămăseseră. 
Susannah îşi alese tot o Cobră, după ce învârtise mai multe 
pistoale pe degete, ca o veritabilă Annie Oakley88. 

— Poate, îi zâmbi ea lui Jake. 

Trecuse multă vreme de când Susannah nu se mai simţise 


87 „Arsena!” (n. tr.). 
s Annie Oakley (1860-1925) - prima femeie trăgător de 
elită (n. tr.). 


atât de bine din punct de vedere fizic. Atât de ne-insărcinată. 
Însă mintea îi era tulburată. Sau poate sufletul. 

Eddie luase în mâini o bucată de pânză răsucită şi legată cu 
trei capete de sfoară. 

— Tipul ăla, Ted, zicea că ne-a lăsat şi o hartă a lagărului. 
Cred că asta e. Mai vrea să se uite cineva? 

Voiau toţi. Jake îl ajută pe Eddie să desfăşoare harta. 
Brautigan îi avertizase că e rudimentară şi chiar aşa era: doar 
nişte cercuri şi nişte pătrate. Susannah observă numele unui 
orăşel, Pleasantville, şi se duse cu gândul din nou la Ray 
Bradbury. Jake descoperi amuzat o busolă, destul de grosier 
desenată, unde autorul adăugase semnul întrebării lângă 
litera N. 

Pe când studiau acea firavă tentativă cartografică, un 
strigăt prelung şi tremurat se înălţă în întunericul de afară. 
Eddie, Susannah şi Jake priviră alarmaţi în jur. Ete îşi ridică 
botul de pe lăbuţe şi scoase un mârâit scurt şi gros, după care 
se culcă la loc: Du-te la dracu’ răule, sunt cu stăpânii mei şi 
nu mi-e frică. 


n? > PEMAR-ToI— 
i | 
Z darno AeA] 
S ; 


1-PROMENADA 


2-CASA SHAPLEIGH 
[Casa Directorului] 


3-CASA DAMLI 
[Cameră de lucru] 


4-DORMITOARELE 
SFĂRÂMĂTORILOR 


5-PLEASANTVILLE 
(Strada Mare 
cu prăvălii] 


6-PELUZA 
DIN FAȚA BISERICII 


7-6ARD DIN SÂRMĂ 
[3x] 


8-TURNURI DE PAZĂ 


9-SPAŢII VERZI 
10-LINII DE GARARE (4, 
[Cimitir pentru 
vagoane de tren a rii beige 


și pentru roboţi] E , = 19 
14-HANGARE GOALE 1 
$ 
12-CALEA GRINZII EIL 


— Ce-a fost ăsta? întrebă Eddie. Un coiot? Un şacal? 

— Un fel de câine de deşert, răspunse absent Roland. 

Pistolarul se aşezase pe vine (fapt care sugera că nu îl mai 
durea şoldul atât de mult, cel puţin nu în momentul acesta) şi 
îşi strângea genunchii la piept. Nu-şi dezlipea ochii de la 
cercurile şi pătratele de pe cârpa aceea. 

— Can-toi-teteS?. 

— Ca în Dan-Texti îl întrebă Jake. 

Roland nu-i răspunse. Luă harta, se ridică şi ieşi cu ea din 
peşteră. Ceilalţi se uitară unul la altul, apoi plecară după el, 
strângându-şi păturile în jurul umerilor ca pe nişte şaluri. 


3 


Roland se întoarse în locul unde-i adusese Sheemie, ajutat 
puţin şi de prietenii lui. Acum pistolarul îşi duse binocilul la 
ochi şi privi îndelung la Paradisul Albastru. Undeva, în spatele 
lor, câinele deşertului urlă iarăşi. Strigăt solitar în bezna 
mohorâtă. 

Beznă care, îşi dădu seama Jake, era acum şi mai mohorâtă 
decât înainte, mai deasă. Ochii ţi se adaptau treptat, dar locul 
acela luminat de soarele artificial părea şi mai strălucitor în 
comparaţie cu negura din jur. Era aproape sigur că maşina aia 
de făcut soare nu avea reglare intermediară, ci doar două 
poziţii: deschis şi închis. Poate că o lăsau să funcţioneze şi pe 
timpul nopţii, dar nu prea credea. Sistemul nervos al omului 
este configurat pentru o progresie metodică de la întuneric la 
lumină, cel puţin aşa învățase Jake la şcoală. Sigur, te puteai 
descurca cu perioade lungi de lumină slabă (locuitorii 
ținuturilor arctice o făceau an de an), dar asta nu însemna că 
nu te dădea rău de tot peste cap. lar Jake nu credea că şefii 
ăia din închisoare şi-ar fi dorit a Sfărâmătorii lor s-o ia razna. 
De asemenea, probabil că voiau şi să economisească lumina 


8 Termen folosit de Roland pentru a se referi la câinii 
deşertului (n. tr.). 


„soarelui” lor; căci toate lucrurile de aici erau foarte vechi şi 
predispuse la avarii. 

Într-un final, Roland îi dădu binoclul lui Susannah. 

— Te-aş ruga să te uiţi mai ales la clădirile din capetele 
dreptunghiului cu iarbă. 

Şi pistolarul desfăşură iar harta cu mişcările unui personaj 
dintr-o piesă de teatru, pe punctul de a citi un pergament 
străvechi. 

— Numerele 2 şi 3 de pe hartă, adăugă el. 

Susannah se uită cu atenţie la clădirile indicate. Cea de la 
numărul 2, Casa Directorului, era o construcţie mică, în stil 
Cape Cod, văruită într-un albastru electric, cu colţurile albe. 
Mama ei ar fi spus că e o „căsuţă de basm”, datorită culorilor 
vesele şi ornamentelor ca din turtă dulce din jurul streşinilor. 

Casa Damli era mult mai mare şi Susannah văzu câţiva 
oameni intrând şi ieşind din ea. Unii aveau înfăţişarea aceea 
nonşalantă a civilului, alţii păreau... să zicem cu ochii în patru. 
Şi mai observă şi vreo doi, trei cocârjaţi sub poveri grele. li 
întinse binoclul lui Eddie, întrebându-l dacă aceia erau Copiii 
lui Roderick. 

— Cred că da, răspunse tânarul, dar nu sunt şi... 

— Dă-i încolo de Malahişti, îl repezi Roland. Nu-i momentul. 
Ce părere ai despre casele astea, Susannah? 

— Ce să zic, spuse ea cu prudenţă, neştiind ce anume voia 
Roland de la ea, sunt drăguţe amândouă, bine întreţinute, 
mai ales în comparaţie cu dărâmăturile pe care le-am văzut în 
drumurile noastre. Mi se pare deosebită cea căreia i se spune 
Damli. Stilul ei arhitectonic este numit „stilul Queen Anne” 
şi... 

— Dar crezi că sunt făcute din lemn, ori doar ar trebui să 
lase impresia asta? Mă interesează în mod special Casa 
Damli. 

Susannah luă binoclul şi se uită din nou spre clădirea cu 
pricina, apoi i-l dădu lui Eddie. Se uită şi el şi i-l pasă lui Jake. 
In vreme ce băiatul privea, un pocnet puternic se auzi de la 
kilometri distanţă... şi raza aceea, ca soarele fals al lui Cecil 
B. Demille, care luminase peste Devar-Toi ca un reflector, se 


stinse, lăsându-i învăluiţi într-un amurg violet ce va deveni 
foarte curând o beznă totală. 

Şi câinele de deşert începu să urle din nou, făcându-i lui 
Jake pielea ca de găină pe braţe. Strigătul acela se înălța... se 
înălța... şi se opri brusc, cu o ultimă silabă sugrumată. Ca o 
ultimă exclamaţie de surpriză, iar Jake fu sigur atunci că 
bietul câine al deşertului murise. Ceva se furişase în spatele 
lui şi, atunci când s-a stins lumina aia... 

însă în vale mai ardeau şi alte lumini: două rânduri 
paralele, probabil felinarele stradale de pe „Pleasantville”; 
cercuri galbene, probabil lămpi cu senzori de mişcare, pe 
aleile locului pe care Susannah îl numea „Campusul 
Sfărâmătorilor”... şi raze de proiectoare care se încrucişau în 
întuneric. 

Ba nu, îşi zise Jake, nu sunt proiectoare. Sunt lumini de 
căutare. Ca în filmele despre evadările din închisori. 

— Haideţi să ne întoarcem, spuse el. Nu mai avem ce 
vedea şi nu-mi place să stau aici, în bezna asta. 

Roland nu se opuse. O luă înainte, iar ceilalţi îl urmară în şir 
indian: Eddie purtând-o pe Susannah în braţe şi Jake, cu Ete la 
picior, în spatele lor. Băiatul se tot aştepta să audă urletele 
altui câine de deşert, venit să continue lamentaţia primului, 
dar niciun sunet nu străbătu tăcerea întunericului. 


4 


— Din lemn erau făcute, spuse Jake, aşezat pe jos, cu 
picioarele încrucişate, sub una din lămpile cu gaz ale peşterii. 

— Da, din lemn, confirmă Eddie, 

Susannah ezită o clipă, având sentimentul că era o 
problemă de maximă importanţă şi revăzând casele cu ochii 
minţii. Apoi dădu din cap. Ş 

— Sunt aproape sigură că din lemn. /ndeosebi aia pe care 
au botezat Casa Damli. Dar, o casă în stil Queen Anne, 
construită din piatră sau cărămidă, după aia deghizată să 
pară a fi fost făcută din lemn? Ce sens are? 


— Dacă aşa îi păcăleşte pe neghiobii care şi-ar dori s-o 
incendieze, are tot sensul din lume, zise Roland. 

Susannah căzu pe gânduri. Da, avea dreptate, sigur că 
avea, dar... 

— Tot pentru lemn votez şi eu. 

Roland dădu din cap. 

— Şi eu. 

Găsise printre provizii o sticlă mare şi verde pe eticheta 
căreia scria PERRIER. O deschise acum şi mirosi ca să se 
convingă că Perrier era o altă denumire pentru apă. Luă cinci 
ceşti şi turnă în fiecare. Apoi le puse câte una în faţa 
fiecăruia. 

— Sunt dinh-ul tău? îl întrebă el pe Eddie. 

— Da, Roland, ştii foarte bine că eşti. 

— Vrei să împărţi khef-ul* cu mine şi să bei apa asta? 

— Sigur, dacă aşa vrei. 

Eddie zâmbise mai devreme, dar acum zâmbetul i se 
ştersese de pe buze. Sentimentul acela urât revenise, iar 
acum era şi mai puternic. Ka-shume, îndurerat cuvânt pe care 
nu îl aflase încă. 

— Bea, sclavule. 

Eddie nu murea de drag să i se spună astfel, dar îşi bău apa 
din ceaşcă. Roland îngenunche înaintea lui şi depuse un sărut 
scurt şi sec pe buzele tânărului. 

— Te iubesc, Eddie, spuse pistolarul. 

Afară se stârni vântul deşertului printre ruinele rămase 
acum din Bubuit de Tunet, ducând cu el praful otrăvit. 

— Ei, asta-i... Şi eu te iubesc, spuse Eddie, luat prin 
surprindere. Ce s-a întâmplat? Şi să nu-mi zici că nimic, 
pentru că simt că e ceva. 

— Nimic, zâmbi Roland. 

Niciodată Jake nu mai auzise atâta tristeţe în glasul 
pistolarului. Îl îngrozi. 

— Doar ka-shume. lar asta păţeşte fiecare ka-tet... să 


% Apa vieţii, poate fi împărţită numai de cei ce şi-au legat 
destinele la bine şi la rău (n. tr.). 


împărţim apa vieţii, acum că suntem iar cu toţii laolaltă. Să 
împărţim khef-ul. Este un lucru minunat. 

O privi pe Susannah. 

— Sunt dinh-ul tău? 

— Da, Roland, tu eşti dinh-ul meu. 

Femeia părea foarte palidă, dar probabil că era doar efectul 
luminii albe a felinarelor cu gaz. 

— Vrei să împărţi khef-ul cu mine şi să bei apa asta? 

— Cu plăcere, spuse Susannah, ridicând ceşcuţa din plastic. 

— Bea, sclavo. 

Şi Susannah bău, fără să-şi desprindă ochii negri de cei ai 
pistolarului. Se gândi la vocile auzite în visul despre 
închisoarea din Oxford: ăsta mort, celălalt mort, al treilea - 
mort şi el; o, Discordia, iar umbrele se adânciră. 

Roland o sărută pe gură. 

— Te iubesc, Susannah. 

— Şi eu te iubesc. 

Venise rândul lui Jake. 

— Sunt dinh-ul tău? 

— Da. 

Paloarea lui era reală; până şi buzele îi erau ca de cenuşă. 

— Ka-shume înseamnă şi moarte, nu-i aşa? Despre care din 
noi e vorba? 

— Nu ştiu, răspunse Roland. lar umbrele mai au timp să se 
ridice de pe noi, căci roata se învârteşte încă. Nu ai simţit şi 
tu ka-shume atunci când ai intrat cu Callahan în cuibul 
vampirilor? 

— Ba da. 

— Ka-shume pentru amândoi? 

— Da. 

— Poftim răspunsul tău. Ka-tet-ul nostru este puternic şi a 
supravieţuit multor încercări. S-ar putea să treacă cu bine şi 
de aceasta. 

— Dar eu simt... 

— Da, 

Vocea lui Roland era plină de blândeţe, însă ochii aveau tot 
privirea aceea cumplită. Privirea aceea ce transcende simpla 


tristeţe, privirea aceea ce spune că Turnul e mai presus de 
toate, că Turnul Întunecat este mai presus de toate în inima şi 
în sufletul lui, ka şi khef. 

— Da. Şi eu simt. Toţi simţim. De aceea împărţim acum apa 
vieţii, de aceea ne legăm prin ea, încă o dată, unul de celălalt. 
Vrei să împărţi khef-ul cu mine şi să bei apa asta? 

— Da. 

— Bea, sclavule. 

Şi Jake bău. Atunci, înainte ca Roland să apuce să se aplece 
spre el, aruncă ceşcuţa din plastic şi îşi aruncă braţele în jurul 
gâtului pistolarului, şoptindu-i aprig în ureche: 

— Te iubesc, Roland. 

— Şi eu te iubesc, răspunse bărbatul. 

Afară, vântul se înteţi din nou. Jake se aştepta să audă un 
urlet, poate unul de triumf, dar nu auzi nimic. 

Roland se întoarse zâmbind spre Ete: 

— Ete din Lumea de Mijloc, sunt eu dinh-ul tău? 

— Dinh! fu de acord micuțul. 

— Vrei să împărţi khef-ul cu mine şi să bei apa asta? 

— Khef! 'pa! 

— Bea, sclavule. 

Ete îşi vâri boticul în ceaşca din plastic, chestiune ce 
necesita oarece fineţe, şi lipăi toată apa. Apoi ridică ochii, 
aşteptând continuarea. Mustăţile îi erau pline de stropi de 
Perrier. 

— Te iubesc, Ete, spuse Roland, aplecându-se cu faţa 
aproape de dinţii ascuţiţi ai bumblerului. Ete îi linse obrazul o 
singură dată, apoi îşi vâri iar botul în cănuţă, căutând ultimii 
stropi de apă. 

Roland întinse mâinile. Jake îl prinse de una, Susannah de 
cealaltă. Formară un cerc. Ca beţivii la sfârşitul unei întruniri a 
Alcoolicilor Anonimi, observă Eddie. 

— Suntem ka-tet, zise Roland. Unul dintre cele multe. Am 
împărţit apa, aşa cum ne împărţim vieţile şi țelul. Dacă unul 
din noi va cădea, acela nu se va pierde, pentru că noi suntem 
un singur tot şi nu îl vom uita nici măcar în moarte. 

Se mai ţinură de mâini câteva clipe. Roland se desprinse 


primul. 

— Ce plan ai? îl întrebă Susannah. 

Jake îşi dădu brusc seama că femeia nu i se mai adresa 
pistolarului cu „dulceaţă” sau cu altul din multele apelative 
afectuoase pe care le folosea mereu. 

— Vrei să ne spui? 

Roland făcu un semn cu capul spre magnetofonul 
Wollensack de pe butoi. 

— Poate că ar fi bine să ascultăm ce e acolo mai întâi, 
spuse el. Am ceva în minte, dar s-ar putea ca vorbele lui 
Brautigan să mă ajute să-l pun la punct. 


5 


Noaptea în Bubuit de Tunet este însăşi definiţia 
întunericului: fără lună, fără stele. Dar, dacă s-ar întâmpla să 
fim chiar în faţa peşterii unde Roland şi ka-tet-ul lui tocmai ce 
au împărţit khef-ul, iar acum ascultă înregistrările lăsate de 
Ted Brautigan, am vedea doi tăciuni aprinşi plutind în bezna 
bătută de vânt. lar dacă am urca poteca de pe Steek-Tete, 
spre tăciunii aceia plutitori (demers mult prea primejdios pe 
întuneric), am da în cele din urmă peste un păianjen cu şapte 
picioare ghemuit pe un trup dezumflat de animal; da, ştiu că 
sună aiurea, dar „dezumflat” este cuvântul care descrie cel 
mai bine trupul bietului coiot mutant. Fără nicio exagerare vă 
spun că acest can-toi-tete era o creatură nefericită, strâmb 
zămislită: ciotul unui al cincilea picior îi ieşea din piept şi o 
masă gelatinoasă îi atârna între picioarele din spate, ca un 
uger deformat. Dar carnea lui îi astâmpăra foamea lui 
Mordred, iar sângele, băut cu sorbituri lungi şi fierbinţi, este 
dulce ca vinul pentru desert. Sunt multe de mâncat pe aici, 
nu vă mint. Deşi Mordred nu are prieteni care să-l care în 
braţe de colo până colo şi nici nu are la îndemână ciubotele 


de şapte-leghe*! cu care să străbată distanţele ca vântul şi ca 
gândul, drumul de la Gara Bubuit de Tunet până la Steek-Tete 
nu i s-a părut deloc dificil. 

A tras cu urechea şi a auzit suficient ca să înţeleagă planul 
tatălui său: un atac-surpriză asupra aşezării din vale. Sunt 
prea puţini în comparaţie cu cei cu care se vor confrunta, însă 
trăgătorii lui Roland îl urmează orbeşte oriunde iar surpriza a 
fost întotdeauna o armă eficientă. 

Pistolarii sunt ceea ce Jake ar numi fou, nebuni de legat 
atunci când le fierbe adrenalina în sânge, curajul lor depăşind 
limitele raţiunii. lar o asemenea nebunie poate fi o armă şi 
mai puternică. 

Se pare că Mordred a venit pe lume având deja un bagaj de 
informaţii. Ştie, de pildă, că Tatăl lui cel Roşu, dacă ar fi avut 
toate datele de care dispune el acum, ar fi trimis de îndată 
veste Şefului Securităţii din Devar-Toi, avertizandu-l de 
prezenţa pistolarului. Astfel, membrii ka-tet-ului din Lumea de 
Mijloc ar fi fost e; prinşi în capcană. Poate ar fi fost ucişi în 
somn şi astfel Sfărâmătorii ar fi continuat nestingheriţi 
lucrarea Regelui. Printre informaţiile căpătate de Mordred la 
naştere nu se află şi cea referitoare la natura acelei lucrări, 
dar mintea îi este ageră şi auzul ascuţit. Acum înţelege ce vor 
pistolarii: au venit aici ca să-i sfărâme pe Sfărâmători. 

El i-ar putea împiedica, fireşte, dar lui Mordred nu-i pasă 
câtuşi de puţin de planurile ori ambițiile Tatălui cel Roşu. A 
descoperit strania plăcere pe care i-o oferă singurătatea 
amară a celui lăsat pe dinafară. Strania plăcere de a urmări, 
cu ochi mari de copil, viaţa şi moartea şi războiul şi pacea prin 
peretele de sticlă al terariului de pe biroul lui. 

Il va lăsa el pe acel ki'-dam să-i omoare Tatăl cel Alb? O, 
probabil că nu. Mordred îşi rezervă plăcerea aceasta pentru el 
însuşi. Pentru că are motivele lui; deja are motivele lui. Cât 
despre ceilalţi - tânărul cu gură mare, femeia cu picioare 


% Ciubote (cizme) de şapte leghe - element din folclorul 
european, apărut prima oară în basmele lui Charles Perrault 
(n. tr.). 


scurte, băiatul cu bumblerul - da, dacă ki'-dam Prentiss va 
reuşi să-i învingă, atunci îl va lăsa să-l omoare pe oricare 
dintre ei, sau chiar pe toţi. El, Mordred Deschain, nu va 
interveni în jocul acesta. Îi va urmări. Îi va asculta. Le va auzi 
strigătele şi va simţi mirosul de ars şi se va uita cum sângele 
lor înmoaie pământul. Şi atunci, dacă va considera că Roland 
nu mai are cum să câştige, el, Mordred, va intra în joc. In 
numele Regelui Purpuriu, dacă aceasta i se va părea o idee 
bună la momentul respectiv, dar mai degrabă în nume 
personal şi din motive personale, motive extrem de simple: 
Lui Mordred ăi era fomică-mică. 

Dar dacă Roland şi ka-tet-ul lui vor ieşi învingători? Vor ieşi 
învingători si-şi vor continua drumul spre Turn? Mordred nu 
prea crede că aşa ceva ar fi posibil, căci, în felul lui ciudat, şi 
el face parte din ka-tet-ul lor, împarte khef-ul cu ei şi le 
cunoaşte gândurile. Intuieşte iminenta destrămare a frăţiei 
lor. 

Ka-shume! Mordred surâde gândului. Câinelui de deşert i-a 
mai rămas un singur ochi. Un picior negru şi păros de 
păianjen îl mângâie, apoi îl smulge cu o mişcare fulgerătoare. 
Mordred îl savurează ca pe o boabă de strugure, apoi se 
întoarce spre lumina albă a felinarelor care se strecoară pe 
lângă marginile păturii agăţate de Roland în gura peşterii. 

Oare să îndrăznească să se apropie mai mult? Ca să-i audă 
mai bine? 

Mordred crede că o poate face fără riscuri, mai ales că 
rafalele de vânt acoperă zgomotul mişcărilor lui. Ce idee 
palpitantă! 

Se târăşte iute pe panta stâncoasă, către lumina 
intermitentă, către murmurul vocii din magnetofon şi 
gândurile celor care o ascultă: fraţii lui, mama-soră, 
animăluţul-bumbler şi, bineînţeles, deasupra tuturor, Ka- 
Tăticuţul cel Alb. 

Mordred se furişează cât de aproape poate, se ghemuieşte 
în frigul nopţii, nefericit, dar iubindu-şi nefericirea, visând 
visele lui de renegat. Înăuntru, în spatele păturii, străluceşte 
lumina. Lasă-i să stea deocamdată la lumină, dacă aşa le 


place; să fie lumină deocamdată. La un moment dat el, 
Mordred, o va stinge. Şi apoi se va desfăta în întuneric. 


VIII 
ÎNSEMNĂRI DIN CASA DE TURTĂ DULCE 


1 


Eddie îşi privi prietenii. Jake şi Roland se aşezaseră pe sacii 
de dormit lăsaţi anume pentru ei. Ete se încolăcise la 
picioarele lui Jake. Susannah se instalase confortabil în şaua 
tricicletei ei. Tânărul dădu mulţumit din cap şi apăsă butonul 
PLAY al magnetofonului. Rolele se învârtiră... nimic... se 
învârtiră... tot nimic... şi apoi îl auziră pe Ted Brautigan 
dregându-şi glasul şi începând să vorbească. Il ascultară mai 
bine de patru ore. Eddie înlocuia fiecare rolă cu următoarea, 
fără a se mai obosi să deruleze. 

Niciunul nu veni cu propunerea să facă vreo pauză. Cu atât 
mai puţin Roland, care ascultă cu fascinaţie mută chiar şi 
atunci când şoldul începu să-l doară din nou. Acum înţelegea 
mai multe; acum înţelegea că au posibilitatea de a pune 
capăt lucrurilor care se întâmplau în complexul din vale. Şi se 
simţea înspăimântat pentru că îşi dădea seama că şansele de 
reuşită erau foarte firave. Asta i-o spunea sentimentul de ka- 
shume. Plus că nu ai cum să înţelegi cu adevărat care este 
miza până când nu o zăreşti pe zeiţa în strai alb, nemernica 
zeiţă, care îţi face semn cu braţul ei grațios: Vino la mine, 
grdbeşte-te la mine. Da, se poate, da, îţi poţi atinge telul, da, 
poți invinge, aşa că vino degrabă la mine, dă-mi inima ta. Şi 
dacă ţi-o frâng.? Şi dacă unul din voi dă greş şi se prăbuşeşte 
în abis de coffah (locul pe care noii tăi prieteni îl numesc 
„iad”)? Atunci păcat de voi. 

Da, va fi mare păcat dacă unul dintre ei va cădea în coffah 
şi va arde la doi paşi de apă, da, mare păcat va fi. Şi ticăloasa 
în straie albe? Ea ce va face? Cum ce? îşi va pune mâinile în 
şolduri, îşi va da capul pe spate şi va râde în hohote în vreme 


ce lumea se va sfârşi. Atât de multe depindeau de omul a 
cărui voce istovită, dar lucidă, umplea acum peştera. Insuşi 
Turnul Intunecat depindea de el, căci, vedeţi voi, Brautigan 
era un om înzestrat cu puteri uluitoare. 

Surprinzător era însă că acelaşi lucru se putea spune şi 
despre Sheemie. 


2 


— Probă de microfon, unu, doi... probă de microfon, unu 
doi... probă, probă, probă. Vă vorbeşte Ted Stevens 
Brautigan, iar aceasta este o probă de... 

Pauză. Rolele se învârteau mai departe, una plină, cealaltă 
începând să se umple. 

— Bine, în regulă. Super, aş zice. Nu eram tocmai sigur că 
aparatul ăsta merge, mai cu seamă aici, dar mi se pare că 
totul e în regulă. M-am pregătit pentru asta încercând să îmi 
închipui cum staţi toți patru - cinci, dacă îl pun la socoteală şi 
pe micuțul prieten al puştiului - şi mă ascultați, deoarece am 
fost mereu de părere că vizualizarea este o tehnică excelentă 
atunci când pregăteşti o prezentare de orice fel. Din păcate, 
acum nu merge. Sheemie e în stare să-mi transmită imagini 
mentale deosebit de bune, aproape vii, dar el nu îl cunoaşte 
decât pe Roland şi nu l-a mai văzut de foarte multă vreme, de 
la prăbuşirea Gileadului, pe când amândoi erau extrem de 
tineri. Nu vă supăraţi pe mine, dar cred că acel Roland care 
vine acum spre Bubuit de Tunet nu prea mai seamănă cu 
tânărul pistolar pe care l-a venerat prietenul meu, Sheemie. 

Unde eşti acum, Roland? În Maine, căutându-l pe scriitor? 
Cel care m-a creat şi pe mine, până la un punct? In New York, 
căutând-o pe soţia lui Eddie? Măcar mai este vreunul dintre 
voi în viaţă? Ştiu că şansele ca tu să ajungi în Bubuit de Tunet 
nu sunt tocmai bune; ka te cheamă spre Devar-Toi, dar mai 
este şi un anti-ka, foarte puternic, pus în mişcare de cel 
căruia tu îi zici Regele Purpuriu; şi acest anti-ka ţi se 
împotriveşte în mii de feluri ţie şi ka-tet-ului tău Şi totuşi... 


Emily Dickinson a vorbit despre „speranţa cu pene”??? Nu- 
mi aduc aminte. Sunt multe cele pe care nu mi le mai aduc 
aminte. Dar se pare că încă mai ştiu cum să mă lupt. Poate că 
e un lucru bun. Spersă fie un lucru bun. 

V-a trecut, oare, prin minte să vă întrebaţi unde fac 
înregistrarea asta, doamnă şi domnilor? 

Nu le trecuse. Stăteau şi ascultau ca hipnotizaţi de vocea 
uscată a lui Brautigan, trecând de la unul la altul o sticlă de 
apă Perrier şi o cutie cu biscuiţi graham. 

— Vă spun eu, continuă Brautigan, pe de-o parte pentru că 
celor trei veniţi din America li se va părea teribil de comic, dar 
mai ales pentru că această informaţie vă va fi utilă atunci 
când veţi ticlui un plan prin care să puneţi capăt lucrurilor din 
Algul Siento. 

Acum când vă vorbesc, stau pe un scaun făcut din batoane 
de ciocolată. Şezutul este o bezea mare şi albastră şi sincer 
mă îndoiesc că saltelele gonflabile pe care vrem să le 
pregătim pentru voi vor fi mai confortabile. Aţi putea crede că 
un asemenea scaun e lipicios. Nici vorbă. Pereţii acestei 
încăperi (şi ai bucătăriei pe care o pot vedea dacă mă uit prin 
arcada din dropsuri de la stânga mea) sunt construiți din 
zahăr candel verde, galben şi roşu. Dacă lingi peretele verde 
simţi gust de limetă. Linge-l pe cel roşu şi vei simţi gust de 
zmeură. Dar nu gustul (în oricare din sensurile acestui cuvânt 
versatil) a avut vreo însemnătate în alegerile făcute de 
Sheemie, sau, cel puţin, aşa cred. Mi se pare doar că aşa şi-a 
putut el manifesta dragostea copilărească faţă de culorile 
aprinse şi vesele. 

Roland dădea din cap, cu un surâs visător pe buze. 

— Deşi, v-o spun cu toată sinceritatea, continuă vocea 
seacă din magnetofon, aş fi nespus de fericit să am la 
dispoziţie fie şi o singură cameră cu o zugrăveală ceva mai 
sobră. În albastru, mă gândesc. Tonurile de pământ ar fi şi 
mai bune. 


% Speranţa este lucrul cu pene aşezat în suflet şi care cântă 
o melodie fără de cuvinte şi nu se opreşte niciodată (n. tr.). 


Dacă tot am pomenit tonurile de pământ, trebuie să vă 
spun că şi scara e tot din ciocolată. Balustrada e un băț de 
acadea. Dar nu se poate spune că „scara duce la etaj”, pentru 
simplul motiv că nu există un etaj. De la fereastră se văd 
trecând maşini care seamănă suspect de mult cu nişte 
bomboane, iar strada are aspect de lemn dulce. Dar dacă 
deschizi uşa şi faci doi, trei paşi spre Twizzler Avenue, te 
pomeneşti înapoi în locul de unde ai plecat. Adică în ceea ce 
am putea numi (neavând un termen mai bun la dispoziţie) 
„lumea reală”. 

Noi am botezat-o Casa de Turtă Dulce, deoarece acesta 
este mirosul dominant aici, miros de turtă dulce, proaspăt 
scoasă din cuptor. Şi ea este creaţia lui Dinky şi Sheemie. 
Dinky a fost repartizat în Casa Corbett, tot acolo unde locuia 
şi Sheemie şi l-a auzit plângând în fiecare noapte. Sunt o 
mulţime de oameni cărora nu le-ar fi păsat de lacrimile lui şi 
îmi dau seama că Dinky Earnshaw nu arată deloc ca un Bun 
Samaritean, dar în loc să-şi vadă de treabă, a bătut la uşa 
apartamentului lui Sheemie şi i-a cerut voie să intre. 

Dacă-l veţi întreba acum, vă va zice că n-a fost mare lucru. 
„Eram nou aici”, o să vă spună Dinky. „Şi mă simţeam singur 
şi voiam să-mi fac prieteni. Când l-am auzit plângând în halul 
ăla, m-am gândit că poate şi el avea nevoie de un prieten.” 
De parcă prietenia ar fi fost cea mai normală chestie din 
lume. Sigur, aşa şi este în multe locuri, dar nu şi în Algul 
Siento. Şi cred că trebuie sa înţelegeţi asta mai presus de 
orice altceva, dacă vreţi să ne înţelegeţi pe noi. Aşa că iertaţi- 
mă dacă vi se pare că acord prea multă atenţie acestui 
subiect. 

Unele dintre gărzi ne numesc „morci”, după numele unui 
extraterestru dintr-un serial” de comedie. lar morcii sunt cei 
mai egoişti indivizi de pe Pământ. Sunt ei şi necomunicativi? 
Nu tocmai. Unii se dovedesc a fi extrem de sociabili, dar 
numai pentru a reuşi să obţină ce îşi doresc. Foarte puţini 


%5 Mork şi Mindy - serial de televiziune, difuzat între 1978 şi 
1982, cu Robin Williams în rolul principal (n. tr.). 


morci sunt sociopaţi, dar majoritatea sociopaţilor sunt morci, 
dacă pricepeţi ce vreau să spun. Cel mai celebru morc, slavă 
Domnului că nu l-au găsit căutătorii ca să-l aducă aici, a fost 
un criminal în serie pe nume Ted Bundy%?. 

Nimeni nu e mai plin de compasiune şi de înţelegere decât 
morcul căruia îi arde buza după o ţigară; dar îţi întoarce 
spatele imediat după ce-i oferi din pachetul tău. 

Majoritatea morcilor - şi mă refer la nouăzeci şi opt, 
nouăzeci şi nouă la sută dintre ei - ar fi auzit hohotele din 
spatele acelei uşi şi nici măcar n-ar fi încetinit pasul. Dar 
Dinky a bătut şi a cerut voie să intre, cu toate că abia venise 
aici şi era normal să fie tulburat. (Tot atunci îşi închipuia că va 
fi pedepsit pentru că-şi omorâse fostul şef; dar povestea asta 
am să v-o spun cu altă ocazie.) 

Şi trebuie să-l luăm în calcul şi pe Sheemie. Repet: 
nouăzeci şi opt sau chiar nouăzeci şi nouă la sută dintre morci 
ar fi răspuns la bătaia în uşă cu „Lasă-mă în pace!” sau „Du- 
te dracului de-aici!”. De ce? Pentru că suntem extraordinar de 
conştienţi de faptul că ne deosebim radical de majoritatea 
celorlalţi oameni, iar această deosebire nu este pe placul 
multora. Imi închipui că aceeaşi atitudine au avut-o şi oamenii 
de Neanderthal faţă de cei de Cro-Magnon apăruţi în 
vecinătatea lor. Morcilor nu le face plăcere să fie luaţi prin 
surprindere. 

Altă pauză. Rolele se învârteau mai departe. Toţi patru 
aveau sentimentul că îl simt pe Brautigan cum îşi caută 
cuvintele. 

— Nu, nu-i chiar aşa, spuse el în cele din urmă. Ce nu le 
place morcilor e să fie surprinşi într-o stare vulnerabilă din 
punct de vedere emoţional. Adică nu vor să-i vadă cineva 
atunci când sunt furioşi sau fericiţi, atunci când plâng sau 
când râd isteric. Pentru ei asta este cam ce este pentru voi să 
ieşiţi în faţa pericolului fără să aveţi armele la voi. 

Multă vreme eu am fost singur aici. Un morc ce nu putea fi 


” Ted Bundy - violator, pedofil, criminal în serie şi necrofil, 
executat pe scaunul electric în 1989 (n. tr.). 


indiferent, deşi nu-l încânta deloc asta. Apoi a apărut 
Sheemie, care a avut curajul să accepte alinare, dacă i se 
oferea. Şi Dink, care nu voia să fie singur. Majoritatea 
morcilor nu sunt decât nişte introvertiţi egoişti deghizați în 
egolatri  necizelaţi, îşi doresc ca restul oamenilor să-i 
perceapă ca pe nişte Dan'l Boone“. Şi vă rog să mă credeţi 
când vă spun că personalul de la Algul se dă în vânt după 
atitudinea asta a lor. Căci nu există comunitate mai lesne de 
controlat decât cea care respinge însăşi noţiunea de 
comunitate. Înţelegeţi de ce m-am simţit atras de Sheemie şi 
Dinky şi cât de norocos am fost că am dat de ei? 

Mâna lui Susannah se strecură în cea a lui Eddie şi o 
strânse cu blândeţe. 

— Lui Sheemie îi era teamă de întuneric, continuă Ted. 
Căutătorii - eu le zic tuturor „căutători”, deşi aici lucrează şi 
oameni şi taheeni, nu numai can-toi - folosesc zeci de teste 
sofisticate pentru determinarea potenţialului paranormal. Cu 
toate astea, nu au fost capabili să priceapă că prinseseră un 
biet nătâng căruia îi era frică de întuneric. Ghinionul lor. 

Dinky pricepu problema pe loc şi o rezolvă la fel de repede, 
începând să-i spună poveşti lui Sheemie. Primele au fost 
basme vechi, iar unul din acestea a fost „Hansel şi Gretel”. 
Sheemie a fost fascinat de ideea unei căsuțe construite în 
întregime din dulciuri şi i-a cerut mai multe amănunte lui 
Dinky. Vedeţi acum de ce am spus că Dinky a fost cel care s-a 
gândit la scaunele din ciocolată cu şezutul din bezele, la 
arcada din dropsuri şi la balustrada dintr-un băț de acadea. O 
scurtă perioadă a ex;stat şi un etaj, unde erau paturile celor 
Trei ursuleţi. Dar Sheemie nu s-a dat niciodată în vânt după 
povestea aia şi atunci când a uitat-o de tot, etajul Casei de 
Turtă Dulce... 

Banda magnetică făcu auzit chicotitul lui Ted Brautigan. 

— Să zicem că s-a biodegradat. In orice caz, eu cred că 


3 Dan'l Boone - personaj principal al serialului Young Dan” 
Boone, din anii şaptezeci, din care nu au fost difuzate decât 
patru episoade (n. tr.). 


locul acesta unde mă aflu acum este o fistulă în timp sau... 

O altă pauză. Un oftat. 

— Uitaţi care-i chestia: există un miliard de universuri cu un 
miliard de realităţi. Am ajuns la concluzia asta după ce m-au 
adus înapoi din ceea ce ki'-dam-ul insistă să numească 
„micuța mea vacanţă din Connecticut”. Slugoi nenorocit! 

Ură autentică în glasul lui Brautigan, îşi spuse Roland. 
Foarte bine. Ura era un lucru bun. Folositor. 

— Toate realităţile astea sunt ca oglinzile dintr-un parc de 
distracţii şi n-o să găsiţi două reflexii identice. S-ar putea să 
revin la ideea asta cu oglinzile, dar nu acum. Deocamdată 
vreau să înţelegeţi, sau doar să acceptaţi, că realitatea este 
organică, realitatea este vie. Cam aşa cum este un muşchi. 
lar Sheemie face o gaură în muşchiul ăla cu o seringă 
mentală. Şi o poate face pentru că este deosebit, pentru că... 

— Pentru că-i un morc, murmură Eddie. 

— Ssst! suflă Susannah. 

— ...Să o folosească, spunea mai departe Brautigan. 

(Roland vru să deruleze ca să audă şi cuvintele pe care le 
pierduse, dar îşi dădu seama că nu erau prea importante.) 

— Este un loc în afara timpului, în afara realităţii. Ştiu că 
înţelegeţi puţin din ceea ce reprezintă funcţia Turnului 
Întunecat, îi pricepeţi menirea unificatoare. Gândiţi-vă la 
această Casă din Turtă Dulce ca la un balcon al lui: atunci 
când venim aici, suntem în exteriorul Turnului, dar suntem şi 
ataşați de el. Este un loc real, altfel nu m-aş întoarce pătat de 
ciocolată pe mâini şi haine. Dar este un loc pe care singur 
Sheemie Ruiz îl poate accesa. Şi odată ajunşi aici, locul 
devine ce îşi doreşte el să devină. Nu pot să nu mă întreb, 
Roland, dacă, atunci când l-aţi întâlnit în Mejis, tu sau prietenii 
tăi aţi avut fie şi o vagă bănuială despre ce este Sheemie sau 
despre ce este el în stare să facă. 

Acum Roland apăsă butonul STOP al magnetofonului. 

— Ştiam că era... ciudat, le spuse el celorlalţi. Ştiam că era 
deosebit. Cuthbert chiar spunea uneori: „Ce-; cu băiatul ăsta? 
Mă mănâncă toată pielea când îl văd!” Şi după aia a apărut în 
Gilead, împreună cu Cappi, catârul lui. Şi a pretins că a venit 


pe urmele noastre. Dar noi ştiam că aşa ceva era imposibil, 
dar deja se întâmplau mult prea multe, drept care o slugă 
dintr-o cârciumă din Mejis era cea mai mică grijă a noastră. 

— S-a teleportat, nu-i aşa? întrebă Jake. 

Roland, care nu mai auzise niciodată cuvântul acesta, dădu 
imediat din cap. 

— O parte din distanţă, cel puţin. Trebuie că aşa a făcut. 
Altfel cum să fi traversat Râul Xay? Nu exista decât un singur 
pod, şi ăla făcut din frânghii, iar Alain l-a tăiat de îndată ce 
am ajuns noi pe malul celălalt. Şi l-am văzut cu ochii noştri 
cum a căzut trei sute de metri până în apă. 

— Poate că a ocolit, spuse Jake. 

— Poate... dar ocolul ăsta ar fi fost de cel puţin şase sute 
de roţi, zise Roland. 

Susannah fluieră surprinsă. 

Eddie aşteptă să vadă dacă pistolarul mai avea ceva de 
adăugat. Când îi deveni limpede că spusese tot ce avusese de 
spus pentru moment, se întinse şi apăsă butonul PLAY. Şi 
peştera se umplu din nou de vocea lui Ted. 

—  Sheemie se poate teleporta. Dinky are capacităţi 
precognitive... printre multe altele. Din păcate, însă, multe 
din căile în viitor îi sunt blocate. Aşa că dacă vă întrebaţi cum 
vede tânărul sai Earnshaw că se va sfârşi toată povestea 
asta, răspunsul e că nu vede nimic. 

Oricum, avem aici o înţepătură în carnea vie a realităţii... 
balconul acesta de pe latura Turnului Întunecat... Casa 
aceasta de Turtă Dulce. Loc cât se poate de real, oricât de 
greu v-ar veni să credeţi. Aici vom ascunde armele şi 
proviziile şi toate celelalte lucruri pe care apoi vi le vom lăsa 
într-una din grotele de pe partea cealaltă a Micuţului Ac. Şi tot 
aici fac eu acum înregistrarea aceasta. Când am plecat din 
camera mea, ţinând sub braţ magnetofonul ăsta demodat, 
dar teribil de eficient, era 10:14 a.m. OPA - Ora Paradisului 
Albastru. Când mă voi întoarce, va fi tot 10:14. Indiferent cât 
de mult timp aş sta aici. Acesta este unul din straşnicele 
avantaje ale Casei de Turtă Dulce. 

Trebuie să înţelegeţi (poate că Roland, vechiul prieten al lui 


Sheemie, şi-a dat deja seama) că noi suntem trei răzvrătiți 
într-o societate dedicată ideii că trebuie să te conformezi ca 
să fii acceptat şi să fii în siguranţă, chiar dacă asta înseamnă 
sfârşitul existenţei... astăzi chiar, nu mâine. Avem câteva 
haruri extrem de folositoare şi, unindu-le, am reuşit să fim 
mereu cu un pas înaintea celorlalţi. Insă dacă Prentiss, sau 
Finli o' Tego, Şeful Securităţii lui Prentiss, află ce punem la 
cale, Dinky va ajunge hrană pentru viermi înainte de lăsarea 
serii. Foarte posibil şi Sheemie. Poate că eu nu am să păţesc 
nimic deocamdată, din motive pe care am să vi le 
împărtăşesc mai încolo. Dar dacă află Pimli Prentiss că 
încercăm să amestecăm un pistolar adevărat în treburile lui - 
unul care poate că deja a avut rolul principal în moartea a 
peste şaptezeci de Mantii-Verzi, nu prea departe de aici -, 
atunci viaţa mea nu ar mai valora nimic. 

O pauză tristă. Apoi: 

— Aşa mizerabilă cum este ea. 

Altă pauză lungă. Rola, iniţial goală, se umpluse pe 
jumătate. 

— Aşadar, ascultați, zise Brautigan, şi am să vă spun 
povestea unui om nefericit şi fără noroc. S-ar putea să nu 
aveţi vreme să o ascultați pe toată; dacă aşa vor sta lucrurile, 
sunt convins că, dintre voi, cel puţin trei ştiţi la ce foloseşte 
butonul FF. În ceea ce mă priveşte, eu mă aflu într-un loc 
unde nu există ceasuri, iar mâncarea din broccoli este cu 
siguranţă interzisă prin lege. Am tot timpul din lume. 

Eddie se simţi din nou impresionat de tonul blazat al lui 
Brautigan. 

— Vă sugerez doar să nu derulaţi înainte decât dacă este 
absolut cazul. Aşa cum v-am spus, s-ar putea să găsiţi aici 
nişte informaţii utile pentru voi, de care eu nu-mi dau seama. 
Probabil pentru că sunt mult prea aproape. Şi am şi obosit să 
stau mereu cu garda ridicată, chiar şi în somn. Dacă n-aş fi 
fost în stare să mă strecor din când în când în Casa de Turtă 
Dulce şi să dorm ca lumea, precis că băieţii can-toi ai lui Finli 
ne-ar fi descoperit de multă vreme. Uite, am o canapea în 
colţul camerei, făcută tot din bezelele astea minunate şi 


nelipicioase. Şi pot să mă întind pe ea şi să dorm şi să am 
coşmarurile necesare sănătăţii mele psihice. Şi apoi mă întorc 
în Devar-Toi, unde misiunea mea nu e doar să mă apăr pe 
mine, ci şi pe Sheemie şi Dink. Să mă asigur că atunci când 
ne ocupăm de treburile noastre secrete, gărzile şi afurisitele 
lor de aparate telemetrice sa creadă că am fost mereu acolo 
unde ne este locul: în apartamentele noastre, în Camera de 
Lucru, poate la un film la cinematograf, sau poate la un suc 
cu îngheţată la Drogheria Henry Graham, după film. Asta 
înseamnă şi că am continua să Sfărâmăm şi zilnic simt cum 
Grinda la care lucrăm acum, Grinda Ursului şi a Ţestoasei, se 
încovoaie din ce în ce mai mult. 

Veniţi repede, băieţi. Asta vreau de la voi. Veniţi cât de 
curând puteţi. Pentru că nu-i doar vorba despre faptul că aş 
putea da greş. Dinky are un temperament mai mult decât 
coleric şi obişnuieşte să izbucnească în cele mai scârbavnice 
tirade pe care le-aţi auzit vreodată dacă îl calcă cineva pe 
coadă. Şi într-o astfel de stare ar putea să se dea de gol. 
Sheemie se străduieşte şi el cât poate de mult, dar dacă i-ar 
pune cineva o întrebare nepotrivită, sau dacă l-ar surprinde 
făcând ceva nepotrivit, iar eu n-aş fi acolo ca s-o dreg... 

Brautigan nu-şi duse această idee până la capăt. Dar, din 
punctul de vedere al ascultătorilor lui, nici nu era nevoie. 


3 


Când începe din nou, le spune că s-a născut în Milford, 
Connecticut, în anul 1898. Cu toţii am auzit asemenea fraze 
introductive şi ştim că anunţă începutul unei autobiografii. Şi 
totuşi, ascultând la vocea din magnetofon, pistolarii simt că le 
este cumva cunoscută această poveste; chiar şi Ete. În primul 
moment nu sunt în stare să identifice motivul acestei senzații, 
dar apoi le devine limpede, Povestea lui Ted Brautigan, 
Contabilul Rătăcitor, este, în multe privințe, asemănătoare cu 
cea a Părintelui Donald Callahan, Preotul Rătăcitor. Atât de 
asemănătoare că ar fi putut fi gemeni. lar al şaselea 


ascultător, cel din întunericul vântos de dincolo de pătura din 
gura peşterii, înțelege şi este cuprins de o empatie din ce în 
ce mai mare. De ce nu? În povestea lui Brautigan băutura nu 
joacă un rol principal ca în povestea Părintelui, însă tot despre 
dependenţă este vorba în ea; şi despre izolare. Este povestea 
unui neadaptat. 


4 


La vârsta de optsprezece ani, Ted Brautigan este admis la 
Harvard, unde a fost şi unchiul lui, Tim. lar acesta, neavând 
copii, este mai mult decât bucuros să plătească studiile lui 
Ted. Şi, din câte ştie Timothy Atwood, cele ce urmează sunt 
lucruri perfect normale: oferta este făcută, oferta este 
acceptată, nepotul străluceşte la toate materiile importante, 
nepotul termină facultatea şi se pregăteşte să intre în 
afacerea cu mobilă a unchiului său, după o călătorie de şase 
luni în Europa de după Primul Război Mondial. 

Ce nu ştie Unchiul Tim este că, înainte de a se înscrie la 
Harvard, Ted încearcă sa se înroleze in ceea ce va purta 
curând numele „Corpul Expediţionar al Americii”. 

— Fiule, îi spune doctorul la vizita medicală. Ai un murmur 
la inimă al dracului de tare, iar auzul tău e sub standard. 
Acum, ai de gând să-mi zici că ai venit aici fără să ştii că ai să 
fii respins din cauza problemelor ăstora? Pentru că, scuză-mă 
dacă întrec măsura, dar mi se pare că pari mult prea deştept 
pentru asta. 

Şi atunci Ted Brautigan face ceva ce n-a mai făcut 
niciodată înainte, ce a jurat că nu va face niciodată. II roagă 
pe doctorul militar să aleagă un număr, dar nu unul între unu 
şi zece, ci între unu şi o mie. Ca să-i facă pe plac (pentru că 
plouă astăzi în Hartford, ceea ce înseamnă că nu prea este de 
lucru la centrul de recrutări), doctorul se gândeşte la numărul 
748. Ted i-l spune. Şi i-l spune şi pe 419... şi pe 89... şi pe 
997. Apoi Ted îl roagă să se gândească la o persoană 
cunoscută, vie sau moartă, şi când îi spune că este vorba 


despre Andrew Johnson“ nu jackson”, ci Johnson, doctorul 
rămâne cu gura căscată. Cheamă în cabinet un alt doctor, un 
prieten de al lui, iar Ted face aceleaşi lucruri... cu o singură 
excepție. 

Îl roagă pe acest al doilea doctor să aleagă un număr între 
unu şi un milion, apoi îi spune că s-a gândit la numărul 
optzeci şi şapte de mii patru sute şaisprezece. Doctorul se 
uită la el uluit - năucit, mai bine zis apoi îşi maschează 
surprinderea cu zâmbetul caracteristic tuturor mâncătorilor 
de rahat din lume. 

— Îmi pare rău, fiule, zice el, eşti pe lângă cu o sută treizeci 
de mii. 

Ted îl priveşte fără să-i zâmbească, fără să-i răspundă în 
niciun fel la zâmbetul acela de mâncător de rahat. Dar nu are 
decât optsprezece ani şi încă mai rămâne fără replică în faţa 
unei asemenea minciuni sfruntate şi aparent fără sens. Intre 
timp, zâmbetul fals al Doctorului Nr. Doi se stinge de la sine. 
Doctorul Nr. Doi se intoarce spre Doctorul Nr. Unu şi-i spune: 

— Uită-te la ochii lui, Sam. Uită-te ce se întâmplă cu ochii 
lui. 

Primul doctor încearcă să vâre oftalmoscopul în ochii lui 
Ted, dar acesta îl impinge la o parte. Are şi el oglinzi acasă şi 
a văzut cum uneori pupilele i se dilata şi i se contractă. Ştie 
când i se întâmplă asta şi dacă nu are vreo oglindă în 
apropiere, pentru că atunci vederea parcă îi pâlpâie şi i se 
întunecă. Însă nici că-i pasă. Mai ales acum. Acum nu-l 
interesează decât faptul că Doctorul Nr. Doi îşi bate joc de el 
fără motiv. 

— De data asta să notezi numărul pe o bucată de hârtie, îi 
cere el, ca să nu mai trişezi. 

Doctorul Nr. Doi se înfoaie. Ted îşi repetă cererea. Doctorul 
Sam scoate de undeva o foaie de hârtie şi un stilou, pe care i 


% Andrew Johnson (1808-1875) - al şaptesprezecelea 
preşedinte al SUA (n. tr.). 

7 Andrew Jackson (1767-1845) - al şaptelea preşedinte al 
SUA (n. tr.). 


le oferă celui de al doilea doctor. Acesta dă să scrie numărul, 
dar se răzgândeşte şi aruncă stiloul pe biroul doctorului Sam, 
spunând: 

— Nu-i decât un truc ieftin de scamator ambulant, Sam. 
Eşti orb, dacă nu-ți dai seama. 

Și iese tanțoş din cabinetul colegului său. 

Ted îi cere doctorului Sam să se gândească la o rudă, iar 
după o clipă îi spune că s-a gândit la fratele lui, Guy, care a 
murit la paisprezece ani în urma unei complicatii de 
apendicită; mai spune că de atunci, mama lor a început să-l 
numească pe Guy „îngerul păzitor” al lui Sam. Acum Sam are 
expresia buimăcită a celui care tocmai ce a fost pălmuit din 
senin. | s-a făcut frică. Poate din cauza mişcării bizare a 
pupilelor lui Ted; sau poate din cauza demonstrației fireşti de 
telepatie la care tocmai asistase, fără frecat teatral al frunții, 
fără „Văd ceva... aşteaptă Nu contează cauza, important e că 
doctorului Sam s-a făcut frică. Şi pune ştampila mare şi roşie 
cu RESPINS pe cererea de înrolare a lui Ted şi încearcă să 
scape de el. Următorul, vă rog! Cine vrea să meargă în Franța 
şi să miroasă nițică iperită”2? Dar Tea îi apucă braţul într-o 
strânsoare blândă, dar fermă. 

— Ascultă-mă bine, zice Ted Stevens Brautigan. Sunt un 
telepat autentic. Am bănuit asta încă de pe la şase, şapte ani, 
de când eram destul de mare ca să înțeleg cuvântul. Şi m-am 
convins la şaisprezece. Aş putea fi de mare folos Serviciilor 
Secrete ale armatei, iar într-un asemenea post murmurul meu 
la inimă şi auzul sub standard nu ar avea nicio importanță. 
Cât despre chestia aia cu ochii mei... 

Bagă mâna în buzunar, de unde scoate o pereche de 
ochelari de soare pe care şi-i pune. 

— lată! 

Și acum îi adresează doctorului Sam un zâmbet nesigur. În 
zadar. Un polițist însărcinat cu supravegherea ordinii se află 
în pragul uşii centrului de recrutare instalat provizoriu în sala 


% Substanţă toxică, folosită ca armă chimică în Primul 
Război Mondial (n. tr.). 


de sport a Liceului East Hartford, iar medicul îl cheamă 
înăuntru. 

— Băiatul ăsta este inapt pentru serviciul militar, dar nu 
vrea să înțeleagă, iar eu m-am săturat să mă cert cu el. Fii 
bun, te rog, şi condu-l afară. 

Acum brațul lui Ted este prins în strânsoare. Fără 
menajamente. 

— Stai o clipă! nu se lasă Ted. Mai e ceva! Ceva încă şi mai 
valoros! Nu ştiu dacă există un cuvânt pentru... 

Dar nu-şi duce vorbele până la capăt, pentru că polițistul îl 
trage afară şi îl îmbrânceşte pe coridor, printre câţiva băieți şi 
fete cam de vârsta lui, care se holbează la el ca la urs. Există 
un cuvânt, dar îl va afla mai târziu, în Paradisul Albastru. 
Cuvântul este facilitator, iar din punctul de vedere al lui Paul 
„Pimli? Prentiss, harul pe care el îl exprimă îl face pe Ted 
Stevens Brautigan cel mai valoros om din univers. 

Însă nu şi în ziua aceea din 1916. În ziua aceea din 1916 
este imbrâncit cu putere pe hol şi expediat pe aleea din granit 
din fata intrării principale de către un bărbat cu accent năclăit 
şi talpă groasă la gheată: 

— Sf nu ti mai prind p-acilea, tâcă. 

Ted nu se mişcă din loc câteva minute. Se gândeşte: Ce ar 
trebui să fac ca să te conving? și: Cât de orb eşti? Încă nu-i 
vine să creadă ce i s-a întâmplat. 

Dar trebuie să creadă, pentru că iată-l acum lăsat pe 
dinafară. La capătul drumului de opt kilometri în jurul liceului 
işi dă seama că a mai înțeles şi altceva. Nu vor crede 
niciodată. Nimeni. Niciodată. Vor refuza să creadă că le-ar 
putea fi de folos un ins capabil să citească mintea colectivă a 
Inaltului Comandament al Armatei Germane. Un ins care ar 
putea spune Inaltului Comandament al Forțelor Aliate unde va 
avea loc următoarea ofensivă a germanilor. Un ins care ar 
putea oferi astfel de informații doar de câteva ori - poate doar 
o dată sau de două ori! - arputea pune capăt războiului până 
de Crăciun. Dar nu va avea această şansă, deoarece nu i-o 
vor da. De ce? Cam din acelaşi motiv pentru care al doilea 
doctor a mințit cu privire la numărul pe care şi-l alesese şi 


după aceea a refuzat să aleagă un altul pe care să-l noteze pe 
o bucată de hârtie. Pentru că, în adâncul sufletelor lor, voiau 
ca războiul să dureze, iar un ins ca el ar fi stricat tot hazul. 

Cam aşa ceva. 

Atunci, să-i ia dracul. Se va duce să studieze la Harvard pe 
banii unchiului său. 

Și aşa face. La Harvard se distinge în toate activităţile 
enumerate de Dinky, ba chiar în mai multe: Clubul de Teatru, 
Clubul de Dezbateri, publicația Purpuriul de Harvard, Frăția 
Geniilor Matematicii şi, fireşte, cireaşa de pe tort, Latrina Phi 
Beta. Ba chiar îi economiseşte nişte bani unchiului său 
absolvind mai repede. 

Războiul s-a terminat demult şi el se află în sudul Franţei 
când primeşte o telegramă: UNCHI DECEDAT STOP VINO 
ACASA CAT MAI CURAND POSIBIL STOP. 

Cuvântul-cbeie pare a fi STOP. 

Numai Dumnezeu poate spune dacă acela a fost un 
moment de cumpănă. 

S-a întors acasă, sigur că da, şi a oferit consolare acolo 
unde consolarea era aşteptată, sigur că da. Însă, în loc să 
intre în afacerea cu mobilă, Ted se hotărăşte să pună STOP 
marşului său spre succesul financiar şi să dea STARTUL 
marşului spre obscuritatea financiară. Dar nici măcar o 
singură dată pe parcursul acestei lungi poveşti Roland şi ka- 
tet-ul lui nu îl aud pe Ted Brautigan dând vina pentru acest 
anonimat voit pe straniul lui talent, ori pe momentul lui de 
epifanie. A aflat că acesta este un talent deosebit de prețios 
pe care, însă, nu îl doreşte nimeni. 

Și, Doamne, cât de bine pricepe acum asta! În primul rând, 
talentul lui formidabil” (cum l-ar numi fițuicile cu literatură SF 
de duzină) poate fi incredibil de periculos într-un context 
corespunzător. Sau într-unul neadecvat. 

În anul 1939, în Ohio, acest talent îl transformă pe Ted 
Brautigan într-un criminal. 

Nu are nici cea mai mică îndoială că lumea va considera 
cuvântul acesta mult prea aspru, însă fie-i îngăduit să aibă 
dreptate în cazul acesta, vă mulțumesc foarte mult, iar el este 


de părere că acest cuvânt este cum nu se poate mai potrivit. 
Este în Akron şi este o seară de vară şi copiii joacă fotbal cu o 
conservă goală într-un capăt al Stossy Avenue şi un fel de 
oină cu o minge din cauciuc la celălalt, iar Brautigan, 
îmbrăcat cu un costum subțire de vară, stă în colţul străzii, 
lângă un stâlp cu dungi albe, dungi albe care indică staţia 
autobuzului. În spatele lui este o fostă cofetărie, cu vulturul 
simbol al proiectului de relansare economică” într-o vitrină şi 
cu un mesaj scris cu var în cealaltă: IL OMOARA PE MICUŢ. 
Ted stă acolo ținând în mână servieta uzată din piele de 
Cordoba şi o punga din hârtie cafenie, cu cotletul de porc 
pentru cină pe care l-a cumpărat de la măcelăria domnului 
Dale, când îl îmbrânceşte cineva din spate, izbindu-l de 
stâlpul cu dungi albe. Se loveşte mai întâi la nas. Nasul i se 
sparge. Țâşneşte sânge. Apoi se loveşte la gură şi simte cum i 
se înfig dinții în căptuşeala delicată a buzelor şi brusc simte 
un gust sărat ca de suc cald de roşii Simte un ghiont puternic 
în şale şi aude un fâsâit aspru de haine sfâşiate. Forţa loviturii 
îi trage pmtalonii în jos până la jumătatea fundului, iar acum 
stau strâmbi pe el, ca nădragii largi pe un clovn; şi vede un 
individ îmbrăcat în maieu şi pantaloni largi din gabardină, cu 
turul lucios, fugind pe Stossy Avenue, spre copiii care joacă 
oină. lar obiectul pe care îl ţine în mâna dreaptă şi care fâlfâie 
ca o limbă din piele maro, obiectul acela, ce să vezi, este 
chiar portofelul lui Ted Brautigan. Sfinte Dumnezeule, 
individul ăla îi furase portofelul! 

Amurgul zilei de vară se adânceşte în întuneric, apoi se 
luminează la loc, apoi se întunecă iar. Sunt ochii lui, făcând 
şmecheria aceea care îl înspăimântase pe al doilea doctor de 
la centrul de recrutare, cu mai bine de douăzeci de ani în 
urmă. Dar Ted nici nu observă. Toată atenția îi este 
îndreptată asupra acelui individ, asupra ticălosului care l-a 
tâlhărit şi i-a spart fata. Niciodată nu s-a mai simțit într-atâla 


% În orig.: NRA - Naţional Recovery Agency, parte a Noii 
Orientări Economice lansate de preşedintele Franklin 
Roosevelt în anii treizeci (n. tr.). 


de furios, niciodată-niciodată-niciodată. Şi, cu toate că gândul 
pe care îl trimite pe urma hoțului este inofensiv, aproape 
amabil 

(bine, măi, omule, dacă m-ai fi rugat frumos, ţi-aş fi dat un 
dolar, poate chiar doi) 

are forța mortală a unei sulițe. Şi chiar este o suliță. Are 
nevoie de ceva vreme ca să accepte asta, dar la momentul 
potrivit întelege că este un criminal şi că, dacă există 
Dumnezeu, el, Ted Brautigan, va fi nevoit într-o bună zi să 
stea în fata Tronului Lui şi să răspundă pentru asasinatul 
comis acum. Omul care fuge pare a se fi împiedicat de ceva, 
dar nu-i nimic acolo, pe trotuar, nimic în afard de literele din 
cretă aproape şterse acum care spun: HARRY O IUBEŞTE PE 
BELINDA. Mesajul este înconjurat de măzgălituri de copil - 
stele, o cometă, o semilună, de care îi va fi teamă mai târziu. 
Ted are impresia că şi el a primit o suliță în mijlocul spatelui, 
dar măcar el a rămas în picioare. Şi nici nu a vrut să se 
întâmple aşa. Asta-i toată chestia. În adâncul inimii ştie că nu 
a vrut să facă ce a făcut. A fost... luat prin surprindere. 

Îşi culege portofelul de pe jos şi atunci îi vede pe copiii care 
se zgâiesc la el cu gurile căscate. Îndreaptă portofelul spre ei 
ca pe un pistol ciudat cu țeava moale, iar puştiul din fața 
grupului tresare cu putere. Şi această tresărire va bântui 
visele lui Ted în toţi anii ce vor urma, mult mai mult decât 
imaginea trupului prăbuşit la pământ. Pentru că îi sunt dragi 
copiii şi nu ar speria pe vreunul cu bună ştiinţă. Şi ştie ce văd 
ei acum: un bărbat cu pantalonii traşi şi boxerii la vedere 
(probabil i se vede şi chestia prin prohab, încununare perfectă 
a acestei seri de poveste), un portofel în mână şi privire 
dementă pe mutra însângerată. 

— N-aţi văzut nimic! strigă Ted la ei. Ascultaţi ce vă spun! 
Ascultati la mine! N-aţi văzut nimic! 

Și îşi ridică pantalonii. Se intoarce şi îşi ridică servieta de pe 
jos, dar nu şi cotletul de porc din punga cafenie, la naiba cu 
cotletul de porc, şi-a pierdut şi pofta de mâncare odată cu 
unul din incisivi. Apoi se mai uită încă o dată la trupul întins 
pe trotuar. Se mai uită încă o dată la copiii înspăimântați. Şi 


fuge. 
lar fuga va ajunge să-i fie carieră. 


5 


Banda celei de-a doua role iese de pe ax cu un fâșșşşâit 
moale. 

— lisuse, şopti Susannah. lisuse, bietul om. 

— Atât de demult, şopti şi Jake, scuturând din cap ca şi cum 
ar fi vrut să şi-l limpezească. 

Anii dintre câna-ul lui şi cel al domnului Brautigan i se 
păreau un abis de netrecut. 

Eddie scoase a treia rolă din cutia ei, ridicând a întrebare 
sprâncenele spre Roland. Pistolarul făcu bine cunoscutul lui 
gest din degete: haide, haide. 

Eddie trecu banda printre capetele magnetofonului. Nu mai 
făcuse asta niciodată, dar, vorba ceea: nu era nevoie să fii un 
geniu ca să pricepi cum stă treaba. Vocea seacă şi obosită 
începu din nou să le vorbească din Casa de Turtă Dulce pe 
care o făcuse Dinky Earnshaw pentru Sheemie, loc foarte real, 
creat doar din imaginaţie pură. Un balcon pe latura Turnului 
Întunecat, cum îl numise Ted Brautigan. 

Omorâse un om (în mod absolut neintenţionat, toţi erau de 
acord în această privinţă; ei erau pistolari, cu asta se ocupau 
şi cunoşteau diferenţa dintre ne;intenționat şi dinadins) la ora 
şapte seara. La nouă, în aceeaşi seară, Brautigan era într-un 
tren care se îndrepta spre vest. Trei zile mai târziu parcurgea 
rubrica de Mică Publicitate a unui ziar din Des Moines, în 
căutare de anunţuri cu locuri de muncă pentru contabili. Deja 
ajunsese să cunoască anumite lucruri despre sine şi ştia că va 
trebui să dea dovadă de maximă prudenţă în tot ce face. Nu- 
şi mai putea permite luxul de a se înfuria, nici măcar atunci 
când furia i-ar fi fost pe deplin justificată. Mare parte a 
timpului era doar un telepat de divertisment - tipul care îţi 
putea spune ce ai mâncat la prânz, sau care carte e dama de 
cupă, pentru că ştie şi şarlatanul care te îmbie la o partidă de 


„alba-neagra” la colţul străzii dar, atunci când se înfuria, avea 
acces la sulița aceasta, la sulița aceasta teribilă... 

— Dar să ştiţi că nu-i adevărat, spuse vocea din 
magnetofon. Partea aia cu „telepatul de divertisment”, aia 
nu-i tocmai adevărată. Inţelesesem asta încă de pe vremea 
când nu eram nimic altceva decât un mucos care încearcă să 
intre în armată. Nu ştiam însă cuvântul care îmi putea defini 
cel mai bine harul. 

Se dovedi că acel cuvânt era facilitator. Şi mai târziu se 
convinse că anumite persoane, anumiţi căutători de talente, îl 
urmăreau încă de atunci, evaluându-l şi ştiind că el este 
diferit de ceilalţi telepaţi, dar nu şi cât de diferit era. În primul 
rând, telepaţii care nu veneau de pe Pământul Decisiv (asta 
era expresia pe care o foloseau) erau greu de găsit. In al 
doilea, Ted îşi dăduse seama încă de pe la jumătatea anilor 
treizeci că era contagios. Dacă era într-o stare de emoție 
intensă şi atingea cumva pe cineva, persoana respectivă 
căpăta abilităţi telepatice pentru o scurtă perioadă. Ce nu 
ştiuse el la vremea respectivă era că persoanele deja 
înzestrate cu capacităţi telepatice deveneau mai puternice. 

Exponenţial mai puternice. 

— Dar despre asta am să vă povestesc mai încolo, spuse 
Ted. 

Se mutase din oraş în oraş, biet om fără căpătâi, care bătea 
drumurile într-un automobil şi era îmbrăcat în costum, în loc 
sa călătorească în vagoane de marfă şi să poarte o salopetă 
cu turul lăsat şi prea mare pentru el. Nu rămânea niciodată 
prea mult într-un loc, tocmai pentru ca să nu prindă rădăcini. 
Şi, privind retrospectiv, crede că ştiuse încă de atunci că era 
urmărit. Era mai mult o intuiţie, sau, mai degrabă, era ca 
ciudăţeniile pe care le surprinzi uneori cu coada ochiului. De 
exemplu, începuse să-şi dea seama de prezenţa în preajma 
lui a unui anumit tip de oameni. Câteva femei, majoritatea 
bărbaţi, toţi fără excepţie preferau hainele ţipătoare, fripturile 
în sânge şi maşinile rapide, vopsite în aceleaşi culori 
bătătoare la ochi ca şi îmbrăcămintea lor. Feţele le erau 
diforme, iar privirile le erau goale. Expresie pe care mult mai 


târziu va ajunge să o asocieze cu tembelii care îşi fac operaţii 
estetice la şarlatani fără diplomă. In acea perioadă de 
douăzeci de ani (dar tot aşa, în subconştient, în raza vederii 
periferice a minţit lui) a început să înţeleagă că indiferent 
unde s-ar afla, se pomeneşte mereu în faţa acelor simboluri 
copilăreşti desenate pe garduri, pe stâlpi, pe trotuare. Stele şi 
comete, planete cu inele şi semiluni. Din când în când câte un 
ochi roşu. Deseori în preajmă mai e şi câte un şotron trasat 
mai strâmb, dar nu întotdeauna. Mai târziu, spuse el, toate 
acestea se vor îmbina într-o manieră absolut dementă, dar nu 
şi atunci, prin anii treizeci şi patruzeci şi la începutul anilor 
cincizeci, cât au durat peregrinările sale. Nu, în vremurile 
acelea semăna puţin cu Doctorii Unu şi Doi, nedorind să vadă 
ce era chiar acolo, în faţa ochilor lui, pentru că era... 
cutremurător. 

Şi, la un moment dat, cam spre finalul Războiului din 
Coreea, a văzut Anunţul. Acesta promitea SLUJBA VIEŢII 
TALE şi spunea că dacă ai COMPETENŢELE CERUTE, nimeni 
nu-ţi va pune ABSOLUT NICIO ÎNTREBARE. Erau enumerate 
apoi mai multe calificări, printre care şi studiile de 
contabilitate. Brautigan era convins că anunţul acesta apărea 
în toate ziarele din ţară; întâmplarea făcuse ca el să îl 
citească în Sacramento Bee. 

— Ei, băga-mi-aş! explodă Jake. E acelaşi ziar în care 
Părintele Callahan a citit că prietenul lui, George Magruder... 

— Sssst, îl opri Roland. Să ascultăm mai departe. 

Şi aşa făcură. 


6 


Îl examinează nişte sapienşi (termen pe care Ted Brautigan 
ÎI va învăța abia peste câteva săptămâni, atunci când va 
părăsi anul 1955 şi va intra în atemporalitatea din Algul). 
Interviul i-l ia tot un sapiens, în San Francisco. Ted va afla 
(printre foarte multe altele) că deghizările căutătorilor, 
îndeosebi măştile pe care le poartă, nu folosesc la nimic 


atunci când îi vezi de aproape. Pentru că atunci vezi adevărul: 
nu sunt decât nişte hibrizi de sapienşi cu taheeni care au faţă 
de chestiunea evoluţiei /or o atitudine de o fervoare aproape 
religioasă. Cea mai uşoară metodă prin care poți ajunge să fii 
strâns în braţe de un căutător, iar dinţii lui să-ți caute carotida 
este să-l avertizezi pe respectivul că singura lui evoluţie este 
spre „mai bătrân” şi „mai hidos”. Semnele roşii de pe frunțile 
lor - Ochiul Regelui - de obicei dispar atunci când se află pe 
partea cu America (sau se usucă, aidoma unor coşuri în stare 
latentă), iar măştile lor capătă un aspect, mai puțin locurile 
din spatele urechilor, unde se vede țesutul lepros şi plin de 
păr, şi în nări, unde se pot observa zeci de cili mişcători. Dar, 
spuneti-mi, rogu-vă, cine poate da dovadă de atâta lipsă de 
politețe astfel incât să se holbeze în jgheaburile cu muci ale 
unei alte persoane? 

Indiferent ce părere ar avea ei despre sine, atunci când îi 
vezi de aproape, chiar şi pe partea cu America, îti dai seama 
că e ceva foarte în neregulă cu ei şi nimeni, nu vrea să sperie 
peştii înainte ca plasa să-fie bine întinsă. Prin urmare, la 
examene şi la interviuri sunt trimişi sapienşii (abreviere a 
denumirii latineşti pe care can-toii refuză să o folosească, 
deoarece o găsesc degradantă, la fel ca „negrotei” sau 
„Ccurvă”). Aşa că nu întâlneşti decât sapienşi până mai târziu, 
când te scot pe una din uşile care mai sunt încă funcţionale în 
America şi te aduc în Bubuit de Tunet. 

Împreună cu alţi o sută de candidaţi, Ted este testat într-o 
sală de sport care-i aminteşte de cea a liceului din East 
Hartford. Aici au fost aduse o mulțime de pupitre şi au fost 
aşezate cu grijă pe saltele de judo, pentru ca picioarele lor din 
fier să nu zgârie pardoseala lăcuită a sălii. Dar după prima 
rundă de teste - nouăzeci de minute cu întrebări de 
matematică, engleză şi vocabular - jumătate dintre locuri au 
rămas goale. După a doua rundă, doar un sfert mai sunt 
ocupate. Runda a Doua este alcătuită din nişte întrebări 
foarte ciudate, extrem de personale, iar Ted dă câteva 
răspunsuri în care nu crede, deoarece are impresia, sau poate 
ştie, că persoanele care conduc testul vor un alt răspuns 


decât cel pe care majoritatea oamenilor l-ar da în mod 
normal. lată un exemplu: 


23. Pe un drum puţin circulat, dai peste o maşină 
răsturnată. Înăuntru este blocat un Tânăr care strigă 
după ajutor. Îl întrebi: „Eşti rănit, Tinere?”, la care el 
îţi răspunde: „Nu cred!” Lângă maşină se află o 
Geantă cu Bani. Tu: 

a. ÎI salvezi pe Tânăr şi îi înapoiezi Banii; 

b. II salvezi pe Tânăr, dar insişti să duci Banii la 
sediul Poliţiei locale; 

c. lei Banii şi îţi vezi de drum, ştiind că, deşi drumul 
este puţin circulat, cineva tot va veni la un moment 
dat şi îl va scoate pe Tânăr dintre fiarele maşinii; 

d. Niciuna din cele de mai sus. 


Dacă ar fi dat testul acesta la Secţia de Poliţie din 
Sacramento, Ted ar fi înconjurat varianta de răspuns „b” fără 
să stea pe gânduri. O fi el un om fără căpătâi, un vagabond 
mereu pe drumuri, dar mama lui n-a crescut un prost în 
bătătură, o, nu, fiţi siguri de asta. Varianta aceasta ar fi fost 
cea corectă în majoritatea circumstanțelor, ar fi fost varianta 
sigură, varianta cu care nu poti da greş. Sau ar fi înconjurat 
varianta de rezervă, cea care pare a spune „N-am nici cea 
mai mică idee despre ce e vorba, dar măcar recunosc asta”, 
adică varianta de răspuns „d”. 

Insă Ted alege varianta „c” şi nu pentru că asta ar face într- 
o atare situație. De fapt, crede că ar face ceea ce se spune în 
răspunsul „a”, dar i-ar pune „Tânărului” câteva întrebări 
despre proveniența „Banilor”. Şi indiferent ce i-ar spune 
„Tânărur' el ar şti adevărul. Şi apoi, poftim, ia-ti banii, Vaya 
con Dios. De ce? Pentru că Ted Brautigan crede că 
proprietarul defunctei cofetării a avut dreptate: ÎL OMOARĂ PE 
MICUŢ. 

Alege varianta „c” şi cinci zile mai târziu (cu biletul de 
întoarcere în Sacramento în buzunar) se află în anticamera 
unei săli de dans din San Francisco, închisă de ceva vreme. 


Împreună cu el mai sunt acolo alţi trei bărbaţi şi o 
adolescentă cu privirea posacă (va afla ulterior că fata 
aceasta este Tanya Leeds din Bryce, Colorado). Peste patru 
sute de persoane se prezentaseră la primul test din sala de 
sport, atrase de anunțul publicitar. Majoritatea naivi. Au mai 
rămas patru. Adică unu la sută. Dar, aşa cum va ajunge să 
descopere Ted Brautigan cu timpul, tot este o captură 
uluitoare. 

In cele din urmă, este chemat într-un birou pe a cărui uşă 
scrie PRIVAT. Este plin cu echipamente vechi şi prăfuite de 
balet. Un bărbat cu chipul aspru şi umeri lati stă într-un scaun 
pliant, înconjurat de tutuuri roz, fapt ce conferă scenei un aer 
absolut ridicol. Ted îşi spune: Un broscoi râios într-o grădină 
de basm. 

Bărbatul se apleacă spre el, sprijinindu-şi brațele pe 
coapsele mătăhăloase. 

— Domnule Brautigan, îi zice, poate că sunt un broscoi 
râios, sau poate că nu, iar iti pot oferi slujba vietii tale. La fel 
de bine te pot da afară cu o strângere de mână şi 
mulțumindu-ți că ai trecut pe la noi. Depinde de răspunsul pe 
care mi-l vei da la o singură întrebare. Mai bine zis, la o 
întrebare despre o întrebare. 

Și bărbatul, al cărui nume este Frank Armitage, îi întinde lui 
Ted o foaie de hârtie. Este o copie mărită a întrebării 23, cea 
cu Tânărul şi Geanta cu Bani. 

— Ai ales varianta „c” de răspuns, zice Frank Armitage. Aşa 
că acum am să te rog să îmi explici de ce. Sincer, fără să te 
bâlbâi. 

— Pentru că „c” era varianta agreată de voi, răspunde Ted 
sincer, fără să se bâlbăie. 

— ŞI ştii asta pentru că...? 

— Pentru că sunt telepat, spune Ted. Şi asta căutați voi. 

Incearcă să rămână impasibil şi crede chiar că-i reuşeşte, 
dar pe dinăuntru se simte nespus de uşurat. Pentru că şi-a 
găsit de lucru? Nu. Pentru că foarte curând îi vor face o ofertă 
care va face de ruşine premiile de la emisiunile-concurs ? Nu. 

Ci pentru că în sfârşit cineva are nevoie de talentul lui. 


Pentru că în sfârşit cineva are nevoie de el. 


7 


Slujba pe care i-o ofereau se dovedi şi ea extrem de 
atractivă, dar Brautigan recunoscu în înregistrarea memoriilor 
sale că ar fi acceptat-o chiar dacă ar fi ştiut adevărul. 

— Pentru că talentul ăsta nu are odihnă, nu ştie ce e 
odihna, spuse el. Indiferent dacă este vorba despre talentul 
de a sparge case de bani, de a citi gândurile, ori de a face 
împărțiri în minte cu numere de câte zece cifre, pretinde să 
fie folosit. Nu tace niciodată. Te scoală în miez de noapte, 
atunci când eşti frânt de oboseală, urlând: „Foloseşte-mă, 
foloseşte-mă, foloseşte-mă! M-am săturat să stau degeaba! 
Foloseşte-mă, boule, foloseşte-mă!” g 

Jake izbucni în hohote de râs năvalnic, preadolescentin. Işi 
astupă gura cu mâinile, dar continuă să hohotească printre 
degete. Ete se uită la el cu un zâmbet drăcesc în ochişorii 
negri conturaţi cu aur. 

Acolo, printre tutuurile vaporoase şi roz, cu pălăria dată pe 
spate pe tunsoarea militărească, Armitage îl întrebă pe Ted 
dacă a auzit vreodată de „Constructorii Militari din America de 
Sud”. Ted răspunse că nu. Atunci Armitage îi spuse că un 
consorţiu de oameni de afaceri foarte înstăriți din America de 
Sud, majoritatea brazilieni, angajaseră în 1964 un grup de 
ingineri, muncitori în construcţii şi muncitori necalificaţi din 
Statele Unite. Peste o sută de indivizi. Aceştia erau 
Constructorii din America de Sud. Consorţiul îi angajase pe o 
perioadă de patru ani, cu categorii diferite de salarizare, dar 
oricum, extrem de generoase, aproape stânjenitor de 
generoase, pentru toate categoriile. Un buldozerist, de pildă, 
putea semna un contract de 20 000 $ pe an, plafonul maxim 
al acelor zile. Dar nu numai atât: respectivul primea şi o 
primă egală cu salariul pe un an. Adică un total de 100 000 $. 
Asta doar în cazul în care omul era de acord cu o condiţie mai 
puţin obişnuită: te duci unde te trimitem, munceşti, dar nu te 


întorci până nu trec cei patru ani stipulaţi în contract, ori până 
nu-ţi termini treaba. La fiecare două săptămâni aveai două 
zile libere, exact ca în Statele Unite, pe care însă nu ţi le 
puteai petrece altundeva decât în pampas. Nu aveai voie să 
te întorci în America de Nord (nu aveai voie să te duci nici 
măcar până la Rio) până când nu expira contractul de patru 
ani. În caz că se întâmpla să mori în America de Sud, acolo 
erai îngropat, căci nimeni nu se înghesuia să plătească 
transportul trupului tău până la cimitirul din Wilkes-Barre, 
Pennsylvania, să zicem. Dar primeai cincizeci de mii în avans 
şi o perioadă de graţie de şaizeci de zile, în timpul căreia să-ţi 
cheltuieşti banii, sau să-i economiseşti, sau să-i investeşti, 
sau să faci cu ei orice altceva îţi trece prin cap. Dacă alegeai 
să-i investeşti, atunci cele cincizeci de mii se puteau 
transforma în şaptezeci şi cinci care să te aştepte când vei 
ieşi din junglă, bronzat până la os, cu muşchi noi şi tari şi 
poveşti ce te vor ţine toată viaţa. Şi, desigur, la plecare vei 
primi şi cealaltă jumătate din bani. 

Aşa stăteau lucrurile, îi explică Armitage lui Ted. Numai că, 
în cazul nostru, prima jumătate putea ajunge la un sfert de 
milion, iar cea de la sfârşit la o jumătate de milion. 

— Ceea ce mi se părea de-a dreptul incredibil, spuse vocea 
lui Ted din adâncurile magnetofonului. Păi, cum naiba să nu- 
mi pară? Mult mai târziu am aflat cât de ieftin ne cumpărau, 
chiar şi la preţurile astea. Dinky ar avea multe de spus pe 
tema zgârceniei lor... şi când zic „lor” mă refer la birocraţii 
Regelui Purpuriu. Zice că Regele ăsta are buget limitat pentru 
distrugerea tuturor universurilor şi bineînțeles că are 
dreptate, dar cred că până şi Dinky îşi dă seama, deşi nu va 
recunoaşte în veci, că dacă îi oferi prea mult unui om, nu vei 
fi credibil în ochii lui. Sau, în funcţie de cât de imaginativ este 
(mulţi telepaţi şi precognitivi nu au deloc imaginaţie), 
individul cu pricina nu va fi în stare să te creadă. In cazul 
nostru, perioada contractuală urma să fie de şase ani, cu 
posibilitate de prelungire, iar Armitage îmi cerea să mă 
hotărăsc pe loc. Puţine tehnici de manipulare sunt mai 
eficiente, doamnă şi domnilor, decât cea în care îţi umpli ţinta 


de lăcomie, iar la final îi dai lovitura de graţie. 

Aşa s-a întâmplat şi cu mine şi am acceptat imediat. 
Armitage mi-a spus că sfertul meu de milion se va afla în 
Banca Seaman din San Francisco începând cu după-amiaza 
aceea şi că puteam retrage banii când voi ajunge acolo. L-am 
întrebat dacă trebuie să semnez un contract. Mi-a întins mâna 
- mare cât o pulpă de porc era mâna aia, pe cuvânt - şi mi-a 
zis că ăsta este contractul nostru. L-am întrebat unde voi 
merge şi ce voi avea de făcut (întrebări pe care ar fi trebuit să 
le pun din capul locului, dar fusesem atât de uluit încât nici 
nu-mi trecuseră prin minte). 

Plus că eram destul de sigur că ştiu. Mă gândeam că voi 
lucra pentru Guvern. |n nişte misiuni specifice Războiului 
Rece. În branşa cu telepaţi din CIA sau FBI, instalată pe o 
insulă din Pacific. Mi-amintesc că m-am gândit ce subiect tare 
de film ar fi ieşit din povestea asta. 

Şi atunci Armitage mi-a spus: „E departe locul acela unde ai 
să te duci, Ted, dar, în acelaşi timp, este chiar alături. 
Deocamdată nu-ţi pot spune mai multe. Doar că trebuie să-ţi 
ţii gura în cele opt săptămâni care mai sunt până când vei fi... 
hmm. „vei fi transportat acolo. Nu uita că gura slobodă poate 
scufunda vapoare, cum se spune. Cu riscul de a te face să fii 
paranoic, îţi sugerez să presupui că eşti supravegheat în 
permanenţă. 

Fireşte că am fost supravegheat. Mai târziu, prea târziu, ca 
să zic aşa, am fost în stare să reiau în minte ultimele două 
luni petrecute în San Francisco şi mi-am dat seama că am fost 
urmărit zi şi noapte de can-toi. 

De căutători. 


8 


— Amitage ne-a întâmpinat în faţa Hotelului Mark Hopkins, 
împreuna cu alţi doi sapienşi, spuse vocea din magnetofon. 
Mi-aduc perfect de bine aminte data: Halloweenul anului 
1955. Cinci după-amiaza. Eram eu, Jace McGovern, Dave 


lttaway, Dick... i-am uitat numele de familie... a murit cam la 
şase luni după ziua aceea - Humma a zis că de pneumonie - 
şi ceilalţi ki'-cani i-au susţinut povestea. (Dacă va interesează, 
ki'-can înseamnă om-de-tot-rahatul.) Dar a fost sinucidere şi 
eu am ştiut asta. Ceilalţi... cum să vă spun eu? Vă mai 
amintiţi de Doctorul Doi de la centrul de recrutare? Ei, cam 
aşa sunt ceilalţi. Adică: „Nu-mi spune ce nu vreau să ştiu, sai, 
nu-mi strica părerea despre viaţă.” În fine, ultimul angajat era 
Tanya Leeds. Dură fătucă... 

Pauză şi un clinchet mic. Apoi vocea lui Ted se auzi din nou, 
parcă puţin mai proaspătă. A treia bandă se apropia de capăt. 
Probabil că a făcut rezumatul rezumatului din restul poveştii, 
îşi spuse Eddie, dându-şi seama că se simte dezamăgit. 
Indiferent ce alte daruri ar mai fi avut Ted, era un povestitor 
al naibii de bun. 

— Armitage şi colegii lui au venit cu un Ford încăpător, tipul 
de autoturism căruia pe vremea aia i se zicea „combi”. Ne-au 
dus departe de ocean, într-un orăşel care se cheamă Santa 
Mira. Doar Strada Mare era asfaltată; celelalte erau din 
pământ. Mi-aduc aminte că am văzut multe turle de sonde de 
petrol, aplecate ca nişte călugăriţe în rugăciune... se 
întunecase şi distingeam doar nişte forme pe cer. 

Mă aşteptam să fim duşi la o gară sau la un autobuz pe 
care să scrie ÎNCHIRIAT. Însă maşina în care eram a oprit în 
faţa unui depou pustiu pentru marfare, pe al cărui panou 
atârnat doar într-un colţ scria TRANSPORT SANTA MIRA. Şi 
atunci am primit un gând, limpede ca lumina zilei, de la tipul 
ăla, Dick şi mai cum l-o fi chemat: Vor să ne omoare. Ne-au 
adus aici ca să ne omoare şi să ne fure lucrurile. 

Dacă nu eşti înzestrat cu abilităţi telepatice, nu ai cum să 
înţelegi cât de înspăimântător poate fi un asemenea gând. 
Cum îţi simţi capul... invadat de siguranţa lui. L-am văzut pe 
Dave lttaway cum se face alb la faţă şi, chiar dacă Tanya nu a 
scos niciun sunet - că parcă v-am spus că era o fătucă 
rezistentă -, la lumina din habitaclu am văzut că ochii i se 
umpluseră de lacrimi. 

M-am aplecat peste ea, l-am apucat pe Dick de ambele 


mâini şi i le-am strâns uşor atunci când a vrut să şi le tragă 
dintr-ale mele. l-am transmis gândul meu: Nu ne-au dat câte 
un sfert de milion la fiecare ca să ne aducă la mama dracului 
şi să ne fure ceasurile. Şi jace mi-a spus tot în gând: Eu nici 
măcar nu am ceas. Am avut un Gruen, da' mi l-am amanetat 
acu’ doi ani în Albuquerque şi când m-am hotărât să-mi 
cumpăr altul, adică azi-noapte, toate magazinele erau închise 
şi oricum eu eram mult prea beat ca să fiu în stare să cobor 
de pe scaunul de la bar. 

Vorbele lui ne-au făcut să ne mai relaxăm puţin şi am râs 
din toată inima. Armitage ne-a întrebat de ce râdem, iar 
întrebarea lui ne-a făcut să ne relaxăm şi mai mult, pentru că 
noi aveam ceva în plus faţă de ei, noi puteam comunica într- 
un fel care lor le era inaccesibil. l-am răspuns că râdem fără 
motiv şi l-am strâns iar pe Dick de mâini. Şi a avut efect. Cred 
că atunci l-am... l-am „facilitat”, nu ştiu cum să spun altfel. l- 
am înlesnit cumva manifestarea harului cu care era înzestrat. 
A fost prima dată când am făcut aşa ceva. Prima dată dintr-un 
şir lung de asemenea „facilitări”. Şi din motivul acesta sunt 
atât de obosit: toată chestia asta cu facilitarea te seacă de 
puteri. 

Armitage şi ceilalţi doi ne-au dus în gara pustie. La capătul 
ei era o uşă pe care erau scrise cu cretă patru cuvinte, 
înconjurate de desenele acelea cu stele şi luni de care am 
ajuns să mă tem atât de tare: GARA BUBUIT DE TUNET. Dar 
nu era acolo nicio gară, nu erau şine, nu erau autobuze, nu 
era niciun alt drum în afară de cel pe care veniserăm noi. De- 
o parte şi de alta a uşii erau nişte geamuri, dar în exteriorul 
depoului nu era nicio clădire, cu excepţia a două barăci 
micuţe, una dintre acestea doar nişte ziduri arse. De jur- 
împrejur era un maidan întins, plin cu gunoaie. 

Şi Dave lttaway a întrebat: „Pe acolo plecăm?” lar unul 
dintre indivizii care ne aduseseră acolo i-a răspuns: „Ai să 
vezi.” Şi am văzut. 

„Doamnele au întâietate”, a spus Armitage deschizând uşa. 

În partea cealaltă era întuneric, dar alt fe/ de întuneric. Un 
întuneric mai întunecat. Dacă aţi văzut cum arată Bubuit de 


Tunet pe timp de noapte, o să înţelegeţi ce vreau să spun. ŞI 
sunetele aveau o altă rezonanţă. Se pare că bietul Dick s-a 
răzgândit şi a dat să se întoarcă. Unul dintre bărbaţi a scos o 
armă. Şi niciodată nu am să uit ce a spus atunci Armitage. 
Pentru că glasul lui era... duios. „E prea târziu ca să mai dai 
înapoi. De acum nu poţi merge decât înainte.” 

Şi cred că aia a fost clipa când am înţeles ce era contractul 
pe şase ani cu posibilitate de prelungire. Era „o ţeapă pe 
faţă”, cum ar fi zis prietenul meu, Bobby Garfield, şi prietenul 
lui, Sully-John1%. Nu puteam însă citi gândurile paznicilor 
noştri. Pentru că toţi purtau pălării cu boruri mari, pricepeţi 
voi. N-o să vedeţi niciodată un căutător, fie el bărbat sau 
femeie, care să nu aibă pălărie pe cap. Bărbaţii purtau pălării 
obişnuite din fetru, cum era moda pe atunci. Dar nu era nimic 
obişnuit la ele, căci erau „bonete ale minţii”. Deşi mai corect 
ar fi să le spun „bonete-ant/-gânduri”, pentru că ascund 
gândurile celor care le poartă. Dacă vrei să gineşti ce e în 
capul unuia care poartă o bonetă din asta (a gini e termenul 
folosit de Dinky pentru „citirea gândurilor”) nu recepţionezi 
decât nişte şoapte nedesluşite acoperite de un zumzet 
puternic. Sunet extrem de neplăcut, asemănător celui făcut 
de clopotele din portal. Dacă le-aţi auzit vreodată, ştiţi la ce 
mă refer. Te face sa renunţi să depui vreun efort, iar 
majoritatea telepaţilor din Algul Siento nu au niciun chef să 
muncească atât de greu. Dacă vreţi să aflaţi ce-i interesează 
pe Sfărâmători, doamnă şi domnilor, este să se supună ca să 
fie lăsaţi în pace. Ceea ce dovedeşte cât de monstruos este 
locul acesta, dacă faci un pas înapoi şi capeţi imaginea de 
ansamblu. Alt lucru de care se feresc Sfărâmătorii. Adesea se 
aude prin complex o maximă, ca o poezioară; sau o poţi citi 
scrisă cu creta pe ziduri: „Bucură-te de sejur, că eşti treaz, că 
eşti mahmur. Nu ai de pierdut nimic, doar din bronz câte un 
pic” Adică mai mult decât simplul „relaxează-te şi nu pune la 
inimă”. Semnificațiile aiurelii ăsteia de poezie sunt mult mai 


1% Sully-john - personaj din /nimi din Atlantida, de Stephen 
King (n. tr.). 


profunde şi mai supărătoare. Mă întreb dacă voi vă daţi 
seama. 

Eddie îşi spuse că e/îşi dădea seama; şi se gândi că Henry, 
fratele lui, ar fi fost un Sfărâmător de excepţie. Desigur, cu 
condiţia să i se permită să-şi ia doza regulată de heroină şi 
să-şi asculte discurile cu Creedence Clearwater Revival. 

O altă pauză şi mai lungă a lui Ted, încheiată printr-un 
hohot îndurerat de râs. 

— Cred că a venit vremea să nu mai lungesc vorba. Să 
spunem doar că am ieşit pe uşa aceea. Probabil că aţi aflat şi 
voi pe pielea voastră cât de neplăcut poate să fie dacă uşa 
nu-i în stare excelentă de funcţionare. Şi credeţi-mă când vă 
spun că uşa dintre Santa Mira, California, şi Bubuit de Tunet 
funcţiona mult mai bine decât alte uşi prin care am trecut de 
atunci încoace. 

Câteva secunde nu am văzut nimic. Doar întuneric. Şi nu 
am auzit nimic altceva decât urletele acelor animale pe care 
taheenii le numesc câini de deşert. Apoi s-au aprins nişte 
lumini şi noi am văzut... am văzut chestiile alea cu capete de 
păsări şi nevăstuici, ba chiar una cu cap de taur, cu coarne cu 
tot. Jace a început să ţipe. La fel şi eu. Dave lttaway s-a 
răsucit pe călcâie şi a vrut să fugă de acolo, dar l-a prins 
Armitage. Şi chiar dacă nu l-ar fi prins, unde s-ar fi dus? Înapoi 
pe aceeaşi uşă? Era închisă şi din câte ştiu era o uşă cu un 
singur sens. Numai Tanya nu a avut nicio reacţie, iar atunci 
când s-a uitat la mine, ce i-am citit în privire şi în gânduri nu a 
fost decât o imensă uşurare. Pentru că, vedeţi voi, noi ştiam. 
Sigur, nu primiserăm răspuns la toate întrebările, ci doar la 
cele mai importante două. Unde ne aflam? Într-o alta lume. 
Când ne vom întoarce? Niciodată. La Banca Seaman din San 
Francisco banii noştri se vor înmulţi, se vor face milioane, dar 
nimeni nu-i va cheltui vreodată. Ne aflam aici pe termen 
nelimitat. 

Acolo era un autobuz, cu un robot în loc de şofer. Numele 
robotului era Phil. „Mă cheamă Phil şi arăt bine din profil”, ni 
s-a prezentat el atunci. Emana un miros ca de fulger şi de 
undeva din măruntaiele lui se auzeau tot felul de pocnete 


stridente. Bătrânul Phil e mort acum când vă vorbesc; a fost 
aruncat în cimitirul de roboţi şi trenuri şi numai Dumnezeu 
ştie câţi alţii asemenea lui mai sunt acolo. Dar sunt convins că 
mai au suficient personal mecanizat ca să termine ce au 
început. 

Dick a leşinat când am ieşit pe partea cu Bubuit de Tunet, 
dar şi-a revenit când ne-am apropiat de complex. Tanya îi 
ţinea capul în poală şi îmi amintesc câtă recunoştinţă se 
putea citi în ochii lui. Straniu ce amănunte îşi aminteşte 
mintea omului, nu credeţi? Ne-au înregistrat la poartă. Ne-au 
repartizat pe clădiri. Ne-au repartizat apartamentele. Ne-au 
dat de mâncare... şi ce masă a naibii de bună a fost aia! 
Prima dintr-un şir lung. 

Ziua următoare ne-am dus la muncă. ŞI, cu excepţia 
micuţei mele „vacanțe în Connecticut”, am muncit fără 
întrerupere. 

O altă pauză. Apoi: 

— Dumnezeu să ne aibă în paza Lui, am muncit fără 
întrerupere de atunci încoace. Şi, Dumnezeu să ne ierte, mulţi 
dintre noi s-au simţit împliniţi, s-au simţit fericiţi. Pentru că 
talentul nu cere nimic altceva decât să fie pus la treabă. 


9 


Le povesteşte despre primele ture din Camera de Lucru şi 
despre realizarea imediată, nu treptată, a faptului că nu se 
aflau acolo nici ca să caute spioni, nici ca să descifreze 
gândurile oamenilor de ştiinţă sovietici şi nici să facă „orice 
alt căcat care ar fi avut legătură cu cucerirea cosmosului”, 
exprimarea lui Dinky (nu că Dinky ar fi fost aici pe vremea 
aceea; doar Sheemie era). Nu, nici vorbă. Sunt puşi să 
sfărâme ceva. El simte asta, nu doar în cerul de deasupra 
locului cure se numeşte Algul Siento, ci de jur-împrejurul lor, 
chiar şi sub tălpi. 

Și totuşi nu se plânge. Mâncarea este bună şi cu toate ca 
apetitul lui sexual s-a mai diminuat de-a lungul anilor, nu 


refuză câte un futai din când în când, repetându-şi de fiecare 
dată că sexul simulat nu este nimic altceva decât o 
masturbare accesorizată. Nu e însă mai puțin adevărat că, de- 
a lungul anilor, a avut parte de nenumărate partide de sex cu 
nenumărate prostituate, aşa cum li se întâmplă tuturor 
vagabonzilor şi poate mărturisi cu mâna pe inimă că nici 
sexul acela nu diferă prea mult de masturbare. O vâri în ea 
cât de tare poți, cu transpiraţia curgând şiroaie pe tine, iar ea 
bolboroseşte „lubi-iubi-iubi” gândindu-se în tot acest timp 
dacă mai are suficientă benzină în rezervorul maşinii şi 
încercând să-şi aducă aminte când e ziua cupoanelor la barul 
Red & White. Aşa cum se întâmplă în majoritatea situațiilor 
din viată, ca să te simți bine trebuie să-ți pui imaginația la 
contribuție, iar Ted poate sa o facă. Dintotdeauna a fost bun 
la vizualizări, vă mulțumesc foarte frumos pentru aplauze. În 
plus, îi place să aibă un acoperiş deasupra capului şi îi place 
societatea. Mda, sigur, paznicii sunt paznici, ce să-i faci, dar îi 
crede atunci când aceştia îi mărturisesc că misiunea lor este 
şi să aibă grijă să nu pătrundă în complex lucrurile rele, nu 
doar să-i impiedice pe Sfărâmători să evadeze. li sunt 
simpatici majoritatea locatarilor din complex şi, după vreun 
an sau doi, ajunge să-şi dea seama că aceştia au nevoie de el 
într-un mod mai ciudat. Este capabil să îi consoleze atunci 
când sunt angoasați,; este în stare să le aline dorul paralizant 
de casă printr-un ceas de conversație domoală. Și cu 
siguranță că acesta este un lucru bun. Poate că tot ce se 
întâmplă este bine, cel puţin aşa i se pare. Sigur, e omeneşte 
să-ți fie dor de casă, dar să Sfărâmi este divin. Incearcă să 
explice sentimentul acesta lui Roland şi ka-tet-ului său, dar 
singura comparație pe care o poate găsi este că se aseamănă 
cumva cu senzația pe care o ai atunci când reuşeşti sa te 
scarpini într-un loc imposibil de atins de pe propria spinare, 
loc care te-a înnebunit de atâta mâncărime. li place Camera 
de Lucru. Şi celorlalți le place. li place cum se simte atunci 
când stă acolo; îi place mirosul de lemn şi de piele fină; îi 
place senzația de căutare... şi cauţi... şi cauţi... şi, pe 
neaşteptate, ahhhhh. /ată-te. Te-ai prins şi te legeni ca o 


maimuţțică pe o cracă. Şi începi să sfărâmi, drăguță, iar 
sfărâmatul este divin. 

Dinky a spus odată că singurul loc din lume unde poate 
intra cu adevărat în legătură cu sine însuşi este Camera de 
Lucru şi tocmai din acest motiv vrea să o vadă închisă. Arsă 
până în temelii, dacă se poate, vă rog frumos. 

— Pentru că ştiu ce fel de căcaturi îmi vin în minte atunci 
când intru în contact cu sinele meu, i-a mărturisit el lui Ted. 
Când îmi dau drumul, dacă pricepi ce vreau să zic. 

Și Ted pricepea exact ce voia să zică. Intrucât ce se 
întâmpla în Camera de Lucru era prea frumos ca să fie 
adevărat. Intrai, te tolăneai într-un fotoliu, poate iţi alegeai o 
revistă şi o răsfoiai, te uitai la fotografiile cu top-modele care 
fac reclamă la margarină, la fotografiile lucioase cu staruri de 
cinema şi maşini de ultimă generație şi simţeai cum ţi se 
înalţă mintea. Grinda era de jur-împrejurul tău şi parcă te aflai 
într-un culoar imens, plin de energie, dar mintea ţi se înălța 
mereu spre acoperiş şi acolo găsea nişa aceea veche. 

Poate pe vremuri, imediat după retragerea lui Prim, pe 
când vocea lui Gan încă mai răsuna prin sălile macroversului, 
Grinzile erau netede şi lustruite. Dar zilele acelea sunt demult 
apuse. Acum Drumul Ursului şi al Ţestoasei este erodat şi 
gloduros, plin de gropi şi vârfuri şi strâmtori şi fisuri; o 
mulțime de locuri în care îti poţi vâri degetele ca să apuci ce e 
acolo, iar uneori tragi, iar alteori simţi cum tu însuți te prelingi 
înăuntru ca un strop de acid înzestrat cu rațiune. lar toate 
aceste senzații sunt incredibil de plăcute. Erotice. 

lar în cazul lui Ted mai este şi altceva, deşi habar nu are că 
este caz unic până nu îi spune Trampas. De fapt acesta nu a 
vrut să-i spună nimic, dar are o eczemă nenorocită, pricepeți, 
iar asta schimbă totul. Greu de crezut că un scalp solzos să 
fie răspunzător pentru salvarea Turnului Întunecat, dar ideea 
aceasta nu este chiar exagerată. 

Nu este exagerată deloc. 


10 


— În Algul lucrează cam o sută optzeci de indivizi, spuse 
Ted. Nu vă spun eu cum să vă faceţi treaba, dar poate vă 
interesează informaţia asta. Cu aproximaţie, sunt câte şaizeci 
pe tura de opt ore, câte douăzeci din fiecare specie. Pentru că 
taheenii au văzul cel mai ager, sunt de obicei postați în 
turnurile de pază. Sapienşii patrulează de-a lungul gardurilor, 
prin exterior. Cu arme, aveţi de grijă! Arme grele! La 
conducere sunt Prentiss, Stăpânul, şi Finli o' Tego, Şeful 
Securităţii - sapiens şi, respectiv, taheen. Dar majoritatea 
gărzilor sunt can-toi... căutători, adică. 

În general căutătorii nu se înţeleg cu Sfărâmătorii; relaţia 
dintre ei nu depăşeşte graniţele unei camaraderii pur formale. 
Dinky mi-a zis odată că sunt invidioşi pe noi deoarece suntem 
ceea ce ei numesc „sapienşi finisaţi”. La fel ca paznicii 
sapienşi, atunci când sunt de serviciu, can-toii poartă şi ei 
„bonetele-minţii” ca să nu le putem „gini” gândurile. Chestia 
e că Sfrămătorii n-au încercat să „ginească” nimic altceva în 
afară de Grindă şi poate că şi-au şi pierdut îndemânarea. 
Mintea e şi ea un biet muşchi şi se atrofiază dacă nu o 
foloseşti. 

Pauză. Pocnet mic. Apoi: 

— Nu cred că voi fi în stare să termin. Sunt dezamăgit, dar 
nu tocmai surprins. Aşa că asta va fi ultima mea poveste, 
oameni buni, îmi pare rău. 

Un sunet înăbuşit. Altul ca o înghiţitură. Susannah era 
sigură că Ted bea puţină apă. 

— V-am spus că taheenii nu au nevoie de „bonetele- 
minţii”? Engleza lor este perfectă şi nu o dată am simţit că şi 
ei au oarece capacităţi limitate de „ginire” a gândurilor. Le 
pot transmite şi le pot recepționa puţin, nu mult. Dar dacă 
încerci să intri în mintea lor, nu auzi decât nişte zgomote 
albe, ca un fel de paraziți ai minţit. Am presupus că este 
vorba despre un mecanism de protecţie. Dinky e de părere că 
aşa gândesc ei. Oricum ar fi, le este mult mai uşor: nu trebuie 
să ţină minte să-şi pună bonetele în fiecare dimineaţă! 


Trampas era unul dintre conducătorii can-toilor. Azi îl 
vedeai plimbându-se pe Strada Mare din Pleasantville sau 
aşezat pe o bancă din mijlocul Promenadei, în mână cu una 
din cărţile alea de autoperfecţionare, cum ar fi Şapte paşi de 
urmat pentru o gândire pozitivă. lar în ziua următoare îl vezi 
sprijinindu-se de zidul Casei Inimilor Sfărâmate, bucurându-se 
de soare. La fel fac şi ceilalţi mercenari can-toi. Nici eu şi nici 
Dinky n-am fost în stare să ne dăm seama dacă este vorba 
despre un tipar comportamental. Deşi nu prea credem. 

Trampas se deosebea de cei din soiul lui prin lipsa 
completă de invidie. Dimpotrivă: e chiar un tip prietenos - 
mai bine zis, a fost. De multe ori nici nu ziceai că e can-toi. lar 
colegii lui nu par a-l îndrăgi prea mult. Ceea ce e ironic, vedeţi 
voi, pentru că, dacă există acel proces al evoluției despre 
care bat ei câmpii, atunci Trampas e unul dintre puţinii care 
par a fi obţinut ceva rezultate în sensul ăsta. Râsul lui, de 
exemplu. Căci, în general, râsul can-toilor sună ca o găleată 
plină cu pietre şi dată de-a dura pe un tobogan metalic: te 
înfioară până în măduva oaselor, cum zice Tanya. Râsul lui 
Trampas are nişte accente mai stridente, dar în rest sună 
perfect normal. Şi cred că se întâmplă aşa pentru că el râde 
cu adevărat. Râde cu sinceritate. Ceilalţi doar se prefac. 

Într-o zi am intrat în vorbă cu el. Pe Strada Mare, în faţa 
cinematografului. Războiul stelelor se relua a 'nşpea mia 
oară. Dacă există vreun film de care Sfărâmătorii nu se mai 
satură, atunci acela e Războiul stelelor. 

L-am întrebat dacă ştie originea numelui său. Şi el mi-a 
răspuns că da, sigur că da, numele i-a fost dat de clanul lui. 
La un moment dat în viaţă, fiecare can-toi primeşte un nume 
de sapiens din partea clanului său, ca un fel de semn al 
maturizării. Dinky zice că primesc numele ăsta după ce au 
făcut laba prima dată, dar aşa e Dinky: numai la măscări se 
gândeşte. Adevărul este că nu ştim şi, în fond, nici nu 
contează, însă unele din numele acestea sunt destul de 
comice. E unul care seamănă cu Rondo Hatton, îl ştiţi? Un 
actor de filme de prin anii treizeci care suferea de 
acromegalie şi primea numai roluri de monştri şi psihopati. 


Dar, ce să vezi? Can-toiul respectiv a primit numele lui 
Thomas Carlyle!*. Mai e unul pe care îl cheamă Beowulf şi 
altul Van Gogh Baez. 

Susannah îşi acoperi faţa cu mâinile ca să-şi înăbuşe 
chicotitul. 

— l-am spus că Trampas e un personaj dintr-un western 
celebru, un roman cu titlul Virginianul%2. Sigur, era un 
personaj secundar, un măscărici, chiar, dar lui Trampas îi 
aparţine replica pe care şi-o aminteşte toată lumea: 
„Zâmbeşte când zici asta!” Trampas al nostru s-a simţit 
măgulit şi uite aşa am ajuns să-i povestesc cartea la o cafea 
luată de la drogherie. 

Şi ne-am împrietenit. Eu îi povesteam ce se mai întâmplă în 
micuța noastră comunitate de Sfărâmători, iar el îmi relata 
întâmplări interesante, dar inofensive din partea /ui de gard. 
Se plângea mai mereu de eczema care îi provoca mâncărimi 
îngrozitoare în zona capului. Ca să se scarpine, îşi tot scotea 
pălăria - de fapt o tichie viu colorată, foarte asemănătoare cu 
o yarmulka evreiască, însă confecţionată din doc. Spunea că 
acolo era cel mai rău loc unde să ai mâncărimi, mai rău chiar 
decât mai jos, la socoteală. Şi, puţin câte puţin, mi-am dat 
seama că îi puteam citi gândurile de fiecare dată când îşi 
dădea tichia jos ca să se scarpine. Nu-i citeam doar gândurile 
de la suprafaţă, ci i le citeam pe toate. Dacă eram mai atent 
(şi am învăţat să fiu), puteam selecta gândul care mă 
interesa, tot la fel cum reuşeşti să găseşti articolul dorit dintr- 
o enciclopedie doar răsfoind-o. Ba nu, nu-i un exemplu bun. 
Mai degrabă era ca atunci când cineva închide şi deschide un 
aparat de radio în timpul buletinului de ştiri. 

— Futu-i, oftă Eddie, luând un alt biscuit graham. 

Murea după o cană cu lapte în care să-i înmoaie: biscuiţii 
graham fără lapte i se păreau cam ca biscuiţii Oreo fără 
umplutura albă din mijloc. 


101 Thomas Carlyle (1795-1881) - istoric şi filosof scoţian (n. 
tr.). 
102 The Virginian de Owen Wister, apărut în 1902 (n. tr.). 


— Imaginaţi-vă cum e să dai volum maxim unui radio sau 
televizor, continuă vocea slăbită şi ruginită a lui Ted, iar apoi 
să-l închizi... repederepederepede. 

Legase intenţionat cuvintele, aducându-le un zâmbet pe 
buze - chiar şi lui Roland. 

— Poate că aşa înţelegeţi ce vreau să zic. Acum am să vă 
spun ce am aflat. Bănuiesc că ştiţi deja, dar nu-mi pot asuma 
riscul ăsta. Este mult prea important. 

Probabil că aţi aflat, doamnă şi domnilor, că există un Turn. 
La un moment dat, în vechime, şase grinzi se încrucişau 
acolo, hrănindu-se cu puterea lui, căci este o sursă 
inimaginabilă de energie, şi sprijinindu-l, aşa cum cablurile de 
ancorare sprijină o antenă radio. Patru din cele şase Grinzi nu 
mai există, cea de-a patra a fost distrusă de curând. Cele 
două rămase sunt Grinda Ursului, Drumul Ţestoasei, adică 
Grinda lui Shardik; şi Grinda Elefantului, Drumul Lupului, pe 
care unii o numesc Grinda lui Gan. 

Mă întreb dacă vă puteţi imagina groaza pe care am simțit- 
o când am descoperit ce făceam eu de fapt în Camera de 
Lucru. Când îmi scărpinam, metaforic vorbind, mâncărimea 
aia inofensivă. Deşi am ştiut tot timpul că trebuie să fie vorba 
despre ceva important, am ştiut. 

Şi a mai fost ceva şi mai rău, ceva ce nici măcar nu am 
bănuit, ceva ce avea legătură doar cu mine. Ştiam că sunt 
diferit de ceilalţi în anumite privinţe; de pildă, mi se părea că 
sunt singurul  Sfărâmător înzestrat cu un dram de 
compasiune. V-am spus că, atunci când pe ceilalţi îi apucă 
angoasele, la mine vin ca să-i liniştesc. Pimli Prentiss a 
insistat să oficieze căsătoria dintre Tanya şi Joey Rastosovich, 
tot repetând că el e ca un căpitan de pe un vas de croazieră. 
Şi, fireşte, cei doi au acceptat. Dar după aceea, au venit 
amândoi la mine în apartament şi Tanya mi-a zis: 
„Căsătoreşte-ne tu, Ted. Doar aşa putem fi cu adevărat soţ şi 
soţie.” 

Şi sunt momente când mă întreb: „Chiar crezi că doar 
despre asta a fost vorba? Înainte să te împrieteneşti cu 
Trampas şi să începi să-i asculţi gândurile de fiecare dată 


când îşi scotea tichia ca să se scarpine, chiar ai crezut că 
dramul de milă şi dramul de dragoste pe care le ai în suflet 
erau singurele lucruri care te deosebeau de ceilalţi? Sau te 
amăgeai singur şi în privinţa asta?” 

Nu ştiu precis, dar poate că sunt nevinovat din punctul 
acesta de vedere. Mărturisesc cu toată sinceritatea că nu am 
ştiut că talentul meu înseamnă mult mai mult decât citirea 
gândurilor şi Sfărâmarea Grinzii. Cum să vă spun eu... sunt ca 
un microfon pentru un cântăreţ sau ca un steroid pentru un 
muşchi. Îi... amplific. Să zicem că avem o unitate de forţă şi o 
numim darks, bine? În Camera de Lucru, douăzeci sau treizeci 
de oameni sunt capabili să emită cincizeci de darks pe oră, 
fără mine. Cu mine? Poate cinci sute de darks pe oră. lar 
creşterea aceasta se face brusc, nu treptat. 

Ascultând gândurile lui Trampas am aflat că mă considerau 
prada secolului, poate prada tuturor timpurilor, singurul 
Sfărâmător cu adevărat indispensabil. Deja îi ajutasem să 
fărâme o Grindă şi le economiseam secole din lucrul la Grinda 
lui Shardik. Şi, doamnă şi domnilor, atunci când Grinda lui 
Shardik va fi distrusă, Grinda lui Gan va mai rezista doar 
foarte puţin. lar când Grinda lui Gan va fi, la rândul ei, 
distrusă, Turnul Întunecat se va prăbuşi, toată viaţa va pieri şi 
însuşi Ochiul Existenţei va orbi. 

Nu ştiu să vă spun cum de am fost în stare să-mi ascund 
suferinţa de Trampas. Oricum, am motive să cred că nu 
rămăsesem chiar atât de impasibil pe cât am crezut. 

Am înţeles că trebuie să ies de aici. Atunci a venit Sheemie 
la mine pentru prima dată. Cred că mă citise de la bun 
început, cred doar, nu sunt nici acum sigur şi nici Dinky nu 
este. Tot ce ştiu este că într-o noapte a venit în camera mea 
şi mi-a trimis gândul acesta: „Am să fac o groapă pentru tine, 
sai, dacă vrei. Şi atunci ai să poţi să pleci-pa-pa.” L-am 
întrebat la ce se referă şi el nu mi-a răspuns, ci doar s-a uitat 
lung la mine. Straniu cât de multe ne poate spune o singură 
privire, nu credeţi? Nu-mi insulta inteligența. Nu mă face să 
pierd timpul Nu ţi-l pierde tu. Dar nu am citit gândurile astea 
în mintea lui, nu, nici vorbă. | le-am citit pe chip. 


Roland scoase un mărâit ce aducea cu o confirmare. Ochii 
strălucitori ai pistolarului erau fixaţi pe rolele magnetofonului. 

— L-am întrebat apoi unde crede că va da groapa. Mi-a 
răspuns că nu ştie, cum mi-o fi norocul. Cu toate acestea, nu 
am reflectat prea mult la propunerea lui. Mi-era teamă să nu 
născocesc pretexte ca să rămân. Şi i-am zis: „Bine, Sheemie, 
ajută-mă să plec-pa-pa.” 

A închis ochii şi s-a concentrat. Şi, pe neaşteptate, colţul 
camerei mele nu mai era acolo. Şi vedeam maşini. 
Distorsionate, dar maşini adevărate. Maşini americane. Nu m- 
am împotrivit şi nu am pus nicio întrebare. Pur şi simplu m-am 
lăsat în seama lui. Nu eram deplin convins că puteam trece în 
cealaltă lume, dar ajunsesem într-un punct în care nici nu-mi 
mai păsa. Mă gândeam ca moartea era cel mai bun lucru la 
care mă puteam aştepta. Măcar aşa aş fi reuşit să-i 
încetinesc. 

Dar chiar înainte să fac saltul, Sheemie mi-a transmis: 
„Caută-l pe prietenul meu Will Dearborn. Numele lui real este 
Roland. Prietenii lui sunt morţi, dar el nu e, pentru că încă îl 
mai aud. Acum e pistolar şi are alţi prieteni. Adu-i pe toţi aici 
şi ei o să-i împiedice pe oamenii răi să mai rănească Grinda, 
la fel cum i-a împiedicat pe Jonas şi prietenii lui să mă 
omoare.” Pentru Sheemie un discurs atât de lung era ca o 
predică. 

Am închis ochii şi am trecut. Preţ de o fracțiune de secundă 
am avut senzaţia că atârn cu capul în jos, dar atâta tot. N-am 
auzit niciun clopot, nu mi-a fost greață. Destul de plăcut, cel 
puţin în comparaţie cu uşa din Santa Mira. M-am pomenit în 
patru labe pe marginea unei străzi aglomerate. Prin buruieni 
zbura o foaie de ziar. Am prins-o şi am aflat că aterizasem în 
aprilie 1960, la aproape cinci ani după ce Armitage şi amicii 
lui ne-au mânat prin uşa din Santa Mira, în celălalt capăt al 
ţării. Pentru că am uitat să vă spun, ziarul era Courantul din 
Hartford. lar strada era Bulevardul Merritt. 

— Sheemie poate să facă uşi magice! strigă Roland. 

Tot timpul cât ascultase înregistrarea strânsese patul 
pistolului în mână. Acum îl puse alături de el. 


— Asta e teleportarea! Asta înseamnă! 
— Taci, Roland, îl apostrofă Susannah. Asta trebuie că e 
povestea din Connecticut. Vreau s-o ascult. 


11 


Dar niciunul dintre ei nu află ce s-a întâmplat în 
Connecticut. Ted promite că le va povesti altădată, dar le 
spune că a fost prins în Bridgeport în vreme ce incerca să 
facă rost de suficienți bani ca să poată dispărea de tot. 
Căutătorii l-au înghesuit într-o maşina, l-au dus la New York şi 
acolo l-au vârât într-o cârciumă care se cheamă Dixie Pig. De 
acolo au ajuns în Fedic, iar din Fedic au ajuns în Gara Bubuit 
de Tunet. Din gară au venit direct la Devar-Toi, o, Ted, ce 
mult ne bucurăm să te vedem, bine ai revenit 

Din a patra rolă nu a mai rămas decât un sfert, iar vocea lui 
Ted este teribil de răguşită,. Dar continuă: 

— Nu lipsisem mult, dar aici timpul făcuse unul din salturile 
lui ciudate înainte. Humma o’ Tego nu mai era, probabil 
fusese pedepsit din cauza evadării mele, iar în locul lui fusese 
numit Prentiss din New Jersey, ki'-dam-ul. EI şi cu Finli m-au 
interogat de foarte multe ori în apartamentul Stăpânului. Nu a 
existat tortură fizică (cred că încă mă mai considerau prea 
important ca să rişte să mă „defecteze”), dar am avut parte 
de suficiente stări proaste şi jocuri ale minţii. De asemenea, 
mi-au explicat extrem de limpede că, dacă mai încercam să 
evadez, atunci prietenii mei din Connecticut vor fi executați. 
lar eu le-am spus: Ce e cu voi de nu pricepeți? Îşi vor da 
oricum duhul, dacă eu îmi fac treaba pentru care m-ati adus 
aici. Toată lumea îşi va da duhul, poate în afară doar de ăla 
căruia voi îi ziceti Regele Purpuriu. ” 

Prentiss şi-a împreunat degetele la vârfuri, în maniera lui 
insuportabilă, şi mi-a zis: „S-ar putea să fie adevărat, sai, dar 
la fel de bine s-ar putea să nu fie. Și dacă este, noi nu vom 
suferi când ne vom «da duhul», ca să folosesc aceeaşi 
expresie. Micutul Bobby şi micuța Caroly pe de altă parte... ca 


să nu mai vorbim despre mama lui Carol şi de prietenul lui 
Bobbyy Sully-John...” Nu a mai încheiat. Şi acum mă întreb 
dacă ştiau cât de tare mă înspăimântaseră cu ameninţarea 
aia la adresa prietenilor mei. Şi cât de tare mă înfuriaseră. 

Toate întrebările lor se învârteau în jurul celor două lucruri 
pe care voiau să le afle: De ce am fugit şi Cine m-a ajutat. Aş 
fi putut recurge la procedeul ăla vechi folosit de prizonierii de 
război din filme, ştiţi la ce mă refer, nu? Când, indiferent de 
întrebare, ei răspund cu numele, gradul şi numărul de pe 
plăcuța de identificare. Însă m-am decis să-mi asum riscul de 
a fi mai comunicativ. Am vrut să evadez de acolo, le-am zis 
eu, pentru că am surprins o scânteiere de la una din gărzile 
can-toi şi astfel am aflat ce facem noi cu adevărat acolo şi nu 
mi-a plăcut. Cât despre cum am reuşit să fug, le-am spus că 
nu ştiu. M-am dus bine-mersi la culcare într-o seară, am zis 
eu, şi m-am trezit pe Bulevardul Merritt. La început m-au 
ridiculizat, apoi au cam început să mă creadă, mai cu seamă 
pentru că eu nu am schimbat nici măcar o virgulă din 
povestea mea, indiferent de câte ori m-au întrebat. Şi, fireşte, 
ştiau cât de puternic eram şi cât de mult mă deosebeam de 
ceilalți. 

— Spune-mi, sai, crezi că te-ai teleportat în mod 
inconştient? m-a întrebat Finli. 

— De unde să ştiu? l-am întrebat la rândul meu. 

Întrebarea în loc de răspuns este o tehnică bună de folosit 
în timpul unui interogatoriu, cel puțin asta e părerea mea, 
atâta vreme cât interogatoriul este unul relativ permisiv, aşa 
cum era acesta. 

— N-am ştiut că aş avea un asemenea har, dar, în fond, nu 
ştim mereu ce se ascunde în subconştientul nostru, nu 
credeți? 

— Ar fi bine să nu fi fost tu, a zis atunci Prentiss. Ne putem 
împăca cu orice fel de talent, oricât de fantastic, mai puțin cu 
acela. Talentul acela, domnule Brautigan, reprezintă sfârşitul 
chiar şi pentru un angajat atât de valoros ca tine. 

Nu l-am crezut, dar ce mi-a povestit Trampas după aceea 
m-a făcut să presupun că Prentiss spusese adevărul. In fine, 


ideea e că nu m-am abătut niciun milimetru de la povestea 
mea inițială. 

Cameristul lui Prentiss, un tip pe nume Tassa (era sapiens, 
dacă aveți senzaţia că ar conta asta) intra din când în când în 
cameră cu biscuiţi şi cutii de Nozz-A-La. Personal, îmi place 
sucul ăsta, pentru că mi se pare că seamănă puțin la gust cu 
berea de ghimbir. Prentiss mi-a spus că pot să mă servesc din 
tot ce-mi doreşte inima, bineînțeles după ce le voi fi mărturisit 
de la cine căpătasem eu informațiile şi cum am evadat din 
Algul Siento. Şi luau de la capăt tot şirul întrebărilor, pe care 
acum mi le puneau printre plescăieli de biscuiţi şi râgâieli de 
Nozzie. Dar de fiecare dată se înduioşau şi-mi dădeau şi mie 
un suc şi un biscuit. Vedeți voi, doamnă şi domnilor, se pare 
că nu aveau destulă vână de nazişti în ei ca să mă facă să-mi 
dezvălui secretele. Au încercat să-mi intre în minte, să mă 
„ginească”, fireşte, dar... cunoaşteţi vorba aia veche care zice 
„hu te apuca să dai lecții maestrului"? 

Eddie şi Susannah dau din cap. La fel şi Jake, care a auzit-o 
de nenumărate ori în convorbirile tatălui său cu subalternii de 
la postul de televiziune. 

— Sunt convins că o cunoaşteţi, reia Ted povestea. La fel 
de corect e să spui că „nu poți gini un ginitor” cel puțin nu pe 
unul care a depăşit un anumit nivel al înțelegerii Acum, aş 
face bine să trec la subiect, înainte de a-mi pierde vocea de 
tot. 

Într-o zi, cam la vreo trei săptămâni de când mă aduseseră 
înapoi, Trampas m-a abordat pe Strada Mare din 
Pleasantville. II cunoscusem deja pe Dinky, mi-am dat seama 
că suntem spirite înrudite şi, cu ajutorul lui, începeam să-l 
cunosc mai bine pe Sheemie. Pe lângă interogatoriile mele 
Zilnice din Casa Directorului, în Algul se mai petreceau o 
mulțime de lucruri. Mă gândisem foarte puţin la Trampas de 
când mă întorsesem, dar el nu se gândise la nimic altceva 
decât la mine. După cum aveam să aflu foarte curând. 

— Ştiu răspunsurile la întrebările pe care ti le tot pun, mi-a 
zis el. Ce nu ştiu e de ce nu m-ai turnat. 

I-am spus că niciodată nu aş face aşa ceva, că nu am fost 


educat în spiritul trădării. Şi, în plus, nu-mi vârau în rect vreo 
sulă conectată la curent electric şi nici nu-mi smulgeau 
unghiile... deşi cred că ar fi recurs la tehnici de acest gen 
dacă ar fi fost vorba despre oricine altcineva. Tortura cea mai 
mare a fost să mi lase să înghit în sec cam un ceas şi 
jumătate, cu ochii la farfuria cu biscuiţi de pe biroul lui 
Prentiss, până să se înduplece şi să-mi dea şi mie voie să 
mănânc unul. 

— La început am fost supărat pe tine, mi-a spus Trampas, 
dar după aia am priceput că poate şi eu aş fi făcut la fel în 
locul tău. În prima săptămână după ce te-ai întors, aproape că 
n-am pus geană pe geană, crede-mă. Mă perpeleam în pat, în 
camera mea din Casa Damli, aşteptându-i să apară din clipă 
în clipă şi să mă lege. Ştii ce ar face dacă ar afla că despre 
mine e vorba? 

I-am răspuns că nu am nici cea mai vagă idee. Atunci el mi- 
a zis că ar fi biciuit de Gaskie, Secundul lui Finli, apoi, cu 
sângele şiroindu-i pe spinare, ar fi alungat în pustietăţi, unde 
ori va muri în Discordia, ori îşi va găsi de lucru în castelul 
Regelui Roşu. Dar drumul nu era deloc uşor. La sud-est de 
Fedic te puteai îmbolnăvi de Boala Corozivă (cancer, probabil, 
dar o formă foarte rapidă, foarte dureroasă şi extrem de 
urâtă) sau de cea botezată mai simplu, „Demenţa”. Copiii lui 
Roderick sunt cei predispuşi, în mod obişnuit, la ambele 
maladii, dar şi alţii. Problemele dermatologice minore din 
Bubuit de Tunet - eczemele, coşurile şi erupțiile par a fi doar 
o avanpremieră a afecţiunilor existente în Lumea de Capăt. 
lar o slujbă la Curtea Regelui Purpuriu este singura speranță 
pentru un surghiunit pe acele meleaguri. Evident că Trampas, 
un can-toi, nu se putea duce în niciuna din Calle. Sigur, sunt 
mult mai aproape de Bubuit de Tunet şi sunt luminate de raze 
de soare adevărat, dar închipuiți-vă ce ar păti un taheen sau 
un căutător în Semiluna Callelor. 

Tet-ul lui Roland îşi închipuia foarte bine. 

— Nu trebuie să faci prea mare caz de toată povestea, i-am 
Zis eu. Cum bine zice Dinky, tipul ăla nou, „n-am obiceiul să- 
mi spăl chiloţii în public”. Atâta tot şi nimic mai mult. Nu 


confunda discretia cu noblețea de caracter. 

EI mi-a spus că tot îmi este profund recunoscător, apoi s-a 
uitat în jur şi mi-a şoptit: 

— Uite, Ted, eu iţi voi răsplăti bunătatea sfătuindu-te să 
cooperezi în măsura în care iți este cu putință. Nu vreau să zic 
să mă bagi în belea, dar nu vreau să ai nici tu mai multe 
probleme. S-ar putea să nu aibă chiar atâta nevoie de tine pe 
cât crezi. 

Acum, doamnă şi domnilor, aş dori să mă ascultați cu mare 
luare-aminte, pentru că ceea ce vă spun s-ar putea să fie de o 
importanță crucială. Dar eu nu-mi dau seama, pur şi simplu 
nu ştiu. Nu ştiu decât că spusele lui Trampas mi-au dat fiori 
până în măduva oaselor. Mi-a zis că în toate celelalte lumi de 
dinafară există una unică. | se spune Lumea Reală. Despre ea 
Trampas nu ştie decât că este reală, exact aşa cum a fost 
Lumea de Mijloc înainte ca Grinzile să înceapă şi se slăbească, 
iar Lumea de Mijloc să meargă mai departe. Pe partea cu 
America a acestei Lumi „Reale”, zice el, se întâmplă ca timpul 
să mai zvâcnească uneori, dar întotdeauna curge într-o 
singură direcție: înainte. lar în lumea aceasta trăieşte un om 
care este tot un fel de facilitator, ar putea fi chiar un gardian 
muritor al Grinzii lui Gan. 


12 


Roland îi căută privirea lui Eddie şi amândoi articulară 
acelaşi nume: King. 


13 


Trampas mi-a spus că Regele Purpuriu a încercat să-l ucidă 
pe omul ăsta, dar ka l-a protejat în permanență. 

— Se spune că este cântecul lui cel care a format cercul. 
Deşi nimeni nu ştie ce înseamnă vorbele astea, mi-a zis 
atunci Trampas. 

Acum, vedeți voi, doamnă şi domnilor, ka - nu Regele 


Purpuriu, ci bătrânul şi bine cunoscutul ka-a hotărât că omul 
acesta, gardianul acesta sau ce-o fi el, trebuie să moară. 
Pentru că s-a oprit, pricepeţi? Habar nu am ce cântec trebuia 
el să cânte, dar s-a oprit, nu-l mai cântă şi asta l-a făcut 
vulnerabil. Însă nu fată de Regele Purpuriu. Trampas mi-a tot 
repetat asta până mi-a intrat bine în cap. Faţă de ka a devenit 
el vulnerabil. 

— Nu mai cântă, mi-a zis Trampas. S-a terminat cântecul 
lui, singurul cântec care contează. A uitat trandafirul. 


14 


În tăcerea întunecată de afară, Mordred ascultă vorbele 
astea şi se retrase să mediteze la ele. 


15 


— Trampas mi-a spus toate astea ca să înțeleg că nu mai 
eram complet indispensabil. Fireşte că işi doreau să mă 
păstreze, probabil că ar fi o chestie formidabilă dacă Grinda 
lui Shardik ar fi distrusă Înainte ca moartea acestui om să 
provoace sfărâmarea Grinzii lui Gan. 

O pauză. 

— Dar nu-şi dau ei seama de nebunia ucigătoare a acestei 
curse spre marginea uitării, iar apoi în abis? Se pare că nu. 
Dacă şi-ar fi dat, nici nu ar fi început cursa. Sau este vorba 
doar despre o imaginație săracă? Nimănui nu i-ar conveni să 
creadă că un asemenea cusur primitiv ar putea aduce după 
sine sfârşitul, dar... 


16 
Exasperat, Roland îşi învârti degetele, ca şi cum bătrânul 


căruia îi aparţinea vocea i-ar fi putut vedea gestul. Voia să 
asculte mai departe, să asculte cu luare-aminte fiecare 


cuvânt, să afle ce ştia can-toiul despre Stephen King, dar 
Brautigan începuse să bată câmpii. Perfect de înţeles: omul 
era frânt. Însă aici putea fi o informaţie mai importantă decât 
orice altceva. Şi Eddie era conştient de asta. Roland îi citea 
nerăbdarea pe chipul încordat. Priviră împreună cum se 
desfăşoară şi restul de bandă rămasă, nu mai groasă de o 
treime de centimetru. 


17 


— ...dar noi nu suntem decât nişte sapienşi ignoranti şi 
cred că nu avem cum să cunoaştem asemenea lucruri... 

Scoate un oftat lung şi istovit. Rola se învârte şi se învârte, 
desfăşurând banda rămasă, rulând mut şi inutil printre 
capetele magnetofonului. Şi, într-un final: 

— L-am întrebat care e numele acestui om magic, iar 
Trampas mi-a spus „Nu ştiu, Ted, dar ştiu că nu mai există 
magie în el, pentru că a încetat să mai facă voia lui ka. Dacă îl 
lăsăm în pace, atunci Ka al lui Nouăsprezece, adică cel al 
lumii lui, şi Ka al lui Nouăzeci şi Nouă, cel al lumii noastre, se 
vor uni ca să... 

Și gata. Banda se terminase. 


18 


Capătul benzii lucioase fâlfâi fâșșşșâind până când Eddie, 
murmurând un „Futu-i” frustrat, se aplecă şi apăsă butonul 
STOP. 

— Tocmai când devenise interesant, comentă Jake. Şi uite 
că iar au apărut numerele alea. Nouăsprezece... şi nouăzeci şi 
nouă. 

Făcu o pauză, apoi le rosti împreună: 

— Nouăsprezece nouăzeci şi nouă. 

Apoi din nou: 

—  Unu-nouă-nouă-nouă. 1999. Anul Decisiv în Lumea 
Decisivă. Acolo unde s-a dus Mia ca să nască. Acolo unde 


Treisprezece Negru este acum. 

— Lumea Decisivă, Anul Decisiv, repetă Susannah. 

Scoase ultima rolă de pe ax, o ţinu ridicată în lumină vreme 
de câteva secunde, apoi o puse la loc în cutia ei. 

— Acolo unde timpul curge într-o singură direcţie. Aşa cum 
şi trebuie s-o facă. 

— Gan a creat timpul, interveni Roland. Aşa spune legenda. 
Gan s-a înălţat din neant (alte poveşti zic că din mare, dar 
este evident că şi unele, şi celelalte se referă la Prim) şi a 
făcut lumea. Apoi i-a dat un bobârnac cu vârful degetului şi 
aşa a creat timpul. 

Aerul părea mai dens în grotă. Poate datorită acestei 
revelații. Mai dens. Şi mai dens. Şi toţi îl simțeau cum se 
umflă şi se tot umflă, la fel ca burta Miei înainte de soroc. 
Nouăsprezece.  Nouăzeci şi nouă. Numerele acestea îi 
bântuiseră tot timpul. Le apăreau pretutindeni înaintea 
ochilor. Le vedeau scrise pe cer cu nori, cu cretă pe garduri 
din lemn. Le auzeau în vise. 

Ete îşi ridică ochişorii strălucitori, ciulindu-şi urechile. 

Susannah le spuse: 

— Atunci când Mia a plecat din camera noastră de la 
Hotelul Plaza-Park ca să se ducă la Dixie Pig - apropo, 
numărul camerei era 1999 - eu am căzut într-un fel de transă. 
Şi am visat tot felul de chestii... despre o celulă de 
închisoare... despre crainici de ştiri care anunţă că a murit 
cutare şi cutare şi, ce să vezi, a mai murit şi cutare... 

— Ne-ai povestit, şopti Eddie. 

Femeia scutură cu putere din cap. 

— Ba nu. Nu v-am povestii tot, Pentru că multe chestii nu 
aveau nicio noimă. De pildă, atunci când Dave Garroway1% a 
anunţat că băieţelul preşedintelui Kennedy a murit. Cum să 
moară micuțul John-John, cel care a salutat sicriul tăticului lui 
când a trecut cortegiul funerar pe lângă el? Nu v-am povestit, 


1% Dave Garroway (1913-1982) - personalitate a 
audiovizualului american, realizator al emisiunii The Today 
Show (n. tr.). 


pentru că era o sminteală, nimic mai mult. la spuneţi-mi, Jake, 
Eddie, aţi auzit voi de moartea micuţului John-John Kennedy în 
vreunul din când-urile voastre? 

Cei doi clătinară din capete. Nu auziseră aşa ceva. De fapt, 
Jake nici nu prea ştia despre cine vorbeşte Susannah. 

— Şi totuşi, a murit. În Lumea Decisivă şi într-un când de 
după ale noastre. Pun pariu că în când-ul lui 1999. Atunci 
moare fiul ultimului pistolar, o Discordia. Mi se pare acum că 
era ca şi cum mi-ar fi citit cineva pagina cu ferpare din 
Săptămânalul Călătorului în Timp. Un amestec de date din 
diferite când-uri. Mai întâi John-John Kennedy, apoi Stephen 
King. Nu auzisem niciodată de el, dar David Brinkley1% zicea 
că a scris Salem “s Lot. Asta-i cartea în care apărea Părintele 
Callahan, nu-i aşa? 

Roland şi Eddie încuviinţară printr-o înclinare a capetelor. 

— Părintele Callahan ne-a spus povestea lui. 

— Mda, sigur, zise Jake. Dar ce... 

Susannah începu să vorbească peste el. Ochii i se 
înceţoşaseră şi priveau în gol. Nedumeriţi. Incercând să 
înţeleagă. 

— Şi acum Brautigan îşi spune povestea /ui în faţa Ka-Tet- 
ului lui Nouăsprezece. Şi uitaţi-vă acum! Uitaţi-vă la contorul 
magnetofonului! _ 

Se aplecară cu toţii. In ecranul micuţ al contorului scria: 


1999 


— Cred că tot King a scris şi povestea lui, spuse ea. 
Bănuieşte cineva în ce an a apărut sau va apărea în Lumea 
Decisivă povestea aia? 

— 1999, spuse Jake abia auzit. Dar nu partea pe care ne-a 
nouă. Ci partea pe care nu am auzit-o. Aventura lui Ted în 
Connecticut. 

— lar voi l-aţi cunoscut, spuse Susannah, privindu-şi dinh-ul 


104 David Brinkley (1920-2003) -  coprezentator al 
principalului program de ştiri al postului NBC (n. tr.). 


şi soţul. Voi l-aţi cunoscut pe Stephen King. 

Cei doi încuviinţară din nou. 

— El l-a creat pe Părinte, el l-a creat pe Brautigan, el ne-a 
creat pe noi, continuă ea, ca pentru sine şi clătină cu forţă din 
cap. Nu, nu-i aşa. „Toate lucrurile slujesc Grinda.” El ne-a... 
ne-a facilitat. 

— Mda, zise Eddie. Da, bine. Pare logic. 

— Am visat că eram într-o celulă de închisoare, spuse 
Susannah. Îmbrăcată cu aceleaşi haine pe care le avusesem 
pe mine atunci când m-au arestat. Şi David Brinkley spunea 
că Stephen King a murit, vai şi amar, Discordia... sau cam aşa 
ceva. Tot Brinkley mai zicea că... 

Se întrerupse şi se încruntă, încercând să-şi amintească. 
Dacă ar fi simţit că este nevoie, i-ar fi cerut lui Roland să o 
hipnotizeze pentru a-i aduce amntirea la suprafaţă. Dar se 
dovedi că nu era nevoie. 

— Brinkley zicea că Stephen King a fost lovit de o mini- 
furgonetă pe când se plimba prin apropierea locuinţei sale din 
Lovell, statul Maine. 

Eddie tresări puternic. Roland se înclină spre ea, cu ochii 
arzându-i în orbite. 

— Aşa ştii tu? 

Susannah dădu cu fermitate din cap. 

— A cumpărat casa de pe Aleea Carapacea Țestoasei! mugi 
pistolarul. 

Întinse mâna şi-l înşfăcă pe Eddie de cămaşă. Tânărul nici 
nu observi 

— Fireşte că a cumpărat-o! Ka vorbeşte, iar vântul bate! A 
mers niţel mai departe pe Calea Grinzii şi a cumpărat casa în 
locul unde realitatea este mai diluată! Unde i-am văzut pe 
vizitatori! Unde am stat de vorbă eu John Cullum şi unde ne- 
am întors apoi! Ai vreo îndoială? A; vreo fărâmă de îndoială că 
aşa a fost? 

Eddie scutură din cap. Sigur că nu avea nici cea mai mică 
îndoială. Vestea asta sunase în capul lui aşa cum sună 
clopotul la bâlci când loveşti pedala cu ciocanul, iar greutatea 
din plumb ţâşneşte până în vărtul stâlpului. Şi ca premiu 


primeşti o păpuşă Kewpie. Dar de ce neapărat o păpuşă 
Kewpie? Pentru că aşa voia Stephen King? Pentru că Stephen 
King venea dintr-o lume în care Gan crease timpul printr-o 
mişcare a degetului Lui divin? Pentru că, dacă Stephen King 
spune Kewpie, răspundem toți Kewpie şi spunem cu toţii 
mulţumim foarte frumos? Dar, dacă i-ar veni cumva ideea că 
premiul pentru că ai atins clopoţelul la „Incearcă-ţi puterea” 
ar fi o păpuşă Cloopie, atunci oare ar repeta şi e; Cloopie? 
Eddie bănuia că răspunsul era „DA”. De fapt, era convins că 
acesta era răspunsul, la fel de convins cum era de faptul că 
Oraşul Cooperatist se afla în Brooklyn. 

— David Brinkley a mai spus că Stephen King avea cincizeci 
şi doi de ani. Voi l-aţi cunoscut, aşa că faceţi socoteala. Ar fi 
putut el să aibă cincizeci şi doi de ani în 1999? 

— Pe fecioria ta că da, îi răspunse Eddie, aruncându-i lui 
Roland o privire întunecată şi consternată. Şi, de vreme ce tot 
dăm peste nouăşpe... că, uite, numele lui Ted Stevens 
Brautigan, haide, numărați literele!... pun prinsoare că-i vorba 
de mai mult decât de un simplu an. Nouăsprezece... 

— E o dată, zise Jake pe un ton alb. Sigur că da. Data 
Decisivă din Anul Decisiv din Lumea Decisivă. Adică ziua a 
nouăsprezecea a unei luni din anul 1999. Cel mai probabil o 
lună de vară, pentru că el era la plimbare. 

— Acum este vară acolo, spuse Susannah. lunie. Luna a 
şasea. Întoarceţi 6 cu fundul în sus şi veţi obţine 9. 

— Mă rog... Şi dacă citim „card” pe dos obţinem „drac”, 
încercă să glumească Eddie, dar şi vocea lui părea tulburată. 

— Cred că Susannah are dreptate, spuse Jake. Cred că-i 
vorba despre 19 iunie. Atunci îl calcă maşina pe King şi chiar 
şi şansa ca el să reînceapă lucrul la povestea Turnului 
Întunecat, la povestea noastră, va fi kaput. Atunci se va 
termina cu Grinda lui Gan. Şi nu va mai rămâne decât cea a 
lui Shardik, şi aşa mult prea slăbită. 

Se uită la Roland. Chipul i se făcuse palid, buzele 
căpătaseră o nuanţă vineţie. 

— Se va frânge uşor ca o scobitoare. 

— Poate că deja s-a frânt, zise Susannah. 


— Ba nu, o contrazise Roland. 

— De unde ştii? îl întrebă ea. 

Pistolarul se întoarse spre femeie cu un zâmbet îngheţat, 
lipsit de umor. 

— Pentru că încă mai suntem aici. 


19 


— Cum am putea noi să împiedicăm toate astea? întrebă 
Ted. Trampas i-a zis lui Ted că e mâna lui ka. 

— Poate nu a înţeles el bine, spuse Jake, dar tonul îi era 
şovăielnic, nefiind convins. A fost doar un zvon şi el nu l-a 
înţeles bine. Şi, staţi aşa, poate King nu păţeşte nimic până în 
iulie. Sau august. Sau septembrie, da, sigur că da! Ar putea 
să fie vorba despre septembrie, nu credeţi? In fond 
septembrie e luna a noua. 

Toţi ochii se întoarseră spre Roland, care stătea pe jos, cu 
piciorul întins. 

— Uite, acolo doare, şopti el ca pentru sine. 

Îşi atinse şoldul drept... apoi coastele... şi tâmpla dreaptă. 

— Am început să am migrene. Tot mai rele. Nu mi s-a părut 
important să vă spun şi vouă. 

Îşi trecu mâna cu cele două degete peste partea dreaptă a 
trupului. 

— Aici va fi lovit. Şold zdrobit. Coaste rupte. Cap spart. Va fi 
aruncat într-un şanţ şi va muri. Ka... şi sfârşitul lui ka. 

Ochii i se limpeziră şi se întoarse iute spre Susannah. 

— Ce dată era când ai fost în New York? Adu-mi aminte. 

— Întâi iunie 1999. 

Roland dădu din cap şi i se adresă lui Jake: 

— Şi tu? Tot atunci, nu-i aşa? 

— Da. 

— Şi apoi aţi ajuns în Fedic... aţi făcut un popas... şi v-aţi 
continuat drumul spre Bubuit de Tunet. 

Se întrerupse, părând adâncit în gânduri. Şi rosti patru 
cuvinte, rar şi apăsat: 


— Încă mai este vreme. 

— Dar acolo timpul curge mai repede... 

— Şi dacă îl apucă să facă unul din salturile alea... 

— Ka... 

Vorbeau toţi în acelaşi timp. Apoi se opriră brusc, cu ochii la 
Roland. 

— Putem schimba vrerea lui ka, spuse el. S-a mai făcut 
asta. Fireşte că întotdeauna există un preţ care trebuie plătit, 
probabil ka-shume, dar nu este imposibil. 

— Cum ajungem acolo? vru să ştie Eddie. 

— Nu există decât o singură posibilitate: trebuie să ne 
trimită Sheemie. 

În grotă se aşternu tăcerea, întreruptă doar de bubuitul 
îndepărtat al tunetelor care dăduse numele acestui ţinut 
întunecat. 

— Avem două misiuni, spuse în cele din urmă Eddie. 
Scriitorul şi Sfărâmătorii. De care ne ocupăm mai întâi? 

— De scriitor, zise Jake. Cât încă îl mai putem salva. 

Însă Roland clătina din cap. 

— De ce nu? strigă Eddie. De ce nu, măi, omule? Doar ştii 
cât de nestatornic e timpul acolo! Şi curge într-un singur 
sens! Dacă ratăm fereastra asta de oportunitate, s-ar putea 
să nu mai avem o altă ocazie! 

— Trebuie să avem grijă şi de Grinda lui Shardik, spuse 
Roland. 

— Adică tu vrei să zici că Ted şi tipul ălălalt, Dinky, n-o să-l 
lase pe Sheemie să ne ajute decât dacă îi ajutăm noi pe ei 
mai întâi? 

— Nu. Sunt sigur că Sheemie va face asta pentru mine. Dar 
gândiţi-vă că ar putea păţi ceva atunci când noi ne vom afla 
în Lumea Decisivă. În cazul ăsta am rămâne blocaţi în anul 
1999. 

— Mai e şi uşa de pe Aleea Carapacea Ţestoasei... începu 
Eddie. 

— Dacă va mai fi acolo în 1999, Eddie. Ted ne-a spus că 
Grinda lui Shardik a început deja să cedeze, zise Roland 
clătinând din cap. Inima îmi spune că trebuie să ne ocupăm 


mai întâi de închisoarea aceea din vale. Dacă vreunul din voi 
este de altă părere, am să-l ascult bucuros. 

Nu spuse nimeni nimic. În afara peşterii, vântul se înteţise. 

— Trebuie să mai vorbim cu Ted înainte de a lua o 
hotărâre, spuse Susannah. 

— Ba nu, se împotrivi Jake. 

— Nu! întări şi Ete. 

Nicio surpriză: orice ar fi spus Eik era literă de lege pentru 
micuţ. 

— Cu Sheemie trebuie să vorbim, continuă băiatul. Pe 
Sheemie trebuie să-l întrebăm ce să facem mai întâi. 

Foarte încet, Roland aprobă din cap: aşa vor face. 


IX 
URME PE CALEA GRINZII 


1 


Când Jake se trezi după un somn tulburat de vise urâte, 
majoritatea desfăşurate în Dixie Pig, văzu că în grotă se 
strecurase o lumină firavă şi apatică. Pe vremea când era în 
New York, o asemenea lumină îl făcea să-şi dorească să 
chiulească de la şcoală şi să-şi petreacă întreaga zi pe 
canapea, citind, uitându-se la emisiuni-concurs la televizor, 
moţăind. Eddie şi Susannah dormeau îmbrăţişaţi în acelaşi 
aşternut. Ete renunţase la patul lăsat anume pentru el şi se 
culcase lângă Jake, cu boticul pe lăbuţa stângă din faţă. 
Lumea ar fi crezut că doarme dus, dar Jake observă o licărire 
aurie pe sub pleoapele bumblerului şi ştiu că şmecherul trage 
cu ochiul. Sacul de dormit al pistolarului era neatins. 

Jake se gândi la dinh-ul lui, apoi se ridică şi ieşi din peşteră. 
Ete îl urmi pe cărarea de pământ bătătorit, fără să facă vreun 
zgomot. 


2 


Roland părea obosit şi indispus, dar era ghemuit pe vine, 
iar Jake îşi spuse că probabil se simţea destul de bine dacă 
era în stare să stea în poziţia aia. 

Se ghemui şi el alături, cu mâinile atârnate între picioare. 
Roland îi aruncă o privire, dar nu îi spuse nimic. Apoi se uită 
iar spre închisoarea pe care personalul o numea Algul Siento, 
iar prizonierii o numeau Devar-Toi. Întunericul din jur părea că 
începe să se destrame. Însă nu fusese încă pornit soarele 
acela artificial; electric, atomic, sau cum o fi fost el produs. 


Ete scânci lângă Jake şi adormi instantaneu. Însă Jake nu se 
lăsă păcălit. 

— Heil şi o bună-de-dimineaţă veselă, spuse Jake când 
tăcerea devenise apăsătoare. 

Roland dădu din cap: 

— La fel şi ţie. 

El, unul, era vesel ca un marş funebru. Pistolarul care 
dansase o commala turbată la lumina torţelor în Calla Bryn 
Sturgis era acum la mii de ani depărtare. 

— Cum te simţi, Roland? 

— Dacă stau în poziţia asta înseamnă că mă simt destul de 
bine. 

— Da, sigur, dar cum te simţi? 

Roland îi aruncă o privire pătrunzătoare, apoi scoase din 
buzunar punga cu tutun. 

— Mă simt bătrân şi plin de bube pe dinăuntru, dacă vrei 
neapărat să ştii. Vrei o ţigară? 

Jake se gândi puţin şi spuse că voia. 

— Nu prea mai am în ce să le răsucesc, îl avertiză 
pistolarul. Mai e destul tutun în punga pe care am recuperat- 
o, dar nu şi foiţe. 

— Atunci păstrează-le pentru tine. 

Roland zâmbi. 

— Cel care nu-i în stare să fie generos cu proastele lui 
obiceiuri ar trebui să renunţe la ele. _ 

Răsuci două ţigări într-o frunză tăiată pe din două. li oferi 
una lui Jake, iar el şi-o aprinse pe cealaltă cu un chibrit pe 
care şi-l scăpără de unghie. În aerul rece, nemişcat de pe Can 
Steek-Tete, fumul pluti puţin în faţa lor, apoi se ridică încet, 
adunându-se într-un norişor. Lui Jake tutunul i se părea iute, 
aspru şi rânced, dar nu se plânse. Îi plăcea. Îşi aduse aminte 
de toate ocaziile când îşi jurase solemn că nu va fuma ca tatăl 
lui, niciodată-niciodată-niciodată. 

Şi iată-l acum cu prima ţigară în gură. Şi cu aprobarea 
noului său tată. 

Roland întinse mâna şi-i atinse cu un deget fruntea... 
obrazul stâng... nasul... bărbia. La ultima atingere Jake tresări 


uşor: îl cam durea locul acela. 

— Bubuliţe, observă pistolarul. Din cauza aerului de aici. 

Poate că o altă cauză ar fi fost tristeţea, durerea provocată 
de moartea Părintelui, însă nu-i împărtăşi lui Jake bănuiala lui, 
tocmai pentru a nu-i spori suferinţa provocată de dispariţia lui 
Callahan. 

— Tu n-ai niciuna, spuse Jake. Pielea ta e netedă ca un 
poponeţ de copil. Baaaftă, nene. 

— Da, nu am bubuliţe, fu de acord Roland, trăgând din 
ţigară. 

Prin lumina filtrată, se uitau amândoi la orăşelul din vale. 
Orăşelul cel liniştit, îşi spuse Jake, deşi părea mai mult decât 
liniştit: părea de-a dreptul mort. Apoi zări două siluete, puţin 
mai mari ca două puncte, deplasându-se una spre cealaltă. 
Fără îndoială că erau gărzile de sapienşi care patrulau de-a 
lungul gardului. Apoi se contopiră într-un singur punct şi 
rămaseră puţin timp aşa, drept care Jake îşi închipui că aveau 
ceva de vorbit, apoi punctul cel mare se împărţi din nou în 
două. 

— Nu am bubuliţe, dar mă doare şoldul al naibii de tare. 
Parcă azi-noapte mi l-a umplut cineva cu cioburi ascuţite. Şi 
fierbinți. Dar durerea de aici e mult mai rea. 

Şi îşi atinse tâmpla dreaptă. 

— Parcă mi l-aş fi spart. 

— Tu chiar crezi că simţi durerea provocată de rănile lui 
Stephen King? 

In loc să-i răspundă prin vorbe, Roland îşi puse arătătorul 
de la mâna stângă peste cercul format din degetul cel mare şi 
cel mic de la dreapta. Gest care voia să spună: /ți spun 
adevărul. 

— Nasol, zise Jake cu părere de rău. Şi pentru el, şi pentru 
tine. 

— Poate; sau poate că nu. Gândeşte-te, Jake, gândeşte-te 
bine. Numai fiinţele vii simt durerea. Ce simt eu sugerează că 
nu va muri pe loc. Prin urmare ne va fi mai uşor să-l salvăm. 

Jake îşi spuse că putea sugera foarte bine şi faptul că 
Stephen King urma să agonizeze ceva vreme în şanţ înainte 


de a-şi da duhul, însă nu zise nimic. Lasă-l pe Roland să 
creadă ce vrea. Mai era însă ceva ce-l preocupa şi îl neliniştea 
mult mai mult acum. 

— Roland, pot să vorbesc cu tine dan-dinh1%5? 

Pistolarul făcu un gest de aprobare şi răspunse cu un 
zvâcnet în colţul gurii, care nu era tocmai un zâmbet: 

— Dacă aşa doreşti... 

Jake îşi adună curajul. 

— Imi dau seama că eşti foarte supărat acum. Din ce 
cauză? Pe cine? 

Ezită puţin şi apoi continuă în şoaptă: 

— Pe mine? 

Roland ridică din sprâncene şi scoase un hohot uscat de 
râs. 

— Nu pe tine, Jake. Nici vorbă. Niciodată cât voi trăi. 

Jake se îmbujoră de fericire. 

— Uit mereu cât de puternică e atingerea ta. Fără doar şi 
poate că ai fi fost un Sfărâmător formidabil. 

Acesta nu era răspunsul la întrebarea lui Jake, dar băiatul 
nu comentă. Numai gândul că ar fi putut deveni un 
Sfărâmător îl făcu să se cutremure. 

— Nu ştii? îl întrebă Roland. Dacă ştii că sunt peste măsură 
de ofticat, vorba lui Eddie, cum se face că nu ştii din ce 
motiv? 

— Aş putea să arunc o privire în mintea ta, dar nu ar fi 
frumos din partea mea. 

Insă era mai mult de atât. Jake îşi aducea vag aminte de 
povestea biblică despre Noe, care se îmbătase praştie pe 
arcă, în vreme ce aştepta sfârşitul potopului alături de fiii lui. 
Unul dintre băieţi dăduse peste tatăl mort de beat în 
aşternuturi şi râsese de el. lar Dumnezeu îl blestemase. Sigur, 
nu ar fi fost acelaşi lucru dacă s-ar fi uitat în gândurile lui 
Roland, dar cam tot pe acolo. 

— Eşti un copil bun, spuse Roland. Bun şi frumos. 


1% Dan-dinh (în Limba Nobilă) - cu deplină sinceritate (n. 
tr.). 


şi cu toate că tonul pistolarului fusese aproape indiferent, 
Jake ar fi murit fericit chiar în clipa aceea. De undeva de 
deasupra pustiului se auzi un CLIC răsunător şi imediat raza 
artificială de soare străpunse Paradisul Albastru. După o altă 
clipă se auziră de jos acordurile unui cântec („Hey Jude”) 
aranjat ca muzică ambientală. Venise vremea deşteptării. 
Incepuse o altă zi de Sfărâmat. Deşi, îşi zise Jake, Sfărâmatul 
nu contenea cu adevărat niciodată. 

— Haide să jucăm un joc, îi propuse Roland. Tu încerci să- 
mi intri în cap ca să vezi pe cine sunt supărat. lar eu încerc să 
te împiedic. 

Jake îşi schimbă puţin poziţia. 

— Nu mi se pare distractiv, Roland. 

— Insist. 

— Bine, dacă aşa vrei tu. 

Jake închise ochii şi vizualiză chipul istovit şi nebărbierit al 
lui Roland. Scânteierea ochilor lui albaştri. Îşi imagină apoi o 
uşă între ochii aceia, o uşi micuță, cu o clanţă din bronz. 
Incercă să o deschidă. O fracțiune de secundă clanţa se lăsă 
puţin în jos. Apoi se opri. Jake apăsă mai tare. Clanţa se 
mişcă, dar se opri iarăşi. Jake deschise ochii şi observă 
broboane de transpiraţie pe fruntea pistolarului. 

— E o tâmpenie. O să te apuce şi mai tare durerea de cap 
din cauza mea, spuse el. 

— Nu contează. Fă tot ce poţi. 

Adică să-ţi fac rău, îşi spuse Jake. Dar dacă aşa voia Roland, 
el nu se va retrage din joc. Inchise iar ochii şi văzu din nou 
uşiţa dintre sprâncenele stufoase ale pistolarului. Acum apăsă 
clanţa cu mai multă putere. Parcă jucau skandenberg. După 
câteva secunde, clanţa cobori până la capăt şi uşa se 
deschise. Roland scoase un geamăt, urmat de un hohot 
îndurerat de râs. 

— De ajuns, murmură el. Pe toţi zeii, puternic mai eşti! 

Jake nici nu-l auzi. Deschise ochii mari şi nedumeriţi: 

— Scriitorul? King? Pe el eşti supărat? De ce? 

Roland oftă şi aruncă departe chiştocul fumegând al ţigării; 
Jake scăpase demult de al lui. 


— Pentru că acum trebuie să ne ocupăm de două 
probleme, în loc de una singură. lar a doua e numai şi numai 
din vina lui sai King. Ştia foarte bine ce avea de făcut şi, 
sincer, cred că bănuia că numai astfel va putea fi în siguranţă 
Dar i s-a făcut frică. Şi a obosit. 

Buzele lui Roland se strâmbaseră într-un rictus de dispreţ. 

— Acum toate castanele lui sunt în foc şi noi trebuie să le 
scoatem de acolo. lar asta o să ne coste. Probabil foarte mult. 

— Eşti supărat pe el pentru că i s-a făcut frică? Dar... 

Jake se încruntă. 

— Dar de ce nu i-ar fi frică? Nu-i decât un biet scriitor. Un 
amărât de povestitor, nu un pistolar. 

— Ştiu, spuse Roland, dar nu cred că frica l-a oprit din scris, 
sau nu doar frica. Individul ăsta e şi trândav. Am simţit asta 
atunci când l-am cunoscut şi sunt convins că la fel a simţit şi 
Eddie. A aruncat o privire la treaba pentru care a fost el creat 
şi s-a simţit descurajat şi şi-a zis în sinea lui: „Ei, lasă aşa, o 
să-mi găsesc ceva mai ușor de făcut, ceva care să-mi placă 
mai mult şi la care să mă pricep mai bine. Şi dacă dau de 
belea, sunt convins că vor avea ei grijă de mine. Trebuie să 
aibă grijă de mine.” Şi uite că exact asta facem. 

— Nu-ţi e simpatic. 

— Nu, recunoscu pistolarul. Nu mi-a plăcut atunci când l-am 
văzut. Deloc nu mi-a plăcut. Şi nici încredere în el nu am avut. 
Am mai cunoscut şi alţi povestitori în viaţa asta şi tot ce pot 
să-ţi spun e că mai toţi sunt făcuţi din acelaşi aluat. Spun 
poveşti pentru că le e teamă să trăiască. 

— Aşa crezi tu? 

Ideea i se părea foarte tristă, dar parcă avea şi o picătură 
de adevăr în ea. 

— Aşa cred. Dar... 

Roland ridică din umeri. Asta este situația şi nu avem ce 
face, părea a spune gestul lui. 

Ka-shume, pricepu Jake. Dacă din vina lui King se va 
destrăma ka-tet-ul lor... 

Şi dacă era vina lui King, atunci ce? Se va răzbuna pe el? 
Răzbunarea era o soluţie de pistolar; şi mai era şi o idee 


tâmpită, la fel ca ideea de a te răzbuna pe Dumnezeu. 

— Dar nu avem ce face, spuse Jake cu voce tare. 

— Aşa. Insă asta n-o să mă împiedice să-i trag un şut în 
curul ăla puturos de găină căcăcioasă, dacă o să am această 
ocazie. 

Jake izbucni în râs, iar pistolarul zâmbi. Apoi se ridică în 
picioare, strâmbându-se de durere şi ţinându-se cu ambele 
mâini de şoldul drept. 

— La naiba, mărâi el. 

— Te doare rău, nu? 

— Dă-le-ncolo de dureri şi beteşuguri. Haide cu mine. Vreau 
să-ţi arăt ceva mai interesant. 

Şi, şchiopătând uşor, Roland îl conduse pe Jake spre locul 
unde poteca făcea o buclă pe latura micului munte, fără 
îndoială îndreptându-se spre vârf. Aici pistolarul dădu să se 
aşeze iarăşi pe vine, se strâmbă şi se puse într-un genunchi. 
Intinse mâna dreaptă spre sol. 

— Ce vezi acolo? 

Jake se aşezase şi el într-un genunchi. Pământul era plin de 
pietricele şi de bucăţi de rocă. O parte din grohotişul acesta 
fusese deranjat şi se vedeau urme prin el. Lângă locul unde 
se opriseră, Jake observă o tufă cu ramuri frânte. Se aplecă şi 
adulmecă mirosul înţepător al sevei. Apoi se uită iar la urmele 
de pe jos. Erau înguste şi nu prea adânci. Dacă erau urme de 
paşi, în niciun caz nu aveau cum să fie urme de paşi de om. Şi 
nici de câine de deşen. 

— Ştii cine le-a făcut? întrebă Jake. Spune-mi, dacă ştii. Nu 
mai începe iar jocul ăla stupid. 

Roland îi aruncă un rânjet strâmb. 

— Mergi după ele. Vezi ce mai găseşti. 

Jake se ridică şi merse încet după urmele acelea, aplecat de 
mijloc, ca apucat de crampe în burtă. Dârele din pietriş 
înconjurau o lespede. Piatra era acoperită cu ţărână, iar în 
ţărână se desluşeau alte urme, de parcă pe acolo ar fi trecut 
ceva cu ţepi. 

Şi mai erau şi vreo două fire de păr negru. 

Jake luă unul între degete, dar îl lăsă imediat să cadă şi 


începu să-şi şteargă mâna, cutremurându-se de scârbă. 
Roland îl urmărea cu mare atenţie. 

— Zici că te-au trecut toţi fiorii. 

— Oribil! exclamă Jake cu o uşoară bâlbâială în glas. Of, D- 
Doamne, ce-a fost aia? Ce-i c-chestia aia care ne pândeşte? 

— Cel căruia Mia îi spunea Mordred. 

Tonul lui Roland nu se schimbase câtuşi de puţin, dar Jake 
nu se simţea în stare să-l privească în ochii goi. 

— Fătul al cărui tată zice că aş fi eu. 

— A fost aici? Azi-noapte? 

Roland dădu din cap. 

— Şi a auzit...? dar Jake nu reuşi să-şi ducă întrebarea până 
la capăt. 

— Ce am vorbit şi ce planuri am făcut? Da, aşa cred. Şi mai 
cred că a auzit şi povestea lui Ted. 

— Crezi, nu ştii sigur. Semnele alea de pe jos ar putea să 
însemne orice. 

Însă singurul lucru la care se putea gândi acum Jake, mai 
ales că auzise povestea lui Susannah, era că urmele acelea 
fuseseră făcute de picioarele unui monstru cu înfăţişare de 
păianjen. 

— Du-te şi uită-te mai încolo, îl îndemnă Roland. 

Jake îşi ridică privirea întrebătoare la el, iar Roland îi făcu 
un semn cu capul. Vântul aducea până la ei muzica 
ambientală din închisoarea din vale (acum parcă era „Bridge 
Over Troubled Water”) şi mai aducea şi sunetul ca de zaruri 
uriaşe al tunetelor. 

— Ce... 

— Du-te, spuse Roland făcând un semn înainte, spre 
pietrişul de pe cărare. 

Şi Jake se duse, ştiind că aceasta era o altă lecţie. Alături 
de Roland parcă erai în permanenţă la şcoală. Chiar şi la 
umbra morții şi tot mai era ceva de învăţat. 

În partea cealaltă a bolovanului, cărarea înainta drept vreo 
treizeci de metri, apoi dispărea iar din vedere. Pe segmentul 
acesta drept, urmele erau foarte clare. Grupuri de câte trei pe 
o parte şi de câte patru în partea cealaltă. 


— Susannah a zis că a tras în el şi i-a retezat un picior, 
spuse Jake. 

— Da, aşa a zis. 

Jake încercă să-şi imagineze un păianjen cu şapte picioare 
de dimensiunile unui nou-născut, dar nu reuşi. De fapt, avea 
senzaţia că nu voia să-şi imagineze o asemenea oroare. 

Mai departe era un cadavru de ceva, complet uscat. Jake 
bănuia că fusese disecat, dar era greu de spus ce se 
întâmplase în realitate. Nu mai avea măruntaie şi nici sânge 
nu mai avea. lar deasupra lui nu bâzâia nicio muscă. 

Ete se apropie, amuşină, apoi ridică piciorul şi îşi făcu 
treaba mică pe hoitul acela şi se întoarse lângă piciorul lui 
Jake cu aerul unuia care tocmai rezolvase o afacere 
importantă. 

— Aia a fost cina musafirului nostru, spuse Roland. 

Jake privea neliniştit în jur. 

— Ne urmăreşte şi acum? Tu ce zici? 

Şi Roland îi răspunse: 

— Cred că băieţeii în creştere au nevoie de somn. 

Jake simţi cum îl pişcă de suflet un sentiment neplăcut şi îl 
trecu iute cu vederea, fără să şi-l analizeze. Gelozie? Evident 
că nu. Cum ar putea să fie gelos pe o creatură care intrase în 
viaţă mâncându-şi propria mamă? In el curgea sângele lui 
Roland, da, sigur; şi dacă vrei să despici firul în paişpe poţi să 
zici tot adevărul: era fiul lui. Dar dintr-o întâmplare nefericită. 

Nu-i aşa? 

Jake îşi dădu seama că Roland îl observa cu atenţie, că se 
uita la el într-un fel care îl făcea să nu se simtă în largul lui. 

— La ce te gândeşti? îl întrebă pistolarul. 

— La nimic, răspunse Jake. Mă întrebam doar pe unde s-o fi 
ascuns acum. 

— Greu de spus. Numai pe muntele ăsta trebuie că sunt 
peste o sută de gropi. Haide. 

Roland ocoli lespedea pe care Jake găsise ţepii aceia 
dezgustători şi începu să şteargă urmele lăsate de Mordred. 

— De ce faci asta? îl întrebă băiatul pe un ton mai tăios 
decât îşi propusese. 


— Nu-i cazul ca Eddie şi Susannah să afle de povestea asta, 
spuse Roland. Deocamdată nu face niciun rău, nu se bagă în 
treburile noastre, ci doar ne observă. Deocamdată, cum am 
spus. 

De unde ştii? vru să-l întrebe Jake, dar simţi iar pişcătura de 
mai devreme - cea care cu niciun chip nu avea cum să fie 
gelozie. Şi nu mai spuse nimic. Creadă Roland ce-o vrea să 
creadă, treaba lui. El, însă, va fi cu ochii în patru, în opt... în 
şaisprezece. lar dacă Mordred va face tâmpenia să se arate la 
faţă... 

— Susannah mă îngrijorează cel mai tare, reluă Roland. 
Prezenţa fătului ar putea s-o scoată din minţi. lar gândurile ei 
i-ar fi accesibile. 

— Pentru că e mama lui, spuse Jake. 

— Da, există o legătură între ei. Pot să mă bazez pe tine că 
ai să-ţi ţii gura? 

— Sigur. 

— Şi încearcă să-ţi păzeşti gândurile. Asta-i la fel de 
important. 

— Am să încerc dar... 

Jake ridică din umeri, pus în încurcătură: habar nu avea 
cum să-şi păzească gândurile. 

— Bine, spuse Roland. Şi eu voi face la fel. 

Vântul se înteţi iarăşi. „Bridge Over Troubled Waters” 
fusese înlocuit de o melodie a Beatleşilor, aceea al cărei 
refren se termina cu bip-bip-mmm-bip-bip., yeah! Oare 
auziseră vreodată cântecul acesta cei din oraşele uscate, 
muribunde, dintre Gilead şi Mejis? Oare existau pe acolo nişte 
pianişti, indiferent dacă-i chema Sheb sau nu, care să cânte în 
ritm  sincopat „Drive My Car” la instrumentele lor 
dezacordate, în vreme ce Grinzile cedau tot mai mult, iar 
cleiul care ţinea lumile lipite începea să se dizolve? 

Scutură puternic din cap, încercând să şi-l limpezească. 
Roland nu-şi luase ochii de la el, iar Jake simţi o scânteie de 
enervare ce nu-i stătea deloc în fire. 

— Am să-mi ţin gura, Roland, şi am să încerc să-mi ţin 
gândurile doar pentru mine. Nu-ţi face griji în privinţa mea. 


— Nu-mi fac, spuse pistolarul. 

Acum băiatul se pomeni că se luptă cu tentaţia de a arunca 
o privire în capul dinh-ului său, ca să vadă dacă spusese sau 
nu adevărul. Dar tot mai credea că trasul cu coada ochiului în 
gândurile altcuiva era o idee proastă şi nu doar din cauză că 
era un gest necuviincios. Lipsa de încredere era ca un fel de 
acid. lar ka-tet-ul lor era şi aşa destul de şubred, plus că 
aveau o mulţime de lucruri de făcut. 

— Bine, zise băiatul. Foarte bine. 

— Ine! Ine! hotărî Ete, pe tonul entuziast al celor care au 
parafat o înţelegere, făcându-i pe amândoi să zâmbească. 

— Noi ştim că el e acolo, undeva, spuse Roland. Şi e foarte 
probabil ca el să nu ştie că noi ştim. In condiţiile actuale nici 
că se putea mai bine. 

Jake dădu din cap. Ideea asta îl făcu să se simtă puţin mai 
bine. 

În gura grotei apăruse Susannah, care se deplasase în 
modul ei caracteristic şi rapid: de-a buşilea. Adulmecă aerul şi 
se strâmbă dezgustată. Apoi îi zări şi strâmbătura se 
transformă în rânjet larg. 

— Vai, vai, ce bărbaţi frumoşi îmi văd ochişorii! V-aţi sculat 
demult? 

— Nu, deloc, răspunse Roland. 

— Cum te simţi? 

— Bine, zise el. M-am trezit cu o durere destul de neplăcută 
de cap, dar acum aproape că m-a lăsat de tot. 

— Pe bune? se miră fals Jake. 

Roland dădu din cap şi-l strânse tare de umăr. 

Susannah voia să ştie dacă le era foame. Lui Roland îi era. 
Şi lui Jake. 

— Păi, atunci, haideţi înăuntru, le spuse ea, şi o să vedem 
ce putem face. 


3 


Susannah descoperise printre provizii o cutie cu praf de ouă 


şi conserve Prudence cu carne tocată de vită. Eddie localizase 
deschizătorul de conserve şi o plită micuță cu gaz. După ceva 
bombăneli printre dinţi, tânărul reuşi s-o pornească, mirându- 
se foarte puţin atunci când o auzi vorbind: 

— Salutare! Sunt trei sferturi plină cu gaz îmbuteliat 
Gamry, disponibil la magazinele Wal-Mart, Burnaby şi alte 
locuri la fel de selecte! Când alegi gazul îmbuteliat Gamry, 
alegi calitatea excepţională! E cam beznă aici, nu-i aşa? Aş 
putea să te ajut cu nişte reţete sau timpi de gătire? 

— Ai putea să mă ajuţi dacă ai tăcea din gură, îi comunică 
Eddie, iar plita amuţi. 

Se întrebă dacă nu cumva o ofensase vorbindu-i pe tonul 
acela, apoi se gândi că poate cel mai bine ar fi să se sinucidă, 
scăpând lumea de o asemenea povară. 

Roland deschise patru conserve cu compot de piersici, le 
mirosi şi dădu mulţumit din cap: 

— Cred că-s bune. Dulci. 

Tocmai terminau de mâncat când aerul pâlpâi uşor în faţa 
intrării. O clipă mai târziu îşi făcură apariţia Ted Brautigan, 
Dinky Earnshaw şi Sheemie Ruiz. Lângă ei, tremurând de 
spaimă, era Malahistul cerut de Roland. Nefericitul era 
îmbrăcat în zdrenţele unei foste salopete decolorate. 

— Intraţi şi mâncaţi ceva, îi îndemnă Roland cu amabilitate, 
ca şi cum cel mai normal lucru din lume era să-ţi apară în 
prag un cvartet de teleportanzi. Avem mâncare din belşug. 

— Poate ar fi bine să sărim peste micul dejun, spuse Dinky. 
Nu prea avem... 

Dar nu apucă să termine, că Sheemie se prăbuşi din senin 
pe pământul de la intrarea în peşteră. Avea ochii daţi peste 
cap şi puţină spumă printre buzele crăpate. Începu să 
tremure şi să se zvârcolească din toate încheieturile, făcând 
dâre în pietriş cu mocasinii lui din cauciuc. 


X 
ULTIMA DISCUȚIE 
(VISUL LUI SHEEMIE) 


1 


După părerea lui Susannah, ce a urmat nu a fost tocmai un 
balamuc, deoarece ar fi fost nevoie de cel puțin zece oameni 
care să producă o asemenea hărmălaie, iar ei nu erau decât 
şapte. Bine, opt, dacă îl punem la socoteală şi pe Malahist, şi 
clar că trebuia să-l luăm în calcul, de vreme ce el a creat cea 
mai mare parte din zarvă. Când a dat cu ochii de Roland, a 
căzut în genunchi, şi-a ridicat mâinile deasupra capului, 
aidoma unui arbitru care indică o lovituri reuşită, apoi a 
început să facă temenele cu o rapiditate năucitoare. Fiecare 
aplecare era realizată cu atâta devotament, că fruntea i se 
izbea de pământ cu un zgomot înfundat. Nefericitul 
bolborosea din toţi rărunchii ceva în limba lui ciudată, formată 
parcă numai din vocale. Şi nu-şi luă nici măcar o clipă ochii de 
la Roland în tot răstimpul acestor exerciţii fizice. Susannah 
era aproape convinsă că în mintea bietei creaturi pistolarul 
era un fel de zeu ce trebuia salutat cu infinit respect şi 
smerenie. 

Şi Ted căzuse în genunchi, însă ca să vadă ce se 
întâmplase cu Sheemie. Îi prinse capul între palme, 
împiedicându-l astfel să se mai zbată într-o parte şi-n alta. 
Deja vechea cunoştinţă din Mejis a lui Roland îşi tăiase rău un 
obraz într-un colţ ascuţit de piatră, periculos de aproape de 
ochiul stâng. Acum mai începuse să curgă şi sânge prin 
colţurile gurii lui Sheemie, prelingându-se pe barba nerasă. 

— Daţi-mi ceva să-i vâr în gură! zbieră Ted. Haideţi, 
mişcaţi-vă! Treziţi-vă! O să rămână fără /imbă! 


Roland luă capacul din lemn al lăzii cu ghiulele şi-l frânse 
de genunchi cu o mişcare fulgerătoare. Afurisita podagră 
dispăruse ca prin farmec, apucă Susannah să observe şi reuşi 
să apuce o bucată de lemn din zbor. Se întoarse iute la 
Sheemie, dar fără să fie nevoită să se lase în genunchi, căci 
ea era aşa mereu. Unul din capetele lemnului era crăpat şi 
plin de aşchii. Susannah avu grijă să apuce de partea aceea şi 
să vâre capătul neted în gura lui Sheemie, care muşcă tare şi 
cu zgomot lemnul. 

In tot acest timp, Malahistul îşi vedea înainte de lălăiala lui 
stridentă, în registru acut. Singurele cuvinte din păsăreasca 
lui care se înțelegeau cât de cai erau Heil. Roland, Gilead şi 
Eld. 

— Faceţi-l să tacă! urlă Dinky. 

Ete începu să latre furios. 

— Dă-l încolo, apucă-l pe Sheemie de picioare! se răsti Ted. 
Ţine-l nemişcat! 

Dinky se lăsă în genunchi şi apucă picioarele prietenului 
său. Unul era desculţ, celălalt încă mai avea galoşul caraghios 
din cauciuc. 

— Taci, Ete! spuse Jake şi bumblerul amuţi pe dată, dar 
rămase cu picioruşele scurte crăcănate, burta aproape de 
pământ şi blana atât de zburlită că parcă îşi dublase volumul. 

Roland se ghemui lângă capul lui Sheemie, se sprijini în 
mâini de podeaua din pământ a grotei şi îşi lipi buzele de 
urechea băiatului. Începu să şoptească. Susannah nu prea 
reuşi să prindă multe din cuvintele lui din cauza chirăielilor 
scoase de Malahist. Dar tot auzi Will Dearborn din trecut şi 
Totul e bine şi odihneste-te. Sau cam aşa ceva. 

Indiferent ce-i spusese pistolarul, se vede treaba că vorbele 
lui aveau efect. Puțin câte puţin Sheemie se calmă. Susannah 
observă şi cum Dinky începu să slăbească strânsoarea pe 
gleznele fostului băiat de serviciu la taverna din Mejis, gata 
să-l apuce din nou, dacă Sheemie ar mai fi dat iarăşi din 
picioare. Se relaxară şi muşchii din jurul gurii băiatului, iar 
dinţii i se descleştară. Bucata de lemn, încă agăţată în incisivii 
de sus, păru să leviteze până când Susannah o desprinse cu 


blândeţe de acolo. Observă uluită găurile însângerate, unele 
mai adânci de un centimetru, pe care le făcuse Sheemie în 
lemnul moale. Limba tânărului căzu bleaga într-o parte, 
amintindu-i de Ete la vremea siestei, când dormea fericit pe 
spate, cu lăbuţele în sus, îndreptate în cele patru puncte 
cardinale. 

Acum se auzeau doar turuitul rapid al Malahistului, mai 
rapid chiar decât al unui conducător de licitaţie, precum şi 
mârâitul gros al lui Ete, care se uita printre gene la nou-venit, 
de lângă piciorul lui Jake. 

— Taci din gură şi nu te mai mişca, îi porunci Roland 
Malahistului, adăugând ceva într-o altă limbă. 

Malahistul încremeni la jumătatea unei alte temenele, cu 
mâinile deasupra capului, cu ochii holbaţi la Roland. Atunci 
Eddie observă că un perete al nasului îi fusese mâncat de o 
rană purulentă, roşie ca o căpşună. Apoi Malahistul îşi acoperi 
ochii cu palmele râioase, de parcă l-ar fi orbit strălucirea 
pistolarului. Rămase aşa câteva clipe, apoi se prăvăli într-o 
rână. Işi trase genunchii la piept, trăgând un vânt răsunător 
cu această ocazie. 

— Aşa glăsuit-a Harpo1%, zise Eddie. 

Gluma era destul de bună, iar Susannah izbucni în râs, în 
pofida nebuniei la care tocmai fuseseră martori. Apoi se 
aşternu din nou tăcerea, întreruptă doar de scâncetele 
vântului de afară, acordurile muzicii ambientale din Devar-Toi 
şi bubuitul îndepărtat al tunetelor, ca nişte oase zornăind într- 
un sac. 

Cinci minute mai târziu Sheemie deschise ochii, se ridică în 
fund şi se uită în jur cu aerul dezorientat al unuia care nu ştie 
unde se află, cum a ajuns acolo, ori ce caută pe lume. Apoi îi 
văzu pe Roland, iar chipul lui supt şi istovit se destinse într-un 
zâmbet luminos. 

Roland îi zâmbi şi el şi întinse braţele. 

— Te simţi în stare să vii la mine, Sheemie? Dacă nu, nu te 


1% Harpo Marx - fratele cel mut din trioul de comici 
americani din prima jumătate a secolului XX (n. tr.). 


teme, vin eu la tine. 

Cu laţele murdare atârnându-i în ochi, Sheemie se târî în 
patru labe până la Roland de Gilead şi îşi puse capul pe 
umărul lui. Susannah simţi cum i se umplu ochii de lacrimi şi 
se uită în altă parte. 


