Stephen King — Turnul Intunecat. 03 Tinuturile pustii

STEPHEN BEING 
TINUTURILE PUSTII 


Seria Turnul Întunecat 
Volumul 3 


ARGUMENT 


Ținuiaturue pusti este al treilea volum al una poveşti mai lungi, 
inspirate şi, într-o anurmtă măsură, îndatorate poemului epic al lui 
Fobert Browning infantele Rolardă ja Turriul fifurecat Sos. 

Primul volum, Pisfojarul, povesteste cum Roland, ultimul pistolar 
dintr-a lume care „a mers mai departe“, îl urmăreşte şi în sfârşit îl 
ajunge din urmă pe omul în negru, un vrăjitor pe nume Walter care 
reclamase perhd prietema tatălui lui Foland în alele când umitatea 
Lurnii de hlijloc încă rezista. A-l prinde pe acest aruncător de vrăji 
sermuman nu este scopul ultim al lui Foland, ci doar un pas de-a 
lungul drumului spre puternicul şi rusteniosul Turn Intunecat, care 
se înalță în nexul timpului, 

Cine este, de tapt, Poland? Cum arăta lurnea lui înainte să „rneargă 
mai departe“? Ce este Turnul gi de ce îl caută el” Avem doar 
răspunsuri fragmentare. Roland este în mod ewmdent un soi de 
cavaler, unul dintre cei a căror sarcină este să mențină aşa cum este 
pl poate să răscumpere) o lume pe care Roland şi-o armuinteşte ca 


und „plină de iubire şi lumină“, Cât de aproape este de fapt arunhrea 
lui Faland de telul în care arăta lumea rămâne însă a întrebare fără 
raspuns. 


Ştim că a fost forțat să treacă de timpuriu printr-a probă de 
bărbăție, după ce a descoperit că mama lui a devenit amanta lui 
Marten, un vrăjitor mult rai mare decăt Walter; ştim că Marten a pus 
la cale ca Poland să descopere aventura mama sale, agteptându-se 
ca el să nu treacă proba bărbăției şi să he „trimis la Vest“, în pustiu; 
ştim că Roland a zădărmeit planurile lui Marten, trecând testul. 


STEPHEN KING 


TINUTURILE PUSTII 


Seria Turnul Întunecat 


Volumul 3 


ARGUMENT 


Tinuturile pustii este al treilea volum al unei poveşti mai 
lungi, inspirate şi, într-o anumită măsură, îndatorate 
poemului epic al lui Robert Browning Infantele Roland la 
Turnul Întunecat sosit-a. 

Primul volum, Pistolarul, povesteşte cum Roland, ultimul 
pistolar dintr-o lume care „a mers mai departe“, îl urmăreşte 
şi în sfârşit îl ajunge din urmă pe omul în negru, un vrăjitor 
pe nume Walter care reclamase perfid prietenia tatălui lui 
Roland în zilele când unitatea Lumii de Mijloc încă rezista. A-l 
prinde pe acest aruncător de vrăji semiuman nu este scopul 
ultim al lui Roland, ci doar un pas de-a lungul drumului spre 
puternicul şi misteriosul Turn Întunecat, care se înalță în 
nexul timpului. 

Cine este, de fapt, Roland? Cum arăta lumea lui înainte să 
„meargă mai departe“? Ce este Turnul şi de ce îl caută el? 
Avem doar răspunsuri fragmentare. Roland este în mod 
evident un soi de cavaler, unul dintre cei a căror sarcină este 
să mențină aşa cum este (sau poate să răscumpere) o lume pe 
care Roland şi-o aminteşte ca fiind „plină de iubire şi lumină“. 


Cât de aproape este de fapt amintirea lui Roland de felul în 
care arăta lumea rămâne însă o întrebare fără răspuns. 

Ştim că a fost forțat să treacă de timpuriu printr-o probă de 
bărbăţie, după ce a descoperit că mama lui a devenit amanta 
lui Marten, un vrăjitor mult mai mare decât Walter; ştim că 
Marten a pus la cale ca Roland să descopere aventura mamei 
sale, aşteptându-se ca el să nu treacă proba bărbăţiei şi să fie 
„trimis la Vest“, în pustiu; ştim că Roland a zădărnicit 
planurile lui Marten, trecând testul. 

Mai ştim că lumea pistolarului e înrudită cu a noastră într- 
un chip straniu, dar fundamental, şi că e posibil să treci dintr- 
o lume în alta. 

La o haltă pe un drum de diligențe de mult părăsit, care 
străbate deşertul, Roland întâlneşte un băiat pe nume Jack, 
care a murit în lumea noastră, un băiat care a fost, de fapt, 
împins în calea unei maşini la un colț de stradă din centrul 
Manhattanului. Jake Chambers a murit sub ochii omului în 
negru - Walter - şi s-a trezit în lumea lui Roland. 

Înainte să-l ajungă pe omul în negru, Jake moare din nou... 
acum deoarece pistolarul, pus în fața celei mai cumplite 
alegeri din viața sa, a ales să-l sacrifice pe acest fiu simbolic. 
Având de ales între Turn şi copil, Roland alege Turnul. 
Ultimele cuvinte ale lui Jake, adresate pistolarului înainte să 
cadă în abis, sunt: „Du-te, atunci - există alte lumi în afară de 
astea.“ 

Confruntarea finală dintre Roland şi Walter are loc pe o 
golgotă prăfuită alcătuită din oase sfărâmate. Omul în negru 
îi prezice lui Roland viitorul, folosind un pachet de cărți de 
tarot. Trei cărți foarte ciudate - Prizonierul, Stăpâna Umbrelor 
şi Moartea („dar nu pentru tine, pistolarule“) - sunt aduse în 
mod special în atenţia lui Roland. 

Al doilea volum, Alegerea celor trei, începe pe malul Mării 
Vestului, nu la mult timp după ce confruntarea lui Roland cu 
Walter a luat sfârşit. Pistolarul, istovit, se trezeşte în toiul 
nopții şi descoperă că mareea a adus cu ea o mulțime de 
creaturi târâtoare, carnivore - „homaroşenii“. Înainte să poată 
ieşi din zona lor limitată de acţiune, Roland a fost grav rănit 


ele, pierzându-şi primele două degete de la mâna dreaptă. Pe 
deasupra, este otrăvit de veninul homaroşeniilor şi, în vreme 
ce-şi reia drumul spre nord de-a lungul țărmului Mării 
Vestului, starea lui se agravează... este poate pe moarte. 

Întâlneşte trei uşi care stau de la sine în picioare, pe plajă. 
Fiecare uşă se deschide - pentru Roland şi doar pentru Roland 
- în lumea noastră; în oraşul în care a trăit Jake, de fapt. 
Roland vizitează New Yorkul în trei momente de-a lungul 
continuumului nostru temporal, deopotrivă în încercarea de 
a-şi salva viața şi de a-i alege pe cei trei care trebuie să-l 
însoțească în drumul către Turn. 

Eddie Dean este Prizonierul, un dependent de heroină din 
New York, de la sfârşitul anilor '80. Roland păşeşte prin uşa de 
pe plaja din lumea sa şi pătrunde în mintea lui Eddie Dean 
când acesta, aflat în slujba unui om pe nume Enrico Balazar, 
drept samsar de droguri, aterizează la Aeroportul JFK. De-a 
lungul grelelor aventuri prin care trec împreună, Roland 
izbuteşte să obţină o cantitate mică de penicilină şi să-l aducă 
pe Eddie Dean înapoi în lumea sa. Eddie, un narcoman care 
descoperă că a fost dus împotriva voinţei sale într-o lume în 
care nu există droguri (şi nici pui prăjit Popeye's, la o adică), 
nu €e deloc bucuros că se află acolo. 

A doua uşă îl duce pe Roland la Stăpâna Umbrelor - de fapt, 
două femei într-un singur corp. De data aceasta, Roland se 
trezeşte în New York la începutul anilor '60, față în față cu o 
tânără activistă pentru drepturile civile ţintuită într-un scaun 
cu rotile, pe nume Odetta Holmes. Femeia care se ascunde 
înăuntrul Odettei este apriga şi veninoasa Detta Walker. Când 
această ființă cu personalitate dublă este adusă în lumea lui 
Roland, consecinţele sunt nesigure pentru Eddie şi pentru 
pistolarul tot mai bolnav. Odetta crede că trăieşte fie un vis, fie 
o iluzie; Detta, animată de un intelect mai brut şi mai direct, 
se dedică trup şi suflet misiunii de a-i ucide pe Roland şi 
Eddie, pe care îi vede ca pe doi diavoli albi, hotărâți să o 
tortureze. 

Jack Mort, un ucigaş în serie care se ascunde în spatele 
celei de-a treia uşi (New York la mijlocul anilor '70), este 


Moartea. Mort a provocat de două ori mari schimbări în viața 
Odettei Holmes/Dettei Walker, deşi niciuna dintre ele n-o ştie. 
Mort, al cărui mod de operare este fie să-şi împingă victimele, 
fie să arunce în ele cu ceva de sus, a acționat în ambele feluri 
asupra Odettei de-a lungul dementei (şi totuşi atât de 
precautei) sale cariere. Când Odetta era un copil, Mort i-a 
aruncat o cărămidă în cap, făcând-o să intre în comă şi, în 
acelaşi timp, provocând naşterea Dettei Walker, sora secretă a 
Odettei. Cu ani mai târziu, în 1959, Mort se întâlneşte din nou 
cu Odetta şi o împinge în fața unui metrou, în Greenwich 
Village. Odetta supravieţuieşte şi de data aceasta, plătind însă 
un preț: trenul i-a retezat ambele picioare de la nivelul 
genunchilor. Doar prezența unui doctor tânăr şi eroic (şi, 
poate, a hâdei, dar îndărătnicei firi a Dettei Walker) o 
salvează... sau aşa s-ar părea. Lui Roland, aceste 
interrelaționări îi sugerează o putere mai mare decât simpla 
coincidenţă; el crede că forțele titanice care înconjoară Turnul 
Întunecat au reînceput să se strângă. 

Roland află că Mort s-ar putea afla, totodată, în centrul 
unui alt mister, unul care ar putea fi în acelaşi timp un 
paradox năucitor. Căci victima pe care Mort o urmăreşte în 
momentul în care pistolarul intră în viața sa este nimeni altul 
decât Jake, băiatul pe care Roland l-a întâlnit la haltă şi pe 
care l-a pierdut sub munți. Roland n-a avut nicio clipă motive 
să se îndoiască de povestea lui Jake despre felul în care a 
murit în lumea noastră sau de identitatea ucigaşului său - 
Walter, desigur. Jake l-a văzut îmbrăcat în rasă preoțească în 
timp ce mulțimea se aduna în jurul locului unde el zăcea pe 
moarte, iar Roland nu s-a îndoit deloc de acea descriere. 

Şi nici acum nu se îndoieşte; Walter a fost acolo, da, fără 
doar şi poate. Dar dacă Jack Mort, şi nu Walter, a fost cel care 
l-a împins pe Jake în calea Cadillac-ului? Este oare posibil aşa 
ceva? Roland nu poate şti, nu sigur, dar dacă aşa stau 
lucrurile, unde este Jake acum? Este el mort? În viață? Este 
prizonier undeva în timp? Şi dacă Jake Chambers trăieşte 
bine mersi în lumea lui, în Manhattan la mijlocul anilor 70, 
cum e posibil ca Roland să-şi amintească totuşi de el? 


În pofida acestor evoluţii confuze, cu potenţial periculos, 
proba uşilor - şi alegerea celor trei - se încheie cu succes 
pentru Roland. Eddie Dean îşi acceptă locul în lumea lui 
Roland, întrucât s-a îndrăgostit de Stăpâna Umbrelor. Detta 
Walker şi Odetta Holmes, ceilalți doi membri ai trioului lui 
Roland, sunt forțate să formeze o singură personalitate, 
conținând elemente atât din Detta, când şi din Odetta, când 
pistolarul izbuteşte într-un final să le facă pe cele două să se 
recunoască reciproc. Acest hibrid este capabil să accepte şi să 
răspundă la dragostea lui Eddie. Odetta Susannah Holmes şi 
Detta Susannah Walker devin astfel o femeie nouă, o a treia 
femeie: Susannah Dean. 

Jack Mort moare sub roțile aceluiaşi metrou - acel legendar 
tren de Linie A - care a lăsat-o pe Odetta fără picioare în urmă 
cu cincisprezece sau şaisprezece ani. Pagubă-n ciuperci. 

Şi pentru întâia oară în ani fără număr, Roland de Gilead 
nu mai este singur în drumul său către Turnul Întunecat. 
Cuthbert şi Alain, tovarăşii săi pierduţi de odinioară, au fost 
înlocuiți de Eddie şi Susannah... Pistolarul are însă un mod al 
lui de a le fi un leac amar prietenilor. Un leac chiar foarte 
amar. 

Tinuturile pustii duce mai departe povestea acestor trei 
pelerini pe fața Lumii de Mijloc, la câteva luni după 
confruntarea de lângă ultima uşă de pe plajă. Au avansat o 
bună bucată de drum în interiorul continentului. Perioada de 
odihnă se apropie de sfârşit şi a început o perioadă a învățării. 
Susannah învață să tragă cu arma... Eddie învață să 
cioplească... şi pistolarul învață cum e să-ți pierzi minţile, câte 
puţin o dată. (O ultimă notă: Cititorii mei din New York vor şti 
că mi-am luat anumite libertăți de natură geografică. Pentru 
acestea, trag nădejde că voi fi iertat.) 

Doar un morman de imagini, frânte în lumina soarelui, 

Unde copacii morții nu-ţi dăruie adăpost şi nici greierii 
uşurare, 

Iar în pietrele sterpe nu se aude un susur de apă. Umbră 

Afli numai sub stânca aceasta roşcată, 

(Vino la umbra acestei stânci roşcate), 


Şi am să-ți arăt ceva deosebit față de oricare 

Din umbrele tale matinale care-ţi urmează cu paşi mari 

Ori față de umbra ta vesperală, ridicându-se să-ți vină în 
întâmpinare; 

Am să-ţi arăt frica într-un pumn de ţărână. 


T.S. ELIOT, Tara pustie! 


Jalnică zdreanţă descăpățânată 

Era orice scaiete sumețţit — 

Spre-a nu mai fi de semeni pizmuit. 
Cu orice frunză aspră şi crăpată 
Murea speranța de-a-nverzi vreodată - 
De parc-o fiară viaţa-ar fi strivit. 


ROBERT BROWNING, Infantele Roland la Turnul Întunecat 
sosit-a 


— Ce râu e acesta? întrebă Millicent într-o doară. 

— E doar un pârâu. Bine, poate niţel mai mult de-atât. Se 
cheamă Pustiu. 

— Chiar aşa? 

— Da, zise Winifred, chiar aşa. 


ROBERT AICKMAN, Mâna în mănuşă 
CARTEA ÎNTÂI 


JAKE a 
FRICA INTR-UN PUMN DE TARANA 


I 
URSUL ŞI OSUL 


1 


Pentru ea, era a treia oară cu gloanţe adevărate... şi prima 
dată când scotea pistolul din tocul cu care o încinsese Roland. 

Aveau gloanţe bune din belşug; Roland adusese cu el mai 
bine de trei sute din lumea în care Eddie şi Susannah Dean îşi 
duseseră viețile până la momentul alegerii lor. Faptul că 
aveau gloanțe destule nu însemna însă că acestea puteau fi 
risipite; dimpotrivă. Zeii nu-i aveau la suflet pe risipitori. 
Roland fusese învăţat, întâi de tatăl său şi apoi de Cort, cel 
mai mare învățător al lui, să creadă aşa, şi asta continua să-i 
fie credința. Poate că zeii aceia nu te pedepseau pe loc, dar mai 
curând sau mai târziu pedeapsa trebuia ispăşită... şi cu cât 
era aşteptarea mai lungă, cu atât devenea povara mai grea. 

La început nu fusese nevoie de gloanţe adevărate. Roland 
trăgea cu pistolul de mai mulți ani decât ar fi putut crede 
frumoasa femeie tuciurie în scaun cu rotile. O corectase la 
început doar urmărindu-i direcția când ea trăgea de probă în 
țintele pregătite de el. Femeia prindea repede. Atât ea, cât şi 
Eddie prindeau repede. 

Cum bănuise, amândoi erau pistolari înnăscuți. 

Astăzi, Roland şi Susannah veniseră într-o poiană aflată la 
mai puţin de un kilometru şi jumătate de tabăra din pădure, 
care le era casă deja de aproape două luni. Zilele trecuseră 
într-o dulce monotonie. Corpul pistolarului se vindecase în 
vreme ce Eddie şi Susannah învățau lucrurile pe care Roland 
trebuia să-i învețe: cum să tragă cu pistolul, cum să vâneze, 
să eviscereze şi să curețe prada; cum prima dată să întindă, 
apoi să usuce şi să tăbăcească pieile acelor prăzi, cum să 
folosească la maximum părțile animalului, astfel încât să nu 
se irosească nimic din el; cum să afle nordul orientându-se 
după Steaua Bătrână şi sudul după Mama Bătrână; cum să 
asculte pădurea în care se găseau acum, la o sută de kilometri 
nord-est, sau mai bine, de Marea Vestului. Astăzi, Eddie 
rămăsese în urmă şi pistolarul nu era deranjat de asta. 
Lecţiile pe care le ţii minte cel mai bine, ştia Roland, sunt 
întotdeauna acelea pe care le înveți singur. 


Totuşi, lecţia care fusese mereu cea mai importantă era şi 
acum cea mai importantă: cum să tragi cu pistolul şi cum să 
nimereşti ținta de fiecare dată. Cum să ucizi. 

Marginile poienii erau trasate de brazi întunecaţi, cu miros 
dulce, dispuşi în jurul lui într-un semicerc aproximativ. Către 
sud, terenul cobora brusc o sută de metri într-o serie de 
praguri din marnă sfărâmicioasă şi stânci sparte, ca nişte 
scări pentru uriaşi. Un pârâu cu apă limpede ieşea din pădure 
şi străbătea poiana prin mijloc, bolborosind întâi printr-un 
canal adânc săpat în pământul buretos şi piatra friabilă, apoi 
curgând pe suprafața de rocă crăpată care cobora lin spre 
locul unde terenul se povârnea. 