2 


Puțin după aceea, Sheemie stătea sprijinit de peretele 
peşterii, cu prelata care acoperise Tricla lui Suzie pe post de 
pernă. Eddie voise să-i dea un suc, dar Ted fusese de părere 
că o înghiţitură de apă i-ar face mai bine. Sheemie băuse 
dintr-o răsuflare prima sticlă de Perrier, iar acum sorbea din 
cea de-a doua. Cu excepţia lui Ted, toţi ceilalţi îşi făcuseră 
cafea instant. Bătrânul se delecta cu o cutie cu Nozz-A-La. 

— Nu pricep cum de poţi să înghiţi porcăria aia, comentă 
Eddie scârbit. 

— Gusturile nu se discută, zise fata bătrână pupând vaca în 
bot, îi răspunse Ted. 

Numai Copilul lui Roderick nu bea nimic. Rămăsese în gura 
peşterii, cu mâinile la ochi şi tremurând uşor. 

Între prima şi a doua sticlă cu apă, Ted îl examinase pe 
Sheemie: îi luase pulsul, i se uitase în gură şi-i pipăise ţeasta, 
căutându-l de cucuie. De fiecare dată când îl întreba dacă îl 
doare, Sheemie clătina solemn din cap, fără să-şi dezlipească 
ochii de pe chipul lui Roland. După ce-i pipăise şi coastele 
(„Mă gâdileşti, sai, zău că mă gâdileşti”, zâmbise Sheemie), 
Ted îl declară sănătos tun. 

insă Eddie, care vedea foarte bine ochii lui Sheemie 
datorită luminii felinarului de deasupra tânărului, îşi spuse că 
aceasta era o minciună demnă de un preşedinte republican. 

Susannah pregătea alte porţii din carne tocată şi praf de 
ouă. (Plita se apucase să comenteze din nou, pe un ton de 
complicitate veselă: „Bag seamă că v-a plăcut de faci acelaşi 
fel”.) Eddie surprinse privirea lui Dinky Earnshaw şi îi zise: 

— Vrei să vii cu mine până afară cât timp face Suze 


potolul? 

Dinky se uită la Ted, care dădu din cap, apoi privi iar la 
Eddie: 

— Dacă aşa vrei. E drept că avem niţeluş mai multă vreme 
în dimineaţa asta, dar nu înseamnă că trebuie s-o irosim. 

— Înţeleg, spuse Eddie. 


3 


Vântul se înteţise, dar, în loc să împrospăteze aerul, îl făcea 
să miroasă mai puturos ca oricând. Odată, pe când era în 
liceu, Eddie vizitase cu clasa o rafinărie de petrol din New 
Jersey. Până în momentul acesta îşi închipuise că acela fusese 
cel mai urât miros din toate câte pot exista pe faţa 
pământului; două fete şi trei băieţi dintre colegii lui se 
răstiseră la pantofi. Şi acum îşi mai amintea cum ghidul 
râsese din toată inima şi le spusese: „Repetaţi-vă că ăsta-i 
mirosul banilor şi o să vă simţiţi mai bine.” Poate că rafinăria 
din Perth Amboy încă mai era campionul absolut al tuturor 
timpurilor, dar asta doar pentru că mirosul de acum nu era 
într-atât de puternic. Şi, că tot veni vorba, care era chestia cu 
rafinăria Perth de îi suna atât de cunoscut în minte? Habar nu 
avea şi probabil că nici nu conta, dar era straniu felul cum 
toate aiurelile din trecut i se învârteau prin minte de când 
ajunsese în locul acesta. Însă „se învârteau” nu era tocmai 
cuvântul potrivit, nu-i aşa? 

— Reverberează, murmură el. Asta-i cuvântul. 

— Ce ziseşi, amice? îl întrebă Dinky. 

Ajunseseră pe cărarea din faţa grotei şi se uitau în zare, 
spre acoperişurile albastre ale clădirilor din Devar-Toi, spre 
talmeş-balmeşul de vagoane dezafectate şi spre orăşelul fără 
cusur. Mă rog, îl puteai considera „fără cusur” până când îţi 
aduceai aminte că era înconjurat de trei rânduri de garduri 
din sârmă ghimpată, dintre care unul alimentat cu o sarcină 
electrică atât de puternică încât ucidea omul la simpla 
atingere. 


— Nimic, spuse Eddie. Ai idee ce pute în halul ăsta? 

Dinky scutură din cap, dar întinse mâna către întinderea de 
dincolo de închisoare, în direcţia ce era, sau nu mai era, sud- 
est. 

— E ceva otrăvitor acolo, asta-i tot ce ştiu, zise el. L-am 
întrebat mai demult pe Finli şi el mi-a spus că pe vremuri 
acolo erau nişte fabrici. Ale lu' Positronics. Ai auzit de firma 
asta? 

— Am auzit. De Finli însă nu am auzit. Cine e? 

— Finli o' Tego. Al mai mare şi mai tare şef al Securităţii, 
pudelul lui Prentiss, cunoscut şi ca Nevăstuica. Un taheen. 
Oricare ar fi planurile voastre, trebuie să treceţi mai întâi de 
el. Şi nu vă va fi uşor. Crede-mă că am să mă jur că-i 
sărbătoare naţională atunci când am să văd cu ochii mei că-i 
mort de-a binelea. Apropo, pe mine mă cheamă Richard 
Earnshaw. Al dracu' de tare mă bucur că te cunosc. 

Întinse mâna, iar Eddie i-o strânse, prezentându-se şi el: 

— Eu sunt Eddie Dean. Cunoscut şi ca Eddie din New York. 
Cucoana e Susannah. Nevastă-mea. 

Dinky dădu din cap. 

— Aşa. Şi băiatul e Jake. Tot din New York. 

— Da, Jake Chambers. Auzi, Rich... 

— Îți mulţumesc pentru strădanie, îl întrerupse celălalt, dar 
mi se spune Dinky de prea mult timp ca să mai ştiu să 
răspund la alt nume. Şi mai încolo ar putea fi şi mai rău. Am 
lucrat o vreme la supermarketul Supr Savr şi acolo am fost 
coleg cu un tip de vreo douăzeci şi ceva de ani, pe care toţi îl 
strigam Hei-Hei-Ce-Mai-Bei. Tot aşa o să-l strige lumea şi când 
o să aibă optzeci de ani şi o să se pişe printr-o sondă. 

— Dacă noi nu vom fi curajoşi şi norocoşi şi isteţi, spuse 
Eddie, nimeni n-o să mai apuce optzeci de ani. Nici pe lumea 
asta, nici pe celelalte. 

Dinky tresări, apoi se posomori. 

— Aici cam ai dreptate. 

— Tipul ăla pe care îl ştie Roland arată rău de tot, continuă 
Eddie. Te-ai uitat la ochii lui? 

Dinky dădu din cap, părând şi mai înnegurat. 


— Mi se pare că la punctele alea de sânge din albul ochilor 
li se zice peteşii. Sau cam aşa ceva. 

Ezită puţin, apoi zise pe un ton de scuză, ce i se păru foarte 
bizar lui Eddie în situaţia dată: 

— Nu ştiu dacă am pronunţat cuvântul cum se cuvine. 

— Nu-mi pasă cum le zici şi nici cum le pronunţi, se enervă 
tânărul Dean. Chestia e că nu sunt de bine. Dacă te mai 
gândeşti şi la năbădăile alea care l-au apucat... 

— Nu-i frumos să vorbeşti aşa, interveni Dinky. 

Dar pe Eddie îl durea exact în popou dacă era frumos au 
ba. 

— A mai făcut vreo criză ca asta? 

Ochii lui Dinky căutară brusc pământul pe care îşi târşâia 
picioarele. Eddie înţelese că primise răspunsul. 

— De câte ori? îl întrebă el, sperând din suflet ca vocea să 
nu-i sune atât de îngrozită pe cât se simţea el acum, 
gândindu-se că în albul ochilor lui Sheemie erau şi aşa 
suficiente puncte de sânge de puteai crede că cineva 
aruncase cu boia de ardei iute în ei. Ca să nu mai pomenim 
de punctele mai mărişoare din colţuri. 

Tot fără să se uite la el, Dinky ridică patru degete. 

— De patru ori? 

— Înî, mormăi Dinky, continuând să-şi admire galoşii. Prima 
oară a fost când l-a trimis pe Ted în Connecticut în 1960. Ca şi 
cum din cauza efortului s-a rupt ceva în el. 

Acum îşi ridică privirea şi încercă să zâmbească. 

— Da’, uite că ieri n-a leşinat atunci când ne-a dus înapoi în 
Devar. 

— Hai să vedem dacă am priceput. Orice păcate aţi avea 
voi, vi se iartă toate acolo, în închisoare, mai puţin unul 
singur: teleportarea. 

Dinky căzu pe gânduri. Ştia că regulile nu erau la fel de 
îngăduitoare pentru taheeni şi can-toi. Aceştia puteau fi 
surghiuniţi sau li se putea face o lobotomie la cea mai mică 
abatere, ca să nu mai vorbim de greşelile mai grave, cum ar fi 
neglijenţa în serviciu, şicanarea Sfărâmătorilor, sau gesturile 
întâmplătoare de cruzime la adresa acestora. | se povestise 


că, mai demult, un Sfărâmător fusese violat de un căutător. 
Criminalul îşi justificase apoi gestul în faţa Stăpânului din 
vremea aceea, spunând că fusese o parte necesară pentru 
evoluția lui. Se pare că însuşi Regele Purpuriu îi apăruse în vis 
şi îi spusese să violeze un om. Pentru fapta lui can-toiul 
fusese condamnat la moarte. Sfărâmătorii fuseseră invitaţi să 
ia parte la execuţie (un singur foc de pistol în tâmpla 
condamnatului), care avusese loc în mijlocul Străzii Mari din 
Pleasantville. 

Dinky îi povesti lui Eddie întâmplarea aceasta, apoi 
mărturisi că, da, în cazul deţinuţilor, teleportarea era singurul 
păcat de moarte. Mai bine zis, singurul de care ştia el. 

— lar Sheemie este cel care vă poate teleporta, spuse 
Eddie. Voi îl ajutaţi, îi amplificaţi puterile - facilitati procesul, 
ca să folosesc termenul preferat al lui Ted. Şi voi îl acoperiţi, 
măsluind cumva înregistrările... 

— N-au nici cea mai vagă idee cât de uşor e să le falsifici 
rezultatele telemetrice, începu să râdă Dinky. Amice, ar 
rămâne şocați pe viaţă. Trebuie doar să avem grijă să nu le 
dăm cu totul peste cap. 

Lui Eddie nici de povestea cu telemetria nu-i păsa. 
Funcţiona. Şi numai chestia asta conta. Funcţiona şi 
Sheemie... dar câtă vreme o să mai funcţioneze? 

— „însă e/ este cel care o face, îşi termină Eddie ideea. 
Sheemie. 

— înî. 

— Singurul capabil să o facă. 

— Înî. 

Eddie se gândi la cele două misiuni pe care le aveau în 
faţă: să-i elibereze pe Sfărâmători (sau să-i omoare, dacă nu-i 
pot opri altfel) şi să-l ţină pe scriitor departe de mini- 
furgoneta care l-ar putea ucide. Roland credea că vor fi în 
stare să le facă pe amândouă, însă pentru asta Sheemie va 
trebui să-i teleporteze de două ori. Cel puţin. Unde mai pui că 
oaspeţii lor trebuiau să se întoarcă neobservaţi în complex 
după ce vor termina discuţia, ceea ce însemna că Sheemie va 
trebui să-şi folosească talentul încă o dată. 


— Da’ zice că nu-l doare, spuse Dinky. Dacă la asta te 
gândeşti. 

Din peşteră se auzi râsul celorlalţi, Sheemie era bine şi se 
întrema, iar toţi erau prieteni. 

— Nu la asta mă refer, zise Eddie. Ce crede Ted că i se 
întâmplă lui Sheemie atunci când teleportează pe cineva? 

— Că face hemoragii cerebrale, răspunse pe loc Dinky. Că 
face accidente vasculare foarte mici pe suprafaţa creierului. 

Şi încercă să-şi demonstreze vorbele lovindu-se cu degetul 
în cap. 

— Pac, pac, pac. 

— Şi e din ce în ce mai rău, nu-i aşa? 

— Ascultă, dacă tu chiar crezi că a fost ideea mea să-l 
punem să ne plimbe de colo până colo, să ştii că n-ai nimerit. 

Eddie ridică mâna ca un agent de circulaţie. 

— Nu, nu, nu. Încerc doar să-mi dau seama ce se petrece. 

Și ce şanse avem. 

— Nu-mi place deloc că ne folosim de el aşa! izbucni Dinky. 

Vorbise tot în şoaptă, pentru a nu fi auzit de cei din 
peşteră, dar sinceritatea lui îl emoţionă pe Eddie. Da, Dinky 
era peste măsură de tulburat. 

— Nu-l deranjează, vrea să o facă, iar asta e şi mai rău. 
Felul în care se uită la Ted... 

Ridică din umeri cu tristeţe şi continuă: 

— Aşa s-ar uita un câine la cel mai bun stăpân din univers. 
Şi sunt sigur că ai observat că în acelaşi fel se uită şi la dinh- 
ul vostru. 

— Pentru dinh-ul nostru vrea să o facă, spuse Eddie. Şi e în 
regulă. Poate nu crezi, Dink, dar... 

— Dar tu crezi. 

— Pe deplin. Acum, uite care-i cea mai importantă 
întrebare: bănuieşte cumva Ted cât va mai putea să reziste 
Sheemie? Pentru că acum are parte de ceva mai mult ajutor? 

Pe cine încerci să încurajezi, frate-miu? exclamă din senin 
Henry în mintea lui. Sarcastic ca întotdeauna. Pe el ori pe 
tine? 

Dinky se uita la el de parcă atunci şi-ar fi dat seama că 


tânărul Dean e puţin nebun sau mai slab de minte. 

— Ted a fost contabil. Uneori a lucrat ca meditator. Sau ca 
zilier, când nu a găsit vreo slujbă mai acătării. Nu-i doctor. 

Dar Eddie insistă: 

— Ce părere are? 

Dinky şovăi. Vântul se auzea şuierând, muzica susurând. 
Tunetul mormăi în întunericul din depărtări. În cele din urmă 
zise: 

— Poate mai rezistă încă de trei sau patru ori... dar efectele 
sunt tot mai rele. Poate doar de două ori. Nu există niciun fel 
de garanţii, pricepi? Ar putea face un atac masiv chiar data 
următoare când se va concentra să facă gaura aia prin care 
să trecem. 

Eddie încercă să se gândească la o altă întrebare, dar nu 
mai găsi niciuna. Ultimul răspuns lămurea totul. Drept care se 
bucură atunci când o auzi pe Susannah care îi chema 
înăuntru. 


4 


Sheemie Ruiz îşi recăpătase pofta de mâncare (semn bun 
după părerea celorlalţi) şi băga în el cu mult entuziasm. 
Punctele de sânge din ochi se mai atenuaseră, dar erau tot 
vizibile. Eddie se întrebă ce ar crede despre ele gărzile din 
Paradisul Albastru dacă le-ar observa şi se mai întrebă şi dacă 
Sheemie ar fi putut să poarte ochelari de soare fără să 
stârnească comentarii. 

Roland îl ridicase pe Malahist în picioare şi acum discuta cu 
el în fundul grotei. Mă rog... să spunem că discuta. De fapt, 
pistolarul vorbea şi Malahistul asculta, aruncând priviri furişe 
şi pline de evlavie la chipul lui Roland. Din toată păsăreasca 
dinh-ului său, Eddie desluşi doar două cuvinte: Chevin şi 
Chayven. Adică Roland îl întreba pe amărâtul ăsta despre 
tovarăşul lui pe care-l întâlniseră pe marginea unui drum din 
Lovell. 

— Are un nume? îi întrebă el pe Ted şi Dinky, luându-şi încă 


o porţie de mâncare. 

— Eu îi zic Chucky, răspunse Dinky. Pentru că mi se pare că 
aduce cu păpuşa dintr-un film de groază pe care l-am văzut 
pe vremuri. 

Eddie zâmbi strâmb. 

— Da, /ucăria1%, L-am văzut. S-a făcut după când-ul tău, 
Jake. Şi mult după al tău, Suziella. 

Părul Malahistului nu semăna cu cel al păpuşii din film, dar 
avea aceiaşi obraji bucălaţi şi cu pistrui şi aceiaşi ochi 
albaştri. 

— Credeţi că e în stare să ţină un secret? 

— Este, dacă nu-l întreabă nimeni, răspunse Ted. 

Răspuns care, după mintea lui Eddie, nu era absolut deloc 
satisfăcător. 

După vreo cinci minute, Roland păru mulţumit de „discuţia” 
cu Malahistul şi se întoarse lângă ceilalţi. Se pare că şoldul 
nu-l mai deranja deloc, pentru că se aşeză pe vine cu multă 
agilitate. Se uită la Ted şi spuse: 5 

— Pe nefericitul ăsta îl cheamă Haylis de Chayven. li va 
simți cineva lipsa? 

— Nu cred, răspunse Ted. Malahiştii vin la porţile de dincolo 
de cămine în grupuri mici, cerând să li se dea de lucru. 
Normal că li se dau treburi grele, de cărat cu cârca. Şi sunt 
plătiţi cu mâncare sau băutură. Dar dacă nu apar, nu se 
interesează nimeni de soarta lor. 

— Bine. Acum vreau să-mi spuneţi cât de lungi sunt zilele 
aici? Adică, de acum până mâine-dimineaţă tot pe vremea 
asta sunt douăzeci şi patru de ore sau nu? 

Ted se gândi câteva secunde. 

— Mai degrabă douăzeci şi cinci, răspunse el. Poate chiar 
niţel mai mult. Pentru că, vedeţi voi, timpul a început să se 
scurgă mai lent. Se pare că, pe măsură ce Grinzile slăbesc, 
între lumi apare un decalaj al fluxului de timp. Probabil acolo 
se deformează Grinzile cel mai tare. 

Roland dădu din cap. Susannah îi oferi o farfurie cu 


107 Child's Play (n. tr.). 


mâncare, dar el refuză, mulţumindu-i. În spatele lor, 
Malahistul se aşezase pe o ladă şi se uita în jos la picioarele 
lui goale şi pline de bube. Eddie fu surprins să-l vadă pe Ete 
apropiindu-se de creatură şi mai surprins încă atunci când 
bumblerul îi permise lui Chucky (sau Haylis) să-l mângâie pe 
cap cu mâna lui deformată, ca o gheară. 

— Şi există vreun moment când acolo, în complex, lucrurile 
sunt puţin mai... nu ştiu cum să spun... 

— Mai dezorganizate? sugeră Ted. 

Roland dădu din cap. 

— Aţi auzit o sirenă mai devreme? îi întrebă Ted. Chiar 
înainte să apărem noi? 

Nimeni nu auzise nimic. 

Ted nu păru surprins. 

— Dar muzica aţi auzit-o, da? 

— Da, răspunse Susannah, oferindu-i o altă cutie cu Nozz-A- 
La. 

Bărbatul o luă şi bău din ea cu poftă. Eddie încercă să-şi 
reprime fiorii de greață. 

— Mulţumesc frumos, doamnă. În orice caz, să ştiţi că 
sirena marchează sfârşitul turelor. Şi atunci începe muzica. 

— Nu pot să sufăr muzica aia, murmură Dinky indispus. 

— Dacă există vreun moment în care atenţia lor să 
fluctueze, atunci acela este, încheie Ted. 

— Şi cam la ce oră se întâmplă asta? vru să ştie Roland. 

Ted şi Dinky schimbară o privire nesigură. Dinky arătă opt 
degete, ridicând din sprâncene. Şi păru uşurat când Ted dădu 
din cap fără să ezite. 

— Da, la opt, spuse el râzând şi clătinând sceptic din cap. 
La ora opt, într-o lume în care închisoarea aia de acolo ar sta 
mereu numai la est şi nu la est prin sud-est în unele zile şi fix 
la est în altele. 

Însă Roland trăise într-o lume în perpetuă dizolvare cu mult 
înainte ca Ted Brautigan să-şi închipuie că ar putea exista un 
asemenea loc ca Algul Siento şi astfel nu era prea deranjat de 
felul în care realităţile imuabile ale vieţii începuseră să se 
modifice. 


— Deci, cam peste douăzeci şi cinci de ceasuri de acum, 
spuse el. Sau mai puţin. 

Dinky dădu din cap. 

— Dar, dacă ai intenţia să stârneşti haos, eu zic să-ţi iei 
gândul. Ştiu mult prea bine ce au de făcut. Sunt vechi în 
branşă. 

— Totuşi, spuse Roland, este tot ce putem face. 

Se uită la vechea lui cunoştinţă din Mejis. Şi îi făcu un 
semn, chemându-l la el. 


5 


Imediat Sheemie puse jos farfuria, se apropie de Roland şi 
ridică pumnul strâns la frunte. 

— Heil, Roland, cel care ai fost Will Dearborn. 

Roland îi răspunse la salut, apoi se întoarse spre Jake. 
Băiatul se uită nedumerit la el. Roland îi făcu un semn, iar 
Jake se apropie de ei. Acum Sheemie şi Jake stăteau faţă în 
faţă, cu Roland ghemuit pe vine între ei, fără să-i privească 

Jake ridică o mână la frunte. 

Sheemie făcu la fel. 

Jake se uită în jos, la Roland. 

— Ce doreşti acum? 

Dar Roland nu-i răspunse, ci continuă să privească 
netulburat spre gura peşterii, ca şi cum l-ar fi interesat ceva 
din întunecimea aceea aparent nesfârşită. Jake înţelese ce 
voia de la el, înţelese atât de bine de parcă şi-ar fi folosit 
atingerea ca să citească gândurile pistolarului (ceea ce 
evident nu făcuse). Ajunseseră la o răspântie. lar Jake fusese 
cel care sugerase ca Sheemie să le spună încotro s-o apuce. 
La vremea respectivii ideea aceasta i se păruse destul de 
bună. Acum, privind în ochii aceia injectaţi şi la chipul acela 
sincer, chiar dacă nu prea inteligent, Jake îşi puse două 
întrebări: ce mama dracului avusese în cap atunci când 
propusese planul acesta şi de ce nu-i spusese cineva - cel mai 
probabil Eddie, care-şi păstrase simţul practic în pofida 


tuturor evenimentelor - cu blândeţe, dar fermitate, că era cea 
mai tâmpită idee din lume să pună viitorul tuturor în mâinile 
lui Sheemie Ruiz. „Bătută în cap”, cum ar fi spus foştii lui 
colegi de la Şcoala Piper. lar acum, Roland, cel care credea că 
şi în umbra morţii tot mai e ceva de învăţat, voia ca Jake să 
pună întrebarea pe care el însuşi o propusese. Şi evident că 
răspunsul ar fi arătat cât de aiurit şi superstiţios devenise. 
Totuşi, de ce să nu întrebe? Chiar dacă totuna ar fi fost să dea 
cu banul, de ce să n-o facă? Jake ajunsese - probabil la 
capătul unei vieţi scurte, dar interesante, mai presus de orice 
îndoială - într-un loc cu uşi magice, majordomi robotizaţi, 
telepatie (de care şi el era capabil într-o mai mică măsură), 
vampiri şi prunci-păianjeni. Şi atunci, de ce nu l-ar lăsa pe 
Sheemie să aleagă? Oricum trebuiau să o apuce ori într-o 
parte, ori în cealaltă, iar el trecuse prin mult prea multe ca să 
nu se mai teamă acum de părerea celor din jur. /n plus, îşi 
spuse el, dacă acum nu sunt printre prieteni, înseamnă că 
niciodată nu voi fi. 

— Sheemie... începu el. 

Îi era tare greu să privească în ochii aceia înroşiţi, dar se 
forţă să o facă. 

— Noi avem o menire de înfăptuit. Adică trebuie să facem 
ceva. Trebuie... 

— Trebuie să salvaţi Turnul, spuse Sheemie. lar vechiul 
meu prieten va trebui să intre în el, să urce până în vârf şi să 
vadă ce e de văzut. Poate că acolo e renaşterea. Poate 
moartea. Poate amândouă. În trecut el era Will Dearborn, da, 
chiar aşa. Pentru mine va rămâne Will Dearborn. 

Jake se uită la Roland. Pistolarul stătea tot pe vine, privind 
afară din peşteră. Dar băiatului i se păru că se albise la faţă. 

Şi atunci Roland făcu gestul lui obişnuit cu degetele: haide, 
continuă. _ 

— Da, ar trebui să salvăm Turnul Intunecat, admise Jake. 

Şi i se păru că înţelege nesaţul lui Roland de a-l găsi şi de a 
pătrunde în el, chiar dacă asta i-ar fi adus moartea. Ce se afla 
în centrul universului? Care bărbat (sau băiat) nu-şi punea 
această întrebare şi nu voia să afle? 


Chiar dacă asta i-ar lua minţile pe loc? 

— Dar ca să ne putem îndeplini misiunea, mai trebuie să 
facem două lucruri. Unul e să să ne întoarcem în lumea 
noastră şi să salvăm pe cineva. Pe scriitorul care ne spune 
povestea. Celălalt lucru este cel despre care am discutat. 

Eliberarea Sfărâmătorilor. 

Inocenţa specifică vârstei îl împinse să adauge: 

— Sau, măcar, să încercăm să-i oprim. Pricepi ce îţi spun? 

Dar acum Sheemie nu-i mai răspunse. Se uita pierdut în 
aceeaşi direcţie ca Roland: în întunericul de afară. Avea 
expresia cuiva care tocmai ce fusese hipnotizat. Jake 
începuse să nu se mai simtă în largul său, dar merse mai 
departe. In fond, ajunsese la momentul întrebării şi ce să facă 
altceva dacă nu să continue? 

— Intrebarea este: de care treabă să ne ocupăm mai întâi? 
S-ar părea că ne-ar fi mai uşor să-l salvăm pe scriitor, 
deoarece acolo nu am întâmpina nicio opoziţie... cel puţin noi 
nu avem habar de vreuna... dar există riscul ca... 

Jake nu voia să spună cu voce tare că există riscul să mori 
atunci când ne vei ajuta să ne teleportăm, aşa că amuţi. 

Nici nu crezu că Sheemie îi va răspunde, iar el va fi nevoit 
să se hotărască dacă să repete întrebarea sau nu. Dar atunci 
fostul băiat de serviciu de la taverna din Mejis începu să 
vorbească. Nu se uita la ei, ci stătea cu ochii aţintiţi asupra 
întunericului din Bubuit de Tunet dinafara peşterii. 

— Am avut un vis azi-noapte, aşa să ştiţi, începu Sheemie 
din Mejis, a cărui viaţă fusese salvată odinioară de trei 
pistolari tineri din Gilead. Am visat că eram iar la Popasul 
Călătorilor, numai că acolo nu mai era şi Carol şi nici Stanley, 
nici Pettie, nici Sheb, ăla de cânta la pian. Nimerică nu era 
acolo, decât io şi io măturam pe jos şi cântam „Dragoste 
nepăsătoare”1%. Şi am auzit cum scârţâie uşile alea de la 
intrare, ştii, uşile alea care se mişcă încolo şi-ncoace, că 
făceau un zgomot aşa caraghios... 


108 În orig. Careless Love - cântec tradiţional american, de 
origine necunoscută (n. tr.). 


Jake îl surprinse pe Roland dând din cap amintirii. Pe buze îi 
apăruse umbra unui surâs. 

— Şi m-am uitat atuncea în sus, reluă Sheemie, şi l-am 
văzut pe băiatu' ăsta că intră înăuntru. 

Se uită în fugă la Jake, apoi din nou la intrarea peşterii. 

— Semăna cu tine, tinere sai, aşa să ştii. Semăna atât de 
bine, de ziceai că sunteţi gemeni. Numa' că avea sânge pe 
faţă şi un ochi scos şi asta îl urâţea şi mergea şontăc. Ca 
moartea arăta, ca moartea. Şi m-a speriat tare, da' m-am şi 
năcăjit când l-am văzut aşa. Şi mi-am văzut de măturat, că m- 
am gândit că poate n-o să mă bage în samă, ori nici n-o să 
mă vază şi o să plece de-acolo. 

Jake îşi dădu seama că ştia povestea. Fusese martor la 
această scenă? Fusese oare el băiatul acela plin de sânge? 

— Dar s-a uitat fix la tine, murmură Roland, tot de pe vine, 
tot cu ochii ţintă în întuneric. 

— Chiar aşa, Will Dearborn cum îţi ziceam eu, chiar aşa, fix 
la mine s-a uitat şi mi-a spus „De ce îmi faci rău, când eu te 
iubesc atât de mult? Când nu pot să fac nimic altceva şi nici 
nu îmi doresc, pentru că din dragoste m-am născut şi cu 
dragoste m-am hrănit şi... 

— Şi dragostea a avut grijă de mine, şopti Eddie. 

O lacrimă se prelinse din ochii tânărului Dean şi udă 
pământul din grotă. 

— „.„.Şi dragostea a avut grijă de mine? De ce să mă tai şi să 
mă  desfigurezi şi să mă umpli de jale? Doar pentru 
frumuseţea ta te-am iubit, aşa cum tu m-ai iubit pentru a mea 
în vremurile de dinainte ca lumea să meargă mai departe. 
Acum mă zgării cu ghearele tale şi îmi torni picături de argint 
viu în nări; ai asmuţit fiarele asupra mea, da, le-ai asmuţit, iar 
fiarele au smuls cu colții lor bucăţi din carnea mea. Can-toii se 
strâng în jurul meu şi nu am unde să fug de batjocura lor. Dar 
tot te iubesc şi te voi sluji şi voi readuce magia, dacă îmi vei 
îngădui, pentru că astfel mi-a fost modelată inima atunci când 
m-am înălţat din Prim. Şi odinioară am fost pe cât de frumos, 
pe atât de puternic, dar acum puterile îmi sunt secate.” 

— Ai plâns atunci, spuse Susannah. 


lar Jake gândi: Fireşte că a plâns. Plângea şi el. Plângea şi 
Ted; şi Dinky Earnshaw plângea. Numai Roland avea ochii 
uscați, dar era palid, o, atât de palid. 

— Şi el a plâns, continuă Sheemie cu lacrimi şiroindu-i pe 
obraji, şi am plâns şi eu, căci îmi dădeam seama că fusese 
frumos ca lumina soarelui. Şi mi-a zis: „Dacă ar fi să înceteze 
acum tortura, mi-aş mai putea reveni. Poate nu mi-aş 
recăpăta frumuseţea, dar măcar puterea... 

— Kes?” spuse Jake, pronunţând corect cuvântul, chiar 
dacă nu îl mai auzise niciodată: kiss. 

— Şi kes-ul meu. Dar peste o săptămână... poate cinci 
zile... sau chiar trei... va fi prea târziu. Şi atunci, chiar dacă va 
înceta tortura, eu voi muri. Şi vei muri şi tu, pentru că toate 
inimile se opresc atunci când dragostea pleacă de pe lume. 
Spune-le de dragostea mea şi spune-le şi de durerea mea şi 
mai spune-le şi de speranţa mea, care mai trăieşte încă. 
Pentru că ea este tot ce mai am şi tot ce mai sunt şi tot ce 
cer.” Şi atunci băiatul s-a întors şi a ieşit din tavernă. Şi uşile 
au făcut scâaarttt. 

De-abia acum se uită la Jake, zâmbindu-i, ca un copil de- 
abia trezit din somn. 

— Nu-ţi pot răspunde la ce mă întrebi, sai, zise el şi se lovi 
cu pumnul de frunte. Nu-i prea multă minte în tărtăcuţa asta 
a mea, mai mult pânze de păianjen. Aşa mi-a zis Cordelia 
Delgado şi socotesc că o fi ştiut ea ceva. 

Jake nu spuse nimic. Era peste măsură de buimăcit. Şi el 
visase acelaşi băiat desfigurat; numai că întâlnirea lor nu 
avusese loc într-o cârciumă veche, ci în Parcul Gage, acolo 
unde îl văzuseră ei pe Charlie, Trenulețul Uu-uu. Noaptea 
trecută îl visase. Aşa trebuie să se fi întâmplat. Nu-şi amintise 
visul până în momentul acesta, probabil nu şi l-ar fi amintit 
niciodată dacă Sheemie nu şi l-ar fi povestit pe al lui. Dar 
Roland, Eddie şi Susannah? Au visat şi ei o variantă a acestui 
vis? Da. Le putea citi răspunsul pe chipuri, tot la fel cum pe 


109 Vitalitate, putere de viaţă, pe care până şi Grinzile o au 
(n. tr.). 


chipurile lui Ted şi Dinky nu se vedea decât emoție şi 
surprindere. 

Cu o grimasă, Roland se ridică, îşi apăsă scurt şoldul cu 
palma şi spuse: 

— Mulţam-sai, Sheemie, ne-ai fost de mare ajutor. 

Sheemie zâmbi dezorientat: 

— Cum? 

— Nu-ţi bate capul cu asta, dragul meu, îi zise Roland 
întorcându-se către Ted. Eu şi cu prietenii mei vom ieşi puţin 
afară. Trebuie să vorbim an-tet. 

— Desigur, spuse Ted, scuturându-şi capul ca şi cum ar fi 
vrut să şi-l limpezească. 

— Fă-mi un hatâr şi nu vă întindeţi prea mult la vorbă, 
interveni Dinky. Probabil că totul e bine deocamdată, dar nu 
vreau să ne forţăm norocul. 

— Aveţi nevoie de el ca să vă întoarceţi? îl întrebă Eddie, 
făcând un semn cu capul spre Sheemie. 

Întrebare retorică. Cum altfel să se întoarcă? 

— Da, sigur, dar... începu Dinky. 

— Atunci vă forţaţi norocul la greu. 

Acestea fiind spuse, Eddie, Susannah şi Jake îl urmară pe 
Roland afară din peşteră. Ete rămase înăuntru, cu noul lui 
prieten, Haylis de Chayven. Lui Jake nu-i plăcea asta. Dar ce 
simţea el nu era gelozie, ci mai degrabă groază. De parcă 
vedea un semn pe care l-ar fi putut interpreta cineva mai 
înţelept decât el - poate unul din oamenii-manii. Întrebarea 
era însă: ţinea el morţiş să afle? 

Poate că nu. 


6 


— Nu mi-am adus aminte de visul meu, până nu l-am auzit 
pe el, spuse Susannah. Şi dacă nu ni l-ar fi povestit, probabil 
că nu mi l-aş fi amintit niciodată. 

— Mda, mormăi Jake. 

— Dar acum mi-l amintesc foarte limpede, continuă ea. 


Eram într-o staţie de metrou şi băiatul cobora scara... 

Jake zise: 

— Eu eram în Parcul Gage... 

— Şi eu eram pe maidanul de pe Markey Avenue, unde 
obişnuiam să bat mingea cu Henry, spuse şi Eddie. Dar în 
visul meu, băiatul cu faţa plină de sânge purta un tricou pe 
care scria NICIO CLIPĂ DE PLICTISEALĂ.. 

— ...ÎN LUMEA DE MIJLOC, încheie Jake, făcându-l pe Eddie 
să caşte ochii la el. 

Dar Jake nici nu observă; avea gândurile în altă parte. 

— Mă întreb dacă Stephen King îşi foloseşte visele în 
scrierile sale. Pricepeţi ce zic, aşa, ca pe drojdie, ca să facă 
subiectul să se umfle. 

Întrebare la care niciunul dintre ei nu cunoştea răspunsul. 

— Roland? îl strigă Eddie. Tu unde erai în visul ăsta? 

— La Popasul Călătorilor, unde altundeva? Nu acolo am fost 
eu împreună Sheemie odată ca niciodată? 

Și cu prietenii mei, de multă vreme dispăruți, ar fi putut 
adăuga el, însă se abţinu. 

— Stăteam la masa preferată a lui Eldred Jonas şi jucam o 
mână de Păzea. Susannah şopti: 

— Băiatul din visele noastre era Grinda, nu-i aşa? 

Roland dădu solemn din cap, iar atunci Jake înţelese că, de 
fapt, Sheemie le spusese care anume treabă să o facă mai 
întâi. Le spusese asta mai presus de orice îndoială. 

— Aveţi vreo întrebare? li se adresă Roland. 

Clătinări toţi din cap. 

— Suntem ka-tet, zise Roland. 

lar ei răspunseră într-un glas: 

— Unul dintre cele multe. 

Pistolarul ezită o clipă, privindu-i pe rând. De fapt, era mai 
mult decât o simplă privire; părea a se bucura de chipurile lor. 
Apoi intrară toţi în peşteră. 

— Sheemie, zise el. 

— Da, sai! Da, Roland, Will Dearborn din trecut! _ 

— Îl vom salva pe băiatul de care ne-ai spus. Îi vom 
împiedica pe oamenii răi să-l mai tortureze. 


Sheemie surâse, dar surâsul lui era nedumerit. Nu-şi mai 
aducea aminte de băiatul din vis. 

— Bine, sai, foarte bine! 

Roland se întoarse spre Ted. 

— Imediat ce vă duce înapoi, ai grijă să se culce. Sau dacă 
somnul la ora asta ar atrage o atenţie nedorită din partea 
gărzilor, vezi măcar să nu se suprasolicite. 

— l-am putea da scutire pe motiv de guturai şi aşa n-ar mai 
avea voie în Camera de Lucru, spuse Ted. Bântuie gripa prin 
Bubuit de Tunet. Însă voi trebuie să pricepeţi că nu există 
garanţii. Sigur, ar putea să ne ducă înapoi de data aceasta, 
dar mai târziu... 

Pocni din degete. 

Râzând cu gura până la urechi, Sheemie îl imită, pocnind 
însă din degetele de la ambele mâini. Susannah simţi că-i 
vine să vomite din cauza nodului din stomac şi îşi feri privirea. 

— Ştiu asta, spuse Roland. 

Cu toate că nu-şi schimbase prea mult tonul, toţi membrii 
Ka-tet-ului său înţeleseseră că era un lucru bun că discuţia se 
apropiase de sfârşit, căci pistolarul ajunsese la capătul 
răbdării. 

— Aveţi grijă să stea potolit chiar dacă se simte bine. Nu 
vom avea nevoie de el pentru ceea ce va urma, mai cu seamă 
mulţumită armelor pe care ni le-aţi lăsat. 

— Da, sunt arme bune, recunoscu Ted, dar sunt ele 
suficient de bune ca să lichideze şaizeci de oameni, can-toi şi 
taheeni? 

— Veţi lupta alături de noi atunci când va veni clipa? îi 
întrebă Roland. 

— Cu cea mai mare plăcere, răspunse Dinky dezvelindu-şi 
dinţii într-un rânjet sălbatic. 

— Da, vom lupta, spuse şi Ted. Şi s-ar putea să mai am şi o 
altă armă. Aţi ascultat benzile pe care vi le-am lăsat? 

— Da, zise Jake. 

— Înseamnă că aţi aflat ce a păţit individul care mi-a furat 
portofelul. 

Încuviinţară cu toţii. Aflaseră. 


— Dar cum rămâne cu tânăra aceea? interveni Susannah. 
Ziceai că-i o tipă dură. Ce vor face Tanya şi iubitul ei? Sau 
soţul ei, că parcă asta ai spus că-i este acum? 

Ted şi Dinky schimbară o privire nesigură, apoi clătinară 
amândoi din capete. 

— Poate că pe vremuri ar fi fost de partea noastră, 
răspunse Ted. Dar acum, gata. Acum e căsătorită. Nu-şi mai 
doreşte decât să se giugiulească cu iubiţelul ei. 

— Şi să Sfărâme, adăugă Dinky. 

— Dar ei nu pricep... 

Susannah îşi dădu seama că nu poate continua. Era 
obsedată nu atât de amintirea propriului vis, cât de cel al lui 
Sheemie. Acum mă zgârii cu ghearele tale, îi spusese 
acestuia băiatul din vis. Acel băiat atât de frumos pe vremuri. 

— Nu vor să priceapă, îi zise Ted cu blândeţe. 

Surprinse chipul încrâncenat al lui Eddie şi clătină din cap. 

— Dar nu trebuie să-i urâţi pentru asta. Veţi fi nevoiţi - vom 
fi nevoiţi - să omorâm câţiva, dar nu trebuie să-i urâţi. Nu din 
cauza fricii ori a lăcomiei au renunţat ei să mai înţeleagă, ci 
din cauza disperării. 

— Şi pentru că a Sfărâma este divin, adăugă Dinky, 
uitându-se şi el la Eddie. Tot aşa cum divină e şi prima 
jumătate de oră după ce ai luat o doză de praf alb. Dacă 
pricepi unde bat. 

Eddie oftă, îşi îndesă mâinile în buzunare şi nu zise nimic. 

Atunci Sheemie îi şocă pe toţi înşfăcând unul din 
automatele Coyote şi legănându-l pe sub nasurile lor. Dacă 
arma ar fi fost încărcată, misiunea lor de salvare a Turnului 
Întunecat ar fi încetat atunci şi acolo. 

— Şi eu o să mă bat! strigă el. Poc, poc, poc! Bam-bam- 
badabadam! 

Eddie şi Susannah se aruncară la pământ; Jake se repezi 
instinctiv în faţa lui Ete; Ted şi Dinky îşi acoperiră ochii cu 
mâinile, ca şi cum aşa s-ar fi putut proteja de tirul a o sută de 
gloanţe de calibru mare. Calm, Roland smulse automatul din 
mâinile lui Sheemie. 

— ţi va veni şi ţie rândul să ne ajuţi, îi spuse el, dar după 


ce vom câştiga prima bătălie. Spune-mi, Sheemie, îl vezi pe 
bumblerul lui Jake? 

— Înî, e cu Malahistu'. 

— E un bumbler vorbitor. Du-te şi vezi dacă îl poţi convinge 
să vorbească cu tine. 

Ascultător, Sheemie se duse spre locul unde Chucky/Haylis 
încă îl mai mângâia pe Ete pe cap, se aşeză într-un genunchi 
şi încercă să-l facă pe mititel să-i rostească numele. 
Bumblerul se conformă de îndată şi pronunţă „Sheemie” cu 
incredibilă claritate. Sheemie râse. Incepu şi Haylis să râdă cu 
el. Parcă erau doi copii din Calla. Din aceia bolânzi. 

Roland se întoarse spre Dinky şi Ted cu buzele strânse într- 
o dungă albă pe chipul sever. 


7 


— Trebuie să-l puneţi la adăpost când vor începe 
împuşcăturile, le spuse pistolarul mimând răsucirea unei chei 
într-un lacăt. Nu contează ce se va întâmpla cu el dacă vom 
pierde. Dar dacă învingem, vom mai avea nevoie de el cel 
puţin încă o dată. Poate de două ori. 

— Ca să mergeţi unde? întrebă Dinky. 

— În America din Lumea Decisivă. Într-un oraş din vestul 
statului Maine, pe nume Lovell. Cât mai aproape de începutul 
lui iunie 1999. 

— Crizele lui Sheemie au început atunci când m-a trimis pe 
mine în Connecticut, zise Ted cu glas scăzut. Sunteţi 
conştienţi că e foarte posibil ca starea să i se înrăutăţească 
dacă vă va trimite pe voi în America? Ba s-ar putea chiar să-l 
ucidă? 

Tonul îi era sec. Indiferent. Întreb şi eu, domnilor. 

— Suntem foarte conştienţi, răspunse Roland. lar când va 
veni momentul, am să-i explic ce riscă şi am să-l întreb 
dacă... 

— Măi, omule, bagă-ţi întrebarea unde nu ajunge soarele! 
exclamă Dinky, aducându-i atât de bine aminte lui Eddie de 


cum fusese el în primele ceasuri pe ţărmul Mării vestului, 
buimac, cu draci pe el şi arzându-i buza după heroină, încât 
avu senzaţia de de/â-vu. 

— Şi dacă i-ai zice că vrei să-şi dea foc, se ambală mai 
departe Dinky, tot ce-ar face ar fi să-ţi ceară un chibrit. Işi 
închipuie că mergi pe apă, măi, omule! 

Cu groază, dar şi cu un soi de curiozitate bolnăvicioasă, 
Susannah aşteptă răspunsul lui Roland. Dar îl aşteptă în 
zadar. Cu degetele mari înfipte în curea, pistolarul se uita 
lung la Dinky. 

— Sper că îţi dai seama că un mort nu are cum să te aducă 
înapoi din America, spuse Ted pe un ton mai rezonabil. 

— Vom trece drumul ăla când şi dacă vom ajunge acolo, 
zise Roland. Între timp avem alte drumuri de trecut. 

— Mă bucur că ne ocupăm mai întâi de Devar-Toi, oricare 
ar fi riscurile, declară Susannah. Este odios ce se petrece 
acolo. 

— Da, coniţă, rosti tărăgănat Dinky, ducând mâna la o 
pălărie imaginară. Socotesc că-i ăl mai bun cuvânt. 

Tensiunea din grotă se mai risipi puţin. In spatele lor, 
Sheemie îi cerea lui Ete să se rostogolească, iar Ete se 
supunea bucuros. Pe chipul Malahistului înflorise un zâmbet 
duios, ca de copil cuminte. Susannah se întrebă oare când 
mai avusese nefericitul ocazia să zâmbească aşa. 

Apoi se gândi să-l întrebe pe Ted dacă avea cum să-şi dea 
seama ce zi era acum în America, dar hotărî s-o lase moartă. 
Cu siguranţă că ar fi ştiut dacă Stephen King murise. Aşa 
spusese Roland, iar ea era convinsă că dinh-ul lor ştie ce 
spune. Pentru moment, probabil că scriitorul era bine-mersi, 
irosindu-şi aiurea în tramvai timpul şi preţioasa imaginaţie pe 
vreun oarecare proiect lipsit de importanţă, în vreme ce 
lumea pe care el fusese hărăzit s-o conceapă se acoperea cu 
praf în mintea lui. Nu era deloc de mirare că Roland era 
supărat pe el. Şi ea era puţin supărată. 

— Care-i planul, Roland? întrebă Ted. 

— Planul nostru se bazează pe două presupuneri: că îi vom 
putea lua prin surprindere şi apoi că vom putea crea panică 


printre ei. Nu cred că se aşteaptă la aşa ceva. De la Pimli 
Prentiss şi până la ultimul sapiens care patrulează pe dinafara 
gardului, niciunul nu are vreun motiv să-şi imagineze că 
munca le-ar putea fi întreruptă tocmai acum, când mai au 
atât de puţin. Şi în niciun caz nu au cum să-şi închipuie că ar 
putea fi atacați. lar dacă aceste ipoteze sunt corecte, atunci 
vom învinge. Dacă nu, măcar nu vom mai apuca să trăim 
momentul când se vor sfărâma Grinzile şi se va prăbuşi 
Turnul. 

Roland luă harta cu Algul Siento şi o întinse pe jos. Se 
strânseră toţi în jurul ei. 

— Şinele astea, zise el arătând spre porţiunea haşurată, 
marcată cu 10. Am văzut cu binoclul că unele din vagoanele 
şi locomotivele stricate de pe ele se află cam la douăzeci de 
metri de gardul dinspre sud. Aşa este sau doar mi s-a părut? 

— Aşa-i, răspunse Dinky şi indică mijlocul unei şine. Sigur, 
poţi zice că-i sud; e un cuvânt la fel de bun ca oricare altul. 
Uite, vagonul ăsta de marfă e cel mai aproape de gard. Cam 
la zece metri de el. Pe el scrie COMPANIA DE TRANSPORT 
FEROVIAR SOO. 

Ted dădea din cap. 

— Foarte bună acoperire, spuse Roland. Excelentă 
acoperire. 

Acum întinse şi el mâna spre zona de nord a complexului. 

— lar aici sunt tot felul de barăci. 

— Pe vremuri acolo se depozitau proviziile, zise Ted, dar 
cred că sunt goale acum. Un timp au dormit acolo nişte 
Malahişti, dar Pimli şi Nevăstuică i-au gonit mai acum vreo 
şapte, opt luni. 

— Indiferent dacă sunt pline sau goale, ne putem adăposti 
şi în ele, spuse Roland. Terenul din jurul lor e neted şi fără 
prea multe obstacole? Suficient de neted ca să se poată 
deplasa pe el chestia aia? 

Şi arătă spre Tricla lui Suzie. 

Ted şi Dinky se consultară din priviri, apoi Ted spuse: 

— Categoric. 

Susannah se aştepta la ceva proteste din partea lui Eddie, 


chiar dinainte de a afla ce anume avea pistolarul de gând. 
Dar tânărul nu spuse nimic. Foarte bine. Ea deja începuse să- 
şi aleagă în minte armele. Pistoalele. 

Roland rămase tăcut câteva secunde, cu ochii la hartă, 
parcă adresându-i-se direct ei. Ted îi oferi o ţigară şi pistolarul 
o acceptă bucuros. Apoi începu să vorbească. De două ori 
făcu nişte semne cu creta pe o latură a lăzii cu arme. De alte 
două ori desenă nişte săgeți pe hartă: una cu vârful spre 
punctul cardinal pe care ei încă îl mai numeau nord, cealaltă 
spre sud. Ted puse o întrebare. Dinky puse o alta. În spate, 
Sheemie şi Haylis se jucau cu Ete ca doi copii. Bumblerul le 
imita hohotele de râs cu o acuratețe stranie. 

Când Roland isprăvi, Ted Brautigan zise: 

— Asta înseamnă o vărsare formidabilă de sânge. 

— Da, exact asta înseamnă. Şi intenţionez să vărs cât de 
mult. 

— Cam periculos pentru domniţa voastră, remarcă Dinky, 
uitându-se mai întâi la Susannah, apoi la soţul ei. 

Susannah nu zise nimic. Nici Eddie. El cunoştea riscul. Şi 
mai înţelegea şi motivul pentru care Roland o voia pe Suze la 
nord de complex. Bicla îi va oferi mobilitatea de care va avea 
nevoie. Cât despre riscuri... să ne gândim puţin: erau şase 
oameni care intenționau să învingă şaizeci. Sau mai mulţi. 
Bineînţeles că vor fi riscuri şi bineînţeles că va curge mult 
sânge. 

Va curge sânge şi va fi foc. 

— Cred că voi putea să trag cu mai multe arme din puncte 
diferite, spuse Susannah, în ochi cu sclipirea caracteristică 
Dettei Walker. Prin radio, aşa cum faci sa zboare un avion de 
jucărie. Nu ştiu, poate o să-mi iasă. Dar oricum o să mă 
deplasez. Am să sfârâi ca grăsimea pe un grătar încins. 

— Credeţi că o să meargă? întrebă Ted fără menajamente. 

Buzele lui Roland se strâmbară într-un zâmbet fără umor. 

— Precis o să meargă. 

— De unde ştii? 

Eddie îşi aduse aminte de raţionamentul lui Roland înainte 
de telefonul dat lui John Cullum şi ar fi putut răspunde el la 


această întrebare. Dar nu se băgă, pentru că dinh-ul lor era 
cel care trebuia să dea răspunsurile, dacă aşa îi era voia. 
— Pentru că trebuie, zise pistolarul. Nu-i altă cale. 


XI 
ATACUL ASUPRA FORTĂREŢEI ALGUL 
SIENTO 


1 


Acum era a doua zi, puţin înainte ca sirena să anunțe 
schimbul de tură. Muzica ambientală va porni curând, raza de 
soare se va aprinde, iar schimbul de noapte al Sfărâmătorilor 
va părăsi Camera de Lucru prin ieşirea din stânga, în vreme 
ce schimbul de zi va intra prin dreapta. Totul era întocmai 
cum trebuia să fie, dar Pimli Prentiss dormise mai puţin de o 
oră şi chiar somnul acesta neîndestulător îi fusese bântuit de 
vise negre şi încâlcite, în cele din urma, cam pe la ora patru 
(ceasul de la capul patului pretindea că ar fi fost ora patru, 
dar cine mai putea şti cât era de fapt; şi, în fond, ce mai conta 
acum, când finalul era atât de aproape) se sculase din pat şi 
se aşezase în fotoliul de la birou, de unde privise la 
Promenada întunecată şi părăsită la ceasul acela, cu excepţia 
unui robot singuratic şi inutil care se încăpăţâna să patruleze 
pe acolo, fâlfâindu-şi aiurea spre cer cele şase braţe 
terminate în cleşti. Roboții încă funcționali se şubrezeau tot 
mai mult cu fiecare zi, însă era periculos să le scoţi bateriile, 
deoarece unele erau legate la explozivi şi te puteau arunca în 
aer cu tot cu robotul nefolositor. Prin urmare, nu aveai ce face 
şi trebuia să le tolerezi maimuţărelile, repetându-ţi că se va 
termina curând totul, lăudat fie lisus şi Dumnezeul nostru, 
Tatăl Atotputernic. La un moment dat, fostul Paul Prentiss 
trase sertarul din dreptul genunchiului său, de unde scoase 
Coltul „Pacificator” de calibrul .40. Şi-l aşeză în poală. Cu 
arma aceasta fostul Stăpân, Humma, îl executase pe 
violatorul Cameron. Pe perioada mandatului său, Pimli nu 


fusese nevoit să execute pe nimeni, dar avea o senzaţie de 
mângâiere ori de câte ori ţinea pistolul pe genunchi şi îi 
simţea greutatea sumbră. Deşi habar nu avea să spună 
pentru ce anume avea nevoie de senzaţia aia de mângâiere 
în creierii nopţii, mai ales când totul mergea cum nu se poate 
mai bine. Nu ştia decât că fuseseră semnalate alte impulsuri 
anormale în înregistrările pe care Finli şi Jenkins, tehnicianul- 
şef, le numeau Telemetrie de Profunzime, de puteai crede că 
instrumentele cu pricina se aflau pe fundul oceanului, iar nu 
într-un subsol, alături de alte aparate necesare. Pimli se văzu 
nevoit să admită că ceea ce simţea (haide să spunem 
lucrurilor pe nume) era sentimentul unei catastrofe iminente. 
Incercă să se liniştească spunându-şi că se gândise prea mult 
la proverbul bunicului său, că acum aproape sărise, deci se 
apropia momentul când va putea să spună „hop”. 

In cele din urmă se ridicase şi se dusese în baie. Lăsase jos 
capacul WC-ului şi se aşezase în genunchi ca să se roage. Aici 
era şi acum, însă simţi că se schimbase ceva în jurul lui. Nu 
auzise paşi, dar înţelese că pătrunsese cineva în biroul lui. 
Identitatea persoanei se impunea de la sine. Fără să-şi 
deschidă ochii, fără să-şi ridice mâinile de pe capacul 
closetului, strigă: 

— Finli? Finli o’ Tego? Tu eşti? 

— Da, şefule, eu sunt. 

Dar ce căuta e/ aici Înainte de sunetul sirenei? Toți cei din 
complex, inclusiv Sfărâmatorii, ştiau cu câtă patimă îşi proteja 
orele de somn Finli Nevăstuică. Dar toate la timpul lor. 
Deocamdată Pimli se întreținea cu Domnul (deşi, ca să 
spunem adevărul, moţăise sprijinit de closet atunci când un 
instinct primitiv îi atrăsese atenţia că nu mai este singur la 
primul etaj din Casa Directorului). Şi nu se cuvenea să tratezi 
cu lipsă de consideraţie un musafir atât de important ca 
Dumnezeul nostru. Drept care îşi termină mai întâi 
rugăciunea („Dă-mi toată milostivirea şi îndurarea Ta, amin!”) 
înainte să se ridice, strâimbându-se de durere, din poziţia în 
care înţepenise. Afurisita aia de spinare parcă nici nu ştia că 
trebuia să ridice burdihanul acela mare. 


Finli stătea în picioare lângă fereastră, studiind 
„Pacificatorul” de calibru .40 în lumina slabă, învârtindu-l pe 
toate părţile ca să-i poată admira ornamentele delicate de pe 
patul placat. 

— Asta i-a zis noapte bună lui Cameron, nu-i aşa? întrebă 
Finli. Despre violator vorbesc. 

Pimli dădu din cap. 

— Ai grijă, fiule. E încărcat. 

— Şase? 

— Opt! Eşti chior? Uită-te la cât de mare-i cilindrul, pentru 
numele lui Dumnezeu! 

Pe Finli chestia cu cilindrul îl lăsă rece. Îi înapoie pistolul lui 
Pimli. 

— Ştiu cum se apasă pe trăgaci, asta ştiu, da, sigur că da. 
Şi mi se pare mai mult decât suficient. 

— Da, cu condiţia să-ţi fi încărcat altcineva arma. Spune-mi, 
acum, de ce te-ai sculat la ceasul ăsta şi de ce mă deranjezi 
la rugăciunea de dimineaţă? 

Finli îl privi în ochi: 

— Dacă ar fi să mă apuc eu să te întreb de ce te-am găsit 
în budă, la rugăciune, îmbrăcat şi pieptănat, nu în halat şi 
papuci şi doar cu un ochi căscat, ce mi-ai răspunde atunci? 

— M-a apucat tremuriciul. Simplu. Bag seamă că şi pe tine 
te-a apucat. 

Finli zâmbi încântat: 

— Tremurici! Asta-i atunci când te apucă bâţa-bâţa de la 
nervi şi eşti zăpăcit la cap? 

— Cam aşa ceva, da. 

Zâmbetul lui Finli se lăbărţă, dar lui Pimli nu i se păru prea 
sincer. 

— Îmi place! Îmi place de nu mai pot! Tremurici! Tremurilă- 
tremurici! 

— Nu, îl opri Pimli. „A avea tremurici”, asta e expresia. 

Zâmbetul taheenului se stinse. 

— Şi eu am tremurici. Şi eu fac bâţa-bâţa de la nervi. Şi eu 
sunt zăpăcit la cap. 

— Au mai fost impulsuri ciudate în telemetre? 


Finli ridică din umeri, apoi dădu moale din cap. Problema cu 
Telemetria de Profunzime era că nimeni nu ştia cu exactitate 
ce anume măsura. Poate telepatia, sau (Doamne, fereşte!) 
teleportarea, sau poate chiar anumite trepidaţii adânci din 
textura realităţii, anticipând iminenta frângere a Grinzii 
Ursului. Imposibil să-ţi dai seama. Însă în ultimele patru luni 
tot mai multe părţi din aparatura aceea întunecată şi tăcută 
se treziseră la viaţă. 

— Ce zice Jenkins? îl întrebă Pimli. 

Aproape fără să-şi dea seama ce face, îşi pusese Coltul în 
tocul de armă atârnat la subraţ, ducându-ne, prin acest gest 
al lui, mai aproape cu un pas de ceea ce voi nu vreţi să auziţi, 
iar eu nu vreau să vă povestesc. 

Enervat, o' Tego făcu un gest obscen. 

— Cum să-l întreb ce părere are, de vreme ce nu ştie nici 
măcar ce înseamnă simbolurile de pe cadranele de la 
telemetre? 

— Uşurel, spuse Pimli punând mâna pe umărul Șefului 
Securităţii. 

Şi fu mirat (ba chiar niţeluş speriat) când simţi cum 
zbârnâie carnea taheenului sub materialul subţire al cămăşii 
elegante de la Turnbull & Asser. 

— Uşurel, prietene! Am întrebat şi eu, atâta tot. 

— Nu pot să dorm, nu pot să citesc, nu pot nici măcar să 
mă fut, zise Finli. Pe toate le-am încercat, pentru numele lui 
Gan! Vino cu mine până la Casa Damli ca să te uiţi şi tu la 
afişajele optice. Poate ţi-o veni vreo idee. 

— Eu sunt şeful cirezii, nu un amărât de tehnician, zise cu 
blândeţe Pimli, pornind deja spre uşă. Dar, pentru că n-am 
altceva mai bun de făcut... 

— Poate că-i doar din cauză că se apropie sfârşitul, spuse 
Finli, oprindu-se în pragul uşii. 

— Poate, încuviinţă cu seninătate Pimli. lar o plimbare în 
aerul proaspăt al dimineţii nu are cum să ne facă vreun că... 
Hei! Hei, tu, de colo! Malahistule! Nu sta cu spatele când 
vorbesc cu tine! 

Malahistul, un amărât jigărit, într-o salopetă străveche de 


blugi (turul lăsat până sub pulpe era acum complet alb), se 
supuse. Avea obrajii bucălaţi şi acoperiţi cu pistrui. lar ochii, 
chiar dacă speriaţi în momentul acesta, aveau o minunată 
nuanţă de albastru. Şi dacă nasul nu i-ar fi fost mâncat de 
bube pe o parte, făcându-l să pară că nu are decât o singură 
nară, nu s-ar fi putut spune despre el că era urâţel. Malahistul 
acesta căra un coş. Pimli avea senzaţia că-l mai văzuse pe 
janghinosul acela prin zonă, dar nu era sigur; pentru el toţi 
Malahiştii erau aproape identici. 

Dar ce conta? Era treaba lui Finli să-i identifice, iar acum 
taheenul luă problema în mâini şi se îndreptă spre nefericit, 
trăgându-şi mănuşa din latex scoasă de la curea. Malahistul 
se făcu mic lângă un zid, strângând la piept coşul din nuiele şi 
slobozind un vânt sonor din cauza spaimei. Pimli se văzu 
nevoit să-şi muşte cu putere partea interioară a obrazului ca 
să nu izbucnească în râs. 

— Nu, nu, nu! zbieră Şeful Securităţii, plesnindu-l peste faţă 
pe Malahist cu mâna înmănuşată. 

(Nu era bine să-i atingi pe Malahişti neprotejat; purtau prea 
mulţi microbi răi.) Stropi de salivă zburară de pe buzele 
amărâtului şi stropi de sânge din gaura pe care o avea în nas. 

— Nu-mi vorbi din cutia ki'11%, sai Haylis! Nici gaura din 
capul tău nu arată mai bine decât aia a curului, dar măcar aşa 
ai da dovadă de ceva respect. Ai grijă cum te porţi! 

— Heil, Finli o' Tego! bolborosi Haylis, dându-şi atât de tare 
cu pumnul în frunte, că se izbi cu capul de zid - pac! 

Asta îi puse capac lui Pimli care izbucni în hohote de râs, cu 
tot efortul de a se abţine. Oricum, Finli nu va putea să-i 
reproşeze această lipsă de prestanţă, pentru că şi el zâmbea 
acum. Insă Pimli se cam îndoia că Malahistul pe nume Haylis 
ar fi găsit ceva consolare în zâmbetul acela. Dezvăluia prea 
mulţi dinţi ascuţiţi. 

— Heil, Finli al Pazei, zile lungi şi nopţi senine îţi urez, sai! 

— Aşa-i mai bine, fu de acord Finli. Nu foarte, doar niţeluş. 
Ce mama dracului cauţi aici înainte de Sirenă şi Soare? Şi să- 


110 Funcţiile animalice (n. tr.). 


mi spui imediat ce ai în paner, măi, agarici! 

Haylis strânse şi mai tare coşul la piept, privind speriat în 
toate părţile. Zâmbetul lui Finli se stinse instantaneu. 

— Dă capacul la o parte şi arată-mi ce ai înăuntru chiar în 
secunda asta, nerodule, ori ai să-ţi aduni măselele de pe jos, 
mârâi ameninţător Şeful Securităţii din Algul Siento. 

O clipă Pimli crezu că Malahistul nu se va supune şi simţi un 
fior de panică. Dar apoi individul ridică foarte încet capacul de 
pe coşul din nuiele. Era un coş cu mânere, cunoscut pe 
meleagurile natale ale lui Finli sub numele de „paner”. 
Malahistul i-l întinse în silă, închizând pleoapele acoperite cu 
muci uscați şi întorcând capul într-o parte, în aşteptarea 
loviturii care avea să urmeze. 

Finli se uită în coş. Nu zise nimic multă vreme, apoi scoase 
hohotul lui caracteristic de râs, ca un lătrat de hienă, 
invitându-l pe Pimli să se uite şi el. Stăpânului îi luă ceva timp 
să priceapă ce anume vedea acolo. Apoi îşi aduse brusc 
aminte de coşul de pe obraz pe care şi-l storsese, oferindu-i 
lui Finli puroiul cu sânge, aşa cum oferi unui prieten o 
delicatesă rămasă pe masă după un ospăț. Pe fundul coşului 
din braţele Malahistului era o grămăjoară de şerveţele din 
hârtie folosite. Kleenex. 

— Te-a trimis Tammy Kelly să culegi gunoaiele? întrebă 
Pimli. 

Malahistul dădu cu timiditate din cap. 

— Şi ţi-a spus că poţi să ţii pentru tine orice mizerie găsită 
în pubele? 

Îşi imagina că Malahistul va minţi. Şi dacă aşa vor sta 
lucrurile, atunci Stăpânul îi va ordona lui Finli să-l rupă cu 
bătaia, ca să-i fie de învăţătură pentru lipsa lui de sinceritate. 

Dar Malahistul, pe numele lui adevărat Haylis, clătină din 
cap cu tristeţe. 

— În regulă, oftă uşurat Pimli. 

Căci, zău, era mult prea devreme pentru bătăi şi urlete. ţi 
strica pofta de mâncare. 

— la-ţi trofeul şi du-te. Dar vezi, fraiere, data viitoare ai 
grijă să ceri voie, altminteri o să pleci de aici călcat în 


picioare. M-ai priceput? 

Malahistul dădu cu sârg din cap. 

— Atunci, pleacă! Dispari din ochii mei şi din casa mea! 

Îl urmăriră cum se îndepărtează, cu prada lui de şerveţele 
pline cu muci pe care cu siguranţă le va savura ca pe nişte 
fondante. Se luară la întrecere care să-şi păstreze mai bine 
expresia gravă şi neînduplecată până când dispărea din 
vedere nefericitul fiu al nimănui. Abia după aceea izbucniră 
amândoi în hohote răsunătoare. Ba chiar Finli o' Tego se 
clătină pe picioare de atâta râs şi se lovi de un portret de al 
său, atârnat de perete. Apoi se lăsă în fund, hohotind isteric. 
Pimli îşi acoperi faţa cu mâinile şi râse până începu să-l doară 
burdihanul cel impozant. Repriza aceasta de râs risipi pe loc 
tensiunea cu care începuseră amândoi ziua. 

— Periculos individ, n-am ce zice! reuşi să bolborosească 
Finli când îşi recăpătă graiul, ştergându-şi de zor ochii 
înlăcrimaţi cu o mână acoperită cu blană. 

— Sabotorul Mucilor, fu de acord Pimli, aproape vânăt la 
faţă. 

Schimbară o privire şi izbucniră din nou în răgete uşurate 
de râs, până când reuşiră s-o trezească pe menajera care 
dormea în cămăruţa ei de la etajul trei. Tammy Kelly rămase 
nemişcată în patul ei îngust, ascultând la zbieretele 
kamaiştilor de jos, privind dezaprobator în întuneric. Da, toţi 
bărbaţii erau la fel, indiferent ce fel de piele purtau. 

În cele din urmă, Stăpânul sapiens şi Şeful taheen al 
Securităţii ieşiră din casă şi o apucară, braţ la braţ, pe 
Promenadă. În tot acest timp, Copilul lui Roderick ieşi în grabă 
pe poarta de la nord, cu capul în pământ şi inima zbătându-i- 
se nebuneşte în piept. Cât de aproape fusese! O, da! Dacă 
Cap-de-Nevăstuică l-ar fi întrebat „la spune-mi, Haylis, ai 
ascuns ceva pe aici?” el ar fi minţit cât de bine era în stare, 
dar unul ca el în veci nu va putea să-l mintă cum se cuvine pe 
unul ca Finli o’ Tego! Niciodată-niciodată-niciodată! S-ar fi dat 
în vileag, mai mult a sigur. Dar, lăudat fie Gan, nu se dăduse! 
Chestia rotundă pe care i-o dăduse pistolarul era acum 
ascunsă în dormitorul din spate, unde zumzăia în legea ei. O 


pusese în coş, aşa cum i se ceruse; o acoperise cu şerveţele 
curate luate din cutia de pe lavoar, aşa cum i se spusese. Nu-i 
zisese nimeni să pună mâna pe şerveţelele folosite, însă nu 
putuse rezista aromei lor umede, delicioase. Şi totul mersese 
de minune, păi, nu? Păi, da! Căci în loc să-i pună tot felul de 
întrebări la care nu ar fi putut răspunde, cei doi îşi bătuseră 
joc de el şi îl lăsaseră să plece, îşi dorea să urce iar pe munte 
şi să se mai joace cu bumblerul, mult de tot îşi dorea, dar 
sapiensul ăla bătrân, cu părul alb, căruia i se zicea Ted, îi 
spusese să plece de acolo, să plece departe, departe de tot 
de îndată ce îşi va fi terminat treaba. Şi dacă auzea 
împuşcături, trebuia să se adăpostească undeva până când 
încetau. Şi aşa va face, o, da, fără îndoială. Oare nu făcuse el 
tot ce-i ceruse Roland de Gilead? Prima bilă zumzăitoare era 
acum într-unul din cămine, Feveral; alte două erau în Casa 
Damli, unde lucrau Sfărâmătorii şi dormeau gărzile când nu 
erau de serviciu, iar ultima era în Casa Stăpânului... unde 
aproape că fusese prins! Haylis habar nu avea ce ştiau să 
facă bilele alea zumzăitoare şi nici nu-şi dorea să afle. O să 
plece cât mai departe, poate cu prietena lui, Garma, dacă va 
reuşi s-o găsească. Dacă vor începe împuşcăturile, se vor 
ascunde într-o groapă adâncă, iar el îi va oferi din şerveţelele 
lui. Unele nu aveau mare lucru pe ele: doar urme de spumă 
de ras: Insă pe altele erau muci proaspeţi şi mari, de culori ce 
mergeau de la galben-pal până la galben-verzui. Chiar şi 
acum le putea simţi aroma ademenitoare. lar pe cel mai mare 
şi mai frumos, cel cu sânge coagulat, îl va păstra pentru 
Garma şi poate ea o să-l lase să-i facă mumu. Haylis grăbi 
pasul, zâmbind la gândul că îi va face mumu prietenei sale. 


2 


La adăpostul uneia din barăcile goale de la nordul 
complexului, Susannah stătea cocoțată pe tricicletă şi îl 
urmărea pe Haylis îndepărtându-se de Algul Siento. Observă 
că nefericitul, desfiguratul sai zâmbea, de unde trase 


concluzia că lucrurile merseseră bine. Ceea ce era o veste 
extrem de bună. Când nu îl mai văzu, îşi îndreptă atenţia spre 
partea dinspre ea a complexului. 

Din locul unde se afla, vedea ambele turnuri din piatră (deşi 
doar partea de sus a celui din stânga, deoarece restul era 
ascuns de un pliu al dealului). Construcţiile erau îmbrăcate 
într-un fel de iederă. Probabil iederă de cultură, nu sălbatică, 
îşi zise Susannah, gândindu-se la ariditatea solului de acolo. 
În turnul dinspre vest se vedea un individ care stătea într-un 
fotoliu foarte asemănător cu cele de la La-Z-Boy!i!. Lângă 
parapetul dinspre est se aflau un taheen cu cap de castor şi 
un căutător (dacă nu era căutător, ci sapiens, îşi spuse 
Susannah, înseamnă că era un netrebnic urât cu spume), 
adânciţi în conversaţie, în mod clar aşteptând sirena care să 
vestească încheierea turei şi servirea micului dejun la popotă. 
Intre cele două turnuri se vedeau cele trei garduri din sârmă 
ghimpată, cu spaţiu suficient între ele pentru ca santinelele 
să poată patrula pe acolo, fără riscul de a primi vreun şoc 
electric. Dar în această dimineaţă nu era nimeni acolo. Puţinii 
folken din interiorul gardului electrificat se fâţâiau agale de 
colo până colo, fără să dea semne că s-ar grăbi undeva. Dacă 
scena asta apatică ce se desfăşura înaintea ochilor lui 
Susannah nu era cumva cea mai mare escrocherie a 
secolului, însemna că Roland avea dreptate. Erau la fel de 
vulnerabili în faţa unui atac ca o turmă de porci care îşi 
primeşte ultima masă în faţa abatorului: hai-commala-haide- 
hai, carne bună o să ai. Şi, cu toate că pistolarii nu reuşiseră 
să găsească vreo armă cu foc teleghidat, descoperiseră că 
trei dintre puştile mai futuristice erau prevăzute cu 
comutatoare marcate cu INTERVAL. După părerea lui Eddie, 
puştile acestea erau /eizere, deşi nici în ruptul capului 
Susannah nu putea înţelege ce legătură putea fi între iezerele 
de munte şi nişte arme. Jake propusese să testeze una în 
pustietatea de dincolo de Devar-Toi, dar Roland respinsese 


111 La-Z-Boy - renumit fabricant de mobilier, cu sediul în 
Monroe, Michigan (n. tr.). 


această idee din capul locului. Asta se întâmplase aseară, în 
timp ce revedeau planul pentru a o suta oară. 

— Are dreptate, puştiule, spusese Eddie. Măscăricii ăia de 
acolo şi-ar putea da seama că tragem cu puşcoacele astea, 
chiar dacă nu văd şi nu aud nimic. Nu avem de unde şti ce fel 
de vibrații recepționează telemetrele alea ale lor. 

La adăpostul întunericului, Susannah instalase toate cele 
trei „leizere”. La momentul potrivit va regla dispozitivele de 
comutare. Şi atunci s-ar putea ca puştile să funcţioneze, 
amplificând impresia pe care ei voiau s-o creeze; ori s-ar 
putea să nu funcţioneze. Ea le va testa doar atunci când va fi 
momentul; asta era tot ce putea face. 

Cu inima bubuindu-i în piept, Susannah aştepta începerea 
muzicii ambientale. Aştepta semnalul sirenei. Şi mai aştepta 
şi focurile de arme, presupunând că ghiulelele pe care le 
amplasase Malahistul aveau să funcţioneze aşa cum îţi 
închipuia Roland. 

— Ideal ar fi să detoneze toate patru în cele cinci, zece 
minute cât durează schimbarea gărzii, spusese Roland cu o 
seară în urmă. Atunci se vor buluci care încotro, căutându-şi 
prietenii şi comentând exploziile. Sigur, e prea mult să ne 
aşteptăm la aşa ceva, dar măcar putem spera. 

Da, să spere. Măcar atât puteau face... speranţă într-o 
mână, rahat în cealaltă - ia să vedem care se umple prima. In 
orice caz, ea singură va hotărî când să tragă primul foc. lar 
după aceea, totul se va derula jin-jin12. 

Te rog, Doamne, Te implor, ajută-mă să aleg momentul 
potrivit. 

Şi aşteptă, cu ţeava automatului Coyote sprijinită de umăr. 
Când începu muzica, o variantă înregistrată a ceea ce ei i se 
părea a fi „'At's Amore”115, Susannah tresări în scaunul de la 
TLS (Tricla lui Suzie) şi apăsă fără să vrea pe trăgaci. Dacă nu 
ar fi avut piedica pusă, ar fi revărsat un potop de gloanţe 
asupra tavanului barăcii, stricând planul pe loc. Dar Roland 


112 „Fuga-fuguţa” (n. tr.). 
13 That's Amore - Dean Martin (n. tr.). 


fusese un profesor excelent, iar trăgaciul nici nu i se clinti sub 
deget. Insă inima ei îşi dublă ritmul bătăilor, ba poate chiar şi- 
| triplă; şi simţi cum i se prelinge sudoarea pe tot trupul, chiar 
dacă încă era destul de frig afară. 

Muzica ambientală începuse, iar acesta era un lucru bun. 
Dar muzica singură nu era suficientă. Susannah rămase în 
scaunul de la TLS, aşteptând să audă sirena. 


3 


— Dino Martino, şopti abia auzit Eddie. 

— Ce zici? îl întrebă Jake. 

Ajunseseră toţi trei în spatele vagonului de marfă de la 
COMPANIA DE TRANSPORT FEROVIAR SOO, făcându-şi drum 
prin cimitirul de locomotive şi vagoane vechi. Erau deschise 
ambele uşi culisante prin care se încărca şi, uitându-se prin 
ele, dintr-o parte în cealaltă, reuşiseră să vadă gardul, turnul 
din sud şi orăşelul Pleasantville, care, în realitate, nu era 
decât o singură stradă. Robotul cu şase braţe care patrulase 
mai devreme pe Promenadă se afla acum aici, legănându-se 
înainte şi înapoi pe Strada Mare, pe lângă magazinele de 
modă veche (şi închise) şi urlând ceva ce suna ca nişte ecuaţii 
matematice din adâncul... plămânilor? 

— Dino Martino, repetă tânărul. 

De la picioarele stăpânului său, Ete îşi ridică ochişorii aurii. 
Eddie se aplecă şi-l mângâie uşor pe cap. 

— Dean Martin a cântat prima oară cântecul ăla. 

— Pe bune? întrebă Jake, fără să-i pese cu adevărat. 

— Sigur că pe bune. Doar că noi îl cântam cu alte cuvinte: 
„Că când luna îţi trage una peste ochi ca un rahat mare şi 
gras, ăla-i amor...” 

— Sssst, vă rog, murmură Roland. 

— Că doar n-oţi simţi deja miros de fum? spuse Eddie. 

Şi Jake, şi Roland clătinară din cap. Pistolarul ţinea în mână 
arma lui vecile cu patul din lemn de santal. Jake îşi alesese un 
AR-15, dar avea şi traista cu Orize pe umăr, nu doar ca să-i 


poarte noroc. Dacă totul mergea conform planului, vor avea 
curând nevoie de ele. 


4 


La fel ca mulţi oameni care beneficiază de ceea ce este 
îndeobşte cunoscut sub denumirea generică de „personal de 
serviciu”, Pimli Prentiss nu se gândea la servitorii lui ca la 
nişte fiinţe înzestrate cu țeluri, ambiţii şi sentimente; altfel 
spus, nu se gândea la ei ca la nişte sapienşi. Atâta vreme cât 
era cineva care să-i aducă paharul cu whisky de după-amiază 
şi cotletul (în sânge) la ora şase treizeci, nici nu se gândea la 
ei. Şi cu siguranţă că ar fi fost peste măsură de uimit să afle 
că Tammy (menajera) şi Tassa (valetul) se detestau profund. 
Şi cum să fi ştiut, de vreme ce în preajma lui aveau o 
atitudine plină de respect (chiar dacă glacial) unul faţă de 
celălalt. 

Numai că Pimli nu era acasă în dimineaţa aceasta când din 
difuzoarele camuflate ala complexului se înălţară primele 
acorduri ale şlagărului „'At's Amore” (fără îndoială interpretat 
de Orchestra de un Miliard de Coarde Proaste). Stăpânul 
mergea agale pe Promenadă, însoţit acum nu doar de Şeful 
Securităţii, ci şi de Jakli, un taheen cu cap de corb care avea 
funcţia de tehnician-şef al complexului. Discutau despre 
datele afişate de Telemetrele de Profunzime, iar Pimli nici nu 
se gândea la casa pe care o părăsise azi pentru ultima oară. 
Şi categoric că nici nu-i putea trece prin minte că Tammy 
Kelly (tot în cămaşa de noapte) şi Tassa din Sonesh (tot cu 
pantalonii scurţi de la pijamaua din mătase pe el) erau în 
pragul unui conflict armat pe tema proviziilor din cămară. 

— Uite-te la asta! ţipă femeia. 

Se aflau amândoi în bucătăria mare, dar foarte 
întunecoasă, pentru că era luminată doar de trei becuri 
nearse încă. Nici în Depozit nu se mai găseau multe becuri, 
iar cele rămase erau păstrate pentru Camera de Lucru. 

— La ce să mă uit? 


Îmbufnat. Botos. Ba chiar, nu cumva pe guriţa lui ca arcul 
lui Cupidon erau niscaiva urme de ruj? Ba parcă da. 

— Eşti chior? Nu vezi locurile goale de pe rafturi? se indignă 
ea. Uite! Nu mai sunt conserve cu fasole! 

— Îl doare-n cur de fasole, aşa cum foarte bine ştii şi tu... 

— Nici cu peşte! Cu ton! Şi n-ai să-mi spui că nici din ăsta 
nu mănâncă? Ba mănâncă până-i iese pe urechi, aşa cum ştii 
şi tu! 

— Nu poţi să... 

— Nici supă nu mai e... 

— Pe dracu că nu mai e! zbieră el. Cască ochii cum trebuie 
şi uite acolo şi colo şi dinco... 

— Nu mai e supa de roşii de la Campbell, care-i place cel 
mai mult, îl întrerupse femeia, apropiindu-se mai mult de el. 

Niciodată până arunci certurile lor nu degeneraseră în 
încăierări propriu-zise, dar Tassa avea impresia că ziua de 
astăzi ar putea fi diferită. Şi dacă da, foarte bine! Demult 
aştepta prilejul să-i tragă un pumn în ochi babei ăsteia grase 
şi cu diaree verbală. 

— i se pare că vezi pe-aici supă de roşii Campbell, Tassa 
de Pripas ce eşti tu? 

— Da' de ce nu aduci tu o lădiţă cu conserve? o întrebă, 
făcând şi el un pas înainte. 

Acum stăteau aproape nas în nas, dar, cu toate că femeia 
era masivă, iar tânărul era subţirel, valetul Stăpânului nu 
dădea niciun semn că s-ar teme. Tammy clipi nedumerită şi, 
pentru prima dată de când Tassa intrase pe jumătate adormit 
în bucătărie, cu gândul să-şi ia doar o cană cu cafea, 
mulţumesc foarte frumos, chipul menajerei căpătă o expresie 
care nu era câtuşi de puţin de enervare. Poate că era 
nelinişte; poate chiar frică. 

— Aşa de slăbuţă eşti, Tammy, care tu eşti de Pripas, că nu 
poţi să aduci o lădiţă cu supe din Depozit? 

Jignită, femeia se îndreptă de spate. Fălcile (unsuroase şi 
lucioase din cauza cremei de noapte) îi fremătau de-atâta 
siguranţă de sine. 

— Dintotdeauna asta a fost îndatorirea valetului! Nu te 


preface că ai uitat! 

— Nu există nicio lege care să-ţi interzică să dai o mână de 
ajutor. leri i-am tuns gazonul, după cum prea bine ştii. Şi pe 
tine te-am văzut în bucătărie cu un pahar cu ceai rece în 
mână, da, da, da, te-am văzut, aşa să ştii tu. Şi ce bine te mai 
simţeai stând degeaba! 

Femeia se înfoie, indignată la culme, uitând de orice frică ar 
fi simţit. 

— Am şi eu dreptul să mă odihnesc, la fel ca toată lumea! 
Tocmai ce spălasem pe jos... 

— Ba mie mi s-a părut că Dobbie a spălat, spuse valetul. 

Dobbie era genul acela de robot cunoscut sub numele de 
„elf-casnic”114, cam vechi, dar încă destul de eficient. 

Tammy se ambala şi mai tare. 

— Ce ştii tu despre cum se ţine o casă, curist mic şi mojic? 

Bujori violeţi înfloriră brusc în obrajii de obicei foarte palizi 
ai lui Tassa. Îşi dădu seama că strânsese pumnii doar atunci 
când unghiile foarte îngrijite îi intraseră în palme. Îi trecu prin 
minte că cearta asta meschină era de-a dreptul ridicolă în 
lumina sfârşitului care se apropia pentru toţi; nu erau decât 
doi tâmpiţi care se luaseră la harţă şi se înjurau chiar pe buza 
abisului. Dar, cu toate astea, nu-i păsa deloc. Ani la rând 
scroafa asta grasă şi bătrână s-a tot luat de el şi iată că acum 
mărturisise motivul adevărat. În sfârşit, iată cum adevărul 
gol-goluţ ieşise la iveală. 

— Asta te deranjează la mine, coană-sai? o întrebă el suav. 
Că îmi place să pup băţul, nu să astup gaura? Asta-i baiul? 

Torţe se aprinseră în obrajii lui Tammy Kelly. Nu 
intenţionase să meargă atât de departe, dar dacă tot o făcuse 
- dacă o făcuseră amândoi, căci era la fel de mult şi vina lui - 
nu avea de gând să dea înapoi. 

— În Biblia Stăpânului se zice că pederastia e un mare 
păcat, îl informă ea cu făţărnicie. Cu ochii mei am citit, da, da. 
În Levitic, capitolul trei, versetul... 

— Nu mai spune? Da' ce zice Leviticul ăla despre păcatul 


114 În seria „Harry Potter” (n. tr.). 


lăcomiei? se interesă el. Ce scrie acolo despre femeia cu 
țâţele ca nişte găleți şi curul cât masa de bucătă... 

— Lasă-mi în pace curul, sugător de cocoşel ce eşti! 

— Măcar eu am parte de aşa ceva, şopti el cu dulceaţă în 
glas, şi nu tre' să mă duc la culcare cu un pămătuf pentru 
praf... 

— Nu care cumva să îndrăzneşti! zbieră ea strident. 
Închide-ţi gura aia spurcată înainte să ţi-o închid eu! 

— „ca să-mi curăţ pânzele de păianjen din găurică şi ca să 
pot... 

— Îţi scot toţi dinţii din gură dacă nu... 

— ...Să-mi gâdilesc plăcinţica cu cârmăz bătrână şi obosită. 

Şi îi veni în minte ceva ce ar fi scos-o şi mai tare din sărite: 

— Plăcinţica mea obosită, bătrână şi murdară! 

Femeia strânse şi ea pumnii, mult mai mari decât ai lui. 

— Cel puţin, eu niciodată... 

— Nu mai continua, coană-sai, ai milă. 

— „niciodată n-am avut  mătărânga  scârboasă... 
mătărânga... scârboasă... 

Vocea i se stinse treptat. Uimită, începu să adulmece aerul. 
Îl adulmecă şi valetul şi îşi dădu seama că mirosul nu era nou. 
ÎI simţise cam de pe la începutul scandalului, numai că acum 
era mai puternic. 

Tammy spuse: 

— Simţi miros de... 

— ...fum! zise el şi se priviră speriaţi amândoi, uitând cu 
totul de cearta care fusese pe punctul de a se transforma în 
bătaie. 

Ochii lui Tammy se opriră asupra afişului atârnat lângă 
maşina de gătit. Prin tot Algul Siento se găseau asemenea 
mesaje, din cauză că majoritatea clădirilor din complex erau 
din lemn. Lemn vechi. TREBUIE SĂ COLABORAM PENTRU 
CREAREA UNUI MEDIU FĂRĂ INCENDII. 

Undeva, nu prea departe, începu să zbiere cu putere unul 
din detectoarele de fum care încă mai funcționau. Tammy se 
repezi în cămară, după extinctor. 

— la-l pe ăla din bibliotecă, strigă la Tassa, care o luă la 


goană fără să protesteze. 
Tuturor le era frică de foc. 


5 


Gasky o' Tego, Adjunctul Şefului Securităţii din Algul Siento, 
stătea de vorbă cu James Cagney în holul Căminului Feveral, 
căminul situat chiar în spatele Casei Damli. Cagney era un 
can-toi cu păr roşu, înnebunit după cămăşile în stil cowboy şi 
cizmele care adăugau vreo opt centimetri la înălţimea lui de 
unu şaizeci şi opt. Cu carneţele în mâini, cei doi discutau 
despre anumite schimbări ce trebuiau făcute la paza Casei 
Damli pentru săptămâna următoare. Şase gărzi din schimbul 
al doilea se îmbolnăviseră de ceea ce Gangli, doctorul 
complexului, spunea că este o boală a sapienşilor, cunoscută 
sub numele de oreion. Boala era ceva comun în Bubuit de 
Tunet, se afla în aer şi în resturile otrăvite lăsate de bătrâni. 
Gangli zicea că erau norocoşi că nu dăduse vreo molimă 
peste ei, ca Moartea Neagră sau Frigurile Fierbinţi. 

Mai încolo, în curtea pavată din spatele Casei Damli se 
desfăşura un meci matinal de baschet. O echipă formată din 
câţiva taheeni şi can-toi (care aveau să intre de gardă de 
îndată ce va suna sirena) împotriva unei echipe prăpădite de 
Sfărâmători. Gaskie îl urmări pe Joey Rastosovich cum 
încearcă o aruncare la coş de la centrul terenului - fâs. 
Trampas îl deposedă de minge şi o scoase din teren, în vreme 
ce se scărpina sub tichia de pe cap. Gaskie nu se dădea în 
vânt după Trampas, care manifesta o simpatie cu totul şi cu 
totul necuvenită faţă de animalele alea talentate pe care le 
avea în grijă. Ted Brautigan urmărea şi el meciul de pe 
treptele căminului. Ca de obicei, sorbea dintr-o cutie cu Nozz- 
A-La. 

— Rahat, exclamă James Cagney pe tonul unuia care vrea 
să pună punct o dată pentru totdeauna unei discuţii 
plictisitoare. Dacă nu te deranjează să pui vreo doi sapienşi 
să patruleze vreme de o zi sau două... 


— Ce-o fi cu Brautigan de s-a sculat aşa devreme? îl 
întrerupse Gaskie. De obicei nu se dă jos din pat mai devreme 
de amiază. La fel şi puştiul ăla cu care s-a înhăitat. Cum îl 
cheamă? 

— Earnshaw? 

Bine, Brautigan era prieten şi cu retardatul ăla, Ruiz. Dar 
Ruiz nu prea mai era puşti. 

Gaskie dădu din cap. 

— Da, Earnshaw, aşa îl cheamă. E de serviciu azi. L-am 
văzut mai devreme în Camera de Lucru. 

Pe Cag (cum îi ziceau prietenii) îl durea exact undeva dacă 
Brautigan se trezea la primul ciripit al păsărelelor (nu că ar 
mai fi rămas prea multe păsărele care să ciripească în Bubuit 
de Tunet); el nu voia decât să-i bifeze pe toţi cei de pe lista 
de serviciu, ca să se poată duce la Damli să halească nişte 
ouă prăjite. Auzise că unul dintre Malahişti găsise pe undeva 
nişte arpagic proaspăt şi... 

— Simti cum miroase, Cag? îl întrebă din senin Gaskie. 

Can-toiul care-şi imagina că seamănă cu James Cagney!!5 
tocmai ce voia să-l întrebe pe Gaskie dacă nu cumva 
slobozise vreun vânt, dar îşi revizui replica ironică. Căci se 
simţea un miros. De fum? 

Da, parcă de fum. 


6 


Ted şedea pe treptele Căminului Feveral, inspirând aerul 
puturos şi ascultând cum se înjură sapienşii şi taheenii pe 
terenul de baschet. (Nu însă şi can-toii; aceştia refuzau să se 
dedea la asemenea vulgarităţi.) Inima îi bătea cu putere, dar 
nu îşi grăbise ritmul. Acum înţelese că, dacă era în viaţa lui 
vreun Rubicon, îl traversase deja demult. Poate chiar în 
noaptea aceea când îl aduseseră căutătorii înapoi din 


15 james Francis Cagney (1899-1986) - actor american, 
cunoscut mai ales pentru rolurile sale de „dur” din filme (n. 
tr.). 


Connecticut; cel mai probabil în ziua când îi împărtăşise lui 
Dinky planul lui de a lua legătura cu pistolarii despre care 
Sheemie Ruiz susţinea că se aflau în apropiere. Acum se 
simţea încordat (la greu, ar fi spus Dinky), dar nervos? Nu. 
Nervii erau pentru aceia care nu s-au decis încă ce anume vor 
face. 

Din spate îl auzi pe un tembel (Gaskie) întrebându-l pe 
celălalt tembel (Cagney) dacă simte vreun miros de ceva şi 
atunci Ted fu convins că Haylis îşi făcuse treaba. Planul 
fusese pus în mişcare. Ted scoase din buzunar o bucăţică de 
hârtie. Pe ea era scris un rând, într-un pentametru perfect, 
deşi fără influenţe shakespeariene:, ÎNDREPTAŢI-VĂ SPRE SUD 
CU MÂINILE RIDICATE ŞI NU VEŢI PĂŢI NIMIC. 

Îl privi ţintă, pregătindu-se să-l difuzeze. 

În sala de recreere din Feveral se declanşă un detector de 
fum cu un răget prelung, ca de măgar. 

Gata! Fie ce-o fi! îşi zise el şi privi spre nord unde spera să 
se fi ascuns deja primul trăgător - femeia aceea fără picioare. 


7 


Stăpânul Prentiss apucase să parcurgă trei sferturi din 
drumul către Casa Damli, încadrat de Finli şi Jakli, când se 
opri brusc. Nu se auzise încă sirena, dar din spate veneau 
nişte zbierete puternice. Nici nu se întoarseră bine în direcţia 
aceea, când auziră un alt zbieret din cealaltă parte a 
complexului, din zona unde se aflau căminele. 

— Ce dracu'... începu Prentiss. 

„„„e asta, voise el să spună, dar se opri văzând-o pe Tammy 
Kelly ieşind în fugă pe uşa din faţă a Casei Directorului, cu 
Tassa, valetul lui, împleticindu-se în urma ei. Amândoi dădeau 
din mâini ca nebunii. 

— Foc! urlă Tammy. Foc! 

Foc? Imposibil, refuză să creadă Pimli. Dacă din casa mea 
se aude detectorul de fum şi dintr-unul din cămine tot 
detectorul se aude, înseamnă că... 


— E o alarmă falsă, îi spuse el lui Finli. Ştii că aşa fac 
detectoarele astea când li se termină bateri... 

Însă, înainte de a-şi duce până la capăt această opinie 
optimistă, una din ferestrele Casei Directorului explodă chiar 
sub ochii lor. În urma cioburilor ţâşni o flacără portocalie. 

— Pe toţi zeii! băzâi Jakli. Chiar e un incendiu! 

Pimli se holba, cu gura căscată, nevenindu-i să-şi creadă 
ochilor. şi atunci porni o a/tă alarmă de incendiu, sfredelindu- 
le timpanele cu un şir de sughiţuri stridente. Doamne, 
Dumnezeule, Bunule lisus, aia e una din alarmele din Gat 
Damli! Dar n-are cum să se fi petrecut ceva aco... 

Finli o' Tego îl apucă de braţ. 

— Şefule, spuse el destul de calm. Avem necazuri. 

Înainte ca Prentiss să-i poată răspunde, porni şi sirena, 
anunțând schimbarea turelor. Şi de-abia atunci realiză cât de 
vulnerabili vor fi în următoarele şapte, opt minute. Vulnerabili 
în toate privinţele. 

Dar refuză să folosească cuvântul atac. Deocamdată. 


8 


Lui Dinky Earnshaw i se părea că stă de o veşnicie în 
fotoliul acela moale, aşteptând cu înfrigurare începerea 
balului. În mod obişnuit se simţea foarte bine atunci când era 
în Camera de Lucru - la naiba, toată lumea se simţea bine 
acolo, datorită efectului de „minte-pozitivă”. Insă astăzi 
simţea doar cum pe dinăuntrul lui nişte cabluri din sârmă se 
înfăşoară mai strâns, tot mai strâns, făcându-i maţele ghem. 
Ştia că, din când în când, taheenii şi can-toii se uită în jos spre 
el din balcoane, purtaţi şi ei pe valul „minţii-pozitive”, dar nu 
avea de ce să-şi facă griji că l-ar putea „gini” unii de ţeapa 
lor. Măcar în privinţa asta era în siguranţă. 

Un detector de fum a fost ăla care s-a auzit? Din Fevoral, 
parcă? 

Poate că da. Dar, la fel de bine, poate că nu. Nimeni 
altcineva lui se mai uita în jur. 


Aşteaptă, îşi zise el. Doar ţi-a zis Ted că asta va fi partea 
cea mai grea, nu? Bine măcar că Sheemie e la adăpost. 
Sheemie e la adăpost, în camera lui, iar Căminul Corbett e la 
adăpost de incendiu. Aşa că pune mâna de te calmează! 
Linişteşte-te! 

Dinky era sigur că răgetul detectorului de fum se auzise... 
mă rog, era aproape sigur. 

Ţinea o revistă cu cuvinte încrucişate deschisă pe 
genunchi. În ultimele cincizeci de minute completase grilele 
cu litere fără sens, ignorând complet definițiile. Acum scrise 
cu litere mari de tipar în partea de sus a paginii: 
ÎNDREPTAŢI-VĂ SPRE SUD CU MÂINILE RIDICATE ŞI NU 
VEŢI PĂŢI NI... 

În momentul acesta se declanşă şi una din alarmele de la 
etaj, pare-se din aripa de vest, ţiuind asurzitor. Câţiva 
Sfărâmători, smulşi cu violenţă din concentrarea lor profundă, 
scoaseră ţipete de surpriză. Ţipă şi Dinky, dar de uşurare. De 
uşurare şi încă ceva. Bucurie? Da, probabil de bucurie. Pentru 
că atunci când se auzise zbieretul alarmei, el simţise cum se 
frânge vibrația puternică a paranormalului. lar forţa aceea 
stranie a tuturor minţilor Sfărâămătorilor se topi exact aşa cum 
se arde un circuit electric supraîncărcat. Pentru moment, cel 
puţin, atacul asupra Grinzii încetase. 

Dar el avea o treabă de făcut. Gata cu aşteptarea. Se 
ridică, lăsând revista să cadă pe covorul turcesc şi îşi proiectă 
mintea spre Sfărâmătorii din încăpere. Nu era deloc greu; cu 
ajutorul lui Ted, se antrenase aproape zilnic pentru clipa 
aceasta. lar dacă funcţiona? Dacă Sfărâmătorii îi recepţionau 
gândurile, redifuzându-le şi amplificându-le la rândul lor, aşa 
cum le sugera Dinky? Atunci comanda lui va deveni coarda 
principală în această nouă structură a minţit. 

Cel puţin aşa spera. 

(E UN INCENDIU, OAMENI BUNI. E UN INCENDIU ÎN 
CLADIRE!) 

Ca şi cum ar fi vrut să întărească anunţul acesta, se auzi un 
pocnet înăbuşit, urmat de un clinchet ca de clopoțel când se 
produse prima implozie şi un nor de fum se strecură prin 


panourile din tavan, unde erau ventilatoarele. Sfărâmătorii 
priviră în jur cu ochi mari, uimiţi. Unii dintre ei se ridicară în 
picioare. 

lar Dinky le transmise: 

(NU__VĂ  ÎNGRIJORAŢI! NU _ INTRAŢI ÎN _ PANICĂ! 
ÎNDREPTAŢI-VĂ SPRE...) 

Şi proiectă o imagine perfectă a scării de la nord, apoi îi 
adăugă pe Sfărâmători. Sfărâmători care se îndreptau către 
scara de la nord. Sfărâmători care traversau bucătăria. 
Trosnet de flăcări, miros de fum, ambele venind dinspre 
dormitoarele gărzilor din aripa de vest. Se va îndoi cineva de 
veridicitatea acestei transmisiuni mentale? Se va întreba 
cineva cine o face şi de ce? Acum nu. Acum erau speriaţi. 
Acum îşi doreau să le spună cineva ce să facă, iar acel cineva 
era Dinky Earnshaw. 

(SCARA DE LA NORD. URCAŢI SCARA DE LA NORD şi 
IESIŢI PE PELUZA DIN SPATE!) 

Şi funcţionă. Începură să se îndrepte într-acolo. Ca oile pe 
urmele une berbec sau ca iepele pe urmele unui armăsar. 
Unii recepţionau cele două idei principale 

(NU INTRATI ÎN PANICĂ! NU INTRATI IN PANICĂ!) 

(SCARA DE LA NORD! SCARA DE LA NORD!) 

şi le retransmiteau la rândul lor. Mai mult chiar, Dinky auzi 
îndemnurile venind şi de deasupra lui. De la can-toii şi 
taheenii din balcoane. 

Nu o luă nimeni la fugă. Nu intră nimeni în panică, dar 
exodul către scara de la nord începuse deja. 


9 


Susannah stătea călare pe TLS lângă geamul barăcii unde 
se ascunsese până atunci. Nu-i mai era teamă că va fi văzută. 
Bubuit de Tunet răsuna acum de urletele detectoarelor de 
fum. Cel puţin trei se declanşaseră. O alarmă de incendiu 
zbiera şi mai tare; asta precis era în Casa Damli. Incepură 
acum nişte sâsâituri ca de gâşte electrice. Astea veneau 


dinspre capătul numit Pleasantville al complexului. Şi li se 
alăturară o mulţime de dangăte asurzitoare de clopot. 

Cu câte se petreceau la sud, nu era deloc de mirare că 
femeia aflată la nord de Devar-Toi nu mai vedea decât 
spinările celor trei santinele din turnurile îmbrăcate în iederă 
sălbatică. Trei nu erau prea mulţi, dar reprezentau cinci la 
sută din total. Un început. 

Susannah se uită la cel din cătarea armei şi se rugă. Te rog, 
Doamne, Te implor, ajută-mă să țintesc bine... să ţintesc 
bine... 

Curând. 

Curând va începe. 


10 


Finli îl apucă pe Stăpân de braţ. Pimli se smulse şi porni iar 
spre casa lui, holbându-se năucit la fumul care se revărsa 
acum prin toate ferestrele de pe latura din stânga. 

— Şefule! strigă Finli, prinzându-l iar de braţ. Şefule, nu ăla- 
i baiul! De Sfărâmători trebuie să ne facem griji! Sfârâmătorii! 

Strigătul taheenului nu reuşi să-l dezmeticească, dar o făcu 
urletul scrâşnit al alarmei de incendiu din Casa Damli. Pimli se 
întoarse în direcţia aceea şi se pomeni în faţa ochilor rotunzi, 
ca de pasăre speriată, ai lui Jakli. În ei nu se desluşea nimic 
altceva decât panică, însă aceasta avu efectul pervers, dar 
providenţial, de a-l trezi pe Stăpân la realitate. Numai sirene 
şi sonerii de jur-împrejur. Ba una chiar scotea nişte gâgâituri 
regulate pe care nu le mai auzise niciodată. Dinspre 
Pleasantville? 

— Haide, şefule, aproape îl imploră Finli o' Tego. Trebuie să 
vedem dacă Sfărâmătorii sunt bine... 

— Fum! zbieră Jakli, fluturând din aripile lui întunecate (şi 
complet nefolositoare). lese fum din Casa Damli! Şi din 
Feveral! 

Pimli nu-l luă în seamă. Scoase Pacificatorul din tocul de la 
subsuoară,  întrebându-se în treacăt ce premoniţie îl 


împinsese să şi-l ia din sertar. Habar n-avea, însă îl liniştea 
greutatea pistolului în mâna lui. Tassa urla, urla şi Tammy, 
dar îi ignoră pe amândoi. Se simţea din nou calm, deşi inima îi 
bătea cu furie. Finli avea dreptate. Sfărâmătorii contau în 
primul şi în primul rând în momentele acestea. Trebuia să 
aibă grijă ca nu cumva să piardă o treime din prizonierii lor cu 
puteri paranormale în vreun incendiu produs de una din 
instalaţiile electrice, ori într-un act stupid de sabotaj. Făcu un 
semn din cap spre Şeful Securităţii şi o luară amândoi la fugă 
către Casa Damli, cu Jakli pe urmele lor, guiţând şi fâlfâind din 
aripi, exact ca un personaj fugărit din desenele animate 
produse de Warner Bros. De undeva se auzeau răcnetele lui 
Gaskie. Şi, imediat după aceea, Pimli o' New Jersey auzi un 
sunet ce-l îngheţă până în măduva oaselor: ka-pau-ka-pau-ka- 
pau. Focuri de armă! Dacă vreun măscărici se apucase să 
tragă în Sfărâmătorii lui, atunci, pe toţi zeii, capul 
măscăriciului va ajunge înfipt într-un par până la sfârşitul zilei. 
Nu-i trecu însă prin minte, aşa cum nu-i trecu nici mai 
isteţului Finli, că gărzile ar fi putut fi supuse acelui atac, iar nu 
Sfărâmătorii. Şi cum să se gândească la una ca asta? Se 
întâmplau prea multe, prea repede. 


11 


În capătul dinspre sud al complexului Devar, sunetele 
sincopate se auzeau atât de tare încât aveai sentimentul că-ţi 
vor perfora imediat timpanele. 

— lisuse! exclamă Eddie, fără însă a fi în stare să se audă. 

Gărzile din turnuri se întorseseră cu spatele la ei, uitându- 
se spre nord. Eddie nu vedea deocamdată niciun firicel de 
fum. Dar poate că vedeau gărzile, care beneficiau de o 
vedere de ansamblu asupra complexului. 

Roland puse mâna pe umărul lui Jake, apoi arătă spre 
vagonul SOO. Jake dădu din cap şi se târî sub el, cu Ete 
alături. Roland întinse ambele mâini spre Eddie. Adică: Rămâi 
pe loc! şi îl urmă pe băiat. Ajunşi în partea cealaltă, cei doi se 


ridicară în picioare, unul lângă celălalt. Santinelele i-ar fi putut 
observa fără probleme, dacă atenţia acestor destoinici 
apărători nu ar fi fost distrasă de detectoarele de fum şi 
alarmele de incendiu din complex. 

Brusc, întreaga faţadă a Feroneriei din Pleasantville se 
deschise. Din garajul camuflat până atunci ţâşni o maşină de 
pompieri, toată numai vopsea roşie şi crom strălucitor. In 
centrul ei pulsau mai multe lumini de asemenea roşii şi din ea 
se auziră nişte urlete amplificate: FACEŢI LOC! ACEASTA ESTE 
INTERVENŢIA LA INCENDIU A ECHIPEI BRAVO! LA O PARTE! 
FACEŢI LOC PENTRU ECHIPA DE INTERVENŢII! 

Nu trebuie să se tragă în partea asta a complexului Devar- 
Toi. Nu încă. Partea de sud trebuie să pară sigură deţinuţilor 
tot mai înfricoşaţi din Algul Siento: liniştiţi-vă, oameni buni, 
aici vă puteţi adăposti de tragedia asta neaşteptată. 

Pistolarul scoase o 'Riză din traista de pe umărul lui Jake şi-i 
făcu semn băiatului să-şi ia şi el una. Apoi Roland arătă spre 
paznicul din turnul din dreapta şi din nou la Jake. Băiatul dădu 
din cap, îşi ridică braţul în dreptul pieptului şi aşteptă 
semnalul pistolarului. 


12 


Când auzi sirena care vesteşte schimbarea turei, îi spusese 
Roland lui Susannah, începi să tragi. Fă cât de mult rău eşti în 
stare, dar, în numele tatălui tău, nu le da de înțeles că sunt 
atacați de o singură persoană! 

De parcă ar fi avut nevoie de sfatul ăsta! 

Ar fi putut să-i doboare pe cei trei din turnul de pază în 
vreme ce sirena suna, dar ceva o făcuse să mai aştepte. 
Câteva secunde mai târziu se bucură că o făcuse. Uşa din 
spate a casei în stil Queen Anne se deschise cu atâta putere, 
încât se smulse din balamaua de sus. Claie peste grămadă, 
îmbrâncindu-se cuprinşi de panică, Sfărâmătorii se buluciră să 
iasă din casă (aceştia sunt aşa-zişii distrugători ai universului, 
îşi spuse ea, oile astea) şi printre ei zări vreo şase din ciudaţii 


ăia cu capete de animale şi cel puţin patru din humanoizii ăia 
hidoşi cu măşti. 

Mai întâi Susannah împuşcă santinela din turnul de la vest, 
apoi îndreptă arma asupra celor doi din turnul de la est încă 
înainte ca prima victimă a Bătăliei de la Algul Siento să cadă 
peste parapet şi să se rostogolească pe sol, cu creierii 
scurgându-i-se pe pâr şi obraji. Reglat acum la poziţia de 
mijloc, automatul Coyote trase salve de câte trei focuri: Ka- 
pau! Ka-pau! Ka-pau! 

Taheenul şi căutătorul din turnul de la est făcură câteva 
piruete, ca doi balerini într-o capodoperă clasică. Taheenul se 
prăbuşi moale pe pasarela de la marginea turnului; căutătorul 
se izbi de parapet, se rostogoli peste el cu tocurile cizmelor 
îndreptate spre cer şi plonjă cu capul în jos. Susannah auzi 
trosnetul făcut de gâtul lui atunci când se frânse la impact. 

Vreo doi din turma de Sfărâmători observară aterizarea 
nefericitului şi începură să zbiere. 

— Ridicaţi mâinile! 

Dinky. Vocea lui era. 

— Ridicaţi mâinile cei care sunteţi Sfărâmători! 

Nimeni nu puse la îndoială ordinul; într-o atare situaţie, 
oricine părea a şti ce se petrece devenea lider de 
necontestat. Unii dintre Sfărâmitori - însă nu toţi, nu încă - 
ridicară mâinile deasupra capetelor. Lui Susannah îi era 
totuna. Nu avea nevoie de mâini ridicate ca să-i deosebească 
pe unii de ceilalţi. Vederea îi devenise ciudat de ageră. 

Reglă tirul de la SALVA la FOC CU FOC şi începu să împuşte 
pe rând gărzile care ieşiseră din Camera de Lucru împreună 
cu Sfărâmitorii. Taheen... can-toi, ia d-aici... sapiens, dar n-o 
împuşc, e o Sfărâmătoare, chiar dacă n-are mâinile pe sus... 
habar n-am de unde ştiu, dar sunt convinsă că aşa este... 

Susannah apăsă  trăgaciul armei şi imediat capul 
sapiensului de lângă femeia în pantaloni roşii erupse, 
împroşcând sânge şi fragmente de os. Sfărâmătorii începură 
să ţipe ca nişte copii speriaţi, zgâindu-se în jur cu ochi 
bulbucaţi şi ridicând mâinile şi mai sus. lar acum Susannah 
auzi din nou vocea lui Dinky, numai că, de data aceasta, nu 


mai era vocea lui reală, vocea materială. Vocea mentală i-o 
auzi ea, mult mai răsunătoare: 

(INDREPTAŢI-VA SPRE SUD CU MÂINILE RIDICATE. NU 
VEŢI PĂŢI NIMIC!) 


Acesta era semnalul pentru ca ea să iasă din ascunzătoare 
şi să se pună în mişcare. Până acum „rezolvase” nouă din 
asasinii Regelui Purpuriu, cu tot cu cei trei din turnuri. Sigur, 
nu era mare lucru, dacă luai în calcul panica ce-i cuprinsese 
pe toţi. Deocamdată însă, nu se mai zărea nici unul. 

Susannah manevră acceleraţia de mână şi îndreptă Tricla 
spre altă baracă abandonată. Drăcia era într-atât de sensibilă 
şi vioaie, că aproape o răsturnă din scaun. Încercând să-şi 
stăpânească râsul (dar râzând totuşi), cârâi cât o ţineau 
puterile cu glasul de hienă al Dettei Walker: 

— Treceți aici, panaramelor, care sunteți voi panarame! 
Căraţi-vă la sud, în puii mei! Mâinili hopa sus, ca să ştim că nu 
sunteţi d-ăia răi! Al de nu are mâna pă sus o să aibă un glonț 
în căpuț! P-onoarea mea! 

Intră în baraca de alături, raşchetând una din roţile Triclei 
de cadrul uşii. Slavă Domnului că nu se lovise mai tare şi nu 
se răsturnase, pentru că n-ar fi putut să o ridice de una 
singură. In baraca asta instalase unul din „leizere” pe un 
trepied. Apăsă întrerupătorul marcat cu ON, întrebându-se 
dacă nu cumva mai trebuia să regleze în vreun fel şi 
comutatorul de INTERVAL, când prin gura armei ţâşni o rază 
orbitoare de lumină roşu-închis care pătrunse în complex pe 
deasupra gardului triplu şi făcu o gaură în etajul superior al 
Casei Damli. Lui Susannah i se păru că era la fel de mare ca 
una făcută de obuz. 

Bravo, îşi zise ea. Acu trebuie să le pun în funcțiune şi pe 
celelalte. 

Dar se întrebă dacă mai avea vreme. Deja Sfărâmătorii 
pricepuseră îndemnul lui Dinky, redifuzându-l şi amplificându- 
| pe parcurs: 

(SPRE SUD! MÂINILE SUS! NU PĂŢIM NIMIC!) 

Susannah reglă comutatorul armei pe FOC AUTOMAT şi 
trase o salvă asupra etajului superior al celui mai apropiat 


cămin, ca să-şi sublinieze intenţiile. Gloanţele scânciră şi 
ricoşară.  Geamurile se  sparseră. Cu mâinile ridicate, 
Sfărâmătorii zbierară şi o luară la fugă în dezordine pe lângă 
colţul Casei Damli. Susannah îl observă pe Ted venind din 
aceeaşi direcţie. leşea imediat în evidenţă, pentru că era 
singurul care mergea împotriva curentului. Il îmbrăţişa scurt 
pe Dinky, apoi amândoi îşi ridicară şi ei mâinile, alăturându-se 
şuvoiului de Sfărâmători care se îndreptau spre sud. Curând 
toţi aceştia îşi vor pierde statutul de VIP-uri, devenind un alt 
grup de refugiaţi străduindu-se să supravieţuiască pe un 
tărâm întunecat şi otrăvit. 

Doborâse opt la sol, dar tot nu erau destui. O cuprinsese 
iarăşi lăcomia, lăcomia aceea uscată. Ochii ei vedeau chiar şi 
cele mai mici detalii. li pulsau în cap şi o dureau şi vedeau 
absolut tot. Spera să apără de după Casa Damli alţi taheeni, 
sau can-toi, sau sapienşi. 

Nu se săturase să ucidă. 


13 


Sheemie Ruiz locuia în Căminul Corbett, care se întâmpla 
să fie exact cel în care, în totală necunoştinţă de cauză, 
Susannah trăsese rafala de cel puţin o sută de gloanţe. Dacă 
ar fi fost în pat, fără îndoială că ar fi murit pe loc, iar povestea 
lui s-ar fi sfârşit aici. Dar nu. Sheemie fusese surprins de 
gloanţe în genunchi, la piciorul patului, rugându-se pentru 
viaţa prietenilor săi. Nici nu ridică ochii atunci când se sparse 
fereastra, ci pur şi simplu îşi înteţi rugile. Auzea gândurile lui 
Dinky 

(ÎNDREPTAŢI-VĂ SPRE SUD) 

zbătându-i-se în minte, apoi detecta un alt şuvoi de 
îndemnuri 

(CU MÂINILE RIDICATE) 

alăturându-se primului şi formând un fluviu. Şi imediat auzi 
şi vocea lui Tea, nu doar îmbinându-se cu celelalte, ci 
amplificându-le, transformând fluviul 


(NU O SĂ PĂŢIŢI NIMIC) 


Într-un ocean. Fără să-şi dea seama, Sheemie îşi modifică 
rugăciunea. Tată/ nostru şi Ai grijă de prietenii mei se 
transformară în îndreptați-vă spre sud cu mâinile ridicate, nu 
o să pătiti nimic. Nu se întrerupse nici măcar atunci când 
explodară cu un vuiet cutremurător rezervoarele cu propan 
din spatele cantinei de la Casa Damli. 


14 


Gangli Tristum (voi îi veţi spune Domnul Doctor Gangli şi 
am să vă mulţumesc foarte mult) era în multe privinţe cel mai 
temut individ din Casa Damli. El era un can-toi care îşi 
alesese, într-un mod absolut pervers, nume de taheen, iar nu 
de om. Conducea cu mână de fier infirmeria de la al doilea 
etaj din aripa de est. Şi se deplasa în permanenţă pe patine 
cu rotile. 

Lucrurile erau în general destul de calme acolo atunci când 
Gangli fie era la el în birou, ocupându-se de acte, fie îşi făcea 
rondul (ceea ce însemna că-i vizita în camerele lor pe 
Sfărâmătorii bolnavi de guturai), dar când intra în infirmerie, 
toţi cei de acolo, asistenţi, infirmieri şi pacienţi deopotrivă, 
amuţeau pe loc, adoptând o atitudine respectuoasă (şi 
înfricoşată). Un nou-venit probabil că ar fi izbucnit în râs la 
vederea creaturii scunde şi îndesate, cu ten măsliniu şi fălci 
proeminente, alunecând încet printre paturi, cu braţele 
încrucişate peste stetoscopul de pe piept, cu poalele halatului 
alb fluturându-i pe urme. Numai un Sfărâmător avusese odată 
cutezanţa să comenteze: „Seamănă cu John Irving""* după un 
lifting nereuşit.” Insă cel care înarăznise să râdă o dată cu 
siguranţă că nu va mai râde din nou. Pentru că, vedeţi voi, 
doctorul Gangli avea limba ascuţită şi nimeni nu îşi bătea joc 
de patinele lui cu rotile fără să nu suporte consecinţele. 


116 john Irving (n. 1942) - antrenor de lupte, actor şi scriitor 
american, ale cărui trăsături faciale sunt destul de deformate 
(n. tr.). 


Acum însă, în loc să alunece uşor pe ele, doctorul zbura 
literalmente printre paturi. 

— Toate hârtiile! strigă el. M-auziţi?... O singură fişă dacă 
pierd în balamucul ăsta, o singură fişă afurisită, am să 
servesc ochii cuiva la ceaiul de după-amiază! 

Evident că nu mai era nici picior de pacient acolo; îi dăduse 
jos din paturi şi-i expediase afară la primul semnal sonor al 
detectorului, la primul norişor de fum. Împreună cu bolnavii 
spălaseră putina şi mai mulţi infirmieri, toţi nişte nenorociţi 
fără curaj, iar el îi ştia pe toţi - o, da, îi ştia - şi le va face 
raport la momentul potrivit. Rămăseseră doar cinci alături de 
el, printre care şi asistentul lui personal, Jack London. Gangli 
era teribil de mândru de cei cinci, deşi nimeni nu şi-ar fi putut 
da seama de asta din tonul extrem de dur cu care le dădea 
ordine în timp ce patina încolo şi încoace prin fumul tot mai 
gros. 

— Luaţi hârtiile, auziţi? Pe toţi zeii care s-au mişcat 
vreodată pe picioare ori pe burtă, aţi face bine să nu pierdeţi 
niciuna! Aveţi de grijă! 

Ceva foarte strălucitor şi foarte roşu fulgeră prin fereastră. 
Probabil un soi de armă, deoarece nimici peretele din sticlă ce 
îi separa biroul de salon şi îi făcu scrum fotoliul preferat. 

Gangli se aplecă, patinând fără să încetinească pe sub raza 
laser. 

— Ganul mă-sii! zbieră unul dintre infirmieri, un sapiens 
incredibil de urât, cu ochii bulbucaţi pe chipul palid. Ce dracu’ 
a fost... 

— N-ai tu treabă! răcni Gangli. Nu contează ce-a fost, 
paiaţă boccie ce eşti! Luaţi hârtiile! Luati-mi b/lestematele 
alea de hârtii! 

De undeva din faţă - dinspre Promenadă, cumva? - se 
apropia de ei zăngănitul asurzitor al unui vehicul de 
intervenţie. 

— FACEŢI LOC! auzi Gangli. ACEASTA ESTE ECHIPA BRAVO 
DE INTERVENŢIE LA INCENDIU! 

Gangli nu mai auzise în viaţa lui de o asemenea trăsnaie 
care să se cheme Echipa Bravo şi care să Intervină în caz de 


Incendiu. Dar, în fond, erau atât de multe lucruri aici pe care 
ei nu le cunoşteau. Păi, uite, abia dacă se descurca cu o 
treime din aparatura din blocul operator! Nu contează, 
singurul lucru important acum... 

Înainte de a-şi isprăvi gândul, săriră în aer buteliile cu gaz 
din spatele bucătăriei. Vuietul formidabil păru a veni direct de 
sub ei, iar Gangli Tristum fu azvârlit în aer, cu rotiţele din 
metal ale patinelor încă învârtindu-se în gol. Pe suflul 
exploziei zburară şi ceilalţi care încotro şi prin fumul dens 
începură să plutească sute de hârtii. Doctorul Gangli se uită la 
ele, ştiind că toate fişele lui vor arde şi că el va fi al naibii de 
norocos dacă nu va arde odată cu ele. Şi un gând extrem de 
coerent îi trecu prin minte: sfârşitul venise mai devreme. 


15 


Ordinul telepatic 

(ÎNDREPTAŢI-VĂ SPRE SUD CU MÂINILE RIDICATE. NU 
VEŢI PĂŢI NIMIC!) 

începu să răsune în mintea lui Roland. Venise momentul. 
Făcu un semn din cap spre Jake şi Orizele îşi luară zborul. In 
haosul general, şuieratul lor sinistru trecu aproape neauzit. 
Totuşi una dintre gărzi probabil că a simţit ceva, pentru că 
tocmai ce începuse să se întoarcă atunci când muchia 
ascuţită a farfuriei îi reteză capul, dându-l de-a dura pe jos. 
Ochii mari clipiră şocaţi din gene încă vreo câteva secunde 
după aceea. Trupul decapitat se clătină doi paşi, apoi se 
prăbuşi peste parapet. Din gât ţâşneau valuri de sânge. 
Celălalt individ era deja terminat. 

Eddie se rostogoli cu uşurinţă pe sub vagonul SOO şi sări în 
picioare pe partea cu complexul. Alte două vehicule de 
pompieri apăruseră din staţia lor până atunci ascunsă sub 
faţada Feroneriei. Nu aveau roţi, ci păreau să se deplaseze pe 
perne cu aer comprimat. Undeva către capătul de nord al 
campusului (căci aşa se încăpăţâna Eddie să numească 
închisoarea Devar-Toi) se produse o explozie. Bun aşa. Super. 


Roland şi Jake luară alte farfurii din traistă şi cu ele tăiară 
cele trei şiruri de sârmă ale gardului. Cablul străbătut de 
curent electric se reteză cu un pocnet prelung şi sfârâitor, 
scăpărând o flamă albastră. Intrară. Mişcându-se iute şi fără 
să vorbească, trecură în fugă pe lângă turnurile rămase fără 
pază. Ete alerga lângă piciorul lui Jake. Ajunseră la aleea 
dintre Drogheria Henry Graham şi Librăria Pleasantville. 

Priviră spre capătul aleii şi văzură că strada principală era 
pustie, deşi în aer tot mai persista un miros electric, înţepător 
(miros ca de staţie de metrou, i se păru lui Eddie), provenit de 
la ultimele două vehicule robotizate de pompieri, făcând şi 
mai greu de suportat duhoarea generală. In depărtare, 
sirenele de incendiu urlau şi detectoarele de fum răgeau. Aici, 
însă, în Pleasantville, Eddie nu putu să nu se gândească la 
Strada Principală din Disneyland: fără pic de gunoi în rigole, 
fără graffiti obscene pe ziduri, fără fir de praf pe geamuri. 
Presupunea că acesta era locul unde veneau Sfărâmătorii 
nostalgici când le era dor de America. Dar oare nu şi-ar fi 
dorit ei ceva mai bun, ceva mai real, în locul acestei vieţi 
statice, artificiale? Poate că ar fi arătat mai îmbietoare dacă 
ar fi fost oameni pe trotuare şi în magazine, dar era greu de 
crezut. Lui îi era greu să creadă. Sau poate că nu era vorba 
decât despre extremismul unui băiat de oraş. 

Peste drum de ei erau: Magazinul de Pantofi Pleasantville, 
Magazinul de Modă „Parisul Vesel”, Frizeria „Cârlionţ & 
Breton”, precum şi Cinematograful „Giuvaierul” (POFTIŢI DE 
INTRAŢI. E MIŞTO ŞI RĂCOARE LA NOI, insista bannerul 
de deasupra intrării). Roland ridică o mână, făcându-le semn 
lui Eddie şi Jake spre acea parte a străzii. Dacă totul mergea 
conform planului (deşi mai niciodată nu mergea), acolo vor 
pregăti ei capcana. Traversară în poziţie ghemuit, cu Ete 
ţopăind în poziţie normală pentru el pe lângă piciorul lui Jake. 
Deocamdată totul părea a merge de minune, iar asta, credeți- 
mă, îl făcea pe pistolar să se simtă teribil de agitat. 


16 


Oricare general trecut prin multe bătălii v-ar spune că, fie şi 
în cazul unui conflict de mici dimensiuni (precum cel de faţă), 
vine întotdeauna un moment când coerenţa se destramă, la 
fel şi fluxul narativ şi orice accepţiune concretă a felului cum 
se desfăşoară lucrurile. Toate aceste chestiuni sunt recreate 
de istorici mai târziu. Nevoia de recreare a mitului coerenţei 
este probabil unul din motivele pentru care există istoria. 

Nu contează; am divagat. Am ajuns în punctul în care 
Bătălia de la Algul Siento a căpătat o viaţă proprie şi tot ce 
pot face eu acum este să vă prezint anumite secvenţe şi să 
sper că veţi ordona haosul general în propriul vostru stil. 


17 


Trampas, căutătorul chinuit de eczeme, care, în mod 
necugetat, îi destăinuise atât de multe lui Ted, se repezi la 
valul de Sfărâmători care se năpusteau afară din Casa Damli 
şi îl prinse de braţ pe unul dintre ei, un fost tâmplar, sfrijit şi 
cu început de chelie, pe nume Birdie McCann. 

— Ce e, Birdie? strigă Trampas. 

Se întâmpla să poarte „boneta-minţii” în ziua aceasta, ceea 
ce însemna că nu putea să perceapă pulsul telepatic din jur. 

— Ce s-a întâmplat, ştii... 

— Se trage! zbieră Birdie, smulgându-se din strânsoare. Se 
trage! De acolo! 

Şi făcu un semn neclar în urma lui. 

— Cine? Câţi... 

— Feriţi-vă, idioților, că nu încetineşte! urlă Gaskie o' Tego 
din spatele lui Trampas şi McCann. 

Trampas ridică ochii şi văzu cu stupoare cum prima maşină 
de pompieri goneşte şuierând şi legănându-se pe mijlocul 
Promenadei, fulgerând din luminile roşii şi cu doi roboți- 
pompieri căţăraţi în spatele ei. Pimli, Finli şi Jakli săriră într-o 
parte. La fel şi Tassa, valetul. Insă Tammy Kelly rămase 


întinsă pe iarbă într-o baltă de sânge. Tocmai ce fusese turtită 
de Echipa Bravo de Intervenţii la Incendiu, echipă ce, în 
realitate, nu se luptase cu niciun incendiu în mai bine de opt 
sute de ani. Deci, putem spune că menajera terminase de tot 
cu văicăritul. 


ŞI... 

— FACEŢI LOC! mugi maşina de pompieri. 

Alte două tocmai ce apăruseră de după Casa Directorului. 
Şi din nou valetul Tassa se feri din calea lor, abia salvându-şi 
pielea. 

— ACEASTA ESTE ECHIPA BRAVO DE INTERVENŢII LA 
INCENDIU! 

Un soi de excrescenţă se ridică din centrul maşinii, se 
despică şi de acolo ieşi o morişcă ce începu să împroaşte cu 
presiune şuvoaie de apă în opt direcţii diferite. 

— FACEŢI LOC PENTRU ECHIPA BRAVO DE INTERVENŢII LA 
INCENDIU! 

ŞI... 

James Cagney - can-toiul care era cu Gaskie în holul de la 
Căminul Feveral atunci când începuse toată nebunia, vi-l mai 
aduceţi aminte? - realiză ce urma să se petreacă şi începu să 
urle la gărzile care tocmai ce ieşeau împleticindu-se şi cu 
ochii roşii şi tuşind, unii dintre ei având chiar pantalonii 
cuprinşi de flăcări, câţiva - o, lăudat fie Gan şi lăudată fie 
Bessa!” şi lăudaţi fie toţi zeii! - cu arme. 

Cag ţipă la ei să se dea la o parte din drum, dar nici el nu 
se putu auzi în vacarmul din jur. li văzu pe Joey Rastosovich 
trăgându-i pe doi la o parte şi pe puştiul Earnshaw 
îmbrâncindu-l pe un altul. Câţiva dintre cei salvaţi din infernul 
focului dinăuntru observară singuri maşina care se năpustea 
spre ei şi se împrăştiară. Intr-o secundă doar, Echipa Bravo de 
Intervenţii la Incendiu trecu printre gărzile din aripa de vest, 
fără să încetinească absolut deloc, îndreptându-se cu urlet de 
sirenă spre Casa Damli, împrăştiind apă în cele patru puncte 
cardinale. 


117 Bessa - soţia lui Gan (n. tr.). 


ŞI... 

— O, lisuse, nu, gemu Pimli Prentiss, acoperindu-şi ochii cu 
palmele. 

De partea cealaltă, Finli nu fu în stare să-şi ferească 
privirea. Văzu un căutător (parcă Ben Alexander) storcoşit sub 
roţile uriaşe ale uneia dintre maşini. Îl văzu apoi pe altul izbit 
de masca motorului şi zdrobit de zid atunci când maşina se 
ciocni de Casa Damli şi sparse peretele de la casa scării, într- 
un nor dens de fragmente de scânduri şi cioburi de sticlă. Una 
din roţi se rostogoli până în pivniţă şi o voce de robot începu 
să bubuie: 

— ACCIDENT! INFORMAŢI BAZA! ACCIDENT! 

Ai, nu mă-nnebuni, Sherlock! îşi spuse Finli, privind la 
sângele de pe iarbă cu un soi de uimire bolnavă. Oare câţi 
dintre oamenii lui şi câţi dintre preţioşii lui protejaţi strivise 
afurisita aia de maşină defectă? Şase? Opt? O duzină? 

Din spatele Casei Damli se auzi din nou zgomotul acela 
înspăimântător: ka-pau, ka-pau, ka-pau; zgomot de tir de 
armă automată. 

Un Sfărâmător corpolent, pe nume Waverly, se ciocni de el. 
Finli apucă să-l întrebe printre dinţi: 

— Ce s-a întâmplat? Cine v-a zis să vă duceţi spre sud? 

Căci Finli, spre deosebire de Trampas, nu purta astăzi 
„boneta” şi astfel mesajul 

(ÎNDREPTAŢI-VĂ SPRE SUD CU MÂINILE RIDICATE. NU 
VEŢI PĂŢI NIMIC!) 

îi răsuna cu atâta putere în cap, că îi era aproape imposibil 
să se mai gândească la altceva. 

Alături de el, Pimli, care încă se mai străduia să-şi adune 
minţile, interceptă gândul acela, adăugând unul propriu: 
Brautigan tre’ să fie. Cine altul ar fi în stare să amplifice în 
halul ăsta un mesaj? 

ŞI... 

Gaskie îi apucă de braţe pe Cag şi pe Jakli şi le strigă să 
strângă toate gărzile înarmate şi să le pună să-i păzească pe 
Sfărâmătorii care alergau disperaţi către sud, pe Promenadă 
şi pe străzile paralele cu ea. Cei doi îl priviră cu ochi goi, ochi 


panicaţi, iar lui îi veni să urle de furie şi dezamăgire. Şi uite că 
veneau spre ei celelalte două maşini de pompieri, cu sirenele 
urlând. Cea mai mare lovi doi Sfărâmători, îi trânti pe jos şi îi 
călcă sub roţi. Una din aceste noi victime era Joey 
Rastosovich. După trecerea maşinii, Tanya căzu în genunchi 
lângă soţul ei muribund, ridicând mâinile spre cer. Femeia 
urla din toţi bojocii, dar Gaskie de-abia dacă o auzi. Din 
colţurile ochilor i se prelinseră pe obraji lacrimi de frustrare şi 
de teamă. Wetrebnici împuţțiţi, se revoltă el. Wetrebnici 
împuțiți care luptă murdar! 

ŞI... 

La nord de complexul Algul Siento, Susannah ieşi din 
ascunzătoare şi se apropie de gardul triplu. Nu aşa era planul, 
dar nevoia de a trage, nevoia de a împuşca cât mai mulţi era 
mai puternică decât raţiunea. Pur şi simplu nu şi-o putea 
înfrâna, iar Roland ar fi înţeles-o cu siguranţă. În plus, valurile 
de fum venite dinspre Casa Damli acoperiseră toată partea 
aceasta a complexului. La intervale regulate, razele roşii ale 
„leizerelor” străfulgerau prin negura groasă, ca o firmă din 
neon. Susannah îşi spuse că trebuie să aibă grijă şi să nu le 
iasă în cale, ca să nu se pricopsească cu o gaură dintr-o parte 
în cealaltă a corpului. 

Trase cu automatul Coyote ca să taie gardul pe partea ei - 
exterior, mijloc, interior - şi dispăru înghițită de fumul dens, 
reîncărcându-şi arma din mers. 

ŞI... 

Sfărâmătorul pe care îl chema Waverly încercă să se 
smulgă din mâinile lui Finli. Me, ne, ne, încetează cu prostiile, 
rogu-te!, îl admonestă taheenul în gând. 

Il trase mai aproape pe individul care, în viaţa lui de- 
dinainte-de-Algul-Siento, fusese bibliotecar sau cam aşa ceva 
şi îl plesni de două ori peste faţă cu atâta forţă încât îl ustură 
palma. Waverly chirăi de durere şi uimire. 

— Cine mama dracului e acolo? mugi Finli. CINE-N PUII MEI 
FACE ASTA? 

Cele două maşini de pompieri se opriseră în faţa Casei 
Damli şi turnau apă în fumul de acolo. Finli nu ştia dacă ajută 


la ceva, dar probabil că nu avea cum să strice. Bine măcar că 
blestematele alea de maşini nu se ciocniseră de clădirea pe 
care trebuiau să o salveze, cum făcuse prima. 

— Nu ştiu, domnule, zău că nu ştiu, hohoti Waverly. 

Îi curgea sânge dintr-o nară şi din colţul gurii. 

— Nu ştiu, da’ tre’ să fie cincizeci, poate chiar o sută de 
monştri acolo! Dinky ne-a salvat! Dumnezeu să-l 
binecuvânteze pe Dinky Earnshaw! 

În tot acest timp, Gaskie o' Tego îi apucă de gât cu mâinile 
lui zdravene şi pe James Cagney, şi pe Jakli. Gaskie cam 
bănuia că ticălosul cap-de-cioară fusese pe punctul de a spăla 
putina, dar acum nu era vreme pentru reproşuri. Avea nevoie 
de amândoi. 

ŞI... 
— Şefule! strigă Finli. Şefule, prinde-l pe puştiul Earnshaw! 
Îmi pute ceva! 

ŞI... 

În tot acest timp, Gaskie îşi repetă ordinele: puneţi gărzile 
înarmate să-i păzească pe Sfărâmătorii care fug spre sud. 

— Nu încercaţi să-i opriţi! Mergeţi acolo unde se duc şi ei! 
Și, pentru numele lui Dumnezeu, aveți grijă să nu se 
electrocuteze în gard! Ţineţi-i departe de el dacă trec pe 
lângă strada princi... 

Dar fu întrerupt de o siluetă apărută brusc din fumul gros. 
Era Gangli, doctorul complexului, tot pe patinele cu rotile şi cu 
halatul alb cuprins de flăcări. 


ŞI... 
Inecându-se şi tuşind, Susannah Dean îşi ocupă poziţia în 
colţul din stânga al Casei Damli. li văzu pe trei dintre 


nemernicii ăia: Gaskie, Jakli şi Cagney. Dar fură acoperiţi de 
valurile de fum înainte ca ea să-i ia în cătarea armei. Când 
fumul se mai risipi, Jakli şi Cag dispăruseră de acolo. Acum se 
străduiau să adune gărzile care măcar să păzească, aidoma 
unor câini ciobăneşti, turma speriată de Sfărâmători. Insă 
Gaskie era tot acolo, iar Susannah îl dobori cu un singur glonţ 
în cap. ` 

Pimli nu văzu scena aceasta. Incepuse să înţeleagă că tot 


balamucul acela era doar de suprafaţă. Ba chiar, foarte 
probabil, fusese provocat intenţionat. Decizia Sfărâmătorilor 
de a se îndepărta de atacatorii veniţi dinspre nord de Algul 
venise mult prea repede şi era puţin cam prea bine pusă la 
punct. 

Dă-l încolo pe Eamshaw, îşi spuse el. Cu Brautigan vreau eu 
să stau de vorbă. 

Dar, înainte de a apuca să se îndrepte în direcţia în care îl 
văzuse pe Ted, Stăpânul fu cuprins într-o îmbrăţişare 
frenetică, înnebunită. Era Tassa, care bolborosea ceva despre 
foc şi despre Casa Directorului şi despre cât de mult se 
temea, foarte, foarte mult se temea că toate hainele şi cărţile 
Stăpânului fuseseră... 

Pimli Prentiss îi dădu un pumn straşnic în tâmplă, 
descotorosindu-se de el. Pulsaţia infernală a gândului omogen 
al tuturor Sfărâmătorilor (minte-negativă în loc de minte- 
pozitivă) 

(CU MÂINILE RIDICATE. NU VEŢI PĂŢI...) 

i se învârtea sălbatic prin cap, amenințând să amuţească 
orice alt gând. Nenorocitul de Brautigan era de vină, Pimli era 
convins, dar uite că omul era acum prea departe... doar dacă 
nu cumva... 

Pimli se uită la pistolul din mână, se gândi puţin, apoi, cu 
un gest nervos, îl vâri la loc în tocul de la subsuoară. Avea 
nevoie de idiotul ăla de Brautigan viu. Idiotul ăla de Brautigan 
trebuia să dea nişte explicaţii. Ca să nu mai vorbim că trebuia 
să recupereze timpul pierdut când nimeni nu Sfărâmase 
nimic. 

Ka pau, ka-pau, ka-pau. Gloanţe şuierând de jur-împrejurul 
lui. Sapienşi, can-toi şi taheeni alergau de colo până colo. Şi, 
of, Doamne, Dumnezeule Mare, doar câţiva erau înarmaţi, cei 
care fuseseră de gardă. Cei care îi păzeau pe Sfărâmători nu 
aveau nevoie de arme, pentru că în general Sfărâmătorii erau 
blânzi ca nişte peruşi, iar ideea unui atac venit de dinafară 
păruse absolut ridicolă până... 

Până uite că s-a întâmplat, îşi zise el, observându-l pe 
Trampas. 


— Trampas, zbieră Pimli. Trampas! Hei, cowboy! Găseşte-l 
pe Earnshaw şi adu-l la mine! Găseşte-/ pe Earnshaw! 

Aici, în centrul Promenadei, zgomotul nu era chiar atât de 
puternic, drept urmare Trampas îl auzi foarte clar pe sai 
Prentiss. O luă la fugă după Dinky, îl ajunse şi îl apucă de 
braţ. 

ŞI... 

Daneeka Rostov, o fetiţă de doar unsprezece ani, ieşi prin 
fumul înecăcios care acoperea acum etajele inferioare ale 
Casei Damli, cu două cărucioare roşii după ea. Avea chipul 
congestionat; din ochi îi ţâşneau lacrimi; mergea cocoşată din 
cauza efortului pe care îl făcea ca să-i tragă pe Baj, care 
stătea într-unul din cărucioare, şi pe Sej, care stătea în 
celălalt. Amândoi aveau capetele uriaşe şi ochii minusculi şi 
înţelepţi caracteristici savanților hidrocefali. Dar Sej era dotat 
cu nişte cioturi de braţe, în vreme ce Baj era ciung de 
amândouă. Amândoi făcuseră spume la gură şi icneau şi 
horcăiau gros. 

— Ajutor! reuşi să bolborosească Dani, aproape scuipându- 
şi plămânii de atâta tuse. Ajutaţi-mă careva! Se sufocă! 

Dinky o văzu şi porni spre ea. Trampas îl opri, deşi fără 
prea multă tragere de inimă. 

— Nu, Dink, îi zise el pe un ton de scuză, dar ferm. O s-o 
ajute altcineva. Şeful vrea să-ţi spună ce... 

Brautigan apăru lângă ei, cu chipul palid şi buzele strânse 
într-o linie strâmbă. Dă-i drumul, Trampas. Ţin la tine, băiete, 
dar crede-mă că nu-i bine să te amesteci azi în treburile 
noastre. 

— Ted? Ce... 

Dinky dădu iar să pornească spre Dani. Trampas îl trase iar 
înapoi. Baj îşi pierdu cunoştinţa şi se rostogoli din căruţul lui. 
Cu toate că ateriză pe iarba moale, un zgomot înfiorător şi 
sec, ca de spart, se auzi la impactul făcut de capul său cu 
solul. Dani Rostov începu să zbiere. 

Dinky se repezi la ea. Trampas îl smuci înapoi încă o dată. 
Tare. În acelaşi timp îşi scoase pistolul Colt Woodsman de 
calibrul .38 din tocul de umăr. 


Nu mai era timp să i se explice cum stau lucrurile. Ted 
Brautigan nu-şi mai folosise „sulița mentală” din 1935, de la 
întâmplarea cu hoţul de portofele din Akron; nu apelase la ea 
nici măcar atunci când căutătorii îl capturaseră din nou în 
Bridgeport, Connecticut, în anul 1960, cu toate că atunci 
fusese al naibii de tentat. Îşi jurase să n-o mai folosească 
niciodată şi cu atât mai puţin asupra... 

(zâmbeşte când zici asta) 

„„„Trampas, care se purtase întotdeauna frumos cu el. Dar 
trebuia să ajungă în partea de sud a complexului înainte de 
restabilirea ordinii şi voia neapărat să-l ia pe Dinky cu el. 

În plus, era şi foarte furios. Bietul Baj, care le zâmbea 
mereu tuturor! 

Se concentră şi simţi cum o durere oribilă îi străpunge 
capul. „Suliţa-mentală” fusese lansată. Trampas îi dădu 
drumul lui Dinky şi-i aruncă lui Ted o privire de reproş inocent 
pe care Ted şi-o va aminti până la sfârşitul zilelor lui. Apoi 
Trampas se luă cu mâinile de cap, ca lovit de cea mai 
îngrozitoare migrenă din univers şi se prăbuşi mort în iarbă, 
cu gâtul umflat şi limba ieşită din gură. 

— Haide! strigă Ted, apucându-l pe Dinky de mână. 

Pentru moment atenţia lui Prentiss fusese captată de o altă 
explozie, slavă Domnului. 

— Dar Dani... şi Sej! 

— Are ea grijă de Sej! 

Şi expedie telepatic restul gândului: 

(pentru că nu mai trebuie să-l care şi pe Baj) 

Ted şi Dinky o luară la goană, în vreme ce, în spatele lor, 
Prentiss se întoarse, se uită la Trampas nevenindu-i să creadă 
ce vede şi urlă la ei să se oprească, să se oprească în numele 
Regelui Purpuriu. 

Finli o' Tego îşi pregăti şi el arma, însă, înainte de a apuca 
să apese pe trăgaci, Daneeka Rostov se năpusti asupra lui şi 
începu să-l muşte şi să-l zgârie. Fata era slăbuţă rău, dar 
taheenul fu într-atât de surprins de atacul acesta neaşteptat, 
că aproape îşi pierdu echilibrul. Revenindu-şi, o apucă pe Dani 
de gât cu braţul lui puternic şi acoperit cu blană şi o aruncă 


cât colo. Dar deja Ted şi Dinky ajunseseră prea departe, în 
fumul dens de lângă latura stângă a Casei Damli. 

Finli îşi sprijini arma cu ambele mâini, inspiră adânc şi trase 
un singur foc. Din braţul bărbatului în vârstă ţâşni sângele; 
Finli îi auzi ţipătul de durere şi-l văzu cum se clatină. Dar 
imediat potaia aia tânără o apucă pe javra bătrână şi o trase 
pe după colţul casei. 

— Pun eu mâna pe voi, urlă Finli după cei doi. Da, da, aşa 
să ştiţi! Şi când o să vă prind, o să vă fac să vă doriţi să nu vă 
fi născut niciodată! 

Dar până şi în urechile lui ameninţarea aceasta părea 
deşartă. 

Acum, întreaga suflare din Algul Siento - Sfărâmători, 
taheeni, sapienşi, can-toi cu pata însângerată în mijlocul 
frunţilor, ca un al treilea ochi - se îndrepta, valuri-valuri, spre 
sud. lar Finli observă ceva ce-i displăcu la culme: Sfărâmătorii 
şi numai Sfărâmătorii aveau braţele ridicate deasupra 
capetelor. Dacă mai erau nişte nelegiuiţi prin preajmă, aceştia 
n-ar fi avut nicio problemă să-şi dea seama în care să tragă şi 
în care nu. 

ŞI... 

În camera lui de la etajul al treilea al Căminului Corbett, tot 
în genunchi la piciorul patului acoperit cu cioburi, înecându-se 
şi tuşind din cauza fumului care pătrundea prin fereastra 
spartă, Sheemie Ruiz avu o revelaţie... sau îi vorbi imaginaţia, 
rămâne la alegerea voastră. Oricum ar fi fost, sări iute în 
picioare. Ochii lui, în permanenţă blânzi şi prietenoşi, dar 
buimăciţi de o lume pe care nu reuşea să o înţeleagă, erau 
acum limpezi şi fericiţi. f E 

— GRINDA ADUCE MULȚUMIRE MULTA-MULTA! strigă el 
către încăperea goală. 

Privi în jur, bucuros ca Ebenezer Scrooge în zorii zilei de 
Crăciun, după transformarea la care fusese supus de spirite, 
apoi se repezi la uşă, sfărâmând cioburile de pe jos sub tălpile 
papucilor. O ţepuşă de geam îi străpunse piciorul cu vârful ei 
înmuiat în moarte, dar el nu avu habar, iertare cerem, o 
Discordia; ba chiar, în entuziasmul lui de nestăvilit, nici nu 


simţi înţepătura. Se năpusti apoi pe hol şi cobori scara în 
goană. 

La etajul al doilea, Sheemie dădu peste o Sfărâmătoare 
(Belle O'Rourke o chema), o apucă de braţ şi o scutură: 

— GRINDA ADUCE MULȚUMIRE MULTA-MULTA! zbieră el în 
chipul uluit al femeii care nu pricepea ce voia de la ea. 
GRINDA ZICE CĂ ÎNCĂ SE MAI POATE SĂ IASĂ TOTUL BINE! 
NU-I PREA TÂRZIU! E CHIAR LA TANC! 

Şi goni mai departe ca să dea vestea cea bună (bună 
pentru el) şi celorlalţi. ŞI... 

Pe Strada Mare, Roland se uită mai întâi la Eddie Dean, apoi 
la Jake Chambers. 

— Se apropie. Aici îi lovim. Aşteptaţi ordinul meu, apoi 
luptaţi. Fiţi neclintiţi şi loiali cauzei noastre. 


18 


Primii apărură trei Sfărâmători, alergând cât îi ţineau 
puterile, cu mâinile deasupra capului. Traversară strada, fără 
să-l vadă pe Eddie în casa de bilete a „Giuvaierului” (tânărul 
spărsese geamurile din trei laturi cu patul de santal al 
pistolului care pe vremuri îi aparținuse lui Roland); nici pe 
Jake (aşezat într-un Ford sedan fără motor, parcat în faţa 
Patiseriei Pleasantville); şi nici pe Roland (ascuns în spatele 
unui manechin din vitrina „Parisului Vesel”). 

Sfărâmătorii ajunseră pe celălalt trotuar, privind uluiţi în 
jur. 
Plecați, le transmise Roland. Mergeti mai departe şi plecați 
de aici, apucaţi-o pe alee, plecaţi de aici cât încă mai puteți! 

— Haideţi, măi! strigă unul dintre cei trei şi o luară la goană 
pe aleea dintre drogherie şi librărie. Apăru un altul, apoi încă 
doi; şi se ivi şi prima gardă, un sapiens cu pistolul ridicat 
lângă ochii lui bulbucaţi şi speriaţi. Roland îl luă în cătare... 
dar nu trase. 

Începură să apară şi alte gărzi din Devar-Toi, intrând în 
fugă pe Strada Mare dintre clădiri. Odată ajunşi acolo se 


împrăştiară. Aşa cum sperase şi se aşteptase Roland, 
încercau să-i flancheze pe Sfărâmători şi să-i ghideze. 
Incercau să împiedice apariţia haosului. 

— Formati două rânduri! tot urla un taheen cu cap de corb, 
cu o voce strangulată. /n numele taților voştri, formati două 
rânduri şi tineti-i între voi! 

Unul dintre ceilalţi, un taheen roşcovan, strigă la el: 

— Cum rămâne cu gardul, Jakli? Dacă se duc la gard? 

— N-avem ce face, Cag, doar... 

Un Sfărâmător care chirăia din toţi rărunchii încercă să 
treacă în fugă pe lângă corbul care dădea ordine, iar corbul 
cu pricina, adică Jakli, îl îmbrânci cu atâta forţă, încât bietul 
om se întinse cât era de lung în mijlocul străzii. 

— Nu vă-mprăştiaţi, tolomacilor! mârâi el. Fugiţi, dacă aşa 
aveţi voi chef, dar faceţi-o în ordine! 

De parcă o asemenea retragere dominată de panică ar fi 
putut avea ceva de-a face cu ordinea, îşi zise Roland (nu fără 
satisfacţie). Apoi, cel care se numea Jakli strigă iar spre 
roşcovan: , 

— Lasă-i pe câțiva să se prăjească. Ailalţi o să vadă şi o să 
se oprească! 

Dacă Eddie sau Jake ar fi deschis focul în acest moment, 
lucrurile s-ar fi complicat foarte mult, însă amândoi rămaseră 
cuminţi în ascunzătorile lor. Şi de acolo urmăriră cei trei 
pistolari cum din haos se naşte o nouă ordine. Apărură şi alte 
gărzi. Jakli şi roşcovanul le dirijară spre coridorul nou format 
care mergea dintr-un capăt al străzii până în celălalt. Doar 
câţiva Sfărâmători, foarte puţini, reuşiseră să treacă de ei. 

Se ivi un alt taheen, cu cap de nevăstuică, şi preluă 
comanda de la cel căruia i se spunea Jakli. Apoi îi lovi pe 
câţiva Sfărâmători cu pumnul în spate, obligându-i astfel să 
grăbească pasul. 

Dinspre capătul de sud al Străzii Mari se auzi un strigăt de 
uimire: 

— Gardul e tăiat! 

Şi un altul: 

— Cred că santinelele au murit! 


Acest al doilea strigăt fu urmat de un urlet de groază, iar 
Roland ştiu atunci, ca şi cum ar fi văzut cu propriii ochi, că un 
Sfărâmător ghinionist dăduse peste capul retezat al 
străjerului. 

Larma înnebunită ce urmă acestui anunţ nu se stinsese 
încă atunci când dintre patiserie şi magazinul de încălţăminte 
apărură Dinky Earnshaw şi Ted Brautigan. Erau atât de 
aproape de locul unde se ascunsese Jake, încât i-ar fi putut 
atinge dacă ar fi scos mâna pe geamul maşinii în care se 
ghemuise. Ted avea braţul rănit. Mâneca dreaptă i se făcuse 
roşie de la cot în jos, dar reuşea să se mişte cu ajutorul lui 
Dinky, care îl susţinea de mijloc. Înainte să treacă prin 
cordonul de gărzi, Ted întoarse capul şi se uită o clipă fix la 
locul unde se ascundea Roland. Apoi el şi cu Earnshaw intrară 
pe alee şi dispărură. 

Insemna că deocamdată erau în siguranţă, foarte bine. Dar 
unde era şeful cel mare? Unde era Prentiss, cel care conducea 
locul acesta detestabil? Roland voia să pună mâna şi pe el, şi 
pe taheenul ăla cu cap de nevăstuică. Taie-i capul şarpelui şi 
şarpele moare. Dar nu-şi puteau permite să aştepte prea 
mult. Deja începuse să cam sece puhoiul Sfărâmătorilor. 
Pistolarul nu credea că sai Nevăstuică îi va aştepta şi pe 
ultimii rătăciţi; mai presus de toate va dori să-şi împiedice 
preţioşii protejaţi să fugă prin gardul tăiat. Sigur, ţinând 
seama de regiunea aridă şi întunecată din jur, îi era clar că nu 
vor ajunge prea departe, dar mai ştia şi că, dacă atacatorii se 
aflau la capătul de nord al complexului, atunci salvatorii ar fi 
putut fi la... 

Of, slavă lui Gan şi tuturor zeilor, uite-l acolo: sai Pimli 
Prentiss în carne şi oase, împleticindu-se şi gâfâind, clar în 
stare de şoc, cu pistolul legănându-i-se în toc la subsuoara-i 
fleşcăită. Dintr-o nară şi din colţul unui ochi îi curgea sânge, 
de parcă i se rupsese ceva în cap din cauza acestei agitaţii. 
Se îndrepta spre Nevăstuică clătinându-se uşor, intenţionând, 
probabil, să preia comanda. Pe seama acestui mers de beţiv 
va pune Roland rezultatul final al operaţiunii lor. Îmbrăţişarea 
scurtă, dar pasionată, a celor doi îi dezvălui pistolarului tot ce 


avea nevoie să ştie despre natura relaţiei lor. 

Întinse pistolul, ochi ceafa lui Prentiss, apăsă pe trăgaci şi 
admiră dansul stropilor de sânge şi al firelor de păr în aer. 
Stăpânul Prentiss ridică mâinile cu degete răşchirate, căutând 
cerul întunecat, apoi se prăbuşi la picioarele încremenitei 
Nevăstulici. 

Chiar atunci se aprinse soarele atomic, inundând lumea cu 
lumina lui artificială. 

— Heil, pistolari, omorâți-i pe toți! strigă Roland, acţionând 
cu podul palmei cocoşul revolverului său, acea foarte veche 
maşinărie criminală. 

Sub focul lui se prăbuşiseră deja patru dintre gărzile 
aliniate înaintea-i precum răţuştele din mucava ale unui 
pavilion de tir de la bâlci. Victimele lui nici nu auziseră 
împuşcăturile, darămite să reacționeze în vreun fel. 

— Pentru Gilead, pentru New York, pentru Grindă, pentru 
taţii voştri! Ascultati la mine, ascultați la mine! Să nu mai 
rămână niciunul în picioare! OMORÂŢI-I PE TOŢI! 

Şi aşa făcură: pistolarul din Gilead, fostul drogat din 
Brooklyn, copilul singuratic căruia doamna Greta Shaw 
obişnuia să-i spună 'Bama. Din spatele lor, dinspre sud, 
rulând cu Tricla prin vălătucii groşi de fum (abătându-se o 
singură dată de la drumul drept pentru a ocoli cadavrul 
aplatizat al unei colege de breaslă a doamnei Shaw, menajera 
Tammy), venea cel de-al patrulea pistolar: femeia care 
învățase pe vremuri metodele de protest nonviolent de la 
tinerii oneşti ai Asociației Naţionale pentru Progresul 
Persoanelor de Culoare şi care acum îmbrăţişase cu totul şi 
fără regrete calea armelor. Susannah dobori trei gărzi de 
sapienşi rămase în urmă şi un taheen care fugea la adăpost. 
Taheenul avea o puşcă pe umăr, dar nici măcar nu încercă să 
o folosească. Îşi ridică mâinile acoperite cu blană lucioasă şi 
imploră să fie cruțat. Cunoscând toate ororile petrecute acolo, 
mai ales felul în care Ucigaşii de Grindă fuseseră hrăniţi cu 
terci din creier de copil pentru a-şi păstra eficienţa, Susannah 
nu-i ascultă ruga. Dar nici nu-i dădu timp să se înspăimânte 
mai tare şi nici nu-l făcu să sufere. 


Împuşcăturile încetaseră atunci când ea ajunse pe aleea 
dintre cinematograf şi frizerie. Finli şi Jakli erau pe moarte; 
James Cagney era deja mort, iar masca de sapiens i se 
sfâşiase, dezvelindu-i capul dezgustător de şobolan; alţi 
treizeci, patruzeci zăceau în jur, la fel de morţi. Prin rigolele 
imaculate doar cu câteva ore mai devreme acum curgeau 
râuri de sânge. 

Cu siguranţă că mai erau şi alţi prin complex, dar aceştia se 
ascunseseră deja, convinşi fiind că sunt atacați de peste o 
sută de luptători experimentați, bandiți nemiloşi, veniţi numai 
Dumnezeu ştia de unde. Majoritatea Sfărâmătorilor din Algul 
Siento se aflau pe spaţiul verde dintre Strada Mare şi turnurile 
de pază de la sud, îngrămădiţi unul în altul ca nişte oi ce erau. 
Fără să se gândească la rana din braţ, Ted începuse deja să 
facă prezenţa. 

Atunci întregul contingent de luptători îşi făcu apariţia 
venind din direcţia nord, pe aleea de lângă cinematograf: o 
cucoană cu piele cafenie şi fără picioare, cocoţată pe un ATV. 
Cu o mână conducea vehiculul, iar cu cealaltă îşi sprijinea 
automatul Coyote pe ghidon. Se uită la cadavrele căzute claie 
peste grămadă în stradă şi dădu din cap cu satisfacţie 
sumbră. 

Eddie ieşi din casa de bilete şi o îmbrăţişă. 

— Hei, iubitule, salutare, murmură ea, făcându-l să se 
înfioare cu zeci de sărutări pe toată lungimea gâtului. 

Apoi apăru şi Jake: palid, dar stăpân pe sine; iar ea Îl 
cuprinse de umeri, trăgându-l mai aproape. Apoi îi observă pe 
Roland In spatele lor, în spatele celor pe care el îi adusese în 
Lumea de Mijloc. Ţinea pistolul coborât, lângă coapsă, dar, 
oare era el în stare să simtă nostalgia care i se citea pe chip? 
Măcar era conştient de această expresie a lui? Susannah nu 
prea credea, dar inima i se topi de dragul lui. 

— Vino-ncoa, Gilead, spuse ea. Asta-i o îmbrăţişare de 
grup, iar tu faci parte din el. 

O clipă avu senzaţia că nu-i pricepuse chemarea sau că se 
prefăcea că nu înţelege. Dar porni spre ei, oprindu-se doar cât 
să-şi pună pistolul înapoi în toc şi să-l ia în braţe pe Ete. Se 


aşeză între Eddie şi Jake. Ete sări în poala lui Susannah, cu 
atâta naturaleţe de parcă ar fi fost cel mai normal lucru din 
lume. Pistolarul îi cuprinse de mijloc pe Eddie şi pe Jake. 
Susannah se întinse (disperându-l pe micuțul bumbler care fu 
câteva clipe în pericol să se răstoarne), îl luă de gât pe Roland 
şi depuse un ţocăit viguros pe fruntea lui arsă de soare. Pe 
Jake şi pe Eddie îi umflă râsul. Roland li se alătură, zâmbind 
aşa cum facem toţi atunci când fericirea ne ia prin 
surprindere. 

Mi-aş dori să-i vedeţi acum; mi-aş dori să vă uitaţi la ei cu 
luare-aminte. Vreţi s-o faceţi? Stau strânşi în jurul Triclei lui 
Suzie, îmbrăţişându-se la finalul luptei lor victorioase. Mi-aş 
dori să îi vedeţi aşa nu pentru că au câştigat o bătălie 
importantă, ci pentru că este ultima dată când mai sunt ka- 
tet. Povestea camaraderiei lor se încheie aici, pe această 
stradă închipuită, sub razele acestui soare artificial. Restul 
legendei va fi scurt şi brutal, în comparaţie cu ce a fost până 
acum. Deoarece, atunci când un ka-tet se destramă, sfârşitul 
vine întotdeauna foarte repede. 

— Îmi pare rău. 


19 


Cu ochi inundaţi de sânge, Pimli Prentiss văzu cum cel mai 
tânăr dintre cei doi bărbaţi se desprinse primul din 
îmbrăţişare şi se apropie de Finli o' Tego. Tânărul observă că 
Finli încă mai respira şi se aşeză într-un genunchi lângă el. 
Băiatul şi femeia, care între timp coborâse de pe tricicleta ei 
motorizată, începură să verifice celelalte victime, omorându-i 
iute pe cei câţiva care mai trăiau încă. lar Pimli, agonizând cu 
un glonţ în cap, pricepu că gestul lor era făcut din milă, iar nu 
din cruzime. Şi presupuse că, atunci când îşi vor termina 
treaba aici, se vor reuni cu restul mişeilor care le erau 
tovarăşi şi vor începe să percheziţioneze toate clădirile din 
Algul care încă nu fuseseră incendiate, căutându-i pe paznicii 
rămaşi în viaţă şi împuşcându-i fără să stea la discuţii pe cei 


pe care îi vor descoperi. Nu veți găsi prea mulți, aşa să ştiţi, 
prieteni fără onoare, gândi el. Mi-ati ucis două treimi din 
oameni chiar aici. Şi, spuneţi-mi, vă rog, câţi agresori 
dovediseră Stăpânul Pimli, Şeful Securităţii Finli şi ai lor? Nici 
măcar unul singur, din câte ştia Pimli. 

Dar poate că încă mai era în stare să facă ceva în această 
privinţă. Mâna lui dreaptă începu istovitoarea şi cumplit de 
dureroasa călătorie spre tocul de umăr şi Colţul din el. 

În tot acest timp, Eddie lipise de tâmpla individului- 
Nevăstuică ţeava pistolului cu patul din santal, adus din 
Gilead. Tocmai ce îşi încorda degetul pe trăgaci când observă 
că individul-Nevăstuică, deşi împuşcat în piept şi pierzând 
mult sânge şi evident fiind în pragul morţii, se uita la el cu 
luciditate deplină. Şi mai era încă ceva în privirea lui, ceva ce 
lui Eddie nu-i plăcu deloc. Dispreţ, parcă. Işi ridică ochii, îi 
văzu pe Susannah şi Jake verificând cadavrele din partea de 
est a zonei masacrului; îl văzu pe Roland, pe trotuarul de 
vizavi, discutând cu Ted şi Dinky, în vreme ce înfăşură un 
bandaj improvizat din nişte cârpe în jurul braţului bătrânului. 
Cei doi foşti Sfărâmători îl ascultau cu mare atenţie şi, cu 
toate că amândoi păreau neîncrezători, bâţâiau din capete cu 
mare sârg. 

Eddie îşi reîndreptă atenţia asupra taheenului muribund. 

— Ai ajuns la capătul cărării, amice, îi spuse el. Mi se pare 
că ai să dai mintenaş colţu'. Mai ai ceva de zis înainte să intri 
în poiană? 

Finli dădu din cap. 

— Zi, atunci, tăticu'. Dar grăbeşte-te şi fii concis, de vrei să- 
ţi spui tot oful. 

— Tu şi cu ai tăi sunteţi o haită de javre laşe, reuşi să 
îngaime Finli. 

Probabil că fusese împușcat în inimă (cel puţin, aşa se 
simţea), dar va spune ce are pe suflet; trebuia să spună şi îşi 
va forţa inima rănită să bată până la capăt. Abia atunci se va 
lăsa în voia morţii şi va primi întunericul. 

— Javre laşe şi împuţite, care atacați pe la spate, asta 
sunteţi tu cu ai tăi. Asta am avut de spus. 


Eddie zâmbi fără umor. 

— Dar ce zici despre javrele laşe care se folosesc de copii 
ca să înjunghie întreaga lume pe la spate, tăticu'? Ca să 
înjunghie întregul univers pe la spate? 

Nevăstuică bătu des din pleoape, de parcă nu s-ar fi 
aşteptat la un asemenea răspuns. De parcă nu s-ar fi aşteptat 
la niciun răspuns. 

— Aşa... am primit ordine. 

— O, nici nu mă îndoiesc, zise Eddie. Şi le-ai urmat până la 
capăt. Ce să-ţi mai spun eu acum? Bucură-te de iad sau de 
Na'ar!1$, sau de cum îi ziceţi voi acelui loc fierbinte. 

Apăsă pe trăgaci. Nevăstuică tresări puternic o singură 
dată, apoi rămase nemişcat. Rânjind, Eddie se ridică în 
picioare. 

Surprinse o mişcare din colţul ochiului şi îşi dădu seama că 
mai e încă unul care nu murise încă (şeful menajeriei) şi care 
se chinuia să se salte într-un cot. Arma din mâna acestuia, un 
Colt de calibrul .40, era îndreptată spre el, Eddie avea reflexe 
foarte rapide, dar nu mai avu vreme să le folosească acum. 
Revolverul bubui o singură dată, scoțând foc pe gura ţevii. 
Sângele ţâşni din fruntea lui Eddie Dean. O şuviţă de păr se 
deranjă la ceafă când ieşi glonţul. Se lovi cu palma peste 
gaura apărută deasupra sprâncenei drepte, ca un om care-şi 
aminteşte puţin cam prea târziu ceva de o importanţă vitală. 

Roland se răsuci fulgerător pe tocurile tocite ale cizmelor 
lui vechi, scoţându-şi pistolul cu o mişcare fluidă, mult prea 
rapidă pentru ochii unui muritor. Se întoarseră şi ceilalţi doi 
pistolari. Susannah îşi văzu soţul stând în mijlocul străzii, 
apăsându-şi fruntea cu podul palmei. 

— Eddie? /ubitule? 

Pimli se chinuia să ridice din nou cocoşul Coltului său. Îşi 
dezvelise dinţii într-o grimasă animalică de efort. Roland îl 
împuşcă drept în gât, iar Stăpânul de la Algul Siento tresări 
puternic şi căzu pe o parte. Pistolul îi căzu din mână, 
rostogolindu-se zgomotos până la cadavrul prietenului lui, 


118 Numele dat iadului de oamenii manni (n. tr.). 


Nevăstuică. 

— Eddie! urlă. Susannah şi începu să se târască repede 
spre el, împingându-se în mâini. 

Nu-i rănit grav, încerca ea să se liniştească, nu-i grav, o, 
Doamne, Dumnezeule, fă ca soțul meu să nu fie rănit grav... 

Şi atunci văzu sângele care se prelingea de sub palma lui, 
udând strada. Şi atunci îşi dădu seama că este foarte grav. 

— Suze? spuse el cu voce extrem de clară. Unde eşti, 
Suzie? Nu văd. 

Făcu un pas, al doilea, al treilea... şi se prăbuşi pe burtă în 
mijlocul străzii, exact aşa cum ştiuse Bunelul Jaffords11* că se 
va întâmpla, chiar din prima clipă când dăduse cu ochii de el. 
Pentru că, vedeţi voi, tânărul acesta era pistolar şi era de 
aşteptat să aibă un asemenea sfârşit. 


119 Vezi Lupii din Calla (n. tr.) 


XII 
KA-TET-UL SE DESTRAMĂ 


1 


Noaptea aceea îl găsi pe Jake Chambers stând nefericit în 
faţa Tavernei „Trifoiul”, la capătul de est al Străzii Mari din 
Pleasantville. Roboții unei echipe de curăţenie căraseră de 
acolo toate cadavrele gărzilor, iar asta fusese cât de cât de 
ajutor pentru atmosfera generală. Ete stătea pe genunchii 
băiatului de mai bine de un ceas. În mod obişnuit nici vorbă 
să fi rămas potolit atâta vreme, dar micuțul părea că înţelege 
cât de mult avea Jake nevoie de el. De câteva ori băiatul 
plânsese în blana mătăsoasă a bumblerului. 

Pe tot parcursul acelei zile nesfârşite, Jake îşi dădu seama 
că gândeşte pe două voci diferite. | se mai întâmplase şi 
înainte, dar ultima dată fusese cu ani buni în urmă, pe 
vremea când, foarte mic fiind, avusese impresia că suferea de 
o depresie stranie, nedetectabilă de radarul părinţilor. 

Eddie e pe moarte, spunea prima voce (cea care obişnuia 
să-i garanteze că erau, cu adevărat, monştri în dulapul din 
camera lui şi că foarte curând vor ieşi de acolo ca să-l 
mănânce de viu). E într-o cameră în Taverna „Trifoiul” şi 
Susannah e cu el şi lui nu-i mai tace gura, dar e pe moarte. 

Nu, o contrazise a doua voce (cea care obişnuia să-i spună, 
cu foarte puţină convingere, că nu existau monştri). Nu, nu se 
poate. Eddie e... Eddie! Mai mult, face parte din ka-tet. N-are 
decât să moară atunci când vom ajunge la Turnul Întunecat, 
putem muri cu toţii atunci când vom ajunge acolo, dar nu 
acum, nu aici, ar fi complet aiurea! 

Eddie e pe moarte, se încăpăţână prima voce. Inflexibilă. 
Are o gaură în cap aproape la fel de mare ca pumnul tău şi e 
pe moarte! 


A doua voce nu putu decât să aducă alte contraargumente, 
fiecare mai firav decât cel dinaintea lui. 

Pe Jake nu-l făcea să se simtă mai bine nici măcar gândul 
că era foarte posibil să fi salvat Grinda (Sheemie era convins 
de asta şi traversase în lung şi în lat campusul Devar-Toi 
urlând vestea cea bună - GRINDA ZICE CĂ TOTUL E BINE 
ACUM! GRINDA ADUCE MULȚUMIRE MULTĂ-MULTĂ! - cât îl 
ţinea gura). Pierderea lui Eddie era un preţ mult prea mare de 
plătit fie şi pentru un asemenea rezultat. lar destrămarea tet- 
ului era un preţ încă şi mai mare. De fiecare dată când se 
gândea la asta, lui Jake i se făcea rău şi înălța rugi incoerente 
către Dumnezeu, către Gan, către Omul lisus, către toţi 
făcătorii de minuni care i-ar fi putut salva viaţa lui Eddie. 

Se rugă chiar şi scriitorului. 

Salvează viața prietenului meu şi o vom salva şi noi pe a ta, 
i se rugă el lui Stephen King, un om pe care nu îl văzuse 
niciodată. Sa/vează-/ pe Eddie şi noi nu vom lăsa furgoneta sa 
te lovească. Pe cuvânt de onoare. 

Şi iar se ducea cu gândul la Susannah, care zbierase iar şi 
iar numele lui Eddie, încercând să-l întoarcă la viaţă. Se 
gândea la Roland, care o luase în braţe, spunându-i: Nu face 
asta, Susannah, nu trebuie să-l tulburi. Se gândea la cum ea i 
se împotrivise şi se zbătuse, răvăşită de durere, cu chipul 
schimonosit preţ de câteva secunde de disperarea fiecăreia 
dintre personalităţile care sâlăşluiau în ea. Trebuie să-/ ajut! 
hohotise ea cu vocea lui Susannah, pentru ca imediat să urle 
cu o voce mai aspră şi mai stridentă Dă-mi drumu, porc dă 
câine care eşti tu! Lasa-mă să-i fac de deochi, să-i fac voodoo, 
aşa cum se face la mumă-sa acasă, în Haiti! Şi o să mi-l vezi 
cum acuşica să scoală şi umblă! Aşa o să mi-l vezi, ia sama la 
mine! lar Roland o ţinuse strâns în braţe şi o legănase ca pe 
un copilaş, în vreme ce Eddie zăcea în mijlocul străzii, fără să 
fi murit încă, deşi poate că ar fi fost mai bine să fi murit (chiar 
dacă asta ar fi însemnat sfârşitul discuţiei despre minuni, 
sfârşitul speranţei), iar Jake vedea spasmul degetelor lui şi îi 
auzea bolboroselile incoerente, aidoma vorbelor rostite în 
somn. 


Şi atunci sosi Ted, urmat de Dinky şi de alţi doi sau trei 
Sfărâmători venind ezitanţi în spatele lor. Ted se lăsase în 
genunchi lângă femeia care urla şi se zbatea în braţele 
pistolarului din Gilead şi-i făcuse semn lui Dinky să se aşeze 
în cealaltă parte. Ted o luase de o mână şi-i făcuse un semn 
din cap lui Dinky să o apuce de cealaltă. Şi atunci din ei ieşise 
ceva, ceva profund şi mângâietor. Ceva care nu-i era adresat 
lui Jake, nu, deloc, dar băiatul reuşi să capteze o parte din 
fluxul acela şi simţi imediat cum inima îşi încetineşte 
bubuiturile sălbatice. Se uită la Ted şi văzu iar şmecheria aia 
cu pupilele care se dilatau şi se contractau, se dilatau şi se 
contractau. 

Ţipetele lui Susannah se mai răriră, apoi slăbiră până la 
nivelul unor gemete mici. Cobori privirea la Eddie, iar lacrimile 
udară cămaşa tânărului, ca nişte picături de ploaie. Chiar în 
acel moment apăru Sheemie dintr-o alee, răcnindu-şi 
osanalele către oricine avea urechi să-l audă: 5 

— GRINDA ZICE CĂ NU-I PREA TÂRZIU! GRINDA ZICE CA-I 
CHIAR LA TANC, GRINDA ADUCE MULȚUMIRE ŞI ZICE SA-I DAM 
VOIE SĂ SE VINDECE! 

Şchiopăta rău de un picior, dar nimeni nu observă asta 
atunci. Dinky murmură ceva spre mulțimea de Sfărâmători 
care se adunaseră să caşte gura la pistolarul rănit de moarte 
şi câţiva dintre aceştia se apropiară de Sheemie şi reuşiră să-l 
calmeze. Alarmele continuau să sune în centrul complexului 
Devar-Toi, dar cele două maşini de pompieri rămase intacte 
reuşiseră deja să ţină sub control cele mai periculoase 
incendii - cele din Casa Damli, Casa Directorului şi Căminul 
Feveral. 

Ce-şi mai amintea Jake după aceea erau degetele lui Ted, 
degete incredibil de blânde, care dădură la o parte părul lui 
Eddie, dezvelind o gaură mare, plină cu sânge semiinchegat, 
întunecat la culoare. În gaura aia erau nişte particule albe. 
Băiatul îşi dorea din tot sufletul să creadă că erau aşchii de 
os. În ruptul capului nu voia să-şi închipuie că ar fi fost 
fragmente din creierul lui Eddie. 

La vederea rănii oribile, Susannah începu să zbiere din nou. 


Începu să se zbată din nou. Ted şi Dinky (acesta din urmă alb 
la faţă ca varul) schimbară o privire şi o strânseră şi mai tare 
de mâini, transmiţându-i din nou mesajul mângâietor 

(potoleşte-te!  linişteşte-te!  astâmpără-te!  calmează-te! 
domoleşte-te! linişteşte-te!) 

mai mult prin culori - albastru predominant printre 
nuanțele de cenuşiu - decât prin vorbe. În tot acest timp, 
Roland o ţinea bine de umeri. 

— Se poate face ceva pentru el? îl întrebă pistolarul pe Ted. 
Ceva, orice? 

— İl putem aşeza să stea mai confortabil, spuse Ted. Măcar 
atâta putem face. 

Apoi arătă spre Devar: 

— Nu mai aveţi ceva treburi de isprăvit acolo, Roland? 

Preţ de o clipă, Roland păru a nu înţelege. Apoi privi la 
cadavrele gărzilor şi se dumiri. 

— Ba da, zise el. Cam aşa ceva. Vrei să mă ajuţi, Jake? N-ar 
fi bine deloc dacă cei rămaşi în viaţă şi-ar găsi un alt 
conducător şi s-ar regrupa... deloc n-ar fi bine. 

— Ce facem cu Susannah? îl întrebase atunci Jake. 

— Susannah o să ne ajute să-i ducem omul într-un loc unde 
va sta mai bine şi va putea muri în tihnă, zise Ted Brautigan. 
Nu-i aşa, iubito? 

Susannah se uitase la el cu ochi nu tocmai goi; iar Jake îşi 
simţise inima sfâşiată de privirea aceea plină de înţelegere (şi 
implorare). 

— Chiar trebuie să moară? îl întrebase ea. 

Ted îi ridicase mâna la buze şi i-o sărutase. 

— Da, spuse el. El trebuie să moară, iar tu trebuie să 
accepţi asta. 

— Atunci şi tu trebuie să faci ceva pentru mine, spuse ea 
atingând obrazul lui Ted cu vârfurile degetelor. 

Jake avu senzaţia că degetele acelea erau reci. Foarte reci. 

— Ce, draga mea? Fac orice. 

li strânse degetele 

(potoleşte-te!  linişteşte-te!  astampără-te!  cahnează-te! 
domoleşte-te! linişteşte-te!) 


în mâna lui. 

— Vreau să nu mai faci ce faci până nu am să te rog eu să 
faci din nou, îi spuse ea. 

Ted o privi surprins. Apoi se uită la Dinky, care ridică din 
umeri. Apoi din nou la Susannah. 

— Nu trebuie să-ţi iroseşti harul ca să-mi furi durerea, îi 
explică Susannah. Pentru că am de gând să beau tot paharul 
ăsta cu suferinţă. Până la ultima picătură amară ca fierea. 

Ted rămase câteva secunde cu capul plecat şi sprâncenele 
încruntate. Apoi îşi ridică privirea şi îi adresă femeii cel mai 
duios zâmbet pe care îl văzuse Jake vreodată. 

— Bine, doamnă, răspunse Ted. Vom face cum doreşti. Dar 
dacă vei avea nevoie de noi... când vei avea nevoie de noi... 

— Am să vă chem, zise Susannah, lăsându-se iarăşi în 
genunchi lângă bărbatul care aiura în mijlocul străzii. 


2 


Când Roland şi Jake se apropiau de aleea care ducea spre 
centrul complexului Devar-Toi, unde aveau să lase deoparte 
jalea pentru prietenul lor aflat în pragul morţii şi se vor ocupa 
de cei care încă mai puteau să le opună rezistenţă, se 
întâlniră cu Sheemie care îi opri, trăgându-l pe pistolar de 
mânecă. 

— Grinda aduce mulţumire multă-multă, Will Dearborn din 
trecut. 

Zbierase atât de mult şi atât de tare, că acum vocea îi 
semăna cu un orăcăit de broască răguşită. 

— Grinda zice că încă se mai poate să iasă totul bine. Să fie 
totul ca înainte. Să fie mai bine. 

— Minunat, spuse Roland. 

Jake presupunea că aşa trebuia să fie. Dar nu simţise 
bucurie atunci şi nu simţea bucurie nici acum. Băiatul nu-şi 
putea lua mintea de la rana adâncă pe care o descoperiseră 
degetele blânde ale lui Ted Brautigan. De la gaura aia plină 
cu sânge aproape închegat. 


Roland îl luă pe Sheemie pe după umeri, îl strânse lângă 
pieptul lui şi îl sărută. Sheemie zâmbi fericit cu gura până la 
urechi. 

— Vin şi eu cu tine, Roland. Vrei să mă iei, dragul meu? 

— Nu acum, spuse pistolarul. 

— De ce plângi? îl întrebă Sheemie. 

Jake văzuse atunci cum toată fericirea se scurge de pe 
chipul omului, fiind înlocuită de nelinişte. În tot acest timp, 
alte şi alte grupuri mici de Sfărâmători reveneau pe Strada 
Mare. Jake le observase consternarea din privirile aruncate în 
direcţia pistolarului... şi un soi de curiozitate fascinată... şi, în 
unele cazuri, antipatie evidentă. Aproape ură. Nu văzuse însă 
recunoştinţă în ochii lor, nici măcar un strop de recunoştinţă. 
Şi din cauza asta el îi uri pe ei. 

— Prietenul meu este rănit, spusese Roland. El e motivul 
pentru care plâng, Sheemie. Şi plâng şi pentru soţia lui, care 
îmi este prietenă. Vrei să te duci la Ted şi la sai Dinky şi să 
încerci să îi aduci mângâiere, dacă ea va dori asta? 

— Da, dacă aşa vrei tu! Fac orice pentru tine! 

— Mulţam-sai, fiu al lui Stanley. Şi dă-le o mână de ajutor 
dacă îl vor muta de acolo. 

— Pe prietenul tău, Eddie! Pe cel rănit grav! 

— Da, numele lui este Eddie, adevăr grăieşti. Vrei să-l ajuţi 
pe Eddie? 

— Da! 

— Şi încă ceva... 

— Da? îl întrebă Sheemie, dând impresia că îşi aminteşte 
ceva. Da! Să vă ajut să plecaţi, să mergeţi departe, tu cu 
prietenii tăi! Aşa mi-a zis Ted. Zice: „Să faci o gaură, aşa cum 
ai făcut pentru mine.” Numai că l-au adus înapoi. Oamenii răi 
l-au adus înapoi. Da' pe voi n-o să vă aducă, pentru că 
oamenii răi au dispărut! Grinda s-a liniştit! 

Şi Sheemie începu să râdă tare, zgâriind auzul îndurerat al 
lui Jake. 

Probabil şi pe al lui Roland, căci zâmbetul lui era unul 
forţat. 

— Toate la vremea lor, Sheemie... şi cred că Susannah s-ar 


putea să rămână să ne aştepte aici. 

Dacă ne vom mai întoarce, îşi spuse Jake. 

— Însă am o altă treabă pentru tine. Nu chiar să ajuţi pe 
cineva sa călătorească spre cealaltă lume, dar pe aproape. 
Le-am spus lui Ted şi Dinky ce doresc, iar ei îţi vor spune şi 
ţie, de îndată ce îl veţi duce pe Eddie într-un loc mai comod. 

— Da! Şi am să-i ajut şi eu, dacă pot! 

Roland îl bătu pe umăr. 

— Bravo! 

Apoi Jake şi pistolarul plecară spre ceea ce ar fi putut fi 
nordul, întorcându-se să încheie ceea ce începuseră. 


3 


În următoarele trei ceasuri descoperiră alţi paisprezece 
gardieni, majoritatea sapienşi. Roland îl surprinse pe Jake 
(puţin) omorându-i doar pe cei doi care deschiseseră focul 
asupra lor din spatele maşinii de pompieri strivită de clădire. 
Pe ceilalţi se mulţumi doar să-i dezarmeze şi apoi le dădu 
drumul, spunându-le că dacă va mai fi picior de gardian în 
Devar-Toi la ora când va suna sirena pentru schimbul turei de 
după-amiază, acela va fi împuşcat pe loc. 

— Da' unde să ne ducem? întrebă un taheen cu cap de 
cocoş alb ca spuma laptelui, cu o creastă mare şi roşie (îi 
amintea lui Jake de Foghorn Leghorn, personajul de desene 
animate). 

Roland clătină din cap. 

— Nu-mi pasă nici cât negru sub unghie unde vă duceti, 
atâta vreme cât nu veţi mai fi aici la următoarea sirenă, dacă 
pricepi ce-ţi zic. Aţi făcut lucrătura iadului în locul acesta, dar 
acum iadul s-a închis şi am să am eu grijă să nu se mai 
deschidă niciodată aici. 

— Adică ce vrei să spui? îl întrebă cu timiditate taheenul- 
COCOŞ. 

Dar Roland refuză să răspundă, ci doar îl instrui să 
transmită mesajul oricăror camarazi pe care îi va întâlni în 


drumul lui. 

Majoritatea can-toilor şi taheenilor rămaşi în viaţă părăsiră 
Algul Siento în grupuri de doi şi trei, fără să protesteze şi 
aruncând priviri înfricoşate în urmă la fiecare câteva secunde. 
Jake se gândi că aveau toate motivele să se simtă speriaţi, 
deoarece chipul dinh-ului său era acum încărcat de gânduri 
apăsătoare şi schimonosit de durere. Eddie Dean zăcea pe 
patul de moarte, iar Roland de Gilead nu putea suporta 
gândul că îl va pierde. 

— Ce ai de gând să faci cu locul ăsta? îl întrebă Jake după 
ce se auzi sirena de după-amiază. 

Acum mergeau pe lângă resturile fumegânde ale Casei 
Damli (unde pompierii-roboţi amplasaseră din şase în şase 
metri panouri mari pe care scria ACCESUL INTERZIS PE 
PERIOADA ANCHETEI). Se duceau să îl vadă pe Eddie. 

Roland clătină din cap, fără să-i răspundă la întrebare. 