Apa străbătea treptele într-o serie de cascade şi nenumărate 
curcubeie frumoase, unduitoare. Dincolo de marginea 
povârnişului era o vale magnifică, adâncă, plină şi ea de pini şi 
câțiva ulmi bătrâni şi mari, care refuzau a fi dați deoparte. 
Aceştia se înălțau verzi şi luxurianțţi, arbori care probabil erau 
bătrâni când tărâmul de pe care venea Roland era încă tânăr; 
nu vedea niciun semn cum că valea ar fi ars vreodată, deşi 
bănuia că trebuie să fi atras fulgere la un moment sau altul. 
lar fulgerele nici n-ar fi fost singurul pericol. Într-un timp 
îndepărtat, în pădurea aceea locuiseră oameni; Roland dăduse 
peste urme lăsate de ei, în mai multe rânduri, de-a lungul 
ultimelor săptămâni. Erau artefacte primitive în cea mai mare 
parte, dar între ele se numărau cioburi de oale de lut care 
putuseră fi călite doar în foc. Şi focul era o materie diabolică; 
simțea plăcere în a scăpa din mâinile care au creat-o. 

Deasupra acestei scene bucolice se arcuia un cer albastru, 
fără pată, pe care câteva ciori zburau în cerc la distanță de 
câțiva kilometri, croncănind cu vocile lor bătrâne şi aspre. 
Păreau agitate, ca şi când ar fi urmat o furtună, însă Roland 
adulmecase aerul şi nu simţise ploaie în el. 

În stânga pârâului se afla o stâncă. Roland pusese pe ea 
şase aşchii de piatră. Toate conţineau foițe de mică şi sclipeau 
ca nişte lentile în lumina caldă a după-amiezii. 

— Ultima şansă, zise pistolarul. Dacă tocul e incomod - fie 
şi numai puţin - spune-mi acum. N-am venit aici să irosim 


muniție. 

Ea îi aruncă o privire piezişă, sardonică, şi pentru un 
moment el o văzu pe Detta Walker acolo. Era ca o rază de 
lumină cețoasă reflectată într-o bară de oţel. 

— Ce ai face dacă n-ar fi comod şi eu nu ţi-aş spune? Dacă 
aş rata toate bucăţelele alea? M-ai plesni peste cap, cum făcea 
învățătorul ăla al tău? 

Pistolarul zâmbi. În ultimele cinci săptămâni zâmbise mai 
mult decât în cei cinci ani care le precedaseră. 

— Nu pot face asta, şi tu ştii. Eram copii, unu la mână - 
copii care nu trecuseră încă prin ritualul bărbăţiei. Pe un copil 
îl poți pălmui, ca să-l corectezi, dar... 

— În lumea mea, a-ţi pălmui plodul nu-i un lucru privit cu 
blândețe de oamenii buni, zise Susannah, pe un ton sec. 

Roland ridică din umeri. Îi era greu să-şi imagineze o astfel 
de lume - oare nu spunea Marea Carte: „Să nu-ţi pară rău de 
vergea, ca să nu-ţi cocoloşeşti copilul?“ - dar nu credea că 
Susannah minţea. 

— Lumea ta nu a mers mai departe, zise el. Multe lucruri 
sunt diferite acolo. N-am văzut eu oare cu ochii mei că aşa 
este? 

— Ba cred că ai văzut. 

— În orice caz, tu şi Eddie nu sunteţi copii. Ar fi o greşeală 
din partea mea să vă tratez ca şi când aţi fi. lar dacă a fost 
nevoie de teste, amândoi le-aţi trecut. 

Deşi n-o spuse cu voce tare, se gândea la felul în care se 
încheiaseră lucrurile pe plajă, când ea spulberase trei 
homarogşenii cât ai clipi, înainte să apuce să-i descărneze, pe el 
şi pe Eddie, până la os. Remarcă zâmbetul ei, în chip de 
răspuns, şi-şi spuse că poate îşi amintea şi ea acelaşi lucru. 

— Ce-o să faci, deci, dac-o să trag de rahat? 

— O să mă uit la tine. Cred că altceva nu va trebui să fac. 

Ea cumpăni ideea, apoi încuviință din cap. 

— Posibil. 

Încercă din nou cureaua. Era încinsă cu ea peste piept ca 
un toc de umăr (o practică pe care Roland o numea în gând 
„legătura docherului“) şi părea relativ simplă, dar îi luase 


multe săptămâni de încercări eşuate - şi multă meştereală - 
ca rezultatul să fie bun. Cureaua şi revolverul al cărui mâner 
din lemn de santal ros se ițea din tocul vechi, uns cu ulei, 
fuseseră ale pistolarului; tocul îi atârnase la şoldul drept. 
Petrecuse mult timp în ultimele cinci săptămâni convingându- 
se că nu avea să mai atârne acolo niciodată. Graţie 
homaroşeniilor, acum era un pistolar stângaci. 

— Cum e, deci? întrebă el din nou. De data aceasta, ea îi 
râse în față. 

— Roland, cureaua asta veche-i atât de comodă cât va fi 
vreodată. Acum, vrei să trag cu pistolul sau doar să stăm aici 
şi să ascultăm croncănitul ciorilor de colea? 

Simţi cum degetele mici şi ascuţite ale tensiunii îşi fac loc 
sub pielea sa şi bănui că la fel simţise şi Cort uneori, dincolo 
de aspectul lui exterior aspru. Voia ca femeia să fie bine... avea 
nevoie ca ea să fie bine. A arăta însă cât de tare voia şi avea 
nevoie... asta putea duce la dezastru. 

— Spune-mi lecţia încă o dată, Susannah. 

Ea suspină, într-o exasperare jucată... dar în timp ce 
vorbea, zâmbetul i se şterse şi chipul ei întunecat, frumos, 
deveni solemn. Şi de pe buzele ei, el auzi din nou vechea 
litanie, înnoită acum de glasul ei. Nu se aşteptase niciodată să 
audă acele cuvinte de la o femeie. Cât de natural sunau... şi 
totuşi cât de ciudat şi de periculos, totodată. 

— „Nu ţintesc cu mâna mea; cea care ţinteşte cu mâna ei a 
uitat chipul tatălui. 

Țintesc cu ochiul. 

Nu trag cu mâna mea; cea care trage cu mâna ei a uitat 
chipul tatălui. Trag cu mintea. 

Nu ucid cu arma mea...“ 

Se întrerupse şi arătă spre pietrele înspicate cu mică de pe 
bolovan. 

— Eu oricum n-o să ucid nimic... nu-s decât nişte pietricele. 

Expresia ei - niţel trufaşă, niţel obraznică - sugera că se 
aştepta ca Roland să fie exasperat, poate chiar nervos. Roland, 
totuşi, trecuse prin ceea ce trecea ea acum; nu uitase că 
pistolarii ucenici sunt neastâmpărați şi cu mințile aiurea, 


neobrăzaţi şi în stare să muşte în cel mai nepotrivit moment... 
şi descoperise o neaşteptată capacitate în sine. Putea să-i 
învețe pe alţii. Mai mult, îi plăcea să-i învețe şi se trezea 
întrebându-se, din când în când, dacă aşa stătuseră lucrurile 
şi-n cazul lui Cort. Bănuiala lui era că da. 

Acum, şi mai multe ciori începură să croncănească aspru, 
în pădurea din spatele lor. O parte a minţii lui Roland observă 
faptul că noile croncănituri erau agitate, nu doar certărețe; 
păsările acelea păreau să fi fost speriate şi forțate să 
părăsească prada din care se înfruptau. Avea însă lucruri mai 
importante la care să se gândească, decât la motivul pentru 
care un stol de ciori se speriase, aşa că puse informaţia la 
păstrare şi se concentră din nou asupra lui Susannah. A nu 
face asta cu un ucenic însemna să ceri o a doua muşcătură, 
mai puţin glumeață. Şi cine ar fi de vină pentru asta? Cine 
altcineva, dacă nu profesorul? Căci nu el oare o învăța să 
muşte? Îi învăța pe amândoi să muşte. Oare nu asta era un 
pistolar, când dădeai la o parte cele câteva reguli stricte de 
conduită şi puţinele note bătute în piatră ale catehismului? 
Nu era oare el (sau ea) doar un şoim cu chip uman, învățat să 
muşte la comandă? 

— Nu, zise el. Nu sunt pietre. 

Ea ridică sprâncenele şi începu să zâmbească din nou. 
Acum, văzând că el nu va răbufni, cum făcea uneori când ea 
era lentă şi neastâmpărată (sau cel puţin nu încă), ochii ei 
căpătară iarăşi sclipirea aceea perfidă, de lumină reflectată în 
oțel, pe care el o asocia cu Detta Walker. 

— Nu-s? 

Tonul şugubăţ din vocea ei era încă afabil, dar el credea că 
avea să capete accente răutăcioase, dacă-i permitea. Femeia 
era încordată, pregătită, cu ghearele deja scoase pe jumătate 
din teci. 

— Nu, nu sunt, zise el, tachinând-o la rândul său. Şi lui 
începu să-i revină zâmbetul pe buze, dar era un zâmbet rigid 
şi lipsit de umor. Susannah, ţi-aminteşti de fețele palide 
borâte? 

Surâsul ei dădu să se stingă. 


— Feţele palide borâte din Oxford Town? Surâsul îi 
dispăruse. 

— Ţi-aduci aminte ce au făcut fețele palide borâte cu tine şi 
cu prietenii tăi? 

— Aceea n-am fost eu, zise ea. Aceea a fost altă femeie. 

Ochii ei căpătaseră o uitătură mată, posacă. Roland ura 
privirea aceea, dar îi şi convenea de minune. Era privirea 
corectă, cea care spunea că vreascurile ard bine şi-n scurt 
timp butucii cei mari vor începe să se aprindă. 

— Da. Aşa e. Că-ţi place sau nu, era Odetta Susannah 
Holmes, fiica lui Sarah Walker Holmes. Nu tu aşa cum eşti, ci 
tu aşa cum ai fost. Ti-aminteşti furtunurile de pompieri, 
Susannah? Ți-aminteşti dinţii de aur, cum i-ai văzut când au 
folosit furtunurile împotriva ta şi a prietenilor tăi, în Oxford? 
Cum i-ai văzut scânteind în timp ce ei râdeau? 

Ea le spusese lucrurile acestea, şi numeroase altele, în 
multe nopţi lungi, pe când focul ardea molcom în vatră. 
Pistolarul nu înțelesese totul, dar ascultase cu atenţie, chiar şi 
aşa. Şi ţinuse minte. Durerea era o unealtă, în definitiv. 
Uneori era cea mai bună unealtă. 

— Ce-i cu tine, Roland? De ce vrei să-mi aduci în gând 
porcăriile astea? Acum, ochii sumbri scânteiau la el periculos; 
îi aminteau de ochii lui Alain atunci când blândul Alain era 
stârnit. 

— Pietrele alea de acolo-s oamenii aceia, rosti Roland încet. 
Oamenii care te-au închis într-o celulă şi te-au lăsat să faci pe 
tine. Oamenii cu bâte şi câini. Oamenii care ţi-au spus pizdă 
neagră. 

Arătă spre ele, mişcând degetul de la stânga la dreapta. 

— lată-l pe cel care te-a ciupit de sân şi a râs. lată-l pe cel 
care a spus c-ar fi mai bine să verifice dacă n-ai ceva îndesat 
în cur. lată-l pe cel care ţi-a spus cimpanzeu în rochie de cinci 
sute de dolari. lată-l pe cel care a lovit cu bastonul în spițele 
scaunului tău cu rotile, până când ai crezut că sunetul te va 
scoate din minţi. lată-l pe cel care i-a spus prietenului tău 
Leon că-i un homalău. Şi cel din capăt, Susannah, este Jack 
Mort. 


Acolo. Pietrele alea. Oamenii ăia. 

Femeia respira repede acum, pieptul umflându-se şi 
coborând cu mişcări scurte şi iuți sub cureaua pistolarului, 
cu încărcătura ei grea de gloanţe. Ochii ei îl părăsiseră; se 
uitau la bucăţile de piatră pătate cu mică. Dincolo de ele, la 
oarecare distanță, un copac se crăpă şi căzu la pământ. Alte 
ciori croncăniră în văzduh. Adânc în jocul care nu mai era un 
joc, niciunul dintre ei nu observă. 

— O, da? răsuflă ea. Aşa zici? 

— Aşa zic. Acum spune-ţi lecţia, Susannah Dean, şi fii 
sinceră. 

De data aceasta, cuvintele căzură de pe buzele ei ca mici 
bucăţi de gheață. Mâna ei dreaptă tremură uşor pe braţul 
scaunului cu rotile, ca un motor la ralanti. 

— „Nu ţintesc cu mâna mea; cea care ţinteşte cu mâna ei a 
uitat chipul tatălui. Eu ţintesc cu ochiul.“ 

— Bun. 

— „Nu trag cu mâna mea; cea care trage cu mâna ei a uitat 
chipul tatălui. Eu trag cu mintea.“ 

— Aşa a fost dintotdeauna, Susannah Dean. 

— „Nu ucid cu pistolul meu; cea care ucide cu pistolul ei a 
uitat chipul tatălui. 

Eu ucid cu inima.“ 

— Atunci, UCIDE-I, pentru numele tatălui tău! strigă Roland. 
UCIDE-I PE TOŢI! 

Mâna ei dreaptă fu o ceaţă între braţul scaunului şi 
mânerul revolverului lui Roland. Acesta ieşi din toc într-o 
secundă şi mâna ei stângă cobori, acționând cocoşul cu 
mişcări la fel de iuți şi delicate ca zbaterile aripilor unui 
colibri. Şase pocnete scurte răsunară în vale şi cinci dintre cele 
şase pietre aşezate pe bolovan dispărură de pe fața 
pământului. 

Un moment, niciunul nu scoase o vorbă - nici măcar nu 
respiră, parcă - în vreme ce ecoul se îndepărta, scăzând. Până 
şi ciorile amuţiră, cel puţin pentru moment. 

Pistolarul sparse tăcerea cu trei cuvinte atone şi totuşi 
straniu accentuate: 


— E foarte bine. 

Susannah se uită la pistolul din mâna ei ca şi când nu l-ar 
mai fi văzut niciodată până atunci. Un fuior de fum se ridica 
din ţeavă, perfect drept în aerul nemişcat, tăcut. Apoi, încet, 
femeia îl puse înapoi în toc, sub piept. 

— Bine, dar nu perfect, zise ea într-un sfârşit. Am ratat 
una. 

— Da? 

Roland se duse la stâncă şi luă în mână pietricica rămasă. 
O privi, după care i-o aruncă ei. 

Ea o prinse cu stânga; dreapta rămase aproape de pistol, 
văzu el mulțumit. Trăgea mai bine şi mai natural decât Eddie, 
dar nu învățase lecţia de acum la fel de repede ca Eddie. Dacă 
ar fi fost cu ei în timpul schimbului de focuri din clubul de 
noapte al lui Balazar, poate ar fi învățat-o. Acum, înțelese 
Roland, în sfârşit învăța şi ea. Femeia se uită la piatră şi văzu 
ciobitura, adâncă de abia de câţiva milimetri, în colțul de sus. 

— Doar ai atins-o, spuse el, întorcându-se la ea, dar într-un 
schimb de focuri, uneori nici nu ai nevoie de mai mult. Când 
zgârii un ins, îl faci să-şi piardă ţinta... 

Tăcu. 

— De ce te uiţi aşa la mine? 

— Nu ştii, nu-i aşa? Chiar nu ştii? 

— Nu. Mintea ta e deseori ferecată pentru mine, Susannah. 

Vocea lui nu era deloc defensivă, şi Susannah clătină 
exasperată din cap. 

Învârtita rapidă a personalității ei uneori îl scotea din 
sărite; aparenta lui incapacitate de a spune altceva decât 
exact ce-i venea în gând avea fără greş acelaşi efect asupra ei. 
Era cel mai literal om pe care îl întâlnise vreodată. 

— Bine, zise ea. Îţi voi spune de ce mă uit la tine aşa, 
Roland. Pentru că ce ai făcut a fost un truc ieftin. Ai spus că 
nu mă vei plesni, că nu mă poți plesni, chiar dacă aş feşteli-o... 
dar fie ai minţit, fie eşti foarte prost, şi eu ştiu că nu eşti prost. 
Oamenii nu pălmuiesc întotdeauna cu mâinile, după cum 
orice bărbat şi orice femeie din rasa mea poate depune 


mărturie. În locul din care vin eu avem o vorbă: „Pot fi rupt în 
bătaie...“ 

— „.„..dar tachinările nu mă ating“, încheie Roland. 

— Ei, nu e tocmai aşa, dar cred că eşti pe aproape. Oricum, 
indiferent cum o spui, rămâne o gogoriță. Doar nu de pomană 
se zice că ceea ce ai făcut tu e „bătaie cu gura“. Cuvintele tale 
mă dor, Roland - chiar vrei să stai acolo şi să spui că n-ai ştiut 
că va fi aşa? 

Ea şedea în scaunul cu rotile, uitându-se în sus la el cu o 
curiozitate sinceră, luminoasă, iar Roland gândi - nu pentru 
prima oară - că fețele palide borâte din lumea lui Susannah 
trebuie că fuseseră inşi fie foarte curajoşi, fie foarte proşti ca 
să i se opună ei, infirmă în scaun cu rotile sau nu. Şi, cum 
umblase printre ei, nu credea că răspunsul era bravura. 

— Nu m-am gândit şi nu-mi pasă de sentimentele tale, zise 
el, calm. Te-am văzut că-ţi arăţi dinţii şi am ştiut că vrei să 
muşti, aşa că ţi-am băgat o zăbală-n gură. Şi a funcționat... 
nu-i aşa? 

Expresia ei era acum una de uimire rănită. 

— Nemernicule! 

În loc să-i dea un răspuns, Roland luă pistolul din tocul ei, 
deschise butoiaşul cu degetele rămase la mâna dreaptă şi 
începu să-l reîncarce cu mâna stângă. 

— N-am întâlnit niciodată unul mai arogant ca... 

— Aveam nevoie să muşţti, zise el pe acelaşi ton calm. Dacă 
n-o făceai, ai fi tras complet aiurea - cu mâna şi pistolul în loc 
de ochi şi minte şi inimă. Dacă a fost un truc? Dacă a fosto 
aroganță? Nu cred. Cred, Susannah, că tu ai fost cea în al 
cărei suflet stătea cuibărită aroganţa. Cred că tu ai fost cea 
căreia mintea-i stătea la trucuri. Asta nu mă deranjează. 
Dimpotrivă. Un pistolar fără dinţi nu e pistolar. 

— Fir-ar să fie, eu nu sunt un pistolar! 

El o ignoră; îşi putea permite să o ignore. Dacă ea nu era 
pistolar, atunci el era un billy-bumbler. 

— Dacă ar fi fost un joc, poate că m-aş fi comportat altfel. 
Dar ăsta nu-i un joc. E... 


Duse mâna teafără la frunte şi o ţinu acolo un moment, cu 
degetele deasupra tâmplei drepte. Vârfurile degetelor, observă 
ea, tremurau niţel. 

— Roland, ce te doare? întrebă pe un ton scăzut. 

Mâna cobori încet. Pistolarul introduse butoiaşul la locul lui 
şi puse revolverul în tocul cu care era încinsă ea. 

— Nimic. 

— Ba e ceva. Am văzut eu. Şi Eddie a văzut. A început 
imediat ce am părăsit plaja. Ceva nu e bine şi se agravează 
mereu. 

— Totul e bine, repetă el. 

Ea întinse mâinile şi le luă pe ale lui. Furia o părăsise, cel 
puțin pentru moment. Se uită îngrijorată în ochii lui. 

— Eu şi Eddie... asta nu este lumea noastră, Roland. Fără 
tine, am muri aici. Am avea armele tale, şi ştim să tragem cu 
ele, ne-ai învățat să facem asta destul de bine, însă tot am 
muri. Noi... noi depindem de tine. Aşa că spune-mi care e 
problema. Dă-mi voie să te ajut. Dă-ne voie amândurora să te 
ajutăm. 

Roland nu fusese niciodată un om care să se înțeleagă pe 
sine profund sau să-i pese de asta; conceptul de conştiinţă de 
sine (darămite acela de autoanaliză) era străin de el. Pe el îl 
caracteriza acțiunea - îşi consulta iute ființa lăuntrică, 
complet misterioasă, şi acționa. Dintre toţi, el fusese cel mai 
bine alcătuit, un om al cărui miez profund romantic era închis 
într-o cutie de o simplitate brută, ce consta din instinct şi 
pragmatism. Aruncă şi acum o privire grăbită spre interior şi 
ajunse la concluzia că trebuie să-i spună totul. Era ceva cu el. 
O, da. Într-adevăr. Era o problemă cu mintea, ceva la fel de 
simplu ca firea sa şi la fel de ciudat ca strania lui viață de 
rătăcitor spre care îl împinsese acea fire. 

Deschise gura pentru a rosti: Îți zic eu care-i problema, 
Susannah, şi-ţi zic doar în trei cuvinte. Îmi pierd mințile. 
Înainte însă de a putea începe, în pădure se mai prăbuşi un 
copac - se prăbuşi cu un uruit puternic, strivitor. De data 
aceasta, copacul căzu mai aproape, iar ei nu mai erau 
concentrați pe un test de voință deghizat în lecţie. Îl auziră 


amândoi, amândoi auziră croncănitul agitat al ciorilor care-l 
urmă şi amândoi înțeleseră faptul că arborele căzuse aproape 
de tabăra lor. 

Susannah întorsese capul în direcția sunetului, dar acum 
ochii ei, mari şi nedumeriţi, reveniră la chipul pistolarului. 

— Eddie! zise ea. 

Un strigăt se ridică din marea verde-crud a pădurii din 
spatele lor - un strigăt de furie, necuprins. Căzu alt copac, şi 
apoi altul. Sunetul produs semăna cu un tir de mortier. Lemn 
uscat, gândi pistolarul. Copaci morți. 

— Eddie! De data aceasta, Susannah strigă numele. Orice 
ar fi, e aproape de Eddie! 

Mâinile ei zburară la roţile scaunului şi începură greaua 
misiune de a-l întoarce pe loc. 

— Nu avem timp pentru asta. 

Roland o prinse de subsuori şi o ridică din scaun. O mai 
purtase în braţe înainte, atunci când drumul îngreuna mersul 
în scaun - amândoi bărbaţii o purtaseră —, însă ea tot fu 
uimită de rapiditatea lui stranie, nemiloasă. Într-un moment 
era în scaunul cu rotile, un obiect pe care îl cumpărase de la 
cel mai bun magazin cu articole medicale din New York City, 
în toamna lui 1962, şi-n următorul stătea într-un echilibru 
precar pe umerii lui Roland, ca o majoretă, coapsele ei 
musculoase strângându-i gâtul de o parte şi de alta, iar el cu 
palmele deasupra capului, apăsând-o pe şale. Începu să alerge 
cu ea, cizmele lui scâlciate lovind pământul presărat cu ace de 
brad, între făgaşele lăsate de scaunul ei. 

— Odetta! strigă el, revenind în acest moment de stres la 
numele pe care ea îl purtase când o cunoscuse. Nu pierde 
pistolul! Pentru numele tatălui tău! 

Sprinta printre copaci acum. O broderie de umbre cu pete 
de soare trecea peste ei în mozaicuri mişcătoare, în vreme ce 
Roland mărea pasul. Mergeau la vale acum. Susannah ridică 
mâna stângă pentru a se feri de o ramură care voia să o 
doboare de pe umerii pistolarului. În aceeaşi clipă, cobori 
mâna dreaptă la mânerul anticului revolver, ținându-l. 


Un kilometru şi jumătate, gândi ea. Cât îți ia să parcurgi 
distanța asta în alergare? Cât, când el galopează în ritmul 
ăsta? Nu mult, dacă nu va aluneca pe acele astea de pe jos... 
dar poate prea mult. Fă, Doamne, să fie bine... fă ca Eddie al 
meu să fie bine. 

Parcă în răspuns, Susannah auzi bestia fără chip scoțând 
din nou un strigăt. Vocea aceea necuprinsă era ca un tunet. O 
osândă. 


2 


Era cea mai mare creatură din pădurea care odinioară 
fusese cunoscută sub numele de Marea Pădure de la Apus, şi 
cea mai vârstnică. Mulți dintre ulmii vechi şi mari pe care 
Roland îi observase în vale fuseseră doar nişte mlădițe înfipte 
în sol când ursul ieşise din străfundul neştiut al Lumii 
Dinafară, asemenea unui rege sălbatic, rătăcitor. 

Cândva, Oamenii Vechi trăiseră în Pădurea de la Apus 
(urmele lor le găsise Roland din loc în loc, în ultimele 
săptămâni) şi plecaseră de teama colosalului urs ce nu murea. 
Încercaseră să-l ucidă, când descoperiseră că nu erau singuri 
pe noul teritoriu pe care veniseră, însă chiar dacă săgețile lor îl 
înfuriau, nu-i produceau nicio stricăciune. lar el nu era 
confuz în legătură cu sursa chinului său, cum erau celelalte 
bestii din pădure - chiar şi servalii prădători care sălăşluiau 
şi-şi făceau nevoile pe dealurile de nisip dinspre vest. Nu; el 
ştia de unde veneau săgețile, ursul acesta. Ştia. Şi pentru 
fiecare săgeată care îşi găsea ţinta în carnea de sub pielea lui 
lăsată, el lua trei, patru, poate chiar şi o jumătate de duzină 
dintre Oamenii Vechi. Copii, dacă putea pune laba pe ei; femei, 
dacă nu putea. Pe războinici îi disprețuia, iar aceasta era 
culmea umilinței. 

Într-un sfârşit, când adevărata sa natură le devenise clară, 
încercările lor de a-l ucide încetaseră. El era, desigur, 
încarnarea unui demon - ori umbra unui zeu. l-au spus Mir, 
ceea ce pentru oamenii aceia însemna „lumea de dincolo de 
lume“. Avea o înălțime de douăzeci şi unu de metri şi, după 


optsprezece sau mai multe secole de domnie necontestată în 
Pădurea de la Apus, era pe moarte. Poate motivul morţii sale 
fusese la început un organism microscopic din ceva ce 
mâncase sau băuse; poate era vârsta înaintată; cel mai 
probabil era o combinaţie a celor două. Cauza nu avea 
importanţă; rezultatul final însă - o colonie de paraziți care se 
înmulțeau rapid şi îi scormoneau fabulosul creier - avea. 
După ani întregi de luciditate brutală, calculată, Mir o luase 
razna. 

Ursul prinsese de veste că din nou erau oameni în pădure; 
pădurea era regatul său şi, chit că era nemărginită, nimic 
important din ceea ce se petrecea acolo nu-i scăpa din vedere 
mult timp. Se retrăsese din calea nou-veniţilor, şi nu fiindcă s- 
ar fi temut de ei, ci fiindcă nu avea nicio treabă cu ei şi nici ei 
nebunia lui crescuse, el devenise tot mai sigur că era vorba din 
nou de Oamenii Vechi, că aceia care întindeau capcane şi 
dădeau foc pădurii se întorseseră şi că-n scurt timp îşi vor 
relua vechile obiceiuri proaste. Doar când zăcea în ultimul său 
bârlog, la aproximativ cincizeci de kilometri de nou-veniţi, mai 
bolnav la fiecare răsărit de soare decât fusese la apus, cu o zi 
în urmă, ajunsese să creadă că Oamenii Vechi reuşiseră în 
sfârşit să găsească o armă eficientă: otrava. 

Venea de data aceasta nu ca să se răzbune pentru cine ştie 
ce rană minoră, ci să-i stârpească până la ultimul, înainte ca 
otrava lor să-şi facă efectul complet... şi-n timp ce se apropia, 
orice gând îi pieri. Rămaseră doar furia roşie, bâzâitul ruginit 
al instalaţiei de pe capul său - mecanismul rotitor dintre 
urechile lui, care îşi făcuse treaba într-o linişte dulce - şi un 
simț olfactiv sporit în chip ciudat, care-l ducea fără greş spre 
tabăra celor trei pelerini. 

Ursul, al cărui nume real nu era Mir, ci cu totul altul, îşi 
croia drum prin pădurea ca o clădire mişcătoare, un turn 
răpciugos cu ochi roş-maronii. Ochii aceia străluceau de febră 
şi nebunie. Capul uriaş, împodobit acum cu o ghirlandă de 
ramuri rupte şi ace de brad, se clătina neîncetat dintr-o parte 
în alta. Din când în când, strănuta, o explozie înfundată - 


Hap-CIU! - şi nori de paraziți albi forfotitori ţâşneau din nările 
lui ude. Labele ursului, cu gheare curbate, lungi de un metru, 
smulgeau copacii. Umbla în două picioare, lăsând urme 
adânci în solul negru, moale, de sub arbori. Puţea a balsam 
proaspăt şi a excremente vechi, stătute. 

Instalaţia de pe capul său bâzâia şi scârțâia, scârțâia şi 
bâzâia. 

Traseul ursului era aproape neabătut: o linie dreaptă care 
avea să-l ducă la tabăra celor care cutezaseră să se întoarcă 
în pădurea sa şi să-i umple capul cu această agonie verde- 
închis. Oameni Vechi sau Oameni Noi, moartea îi aştepta. 
Când întâlnea un copac mort, părăsea uneori drumul drept 
cât să-l doboare la pământ. Uruitul sec, exploziv, al căderii lui 
îl bucura; după ce arborele se prăbuşea cât era de lung sau 
rămânea proptit de un alt copac, ursul îşi continua drumul 
printre sulițe piezişe de lumină în care pluteau particule de 
rumeguş. 


3 


Cu două zile în urmă, Eddie Dean reîncepuse să cioplească 
- prima dată când încerca asta de la vârsta de doisprezece ani. 
Ținea minte că-i făcea plăcere şi credea că se şi pricepuse la 
asta. Nu-şi aducea aminte partea aceea, nu foarte bine, însă 
avea cel puţin un indiciu în acest sens: Henry, fratele lui mai 
mare, ura să-l vadă cioplind. 

Oo, ui” la fetiță, spunea Henry. Azi ce faci, fetiță? O casă 
pentru păpuşi? Un țucal în care să faci pipi? Oo... ce FRUMOS! 

Henry niciodată nu-i spunea direct lui Eddie să nu facă 
ceva; nu venea niciodată la el să spună: Nu vrei să termini cu 
aia, frate? Vezi tu, îți iese binişor, iar când faci ceva ce-ţi iese 
binişor, eu devin nervos. Fiindcă, vezi tu, eu sunt cel care 
trebuie să se priceapă binişor la treburi pe aici. Eu. Henry 
Dean. Aşa că, frate drag, cred c-o să te zgândăresc pentru te 
miri ce. N-o să vin să-ți zic direct: „Nu face asta, mă 
enervează“, pentru că aş părea, ştii tu, puțin dus cu pluta. Dar 
o să te zgândăresc, întrucât asta fac frații mai mari, nu? E o 


parte a imaginii. O să te zgândăresc şi o să fac glume pe 
seama ta până când tu... mama mă-sii... O SĂ TERMINI! Bine? 

Păi, nu era bine, nu tocmai, dar în casa Dean lucrurile de 
regulă mergeau aşa cum voia Henry să meargă. Şi până foarte 
de curând, asta păruse în ordine - nu bine, dar în ordine. 
Exista o diferență mică, dar crucială, dacă era permis. Existau 
două motive pentru care asta părea în regulă. Unul era un 
motiv principal; celălalt era unul secundar. 

Motivul principal era acela că Henry trebuise să Aibă Grijă 
de Eddie atunci când doamna Dean era la serviciu. Trebuise 
să Aibă Grijă tot timpul, fiindcă odată familia Dean avusese şi 
o fiică, dacă era permis. Ar fi avut cu patru ani mai mult ca 
Eddie şi cu patru mai puţin decât Henry, dacă ar fi trăit, dar 
tocmai asta era chestia, înţelegi, căci ea nu trăise. Ea fusese 
călcată pe un şofer beat când Eddie avea doi ani. Fetița 
urmărea un joc de şotron pe trotuar atunci când se 
întâmplase. 

În copilărie, Eddie se gândise uneori la sora lui atunci când 
îl asculta pe Mel Alien comentând meciuri la Yankee Baseball 
Network. Cineva lovea o minge zdravăn şi Mel urla: „Sfinte 
mare, a nimerit-o din plin! PA ŞI PUSI!“ Ei bine, bețivul o 
nimerise din plin pe Gloria Dean, sfinte mare, pa şi pusi. 
Gloria era acum pe puntea aia superioară din cer, şi asta nu 
se întâmplase fiindcă ea ar fi avut ghinion sau fiindcă statul 
New York hotărâse să nu suspende permisul ticălosului după 
a treia amendă pentru conducere sub influența băuturilor 
alcoolice, ori măcar fiindcă Dumnezeu se aplecase să ia o 
alună de pe jos; se întâmplase (aşa cum doamna Dean le 
spunea deseori fiilor €i) fiindcă nu era nimeni în preajmă să 
Aibă Grijă de ea. 

Datoria lui Henry era să se asigure că nimic de felul acesta 
nu i se întâmpla lui Eddie. Asta fusese datoria lui şi şi-o 
făcuse, dar nu fusese uşor. Henry şi doamna Dean erau de 
acord măcar asupra acestui lucru. Amândoi îi aminteau 
deseori lui Eddie cât de mult se sacrificase Henry păzindu-l de 
şoferi beți şi tâlhari şi drogați şi posibil chiar de extratereştri 
răuvoitori care zburau probabil în apropierea punţii 


superioare, extratereştri care puteau hotări oricând să 
coboare din OZN-urile lor pe jet-schiuri propulsate cu energie 
nucleară pentru a răpi copii mici, ca Eddie Dean. Aşa că era 
greşit să-l enerveze pe Henry mai mult decât îl enervase deja 
această teribilă responsabilitate. Dacă Eddie făcea totuşi ceva 
care îl enerva pe Henry, Eddie trebuia să înceteze imediat. 
Acesta era un mod de a-l răsplăti pe Henry pentru tot timpul 
petrecut Având Grijă de el. Când priveai lucrurile în felul 
acesta, înțelegeai că a face lucrurile mai bine decât Henry era 
foarte nedrept. 

Apoi, era motivul secundar. Acel motiv (lumea de dincolo de 
lume, s-ar putea spune) era mai puternic, întrucât niciodată 
nu putea fi rostit cu voce tare: Eddie nu-şi putea permite să fie 
mai bun decât Henry aproape la nimic, deoarece Henry, în cea 
mai mare parte, nu era bun la nimic... decât să Aibă Grijă de 
Eddie, desigur. 

Henry îl învățase pe Eddie să joace baschet pe terenul din 
apropierea blocului cu apartamente în care locuiau - situat 
într-o suburbie în care domnea betonul, unde turnurile din 
Manhattan se profilau la orizont ca un vis şi unde ajutorul 
social era rege. Eddie era cu opt ani mai mic decât Henry şi 
mult mai scund; era însă şi mult mai rapid. Avea un instinct 
natural pentru joc; îndată ce ajungea pe terenul cu beton 
crăpat, umflat, cu mingea în mâini, mişcările păreau să-i facă 
terminațiile nervoase să sfârâie. Era mai iute, dar asta nu era 
cine ştie ce. Cel mai important era următorul lucru: era mai 
bun decât Henry. Dacă n-o ştia după rezultatele jocurilor ad 
hoc în care se implicau uneori, trebuia să o ştie după privirile 
mânioase şi pumnii tari pe care Henry i-i aplica deseori în 
braț, în drum spre casă. Pumnii aceia erau, chipurile, glumiţe 
ale lui Henry - „Ai tresărit, ia două!“ striga Henry cu veselie, şi 
apoi paf-paf! în bicepsul lui Eddie, cu un deget ridicat, îndoit 
de la a doua falangă - doar că nu păreau glumițe. Păreau 
avertismente. Păreau modul lui Henry de a spune: Să nu care 
cumva să-mi iei fața şi să mă faci să cad de fraier când sari la 
COŞ, frățioare; să nu care cumva să uiţi că Eu am Grijă de Tine. 