Odată ajuns pe Promenadă, Jake zări şase Sfărâmători 
ţinându-se de mâini şi formând un cerc. Parcă ţineau o 
şedinţă de spiritism. Sheemie era acolo şi Ted şi Dani Rostov; 
şi mai erau o femeie tânără, una mai în vârstă şi un bărbat 
îndesat, cu înfăţişare de bancher. Mai departe de ei, cu 
picioarele ieşite de sub pături, zăceau aliniate gărzile care 
muriseră în timpul scurtei bătălii. 

— Tu ştii ce fac ei acolo? întrebă Jake, referindu-se la 
spiritişti, întrucât ceilalţi erau morţi, treabă care le va ocupa 
tot timpul, de acum în veşnicie. 

Roland aruncă o privire rapidă cercului de Sfărâmători şi 
răspunse sec: 

— Da. 

— Ce? 

— Îţi spun altădată, zise pistolarul. Acum trebuie să ne 
luăm rămas-bun de la Eddie. Vei avea nevoie de toată 
seninătatea de care eşti în stare şi pentru asta trebuie să-ţi 
goleşti complet mintea. 


4 


Şi acum, stând cu Ete în braţe, în faţa Tavernei „Trifoiul”, 
cu firma ei din neon şi tonomatul mut, Jake îşi spuse că 
Roland avusese mare dreptate, iar el îi era profund 
recunoscător pentru că, după vreo trei sferturi de oră, când 
pistolarul se uitase la el, îi observase durerea cumplită şi îi 
permisese să iasă din încăperea unde zăcea Eddie, din care 
viaţa se scurgea picătură cu picătură. Îi permisese să plece 
de lângă Eddie, a cărui voinţă remarcabilă îşi punea şi acum 
amprenta pe ultimii centimetri din tapiseria vieţii lui. 

Sub organizarea lui Ted Brautigan, câţiva Sfărâmători 
duseseră trupul tânărului pistolar la Căminul Corbett şi îl 
întinseseră în dormitorul spațios din apartamentul 
supraveghetorului, la parter. Cei care purtaseră targa 
rămaseră în curtea căminului şi, pe măsură ce se scurgea 
după-amiaza, li se alăturară şi restul Sfărâmătorilor. Când 
apărură Jake şi Roland, o femeie durdulie, cu păr roşu, îi tăie 
calea pistolarului. 

N-aş face asta dacă aş fi în locul tău, cucoană! o avertiză 
Jake în gând. Nu astăzi. 

În ciuda alarmelor şi forfotei, doamna aceasta (care lui Jake 
i se părea că arată ca o Preşedintă pe Viaţă a Clubului de 
Pasionate într-ale Grădinăritului din care făcuse parte mama 
lui) găsise totuşi destul timp ca să-şi aplice pe chip un strat 
gros de fard: pudră, roşu de obraz şi ruj intens ca maşinile de 
pompieri din Devar. Se prezentă mai întâi, spunând că se 
numeşte Grace Rumbelow (şi că este originară din Aldershot, 
Hampshire, Marea Britanie), apoi pretinse să i se spună ce 
urma să se întâmple de acum încolo. Adică: unde se vor duce 
(ei, Sfărâmătorii), ce vor face, cine va avea grijă de ei. Cu alte 
cuvinte, cam aceleaşi întrebări pe care le pusese şi taheenul 
cu cap de cocoş. 

— Pentru că vreau să vă zic că aici am fost foarte bine 
îngrijiţi, adăugă Grace Rumbelow cu glas ţiuitor. 

(Jake observase cu fascinaţie cum accentuase ea cuvântul 
„îngrijiţi”, făcându-l să rimeze şi mai bine cu aburiți.) 


— Şi deocamdată nu suntem în situaţia de a ne putea purta 
de grijă singuri, încheie cucoana. 

Din mulţimea de Sfărâmători se auziră mai multe strigăte 
de aprobare. 

Încet, foarte încet, Roland o măsură cu privirea din cap 
până în picioare şi ceva din expresia lui o despuie urgent pe 
doamna cu pricina de indignarea ei aristocrată. 

— Dă'te singură la o parte din drumul meu, spuse pistolarul 
printre dinţi, ori am să te dau eu. 

Femeia se făcu pământie sub tencuiala de pudră şi se trase 
în lături, fără să mai articuleze un singur cuvânt. Jake şi 
Roland intrară în Căminul Corbett, urmăriţi de un clămpănit 
dezaprobator care începu doar atunci când cei doi 
dispăruseră deja în spatele uşilor mari, iar nemulţumiţii nu 
mai aveau a se teme că vor fi străpunşi de privirea 
neînduplecată a acelor ochi albaştri de pistolar. Sfărâmătorii 
aceştia îi amintiră lui Jake de nişte colegi de-ai lui de la Şcoala 
Piper, nătângii clasei, gata oricând să strige chestii de genul 
extemporalul acesta-i naşpa sau pupă-mă-n dos... dar numai 
atunci când profesorul nu mai era în clasă. 

Parterul Căminului Corbett era luminat puternic de becuri 
fluorescente şi învăluit în miros înţepător de fum de la Casa 
Damli şi de la Căminul Feveral. Dinky Earnshaw fuma aşezat 
într-un scaun pliant la dreapta uşii pe care scria 
APARTAMENTUL SUPRAVEGHETORULUI. Ridică ochii atunci 
când de el se apropiară Roland şi Jake - cu Ete tropăind 
mărunţel lângă piciorul băiatului. 

— Cum se simte? întrebă Roland. 

— Moare, omule, spuse Dinky şi ridică neputincios din 
umeri. 

— Şi Susannah? 

— Se ţine tare. Da’ după ce el n-o mai fi... 

Dinky ridică iarăşi din umeri, ca şi cum ar fi vrut să spună 
că, după aceea, orice era posibil. 

Roland ciocăni încetişor în uşă. 

— Cine e? se auzi vocea înăbuşită a lui Susannah. 

— Roland şi Juke, răspunse pistolarul. Ne dai voie să 


intrăm? 

După părerea lui Jake, pauza care urmă acestei întrebări fu 
neobişnuit de lungă. Dar Roland nu păru câtuşi de puţin 
surprins. La drept vorbind, nici Dinky. 

În cele din urmă, Susannah spuse: 

— Intraţi. 

Şi intrară. 


5 


lar acum, stând împreună cu Ete în noaptea melancolică şi 
aşteptând să fie chemat de Roland, Jake se gândi la scena din 
încăperea întunecată. La ce văzuse acolo şi la cele trei 
sferturi nesfârşite de oră dinainte ca Roland să-i observe 
tulburarea şi să-i permită să plece, spunându-i că îl va chema 
atunci când va veni „clipa”. 

De când fusese adus în Lumea de Mijloc, Jake văzuse multă 
moarte; de fapt, se ocupase cu negoţul de moarte; ba chiar o 
simţise pe pielea lui, deşi îşi amintea foarte puţin despre asta. 
Dar acum era vorba despre moartea unui tovarăş de ka, iar 
ce se petrecuse în dormitorul supraveghetorului i se păruse 
pur şi simplu fără sens. Şi fără sfârşit. Jake îşi dorea din tot 
sufletul să fi rămas afară cu Dinky, pentru că nu astfel voia să 
şi-l amintească pe prietenul lui băşcălios, cu gura mare şi iute 
din fire. 

În primul rând, Eddie părea îngrozitor de plăpând aşa cum 
stătea el întins pe patul supraveghetorului, cu mâna în 
mâinile lui Susannah; părea mult îmbătrânit şi (Jake nici nu 
voia să se gândească la asta) tâmp. Sau poate cuvântul 
potrivit era senil. Gura i se crâmpoţise la colţuri, formând 
gropiţe adânci şi urâte. Susannah îl spălase pe faţă, dar 
obrajii tot îi păreau murdari din cauza bărbii nerase. Avea 
pete mari şi violacee sub ochi, de parcă nenorocitul ăla de 
Prentiss l-ar fi şi caftit zdravăn înainte să-l împuşte. Tinea 
ochii închişi, dar pupilele i se rostogoleau rapid sub vălul 
subţire al pleoapelor, ca şi cum ar fi visat. 


Şi vorbea. Din el ieşea un şuvoi necontenit de cuvinte 
bălmăjite. Jake reuşi să priceapă unele din lucrurile pe care le 
zicea, dar pe altele nu. Unele aveau măcar o fărâmă de 
noimă, dar cele mai multe erau ceea ce prietenul lui, Benny, 
ar fi numit „ki'maca”: adică aiureli fără sens. 

Din când în când, Susannah înmuia o cârpă în ligheanul de 
pe masă, o storcea şi îi umezea cu ea fruntea şi buzele uscate 
ale bărbatului ei. O dată Roland se ridică, luă ligheanul, îl goli 
la baie, îl umplu cu apă proaspătă şi îl aduse înapoi. Femeia îi 
mulţumi pe un ton scăzut şi foarte politicos. Puțin după 
aceea, Jake împrospătă şi el apa, iar ea îi mulţumi în acelaşi 
fel. De parcă s-ar fi adresat unor străini. 

Pentru ea o facem, îi spuse Roland lui Jake. Fiindcă mai 
încolo îşi va aminti cine a fost lângă ea şi va fi 
recunoscătoare. 

Chiar va fi? Se întrebă acum Jake în bezna din faţa Tavernei 
Trifoiul. Oare chiar va fi recunoscătoare? Păi, din cauza lui 
Roland zăcea acum Eddie Dean pe patul de moarte la vârsta 
de douăzeci şi cinci sau douăzeci şi şase de ani, nu-i aşa? Pe 
de altă parte, dacă nu ar fi fost Roland, ea nu l-ar fi cunoscut 
niciodată pe Eddie. Povestea era prea încâlcită şi derutantă. 
Şi îi dădea dureri de cap lui Jake, la fel ca ideea mai multor 
lumi paralele, fiecare cu New Yorkul ei. 

De pe patul său de moarte Eddie îl întrebă pe fratele lui, 
Henry, de ce nu se apărase. 

ÎI întrebă pe Jack Andolini cine îi făcuse vrăji maică-sii de 
ieşise ei aşa pocit. 

Strigă: 

— la te uită, Roland, s-a întors George Borcănilă! 

Şi: 

— Suze, dacă-i spui tu partea cu Dorothy şi Omul de 
Tinichea, îi zic eu restul. 

Şi, îngheţându-i inima lui Jake: 

— Nu trag cu mâna; acela care ţinteşte cu mâna a uitat 
chipul tatălui său. 

Auzind vorbele acestea, Roland apucă mâna lui Eddie şi o 
strânse. 


— Aşa este, Eddie, adevăr grăieşti. Vrei să deschizi ochii şi 
să te uiţi la mine, dragul meu? 

Dar, în loc să-şi deschidă ochii, tânărul care purta un 
bandaj complet inutil în jurul capului murmură, îngheţându-i 
şi mai mult inima lui Jake: 

— Totul este dat uitării în sălile pieirii. Acestea sunt sălile 
morţilor, unde mii de păianjeni îşi tes pânzele şi unde marile 
circuite amuţesc, unul câte unul. 

Ceva vreme după asta nu mai rosti nimic inteligibil, ci doar 
bolborosi întruna vorbe fără noimă. Jake plecase până la baie 
ca să schimbe apa din lighean şi la întoarcere Roland observă 
cât de alb şi tras era la faţă şi îi spuse că poate ieşi de acolo. 

— Dar... 

_ — Haide, du-te de aici, dulceaţă, îl îndemnă şi Susannah. 
Insă ai grijă. S-ar putea sa mai fi rămas unii pe afară care să 
caute răzbunare. 

— Dar cum voi şti când... 

— Te chem eu când va veni clipa, zise Roland, lovind uşurel 
tâmpla băiatului cu unul din cele două degete rămase la 
mâna lui dreaptă. Ai să mă auzi. 

Jake voise să-l sărute pe Eddie înainte să plece din cameră, 
însă îi fusese teamă. Nu teamă că s-ar fi putut molipsi de 
moarte, ca de o gripă, ci teamă că simpla atingere a buzelor 
sale l-ar fi putut împinge pe Eddie în poiana de la capătul 
cărării. 

Şi atunci Susannah ar fi spus că el e vinovat. 


6 


Când ieşi pe coridor, Dinky îl întrebă care mai era situaţia. 

— Nasoală rău, spuse Jake. Mai ai o ţigară? 

Dinky ridică din sprâncene, dar îi întinse una. Băiatul o bătu 
uşor de unghia degetului mare, aşa cum văzuse că făcea 
pistolarul, şi-o aprinse de la focul oferit de Dinky şi trase 
fumul în piept. Da, încă îl mai ardea pe gât, dar nu la fel de 
tare ca prima dată. Nici nu mai era ameţit ca atunci şi nu mai 


tuşea. Am să mă deprind curând cu asta, îşi spuse el. Dacă 
am să mai ajung vreodată înapoi in New York, poate că am 
să-mi găsesc de lucru la Reţea, în departamentul lu’ Tata. 
Deja ştiu să trag în piept. 

Ridică ţigara până în dreptul ochilor, proiectil micuţ şi alb, 
cu fum ieşind din vârf, iar nu din dos. Sub filtru scria CAMEL. 

— M-am jurat că n-o să fumez niciodată, îi zise el lui Dinky. 
Niciodată-niciodată-niciodată. Şi uite la mine acum. 

începu să râdă. Râs amar, râs de adult, al cărui sunet îl 
făcu să se cutremure, 

— Înainte să ajung aici, lucram pentru tipul ăsta, ştii, îi 
spuse Dinky. Domnul Sharpton, aşa îl chema. Şi el îmi zicea 
adesea că niciodată e cuvântul care îl face să râdă pe 
Dumnezeu. 

Jake nu comentă. Se gândea la vorbele lui Eddie despre 
sălile pieirii. El o urmărise pe Mia într-o asemenea sală. Odată 
ca niciodată, într-un vis. Acum Mia era moartă. Callahan era 
mort. lar Eddie era pe moarte. Se gândi la toate acele 
cadavre aliniate afară sub pături, ascultând cum tunetul 
zornăie ca oasele cărate într-un sac. Se gândi cum zvâcnise 
omul care-l împuşcase pe Eddie atunci când îl omorâse 
Roland. Încercă să-şi aducă aminte de petrecerea de bun 
venit dată în cinstea lor de locuitorii din Calla Bryn Sturgis, să- 
şi amintească muzica şi dansul şi culorile torţelor, dar nu reuşi 
să-şi aducă aminte decât de moartea lui Benny Slightman, alt 
prieten al lui. În noaptea asta parcă întreaga lume era făcută 
doar din moarte. 

El însuşi murise şi se întorsese din morţi: se întorsese în 
Lumea de Mijloc, se întorsese la Roland. Toată seara 
încercase să-şi spună că acelaşi lucru se putea întâmpla şi cu 
Eddie, dar ştia că nu va fi aşa. Rolul lui Jake din povestea 
aceasta nu se sfârşise încă. Al lui Eddie, da. Jake ar fi dat 
douăzeci de ani din viaţa lui - treizeci! - ca să nu fie adevărat. 
Dar era. 

Sălile pieirii, unde mii de păianjeni îşi tes pânzele şi unde 
marile circuite amuţțesc, unul câte unul. 

Cunoştea un păianjen. Oare copilul Miei îi urmărea chiar 


acum? Se distra pe seama nefericirii lor? Poate chiar se 
hâţâna dintr-o parte în alta, ca un microbist dement la 
peluză? A 

Da. Ştiu că aşa este. II simt. 

— Te simţi bine, puştiule? îl întrebă Dinky. 

— Nu, îi răspunse Jake. Nu mă simt deloc bine. 

Dinky dădu din cap de parcă acesta ar fi fost cel mai logic 
răspuns. Mă rog, îşi zise Jake, probabil că se aştepta la asta. 
În fond, e telepat. 

Ca şi cum ar fi vrut să-i dea dreptate, Dinky îl întrebă cine 
era Mordred. 

— Nu vrei să ştii, răspunse Jake. Crede-mă pe cuvânt. 

Stinse ţigara doar pe jumătate fumată („Tot cancerul de 
plămâni acolo este, în ultimul centimetru”, obişnuia să spună 
tatăl lui pe un ton de absolută convingere, arătând la vreuna 
din ţigările lui fără filtru) şi ieşi din Căminul Corbett. Folosi uşa 
din spate, dorindu-şi să nu dea ochii cu Sfărâmătorii agitaţi 
din faţa clădirii. Acum se afla în Pleasantville, aşezat pe 
bordura trotuarului, ca boschetarii întâlniți la tot pasul în New 
York, aşteptând să fie chemat. Aşteptând sfârşitul. 

Se gândi să intre în Tavernă, să-şi toarne o bere (dacă era 
suficient de mare ca să fumeze şi să omoare oameni, atunci 
era cu siguranţă suficient de mare ca să poată bea o bere) şi 
să vadă, poate, dacă tonomatul cânta atunci când nu vârai 
nicio monedă în el. Putea să jure că Algul Siento era ceea ce 
spunea Tatăl lui că va deveni America în viitor: o societate 
fără bani; şi poate că tonomatul ăsta vechi era setat în aşa fel 
încât nu era nevoie decât să apeşi pe un buton şi începea 
imediat muzica. La fel putea să jure că la poziţia 19 pe lista 
de cântece era trecut „Cineva mi-a salvat viaţa în noaptea 
asta” al lui Elton John220. 

Tocmai ce se ridicase în picioare când auzi chemarea. O 
auzi şi Ete, care scoase un scheunat scurt şi îndurerat. 

Vino, Jake. Grăbeşte-te! Se duce! 


120 Vezi Lupii din Calla (n. tr.). 


7 


Jake traversă în goană aleea, ocoli Casa Directorului, care 
încă mai ardea înăbuşit (Tassa, valetul, care ori nu luase 
aminte la ordinul lui Roland, ori nu aflase de el, stătea pe 
trepte, cu capul în mâini, îmbrăcat doar într-un kilt şi un 
tricou) şi urcă în fugă Promenada, aruncând o singură privire 
fugară şi neliniştită spre rândul de cadavre. Observă că 
dispăruseră şi spiritiştii de mai devreme. 

N-am să plâng, îşi spuse el cu îndârjire. Dacă sunt destul de 
mare ca să fumez şi să mă gândesc la bere, înseamnă că sunt 
destul de mare ca să-mi pot controla ochii ăştia tâmpiţi. N-am 
să plâng. 

Ştiind că o va face cu siguranţă. 


8 


Sheemie şi Ted veniseră şi ei alături de Dinky în faţa 
apartamentului supraveghetorului. Dinky îi cedase scaunul 
său lui Sheemie. Ted părea obosit, însă lui Jake Sheemie i se 
părea că arată ca un cur: avea iarăşi ochii injectaţi, în jurul 
nasului şi al uneia din urechi i se formaseră cruste de sânge 
închegat, obrajii îi erau pământii. Îşi scosese un galoş şi îşi 
masa piciorul ca şi cum l-ar fi durut tare. Cu toate acestea, 
era extrem de vesel. Exaltat, chiar. 

— Grinda zice că totul va fi bine, tinere Jake, i se adresă 
Sheemie. Grinda zice că nu-i prea târziu. Grinda aduce 
mulţumire multă-multă. 

— Bravo, spuse Jake întinzând mâna spre clanţa uşii. 

Aproape nici nu auzise ce spunea Sheemie. Se concentra 

(n-am să plâng ca să n-o supăr şi mai tare) 

asupra emoţiilor sale. Şi atunci Sheemie zise ceva ce-l făcu 
să se întoarcă iute la el. 

— Nu-i prea târziu nici în Lumea Reală, spunea Sheemie. 
Ştim. Am tras cu ochiul. Nu-i aşa, Ted? 

— Aşa este. 


Ted ţinea o cutie cu Nozz-A-La pe genunchi. Acum o duse la 
buze şi sorbi din ea. 

— Când intri, să-i spui lui Roland că, dacă pe voi vă 
interesează data de 19 iunie 1999, încă mai aveţi timp. Nu 
prea mult, deloc prea mult, dar mai aveţi ceva. 

— Am să-i spun, zise Jake. 

— Şi aminteşte-i că acolo timpul se mai întâmplă să facă 
salturi înainte. Ca o transmisie veche de maşină. Şi chestia 
asta s-ar putea să mai continue, chiar dacă acum Grinda e 
bine. Şi, odată trecută ziua de 19... 

— Nu se va mai întoarce niciodată, spuse Jake. Nu în lumea 
aia. Ştim. 

Deschise uşa şi se strecură în bezna din apartamentul 
supraveghetorului. 


9 


Chipul lui Eddie Dean era scăldat în lumina slabă a veiozei 
de pe noptieră. Aceasta contura umbra nasului pe obrazul lui 
stâng şi transformase ochii închişi ai tânărului în două găuri 
negre. Susannah stătea îngenuncheată lângă el, ţinându-i 
mâna în mâinile ei şi nedezlipindu-şi privirea de la el. Umbra 
femeii se profila înaltă pe perete. Roland stătea în cealaltă 
parte, învăluit în întuneric. Luase sfârşit monologul incoerent 
al muribundului, iar respiraţia lui îşi pierdusi orice aparenţă de 
regularitate. Inspira adânc şi cu icnet, ţinea aerul în el, apoi îl 
dădea afară cu şuiere prelungi. Pieptul îi rămânea încremenit 
atât de mult timp, că Susannah se apleca asupra lui, privindu- 
| cu ochi strălucind de nelinişte, până când începea 
următoarea respiraţie chinuitoare şi sincopată. 

Jake se aşeză pe pat alături de Roland, se uită la Eddie, se 
uită la Susannah, apoi privi şovăitor la chipul pistolarului. In 
bezna din cameră nu reuşi să desluşească nimic acolo în 
afară de oboseală. 

— Ted m-a rugat să-ţi spun că e aproape 19 iunie pe partea 
cu America. Şi că acolo timpul poate să se scurgă în salturi. 


Roland dădu din cap. 

— Deocamdată aşteptăm să terminăm aici. Nu va mai dura 
mult şi îi datorăm asta. 

— Cât de mult? şopti Jake. 

— Nu ştiu. Am crezut că o să moară înainte să ajungi tu 
aici, chiar dacă veneai în goana mare... 

— Aşa am venit, după ce am ajuns pe iarbă... 

— ...dar, după cum vezi... 

— Se luptă din răsputeri, interveni Susannah. 

Lui Jake îi îngheţă sângele în el când înţelese că doar atâta 
motiv de mândrie îi rămăsese prietenei lor. 

— Omul meu se luptă din toate puterile. Poate că încă mai 
are ceva de spus. 


10 


Într-adevăr, avea. 

La cinci minute interminabile după ce Jake intrase în 
dormitor, Eddie deschise ochii. 

— Sue..., spuse el. Su...sie... 

Susannah se apropie şi mai mult de el, surâzându-i, 
nemaiexistând nimic pe lume pentru ea în momentul acesta. 
Cu un efort de care Jake nu îl mai credea capabil, Eddie îşi 
eliberă o mână, o roti puţin spre dreapta şi o trase de buclele 
lungi şi dese. Femeia nu lăsă să se vadă dacă o durea. 
Surâsul care îi înflorise pe buze era însorit, fericit, poate chiar 
senzual. 

— Eddie! Bine ai revenit printre noi! 

— Nu face mişto... de maestru, şopti el. Mă duc, iubito, nu 
mă întorc. 

— Asta-i o aiu... 

— Ssst... 

Şi ea tăcu. Mâna din păr o trase şi mai tare. Susannah îşi 
apropie faţa de cea a soţului ei şi îi sărută o ultimă dată 
buzele încă vii. 

— Am... să... te aştept, se chinui să rostească el. 


Jake observă cum pielea i se acoperă cu stropi de 
transpiraţie, un ultim mesaj al acelui trup către lumea celor 
vii. Şi atunci inima băiatului înţelese ceea ce mintea lui ştia 
deja de câteva ore bune. incepu să plângă. Cu lacrimi pure, 
lacrimi fierbinţi. Când Roland îl apucă de mână, Jake i-o 
strânse sălbatic. Era înspăimântat; dar era şi trist. Dacă i se 
întâmplase lui Eddie înseamnă că se putea întâmpla oricui. | 
se putea întâmpla chiar şi lui. 

— Da, Eddie. Ştiu că ai să mă aştepţi, răspunse Susannah. 

— In... 

Trase din nou aer în piept cu acelaşi icnet prelung, chinuit, 
aspru. Ochii îi căpătaseră strălucirea giuvaierurilor. 

— În poiană. 

Altă respiraţie. Cu mâna în părul ei. Amândoi în cercul de 
lumină mistui aruncat de veioză. 

— Cea de la capătul cărării. 

— Sigur, iubitule. 

Vocea îi suna calm, însă o lacrimă i se prelinse din ochi şi 
căzu pe obrazul lui Eddie, de unde curse până la marginea 
maxilarului. 

— Foarte bine te aud. Aşteaptă-mă şi eu am să te găsesc şi 
vom pleca împreună mai departe. Atunci voi avea picioare. 

Eddie îi zâmbi, apoi se uită la Jake. 

— Jake... apropie-te. 

Nu, intră în panică Jake, nu, nu pot, nu pot. 

Dar deja se aplecase peste prietenul lui, deja îi intrase în 
nări mirosul sfârşitului. Observă cum pe fruntea lui Eddie se 
formează alţi picuri de sudoare rece. 

— Să mă aştepţi şi pe mine, rosti Jake cu buze amorţite. 
Bine, Eddie? O să mergem cu toţii mai departe. O să fim şi 
acolo ka-tet, exact cum am fost aici. _ 

Incercă să zâmbească, dar nu reuşi. Il durea prea tare 
inima ca să mai poată zâmbi. Se întrebă dacă nu cumva îi va 
exploda în piept, aşa cum crapă uneori pietrele aruncate în 
flăcări. Auzise despre fenomenul ăsta de la prietenul lui, 
Benny Slightman. Moartea lui Benny îl duruse îngrozitor de 
tare, dar acum era de o mie de ori mai rău. De un milion de 


ori. 

Eddie clătina din cap: 

— Nu te repezi... amice. 

Trase iarăşi aer în piept şi se strâmbă, de parcă aerului îi 
crescuseră nişte ghimpi pe care doar el singur îi putea simţi. 
Şi apoi şopti, iar Jake înţelese mai târziu că nu o făcuse din 
cauza slăbiciunii, ci pentru că îi împărtăşea un secret. 

— Fii cu ochii-n patru... după Mordred. După... Dandelo. 

— Consuelo? Eddie, nu price... 

— Dandelo. 

Cu ochi dilataţi. Cu un efort colosal. 

— Să-ţi... aperi... dinh-ul... de Mordred. De Dandelo. Tu... 
Ete. Misiunea voastră. 

Privirea îi poposi asupra lui Roland, apoi se întoarse la Jake. 

— 933Sş. 

Şi apoi: 

— Apără... 

— Am... am să-l apăr. Amânaoi îl vom apăra. 

Eddie dădu aproape imperceptibil din cap, apoi se uită la 
Roland. Jake îi făcu loc pistolarului, care se aplecă să asculte 
ultimele cuvinte pe care i le adresa tânărul. 


11 


Niciodată în viaţa lui nu mai văzuse Roland ochi atât de 
luminoşi, nici măcar atunci când, pe Dealul Jericho, Cuthbert 
îşi luase râzând rămas-bun de la el. 

Eddie zâmbi slab. 

— Ce ne-am... mai distrat... 

Roland dădu din cap. 

— Tu... tu... 

Dar Eddie nu mai reuşi să-şi ducă şi vorba asta până la 
capăt. Aşa că ridica mâna şi o învârti încet. 

— Da, am dansat, zise Roland, înțelegând. Am dansat 
commala. 

Da, mişcă din buze Eddie. Urmă o altă respiraţie sacadată, 


dureroasă. Ultima. 

— Îţi mulţumesc pentru că mi-ai acordat o a doua şansă, 
spuse el. Îţi mulţumesc... Tată. 

Şi gata. Ochii lui Eddie încă mai erau aţintiţi asupra lui şi 
încă mai erau lucizi, dar nu mai exista aer care să-l 
înlocuiască pe cel expirat odată cu acel ultim cuvânt. Tată. 
Veioza lumină firişoarele de păr de pe braţele lui, poleindu-le 
cu aur. Tunetele îşi murmurară jelania. Şi atunci ochii lui 
Eddie se închiseră, iar capul îi alunecă pe umăr. Lucrarea lui 
se isprăvise. leşise de pe cărare şi intrase în poiană. Ceilalţi 
au rămas strânşi în cerc în jurul lui. Dar ka-tet nu mai erau. 


12 


Treizeci de minute mai târziu. 

Roland, Jake, Ted şi Sheemie stăteau pe o bancă în mijlocul 
Promenadei. În apropiere se mai aflau Dani Rostov şi individul 
cu înfăţişare de bancher prosper. Susannah rămăsese în 
apartamentul supraveghetorului, pregătindu-şi soţul pentru 
înmormântare. Şi cânta. O auzeau de acolo unde se 
strânseseră ei. Toate cântecele păreau a fi cele cântate de 
Eddie de-a lungul drumului lor împreună. Unul era „Born to 
Run”121. Altul, „Cântecul Orezului” din Calla Bryn Sturgis. 

— Trebuie să plecăm şi trebuie să o facem acum, zise 
Roland. 

Începuse iarăşi să îşi frece şoldul beteag. Jake îl văzuse 
scoțând o cutie cu aspirine (luată Dumnezeu ştie de unde) şi 
înghițind fără apă trei pastile. 

— Vrei să ne ajuţi, Sheemie? 

Acesta dădu hotărât din cap. Ajunsese şchiopătând până la 
bancă, sprijinindu-se de Dinky, dar nimeni nu apucase încă să 
arunce o privire la rana din piciorul lui. Pentru că, vedeţi voi, 
şchiopătatul lui părea atât de neînsemnat în comparaţie cu 
celelalte probleme pe care le aveau. Dacă Sheemie Ruiz avea 
să moară la noapte, asta va fi rezultatul efortului său de a 


121 Bruce Springsteen (n. tr.). 


deschide o uşă provizorie între partea cu Bubuit de Tunet şi 
partea cu America. Le era tuturor limpede că i-ar putea fi 
fatală extenuarea resimţită în urma unui alt act de 
teleportare. Aşa că ce mai însemna o durere de picior în 
comparaţie cu asta? 

— Am să încerc, răspunse el. Din răsputeri am să încerc, 
aşa să ştii. 

— La fel şi cei care ne-au ajutat să aruncăm o privire în 
New York, spuse Ted. 

Căci Ted Brautigan fusese acela care îşi dăduse seama cum 
puteau determina care când era acum pe partea cu America a 
Lumii Decisive. El, Fred Worthington (individul cu figură de 
bancher) şi Dani Rostov fuseseră şi înainte acolo şi erau în 
stare să invoce imagini clare cu Times Square: luminile, 
mulțimile, intrările în cinematografe... şi, mai important decât 
toate, uriaşul ecran de televiziune pe care erau difuzate ştirile 
zilei. Gaura rămăsese deschisă suficient timp cât să afle că 
experţii criminalişti ai Naţiunilor Unite analizau presupusele 
gropi comune din Kosovo, că vicepreşedintele Al Gore 
petrecuse ziua respectivă în New York în cadrul campaniei 
sale pentru alegerile prezidenţiale, că Roger Clements reuşise 
să înscrie treisprezece puncte împotriva celor de la Texas 
Rangers în meciul de baseball din seara trecută, dar că 
echipa Yankees tot plecase învinsă de pe teren. 

Cu puţin ajutor, poate că Sheemie ar mai fi ţinut deschisă 
gaura încă ceva vreme (ceilalţi se holbau la strălucirea 
zgomotoasă a New Yorkului cu un soi de uimire înfometată, 
pentru că acum nu mai Sfărâmau, acum Deschideau, acum 
Vedeau), dar se dovedise că nu era nevoie. Imediat după 
scorul meciului de baseball, pe banda din partea de jos a 
ecranului, cu litere galben-verzui, înalte cat un etaj, cursese 
data zilei respective împreună cu ora curentă: 18 IUNIE, 
1999 9:19 P.M. 

Jake căscă gura să întrebe cum anume puteau ei fi siguri că 
aceea pe care o văzuseră era America din Lumea Decisivă, 
cea în care Stephen King nu mai avea decât o singură zi de 
trăit, dar se răzgândi şi o închise la loc. Răspunsul se afla în 


ora curentă, răspuns stupid, aşa cum sunt de obicei 
răspunsurile la întrebările capitale: dacă te uitai la numerele 
care o alcătuiau (9:19) tot la nouăsprezece ajungeai. 


13 


— Şi acum câtă vreme aţi văzut voi toate astea? întrebă 
Roland. 

Dinky făcu nişte calcule în minte, apoi răspunse: 

— Tre’ să fi fost cam acu’ cinci ceasuri, pe puţin. Dacă e să 
mă iau după sirena de schimb de tură şi momentul când s-a 
stins soarele. 

Ceea ce înseamnă că pe partea cealaltă acum e două 
jumate dimineața, îşi spuse Jake, numărând orele pe degete. 
Îi era greu să se gândească acum la altceva în afară de 
moartea lui Eddie, chiar şi simpla adunare i se părea fizică 
cuantică, însă îşi dădu seama că o poate face dacă se 
concentrează foarte tare. Dar n-ai cum să te bazezi pe chestia 
asta, pentru că timpul se scurge mai repede pe partea cu 
America, deci înseamnă că acolo trebuie să fie mai mult de 
două şi jumătate. Sigur, s-ar putea ca lucrurile să reintre în 
normal acum, că Sfărâmătorii încetaseră atacurile asupra 
Grinzii, iar timpurile ar ajunge la acelaşi nivel, dar probabil că 
nu încă. Acum se prea poate să curgă la fel de iute ca înainte. 

Şi în salturi. 

Adică în clipa asta Stephen King ar putea sta bine-mersi în 
faţa maşinii sale de scris, în zorii zilei de 19 iunie, iar în clipa 
următoare... buuum! lacă-tă-l întins în sicriu la pompele 
funebre în aceeaşi seară, după opt sau douăsprezece ore 
trecute ca o clipită, cu familia îndurerată strânsă în jurul lui, 
încercând să hotărască ce fel de slujbă de înmormântare şi-ar 
fi dorit dragul lor repauzat (presupunând, fireşte, că 
informaţia cu pricina nu se afla trecută în testamentul lui), ba 
chiar încercând să hotărască unde anume va fi el îngropat. Şi 
Turnul Întunecat? Varianta Turnului Întunecat concepută de 
Stephen King? Sau varianta lui Gan, sau a lui Prim? Pierdute 


toate pe vecie. Şi ce-i zgomotul ăia pe care-l auzi? Păi, cum ce 
e? E Regele Purpuriu care râde şi râde şi nu mai poate de 
atâta râs pe undeva, prin subteranele din Discordia. Şi poate 
că Mordred, Băiatul-Păianjen, râde împreună cu el. 

Pentru prima dată de la moartea lui Eddie, în mintea şi 
sufletul lui Jake îşi făcu loc şi altceva pe lângă durere: un 
ticăit slab, precum cel al hoţoaicelor-aurii atunci când erau 
programate de Roland şi Eddie. Asta se întâmplase înainte de 
a le lua Haylis ca să le amplaseze în clădirile din Devar-Toi. Ce 
auzea el acum, cu mintea şi cu sufletul, era sunetul timpului, 
iar timpul nu le era prieten. 

— Are dreptate, spuse Jake. Trebuie să plecăm cât se mai 
poate face ceva. 

Ted: 

— Şi Susannah? O să... 

— Nu, răspunse Roland. Susannah va rămâne aici, iar voi o 
veţi ajuta să-l înmormânteze pe Eddie. De acord? 

— Da, zise Ted. Bineînţeles, dacă aşa vreţi. 

— Dacă nu ne întoarcem în... 

Şi Roland făcu un calcul rapid, cu un ochi mijit şi celălalt 
privind fix în beznă. 

— Dacă nu suntem înapoi de acum în două nopţi, înseamnă 
că am ajuns în Fedic, din Lumea de Capăt. 

Da, înseamnă că am ajuns în Fedic, îşi spuse Jake. Fireşte. 
Pentru că la ce bun să faceți presupunerea mai logică cum că 
am fi murit sau că ne-am fi rătăcit printre lumi, rămânând în 
portal în vecii vecilor? 

— Ştii unde-i Fedic? întrebă Roland. 

— Parcă la sud de aici, nu? se băgă în vorbă Worthington, 
care se apropiase de grupul lor, însoţit de Dani, fata în pragul 
adolescenţei. Sau sud era mai demult? L-am auzit pe Trampas 
şi pe alţi can-toi vorbind despre Fedic şi spunând că e un loc 
bântuit. 

— Da, e bântuit, sigur că da, spuse posomorât Roland. În 
cazul în care nu vom mai putea să ne întoarcem aici, vreţi voi 
s-o urcați pe Susannah într-un tren cu destinaţia Fedic? Ştiu 
că mai circulă câteva trenuri, din cauza... 


— Mantiilor-Verzi? îl întrerupse Dinky dând din cap. Sau 
Lupii, aşa cum le ziceţi voi. Da, încă mai circulă trenurile de la 
linia D. Sunt automatizate. 

— Sunt monvouri? Vorbesc? se interesă Jake, gândindu-se la 
Blaine122. 

Ted şi Dinky schimbară o privire şovăitoare, apoi Dinky se 
uită la Jake şi ridică din umeri. 

— De unde să ştim? Probabil că eu ştiu mai multe despre 
sutienele cu cupe D, decât despre linia de tren D şi cred că 
asta se aplică în cazul tuturor celor de aici. La Sfărâmători mă 
refer, normal. Cred că unele din gărzi ar putea şti mai multe. 
Sau ăla de colo. 

Şi întinse degetul către Tassa, care stătea tot pe treptele 
Casei Directorului, cu capul în mâini. 

— Oricum, îi vom spune lui Susannah să fie foarte 
prudentă, murmură Roland în urechea lui Jake. 

Băiatul dădu din cap. Nu aveau ce face mai mult. Dar el 
voia să mai afle ceva. Îşi propuse în minte să-i întrebe pe Ted 
sau pe Dinky, atunci când va fi sigur că Roland nu-l va putea 
auzi. Nu-i plăcea ideea că o vor lăsa pe Susarniah aici, toate 
fibrele inimii lui se împotriveau acestui lucru, dar ştia prea 
bine ca ea ar refuza să plece şi să-l lase pe Eddie 
neînmormântat. Ştia şi Roland. Da, sigur, ar fi putut să o ia cu 
ei, dar numai legată fedeleş şi cu căluş la gură, iar asta ar fi 
înrăutățit şi mai mult lucrurile. 

— S-ar putea, spuse Ted, ca unii dintre Sfărâmători să-şi 
dorească să o însoţească pe Susannah cu trenul. 

Dani interveni, dând din cap. 

— Nu ne mai bucurăm de prea multă popularitate pe aici 
din cauză că v-am ajutat, zise ea. Ted şi Dinky sunt cei mai 
detestaţi, dar acum o jumătate de oră cineva m-a scuipat 
atunci când m-am dus până în cameră să-l iau pe ăsta. 

Şi le arătă un ursuleţ de pluş, răpănos de la prea multe 
mângâieri de copil. 

— Nu cred că vor acţiona în vreun fel atâta vreme cât voi 


122 Vezi Vrăjitorul şi Globul de Cristal (n. tr.). 


sunteţi prin preajmă, continuă ea. Dar după ce plecaţi... 

Şi ridică din umeri fără să mai spună nimic. 

— Măi, frate, dar nu înţeleg! exclamă Jake. Sunt /iberi. 

— Liberi ca să ce? îl întrebă Dinky. la gândeşte-te. 
Majoritatea au fost nişte inadaptaţi în viaţa lor din partea cu 
America. In schimb, aici am devenit cu toţii VIP-uri şi ni s-a 
oferit tot ce e mai bun. Acum nu mai avem nimic. Dacă te 
gândeşti la situaţie în termenii ăştia, tot ţi se mai pare greu 
de înţeles? 

— Da, zise Jake fără menajamente. 

De fapt, nu voia să înţeleagă. 

— Şi au mai pierdut şi altceva, le spuse Ted cu glas scăzut. 
Uite, e un roman al lui Ray Bradbury, Fahrenheit 451 se 
cheamă. Şi romanul ăsta începe cu fraza: „E o plăcere să dai 
foc.” Aşa şi în cazul nostru: a fost o plăcere să Sfărâmăm. 

Dinky încuviinţă din cap. La fel şi Worthington şi Dani 
Rostov. 

Până şi Sheemie făcu la fel. 


14 


Eddie stătea culcat în acelaşi cerc de lumină al veiozei, însă 
acum avea faţa curată, iar cuvertura de pe patul 
supraveghetorului era frumos împăturită pe pieptul lui. 
Susannah îl îmbrăcase cu o cămaşă albă şi curată pe care o 
găsise pe undeva (Jake bănuia că în dulapul fostului locatar al 
camerei) şi probabil că găsise şi un aparat de ras, pentru că 
obrajii îi erau bine bărbieriţi. Jake încercă să şi-o închipuie 
cum stătea pe marginea patului şi îşi bărbierea chipul soţului 
ei cel mort, cântând în tot timpul acesta „Hai, hai, hai, 
commala, verde orezul, verde, n-are cine să-l dezmierde”. Dar 
nu reuşi din prima. Apoi, pe neaşteptate, imaginea îi apăru în 
faţa ochilor, atât de emoţionantă, atât de intensă, încât din 
nou fu nevoit să facă un efort colosal ca să nu izbucnească în 
plâns. 

Susannah îl ascultă pe Roland fără să-l întrerupă, aşezată 


pe marginea patului, cu mâinile prinse în poală, cu ochii 
plecaţi. Pistolarului i se părea că seamănă cu o fecioară 
sfielnică ascultând prima cerere în căsătorie. 

Femeia nu spuse nimic nici când el termină de vorbit. 

— Susannah, ai înţeles ce ţi-am spus? 

— Da, răspunse ea tot fără să ridice ochii. Trebuie să-mi 
înmormântez bărbatul. Mă vor ajuta Ted şi cu Dinky şi poate 
vor reuşi să-şi împiedice prietenii să-i ia trupul de lângă mine 
şi să-l atârne de un măr pădureţ. 

Rosti cuvântul „prietenii” cu o intonaţie sarcastică, ce-i 
dădu curaj lui Roland: se părea că fata lor încă mai era acolo. 

— Şi după aia? 

— După aia, ori veţi găsi voi o cale de întoarcere şi atunci 
vom merge împreună în Fedic, ori Ted şi cu Dinky mă vor urca 
într-un tren şi voi călători singură până acolo. 

Lui Jake nu îi plăcea câtuşi de puţin detaşarea îngheţată din 
glasul ei; ba, mai mult, îl îngrozea. 

— Ştii de ce trebuie să ne ducem pe partea cealaltă, da? o 
întrebă el neliniştit. Adică ştii pe bune, da? 

— Ca să-l salvaţi pe scriitor cât încă mai e vreme. 

Luase una din mâinile lui Eddie într-ale ei, iar Jake observă 
fascinat cat de curate, impecabile, erau unghiile tânărului. 
Oare cu ce curăţase mizeria de sub ele, se minună el. Să fi 
avut supraveghetorul pe undeva vreo unghieră micuță, ca 
aceea pe care o purta în permanenţă tatăl lui, pe inelul cu 
chei din buzunar? 

— Sheemie zice că am salvat Grinda Ursului şi a Ţestoasei. 
Noi credem că am salvat şi trandafirul. Dar ne-a mai rămas un 
lucru de făcut. Scriitorul. Scriitorul ăla puturos. 

Acum Susannah ridică privirea şi ochii îi scăpărară sălbatic. 
lar lui Jake îi trecu prin minte că poate era un lucru bun că 
Susannah nu va fi cu ei când (dacă) se vor întâlni cu sai 
Stephen King. 

— AȚI face bine să-i salvaţi pielea mizerabilului, spuse ea. 

Şi Roland şi Jake desluşiră tonul limbutei Detta Walker în 
vocea prietenei lor. 

— După tot ce-a fost astăzi, ați; face bine să-l salvaţi. lar de 


data asta să-i zici să nu se mai oprească din scris, Roland. 
Întâmplă-se ce s-o întâmpla: că-l ard flăcările iadului, sau îl 
înghit apele, sau îl roade cancerul, sau cangrena de la 
mătărângă. Spune-i să nu se mai gândească nici la Premiul 
Pulitzer. Spune-i să scrie şi să tot scrie şi să termine odată, în 
mă-sa pe gheaţă, povestea asta nenorocită! 

— Îi voi transmite mesajul, zise Roland. 

Susannah dădu din cap fără să mai spună nimic. 

— Ai să vii să te întâlneşti cu noi când termini ce ai de făcut 
aici, repetă Roland, de data asta cu o intonaţie vag 
interogativă. Ai să vii cu noi să ne terminăm misiunea, nu-i 
aşa? 

— Am să vin, răspunse ea. Dar nu pentru că aşa vreau eu, 
că nu mai am pic de vlagă în minte, ci pentru că aşa şi-ar dori 
el. 

Şi cu multă, foarte multă blândeţe, aşeză mâna lui Eddie 
peste cealaltă care se odihnea pe pieptul lui. Apoi întinse 
degetul spre Roland. Vârful îi tremura uşor. 

— Te rog doar să nu te-apuci iar să dai din gură toate 
prostiile alea despre cum „suntem noi un ka-tet, suntem unul 
dintre cele multe” căcaturi. Pentru că au trecut zilele alea. Nu 
crezi? 

— Ba da, spuse Roland. Dar Turnul încă ne aşteaptă. 

— Mi-a trecut cheful, drăguță. Asta-i adevărul. 

Dar Jake îşi dădu seama că nu, nu era adevărul. Pentru că 
nu-i trecuse dorinţa de a vedea Turnul Întunecat, aşa cum nu- 
i trecuse nici lui Roland. Nici lui Jake însuşi. Poate că tet-ul lor 
se destrâmase, însă ka, destinul, rămăsese. Şi ea simţea 
adevărul acesta. La fel ca ei. 


15 


Înainte de plecare o sărutară pe obraz (iar Ete o linse cu 
sârg). 

— Să ai grijă de tine, Jake, spuse Susannah. Să te întorci 
sănătos, auzi ce-ţi zic? Eddie ţi-ar fi spus acelaşi lucru. 


— Ştiu, şopti Jake şi o mai sărută o dată. 

Zâmbind. Pentru că tocmai ce îl auzise pe Eddie zicându-i 
să-şi păzească curul, că deja era niţeluş cam crăpat. Şi tocmai 
din cauza asta începu din nou să plângă. Susannah îl mai ţinu 
o clipă în braţe, apoi îi dădu drumul şi se întoarse spre soţul 
ei, care zăcea, atât de cuminte, atât de rece, pe patul 
supraveghetorului. lar Jake pricepu că ea nu prea avea acum 
vreme pentru Jake Chambers, ori pentru suferinţa lui Jake 
Chambers. Căci suferinţa ei era prea mare. 


16 


Dinky îi aştepta la uşa apartamentului. Roland o luase 
înainte impreună cu Ted şi ajunseseră deja la capătul 
coridorului. Jake presupuse că se întorceau pe Promenadă, 
mute Sheemie (cu puţin ajutor de la ceilalţi) va încerca să-i 
trimită pe partea cu America. lar asta îi aduse aminte de 
altceva. 

— Trenurile de la linia D merg câtre sud, spuse Jake. Mai 
bine zis, către ce ar trebui şi fie sudul. 

— Cam aşa ceva, amice, răspunse Dinky. Unele dintre 
locomotive au şi nume. fermecătoare ploaie, ori Duhul ţării 
zăpezilor. Aiureli de-astea. Dar toate au litere şi numere. 

— Spune-mi, litera D vine de la Dandelo? îl întrebă Jake. 

Dinky se opri şi se încruntă nedumerit. 

— Dandelo? Ce mama dracului mai e şi asta? 

Jake scutură din cap. Nu voia să-i spună lui Dinky de unde 
aflase cuvântul. 

— Păi, ce să zic, nu ştiu, nu am de unde să fiu sigur, zise 
Dinky când porniră din nou în urma lui Ted şi Roland, dar am 
presupus mereu că D vine de la Discordia. Pentru că acolo 
ajung într-un final toate trenurile, ştii tu, undeva în 
străfundurile celor mai îngrozitoare şi scârboase Ţinuturi 
îngrozitoare şi scârboase din câte există în univers. 

Jake dădu din cap. D de la Discordia. Da, logic. Intr-un fel. 

— Da’ nu mi-ai zis ce-i ăla un Dandelo? îl întrebă Dinky. 


— Nimic. Doar un cuvânt pe care l-am văzut pe un zid în 
Gara Bubuit de Tunet. Probabil că nu înseamnă nimic. 


17 


O delegaţie de Sfărâmători îi aştepta în faţa Căminului 
CorbetT. Păreau toţi îndărjiţi, dar şi înspăimântați. D de la 
Dandelo, îşi spuse Jake. D de la Discordia. Dar şi de la 
disperare. 

Roland se opri în faţa Sfărâmătorilor cu braţele încrucişate 
la piept. 

— Cine vorbeşte în numele vostru? întrebă el. Dacă aveţi 
purtător de cuvânt, să înceapă să vorbească, pentru că 
trebuie să plecăm chiar acum. 

Din mulţime ieşi un domn cu păr cărunt, tot cu figură de 
bancher, adevăr vă spun. Purta nişte pantaloni gri de costum, 
o cămaşă albă descheiată la guler şi o vestă gri, de asemenea 
descheiată. Vesta era boţită. La fel şi bărbatul care o purta. 

— Ne-aţi văduvit de vieţile noastre, spuse el, rostind 
cuvintele cu un soi de satisfacţie posacă, de parcă ar fi ştiut 
dintotdeauna că aici se va ajunge. Vieţile pe care le 
cunoşteam. Ce ai de gând să ne dai în schimb, domnule 
Gileitd? 

Mormăituri de aprobare îi însoţiră cuvintele. Auzindu-le, 
Jake Chambers se simţi mai furios decât fusese vreodată în 
toată viaţa lui. Mâna îi plecă de una singură spre patul 
pistolului automat Coyote, îl mângâie şi găsi alinare în forma 
lui. Scurt respiro de la suferinţa. Roland ştia prin ce trece, 
pentru că întinse mâna în spate şi, fără să se uite la el, îl 
atinse pe Jake. li strânse mâna până când băiatul dădu 
drumul pistolului. 

— Am să vă spun ce vă dau în schimb, dacă vreţi să ştiţi, 
zise Roland. Intenţia mea a fost să ard până în temelii locul 
acesta în care voi v-aţi hrănit cu creierele copilaşilor 
nevinovaţi ca să puteţi distruge universul. Da, aşa am 
intenţionat: praful şi pulberea să se aleagă de el. Am vrut să 


lansez nişte bile zburătoare intrate în posesia noastră, care, 
explodând, să şteargă de pe faţa pământului tot ce nu ar 
reuşi să distrugă focul. Am vrut să vă arăt care e drumul spre 
Râul Whye şi spre Callele înverzite de dincolo de el. Şi să vă 
trimit într-acolo, însoţiţi de blestemul pe care l-am învăţat de 
la tatăl meu: viaţă lungă şi plină de nenorociri să aveţi. 

Mulțimea murmură mânioasă. Însă nimeni nu cuteza să-l 
privească pe Roland în ochi. Bărbatul care acceptase să 
vorbească în numele Sfăramătorilor (şi căruia, chiar şi aşa 
furios cum era, Jake tot îi acorda o bilă albă pentru curajul de 
care dăduse dovadă) se clătina pe picioare, ca în pragul unui 
leşin. 

— Callele se află în direcţia aceea, continuă pistolarul, 
arătând cu mâna în zare. Dacă porniţi spre ele, unii dintre voi, 
poate chiar destul de mulţi, vor muri pe drum, pentru că 
acolo, în pustiu, sunt multe animale flămânde, iar apa pe care 
o veţi bea s-ar putea să fie otrăvită. Nu am nicio îndoială că 
acei folken, oamenii buni din Calla, vor şti adevărul despre voi 
şi faptele voastre chiar dacă vă veţi strădui să-i minţiţi, pentru 
că oamenii manni trăiesc printre ei, iar oamenii manni cunosc 
şi văd multe. Cu toate acestea, s-ar putea ca acolo să găsiţi 
iertare, nu moarte, deoarece puterea de a ierta din inimile 
acelor oameni este infinit mai mare decât puterea voastră de 
înţelegere. Sau chiar decât a mea, la drept vorbind. 

La fel, nu am nicio îndoială că vă vor pune la muncă şi că 
vă veţi duce zilele în trudă şi sudoare, iar nu în confortul cu 
care v-aţi obişnuit. Dar vă îndemn să vă duceţi acolo, fie şi 
pentru a vă răscumpăra prin suferinţa răul făcut. 

— N-am ştiut ce facem, neguţătorule de moarte!?%, urlă 
furioasă o femeie din spatele mulţimii. 

— BA AŢI ŞTIUT! îi răspunse Jake, zbierând atât de tare că îi 
apărură puncte negre în faţa ochilor. 

Mâna lui Roland o apucă numaidecât pe a lui, 
împiedicându-l să-şi scoată arma. Dar oare ar fi secerat el 


123 În original chary man - în Limba Nobilă, char înseamnă 
„moarte” (n. tr.). 


gloata asta cu pistolul lui automat, aducând şi mai multă 
moarte în locul acesta odios? Nu ştia. Ştia însă că uneori nu-ți 
poţi controla mâinile de pistolar atunci când ai o armă în ele. 

— Nu îndrăzniţi să minţiţi! Ati ştiut! 

— Dar m-am răzgândit şi uitaţi ce m-am hotărât să vă ofer 
şi să vă fie de folos, continuă Roland. Eu şi cu prietenii mei 
care au supravieţuit (deşi sunt convins că şi cel plecat dintre 
noi ar fi fost de acord) nu ne vom atinge de locul acesta. Sunt 
sigur că aveţi aici suficiente alimente ca să vă ţină pană fi 
sfârşitul zilelor voastre şi aveţi şi roboţi care să vă facă de 
mâncare şi să vă spele rufele şi chiar să vă şteargă la cur, 
dacă aveţi chef. Dacă preferaţi purgatoriul în locul izbăvirii, 
atunci rămâneţi aici. In locul vostru, eu aş porni la drum. 
Mergeţi pe şinele de tren. Şi când veţi ajunge, mărturisiţi ce 
aţi făcut mai înainte ca ei să apuce să afle şi cădeţi în 
genunchi în faţa lor şi descoperiţi-vă capetele şi imploraţi-i să 
vă ierte. 

— Niciodată! urlă o voce hotărâtă. 

Insă Jake avea impresia că mulţi alţii păreau şovăitori. 

— Cum doriţi, spuse Roland. Acesta a fost ultimul meu 
cuvânt, iar cel care va mai îndrăzni să-mi mai adreseze vreo 
vorbă ar fi bine să ştie că va fi şi ultima, căci prietena noastră 
îşi pregăteşte soţul, pe prietenul nostru, de înmormântare, iar 
eu sunt plin de durere şi furie. Mai cutezaţi să mai spuneţi 
ceva? Cutezaţi să-mi sfidaţi mânia? Dacă da, atunci sfidaţi 
asta. 

Işi scoase pistolul din toc şi-l sprijini cu ţeava de umăr. Jake 
veni în rând cu el, bucuros să-şi poată scoate şi el arma. 

Urmară câteva secunde de tăcere absolută şi apoi bărbatul 
care vorbise în numele mulţimii se întoarse şi se amestecă 
printre colegii lui. 

— Nu ne omori, dom'le. Ai făcut destul rău, spuse cineva cu 
amărăciune. 

Roland nu răspunse, iar mulţimea începu să se împrăştie. 
Unii începură să alerge, iar ceilalţi se molipsiră de la ei, ca de 
un guturai. Fugeau în tăcere, cu excepţia câtorva care 
plângeau cu sughiţuri. Curând se pierdură în întuneric. 


— Uau, comentă Dinky scena la care tocmai asistase, pe un 
ton scăzut şi plin de respect. 

— Roland, spuse Ted. Nu au fost doar ei de vină. Am crezut 
că m-ai înţeles, însă se pare că nu am explicat cum se cuvine. 

Roland îşi puse revolverul înapoi în toc. 

— Ba ai explicat cum nu se poate mai bine, zise el. De asta 
i-am lăsat în viaţă. 

Acum rămăseseră singuri în capătul dinspre Casa Damli al 
Promenadei. Sheemie şchiopăta până la Roland. Avea ochii 
rotunzi şi gravi. 

— Vrei să-mi arăţi unde doreşti să mergi, dragul meu? îl 
întrebă el. Poţi să-mi arăţi locul cu pricina? 

Da, locul. Roland se concentrase atât de mult asupra lui 
când, că uitase aproape cu totul de unde. Şi îşi amintea prea 
puţin despre drumul pe care fusese. Eddie fusese la volanul 
maşinii lui John Cullum, iar el se gândise intens la ce anume 
va spune bătrânului ca să-l convingă să-i ajute. 

— Şi Ted ţi-a arătat un anume loc înainte să-l teleportezi? îl 
întrebă el pe Sheemie. 

— O, da, sigur că mi-a arătat. Numai că nu ştia că-mi arată. 
Era ca un desen făcut de un copilaş... nu ştiu cum să-ţi 
explic... cap de bou ce sunt! Plin de pânzişoare de păianjeni! 

Sheemie se lovi cu pumnul între ochi. 

Roland îl apucă de mână înainte să se mai lovească o a 
doua oară şi-i desfăcu degetele strânse. Gestul lui era 
surprinzător de blând 

— Nu, Sheemie. Cred că înţeleg. Ai descoperit un gând, o 
amintire din copilăria lui. 

Ted se apropiase de ei. 

— Sigur că asta a fost, spuse el. Nu pricep de ce nu mi-am 
dat seama mai devreme. Poate unde era prea simplu. Am 
copilărit în Milford, iar locul unde am ajuns în 1960 era la un 
scuipat distanţă de oraşul acela, în termeni geografici, fireşte. 
Probabil că Sheemie a dat peste o amintire de-a mea despre 
o călătorie în trăsură, sau despre un drum făcut cu tramvaiul 
în Bridgeport, unde locuiau unchiul Jim şi tuşa Molly. A găsit el 
ceva în subconştientul meu. 


Clătină din cap uluit şi continuă: 

— Mi s-a părut mie că locul ăla unde ajunseserăm îmi era 
cunoscut, dar, desigur, trecuseră foarte mulţi ani de atunci. 
De exemplu, în copilăria mea, Bulevardul Merritt nu exista. 

— Poţi să-mi arăţi o imagine ca asta? îl întrebă plin de 
speranţă Sheemie pe Roland. 

Roland se gândi din nou la locul din Lovell, unde opriseră 
maşina pe Route 7. Locul unde îl strigase pe Chevin de 
Chayven, cerându-i să iasă dintre copaci. Dar nu era suficient 
de sigur; nu exista niciun reper care să diferenţieze acel 
anume loc de toate celelalte. Niciun reper pe care să şi-l 
amintească. 

Apoi îi veni o altă idee. Una care avea legătură cu Eddie. 

— Sheemie! 

— Da, Roland de Gilead, Will Dearborn din trecut! 

Roland întinse mâinile şi îşi lipi palmele de tâmplele lui 
Sheemie. 

— Închide ochii, Sheemie, fiu al lui Stanley. 

Sheemie se supuse, apoi întinse şi el mâinile şi le puse pe 
capul lui Roland. Pistolarul închise şi el ochii. 

— Uită-te la ce mă uit eu, Sheemie, îi ceru el. Vezi unde 
vom merge. Uită-te cu luare-aminte. 

Şi Sheemie se uită. 


18 


În vreme ce Roland proiecta, iar Sheemie privea, Dani 
Rostov îl strigă în şoaptă pe Jake. 

Atunci când băiatul ajunse lângă ea, Dani şovăi, ca şi cum 
nu ar fi ştiut ce să spună sau să facă. El vru să o întrebe ce se 
întâmplase, dar fata îl amuţi cu un sărut. Avea buzele 
incredibil de moi. 

— Ca să ai noroc, îi zise ea. 

Dar când observă privirea lui uluită şi înţelese puterea 
gestului său, i se topi toată timiditatea. Il cuprinse cu braţele 
pe după gât (ţinându-şi într-o mână ursuleţul ponosit din pluş, 


pe care Jake îl simţea mângâindu-i ceafa) şi îl mai sărută o 
dată. Băiatul îi simţi sânii micuţi şi fermi lipiţi de pieptul său, 
iar această senzaţie îl va însoţi tot restul vieţii. Amintirea lui 
Dani îl va însoţi tot restul vieţii. 

— Şi asta-i pentru mine. 

Fata se retrase lângă Ted Brautigan, cu ochii lăsaţi în 
pământ şi obrajii în flăcări, înainte ca Jake să apuce să spună 
ceva. Nu că ar fi fost în stare să vorbească, nici dacă viaţa i-ar 
fi depins de asta. Nodul din gât era mult prea mare. 

Ted îi zâmbi. 

— Pe toate celelalte sărutări le vei judeca după primul, îi 
spuse el. Crede-mă. Ştiu ce vorbesc. 

Jake tot mut rămase. Era într-atât de ameţit, că ai fi spus că 
Dani îi dăduse un pumn în cap, nu că îl sărutase pe buze. 


19 


Cincisprezece minute mai târziu, patru bărbaţi, o fată, un 
billy-bumbler şi un băiat foarte buimăcit (şi foarte istovit) 
stăteau singuri pe spaţiul verde din mijlocul Promenadei. Toţi 
Sfărâmătorii dispăruseră cu totul din preajma lor. Jake vedea 
fereastra luminată de la primul etaj al Căminului Corbett, 
unde Susannah îşi veghea soţul. Tunetele bolboroseau în 
depărtare. Ted le vorbi acum aşa cum o făcuse în faţa 
dulapului din Gara Bubuit de Tunet, unde era agăţat un sacou 
roşu pe al cărui ecuson metalic scria ŞEF DE EXPEDIŢII, pe 
vremea când moartea lui Eddie ar fi fost ceva de neconceput: 

— Prindeţi-vă de mâini. Şi concentraţi-vă. 

Jake întinse mâna spre Dani Rostov, dar Dinky clătină din 
cap, surâzând din colţul gurii. 

— Poate ai să te ţii de mână cu fătuca asta într-o bună zi, 
viteazule, dar nu astăzi. Acum, zi că ne jucăm de-a „măgarul 
la mijloc” şi tu eşti un măgăruş, iar dinh-ul tău e altul. 

— Ţineţi-vă de mâini, le spuse Sheemie cu o fermitate pe 
care Jake nu i-o mai auzise niciodată în glas. Asta o să ne fie 
de folos. 


Jake şi-l vâri pe Ete în cămaşă. Erau acum în mijlocul 
cercului format de ceilalţi. 

— Roland, ai fost în stare să-i arăţi lui Sheemie... 

— Priveşte, spuse pistolarul, apucându-l de mâini. Priveşte. 
Cred că ai să-ţi dai seama singur. 

O cusătură strălucitoare se desfăcu în beznă, acoperindu-i 
pe Ted şi Sheemie. O fracțiune de secundă spărtura aceea 
tremură şi păru a se întuneca, iar Jake avu sentimentul că va 
dispărea. Apoi se lumină iarăşi şi se lărgi mai mult. Băiatul 
auzi, înăbuşit şi ca de la mare, mare depărtare (aşa cum auzi 
sunetele când ai capul cufundat în apă), zgomot de maşină 
sau camion care trecea în viteză în cealaltă lume. Şi zări o 
clădire, cu un petic de asfalt în faţa ei. Acolo erau parcate trei 
automobile şi o camionetă. 

Asta-i lumina zilei! îşi zise el şocat. Pentru că, dacă în 
Lumea Decisivă timpul nu curgea niciodată îndărăt, însemna 
că timpul făcuse un salt înainte. Şi, dacă cea pe care o vedea 
el era chiar Lumea Decisivă, însemna că acolo era sâmbătă, 
nouăsprezece iunie, anul... 

— Repede! strigă Ted din cealaltă parte a orbitoarei 
spărturi în substanţa realităţii. Plecaţi acum, dacă vă e să 
plecaţi! O să leşine dintr-o clipă în alta! Plecaţi... 

Roland îl smuci tare pe Jake. 

Stai! vru să-i strige Jake. Stai, mi-am uitat lucrurile! 

Prea târziu. | se păru că nişte mâini uriaşe îi apasă pieptul 
şi simţi cum plămânii i se golesc de aer. S-a schimbat 
presiunea, înţelese el. Avu senzaţia că se prăbuşeşte în sus şi 
imediat se pomeni că se rostogoleşte pe pavajul parcării, 
strâmbându-se şi strângând din ochi şi întrebându-se aiurea 
de câtă vreme nu mai văzuse lumina naturală a zilei Poate de 
când intrase în Peştera Uşii ca să o caute pe Susannah. 

Ca prin vis auzi o voce, poate a fetei care îl sărutase, 
urandu-i Baftă. Şi atât. Bubuit de Tunet şi Devar-Toi 
dispăruseră în beznă. Acum se aflau pe partea cu America, în 
parcarea din locul unde îi teleportaseră amintirea vagă a lui 
Roland şi harul lui Sheemie, amplificat de puterile celorlalţi 
patru Sfăramători. Era Magazinul Mixt din East Stoneham, 


locul unde Roland şi Eddie fuseseră atacați de Jack Andolini şi 
oamenii lui. Numai că, dacă nu care cumva se petrecuse o 
încurcătură îngrozitoare, lupta aceea avusese loc cu douăzeci 
şi doi de ani în urmă. Acum era 19 iunie 1999, iar ceasul din 
vitrina magazinului spunea că era ora patru fără 
nouăsprezece minute după-amiaza. 

Intraseră în criză de timp. 


g PARTEA A TREIA 
IN ABURUL ACESTA VERDE-AURIU 


VES'-KA GANI24 


124 „Cântecul Ţestoasei” (n. tr.). 


l 
DOAMNA TASSENBAUM 
MERGE CU MAŞINA 


1 


Niciodată Jake Chambers nu s-ar fi crezut în stare de o 
asemenea viteză de reacţie aproape supranaturală. Tot ce 
ştia era că, atunci când se prăvălise din Devar-Toi în partea 
cu America, îi ieşise cămaşa din pantaloni, trasă de greutatea 
lui Ete. Micuţul bumbler, mereu însoţit de ghinioane atunci 
când călătorea dintr-o lume într-alta (ultima dată fusese cât 
pe ce să fie strivit de un taxi), se rostogolise afară. Aproape 
nimeni pe lumea asta nu ar fi putut să-l prindă, dar Jake nu 
era tocmai „aproape nimeni”. Ka îl dorea atât de tare, încât 
reuşise să-l readucă din morţi şi să-l pună alături de Roland. 
Acum îşi întinse mâinile atât de iute că, o fracțiune de 
secundă, nu li se mai văzu conturul. Apoi reapărură: una bine 
înfiptă în blana deasă de la ceafa micuţului, cealaltă 
încleştată în jurul poponeţului lui Ete. Jake îşi depuse prietenul 
în siguranţă, pe asfalt. Bumblerul ridică ochişorii la el şi 
scoase un lătrat scurt ce părea a transmite două lucruri: 
multam şi să nu mai faci aşa ceva. 

— Haide, spuse Roland. Trebuie să ne grăbim. 

Jake îl urmă spre magazin, cu Ete tropăind la locul lui 
obişnuit, lângă piciorul stâng al băiatului. Pe anunţul atârnat 
pe uşă într-un cârlig cu ventuză scria DESCHIS. HAIDE 
ÎNĂUNTRU, exact ca în 1977. lar pe vitrina din stânga era un 
altul care zicea: 


VENIȚI CU TOTII 
LA 


CIOLANUL CU FASOLE 
OFERIT DE PRIMA BISERICĂ CONGREGAŢIONALĂ 
Sâmbătă, 19 iunie 1999 
Intersecţia dintre Route 7 & Drumul Klatt 


În spatele 
CASEI PAROHIALE 
5 PM-7:30 PM 
VA AŞTEPTAM CU DRAG! 


Jake îşi spuse: Ospăţul cu ciolan va începe cam într-o oră. 
Deja au început să pună feţele de masă şi farfuriile. 

In dreapta uşii, era lipit cu bandă adezivă un mesaj şi mai 
senzaţional: 


Prima Biserică a Vizitatorilor din Lovell-Stoneham 
VREI să te rogi împreună cu noi? 


Orar slujbe: 
Duminică: 10 AM 
Joi: 7 PM 


ÎN FIECARE MIERCURI ORGANIZĂM 
SEARA TINERETULUI!!! 7-9 PM! 
Jocuri! Muzică! Lecturi din Scriptura! 


ŞTIRI DESPRE VIZITATORI! 


Hei, Adolescenti! 
Mergeţi acolo şi n-o să mai fiţi solo!!! 


Căutăm Poarta spre Rai, 
Vreţi s-o căutaţi cu noi? 


Jake îşi aduse aminte de Harrigan, predicatorul ambulant 
din colţul dintre Second Avenue şi Strada 46, întrebându-se 
de care dintre aceste două biserici s-ar fi simţit el atras. 


Mintea lui ar fi înclinat spre Prima Biserică Congregaţională, 
însă inima... 

—  Grăbeşte-te, Jake, repetă Roland, deschizând uşa 
magazinului în sunet de clopoțel. 

Un val de arome plăcute năvăli afară, amintindu-i lui Jake 
(aşa cum îi amintise şi lui Eddie) de prăvălia lui Took de pe 
strada mare din Calla: miros bun de cafea şi bomboane de 
mentă, de tutun şi salam uscat, miros de ulei de măsline şi 
miros înţepător de saramură, miros de zahăr şi de mirodenii şi 
de alte asemenea minunăţii. 

Intră în urma lui Roland, dându-şi seama că, de fapt, îşi 
luase cu el două din lucrurile personale. Automatul Coyote, 
îndesat în betelia jeanşilor; şi traista cu Orize, atârnată de 
umărul stâng, pentru a avea farfuriile la îndemână, în caz de 
nevoie. 


2 


Până când se auzi clopoţelul de deasupra uşii, întorcându-i 
din nou pe dos viaţa, Wendell „Chip” McAvoy1325 se aflase în 
spatele tejghelei din raionul de delicatese, unde cântărea o 
bucată impresionabilă de şuncă de curcan maturată în miere 
comandată de doamna Tassenbaum şi discutând cu 
respectiva doamnă despre prezenţa îngrijorătoare a tot mai 
multe skijeturi pe Lacul Keywadin... sau, mai bine zis, doamna 
Tassenbaum discutase. 

Chip credea că doamna T. era, într-o mai mică sau mai 
mare măsură, vilegiaturista tipică a sezonului estival: bogată 
precum Cresus (sau, cel puţin, foarte bogat era soţul ei, 
proprietar al uneia din afacerile alea noi de pe internet, care 
se termină în „punct com”), vorbăreaţă ca un papagal după 
ce a băut o sticlă de whisky şi dilie ca Howard Hughes după o 
petrecere unde s-a servit morfină. Işi putea permite un iaht (şi 
două duzini de skijeturi care să-l tragă dacă aşa ar fi avut chef 
muşchii ei), însă venea să-şi facă aprovizionarea pe malul 


125 Vezi Cântecul lui Susannah (n. tr.). 


acesta al lacului cu o barcă veche cu vâsle, pe care o lega 
exact în locul unde obişnuia să o lege pe a lui John Cullum 
până în Ziua Aia. (Trecerea anilor îi stilizase povestea, dându-i 
lustru de mobilă scumpă de tec, iar în vocea lui Chip mai că 
se simțeau majusculele atunci când vorbea despre Ziua Aia 
cu acelaşi ton reverenţios cu care reverendul Conveigh 
vorbea despre Dumnezeul Nostru, al Tuturor.) Doamna 
Tassenbaum era limbută, băgăreaţă, drăguță (mă rog... dacă 
nu te deranja tencuiala prea groasă de fard şi cantitatea prea 
mare de fixativ), plină de verzişori şi susținătoare înfocată a 
Partidului Republican. In situaţia dată, Chip McAvoy se simţea 
perfect îndreptăţit să-şi strecoare degetul gros în colţul 
cântarului... şmecherie deprinsă de la tatăl său, care îi 
explicase că era practic de datoria lui să-i tragă în piept pe cei 
care-şi puteau permite să plătească mai mult, dar niciodată 
pe localnici, nici măcar dacă aceştia ar fi fost bogaţi ca 
scriitorul ăla, King, care locuia în Lovell. De ce? Pentru că ţi se 
duce buhul şi, cât ai clipi din ochi, rămâi fără clienţi locali şi să 
te văd cum ai să te descurci în februarie, când troienele de pe 
Route 7 sunt cât casa. Oricum, nu era încă februarie, iar 
doamna Tassenbaum - o adevărată Fiică a lui Avraam, din 
câte îşi putea da seama Chip - nu era de prin partea locului. 
Nu, doamna Tassenbaum şi soţul ei, domnul internet, bogat- 
precum-Cresus, vor pleca înapoi spre Ovrey-York de îndată ce 
vor vedea prima frunză galbenă. lată de ce el se simţea cât se 
poate de bine săltând preţul simandicoasei bucăţi de şuncă 
de la şase dolari la şapte şi optzeci de cenți, prin simpla 
apăsare a degetului mare pe cântar. Şi nu-l durea nici să fie 
de acord cu ea atunci când sărea de la una la alta şi începea 
să vorbească din senin despre cât de îngrozitor fusese Bill 
Clinton, deşi adevărul era că Chip votase de două ori pentru 
Bubba?” şi ar fi votat şi a treia oară dacă i-ar mai fi permis 
Constituţia să candideze pentru un alt mandat. Pentru că 
Bubba era isteţ; Bubba ştia cum să-i facă pe arăbeţi să şadă 


126 Bubba - poreclă dată în epocă preşedintelui Bill Clinton 
(n. tr.). 


potoliţi în banca lor; Bubba nu uitase cu totul de oamenii care 
trudeau din greu; şi, zău aşa, avusese parte de mai multe 
păsărici decât un colac de closet. 

— Şi acum, Gore are impresia că o să reuşească... să intre 
în Casa Albă prin minciună! exclamă doamna Tassenbaum, 
scotocind în poşetă după carnetul de cecuri (dând ocazia 
curcanului de pe cântar să câştige ca prin minune, încă 
şaizeci de grame, iar Chip consideră că era mai prudent să se 
oprească aici). Pretinde că el a inventat internetul! Auzi la el! 
Dar pe mine n-are cum să mă păcălească, pentru că eu îl 
cunosc pe omul care a inventat cu adevărat internetul! 

Ridică ochii (degetul lui Chip era la mare distanţă de 
cântar, căci avea un al şaselea simţ în chestii dintr-astea, ai 
naibii să fie el de băiat bun dacă nu avea!) şi-i aruncă un 
surâs ştrengăresc. Apoi îşi cobori vocea în registrul „îţi spun, 
dar să rămână între noi”: 

— Mi se pare normal să-l cunosc. Dorm în acelaşi pat cu el 
de aproape douăzeci de ani. 

Chip scoase un hohot viguros de râs, luă şunca feliată de 
curcan de pe cântar şi o împachetă într-o hârtie albă. Se 
bucura că scăpase de discuţia despre skijeturi, căci tocmai 
ce-şi achiziţionase şi el unul de la Viking Motors („jucării 
pentru băieţii mari”, cum zicea reclama). 

— Pricep ce vreţi să spuneţi! Tipul ăla, Gore, e mult prea 
şmecher! 

Doamna Tassenbaum bâţâia din cap cu multă vervă, aşa că 
Chip se gândi să meargă niţel mai departe. Ce Dumnezeu, rău 
n-avea cum să-i facă! 

— Părul, de pildă... cum să ai încredere într-un bărbat care- 
şi dă cu atâta gel în... 

Şi atunci se auzi clopoţelul de deasupra uşii. Chip se uită. 
Văzu. Şi încremeni. A dracu' de multă apă cursese pe gârlă de 
la Ziua Aia, dar Wendel „Chop” McAvoy îl recunoscu pe omul 
vinovat de toată tevatura de atunci din clipa în care îi păşi 
pragul. Există anumite chipuri pe care pur şi simplu nu le poţi 
uita. Şi care nu ştiuse el mereu, într-un ungher ascuns al 
minţii sale, că bărbatul cu ochi de gheaţă albastră nu-şi 


terminase treaba şi se va întoarce? 

După el? 

Gândul acesta îl scoase din paralizie. Chip făcu stânga- 
mprejur şi o luă la fugă. Nu apucă să facă nici trei paşi când 
auzi o împuşcătură, răsunătoare ca un tunet în mijlocul 
magazinului. (Locul era mult mai spaţios decât fusese în 77 şi 
slavă Domnului că tatăl lui insistase să facă o asigurare 
extravagantă.) Doamna  Tassenbaum scoase un chirăit 
asurzitor. Cele trei sau patru persoane care se uitau la rafturi 
se întoarseră cu expresii uimite spre locul de unde se auzise 
focul de armă, ba chiar una dintre ele se prăvăli leşinată pe 
podea. Chip avu vreme să observe că era vorba despre Rhoda 
Beemer, fiica cea mare a uneia dintre cele două femei ucise 
tot aici în Ziua Aia. Şi avu impresia că se întorsese în timp şi 
că pe duşumeaua prăvăliei lui zace chiar Ruth, iar din mâna 
moale i se rostogoleşte cu zgomot metalic o conservă cu 
piure de porumb. Auzi cum pe deasupra capului îi trece un alt 
glonţ, băzâind ca un bondar enervat şi se opri brusc, cu 
mâinile ridicate, aproape pierzându-şi echilibrul. 

— Nu trage, dom'le! se auzi chiţăind speriat, cu voce firavă 
şi tremurătoare de moşneag. la toţi banii din casă, ia ce vrei, 
da' nu mă-mpuşca! 

— Întoarcere cu faţa la mine, spuse bărbatul care-i 
întorsese viaţa cu curţii în sus în Ziua Aia, bărbatul din cauza 
căruia aproape că dăduse în primire (stătuse mai bine de 
două săptămâni în spitalul din Bridgton, pentru numele lui 
Dumnezeul), bărbatul care reapăruse în viaţa lui ca un 
monstru din dulapul copilăriei. Voi, toţi ceilalţi, rămâneţi la 
podea, dar tu întoarcere cu faţa la mine, negustorule. 
Întoarcere şi uită-te la mine. 

Uităre la mine cu luare-aminte. 


3 


Omul se bălăbăni puternic pe picioare şi, preţ de o clipă, 
Roland avu impresia că îşi va pierde cunoştinţa în loc să se 


întoarcă. Dar se pare că o parte mai lucidă a minţii sale îi 
sugeră că era mai probabil ca leşinul să-i aducă moartea, căci 
negustorul reuşi să-şi recapete echilibrul şi se întoarse cu faţa 
la pistolar. Roland fu uimit să-l vadă îmbrăcat aproximativ la 
fel ca în urmă cu douăzeci şi doi de ani; la fel de bine putea fi 
vorba de aceeaşi cravată neagră şi acelaşi şort de măcelar 
legat în jurul mijlocului. Ca şi atunci, părul îi era pieptănat pe 
spate, numai că acum era complet alb, nu cărunt ca în Ziua 
Aia. Roland îşi aminti cum îi ţâşnise sângele din rana făcută la 
tâmplă de un glonţ, tras poate de însuşi Jack Andolini. Acum 
în locul acela se vedea o cicatrice urâtă, cenușie. Evident, 
prin pieptănătura adoptată, individul voia să-şi etaleze rana, 
nu să şi-o ascundă. În ziua cu pricina ori avusese norocul 
prostului, ori fusese salvat de la moarte de ka. Roland ar fi 
fost în stare să parieze că a doua supoziţie era cea corectă Şi, 
judecând după privirea nefericită din ochii negustorului, era 
limpede că îl recunoscuse. 

— Ai în stăpânirea ta vreo căruţă cu motor, vreo roabă cu 
motor, ori vreun tac-sii? îl întrebă Roland, ţinând ţeava 
pistolului îndreptată spre buricul negustorului. 

Jake se apropie de Roland şi explică: 

— Te întreabă ce fel de maşină ai. 

— Un camion, reuşi să bâiguie negustorul. Vreau să zic o 
camionetă Internaţional Harvester! E în parcare! 

Şi vâri atât de brusc mâna sub şort, că Roland fu cât pe ce 
să tragă în el. Slavă Domnului că negustorul nu-i observă 
reacţia. Toţi clienţii din magazin erau întinşi pe bună, inclusiv 
femeia de lângă tejghea. Stomacul lui Roland se revoltă 
zgomotos la mirosul cărnii fragede de curcan. Pistolarul era 
istovit, flămând, împovărat de suferinţă şi, în plus. Trebuia să 
se gândească la prea multe lucruri, prea-prea multe. lar 
mintea lui nu mai reuşea să facă faţă. Jake ar fi spus că avea 
nevoie de o pauză, ca în sport, dar el nu întrezărea niciun fel 
de pauze în viitorul imediat. 

Negustorul ţinea un set de chei în mâna întinsă. 
Zdrăngăneau tare din cauza degetelor care îi tremurau. 
Razele soarelui din după-amiaza aceea târzie pătrundeau prin 


vitrină şi luminau cheile, aruncând apoi reflexii subtile în ochii 
pistolarului. la te uită: mai întâi omul ăsta cu şorţ alb îşi 
mişcase brusc mâna fără să ceară voie, iar acum voia să-l 
orbească cu mănunchiul ăsta de obiecte metalice. Parcă şi-ar 
căuta moartea cu lumânarea. Dar. Stai aşa, la fel fusese şi în 
ziua ambuscadei, nu-i aşa? Negustorul (mai sprinten pe 
vremea aia şi fără cocoaşa asta de bizon în spate) se ţinuse 
după el şi Eddie, ca o pisică enervantă care ţi se bagă printre 
picioare la fiecare pas, fără să ţină cont de gloanţele care 
zburau prin jur (nici pe cel care-i zgâriase tâmpla nu-l luase în 
seamă). Roland îşi aduse aminte că, la un moment dat, în 
toiul luptei, începuse să bată câmpii, povestindu-le ceva 
despre fiu-său, cam cu aceeaşi nonşalanţă cu care se 
conversează un individ care-şi aşteaptă rândul la frizer. Un 
ka-mai, un nătâng, iar cei de teapa lui erau cel mai adesea 
feriţi de primejdii. Doar până când ka se plictisea de 
caraghioslâcurile lor şi le trăgea un şut undeva, dându-i afară 
din lume. 

— la camionul, ia-i, ţi-l dau! la-l şi pleacă! îi tot repeta 
negustorul. Al tău e! Ţi-l fac cadou! Pe bune! 

— Ascultă la mine, sai, dacă nu încetezi să mai bălăngăni 
cheile alea blestemate în ochii mei, o să-ţi iau şi viaţa, nu 
doar căruţa! îl avertiză Roland. 

In spatele tejghelei, pe perete, se afla un alt ceas. Pistolarul 
înţelesese deja că lumea aceasta abundă în ceasuri, de parcă 
oamenii care trăiau în ea şi-ar fi imaginat că aşa ar fi putut 
încătuşa timpul. Patru fără zece. Ceea ce însemna că erau 
deja de nouă minute pe partea cu America. Cum mai zbura 
timpul! Pe undeva prin apropiere Stephen King pornise în 
plimbarea lui de după prânz şi era în pericol de moarte, deşi 
el habar nu avea. Sau accidentul avusese deja loc? Cu toţii 
(de fapt, mai mult Roland) îşi închipuiseră mereu că moartea 
scriitorului va avea un impact puternic asupra lor, că o vor 
resimţi ca pe un fel de grindotremur. Dar poate se înşelaseră. 
Poate efectul morţii lui va fi unul treptat. 

— Cât e până la Aleea Carapacea [estoasei? se răţoi 
pistolarul la negustor. 


Vârstnicul sai se holbă la el, cu ochi mari şi apoşi de 
spaimă. Nu-i răspunse şi niciodată în toată viaţa lui Roland nu 
îşi dorise mai mult să împuşte pe cineva... sau măcar să-i dea 
una peste faţă cu patul pistolului. _ 

Şi atunci interveni femeia culcată pe jos lângă tejghea. Işi 
ridicase capul şi se uita la Roland şi la Jake. 

— Strada aia e în Lovell, domnule. Cam la opt kilometri de 
aici. 

O singură privire în ochii ei mari şi căprui, temători dar nu 
panicaţi, fu suficient pentru ca Roland să-şi dea seama că de 
femeia asta aveau ei nevoie, nu de negustor. Doar dacă nu 
cumva... 

Se întoarse către Jake. 

— Eşti în stare să conduci camionul negustorului opt 
kilometri? 

Pistolarul observă că băiatul ar fi vrut să spună da, îl văzu 
că ezită, se gândeşte mai bine şi înţelege că nu-şi poate 
permite să rişte să dea greş, încercând să facă ceva ce, el, 
băiat de oraş cum era, nu mai făcuse în viaţa lui. 

— Nu, răspunse Jake. Nu cred. Dar tu? 

Roland urmărise mişcările lui Eddie când acesta condusese 
maşina lui John Cullum. Nu părea prea greu... dar trebuia să 
se gândească la eventualele probleme pe care i le-ar putea 
face şoldul lui beteag. Rosa îi spusese că afurisita podagră e o 
boală cu evoluţie rapidă (ca focul întețit de vânturi puternice), 
iar acum el înţelegea ce voise să spună cu asta. Pe drumul 
spre Calla Bryn Sturgis şoldul îl înjunghiase sporadic. Acum 
avea impresia că în locul respectiv i se injectase plumb topit, 
iar apoi fusese înfăşurat în sârmă ghimpată. Durerea radia în 
jos pe picior, până în glezna dreaptă. Văzuse cum apăsa 
Eddie doar cu piciorul drept pe pedale înainte şi înapoi, între 
poziţia care făcea maşina să meargă repede şi cea care o 
făcea să incetinească. 

Nu se credea în stare să conducă în condiţii de oarecare 
siguranţă. 

— Nici eu, răspunse el. 

Luă cheile din mâinile negustorului, apoi se uită la femeia 


întinsă în faţa tejghelei. 

— Ridică-te, doamnă-sai, îi spuse el. 

Doamna Tassenbaum se conformă, iar Roland îi întinse 
cheile. Mă întâ/nesc cu tot felul de oameni folositori în partea 
asta a universului, îşi zise el. Dacă femeia asta se va dovedi la 
fel de isteață ca John Cullum, atunci poate că mai e o şansă 
să reuşim. 

— Ai să ne duci pe prietenul meu şi pe mine în Lovell, zise 
Roland. 

— Pe Aleea Carapacea Ţestoasei, completă femeia. 

— Adevărat grăieşti, iar eu îţi mulţumesc mult. 

— După ce vă duc unde vreţi, ai să mă ucizi? 

— Nu, dacă ai să mergi repede, zise Roland. 

Cucoana se gândi puţin, apoi dădu din cap şi spuse: 

— Aşa am să merg. Haide. 

— Mult noroc, doamnă Tassenbaum, îi şopti negustorul 
atunci când femeia o porni spre uşă. 

— Dacă n-am să mă întorc, îi zise ea, atunci să ţii minte un 
lucru: soţul meu a inventat internetul. El şi prietenii lui l-au 
inventat. În birourile de la Caltech şi în garajele lor. Nu Albert 
Gore. E 

Stomacul lui Roland bodogăni iarăşi. Intinse mâna peste 
tejghea (dând frisoane negustorului care se feri la iuţeală, ca 
şi cum ar fi bănuit că pistolarul e bolnav de ciumă), înşfăca 
şunca de curcan a femeii şi-şi îndesă trei felii în gură. Restul i- 
| dădu lui Jake, care mancă două. Apoi băiatul se uită la Ete 
care privea carnea cu mult interes. 

— Îți dau porţia ta după ce ne urcăm în camion, îl asigură 
el. 

— Mion! fu de acord micuțul, adăugând cu mult mai mult 
entuziasm: Orţia lu’ Ete! 

— Fir-aş eu al dracului! gemu negustorul uluit. 


4 


O fi fost simpatic accentul de yankeu al negustorului, dar 


camionul lui cu siguranţa nu era. În primul şi în primul rând, 
avea transmisie manuală. lar Irene Tassenbaum din 
Manhattan nu mai condusese o maşină cu transmisie 
manuală de pe vremea când se numea lrene Cantora din 
Staten Island. Plus că avea schimbător de viteze, iar ea nu 
condusese în viaţa ei aşa ceva. 

Jake se înghesuise lângă ea, cu picioarele înfăşurate în jurul 
mai sus menţionatului schimbător, în braţe cu Ete (care 
mesteca cu sârg la şunca de curcan). Roland se urcase pe 
scaunul pasagerului, străduindu-se să nu geamă din cauza 
durerii din şold. Irene uită să apese ambreiajul atunci când 
roti cheia în contact. Camionul se hâţână puţin, apoi motorul 
se opri. Din fericire, vehiculul acela bătea drumurile din vestul 
statului Maine încă din anii şaizeci, aşa ca semăna mai 
degrabă cu o iapă demnă, decât cu un cârlan nărăvaş; unde 
mai pui că parbrizele lui Chip McAvoy rămaseră intacte de 
data aceasta. Ete fu aproape să cadă de pe genunchii lui Jake 
şi scuipă o îmbucătură de şunca de curcan împreună cu un 
cuvânt pe care îl învățase de la Eddie. 

Şocată peste măsură, lrene făcu ochii mari la bumbler. 

— Tinere, mi s-a părut mie, sau animăluţul tău a spus 
căcat? 

— Nu-ţi bate capul cu ce-a spus, o repezi Jake. 

li tremura vocea. Limbile ceasului din vitrina Magazinului 
Mixt arătau patru fără cinci minute. La fel ca şi Roland, băiatul 
nu mai avusese niciodată senzaţia aceasta atât de pregnantă 
că timpul îi scapă printre degete. 

— Calcă ambreiajul şi du-ne de-aici. 

Din fericire, schema cutiei de viteze fusese imprimată pe 
măciulia schimbătorului şi încă mai era cât de cât vizibilă. 
Doamna Tassenbaum apăsă puternic pedala ambreiajului, 
smuci schimbătorul şi intră în marşarier. Zgâlţâindu-se din 
toate încheieturile, camionul ieşi cu spatele pe Route 7 şi 
înţepeni de-a curmezişul liniei continue. Femeia întoarse iar 
cheia, dându-şi seama că din nou apăsase prea târziu pedala. 
Roland şi Jake se propteau cu mâinile în bordul metalic şi 
prăfuit al hârbului, lângă un abţibild vechi care le cerea: 


AMERICA! ORI O IUBEŞTI, ORI O PĂRĂSEŞTI! cu litere roşii şi 
albastre. De fapt seria de convulsii le salvase viaţa pentru că, 
exact în secunda aceea, un TIR încărcat cu buşteni 
(amintindu-i lui Roland de cel care se răsturnase acolo în 
urmă cu douăzeci şi doi de ani) ajunse pe dâmbul din spatele 
magazinului. Şi i-ar fi izbit în plin, dacă ei nu ar fi întârziat în 
parcare, făcând manevre inutile şi îndoind amortizorul unei 
maşini de acolo, în timp ce lrene încerca să-şi aducă aminte 
cum era treaba cu condusul unei asemenea antichităţi. ŞI 
probabil că ar fi murit. Tirul cu buşteni făcu un viraj şi dispăru 
într-un nor de praf şi ţiuit de claxon. 

Creatura de pe genunchii băiatului, care doamnei 
Tassenbaum i se părea a fi o corcitură ciudată de câine cu 
raton, scoase un alt lătrat scurt. 

Căcat. Acum era aproape convinsă că asta spusese. 

Negustorul şi ceilalţi clienţi ai magazinului îi urmăreau din 
spatele vitrinelor, ca nişte peşti într-un acvariu. 

— Ascultă, cucoană, eşti în stare să conduci drăcia asta sau 
nu? zbieră la ea băiatul. 

Ducea un fel de traistă pe umăr. | se părea că seamănă cu 
genţile băieţilor care îţi aduc ziarul în pragul uşii, numai că 
asta era din piele, nu din pânză, iar înăuntru păreau a fi nişte 
farfurii. 

— Sunt în stare, tinere, fii pe pace. 

Era îngrozită şi, totuşi, în acelaşi timp... să fi fost posibil să-i 
facă plăcere toată povestea asta? Parcă da. În ultimii 
optsprezece ani nu fusese decât un simplu ornament în viaţa 
marelui David Tassenbaum, un personaj secundar în viaţa tot 
mai faimoasă a acestuia, stăpâna casei care îmbia invitaţii la 
petreceri să se servească din tăvile cu hors d'oeuvre. lar 
acum, pe nepusă masă, ajunsese în mijlocul unei acţiuni 
despre care avea sentimentul că era extrem de importantă. 

— Trage adânc aer în piept, îi spuse bărbatul cu chipul dur 
şi ars de soare. 

O ţintuia cu privirea lui albastră, strălucitoare, făcând-o să 
nu se mai poată gândi la altceva. Şi, în mod cu totul 
neaşteptat, senzaţia aceasta era plăcută. Dacă-i hipnoză, îşi 


zise ea, atunci ar trebui să se predea la şcoală. 

— Ţine aerul înăuntru, apoi dă-l afară. Şi după aia au-ne 
unde ţi-am cerut, pentru numele tatălui tău. 

Trase adânc aer în piept, aşa cum îi spusese bărbatul şi 
dintr-odată ziua i se păru mai luminoasă - aproape 
scânteietoare. Şi parcă auzea muzică în surdină. Minunată 
muzică. Să fi fost deschis radioul din camion pe un post care 
difuza muzică de operă? Nu avea timp să verifice. Dar, 
indiferent ce era, i se părea splendid. Şi o liniştea, exact aşa 
cum o făcuse respiraţia aceea adâncă. 

Doamna Tassehbaum apăsă ambreiajul şi porni din nou 
motorul. De data aceasta reuşi să dea în marşarier cum se 
cuvine şi întoarse camionul pe drum. Din greşeală, însă, intră 
direct în viteza a doua, în loc de prima, dar probabil că 
motorului i se făcuse milă de ea şi nu se mai opri. In scrâşnet 
de pistoane şi răpăit frenetic de sub capotă, camionul îşi 
începu drumul spre nord, către hotarul dintre Stoneham şi 
Lovell. 

— Ştii unde e Aleea Carapacea Ţestoasei? o întrebă Roland. 

În faţa lor, lângă un panou care anunţa CAMPARE DE 
MILIOANE, o mini furgonetă cândva albastră, actualmente 
rablagită, intră clătinându-se pe drumul principal. 

— Da, răspunse femeia. 

— Sigur? 

Ultimul lucru de care avea nevoie pistolarul era să piardă 
timp extrem de preţios bâjbâind după drumul secundar pe 
care se afla casa lui King. 

— Sigur. Nişte prieteni de-ai noştri locuiesc acolo. Soții 
Beckhardt. 

Roland era convins că mai auzise numele acela, însă nu ştia 
unde anume. Apoi îşi aduse aminte. Beckhard se numea 
proprietarul cabanei unde avusese loc ultima discuţie dintre 
el, Eddie şi John Cullum. Şi simţi un alt junghi de durere în 
inimă, amintindu-şi cât de puternic şi plin de viaţă păruse 
Eddie în după-amiaza aceea furtunoasă. 

— Bine, zise el. Te cred. 

Femeia îi aruncă o privire peste băiatul aşezat între ei. 


— Al naibii de grăbit eşti, domnule, parcă ai fi iepurele alb 
din Alice în Jara Minunilor. La ce întâlnire importantă ai 
întârziat? 

Roland clătină din cap. 

— Nu-i treaba ta! Vezi-ţi de condus! 

Se uită la ceasul din bord, dar acesta nu mai funcţiona. Se 
oprise într-o vreme de demult, cu limbile înţepenite (cum 
altfel?) la 9:19. 

— Poate încă nu-i prea târziu, adăugă el. 

Nebăgată în seamă, furgonetă albastră din faţa lor începu 
să accelereze. Călcă linia continuă de pe Route 7, intrând în 
banda de sens opus şi făcând-o pe doamna Tassenbaum să 
scape o vorbă de duh - ceva despre nenorociţii care se apucă 
de băut înainte de cinci după-amiaza. Apoi furgoneta se 
redresă, urca următorul dâmb şi dispăru pe drumul spre 
oraşul Lovell. 

Doamna Tassenbaum şi-o scoase imediat din minte. Avea 
lucruri mult mai senzaţionale la care să se gândească. De 
pildă... 

— Nu trebuie să-mi răspundeţi dacă nu vreţi, le spuse ea lui 
Roland şi Jake, dar mărturisesc că mor de curiozitate: nu 
cumva sunteţi vizitatori? 


5 


Bryan Smith şi-a petrecut ultimele doua nopți în Camparea 
de Milioane, chiar în apropiere de granița dintre Stoneham şi 
Lovell, auturi de cei doi rottweileri ai lui (frați şi de mamă, şi 
de tata) pe care-i numise Glont şi Pistol. E drăguţ acolo, pe 
malul râului (localnicii au botezat structura rahitica din lemn 
de peste apă cu numele pompos Podul de Milioane, iar Bryan 
îşi dă seama de ironie, ce banc bun, zău aşa). Plus că uneori 
apar în camping şi nişte hipioți, majoritatea veniţi din pădurile 
din Sweden, Harrison şi Waterford, cu droguri de vânzare. Lui 
Bryan îi place să se ameţească, îi place să se pastileze, dacă 
nu vă e cu supărare, iar în această după-amiază de sâmbătă 


chiar este pastilat... nu prea mult, nu aşa cum i-ar plăcea, dar 
este suficient de drogat ca să aibă o poftă teribilă sa ronțăie 
ceva. lar la Magazinul Central din Lovell au de vânzare 
batoane Mars. Nimic mai bun pe lume pentru a-ţi astâmpăra 
pofta asta. 

lese din camping şi intră pe Route 7, fără să se asigure, 
apoi exclamă. „Hopa, iar am uitat!” Dar nu-i trafic. Mai încolo, 
de obicei în perioada dintre Patru Iulie şi Ziua Muncii???” vor fi 
o mulțime de maşini chiar şi pe coclaurile astea şi el probabil 
că va sta mai mult pe lângă casă. E conştient că nu-i un şofer 
prea bun; plus că încă o amendă pentru viteză sau pentru o 
tamponare l-ar lăsa şase luni fără permis. Din nou. 

Dar acum e totul în ordine; nu se vede nimic pe drum în 
afară de o rablă de camionetă, iar drăgălaşa aia e cam la opt 
sute de metri distanță de el. 

— Ti-am luat fața, cowboyule! strigă el, râzând pe 
înfunaate. 

Habar n-are de ce a zis cowboy, când cuvântul pe care l-a 
avut în minte era băşinos, adică: ti-am luat faţa, băşinosule, 
dar i se pare că sună foarte bine şi aşa. | se pare că sună 
foarte corect. Îşi dă seama că a intrat pe sens opus şi revine 
pe banda lui. 

— Am revenit! mai strigă râzând ascuțit. 

Am revenit este o altă replică bună, pe care o foloseşte 
mereu în prezența fetelor. Şi mai e o chestie care le 
impresionează al dracului de tare: când tragi repede de volan 
într-o parte şi în cealaltă, făcând maşina să meargă în zigzag 
şi spui Hopa, tre’ că-am băut prea mult sirop de tuse! Ştie o 
groază de replici dintr-astea, ba chiar s-a gândit să scrie o 
carte cu titlul Bancuri demente de la drum. Ei, ce ziceti, cât 
de tare ar fi ca el, Bryan Smith, să se facă scriitor de cărți, aşa 
cum e individul ăla, King, din Lovell?! 

Deschide radioul şi, într-un nor de praf furgoneta intră pe 
acostamentul de pământ afânat din stânga drumului, însă 
fără să ajungă în şanţ. Butonează ce butonează şi dă peste 


„12 Prima zi de luni din septembrie (n. tr.). 


Steely Dan care cântă „Hei, Novăsprezece”. Marfă! Da, 
dom'ne, marfă de marfă! Şi accelerează puțin, stimulat de 
muzica aceea. Se uită în oglinda retrovizoare şi îşi vede câinii, 
pe Glonţț şi Pistol, cum privesc, cu ochi strălucitori, peste 
bancheta din spate. Pret de o clipă, Bryan are impresia că se 
uită la el, că poate îşi spun că sunt teribil de norocoşi să aibă 
un stăpân ca el. Apoi se dumireşte şi se întreabă cum de a 
putut fi în halul ăsta de dobitoc. În spatele lui era o cutie 
frigorifică din polistiren cu juma de kil de hamburgeri 
proaspeți. Mai încolo va face un foc de tabără în Camparea de 
Milioane şi o să-i frigă. O, da, iar la desert va manca două 
batoane Mars, pe putul lui lisus! Batoanele Mars sunt şi ele 
marfă de marfă! 

— N-aveti voi treabă cu răcitoru ăla, băieţi, le spune el 
câinilor pe care îi urmăreşte în oglinda retrovizoare. 

De data aceasta furgoneta trece dincolo de linia continuă, 
iar acul vitezometrului saltă la optzeci de kilometri pe oră. Din 
fericire - sau din păcate, în funcţie de părerea fiecăruia dintre 
voi - din partea opusă nu vine nicio maşină; şi astfel, nimic nu 
pune capăt călătoriei lui Bryan Smith spre nord. 

— N-aveti voi treabă cu hamburgerii ăia, băieți, ăia-s pentru 
mine. 

Zice 'ambugăr, aşa cum ar pronunţa şi John Cullum, însă 
chipul care se uită la câini prin oglinda retrovizoare este cel al 
lui Sheemie Ruiz. Aproape leit. 

Sheemie ar putea fi frate şi de mamă, şi de tată cu Bryan 
Smith. 


6 


Acum lrene Tassenbaum conducea camioneta cu mai multă 
siguranţă. Aproape că-şi dorea să nu fie nevoită să facă la 
dreapta peste vreo patru sute de metri, pentru că atunci va 
trebui să schimbe viteza şi să folosească iarăşi pedala de 
ambreiaj. Dar trebuia, pentru că la dreapta era Aleea 
Carapacea Ţestoasei, locul unde voiau să ajungă băieţii ăştia. 


Vizitatori! Aşa i-au zis şi ea îi credea, dar cine altcineva i-ar 
mai crede? Poate Chip McAvoy şi cu siguranţă reverendul 
Peterson de la aiureala aia de Biserică a Vizitatorilor din 
Stoneham Corners. Dar altcineva? De exemplu, soţul ei? Nici 
vorbă. În ruptul capului. David Tassenbaum nu credea că ar 
putea fi real un lucru pe care nu-l puteai microcipa. Şi se 
întrebă, nu pentru prima oară în ultima vreme, dacă la 
patruzeci şi şapte de ani era prea bătrână ca să se gândească 
la divorţ. 

Trecu iar în viteza a doua, fără prea multe probleme, dar la 
ieşirea de pe şosea se văzu nevoită să treacă în viteza întâi şi 
atunci tembela aia de camionetă începu să grohăie şi să 
pufăie. Se aşteptă ca măcar unul dintre pasageri să mai facă 
vreun comentariu impertinent (poate chiar câinele mutant al 
băiatului să zică iar căcat), însă nu vorbi decât bărbatul cu 
chip dur şi bronzat, care spuse ceva fără nicio legătură cu 
şofatul ei: 

— Nu mai seamănă cu ce-mi aduc eu aminte. 

— Când ai fost aici ultima oară? îl întrebă Irene 
Tassenbaum. 

În acelaşi timp se gândea dacă nu cumva ar fi fost mai bine 
să treacă iar în viteza a doua, dar hotărî să lase lucrurile aşa 
cum erau. „N-are rost să repari ce nu-i stricat”, cum îi plăcea 
lui David să spună. 

— De ceva vreme, recunoscu bărbatul. 

lrene se străduia din răsputeri să nu-i arunce priviri furişe. 
Avea ceva straniu şi exotic, mai cu seamă în ochii albaştri. De 
parcă ar fi văzut lucruri la care ea nici măcar nu visase 
vreodată. 

Încetează, îşi zise ea. Probabil că nu-i decât un cowboy de 
bâlci, ajuns aici de undeva de pe lângă Portsmouth, New 
Hampshire. 

Dar se cam îndoia de asta. Şi băiatul era ciudat, la fel şi 
corcitura aia de câine, însă nici nu se comparau cu bărbatul 
cu chip neîmblânzit şi ochi de gheaţă albastră. 

— Eddie zicea că drumul face o buclă la un moment dat, 
interveni băiatul. Poate că data trecută aţi venit din partea 


cealaltă. 

Bărbatul se gândi puţin, apoi dădu din cap. 

— Nu cumva în partea cealaltă este Bridgton? o întrebă el 
pe femeie. 

— Ba da. 

Bărbatul cu ochi albaştri zise: 

— Vrem să ajungem la casa scriitorului... 

— Cara Laughs, îl întrerupse ea. Superbă casă. Am văzut-o 
de pe malul lacului, dar nu ştiu la ce număr... 

— Nouăsprezece, spuse bărbatul. 

Tocmai treceau pe lângă numărul 27. Numerele începeau 
să descrească din capătul acesta al Aleii Carapacea Ţestoasei. 
— Şi ce treabă aveţi cu el, dacă îmi permiteţi să vă întreb? 

li răspunse băiatul: 
— Vrem să-i salvăm viaţa. 


7 


Roland recunoscu imediat poteca povârnită din faţa casei, 
cu toate că o mai văzuse sub norii negri de furtună, iar 
atenţia îi fusese captată de taheenul zburător. Însă astăzi nu 
se vedeau prin preajmă nici taheeni cu aripi, nici vreo altă 
sălbăticiune bizară. La un moment dat, în cei douăzeci şi doi 
de ani câţi trecuseră de la vizita lui aici, acoperişul casei din 
valea micuță fusese îmbrăcat cu plăci din cupru, nu cu 
şindrila; iar zona împădurită din spatele casei fusese 
transformată în peluză; însă poteca rămăsese neschimbată, 
cu o plăcuţă pe care scria CARA LAUGHS pe partea stângă şi 
cu alta cu numărul 19, scris cu cifre mari, pe dreapta. Mai 
încolo se vedea suprafaţa albastră a lacului, scânteind blând 
în soarele după-amiezii de iunie. 

Dinspre peluză se auzea behăit de motor de capacitate 
mică, suprasolicitat. Roland se uită la Jake şi se înspăimântă 
văzându-i paloarea obrajilor şi groaza din ochii mari. 

— Ce e? Ce s-a întâmplat? 

— Nu-i acasă, Roland. Nici el, nici vreun alt membru al 


familiei. Aici nu-i decât omul care tunde iarba. 

— Aiurea, n-ai cum să... începu doamna Tassenbaum. 

— Ba ştiu! strigă la ea băiatul. Știu, cucoană! 

Roland îl privea fix pe Jake cu un soi de fascinaţie sinceră şi 
oripilată... însă, din cauza stării sale, băiatul ori nu-i înţelese 
privirea, ori nu o observă deloc. 

De ce minti, Jake? îl întrebă în gând pistolarul. Dar înţelese 
imediat: Nu minte. 

— Dacă s-a întâmplat deja? vru să ştie Jake şi, da, era 
îngrijorat din cauza lui King, însă lui Roland i se părea că nu 
doar din cauza asta. Dacă familia lui nu-i aici pentru că au 
primit un telefon de la poliţie şi... 

— Nu s-a întâmplat încă, încercă să-l liniştească Roland. 

Doar de lucrul ăsta era el sigur: că nu se întâmplase încă. 
Ce mai ştii tu, Jake, şi de ce nu vrei să-mi spui? 

Însă acum nu era timp de întrebări. 


8 


Bărbatul cu ochi albaştri îi vorbise băiatului pe un ton foarte 
calm, însă doamnei lrene Tassenbaum nu i se părea deloc 
calm; nici vorbă. lar vocile acelea pe care le auzise atunci 
când ieşise din parcarea Magazinului Mixt din East Stoneham 
începuseră un alt cântec. La fel de duios, însă parcă acum 
avea şi o notă de disperare în el, nu? Ba da. Un sunet înalt, 
rugător, care-i făcea tâmplele să pulseze. 

— De unde ştii tu că nu s-a întâmplat? strigă băiatul pe 
nume Jake la bărbat, tatăl lui probabil. De unde eşti tu atât de 
al dracului de sigur? 

În loc să-i răspundă, bărbatul pe nume Roland se uită la ea. 
Doamna Tassenbaum simţi că i se face ca de găină pielea de 
pe braţe şi spate. 

— Du-ne la casă, doamnă-sai, dacă nu-ţi este cu supărare. 

Ea se uită cam neliniştită la poteca destul de abruptă ce 
cobora spre casa Cara Laughs. 

— S-ar putea să nu mai fiu în stare să aduc iarăşi sus 


găleata asta cu şuruburi. 
— Va trebui s-o faci, îi zise Roland. 


9 


Roland presupuse că omul care tundea iarba era robul lui 
King, sau corespondentul acestei poziţii în lumea în care se 
aflau. De sub pălăria de pai i se observa părul alb, însă părea 
robust şi sănătos, purtandu-şi vârsta fără efort. Când 
camioneta cobori hurducându-se poteca ce ducea spre casă, 
omul se opri să se uite, cu braţul sprijinit de mânerul maşinii 
de tuns iarba. Când se deschise portiera şi dinăuntru cobori 
pistolarul, omul opri motorul maşinii. Şi îşi scoase pălăria, fără 
să fie conştient că o face. Apoi ochii i se opriră asupra 
pistolului de la şoldul lui Roland şi se bulbucară într-atât de 
tare că întinseră toate ridurile fine din jurul lor. 

— Sal'tare, dom'ne, spuse el cu prudenţă. 

Işi închipuie că sunt un vizitator, înţelese Roland. Exact ca 
femeia. 

Într-un anume sens, el şi Jake chiar erau vizitatori; şi se 
nimeriseră într-un loc şi timp unde asemenea lucruri erau 
obişnuite. 

Şi unde timpul se grăbea peste măsură. 

Roland începu să vorbească înainte ca omul să mai apuce 
să zică ceva. 

— Unde sunt? Unde e e/? Stephen King? Vorbeşte, omule, şi 
spune-mi adevărul! 

Pălăria de pai căzu din mâna omului şi se rostogoli în iarba 
proaspăt tunsă. Ochii lui căprui se uitau fascinaţi în ochii 
albaştri ai lui Roland: pasărea care se uită în ochii şarpelui. 

— Neamu-i dus la lac, la terenu’ de-l mai au pă malu’ 
ălălalt, spuse el. Fostu a lu’ Schindler. Că cică dau un chef. Și 
Steve o zis că o să se ducă cu maşina după ce să-ntoarce dă 
la plimbare. 

Şi întinse mâna către o maşină mică şi neagră parcată în 
prelungirea potecii, din care se vedea doar botul după colţul 


casei. 

— Pe unde se plimbă? Ştii pe unde? Spune-i doamnei! 

Bătrânul aruncă o privire fugară peste umărul lui Roland, 
apoi se uită iar în ochii pistolarului. 

— Mai bine vă duc io. 

Roland îi analiză la iuţeală propunerea. Da, se pare că 
începuseră sub auspicii bune. Dar s-ar putea să le fie mult 
mai greu mai încolo. Ka le-o scosese pe femeie în drum. 
Oricât de neînsemnat ar fi rolul ei, pe ea au găsit-o prima pe 
Calea Grinzii. Una peste alta, la asta se reducea totul. lar în 
ceea ce priveşte dimensiunea rolului ei, asemenea lucruri nu 
trebuie judecate în pripă. Oare nu la fel crezuseră el şi Eddie 
despre John Cullum, întâlnit la nici trei roţi distanţă de locul 
acela? Oare nu-şi închipuiseră că rolul lui va fi unul fără 
valoare în povestea lor? Şi se dovedise a fi oricum, numai fără 
valoare nu. 

Toate gândurile astea i se încrucişară în minte în mai puţin 
de o secundă; informaţii (fler, ar fi zis Eddie) scrise într-un fel 
de stenografie mentală. 

— Nu, zise el, împungând cu degetul aerul de deasupra 
umărului. Spune-i ei. Acum. 


10 


Băiatul, adică Jake, se lăsase moale pe speteaza banchetei, 
cu mâinile atârnându-i neputincioase pe lângă trup. Căţelul 
cel bizar se uita neliniştit în ochii puştiului, care însă nu-l 
vedea. Ţinea ochii închişi, iar Irene Tassnebaum crezu la 
început că leşinase. 

— Fiule?... Jake? 

— L-am găsit, spuse băiatul fără să deschidă ochii. Nu pe 
Stephen King, pe el nu pot să-l ating, ci pe celălalt. Trebuie 
să-l fac să încetinească. Cum pot să-l fac să încetinească? 

Doamna Tassenbaum avusese mii de ocazii să-l audă pe 
soţul ei vorbind de unul singur atunci când lucra, ca să 
recunoască o întrebare autodirecţionată atunci când o auzea. 


Plus că nici nu pricepea la cine anume se referea băiatul, doar 
că, evident, nu era vorba despre Stephen King. Ceea ce 
însemna că mai rămâneau în jur de şase miliarde de variante, 
dacă e să vorbim la nivel global. 

Cu toate astea, îi răspunse, pentru că ştia foarte bine ce 
anume o făcea pe ea să încetinească. 

— Păcat că nu trebuie să meargă la toaletă, spuse lrene 
Tassenbaum. 


11 


Nu-i încă sezonul căpşunilor în Maine, dar se găseşte 
zmeură din belşug. Justine Anderson (din Maybrook, New 
York) şi Elvira Toothaker (prietena ei din Lovell) se plimbă pe 
marginea şoselei care acum se numeşte Route 7 (dar căreia 
Elvira tot îi mai spune Vechiul Drum spre Fryeburg), culegând 
zmeură din tufele ce se întind pe aproape un kilometru de-a 
lungul vechiului zid din piatră. Garret McKeen a construit zidul 
ăsta, acum mai bine de o sută de ani. Şi stră-strănepotului lui 
Garrett i se adresează Roland Deschain de Gilead chiar în 
momentul acesta. Ka este o roată, v-am mai spus. 

Celor două femei le-a făcut plăcere plimbarea aceasta, dar 
nu pentru că vreuna dintre ele s-ar fi dat în vânt după zmeură 
(ba chiar Justine îşi zice că nici n-o să guste din recolta ei: îi 
intră semințele între dinţi şi o deranjează) ci pentru că le-a 
dat ocazia să povestească ce-au mai făcut şi să râdă puțin 
amintindu-şi de vremurile de început ale prieteniei lor, care 
era atunci cel mai important lucru pentru două fetițe ca ele. 
Se cunoscuseră la Colegiul Vassar (cu o mie de ani în urmă, 
aşa li se părea acum) şi fuseseră amândouă alese să facă 
parte din faimosul Lant de Margarete la sfârşitul primului an 
de studii. Despre asta discută ele atunci când mini furgoneta 
albastră (marca Dodge Caravan din 1985; Justine o poate 
identifica deoarece fiul ei a avut una identică pe vremuri) 
apare de după colţul pe care se află Restaurantul Nemţesc al 
lui Melder. Merge în zigzag, dintr-o parte în cealaltă a şoselei, 


stârnind mai întâi vălătuci de praf de pe marginea stângă a 
drumului şi apoi năpustindu-se pe banda de circulație în sens 
opus. Când vede mişcările bete ale furgonetei care acum se 
îndreaptă spre ele cu o viteză destul de mare, Justine îşi 
închipuie că va intra în şanţ şi se va da peste cap („ca 
broasca răsturnată pe carapace”, cum se spunea prin anii 
patruzeci, când ea şi Elvira erau eleve la Vassar), dar şoferul 
reuşeşte să o readucă înapoi pe drum chiar la tanc. 

— Fii atentă, individul ăla e ori beat, ori a făcut o criză de 
ceva! strigă alarmată Justine. 

O trage pe Elvira lângă ea, dar işi dau seama că retragerea 
le este blocată de zidul vechi îmbrăcat în tufe cu zmeură. 
Ghimpii le sfâşie pantalonii, smulgând bucățele mici de 
material (slavă Domnului că niciuna nu eram în şort, îşi va 
spune Justine mai târziu... când va avea timp să analizeze 
situația). 

Justine se gândeşte să îşi ia prietena de umeri şi să sară 
împreuna peste zidul ce le ajungea cam până la talie (să facă 
un salt cu spatele, aşa cum făceau pe vremuri la orele de 
sport), dar înainte de a se hotărî, furgoneta albastră trece ca 
săgeata pe lângă ele, mai mult sau mai puțin cu roțile pe 
asfalt şi astfel nepunându-le în pericol. 

Justine o urmăreşte cum se îndepărtează, în urlete 
înăbuşite de muzică rock, cu inima zbătându-i-se în piept, iar 
pe limbă cu gust metalic de secreție corporală, cel mai 
probabil de adrenalină. La jumătatea dâmbului, furgoneta 
saltă din nou peste linia continuă. Şoferul corectează direcția 
de mers... nu, o Ssupracorectează. Și din nou furgoneta 
albastră iese de pe carosabil, împrăştiind praf pe o rază de 
cincizeci de metri. 

— Of Doamne, sper ca Stephen King o să-l vadă pe boul 
ăla, spune Elvira. 

Trecuseră pe lângă scriitor cam cu opt sute de metri în 
urmă şi se salutaseră. Probabil ca toată lumea din orăşel 
avusese la un moment dat ocazia să-l vadă făcându-şi 
obișnuita plimbare de după-amiază. 

ȘI, pe neaşteptate, se aprind stopurile de frână ale 


furgonetei albastre, ca şi cum şoferul ar fi auzit-o pe Elvira 
Toothaker cum îl face bou. Maşina trage brusc pe dreapta şi 
se opreşte. Când se deschide portiera, cele două doamne aud 
o explozie scrâşnită de muzică rock. Şi îl mai aud şi pe şofer 
(un bărbat) urlând la cineva. (Elvirei şi Justinei li se face o milă 
teribilă de biata persoană obligată să călătorească alături de 
un asemenea individ, într-o asemenea după-amiază superbă 
de iunie). 

— Las-o dracu-n pace! zbiară şoferul. Nu-i a ta, auzi la 
mine? 

Apoi se întinde după ceva în furgonetă. Scoate un baston 
pe care îl foloseşte ca să sară peste zid. Cu motorul pornit, 
maşina huruie pe acostamentul din pământ. Portiera a rămas 
deschisă. De la un capăt furgoneta scoate fum albastru de 
eşapament, iar de la altul - acorduri asurzitoare de rock. 

— Ce face? întreabă puțin neliniştită Justine. 

— Treaba mică, după părerea mea, răspunde prietena ei. 
Dar dacă domnul King are cu adevărat noroc, atunci poate că 
e treaba mare. Asta i-ar da vecinului nostru timp să iasă de 
pe Route 7 şi să ajungă înapoi pe Aleea Carapacea ŢJestoasei. 

Justine simte că nu are niciun chef să mai culeagă zmeură. 
Vrea să se întoarcă acasă şi să bea o ceaşcă cu ceai negru şi 
tare. 

Individul apare dintre tufe şchiopătând destul de sprinten şi 
se ajută de baston ca să treacă peste zid. 

— Mi se pare că nu i-a venit să facă şi treaba mare, 
comentează Elvira. 

ȘI, în vreme ce şoferul cel rău se urcă înapoi în furgoneta 
lui albastră, cele două femei, ajunse de destulă vreme la 
vârsta a treia, se uită una la cealaltă şi încep să chicotească 
aşa cum ar chicoti două şcolărițe. 


12 


Roland îl urmări pe bătrân cum îi dădea instrucţiuni femeii, 
zicând ceva despre o scurtătură pe Warrington's Road, iar 


apoi Jake deschise ochii. Pistolarului i se păru că băiatul arată 
cumplit de istovit. 

— Am fost în stare să-l fac să se oprească pentru pipi, zise 
el. Acum se ocupă de un obiect din spatele scaunului. Nu ştiu 
ce e, dar n-o să piardă prea multă vreme. Nu-i bine, Roland. 
Am întârziat îngrozitor de mult. Trebuie să plecăm chiar 
acum. 

Roland se uită la femeie, sperând că luase decizia corectă 
atunci când refuzase să o înlocuiască cu bătrânul. 

— Ştii pe unde s-o iei? Ai înţeles ce ţi-a spus? 

— Da, răspunse ea. Pe Warrington's până intrăm în Route 
7. Uneori merg la un restaurant de pe Warrington's. Cunosc 
drumul. 

— Nu poci să jur c-o să-i ieşi în cale dacă o iei p-acolo, 
spuse omul de serviciu, da’ e posibil. 

Se aplecă să-şi culeagă pălăria de pe jos şi, cu mişcări 
domoale şi prelungi, ca în vis, începu să o scuture de firele de 
iarbă proaspăt tăiate. 

— Da, da, da, aşa zic io. 

Şi imediat, tot cu gesturi de somnambul, îşi îndesă pălăria 
sub braţ, ridică un pumn la frunte şi îngenunche în faţa 
străinului cu revolver la şold. De ce nu? 

Străinul era înconjurat de o lumină albă. 


13 


După ce se urcă înapoi în camioneta negustorului, cu multă 
greutate din cauza durerii tot mai intense din şoldul drept, 
Roland puse mâna pe piciorul lui Jake şi înţelese imediat ce 
anume îi ascundea băiatul şi de ce. li fusese teamă ca 
pistolarul să nu-şi piardă concentrarea dacă ar fi aflat. Nu ka- 
shume simţise băiatul, pentru că atunci ar fi simţit-o şi 
Roland. Şi cum să fi fost ka-shume, când tet-ul lor se 
destrămase deja? Dispăruse energia lor deosebită, probabil 
primită chiar de la Grindă. Acum nu mai erau decât trei 
prieteni (patru, cu micuțul bumbler) uniţi în jurul unui scop. Şi 


da, îl puteau salva pe King. Jake era sigur de asta. Îl puteau 
salva pe scriitor, ajungând prin aceasta cu un pas mai 
aproape de salvarea Turnului. Însă unul dintre ei va muri. 

lar Jake ştia şi el asta. 


14 


O vorbă veche, învățată de la tatăl său, îi veni în minte lui 
Roland: Nu te apuca să te împotriveşti: facă-se vrerea lui ka. 
Da; bine; nu ne vom împotrivi. 

În decursul anilor lungi petrecuţi pe urmele omului în 
negru, pistolarul ar fi fost în stare să jure că nu exista absolut 
nimic în tot universul care să-l facă să renunţe la Turn; oare 
nu-şi omorâse el mama în numele acestui vis, demult, la 
începutul acestei vieţi teribile? Dar în toţi anii aceia nu 
avusese prieteni, nu avusese copii şi (nu-i convenea să 
recunoască, dar era adevărul adevărat) nu avusese inimă. 
Căzuse sub vraja acelei fantezii reci pe care cei neiubiţi o 
confundă adesea cu dragostea. Acum avea un fiu şi i se 
oferise o a doua şansă şi se schimbase. Dar nu avea să dea 
îndărăt chiar dacă ştia că unul dintre ei va trebui să moară ca 
să-l salveze pe scriitor şi grupul lor se va împuţină în curând, 
foarte curând. Însă va avea grijă ca Roland de Gilead, iar nu 
Jake de New York, să fie cel sacrificat de data aceasta. 

Oare îşi dăduse seama băiatul că îi descoperise secretul? N- 
avea timp să-şi bată capul cu asta acum. 

Roland trânti portiera căruţei cu motor şi se uită la femeie: 

— Irene te cheamă? 

Ea încuviinţă cu un gest scurt din cap. 

— Porneşte, Irene. Şi, rogu-te, condu ca şi când te-ar urmări 
Belzebut însuşi, cu gânduri de viol în minte. Mergi pe 
Warrington's Road şi, dacă n-o să-l vedem acolo, ieşi pe Road 
7. Bine? 

— Mare dreptate ai, omule, spuse doamna Tassenbaum, 
împingând hotărâtă schimbătorul în viteza întâi. 

Motorul protestă urlând ascuţit, dar camioneta dădu repede 


înapoi, de parcă ar fi fost într-atât de îngrozită de ce urma să 
se petreacă încât şi-ar fi dorit să-şi încheie viaţa în adâncul 
lacului. Apoi femeia apăsă cu forţă ambreiajul şi vechea 
camionetă făcu un salt înainte, urcând cu aplomb poteca 
abruptă, într-un nor de fum albastru şi miros de cauciuc ars. 

Stră-strănepotul lui Garrett McKeen se uită în urma lor cu 
gura căscată. Nu avea nici cea mai vagă idee despre ce 
tocmai se petrecuse, dar era convins că mult depindea de 
cele care urmau a se întâmpla. 

Poate totul. 


15 


I s-a părut foarte ciudat că i-a venit atât de rău să facă pipi, 
deoarece ultimul lucru făcut de Bryan Smith înainte de 
plecarea din Camparea de Milioane a fost să se ducă la budă. 
lar imediat după ce s-a cățărat peste afurisitul ăla de zid, n-a 
reuşit să facă decât câteva picături, cu toate că avusese 
senzația că îi va exploda vezica. Bryan speră din tot sufletul 
să nu aibă probleme cu prostata; ultimul lucru de care are 
nevoie e buba la prostată. Are şi aşa alte probleme, pe putul 
lui lisus. 

Of mă rog, dacă tot s-a oprit, poate că ar fi bine să încerce 
să aşeze mai bine lada frigorifică din spatele banchetei. Câinii 
continuă să o fixeze cu limbile aruncate peste umăr. Încearcă 
să o indese sub scaun, dar nu poate: nu-i suficient spațiu. 
Atunci întinde un deget ameninţător la băieții lui, zicându-le 
iar că n-au ei treabă cu carnea dinăuntru, că-i a lui, că-s 
'“ambugării lui acolo. Acum însă, dând dovadă de o gândire 
profundă, Bryan Smith le promite că, dacă sunt cuminţi, le va 
amesteca boabele de la Purina cu puțină cărniță din aia. Dar 
nu-i trece prin cap să aşeze răcitorul pe scaunul neocupat din 
dreapta lui. 

— Lăsați-o în pace! le zice iarăşi şi se urcă înapoi la volan. 

Trânteşte portiera, aruncă o privire în oglinda retrovizoare, 
vede două babe în spate, pe marginea drumului (nu le-a 


văzut mai devreme pentru că nu se uitase deloc la drum când 
trecuse pe acolo), le face cu mâna (gest complet inutil, pentru 
că cele două doamne nu au cum să-l sesizeze prin parbrizul 
jegos al furgonetei, şi intră iar pe Route 7. Acum la radio se 
difuzează „Gangsta Dream 19”, al lui Owt-Ray-Juss, iar Bryan 
dă sunetul mai tare (călcând iar linia continuă şi intrând pe 
sens opus, pentru că, vedeți voi, el este tipul de persoană 
care nu poate umbla la butonul de volum al radioului fără să 
se uite fix la el). Rapu-i marfă de marfă, frate! Şi metalu’! Nu-i 
mai trebuie decât să-l audă şi pe Ozzy („Crazy Train” ar fi 
minunat) şi poate declara că ziua e absolut superbă. 
Și, da, i-ar mai trebui şi să ronțăie unul din batoanele Mars. 


16 


Camioneta condusă de doamna Tassenbaum ţâşni de pe 
poteca spre cabana Cara Laughs şi intră pe Aleea Carapacea 
Ţestoasei în viteza a doua, cu motorul solicitat la maximum 
(dacă ar fi existat la bord un indicator pentru rotirile pe minut, 
cu siguranţă că acul acestuia ar fi trecut demult de liniuţa 
roşie). Cele câteva unelte din spatele vehiculului zdrăngăneau 
amarnic pe podeaua ruginită. p 

Atingerea lui Roland nu era deosebit de puternică. In 
comparație cu puterea intuitivă a lui Jake era aproape 
inexistentă. Insă el îl cunoscuse pe Stephen King şi îl făcuse 
să cadă în somnul fals al hipnozei. Or, asta crease o legătură 
puternică între ei şi nu se miră câtuşi de puţin atunci când el, 
nu Jake, reuşi să atingă mintea lui King. Poate îl ajutase şi 
faptul că scriitorul se gândea la e. 

Se gândeşte adesea la noi atunci când îşi face plimbările, 
îşi zise Roland. Atunci când este singur, aude Cântecul 
Țestoasei şi înțelege că are o treabă de făcut. O treabă de 
care evită să se apuce. Ei bine, prietene, toate astea vor 
sfârşi astăzi. 

Fireşte, cu condiţia să-l salveze mai întâi. 

Se aplecă peste Jake şi se uită la femeie. 


— Nu poţi să faci pacostea asta blestemată de zei să 
meargă mai repede? 

— Ba da, răspunse ea. Ba da, cred că pot. 

Şi apoi femeia se adresă lui Jake: 

— Chiar poţi să citeşti gândurile oamenilor, fiule, ori e doar 
un joc pe care îl joci cu prietenul tău? 

— Nu le citesc, doar le ating, îi răspunse Jake. 

— Sper din tot sufletul să fie adevărat, spuse femeia, 
pentru că drumul ăsta e plin de suişuri şi coborâşuri şi n-are 
decât o singură bandă. Te rog să-mi spui dacă simţi pe cineva 
venind din direcţie opusă. 

— În regulă. 

— Splendid, oftă lrene Tassenbaum, dezvelindu-şi dinţii 
într-un zâmbet cam forţat. 

Nu mai avea acum nicio îndoială: acesta era cel mai bun 
lucru care i se întâmplase vreodată. Cel mai palpitant. Unde 
mai pui că, pe lângă vocile acelea pe care le auzea cântând, 
începuse să vadă chipuri în frunzele copacilor de pe marginea 
drumului, mulţimi care le aclamau trecerea. Şi simţea o 
energie extraordinară clădindu-se în jurul lor. Atunci îi veni o 
idee năstruşnică: cum ar fi dacă, atunci când va apăsa pedala 
de acceleraţie până la capăt, camioneta rablagită şi ruginită a 
lui Chip Meavoy s-ar năpusti înainte cu viteză mai mare decât 
cea a luminii? Da, chiar aşa, propulsată de energia din jur, 
maşina ar fi putut întrece timpul însuşi. 

O să vedem cum o să fie, îşi spuse ea, intrând cu 
camioneta pe mijlocul Aleii. Apăsă ambreiajul şi trecu în 
viteza a treia. Bătrânul vehicul nu începu să alerge mai iute 
ca lumina şi, fireşte, că nu întrecu timpul, dar vitezometrul 
urcă la optzeci... şi trecu de optzeci. Urcă un dâmb şi la 
coborâre făcu un salt mic în aer, de parcă ar fi vrut să-şi ia 
zborul. 

Măcar unul dintre ei era fericit; lrene Tassenbaum scoase 
un strigăt euforic. 


17 


Stephen King face două plimbări: plimbarea scurtă şi 
plimbarea lungă. Cea scurtă se desfăşoară până la intersecția 
dintre Warrington's Road şi Road 7 şi înapoi acasă, la cabana 
Cara Laughs. Drumul ăsta are patru kilometri opt sute de 
metri. Plimbarea cea lungă (intâmplător acesta era şi titlul 
unui roman pe care l-a scris sub pseudonimul Bachman pe 
vremuri, înainte ca lumea să meargă mai departe) îl duce pe 
Route 7, dincolo de intersecţie, până pe Slab City Road şi 
înapoi pe Route 7, până pe Berry HILL, ocolind Warrington's 
Road. Când face plimbarea asta, se întoarce acasă pe la 
capătul dinspre nord al Aleii Carapacea Ţestoasei. Şi parcurge 
cu totul şase kilometri patru sute şi ceva de metri. Aşa are de 
gând să se plimbe astăzi, dar când ajunge la intersecţia dintre 
7 şi Warrington's, se opreşte, cochetând cu ideea de a se 
întoarce pe drumul mai scurt. Este mereu atent atunci când 
merge pe marginea şoselei, chiar dacă traficul prin părțile 
astea este destul de redus în ciuda sezonului estival. Doar pe 
perioada Târgului din Fryeburg se aglomerează cât de cât 
şoseaua asta, iar târgul începe abia în prima săptămână a lui 
octombrie. Plus că, în general, vizibilitatea este bună. Dacă ar 
fi ca un şofer prost (sau beat) să circule pe acolo, îl poți 
observa de la aproximativ opt sute de metri şi ai astfel 
suficient timp să speli putina de acolo. Nu-i decât o singură 
colină care obturează orizontul, imediat după intersecţia cu 
Warrington's Road. Însă colina asta are şi un efect aerobic, 
făcându-i bătrâna inimă să bată cu mai multă vigoare, în 
fond, nu din motivul acesta se plimbă? Ca să obțină ceea ce 
netoții guralivi de la TV numesc „o inimă salubră”? S-a lăsat 
de băutură, s-a lăsat de droguri, s-a lăsat aproape de tot de 
fumat, face mişcare. Ce altceva mai trebuie să facă? 

Şi totuşi încă mai aude voci. Chiar acum una îi şopteşte: 
leşi de pe şosea. Intoarce-te acasă. Mai e încă o oră până va 
trebui să te întâlneşti cu ceilalţi la petrecerea de pe malul 
lacului. Ai timp să scrii ceva. Poate chiar să începi următoarea 
poveste a Turnului Întunecat, ştii bine că doar la asta te-ai 


gândit. 

Da, s-a gândit, dar deja a început lucrul la o altă carte care 
îi place foarte mult. Dacă s-ar întoarce la povestea Turnului, 
ar fi ca şi cum ar înota în ape adanci. Şi poate s-ar îneca în 
ele. Dar, aici, la răscrucea aceasta de drumuri, îşi dă seama 
că, dacă s-ar întoarce mai devreme acasă, chiar ar începe s-o 
scrie. Nu se va putea abtine. Va trebui să asculte Ves'-Ka 
Gan, aşa cum numeşte el uneori Cântecul Ţestoasei (iar 
alteori Cântecul lui Susannah). Va arunca la coş povestea la 
care lucrează acum, va întoarce spatele siguranței pe care i-o 
oferă uscatul şi se va avânta din nou în apele acelea 
întunecate. A mai făcut-o de patru ori în trecut, dar de 
această dată va trebui să inoate până pe celălalt țărm. 

Va trebui să inoate, ori să se înece. 

— Nu, spune el. 

Vorbeşte cu glas taie. De ce n-ar vorbi? Nu-i nimeni în 
preajmă ca să-l audă. Percepe, foarte vag, zgomotul stins al 
unei maşini care vine spre el. Sau sunt două? Una pe Route 7 
şi alta pe Warrington's Road? Atâta tot. 

— Nu, repetă el. Am să-mi fac plimbarea până la capăt şi 
după aia am să mă duc la petrecere. Fără scris astăzi. Mai 
ales fără scris la aia. 

ȘI uite aşa trece de intersecţie şi începe să urce colina 
povârnită şi fără prea multă vizibilitate. Merge în direcția din 
care vine sunetul făcut de furgoneta Dodge Caravan, care 
este totodată şi sunetul morții sale. Ka-ul din lumea rațională 
ÎI vrea mort; cel din Prim îl vrea viu ca să-și poată cânta 
cântecul. Şi astfel, în această după-amiază însorită din vestul 
statului Maine, forța invincibilă se  năpusteşte asupra 
obiectului pasiv şi, pentru prima dată de la retragerea lui 
Prim, toate lumile şi întreaga existență se întorc către Turnul 
Întunecat, aşezat la celălalt capăt al Can'-Ka No Rey (în 
traducere: Câmpurile Roşii ale Nimănui). Până şi Regele 
Purpuriu îşi încetează urletele furioase. Pentru că Turnul 
Întunecat este cel care va decide. 

— O asemenea hotărâre cere un sacrificiu, spune King. 

ȘI, deşi nu-l aud decât păsările, iar el habar nu are de ce a 


spus asta, nu se simte deloc tulburat. Toată viața a vorbit 
singur; ca şi cum în capul lui s-ar afla o Peşteră a Vocilor, 
plină cu replici scânteietoare, însă nu neapărat inteligente. 

Se plimbă, legănându-şi brațele pe lângă picioarele 
îmbrăcate în blugi, fără să ştie că inima lui îşi încheie 

(nu îşi încheie) 

bătăile, că mintea lui işi încheie 

(nu îşi încheie) 

gândurile, că vocile din capul lui fac 

(nu fac) 

ultimele prorociri pythice128. 

— Ves'-Ka Gan, murmură el, amuzat, fermecat de 
simbolismul fonetic al cuvintelor acelora. 

Și-a promis că nu o să-şi încarce fanteziile lui despre Turnul 
Întunecat cu toate vorbele astea imposibil de pronunțat, 
provenite dintr-o limbă inventată (ca să nu-i zicem de tot 
căcatul), pentru că, oricum, editorul lui din New York, Chuck 
Verrill, i le va tăia pe majoritatea. Totuşi mintea îi este plină 
de astfel de cuvinte şi expresii: ka, ka-tet, sai, soh1?%, can-toi 
(măcar ăsta a apărut şi intr-o altă carte de a sa, Desperation), 
taheen. Dar, sincer, e mai uşor de pronunțat denumirea acelei 
trecători din romanul lui Tolkien: Cirith Ungol? Sau numele 
Scripcarului Orb al lui H.P. Lovecraft, Nyarlathotep? 

Râde în hohote, apoi începe să fredoneze un cântece! 
învățat de la una din vocile din cap. Işi spune că precis îl va 
folosi în următoarea carte despre pistolar, atunci când îi va 
reda Țestoasei vocea. „Hai, commala, sună-alarma”, cântă el 
plimbându-se, „uite-l pe tânăr cu arma. Şi-a pierdut drăguța, 
care a plecat fuguța. ” 

Să fie Eddie Dean tânărul acesta? Sau Jake Chambers? 

— Eddie, zice el tare. Eddie e drăgălaşul cu pistolaşul. 

Atât de cufundat este în fanteziile lui cu Turnul Întunecat că 


128 De la Pythia, preoteasa lui Apollo, care făcea profeţii în 
templul din Delphi (n. tr.). 

129 -soh - sufix de politeţe din Limba Nobilă, folosit pentru 
persoanele tinere (n. tr.). 


nici nu observă la început capota albastră a furgonetei care 
vine din față. Nu pe carosabil, o, nu. Ci pe acostamentul pe 
care merge el. De asemenea, nu aude nici vuietul camionetei 
care vine din spate. 


18 


Cu toate bubuiturile asurzitoare ale muzicii, Bryan aude 
scârțâitul de la capacul cutiei frigorifice. Se uită în oglinda 
retrovizoare şi se umple de uimire, dar şi de draci, să vadă că 
Glonţ (cel mai îndrăzneț dintre cei doi rottweileri) sărise de la 
locul lui, din spatele maşinii, şi intrase în zona destinată 
pasagerilor. Picioarele din spate ale câinelui sunt pe scaunul 
jegos, ciotul de coadă se zbânțuie frenetic, iar botul este 
îndesat în răcitorul lui Bryan. 

În momentul acesta, orice şofer cu ceva minte în tărtăcuță 
ar fi tras pe dreapta, ar fi oprit motorul şi abia apoi s-ar fi 
ocupat de animalul neascultător. Din păcate, Bryan Smith nu 
excelează în domeniul judecății logice atunci când este la 
volan, iar amenzile primite sunt o dovadă clară în acest sens. 
Prin urmare, în loc să tragă pe marginea şoselei, se întoarce 
el spre dreapta, trăgând de volan cu stânga şi bătând aerul 
de deasupra rottweilerului cu cealaltă mână. 

— Nn e voie! strigă el la Glonț, pe când furgoneta se 
îndreaptă de capul ei spre acostament şi intră pe el. N-auzi, 
Glonţu' mă-tii de câine? Ce ai, te-ai tâmpit la cap? Nu-i voie! 

Reuşeşte să-l facă pe câine să-şi ridice putin capul din 
răcitor, dar rasa asta are părul scurt şi n-are de ce să-l apuce. 
lar Glonţ, chiar dacă nu-i laureat al Premiului Nobel, e destul 
de istet ca să-şi dea seama că mai are o singură şansă să 
înşface chestia aia din pachetul de hârtie albă, chestia aia al 
cărei miros umed de carne l-a înnebunit. Se apleacă pe sub 
mâna lui Bryan şi apucă în fălci pachetul cu hamburgeri. 

— Lasă-l jos! zbiară Bryan. Pune-l jos chiar în clipa... ASTA! 

Ca să se poată întoarce mai mult în scaun, se împinge în 
podea cu ambele picioare. Intâmplarea face ca unul din ele să 


se afle pe pedala de acceleraţie. Furgoneta țâşneşte ca din 
tun spre vârful colinei. În momentul acesta, din cauza 
surescitării şi furiei, Bryan a uitat complet unde se află (pe 
Roate 7) şi ce anume ar trebui să facă (să conducă 
jurgoneta). Nu se mai gândeşte decât la pachetul cu carne pe 
care trebuie neapărat să-l scoată dintre colții lui Glonţ. 

— Dă-mi-l! strigă el, trăgând de hârtia albă. 

Cu coada zbătându-i-se mai abitir ca oricând (în mintea lui 
este şi joacă, şi păpică), Glonţ trage îndărăt. Se aude zgomot 
de hârtie sfâşiată. Furgoneta a uşii deja cu totul de pe 
carosabil. Puțin mai încolo este un crâng de conifere, feeric 
luminat de soarele după-amiezii şi învăluit într-un abur verde- 
auriu. Bryan nu-l vede. Bryan nu se gândeşte decât la carnea 
LUI. Nici prin cap nu-i trece să mănânce hamburgeri plini cu 
balele fiarei âsteia. Nu, dom'ne, nici vorbă. 

— Dă-mi-l! repetă el comanda, fără să vadă bărbatul din 
calea furgonetei, fără să vadă camioneta care s-a oprit acum 
chiar în spatele bărbatului, fără să vadă cum se deschide 
portiera din dreptul pasagerului şi fără să-l vadă nici pe tipul 
înalt şi subțire, cu aspect de cowboy, care sare afară din 
maşină, iar pistolul lui mare, cu pat de culoare galbenă, sare 
din tocul de la şold şi se rostogoleşte pe pământ. 

Nu vede nimic din toate astea, pentru că lumea lui Bryan 
Smith s-a redus la o bucată câine foarte, foarte rău şi o 
bucată pachet cu carne de hamburgeri, pe a cărui hârtie albă 
înfloresc trandafiri de sânge. 


19 


—  Uite-l! strigă băiatul pe nume Jake, dar Irene 
Tassenbaum nu avu nevoie să fie atenţionată. 

Stephen King purta blugi, o cămaşă din denim şi o şapcă de 
baseball. Depăşise cu mult intersecţia dintre Warrington's şi 
Route 7 şi urcase deja un sfert din pantă. 

Femeia apăsă ambreiajul, trecu în viteza a doua, ca un pilot 
din circuitul NASCAR atunci când vede în faţă steagul în 


carouri de la linia de sosire, apoi trase puternic de volan spre 
stânga cu ambele mâini. Camioneta lui Chip McAvoy se 
balansă, dar nu se dădu peste cap. Observă sclipirea soarelui 
pe metalul unui alt vehicul care venea din sens opus şi 
ajunsese pe culmea colinei. Auzi strigătul bărbatului de lângă 
ea: 

— Opreşte în spatele lui! 

Făcu întocmai cum i se spuse, cu toate că acum vedea cum 
cealaltă maşină ieşise mult în afara carosabilului şi putea să 
intre drept în ei. Fără să mai punem la socoteală că l-ar fi 
strivit pe Stephen King între cele două maşini. 

Portiera se deschise cu putere şi bărbatul pe nume Roland 
cobori din camionetă, pe jumătate sărind, pe jumătate 
rostogolindu-se afară. 

După asta, lucrurile s-au petrecut foarte, foarte rapid. 


II 
VES'-KA GAN 


1 


De fapt, ce a urmat a fost ucigător de simplu: pe Roland l-a 
trădat şoldul lui beteag. Căzu în genunchi cu un strigăt de 
furie amestecată cu durere şi disperare. Apoi Jake sări peste 
el, acoperind soarele. Ete lătra dezlănţuit în cabina 
camionetei: 

— Eik-Eik! Eik-Eik! 

— Jake, nu! strigă Roland. 

Vedea totul cu o claritate teribilă. Băiatul îl apucă pe 
scriitor de mijloc chiar atunci când vehiculul albastru (nici 
camion, nici automobil, ci un hibrid din cele două) se năpusti 
asupra lor în urlete stridente de ritmuri hard rock. Jake îl 
întoarse pe King la stânga, protejându-l cu trupul lui. Aşa că 
pe Jake îl lovi furgoneta. Din spatele pistolarului, prăbuşit în 
genunchi şi cu mâinile însângerate îngropate în mizeria 
drumului, femeia scoase un țipăt lung. 

— JAKE, NU! urlă iarăşi Roland. 

Prea târziu. Băiatul despre care îşi închipuia că-i este fiu 
dispăru sub vehiculul albastru. Pistolarul mai apucă să vadă o 
mână ridicată, pe care nu o va uita niciodată; apoi dispăru şi 
ea. King, împins mai întâi de Jake, după aceea de greutatea 
maşinii din spatele lui Jake, fu azvârlit până în marginea 
pâlcului de copaci, la mai mult de trei metri de locul 
impactului. Ateriză pe umărul drept, lovindu-se cu capul de o 
piatră. Şapca îi zbură cât colo. Apoi se rostogoli pe partea 
cealaltă, probabil cu intenţia de a se ridica în picioare. Sau 
poate fără nicio intenţie. Ochii lui erau goliţi de orice expresie. 

Şoferul trase de volan, iar vehiculul trecu la câţiva 
centimetri de Roland, împroşcându-l cu ţărână, dar fără să-l 


atingă. Deja încetinise: probabil că individul apăsase pedala 
de frână acum, când era mult prea târziu. Furgoneta se frecă 
de latura camionetei, încetinindu-şi şi mai mult mersul. Insă 
tot nu terminase de făcut rău. Înainte de a se opri complet, îl 
mai lovi încă o dată pe scriitorul întins la pământ. Roland auzi 
pocnet de oase frânte. Apoi zbieretul de durere al lui King. 
Acum Roland înţelese, în sfârşit, de ce îl durea atât de tare 
şoldul: niciodată nu fusese vorba despre afurisita podagră. 

Reuşi să se ridice în picioare, dându-şi doar marginal 
seama că durerea dispăruse cu totul. Aruncă o privire spre 
trupul lui Stephen King, răsucit într-o poziţie anormală sub 
roata stângă din faţă a vehiculului albastru, spunându-şi, cu 
cruzime necugetată: Bine! Foarte bine! Dacă trebuie să 
moară cineva aici, atunci mai bine să fii tu ăla! La naiba cu 
buricul lui Gan, la naiba cu poveştile care ies din el, la naiba 
cu Turnul Întunecat! Mai bine să mori tu decât băiatul meu! 

Bumblerul ţâşni pe lângă Roland spre locul unde Jake zăcea 
întins, în spatele dubei, cu ochii larg deschişi acoperiţi de 
fumul de eşapament. Ete nu şovăi deloc; apucă cu colții 
traista cu Orize încă atârnată de umărul băiatului şi începu să- 
| tragă de lângă maşină, centimetru cu centimetru, 
împingându-se cu putere în picioarele lui mititele. Şiroaie de 
sânge curgeau din urechile şi colţurile gurii lui Jake. Tocurile 
ghetelor lui lăsau dâre prelungi în ţărâna acoperită cu ace 
uscate de pin. 

Roland se împletici până la Jake şi se prăbuşi în genunchi 
lângă el. Primul lui gând fu că băiatul nu păţise nimic. Avea 
mâinile şi picioarele întregi, lăudaţi fie zeii; iar pata de pe nas 
şi de pe obrazul imberb era doar ulei de motor cu rugină, iar 
nu sânge cum crezuse Roland în primă instanţă. Da, sigur, îi 
curgea sânge din urechi şi din ochi. Ba chiar şi din gură, deşi 
sângele acesta putea proveni de la o tăietură pe interiorul 
obrazului, sau... 

— Du-te şi vezi ce face scriitorul, spuse Jake. 

Vocea îi era extrem de calmă, deloc afectată de şoc sau 
durere. La fel ar fi vorbit şi dacă ar fi stat, seara, în jurul 
focului de tabără, după o zi pe drum, aşteptând ceea ce lui 


Eddie îi plăcea să numească „potolul”... ori, dacă se întâmpla 
să fie în mare vervă (aşa cum era adesea cazul), „crăpelniţa”. 

— Scriitorul poate să mai aştepte, rosti tăios Roland, 
gândind în acelaşi timp: S-a întâmplat o minune. O minune 
făcută de trupul tânăr şi flexibil al băiatului şi pământul 
elastic care s-a lăsat sub el atunci când l-a călcat nemernicul 
ăla cu căruța lui cu motor. 

— Ba nu, spuse Jake. Nu poate. 

Se mişcă, încercând să se ridice în şezut, iar cămaşa i se 
strânse în jurul trupului şi atunci văzu Roland cumplita 
scobitură din pieptul băiatului. Alt val de sânge se revărsă din 
gura lui Jake care, vrând să mai spună ceva, începu să 
tuşească. Inima lui Roland se strânse ca o zdreanţă stoarsă 
de mâini puternice, iar pistolarul se întrebă cum de încă îi mai 
bate în faţa acestei grozăvii. 

Ete rosti numele lui Jake cu un geamăt sfâşietor, înfiorându- 
| pe Roland până în măduva oaselor. 

— Nu mai încerca să vorbeşti, spuse pistolarul. Probabil că 
ţi-ai rupt ceva pe dinăuntru. O coastă sau două. 

Jake întoarse capul într-o parte. Scuipă iarăşi sânge (o parte 
îi aluneca pe obraz) şi îl apucă pe Roland de încheietura 
mâinii. Strânsoarea lui era puternică, aşa cum puternică şi 
hotărâtă îi era şi vocea. 

— Mi s-a rupt totul. Aşa e moartea. Ştiu pentru că mi s-a 
mai întâmplat o dată. 

lar cuvintele lui următoare au fost exact acelea care îi 
trecuseră prin minte lui Roland când plecaseră de la Cara 
Laughs. 

— Nu te apuca să te împotriveşti: facă-se vrerea lui ka. 
Ocupă-te de omul pe care am venit să-l salvăm! 

Imposibil de obiectat în faţa poruncii din ochii şi glasul 
băiatului. Se terminase: Ka-ul lui Nouăsprezece avusese 
ultimul cuvânt. În cazul acesta. Dar poate nu şi în cazul lui 
King. Omul pe care veniseră să-l salveze. Oare cât din ursita 
lor fusese controlată de apăsarea degetelor lui pătate de 
tutun pe tastele calculatorului? Toată? O parte? Episodul 
ăsta? 


Fără să-i pese de răspunsul la această întrebare, Roland ar 
fi fost în stare să-l sugrume cu mâinile goale acolo, unde 
zăcea țintuit sub maşina căre-l lovise. Nu conta că nu King 
fusese la volanul furgonetei care îl călcase pe Jake. Dacă ar fi 
făcut ce îl pusese ka să facă, nici nu s-ar fi aflat aici, în calea 
nebunului cu vehiculul albastru, iar pieptul băiatului nu ar mai 
fi fost strivit. Prea mult, era mult prea mult acum, atât de 
curând după plecarea lui Eddie în poiana de la capătul cărării. 

Şi totuşi... 

— Nu te mişca, spuse el ridicându-se. Ete, să nu-l /aşi să se 
mişte. 

— N-am să mă mişc. 

Cu voce încă limpede, încă hotărâtă. Dar acum Roland 
observă petele întunecate de sânge care se întindeau pe 
poalele cămăşii lui Jake, în jurul şliţului, înflorind acolo ca 
nişte trandafiri negri. Mai murise o dată, pe vremuri. Şi venise 
înapoi. Dar nu se întâmplase în lumea aceasta. În lumea 
aceasta moartea era pentru totdeauna. 

Roland se întoarse spre locul unde zăcea scriitorul. 


2 


Când Bryan Smith vru să coboare din furgonetă, Irene 
Tassenbaum îl împinse cu putere înapoi. Din spatele maşinii, 
câinii individului, simțind miros de sânge, ori mirosul lui Ete, 
ori pe ambele, începură să latre şi să se agite ca demenţii. 
Radioul duduia infernal pe ritmurile unei melodii hard rock. 
Femeia avea sentimentul că îi va plesni capul nu din cauza 
scenei la care tocmai asistase, ci din cauza zgomotului 
îngrozitor. Observă pe jos revolverul bărbatului şi îl ridică. 
Părticica aceea din mintea ei care încă mai poate judeca 
coerent se minuna de greutatea armei. Dar o ridică şi o aţinti 
asupra cretinului, apoi se întinse pe lângă el şi închise radioul. 
Fără tămbălăul chitarelor care să o asurzească reuşi să audă 
ciripit de păsări şi lătratul unor câini şi urletul jalnic al... 
urletul jalnic al unei creaturi a cărei specie nu o cunoştea. 


— Dă-ţi duba înapoi de lângă omul pe care l-ai lovit, spuse 
ea. Încet. Şi dacă-l mai calci încă o dată pe copil atunci când 
dai cu spatele, mă jur pe ce am mai sfânt că-ţi zbor creierii 
ăia de bou, 

Bryan Smith îşi bulbucă la femeie ochii injectaţi şi derutaţi. 

— Care copil? întrebă el. 


3 


Când roata din faţa furgonetei cobori de pe scriitor, Roland 
observă că trupul acestuia era răsucit de la brâu în jos într-un 
unghi nefiresc spre dreapta şi că sub cracul pantalonului se 
formase o umflătură mare. Femurul, fără îndoială. În plus, 
fruntea se crăpase în urma impactului cu piatra de care se 
lovise, iar partea dreaptă a capului îi era plină de sânge. 
Arăta mai rău decât Jake, cu mult mai rău, dar pistolarul nu 
avu nevoie decât de o singură privire ca să-şi dea seama că, 
dacă King avea inima puternică, iar şocul nu-l ucisese deja, 
înseamnă că avea şanse mari să supravieţuiască. Şi, cu ochii 
minţii, îl văzu iar pe Jake cum îl apucă de mijloc, protejându-l 
cu trupul lui fragil. 

— laraşi tu, şopti King. 

— Îţi aduci aminte. 

— Da. Acum. 

Îşi umezi cu greutate buzele. 

— Apă. 

Roland nu avea nimic de băut la el şi, oricum, chiar dacă ai 
fi avut, i-ar fi dat doar câteva picaturi. Lichidele puteau 
provoca voma unei persoane rănite grav, iar voma putea 
duce la sufocare. 

— N-am, îmi pare rau, zise el, 

— Ba nu. Nu-ţi pare, murmură King umezindu-şi iarăşi 
buzele. Jake? 

— Zace mai încolo. ÎI ştii? 

King încerca să zâmbească. 

— Eu l-am inventat. Dar cel care a fost cu tine data trecută? 


Eddie? El unde e? 

— A murit, răspunse Roland. În Devar-toi, 

King se încruntă. 

— Devar...? Habar n-am ce-i asta. 

— Nu. De-aia am fost nevoiţi să venim aici. Unul dintre 
prietenii mei este mort, altul probabil este pe moarte, iar tet- 
ul ni s-a destrămat. Şi toate astea din pricină că un anume om 
trândav şi fricos s-a întrerupt din treaba pe care i-o hărăzise 
ka. 

Nu trecea nicio maşină pe drum. Cu excepţia lătratului 
câinilor, urletelor bumblerului şi ciripitul păsărilor, lumea era 
tăcută. Parcă ai ar fi fost încremeniţi în timp. Poate aşa şi 
suntem, îşi zise Roland. Văzuse destule la viaţa lui ca să-şi 
închipuie că aşa ceva ar fi fost posibil. Orice era posibil. 

— Am pierdut Grinda, spuse King de pe covorul de ace de 
pin de la marginea crângului. 

Lumina începutului de vară iradia de jur-împrejurul lui în 
acel abur verde-auriu. 

Roland îşi trecu braţele pe sub trupul lui King şi îl ajută să 
se ridice în şezut. Scriitorul urlă de durere atunci când capătul 
femurului său drept se mişcă în articulaţia strivită şi 
sfărâmată, dar nu protestă. Roland îi arăta cerul. Nori pufoşi 
şi albi, nori de vreme bună (bandiții din Mejis îi numeau /os 
angeles) pluteau nemişcaţi pe cerul albastru. Toţi, cu excepţia 
celor de deasupra lor. Aceia fugeau de colo până colo ca 
alungaţi de un vânt puternic. 

— Uite! şopti furios Roland în urechea zgâriată şi plină cu 
ţărâna a scriitorului. Drept deasupra ta. De jur-împrejurul tău! 
Oare nu simţi? Oare nu vezi? 

— Ba da, spuse King. Acum văd. 

— Da. A fost mereu aici. N-ai pierdut-o, doar te-ai întors cu 
spatele ca un mişel ce eşti. A trebuit să te salveze prietenul 
meu ca să vezi din nou. 

Roland bâjbâi cu mâna stângă la centură şi scoase de acolo 
un cartuş. La început degetele refuzară să execute trucul 
vechi şi dibaci; tremurau mult prea tare. Pistolarul reuşi să şi 
le calmeze doar atunci când se gândi că, dacă nu făcea mai 


repede ce avea de făcut, creşteau şansele să apară cineva pe 
şosea şi să-i întrerupă, sau să moară Jake în vreme ce el avea 
treabă cu imitaţia asta penibilă de om. 

Ridică ochii şi văzu că femeia ţinea pistolul îndreptat 
asupra şoferului furgonetei. Straşnic. Femeia era straşnică. 
De ce oare Gan nu-i dăduse povestea Turnului uneia ca ea? În 
orice caz, instinctul care-i spusese să o păstreze alături de ei 
fusese unul corect. Încetase până şi tărăboiul făcut de câini şi 
bumbler. Ete lingea ţărâna şi uleiul de pe faţa lui Jake; în 
furgonetă, Pistol şi Glonţ înfulecau carnea de hamburgeri, fără 
ca stăpânul lor să mai încerce să-i împiedice. 

Roland se întoarse spre King, iar cartuşul îşi începu vechiul 
dans printre degete. King intră aproape instantaneu în transă, 
aşa cum li se întâmplă de obicei acelora care au mai fost 
hipnotizaţi. Ochii îi rămaseră deschişi, însă acum păreau că se 
uită prin pistolar, la ceva aflat în spatele lui. 

Inima lui Roland îi striga să se grăbească, dar mintea lui îl 
îndemna la prudenţă. Wu treime să faci treabă de mântuială, 
dacă vrei să dovedeşti că sacrificiul lui Jake nu a fost în van. 

Femeia se uita la el cu ochi mari. La fel şi şoferul, prin 
portiera deschisă a furgonetei. Roland observă că sai 
Tassenbaum se lupta din răsputeri să se ţină trează, dar 
Bryan Smith plecase iute după King pe tărâmul somnului. 
Pistolarul nu se miră prea mult. Dacă individul ar fi avut chiar 
şi cea mai mică bănuială despre tragedia pe care o provocase 
acolo, ar fi profitat de orice ocazie ca să încerce să fugă. Chiar 
dacă nu ar fi ajuns prea departe. 

Roland îşi îndreptă iar atenţia asupra bărbatului despre 
care presupunea că i-ar scrie biografia. începu la fel cum o 
făcuse şi data trecută. În urmă cu doar câteva zile pentru el. 
In urmă cu două decenii pentru scriitor. 

— Stephen King, mă poţi vedea? 

— Pistolarule, te văd foarte bine. 

— Când m-ai văzut ultima dată? 

— Când locuiam în Bridgton. Când tet-ul meu era tânăr. 
Când abia învăţam cum să scriu. 

Urmară câteva clipe de tăcere, apoi scriitorul mai adăugă 


ceva ce, după părerea lui Roland, reprezenta metoda lui 
personală de percepere a timpului, diferită pentru fiecare om: 

— Când încă mai beam. 

— Dormi adânc? 

— Adânc. 

— Mai simţi durere? 

— Nu o mai simt. Îţi mulţumesc. 

Billy-bumblerul scoase un alt urlet jalnic. Roland se uită 
într-acolo, înspăimântat de ce ar fi putut semnifica plânsul 
micuţului. Femeia se apropiase de Jake şi acum îngenunchea 
lângă el. Roland scoase un oftat de uşurare când îl văzu pe 
băiat că o apucă de gât cu braţul, trăgând-o spre el ca să-i 
spună ceva la ureche. Păi, dacă avea putere să facă asta... 

Încetează! Lai văzut cu ochii tăi pieptul strivit sub cămaşă. 
Nu-ţi poți permite să pierzi timpul cu speranțe deşarte. 

lată un paradox incredibil de crud: pentru că îl iubea pe 
Jake, trebuia să-l lase în clipa morţii în seama lui Ete şi a unei 
femei pe care o cunoscuseră cu mai puţin de un ceas în urmă. 

Dar să lăsăm asta. Acum treaba lui era să se ocupe de 
King. lar dacă Jake va intra în poiana de la capătul cărării în 
vreme ce el va fi întors cu spatele... ei bine, facă-se vrerea lui 
ka. 

Roland îşi adună toată voința şi puterea de concentrare. Şi 
le focaliză şi se întoarse din nou către scriitor. 

— Tu eşti Gan? îl întrebă pe neaşteptate, fără să ştie de ce 
o făcuse. 

Nu ştia decât că aceasta era întrebarea corectă. 

— Nu, răspunse pe loc King. 

Sângele care curgea din tăietura de pe frunte îi intrase în 
gură şi îl scuipă, fără măcar să clipească. 

— Pe vremuri am crezut că eu sunt, dar atunci vorbea 
băutura din mine. Şi orgoliul, probabil. Niciun scriitor nu poate 
fi Gan. Niciun pictor, niciun sculptor, niciun creator de muzică. 
Noi suntem kas-ka Gan. Nu ka-Gan, ci kas-ka Gan. Inţelegi?... 
Pricepi ce-ţi zic? 

— Da, răspunse Roland. 

Profeţii lui Gan sau rapsozii lui Gan; cuvintele acestea 


puteau semnifica una ori alta, ori amândouă. Şi acum înţelese 
de ce pusese acea întrebare. 

— lar cântecul pe care îl cânţi tu este Kes'-Ka Gan. Am 
dreptate? 

— O, da! zâmbi King cu gura până la urechi. Cântecul 
Ţestoasei. Este mult prea frumos pentru unul ca mine, care 
nu-i în stare să cânte nici două note împreună! 

— Nu mă interesează, spuse Roland. 

Pistolarul încerca să se concentreze pe cât de mult îi 
permitea mintea lui năucită. 

— Acum eşti rănit. 

— Sunt paralizat? 

— Nu ştiu. Și nici că-mi pasă. Nu ştiu decât că ai să trăieşti, 
iar atunci când vei fi iar în stare să scrii, ai să asculţi Cântecul 
Ţestoasei, Ves'-Ka Gan, aşa cum ai făcut-o şi înainte. 
Indiferent dacă eşti sau nu paralizat. Şi de data aceasta ai să 
cânţi cântecul până la capăt. 

— Bine. 

— Ai să... 

— Şi Urs-Ka Gan, Cântecul Ursului, îl întrerupse King, 
clătinând apoi din cap, deşi era limpede că îl durea cumplit cu 
toată starea hipnotică în care se afla. Urs-A-Ka Gan. 

Strigătul Ursului? Ur/etul Ursului? Roland nu ştia. Şi era 
nevoit să spere că nu avea niciun fel de importanţă, că nu era 
nimic altceva decât un joc de cuvinte la care scriitorii se 
pricep atât de bine. 

O maşină cu rulotă după ea trecu fără să încetinească pe 
lângă scena accidentului; apoi două motociclete mari vâjâiră 
în direcţie opusă. Şi lui Roland îi trecu prin minte un gând 
ciudat de plastic: nu se oprise timpul în loc, ci ei se 
estompaseră. Grinda îi proteja astfel. Grinda, care scăpase de 
atacurile asupra ei şi putea să-i ajute cât de cât acum. 


4 


Mai spune-i o dată. Nu e loc de neînțelegeri. Şi nu trebuie 


să mai dea înapoi, aşa cum a făcut-o data trecută. 

Se aplecă până ajunse aproape de faţa lui King, cu nasul 
lipit de al lui. 

— De data aceasta vei cânta până când se termină 
cântecul. Vei scrie până când se termină povestea. Pricepi ce- 
ţi zic? 

— Şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi, şopti visător 
King. Ce mult îmi doresc să pot scrie asta. 

— Şi eu. 

Da, chiar aşa îşi dorea şi Roland, mai mult decât orice 
altceva. Cu toată durerea, încă nu apăruseră lacrimile; avea 
senzaţia că ochii îi sunt două pietre fierbinţi. Poate va plânge 
mai târziu, când realitatea crudă a celor întâmplate îşi va găsi 
loc în mintea sa. 

— Voi face ce îmi ceri, pistolarule. Indiferent cum va curge 
povestea atunci când ne vom apropia de capătul ei. 

Vocea lui King începuse să slăbească. Roland îşi zise că 
scriitorul va cădea curând în nesimţire. 

— Îmi pare rău de prietenii tăi, şopti King. Îmi pare sincer 
rău. 

— Mulţumesc spuse Roland, încă împotrivindu-se impulsului 
de a-l strânge de gât până la ultima suflare. 

Vru să se ridice, dar chiar atunci King mai spuse ceva ce-l 
făcu să se oprească. 

— l-ai ascultat cu luare-aminte cântecul, aşa cum ţi-am zis? 
Cântecul lui Susannah? 

— D... da. 

Acum King se forță să se ridice într-un cot şi, cu toate că îl 
lăsau puterile, vocea îi era seacă şi autoritară. 

— Are nevoie de tine. Şi tu ai nevoie de ea. Lasă-mă pe 
mine acum. Păstrează-ţi ura pentru cei ce-o merită mai mult. 
Nu eu l-am creat pe ka-ul ăla al tău, aşa cum nu l-am creat 
nici pe Gan şi cum nu am creat nici lumea. Amândoi ştim 
asta. Lasă în urmă toate prostiile. Lasă-ţi în urmă şi durerea şi 
fă exact ce-mi ceri tu mie. 

Şi acum vocea lui King se înălţă într-un strigăt aspru; iar 
mâna lui se întinse, apucându-l pe Roland de încheietură cu o 


forţă uluitoare. 

— Termină-ţi treaba! 

Roland vru să răspundă, dar se pomeni că nu era în stare 
să articuleze nicio vorbă. Işi drese glasul şi încercă iarăşi: 

— Acum vei dormi, sai... vei dormi şi vei uita că am fost 
aici. Îl vei ţine minte doar pe omul care te-a lovit cu maşina. 

Ochii lui King se închiseră. 

— Uit că aţi fost aici. Ţin minte omul care m-a lovit. 

— Te plimbai şi omul ăsta a dat peste tine cu maşina. 

— Mă plimbam... şi a dat peste mine. 

— Nimeni altcineva n-a mai fost aici. Nici eu, nici Jake, nici 
femeia. 

— Nimeni altcineva, fu de acord King. Doar noi doi. La fel 
va zice şi el? 

— Da. Acum vei dormi profund. Mai târziu vei simţi multă 
durere, dar nu acum. 

— Nu mă doare acum. Dorm. 

Şi trupul contorsionat al lui King se lăsă moale pe acele de 
pin. 

— Înainte să adormi, vreau să asculţi ce mai am să-ţi spun, 
zise Roland. 

— Ascult. 

— S-ar putea să vină o femeie la ti... stai puţin. [i se 
întâmplă să visezi că faci dragoste cu bărbaţi? 

— Mă întrebi dacă sunt homosexual? În adâncul inimii 
mele? 

Glasul lui King era stins, dar amuzat la culme. 

— Nu ştiu, ezită Roland. Da, cred că asta te întreb. 

— Răspunsul este nu, zise King. Uneori visez că fac 
dragoste cu femei. Mai puţin însă cu trecerea anilor... şi 
probabil că acum n-am să mai visez deloc. Chisăliţă m-a făcut 
nenorocitul ăla cu maşina lui. 

Nici pe departe cât mi-a făcut mie sufletul, îşi spuse cu 
amărăciune Roland, fără să-şi împărtăşească suferinţa. 

— Dacă visezi că faci dragoste doar cu femei, atunci la tine 
o să vină o femeie. 

— Nu mai spune? se arătă vag interesat scriitorul. 


— Da. Şi va fi o femeie frumoasă. Şi s-ar putea să-ți 
vorbească despre tihna şi plăcerile din poiana de la capătul 
cărării. S-ar putea să-ţi spună că se numeşte Morphia, Fiica 
Somnului; sau Selena, Fiica Lunii. S-ar putea să te ia de mână 
şi să-ţi promită că te va conduce acolo. Trebuie să o refuzi. 

— Trebuie să o refuz. 

— Chiar dacă te simţi ademenit de ochii ei şi de sânii ei. 

— Chiar şi atunci, încuviinţă King. 

— Şi de ce o vei refuza, sai? 

— Pentru că nu s-a sfârşit Cântecul. 

Acum Roland era cu adevărat mulţumit. Doamna 
Tassenbaum stătea în genunchi lângă Jake. Pistolarul nu le 
dădu atenţie, ci se duse drept la omul mototolit în spatele 
volanului de la căruţa cu motor care provocase întreaga 
tragedie. Ochii individului erau mari şi goi, gura moale îi era 
lăsată într-o parte. Un fir de salivă lucioasă îi atârna din 
bărbia ţepoasă. 

— Mă auzi, sai? 

Bărbatul hâţână speriat din cap. Câinii din spatele lui 
amuţiseră. Patru ochi strălucitori se uitau la pistolar dintre 
banchetele furgonetei. 

— Cum te cheamă? 

— Bryan, dacă nu-ți este cu supărare. Bryan Smith. 

Ba uite că-i era cu supărare. Şi pe ăsta şi-ar fi dorit să-l 
strângă de gât. O altă maşină trecu pe şosea, dar acum 
persoana de la volan claxonă de câteva ori. Se părea că orice 
protecţie ar fi avut de ochii celorlalţi, aceasta începuse să se 
destrame. 

— Sai Smith, ai lovit un om cu roaba, sau căruţa ta cu 
motor, sau cum îi zici tu. 

Bryan Smith începu să tremure din cap până în picioare. 

— Niciodată nu mi-am luat nici măcar o amendă de 
parcare, se smiorcăi el şi uite cum l-am călcat pe ăl mai 
faimos om din tot statul! Că începuseră câinii să mi se... 

— Nu minciunile tale mă supără, spuse Roland, ci teama 
care le naşte. Taci din gură. 

Şi Bryan Smith amuţi. Sângele începuse să i se scurgă din 


obraji. 

— Ai fost singur când l-ai lovit, îi zise pistolarul. Nu a mai 
fost nimeni altcineva aici în afară de tine şi de povestitor. 
Pricepi? 

— Am fost singur. Dom'ne, eşti cumva un vizitator? 

— Nu contează ce sunt. Te-ai dus la el şi ai observat că încă 
mai trăieşte. 

— Încă mai trăieşte, foarte bine, bolborosi Smith. N-am vrut 
să fac rău la nimeni, pe cuvânt. 

— A vorbit cu tine. Aşa ţi-ai dat seama că trăieşte. 

— Da! se bucură Smith; dar apoi se încruntă nedumerit: Şi 
ce mi-a zis? 

— Nu-ţi mai aminteşti. Erai tulburat şi speriat. 

— Speriat şi tulburat. Tulburat şi speriat. Da, da, aşa eram. 

— Acum pleacă de aici, cu tot cu maşină şi câini. Pe drum 
ai să te trezeşti încetul cu încetul. Şi când vei ajunge la o 
casă, ori la o prăvălie, ai să opreşti şi să spui că e un om rănit 
pe marginea drumului. Un om care are nevoie de ajutor. 
Repetă cuvânt cu cuvânt ce ţi-am spus. 

— Plec mai departe, începu Bryan, mângâind volanul de 
parcă îşi dorea să pornească imediat. Mă trezesc, încetul cu 
încetul. Când ajung la o casă sau prăvălie, le spun că Stephen 
King e rănit pe marginea şoselei şi că are nevoie de ajutor. 
Ştiu că e în viaţă pentru că a vorbit cu mine. A fost un 
accident. 

Ezită puţin, apoi continuă: 

— Nu am fost eu de vină. El mergea pe mijlocul şoselei... 
Probabil. 

Oare îmi pasă a cui e vina pentru tot dezastrul ăsta? se 
întrebă Roland. Nu. King oricum ar fi continuat să scrie. Şi 
pistolarul aproape spera că el va fi declarat vinovat, pentru că 
într-adevăr vina era numai şi numai a lui: nu trebuia să se afle 
în locul ăsta. 

— Haide, pleacă, îi spuse el lui Bryan Smith. Nu suport să te 
mai văd în faţa ochilor. 

Smith porni furgoneta cu o expresie de uşurare maximă. 
Roland nici nu se uită după el. Se întoarse repede lângă 


doamna Tassenbaum şi se lăsă în genunchi alături de ea. Ete 
stătea lângă capul lui Jake, fără să mai urle, de parcă ar fi 
înţeles că băiatul pe care îl plângea nu mai era în stare să îl 
audă. Se întâmplase lucrul de care se temuse cel mai mult 
pistolarul. In vreme ce el vorbea cu cei doi oameni pe care 
nu-i putea suferi, copilul pe care îl iubea mai mult decât 
iubise el vreodată, mai mult chiar decât o iubise pe Susan 
Delgado!*, plecase de lângă el pentru a doua oară. Jake 
murise. 


5 


— Ţi-a spus ceva, zise Roland. 

Il luase pe Jake în braţe şi începuse să-l legene cu infinită 
blândeţe. 'Rizele zăngăneau în traistă. Deja simţea cum 
trupul băiatului începe să se răcească. 

— Da, răspunse femeia. 

— Ce? 

— Mi-a cerut să vin după tine „după ce-i gata treaba de 
aici”. Astea au fost cuvintele lui. Şi mi-a mai zis: „Spune-i 
tatălui meu că îl iubesc.” 

Roland scoase un sunet din gât - înecat şi nefericit. Îşi 
aducea acum aminte ce se întâmplase în Fedic, după ce 
intraseră pe uşă. Hei/, Tată, îi spusese Jake. Şi atunci, ca şi 
acum, îl luase în braţe. Numai că atunci îi simţise bătăile 
puternice ale inimii. Ar fi dat orice să i le mai poată simţi şi 
acum. 

— Mi-a mai spus şi altele, continuă femeia, dar cred că 
acum nu mai avem vreme şi poate ar fi mai bine să-ți 
povestesc mai târziu. Ce zici? 

Roland îi dădu dreptate pe loc. Povestea pe care o aveau 
de spus Bryan Smith şi Stephen King era una simplă. lar în ea 
nu-şi găseau locul un bărbat slab, istovit de drum şi cu o armă 
mare şi nicio femeie cu părul încărunţit; şi mai ales nu-şi 
găsea locul un băiat mort, cu un sac plin cu farfurii cu 


130 Vezi Vrăjitorul şi Globul de Cristal (n. tr.). 


marginile tăioase pe umăr şi cu un pistol automat la betelia 
pantalonilor. 

Singura întrebare era dacă femeia se va mai întoarce sau 
nu. Nu era prima persoană pe care o convinsese el să facă 
lucruri pe care nu le-ar fi făcut în mod obişnuit, dar ştia foarte 
bine că doamna aceasta putea căpăta o altă perspectivă 
asupra întregii întâmplări odată ce nu se va mai afla în 
preajma lui. Şi nu i-ar fi fost de niciun folos să o pună să-i 
promită asta: Juri să te întorci după mine, sai? Juri pe inima 
încremenită a acestui băiat? Ar fi putut să fie sinceră acum, 
dar apoi să se răzgândească, după ce va fi trecut de prima 
colină. 

Şi totuşi, nu îl luase cu el pe negustorul care le dăduse 
camioneta. Şi nici nu renunţase la ea în favoarea bătrânului 
care tundea iarba din curtea scriitorului. 

— E bine mai târziu, spuse el. Acum, du-te pe drumul tău. 
Şi dacă ţi se va întâmpla să nu-ţi doreşti să te întorci aici, nu 
am să-ţi port pică. 

— Unde ai să te duci de capul tău? îl întrebă ea. De unde ai 
să ştii încotro s-o iei? Asta nu este lumea ta. Am dreptate, nu? 

Roland nu-i răspunse. 

— Dacă atunci când te vei întoarce, ai să mai vezi oameni 
pe aici... apărători ai ordinii, gardieni, corabieri... mai ştiu eu 
ce... să treci mai departe fără să te opreşti. Intoarce-te după o 
jumătate de ceas. Dacă tot n-au plecat, mergi iarăşi mai 
departe. Şi aşa să tot faci până nu mai e picior de om pe aici. 

— Nu crezi că mă vor observa fâţâindu-mă de colo până 
colo pe şosea? 

— Nu ştiu, răspunse el. Tu ce crezi? 

Femeia se gândi puţin, apoi zâmbi. 

— Poliţiştii din partea asta de lume? Probabil că nu. 

Pistolarul dădu din cap, acceptându-i raţionamentul. 

— Abia atunci când ţi se va părea că eşti în siguranţă, poţi 
să te opreşti. Nu ai să mă observi, dar eu am să te văd. Te voi 
aştepta până la lăsarea întunericului. Dacă nu ai să vii până 
atunci, am să plec. 

— Am să vin, dar nu cu porcăria asta de camionetă, îl 


anunţă ea. Ci cu un Mercedes-Benz S600. 

Era ceva mândrie în tonul ei. 

Roland, care, evident, habar nu avea ce era un Mercedes- 
Benz, dădu din cap de parcă toată viaţa se plimbase numai în 
aşa ceva. 

— Du-te, Vorbim mai târziu, când te vei întoarce. 

Dacă te vei întoarce, adăugă el în gând. 

— Cred că mai ai nevoie de ăsta, zise femeia, aşezându-i 
pistolul înapoi în toc. 

— Mulţam, doamnă-sai. 

— Cu multă plăcere. 

Se uită după ea cum se îndrepta către camioneta veche şi 
rablagită (pe care el era de părere că ajunsese să o 
îndrăgească, în ciuda tuturor acelor cuvinte dispreţuitoare) şi 
cum se urcă în cabină, sprijinindu-şi piciorul de roată. Chiar în 
clipa aceea îşi dădu seama ca are nevoie de ceva şi că acel 
ceva s-ar putea să fie în camionetă. 

— Prrr! făcu el, ca la cai. 

Doamna Tassenbaum era deja cu mâna pe cheia din 
contact. Se opri şi se întoarse către el cu un aer întrebător. 
Roland îl aşeză uşor pe Jake pe pământul sub care se va 
odihni în curând (gândul acesta îl făcuse să strige la femeie) 
şi se ridică în picioare. Se strâmbă şi duse mâna la coapsă. 
Din obişnuinţă Pentru că nu simţea nicio durere. 

— Ce e? îl întrebă ea. Dacă nu plec mai repede de aici... 

— Da, ştiu. 

Se uită în spatele camionetei. Pe lângă uneltele aruncate 
alandala, se vedea conturul unui obiect dreptunghiular, 
acoperit cu o prelată albastră, cu marginile îndoite sub lucrul 
acela, pentru a nu fi luată de vânt. Roland o dădu la o parte, 
dezvelind opt sau zece cutii făcute din hârtia aia ţeapănă 
căreia Eddie îi zicea „canton”. Fuseseră îndesate unele în 
altele şi astfel formaseră conturul acela rectangular. Din 
desenele de pe „cantoane”, Roland îşi dădu seama că erau 
cutii pentru sticle de bere. Adevărul este că l-ar fi interesat la 
fel de puţin şi dacă pe „cantoane” ar fi fost desenate calupuri 
de dinamită. 


Pentru că prelata îl interesa pe el. 

O luă şi se îndepărtă câţiva paşi de camionetă. 

— Acum poţi să pleci, îi zise el. 

Femeia puse iar mâna pe cheia din contact, dar nu porni 
încă motorul _ 

— Domnule, îi spuse ea. Imi pare nespus de rău pentru 
pierderea suferită Am vrut neapărat să-ţi spun asta. Imi dau 
seama ce a însemnat băiatul pentru tine. 

Roland Deschain îşi înclină capul, fără să răspundă. 

lrene Tassenbaum îl mai privi lung o clipă, amintindu-şi că 
există momente în viaţă când cuvintele sunt de prisos, apoi 
porni motorul şi trase portiera. Pistolarul o văzu cum iese pe 
şosea (era limpede că deja se obişnuise cu ambreiajul), apoi 
camioneta făcu un viraj strâns la dreapta şi o porni către 
nord, înapoi spre East Stoneham. 

Îmi pare nespus de râu pentru pierderea suferită. 

Şi acum rămăsese singur cu pierderea lui. Singur cu Jake. 
Cercetă din ochi micuțul crâng de la marginea şoselei. Se uită 
la doi dintre cei trei care fuseseră atraşi în locul acesta: un 
bărbat (inconştient) şi un copil (mort). Ochii lui Roland erau 
uscați, fierbinţi, îi pulsau în orbite şi, preţ de câteva secunde, 
fu aproape sigur că-şi pierduse iarăşi capacitatea de a vărsa 
lacrimi. Ideea îl înspăimântă peste măsură. Dacă nu era în 
stare să plângă după ce-l recăpătase pe Jake, doar ca să-l 
piardă din nou, atunci la ce bun totul? Aşa că se simţi enorm 
de uşurat când ochii i se umplură, în sfârşit, de lacrimi. 
Acestea se revărsară pe obrajii lui murdari, domolind o clipă 
flacăra nebună şi albastră a privirii. Plânse în tăcere aproape 
deplină. Nu scoase decât un singur suspin pe care i-l auzi Ete. 
Micuţul îşi ridică botul către culoarul de cer pe care alergau 
norii şi scoase un singur urlet îndurerat înspre ei. Apoi tăcu şi 
el. 


6 


Roland îl duse în braţe pe Jake printre copaci, cu Ete venind 


în urma sa. Nu îl mirau lacrimile bumblerului; îl mai văzuse 
plângând şi înainte. În plus, trecuseră demult zilele când 
credea că demonstrațiile de inteligenţă (şi empatie) ale lui Ete 
nu erau decât simple secvenţe de mimetism. Pe scurtul drum 
prin crângul de conifere, Roland încercă să-şi amintească o 
rugăciune pentru morţi, pe care o rostise Cuthbert în ultima 
lor campanie împreună, încheiată în mod nefericit pe Jericho 
Hill. Pistolarul nu prea credea că Jake ar fi avut nevoie deo 
rugăciune ca să-i uşureze călătoria, însă el avea nevoie de 
ceva să-i ocupe gândurile, pentru că nu şi-o simţea prea tare 
în momentul acesta; dacă va continua în direcţie greşită, cu 
siguranţă că se va frânge. Poate mai târziu se va lăsa pradă 
isteriei, sau chiar irinei!*1 - nebunia care tămăduieşte 
suferinţa. Dar nu acum. Nu va ceda tocmai acum. Nu va 
permite ca moartea băiatului să fi fost în zadar. 