La fel stăteau lucrurile cu cititul... baseballul... piua... 
matematica... chiar şi la coardă, care era un joc pentru fete. 
Că era mai bun la acestea, sau putea fi mai bun, era un secret 
ce trebuia păstrat cu orice preţ. Întrucât Eddie era fratele mai 
mic. Întrucât Henry Avea Grijă de el. Dar cea mai importantă 
parte a motivului secundar era şi cea mai simplă: aceste 
lucruri trebuiau tăinuite fiindcă Henry era fratele mai mare al 
lui Eddie şi Eddie îl adora. 


4 


În urmă cu două zile, pe când Susannah jupuia un iepure 
şi Roland pregătea cina, Eddie fusese în pădure, la sud de 
tabăra lor. Văzuse un ciot noduros pe buturuga unui copac 
proaspăt rupt. Un sentiment ciudat - bănuia că era cel pe care 
oamenii îl numeau deja-vu - îl năpădise şi el se trezise că 
priveşte fix mlădița, care aducea cu o clanță deformată. 
Devenise vag conştient că i se uscase gura. 

După mai multe secunde, înțelese că se uita la ciotul care 
creştea din buturugă, dar se gândea de fapt la terenul de joacă 
din spatele clădirii în care locuiseră el şi Henry - se gândea la 
cum era să simtă betonul cald sub fund şi miasmele grele de 
gunoi ce veneau dinspre tomberonul de după colț, pe alee. 

În această amintire avea o bucată de lemn în mâna stângă 
şi un cuţit de descojit, luat din sertarul de lângă chiuvetă, în 
cea dreaptă. Ciotul de pe buturugă trezise amintirea acelei 
scurte perioade, când se îndrăgostise lulea de cioplitul în lemn. 
Doar că amintirea era atât de adânc îngropată, încât la 
început nici nu-şi dăduse seama ce era. 

Ce-i plăcuse cel mai mult la cioplit era partea cu văzutul, 
care se petrecea chiar înainte să te pui pe treabă. Uneori 
vedeai o maşină sau un camion. Alteori un căţel sau o pisică. 
O dată, îşi amintea, fusese chipul unui idol - unul dintre 
monoliții aceia înfricoşători de pe Insula Paştelui, pe care îi 
văzuse într-un număr din National Geographic, la şcoală. 
Acela se dovedise a fi unul bun. Jocul era să afli cât de mult 
puteai scoate din lemn fără să-l rupi. Nu puteai niciodată să 


scoţi totul, dar dacă aveai mare grijă, puteai uneori să obţii 
destul de mult. 

Era ceva în ciotul de pe marginea buturugii. Credea că ar 
putea fi capabil să o scoată destul de bine la iveală folosind 
cuțitul lui Roland - era cea mai ascuţită şi mai uşor de 
mânuit unealtă pe care o folosise vreodată. 

Ceva înlăuntrul lemnului, aşteptând docil pe cineva - cineva 
ca el! - care să vină şi să-i dea formă. Să-l elibereze. 

Oo, ui” la fetiță! Azi ce faci, fetiță? O casă pentru păpuşi? Un 
tucal în care să faci pipi? O praştie, ca să te poți preface că 
vânezi iepuri, fix ca băieţii mari! Oo... ce FRUMOS! 

Simţi un val neaşteptat de ruşine, o senzație că greşeşte; 
acea senzație puternică a secretelor care trebuie păstrate cu 
orice preț, şi atunci îşi aminti - din nou - că Henry Dean, care 
devenise în ultimii ani ai vieții marele narcoman docent şi 
eminent, era mort. Înțelegerea acestui lucru încă nu-şi 
pierduse puterea de a surprinde; continua să-l afecteze în 
moduri diferite, uneori cu durere, uneori cu vinovăție, alteori 
cu furie. În această zi, cu două zile înainte ca ursul cel mare 
să iasă din coridoarele verzi ale pădurii, îl afectase în cel mai 
surprinzător mod posibil. Simţise uşurare şi o bucurie 
crescândă. 

Era liber. 

Eddie împrumutase cuțitul lui Roland. Îl folosise pentru a 
tăia cu precizie în jurul ciotului de lemn, apoi îl adusese cu el 
şi se aşezase sub un copac, întorcându-l pe toate părțile. Nu 
se uita la el; se uita în el. 

Susannah terminase cu iepurele. Carnea fu pusă în oala de 
pe foc; pielea o întinse pe două bețe, legând-o cu şnururi de 
piele din desaga lui Roland. Mai târziu, după masa de seară, 
Eddie urma să o curețe. Folosindu-se de forța braţelor, ea se 
trase fără efort spre locul unde Eddie stătea cu spatele proptit 
de pinul bătrân şi înalt. La foc, Roland presăra nişte ierburi 
misterioase - şi fără îndoială delicioase - în oală. 

— Ce faci, Eddie? 

Eddie descoperi că-şi înfrânează o pornire absurdă de a 
ascunde la spate ciotul de lemn. 


— Nimic, zise el. Mă gândeam, ştii, să cioplesc ceva. Făcu o 
pauză, apoi adăugă: Nu sunt foarte priceput, însă. 

Sună ca o încercare de a o asigura pe ea de acest fapt. 

Susannah îl privi cu îndoială. Un moment, femeia păru pe 
cale să spună ceva, apoi ridică doar din umeri şi-l lăsă în pace. 
Nu avea idee de ce părea ruşinat că-şi petrecea puţin timp 
cioplind - tatăl ei o făcea deseori —, dar dacă era un subiect 
despre care Eddie simțea nevoia să vorbească, Susannah 
credea că el va vorbi la momentul oportun. 

Eddie ştia că sentimentul de vinovăţie era stupid şi inutil, 
însă ştia şi că se simţea mai în largul său atunci când cioplea, 
şi Roland şi Susannah erau plecaţi din tabără. Aparent, 
vechile obiceiuri mureau greu. A scăpa de heroină era un joc 
de copil pe lângă a scăpa de propria-ți copilărie. 

Atunci când ei erau plecaţi (la vânătoare sau la tragere sau 
la straniul mod de şcolarizare al lui Roland), Eddie descoperea 
că este capabil să se ocupe de bucata lui de lemn cu o dibăcie 
surprinzătoare şi o plăcere sporită. Forma era acolo, în 
definitiv; în privința aceasta avusese dreptate. Era o formă 
simplă, iar cuțitul lui Roland o scotea la iveală cu o uşurinţă 
stranie. Credea că o va putea scoate aproape în totalitate şi 
asta însemna că praştia chiar se putea dovedi o armă 
practică. Sigur, nu se putea compara cu revolverele mari ale 
lui Roland, însă rămânea ceva făcut de mâna sa. Ceva al său. 
Şi această idee îl mulțumea nespus. 

Când primele ciori se ridicară în aer, croncănind speriate, el 
nu auzi. Se gândea deja - spera - că va găsi în scurt timp un 
copac înlăuntrul căruia să se ascundă un arc. 


5 


Auzi ursul apropiindu-se înaintea lui Roland şi a lui 
Susannah, dar nu cu mult înainte - era rătăcit în pâcla aceea 
euforică a concentrării, care însoţeşte impulsul creator în 
momentul său cel mai dulce şi mai puternic. Îşi reprimase 
aceste impulsuri mare parte a vieţii, iar acum îl ţineau 
complet în stăpânire. Eddie era prizonier de bunăvoie. 


Fu scos din visare nu de sunetul copacilor care se 
prăbuşeau, ci de răpăitul rapid al unui pistol de calibru 45, 
spre sud. Ridică privirea, surâzând, şi îşi înlătură părul de pe 
frunte cu mâna plină de rumeguş. În acel moment, şezând cu 
spatele lipit de pinul înalt, în poiana care le devenise casă, cu 
fața brăzdată de raze de lumină verde-aurie, filtrată de 
pădure, arăta într-adevăr chipeş - un tânăr cu păr negru în 
dezordine, care încerca neîncetat să-i cadă peste fruntea 
înaltă, un tânăr cu gură puternică, mobilă, şi ochi căprui. 

Un moment, ochii lui se mutară la cealaltă armă a lui 
Roland, atârnând în cureaua ei de o ramură din apropiere, şi 
se trezi întrebându-se când mai plecase Roland undeva fără să 
aibă la şold măcar unul dintre fabuloasele lui pistoale. 
Întrebarea aceasta duse la alte două. 

Ce vârstă avea el, omul care-i smulsese pe el şi pe 
Susannah din lumea şi din când-ul lor? Şi, mai important, ce 
era cu el? 

Susannah promisese că va aborda acest subiect... asta, 
desigur, dacă avea să tragă bine şi nu-l va enerva pe Roland. 
Eddie nu credea că Roland îi va spune - nu la început —, dar 
era timpul ca bătrânul, înalt şi urât, să ştie că ei ştiu că ceva 
era nelalocul lui. 

— Va fi apă, dacă asta va fi vrerea Domnului, rosti Eddie. 

Se întoarse la cioplit cu un zâmbet mic tremurându-i pe 
buze. Începuseră amândoi să preia vorbele de duh ale lui 
Roland... şi el pe ale lor. Era aproape ca şi când ar fi fost 
jumătăți ale aceluiaşi... 

Atunci se prăbuşi un copac aproape în pădure şi Eddie sări 
în picioare într-o secundă, cu praştia cioplită pe jumătate într- 
o mână, cu cuțitul lui Roland în cealaltă. Se uită atent în 
cealaltă parte a poienii, în direcția sunetului, cu inima 
bubuindu-i, cu toate simțurile în sfârşit alerte. Ceva se 
apropia. Acum îl auzea cum îşi croia drum fără oprire prin 
ierburi şi se minună trist de întârzierea cu care înțelegea. În 
străfundul minții sale, o voce mică îi spunea că asta merita. 
Asta merita fiindcă făcea ceva mai bine decât Henry, fiindcă îl 
enerva pe Henry. 


Alt copac se prăbuşi cu un bufnet înfundat, spart. Uitându- 
se printr-un culoar inegal dintre brazii înalți, Eddie văzu un 
nor de rumeguş ridicându-se în aerul neclintit. Creatura 
răspunzătoare de acel nor urlă pe neaşteptate - un sunet 
dement, care-ţi îngheţa sângele în vene. 

Indiferent ce ar fi fost, era o bestie uriaşă. 

Aruncă bucata de lemn din mână, apoi azvârli cuțitul lui 
Roland spre un copac aflat la cincisprezece paşi în stânga sa. 
Cuţitul se răsuci de două ori prin aer, după care lama lui se 
înfipse până la jumătate în lemn, vibrând. Eddie apucă 
revolverul lui Roland de unde atârna şi-l armă. 

Să stea sau să fugă? 

Descoperi însă că nu-şi mai putea permite luxul acestei 
întrebări. Arătarea era nu doar uriaşă, ci şi iute, şi acum era 
prea târziu să fugă. O siluetă gigantică începu să se desprindă 
în acel culoar dintre arbori, la nord de poiană, o siluetă pe 
care doar cei mai semeți brazi o depăşeau în înălțime. Se 
îndrepta sincopat direct spre el şi, când ochii ei se aţintită 
asupra lui Eddie Dean, dădu glas altui urlet gutural. 

— O, mamă, am zbârcit-o, şopti Eddie când un alt copac se 
îndoi, pârâi ca un mortier, apoi se prăbuşi pe solul pădurii 
într-un nor de praf şi ace moarte. Acum arătarea venea drept 
spre poiana în care stătea el, un urs de dimensiunea lui King 
Kong. Paşii lui făceau pământul să se cutremure. 

Ce vei face, Eddie? întrebă dintr-odată Roland. Gândeşte! 
Acesta e singurul atu pe care îl ai în faţa bestiei ăleia. Ce vei 
face? 

Nu credea că l-ar putea ucide. Poate cu o bazooka, însă nu 
cu revolverul pistolarului. Putea fugi, totuşi nutrea ideea că 
bestia care se apropia putea fi foarte rapidă, când voia. Bănuia 
că şansele de a ajunge chiseliță între degetele ursului puteau 
fi şi de cincizeci-cincizeci. 

Ce va alege, deci? Să stea acolo şi să deschidă focul sau să o 
ia la fugă ca şi când ar fi avut un ardei iute înfipt în fund? 

Îi trecu prin gând că exista şi o a treia variantă. Se putea 
cățăra. 


Se întoarse cu fața la copacul de care stătuse sprijinit. Era 
un pin uriaş, aspru, de departe cel mai înalt copac din acea 
parte a pădurii. Prima cracă se întindea deasupra solului într- 
un evantai verde des, la aproximativ doi metri şi jumătate 
înălțime. Eddie puse la loc cocoşul revolverului, după care 
îndesă arma la betelia pantalonilor. Sări spre cracă, o apucă şi 
execută cu sufletul la gură o tracţiune. În spatele lui, ursul 
dădu buzna în poiană, scoțând un alt urlet. 

Ursul i-ar fi făcut felul şi aşa, ar fi lăsat măruntaiele lui 
Eddie Dean atârnând în colaci zemoşi de ramurile de jos ale 
pinului, dacă în clipa aceea nu l-ar fi apucat un alt acces de 
strănut. Lovi cu piciorul rămăşiţele focului de tabără, iscând 
un nor negru, după care rămase aproape complet îndoit de 
mijloc, cu labele uriaşe din față pe coapsele lui imense, 
semănând pentru un moment cu un bătrân într-o haină de 
blană, un bătrân răcit. Strănută iar şi iar - HAP-CIU! HAP-CIU! 
HAP-CIU! - şi nori de paraziți îi ieşiră din bot. Un şuvoi de 
urină fiartă curse între picioarele lui şi sfârâi pe tăciunii 
răzleți din vatră. 

Eddie nu irosi cele câteva cruciale momente câştigate. Se 
urcă în copac ca o maimuţă pe un băț, oprindu-se doar o 
dată, ca să se asigure că revolverul pistolarului mai era la 
betelia pantalonilor. Era îngrozit, deja pe jumătate convins că 
urmează să moară (la ce altceva se putea aştepta acum, că 
Henry nu mai era în preajmă să Aibă Grijă de el?), însă chiar 
şi aşa în gând auzea un hohot de râs dement. S-a refugiat în 
copac, gândi el. Ce ziceţi de asta, voi, pasionați ai sportului? S- 
a refugiat în copac, din calea lui Urszilla. 

Creatura ridică iarăşi capul, dispozitivul care se rotea între 
urechile ei prinzând şi reflectând aşchii de lumină solară, şi 
atacă arborele lui Eddie. Ajunse sus cu o labă şi lovi în față, 
cu gândul de a-l dobori ca pe un con de pin. Laba reteză craca 
pe care stătea tocmai când el sări în sus, spre următoarea. 
Laba îi reteză şi un pantof, scoțându-i-l din picior şi făcându-l 
să zboare în două bucăţi neregulate. 

Nu face nimic, gândi Eddie. Îi poţi lua pe amândoi, frate 
Ursule, dacă vrei. Oricum erau scălciaţi ca dracu. 


Ursul răcni şi lovi copacul, săpând răni adânci în coaja lui 
străveche, răni din care se scurse sevă transparentă, 
răşinoasă. Eddie continuă să urce. Ramurile se subțiau de 
acum, şi când el riscă să arunce o privire în jos, se uită direct 
în ochii tulburi ai ursului. Sub capul lui lăsat pe spate, poiana 
devenise o țintă al cărui centru era pata cenuşie a vetrei de 
foc. 

— M-ai ratat, jigodie păroasă ce..., începu Eddie, şi atunci 
ursul, cu capul în continuare lăsat pe spate pentru a se uita 
la el, strănută. Eddie se văzu imediat ud leoarcă, stropit de 
muci calzi, plini de mii şi mii de viermi albi, mici. Aceştia 
începură să fojgăiască pe cămaşa, antebraţele, gâtul şi fața sa. 

Eddie strigă, stăpânit de un amestec de surprindere şi 
repulsie. Dădu să-şi curețe ochii şi gura, îşi pierdu echilibrul 
şi abia izbuti să se agaţe la timp cu braţul de creanga de lângă 
el. Se ținu aşa şi se frecă pe piele, ştergând cât de bine putu 
flegma viermănoasă. Ursul răcni şi lovi iarăşi copacul. Pinul se 
clătină ca un catarg în furtună..., însă urmele proaspete de 
gheare care apărură erau la cel puţin doi metri sub creanga pe 
care stătea Eddie. 

Viermii mureau, înțelese el - probabil începuseră să moară 
imediat ce părăsiseră mlaştinile infecte dinlăuntrul corpului 
monstrului. Asta îl făcu să se simtă niţel mai bine, drept 
pentru care reîncepu să urce. Se opri după trei metri şi 
jumătate, neîndrăznind mai mult. Trunchiul pinului, cu un 
diametru de cel puţin doi metri şi jumătate la bază, nu avea 
acum o rază mai mare de patruzeci şi cinci de centimetri. Îşi 
distribuise greutatea pe două crengi, însă le simțea cum se 
arcuiau sub el. Acum putea vedea bine pădurea şi colinele 
dinspre vest, desfăşurate sub el sub forma unui covor 
unduitor. În alte împrejurări, ar fi fost o privelişte de admirat 
pe îndelete. 

În vârful lumii, mamă, gândi el. Cobori iarăşi ochii la fața 
întoarsă în sus a ursului şi preț de un moment orice gând 
coerent fu gonit din mintea sa de cea mai simplă uimire. 

Din craniul ursului creştea ceva, iar lui Eddie i se părea că 
semăna cu o mică antenă parabolică. 


Dispozitivul se rotea sincopat, reflectând razele soarelui, şi 
Eddie îi auzea scârțâitul subțire. Deţinuse câteva maşini vechi 
la viaţa lui - dintre cele care stăteau în parcul de maşini uzate 
şi pe al căror parbriz era scris cu săpun OFERTĂ SPECIALĂ - 
RECONDIŢIONATĂ - şi avea impresia că sunetul care venea 
dinspre dispozitiv era acela al angrenajelor care vor claca 
definitiv, dacă nu sunt schimbate în scurt timp. 

Ursul scoase un mârâit prelung, gutural. O spumă gălbuie, 
înțesată de viermi, ieşi printre labele lui în şuvoaie brânzite. 
Dacă nu văzuse niciodată chipul nebuniei extreme (deşi el 
credea că-l văzuse, cum stătuse ochi în ochi cu jivina aceea de 
categorie întâi, Detta Walker, şi nu o singură dată), îl vedea 
acum... dar acel chip era, din fericire, cu zece metri mai jos 
decât el, iar ghearele acelea ucigaşe nu puteau ajunge, oricât 
de tare se întindeau, la mai puţin de patru metri şi jumătate 
de tălpile lui. Şi spre deosebire de copacii pe care ursul îşi 
vărsase năduful apropiindu-se de poiană, acesta nu era mort. 

— Răfuială mexicană, scumpete, gâfâi Eddie. Îşi şterse 
sudoarea de pe frunte cu o mână lipicioasă din cauza sevei şi 
aruncă amestecul jos, în fața ursului bolnav. 

Atunci, creatura pe care Oamenii Vechi o numiseră Mir 
îmbrăţişă copacul cu labele uriaşe din față şi începu să-l 
scuture. Când pinul se clătină dintr-o parte în alta, ca un 
pendul, Eddie se prinse de trunchi şi se ţinu cu îndârjire, 
strângând tare din ochi. 


6 


Roland se opri la marginea poienii. Susannah, cocoțată pe 
umerii lui, se uită incredulă în cealaltă parte a câmpului 
deschis. Creatura stătea la baza copacului lângă care îl 
lăsaseră pe Eddie când plecaseră din poiană, cu patruzeci şi 
cinci de minute în urmă. Vedea doar parțial corpul lui prin 
ecranul de crengi şi ace verde-închis. Cealaltă curea de pistol a 
lui Roland zăcea lângă o labă a monstrului. Tocul, observă el, 
era gol. 

— Dumnezeule, murmură Susannah. 


Ursul strigă asemenea unei femei demente şi începu să 
zdruncine copacul. Crengile se zbătură ca într-un vânt 
puternic. Ridicând ochii, văzu o formă întunecată aproape de 
vârf. Eddie strângea trunchiul în braţe în vreme ce arborele se 
clătina. Sub privirea ei, o mână a lui alunecă şi încercă 
sălbatic să se agaţe din nou. 

— Ce facem? strigă ea în jos, la Roland. O să scuture până 
ce Eddie o să cadă! Ce facem? 

Roland încercă să gândească, dar senzaţia aceea stranie 
revenise - îl însoțea acum pretutindeni şi stresul părea să o 
agraveze. Trăia impresia că doi oameni existau înăuntrul unui 
singur craniu. Fiecare avea propriul set de amintiri şi când 
începeau să se certe, fiecare insista că amintirile lui erau cele 
adevărate; pistolarul avea senzaţia că era sfâşiat în două. 
Făcu un efort disperat de reconciliere a celor două jumătăţi şi 
reuşi... cel puţin pe moment. 

— E unul dintre cei Doisprezece! strigă el. Unul dintre 
Gardieni! Trebuie să fie! Credeam însă că... 

Ursul răcni din nou în sus, la Eddie. Acum se apucă să 
pocnească arborele ca un boxer. Ramuri plesniră şi căzură 
claie peste grămadă la picioarele lui. 

— Ce? strigă Susannah. Care-i restul? 

Roland închise ochii. În capul său, o voce urlă: Numele 
băiatului era Jake! O altă voce ripostă: N-a EXISTAT niciun 
băiat! N-a EXISTAT niciun băiat, şi tu ştii asta! 

Dispăreţi amândoi! se răsti el, şi strigă cu voce tare: 

— Împuşcă-l! Împuşcă-l în cur, Susannah! O să se-ntoarcă 
şi o să atace! Atunci, uită-te după ceva de pe capul lui! E... 

Ursul chirăi din nou. Renunţă la plesnitul copacului şi 
reîncepu să-l scuture. Pocnete şi trosnete rău-prevestitoare 
veneau acum din partea superioară a trunchiului. 

Când putu auzi din nou, Roland strigă: 

— Cred că seamănă cu o pălărie! O pălărioară de oţel! 
Împuşc-o, Susannah! 

ŞI nu rata! 

Ea simţi pe dată că o umple teroarea - teroare şi un alt 
sentiment, unul la care nu s-ar fi aşteptat: o singurătate 


zdrobitoare. 

— Nu! O să ratez! Trage tu, Roland! 

Începu să scoată revolverul lui din cureaua pe care o purta, 
intenționând să i-l dea lui. 

— Nu pot! strigă Roland. N-am unghi bun! Tu trebuie s-o 
faci, Susannah! Acesta-i adevăratul test, şi ar fi bine să-l treci! 

— Roland... 

— Vrea să rupă vârful copacului! răcni el. Nu vezi asta? 

Susannah se uită la revolverul din mâna sa. Se uită de 
cealaltă parte a luminişului, la ursul gigantic ascuns în norii 
de ace verzi. Se uită la Eddie, clătinându-se înainte şi înapoi 
ca un metronom. Eddie probabil că avea cealaltă armă a lui 
Roland, dar Susannah nu vedea cum o putea folosi fără a 
cădea de la înălțime ca o prună răscoaptă. De asemenea, 
poate că n-ar fi nimerit ținta. 

Ridică revolverul. Stomacul i se strânsese de spaimă. 

— Ţine-mă nemişcată, Roland, zise ea. Dacă nu... 

— Nu-ţi face griji pentru mine! 

Trase de două ori, apăsând trăgaciul aşa cum o învățase 
Roland. Detunăturile grele acoperiră urletul ursului, ca două 
pocnete de bici. Susannah văzu ambele gloanțe atingând ţinta, 
fesa stângă a ursului, la mai puţin de cinci centimetri unul de 
celălalt. 

Arătarea urlă de surprindere, durere şi nervi. O labă mare 
din față ieşi din stratul dens de ramuri şi ace şi acoperi locul 
rănit. Când o îndepărtă, de pe ea cădeau picături stacojii. O 
ridică înapoi, făcând-o să dispară. Susannah îşi imagina 
bestia stând acolo şi examinându-şi palma însângerată. Apoi 
se auziră un foşnet şi un trosnet, când ursul se întoarse, 
aplecându-se în acelaşi timp, lăsându-se în patru labe pentru 
a prinde viteza maximă. Abia acum îi văzu ea chipul şi inima 
îi stătu în loc. Ursul avea spume la gură; ochii lui mari 
luminau ca nişte felinare. Capul mițos i se mişcă la stânga... 
înapoi la dreapta... şi se opri asupra lui Roland, care stătea cu 
picioarele depărtate şi cu Susannah Dean în echilibru pe 
umeri. 

Cu un răcnet asurzitor, ursul atacă. 


7 


Spune-ți lecţia, Susannah Dean, şi fii sinceră. 

Ursul veni spre ei în salturi greoaie; era ca şi când ai fi 
urmărit un utilaj de fabrică scăpat de sub control, peste care 
cineva aruncase o pătură mare, mâncată de molii. 

Seamănă cu o pălărie! O pălărioară de oțel! 

Susannah o văzu... dar ei nu i se păru că semăna cu o 
pălărie. Semăna cu o antenă radar - o versiune mult mai mică 
decât cele pe care le văzuse în reportajele despre linia DEW 
care proteja o lume întreagă de un atac-surpriză din partea 
Rusiei. Era mai mare decât pietrele în care trăsese mai 
devreme, însă şi distanța era mai mare. Lumina şi umbrele 
creau jocuri înşelătoare pe ea. 

Nu țintesc cu mâna mea; cea care ținteşte cu mâna ei a uitat 
chipul tatălui. Nu pot! 

Nu trag cu mâna mea; cea care trage cu mâna ei a uitat 
chipul tatălui. O să ratez! Ştiu c-o să ratez! 

Nu ucid cu pistolul meu; cea care ucide cu pistolul... 

— Împuşcă-l! răcni Roland. Susannah, împuşcă-! 

Deşi nu apăsă încă pe trăgaci, văzu glonțul nimerind la fix, 
ghidat de la ţeavă la ţintă de nimic mai mult sau mai puţin 
decât de apriga dorinţă a sufletului ei ca traiectoria lui să fie 
corectă. Orice urmă de frică o părăsi. Ce rămase fu o senzaţie 
de răceală profundă şi ea avu timp să gândească: Asta-i ceea 
ce simte el. Dumnezeule - cum rezistă? 

— Eu ucid cu inima, potaie, zise ea şi revolverul pistolarului 
răsună în mâna el. 


8 


Dispozitivul argintiu se rotea pe o tijă de oţel înfiptă în 
craniul ursului. Glonţul lui Susannah o nimeri drept în mijloc 
şi antena radar explodă într-o sută de fragmente 
scânteietoare. Tija însăşi fu imediat cuprinsă de flăcări 


albastre, pârâitoare, care se întinseră într-o rețea şi părură să 
cuprindă pentru un moment laturile feței ursului. 

Acesta se ridică pe labele din spate, cu un mormăit ascuţit 
de durere, labele din față boxând fără țintă în aer. Ursul se 
răsuci într-un cerc larg, inegal, şi începu să fluture din labe, 
ca şi când s-ar fi decis să-şi ia zborul. Încercă să răcnească din 
nou, dar ce-i ieşi din gură fu în schimb un straniu vaier ca de 
sirenă antiaeriană. 

— Foarte bine. Roland părea epuizat. Bine tras, simplu şi 
sincer. 

— Să mai trag o dată? întrebă ea, nesigură. 

Ursul continua să umble haotic în cerc, dar acum corpul lui 
începuse să se încline când înăuntru, când afară din cerc. Se 
lovi de un copac mic, ricoşă, aproape căzu la pământ, după 
care reluă mersul în cerc. 

— Nu-i nevoie, zise Roland. 

Ea simți mâinile lui apucând-o de mijloc şi ridicând-o. Un 
moment mai târziu, şedea pe pământ, cu coapsele încrucişate 
sub ea. Eddie cobora încet şi sincopat din pin, dar ea nu-l 
vedea. Ea nu-şi putea dezlipi ochii de urs. 

Văzuse balenele la Seaquarium aproape de Mystic, în statul 
Connecticut, şi credea că ele fuseseră mai mari - mult mai 
mari, probabil - dar aceasta era categoric cea mai mare 
creatură terestră pe care o văzuse vreodată. Şi era în mod clar 
pe moarte. Răcnetele deveniseră sunete lichide, şi cu toate că 
ochii îi erau deschişi, ursul părea orb. Se împletici dezorientat 
prin tabără, doborând câteva stative cu piei puse la uscat, 
culcând la pământ micul adăpost pe care ea îl împărțea cu 
Eddie, doborând copaci. Susannah vedea tija de oțel care-i 
ieşea din cap. Fuioare de fum se ridicau în jurul ei, ca şi când 
glonțul i-ar fi dat foc creierului. 

Eddie ajunse la creanga cea mai de jos a copacului care-i 
salvase viața şi se aşeză călare pe ea. 

— Sfântă Maică Precistă, zise el. Mă uitam direct la el şi 
încă nu-mi vine să... Ursul o luă înapoi spre el. Eddie sări 
sprinten din copac şi veni spre Susannah şi Roland. Ursul nu 
băgă de seamă, ci mărşălui amețit spre pinul în care se 


refugiase Eddie, încercă să-l prindă, nu izbuti şi căzu în 
genunchi. Acum, ei auzeau şi alte sunete venind dinăuntrul 
lui, sunete care-l duseră pe Eddie cu gândul la un motor uriaş 
de camion din care cad piese. 

Îl cuprinse un spasm, îl făcu să se îndoaie de spate. Labele 
din față se ridicară şi îşi gherui singur fața. Se revărsă sânge 
infestat de viermi. Apoi ursul căzu, făcând pământul să se 
cutremure, şi rămase nemişcat. După atâtea secole, ursul pe 
care Oamenii Vechi îl numiseră Mir - lumea de dincolo de 
lume - era mort. 


9 


Eddie o ridică pe Susannah, o ţinu cu mâinile tremurânde 
împreunate la baza spatelui ei şi o sărută cu foc. Duhnea a 
transpiraţie şi sevă de pin. Ea îi atinse obrajii, gâtul; îşi plimbă 
mâinile prin părul lui ud. Simţi o dorință nebună de a-l atinge 
peste tot, pentru a se convinge complet de existenţa lui. 

— Era cât pe ce să pună laba pe mine, zise el. Parcă aş fi 
fost pe un carusel de carnaval. Ce ţintă! lisuse, Suze... ce 
țintă! 

— Sper să nu fie nevoie să mai fac vreodată aşa ceva, zise 
ea..., dar o voce mică în mijlocul minţii ei o contrazise. Vocea 
aceea spune că ea abia aştepta să facă din nou aşa ceva. Şi 
era rece vocea aceea. Rece. 

— Ce era...? începu el, întorcându-se spre Roland, dar 
Roland nu se mai afla acolo. Pistolarul se îndrepta încet spre 
ursul care zăcea la pământ, cu genunchii mițoşi în sus. Din 
pieptul lui ieşeau o serie de icnete şi gâlgâieli înfundate, în 
vreme ce măruntaiele sale ciudate continuau să funcționeze 
încet, tot mai încet. 

Roland îşi văzu cuțitul înfipt adânc într-un copac de lângă 
bradul bătrân şi zgâriat care-i salvase viaţa lui Eddie. Îl 
smulse şi-l curăță pe cămaşa de velur moale care înlocuise 
zdrenţele pe care le purtase atunci când toți trei părăsiseră 
plaja. Se opri lângă urs, uitându-se în jos la el cu o expresie de 
milă şi mirare. 


Bună, străine, gândi el. Bună, vechi prieten. N-am crezut 
niciodată în tine, nu cu adevărat. Cred că Alain credea şi ştiu 
sigur că Cuthbert credea - Cuthbert credea în orice - însă eu 
eram în dubiu. Am crezut că nu eşti decât o poveste pentru 
copii... un alt vânt care sufla prin capul gol al vechii mele doici 
înainte să-i iasă, până la urmă, pe gura-i ca o moară stricată. 
Tu însă ai fost aici tot timpul, un alt refugiat din vechile 
timpuri, ca pompa de la haltă şi maşinăriile vechi de sub 
munți. Mutanţii Leneşi care venerau acele rămăşiţe frânte să fi 
fost oare ultimii descendenți ai oamenilor care au trăit odată în 
această pădure şi au fugit în cele din urmă din calea mâniei 
tale? Nu ştiu, nu voi şti niciodată... dar aşa mi se pare. Da. Şi 
atunci am venit eu cu prietenii mei - noii mei prieteni periculoşi, 
care devin tot mai mult ca vechii mei prieteni periculoşi. Am 
venit, țesând un cerc magic în jurul nostru şi-n jurul a tot ce 
atingem, bucată otrăvită cu bucată, iar acum tu zaci aici, la 
picioarele noastre. Lumea a mers mai departe din nou, iar 
acum, vechi prieten, tu eşti cel lăsat în urmă. 

Trupul monstrului radia încă o căldură mare, 
bolnăvicioasă. Din gura şi nările lui sfâşiate ieşeau hoarde de 
paraziți, care mureau însă aproape imediat. Mormane de un 
alb lucios se ridicau de o parte şi de alta a capului ursului. 

Eddie se apropie încet. O mutase pe Susannah pe un şold, 
ținând-o aşa cum îşi ţine o mamă copilaşul. 

— Ce era, Roland? Ştii? 

— L-a numit Gardian, cred, zise Susannah. 

— Da. Uimit, Roland lungea cuvintele. Credeam că au 
dispărut toţi, că trebuie să fi dispărut toţi... dacă au existat 
măcar în afara poveştilor din bătrâni. 

— Nu ştiu ce era, dar era o huidumă dată dracului, zise 
Eddie. Roland surâse firav. 

— Dacă ai trăi două sau trei mii de ani, şi tu ai fi dat 
dracului. 

— Două sau trei mii... Hristoase! Susannah zise: 

— E un urs? Serios? Şi aia ce-i? 

Arăta spre ceva ce semăna cu o etichetă metalică pătrată 
dispusă sus, pe un picior din spate al ursului. Era aproape 


complet acoperită de blană aspră, încâlcită, dar soarele de 
după-amiază căzuse pe suprafața ei de oţel inoxidabil, 
trimițând înapoi o singură rază puternică şi trădându-i 
existența. 

Eddie îngenunche şi întinse ezitant mâna spre ea, conştient 
că încă se mai auzeau sunete ciudate, înfundate, din adâncul 
uriaşului căzut. Se uită la Roland. 

— Dă-i drumul, îl îndemnă pistolarul. E terminat. 

Eddie dădu un mănunchi de blană deoparte şi se aplecă în 
față. În metal fuseseră ştanţate cuvinte. Erau destul de roase, 
el însă descoperi că, dacă se străduia puţin, le putea citi. 


NORTH CENTRAL POSITRONICS, LTD. 
Granite City 
Coridorul de Nord-Est 


Model 4 GARDIAN 
Seria nr. AA 24123 CX 755431297 L 14 
Tip/Specie URS 
SHARDIK 


**NR**INTERZIS A SE ÎNLOCUI 
CELULELE SUBNUCLEARE**NR** 


— lisuse Hristoase, chestia asta-i un robot, zise Eddie cu 
voce stinsă. 

— Imposibil, făcu Susannah. Când l-am împuşcat, a 
sângerat. 

— Poate, dar unui urs normal nu-i iese o antenă radar din 
cap. Şi din câte ştiu, un urs normal nu ajunge să trăiască 
două sau trei mii... Se întrerupse brusc, uitându-se la Roland. 
Când vorbi din nou, vocea sa era revoltată. Ce faci, Roland? 

Roland nu răspunse; nu era nevoie să răspundă. Ce făcea - 
scotea un ochi al ursului cu cuțitul - era evident. Extracţia fu 
efectuată rapid, expert şi precis. 

Când o încheie, ţținu un moment în echilibru pe lama 
cuțitului un glob maroniu, gelatinos, apoi îl azvârli în lături. 


Alți câţiva viermi îşi croiră drum prin gaura proaspăt căscată, 
încercară să se târască pe botul ursului în jos şi muriră. 

Pistolarul se aplecă spre găvana lui Shardik, uriaşul urs 
Gardian, şi se uită înăuntru. 

— Haideţi amândoi să vedeţi, le zise. Să vă arăt o minune a 
zilelor recente. 

— Pune-mă jos, Eddie, ceru Susannah. 