Aburul incandescent de vară, verde-auriu, pe care nu-l poţi 
întâlni decât în păduri (mai cu seamă în pădurile vechi, ca 
aceea prin care se dezlănţuise Shardik) se îngroşă. Trecea 
printre copaci, sub formă de raze prăfuite, iar locul unde se 
opri Roland avea mai mult aer de catedrală decât de luminiş. 
Distanţa de la şosea până aici era cam de două sute de paşi 
pe direcţia vest. Îl lăsă jos pe Jake şi privi în jur. Văzu două 
cutii ruginite de bere şi câteva tuburi goale de cartuşe, 
rămase, probabil, de la nişte vânători. Le culese şi le aruncă 
în pădure, pentru ca locul să fie curat. Apoi se uită la Jake, 
ştergându-şi lacrimile ca să îl poată vedea limpede. Chipul 
băiatului era la fel de curat ca luminişul (se îngrijise Ete de 
asta), dar un ochi încă mai era deschis, conferindu-i un aspect 
de pişicher de netolerat într-un asemenea moment. Roland îi 
închise uşor pleoapa cu vârful degetului. lar când aceasta se 
deschise la loc (ca un stor de geam, îşi zise pistolarul), îşi 
umezi buricul degetului şi o mai închise o dată. De data 
aceasta nu se mai deschise. 

Cămaşa lui Jake era plină de ţărână şi sânge. Roland i-o 
scoase, apoi şi-o scoase şi pe a sa şi îl îmbrăcă cu aceasta, 


131 Cuvânt din Limba Nobilă (n. tr.). 


mişcându-l ca pe o păpuşă din cârpe. Cămaşa îi venea 
băiatului până deasupra genunchilor, dar pistolarul nu încercă 
să i-o vâre în pantaloni, pentru că, mai lungă fiind, reuşea să 
acopere petele de sânge de pe ei. 

Ete îi urmărea gesturile cu lacrimi strălucind în ochii lui 
conturaţi cu auriu. 

Aşa cum se aşteptase, pământul de sub covorul gros din 
ace de pin era moale. Începuse să sape mormântul, când auzi 
zgomot de motor dinspre drum. Mai trecuseră pe şosea şi alte 
căruţe cu motor de când pornise el spre crâng, cu Jake în 
braţe, însă acum recunoscu huruitul strident al acesteia. Se 
întorsese omul cu maşina albastră. Roland nu prea fusese 
convins că o va face. 

— Stai, îi şopti el bumblerului. Păzeşte-ţi stăpânul. 

Nu, nu era bine. 

— Stai aici şi păzeşte-ţi prietenul. 

Nu ar fi fost nimic ieşit din comun dacă Ete ar fi repetat 
comanda (deşi ‘tai era cea mai bună performanţă a lui), pe 
acelaşi ton şoptit. Însă de această dată micuțul nu spuse 
nimic. Roland se uită la el cum se lungeşte pe pământ, lângă 
fruntea lui Jake, înşfăcând din zbor o muscă ce intenţionase 
să aterizeze pe nasul băiatului. Mulţumit, pistolarul dădu din 
cap şi porni înapoi de unde venise. 


7 


Bryan Smith se dăduse jos din căruţa lui cu motor şi se 
aşezase pe zidul din piatră, cu bastonul pus peste genunchi. 
Roland habar nu avea dacă obiectul acela era o fandoseală, 
ori dacă omul chiar avea nevoie de baston ca să se poată 
deplasa. Oricum nu-i păsa. King îşi recăpătase un soi de 
cunoştinţă lacrimogenă şi acum cei doi bărbaţi stăteau de 
vorbă. 

— Te implor, spune-mi că-i doar scrântit, se văicări 
scriitorul pe un ton îngrijorat. 

— Nu poci! După mintea mea, ai piciorul rupt în şase, poate 


chiar şapte locuri. 

Acum, pentru că avusese vreme să se calmeze şi, poate, să 
inventeze o poveste, vocea îi suna nu numai relaxată, ci şi 
aproape veselă. 

— Ce drăguţ din partea ta că încerci să mă îmbărbătezi, 
mormăi King. 

Obrazul pe care i-l vedea Roland era extrem de palid, însă 
aproape nu-i mai curgea deloc sângele din rana de la tâmplă. 

— Ai o ţigară? 

— Nu, răspunse Smith cu aceeaşi voce bizar de veselă. M- 
am lăsat. 

Chiar dacă atingerea lui nu era foarte puternică, pistolarul 
reuşi să-şi dea totuşi seama că individul nu spunea adevărul. 
Smith nu mai avea decât trei ţigări şi nu voia să le împartă cu 
omul ăsta, care probabil că-şi putea permite să cumpere 
atâtea baxuri de ţigări cât să-i umple furgoneta albastră. /n 
plus, îşi zise Smith... 

— In plus, ăia de au avut un accident nu tre' să fumeze, 
spuse Smith pe un ton neprihănit. 

King dădu încet din cap. 

— Oricum mă doare când respir. 

— Crez că ţi-oi fi plesnit şi vreo coastă, două. Mă cheamă 
Bryan Smith. Eu sunt ăl de te-a lovit. Scuze. 

Întinse mâna şi - absolut incredibil - King i-o strânse. 

— N-am mai păţit aşa o tărăşenie, zise Smith. N-am nici 
măcar o amenda de parcare. 

Poate King şi-a dat seama de minciună, poate că nu, dar 
oricum decise să nu comenteze; altceva i se părea mai 
important acum. 

— Domnule Smith... Bryan... a mai fost şi altcineva aici? 

Ascuns după copaci, Roland înţepeni de spaimă. 

Smith lăsă impresia de om căzut pe gânduri. Scoase din 
buzunar un baton Mars şi începu să-l despacheteze. Apoi 
clătină din cap. 

— Doar noi doi. Da' m-am dus mai încolo pe şosea, la 
magazin, şi am sunat şi la Salvare, şi la Poliţie. Mi-au zis că-i o 
patrulă sau ceva prin apropiere. Că ajunge imediat. Stai 


liniştit. 

— M-ai recunoscut. 

— O, da! chicoti Bryan Smith, apoi vorbi cu gura plină de 
ciocolată şi caramel. Te-am recunoscut pe loc. Ţi-am văzut 
toate filmele. Al mai tare a fost ăla cu Saint Bernardu'. Cum 
zici că-l chema? 

— Cujo, spuse King. p 

Roland cunoştea cuvântul acesta. Il folosea uneori Susan 
Delgado când erau singuri. In Mejis, cujo însemna „dragostea 
mea”. 

— Aşa, aşa! Tare film! M-am speriat de m-am căcat pe 
mine! Bine că ăia micu’ a supraviețuit! 

— În carte a murit. 

Şi King închise ochii şi se întinse pe spate, aşteptând. 

Smith mai muşcă o dată din batonul Mars. Zdravăn. 

— Mi-a plăcut şi ăla cu clovnul. Bestial, nene! 

King nu-i răspunse. Şi nici nu deschise ochii. Însă Roland îi 
observă mişcările regulate ale pieptului. Adică totul era în 
regulă. 

Şi atunci o dubă se apropie în viteză de ei, oprind în 
scrâşnet de frâne şi trâmbă de praf chiar în faţa furgonetei lui 
Smith. Căruţa aceasta cu motor, cam de dimensiunile unui 
car mortuar, era portocalie, nu neagră, şi avea pe ea nişte 
lumini care sclipeau intermitent. 

Roland aproape că se aşteptă să vadă un robot coborând 
din ea, însă nu văzu decât un bărbat cu o geantă neagră de 
vraci. Mulţumit că toate se desfăşurau conform planului, 
Roland se întoarse spre locul unde îl lăsase pe Jake, 
deplasându-se cu agilitatea lui firească: nici măcar o singură 
rămurică nu atinse; nici măcar o singură pasăre nu zbură, 
speriată, din calea lui. 


8 


După câte am văzut, după câte taine am descoperit, veţi fi, 
oare, surprinşi când veţi afla că, la ora cinci şi un sfert a 


acelei după-amiezi, doamna Tassenbaum opri camioneta 
veche a lui Chip McAvoy în faţa unei case pe care o 
cunoaştem deja? Probabil că nu, pentru că şi voi ştiţi acum că 
acest ka, despre care tot vorbim, este o roată şi nu ştie nimic 
altceva decât să se învârtească. Ultima dată când am fost noi 
aici era anul 1977, iar cabana şi adăpostul pentru bărci de pe 
malul Lacului Keywadin erau vopsite în alb, cu borduri verzi. 
Soții Tassenbaum cumpăraseră locul în '94 şi îl zugrăviseră în 
întregime într-o nuanţă plăcută de crem (fără nicio bordură; în 
opinia Irenei  Tassenbaum, bordura e pentru oamenii 
nehotărâţi). Pe un stâlp din capătul aleii au pus şi o plăcuţă 
pe care scria VILA APUS DE SOARE; dar, cu toate că Unchiul 
Sam pe această adresă le trimitea corespondenţa, pentru 
localnici casa aceasta de pe malul sudic al Lacului Keywadin 
va fi mereu „cabana lui John Cullum”. 

Opri camioneta lângă Benz-ul ei roşu-închis şi intră în casă, 
repetând în minte cum să-i explice lui David motivele pentru 
care rabla negustorului ajunsese pe mâna ei. Însă sesiză 
imediat vibrația aceea specifică doar locurilor pustii. De-a 
lungul anilor se întorsese într-o mulţime de locuinţe goale - 
apartamente la început, apoi case din ce în ce mai spaţioase, 
odată cu trecerea timpului. Dar nu pentru că (Doamne 
fereşte!) David ar fi fost plecat la cârciumă sau la femei. Nu, 
nici pe departe! El şi prietenii lui se strângeau prin atelierele 
lor improvizate în garaje sau subsoluri, unde beau vin ieftin şi 
bere la reducere de la Beverage Barn şi unde creau Internetul 
împreună cu tot software-ul necesar pentru a-l face uşor de 
folosit. Deşi majoritatea oamenilor nu ar crede aşa ceva, 
adevărul este că profitul acestei afaceri nu fusese decât un 
efect secundar. Altul fiind tăcerea ce învăluia casele unde le 
rămâneau soțiile. Şi, după o vreme, vibrația acelei tăceri 
începea să te afecteze, începea să te scoată din mintii însă nu 
şi astăzi. Astăzi era încântată să fie singură acasă. 


Ai de gând să te culci cu Şeriful Dillon??? dacă ţi-o cere? 

Nici măcar nu trebuia să se gândească. Fireşte că răspunsul 
era da, sigur că da, se va culca cu el dacă i-o va cere: va 
accepta să i-o tragă pe la spate, prin lateral, sau chiar în 
simpla poziţie a misionarului, dacă aşa ar fi fost plăcerea lui. 
Insă, chiar dacă el nu ar fi jelit moartea tânărului său 

(sai? flu?) 

prieten, tot nu şi-ar fi dorit să se culce cu o femeie cu 
atâtea riduri, cu rădăcinile albe, nevopsite, ale părului, cu 
ditamai colacii din jurul taliei, pe care hainele ei de firmă nu 
reuşeau să-i ascundă. Însăşi ideea aceasta era ridicolă. Dar 
da. Dacă i-ar fi cerut-o, s-ar fi culcat cu el. 

Se uită la uşa frigiderului unde, sub unul din numeroşii 
magneţi (pe acesta scria NOI SUNTEM CEI DE LA 
POSITRONICS şi CONSTRUIM VIITORUL CIRCUIT DUPĂ 
CIRCUIT), era prins un bilet. 


Ree - 

M-ai bătut la cap să mă relaxez şi uite că asta fac 
(la naiba!). Adică am plecat la pescuit cu Sonny 
Emerson de pe celălalt mal, ha-ha-ha. Dacă nu mă 
enervează prea tare gângăniile mă întorc pe la 7. 
Dacă prind un biban ştii să-l cureti & găteşti? 

D. 


P.S. 3 maşini de poliție au fost chemate la 
magazin. VIZITATORI??? 
© Dacă auzi ce s-a întâmplat, să-mi zici şi mie. 


lrene îl anunţase că ea se va duce la magazin (după lapte, 
ouă şi alte chestii pe care nu mai apucase să le cumpere), iar 
el dăduse din cap. Bine, dragă. Bine, dragă. Dar bileţelul 
acesta nu conţinea nici măcar o singură nuanţă de îngrijorare, 


132 Seriful Matt Dillon - personaj principal al serialului 
american Gunsmoke difuzat în anii cincizeci atât la radio, cât 
şi la TV (n. tr.). 


nu sugera deloc că şi-ar fi amintit ce-i spusese ea. Asta este, 
la ce să se fi aşteptat? În cazul lui David, informaţiile intrau pe 
urechea A şi ieşeau pe urechea B. Bun venit în Lumea 
Geniilor, doamnelor şi domnilor! 

Întoarse bucăţica de hârtie pe partea cealaltă, luă un pix 
dintr-o cană plină cu asemenea ustensile de scris, şovăi puţin, 
apoi începu să scrie: 


David, 

S-a întâmplat ceva şi trebuie să plec pentru o 
vreme. 2 zile cel puțin, poate 3 sau 4. Te rog să nu-ti 
faci griji în privința mea şi să nu spui nimănui. MAI 
ALES SĂ NU ANUNŢI POLIŢIA. E ca atunci cu pisica 


pierdută. 


Va pricepe, oare? Da, dacă mai ţinea minte cum se 
cunoscuseră. La sediul din Santa Monica al ASPCA+%, printre 
maldăre de cuşti: unde scheaună corciturile, acolo înfloreşte 
iubirea. Atât de tânără era, că atmosfera i se părea desprinsă 
dintr-un roman al lui James Joyce. El venise să aducă un 
maidanez găsit pe o stradă de la periferia oraşului, în 
apropiere de apartamentul pe care îl împărțea cu alţi şase 
amici cu minţi luminate. Ea venise să-şi aleagă o pisicuţă care 
să-i înveselească singurătatea. Pe vremea aceea el nu era 
chel. Pe vremea aceea ei i se păreau ridicole femeile care îşi 
vopseau părul. Timpul este un hoţ şi primul lucru pe care ţi-l 
fură este simţul umorului. 

Ezită, apoi adăugă: 


Te iubesc, 
Ree 


Mai era adevărat? Ei, lasă aşa. Arată tare urât cuvintele 
tăiate cu linii orizontale. Puse biletul la loc pe frigider, sub 


133 ASPCA - Societatea Americană pentru Prevenirea 
Cruzimii faţă de Animale (n. tr.). 


acelaşi magnet. 

Îşi luă cheile de la Mercedes din coşul de lângă uşă, apoi îşi 
aduse aminte de barca legată de docul micuţ din spatele 
magazinului. N-o să păţească nimic. Şi, brusc, îşi aduse 
aminte de altceva, ceva ce-i spusese băiatul: Mu cunoaşte 
bani. 

Intră în cămară, unde ţinea în permanenţă un teanc subţire 
de bancnote de cincizeci (pentru că putea să jure că prin 
pustietăţile astea erau unii care n-auziseră în viața lor de 
Mastercard) şi luă trei dintre ele. Dădu să plece, se opri, ridică 
din umeri, se întoarse şi le luă şi pe celelalte trei. De ce nu? 
Astăzi avea de gând să trăiască periculos. 

Pe drumul către uşa de la intrare se mai opri o dată ca să 
se uite la biletul de pe uşa frigiderului. Şi, fără absolut niciun 
motiv pe care să-l poată înţelege, îndepărtă magnetul cu 
Positronics, înlocuindu-l cu un altul care reprezenta o felie de 
portocală. Apoi ieşi din casă. 

Nu mai conta viitorul. Important era că prezentul îi era 
foarte ocupat. 


9 


Căruţa de salvare plecase, ducându-l pe scriitor la cel mai 
apropiat spital sau infirmerie. Cel puţin, aşa credea Roland. 
Agenţii de ordine veniseră îndată după asta şi discutaseră cu 
Bryan Smith cam o jumătate de ceas. Pistolarul îi putea auzi 
chiar din locul unde se afla, în spatele primului dâmb. 
Întrebările puse de oamenii în uniforme erau clare şi calme; 
răspunsurile lui Smith erau nişte  bălmăjeli aproape 
neinteligibile. Roland nu considera că ar fi avut vreun motiv 
să se oprească din săpat. Dacă uniformele albastre veneau 
până aici şi dădeau de el, atunci va încerca să discute cu 
oamenii aceia. Dacă nu-i permiteau, atunci îi va dezarma şi îi 
va scoate din luptă; zeii erau martori ca omorâse suficient. 
Dar, oricum avea să fie, el tot îşi va îngropa mortul. 

Îşi va îngropa mortul. 


Minunata lumină verde-aurie din mijlocul crângului se făcu 
mai intensă. Ţânţarii îl depistară, dar el nu se opri din lucru ca 
să-i alunge, ci îi lăsă să-i bea sângele pe săturate şi să zboare 
ghiftuiţi de pe el. Când termină de săpat groapa cu mâinile 
goale, auzi zgomot de motoare pornite: torsul lin al celor două 
maşini şi huruitul neregulat al căruţei lui Smith. Din câte 
auzise mai devreme, acolo nu fuseseră decât doi apărători ai 
ordinii, ceea ce însemna (în cazul în care nu mai fusese 
prezentă şi o altă uniformă albastră care nu avusese nimic de 
zis) că îl lăsau pe Smith să plece la volanul furgonetei lui. 
Chestia asta i se păru destul de ciudată lui Roland, dar - la fel 
ca problema cu posibila paralizie a lui King - nici nu-l interesa, 
nici nu-i păsa. Pentru el nu conta decât ce făcea acolo; pentru 
el nu conta decât să aibă grijă de băiatul lui. 

Făcuse trei drumuri să adune pietre, pentru că un mormânt 
săpat cu mâna goală nu are cum să fie altfel decât foarte 
puţin adânc, iar animalele, chiar şi într-o lume atât de 
inofensivă ca aceasta, sunt în permanenţă flămânde. A aşezat 
pietrele într-o moviliţă la capătul mormântului căptușit cu 
pământ atât de încins la culoare de puteai crede că era satin 
negru. Ete stătea tăcut lângă fruntea lui Jake, cu ochii la 
pistolar. Micuţul era deosebit faţă de ceilalţi din specia lui; ba 
chiar, la un moment dat, Roland lansase ipoteza că din cauza 
limbuţiei sale ieşite din comun îl alungaseră pe micuţ fraţii lui, 
într-o manieră deloc delicată. Când îl găsiseră, nu prea 
departe de oraşul River Crossing!*4, billy-bumblerul era jigărit, 
mort de foame şi avea pe o pulpă o muşcătură pe jumătate 
vindecată. Animăluţul ăsta se îndrăgostise de Jake din 
secunda unu. Fusese „limpede ca lumina zilei”, aşa cum ar fi 
zis Cort (sau chiar tatăl lui Roland). Şi cu Jake vorbea 
bumblerul cel mai mult. Pistolarului îi trecu prin minte că s-ar 
putea ca Ete să nu mai vorbească de acum înainte, căci 
prietenul lui adorat murise; şi gândul acesta îi defini într-un 
alt mod pierderea. 

Şi-l aduse aminte pe băiat stând drept în lumina torţelor, în 


134 Vezi Ținuturile pustii (n. tr.). 


faţa întregii suflări din Calla Bryn Sturgis, atât de tânăr şi atât 
de frumos, ca şi cum ar fi fost nemuritor. Sunt Jake Chambers, 
fiu al lui Elmer, din neamul lui Eld, din ka-tet-ul lui Nouăzeci şi 
Nouă, spusese el atunci. Şi, da, iată-l acum în anul Nouăzeci şi 
Nouă, alături de mormântul lui proaspăt săpat şi gata să-l 
primească. _ 

Roland începu din nou să plângă. Işi acoperi faţa cu mâinile 
şi începu să se legene înainte şi înapoi pe genunchi, cu aroma 
acelor de pin în nări, dorindu-şi să fi renunţat la visul său 
înainte ca demonul acela bătrân şi răbdător, pe care îl numim 
ka, să-i fi arătat adevăratul preţ pe care-l avea de plătit. Ar fi 
dat orice ca să poată schimba cele întâmplate, orice ca să 
astupe groapa asta fără nimic în ea. Insă aceasta era lumea 
în care timpul se scurgea doar într-o singură direcţie. 


10 


Când îşi recapătă controlul asupra propriilor emoţii, îl 
înfăşură cu grijă pe Jake în prelata albastră, lăsându-i la 
vedere chipul împăcat şi palid. îl va acoperi pentru totdeauna 
înainte să umple groapa. Dar nu deocamdată. 

— Ete? îl chemă el pe micuţ. Vrei să-ţi iei rămas-bun? 

Ete se uită lung la Roland şi, preţ de o clipă, pistolarul avu 
impresia că nu-l înţelesese. Dar chiar atunci bumblerul îşi 
întinse gâtul şi-i mângâie obrazul lui Jake cu limba pentru o 
ultimă dată, spunând: 

— Pa, Eik. 

Pistolarul îl luă pe băiat în braţe (cât de uşor era băiatul 
acesta, care făcuse tumbe din podul hambarului împreună cu 
Benny Slightman şi care se luptase cu vampirii alături de 
Părintele Callahan, cât de neobişnuit de uşor, de parcă toată 
greutatea îi dispăruse odată cu viaţa) şi îl aşeză în groapă. Un 
grăunte de pământ se rostogoli pe obrazul lui Jake, iar Roland 
îl îndepărtă de acolo. Apoi închise ochii şi căzu pe gânduri. 
Într-un final, începu să vorbească, făcând pauze lungi, 
şovăielnice. Ştia că va fi stângace traducerea în limba acestei 


lumi, dar făcu tot posibilul. Dacă spiritul lui Jake mai zăbovea 
prin apropiere, atunci aceasta era limba pe care el ar fi 
înţeles-o. 

— Timpul zboară, clopotele bat, viaţa trece, aşa că ascultă- 
mi ruga. 

Naşterea e un fleac, moartea un început, aşa că ascultă-mi 
ruga. 

Moartea e mută, aşa că ascultă-mi vorbele. 

Şoaptele lui grave plutiră spre aburul verde-auriu. Roland 
făcu o pauză, apoi continuă, cu mai puţine ezitări. 

— Acesta este Jake. El l-a slujit pe ka şi şi-a slujit ka-tet-ul. 
Adevărat este. 

Fie ca privirea iertătoare a lui S'mana să-i vindece inima. 
Pentru asta mă rog. 

Fie ca braţele lui Gan să-l ridice din bezna acestui pământ. 
Pentru asta mă rog. 

Inconjoară-l, Gan, cu lumină. 

Chloe135, dă-i tu putere. 

Dacă în poiană îi va fi sete, daţi-i să bea. 

Dacă în poiană îi va fi foame, daţi-i să mănânce. 

Fie ca viaţa lui pe acest pământ, precum şi durerea morţii 
lui să nu fie decât un vis pentru sufletul lui treaz; şi fie ca 
splendorile să-i bucure privirea; ajutaţi-l să-şi regăsească 
prietenii pierduţi şi fie ca toţi cei ale căror nume el le strigă să 
strige numele lui. 

Acesta este Jake, cel care a trăit cum se cuvine, care şi-a 
iubit semenii şi care a murit aşa cum a fost vrerea lui ka. 

Fiecare om este dator cu o moarte. Acesta este Jake. Fie ca 
el să se odihnească în pace. 

Rămase în genunchi, dându-şi seama că, până în clipa 
aceea, nu cunoscuse cu adevărat nici forţa tristeţii şi nici 
durerea regretului. 

Nu pot să renunt la el. 

Şi iarăşi paradoxul acela nemilos: dacă nu renunţa, 
sacrificiul lui Jake ar fi fost în zadar. 


135 Chloe şi S'mana - zeități din Lumea de Mijloc (n. tr.). 


Roland deschise ochii şi şopti: 

— Rămâi cu bine, Jake. Te iubesc, scumpul meu. 

Apoi acoperi chipul băiatului cu prelata albastră, 
protejându-l de ploaia de ţărână ce avea să cadă peste el. 


11 


După ce acoperi groapa şi puse pietrele peste ea, Roland 
se întoarse la şosea şi privi la povestea spusă de urmele de 
roţi, doar pentru că nu avea ce sa facă altceva. Când termină 
treaba aceasta fără noimă, se aşeză pe un buştean căzut. ÎI 
lăsase pe Ete lângă mormânt şi avea sentimentul că micuțul 
ar putea rămâne de tot acolo. Îl va striga atunci când va 
apărea doamna Tassenbaum, dar ştia că s-ar putea ca Ete să 
nu vină la el, că se hotărâse să-şi urmeze prietenul în poiana 
de la capătul cărării. Va sta de pază lângă mormântul lui Jake 
pană ce va sfârşi în ghearele foamei ori ale vreunui animal de 
pradă. Gândul acesta îi intensifică tristeţea, însă va trebui să 
respecte hotărârea lui Ete. 

După zece minute bumblerul ieşi singur din pădurice şi se 
aşeză lângă piciorul stâng al lui Roland. 

— Bravo, băiat bun ce eşti, spuse pistolarul, mângâindu-l 
pe cap. 

Ete hotărâse să trăiască. lar ăsta era un lucru bun. 

După alte zece minute, o maşină de culoare roşu-închis se 
apropie silențios de locul unde King fusese accidentat şi Jake 
fusese omorât. Opri. Roland deschise uşa din dreapta 
şoferului şi se urcă, continuând să se strâmbe din cauza unei 
dureri pe care nu o mai simţea. Fără să i se spună, Ete sări la 
picioarele lui, se făcu ghem, îşi sprijini botul de picior şi păru 
că adoarme. 

— Te-ai îngrijit de băiatul tău? întrebă doamna 
Tassenbaum, punând maşina în mişcare. 

— Da, mulţam-sai. 

— Nu cred că ar fi bine să pun o placă comemorativă acolo, 
spuse ea, dar aş putea planta ceva pe mormânt mai încolo, 


după ce ne terminăm treaba. Ce crezi că i-ar plăcea? 

Roland îşi ridică ochii la ea şi, pentru prima oară de la 
moartea lui Jake, schiţă un surâs. 

— Un trandafir, spuse el. 


12 


Merseră în tăcere vreo douăzeci de minute. Femeia opri în 
faţa unui magazin mic aflat chiar la intrarea în Bridgton şi îşi 
alimentă maşina cu benzină: MOBIL, marcă pe care Roland o 
mai întâlnise în peregrinările sale. Când ea intră să plătească, 
pistolarul ridică ochii la /os angeles. Norii alergau neîngrădiţi 
şi drept pe cer. Calea Grinzii devenise deja mai puternică. 
Dacă nu cumva era doar o festă a imaginaţiei sale. Probabil 
că nu avea nicio importanţă. Chiar dacă Grinda nu era mai 
trainică acum, se va face curând. Pentru că ei reuşiseră să o 
salveze. Şi, straniu, gândul acesta nu-i aduse nicio satisfacţie. 

Doamna Tassenbaum ieşi din prăvălie cu un tricou în mână, 
pe care era imaginea unei căruţe, a unei căruţe adevărate, în 
jurul căreia erau imprimate nişte cuvinte. Reuşi să descifreze 
VATRĂ, însă doar atât. O întrebă ce scrie acolo. 

— ÎNTOARCEREA LA VATRĂ. ZILELE BRIDGTONULUI, 27-30 
IULIE 1999, îi spuse ea. Nu contează ce scrie, atâta vreme cât 
îţi acoperă pieptul. Mai devreme sau mai târziu va trebui să 
oprim, iar prin părţile astea circulă o vorbă: „N-ai cămaşă, n- 
ai pantofi, nu te servim”. E drept că şi cizmele tale sunt de 
toată jalea, dar bănuiesc că nu contează. Insă, la bustul gol? 
Pentru nimic în lume! Mai încolo am să-ţi cumpăr o cămaşă 
mai bună, una cu guler; şi nişte pantaloni. Jeanşii ăştia de pe 
tine sunt atât de murdari că îmi închipui că pot sta singuri în 
picioare. 

Se opri, aparent angrenată într-o polemică scurtă (dar 
violentă) cu sine însăşi, apoi spuse brusc: 

— Mi se pare că ai cam la două miliarde de cicatrice pe 
tine. Şi asta doar pe ce se vede. 

Roland nu-i răspunse, ci se mulţumi să o întrebe: 


— Ai bani? 

— Am luat trei sute de dolari de acasă, pe lângă cei treizeci 
sau patruzeci pe care îi aveam la mine. Şi mai am şi cardurile 
bancare, dar regretatul tău prieten mi-a spus să folosesc 
numerar. Dacă se poate, chiar până ne despărţim şi tu pleci 
pe drumul tău. Mi-a zis că s-ar putea să fie unii care să te 
caute. Le spunea „căutători”. 

Roland dădu din cap. Da, era foarte posibil că fie căutători 
prin zonă. Şi, după ce el şi ka-tet-ul lui dejucaseră planurile 
stăpânului lor, probabil că erau de două ori mai furioşi şi mai 
nerăbdători să-i vadă capul înfipt într-o ţeapă. La fel şi capul 
doamnei Tassenbaum, dacă aflau cumva despre ea. 

— Ce ţi-a mai spus Jake? o întrebă el. 

— Că trebuie să te duc la New York City, dacă vrei să 
mergi. Zicea că acolo e o uşă care te duce într-un loc ce se 
numeşte Fei... Feidig. 

— Altceva? 

— Da. A spus că s-ar putea să doreşti să mergi şi altundeva 
înainte de uşa aia. 

li aruncă o privire sfioasă. 

— Aşa este? 

Roland se gândi puţin, apoi încuviinţă: da, aşa era. 

— Şi a mai vorbit şi cu câinele. Parcă îi dădea... nişte 
ordine? Nişte instrucţiuni? 

Se uită nesigură la el. 

— Este posibil? 

Lui Roland i se părea foarte posibil. Jake nu putuse decât 
să-i adreseze nişte rugăminţi femeii. Dar, în ceea ce-l privea 
pe Ete... ei bine, aşa se explica de ce bumblerul nu rămăsese 
lângă mormânt, oricât de mult şi-ar fi dorit asta. 

Se aşternu tăcerea în maşină. Drumul pe care mergeau 
intră într-unul mult mai aglomerat, plin cu maşini şi camioane 
care alergau pe mai multe benzi. Femeia opri la o cabină, 
unde dădu nişte bani ca să poată merge mai departe. 
Incasatorul era un robot, cu un coş în loc de braţ. Roland îşi 
spuse că ar fi bine să doarmă puţin, însă când închise ochii 
văzu chipul lui Jake. Apoi pe cel al lui Eddie, cu bandajul inutil 


pe frunte. Dacă aşa pățesc doar când închid ochii, mă întreb 
cum îmi vor fi visele. 

Deschise ochii şi văzu cum femeia intra pe o rampă 
acoperită cu asfalt neted, integrându-se apoi fără ezitare în 
traficul intens de pe autostradă. Se sprijini de geam şi se uită 
la cer. Da, aşa era: norii, /os angeles, călătoreau şi ei în 
aceeaşi direcţie. Incă se mai aflau pe Calea Grinzii. 


13 


— Domnule? Roland? 

Işi imagină că bărbatul de lângă ea aţipise cu ochii deschişi. 
Acum el se întoarse în scaun, cu mâinile strânse pe genunchi, 
cea bună acoperind-o pe cea mutilată. Femeia îşi spuse că nu 
mai văzuse niciodată pe cineva mai nelalocul lui într-un 
Mercedes-Benz. Sau în orice alt automobil. Şi îşi mai spuse că 
nu văzuse niciodată pe cineva care să i se pară atât de 
istovit. 

Și totuşi nu e la capătul puterilor. Nici pe departe, deşi 
poate el nu-şi dă seama. 

— Animalul acela... Ete? 

— Da, Ete îl cheamă. 

La auzul numelui său, micuțul ridică ochii, însă nu şi-l 
repetă aşa cum ar fi făcut-o doar cu câteva ore în urmă. 

— E câine? Adică, ce rasă e, dacă-i câine? 

— Nu, nu-i câine. 

Irene Tassenbaum deschise gura. Şi o închise la loc. Îi era 
greu să tacă, pentru că nu-i stătea în fire să-şi ţină gura 
atunci când avea pe cineva alături. Unde mai pui că acel 
cineva era un bărbat care i se părea deosebit de atrăgător, cu 
toată durerea şi oboseala lui (ba poate, în bună parte, chiar 
datorită durerii şi oboselii care i se citeau pe chip). Un băiat 
aflat în pragul morţii îi ceruse să îl ducă pe bărbatul acesta la 
New York City şi acolo să aibă griji ca el să ajungă în toate 
locurile unde voia să meargă. li spusese că prietenul lui 
cunoştea încă mai puţine lucruri despre New York decât 


despre bani, iar ea credea că acesta era adevărul. Îşi dorea 
să-l întrebe mai multe, dar dacă el îi răspundea? Înţelegea că, 
cu cât va şti mai puţin, cu atât va avea mai multe şanse mai 
târziu, după plecarea lui, să se reintegreze în viaţa pe care o 
dusese pană la ora patru a acelei după-amiezi. Să reintre în 
fosta ei viaţă aşa cum intri pe autostradă de pe un drum 
lăturalnic. Aşa ar fi cel mai bine. 

Dădu drumul la radio şi găsi un post care transmitea 
„Amazing Grace”. Când se uită iar ia tovarăşul ei de drum, 
văzu că privea la cerul înserării. Şi plângea. 

Din întâmplare, se uită în jos şi văzu ceva şi mai uluitor. 
Ceva ce o emoţiona cum nimic nu o mai emoţionase de 
cincisprezece ani, de când pierduse singura ei sarcină. 

Animalul acela care nu era câine... Ete... plângea şi el. 


14 


leşi de pe Autostrada 95 chiar la intrarea în statul 
Massachusetts şi luă două camere alăturate într-un motel 
dărăpănat purtând numele Hanul Briza Mării. Nu se gândise 
să-şi ia de acasă ochelarii pentru condus, cei cărora ea le 
zicea „ochelarii mei cu lentile pentru cururi de gândăcei” 
(adică: „atunci când îi port văd până şi gaura curului de 
gândăcei”) şi, oricum, nu-i plăcea să conducă noaptea. Cu sau 
fără ochelarii pentru cururi de gândăcei, condusul pe timp de 
noapte îi punea nervii pe bigudiuri, iar asta îi putea provoca o 
migrenă cumplită. Şi, dacă ar fi durut-o capul, nu ar mai fi fost 
de niciun folos. Unde mai pui că pastilele ei de Imitrex 
rămăseseră bine mersi în dulăpiorul cu medicamente din East 
Stoneham. 

— Plus că, îi explică ea lui Roland, dacă această Corporaţie 
Tet pe care o cauţi are sediul într-o clădire de birouri, nu o să 
putem intra acolo decât luni. 

Probabil că nu era tocmai adevărat: acesta era un bărbat 
care putea intra oriunde şi oricând voia. Nu aveai cum să-l 
împiedici. Şi trăsătura aceasta a lui era sexy pentru un anume 


tip de femei. 

Dar el nu obiectă atunci când ea opri în faţa motelului. Însă 
nu, nu va merge la restaurant. Aşa că doamna Tassenbaum 
reuşi să găsească un fast-food KFC cât de cât decent în 
apropiere, de unde cumpără ceva de mâncare. Luară cina 
aceea târzie în camera lui Roland. Fără să i se ceară, lrene 
pregăti o farfurie pentru Ete. Micuţul mâncă doar o singură 
bucată de pui, ţinând-o frumos între lăbuţe, apoi intră în baie 
şi se culcă pe covoraşul din faţa căzii. 

— De ce i se spune Briza Mării locului ăstuia? o întrebă 
Roland. 

Spre deosebire de Ete, el mâncă din toate felurile, dar fără 
să dea vreun semn de plăcere. De parcă aceasta era obligaţia 
lui şi trebuia să o ducă la bun sfârşit. 

— Nu se simte mirosul oceanului. 

— Poate că s-ar simţi dacă ar veni un uragan din direcţia 
bună, spuse ea. Asta este o licenţă poetică, Roland. Noi aşa îi 
spunem. 

Pistolarul dădu din cap, arătând că înţelesese (fapt la care 
ea nu se aşteptase câtuşi de puţin). 

— Adică minciuni frumoase, zise el. 

— Da, cam aşa. 

lrene deschise televizorul, imaginându-şi că-l va distra, însă 
reacţia lui o şoca peste măsură (deşi încercă să se convingă 
că nu era vorba decât de o reacţie amuzată din partea ei). 
Când el îi zise că nu vedea nimic, nu îşi dădu seama cum să-i 
interpreteze vorbele. In primul moment îşi spuse că era vorba 
doar despre o critică indirectă şi săper-intelectuală adusă 
televiziunii. Apoi se gândi că poate se referea (la fel de 
indirect) la durerea, la doliul lui. Abia atunci când Roland îi 
spuse că auzea voci, da, sigur că da, dar că nu vedea decât 
nişte linii care-i făceau ochii să lăcrimeze, înţelese ea 
adevărul: bărbatul acesta nu putea să vadă imaginile de pe 
ecran. Nici reluarea episodului din Roseanne, nici reclama la 
aparatul Ab-Flex pentru întărirea muşchilor abdominali, nici 
limbutul de la pupitrul ştirilor locale. Lăsă televizorul până la 
terminarea reportajului despre Stephen King (dus cu un 


elicopter al LifeFlight la spitalul din Lewiston, unde se pare că 
piciorul îi fusese salvat în urma operaţiei care avusese loc la 
începutul serii - pentru moment starea îi era stabilă, îl 
aşteptau şi alte operaţii, drumul spre însănătoşire avea să fie 
lung şi nesigur), apoi îl închise. 

Strânse resturile mesei, mirându-se pentru a mia oară cât 
de multe rămâneau după o masă de la KFC, îi spuse „noapte 
bună” lui Roland pe un ton şovăielnic (el îi răspunse pe un ton 
neatent, de tipul „nu sunt cu minţile aici”, care o întristă şi o 
supără) şi se duse în camera ei. Acolo, se uită cam o jumătate 
de oră la un film vechi în care Yul Brynner juca rolul unui 
cowboy-robot136 care o luase razna, apoi se duse la baie să se 
spele pe dinţi. Atunci îşi dădu seama că - fireşte, păpuşică 
drăguţică - uitase să-şi ia periuţa. Se spălă cu degetul cât 
putu de bine, apoi se culcă în chiloţi şi sutien (îşi uitase şi 
cămaşa de noapte). Rămase aşa o oră până când realiză că în 
tot timpul acela stătuse cu urechea ciulită la eventualele 
sunete venite dinapoia peretelui subţire ca hârtia, mai ales la 
un anume sunet: cel al armei sale. Detunătura i-ar fi dat de 
înţeles că bărbatul acela ciudat pusese capăt suferințelor lui 
prin metoda cea mai directă. 

Când simţi că nu mai poate suporta tăcerea deplină din 
cealaltă cameră, se ridică din pat, se îmbrăcă la loc şi ieşi să 
privească stelele. Roland era afară, aşezat pe marginea 
trotuarului. Singur: animalul care nu era câine nu-l însoţise. 
Dori să-l întrebe cum de ieşise din cameră fără ca ea să-l 
audă (pereţii erau atât de subţiri, iar ea fusese atât de 
atentă), dar renunţă. În schimb, îl întrebă ce caută afară şi se 
trezi complet luată prin surprindere atât de răspunsul lui, cât 
şi de francheţea cumplită a chipului ridicat spre ea. Tot se mai 
aştepta să mai sesizeze măcar o pojghiţă de civilitate în 
comportamentul lui, măcar un hatâr făcut uzanțelor sociale. 
Dar nici vorbă de aşa ceva. Sinceritatea lui era 
înspăimântătoare. 

— Mi-e teamă să dorm, îi spuse el. Mi-e teamă că îmi voi 


135 Westworid (1973) (n. tr.). 


vedea prietenii morţi în somn, iar asta îmi va aduce şi mie 
moartea. 

Îl privi fără să şovăie în amestecul straniu de lumini: cea 
venită din camera ei şi strălucirea oribilă, fără suflet, de 
Halloween, din parcarea motelului. Bătăile puternice ale inimii 
îi zguduiau pieptul, dar vocea îi sună relativ calmă atunci 
când spuse: 

— Crezi că te ajută dacă mă culc lângă tine? 

El se gândi puţin, apoi dădu din cap. 

— Cred că da. 

ÎI luă de mână şi intrară împreună în camera lui. Bărbatul îşi 
scoase hainele fără niciun gest de stânjeneală, iar ea se uită, 
stupefiată şi înfricoşată, la cicatricele care-i crestau tot 
trunchiul: pliul roşu ale unei tăieturi de cuţit pe un biceps, 
semnul alb al unei arsuri pe celălalt, urmele albe şi 
încrucişate ale unor lovituri de bici între şi pe omoplaţi, trei 
adâncituri care nu puteau fi decât răni vechi de glonţ. Şi, 
bineînţeles, degetele lipsă de la mâna dreaptă. Voia să afle 
cum şi le pierduse, dar ştia că nu va îndrăzni niciodată să-l 
întrebe. 

Se dezbrăcă şi ea, ezită puţin, apoi îşi scoase şi sutienul. 
Sânii îi atârnau, iar pe unul dintre ei avea şi ea o cicatrice 
adâncă. De la extirparea unei tumori, nu de la vreun glonţ. Şi 
ce? Nici măcar în tinereţe nu arătase ca un manechin. Dar, pe 
de altă parte, nici măcar în tinereţe ea nu se considerase a fi 
doar două ţâţe şi un cur ataşate la un sistem de menţinere a 
vieţii. Şi nici nu lăsase pe altcineva, inclusiv pe soţul ei, să 
facă greşeala aceasta. 

Insă îşi lăsă chiloţii pe ea. Poate că şi i-ar fi scos dacă ar fi 
avut grijă să se tundă în zona de jos. Dacă ar fi ştiut, atunci 
când se trezise de dimineaţă, că se va culca cu un bărbat 
necunoscut, într-o cameră ieftină de motel, în vreme ce un 
animal ciudat picoteşte pe covoraşul din faţa căzii de baie. 
Da, dacă ar fi ştiut asta, nu numai că s-ar fi tuns acolo jos, ci 
şi-ar fi luat cu ea periuţa de dinţi şi un tub cu pastă Crest. 

Când îşi puse braţele în jurul ei, Irene se crispă şi simţi că i 
se taie respiraţia. Apoi se relaxa. Foarte încet, însă. Pelvisul 


lui era lipit de fundul ei şi îi simţi dimensiunile considerabile 
ale bărbăţiei, dar se pare că el nu se gândea decât la odihnă, 
deoarece penisul îi era flasc. 

li cuprinse sânul stâng şi îşi trecu degetul mare peste 
cicatricea pe care i-o lăsase operaţia. 

— Ce-i asta? o întrebă el. 

— După părerea doctorului meu, spuse ea, cu o voce care 
numai calmă nu mai era acum, acolo ar fi fost un cancer 
peste vreo cinci ani. Aşa că a tăiat şi a scos ce era înăuntru 
înainte să... nu ştiu cum să spun. Metastazele apar mai târziu, 
dacă se întâmplă să apară. 

— Înainte să înflorească? zise el. 

— Da. Aşa. Exact. 

Sfârcul i se făcuse ca de piatră. Cu siguranţă că îl simţea şi 
el. Of, ce aiurea era totul. 

— De ce îţi bate inima atât de tare? o întrebă el. Ţi-e teamă 
de mine? 

— Mi-e... da. 

— Să nu-ți fie, şopti el. Am terminat cu omorâtul. 

Urmă o lungă pauză în întunericul adânc. Nu se auzea 
decât zumzetul îndepărtat al maşinilor pe autostradă. 

— Deocamdată, adăugă el. 

— Aha, suspină ea uşor. Asta e bine. 

Mâna lui pe sânul ei. Răsuflarea lui pe gâtul ei. După o 
eternitate (o oră? cinci minute doar?), respiraţia lui deveni 
mai profundă şi ea înţelese ca adormise. Se simţi atunci şi 
mulţumită, dar şi dezamăgită. Câteva minute mai târziu aţipi 
şi ea şi dormi mai bine decât o făcuse vreme îndelungată. 
Dacă prietenii lui cei morţi îi apărură în vise, nu o deranjă 
câtuşi de puţin. Când se trezi, văzu că era opt dimineaţa, iar 
el stătea complet gol lângă fereastră, privind afară printr-o 
despicătură în draperii. 

— Ai reuşit să dormi? îl întrebă ea, 

— Puțin. Plecăm acum? 


15 


Ar fi putut ajunge în Manhattan pana la ora trei după- 
amiază şi, fiind duminică, ar fi putut să circule cu maşina prin 
oraş mult mai uşor decât luni dimineaţa, în timpul orei de 
vârf; însă camerele de hotel erau scumpe în New York şi chiar 
dacă ar fi luat una singură pentru amândoi, tot ar fi fost 
nevoită să apeleze la unul din cardurile ei bancare. Aşa că au 
rămas la Motelul 6 din Harwich, Connecticut. A plătit doar o 
cameră, iar în noaptea aceea bărbatul a făcut dragoste cu ea. 
lar ea a simţit că a făcut-o nu pentru că şi-o dorea neapărat, 
ci pentru că înţelesese că asta îşi dorea ea. Poate chiar că de 
asta avea ea nevoie. 

A fost ceva extraordinar, cu toate că nu ar fi fost în stare să 
explice cum anume. Cu toate acele cicatrice sub palmele ei, 
unele aspre, altele mai netede, avusese în permanenţă 
sentimentul că făcea dragoste cu un vis. Şi în timpul nopţii 
chiar a visat. lar în visul ei era un câmp plin cu trandafiri roşii 
şi un Turn imens din piatră neagră în capătul lui. Pe la 
jumătatea distanţei spre vârf se vedeau sclipiri de lămpi 
roşii... numai că avea impresia că acelea nu erau deloc lămpi, 
ci ochi. 

Ochi îngrozitori. 

Şi auzi o mulţime de voci, voci care cântau, mii de voci; şi 
înţelese că unele dintre ele erau vocile prietenilor ei pierduţi. 
Se trezi cu obrajii uzi de lacrimi şi cu un sentiment cumplit de 
pierdere, cu toate că el încă mai era alături de ea. După ziua 
de astăzi nu îl va mai vedea niciodată. Şi era mai bine aşa. 
Totuşi, ar fi dat orice să-l simtă cum mai face o dată dragoste 
cu ea, cu toate că înţelegea că nu era ea cea cu care făcea el 
dragoste. Chiar şi în momentele când era adânc înlăuntrul ei, 
gândurile lui erau plecate departe, cu vocile acelea. 

Cu vocile acelea pierdute. 


III 
DIN NOU ÎN NEW YORK 5 
(ROLAND SE LEGITIMEAZA) 


1 


În dimineața zilei de luni, 21 iunie, a anului 1999, soarele 
strălucea deasupra New Yorkului ca şi cum Jake Chambers nu 
ar fi fost mort într-una dintre lumi, iar Eddie Dean într-o alta; 
ca şi cum Stephen King nu ar fi zăcut în secţia de Terapie 
Intensivă a unui spital din Lewiston, zbătându-se între viaţă şi 
moarte; ca şi cum Susannah Dean nu ar fi fost singură cu 
durerea ei la bordul unui tren care se zgâlţâia pe şine vechi şi 
nesigure prin pustiurile întunecate ale Bubuitului de Tunet, 
îndreptându-se către un oraş-fantomă numit Fedic. Fuseseră 
unii care hotărâseră să o însoţească până acolo, dar ea le 
ceruse să o lase în pace şi să nu încerce să lege vreo 
conversaţie cu ea, iar ei îi respectaseră dorinţa. Ştia că s-ar fi 
simţit mai bine dacă ar fi putut să plângă, dar încă nu fusese 
în stare de asta. Doar câteva lacrimi stinghere îi udaseră 
obrajii - atâta tot. În plus, mai avea şi senzaţia îngrozitoare că 
lucrurile erau mult mai grave decât îşi imagina ea. 

Haida de, aia nu-i nicio „senzație“, croncăni plină de dispreţ 
Detta din adâncurile unde îşi avea sălaşul, pe când Susannah 
se uita la pustiul stâncos şi întunecat pe care îl străbătea şi la 
puţinele ruine ale oraşelor şi cătunelor abandonate atunci 
când lumea mersese mai departe. Tu ai o intuiţie diviiiină, 
fată! Singura întrebare la care nu poci să dai răspuns e dacă 
ăla lungu’ şi urâtu”, au puiuțu' ăla frumuşelu' s-a dus în vizită 
la omu’ tău în poiana de la capătu' cărării. 

— Te rog, nu, murmură ea. Te implor, Doamne, fă să nu fi 
păţit niciunul nimic. N-aş mai putea suporta încă o pierdere. 


Însă Dumnezeu rămase surd la ruga ei, Jake rămase mort, 
Turnul Întunecat rămase neclintit la capătul Câmpurilor Roşii 
ale Nimănui, aruncându-şi umbra peste un milion de trandafiri 
însângeraţi, iar în New York soarele fierbinte al verii îi lumina 
pe drepţi şi pe nedrepţi deopotrivă. 

Puteţi să strigaţi aleluia? 

Mulţam-sai. 

Acum să vă aud cum răcniţi din toate puterile „amin” în 
faţa Bombei lui Dumnezeu. 


2 


Doamna Tassenbaum îşi lăsă maşina în Parcarea Sir 
Speedy de pe Strada 63 (semnul de pe trotuar reprezenta un 
cavaler în armură aflat la volanul unui Cadillac, cu lancea 
ieşită ţanţoşă pe geamul maşinii), unde ea şi David închiriau 
anual două locuri. Aveau şi un apartament în apropiere, iar 
lrene îl întrebă pe Roland dacă voia să urce să se spele... cu 
toate că, se văzu ea nevoită să recunoască pentru sine, 
bărbatul nu arăta deloc rău. li cumpărase o pereche nouă de 
jeanşi şi o cămaşă albă cu nasturi, ale cărei mâneci el şi le 
suflecase până la coate. Îi mai luase şi un pieptăn şi un tub cu 
spumă de păr atât de puternică încât puteai crede că 
structura ei moleculară era aceea a unui Super-Glue. Îi 
pieptănase pe spate părul înspicat şi neascultător, dând la 
iveală frumuseţea şi trăsăturile ascuţite ale unui hibrid 
interesant: amestec de quaker!” şi indian cherokee. Cel 
puţin, aşa şi-l imagina ea. Îşi pusese din nou pe umăr traista 
cu Orize în care ascunsese şi pistolul împreună cu cartuşiera. 
Ca să le ferească de ochii eventualilor curioşi le înfăşurase în 
tricoul cu „Întoarcerea la vatră”. 

Roland clătină din cap: 

— iți mulţumesc, dar aş vrea să termin mai repede ce am 
de făcut ca să mă întorc acolo unde este locul meu. 


137 Membru al unei secte protestante şi austere din sec. al 
XVII-lea, răspândită în Anglia şi SUA (n. tr.). 


Se uită trist la puhoaiele de oameni de pe trotuare şi 
adăugă: 

— Dacă există vreun loc pe care să-l numesc „al meu”. 

— Ai putea să rămâi vreo două zile în apartament şi să te 
odihneşti, îi spuse ea. Aş sta şi eu cu tine. 

Și ne-am trage-o de ti-ar ieşi creierii prin urechi, completă 
ea în gând şi nu-şi putu ascunde zâmbetul. 

— Adică, ştiu că nu ai să vrei, dar îmi doresc să ştii că 
oferta e valabilă. 

Pistolarul dădu din cap. Ştia. 

— Mulţam, dar există o femeie care mă aşteaptă să mă 
întorc la ea cât pot de repede. 

Dar chiar şi în propriile-i urechi vorbele acestea sunau a 
minciună. Cu toate câte se întâmplaseră, o parte din mintea 
lui bănuia că Susannah Dean avea tot atâta nevoie în viaţa ei 
de Roland de Gilead, pe câtă nevoie are un bah-bo15% de 
şoricioaică în biberon. Dar Irene Tassenbaum îi acceptă 
explicaţia. În fond, o parte din ea era nerăbdătoare să se 
întoarcă la soţul ei. Îl sunase cu o seară în urmă (de la un 
telefon public situat la un kilometru şi jumătate distanţă de 
motel, din considerente de siguranţă) şi avea impresia că 
reuşise să recapete atenţia lui David Seymour Tassenbaum. 
Sigur, în comparaţie cu întâlnirea ei cu Roland, atenţia lui 
David venea pe locul al doilea, însă, Dumnezeule, oricum era 
mai bună decât nimic. Roland Deschain va ieşi foarte curând 
din viaţa ei, lăsând-o să se întoarcă singură la casa de 
vacanţă din New England, unde va trebui să încerce să-i 
explice soţului cele întâmplate. O parte din ea suferea pentru 
această pierdere iminentă, dar în ultimele patruzeci de ore 
avusese parte de atâta aventură cât să-i ajungă tot restul 
vieţii. Nu credeţi? Acum lumea i se părea mult mai străvezie 
decât şi-ar fi putut imagina vreodată că ar fi posibil. lar 
realitatea - mai vastă. 

— În regulă, zise ea. Vrei să ajungi mai întâi în intersecţia 
dintre Second Avenue şi Strada 46. Aşa este? 


138 Bebeluş (n. tr.). 


— Da. 

Susannah nu apucase să-i povestească prea multe despre 
întâmplările prin care trecuse după ce Mia pusese stăpânire 
pe trupul lor comun, însă pistolarul ştia că acolo era o clădire 
înaltă (de tipul celor pe care Eddie, Jack şi Susannah le 
numeau  „zgârie-nori”) pe locul fostului teren viran şi 
Corporaţia Tet era cu siguranţă înăuntrul ei. 

— Avem nevoie de tac-sii? 

— Crezi că tu şi prietenul tău cu blăniţă aţi fi în stare să 
mergeţi pe jos preţ de şaptesprezece cvartale scurte şi două 
sau trei mai lungi? E alegerea voastră, dar mie mi-ar plăcea 
să mă dezmorţesc puţin. 

Roland nu avea nici cea mai mică idee despre lungimea 
unui cvartal, dar era foarte dispus să afle, mai ales că îi 
dispăruse durerea aceea atroce din soldul drept. Acum 
Stephen King se chinuia din cauza ei, precum şi din cauza 
celei din din coastele frânte şi din capul spart. Roland nu-i 
invidia suferinţa, dar considera că durerile acelea ajunseseră, 
într-un final, la proprietarul lor de drept 

— Să mergem, spuse el. 


3 


Cincisprezece minute mai târziu, pistolarul ajunse vizavi de 
uriaşa construcţie întunecată, ce se avânta spre cerul verii. 
Peste măsură de uluit, incerca din răsputeri să nu caşte gura 
ca prostul. Nu era Turnul Întunecat, Turnul /u; Întunecat (cu 
toate că nu s-ar fi mirat deloc să afle că unii dintre cei care se 
duceau la serviciu în acel „turn din nori”, printre care se 
numărau şi câţiva cititori fideli ai aventurilor lui Roland, exact 
aşa botezaseră clădirea de la numărul 2, Hammarskjöld 
Plaza), însă nu se îndoia câtuşi de puţin că era reprezentantul 
Turnului în Lumea aceasta Decisivă, la fel cum trandafirul 
reprezenta câmpul plin cu trandafiri, câmp pe care el îl 
văzuse în atâtea vise. 

De acolo auzea şi vocile care cântau, reuşea să le audă 


peste larma aglomerației şi a maşinilor. Femeia fusese 
nevoită să-i strige numele de trei ori şi, în cele din urmă, să-l 
tragă de mânecă pentru a-i capta atenţia. Când se întoarse 
spre ea - cu părere de rău - îşi dădu seama că nu la turnul de 
peste stradă se uita ea (vedeţi voi, ea se născuse şi crescuse 
la o oră distanţă de Manhattan, aşa că zgârie-norii i se păreau 
ceva normal), ci privea fascinată la părculeţul de pe partea 
lor. 

— Nu ţi se pare un loc minunat? Trebuie că am trecut pe 
aici de sute de ori, dar nu l-am mai observat până acum. Vezi 
fântâna? Şi ţestoasa din piatră? 

Le vedea. Şi, cu toate că Susannah nu-i povestise partea 
aceasta, Roland ştia că ea fusese aici - împreună cu Mia, fiică 
a nimănui - şi că stătuse pe băncuţa din imediata apropiere a 
carapacei ude a ţestoasei. Şi-o putea imagina acolo. 

— Aş vrea să intru, spuse lrene cu sfială. Se poate? Avem 
timp? 

— Avem, răspunse el, intrând în urma ei pe micuța poartă 
din fier forjat. 


4 


Nu se afla nimeni în micuțul scuar, dar liniştea nu era 
deplină. 

— Auzi nişte oameni care cântă? îl întrebă în şoaptă 
doamna Tassenbaum. Un cor care cântă pe undeva prin 
apropiere? 

— Pe ultimul tău sfanţ că-l aud, răspunse Roland, părându-i 
rău imediat de vorbele astea, pentru că le învățase de la 
Eddie şi îl dureau când le rostea. 

Se duse până la ţestoasă şi se lăsă într-un genunchi pentru 
a o putea studia îndeaproape. Botul ascuţit era ciobit într-un 
loc, iar pe carapace era o zgârietură în formă de semn de 
întrebare şi mai multe litere trandafirii, majoritatea şterse 
aproape complet. 

— Ce scrie acolo? îl întrebă ea. E ceva despre o ţestoasă, 


dar asta-i tot ce reuşesc eu să pricep. 

— „Vezi ŢESTOASA cât e de mare.” 

Cunoştea cuvintele fără să fie nevoie să le citească. 

— Ce înseamnă? 

Roland se ridică. 

— Sunt prea multe de povestit. Vrei să mă aştepţi cât mă 
duc eu înăuntru? 

Şi făcu un semn cu capul către turnul ale cărui ferestre din 
sticlă întunecată luceau în soare. 

— Da, răspunse femeia. Am să te aştept. Am să stau pe 
băncuța asta la soare şi am să te aştept. Mi se pare... 
reconfortant. Ţi se pare că vorbesc prostii? 

— Nu, o linişti el. Şi ai grijă, lrene, dacă încearcă să intre în 
vorbă cu tine cineva care nu-ţi inspiră încredere, deşi mi se 
pare puţin probabil, pentru că este un loc sigur, însă dacă e 
să se întâmple aşa ceva, te rog să te concentrezi cât de tare 
poţi şi să mă chemi. 

Femeia făcu ochii mari. 

— Vrei să zici că eşti înzestrat cu al şaselea simţ? 

Pistolarul habar nu avea care anume simţ era acela, dar 
înţelese întrebarea şi dădu din cap. 

— Şi ai să auzi? Ai să mă auzi când te strig în gând? 

Nu era foarte convins de asta. Clădirea putea fi dotată cu 
dispozitive de amortizare a gândurilor, la fel ca „bonetele- 
minţii” folosite de can-toi şi, în cazul acesta, i-ar fi fost 
imposibil să o audă. 

— S-ar putea. Însă, cum spuneam, e puţin probabil să ai 
probleme. Locul acesta este sigur. 

Femeia se uită la ţestoasa a cărei carapace sclipea de la 
stropii de apă din fântână. 

— Da, e sigur. 

Dădu să surâdă, dar se opri. 

— Ai să te întorci, da? N-ai să mă părăseşti fără măcar... 

Ridică dintr-un umăr cu un gest care o întinerea cu vreo 
treizeci de ani. 

— ...fără măcar un cuvânt de rămas-bun. 

— Niciodată. lar treaba pe care o am în turnul acela nu ar 


trebui să dureze prea mult. 

De fapt, nu era nicio treabă... fireşte, asta doar în cazul în 
care persoana care se ocupa în prezent de Corporaţia Tet nu 
ar fi avut cumva ea o treabă cu el. 

— Mai trebuie să mergem şi într-un alt loc. Acolo Ete şi cu 
mine îţi vom spune adio. 

— Bine, zise doamna Tassenbaum. 

Se aşeză lângă fântână, cu bumblerul la picioare. Banca era 
udă, iar ea purta o pereche de pantaloni de vară (achiziţionaţi 
din acelaşi loc de unde-i cumpărase cămaşa şi jeanşii lui 
Roland), însă nu o deranja câtuşi de puţin. | se vor usca cât ai 
bate din palme deoarece ziua era călduroasă şi senină. Plus 
că voia să fie cât mai aproape de testoasa din piatră. Voia să-i 
studieze ochii aceia mici şi negri, ochii aceia atemporali, în 
vreme ce asculta cântecul dulce. | se părea că va fi extrem de 
odihnitor. lar „odihnitor” era un cuvânt pe care nu se gândise 
în viaţa ei că îl va folosi în legătură cu New Yorkul, însă locul 
acesta liniştit era cel mai ne-newyorkez din câte văzuse. Îşi 
zise că ar fi bine să îl aducă şi pe David aici şi, poate, dacă 
vor sta amândoi pe băncuţa aceasta, lângă ţestoasă, o va 
asculta cu calm când îi va povesti ce făcuse în cele trei zile 
cât lipsise şi nu o va crede sărită de pe fix. Sau prea sărită de 
pe fix. 

Roland dădu să plece, mişcându-se cu uşurinţă, mişcându- 
se ca un om în stare să meargă zile şi săptămâni în şir, fără 
să-şi modifice pasul. Nu mi-ar plăcea să-l ştiu pe urmele mele, 
îşi spuse ea înfiorându-se puţin. Când ajunse la poarta care 
dădea spre trotuar, pistolarul se întoarse cu faţa la ea. Şi îi 
spuse pe un ton uşor ritmat: 


— Vezi ŢESTOASA cât e de mare! 

Poartă lumea toată în spinare. 
Gândeşte-ncet şi totuşi blând; 

În mintea ei noi stăm oricând. 

Pe spinarea ei legăminte se fac toate; 

Vede adevărul, dar nu poate să ajute. 
lubeşte marea şi uscatul, iubeşte pe oricine, 


lubeşte chiar şi-un ţânc ca mine. 


Apoi se îndepărtă, deplasându-se iute şi grațios, fără să 
privească îndărăt. Ea rămase pe băncuţă, urmărindu-l din 
ochi cum aştepta lumina verde a semaforului, în mulţime, şi 
cum traversă apoi împreună cu ceilalţi. Traista cu Orize de pe 
umăr se legăna, lovindu-l uşor peste şold. Îl văzu cum urcă 
treptele clădirii de la numărul 2, Hammarskjöld Piaza, 
dispărând apoi înăuntru. Se lăsă pe spătarul băncii, închise 
ochii şi ascultă cântecul acelor voci suave. La un moment dat 
îşi dădu seama că cel puţin două dintre cuvintele cântecului 
erau cele care-i alcătuiau numele. 


5 


Lui Roland i se părea că în clădire intrau mulţimi de folken, 
însă aceasta era doar impresia unui om care-şi petrecuse 
ultimii ani din viaţă în locuri în mare parte pustii. Dacă ar fi 
ajuns aici nu la ora unsprezece fără un sfert, ci la nouă fără 
un sfert, pe când oamenii se grăbeau să ajungă la serviciu, ar 
fi rămas şocat de puhoaiele de trupuri omeneşti. Acum, însă, 
cei care lucrau aici se aflau deja la birourile lor, unde 
produceau documente sau biţi de informaţii. 

Geamurile holului de la intrare erau din sticlă transparentă 
şi aveau o înălţime de două etaje. Poate chiar de trei. Prin 
urmare, holul era inundat de lumină şi, atunci când păşi 
înăuntru, dispăru toată durerea care pusese stăpânire pe el 
din momentul în care îngenunchease lângă Eddie, în mijlocul 
străzii din Pleasantville. Aici cântecul se auzea şi mai tare, 
vocile formând un cor uriaş. Şi observă că nu era singurul 
care le auzea. Oamenii de pe strada se grăbeau la treburile 
lor cu capetele aplecate, neatenţi la cele din jur, de parcă nici 
nu voiau să vadă splendoarea delicată şi efemeră a acestei 
zile ce le fusese dăruită. Înăuntru, nu aveau cum să nu simtă 
măcar o părticică din ceea ce încânta simţurile pistolarului, 
din ceea ce el sorbea aşa cum bea însetatul apa în deşert. 


Ca prin vis, traversă cu paşi moi pardoseala din marmură 
trandafirie, ascultând la ecoul pe care-l făceau tocurile 
cizmelor lui, ascultând conversaţia şoptită a Orizelor din 
traista de pe umăr. Işi spuse atunci: Oamenii care lucrează 
aici işi doresc să locuiască tot aici. Poate că nu-şi dau întru 
totul seama de asta, dar aşa este. Oamenii care lucrează aici 
caută scuze să lucreze până târziu. Şi au parte de vieti lungi 
şi roditoare. 

In sala înaltă, cu ecou, chiar în centrul pardoselii din 
marmură era un patrulater din pământ negru, modest. Roland 
observă cordoanele din catifea de culoarea vinului care îl 
înconjurau şi îşi spuse că nu aveau ce căuta acolo. Nimeni nu 
ar intra în grădina aceea mititică, nici măcar vreun can-toi 
sinucigaş cu vise de fală. Pământul de acolo era sfânt. Trei 
palmieri pitici fuseseră plantați în grădina aceasta, dimpreună 
cu nişte plante pe care nu le mai văzuse de când plecase din 
Gilead: acolo parcă li se spunea Spathiphyllum**, dar în 
lumea aceasta poate purtau un alt nume. Mai erau şi alte 
plante, însă una singură avea importanţă. 

În mijlocul patrulaterului, singur, se afla trandafirul. 

Roland înţelese dintr-o singură privire că nu fusese 
replantat. Nu. Tot aici fusese şi în 1977, când nu era nimic în 
jurul lui decât un teren viran, plin cu gunoaie şi cărămizi 
sparte, deasupra căruia trona un panou anunțând că Firma de 
Construcţii Mills şi Agenţia Imobiliară Sombra vor construi 
acolo un Complex Rezidenţial de Lux purtând numele „Golful 
Ţestoasei”. In schimb, fusese ridicată clădirea aceasta cu o 
sută de etaje pe terenul viran şi în jurul trandafirului. Oricare 
ar fi fost afacerile derulate aici, importanţa lor era de natură 
secundară. 

2 Hammarskjöld Plaza era un altar. 


6 
Roland simţi o bătaie uşoară pe umăr şi se întoarse atât de 


139 Crinul păcii (n. tr.). 


brusc încât atrase câteva priviri alarmate. El însuşi se simţea 
alarmat. De ani, de foarte mulţi ani, probabil de la începutul 
adolescenţei sale, nimeni nu mai reuşise să se apropie atât de 
mult fără ca el să-l audă. lar pe pardoseala aceasta din 
marmură, paşii respectivului cu siguranţă că ar fi fost... 

Tânăra (şi foarte frumoasa) femeie care îl abordase era şi 
ea surprinsă de reacţia lui impetuoasă, însă mâinile 
pistolarului, în loc să-i apuce umerii spre care se întinseseră, 
prinseră doar aerul, izbindu-se apoi una de cealaltă, cu un 
pocnet ce răsună până spre tavan, un tavan la fel de înalt ca 
acela din Leagănul din Lud. Ochii verzi ai femeii erau mari şi 
precauţi, iar el ar fi putut să jure că nu se citea nimic rău în ei. 
Totuşi... mai întâi să fie luat prin surprindere, apoi să dea greş 
în halul ăsta... 

Se uită la picioarele femeii şi primi o parte din răspunsul 
căutat. Tânăra era încălţată cu un tip de pantofi de care el nu 
mai văzuse niciodată, cu tălpi groase dintr-un fel de material 
ce semăna cu o spumă. Incălţări ce nu ar face niciun zgomot 
pe o suprafaţă dură. Cât despre femeie... 

Şi când se uită mai bine la ea, se simţi încredinţat de două 
lucruri: în primul rând, el mai „văzuse corabia cu care 
ajunsese ea la ma!” (figură de stil folosită de locuitorii din 
Calla Bryn Sturgis pentru a exprima asemănarea dintre 
membrii aceleiaşi familii); în al doilea, tocmai descoperise că 
în lumea aceasta, în Lumea aceasta Decisivă, apăruse o nouă 
generaţie de pistolari, iar el fusese acostat de unul dintre ei. 

Şi ce alt loc mai potrivit pentru o asemenea întâlnire dacă 
nu chiar în faţa trandafirului? 

— Văd trăsăturile tatălui tău pe chipul tău, dar nu-mi pot 
aminti numele lui, spuse Roland cu glas scăzut. Spune-mi-l tu, 
dacă nu-ţi este cu supărare. 

Tânăra surâse, iar Roland simţi că are în vârful limbii 
numele căutat. Apoi îl pierdu iarăşi, aşa cum se întâmplă 
adesea: ţinerea de minte poate fi atât de ruşinoasă uneori. 

— Nu l-ai cunoscut pe tatăl meu... deşi înţeleg de ce ţi se 
pare că îl ştii. Dacă vrei, am să-ţi explic mai târziu, domnule 
Deschain. Deocamdată trebuie să te conduc la etaj. Cineva 


doreşte să... 

Se întrerupse, părând oarecum nesigură, de parcă acel 
cineva o instruise să folosească un anumit cuvânt doar ca să 
se facă de râs. Atunci îi apărură gropiţele în obraji, iar ochii 
verzi se îngustară într-un mod fermecător, de parcă şi-ar fi 
spus Dacă vor să glumească pe socoteala mea, n-au decât. Şi 
continuă: 

— „să stea la palavre cu tine. 

— In regulă, răspunse el. 

Ea îi mai atinse încă o dată umărul, ca să-l mai ţină o clipă 
în loc. 

— Mi s-a cerut să mă asigur că ai citit ce scrie pe semnul 
din Grădina Grinzii, îi zise ea. Vrei să citeşti? 

Roland se scuză pe un ton sec: 

— O să citesc dacă pot, însă am probleme cu limba voastră 
scrisă, deşi se pare că o vorbesc destul de bine atunci când 
sunt pe partea aceasta. 

__— Cred că vei fi în stare să citeşti asta, îi spuse ea. 
Incearcă. 

Şi îl atinse din nou pe umăr, întorcându-l uşor cu faţa la 
bucata de pământ din mijlocul holului. Roland ştia prea bine 
că pământul acela nu fusese adus cu roabele de vreo echipă 
de grădinari pricepuţi, ci era chiar pământul acelui loc. 

La început se uită în van la micuța placă din aramă, aşa 
cum în van se uita de obicei şi la vitrinele magazinelor, ori la 
copertele „rezistelor”. Şi tocmai voia să spună că totul era în 
zadar, tocmai voia să o roage pe tânăra cu chip vag familiar 
să îi citească ea ce era scris acolo, când literele se 
metamorfozară chiar sub ochii lui, devenind Literele Nobile 
din Gilead. Atunci reuşi să citească fără probleme. Când 
isprăvi, literele se schimbară la loc. 

— Bună şmecherie, spuse el. A fost un răspuns la gândurile 
mele? 

Femeia zâmbi (buzele îi erau acoperite cu ceva lucios şi 
roz) şi dădu din cap. 

— Da. Dacă ai fi fost evreu, ai fi citit cuvintele acelea scrise 
în ebraică. Dacă ai fi fost rus, ai fi văzut litere chirilice. 


— Adevăr grăieşti? 

— Adevăr. 

Holul imens îşi recăpătase ritmul normal... numai că, aşa 
cum înţelese Roland acum, ritmul acestui loc nu va semăna 
niciodată cu cel din alte clădiri cu birouri. Cei care trăiau în 
Bubuit de Tunet sufereau întreaga viaţă de pe urma unor 
afecţiuni mărunte ca abcesele şi eczemele şi durerile de cap 
şi otitele; şi mureau (probabil la o vârstă destul de tânără) din 
cauza unor beteşuguri grave şi chinuitoare, cel mai probabil 
unul din cancerele acelea care te rodeau pe dinăuntru şi pe 
dinafară şi îţi mistuiau nervii, aşa cum lemnele erau mistuite 
de flăcările la care îşi încălzeau mâncarea. Ce se întâmpla aici 
era exact opusul: sănătate şi armonie, bunăvoință şi 
generozitate. Aceşti fo/ken nu auzeau cântecul trandafirului, 
nu tocmai, însă nici nu aveau nevoie să-l audă. Ei erau cei 
binecuvântaţi de soartă şi, pe undeva, îşi dădeau toţi seama 
de asta... iar această conştientizare era cel mai mare câştig al 
lor. Pistolarul se uită la ei cum intrau în clădire şi traversau 
holul, îndreptându-se către cutiile acelea care îi urcau la etaj 
şi cărora ei le ziceau „asciensoare”. Se uită la ei cum păşesc 
sprinteni, legănându-şi în mâini sacii şi traistele (bagajele şi 
armele acestei lumi). Şi văzu cum niciunul nu mergea în linie 
dreaptă spre lifturi. Câţiva se opriră în faţa locului pe care 
tânăra îl numise Grădina Grinzii, dar chiar şi ceilalţi făceau un 
ocol mic în direcţia aceea, ca atraşi de un magnet puternic. 
Dar dacă încerca cineva să facă rău trandafirului? Roland 
văzu un agent de pază la o măsuţă lângă ascensoare, însă 
era gras şi bătrân. Dar nu avea nicio importanţă. Dacă ar fi 
făcut cineva vreun gest ameninţător la adresa trandafirului, o 
sirenă de alarmă s-ar fi declanşat în minţile tuturor celor din 
holul acesta, pătrunzătoare şi imperativă, ca fluierul acela pe 
care doar câinii îl pot auzi. Şi s-ar năpusti cu toţii asupra 
potenţialului asasin al trandafirului. lute şi fără să le pese de 
propria lor siguranţă. Trandafirul fusese în stare să se apere 
singur atunci când trăia printre gunoaiele şi buruienile de pe 
terenul viran (sau fusese în stare să-i atragă acolo pe cei 
capabili să-l protejeze), iar asta nu se schimbase. 


— Domnule Deschain? Vrei să mergem sus acum? 
— Da, răspunse el. Arată-mi drumul. 


7 


Abia ajunseseră la uşile „asciensoarelor” când Roland îşi 
dădu seama de ce i se părea cunoscută tânăra aceea. Poate 
îşi amintise atunci când o văzuse din profil, atunci când îi 
privise cu luare-aminte forma maxilarului. Îşi aminti ce îi 
povestise Eddie despre discuţia cu Calvin Tower, după ce îi 
dăduse afară pe Jack Andolini şi pe George Biondi din 
Restaurantul Spiritual al Manhattanului. Tower îi spusese 
atunci ceva despre familia de avocaţi a bunului său prieten. 
Le place să se laude cu cel mai neobişnuit antet din tot New 
Yorkul, poate chiar din toată ţara. „DEEPNEAU” şi atât 

— Eşti fiica lui Aaron Deepneau? o întrebă el pe femeie. 
Sigur că nu, eşti mult prea tânără. Inseamnă că eşti nepoata 
lui? 

Surâsul ei păli. 

— Aaron nu a avut copii, domnule Deschain. Eu sunt 
nepoata fratelui său mai mare, dar atât părinţii, cât şi bunicul 
meu au murit când eu eram foarte mică. Airy a fost cel care 
m-a crescut. 

— Îi spuneai Airy? exclamă fermecat Roland. 

— Da, în copilărie. Apoi nu m-am putut dezvăţa. 

Îi întinse mâna, zâmbind din nou. 

— Sunt Nancy Deepneau. Mă bucur nespus de mult să te 
cunosc. Sigur, sunt şi niţeluş înfricoşată, dar mă bucur mult 
de tot. 

Roland îi strânse mâna, dar gestul lui a fost unul superficial, 
o atingere fugară. Apoi, cu mult mai multă emoție (deoarece 
acesta era obiceiul învăţat din pruncie, cel pe care Îl 
înţelegea), îşi duse pumnul la frunte şi îndoi genunchiul. 

— Zile lungi şi nopţi senine îţi doresc, Nancv Deepneau. 

Zâmbetul tinerei se făcu mai luminos. 

— Şi ţie de două ori mai multe, Roland de Gilead! De două 


ori mai multe! 
„Aciensorul” veni, ei intrară şi urcară până la etajul 
nouăzeci şi nouă. Unde altundeva? 


8 


Uşile liftului se deschiseră într-un foaier mare şi rotund. 
Covorul care acoperea întreaga podea avea culoarea roz- 
prăfuit, asortându-se cu nuanţa trandafirului. In partea opusă 
ascensorului era o uşă din sticlă pe care scria CORPORAŢIA 
TET. Roland observă în spatele acestei uşi un hol mai mic, cu 
un birou la care stătea o femeie ce părea a vorbi de una 
singură. În partea dreaptă a foaierului erau doi bărbaţi în 
costume sobre. Stăteau de vorbă, cu mâinile în buzunare, 
părând relaxaţi, însă Roland observă că această relaxare a lor 
era doar o aparenţă. În plus, cei doi erau înarmaţi. Sacourile 
lor erau foarte bine croite, dar cel care ştie unde să caute o 
armă o şi vede pe sub orice costum, dacă arma respectivă 
există. Cei doi indivizi stăteau în foaierul acesta vreme de o 
oră, poate două (chiar şi celor mai buni dintre cei buni le este 
greu să rămână cu ochii în patru timp mai îndelungat), 
prefăcându-se că sporovăiesc veseli la fiecare sosire a 
ascensorului, gata să reacționeze instantaneu dacă li s-ar fi 
părut ceva în neregulă. lar Roland era întru totul de acord cu 
asta. 

Nu pierdu vremea studiindu-i pe cei doi. Odată ce înţelese 
ce anume erau aceştia, îşi întoarse privirea spre locul care îl 
atrăsese încă din clipa când păşise afară din cabină. Pe 
peretele din stânga se afla un tablou mare, în alb şi negru. O 
fotografie neînrămată (la început crezuse că acest cuvânt se 
pronunţă fotegrafie) de un metru şi jumătate pe unu, atât de 
inteligent amplasată pe peretele acela, încât părea o bortă 
într-o realitate nefiresc de nemişcată. Trei bărbaţi în blugi şi 
cămăşi descheiate la guler şedeau pe bârna de sus a unui 
gard, cu cizmele sprijinite de bârna de jos. Oare de câte ori, 
se întrebă Roland, văzuse el cowboy sau pastori/las aşezaţi 


exact în această poziţie în vreme ce urmăreau cum caii 
sălbatici erau însemnați, prinşi cu lasoul, castraţi sau 
îmblânziţi? Oare de câte ori stătuse şi el aşa, alături de unul 
sau mai mulţi membri ai tet-ului său - Cuthbert, Alain, Jamie 
DeCurry - la fel cum în fotografia aceasta John Cullum şi 
Aaron Deepneau stăteau la stânga şi la dreapta unui bărbat 
cu pielea neagră, ochelari cu rame subţiri din aur şi mustață 
mică şi albă? Il durea tare rău amintirea aceasta şi nu doar 
mintea îi suferea, ci şi stomacul i se strânse, iar inima îşi 
acceleră bătăile. Cei trei bărbaţi din fotografie fuseseră 
surprinşi râzând la ceva şi rezultatul era de o perfecţiune 
eternă; unul dintre momentele acelea extrem de rare când 
oamenii sunt fericiţi să fie cine sunt şi să se afle acolo unde se 
află. 

— Părinţii Fondatori, îi spuse Nancy, pe un ton atât amuzat 
cât şi foarte trist. Au făcut poza asta în concediul din 1986. 
Erau în Taos, New Mexico. Trei băieţi de oraş în ţara văcarilor, 
ce părere ai de chestia asta? Nu ţi se pare că se distrau de 
minune? 

— Adevăr grăieşti, fu de acord Roland. 

— Îi cunoşti pe toţi trei? 

Roland dădu din cap. Da, îi cunoştea, deşi nu îl întâlnise 
niciodată pe Moses Carver, bărbatul din mijloc. Partenerul de 
afaceri al lui Dan Holmes. Naşul Odettei Holmes. În fotografie 
părea un domn viguros şi sănătos, cam de şaptezeci de ani, 
deşi în 1986 trebuia sa aibă cam optzeci. Poate chiar optzeci 
şi cinci. Dar fireşte, îşi aduse el aminte, Moses avea o carte 
câştigătoare: trandafirul din holul acestei clădiri. Trandafirul 
acesta nu era o fântână a tinereţii, tot la fel cum testoasa din 
piatră din scuarul de vizavi nu era adevăratul Maturin, dar 
avea el anumite calităţi benefice? Da, avea. Anumite calităţi 
tămăduitoare? Fără îndoială. Oare credea el că cei nouă ani 
din viaţa lui Aaron Deepneau între 1977 şi 1986, când fusese 
făcută fotografia aceasta, fuseseră o perioadă chinuită, plină 
cu calmante şi tratamente pentru bolile bătrâneţii? Nu, nu 
credea. Ca printr-un miracol, aceşti trei bărbaţi foarte în 
vârstă, Carver, Cullum şi Deepneau, se întâlniseră ca să lupte 


pentru salvarea trandafirului. Şi pistolarul mai credea că 
singură povestea lor putea fi subiectul unei cărţi, al unei cărţi 
excelente şi captivante. După părerea lui, explicaţia pentru 
înfăţişarea mai tânără a lui Moses Carver era cum nu se poate 
mai simplă: salvaseră trandafirul, iar trandafirul le fusese 
recunoscător. 

— Când au murit? o întrebă el pe Nancy Deepneau. 

— John Cullum s-a stins primul, în 1989, răspunse ea. A fost 
împuşcat. A mai supravieţuit cam douăsprezece ore în spital, 
timp în care au apucat toţi apropiații lui să-şi ia rămas-bun. 
Venise la New York pentru şedinţa anuală a consiliului de 
conducere. Poliţia a spus că a fost vorba despre un jaf în plină 
stradă, soldat cu un deznodământ tragic. Noi credem că a fost 
omorât de un asasin trimis ori de Sombra, ori de North 
Central Positronics. Poate de unul dintre can-toi. Au mai fost 
şi alte tentative de crimă, care însă au eşuat. 

— Atât Sombra, cât şi Positronics sunt organizaţiile care îl 
reprezintă pe Regele Purpuriu în lumea aceasta, spuse 
Roland. 

— Ştim, spuse tânăra şi întinse mâna către bărbatul din 
stânga fotografiei, cel cu care semăna ea atât de bine. 
Unchiul Aaron a trăit până în 1992. Când l-ai cunoscut tu... în 
1977? 

— Da. 

Îi 

— În 1977 nu ar fi crezut nimeni că o să trăiască atât de 
mult. 

— L-au ucis tot acei fayen-folken140? 

— Nu, i-a recidivat cancerul. S-a stins în patul lui. Ultimul 
lucru pe care mi l-a spus a fost: „Să-i zici lui Roland că am 
făcut tot ce ne-a stat în putinţă.” Şi uite că îţi zic acum. 

— Multam-sai. 

Îşi auzi asprimea din glas şi speră ca tânăra să o confunde 
cu lipsa de delicateţe. Mulţi făcuseră tot ce le stătuse în 


140 Denumire folosită de Roland pentru a-i desemna pe 
soldaţii Regelui Purpuriu (n. tr.). 


putinţă pentru el, oare nu acesta era adevărul? Începând cu 
Susan Delgado, în urmă cu atât de mulţi ani. 

— Te simţi bine? îl întrebă ea pe un ton scăzut, plin de 
compătimire. 

— Da. Excelent. Şi Moses Carver? £/când a murit? 

Tânăra ridică nedumerită din sprâncene, apoi izbucni în râs. 

— Ce...? 

— Du-te şi află singur! 

Şi-i arătă uşile din sticlă. Lângă secretara care părea a 
vorbi de una singură apăruse un bătrân ofilit, cu un ciuf alb de 
puf zbârlit pe cap şi sprâncene asortate. Avea pielea închisă 
la culoare, dar mai tuciurie era cea a femeii de al cărei braţ se 
sprijinea el. Cu toată spinarea încovoiată, era înalt, cam de un 
metru nouăzeci; însă femeia era încă şi mai înaltă, cam de doi 
metri. Trăsăturile ei nu erau delicate, feminine, ci aveau o 
frumuseţe aproape sălbatică. Era chipul unei războinice. 

Chipul unui pistolar. 


9 


Dacă spinarea lui Moses Carver ar mai fi fost dreaptă, l-ar fi 
putut privi drept în ochi pe Roland. Aşa însă, Carver se văzu 
nevoit să îşi înalțe puţin capul, ca o pasăre. Părea incapabil 
să-şi îndrepte gâtul: artrita i-l înţepenise definitiv. Avea ochi 
căprui, iar albul lor era atât de tulbure încât nu-ţi puteai da 
seama unde li se termină irisurile, îi râdeau veseli în spatele 
ochelarilor cu rame din aur. Şi încă mai avea mustăcioara 
albă, ca în fotografie. 

— Roland de Gilead! exclamă el. Cât de mult mi-am dorit să 
te cunosc, domnule! Cred că dorinţa asta m-a ţinut în viaţă 
după ce John şi Aaron au plecat pe lumea cealaltă. Dă-mi 
drumul o clipă, Marian, dă-mi drumul! Trebuie să fac ceva! 

Marian Carver se dădu la o parte şi se uită la Roland. 
Pistolarul nu-i auzi vocea în cap, dar nici nu avea nevoie; i se 
citea în ochi ce voia să-i spună: Să-/ prinzi dacă dă să cadă, 
sai.. 


Dar omul căruia Susannah îi zicea „Nenea Mose” nu căzu. 
Îşi duse la frunte mâna măcinată de artrită strânsă puţin într- 
o imitație de pumn şi îndoi genunchiul drept, trecându-şi 
toată greutatea pe piciorul ce începu să-i tremure amarnic. 

— Heil ţie, ultimul dintre pistolari, Roland Deschain, cel 
venit din Gilead, fiu al lui Steven şi adevărat urmaş al lui 
Arthur Eld. Te salută ultimul rămas din Ka-Tet-ul Trandafirului. 

Roland îşi atinse şi el fruntea cu pumnul, dar, în loc doar să- 
şi îndoaie piciorul, se puse în genunchi în faţa bătrânului. 

— Heil şi ţie, Nene Mose, naş al lui Susannah, dinh al Ka- 
Tet-ului Trandafirului, te salut cu toată inima mea. 

— Mulţam, spuse bătrânul şi izbucni în hohote tinereşti de 
râs. Binecuvântată fie întâlnirea noastră în Casa Trandafirului, 
care pe vremuri ar fi trebuit să devină Mormântul 
Trandafirului! Ha! Spune-mi că nu este binecuvântată această 
întâlnire! Poţi să-mi spui asta? 

— Nu pot, pentru că ar fi o minciună. 

— Vorbeşte! strigă bătrânul, scoțând din nou chicotitul 
acela vesel. Dar, uite, că fericirea m-a făcut să-mi uit bunele 
maniere, pistolarule. Ai putea crede că lungana asta de lângă 
mine îmi este nepoată, căci aveam şaptej de ani când s-a 
născut, adică în anul nostru una mie nouă sute şi şaizeci şi 
nouă. Da' adevărul este... 

La urechile lui Roland ajunse Da’ ateeğu’ie 

— ...Că uneori cele mai bune lucruri din viaţa se petrec la o 
vârstă înaintată, iar copiii (copchiii) reprezintă unul dintre 
lucrurile acestea, dacă mă întrebi pe mine. Ceea ce-i un mod 
foarte ocolit de a-ţi zice ca aceasta este fiica mea, Marian 
Odetta Carver, preşedinte al Corporaţiei Tet din anul 1997, de 
când am renunţat la funcţie, la vârsta de nouăjopt. Şi nu 
crezi, Roland, că le-ar îngheţa ouţele rasiştilor şi misoginilor 
dacă ar afla că afacerea asta, care acum valorează zece 
miliarde de dolari, e condusă de o negresă? 

Din cauza veseliei şi surescitării tot mai mari, accentul 
bătrânului se îngroşase, ajungând la ceva de genul: afaşeea 
ista, şe faloeasă tete miade dălai, i condussă di o NIll-ghesă? 

— Gata, tată, ajunge, spuse femeia de lângă el. 


Vocea îi era blândă, însă nu accepta împotrivire. 

— Dacă nu te linişteşti, o să înceapă să-ţi sune monitorul 
cardiac, plus că timpul acestui domn este foarte preţios. 

— Mă ţine din scurt de zici că-s un mucos, zbieră indignat 
bătrânul. 

Însă întoarse capul spre Roland şi-i făcu cu ochiul pe care 
fiica lui nu-l putea vedea. Gestul lui era unul de o viclenie şi 
jovialitate de nedescris. 

De parcă ea nu ti-ar cunoaşte toate şmecheriile, bătrâne, îi 
zise în gând Roland, amuzat în pofida mâhnirii lui neostoite. 
De parcă nu ţi le-ar cunoaşte de ani şi ani-delah. 

Marian Carver spuse: 

— Vom sta imediat de vorbă cu tine, Roland, însă 
deocamdată trebuie să văd ceva. 

— Ba "nica nu trebuieşte! exclamă bătrânul, sufocându-se 
de indignare. "nica nu trebuieşte! Ce, am crescut o proastă? 

— S-ar putea să aibă dreptate, zise Marian, dar paza 
bună... 

— „trece primejdia rea, completă pistolarul. Bună regulă. 
Ce trebuie să vezi? Ce anume îţi va confirma că sunt cine 
pretind că sunt şi tu crezi în adâncul sufletului tău că sunt? 

— Arma ta, răspunse femeia. 

Roland scoase din traistă tricoul cu „Întoarcerea la vatră” şi 
trase din ei tocul, desfăşură cartuşiera şi îi arătă pistolul cu 
pat din santal. Auzi şuierul înfiorat al respirației ei, dar se 
prefăcu a nu-l fi băgat de seamă. Observă şi că cele două 
gărzi în costume scumpe se apropiaseră de ei. Amândoi 
bărbaţii făcuseră ochii mari de uimire. 

— lată că-l vedeţi acu', strigă Moses Carver. Da, cu toţii îl 
vedeţi! Dumnezeule! La fel de bine aţi putea să le povestiţi 
nepoților, atunci când o să-i aveţi, că aţi văzut Excalibur, 
Sabia lui Arthur, pentru că-i tot un drac! 

Roland îi întinse lui Marian revolverul tatălui său. Ştia că va 
trebui sa îl atingă, confirmându-i astfel identitatea, înainte de 
a-l conduce în pântecele Corporaţiei Tet (unde persoana 
nepotrivită ar fi putut face stricăciuni inimaginabile), dar 
pentru moment femeia părea incapabilă să-şi îndeplinească 


obligaţia. Apoi ea păru că-şi adună toate puterile şi luă arma, 
făcând ochii mari atunci când îi simţi greutatea. Cu grijă să nu 
atingă trăgaciul, ridică ţeava pistolului şi îşi trecu vârful 
degetului pe fragmentul de ornament din partea superioară: 


— Vrei să-mi spui ce reprezintă, domnule Deschain? îl 
întrebă ea. 

— Da, zise el, cu condiţia să-mi spui Roland. 

— Voi încerca, dacă asta ţi-este dorinţa. 

— Este simbolul lui Arthur, răspunse, trecându-şi şi el 
degetul peste gravură. Singurul care există pe uşa 
mormântului său. Este simbolul dinh-ului său şi înseamnă 
ALB. 

Fără să rostească vreun cuvânt, bătrânul întinse poruncitor 
mâlinile-i tremurătoare. 

— E încărcat? îl întrebă femeia pe pistolar. 

Şi răspunse tot ea, înainte ca Roland să deschidă gura: 

— Bineînţeles că este. 

— Dă-i-l, o îndemnă el. 

Marian păru nesigură, cele două gărzi părură şi mai şi, dar 
Nenea Mose rămase cu mâinile întinse. Roland dădu din cap. 
Cu mare reticenţă, femeia îi întinse tatălui său arma. Bătrânul 
o luă cu ambele mâini, apoi făcu ceva ce-i aprinse şi-i îngheţă 
deopotrivă inima pistolarului: sărută ţeava cu buzele lui 
uscate şi zbârcite. 

— Ce gust are, îl întrebă Roland cu sinceră curiozitate. 

— Are gustul anilor, pistolarule, răspunse Moses Carver, 
Aşa să ştii. 

Şi îi înapoie pistolul fiicei lui, cu patul înainte. 

La rândul ei, femeia i-l înapoie lui Roland, parcă bucuroasă 
că scapă de greutatea lui ucigătoare. lar pistolarul îl înfăşură 


din nou în cartuşieră. 

— Poftim înăuntru, îi spuse ea. Şi, cu toate că nu avem mult 
timp la dispoziţie, îţi vom face vizita pe cât de veselă îngăduie 
tristeţea din sufletul tău. 

— Amin, fata mea! Tare bine ai vorbit! spuse bătrânul, 
lovindu-l pe Roland pe umăr. Să ştii că Odetta mea, căreia tu 
îi zici Susannah, e în viaţă. M-am gândit că vestea o să te 
bucure, domnule. 

Roland se bucura foarte mult şi dădu din cap, exprimându- 
şi mulţumirile. 

— Vino, Roland, îi spuse Marian Carver. Şi fii bine-venit în 
casa noastră, care este şi casa ta şi în care s-ar putea să nu 
mai apuci să intri altă dată. 


10 


Biroul lui Marian Carver se afla în colţul nordic al etajului 
nouăzeci şi nouă. Toţi pereţii lui erau în întregime din sticlă, 
fără nicio traversă sau stinghie, iar priveliştea îl lăsă pe 
pistolar mut de uimire. Uitându-se afară din colţul acela de 
clădire, avea senzaţia că pluteşte în spaţiu, deasupra unui 
orizont a cărui splendoare depăşea orice imaginaţie. Dar 
priveliştea aceea nu-i era complet străină, căci recunoscu 
podul suspendat din zare şi câteva din clădirile înalte de pe 
partea aceasta a lui. Şi nu ar fi avut cum să nu recunoască 
podul, pentru că pe el aproape că muriseră într-o altă lume. 
Jake fusese răpit de Gasher şi dus la Omul Tic-Tac!41. Acesta 
era Oraşul Lud, aşa cum probabil că arătase el la începuturi. 

— New York îi spuneţi locului ăstuia? întrebă el. Aşa îi 
spuneţi, da? 

— Da, îi răspunse Nancy Deepneau. 

— Şi la podul acela de colo, care parcă stă să se prăvale? 

— Podul George Washington, zise Marian Carver. Sau doar 
GW, dacă eşti localnic. 

Deci acela nu era doar podul pe care ajunseseră ei în Lud, 


141 Vezi Ținuturile pustii (n. tr.). 


ci şi cel pe care plecase Părintele Callahan din New York, la 
începutul peregrinărilor sale1%2. Roland îşi amintea foarte bine 
partea aceasta din povestirile lui. 

— Vrei să bei ceva? îl întrebă Nancy. 

Vru să refuze, dar îşi dădu seama că i se învârte capul şi se 
răzgândi. Da, ar fi băut ceva, dar ceva care să-i ascută şi mai 
mult simţurile care trebuiau ascuţite. 

— Nişte ceai, dacă ai, spuse el. Fierbinte şi tare, cu zahăr 
sau miere. Se poate? 

— Se poate, spuse Marian, apăsând un buton de pe biroul 
ei. 

Vorbi apoi cu cineva invizibil şi abia atunci înţelese Roland 
ce anume făcea femeia aceea din anticameră, cea care părea 
să vorbească de una singură. 

După ce comandă ceaiurile, cafelele şi sandviciurile (pe 
care Roland nu înceta să le numească „popkin”), Marian se 
aplecă în scaun, privindu-l drept în ochi. 

— Binecuvântată este întâlnirea noastră din New York, 
Roland, aşa sper, dar timpul petrecut de noi aici nu este... nu 
este vita/. Şi bănuiesc că înţelegi de ce. 

Pistolarul se gândi la vorbele ei, apoi dădu din cap. Niţeluş 
cam precaut, dar, de-a lungul anilor, prudenţa ajunsese să fie 
o a doua lui natură. În cazul prietenilor lui, Alain Johns şi Jamie 
DeCurry, prudenţa fusese o calitate înnăscută. Nu însă şi 
pentru el, care avusese tendinţa mai întâi să tragă şi abia 
după aceea să pună întrebări. 

— Nancy ţi-a cerut să citeşti ce scrie pe plăcuţa din Grădina 
Grinzii, începu Marian. Ai... 

— Grădina Grinzii, spuneţi Dumnezeule odată cu mine! 
interveni Moses Carver. 

Pe drumul spre biroul fiicei sale, culesese un baston dintr- 
un suport în formă de picior de elefant, iar acum lovea cu el în 
covorul luxos pentru a-şi întări spusele. Marian îi aruncă o 
privire indulgentă. 

— Spuneţi Bomba lui Dumnezeu! 


142 Vezi Lupii din Calla (n. tr.). 


— Recenta prietenie dintre tatăl meu şi reverendul 
Harrigan1%%, care dă „audienţe” în faţa clădirii noastre, nu este 
chiar un lucru cu care să mă mândresc, oftă Marian, dar n-are 
importanţă acum. Spune-mi, Roland, ai citit ce scrie pe placă? 

Pistolarul făcu un gest afirmativ din cap. Nancy Deepneau 
folosise un alt cuvânt (semn sau sigul), dar înţelese că era 
vorba despre unul şi acelaşi lucru. 

— Literele s-au preschimbat în cele ale Limbii Nobile. Am 
putut să citesc foarte bine. 

— Şi ce scria? 

— DONAT DE CORPORAŢIA TET ÎN ONOAREA LUI EDWARD 
CANTOR DEAN ŞI JOHN „JAKE” CHAMBERS. 

Făcu o pauză mică şi continuă: 

— Apoi mai scria „Cam-a-cam-mal, Pria-toi, Gan delah”, ce 
s-ar putea traduce în limba voastră prin ALBUL MAI PRESUS 
DE ROŞU, ACEASTA ESTE ŞI VA FI DE-A PURURI VREREA LUI 
GAN. 

— lar pe limba noastră scrie: BINELE MAI PRESUS DE RĂU, 
ACEASTA ESTE ŞI VA FI DE-A PURURI VREREA LUI DUMNEZEU. 

— Lăudat fie Domnul! spuse Moses Carver, lovind cu 
bastonul în duşumea. Lăudată fie înălţarea lui Prim! 

Se auzi o bătaie uşoară în uşă şi intră femeia de la biroul 
din faţă, în mâini cu o tavă din argint. Roland observă fascinat 
un buton negru suspendat în faţa buzelor ei, prins de o tijă tot 
neagră ce îi dispărea în păr. Cu siguranţă că era un aparat cu 
care se vorbea la distanţă, îşi zise el. Nancy Deepneau şi 
Marian Carver o ajutară să aşeze pe masă ceştile aburinde cu 
ceai şi cafea, bolurile cu zahăr şi miere, precum şi o cupă cu 
frişcă. Femeia mai adusese şi o farfurie cu sandviciuri. 
Stomacul lui Roland scoase nişte chirăieli de bucurie. 
Pistolarul se gândi la prietenii lui din pământ, care nu mai 
aveau să simtă gust de popkini; se gândi şi la Irene 
Tassenbaum, care îl aştepta răbdătoare în micuțul scuar de 
vizavi. Oricare din gândurile acestea ar fi trebuit să-i alunge 
foamea, însă stomacul lui nu le luă în seamă şi scoase din nou 


14% Vezi Cântecul lui Susannah (n. tr.). 


sunetul acela neruşinat. Da, anumite părţi ale omului sunt 
complet lipsite de scrupule, aşa cum aflase el încă din 
copilărie. Luă un popkin, îşi puse în ceai o linguriţă cu vârf de 
zahăr, apoi mai adăugă şi ceva miere, zicându-şi că n-avea la 
ce să strice. Va scurta întrevederea aceasta pe cât de mult îi 
va fi posibil, apoi se va întoarce la Irene, dar între timp... 

— Să ai poftă, domnul meu, îi spuse Moses Carver, suflând 
în ceaşca lui cu cafea. Dă ceaşca pe gât, dă-o peste cap, 
păzea, maţe, vine ceva cald! Hei-hei-hei! 

— Tata şi cu mine avem o casă pe Montauk Point, zise 
Marian, turnându-şi frişcă în cafea, şi ne-am dus acolo în 
weekendul trecut. Sâmbătă după-amiaza, pe la ora cinci şi 
cincisprezece, am primit un telefon de la unul din agenţii de 
pază de aici. Sunt angajaţi de Consorţiul Hammarskjöld Plaza, 
însă Corporaţia Tet îi plăteşte în plus, pentru a ne informa 
imediat despre eventuale... chestiuni de interes, să le numim. 
să ştii, Roland, că am urmărit cu deosebită atenţie placa din 
holul de la intrare, pe măsură ce se apropia ziua de 
nouăsprezece iunie. Te-ar surprinde dacă ţi-aş spune că, până 
pe la cinci şi un sfert în după-amiaza acelei zile, pe ea scria: 
DONATĂ DE CORPORAŢIA TET ÎN ONOAREA FAMILIEI GRINZII 
ŞI ÎN MEMORIA GILEADULUI? 

Roland se gândi puţin, sorbi din ceaşca cu ceai (fierbinte şi 
puternic şi delicios), apoi clătină din cap. 

— Nu. 

Femeia se aplecă spre el, cu ochi scânteietori: 

— Şi de ce spui asta? 

— Pentru că, până sâmbătă după-amiază, între patru şi 
cinci, nu era nimic sigur. Chiar dacă am reuşit să-i oprim pe 
Sfărâmători, nimic nu era sigur până când Stephen King 
scăpa cu viaţă din accident. 

Se uită la cei din jur şi îi întrebă: 

— Ştiţi ce sunt Sfărâmătorii, da? 

Marian dădu din cap. 

— Nu cunoaştem toate detaliile, dar ştim că acum Grinda la 
distrugerea căreia lucrau este în afara oricărui pericol şi că nu 
fusese distrusă cât să nu se mai poată regenera. 


Şovăi puţin, apoi continuă: 

— Şi am aflat de pierderea ta. Am aflat ce s-a întâmplat cu 
prietenii tăi. Ne pare nespusrău, Roland. 

— Băieţii sunt la adăpost, în braţele lui lisus, interveni tatăl 
lui Marian. lar dacă nu, sunt amândoi în poiana de la capătul 
cărării. 

Roland, care dorea din tot sufletul să poată crede asta, 
dădu recunoscător din cap şi mulţumi bătrânului pentru 
vorbele frumoase. Apoi se întoarse spre Marian. 

— Povestea cu scriitorul a fost pe muchie de cuţit. A fost 
rănit, rănit foarte grav. Jake a murit salvându-i viaţa. S-a 
băgat între King şi căruţa cu motor care altminteri l-ar fi ucis. 

— King va trăi, zise Nancy. Şi va continua să scrie. Ştim 
asta dintr-o sursă de încredere. 

— Ce sursă? 

Marian se aplecă spre el. 

— Vei afla imediat, spuse ea. Uite, Roland, ideea este că 
noi credem asta, suntem siguri de asta, iar viaţa lipsită de 
primejdii a lui King din următorii ani dovedeşte că misiunea ta 
în privinţa Grinzilor este încheiata: Ves'-Ka Gan. 

Roland dădu din cap. Cântecul nu va înceta. 

— Mai avem foarte mult de lucru, continuă Marian, 
estimăm că cel puţin încă treizeci de ani de acum înainte, 
dar... 

— Dar este treaba noastră, nu a ta, spuse Nancy. 

— Şi ştiţi asta din aceeaşi „sursă de încredere”? întrebă 
Roland sorbindu-şi ceaiul. 

Deşi lichidul era foarte fierbinte, băuse deja jumătate de 
ceaşcă. 

— Da. Ţi-ai atins scopul de a înfrânge forţele Regelui 
Purpuriu. Însuşi Regele Purpuriu... 

— Ăsta n-a fost nicicând scopul lui, aşa cum ştii şi tu prea 
bine! o întrerupse bătrânul de o sută de ani, lovind din nou cu 
bastonul. Scopul lui... 

— Ajunge, tată. 

Asprimea din vocea fiicei îl făcu pe bătrân să clipească 
speriat. 


— Nu, nu, lasă-l să vorbească, zise Roland, atrăgând toate 
privirile celor din jur, surprinşi (şi puţin înspăimântați) de 
tonul lui sec, şfichiuitor. Lasă-l să vorbească, pentru că spune 
adevărul. Dacă tot este să dăm cărţile pe faţă, măcar să le 
dăm pe toate. Pentru mine Grinzile nu au fost niciodată 
altceva decât un mijloc pentru a-mi atinge țelul. Dacă s-ar fi 
sfărâmat, s-ar fi prăbuşit şi Turnul. lar dacă s-ar fi prăbuşit 
Turnul, nu aş fi avut cum să ajung la el şi să mă urc în vârful 
lui. 

— Vrei să spui că ţi-a păsat mai mult Turn decât de 
existenţa eternă a universului, zise Nancy Deepneau, 
încercând înţeleagă şi privindu-l pe Roland cu un amestec de 
uluire şi dispreţ. Decât de existenţa tuturor universurilor. 

— Turnul Întunecat este el însuşi existenţă, spuse Roland, 
şi mi-am sacrificat mulţi prieteni de-a lungul acestor ani, 
printre care şi un băiat care mă numea „tată”. Mai presus de 
toate, mi-am sacrificat şi sufletul, doamnă-sai, aşa că, rogu- 
te, întoarceţi oglinda aia mincinoasă în altă direcţie. 

Tonul lui era politicos, dar înfiorător de îngheţat. Nancy 
Deepneau se făcu albă la faţă şi mâinile începură să-i tremure 
atât de tare, încât Roland se întinse şi-i smulse ceaşca cu ceai 
din ele, ca să nu se verse şi să o opărească. A 

— Nu mi-o luaţi în nume de rău, continuă el. Inţelegeţi-mă 
acum, pentru că nu va mai exista o altă dată. Ce a fost 
înfăptuit, şi bine, şi rău, s-a înfăptuit în ambele lumi, în 
numele lui ka şi împotriva lui. Însă există mult mai multe 
decât vă puteţi voi închipui dincolo de toate lumile acestea; şi 
mai multe decât puteţi voi bănui în spatele lor. Nu am timp, 
aşa că haideţi să continuăm. 

— Bine zis, domnul meu! mormăi Moses Carver, lovind din 
nou cu bastonul. 

— Îmi pare sincer rău dacă te-am jignit, spuse Nancy. 

Roland nu îi răspunse, deoarece ştia că nu-i părea câtuşi de 
puţin rău. Îi era doar teamă de el. Urmară câteva momente 
de tăcere stânjenitoare, cărora le puse capăt Marian Carver: 

— Noi nu avem Sfărâmători la dispoziţie, Roland, dar avem 
la ferma noastră din Taos vreo doisprezece telepaţi şi 


persoane cu puteri paranormale. Rodul muncii lor nu este 
întotdeauna sigur, dar e întotdeauna mai puternic decât suma 
capacităţilor lor individuale. Cunoşti termenul „minte-bună”? 

Pistolarul dădu din cap. 

— Ce fac ei este o variantă a acestui concept, îi explică 
femeia, cu toate că sunt convinsă că nu-i nici pe departe la fel 
de puternic precum lucrătura Sfărâmătorilor din Bubuit de 
Tunet. 

— Pen'că acolo erau sute, mârâi bătrânul. Şi mai bine 
hrăniţi. 

— Dar şi pentru că slujitorii Regelui Purpuriu aveau de grijă 
să-i răpească pe cei deosebit de puternici, adăugă Nancy. Îi 
alegeau pe cei mai buni. Totuşi şi ai noştri şi-au făcut treaba 
destul de bine. 

— Cine a avut ideea asta? întrebă Roland. 

— Oricât ţi s-ar părea de ciudat, partenere, spuse Moses, 
cel cu ideea a fost Cal Tower. Niciodată n-a făcut prea multe, 
de fapt, nemernicu' ăla nehalit şi cu vise de mărire în capu' 
lui tâmpit n-a făcut mai nimic în afară de a-şi strânge cărţile 
alea de colecţie şi de a dovedi o totală lipsă de interes pentru 
ce făceam noi. Şi să-ţi mai zic că... 

Marian îi aruncă o privire amenințătoare tatălui său. Roland 
încercă să rămână serios. O fi avut o sută de ani Moses 
Carver, dar reuşise să-l caracterizeze pe Cal Tower în doar 
câteva cuvinte. 

— Or'şcât, individu’ citise într-o droaie dă cărţulii d-alea cu 
sefeuri despre telepatişti puşi la treabă. Ştii ce-s alea 
sefeurile, da? 

Roland clătină din cap. Evident, nu ştia. 

— N-are a face. Aiureli dă te doare la devlă. Da' din când în 
când le bese mintea câte-o idee mai bunicică. la fii atent 
colea să-ţi zic io una bună. Ai să pricepi dacă ştii despre ce 
vorbitără Tower cu pretinu' tău, conaşu' Dean, acu' douăjdoi 
de ani, când conaşu' Dean veni de-l salvă pe Tower de ăi doi 
mardeiaşi spălăciţi. ă 

— Tată, îl avertiză Marian. Incetează cu argoul de ghetou. 
Eşti bătrân, nu prost. 


Bătrânul îşi privi fiica; ochii lui mâloşi luceau cu veselie 
maliţioasă. Apoi se întoarse şi îi făcu iarăşi cu ochiul lui 
Roland. 

— Ăi doi mardeiaşi macaronari! 

— Mi-a povestit Eddie, aşa este, spuse pistolarul. 

Vorbele lui Carver îşi recăpătară claritatea: 

— Atunci ştii că au discutat despre o carte cu titlul Hoganul/, 
scrisă de Benjamin Slightman!%. În titlul de pe copertă era o 
greşeală de tipar, la fel şi în numele scriitorului; şi exact 
coincidenţele de tipul acesta sunt cele care învârt mai abitir 
angrenajele destinului. 

— Da, ştiu, spuse Roland. 

O singură literă tipărită greşit făcuse ca titlul cărţii să 
devină Doganul, cuvânt cu multe semnificaţii pentru Roland şi 
tet-ul lui. 

— Aşa, vezi? Şi după vizita prietenului tău, Cal Tower a 
început să se intereseze de tipul acela şi a aflat că mai 
scrisese şi alte patru cărţi, însă sub numele de Daniel Holmes. 
Era alb precum cearşafurile Ku Klux Klanului, dar numele pe 
care şi l-a ales era numele tatălui Odettei. Şi fac prinsoare ca 
nu te miră deloc. Aşa-i? 

— Nu mă miră, zise Roland, auzind un alt clinchet slab când 
rozeta lui ka se mai învârti o gradatie. 

— lar toate cărţile scrise sub numele Holmes au fost basme 
science fiction, mai ales despre telepaţii şi paranormalii 
angajaţi de guvern pentru diverse treburi. Şi de acolo ne-a 
venit ideea. 

Se uită la Roland şi izbi triumfător cu bastonul în covor. 

— Povestea-i mai lungă, mult mai lungă, dar nu cred că ai 
timp s-o asculţi. Şi, de fapt, despre asta-i vorba, nu? Despre 
TIMP. lar în lumea asta curge într-o singură direcţie. 

Făcu o pauză scurtă, apoi continuă pe un ton melancolic: 

— AŞ da orice, pistolarule, ca să-mi mai pot vedea o dată 
fina, dar nu cred că va fi posibil. Doar dacă nu cumva ne vom 
întâlni în poiana de la capătul cărării. 


144 Vezi Lupii din Calla (n. tr.). 


— Cred că ai dreptate, îi spuse Roland, dar îi voi povesti 
despre tine. Despre cum te-am găsit, aprig şi plin de viaţă şi... 

—  Dooamne, Bomba lui Duuumnezeu! îl întrerupse 
bătrânul, lovind iar ca bastonul. Bine le mai zici, frate! Vezi 
să-i spui asta şi ej! 

— Aşa voi face. 

Roland îşi termină ceaiul, puse ceaşca pe biroul lui Marian 
Carver, apoi se ridică ţinându-se de şold. Va dura mult timp 
să se obişnuiască cu lipsa durerii, probabil chiar mai mult 
decât avea el la dispoziţie. 

— Acum am să-mi iau rămas-bun de la voi. Trebuie să 
ajung undeva în apropiere. 

— Ştim unde, zise Marian. Te va aştepta cineva acolo. Am 
avut grijă de locul acela pentru tine. Şi dacă uşa pe care o 
cauţi este acolo şi mai funcţionează încă, ai să poţi trece prin 
ea în siguranţă. 

Roland făcu o plecăciune uşoară. 

— Mulţam, doamnă-sai. 

— Dar te rugăm să mai rămâi câteva minute. Avem nişte 
daruri pentru tine, Roland. Sigur, nu sunt suficiente pentru a 
te putea răsplăti pentru tot ce ai făcut, indiferent dacă acesta 
îţi era scopul sau nu, dar s-ar putea să-ţi facă plăcere. Unul 
dintre darurile noastre este vestea primită de la „minţile- 
bune” din Taos. Mai avem şi o altă veste de la... 

Se gândi puţin şi reluă: 

— ...de la nişte cercetători mai normali, care lucrează 
pentru noi chiar în această clădire. Ei îşi zic Calvini, însă nu 
din pricina vreunei înclinații religioase. Cred mai degrabă că-i 
vorba despre un omagiu adus domnului Tower, care a murit 
de inimă în magazinul lui cel nou, cu nouă ani în urmă. Sau 
poate nu-i decât o glumă. 

— Dacă-i aşa, e una foarte proastă, mârâi Moses Carver. 

— Şi mai avem încă două daruri... din partea noastră. De la 
Nancy şi de la tatăl meu şi de la mine şi de la încă cineva care 
nu se mai află printre noi. Vrei să mai stai puţin? 

Cu toate că era nerăbdător să plece, Roland rămase. Pentru 
prima dată de la moartea lui Jake simţi şi o altă emoție în 


afară de amărăciune. 
lar aceea era curiozitatea. 


11 


— Mai întâi, veştile de la oamenii noştri din New Mexico, 
începu Marian, după ce Roland se aşezase la loc. Te-au 
urmărit pe cât de mult le-a stat în putere şi, cu toate că au 
văzut ca prin ceaţă deasă ce s-a întâmplat pe partea cu 
Bubuit de Tunet, sunt de părere că, înainte de moarte, Eddie 
i-a spus ceva lui Jake Chambers. Poate ceva de maximă 
importanţă. Cel mai probabil atunci când zăcea întins, înainte 
să... nu ştiu cum să zic... 

— Inainte să pornească spre Soare-apune, sugeră Roland. 

— Da, interveni Nancy Deepneau. Noi credem că a fost 
ceva important. Mai bine spus, e; cred asta. Varianta noastră 
de Sfărâmători. 

Marian se încruntă la ea, ca şi cum ar fi dorit să-i transmită 
că se cam săturase de întreruperi. Apoi se întoarse spre 
Roland. 

— Când este vorba despre lucruri petrecute pe partea 
noastră, le este mai uşor să le sesizeze şi sunt destul de siguri 
- nu sunt convinşi, dar sunt destul de siguri - că Jake ar fi 
transmis acest mesaj înainte de a muri. 

Şovăi, apoi spuse: 

— Femeia aceasta care este cu tine, doamna 
Tannenbaum... 

— Tassenbaum, o corectă mecanic Roland. 

Mintea pistolarului era în cu totul altă parte. 

— Tassenbaum, repetă Marian. Cu siguranță că ţi-a 
împărtăşit unele din lucrurile pe care i le-a spus Jake înainte 
să se stingă, dar s-ar putea să fi omis ceva. Fără să vrea, 
fireşte. Doar un amănunt care nu i s-a părut important. Vrei 
să o rogi să-ți mai spună încă o dată tot ce i-a zis Jake, înainte 
de a vă despărți? 

— Am s-o rog, spuse Roland. 


Desigur că o va ruga, dar nu credea că Jake i-ar fi 
încredinţat ei mesajul lui Eddie. Nu, nu doamnei Tassenbaum. 
Şi acum îşi dădu seama cu stupoare că nu se mai gândise la 
Ete de când se dăduse jos din maşină. Dar Ete fusese mereu 
alături de ei, iar acum probabil că se culcase la picioarele 
femeii care-l aştepta la soare, în părculeţul de peste drum. 

— In regulă. Foarte bine. Acum să trecem mai departe, zise 
Marian, deschizând sertarul din mijlocul biroului său. ` 

Scoase de acolo un plic căptușit şi o cutiuță din lemn. li 
întinse plicul lui Nancy Deepneau şi puse cutiuţa pe birou, în 
faţa ei. 

— Nancy îţi va explica despre ce este vorba, spuse ea. Şi te 
rog mult, Nancy, să vorbeşti scurt şi la obiect, pentru că 
oaspetele nostru pare nerăbdător să plece. 

— Haide, spune-i, o îndemnă pe tânără şi Moses Carver, tot 
cu o lovitură de baston în covorul scump. 

Nancy se uită mai întâi la bătrân, apoi la Roland... sau, mai 
bine zis, pe lângă el. li revenise culoarea în obraji şi părea 
emoţionată. 

— Stephen King, începu ea. 

Se opri, îşi drese glasul şi repetă numele scriitorului. După 
aceea parcă nu-şi mai găsi cuvintele şi se îmbujoră şi mai 
tare. 

— Trage aer în piept, o instrui Roland, şi ţine-l acolo. 

Tânăra făcu întocmai. 

— Acum dă-l afară. 

Scoase un oftat prelung. 

— Acum spune-mi ce ai a-mi spune, Nancy, nepoată alui 
Aaron. 

— Stephen King a scris aproximativ patruzeci de cărţi, 
spuse ea. 

Cu toate că obrajii încă îi ardeau ca focul (iar Roland avea 
bănuiala că va afla curând motivul îmbujorării ei), vocea îi era 
mai calmă. 

— Un număr uluitor de mare din cărţile acestea, chiar şi din 
cele de la începuturile carierei sale de scriitor, conţin referiri 
mai făţişe sau mai ascunse la Turnul Intunecat. Ca şi cum din 


capul locului numai la el s-ar fi gândit. 

— Ce spui tu acum eu ştiu că este adevărul-adevărat, îi zise 
Roland împreunându-şi mâinile. Şi îţi mulţumesc foarte mult. 

Cuvintele pistolarului părură să o liniştească şi mai mult. 

— Aşa ne-a venit ideea cu Calvinii, continuă tânăra. Sunt 
trei bărbaţi şi două femei cu vocaţie academică, ce nu fac 
absolut nimic altceva de la opt dimineaţa până la patru după- 
amiaza decât să citească scrierile lui Stephen King. 

— Fac mult mai mult decât asta, interveni Marian. Caută 
locurile, situaţiile, personajele, temele comune din cărţile lui; 
ba chiar şi menţionările repetate ale unor mărci populare de 
produse. 

— O parte importantă a muncii lor este descoperirea 
referirilor la oameni care trăiesc sau au trăit în Lumea 
Decisivă, continuă Nancy. Oameni adevăraţi, cu alte cuvinte. 
Şi, evident, caută trimiterile la Turnul Întunecat. 

Îi întinse plicul voluminos, iar Roland simţi colţurile tari ale 
obiectului dinăuntru. Nu putea fi decât o carte. 

— Dacă Stephen King a mai scris o altă carte care să 
reprezinte o cheie de boltă, fireşte, în afara seriei cu Turnul 
Intunecat, atunci noi credem că aceasta este. 

Clapa plicului era prinsă într-o clemă. Roland se uită 
întrebător la Marian şi Nancy. Cele două femei îi făcură semn 
să-l deschidă. Roland desfăcu clapa şi scoase din plic un 
volum foarte gros, cu coperta colorată în roşu şi alb. Pe ea nu 
era niciun desen; doar numele lui Stephen King şi un singur 
cuvânt. 

Roşu pentru Rege, Alb pentru Arthur Eld, îşi zise el. Albul 
mai presus de Roşu, aceasta este şi va fi de-a pururi vrerea 
lui Gan. 

Sau poate nu era decât o simplă coincidenţă, 

— Ce înseamnă cuvântul ăsta? întrebă el, arătându-le titlul 
cărţii. 

— Insomnia, spuse Nancy. Înseamnă... 

— Ştiu ce înseamnă asta, o întrerupse Roland. De ce îmi 
daţi mie cartea? 

— Pentru că povestea din ea are legătură cu Turnul 


Întunecat, zise Nancy, şi pentru ca pe unul din personaje îl 
cheamă Ed Deepneau. De fapt, e personajul negativ al cărţii. 

Personajul negativ, gândi Roland. Nu-i de mirare că s-a 
înroşit în obraji. 

— Este în familia ta cineva cu numele ăsta? o întrebă el. 

— A fost, răspunse ea. In Bangor, adică oraşul pe care îl 
descrie King când vorbeşte despre Derry, cum e cazul în 
cartea aceasta. Adevăratul Ed Deepneau a murit în 1947, 
adică exact în anul naşterii lui King. Era un contabil inofensiv 
ca laptele cu biscuiţi. Cel din /nsomnia este un nebun care 
cade pe mâna Regelui Purpuriu. Şi încearcă să transforme un 
avion într-o bombă cu care să se ciocnească de o clădire, 
omorând astfel mii de oameni. 

— Să ne rugăm să nu se întâmple aşa ceva niciodată, rosti 
mohorât bătrânul, privind la cerul New Yorkului din anul 1999. 
Numai Dumnezeu ştie ce este cu putinţă. 

— In poveste planul lui dă greş, spuse Nancy. Cu toate că 
mor nişte oameni, personajul principal, un bătrân pe nume 
Ralph Roberts, reuşeşte să împiedice tragedia. 

Roland o privea încordat pe nepoata lui Aaron Deepneau. 

— Vrei să spui că Regele Purpuriu este pomenit în cartea 
asta? Pe numele lui adevărat? 

— Da, răspunse tânăra. Acel Ed Deepneau din Bangor, 
realul Ed Deepneau, a fost văr de gradul patru sau cinci cu 
tatăl meu. Dacă vrei, Calvinii îţi pot arăta arborele nostru 
genealogic, dar să ştii că „ramura” unchiului Aaron e destul 
de săracă. Noi credem că Stephen King a folosit numele 
acesta în carte ca să încerce să-ţi atragă atenţia, sau să ne 
atragă nouă atenţia, fără să-şi dea seama de asta. 

— Un fel de mesaj din străfundurile minţii lui, şopti Roland, 
dus pe gânduri. 

Nancy se lumină la faţă. 

— Da, din subconştientul lui! Da, da, exact la asta ne 
gândim şi noi! 

Dar pistolarul se gândea la cu totul a/tceva. Îşi amintise 
cum îl hipnotizase el pe King în anul 1977; cum îi spusese să 
asculte Ves'-Ka Gan, Cântecul Ţestoasei. Oare un cotlon 


ascuns al minţii lui, partea aceea care nu încetase niciodată 
să se supună sugestiei hipnotice, pusese Cântecul Ţestoasei 
în romanul pe care slujitorii Regelui Purpuriu l-ar fi trecut cu 
vederea pentru că nu făcea parte din „Ciclul Turnul 
Întunecat”? Lui Roland ipoteza aceasta i se părea plauzibilă, 
iar numele Dcepneau putea fi un siguj. Dar... 

— Nu pot s-o citesc, spuse el. Poate aş înţelege cate un 
cuvânt ici şi colo, dar atâta tot. 

— Tu nu poţi, dar poate fetiţa mea, îi zise Moses Carver. 
Fetita mea, Odetta, căreia tu îi spui Susannah. 

Roland dădu încet din cap. Şi cu toate îndoielile ce 
începuseră să-l cuprindă, îşi închipui cum ar fi să stea 
amândoi lângă foc - un foc mare, pentru că nopţile vor fi reci 
- cu Ete între ei. lar vântul îşi va şuiera cântecul mohorât al 
iernii printre stânci, însă lor nu le va păsa, pentru că vor fi 
sătui şi le va fi cald, căci vor fi înfăşuraţi în blănurile 
animalelor pe care ei înşişi le uciseseră, şi vor avea o poveste 
cu care să-şi treacă timpul. 

Vor avea povestea despre insomnie a lui Stephen King. 

— i-o va citi ea pe drum, spuse Moses. Pe ultimul vostru 
drum până la destinaţie, slavă Domnului! 

Da, îşi spuse Roland. O ultimă poveste, un ultim drum. Cel 
care duce la Can'-Ka No Rey, Câmpurile Roşii ale Nimănui. Şi 
la Turnul Întunecat. Cel puţin aşa sper. 

Nancy continuă: 

— În povestea asta, Regele Purpuriu îl foloseşte pe Ed 
Deepneau ca să ucidă un singur copil, un băiat pe nume 
Patrick Danville. Chiar înainte de atentat, în vreme ce Patrick 
şi mama lui aşteaptă discursul unei femei, băiatul face un 
desen în care eşti chiar tu, Roland, şi în care Regele Purpuriu 
pare a fi închis în vârful Turnului Întunecat. 

Roland tresări cu putere: 

— În vârf? Este închis în vârf? 

—  Uşurel, spuse Marian. Linişteşte-te, Roland. Calvinii 
analizează opera lui King de ani buni, îi studiază fiece cuvânt 
şi fiecare aluzie, iar rezultatul muncii lor este trimis în New 
Mexico, la acei fo/ken cu „minţile bune”. Şi, cu toate că aceste 


două echipe nu s-au întâlnit niciodată, este perfect corect să 
spunem că lucrează împreună. 

— Dar nu putem spune că sunt întotdeauna de acord, 
strecură Nancy. 

— Sigur că nu-s! explodă Marian pe un ton exasperat ce 
indica, fără putinţă de tăgadă, că se săturase până peste cap 
de atâtea întreruperi. Insă sunt de acord cu faptul că aluziile 
lui King la Turnul Întunecat sunt mai mereu bine camuflate şi 
că uneori nu înseamnă nimic. 

Roland dădu din cap. 

— Vorbeşte despre Turn pentru că în străfundurile minţii se 
gândeşte mereu la el, dar uneori alunecă în graiul păsăresc. 

— Aşa este, fu de acord Nancy. 

— Dar este limpede că voi nu credeţi că această carte ar fi 
o pistă falsă, cad altfel nu mi-aţi da-o. 

— Într-adevăr, nu credem, spuse Nancy. Însă asta nu 
înseamnă neapărat că Regele Purpuriu este închis în vârfu/ 
Turnului. Deşi eu cred că s-ar putea să fie. 

Roland credea că Regele cel Roşu era prizonier undeva în 
afara Turnului, într-un fel de balcon. Să fi fost vorba despre 
intuiţie pură, sau doar aşa voia el să creadă? 

— In orice caz, noi credem că tu ar trebui să fii cu ochii în 
patru după Patrick Danville, spuse Marian. Suntem cu toţii de 
acord că este o persoană reală, însă nu am reuşit să-l 
descoperim aici. Poate îi vei da tu de urmă în Bubuit de Tunet. 

— Sau mai departe, se băgă iar în vorbă Moses. 

Marian dădu din cap: 

— Aşa cum ai să vezi şi singur, din povestea pe care Kingo 
spune în /nsomnia reiese că Patrick Danville moare tânăr. Dar 
este foarte posibil să nu fie adevărat. Înţelegi? 

— Nu prea. 

— Când ai să-l găseşti pe Patrick Danville, ori când el te va 
găsi pe tine, s-ar putea să fie tot copilul descris în cartea asta, 
îi explică Nancy. Dar la fel de bine s-ar putea să fie la fel de 
bătrân ca Nenea Moses. 

— Ghinionul lui! chicoti Moses Carver. 

Roland privi lung coperta roşu cu alb a cărţii, trecându-şi 


degetul peste literele în relief ale acelui cuvânt pe care el nu-l 
putea citi. 

— Sunteţi siguri că nu-i decât o simplă poveste? 

— Cu începere din primăvara lui 1970, de când a scris fraza 
Omul negru fugea în deşert şi pistolarul se tinea după el*, 
spuse Marian Carver, foarte puţine din scrierile lui Stephen 
King mai pot fi considerate „simple poveşti”. Poate că el nu-şi 
dă seama, însă noi da. 

Ori poate că toţi anii ăştia în care te-ai ocupat de Regele 
Purpuriu te-au făcut să ajungi să te sperii şi de umbra ta, dacă 
nu te superi că-ţi spun, îşi zise Roland. Apoi, cu glas tare: 

— Ce sunt atunci, dacă nu-s poveşti? 

La întrebarea asta îi răspunse Moses Carver: 

— Noi credem că ar putea fi nişte mesaje închise în sticle. 

Pronunţase  s“ic/e, aducându-i lui Roland aminte de 
Susannah. Şi brusc pistolarul simţi că vrea să o vadă, că vrea 
să se asigure că nu i se întâmplase nimic rău. lar dorinţa 
aceasta era într-atât de intensă că-i aduse un gust amar în 
gură. 

— ...în marea cea mare. 

— Imi cer scuze, spuse pistolarul. Eram cu minţile duse 
aiurea. 

— Ziceam că noi credem că Stephen King şi-a aruncat 
sticlele astea cu mesaje în marea cea mare. Cea pe care noio 
numim Prim. Cu speranţa că vor ajunge la tine şi că mesajele 
dinăuntru te vor ajuta pe tine şi pe Odetta mea să vă atingeţi 
scopul. 

— Ceea ce ne duce la ultimele noastre daruri, spuse 
Marian. Daruri reale, de data aceasta. Mai întâi... 

Îi întinse cutia cea mică din lemn. 

Roland îşi lipi palma stângă pe capacul cutiei, intenţionând 
să-l deschidă, dar se opri şi îşi privi pe rând interlocutorii. 
Expresia din ochii lor, de speranţă şi încordare, îl făcu să nu 
se mai simtă chiar în apele lui. Şi îi veni o idee trăsnită, ce-i 
drept, însă surprinzător de persuasivă: dar dacă în realitate 


145 Vezi Pistolarul (n. tr.). 


oamenii ăştia erau nişte agenţi acoperiţi ai Regelui Purpuriu, 
iar atunci când va deschide cutia, ultimul lucru pe care-l va 
mai vedea în viaţa asta va îi o hoţoaică-aurie gata armată, 
care mai avea câteva secunde până la zero. lar ultimul lucru 
pe care-l va mai auzi înainte ca întreaga lume să explodeze 
de jur-împrejurul lui va fi râsul lor dement şi urletul de S/avă 
Regelui Purpuriu! Nu era imposibil, fireşte, însă vine un 
moment în viaţa fiecăruia dintre noi când trebuie să ai 
încredere, pentru că altfel înnebuneşti. 

Dacă aşa vrea ka, atunci facă-se vrerea lui, îşi spuse şi 
deschise cutia. 


12 


Pe catifeaua albastru-închis dinăuntru (coincidenţă sau nu, 
întocmai culoarea oficială a Curţii Regale din Gilead) se afla 
un ceas cu lanţ. Pe capacul din aur erau gravate trei lucruri: o 
cheie, un trandafir şi (cumva între ele, dar puţin mai 
deasupra) un turn cu ferestre minuscule care urcau în spirală 
de jur-împrejurul lui. 

Uimit, Roland îşi simţi din nou ochii umezindu-i-se. Când se 
uită iarăşi la ceilalţi - două femei tinere şi un bătrân, creierul 
şi forţa Corporaţiei Tet - văzu şase persoane în loc de trei. 
Clipi des, alungându-şi lacrimile. 

— Deschide capacul şi citeşte ce scrie pe el, îl îndemnă 
Moses Carver. Şi nu trebuie să-ţi ascunzi lacrimile de noi, fiu 
al lui Steven, căci noi nu suntem nişte maşini asemenea celor 
cu care ar vrea duşmanii să ne înlocuiască, dacă ar putea. 

Roland văzu că bătrânul spunea adevărul, pentru că îi erau 
uzi obrajii întunecaţi şi ofiliţi. Nancy Deepneau plângea fără 
să se ferească. Şi, deşi Marian Carver se mândrea cu faptul că 
era făcută din piatră, ochii ei căpătaseră o sclipire dubioasă. 

Apăsă butonul minuscul de pe margine şi capacul se 
deschise. Înăuntru, limbile delicate indicau ora şi minutul. Cu 
precizie absolută, era convins de asta. Sub ele, într-un cerc 
foarte mic, o limbă şi mai mică număra secundele. Pe 


interiorul capacului erau gravate următoarele cuvinte: 


În Mâna lui ROLAND DESCHAIN 
din Mâinile Noastre: 
MOSES 1SAAC CARVER 
MARIAN ODETTA CARVER 
NANCY REBECCA DEEPNEAU 
Cu Toată Recunoştința Noastră 


Albul Mai Presus de Roşu, Aceasta Este 
şi Va Fi De-a Pururi Vrerea lui DUMNEZEU 


— Mulţam-sai, spuse Roland cu o voce răguşită şi uşor 
tremurată. Vă mulţumesc şi v-ar mulţumi şi prietenii mei dacă 
ar mai putea vorbi. 

— Ei vorbesc în inimile noastre, Roland, îi spuse Marian. Și îi 
vedem foarte bine pe chipul tău. 

Moses Carver zâmbea. 

— În lumea noastră, Roland, un ceas de aur dăruit cuiva are 
o semnificaţie specială. 

— Care anume este aceasta? întrebă pistolarul. 

Ridică ceasul (de departe cel mai frumos pe care îl avusese 
vreodată) la ureche şi-i ascultă ticăitul clar şi discret. 

— Că lucrarea lui e terminată şi că a venit vremea să se 
ducă la pescuit sau să se joace cu nepoţii, spuse Nancy 
Deepneau. Însă noi ţi l-am dăruit dintr-un alt motiv. Fie ca 
ceasul acesta să numere orele pe care le mai ai până să-ți 
atingi scopul şi să te anunţe că te vei apropia de el. 

— Cum face asta? 

— Printre „minţile-bune” din New Mexico este şi un individ 
cu totul excepţional, zise Marian. Îl cheamă Fred Towne. 
Intuieşte multe şi rareori se înşală. Ceasul ăsta e un Patek 
Philippe, Roland. A costat nouăsprezece mii de dolari, iar 
producătorii lui garantează restituirea întregii sume în cazul 
că ar lua-o vreodată înainte sau ar rămâne în urmă. Nu 
trebuie să-l întorci, deoarece merge cu baterie. Dar nu una 
fabricată de North Central Positronics sau de vreo filială de-a 


lor, te asigur de asta. Şi bateria asta o să ţină o sută de ani. 
Totuşi Fred zice că, atunci când te vei apropia de Turnul 
Întunecat, ceasul se va opri. 

— Sau va începe să meargă înapoi, adăugă Nancy. Aşa că 
trebuie să fii atent la el. 

— O, eu cred că vei fi foarte atent, spuse şi Moses Carver. 
Am dreptate? 

— Da, zise Roland. 

Se mai uită încă o dată la gravurile delicate de pe capacul 
din aur, apoi puse cu mare grijă ceasul într-un buzunar şi 
cutia în celălalt. 

— Voi fi foarte atent la ceasul acesta, adăugă el. 

— Mai trebuie să fii atent la ceva, îi spuse Marian. La 
Mordred. 

Roland nu zise nimic, aşteptând-o să continue. 

— Avem motive să credem că el l-a ucis pe cel căruia tu îi 
spuneai Walter. 

Marian ezită, apoi zise: 

— Văd că nu eşti deloc surprins. Pot să întreb de ce? 

— Walter a plecat din visele mele, aşa cum durerea mi-a 
plecat din şold şi cap, răspunse Roland. Ultima dată când l-am 
visat a fost în Calla Bryn Sturgis, în noaptea grindotremurului. 

Însă nu voia să le spună cât de îngrozitoare fuseseră acele 
vise. Vise în care el rătăcea, dezorientat şi singur, prin 
coridorul rece şi umed al unui castel, încurcându-se în pânze 
de păianjeni. Nu voia să le spună cât de înspăimântător 
fusese zgomotul acela râcâit care-l anunţa că cineva se 
apropie prin bezna din spate (sau de deasupra). Şi, mai ales, 
nu voia să le spună cum, cu o fracțiune de secundă înainte de 
a se trezi, vedea licărul unor ochi roşii şi auzea o şoaptă 
neomenească: Tată. 

ÎI priveau toţi trei încruntaţi. În cele din urmă, Marian îi zise: 

— Păzeşte-te de el, Roland. Fred Towne, tipul de care am 
pomenit, spune că „lui Mordred îi e fomică-mică”. Şi că asta-i 
foame adevărată, să nu ne lăsăm păcăliţi de limbajul 
copilăresc. Fred e un om curajos, dar şi lui îi este teamă de... 
de duşmanul tău. 


De fiul meu, de ce nu spui adevărul? Dar ştia motivul. 
Marian se abţinuse ca să nu-i rănească sentimentele. 

Moses Carver se ridică şi-şi sprijini bastonul de biroul fiicei 
sale. 

— Mai am ceva pentru tine, îi spuse el lui Roland. Numai că 
a fost al tău tot timpul: al tău ca să îl porţi până la destinaţie 
şi să-l aşezi la temelia Turnului. 

Roland nu înţelegea despre ce putea fi vorba. Şi rămase 
încă şi mai nedumerit atunci când bătrânul începu să-şi 
descheie cămaşa cu mişcări încete, artritice. Marian vru să-l 
ajute, dar el îi făcu un semn iritat să îl lase în pace. Sub 
cămaşa elegantă avea o flanelă de corp, de tipul acelora care 
se numeau „Slinkum” la Roland acasă. Sub ea se vedea o 
formă pe care pistolarul o recunoscu imediat şi avu impresia 
că îi stă inima în loc. O clipă se văzu din nou în cabana de pe 
malul lacului (cabana lui Beckhardt) cu Eddie alături de el. Şi 
îşi auzi vorbele: Pune-ţi la gât cruciulița Tuşii Talitha, iar când 
te vei întâlni cu sai Carver scoate-o de sub cămaşă şi arată-i- 
o. S-ar putea să-ți fie foarte greu să-l convingi că intențiile 
tale sunt cinstite. Dar mai întăi... 

Crucea atârna acum de un lănţişor fin din aur. Moses 
Carver şi-l scoase de sub slinkum, se uită zâmbind la Roland, 
apoi îşi cobori ochii la cruciuliţă. Suflă peste ea. Şi atunci se 
auzi vocea lui Susannah. Slab, foarte, foarte slab se auzea, 
dându-i fiori pistolarului: 

— L-am îngropat pe Pimsey sub mărul... 

Şi se stinse. Câteva secunde nu se mai auzi nimic, iar 
Carver se încruntă şi vru să sufle din nou. Dar nu mai era 
nevoie, căci imediat se auzi graiul tărăgănat de yankeu al lui 
John Cullum. Insă nu părea că vine din cruciuliţă, ci din aerul 
de deasupra ei. 

— Am făcut tot ce ne-a stat în putere, partenere - paa'tnee 
- Şi sper că a fost de bine. Uite care-i chestia: am ştiut 
întotdeauna că mi-ai dat cruciuliţa asta cu împrumut, aşa că 
ia-o înapoi, căci e a ta de drept. Tu ştii unde trebuie să 
ajungă. Eu... 

Din momentul acesta, nici măcar auzul ascuţit al lui Roland 


nu mai reuşi să priceapă vorbele, deja atenuate încă de la ʻa- 
o înapoi. Însă auzise suficient. Luă cruciuliţa Tuşii Talitha, pe 
care promisese să o aşeze la temelia Turnului Intunecat, şi şi- 
o puse iarăşi la gât. Se întorsese la el. Sigur, de ce să nu se 
întoarcă? Oare nu era ka o roată? i 

— Îţi mulţumesc, sai Carver, spuse el. Îţi mulţumesc în 
numele meu, în numele ka-tet-ului meu din trecut şi în 
numele femeii care mi-a dat-o. 

— Nu mie trebuie să-mi mulţumeşti, îi zise Moses Carver. Ci 
lui Johnny Cullum. Mi-a dat-o când era pe patul de moarte. 
Avea ceva sânge-n el omu' ăla. 

— Eu... începu Roland şi nu mai putu să continue. 

Inima îi era prea plină. 

— Eu, reluă el, vă mulţumesc tuturor. 

Înclină capul înaintea lor, cu pumnul drept lipit de frunte şi 
ochii închişi. 

Când şi-i deschise, îl văzu pe Moses Carver întinzând 
braţele subţiri şi bătrâne spre el. 

— Acum a venit clipa ca noi să mergem pe drumul nostru, 
iar tu să mergi pe al tău, îi spuse el. Îmbrăţişează-mă, Roland, 
şi, dacă vrei, sărută-mă pe obraz de bun rămas şi gândeşte-te 
la fetiţa mea, pentru că mi-aş dori să îmi pot lua adio şi de la 
ea. 

Roland făcu ce i se ceruse şi, într-o altă lume, pe când 
moţăia într-un tren cu destinaţia Fedic, Susannah îşi duse 
mâna la obraz. | se păruse că Nenea Moses fusese lângă ea, o 
luase în braţe şi îi spusese adio, noroc şi drum bun. 


13 


Când cobori din ascensor în holul de la intrare, Roland nu 
se miră deloc să vadă o femeie cu pulover verde-cenuşiu şi 
pantaloni subţiri de culoarea muşchiului de copac oprită în 
faţa grădinii alături de alţi câţiva fo/ken cu atitudini pline de 
respect. Lângă piciorul ei stâng şedea în poponeţ un animal 
care părea un câine şi nu prea. Roland traversă holul spre ea 


şi o atinse pe braţ, deasupra cotului. lrene Tassenbaum se 
întoarse către el, cu ochii mari de uimire. 

— Auzi? îl întrebă ea. E la fel ca acel cântec pe care l-am 
auzit în Lovell, doar că de o sută de ori mai dulce. 

— Îl aud, răspunse el şi se aplecă să-l ia în braţe pe Ete. 

Îl privi fix pe bumbler în ochişorii conturaţi cu aur şi-i zise: 

— Prieten al lui Jake, ce mesaj ţi-a dat? 

Ete încercă să i-l comunice, însă nu reuşi să articuleze 
decât un singur cuvânt care semăna cu dandana, vorbă pe 
care Roland şi-o amintea dintr-un cântec de beţie din 
tinereţe: De te-mbeti în mahala, ai să faci o dandana. 

Şi atunci pistolarul îşi lipi fruntea de cea a micuţului şi 
închise ochii. Simţea mirosul răsuflării calde a lui Ete. Şi încă 
ceva: blăniţa bumblerului avea aroma fânului în care se 
jucaseră Jake şi Benny Slightman nu cu prea multă vreme în 
urmă. Şi auzi în minte vocea lui Jake Chambers pentru ultima 
oară: 

Să-i spui că Eddie a zis „Fii cu ochii-n patru după Dandelo”. 
Să nu uiti! 

Şi Ete nu uitase. 


14 


leşiră din clădirea 2 Hammarskjöld Plaza şi tocmai coborau 
treptele, când se auzi o voce respectuoasă: 

— Domnule? Doamnă? 

Îi aparţinea unui bărbat în costum negru şi cu o caschetă 
tot neagră pe cap, care stătea lângă cea mai lungă şi mai 
neagră maşină pe care o văzuse Roland vreodată. Numai 
uitându-se la ea, pistolarul se simţea cuprins de nelinişte. 

— Cine ne-a trimis o căruţă funerară? întrebă el. 

lrene Tassenbaum surâse. Trandafirul o înviorase, ba chiar 
o emoţionase şi o înveselise, dar tot obosită se simţea. Şi 
nerăbdătoare să ia legătura cu David, care precis îşi ieşise 
deja din minţi de îngrijorare. 

— Nu-i un dric, îi explică ea. E o limuzină. O maşină pentru 


oamenii mai deosebiți... sau pentru oamenii care cred despre 
ei că ar fi deosebiți. 

Apoi se adresă şoferului: 

— Cât mergem, poţi să rogi pe cineva de la firma dumitale 
să verifice nişte curse aeriene pentru mine? 

— Bineînțeles, doamnă. Îmi puteţi spune care este 
compania aeriană pe care o preferaţi şi locul unde doriţi să 
ajungeţi? 

— Vreau să ajung în Portland, statul Maine. Compania cu 
care obişnuiesc să zbor e Rubberband Airlines. Nu ştiu însă 
dacă au vreo cursă într-acolo astăzi. 

Limuzina avea geamuri fumurii, iar interiorul ei era 
întunecos, luminat doar de un şirag de beculeţe colorate. Ete 
sări pe un scaun şi începu să se uite cu interes la oraşul care 
fugea pe lângă ei. Roland fu oarecum surprins să vadă un bar 
bine aprovizionat pe o latură a cabinei pentru pasageri. Şi-ar 
fi dorit să bea o bere, dar îşi zise că şi o băutură atât de puţin 
alcoolizată l-ar fi ameţit. Irene, însă, nu avea probleme de 
genul acesta, pentru că îşi turnă un lichid de culoarea ambrei, 
probabil whisky, dintr-o sticlă pătrăţoasă şi ridică paharul 
către el. 

— Fie ca drumul să-ţi fie de-a pururi ascendent şi vântul să- 
ţi sufle mereu din spate, fermecătorul meu domn, îi zise ea. 

Roland dădu din cap. 

— Minunat toast. Mulţam-sai. 

— Astea au fost cele mai incredibile trei zile din toată viaţa 
mea. Aşa că şi eu vreau să-ţi mulţam-săiesc ție. Pentru că m- 
ai ales să te ajut. 

Şi pentru că te-ai culcat cu mine, continuă ea în gând. Ea şi 
cu David încă se mai dezmierdau din când în când. Dar 
niciodată, nici măcar la începuturi, partidele lor de sex nu 
semănaseră cu cea de care avusese ea parte cu o noapte în 
urmă. Niciodată nu-şi imaginase ca ar putea fi ceva atât de 
intens. Şi, ia să vedem, cum ar fi fost dacă Roland nu ar fi 
avut mintea plecată pe pustii? Foarte probabil că ar fi făcut-o 
să explodeze ca artificiile de la 4 Iulie. 

Roland dădu iar din cap, cu ochii la străzile acestui oraş, o 


variantă mai tânără şi mai vie a Oraşului Lud. 

— Şi ce faci cu maşina ta? o întreba el. 

— Dacă vom avea nevoie de ea înainte de întoarcerea la 
New York, o să rugăm pe cineva să ne-o aducă în Maine. Cred 
însă că ne va fi suficient Beemer-ul lui David. Asta-i unul din 
avantajele banilor mulţi. De ce te uiţi aşa la mine? 

— Ai o căruţo-mobil care se cheamă Beamer'4%6? 

— E în argou, încercă ea să-i explice. Aşa i se spune 
automobilului BMW. De la Bavarian Motor Works, cum se 
numeşte compania care îl produce. 

— Aha, spuse Roland încercând să-şi compună o expresie 
inteligentă. 

— Pot să te întreb ceva, Roland? 

Îi făcu obişnuitul său semn cu mâna: dă-i drumul! 

— Atunci când l-am salvat pe scriitor, am salvat şi lumea 
odată cu el? Eu am sentimentul că am făcut-o cumva. Am 
dreptate? 

— Da, răspunse pistolarul. 

— Dar cum se face că destinul lumii a ajuns să depindă de 
un scriitor care nici măcar nu-i nemaipomenit de bun - şi 
crede-mă pe cuvânt, pentru că am citit patru sau cinci din 
cărţile lui? Cum a ajuns să depindă de un asemenea individ 
destinul întregului univers? 

— Dacă zici că nu scrie bine, de ce nu te-ai oprit după 
prima carte? 

Doamna Tassenbaum zâmbi: 

— Touché. Adevărul e că scrierile lui sunt destul de plăcute, 
măcar atâta lucru să recunosc. Poveştile sunt bune. Dar n-are 
nicio legătură cu limbajul literar. Uite, ţi-am răspuns la 
întrebare, acum răspunde-mi şi tu. Dumnezeu ştie că sunt 
prea mulţi scriitori care au impresia că lumea se învârte în 
funcţie de ce scriu ei. Şi mă gândesc în primul rând la Norman 
Mailer şi la Shirley Hazzard şi la John Updike. Dar se vede 
treaba că în cazul ăsta lumea chiar a depins de el. Cum dea 


146 joc de cuvinte: Beemer - BMW; Beamer - derivat al 
cuvântului beam - grindă (n. tr.). 


fost posibil aşa ceva? 

Roland ridică din umeri şi zise: 

— Aude ce trebuie şi cântă ce trebuie. Adică aude vocea lui 
ka şi îi cântă cântecul. 

Acum Irene Tassenbaum încercă să pară că înţelesese. 


15 


Limuzina opri în faţa unei clădiri cu o copertină verde 
deasupra intrării. Lângă uşă stătea un alt bărbat, tot în 
costum bine croit. Treptele care duceau spre ea erau 
înconjurate cu o bandă galbenă. Pe ea erau imprimate nişte 
cuvinte pe care Roland nu le putea citi. 

— Zice LOCUL UNEI CRIME, TRECEREA INTERZISA, îi explică 
doamna Tassenbaum. Dar mi se pare că a fost pusă mai 
demult. Aveam impresia că dau banda jos imediat ce termină 
de adunat probele şi de făcut pozele şi de dat cu pensuliţele 
lor pe unde nici cu gândul nu gândeşti. Probabil că ai duşmani 
puternici. 

Roland era sigur că banda galbenă era de multă vreme 
acolo; cam de trei săptămâni, de când Jake şi Părintele 
Callahan intraseră în Dixie Pig, convinşi că acolo îşi vor găsi 
moartea, dar nedând înapoi. Observă că mai rămăsese un 
strop de whisky pe fundul paharului femeii şi îl dădu peste 
cap, strâmbându-se la gustul tare al alcoolului, dar 
bucurându-se de fierbinţeala care-i cuprinse trupul. 

— Ţi-e mai bine? îl întrebă ea, 

— Da, mulţam. 

Işi puse mai bine traista cu Orize pe umăr şi cobori din 
maşină, cu Ete în urma lui. lrene se opri să vorbească ceva cu 
şoferul, care se părea că reuşise să-i rezerve un loc la un zbor 
spre Portland. Roland se aplecă şi trecu pe sub banda 
galbenă, apoi rămase pe loc, ascultând larma oraşului din 
această zi însorită de iunie, desfătându-se cu vitalitatea lui 
adolescentină. Niciodată nu va mai călca într-un alt oraş, 
măcar de atâta lucru era aproape sigur. Şi poate că nu conta. 


Avea sentimentul că, după New York, oricare alt oraş i s-ar fi 
părut mai urât. 

Paznicul de la intrare (în mod evident un angajat al 
Corporaţiei Tet, nu al poliţiei locale) cobori pe trotuar lângă el. 

— Dacă doriţi să intraţi, domnule, am să vă rog să-mi 
arătaţi un anumit lucru. 

Şi iarăşi Roland îşi luă centura din traistă, iarăşi o desfăşură 
din jurul tocului, iarăşi scoase pistolul tatălui său. Numai că, 
de data aceasta nu îl întinse şi nici domnul care solicitase să îl 
vadă nu-i ceru să i-l dea. Se mulţumi doar să verifice 
fragmentul de ornament de la capătul ţevii. Apoi dădu 
respectuos din cap şi făcu un pas în spate. 

— Vă voi descuia uşa. Dar, odată intrat, să ştiţi că sunteţi 
pe cont propriu. Înţelegeţi ce vă spun? 

Roland, care fusese mai toată viaţa pe cont propriu, 
înţelegea foarte bine. 

Însă, înainte de a apuca să facă vreo mişcare, simţi cum 
lrene îl prinde de braţ, răsucindu-l spre ea. Apoi îşi puse 
mâinile în jurul gâtului lui. Femeia îşi cumpărase şi o pereche 
de pantofi fără toc, aşa că fu nevoită să-şi dea o idee capul pe 
spate ca să îl poată privi în ochi. 

— Să ai grijă de tine, cowboy. 

Îl sărută uşor pe buze - sărut de prietenă - şi se aplecă să-l 
mângâie pe Ete. 

— Şi să ai grijă şi de cowboyul ăsta mititel. 

— Am să încerc, spuse Roland. Ai să ţii minte ce mi-ai 
promis despre mormântul lui Jake? 

— Să-i plantez un trandafir, zise ea. Da, am să ţin minte. 

— Mulţam. 

O mai privi o clipă, consultându-şi intuiţia (sau „flerul”, cum 
ar fi zis Eddie), şi se hotărî. Din traista cu Orize scoase plicul 
voluminos în care era cartea cea groasă... cea pe care 
Susannah nu i-o va citi în timpul călătoriei lor... şi îl puse în 
mâinile doamnei Tassenbaum. 

Aceasta se încruntă nedumerită. 

— Ce-i înăuntru? Parcă ar fi o carte. 

— Aşa e. Una a lui Stephen King. Pe numele ei, /nsomnia. Ai 


citit-o, mă întreb? 

Femeia zâmbi uşor, deşi începuse să se obişnuiască cu 
limbajul lui arhaic. 

— Nu, n-am citit-o. Dar tu? 

— Nu. Şi nici n-am s-o citesc. Mi se pare înșelătoare. 

— Nu te înţeleg. 

— Mi se pare... deşirată, spuse el, gândindu-se la Canionul 
Ochet din Mejis. 

— E al naibii de groasă. Clar e o carte a lui Stephen King. 
Scrie la kilogram şi americanii cumpără cu tona. 

Roland clătină din cap: dacă fusese o glumă, el nu-i 
sesizase poanta. 

— N-are a face, zise lrene. Fac pe nebuna pentru că nu mă 
pricep la despărţin. Nu m-am priceput niciodată. Vrei să-mi 
dai mie cartea asta, da? 

— Da. 

— Bine. Poate când Marele Steve iese din spital, am să-l 
pun să mi-o semneze. După cum văd eu lucrurile, îmi e dator 
cu un autograf. 

— Sau cu un sărut, spuse Roland, sărutând-o din nou. 

Scăpat de grija cărţii, se simţea cumva mai uşor. Mai liber. 
Mai ocrotit. O trase pe femeie mai aproape de el şi o 
îmbrăţişă. Irene Tassenbaum îl strânse şi ea tare în braţe. 

Apoi Roland îi dădu drumul, îşi atinse uşor fruntea cu 
pumnul şi se întoarse către uşa de la Dixie Pig. O deschise şi 
se strecură înăuntru fără să se mai uite înapoi. Descoperise 
că aşa este mai uşor. 


16 


Trepiedul metalic pe care Jake şi Părintele Callahan îl 
văzuseră în noaptea aceea fusese adus înăuntru. Roland se 
împiedică de el, dar reuşi să-l prindă înainte să cadă, pentru 
că reflexele lui erau mai prompte ca oricând. Citi încet 
anunţul de pe el, articulând cu grijă cuvintele, dar nereuşind 
să priceapă decât primul cuvânt: ÎNCHIS. Torţele electrice 


care luminaseră restaurantul erau stinse acum, dar fuseseră 
aprinse luminile de urgenţă, care străluceau fără vlagă în 
zona de dincolo de intrare şi de bar. La stânga era o arcadă 
care dădea într-un alt salon. Acolo becurile nu erau aprinse şi 
era beznă ca în iad. Lumina din salonul principal pătrundea pe 
o distanţă de un metru şi puţin, descoperind capătul unei 
mese lungi, însă doar atât şi nimic mai mult. Dispăruse 
draperia pictată despre care îi povestise Jake. Poate că se afla 
acum în camera cu probe din cea mai apropiată secţie de 
poliţie, sau poate intrase deja în tezaurul vreunui colecţionar 
de bizarerii. Roland simţea un iz dezgustător de carne arsă. 

În salonul principal erau două sau trei mese răsturnate. 
Pistolarul observă nişte pete pe mocheta roşie, unele mai 
întunecate, foarte probabil de sânge, plus o mâzgă de culoare 
gălbuie care era... altceva. 

Zvârle-o la o parte! Măscărici ticălos care crezi în 
Dumnezeul turmelor de oi, zvârle-o, dacă ai sânge-n tine! 

Şi glasul Părintelui, răsunând calm şi neînfricoşat în 
urechile lui Roland: Nu-mi pun credința în joc la cererea unei 
creaturi ca tine, sai. 

Părintele. Alt prieten pe care îl lăsase în urmă. 

Roland se gândi în treacăt la ţestoasa din fildeş ascunsă în 
căptuşeala genţii pe care o găsiseră pe terenul viran, dar nu 
pierdu vremea căutând-o. Dacă ar mai fi fost pe aici, probabil 
că ar fi auzit-o cum îl strigă. Nu, cel care îşi însuşise pictura cu 
cavaleri-vampiri la ospăț luase şi sköldpadda, fără să aibă 
habar ce anume reprezenta, înțelegând doar că era ceva 
ciudat şi minunat şi nepământean. Păcat, poate ci i-ar fi prins 
bine. 

Pistolarul merse mai departe printre mese, cu Ete tropăind 
mărunţel în urma lui. 


17 


Se opri în bucătărie doar cât să se întrebe ce impresie îşi 
făcuse poliţia din New York despre locul acela. Putea şi jure că 


bărbaţii în uniforme nu mai văzuseră niciodată ceva 
asemănător, nu, nici vorbă, nu în oraşul acesta cu instalaţii 
iscusite şi lumini electrice orbitoare. Aceasta era o bucătărie 
în care s-ar fi simţit ca acasă chiar şi Hax, bucătarul pe care 
şi-l amintea din copilărie (şi sub ale cărui picioare moarte 
împrăştiase, împreună cu prietenul lui cel mai bun, firimituri 
de pâine pentru păsări). Focurile fuseseră stinse demult, dar 
mirosul cărnurilor fripte era puternic şi scârbos. Şi aici se 
vedeau semne de luptă (o oală arsă răsturnată pe dalele verzi 
de gresie, pete de sânge ars pe una din maşinile de gătit), iar 
Roland şi-l putu imagina pe Jake croindu-şi drumul prin 
încăperea uriaşă. Dar fără teamă; nu, băiatului său nu-i 
fusese teamă. Ba chiar se oprise ca să-l întrebe pe omul de 
serviciu pe unde să o ia. 

Cum te cheamă, nătăfleţule? 

lo mi-s Jochabim, ăsta-s io, băiatu' lu Hossa. 

Jake le povestise partea asta, dar nu amintirea ei îi vorbea 
acum lui Roland. Ci vocile morţilor. Le mai auzise şi înainte şi 
ştia să le recunoască. 


18 


Ete o luă înainte, la fel cum făcuse şi data trecută când 
fusese aici. Încă mai simţea mirosul lui Eik, difuz şi mâhnit. 
Eik o luase înainte, dar nu plecase prea departe; era bine. Eik 
era bine, Eik îl va aştepta şi, atunci când va veni clipa, atunci 
când îşi va fi îndeplinit misiunea pe care i-o dăduse Eik, Ete îl 
va ajunge din urmă şi va merge iarăşi alături de el aşa cum o 
făcuse mereu. Mirosul îi era ascuţit şi va găsi alte urme mai 
proaspete la momentul cuvenit. Eik îl salvase de la moarte, 
chestie care nu conta. Eik îl salvase de singurătate şi ruşine 
după ce el, Ete, fusese izgonit de tet-ul rasei lui, iar chestia 
asta era cea mai importantă dintre toate. _ 

Dar până atunci avea o treabă de făcut. II conduse pe omul 
Olan în cămară. Uşa secretă care dădea spre scară fusese 
închisă, dar omul Olan începu să pipăie cu răbdare de-a 


lungul  rafturilor cu conserve şi cutii, până descoperi 
mecanismul care o deschidea. Totul era la fel ca înainte: 
scara lungă, ce mergea în jos, luminată slab de becurile din 
tavan; mirosul de mucegai. Simţea şi duhoarea şobolanilor 
care îşi aveau culcuşul în ziduri; şobolani şi alte creaturi - 
gândaci ca aceia pe care-i omorâse atunci când fusese aici 
împreună cu Eik. O, da, ce vânătoare bună fusese aceea şi ar 
fi fost foarte bucuros să mai ucidă câţiva, dacă i s-ar fi oferit 
ocazia. Ete îşi dorea ca gândacii să iasă la iveală şi să-l 
provoace. Dar fireşte că nu apăru niciunul. li erau teamă şi 
aveau dreptate să le fie, căci dintotdeauna neamul lui şi 
gândacii erau duşmani de moarte. 
Incepu să coboare scara, cu omul Olan în urma lui. 


19 


Trecură pe lângă chioşcul părăsit, cu anunţurile lui 
îngălbenite de vreme (ULTIMA ŞANSA PENTRU 
ACHIZIŢIONAREA DE SUVENIRE DIN NEW YORK şi VIZITAŢI 11 
SEPTEMBRIE 2001) şi, cincisprezece minute mai târziu, precis 
cincisprezece, deoarece Roland îşi verifică ceasul cel nou, 
ajunseră într-un loc cu multe cioburi împrăştiate pe 
pardoseala murdară a coridorului. Aici Roland îl luă pe Ete în 
braţe ca să nu îşi taie lăbuţele. Pe ambii pereţi se înşirau nişte 
ferestruici sparte. Când pistolarul se uită printr-una, văzu 
acolo nişte maşinării complicate. Aproape că-l capturaseră pe 
Jake în locul acesta, îl prinseseră într-un fel de capcană a 
minţii, dar încă o dată băiatul, dovedindu-se suficient de isteţ 
şi suficient de curajos, reuşise să scape. A reușit să scape din 
toate pericolele, dar nu a putut scăpa de un individ prea idiot 
şi prea neatent, incapabil să-şi conducă aşa cum trebuie 
căruța pe un drum gol. Ete lătră la el, iar Roland îşi dădu 
seama că, fiind din nou cuprins de furie la adresa lui Bryan 
Smith (şi a lui însuşi), începuse să-l strângă prea tare pe 
micut. 

— Mii de scuze, Ete, îi spuse el şi îl puse jos. 


Ete porni înainte fără să-i răspundă şi, nu peste mult timp, 
ajunseră la cadavrele nenorociţilor care-i urmăriseră băiatul 
de la Dixie Pig. Pe covorul gros de praf al coridorului se 
puteau vedea urmele pe care el şi Eddie le făcuseră după ce 
trecuseră prin uşă. Şi auzi din nou o voce-fantomă, de 
această dată pe cea a conducătorului bătăuşilor. 

lti ştiu numele după chip, iar chipul după gură. E gura 
mamei tale, care i-a supt-o lui John Farson cu atâta bucurie 
până când el şi-a slobozit... 

Roland întoarse cadavrul cu vârful cizmei (în eventualitatea 
că pistolarul voia să ştie, sau îi păsa în vreun fel, trupul acela 
era al unui sapiens, pe nume Flaherty, al cărui tată îi vârâse 
în cap spaima de dragoni... dar nici nu voia să ştie şi nici nu-i 
păsa) şi se uită la chipul mort şi deja acoperit cu mucegai. 
Alături de acesta se afla taheenul cu cap de hermelină, ale 
cărui ultime cuvinte fuseseră Afurisit să fii atunci, chary-ka! 
lar dincolo de trupurile celor doi şi ale tovarăşilor lor era uşa 
care îl va scoate pentru totdeauna din Lumea Decisivă. 

Cu condiţia să mai funcţioneze. 

Ete se apropie de uşă şi se aşeză în faţa ei, uitându-se în 
spate, la Roland. Bumblerul gâfâia, dar de pe botic îi 
dispăruse vechiul zâmbet prietenos de mare şmecher. Roland 
puse palmele pe lemnul de carpen al uşii. Simţi o vibraţie 
înăbuşită şi tulbure venită de undeva, din străfundurile ei. Da, 
uşa aceasta încă mai funcţiona, însă nu pentru mult timp. 

Inchise ochii şi se gândi la felul cum mama lui se apleca 
deasupra pătuţului său (nu ştia de câtă vreme fusese 
promovat de la leagăn la pat, dar cu siguranţă că nu de prea 
multă). Işi aduse aminte de chipul ei scăldat în lumina filtrată 
prin terestrele multicolore ale odăii lui, chipul frumos al 
Gabriellei Deschain, care avea şi fie ucisă chiar de mâinile 
acestea pe care le mângâia şi le săruta cu atâta dragoste 
acum. Fiică a lui Candor cel Înalt, soţie a lui Steven, mamă a 
lui Roland, ea îi cânta cântece de leagăn ca să aibă somnul 
dulce şi să viseze la tărâmurile acelea pe care doar copiii le 
Cunosc. 


Copil mic, copil drag, 
Strânge zmeura şirag. 
Chussit, chissit, chassit! 

Coşul ţi l-ai burduşit! 


Atât de mult am umblat, îşi spuse el, cu mâinile sprijinite de 
uşa din lemn de carpen. Atât de mult am umblat şi atât de 
mulți am rănit în drumul meu, i-am rănit sau i-am ucis, iar ce 
am reuşit să salvez a fost salvat din întâmplare, dar niciodată 
nu mi-aş putea salva sufletul, dacă aş avea unul. Dar măcar 
atât tot am făcut: am ajuns la ultimul drum şi, dacă Susannah 
va dori să vină cu mine, nu voi fi nevoit să-l străbat singur. 
Poate mai există speranţă cu care să-mi burduşesc coşul. 

— Chassit, spuse Roland, deschizând ochii în acelaşi timp în 
care se deschise şi uşa. 

ÎI văzu pe Ete sărind sprinten prin ea. Auzi zbieretul strident 
al nimicului dintre lumi şi apoi păşi peste prag, închizând uşa 
în urmă.-i. Tot fără să se uite înapoi. 


IV 
FEDIC (DOUĂ PERSPECTIVE) 


la priviţi ce strălucire! 

La ultima noastră vizită, Fedic era posomorăt, întunecat şi 
murdar, însă cu bun temei: nu era Fedicul cel adevărat, ci 
doar un fel de substitut creat de portal, un loc pe care Mia îl 
ştia bine şi şi-l amintea în amănunt (exact la fel cum îşi 
amintea meterezele castelului, unde fusese adesea înainte ca 
soarta, întruchipată în cazul acesta de Walter o' Dim, să-i 
ofere un trup), putându-l astfel recrea, însă astăzi orăşelul 
părăsit este atât de strălucitor, că-ţi ia ochii (deşi nu mă 
îndoiesc că vom vedea mai bine de îndată ce privirea ni se va 
acomoda cu lumina după întunericul din Bubuit de Tunet şi 
din pasajul subteran de sub Dixie Pig). Toate umbrele au 
contururile extrem de clare, de parcă ar fi fost decupate cu 
precizie din postav negru şi apoi întinse pe oggan!%. Cerul 
fără nori este de un albastru adânc. Aerul este rece. Vântul 
care scânceşte prin streşinile caselor abandonate şi prin 
crenelurile Castelului Discordia este vânt de toamnă, uşor 
melancolic. In Gara Fedic este oprită o locomotivă cu 
propulsie atomică (din cele pe care bătrânii le numeau „care 
de foc”), iar pe ambele laturi ale botului ei sunt scrise 
cuvintele DUHUL DIN TOPEKA. Praful şi nisipul din secole de 
călătorii au acoperit geamurile înguste ale cabinei 
mecanicului, făcându-le aproape opace. Dar asta nu mai are 
niciun fel de importanţă, căci Duhul din Topeka făcuse ultimul 
drum, deşi, chiar şi pe vremea când alerga de colo până colo 
pe şine, mersul nu-i era condus de niciun sapiens. In spatele 


147 Vezi Lupii din Calla (n. tr.). 


locomotivei sunt doar trei vagoane. Erau douăsprezece când 
a plecat din Gara Bubuit de Tunet, în ultima ei cursă; şi tot 
douăsprezece erau şi când se apropia de acest oraş-fantomă, 
însă... 

Ei, mă rog, de aici încolo e povestea lui Susannah, iar noi o 
vom asculta atunci când i-o va povesti bărbatului pe care îl 
numise „dinh” atunci când încă mai exista un ka-tet pe care 
să îl conducă. Şi iat-o şi pe Susannah, aşezată tot în locul 
unde am mai văzut-o şi înainte: în faţa Barului „Gin-Puppy”. 
Şi-a priponit de stâlp armăsarul ei din metal, botezat de Eddie 
„Tricla lui Suzie”. li este frig şi nu are pe ea decât un biet 
pulover, dar inima îi spune că aşteptarea se apropie de 
sfârşit. Şi, Doamne, cât mai speră ca inima ei să nu se înşele, 
pentru că locul acesta este bântuit. Scâncetul vântului i se 
pare că seamănă mult prea tare cu plânsetele înspăimântate 
ale copiilor aduşi aici pentru a li se bolânzi trupurile şi a li se 
asasina minţile. 

In apropiere de baraca lungă cu acoperiş curbat şi ruginit 
din capătul străzii (cum ce e? Staţiunea Experimentală Arc 16, 
aţi uitat?) sunt priponiţi caii cenușii, care nu sunt însă cai, ci 
cyborgi. S-au mai prăvălit câţiva de la ultima noastră vizită; 
alţii dau neliniştiţi din capete, de zici că vor să-i vadă mai 
repede pe călăreţii care vor veni să-i dezlege. Insă una ca 
asta nu se va întâmpla, deoarece Sfărâmătorii au fost 
eliberaţi şi au plecat care încotro şi prin urmare nu mai este 
nevoie de creiere de copii cu care să-şi hrănească talentele. 

Şi acum, ia priviţi! Uite-l pe cel pe care doamna noastră l-a 
aşteptat cât a fost ziulica de lungă. Şi ziulica trecută. Şi cea 
de dinainte, când şi-a luat rămas-bun de la Ted Brautigan, 
Dinky Earnshaw şi alţi câţiva. (Insă nu şi de la Sheemie, căci 
îmi pare tare rău să vă spun că el a plecat în poiana de la 
capătul cărării.) Uşa Doganului se deschide şi un bărbat iese 
pe ea. Primul lucru de care îşi dă ea seama este că nu mai 
şchiopătează. Apoi îi observă cămaşa şi jeanşii noi. Ţoale de 
firmă. In rest, e la fel de nepregătit ca şi ea pentru vremea 
aceasta rece. Bărbatul ţine în braţe un animal cu blană deasă 
şi urechile ciulite. Acesta este un lucru bun, însă nu-l vede pe 


băiatul în braţele căruia ar fi trebuit să stea animalul. Nu, 
băiatul nu mai este. Şi inima i se umple de tristeţe. Dar nu şi 
de surprindere, pentru că ştiuse asta, la fel cum bărbatul de 
colo (neguţătorul acela de moarte) ar fi ştiut dacă ea ar fi fost 
cea ajunsă în poiană. 

Alunecă jos din scaun şi se târăşte de pe trotuar pe stradă 
sprijinindu-se în mâini şi în cioturile picioarelor. Ridică mâna şi 
o flutură deasupra capului. 

— Roland! strigă ea. Hei, pistolarule! Aici sunt! 

O vede şi-i face şi el cu mâna. Apoi se apleacă şi pune jos 
animalul. Ete se năpusteşte la ea, fără să-i pese de 
eventualele pericole din jur, cu capul în jos, urechile lipite de 
țeastă, alergând cu viteza şi agilitatea unei nevăstuici pe un 
strat subţire de zăpadă. De la doi metri distanţă ea (pe puţin 
doi metri), micuțul face un salt prin aer, zburând până la ea 
pe deasupra umbrei sale care pluteşte pe pământul bătătorit 
al drumului. Îl prinde cu îndemânarea unui fundaş din Liga 
Naţională de Fotbal American. Forţa impactului o lasă fără 
suflare şi o ascunde într-un nor gros de praf. Dar, când îşi 
recapătă respiraţia, o face într-un hohot de râs. Şi râde mult 
şi bine tot timpul cât cel mic, sprijinit cu picioarele din faţă de 
pieptul ei şi cu cele din spate de abdomenul femeii, cu 
urechile răsculate, cu codiţa cârlionţată bătând nebuneşte 
aerul, o linge disperat pe obraji, pe nas, pe ochi. 

— Potoleşte-te! strigă ea. Incetează, scumpete, că mă 
omori! 

Aude şi ea gluma pe care a făcut-o fără să-şi dea seama şi 
râsul i se stinge. Ete se dă jos de pe ea, se aşază în fund, îşi 
ridică boticul spre cerul albastru şi senin şi scoate un singur 
urlet prelung care îi spune femeii tot ce ar fi trebuit să afle, 
dacă nu ar fi ştiut deja. Căci Ete cunoaşte moduri de 
exprimare mult mai elocvente decât puţinele cuvinte pe care 
le poate rosti. 

Ea se aşază în fund, scuturându-şi praful de pe cămaşă, şi 
atunci o acoperă o umbră. Ridică ochii, dar nu vede chipul lui 
Roland. Capul lui este chiar în dreptul soarelui, care formează 
o aureolă orbitoare în jurul lui. Trăsăturile îi sunt ascunse în 


întuneric. 

Dar are braţele întinse. 

O parte din ea nu vrea să fie îmbrăţişată de omul ăsta, ce 
nu pricepeţi? O parte din ea vrea să pună capăt întregii 
poveşti şi să-l trimită de unul singur în Ținuturile Blestemate. 
Fără să ţină seamă de dorinţa lui Eddie. Fără să ţină seamă 
de ceea ce cu siguranţă că îşi dorise şi Jake. Silueta asta 
neagră cu soarele radiindu-i în jurul capului a smuls-o dintr-o 
existenţă destul de confortabilă (o, da, fireşte că şi ea avea 
fantasmele ei, ba avea şi cel puţin un demon cu sufletul 
mârşav, dar care din noi nu are aşa ceva?). El i-a făcut mai 
întâi cunoştinţă cu dragostea, apoi cu durerea, apoi cu 
teroarea şi cu suferinţa pierderii. Cu alte cuvinte, afacerea a 
mers din rău în mai rău. Acest colbuit cavaler rătăcitor, venit 
din lumea cea veche cu câte o maşinărie a morţii la fiecare 
şold, şi-a pus semnătura cu mâna lui talentată, dar 
otrăvitoare, pe nefericirea ei. Da, aveţi dreptate: gândurile 
acestea sunt melodramatice, sunt urâte, iar vechea Odetta, 
cea cu mult simţ practic, fireşte că ar fi râs de ele. Dar ea s-a 
schimbat. El a schimbat-o. Şi se gândeşte că dacă există 
cineva îndrituit la gânduri melodramatice, atunci acel cineva 
este Susannah, fiică a lui Dan. 

O parte din ea îşi doreşte să-i întoarcă spatele, dar nu ca să 
nu-şi mai poată duce menirea la bun sfârşit, sau să-i înfrângă 
spiritul (deşi doar moartea ar putea face asta), ci ca să-i 
stingă lumina rămasă în privire şi să-l pedepsească pentru 
cruzimea lui implacabilă şi lipsită de sens. Insă ka este roata 
de care suntem cu toţii încătuşaţi şi, vrând-nevrând, ne 
învârtim odată cu ea, mai întâi cu capetele ridicate spre rai, 
apoi cu ele în jos, pe direcţia iadului. Şi, astfel, în loc să-i 
întoarcă spatele... 


2 


În loc să-i întoarcă spatele, aşa cum şi-ar fi dorit să o facă o 
parte din ea, Susannah îl apucă de mâini pe Roland. Elo 


ridică de jos, dar nu în picioare (căci nu avea, deşi o pereche 
îi fusese oferită cu împrumut pe perioadă limitată1%), ci în 
braţele lui. lar când vru să o sărute pe obraz, ea întoarse 
capul, iar buzele li se întâlniră. Asta ca să priceapă că nu-i fac 
vreun hatâr, îşi zise ea. Să priceapă că îi sunt alături până la 
capăt. Dumnezeu să mă ajute, sunt alături de el până la 
capăt. 


3 


Erau haine în Magazinul de Galanterie & Articole de Damă 
din Fedic, dar se destrămară toate la atingerea lor - moliile şi 
anii le mâncaseră, nelăsând nimic întreg. Într-un dulap din 
hotel (CAMERE TIHNIT PATURI MOALI) Roland descoperi 
câteva pături cu care să se protejeze împotriva frigului. Se 
înfăşurară în ele, mulţumiţi că adierea vântului le făcea 
mirosul vechi şi rânced cât de cât suportabil. lar prima 
întrebare pe care i-o puse Susannah a fost despre Jake. 

— lar scriitorul ăla... spuse ea cu amărăciune, ştergându-şi 
lacrimile, atunci când pistolarul termină de povestit. 
Blestemat să fie! 

— Mi-a cedat şoldul şi... şi Jake nu a şovăit. 

Roland aproape spusese băiatul meu, aşa cum se obişnuise 
să-l numească în gând pe fiul lui Elmer încă de pe vremea 
când îl urmăreau pe Walter”. 

— Nu, fireşte că nu a şovăit, surâse ea. Niciodată. Jake al 
nostru avea o tonă de curaj. Ai avut grijă de el? Ai făcut ce se 
cuvine? Spune-mi. 

Şi îi spuse, neuitând să pomenească despre promisiunea 
doamnei Tassenbaum de a planta un trandafir pe mormânt. 
Susannah dădu mulţumită din cap şi apoi zise: 

— Mi-aş dori să pot spune acelaşi lucru despre prietenul 
tău, Sheemie. A murit în tren. Îmi pare rău, Roland. 

Pistolarului îi ardea buza după o ţigară, dar şi le terminase 


148 Vezi Cântecul lui Susannah (n. tr.). 
14 Vezi Pistolarul (n. tr.). 


demult. Nu mai avea nimic în afara celor două pistoale şi a 
celor şapte Orize rămase în traistă. 

— A trebuit să se concentreze iarăşi? Probabil ca da. Ştiam 
că un alt efort îl va omori. Ştia şi sai Brautigan. Şi Dinky. 

— Dar nu din cauza asta a murit, Roland. A avut o 
problemă la picior. 

Pistolarul o privi fără să înţeleagă. 

— S-a tăiat într-un ciob de sticlă în timpul luptei de la 
Paradisul Albastru, iar aerul şi mizeria din locul ăla l-au 
otrăvit! 

Detta fusese cea care zbierase ultimul cuvânt, cu un accent 
atât de năclăit încât pistolarul abia înţelesese: 'tăvwvit/ 

— Şi i s-a umflat afurisitul ăla de picior... degetele i s-au 
făcut cât nişte cârnaţi... şi după aia i s-au învineţit obrajii şi 
gâtul... tare de tot... şi a făcut febră mare... 

Trase aer adânc în piept, înfăşurându-se mai strâns în cele 
două pături. 

— A început să delireze, dar spre sfârşit mintea i s-a 
limpezit. Şi a vorbit despre tine şi despre Susan Delgado. Cu 
atâta dragoste, cu atâta părere de rău a vorbit... 

Ezită puţin, apoi izbucni: 

— Vom merge acolo, Roland, vom merge amândoi! Şi dacă 
se va dovedi că n-a meritat atâtea sacrificii Turnul ăla al tău, 
atunci îl vom face noi cumva să le merite! 

— Vom merge, zise şi el. Vom găsi Turnul Întunecat şi nimic 
nu ne va sta în cale. Şi înainte de a intra în el, vom rosti 
numele lor. Numele tuturor morţilor noştri. 

— Lista ta e mai lungă decât a mea, spuse ea. Dar nici a 
mea nu va fi scurtă. 

Roland nu-i răspunse, în schimb reacţionă robotul-proxenet, 
trezit din lungul şi ruginitul lui somn de vocile lor: 

— Fete, fete, fete! zbieră el dinăuntrul sălii care adăpostea 
Birtul, Barul şi Sala de Dans din Fedic. Unele pe bune, altele 
ciber, da' cui îi pasă, nu le poţi deosebi, cui îi pasă, îţi fac tot 
ce le zici, ce le zici să-ţi facă... 

Urmă o pauză, apoi robotul-codoş zbieră un ultim cuvânt: 

— SATISFACŢIE! 


Şi amuţi. 

— Pe toţi zeii, exclamă Roland, jalnic mai e locul ăsta. 
Rămânem peste noapte aici şi mâine plecăm şi nu ne mai 
întoarcem niciodată. 

— Bine măcar că-i soare adevărat pe cer. Nu ca în Bubuit 
de Tunet. Dar cât de frig este! 

Pistolarul era de acord: foarte frig. Apoi o întrebă despre 
ceilalţi. 

— Au mers mai departe, îi spuse Susannah. Dar a fost un 
moment când mi-am închipuit că nu merge nimeni nicăieri 
altundeva decât pe fundul prăpastiei de colo. 

Şi întinse mâna către capătul străzii principale din Fedic, 
dincolo de zidul castelului. 

— În unele din vagoane sunt monitoare care încă mai 
funcţioneză şi aşa am putut vedea o imagine foarte bună a 
podului care a fost aici pe vremuri. l-am văzut capetele, dar 
prăpastia trebuie că are în mijloc o lăţime de o sută de metri. 
Poate chiar mai mult. Am văzut şi viaductul. Era încă intact. 
Trenul nostru începuse deja să încetinească, dar nu într-atât 
ca noi să putem sări din el. Nici nu mai era timp. Cei care 
totuşi ar fi sărit, mai mult ca sigur că şi-ar fi pierdut viaţa. 
Mergeam cu... nu ştiu... cam cu optzeci de kilometri la oră şi 
imediat după ce am intrat pe viaduct, trenul ăla blestemat a 
început să scărţăie şi să pârţâie şi să geamă. Cânta. La fel ca 
Blaine150. Îţi aduci aminte, nu? 

— Ba da. 

— Dar cu toată hărmălaia pe care o făcea, tot am auzit cum 
trosneşte viaductul, gata să se surpe sub noi. Şi trenul a 
început să se zguduie. Şi atunci o voce, foarte calmă şi 
liniştitoare, ne-a zis: „Avem nişte probleme minore, vă rugăm 
să vă ocupați locurile.” Dinky o ţinea în braţe pe rusoaica aia 
mică, Dani. Ted m-a luat de mână şi mi-a zis: „Doamna mea, 
vreau să vă spun că mi-a făcut mare plăcere să vă cunosc.” ŞI 
imediat s-a simţit o hurducătură atât de puternică încât mai 
că m-a aruncat din scaun. Adică precis m-ar fi aruncat dacă 


150 Vezi Vrăjitorul şi Globul de Cristal (n. tr.). 


nu m-ar fi ţinut Ted. Şi mi-am zis: „Asta este, s-a terminat. Te 
rog, Doamne, fă să mor înainte să simt colții creaturii care o fi 
pe fundul prăpastiei.” Şi, o secundă sau două, am mers 
înapoi. /napoi, Roland, pricepi? Şi vagonul în care eram, 
primul de la locomotivă, a început să se încline. Şi am auzit 
un scrâşnet asurzitor de metal. Apoi Duhul din Topeka şi-a 
luat avânt şi a pornit în goana înainte. Poţi să spui ce vrei 
despre bătrâni, ştiu că au dat multe rateuri, dar nu poţi să 
negi că maşinile făcute de ei au cojones. 