Eddie îi dădu ascultare şi ea se mişcă ager, folosindu-se de 
mâini şi coapse, spre locul unde pistolarul stătea aplecat 
deasupra ursului. Eddie li se alătură, uitându-se printre 
umerii lor. Priviră toți trei, într-o tăcere prostrată, preţ de 
aproape un minut întreg; singurul sunet venea dinspre ciorile 
certărețe care continuau să zboare în cerc pe cer. 

Sângele se scurgea în râulețe groase din orbita goală. 
Totuşi, nu era doar sânge, observă Eddie. Mai era şi un lichid 
transparent care emana un iz identificabil - banane. Şi, 
încastrat în țesătura delicată de tendoane care forma orbita, el 
văzu un amestec de ceva ce aducea a arcuri. Dincolo de ele, în 
fundul orbitei, era o scânteie roşie, care se stingea şi se 
aprindea. Aceasta ilumina o plăcuţță pătrată, presărată cu 
picături argintii de ceea ce nu putea fi decât fludor. 

— Ăsta nu-i urs, ci un walkman Sony, futu-i, murmură el. 
Susannah întoarse ochii spre el. 

— Poftim? 

— Nimic. Eddie aruncă o privire la Roland. Crezi că e 
periculos să bag degetele înăuntru? 

Roland săltă din umeri. 

— Nu cred. Dacă a existat un demon în creatura asta, şi-a 
luat zborul. Eddie introduse degetul mic, pregătit să-l retragă 
dacă simțea fie şi cea mai mică înțepătură de electricitate. 
Atinse carnea aproape rece dinăuntrul găvanei, care avea 
aproape dimensiunea unei mingi de baseball, şi apoi atinse un 
arc. Doar că nu era arc; era o jurubiță de oţel subţire ca firul 
de borangic. Îşi retrase degetul şi văzu scânteia roşie clipind 
încă o dată înainte să se stingă de tot. 

— Shardik, murmură Eddie. Ştiu numele ăsta, dar nu ştiu 
de unde să-l iau. 


Ţie, Suze, nu-ți spune nimic? 

Ea clătină din cap. 

— Chestia €... Eddie râse fără voia sa. Îl asociez cu iepurii. 
Nu ţi se pare aiurea? Roland se ridică în picioare. Genunchii îi 
pocniră ca nişte focuri de armă. 

— Va trebui să ne mutăm tabăra, zise el. Aici pământul e 
pângărit. Cealaltă poiană, acolo unde mergem la trageri, va 

Făcu doi paşi nesiguri, după care se prăbuşi în genunchi, 
cu capul lăsat în pământ, apăsându-şi tâmplele cu palmele. 


10 


Eddie şi Susannah schimbară o privire speriată şi apoi 
Eddie se repezi lângă Roland. 

— Ce este? Roland, care e problema”? 

— A existat un băiat, rosti pistolarul cu o voce distantă, 
tulbure. Şi apoi, cu următoarea răsuflare: Nu a existat un 
băiat. 

— Roland? întrebă Susannah. Veni şi ea lângă el, petrecând 
un braț pe după umerii lui, simţindu-l că tremură. Ce este, 
Roland? 

— Băiatul, spuse Roland şi se uită la ea cu ochi opaci, 
înlăcrimaţi. Băiatul este. Mereu băiatul. 

— Ce băiat? ţipă Eddie exasperat. Ce băiat? 

— Du-te, atunci, spuse Roland, există alte lumi în afară de 
astea. 

Şi leşină. 


11 


În noaptea aceea şezură toți trei în jurul unui foc mare pe 
care Eddie şi Susannah îl aprinseseră în poiana pe care Eddie 
o numea „galeria de tir“. Pe timp de iarnă n-ar fi fost un loc 
bun de tabără, aşa deschis spre vale, dar acum era bun. Eddie 


bănuia că acolo, în lumea lui Roland, vara încă nu se 
terminase. 

Bolta întunecată a cerului se curba deasupra lor, spuzită 
aparent de galaxii întregi de stele. Aproape drept în față către 
sud, dincolo de râul de beznă care era valea, Eddie vedea cum 
Mama Bătrână răsărea de după linia îndepărtată şi nevăzură 
a orizontului. Aruncă o privire la Roland, care şedea ghemuit 
lângă foc, cu trei piei înfăşurate în jurul umerilor în pofida 
căldurii nopţii şi a dogorii focului. Alături de el era o farfurie 
cu mâncare neatinsă şi-n mâini strângea un os. Eddie 
întoarse ochii către cer şi se gândi la o poveste pe care 
pistolarul le-o spusese lui şi lui Susannah într-una dintre 
lungile zile pe care le petrecuseră îndepărtându-se de plajă, 
printre coline, şi-n cele din urmă în această pădure deasă, 
unde-şi găsiseră refugiu temporar. 

Cu mult, mult timp în urmă, zicea Roland, Stea Bătrână şi 
Mama Bătrână fuseseră doi tineri şi înflăcăraţi proaspăt 
însurăței. Apoi, într-o zi, avusese loc o ceartă teribilă. Mama 
Bătrână (care în zilele acelea de demult era cunoscută sub 
numele ei real, adică Lydia) îl prinsese pe Stea Bătrână (al 
cărui nume real era Apon) pierzând vremea în compania unei 
femei tinere şi frumoase pe nume Cassiopeia. Avuseseră o 
ceartă zdravănă cei doi, o ceartă care se lăsase cu păr smuls, 
ochi scoşi, oale aruncate. Un ciob dintr-o asemenea oală 
aruncată devenise Pământul; un ciob mai mic, Luna; un 
cărbune din soba de la bucătărie devenise Soarele. Într-un 
final, zeii puseseră piciorul în prag pentru ca Apon şi Lydia, în 
furia lor, să nu distrugă universul înainte ca acesta să se fi 
născut bine. Cassiopeia, juna nubilă care provocase necazul 
(„Da, sigur - întotdeauna e vina femeilor“, spusese Susannah 
în acest punct), fusese izgonită pe veci pe un balansoar format 
din astre. Şi totuşi, nici măcar asta nu rezolvase problema. 
Lydia fusese dispusă să-i mai dea o şansă, dar Apon se 
arătase neînduplecat şi plin de mândrie („Mda, dă mereu vina 
pe bărbați“, bodogănise Eddie în acest punct). Aşa că se 
despărțiseră, iar acum se priveau reciproc cu un amestec de 
ură şi dor peste ruinele presărate cu stele ale divorțului lor. 


Apon şi Lydia au dispărut deja de trei miliarde de ani, le 
spusese pistolarul; au devenit de atunci Stea Bătrână şi 
Mamă Bătrână, nordul şi sudul, tânjind fiecare după celălalt, 
dar ambii prea mândri pentru a face un pas spre reconciliere... 
iar Cassiopeia stă deoparte în scaunul ei, legănându-se şi 
râzând de amândoi. 

Eddie tresări la o uşoară atingere pe braţ. Era Susannah. 

— Haide, spuse ea. Trebuie să-l facem să vorbească. 

Eddie o duse lângă vatră şi o puse cu grijă jos, în dreapta 
lui Roland. El se aşeză la stânga lui. Roland se uită întâi la 
Susannah, apoi la Eddie. 

— Ce aproape staţi de mine, remarcă el. Ca doi iubiţi... sau 
paznici într-o temniță. 

— A sosit vremea să vorbeşti. Vocea lui Susannah era joasă, 
clară şi muzicală. Dacă suntem tovarăşii tăi, Roland - şi mi se 
pare că suntem, fie că-ți place sau nu - a sosit vremea să 
încerci măcar a ne trata ca pe nişte tovarăşi. Spune-ne care e 
problema... 

— „..şi ce putem face în privința ei, încheie Eddie. Roland 
suspină adânc. 

— Nu ştiu cum să încep. A trecut atât timp de când n-am 
mai avut tovarăşi... sau o poveste de spus... 

— Începe cu ursul, îl îndemnă Eddie. 

Susannah se aplecă în față şi atinse falca pe care Roland o 
ținea în mâini. O speria, însă o atinse. 

— Şi încheie cu asta. 

— Da. Roland ridică osul la nivelul ochilor şi îl privi un 
moment înainte să-l lase înapoi în poală. Va trebui să vorbim 
despre asta, nu-i aşa”? E miezul chestiunii. 

Dar ursul fu primul. 


12 


— Aceasta este povestea pe care am auzit-o când eram 
copil, începu Roland. Când totul era nou, Marii Străbuni - nu 
erau zei, ci oameni ce posedau aproape toate cunoştinţele 
zeilor - au creat Doisprezece Gardieni care să stea de strajă la 


cele douăsprezece portaluri care duc înăuntru şi afară din 
lume. Uneori am auzit că aceste portaluri sunt lucruri 
naturale, asemenea constelaţiilor pe care le vedem pe cer, ori 
falia fără fund din pământ pe care o numim Mormântul 
Dragonului, datorită jetului mare de aburi pe care îl scotea o 
dată la treizeci sau patruzeci de zile. Dar alți oameni - pe unul 
mi-l amintesc în special, bucătarul-şef de la castelul tatei, un 
om pe nume Hax - spunea că nu sunt naturale, că au fost 
create de Marii Străbuni înşişi, în zilele de dinainte ca ei să-şi 
pună, demni, ştreangul de gât şi să dispară de pe fața 
pământului. Hax spunea că făurirea celor Doisprezece 
Gardieni a fost ultima faptă a Marilor Străbuni, încercarea lor 
de a-şi răscumpăra imensele nedreptăți pe care şi le făcuseră 
unul altuia, şi pământului însuşi. 

— Portaluri, zise Eddie stins. Uşi, adică. Ne întoarcem la ele. 
Uşile astea care duc înăuntru şi afară din lume se deschid în 
lumea din care venim cu şi Suze? Ca acelea pe care le-am 
găsit pe plajă? 

— Nu ştiu, răspunse Roland. Pentru fiecare lucru pe care îl 
ştiu sunt o sută de altele pe care nu le ştiu. Voi amândoi va 
trebui să vă împăcaţi cu gândul ăsta. Lumea a mers mai 
departe, spunem noi. Când s-a întâmplat asta, s-a dus ca un 
uriaş val în retragere, lăsând doar ruine în urmă... ruine care 
uneori aduc cu o hartă. 

— Ei, dă-ţi cu părerea! exclamă Eddie şi însuflețirea aprigă 
din vocea sa îi spuse pistolarului că tânărul nu renunțase nici 
acum la ideea de a se întoarce în lumea sa - şi a lui Susannah. 
Nu în întregime. 

— Lasă-l în pace, Eddie, îl temperă Susannah. Omul nu-şi 
dă cu părerea. 

— Nu-i aşa - uneori omul îşi dă, zise Roland, luându-i pe 
amândoi prin surprindere. Când doar asta mai rămâne de 
făcut, uneori el îşi dă cu părerea. Răspunsul este nu. Nu cred 
- nu sunt de părere - că aceste portaluri sunt ca uşile de pe 
plajă. Nu sunt de părere că duc într-un unde sau într-un când 
pe care le-am recunoaşte. Cred că uşile de pe plajă - cele care 
au dus în lumea din care ați venit voi - au fost asemenea 


pivotului din mijlocul unui leagăn pentru copii. Ştiţi la ce mă 
refer? 

— Un scrânciob? întrebă Susannah şi făcu o mişcare 
demonstrativă cu capul, aplecându-l şi lăsându-l pe spate. 

— Da! aprobă Roland, părând mulțumit. Chiar aşa. Un 
capăt al acestui scârbciob... 

— Scrânciob, îl corectă Eddie, zâmbind puţin. 

— Da. Într-un capăt, ka-ul meu. În capătul opus, cel al 
omului în negru - Walter. Uşile erau centrul, creații ale 
tensiunii dintre două destine contrare. Aceste portaluri despre 
care vorbim sunt lucruri mult mai mari decât Walter sau 
decât mine sau decât restrânsa frăție pe care am legat-o noi 
trei. 

— Vrei să spui, întrebă Susannah cu fereală, că portalurile 
unde stau de strajă aceşti Gardieni sunt în afara ka-ului? 
Dincolo de ka? 

— Spun că asta cred eu. Le adresă un zâmbet scurt, o 
semilună subţire în lumina focului. Că asta e părerea mea. 

Tăcu o clipă, apoi luă un băț în mână. Dădu deoparte 
covorul de ace şi folosi bățul pentru a desena în țărâna de 
dedesubt: 


— Aceasta este lumea aşa cum mi s-a spus mie în copilărie 
că există ea. X-urile sunt portalurile dispuse în cerc, la 
marginea ei eternă. Dacă am trasa şase linii, unind aceste 
portaluri în perechi... aşa... 


Ridică privirea. 

— Vedeţi că liniile se întâlnesc în mijloc? 

Eddie simţi că i se face pielea de găină pe spate şi pe braţe. 
Gura i se uscă pe dată. 

— Ăsta e, Roland? Ăsta €...? 

Roland încuviinţă. Chipul lui lung şi ridat era grav. 

— În acest nex se află Marele Portal, aşa-numita a 
Treisprezecea Poartă, care domină nu doar lumea aceasta, ci 
toate lumile. 

Lovi cu băţul în centrul cercului. 


— Aici se află Turnul Întunecat pe care-l caut de o viață 
întreagă. 


13 


Pistolarul reluă: 

— La fiecare dintre cele douăsprezece portaluri secundare, 
Marii Străbuni au aşezat câte un Gardian. În copilărie îi 
puteam numi pe toţi în versurile învățate de la doica mea - şi 
de la bucătarul Hax... dar a trecut mult timp de atunci. Era 
Ursul, desigur, şi Peştele... Leul... Liliacul. Şi Țestoasa - acesta 
era un Gardian important... 

Pistolarul ridică privirea spre cerul înstelat, cu fruntea 
încruntată de gânduri adânci. Apoi un uimitor zâmbet solar îi 
lumină trăsăturile şi recită: 

— Vezi ŢESTOASA cât e de mare! 

Poartă lumea toată în spinare. 

Gândeşte-ncet şi totuşi blând; 

În mintea ei noi stăm oricând. 

Pe spinarea ei legăminte se fac toate, 

Vede adevărul, dar nu vrea să ajute. 

Iubeşte marea şi uscatul, iubeşte pe oricine, 

Iubeşte chiar ş-un țânc ca mine. 

Roland râse scurt, amuzat. 

— Hax m-a învăţat asta, o cânta în timp ce amesteca 
glazura pentru un tort şi-mi dădea să gust de pe vârful 
lingurii. Uimitor ce ne aducem aminte, nu-i aşa? În orice caz, 
când am crescut, am ajuns să cred că Gardienii nu există cu 
adevărat - că erau simboluri mai degrabă decât făpturi fizice. 
Se pare că m-am înşelat. 

— Eu am spus robot, zise Eddie, dar nu asta e de fapt. 
Susannah are dreptate - când împuşti un robot, din el nu iese 
sânge, ci doar ulei Quaker State 10-40. Cred că era ceea ce 
oamenii din lumea mea numeau cyborg, Roland - o creatură 
în parte maşină, în parte carne şi sânge. Am văzut o dată un 
film... ţi-am povestit despre filme, nu-i aşa? 

Cu un zâmbet mic, Roland aprobă din cap. 


— Ei bine, filmul ăsta se numea Robocop şi tipul din rolul 
principal nu era foarte diferit de ursul ucis de Susannah. De 
unde ai ştiut unde trebuie împuşcat? 

— Mi-am amintit din poveştile vechi, aşa cum mi le-a spus 
Hax, răspunse el. Dacă ar fi fost după doica mea, Eddie, tu te- 
ai afla acum în burta ursului. Şi în lumea voastră li se spune 
copiilor zăpăciți să-şi pună pe cap tichia gânditoare? 

— Da, spuse Susannah. Sigur că da. 

— Şi aici se spune aşa, iar vorba vine de la povestea 
Gardienilor. Se zicea că fiecare poartă un creier suplimentar în 
exteriorul capului. Într-o tichie. Se uită la ei cu înfiorătorii săi 
ochi umbriți şi surâse din nou. Nu prea semăna cu o tichie, 
nu-i aşa? 

— Nu, zise Eddie, dar povestea era suficient de aproape de 
adevăr ca să ne salveze pielea. 

— Cred acum că am căutat un Gardian de când am pornit 
la drum, mărturisi Roland. Când vom găsi portalul pe care-l 
păzea acest Shardik - iar asta ar trebui să însemne doar a 
merge înapoi pe urmele lui - în sfârşit vom avea un traseu clar 
de urmat. Va trebui să întoarcem spatele portalului şi să 
mergem pur şi simplu drept înainte. În centrul cercului... 
Turnul. 

Eddie deschise gura pentru a spune: Prea bine, hai să 
vorbim despre Turnul ăsta. În sfârşit, o dată pentru totdeauna, 
hai să vorbim despre el - ce este, ce înseamnă şi, cel mai 
important, ce se întâmplă cu noi odată ajunşi acolo. Dar niciun 
sunet nu ieşi şi, după un moment, închise gura la loc. Acum 
nu era momentul - nu acum, când Roland suferea, evident, 
atât de tare. Nu acum, când doar licărul focului ținea noaptea 
la distanţă. 

— Acum ajungem, deci, la cealaltă parte, rosti Roland 
apăsat. În sfârşit mi-am găsit direcția - după atâţia ani lungi, 
mi-am găsit direcţia - dar în acelaşi timp am impresia că-mi 
pierd sănătatea mintală. Simt cum se surpă pământul sub 
picioarele mele, ca un mal abrupt slăbit de ploaie. Aceasta este 
pedeapsa mea fiindcă am lăsat să moară un băiat care n-a 
existat niciodată. Şi asta tot ka este. 


— Cine e băiatul de care vorbeşti, Roland? întrebă 
Susannah. Roland aruncă o privire spre Eddie. 

— Tu ştii? 

Eddie clătină din cap. 

— Dar am vorbit despre el, zise Roland. De fapt, am delirat 
despre el, când infecția era avansată şi mai aveam puţin până 
să mor. Vocea pistolarului se ridică brusc cu o jumătate de 
octavă şi imitația sa a vocii lui Eddie fu atât de reuşită, că 
Susannah simţi un junghi de spaimă superstițioasă. „Dacă 
mai vorbeşti despre băiatul ăla nenorocit, Roland, te sufoc cu 
propria-ţi cămaşă! M-am săturat să aud de el!“ Ţi-aminteşti că 
ai spus asta, Eddie? 

Eddie se gândi bine. Roland vorbise despre o mie de lucruri 
când ei doi îşi croiau anevoie drum pe plajă în sus, de la uşa 
marcată PRIZONIERUL la cea pe care scria STĂPÂNA 
UMBRELOR, şi menţionase o mie de nume în monologurile lui 
febrile - Alain, Cort, Jamie de Curry, Cuthbert (acesta mai des 
decât toate celelalte), Hax, Martin (sau poate Marten, ca 
animalul, Walter, Susan, chiar şi un tip cu improbabilul nume 
Zoltan. Eddie se săturase până peste cap să audă despre 
oamenii aceştia pe care el nu-i întâlnise niciodată (şi nici nu 
avea chef să-i întâlnească), dar sigur că Eddie avea şi el câteva 
probleme la vremea aceea, două dintre ele fiind sevrajul adus 
de lipsa heroinei şi debusolarea cauzată de decalajul dintre 
lumi. Şi, dacă era să fie onest, bănuia că Roland se săturase la 
fel de tare de propriile lui Basme Fracturate - cele în care el şi 
Henry crescuseră împreună şi deveniseră dependenți de 
droguri - cum se săturase el de ale lui Roland. 

Nu-şi amintea totuşi să-i fi spus vreodată că-l va sufoca 
folosind propria lui cămaşă dacă mai vorbea despre cine ştie ce 
băiat. 

— Nu-ţi vine nimic în gând? întrebă Roland. Absolut nimic? 

Era oare ceva acolo? Un fior vag, asemenea sentimentului 
de dejai-vu care îl încercase atunci când văzuse praştia 
ascunzându-se înăuntrul ciotului de lemn? Eddie încercă să 
găsească acel fior, dar dispăruse. Decise că nici nu existase 


vreodată; doar îşi dorise să existe, întrucât Roland suferea 
atât de tare. 

— Nu, zise el. Scuze, bătrâne. 

— Dar eu ţi-am spus. Tonul lui Roland era calm, totuşi 
urgenţa îl străbătea şi pulsa în spatele lui asemenea unui fir 
roşu. Băiatul numit Jake. L-am sacrificat - l-am ucis - ca să-l 
pot prinde în sfârşit pe Walter din urmă şi să-l fac să 
vorbească. L-am ucis sub munți. 

Asupra acestui aspect, Eddie putea fi mai sigur. 

— Ei, poate că asta s-a întâmplat, însă altceva ai spus tu că 
s-a întâmplat. Ai zis că ai intrat sub munţi singur, pe un fel de 
drezină. Ai vorbit mult despre asta, Roland, când mergeam pe 
plajă. Despre cât de înfricoşător a fost să fii singur. 

— Mi-aduc aminte. Totuşi, îmi mai amintesc şi că ţi-am 
vorbit despre băiat şi despre cum a căzut el de pe traverse în 
hău. Şi tocmai distanţa dintre aceste două amintiri e cea care- 
mi sfâşie mintea. 

— Eu, una, nu pricep nimic, rosti Susannah cu îngrijorare. 

— Cred, spuse Roland, că eu abia încep să pricep. 

Mai aruncă nişte lemne în foc, făcând panglici groase de 
scântei roşii să urce în spirală către cerul întunecat, după 
care se aşeză înapoi, între ei. 

— Să vă spun o poveste adevărată, grăi el, şi apoi una care 
nu €... dar artrebui să fie. 

Am cumpărat un catâr în Pricetown şi când în sfârşit am 
ajuns în Tull, ultimul oraş înainte de deşert, acesta era încă 
odihnit... 


14 


Astfel pistolarul începu cea mai recentă parte a lungii sale 
poveşti. Deşi Eddie auzise părți disparate ale ei, ascultă cu 
maximă fascinaţie, la fel ca Susannah, pentru care istorisirea 
era nouă. Roland le spuse despre barul în care se desfăşura la 
nesfârşit jocul „Fiţi atenţi la mine“, într-un colț, de pianistul 
numit Sheb, de femeia pe nume Allie, cu cicatrice pe frunte... 
şi de Nort, mâncătorul de iarbă care murise şi apoi fusese 


adus înapoi la un soi sumbru de viață, de omul în negru. Le 
spuse de Sylvia Pittston, acel avatar al nebuniei religioase, şi 
de masacrul final, apocaliptic, în care el, Pistolarul Roland, 
ucisese fiecare bărbat, femeie şi copil din oraş. 

— Sfinte moaşte! zise Eddie cu o voce joasă, nesigură. Acum 
ştiu de ce erai în pană de gloanţe, Roland. 

— Linişte! îl apostrofă Susannah. Lasă-l să termine! 

Roland continuă, spunându-şi povestea cu stoicismul cu 
care traversase deşertul după ce trecuse de cocioaba ultimului 
Locuitor, un tânăr al cărui păr zburlit, de culoarea zmeurei, îi 
ajungea aproape până la mijloc. Le spuse cum murise într-un 
final catârul său. Le spuse chiar şi cum pasărea de companie 
a Locuitorului, Zoltan, mâncase ochii catârului. 

Le spuse despre lungile zile din deşert şi de scurtele nopţi 
din deşert, care urmaseră, şi cum mersese pe urmele reci ale 
focurilor lui Walter, şi cum ajunsese într-un final, ameţit şi 
aproape mort de deshidratare, la haltă. 

— Era goală. Cred că era goală încă din zilele când ursul de 
colo era nou-nouţ. Am stat o noapte şi am mers mai departe. 
Asta s-a întâmplat... dar acum am să vă spun o altă poveste. 

— Cea care nu este adevărată, dar ar trebui să fie? întrebă 
Susannah. Roland încuviință din cap. 

— În această poveste scornită - această fabulă - un pistolar 
pe nume Roland a întâlnit la haltă un băiat pe nume Jake. 
Acest băiat era din lumea voastră, din oraşul vostru New York, 
şi dintr-un când aflat undeva între anul 1987 al lui Eddie şi 
1963 al Odettei Holmes. 

Eddie stătea aplecat în față, atent. 

— E vreo uşă în povestea asta, Roland? O uşă 
inscripționată BĂIATUL sau aşa ceva? 

Roland clătină din cap. 

— Uşa băiatului era moartea. Era în drum spre şcoală când 
un om - un om care eu cred că era Walter - l-a împins în 
stradă, unde a fost călcat de o maşină. Băiatul l-a auzit pe 
omul acesta că spune ceva de genul: „Dă-te la o parte, lasă-mă 
să trec, sunt preot.“ Jake l-a văzut pe omul acesta - doar o 
clipă - şi apoi s-a pomenit în lumea mea. 


Pistolarul pregetă, uitându-se în foc. 

— Acum vreau să las această poveste a băiatului care n-a 
fost niciodată acolo şi să mă întorc pentru un minut la ce s-a 
întâmplat de fapt. Bine? 

Eddie şi Susannah schimbară, nedumeriți, o privire şi apoi 
Eddie făcu un gest de „Poftim, după tine, dragul meu 
Alphonse“ cu mâna. 

— Cum am spus, halta era pustie. Acolo, totuşi, am dat 
peste o pompă încă funcțională. Se afla în spatele grajdului în 
care erau adăpostiți caii de trăsură. M-am luat după auz, dar 
aş fi găsit-o chiar şi dacă n-ar fi scos niciun sunet. Simțeam 
mirosul apei, înțelegeţți. După ce petreci un timp în deşert, 
când e cât pe ce să mori de sete, poți simţi mirosul apei. Am 
băut şi apoi am dormit. Când m-am trezit, am băut din nou. 
Voiam să-mi continui numaidecât drumul - nevoia de a face 
asta era ca o febră. Leacul pe care tu, Eddie, mi l-ai adus din 
lumea ta - astina - e minunat, totuşi există febre pe care 
niciun leac nu le poate astâmpăra, iar aceea era una dintre 
ele. Ştiam că trupul meu avea nevoie de odihnă şi totuşi a fost 
nevoie de toată voința pentru a mă convinge să mai rămân o 
noapte. Dimineaţă m-am simțit odihnit, aşa că mi-am 
reumplut ploştile şi mi-am văzut de drum. N-am luat cu mine 
de acolo nimic altceva decât apă. Aceasta e cea mai 
importantă parte din ceea ce s-a întâmplat cu adevărat. 

Susannah vorbi pe cel mai rezonabil şi mai plăcut ton al 
vocii ei de Odetta Holmes: 

— Prea bine, asta s-a întâmplat cu adevărat. Ţi-ai reumplut 
ploştile şi ţi-ai văzut de drum. Acum spune-ne restul din ceea 
ce nu s-a întâmplat, Roland. 

Pistolarul lăsă osul fălcii în poală un moment, strânse 
pumnii şi se frecă la ochi cu ei - un gest curios de copilăresc. 
Apoi luă iarăşi falca în mână, ca pentru a-şi aduna curajul, şi 
continuă. 

— L-am hipnotizat pe băiatul care nu era acolo, spuse el. 
Am folosit pentru asta un glonț al meu. E un truc pe care îl 
ştiu de mulți ani şi l-am învăţat de la cea mai neaşteptată 
sursă - Marten, magicianul de curte al tatei. Băiatul a fost un 


subiect bun. Pe când se afla în transă, mi-a relatat 
circumstanțele morții lui, aşa cum vi le-am spus eu vouă. 
Când am aflat destul din povestea lui cât simțeam că e posibil 
fără să-l destabilizez sau chiar să-i fac rău, i-am dat comanda 
să nu-şi amintească nimic despre moartea sa, când se va trezi. 

— Cine ar vrea să-şi amintească aşa ceva? murmură Eddie. 
Roland aprobă din cap. 

— Cine, într-adevăr? Băiatul a trecut din transă direct într- 
un somn natural. Am dormit şi eu. Când ne-am trezit, i-am 
spus că am de gând să-l prind pe omul în negru. Ştia la cine 
mă refeream; Walter se oprise şi el la haltă. Jake se speriase şi 
se ascunsese de el. Sunt sigur că Walter ştiuse de prezenţa lui, 
dar îi fusese mai bine să pretindă că nu ştie. Lăsase băiatul în 
urmă ca o capcană deschisă. 

L-am întrebat dacă este ceva de mâncare acolo. Mie mi se 
părea că trebuie să fie. Băiatul părea destul de zdravăn, iar 
clima deşertului e ideală pentru păstrarea alimentelor. Avea 
puţină carne uscată şi a spus că este o pivniță. N-o explorase, 
fiindcă se temea. Aici, pistolarul le adresă o privire sumbră. 
Avea de ce să se teamă. Am găsit hrană... şi am găsit, 
totodată, un Demon Vorbitor. 

Eddie cobori privirea la osul fălcii, căscând ochii. Lumina 
portocalie a focului dansa pe curburile şi pe dinții lui 
amenințători, străvechi. 

— Demon Vorbitor? Te referi la treaba aia? 

— Nu, răspunse el. Da. Amândouă. Ascultă şi vei înțelege. 

Le spuse de mormăielile inumane pe care le auzise venind 
din pământul care înconjura pivnița; cum văzuse nisip 
curgând printre două blocuri vechi de piatră ce tapetau 
pereţii. Le spuse că se apropiase de crăpătura care se căsca 
acolo şi că Jake striga la el să urce. 

Îi comandase demonului să vorbească... şi demonul vorbise, 
vorbise cu vocea lui Allie, femeia cu cicatrice pe frunte, femeia 
care ţinea barul din Tull. Du-te încet pe lângă Vane, 
pistolarule. În timp ce tu călătoreşti cu băiatul, omul în negru 
călătoreşte cu sufletul tău în buzunar. 

— Vane? întrebă Susannah, descumpănită. 


— Da. Roland o privi îndeaproape. Asta îți spune ceva, nu-i 
aşa? 

— Da... şi nu. 

Femeia vorbi cu mare fereală. În parte, socoti Roland, asta 
era simpla reticență de a vorbi despre lucruri dureroase 
pentru ea. Considera însă că în mare parte era vorba şi de 
dorința de a nu amesteca lucruri deja confuze, spunând mai 
mult decât ştia sută la sută sigur. Admira asta. O admira pe 
ea. 

— Povesteşte doar lucruri de care poți fi sigură, zise el. 
Nimic mai mult de atât. 

— Bine. Vanele era un loc de care ştia Detta Walker. Un loc 
la care Detta se gândea. E un termen argotic, unul pe care l-a 
reținut ascultându-i pe adulți atunci când aceştia stăteau pe 
verandă şi beau bere şi vorbeau despre zilele de demult. 
Înseamnă un loc pângărit, sau nefolositor, sau amândouă. 
Era ceva la Vane - la ideea de Vane - care o atrăgea pe Detta. 
Nu mă întreb ce; poate că am ştiut cândva, dar acum nu mai 
ştiu. Şi nici nu vreau să ştiu. 

Detta a furat farfuria de porțelan a Mătuşii Albastre - cea 
pe care ai mei i-au făcut-o cadou de nuntă - şi a dus-o la Vane 
- Vanele ei - pentru a o sparge. Locul acela era balastieră plină 
de gunoaie. O groapă de gunoi. Mai târziu, agăța uneori băieți 
la restaurante de pe marginea drumului. 

Susannah lăsă capul în pământ un moment, strângând 
tare din buze. Apoi ridică privirea şi continuă. 

— Băieți albi. Şi când ei o duceau la maşinile lor din 
parcare, îi ațâța şi dădea bir cu fugiţii. Parcările alea... şi alea 
erau Vane. Era un joc periculos, dar ea era destul de tânără, 
destul de iute şi destul de rea ca să-l joace până la limită şi să- 
i facă plăcere. Mai târziu, în New York, mergea în expediții de 
furat din magazine... ştii de asta. Amândoi ştiţi. Mereu în 
magazine de lux - Macy's, Gimbel'ss, Bloomingdale's - şi fura 
mizilicuri. lar când se hotăra să pornească într-o astfel de 
aventură, îşi spunea: Az” mă duc la Vane. O s” fur neşte chestii 
de la feţele palide. O s” fur şeva spegeal ş-apoi o s” fac țândări 
treab-aia. 


Tăcu, buzele tremurându-i, uitându-se în foc. Când 
întoarse privirea, Roland şi Eddie văzură lacrimi în ochii ei. 

— Plâng, dar nu vă lăsați păcăliți. Mi-amintesc că făceam 
lucrurile astea şi-mi amintesc că-mi plăcea. Cred că plâng 
fiindcă ştiu că aş face totul din nou, dacă împrejurările ar fi 
propice. 

Roland părea să-şi fi recăpătat ceva din vechea seninătate, 
din straniul lui echilibru. 

— În ţara mea avem un proverb, Susannah: „Hoţul deştept 
prosperă mereu.“ 

— Nu văd nimic deştept la furtul unui pumn de bijuterii 
ieftine, zise ea tăios. 

— Ai fost prinsă vreodată? 

— Nu... 

El depărtă mâinile ca pentru a zice: Poftim, exact ce 
spuneam. 

— Deci pentru Detta Walker, Vanele erau locuri rele? 
întrebă Eddie. Bine zic? Fiindcă nu mi se pare tocmai bine. 

— Bune şi rele în acelaşi timp. Erau locuri puternice, locuri 
unde ea... ea se reinventa, presupun că ai putea spune... dar 
erau şi locuri pierdute. Toate astea sunt pe lângă subiectul 
băiatului-fantomă despre care vorbeşte Roland, nu? 

— Poate nu, zise Roland. Vezi tu, şi noi, în lumea noastră, 
aveam Vane. 

Şi pentru noi era un termen argotic, iar sensurile sunt 
foarte asemănătoare. 

— Ce însemna pentru tine şi prietenii tăi? întrebă Eddie. 

— Asta varia uşor de la loc la loc şi de la situaţie la situaţie. 
Putea însemna groapă de gunoi. Putea însemna lupanar sau 
un loc unde bărbaţii veneau să joace jocuri de noroc ori să 
mestece iarba-diavolului. Dar cel mai banal sens din câte ştiu 
este şi cel mai simplu. 

Se uită la amândoi. 

— Vanele sunt locuri ale dezolării, spuse el. Vanele sunt 
ținuturile pustii. 


15 


Acum, cea care mai aruncă lemne pe foc fu Susannah. În 
sud, Mama Bătrână lumina mai departe puternic, fără a 
pâlpâi. Ea ştia de la şcoală ce însemna asta: că era o planetă, 
nu o stea. Venus? se întrebă. Sau oare sistemul solar din care 
face parte lumea asta e la fel de diferit ca restul? 

O cuprinse din nou sentimentul acela de irealitate - 
sentimentul că toate acestea nu puteau fi decât un vis. 

— Continuă, îl îndemnă ea. Ce s-a întâmplat după ce vocea 
te-a prevenit în privința Vanelor şi a băiețelului? 

— Am vârât mâna în crăpătura prin care se scursese 
nisipul, cum am fost învățat să fac în eventualitatea în care mi 
s-ar fi întâmplat un astfel de lucru. Ce am smuls de acolo a 
fost o falcă... dar nu aceasta. Falca pe care am scos-o din 
peretele haltei era mult mai mare; de la unul dintre Marii 
Străbuni, n-am aproape nicio îndoială. 

— Ce s-a întâmplat cu ea? întrebă Susannah încet. 

— Într-o noapte i-am dat-o băiatului, spuse Roland. Focul îi 
vopsea obrajii în dungi portocaliu-aprins şi umbre mişcătoare. 
Ca protecţie - un soi de talisman. Mai târziu, când am simțit 
că şi-a îndeplinit scopul, am aruncat-o. 

— Şi atunci, a cui e falca pe care o ai acolo? întrebă Eddie. 

Roland o ridică în aer, se uită la ea lung şi gânditor, după 
care o lăsă jos. 

— Mai târziu, după ce Jake... după ce a murit... l-am prins 
din urmă pe omul pe care îl urmăream. 

— Pe Walter, zise Susannah. 

— Da. Am stat la palavre, el şi cu mine... lungi palavre. La 
un moment dat am adormit şi, când m-am trezit, Walter era 
mort. Mort de cel puţin o sută de ani, probabil mai mult. Nu 
mai rămăseseră decât oase din el, lucru cât se poate de 
potrivit, dat fiind că ne aflam într-un loc al oaselor. 

— Mda, astea zic şi eu palavre lungi, rosti Eddie pe un ton 
sec. 