Şi după aia am văzut că intrăm în gară. lar s-a auzit vocea 
aia calmă care acum ne-a sfătuit să avem grijă să nu uităm 
vreun bagaj în vagon. De parcă am fi fost la bordul unei curse 
Trans World care ateriza pe aeroportul ldlewild15!! Abia când 
am coborât pe peron am văzut că restul de nouă vagoane 
dispăruseră. Slavă Domnului că erau toate goale. 

Se opri şi aruncă o privire furioasă (dar şi înspăimântată) 
spre capătul străzii 

— Sper să-i stea în gât! 

Apoi se însenină şi continuă: 

— Dar un lucru bun tot a ieşit din toată povestea asta: la 
viteza de patru sute optzeci de kilometri pe oră cu care a 
mers Duhul din Topeka (aşa ne-a anunţat vocea aia optimistă 
şi roz), e foarte probabil să fi scăpat de Conaşul Băieţel- 
Păienjenel. 

— Nu m-aş baza pe asta, zise Roland. 

Susannah îşi dădu ochii peste cap: 

— Nu-mi spune asta, te rog. 

— Ba îţi spun. Insă ne vom ocupa de Mordred la momentul 
potrivit, nu astăzi. 

— Bine. 

— Ai mai fost sub Dogan? Bănuiesc că da. 

Susannah făcu ochii mari. 

— Nu-i super? Pe lângă locul ăla, gara mare din New York 
pare o haltă amărâtă. Cât ţi-a luat ca să ajungi la suprafaţă? 


151 Fostul nume al Aeroportului Internaţional John F. 
Kennedy din New York (n. tr.). 


— Dacă aş fi fost singur, aş mai fi rătăcit şi acum prin 
coridoarele alea, recunoscu Roland. Ete a găsit drumul. 
Presupun că a mers după mirosul tău. 

Susannah se gândi puţin, apoi răspunse: 

— Poate că da, însă cel mai probabil a mers după mirosul 
lui Jake. Ai traversat un pasaj mare cu un anunţ pe perete 
care zicea: PREZENTAȚI PERMISUL PORTOCALIU, PERMISUL 
ALBASTRU NU ESTE ACCEPTAT? 

Roland dădu din cap, deşi anunţul decolorat nu însemnase 
absolut nimic pentru el. Identificase pasajul pe unde treceau 
Lupii la începutul raidurilor lor după cei doi cai cenuşii care 
zăceau în nesimţire la capătul lui şi după o mască din acelea 
rânjite pe care o găsise pe jos. Mai văzuse acolo şi un galoş 
pe care şi-l aducea bine aminte, făcut din bucăţi de cauciuc. 
Probabil al lui Ted sau al lui Dinky; fără îndoială că Sheemie 
Ruiz fusese îngropat cu încălţările în picioare. 

— Aşa, deci, reluă el. Şi aţi coborât din tren. Câţi eraţi? 

— Cinci, fără Sheemie, răspunse Susannah. Eu, Ted, Dinky, 
Dani Rostov şi Fred Worthington. Ţi-l aduci aminte pe Fred? 

Da, Roland şi-l amintea pe bărbatul cu figură de bancher. 

— Le-am făcut turul Doganului, continuă femeia. Mă rog, 
cât s-a putut. Le-am arătat paturile în care se furau creierele 
copiilor răpiți şi patul în care şi-a născut monstrul Mia; le-am 
arătat că încă mai funcţionează uşa cu sens unic dintre Fedic 
şi restaurantul Dixie Pig din New York; le-am arătat şi 
apartamentul lui Nigel. 

Ted şi prietenii lui au fost surprinşi când au văzut rotonda 
cu toate uşile mai ales când au văzut uşa care dă în Dallasul 
din 1963, unde a fost asasinat preşedintele Kennedy. Două 
etaje mai jos am găsit o altă uşă care dă în Teatrul Ford, unde 
a fost ucis preşedintele Lincoln în 1865. Acolo e şi un afiş al 
piesei la care asista atunci când l-a împuşcat Booth. Vărul 
nostru din America1%2, aşa se chema. Ce oameni s-ar duce să 
vadă tragedii dintr-astea? 


15 Our American Cousin - piesă în trei acte scrisă de 
dramaturgul englez Tom Taylor în 1858 (n. tr.). 


După mintea lui Roland, destul de mulţi oameni ar face tot 
posibilul să vadă asasinate „pe viu”, dar avu grijă să-şi ţină 
părerea doar pentru el. 

— Toate lucrurile de acolo sunt foarte vechi, continuă 
Susannah. Şi foarte fierbinţi. Şi al dracului de 
înspăimântătoare, dacă chiar vrei să ştii. Nu mai funcţionează 
multe din maşinării şi pretutindeni sunt bălți de apă şi ulei şi 
Dumnezeu mai ştie ce altceva. Unele din bălțile astea emană 
un soi de lumină şi Dinky a zis că s-ar putea să fie vorba de 
radiaţii. Nici nu vreau să mă gândesc că mi-ar fi intrat în oase 
şi că o să înceapă să-mi cadă părul. Şi mai erau uşi de unde 
se auzeau clopotele alea înfiorătoare... alea care-ţi pun 
creierii pe bigudiuri. 

— Clopotele din portal. 

— Da. Şi se auzeau şi creaturile din spatele unora dintre 
ele. Clisoase, lunecoase. Tu sau Mia mi-aţi spus că sunt 
monştri în bezna din portal? 

— S-ar putea să-ţi fi spus eu, zise pistolarul. 

Dumnezeu era martor că acesta era adevărul. 

— Sunt monştri şi în spărtura aia de la capătul oraşului. Mia 
mi-a spus asta. „Sunt monştri care te ispitesc şi care te înşală 
şi care se înmulţesc şi care urzesc planuri de evadare”, aşa 
mi-a zis. Şi atunci Ted, Dinky, Dani şi Fred s-au prins de mâini. 
Şi au format un cerc, „mintea-bună mică”, cum i-a zis Ted. Şi 
am simţit puterea ei, chiar dacă nu eram în cercul lor; şi am 
fost fericită să o simt, pentru că locul ăla de jos e al naibii de 
înspăimântător. 

Se înfăşură mai bine în pături şi spuse: 

— Crede-mă că nu mă bucură deloc gândul că va trebui să 
cobor iar acolo. 

— Dar tu crezi că o vei face. 

— E un tunel care merge pe sub castel şi iese pe partea 
cealaltă, în Discordia. Ted şi prietenii lui au recepționat nişte 
gânduri mai vechi şi aşa l-au localizat. Sau gânduri-fantomă, 
cum le zice Ted. Fred avea o bucăţică de cretă în buzunar şi a 
însemnat locul pentru mine, dar şi aşa cred că îmi va fi destul 
de greu să-l găsesc. Jos acolo zici că-i labirintul ăla din 


povestea antică, acela în care locuia un monstru cu chip de 
taur”, Cred că l-aş putea găsi... 

Roland se aplecă şi mângâie blana deasă a lui Ete. 

— ÎI vom găsi. Flăcăul ăsta ne va conduce pe urma 
mirosului tău. Nu-i aşa, Ete? 

Bumblerul ridică ochişorii conturaţi cu auriu, dar nu spuse 
nimic. 

— Oricum, continuă Susannah, Ted şi ceilalţi au atins 
minţile creaturilor care trăiesc în prăpastia aia de lângă oraş. 
N-au intenţionat s-o facă, dar aşa s-a întâmplat. Şi am aflat că 
dihăniile alea nu sunt de partea Regelui Purpuriu, dar nici 
împotriva lui. Nu le pasa decât de ele. Dar pot gândi şi au 
calităţi telepatice. Ştiau de prezenţa noastră şi, de cum s-a 
stabilit legătura, s-au arătat mai mult decât bucuroase să 
poată vorbi cu cineva. Şi le-au povestit lui Ted şi prietenilor lui 
că au şi uitat de câtă vreme sapă în adâncuri sperând să 
ajungă în catacombele de sub Staţiunea Experimentală şi că 
acum sunt pe punctul de a-şi atinge scopul. Odată ajunse 
acolo, creaturile vor fi libere să se mişte după bunul plac. 

Roland analiză în gând informaţiile acestea, legănându-se 
încet pe tocurile scâlciate ale cizmelor lui. Spera din suflet ca 
el şi Susannah să nu mai fie prin preajmă atunci când 
dihăniile cu pricina îşi vor vedea visul cu ochii... dar poate că 
asta se va întâmpla înainte de apariţia lui Mordred şi piticania 
va trebui să se lupte cu ele, dacă voia să-şi continue cursa de 
urmărire. Bebeluşul Mordred contra monştrilor străvechi din 
măruntaiele pământului - da, iată o idee grozavă. 

Îi făcu un semn lui Susannah să povestească mai departe. 

— Am auzit şi dangătele clopotelor de portal venind din 
unele dintre pasaje. Nu numai din spatele uşilor, ci din pasaje 
unde nu era nicio uşă! Tu pricepi ce înseamnă asta? 

Da, pricepea. Dacă apucau pe un drum greşit, sau dacă Ted 
şi prietenii lui nu însemnaseră pasajul care trebuia, atunci el, 
Susannah şi Ete nu vor ieşi niciodată la suprafaţă dincolo de 
Castelul Discordia, ci aveau să dispară pentru totdeauna. 


153 Minotaurul (n. tr.). 


— N-au vrut să mă lase acolo jos şi mi-a părut tare bine că 
m-au condus până la infirmerie înainte să-şi vadă de drumul 
lor. Nu mă bucura deloc perspectiva că va trebui să-mi găsesc 
singură drumul, deşi, la o adică, aş fi făcut-o. 

Roland o cuprinse cu braţul pe după umeri şi o strânse 
uşor. 

— Şi ei voiau să iasă pe uşa folosită de Lupi? 

— Înî, cea de la capătul coridorului unde se foloseşte 
PERMISUL PORTOCALIU. Pe acolo vor ieşi, aşa cum ieşeau şi 
Lupii, şi vor merge până la Râul Whye, îl vor traversa şi vor 
ajunge în Calla Bryn Sturgis. Oamenii din Calla, acei fo/ken 
care ne sunt prieteni, îi vor primi la ei, nu-i aşa? 

— Da, aşa este. 

— Dar atunci când le vor auzi întreaga poveste, nu-i vor... 
nu-i vor linşa, oare? 

— Sigur că nu. Henchick va şti că spun adevărul şi le va 
ţine partea, chiar dacă nimeni altcineva nu o va face. 

— Ei speră să poată folosi uşa din peşteră ca să se întoarcă 
în America. 

Oftă prelung şi continuă. 

— Sper să mai funcţioneze încă, dar am îndoielile mele. 

Şi Roland le avea pe ale lui. Insă cei patru erau puternici, 
iar Ted îi lăsase impresia unui om extraordinar de hotărât şi 
ingenios. Pe de altă parte, şi oamenii manni erau puternici în 
felul lor şi erau călători iscusiţi printre lumi. Prin urmare, mai 
curând sau mai târziu, Ted şi prietenii lui vor reuşi să se 
întoarcă în America. Vru să-i menţioneze lui Susannah că asta 
se va întâmpla şi, numai cu voia lui ka, dar se gândi mai bine 
şi închise gura la loc. În momentul de faţă ka nu era tocmai 
cuvântul ei preferat şi el nu putea s-o acuze pentru asta. 

— Acum, Susannah, ascultă-mă cu luare-aminte şi încearcă 
să te concentrezi. Cuvântul Dandelo înseamnă ceva pentru 
tine? 

Ete se uita la el cu ochi strălucitori. 

Ea reflectă puţin, apoi răspunse: 

— Parcă l-am mai auzit pe undeva, dar atâta tot. De ce? 

Roland îi spuse ce credea: cu doar câteva clipe înainte de 


moarte, Eddie avusese un fel de viziune despre un lucru... sau 
un loc... sau o persoană. Despre ceva sau cineva care purta 
numele Dandelo. Eddie îi dăduse informaţia aceasta lui Jake, 
Jake i-o dăduse lui Ete, iar micuțul i-o dăduse lui. 

Susannah se încrunta neîncrezătoare: 

— Poate că a fost transmisă prea mult. Exista un joc în 
copilăria mea. Se chema „Telefonul fără fir”. Copiii se aşezau 
în linie, iar primul se gândea la un cuvânt pe care îl şoptea în 
urechea celui de lângă el. O singură dată. Era interzis să 
repeţi cuvântul. Şi copilul următor în urechea celui de-al 
treilea copil ce i se păruse că a auzit; şi tot aşa până la sfârşit. 
Când ultimul copil îl rostea cu glas tare, era un cu totul alt 
cuvânt faţă de cel de la început şi toată lumea se distra de 
minune. Dar mă cam îndoiesc că noi ne vom distra dacă acest 
cuvânt a fost greşit înţeles. 

— N-avem ce face altceva, spuse Roland. Vom sta cu ochii 
în patru şi vom spera că este cuvântul corect. Poate nici nu 
înseamnă nimic. 

Dar nu credea. 

— Cu ce ne vom îmbrăca dacă se face şi mai frig? întrebă 
Susannah. 

— Ne vom face noi hainele. Ştiu eu cum. Nu mai trebuie să 
ne facem griji din pricina asta, dar trebuie să ne facem în 
privinţa hranei. Presupun că dacă nu vom avea încotro vom 
reuşi să găsim cămara lui Nigel... 

— Nu vreau să cobor sub Dogan decât dacă este absolut 
necesar, zise Susannah. Trebuie să fie o bucătărie pe undeva 
pe lângă infirmerie. Probabil că le dădeau ceva de mâncare 
bieţilor copilaşi. 

Roland se gândi puţin, apoi dădu din cap. Era o idee bună. 

— Haide să mergem acum acolo, zise femeia. Nu vreau să 
fiu nici măcar la nivelul superior al locului aceluia după 
lăsarea întunericului. 


4 


Pe Aleea Carapacea Ţestoasei, în luna august a anului 
2002, Stephen King visează cu ochii deschişi la Fedic. Se 
dezmeticeşte şi scrie Nu vreau să fiu nici măcar la nivelul 
superior al locului aceluia după lăsarea întunericului. 
Cuvintele apar pe ecranul calculatorului. Este finalul unui 
subcapitol, însă nu înseamnă că şi-a terminat treaba pe ziua 
asta. Îşi termină treaba sau nu în funcţie de ce aude. Sau, mai 
bine spus, în funcţie de ce nu aude. Ascultă Ves'-Ka Gan, 
Cântecul Ţestoasei. De data aceasta muzica aceea, atât de 
stinsă în unele zile şi atât de asurzitoare în altele, pare să fi 
încetat. Se va auzi din nou mâine. Aşa se întâmplă mereu. 

Apasă simultan tasta „Ctrl” şi tasta „S”. Calculatorul scoate 
un clinchet melodios, indicând că a salvat materialul scris 
astăzi. Apoi se ridică, strâmbându-se din cauza durerii din 
şold, şi se duce la fereastra biroului său, care dă pe aleea 
înclinată dinspre drumul pe care se plimbă foarte rar acum. 
(Şi niciodată pe Route 7). Şoldul îl doare foarte rău în 
dimineaţa asta, iar muşchii coapsei parcă i-au luat foc. Se 
masează absent în vreme ce priveşte afară. 

Roland, ticălosule, mi-ai dat înapoi durerea, i se adresează 
el în gând pistolarului. Parcă are un fier înroşit în foc de-a 
lungul piciorului drept - oare nu puteţi spune „Dumnezeu”, nu 
puteţi spune „bomba lui Dumnezeu”? Şi uite cum s-a 
procopsit el cu durerea asta. Au trecut trei ani de la 
accidentul în care aproape că îşi pierduse viaţa, dar durerea 
încă nu a dispărut. Sigur, s-a diminuat foarte mult faţă de 
primele zile, pentru că organismul omului are o capacitate 
uluitoare de a se autovindeca şi de a merge mai departe (ca 
un car de foc, îşi spune zâmbind scriitorul), dar sunt momente 
când durerea e destul de intensă. Nu se prea gândeşte la asta 
atunci când lucrează, căci pentru el scrisul e un fel de portal 
benign, dar mereu se ridică ţeapăn după câteva ore petrecute 
la birou. 

Se gândeşte la Jake. Îi pare al naibii de rău că a murit şi 
crede că cititorii îşi vor ieşi din minţi atunci când cartea va fi 


publicată. În fond, de ce să nu-şi iasă? Unii dintre ei îl cunosc 
pe Jake Chambers de mai bine de douăzeci de ani, cam de 
două ori vârsta reală a băiatului. O, da, cu siguranţă că vor 
înnebuni. Dar oare îl vor crede atunci când le va răspunde la 
scrisorile furioase, spunându-le că şi lui îi pare la fel de rău, că 
şi el este la fel de surprins ca şi ei? Îl vor crede? Nici picaţi cu 
ceară, cum ar spune bunicul lui. Se gândeşte personajul lui 
din Misery'*4, Annie Wilkes, care-l numeşte „puţoi tupeist” pe 
Paul Sheldon, pentru că vrea să scape de prostuţa şi insipida 
Misery Chastain. Se gândeşte la Annie care zbiară şi-i spune 
lui Paul că el este scriitorul, că scriitorul este Dumnezeu 
pentru personajele lui, că nu trebuie să ucidă pe nimeni în 
carte dacă nu vrea. 

Dar el nu este Dumnezeu. Cel puţin, nu în cazul acesta. E al 
dracului de conştient de faptul că în ziua accidentului lui n-au 
fost acolo nici Jake Chambers şi nici Roland Deschain - simpla 
idee este rizibilă, doar sunt produse ale imaginaţiei sale, 
pentru numele lui Dumnezeu! Dar ştie la fel de bine că, la un 
moment dat, cântecul pe care îl aude atunci când scrie la 
sofisticatul lui computer Macintosh a devenit cântecul morţii 
lui Jake şi a-l ignora înseamnă să piardă complet legătura cu 
Ves'-Ka Gan, iar un asemenea lucru nu trebuie să se 
întâmple. Nu şi dacă vrea să termine povestea. Cântecul 
acela este singurul fir narativ pe care îl are, dâra lui de 
firimituri de pâine pe care trebuie să o urmărească dacă vrea 
să mai iasă vreodată din pădurea aceasta stranie şi derutantă 
pe care el a sădit-o şi care este subiectul cărţilor sale şi... 

Eşti convins că tu ai sădit-o? 

Păi... nu prea. De fapt, nu e deloc convins. Deci, stimate 
doamne şi domni, a venit momentul să chemaţi oamenii în 
halate albe. 

Eşti pe de-a întregul convins că Jake n-a fost acolo în ziua 
aia? În definitiv, cât îți mai aminteşti din accidentul ăla 
blestemat? 

Nu prea mult. Doar că a zărit la orizont acoperişul 


154 Misery, Nemira, 2014 (n. tr.). 


camionului lui Bryan Smith, dându-şi totodată seama că ieşise 
de pe drum şi mergea pe pământul de la marginea şoselei. 
După asta, îşi aduce aminte că l-a văzut pe Smith aşezat pe 
un zid din piatră, uitându-se în jos la el şi spunându-i că are 
piciorul rupt în cel puţin şase locuri, poate chiar şapte. Dar 
filmul dintre aceste două amintiri - cea cu apropierea 
furgonetei şi cea de după producerea accidentului - îi lipseşte 
cu desăvârşire din memorie. 

Sau aproape cu desăvârşire. 

Uneori, noaptea, când se trezeşte din anumite vise pe care 
nu şi le poate aminti întru totul... 

Uneori aude... mă rog... 

— Uneori auzi voci, zice el tare. De ce nu spui aşa? 

Şi izbucneşte în râs: 

— Păi, tocmai am făcut-o. 

Aude sunet de gheare pe hol şi Marlowe îşi vâră botul lung 
pe uşa biroului. E un corgi galez, cu picioare scurte şi urechi 
lungi, deja destul de bătrâior, cu propriile-i junghiuri şi dureri, 
ca să nu mai vorbim de ochiul pierdut anul trecut din cauza 
unui cancer. Veterinarul le-a spus că cel mai probabil nu avea 
să-şi mai revină de pe urma bolii, dar şi-a revenit şi încă bine. 
Ce băiat bun. Ce băiat tenace. Şi acum îşi înalţă căpşorul ca 
să se uite la scriitor, punând pe botic rânjetul lui hazliu de 
mare şmecher. Cum merge, frățioare? pare a spune privirea 
aceea. A; scris bine azi? Ce mai faci? 

— Bine fac, îi zice el lui Marlowe. Şi eu pe-aici. Da' tu ce 
faci? 

Marlowe (cunoscut uneori sub numele de Jupânul-Botic) 
răspunde dând din poponeţul artritic. 

„larăşi tu.” Asta i-am spus. Şi el m-a întrebat „Mă tii 
minte?”. Sau poate că nu a fost o întrebare, ci o constatare. 
Adică „Mă ţii minte”. l-am zis că mi-e sete. El mi-a spus că n- 
are nimic de băut, vai, cât de rău îmi pare, iar eu l-am făcut 
mincinos. Şi am avut dreptate să-i spun că minte, pentru că 
nu-i părea câtuşi de puțin rău. Exact în fund îl durea de setea 
mea, pentru că murise Jake şi el se gândea cum să dea vina 
pe mine, al dracului nenorocit se gândea cum să dea vina pe 


mine... 

— Dar nu s-a întâmplat nimic din toate astea, spuse King 
urmărindu-l pe Marlowe cum se bălăbăneşte înapoi în 
bucătărie, unde îşi va controla castronaşul. lar apoi va trage 
un pui de somn. Da, episoadele de somn ale micuţului sunt 
acum tot mai dese şi tot mai lungi. Doar ei doi sunt în toată 
casa şi în asemenea situaţii el obişnuieşte să vorbească 
singur. 

— Adică, ştii asta, nu-i aşa? Că nimic din toate astea nu s-a 
întâmplat? 

Probabil că ştie, dar cât de bizară a fost moartea lui Jake. 
Băiatul ăsta e în toate notițele lui, lucru deloc de mirare 
deoarece Jake ar fi trebuit să facă parte din poveste până la 
sfârşitul sfârşitului. De fapt, niciunul dintre ei nu ar fi trebuit 
să moară. Acum, bineînţeles că nicio carte, cu excepţia celor 
foarte proaste, care se întorc de la edituri cu ştampila 
RESPINS pe ele, nu se află niciodată complet sub controlul 
scriitorului. Insă halul în care cartea asta i-a scăpat de sub 
control este absolut ridicol. Are mai degrabă senzaţia că se 
uită la un film ori că ascultă un cântec, nu că scrie o poveste 
inventată. 

Se hotărăşte să-şi facă un sandvici cu unt de arahide şi 
peltea şi să lase dracului toată aiureala asta pentru moment. 
Diseară se va duce să vadă filmul ăla nou cu Clint Eastwood, 
Bloodwork, bucuros că are unde să se ducă, bucuros că are ce 
să facă. Mâine se va întoarce la biroul lui, la calculatorul lui; şi 
poate va introduce în carte ceva din film - pentru că Roland 
este, evident, jumătate Clint Eastwood şi jumătate „Omul fără 
nume!” al lui Sergio Leone. 

Şi... că tot vorbim despre cărţi... 

Pe măsuţa de cafea se află volumul adus de Fedex de la 
biroul lui din Bangor chiar în dimineaţa asta: Operele 
complete ale lui Robert Browning. Printre aceste opere se află 
(cum altfel?) şi „Infantele Roland la Turnul Întunecat sosit-a”, 


155 Uomo senza nome - personaj principal al unei trilogii 
western-spaghetti în regia lui Sergio Leone (n. tr.). 


poemul narativ ce stă la baza lungii (şi istovitoarei) poveşti a 
lui King. Şi-i vine din senin o idee, care-i luminează chipul, 
aducându-i pe buze un zâmbet larg ce ameninţă să se 
preschimbe în hohote sincere de râs. Ca şi cum i-ar fi ghicit 
starea de spirit (probabil că i-a şi ghicit-o, căci King este de 
părere că toţi câinii sunt veniţi din minunata ţară Empatica, 
pe al cărei blazon stă scris „Ştiu exact ceea ce simţi”), 
Marlowe îşi lăţeşte zâmbetul de mare şmecher. 

— Poemul ăsta are locul lui, băiete, zice King, aruncând 
cartea la loc pe măsuţă. 

Volumul este gros şi aterizează cu bufnet puternic. 

— Are un loc numai şi numai al lui. 

Apoi se aşază mai bine în fotoliu şi închide ochii. Am să stau 
aici câteva minute, îşi spune el, ştiind foarte bine că se 
păcăleşte singur, ştiind foarte bine că va adormi. Ceea ce se 
şi întâmplă. 


___ PARTEA A PATRA 
TĂRÂMURILE ALBE DIN EMPATICA 


DANDELO 


l 
CREATURA DE SUB CASTEL 


1 


Într-adevăr: nu departe de infirmerie, la nivelul solului în 
Stațiunea Experimentală Arc 16, au găsit o bucătărie 
spațioasă alături de care se afla şi o cămară. Şi au mai găsit 
ceva: camera de lucru a lui sai Richard Sayre, fost Şef de 
Operaţiuni în slujba Regelui Purpuriu, în prezent ajuns în 
poiana de la capătul cărării prin bunăvoința reflexelor rapide 
ale lui Susannah Dean. Pe biroul lui Sayre se aflau dosare 
incredibil de complete despre toţi patru, pe care le-au distrus 
acum cu tocătorul de hârtie. In mapele acelea erau şi 
fotografii cu Eddie şi Jake, iar lor le-a fost greu să le privească. 
Amintirile erau mai bune. 

Pe unul din pereţi, Sayre atârnase două picturi în ulei. Într- 
una era un băiat puternic şi frumos. Fără cămaşă, cu 
picioarele goale, părul ciufulit şi zâmbetul larg, băiatul acela 
purta doar o pereche de jeanşi şi un toc de pistol la 
subsuoară. Părea cam de aceeaşi vârstă cu Jake. Insă tabloul 
acesta emana un soi de senzualitate nu tocmai plăcută. 
Susannah îşi spuse că probabil pictorul, sau sai Sayre, sau 
poate amândoi făcuseră parte din Gaşca de pe Lavender 
Hill15%, cum li se spunea Homosexualilor în Village1%. Părul 
băiatului era negru. Ochii albaştri. Buzele roşii. Pe o parte a 
pieptului avea o cicatrice albă şi un semn din naştere pe 
călcâiul stâng, purpuriu ca buzele. Un armăsar alb ca laptele 
zăcea mort în faţa lui. Dinţii dezveliţi îi erau plini de sânge. 
Băiatul îşi proptise piciorul cel însemnat de pieptul animalului. 


15 Aluzie la filmul Lavender Hill Mob, 1951 (n. tr.). 
157 The Village - cartier din New York (n. tr.). 


Pe buze îi înflorise un zâmbet triumfător. 

— Este Llamrei, calul lui Arthur Eld, spuse Roland. Chipul lui 
era desenat pe toate steguleţele de lance din Gilead şi era un 
sigul în întreaga Lume Dinăuntru. 

— Adică tabloul ăsta spune că Regele Purpuriu va învinge? 
vru să se lămurească Susannah. Sau dacă nu el, atunci fiul 
lui, Mordred? 

Roland ridică din sprâncene. 

— Din cauza lui John Farson, oamenii Regelui Purpuriu au 
pus stăpânire pe ţinuturile Lumii Dinăuntru cu multă vreme în 
urmă, spuse el. 

Apoi zâmbi. Expresia aşternută pe chipul pistolarului era 
atât de senină şi atât de contrastantă cu sobrietatea lui 
obişnuită, încât pe Susannah o luă ameteala. 

— Însă cred că noi am câştigat singura bătălie care 
contează. Tabloul ăsta nu-i decât iluzia deşartă a cuiva. 

Şi, cu o sălbăticie care o luă pe femeie prin surprindere, 
Roland sparse geamul picturii cu pumnul, o smulse din ramă, 
sfâşiind-o în mijloc. Înainte să o facă bucățele, aşa cum 
intenţiona, Susannah îl opri, arătându-i partea de jos a 
tabloului. Acolo era trecut numele pictorului, cu litere mici, 
dar extrem de sofisticate: Patrick Danville. 

În celălalt tablou era Turnul Întunecat, un cilindru cenuşiu 
îngustat spre vârf. Se afla la capătul îndepărtat al Can'-Ka No 
Rey, câmpurile de trandafiri ale nimănui. În visele lor, Turnul 
părea mai înalt decât cel mai înalt zgârie-nori din New York 
(în cazul lui Susannah, acesta era Empire State Building). In 
pictura aceasta nu părea a avea mai mult de două sute de 
metri, însă nu-şi pierduse nimic din măreţia lui fantastică. 
Ferestrele înguste urcau în spirală de jur-împrejurul lui, 
întocmai ca în visele lor. În vârf era un bovindou, cu 
geamurile din sticlă de diverse culori - câte una pentru 
fiecare glob de cristal al Vrăjitorului158. Penultimul cerc era 
roz, la fel ca globul ce-i fusese dat spre păstrare unei 
vrăjitoare pe nume Rhea; centrul avea culoarea de abanos a 


158 Vezi Vrăjitorul şi Globul de Cristal (n. tr.). 


lui Treisprezece Negru. 

— In încăperea din spatele acelei ferestre vreau eu să 
ajung, spuse Roland, lovind uşor în geamul tabloului. Acolo mi 
se încheie drumul. 

Vocea îi era gravă şi cuprinsă de venerație. 

— Tabloul ăsta nu a fost pictat din imaginaţie, Susannah. 
Am sentimentul că pot atinge fiecare cărămidă. Nu crezi? 

— Ba da. 

Doar atât fu ea în stare să spună. Rămăsese fără suflare în 
faţa tabloului de pe peretele răposatului Richard Sayre. Brusc 
i se părea totul posibil. Vedea la propriu capătul poveştii lor. 

— Precis că cel care l-a pictat a fost acolo, zise dus pe 
gânduri Roland. Probabil că şi-a instalat şevaletul printre 
trandafiri. 

— Patrick Danville, spuse Susannah. Aceeaşi semnătură ca 
pe pictura cu Mordred şi calul mort. Vezi? 

— Văd extrem de bine. 

— Şi vezi şi poteca printre trandafiri care duce la treptele 
de la baza Turnului? 

— Da. Nu mă îndoiesc că sunt nouăsprezece trepte. 
Chassit. lar norii de pe cer... 

Acum îi văzu şi ea. Alcătuiau un soi de vârtej înainte de a se 
îndepărta de Turn, îndreptându-se către Locul Ţestoasei, la 
celălalt capăt al Grinzii pe care o urmaseră până acum. Şi mai 
observă încă ceva. Pe suprafaţa cilindrică a Turnului, la 
intervale cam de cincisprezece metri, erau amplasate 
balcoane cu balustrade din fier forjat înalte până la brâu. Pe al 
doilea se vedea o bilă roşie şi alte trei albe, mai mici: un chip 
mult prea mic pentru a putea fi desluşit şi două mâini ridicate. 

— Acela e Regele Purpuriu? întrebă ea, făcând un gest spre 
locul cu pricina. 

Nu avea curaj să pună degetul pe figura aceea, chiar dacă 
era protejată de geamul tabloului. li era teamă ca nu cumva 
să prindă viaţă şi să o tragă înăuntru. 

— Da, el este, răspunse Roland. E încuiat afară şi nu-i este 
permis accesul la singurul lucru pe care şi l-a dorit vreodată. 

— Poate că noi vom trece chiar pe lângă el atunci când 


vom urca în vârf. Şi o să ne strâmbăm la el. 

Roland se uită nedumerit la ea, iar Susannah îi demonstră 
scoțând limba. Dar acum zâmbetul pistolarului fu stins şi 
absent. 

— Nu cred că va fi chiar atât de uşor, spuse el. 

Susannah oftă: 

— Nici eu nu cred. 

Işi terminaseră treaba acolo (îşi luaseră destule alimente, 
chiar prea multe), însă parcă le era greu să plece din biroul lui 
Sayre. Nu-i lăsa tabloul acela. Susannah îl întrebă pe Roland 
dacă nu voia să-l ia cu el. Fireşte că le-ar fi fost uşor să-l 
desprindă din ramă folosindu-se de cuţitaşul pentru scrisori 
de pe masa de lucru a lui Sayre, iar apoi să-l facă sul şi să-l 
poarte sub braţ. Roland se gândi puţin la propunerea ei, apoi 
clătină din cap. Tabloul acela avea o aură neprielnică, ce ar fi 
putut atrage atenţia asupra lor, întocmai cum lumina 
lumânării atrage moliile. Şi chiar dacă nu va fi aşa, avea 
cumva sentimentul că amândoi vor petrece prea mult timp 
uitându-se la el. Şi pictura le-ar putea distrage atenţia de la 
treburile lor sau, mai rău, i-ar putea hipnotiza. 

Poate nu-i decât o altă capcană a minții, îşi spuse el. Aşa 
cum e Insomnia. 

— ÎI lăsăm aici, zise el. Curând, peste câteva luni, poate 
chiar peste câteva săptămâni, ne vom uita la cel adevărat. 

— Aşa crezi? şopti ea. Chiar crezi asta, Roland? 

— Da. 

— Toţi trei? Sau va trebui să mor şi eu şi să moară şi Ete tot 
ca să-ţi deschidem ţie drumul spre Turn? În fond, ai fost 
singur când ai pornit pe drumul ăsta, nu? Poate că tot singur 
trebuie să-l termini. Nu aşa şi-ar dori un scriitor? 

— Nu înseamnă că va putea s-o facă, răspunse Roland. 
Stephen King nu-i ca apa, Susannah. E doar jgheabul prin 
care curge apa. 

— Inţeleg ce spui, dar parcă nu-mi vine să cred. 

Nici lui Roland nu-i prea venea. Se gândi să-i amintească lui 
Susannah că la începutul căutărilor sale, în Mejis, îi fuseseră 
alături Cuthbert şi Alain; iar, la a doua plecare din Gilead, li se 


alăturase Jamie DeCurry, transformând trioul în cvartet. Însă 
căutările începuseră cu adevărat după bătălia de pe Jericho 
Hill şi da, atunci deja rămăsese singur. 

— Am pornit singur la drum, dar nu am să ajung tot aşa la 
capătul lui, îi spuse el. 

Susannah se deplasase cu uşurinţă din loc în loc cu un 
scaun de birou cu rotile. Acum o ridică din el şi o aşeză pe 
şoldul drept, cel care nu îl mai durea. 

— Tu şi cu Ete veţi fi lângă mine atunci când voi urca 
treptele şi voi intra în Turn; veţi fi lângă mine când voi urca 
scara; veţi fi cu mine când mă voi ocupa de criminalul ăla 
roşu şi veţi fi cu mine atunci când voi intra în încăperea din 
vârf. 

Susannah nu-i spuse că vorbele acestea păreau a avea iz 
de minciună. De fapt, la fel i se părea şi lui. 


2 


Se întoarseră în Hotelul Fedic cu conserve, o tigaie, două 
căni, două farfurii şi două seturi de tacâmuri. Roland mai 
luase şi o lanternă, cu bateriile din păcate pe ducă, ce arunca 
o lumină leşinată în jur, un cuţit mare pentru carne şi o 
toporişcă uşoară, cu mânerul din cauciuc. Susannah găsise 
două săculeţe din plasa în care să pună alimentele. Pe un raft 
din cămara de lângă bucătărie mai descoperise şi trei cutii 
pline cu un fel de jeleu. 

— E Sterno15, îi explică ea pistolarului nedumerit. O chestie 
bună. Se aprinde şi arde încet, cu flacără albastră. Putem găti 
la ea. 

— Eu mă gândisem să facem un foc în spatele hotelului, 
zise el. Nu-l nevoie să suportăm duhoarea chestiei ăsteia. 

Vorbele lui aveau o nuanţă de dispreţ. 

— Nu, ai dreptate. Dar s-ar putea să avem nevoie de ea 
mai încolo. 


159 Sterno - combustibil produs din alcool denaturat şi apoi 
gelificat (n. tr.). 


— De ce? 

— Nu ştiu, dar... răspunse ea ridicând din umeri. 

Lângă poarta dinspre stradă a Doganulut era dulapul 
omului de serviciu, plin cu tot felul de mărunţişuri. Susannah 
se săturase de locul acela şi voia să iasă cât mai repede de 
acolo, dar Roland se opri să arunce o privire. Nu îl interesară 
nici găleţile, nici mopurile sau măturile şi nici detergenţii, ci 
nişte grămezi de corzi şi curele înghesuite într-un colţ. 
Uitându-se la scândurile de sub ele, Susannah îşi imagină că 
fuseseră folosite la improvizarea unor schele. Şi i se strânse 
inima când înţelese la ce i-ar fi de folos legăturile alea. Era ca 
o întoarcere la începuturi. 

— Credeam că am terminat cu căratul în spate, exclamă ea 
supărată şi cu destulă Detta în tonul răţoit. 

— Cred că nu avem altă soluţie, spuse Roland. Dar mă 
bucur că nu mă mai doare nimic şi pot să te duc fără 
probleme. 

— Şi eşti convins că pasajul ăla subteran e singurul drum? 
Sigur, sigur? 

— Bănuiesc că ar mai fi un drum prin castel... începu el, dar 
se opri când o văzu pe Susannah cum scutură cu vehemenţă 
din cap. 

— Nu uita că am fost în vârful lui cu Mia. Zidul dinspre 
Discordia e înalt de cel puţin o sută cincizeci de metri. Poate 
chiar mult mai mult. Pe vremuri or fi fost nişte scări acolo, dar 
au dispărut demult. 

— Atunci nu ne rămâne decât pasajul, spuse el. Şi poate că- 
ti vom găsi un mijloc de transport când ajungem în partea 
cealaltă. În vreun alt orăşel sau cătun. 

Susannah clătina iar din cap. 

— Cred că civilizaţia se sfârşeşte aici, Roland. Şi mai cred 
că am face bine să ne înfofolim cu cât mai multe haine, 
pentru că dincolo o să fie şi mai frig. 

Din păcate, spre deosebire de alimente, hainele groase nu 
erau prea multe. Nimănui nu-i trecuse prin minte să pună în 
magazie şi câteva pulovere şi jachete îmblănite. lar păturile 
care erau acolo se subţiaseră foarte tare, devenind aproape 


inutile. 

— Mă doare exact în dos, spuse Susannah cu un glas stins. 
Fie cum o fi, numai să plecăm odată din locul ăsta. 

— O să plecăm. 


3 


Susannah se află în Central Park şi este atât de frig, încât 
işi poate aburul respirației. Cerul este în întregime alb: cer de 
ninsoare, Ea se uită în jos, la ursul polar (care face tumbe în 
jurul insuliței sale din piatră, evident bucurându-se de vremea 
rece), când o mână i se strecoară în jurul taliei. Simte buze 
calde pe obrazul ei rece. Se întoarce şi-i vede pe Eddie şi 
Jake. Cei doi au zâmbete identice şi poartă căciuli tricotate, 
identice şi acestea. Cu o singură deosebire: pe cea a lui jake 
este cusut cuvântul CRACIUN, iar pe a lui Eddie - FERICIT. 
Deschide gura, vrând să le spună „N-aveti cum să fiţi aici, 
băieți dragi, sunteți morţi” Şi atunci îşi dă seama, cu mare, 
preaslăvită uşurare, că toată povestea nu a fost decât un vis. 
Cum altfel? Nu există animale vorbitoare care să se 
numească billy-bumbleri; nu există nici creaturi cu trup de om 
şi cap de lighioane care să se numească taheeni; aşa cum nu 
există nici vreun loc care să se numească Fedic sau Castelul 
Discordia. 

Și mai ales, nu există pistolari. John Kennedy a fost ultimul. 
Andrew, şoferul ei, avea dreptate în această privință. 

— Ți-am adus ciocolată fierbinte, îi zice Eddie, întinzându-i- 
0. 

Este cana perfectă de ciocolată fierbinte, mit schlag"* 
deasupra şi cu praf de nucşoară. li adulmecă aroma. O ia, 
simțindu-şi vii degetele din mânuşi. lar primii fulgi de nea 
plutesc peste ei. Se gândeşte cât de bine e să fie vie în dragul 
şi bătrânul New York, cât de minunat este că realitatea este 
reală în Anul Domnului... 

Care An al Domnului? 


160 „Cu frişcă”, în Ib. germ. în orig. (n. tr.). 


Se încruntă, pentru că intrebarea asta este extrem de 
serioasă, nu credeți? În definitiv, Eddie e un tânăr al anilor 
optzeci, iar ea nu a ajuns mai departe de 1964 (sau '65 să fi 
fost?). In vreme ce Jake Chambers, cel cu cuvântul CRACIUN 
cusut pe căciulița lui nostimă, nu este el din anii şaptezeci? 
lar dacă ei trei reprezintă trei decenii diferite din a doua 
jumătate a secolului douăzeci, atunci ce au ei în comun? Ce 
an este ăsta? 

— NOUASPREZECE, se aude o voce din văzduh (poate-i 
chiar, vocea lui Bango Skank, Marele Personaj Dispărut), este 
NOUASPREZECE, este CHASSIT. Toţi prietenii tăi sunt morţi. 

Cu fiecare cuvânt, lumea devine tot mai puţin reală. Îşi dă 
seama că Eddie şi jake s-au făcut străvezii. Când priveşte în 
jos, la ursul polar, vede că zace mort pe piatra lui, cu labele în 
sus. Aroma încântătoare de ciocolată caldă dispare, înlocuită 
fiind de un miros acru, mucegăit: tencuială veche, lemn 
bătrân. Duhoarea unei camere de hotel în care de ani întregi 
nu a mai dormit nimeni. 

Nu, geme mintea ei. Nu, vreau înapoi în Central Park, îl 
vreau pe domnul CRACIUN şi îl vreau pe domnul FERICIT, 
vreau mirosul bun de ciocolată fierbinte şi primii fulgi sfioşi ai 
lunii decembrie. M-am săturat de Fedic, de Lumea Dinăuntru, 
de Lumea de Mijloc şi de Lumea de Capăt. Vreau Lumea -Mea. 
Nu-mi pasă dacă nu mai ajung să văd vreodată Turnul 
Întunecat. 

Buzele lui Eddie şi ale lui Jake se mişcă la unison, ca şi cum 
ar cânta un cântec pe care ea nu îl poate auzi. Însă nu este 
cântec. Cuvintele pe care le citeşte pe buzele lor chiar înainte 
ca visul să se destrame sunt 


4 


— Fii cu ochii-n patru după Dandelo! 

Cu aceste cuvinte pe propriile-i buze se trezi ea tremurând 
la ivirea zorilor. Măcar partea cu aburii respirației era reala. Îşi 
şterse obrajii. Nu era chiar atât de frig să-i îngheţe lacrimile, 


dar pe aproape. 

Privi în jur la camera jalnică din Hotelul Fedic, dorindu-şi din 
tot sufletul ca visul ei cu Central Park să fi fost adevărat. In 
primul rând fusese nevoită să se culce pe jos - pentru că din 
pat nu mai rămăsese decât scheletul ruginit, aşteptând să se 
dezintegreze - şi o durea spatele ca naiba. In plus, toate 
păturile (şi cele aşternute pe jos în chip de saltea, şi cele cu 
care se învelise) se făcuseră zdrenţe din cauza zvârcolirilor ei 
din timpul somnului. Aerul, îmbâăcsit cu praful din ele, o gâdila 
în nas şi o îneca, dându-i impresia că s-a pricopsit cu cea mai 
cumplită răceală din lume. Şi tremura incontrolabil. Şi îi venea 
să facă pipi, ceea ce însemna că va trebui să ajungă la locul 
cu pricina târându-se pe cioturile picioarelor şi mâinile pe 
jumătate amorţite. 

Dar nimic din toate astea nu o mâhnea cu adevărat pe 
Susannah Odetta Holmes Dean în dimineaţa aceasta, 
pricepeţi? Problema era că tocmai se trezise dintr-un vis 
minunat într-o lume 

(este NOUĂSPREZECE şi toţi prietenii tăi sunt morţi) 

unde era pe punctul de a înnebuni din cauza singurătăţii. 
Problema era că locul acela unde se va vedea curând răsărind 
soarele nu era neapărat estul. Problema era că ea se simţea 
epuizată şi tristă, copleşită de mâhnire, îi era dor de casă şi o 
durea inima. Problema era că, în ceasul acesta dinaintea 
zorilor, în această cameră a unui hotel străvechi, aflat la 
graniţa unei lumi, unde aerul era plin cu scame mucegăite de 
pături, se simţea aproape cu totul sleită de puteri şi de 
speranţă. Işi voia visul înapoi. 

Îl voia pe Eddie înapoi. 

— Văd că te-ai trezit şi tu, se auzi o voce. 

Susannah se întoarse iute, ajutându-se de mâini, şi simţi o 
aşchie intrându-i în palmă. 

Pistolarul se sprijinea de catul uşii dintre cameră şi hol. 
Împletise corzile şi confecţionase hamul acela pentru 
transport cu care ea era atât de obişnuită. Acum şi-l atârnase 
de umărul stâng. Pe cel drept avea un sac din piele plin cu 
noile lor lucruri şi restul de Orize. Ete şedea în fund la 


picioarele lui Roland privind-o, cu un aer grav. 

— M-ai speriat de moarte, sai Deschain, îi zise ea. 

— Plângeai. 

— Nu-i treaba ta ce făceam eu. 

— O să ne simţim mai bine după ce plecăm de aici, spuse 
el. Locul ăsta e bântuit. 

Susannah ştia exact la ce se referea el. Vântul suflase 
îngrozitor de tare întreaga noapte; iar atunci când zbierase 
prin streşinile hotelului şi ale birtului de alături, Susannah 
avusese impresia că aude urlete de copii - de copii mici, 
pierduţi în timp şi spaţiu, care nu vor mai găsi niciodată 
drumul spre casă. 

— Bine, dar, Roland, înainte să trecem drumul şi să intrăm 
în Dogan, vreau să-mi promiţi ceva. 

— Ce anume să-ţi promit? 

— Dacă ţi se pare că ne atacă ceva - nu ştiu exact ce, 
vreun monstru ieşit din curul diavolului, ori unul din portalul 
dintre lumi -, te rog să-mi tragi un glonţ în cap înainte să mă 
prindă. Te priveşte personal ce ai să faci tu, dar... ce? La ce- 
mi întinzi chestia aia? 

Era unul din pistoalele lui. 

— Pentru că mă descurc de minune cu unul singur. ŞI 
pentru că nu vreau să fiu eu acela care să-ţi ia viaţa. Dar dacă 
ai să te hotărăşti s-o faci singură... 

— Scrupulele tale de tot căcatul nu încetează să mă 
surprindă, Roland, îi zise ea. 

Apoi luă cu o mână arma şi arătă spre ham cu cealaltă. 

— Cât despre chestia aia, dacă tu crezi că am să mă urc în 
ea înainte să fie absolut necesar înseamnă c-ai înnebunit de-a 
binelea. 

Umbra unui zâmbet trecu peste buzele pistolarului. 

— Ne e mai bine când suntem împreună, nu crezi? 

Susannah oftă şi dădu din cap. 

— Niţel, da, dar nu-i nici pe departe perfect. Hai s-o 
ştergem din locul ăsta, voinicule. Mi s-a congelat popoul şi 
duhoarea asta mi-a ucis sinusurile. 


5 


Când intrară în Dogan, o aşeză în scaunul de birou cu rotile 
şi o împinse până la prima scară. Susannah ţinea în poală 
bagajele lor şi sacul cu Orize. Roland o luă în braţe, sprijinind- 
o de şold, şi îmbrânci scaunul pe trepte. Acesta se rostogoli 
până jos cu un zgomot aproape asurzitor. 

— Şi cu asta basta, trase concluzia Susannah când 
zgomotul încetă. Il puteai lăsa foarte bine şi aici, că nu cred 
că-mi va mai fi de vreun folos acum. 

— Vom vedea, spuse Roland, începând să coboare treptele. 
S-ar putea să ai o surpriză. 

— Căcatu' ăla de scaun s-a bulit definitiv, nu te face că nu 
ştii, se băgă Detta în vorbă. 

Ete scoase un lătrat scurt şi ascuţit, de parcă ar fi vrut să 
spună Așa este. 


6 


Incredibil, dar adevărat, scaunul reuşise să supraviețuiască 
saltului mortal. Şi supravieţui şi următorului. Insă, după cea 
de-a treia tumbă (şi cea mai lungă) pe scări, când Roland se 
aplecă să examineze bietul obiect îndoit la toate încheieturile, 
observă că două dintre role erau complet descentrate. 
Pistolarul îşi aduse aminte că aproape la fel arătase şi scaunul 
cu rotile al lui Susannah atunci când îl găsiseră după bătălia 
cu Lupii pe Drumul de Est. 

— la te uită, nu ţi-am zis eu? chicoti femeia. Socot de-amu' 
c-o venit vremea să mă-ndeşi în straiţa aia. 

Pistolarul o privi în ochi. 

— Nu poţi s-o faci pe Detta să ne lase în pace? 

Ea păru surprinsă, repetă în minte ultimele cuvinte rostite 
şi se aprinse la faţă. 

— Ba da, şopti. Imi pare foarte rău, Roland. 

El o luă în braţe şi o fixă în ham. Apoi îşi continuará drumul. 
Oricât de apăsătoare era atmosfera de sub Dogan - oricât de 


înfiorătoare era atmosfera de sub Dogan - Susannah se 
bucura nespus că lăsaseră în urmă oraşul Fedic. Pentru că 
asta însemna că lăsaseră în urmă tot restul: Lud, Callele, 
Bubuit de Tunet, Algul Siento; dar şi oraşul New York şi vestul 
statului Maine. În faţa lor nu mai era decât castelul Regelui 
Purpuriu, dar nu credea că era cazul să-şi facă prea mari griji 
în privinţa lui, deoarece cel mai celebru locatar al lui îşi 
pierduse minţile şi se ascunsese în Turnul Întunecat. 

Nu-şi mai împovăra mintea cu ce rămăsese în trecut, cu ce 
nu mai era esenţial în momentul de faţă. Se apropiau de 
capătul lungii lor călătorii şi nu prea mai avea motive de 
îngrijorare. lar aceasta era o veste excelentă. Şi dacă se va 
întâmpla să-şi piardă viaţa pe drumul către obsesia lui 
Roland? Păi, nu va fi mare tragedie dacă în cealaltă parte a 
existenţei va găsi doar beznă (aşa cum crezuse mai toată 
viaţa ei de adult), atâta vreme cât nu va fi întunericul orb de 
portal, loc plin cu monştri târâtori. Şi, hei! Poate că totuşi 
există viaţă dincolo de moarte, poate că există un rai, poate 
că reîncarnarea este reală, poate că există chiar o înviere din 
morţi în poiana de la capătul cărării. Îi plăcea ultima idee şi 
văzuse deja destule miracole ca să-şi închipuie că ar fi 
posibilă. Poate acolo o aşteaptă Eddie şi Jake, încotoşmănaţi 
în haine groase şi cu primii fulgi de nea aninaţi de gene: 
Domnul CRĂCIUN şi Domnul FERICIT, oferindu-i o cană cu 
ciocolată fierbinte. Mit schlag. 

Ciocolată fierbinte în Central Park! Cum să se poată 
compara Turnul Întunecat cu aşa ceva? 


7 


Traversară rotonda cu multele-i uşi de jur-împrejur; 
ajunseră în cele din urmă şi la pasajul vast, cu anunţul care 
spunea PREZENTAȚI PERMISUL PORTOCALIU, PERMISUL 
ALBASTRU NU ESTE ACCEPTAT. Puțin mai departe, la lumina 
slabă a unuia dintre becurile fluorescente care încă mai 
ardeau (şi lângă galoşul abandonat), observară ceva scris pe 


zid şi făcură un ocol ca să citească. 


Roland, Susannah: Am pornit la drum! Ţineţi-ne 
pumnii! 
Şi noi vi-i ţinem VOUĂ! 
Dumnezeu să vă binecuvânteze! 
Nu vă vom uita niciodată! 


După mesajul acesta îşi  scriseseră numele: Fred 
Worthington, Dani Rostov, Ted Brautigan şi Dinky Earnshaw. 
Dedesubt mai erau două rânduri, scrise de o altă mână. 
Probabil a lui Ted, îşi spuse Susannah, simțind cum ochii i se 
umplu de lacrimi când citi cuvintele acelea: 


Am plecat spre o lume mai buni. 
Fie să găsiţi şi voi una. 


— Dumnezeu să-i aibă în paza Lui, şopti ea răguşit. 
Dumnezeu să-i păzească şi să-i ajute. 

— Să-şute, se auzi o voce subţirică şi sfioasă de lângă 
piciorul lui Roland. 

Se uitară amândoi într-acolo. 

— Te-ai hotărât să vorbeşti din nou, dulceaţă? îl întrebă 
Susannah, însă Ete nu-i răspunse. 

Mai aveau să treacă săptămâni bune până când va vorbi 
din nou. 


8 


De două ori s-au rătăcit. O dată Ete a fost cel care a 
redescoperit drumul cel bun prin labirintul de tuneluri şi 
pasaje - prin unele gemeau curenţi neliniştiţi de aer, prin 
altele gemeau alte lucruri, mai amenințătoare. Altădată l-a 
găsit Susannah, observând ambalajul batonului Mounds 
aruncat de Dani. Algul Siento fusese aprovizionat din belşug 
cu dulciuri, iar fetiţa luase multe cu ea. („Deşi nu i-a dat prin 


cap să-şi ia măcar un schimb de haine”, spuse Susannah 
râzând şi clătinând din cap.) La un moment dat, în faţa unei 
uşi dintr-un lemn de esenţă tare, ce lui Roland i se părea 
asemănătoare cu uşile găsite de el pe plajă, auziră un zgomot 
dezgustător ca de c/efăit. Susannah încercă să-şi închipuie ce 
anume l-ar fi putut produce şi în minte nu-i veni nimic altceva 
decât imaginea unei guri uriaşe, fără trup, plină cu colţi lungi, 
îngălbeniţi şi murdari. Pe uşă se afla un simbol indescifrabil. 
Numai privindu-l şi se simţea tulburată. 

— Ştii cumva ce înseamnă? îl întrebă ea pe pistolar. 

Cu toate că vorbea şase limbi şi era familiarizat cu mult mai 
multe, Roland clătină din cap. Susannah răsuflă uşurată. Avea 
sentimentul că dacă ştiai sunetul reprezentat de simbolul 
acela, doreai să-l spui cu glas tare. Poate chiar te simţeai 
obligat să-l spui. lar atunci uşa avea să se deschidă. Şi care ai 
fi dorit s-o iei la goană atunci când dădeai cu ochii de chestia 
care scotea plescăiturile alea scârboase? Probabil. Dar ai fi în 
stare? 

Poate că nu. 

La scurtă vreme după ce trecuseră de uşa aceasta, 
ajunseră la alte trepte. Mai puţine, însă. 

— Cred c-am uitat să-ţi pomenesc de scara asta ieri, când 
am stat de vorbă, zise ea, arătând spre praful răscolit. Uite 
urmele noastre. Aici m-a cărat Fred la coborâre şi Dinky la 
urcare. Aproape am ajuns, Roland. Pe cuvânt. 

Dar se rătăci iarăşi prin labirintul de pasaje divergente de la 
capătul scării şi abia acum îi readuse Ete pe drumul cel bun, 
luând-o înaintea lor spre un coridor lung şi scund, ca un tunel, 
unde pistolarul se văzu nevoit să meargă aplecat de spate, cu 
Susannah agăţată de gât. 

— Nu ştiu... începu ea să spună, dar chiar atunci Ete intră 
într-un alt coridor mai luminos (relativ mai luminos: erau 
stinse cam jumătate din tuburile fluorescente din tavan, iar 
multe din plăcile de faianţă de pe ziduri căzuseră, dând la 
iveală pământul întunecat şi umed de dedesubt). Bumblerul 
se aşeză în poponeţ şi se uită la ei. Aici aţi vrut să ajungeti? 
spunea privirea lui. 


— Da, spuse Susannah, evident uşurată. În regulă. Uite, e 
întocmai cum ţi-am povestit. 

Şi întinse mâna spre o uşă pe care scria TEATRUL FORD, 
AICI PUTEŢI ASISTA LA ASASINAREA PREŞEDINTELUI LINCOLN 
- 1865. Mai jos, sub un geam de protecţie, era afişul piesei 
Vărul nostru din America. Părea atât de nou, culorile erau atât 
de intense, încât puteai să juri că fusese tipărit doar cu o zi în 
urmă. 

— Locul unde trebuie să ajungem e puţin mai încolo. Facem 
de două ori la stânga şi o dată la dreapta... parcă aşa îmi 
aduc aminte. Oricum, am să-mi dau seama când voi vedea 
coridorul. 

Tot drumul Roland dădu dovadă de o răbdare nemărginită 
cu ea. li venise o idee urâtă, pe care nu voia să i-o 
împărtăşească lui Susannah: dar dacă labirintul acela de 
coridoare şi pasaje era în derivă, întocmai cum erau punctele 
cardinale ale rozei-vânturilor în ceea ce el ajunsese deja să 
numească „lumea de deasupra”? Dacă aşa stăteau lucrurile, 
erau la mare ananghie. 

Era foarte cald aici, sub Dogan; şi începură curând să 
transpire abundent, Ete gâfâia aspru şi fără întrerupere, ca un 
motoraş, dar nu se dezlipea de piciorul stâng al pistolarului. 
Nu mai era praf pe pardoseală şi dispăruseră urmele văzute 
mai devreme. Insă zgomotele din spatele uşilor erau mai 
puternice şi, când trecură pe lângă una, creatura aia din 
cealaltă parte (sau ce-o fi fost ea) o izbi atât de tare, că se 
zgâlţâi în cadru. Ete îşi lipi urechile de cap şi începu să latre la 
ea, iar Susannah scoase un țipăt de spaimă. 

— Stai liniştită, îi spuse Roland. N-are cum să treacă prin 
uşă. Niciuna nu poate să treacă. 

— Eşti sigur? 

— Da, zise cu hotărâre pistolarul. 

De fapt, nu era deloc sigur. Îi veni în minte o expresie 
folosită deseori de Eddie: Zaruri/e au fost aruncate. 

Ocoliră bălțile, atenţi să nu le atingă pe cele care 


străluceau din cauza radiaţiilor sau a focului Sfântului Elmo1$1. 
Ajunseră la o conductă spartă, care degaja o dâră apatică de 
abur verde, iar Susannah avu ideea să-şi ţină toţi trei 
respiraţia până când vor trece dincolo de ea. Lui Roland 
propunerea aceasta i se păru extrem de bună. 

După treizeci sau patruzeci de metri, Susannah îi ceru să se 
oprească. 

— Nu ştiu, Roland, zise ea, încercând în zadar să-şi ascundă 
panica din voce. Am crezut c-am reuşit să mă descurc atunci 
când am văzut uşa cu Lincoln, dar acum asta... asta de aici... 

Glasul începu să-i tremure şi se întrerupse ca să tragă aer 
în piept şi să-şi stăpânească spaima. 

— Totul mi se pare altfel. Şi sunetele astea... cum îţi intră în 
cap... 

O înţelegea foarte bine. La stânga lor era o uşă nemarcată 
care atârna strâmb în balamale, iar din spaţiul de sus ieşea 
larma disonantă a clopotelor din portal, sunet deopotrivă 
oribil şi fascinant. Împreună cu dangătele acelea venea şi un 
curent de aer împuţit. Roland se gândi că Susannah avea să-i 
propună să ia calea-ntoarsă cât încă mai puteau, eventual sa 
reconsidere tot planul cu traversarea pe sub castel, aşa că 
vorbi el primul: 

— Hai să vedem ce-i acolo, mai în sus. Parcă e mai multă 
lumină. 

Se apropiau de o răscruce din care se răspândeau în toate 
direcţiile multe pasaje şi coridoare pardosite cu dale, când o 
simţi cum încearcă să se ridice. 

— Uite! strigă ea. Acolo! Grămada aia de moloz! Am trecut 
pe lângă ea! Am trecut pe lângă ea, Roland, acum mi-aduc 
aminte! 

O bucată mare din plafon se prăbuşise în mijlocul acelei 
întretăieri de coridoare, formând un talmeş-balmeş din bucăţi 
de gresie, cioburi de sticlă, şomoioage de cabluri şi ţărână. Pe 
margine se vedeau nişte urme. 

— Acolo! ţipă mai tare Susannah, Drept înainte! Ted a zis 


161 Focul Sfântului Elmo - descărcări electrice (n. tr.). 


că acest coridor era numit „Strada Mare”. Şi Dinky a zis şi el 
că parcă tot aşa îşi aducea aminte. Şi Dani Rostov a zis că 
demult de tot, pe vremea când Regele Purpuriu făcea ce 
făcea la adăpostul întunericului din Bubuit de Tunet, mai mulţi 
oameni au folosit drumul ăsta ca să scape de aici. Dar au 
lăsat în urmă o parte din gândurile lor. Am întrebat-o atunci 
cum e să simtă aşa ceva şi mi-a răspuns că e cam la fel ca 
atunci când vezi depuneri de săpun în cadă după ce dai 
drumul la apă. „Adică nu-i deloc drăguţ”, mi-a zis ea. Şi după 
aia Fred a pus un semn ca să ţinem minte locul şi am mers 
mai departe, până la infirmerie. Nu vreau să mă dau rotundă, 
dar cred că suntem pe drumul cel bun. 

Şi chiar erau - cel puţin deocamdată. Optzeci de paşi mai 
departe au dat peste o arcadă. Dincolo de aceasta se făcea 
un alt coridor descendent pe tavanul căruia pâlpâiau becuri 
albe. Pe zid se vedea ultimul mesaj lăsat de Sfărâmătorii 
eliberaţi - patru linii făcute cu cretă, aproape şterse de 
umezeala infiltra, printre plăcile de gresie: 


Pa 


Se odihniră aici o vreme şi se hrăniră cu stafide dintr-o 
conservă. Pană şi Ete ciuguli câteva, deşi din atitudinea lui 
era limpede că nu se dă în vânt după o asemenea trataţie. 
După ce au terminat de mâncat, Roland puse conserva la loc 
în sacul din piele. Apoi o întrebă pe Susannah: 

— Gata de drum? 

— Da. Haide să plecăm chiar acum, înainte să-mi pierd 
curaj... Doamne, Dumnezeule, Roland, ce-a fost aia? 

Din spatele lor, probabil dintr-un pasaj care se desprindea 
din intersecţia sufocată de moloz şi gunoaie, se auzise o 
bufnitură înfundată. Zgomotul fusese cumva apos, ca şi cum 
acolo un uriaş cu galoşii uzi făcuse un singur pas. 

— Nu ştiu, spuse pistolarul. 


Susannah se uita neliniştită peste umăr, dar nu reuşea să 
vadă decât umbre. Unele se mişcau, dar asta ar fi putut să fi 
fost o iluzie optică provocată de lumina instabilă. 

Ar fi putut să fi fost. 

— Ştii ceva, spuse ea, cred că ar fi bine s-o tăiem de-aici 
cât mai repede. 

— Ai dreptate, răspunse el, sprijinindu-se într-un genunchi 
şi în degetele răsfirate ale mâinilor, aidoma unui atlet gata de 
start. 

O aşeză la loc în hamuri, se ridică şi porni cu paşi iuți mai 
departe, pe lângă săgeata desenată pe zid. 


9 


Mergeau deja de cincisprezece minute în pas aproape 
alergător când ajunseră lângă un schelet îmbrăcat în 
zdrenţele putrezite ale unei uniforme militare, încă mai avea 
ceva piele pe creştet, cu un smoc de păr negru şi moale. 
Falca îi era căzută într-un rânjet căscat, de puteai crede că le 
urează bun-venit în infern. Pe jos, alături de bazinul despuiat 
al scheletului, se afla un inel căzut de pe unul din degetele 
sfărâmicioase ale mortului. Susannah îl rugă pe Roland să i-l 
dea ca să îl vadă mai bine. Pistolarul ridică inelul şi i-l întinse. 
Femeia îl studie cu atenţie, confirmându-şi bănuielile. Apoi îl 
aruncă din mână. Inelul căzu cu un clinchet mic, apoi nu se 
mai auzi nimic în jur decât apa care se prelingea pe ziduri şi 
dangătul clopotelor din portal - mai slab acum, dar stăruitor. 

— Exact ce mi-am închipuit, comentă ea. 

— Adică ce? o întrebă pistolarul, pornind mai departe. 

— Individul a fost un Elan. Tata avea şi el un inel ca ăla. 

— Elan? Nu pricep. 

— E o frăţie. Un fel de ka-tet al băieţilor buni. Dar nu înţeleg 
ce mama naibii a căutat aici un Elan. Mă rog, acum putem 
zice că a trecut la Frăția Mumiilor. 

Şi scoase un hohot de râs niţeluş cam isteric. 

Becurile atârnate de plafon erau pline cu un gaz strălucitor 


ce pulsa într-un ritm nu tocmai constant. Lui Susannah i se 
păru că pulsaţia aceea avea o noimă şi, după puţină vreme, 
reuşi s-o priceapă. Când Roland grăbea paşii, zvâcnetul acela 
luminos era mai rapid. Când pistolarul mergea mai încet (fără 
să se oprească, dar încercând să-şi conserve forţele), pulsaţia 
becurilor se rărea şi ea. Nu ştia dacă era o reacţie de răspuns 
la bătăile inimii lui sau la ale ei, dar era convinsă că are o 
legătură. (Dacă ar fi cunoscut termenul bioritm, probabil că și- 
ar fi dat seama despre ce era vorba.) întotdeauna Strada 
Mare era cufundată în beznă la cincizeci de metri mai în faţă 
de locul unde s-ar fi aflat ei. Şi luminile se aprindeau pe 
măsură ce ei înaintau. Era fascinant. Se întoarse să se uite în 
urmă - o singură dată, căci nu voia să-l facă să-şi piardă 
echilibrul - şi văzu că, da, într-adevăr, cam la cincizeci de 
metri în spatele lor luminile se stingeau la loc. Plus că erau 
mult mai strălucitoare decât becurile jalnice de la intrarea pe 
Strada Mare şi ea se gândi că sunt alimentate dintr-o altă 
sursă de energie, una care (la fel ca mai toate din lumea asta) 
începuse să se epuizeze. Apoi observă că nu se aprinse unul 
din becurile de care se apropiau. Dar, când trecură pe sub el, 
văzu că nu era complet stins; în el abia ardea un miez 
luminos, pulsând în ritmul trupurilor şi minţilor lor. Îi aminti de 
firmele de neon cu una sau mai multe litere defecte, care 
transformă PABST:%2 în PA ST, sau CÂRNAŢI DELICIOŞI în CÂ 
AŢI DELIC OŞI. După alţi treizeci de nmetri ajunseră la un alt 
bec ars, apoi la un altul, apoi la două becuri la rând. 

— Probabil că nu peste mult timp vom orbecăi prin 
întuneric, comentă ea posomorâtă. 

— Ştiu, zise Roland, care începuse să gâfâie uşor. 

Aerul era umed şi se făcea tot mai frig. Pe ziduri erau afişe, 
majoritatea atât de putrezite, că nu se putea citi mai nimic pe 
ele. Pe o porţiune de perete uscat, Susannah văzu unul în 
care era zugrăvit un bărbat care tocmai pierduse lupta cu un 
tigru într-o arenă. Uriaşa felină era înfăţişată în timp ce 
smulgea un mănunchi de mate însângerate din burta 


1% Teatru din Milwaukee (n. tr.). 


bărbatului doborât, iar publicul era în delir. Textul era scris în 
şase limbi, engleza fiind cea de-a doua de sus: VENIȚI LA 
CIRCUL MAXIMUS! DISTRACȚII ŞI OVAŢII! suna invitaţia de pe 
afiş. 

— lisuse Hristoase, Roland, exclamă Susannah. 
Dumnezeule Atotputernic, ce sunt ăştia? 

Roland nu spuse nimic, deşi cunoştea prea bine răspunsul: 
erau folken care îşi pierduseră minţile. 


10 


La intervale de câte o sută de metri erau scări mici - cea 
mai lungă nu avea decât zece trepte - care îi duceau mai 
adânc în măruntaiele pământului. După ce făcură cam şase 
sute de metri (după estimarea lui Susannah), ajunseră la o 
poartă ce fusese smulsă din ţâţâni şi făcută fărâme, cel mai 
probabil de un vehicul. Aici erau destul de multe schelete, iar 
Roland se văzu nevoit să calce pe unele din ele ca să poată 
trece mai departe Oasele nu se sfărâmară sub tălpile lui, ci 
scoaseră un sunet umed, bolborosit, oribil. Emanau o duhoare 
bolnavă, jilavă. Majoritatea plăcilor din pereţi se spărseseră şi 
căzuseră peste cadavrele acelea, iar cele rămase întregi erau 
găurite de gloanţe. Deci aici avusese loc o luptă. Susannah 
deschise gura să spună ceva, dar se auzi iarăşi bufnitura 
aceea înfundată. Parcă puţin mai tare de data aceasta. Parcă 
şi puţin mai aproape. Se uită în spate şi nu văzu nimic. Doar 
becurile care se stingeau unul după celălalt la cincizeci de 
metri în urma lor. 

— Nu vreau să par paranoică, Roland, dar am senzaţia că 
ne urmăreşte cineva. 

— Aşa este. 

— Vrei să trag cu pistolul? Sau să arunc o farfurie? Ştii că 
scoate un şuierat destul de înspăimântător. 

— Nu. 

— De ce? 

— S-ar putea să nu ştie cine suntem. lar dacă tragi... va 


afla. 

Susannah avu nevoie de câteva clipe ca să priceapă ce 
voise el să spună: nu era sigur dacă gloanţele sau Orizele ar 
putea opri creatura aceea de pe urmele lor. Sau, mai rău 
chiar, poate că era sigur de asta. 

Când vorbi din nou, încercă din răsputeri să pară calmă, 
deşi rezultatul nu se ridică la înălţimea efortului. 

— Crezi că e ceva din prăpastia aia mare? 

— S-ar putea, răspunse Roland. Sau poate e ceva ce a venit 
prin portal. Acum taci. 

Pistolarul înaintă mai repede, şi mai repede, apoi începu să 
alerge. Susannah rămase surprinsă de cât de mobil putea fi el 
acum când nu mai avea durerea din şold. Dar îi auzea şi 
respiraţia şi i-o putea simţi în felul în care i se mişca spatele - 
inspirări iuți, întretăiate ale aerului, urmate de evacuări care 
sunau ca nişte exclamaţii de iritare. Ar fi dat orice să poată 
alerga alături de el pe propriile-i picioare, pe picioarele ei 
puternice şi frumoase pe care i le răpise Jack Mort. 

Pulsaţia mai rapidă a becurilor din plafon era mult mai uşor 
de observat acum deoarece mai rămăseseră foarte puţine. 
Intre două lumini aprinse, li se vedeau umbrele îngemănate 
alungindu-se mult în faţă, apoi scurtându-se puţin câte puţin 
pe măsură ce se apropiau de becul următor. Era tot mai frig. 
Plăcile din ceramică ale pardoselii erau tot mai puţin netede. 
Se crăpaseră din loc în loc destul de mult, formând adevărate 
capcane pentru cei neatenţi. Ete le ocolea cu uşurinţă, iar 
Roland reuşise şi el să le evite deocamdată. 

Tocmai ce voia să-i spună că nu mai auzise urmăritorul de 
ceva vreme, când din spatele lor veni un gâfâit puternic. Simţi 
cum aerul din jurul ei îşi schimbă direcţia. Simţi cum buclele 
ei dese se ridică şi încep să se zbată în toate direcţiile, de la 
efectul acela de aspirație. Simţi că-i vine să ţipe când auzi 
apoi un zgomot foarte sonor şi parcă încărcat cu bale şi muci. 
Orice era chestia aia din spatele lor era mare. 

Nu. 

Uriaşă. 


11 


Coborâră în goană alte câteva trepte. La cincizeci de metri 
mai departe, trei becuri aruncau lumina aceea intermitentă. 
Dincolo de ele nu era decât beznă. Pereţii sparţi şi pardoseala 
neregulată şi descompusă a coridorului se contopeau într-un 
vid atât de adânc încât părea concret: ca o aglomerare de 
nori din pâslă neagră. Vor intra alergând în el, îşi zise 
Susannah, iar la început forţa inerţiei îi va purta înainte. Apoi 
vor fi aruncaţi înapoi de materia aceea întunecată, cu o 
mişcare de recul. Direct în ghearele creaturii din spatele lor. 
Ea va reuşi să o zărească în fugă, va reuşi să vadă chipul 
acela atât de hidos şi de nepământean pe care mintea ei nu 
va fi capabilă să-l identifice, iar asta ar putea fi o 
binecuvântare. Apoi îi va ataca şi... 

Roland intră în beznă fără să încetinească paşii. Şi fireşte 
că nu-i împinse nimic înapoi. La început mai reuşiră să vadă 
ceva - la lumina venită din spate şi de la becurile de deasupra 
(deoarece câteva nu-şi dăduseră încă obştescul sfârşit). Aşa 
observară o altă scară mică, ale cărei prime trepte erau 
flancate de schelete sfărâmicioase acoperite cu câteva 
zdrenţe mizerabile. Roland cobori în fugă cele nouă trepte, 
fără să oprească. Ete alerga alături de el, cu urechile date pe 
spate, cu blana lucioasă unduindu-i-se, cu mişcări graţioase 
ca de balerin. Apoi pătrunseră în bezna totală. 

— Latră, Ete, ca să nu ne izbim unul de altul! strigă Roland 
la bumbler. Latră! 

Şi Ete lătră. Roland numără până la treizeci şi-i dădu acelaşi 
ordin. Ete lătră din nou. 

— Ce facem dacă dăm de o altă scară, Roland? 

— O să dăm, spuse el. _ 

Şi după nouăzeci de secunde chiar aşa se întâmplă. Il simţi 
cum se apleacă uşor în faţă şi pipăie treptele cu piciorul. Simţi 
cum i se încordează muşchii spatelui atunci când întinse 
brusc mâinile în faţă. Dar nu căzură. Susannah nu putu decât 
să se crucească în faţa reflexelor lui. Cizmele pistolarului 
coborau fără ezitare, bocănind prin întuneric. Sărea cât? 


Douăsprezece trepte deodată? Paisprezece? Nici nu apucă să 
numere că ajunseră din nou pe o suprafaţă plană. Aflase 
acum că el putea să coboare o scară chiar şi pe întunericul cel 
mai negru, chiar şi în goana mare. Dar dacă s-ar fi poticnit în 
vreo crăpătură? Dumnezeu ştia că era foarte posibil, ţinând 
seamă cât de tare se deteriorase pardoseala. Sau dacă 
nimereau peste o barieră din schelete? In coridorul întunecat 
şi cu viteza la care alergau, asta ar fi însemnat o căzătură 
urâtă. În cel mai fericit caz. Sau dacă se ciocneau de alt 
maldăr de schelete în capul vreuneia dintre scări? Incercă să 
alunge imaginea unui Roland care se prăvăleşte în beznă, ca 
un săritor olog de la trambulina înaltă. Câte din oasele lor se 
vor face fărâme atunci când vor ateriza? La dracu’, iubire, ia 
ghici? ar fi spus Eddie. Goana asta fără cruţare era nebunie 
pură. 

Însă nu aveau de ales. Acum auzea cât se poate de clar 
creatura aceea din spatele lor, nu numai răsuflarea ei 
bolborosită, ci şi un scrâşnet de şmirghel, ca şi cum ceva se 
târa de-a lungul unuia dintre pereţii coridorului - sau poate 
de-a lungul amândurora. Din când în când se auzeau zornăieli 
şi trosnete, de fiecare dată când altă placă era smulsă din 
ziduri. Fiindu-i absolut imposibil să nu-şi construiască o 
imagine pe baza acestor zgomote, Susannah începu să vadă 
un vierme uriaş şi negru, care umplea pasajul, dărâmând 
plăci de ceramică şi strivindu-le sub trupul lui gelatinos care 
înainta neabătut, flămând, micşorând distanţa dintre el şi ei. 

Micşorând-o tot mai repede. Susannah bănuia că ştie 
motivul. Înainte se aflaseră pe o insulă mobilă de lumină. 
Orice ar fi fost creatura aceea, era clar că nu-i plăcea lumina. 
Se gândi la lanterna pe care Roland o adăugase în bagajele 
lor; însă, fără baterii noi, era aproape inutilă. S-ar fi stins la 
mai puţin de douăzeci de secunde după ce-i apăsai butonul 
de pe carcasa aia cilindrică. 

Doar că... ia stai niţel. 

Carcasa. 

Carcasa cilindrică. 

Susannah vâri mâna în sacul din piele care atârna de 


umărul lui Roland, scotocind printre conservele cu mâncare. 
Insă nu de conservele astea avea ea nevoie. In cele din urmă 
puse mâna pe ce căuta, recunoscând obiectul după şănţuleţul 
circular din jurul capacului. Nu avea acum timp să se întrebe 
de unde i se părea atât de cunoscut; Detta avea secretele ei 
şi poate că unul dintre acestea avea de-a face cu Sterno. 
Ridică cutia şi o mirosi ca să se asigure că era cea căutată, 
dar îşi trase una peste nas atunci când Roland se împiedică 
de ceva - o bucată din pardoseală sau un alt schelet - şi se 
strădui să-şi recapete echilibrul. Reuşi de data aceasta, dar va 
fi un moment când nu va mai reuşi să se îndrepte, iar 
creatura aceea din spate se va năpusti asupra lor înainte ca el 
să se ridice de pe jos. Susannah simţi sângele cald şiroindu-i 
pe obraz şi probabil că monstrul îi simţi mirosul, pentru că 
scoase un țipăt puternic şi jilav. Acum îşi imagină un aligator 
din mlaştinile Floridei, care-şi înalţă căpăţâna solzoasă ca să 
urle la lună. Şi era atât de aproape. 

Doamne, Dumnezeule, se rugă ea în gând, te implor: dă-mi 
puțin timp. Nu vreau să mor aşa. Una-i să mă sfârșesc de 
glonț, dar să fiu mâncată de vie pe bezna asta... 

Alt urlet. 

— Mai repede! mârâi ea la Roland şi-l lovi cu coapsele, aşa 
cum un călăreț îşi îmboldeşte calul istovit. 

Aproape incredibil, Roland grăbi mai mult paşii. Respirația 
lui devenise un vaier chinuit. Nu gâfâise în halul ăsta nici 
după ce dansase commala. Dacă mai continua, precis îi va 
exploda inima în piept. Dar... 

— Mai repede, gloabă! Dă tot ce poţi, fir-ai tu să fii! Poate 
fac eu o şmecherie, dar, până atunci, dă tot ce poţi! 

Şi, acolo, în bezna de sub Castelul Discordia, Roland făcu 
întocmai. 


12 


Susannah băgă iar mâna în sac şi apucă lanterna. O scoase 
şi şi-o îndesă sub braţ (conştientă fiind că, dacă o scapă, vor fi 


irevocabil pierduţi), apoi trase capacul cutiei Sterno, 
bucuroasă să audă sâsâitul scurt atunci când se rupse sigiliul. 
Da, era bucuroasă, însă nu tocmai surprinsă, pentru că dacă 
sigiliul ar fi fost deteriorat, gelatina inflamabilă dinăuntru s-ar 
fi evaporat de multă vreme, iar cutia ar fi fost mai uşoară. 

— Roland! strigă ea. Roland, îmi trebuie chibrituri! 

— Cămaşă... buzunar! gâfâi el. Ragă mâna! 

Mai întâi propti lanterna între coapsele ei și spatele lui, 
apucând-o disperată atunci când era să alunece pe os. Apoi 
înfipse lanterna în cutia cu Sterno. Işi dădu seama că ar fi 
avut nevoie de a treia mână ca să caute chibriturile, aşa că 
azvârli cutia, păstrând doar lanterna îmbibată în gelatină. Mai 
erau două în sac, dar dacă nu-i ieşea planul, nici că va mai 
trăi să aibă nevoie de ele. 

Creatura mugi iarăşi. De foarte aproape. Acum îi simţea şi 
duhoarea: ca o căruţă cu peşti mucegăind la soare. 

Întinse mâna peste umărul lui Roland şi scoase un singur 
băț de chibrit din buzunarul de la pieptul cămăşii. Poate ca o 
sa aibă timp să aprindă unul dar în niciun caz două. Roland şi 
Eddie ştiau cum să le scapere de unghia degetului mare, dar 
Detta Walker ştiuse o metodă şi mai bună, pe care o folosise 
de mai multe ori atunci când dorea să-şi impresioneze 
victimele - băieţii albi întâlniți în motelurile sordide de la 
marginea şoselelor. Rânji larg, dezvelindu-şi dinţii şi puse 
măciulia băţului între cei doi din faţă. Dacă eşti aici, Eddie, te 
rog ajută-mă iubire, ajută-mă să-mi iasă! 

Trase băţul cu o mişcare rapidă. Simţi cum îi arde cerul 
gurii, iar limba i se umple de gust de sulf. Flacăra chibritului 
aproape că-i lăsă fără vedere ochii obişnuiţi cu întunericul, 
dar tot reuşi sa vadă cât să ducă băţul la corpul lanternei. 
Combustibilul se aprinse imediat, transformând lanterna într- 
o torţă. Sigur, nu o torţă mare, dar tot era ceva. 

— Întoarce-te! îi strigă ea pistolarului. 

Roland se opri brusc, derapând puţin - fără vreo vorbă de 
protest, fără vreo întrebare - şi se roti pe călcâie. Susannah 
întinse mâna cu lanterna în flăcări şi, preţ de o clipă, zăriră 
amândoi un cap hâd şi ud, cu mulţi ochi rozalii de albinos. 


Gura de sub ei, mare cât un chepeng, era plină cu tentacule 
nervoase. Nu era prea mare flacăra produsă de Sterno, dar în 
bezna aceasta de iad a fost suficient de intensă ca să oblige 
creatura să dea înapoi. Înainte să dispară în întuneric, 
Susannah mai apucă să-i vadă ochii strâns închişi şi se gândi 
cât de sensibilă putea fi lighioana aia dacă şi o flacără 
anemică o putea... 

Mormane de oase erau înşirate de-o parte şi de cealaltă a 
coridorului. Lanterna începuse să frigă palma lui Susannah. 
Uitându-se în urmă, Ete lătra ca apucatul, cu capul în jos, 
picioarele crăcănate şi blana zburlită. 

— Apleacă-te, Roland, apleacă-te! 

El se lăsă pe vine, iar femeia îi dădu torţa improvizată care 
deja începe să se topească de la flăcările când galbene, când 
albastre, care alergau în susu! şi în josul lanternei. Creatura 
din beznă scoase alt urlet asurzitor, iar cum Susannah chiar 
reuşi să-i desluşească trupul bălăbănindu-se dintr-un perete 
în celălalt. Apropiindu-se din nou de ei, pentru că lumina 
ameninţa să se stângi 

S-a zis cu noi, dacă pardoseala e udă aici, îşi spuse femeia. 
Dar atunci când întinse mâna să caute un femur, un os mai 
lung în grămada de lângă ei, îşi dădu seama că era uscată. 
Poate nu era decât un mesaj fals transmis de simţurile ei, 
pentru că era sigură că auzea apă picurând undeva, în faţa 
lor. Totuşi nu credea că se înşală. 

Vâri mâna în sac după o altă cutie cu combustibil, dar în 
primul moment nu reuşi să apuce inelul de desfacere a 
capacului. Creatura se apropia şi Susannah reuşi să vadă 
foarte multe picioare scurte şi diforme sub capul ca un butuc. 
Prin urmare nu era un vierme, ci un soi de miriapod gigantic. 
Lătrând cu toţi colții la vedere, Ete se aşeză în faţa ei. Pe Ete 
îl va înşfăca primul monstrul ăla dacă ea nu va putea să... 

Chiar atunci degetul îi alunecă în interiorul inelului de la 
capac. Urmă un fâsssâiiit. Roland flutura lanterna, încercând 
să readucă la viaţă flăcările leşinate (şi poate ar fi reuşit dacă 
ar mai fi fost combustibil care să le hrănească). Pe plăcile 
sparte şi descompuse de pe pereţi, umbrele lor se legănau 


frenetic încolo şi încoace. 

Circumferinţa osului era prea mare pentru gura cutiei. 
Atunci Susannah, crăcănată într-o poziţie incomodă, pe 
jumătate în ham şi pe jumătate ieşită din el, îşi vâri mâinile în 
combustibilul gelificat şi îl întinse din belşug de-a lungul 
osului. Dacă aveau ghinion, iar osul era ud, atunci îi mai 
aşteptau doar câteva secunde de oroare. Dar dacă era uscat, 
atunci poate... poate că... 

Creatura se târî şi mai aproape. Printre tentaculele ieşite 
din gura-i căscată, se vedeau colţi proeminenţi. Incă o 
secundă şi va fi suficient de aproape ca să se repeadă la Ete, 
cu rapiditatea unei şopârle care înşfacă o muscă din aer. 
Duhoarea de peşte putrezit pe care o emana era foarte 
puternică şi greţoasă. 

Şi ce se afla oare în spatele acestui monstru? Alte 
grozăvenii? 

N-avea vreme acum să se gândească la toate astea. 

Atinse femurul de flăcările vlăguite de pe lanternă. Bubuitul 
flăcării a fost mai mare, mult mai mare decât se aşteptase ea, 
decât sperase ea. lar urletul creaturii exprimă şi durere, nu 
doar surprindere. Urmă un plescăit scârbos, aşa cum ar face 
noroiul comprimat într-un sac din vinil. Şi monstrul se 
îndepărtă în grabă. 

— Mai dă-mi nişte oase, spuse ea când Roland aruncă cât 
colo lanterna arsă. 

Şi vezi să fie d-alea zbicite. 

Şi scoase un cotcodăcit agresiv, tipic Dettei, amuzându-se 
singură la propria-i glumă. 

Tot gâfâind amarnic, Roland făcu ce îi ceruse. 


13 


Îşi reluară drumul prin pasaj. Acum Susannah stătea cu 
spatele în ham, poziţie dificilă, însă nu imposibilă. Dacă vor 
mai apuca să iasă de aici, vreme de o zi sau două o va durea 
al dracului de tare spatele. Și voi savura fiecare clipă pentru 


că durerea îmi va dovedi că sunt vie, îşi spuse ea. Roland încă 
mai avea la el tricoul cu „Întoarcerea la vatră” din Bridgton pe 
care i-l cumpărase Irene Tassenbaum. Il scoase din sac şi i-l 
dădu lui Susannah, care îl înfăşură în jurul osului ca să îl 
poată ţine mai bine în mână. Apoi întinse în faţă torta 
improvizată, chinuindu-se totodată să-şi menţină echilibrul. 
Roland nu mai era în stare să alerge - şi dacă ar fi făcut-o, cu 
siguranţă că ea ar fi căzut din hamuri dar mergea încă foarte 
repede, oprindu-se din când în când ea să aleagă câte un os 
lung (de braţ sau de picior) din mormanele de oase. Ete 
pricepu numaidecât care era treaba şi începu şi el să culeagă 
oasele şi să i le aducă în bot pistolarului. Creatura era tot pe 
urmele lor. O dată Susannah îi zări în fugă pielea lucioasă, iar 
atunci când aceasta se retrăgea din faţa luminii nesigure a 
noii ei torţe, se auzeau zgomote plescăite de paşi, ca şi cum 
în spatele lor venea un uriaş cu cizmele pline de noroi. incepu 
să-şi spună că sunetele acelea erau făcute de coada 
lighioanei. lar gândul acesta o umplu de o groază intimă şi 
lipsită de noimă şi suficient de intensă, cât s-o poată face să- 
şi piardă minţile. 

Adică are coadă! deliră gândul ei. Și după zgomotele pe 
care le face coada aia zici că-i plină cu apă sau gelatină sau 
sânge pe jumătate coagulat! lisuse Hristoase! Doamne 
Dumnezeule! Apără şi păzeşte! 

Însă nu doar din cauza luminii nu-i ataca creatura, se mai 
gândi Susannah, ci şi din cauza spaimei de foc. Probabil că 
lighioana se ţinuse departe atunci când ei se aflau în zonele 
încă luminate ale pasajului, gândind (dacă era în stare şi 
gândească) că-i va aştepta şi-i va ataca atunci când vor 
ajunge în porţiunea cufundată în întuneric. Işi zise că dacă 
acea creatură ar fi ştiut că ei au acces la foc, poate că şi-ar fi 
închis câţiva (sau toţi) din nenumăraţii ei ochi şi s-ar fi 
năpustit orbeşte asupra lor într-un loc unde becurile erau în 
mare parte stinse, iar lumina difuza, Pentru moment avea 
ghinion, căci torţele din oase erau surprinzător de bune. (Dar 
nicio clipă nu-i trecu prin minte că erau ajutaţi de Grinda care 
începuse să se regenereze.) Singura problemă era dacă 


puţinul combustibil avea să le ajungă sau nu. Acum îl putea 
economisi, pentru că, odată aprinse, oasele ardeau singure 
(cu excepţia câtorva umede pe care le azvârlise), dar focul 
acela trebuia întreţinut cumva, iar cea de-a treia cutie era 
deja pe jumătate goală. Regreta că o aruncase pe prima, dar 
în momentul respectiv nu ştiuse ce altceva să facă. Işi dorea 
şi ca Roland să se mişte mai repede, deşi avea sentimentul că 
nu ar mai fi fost în stare să grăbească paşii chiar dacă ea s-ar 
fi întors cu faţa la dreapta şi s-ar fi agăţat de spatele lui. 
Poate că ar fi făcut un sprint scurt, dar nimic mai mult. li 
simţea muşchii tremurând pe sub cămaşă. Era în pragul 
colapsului. 

După cinci minute, atunci când tocmai luase un alt pumn 
de combustibil gelificat ca să ungă capătul unei tibii, atinse 
fundul cutiei cu vârfurile degetelor. Din beznă se auzi un alt 
pas greu ca prin mocirlă. Era coada prietenului ei, se 
încăpăţâna să-i spună mintea. Ţinea pasul cu ei. Aştepta cu 
răbdare să se termine combustibilul, iar lumea să se întunece 
din nou. Şi atunci îi va ataca. 

Şi atunci îi va mânca. 


14 


Vor avea nevoie foarte curând de un plan B. Se convinse de 
asta de îndată ce simţi fundul cutiei sub vârfurile degetelor. 
După zece minute şi trei torţe, Susannah se pregăti să-i ceară 
pistolarului să se oprească atunci când (şi dacă) vor ajunge la 
un alt morman de oase. Să facă acolo un foc mare din cârpe 
şi oase şi să fugă apoi mâncând pământul. Când - şi dacă - 
monstrul acela ar reuşi să treacă de bariera aceasta de foc, 
Roland ar putea s-o lase pe ea acolo şi, eliberat astfel de 
povară, să meargă mult mai repede mai departe. Nu era un 
sacrificiu de sine, nici vorbă de aşa ceva, ci i se părea a fi cel 
mai logic plan, deoarece nu exista niciun motiv pentru care 
miriapodul acela oribil să îi prindă pe amândoi dacă puteau 
evita asta. Plus că, în ceea ce o privea, nu avea nici cea mai 


mică intenţie să se lase capturată de hidoşenia aia. Cei puţin 
nu atâta timp cât mai era în viaţă. Avea o armă şi o va folosi. 
Cinci gloanţe cu dedicație specială pentru Sai Miriapod; şi, 
dacă nu-l dovedea, al şaselea glonţ era pentru ea. 

Însă înainte de a-i explica lui Roland planul ei, pistolarul 
bolborosi două cuvinte care o lăsară mută: 

— Lumină... înainte. 

Se răsuci în ham, întinzându-şi gâtul cât de mult era în 
stare. Dar nu zări nimic în primele momente, probabil din 
cauza strălucirii puternice a torţei aproape de ochii ei. Apoi 
înţelese la ce se referea el: în faţa lor se desluşea un licăr 
slab, albicios. 

— Să fie alte becuri? presupuse ea. Poate sunt unele care 
încă mai funcţionează. 

— Poate. Dar nu-mi prea vine să cred. 

După alte cinci minute, Susannah realiză că putea vedea 
pereţii şi pardoseala pasajului la lumina torţei. Pe jos era un 
strat de ţărână amestecat cu pietricele pe care doar vântul le- 
ar fi putut sufla de afară. Işi ridică mâinile (cu tot cu torţă) 
deasupra capului şi scoase un strigăt de triumf. Creatura din 
spate îi răspunse cu un urlet de furie şi frustrare, care-i 
mângâie inima, dându-i, totodată, fiori de gheaţă pe şira 
spinării. 

— Pa, pa, puiuţ! zbieră ea. Pa, pa, pa, bulangiule care eşti 
tu, bulangiule cu ochi beliţi! 

Monstrul urlă din nou şi se repezi înainte. Acum îl văzu 
limpede: o bulbucătură uriaşă ce nu putea fi numită cap, în 
ciuda gurii căscate; un trup format din segmente, acoperit cu 
zgârieturi adânci care supurau, fără doar şi poate căpătate în 
urma frecării de zidurile coridorului; patru apendici scurţi şi 
groşi, câte doi pe fiecare latură, probabil braţele creaturii, 
care se terminau cu cleşti ascuţiţi. Susannah zbieră şi întinse 
torţa, făcând lighioana să bată din nou în retragere, cu un alt 
urlet asurzitor. 

— Mama ta nu te-a învăţat că nu-i frumos să chinuieşti 
animalele? o întrebă Roland pe un ton atât de sec încât ea nu- 
şi putu da seama dacă glumea sau nu. 


După alte cinci minute ajunseră afară. 


II 
PE CALEA BLESTEMATĂ 


1 


leşiră printr-o deschizătură arcuită dintr-o coastă de deal, în 
apropierea unei construcţii asemănătoare ca formă cu 
Staţiunea Experimentală Arc 16, însă cu mult mai mică. 
Acoperişul acesteia era mâncat de rugină. În faţa intrării, 
mormane de oase erau aşezate într-un cerc aproximativ. 
Stâncile din jur erau înnegrite şi crăpate în multe locuri; o 
lespede de dimensiunile casei în stil Queen Anne, unde 
locuiseră Sfărâmătorii, era despicată în două, dând la iveală 
interiorul plin cu minerale scânteietoare. Aerul era rece şi se 
auzea scâncetul agitat al vântului, dar stâncile nu-i lăsau 
rafalele să ajungă până la ei. Cu recunoştinţă mută, îşi 
ridicară ochii la cerul albastru. 

— Aici a fost o luptă, nu crezi? îl întrebă Susannah pe 
pistolar. 

— Da, aşa se pare. O luptă crâncenă, foarte de demult. 

Vocea lui Roland era sfârşită. 

Pe jos, în faţa porţii întredeschise a construcţiei, se afla un 
indicator cu faţa în jos. Susannah îi ceru să o lase pe sol ca 
să-l întoarcă şi să-l citească. Roland îi îndeplini rugămintea, 
apoi se aşeză pe pământul îngheţat, sprijinit cu spatele de o 
stâncă şi privind lung la Castelul Discordia rămas în urma lor. 
Două turnuri ţâşneau spre cerul albastru, unul întreg, celălalt 
cu vârful sfărâmat. Pistolarul încercă să-şi recapete suflul. Ştia 
că drumul lor prin Ţinutul Blestemat avea să fie foarte greu. 

În tot acest timp, Susannah ridicase semnul de pe jos. ÎI 
ţinea în sus cu o mână, în vreme ce cu cealaltă îl ştergea de 
mizeria acumulată în mulţi, mulţi ani. Se cutremură când văzu 
cuvintele scrise în limba engleză: 


ACEST PUNCT DE CONTROL 
ESTE INCHIS 
PE VECIE 


Şi dedesubt, desenat cu roşu şi parcă privind-o cu ură, era 
Ochiul Regelui. 


2 


În sala principală a construcţiei nu se afla nimic altceva în 
afară de mormane de aparate complet distruse şi alte 
fragmente de schelete. Insă magazia de alături îi oferi lui 
Susannah câteva surprize plăcute: rafturi întregi cu conserve 
(mult mai multe decât ar fi fost ei în stare să ducă) şi alte cutii 
cu combustibil Sterno. Nu credea că Roland se va mai opune 
ideii de a lua cu ei foc-la-conservă. li veni un gând şi scoase 
capul pe uşa din spate a magaziei, fără să se aştepte să 
găsească altceva decât, poate, încă nişte schelete. Şi chiar 
era unul acolo. Vestea bună era vehiculul în care zăceau 
oasele acelea: un docar asemănător cu cel în care stătuse ea 
pe meterezele castelului în timpul conversaţiei cu Mia. Cel de 
acum era însă mai mic şi în formă mult mai bună. Roţile nu 
erau din lemn, ca ale primului, ci din metal acoperit cu un 
strat subţire dintr-un material sintetic. Observă mânerele de 
pe laturi şi înţelese că nu era nicidecum un docar, ci un soi de 
ricşă. 

lete-te cum ai să te faci tu mârțoaga gagicii, păpuşel! 

Exact exprimarea Dettei Walker, cea cu gura slobodă, dar 
tot o pufni râsul. 

— Ce-ai găsit acolo de te distrezi aşa de bine? îi strigă 
Roland. 

— Ai să vezi, răspunse ea, străduindu-se să nu vorbească 
precum Delta, însă fără să reuşească până la capăt. Mintenaş 
ai să vezi, fără şto! 


3 


În spatele ricşei era un motoraş, dar dintr-o singură privire 
îşi dădură seama că nu mai funcţionase de un car de vreme. 
Roland găsi în magazie câteva unelte simple, printre care şi o 
cheie universală. Anii o înţepeniseră cu botul căscat, dar 
puţină unsoare o făcură să funcţioneze din nou. Cu cheia 
aceasta Roland desfăcu motorul din suporţi şi îl dădu la o 
parte. În vreme ce el trebăluia la ricşă şi Susannah „belea 
ochii”, cum ar fi spus Nenea Mose, Ete stătea de pază, la 
patruzeci de paşi depărtare de deschizătura din deal prin care 
ieşiseră, cu ochii în patru după creatura care-i urmărise prin 
bezna din pasaj. 

— N-are mai mult de şapte kilograme, spuse Roland, 
ştergându-şi palmele de jeanşi, dar cred că o să mă bucur c- 
am scăpat de el. 

— Când plecăm mai departe? îl întrebă ea. 

— De îndată ce vom fi încărcat căruţa asta cu cât de multă 
mâncare cred eu că pot să trag, oftă el. 

Chipul îi era palid şi nebărbierit. Sub ochi avea cearcăne 
adânci şi întunecate. Din colţurile gurii se formaseră riduri noi 
şi adânci, coborând până la linia maxilarului. Era slab ca 
biscuitul pe dungă. 

— Nu se poate, Roland! Nu aşa de repede! Eşti terminat! 

El i-l arătă pe Ete, care şedea atât de răbdător, atât de 
loial, în faţa gurii căscate a întunericului de unde ieşiseră ei. 

— Vrei să stai atât de aproape de gaura aia când va veni 
noaptea? 

— Am putea să facem un foc... 

— E posibil ca lighioana aia să aibă prieteni cărora nu le e 
teamă de foc. Câtă vreme am fost înăuntru, nu a vrut să ne 
împartă cu alţii poate pentru că nu s-a gândit că ar fi nevoit 
să ne împartă. Acum s-ar putea să nu-i mai pese, mai ales 
dacă vrea să se răzbune. 

— O creatură ca aia nu poate să gândească. N-are cum. 

Lui Susannah îi era mai uşor să creadă asta acum, când se 
afla la lumina zilei. Dar ştia că îşi va schimba părerea de 


îndată ce umbrele vor începe să se lungească şi să se 
coaguleze. 

— Eu nu cred că ne permitem să riscăm, zise Roland. 

Şi, fără nicio tragere de inimă, ea îi dădu dreptate. 


4 


Din fericire pentru ei, prima porţiune din cărarea îngustă ce 
ducea spre Ținuturile Blestemate era în mare parte plană. lar 
apoi, când drumul a început să urce, Roland nu a împiedicat-o 
pe Susannah să coboare din ricşa. lar femeia porni cu vitejie 
mai departe, spre creasta dealului, ţopăind în mâini şi 
cioturile picioarelor în spatele trăsuricii pe care deja o 
botezase „Taxiul de Fitze al lu’ Nenea Chinezoiu”. Încetul cu 
încetul, Castelul Discordia rămânea în spatele lor. Când nu se 
mai văzu niciunul din cele două turnuri, Roland îi arăta un loc 
mai ferit de pe marginea cărării, zicând: 

— Uite, acolo vom înnopta, dacă nu te deranjează. 

Pe Susannah nu o deranja deloc. Luaseră cu ei suficiente 
oase şi zdrenţe din uniformele kaki ca să facă un foc zdravăn. 
Ştia însă că nu va ţine prea mult. Bucăţile de cârpă vor arde 
la fel de repede ca hârtia de ziar, iar oasele se vor termina 
mai înainte ca limbile noului ceas al lui Roland (pe care 
pistolarul i-l arătase cu o atitudine foarte asemănătoare cu 
veneraţia) să se întâlnească la miezul de noapte. lar în 
noaptea următoare nu va mai fi niciun foc şi vor mânca direct 
din conservele reci. Sigur, era perfect conştientă că lucrurile 
ar fi putut sta cu mult mai rău (măcar aveau de mâncare, iar 
temperatura din timpul zilei era, după părerea ei, cam de opt 
grade Celsius), însă ar fi dat orice să aibă un pulover, ar fi dat 
şi mai mult pentru o pereche de izmene. 

— Poate vom găsi pe drum şi alte lucruri cu care să facem 
focul, spuse ea cu optimism, aşezându-se în direcţia vântului 
lângă oasele care ardeau emanând un miros extrem de 
neplăcut. Buruieni... tufe... alte oase... poate chiar nişte 
crengi uscate. 


— Nu cred, spuse pistolarul. Aşa ceva nu există pe partea 
asta a castelului Regelui Purpuriu. Aici nu creşte nici măcar 
pirul, pe care-l întâlneşti pretutindeni în Lumea de Mijloc. 

— N-ai de unde să ştii. N-ai cum să fii sigur. 

Susannah nu putea suporta să se gândească la frigul din 
jur, în vreme ce ei erau îmbrăcaţi ca de plimbare prin Central 
Park într-o zi frumoasă de primăvară. 

— Cred că a ucis ţinuturile astea atunci când a adus 
întunericul peste Bubuit de Tunet, şopti dus pe gânduri 
Roland. Probabil că nu a fost mare lucru de capul lor nici 
înainte de asta, iar acum sunt complet sterpe. Dar mai bine 
gândeşte-te la lucrurile bune care ţi se întâmplă. 

Şi întinse mâna, atingând o băşicuţă formată lângă buza de 
jos a femeii. 

— Acum o sută de ani, buba asta s-ar fi înnegrit şi s-ar fi 
întins şi ţi-ar fi mâncat pielea de pe oase. Şi ţi-ar fi ajuns până 
în creier şi te-ar fi făcut să îţi pierzi minţile înainte de moartea 
îngrozitor de dureroasă. 

— Cancer? Radiaţii? 

Roland ridică din umeri ca şi cum ar fi vrut să spună că nu 
contează. 

— Dincolo de Castelul Regelui Purpuriu s-ar putea să dăm 
iarăşi de pajişti şi chiar păduri, dar este foarte posibil ca iarba 
să fie acoperită de zăpadă când vom ajunge noi acolo, pentru 
că vremea se va strica, anotimpul ne este potrivnic. Se simte 
în aer, în întunericul care acoperă prea devreme ziua. 

Susannah gemu, încercând să dea un efect comic reacției 
sale, dar sunetul care-i scăpă de pe buze a fost atât de 
încărcat cu teamă şi oboseală, că se sperie şi ea. Ete îşi ciuli 
urechile şi se uită atent la ei. 

— Roland, de ce nu încerci să mă încurajezi un pic? 

— Pentru că trebuie să cunoşti tot adevărul, îi spuse el. 
Putem rezista multă vreme, Susannah, dar ne va fi foarte, 
foarte greu. Avem suficientă mâncare în căruţa ta să ne ţină o 
lună, poate şi mai mult dacă ne vom drămui cu zgârcenie 
porţiile... şi aşa vom face. Când vom ajunge din nou pe un 
tărâm viu, vom găsi animale pe care să le vânăm chiar dacă 


va fi zăpadă. Şi asta îmi doresc eu. Nu doar pentru că la 
vremea aceea ne va fi o foame teribilă de carne proaspătă, 
deşi ne va fi, ci pentru că avem nevoie de pieile lor. Sper doar 
să nu avem o nevoie disperată de ele, dar... 

— Dar te temi că aşa va fi. 

— Da, zise el. Mă tem că aşa va fi. Nu-i aproape nimic mai 
demoralizator în viaţă decât frigul permanent, poate nu atât 
de mare cât să te ucidă, dar mereu prezent în fiecare fibră a 
fiinţei tale, răpindu-ţi puţin câte puţin energia şi grăsimile 
care îţi ajută corpul să funcţioneze. Mă tem că ne aşteaptă un 
drum foarte greu. Ai să vezi. 

Şi aşa a fost. 


5 


Nu-i aproape nimic mai demoralizator în viață decăt frigul 
permanent. 

Ziua nu era chiar atât de rău. Ziua măcar mergeau şi-şi 
puneau sângele în mişcare. Dar chiar şi atunci Susannah 
ajunsese să se teamă de spaţiile deschise peste care dădeau 
uneori, unde vântul sufla năprasnic peste kilometri lungi de 
piatră goală şi printre ocazionalele terase de stâncă. Acestea 
se repezeau la cerul în permanenţă albastru, aidoma unor 
falange roşii de coloşi din piatră îngropaţi acolo. Vântul sufla 
tot mai tare pe măsură ce avansau cu trudă sub voalul alb şi 
diafan al norilor care pluteau pe Calea Grinzii. Încerca să-şi 
protejeze faţa de rafalele puternice, acoperind-o cu mâinile-i 
crăpate, supărată că degetele nu-i amorţesc pe de-a întregul 
şi detestând senzaţia de mii de ace zbârnâitoare din ele. Ochii 
i se umpleau cu lacrimi care i se revărsau pe obraji. Dârele 
acestea ude nu îngheţau niciodată; nu era într-atâta de frig. 
Dar suficient cât să le facă vieţile un calvar din ce în ce mai 
intens. Şi oare pentru ce ar fi fost ea în stare să-şi vândă 
sufletul nemuritor în timpul zilelor acelora mizerabile şi al 
nopţilor insuportabile? Uneori îşi spunea că un singur pulover 
ar fi fost suficient să i-l cumpere; alteori îşi zicea: Nu, iubițico, 


ai prea multă demnitate, chiar şi în situația de față. Vrei să 
petreci eternitatea în iad, sau poate chiar în bezna din portal, 
pentru un singur pulover? Sigur că nu! 

Să zicem... Poate că nu. Dar dacă diavolul care o tot ispitea 
ar fi plusat, punând pe lângă pulover şi o pereche de 
apărători pentru urechi... 

De atât de puţin ar fi avut efectiv nevoie ca să se simtă cât 
de cât bine. La asta se gândea întruna. Nu duceau lipsă de 
mâncare şi nu duceau lipsă nici de apă, pentru că, la fiecare 
douăzeci de kilometri dădeau de pompe ce încă mai scoteau 
din adâncurile inuturilor Blestemate cantităţi mari de apă 
rece, cu gust mineral. 

Ținuturile Blestemate. Avusese la dispoziţie ore şi zile, iar în 
cele din urmă, săptămâni ca să mediteze la aceste două 
cuvinte. Ce le făcea să fie blestemate? Apa otrăvită? Nici 
vorbă: apa de aici nu era sub nicio formă dulce, dar cu 
siguranţă că nu era nici otrăvită. Lipsa de hrană? Deocamdată 
aveau suficientă mâncare, deşi mai târziu asta s-ar putea să 
devină o problemă dacă nu vor ajunge mai repede într-un loc 
cu iarbă şi vieţuitoare. Până atunci însă, ea se săturase peste 
cap de atâta carne de vită la conservă, fără a mai pune la 
socoteală stafidele mâncate la micul dejun şi stafidele 
mâncate dacă aveai poftă de ceva dulce. Insă toate astea 
erau hrană. Combustibil pentru trup. Şi atunci, de ce erau 
Blestemate Ținuturile astea dacă aveai apă şi mâncare? Să fi 
fost din cauza cerului, care se făcea mai întâi auriu, apoi 
roşiatic spre vest; din cauza cerului, care se făcea violet, apoi 
negru presărat cu argintul stelelor spre est? Urmărea cu 
groază crescândă cum ziua înaintează spre final; o înnebunea 
gândul la o altă noapte nesfârşită, când toţi trei se vor 
înghesui unul în altul ca să-şi ţină de cald, în vreme ce vântul 
se va jelui şi va şerpui printre stânci, iar stelele se vor uita la 
ei cu ochi răi, de gheaţă. O înnebunea drumul acesta 
interminabil prin purgatoriul rece, cu degetele de la mâini şi 
de la picioare pline cu mii de ace, dar neîngheţate complet, şi 
îşi spunea: Un singur pulover şi o pereche de mănuşi să am şi 
mi-ar fi bine. Nu am nevoie de nimic mai mult, doar un 


pulover şi o pereche de mănuşi, pentru că nu-i chiar atât de 
frig. 

Dar, chiar, cât de frig se făcea după apusul soarelui? Era 
convinsă că temperatura nu cobora sub zero, pentru că apa 
pe care o lăsa într-un vas pentru Ete nu îngheţa niciodată 
bocnă. Probabil că erau în jur de patru, cinci grade în orele 
dintre miezul nopţii şi răsăritul soarelui; în vreo două nopţi 
poate că fusese în jur de zero, sau minus un grad, pentru că 
observase spice minuscule de gheaţă pe vasul din care Ete 
bea apă. 

Începu să se uite cu mai multă atenţie la blana micuţului. 
La început îşi spuse că nu era decât un exerciţiu speculativ, o 
simplă metodă de a face să treacă mai repede timpul - oare 
cum anume funcţiona metabolismul bumblerului şi cât de cald 
îi ţinea blana aia (blana aia deasă, /uxuriantă, blana aia 
uimitor de bogată)? Încetul cu încetul ajunse să-şi identifice 
sentimentul: invidie pură care bombănea cu vocea Dettei 
Crezi tu că pehlivanu' ăla mic face pă el dă frig noaptea? N-ai 
să vezi! Nu zici că ţi-ai trage două pirechi dă mănuşele din 
blănița aia? 

Nefericită şi îngrozită, voia să alunge gândurile acestea, 
întrebându-se dacă mai există o limită inferioară a spiritului 
omenesc, alta decât această dorinţă abjectă şi egoistă, dar 
nedorind să afle răspunsul. 

Frigul îi măcina tot mai adânc, zi după zi, noapte după 
noapte.  Infectându-i ca o aşchie nescoasă. Dormeau 
înghesuiți unul în celălalt, cu Ete între ei; şi se întorceau la un 
moment dat în cursul nopţii pentru a-şi încălzi şi părţile 
expuse la frig. Somnul cu adevărat reparator nu dura deloc 
mult, indiferent cât de obosiţi ar fi fost. lar atunci când luna s- 
a aflat în fazele de creştere, vreme de două săptămâni au 
mers noaptea şi au dormit ziua. Şi parcă a fost puţin mai bine. 

Singurele vietăţi pe care le-au văzut au fost nişte păsări 
mari şi negre, care zburau fie pe linia orizontului sud-estic, fie 
în stoluri pe deasupra teraselor de stâncă. Dacă vântul bătea 
din direcţia bună, conversaţia lor stridentă şi frenetică 
ajungea până la urechile lui Roland şi Susannah. 


— Crezi că ar fi bune de mâncat? l-a întrebat ea odată pe 
pistolar. 

Luna era în scădere şi ei reîncepuseră să meargă pe timpul 
zilei pentru ca astfel să poată observa eventuale pericole de 
pe drum (de câteva ori au dat de fisuri adânci care brăzdau 
cărarea şi odată au întâlnit o pâlnie de eroziune ce părea fără 
fund). 

— Tu ce zici? i-a răspuns Roland tot cu o întrebare. 

— Zic că nu prea, dar nu m-ar deranja să încerc una să văd 
ce gust are. Cu ce crezi că se hrănesc? 

Roland clătină din cap, fără să-i răspundă. Ajunseseră într- 
un loc unde drumul şerpuia printr-o grădină fantastică de 
formaţiuni stâncoase, incredibil de ascuţite. Puțin mai departe 
de ei, cam o sută de păsări din acelea negre, asemănătoare 
cu ciorile, se roteau în cercuri pe deasupra unei terase plate 
sau stăteau pe marginea ei, uitându-se în direcţia celor trei, 
aidoma unor juraţi severi, cu ochi de mărgele. 

— Poate că ar trebui să facem un ocol, spuse ea. 

— Dacă ne rătăcim, s-ar putea să nu mai fim în stare să 
găsim drumul din nou, zise Roland. 

— Aiurea! Ete o să... 

— Am încheiat discuţia, Susannah! 

Niciodată nu-i mai auzise tonul ăsta răstit şi furios. Furios, 
da, sigur, îl auzise furios de multe ori. Însă acum se ghicea în 
glasul lui o oarecare lipsă de caracter, o proastă dispoziţie 
care o îngrijora. Şi o şi înspăimânta un pic. 

Işi continuară drumul în tăcere vreme de o jumătate de oră, 
Roland trăgând la Taxiul de Lux în care era Susannah. Apoi 
cărarea îngustă (căreia ea îi zicea Calea Blestemată) începu 
să urce, aşa că se văzu nevoită să se dea jos din ricşă şi să 
pornească pe jos alături de pistolar. Rupsese tricoul lui Roland 
cu Sărbătoarea Bătrânilor şi, în asemenea situaţii, îşi înfăşură 
mâinile în cele două bucăţi de cârpă, ca să şi le protejeze de 
pietrele cu muchii tăioase şi ca să-şi încălzească cât de cât 
degetele. 

Roland se uită în jos spre ea, apoi din nou la drumul din 
faţă. Buza lui inferioară era puţin răsfrântă, iar Susannah îşi 


spuse că el nu avea de unde să-şi dea seama cât de ridicol de 
încăpăţânată era expresia asta - părea un puşti de trei ani 
căruia i se luase jucăria preferată. N-avea de unde să-şi dea 
seama, iar ea nu intenţiona să-i spună. Mai târziu, poate, 
când vor putea să privească în urmă la acest coşmar cu inima 
uşoară. Când nu îşi vor mai putea aminti ce anume li se 
păruse atât de îngrozitor la o noapte când temperatura era de 
cinci grade şi nu puteai să adormi şi tremurai pe solul rece, cu 
ochii la meteoriţii care din când în când zgâriau cerul negru 
cu foc alb şi te gândeai că nu ai nevoie decât de un pulover, 
atâta tot. Doar un pulover să am şi aş fi la fel de fericită ca o 
papagaliță la ora mesei. Şi te întrebai dacă pielea lui Ete le-ar 
ajunge pentru câte o pereche de izmene şi dacă nu i-ai face 
drăgălaşului un serviciu luându-i viaţa, pentru că era atât de 
trist de când Jake plecase în poiana de la capătul cărării. 

— Susannah, spuse Roland. lartă-mă pentru că m-am răstit 
la tine adineauri. 

— Nu am de ce săte iert, zise ea. 

— Ba eu cred că ai. Avem destule necazuri şi aşa, fără să 
ne certăm între noi. Fără să dăm naştere unor resentimente. 

Ea nu spuse nimic. Ridicând ochii la el, văzu că privea 
pierdut către sud-est, la păsările care se roteau în cercuri. 

— Stăncuţele alea, murmură el. 

Ea îl aşteptă să continue. 

— In copilărie le ziceam uneori şi Păsările Negre ale lui Gan. 
V-am povestit, ţie şi lui Eddie, că împreună cu prietenul meu, 
Cuthbert, am împrăştiat firimituri de pâine pentru păsările 
astea după ce a fost spânzurat bucătarul, nu-i aşa? 

— Aşa este. 

— Erau nişte păsări exact ca astea. Unii le ziceau Stăncuţe 
de Castel. Niciodată Stăncuţe Regale, pentru că se hrănesc cu 
hoituri, pricepi tu? M-ai întrebat ce mănâncă prin locurile 
astea. Poate că umblă prin gunoaiele din curţile şi ulițele 
castelului /u;, acum că a plecat de aici. 

— Le Casse Roi Russe, sau Roi Rouge, sau cum îi zici tu. 

— Da. Nu sunt sigur că aşa este, dar... 

Roland nu-şi mai isprăvi vorba, dar nici nu era nevoie. 


Susannah începu să se uite cu mai multă atenţie la păsări şi, 
da, chiar aşa era: păreau a veni dinspre sud şi plecau tot într- 
acolo. lar apariţia lor putea să însemne că totuşi făcuseră un 
progres. Nu era prea mult, dar suficient cât să-i ridice moralul 
pe ziua respectivă şi pe timpul unei alte nopţi înfrigurate şi 
detestabile. 


6 


Dimineaţa următoare, pe când luau un alt mic dejun rece 
într-un alt loc de popas fără foc (Roland îi promisese că la 
noapte vor folosi o parte din combustibilul Sterno şi vor avea 
parte de o cină caldă), Susannah îl rugă să o lase să se uite la 
ceasul primit de la Corporaţia Tet. Roland i-l înmâna cu dragă 
inimă, iar ea privi lung la cele trei sigul-uri gravate pe capac, 
insistând asupra Turnului, cu spirala lui ascendentă de 
ferestre. Apoi îl deschise, se uită înăuntru şi spuse, fără să-şi 
ridice ochii la Roland: 

— Mai povesteşte-mi încă o dată ce ţi-au spus. 

— Mi-au transmis ce le spusese una din „minţile bune” care 
lucrează pentru ei. Una deosebit de înzestrată, după părerea 
lor. Dar nu-mi aduc aminte numele individului cu pricina. În 
orice caz, el crede că ceasul s-ar putea opri atunci când ne 
vom apropia de Turnul Întunecat sau ar putea chiar să 
înceapă să meargă de-a-ndoaselea. 

— Mi-e greu să-mi închipui cum un Patek Phillippe ar putea 
să meargă înapoi, comentă ea. Acum arată că-i opt şi 
şaisprezece dimineaţa sau seara în New York. Aici mie mi se 
pare că ar fi în jur de şase şi jumătate dimineaţa, dar nu cred 
că înseamnă mare lucru. Întrebarea e: cum o să ne dăm 
seama dacă drăgălaşul ăsta a început să meargă înapoi? 

Roland, care tocmai ordona lucrurile din bagaje, se opri şi 
se gândi câteva secunde la întrebarea ei. 

— Vezi limba aia micuță de jos? Cea care merge de una 
singură? 

— Secundarul, da. 


— Spune-mi când ajunge în poziţie verticală. 

Ea urmări cursa secundarului în cerculeţul lui şi, când 
ajunse în poziţia orei douăsprezece, îl anunţă pe pistolar: 

— Acum. 

Roland stătea pe vine, poziţie mult mai comodă acum, că 
nu-l mai durea şoldul. Închise ochii şi îşi cuprinse genunchii cu 
mâinile. Fiecare respiraţie a lui producea o ceaţă fină. 

— Roland, ce fa... 

El ridică o mână, cu palma deschisă. Ochii şi-i ţinea tot 
strânşi. Susannah înţelese ce-i cerea şi nu mai zise nimic. 

Secundarul îşi continuă goana în cerculeţul lui. Ajunse din 
nou în poziţia orei douăsprezece şi atunci... 

Roland deschise ochii şi spuse: 

— Asta a fost un minut. Un minut adevărat. 

Susannah rămase cu gura căscată: 

— Cum Dumnezeu ai făcut? 

Roland clătină din cap. Nici el nu ştia. Nu ştia decât ce îi 
sfătuise Cort pe vremuri: să fie în stare să măsoare timpul în 
minte, pentru că ceasurile nu sunt sigure, iar un cadran solar 
nu este de niciun folos într-o zi noroasă. Sau noaptea. Într-o 
vară, Cort îi trimisese mai multe nopţi la rând în codrul de la 
vest de castel (unde nu era deloc plăcut, mai ales când erai 
singur; deşi niciunul dintre ei nu ar fi recunoscut asta) până 
când aveau să reuşească să iasă în curtea din spatele Marii 
Săli exact în minutul cerut de el. Al naibii de ciudată era 
chestia aia cu ceasul-din-cap. Prima dată nu s-a întâmplat 
nimic. Nici a doua. Nici a treia. Şi atunci mâna grea şi plină de 
bătături a lui Cort se pogora asupra lor; cu putere se pogora 
palma lui peste capul şi spinările lor şi Cort mârâia Ahhhh, 
vierme care eşti, mâine noapte te duci înapoi în pădure! Se 
vede treaba că-ți place acolo! Dar, de îndată ce ceasul din 
cap începea să ticăie, nu exista vreun altul care să meargă cu 
mai mare precizie. Însă a urmat o perioadă când Roland l-a 
pierdut, aşa cum şi lumea îşi pierduse punctele cardinale, însă 
acum îl găsise şi asta îi bucura nespus inima. 

— Ai numărat până la şaizeci? îl întrebă ea. 

Dar el scutură din cap: 


— Nu. Pur şi simplu ştiu atunci când trece un minut. Sau o 
oră. 

— Spanac! îl luă ea în râs. Adică ai ghicit! 

— Dacă aş fi mers pe ghicite, aş mai fi anunţat minutul fix 
după o rotaţie a limbii mici? 

— Oi fi avut baftă, băftosule care eşti tu băftos, fu de 
părere Detta, uitându-se chiorâş la el, cu privirea aceea 
vicleană pe care Roland nu putea să o sufere. (Dar fără să-i 
mărturisească; ca să nu o provoace pe Detta să îl irite şi mai 
tare atunci când se întâmpla să-şi scoată capul la suprafaţă.) 

— Vrei să mai încercăm o dată? o întrebă el. 

— Nu, oftă Susannah. Te cred pe cuvânt. Te cred că ceasul 
tău merge perfect până la milisecundă. lar asta înseamnă că 
nu ne-am apropiat de Turnul Întunecat. Nu încă. 

— Poate că nu suntem destul de aproape ca să afecteze 
ceasul, dar suntem mai aproape decât am fost vreodată, 
spuse Roland netulburat. Faţă de unde eram, acum suntem în 
umbra lui. Crede-mă, Susannah - eu ştiu. 

— Dar... 

Se auzi un croncănit aspru şi totodată sugrumat: Críff, criiii! 
în loc de Craaa, craaa! cum ar fi fost normal. Susannah ridică 
ochii şi văzu zburând pe deasupra lor una din păsările acelea 
mari, pe care Roland le numea Stăncuţe de Castel. Era atât 
de jos, că-i puteau auzi foşnetul greoi al aripilor. Din ciocul 
lung şi încovoiat atârna o fâşie moale dintr-o materie galben- 
verzuie. Lui Susannah i se părea că seamănă cu o algă 
uscată. Însă nu complet moartă. 

Se întoarse spre Roland, privindu-l emoţionată. 

El dădu din cap: 

— Pir. Probabil l-a adus până aici ca să căptuşească cuibul 
perechii lui. Nu pentru pui, nici vorbă. Chestia a/a nu-i bună 
de mâncat. Important e că pirul poate fi întâlnit doar la 
hotarele Ţinuturilor de Nicăieri. lar asta înseamnă că am ajuns 
în sfârşit la capătul lor. Acum ascultă-mă, Susannah, vreau să 
mă asculţi cu cea mai mare atenţie şi vreau s-o ascunzi cât 
mai adânc pe caţa aia enervantă de Detta. Şi nu accept să 
mă faci să-mi pierd timpul spunându-mi că nu-i aici, când eu o 


pot vedea jucând commala în ochii tăi. 

Susannah păru mai întâi surprinsă de această tiradă, apoi 
păru iritată, gata să-l contrazică. În cele din urmă îşi lăsă ochii 
în jos şi nu zise nimic. lar atunci când nu mai simţi prezenţa 
celei pe care Roland o numea „caţă enervantă” şi-i ridică 
iarăşi. Probabil că şi pistolarul îi sesizase dispariţia, deoarece 
continuă: 

— Cred că în curând ni se va părea că ieşim din Ținuturile 
Blestemate, dar te rog să faci bine să nu crezi ceea ce vezi: 
câteva clădiri şi eventual ceva asfalt pe uliţă nu înseamnă nici 
siguranţă şi nici civilizaţie. Şi peste puţină vreme vom ajunge 
la castelul lui, la Le Casse Roi Russe. Este aproape sigur că 
Regele Purpuriu nu se mai află acolo, dar se poate să fi lăsat 
o capcană pentru noi. Vreau să fii atentă şi să asculţi. Atât. 
Dacă va trebui să vorbim, vreau să mă laşi pe mine să o fac. 

— Dar ce ştii tu şi eu nu? îl întrebă ea. Ce-mi ascunzi? 

— Nimic, îi răspunse pistolarul (într-unul din rarele lui 
momente de sinceritate). E doar o senzaţie, Susannah. 
Indiferent ce spune ceasul ăla, acum suntem aproape de 
destinaţia noastră. Suntem aproape de Turnul Întunecat. Dar 
Vannay, profesorul meu, obişnuia să spună că în cazuri din 
acestea nu există decât o singură regulă şi nicio excepţie de 
la ea: /spita apare inaintea victoriei. Şi, cu cât e mai 
importantă victoria, cu atât e mai mare ispita căreia trebuie 
să-i ţii piept. 

Susannah se cutremură şi-şi încrucişă braţele la piept. 

— Nu vreau decât să-mi fie cald, spuse ea. Dacă nu-mi va 
oferi nimeni vreo căruţă cu lemne de foc şi un trening din 
flanel în schimbul renunţării mele la Turn, cred că nu vom 
avea parte de nicio surpriză. 

Roland îşi aduse aminte de una dintre cele mai solemne 
maxime ale lui Cort: Nu cobi cu glas tare! dar nu spuse nimic. 
Îşi puse ceasul la loc sigur şi se ridică în picioare, gata de 
drum. 

Însă Susannah nu se mişcă: 

— L-am visat, spuse ea. 

Nu era nevoie să explice despre cine anume vorbea. 


— Trei nopţi la rând l-am visat cum se grăbeşte să ne 
prindă din urmă. Crezi că-i adevărat? 

— O, da, răspunse Roland. Şi mai cred şi că are burta 
goală. 

— l-e foame, lui Mordred îi e fomică-mică, repetă ea 
expresia auzită tot în vis. 

Şi se cutremură iarăşi. 


7 


Cărarea pe care mergeau ei se lărgise, iar în după-amiaza 
aceea apărură şi primele petice murdare de caldarâm. Cu 
puţină vreme înainte de lăsarea întunericului, ajunseră într-un 
loc unde aceasta se intersecta cu o altă cărare (care cu 
siguranţă că fusese un alt drum, odată ca niciodată). Aici era 
o prăjină ruginită, pe care probabil că fusese prinsă o plăcuţă 
cu numele vreunei străzi, deşi acum nu se mai vedea nici 
urmă de aşa ceva. Ziua următoare văzură prima clădire din 
partea aceasta de Fedic, o dărăpănătură cocârjată, cu un 
indicator răsturnat pe ce mai rămăsese din pridvor. În spatele 
casei era un şopron turtit. Cu ajutorul lui Roland, Susannah 
întoarse semnul cu faţa în sus şi citiră amândoi cuvântul care 
se mai desluşea pe el: GRAJD. Dedesubt se afla ochiul cel roşu 
pe care ajunseseră să-l cunoască atât de bine. 

— Cred că poteca pe care am mers noi a fost pe vremuri un 
drum pentru trăsuri ce făcea legătura între Castelul Discordia 
şi Le Casse Roi Russe, spuse pistolarul. Aşa ar fi logic. 

Trecură apoi pe lângă alte clădiri, pe lângă alte răspântii. 
Se aflau la periferia unui târg, ba poate chiar a unui oraş mai 
mare care se întinsese odată ca niciodată în jurul castelului 
unde domnea Regele Purpuriu. Dar, spre deosebire de Lud, 
din acesta rămăsese foarte puţin. Printre ruinele unora dintre 
case creşteau mlădiţe apatice de pir, singura formă de viaţă 
de acolo. In a patra noapte după apariţia stăncuţelor, au 
încercat să se culce între zidurile rămase în picioare ale unei 
case, dar li s-a părut că aud voci şoptind printre umbre. Cu o 


dezinvoltură absolut sinistră după părerea lui Susannah, 
Roland le identifică, spunând că sunt vocile fantomelor pe 
care el le numea „spiritele caselor”, şi sugeră să plece de 
acolo. 

— Nu cred că ne-ar face vreun rău, dar mă tem să nu-l 
atace pe micuțul nostru prieten, spuse Roland, mângâindu-l 
pe Ete care i se urcase pe genunchi cu o timiditate care nu-i 
stătea în fire. 

Susannah abia aştepta să plece din locul acela. Zidurile 
înlăuntrul cărora intenţionaseră să-şi petreacă noaptea 
emanau o răceală ce ei i se părea cu mult mai insuportabilă 
decât frigul iernii. Fără doar şi poate că erau foarte bătrâne 
creaturile ale căror şoapte le auziseră, dar ea era convinsă că 
erau şi lihnite de foame, Aşa că se înghesuiră încă o dată unul 
într-altul în mijlocul Căii Blestemate, alături de Taxiul de Lux, 
şi aşteptară amorţiţi ca zorii să ridice temperatura cu câteva 
grade. Încercară să facă un foc din câteva scânduri găsite 
printre ruine, însă nu reuşiră decât sa irosească doi pumni din 
combustibilul Sterno. Gelatina inflamabilă se scurse de-a 
lungul unui picior de scaun cu care voiseră să aprindă focul, 
apoi se stinse. Lemnul refuza pur şi simplu să se aprindă. 

— De ce? întrebă Susannah cu ochii la ultimele rotocoale 
de fum care se împrăştiau în aerul rece al nopţii. De ce? 

— Eşti surprinsă, Susannah din New York? 

— Nu tocmai, dar vreau să înţeleg de ce nu se aprinde. E 
prea vechi? S-a pietrificat sau ce? 

— Nu vrea să se aprindă pentru că ne urăşte, spuse Roland 
pe un ton ce sugera că ar fi trebuit să-i fie evident. Aici a fost 
şi rămâne casa /ui, chiar dacă el a mers mai departe. Toate 
din jur ne urăsc. Dar... ascultă, Susannah. Acum că am ajuns 
pe un drum adevărat, ce-ai zice dacă am merge din nou pe 
timpul nopţii? Vrei să încercăm? 

— Sigur, spuse ea. Orice e mai bine decât să dârdâi pe 
caldarâmul ăsta ca un pisoi care a căzut într-un butoi cu apă. 

Şi aşa făcură: ce mai rămase din noaptea aceea, apoi 
noaptea următoare şi cele două de după ea. lar Susannah îşi 
zicea mereu: O să mă îmbolnăvesc. Nu se poate să merg 


atâta prin frigul ăsta fără să pățesc ceva. Dar nu păţi nimic. 
Niciunul dintre ei nu se îmbolnăvi. Susannah nu avea decât 
coşul acela din stânga buzei inferioare, care uneori se 
spărgea şi din el curgea un firicel de sânge, care apoi se 
coagula, iar rana se închidea. Singura lor suferinţă era frigul 
neîncetat, măcinându-i până în măduva oaselor. Luna era din 
nou în creştere şi într-o noapte Susannah îşi dădu seama că 
erau de aproape o lună pe drumul ce ducea la sud-est de 
Fedic. 

Un sat abandonat luă locul grădinilor fantastice din stânci 
ascuţite, dar Susannah nu uitase ce-i spusese Roland: erau 
tot în Ținuturile Blestemate şi cu toate că din când în când 
vedeau câte un semn care îi vestea că se află pe CALEA 
REGELUI (cu nelipsitul ochi roşu, fireşte) ea ştia că de fapt 
sunt tot pe Calea Blestemată. 

Satul acesta era atât de ieşit din comun, încât ea nici nu-şi 
putea imagina ce neam bizar de oameni locuise pe vremuri 
aici. Uliţele erau pietruite. Bordeiele erau strâmte, cu 
acoperişuri povârnite, cu uşile înguste şi nefiresc de înalte, ca 
şi cum ar fi fost special construite pentru imaginile pe care 
oamenii normali le au în oglinzile strâmbe din bâlciuri. 
Acestea erau case ca acelea din scrierile lui Lovecraft15, case 
identice cu cele din cărţile lui Clark Ashton Smith15, case 
aidoma celor de la marginea Abisului pe care le-a descris 
William Hope Hodgson'6, toate înghesuite sub luna în formă 
de seceră a lui Lee Brown Coyel1%. Case înclinate şi case 
aplecate, case ridicate odată ca niciodată pe dealurile ce se 
înălţau treptat de-o parte şi de alta a drumului lor. Din loc în 


16 Howard Phillips Lovecraft (1890-1937) - scriitor 
american, considerat părintele literaturii fantastice de la 
începutul secolului XX (n.tr.). 

164 Clark Ashton Smith (1893-1961) - poet, sculptor, pictor 
şi scriitor american, autor de scrieri horror şi SF (n.tr.). 

16 William Hope Hodgson (1877-1918) - scriitor britanic de 
literatură fantastică, autor al romanului House on the 
Borderland (Casa de la marginea Abisului) (n.tr.). 


loc se dărâmase câte una, iar ruinele acelea aveau un aspect 
dezagreabil, anatomic, de parcă ar fi fost hălci de carne 
putredă, iar nu bucăţi vechi de scânduri şi geamuri. Susannah 
avea întruna sentimentul că vede chipuri moarte holbându-se 
la ea dintre structurile de lemne şi umbre, chipuri care păreau 
a se roti prin dărâmături, urmărindu-i cu ochi înspăimântători 
de zombi. Şi ochii aceştia o duseră cu gândul la Gardianul de 
pe Dutch Hill* şi o făcură să se cutremure de groază. 

In a patra noapte de când călătoreau pe Calea Regelui, 
ajunseră la o răspântie mare, unde drumul principal cotea 
brusc, pornind mai mult spre sud decât spre est şi astfel 
ieşind de pe Calea Grinzii. In faţa lor, la mai puţin de o noapte 
de mers pe jos (sau de călătorit în Taxiul de Lux), se înălța un 
munte în coasta căruia era construit un castel negru, enorm. 
La lumina difuză a lunii, lui Susannah i se păru că avea o 
înfăţişare vag orientală, din cauza turnurilor bulbucate la vârf, 
de parcă năzuinţa lor supremă ar fi fost să devină minarete. 
Pasarele fantastice pluteau între ele, încrucişându-se 
deasupra curţii din faţa castelului. Unele dintre aceste 
pasarele se surpaseră, dar majoritatea rezistau încă. Se mai 
auzea şi un huruit înfundat ce părea a veni din toate direcţiile. 
Il întrebă pe Roland ce anume era. 

— Apa, răspunse pistolarul. 

— Care apă? Ştii cumva? 

Bărbatul clătină din cap. 

— Nu ştiu, dar nici dacă aş muri de sete nu aş bea din apa 
care curge lângă castelul ăsta. 

— E un loc nefast, murmură ea, referindu-se nu doar la 
castel, ci şi la oraşul fără nume, cu casele lui strâmbe 

(casele cu priviri piezişe) 

din jur. 

— Roland, e cineva aici. 


166 Lee Brown Coye (1907-1981) - artist american, cunoscut 
mai ales pentru desenele sale în peniță din paginile revistelor 
cu literatură de consum şi cu literatură horror (n.tr.). 

167 Vezi Ținuturile pustii (n.tr.). 


— Ascultă-mă bine, Susannah, dacă simţi că bat duhurile la 
poarta capului tău, că bat sau că zgârie la ea, cere-le să 
plece. 

— Şi o să meargă? 

— Nu sunt sigur, recunoscu el, însă am auzit că nu pot intra 
fără permisiunea ta, iar ele se vor folosi de orice truc, de orice 
vicleşug ca să ţi-o smulgă. 

Susannah citise Dracula şi ascultase povestea Părintelui 
Callahan despre ororile din Jerusalem's Lot, aşa că înţelegea 
foarte bine la ce se referea Roland. 

El o luă uşor de umeri şi o întoarse cu spatele la castelul 
care, la urma urmei, poate că nu era chiar negru, ci doar 
cernit de trecerea anilor. Îşi va da mai bine seama mâine- 
dimineaţă, îşi spuse ea, pentru ca deocamdată locul era 
luminat de o lună palidă, aflată în primul pătrar, acoperită de 
o spumă subţire de nori. 

De unde se opriseră ei porneau câteva drumuri, 
majoritatea strâmbe ca nişte degete rupte. Dar cel spre care 
o întorsese Roland era unul drept, iar Susannah îşi dădu 
seama că, de fapt, era singura uliţă complet dreaptă pe care 
o văzuse de când intraseră în oraşul părăsit şi mut. Drumul nu 
era acoperit cu pietre, ci cu asfalt neted, şi ducea spre sud- 
est, de-a lungul Căii Grinzii. Deasupra lui pluteau norii 
argintaţi de lună, ca un convoi de corăbii celeste. 

— Vezi o pată întunecată la orizont, draga mea? şopti 
pistolarul. 

— Da. O pată întunecată cu o fâşie albicioasă în faţă. Ştii ce 
e? 

— Am o idee, dar nu sunt sigur, răspunse Roland. Haide să 
ne oprim aici. Nu mai e mult până în zori şi atunci vom vedea 
mai bine. Nu vreau să ne apropiem de castelul acela la vreme 
de noapte. 

— Dar, dacă Regele Purpuriu nu mai este acolo şi Calea 
Grinzii e în direcţia aia, de ce mai trebuie să ne ducem la 
castel? 

— În primul rând, ca să ne asigurăm că a plecat cu 
adevărat din el, zise Roland. Plus că de acolo am putea 


întinde o cursă aceluia care ne urmăreşte. Mă îndoiesc că va 
cădea în ea, e prea viclean pentru asta. Dar cred că tot mai 
avem o şansă, căci e şi foarte tânăr, iar cei tineri sunt adesea 
neatenţi. 

— Ai să-l ucizi? 

La lumina palidă a lunii zâmbetul pistolarului era îngheţat. 
Nemilos. 

— Fără să ezit nicio secundă. 


8 


În zori, Susannah se trezi dintr-un somn agitat, printre 
proviziile împrăştiate prin ricşă, şi văzu că Roland stătea în 
mijlocul răspântiei, cu ochii la Calea Grinzii. Se dădu jos, 
mişcându-se cu multă grijă pentru că era toată ţeapănă şi nu 
voia să cadă. Avea impresia că oasele din trup îi erau 
îngheţate şi casante, gata în orice moment să se spargă la fel 
precum sticla. 

— Ce vezi? o întrebă el. Ce vezi acolo, acum că s-a luminat 
de ziuă? 

Fâşia albicioasă era zăpadă; fapt care nu o miră, pentru că 
ţinuturile acestea erau muntoase. Ce o miră însă - şi îi 
înveseli inima mai mult decât şi-ar fi imaginat că ar fi fost 
posibil în situaţia dată - a fost pâlcul de copaci de dincolo de 
fâşia aceea de nea. Brazi verzi. Creaturi vii. 

— Vai, Roland, ce frumoşi sunt! exclamă ea. Chiar şi cu 
poalele în zăpadă, tot superbi sunt! Nu ţi se pare? 

— Ba da, răspunse el. 

O luă în braţe şi o întoarse cu faţa la drumul pe care 
veniseră. Dincolo de aglomerarea hidoasă de case moarte se 
vedea o parte din Ținuturile Blestemate pe care le 
străbătuseră ei: o pădure de stânci ascuţite, întreruptă din loc 
în loc de câte o terasă sau colină. 

— la gândeşte-te, îi spuse pistolarul. Dincolo de ţinuturile 
alea se află oraşul Fedic. Dincolo de Fedic se află Bubuit de 
Tunet, Callele şi pădurea care marchează hotarul dintre 


Lumea de Mijloc şi Lumea de Capăt. Lud e tot în direcţia 
aceea, dar mult mai departe; iar River Crossing şi mai 
departe; într-acolo sunt şi Marea Vestului şi întinsul Deşert 
Mohaine. Pe undeva, tot acolo, pierdute în depărtări, aşa cum 
sunt pierdute şi în timp, se află rămăşiţele Lumii Dinăuntru. 
Baroniile, Gileadul. Locuri unde şi acum mai există oameni 
care-şi amintesc ce înseamnă iubirea şi lumina. 

— Da, murmură ea, fără să înţeleagă. 

— Pe toate locurile acelea şi-a vărsat Regele Purpuriu 
nervii, continuă Roland. Vezi tu, intenţia /uí a fost să 
pornească în cealaltă direcţie, către Turnul Întunecat. Şi, cu 
toată nebunia lui, a ştiut că nu era bine să pustiască locurile 
pe unde trebuia să treacă, împreună cu şleahta lui de slugi. 

O trase pe Susannah mai aproape şi o sărută pe frunte cu o 
tandreţe care aduse lacrimi în ochii ei. 

— Noi trei ne vom duce şi-i vom vizita castelul şi îl vom 
prinde acolo pe Mordred, dacă soarta ne va fi nouă favorabilă. 
Şi după aceea vom porni iarăşi la drum prin ţinuturi pline de 
viaţă ca aceasta. Vom găsi lemn din belşug ca să facem focul 
şi vom întâlni numeroase animale pe care să le vânăm şi să le 
mâncăm carnea şi să ne învelim cu pieile lor. Poţi să mai 
mergi puţin pe jos, draga mea? Poti? 

— Da, răspunse ea. Îţi mulţumesc, Roland. 

ÎI strânse în braţe şi privi pe lângă tâmpla lui la castelul cel 
roşu. La lumina tot mai strălucitoare a zilei reuşea acum să 
vadă că piatra din care fusese el construit, deşi înnegrită 
acum de vreme, fusese iniţial de culoarea sângelui. Atunci îşi 
aduse aminte de discuţia ei cu Mia pe meterezele Castelului 
Discordia, îşi aminti că văzuse o lumină purpurie pulsând în 
zare. Pulsând cam din locul unde se aflau ei acum. 

Vino la mine, Susannah din New York, îi spusese Mia atunci. 
Căci Regele te poate fermeca şi de la distanță. 

La acea strălucire roşie se referise ea, dar... 

— Nu mai e! îi zise lui Roland. Lumina roşie din castel - 
Vatra Regelui, aşa îi spusese Mia! Nu mai e! N-am văzut-o nici 


16 Vezi Cântecul lui Susannah (n.tr.). 


măcar o dată de când tot mergem! 

— Nu, zâmbi pistolarul cu mai multă căldură. Cred că s-a 
stins atunci când noi i-am oprit pe Sfărâmători din activitatea 
lor. Aşa este, Vatra Regelui s-a stins, Susannah. Şi dacă zeii 
vor fi milostivi, va rămâne stinsă pe vecie. Noi am reuşit să 
facem asta, deşi ne-a costat foarte scump. 

În după-amiaza aceea ajunseră la Le Casse Roi Russe, care 
se dovedi a nu fi pe de-a întregul pustiu. 


III 
CASTELUL REGELUI PURPURIU 


1 


Mai aveau cam un kilometru şi jumătate până la castel 
când începură să vadă ghirlande cu stegulețe şi afişe, iar 
mugetul râului nevăzut deveni foarte puternic. Steguleţele 
erau albe, roşii şi albastre, amintindu-i lui Susannah de 
paradele de Ziua Eroilor şi de felul în care erau decorate 
orăşelele de provincie de Patru lulie. Însă pe fațadele înguste 
ale acestor case enigmatice, pe fațadele acestor prăvălii de 
demult închise şi golite din pivniţă şi până în pod, asemenea 
decoraţiuni erau stridente ca fardul roşu pe obrazul 
descompus al unui cadavru. 

Chipurile de pe afişe îi erau mult prea cunoscute. Richard 
Nixon și Henry Cabot Lodge15, cu degetele crăcănate („V - de 
la victorie”) şi cu rânjete de dealeri auto, din ureche în 
ureche. Pe afişul acesta scria: NIXON/LODGE, PENTRU CA 
TREABA NU-I GATA. John Kennedy şi Lyndon Johnson, ţinându- 
se de după mijloc şi salutând cu mâinile libere. Sub picioarele 


UNEI NOI FRONTIERE. 

— Ştii cumva cine a câştigat? o întrebă Roland peste umăr. 

Susannah călătorea acum în Taxiul de Lux, admirând 
priveliştea (şi dorindu-şi să facă rost de un pulover; s-ar 
mulţumi chiar şi cu jacheta ei veche şi subţire, pentru numele 
lui Dumnezeu). 

— O, da, răspunse ea, convinsă că afişele acelea fuseseră 


159 Henry Cabot Lodge - senator al Partidului Republican, 
candidat la funcţia de vicepreşedinte în alegerile din 1960 
(n.tr.). 


anume lipite pentru ea. Kennedy. 

— Adică el a devenit dinh-ul tău? 

— Dinh-ul tuturor Statelor Unite. Johnson i-a luat locul când 
a fost împuşcat. 

— Împuşcat? Nu mai spune? 

Roland părea sincer interesat. 

— Chiar aşa. Împuşcat de un laş care nici nu a avut curajul 
să-şi arate faţa. Oswald îl chema. 

— Şi Statele astea Unite ale tale... zici că formau cea mai 
puternică ţara din lume? 

— Păi, Rusia ne cam dădea de furcă atunci când m-ai 
înşfăcat de guler şi m-ai tras în Lumea de Mijloc, dar da. In 
linii mari cam aşa stăteau lucrurile. 

— Şi zici că oamenii din ţara ta îşi aleg singuri dinh-ul. 
Funcţia asta nu se moşteneşte. 

— Aşa este, răspunse ea, cu oarecare prudenţă. 

Se aşteptase ca Roland să critice sistemul democratic 
american. Sau să-şi bată joc de el. 

În loc de asta, pistolarul o surprinse adăugând: 

— Ca să-l citez pe Monoul Blaine, mi se pare straşnic.170 

— Fă-mi pe plac, Roland, şi nu-l cita. Nici acum, nici altă 
dată. Bine? 

— Cum doreşti, spuse şi continuă fără vreo pauză, doar 
coborând vocea: Vezi să ai arma pregătită, rogu-te. 

— Cu multă plăcere, răspunse ea pe acelaşi ton. 

Pentru că nu-şi mişcase buzele, cuvintele ei se auziseră 
cuută 'ăcere. Avea ea sentimentul că sunt urmăriţi din clădirile 
îngrămădite la acest capăt al Căii Regelui, aidoma prăvăliilor 
şi hanurilor dintr-un târg medieval (ori platourilor unde se 
produce un fim istoric). Nu ştia dacă era vorba despre 
oameni, roboţi sau, poate, doar camere video care încă mai 
funcționau, dar fusese convinsă că nu se înşela încă dinainte 
ca Roland să-i confirme impresia. Plus că nu era nevoie decât 
să se uite la căpşorul lui Ete care se mişca într-o parte şi-n 
alta, ca pendula bunicului, ca să ştie că şi mititelul avea 


170 Vezi Vrăjitorul şi Globul de Cristal (n. tr.). 


aceeaşi senzaţie. 

— Şi Kennedy ăsta a fost el un dinh bun? o întrebă Roland 
revenind la tonul de conversaţie. 

Cuvintele lui se auziră până departe. lar atunci Susannah îşi 
dădu seama de un lucru formidabil: în momentul acesta nu-i 
mai era frig, cu toate că aici, în apropierea râului, aerul era şi 
umed, nu doar rece. Era mult prea atentă la lumea din jur ca 
să se mai gândească la frig. Deocamdată, cel puţin. 

— Cum să-ţi spun, nu toată lumea era de părerea asta. Cel 
mai sigur dementul ăla care l-a împuşcat nu credea că ar fi 
fost un dinh bun. Dar eu credeam că da. În campania 
electorală le-a spus oamenilor că intenţionează să schimbe 
multe. Probabil că l-au crezut mai puţin de jumătate din cei 
care au votat, însă politicienii mint din acelaşi motiv pentru 
care maimuța îşi bălăngăne coada, adică pentru că pot. Insă 
imediat ce a fost ales, a început să-şi pună în practică 
promisiunile. A avut loc o confruntare cu privire la o ţară care 
se numeşte Cuba şi el a dat dovadă de curaj la fel ca... să 
zicem că ti-ar fi făcut plăcere să porneşti la drum alături de el. 
Şi când unii indivizi şi-au dat seama cât de serios era, l-au 
angajat pe dementul ăla să-l omoare. 

— Oz-walt. 

Susannah dădu din cap, fără să se obosească să-l 
corecteze, spunându-şi că, de fapt, nici nu era nimic de 
corectat. Oz-walt. Oz™*. Totul revine de unde a pornit, nu? 

— Şi Johnson a preluat conducerea când a murit Kennedy? 

— Da. 

— Şi e/ cum s-a descurcat? 

— Am plecat de acolo prea devreme ca să-mi pot da 
seama, dar mi-a lăsat mai degrabă impresia unui individ 
obişnuit să respecte regulile jocului. Adică „nu călca pe 
nimeni pe bătături şi o să-ţi fie bine”, cum obişnuiam noi să 
zicem. Pricepi? 

— Da, pricep, spuse el. Susannah, cred că am ajuns. 

Roland opri Taxiul de Lux şi rămase nemişcat în mijlocul 


171 Vezi Vrăjitorul şi Globul de Cristal (n.tr.). 


drumului, strângând cu putere mânerele ricşei, cu ochii 
aţintiţi la Le Casse Roi Russe. 


2 


Aici Calea Regelui intra într-o curte exterioară, pietruită, 
care cu siguranţă fusese păzită pe vremuri cu tot atâta sârg 
cum este păzit Turnul Londrei de Garda Reginei Elisabeta. 
Ochiul purpuriu vopsit odinioară pe caldarâm se decolorase 
foarte puţin de-a lungul anilor. De la nivelul solului puteai 
doar să presupui ce anume reprezentau dungile acelea roşii, 
dar Susannah era aproape convinsă că, privit de sus, din 
castel, ochiul domina întreaga privelişte spre nord-vest. 

Probabil că drăcia aia e pictată la fiecare punct cardinal, îşi 
zise ea. 

Deasupra acestei curţi exterioare, întins între două turnuri 
de pază, era un banner ce părea nou. Mesajul de pe el (scris 
tot cu vopsea albă, roşie şi albastră) era: 


BINE AŢI VENIT, 
ROLAND ŞI SUSANNAH! 
(ŞI ETE!) 
DISTRACŢIE PLĂCUTĂ 
ÎN LUMEA LIBERĂ! 


Castelul din capătul curţii interioare (şi de dincolo de şanţul 
cu apă) fusese într-adevăr construit din blocuri de piatră de 
culoare roşie, înnegrite însă de trecerea anilor. Nenumărate 
turnuri şi turnulețe ţâşneau spre cer, rănind ochiul privitorului 
şi dând impresia că sfidează gravitația. Însă castelul dintre 
sumedenia aceea de paranteze vulgare era sobru şi lipsit de 
ornamente, cu o singură excepţie: ochiul holbat care fusese 
săpat pe arcada de deasupra intrării principale. Două dintre 
pasarele se prăbuşiseră, umplând curtea cu bucăţi de piatră, 
dar celelalte şase erau încă întregi şi se intersectau la diferite 


niveluri, ducând-o pe Susannah cu gândul la intrările şi ieşirile 
dintr-o autostradă. La fel ca în cazul caselor de mai devreme, 
şi aici uşile şi ferestrele erau ciudat de înguste. Pe pervazuri şi 
pe pasarele stăteau înşirate stăncuţele grase şi negre, 
urmărindu-i cu ochi avizi. 

Susannah îşi puse pistolul lui Roland la cingătoare, ca să-i 
fie la îndemână, şi cobori din ricşă. Se apropie de pistolar, 
care încă stătea în faţa porţii principale. Era deschisă. Dincolo 
de ea, un podeţ cocoşat, tot din piatră, se întindea peste 
şanţul castelului. Apa întunecată a râului curgea năvalnic pe 
sub podul acela, prin canalul nu mai lat de doisprezece metri. 
Apa avea un miros neplăcut, înţepător, iar spuma pe care o 
făcea în jurul pietrelor negre, amoroase, era galbenă, nu albă. 

— Acum ce facem? întrebă ea. 

— Ascultăm ce au să ne spună indivizii ăia, spuse el, făcând 
un semn cu capul către capătul curţii exterioare a castelului. 

Prin poarta întredeschisă ieşiseră doi bărbaţi - doi bărbaţi 
perfect normali, nu creaturile deşirate, asemenea celor care 
merg pe picioroange prin bâlciuri, la care se aşteptase 
Susannah. Când cei doi ajunseră cam la jumătatea curţii, pe 
poartă ieşi un al treilea care se grăbi să-i prindă din urmă. 
Niciunul nu părea înarmat, iar atunci când primii doi ajunseră 
mai aproape de podeţ, femeia observă, fără să se mire prea 
mult, că era gemeni. Şi cel de-al treilea arăta exact la fel: alb, 
destul de înalt, cu părul lung şi negru. Tripleţi, carevasăzică: 
doi cu care să negocieze şi al treilea ca să le poarte noroc. 
Toţi trei erau îmbrăcaţi cu jeanşi şi jachete groase din postav, 
la vederea cărora Susannah simţi un junghi subit (şi foarte 
dureros) de invidie. Cei doi din faţă duceau coşuri mari din 
nuiele cu mânere din piele. 

— Dacă le-am pune ochelari şi câte o barbă, ar fi leiţi 
Stephen King atunci când eu şi cu Eddie l-am văzut prima 
oară, şopti Roland. 

— Pe bune? Adevărat grăieşti? 

— Adevărat. Mai ţii minte ce ţi-am zis? 

— Să te las pe tine să vorbeşti. 

— Da. Dar şi că ispita apare înaintea victoriei. Să ţii minte şi 


asta. 

— Bine. Ţie ţi-e teamă de ei, Roland? 

— Nu cred că avem de ce să ne temem de ăştia trei, dar fii 
pregătită să tragi. 

— Nu par a fi înarmaţi. 

Dar aveau coşurile acelea mari în care se putea găsi orice. 

— Nu contează ce ţi se pare. Tu fii pregătită. 

— Contează pe mine, spuse Susannah. 


3 


Cu toată larma râului care curgea aprig pe sub pod, tot 
reuşiră să audă pocănitul regulat al tocurilor celor trei bărbaţi. 
Primii doi (cei cu coşurile) înaintară până la jumătatea 
podeţului. Acolo se opriră şi-şi lăsară jos poverile. Al treilea 
rămase în capătul dinspre castel, cu mâinile strânse 
cuviincios în faţă. Lui Susannah îi ajunse în nări aromă de 
carne friptă dintr-unul din coşuri. Însă nu era miros de friptură 
de porc, ci de vită şi de pui, dumnezeiesc parfum. Brusc i se 
adună prea multă salivă în gură. 

— Heil, Roland de Gilead! spuse bărbatul brunet din 
dreapta. Heil, Susannah din New York! Heil, Ete din Lumea de 
Mijloc! Zile lungi şi nopţi senine vă doresc! 

— Unu-i slut, ăilalţi doi sunt şi mai urâţi, remarcă tovarăşul 
lui. 

— Nu-l luaţi în seamă, zise sosia lui Stephen King din partea 
dreaptă. 

— Nu-l luaţi în seamă, îl îngână celălalt cu o strâmbătură 
antipatică şi caraghioasă totodată. 

— Fie ca tu să ai de două ori pe atât, rosti Roland răspunsul 
la urare, adresându-l individului mai politicos. 

Întinse uşor piciorul şi făcu o plecăciune de complezenţă. 
Susannah făcu o reverență în stilul deprins în Calla Bryn 
Sturgis, ţinându-se cu mâinile de poalele unei fuste 
imaginare. Ete nu salută în niciun fel; rămase lângă piciorul 
stâng al pistolarului, nescăpându-i din ochi pe cei doi bărbaţi 


identici de pe podeţ. 

— Noi suntem uffi, spuse bărbatul din dreapta. Ştii ce 
înseamnă, Roland? 

— Da, ştiu, răspunse pistolarul, şoptindu-i din colţul gurii lui 
Susannah: Uffi e un cuvânt vechi... foarte, foarte vechi. Noi le 
ziceam „metamorfi”. Adică nişte creaturi care-şi pot schimba 
complet înfăţişarea. 

Şi îşi cobori mai mult vocea, ca să fie sigur că nu poate fi 
deloc auzit: 

— Nu cred că-i adevărat. 

— O, dar este, îl contrazise cu jovialitate cel din dreapta. 

— Mincinoşii văd numai mincinoşi în jurul lor, comentă cel 
din stânga dându-şi cinic un ochi albastru peste cap. 

Susannah înmărmuri: nu mai văzuse niciodată pe cineva 
care să facă mişcarea asta dintr-un singur ochi. 

Bărbatul din spate rămase mut, cu mâinile împletite 
cuminţel în faţă. 

— Putem să luăm orice formă ne dorim, continuă cel din 
dreapta, dar am avut ordine să ne transformăm într-o 
persoană pe care voi o cunoaşteţi şi în care aveţi încredere. 

— N-aş avea încredere în sai King nici să mă treacă drumul, 
comentă Roland. Omul ăla îţi dă mai multă bătaie de cap 
decât un ţap bătrân care-ţi mănâncă nădragii. 

— Mă rog, noi ne-am străduit, spuse Stephen King-ul din 
dreapta. Am fi putut lua înfăţişarea lui Eddie Dean, dar ne-am 
zis că va fi prea dureros pentru doamna. 

— „Doamna” ar fi bucuroasă să se fută şi c-o banană, dacă 
ar putea s-o ţină între craci, râse batjocoritor Stephen King-ul 
din stânga. 

— Inoportună remarcă, constată bărbatul rămas în spate, 
cel cu mâinile strânse în faţă. 

Tonul lui neutru semănase cu cel al unui arbitru. Susannah 
parcă se şi aştepta să-l audă trimiţându-l pe acel King Gură- 
Spurcată pe banca de pedeapsă. Nu că i-ar fi păsat, căci îi 
sângera inima să-l audă pe King Gură-Spurcată făcând pe 
nebunul: îi amintea de Eddie. 

Roland ignoră întreruperea. 


— Aţi putea să luaţi fiecare dintre voi câte o înfăţişare 
diferită? îl întrebă el pe King Gură-Mieroasă. 

Susannah îl auzise înghițind în sec înainte de a pune 
întrebarea aceasta, ceea ce însemna că nu doar ea făcea 
eforturi să se abţină ca să nu saliveze vizibil din cauza 
aromelor venite din coşul cu mâncare. 

— De pildă, ar putea unul dintre voi să fie sai King, altul sai 
Kennedy, iar al treilea sai Nixon? 

— Bună întrebare, constată King Gură-Mieroasă din 
dreapta. 

— Cretină întrebare, se împotrivi King Gura-Spurcată din 
stânga. Absolut irelevant. Uite cum am luat-o cu toţii pe 
arătură. Ce să-i faci! A existat vreodată vreun personaj 
principal care să aibă oarece pregătire intelectuală? 

— Prinţul Hamlet al Danemarcei, spuse din spate King-ul 
Arbitru pe acelaşi ton egal. Însă, de vreme ce doar numele lui 
îmi vine în minte, s-ar putea ca Hamlet să fie excepţia care să 
confirme regula. 

Şi Gură-Mieroasă şi Gură-Spurcată se întoarseră să se uite 
la el. Când le deveni limpede că nu mai avea nimic de 
adăugat, reveniră cu faţa la Roland şi Susannah. 

— Din moment ce suntem, de fapt, o singură persoană, 
spuse Gură-Mieroasă, ba chiar una cu capacităţi destul de 
limitate, răspunsul este nu. Am putea să ne transformăm toţi 
trei în Kennedy. Sau toţi trei în Nixon. Dar... 

— Se putea ieri, se va putea mâine, dar nu se poate acum, 
murmură Susannah, fără să înţeleagă de unde-i venise gândul 
ăsta (şi mai ales de ce îl rostise cu glas tare). 

Însă King-ul Arbitru exclamă: 

— Întocmai! 

Şi-i făcu un semn din cap ca un profesor extrem de plăcut 
surprins de unul dintre elevii săi. 

— Terminaţi mai repede, în numele taţilor voştri, îi îndemnă 
King Gură-Spurcată din stânga. Îmi vine să borăsc când mă 
uit la nenorociţii ăştia care l-au trădat pe Stăpânul Roşului. 

— Foarte bine, zise partenerul lui. Deşi nu-i prea corect să 
le zici „trădători” dacă îl adaugi şi pe ka în ecuaţie. Deoarece 


nu veţi fi în stare să ne pronunţaţi numele... 

— Aşa cum nimeni nu-i în stare să pronunţe cum trebuie 
numele domnului Mxyzptlk, duşmanul lui Superman, îl 
completă Gură-Spurcată. 

— ...le puteţi folosi pe cele pe care le-a folosit şi Los’. Adică 
cel pe care voi îl numiţi Regele Purpuriu. Eu sunt egoul şi port 
numele Feemalo. Flăcăul ăsta, de lângă mine, se numeşte 
Fumalo. El este idul!”2 nostru. 

— De unde trag concluzia că pe individul din spate îl 
cheamă Fimalo, spuse Susannah pronunţând Fie-ma-lo. El ce 
mai e? Superegoul vostru? 

— Genial! exclamă Fumalo. Pun prinsoare că eşti în stare să 
pronunţi „schizoid” în aşa fel încât să rimeze cu Freud. 

Se aplecă spre ea, rânjind cu superioritate: 

— Dar eşti în stare să-l scrii corect, cioară oloagă din New 
York ce eşti? 

— Nu-l lua în seamă, spuse Feemalo, se simte ameninţat de 
femeile inteligente. 

— Voi sunteţi egoul, idul şi superegoul lui Stephen King? 
întrebă Susannah. 

— Ce întrebare bună! se declară încântat Feemalo. 

— Ce întrebare cretină! se declară ofensat Fumalo. Mai ai 
fraţi, cioară? 

— Nu vrei să te iei în gură cu mine, puişor, spuse Susannah 
calmă. Ţi-o prezint imediat pe Detta Walker şi-ţi închide ea 
gura de nu te vezi. 

Interveni acum şi King-ul Arbitru: 

— Eu nu am nimic altceva în comun cu sai King decât 
câteva trăsături fizice pe care le-am împrumutat de la 
dumnealui pentru scurtă vreme. lar prin „scurtă vreme” vreau 
să spun „toată vremea pe care voi o mai aveţi la dispoziţie”. 
Nu nutresc o simpatie deosebită pentru cauza voastră şi nici 
nu intenţionez să mă dau peste cap ca să vă ajut. Mă rog, n-o 
să mă dau prea tare peste cap. Ce înţeleg eu, însă, este că în 


172 Ego, id şi superego - cele trei componente ale 
personalităţii în teoria lui Sigmund Freud (n.tr.). 


mare măsură voi doi sunteţi răspunzători de plecarea lui Los’. 
De vreme ce m-a ţinut prizonier şi m-a tratat de parcă i-aş fi 
fost bufon - ori maimuţica preferată - pot spune că nu-mi 
pare deloc rău că a dispărut din peisaj. Am să vă ajut, dacă 
pot. Puțin. Dar nu, vă mai spun încă o dată, nu am de gând să 
mă dau peste cap pentru voi. „Să n-avem vorbe după aia”, 
cum ar fi zis repauzatul vostru prieten, Eddie Dean. 

Susannah încercă să nu tresară la cuvintele astea, dar o 
durea. O durea atât de mult. 

La fel ca mai devreme, când Fimalo începuse sa vorbească, 
Feemalo şi Fumalo se uitaseră la el. Acum se întoarseră iar cu 
feţele la Roland şi Susannah. 

— „Sinceritatea este cea mai bună politică”, spuse Feemalo 
cu o expresie virtuoasă. Cervantes. 

— „Mincinoşilor le merge cel mai bine”, spuse Fumalo, cu 
un rânjet batjocoritor. Anonim. 

Feemalo continuă: 

— Au fost ocazii când Los' ne-a pus să ne divizăm în şase, 
ba chiar şi în şapte, doar pentru că ne durea foarte tare. Insă 
nu puteam pleca din castelul acesta, aşa cum nimeni 
altcineva nu putea să o facă, pentru că instalase o linie a 
morţii în jurul lui. 

— Am crezut că ne va ucide pe toţi înainte să plece, spuse 
Fumalo, fără strop din batjocura de tip „mi se rupe” afişată 
mai devreme. 

Pe chip i se aşternuse o expresie meditativă a aceluia care 
îşi aduce aminte de o catastrofă evitată la milimetru. 

Feemalo: 

— Dar i-a omorât pe mulţi. L-a decapitat pe Ministrul de 
Stat. 

Fumalo: 

— Care avea sifilis în stadiu avansat şi, din nefericire, nu 
înţelegea ce se petrece cu el mai mult decât ar înţelege un 
porc ce se va alege de viaţa lui atunci când intră în abator. 

Feemalo: 

— l-a pus să se alinieze în faţa lui pe toţi cei care lucrau la 
bucătărie, împreună cu femeile de serviciu... 


Fumalo: 

— Care îi fuseseră cu toţii foarte credincioşi, da, da, nespus 
de credincioşi... 

Feemalo: 

— Şi i-a obligat să înghită otravă în faţa lui. l-ar fi putut 
omori în somn, dacă aşa ar fi vrut... 

Fumalo: 

— Pur şi simplu, dorindu-şi să-i vadă morţi. 

Feemalo: 

— În schimb, însă, i-a obligat să înghită otravă. Șoricioaică. 
Au înghiţit bucăţi mari din otrava aia maronie şi au murit în 
chinuri groaznice şi el stătea pe tron şi se uita la ei... 

Fumalo: 

— Tron care e făcut din cranii, dacă pricepeţi ce vreau să 
ZIC... 

Feemalo: 

— Şi el stătea acolo, cu cotul pe genunchi şi cu bărbia 
sprijinită în pumn, ca unul cufundat în gânduri mari - poate 
despre cum ar putea să transforme un cerc într-un pătrat sau 
cum ar putea descoperi Numărul Prim Suprem. Dar în toată 
vremea asta îi urmărea pe nenorociţii ăia care se zvârcoleau 
şi vomitau, pradă convulsiilor, chiar acolo, pe pardoseala Sălii 
de Audienţe. 

Fumalo (cu o notă de zel care lui Susannah i se păru 
deopotrivă libidinoasă şi extrem de respingătoare): 

— Unii dintre ei au murit implorând să li se dea o gură de 
apă. Vezi dară, otrava le făcea sete! Şi atunci am crezut că 
noi urmăm! 

De data aceasta tonul lui Feemalo sugeră o oarecare 
iritare, dacă nu chiar furie pură: 

— Vrei să ai amabilitatea să mă laşi pe mine să povestesc, 
ca să terminăm odată şi oamenii ăştia să-şi vadă de drum - 
înainte ori înapoi - după cum le va fi voia? 

— lar faci pe şeful, comentă Fumalo şi se cufundă într-o 
tăcere îmbufnată. 

Deasupra lor, Stăncuţele de Castel se înghesuiau să-i vadă 
mai bine cu ochii lor de mărgele. Sunt convinsă că speră să-l 


halească pe ăla dintre noi care mai zăboveşte pe aici, îşi 
spuse cu amărăciune Susannah. 

— Avea şase din Globurile salvate ale Vrăjitorului, spuse 
Feenulo. lar atunci când voi încă mai eraţi în Calla Bryn 
Sturgis, a văzut în ele ceva ce i-a grăbit nebunia. Nu ştim cu 
exactitate ce anume, pentru că noi nu am văzut, dar trebuie 
să fi fost vorba despre izbânzile voastre - şi cea din Calla, şi 
cea de mai târziu, din Algul Siento. lar asta pentru el 
reprezenta sfârşitul planului de a dărâma Turnul de la 
distanţă, prin sfărâmarea Grinzilor. 

— Sigur că despre asta a fost vorba, spuse încet Fimalo. 

Şi din nou ceilalţi doi Stephen King de pe podeţ se 
întoarseră să se uite la el. 

— Nu are cum să fi fost altceva. În pragul nebuniei l-au 
adus cele două aspirații incompatibile ale sale: pe de-o parte 
îşi dorea să dărâme Turnul, iar pe de alta voia să ajungă acolo 
înaintea ta, Roland, şi să fie el primul care se urcă în vârf. 
Dorea să-l distrugă... sau să-l stăpânească. Nu cred că a vrut 
vreodată să-l şi înțeleagă. Nu voia decât să ajungă e/ acolo 
înaintea ta şi să ţi-l fure. Chestiile astea erau de maximă 
importanţă pentru el. 

— Cu siguranţă că îţi face plăcere să afli că numai despre 
tine bătea câmpii şi că îţi blestema numele în săptămânile 
dinainte să-şi strice jucărelele atât de dragi lui, spuse Fumalo. 
Te vei bucura să afli că îi era teamă de tine - atât de teamă 
cât era el în stare să simtă. 

— Ba deloc, îl contrazise Feemalo cam ursuz (cel puţin aşa i 
se părea lui Susannah). N-o să-i facă plăcere deloc. Câştigă 
sau pierde cu aceeaşi eleganţă. 

Interveni şi Fimalo: 

— Când Regele cel Roşu a înţeles că Algul Siento va cădea 
în mâinile voastre, şi-a dat seama că Grinzile rămase se vor 
regenera. Ba, mai mult! Că, în cele din urmă, cele două Grinzi 
rămase le vor recrea pe celelalte, kilometru după kilometru, 


roată după roată'”5. lar dacă aşa vor sta lucrurile, atunci... 

Roland dădea din cap. Şi în ochii lui Susannah văzu o 
expresie pe care nu ar fi crezut vreodată că ar fi putut-o 
asocia pistolarului: bucurie surprinsă. Poate totuşi ştie cum să 
se bucure de victorie, îşi spuse ea. 

— Atunci, ce a fost distrus ar putea fi refăcut, spuse 
pistolarul. Lumea de Mijloc şi, poate, şi Lumea Dinăuntru. 

Făcu o pauză şi apoi continuă în şoaptă: 

— Poate chiar Gileadul. Lumina. A/bu/ 

— Fără niciun „poate”, zise Fimalo. Căci ka este o roată şi 
dacă roata asta nu s-a fărâmat, atunci se va roti pe vecie. lar 
dacă Regele Purpuriu nu va deveni nici Stăpânul Turnului şi 
nici Călăul lui, tot ce a fost va fi din nou. 

— Demenţă, spuse Fumalo. Demenţă distructivă. Dar 
Marele Roşcovan a reprezentat dintotdeauna latura dementă 
a lui Gan. 

li aruncă lui Susannah un zâmbet atotcunoscător şi adăugă: 

— Asta-i din Froooid, Domniţă Cioară, ca să ştii. 

Feemalo continuă: 

— Şi după ce a sfărâmat toate Globurile şi nu a mai fost 
nimeni de ucis... 

— Asta încercăm noi să va facem să pricepeţi, zise Fumalo. 
Dacă nu cumva sunteţi prea grei de cap. 

— După ce şi-a terminat toate treburile, Regele Purpuriu s-a 
sinucis, încheie Fimalo. 

Din nou ceilalţi doi se întoarseră către el. Parcă nu se 
puteau abţine. 

— Cu o lingură? întrebă Roland. Căci asta a fost profeția pe 
care am învăţat-o în copilărie, eu şi prietenii mei. Aşa se zicea 
într-o poezie tembelă, pentru copiii mici. 

— Chiar aşa, spuse Fimalo. Mi-am imaginat că-şi va tăia 
gâtlejul cu ea, pentru că avea marginea ascuţită (aşa cum 
ascuţite sunt marginile unor anume farfurii, dacă pricepeţi 
unde bat - deoarece ka este o roată şi se întoarce mereu de 


173 Roată - unitate de măsurare a distanțelor în Lumea de 
Mijloc (n.tr.). 


unde a pornit). Dar nu, a înghiţit-o. A înghițit-o, vă daţi 
seama? Şi atunci din gură au început să-i curgă stropi mari de 
sânge. Puzderie! Şi după aia a încălecat pe cel mai mare 
dintre caii cenuşii - pe care îl botezase Nis, după ţinutul 
somnului şi viselor - şi a pornit în galop către sud-est, spre 
tărâmurile albe din Empatica, doar cu câteva băgăjele urcate 
pe şa, în faţa lui. 

Zâmbi şi le explică: 

— Avem provizii din belşug aici, dar /u; nu-i sunt de 
trebuinţă, după cum vă puteţi da singuri seama. Căci Los’ nu 
mai mănâncă. 

— Stai puţin, pauză, îl întrerupse Susannah ridicând mâinile 
în forma literei T (gest pe care-l împrumutase de la Eddie, 
deşi nu era conştientă de asta). Dacă a înghiţit o lingură cu 
marginile tăioase şi şi-a spintecat gâtlejul, ca să nu mai zic că 
s-o fi şi înecat, cum de... 

— Şi iată cum Domnița Cioară începe să vadă lumina! jubilă 
Fumalo dând din mâini spre cer. 

— ...cum de mai era în stare să facă ceva? Orice? 

— Los' nu poate muri, spuse Feemalo, pe tonul plictisit al 
unuia care explică evidenţa unui copil de trei ani. lar voi... 

— Bieţi neghiobi ce sunteţi, adăugă Fumalo cu maliţie 
indulgentă. 

— Nu puteţi ucide pe cineva care-i deja mort, încheie 
Feemalo. Altminteri, armele tale l-ar fi terminat demult, 
Roland. 

Roland dădea din cap: 

— Da, armele mele, moştenite din tată în fiu, cu ţevi făcute 
din Excalibur, marea sabie a lui Arthur Eld. Da, şi despre asta 
se vorbea în profeție. Şi bineînţeles că el a ştiut. 

— Insă acum este în siguranţă. Armele tale nu îl mai pot 
atinge. Este Ne-mort. 

— Avem motive să credem că este închis pe un balcon al 
Turnului, zise Roland. Şi ne-mort sau nu, n-ar reuşi în veci să 
ajungă până în vârf fără să aibă la el vreun sigul al lui Eld; şi 
dacă ştia profeția, ştia cu siguranţă şi asta. 

Rânjetul lui Fumalo era sumbru: 


— Da, sigur. Însă aşa cum a apărat Horaţiu podul'74 într- 
una din legendele existente în lumea lui Susannah, la fel şi 
Los’, Regele Purpuriu, apără acum Turnul. Este foarte 
adevărat că a reuşit cumva să intre în el, chiar dacă nu poate 
urca până în vârf. Dar atâta vreme cât el este acolo, nici voi 
nu veţi putea urca. 

— Se pare că bătrânul Rege Roşcovan nu era nebun de tot, 
comentă Feemalo. 

— Săă-rit de pe fix! exclamă Fumalo, lovindu-se cu degetul 
în tâmplă şi izbucnind în hohote de râs. 

— Dar dacă veţi merge mai departe, continuă Feemalo, îi 
veţi duce voi sigulul de care are nevoie ca să intre în 
stăpânirea Turnului ce îl ţine acum prizonier. 

— Mai întâi ar trebui să ia sigulul de la mine, spuse Roland. 
De la noi. 

Nu era strop de dramatism în tonul lui: ca şi cum ar fi 
discutat despre vreme. 

— Aşa este, fu de acord Fimalo. Gândeşte-te bine, Roland. 
Nu îl poţi ucide cu armele tale, dar este posibil ca el să ţi le 
fure, pentru că are o minte diabolică şi un braţ care ajunge 
departe. Şi dacă aşa s-ar întâmpla... ce să mai zic?! 
Imaginează-ţi un rege mort şi nebun, în vârful Turnului, cu 
două pistoale vechi în mână! Ar putea domni de acolo, dar, 
având în vedere nebunia lui, eu cred că va hotărî să-l dărâme. 
Şi va fi în stare s-o facă, indiferent de refacerea Grinzilor. 

Din locul unde stătea, la piciorul podeţului, Fimalo se uită 
grav la ei: 

— Şi atunci, spuse el, întunericul se va pogori peste tot şi 
toate. 


4 


Urmă o pauză în care se gândiră toţi la ipoteza aceea. Apoi 


174 Publius Horatius (Cocles) - erou roman, care a apărat 
singur podul peste râul Tibru în faţa armatei etrusce, conduse 
de regele Porsena, în 507 î.Hr. (n.tr.). 


Feemalo spuse pe un ton de scuză: 

— Preţul nu ar fi prea mare dacă ar fi vorba doar despre 
lumea aceasta, pe care am putea-o numi Turnul Decisiv, 
deoarece Turnul nu există aici sub formă de trandafir, aşa 
cum se întâmplă în multe cazuri, sau sub formă de tigru 
nemuritor, ca în câteva altele, sau sub forma unui ciobănesc 
german pe care îl cheamă Rover, aşa cum este cazul în cel 
puţin una dintre lumi... 

— Un câine pe care îl cheamă Rover? se amuză Susannah. 
Pe bune? 

— Cucoană, permite-mi să-ţi spun că ai tot atâta imaginaţie 
cât un băț pe jumătate ars, îi zise Fumalo pe un ton profund 
dezgustat. 

Feemalo nu-i dădu atenţie. 

— În lumea aceasta, Turnul este el însuşi. Are forma pe 
care este menit să o aibă. În lumea în care ai fost tu în ultima 
vreme, Roland, majoritatea raselor sunt pure, iar viaţa este în 
general dulce. Acolo încă mai există energie şi speranţă. Vrei 
să rişti să distrugi şi lumea aceea, dimpreună cu lumea asta şi 
cu toate celelalte din care s-a inspirat sai King şi pe care le-a 
influenţat cu imaginaţia lui? Pentru că nu el le-a creat, aşa să 
ştii. Nu devii peste noapte Gan dacă ai şansa să arunci o 
privire în buricul lui Gan, deşi mulţi oameni de artă nutresc 
această convingere falsă. Vrei să rişti să distrugi toate astea? 

— Te întrebăm, doar. Nu vrem să te convingem de nimic, 
zise şi Fimalo. Dar acesta este adevărul gol-goluţ: ai ajuns la 
destinaţie, pistolarule. Asta este. Nu te împinge nimic să 
mergi mai departe. Odată ce vei trece de castelul acesta şi 
vei intra pe Tărâmurile Albe, tu şi prietenii tăi veţi ieşi din 
sfera de acţiune a lui ka. lar asta nu ar trebui să se întâmple. 
Ai salvat Grinzile şi, salvându-le, ai garantat existenţa veşnică 
a Turnului, axa pe care se rotesc toate lumile şi toate 
existenţele. Ţi-ai îndeplinit menirea. Dacă te întorci acum din 
drum, Regele cel mort va rămâne pe veci prizonier. 

— Zici tu, interveni Susannah cu o insolenţă demnă de sai 
Fumalo. 

— Indiferent dacă acesta este sau nu este adevărul, spuse 


Roland, eu tot voi merge mai departe. Pentru că aşa am 
promis. 

— Cul i-ai promis? explodă Fimalo. 

Pentru prima dată de la începerea acestei discuţii îşi 
desfăcu mâinile şi-şi împinse pe spate părul căzut pe frunte. 
Gestul era unul oarecare, însă îi exprimă cu mare elocvenţă 
starea de frustrare. 

— Căci nu există nicio profeție care să amintească despre o 
asemenea promisiune, aşa să ştii! 

— Fireşte că nu există. Este o promisiune pe care eu am 
făcut-o şi pe care intenţionez să o respect. 

— Omu-i la fel de nebun ca Los’ Roşcovanul, comentă 
Fumalo impresionat. 

— În regulă, oftă Fimalo, împletindu-şi iar degetele. Am 
făcut tot ce mi-a stat mie în putere. 

Făcu un semn din cap spre celelalte două treimi ale sale 
care îl priveau (iarăşi!) cu multă atenţie. 

Feemalo şi Fumalo se lăsară într-un genunchi: Feemalo pe 
dreptul, Fumalo pe stângul. Ridicară apoi capacele coşurilor 
de nuiele şi le înclinară înainte. (Susannah îşi aminti în fugă 
de gesturile tinerelor frumoase care prezentau premiile la 
concursurile Prețul corect sau Roata norocului). 

Într-unul din coşuri era, într-adevăr, mâncare: fripturi de pui 
şi de porc, vrăbioare de vită, bucăţi uriaşe şi trandafirii de 
şuncă. Susannah simţi cum i se măreşte brusc stomacul la 
vederea acelor bunătăţi, de parcă şi-ar fi dorit să înghită totul 
pe nemestecate. Şi avu nevoie de multă stăpânire de sine ca 
să oprească geamătul aproape orgasmic ce i se ridicase în 
gât. Gura i se umplu cu salivă şi ridică mâna să şi-o şteargă. 
Probabil că-şi dădeau seama ce se întâmpla cu ea, n-avea ce 
face în privinţa asta, dar măcar nu le va da satisfacția de a-i 
vedea foamea lucindu-i pe buze şi bărbie. Ete lătră de câteva 
ori dar fără să se mişte de lângă piciorul stâng al pistolarului. 

In celălalt coş se aflau două pulovere foarte, foarte groase; 
unul verde şi unul roşu: culorile Crăciunului. 

— Mai aveţi aici şi izmene lungi, haine, ghete îmblănite şi 
mănuşi, îi anunţă Feemalo. În Empatica este cumplit de frig în 


această perioadă a anului şi vă aşteaptă luni întregi de mers 
pe jos până la destinaţia voastră. 

— V-am lăsat o sanie uşoară din aluminiu la marginea 
oraşului, zise Fimalo. O puteţi pune în spatele căruţului vostru 
şi apoi să transportaţi doamna şi bagajele cu ea atunci când 
veţi da de zăpadă. 

— Probabil că vă întrebaţi pentru ce vă ajutăm, de vreme 
ce nu suntem de acord cu călătoria voastră, spuse Feemalo. 
Răspunsul este simplu: vă suntem recunoscători pentru faptul 
că am supravieţuit... 

— Am crezut că s-a zis cu noi, se băgă în vorbă şi 
Fumalo.."Şi, hop, ne ducem la gunoi”, cum ar fi spus prietenul 
Eddie. 

Susannah simţi durere şi la auzul acestor vorbe... însă nu la 
fel de multă ca la vederea tuturor acelor alimente. Nu la fel 
de multă ca atunci când se gândea cum ar fi să-şi tragă unul 
dintre puloverele groase peste cap şi să-l simtă cum îi 
încălzeşte mijlocul şi pulpele. 

— Am luat hotărârea să vă fac să vă răzgândiţi, dacă voi 
putea, zise Fimalo, singurul care vorbea despre el la persoana 
întâi singular, după cum observase Susannah. Şi dacă nu, 
atunci să vă dau proviziile şi celelalte lucruri care vă vor fi de 
folos la drumul vostru. 

— Nu se poate să-l omori! răbufni Fumalo. Nu pricepi, 
ucigaş cu cap pătrat ce eşti? De ce nu pricepi? N-ai să 
reuşeşti nimic altceva decât să-i faci jocul! Cum poţi să fii atât 
de cre... 

— Taci, îi ceru cu blândeţe Fimalo, iar Fumalo închise 
numaidecât gura. Hotărârea lui e luată. 

— Voi ce veţi face după plecarea noastră? îi întrebă Roland. 

Cei trei ridicară simultan din umeri, părând mai mult ca 
oricând trei reflexii în oglindă ale aceluiaşi om. lar la 
întrebarea pistolarului răspunse Fimalo, aşa-numitul superego 
al lui uffi. 

— Vom aştepta aici. Vom aştepta să vedem dacă matricea 
creaţiei supravieţuieşte sau dispare. Până atunci vom încerca 
să renovăm Le Casse şi să-l aducem la strălucirea de 


altădată. A fost un loc splendid pe vremuri. Şi poate fi la fel 
din nou. Cred că discuţia noastră s-a încheiat. Luaţi-vă 
darurile împreună cu mulţumirile şi urările noastre de bine şi 
plecaţi. 

— Urările de bine dușmănoase, nu se putu abţine Fumalo 
şi, incredibil, dar adevărat, schiţă un zâmbet care, venit din 
partea lui, era şi neaşteptat, şi fascinant. 

Susannah vru să pornească spre coşuri. Oricâtă poftă i-ar fi 
fost de mâncare proaspătă (de carne proaspătă), voia să 
ajungă în primul şi în primul rând la pulovere şi la lenjeria 
groasă. Cu toate că proviziile li se împuţinaseră (şi cu 
siguranţă că aveau să se termine înainte să treacă de locul pe 
care cei trei uffi îl numeau Empatica), mai aveau în spatele 
Taxiului de Lux destule conserve cu fasole şi ton şi carne 
sărată de vită, iar burţile le erau pline. Frigul o omora. Cel 
puţin, aşa i se părea; frigul care îşi croia drum prin trupul ei, 
spre inima ei, încet, dureros, centimetru cu centimetru. 

Două lucruri au împiedicat-o. Primul era conştientizarea 
faptului că nu era nevoie să facă decât un singur pas ca să 
distrugă tot ce-i mai rămăsese din voinţă: s-ar fi repezit în 
goana mare până la mijlocul podeţului, s-ar fi aruncat pe jos 
în faţa coşului cu haine şi ar fi început să cotrobăiască avidă 
prin el, aidoma unei gospodine isterice în perioada reducerilor 
de preţuri. Odată făcut acel prim pas, nimic nu ar mai fi oprit- 
o. lar pierderea controlului nu ar fi fost cel mai rău lucru. Şi-ar 
fi pierdut şi respectul de sine pe care Odetta Holmes se 
străduise din greu toată viaţa să îl câştige, în pofida acelei 
sabotoare care stătea la pândă în mintea ei. 

Dar nici asta nu ar fi fost suficient să o împiedice. O opri 
însă amintirea zilei când văzuseră stăncuţa cu chestia aia 
verzuie în plisc, stăncuţa care nu făcea Craaa, craaa! ci Criii, 
criif! Da, sigur, nu era decât un fir de pir, dar era verde. Era 
viu. In ziua aia Roland îi ceruse să-şi ţină gura, în ziua aceea îi 
spusese - cum era? /spita apare înaintea victoriei. Niciodată 
nu şi-ar fi putut imagina că ispita cea mai mare din întreaga 
ei viaţă va fi un pulover gros de pescar, dar... 

Şi atunci înţelese ceea ce pistolarul ştiuse în tot timpul 


acela, chiar dacă nu de la bun început, dar imediat după 
apariţia celor trei Stephen King: toată povestea asta era o 
înşelătorie. Nu ştia exact ce anume se afla în coşurile alea din 
nuiele, dar era convinsă că nu era vorba despre mâncare şi 
haine groase. 

Şi gândind aşa reuşi să se domolească. 

— Ei? se interesă răbdător Fimalo. Vreţi să vă apropiaţi şi 
să luaţi darurile pe care vi le-am adus? Dacă le vreţi, voi 
trebuie să veniţi să le luaţi, pentru că eu nu pot trece mai 
departe de jumătatea podului. Chiar în faţa lui Feemalo şi 
Fumalo este linia morţii pe care a instalat-o Regele. Voi trei 
puteţi trece şi într-o direcţie şi în cealaltă. Noi nu putem. 

Roland îi răspunse: 

— Mulţumim pentru generozitatea voastră, sai, dar mă tem 
că va trebui să vă refuzăm. Avem de-ale gurii, iar haine vom 
găsi mai departe pe drum. In plus, nici nu-i aşa de frig. 

— Nu, se repezi Susannah să fie de acord cu această 
constatare, surâzând celor trei chipuri identice, cu aceleaşi 
expresii de stupefacţie aşternute pe ele. Nu-i chiar aşa de 
frig. 

— Acum ne vom vedea de drum, zise Roland schiţând o 
altă plecăciune peste piciorul întins înainte. 

—  Mulţumire multă-multă, să vă meargă bine pe mai 
departe, adăugă şi Susannah, făcând aceeaşi reverență cu 
poalele fustei invizibile în mâini. 

Vrură să se întoarcă, dar chiar în clipa aceea Feemalo şi 
Fumalo îşi băgară mâinile în coşurile din faţa lor. 

Susannah nu avu nevoie de vreo comandă de a lui Roland, 
nici măcar de un singur cuvânt. Cu viteza fulgerului îşi scoase 
revolverul de la cingătoare şi-l împuşcă pe cel din stânga ei - 
Fumalo - chiar în clipa când scotea o armă argintie, cu ţeava 
lungă, de care atârna ceva ce semăna cu o eşarfă. Cu viteza 
ameţitoare care îl caracteriza, Roland scoase şi el pistolul din 
tocul de la şold şi trase o singură dată. Croncănind 
înspăimântate, stăncuţele de pe pasarele şi pervazuri îşi luară 
zborul, bulucindu-se pe cerul pe care îl colorară preţ de 
câteva secunde în negru. Feemalo, tot cu o armă cu ţeava 


lungă în mână, se prăbuşi cu încetinitorul peste coşul cu 
mâncare, cu o expresie de mare surpriză pe chip şi cu o gaură 
de glonţ în centrul frunţii. 


5 


Fimalo nu se mişcă din locul lui din celălalt capăt al 
podeţului. incă îşi mai ţinea mâinile împreunate în faţă, dar 
chipul lui nu mai semăna cu cel al lui Stephen King, ci avea 
acum culoarea gălbejită a unui bătrân lovit de o moarte 
înceată şi deloc uşoară. Puţinul păr care-i rămăsese pe cap 
era acum de un cenuşiu murdar, în loc de negrul strălucitor 
de mai devreme. Pielea capului era o zonă mănoasă unde 
eczemele se dezvoltau în voie. Obraijii, bărbia şi fruntea îi 
erau acoperite cu coşuri şi bube, unele purulente, altele 
sângerânde. 

— Cine eşti tu, de fapt? îl întrebă Roland. 

— Un sapiens, exact ca tine, oftă resemnat Fimalo. Pe 
vremea când am fost Ministrul de Stat al Regelui Purpuriu mă 
numeam Rando Gânditorul. Insă, odată ca niciodată, am fost 
doar un ins oarecare, pe nume Austin Cornwell, din nordul 
statului New York. Din păcate, nu din Lumea Decisivă, ci dintr- 
o alta. Am condus o vreme Centrul Comercial Niagara şi 
înainte de asta avusesem o carieră strălucită în publicitate. S- 
ar putea să vrei să afli că eu am făcut reclamele atât pentru 
Nozz-A-La, cât şi pentru automobilele Takuro Spirit!75. 

Susannah nu dădu nicio atenţie acestui CV bizar şi cu totul 
neaşteptat. 

— Prin urmare nu şi-a decapitat omul de încredere, trase ea 
concluzia. Care a fost treaba cu cei trei Stephen King? 

— Un simplu glammer!”$, răspunse bătrânul. Vreţi să mă 
ucideţi? Daţi-i drumul! Nu vă rog decât s-o faceţi repede, 
pentru că nu mă simt deloc bine, după cum se poate lesne 


175 Vezi Vrăjitorul şi Globul de Cristal (n.tr.). 
176 Concept foarte important în Limba Nobilă, sinonim cu 
magia şi vraja (n.tr.). 


vedea. 

— A fost ceva adevărat în tot ce ne-ai spus? îl întrebă 
Susannah. 

Ochii lui bătrâni o fixară cu un amuzament apos: 

— Totul. Totul a fost adevărat, spuse el înaintând pe pod, 
până în locul unde zăceau ceilalţi doi (subalternii din vremea 
lui odată ca niciodată - îşi spuse Susannah). Mai bine zis, 
totul, cu o singură excepţie... şi asta. 

Lovi cu piciorul coşurile din nuiele care se răsturnară, 
vărsându-şi conţinutul pe jos. _ 

Susannah scoase un țipăt involuntar de groază. Intr-o 
clipită Ete fu în picioare, aşezându-se protector în faţa ei, cu 
picioarele depărtate şi capul aplecat, gata de atac. 

— Nu-i nimic, iubitule, îi spuse ea cu o voce care-i tremura 
uşor. Am fost... luată prin surprindere, atâta tot. 

Coşul de nuiele în care crezuseră că se aflau tot felul de 
fripturi proaspete era, de fapt, plin cu membre descompuse 
de om; dar, chiar şi aşa, starea lor de putrefacție era imposibil 
de descris. Carnea era vineţie spre negru şi colcăia de viermi. 

lar în celălalt coş nu erau haine. Fireşte că nu erau. Pe jos 
se rostogolise un mănunchi lucios de şerpi muribunzi. Ochii 
lor, ca mărgelele, erau opaci; limbile lor despicate abia mai 
tremurau; câţiva deja nu se mai mişcau. 

— l-aţi fi revigorat dacă i-aţi fi lipit de pielea voastră, spuse 
Fimalo cu părere de rău. 

— Doar nu te aşteptai la aşa ceva, nu? îl întrebă Roland. 

— Nu, recunoscu bătrânul. 

Oftând din greu, se aşeză pe pod. Unul dintre şerpi încercă 
să i se târască pe genunchi, dar el îl împinse cu un gest 
absent, dar şi iritat. 

— Însă aşa mi s-a poruncit, da, da, aşa mi s-a poruncit. 

Susannah se uita la trupurile celorlalţi doi cu un soi de 
fascinaţie oripilată. Feemalo şi Fumalo, doi moşnegi morţi 
acum, putrezeau cu o repeziciune nefirească; pielea lor 
pergamentoasă se lipise de oase şi din ea se prelingeau 
pârâiaşe leneşe de puroi. Chiar sub privirile femeii, orbitele 
craniului lui Feemalo se ridicară, aidoma unor periscoape, 


dând cadavrului o expresie efemeră de uluire maximă. Câţiva 
dintre şerpii mai vioi se târau pe deasupra şi peste cele două 
leşuri descompuse. Alţii se insinuau printre membrele 
putrezite răsturnate din primul coş, fără doar şi poate căutând 
locuri mai calde la fundul grămezii. Procesul de putrefacție 
producea căldură pe termen scurt, iar Susannah îşi spuse că 
şi ea ar putea fi tentată să se bucure de temperatura ridicată. 
Cu condiţia să fi fost un şarpe. 

— Ai să mă omori? îl întrebă Fimalo pe Roland. 

— Nu, pentru că nu ţi-ai terminat treaba. In curând ai să 
mai ai un oaspete. 

Fimalo se uită la el, cu un licăr de interes în ochii urduroşi. 

— Fiul tău? 

— Al meu, dar şi al stăpânului tău. Vrei să-i transmiţi ceva 
din partea mea? 

— Sigur, dacă voi mai fi în viaţă. 

— Spune-i că sunt bătrân şi viclean, pe când el nu-i decât 
foarte tânăr. Spune-i că, dacă stă potolit, ar putea să mai 
trăiască o vreme să-şi ţeasă planurile de răzbunare... deşi 
habar nu am ce anume i-am făcut ca să-şi dorească să se 
răzbune pe mine. Şi mai spune-i că dacă totuşi vine după noi, 
am să-l ucid tot aşa cum intenţionez să-l ucid pe Tatăl lui cel 
Roşu. 

— Mi se pare că ori asculţi, dar nu mă auzi, ori auzi, dar nu 
mă crezi, spuse Fimalo. 

Acum, ca înşelătoria îi fusese dată în vileag (şi îşi pierduse 
farmecul de uffi, redevenind doar un biet desenator de 
reclame reşapat, din nordul statului New York), Fimalo părea 
teribil de ostenit. 

— Nu poţi să ucizi o creatură care deja s-a omorât. Nici nu 
poţi să pătrunzi în Turnul Întunecat, deoarece nu există decât 
o singură intrare, care este acționată din balconul unde este 
închis Los’. lar el are la dispoziţie destule arme. Hoţoaicele- 
aurii te vor căuta şi te vor distruge chiar înainte să ajungi la 
mijlocul câmpului cu trandafiri. 

— Asta-i problema noastră, zise Roland, iar Susannah îşi 
spuse că rareori rostise el vreun adevăr mai mare: ea deja îşi 


făcea probleme. 

— Problema ta e să-i transmiţi mesajul meu lui Mordred 
când ai să-l vezi, continuă pistolarul. Ai s-o faci? 

Fimalo făcu un semn aprobator. Cam în silă. 

— Nu-ţi flutura tu mâna la mine, se răsti Roland, clătinând 
din cap. Vreau să te aud cum spui că da, ai să-i transmiţi 
mesajul. 

— Am să-i transmit mesajul tău, spuse Fimalo. Dacă am să-l 
întâlnesc şi dacă am să mai apuc să deschid gura. 

— Ai să apuci. O zi bună, domnule! 

Roland vru să se întoarcă, dar Susannah îl apucă de braţ, 
oprindu-l. 

— Jură-te că tot ce ne-ai spus este adevărat, îi ceru ea 
bătrânului schimonosit aşezat pe podeţ, sub privirea rece a 
stăncuţelor care începuseră să se întoarcă la locurile lor de 
mai devreme. 

Nu avea nici cea mai vagă idee ce anume voia să afle sau 
să demonstreze cu întrebarea asta. Şi-ar putea da seama 
dacă bătrânul o minte? Probabil că nu. Şi totuşi insistă: 

— Jură-te pe numele tatălui tău. Şi pe chipul lui. 

Bătrânul ridică mâna dreaptă, cu palma deschisă, iar ea 
observă şi acolo bube pline cu puroi. 

— Mă jur pe numele lui Andrew John Cornwell, din Tioga 
Springs, New York. Mă jur şi pe chipul lui. Este adevărat că 
Regele acestui castel a înnebunit. Este adevărat că a spart 
toate Globurile Vrăjitorului pe care a putut pune mâna. Este 
adevărat că şi-a obligat slugile să înghită otravă şi le-a 
urmărit cum îşi dau duhul. 

Întinse mâna spre coşul cu membre omeneşti. 

— De unde crezi că am făcut rost de astea, Domniţă 
Cioară? De la „Hălci de Om la Promoţie”? 

Susannah nu înţelese metafora şi nu se mişcă din loc. 

— Este adevărat că a plecat la Turnul Intunecat. E aidoma 
câinelui din fabulă care zice că, dacă e/nu are nevoie de fânul 
din iesle, atunci nimeni nu trebuie să se înfrupte din el”. Nu 


177 Câinele în iesle, fabulă de Esop (n.tr.). 


v-am minţit nici cu privire la coşurile astea. Eu doar vi le-am 
arătat, iar voi aţi tras singuri concluzia. 

Zâmbetul lui strâmb era plin de atâta batjocură, încât 
Susannah se întrebă dacă nu cumva ar fi fost bine să-i aducă 
la cunoştinţă că Roland îi ghicise şiretlicul. Dar îşi spuse că nu 
merită efortul. 

— O singură minciună v-am zis, continuă fostul Austin 
Cornwell. Că mi-ar fi tăiat capul. 

— Mulțumită, Susannah? o întrebă Roland. 

— Da, răspunse era, cu toate că nu era; nu pe de-a 
întregul. Să mergem. 

— Urcă-te în Taxiul tău, dar nu-ţi lua nicio clipă ochii de la 
bătrân. E foarte viclean. 

— Nu mai spune! oftă Susannah şi făcu întocmai. 

— Zile lungi şi nopţi senine! le ură fostul sai Cornwell din 
mijlocul şerpilor. Fie ca Omul lisus să vegheze asupra voastră 
şi a clanurilor voastre. Şi fie să vă vină mintea la cap până nu- 
i prea târziu şi să nu vă apropiați de Turnul Intunecat! 


6 


Făcură cale întoarsă pe acelaşi drum pe care veniseră pană 
la răspântia unde ieşiseră de pe Calea Grinzii ca să se 
îndrepte spre Castelul Regelui Purpuriu. Acolo Roland se opri 
să se odihnească puţin. Începuse să adie vântul, iar 
ghirlandele patriotice fluturau uşor. Susannah băgă de seamă 
că acum păreau vechi şi decolorate. Peste afişele cu Nixon, 
Lodge, Kennedy şi Johnson apăruseră mai multe graffiti - şi 
acestea foarte vechi. Dispăruse tot acel glammer - glammerul 
neverosimil, fireşte, atâta cât fusese Regele Purpuriu capabil 
să creeze. 

Jos măştile, jos măştile, îşi spuse Susannah istovită. A fost o 
sindrofie minunată, dar s-a terminat... iar Moartea Roşie îşi 
roteşte coasa asupra tuturor”. 

Îşi atinse coşul din colţul gurii, iar apoi îşi privi de aproape 


178 Masca Morţii Roşii, de Edgar Alan Poe (nitr). 


vârful degetului. Se aştepta să vadă acolo urme de sânge sau 
de puroi sau şi de una, şi de alta. Dar nu văzu nimic şi răsuflă 
uşurată. 

— Cât de mult crezi din ce ne-a spus? îl întrebă ea pe 
Roland. 

— Cam tot, răspunse pistolarul. 

— Înseamnă că e acolo, în Turn. 

— Nu-i înăuntru. Ci e închis în afara lui. 

Zâmbi şi-i explică: 

— E o mare diferenţă. 

— Pe bune? Şi ce ai de gând să-i faci? 

— Nu ştiu. 

— Crezi că, dacă ar pune mâna pe armele tale, ar putea să 
între în Turn şi să se urce în vârf? 

Răspunsul veni imediat: 

— Da. 

— Şi ce ai să faci în privinţa asta? 

— N-am să-l las să pună mâna pe ele. 

Tonul lui Roland părea a spune că aceasta era singura cale 
logică, iar Susannah pricepu că probabil chiar era. Mereu uita 
cât de sec şi /ipsit de imaginaţie era pistolarul. In toate 
privinţele. 

— Te gândiseşi să-l prinzi în cursă pe Mordred la castel. 

— Da, recunoscu Roland, dar luând în calcul ce am găsit 
acolo şi ce am aflat, mi s-a părut mai bine să o luăm din loc. 
Mi s-a părut mai simplu. Priveşte. 

Scoase ceasul şi-i deschise capacul. Secundarul îşi făcea 
cursa solitară. Dar mergea la fel de repede ca înainte? 
Susannah nu era sigură, dar parcă nu. Se uită la Roland 
ridicând din sprâncene. 

— În mare parte a timpului merge aşa cum trebuie, spuse 
pistolarul, dar nu tot timpul. Cred că rămâne în urmă cu cel 
puţin o secundă la fiecare a şasea sau a şaptea rotaţie. Cu 
totul cam între trei şi şase minute pe zi. 

— Nu-i prea mult. 

— Nu este, fu de acord Roland, punând ceasul la loc în 
buzunar. Dar este un început. Mordred n-are decât să facă ce 


pofteşte. Turnul Întunecat e aproape, dincolo de tărâmurile 
albe. Şi eu vreau să ajung acolo cât mai curând. 

Susannah îi înţelegea nerăbdarea. Spera doar să nu devină 
imprudent. Altminteri tinereţea lui Mordred Deschain nu va 
mai reprezenta un defect. Dacă Roland ar comite greşeala 
potrivită la momentul nepotrivit, atunci nici ea, nici Ete şi nici 
el nu ar mai apuca să vadă vreodată Turnul Întunecat. 

Gândurile îi fura întrerupte de un fâlfâit asurzitor de aripi 
multe venit de undeva din urma lor. Şi prin zgomotul acela se 
desluşi şi un țipăt omenesc, ce se transformă la iuţeală în 
urlet. Deşi înăbuşit de distanţă, în strigătul acela se desluşeau 
limpede groaza şi durerea cumplită. Din fericire, se stinse 
repede. 

— Ministrul de Stat al Regelui Purpuriu a intrat în poiana de 
la capătul cărării, spuse Roland. 

Susannah se uită în urmă, către castel. Îi vedea meterezele 
negricioase, cu nuanţe roşietice, însă nimic altceva. Şi era 
bucuroasă că nu putea să vadă altceva. 

Lui Mordred îi e fomică-mică, îi trecu prin gând. Începuse 
să-i bată foarte tare inima şi îşi dădu seama că niciodată nu-i 
mai fusese atât de frică - nici măcar atunci când stătuse 
alături de Mia în timpul travaliului şi naşterii, nici în bezna din 
subteranele Castelului Discordia. 

Lui Mordred îi e fomică-mică... şi acum se va sătura. 


7 


Bătrânul - care intrase în viaţă purtând numele Austin 
Cornwell şi care avea să iasă din ea ca Rando Gânditorul - 
stătea aşezat pe capătul dinspre castel al podeţului. 
Deasupra, stăncuţele aşteptau cu răbdare, probabil simțind 
că emoţiile zilei nu se încheiaseră încă. Gânditorului nu-i era 
prea frig, datorită jachetei sale din postav, plus că luase o 
duşcă zdravănă de coniac înainte de a ieşi pentru întâlnirea 
cu Roland şi prietena lui, domniţa-cioară. Mă rog, poate că nu 
era tocmai adevărat. Poate că Brass şi Compson (cunoscuţi şi 


ca Feemalo şi Fumalo) luaseră câteva guri din cel mai bun 
coniac al Regelui, în vreme ce fostul Ministru de Stat al lui 
Los' dăduse gata restul sticlei. 

Indiferent de cauză, bătrânul adormi şi nu se trezi la 
venirea lui Mordred Călcâi-Roşu. Stătea cu bărbia în piept şi 
cu un firicel de salivă atârnându-i dintre buzele ţuguiate, ca 
un bebeluş care a aţipit în scaunul înalt de la masă Păsările 
de pe parapete şi pasarele se adunaseră mai multe. Fireşte 
ca şi-ar fi luat zborul la apariţia tânărului Prinţ, dacă acesta nu 
le-ar fi făcut un semn: palma dreaptă trecută iute peste chip, 
apoi strânsă în pumn şi lăsată în jos. Aşteptaţi, spunea gestul 
acela. 

Mordred se opri în capătul dinspre oraş al podului, 
adulmecând cu delicateţe duhoarea cărnurilor intrate în 
putrefacție. Mirosul acela delicios îl ademenise până aici, deşi 
ştia că Roland şi Susannah porniseră mai departe pe Calea 
Grinzii. Lasă-i să-şi vadă de drum, şi ei şi bumbleraşul lor, 
chibzuise băiatul Nu era acum momentul să se apropie de ei. 
Poate mai încolo. Mai încolo, Tăticuţul lui cel Alb va lăsa garda 
jos, fie doar şi pentru o clipă. lar atunci Mordred va pune 
mâna pe el. 

Şi îl va servi la cină, dar la fel de bine îl va putea degusta 
pe post de prânz sau mic dejun. 

Ultima oară când îl văzuse, nu era decât 

(copil mic, copil drag, strânge zmeura şirag) 

un prunc. Insă creatura care se afla acum în faţa porţilor de 
la castelul Regelui Purpuriu părea un băiat cam de nouă ani. 
Nu unul frumuşel; nici măcar unul despre care să poată spune 
cineva (cu excepţia mamei cu minţile rătăcite) că ar fi fost 
drăgălaş. Dar înfăţişarea lui avea mai puţin a face cu 
complicata moştenire genetică decât cu foamea cumplită 
care îl măcina. Faţa de sub smocul de păr negru şi ţepos era 
foarte slabă şi scofâlcită. Carnea de sub ochii albaştri, ca ai 
unui pilot de avioane de vânătoare, era decoloraţi, cu pungi 
vineţii. Tenul îi era acoperit ca de o explozie de bube şi pete. 
Acestea, la fel ca micuțul coş de lângă gura lui Susannah, 
puteau fi rezultatul drumului lung prin ţinuturile otrăvite, însă 


cu siguranţă că şi regimul alimentar al lui Mordred jucase un 
rol important. Ar fi putut să-şi facă provizii de conserve 
înainte să plece din locul lui de observaţie de lângă gura 
tunelului, pentru că Roland şi Susannah lăsaseră o mulţime în 
urmă, dar nici prin cap nu-i trecuse s-o facă. După cum prea 
bine ştia Roland, Mordred abia  deprindea regulile 
supravieţuirii. Singurul lucru pe care-l luase de acolo era o 
haina matlasată de lucrător feroviar, mizerabilă şi plină de 
căpuşe şi păduchi; şi o pereche de cizme într-o oarecare bună 
stare. Mare noroc să găsească cizmele alea, deşi se făcuseră 
aproape ferfeniţă pe drum. 

Dacă Mordred ar fi fost sapiens - sau măcar un hibrid ceva 
mai obişnuit - ar fi murit cu siguranţă în Ţinuturile 
Blestemate, fie că ar fi avut haine şi cizme ori ba. Însă, 
deoarece era ceea ce era, atunci când i se făcea foame 
chema stăncuţele la el, iar bietele păsări nu aveau încotro şi 
trebuiau să se supună. Carnea lor era oribilă, iar gângăniile 
ademenite de sub pietrele uscate (şi încă slab radioactive) 
erau şi mai scârboase, dar se forţa să le înghită. Intr-una din 
zile reuşise să intre în contact cu mintea unei nevăstuici şi o 
chemase la el. Biata vietate era incredibil de jigărită, însă 
după stăncuţe şi gândaci, carnea ei i se păruse cea mai 
gustoasă friptură din lume. Mordred îşi luase cealaltă 
identitate şi cuprinsese nevăstuica cu cele şapte picioare ale 
lui, într-o îmbrăţişare fierbinte, sugându-i sângele şi măduva 
şi mâncându-i carnea, până când din sărmanul animal nu mai 
rămăsese decât un petic zdrenţuit de blană. Ar fi mâncat pe 
nerăsuflate încă vreo zece, dar din nefericire nu fusese decât 
o singură nevăstuică. 

lar acum iată-l în faţa unui coş plin cu mâncare. Cam 
veche, sigur, şi ce dacă? Până şi viermii care colcăiau acolo 
tot hrană erau. Ce găsise aici îi va fi suficient până va ajunge 
în pădurile înzăpezite unde va avea ce să vâneze. 

Insă mai presus de toate astea era bătrânul. 

— Rando, spuse el. Rando Gânditorul. 

Bătrânul tresări puternic, bolborosi ceva şi deschise ochii. 
Se uita la băiatul costeliv dinaintea lui fără să priceapă 


absolut nimic. Apoi, foarte încet, ochii lui urduroşi se umplură 
de spaimă. 

— Mordred, fiu al lui Los”, încercă el să zâmbească, Heil, ţie, 
viitor Rege! 

Mişcă greu şi zadarnic din picioare, abia într-un târziu 
dându-şi seama că stă jos şi nu are cum să facă plecăciunea 
obligatorie. Încercă să se ridice, dar căzu la loc cu o bufnitură 
puternică, amuzându-l pe băiat (subiectele de distracţie 
fuseseră greu, dacă nu chiar imposibil de găsit în Ținuturile 
Blestemate); apoi mai încercă o dată. De data aceasta reuşi. 

— Nu văd alte cadavre decât pe cele ale indivizilor care par 
a fi murit mai bătrâni decât tine, remarcă Mordred, privind în 
jur cu prefăcută uimire. Cu siguranţă nu văd niciun pistolar 
mort, fie el cu sau lără picioare. 

— Adevăr grăieşti - mulţumescu-ţi ţie, aşa cum se cuvine 
dar îţi pot explica, sai, e foarte simplu... 

— Aha! Dar stai puţin! Ai puţină răbdare cu explicaţia aia, 
despre care sunt absolut convins că este una excelentă! Mai 
bine lasă-mă pe mine să-mi dau cu presupusul! Nu-i aşa că 
şerpii lungi şi zdraveni i-au imobilizat pe pistolar şi pe 
domniţa lui, iar tu i-ai dus în castelul de colo şi i-ai pus la loc 
sigur? 

— Stăpâne... 

— Şi dacă aşa stau lucrurile, continuă Mordred, trebuie că 
au fost teribil de mulţi şerpi în coşul ăla, pentru că şi aici au 
rămas destui. Ba chiar mi se pare că unii îndrăznesc să se 
înfrupte din cina mea. 

Mordred îi aruncă bătrânului o privire încărcată cu reproş. 

— Spune! l-ai băgat la beci pe pistolari? 

Expresia de teamă dispăru ca prin farmec de pe chipul 
bătrânului, fiind înlocuită cu una de resemnare. lar asta i se 
păru lui Mordred de-a dreptul revoltător. Ce voia el să vadă 
pe chipul lui sai Gânditorul nu era teamă şi, cu siguranţă, nici 
resemnare, ci speranţă. Speranţa pe care el i-o va putea răpi 
după bunul său plac. Forma îi pâlpâi. Şi, vreme de o clipă, 
bătrânul întrezări întunecimea neformată dinăuntru. Şi multe 
picioare. Apoi dispăru şi băiatul deveni iar întreg. Cel puţin 


pentru moment. 

Măcar să nu-mi dau sufletul urlând, se rugă în gând fostul 
Austin Cornwell. Măcar atât ajutor dati-mi, zeilor. Măcar să 
nu-mi dau sufletul urlând în brațele monstruozităţii ăsteia. 

— Ştii foarte bine ce s-a întâmplat aici, tinere sai. E în 
mintea mea, iar acum e şi într-a ta. Ce-ar fi să iei coşul ăla - 
ba chiar şi şerpii, dacă ţi se par gustoşi - şi să laşi un 
moşneag să-şi trăiască puţinele zile care i-au mai rămas? De 
dragul tatălui tău, dacă ţie nu-ţi este milă. L-am slujit cu 
credinţă până la capăt. M-aş fi putut ascunde în castel şi să-i 
las să-şi vadă de drum. Dar n-am făcut-o. Am încercat să-i 
împiedic. 

— N-ai avut de ales, îi zise Mordred din capătul lui de pod. 

Fără să ştie dacă era sau nu adevărat. Fără să-i pese. 
Pentru el carnea moartă era un aliment oarecare. Carnea vie, 
însă, sângele încă plin cu ultimele răsuflări ale omului... ei, 
da, asta era cu totul altceva. Era un adevărat festin! 

— Mi-a lăsat vreun mesaj? 

— Da, ştii foarte bine că ţi-a lăsat. 

— Spune-mi-l. 

— De ce nu-l citeşti singur din mintea mea? 

Se petrecu iarăşi schimbarea aceea efemeră a înfăţişării. 
Preţ de o fracțiune de secundă, creatura nu a mai fost nici 
băiat, nici păianjen de mărimea unui băiat de nouă ani, ci o 
hidoşenie care era şi unul, şi altul. Lui sai Gânditorul i se uscă 
gura instantaneu, chiar dacă balele curse în timpul somnului îi 
mai luceau încă pe bărbie. Varianta în formă de băiat a lui 
Mordred se solidifică din nou în interiorul hainelor zdrenţuite 
şi murdare. 

— Pentru că îmi face plăcere să-l aud din gura ta ramolită, 
îi explică el Gânditorului. 

Bătrânul îşi umezi buzele. 

— Cum doreşti; să-ţi fie cu folos. A zis că el e viclean, iar tu 
nu eşti decât un mucos fără minte. A mai zis că, dacă nu te 
potoleşti, o să te scurteze cu un cap. A zis că i-ar plăcea să i-l 
arate Tatălui tău Roşu încuiat în balcon. 

Era niţeluş mai mult decât mesajul real al lui Roland (pe 


care noi l-am auzit pe viu, deoarece am fost acolo) şi oricum 
mai mult decât suficient pentru Mordred. 

Dar se vede treaba că nu era îndeajuns pentru Rando 
Gânditorul. Poate cu zece zile mai devreme, bătrânul ar fi 
reuşit să-şi atingă scopul de a-l întărâta în aşa hal încât să-l 
ucidă fulgerător şi fără mari chinuri. Insă Mordred se 
maturizase de atunci şi îşi stăpâni primul impuls care-i spunea 
să se repeadă peste pod, metamorfozându-se în goană, ca să 
smulgă capul lui Rando Gânditorul cu o singură lovitură a 
unuia dintre picioarele lui ţepoase. 

In schimb, se uită în sus, la stăncuţe - sute de stăncuţe iar 
ele îi întoarseră privirea, ca nişte elevi silitori către profesorul 
adorat. Băiatul flutură din braţe, apoi arătă spre bătrân. Şi 
imediat văzduhul se umplu până la refuz de foşnet aspru de 
aripi. Ministrul Regelui se întoarse să fugă de acolo, însă 
înainte să facă primul pas, stăncuţele se năpustiră asupra lui 
ca un nor negru îşi ridică mâinile ca să-şi protejeze faţa. 
Păsările coborâră pe capul şi umerii lui, transformându-l într-o 
sperietoare de ciori. Gestul lui instinctiv nu-i fu, însă, de 
niciun folos; alte stăncuţe se aşezară pe mâinile lui întinse, 
îngreunându-le. Clonţuri lacome începură să ciugulească din 
obrajii bătrânului. Adânc, până la sânge. 

— Nu! le strigă Mordred. Lăsaţi-mi mie pielea! Mâncaţi-i 
ochii, dacă vreţi! 

Şi atunci, când stăncuţele smulseră cu aviditate ochii lui 
Rando Gânditorul din orbite, fostul Ministru de Stat scoase 
urletul acela prelung pe care îl auziră Roland şi Susannah. 
Păsările care nu mai avuseseră loc pe trupul nefericitului 
bătrân se învârteau în jurul lui ca nişte nori ameninţători de 
furtună. Il ridicară de pe sol şi-l purtară către corcitura care 
aştepta ghemuită la mijlocul podeţului. Cizmele şi haina 
zdrenţuită zăceau pe jos, nemaifiindu-i de trebuinţă în acest 
moment. Creatura care îl aştepta pe sai Gânditorul se ridică 
pe picioarele din spate, bătând aerul cu cele din faţă. Semnul 
roşu de pe abdomenul păros se vedea acum foarte bine. 
Creatura aceea era Dan-Tete, Micuţul Rege Sângeriu. 

Zbierând, bătrânul orb pluti dus de stăncuţe la întâlnirea cu 


destinul, întinse mâinile în faţă, cu gesturi de apărare. 
Picioarele din faţă ale păianjenului îl apucă de una, ducând-o 
la gura acoperită cu ţepi. O muşcă aşa cum muşti dintr-o 
acadea. 

Delicios! 


8 


În aceeaşi noapte, după ce trecuseră de ultimele case 
ciudat de strâmte, ciudat de respingătoare ale oraşului, 
Roland se opri în faţa unei clădiri dărăpănate, care pe vremuri 
probabil că fusese locuinţa unui mic fermier. Se apropie de 
ruine, adulmecând aerul. 

— Ce e, Roland? Ce? 

— Simţi mirosul de lemn, Susannah? 

Femeia adulmecă aerul. 

— Da, îl simt. Şi ce-i cu asta? 

Pistolarul se întoarse surâzând spre ea. 

— Dacă îi putem simţi mirosul înseamnă că-l putem arde. 

S-a dovedit că avea dreptate. Cu toată îndemânarea lui 
Roland şi cu toate vicleşugurile deprinse în lunga lui călătorie 
şi cu toate că folosiră jumătate de cutie de combustibil 
Sterno, le-a fost greu să aprindă focul. Dar au reuşit în cele 
din urmă. Susannah se aşeză foarte aproape, întorcându-se 
din când în când ea să se încălzească pe tot trupul. Se bucura 
nespus să simtă cum stropi de transpiraţie îi apar pe faţă şi 
sâni, iar apoi pe spate. Uitase ce înseamnă să-ţi fie cald şi 
punea lemne în flăcări fără să se oprească, îngrăşând 
vâlvătăile sălbatice. Probabil că animalelor din câmpiile de pe 
Calea Grinzii focul acela le părea o cometă căzută pe Pământ 
şi nestinsă încă. Ete şedea lângă ea, cu urechile ciulite, 
privind fascinat la flăcări. Susannah se tot aştepta să-l audă 
pe Roland obiectând, se aştepta să-l audă spunându-i să nu 
mai pună lemne pe focul ăla blestemat, să-l lase să ardă de la 
sine. Dar pistolarul nu zise nimic, îşi desfăcuse pistoalele şi 
ungea piesele, fără să scoată o vorbă. Când i se făcea prea 


cald, se muta cu câţiva paşi mai departe. La lumina focului, 
umbra lui dansa o commala subţirică, şovăielnică. 

— Crezi că poţi să mai înduri încă una sau două nopţi de 
frig? o întrebă el în cele din urmă. 

Susannah dădu din cap. 

— Dacă trebuie. 

— Când vom începe să urcăm spre ţinuturile înzăpezite se 
va face frig de-a binelea, îi explică el. Nu pot să-ţi promit că 
va fi o singură noapte în care nu vom avea foc, dar nu cred că 
vor fi mai mult de două. 

— Tu crezi că ne va fi mai uşor să vânăm dacă nu vom face 
focul, aşa este? 

Roland făcu un gest de încuviinţare şi începu să-şi 
asambleze armele. 

— Şi zici că de poimâine vom da de vânat? 

— Da. 

— De unde ştii? 

El se gândi puţin, apoi clătină din cap. 

— Nu-mi dau seama de unde - dar ştiu. 

— Simţi miros de animale? 

— Nu. 

— Le citeşti minţile? 

— Nici asta. 

Susannah renunţă să mai insiste, însă avea o altă 
întrebare: 

— Roland, ce ne facem dacă Mordred îşi trimite păsările 
peste noi la noapte? 

Pistolarul zâmbi şi-i arătă flăcările. 

— Nu se vor apropia de foc. 

— Dar mâine? 

— Mâine vom fi atât de departe de Le Casse Roi Russe, că 
nici măcar Mordred nu le va putea convinge să vină după noi. 

— Şi asta de unde o mai ştii? 

El scutură iar din cap, deşi i se părea că are răspunsul la 
întrebarea ei. Tot ce ştia venea de la Turn. Începuse să-i 
simtă pulsul în minte. Aşa cum încolţeşte o sămânță. Insă i se 
părea prematur să-i destăinuiască asta. 


— Culcă-te, Susannah, o îndemnă el. Oclihneşte-te. Am să 
stau eu de veghe până la miezul nopţii şi atunci am să te 
trezesc. 

— Deci facem de pază, spuse ea. 

— Da. 

— Ne spionează? 

Roland nu era sigur, dar înclina să creadă că da. Cu ochii 
minţii vedea un băiat costeliv (dar cu burta mare, căci tocmai 
ce avusese parte de o masă copioasă), cu trupul acoperit 
doar de câteva zdrenţe murdare. Un băiat costeliv care 
intrase într-una din casele acelea nefiresc de strâmte şi 
probabil urcase la al doilea etaj, de unde se putea vedea până 
departe. Il vedea cum stă la fereastră, cu genunchii strânşi la 
piept ca să-şi ţină de cald. Frigul îl pătrunde până în oase şi îl 
doare cicatricea. Priveşte în zare, la strălucirea focului lor şi 
este măcinat de invidie. Este gelos şi pe faptul că ei se au 
unul pe celălalt. Mama vitregă şi Tatăl cel Alb, întorşi cu 
spatele la el. 

— Posibil, îi răspunse pistolarul. 

Susannah vru să se întindă, dar se opri şi-şi duse mâna la 
inflamaţia din colţul gurii. 

— Asta nu-i coş, Roland. 

— Nu? o întrebă el privind-o cu atenţie. 

— O prietenă de-a mea din şcoală a avut o bubă exact ca 
asta, spuse Susannah. li sângera, apoi se oprea, apoi parcă se 
vindeca de tot, apoi se înnegrea şi începea iarăşi să 
sângereze. Intr-un final s-a dus la doctor, la un doctor 
priceput în chestii din astea, căruia noi îi zicem „dermatolog”, 
iar el i-a spus că are un angiom. Adică o tumoare în vasele de 
sânge. l-a făcut o injecție cu novocaină şi i-a scos-o cu un 
bisturiu. Apoi i-a spus că a făcut bine că a venit la el, pentru 
că i-ar fi crescut rădăcinile tot mai adânc cu fiecare zi care 
trecea. Şi în cele din urmă ar fi trecut prin cerul gurii şi poate 
i-ar fi ajuns chiar şi în sinusuri. Aşa i-a zis. 

Roland nu spuse nimic, ci o aşteptă să continue. Îi răsuna în 
cap expresia tumoare în vasele de sânge. | se părea foarte 
potrivită şi pentru a-l descrie pe Regele Purpuriu. Şi pe 


Mordred. 

—  N-avem novocaină, Motănaş încălţat, spuse Detta 
Walker. Pă bune că nu! Da' când o fi să fie şi o să-ţi zic să mi- 
o tai, să faci bine să-ţi iei cuţâtu' şi să-mi scoţi porcăria aia 
din mine. Ai de grijă s-o faci mai repede dăcât prinde 
bumblăraşu' o muscă din aer. Pricipişi ce-am zis? Te-ai 
bunghit? 

— Da, m-am bunghit. Acum întinde-te şi încearcă să dormi 
puţin. 

La cinci minute după ce Susannah se culcase, Detta Walker 
deschise ochii şi-i aruncă 

(stau cu ochii pă tine, spălăcitule!) 

o privire pătrunzătoare. Roland îi făcu un semn din cap şi 
ea închise ochii la loc. Unul sau două minute mai târziu, ochii 
femeii se deschiseră din nou. De data aceasta era Susannah 
cea care se uita la el. Apoi închise ochii şi nu-i mai deschise. 

li promisese că o va trezi la miezul nopţii, însă o lăsă să 
doarmă încă două ore, ştiind că, măcar în noaptea aceasta, 
ea avea parte de o odihnă adevărată la căldura focului. Când 
ceasul lui splendid arătă ora unu, simţi că nu mai sunt 
urmăriţi. Mordred pierduse bătălia cu somnul, aşa cum o 
pierduseră toţi copiii care existaseră înaintea lui. lar acum, 
copilul acela nedorit şi singur dormea într-o cameră pustie şi 
rece, învelit doar cu zdrenţele unei haine vechi, sprijinindu-şi 
capul pe braţe. 

Oare îi freamătă buzele, murdare încă de sângele lui sai 
Gânditorul, atunci când visează la sânul pe care nu l-a văzut 
decât o singură dată, atunci când visează la laptele de mamă 
pe care nu l-a gustat niciodată? 

Roland nu ştia răspunsul. Şi nici nu voia să-l ştie. Se simţea 
bine aşa, treaz în miezul de noapte şi îngrijindu-se de foc. Se 
va stinge curând, îşi spuse el. Lemnul acesta era mai tânăr 
decât cel din care fuseseră construite casele din oraş, dar tot 
vechi era şi se făcuse ca piatra de tare. 

Mâine vor vedea copacii. Primii de când plecaseră din Calla 
Bryn Sturgis - dacă facem abstracţie de cei crescuţi la lumina 
soarelui artificial din Algul Siento sau cei întâlniți în lumea lui 


Stephen King. Deocamdată însă întunericul stăpânea lumea. 
Vântul gemu de dincolo de focul aproape stins, ridicându-i lui 
Roland părul la tâmple şi aducând miros rece şi dulce de 
zăpadă. Pistolarul îşi dădu capul pe spate şi privi cum ceasul 
stelelor se învârte în bezna cerului. 


IV 
PIEILE 


1 


Au petrecut trei nopţi fără să facă focul, nu doar una sau 
două. lar cea din urmă a reprezentat cele mai lungi şi mai 
nefericite douăsprezece ceasuri din întreaga viaţă a lui 
Susannah. Să fie acum mai râu decât în noaptea când a murit 
Eddie? se întrebă ea la un moment dat. Chiar spui că acum e 
mai râu decât atunci când l-ai vegheat într-una din camerele 
căminului, ştiind că acela este sfârşitul? Mai râu decât atunci 
când l-ai spălat pe față şi pe mâini şi pe picioare? Când l-ai 
pregătit pentru întâlnirea cu mormântul? 

Da. Acum era mai rău. Şi detesta sentimentul acesta. ŞI 
ştia că nu-l va recunoaşte în faţa nimănui. Dar frigul fără 
sfârşit, frigul intens din această ultimă noapte era cu mult mai 
rău. Ajunsese să-i fie groază de orice adiere uşoară care 
venea dinspre ţinuturile înzăpezite de la est şi de la sud. | se 
părea îngrozitor şi umilitor să realizeze cât de uşor 
disconfortul fizic putea pune stăpânire pe trupul «i, 
răspândindu-se ca un gaz toxic prin toate ungherele. Durere? 
Jale? Ce mai sunt acestea atunci când frigul îţi cotropeşte 
întreaga fiinţă, intrându-ţi prin vârfurile degetelor, urcând 
până la nenorocitul ăla de nas. Şi de acolo, încotro? Spre 
creier, fireşte. În ghearele unui asemenea frig de nedescris, 
durerea şi jalea nu sunt decât nişte biete cuvinte. Ba nu, nici 
măcar. Nu sunt decât nişte sunete. Un măcănit lipsit de 
noimă, auzit ca de la mare depărtare pe când tremură sub 
stelele îngheţate, aşteptând o dimineaţă ce nu voia să vină. 

Ce făcea frigul încă şi mai cumplit era faptul că ştia că, de 
jur-împrejurul lor, era foarte posibil să fie focuri mari, de 
tabără, căci ajunseseră într-o regiune populată, pe care 


Roland o numea „ţinutul de sub zăpezi”. Acolo erau dealuri 
înalte, cu iarba moartă şi albă; şi văi puţin adânci, cu pâlcuri 
de copaci; şi pâraie acoperite cu gheaţă. Mai devreme, când 
încă mai era lumină, Roland îi arătase câteva spărturi în 
gheaţa aceea, explicându-i că fuseseră făcute de căprioare. Îi 
mai arătase şi câteva grămăjoare de rahat. La lumina zilei 
asemenea semne i se păruseră interesante, optimiste chiar. 
Dar în această tranşee fără de fund a nopţii, a cărei linişte era 
tulburată doar de clănţănitul dinţilor ei, toate semnele de mai 
devreme nu mai însemnau nimic. Eddie nu mai însemna 
nimic. Nici Jake. Turnul Întunecat nu mai însemna nimic; şi 
nici focul de tabără pe care îl făcuseră la marginea oraşului 
unde se afla castelul Regelui Purpuriu. Îşi mai aducea aminte 
cum arătase, dar uitase aproape cu desăvârşire sentimentele 
încercate atunci când se încălzise cu voluptate la flăcările lui. 
Şi, aidoma unei persoane aflate câteva secunde în moarte 
clinică, ocazie cu care întrezărise strălucirea lumii de apoi, nu 
mai putea spune decât că fusese ceva minunat. 

Roland încerca să o încălzească ţinând-o în braţe; şi tuşea 
din când în când aspru, răguşit. Poate se îmbolnăvise, îşi 
spuse Susannah. Insă nici acest gând nu avea forţă. Ci doar 
frigul. 

La un moment dat, imediat după ce zorii începuseră să 
pâlpâie la orizont, ea observă nişte vârtejuri de lumină 
portocalie mult în faţa lor, dincolo de zăpezi. Îl întrebă pe 
Roland dacă ştia ce anume puteau fi strălucirile acelea. Nu că 
ar fi interesat-o în mod deosebit, dar avea impresia că sunetul 
vocii o poate convinge că nu a murit. Nu încă. 

— Cred că sunt focurile ielelor. 

— C-Cine-s a-alea? se bâlbâi Susannah. 

— Nu ştiu cum să-ţi explic cine sunt şi ce fac, răspunse 
pistolarul. Şi nici nu-i nevoie. Ai să le vezi şi singură când vom 
ajunge acolo. Acum însă, dacă asculţi cu multă atenţie, vei 
auzi ceva mai interesant. 

La început nu auzi decât suspinul vântului. Apoi îi ajunse la 
urechi foşnetul uscat al ierbii îngheţate. Apoi un trosnet. 
Inţelese imediat despre ce era vorba: copita unui animal care 


spărgea gheaţa subţire de deasupra apei curgătoare. Şi mai 
înţelese că, peste doar trei, patru zile, va putea purta o haină 
făcută din pielea animalului care se adăpa acum din râu. Însă 
nici asta nu avea nicio noimă pentru ea. Timpul devine un 
concept nefolositor atunci când ţi-e frig, nu dormi, e beznă şi 
te doare tot corpul. 

Oare înainte mai avusese impresia că îi fusese frig? Ce 
banc bun, nu credeţi? 

— Şi Mordred? întrebă ea. E pe acolo, pe undeva? Ce zici? 

— Da. 

— Şi lui îi e tot atât de frig cum ne este nouă? 

— Nu ştiu. 

— Nu mai pot să îndur, Roland. Zău că nu mai pot. 

— Nici nu mai trebuie. Se luminează de ziuă şi sper ca la 
noapte să putem face focul. 

Tuşi uscat în pumnul dus la gură, apoi o cuprinse din nou 
de după umeri. 

— Ai să te simţi mai bine când ne vom scula şi vom porni la 
drum. Deocamdată să ne mulţumim că ne avem unul pe 
celălalt. 


2 


Lui Mordred îi era la fel de frig, iar el nu avea pe nimeni. 

Pentru că se afla aproape de ei, reuşea să le audă vocile, 
fără însă să le distingă vorbele. Nu se putea stăpâni să nu 
tremure şi îşi umpluse gura cu iarbă uscată, de teama ca nu 
cumva clănţănitul dinţilor lui să ajungă la urechile agere ale 
lui Roland. Nu mai avea haina lucrătorului feroviar: o azvârlise 
atunci când se făcuse ferfeniţă şi nu mai avea cum să-i stea 
pe spinare. Păstrase doar mânecile atunci când plecase de la 
castel, dar şi acestea se rupseseră, pornind de la coate. Aşa 
că le aruncase şi pe ele în buruienile de la marginea cărării, 
cu o înjurătură urâtă. A fost totuşi capabil să-şi continue 
drumul datorită cizmelor pe care şi le legase în jurul 
picioarelor cu nişte şnururi împletite din ierburile mai lungi. 


Se gândise să ia forma de păianjen, ştiind că aşa nu îi va 
mai fi chiar într-atât de frig. Însă întreaga lui viaţă (destul de 
scurtă) stătuse deocamdată sub spectrul inaniţiei, iar spaima 
că va muri de foame îl va bântui mereu, indiferent câtă 
mâncare se va întâmpla să aibă la dispoziţie. lar zeii erau 
martori că acum hrana nu era prea multă: trei braţe retezate, 
patru picioare (dintre care două deja parţial mâncate) şi o 
bucată de trunchi, pe care le luase cu el din coşul de nuiele. 
Doar atât. Dacă se metamorfoza, păianjenul avea să înfulece 
tot până în zori. Şi, cu toate că prin preajmă apăruseră 
animalele - auzise mişcările căprioarei la fel de limpede ca 
Tăicuţul lui cel Alb - Mordred nu era prea încrezător că va 
reuşi să o prindă. 

Aşa că rămase pe loc tremurând amarnic şi ascultând 
sunetul vocilor celor doi până când nu se mai auzi nimic. 
Poate că adormiseră. Şi lui i-ar fi prins bine un pui de somn. 
Singurul lucru care îl împiedica să renunţe şi să se întoarcă 
din drum era ura nemărginită pe care le-o purta. Era nedrept 
ca ei să se aibă unul pe celălalt, iar el să nu aibă pe nimeni. 
Pe absolut nimeni. 

Lui Modred i-e fomică-mică, îşi zise el nefericit. Lui Mordred 
i-e friguț. Mordred pe nimeni nu are. Mordred e singurel. 

Işi îndesă mâna în gură, muşcă tare din ea şi simţi pe limbă 
căldură care se revărsa de acolo. Sângele lui încă mai avea 
gustul lui Rando Gânditorul... dar atât de puţin mai era! Atât 
de repede se isprăvi! Şi apoi nu mai rămase decât propriul lui 
gust, searbăd şi reciclat. 

Invăluit în întuneric, Mordred începu să plângă. 


3 


La patru ceasuri după ivirea zorilor, sub un cer alb, 
aducător de ploaie sau lapoviţă (sau poate şi una, şi alta), 
Susannah Dean stătea în spatele unui trunchi de copac căzut, 
tremurând din toate încheieturile şi privind într-una din văile 
micuţe ale ținutului. A; să-/ auzi pe Ete, îi spusese pistolarul. 


ȘI ai să mă auzi şi pe mine. Am să fac tot ce-mi stă în putere 
să le gonesc la loc descins pentru ca tu să ai linie de tragere. 
Vezi să nu ratezi. 

Se simţea mai rău (dacă aşa ceva era posibil) pentru că 
începuse să aibă impresia că Mordred se afla foarte aproape 
şi că va încerca să o atace din spate. Se tot uita în jur, dar 
aleseseră un loc deschis şi nu văzuse pe nimeni în iarba 
înaltă, cu o singură excepţie: un iepure mare, cafeniu, care 
ţopăia de colo până colo cu urechile până în pământ. 

In cele din urmă auzi lătratul ascuţit al lui Ete din pâlcul de 
copaci din stânga. Câteva secunde mai târziu îl auzi şi pe 
Roland: 

— Huideo! Huideo! Mişcaţi-vă! Mişcaţi-vă mai repede! Nu 
tândăliţi! Nu tândăliţi nici... 

Apoi sunetul sec al tusei. Lui Susannah nu-i plăcea deloc 
tuşea aia. Deloc nu-i plăcea. 

Acum se vedea şi ceva mişcare printre copaci. Şi aceea a 
fost una din puţinele ocazii din momentul în care Roland o 
obligase să recunoască faptul că în ea se ascundea o altă 
persoană, când o chemă de bunăvoie pe Detta Walker. 

Am nevoie de tine. Dacă vrei să-ți fie iarăşi cald, ține-mi 
mâinile drepte ca să pot să trag cum trebuie. 

Şi tremuratul incontrolabil al trupului ei încetă ca prin 
minune. Şi când cireada ieşi în fugă dintre copaci (cireadă 
măricică, de cel puţin optsprezece căprioare, conduse de un 
cerb cu nişte coarne absolut magnifice), atunci i se opriră şi 
mâinile din tremurat. În cea dreaptă avea revolverul lui 
Roland. Cel cu patul din santal. 

Ţâşni şi Ete din pădurice, gonind în urma ultimului animal. 
Acesta era o căprioară mutantă, care alerga (cu bizară graţie) 
pe patru picioare de lungimi diferite, în vreme ce al cincilea 
se bălăngănea moale din mijlocul abdomenului ei, ca o ţâţă. 
Ultimul apăru Roland, fără să fugă, ci într-un fel de marş 
îndârijit. Nu-l luă în seamă, aţintind arma asupra cerbului care- 
i traversa câmpul de tragere. 

— Pe aici, păpuşelule, şopti ea. Niţeluş mai la dreapta, 
iubiţel. Hai, că poţi. Hai-commala-hai. 


Şi fără niciun motiv, cerbul din fruntea cirezii coti uşor în 
direcţia lui Susannah. Acum binecuvânta genul de răceală 
care o cuprinsese. Parcă şi vederea i se ascuţise într-atât de 
mult încât desluşea muşchii încordaţi sub pielea cerbului, 
albul ochilor lui speriaţi, o rană mai veche de pe piciorul 
căprioarei de lângă el, unde blana nu mai crescuse la loc. Mai 
avu vreme o clipă să-şi dorească să fi fost şi Eddie şi Jake 
alături de ea, să simtă ce simţea ea, să vadă ce vedea ea. 

Eu nu ucid cu arma, cea care ucide cu arma a uitat chipul 
tatălui său. 

— Eu ucid cu inima, murmură ea şi începu să tragă. 

Primul glonţ nimeri cerbul în cap, iar animalul se prăvăli pe 
partea stângă. Căprioarele alergară mai departe, pe lângă el. 
Una dintre ele sări peste corpul lui, iar glonţul lui Susannah o 
atinse când încă mai era în aer. Se prăbuşi şi ea, cu un picior 
rupt şi înclinat într-o poziţie nefirească, fără niciun strop din 
graţia de mai devreme. 

Il auzi pe Roland trăgând trei focuri, dar nu se întoarse să 
vadă ce reuşise să împuşte, pentru că ea avea treaba ei şi 
intenţiona să şi-o facă bine. Fiecare din cele patru gloanţe 
rămase în butoiaş dobori câte o căprioară. Şi din toate 
acestea numai una mai mişca. Lui Susannah nici nu-i trecu 
din cap că performanţa ei era de-a dreptul formidabilă, cu 
atât mai mult cu cât o realizase cu un singur pistol. Nu, nu se 
gândi la aşa ceva; în fond ea era pistolar, iar treaba 
pistolarilor era să tragă cu pistolul. 

Unde mai pui şi că dimineaţa era complet lipsită de vânt. 

Cam jumătate din cireadă zăcea în iarba din vale. 
Căprioarele rămase în viaţă - toate cu excepţia uneia singure 
- făcură iute la stânga şi se repeziră spre apă, intrând imediat 
la adăpostul sălciilor de pe mal. Ultimul animal, un pui de unul 
sau doi ani, alerga direct spre ea. Susannah nu se obosi să 
reîncarce pistolul cu gloanţele pe care le ţinea la îndemână pe 
o bucată de piele, ci scoase una din 'Rize, găsind instinctiv 
locul teşit de care să o apuce. 

— “Riza! zbieră ea, aruncând farfuria. 

Aceasta traversă în zbor iarba uscată, luând altitudine şi 


scoțând geamătul caracteristic - prelung şi straniu. Lovi puiul 
fix la jumătatea gâtului. Negri în contrast cu albul cerului, 
stropii mari de sânge îi zburară în jurul capului. Nici satârul 
unui măcelar cu experienţă nu ar fi izbutit o treabă mai bună. 
Câteva secunde, puiul îşi continuă alergarea, fără cap şi fără 
direcţie. Sângele ţâşnea din gâtul lui, pompat de ultimele 
şase bătăi ale inimii. Apoi se prăbuşi şi el pe o parte, la vreo 
zece metri în faţa ascunzătorii lui Susannah, pătând cu roşu 
strălucitor iarba uscată şi galbenă. 

Uitată era acum nefericirea nopţii trecute. Dispăruse 
amorţeala din mâini. Nu mai simţea niciun fel de durere, nu o 
mai chinuia sentimentul niciunei pierderi, nu-i mai era teamă. 
În clipa aceea Susannah era exact femeia creată de ka. Era 
amar mirosul de praf de puşcă amestecat cu cel al sângelui 
de la căpriorul mort; dar era totodată şi cel mai dulce parfum 
din întreaga lume. 

Se ridică pe cioturile picioarelor şi întinse braţele, 
încrucişându-le spre cerul înalt. În mâna dreaptă încă mai 
ţinea strâns pistolul lui Roland. Apoi scoase un urlet prelung, 
fără cuvinte. Nici nu ar fi fost nevoie de vorbe. Cele mai mari 
momente de triumf ale noastre sunt întotdeauna nearticulate. 


4 


Roland insistase să mănânce bine în dimineaţa respectivă, 
iar protestele ei la adresa conservelor de carne de vită, 
vâscoase şi fără gust, îl lăsaseră cu totul rece. Insă pe la ora 
două după-amiaza (după cum indica ceasul lui fitos), cu alte 
cuvinte, chiar atunci când ploaia măruntă şi rece se 
transformase într-o burniţă îngheţată, se simţi bucuroasă că o 
făcuse. Niciodată nu mai făcuse atâta efort fizic, iar ziua nu 
era nici pe departe încheiată. Roland a lucrat cot la cot cu ea, 
în ciuda tusei sale tot mai urâte. lar în timpul gustării 
delicioase de la prânz din antricoate fripte de căprioară, ea a 
avut vreme să reflecteze la cât de ciudat era bărbatul acela, 
cât de ieşit din comun. După tot timpul de când erau 


împreună, după toate întâmplările prin care trecuseră, tot nu 
îl cunoştea în profunzime. Nici pe departe. Îl văzuse râzând şi 
îl văzuse plângând, ucigând şi dansând, îl văzuse dormind şi îl 
văzuse stând pe vine în spatele câte unei tufe, cu pantalonii 
coborâţi până la glezne şi cu fundul deasupra Buturugii 
pentru Nevoi, cum îi zicea el. Nu se culcase niciodată cu el, 
dar îl văzuse în toate celelalte ipostaze posibile. Dar... nu. Tot 
nu îl cunoştea în profunzime. 

— Ai o tuse care nu-mi place deloc. Să nu fie cumva 
pneumonie, spuse Susannah la puţin timp după ce începuse 
ploaia. 

Se ocupau de ceea ce în Limba Nobilă a lui Roland se 
numea „aven-car” - adică transportul animalelor vânate şi 
prelucrarea lor. 

— Nu-ţi face griji, îi zise el. Am tot ce-mi trebuie ca să mă 
lecuiesc de ea. 

— Adevărat? se arătă ea neîncrezătoare. 

— Da. Şi le-am păstrat şi pe astea, spuse el scoțând din 
buzunar un pumn de aspirine. 

Lui Susannah expresia aşternută pe chipul pistolarului i se 
părea una plină de venerație. In fond, de ce nu? Poate că îşi 
datora viaţa medicamentelor pe care el le numea ast/ine. 
Astine şi cheflet17?. 

Încărcară vânatul în Taxiul de Lux şi îl duseră pe malul apei. 
De trei ori făcură drumul. Puseră animalele unul peste altul, 
iar în vârful grămezii Roland aşezi cu grijă capul căpriorului 
care părea a se holba la ei cu ochi lucioşi, fără de viaţi. 

— La ce-ţi trebe asta? se interesă Susannah cu accent de 
Detta în glas. 

— Avem nevoie de tot creierul din capetele lor, răspunse el, 
tuşind sec în pumnul dus la gură. E o treabă murdară, dar 
rapidă şi eficientă. 


179 Aşa pronunţă Roland numele antibioticului Keflex (n.tr.). 


5 


După ce stivuiseră vânatul lângă râul îngheţat („Măcar nu 
mai trebuie să ne facem griji din cauza muştelor”, comentă 
Roland), pistolarul se apucă să adune crengi uscate. 
Susannah abia aştepta să se încălzească la foc, dar nu cu 
atâta disperare ca în noaptea trecută. Muncise mult şi 
deocamdată îi era suficient de cald. Incercă să-şi amintească 
deznădejdea care o cuprinsese, încercă să-şi amintească cum 
frigul îi intrase până în măduva oaselor, transformându-i-le în 
sticlă, dar nu reuşi. Probabil că organismul nostru are o 
metodă prin care uită încercările chinuitoare la care a fost 
supus, îşi zise ea. Şi, fără cooperarea trupului, amintirile 
păstrate în minte nu sunt decât nişte instantanee decolorate. 

Inainte de a porni după lemne, Roland se opri să studieze 
mai bine malul apei şi dezgropă o piatră de acolo. l-o întinse 
lui Susannah, care-i mângâie suprafaţa alburie, pe care apa o 
şlefuise în ani şi ani. 

— Cuarţ? îl întrebă ea, deşi nu prea credea că despre aşa 
ceva era vorba: semăna, dar parcă nu era cuarţ. 

— Nu cunosc cuvântul, Susannah. Noi îi zicem chert. Din 
piatra asta se pot face unelte. Primitive, desigur, dar foarte 
utile: capete de ciocan, cuțite, ţepuşe, răzuitoare. Nouă ne 
trebuie răzuitoarele. Şi cel puţin un ciocan. 

— Ştiu ce o să răzuim, dar de ce avem nevoie de ciocan? 

— Am să-ţi arăt, dar mai întâi vrei să vii puţin lângă mine? 

Roland se aşeză în genunchi şi-i prinse mâna rece în mâna 
lui. Se aflau amândoi în faţa capului de căprior. 

— iți mulţumim pentru darurile tale, îi spuse Roland capului 
mort. 

Susannah se cutremură: exact aşa începea tatăl ei 
rugăciunea înaintea meselor de sărbătoare la care luau parte 
toţi membrii familiei. 

Familia noastră de aici nu mai există, reflectă ea, dar nu-şi 
rosti gândul cu voce tare. Ce-a fost a fost. Răspunse aşa cum 
fusese învățată încă din copilărie: 

— Tată al nostru, Ţie Îţi mulţumim. 


— Călăuzeşte-ne mâinile şi călăuzeşte-ne inimile când vom 
lua viaţa din moarte, spuse Roland. 

Apoi o privi ridicând din sprâncene, întrebând-o astfel, fără 
să rostească vreun cuvânt, dacă ea mai avea ceva de 
adăugat. Şi Susannah îşi dădu seama că mai avea: 

— Tatăl nostru, Care eşti în ceruri, sfinţească-se numele 
Tău, vie împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în cer, aşa şi 
pe pământ. Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă 
astăzi şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm 
greşiţilor noştri. Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte 
de cel rău; căci a Ta este împărăţia şi puterea şi mărirea, 
acum şi pururea şi-n veacul vecilor. 

— Frumoasă rugăciune, spuse pistolarul. 

— Da, şopti Susannah. N-am spus-o prea bine - n-am mai 
spus-o de multă vreme -, dar este, într-adevăr, cea mai 
frumoasă rugăciune. Acum haide să ne apucăm de treabă, 
până nu-mi îngheaţă de tot mâinile. 

lar Roland spuse „Amin”. 


6 


Roland prinse de coarne capul de căprior, şi-l aşeză în faţă, 
apoi îl izbi puternic cu piatra cam de mărimea unui pumn. 
Trosnetul înfundat îi strânse stomacul lui Susannah. Pistolarul 
apucă coarnele şi trase cu forţă de ele, mai întâi la stânga, 
apoi la dreapta. Craniul spart începu să se mişte sub piele, iar 
atunci stomacul ei făcu mai mult decât să se strângă; execută 
un luping de mare maestru. 

Roland mai lovi capul de încă două ori, mânuind bucata de 
chert cu precizie aproape chirurgicală. Apoi făcu o tăietură 
circulară şi scoase pielea de pe ţeasta animalului, aşa cum ai 
scoate o bonetă, dând la iveală oasele crăpate de dedesubt 
Vâri lama cuţitului în cea mai largă fisură şi o apăsă ca pe o 
pârghie. Scoase creierul căpriorului, îl puse alături cu mare 
grijă şi se uită la Susannah. 

— Avem nevoie de creierii tuturor animalelor şi pentru asta 


ne trebuie ciocanul. 

— Aha, îngăimă ea pe un ton sugrumat. Creierii. 

— Ca să facem o pastă cu care să tăbăcim pieile. Dar chert- 
ul foloseşte la mai multe. Uită-te aici. 

Şi lovi două pietre mari una de cealaltă până când se 
sparseră în bucăţi aproape egale. Susannah ştia că aşa se 
sparg rocile metamorfice, dar mai ştia şi că şistul e mult prea 
moale ca să poată fi folosit la confecţionarea vreunei unelte. 
Însă piatra asta era tare. 

— Ori de câte ori găseşti vreo bucată cu o parte groasă şi 
alta foarte tăioasă, o învăţă Roland, pune-o deoparte. Le vom 
folosi la răzuit pielea. Dacă am avea timp, am face şi nişte 
mânere de care să le ţinem. Din păcate nu avem, aşa că la 
noapte ne vom duce la culcare cu nişte dureri cumplite de 
mâini. 

— Cât crezi că va dura până facem suficiente răzuitori? 

— Nu prea mult, zise Roland. Chert-ul se sparge repede. Cel 
puţin aşa am auzit. 

Câtă vreme pistolarul duse lemnele de foc într-un crâng de 
sălcii şi anini de pe malul apei îngheţate, Susannah căută 
chert. Găsise deja vreo douăsprezece bucăţi mari când dădu 
cu ochii de o lespede de granit. Precis că putea fi folosită 
drept nicovală. 

Chert-ul se spărgea într-adevăr destul de uşor şi deja 
realizase vreo treizeci de răzuitoare când Roland aduse al 
treilea braţ cu lemne. Făcu un foc mic, pe care ea îl protejă cu 
palmele. Începuse lapoviţa şi, cu toate că se aflau la 
adăpostul copacilor, femeia îşi spuse că nu peste mult vor fi 
amândoi uzi până la piele. 

Când focul începu să ardă mai vânjos, Roland se dădu 
câţiva paşi în spate, îngenunche din nou şi îşi împreună 
mâinile. 

— lar te rogi? îl întrebă ea amuzată. 

— Nu ne putem dezbăra cu uşurinţă de cele deprinse în 
copilărie, spuse el. 

Rămase cu ochii închişi câteva momente, apoi îşi duse 
mâinile la gură şi le sărută. Gan fusese singurul cuvânt pe 


care Susannah reuşise să-l audă. Pistolarul deschise ochii şi îşi 
ridică mâinile, scuturându-le ca pe nişte aripi de păsări în 
zbor. 

Când i se adresă, vocea lui era seacă şi lipsită de emotie: 
vocea Domnului Hai-Să-Ne-Vedem-De-Treburile-Noastre: 

— Foarte bine. Să ne apucăm de lucru. 


7 


Împletiră fire de iarbă şi confecţionară bucăţi de sfoară din 
ea, exact la fel cum făcuse Mordred ca să-şi poată lega 
cizmele de picioare. Apoi agăţară de picioarele din spate 
primul animal - căpriorul fără cap - de creanga mai joasă a 
unei sălcii. Roland îi despică abdomenul cu cuțitul, apoi vâri 
mâna înăuntru, scotoci puţin şi scoase două organe şiroind de 
sânge. Susannah avu impresia că erau cei doi rinichi. 

— Sunt buni pentru febră şi tuse, îi explică pistolarul, 
muşcând din unul ca dintr-un măr. 

Susannah icni îngreţoşată şi se apucă să admire apa 
curgătoare câtă vreme Roland îşi lua „doctoria”. Când 
termină, pistolarul se apucă să taie picioarele animalului în 
jurul articulaţiilor. 

— Ţi-e mai bine? îl întrebă ea stingherită. 

— O să-mi fie. Acum ajută-mă să scot pielea de pe mititelul 
ăsta. li lăsăm părul pentru că vom face din ea un vas în care 
să amestecăm pasta de tăbăcit. Uită-te la mine cum fac. 

Işi strecură degetele prin locul unde pielea căpriorului încă 
se mai ţinea de trup prin stratul subţire de grăsime şi muşchi. 
Apoi trase. Pielea se desprinse uşor până la jumătate. 

— Fă la fel din partea ta, Susannah, o îndemnă el. 

Greu i-a fost doar să-şi vâre degetele pe sub piele, Traseră 
amândoi pielea, până peste picioarele atârnânde. Parcă era o 
cămaşă dată peste cap. Roland o tăie, apoi se îndepărtă puţin 
de foc şi începu să sape în pământ. Ea îl ajută, bucurându-se 
să simtă iar cum broboanele de sudoare îi curg pe faţă şi corp 
După ce săpară o groapă lată cam de şaizeci de centimetri şi 


adâncă de vreo patruzeci, Roland o căptuşi cu pielea 
căpriorului. 

Toată după-amiaza au jupuit pe rând celelalte opt căprioare 
ucise. Era important să se grăbească, pentru că, dacă stratul 
de grăsime şi muşchi s-ar fi uscat, treaba ar fi devenit mult 
mai anevoioasă. Pistolarul se îngrijea de foc şi, din când în 
când, împrăştia cenuşă pe pământ. După ce aceasta se răcea 
suficient, o împingea în groapă. Pe la cinci după-amiaza, pe 
Susannah deja o dureau cumplit braţele şi spatele, dar 
continuă să muncească. Chipul, gâtul şi mâinile lui Roland 
erau mânjite cu cenuşă, dându-i o înfăţişare caraghioasă. 

— Parcă ai fi negrul Rastus1%, îi spuse ea la un moment 
dat. 

— Cine-i ăla? 

— Bătaia de joc a albilor, răspunse ea. 

Apoi puse întrebarea care o măcinase întreaga zi: 

— Crezi că Mordred e pe undeva prin apropiere şi se uită la 
noi ce facem? 

— Nu cred, spuse el, oprindu-se să-şi tragă sufletul o clipă. 

Işi împinse părul pe spate, murdărindu-şi fruntea şi 
amintindu-i lui Susannah de pocăiţii din Miercurea Cenugşii!81. 

— Cred că e ocupat să-şi caute şi el de mâncare. 

— Lui Mordred îi e fomică-mică, spuse ea. Poţi să-i atingi 
mintea, nu? Puțin, doar cât să-ţi dai seama dacă mai e pe aici 
sau a plecat. 

Roland se gândi şi apoi spuse simplu: 

— Sunt tatăl lui. 


8 
Până la lăsarea întunericului lângă ei se ridicaseră două 


180 Rastus - nume generic, cu conotaţii peiorative, dat 
personajelor afroamericane din anumite spectacole cu tentă 
rasistă de la sfârşitul secolului al XIX-lea (n.tr.). 

181 Zi ce marchează începutul postului Paştelui pentru 
romano-catolici (n.tr.). 


mormane: unul cu pieile animalelor, iar celălalt cu trupurile 
jupuite şi fără capete. Dacă vremea ar fi fost puţin mai caldă, 
ambele grămezi ar fi fost acoperite de muşte negre şi mari. 
Cei doi se ospătară cu antricoate fripte de căprioară, nespus 
de gustoase, iar Susannah se gândi din nou la Mordred, care 
stătea pe undeva, în frig şi beznă, în faţa unei cine crude. 
Poate că avea chibrituri la el, însă nu era prost: dacă ei ar fi 
văzut vreun alt foc în întunericul din jur, s-ar fi năpustit într- 
acolo. S-ar fi năpustit asupra lui. Şi atunci, poc-poc-poc, adio 
şi n-am cuvinte, Băieţel-Păianjen. Simţi că o cuprinde mila și- 
şi zise că nu-i tocmai bine. Cu siguranţă că Mordred nu ar fi 
arătat compasiune nici pentru ea şi nici pentru Roland, dacă 
ar fi fost în locul lor. 

După ce terminară de mâncat, Roland îşi şterse degetele 
unsuroase de cămaşă şi exclamă: 

— Tare bun a fost! 

— Multă dreptate ai! 

— Haide să scoatem creierii. Şi după aia ne culcăm. 


— Pe rând? 
— Păi, da. Din câte ştiu eu, creierii se dau câte unul la 
pachet. 


Preţ de câteva clipe, Susannah se simţi mult prea uluită să 
audă expresia lui Eddie 

(unul la pachet) 

venind din gura lui Roland, ca să priceapă că pistolarul 
făcuse o glumă. Jalnică, fireşte, dar făcută din toată inima. 
Aşa că scoase un hohot mic de râs: 

— Foarte amuzant, Roland, să mori de râs, nu alta. Ştii bine 
la ce m-am referit. 

Roland dădu din cap şi-i răspunse: 

— Da, vom dormi pe rând şi vom face de pază pe rând. 
Cred că aşa e cel mai bine. 

Susannah văzuse şi pipăise deja mult prea multe maţe 
însângerate, ca să-i mai fie greață de un biet creier. Sparseră 
capetele, deschiseră craniile cu cuțitul lui Roland (deja cam 
tocit) şi scoaseră creierii căprioarelor vânate, pe care le 
puseră deoparte cu deosebită grijă, de parcă ar fi fost nişte 


ouă mari şi cenuşii. La sfârşit, degetele lui Susannah erau atât 
de umflate şi o dureau atât de tare, încât nici nu şi le mai 
putea îndoi. 

— Culcă-te, îi spuse Roland. Dormi. Stau eu de pază. 

Nu se împotrivi. Ştia că acum va adormi repede, pentru că 
era sătulă, iar focul era fierbinte. Mai ştia însă şi că în 
dimineaţa următoare va fi atât de ţeapănă şi o vor durea 
toate, că nici în fund nu va putea să stea. Dar deocamdată 
nu-i păsa de asta. O inundase o senzaţie de satisfacţie 
imensă. În parte datorită mâncării calde, dar cauza principală 
era cu totul alta. Starea ei de mulţumire provenea din munca 
grea de peste zi. Din sentimentul că nu se mai lăsau purtaţi 
de valul lui ka, ci că, în sfârşit, luaseră iniţiativa şi făcuseră 
ceva pentru propriul lor bine. 

lisuse, gemu ea în gând, uite cum mă dau cu Partidul 
Republican la bătrâneţe. 

Atunci îşi mai dădu seama şi de altceva: cât de linişte era în 
jur. Nu se auzea nimic în afară de foşnetul vântului, şoapta 
lapoviţei (care începuse să se domolească) şi trosnetele 
binecuvântatului foc de alături. 

— Roland? 

Pistolarul se uită la ea cu sprâncenele ridicate a întrebare. 

— Nu mai tuşeşti. 

El îi zâmbi, iar Susannah adormi gândindu-se la surâsul lui. 
Însă Eddie îi apăru în vise. 


9 


Rămaseră trei zile în locul de lângă apa curgătoare şi în tot 
acest timp Susannah învăţă mai multe despre confecţionarea 
veşmintelor din piele decât ar fi crezut vreodată că ar fi 
posibil (şi mult mai multe decât şi-ar fi dorit vreodată să 
înveţe). 

La un kilometru şi jumătate de-a lungul râului, găsiră doi 
buşteni, câte unul pentru fiecare. Apoi înmuiară pieile în 
groapa plină cu apă şi cenuşă. Proptiră buştenii de două 


sălcii, întinseră pieile pe ei şi le răzuiră părul cu chert-urile. 
Toată povestea asta dură o zi întreagă. La sfârşitul ei, goliră 
groapa („cazanul” lor improvizat), întoarseră căptuşeala pe 
dos şi o umplură din nou, de data aceasta cu un amestec de 
apă şi creieri terciuiţi. Apoi puseră pieile în pasta aceea ca să 
se înmoaie pe timpul nopţii şi, în vreme ce Susannah începu 
să facă legături din zgârciuri şi tendoane împletite, Roland îşi 
ascuţi cuțitul şi confecţiona din oasele căprioarelor vreo şase 
ace lungi. Când termină, degetele îi sângerau toate de la 
zecile de tăieturi superficiale. Atunci şi le unse cu o soluţie 
preparată din apă şi cenuşă de lemn şi se culcă cu aceste 
„mănuşi” negre pe mâini. A doua zi, după ce şi le spală în râul 
din apropiere, Susannah văzu uluită că majoritatea tăieturilor 
erau aproape vindecate. Incercă şi ea să se ungă cu pasta 
aceea pe buba de lângă gură, dar se spală imediat: ustura ca 
naiba. 

— Vreau să-mi scoţi porcăria asta, îi zise ea pistolarului. 

Roland clătină din cap. 

— O mai lăsăm niţel să se vindece de la sine. 

— De ce? 

— Pentru că nu-i bine să umbli la o asemenea bubă, decât 
dacă n-ai încotro. Cu atât mai puţin aici, pe „gangaluri”, cum 
ar fi spus Jake1%2. 

Susannah îi acceptă explicaţia (fără să se obosească să-l 
corecteze), dar când se culcă îi veniră în minte tot felul de 
imagini de groază: buba începea să se umfle şi să se întindă, 
acoperindu-i faţa centimetru cu centimetru, transformându-i 
întregul cap într-o tumoare neagră, zgrunţuroasă şi 
sângerândă. Pe întuneric, vedeniile acestea erau înfiorător de 
convingătoare, dar, din fericire, era prea obosită ca să 
gândească la asemenea orori. 

In cea de-a doua zi petrecută în locul pe care Susannah 
începuse să-l numească Tabăra Pieilor, Roland construi un 
cadru mare, dar cam rahitic, peste un foc nou, care ardea cu 
flacără mai mică. Afumară pieile, două câte două, punându-le 


182 Coclauri (n.tr.). 


apoi la o parte. Mirosul produsului finit era surprinzător de 
plăcut. Miroase a piele, îşi spuse ea, ţinând una la nas. ŞI 
izbucni în râs: păi, ce altceva erau? 

Cea de-a treia zi a fost dedicată „croitoriei”, iar Susannah 
izbuti să-l întreacă pe pistolar. Cusătura lui Roland era largă şi 
prea puţin durabilă. Ea îşi zise că hainele şi jambierele făcute 
de el nu aveau cum să reziste mai mult de o lună. Hai, două. 
lar apoi vor începe să se desfacă. Ea, însă, era cu mult mai 
pricepută, învățase să coasă de la mama ei şi de la ambele 
bunici. Acele făcute de Roland din oase i se părură enervant 
de butucănoase la început, plus că se văzu nevoită să-şi 
înfăşoare degetul mare şi arătătorul mâinii drepte cu un fel de 
degetare făcute tot din piele de căprioară. După aceea începu 
să lucreze mult mai repede şi, pe la mijlocul după-amiezii, 
deja verifica hainele făcute de Roland, întărind cusăturile 
pistolarului cu ale ei, care erau mai dese şi mai mărunte. li 
trecu prin minte că el s-ar fi putut supăra - bărbaţii sunt atât 
de orgolioşi, vezi bine! - dar Roland nu zise nimic, ceea ce 
probabil era o atitudine înţeleaptă din partea lui. Căci probabil 
că Detta ar fi fost cea care i-ar fi răspuns la văicăreli şi 
proteste. 

Întâmpinară a treia noapte în Tabăra Pieilor îmbrăcaţi 
fiecare cu câte o haină de corp, o pereche de jambiere şi o 
manta. Işi făcuseră şi câte o pereche de mănuşi, bineînţeles 
largi şi caraghioase, dar măcar aveau să le ţină cald la mâini. 
Şi, dacă tot veni vorba despre mâini, Susannah iarăşi abia 
dacă-şi mai putea îndoi degetele. Aruncă o privire nesigură la 
pieile rămase şi îl întrebă pe Roland dacă vor face haine şi în 
ziua următoare. 

Pistolarul se gândi puţin, apoi clătină din cap. 

— Eu zic să încărcăm şi pieile astea în Taxiul de Lux, lângă 
nişte halci de carne pe care le vom înveli în gheaţă ca să nu 
se strice. 

— Dar Taxiul nu ne va mai fi de niciun folos când vom da 
de zăpadă, nu-i aşa? 

— Aşa este, recunoscu el. Dar atunci pieile vor fi deja 
făcute haine, iar carnea va fi fost mâncată. 


— Nu mai ai răbdare să stai pe loc, nu? Despre asta e 
vorba. Îi auzi chemarea. Chemarea Turnului. 

Roland rămase cu ochii ţintă în flăcările jucăuşe ale focului 
şi nu răspunse. Nici nu era nevoie. 

— Cum ne vom căra bagajele când ajungem în ţinuturile 
albe? 

— O să ne facem un fel de sanie. Şi nu va mai fi nevoie să 
ne facem griji în privinţa hranei, pentru că acolo este vânat 
din belşug. 

Susannah dădu din cap şi vru să se întindă ca să se culce. 
Dar pistolarul o apucă de umeri şi o întoarse spre foc, cu faţa 
aproape de a lui. Bănui că avea de gând să o sărute de 
noapte-bună. Dar nu; Roland se uită cu mare atenţie la buba 
pe care o avea în colţul gurii. 

— Ei, ce zici? îl întrebă ea în cele din urmă. 

Ar fi spus mai multe, dar nu voia să-i audă tremurul din 
glas. 

— Cred că s-a mai micşorat puţin. S-ar putea să se vindece 
de la sine când vom ieşi din Ținuturile Blestemate. 

— Aşa crezi tu? 

Pistolarul scutură din cap: 

— Am zis s-ar putea. Acum culcă-te, Susannah. Odihneşte- 
te. 

— Bine, dar să mă trezeşti când vine rândul meu să fac de 
pază. 

— Bine. Culcă-te. 

Şi Susannah adormi aproape înainte să închidă ochii. 


10 


Se află în Central Park şi e atât de frig că-şi poate vedea 
aburul respirației. Cerul este în întregime alb, cer de zăpadă, 
dar ei nu-i este frig. Nu are cum să-i fie frig în noile ei 
veşminte din piele de căprioară: haină, jachetă şi jambiere. 
Plus mănuşile alea caraghioase. Simte că are şi ceva pe cap, 
ceva care-i acoperă urechile, încălzindu-i-le. Curioasă, işi 


scoate căciula aceea necunoscută şi işi dă seama că nu-i 
făcută din piele de căprioară, la fel ca restul hainelor ei, ci din 
lână roşie şi verde. Şi pe partea din față sunt brodate 
cuvintele CRACIUN FERICIT. 

Se uită uluită la ea. Se poate avea un dejă-vu în vis? Se 
pare că da. Priveşte în jur şi îi vede pe Eddie şi Jake 
Zzâmbindu-i cu gurile până la urechi. Au capetele goale şi 
pricepe acum că ce tine ea în mâini este o combinaţie a 
căciulilor lor dintr-un alt vis. Şi se simte copleşită de o bucurie 
imensă, de nedescris, de parcă tocmai ar fi rezolvat o 
problemă aparent fără soluție: transformarea cercului în 
pătrat, ori descoperirea Numărului Prim Suprem (ce zici de 
chestia asta, Blaine, o să-ţi pun creierul pe moațe, tren 
dement ce eşti!). 

Eddie poartă un hanorac pe care scrie BEAU DOAR NOZZ-A- 
LA! 

Jake poartă unul care zice CONDUC DOAR MARCA TAKURO 
SPIRIT! 

Amândoi au în mâini câte o cană cu ciocolată fierbinte, 
perfectă, din aceea mit schlag pe deasupra şi cu praf de 
nucşoară. 

— Ce lume e asta? îi întreabă ea, dându-şi seama că, din 
apropiere, se aud colindători cântând „O, ce veste minunată”. 
— Trebuie să-l laşi să-şi vadă singur de drum, zice Eddie. 

— Da. Şi trebuie să stai cu ochii-n patru după Dandelo, zice 
şi Jake. 

— Nu înțeleg, spune ea, arătându-le căciula. Nu aţi purtat 
voi asta? Nu ati avut câte una la fel? 

— Ar putea fi a ta, dacă o vrei, îi răspunde Eddie, 
întinzându-i cana. Uite, ti-am adus ciocolată fierbinte. 

— Nu mai există gemeni, spune Jake. Nu vezi? Nu mai este 
decât o singură căciulă. 

Inainte să le răspundă, se aude o voce din văzduh, iar visul 
începe să se destrame. 

— ,  NOUASPREZECE, spune vocea. Acesta este 
NOUASPREZECE. Acesta este CHASSIT. 

Cu fiecare cuvânt, lumea din jur devine tot mai ireală. 


Eddie şi Jake sunt transparenti. Aroma divină de ciocolata 
caldă păleşte, fiind înlocuită de mirosul de cenuşă 

(miercurea cenuşii) 

şi piele. Vede cum Eddie îşi mişcă buzele şi işi închipuie că 
rosteşte un nume şi apoi 


11 


— E vremea să te scoli, Susannah, spuse Roland. Ţi-a venit 
rândul să stai de pază. 

Se ridică în capul oaselor şi se uită în jur. Focul e aproape 
stins. 

— L-am auzit mişcându-se pe aproape, o anunţă pistolarul, 
dar mai demult. Te simţi rău, Susannah? Ai visat ceva? 

— Da, răspunse ea. Şi nu era decât o singură căciulă în vis, 
pe care eu o purtam. 

— Nu pricep ce vrei să spui. 

Nici ea nu pricepea. Visul i se ştersese aproape complet din 
minte, aşa cum se întâmplă îndeobşte cu visele. Tot ce ştia cu 
certitudine era că numele pe care îl rostise Eddie înainte de a 
dispărea de tot fusese Patrick Danville. 


V 
JOE COLLINS DE PE ODD'S LANE!” 


1 


La trei săptămâni după visul cu căciula, trei siluete (două 
mai mari şi una mititică) ieşiră din zona împădurită şi 
începură să traverseze încet marea câmpie, îndreptându-se 
către alte păduri aflate mai la vale. Una dintre siluetele mai 
mari o trăgea pe cealaltă pe ceva ce aducea destul de bine cu 
o sanie. 

Ete fugea de la Roland la Susannah şi înapoi, arătându-le 
că îi păzeşte. Blana îi redevenise deasă şi mătăsoasă de la 
vremea rece şi de la dieta cu carne de căprioară. Probabil că 
pe timp de vară terenul pe care îl străbăteau cei trei era o 
pajişte verde şi frumoasă, însă acum era acoperit cu un strat 
de zăpadă de un metru şi jumătate. Dar pistolarul trăgea cu 
uşurinţă sania pentru că mergeau la vale. Ba Roland 
îndrăznea chiar să spere că trecuse tot greul. Unde mai pui că 
traversarea inuturilor Albe nu fusese prea dificilă - 
deocamdată. Găsiseră acolo vânat din belşug, destule lemne 
ca să facă focul pe timpul nopţii, iar în cele patru daţi când 
viscolul fusese mult prea aprig, se opriseră din drum şi 
aşteptaseră trecerea furtunii. Şi furtunile treceau de «ei, 
abătându-se asupra crestelor împădurite dinspre sud-est. Cel 
mai puternic viscol durase două zile şi, când porniră din nou 
la drum pe Calea Grinzii, descoperiră un strat proaspăt de 
zăpadă pe sol, gros de un metru. In spaţiile deschise acolo 
unde vântul de nord-est se putuse dezlănţui în voie, se 
făcuseră troiene ca nişte valuri albe de ocean. Unele dintre 
acestea îngropaseră de tot pinii cei înalţi. 


183 Lane (lb. engl) - „alee”. (n.tr.) 


După prima zi în Ținuturile Albe, pe când Roland se opintea 
din greu să tragă sania (atunci zăpada nu avea mai mult de 
treizeci de centimetri), Susannah înţelese că tot drumul acela 
peste crestele împădurite ar fi putut dura luni bune dacă 
Roland nu căpăta mai repede o pereche de şoşoni. Prin 
urmare, chiar din noaptea aceea se apucă să-i confecţioneze 
una. Evident că nu mai făcuse aşa ceva în viaţa ei şi a fost 
nevoită să înveţe din propriile-i greşeli („adică am lucrat pe 
dibuite şi m-am rugat la Dumnezeu să iasă”, după vorbele ei), 
dar pistolarul se declară deosebit de încântat de produsul 
rezultat în urma încercării cu numărul trei. Cadrul îl făcuse din 
ramuri flexibile de mesteacăn, iar mijlocul din fâşii de piele 
împletite şi întrepătrunse. Lui Roland i se părea că seamănă 
cu două lacrimi. 

— De unde ai ştiut cum să faci aşa ceva? o întrebă el atunci 
când îşi puse încălţările noi în picioare. 

Distanţa parcursă pe zi se mărise într-un chip absolut 
uluitor, mai ales atunci când învăţă cum să meargă cu paşi 
alunecaţi, evitând, astfel, ca zăpada să i se adune pe 
suprafaţa „şoşonilor”. 

— De la televizor, răspunse Susannah. Când eram mică, îmi 
plăcea să mă uit la un serial. Sergentul Preston din Yukon se 
chema. Şi sergentul ăsta nu avea un billy-bumbler care să-i 
ţină de urât, însă avea un câine. King. Aşa îi zicea. Mă rog... şi 
am închis ochii şi am încercat să-mi aduc aminte cum arătau 
încălţările tipului. 

Arătă spre cele din picioarele lui Roland şi încheie: 

— Asta-i tot ce-am putut face. 

— Şi ai făcut foarte bine, spuse el. 

Sinceritatea din acest compliment simplu o furnică prin tot 
trupul. Nu din cauză că şi-ar fi dorit să simtă asta în preajma 
lui Roland (ori a oricărui alt bărbat), dar n-avea ce face. Se 
întrebă dacă natura ori educaţia! erau de vină pentru că 
încerca sentimentul acela, însă nu era tocmai convinsă că ar 


184 Aluzie la o veche dezbatere din domeniul psihologiei 
(n.tr.). 


fi vrut să afle răspunsul. 

— O să-ţi fie de folos până se vor dezmembra, admise ea. 

Aşa se întâmplase cu produsul rezultat în urma primei 
încercări. 

— Nu simt că s-ar lărgi curelele, îi spuse pistolarul. Se 
întind puţin, dar atâta tot. 

Acum, pe când traversau câmpia aceea întinsă, 
încălţămintea lui de zăpadă încă mai ţinea şi, deoarece 
simţea că-şi adusese o oarecare contribuţie la misiunea lor, 
Susannah nu se mai simţi atât de vinovată pentru că ea 
şedea în sanie, iar Roland o trăgea. Din când în când se mai 
gândea la Mordred şi, într-una din nopţi, cam la vreo zece zile 
după ce intraseră pe ţinutul zăpezilor, îşi luă inima în dinţi şi-i 
ceru lui Roland să-i spună ce ştie. Luase hotărârea asta şi 
pentru că el declarase că deocamdată nu mai era nevoie să 
facă de pază; puteau dormi liniştii chiar şi zece ceasuri dacă 
aşa le cerea organismul. Cu siguranţă că Ete îi va trezi dacă 
era cazul. 

Roland scoase un oftat prelung şi rămase câteva minute cu 
ochii aţintiţi în foc şi cu braţele în jurul genunchilor. Tocmai 
când Susannah se gândea că nu îi va răspunde, el zise: 

— Tot în spatele nostru este, dar rămâne foarte mult în 
urmă. Se zbate să-şi găsească hrană, se zbate să ne ajungă, 
se zbate să se încălzească. 

— Să se încălzească? se minună Susannah. 

| se părea greu de crezut: erau copaci de jur-împrejur. 

— N-are nici chibrituri şi nici combustibil din acela la cutie, 
Sterno. Cred că într-una din nopţi - mai demult - a dat peste 
unul din focurile noastre unde mai erau încă aprinşi câţiva 
tăciuni sub cenuşă şi i-a luat cu el ca să se poată încălzi. Se 
spune că aşa transportau focul oamenii din epoca pietrei. 

Susannah dădu din cap. Cam tot aşa învățase şi ea la orele 
de ştiinţele naturii de la liceu, cu toate că profesorul le 
mărturisise că multe lucruri pretins demonstrate despre felul 
de viaţă al omului preistoric nu erau deloc cunoştinţe 
fundamentate ştiinţific, ci doar presupuneri documentate. Aşa 
că îl întrebă pe Roland cât anume din ce-i spusese se baza pe 


presupuneri. 

— Nu-i nicio presupunere, dar nu ştiu cum să-ţi explic. E 
vorba despre atingere, Susannah. Nu ca aceea pe care a 
avut-o Jake, nu, nici vorbă. Nu văd şi nici nu aud... nici măcar 
nu visez nimic. Deşi... tu crezi că se întâmplă să avem vise 
despre care nu ne amintim atunci când ne trezim? 

— Da. 

Îi trecu prin minte să-i povestească de fenomenul numit 
„Mişcarea rapidă a ochiului” şi de articolele despre 
experimentele somnului pe care le citise în revista Look, dar 
se răzgândi, zicându-şi că ar fi fost prea complicat. Se 
mulţumi doar să spună că era convinsă că oamenii au în 
fiecare noapte vise pe care nu şi le pot aminti. 

— Poate l-am văzut în vreunul dintre ele, zise Roland. Tot 
ce ştiu e că se străduieşte din răsputeri să ţină pasul cu noi. 
Cunoaşte atât de puţine lucruri despre lume, că-i de mirare că 
mai trăieşte încă. 

— Ţi-e milă de el? 

— Nu. Nu-mi pot permite să-mi fie milă. Şi nici tu nu poţi. 

Dar nu o privi în ochi atunci când spuse aceste vorbe, iar 
Susannah bănui că o minte. Poate că nu voia să-i fie milă de 
Mordred, dar îi era, precis îi era. Măcar un pic, şi tot îi era. 
Poate că spera ca Mordred să moară pe drum, căci şansele 
erau numeroase în sensul acesta, hipotermia fiind cauza cea 
mai probabilă. Pentru că, îşi spunea Susannah, Roland nu va 
fi în stare să-l ucidă cu mâinile lui. Îl întrecuseră pe ka, sigur, 
dar sângele apă nu se face. 

Însă mai era şi altceva, mai puternic decât legătura lor de 
sânge. Îi simţea şi ea pulsul în minte, fie că dormea, fie că era 
trează. Turnul Întunecat. Ştia că erau foarte aproape acum. 
Habar nu avea ce anume vor face în privinţa gardianului 
nebun când şi dacă vor ajunge acolo, dar îşi dădea seama că 
nu-i mai pasă. Deocamdată nu-şi dorea nimic altceva decât să 
îl vadă. Gândul de a intra în el era mai copleşitor decât putea 
imaginaţia ei să ducă... Dar să-l vadă? Da, asta îşi putea 
închipui. Şi se gândea că atât îi va fi de ajuns. 


2 


Coborâră încet panta albă, cu Ete alergând lângă Roland, 
apoi rămânând în urmă ca să vadă dacă Susannah e bine, 
apoi ţopăind iarăşi după pistolar. Deasupra lor norii se 
spărgeau uneori, lăsând să se vadă albastrul strălucitor al 
cerului. Roland ştia că asta se datora Grinzii, care trăgea 
pătura de nori spre sud-est. In restul timpului cerul, în 
întregime alb, avea un aspect de plin, pe care amândoi îl 
înțelegeau. Veneau alte ninsori, iar pistolarul era de părere că 
această furtună urma să fie cea mai năprasnică dintre toate. 
Vântul se înteţea, iar umezeala din el îi amorţise toate părţile 
de piele expuse, care, după trei săptămâni de croitoreală 
sârguincioasă, însemnau doar fruntea şi vârful nasului. 
Rafalele ridicau eşarfe lungi şi diafane de zăpadă, care 
treceau pe lângă ei şi coborau apoi în vale, ca nişte balerine 
fantastice, în permanentă metamorfozare. 

— Nu ţi se pare că sunt superbe? auzi el din spate 
întrebarea visătoare a lui Susannah. 

Insă Roland de Gilead, deloc priceput într-ale frumosului (cu 
unica excepţie petrecută pe ţinutul străin al Mejisului), 
răspunse cu un mârâit îmbufnat. Din punctul lui de vedere, cu 
totul altceva ar fi fost superb: un adăpost bun atunci când îi 
va ajunge furtuna, mai bun decât un pâlc mai des de copaci. 
Nici nu-i veni să creadă ce vede atunci când vântul se domoli, 
iar zăpada se depuse la loc. Puse jos hamul lat din piele cu 
care trăgea sania, ieşi din el, se duse la Susannah (care 
stătea lângă bagajele şi proviziile lor) şi se lăsă într-un 
genunchi lângă ea. Aşa cum era, înfofolit în piei din cap până 
în picioare, semăna mai mult cu Bigfoot decât cu un om. 

— Ce părere ai? o întrebă el. 

Vântul se stârnise din nou, parcă mai tare decât înainte, 
ascunzând vederii ce-i arăta el. Se potoli iute şi norii se 
sparseră deasupra lor, lăsând o rază de soare să împrăştie pe 
zăpadă miliarde de aşchii de diamante. Susannah îşi puse 
mâna pavăză la ochi şi se uită în vale. Ce văzu era un T cu 
susul în jos, săpat în zăpadă. Linia orizontală, aflată mai 


aproape de ei (dar tot la trei kilometri depărtare) era destul 
de scurtă: cam şaizeci de metri în fiecare parte, însă linia cea 
lungă era foarte lungă: se întindea până la orizont şi dispărea 
dincolo de el. 

— Drumuri! exclamă ea. Cineva a făcut două drumuri prin 
zăpadă, Roland! 

El încuviinţă cu o mişcare scurtă a capului. 

— Şi mie mi s-a părut, dar am vrut să aflu dacă şi tu vezi. 
Mai e încă ceva. 

— Ce? Ştii bine că tu ai vederea mai ageră decât a mea, 
mult mai ageră. 

— Ai să vezi singură când vom ajunge mai aproape. 

Vru să se ridice, dar ea îl apucă nerăbdătoare de braţ. 

— Nu te mai juca, domnule, cu mine. Despre ce e vorba? 

— Acoperişuri, spuse el, dându-se bătut. Cred că sunt case 
acolo, în vale. Poate chiar un cătun sau un oraş mai mic. 

— Oameni? Zici că acolo sunt oameni? 

— Mi s-a părut că văd fum ieşind dintr-una din casele alea. 
Zic „mi s-a părut” pentru că cerul e mult prea alb ca să-mi 
dau seama dacă e adevărat, ori e doar o iluzie. 

Susannah nu era tocmai convinsă dacă voia sau nu să se 
întâlnească cu alţi oameni. Probabil că situaţia s-ar fi 
complicat mai mult. 

— Roland, trebuie să fim prudenti. 

— Da, fu el de acord. 

Se întoarse la locul lui din faţa săniei, dar, înainte de a-şi 
pune hamul, îşi aranjă mai bine centura şi lăsă puţin mai în 
jos tocul pistolului pentru a-i fi la îndemână. 

O oră mai târziu, ajunseră la răspântia dintre drumul mare 
şi uliţa scurtă. Era marcată de un troian de zăpadă cam de 
patru metri, clădit cu ajutorul unui fel de plug. Susannah 
observă urme, asemănătoare cu cele de buldozer. Din nămeţi 
ieşea un stâlp. Indicatorul cu numele străzii nu se deosebea 
cu nimic de cele pe care le văzuse în mai toate oraşele din 
America, ba chiar şi în intersecțiile din New York. Pe acesta 
scria: 


ODD'S LANE 
Celălalt, însă, îi dădu fiori: 


DRUMUL TURNULUI. 


3 


Cu excepţia uneia singure, toate căsuţele îngrămădite în 
jurul răspântiei erau abandonate, multe fiind pe jumătate 
îngropate în zăpadă. Câteva chiar fuseseră dărâmate sub 
greutatea ei. Una, însă, situată cam trei sferturi mai la vale pe 
Odd's Lane, era cu totul diferită de celelalte. Acoperişul îi 
fusese curăţat de zăpada care l-ar fi putut surpa, iar de la 
alee până la uşa din faţă zăpada fusese dată la o parte, 
permiţând accesul. Din coşul acestei căsuțe pitoreşti, 
înconjurate de copaci, se înălța fumul pe care îl observase 
Roland. La una dintre ferestre se vedea o lumină de culoarea 
untului. Dar fumul era cel care-i captase atenţia lui Susannah. 
Din punctul ei de vedere, fumul era cel care desăvârşea acel 
tablou de basm. li mai rămânea să afle cine anume le va 
deschide uşa atunci când vor bate în ea. Hansel, sau Gretel, 
surioara lui? (Oare cei doi erau gemeni? Se ocupase cineva cu 
studierea acestei chestiuni?) Poate le va deschide Scufiţa 
Roşie. Sau Fetiţa cu Bucle de Aur, mânjită cu budincă la gură? 

— Poate că ar fi mai bine să mergem mai departe, spuse 
ea, conştientă că începuse să şoptească, cu toate că se aflau 
tot pe mormanul de zăpadă din răscrucea de drumuri. Poate 
că ar fi mai bine să lăsăm în plata Domnului ce-o fi aici. 

intinse mâna spre semnul cu DRUMUL TURNULUI şi 
insistă: 

— Avem cale liberă, Roland. Poate că ar trebui să profităm 
de ea. 

— Tu crezi că Mordred ar face la fel? o întrebă Roland. Crezi 
că ar trece mai departe şi i-ar lăsa în pace pe cei care 
locuiesc aici? 


Nu se gândise la asta. Şi, fireşte, răspunsul ar fi fost nu, nu 
i-ar fi lăsat în pace. Dacă Mordred ar fi avut chef să-i omoare 
pe cei din casă, ar fi făcut-o fără nicio remuşcare. Ca să-i 
mănânce, în caz că locatarii ar fi fost comestibili, deşi 
mâncarea era un considerent secundar. Pădurile de acolo 
abundau de animale şi chiar dacă Mordred nu ar fi fost 
capabil să vâneze (deşi Susannah era convinsă că, în formă 
de păianjen, nu ar fi întâmpinat nicio dificultate), tot ar fi găsit 
la tot pasul resturi din hrana acestora. Nu, nici vorbă; va ieşi 
din ţinuturile muntoase hrănit... dar deloc fericit. Deloc-deloc. 
Vai şi amar de cei care i-ar ieşi în drum. 

Pe de alta parte, îşi spuse ea... numai că nu exista nicio 
altă parte şi oricum era mult prea târziu. Uşa căsuţei se 
deschise şi un bătrân ieşi în pridvor. Era îmbrăcat cu jeanşi, 
ghete şi o canadiană cu glugă îmblănită, care lui Susannah i 
se părea că seamănă foarte bine cu cele vândute la 
magazinul cu haine militare din Greenwich Village. 

Bătrânul era rumen în obraji, întruchipare pură a sănătăţii 
înfloritoare, dar şchiopăta vizibil, ajutându-se la mers de 
bastonul zdravăn din mâna stângă. De undeva din spatele 
acestei căsuțe ca desprinsă din basme se auzi nechezatul 
uşor al unui cal. 

— Sigur că-i văd, Lippy! strigă el întorcându-se în direcţia 
de unde veneau sunetele. Mi-a mai rămas un ochi bun, nu? 

Se întoarse iar spre Roland şi Susannah, care stăteau pe 
mormanul de zăpadă, cu Ete lângă ei. Îşi ridică băţul într-un 
salut ce părea vesel şi deloc temător. Roland îi răspunse cu 
un semn din mână. 

— Se pare că tot vom avea parte de o conversaţie, fie că ne 
place sau nu, spuse pistolarul. 

— Ştiu, răspunse Susannah. 

Şi i se adresă bumblerului: 

— Să fii cuminte, Ete, auzi ce-ţi zic? 

Ete îşi ridică ochişorii la ea, apoi se uită iar la bătrânul din 
faţa casei, fără să scoată niciun sunet. Bine, deocamdată va fi 
politicos şi-şi va ţine părerile pentru sine. 

Piciorul bolnav al bătrânului era chiar foarte bolnav - 


„Geaba îl mai are”, ar fi zis Nenea Moses Carver -, dar se 
descurca destul de bine cu ajutorul bastonului, deplasându-se 
cu un pas ţopăit, care lui Susannah i se păru demn de 
admirat. „[anţoş ca un greieraş” era o altă vorbă a lui Nenea 
Mose, care i se potrivea mai bine acestui bătrân. Şi ce pericol 
să reprezinte pentru ei un biet om cu părul alb (subţire ca 
puful de bebeluş şi lung până la umeri) care mergea 
sprijinindu-se într-un baston? lar când se apropie mai mult de 
ei, ea observă că unul dintre ochii bătrânului era acoperit cu o 
cataractă. Pupila, abia vizibilă prin pelicula albă, părea a privi 
în gol, undeva spre stânga. Însă celălalt ochi era aţintit asupra 
nou-veniţilor cu o curiozitate vivace. 

Calul necheză iarăşi, iar unicul locuitor de pe Odd's Lane îşi 
ridică băţul spre cerul alb, încărcat de nori. 

— Tacă-ţi melita aia mâncătoare dă fân, o şoaptă să n-aud, 
fabrică de baligi ce eşti, chizdă proastă dă babă bătrână! Ce? 
N-ai mai văzut oameni? Ce, te-a plodit mă-ta în grajd, 
hehehehe? Că dacă nu, înseamnă că io mi-s un maimuţoi cu 
ochi albaştri, dă care nu egzistă pă lumea asta! 

Roland scoase un hohot înăbuşit de râs autentic, risipind şi 
ultimele temeri ale lui Susannah. Calul necheză iarăşi din 
coşmelia de lângă casă - mult prea mică şi dărăpănată ca să 
poată fi numită grajd - şi bătrânul dădu iar ameninţător din 
băț, dezechilibrându-se şi fiind cât pe ce să cadă în zăpadă. 
Cu tot mersul lui greoi şi ciudat, reuşise să străbată destul de 
repede jumătate din distanţa până la cei trei. Acum alunecă 
într-o parte, dar se propti bine în baston, salvându-se de la o 
căzătură urâtă. Apoi ridică iar băţul, fluturându-l vesel în 
direcţia lor. 

— Heil, pistolarilor! strigă el. 

Măcar plămânii îi avea foarte buni. 

— Pistolari în pelerinaj către Turnul Întunecat, asta sunteţi, 
asta tre’ să fiţi, barem că nu vă văz armili cu paturi galbini? ŞI 
Grinda o-nviat, şi-i fără de cusur, şi-i puternică, că o simţesc şi 
io ş-o simţăşte şi Lippy! S-o făcut aşa dă sprintenă, dă zici că-i 
mânz, încă dă la Crăciun, ori dă la ce zic io că-i Crăciunu', că 
călindar n-am şi nici nu-l văzui pă Moşu’, pă care nici că-l 


aşteptam, pen’ că, ce zâceţi, fusei io băieţel cuminte? Ba! Nici 
vorbă! Băieţăii cuminţi să duc în rai, da’ toţi pretenii mei se 
dusără în locu' ălălalt şi mâncă bezele şi beu Nozzy îndoit cu 
whisky în bârlogu' lu’ Ucigă-l Toaca! Ohhhh! Nu luaţi seama la 
mine, că-mi umblă gura dă zici că-i o moară stricată, nu alta! 
Aşa că vă zâc heil la unu’ şi heil la ălâlalt şi heil la blănosu 
ăsta dântre voi! P-onoarea mea, i-un billy-bumbler! Aoleu, 
măiculiţa mea, ce mult mă bucur să vă văz! lo mi-s Joe 
Collins. Joe Collins dă pă Aleea Anormală'%, cam anormal şi 
io, fără d-un ochi şi şontorog, da' altminterea la dispoziţia 
domniilor voastre! 

Tot vorbind, ajunsese la mormanul de zăpadă care marca 
locul unde se sfârşea Drumul Turnului... sau unde începea, în 
funcţie de punctul de vedere al fiecăruia, îşi zise Susannah. 
Bătrânul ridică ochii la ei - unul ager ca al unei păsări, celălalt 
țintuit asupra pustiului alb cu o fascinaţie mohorâtă. 

— Zile lungi şi nopţi senine, vă zic io, aşa să ştiţi. Şi cui nu-i 
convine să-şi bage părerea în fund. 

Scoase din buzunar un drops şi-l aruncă în aer. Ete făcu un 
salt şi îl înhăţă fără probleme. 7rosc! și gata. 

Suannah şi Roland izbucniră în râs la vederea acrobaţiei 
micuţului. Era ciudat să-i apuce râsul în situaţia dată, dar era 
o senzaţie bună, ca aceea pe care o ai atunci când găseşti un 
lucru de valoare pe care îl credeai demult pierdut. Până şi Ete 
parcă începuse să zâmbească, iar dacă îl enerva calul (care 
se băgase iar în seamă) nu-şi arătă supărarea. 

— Am ca la un milion dă întrebări să vă pui, le zise Collins. 
Da’ am să încep cu una singură: cum mama dracului o să vă 
dădeţi jos dă pă nămetele ăla? 


4 


_ Susannah cobori de pe nămete pe sanie, ca pe un derdeluş. 
Insă călătoria până jos, deşi scurtă, nu a fost deloc lină. Se 


15 Joc de cuvinte în original: Odd's Lane - Aleea Anormală 
(n.tr.). 


ciocni de un bolovan de zăpadă îngheţată, căzu de pe sanie şi 
făcu restul drumului dându-se peste cap şi alunecând pe fund 
şi râzând cu gura până la urechi. Sania se răsturnă şi absolut 
toate bagajele şi pachetele cu provizii se răspândiră care 
încotro. 

Roland şi Ete coborâră şi ei în grabă. Pistolarul se repezi la 
Susannah. Micuţul începu s-o miroasă îngrijorat, dar ea tot nu 
se putea opri din râs. Râdea şi moşneagul. „Vesel ca un 
cintezoi” ar fi zis Nenea Mose. 

— N-am nimic, Roland, am avut parte de căzături mai rele 
de pe săniuţă când eram mică, pe bune. 

— Totul e bine când se termină cu bine, încuviinţă Joe 
Collins. 

O privi atent cu ochiul cel bun, ca să se asigure că nu-şi 
rupsese nimic, apoi începu să adune bagajele lor împrăştiate, 
aplecându-se cu greu în baston. Părul alb şi fin îi flutura în 
jurul obrajilor rumeni. 

— Nu, nu, exclamă Roland, apucându-l de braţ. Le strâng 
eu, să nu cazi în poponeaţă. 

La vorba asta, bătrânul scoase un alt hohot homeric de râs, 
iar Roland i se alătură, râzând şi el din toată inima. Din 
spatele căsuţei se auzi un alt nechezat prelung, de parcă 
respectivul căluţ ar fi obiectat la toată această bună 
dispoziţie. 

— Să caz în poponeaţă! Auzi vorbă la el! N-am idee pă 
unde o fi poponeaţa mea, da'-mi place cum sună! 

Se apucă să scuture zăpada de pe hainele lui Susannah, în 
vreme ce Roland adună bagajele şi le puse unele peste altele 
pe sania lor improvizată. Îl ajută şi Ete, aducând în dinţi 
câteva pachete cu carne. 

— Isteaţă lighioană, n-am ce zice! constată Collins pe un 
ton admirativ. 

— E un tovarăş de drum foarte bun, fu de acord Susannah. 

Acum îi părea bine că se opriseră acolo. l-ar fi părut nespus 
de rău să nu facă cunoştinţă cu acest bătrân amabil şi plin de 
voioşie, îi întinse mâna dreaptă îmbrăcată în hidoşenia de 
mănuşă producţie proprie: 


— Eu sunt Susannah Dean - Susannah din New York, fiică a 
lui Dan. 

Collins nu avea mănuşi şi îi strânse mâna cu putere, deşi 
degetele îi erau rău deformate de artrită. 

— New York, nu mai spune! Pe vremuri am umblat şi io p- 
acolo. Şi prin Akron, Omaha şi San Francisco. Mi-s fiul lui 
Henry şi Flora, dacă vrei să ştii. 

— Şi tu eşti de pe partea cu America? se minună Susannah. 

— O, Doamne, da, da’ asta fu demult, de foarte demult, 
răspunse bătrânul. Delah, cum aţi zice voi. 

Ochiul cel bun îi scăpără; cel rău continuă să privească la 
întinderea albă cu aceeaşi lipsă completă de interes. Se 
întoarse spre Roland. 

— Şi tu cine eşti, prietene? Că-ţi zic „prietene” aşa cum aş 
zice orişicui, până la proba contrarie, caz în care i-aş trage o 
mămiţică de bătăiţă cu Bessie - adică cu bastonu’ meu, că 
aşa l-am botezat. 

Roland râdea cu gura până la urechi. Susannah îşi spuse că 
era incapabil să se abţină. 

— Roland Deschain, de Gilead. Fiu al lui Steven. 

— Gilead! Gilead! exclamă surprins Collins, rostogolindu-şi 
ochiul cel bun în orbită. Âsta-i nume venit din trecut, nu-i aşa? 
Nume din cărţi? Sfinte Petru şi Sfinte Pavel, tre' să fii mai 
bătrân decât Dumnezeu! 

— Aşa s-ar zice, zise Roland, zâmbind acum. 

Cu multă căldură. 

— Şi prichindelu' ăsta? întrebă Collins aplecându-se. 

Scoase alte două dropsuri din buzunarul canadienei: unul 
roşu şi unul verde. Culorile Crăciunului. Susannah avu o vagă 
impresie de déjà-vu. O fracțiune de secundă doar, apoi 
dispăru. 

— Cum te cheamă, micuţule? Cum te strigă când te 
cheamă acasă de la joacă? 

— Nu mai... 

... vorbeşte, deşi vorbea foarte bine înainte, vru Susannah 
să spună, dar bumblerul i-o luă înainte: 

— Ete! 


Îşi spuse numele pe acelaşi ton vioi şi hotărât ca pe vremea 
când îl avea pe Jake alături. 

— Bravo, bun băiat, zise Collins, băgându-i dropsurile în 
gură. 

Apoi întinse mâna noduroasă, iar Ete îşi ridică lăbuţa. Aşa 
făcură ei bună cunoştinţă lângă răspântia dintre Odd's Lane şi 
Drumul Turnului. 

— Al dracului să fiu eu, şopti Roland. 

— Păi, nu la el ajungem toţi la un moment dat, Grindă sau 
ne-Grindă? observă Joe Collins dând drumul lăbuţei lui Ete. 
Dar nu astăzi. Acuş zic io să ne băgăm înăuntru, unde-i cald şi 
bine, ca să ne conversăm la o ceaşcă de cafea - că să ştiţi că 
am, nu vă mint - sau la o vadră de bere. Ba mai am şi o 
bunătate, la care io îi zic rachie de ouă, dacă vă place aşa 
ceva. Mie-mi place mult de tot, mai ales dacă-i scap mai mult 
țâşti de rom, da’ cine poa’ să ştie? Că io unu’ nu mai am gust 
în gură dă mai bine dă cinci anişori. Aeru ăla venit dinspre 
Discordia mi-a terminat şi papilele, şi mirosu'. Ce ziceţi? 

li privi pe amândoi cu un ochi ce strălucea vesel. 

— Eu zic că sună al naibii de bine, îl asigură Susannah, 
dându-şi seama că de puţine ori mai vorbise ea cu atâta 
sinceritate. 

Bătrânul îi trase o palmă prietenoasă peste spate. 

— O femeie de nădejde e o perlă nepreţuită! Nu mai ştiu 
dacă vorbele astea sunt din Shakespeare, ori din Biblie, ori le- 
am combinat... Offf, Lippy, afurisiţi să-ţi fie ochii ăia de nu-i 
mai ai, unde crezi că te duci? 

Intonaţia normală până mai devreme căpătase lălăiala 
aceea insuportabilă ce pare a fi proprietatea exclusivă a 
oamenilor care trăiesc singuri, având alături doar un animal 
care să le ţină de urât. Calul (o iapă, de fapt) nimerise pe 
dibuite drumul până la ei, iar Collins o prinse de grumaz, 
dezmierdând-o afectuos. Susannah îşi spuse că nu mai 
văzuse în viaţa ei vreun patruped mai urât decât acela şi 
mare parte din buna dispoziţie i se topi ca prin farmec. Lippy 
era oarbă - nu de un ochi, ci de amândoi - şi costelivă ca o 
sperietoare de ciori. Când mergea, scheletul i se legăna atât 


de tare într-o parte şi în cealaltă, că aproape te aşteptai să 
vezi cum unul dintre oase îi perforează pielea râioasă. Işi 
aduse aminte până în cele mai mici detalii de pasajul 
întunecat de sub Castelul Discordia: zgomotele fâşâite ale 
creaturii care-i urmărise şi oasele. Oasele acelea multe. 

Probabil că Joe Collins îi citise gândurile pe chip, pentru că 
spuse pe un ton aproape defensiv: 

— Îi o pocitanie cum nu s-a mai văzut, ştiu bine. Da’ nu crez 
că voi o să câştigaţi prea multe concursuri de frumuseţe când 
o să ajungeţi de vârsta ei! 

Şi o mângâie pe gâtul plin de bube, apoi o apucă de coama 
rară, trăgând-o de parcă ar fi vrut să i-o smulgă din rădăcini 
(deşi Lippy nu dădu vreun semn că ar fi durut-o) şi o întoarse 
cu faţa spre casă. Chiar atunci căzură peste ei primii fulgi ai 
viscolului ce avea să se dezlănţuie. 

— Haidi-hai, Lippy, gloabă proastă ce eşti, chizdă bătrână şi 
rahitică, lepră pă patru picioare! Nu simţeşti zăpada în aer? 
Că io o simţesc, iar nasu’ meu e dus pă pustii dă mult dă tot. 

Apoi, către Roland şi Susannah: 

— Sper să vă priască mâncarea mea, că mi se pare că ne 
aşteaptă un viscol de cel puţin trei zile. Da, da, da, aşa mi se 
pare, cel puţin trei zile o să fie până Luna Demonului o să se 
arate iar la faţă! Dar binecuvântată este întâlnirea noastră, 
aşa să ştiţi, chezaş mă pun! Trag doar nădejde că-mi veţi 
aprecia ospitalitatea şi că n-o să-mi judecaţi cabana după 
cabalina mea. He-he-he! 

Și eu trag nădejde, se înfioră Susannah. Bătrânul se 
întorsese deja cu spatele, dar Roland îi aruncă o privire 
curioasă. Ea îi surâse şi clătină din cap ca şi cum ar fi vrut să 
spună Nu-i nimic - ceea ce, desigur, era o minciună. Nu avea 
de gând să-i mărturisească pistolarului că o apucaseră 
tremuricii din cauza unei mârţoage schiloade, cu cataracte la 
ambii ochi. Roland nu o făcuse niciodată „gâscă proastă” şi 
nici prin cap nu-i trecea să-i dea acum motive să... 

De parcă i-ar fi auzit gândurile, mârţoaga îşi întoarse capul 
către ea, dezvelindu-şi dinţii. Ochii orbi păreau două capace 
mărginite cu puroi deasupra rânjetului oarecum 


înspăimântător de pe capul numai piele şi os. Necheză uşor la 
Susannah, ca şi cum i-ar fi spus Poţi să crezi orice pofteşti, 
domniță mierlă; dar eu tot aici voi fi mult după ce tu vei fi 
plecat pe drumul tău şi îti vei fi întâlnit moartea. Tot atunci 
răbufni vântul, azvârlindu-le zăpadă în faţă, suspinând printre 
brazii grei de omăt şi jelind pe sub streşinile căsuţei lui Joe 
Collins. Se domoli, apoi se înzdrăveni iarăşi, atât cât să scoată 
un țipăt îndurerat, aproape omenesc. 


5 


Dependinţa din spatele casei era alcătuită dintr-un cotet 
pentru găini şi grajdul lui Lippy. Podul era plin cu fân. 

— Mă urc şi-l dau jos cu furca, le spuse Collins, da’ îmi risc 
viaţa de fiece dată, că am un şold rupt. Nu că aş avea cum să 
te oblig să ajuţi un bătrân, sai Deschain, dar eşti amabil să...? 

Roland se urcă pe scara sprijinită de marginea podului şi 
aruncă fân de acolo până când Collins îi strigă că era mai mult 
decât suficient şi că-i va ajunge lui Lippy chiar patru zile de 
viscol, mulţumesc foarte frumos. („Doar de te uiţi la ea şi vezi 
că nu mai mâncă aşa ca una dă prăsilă, dacă pricepi ce-ţi 
zic.”) Apoi pistolarul cobori şi bătrânul îi conduse spre casă. 
Nămeţii strânşi de-o parte şi de alta a potecii înguste erau cât 
Roland de înalţi. 

— Bine aţi venit în umila mea casă etc. etc., le spuse Joe, 
conducându-i în bucătărie. 

La o privire mai atentă, Susannah îşi dădu seama că plăcile 
care acopereau pereţii erau, de fapt, din plastic, iar nu din 
scânduri noduroase din pin, cum i se păruse la început. Era 
nemaipomenit de cald înăuntru. Pe maşina electrică de gătit 
scria „Rossco”, marcă de care nu auzise niciodată. Frigiderul 
era un „Amana” şi deasupra clanţei avea o uşiţă specială. Se 
apropie şi citi ce scria pe ea. GHEAŢA FERMECATA. 

— Chestia asta face cuburi de gheaţă? se minună ea. 

— Nu chiar, răspunse Collins. Congel/atorul le face, 
frumuseţe mică; pe acolo doar le scoţi ca să ţi le pui în pahar. 


Amuzată de ingeniozitatea dispozitivului, Susannah izbucni 
în râs. Îşi coborî privirea şi-l văzu pe Ete cu vechiul lui zâmbet 
şmecheresc pe botic şi începu să râdă şi mai tare. Cu toată 
aparatura modernă, aromele din bucătărie veneau din trecut, 
trezindu-i dorul de casă: miros de zahăr şi de mirodenii şi de 
bunătăţi1€. 

Roland se uita la tuburile fluorescente din tavan. 

— Da, da, dădu din cap Collins. Am curent. Başca centrală 
electrică, ce zici de chestia asta? Şi nu plătesc nimicuţa! 
Generatoru' îi într-un şopron, în partea aialaltă a casei. Un 
Honda, silențios ca o dimineaţă de duminică! Chiar şi de 
aproape, n-auzi decât un mmmmmm înfundat. Bill Bâlbâitu’ îi 
schimbă rezervorul de propan şi se ocupă de el când îi căzu', 
care n-a fost decât de două ori de când sunt io aici. Ba nu, ba 
nu, mint! O să-mi sară ochişorii din cap! De trei ori a fost. De 
trei ori. 

— Cine-i Bill Bâlbâitu'? întrebă Susannah, în acelaşi timp cu 
Roland care zicea: 

— De câtă vreme eşti aici? 

Joe Collins izbucni în râs: 

— Pă rând, pă rând, noii mei pretini, pă rând! 

Îşi lăsase bastonul din mână ca să-şi poată scoate 
canadiana, dar se sprijini pe piciorul bolnav, scoase un 
geamăt înfundat şi fu cât pe ce să cadă. Şi chiar ar fi căzut, 
dacă nu l-ar fi prins Roland. 

— Multămesc, multămesc, multămesc, îi zise Joe, deşi, ca 
să fiu sincer, n-ar fi fost prima dată când mă dau cu nasu' dă 
lenoleu. Da' tu m-ai scutit să mă adun dă pă jos, aşa că ţie 
am să-ţi răspund primul. Să tot fie şaptâşpe anişori dă când 
Joe Anormalu' şade pă aleia asta dă-i zice Odd's Lane. Nu pot 
să zic la fix, pen'că a fost o perioadă când timpu' parcă n-a 
mai mers aşa cum trebe, pricepeţi ce vă zic? 

— Pricepem, şopti Susannah. Pricepem foarte bine, crede- 


186 În original: Sugar and spice and everything nice - vers 
din poezioara pentru copii mici What Little Giris Are Made Of 
(„Din ce sunt făcute fetiţele”) (n.tr.). 


ne. 

Collins îşi scotea acum puloverul, sub care era un altul. 
Când dăduse cu ochii de el, lui Susannah i se păruse ca era 
un bătrânel corpolent, fără să fi fost chiar gras. Acum îşi dădu 
seama că mare parte din trupeşia lui fusese alcătuită din 
multe straturi de haine. Sigur, nu era chiar atât de îngrozitor 
de slab ca iapa lui, însă era foarte departe de a fi corpolent. 

— Acu’ să vă zic de Bill Bâlbâitu', continuă bătrânul, 
scoţându-şi şi al doilea pulover. E un robot, îmi face curat prin 
casă, are grijă de generator... şi, fireşte, tot el dă zăpada la o 
parte. La început de tot, atunci când doar ce venisem aici, se 
bâlbâia foarte rar; acu’ o face la fiecare a doua ori a treia 
vorbă. Şi, sincer vă spui, habar n-am ce-o să se aleagă de 
mine când o să se strice de tot. 

Lui Susannah tonul lui nu i se părea câtuşi de puţin 
îngrijorat. 

— Poate că o să se facă bine acum că Grinda funcţionează 
iarăşi, sugeră ea. 

— Poate că o să mai dureze încă nitel, spuse Joe, dar mă- 
ndoiesc al naibii de tare c-o să se facă bine. Maşinile nu se 
însănătoşesc ca oamenii. 

Ajunsese în sfârşit la flanela de corp şi puse punct 
numărului de striptease. Fapt pentru care Susannah se simţi 
profund recunoscătoare, îi fusese mai mult decât suficient că 
văzuse coastele iepei, ca doagele de butoi, pe sub părul scurt 
şi cenuşiu. Nu-şi dorea să le vadă şi pe cele ale stăpânului. 

— Scoateţi-vă hainele şi nădragii, îi îndemnă Joe. Am să vă 
aduc acuşica rachie de ou sau orice altceva aveţi voi poftă, 
da' mai întâi vreau să vă arăt sufrageria, care-i fala şi 
mândria mea, da, da, da, chiar aşa. 


6 


Pe podeaua sufrageriei era întins un covor artizanal, care s- 
ar fi potrivit de minune în casa lui Buni Holmes. Mai erau 
acolo o masă şi un fotoliu cu spătar rabatabil, ca acelea de la 


La-Z-Boy. Pe masă erau maldăre de reviste, cărţi broşate, o 
pereche de ochelari şi o sticluţă maro cu cine ştie ce soi de 
medicament. Susannah observă televizorul şi rămase uluită, 
neputând să-şi imagineze la ce se uita Joe în locul acela. (Jake 
şi Eddie ar fi identificat imediat videocasetofonul de pe raftul 
de dedesubt.) Însă toată atenţia ei şi a lui Roland le-a fost 
captată apoi de fotografia de pe unul din pereţi. Fusese prinsă 
cam pieziş în piuneze, într-o manieră neglijentă care lui 
Susannah, cel puţin, i se părea o adevărată impietate. 

Era o fotografie cu Turnul Întunecat. 

Rămase fără suflare. Se târi spre peretele cu pricina, abia 
simțind nodurile covorului sub palmele ei. 

— Ridică-mă, Roland! 

Pistolarul o lua în braţe şi ea observă că şi chipul lui era ca 
varul, cu excepţia a două pete roşii care-i ardeau în obraji. 
Ochii îi străluceau cu putere. Turnul din fotografia aceea se 
profila pe fundalul unui cer întunecat, cu dealuri la orizont, 
vopsite în portocaliu de apusul soarelui. Ferestruicile lui 
canelate urcau spre vârf în aceeaşi spirală veşnică. Din unele 
se revărsa o lumină slabă, supranaturală. Susannah văzu şi 
balcoanele ieşind în afara pereţilor din piatră, la fiecare două 
sau trei etaje. Uşile lor scunde erau toate închise. Şi zăvorâte 
bine, nu avea nicio îndoială. În faţa Turnului se întindea 
câmpul cu trandafiri, Can'-Ka No Rey, estompat, dar superb şi 
aşa, acoperit de umbre. Majoritatea trandafirilor îşi 
strânseseră petalele înaintea nopţii, dar mai erau câţiva care 
priveau la lume ca nişte ochi somnoroşi. 

— Joe! 

Şi şoapta aceasta îi ceru un efort prea mare. Se simţea în 
pragul leşinului şi parcă auzea de foarte departe nişte voci 
cântând. 

— O, Joe! Fotografia... ! 

— Da, domniţă, zise Collins, evident încântat de reacţia ei. 
Bună poză, nu? D-aia mi-am pus-o pe perete. Mai am şi altele, 
da’ asta mi se pare a mai tare. Îi făcută chiar la apus de soare 
şi umbrele parcă se întind până la infinit pe Calea Grinzii. 
Ceea ce, într-un fel, este adevărat, aşa cum ştiţi şi voi. 


Susannah simţea în ureche respiraţia iute şi gâfâită a lui 
Roland, de parcă pistolarul tocmai ce ar fi isprăvit o probă de 
alergare la Olimpiadă. Dar nu-l luă în seamă. Pentru că nu 
doar fotografia în sine o umpluse de groază şi uluire. 

— E făcută cu un Po/aroid!! 

— Păi... da, răspunse bătrânul, nedumerit în faţa 
surescitării ei. Bănuiesc că, dacă i-aş fi cerut, Bill Bâlbâitu' mi- 
ar fi adus un Kodak, da' cine să-mi developeze filmu'? Şi când 
mi-a dat prin cap să-mi iau o cameră video, ca să mă uit la 
chestia aia de sub teveu, eram deja prea moş ca să mă duc 
înapoi şi gloaba aia e prea rablagită ca să mă mai care în 
spinare. Da' să ştiţi că m-aş fi dus, dacă aş fi putut, că-i un loc 
minunat, plin cu fantome prietenoase. Şi acolo se aud vocile 
prietenilor mei morţi; şi vocea Măicuţei şi a Tăicuţului meu. 
Ba chiar... 

Susannah simţi muşchii încremeniţi ai lui Roland. Pistolarul 
împietrise. Apoi îşi reveni şi se întoarse iar cu faţa la 
fotografie, atât de repede, că pe femeie o luă ameţeala. 

— Ai fost acolo? îl întrebă el pe Joe Collins. A; fost /a Turnul 
Întunecat? 

— Sigur că am fost, răspunse bătrânul. Păi, cine crezi că 
făcu poza aia? Ansel Marele şi Tarele Adams1%7? 

— Când ai făcut-o? 

— Ultima dată când am fost acolo, răspunse Collins. Să tot 
fie doi ani de atunci, la vară. Deşi acolo e şes, aşa să ştiţi, şi 
n-am văzut să ningă vreodată. 

— Cât de departe e de aici? 

Joe închise ochiul bolnav şi făcu nişte estimări în minte. Nu 
dură prea mult, dar lui Roland şi Susannah li se păru o 
eternitate. De afară se auzi vântul înteţându-se. Bătrâna iapă 
necheză în semn de protest. Dincolo de fereastra pe care 
gerul desenase modele feerice, ninsoarea începu să se 
învolbureze într-un dans bezmetic. 

— Păi, cum să vă zic... începu Collins. Acu’ sunteţi mai la 


187 Ansel Easton Adams (1902-1984) - unul dintre cei mai 
apreciaţi fotografi ai tuturor timpurilor (n.tr.). 


vale şi Bill Bâlbâitu' are grijă să deszăpezească Drumu' 
Turnului, că ce altceva să facă coţcaru' ăl bătrân cât e ziulica 
de lungă? Da zic c-ar fi mai bine să aşteptaţi aici până se 
potoleşte prăpădu' ăsta de viscol. 

— La ce distanţă e de locul ăsta? repetă Roland întrebarea. 

— Mori de nerăbdare să porneşti la drum, ai? Te mănâncă 
tălpile, nu? Mi se pare firesc, că doar d-aia ai bătut cale atât 
de lungă până aici din Lumea Dinăuntru. Nici nu pot să mă 
gândesc câţi ani ai făcut pe drum. Zău că nu. Aş zice că o să- 
ţi ia cam şase zile să ieşi din Ținuturile Albe, poate şapte... 

—  Ţinuturilor ăstora li se mai spune şi Empatica? îl 
întrerupse Susannah 

Bătrânul clipi des, nedumerit de întrebarea ei. 

— Nu, domniţă, în viaţa mea n-am auzit să li se zică altfel 
decât Ținuturile Albe. 

Susannah era aproape sigură că nedumerirea lui era 
prefăcută. Şi uite cum se întâmplase că bătrânelul Joe Collins, 
vesel şi rumeior ca Moş Crăciun într-o piesă pentru copii, 
tocmai ce-i spusese o minciună. Nu-i înţelegea rostul, dar, 
înainte de a continua discuţia, Roland interveni tăios: 

— Vrei sa isprăveşti cu asta? Vrei să isprăveşti, pentru 
numele tatălui tău? 

— Da, Roland, şopti ea supusă. Bine. 

Tot cu Susannah în braţe, pistolarul se întoarse către Joe. 

— Ba zic că s-ar putea să vă ia ca la nouă zile, spuse 
acesta, scărpinându-şi bărbia. Că drumu-i cam alunecos, mai 
ales după ce dă Bill zăpada. Da' n-ai cum să-l convingi să n-o 
mai facă. Zice că are ordinele lui. Că aşa-i programat, zice. 

Se întrerupse, observând că Roland avea de gând să spună 
ceva, şi ridică mâna. 

— Nu, nu, nu, nu trag de timp ca să te enervez, domnule, 
sau sai, sau cum preferi să mă adresez lu' matale - chestia e 
că n-am mai vorbit de multă vreme cu nişte oameni adevăraţi 
şi nu prea mai ştiu cum se face. Bun. Şi după ce treceţi de 
zăpezi, o să mai mergeţi pe jos încă zece, douăşpe zile. Deşi 
nu-i musai să mergeţi pe jos, decât dacă aşa vă face plăcere. 
Pen'că acolo-şa e un alt atelier Positronics, cu multe maşini 


înăuntru. Seamănă cu maşinuţele de golf. Acu’, normal că 
bateriile-s moarte, da’ şi acolo-i un generator, tot Honda, ca al 
meu. Şi încă mai mergea când am fost eu acolo ultima dată, 
pen'că drăguţu' de Billy se îngrijeşte de toate pe cât poate şi 
el. Dacă aţi reuşi să încărcaţi bateria de la o maşinuţă dintr- 
alea, eu zic că vă veţi scurta drumul cam la patru zile. Aşa că 
uite ce vă zic eu: dacă o fi să mergeţi pe jos cât îi ziulica de 
lungă, atunci o să vă ia cam nouăşpe zile. Da' dacă o fi să 
mergeţi pe ultima porţiune de drum cu unu din bondarii ăia 
de la Positronics - aşa le zic eu: „bondari”, că bâzâie - atunci 
zic că o să faceţi doar zece. Hai, unşpe. 

În cameră se aşternu tăcerea. Rafalele de vânt aruncau cu 
zăpadă într-un perete al căsuţei, iar Susannah se înfioră din 
nou, sesizând cât de mult semăna şuierul vijeliei cu ţipetele 
omeneşti. Probabil că sunetul acesta erau distorsionat de 
streşini şi colţurile clădirii. 

— Mai puţin de trei săptămâni, chiar dacă ar fi să facem tot 
drumul pe jos, spuse Roland. 

Întinse mâna spre fotografia de pe perete, cu turnul acela 
din piatră întunecată în spatele căruia se vedea apusul, dar 
nu o atinse. Parcă i-ar fi fost teamă, îşi spuse Susannah. 

— După toţi anii şi tot drumul ăsta parcă nesfârşit... 

Ca să nu vorbim şi de sângele vărsat, se enervă Susannah, 
deşi nu şi-ar fi rostit gândul cu glas tare chiar dacă n-ar fi fost 
decât ei doi singuri. Nu ar fi fost nevoie. Şi el ştia la fel de 
bine cât sânge fusese vărsat. Numai că era ceva suspect în 
toată povestea asta. Suspect sau de-a dreptul fals. lar 
pistolarul nu părea a-şi da seama. 

Compasiunea înseamnă să dai dovadă de respect faţă de 
simţămintele celuilalt. Empatia înseamnă să te identifici cu 
ele. Atunci, de ce ar purta vreun tărâm numele de Empatica? 

Şi de ce i-ar minţi bătrânelul acesta simpatic? 

— Spune-mi ceva, Joe Collins, îi zise Roland. 

— Îţi spun, pistolarule, dacă pot. 

— Te-ai dus până la el? Ai pus mâna pe piatra lui? 

Bătrânul îl privi atent, vrând să vadă dacă nu cumva 
pistolarul îşi râdea de el. Când pricepu că nici vorbă nu putea 


fi de aşa ceva, pe chip i se aşternu o expresie de stupoare 
totală. 

— Nu, îngăimă el (iar în urechile lui Susannah accentul lui 
suna acum tot atât de american ca al ei). N-am cutezat să 
merg mai departe de pietrele alea de colo, de la marginea 
câmpului cu trandafiri. Cred că două sute, două sute cincizeci 
de metri distanţă de el. Sau, pe limba robotului: cinci sute de 
roţi. 

Roland insistă: 

— De ce nu te-ai dus mai aproape? 

— Pentru că m-am gândit că, dacă mai fac un pas, n-am să 
mai pot să mă opresc şi apropierea o să mă omoare. Vocile o 
să mă ademenească spre el, Aşa am crezut atunci şi tot aşa 
cred şi în ziua de azi. 


7 


După cină - categoric cele mai bune mâncăruri din care se 
înfruptase Susannah de când fusese răpită şi adusă în 
această lume, şi posibil cele mai bune pe care le gustase în 
întreaga ei viaţă - i se sparse buba pe care o avea în colţul 
gurii. Într-un fel, se poate spune că a fost vina lui Joe Collins, 
dar chiar şi mult după aceea, când resentimentele împotriva 
unicului locatar de pe Odd's Lane aveau să fie mult mai urâte 
şi mai numeroase, ea nu i-a purtat pică pentru acest incident. 
Cu siguranţă că nu o făcuse dinadins. 

Bătrânul îi ospătă cu pui rumenit atât cât trebuie, absolut 
delicios după toată carnea de căprioară. Joe le mai aduse la 
masă şi piure de cartofi, sos gros din măruntaiele păsării, 
jeleu de merişoare tăiat în felii groase, mazăre verde („De la 
conservă, îmi pare rău”, se scuză Joe) şi un castron cu cepe 
mici, fierte în lapte dulce - evident, tot de la conservă. 
Bineînţeles şi lichior de ou. Roland şi Susannah îl băură cu 
lăcomie de copil, dar amândoi refuzară „ţâştiul adiţional de 
rom”. Ete căpătase şi el de mâncare: Joe îi pregătise o farfurie 
cu pui şi cartofi, pe care i-o aşeză pe jos, lângă maşina de 


gătit. Micuţul o termină la repezeală, apoi se lungi în pragul 
dintre bucătărie şi camera ce servea drept sufragerie, unde 
începu să se spele şi să se lingă, încercând să-şi ia ultimele 
urme de sos de pe mustăţi, însă cu ochii atenţi şi urechile 
ciulite la oameni. 

— Nu cred că pot să mai mănânc şi desert, aşa că să nu-mi 
dai, oftă Susannah după ce ştersese cu o bucăţică de pâine 
ultimele resturi de sos de pe farfuria în care mâncase a doua 
porţie. Nici nu cred că o să fiu în stare să mă ridic de pe 
scaun. 

— Nu face nimic, drăguță, spuse Joe pe un ton dezamăgit. 
Poate ceva mai încolo. Am două budinci: una de ciocolată şi 
alta de caramel. 

Roland îşi duse şervetul la gură ca să-şi înăbuşe o râgâială, 
apoi zise: 

— Eu aş dori câte o bucăţică din fiecare. 

— Of, dacă mă gândesc mai bine, şi ea la fel, se răzgândi 
Susannah. 

Oare câte catralioane de ani trecuseră de când nu mai 
gustase caramel? 

Când terminară şi cu budincile, Susannah se oferi să ajute 
la strânsul mesei, dar Joe o refuză, spunând că doar va pune 
vasele la înmuiat în maşina de spălat şi va da drumul 
programului de spălare mai târziu. Bătrânul i se părea mai 
sprinten acum, deşi se deplasa fără ajutorul bastonului. 
Bănuia că „ţâşliul de rom” (unul sau mai multe) avusese ceva 
contribuţie în sensul acesta. 

Collins turna cafeaua în căni şi se aşezară toţi trei (patru, 
cu Ete) în living. Afară începuse să se întunece, iar vântul 
zbiera mai tare ca oricând. Mordred e acolo pe undeva; stă 
ghemuit într-o groapă făcută în zăpadă sau lângă rădăcinile 
vreunui copac, îşi spuse Susannah, văzându-se iarăşi nevoită 
să-şi înăbuşe sentimentul de milă. Poate că i-ar fi fost mai 
uşor dacă, indiferent de apetitul lui ucigaş, nu ar fi ştiut că nu- 
i decât un copil. 

— Povesteşte-ne cum ai ajuns aici, Joe, îl rugă Roland. 

Bătrânul rânji: 


— E o poveste deo să vă facă părul măciucă, le zise el, da’, 
dacă spuneţi că vreţi s-o auziţi, v-o zic bucuros. 

Şi rânjetul i se topi într-un zâmbet visător. 

— Mă bucur că am cu cine să vorbesc. Adică oameni, asta 
vreau să zic. Lippy e o bună ascultătoare, da' nu ştie să 
răspundă. 

În tinereţe îşi dorise să fie profesor, începu Joe povestea, 
dar descoperise repede că meseria aceea nu era de el. li 
plăceau copiii - îi iubea, chiar -, dar detesta toate rahaturile 
administrative şi felul în care era construit sistemul de 
învăţământ pentru ca aceia care ieşeau din el să fie toţi o apă 
şi-un pământ. Îşi dăduse demisia după doar trei ani şi intrase 
în showbiz. 

— Cântai sau dansai? vru să ştie Roland. 

— Nici una, nici alta, îi răspunse Joe. M-am apucat de stand- 
up. 

— Stand-up? 

— Adică era comic, explică Susannah. Spunea monologuri 
şi glume singur pe scenă. 

— Exact! se înveseli Joe. Şi au fost unii care chiar credeau 
ca am umor. Dar, fireşte, erau în minoritate. 

Şi-a luat un impresar, a cărui afacere anterioară - un 
magazin de îmbrăcăminte pentru bărbaţi - dăduse faliment. 
Şi uite că s-a întâmplat să aibă un angajament de o seară, 
apoi un altul şi un altul. Şi, în cele din urmă, se pomeni că 
juca în cluburi de noapte de mâna a doua şi a treia, de pe 
ambele coaste ale Americii şi bătea drumurile în Fordul lui, o 
camionetă veche, dar încă zdravănă şi de încredere, ducându- 
se oriunde îl trimitea Shantz, impresarul lui. Aproape 
niciodată nu lucra sâmbetele şi duminicile, pentru că în week- 
enduri până şi speluncile de mâna a treia se dădeau peste 
cap ca să angajeze formaţii rock. 

Toate astea se întâmplau la sfârşitul anilor şaizeci, 
începutul anilor şaptezeci, iar Joe nu ducea lipsă de ceea ce el 
numea „surse de inspiraţie”: hipioţi şi radicali, femei 


emancipate şi Pantere Negre?°8, staruri şi starlete şi, evident, 
politicienii. Dar el era un comediant în sensul tradiţional; el 
doar spunea glume, nu aducea critici. Îi lăsa pe Mort Sahl2% şi 
George Carlin1% să-şi bată joc cât voiau de evenimentele la 
ordinea zilei; el se limita la Apropo de soacră-mea şi se zice 
că polonezii nu-s prea deştepţi, dar staţi să vă povestesc 
despre duduia asta irlandeză pe care am cunoscut-o... 

In timpul povestirii se petrecu un fenomen straniu (şi, cel 
puţin după părerea lui Susannah, întru câtva tulburător). 
Graiul de Lume de Mijloc al lui Joe Collins, cu vocalele lui 
tărăgănate şi prelungi, cu intercalările de „să vă fie de folos” 
şi „dacă nu vă este cu supărare”, începu să capete inflexiunile 
vorbirii unui Şmecheraş American, cum îi zicea ea. Se tot 
aştepta să-l audă spunând fii antenă, în loc de fii atentă; 
transversam în loc de traversam, probabil pentru că 
petrecuse atât de multă vreme în preajma lui Eddie. 
Presupuse că Joe Collins era unul dintre acei imitatori 
înzestrați cu un talent nativ care le permitea să reproducă 
întocmai accente şi dialecte. Într-un club din Brooklyn 
probabil că pronunţa făuc şi câud (în loc de foc şi cod), iar în 
Pittsburgh cuvintele astea sunau cam ca feuc şi keud. Tot 
aşa, pe George Gigantul l-ar fi chemat Jorj /igantul. 

Roland îl întrerupse ca să-l întrebe dacă un comediant era 
acelaşi lucru cu un bufon de la curţile nobilimii şi bătrânul 
râse cu poftă. 

— Te-ai prins. Imaginează-ţi mai mulţi oameni care stau şi 
beau într-o cameră plină cu fum de ţigară în locul regelui şi 


188 Panterele Negre - organizaţie naționalistă şi socialistă a 
populaţiei afroamericane din SUA, activă în perioada 1966- 
1982 (n.tr.). 

189 Mort Sahl - comic american de origine canadiană, 
considerat primul comedian modern de stand-up (nitr.). 

1% George Carlin (1937-2008) - comic şi scriitor american, 
câştigător a cinci premii Grammy, ale cărui spectacole se 
axau pe critica adusă societăţii, politicii, religiei şi altor 
subiecte considerate tabu (n.tr.). 


curtenilor săi şi poţi să ai tabloul complet. 

Roland zâmbi. 

— Dar să ştiţi că există şi avantaje să faci pe comicul în 
Midwest, le spuse Collins. Dacă se întâmplă să caci steagul 
într-un orăşel ca Dubuque, de pildă, atunci toată 
reprezentaţia se scurtează la douăzeci de minute, în loc de 
cele trei sferturi de oră pentru care ai semnat contractul. Și 
apoi porneşti la drum către orăşelul următor. Bănuiesc că 
sunt locuri în Lumea de Mijloc unde ţi se poate tăia capul 
pentru că le-ai împuţit cârciuma. 

Pistolarul izbucni în hohote de râs, reacţie care încă mai 
reuşea să o surprindă pe Susannah (cu toate că şi ea râdea 
din toată inima). 

— Mare adevăr ai spus, Joe. 

In vara anului 1972, Joe Collins juca în „La Jango”, un club 
de noapte din Cleveland, nu departe de ghetou. Roland îl 
întrerupse iarăşi, vrând să ştie ce anume era acela. 

li explică Susannah: 

— E o zonă a oraşului cu populaţie de culoare, care trăieşte 
la limita sărăciei, şi unde poliţiştii întâi te bat cu bastoanele şi 
abia după aia îţi pun întrebări. 

— Bum-bum-bum! făcu Joe, lovindu-se cu pumnul în cap. 
Nici eu n-aş fi putut să zic mai bine! 

Din nou se auzi de afară vaierul acela prelung, ca de copil, 
cu toate că vântul părea că se calmase. Susannah se uită la 
Roland, dar pistolarul nu dădea niciun semn că l-ar fi auzit şi 
el. 

Vântul a fost, îşi spuse ea. Ce altceva? 

Mordred, îi răspunse mintea ei. Mordred, care îngheaţă 
afară. Mordred care moare de frig, în vreme ce noi stăm la 
căldură şi ne bem în tihnă cafelele. 

Dar nu-şi mărturisi temerile. 

De vreo două săptămâni ghetoul Hauck stătea pe un butoi 
de pulbere, continuă Joe, dar el nu-şi prea dădea seama de 
situaţie pentru ca era mai tot timpul beat („matrafoxat” a fost 
cuvântul folosit) şi nici nu observă că, la a doua reprezentaţie, 
în club se afla doar o cincime din publicul venit în prima 


seară. 

— Mama măzsii, eram în vervă maximă, le spuse el. Habar 
n-am ce părere aveau spectatorii, da’ ştiu că eu mă distram al 
naibii de bine şi râdeam de mă durea burta. 

Atunci cineva aruncase un cocktail Molotov prin geamurile 
de la stradă ale clubului (Roland ştia ce înseamnă cocktail 
Molotov, aşa că nu a mai fost nevoie de o altă întrerupere) şi, 
cât ai zice Apropo de soacră-mea... tot localul a fost cuprins 
de flăcări. Joe se repezise în culise, intenţionând să iasă prin 
spate. Aproape ajunsese în stradă, când a fost înşfăcat de trei 
bărbaţi („toţi trei foarte negri şi cam de statura 
baschetbaliştilor profesionişti”). Doi l-au ţinut; al treilea i-a 
cărat pumni. Apoi cineva l-a lovit cu o sticlă în cap. Buum şi 
buum şi i s-au stins toate luminile. S-a trezit pe iarba unei 
coline, lângă un oraş părăsit care, conform tăbliţelor de pe 
Strada Mare, se chema Stone's Warp. Lui Joe Collins i s-a 
părut că seamănă leit cu decorul unde se filmează un western 
după ce toţi actorii au plecat acasă. 

Cam în această parte a povestirii Susannah îşi zise că nu 
crede prea mult din spusele lui sai Collins. Fireşte că era 
antrenantă şi deloc neverosimilă, mai ales dacă stăteai să te 
gândeşti la felul în care intrase Jake pentru prima oară în 
Lumea de Mijloc, după ce fusese călcat de o maşină şi ucis pe 
drumul spre şcoală. Dar tot nu-i prea venea să creadă 
povestea bătrânului. Intrebarea care se impunea era: avea 
oare vreo importanţă? 

— Nu puteai zice că-i raiul, pentru că nu erau nici norişori 
albi şi pufoşi şi nici coruri de îngeraşi, continuă Joe, dar eu m- 
am gândit că tot un fel de viaţă de apoi era. 

Rătăcise de colo până colo. Găsise de mâncare, găsise un 
cal (Liply) şi mersese mai departe. Pe drum se întâlnise cu 
diferite grupuri de nomazi, unii prietenoşi, alţii mai puţin, unii 
normali, alţii mutanţi. Şi aşa a reuşit să deprindă limbajul şi să 
afle câte ceva despre istoria Lumii de Mijloc. Mai ales despre 
Grinzi şi Turn. La un moment dat a încercat să traverseze 
Ținuturile Blestemate, le mărturisi el acum, dar s-a speriat şi 
a făcut cale-ntoarsă atunci când pe piele i-au apărut tot felul 


de bube şi pete ciudate. 

— Am făcut un abces pe fund, iar asta a fost ultima 
picătură, spuse el. Acum vreo şase sau poate opt ani s-a 
întâmplat asta. Aşa că eu şi cu Lippy ne-am lăsat păgubaşi şi 
n-am mai încercat să mergem mai departe. Atunci am 
descoperit locul ăsta, care se cheamă Westring. Şi tot atunci 
l-am cunoscut pe Bill Bâlbâitu'. El mi-a curăţat abcesul şi m-a 
doftoricit. 

Roland vru să afle dacă nu cumva, în drumurile sale, Joe se 
întâlnise cu Regele Purpuriu care pornise către Turnul 
Intunecat. Joe îi spuse că nu, nu văzuse niciun rege, dar, cu 
vreo şase luni în urmă, avusese loc o furtună incredibil de 
puternică („mai ceva ca un taifun, ascultați la mine”) şi 
fusese nevoit să se adăpostească în pivniţă. Cu tot 
generatorul, se stinseseră şi luminile şi, pe când stătea 
ghemuit şi înspăimântat în bezna aceea nemaipomenită, 
avusese senzaţia că o creatură îngrozitoare se afla pe 
undeva, prin apropiere, creatură care i-ar fi putut intra în 
minte în orice moment, aflând astfel unde se ascundea. 

— Ştiţi cum m-am simţit atunci? îi întrebă el. 

Roland şi Susannah clătinară din capete. La fel şi Ete. 

— Ca o gustare pe tejgheaua unui fast-food, spuse Joe. Aşa 
m-am simţit. 

Partea asta e adevărată, îşi zise Susannah. Poate a înflorit- 
o puțin, dar în esența este adevărată. Şi credea lucrul acesta 
din simplul motiv că i se părea înfiorător de plauzibilă ideea 
că Regele Purpuriu călătorise dus de propria-i furtună mobilă. 

— Şi ce-ai făcut? vru să ştie Roland. 

— Am adormit, spuse bătrânul. E un talent al meu, la fel ca 
acela de a imita oamenii - cu toate că niciodată n-am imitat 
vocile celebrităților în spectacolele pe care le-am avut în 
toate fundăturile de ţară. În fond, nu mă pretind a fi Rich 
Little1*1. Ştiu că vi se pare ciudat, dar este cât se poate de 
adevărat. Pot să adorm la comandă şi exact asta am făcut 


1% Richard Caruthers Little - comic american, supranumit 
„Omul cu o mie de voci” (n.tr.). 


atunci în pivniţă. Când m-am trezit, luminile erau din nou 
aprinse şi... şi creatura aia, ce-o fi fost ea, dispăruse. 
Bineînţeles că ştiu cine este Regele Purpuriu, încă mai trec 
oameni prin părţile astea din când în când - majoritatea 
nomazi, aşa ca voi - şi aceştia vorbesc despre el, făcând de 
obicei semnul deochiului şi scuipând printre degete. Credeţi 
că pe el l-am simţit atunci? Adică voi credeţi că, în drum spre 
Turn, Regele Purpuriu a trecut pe Odd's Lane? 

Şi continuă repede, nedându-le ocazia să-i răspundă: 

— În fond, de ce nu? Drumul Turnului este calea principală 
care duce până acolo. 

Stii că el a fost, gândi Susannah. Ce joc faci tu, Joe Collins? 

Se auzi din nou ţipătul subţire care precis nu era al 
vântului. Dar ea nu mai credea că erau plânsetele lui 
Mordred. Acum bănuia că vaietul venea din pivniţa unde se 
ascunsese Joe ca să scape de Regele Purpuriu... cel puţin, 
aceasta era varianta lui. Cine era acum acolo jos? Cineva care 
se ascundea, aşa cum făcuse bătrânul? Sau un prizonier? 

— Una peste alta, n-am avut o viaţă prea rea, zicea acum 
Joe. Sigur, n-a fost sub nicio formă viaţa pe care am visat-o, 
dar teoria mea e că oamenii care ajung să trăiască exact aşa 
cum şi-au dorit sunt cel mai adesea aceia care o sfârşesc 
înghițind un flacon întreg cu somnifere, ori îndesându-şi în 
gură ţeava pistolului şi apăsând pe trăgaci. 

Roland părea să fi rămas mult în urmă, pentru că spuse: 

— Adică tu erai bufonul curţii, iar muşteriii din hanurile alea 
erau curtenii. 

Joe zâmbi larg, dezvelind o mulţime de dinţi foarte albi. 
Susannah se încruntă. Îi mai văzuse oare dinţii până atunci? 
Râseseră mult cu toţii şi normal că ar fi trebuit să-i vadă, dar 
nu-şi aducea aminte. Era sigură doar că nu văzuse o gură 
ştirbă de bătrân (tatăl ei avusese mulţi asemenea pacienţi 
care îşi doreau proteze strălucitoare). Mai devreme ar fi spus 
că Joe avea ceva dinţi, însă majoritatea erau cioturi şi resturi. 
ŞI... 

Ce-i cu tine, fato? O fi zis el câteva minciuni, dar cum să 
crezi că i-a crescut o dantură complet nouă cât aţi stat voi la 


masă? Vezi că imaginaţia ta a cam luat-o razna! 

Serios? Da, era posibil. La fel cum posibil era ca plânsetul 
auzit de afară să fie şuieratul vântului prin streşinile casei. 

— Mi-ar plăcea să aud câteva din glumele şi snoavele pe 
care le spuneai la vremea aia, spuse Roland. Dacă nu-ți este 
cu supărare. 

Susannah se uită la el cu atenţie, întrebându-se ce se 
ascundea în spatele acestei rugăminţi, dar pistolarul părea 
sincer. Încă dinainte de a fi dat cu ochii de fotografia prinsă în 
piuneze pe peretele sufrageriei (la care se uitase în repetate 
rânduri în timp ce Joe îşi depănase povestea), Roland 
manifestase o bună dispoziţie aprinsă şi prea vocală, ce-i era 
cu totul şi cu totul străină. Puteai crede că e bolnav şi 
delirează. 

Joe Collins păru surprins de cererea pistolarului, dar câtuşi 
de puţin supărat. 

— Doamne, Dumnezeule, şopti el. Mi se pare că au trecut o 
mie de ani de când n-am mai făcut un număr de stand-up... 
şi, dacă mă gândesc la cât de aiurea s-a scurs timpul, s-ar 
putea chiar să fi fost o mie. Nici nu cred că mai ştiu cum să 
încep. 

Susannah se pomeni că spune: 

— Încearcă. 


8 


Joe se gândi puţin, apoi se ridică de pe scaun, curăţându-şi 
câteva firimituri de pâine de pe cămaşă. Şchiopată până în 
mijlocul încăperii fără ajutorul bastonului pe care îl lăsase 
sprijinit de scaun. Ete se uita fix la el, cu urechile repezite în 
sus şi vechiul zâmbet şmecheresc pe fălcuţe, ca şi cum ar fi 
anticipat reprezentaţia ce urma. Bătrânul inspiră adânc şi le 
spuse surâzând: 

— Promiteţi-mi că n-o să aruncaţi cu roşii în mine dacă am 
să o dau în bară. Nu uitaţi, a trecut foarte mult timp de 
atunci. 


— Ne-ai dat adăpost şi ne-ai hrănit, spuse Susannah. Nici 
vorbă să ne supărăm pe tine. 

Roland, pentru care vorbirea figurativă rămăsese o eternă 
necunoscută, observă: 

— Nu avem roşii, stai liniştit. 

— Mă rog... deşi am câteva conserve în cămară... Uită c-am 
zis asta! 

Susannah zâmbi. Şi Roland. 

Prinzând curaj, Joe începu: 

— Bine, haideţi să ne întoarcem puţin în locul acela magic 
ce poartă numele „La Jango”, din oraşul acela magic, pe care 
unii îl numesc „greşeala existenţială”. Şi anume: Cleveland. A 
doua reprezentaţie. Cea pe care n-am mai apucat s-o termin 
şi credeţi-mă când vă zic că eram într-o formă de zile mari. 
Staţi o secundă... 

Inchise ochii, dând impresia că îşi adună gândurile. Când îi 
deschise, părea cu vreo zece ani mai tânăr. Absolut uluitor. 
lar când începu să vorbească, nu numai că vorbea, dar şi 
arata ca un american. Susannah nu ştia cum să explice în 
cuvinte această transformare, dar realitatea era că în faţa lor 
se afla Joe Collins, Fabricat în Statele Unite ale Americii. 

— Bonsuar bun, doamne şi domni, bine aţi venit „La Jango”, 
eu sunt Joe Collins, iar voi nu. 

Roland chicoti, iar Susannah zâmbi - mai mult din politeţe, 
pentru că poanta era răsuflată. 

— Conducerea mi-a cerut să vă amintesc că în seara asta 
puteţi bea două beri la preţul de un dolar. Aţi priceput? 
Splendid. Pentru patroni asta ar însemna să vă stimuleze să 
beţi mai mult, pentru mine, însă, e o chestie prolund egoistă: 
cu cât sunteţi voi mai beţi, cu atât sunt eu mai comic. 

Susannah făcu ochii mari. Monologul bătrânului căpătase 
cadenţa comediei, până şi ea îşi putea da seama de asta, deşi 
ea nu ar fi fost în stare să vorbească nici cinci minute în faţa 
unui public zgomotos de club; nu, n-ar fi putut s-o facă nici 
dacă viaţa ei ar fi depins de asta. Dar exista un anume ritm în 
spectacolele de acest gen şi, după un început mai ezitant, se 
părea că Joe şi-l regăsise pe al lui. Bătrânul ţinea ochii 


întredeschişi, iar ea bănuia că întrezărea printre gene luminile 
colorate ale reflectoarelor de deasupra scenei - atât de 
asemănătoare culorilor din Curcubeul Vrăjitorului, dacă stătea 
să se gândească mai bine - şi că simţea fumul a cincizeci de 
ţigări aprinse. O mână încleştată pe stativul din crom al 
microfonului; cealaltă liberă să gesticuleze în voie. Joe Collins 
făcându-şi numărul de comedie stand-up în clubul „La Jango”, 
într-o noapte de vineri... 

Ba nu, nu era vineri. A zis că toate cluburile angajau 
formații de rock pentru sfârşitul de săptămână. 

— Trecând peste chestia aia cu „greşeala existenţială”, 
Cleveland este, totuşi, un oraş frumos. 

Deja accelerase ritmul. Incepuse să „răpăie”, cum ar fi zis 
Eddie. 

— Părinţii mei sunt tot din Cleveland, dar s-au mutat în 
Florida când au împlinit şaptezeci de ani. N-au vrut, dar, ce să 
vezi? aşa scrie la lege. Bum-bum-bum! 

Şi se lovi iar cu încheieturile degetelor în cap, strângând din 
ochi. Roland chicoti iarăşi, cu toate că nu ştia unde (sau ce) 
este Florida. Susannah zâmbea cu gura până la urechi. 

— Florida-i un loc al naibii de bun, spuse Joe. A/ naibii de 
bun. Căminul noilor soţi şi al celor aproape morţi. După ce s-a 
pensionat, bunicul meu s-a stabilit în Florida. Dumnezeu să-l 
odihnească în pace. Când o să mor, vreau să mă sting tot aşa, 
în somn, liniştit, ca Tataia Fred. Nu zbierând după ajutor ca 
pasagerii din maşina lui. 

Roland se strică de râs la poanta asta. Râse şi Susannah. 
Rânjetul lui Ete nu mai fusese demult atât de larg. 

— Bunică-mea a fost o femeie pe cinste, zău. Zicea c-a 
învăţat să înoate când cineva a dus-o cu barca pe Râul 
Cuyahoga şi a zvârlit-o peste bord. Da’ eu i-am zis: „Măi, 
Buni, măi, nu voia nimeni să te-nveţe să înoţi.” ; 

Roland fornăi puternic, se şterse la nas şi fornăi din nou. In 
obraji îi înfloriseră bujori. Susannah îşi aduse aminte că citise 
undeva că râsul ajută la întărirea metabolismului. Ceea ce 
însemna că şi metabolismul ei se întărea, dat fiindcă şi ea 
râdea ţinându-se de burtă. Parcă toate necazurile şi toată 


durerea ţâşneau afară din ea, ca... 

Da, ca sângele dintr-o rană deschisă. 

O sonerie de alarmă începu să ţârâie slab, undeva în 
spatele minţii ei, însă nu o luă în seamă. Ce motiv ar fi avut să 
se alarmeze? Râdeau, pentru numele lui Dumnezeu! Se 
distrau! 

— Îmi permiţi să fiu serios o clipă? Nu? Atunci dracu’ să te 
ia şi pe tine şi pe mârţoaga aia pe care ai venit. Da’ vezi că 
mâine când o să ne trezim, eu n-am să mai fiu beat, da' tu tot 
urât o să rămâi. Şi chel. 

(Roland se înecă aproape de atâta râs.) 

— O să fiu serios acum, bine? Dacă nu-ţi convine, fă bine 
de vâră-ţi părerea unde-ţi ţii portmoneul. Buni a mea era o 
doamnă de toată lauda. În general femeile sunt persoane de 
toată lauda, ştiai chestia asta? Dar au şi ele defectele lor, la 
fel ca bărbaţii. De pildă: dacă o femeie are de ales între a 
prinde o minge de baseball şi a salva viaţa unui bebeluş, va 
salva viaţa bebeluşului fără să-i pese câţi bărbaţi sunt pe 
teren. Bum-bum-bum! 

Îşi lovi capul cu încheieturile degetelor şi-şi bulbucă ochii, 
făcându-i pe amândoi să moară de râs. Roland vru să-şi pună 
ceaşca cu cafea înapoi pe masă şi o vărsă. Se ţinea de burtă 
şi hohotea întruna. Felul în care capitulase pistolarul atât de 
complet în faţa râsului era în sine extrem de comic, iar 
Susannah izbucni iarăşi în râs. 

— Bărbaţii sunt o chestie, femeile sunt o cu totul altă 
chestie. Pune-i la un loc şi obţii un gust cu totul nou. Ca 
biscuiţii Oreo. Ca bomboanele de ciocolată umplute cu unt de 
arahide. Ca paharul de martini cu măslină. Arată-mi un bărbat 
şi o femeie, iar eu am să-ţi arăt o Instituţie Deosebită - nu 
sclavie, ci căsătorie. Dar asta am mai spus-o. Bum! 

Bătăi în cap. Bulbucat de ochi. De data aceasta parcă-i 
ieşiră din orbite ca pe arcuri. 

(cum face asta?) 

şi Susannah se apucă şi ea cu mâinile de burta care 
începuse să o cam doară din cauza contracţiilor provocate de 
râs. Începuseră să-i pulseze şi tâmplele. O durea, dar era o 


durere bună. 

— Căsătoria este atunci când ai o soţie sau un soţ. Pe bune! 
Uită-te în dicţionar! Bigamia este atunci când ai o soţie sau un 
soţ în plus. Dar, desigur, şi monogamia ar putea avea aceeaşi 
definiţie. Bum! 

Dacă Roland ar fi râs puţin mai tare, observă Susannah, 
precis ar fi alunecat de pe scaun drept cu fundul în băltoaca 
de cafea. 

— Fireşte, mai există şi divorţul, termen latin care s-ar 
traduce prin „smulgerea organelor genitale ale unui bărbat 
prin intermediul contului din bancă”. Dar să revenim la 
Cleveland. Ştiţi cum a apărut Clevelandul? Câţiva newyorkezi 
şi-au zis „Au început să ne cam placă şi crima, şi sărăcia, da' 
aici nu-i destul de frig. Hai să ne ducem mai la vest”. 

Mai târziu, Susannah avea să considere că râsul este ca un 
uragan: odată ce a atins un anume punct, începe să se 
întreţină prin el însuşi. Nu mai râzi pentru că glumele sunt 
amuzante, ci pentru că starea ta e de amuzament extrem. 
Exact în punctul acela îi duse Joe Collins cu următorul lui 
comentariu. 

— Vă mai aduceţi aminte că în clasele primare vi s-a spus 
că, în caz de incendiu, să vă aliniaţi frumuşel, cu cei mai 
scunzi elevi în faţă şi cei mai înalţi la coadă? Care-i logica în 
chestia asta? Cei mai înalţi ard mai greu? 

Susannah explodă din nou în hohote de râs şi se lovi cu 
palmele peste obraji. Gestul acesta necugetat îi provocă o 
durere ascuţită, total neaşteptată, care o secă de tot râsul 
într-o fracțiune de secundă. Buba din colţul gurii îi crescuse 
iarăşi, dar nu mai sângerase de vreo două sau trei zile. Când 
se lovise, îi rupsese coaja. lar acum sângele țtâșnea de acolo, 
ca lava dintr-un vulcan. 

O clipă nu înţelese ce păţise. Nu-şi dădea seama decât că 
pălmuţa pe care şi-a dat-o în joacă o duruse mult mai mult 
decât ar fi fost normal. Nici Joe nu părea să fi observat 
incidentul (avea iarăşi ochii închişi). Precis că nu observase 
nimic, pentru că răpăia mai repede ca oricând: 

— Ştiţi restaurantul ăla cu fructe de mare de la Delfinariu? 


Tocmai ce mâncasem jumătate dintr-un burger cu peşte, 
când... 

Ete latră alarmat. Susannah simţi cum un lichid cald i se 
prelinge pe gât şi apoi pe umăr. 

— Opreşte-te, Joe, spuse Roland. 

Părea rămas fără suflare. Slăbit. Din cauza râsului, îşi 
imagină Susannah. Dar, of, pe ea o durea atât de tare 
oobrazul... 

Joe deschise ochii, părând enervat: 

— Ce e? lisuse! Voi mi-aţi cerut să vă arăt ce făceam şi v- 
am aratat! 

— Susannah s-a rănit. 

Pistolarul se ridicase de pe scaun şi se uita la ea. 
Îngrijorarea luase locul râsului. 

— Nu m-am rănit, Roland. Doar m-am plesnit niţel mai tare 
decât intenţio... 

Dar îşi privi mâna şi văzu uluită că purta o mănuşă roşie din 
sânge. 


9 


Ete lătră încă o dată. Roland luă repede şervetul de lângă 
ceaşca lui răsturnată. Un capăt era maro şi îmbibat cu cafea, 
însă celălalt era uscat şi curat. l-l apăsă peste rana deschisă, 
dar Susannah se feri de atingerea lui, cu ochii înotându-i în 
lacrimi. 

— Nu, nu, nu, lasă-mă măcar să opresc sângerarea, 
murmură pistolarul, mângâind-o apăsat printre buclele aspre 
şi dese. Stai cuminte. 

Şi Susannah i se supuse. 

Se uită printre lacrimi la Joe şi i se păru tot furios pentru că- 
i întrerupsese numărul umoristic într-o manieră atât de 
drastică (şi destul de dezgustătoare). Şi nici nu putea să-l 
învinovăţească pentru asta. Bietul om făcea o treabă atât de 
bună şi se apucase ea să i-o strice. Durerea îi mai trecuse 
puţin şi acum se simţea îngrozitor de jenată, amintindu-şi de 


clipa când îi venise primul ciclu, chiar la ora de sport, iar 
firicelul de sânge i se prelinsese în jos pe picior, în văzul 
întregii lumi - mă rog, în văzul acelei părţi de lume alături de 
care ea făcea educaţia fizică. Câteva dintre fete începuseră 
să-i cânte: Astupă-ţi-O! de parcă ce i se întâmplase ar fi fost 
cel mai nostim lucru din univers. 

Pe lângă amintirea aceasta, mai era şi teama că ceva nu 
era tocmai în regulă cu buba ei. Dacă era cancer? Inainte 
vreme reuşise să alunge gândul acesta încă dinainte de a 
apuca să prindă contur. Dar nu şi acum. Dacă, de proastă ce 
e, s-a îmbolnăvit de cancer în timpul călătoriei prin Ținuturile 
Blestemate? 

Simţi un nod în stomac, apoi un val mare. Făcu un efort şi 
reuşi să-şi ţină toată mâncarea înăuntru. Probabil doar pentru 
moment. 

Şi brusc o apucă dorinţa să fie lăsată singură. Avea nevoie 
să rămână singură. Dacă avea să vomite, nu voia să o facă în 
faţa lui Roland şi a străinului ăstuia. Şi chiar dacă nu va 
vomita, avea nevoie de ceva timp ca să-şi recapete 
stăpânirea de sine. O rafală puternică zgâlţâi casa şi trecu 
mai departe cu viteza unui „car de foc”. Luminile pâlpâiră şi 
îşi simţi iarăşi stomacul în gât atunci când văzu mişcarea de 
tangaj a umbrelor pe pereţi. 

— Trebuie să mă duc... baie... mai apucă să bolborosească. 

Preţ de o clipă, întreaga lume pâlpâi aidoma luminilor, apoi 
redeveni stabilă. Un ciot de lemn explodă în cămin, trimițând 
pe coş o rafală de scântei purpurii. 

— Eşti sigură? o întrebă Joe. 

Nu mai era supărat (presupunând că aşa fusese mai 
devreme), dar o privea cu oarecare neîncredere. 

— Las-o să se ducă, zise Roland. Trebuie să se liniştească. 

Susannah încercă să schiţeze un zâmbet recunoscător, dar 
durerea o săgetă şi rana începu iar să sângereze. Din cauza 
nenorocitei, afurisitei de bube, nu ştia ce-i va aduce viitorul 
imediat, însă era sigură că nu mai avea chef de nicio glumă. 
Dacă va mai râde, probabil că va avea nevoie de o transfuzie. 

— Mă întorc repede, le spuse ea. Să nu care cumva să 


mâncaţi budinca fără mine. 

Numai gândul la mâncare îi făcea rău, dar trebuia să zică 
ceva. 

— Nu-ţi promit că am să mă pot abţine, răspunse Roland. 
să mă strigi dacă simţi că te ia cu leşin. 

— Bine, spuse Susannah. Mulţumesc, Roland. 


10 


Deşi Joe Collins era singur, în baia lui ambianța era plăcută, 
feminină. Susannah observase lucrul acesta de prima oară 
când fusese acolo. Tapetul era roz, cu frunze verzi şi cu - ia 
ghiciţi! - trandafiri sălbatici. Closetul era cât se poate de 
modern, mai puţin colacul, care era din lemn, iar nu din 
plastic. Oare îl făcuse el singur? Nu era exclus, deşi mai 
probabil i-l adusese robotul din vreun depozit uitat de vreme. 
Carl Bâlbâitu'? Aşa-i zicea Joe? Ba nu, Bill. Bill Bălbâitu'. 

Intr-o parte a vasului de toaletă era un taburet, iar în 
cealaltă o cadă de baie cu picioare, prevăzută cu un duş care 
o făcu să-şi amintească de Psycho al lui Hitchcock (dar orice 
duş o făcea să se gândească la blestematul ăla de film pe 
care îl văzuse la un cinematograf din Times Square). Mai era 
acolo şi un lavoar instalat într-un dulăpior din lemn înalt până 
la brâu - şi parcă era din lemn de stejar, nu din lemnul acela 
de esenţă tare cu care se obişnuise în lumea aceasta. 
Deasupra lavoarului era o oglindă. Probabil că, dacă o dădeai 
la o parte, deschideai un dulăpior cu pastile şi poţiuni. Ce mai, 
tot confortul de acasă! 

Se strâmbă şi scoase un şuierat mic de durere când îşi 
îndepărtă şervetul de pe rană: se lipise de sângele uscat. 
Observă uluită cantitatea mare de sânge de pe obraji, buze şi 
bărbie, ca să nu mai pomenim de gât şi umerii cămăşii, 
încercă să nu intre în panică; lucruri din astea se întâmplă 
atunci când rupi coaja de pe o bubiţă. Atâta tot. 

Il auzi pe Joe spunând ceva în camera de alături. Nu reuşi 
să distingă nici cuvintele bătrânului şi nici răspunsul lui 


Roland care se încheie cu un alt chicotit. Atât de ciudat mi se 
pare să-l aud râzând aşa, îşi spuse ea. Zici că-i beat Dar îl 
văzuse vreodată beat pe Roland? Işi dădu seama că nu, 
niciodată nu-l văzuse să cadă din picioare de mangă ce era, 
niciodată nu-l văzuse să-şi bea minţile şi să se despoaie la 
piele şi să rămână cum îl făcuse maică-sa, niciodată nu-l 
văzuse să râdă cu atâta poftă... până acum. 

Cată-ţi de trebile tale, femeie! o dojeni Detta. 

— Bine, mormăi ea. Bine, bine. 

Beat. Gol-puşcă. Râzând fără să se poată opri. | se părea că 
toate astea erau aproape unul şi acelaşi lucru. 

Poate chiar erau unul şi acelaşi lucru. 

Se ridică de pe taburet şi deschise robinetul de la lavoar. 
Apa ţâşni cu presiune, acoperind toate sunetele din camera 
de alături. 

Se spălă cu apă rece pe obraji şi-şi şterse pielea din jurul 
rănii cu un prosop pentru faţă. Apoi o tamponă uşor. Nu simţi 
chiar durerea cumplită la care se aştepta şi parcă îi mai 
crescu inima. Spălă apoi foarte bine prosopelul lui Joe, ca să-l 
curețe de sânge şi se aplecă mai mult spre oglindă. Ce văzu 
acolo o făcu să scoată un suspin lung de uşurare. Când îşi 
dăduse palme ca bezmetica, rupsese coaja bubei, dar poate 
că aşa a fost mai bine. Un lucru era cert: dacă în dulăpiorul cu 
medicamente al lui Joe era o sticlă cu apă oxigenată, ori 
vreun unguent cu antibiotic, avea să dezinfecteze porcăria aia 
cât încă mai era deschisă. Indiferent cât de tare ar fi usturat- 
o. Treaba asta ar fi trebuit făcută de multă vreme. Când va 
termina, o va pansa şi va spera că totul va fi bine. 

Intinse prosopul pentru faţă pe marginea lavoarului ca să 
se usuce, apoi luă de pe raft unul dintre prosoapele mari (de 
acelaşi roz cu tapetul). Vru sa şi-l ducă la faţă, dar încremeni 
cu mâinile în aer. Pe următorul prosop din vraful de pe raft se 
afla o foaie de corespondenţă. In partea de sus erau desenaţi 
doi îngeraşi fericiţi care coborau din ceruri o bancă 
împodobită cu flori. Dedesubt era scris cu aldine: 


ORelaxează-te! Uite că vine 
Deux ex machina 


Şi, cu cerneală decolorată: 


Odd's Lane 
Odd's Lane 
Gândeşte-te la asta şi după aia citeşte 
ce scrie pe verso. 


Încruntându-se, Susannah smulse foaia de hârtie de pe 
prosoape. Cine o pusese acolo? Joe? Nu putea să creadă una 
ca asta. Intoarse hârtia şi descoperi acelaşi scris: 


Nu te-ai gândit la asta! 
Ce fetiţă rea! 
Ti-am lăsat ceva în dulăpiorul de 
medica- 
mente, dar mai întâi 
***GÂNDEŞTE-TE!*** 
(Indiciu Comedie + Tragedie = FICŢIUNE) 


În cealaltă cameră Joe continua să vorbească, iar acum 
Roland nu mai chicotea, ci râdea cu hohote. Susannah avu 
impresia că bătrânul îşi reluase monologul. Il putea înţelege 
într-o oarecare măsură - făcea ceva ce-i plăcea nespus, ceva 
ce nu mai avusese ocazia să facă de foarte mulţi ani dar o 
parte din ea nu era deloc de acord cu asta. Nu-i plăcea că Joe 
îşi reluase numărul, în vreme ce ea se doftoricea în baie; nu-i 
plăcea nici că Roland îi permisese să-şi continue 
reprezentaţia. Nu-i convenea că pistolarul se distrează şi râde 
de nu mai poate în vreme ce ea sângerează. | se părea o 
măgărie de bărbaţi nesimţiţi. Probabil unde se obişnuise cu 
atenţia tandră a lui Eddie. 


Ce-ar fi să nu te mai gândeşti la ei pentru moment şi să te 
concentrezi pe ce ai în față? Ce înseamnă asta? 

Un lucru părea evident: cineva fusese convins că ea va 
intra în baie şi va găsi biletul acesta. Că ea îl va găsi. Nu 
Roland, nu Joe. Ea. Pentru că acolo scria Ce fetiță rea. Fetiţă. 

Dar cine să fi ştiut dinainte ce se va întâmpla? Cine să fi 
fost atât de sigur că ea va avea un accident? Doar nu avea 
obiceiul să-şi tragă palme una-două peste faţă (sau piept, sau 
genunchi) atunci când râdea cu poftă; nu-şi putea aminti nicio 
altă situaţie când să fi... 

Ba da. Îşi amintea. O singură dată. La un film cu Dean 
Martin şi Jerry Lewis. Prostănaci pe mare, sau cam aşa ceva. 

Şi atunci a ajuns într-un punct în care râsul atinsese un 
anume punct critic de unde a început să se alimenteze singur. 
Toţi spectatorii din cinematograful „Clark”, din Times Square 
(parcă acolo fusese) râdeau laolaltă cu ea: zgâlţâindu-se şi 
hâţânându-se în scaune, împroşcând popcorn din guri care nu 
mai erau ale lor. Guri care, vreme de câteva minute, au fost 
ale lui Martin şi Lewis, prostănacii ăia nimeriţi pe mare. Dar 
asta i s-a întâmplat doar atunci. _ 

Comedie plus tragedie egal ficțiune. Insă aici nu există 
niciun fel de tragedie Sau mă înşel? 

Nu aştepta niciun răspuns, dar primi unul rostit de vocea 
rece a intuiţiei. 

Nu încă. 

Absolut fără nicio logică, se trezi că se gândeşte la Lippy. 
La Lippy cea rânijită, la Lippy cea hâdă. Oare oamenii râd în 
iad? Susannah era cumva convinsă ca da. In iad oamenii 
rânjesc exact ca Lippy, Mârţoaga-Minune când Satana îşi 
începe 

(ia-mi calul... te rog) 

reprezentaţia. Atunci încep să râdă. Incapabili să se 
oprească. Şi râd cât ţine veşnicia, dacă nu vă este cu 
supărare. 

(Ce mama dracului ai păţit, femeie?) 

Din camera cealaltă se auzi iarăşi râsul lui Roland. Şi 
lătratul lui Ete, tot ca un hohot de râs. 


(Odd's Lane, Odd Lane... gândeşte-te la asta.) 

La ce să se gândească? Prima era numele străzii, a doua 
era acelaşi nume, dar fără... 

— Prrr! la stai puţin, murmură ea. 

De ce vorbea în şoaptă? Cine s-o audă? Joe turuia fără 
oprire, iar Roland hohotea de mama focului. Deci cine ar fi 
putut s-o audă? Cel din pivniţă, presupunând că ar fi existat 
cineva acolo? 

— Stai aşa, stai puţin. 

Inchise ochii şi vizualiză cele două plăcuţe de pe stâlp. Pe 
una scria DRUMUL TURNULUI - cea care indica drumul 
curăţat ce dispărea dincolo de orizont. Pe cealaltă, care arăta 
spre aleea scurtă cu căsuțe de-o parte şi de cealaltă, scria 
ODD'S LANE, doar că... 

— Doar că nu asta scria de fapt, murmură ea, încleştând 
degetele care ţineau biletul. Wu asta scria. 

Vedea limpede plăcuţa cu ochii minţii: ODD'S LANE, cu 
apostroful şi cu litera S adăugată. De ce? Să fi fost cel care 
modificase semnul vreun obsedat de corectitudine, care nu a 
suportat... 

Ce? Ce anume nu a suportat? 

Din spatele uşii închise a băii, hohotele lui Roland răsunară 
mai tare ca oricând. Se auzi zgomot de ceva spart. Nu-i 
obişnuit să râdă în halul ăsta, îşi spuse Susannah. Ai grijă, 
Roland, să nu pățeşti ceva. Să ţi se rupă ceva pe dinăuntru de 
cât te zgudui, sau mai ştiu eu ce. 

Gândeşte-te la asta, o sfătuise necunoscutul care-i lăsase 

biletul. Şi încerca să se gândească. Aveau cuvintele odd şi 
lane ceva ce ei nu ar fi trebuit să vadă? Dacă aşa stăteau 
lucrurile, atunci toată lumea putea să stea liniştită, pentru că 
ea nu vedea absolut nimic. Şi-ar fi dorit să fie Eddie cu ea. 
Eddie se pricepea la chestiile astea aiurite: bancuri şi ghicitori 
şi... 
Răsuflarea îi rămase în gât. O expresie de dumirire începu 
să se aştearnă pe chipul ei şi pe chipul surorii ei gemene din 
oglindă. Nu avea nimic de scris la îndemână şi nu se pricepea 
deloc să facă în minte ce voia să facă acum... 


Cocoţată pe taburet, Susannah se aplecă peste lavoar şi 
suflă în oglindă, aburind-o. Scrise ODD LANE. Privi cele două 
cuvinte cu o uluire fără margini. În camera de alături Roland 
hohotea aproape să-şi dea duhul şi abia acum ea sesiză ce ar 
fi trebuit să priceapă cu treizeci de secunde în urmă: râsul 
acela al pistolarului nu era câtuşi de puţin vesel. Era 
zbuciumat şi nestăpânit, era râsul cuiva care nu mai are aer. 
Roland râdea aşa cum râd oamenii atunci când comedia se 
preschimbă în tragedie. Aşa cum râd oamenii în iad. 

Sub ODD LANE scrise cu vârful degetului pe oglinda aburită 
DANDELO anagramă pe care Eddie ar fi identificat-o de îndată 
ce şi-ar fi dat seama că apostroful şi S-ul fuseseră adăugate 
pentru a-i induce în eroare. 

În încăperea alăturată, hohotele de râs câpătară o altă 
rezonanţă, transformându-se în horcăituri alarmante. Ete lătra 
furios, iar Roland... 

Roland se sufoca. 


VI 
PATRICK DANVILLE 


1 

Nu avea arma. După cină, Joe insistase să se aşeze ea în 
fotoliu şi, după ce scosese gloanțele din butoiaş, îşi pusese 
pistolul alături, pe măsuţa cu reviste. Gloanţele le avea în 
buzunar. 

Susannah deschise uşor uşa şi se târî de-a buşilea în 
sufragerie. Aproape violet la faţă, Roland zăcea pe jos, între 
canapea şi televizor. Işi freca gâtul umflat, fără să se 
oprească însă din râs. Gazda lor stătea aplecată peste el, iar 
primul lucru pe care îl observă Susannah a fost că părul lui 
Joe Collins - lung şi subţire, ca de bebeluş - era acum cu totul 
negru. Ridurile din jurul ochilor şi gurii dispăruseră. lar 
singurul locuitor de pe Odd's Lane părea acum mai tânăr cu 
douăzeci sau chiar treizeci de ani. 

Mizerabilul. 

Vampir mizerabil ce era. 

Ete îl atacă brusc, înfigându-şi colții deasupra genunchiului 
stâng. 

— Şaptâşpe, optâşpe, nouăsprezece, cafeluţa este rece, ţie 
o să ţi s-aplece! exclamă voios Joe, zvâcnind din picior cu o 
agilitate care l-ar fi făcut invidios şi pe Fred Astaire. 

Ete zbură prin aer şi se izbi de perete, dărâmând o plăcuţă 
decorativă pe care erau gravate cuvintele DUMNEZEU SA NE 
BINECUVÂNTEZE CĂMINUL. Joe se întoarse către Roland. 

— Uite ce cred eu, spuse el. Femeia are nevoie de un motiv 
ca să facă sex. 

Joe îşi propti un picior în pieptul pistolarului, ca un vânător 
mândru de prada lui. 

— Bărbatul, pe de altă parte, are nevoie doar de un /oc. 

Işi bulbucă ochii. 

— Chestia cu sexul e că Dumnezeu îi dă bărbatului şi creier, 


şi măciucă, dar sânge doar cât să le pună în funcţiune pe 
rând... 

Nu o auzise când se apropiase şi se suise în fotoliu pentru a 
ajunge la înălţimea lui; era mult prea concentrat la ce avea de 
făcut. Susannah îşi strânse mâinile într-un singur pumn, le 
ridică peste umăr şi le cobori cu toată forţa de care era în 
stare. Pumnul dublu îl nimeri pe Joe în cap, făcându-l să se 
clatine zdravăn. Întinse mâinile ca să-şi menţină echilibrul şi 
se uită uluit la ea. Buza superioară îi dezveli dinţii - dinţi 
perfect normali. Păi, cum altfel? Doar nu era tipul acela de 
vampir care se hrăneşte cu sânge. La urma urmei, se aflau în 
Empatica. Apoi chipul din jurul acelor dinţi începu să se 
transforme: se întunecă la culoare, se chirci, pierzându-şi 
trăsăturile omeneşti. lar Susannah se pomeni faţă în faţă cu 
un clovn psihopat. 

— Tu. 

Atât mai apucă el să spună înainte ca Ete să se 
năpustească spre el. Nu mai era cazul să-şi folosească din 
nou colții, pentru că gazda lor tot nu-şi recăpătase echilibrul. 
Aşa că bumblerul se ghemui în spatele gleznei creaturii, iar 
Dandelo se prăvăli peste el, lovindu-se cu capul de podea şi 
amuţind. 

Căzătura l-ar fi terminat definitiv, dacă nu ar fi fost covorul 
de pe jos. Prin urmare, creatura reuşi să se ridice imediat în 
capul oaselor, uitându-se în jur dezorientată. 

Susannah îngenunche lângă Roland, care şi el încerca să se 
ridice în fund, însă cu mai puţin succes. Femeia puse mâna pe 
pistolul lui aflat în tocul de la şold, dar el o prinse strâns de 
încheietură. Mişcare instinctivă, fireşte. 

Dar Susannah intră în panică atunci când îl simţi pe 
Dandelo lângă ei. 

— Căţea ordinară ce eşti, te învăţ eu să nu mai întrerupi... 

— Dă-mi drumul, Roland! ţipă ea. 

Şi Roland o lăsă să-i ia arma. 

Dandelo se aruncă peste ea, cu intenţia de a bloca pistolul 
între trupurile lor, dar Susannah i-o luă înainte cu o fracțiune 
de secundă. Se rostogoli pe o parte şi Dandelo se prăvăli 


peste Roland, care pierdu, cu un uuuffff prelung, şi bruma de 
aer pe care reuşise să-l recapete. Gâfâind amarnic, Susannah 
se săltă într-o mână şi îl ţinti cu arma pe cel de deasupra, cel 
care suferea o metamorfoză hidoasă pe sub haine. Dandelo 
ridică mâinile. Goale. Bineînţeles că erau goale, pentru că nu 
cu mâinile ucidea el. În acelaşi moment, trăsăturile lui 
începură să se strângă, semănând tot mai mult cu nişte 
semne superficiale de pe pielea vreunui animal, ori de pe 
elitrele vreunui gândac. 

— Nu! zbieră el cu o voce ca un ţârâit de greier. Mai am să 
v-o zic pe aia cu arhiepiscopul şi dansatoarea de cabaret. 

— O ştiu, spuse Susannah şi îl împuşcă de două ori în cap, 
gloanţele pătrunzându-i în creier, chiar deasupra locului unde 
fusese ochiul lui drept. 


2 


Roland se ridică cu greu în picioare. Părul încâlcit i se lipise 
de obrajii umflaţi şi transpiraţi. Susannah vru să-l apuce de 
mână, însă el îi făcu semn să îl lase în pace şi se duse 
clătinându-se până la uşa acelei căsuțe care acum părea 
sărăcăcioasă şi slab luminată. Susannah observă pete de 
mâncare pe covor şi o urmă mare de igrasie pe unul din 
pereţi. Fuseseră şi mai devreme acolo? Şi, Doamne sfinte, 
oare ce mâncaseră în realitate? Îşi zise că nu vrea să ştie, 
atâta vreme cât nu-i era rău. Atâta vreme cât nu se simţea 
otrăvită. 

Roland de Gilead deschise uşa. Vântul i-o smulse din mână 
şi o izbi puternic de perete. Pistolarul mai făcu doi paşi 
împleticiţi prin vifor, se aplecă spnjinindu-şi mâinile pe pulpe 
şi vomită. Susannah apucă să vadă jetul de resturi 
nedigerate, luate apoi de vântul puternic şi purtate departe, 
în beznă. Când Roland se întoarse, avea cămaşa şi faţa pline 
cu zăpadă. Era insuportabil de cald înăuntru - alt lucru pe 
care vraja lui Dandelo îl ascunsese de ei. Susannah observă 
termostatul de pe perete - unul simplu şi vechi, marca 


Honeywell, foarte asemănător cu cel din apartamentul ei din 
New York. Se apropie de el şi îl examină atentă. Fusese dat la 
maximum, dincolo de semnul de treizeci de grade. Il împinse 
cu degetul până la douăzeci şi unu şi se întoarse să 
inspecteze încăperea. Căminul era de două ori mai mare 
decât li se păruse la început şi în el se aflau îndeajuns de 
multe lemne cât să-l facă să duduie ca un cuptor de oţelărie. 
Nu putea face nimic în privinţa asta decât să-l lase să se 
stingă de la sine. Intr-atât de tare se umflase creatura moartă 
de pe jos, încât hainele i se destrămaseră, aproape ieşind din 
ele. Lui Susannah i se părea că aduce foarte mult cu un 
gândac gigantic, cu apendice diforme (fostele braţe şi 
picioare) ieşind pe mânecile cămăşii şi cracii jeanşilor. Spatele 
cămăşii se despicase pe mijloc, descoperind un fel de elitră 
pe care erau imprimate trăsături omeneşti primitive. 
Susannah n-ar fi crezut în veci că poate exista ceva mai 
respingător decât forma de păianjen a lui Mordred, dar uite că 
se înşelase. Slavă Domnului că gândacul ăsta, sau ce-o fi fost 
el, era mort. 

Căsuţa primitoare şi plăcut luminată - ca o căsuţă din 
poveşti, ca aceea în care intraseră Hansel şi Gretel; oare de 
ce nu-şi dăduse seama de asta de la început? - era acum o 
cocioabă amărâtă, întunecată şi plină de fum. Incă mai erau 
lămpile electrice, însă păreau vechi şi uzate, ca acelea pe 
care le întâlneşti în hotelurile foarte ieftine. Covorul ţesut era 
înnegrit de jeg, plin cu pete de mâncare şi destrămat pe 
alocuri. 

— Te simţi bine, Roland? 

Pistolarul îi aruncă o privire stranie, apoi, foarte, foarte 
încet, se lăsă în genunchi înaintea ei. O clipă Susannah crezu 
că avea de gând să leşine şi intră în panică. Apoi înţelese ce 
avea de gând să facă şi se panică şi mai tare. 

— Pistolarule, mi s-au făcut vrăji şi mi-am pierdut minţile, 
spuse Roland cu glasul înecat şi tremurându-i de emoție. M- 
am lăsat păcălit ca un copil şi te rog să mă ierţi. 

— Nu, Roland, nu! Scoală de jos! 

Erau vorbele Dettei, care îşi făcea apariţia cam de fiecare 


dată când Susannah se afla în situaţii de mare tensiune. Bine 
că n-am zis „Scoal' d-acolo, spâlăcitule!”, îşi zise ea complet 
aiurea, înăbuşindu-şi un hohot mic de râs isteric. 

— Acordă-mi iertarea, mai întâi, spuse Roland fără să o 
privească. 

Scotoci disperată prin minte după formula de răspuns şi 
răsuflă uşurată când o găsi. Nu suporta să-l vadă în genunchi. 

— Ridică-te, pistolarule, îţi acord iertarea din toată inima 
mea. 

Făcu o pauză, se mai gândi puţin şi adăugă: 

— Dacă-ţi mai salvez viaţa încă de nouă ori, atunci vom 
putea spune că suntem aproape chit. 

El îi răspunse: 

— Nobleţea inimii tale mă face să mă ruşinez de neghiobia 
inimii mele. 

Se ridică în picioare. Din obraji începuse să-i dispară roşul 
acela oribil care bătea în violet. Se uită la creatura de pe jos, 
care-şi arunca umbra hidoasă şi diformă pe perete. Se uită 
apoi în jur, la bordeiul mic, cu mobilierul lui vechi şi becurile 
care pâlpâiau anemic. 

— Mâncarea n-a avut nimic, îi spuse el, de parcă i-ar fi citit 
cele mai înspăimântătoare temeri. Nu ar fi otrăvit ceea ce 
intenţiona să... să mănânce. 

Ea îi întinse pistolul, cu patul înainte. Roland îl luă, puse 
două gloanţe în locurile goale şi îl băgă înapoi în tocul de la 
şold. Prin uşa rămasă deschisă a bordeiului năvălea zăpada 
de afară. Crease deja o deltă albă în săliţa de la intrare, unde 
erau agăţate hainele lor din piele de căprioară. Bine măcar că 
se mai răcorise în cameră, că mai ieşise din căldura ca de 
saună. 

— Cum ai ştiut? o întrebă el. 

Susannah îşi aduse aminte de hotelul unde Mia îl lăsase pe 
Treisprezece Negru. Mai târziu, după ce ele plecaseră de 
acolo, Jake şi Callahan reuşiseră să intre în camera 1919, 
deoarece cineva le lăsase la recepţie un bilet şi 

(dad-a-chee) 

o cheie. Numele lui Jake şi propoziţia Acesta este adevărul 


fuseseră scrise pe plic cu acelaşi amestec de litere de mână şi 
de tipar. Era convinsă că, dacă ar fi avut la ea plicul acela şi 
ar fi comparat scrisul de pe el cu cel din biletul găsit în baie, 
ar fi descoperit că ambele fuseseră scrise de aceeaşi mână. 

Jake mai povestise că recepţionerul de la Hotelul Plaza-Park 
din New York le spusese că mesajul le fusese lăsat de un 
bărbat purtând numele de Stephen King. 

— Vino cu mine, îi ceru ea pistolarului. În baie. 


3 


La fel ca restul casei şi baia părea acum mult mai mică, 
aproape cât o debara. Cada veche era acoperită cu pete mari 
de rugină, iar pe fund avea un strat subţire de murdărie. 
Părea că nu mai fusese folosită de... 

Adevărul e că părea că nu fusese folosită niciodată. Duşul 
era înfundat cu rugină. Tapetul roz doar cu puţină vreme 
înainte era acum cenuşiu şi jegos şi coşcovit ici şi colo. Fireşte 
că niciun trandafir nu era pictat pe el. Oglinda era tot acolo, 
dar o crăpătură lungă o străbătea în diagonală şi Susannah 
mulţumi cerului că nu-şi tăiase degetul când scrisese pe ea. 
Aburul de devreme dispăruse, dar cuvintele erau încă vizibile 
în stratul de murdărie: ODD LANE şi dedesubt DANDELO. 

— E o anagramă, explică ea. Vezi? 

Pistolarul examină cuvintele, apoi scutură din cap oarecum 
ruşinat. 

— Nu-i vina ta, Roland. Sunt literele noastre, nu cele cu 
care eşti tu obişnuit. Crede-mă când îţi spun că e o anagramă, 
adică literele s-au amestecat ca să formeze un alt cuvânt. 
Sunt convinsă că Eddie şi-ar fi dat imediat seama. Habar n-am 
dacă e vorba de umorul macabru al lui Dandelo, ori dacă 
există anumite reguli cărora creaturile de soiul lui trebuie să li 
se supună. Important e că ne-am dat seama în timp util, cu 
puţin ajutor din partea lui Stephen King. 

— Tu ţi-ai dat seama, o contrazise el. Eu aveam treabă să 
mor de râs. 


— Amândoi am fi putut muri de râs, spuse Susannah. Tu ai 
fost puţin mai vulnerabil pentru că ai un simţ al umorului... 
iartă-mă că-ţi spun, Roland... ai un simţ al umorului niţeluş 
cam pueril. 

— Sunt conştient de asta, răspunse el ursuz. 

Îi întoarse brusc spatele şi ieşi din încăpere. 

Atunci lui Susannah îi trecu prin minte un gând absolut 
îngrozitor, iar clipele până la revenirea pistolarului i se părură 
o veşnicie. 

— Roland, e... 

El dădu din cap, zâmbind uşor. 

— E tot mort. Ai tras bine, Susannah. Dar am simţit nevoia 
să mă conving. 

— Mă bucur că ai făcut-o, spuse ea simplu. 

— Stă Ete de pază. Dacă ar fi să se întâmple ceva, sunt 
convins că ne va anunţa. 

Se aplecă şi ridică biletul de pe jos şi încercă să descifreze 
ce scria pe spatele lui. Nu avu nevoie de ajutor decât ca să 
priceapă ce era acela gu/ăpior cu medicamente. 

— „Ţi-am lăsat ceva.” Te-ai uitat să vezi despre ce e vorba? 

Susannah clătină din cap. 

— N-am avut vreme. 

— Unde-i acest dulăpior cu medicamente? 

Îi arătă oglinda şi când pistolarul o dădu la o parte, se auzi 
un vaier lung şi ascuţit de balamale ruginite. Da, erau câteva 
rafturi acolo, însă, în locul flacoanelor cu pastile şi poţiuni pe 
care şi le imaginase Susannah, nu erau decât două sticluţe 
maronii, la fel ca aceea de pe măsuţa din sufragerie, plus o 
cutie care ei i se părea a fi plină cu dropsuri de tuse de pe 
vremea faraonilor. Tot acolo se afla şi un plic. Roland îl luă şi 
i-l dădu ei să îl citească. Pe el, cu aceleaşi litere de mână şi de 
tipar, era scris: 


Infante Roland de Gilead 
Susannah din New York 


Mi-aţi salvat viaţa 


V-am salvat-o şi eu pe a voastră 
Toate datoriile sunt plătite. 
S.K. 


— Infante? întrebă nedumerită Susannah. Cuvântul ăsta 
înseamnă ceva pentru tine? 

El dădu din cap. 

— În Limba Nobilă „infante* înseamnă un cavaler, sau un 
pistolar, care şi-a dedicat întreaga viaţă unei meniri. Este un 
termen protocolar, venit din vremuri străvechi. Trebuie să 
pricepi că nu l-am folosit niciodată deoarece înseamnă 
„divin”, „ales de ka”. Nu m-am gândit de mult timp la mine 
însumi în termenii aceştia. 

— Dar tu eşti acest Infante Roland? 

— Poate că am fost pe vremuri. Acum suntem mai presus 
de formularea asta. Mai presus de ka. 

— Dar suntem tot pe Calea Grinzii. 

— Da. 

Urmări cu degetul ultimul rând scris pe plic: Toate datoriile 
sunt plătite. 

— Deschide-l, Susannah. Vreau să văd ce-i înăuntru. 

Şi Susannah îl deschise. 


4 


În plic era o fotocopie a unui poem de Robert Browning. 
King scrisese numele poetului cu caligrafia lui ciudată chiar 
deasupra titlului. În anii de colegiu, Susannah citise câteva 
dintre monologurile dramatice ale lui Browning, însă de 
poemul acesta nu auzise niciodată. Cu toate acestea era 
extrem de familiarizată cu subiectul. Titlul era „Infantele 
Roland la Turnul Întunecat sosit-a”. Structura era narativă, 
rima era specifică baladei (a-b-b-a-a-b) şi avea treizeci şi 
patru de stanţe, numerotate cu cifre romane. Cineva - foarte 
posibil King - încercuise stanţele |, II, XIII, XIV şi XVI. 

— Citeşte-le pe cele însemnate, şopti gâtuit Roland. Nu 


înţeleg decât câte un cuvânt ici şi colo şi vreau să ştiu ce scrie 
acolo. Foarte mult vreau să ştiu. 

— Stanţa întâi, începu Susannah. 

Dar se opri imediat ca să-şi dreagă glasul, îşi simţea gâtul 
uscat. Afară vântul urlă din nou, iar becul chior şi acoperit cu 
muşte moarte din tavan pâlpâi speriat. 


Întâi gândirăm c-amăgiri sunt toate, 
Vorbele spuse de-un schilod ca el, 
Cărunt, cu ochii răi, privind mişel, 

Cum i-ascultam minciunile sfruntate. 

Cu râsu-ascuns sub buzele-i strâmbate 
Se veselea când m-osândea-n ăst fel. 


— Collins, spuse Roland. Cine a scris vorbele astea s-a 
referit la Collins! La fel cum King s-a referit la ka-tet-ul nostru 
în poveştile lui! „Minciunile sfruntate”! Da, chiar aşa ne-a 
minţit! 

— Nu Collins, îl contrazise Susannah. Dandelo îl chema. 

Roland dădu din cap: 

— Ai dreptate. Dandelo. Citeşte mai departe. 

— Bine. Stanţa a Doua: 


Cu-al său toiag, ce ar fi vrut să facă? 
Ce, dacă nu să stea, viclean, pândind 
Drumetii care-apar şi-ademenind 

Cu sfaturi calpe? Râs de țeastă seacă 

Ar fi-nălțat, cu cârja lui buimacă 
În praf chiar epitafu-mi mâzgălind. 


— Ţi-minteşti bastonul lui şi cum şi-l agita în aer? o întrebă 
Roland. 

Fireşte că îşi amintea. Însă drumul fusese acoperit de 
zăpadă, nu de praf. În rest, totul semăna. În rest, totul era 
descrierea fidelă a celor ce li se întâmplase lor. lar gândul 
acesta o făcu să se înfioare. 

— Poetul acesta este din vremurile tale? vru să ştie Roland. 


Din când-ul tău? 

Ea clătină din cap. 

— Nici măcar din ţara mea nu este. Şi a murit cu vreo 
şaizeci de ani înainte de când-ul meu. 

— Cu toate astea, trebuie că a văzut ce ni s-a întâmplat 
nouă mai adineaori. Sau ceva asemănător. 

— Da, sigur că da. lar Stephen King cunoştea poemul. 

Şi o străfulgeră o bănuială mult prea clară, mult prea 
intensă ca să nu reprezinte purul adevăr. Se uită şocată la 
Roland. 

— Poemul ăsta l-a făcut pe King să-ţi scrie povestea. Din el 
s-a inspirat! 

— Aşa crezi tu? 

— Da! 

— Şi totuşi acest Browning trebuie că ne-a văzut. 

Susannah nu ştia răspunsul. Totul era mult prea aiuritor. Ca 
atunci când încerci să înţelegi cine a apărut mai întâi: oul sau 
găina. Sau ca atunci când te rătăceşti într-un labirint cu 
oglinzi. O luase cu ameţeală. 

— Haide, Susannah, citeşte-mi următoarea  stanţă 
însemnată! Citeşte stanţa ics-i-i-i. 

— Adică Stanţa Treisprezece, zise ea. 


Cât despre iarbă, păr rar de lepros 

Părea, cu fiecare fir uscat 

Țâşnit din mâl, cu sânge frământat. 
Și orb, şi țeapăn, doar piele şi os, 
Stătea un cal, năuc şi răpciugos, 

Din herghelia dracilor scăpat. 


— Acum îţi voi citi Stanţa Paisprezece. 


Viu să fi fost? Mai sigur mort părea 
Cu carnea-n ghionturi pe grumaz fâşie, 
Cu ochii-nchişi sub coama ruginie; 
Hăâd si-obidit cum nu se nimerea 
Prea des, în mine ura o trezea; 


Rău îl credeam, plătind prin agonie. 


— Lippy, spuse pistolarul, făcând un semn cu degetul peste 
umăr. Ea e hâdă şi are pielea umflată şi jupuită şi ochii orbi. 
Insă este iapă, nu cal. 

Susannah nu-i răspunse. Nici nu era nevoie. Bineînţeles că 
despre Lippy era vorba: oarbă şi costelivă, cu grumazul ros de 
bube până în carne vie. /i o pocitanie cum nu s-a mai văzut, 
ştiu bine, spusese bătrânul... creatura cu înfățișare de bătrân. 
Haidi-hai, gloabă proastă ce eşti, chizdă bătrână şi rahitică, 
lepră pă patru picioare! Şi uite aici, negru pe alb, un poem 
scris cu mult înainte de naşterea lui sai King; cu optzeci, 
poate chiar o sută de ani înainte: ...Și orb, şi țeapăn, doar 
piele şi os, /Stătea un cal, năuc şi răpciugos. 

— leşită să ne servească direct din herghelia iadului! spuse 
Roland rânjind amar. Şi, deşi nu a purtat vreodată zăbală şi 
frâu, o vom vedea purtându-l în spinare pe diavol înainte ca 
locul acesta să-l părăsim. 

— Nu. Nu o vom vedea. i 

Gâtul i se uscase îngrozitor de tare. li era sete, dar îi era 
mult prea teamă să bea lichidul care curgea la robinetele 
acestui loc dezgustător. Curând vor ieşi din casă şi îşi va topi 
puţină zăpadă. Până atunci va trebui sa rabde. 

— De ce zici asta? 

— Pentru că a plecat. A fugit prin viscol atunci când i-am 
ucis stăpânul. 

— De unde ştii? 

Susannah clătină din cap. 

— Ştiu, pur şi simplu. 

Căută următoarea strofă însemnată şi începu să citească: 

— Stanţa a Şaisprezecea. 

Nu el! Pe... 

Şi se întrerupse. 

— Susannah? De ce te-ai oprit? o întrebă pistolarul. 

Apoi ochii îi poposiră asupra cuvântului următor pe care îl 
putea citi chiar dacă era scris cu litere „englezeşti”. 

— Continuă, şopti el stins. 


— Eşti sigur? 

— Citeşte. Vreau să aud. 

Susannah îşi drese iarăşi glasul şi repetă: 
— Stanţa a Şaisprezecea. 


Nu el! Pe Cuthbert l-am văzut, roşea 
Sub părul lui de aur, ondulat, 
Și brațul i-l simțeam, iar strecurat 

Pe sub al meu, în loc mă țintuia. 

Vai, noaptea-n care onoarea îşi pierdea! 
Foc stins în suflet, sloi în loc lăsat. 


— Despre Mejis e vorba, spuse Roland. 

Îşi încleştase pumnii, dar Susannah nu credea că era 
conştient de asta. 

— Scrie despre cum ne-am certat din pricina lui Susan 
Delgado. lar după aceea prietenia noastră nu a mai fost la fel. 
Am dres-o cum am putut noi mai bine, dar nu, după aceea nu 
a mai fost deloc la fel. 

— Nici nu cred că ar mai fi fost posibil, spuse ea şi-i întinse 
foile pe care era scris poemul. la-le tu. Ţi le-am citit pe cele 
însemnate. Dacă mai există acolo referiri despre drumul până 
la Turnul Întunecat, va trebui să te descurci singur. Cred că ai 
să poţi dacă ai să încerci să te concentrezi mai mult. In ce mă 
priveşte, eu nu vreau să mai aflu absolut nimic. 

Dar se părea că Roland mai voia. Răsfoi paginile, căutând-o 
pe ultima. Foile nu erau numerotate, dar găsi cu uşurinţă 
sfârşitul după spaţiul gol de sub stanţa cu numărul XXXIV. 
Dar, înainte de a se apuca să citească, se auzi iarăşi ţipătul 
acela înăbuşit. De data aceasta nu îl mai puteau pune pe 
seama vântului care se domolise şi nu mai era nicio îndoială 
de unde venea. 

— E cineva în pivniţă, zise Roland. 

— Ştiu. Şi cred că ştiu cine este. 

Pistolarul încuviinţă cu un semn din cap. 

Ea îi căută privirea. 

— Vezi cum se potriveşti totul? Ca un mozaic în care nu mai 


avem de aranjat decât ultimele piese. 

larăşi ţipătul acela. Slab şi disperat. Ţipătul cuiva în pragul 
morţii. leşiră amândoi din baie cu pistoalele scoase. Dar 
Susannah nu credea că vor avea nevoie de ele de data 
aceasta. 


5 


Gândacul uriaş care luase chipul unui măscărici bătrân şi 
simpatic, pe nume Joe Collins, zăcea tot acolo unde îl 
lăsaseră, iar Ete se îndepărtase câţiva paşi de el. Susannah îl 
înţelegea perfect pe micuţ. Dandelo începuse să pută şi prin 
elitra lui intrată în descompunere începuse să se prelingă o 
mâzgă albă. Roland îi făcu semn bumblerului să stea de 
veghe în continuare. 

Auziră din nou strigătul, chiar când intraseră în bucătărie. 
Şi era mai răsunător acum, dar în primele momente nu 
reuşiră să găsească nicio uşă care să dea spre pivniţă. 
Susannah înaintă cu grijă pe linoleumul murdar şi zgâriat, 
căutând vreun chepeng ascuns. Tocmai ce voia să-i spună lui 
Roland că nu descoperise nimic, când îl auzi strigând-o: 

— Aici. În spatele cutiei reci. 

Frigiderul nu mai era modernul Amana de mai devreme, cu 
dispozitivul pentru cuburi de gheaţă în uşă. În locul lui era 
acum unul vechi şi murdar cu congelatorul deasupra, într-o 
carcasă de forma unui butoi. Pe vremea când Susannah avea 
doar câţiva anişori şi răspundea la numele de Odetta, 
avusese un asemenea frigider rudimentar acasă, dar mama ei 
ar fi preferat să moară decât să-l vadă o zecime la fel de 
murdar. O sutime. 

Roland îl dădu uşor la o parte pentru că Dandelo, monstru 
viclean ce fusese, îl urcase pe o platformă cu roţi mici. 
Susannah se îndoia că avusese parte de prea mulţi oaspeţi 
aici, în pustietatea Lumii de Capăt, dar îşi luase toate 
măsurile necesare pentru păstrarea secretelor lui oribile în 
caz că se întâmpla totuşi sa treacă cineva pe acolo. Şi 


probabil că, din când în când, îi mai ajungea în prag câte un 
om rătăcit. Însă doar câţiva dintre acei fo/ken, posibil chiar 
nici unul, mai apucau să-şi vadă de drum după ce făcuseră 
popas la căsuţa de pe Odd Lane. 

Treptele care duceau în pivniţă erau înguste şi abrupte. 
Roland pipăi peretele şi dădu peste un comutator. Se 
aprinseră două becuri chioare: unul la jumătatea scării, iar 
celălalt jos, la subsol. Se auzi iarăşi strigătul, ca reaţie la 
lumina aceea fără vlagă. Strigăt plin de suferinţă şi de 
spaimă; strigăt fără cuvinte. Susannah se cutremură. 

— Tu, cel de jos, arată-ţi chipul! Vino până la scară! strigă 
Roland. 

Niciun răspuns. Afară vântul se înteţi din nou, urlând 
răguşit şi azvârlind cu putere zăpada în zidurile casei. 

— Arată-te la faţă sau plecăm şi te lăsăm aici! 

Locatarul pivniţei nu înaintă în lumina slabă, dar scoase un 
alt strigăt plin de nefericire şi groază şi (speriind-o pe 
Susannah) nebunie. 

Pistolarul se uită la ea. Femeia dădu uşor din cap şi îi şopti: 

— la-o înainte, îţi asigur eu retragerea dacă va fi cazul. 

— Ai grijă la trepte să nu cazi, îi spuse şi el pe acelaşi ton 
coborât. 

Ea dădu iar din cap şi îşi învârti mâna, imitându-i felul prin 
care îşi arăta nerăbdarea: Haide, du-te, du-te! 

La vederea acelui gest, pistolarul schiţă un zâmbet uşor 
amuzat. Apoi începu să coboare scara, cu ţeava pistolului 
sprijinită de umărul drept. Pe Susannah aproape o apucă 
plânsul, căci i se părea că Roland semăna teribil de mult cu 
Jake Chambers în momentul acela. 


6 


Pivniţa era un adevărat labirint de lăzi şi butoaie şi tot felul 
de obiecte înfăşurate în cârpe şi agăţate în cârlige de tavan, a 
căror provenienţă Susannah nu voia câtuşi de puţin să o afle. 
Se auzi iar strigătul acela, amestec de suspin şi hohot. De 


deasupra lor veni urletul înăbuşit al vântului. 

Roland făcu la stânga şi îşi croi drum în zig zag printre 
grămezile de lăzi, înalte cât un om. Susannah îl urma mai la 
distanţă, uitându-se mereu peste umăr. Era atentă şi la un 
eventual semnal de alarmă pe care l-ar fi dat Ete. Observă în 
treacăt etichetele diverse de pe lăzi şi cutii: firme de 
electronice, restaurante chinezeşti şi alte asemenea nebunii 
care nu aveau ce căuta în locul acela. 

Il văzu pe Roland că se opreşte. 

— Lacrimi ale mamei mele, şopti el. 

O singură dată îl mai auzise folosind expresia aceasta: 
atunci când dăduseră peste o căprioară căzută într-o viroagă. 
Bietul animal îşi rupsese cele două picioare din spate şi unul 
din faţă şi zăcea acolo privind la ei cu ochi orbi, mâncaţi de 
muşte. 

Rămase pe loc până când pistolarul îi făcu semn să se 
apropie şi atunci se târî până la el împingându-se pe palme. 

In colţul cel mai îndepărtat al pivniţei lui Dandelo - colţul de 
sud-est, bănuia ea, presupunând că nu-şi pierduse simţul 
direcţiei - se afla o celulă improvizată, asemănătoare celor 
din închisori. Uşa era din bare de oţel încrucişate. Observă în 
apropiere aparatul de sudură pe care îl folosise Dandelo la 
confecţionarea ei... cu multă, foarte multă vreme înainte, 
judecând după stratul gros de praf de pe rezervorul cu 
acetilenă. In zidul din piatră era înfipt un cârlig în forma literei 
S, de care atârna o veche 

(dad-a-chum, dad-a-chee) 

cheie argintie, pusă în bătaie de joc atât de aproape de 
celulă. Prizonierul stătea lângă bare, cu mâinile murdare 
întinse spre ei. Era atât de înfiorător de slab, încât Susannah 
se duse cu gândul la fotografiile cu supraviețuitorii din 
lagărele naziste de concentrare: Auschwitz şi Bergen-Belsen 
şi Buchenwald - acuzaţii vii (sau aproape vii) la adresa 
omenirii în general. Îşi aminti cum le atârnau pe ei uniformele 
acelea în dungi şi îşi aminti de tichiile alea oribile; şi se 
cutremură amintindu-şi de ochii acelor prizonieri: strălucitori 
şi pe deplin conştienţi. Ne-am dori să nu ştim în ce hal am 


ajuns, spuneau ochii aceia, dar din nefericire nu se poate. 

Cam aceeaşi privire era şi în ochii lui Patrick Danville, care 
stătea cu mâinile întinse către ei şi scotea strigătele acelea 
tânguitoare şi nearticulate. Acum, că le auzea de foarte 
aproape, lui Susannah i se părea că seamănă cu nişte ţipete 
de pasăre tropicală din coloana sonoră a unui film de 
aventuri: Ka-hiii, Ka-hiii, Ka-kuuu, Ka-kuuu! 

Roland luă cheia din cârlig şi se îndreptă spre uşa celulei. 
Danville îl apucă de cămaşă, iar pistolarul îl împinse. După 
părerea lui Susannah, gestul acesta fusese unul fără strop de 
mânie în el, dar făptura sfrijită din spatele gratiilor se retrase 
urgent, cu ochii scoşi din orbite de spaimă. Deşi părul îi era 
lung până la umeri, pe obraji avea doar o umbră de barbă - o 
idee mai deasă pe bărbie şi deasupra buzei superioare. 
Susannah îşi spuse că nu putea să aibă mai mult de 
şaptesprezece ani. 

— lartă-mă, Patrick, n-am vrut să te sperii, spuse Roland pe 
un ton nepăsător, vârând cheia în lacăt. Tu eşti Patrick, da? 
Patrick Danville? 

Fără să scoată un singur cuvânt, amărâtul îmbrăcat în blugi 
incredibil de murdari şi o cămaşă cenuşie incredibil de mare 
(îi ajungea până la genunchi) se retrase şi mai mult, până în 
colţul celulei sale triunghiulare. Când ajunse cu spatele lipit 
de piatra rece a zidului, se lăsă încet să alunece, chiar lângă 
un obiect pe care Susannah îl bănuia a fi găleata în care îşi 
făcea nevoile. Cămaşa largă i se vâri între picioare atunci 
când îşi ridică genunchii până la chipul emaciat şi îngrozit. 
Când Roland deschise larg uşa fără balamale a celulei, Patrick 
Danville începu iarăşi să scoată tipetele acelea ca de pasăre 
speriată, dar mult mai tare de data aceasta: 

— KA-HIII! KA-KUUU! KA-HIIIIII! 

Susannah scrâşni din dinţi: avea senzaţia că sunetele 
scoase de nefericit o zgâriau pe creier. Când Roland vru să 
intre în celulă, băiatul scoase un zbieret şi mai răsunător şi 
începu să se dea cu capul de zid. Roland făcu imediat un pas 
înapoi. Danville încetă să se mai lovească, dar privirea pe 
carei-o aruncă străinului aceluia înalt era plină de spaimă şi 


neîncredere. Apoi îşi întinse iarăşi mâinile jegoase, cu degete 
lungi, ca şi cum ar fi cerut ajutor. 

Neştiind cum să procedeze, Roland se uită la Susannah. 

Ea se împinse cu putere în mâini şi ajunse de îndată în 
pragul celulei. Nefericita creatură cu chip de băiat scoase 
iarăşi chirăitul de pasăre speriată şi-şi încrucişă pe piept, în 
gest de apărare disperată, mâinile, care până mai adineaori 
implorau ajutor. 

— Nu, scumpete. 

Vorbise o Detta Walker pe care Susannah nu o mai auzise 
înainte şi nici nu îşi închipuise că există. 

— Nu, scumpete. N-am dă gând să te vătămez cumvaşilea, 
că dacă voiam, îţi băgăm doi plumbi frumuşel în tărtăcuţă, 
cum făcui cu parşivu' ăl dân casă. 

Observă o străfulgerare în ochii tânărului. Şi dădu din cap 
surâzând. 

— Aşe vezi! Jupânu-i cum nu să poate mai mort! N-o să mai 
vie în veci aici-şa ca să te... ca să te ce? Ce-ţi făcu netrebnicu' 
ăla, Patrick, puiule? 

De deasupra se auziră rafalele vântului, înăbuşite de 
grosimea zidurilor. Luminile pâlpâiră. Casa protestă la urgia 
de afară prin trosnete şi gemete. 

— Ce-ţi făcu, dragu’ meu? 

Degeaba. Nu pricepea ce-l întreabă. Tocmai ce voia să se 
lase păgubaşă, când Patrick Danville se apuca cu mâinile de 
burtă şi îşi ridică colţurile gurii. Susannah îşi dădu seama că 
încerca să mimeze râsul. 

— Te-a făcut să râzi? 

Patrick, ghemuit în colţ, dădu viguros din cap. Apoi se 
strâmbă şi mai tare. Strânse pumnii şi-şi frecă obrajii, apoi 
ochii. Susannah observă că avea o cicatrice mică pe şaua 
nasului. 

— Te-a făcut şi să plângi. 

Patrick dădu iar din cap. Reluă pantomima cu râsul, 
ţinându-se de burtă şi prefăcându-se că hohoteşte; reluă 
pantomima cu plânsul, ştergând lacrimi invizibile de pe obraji; 
apoi adăugă un alt gest: îşi duse mâinile căuş la gură şi 


plescăi din buze. 

Din spate, se auzi vocea lui Roland: 

— Te-a făcut să râzi, te-a făcut să plângi, te-a făcut să 
mănânci. 

Patrick scutură atât de violent din cap, că şi-l izbi din nou 
de zidul de piatră. 

— El a mâncat, spuse Detta. Asta te căzneşti să zici? 
Dandelo a mâncat. 

Patrick dădu înverşunat din cap. 

— Te-a făcut să râzi, te-a făcut să plângi şi după aia o 
mâncat ce-o ieşit din tine. Că asta face el! ă 

Patrick încuviinţă iarăşi, izbucnind în plâns. Incepu să 
scoată nişte vaiete nearticulate. Susannah înaintă încet în 
celulă, împingându-se în palme, gata să se retragă dacă 
băiatul ar fi început din nou să se dea cu capul de pereţi. Dar 
nu a fost cazul. Ajunse lângă el, iar Patrick îşi lipi obrazul de 
pieptul ei şi plânse mai departe. Susannah se uită la Roland 
şi-i spuse din ochi că putea intra şi el. 

Când tânărul îşi ridică fruntea, o privi cu adoraţie mută, ca 
de căţeluş. 

— Linişteşte-te, îi spuse Susannah - Detta ieşise din scenă, 
fără îndoială epuizată de atâta cumsecădenie. N-o să-ţi mai 
facă niciun rău, Patrick. E mort, mort de-a binelea, nici că se 
poate mai mort. Acum te rog să faci ceva pentru mine. Vreau 
să deschizi gura. 

Patrick clătină din cap. Teama reapăruse în ochii lui. Dar 
mai era ceva în ei, ceva ce o îndurera şi mai mult pe 
Susannah: ruşine. 

— Ba da, Patrick, ba da. Deschide gura. 

Băiatul scutură cu putere capul, iar părul lung şi slinos îi 
plesni obrajii. 

Neînţelegând ce se întâmplă, Roland interveni: 

— Ce vrei... 

— Taci, îi ceru Susannah. Deschide gura, Patrick, şi arată- 
ne. Şi după aia o să te scoatem de aici şi niciodată Dandelo 
nu o să se mai hrănească din tine. 

Patrick o privi cu implorare mută în ochi, dar Susannah era 


de neînduplecat. Într-un sfârşit, tânărul închise ochii şi 
deschise gura. Toţi dinţii erau la locul lor, dar nu şi limba. La 
un moment dat probabil că Dandelo se săturase de vorbele 
prizonierului său şi i-o smulsese din rădăcină. 


7 


Douăzeci de minute după aceea, Susannah şi pistolarul îl 
urmăreau din pragul bucătăriei pe Patrick Danville mâncând 
un castron cu supă. Cel puţin jumătate din ea curgea pe 
cămaşa lui cenuşie, dar Susannah nu se nelinişti; aveau supă 
din belşug, iar în singurul dormitor al bordeiului erau 
suficiente cămăşi cu care să se schimbe. Plus canadiana 
groasă a lui Joe Collins, atârnată în cui lângă uşă, canadiană 
pe care Patrick o va purta de acum înainte. Infăşuraseră ce 
mai rămăsese din Dandelo - cel care îşi spusese Joe Collins - 
în trei pături şi îl aruncaseră scârbiţi afară, în zăpadă. 

— Dandelo a fost un vampir care se hrănea cu emoţii în loc 
de sânge, spuse ea. Sărmanul Patrick... Patrick a fost vaca lui. 
Sunt doua căi prin care te poţi hrăni dintr-o vacă: carnea sau 
laptele. Problema cu carnea este că se termină după ce 
mănânci bucăţile mai bune, apoi pe cele mai puţin bune şi 
după ce faci o tocană din resturi. Dar dacă te limitezi doar la 
lapte, vaca te poate ţine o veşnicie... presupunând, desigur, 
că ai grijă să-i arunci din când în când ceva de mâncare. 

— De câtă vreme crezi tu că a stat închis în pivniţă? o 
întrebă Roland. 

— Nu ştiu, răspunse Susannah. 

Însă îşi aminti de stratul gros de praf de pe rezervorul cu 
acetilenă, o, prea bine îşi aminti de el. 

— De foarte multă vreme. Probabil că bietului băiat i s-a 
părut o eternitate. 

— Şi l-a durut. 

— Groaznic de tare. Probabil că la fel l-a durut şi atunci 
când Dandelo i-a smuls limba, deşi eu cred că l-a durut mai 
tare atunci când i-a băut emoţiile. Îl vezi şi tu în ce hale. 


Da, Roland vedea starea băiatului. Dar mai vedea şi 
altceva. 

— Nu-l putem scoate afară pe vijelia asta. Chiar dacă îl 
înfofolim cu trei rânduri de haine groase, tot n-o să reziste. 

Susannah era de aceeaşi părere. Însă mai era convinsă şi 
de alt lucru: ea nu mai putea rămâne înăuntru. Asta ar fi ucis- 
O. 

Îi împărtăşi gândurile lui Roland, care spuse: 

— O să ne adăpostim în şură până când se termină furtuna. 
O să ne fie frig, dar cred că vom avea două avantaje: s-ar 
putea să vină Mordred şi s-ar putea să se întoarcă Lippy. 

— Şi ai să-i ucizi pe amândoi? 

— Da, dacă pot. E ceva ce nu-ţi convine? 

Susannah se gândi puţin, apoi clătină din cap. 

— İn regulă. Haide să strângem ce vrem să luăm cu noi, 
pentru că n-o să avem foc la care să ne încălzim cel puţin 
două zile. Poate chiar patru. 


8 


Până la urmă a durat trei nopţi şi două zile până când 
viscolul se înecă cu propria lui furie şi îşi dădu duhul. In ziua a 
doua, cam pe la ceasul apusului, Lippy s-a întors şchiopătând 
din furtună şi Roland i-a înfipt un glonţ în capul cel orb. 
Mordred nu s-a arătat la faţă, deşi Susannah a avut senzaţia 
că-l simte prin apropiere în cea de-a doua noapte. Probabil că 
şi Ete l-a simţit, pentru că micuțul a rămas în pragul şurii, 
lătrând furios către ninsoarea deasă. 

In tot timpul acesta, Susannah descoperi mult mai multe 
lucruri despre Patrick Danville decât se aştepta. Mintea 
băiatului fusese grav afectată de perioada de captivitate, dar 
aspectul acesta nu constituia o surpriză. Ce a uluit-o a fost 
capacitatea lui de refacere, chiar dacă în anumite limite. Se 
întrebă dacă ea ar fi fost în stare să-şi revină după un 
asemenea calvar. Poate că talentul lui jucase un oarecare rol 
în grabnica lui însănătoşire. Căci văzuse cu ochii ei roadele 


acestui talent în biroul lui Sayre. 

Dandelo îi dăduse prizonierului său strictul necesar de 
hrană, doar cât să-l ţină în viaţă; şi îl jefuise de emoţii în mod 
regulat: de două ori pe săptămână, uneori de trei, mai rar de 
patru. Şi mereu Patrick era convins că data următoare va 
muri. Abia în ultima vreme fusese scutit de cruzimea lui 
Dandelo, deoarece începuseră să treacă mult mai des oameni 
pe acolo. In noaptea aceea, după ce se culcară în fânul din 
pod, Roland îi spuse lui Susannah că el credea că victimele 
recente ale lui Dandelo fuseseră fugari din Le Casse Roi Russe 
sau din oraşul din împrejurimi. Susannah înţelegea pe deplin 
gândirea acelor refugiaţi: Regele a plecat, aşa că haide să 
plecăm dracului de aici cât încă mai putem. Că Marelui Roşu i- 
ar putea veni ideea să se întoarcă şi a dat strechea în el, îi 
cântă sticleții în cap, îi filează toate lămpile. 

Din când în când, Joe luase forma lui Dandelo în faţa 
prizonierului său şi se hrănise apoi cu spaima băiatului. Dar îşi 
dorea mai mult decât spaimă din partea vacii sale de muls. 
Susannah bănuia că fiecare emoție are un gust aparte: ca şi 
cum într-o zi ai mânca friptură de porc, în alta friptură de pui, 
iar în a treia peşte la cuptor. 

Patrick nu vorbea, dar putea să gesticuleze. De fapt putea 
să facă mult mai mult. Îşi dădură seama de asta atunci când 
Roland făcu o descoperire mai ciudată în cămara lui Dandelo. 
Pe raftul cel mai de sus se afla un teanc cu blocuri de desen 
supradimensionate, cu etichete pe care scria FOI 
MICHELANGELO PENTRU DESENUL ÎN CĂRBUNE. Nu aveau 
cărbune, dar lângă blocurile de desen găsiră un mănunchi de 
creioane  Ebenhard-Faber #2, legate cu un elastic. 
Descoperirea aceasta era ciudată, deoarece cineva (cel mai 
probabil Dandelo) tăiase cu multă grijă toate radierele de la 
capetele tuturor acelor creioane şi le pusese într-un borcănel 
de conserve, alături de câteva agrafe pentru hârtie şi o 
ascuţitoare care semăna cu fluierele de pe partea inferioară a 
Orizelor din Calla Bryn Sturgis. 

La vederea blocurilor de desen, o lumină se aprinse în ochii 
mohorâţi ai lui Patrick, care întinse mâinile către ele, scoțând 


ţipete insistente. 

Roland se uită la Susannah, care ridică din umeri: 

— Să-l vedem de ce e în stare. Deşi eu cam bănuiesc. Tu 
nu? 

Se dovedi că era în stare de foarte multe. Talentul lui 
Patrick Danville era absolut uluitor. lar desenele făcute de el îi 
ofereau toată vocea de care avea nevoie. Desena extrem de 
repede, cu evidentă plăcere. Nu părea câtuşi de puţin afectat 
de subiectele lucrărilor lui. Unul dintre desene îl înfăţişa pe 
Joe Collins dând cu barda în capul unui musafir naiv. Buzele 
lui erau încremenite într-un rânjet satisfăcut. Lângă punctul 
de impact, băiatul scrisese TROSC! şi PLEOSC! cu litere 
mari, ca acelea din cărţile cu benzi desenate. Desenase 
deasupra capului lui Collins o bulă de dialog în care scrisese 
cuvintele IA D-ACI, RAHAT CU OCHI CARE EŞTI! În alt 
desen era chiar el, Patrick, lungit pe jos, incapabil să se mai 
mişte din cauza râsului redat cu desăvârşită acuratețe (fără a 
mai fi nevoie de interjecţiile HA! HA! HA! deasupra capului), 
în vreme ce Collins îl urmărea, cu mâinile în şolduri. Patrick 
dădu iute foaia şi făcu un alt desen în care Collins stătea în 
genunchi, cu o mână încleştată în părul băiatului şi cu buzele 
aproape de gura hlizită şi torturată a lui Patrick. Incredibil de 
repede, cu o mişcare iscusită, fără să ridice vârful creionului 
de pe foaia de hârtie, tânărul desenă o altă bulă deasupra 
capului bătrânului, în care scrise şapte litere şi un semn de 
exclamare. 

— Ce zice acolo? vru să ştie Roland, fascinat. 

— „PAPA bun!” îi răspunse Susannah, încet şi îngreţoşată. 

Lăsând la o parte tema desenelor, se simţea în stare să-l 
urmărească ore întregi pe Patrick; de fapt, chiar asta a făcut. 
Viteza cu care se deplasa creionul pe foaia albă era 
incredibilă şi nici ei, nici pistolarului nu le trecu prin minte să-i 
ofere una din gumele de şters din borcănel, deoarece nu 
părea că ar fi avut nevoie. Din câte îşi putea da seama 
Susannah, băiatul ori nu făcuse nicio greşeală, ori înglobase 
eventualele greşeli în desenul propriu-zis, într-o manieră 
aproape - de ce să ne ferim de cuvinte dacă ele exprimă 


realitatea? -, într-o manieră aproape genială. lar desenele lui 
nu erau nişte simple crochiuri. Nu, nici vorbă! Erau opere de 
artă finite. Ştia bine de ce va fi mai târziu în stare Patrick - 
acesta ori un alt Patrick dintr-una din lumile de pe Calea 
Grinzii - să facă cu pensula şi vopselele cu ulei, iar gândul 
acesta îi dădu frisoane. Ce aveau ei aici? Un Rembrandt fără 
limbă? Îşi dădu seama că băiatul era al doilea geniu debil 
mintal pe care-l întâlniseră în călătoria lor. Ba chiar al treilea, 
dacă-l punea la socoteală şi pe Ete, alături de Sheemie. 

O singură dată se gândi Susannah la lipsa lui totală de 
interes faţă de radiere, însă o puse pe seama aroganţei 
creatorului. Nici nu-i trecu prin minte - şi nici lui Roland - că 
ar fi fost foarte posibil ca această mai tânără variantă a lui 
Patrick Danville să nu fi aflat de existenţa gumelor de şters. 


9 


Aproape de sfârşitul celei de-a treia nopţi, Susannah se 
trezi în fânul din pod, se uită la Patrick care dormea dus 
alături de ea şi cobori scara. Roland fuma o ţigară în pragul 
şurii şi privea afară. Ninsoarea încetase. O lună târzie îşi 
făcuse apariţia, transformând zăpada de pe Drumul Turnului 
într-un ţinut mirific, acoperit cu diamante. Aerul nemişcat al 
nopţii era atât de geros, încât Susannah avu impresia că-i 
îngheaţă nasul pe dinăuntru. Din depărtare se auzea 
zgomotul stins al unui motor. Îl ascultă atentă şi i se păru că 
vine spre ei. Îl întrebă pe Roland dacă avea cumva idee 
despre cine era vorba şi ce anume însemna asta pentru ei. 

— Cel mai probabil este robotul botezat Bill Bâlbâitu', care 
dă zăpada la o parte de pe drum, spuse pistolarul. S-ar putea 
să aibă o chestie din aia cu antenă pe cap, cum aveau Lupii. 
Mai ţii minte? 

Normal că mai ţinea minte. 

— S-ar putea să-i fi fost loial lui Dandelo, continuă Roland. 
Nu prea cred că-s multe şanse, dar am văzut lucruri mult mai 
ciudate. Vezi să ai o 'Riză la îndemână dacă ţi se pare că ar fi 


supărat. Eu o să am pistolul pregătit. 

— Dar nu crezi că va fi nevoie să le folosim. 

Voia să fie absolut sigură în această privinţă. 

— Nu, zise Roland. Ba mai cred că o să ne transporte o 
parte din drum, poate chiar până la Turn. Sau măcar până la 
hotarul Ţinuturilor Albe. Şi ar fi foarte bine, pentru că băiatul e 
mult prea slăbit. 

Lui Susannah îi veni în minte un lucru la care niciunul dintre 
ei nu se gândise până atunci. 

— Pare foarte tânăr, spuse ea. Câţi ani crezi că are? 

— In jur de şaisprezece, şaptesprezece. Dar s-ar putea 
foarte bine să aibă treizeci. In perioada când Grinzile au fost 
atacate, timpul s-a scurs într-un mod extrem de straniu, cu 
tot felul de salturi şi răsuciri. Crede-mă, am fost martor la 
asta. 

— Oare Stephen King ni l-a scos în cale? 

— Habar n-am, dar cu siguranţă că a ştiut de existenţa lui. 

Făcu o pauză şi continuă apoi pe un cu totul alt ton. 

— Ce aproape este acum Turnul! Simţi? 

Da, simţea şi ea. Tot timpul. Uneori era ceva ca o vibraţie, 
alteori era un cântec, cel mai adesea erau amândouă. Deşi 
întregul bordei se transformase, fotografia Turnului nu 
dispăruse de pe peretele cămăruţei lui Dandelo. Măcar ea nu 
făcuse parte din glammer. Cel puţin o dată pe noapte 
Susannah îl vedea în vise, la fel ca în poza aia: înalt şi din 
piatră neagră, situat la capătul câmpului cu trandafiri şi 
conturându-se pe un cer crepuscular, agitat, pe care norii se 
revarsă în patru direcţii, de-a lungul celor două Grinzi rămase. 
Ştia ce cântau vocile acelea - commala! commala! hai- 
commala-vino-vino! -, însă nu credea că ei îi cântă. Nu, nici 
vorbă, niciodată; acesta era cântecul lui Roland, al lui şi 
numai al lui. Cu toate acestea începuse să spere că nu era 
neapărat obligatoriu ca ea să moară înainte de a ajunge la 
destinaţie. 

Pentru că, în afară de Turn, mai visase şi altceva. 


10 


La mai puţin de o oră după răsăritul soarelui (drept la est, 
mulţumire multă-multă), un vehicul portocaliu - combinaţie 
între un camion şi un buldozer - apăru la orizont şi se 
îndreptă încet, dar hotărât, spre ei, aruncând zăpada pe 
troienele şi aşa înalte din partea dreaptă. Susannah bănui că, 
atunci când va ajunge la intersecţia dintre Drumul Turnului şi 
Odd Lane, Bill Bâlbâitu' (aproape cert conducătorul plugului) 
va face stânga împrejur şi va curăța şi partea cealaltă a 
drumului. Poate că de regulă făcea un popas aici, nu pentru o 
cană cu cafea fierbinte, ci ca să-şi schimbe uleiul. Pe 
acoperişul cabinei era montat un difuzor din care veneau 
până la ei acordurile zbuciumate ale unui cântec rock-and-roll 
pe care Susannah îl mai auzise. Şi izbucni în hohote vesele de 
râs: 

— „California Sun”! Grupul Rivieras! Of, ce frumos e! 

— Dacă zici tu, spuse Roland indiferent. Ai grijă cu farfuria. 

— Nicio grijă. 

Patrick venise lângă ei. De când Roland găsise blocurile de 
desen şi creioanele în cămară, tânărul nu se mai despărţea 
de ele. Acum scrise un singur cuvânt şi-i întinse foaia lui 
Susannah, pentru că îşi dăduse seama că Roland nu prea 
cunoştea literele pe care le folosea el, indiferent cum le-ar fi 
desenat. Cuvântul din partea de jos a hârtiei era BILL. 
Deasupra fusese desenat Ete, în cele mai mici şi nostime 
amănunte, cu o bulă în care scria HAM-HAM! Patrick tăiase 
desenul cu două linii încrucişate pentru ca nu cumva 
Susannah să creadă că asupra lui îi atrăsese atenţia. Liniile 
alea aproape că-i frânseră inima, pentru că imaginea de sub 
ele părea a fi fost Ete în carne şi oase. 


11 


Plugul opri în faţa cocioabei lui Dandelo şi tot atunci se opri 
şi muzica de la difuzor, deşi motorul continua să funcţioneze. 


Cu mişcări greoaie, cobori din cabină un robot înalt (pe puţin 
de doi metri şi jumătate), cu capul lucitor, foarte asemănător 
cu Nigel, din Staţiunea Experimentală Arc 16, şi cu Andy din 
Calla Bryn Sturgis. Îşi îndoi braţele metalice, punându-şi 
mâinile (la fel de metalice) în şolduri, cu un gest care precis 
că i-ar fi amintit lui Eddie (dacă Eddie ar mai fi fost acolo, cu 
ei) de robotul C3PO, creat de George Lucas în „Războiul 
Stelelor”. Nou-venitul vorbi cu o voce mult amplificată, care 
îşi rostogoli ecoul până departe, peste câmpurile de omăt: 

— B-BUNĂ, J-/-JOE! CE F-F-F-FACI? CA-CA-CARE M-MAI E V- 
VI- VIAŢA T-T-TA? 

Roland părăsi vastele apartamente ale recent repauzatei 
Lippy. 

— Heil, Bill! îl salută el cu blândeţe. Zile lungi şi nopţi 
senine îţi doresc! 

Robotul se întoarse. Ochii îi scăpărară scântei albastre. De 
surprindere? se întrebă Susannah. În orice caz, nu părea a fi 
alarmat şi nici nu avea vreo armă la vedere. Dar ea observase 
deja antena ce se ridica din centrul capului, înălțându-se în 
spirală în lumina limpede a dimineţii - şi îşi spuse că, la 
nevoie, va reuşi s-o reteze cu o Oriză. Simplu ca bună-ziua, 
cum ar fi zis Eddie. 

— Ah! exclamă robotul. Un pi... un pi-pi... un pi-pi-pi... 

Ridică braţul cu două coate, în loc de unul singur, şi-şi trase 
una peste cap. Dinăuntru se auzi un fluierat slab - Jiiii! - şi 
reuşi să termine cuvântul: 

— Un pistolar! 

Pe Susannah o umflă râsul. Nu se putea stăpâni. Făcuseră 
tot drumul ăsta infernal ca să dea de o variantă electronică a 
lui Porky Pig. T-t-ta, t-t-ta, ast-ta-i tot, oameni buni! 

— Am auzit z-zvonuri prin ju-ju-ju-jur, spuse robotul 
ignorându-i râsetele. Tu eşti Ro-Roro-Ro-Roland de G-Gilead? 

— Da, eu sunt, răspunse Roland. Tu cine eşti? 

— William, D-746541-M, Robot de Întreţinere şi Multe Alte 
Aplicaţii. Joe Collins îmi zice B-Bill Bâl-Bâlbâitu'. Mi-mi-mi s-a 
prăjit un ci-ci-circuit pe u-undeva. L-aş putea repara, dar mi-a 
in-interzis să mă a-a-ating de el. Şi, pentru că e si-si-singurul 


om de pe aici... sau e-era... 

Se întrerupse. Susannah auzi foarte clar păcănitul releelor 
dinăuntru şi nu se mai gândi că seamănă cu C3PO, ci cu 
Robby, robotul din Planeta interzisă. 

Şi chiar atunci Bill Bâlbâitu' o înduioşa profund pentru că 
ridică o mână din metal la frunte şi făcu o plecăciune... însă 
nu către ea şi nici către Roland. 

— Heil, Patrick D-Danville, fiu al S-S-Soniei! Mă bucur să v- 
văd că eşti lib-liber, mă bu-bu-bucur mult! 

Şi, spre marea ei surprindere, Susannah detectă emoție 
autentică în vocea lui Bill Bâlbâitu', bucurie reală. Drept care 
se simţi mai mult decât bine când lăsă 'Riza jos. 


12 


Au tăifăsuit în curte. Bill n-ar fi avut nimic împotrivă să intre 
în casă, căci instalaţia lui olfactivă era rudimentară. Oamenii, 
pe de altă parte, erau mult mai bine înzestrați în această 
privinţă şi ştiau că bordeiul puţea de le muta nasul din loc; 
plus că nici căldura nu-i mai putea atrage înăuntru, deoarece 
şi focul, şi cuptorul se stinseseră demult. In orice caz, discuţia 
nu a durat mult. William, Robotul de Întreţinere (şi Multe Alte 
Aplicaţii), considerase creatura ce uneori îşi spunea Joe 
Collins drept stăpânul lui, pentru că nu exista nimeni 
altcineva care să revendice postul. În plus, Collins/Dandelo 
deţinea toate codurile necesare. 

— N-n-n-am putut s-s-să-i dau co-coco-codurile când mi le-a 
ce-ce-cerut, le explică Bill Bâlbâitu', d-d-dar pro-programul 
meu n-n-nu mi-a interzis să-i aduc a-a-aa-anumite manuale cu 
inf-informaţiile de ca-ca-care avea ne-nevoie. 

— Ce minunată este birocraţia, comentă Susannah. 

Bill le mai spuse că se ţinea departe de ,„|-Jo-J-Joe” cât de 
des (şi cât de mult) era în stare, deşi era obligat să vină 
atunci când trebuia să deszăpezească Drumul Turnului - 
sarcină prevăzută în programul lui - şi o dată pe lună ca să 
aducă provizii (în mare parte conserve) din locul pe care el îl 


numea „Federala”. Totodată, era nespus de bucuros să-l 
revadă pe Patrick, care-i făcuse portretul. Se uita adesea la 
desenul tânărului (şi îşi făcuse multe copii). Dar, le mărturisi 
el, de fiecare dată când venea, era aproape sigur că nu-l va 
mai găsi pe Patrick - era aproape convins că tânărul va fi fost 
ucis şi azvârlit cu nepăsare, ca un gunoi, în pădurea dinspre 
locurile pe care el le numea „B-Bles-B-Blestemâăţiile”. Dar 
iată-l chiar aici, viu şi nevătămat, iar Bill era foarte bucuros. 

— Că-Căci sunt dotat cu emo-emo-emoţii r-r-rudimentare, 
le explică el, pe tonul celui care îşi asumă un viciu. 

— Adică, dacă vrem să ne execuţi ordinele, trebuie să 
avem şi noi cuvintele de cod? vru să se lămurească Roland. 

— Da, sai, răspunse Bill Bâlbâitu 

— Rahat! oftă Susannah, amintindu-şi de problemele 
identice avute cu Andy din Calla Bryn Sturgis. 

— Ori-ori-orişicum, continuă Bill Bâlbâitu', d-dacă ar fi să fo- 
form-formulaţi ordinele ca sug-sug-sugestii, voi fi mai mult 
decât fer-feri-fer-fer... 
parcă din zona pieptului şi nu a capului. 

— „fericit să le îndeplinesc, încheie el. 

— Prima mea sugestie este să-ţi repari bâlbâială asta 
afurisită, îi spuse Roland. Şi se întoarse uluit să vadă ce se 
întâmpla în spate. Patrick se prăbuşise în zăpadă, ţinându-se 
de burtă şi scoțând hohote sugrumate de râs. Ete ţopaia 
lătrând în jurul lui, dar fără intenţii războinice de data aceasta 
pentru că nu mai era nimeni prin preajmă care să-i fure 
veselia lui Patrick. Îi aparţinea doar lui de acum înainte. Lui şi 
celor care aveau norocul să o audă. 


13 


În pădurea de dincolo de răspântia deszăpezită, înspre 
locurile acelea pe care Bill le numea „Blestemăţiile”, un 
adolescent, rebegit de frig în pieile murdare şi rupte cu care 
se înfăşurase, îi urmărea pe cei patru din faţa cocioabei lui 


Dandelo. Muriţi, le ceru el în gând. Muriţi, de ce nu vreti să-mi 
faceţi hatârul ăsta şi să muriti? Dar ei nu voiau să-i facă acest 
hatăr, iar sunetele vesele ale râsetelor lor îi înfigeau mii de 
cuțite în inimă. 

Mai târziu, după ce ei îşi încărcară toate lucrurile în cabina 
plugului lui Bill şi plecaseră de acolo, Mordred se furişă până 
la cocioabă. Avea de gând să rămână acolo cel puţin două 
zile, mâncând pe săturate din cămara lui Dandelo - şi 
mâncând şi altceva ce va regreta nespus mai încolo. Îşi va 
petrece zilele acelea odihnindu-se şi recăpătându-şi forţele, 
pentru că viscolul puternic aproape îl omorâse. Probabil că 
ura îl ţinuse în viaţă, asta credea el. Doar ura şi nimic altceva. 

Sau, poate, Turnul. 

Pentru că şi el îl simţea: vibrația, cântecul. Dar ce Roland şi 
Susannah şi Patrick auzeau în gamă majoră, pentru Mordred 
suna într-una minoră. lar acolo unde ei auzeau mai multe 
voci, el auzea una singură: vocea Tatălui său cel Roşu, care-i 
cerea să continue drumul. Care-i cerea să-l ucidă pe băiatul 
mut şi pe domniţa-mierlă şi, mai ales, pe pistolarul venit din 
Gilead - Tăicuţul cel Alb şi neiubitor care-l abandonase. 
(Acum, fireşte că îl abandonase şi Tăicuţul cel Roşu, dar 
gândul acesta nu-i trecuse niciodată prin minte.) 

Şi, după ce îi va fi ucis pe toţi, îi promitea vocea şoptită, vor 
distruge împreună Turnul şi vor cârmui în portal pe vecie. 

Aşa că Mordred mâncă, deoarece lui Mordred îi era fomică- 
mică. Şi Mordred dormi, deoarece lui Mordred îi era somnic- 
de-băiat-mic. Şi atunci când Mordred porni iarăşi pe Drumul 
deszăpezit al Turnului, îmbrăcat cu hainele groase din dulapul 
lui Dandelo şi trăgând după el o sanie pe care încărcase un 
sac cu provizii (majoritatea conserve), era deja un tânăr cam 
de douăzeci de ani, înalt şi chipeş ca un răsărit de soare. 
Singurele defecte ale formei lui omeneşti erau cicatricea din 
locul unde îl atinsese glonţul lui Susannah şi pata sângerie de 
pe călcâiul care foarte curând se va sprijini pe grumazul lui 
Roland. 


PARTEA A CINCEA 
CÂMPUL STACOJIU 


CAN'-KA NO REY 


RANA ŞI UŞA 
(ADIO, DRAGA MEA) 


1 


În ultima zi a lungii lor călătorii, după ce Bill - doar Bill, fără 
„Bâlbâitu'” - îi lăsase lângă Federală, la hotarul Ţinuturilor 
Albe, Susannah începu să aibă crize tot mai dese de plâns. Le 
simţea când erau pe punctul de a se produce şi se îndepărta 
de ceilalţi pretextând că trebuie să se ducă în tufe ca să îşi 
facă nevoile. lar acolo se aşeza pe vreo buturugă, sau pe 
pământul rece, îşi acoperea faţa cu mâinile şi îşi lăsa lacrimile 
să curgă în voie. Chiar dacă Roland bănuia ce se petrece cu 
ea - şi nu avea cum să nu-i vadă ochii înroşiţi după asemenea 
episoade - nu spuse nimic. 

Vremea ei în Lumea de Mijloc - şi în Lumea de Capăt - se 
apropia de sfârşit. 


2 


Bill îi duse cu plugul lui portocaliu până la un hangar 
stingher şi lunguieţ din prefabricate, al cărui panou decolorat 
agăţat deasupra intrării anunţa: 


Avanpost Federal 19 
Paza Turnului 
TRECEREA DINCOLO DE PUNCTUL ACESTA 
ESTE STRICT INTERZISĂ! 


Susannah presupunea că, teoretic, Avanpostul Federal 19 
se afla tot pe Ținuturile Albe din Empatica, dar aerul se 


încălzise considerabil pe măsura ce Drumul Turnului cobora 
spre şes, iar din stratul gros de zăpadă de pe jos nu mai 
rămăsese decât o pojghiţă. In faţă se vedeau pâlcuri negre de 
copaci, iar ea credea că vor ajunge curând în câmp deschis, 
asemănător preriilor din Vestul Mijlociu american. Mai erau 
acolo şi multe tufe, care probabil că în anotimpul cald erau 
pline cu fructe sălbatice - poate chiar cu rumeioare -, dar 
care acum erau desfrunzite şi-şi legănau crengile în vântul ce 
nu se mai oprea. De-o parte şi de alta a Drumului Turnului - 
din asfaltul căruia rămăseseră doar două făgaşe frânte - 
creşteau doar buruieni înalte care-şi scoseseră capetele din 
stratul subţire de omăt. Şi care şopteau în adierea vântului un 
cântec pe care Susannah îl cunoştea foarte bine: Hai- 
commala, haide, fata, călătoria ti-e aproape gata. 

— Eu nu am voie să merg mai departe, le zise Bill, oprind 
motorul plugului şi amuţindu-l pe Little Richard în mijlocul 
cântecului. Nu vă fie cu supărare, aşa cum se zice în 
Ținuturile de Hotar. 

Călătoria lor durase o zi şi jumătate, iar în tot acest timp 
robotul îi delectase cu o selecţie din ceea ce el numea 
„Şlagăre vechi”. Unele dintre cântecele acelea nu i se păreau 
lui Susannah absolut deloc vechi; „Sugar Shack”1% şi „Heat 
Wave”1% se număraseră printre hiturile difuzate la radio 
atunci când ea se întorsese din vacanţa petrecută în 
Mississippi. E drept mai erau şi alte cântece pe care nu le 
auzise în viaţa ei. Muzica nu era înregistrată pe plăci sau 
benzi, ci pe nişte discuri superbe, argintii, cărora Bill le zicea 
„Siidiiuri”. Le introducea într-o fantă din bordul plin cu tot 
soiul de aparate al plugului, iar muzica se auzea din cel puţin 
opt difuzoare diferite. Işi imagina că i-ar fi plăcut orice fel de 
muzică, dar o cuceriră mai ales două cântece noi. Unul era un 
rock vesel, intitulat „She Loves You”. Celălalt, un cântec trist 


1% Sugar Shack - cântec rock-and-roll, lansat de Jimmy 
Glimer în anul 1962 (nitr.). 

1% Heat Wave - cântec lansat în 1963 de grupul feminin 
The Vandellas (n.tr.). 


şi meditativ, purta titlul „Hey, Jude”. Se părea însă că Roland 
îl mai auzise pe acesta din urmă, deoarece cânta şi el, cu 
toate că versurile lui erau altele decât cele ce se auzeau din 
difuzoarele plugului. Când se interesă de cele două cântece, 
Bill îi spuse că erau interpretate de un grup care se numea 
Gândacii. 

— Ciudat nume pentru o formaţie rock, comentă Susannah. 

Patrick, care stătea împreună cu Ete pe scaunul mic din 
spatele cabinei, o bătu uşor pe umăr. Se întoarse şi văzu că-i 
arăta desenul la care lucra atunci. Dar nu portretul încă 
neterminat al lui Roland trebuia ea să-l vadă, ci explicaţia de 
dedesubt: BEATLES, nu Beetles.1% 

— Oricum l-ai scrie, tot e un nume ciudat pentru un grup de 
rock, nu se lăsă convinsă Susannah. 

Şi chiar atunci îi veni o idee: 

— Patrick, tu m-ai atins? 

Însă când băiatul se încruntă nedumerit, ridicând din mâini 
în semn de Nu pricep ce vrei să spui, ea reformulă întrebarea: 

— Poţi să-mi citeşti gândurile? 

El ridică din umeri, surâzând încurcat. Gestul lui părea a 
spune Habar n-am. Dar Susannah credea că Patrick avea 
habar. Credea că avea chiar foarte mult habar. 


3 


Ajunseră la Federală în jurul amiezii, iar Bill le servi un 
prânz pe cinste. Patrick îşi înfulecă porţia, apoi se trase la o 
parte şi, cu Ete încovrigat lângă picioarele lui, începu să-i 
deseneze pe ceilalţi aşezaţi la masa din fosta cameră de zi a 
clădirii. Pereţii erau acoperiţi cu monitoare - mai mult de trei 
sute, după părerea lui Susannah. Probabil că fuseseră făcute 
să dureze mult timp, deoarece unele încă mai funcționau. Pe 
câteva se vedeau colinele din jur, dar pe majoritatea 
ecranelor nu apăreau decât purici, iar pe unul singur erau 


19% Grupul The Beatles are aceeaşi pronunție cu 
substantivul beetles („gândaci”) (n.tr.). 


nişte dungi care se rostogoleau una peste aha. Susannah era 
convinsă că dacă se va uita mai mult la liniile acelea o va lua 
cu ameţeala. Pe vremuri, le explică Bill, monitoarele cu purici 
difuzau imagini înregistrate de sateliții care orbitau în jurul 
Pământului, însă camerele de luat vederi din aceştia se 
stricaseră demult. Ecranul cu dungile care se rostogoleau era 
mult mai interesant. Bill le spuse că, până în urmă cu câteva 
luni, pe monitorul acela se putea vedea Turnul Intunecat. Şi, 
pe neaşteptate, imaginea dispăruse, lăsând în locul ei doar 
liniile unduitoare. 

— Nu cred că Regelui Roşu i-a plăcut să se vadă la 
televizor, le împărtăşi Bill părerea lui. Mai ales dacă ştia că va 
avea parte de musafiri. Nu mai doriţi încă un sanavici? Avem 
mâncare din belşug. Nu? Poate nişte supă? Nu mai vrei nimic, 
Patrick? Eşti prea slab, să ştii - mult, mu/t prea slab. 

Patrick întoarse blocul şi le arătă un desen cu Bill care 
făcea o plecăciune în faţa lui Susannah, ţinând într-o mână o 
tavă cu sandviciuri frumos decorate şi cu o carafă cu ceai 
rece în cealaltă. Aidoma tuturor desenelor lui Patrick, nici 
acesta nu avea nimic de-a face cu caricatura, dar iuţeala cu 
care fusese făcut era de-a dreptul stranie. Susannah îl 
aplaudă entuziasmată. Roland zâmbi şi îl aprobă cu un gest 
scurt din cap. Patrick rânji cu gura până la urechi, însă tot cu 
dinţii încleştaţi pentru ca nimeni să nu-i vadă hăul negru din 
spatele lor. Apoi dădu pagina mai departe şi începu un nou 
desen. 

— In spatele clădirii e un parc de maşini, le spuse Bill. Şi, 
chiar dacă nu mai merg toate, sunt convins că vom găsi 
destule în stare de funcţionare. Aş putea să vă aleg o 
camionetă cu tracţiune integrală, care, deşi nu vă pot asigura 
că va merge ca unsă, sunt convins că vă va duce până la 
Turnul Întunecat, adică la nici mai mult, nici mai puţin de o 
sută şi douăzeci de roţi de aici. 

Susannah simţi o fluturare uriaşă în stomac. O sută 
douăzeci de roţi însemna cam o sută şaizeci de kilometri. 
Poate chiar mai puţin. Erau aproape. Infricoşător de aproape. 

— Să nu cumva să ajungeţi la Turn după lăsarea 


întunericului, continuă Bill cu sfaturile. Asta-i părerea mea, 
dacă e să iau în calcul noul locatar. Dar ce mai contează 
pentru nişte călători experimentați ca voi încă o noapte 
petrecută sub cerul liber? Eu zic că nu contează deloc! Dar 
chiar şi cu încă o noapte în plus pe drum (şi cu excepţia 
penelor de motor, care numai zeii ştiu când se pot întâmpla), 
vă veţi vedea destinaţia mâine, pe la jumătatea dimineţii. 

Roland cântări mult în minte această idee. Susannah se 
văzu nevoită să-şi amintească să respire din când în când, 
pentru că o parte din ea simţea că se sufocă. 

Nu sunt pregătită, spunea partea aceea. Dar mai era o alta, 
mai ascunsă - o parte din ea care-şi amintea fiecare nuanţă a 
visului care în fiecare noapte aducea noi şi noi detalii - care 
spunea altceva: Nu-mi este scris să merg până acolo. 

În cele din urmă Roland zise: 

— Mulţumesc, Bill. Cu toţii îţi mulţumim, dar îţi vom refuza 
generoasa ofertă. Şi dacă mă vei întreba din ce motiv am luat 
această hotărâre, nu aş şti ce să-ţi răspund. Doar că am 
sentimentul că mâine ar fi prea curând. De aceea cred că ar 
trebui să mergem pe jos tot restul drumului, exact aşa cum 
am ajuns până aici. 

Trase adânc aer în piept şi-l expiră sonor. 

— Nu sunt încă pregătit să ajung acolo. Nu tocmai. 

Nici tu nu eşti pregătit, se minună Susannah. Nici tu! 

— Am nevoie de încă puţin timp ca să-mi pregătesc cum se 
cuvine mintea şi inima. Poate şi sufletul. 

Vâri mâna în buzunar şi scoase de acolo foile cu poemul lui 
Robert Browning, lăsat anume pentru ei în dulăpiorul cu 
medicamente al lui Dandelo. 

— Aici scrie ceva despre cum trebuie să ne amintim de 
trecut înainte de ultima luptă... sau de ultimul popas. Şi este 
foarte frumos spus. Şi poate că eu nu am nevoie decât „să 
chem din urmă un chip senin”, aşa cum zice poetul. Nu ştiu, 
nu-mi dau seama. Dar, dacă şi Susannah e de acord, prefer să 
facem restul drumului pe jos. 

— Susannah e de acord, şopti ea. Susannah crede că exact 
aşa ne recomandă doctorul. Singura nemulţumire a lui 


Susannah este că vă chinuiţi să o târâţi după voi ca pe o 
țeavă de eşapament înfundată. 

Roland îi aruncă un zâmbet recunoscător (chiar dacă 
distras): părea cumva să se fi îndepărtat mult de ea în zilele 
din urmă; apoi se întoarse către Bill. 

— Nu se întâmplă să ai vreun cărucior pe care să îl trag? 
Pentru că trebuie să luăm cu noi parte din bagaje... şi mai 
este şi Patrick. Nu va fi în stare să meargă atât de mult pe jos. 

Patrick păru indignat la culme. Indoi un braţ, strânse 
pumnul şi îşi încorda muşchii. Rezultatul - cât un ou micut de 
gâscă pe bicepsul lui - îl stânjeni peste măsură şi lăsă iute 
mâna în jos. 

Susannah surâse şi-l mângâie uşor pe genunchi. 

— Nu fii trist, dulceaţă. Nu-i vina ta că ai fost atâta vreme 
închis în colivia aia, la fel ca Hansel şi Gretel în căsuţa 
vrăjitoarei. 

— Sunt sigur că pot găsi ce mi-ai cerut, zise Bill. Ba chiar 
ştiu că am şi unul cu baterii pentru Susannah. lar ce nu 
găsim, pot să vă fac eu. Nu va dura decât un ceas, cel mult 
două. 

Roland făcea calcule în minte. 

— Dacă pornim la drum când mai avem încă cinci ore de 
lumină, cred că vom reuşi să parcurgem vreo douăsprezece 
roţi până la apus. lar după cinci zile vom ajunge la Turnul pe 
care l-am căutat întreaga-mi viaţă. Imi doresc să mă apropii 
de el la ceasul amurgului, dacă va fi posibil, pentru că aşa l- 
am văzut mereu în visele mele. Tu ce zici, Susannah? 

Şi vocea din adâncul ei îi şopti: Patru nopți. Patru nopți cu 
vise. Ar trebui să fie destul. Poate mai mult decât destul. 
Bineînţeles, ka se va vedea nevoit sa intervină. Dacă ieşiseră 
într-adevăr din sfera lui de influenţă, aşa ceva nu se va 
întâmpla. Dar Susannah ajunsese la concluzia că totul este în 
raza de acţiune a lui ka. Chiar şi Turnul Intunecat. 

— Foarte bine, spuse ea cu o voce sfârşită. 

— Patrick? îl întrebă Roland. Tu ce părere ai? 

Patrick înălţă din umeri şi făcu un semn indiferent cu mâna 
în direcţia lor, abia ridicându-şi ochii din blocul de desen. 


Facem cum vreţi voi, zicea gestul lui. Susannah presupunea 
că Patrick pricepea prea puţin despre Turnul Întunecat şi îi 
păsa încă şi mai puţin. In fond, de ce să-i fi păsat? Tocmai ce 
scăpase cu viaţă din temniţa unui monstru şi burta îi era 
plină. lar asta îi era de ajuns. Işi pierduse limba, dar putea să 
deseneze după pofta inimii. Susannah era convinsă că, în 
mintea lui, ăsta era un schimb mai mult decât echitabil. Şi 
totuşi... şi totuşi... 

Nici lui nu-i este scris să meargă. Nici lui, nici lui Ete, nici 
mie. Dar atunci, ce se va alege de noi? 

Nu ştia, însă în mod straniu nu se simţea îngrijorată. Ka va 
decide. Ka şi visele ei. 


4 


O oră mai târziu, cei trei oameni, bumblerul şi Bill, robotul, 
stăteau în jurul unei căruţe transformate, ce părea o variantă 
puţin mai mare a Taxiului de Lux. Roţile înalte şi subţiri se 
învârteau ca un vis. Susannah era de părere că, până şi pe 
deplin încărcat, căruciorul ar fi fost ca fulgul de uşor, iar 
Roland l-ar fi putut trage fără nicio problemă, mai ales atunci 
când era odihnit. Sigur, atunci când vor merge la deal, îi va fi 
mai greu; însă vor consuma proviziile şi Taxiul de Lux II se va 
face mai uşor... plus că nu credea că vor mai avea multe 
dealuri de trecut. Ajunseseră într-o zonă de şes, în prerie; 
lăsaseră în urmă crestele împădurite şi acoperite cu zăpadă. 
Bill îi făcuse rost de un vehicul uşor de manevrat, mai 
degrabă asemănător cu un scuter decât cu o maşinuţă de 
golf. Se terminaseră zilele când era trasă de Roland („ca o 
țeavă de eşapament înfundată”). 

— Dacă mă mai lăsaţi încă o jumătate de oră, aş putea să 
dau la rindea zona asta, le spuse Bill, trecând cu cele trei 
degete ale mâinii lui metalice peste locul unde tăiase căruţa 
transformată acum în Taxiul de Lux Il. 

— Îţi mulţumim, dar nu este nevoie, îi zise Roland. Vom 
acoperi locul cu câteva piei, uite aşa. 


Arde de nerăbdare sa pornească la drum, îşi spuse 
Susannah. /n fond, de ce nu? Şi eu abia aştept s-o luăm din 
loc. 

— Mă rog, fie cum doreşti, şopti Bill mâhnit. Probabil că nu 
îmi vine să mă despart de voi. Când voi mai avea ocazia să 
văd alţi sapienşi? 

Nu-i răspunse nimeni. Pentru că nimeni nu ştia răspunsul. 

— Acolo e o sirenă foarte puternică, mai zise el, arătând 
spre acoperişul Federalei. Nu ştiu ce dezastru ar fi trebuit să 
anunţe - poate scurgeri radioactive ori vreun atac - dar ştiu 
că sunetul ei ajunge până la o distanţă de cel puţin o sută de 
roţi. Mai mult chiar, dacă vântul bate din direcţia bună. Dacă 
îl văd pe cel despre care ziceţi că vă urmăreşte, ori dacă îl 
depistează cumva senzorii de mişcare care mai sunt în 
funcţiune, atunci am să declanşez sirena. Şi poate o veţi auzi. 

— Mulţumim, îi spuse Roland. 

— Dacă aţi merge cu o maşină, i-aţi lua-o mult înainte, 
insistă Bill. Aţi ajunge mai repede la Turn şi nu veţi da 
niciodată ochii cu el. 

— Foarte adevărat, spuse Roland, care însă nu dădea 
niciun semn că ar fi avut de gând să se răzgândească. 

lar Susannah se bucură. 

— Ce veţi face cu cel căruia îi ziceţi Tatăl cel Roşu al 
urmăritorului vostru? Dacă într-adevăr el stăpâneşte Can'-Ka 
No Rey? 

Roland clătină din cap, nedorind să răspundă, deşi 
discutase această posibilitate cu Susannah. Se gândea că vor 
da ocol Turnului de la distanţă şi apoi se vor apropia de el prin 
spate, în aşa fel încât să nu fie observați de pe balconul unde 
era închis Regele Purpuriu. Apoi se vor furişa pe sub balconul 
acela, către uşă. Deocamdată era doar un plan. Până nu 
vedeau Turnul şi terenul din jur, nu aveau cum să ştie dacă 
era posibil să îl pună în aplicare. 

— Mă rog, va curge apă dacă asta va fi vrerea Domnului, 
spuse robotul, cunoscut odinioară sub numele de Bill 
Bâlbâitu'. Cel puţin, aşa spuneau străbunii. Şi poate ne vom 
revedea, dacă nu altundeva, atunci măcar în poiana de la 


capătul cărării. Presupunând că roboții au voie acolo. Şi sper 
să fie aşa, pentru că m-aş bucura să mă reîntâlnesc cu vechi 
cunoscuţi de-ai mei. 

Părea atât de nefericit, că Susannah ridică braţele spre el, 
fără să se gândească la absurditatea gestului de a îmbrăţişa 
un robot. Dar el o strânse în braţe şi ea, la rândul ei, îl strânse 
în braţe - cu destul de multă ardoare. Bill compensa 
ostilitatea şi viclenia lui Andy, din Calla Bryn Sturgis. Şi măcar 
pentru atâta lucru, dacă nu şi pentru altele, tot merita să fie 
îmbrăţişat. Când braţele din oţel cu titan ale robotului se 
strânseră în jurul ei, lui Susannah îi trecu prin minte că ar 
putea s-o frângă în două fără pic de efort. Dar nu se întâmplă 
nimic. Atingerea lui Bill era cum nu se poate mai tandră. 

— Zile lungi şi nopţi senine! Bill, îi ură ea. Îţi dorim cu toţii 
să-ţi meargă bine. 

— iți mulţumesc, doamnă, spuse el, lăsând-o uşurel jos. Vă 
mulţu-m-mulţu, mulţu-mulţu, m-m-m... 

Se plesni iar peste cap, producând fluieratul răsunător: Ț;;;/! 

— Vă mulţumesc din toată inima. Să ştiţi că mi-am reparat 
bâlbâială, nu vă mint, zău, dar, aşa cum v-am spus, nu sunt 
cu totul lipsit de emoţii. 


5 


Patrick îi surprinse pe amândoi, când merse pe jos aproape 
patru ore pe lângă scuterul electric al lui Susannah. Apoi 
obosi şi se urcă în Taxiul de Lux Il. Erau atenţi să audă sirena 
vestindu-i că Bill îl văzuse pe Mordred (sau că aparatura încă 
funcţională din Federală îl detectase), dar nu auziră nimic, cu 
toate că vântul bătea înspre ei. Pe la amurg văzură ultimele 
petice de zăpadă. Terenul devenea tot mai plat, alungindu-le 
mult umbrele în faţă. 

Când făcură popas pe timpul nopţii, Roland se ocupă cu 
strângerea vreascurilor pentru foc, iar Patrick, care moţăise în 
ultima parte a drumului, se deşteptă mort de foame şi 
înfulecă o porţie enormă cu crenvurşti şi iahnie de fasole. 


(Văzând cum fasolea dispare cu viteză în gura fără limbă a 
băiatului, Susannah îşi spuse că, atunci când îşi va pune jos 
capul obosit, va trebui să aibă grijă să se culce în contra 
vântului faţă de locul unde va dormi el.) Şi ea, şi Ete mâncară 
bine, dar Roland abia dacă se atinse de farfuria lui. 

Când cina luă sfârşit, Patrick vru să se apuce de desenat, 
dar se opri, privind încruntat la vârful creionului. Apoi întinse 
mâna către Susannah. Ea înţelese imediat despre ce era 
vorba şi scoase borcănelul din traista cu lucruri personale pe 
care o purta pe umăr. ÎI ţinea la ea, pentru că nu aveau decât 
o singură ascuţitoare şi se temea ca nu cumva Patrick să o 
piardă dacă i-ar fi dat-o lui în grijă. Fireşte că Roland i-ar fi 
putut ascuţi creionul cu cuțitul lui, dar asta ar fi schimbat 
cumva calitatea vârfului. Întoarse borcănelul cu fundul în sus, 
împrăştiind în palma făcută căuş radiere şi agrafe şi 
ascuţitoarea. l-o întinse lui Patrick, care îşi ascuţi creionul cu 
câteva rotiri rapide, i-o înapoie şi începu imediat să deseneze. 
Susannah privi lung la gumiţele roz şi se întrebă iarăşi pentru 
care motiv se obosise Dandelo să le taie din capetele 
creioanelor. Ca să-şi bată joc de băiat? Dacă asta îi fusese 
intenţia, nu-i reuşise. Poate peste nişte ani, atunci când vor 
mai rugini puţin conexiunile acelea absolut sublime dintre 
creierul şi degetele lui Patrick (atunci când lumea mică, dar 
genială în mod incontestabil, a talentului său va fi mers mai 
departe), atunci abia s-ar putea să aibă nevoie de radiere. 
Deocamdată, însă, chiar şi greşelile lui constituiau surse de 
inspiraţie. 

Nu petrecu prea multă vreme desenând. Când Susannah îl 
observă cum moţăie aplecat deasupra hârtiei, în strălucirea 
portocalie a amurgului târziu, îi luă blocul de desen din 
degetele docile, îl duse la culcare în spatele căruţului, îl înveli 
bine cu piei de căprioară şi îl sărută pe obraz. 

Mai mult adormit, Patrick întinse mâna şi atinse buba 
inflamată de lângă gura ei. Susannah tresări, dar nu se mişcă 
de sub atingerea lui blândă. Buba făcuse iarăşi coajă, dar îi 
zvâcnea dureros. În ultima vreme o durea şi sa zâmbească. 
Mâna de pe obrazul ei căzu: Patrick adormise. 


leşiseră stelele, iar Roland le privea fascinat. 

— Ce vezi acolo? îl întrebă ea. 

— Tu ce vezi? îi întoarse el întrebarea. 

Susannah ridică ochii la peisajul celest. 

— Păi, se văd Steaua Bătrână şi Mama Bătrână, dar par a 
se fi deplasat mai către vest. Şi aia de acolo - o, Dumnezeule! 

Se opri cât să-i ia obrajii în palme (obraji pe care ea nu 
văzuse niciodată o barbă adevărată, ci doar ţepi mici, dându-i 
un aspect neîngrijiţi) şi să-l întoarcă în direcţia în care privise 
ea. 

— Constelaţia aia nu era acolo când am plecat noi de la 
Marea Vestului, ştiu sigur că nu era. Aia e din lumea noastră, 
Roland! Carul Mare, aşa îi spunem! 

Pistolarul dădu din cap. 

— Cărţile din biblioteca tatălui meu spuneau că, pe 
vremuri, s-a aflat şi pe cerul lumii noastre. Noi o numeam 
Carul Lydiei. Şi iat-o din nou. 

Se întoarse surâzând spre Susannah. 

— Este un alt semn al vieţii şi renaşterii. Cât venin trebuie 
să simtă în inimă Regele Purpuriu când ridică ochii din 
închisoarea lui de pe balcon şi o vede străbătând iarăşi cerul! 


6 


La scurtă vreme după aceea Susannah adormi. Şi visă. 


7 


Este din nou în Central Park, sub un cer cenuşiu, din care 
cad iarăşi primii fulgi de nea. Colindătorii din apropiere nu 
cântă nici „Noapte de vis* şi nici „O, ce veste minunată”, ci 
Cântecul Orezului: „Verde, orezul, verde,/N-are cine să-l 
dezmierde,/Hai, hai, hai, commala! Îşi scoate căciula, 
temându-se ca nu cumva să se fi schimbat ceva, dar pe ea 
sunt brodate aceleaşi cuvinte: CRACIUN FERICIT şi se simte 
mai liniştită. 


Se uită în jur şi îi vede pe Eddie şi Jake, zâmbindu-i cu 
gurile până la urechi. Nu au nimic pe cap, pentru că din 
căciulile lor a fost făcută căciula ei. Le-a îngemănat căciulile. 

Eddie poartă un hanorac pe care scrie BEAU DOAR NOZZ-A- 
LA! 

Jake poartă unul care zice CONDUC DOAR MARCA TAKURO 
SPIRIT! 

Nimic din toate astea nu este nou; dar cu siguranță este 
nou ceea ce vede în spatele lor, lângă o alee care duce spre 
Fifth Avenue. O uşă, cam de vreo doi metri înălțime, din lemn 
tare, de eucalipt, după cum arată. Clanţa este din aur masiv, 
iar pe ea este filigranat un simbol pe care domniţa pistolar îl 
recunoaşte: două creioane încrucişate. Marca Ebenhard-Faber 
#2, de bună seamă. Cu gumele de la capete tăiate. 

Eddie ține în mâini o cană cu ciocolată fierbinte. Perfectă, 
mit schlag deasupra şi cu nucşoară presărată în spuma albă. 

— Poftim, îi spune el, ţi-am adus ciocolată caldă. 

Nu ia în seamă cana întinsă spre ea. Nu-şi poate lua ochii 
de la uşă. 

— Seamănă cu cele de pe plajă'*%, nu-i aşa? îl întreabă ea. 

— Da, răspunde Eddie. 

— Nu, răspunde Jake în acelaşi timp. 

— O să-ţi dai singură seama, spun ei în cor, râzând 
încântați unul la altul. 

Trece pe lângă ei. Se apropie de uşă. Pe uşile prin care 
Roland îi adusese în lumile lui fuseseră scrise cuvintele 
PRIZONIERUL şi STĂPÂNA UMBRELOR și UCIGAŞUL. Pe 


aceasta se văd simbolurile DLA D5. Şi sub ele: 
ARTISTUL 


Se întoarce, dar vede că băieții au dispărut. 

A dispărut şi Central Park 

Acum în faţă are ruinele din Lud. Ținuturile pustii. 

O adiere rece şi tristă îi aduce la ureche patru şoapte: Nu 


1% Vezi Alegerea celor trei. (n.tr.). 


mai e timp... grăbeşte-te... 


8 


Se trezeşte brusc, cu inima în gât, spunându-şi: Trebuie să-l 
părăsesc... şi cel mai bine ar fi s-o fac înainte de a vedea la 
orizont Turnul lui cel Întunecat. Dar unde să mă duc? Și cum 
să-l las să se lupte cu Mordred şi cu Regele Purpuriu doar cu 
Patrick alături? 

Gândul acesta o făcu să-şi dea seama de o crudă realitate: 
în eventualitatea unei confruntări, cu siguranţă că Ete îi va fi 
de mai mult folos lui Roland decât bietul Patrick. Bumblerul îşi 
demonstrase curajul în repetate rânduri şi ar fi fost demn de 
titlul de pistolar, cu condiţia să fi avut un pistol şi o mână cu 
care să-l folosească. În vreme ce Patrick... ei bine, cum să 
zicem... Patrick era un erou al desenului. Mai rapid ca 
fulgerul, nici vorbă... dar cât prăpăd să faci într-o luptă 
înarmat doar cu un creion Eberhard-Faber, chiar şi cu unul 
foarte ascuţit... 

Se ridicase în capul oaselor. Roland, care stătea de pază, 
sprijinit de scuterul ei, nu observase că se trezise. Foarte 
bine. Nici nu-şi dorea s-o observe. Asta ar fi dat naştere la 
întrebări. Se culcă la loc, trăgând pieile peste ea şi amintindu- 
şi de prima lor vânătoare: cum căpriorul alergase drept către 
ea şi cum îl decapitase cu o Oriză. Îşi aminti şuieratul farfuriei 
prin văzduhul rece, şuierat produs de accesoriul acela mic de 
pe fundul ei, accesoriu care semăna atât de mult cu 
ascuţitoarea lui Patrick. Se gândi că îşi aminteşte de toate 
astea pentru că mintea ei încearcă să facă o anumită 
conexiune, însă era mult prea istovită ca să înţeleagă despre 
ce anume era vorba. Şi poate se şi străduia prea mult. Şi ce 
să facă în privinţa asta? 

Dar de un lucru era sigură. Îl ţinea minte din Calla Bryn 
Sturgis. Simbolurile de pe uşa din vis alcătuiau cuvântul 
NEDESCOPERITA. 

Nu mai e timp. Grăbeşte-te. 


A doua zi începură crizele de plâns. 


9 


Încă mai erau destule tufe în spatele cărora să se retragă 
ca să-şi facă nevoile (şi să-şi plângă lacrimile atunci când nu 
şi le mai putea stăpâni), dar terenul devenea tot mai plat şi 
mai deschis. Pe la amiază, în cea de-a doua zi, Susannah 
observă ceva ce i se păru a fi un nor negru de furtună care se 
deplasa departe, în zare. Numai că cerul era în întregime 
senin. Apoi pata aceea mare şi întunecată începu să se mişte 
într-un mod care nu avea nimic de-a face cu plutirea norilor. | 
se tăie răsuflarea şi îşi opri imediat scuterul electric. 

— Roland! îl strigă ea. Uite acolo! O turmă de bivoli! Sau de 
bizoni! Cum te văd şi cum mă vezi! 

— Aşa le spui tu? se interesă Roland, fără prea mult interes. 
Noi le ziceam „bannock” în când-ul lui odată ca niciodată. E o 
turmă măricică, într-adevăr. 

Patrick stătea în spatele Taxiului de Fitze II, desenând cu 
furie. Işi sprijini creionul de podul palmei şi începu să 
haşureze cu vârful înclinat. Susannah avea impresia că-i vine 
în nări praful ridicat de copitele bizonilor - tot mai mult şi tot 
mai mult, pe măsură ce desenul băiatului prindea contur. Deşi 
i se părea că el mutase turma mai aproape cu zece, 
cincisprezece kilometri; sau poate vederea lui era mult mai 
ageră decât a ei. Era foarte posibil. In orice caz, i se limpeziră 
şi ei ochii şi reuşi să vadă mai clar animalele. Capetele lor 
miţoase. Ba chiar şi ochii lor negri. 

— De o sută de ani nu s-au mai văzut în America bizoni de 
dimensiunile astea, spuse ea. 

— Da? 

Acelaşi interes politicos. Apoi: 

— Cred că sunt destul de mulţi prin părţile astea. Dacă 
vreun tet dintre ei se apropie şi ne intră în bătaia pistoalelor, 
aş zice să doborâm câţiva. Ar fi bine să mâncăm ceva carne 
proaspătă care să nu fie de căprioară. Tu ce zici? 


Îi răspunse cu un zâmbet. Roland îi zâmbi şi el. lar ea îşi 
dădu din nou seama că, nu peste multă vreme, nu îl va mai 
vedea pe omul acesta pe care-l crezuse miraj sau demon, 
înainte de a ajunge să-l cunoască an-tet şi dan-dinh. Eddie 
murise. Jake murise. Şi în curând ea se va despărţi pentru 
totdeauna de Roland de Gilead. Prin moartea lui? A ei? 

Ridică ochii spre soarele strălucitor, dorind să-l facă să 
creadă că razele lui sunt responsabile pentru lacrimile care-i 
curgeau pe obraji. Şi porniră mai departe, spre sud-est, prin 
ţinuturile acelea întinse şi pustii, îndreptându-se către bătaia 
tot mai puternică de inimă care era Turnul, aflat la confluenţa 
tuturor lumilor şi a timpului însuşi. 

Du-dum, du-dum, du-dum. 

Hai-commala-haide, iată, călătoria-i gătată. 

În noaptea aceea a făcut ea prima de pază şi l-a trezit pe 
Roland după câteva ceasuri. 

— Mi se pare că-i pe undeva pe acolo, îi zise ea, cu mâna 
întinsă către nord-vest. 

Nu trebuia să-i rostească numele: numai despre Mordred 
putea fi vorba. 

Toţi ceilalţi erau morţi. 

— Fii cu ochii în patru. 

— Voi fi. lar dacă auzi un foc de pistol, trezeşte-te de 
îndată. 

— Nicio grijă, îl asigură ea şi se întinse în spatele Taxiului 
de Lux II, pe iarba uscată de iarnă. 

Nu era prea sigură că va reuşi să adoarmă; era mult prea 
agitată la ideea unei prezenţe ostile în apropierea lor. Dar 
puse capul jos şi căzu într-un somn adânc. 

Şi plin de vise. 


10 
Visul acestei a doua nopți este şi nu este asemănător cu cel 


din prima noapte. Elementele principale sunt aceleaşi: Central 
Park, cer cenuşiu, ninsoare slabă, colindători (dar acum nu 


cântă un colind, ci „Come Go With Me”, hitul formaţiei Del- 
Vikings), Jake (CONDUC DOAR MARCA TAKURO SPIRIT!) şi 
Eddie (cu inscripția de pe hanorac modificată: CLIC! E O 
CAMERĂ FOTO SHINNARO!). Eddie ţine în mâini o cană cu 
ciocolată fierbinte, dar nu i-o oferă. Le citeşte neliniştea nu 
doar pe chipuri, ci şi în încordarea trupurilor. Aceasta este 
principala deosebire dintre cele două vise: i se cere să vadă 
ceva, sau să facă ceva, sau, poate, şi una, şi alta. Orice ar fi, 
ei cred că deja a văzut sau a făcut, iar ea simte că îi scapă 
ceva. 

ȘI îi vine în minte o întrebare teribilă: oare omite ea ceva 
dinadins? Este oare aici ceva ce ea nu vrea să vadă? S-ar 
putea oare ca Turnul Întunecat să perturbeze comunicarea cu 
cei doi? Asta-i o tâmpenie, cum altfel? Oamenii pe care îi 
vede sunt doar plăsmuiri ale imaginaţiei sale cuprinse de 
alean. În realitate ei sunt morţi! Eddie ucis de un glonţ, Jake 
călcat de o maşină; unul ucis în lumea aceasta, celălalt în 
Lumea Decisivă, unde ce-i făcut e bun făcut (pentru că acolo 
timpul curge într-o singură direcţie) şi unde Stephen King este 
menestrel la curtea lor. 

Dar nu are cum să nu vadă expresia de pe chipurile lor, 
privirea aceea înspăimântată ce pare a-i spune La tine este, 
Suze - tu ai ce vrem noi să-ţi arătăm, la tine este ce trebuie 
să-ţi deschidă ochii. Ai de gând să nu faci nimic? Este ultimul 
pătrar. Este ultimul pătrar, iar ceasul ticăie şi va continua să 
ticăie, trebuie să ticăie pentru că nu ţi-a mai rămas niciun 
time-out. Grăbeşte-te... grăbeşte-te... 


11 


Sare din somn, cu răsuflarea în gât. Se crapă de ziuă. 
Palma pe care şi-o trece peste frunte i se umple de 
transpiraţie. 

Ce trebuie să ştiu, Eddie? Ce vrei tu să ştiu eu? 

Nu-i răspunde nimeni la întrebarea asta. Cine să-i 
răspundă? Conaşu Dean şi-o dat ortu’ la popă, îşi zice ea şi se 


culcă la loc. Rămâne întinsă încă un ceas, dar nu mai poate să 
adoarmă la loc. 


12 


La fel ca Taxiul de Lux |, şi Taxiul de Lux Il era prevăzut cu 
mânere - nişte bare lungi de care să îl tragă Roland. Spre 
deosebire de primul taxi, mânerele celui de-al doilea erau 
reglabile. Atunci când Patrick se simţea în stare să meargă pe 
jos, barele acelea puteau fi depărtate, pentru ca el să tragă 
de una, iar pistolarul de cealaltă. Atunci când Patrick obosea, 
se urca în căruţ, iar Roland apropia mânerele ca să poată 
trage de amândouă. 

La amiază făcură popas ca să mănânce. La finalul mesei, 
Patrick se urcă în spatele Taxiului de Lux II ca să tragă un pui 
de somn. Roland aşteptă până când îl auzi pe băiat (pentru că 
tot aşa îl considerau, indiferent câţi ani o fi avut) sforăind, 
apoi se întoarse către Susannah. 

— De ce te perpeleşti? Aş dori să-mi spui. Aş dori să-mi spui 
dan-dinh, deşi nu mai există niciun tet, iar eu nu îţi mai sunt 
dinh. 

Şi îi surâse. Tristeţea din zâmbetul acela îi frânse inima şi 
nu-şi mai putu stăpâni lacrimile. Nici adevărul. 

— Dacă încă voi mai fi cu tine atunci când vom vedea 
Turnul în zare, înseamnă că lucrurile vor fi mers foarte rău. 

— Cât de rău? vru el să ştie. 

Ea scutură din cap, începând să plângă şi mai tare. 

— Trebuie să fie o uşă pe undeva. Uşa Nedescoperită. Dar 
nu ştiu cum s-o găsesc! Eddie Şi Jake vin la mine în vis şi îmi 
spun ca ştiu - îmi spun asta cu privirile lor - dar habar n-am! 
Jur că nu ştiu! i 

Roland o lua în braţe şi o strânse şi îi sărută tâmpla. In 
colţul gurii ei, buba aceea oribilă pulsa şi ardea. Nu sângera 
încă, dar începuse iarăşi să se umfle. 

— Ce va fi va fi, spuse pistolarul, folosind expresia mamei 
lui. Ce va fi va fi. Linişteşte-te acum şi lasă-l pe ka să-şi facă 


treaba. 
— Ai zis că am scăpat de el. 
O legănă în braţe, iar asta îi făcea bine. O calma. 
— M-am înşelat, zise el. Aşa cum bine ţi-ai dat seama. 


13 


Stătea de pază în cea de-a treia noapte, cu ochii în urmă, la 
drumul pe care veniseră, când o mână o apucă de umăr. 
Panica îi ţăşni în minte ca un Michiduţă-n cutiuţă care o 
speriase în copilărie şi se întoarse fulgerător 

(e în spatele meu, o, Doamne Dumnezeule, Mordred s-a 
furişat în spatele meu şi şi-a luat forma de păianjen!) 

scoţându-şi în acelaşi timp pistolul de la brâu. 

Patrick tresări puternic şi se dădu un pas înapoi, cu chipul 
transformat într-o mască a terorii, cu mâinile ridicate înaintea 
lui. Dacă ar fi ţipat, cu siguranţă că l-ar fi trezit pe Roland, iar 
lucrurile s-ar fi petrecut cu totul şi cu totul altfel. Insă era mult 
prea înspăimântat ca să mai poată ţipa. Nu reuşea decât să 
scoată nişte sunete înfundate, din gât. 

Susannah puse arma înapoi, la centură, îi arătă mâinile 
goale, apoi îl trase lângă ea şi îl îmbrăţişă. În prima clipă, îl 
simţi ţeapăn ca o lespede - tot îi mai era teamă -, dar apoi se 
relaxă. 

— Ce s-a întâmplat, iubitule, îl întrebă ea sotto voce; şi 
continuă, folosind expresia lui Roland: De ce te perpeleşti? 

Tânărul se desprinse din îmbrăţişare şi-i arătă nordul. 
Susannah nu pricepu imediat ce îi arată, apoi văzu luminile 
portocalii săgetând în dans cerul. Estimă că se aflau cam la 
şapte kilometri depărtare de ei şi nu-i venea să creadă că nu 
le văzuse mai devreme. 

Tot în şoaptă, ca să nu-l trezească pe Roland, începu să-i 
explice băiatului: 

— Nu trebuie să te sperii, dulceaţă. Ce vezi tu acolo sunt 
doar nişte fenomene atmosferice luminoase, care nu-ţi pot 
face rău. Roland le zice „jocul ielelor”. Seamănă cu Focul 


Sfântului Elmo. 

Dar tânărul habar nu avea ce înseamnă Focul Sfântului 
Elmo; i se citea asta în privirea nesigură. Atunci se mulţumi 
să-i repete că luminile acelea nu aveau cum să-i facă rău şi, 
într-adevăr, niciodată ielele nu se apropiaseră mai mult de ei. 
Ba chiar atunci, sub ochii ei, ielele se îndepărtară în dans, iar 
foarte curând nici nu se vor mai observa. Poate că le gonise 
cu gândul ei. Pe vremuri ar fi luat în râs o asemenea idee, dar 
nu şi acum. 

Patrick începu să se calmeze. 

— De ce nu încerci să mai dormi puţin, scumpete? Trebuie 
să te odihneşti. 

Şi ea ar cam fi trebuit să se odihnească, dar îi era groază 
de ce-i putea aduce somnul. Însă nu avea ce face: curând îl 
va trezi pe Roland şi se va culca. Şi atunci va veni visul. 
Fantomele lui Jake şi Eddie se vor uita la ea cu mai multă 
disperare ca oricând. Cerându-i să ştie ceva ce nu avea de 
unde şti. 

Patrick scutură din cap. 

— Nu ţi-e somn? 

Işi scutură iarăşi capul, mai hotărât. 

— Păi, atunci ce-ar fi să mai desenezi puţin? 

Desenatul îl calma întotdeauna. 

Patrick îi zâmbi şi porni de îndată spre Taxiul de Lux Il, 
după blocul de desen, cu paşi mari, exagerat de furişaţi, 
chipurile ca să nu-l trezească pe Roland. Susannah zâmbi. 
Patrick era oricând gata să deseneze; probabil că unul dintre 
lucrurile care îl ţinuseră în viaţă în pivniţa lui Dandelo fusese 
gândul că, din când în când, împuţitul ăla bătrân îi dădea câte 
un bloc de desen şi un creion. Băiatul ăsta era la fel de vicios 
cum fusese Eddie în cele mai rele momente ale sale, îşi spuse 
Susannah, numai că drogul de care era dependent Patrick era 
o linie îngustă de grafit. 

Se aşeză şi începu să deseneze. Susannah îşi reluă veghea, 
dar foarte curând simţi o furnicătură ciudată în tot corpul, de 
parcă ea ar fi fost cea supravegheată. Se gândi iar la 
Mordred, apoi surâse (şi surâsul îi provocă durere, pentru că 


buba de la gură se umflase mult). Nu Mordred; Patrick. Patrick 
era cel care se uita la ea. 

Patrick o desena. 

Rămase nemişcată aproximativ douăzeci de minute, dar 
curiozitatea avu câştig de cauză. În douăzeci de minute 
Patrick ar fi putut să o deseneze şi pe Mona Lisa şi Bazilica 
Sfântul Pavel în fundal, ca să fie tabloul complet. lar 
furnicăturile din trup i se păreau atât de bizare, de parcă nu 
ar fi fost un produs al minţii ei, ci o reacţie cu totul şi cu totul 
fizică. 

Se apropie de el, însă Patrick îşi lipi blocul de desen de 
piept, cu o timiditate ce nu-i stătea în fire. Dar îşi dorea ca ea 
să vadă ce desenase; dorinţa aceasta i se citea în privirea de 
îndrăgostit. Probabil ca se îndrăgostise de acea Susannah din 
desenul lui. 

— Haide, dulceaţă, spuse ea, întinzând mâna spre blocul de 
desen. 

Dar nu. Nu i-l va smulge din braţe, chiar dacă el voia ca ea 
să-i vadă creaţia. Pentru că el era artistul; şi a lui trebuia să 
fie decizia de a-şi arăta sau nu opera. 

— Te rog! 

Băiatul mai ţinu la piept încă o clipă blocul de desen. Şi 
după aceea - foarte sfios, ferindu-se să-i întâlnească privirea 
- i-l întinse. Susannah îl luă şi se uită la ea, cea din desen. | se 
opri respiraţia, atât de bun era. Ochii mari. Pomeţii înalţi, 
cărora tatăl ci le zicea „comorile Etiopiei”. Buzele pline, pe 
care Eddie i le săruta cu atâta drag. Ea era acolo, desenată pe 
foaia de hârtie... ea, în carne şi oase... dar era şi ceva mai 
mult. Nu şi-ar fi închipuit niciodată că dragostea poate străluci 
cu atâta puritate în trăsăturile unui desen făcut cu creionul. 
Dar uite dragostea aici, o, nu vă mint, o, adevăr grăiesc; 
dragostea unui băiat pentru femeia care l-a salvat, care l-a 
scos din hăul negru unde cu siguranţă că şi-ar fi găsit 
sfârşitul. Dragostea pentru ea ca mamă, dragostea pentru ea 
ca femeie. 

— Patrick, e minunat! exclamă ea. 

Se uită la ea emoţionat. Neîncrezător. Serios? întrebară 


ochii lui. lar ea înţelese atunci că numai el - sărmanul, 
neiubitul Patrick din sufletul lui, care dintotdeauna trăise cu 
acest talent şi nu avea cum să-l aprecieze la justa lui valoare 
- putea pune la îndoială frumuseţea pură a desenului său. 
Desenatul îl făcea fericit pe e/; asta ştiuse mereu, însă gândul 
că lucrările lui i-ar putea face fericiţi pe altii... ei bine, va dura 
ceva vreme până când se va obişnui cu ideea. Susannah se 
întrebă, poate pentru a mia oară, câtă vreme îl ţinuse 
Dandelo prizonier şi, mai ales, cum de se întâmplase ca acea 
hidoasă creatură să dea peste el. Probabil că nu va afla 
niciodată. Oricum, cel mai important i se părea acum să 
încerce să-l convingă de propria lui valoare. 

— Da, îi răspunse ea. Da, este minunat. Eşti un artist de 
excepţie, Patrick. Mă face să mă simt bine când mă uit la 
desenul tău. 

Acum tânărul uită să-şi încleşteze dinţii, iar zâmbetul lui 
larg, chiar şi fără limbă, o umplu de încântare. Doar privindu-l, 
toate temerile şi neliniştile ei păreau meschine şi prosteşti. 

— Mi-I dai mie? 

Patrick dădu din cap cu înflăcărare. Făcu un gest de rupere 
cu o mână, apoi arătă spre ea. Da! Rupe-l/ din bloc! la-l! 
Păstrează-l! 

Susannah vru să facă întocmai, dar se opri. Era frumoasă 
datorită iubirii (şi creionului) lui. Singurul lucru care umbrea 
frumuseţea aceea era pata neagră de lângă gură. Intoarse 
desenul spre el, îi arătă cu degetul buba de pe hârtie, apoi pe 
cea reală, de pe obraz. Şi se cutremură. O durea până şi cea 
mai uşoară atingere. 

— Doar porcăria asta nu are ce căuta acolo, spuse ea. 

El înălţă din umeri, ridicând mâinile cu palmele în sus, 
făcând-o şi râdă. Avu grijă, însă, să râdă cât mai încet, ca să 
nu-l trezească pe Roland; însă da, gestul băiatului o făcuse să 
râdă. Îi trecu prin minte o replică dintr-un film vechi: Pictez 
ceea ce văd. 

Numai că aceasta nu era o pictură. Şi brusc îşi dădu seama 
că el putea să o scape de porcăria aia detestabilă. Măcar pe 
hârtie. 


Atunci ea va fi sora mea geamănă, gândi ea bucuroasă, 
jumătatea mea mai bună; drăgălaşa mea surioară gea... 

Şi brusc, înţelese... 

Totul? Înţelese totul? 

Da, îşi va spune ea mult mai târziu. Nu într-o manieră 
perfect logică, ce ar fi putut fi reprodusă în scris - dacă a + b 
= c, atunci c-b=aşic-a = b - dar, da, atunci a înţeles 
absolut totul. A intuit totul. Deloc de mirare că Eddie-cel-din- 
vis şi Jake-cel-din-vis fuseseră supăraţi pe ea: totul era atât de 
evident. 

Patrick, care o adusese pe hârtie. 

Nu i se întâmpla pentru prima dată. 

Roland o adusese în lumea lui... prin magie. 

Eddie o adusese alături de el prin dragoste. 

La fel şi Jake. 

Doamne, Dumnezeule, oare era aici de atât de multă 
vreme şi trecuse prin atât de multe încercări fără să înţeleagă 
sensul adevărat al cuvântului ka-tet, fără să ştie ce era el? 
Ka-tet înseamnă familie. 

Ka-tet înseamnă dragoste. 

Patrick, băiatul acesta genial şi mut, zăvorât în pustietate. 
Zăvorât în talentul lui uriaş. Talentul lui înseamnă dragoste. ŞI 
acum? Acum? 

Acum va face ceva pentru mine, îşi spuse 
Susannah/Odetta/Detta, scoțând borcănelul din buzunar, 
ştiind cu exactitate ce avea de gând să facă şi motivul pentru 
care o va face. 

Când îi întinse blocul de desen fără să fi rupt încă foaia cu 
portretul ei, Patrick păru cumplit de decepţionat. 

— Nu, nu, îl linişti ea. Vreau doar să mai faci ceva, înainte 
să-l iau şi să-l preţuiesc întreaga viaţă, ca să-mi amintească 
cum am fost în acest unde şi în acest când. 

Şi, spunând acestea, îi arătă una din radierele roz, 
înțelegând abia acum de ce le tăiase Dandelo de la capetele 
creioanelor. Îi sesizase şi el puterea. 

Patrick luă guma şi o răsuci între degete, încruntându-se de 
parcă nu mai văzuse aşa ceva niciodată. Susannah era 


convinsă că văzuse, dar câţi ani trecuseră de atunci? Şi cum 
fusese el atunci pe punctul de a scăpa, o dată pentru 
totdeauna, de călăul lui? Şi de ce nu-l ucisese Dandelo în 
momentul acela? 

Pentru că şi-a închipuit că va fi în siguranță dacă îi ia 
gumele, îşi răspunse ea. 

Patrick o privea nedumerit. Necăjit. 

Susannah se aşeză lângă el şi-i arătă cusurul de pe obrazul 
desenat. Apoi îl apucă uşor de încheietura mâinii şi i-o trase 
spre foaia de hârtie. Băiatul se împotrivi la început, dar se 
relaxa imediat. 

Susannah îşi aminti de norul negru care nu fusese nor, ci o 
turmă de animale mari, miţoase, pe care Roland le numea 
„bannock”, iar ea le zicea „bizoni”. Îşi aminti cum simţise în 
nări praful ridicat de copitele lor atunci când Patrick începuse 
să deseneze praful. Şi îşi mai aminti că, atunci când Patrick 
desenase turma mai aproape de ei decât fusese în realitate 
(licenţă artistică, iar noi mulţumim foarte frumos), chiar a dat 
impresia că este mai aproape. Işi aminti cum crezuse că i se 
obişnuiseră ochii cu distanţa şi se minună de prostia ei. De 
parcă ochii s-ar putea adapta la distanţă aşa cum se 
adaptează la întuneric. 

Nu. Patrick adusese animalele mai aproape. Le adusese 
mai aproape desenându-le mai aproape. 

Când radiera atinse foaia de hârtie, Susannah îşi trase 
mâna - era convinsă (nu ştia cum ori de unde îi venise 
convingerea asta) că Patrick singur trebuia să se ocupe de 
problemă. Făcu mişcări de ştergere cu degetele în aer, 
arătându-i ce vrea de la el. Dar băiatul nu înţelese. Repetă 
mişcările, apoi îi arătă pe desen inflamaţia de lângă buza ei 
inferioară. 

— Fă-o să dispară, Patrick, îi ceru ea, mirându-se de cât de 
calmă îi este vocea. E urâtă, fă-o să dispară. 

Făcu iar mişcarea cu degetele. 

— Şterge-o. 

Acum băiatul pricepu. Susannah îi sesiză flacăra aprinsă în 
privire. Ridică bucăţica de gumă roz spre ea. Un roz fără 


cusur - fără nicio urmă de grafit pe ea. Patrick ridică din 
sprâncene la Susannah, ca şi cum ar fi vrut să o întrebe dacă 
era sigură că asta îşi dorea. 

Ea dădu din cap: da, asta îşi dorea. 

Atunci Patrick începu să şteargă semnul de pe obrazul din 
desen. Nesigure la început, mişcările îi deveniră tot mai 
energice atunci când văzu ce se petrece. 


14 


Atunci când Patrick o  desenase, Susannah simţise 
furnicăturile ciudate în întregul trup. Acum le simţea într-un 
singur loc: în colţul drept al gurii. Când Patrick începu să 
şteargă semnul de acolo cu mai mult curaj, furnicăturile se 
transformară într-o mâncărime infernală. Şi se văzu nevoită 
să-şi încleşteze mâinile ca să nu înceapă să îşi râcâie buba, să 
se scarpine cu furie - atâta pagubă dacă şi-o va rupe şi un 
litru de sânge îi va curge pe haina din piele de căprioară. 

Doar câteva secunde mai trebuie sa rabd, doar câteva 
secunde şi se va termina totul, trebuie sa se termine, o, 
Doamne, Dumnezeule, FA SA SE TERMINE ODATA... 

Patrick părea a o fi uitat cu totul. Îşi privea ţintă desenul, cu 
părul lung atârnându-i pe obraji, ascunzându-i aproape 
complet vederii. Părea fascinat de acea minunată jucărie. 
Ştergea cu delicateţe... apoi puţin mai tare (şi mâncărimea se 
intensifica)... şi din nou cu infinită blândeţe. Lui Susannah îi 
venea să urle. Dintr-odată parcă îi luă foc tot trupul. 
Mâncărimea îi ardea creierul; îi băzâia în ochi, ca două roiuri 
gemene de țânțari; îi înfioră sfârcurile, făcându-i-le tari ca 
piatra. 

Am să tip, nu mai pot să mă stăpânesc, trebuie să tip... 

Şi tocmai când deschise gura, mâncărimea dispăru cu totul. 
Şi durerea. Ridică mâna spre obraz. Se opri. 

N-am curaj. 

Fă bine să ai! se indignă Detta. După câte ai pătimit - după 
câte am pătimit amândouă - tre’ să mai ai atâta sânge-n tine 


ca să-ți atingi fața aia afurisită, cățea căcăcioasă ce eşti! 

Îşi atinse pielea cu vârfurile degetelor. Pielea cea netedă. 
Buba care o necăjise atât de mult încă de când intrase în 
Bubuit de Tunet nu mai era acolo. Ştia că, atunci când îşi va 
privi chipul într-o oglindă, ori într-o apă limpede, nu va vedea 
nici măcar o cicatrice. 


15 


Patrick mai lucră o vreme - mai întâi cu radiera, apoi cu 
creionul, apoi iarăşi cu radiera - dar Susannah nu mai simţi 
nicio mâncărime, nici măcar vreo furnicătură slabă. De parcă, 
odată depăşit un punct critic, senzațiile acelea încetaseră cu 
totul. Se întrebă câţi ani avusese Patrick atunci când Dandelo 
retezase toate gumele de la capetele creioanelor. Patru? 
Şase? În orice caz, trebuie că fusese foarte mic. Era convinsă 
că privirea lui nedumerită de la început fusese cât se poate 
de sinceră. Dar, atunci când se apucase de lucru, folosise 
guma ca un profesionist. 

Poate că-i la fel ca mersul pe bicicletă, îşi zise ea. Odată 
învăţat, nu mai ai cum să-l uiţi. 

Îi aşteptă răbdătoare (cât de răbdătoare putea fi ea în 
asemenea clipe) să termine. Şi, după cinci minute foarte, 
foarte lungi, răbdarea ei fu răsplătită. Zâmbind, Patrick 
întoarse blocul şi îi arătă desenul. Ştersese complet pata de 
lângă buze, apoi haşurase uşor locul, pentru a-l face să 
semene cu restul obrazului închis la culoare. Mai mult încă: 
îndepărtase cu infinită grijă toate firimiturile de gumă de pe 
foaia de hârtie. 

— Foarte frumos, spuse ea, dându-şi seama că era un 
compliment de tot rahatul pentru opera unui geniu. 

Păi, nu? 

Aşa că se aplecă spre el, îl luă în braţe şi-l sărută apăsat pe 
buze. 

— Patrick, este superb. 

Băiatului îi năvăli sângele în obraji cu atâta forţă, încât ea 


intră în panică, întrebându-se dacă nu cumva va face un atac 
cerebral, cu toată vârsta lui fragedă. Dar el zâmbea în 
continuare, cerându-i prin semne să rupă foaia din bloc. 
Pentru că era desenul ei. Pentru că ea trebuia să-l păstreze. 

Susannah rupse foaia cu foarte mare atenţie, întrebându-se 
într-un colţ întunecat al minţii ce anume s-ar fi putut întâmpla 
dacă ar fi rupt desenul - dacă s-ar fi rupt pe ea - chiar pe 
mijloc. Mai observă că pe chipul lui Patrick nu se citea nici 
uluire şi nici teamă. Fireşte că-i văzuse buba de lângă gură 
chiar de când o cunoscuse, pentru că porcăria aia fusese 
acolo tot timpul; şi, în consecinţă, o desenase în detalii 
aproape fotografice. Acum dispăruse - degetele ei îşi 
dăduseră primele seama de asta -, dar Patrick nu manifesta 
nicio emoție cu privire la acest miracol. Concluzia era cum nu 
se poate mai evidentă: atunci când ştersese buba aceea 
hidoasă din desen, şi-o ştersese şi din minte şi amintire. 

— Patrick? 

Se uită la ea zâmbindu-i. Fericit pentru că ea era fericită. 
lar Susannah era foarte fericită. Faptul că era deopotrivă 
speriată de moarte nu-i afecta câtuşi de puţin fericirea. 

— Vrei să-mi mai desenezi ceva? 

Băiatul dădu entuziasmat din cap. Făcu un semn pe foaia 
din faţa lui şi o întoarse către ea: 


? 


Susannah privi lung semnul de întrebare, apoi se uită la 
Patrick, care ţinea strâns în mână radiera, noua şi minunata 
lui jucărie. 

Ea îi spuse: 

— Vreau să-mi desenezi ceva ce nu se află aici. 

Băiatul îşi lăsă capul pe umăr într-un gest întrebător. 
Semăna atât de bine cu Ete atunci când nu era prea sigur că 
înţelegea ce-i ceri, încât Susannah, în pofida bătăilor 
accelerate ale inimii, nu-şi putu stăpâni zâmbetul. 

— Nu-ţi face griji, am să-ţi spun despre ce e vorba. 

Şi îi spuse, cu foarte mare atenţie la toate detaliile. Patrick 


o ascultă. La un moment dat, vocea femeii îl trezi pe Roland. 
Pistolarul se apropie de ei, se uită la Susannah în lumina 
roşiatică a tăciunilor incandescenţi, vru să se uite în altă 
parte, dar îşi întoarse imediat ochii mari de uimire. Până în 
momentul acela, ea crezuse că nici Roland nu va observa 
dispariţia porcăriei de pe obrazul ei. Crezuse că magia lui 
Patrick era într-atât de puternică încât să şteargă această 
amintire şi din memoria pistolarului. 

— Susannah, obrazul tău! Ce s-a întâmplat cu... 

— Taci, Roland, dacă ţii la mine. 

Şi pistolarul amuţi. Susannah se întoarse spre Patrick şi 
începu iarăşi să-i vorbească, în şoaptă, dar cu multă 
fermitate. Patrick o asculta cu atenţie, iar la un moment dat, 
ea observă cum privirea începe să i se lumineze. Înţelesese. 

Fără să i se ceară, Roland puse lemne pe foc, înviorându-l 
şi, nu peste multă vreme, micuța lor tabără străluci blând sub 
cerul înstelat. 

Patrick scrise câteva cuvinte, ordonându-le în faţa semnului 
de întrebare aflat deja pe foaia de hârtie: 


Ce înălţime? 


Susannah îl luă pe Roland de cot şi-l puse să stea în faţa 
băiatului. Pistolarul avea în jur de un metru nouăzeci şi cinci. 
li ceru să o ia în braţe şi arătă cu mâna la vreo zece 
centimetri deasupra capului lui. Patrick zâmbi dând din cap. 

— Şi uite ce trebuie să fie pe obiectul acela, spuse ea luând 
o creangă din mormanul lor de lemne pentru foc. 

Frânse creanga pe genunchi, fabricându-şi propriul 
instrument de desenat, îşi amintea bine simbolurile şi era 
sigură că, dacă nu vor fi perfect redate, uşa aceea pe care îi 
ceruse să i-o deseneze fie se va deschide către un loc unde 
nu avea ce căuta, fie nu se va deschide deloc. Prin urmare, 
începu să deseneze în ţărâna şi cenuşa de lângă focul de 
tabără cu mişcări iuți şi precise, la fel ca Patrick, fără să se 
oprească să studieze simbolul din urmă. Pentru că era 
convinsă că, dacă se va apuca să se uite la unul, va ajunge să 


le analizeze pe toate şi cu siguranţă că i se va părea ceva 
greşit. lar atunci îndoiala i se va strecura în minte, măcinând- 
o ca o boală. Şi poate atunci îşi va face apariţia Detta - cea 
băgăreaţă şi cu gură spurcată, care de multe ori îi salvase 
fundul - şi va termina desenul în locul ei. Poate că aşa va fi, 
dar nu se putea baza pe asta. În adâncul inimii tot mai credea 
că Detta ar fi fost în stare să dea rasol la momentul crucial, 
din niciun alt motiv decât cel al propriei satisfacţii diabolice. 
Şi nici în Roland nu avea pe deplin încredere, pentru că nu 
prea voia să o lase să plece din motive pe care nici el nu le 
înţelegea. 

Aşa că desenă singură în ţărână şi cenuşă, fără să 
privească în urmă. lar acestea sunt simbolurile ieşite de sub 
vârful creionului ei improvizat: 


Dea 9% 


— Nedescoperită, murmură Roland. Susannah, cum... ce... 
— Taci, repetă ea. 
Patrick se aplecă asupra foii şi începu să deseneze. 


16 


Susannah se tot uita în jur să vadă uşa, însă cercul de 
lumină aruncat de focul lor era foarte mic. Sigur, era mic în 
comparaţie cu întunericul imens al preriei. Şi nu văzu nimic. 
Se întoarse către Roland şi-i citi întrebarea mută din ochi, 
drept care îi arătă desenul pe care i-l făcuse mai devreme 
băiatul. Îi arătă locul în care fusese rana de pe obraz. 
Pistolarul îşi apropie hârtia mult de ochi, ca să descopere 
semnele lăsate de radieră. Patrick le acoperise cu măiestrie, 
iar Roland le descoperi doar la o cercetare foarte atentă; era 
ca şi cum ar fi încercat să găsească o urmă veche după multe 
zile de ploaie. 

— Nu mă mir că bătrânul i-a tăiat gumele de la creioane, 


zise el, înapoindu-i desenul. 

— Asta mi-am zis şi eu. 

De aici pornise supoziţia ei: dacă Patrick era în stare (cel 
puţin în această lume) să şteargă ceva şi din desen, şi din 
realitate, atunci poate că va reuşi să creeze ceva real prin 
desen. Îi povesti lui Roland despre turma de bannock ce i se 
păruse ciudat de aproape, iar pistolarul începu să-şi maseze 
fruntea ca lovit de o migrenă îngrozitoare. 

— Ar fi trebuit să-mi dau seama. Ar fi trebuit să înţeleg ce 
înseamnă. Am îmbătrânit, Susannah. 

Nu-l lua în seamă: îl mai auzise văicărindu-se aşa şi în 
trecut. Începu să-i povestească visele ei cu Eddie şi Jake, 
neuitând să amintească de numele produselor inscripţionate 
pe hanoracele lor, cântecele colindătorilor, ciocolata fierbinte 
şi panica tot mai mare din ochii celor doi când îşi dădeau 
seama că visele se apropiau de sfârşit, iar ea tot nu le 
înţelegea sensul. 

— De ce nu mi-ai povestit mai demult despre asta? o 
întrebă Roland. De ce nu mi-ai cerut ajutorul ca să-ţi poţi 
interpreta visul? 

ÎI privi drept în ochi, gândindu-se că avusese mare dreptate 
să nu i-l ceară. Da, chiar aşa era. Indiferent cât de mult l-ar fi 
făcut să sufere. 

— Ai pierdut deja doi dintre noi. Cât de dornic ai fi fost să 
mă pierzi şi pe mine? 

Pistolarul se îmbujoră puternic. | se observa roşeaţa din 
obraji chiar şi în lumina focului. 

— Vorbeşti urât despre mine, Susannah. Şi ai gândit încă şi 
mai rău. 

— Poate că da, zise ea. Îţi cer iertare dacă aşa este. Nici eu 
nu am ştiut ce vreau. Ştii bine că o parte din mine vrea să 
vadă Turnul. O parte din mine îşi doreşte foarte mult să-l 
vadă. Şi chiar dacă Patrick va fi în stare să creeze Uşa 
Nedescoperită, iar eu voi reuşi să o deschid, nu voi păşi în 
lumea reală peste pragul ei. Sunt convinsă că asta înseamnă 
inscripţiile de pe hanoracele lor. 

— Nu trebuie să gândeşti aşa, spuse Roland. Eu cred că 


rareori realitatea este ceva doar alb sau doar negru, ceva ce 
există sau nu există. 

Patrick scoase chiotul lui ca de bufniţă, făcându-i să se 
întoarcă spre el. Ridicase blocul ca să le arate ce desenase. 
Susannah avu impresia că pe hârtie se află o reprezentare 
perfectă a Uşii Nedescoperite. Nu era scris pe ea cuvântul 
ARTISTUL şi clanţa era din metal simplu, fără gravura cu cele 
două creioane încrucişate. Dar era bine aşa. Nu se obosise să- 
i explice şi aceste detalii care fuseseră puse acolo pentru ao 
ajuta pe ea să înţeleagă. 

Doar o hartă mai aveau să-mi deseneze, îşi spuse ea 
supărată. Oare de ce trebuia să fie totul atât de al dracului de 
greu, al naibii de 

(ghici ghicitoare ce-i) 

misterios? Dar ştia că nu va găsi niciodată un răspuns 
mulţumitor... altul decât trista realizare că aşa funcţionează 
meandrele minţii omeneşti. Păi, nu? Răspunsurile cu adevărat 
importante nu sunt niciodată uşor de obţinut. 

Patrick scoase alt chiot. De data aceasta cu o notă 
interogativă. lar Susannah îşi dădu seama că bietul băiat 
moare de nerăbdare. Perfect normal. Doar tocmai ce onorase 
prima lui comandă şi voia să ştie ce părere are despre creaţia 
lui această doamnă Mecena. 

— E grozav, Patrick, minunat! 

— Da, fu de acord Roland, luând blocul de desen. 

| se părea că uşa zugrăvită de creionul băiatului era aidoma 
celor peste care dăduse pe ţărmul Mării Vestului, pe când se 
împleticea încolo şi încoace, delirând şi conştient că avea să 
moară curând în urma muşcăturii homaroşeniei!%. Avea 
sentimentul că sărmanul mut i se uitase în minte şi văzuse o 
imagine identică a acelor uşi - o „fotegrafie”. 

În tot acest timp, Susannah se uita disperată în jur. lar 
Roland se văzu nevoit s-o cheme înapoi pe un ton aspru, 
atunci când o văzu că începuse să se deplaseze, împingându- 
se în palme, spre marginea cercului de lumină. Se văzu nevoit 


1% Vezi Alegerea celor trei (n.tr.). 


să-i aducă aminte că Mordred putea fi oriunde şi că 
întunericul era prietenul lui cel mai bun. 

Oricât de nerăbdătoare ar fi fost, Susannah reveni lângă el, 
amintindu-şi cu extremă claritate ce păţise mama-surogat şi 
cât de repede se întâmplase totul. Cu toate acestea, parcă o 
durea să renunţe la căutare. Carnea de pe ea o durea. Roland 
îi spusese că se aşteaptă să dea cu ochii de Turnul Intunecat 
spre sfârşitul zilei următoare. Dacă atunci încă va mai fi cu el, 
dacă îl zărea şi ea, profilându-se pe linia orizontului, era 
aproape convinsă că se va dovedi mult prea puternic pentru 
ca ea să i se poată împotrivi. Că glammerul lui va fi prea 
intens. Acum, având de ales între Turn şi uşă, ştia că încă mai 
are timp să aleagă uşa. Dar, mai târziu, pe măsură ce se vor 
apropia, iar atracţia Turnului va creşte (pulsându-i irezistibil în 
minte, chemând-o prin cântecul acelor voci melodioase), îi va 
fi mult mai greu, dacă nu imposibil, să aleagă uşa. 

— N-o văd, oftă ea deprimată. Poate m-am înşelat. Poate 
nu există nicio blestemată de uşă. Of, Roland... 

— Nu cred că te-ai înşelat, îi spuse el. 

Vorbea fără tragere de inimă, asemenea cuiva care are o 
treabă neplăcută de făcut, ori o datorie de achitat. Şi chiar îi 
era dator acestei femei, îşi spuse. In fond, nu el o adusese în 
lumea aceasta, unde ea a deprins arta omorului, s-a 
îndrăgostit şi şi-a jelit omul iubit? Nu din vina lui suferea ea 
acum? Avea obligaţia să îndrepte lucrurile dacă aşa ceva mai 
era cu putinţă. Dorinţa lui de a o ţine alături - chiar cu preţul 
vieţii ei - era o dovadă de egoism pur şi îl făcea nedemn de 
educaţia primită. 

Mai mult, îl făcea nedemn de dragostea şi respectul pe care 
le nutrea faţă de ea. Ştia că i se va frânge ce îi mai rămăsese 
din inimă dacă va trebui să-şi ia rămas-bun de la ea, de la 
ultimul membru al straniului, minunatului său ka-tet; dar, 
dacă asta voia, dacă de asta avea nevoie, atunci o va face. 
Mai ales pentru că observase în desenul băiatului ceva ce-i 
scăpase lui Susannah. Nu ceva ce era acolo, ci ceva ce lipsea. 

— Uită-te aici, o îndemnă el cu blândeţe, arătându-i 
desenul. Vezi cât de mult s-a străduit să-ţi facă pe plac? 


— Da! Da, sigur că văd, dar... 

— Bănuiesc că i-a luat cam zece minute, deşi în mod 
obişnuit face orice desen, indiferent cât de bun, în cel mult 
trei sau patru minute. 

— Nu înţeleg ce vrei să spui! 

Patrick îl trase pe Ete aproape de el şi-l cuprinse cu braţul, 
căutând alinare: îl speriau tonurile ridicate pe care discutau 
Roland şi Susannah şi se uita la ei cu ochi mari şi nefericiţi. 

— S-a străduit să-ţi ofere ce i-ai cerut; adică Uşa, Uşa 
singură. Stă în aer, nu vezi? E lipsită de... de... 

Se încruntă căutând cuvântul potrivit. Fantoma lui Vannay 
i-i şopti sec în ureche. 

— E lipsită de context! 

Câteva clipe expresia de nedumerire rămase pe chipul lui 
Susannah, apoi ochii i se luminară treptat a înţelegere. 
Roland nu mai stătu pe gânduri; puse mâna cea întreagă pe 
umărul lui Patrick şi îi ceru să aşeze uşa desenată în spatele 
maşinuţei electrice a femeii, căreia ea îi spunea Taxiul de Lux 
II. 

Patrick se conformă bucuros. În primul rând, pentru că 
amplasarea Taxiului de Lux Di în faţa uşii îi oferea un motiv 
pentru folosirea radierei. De data aceasta desenă mult mai 
repede - aproape neglijent, ar fi zis un observator neinformat. 
Insă Roland, care stătea lângă el, îşi dădu seama că Patrick 
zugrăvea micuțul vehicul în cele mai mici amănunte. La 
sfârşit făcu roata din faţă şi în capacul ei desenă licărul 
focului de tabără. Apoi lăsă jos creionul şi chiar atunci 
văzduhul se învolbură în jurul lor. Pistolarul îi simţi lovitura 
drept în faţă. Flăcările, drepte până atunci în noaptea 
nemişcată, fură cuprinse de zbucium. Apoi încetă totul, ca şi 
cum nu ar fi fost. Flăcările îşi reluară arderea dreaptă. Şi, la 
nici trei metri depărtare de ele, în spatele scuterului electric, 
apăruse o uşă pe care Roland o întâlnise ultima oară în 
Peştera Vocilor, de lângă Calla Bryn Sturgis. 


17 


Susannah aşteptă până în zori. Îşi petrecu timpul mai întâi 
strângându-şi lucrurile, apoi gândindu-se la ce i-ar fi folosit 
ele (împreună cu traista din piele de căprioară în care erau) în 
New York City? Ar râde oamenii de ea. Sau probabil că ar râde 
oricum... sau ar ţipa şi ar lua-o la goană când ar da cu ochii 
de ea. Această Susannah Dean care îşi va face apariţia de 
nicăieri în Central Park nu va putea fi luată drept vreo 
absolventă de facultate ori vreo moştenitoare a unei mari 
averi; nici măcar cu Sheena!” n-ar putea fi confundată, îmi 
pare foarte rău să vă spun. Nu, în ochii oamenilor civilizaţi 
probabil că ar arăta ca o evadată de la balamuc. Şi, odată ce 
va trece pragul acestei uşi, va mai fi cale de întors? Nu. 
Imposibil. Niciodată. 

Işi puse deoparte bagajele şi aşteptă. Când la orizont apăru 
prima rază palidă a dimineţii, îl strigă pe Patrick şi-l întrebă 
dacă vrea să meargă cu ea. Înapoi în lumea din care ai venit, 
ori în una foarte asemănătoare cu aceea, îi spuse ea, deşi ştia 
că sărmanul băiat nu-şi amintea niciun fel de lume - pentru 
că fie fusese smuls din ea pe când era foarte mic, fie trauma 
răpirii îi ştersese toate amintirile. 

Patrick se uită mai întâi la ea, apoi la Roland, aşezat pe 
vine şi privindu-l şi el cu mare atenţie. 

— Orice ai alege să faci, fiule, îi spuse pistolarul, să ştii că 
poţi să desenezi în oricare lume. Deşi acolo unde se duce 
Susannah sunt mai mulţi oameni care să-ţi aprecieze operele. 

Nu vrea să-l lase să plece, realiză ea, înfuriindu-se. Apoi 
Roland se uită la ea, dând aproape imperceptibil din cap. Nu 
era prea sigură, dar i se părea că gestul lui înseamnă... 

Dar, nu. Nu era o părere. Ştia foarte bine ce înseamnă. 
Roland îi transmitea că îşi ascunde gândurile de Patrick. 
Gândurile şi dorinţele. Şi, deşi ea ştia prea bine că pistolarul 
era în stare să mintă (cea mai impresionantă minciună fusese 


197 Sheena (Regina Junglei) - eroină de benzi desenate 
apărute în 1938, ce au fost sursa de inspiraţie a unui serial de 
televiziune, produs în 1950 (n.tr.). 


cea de la consfătuirea de pe pajiştea din Calla Bryn Sturgis 
înainte de atacul Lupilor), pe ea nu o minţise niciodată. Nici 
pe Eddie. Nici pe Jake. Da, sigur, fuseseră cazuri când nu le 
spusese tot adevărul, dar să-i mintă...? Nu. Erau un ka-tet, iar 
Roland fusese corect cu ei. Măcar meritul acesta să i-l 
recunoaştem. 

Pe neaşteptate Patrick îşi înşfăcă blocul de desen şi scrise 
ceva pe o foaie albă. Apoi o întoarse către ei: 


Rămân. Mi-e frică să mă duc într-un loc 
necunoscut. 


Şi, ca să le explice mai bine, căscă gura şi le arătă locul 
unde-i fusese limba. 

Oare uşurare să fi fost expresia aceea de pe chipul lui 
Roland? Dacă da, atunci Susannah îl detesta pentru asta. 

— În regulă, Patrick, îi spuse ea, străduindu-se să nu-şi 
arate adevăratele sentimente. 

Ba chiar se întinse şi-l bătu uşurel pe mână. 

— Înţeleg ce simţi. Însă, cu toate că oamenii pot fi cruzi.. 
cruzi şi ticăloşi... există în lumea aceea foarte mulţi care sunt 
buni şi binevoitori. Uite ce-ţi propun eu: nu am să plec decât 
după ce se luminează complet de ziuă, mai gândeşte-te şi 
poate ai să-ţi schimbi răspunsul. 

Băiatul bâţăi repede din cap. /ete la el cum sare-n sus dă 
bucurie că nu mă forțez io să-l fac să-şi schimbe gândul, îşi 
zise mânioasă Detta. Probabil că şi albu’ ăl bătrân se bucură 
că nu-mi bag io coada. 

Taci din gură, îi ceru Susannah şi - minunea minunilor! - 
Detta amuţi imediat. 


18 
La ziuă (când observară o turmă de bannock care păştea la 


vreo trei kilometri depărtare de ei), Susannah o lăsă pe Detta 
înapoi în mintea ei. Ba, mai mult: îi permise Dettei să preia 


conducerea. Drept care Detta a fost cea care a dat roată 
locului lor de tabără, trăgând în piept pentru o ultimă oară 
aerul acestei lumi şi aşezându-l cu grijă pe un raft al amintirii. 
Detta a fost cea care a înconjurat uşa, mai întâi printr-o parte, 
apoi prin cealaltă, săltându-se pe palmele-i bătătorite. Patrick 
şi Roland o însoțeau. Şi când ajunseră în spate, Patrick scoase 
un chiot uluit, văzând că uşa dispăruse. Roland nu spuse 
nimic. Ete se apropie de locul unde fusese uşa, amuşină 
aerul... apoi trecu drept pe acolo. Dacă am fi fost în față, îşi 
spuse Detta, /-am fi văzut cum iese din lemnul uşii, ca într-o 
scamatorie de bâlci 

Se întoarse la Taxiul de Lux Ill, cu care se hotărâse să 
plece. Cu condiţia să se deschidă uşa, fireşte. Toată povestea 
nu ar fi fost decât un banc prost dacă s-ar fi dovedit că era 
încuiată. Roland vru să o ajute să urce în scaunul scuterului; 
ea îi făcu semn să o lase în pace şi se urcă singură. Apăsă 
butonul roşu de lângă volan, iar motorul porni să zbârnâie 
uşor. Apăsă şi butonul de acceleraţie de pe ghidon şi rulă 
încet către uşa închisă pe care erau inscripţionate simbolurile 
ce însemnau NEDESCOPERITA. Dar se opri atunci când botul 
scuterului ajunse aproape lipit de lemnul uşii. 

Se întoarse spre Roland cu un zâmbet prefăcut. 

— No, bine, Roland - acu' îţi zic rămas-bun. Zile lungi şi 
nopţi senine! lţi urez să ajungi la blestematu' ăl de Turn al tău 
ŞI... 

— Nu, o întrerupse pistolarul. 

Se uită la el. Detta se uită la el cu ochi fierbinţi şi 
batjocoritori. Provocându-l să transforme despărţirea asta 
într-o ceartă. Provocându-l să o alunge e/ de acolo. Haide, 
spălăcitule, acu' să te văz de ce eşti în stare. 

— Ce? se răţoi ea. Care-i treaba, uriaşule? 

— După toate câte am trăit împreună, nu am să-mi iau 
rămas-bun de la tine în felul acesta. 

— Adică ce? 

Doar că în limbajul caricatural (însă furios) al Dettei, se 
auzi: Adică şe? 

— Ştii foarte bine. 


Ea scutură sfidătoare din cap. Ba’ nu. 

— În primul rând, spuse el, prinzându-i blând mâna 
bătătorită în mâna lui ciuntită, mai este cineva care trebuie să 
fie întrebat dacă vrea să rămână cu mine sau să plece cu 
tine. Şi nu mă refer la Patrick. 

La început ea nu înţelese. Apoi se pomeni că se uită lao 
anumită pereche de ochi cu contur auriu, la o anumită 
pereche de urechi ciulite. Şi durerea îi săgetă inima: uitase cu 
totul de Ete. 

— Cu siguranţă că va rămâne aici, dacă Detta va fi cea care 
îl va întreba ce vrea să facă, pentru că Detta nu i-a fost 
niciodată prea simpatică. Însă dacă vorbeşte Susannah cu 
el... atunci nu ştiu ce va fi. 

Şi Detta pieri imediat. Se va întoarce, fireşte că se va 
întoarce - Susannah înţelegea că niciodată nu va scăpa 
complet de Detta Walker, dar asta nu o mai deranja - însă 
deocamdată plecase de acolo. 

— Ete? îl chemă ea cu blândeţe Vrei să vii cu mine, iubire? 
S-ar putea să-l găsim pe Jake. Poate nu la fel cum a fost, 
dar... 

Ete nu scosese nicio şoaptă pe parcursul anevoioasei lor 
călătorii prin Ținuturile Blestemate şi prin Ținuturile Albe din 
Einpatica şi prin câmpurile nesfârşite. Dar acum vorbi: 

— Eik? 

Însă tonul lui era şovăielnic, de parcă nu-şi mai aducea 
aminte. Susannah simți că i se frânge inima. 

— Jake, repetă ea. Ţi-l aminteşti pe Jake, scumpete, ştiu că 
ţi-l aminteşti. Jake şi Eddie. 

— Eik? Ed? 

Cu puţin mai multă siguranţă acum. Deci îşi aducea aminte. 

— Vino cu mine, îl rugă ea. 

Ete porni hotărât către scuter, ca şi cum ar fi vrut să se 
urce alături de ea. Dar, fără să-şi dea seama din ce motiv, 
Susannah adăugă: 

— Mai există şi alte lumi în afară de acestea. 

Ete se opri brusc. Se aşeză în fund. Apoi se ridică şi ea 
întrezări o rază de speranţă: poate că va mai exista un ka-tet 


micuţ, un dan-tete-tet, în vreuna din versiunile New Yorkului, 
unde oamenii conduc maşini marca Takuro Spirits şi îşi fac cu 
aparatele lor Shinnaro poze cum beau Nozz-A-La. 

Insă Ete făcu stânga împrejur şi tropăi mărunţel până la 
pistolar, aşezându-se lângă piciorul lui stâng. Mult mai 
umblaseră cizmele cu care era încălţat Roland. Kilometri şi 
roţi, roţi şi kilometri nesfârşiţi. Dar acum mai aveau foarte 
puţin până la destinaţie. 

— Olan, îi zise Ete, iar fermitatea din vocea stranie a 
micuţului o secă la inimă. 

Se întoarse mâhnită spre bărbatul cel vârstnic cu armă la 
şold. 

— Poftim, îi spuse ea. Te pricepi şi tu la glammer, nu? 
Întotdeauna te-ai priceput. L-ai împins pe Eddie la o moarte, 
iar pe Jake la două. Acum poţi să-i jertfeşti şi pe Patrick şi pe 
bumbler. Eşti fericit? 

— Nu, şopti el. 

lar ea îşi dădu seama că, într-adevăr, nu era deloc fericit. 
Ba chiar i se părea că niciodată nu mai văzuse atâta tristeţe şi 
atâta singurătate pe un chip omenesc. 

—  Nicicând fericirea nu a fost mai departe de mine, 
Susannah din New York. Vrei să te răzgândeşti şi să rămâi cu 
mine? Vrei sa mai mergi puţin alături de mine? Asta m-ar face 
fericit. 

Preţ de o clipă, Susannah avu sentimentul că va ceda 
rugăminţilor lui. Că îşi va întoarce maşinuţa electrică de la 
uşă - uşă care nu avea decât o singură faţă şi care nu-i 
făgăduia nimic - şi se va duce cu el la Turnul Intunecat. Vor 
ajunge într-o zi; vor face popas la amiază, ca să sosească la el 
spre asfintit, aşa cum îşi dorea Roland. 

Apoi îşi aminti visul. Vocile care cântau. Tânărul care-i 
întindea cana cu ciocolată fierbinte - din cea bună, mit 
schlag. 

— Nu, spuse ea cu blândeţe. Am să-mi încerc norocul şi am 
să plec. 

Işi imaginase că nu îi va face greutăţi, că va fi de acord cu 
hotărârea ei şi o va lăsa să plece. Dar chiar atunci furia lui - 


ba nu, nu furia, ci disperarea - se descătuşa într-o izbucnire 
dureroasă. 

— Dar n-ai cum să fii sigură! Dar dacă visul tău nu-i decât 
iluzie şi glammer? Dar dacă ce ai să vezi dincolo atunci când 
se va deschide uşa nu va fi decât iluzie şi glammer? Dar dacă 
atunci când îi vei trece pragul te vei prăbuşi în vidul din 
portal? 

— Voi lumina bezna de acolo cu amintirile despre cei pe 
care îi iubesc. 

— S-ar putea să reuşeşti, murmură el pe cel mai îndurerat 
ton pe care îl auzise ea vreodată. În primii zece ani... sau 
douăzeci... sau chiar o sută. Şi după aia? Ce ai să faci cu tot 
restul veşniciei? Gândeşte-te la Ete! Crezi că îl va uita pe 
Jake? Niciodată! Niciodată cât va trăi! Niciodată-niciodată- 
niciodată! Dar simte că nu-i ceva în regulă! Nu pleca, 
Susannah, te rog, nu te duce acolo. Mă pun în genunchi în 
faţa ta dacă aşa pot să te conving. 

Şi, spre marea ei groază, exact asta începu să facă. 

— Nu poţi să mă convingi nicicum, spuse ea. Şi dacă nu am 
să te mai văd vreodată, iar inima mea îmi spune că aşa va fi, 
nu vreau să mi te amintesc în genunchi. Tie nu-ți stă în fire să 
te umileşti, Roland, fiu al lui Steven, niciodată nu te-ai umilit 
şi nu vreau să mi te amintesc astfel. Vreau să te văd drept, în 
picioare, falnic, aşa cum ai fost în Calla Bryn Sturgis. Aşa cum 
ai stat alături de prietenii tăi pe Jericho Hill. 

Pistolarul se ridică şi se apropie de ea. O clipă, Susannah 
avu impresia că va încerca să o oprească cu forţa. Şi i se făcu 
teamă. Dar Roland o prinse de braţ, apoi îi dădu drumul. 

— Te mai întreb o dată, Susannah. Eşti sigură? 

Îşi întrebă inima şi inima îi răspunse: da, era sigură. 
înţelegea riscurile, dar da, era sigură. De ce? Pentru că 
destinul lui Roland era cel al armelor. Pentru că destinul lui 
Roland însemna moarte pentru cei care i se alăturau. O 
dovedise iar şi iar încă din primele zile ale călătoriei sale - ba 
nu, chiar mai înainte de asta, de când îl auzise complotând pe 
Hax, bucătarul, şi avusese grijă să-l vadă atârnând în ştreang. 
Pretindea că toate faptele lui erau făcute în slujba binelui (pe 


care el îl numea Albul) - Susannah nu avea nici cea mai mică 
îndoială în privinţa asta. Însă cu tot binele pe care îl slujea 
pistolarul, Eddie tot zăcea în mormânt într-o lume, iar Jake 
într-alta. Şi era convinsă că aceeaşi soartă îi aştepta şi pe Ete 
şi pe sărmanul Patrick. 

Moartea nu va întârzia la întâlnirea cu ei. 

— Sunt sigură, murmură ea. 

— Bine, atunci. Vrei să mă săruţi de rămas-bun? 

Susannah îl apucă de braţ, îl trase spre ea şi îşi lipi buzele 
de ale lui. Inspiră suflul a o mie de ani şi zece mii de kilometri. 
Şi, da, simţi gust de moarte. 

Dar nu moartea ta, pistolarule, reflectă ea cu tristeţe. A 
altora, niciodată a ta. Fie să reuşesc să scap de glammer-ul 
tău şi să-mi văd de viață. 

Se desprinse prima din îmbrăţişare. 

— Vrei să-mi deschizi uşa? îl întrebă. 

Roland puse mâna pe clanţă, care se răsuci uşor sub palma 
lui. 

Din prag răbufni către ei o pală puternică de aer rece, 
aducând câţiva fulgi răzleţi de zăpadă. Dincolo se vedea 
iarbă, încă verde sub chiciura subţire. Şi se mai vedea o alee 
şi un gard din fier forjat. Se auzeau voci melodioase cântând 
„O, ce veste minunată”, la fel ca în visul lui Susannah. 

S-ar putea ca uşa să dea chiar în Central Park. Da, s-ar 
putea. Un Central Park dintr-o altă lume situată de-a lungul 
axei, nu cea din care venise ea, dar destul de asemănătoare. 
Şi, cu timpul, va ajunge să nu mai sesizeze nicio deosebire. 

Sau poate că dincolo de prag nu era decât un glammer, aşa 
cum spusese Roland. 

Poate că dincolo de prag era bezna din portal. 

— Viaţa e o iluzie, dragostea - un glammer, îi spuse ea. 
Poate că ne vom reîntâlni în poiana de la capătul cărării. 

— Să fie aşa cum spui, răspunse el. 

întinse un picior, proptindu-şi în ţărână tocul scâlciat al 
cizmei, şi se înclină în faţa ei. Ete începuse să plângă, dar nu 
se mişcă de lângă cizma pistolarului. 

— Rămâi cu bine, draga mea. 


— Rămas-bun, Roland. 

Şi Susannah se întoarse spre uşă, inspiră adânc, apăsă 
butonul scuterului şi porni încet către destinul ei. 

— Stai! strigă Roland. 

Dar ea nu se opri şi nici nu se mai uită în urmă la el. Trecu 
pragul, iar uşa se închise în spatele ei cu acelaşi zgomot sec 
şi emfatic pe care el îl cunoştea prea bine şi care-i tot 
revenea în vise de când cutreierase, bolnav şi aiurând, pe 
ţărmul Mării Vestului. Se stinse şi cântecul, iar acum nu se 
mai auzea decât oftatul trist al vântului de prerie. 

Roland de Gilead rămase în faţa uşii închise, care părea 
acum anostă şi neînsemnată. Niciodată nu se va mai 
deschide. Îşi acoperi faţa cu mâinile. Nu-i trecuse prin minte 
că, dacă nu i-ar fi iubit, nu ar mai fi avut motive să se simtă 
atât de singur. Însă faptul că îşi redeschisese inima nu se afla 
nici acum printre numeroasele sale păreri de rău. 


19 


Mai târziu - pentru că, nu-i aşa, întotdeauna există un „mai 
târziua - pistolarul pregăti micul dejun şi se forţă să-şi înghită 
porţia din farfurie. Patrick înfulecă cu poftă, apoi se retrase 
să-şi facă nevoile, în timp ce Roland strângea masa. 

A treia farfurie rămăsese neatinsă. 

— Ete? spuse el împingând-o uşurel către bumbler. Nu vrei 
să iei măcar o îmbucătură? Micuţul se uită la mâncare, apoi 
făcu hotărât doi paşi înapoi. Roland dădu din cap şi aruncă 
mâncarea în iarbă. Poate că nu se va strica până la venirea lui 
Mordred. 

Spre sfârşitul dimineţii porniră mai departe. Roland trăgea 
Taxiul de Lux Il, iar Patrick mergea alături de el, cu capul în 
piept. Nu peste multă vreme mintea pistolarului se umplu 
iarăşi de pulsaţia Turnului. Ajunsese foarte aproape de el. lar 
vibrația i-o alungă pe Susannah din gânduri. Şi îi părea bine. 
Se lăsă în voia ei, simțind cum îi topeşte toate amintirile şi 
toată tristeţea. 


Hai-commala-haide, iată, cânta Turnul Întunecat de dincolo 
de linia orizontului. Hai-commala-haide, iată, pistolarul vine 
îndată. 

Hai-commala, Roland, iată: călătoria ţi-e gătată. 


II 
MORDRED 


1 


Singuraticul dan-tete se uita la ei atunci când individul cel 
nou, cu părul lung, o apucase pe Susannah de umăr ca să-i 
arate luminile portocalii din zare. Mordred văzu cum femeia 
se răsucise brusc, scoțând de la brâu unul din revolverele 
mari ale Tăicuţului Alb. Atunci îi tremurară în mâini ochii din 
sticlă pentru vederea la distanţă, pe care-i găsise în casa de 
pe Odd Lane: într-atât de mult îşi dorea ca Mămicuţa Mierlă 
să-l împuşte pe Artist. Cum ar mai fi torturat-o remuşcarea! 
Ca o lamă tocită, dar perseverentă, de satâr, da, da! Ba chiar 
ar fi fost posibil ca, distrusă de grozăvia faptei ei, să-şi 
lipească pistolul de tâmplă şi să mai apese o dată pe trăgaci. 
Şi care ce părere ar avea Tăicuţul Alb când s-ar trezi la 
zgomotul împuşcăturii? 

Of, ce visători sunt copiii! 

Fireşte că nu se întâmplă absolut nimic din toate astea, aşa 
că îi urmări mai departe. Dar cu destulă greutate. Pentru că 
nu doar din cauza emoţiilor îi tremuraseră mâinile pe binoclu. 
Era gros îmbrăcat acum, cu multe din hainele de om ale lui 
Dandelo, dar tot frig îi era. Îi era foarte frig atunci când nu îi 
era foarte cald. Dar oricum i-ar fi fost, tot tremura ca un 
boşorog ştirb ghemuit lângă vatră. Situaţia se agravase 
treptat de când plecase din casa lui Joe Collins. Febra îi sufla 
prin oase ca un viscol năprasnic. Lui Mordred nu îi mai era 
fomică-mică (pentru că Mordred nu mai avea poftă de 
mâncare), ci Mordred era bolnăvior, bolnăvior, bolnăvior- 
drăguţ-fecior. 

Ca să spunem adevărul, îi era teamă ca nu cumva Mordred 
să se afle în prag de moarte (ce boala o-mparte). 


Cu toată starea lui mizerabilă, urmări cu mult interes 
grupul lui Roland, pe care-l desluşi mult mai bine după ce 
pistolarul aţâţase focul. Văzu uşa apărută ca din senin, deşi 
nu distingea simbolurile de pe ea. Reuşi să priceapă că uşa 
luase fiinţă după ce o desenase Artistul - şi ce talent 
dumnezeiesc avea băiatul ăla! Mordred îşi dorea cu înfocare 
să-l mănânce în eventualitatea ca talentul acesta era 
transmisibil! Se cam îndoia, însă, pentru că latura spirituală a 
canibalismului era mult exagerată. Dar, în fond, la ce ar fi 
stricat să încerce? 

li urmări cum discutau. Văzu - şi înţelese - rugăminţile pe 
care femeia le adresă Artistului şi Potăii, rugăminţile ei 
stăruitoare şi fierbinţi 

(veniți cu mine ca să nu fiu singură, haide, fii băiat de 
treabă, fiti doi băieți de treabă şi nu mă lăsați să plec singură, 
şi vai şi smiorc, şi smiorc şi vai) 

şi jubilă la vederea furiei şi suferinţei ei atunci când o 
refuzară şi băiatul, şi animalul. Da, Mordred se bucura 
nespus, cu toate că ştia că treaba îi va fi mai dificilă. (Doar 
puțin mai dificilă; pentru că, hai să fim serioşi, ce şansă ar 
mai avea în faţa lui un amărât fără limbă şi un billy-bumbler 
după ce va avea loc metamorfoza şi el va porni la atac?) O 
clipă se temu că femeia, aşa furioasă cum i se părea, îl va 
împuşca pe Tăticuţul cel Alb cu propria lui armă, iar Mordred 
nu voia una ca asta. Tăicuţul Alb era a/ lui. Aşa îi spusese 
vocea venită din Turnul Întunecat. Oricât de bolnăvior ar fi 
fost acest drag fecior, oricât de aproape de moarte l-ar fi adus 
boala lui, era convins că tot /u; îi era scris să-l mănânce pe 
Tăticuţul Alb. Lui, nu Mămicuţei Mierle. Păi, ea ar fi în stare 
să-i lase carnea să putrezească fără să ia măcar o 
îmbucătură! Dar nu-i împuşcă. In schimb, îl sărută. Mordred 
nu voia să vadă aşa ceva, îi făcea şi mai multă greață decât 
boala, drept care luă binocilul de la ochi. Se întinse pe iarbă, 
într-un pâlc de anini, tremurând din toate încheieturile, acum 
dogorind de fierbinţeală, acum dârdâind de frig, încercând să 
se stăpânească şi să nu vomite. (Avea senzaţia că în urmă cu 
o zi nu făcuse nimic altceva decât să vomite şi să se 


cufurească, până când îi înţepeniseră muşchii de la burtă din 
cauza efortului de dirijare a unui asemenea trafic greu în 
două direcţii opuse; şi până nu-i mai ieşise nimic pe gură în 
afară de nişte mucozităţi compacte, iar pe partea dorsală 
doar zeamă închisă la culoare şi salve de băşini seci.) Când se 
uită iarăşi prin binoclu mai apucă să vadă doar cum dispărea 
pe uşă fundul scuterului electric condus de Mămiţica Mierlă. 
Şi parcă se învolbura ceva în jurul ei. Poate o trombă de praf, 
dar mai degrabă o rafală de ninsoare. Şi auzi un cântec care îl 
dezgustă la fel de mult ca sărutul dintre ea şi Tăicuţul lui Alb 
şi Bătrân şi Pistolar. Şi după aia uşa se închise, cântecul nu se 
mai auzi, iar pistolarul se aşeză pe jos în faţa ei, cu obrajii în 
palme,  vai-de-mine-şi-de-mine,  smiorc, smiorc, smiorc. 
Bumblerul se duse lângă el şi-şi culcă botul lung pe una din 
cizme, ca şi cum ar fi vrut să-l mângâie, ce drăguţ, ce greţos 
de drăguţ. Dar deja se luminase de ziuă şi Mordred moţăi 
puţin. Il trezi vocea Tăicuţului Alb. Vântul bătea în direcţia 
ascunzătorii lui, astfel încât Mordred îi auzi clar cuvintele, ca 
şi cum ar fi fost lângă el: „Ete? Nu vrei să iei măcar o 
îmbucătură?” Se pare că bumblerului nu-i era foame, aşa că 
pistolarul împrăştie pe jos mâncarea destinată lupului aceluia 
mic şi blănos. Mai târziu, după ce ei plecaseră (gârbovit, 
Tăticuţul Alb şi Bătrân şi Pistolar târându-se greoi de-a lungul 
făgaşelor de pe Drumul Turnului şi trăgând după el căruţa 
construită de robot), Mordred se furişă în locul unde îşi 
făcuseră ei tabăra. Şi da, a mâncat puţin din hrana 
împrăştiată pe jos - fireşte că nu fusese otrăvită, căci Roland 
i-o pregătise bumblerului dar s-a oprit după doar trei sau 
patru dumicaţi de carne, dându-şi seama că, dacă va 
continua să mănânce, îşi va vărsa maţele în toate direcţiile: şi 
la nord şi la sud. Şi nu-şi putea permite una ca asta. Dacă nu 
reuşea să ţină măcar ceva mâncare în el, va fi mult prea 
slăbit ca să-i mai poată urmări. Şi trebuia să-i urmărească, să 
se ţină încă puţin cât mai aproape de ei. Pentru că la noapte îi 
va ataca. Neapărat la noapte, pentru că mâine Tăticuţul cel 
Alb va ajunge la Turnul Întunecat şi va fi prea târziu. Aşa îi 
spunea inima. Mordred porni după ei, târându-se la fel ca 


Roland, dar şi mai greoi decât acesta. Din când în când îl 
apucau crampele şi se îndoia de mijloc, iar forma lui de om 
pâlpâia; negreala îi apărea şi dispărea sub piele; haina lui cea 
groasă acum se bomba şi zvâcnea peste umflăturile celorlalte 
picioare ce încercau să se întindă, acum se pleoştea peste 
trupul lui uman, când şi le băga la loc cu un mare efort de 
voinţă, scrâşnind din dinţi şi gemând de atâta încordare. O 
dată a făcut în pantaloni cam jumătate de litru din zeama aia 
căcănie şi împuţită; altă dată a apucat să-şi dea pantalonii 
jos, dar oricum ar fi fost, exact în paişpe îl durea. Că doar nu-l 
invitase nimeni la Sărbătoarea Secerişului! Şi ha-ha-ha şi hi- 
hi-hi! Precis că poşta rătăcise invitaţia! Mai târziu, când va 
sosi momentul atacului, îl va elibera pe micuțul Rege Roşu. 
Dacă s-ar fi întâmplat acum, nu prea credea că ar mai fi în 
stare să se metamorfozeze iarăşi. N-ar mai avea forţă. 
Metabolismul accelerat al păianjenului i-ar fi împrăştiat boala 
prin trup aşa cum vântul puternic transformă un foc aproape 
stins într-un incendiu forestier catastrofal. Şi ce îl ucidea 
acum încet îl va ucide mult mai repede. Aşa că se împotrivi 
metamorfozei şi pe la amiază se simţi ceva mai bine. Pulsul 
Turnului devenise mai rapid, mai puternic, mai insistent. La 
fel şi vocea Tăicuţului cel Roşu, care-l îndemna să-şi continue 
cursa, să se ţină aproape de cei pe care-i urmărea. De multe 
săptămâni Tăticuţul Alb şi Bătrân şi Pistolar nu dormise mai 
mult de patru ceasuri pe noapte, pentru că făcuse de pază cu 
rândul împreună cu Mămiţica Mierlă. Dar Mămiţica Mierlă n-a 
tras la căruţă, nu? Nu, doar s-a plimbat în ea, ca Regina de 
Căcat de pe Dealul de Baligă, şi ha-ha-ha şi hi-hi-hi! Ceea ce 
înseamnă că Tăticuţul Alb şi Bătrân şi Pistolar e destul de 
obosit, cu toată învigorarea venită de la vibrația Turnului 
Întunecat. La noapte Tăticuţul Alb şi foarte Bătrân va trebui 
fie să încredinţeze Artistului şi Potăii primul schimb al pazei, 
fie să stea singur treaz până la ivirea zorilor. Mordred era de 
părere că şi el va reuşi să stea treaz încă o noapte pentru 
simplul motiv că nu va mai avea alta la dispoziţie. Se va furişa 
mai aproape, aşa cum făcuse şi noaptea trecută. li va urmări 
cu ochii de sticlă ce vedeau la distanţă luaţi din casa moşului- 


monstru. lar atunci când vor adormi cu toţii, se va 
metamorfoza o ultimă dată şi îi va ataca. lată-mă-s, băs-băs- 
băs! S-ar putea că Tăticuţul cel Alb nici să nu se trezească, 
dar Mordred spera din tot sufletul că se va trezi. Se va trezi 
cât să-şi dea seama că propriul lui fiu este cel care-i dă brânci 
pe tărâmul morţii, doar cu câteva ceasuri înainte să ajungă la 
nepreţuitul lui Turn. Mordred încleştă pumnii şi văzu cum i se 
înnegresc degetele. Simţi de-o parte şi de alta a corpului 
furnicături teribile, însă destul de plăcute, atunci când 
picioarele de păianjen încercară să iasă la iveală - şapte 
picioare, nu opt, din cauza hainei-mizerabilei-blestematei 
Mămicuţe Mierle, care fusese şi borţoasă, şi neborţoasă în 
acelaşi timp, şi fie să-i putrezească oasele în vidul din portal 
pe vecie (ori până dădea de ea vreunul din Monştrii care 
bântuiau pe acolo). Se împotrivi metamorfozei, dar o şi 
încurajă cu aceeaşi sălbăticie. La sfârşit doar se luptă cu ea, 
iar imboldul de a se metamorfoza dispăru. Trase o băşină 
victorioasă - lungă şi aromată, dar nezgomotoasă. Fundul îi 
era acum un acordeon stricat, ce nu mai putea să cânte, ci 
doar se fâsâia. Degetele reveniră la culoarea normală, alb- 
rozalie, iar mâncărimea din trup dispăru cu totul. | se învârtea 
rău capul din cauza febrei; îl dureau rău braţele (o idee mai 
subţiri decât nişte beţigaşe) din cauza frigurilor. Uneori auzea 
foarte tare vocea Tăicuţului cel Roşu, alteori mai încet, dar o 
auzea în permanenţă: Vino la mine. Aleargă la mine. 
Grăbeşte-ţi la mine trupul cel dual. Hai-commala-bai, fiul meu 
devotat. Vom dărâma Turnul, vom stinge toată lumina care 
există şi apoi vom cârmui întunericul impreună. 
Vino la mine. 
Vino. 


2 


Cei trei rămaşi (patru cu el) ieşiseră de sub protecţia lui ka, 
asta era limpede. De la retragerea lui Prim nu mai existase o 
asemenea creatură precum Mordred Deschain - pe jumătate 


sapiens, pe jumătate lighioană de temut. Cu siguranţă că 
niciodată ka nu ar fi sortit acestei făpturi o moarte lumească, 
banală, precum cea care-l ameninţa acum: cea provocată de 
toxiinfecţia alimentară. 

Roland i-ar fi putut spune că nu a fost o idee prea bună să 
mănânce carnea găsită în zăpadă, lângă şura lui Dandelo. De 
fapt, şi Robert Browning i-ar fi putut spune acelaşi lucru. 
Nărăvaşă sau nu, ca/ sau nu, Lippy (botezată probabil după 
un alt poem, mult mai cunoscut al lui Browning: „Fra Lippo 
Lippi”) fusese foarte bolnavă atunci când Roland îi sfârşise 
viaţa cu un glonţ în cap. Dar Mordred fusese păianjen atunci 
când dăduse peste hoitul acela care măcar semăna cu un cal 
şi absolut nimic pe lume nu l-ar fi putut împiedica să îl 
înfulece. Abia după ce-şi reluase înfăţişarea de om începuse 
să se întrebe (destul de tulburat, de altfel) cum de fusese 
atâta amar de carne pe mârţoaga costelivă a lui Dandelo şi 
de ce fusese atât de moale şi caldă şi plină cu sânge 
necoagulat. În fond, stătea de câteva zile într-un morman de 
zăpadă. Prin urmare, stârvul iepei ar fi trebuit să fi fost 
îngheţat bocnă. 

Şi arunci a început să vomite. A urmat febra şi odată cu ea, 
eforturile chinuitoare de a nu se metamorfoza până nu va 
ajunge lângă Tăicuşul cel Alb ca să-l facă bucăti-bucăţele. 
Creatura aceasta, a cărei apariţie fusese prevestită din urmă 
cu mii de ani (mai ales de către oamenii manni şi îndeobşte 
prin şoapte înfricoşate), creatura aceasta, care avea să 
contribuie la distrugerea umanităţii şi la întoarcerea lui Prim... 
creatura aceasta a ajuns pe lume sub forma unui copil naiv şi 
trist şi rău la suflet, copil ce murea acum pentru că mâncase 
carne alterată de cal. 

Imposibil să fi fost ka părtaş la una ca asta. 


3 


Roland şi cei doi tovarăşi ai lui nu au străbătut o distanţă 
prea mare după plecarea lui Susannah. Chiar dacă nu ar fi 


intenţionat să parcurgă drumul rămas în etape mai scurte, 
pentru a ajunge la Turn în ziua următoare la apus. Roland tot 
nu ar fi fost în stare să meargă mai mult. Era mâhnit, se 
simţea singur şi obosit de moarte. Şi Patrick era obosit, însă 
măcar e/ putea să călătorească în căruţă dacă avea chef. lar 
în ziua aceea, cocoţat în Taxiul de Lux, a moţâit, a desenat; 
apoi a mai coborât ca să-şi dezmorţească oasele, s-a cocoţat 
la loc şi a mai moţâit încă o vreme. 

În minte şi inimă Roiand simţea pulsaţia puternică a 
Turnului. Cântecul lui minunat era viguros, interpretat parcă 
de o mie de voci. Dar nici măcar aceste lucruri nu-i puteau lua 
plumbul din oase. La un moment dat însă, pe când se uita în 
jur după un loc mai la umbră, unde să facă popas şi să 
mănânce ceva (trecuse deja de amiază), observă ceva ce-l 
făcu să-şi uite de îndată toată oboseala şi tristeţea. 

Pe marginea drumului creştea un trandafir sălbatic, parcă 
geamănul identic al aceluia de pe terenul viran. Înflorise ca şi 
cum ar fi vrut să-i facă în ciudă vremii, care lui Roland i se 
părea de început de primăvară. Petalele exterioare aveau o 
nuanţă deschisă de roz, culoare ce se închidea treptat spre 
mijloc, ajungând până la un roşu intens. Exact culoarea inimii. 
Căzu în genunchi în faţa lui, îşi aplecă urechea către potirul lui 
de coral şi ascultă. 

Trandafirul cânta. 

Nu-i dispăru sfârşeala din oase, căci sfârşeala nu dispare ca 
prin farmec (cel puţin în lumea celor vii), dar sentimentul de 
singurătate şi tristeţe se topi pentru scurtă vreme. Privi în 
centrul trandafirului şi văzu un miez atât de galben, atât de 
strălucitor. Îl orbea. 

Poarta lui Gan, îşi spuse el, fără să ştie ce însemna asta, 
dar convins că are dreptate. Da, da, poarta lui Gan, ea este! 

Însă acest trandafir se deosebea totuşi de cel de pe terenul 
viran printr-un detaliu esenţial: cântecul nu mai suna întristat 
şi uşor disonant. Ci era amplu, încărcat cu lumină şi iubire. 
Trandafirul acesta împreună cu toţi ceilalţi... probabil... 
probabil că... 

Hrănesc Grinzile, aşa-i? Cu cântecul şi parfumul lor. Tot la 


fel cum şi Grinzile îi hrănesc pe ei. Este un câmp de forță vie, 
dă viață şi primeşte viață de jur-împrejurul Turnului. lar 
trandafirul acesta este doar primul, avangarda celorlalți. In 
Can'-Ka No Rey există zeci de mii aidoma lui. 

Gândul acesta îl ului peste măsură. Pe urmele lui veni însă 
un altul care îl umplu de furie şi teamă: singura creatură care 
şi-ar fi putut desfăta ochii cu priveliştea câmpului de trandafiri 
era un dement. Şi i-ar fi distrus într-o clipită dacă i s-ar fi dat 
mână liberă să o facă. 

Simţi o bătaie şovăielnică pe umăr. Patrick, cu Ete alături. 
Şi băiatul îi arătă locul acoperit cu iarbă de lângă trandafiri, 
apoi făcu gesturi care indicau că îi era foame. Arătă spre 
trandafir, apoi făcu gesturi care indicau că voia să-l deseneze. 
Roland nu avea poftă de mâncare, însă cea de-a doua idee a 
băiatului îl entuziasmă extrem de mult. 

— În regulă, spuse el. Ne oprim aici şi mâncăm ceva. După 
aia poate o să-mi fac siesta şi tu ai să desenezi trandafirul. 
Vrei să-l desenezi, Patrick, nu-i aşa? Vrei, te rog, să faci două 
desene? 

Şi ridică cele două degete rămase la mâna dreaptă ca să fie 
sigur că băiatul înţelegea ce-i cere. 

Tânărul se încruntă şi-şi lăsă capul într-o parte. Nu 
pricepea. Părul lung îi atârna pe umăr în şuwviţe lucioase. 
Roland îşi aduse aminte cum i-l spălase Susannah într-un 
pârâu întâlnit în drum, în ciuda ţipetelor lui de protest. 
Pistolarului nu i-ar fi trecut în veci prin minte să facă asta, 
însă se vedea nevoit să recunoască faptul că Patrick arăta 
mult mai bine cu părul curat. Şi, cu tot cântecul trandafirului, 
amintirea provocată de şuviţele acelea strălucitoare îl făcu să- 
i fie şi mai tare dor de Susannah. Susannah, cea care adusese 
gingăşie în viaţa lui. Şi uite, abia acum, când nu mai era lângă 
el, înţelegea pe deplin sensul acestui cuvânt. 

Susannah plecase şi îl lăsase cu Patrick, tânăr incredibil de 
talentat, dar la fel de incredibil de greu de cap. 

Roland îi arătă blocul de desen şi apoi îi arătă trandafirul. 
Patrick dădu din cap - asta pricepuse. Apoi Roland ridică două 
degete de la mâna întreagă şi-i arătă iar blocul. Acum chipul 


lui Patrick se lumină a înţelegere. Arătă şi el spre trandafir, 
spre blocul de desen, spre Roland, apoi spre el însuşi. 

— Corect, băiete, spuse pistolarul. Un desen cu trandafirul 
pentru tine şi unul pentru mine. E frumos, nu crezi? 

Patrick bâţâi entuziasmat din cap şi se puse de îndată pe 
treabă, în vreme ce Roland se ocupă de masă. Pregăti iarăşi 
trei farfurii cu mâncare şi iarăşi Ete refuză să mănânce. Când 
privi în ochii conturaţi cu auriu ai bumblerului, Roland văzu un 
pustiu în ei - ca o pierdere - care îl răni profund. Plus că nu 
era deloc bine ca Ete să nu mănânce; slăbise deja mult prea 
mult. Se făcuse ca un ţâr, ar fi spus Cuthbert, zâmbind 
probabil. 

— De ce te uiţi aşa la mine? îl întrebă supărat pistolarul. 
Dacă voiai să te duci cu ea, ar fi trebuit s-o faci atunci când ai 
avut ocazia! De ce te uiţi la mine cu ochii ăştia trişti de 
sălbăticiune rănită? 

Ete îl privi lung, iar Roland înţelese că, oricât de absurd ar fi 
părut, tocmai ce rănise sentimentele micuţului. Apoi 
bumblerul se îndepărtă de el, cu codiţa buclată atârnându-i 
moale, ca o sfoară udă. Lui Roland îi veni să-l cheme înapoi, 
dar gestul ăsta ar fi fost încă şi mai absurd, nu credeţi? Ce 
voia să facă? Să-i ceară iertare unui bumbler? 

Se simţea furios şi nemulţumit de sine însuşi, sentimente 
pe care nu le cunoscuse înainte de a-i aduce în viaţa lui pe 
Eddie, Susannah şi Jake din lumea în care era America. 
Inainte de asta sentimentele lui fuseseră aproape inexistente; 
şi, cu toate că îi oferiseră o viziune limitată asupra vieţii, în 
multe privinţe nu fusese prea rău. Măcar nu trebuia să-ţi 
pierzi vremea întrebându-te dacă ar trebui să-ţi ceri iertare de 
la un animal pentru că te-ai răstit la el! 

Roland se ghemui pe vine lângă trandafir, aplecându-se 
către puterea mângâietoare a cântecului şi a luminii lui 
strălucitoare - a luminii lui benefice. Apoi Patrick şuieră, 
cerându-i să se dea la o parte ca să poată desena floarea cum 
se cuvine. Gestul băiatului îi spori sentimentul de înstrăinare 
şi iritare, dar plecă de lângă trandafir fără să protesteze. În 
fond, el îi ceruse lui Patrick să facă desenele, nu? Îşi spuse că, 


dacă Susannah ar mai fi fost acolo, s-ar fi uitat unul la celălalt 
cu indulgență amuzată, întocmai ca doi părinţi cu un copil 
neastâmpărat. Insă ea nu mai era aici, fireşte că nu mai era; 
fusese ultima dintre ei, iar acum plecase şi ea. 

— Na poftim, acum poţi să-ţi vezi mai bine buruiana? îl 
întrebă el pe băiat, încercând să glumească, dar nereuşind să 
pară decât supărat - supărat şi istovit. 

Spre deosebire de Ete, Patrick nu reacţionă câtuşi de puţin 
la asprimea din tonul pistolarului; probabil nici n-a priceput ce 
i-am zis, gândi Roland. Băiatul cel mut îşi încrucişase gleznele 
şi îşi proptise bine blocul de desen pe genunchi. Uitase de 
farfuria cu mâncare de alături. 

— Să nu uiţi să şi mănânci, îi zise Roland. Fii atent la mine 
ce-ţi spun. Osteneala îi fu răsplătită doar cu o înclinare 
neatentă din cap, aşa că renunţă. 

— Am să trag un pui de somn, îl anunţă el pe Patrick. O să 
fie o după-amiază lungă. 

Şi o noapte şi mai lungă, îşi mai zise el... consolându-se, la 
fel ca Mordred, cu gândul că va fi ultima. Nu ştia ce anume va 
găsi la Turnul Întunecat de la capătul câmpului cu trandafiri, 
dar era aproape sigur că, în eventualitatea că îl va putea 
anihila pe Regele Purpuriu, acesta avea să fie ultimul lui 
drum. Nu credea că va mai pleca vreodată din Can'-Ka No 
Rey, dar nu se necăjea din cauza asta. Era îngrozitor de 
obosit. Şi trist, în pofida minunatei forţe a trandafirului. 

Roland de Gilead îşi acoperi ochii cu braţul şi adormi 
instantaneu. 


4 


însă nu apucă să doarmă prea mult, pentru că îl trezi 
Patrick, mai entuziasmat ca un copil, ca să-i arate primul 
desen cu trandafirul - poziţia soarelui îi dădu de înţeles că nu 
trecuseră mai mult de zece minute de când pusese capul jos. 
Poate cincisprezece. 

Ca toate desenele băiatului, şi acesta emana o putere 


stranie. Trandafirul de pe hârtie părea aproape real, deşi 
fusese desenat doar în creion. Totuşi Roland ar fi preferat o 
oră de somn acestei evaluări de natură estetică. Insă dădu 
din cap în semn că totul este minunat - pentru că nu se 
cuvenea să bombăne în faţa unei asemenea capodopere iar 
Patrick zâmbi cu gura până la urechi, declarându-se încântat 
chiar şi cu atât de puţin. Dădu foaia şi se apucă de cel de al 
doilea desen. Câte unul pentru fiecare, aşa cum îi ceruse 
Roland. 

Pistolarul şi-ar fi dorit să se culce la loc, dar ce rost mai 
avea? În câteva minute băiatul cel fără limbă va termina şi 
acest desen şi îl va trezi din nou. Se sculă şi se apropie de 
Ete. Se aplecă să-i mângâie blana deasă a bumblerului, gest 
pe care îl făcea foarte rar. 

— Îmi pare rău că m-am răstit la tine, băiete, spuse Roland. 
Nu vrei să-mi zici o vorbuliţă? 

Ete nu voia. 

După vreo cincisprezece minute, Roland împachetă la loc 
cele câteva lucruri pe care le scosese din căruţ, îşi scuipă în 
palme şi apucă iarăşi mânerele. Căruţul era mai uşor acum, 
normal că era mai uşor, însă lui i se părea mult mai greu. 

Bineînțeles că este mai greu, îşi spuse el. Toată durerea 
mea e în el. O iau cu mine pretutindeni da, chiar aşa. 

Nu peste mult timp, se cocoţă şi Patrick Danville în Taxiul 
de Lux Il. Băiatul se ghemui confortabil şi adormi aproape 
imediat. Roland se târî mai departe, cu capul în piept. Ete 
mergea alături de el. _ 

Încă o noapte, îşi spuse pistolarul. Încă o noapte, apoi încă 
O Zi, şi se va termina totul. Într-un fel sau altul 

Se lăsă în voia vibraţiei Turnului şi a cântecului său, care-i 
pătrunseră în minte şi-i uşurară paşii... puţin. Apăruseră acum 
şi alţi trandafiri, zeci de trandafiri presăraţi pe marginile 
drumului mohorât, înveselindu-l. Câţiva creşteau chiar pe 
mijlocul lui, iar Roland îi ocoli cu multă grijă. Oricât de obosit 
era, nu voia să calce pe niciunul, nu voia să strivească nici 
măcar o singură petală sub roţile căruţului. 


5 


Se opri atunci când soarele era încă deasupra orizontului, 
prea epuizat să meargă mai departe, cu toate că mai erau 
încă cel puţin două ceasuri de lumină. In locul unde făcură 
popas era un pârâu secat în albia căruia crescuseră o mulţime 
de trandafiri sălbatici, superbi. Cântecul lor nu reuşi să-i 
ostoiască oboseala, dar îi revigoră cât de cât starea de spirit. 
Işi închipui că şi Patrick şi Ete se simțeau la fel, iar acesta era 
un lucru bun. Când băiatul se trezi, se uită vesel în jur. Apoi 
se întunecă la faţă, iar Roland înţelese că îşi amintea că 
Susannah plecase de lângă ei. La vremea respectivă băiatul 
plănsese puţin, dar probabil că acum nu va mai vărsa şi alte 
lacrimi. 

Câţiva plopi se înălţau pe malul pârâului - adică, pistolarul 
credea că sunt plopi - care se uscaseră atunci când secase 
apa din care se hrăneau rădăcinile lor. În crengile lor sfrijite, 
fără frunze, profilate pe cer, pistolarul desluşi iar şi iar 
numărul nouăsprezece, în cifrele lumii lui Susannah şi în cele 
ale lumii lui. Intr-un loc ramurile scriseseră foarte limpede pe 
cerul înserării cuvântul CHASSIT. 

Inainte să facă focul şi să prepare cina - câteva conserve 
din cămara lui Dandelo aveau să le ajungă pentru seara 
aceasta - Roland intră în albia pârâului ca să miroasă 
trandafirii şi să le asculte cântecul revigorant. 

Simţindu-se ceva mai bine, adună câteva crengi de sub 
plopi şi le puse unele peste altele. Apoi făcu focul, repetând 
catehismul învăţat în copilărie, aproape fără să-şi dea seama 
ce face: 

— Luminează întunericul, părinte al meu. Am să-mi pun 
capul jos? Am să-mi găsesc odihna? Binecuvântează-i pe 
călătorii istoviţi cu focul tău cel bun. 

Pe când aştepta ca focul să transforme lemnele în tăciuni 
aprinşi, Roland scoase din buzunar ceasul primit în New York. 
Cu o zi în urmă observase că se oprise, cu toate că i se 
garantase că bateria va ţine cel puţin cincizeci de ani. 

Acum, în după-amiaza care se topea încet în seară, limbile 


lui începură să meargă foarte încet în sens invers. 

Privi fascinat mişcarea lor, apoi închise capacul şi se uită la 
sigulurile de pe el: cheia şi trandafirul şi Turnul. O lumină 
albastră, nepământeană, lucea prin ferestrele lui. 

Cei care mi l-au dat nu ştiau că aşa va fi, îşi spuse el, 
punând cu mare grijă ceasul la loc, în buzunarul stâng din 
faţă, verificând (aşa cum făcea mereu) dacă nu cumva era 
acolo vreo gaură prin care să-l piardă. Apoi pregăti cina. El şi 
cu Patrick mâncară bine. 

Ete nici nu se atinse de farfurie. 


6 


În afară de noaptea petrecută la discuţii cu omul în negru - 
noaptea aceea în care Walter îi ghicise viitorul sumbru într-un 
pachet de cărţi evident măsluite - aceste douăsprezece 
ceasuri de întuneric petrecute lângă pârâul secat au fost cele 
mai lungi din toată viaţa lui Roland. Se simţea tot mai istovit, 
tot mai sfârşit, ca înfăşurat într-o mantie întunecată de 
bolovani. Prin faţa ochilor săi toropiţi se perindau chipuri şi 
locuri de demult: Susan, călărind nesăbuită pe Povârniş1%, cu 
parul blond fluturându-i pe spate; Cuthbert, alergând la vale 
pe Jericho Hill, cam în aceeaşi manieră: urlând şi hohotind de 
râs; Alain Johns ridicând paharul ca să toasteze; Eddie şi Jake 
luându-se la trântă pe pajişte, ţipând veseli, în vreme ce Ete 
topăie lătrând în jurul lor. 

Mordred era pe undeva prin apropiere, dar Roland abia îşi 
mai putea ţine ochii deschişi. Şi de fiecare dată când aţipea şi 
se trezea tresărind şi uitându-se înnebunit în jur, îşi dădea tot 
mai bine seama că ajunsese pe punctul de a-şi pierde 
cunoştinţa din pricina oboselii. De fiecare dată se aştepta să 
vadă cum păianjenul cu semnul purpuriu pe abdomen se 
năpusteşte asupra lui; şi de fiecare dată nu vedea decât jocul 
portocaliu al ielelor în zare. Şi nu auzea decât suspinul 
vântului. 


1% Vezi Vrăjitorul şi Globul de Cristal (n.tr.). 


Însă e aproape. Aşteaptă momentul potrivit. Şi dacă voi 
adormi - când voi adormi - ne va ataca. 

Pe la ceasul trei dimineaţa, reuşi să-şi folosească întreaga 
voinţă pentru a se dezmetici dintr-o amorţeală ce ameninţa 
să-l cufunde într-un somn adânc. Se uită disperat în jur, 
frecându-se atât de tare la ochi cu podul palmelor, încât preţ 
de câteva clipe văzu doar stele şi cozi de comete în 
întunericul înţepător de sub pleoape. Focul era aproape stins. 
Patrick dormea cam la şase metri de el, lângă trunchiul 
contorsionat al unui plop. De unde stătea Roland, băiatul se 
vedea ca un muşuroi mic acoperit cu piei de căprioară. Ete nu 
se zărea nicăieri. Pistolarul îl strigă, dar în zadar. Era pe 
punctul de a se ridica în picioare, când îl descoperi pe 
prietenul lui Jake dincolo de cercul mic de lumină pe care îl 
mai aruncau tăciunii. De fapt îi văzu ochişorii cu cercuri aurii. 
lar ochişorii aceştia se uitară o clipă la Roland şi apoi 
dispărură - probabil că Ete îşi culcase la loc boticul pe labe. 

Şi el e obosit, îşi zise pistolarul. Cum să nu fie? 

Abia atunci întrebarea despre ce avea să se întâmple cu 
Ete mai departe de ziua de mâine încercă să-şi croiască drum 
spre suprafaţa minţii obosite a lui Roland, dar el o alungă. Se 
ridică din culcuş (năuc şi epuizat, îşi duse mâna la şoldul 
bolnav pe vremuri, aşteptând să descopere acolo vechea 
durere), se duse la Patrick şi îl scutură de umăr ca să ÎI 
trezească. Dură ceva vreme, dar într-un final băiatul 
întredeschise ochii. Nu era suficient pentru Roland, care îl 
apucă de spate şi încercă să-l ridice în capul oaselor. Când 
Patrick dădu semne că se va prăvăli la loc, Roland îl zgâlţâi 
din nou. Tare. Atunci băiatul se uită la pistolar cu ochi uimiţi, 
aproape fără să-l vadă. 

— Ajută-mă să fac focul, Patrick. 

Spera că aşa se va trezi complet. lar după ce focul va arde 
din nou, Patrick va fi în stare să facă de pază. Fireşte că lui 
Roland nu-i plăcea ideea aceasta, ştia că era riscant să se 
bazeze pe Patrick, dar mai riscant era să vegheze el singur tot 
restul nopţii. Trebuia neapărat să doarmă. O oră sau două de 
somn îi vor fi suficiente, şi cu siguranţă ca Patrick va reuşi să 


rămână treaz măcar atâta timp. 

Patrick adună câteva lemne şi le puse pe foc, cu toate că se 
mişca precum un cadavru viu. lar după ce focul se însufleţi, 
băiatul se prăvăli în culcuşul lui, cu braţele atârnându-i fără 
vlagă între genunchi, deja mai mult adormit decât treaz. 
Roland îşi spuse că va fi nevoit să-l ia la palme ca să-l 
dezmeticească de-a binelea, iar mai târziu îşi va dori (cu mult 
amar) să o fi făcut. 

— Ascultă-mă bine, Patrick, îi ceru el scuturându-l atât de 
tare, încât şuviţele lungi de păr îi zburătăciră în jurul capului, 
iar câteva îi intrară în ochi. Trebuie să rămâi treaz şi să stai 
de pază. O oră doar... până când... uită-te la mine, Patrick! 
Cască ochii! Pe toţi zeii, să nu cutezi; să adormi iarăşi! Uită-te 
la cer, vezi? Steaua aia strălucitoare, care-i cea mai aproape 
de noi! 

Mama Bătrână i-o arăta Roland, iar Patrick dădu ascultător 
din cap. Acum parcă îi apăruse un licăr de interes în privire, 
iar pistolarul îl luă drept un semn încurajator. Era privirea 
„Vreau să desenez” al lui Patrick. lar dacă se apuca să o 
deseneze pe Mama Bătrână care strălucea într-un spaţiu 
mare dintre crengile uscate ale plopilor, atunci erau toate 
şansele să rămână treaz. Poate chiar până în zori, dacă se 
implica cu tot sufletul în desenul lui. 

— Aici, Patrick. 

Îl obligă să se aşeze la rădăcina unui copac. Locul era tare, 
trunchiul noduros. lar Roland spera din suflet să fie suficient 
de inconfortabil ca să-l împiedice să adoarmă. Pistolarul făcu 
toate mişcările acestea cu lentoarea cuiva care înoată pe sub 
apă. Of, ce obosit se simţea. Incredibil de obosit. 

— Vezi steaua de aici? 

Patrick dădu ceva mai însufleţit din cap. Parcă uitase de 
somn, iar Roland le mulţumi zeilor pentru acest mic favor. 

— Atunci când steaua o să treacă în spatele acelei crengi 
groase şi n-ai să o mai poţi vedea, ori desena, fără să te scoli 
în picioare... să mă chemi. Să mă trezeşti, indiferent cât de 
greu îţi va fi. Înţelegi? 

Patrick dădu imediat din cap, însă Roland ajunsese să-l 


cunoască deja prea bine pentru a-şi da seama că gestul acela 
însemna foarte puţin, sau chiar nimic. Băiatul dorea să-i facă 
pe plac, atâta tot. Presupunând, să zicem, că l-ai fi întrebat 
dacă nouă şi cu nouă fac nouăsprezece, ar fi bâţâit din cap cu 
acelaşi entuziasm. 

— Când n-ai s-o mai poţi vedea din locul unde stai... 

Avea impresia că altcineva rosteşte aceste cuvinte în locul 
lui, cineva aflat la mare, mare depărtare. Nu avea încotro şi 
trebuia să spere că Patrick înţelesese ce-i cerea. Bine măcar 
că băiatul îşi luase blocul de desen şi un creion ascuţit. 

Asta-i toată protecția pe care o pot avea, bolborosi gândul 
lui Roland în vreme ce pistolarul se împleticea ca beat spre 
mormanul lui de piei de căprioară, situat între focul de tabără 
şi Taxiul de Lux II. Doar n-o să adoarmă în timp ce desenează, 
nu? 

Spera să nu se înșele, dar nu avea cum să fie sigur. ŞI 
oricum nu mai avea nicio importanţă pentru că el, Roland de 
Gilead, avea de gând să doarmă. Făcuse absolut tot ce i-a 
stat în putere, iar asta va trebui să fie de ajuns. 

— O oră, murmură el, cu voce îndepărtată şi slabă în 
propriile-i urechi. Trezeşte-mă peste o oră... când steaua... 
când Mama Bătrână se duce în spatele... 

Dar nu mai reuşi să-şi ducă gândul până la capăt. Nici nu 
mai avea habar ce bolboroseşte el acolo. Ajunsese dincolo de 
capătul puterilor şi căzu degrabă într-un somn fără vise. 


7 


Mordred văzu întreaga scenă prin ochii de sticlă pentru 
vederea la distanţă. li crescuse febra şi, în flăcările ei 
puternice, propria-i oboseală se diminuă pentru moment. 
Urmări cu lacomă curiozitate cum pistolarul îl trezi pe mut - 
pe Artist - şi îl obligă să-l ajute să reaprindă focul. Îşi dori din 
suflet ca mutulică să-şi termine treaba şi să adoarmă la loc, 
înainte ca pistolarul să-l poată împiedica. Din păcate, asta nu 
se întâmplă. Făcuseră popas lângă un pâlc de plopi uscați, iar 


Roland îl conduse pe Artist lângă cel mai mare dintre aceştia. 
Apoi îi arătă cerul. Era împânzit de stele, dar Mordred bănuia 
că Tăticuţul Alb şi Bătrân şi Pistolar arăta către Mama 
Bătrână, pentru că ea era cea mai strălucitoare dintre toate. 
În cele din urmă, Artistul, care părea cam dus de-acasă, păru 
să priceapă ce i se cerea. Işi scosese blocul şi deja se apucase 
de desenat atunci când Tăicuţul Alb porni împleticindu-se 
spre culcuşul lui, bolborosind instrucţiuni şi ordine cărora 
Artistul nu le mai dădea nicio atenţie. Tăticuţul cel Alb se 
prăbuşi atât de brusc, că Mordred se temu o clipă ca nu 
cumva bucata aia împuţită de şorici ce-i servea drept inimă 
ticălosului bătrân să nu-şi fi oprit bătăile. Dar chiar atunci 
Roland se mişcă, aranjându-se mai bine pe pieile întinse pe 
iarbă. lar Mordred, aflat pe un dâmb, cam la treizeci de metri 
la vest de albia uscată a pârâului, se linişti. Oricât de obosit ar 
fi fost Tăticuţul Alb şi Bătrân şi Pistolar, atât pregătirea cât şi 
genele neamului său, al lui Eld însuşi, l-ar fi făcut să sară 
drept în picioare şi cu pistolul în mână chiar în secunda în 
care Artistul ar fi scos unul din ţipetele lui infernal de 
răsunătoare. Mordred fu cuprins de cea mai puternică criză de 
crampe de până atunci. Se îndoi de mijloc, luptându-se să-şi 
păstreze forma de om, luptându-se să nu scoată nici un 
sunet, luptându-se să nu moară. Auzi o altă fâsâială fleşcăită 
din dos şi simţi cum de-a lungul picioarelor i se scurge o altă 
porţie din zeama maro, plină de cocoloaşe. Insă în mizeria 
asta de acum mirosul lui supranatural detectă şi altceva pe 
lângă excremente; de data aceasta simţi şi miros de sânge, 
nu doar de rahat. Nu credea că durerea aceasta se va potoli 
vreodată, i se părea că va continua la nesfârşit, tot mai 
puternică, până când îl va sfârteca cu totul, însă, într-un final, 
începu să-l mai lase. Îşi privi mâna stângă şi nu se miră prea 
mult să vadă că degetele i se înnegriseră şi se lipiseră unul de 
altul. Nu vor mai reveni la forma lor omenească degetele 
astea; bănuia că mai are forţă doar pentru o singură, ultimă 
metamorfoză. Îşi şterse sudoarea de pe frunte cu mâna 
dreaptă şi îşi ridică iarăşi bin-don-donclulul la ochi, înălţând 
rugi la Tăicuţul lui cel Roşu ca mutălaul cel mic să fi adormit 


deja. Dar nu. Nu dormea. Stătea cu spatele sprijinit de 
trunchiul de plop, privind printre crengi şi desenând-o pe 
Mama Bătrână. In momentul acesta Mordred Deschain încercă 
o senzaţie vecină cu disperarea. La fel ca Roland, şi el era de 
părere că desenatul avea darul de a-l ţine treaz pe tălâmbul 
cel mut. Şi atunci, de ce să nu se lase în voia metamorfozei, 
atâta vreme cât mai curgea prin el fierbinţeala bolii, 
aducătoare de energie distructivă? De ce să nu profite de 
asta? In fond, el pe Roland îl voia, nu pe băiat. Şi cu siguranţă 
că ar fi putut, odată transformarea încheiată, să ajungă 
repede lângă pistolar, să-l înşface de un picior şi să şi-l vâre în 
botul lacom de păianjen. Sigur, se prea poate ca Tăticuţul cel 
Alb să tragă o dată cu pistolul, chiar de două ori, dar Mordred 
credea că este în stare să suporte unul, două gloanţe, cu 
condiţia ca bucăţile acelea de plumb să nu găsească 
umflătura albă de pe spinarea cea neagră a păianjenului: 
locul unde se afla creierul său dublu. Şi când îl voi fi înhățat, 
n-am să-i mai dau drumul până nu-i voi suge şi ultima 
picătură de vlagă şi va rămâne uscat ca o mumie, la fel ca 
proasta ailaltă, Mia. Se relaxă, permiţând metamorfozei să se 
petreacă; însă tocmai atunci i se adresă o altă voce chiar din 
mijlocul minţii sale. Vocea Tăticuţului Roşu, cel ţinut prizonier 
pe un balcon al Turnului Intunecat, care avea nevoie de 
Mordred în viaţă, cel puţin încă o zi. Avea nevoie de el în viaţă 
ca să îl elibereze. 

Mai aşteaptă niţel, îl sfătui vocea. Mai aşteaptă niţel. S-ar 
putea să mai am un as în mânecă. Ai răbdare... mai aşteaptă 
niţel. 

lar Mordred aşteptă. După o clipă sau două simţi cum se 
modifică pulsaţia Turnului Intunecat. 


8 


Şi Patrick sesiză schimbarea vibraţiei. Devenise mult mai 
mângâietoare. Şi prin ea se auzeau nişte cuvinte, cuvinte 
care îi amorţeau dorinţa de a desena. Mai trase o linie, şovăi 


puţin, apoi puse creionul jos şi rămase cu ochii la Mama 
Bătrână, care părea a palpita în ritmul cuvintelor pe care le 
auzea el în minte, cuvinte pe care Roland le-ar fi recunoscut 
cu siguranţă. Numai că acestea de acum erau îngânate de o 
voce tremurătoare, dar melodioasă de moşneag: 


Copil mic, copil drag, 
Uite, noaptea e în prag. 
Vine somnul să mi-l culce, 
Vine visul bun şi dulce. 


Copil mic, copil drag, 
Strânge zmeura şirag. 
Chussit, chissit, chassit! 
Coşul ţi l-ai burduşit! 


Lui Patrick îi căzu capul în piept. Închise ochii... îi 
deschise... îi închise iarăşi. 

Coşul mi l-am burduşit, mai apucă el să-şi spună şi adormi 
în lumina focului. 


9 


Acum, credinciosul meu fiu, şopti vocea în mintea topită de 
febră a lui Mordred. Acum. Du-te şi ai grijă să nu se mai 
trezească în veci. Ucide-l chiar acolo, printre trandafiri, şi apoi 
vom cârmui împreună. 

Mordred ieşi din ascunzătoare, scăpând binoclul din mâna 
ce nu mai era mână. În timpul metamorfozei îl copleşi un 
sentiment de colosală încredere în propriile-i forţe. Doar 
câteva minute încă şi totul se va isprăvi. Dormeau amândoi 
acum, deci sub nicio formă nu avea cum să dea greş. 

Se năpusti la vale, către cei doi, ca un coşmar negru pe 
şapte picioare, căscând şi închizând fălcile. 


10 


De undeva, ca de la mii de kilometri depărtare, Roland auzi 
un lătrat - puternic şi insistent, furios şi sălbatic. Mintea lui 
epuizată încercă să-l blocheze, să-l astupe, orice doar ca să 
poată dormi mai departe. Dar atunci se auzi un zbieret 
înfiorător care-l deşteptă deplin într-o fracțiune de secundă. 
Cunoştea vocea aceea, oricât de distorsionată de durere era 
ea. 

— Ete! urlă el sărind în picioare. Ete, unde eşti? La mine! La 
mi... 

Uite-l acolo, zvârcolindu-se în încleştarea păianjenului. Se 
luptau în lumina focului şi îi putea distinge limpede pe 
amândoi. Mai departe de ei, cu spatele lipit de trunchiul 
plopului, Patrick se holba ca tâmpitul printr-o cortină de păr 
ce avea să fie foarte murdar destul de curând, pentru că 
Susannah nu mai era acolo sa i-l spele. Micuţul bumbler se 
zbătea ca turbat, încercând să apuce trupul păianjenului în 
colţi, chiar şi în momentul când Mordred îi frânse şi îi îndoi 
spinarea într-un mod nenatural. 

Dacă nu s-ar fi repezit la el din iarbă, îşi zise Roland, mie 
mi-ar fi rupt spinarea. 

Ete îşi împlântă adânc colții într-unul din picioarele 
păianjenului. La lumina flăcărilor, pistolarul observă cât de 
tare îşi încleştase bumblerul fălcile. Hidoasa creatură chirăi 
prelung şi slăbi strânsoarea. Dacă ar fi vrut, Ete s-ar fi putut 
salva în clipa aceea. Dar nu a făcut-o. În loc să se smulgă din 
labele lui Mordred înainte ca acesta să apuce să-şi revină, Ete 
profită de ocazie şi-şi întinse gâtul lung ca să înhaţe locul 
unde piciorul păianjenului se unea cu trupul umflat al 
acestuia. Muşcă adânc, făcând să ţâşnească din rană un şuvoi 
de sânge gros, negru-roşiatic, care-i mânji botul. În lumina 
focului, sângele acela avea reflexe portocalii. Mordred chirăi 
şi mai tare. Nu-l luase în calcul pe Ete, iar acum plătea pentru 
nesăbuinţa lui. 

De undeva din apropiere, Patrick ţipa îngrozit. 

Până la urmă tot a adormit puiul ăsta de lele bun de nimic, 


îşi spuse înverşunat Roland. Dar, în fond, cine îl pusese să 
facă de pază? 

— Lasă-l jos, Mordred, strigă el. Lasă-l jos, şi am să-ţi crut 
viaţa! Mă jur pe numele tatălui meu! 

Doi ochi roşii, plini de venin şi nebunie, se zgâiră la el peste 
trupul  contorsionat al lui Ete. Mai sus, pe spinarea 
păianjenului, erau cei doi ochi albaştri, micuţi ca nişte vârfuri 
de ac. Şi aceştia îl priveau pe pistolar cu o ură cât se poate de 
omenească. 

Ochii mei, îşi zise Roland uluit. Apoi se auzi un trosnet sec. 
Era spatele lui Ete care, în ciuda rănii sale mortale, nu slăbise 
încleştarea pe articulaţia dintre piciorul şi corpul lui Mordred. 
Ţepii ca de oţel ai păianjenului îi sfârtecaseră botul, lăsând 
vederii colții ascuţiţi ai micuţului, care odinioară strângeau cu 
dragoste mâna lui Jake, trăgându-l spre ceva ce trebuia 
neapărat să vadă. Eik! striga el în astfel de ocazii. Eik-Eik! 

Roland duse mâna dreaptă la şold. Tocul pistolului era gol. 
De-abia atunci, la multe ore după plecarea lui Susannah în 
cealaltă lume, îşi dădu el seama că luase una din armele sale 
cu ea. Bine, îşi spuse el. E foarte bine aşa. Dacă ajunge în 
bezna din portal, atunci are cinci plumbi pentru monştrii de 
acolo şi unul pentru ea. Foarte bine. 

Insă şi acest gând era slab şi cumva venit de departe. 
Scoase iute celălalt revolver. Chiar atunci Mordred se ghemui 
şi-şi înfăşură piciorul din mijloc în jurul trupului lui Ete, 
smulgându-l de pe membrul lui sfâşiat şi însângerat. 

Apoi păianjenul se ridică, reuşind să acopere o clipă raza 
strălucitoare venită de la Mama Bătrână. Îl azvârli pe Ete 
departe de el, iar Roland avu atunci un moment de déjà-vu, 
dându-şi seama că mai văzuse scena aceasta demult, în 
Globul Vrăjitorului. Ete zbură prin întuneric şi se împlântă în 
creanga unui plop. Scoase un țipăt de durere - țipăt de 
moarte - şi rămase atârnat acolo, deasupra capului lui 
Patrick. 

Acum Mordred venea către Roland, însă impetuozitatea lui 
de mai devreme se transformase acum într-un mers târâit, 
dar neabătut. Pentru că, vedeţi voi, unul dintre picioare îi 


fusese retezat de un glonţ la câteva minute după naştere, iar 
altul tocmai ce-i fusese rupt şi sfârtecat; cleştii lui zvâcneau 
spasmodic prin iarbă. Niciodată vederea lui Roland nu fusese 
mai ageră, niciodată nu fusese mai mare concentrarea de 
care dădea dovadă în asemenea momente. Văzu umflătura 
albă şi ochii ca albastrul cerului, ochi moşteniţi de la e/. Văzu 
cum aceşti ochi ai unicului său fiu se uită la el peste spinarea 
hidoşeniei. Apoi chipul cel alb dispăru într-un jet de sânge 
când îl lovi primul glonţ. Păianjenul se cabră, descoperindu-şi 
abdomenul şi amenințând cu picioarele din faţă bolta neagră, 
împânzită cu stele. Următoarele două gloanţe ale lui Roland 
intrară în burta monstrului şi ieşiră prin spate, împroşcând o 
zeamă întunecată în toate părţile. Păianjenul se răsuci într-o 
parte, vrând, poate, să fugă de acolo, dar picioarele rămase 
nu-l mai ascultară. Mordred Deschain se prăbuşi în flăcări, 
ridicând o trâmbă de scântei roşii şi portocalii. Incepu să se 
zvârcolească puternic printre tăciunii aprinşi. Ţepii de pe 
burtă îi luară foc. Şi atunci, cu un zâmbet amar, Roland îl 
împuşcă încă o dată. Păianjenul rănit se rostogoli pe spate. 
Picioarele i se strânseră la un loc, apoi, cu un ultim zvâcnet, 
se desfăcură larg. Unul dintre ele căzu înapoi în foc şi începu 
să ardă. Duhoarea degajată era crâncenă. 

Roland porni spre el, intenţionând să stingă tăciunii aprinşi 
căzuţi în iarbă, când în minte îi răsună un urlet de furie 
infernală: 

Fiul meu! Singurul meu fiu! L-ai omorât! 

— Era şi fiul meu, spuse Roland, cu ochii la monstruozitatea 
care fumega la picioarele lui. 

Putea să recunoască adevărul. Da, măcar atâta lucru putea 
să facă. 

Vino atunci! Vino, infanticidule, vino şi priveşte-ți Turnul! 
Dar să ştii că vei muri de bătrâneţe la capătul Câmpului cu 
Trandafiri, la capătul lui Can'-Ka ai să mori, fără să apuci să-i 
atingi uşa! N-am să te las să treci! Neantul din portal se va 
sfârşi înainte ca eu să-ți dau voie să treci! Ucigaşule! Ţi-ai 
omorât mama, ţi-ai omorât prietenii - da, chiar aşa, pe toți i-ai 
omorât, căci şi Susannah zace cu gâtul tăiat în cealaltă parte 


a uşii prin care tu ai impins-o - şi acum ţi-ai omorât propriul 
fiu! 

— Cine l-a trimis la mine? întrebă Roland vocea care-i 
bolborosea înnebunită în cap. Cine l-a trimis la moarte pe 
copilul de colo - pentru că sub pielea aia neagră se ascunde 
un copil, nu? Cine l-a trimis, coropişniţă roşie ce eşti? 

Nu mai primi niciun răspuns, aşa că îşi puse pistolul înapoi 
în tocul de la şold şi stinse tăciunii împrăştiaţi pe iarbă. Se 
gândi la ce-i spusese vocea despre Susannah, dar nu vru să 
creadă. Da, sigur, se prea poate să fi murit, se prea poate, 
dar avea impresia că nici Tăticuţul cel Roşu al lui Mordred nu 
ştia mai multe decât el. 

Pistolarul alungă gândul şi se apropie de copacul unde 
atârna, înfipt într-o creangă, ultimul membru al ka-tet-ului 
său... încă viu. Ochii încercuiți cu aur îl priviră pe Roland cu 
un soi de haz istovit. 

— Ete, şopti pistolarul. 

Întinse mana, fără să-i pese că micuțul l-ar putea muşca. 
Probabil că o parte din el - una destul de substanţială - chiar 
voia să fie muşcat. 

— Ete, îţi mulţumim cu toţii. Eu îţi mulţumesc foarte mult, 
Ete. 

Bumblerul nu-l muşcă, ci rosti un singur cuvânt: 

— Olan. 

Apoi suspină, linse o dată mâna pistolarului, lăsă capul în 
jos şi se stinse. 


11 


Pe când zorii căpătau mai mult curaj ca să alunge bezna 
nopţii, Patrick se apropie şovăielnic de pistolar. Roland se 
aşezase printre trandafiri, în albia secată a pârâului, cu 
trupşorul lui Ete întins pe genunchi, ca un patrafir. Băiatul cel 
mut scoase un şuierat slab, întrebător. 

— Nu acum, Patrick, îi zise absent Roland. 

Mângâia încontinuu blana deasă, dar moale la atingere a 


micuţului erou. 

| se părea greu de crezut că sufleţelul dinăuntru dispăruse, 
cu toate că simţea cum se rigidizează muşchii şi vedea 
sângele închegat din răni. Îl mângâia încontinuu, încercând să 
netezească cât mai bine blana încâlcită. 

— Nu acum. Avem toată ziua la dispoziţie ca să ajungem 
acolo. Totul va fi bine. 

Nu, nu mai avea de ce să se grăbească; nu mai avea niciun 
motiv pentru care să nu-l jelească în tihnă pe ultimul dintre 
morţii lui. Vocea Regelui fusese categorică atunci când îi 
spusese că va muri de bătrâneţe înainte să atingă uşa de la 
baza Turnului. Dar vor pleca într-acolo, fireşte că vor pleca, 
iar el va studia terenul cu luare-aminte, cu toate că acum ştia 
că planul lui mai vechi de a se apropia de Turn dintr-o parte 
pe care monstrul din balcon nu o putea vedea era o idee 
prostească, o nebunie. Nu fusese nicio urmă de îndoială în 
ameninţarea ticălosului bătrân. 

Deocamdată însă, nu conta nimic din toate acestea. lar 
adusese moarte cuiva apropiat şi singura consolare, slabă 
consolare, era că Ete fusese ultimul. Rămăsese iarăşi singur, 
doar cu Patrick. Şi avea impresia că Patrick era imun la 
microbul ucigaş pe care-l pună el, în primul şi în primul rând 
pentru că nu fuseseră niciodată ka-tet. 

Doar pe cei din familia mea îi omor, îşi spuse Roland, 
mângâind billy-bumblerul mort. 

Cel mai tare îl durea să-şi amintească vorbele urâte pe care 
i le adresase lui Ete doar cu o zi în urmă. Dacă voiai să te duci 
cu ea ar fi trebuit s-o faci când ai avut ocazia! 

Oare micuțul rămăsese pentru că a ştiut că Roland va avea 
nevoie de el? Că, atunci când va fi la o adică (cum ar fi zis 
Eddie, desigur), Patrick va da greş? 

De ce te uiţi la mine cu ochii ăştia trişti de sălbăticiune 
rănită? 

Pentru că a ştiut că aceasta va fi ultima lui zi şi că moartea 
îi va fi cumplită? 

— Cred că ai ştiut şi una, şi alta, şopti Roland, închizând 
ochii ca să simtă mai bine mângâierea blănii mătăsoase sub 


palmele lui. Îmi pare foarte rău că ţi-am vorbit aşa - mi-aş da 
degetele de la mâna bună ca să-mi iau vorbele înapoi. Aşa să 
ştii, pe toate mi le-aş da, îţi jur. 

Însă şi aici, la fel ca în Lumea Decisivă, timpul curgea într- 
un singur sens. Ce se făcuse era bun făcut. Nu exista nicio a 
doua şansă. 

Roland ar fi putut spune acum că nu-i mai rămăsese strop 
de furie, că moartea micuţului i-o topise pe toată. Dar la un 
moment dat simţi cum îl furnică pielea şi înţelese că în suflet i 
se ridică un nou uragan de furie proaspătă. Şi mai simţi cum i 
se fac ca de gheaţă mâinile-i obosite, dar încă atât de 
talentate. 

Pentru că Patrick îl desena! Stătea confortabil sub plop şi îl 
desena, de parcă micuța creatură neînfricată care făcea cât 
zece ca el - nu, câto sută! - nu şi-ar fi dat ultima suflare chiar 
în copacul acela, jertfindu-se pentru ei amândoi. 

Aşa e el, îi şopti calm şi blând Susannah din străfundurile 
minţii. Desenul e tot ce i-a mai rămas, tot restul i-a fost răpit - 
lumea lui natală şi mama şi limba şi mintea pe care probabil 
că a avut-o odată. Şi el îl jeleşte pe Ete. Şi lui îi este teamă. 
Dar nu ştie alt mod prin care să-şi găsească alinarea. 

Foarte adevărat. Insă acest adevăr nu făcu altceva decât 
să-i alimenteze furia, în loc să i-o stingă. Puse jos pistolul 
(argint sclipitor între doi trandafiri cântători), pentru că nu ar 
fi fost bine să-l aibă la îndemână, nu, nu ar fi fost deloc bine la 
cât de mânios era. Apoi se ridică în picioare, intenţionând să-l 
certe pe Patrick cum nu mai fusese certat niciodată, poate 
pentru singurul motiv că aşa va reuşi el să se simtă ceva mai 
bine. Deja se gândise la primele cuvinte pe care avea săi le 
adreseze băiatului: Te simţi bine când îi desenezi pe cei care 
ti-au salvat viaţa ta de nimic, prostule? Iţi creşte inima de 
bucurie? 

Şi tocmai ce deschisese gura, când Patrick lăsă jos creionul 
şi luă în mână noua lui jucărie. Radiera era pe jumătate 
consumată şi nu mai aveau altele; Susannah luase cu ea 
bucăţelele roz de gumă (aşa cum luase şi pistolul lui Roland) 
pentru simplul motiv că borcănelul cu radiere era în buzunarul 


hainei ei, iar ea era preocupată cu alte probleme, mult mai 
importante. Patrick puse guma deasupra desenului, apoi se 
uită în sus - poate dorind să se convingă de faptul că voia să 
şteargă ceva - şi atunci îl văzu pe pistolar încruntându-se la el 
din albia secată a pârâului. Patrick îşi dădu imediat seama că 
Roland era furios, deşi probabil nu avea nici cea mai mică 
idee din ce motiv, iar chipul i se schimonosi într-o mască a 
spaimei şi nefericirii. Roland avea acum înaintea ochilor faţa 
aceea la care se uitase Dandelo în repetate rânduri şi furia îi 
dispăru ca prin farmec. Nu voia ca lui Patrick să-i fie teamă de 
el - măcar de dragul lui Susannah, dacă nu pentru propriul 
său bine, în ruptul capului nu voia ca lui Patrick să-i fie teamă 
de el. 

De ce nu-l omori, atunci? îl întrebă vocea perfidă ce-i pulsa 
în minte. Omoară-l şi scapă-l astfel de suferință, dacă într-atât 
de tare te-a induioşat. Poate să se ducă impreună cu 
bumblerul în poiana de la capătul cărării. Şi te vor aştepta 
acolo, pistolarule. 

Roland clătină din cap şi încercă să-i surâdă. 

— Nu, Patrick, fiu al Soniei, îi spuse el (pentru că aşa îl 
auzise pe robot). Nu, am greşit din nou şi nu am să te cert. 
Dar... 

Se apropie de băiat. Încă speriat, Patrick se făcu mic şi îi 
aruncă o privire umilă, ca de câine care îşi cere iertare pentru 
pozna făcută, stârnind din nou mânia lui Roland. Dar de data 
aceasta pistolarul reuşi s-o înăbuşe cu mai multă uşurinţă. Şi 
Patrick îl iubise pe Ete, iar desenatul era modul lui de a face 
faţă durerii. 

Se aplecă şi trase uşor radiera dintre degetele băiatului. 
Patrick se uită la el întrebător, apoi întinse palma goală, 
cerând să-i fie înapoiată jucăria aceea minunată (şi 
folositoare). 

— Nu, îi zise Roland cu toată blândeţea de care era în stare. 
Numai zeii ştiu câţi ani ai desenat fără să ştii că există aşa 
ceva. Cred că poţi să te descurci fără gumă şi restul zilei de 
azi. Poate mai târziu vei fi nevoit să desenezi ceva şi apoi să 
ştergi. Pricepi ce-ţi spun, Patrick? 


Patrick nu pricepea, dar când radiera fu pusă la loc sigur în 
buzunarul pistolarului, lângă ceas, păru să uite cu totul de 
existenţa ei şi se întoarse la desenul lui. 

— Opreşte-te puţin din ce faci, îi ceru Roland. 

Şi Patrick se opri fără să protesteze. Arătă cu degetul înspre 
căruţ, apoi înspre Drumul Turnului şi scoase ţipătul lui 
interogativ. 

— Da, chiar aşa, îi zise Roland, dar mai întâi trebuie să 
vedem ce e prin bagajele lui Mordred, poate găsim ceva de 
folos acolo. Şi mai trebuie să ne înmormântăm prietenul. Vrei 
să mă ajuţi să-l culc pe Ete în pământ, Patrick? 

Patrick voia, iar înmormântarea nu a durat mult. Trupul lui 
Ete era infinit mai mic decât inima care bătuse în el. Spre 
sfârşitul dimineţii pistolarul şi băiatul cel mut porniră să 
străbată ultimii kilometri care îi mai despărţeau de Turnul 
Întunecat. 


III 
REGELE PURPURIU 
ŞI TURNUL INTUNECAT 


1 


Nu vi se pare că şi drumul, şi povestea noastră au fost 
lungi? Călătoria a fost îndelungată şi prețul ei a fost mare... 
însă niciun lucru măreț nu a fost vreodată obţinut cu uşurinţă. 
O poveste lungă, la fel ca un turn înalt, trebuie construită 
piatră cu piatră. Insă acum, când ne apropiem de final, 
trebuie să fiţi atenţi la cei doi călători care se îndreaptă către 
noi. Cel mai în vârstă - da, chiar acela cu chipul ridat şi ars de 
soare, acela, vă zic, cu arma la şold - trage după el căruţul pe 
care l-au botezat Taxiul de Lux Il. Cel mai tânăr - îl vedeţi? cel 
cu blocul uriaş de desen la subraţ, aducând cu studenţii 
boemi din trecut - merge pe jos alături de el. Acum suie 
coasta blândă a unui deal, deloc diferită de sutele de 
povârnişuri pe care le-au urcat până acum. Drumul năpădit de 
buruieni este flancat pe ambele laturi de ruinele unor ziduri 
din piatră printre care cresc puzderii de trandafiri sălbatici. Pe 
câmpul deschis, presărat cu tufe, de dincolo de aceste ziduri 
prăbuşite, se înalţă edificii stranii din piatră. Unele par a fi 
ruinele unor castele; altele seamănă cu obeliscurile egiptene; 
ba sunt chiar şi nişte Cercuri ale Vorbelor, din acelea unde pot 
fi invocaţi demonii; câteva coloane năruite aduc foarte bine 
cu Stonehenge. Ne-am putea aştepta să vedem în mijlocul lor 
druizi cu capetele acoperite cu glugi, pregătindu-se să 
prorocească viitorul. Insă au dispărut toţi paznicii acestor 
monumente - ai acestor monumente care îl prevestesc pe cel 
Mare. lar acolo unde ei s-au închinat pe vremuri, paşte acum 
o turmă mică de bannock. 


Nu contează. N-am făcut călătoria asta lungă ca să 
admirăm nişte ruine vechi, ci ca să-l vedem pe pistolar cum 
trage căruţul după el. Noi ne aflăm pe culmea dealului şi el se 
îndreaptă către noi. Uite-l că vine. Se apropie. Indârijit ca 
întotdeauna. El este omul care învaţă limba şi obiceiurile 
locului (măcar cât de cât); şi tot el este omul care îndreaptă 
tablourile de pe pereţii camerelor străine de hotel. S-a 
schimbat mult, dar unele obiceiuri i-au rămas aceleaşi. Uite-l 
că a ajuns pe creastă, atât de aproape de noi încât îi simţim 
mirosul acru al sudorii. Ridică ochii din pământ. Priveşte iute, 
maşinal, mai întâi în faţă, apoi în dreapta şi în stânga lui - 
Cunoaşte-ţi întotdeauna poziția, era regula lui Con, iar ultimul 
rămas în viaţă dintre elevii lui nu a uitat-o. Mai privi o dată în 
sus, fără prea mare interes, apoi în jos... şi se opri. După ce 
stă câteva clipe cu privirea aţintită la pietrele sparte, 
năpădite de buruieni, ale drumului, ridică iar ochii. Mai încet 
de data aceasta. Mult mai încet. Ca îngrozit de ceea ce i se 
pare că a văzut. 

Aici trebuie să ne alăturăm lui - trebuie să ne contopim cu 
el deşi umilul dumneavoastră povestitor nu e în stare să 
explice cum vom reuşi să cunoaştem poziţia inimii lui Roland 
într-un asemenea moment, când a dat cu ochii de ţinta pentru 
atingerea căreia şi-a sacrificat întreaga viaţă. Unele momente 
sunt mai presus de orice imaginaţie. 


2 


Când păşi pe culmea dealului, Roland aruncă o privire 
înainte, dar nu pentru că s-ar fi aşteptat să întâmpine vreo 
problemă, ci pentru că deprinderea aceasta era mult prea 
adânc înrădăcinată în el. Cunoaşte-ţi întotdeauna poziţia, îi 
învățase Cort, bătându-i la cap cu regula asta încă de pe 
vremea când erau doar nişte mucoşi gălăgioşi. Se uită iar la 
drumul din faţă - de-acum îi era din ce în ce mai greu să 
ocolească trandafirii fără să strivească nici măcar unul, deşi 
deocamdată reuşise să o facă iar abia apoi înţelese ce 


văzuse. 

Ce ti s-a părut că vezi, îşi spuse el, tot cu ochii la drum. 
Poate nu-i decât o altă ruină ca alea pe lângă care am trecut 
azi. 

Însă chiar şi Roland ştia că nu era vorba de nicio ruină. lar 
ce văzuse el nu se afla pe una din marginile Drumului 
Turnului, ci chiar pe el. 

Ridică ochii, auzind scârţâind de balama veche al gâtului, 
şi, uite acolo, la kilometri depărtare încă de el, dar 
distingându-se foarte clar în zare, real ca trandafirii din jur, se 
vedea creştetul Turnului Întunecat. Vedea acum, cu propriii 
ochi, ceea ce înainte văzuse în mii şi mii de vise. La şaizeci 
sau şaptezeci de metri mai în faţă, drumul urca pe un alt deal, 
pe a cărui coastă se zăreau un Cerc al Vorbelor, îmbrăcat în 
iederă şi caprifoi, şi un pâlc de eucalipţi. In centrul acestui 
fundal se înălța silueta cea întunecată, acoperind o parte din 
cerul senin. Patrick se opri şi el lângă Roland şi scoase unul 
din ţipetele lui interogative. 

— ÎI vezi? îl întrebă Roland cu voce uscată, pe care emoția 
şi uluirea o schimbaseră. 

Şi, fără să aştepte răspunsul băiatului, pistolarul îi arătă 
obiectul atârnat de gât. Căci doar binoclul îl luaseră din 
bagajul sărăcăcios al lui Mordred. 

— Dă-mi-l mie, Pat. 

Patrick îi întinse binoclul. Roland şi-l duse la ochi, îi reglă 
focalizarea şi privi. | se tăie răsuflarea când văzu acoperişul 
Turnului, atât de aproape încât avea impresia că l-ar fi putut 
atinge. Cât din înălţimea lui se vedea deasupra orizontului? 
Şapte metri? Poate şaptesprezece? Habar nu avea, dar 
distingea bine ultimele trei ferestre înguste care urcau în 
spirală pe corpul Turnului şi o vedea încă şi mai clar pe cea 
din vârf, ale cărei geamuri multicolore sclipeau în soarele 
primăverii. Centrul cel negru părea a se uita la el întocmai ca 
Ochiul Portalului. Cu un țipăt scurt, Patrick întinse mâna după 
binoclu. Voia şi el să vadă, iar Roland i-l înmână fără să 
rostească vreun cuvânt. Se simţea ameţit, parcă dus pe altă 
lume. Îi trecu prin minte că avusese asemenea momente în 


săptămânile de dinaintea luptei cu Cort, momente când 
avusese impresia că trăia într-un vis, ori pe o rază de lună. | 
se păruse atunci că urma să se petreacă o schimbare uriaşă; 
şi exact la fel i se părea şi acum. 

Uite-l acolo, îşi spuse el. Acolo se află destinul meu, capătul 
drumului meu. Şi totuşi inima încă îmi mai bate (adevărat, 
puțin mai iute decât înainte), sângele încă-mi mai curge prin 
vene şi sunt convins că, atunci când mă voi apleca să ridic 
mânerele blestematului ăstuia de căruț, spinarea îmi va geme 
şi s-ar putea să scap un vânt. Absolut nimic nu s-a schimbat. 

Aşteptă să simtă dezamăgirea pe care era sigur că i-o va 
aduce acest gând - aşteptă să se simtă descurajat. Dar nu, nu 
simţi nimic de felul acesta, ci doar un soi de însufleţire 
stranie, năvalnică, ce-i pornea din minte şi i se răspândea prin 
muşchi. Pentru prima dată de când porniseră de dimineaţă la 
drum îi dispărură din gânduri şi Ete, şi Susannah. Nu, nu se 
simţea descurajat: se simţea eliberat. 

Patrick lăsă binoclul jos de la ochi şi se întoarse emoţionat 
spre Roland. Întinse mâna către degetul acela negru care se 
itea din orizont şi scoase un țipăt rugător. 

— Da, îi răspunse Roland. Cândva, într-o altă lume, una 
dintre variantele tale îl va picta; şi îl va picta şi pe Llamrei, 
calul lui Arthur Eld. Ştiu sigur asta, pentru că am văzut 
dovada cu ochii mei. Deocamdată, într-acolo trebuie să 
mergem noi. 

Patrick ţipă din nou şi făcu o faţă lungă. Se apucă cu 
mâinile de tâmple şi clătină capul într-o parte şi în cealaltă, ca 
apucat de o migrenă straşnică. 

— Da, spuse Roland. Şi mie mi-e frică. Dar n-am încotro. 
Trebuie să mă duc acolo. Vrei să rămâi aici, Patrick? Să mă 
aştepţi aici? Dacă vrei, eu nu mă supăr. 

Patrick scutură imediat din cap. Şi, ca să fie sigur că a fost 
bine înţeles, îl apucă strâns de braţ pe pistolar. Mâna dreaptă 
a băiatului mut, cea cu care desena, era incredibil de 
puternică. 

Roland dădu din cap. Ba chiar încercă să zâmbească. 

— Bine, îi zise el. În regulă. Poţi să mai rămâi cu mine atâta 


vreme cât înţelegi că la sfârşit va trebui să fiu singur. 


3 


Acum, pe măsură ce ieşeau din fiecare vale şi urcau pe 
culmea fiecărui deal, Turnul Întunecat li se părea din ce în ce 
mai aproape. Şi i se desluşeau tot mai multe din ferestrele ce 
îl înconjurau. Roland observă doi pari din metal care se 
înălţau din acoperişul lui. Norii de pe Căile celor două Grinzi 
care funcționau acum păreau a se îndepărta de ei, formând 
un X uriaş pe cer. Cântecul Turnului era mai răsunător, iar 
Roland îşi dădu seama că în versurile lui erau înşirate numele 
lumii. Numele tuturor lumilor. Habar n-avea de unde ştia asta, 
dar era convins că are dreptate. Continua să-şi simtă uşoară, 
parcă imponderabilă, întreaga făptură. Ajunseră pe culmea 
unui deal pe care ve aflau o mulţime de oşteni uriaşi, sculptați 
în piatră, înşiruiţi în marş spre nord, la stânga lor (resturile 
chipurilor acestora, pictate cu o substanţă roşie, se uitau cu 
ură la ei). Atunci Roland îi ceru lui Patrick să se urce înapoi în 
căruţ. Băiatul păru surprins. Scoase câteva ţipete scurte pe 
care pistolarul le traduse prin: Dar nu eşti obosit? 

— Ba da, dar am nevoie de o contragreutate. Altminteri s-ar 
putea s-o iau la goană către Turnul de colo, chiar dacă o parte 
din mine ştie că ar fi o greşeală. Şi dacă nu-mi va plesni inima 
din cauza epuizării, s-ar putea ca Regele cel Roşu să-mi ia 
capul cu una din jucărelele lui. Suie-te, Patrick! 

Şi Patrick se urcă în căruţ. Făcu restul drumului stând 
ghemuit pe vine. Cu binocilul lipit de ochi. 


4 


Trei ore mai târziu ajunseră la poalele unui deal mult mai 
povârnit. În străfundurile inimii, Roland era convins că acest 
deal avea să fie ultimul. Can'-Ka No Rey se întindea chiar 
dincolo de el. Din piramida micuță de pe culme nu mai 
rămăsese decât un tumul de lespezi înalt cam de zece metri. 


De jur-împrejurul lui creşteau trandafiri într-un cerc purpuriu. 
Cu ochii aţintiţi asupra lor, Roland urcă dealul fără să se 
grăbească, trăgând căruţul după el. Urcând, începu iar să 
vadă acoperişul Turnului Intunecat. Cu fiecare pas făcut 
vedea tot mai mult din el. Reuşea acum să distingă şi 
balcoanele, cu balustradele lor înalte până la brâu. Nici nu 
mai avea nevoie de binoclu, pentru că aerul era nefiresc de 
clar. Estimă că vreo opt kilometri îl mai despărţeau de 
destinaţia lui finală. Poate doar cinci. Etaj după etaj, Turnul se 
înălța înaintea ochilor săi deloc increduli. 

Mai aveau cam vreo douăzeci de paşi până pe culmea în 
dreapta căreia se aflau ruinele piramidei din piatră. Atunci 
Roland se opri şi lăsă jos mânerele căruţului pentru ultima 
oară. Toate terminaţiile nervoase din trup îl avertizau asupra 
pericolului. 

— Patrick, dă-te jos! 

Patrick îl ascultă, privindu-l îngrijorat şi scoțând ţipete mici. 

Pistolarul clătină din cap. 

— Deocamdată nu-mi dau seama. Nu ştiu decât că nu mai 
suntem în siguranţă. 

Vocile îşi cântau mai departe cântecul, dar aerul 
înconjurător era mut. Nicio pasăre nu-l străbătea spre înalt; 
niciun tril nu se auzea. Turmele rătăcitoare de bannock 
rămăseseră mult în urmă. O adiere suspină pe lângă ei, 
făcând să se unduiască firele de iarbă. Trandafirii dădură 
blând din capete. 

Merseră alături mai departe, iar Roland simţi o atingere 
sfioasă pe mâna lui dreaptă, cea cu două degete. Se uită la 
Patrick. Băiatul cel mut îl privi speriat, încercând, totuşi, să 
schiţeze un zâmbet. Pistolarul îl luă de mână şi aşa ajunseră 
pe culmea dealului. 

In vale se vedea o pătură roşie ce se întindea până în zare. 
Drumul trecea chiar prin mijlocul ei - o dungă albă şi prăfuită, 
perfect dreaptă şi probabil lată de vreo patru metri. Şi chiar în 
centrul câmpului cu trandafiri se înălța Turnul de culoarea 
funinginii, ale cărui ferestre sclipeau în soare. Totul era exact 
ca în visele sale. Drumul se ramifica, trasând un cerc perfect 


în jurul Turnului şi continuând în spatele lui spre direcţia pe 
care Roland o credea acum a fi exact estul, iar nu sud-estul. 
Un alt drum se intersecta cu cel al Turnului în unghi drept, 
posibil pe direcţie nord-sud, dacă punctele cardinale 
reveniseră la locurile lor. Probabil că văzut din aer Turnul 
Intunecat ar fi constituit centrul unui vizor de armă, plin cu 
sânge. 

— Este... începu Roland, dar se întrerupse când un zbieret 
dement, inimaginabil, ajunse la ei purtat de adierea vântului, 
deloc diminuat de distanţa mare. Pe Gringă vine, îşi spuse 
Roland. Și trandafirii îl difuzează. 

— PISTOLARULE! urlă Regele Purpuriu. ACUM AI SĂ MORI! 

Se auzi un şuierat, mai subţire la început, apoi tot mai 
profund, străpungând cântecul Turnului şi pe cel al 
trandafirilor, ca o lamă de cuţit ascuţită pe o tocilă acoperită 
cu praf de diamante. Patrick rămase pironit locului, holbându- 
se prosteşte la Turn; ar fi fost ucis pe loc dacă Roland nu ar fi 
avut reflexe bune. || trase iute de mână pe băiatul cel mut în 
spatele fostei piramide din piatră. Se împiedicară amândoi de 
pietrele ascunse prin iarbă şi ciumăfăi şi căzură pe burtă. 
Colţul unui bolovan intră în coastele pistolarului, făcându-l să 
se crispeze de durere. 

Şuieratul se auzea tot mai tare, devenind un ţiuit asurzitor. 
Roland observă cum un obiect auriu zboară pe lângă ei - o 
hoţoaică-aurie. Aceasta lovi căruţul, aruncându-l în aer, 
împrăştiindu-le bagajele în toate direcţiile. Lucrurile aterizară 
înapoi pe drum, conservele se rostogoliră, unele explodară. 

Apoi veni către ei un hohot de râs cotcodăcit, ascuţit, ce-l 
făcu pe Roland să strângă din dinţi. Lângă el, Patrick îşi 
astupă urechile cu palmele. Nebunia din hohotele acelea era 
de-a dreptul insuportabilă. 

— IEŞI DIN ASCUNZĂTOARE! îl îndemnă vocea îndepărtată, 
vocea dementă, vocea batjocoritoare. /EŞ/ DE ACOLO ŞI 
ÎNFRUNTĂ-MĂ, ROLAND! VINO LA MINE! VINO LA TURNUL 
TĂU! DE CE TE ASCUNZI CÂND EŞTI ATÂT DE APROAPE DE EL? 

Patrick se uită la el cu spaimă şi disperare în ochi. Îşi ţinea 
blocul de desen lipit de piept, ca un scut. 


Cu multă prudenţă, Roland se uită de după latura piramidei 
şi, pe un balcon de la al doilea etaj al Turnului, era exact ce 
văzuse el în pictura din biroul lui sai Sayre: o bilă roşie şi trei 
albe; un chip şi două mâini ridicate. Dar acesta nu mai era un 
tablou, iar mâinile se pregăteau să mai arunce ceva şi imediat 
se auzi un alt ţiuit infernal, sfredelindu-le timpanele. Roland 
se retrase în spatele tumulului. Urmă o pauză parcă 
nesfârşită. Apoi ghiuleaua zburătoare se lovi de partea 
anterioară a piramidei şi explodă. Şocul loviturii îi aruncă pe 
amândoi la pământ. Patrick urlă de groază. Peste ei cădea o 
ploaie de pietre dislocate. Unele se rostogoliră departe pe 
drum. Cu toate acestea, Roland apucă să vadă că nici măcar 
un singur trandafir nu fusese lovit de schije. 

Băiatul reuşi să se ridice în patru labe şi ar fi luat-o la fugă 
de acolo - cel mai probabil înapoi pe drum dar Roland reuşi 
să-l înşface de guler şi-l trase lângă el. 

— Suntem în siguranţă aici, îi şopti el. Uite. 

Şi ciocăni cu putere într-una din găurile piramidei, 
producând un sunet metalic. Apoi îşi dezveli dinţii într-un 
zâmbet încordat. 

— Otel! Da, da! Poate să arunce toate hoţoaicele pe care le 
are şi tot n-o să dărâme tumulul ăsta. N-o să reuşească decât 
să împrăştie bolovanii şi să descopere ce se află sub ei. 
Pricepi? Dar nu cred că-şi va irosi muniţia. Nu are prea multă, 
doar cât a putut să ia cu el pe spinarea unui măgar. 

Fără să aştepte reacţia lui Patrick, Roland privi din nou pe 
lângă latura colţuroasă a piramidei. Işi făcu palmele căuş la 
gură şi strigă: 

— MAI ÎNCEARCĂ O DATĂ! SAI! TOT AICI SUNTEM! POATE 
CA O SA AI MAI MULT NOROC DATA VIITOARE! 

Urmă un moment de tăcere stupefiată, apoi un zbieret 
turbat năvăli către ei: 

— HEEEEEEEEEEEEEEE! SĂ NU CUTEZI SĂ-ŢI BAŢI JOC DE 
MINE! SA NU CUTEEEEEEZZZZZIIII! 

Şi se auzi un alt şuierat. Roland îl îmbrânci la pământ pe 
Patrick şi se aruncă peste el, în spatele piramidei, dar nu lipiţi 
de ea. li era teamă ca nu cumva să vibreze mult prea tare 


atunci când o va atinge proiectilul şi să-i lovească, ori să le 
transforme măruntaiele în gelatină. 

Numai că de această dată hoţoaica nu se izbi de tumul, ci 
zbură pe lângă el, avântându-se în zbor pe deasupra 
drumului. Roland se rostogoli de pe băiat. Văzu pata aurie 
care făcea stânga împrejur ca să se îndrepte spre ţintele ei. 
Trase în ea, ca într-un taler de tir. Urmă o explozie orbitoare 
şi proiectilul se dezintegră. 

— EI POFTIM! TOT AICI SUNTEM! îl anunţă el pe dementul 
din balcon, încercând să sune cât mai ironic posibil - chestie 
aproape imposibilă atunci când urli din toţi bojocii. 

Îi răspunse un alt zbieret descreierat: 

— HEEEEEEE! 

Roland nu înţelegea cum de nu-i crăpa capul dementului de 
atâtea urlete, îşi reîncărcă pistolul, pentru că avea de gând 
să-l aibă mereu plin. Acum se auziră două ţiuituri. Patrick 
gemu, se rostogoli pe burtă şi-şi îngropă capul în iarba 
împânzită cu pietre, acoperindu-şi-l cu mâinile. Roland se 
sprijini cu spatele de piramida din bolovani şi oţel, calm şi 
aşteptând atacul cu ţeava lungă a pistolului său cu şase 
gloanţe pe genunchi. În acelaşi timp, făcea apel la toată 
voinţa pe care o mai avea, încercând să-şi înfrâneze dorinţa 
ochilor de a se umezi de la atâta încordare, deoarece nu-şi 
permitea să clipească la apropierea şuieratului sfredelitor. 
Parcă niciodată nu avusese mai multă nevoie ca acum de 
privirea lui ageră ce-i adusese odinioară faima. 

Şi ochii lui albaştri erau tot deschişi atunci când hoţoaicele- 
aurii săgetară pe deasupra drumului. De data aceasta una 
viră spre stânga, cealaltă spre dreapta. Încercară să evite 
atacul, executând un dant zbuciumat în văzduh. In zadar. 
Roland aştepta momentul potrivit, cu picioarele întinse şi cu 
cizmele vechi şi rupte încrucişate. Inima îi bătea rar, regulat; 
ochii lui surprindeau toată lumina şi claritatea lumii din jur (ba 
chiar îşi spuse că, dacă ar fi văzut puţin mai bine doar în ziua 
aceasta a ultimei confruntări, ar fi fost în stare să surprindă 
mişcarea vântului). Ridică brusc pistolul şi distruse cele două 
proiectile în zbor. Îşi reîncărcă arma, în vreme ce imaginile 


remanente ale exploziilor îi pulsau în faţa ochilor în ritmul 
bătăilor de inimă. 

Se întinse către colţul piramidei, propti binoclul de un 
bolovan şi îşi privi duşmanul. Prin cele două lunete îl văzu pe 
Regele Purpuriu în cele mai mici detalii, exact aşa cum şi-l 
imaginase: un boşorog cu un nas ca de ceară, uriaş şi coroiat; 
buze roşii în mijlocul bărbii bogate, albe ca zăpada; păr alb ce 
cădea până aproape de fundul uscat al Regelui Purpuriu. 
Ochii înnebuniţi de pe chipul rozaliu se uitau după cei doi 
drumeţi. Regele purta o robă de un roşu-aprins, presărată din 
loc în loc cu fulgere pictate şi simboluri cabalistice. Probabil 
că lui Susannah, Eddie şi Jake li s-ar fi părut că seamănă cu 
Moş Crăciun. Lui Roland i se părea că era ladul în persoană. 

— CE MOCĂIT EŞTI! îi strigă pistolarul batjocoritor. 
ÎNCEARCĂ SĂ ARUNCI TREI, POATE AŞA VEI REUŞI SĂ NE 
ATINGI! 

Prin binoclu vedea ca printr-o clepsidră magică, răsturnată 
într-o parte. Îl urmări vag amuzat pe Regele cel Mare şi Roşu 
cum ţopăia de colo până colo, dând isteric din mâini. Parcă 
distingea şi o ladă la picioarele lui, dar nu era foarte sigur, 
căci o ascundeau balustrada şi ornamentele din fier forjat ale 
balconului. 

Probabil că acolo îşi ţine muniţia, îşi zise Roland. Mai mult 
ca sigur. Câte hoțoaice încap într-o ladă de dimensiunile alea? 
Douăzeci? Cincizeci? Nu conta. Dacă Regele cel Roşu nu va fi 
în stare să azvârle douăsprezece deodată, pistolarul era 
convins că va reuşi să le distrugă în aer pe toate cele lansate 
de demonul acela bătrân. In fond, acesta era harul lui. 

Din păcate şi Regele Purpuriu ştia asta. 

Arătarea din balcon slobozi un alt zbieret strident (Patrick 
îşi vâri degetele în urechi - şi unele şi altele la fel de murdare) 
şi se aplecă vrând să scoată alte proiectile din ladă. Dar se 
opri. Roland îl văzu cum înaintează până la balustrada 
balconului... şi cum se uită drept în ochii lui. Privirea 
monstrului era roşie, fierbinte. Roland lăsă iute binoclul jos, ca 
să nu fie hipnotizat. 

Urletul Regelui îi ajunse la urechi: 


— ATUNCI AŞTEAPTĂ NIȚELUŞ ŞI GÂNDEŞTE-TE LA CE Al 
AVEA DE CÂŞTIGAT, ROLAND! GÂNDEŞTE-TE CÂT DE 
APROAPE EŞTI! ŞI... ASCULTĂ! ASCULTĂ CÂNTECUL IUBIRII 
TALE! 

Şi se aşternu tăcerea. Nu se mai auzea niciun şuierat, 
niciun ţiuit; nu mai zbura nicio ghiulea către ei. Doar suspinul 
vântului... şi ceea ce voia Regele ca el să audă. 

Chemarea Turnului. 

Vino, Roland, cântau vocile. Cântecul lor venea din 
trandafirii de pe Can'-Ka No Rey, din Grinzile consolidate de 
deasupra, dar mai ales venea din Turnul pe care el îl căutase 
întreaga viaţă, atât de aproape acum... şi totuşi de neatins 
din pricina acelei creaturi. Dacă ar fi pornit către el, ar fi fost 
cu siguranţă ucis în mijlocul câmpului. Însă chemarea aceea 
era ca un magnet în mintea lui, atrăgându-l spre Turn. lar 
Regele Purpuriu ştia ca aşa îşi va atinge scopul; era nevoie 
doar de puţină răbdare. Minutele treceau şi Roland înţelese că 
dementul bătrân avea dreptate. Pentru că vocile acelea nu 
erau invariabile. Le-ar fi putut rezista la tonalitatea actuală. 
Le rezista chiar. Dar, pe măsură ce ziua înainta spre seară, 
chemarea lor deveni tot mai puternică. Înspăimântat, înţelese 
abia acum de ce în visele şi viziunile lui se văzuse apropiindu- 
se de Turn doar la apusul soarelui, atunci când în lumina de la 
vest se reflectă câmpul cu trandafiri, transformând întreaga 
lume într-o găleată cu sânge, agăţată de stâlpul negru ca 
noaptea din zarea în flăcări. 

Se văzuse la ceasul apusului, pentru că atunci forţa 
chemării Turnului îi va învinge puterea de stăpânire. Şi se va 
duce spre el. Nimic pe lumea asta nu-l va putea împiedica. 

Vino... vino... deveni VINO... VINO... iar apoi VINO! VINO! Îl 
durea capul din pricina lui. Îl durea capul de dragul lui. Se 
pomenea tot mai des ridicându-se în patru labe, apoi 
forţându-se să se aşeze la loc, cu spatele lipit de piramidă. 

Patrick îi urmărea mişcările cu spaimă din ce în ce mai 
mare. Se pare că deşi băiatul era parţial sau total imun la 
chemarea Turnului - lucru pe care Roland îl putea înţelege - 
ştia ce se petrece. 


5 


După calculele lui Roland, erau ţintuiţi în locul acela cam de 
o oră, când Regele aruncă alte două bile explozive către ei. 
Acum zburară de-o parte şi de cealaltă a piramidei, făcând 
imediat stânga împrejur şi atacându-l în formaţie perfectă de 
luptă, cam la şase metri distanţă una de alta. Roland o 
împuşcă mai întâi pe cea din dreapta, îşi mişcă fulgerător 
încheietura mâinii şi o distruse şi pe cea din stânga. ÎI lovi în 
faţă suflul fierbinte al celei de-a doua explozii. Se aştepta să 
simtă schijele sfârtecându-i obrajii, dar nu se întâmplă nimic. 
Se pare că atunci când explodau nu mai rămânea nimic din 
ele. 

— MAI ÎNCEARCĂ ODATĂ! strigă el. 

Deja îşi simţea gâtlejul uscat şi începuse să-l usture, dar 
ştia că vorbele lui ajungeau la urechile creaturii din balcon - 
aerul din locul acesta parcă fusese anume făcut pentru 
comunicarea la distanţă. Şi, oricât de tare l-ar fi durut gâtul, 
nu renunţa să-şi bată joc de boşorogul acela nebun, pentru că 
era convins că fiecare cuvânt al lui îi înfigea pumnale în inima 
cea înveninată. Îl bucura chinul creaturii, sigur că da, dar 
avea propriile-i probleme, mult mai grave. Chemarea Turnului 
se făcea tot mai puternică. 

— HAIDE, ÎNDRĂZNEŞTE, PISTOLARULEI îl chemă vocea 
descreieratului Rege. Ş/ POATE AM SA TE LAS SA TE APROPII! 
POATE CHIAR AR FI BINE SA STAM NIŢELUȘ DE VORBA, CE 
ZICI? 

Roland avu impresia oribilă că detectează o notă de 
sinceritate în vocea aceea. 

Da, îşi zise el. Să stăm nițeluş de vorbă la o ceşcuță de 
cafea. Poate şi o gustărică. 

Scoase ceasul din buzunar şi îi deschise capacul. Limbile se 
învârteau sprintene în direcţie inversă. Se sprijini mai bine de 
piramidă şi închise ochii. Dar aşa era cu mult mai rău. 
Chemarea Turnului (vino, Roland, vino, pistolarule, hai- 
commala-haide-iată, călătoria-i gătată) era mai răsunătoare, 
mai insistentă ca oricând. Îi deschise iar şi se uită în sus, la 


cerul neiertător şi albastru, la norii ce alergau în coloane de-a 
lungul şi de-a latul lui, către Turnul din câmpul cu trandafiri. 
Şi tortura continuă. 


6 


Mai rezistă încă un ceas, vreme în care umbrele tufelor şi 
ale trandafirilor de lângă piramidă se făcură şi mai lungi, 
nutrind speranţa deşartă că îi va veni o idee genială care să-l 
salveze şi astfel să nu mai fie nevoit să-şi pună viaţa şi soarta 
în mâinile talentatului, dar prostuţului băiat de lângă el. Insă 
atunci când soarele începu să coboare spre vest, iar cerul să 
se întunece, înţelese că aceasta era unica lui şansă. Limbile 
ceasului său se învârteau tot mai repede înapoi. Curând nu le 
va mai putea desluşi. Şi atunci se va ridica şi se va duce. Fără 
să-i mai pese de hoţoaicele-aurii (şi de orice altă armă secretă 
pe care ar mai fi avut-o nebunul bătrân), se va ridica şi va 
porni într-acolo. Va alerga, în linie dreaptă şi în zigzag, se va 
arunca la pământ şi va continua drumul târâş dacă aşa va 
trebui. Dar ştia prea bine că, indiferent ce va face, ar avea un 
nesperat noroc dacă va ajunge la jumătatea drumului înainte 
de a fi spulberat de bilele zburătoare. 

Şi îşi va da ultima suflare printre trandafiri. 

— Patrick, strigă el cu glas răguşit de emoție. 

Băiatul ridică ochii la el cu încordare disperată. Roland se 
uită lung la mâinile acestuia - jegoase, zgâriate, însă 
incredibil de talentate în felul lor, întocmai ca ale lui - şi se 
lăsă păgubaş, conştient că doar orgoliul îl făcuse să reziste 
atât; dorise să-l omoare pe Regele Purpuriu, nu doar să-l 
expedieze în vreo zonă nulă. Şi îşi mai dădu seama că nu 
exista niciun fel de garanţie că Patrick va reuşi să facă cu 
Regele cel Roşu ceea ce făcuse cu buba de pe obrazul lui 
Susannah. Însă atracţia Turnului va fi curând mult prea 
puternică pentru a-i mai putea face faţă, iar alte opţiuni nu 
mai avea. 

— Treci în locul meu, Patrick. 


Băiatul îl ascultă şi se căţără cu stângăcie peste trupul 
pistolarului, ajungând în partea cealaltă, lângă latura dinspre 
drum a piramidei. 

— Uită-te cu instrumentul pentru vedere la distanţă. 
propteşte-l în scorbura aia - da, foarte bine - acum priveşte 
prin el. 

Şi Patrick îl ascultă din nou, uitându-se prin binoclu o 
perioadă ce i se păru nesfârşită lui Roland. În tot acest timp 
Turnul cânta şi scanda şi-l chema la el. In cele din urmă 
Patrick îşi luă binoclul de la ochi. 

— Acum ia-ţi foile, Patrick, şi desenează-l pe omul acela de 
colo. 

Nu că om ar fi fost creatura din balcon, dar semăna cu 
unul. 

În primele momente Patrick se uită lung la Roland, 
muşcându-şi buzele. Apoi apucă în palme tâmplele 
pistolarului şi-l trase aproape de el, până când li se atinseră 
frunţile. 

E foarte greu, auzi Roland în minte gândurile băiatului. De 
fapt, nici nu era vocea unui băiat, ci a unui om în toată firea. 
Vocea unul om puternic. Nu este întru totul acolo. Acum 
apare. Acum dispare. 

Unde mai auzise Roland vorbele astea? 

Dar nu avea timp să se gândească la asta acum. 

— Vrei să zici că nu poţi să-l desenezi? îl întrebă pistolarul, 
introducând (cu mare efort) o notă de îndoială dezamăgită în 
tonul său. Tu nu poţi? Patrick nu poate? Artistul nu poate? 

Privirea băiatului se transformă. O clipă Roland văzu în 
ochii lui o expresie ce avea să se afle în permanenţă acolo, 
dacă va ajunge om în toată firea... iar tablourile din biroul lui 
Sayre erau dovada clară că aşa se va întâmpla, cel puţin într- 
un anume când, într-un anume unde. Dacă va creşte şi va 
ajunge om cu experienţă şi cu ceva înţelepciune pe lângă 
talentul lui incredibil, expresia aceasta va fi una de 
superioritate; deocamdată era doar una de aroganță. Era 
privirea unui copil care ştie că-i mai iute decât focul iadului, 
că-i cel mai bun dintre cei buni şi nici nu-şi doreşte să mai ştie 


şi altceva. Roland o cunoştea bine, căci o văzuse în sute de 
oglinzi şi ape limpezi încă de pe vremea când fusese la vârsta 
pe care o are acum Patrick Danville. 

Ba pot, aude el în minte răspunsul băiatului. Spun doar că 
nu va fi uşor. Am nevoie de gumă. 

Roland scutură din cap. Strânse pumnul în jurul radierei din 
buzunar. 

— Nu, spuse el. Trebuie să-ţi iasă din prima, Patrick. Toate 
liniile trebuie să-ţi iasă bine de prima dată. Vei folosi guma 
după aceea. 

Preţ de o clipă, privirea arogantă se tulbură; dar numai preţ 
de o clipă. Când îşi reveni, era transformată într-un mod care 
îl încântă nespus pe pistolar şi-l făcu să se simtă mai liniştit. 
Era o expresie de exaltare febrilă. Expresia pe care o poartă 
cei foarte talentaţi atunci când, după ani şi ani de nereuşite, 
în sfârşit primesc provocarea de a face ceva ce le va pune la 
încercare harul, îi va face să-şi atingă limitele. Poate chiar să 
şi le depăşească. 

Patrick se întoarse la binoclul lăsat pe bolovan. Privi din nou 
la ceea ce i se cerea să deseneze. lar în tot acest timp 
chemarea Turnului se amplifica în capul lui Roland. 

Într-un sfârşit, băiatul îşi luă foile şi începu să facă cel mai 
important desen al vieţii sale. 


7 


Desenă foarte încet, în comparaţie cu stilul lui obişnuit - 
linii rapide care alcătuiau în doar câteva minute un tablou 
complet şi convingător. În repetate rânduri, Roland se văzu 
nevoit să se stăpânească şi să nu ţipe la băiat: Grăbeşte-te! In 
numele tuturor zeilor, grăbeşte-te! Nu vezi cât de tare mă 
chinuiesc? 

Însă Patrick nu vedea; şi, chiar dacă ar fi văzut, nu i-ar fi 
păsat câtuşi de puţin. Era cufundat în munca lui, prizonier al 
nesaţului ei inconştient. Se oprea doar cât să mai arunce câte 
o privire prin binoclu la modelul lui în robă roşie. Uneori 


haşura cu creionul înclinat, apoi freca liniile cu buricul 
degetului ca să producă o porţiune mai întunecoasă. Alteori 
îşi dădea ochii peste cap, lăsând să se vadă doar sclipirea 
albului lor; de parcă ar fi invocat o versiune a Regelui cel 
Roşu, ascunsă în mintea lui. Şi, chiar, de ce nu ar fi fost 
posibil? 

Nu-mi pasă ce se întâmplă.. Doar să termine mai repede, 
atâta vreau. Să termine mai repede, până nu îmi pierd minţile 
şi o iau la goana spre ceea ce pe drept a numit Regele ăla 
„iubirea“ mea. 

Astfel s-a scurs o jumătate de ceas, lungă cât trei zile. 
Regele Purpuriu l-a mai chemat o dată, mai ispititor ca 
niciodată, întrebându-l dacă nu cumva s-a răzgândit şi vine la 
Turn să stea de poveşti cu el. Şi, a mai zis Regele, dacă 
Roland ar avea bunătatea să-l elibereze din temniţa lui de pe 
balcon, atunci poate că ar fi bine să îngroape amândoi 
securea războiului şi apoi, pătrunşi de acelaşi spirit al 
prieteniei, să urce împreună până în vârful Turnului. In fond, 
nu era chiar imposibil, nu? În momente de cumpănă se fac 
cele mai bizare alianţe; oare nu auzise Roland această 
maximă? 

O, ba da, Roland o mai auzise şi o ştia foarte bine. Dar mai 
ştia şi că oferta Regelui Roşu era la fel de mincinoasă precum 
cea de dinainte, doar că puţin mai poleită. In plus, în vocea 
bătrânului monstru se strecurase acum o notă de îngrijorare. 
Prin urmare nu-şi mai irosi energia încercând să-i răspundă. 

Înţelegând că încercarea sa dăduse greş, Regele Purpuriu 
azvârli o altă ghiulea. Aceasta se înălţă în zbor atât de sus 
deasupra piramidei, că din ea nu se mai vedea decât o 
scânteie, apoi plonjă asupra lor cu zbieret de bombă lansată 
din avion. Roland rezolvă situaţia cu un singur foc, apoi îşi 
reîncărcă iarăşi pistolul. De fapt, chiar îşi dorea ca Regele să 
arunce mult mai multe grenade zburătoare spre ei, pentru că 
aşa nu ar mai fi atent la îngrozitoarea chemare a Turnului. 

Pe mine mă aşteaptă îşi spuse el înspăimântat. Și cred că 
din cauza asta îmi este atât de greu să-i rezist - chemarea lui 
îmi este adresată mie şi numai mie. Dar nu lui Roland, ci 


întregului neam al lui Eld..., din care doar eu am mai rămas. 


8 


În cele din urmă, pe când soarele la apus începuse să $e 
coloreze în portocaliu, iar Roland ajunsese la capătul 
puterilor, simțind că nu se mai putea stăpâni, Patrick lăsă 
creionul jos şi, încruntându-se, îi întinse desenul. Privirea lui îl 
sperie pe Roland. Nu crezuse că expresia aceea se putea afla 
în repertoriul băiatului. Aroganţa de mai devreme dispăruse 
cu totul. 

Roland luă blocul de desen, se uită şi îşi feri repede 
privirea, de parcă ochii desenului lui Patrick ar fi avut puterea 
de a-l hipnotiza; poate chiar de a-l convinge să-şi pună 
pistolul la tâmplă ca să-şi zboare creierii atât de chinuiţi. Intr- 
atât de bună era opera băiatului. Faţa hrăpăreaţă şi mirată 
era prelungă, ridurile de pe obraji şi frunte păreau atât de 
adânci de puteai crede că n-au fund. Buzele din barba 
înspumată erau pline şi nemiloase. Era gura unui om în stare 
să muşte când era sărutat dacă aşa ar fi avut chef, ceea ce se 
întâmpla în majoritatea cazurilor. 

— CE FACI? se auzi zbieretul dement venit din balconul 
Turnului. ORICE-AI FACE E ÎN ZADAR! AL MEU E TURNUL - 
HEEEEE! - SUNT CA VULPEA CU STRUGURII, ROLAND! AL MEU 
E, CHIAR DACĂ NU POT SĂ MĂ URC ÎN VÂRFUL LUI! ŞI TU Al SĂ 
VII! HE-HE-HEEEE! NU TE MINT! Al SA VII MAI ÎNAINTE CA 
UMBRA TURNULUI SĂ AJUNGA LA ASCUNZATOAREA TA 
MESCHINĂ! HE-HE-HEEEE! HE-HEEE! HE-HE-HEHEHEEEE! 

Patrick tresări puternic şi-şi astupă urechile. Pentru că 
terminase de desenat, auzea din nou zbieretele acelea 
cumplite. 

Roland nu avea nici cea mai mică îndoială că desenul 
acesta era cel mai reuşit din toate pe care le realizase Patrick 
la viaţa lui. În faţa acestei provocări uriaşe, băiatul făcuse 
mult mai mult decât să se întreacă pe sine însuşi, îşi depăşise 
geniul. Figura Regelui Purpuriu era tulburătoare prin claritatea 


ei. Instrumentul pentru vedere la distanţă l-a ajutat, însă nu 
într-atât de mult, îşi spuse Roland. Băiatul ăsta parcă ar avea 
un al treilea ochi, înfipt în centrul imaginaţiei sale şi 
atoatevăzător. Cu ochiul ăla se uită el atunci când şi-i dă pe 
ceilalți doi peste cap. Să ai un asemenea har... şi să ţi-l poți 
exprima în toată plenitudinea lui cu ajutorul unui biet creion! 
O, voi zei ai mei! 

Aproape că se aştepta ca, dintr-o clipă într-alta, să 
desluşească pulsul în tâmplele bătrânului, unde reţeaua fină 
de vene fusese zugrăvită doar prin câteva umbre blânde. In 
colţul gurii cu buze senzuale se vedea limpede licărul unui 
singur 

(colț ca de mistreţ) 

dinte ascuţit, iar pistolarul avea impresia că buzele din 
desen vor prinde viaţă chiar sub ochii lui, se vor deschide, 
dezvăluind o gură plină cu colţi: acea singură licărire albă (de 
fapt, un punct din foaia de desen rămas neatins de creionul 
Artistului) fusese suficientă pentru ca imaginaţia pistolarului 
să vadă restul, ba chiar să simtă duhoarea de carne stricată 
pe care o emana răsuflarea monstrului. Patrick redase fără 
cusur smocul de păr creţ ieşit dintr-una din nările Regelui, 
precum şi cicatricea subţire din sprânceana lui dreaptă. Da, 
era o lucrare admirabilă, mult mai bună decât portretul lui 
Susannah. lar dacă Patrick fusese în stare să şteargă buba din 
el, precis că va putea să-l şteargă şi pe Regele Purpuriu din 
desenul acesta, lăsând doar balustrada balconului şi uşa 
încuiată ce dădea în turn. Roland aproape că se aştepta să-l 
vadă pe nemernicul cel roşu cum începe să respire şi să se 
mişte. Desenul era terminat. Sigur că era terminat! Sigur... 

Dar nu era. Nu tocmai. Oricât de mult şi-ar fi dorit, oricât de 
strângentă îi era nevoia, trebuia să recunoască faptul că nu 
era tocmai terminat. 

Despre ochii lui e vorba, se dumiri Roland. Mari şi 
îngrozitori, ochi de dragon pe chip de om. Deşi minunat 
realizaţi, parcă nu erau asemenea originalului. Pe Roland îl 
străbătu un val de disperare, de jalnică certitudine, care-l 
zgudui din cap şi până în degetele de la picioare. Wu sunt 


chiar... 

Patrick îl apucă de cot. Într-atât de concentrat era pistolarul 
la desen, că, luat prin surprindere, îşi stăpâni cu greu un țipăt. 
Se uită la băiat. Patrick dădu încetişor din cap şi îşi atinse cu 
degetele colţurile ochilor. 

Da. Ochii. Ştiu! Dar ce nici în regula cu ei? 

Patrick încă mai ţinea degetele la ochi când un stol de 
lăstuni gălăgioşi străbătură pe deasupra lor un cer ce avea să 
devină violet foarte curând. Către Turnul Întunecat se 
îndreptau ei. Roland se ridică iute de jos, vrând să-i urmeze, 
să nu-i lase să ajungă acolo unde el nu putea să meargă. 

Patrick îl înşfăcă de haină şi îl trase înapoi. Apoi scutură cu 
putere din cap şi-i arătă drumul. 

— AM VAZUT, ROLAND! se auzi chirăitul din balconul 
Turnului. CREZI CA CE-I BUN PENTRU PASARI E DESTUL DE 
BUN ŞI PENTRU TINE, NU-I AŞA? HE-HEEEE! BA CHIAR AŞA E! 
SIGUR, CĂ DA! CUM MĂ VEZI ŞI CUM TE VĂD! LA FEL DE 
ADEVARAT CUM DOI ȘI CU DOI FAC PATRU! LA FEL DE 
ADEVARAT CUM ADEVARATE SUNT ȘI RUBINELE DIN VISTIERIA 
REGELUI DANDO - HEEEEE, HA-HA-HEEEE! TE-AS FI PUTUT 
PRINDE, DAR LA CE SĂ MĂ OSTENESC? MAI MARE 
SATISFACŢIE VOI SIMŢI ATUNCI CÂND AM SĂ TE VĂD CUM TE 
TÂRĂŞ TI SPRE MINE, TREMURÂND DIN TOATE ÎNCHEIETURILE, 
DA-DA-DA! FĂCÂND PE TINE, DA-DA-DA! INCAPABIL SĂ TE 
OPREŞTI! 

Exact aşa voi face, îşi spuse Roland. N-am să mai fiu în 
stare să mă înfrânez. Poate că am să mai rezist Încă zece 
minute, cel mult douăzeci, dar în final... 

Patrick îi întrerupse şirul gândurilor, arătând din nou spre 
drum. Spre direcţia din care veniseră ei. 

Roland clătină istovit din cap. 

— Chiar dacă aş putea să mă lupt cu atracţia Turnului - şi 
nu pot, abia dacă sunt în stare să mai stau pe loc nu ne va 
folosi la nimic să ne retragem. Odată ce vom ajunge în loc 
deschis, ticălosul va folosi împotriva noastră toate armele pe 
care le mai are. Pentru că mai are ceva. Sunt convins. lar 
gloanţele din pistolul meu vor fi neputincioase atunci. 


Patrick scutură atât de tare din cap, că-i fluturară în jurul 
obrajilor laţele lungi de păr. Îl strânse mai tare de braţ, 
înfigându-şi unghiile în carnea pistolarului prin cele trei 
straturi de haine din piele. Ochii băiatului, în permanenţă 
blânzi şi adesea nedumeriţi, îl priveau cu furie pe Roland. 
Întinse mâna liberă şi mişcă de trei ori arătătorul înfiorător de 
murdar. Dar nu drumul îl arăta el. 

Ci trandafirii. 

— Ce-i cu ei? îl întrebă Roland. Ce e cu trandafirii, Patrick? 

Acum băiatul cel mut arătă mai întâi spre trandafiri, apoi la 
ochii din desenul lui. 

Şi Roland înţelese. 


9 


Patrick refuză să-i culeagă. Când Roland îi făcu semn să se 
ducă, băiatul făcu ochii mari şi scutură iar din cap. Apoi 
fluieră printre dinţi, imitând extrem de bine şuierul unei bile în 
zbor. 

— Am să distrug eu orice hoţoaică-aurie care s-ar apropia 
de tine, îi spuse Roland. Ai văzut că pot. Dacă ar fi vreun 
trandafir mai aproape de noi, l-aş culege eu însumi. Dar vezi 
şi tu că nu-i nici măcar unul. Aşa că tu trebuie să te duci să-i 
culegi, iar eu am să te apăr. 

Însă Patrick se lipi şi mai tare de bolovanii piramidei. Nu 
voia să se ducă el. Frica nu-i era chiar la fel de mare precum 
talentul, dar nici departe nu era. Roland calculă distanţa până 
la cel mai apropiat trandafir. Acela se afla dincolo de 
adăpostul lor, dar nu prea departe totuşi. Işi privi mâna 
dreaptă, cea cu doar două degete, cu care va trebui să-l 
culeagă şi se întrebă cât de greu îi va fi. Nu avea nici cea mai 
mică idee. Era foarte posibil ca spinii de pe tulpina verde să 
fie otrăviţi şi să-l paralizeze pe loc, făcându-l o ţintă uşoară 
pentru proiectilele dementului din Turn. 

Patrick nu voia să se ducă el. Patrick ştia că Roland avusese 
pe vremuri nişte prieteni şi mai ştia că prietenii aceştia 


muriseră cu toţii, drept care nu voia să se ducă el. Poate dacă 
pistolarul ar fi avut vreo două ore la dispoziţie, fie chiar şi una 
singură, în care să încerce să-i explice băiatului care este 
situaţia, poate că ar fi reuşit să-l convingă. Dar nu avea nici 
măcar câteva minute, darămite o oră. Soarele era la asfinţit. 

In fond, e destul de aproape. Aş putea să-l culeg... trebuie 
să-l culeg. 

Vremea se făcuse destul de caldă şi nu mai era nevoie de 
mănuşile butucănoase din piele de căprioară pe care le 
confecţionase Susannah. Roland le pusese pe ale lui bine, la 
centura de la brâu. Scoase una şi îi reteză vârfurile degetelor. 
Spera ca restul mănuşii să îi protejeze palma de spini. Şi-o 
trase pe mână, apoi rămase ridicat într-un genunchi, cu 
pistolul strâns în stânga, cu ochii la cel mai apropiat trandafir. 
Oare unul singur va fi de ajuns? Trebuie să fie. Următorul era 
la cel puţin doi metri mai departe. 

Patrick îl apucă strâns de umăr scuturând disperat din cap. 

— Trebuie, îi spuse Roland. 

Fireşte că trebuia. Era treaba lui, nu a lui Patrick. Şi greşise 
că încercase să-l trimită pe băiat în locul lui. Dacă reuşea, 
atunci totul avea să fie bine şi frumos. Dacă nu reuşea şi avea 
să fie sfârtecat de o hoţoaică pe Can'-Ka No Rey, măcar se va 
termina cu infernala chemare a Turnului. 

Pistolarul trase adânc aer în piept şi făcu un salt din 
adăpostul piramidei la trandafir. Însă chiar în aceeaşi 
fracțiune de secundă, Patrick îl apucă iar de haina, încercând 
să-l oprească şi reuşind doar să-l dezechilibreze. Roland 
ateriză greoi pe o parte. Pistolul îi zbură din mână şi ateriză în 
iarba înaltă. Regele Purpuriu scoase un chiot (şi de triumf, şi 
de furie); şi imediat se auzi şuieratul unei alte ghiulele. 
Roland apucă tulpina trandafirului cu mâna înmănuşată. Spinii 
pătrunseră prin pielea tare de căprioară ca printr-o pânză 
străvezie de păianjen. Apoi îi intrară adânc în palmă. Durerea 
era cumplită, însă cântecul trandafirului era sublim. Vedea în 
cupa lui focul de aur, ca al soarelui. Ca al unui milion de sori. 
Simţea cum sângele fierbinte îi umple palma şi îi curge printre 
cele două degete. Se îmbibă în pielea de căprioară, făcând să 


înflorească un alt trandafir pe suprafaţa ei zgâriată. Curând îl 
va lovi ghiuleaua, îl va omori pe loc, amuţind cântecul 
trandafirului care îi umplea capul şi ameninţa să-i crape 
ţeasta. 

Dar tulpina nu voia să se rupă. Se opinti din toate puterile 
şi trandafirul ieşi cu tot cu rădăcini din pământ. Roland se 
rostogoli spre stânga, îşi înşfăcă pistolul şi trase în aer fără să 
se uite. Inima îi spunea că nu mai avea timp să se uite. Se 
auzi o explozie asurzitoare, iar suflul ei fierbinte îl izbi în faţă 
cu puterea unui uragan. 

A fost cât pe ce. 

Regele Purpuriu îşi urlă frustrarea: 

— HEEEEEEEEEEEE! 

lar urletul fu urmat de şuierul mai multor bile care se 
apropiau de ei. Patrick se lipi cu obrazul de piramidă. Roland, 
cu trandafirul strâns în mâna însângerată, se rostogoli pe 
spate, ridică arma şi aşteptă ca proiectilul să facă stânga 
împrejur. lar când făcură cale întoarsă, le distruse pe toate: 
prima, a doua şi a treia. 

— TOT AICI SUNT! îi strigă el Regelui. NU M-A! NIMERIT, 
MUIST BĂTRÂN CE EŞTI! 

Regele Purpuriu scoase un alt răget înfiorător, dar nu mai 
azvârli nicio altă hoţoaică. p i 

— AI RUPT UN TRANDAFIR, CAREVASAZICA! zbieră el. 
ASCULTĂ LA EL, ROLAND! ASCULTĂ CU LUARE-AMINTE, 
PENTRU CĂ TOT ACEST CÂNTEC ÎL CÂNTĂ! ASCULTĂ 
CÂNTECUL ŞI HAI-COMMALA-HAIDE-HAI! E 

Acum cântecul răsuna imperativ în capul lui Roland. li 
electrocuta nervii, îl apucă iute pe Patrick de umeri şi rosti 
rar, privindu-l drept în ochi: 

— Acum, Patrick. Ca să-mi salvezi viaţa. Ca să ne salvezi 
vieţile amândurora. Fă-o pentru fiecare bărbat şi fiecare 
femeie care au murit în locul meu pentru ca eu să-mi pot 
continua drumul. 

Și pentru fiecare copil, adăugă el în gând, văzându-l pe Jake 
în amintirile sale. Mai întâi atârnând deasupra neantului, apoi 
prăbuşindu-se în el. 


Se uită fix în ochii înspăimântați ai băiatului mut. 
— Termină-ţi desenull Arată-mi de ce eşti în stare. 


10 


Roland asistă la un lucru incredibil: spinii trandafirului nu-l 
înţepară pe Patrick. Mâna băiatului nu avea nici măcar o 
zgârietură cât de mică. Pistolarul îşi trase cu dinţii mănuşa 
sfâşiată şi văzu că nu doar palma îi era tăiată foarte tare, ci şi 
că unul din cele două degete îi atârna acum de un singur 
tendon. Dar Patrick nu avea absolut nimic. Spinii îl lăsaseră în 
pace. lar spaima îi dispăruse din privire. Acum se uita de la 
trandafir la desen, de la desen la trandafir, iar şi iar. 

— CE FACI ACOLO, ROLAND? HAIDE, PISTOLARULE, VINO, 
CACI SOARELE-I LA ASFINŢIT! 

O, da, se va duce. Într-un fel sau altul, dar se va duce 
oricum. Şi se simţi cumva mai uşurat la gândul acesta care îl 
ajută să rămână mai ferm pe poziţie, fără să mai tremure 
prea tare. Mâna dreaptă îi amorţise de la încheietură şi avea 
convingerea că nu va mai putea să o folosească vreodată. Nu 
era mare lucru, oricum nu-i prea mai fusese de ajutor de când 
o distruseseră homaroşeniile. 

lar trandafirul îi cântă: 

— Da, Roland, da - iţi vei recăpăta mâna. Vei fi din nou 
întreg. Vei renaşte. Nu trebuie decât să vii la mine. 

Patrick smulse o petală, o privi cu un aer critic, apoi mai 
smulse încă una. Şi le vârf pe amândouă în gură. Tot chipul i 
se lumină şi, preţ de o secundă, păru intrat în transă. Roland 
se pomeni că se întreabă ce gust o fi avut trandafirul. Cerul se 
întuneca tot mai tare. Umbra piramidei se lungise. Şi el îşi 
spuse că, atunci când vârful ei va ajunge la drumul pe care 
veniseră ei aici, va porni spre Turn, indiferent de ce avea să 
se întâmple cu Regele Purpuriu. 

— CE FAAACI ACOLO? HE-HEEEE! CE DRĂCOVENIE MAI PUI 
LA CALE? 

Tu eşti cel mai în măsură să vorbeşti despre drăcovenii, îi 


răspunse Rolan în gând. Apoi scoase ceasul şi-i dădu capacul 
la o parte. Sub sticlă, limbile alergau de mama focului în sens 
invers: într-o clipită ora cinci se făcu patru, ora patru se făcu 
trei, trei se făcu două, două se făcu unu, iar ora unu deveni 
douăsprezece noaptea. 

— Grăbeşte-te, Patrick, spuse el. Te rog, grăbeşte-te cât 
poţi tu de tare, căci nu mai am timp. 

Patrick duse la buze palma făcută căuş şi scuipa în ea o 
pastă roşie ca sângele proaspăt. Culoarea straiului purtat de 
Regele Purpuriu. Culoarea ochilor lui demenţi. 

Patrick, urmând să folosească o culoare pentru prima oară 
în viaţa lui de artist, vru să-şi înmoaie în pasta aceea vârful 
arătătorului drept. Dar se opri la jumătatea gestului. Şi atunci 
Roland fu cuprins de o certitudine stranie: spinii trandafirului 
înţepau doar atunci când rădăcinile încă îl mai ţineau legat de 
Mim, de Mama Pământ. Dacă ar fi reuşit să-l convingă pe 
Patrick să rupă el trandafirul, atunci spinii i-ar fi sfârtecat 
mâinile, făcându-le inutile. 

Ka a fost, îşi zise pistolarul. Chiar şi aici, în Lumea de Ca... 

Nu apucă să-şi termine gândul, pentru că Patrick îl apucă 
de mâna dreaptă şi se holbă în palma ei cu intensitatea unei 
ghicitoare pricepută în ale chiromanţiei. Luă câteva picături 
din sângele pistolarului şi le amestecă cu pasta lui din petale 
de trandafir. Apoi, cu infinită grijă, luă o picătură din acest 
amestec pe vârful degetului. II apropie de foaia de hârtie... 
şovăi... se uită la Roland. Pistolarul dădu din cap îndemnându- 
| să continue. Patrick dădu şi el din cap, cu seriozitatea unui 
chirurg pe punctul de a face prima incizie a unei operaţii 
extrem de riscante. Atinse hârtia cu vârful degetului cu 
delicateţea unui colibri care îşi cufundă ciocul în cupa unei 
flori. Doar atât, o fracțiune de secundă, şi ochiul stâng al 
Regelui se coloră. Patrick îşi lăsă capul pe umăr, privind 
desenul cu o fascinaţie pe care niciodată de-a lungul vieţii lui 
de pribegie Roland nu o mai zărise pe chipul vreunui om. 
Parcă băiatul ar fi fost un profet manni căruia i se îngăduise 
să-l vadă pe Gan după douăzeci de ani de sihăstrie în deşert. 

Apoi pe buze i se întinse un zâmbet larg şi radios. 


Reacţia dinspre Turnul Întunecat nu a întârziat să se 
producă, iar lui Roland i se păru pe deplin satisfăcătoare: 

— CE FAAACI? HE-HEEEEEE! HEEEEEE! ÎNCETEAZĂ! MA 
ARDE! ARRRRRDEEEE! HEHEHEHEHEEEEEEEEEEEEE! 

— Fă-l acum şi pe celălalt, spuse Roland. Repede! Pentru 
binele tău şi al meu! 

lar Patrick coloră şi ochiul celălalt cu aceeaşi gingaşă 
atingere a degetului. 

Acum doi ochi purpurii, strălucitori, priveau la cei doi din 
desenul în alb şi negru; ochi colorați cu esenţă de trandafir şi 
cu sângele neamului lui Eld; ochi ce ardeau cu focul ladului. 

Acum desenul era terminat. 

Roland scoase radiera şi i-o întinse lui Patrick. 

— Fă-l să dispară, îi ceru el. Fă să dispară monstrul ăla 
scârbos de pe astă lume şi de pe toate lumile care există. Fă-l 
să nu mai fie. 


11 


Nu mai era nicio îndoială că totul va ieşi aşa cum trebuie. 
Chiar în momentul când Patrick atinse desenul cu guma - se 
nimeri să o pună chiar pe smocul de păr ce atârna din nasul 
creaturii - Regele Purpuriu începu să zbiere de durere şi 
groază din balconul ce-i era temniţă. Incepu să zbiere şi 
pentru că înțelesese. 

Patrick ezită şi se uită la Roland cu ochi care îi cereau 
aprobarea. Pistolarul dădu din cap, spunându-i: 

— Da, Patrick. l-a sunat ceasul, iar tu vei fi călăul lui. Şterge 
mai departe. 

Bătrânul Rege a mai azvârlit încă patru bile explozive, pe 
care Roland le-a doborât cu desăvârşit calm. Apoi nu a mai 
aruncat nimic, deoarece nu mai avea mâini cu care să arunce. 
Zbieretele i s-au transformat în vaiere nearticulate, despre 
care Roland era convins că îi vor rămâne pe veci în urechi. 

Băiatul cel mut şterse gura plină, senzuală din barba 
spumoasă şi zbieretele se auziră mai înăbuşit, apoi se 


stinseră cu totul. Patrick şterse tot desenul, mai puţin ochii pe 
care bucăţica de gumă rămasă nu putea nici măcar să-i 
estompeze. Şi şterse, şi tot şterse la ei, până când din 
bucăţica de radieră roz (ce fusese ataşată unui creion dintr-un 
penar vândut în cadrul Târgului de Rechizite din Norwich, 
Connecticut, în luna august a anului 1958) nu mai rămase 
decât o fărâmă pe care băiatul nici nu o mai putea ţine între 
unghiile lui lungi şi murdare. Aşa că o aruncă cât colo şi-i 
arătă pistolarului ce mai era din desen: doi ochi sângerii şi 
haini ce pluteau în sfertul de sus al foii. 
Tot restul creaturii dispăruse. 


12 


Acum piramida atingea drumul cu vârful ei; acum cerul la 
vest îşi schimbă culoarea, trecând de la oranjul unui foc mare 
de tabără la roşul sângelui gros pe care îl visase Roland încă 
din copilărie. lar atunci chemarea Turnului îşi dublă forţa, apoi 
şi-o triplă. Roland avu sentimentul că este înhăţat de mâini 
invizibile. Venise vremea să-şi împlinească destinul. 

Insă mai era şi băiatul acesta. Băiatul acesta singur, Roland 
nu voia să-l lase în ghearele morţii aici, la marginea Lumii de 
Capăt. Nu era vorba despre căinţă, dar Patrick ajunsese să 
simbolizeze toate crimele şi trădările care-l aduseseră în cele 
din urmă la Turnul Întunecat. Toţi cei din familia lui Roland 
erau morţi; ultimul murise fiul său nelegitim. lar acum era 
clipa când se vor întâlni Eld şi Turnul. 

Dar în primul - sau în ultimul - rând trebuia să se ocupe de 
chestiunea asta. 

— Patrick, ascultă-mă ce-ţi spun, începu pistolarul, 
prinzându-l pe băiat de umeri şi cu mâna cea mutilată şi cu 
cea teafară şi întreagă. Dacă vrei să trăieşti ca să faci toate 
tablourile pe care ţi le-a hărăzit ka în viitor, nu-mi pune nicio 
întrebare şi nu-mi cere să repet niciun cuvânt. 

Băiatul îl privi cu ochi mari în roşeaţa asfinţitului. Cântecul 
Turnului se înălţă de jur-împrejurul lor, devenind un strigăt 


atotputernic: COMMALA! 

— Du-te înapoi la drum. Adună toate conservele care nu s- 
au spart. Cred că-ţi vor ajunge. Intoarce-te pe unde am venit. 
Ai grijă ca nu cumva să ieşi de pe drum. O să fie bine. 

Patrick dădu din cap arătându-i că înţelesese. Roland citi în 
ochii lui şi că îl credea. lar asta era foarte bine. Credinţa îl va 
proteja mai mult decât un revolver, fie el şi unul cu pat de 
santal. 

— Intoarce-te la Federală. Caută-l pe robot, pe Bill Bâlbâitu' 
cum i se zicea. Cere-i să te ducă la o uşă care se deschide pe 
partea cu America. Dacă nu se va deschide atunci când îi vei 
apăsa clanţa cu mâna, atunci deseneaz-o că se deschide. 
înţelegi? 

Patrick dădu iar din cap. Fireşte că înţelegea. 

— Dacă se va întâmpla să fii condus de ka la Susannah, în 
acel unde şi când în care se află ea acum, să-i spui că Roland 
o iubeşte, că nu a încetat să o iubească. Să-i spui că Roland o 
iubeşte din toată inima lui. 

Il trase pe Patrick aproape şi îl sărută pe buze. 

— Şi du-i sărutul ăsta din partea mea. Ai înţeles? 

Patrick dădu din cap. 

— Atunci, bine. Eu mă duc. Zile lungi şi nopţi senine îţi 
doresc. Fie să ne reîntâlnim în poiana de la capătul cărării 
atunci când se vor fi sfârşit toate lumile. 

Spuse cuvintele acestea cu toate că ştia că aşa ceva nu se 
va întâmpla niciodată, pentru că lumile nu se vor mai sfârşi şi 
pentru că el nu va ajunge niciodată în poiană. Pentru Roland 
Deschain de Gilead, ultimul din neamul lui Eld, capătul cărării 
era la Turnul Întunecat. lar asta îi convenea de minune. 

Se ridică în picioare. Băiatul se uită în sus la el cu ochi mari, 
miraţi, strângându-şi la piept blocul de desen. Pistolarul trase 
aer în piept şi scoase un strigăt puternic: 

— EU SUNT ROLAND DE GILEAD ŞI CĂTRE TURNUL 
ÎNTUNECAT MĂ ÎNDREPT! AM FOST CREDINCIOS ȘI MAI PORT 
ÎNCĂ ARMA TATĂLUI MEU, IAR TU Al SĂ-ŢI DESCHIZI UŞA LA A 
TINGEREA MEA! 

Patrick îl urmări cum se duce la locul unde se termina 


drumul: siluetă întunecată pe fundalul unui cer însângerat. Se 
uită după Roland care păşea printre trandafiri şi rămase 
tremurând în penumbre atunci când pistolarul începu să 
strige numele celor ce-i fuseseră prieteni şi ale celor ce-i 
fuseseră dragi şi ale celor ce-i fuseseră tovarăşi întru ka. 
Numele acelea răsunară limpede în văzduhul straniu al 
amurgului, ca şi cum nu aveau să se mai stângă vreodată: 

— Vin în numele lui Steven Deschain, cel din Gilead! 

Vin în numele lui Gabrielle Deschain, cea din Gilead! 

Vin în numele lui Cortland Andrus, cel din Gilead! 

Vin în numele lui Cuthbert Allgood, cel din Gilead! 

Vin în numele lui Alain Johns, cel din Gilead! 

Vin în numele lui Jamie Decurry, cel din Gilead! 

Vin în numele lui Vannay Înțeleptul, cel din Gilead! 

Vin în numele lui Hax Bucătarul, cel din Gilead! 

Vin în numele lui David Şoimul, cel din Gilead şi al cerurilor! 

Vin în numele lui Susan Delgado, cea din Mejis! 

Vin în numele lui Sheemie Ruiz, cel din Mejis! 

Vin în numele Părintelui Callahan, cel din Jerusalem's Lot şi 
al drumurilor! 

Vin în numele lui Ted Brautigan, cel din America! 

Vin în numele lui Dinky Earnshaw, cel din America! 

Vin în numele Tugşii Talitha, cea din River Crossing, a cărei 
cruce o voi aşeza aici, aşa cum mi s-a cerut. 

Vin în numele lui Stephen King, cel din Maine! 

Vin în numele lui Ete cel Viteaz, cel din Lumea de Mijloc! 

Vin în numele lui Eddie Dean, cel din New York! 

Vin în numele lui Susannah Dean, cea din New York! 

Vin în numele lui Jake Chambers, cel din New York, pe care 
îl consider a fi unicul meu fiu! 

Eu sunt Roland de Gilead şi vin în numele meu. 

Te vei deschide înaintea mea. 

După asta se auzi sunet prelung de corn, care-i îngheţă 
sângele în vine lui Patrick, dar îl şi înflăcăra totodată. Ecourile 
se stinseră unul după altul. Un minut mai târziu se auzi un 
bubuit puternic, răsunător - zgomot de uşă grea ce se închide 
pe vecie. 


lar apoi se aşternu tăcerea. 


13 


Patrick rămase tremurând la locul lui de la baza piramidei, 
până când se înălţară pe cer Steaua bătrână şi Mama 
Bătrână. Cântecul trandafirilor şi al Turnului nu încetase, dar 
se auzea mai încet, mai somnoros, doar o idee mai sonor 
decât un şoaptă. 

Într-un final se ridică şi se întoarse la drum, adună cât de 
multe conserve intacte reuşi să găsească (surprinzător de 
multe rămăseseră întregi, deşi explozia care distrusese 
căruţul fusese una deosebit de violentă) şi le puse într-un sac 
din piele de căprioară. Îşi dădu seama că îşi uitase creionul şi 
se întoarse după el. 

Şi acolo pe jos, lângă creion, strălucind în lumina stelelor, 
se afla ceasul lui Roland. 

Băiatul îl ridică, scoțând un țipăt mic (şi tulburat) de 
bucurie. Şi-l vâri în buzunar. Apoi se întoarse la drum şi îşi 
puse pe umăr sacul cu conserve. 

V-aş mai putea spune că a mers până aproape de miezul 
nopţii şi că s-a uitat la ceas înainte de a se opri ca să se 
odihnească. V-aş putea spune că ceasul se oprise de tot. V-aş 
putea spune că a doua zi, pe la amiază, s-a uitat iarăşi la el şi 
a văzut că pornise în direcţia bună, chiar dacă deocamdată 
limbile se mişcau foarte încet. Însă nu mai pot să vă spun 
nimic despre Patrick, nici dacă a reuşit să se întoarcă la 
Federală, nici dacă l-a găsit pe Bill Bâlbâitu', nici dacă a ajuns 
la un moment dat pe partea cu America. Nu vă pot spune 
nimic din toate astea şi vă rog să mă iertaţi. Bezna îl ascunde 
de ochiul meu de povestitor şi trebuie să-şi vadă singur de 
drum. 


SUSANNAH ÎN NEW YORK 
(EPILOG) 


Nu se sperie nimeni de căruciorul electric ce apare de 
nicăieri în Central Park, pentru că în afară de noi nu-l vede 
nimeni. Majoritatea oamenilor de aici se uită în sus, spre cerul 
alb, la dansul învolburat al fulgilor de nea, preludiu al unui 
viscol năprasnic ce se va porni înaintea Crăciunului. „Viforniţa 
din '87” îl vor boteza ziarele. Plimbăreţii care nu admiră 
această primă ninsoare se strâng în jurul colindătorilor veniţi 
din şcolile de stat de la periferie. Copiii aceştia sunt îmbrăcaţi 
fie cu blazere roşu-închis (băieţii), fie cu jersee de aceeaşi 
culoare (fetele). Ei sunt Corul Şcolii din Harlem, numit uneori 
„Trandafirii din Harlem” în cotidianul The Post şi în rivalul 
acestuia, tabloidul newyorkez The Sun. Cântă un vechi colind 
religios, în stil R&B, pocnind din degete în ritmul melodiei; şi 
strofele trec, iar cântecul lor începe să semene tot mai mult 
cu unele din compoziţiile de început ale anumitor grupuri rock 
- The Spurs, The Coasters sau The Dark Diamonds. S-au oprit 
nu prea departe de locul împrejmuit unde urşii polari îşi duc 
vieţile de orăşeni, iar colindul pe care îl cântă este „O, ce 
veste minunată”. 

Susannah îl cunoaşte cum nu se poate mai bine pe unul 
dintre cei care se uită cum cade ninsoarea şi inima îi ţâşneşte 
spre ceruri la vederea lui. Bărbatul acela are un pahar mare 
de plastic în mâna stângă şi ea e convinsă că este plin cu 
ciocolată fierbinte, din cea bună, mit schlag. 

Vreme de câteva secunde se simte incapabilă să atingă 
comenzile căruciorului ei venit dintr-o altă lume. Nu se mai 
gândeşte deloc la Roland şi la Patrick. Nu se poate gândi 
decât la Eddie - la Eddie, care acum se află chiar în faţa ei; la 
Eddie, care este iarăşi viu. Dar dacă lumea aceasta nu-i 
tocmai Lumea Decisivă? Dar dacă Oraşul Cooperatist se află 
în Brooklyn (ori chiar în Queens!)? Dar dacă Eddie conduce un 
Takuro Spirit în loc de un Buick Electra? Dar dacă, dar dacă, 
dar dacă? Nimic din toate astea nu contează. Cu o singură 
excepţie, din cauza căreia lui Susannah îi este teamă să-şi 
pornească scuterul şi să se apropie de Eddie. 

Dar dacă nu o va recunoaşte? 


Dar dacă, atunci când se va întoarce, nu va vedea decât o 
negresă fără adăpost, cocoţată într-un cărucior electric a 
cărui baterie va deveni curând la fel de pleoştită ca o pălărie 
sub un fund barosan; o negresă fără bani, fără bagaje, fără 
casă (în acest anume unde şi când, mulţam-sai foarte frumos) 
şi fără picioare? O negresă pe care nu o cunoaşte? Dar dacă o 
cunoaşte, dacă îşi aduce aminte de ea ca de foarte departe, 
însă tot o va respinge, aşa cum Petru s-a lepădat de lisus, 
fiindcă amintirea i-ar provoca prea multă suferinţă? 

Ba chiar s-ar putea să fie şi mai rău încă: dar dacă se 
întoarce şi îi vede privirea mistuită, privirea alterată şi pustie 
a drogatului cu ştate vechi? Dar dacă, dar dacă? Şi uite cum 
cade ninsoarea care va transforma curând lumea într-un 
tablou alb. 

Nu te mai miorlâi şi du-te la el, îi zice Roland. Doar nu ai 
ținut piept şi lui Blaine şi taheenilor din Paradisul Albastru şi 
creaturii din catacombele Castelului Discordia doar ca să dai 
acum bir cu fugiţii! Nu-mi spune că ţi-ai pierdut curajul! 

Nici ea nu mai ştie ce simte până nu-şi vede mâna 
mişcându-se spre butonul scuterului. Dar, înainte de a-l 
apăsa, aude iarăşi vocea pistolarului (puţintel mai amuzată de 
această dată): 

Poate că mai întâi ar trebui să te descotoroseşti de ceva, 
Susannah. Ce zici? 

Se uită în jos şi vede pistolul lui Roland înfipt la curea, aşa 
cum îşi poartă pistoalele legendarii bandidos mexicani, sau 
cum îşi ţin hangerele piraţii. Îl trage de acolo, uimită de 
senzaţia de bine pe care i-o dă atingerea lui... incredibil de 
bună senzaţie. Să se despartă de el va fi ca şi cum s-ar 
despărţi de un iubit. Şi, în fond, nici nu trebuie să se despartă, 
nu? Întrebarea este: pe cine iubeşte mai mult? Pe bărbat sau 
pistolul? Toate celelalte alegeri pe care le va face vor decurge 
din aceasta. 

Instinctiv, roteşte butoiaşul şi observă că locaşurile 
dinăuntru par vechi, iar gloanţele fără viaţă. 

Astea n-o să mai Împuşte pe nimeni niciodată, îşi spune 
ea... şi apoi, fără să ştie de ce, ori ce anume înseamnă: Sunt 


bătute-n cap. 

Intoarce ţeava ca să se uite prin ea şi, în mod bizar, se 
simte mâhnită - însă deloc surprinsă - să constate că nu trece 
nicio fărâmă de lumină prin ea. E înfundată. Şi pare să fie aşa 
de ani buni, mulţi ani. Pistolul ăsta nu va mai trage niciodată. 
La urma urmei, nu va mai fi nevoită să aleagă. Arma asta e 
pa-pa. 

Fără să lase din mână revolverul cu pat din santal, 
Susannah apasă butonul scuterului cu mâna cealaltă. Micuţul 
cărucior electric - al cărui nume, Taxiul de Lux III, deja a 
început să i se şteargă din minte - porneşte silențios înainte. 
Trece pe lângă un tomberon verde pe care scrie LOC PENTRU 
GUNOI! Acolo azvârle ea pistolul lui Roland. O doare inima să 
facă asta, dar nu ezită nicio clipă. Arma e grea şi se afundă, 
ca o piatră în apă, printre ambalaje mototolite de fast-food şi 
ziare, încă mai are ceva de pistolar în ea ca să regrete 
amarnic faptul că a aruncat o asemenea armă legendară 
(chiar dacă deteriorată de ultima călătorie între lumi), dar 
deja a început să devină acea femeie venită aici cu un scop 
anume, aşa ca nu mai priveşte înapoi. 

Inainte să ajungă lângă bărbatul cu paharul din plastic, 
acesta se întoarce cu faţa la ea. Şi da, aşa este, pe hanoracul 
lui scrie: BEAU DOAR NOZZ-A-LA!, însă ea abia dacă observă. 
Nu vede decât un singur lucru: da, el este. Eddie Cantor 
Dean. Dar nici măcar asta nu mai contează, pentru că în ochii 
lui descoperă temerea ei cea mai mare. O nedumerire totală. 
Eddie Cantor Dean habar nu are cine este ea. 

Dar apoi el schiţează un zâmbet nesigur: zâmbetul pe care 
ea şi-l aduce aminte şi pe care îl îndrăgeşte atât de mult. Şi îşi 
mai dă seama de un lucru: nu e drogat. | se citeşte pe chip. 
Dar mai ales în ochi. Colindătorii din Harlem cântă mai 
departe, iar el îi întinde paharul cu ciocolată fierbinte. 

— Slavă Domnului, îi spune. Tocmai îmi ziceam că va trebui 
să beau eu asta. Că vocile s-au înşelat şi că am cam luat-o 
razna. Că... mă rog... 

Vocea i se stinge şi acum nu pare doar nedumerit. Ci de-a 
dreptul speriat. 


— Pentru mine ai venit aici, aşa este? Te rog mult, spune- 
mi că nu mă fac de tot rahatul. Zău, doamnă, sunt mai agitat 
decât un motan cu coadă lungă într-o cameră plină cu 
balansoare. 

— Nu, spune ea. Adică nu te faci de niciun rahat. 

Acum îşi aduce aminte cum povestise Jake despre vocile 
care i se contraziceau în cap, una susţinând sus şi tare că e 
mort, cealaltă insistând că nu e. Fiecare ferm încredinţată că 
are dreptate. Înţelege cât de cumplit trebuie să fi fost pentru 
băiat pentru că ştie şi ea câte ceva despre alte voci. Despre 
nişte voci stranii. 

— Slavă Domnului, repetă el. Te numeşti Susannah? 

— Da, răspunde ea. Numele meu este Susannah. 

Îşi simte gâtul îngrozitor de uscat, dar reuşeşte să 
articuleze cuvintele. la paharul din mâinile lui şi soarbe din 
ciocolata vârfuită cu frişca. Are gust dulce şi bun, gust al 
acestei lumi. La fel de plăcut i se pare şi zgomotul făcut de 
claxoanele apăsate de taximetriştii nerăbdători să mai apuce 
câteva curse până când zăpada îi va goni pe toţi la garaje. Cu 
un zâmbet larg, el întinde mâna şi îi şterge un strop de frişcă 
de pe vârful nasului. Atingerea lui este electrizantă, iar ea îşi 
dă seama că şi el simte acelaşi lucru. li trece prin minte că 
uite, acuşi-acuşi, o va săruta din nou pentru prima dată şi se 
va culca din nou cu ea pentru prima dată. Se prea poate ca el 
să ştie toate astea pentru că aşa i-au spus vocile, dar 
explicaţia ei este mult mai bună: lucrurile acestea deja s-au 
întâmplat. Ka este o roată, aşa zicea Roland. lar acum ea îşi 
dă seama că avea dreptate. Amintirile ei din 

(Lumea de Mijloc) 

când-ul şi unde-le pistolarului au început să pălească, dar 
crede că îşi va mai aminti suficient cât să ştie că toate astea 
s-au mai întâmplat şi în trecut, iar gândul acesta o mâhneşte 
în mod inexplicabil. 

Dar o şi bucură. 

E o minune, asta este. 

— Ţi-e frig? o întreabă el. 

— Nu, mi-e bine. De ce? 


— Mi s-a părut că tremuri. 

— De plăcere. Frişca e dulce şi bună. 

Îi aruncă privirea ei şăgalnică şi mai ia pe vârful limbii puţin 
din frişca presărată cu nucşoară. 

— Dacă încă nu ţi-e frig, îţi va fi în curând, zice el. Au 
anunţat la radio că, la noapte, temperatura va scădea cu vreo 
treizeci şi cinci de grade. Aşa că m-am gândit să-ţi aduc ceva. 

Şi scoate din buzunar o căciuliţă tricotată, din cele pe care 
ţi le tragi peste urechi. Ea se uită şi vede că în faţă sunt 
brodate cu fir roşu cuvintele: CRACIUN FERICIT. 

— Am cumpărat-o de la Brendio's, de pe Fifth Avenue. 

Ea n-a auzit niciodată de vreun magazin care să se 
numească Brendio's. Poate Brentano's - librăria - dar nu 
Brendio's. Însă, pe de altă parte, în acea Americă în care 
crescuse ea nu existau nici sucurile botezate Nozz-A-La şi nici 
automobilele marca Takuro Spirit. 

— Vocile ţi-au spus să-mi cumperi căciula asta? 

ÎI tachinează puţin. 

lar el se îmbujorează la faţă. 

— Păi, cum să-ţi zic, cam da. Hai, probeaz-o. 

Îi vine perfect. 

— Spune-mi un lucru, te rog. Cine-i acum preşedinte? Sper 
că nu Ronald Reagan? 

O priveşte câteva clipe fără să priceapă, apoi zâmbeşte. 

— Cine? Actorul ăla în vârstă care prezenta Death Valley 
days! la TV? Faci mişto de mine, nu-i aşa? 

— Deloc. Întotdeauna am crezut că tu faci mişto când vine 
vorba de Ronald Reagan. 

— Nu înţeleg ce vrei să zici. 

— Nu contează, doar spune-mi cine-i acum preşedinte. 

— Gary Hart2%, îi zice el, ca şi cum ar fi explicat ceva 
extrem de limpede unui copil. Din Colorado. Aproape că s-a 
retras din cursă în 1980 - cred că ştii şi tu - din cauza 


19 Death Valley Days - antologie radio şi TV în perioada 
1952-1970, cu povestiri adevărate din lumea Vestului (n.tr.). 
2% Gary Han - senator de Colorado (1975-1987). (n.tr.). 


scandalului mediatic cum că ar fi fost afemeiat. Da' şi-a zis 
„La naiba cu ei, dacă nu ştiu de glumă” şi nu s-a dat bătut. Şi 
a câştigat alegerile. 

O priveşte mai bine şi zâmbetul îi păleşte. 

— Adică nu faci mişto de mine? 

— Tu ai făcut mişto când mi-ai spus despre vocile alea? 
Vocile alea pe care le auzi în cap? Cele care te trezesc la două 
dimineaţa? 

Eddie pare şocat. 

— De unde ştii asta? 

— E o poveste lungă. Poate am să ţi-o spun într-o bună zi. 

Dacă am să mi-o mai amintesc, adaugă ea în gând. 

— Nu-i vorba doar despre voci. 

— Nu? 

— Nu. Te-am visat şi pe tine. De luni bune te tot visez.. Te- 
am aşteptat. Uite ce e, noi doi nu ne cunoaştem... ce aiurea 
mi se pare totul... dar trebuie să te întreb: ai unde să stai? Nu 
ai, nu-i aşa că nu? 

Ea clatină din cap. Şi spune, încercând să-l imite pe John 
Wayne (sau poate pe monoul Blaine): 

— Mi-s nouă în orăşelu' matale, hangiule. 

Bătăile inimii îi sunt rare, puternice, dar simte cum o 
inundă o bucurie fără margini. Totul va fi bine. Habar nu are 
de unde ştie asta, dar aşa va fi. Totul va fi bine. De această 
dată ka lucrează în favoarea ei, iar forţa lui ka este enormă. 
Pe asta o ştie din proprie experienţă. 

— Dacă te-aş întreba cum se face că te cunosc... sau de 
unde vii... 

Se întrerupe şi o priveşte calm în ochi. Apoi continuă: 

— Sau cum de se poate să fiu deja îndrăgostit de tine...? 

Şi ea îi surâde. Şi e fericită să o poată face. Şi nu o mai 
doare obrazul în colţul gurii, întrucât ce fusese acolo (o 
cicatrice, parcă - nu-şi mai aduce aminte) a dispărut. 

— Scumpete, îi zice ea, ţi-am spus că-i o poveste lungă. Am 
să ţi-o povestesc la un moment dat... ce am să-mi mai pot 
aminti. Plus că s-ar putea să mai avem nişte treburi de făcut. 
Pentru o grupare care se numeşte Corporaţia Tet. 


Priveşte în jur şi îl întreabă: 

— În ce an suntem? 

— 1987. 

— Şi tu locuieşti în Brooklyn? Sau în Bronx? 

lar tânărul pe care visele şi larma vocilor din cap îl 
aduseseră acolo - în mână cu un pahar din plastic plin cu 
ciocolată fierbinte şi cu o căciuliţă tricotată pe care sunt 
brodate cuvintele CRACIUN FERICIT, în buzunarul de la spate - 
izbucneşte în hohote nestăvilite de râs. 

— O, Doamne, nici pomeneală! Sunt din White Plains?! Am 
venit aici cu trenul împreună cu fratele meu. Uite-l acolo. A 
vrut să se uite mai de aproape la urşii polari. 

Fratele. Adică Henry. Adică llustrul Narcoman Eminent şi 
Docent. Şi i se strânge inima. 

— Haide să vă fac cunoştinţă, îi spune el. 

— Nu, nu trebuie, eu... 

— Ascultă, dacă noi doi o să fim prieteni, trebuie neapărat 
să te împrieteneşti şi cu frăţiorul meu. Suntem foarte 
apropiați. Jake! Hei, Jake! 

Nu-l observase pe băiatul de lângă balustrada locului 
împrejmuit unde sunt urşii polari. Acum acesta se întoarce, iar 
inima ei face o tumbă de bucurie. Jake le face cu mâna şi 
porneşte către ei. 

— Şi Jake te-a visat, îi spune Eddie. Âsta-i singurul motiv 
pentru care sunt sigur că nu mi-am pierdut minţile. Adică mai 
mult decât le-am tot pierdut până acum. 

Il apucă pe Eddie de mână - de mâna aceea atât de 
cunoscută, atât de dragă. lar când degetele tânărului le 
acoperă pe ale ei, are impresia că va muri pe loc de atâta 
fericire. Are o mulţime de întrebări să-i pună - la fel şi cei doi 
-, dar deocamdată una singură i se pare importantă. Şi îi dă 
glas, pe când ninsoarea devine tot mai deasă, căzându-i în 
păr, pe gene, pe umerii hanoracului: 

— Care-i numele de familie - al tău şi al lui Jake? 


201 White Plains - oraş din districtul Westchester, statul New 
York (n.tr.). 


— Toren, răspunde el. E nemţesc. 

Jake ajunge lângă ei înainte ca vreunul să mai comenteze 
ceva. 

Şi să vă spun că toţi trei au trăit fericiţi până la adânci 
bătrâneţi? Nu, n-am să vă spun una ca asta, pentru că 
nimănui nu i se întâmplă aşa ceva. Dar a existat fericire în 
vieţile lor. 

Pentru că au avut vieți lungi. 

Da, şi-au dus viețile sub glammer-ul adesea scăpărător al 
Grinzii care face legătura între Ursul Shardik şi Ţestoasa 
Maturin, via Turnul Întunecat. 

Atâta tot. 

Şi este suficient. 

Mulţam mult. 


DESCOPERIREA 
(CODA) 


1 


Mi-am spus povestea până la sfârşit şi sunt mulţumit. A fost 
acel sfârşit pe care doar un Dumnezeu bun l-ar fi ales (mă 
pun chezaş pentru asta), sfârşit plin de monştri şi miracole şi 
călătorii. Acum mă pot opri, îmi pot pune jos condeiul, ca să- 
mi odihnesc mâna istovită (deşi probabil că odihna aceasta 
nu va ţine prea mult; mâna care spune poveşti are propria-i 
minte şi o apucă foarte adesea neastâmpărul). Nu mai am 
nevoie să mă uit la Lumea de Mijloc şi la cele de dincolo de 
ea. Insă se poate să fie unii dintre voi, cei care mi-aţi ascultat 
povestea şi fără de care niciun rod al imaginaţiei nu ar putea 
supravieţui, cărora să nu le convină acest sfârşit. Voi sunteţi 
cititorii aceia îndârijiţi, care nu se mulţumesc până când nu 
capătă un final logic, voi sunteţi dintre aceia ce nu cred că, 
adeseori, călătoria este importantă, iar nu destinaţia, 
indiferent de cât de multe ori vi s-a demonstrat că greşiţi 
amarnic. Voi sunteţi acei nefericiţi ce confundă relaţia sexuală 
cu izbucnirea neînsemnată de la sfârşit (în fond, orgasmul 
este felul lui Dumnezeu de a ne spune că am terminat, cel 
puţin pentru moment, şi că ne putem culca liniştiţi). Voi 
sunteţi acei cititori cruzi care nu cred în Limanurile Cenuşii, 
unde se duc să se odihnească personajele istovite. Spuneţi 
întruna că vreţi să aflaţi „cum se termină”. Spuneţi întruna că 
vreţi să intraţi împreună cu Roland în Turn; spuneţi că pentru 
asta aţi plătit, ca să vedeţi spectacolul până la capăt. 

Sper din suflet că printre voi se află şi unii cititori mai 
înţelepţi. Care să ştie mai multe. Care să-şi dorească mai 
mult. Sper că veţi fi atenţi la povestea mea şi nu veţi frunzări 
într-o doară cartea, nerăbdători să ajungeţi la sfârşit. 

Pentru că, dacă asta vreţi, nu e nevoie să mai răsfoiţi 
cartea, ci să o deschideţi la ultima pagină şi să citiţi ce e scris 
acolo. Dar finalurile sunt nemiloase, aşa să ştiţi. Orice final 
este aidoma unei uşi închise pe care niciun om (şi niciun 


manni) nu o poate deschide. Da, este adevărat: şi eu am scris 
multe finaluri, dar le-am scris mai ales din acelaşi motiv 
pentru care îmi trag pantalonii pe mine dimineaţa, înainte să 
ies din dormitor - pentru că aşa cere tradiţia. 

Prin urmare, dragul meu Cititor Fidel, uite ce-ţi propun eu. 
Poţi să te opreşti aici. Poţi să alegi ca ultima ta amintire să fie 
cea cu Eddie, Susannah şi Jake în Central Park, împreună din 
nou, ascultând cum corul de copii cântă „O, ce veste 
minunată”. Şi, ca să fii împăcat, îţi voi spune că, mai devreme 
sau mai târziu, va apărea în scenă şi Ete (ori o variantă 
canină a lui, cu gât lung, ochi ciudaţi, cu cercuri aurii şi un 
lătrat în care se pot desluşi uneori cuvinte reale). Incântător 
tablou, nu ţi se pare? Mie da. Mie mi se pare destul de 
„aprostimativ”, cum ar zice Eddie. 

Dar dacă vrei neapărat să citeşti mai departe, te avertizez 
că vei fi dezamăgit, ba s-ar putea chiar să te alegi cu inima 
frântă. Nu mi-a mai rămas decât o singură cheie ce nu 
deschide decât o singură, ultimă uşă, pe aceea cu simbolurile 


O CIC DI, Ce vei găsi în spatele ei nu îţi va îmbunătăţi 
câtuşi de puţin viaţa sexuală, nu-ţi va face implant de păr în 
chelie şi nici nu-ţi va adăuga cinci ani la viaţă (nici măcar cinci 
minute nu-ţi va adăuga). Nu există finaluri fericite. lar eu n- 
am întâlnit niciodată vreunul care să se poată compara cu „A 
fost odată ca niciodată”. 

Finalurile sunt nemiloase. 

Finalul este doar un sinonim pentru „la revedere”. 


2 


Tot vrei să ştii ce a mai fost? 

Atunci, bine, vino cu mine. (Mi-ai auzit suspinul?) lată 
Turnul Întunecat de la hotarul Lumii de Capăt. Priveşte-l, te 
rog. 

Priveşte-l cu luare-aminte. 

lată Turnul Întunecat la apus de soare. 


3 


Se apropie de el cu un sentiment toane straniu de aducere 
aminte, pe care Susannah şi Eddie l-ar fi numit déjà-vu. 

Trandafirii de pe Can'-Ka No Rev s-au dat la o parte 
înaintea lui, făcând o potecă spre Turnul Întunecat, privindu-l 
cu ochii sorilor galbeni din miezul lor. Şi, pe când mergea spre 
coloana aceea întunecată, Roland începu să simtă cum 
dispare din jurul lui lumea pe care o cunoştea. Strigă numele 
prietenilor şi ale celor dragi, aşa cum îşi jurase că o va face; le 
strigă în lumina crepusculului, le strigă din toate puterile, 
pentru că nu mai avea nevoie să-şi economisească forţele ca 
să se împotrivească atracției magnetice a Turnului. Această 
capitulare - la capăt de drum - îi aduse cea mai mare uşurare 
din întreaga-i viaţă. 

A strigat numele tuturor tovarăşilor săi, numele tuturor 
iubirilor sale; şi, cu toate că fiecare dintre acestea venea din 
adâncurile inimii lui, păreau a-i fi devenit oarecum străine. 
Vocea i-a răsunat puternic spre zarea de un roşu întunecat, 
nume după nume după nume. A strigat numele lui Eddie, pe 
cel al lui Susannah. A strigat numele lui Jake şi, la urmă, l-a 
strigat pe al lui. Când se stinseră ecourile, îi răspunse un 
sunet uriaş de corn, venit nu dinspre Turn, ci de la covorul de 
trandafiri din jurul lui. Vocea trandafirilor era cornul acela, 
care îl întâmpină cu o detunătură maiestuoasă. 

Mereu am visat că este cornul meu, îşi spuse el. Ar fi 
trebuit să-mi dau seama că nu-i aşa, pentru că eu mi l-am 
pierdut pe Jericho Hill. Tot atunci când l-am pierdut şi pe 
Cuthbert. 

O voce îi şopti din văzduh: N-ar fi durat decât trei secunde 
să te apleci şi să ţi-l iei de pe jos. Cu tot fumul şi moartea din 
jur. Trei secunde, atâta tot. Timpul, Roland - întotdeauna este 
vorba doar despre timp. 

Înţelese că aceea era vocea Grinzii - cea pe care o 
salvaseră. Nu ar fi fost cazul să se ostenească dacă aşa voia 
să-şi arate recunoştinţa, pentru că la ce îi puteau fi de folos 
vorbele astea acum? Îşi aminti un vers din poemul lui 


Browning: Când guşti trecutul, totul e deplin. 

Aşa cum nu fusese niciodată viaţa lui. Lui amintirile nu-i 
aduceau decât mâhnire. Erau merindele poeţilor şi ale 
nerozilor, dulciuri ce-ţi lăsau un gust amar pe limbă şi în gât. 

Când ajunse la zece paşi de poarta din carpen, Roland opri 
o clipi să se stingă vocile trandafirilor - sunetul acela de 
întâmpinare a cornului. Nu-l părăsise senzaţia de déjà-vu, de 
parcă mai fusese şi înainte în locul acesta. Fireşte că fusese, 
în zece mii de vise premonitorii. Ridică ochii spre balconul de 
unde Regele Purpuriu încercase să-i blocheze drumul, 
sfidându-l altfel pe ka. Acolo, la aproximativ doi metri 
deasupra cutiilor de carton cu ultimele hoţoaice-aurii (se vede 
treaba că bătrânul dement nu avea alte arme), doi ochi roşii 
pluteau în văzduhul întunecat, uitându-se spre el cu ură 
eternă. Firişoarele argintii ale nervilor optici (colorați acum în 
nuanțele roşii şi portocalii ale soarelui ce-şi lua rămas-bun de 
la lume pentru încă o noapte) nu erau conectate la nimic. 
Pistolarul bănuia că ochii Regelui Purpuriu vor rămâne acolo 
pe vecie, holbându-se la Can'-Ka No Rey, în vreme ce fostul 
lor proprietar rătăcea prin lumea în care îl expediase radiera 
lui Patrick şi ochiul fermecat al Artistului. Sau, mai probabil, 
rătăcea în spaţiul dintre lumi. 

Roland se apropie de poarta cu benzi din oţel de la capătul 
potecii Pe ea era gravat un sigul pe care ajunsese să Îl 
cunoască foarte bine: 


OICR) 


Aici aşeză el ultimele două lucruri pe care le mai avea cu 
sine: crucifixul Tuşii Talitha şi singurul pistol care îi mai 
rămăsese. Când se ridică, observă că primele două simboluri 
se estompaseră: 


LADJ 


lar NEDESCOPERITĂ devenise DESCOPERITĂ. 

Ridică mâna ca să bată, dar uşa se deschise singură înainte 
de a o atinge, dând la iveală primele trepte ale unei scări în 
spirală. Se auzi ca un suspin: Bine ai venit, Roland, cel din 
neamul lui Eld! Vocea Turnului. Deşi părea construit din 
piatră, nu era aşa câtuşi de puţin: Turnul era un organism viu. 
Poate chiar Gan însuşi; iar pulsaţia pe care o simţise în minte, 
încă de la mii de kilometri depărtare, era pulsul forţei vitale a 
lui Gan. 

Commala, pistolarule. Hai-commala-hai. 

Dinăuntru îl izbi un miros alcalin, înţepător ca lacrimile. 
Miros de... de ce? Chiar aşa, ce fel de miros era acela? Dar 
dispăru iute, înainte de a putea să-l identifice, lăsându-l să 
creadă că fusese doar o festă a imaginaţiei sale. 

Intră, iar Cântecul Turnului, pe care îl auzise întreaga viaţă 
- încă din Gilead, unde se ascunsese în cântecele de leagăn 
pe care i le cânta mama - încetă brusc. Urmă un alt suspin. 
Uşa se închise cu zgomot, dar nu-l învălui întunericul. 
Strălucirea apusului intra pe ferestrele ce urcau în spirală 
către vârf. 

— lată, a venit Roland, strigă el, iar ecoul vorbelor sale păru 
a se înălța spre infinit. Tu, cel din vârf, ascultă salutul meu şi 
îngăduie-mi să urc, dacă vrei. Şi dacă îmi eşti duşman, află că 
nu sunt înarmat şi că nu vin cu gânduri rele. 

Incepu să urce treptele din piatră. 

După primele nouăsprezece, ajunse la primul etaj 
(nouăsprezece trepte, nici mai multe şi nici mai puţine, 
despărţeau toate etajele între ele). Aici era o uşă deschisă 
spre o cămăruţă rotundă. În peretele din piatră erau cioplite 
mii de chipuri, unele peste altele. Pe multe le cunoştea (unul 
era chipul lui Calvin Tower, care arunca priviri viclene peste o 
carte deschisă). Toate chipurile acelea se uitau la el, 
murmurând: 

Bine ai venit, Roland, tu, călător neobosit printre lumi! bine 
ai venit, tu, cel din Gilead, tu, cel din neamul lui Ela! 

In capătul îndepărtat al încăperii era o uşă încadrată de 
ghirlande roşu-închis cu auriu. Cam la un metru optzeci 


deasupra ei, chiar la nivelul ochilor lui, era o ferestruică 
rotundă, puţin mai mare decât vizeta unei celule de 
închisoare. Se simţea un miros dulce, pe care îl recunoscu de 
îndată: parfumul săculeţului cu plante aromate pe care mama 
i-l pusese mai întâi în leagăn, iar apoi în primul lui pat 
adevărat. lar zilele acelea de demult îi reveniră în minte cu 
incredibilă claritate; dacă noi, oamenii, avem vreun simţ care 
să poată suplini o maşină a timpului, atunci acela este simţul 
olfactiv. 

Insă, pe neaşteptate, la fel ca mirosul înţepător de mai 
devreme, dispăru şi acesta. 

In cameră nu erau piese de mobilier, nu era nimic, cu 
excepţia unui singur obiect de pe podea. Se apropie şi îl ridică 
de jos. Era o clamă din lemn de cedru, cu o panglică din 
mătase albastră la capăt, Văzuse asemenea obiecte cu mult 
timp în urmă, în Gilead; aproape sigur că purtase şi el unul. La 
naştere, când vraciul tăia cordonul ombilical al noului născut 
pentru a-l separa de mamă, prindea o astfel de clamă 
deasupra buricului copilului, până la căderea definitivă a ce 
mai rămăsese din acel cordon. (Buricul de nou-născut se 
chema tet-ka can Gan). Panglica albastră dovedea faptul că 
acea clamă aparținuse unui băieţel. Clamele de fetiţe erau 
ornate cu panglici roz. 

Asta a fost a mea, îşi spuse el, privind-o lung, ca fascinat. 
Apoi o puse cu multă grijă înapoi pe pardoseala încăperii. 
Acolo unde era locul ei. Când se îndreptă de mijloc, văzu un 
chip de prunc 

(Să fie el iubitul meu bah-bo? Da, da, chiar el e, chiar el!) 

printre mulţimea celorlalte. Schimonosit, de parcă nu-i 
plăcea aerul din afara pântecelui mamei, pângărit deja cu 
moarte. Curând va da o declaraţie cu privire la noua lui 
condiţie, printr-un urlet ce va reverbera prin încăperile lui 
Steven şi Gabrielle, făcându-i pe cei care îl vor auzi să 
zâmbească uşuraţi. (Doar Marten Broadcloak se va înfuria la 
auzul lui.) Se terminase cu naşterea, iar copilul trăia, să-i 
mulţumim lui Gan şi tuturor zeilor pentru asta. Apăruse un 
moştenitor în Neamul lui Eld şi astfel mai exista o şansă 


infimă ca drumul trist al lumii spre pieire să fie oprit. 

Cu sentimentul de déjà-vu mai puternic ca oricând, Roland 
părăsi această încăpere. La fel de puternică era şi senzaţia că 
pătrunsese chiar în trupul lui Gan. 

Începu din nou să urce scara. 


4 


După alte nouăsprezece trepte ajunse la al doilea etaj şi la 
a doua încăpere. Pe podeaua circulară a acesteia erau 
împrăştiate bucăţi de cârpe. Roland nu se îndoia câtuşi de 
puţin că, pe vremuri, acestea alcătuiseră scutecul unui sugar, 
rupt de un intrus nervos, care ieşise apoi pe balcon ca să se 
uite la câmpul cu trandafiri şi se pomeni închis pe veci acolo. 
Creatură de infinită viclenie şi inteligenţă malefică... făcuse 
totuşi un pas greşit, pentru care va plăti de-a pururi. 

Dar dacă nu voia decât să arunce o privire afară, la ce şi-a 
adus muniţia cu el? 

Pentru că o avea în traista atârnată de umăr, îi şopti unul 
din chipurile cioplite în piatra zidului. Chipul lui Mordred. 
Acum nu se mai vedea strop de ură în trăsăturile lui, ci doar 
tristeţea şi jalea copilului abandonat. Chipul acela era la fel de 
singuratic precum un şuierat de locomotivă într-o noapte fără 
lună. Mordred nu avusese parte de o clamă pentru buric 
atunci când venise pe lume; nu avusese parte decât de mama 
din care se înfruptase pentru prima dată. Nu, nu avusese 
nicio clamă, niciodată, căci Mordred nu făcuse niciodată parte 
din tet-ul lui Gan. Nu, nici vorbă. 

Tâicuțul meu cel Roşu nu s-ar fi dus nicăieri neinarmat, 
şopti chipul din piatră. Cu atât mai puțin în afara castelului lui. 
Era el nebun, dar nu chiar atât de nebun. 

În camera aceasta se simţea aroma pudrei de talc cu care îl 
dădea mama lui, după ce-l îmbăia şi-l aşeza pe prosoape. El 
tocmai ce îşi descoperise degeţelele de la picioare şi se juca 
vesel cu ele. lar mama îi pudra trupuşorul gol, cântându-i: 
Copil mic, copil drag, strânge zmeura şirag! 


Şi mirosul de talc dispăru la fel de repede cum venise. 

Păşind cu grijă printre fâşiile de scutece, Roland se apropie 
de fereastra micuță şi privi afară. Ochii cei fără de trup îl 
simţiră şi se rostogoliră ca să se uite la el. Căutătura lor era 
otrăvită de furia eşecului. 

leşi de acolo, Roland! leşi pe balcon şi luptă-te singur cu 
mine! Fii bărbat şi înfruntă-mă singur! Ochi pentru ochi, îti 
Zic! 

— Ba nu, îl refuză Roland. Mai am ceva treabă. 

Acestea au fost ultimele cuvinte adresate Regelui Purpuriu. 
Cu toate că descreieratul îşi zbieră gândurile în urma lui, 
zbieretele i-au fost în van, căci Roland ieşi din cameră fără să 
se uite în urmă. Mai avea trepte de urcat şi încăperi de 
cercetat în drumul lui către vârful Turnului. 


5 


La etajul al treilea, aruncă o privire în cameră şi zări acolo 
un costumaş din catifea care îi aparținuse pe vremea când 
avea un an. Printre chipurile de pe perete, îl recunoscu pe cel 
al tatălui său, din vremea tinereţii sale. Mai târziu trăsăturile 
acelea vor deveni nemiloase - din cauza evenimentelor şi 
responsabilităţilor care îl vor copleşi. Mai târziu. Deocamdată 
pe chipul cioplit în zidul acestei camere ochii lui Steven 
Deschain păreau a privi la ceva ce-l bucura nespus, mai mult 
decât îl bucurase vreodată ceva, mai mult decât l-ar mai 
putea bucura vreodată. Aici se simţea o mireasmă dulceagă şi 
grea - parfumul săpunului pentru bărbierit al tatălui său. O 
voce-nălucă şopti: Priveşte, Gabby, priveşte! Zâmbeşte! Râde 
la mine! Şi, uite, i-a mai apărut un dințişor! 

Pe podeaua camerei de la etajul patru era zgarda primului 
sau câine. Il chemase Ring-A-Levio, dar toţi îi ziceau Ringo. 
Murise când Roland avea trei ani, iar asta a fost o 
binecuvântare. La vârsta de trei ani, băieţeii - chiar şi aceia 
cu sângele lui Eld curgându-le prin vene - încă mai aveau voie 
să plângă după căţeluşul lor. Minunat era mirosul de aici, cu 


toate că nu avea niciun nume: era mireasma de soare a 
Pământului Plin în blana lui Ringo. 

Cam la douăzeci şi patru de etaje deasupra Camerei lui 
Ringo, văzu o grămăjoară de firimituri de pâine şi câteva pene 
care aparținuseră odinioară unui şoim pe nume David. Nu, 
David nu fusese o simplă pasăre; îi fusese un prieten drag. 
Dar fusese şi prima din nenumăratele jertfe aduse de Roland 
Turnului Întunecat. Pe perete era cioplit David în plin zbor, cu 
aripile-i scurte şi puternice întinse deasupra curtenilor din 
Gilead adunaţi să-l admire (printre care se afla şi Marten 
Vrăjitorul). Şoimul mai era cioplit şi în peretele din stânga uşii 
care dădea în balcon. De data aceasta cu aripile strânse, în 
picaj asupra lui Cort aidoma unui glonţ orb, fără să-i pese de 
bastonul ridicat al lui Cort. 

Vremuri de demult. 

Vremuri de demult şi crime de demult. 

Nu departe de Cort se vedea chipul prostituatei cu care 
băiatul îşi petrecuse noaptea. În Camera lui David mirosea a 
parfumul ei, ieftin şi dulceag. Inspirându-l, pistolarul îşi aminti 
cum îi atinsese parul pubian şi rămase uluit (acum, ca şi 
atunci) când îşi aduse aminte cum degetele-i alunecaseră 
spre deschizătura ei umedă, cum îşi întinase degetele 
îmbăiate cândva de mama lui. 

Simţind primele semne ale erecţiei, Roland fugi 
înspăimântat din camera aceea. 


6 


Prin ferestre nu mai intrau acum razele roşietice ale 
apusului, iar ascensiunea îi era luminată de strălucirea 
albastră a geamurilor - ochi din sticlă, vii, ochi din sticlă ce se 
uitau la intrusul neînarmat. Afară, trandafirii din Can'-Ka No 
Rey îşi strânseseră petalele, pregătindu-se de noapte. O parte 
din mintea lui se minuna că reuşise să ajungă până aici; că 
depăşise, unul câte unul, toate obstacolele apărute în drum, 
dârz ca nimeni altul. Parcă aş fi unul dintre roboții bătrâniloe, 


îşi spuse el. Unul care ori va duce la bun sfârşit sarcina pentru 
care a fost creat, ori se va distruge încercâna. 

În vreme ce o altă parte a minţii lui nu era câtuşi de puţin 
surprinsă, partea care visa aşa cum probabil că visau şi 
Grinzile; iar această latură mai întunecată a lui se gândi iarăşi 
la cornul căzut dintre degetele lui Cuthbert - prietenul lui, 
care îşi întâmpinase moartea râzând în hohote. Cornul acela, 
care poate şi în ziua de azi era tot acolo, pe povârnişul 
bolovănos al Jericho Hill. _ 

Bineînțeles ci am mai văzut încăperile astea! In fond, ele 
spun povestea vieții mele. 

Chiar aşa. Etaj după etaj şi poveste după poveste (ca să nu 
zicem şi moarte după moarte) încăperile Turnului Intunecat 
istoriseau viaţa şi menirea lui Roland Deschain. Fiecare cu 
suvenirul ei; fiecare cu mireasma ei specifică. Adesea se 
întâmpla ca mai multe etaje să fie consacrate unui singur an. 
Şi, după a treizeci şi opta cameră (adică de două ori 
nouăsprezece, pricepi?) nu-şi dori să se mai uite înăuntru. In 
încăperea aceasta se afla rugul carbonizat pe care fusese 
legată Susan Delgado. Nu intră, ci se uită din prag la chipul 
de pe perete. Măcar atât îi datora. Te iubesc, Roland! ţipase 
Susan Delgado, iar el ştia că nu îl minţise, pentru că doar 
dragostea o mai făcea să semene cu cea de dinainte. lar în 
final, dragoste ori ba, tot o mistuise focul. 

Este un loc al mortii, înţelese el, şi nu doar acesta. Toate 
încăperile. Toate etajele. 

Aşa este, pistolarule, îi şopti Vocea Turnului. Pentru că aşa 
este şi viața ta. 

După cel de-al treizeci şi optulea etaj, Roland începu să 
urce mai repede. 


7 


De afară, lui Roland i se păruse că Turnul avea cam două 
sute de metri înălţime, însă atunci când aruncă o privire în 
încăperea cu numărul o sută, iar mai târziu în cea cu numărul 


două sute, avu sentimentul că urcase deja de opt ori două 
sute de metri. Adică mai mult de un kilometru şi jumătate. 
Niciun Turn nu putea fi într-atât de înalt! Dar mai avea încă 
mult de urcat; şi urcă, urcă aproape alergând, fără să 
ostenească. La un moment dat îi trecu prin minte că nu va 
ajunge niciodată în vârf; că înălţimea Turnului Întunecat era 
infinită, aşa cum Turnul era infinit în timp. Însă, după ce se 
gândi mai bine, respinse ipoteza aceasta, deoarece Turnul era 
povestea vieţii lui şi, cu toate că viaţa lui fusese lungă, nu 
fusese defel eternă. Aşa cum avusese un început (simbolizat 
de clama din lemn de cedru şi panglica albastră), cu siguranţă 
că va avea şi un sfârşit. 

Curând. 

Lumina era mai puternică acum şi nu mai părea chiar atât 
de albastră ca la început. Trecu pe lângă o cameră unde se 
afla Zoltan, corbul din coliba mâncătorului de iarbă?%2. Apoi o 
alta, unde era pompa atomică din haltă?%. Sui câteva trepte, 
se opri în pragul unei încăperi în mijlocul căreia se afla o 
homaroşenie moartă, iar acum lumina era mult mai 
strălucitoare şi deloc albastră. 

să fi fost... 

Era aproape sigur că... 

Lumina soarelui era. Poate că amurgul se sfârşise şi poate 
că Steaua Bătrână şi Mama Bătrână străluceau deasupra 
Turnului Intunecat, dar Roland era aproape sigur că vedea - 
sau simţea - /umina soarelui 

Continuă să urce fără să se mai oprească în pragul vreunei 
camere, fără să-şi mai dorească să simtă parfumul şi 
duhoarea trecutului. Scara se îngustase atât de mult, încât 
aproape că îşi freca umerii de pereţii ei din piatră. Nu se mai 
auzea niciun cântec, decât cel al vântului care suspina pe 
afară. 

Trecu pe lângă o ultimă uşă deschisă. Pe podeaua ei se afla 
un bloc de desen de pe care chipul fusese şters. Nu mai 


2% Vezi Pistolarul (n.tr.). 
203 Vezi Pistolarul (n.tr.). 


rămăseseră decât doi ochi roşii, care aruncau priviri furioase, 
turbate. 

Am ajuns în prezent. Am ajuns în momentul de față. 

Da. Şi aceea era lumina soarelui, lumina soarelui-commala, 
strălucindu-i în ochi şi aşteptându-l. Fierbinte şi nemiloasă pe 
pielea lui. Foşnetul vântului era mai puternic, nemilos şi el. 
Neiertător. Roland se uită la treptele care urcau în spirală 
spre înalt. Acum chiar că atingea pereţii cu umerii, pentru că 
scara avea dimensiunile unui coşciug. Incă nouăsprezece 
trepte şi încăperea din vârful Turnului Întunecat va fi a lui. 

— Sosesc! strigă el. Dacă mă auzi, ascultă cu luare-aminte 
ce-ţi zic! Sosesc! 

Urcă treptele una cate una, cu spatele drept, fruntea 
înălţată. Celelalte încăperi fuseseră deschise, aşteptându-l. 
Ultima era închisă, iar pe uşa din lemn de carpen se vedea un 
singur cuvânt. Şi cuvântul acela era 


ROLAND 


Puse mana pe clanţa pe care era gravat un trandafir 
sălbatic încolăcit în jurul unui revolver, unul dintre acelea 
vechi primite de la tatăl lui, pierdut acum pe vecie. 

Și totuşi va fi al tău din nou, şoptiră Vocea Turnului şi vocile 
trandafirilor, contopite acum într-una singură. 

Ce vrei să spui? 

Nu primi răspuns, dar clanţa cedă sub apăsarea mâinii sale; 
şi poate că acesta era un răspuns. Roland deschise uşa din 
vârful Turnului Întunecat. 

Văzu ce era înăuntru şi înţelese de îndată, simțind cum 
vestea aceasta îl loveşte în moalele capului - cu puterea unui 
baros, cu fierbinţeala soarelui acelui deşert care constituie 
apoteoza tuturor deşerturilor. De cât de multe ori mai urcase 
el scara aceasta, doar ca să se trezească despuiat, cocârjat, 
obligat să se întoarcă din drum? Nu la începuturi (când ar fi 
putut schimba lucrurile, ridicând blestemul vieţii lui), ci la 
momentul acela din Deşertul Mohaine, când înţelesese în cele 
din urmă că va reuşi să-şi ducă la bun sfârşit misiunea 


aceasta în care se aruncase cu nesăbuinţă oarbă. De cât de 
multe ori mai făcuse el drumul acesta, întorcându-se de unde 
a plecat? De cât de multe ori îl va mai face de acum înainte? 

O, nu! strigă el. Nu, te rog, nu! Îndură-te! Ai milă! 

Dar mâinile îl traseră înainte. Mâinile Turnului nu cunoşteau 
mila. 

Mâinile lui Gan erau acelea, mâinile lui ka erau. Şi nu 
cunoşteau mila. 

Simţi miros alcalin, înţepător ca lacrimile. Deşertul de 
dincolo de uşă era alb; orbitor; arid; fără nicio particularitate 
în afara conturului ceţos al munţilor în zare. Dincolo de 
mirosul alcalin era cel al pirului, care aducea cu sine vise 
frumoase, coşmaruri, moarte. 

Dar nu şi pentru tine, pistolarule. Niciodată pentru tine. Tu 
te întuneci. Tu pâlpâi. Îmi dai voie să fiu sincer, chiar dacă 
sinceritatea te va răni? Tu mergi mai departe. 

Și de fiecare dată vei uita că a mai fost o altă dată. Pentru 
tine fiecare dată va fi prima. 

Făcu un ultim efort disperat să se retragă; în zadar. Ka era 
mai puternic. Roland de Gilead intră pe acea ultimă uşă, cea 
pe care o căutase mereu, cea pe care o găsise mereu. lar uşa 
se închise încet în urma lui. 


8 


Pistolarul se opri un moment, clătinându-se pe picioare. 
Avea senzaţia că fusese în pragul leşinului. Din cauza căldurii, 
fireşte; a căldurii ăsteia blestemate. Bătea vântul, dar era şi el 
cald şi uscat şi nu-i aducea nicio alinare. Işi scoase plosca din 
piele, o cântări în mână, încercând astfel să-şi dea seama 
câtă apă mai avea în ea. Ştia că nu ar trebui să bea - că nu 
avea vreme să se oprească şi să bea - dar tot luă o 
înghiţitură. 

Preţ de o fracțiune de secundă avu sentimentul că se află 
altundeva. Poate chiar în Turn. Dar fireşte că deşertul era 
înşelător, plin de miraje. Turnul Întunecat se afla la mii de roţi 


depărtare. Deja începuse să se stingă impresia că urcase 
multe trepte şi că intrase în multe încăperi unde întâlnise 
multe chipuri ale trecutului. 

Voi ajunge la el, îşi zise, mijindu-şi ochii la soarele 
neîndurător. Pe numele tatălui meu mă jur că voi ajunge la el 

Și poate de data aceasta va fi altfel îi şopti o voce - 
evident, vocea delirului pe care i-l provocase deşertul, căci ce 
altă dată mai fusese? El era cine era; şi era unde era. Pur şi 
simplu. Nimic mai mult. Nu avea simţul umorului, iar 
imaginaţia lui lăsa mult de dorit, dar era hotărât, neclintit în 
scopul propus. Era pistolar. lar, ascuns bine în adâncul inimii, 
încă se mai simţea farmecul amar al menirii sale. 

N-ai să te schimbi niciodată, îi spusese odată Cort, iar 
Roland ar fi putut să jure că sesizase teamă în vocea lui... 
deşi nu-şi putea da seama de ce s-ar fi temut Cort de el, un 
băieţel. Asta-i blestemul tău, băiete. Ai să toceşti o sută de 
perechi de cizme pe drumul spre iad. 

Şi Vannay: Cei care nu învaţă lecţia trecutului sunt osândiți 
să-l repete. 

Şi mama lui: De ce eşti mereu atât de incrâncenat şi serios, 
Roland? De ce n-ai odihnă? 

Însă vocile îşi repetară şoapta 

(altfel, de data asta poate altfel) 

şi Roland avu senzaţia că simte şi alt miros pe lângă cel 
alcalin şi cel de pir. Parcă parfum de flori. 

Parcă parfum de trandafiri. 

Îşi mută traista de pe un umăr pe celălalt, apoi atinse 
cornul legat la curea, în spatele pistolului de la şoldul drept, în 
cornul acesta străvechi, din bronz, sufiase în vechime însuşi 
Arthur Eld, sau, cel puţin, aşa ziceau legendele. Roland i-l 
dăduse lui Cuthbert Allgood pe Jericho Hill, iar atunci când 
Cuthbert căzuse secerat, el se oprise ca să ridice cornul de pe 
jos şi să-l scuture de colbul morţii care-i intrase pe ţeavă. 

Acesta este sigulul tău, şopti vocea aceea stinsă ce aducea 
cu ea parfum dulce de trandafiri în amurg, parfumul casei 
părinteşti într-o seară de vară - O, pierdută! - o piatră, un 
trandafir, o uşă nedescoperită; o piatră, un trandafir, o uşă. 


EI reprezintă speranţa că lucrurile s-ar putea să se întâmple 
altfel, Roland - că s-ar putea să ai parte de odihnă. De 
izbăvire, chiar. 

O pauză şi apoi: 

Dacă nu te dai bătut. Dacă rămâi credincios. 

Scutură capul ca să-şi limpezească gândurile. Se gândi să 
mai ia o înghiţitură de apă, apoi renunţă. La noapte. Când va 
face focul pe tăciunii rămaşi de la focul lui Walter. Atunci va 
bea. Deocamdată... 

Va merge mai departe. Undeva în faţă se afla Turnul 
Întunecat. Mai aproape însă, mult mai aproape, se afla omul 
(dar era, oare, un om? chiar era?) care i-ar fi putut spune cum 
să ajungă acolo. Roland îl va prinde, iar atunci omul acela va 
vorbi - o, da, o, da, şi încă cum va vorbi. ÎI va prinde pe 
Walter şi Walter va vorbi. 

Roland atinse iarăşi cornul, iar atingerea aceasta i se păru 
ciudat de mângâietoare, de parcă nu l-ar mai fi atins 
vreodată. 

A venit momentul să pornesc la drum. 

Omul în negru fugea prin deşert şi pistolarul se ţinea după 
el. 


19 iunie 1970 - 7 aprilie 2004 
Iti mulțumesc mult, Doamne. 


ANEXĂ 
INFANTELE ROLAND 
LA TURNU-NTUNECAT SOSIT-A 


de Robert Browning 
(1812-1889) 


Întâi gândit-am c-amăgiri sunt toate 
Vorbele spuse de-un schilod ca el, 
Cărunt, cu ochii răi, privind mişel 

Cum i-ascultam minciunile sfruntate. 

Cu râsu-ascuns sub buzele-i strâîmbate, 
Se veselea când m-osândea-n ăst fel... 


Cu-al său toiag, ce să fi vrut să facă? 
Ce, dacă nu să stea, viclean, pândind 
Drumeţii care-apar şi-ademenind 
Cu sfaturi calpe? Râs de ţeastă seacă 
Ar fi-nălţat, cu cârja lui buimacă 
În praf chiar epitafu-mi mâzgălind. 


Dac-aş fi luat-o încotro-mi spunea, 

Pe drum nefast, cum zice-oricine-ades, 
Spre-ascunsul Turn Intunecat aş fi purces. 
Dar, nici mândria, nici speranţa mea 
N-au renăscut, deşi se-ntrezărea 
Sfârşitul când să-i dau crezare am ales. 


IV 


C-altminteri din peregrinarea-mi pe pământ, 
Din ani de căutări şi din speranţă 
Doar o fantom-ar fi rămas, şi zdreanţă 
Ar fi făcut-o al meu triumf, râzând. 
Cât despre primăvara inimii, ne-nfânt 
Am căutat pentru-al ei ţel culanţă. 


V 


Precum în clipe când, pe pat de moarte, 
Bolnavul pare că s-a stins şi simte 
Lacrimi, şi vin de bun rămas cuvinte, 
Aude-un prieten pe-altul dând deoparte, 
Şi, nesilit, de lume se desparte, 
„Plânsul nu ţine viaţa-n oseminte.” 


VI 


Şi-o spune-n timp ce unii se întreabă 
De-i loc în cimitir şi-n care zi 
să-l pună în mormânt mai bine-ar fi, 
Şi scânduri de coşciug îi cată-n grabă. 
l-aude el şi-ar vrea ca firea-i slabă, 
Spre-a nu îi ruşina, să-l lase-ai părăsi. 


VII 


Astfel, fusese-n căutarea-mi chin, 
C-o să dau greş fusese-ades vestit, 
Al „Cetei” om fusesem socotit, 
Ştiam că Turnu-ntunecat venin 
Turna într-al căutătorilor destin, 
Eşecul demn părea trofeu râvnit. 


VIII 


Aşa că,-n disperarea-mi, am plecat. 
Lăsându-l pe schilod pe drumul mare, 
Pornit-am, după sfatu-i, pe cărare. 
In acea zi cu cer întunecat, 
Amurgul, totuşi roş, s-a mai uitat 
Lacom, spre urma mea rătăcitoare. 


IX 


Luaţi rogu-vă aminte! De îndată 
Ce pe-acel şes făcut-am un pas, doi, 
Şi m-am oprit spre-a mai privi-napoi, 

Spre drumul larg şi sigur, c-ochii roată 
Nu l-am zărit. Părea că lumea toată 
Era câmpie doar, de-acelaşi soi. 


X 


Şi-am mers 'nainte, de ales neavând. 
Nu mai văzusem, cred, nicicând un loc, 
Mai sterp, mai fără viaţă. Flori? Deloc! 
Dar buruieni netrebnice oricând 
Să crească ar putea, aţi zice,-n gând. 
Dar nu! Nici spini să vezi n-aveai noroc! 


XI 


Lipsa, încremenirea, strâmbătura 
Pământului i-erau zestre bizară. 
„Priveşte sau închide ochii, dară; 
N-ajută, nici m-ajut”, a spus natura. 
„Cu foc e Judecata de-Apoi cura, 
Tina arzând, captivii ies afară.” 


XII 


jalnică zdreanţă descăpăţânată 
Era orice scaiete sumeţit - 
Spre-a nu mai fi de semeni pizmuit. 
Cu orice frunză aspră şi crăpată 
Murea speranţa de-a-nverzi vreodată - 
De parc-o fiară viaţa-ar fi strivit. 


XIII 


Cât despre iarbă, păr rar de lepros 
Părea, cu fiecare fir uscat 
Ţâşnit din mâl cu sânge frământat. 
Şi orb, şi ţeapăn, doar piele şi os, 
Stătea un cal, năuc şi răpciugos, 
Din herghelia dracilor scăpat. 


XIV 


Viu să fi fost? Mai sigur mort părea, 
Cu carnea-n ghionturi pe grumaz fâşie 
Cu ochi închişi sub coama ruginie; 
Hâd şi-obidit cum nu se nimerea 
Prea des, în mine ura o trezea; 

Îl credeam rău, plătind prin agonie. 


XV 


Închis-am ochii, spre-a privi în mine. 
Naintea luptei cere-oşteanul vin. 
Eu am chemat din urmă-un chip senin 
Pentru-a spera că fac ce se cuvine. 
Gândeşte-ntâi, apoi te baţi mai bine, 
Când guşti trecutul, totul e deplin. 


XVI 


Nu el! Pe Cuthbert l-am văzut, roşea 
Sub părul lui de aur, ondulat, 
Şi braţul i-l simţeam; iar strecurat 
Pe sub al meu, în loc mă ţintuia. 
Vai, noaptea-n care onoarea îşi pierdea! 
Foc stins în suflet, sloi în loc lăsat. 


XVII 


Şi Giles, iată-l, al onoarei suflet, 


De zece ani e cavaler, ca mine. 
Onest, cutezător spre orice-i bine. 
Şi dintr-odată - pfui! - schimbat complet. 
Călău-i prinde-n piept un trist bilet. 
E trădător, scuipat în ochi de-oricine! 


XVIII 


N-am vrut acel trecut, cu-a sale fapte; 
Mai bun era al zilei sumbru drum! 
Fără de sunet, fără niciun zbucium. 
Au bufniţe, lilieci, aveau să fie-n noapte? 
Ca un răspuns la ce-ntrebam în şoapte, 
Ceva mi-a-ntors gândurile altcum. 


XIX 


Brusc, calea mi-a tăiat-o un pârâu 
Ivit ca din senin, ca şarpele. 
Nu curgea leneş, ca tenebrele, 
Fugea fără să-şi ţină-urgia-n frâu; 
Pentru de drac copite negru brâu, 
Pe focul lor clocoteau spumele. 


XX 


Atât de mic şi-atât de-nverşunat! 
În lungul său arini îngenuncheau; 
Sinucigaşe sălcii se-azvârleau 
Cu capu-n apa lui, neîncetat; 
Pentru-al lor rău în totul vinovat, 
Curgea, undele-i nu se sinchiseau. 


XXI 


Eu l-am trecut prin vad, eu spaimă mare 
C-un mort obraz cu pasul o să frâng, 


C-oi prinde lancea-n barba-i din adânc 
Când o tot afundam, în căutare 
De gropi. Şi chiar am înjunghiat, se pare, 
Un şobolan ce-a plâns cu glas de ţânc. 


XXII 


Pe cel'lalt mal m-am aburcat voios. 
Speram că-s într-un loc mai bun! In van! 
Cine lupta, şi-n ce război avan, 
Ce-oşteni păşeau pe-acel pământ mâlos? 
Broaşte râioase-ntr-un venin soios, 
Mâţe în cuşcă-ncinsă, la aman... 


XXIII 


Lupta în smârc pesemne-aşa părea. 
Pe şesul larg, în ţarc ce-i îngrădise? 
Niciun pas urma nu şi-o-ntipărise 
Spre ei şi dinspre ei. Licoare rea 
Îi lua în râs, precum turcul râdea 
De-acei ce pe galere-i înrobise. 


XXIV 


Ba şi mai mult - de mine-ndepărtată - 
Ce ţel hain acea maşină-avea, 
Roată, ori grapă ce, precum mătasea, 
Oameni depăna? Unealtă-uitată 
A iadului? Sau, înadins lăsată, 
Toţi dinţii ruginiţi şi-i ascuţea? 


XXV 
Pe urmă buturugi, cândva pădure, 


O mlaştină, apoi pământ stricat 
(Cum strică un nebun ce-a-njghebat 


Până când pofta o să i se-ndure 
A se schimba!); şi iarăşi, sure, 
Noroi, pietriş; şi negru sol spurcat. 


XXVI 


Aici puroi, pete stridente, hâde, 
Aici petice sterpe, întrerupte 
De muşchi şi parcă de buboaie rupte; 
Apoi stejar schimonosit, de-un gâde 
Trist despicat, gură ce nu mai râde 
Când morţii se predă fără să lupte. 


XXVII 


lar ţinta-mi - mai departe ca oricând! 
Amurgul doar în faţă se zărea 
Drept călăuză. Şi-o pasăre rea, 
Negru răspuns drăcesc la al meu gând, 
Cu-aripă lată de dragon lovind, 
Cu pălăria-mi însemnat-a calea. 


XXVIII 


Cumva am înţeles, privind în sus, 
Că-n ciuda serii, munţi ce acest nume 
Nu-şi meritau, fiindcă erau, anume, 
Mormane-urâte, în drumul meu s-au pus. 
Iviţi de-unde? - Spuneţi, de-i de spus! 
Şi nici cum trec de ei nu ştiam spune. 


XXIX 


Însă păream să recunosc, măcar, 
O farsă-amară ce mi se jucase, 
Pesemne,-n vis urât. Se terminase 
Cu drumul meu în partea-aceea. lar 


Mă vedeam înfrânt de un hotar, 
Când... Poc! Ah, o capcană mă-nhăţase! 


XXX 


Mistuitor, totul s-a limpezit. 
Acela era locul. Păreau tauri 
Coarne în coarne,-n dreapta-mi, două dealuri; 
În stânga, munte 'nalt, pleşuv... Tâmpit, 
Senil; trudise-o viaţă spre a fi zărit, 
Şi-acum, sub ochii mei, dormea pe lauri! 


XXXI 


Şi ce se-afla în mijloc? Turnul, da! 
Orb precum inima nătângă, scund, 
Din piatră brună, făr' egal, rotund. 
Elful furtunii-anunţă, tot aşa, 
Că s-a ivit o stâncă-n calea ta, 
Abia când vasul ţi-a pornit spre fund. 


XXXII 


Bezna putea, pesemne, să-l ascundă? 
Nu. Căci amurgul s-a întors, 'nadins, 
Şi-o geană de lumină şi-a prelins. 
Uriaşe dealuri, vânători la pândă, 
Vegheau, sperând ca prada să şi-o prindă - 
„Înjunghie-acum, ucide - ai învins!” 


XXXIII 


Auzul nu-l vestea? Când au sunat 
Ca nişte clopote-n a mea ureche 
Numele-învinşilor din vremea veche? 
Putere-aveau, curaj neîntinat, 
Noroc - şi, după ani, i-a terminat, 


Pe loc, o-nfrângere fără pereche. 
XXXIV 


Pe deal stăteau, umplându-i pantele. 
Şi mă zăreau, trup viu trecut prin sita 
Ultimei priviri. lar cornu-mi vestit-a, 
Neînfricat, prin foc când înfrântele 
Chipuri recunoscut-am: „Infantele 
Roland la Turnu-ntunecat sosit-a.” 


NOTA AUTORULUI 


Uneori am impresia că am scris mai mult despre cărțile cu 
Turnul Întunecat decât am scris despre Turnul însuşi. Printre 
aceste scrieri adiacente se numără rezumatele din ce în ce 
mai extinse (botezate cu numele vechi şi caraghios de 
Argument) plasate la începutul fiecăruia din primele cinci 
volume şi postfeţele (majoritatea inutile şi unele chiar 
stânjenitoare, privind retrospectiv) situate, evident, la finalul 
cărţilor. Michael Whelan, excepţionalul artist care mi-a ilustrat 
primele două volume, precum şi pe acesta din urmă, s-a 
dovedit a fi şi un priceput critic literar când, după ce a citit o 
schiţă a Volumului Şapte, mi-a sugerat - fără menajamente - 
că postfaţa destul de jovială pe care o adăugasem era 
stridentă şi nepotrivită. Am mai citit-o o dată şi mi-am dat 
seama că avea dreptate. 

Prima jumătate a respectivului eseu, destul de bine 
intenţionat, dar complet fals, poate fi găsită ca introducere la 
primele patru volume ale seriei; i-am pus titlul „Despre cum e 
să ai nouăsprezece aniw. Mă gândisem să las Volumul Şapte 
fără postfață; să las ca ultimul meu cuvânt în această 
chestiune să fie descoperirea făcută de Roland în vârful 
Turnului său. Apoi mi-am dat seama că mai aveam ceva de 
spus, că mai trebuia să spun un ultim lucru. Ceva în legătură 
cu propria-mi prezenţă în cartea mea. 

Există un termen cam făţarnic pentru acest procedeu literar 

„metaficţiune”. Nu pot să-l sufăr. Nu pot să sufăr 
preţiozitatea lui. Eu am apărut în poveste din simplul motiv că 
ştiam de ceva vreme (în mod conştient din 1995, de când am 
scris /nsomnia; şi în mod mai puţin conştient de când 
pierdusem urma Părintelui Donald Callahan, aproape de 
finalul cărţii Sa/em's Lot) că multe din scrierile mele au 
legătură cu lumea lui Roland şi cu povestea lui. Din moment 


ce eu le scrisesem, mi s-a părut logic să fac parte din ka-ul 
pistolarului. Ideea a fost să folosesc scria Turnul Întunecat ca 
pe un soi de însumare, o unificare a multora din poveştile 
mele anterioare, poate sub cupola unei supra-poveşti. Nu am 
intenţionat nicio clipă să dau dovada de aroganță (şi sper din 
suflet că nu am făcut-o), ci doar am vrut să arăt cum viaţa 
influenţează arta (şi viceversa). Cred că, dacă aţi citit ultimele 
trei volume ale Turnului Întunecat, veţi vedea că vorbele mele 
despre o eventuală retragere din lumea scrisului capătă mai 
multă noimă în contextul acesta. Nu pare a mai fi nimic de 
spus acum când Roland şi-a atins scopul... şi sper că cititorul 
va înţelege că, prin regăsirea Cornului lui Eld, se poate ca 
pistolarul să fi pornit pe drumul propriului său deznodământ. 
Poate chiar pe cel al propriei mântuiri. Vedeţi voi, totu/ era să 
ajungem la Turn - Turnul meu şi al lui Roland -, iar asta s-a 
întâmplat în cele din urmă. S-ar putea să nu vă fie pe plac ce 
a descoperit Roland în ultima încăpere, dar aceasta este o cu 
totul altă poveste. Şi vă spun că nu are rost să-mi trimiteţi 
scrisori furioase pe tema asta, pentru că nu am să vă 
răspund. Nu mai este nimic de spus. Dacă vreţi să ştiţi 
adevărul, recunosc că nici eu nu am fost prea încântat de 
cum a ieşit, dar finalul acesta este cel corect. De fapt, este 
unicul final posibil. Trebuie să vă amintiţi că v-am mai spus că 
nu inventez toate lucrurile astea, nu tocmai. Eu doar scriu 
ceea ce văd. 

Cititorii vor face speculaţii referitoare la „veridicitatea” 
acelui Stephen King din paginile cărţii. Răspunsul meu este 
„Nu-i prea real”, cu toate că acel King pe care l-au întâlnit în 
Bridgton Roland şi Eddie (Cântecul lui Susannah) se apropie 
foarte mult de felul cum îmi aduc aminte că am fost la vârsta 
aia. Cât despre acel Stephen King care apare în ultimul 
volum... hai să vă explic aşa: soţia mea mi-a cerut să fiu 
amabil şi să nu ofer fanilor indicaţii prea precise referitoare la 
adresa noastră, sau la felul nostru de viaţă. Şi am fost de 
acord. Nu pentru că aşa îmi doream - căci una din 
caracteristicile esenţiale pentru reuşita acestor cărţi este 
tocmai felul în care ficţiunea se întrepătrunde cu lumea reală 


-, ci pentru că este vorba şi despre viaţa soţiei mele, nu doar 
despre a mea, iar ea nu ar trebui să fie pedepsită pentru că 
mă iubeşte sau pentru că locuieşte sub acelaşi acoperiş cu 
mine. Aşa că am modificat în mare măsură topografia regiunii 
de vest a statului Maine, sperând că cititorii vor pricepe 
scopul ficţiunii şi că vor înţelege de ce mi-am tratat propriul 
personaj aşa cum am făcut-o. Şi vă mai rog să vă gândiţi de 
două ori înainte de a ne bate la uşă ca să ne întrebaţi ce mai 
facem. Deja familia mea nu mai are parte de intimitatea de 
dinainte şi nu dorim să renunţăm la bruma pe care o mai 
avem, dacă nu vă este cu supărare. Eu iau legătura cu voi 
prin cărţile mele. Atunci luaţi şi voi legătura cu mine în acelaşi 
fel. Este suficient. Acum vreau să vă mulţumesc, din partea 
lui Roland şi a ka-tet-ului său - destrămat acum, şi tare rău 
îmi pare - deoarece aţi avut bunăvoința de a ne însoţi în 
această călătorie şi de a lua parte la aventurile noastre. 
Niciodată în toată viaţa mea nu am muncit mai mult la un 
proiect şi ştiu - mai bine decât oricine, din păcate - că nu mi- 
a reuşit pe de-a-ntregul. Dar care operă a imaginaţiei 
reuşeşte vreodată complet? Cu toate acestea, nu aş renunţa 
la niciun minut din timpul petrecut în unde-le şi câna-ul lui 
Roland. Extraordinare mi s-au părut zilele trăite în Lumea de 
Mijloc şi în Lumea de Capăt. În zilele acelea imaginaţia îmi era 
atât de clară, încât simţeam mirosul colbului şi auzeam 
scârţâitul cizmelor din piele. 


Stephen King 
21 august 2003