Susannah se încruntă puţin la asta, dar Roland se limită să 
aplece din cap. 

— Lungi, foarte lungi, rosti el, uitându-se în foc. 


— Ţi-ai venit în simțiri dimineața şi ai ajuns la Marea 
Vestului în seara aceleiaşi zile, spuse Eddie. În noaptea aceea 
au venit homaroşeniile, corect? 

Roland aplecă iarăşi din cap. 

— Da. Înainte însă de a pleca din locul în care eu şi Walter 
vorbiserăm... sau visaserăm... sau ce făcuserăm noi acolo... 
am luat asta de la craniul scheletului său. 

Ridică osul şi lumina portocalie se reflectă din nou pe dinți. 

Falca lui Walter, gândi Eddie şi se simţi străbătut de un fior 
rece. Falca omului în negru. Tine minte asta, Eddie băiete, data 
viitoare când îți mai trece prin cap că Roland e un om ca 
oricare altul. O poartă cu el de când l-ai întâlnit, ca şi când ar fi 
un soi de... de trofeu al unui canibal. Iisuse! 

— Mi-amintesc ce am gândit când am luat-o, spuse Roland. 
Mi-amintesc foarte bine; e singura amintire pe care o păstrez 
de atunci şi care nu s-a întors împotriva mea. Mi-am spus: „A 
adus ghinion să arunc ce am găsit când l-am întâlnit pe băiat. 
Asta o va înlocui.“ Doar că atunci am auzit râsul lui Walter - 
râsul lui răuvoitor, hlizit. Şi am auzit vocea. 

— Ce spunea? întrebă Susannah. 

— „Prea târziu, pistolarule“, rosti Roland. Asta a spus. „Prea 
târziu - de acum în vecii vecilor vei avea doar ghinion - ăsta 
este ka-ul tău.“ 


16 


— Prea bine, spuse Eddie într-un târziu. Înţeleg paradoxul 
principal. Memoria ta este divizată... 

— Nu divizată. Dublată. 

— Bine; oricum, e cam acelaşi lucru, nu? Eddie apucă o 
surcea şi desenă ceva în nisip: 


Atinse linia din stânga. 

— Aceasta e memoria ta, înainte să ajungi la haltă... o 
singură linie. 

— Da. 

Atinse linia din dreapta. 


— Şi după ce ai ieşit de cealaltă parte a munților, în locul 
oaselor... locul unde te aştepta Walter... Toto singură linie. 

— Da. 

Acum Eddie indică zona din mijloc şi apoi trasă un cerc 
aproximativ în jurul ei. 


— Iată ce trebuie să faci, Roland - să îngrădeşti linia asta 
dublă. Să ridici un zid în jurul ei, în mintea ta, şi apoi s-o dai 
uitării. Fiindcă nu înseamnă nimic, nu schimbă nimic, s-a 
dus, s-a terminat... 

— Dar nu e aşa. Roland ridică osul. Dacă amintirile mele 
legate de băiatul Jake sunt false - şi ştiu că sunt - cume 
posibil să am asta? Am luat-o ca să o înlocuiască pe cea pe 
care am aruncat-o... dar pe cea pe care am aruncat-o o aveam 
din pivnița haltei, iar conform întâmplărilor care ştiu că sunt 
adevărate, n-am coborât nicio clipă în pivniță! N-am vorbit 
nicio clipă cu demonul! Am mers mai departe, ducând cu mine 
apă proaspătă şi nimic altceva! 

— Roland, ascultă la mine, zise Eddie serios. Dacă falca aia 
pe care o ţii în mână ar fi cea de la haltă, ar fi o chestie. Dar 
nu e oare posibil ca, dacă ţi-ai imaginat totul într-o 
halucinație - halta, puştiul, Demonul Vorbitor - să fi luat falca 
lui Walter fiindcă... 

— N-a fost o halucinație, întrerupse Roland. Se uită la 
amândoi cu ochii lui albastru-şters, de bombardier, şi apoi 
făcu ceva la care niciunul nu s-ar fi aşteptat... ceva ce Eddie ar 
fi jurat că Roland nu ştia că voia să facă. 

Pistolarul aruncă falca în foc. 


17 


Preţ de o clipă, osul rămase acolo, o relicvă albă, strâmbată 
într-un semirânjet. Apoi se făcu brusc de un roşu înflăcărat, 
îmbăind poiana într-o lumină stacojie orbitoare. Eddie şi 
Susannah strigară şi ridicară mâinile pentru a-şi apăra ochii 
de conturul ei arzător. 


Osul începu să se transforme. Nu să se topească, ci să se 
transforme. Dinţii care ieşeau strâmbi din ea, asemenea unor 
lespezi funerare, începură să se strângă laolaltă, grupuri. 
Curbura blândă a arcului superior se îndreptă, apoi 
extremitățile lui coborâră. 

Mâinile lui Eddie căzură în poală şi el se uită fix, cu gura 
deschisă, prostrat, la osul care nu mai era un os. Avea acum 
culoarea oțelului încins. Dinţii deveniseră trei V-uri inversate, 
cel din mijloc mai mare decât cele de pe margine. Şi imediat 
Eddie văzu în ce urma să se transforme, exact cum văzuse 
praştia în lemnul ciotului. 

Avea impresia că era o cheie. 

Trebuie să-ți aduci aminte forma, gândi el înfrigurat. 
Trebuie, trebuie. 

Ochii lui o urmăriră cu disperare - trei V-uri, cel din mijloc 
mai mare şi mai adânc decât cele de pe margini. Trei 
crestături... iar cea apropiată de capăt era o scobitură, forma 
superficială a unui s minuscul... 

Apoi forma din flăcări se transformă din nou. Osul care 
devenise ceva asemănător cu o cheie se trase în sine, 
concentrându-se în petale şi pliuri luminoase, suprapuse, la 
fel de închise la culoare şi de catifelate ca miezul unei nopţi de 
vară fără lună. Un moment, Eddie văzu un trandafir - un 
trandafir triumfal care e posibil să fi înflorit în zorii primei zile 
a acestei lumi, un lucru de o frumusețe veşnică, nemărginită. 
Ochii lui vedeau şi sufletul lui era deschis. Era ca şi când 
toată iubirea şi viața s-ar fi ridicat dintr-odată din artefactul 
mort al lui Roland; era acolo în foc, arzând triumfal şi cu o 
minunată, incipientă semeţție, semn că disperarea era un 
miraj, şi moartea - un vis. 

Trandafirul! gândi el incoerent. Întâi cheia, apoi trandafirul! 
Iată! Iată deschiderea drumului spre Turn! 

Se auzi un sunet gros dinspre foc. Un evantai de scântei se 
desfăşură spre exterior. Susannah strigă şi se rostogoli în 
lături, lovind licuricii portocalii de pe rochia sa în timp ce 
flăcările țâşneau spre cerul înstelat. Eddie nu se mişcă. 
Rămase încremenit în viziunea sa, prizonier în braţele unei 


mirări deopotrivă splendide şi teribile, nepăsându-i de 
scânteile ce dansau pe pielea sa. Apoi flăcările se prăbuşiră 
înapoi. 

Osul dispăruse. 

Cheia dispăruse. Trandafirul dispăruse. 

Tine minte, gândi el. Ţine minte trandafirul... şi ține minte 
forma cheii. 

Susannah suspina, şocată şi îngrozită, dar el o ignoră 
pentru moment şi găsi surceaua cu care el şi Roland 
desenaseră. Şi în țărână, cu o mână tremurândă, zgârie 
această formă: 


18 


— De ce ai făcut-o? întrebă Susannah până la urmă. De ce, 
pentru Dumnezeu - şi ce era? 

Se scurseseră cincisprezece minute. Focul fusese lăsat să 
ardă molcom; tăciunii risipiţi fuseseră fie stinşi cu piciorul, fie 
se stinseseră singuri. Eddie şedea cu brațele în jurul soției 
sale; Susannah îi şedea înainte, cu spatele lipit de pieptul lui. 
Roland era într-o parte, cu genunchii strânşi la piept, 
uitându-se îngândurat în cărbunii roş-portocalii. Din câte îşi 
dădea seama Eddie, niciunul dintre ei nu  observase 
transformarea osului. Amândoi îl văzuseră înroşindu-se 
puternic şi Roland îl văzuse explodând (sau oare făcuse 
implozie? lui Eddie asta i se părea mai aproape de ce văzuse), 
dar atâta tot. Sau aşa credea el; Roland, totuşi, uneori 
cumpănea în sinea sa şi când se hotăra să-şi joace cărţile pe 
ascuns, aşa le juca, Eddie ştia asta din tristă experiență. Se 
gândi să le spună ce văzuse - sau crezuse că vede - şi decise 
să-şi joace şi el cărțile pe ascuns, cel puţin pentru moment. 

De falcă în sine nu era niciun semn - nici măcar o aşchie. 

— Am făcut-o pentru că o voce mi-a vorbit în minte şi mi-a 
spus că trebuie să o fac, zise Roland. Era vocea tatălui meu; a 
tuturor taţilor mei. Când auzi o astfel de voce, a nu-i da 
ascultare - şi încă imediat - este de neconceput. Aşa am fost 


învățat. Cât despre ce era, nu-mi dau seama... nu acum, cel 
puţin. Ştiu doar că osul şi-a spus ultimul cuvânt. L-am purtat 
atâta drum cu mine doar ca să-l aud. 

Sau să-l vezi, gândi Eddie, şi din nou: Tine minte. Ține minte 
trandafirul. 

Şi ține minte forma cheii. 

— A fost cât pe ce să ne pârjolească! 

Susannah părea deopotrivă ostenită şi exasperată. Roland 
clătină din cap. 

— Cred că a fost mai degrabă ca genul de artificii pe care 
baronii obişnuiau să le tragă uneori spre cer la petrecerile de 
sfârşit de an. Luminoase şi impresionante, dar nu periculoase. 

Eddie nu avea idee. 

— Sentimentul de dublu din mintea ta, Roland... a 
dispărut? A plecat când a explodat osul, sau ce s-o fi 
întâmplat? 

Era aproape convins că aşa se întâmplase; în filmele pe care 
le văzuse, aceste proceduri dure de terapie prin şoc dădeau 
roade aproape de fiecare dată. Dar Roland clătină din cap. 

Susannah se foi în braţele lui Eddie. 

— Ai spus că începi să înţelegi. Roland încuviință. 

— Aşa cred, da. Dacă am dreptate, mă tem pentru Jake. 
Oriunde s-ar afla, oricând s-ar afla, mă tem pentru el. 

— Cum adică? întrebă Eddie. 

Roland se ridică în picioare, se duse la sulul său de piei şi 
începu să le întindă. 

— Gata cu poveştile şi emoţiile pentru noaptea asta. E 
timpul să ne culcăm. Dimineaţă vom merge pe urmele ursului 
şi vom vedea dacă putem găsi portalul pe care a fost pus să-l 
păzească. Vă voi spune pe drum ce ştiu şi ce cred că s-a 
întâmplat - ce cred că încă se întâmplă. 

Cu aceasta, se înfăşură într-o pătură veche şi o piele nouă 
de căprioară, se întoarse cu spatele la foc şi altceva nu mai 
spuse. 

Eddie şi Susannah se întinseră împreună. Când fură siguri 
că pistolarul adormise, făcură dragoste. Încă treaz, Roland le 
auzi neastâmpărul şi-i auzi cum discutară încet, după. 


Discuţia era în mare parte despre el. Păstră tăcerea, ochii lui 
deschişi uitându-se în întuneric mult timp după ce discuţia 
lor încetase şi respiraţia li se uniformizase într-o singură notă 
lejeră. 

Era, gândi el, bine să fii tânăr şi îndrăgostit. Până şi în 
cimitirul care devenise lumea aceea, era bine. 

Bucuraţi-vă cât mai puteți, gândi, pentru că ne aşteaptă 
moarte multă. Am ajuns la un pârâu de sânge. Că el ne va 
duce la un râu tot de sânge nu mă îndoiesc deloc. Şi mai 
departe, la un ocean. În lumea aceasta, mormintele stau 
căscate şi niciun mort nu se odihneşte în pace. 

Când zorii prinseră a miji la răsărit, el închise ochii. Dormi 
puțin. Şi visă cu Jake. 


19 


Şi Eddie visă - visă că era înapoi în New York şi se plimba pe 
Second Avenue cu o carte în mână. 

În visul acesta era primăvară. Aerul era călduţ, oraşul 
înflorea şi dorul de casă fremăta în el ca o râmă cu un cârlig 
de pescuit adânc înfipt în ea. Bucură-te de visul ăsta şi trage 
de el cât de mult poți, gândi. Savurează-l... fiindcă acesta e 
singurul mod în care vei mai călca vreodată în New York. Nu te 
poți duce acasă, Eddie. S-a zis cu partea asta. 

Cobori privirea spre carte şi fu extrem de surprins să vadă 
că era Nu te mai poți întoarce acasă, de Thomas Wolfe. Pe 
coperta roşu-închis erau imprimate trei contururi; cheia, 
trandafirul şi uşa. Se opri un moment, deschise cartea şi citi 
primul rând. Omul în negru fugea în deşert, scrisese Wolfe, şi 
pistolarul se ținea după el. 

Eddie o închise şi merse mai departe. Era aproximativ nouă 
dimineața, socotea el, poate nouă treizeci, şi traficul pe Second 
Avenue era lejer. Taxiurile claxonau şi şerpuiau de pe o bandă 
pe alta, soarele de primăvară reflectându-se în parbrizele şi 
caroseria lor vopsită în galben. Un vagabond la colțul lui 2nd 
cu 52nd îi ceru pomană şi Eddie îi aruncă în poală cartea cu 
copertă roşie. Observă (tot fără surprindere) că vagabondul era 


Enrico Balazar. Şedea cu picioarele încrucişate în fața unui 
magazin cu articole de prestidigitație. CASA DE CĂRŢI, scria 
pe afişul din uşă şi vitrina întruchipa un turn construit din 
cărți de tarot. În vârful lui stătea o figurină King Kong. Din 
capul maimuţoiului se ițea o mică antenă-radar. 

Eddie îşi văzu mai departe de drum, îndreptându-se leneş 
spre centru, indicatoarele stradale plutind pe lângă el. Ştiu 
încotro se ducea de îndată ce-l văzu: un magazinaş la colțul 
lui 2nd cu 46th. 

Mda, gândi el şi îl cuprinse un sentiment de 
incomensurabilă uşurare. 

Acesta-i locul. Exact acesta. Vitrina era plină cu cărnuri şi 
brânzeturi. TOM ŞI GERRY - DELICATESE ARTISTICE, 
spunea firma. SPECIALITĂŢI PENTRU RECEPŢII! 

Pe când stătea cu privirea înăuntru, cineva cunoscut apăru 
de după colț. Era Jack Andolini, îmbrăcat într-un costum la 
trei piese de culoarea înghețatei de vanilie şi purtând un 
baston negru în mâna stângă. Jumătate din fața lui lipsea, 
sfârtecată de cleştii homaroşeniilor. 

Intră, Eddie, îl îmboldi Jack, în trecere. În definitiv, există 
alte lumi în afară de astea şi trenul ăla idiot trece prin toate. 

Nu pot, replică Eddie. E încuiată uşa. Nu ştia de unde ştia 
asta, dar ştia; o ştia fără nicio umbră de îndoială. 

Dad-a-chum, dud-a-chee, nicio gryjă, ai tu cheia, rosti Jack, 
neuitându-se îndărăt. Eddie cobori privirea şi văzu că într- 
adevăr avea o cheie; un obiect primitiv cu trei crestături, ca 
nişte V-uri inversate. 

S-ul acela mic din capătul ultimei crestături este secretul, 
gândi el. Păşi sub marchiza de la Tom şi Gerry şi introduse 
cheia în încuietoare. Se roti fără probleme. Deschise uşa şi 
trecu pragul într-un uriaş câmp deschis. Se uită înapoi peste 
umăr şi văzu traficul grăbit de pe Second Avenue, după care 
uşa se trânti şi se prăbuşi. Nu era nimic în spatele ei. Absolut 
nimic. Eddie se întoarse pentru a trece în revistă locul în care 
se afla şi ceea ce văzu îl umplu de teroare la început. Câmpul 
era de un stacojiu intens, ca şi când acolo s-ar fi dus o luptă 


titanică şi pământul ar fi fost îmbibat cu atâta sânge, încât 
nu-l putuse absorbi pe tot. 

Apoi îşi dădu seama că nu era sânge ceea ce vedea, ci 
trandafiri. Sentimentul acela de bucurie şi triumf îl străbătu 
din nou, umflându-i inima până ce simţi că-i va plesni în 
piept. Ridică pumnii încleştaţi deasupra capului într-un gest 
de victorie... şi încremeni aşa. 

Câmpia se întindea pe kilometri întregi, urcând o pantă 
blândă, iar la orizont se înălța Turnul Întunecat. Era un 
pilastru de stâncă brută, care se ridica atât de mult spre cer, 
încât abia îi putea discerne vârful. Baza lui, înconjurată de 
trandafiri roşii, orbitori, era formidabilă, cu o greutate şi cu 
dimensiuni titanice, totuşi Turnul căpăta o grație stranie pe 
măsură ce urca şi se subția. Piatra din care fusese făcut nu 
era neagră, cum îşi imaginase că va fi, ci de culoarea 
funinginii. Geamuri înguste, ca nişte crestături, îl străbăteau 
într-o spirală ascendentă; sub geamuri se desfăşura o scară 
aproape nesfârşită de piatră, urcând şi ea în spirală. Turnul 
era un semn al exclamării gri-închis, înfipt în pământ şi 
ridicându-se deasupra câmpului de trandafiri sângerii. Cerul 
care se curba deasupra lui era albastru, însă plin de nori albi, 
pufoşi, ca nişte corăbii cu pânze. Pluteau într-un lanț fără 
capăt peste şi în jurul Turnului Întunecat. 

Cât e de splendid! se minună Eddie. Cât de splendid şi 
straniu! Dar sentimentul de bucurie şi triumf dispăruse; 
rămăsese cu o senzație de profundă indispoziție şi de osândă 
iminentă. Se uită în preajma sa şi pricepu dintr-odată, 
îngrozit, că stătea în umbra Turnului. Nu, nu doar stătea în 
ea; era îngropat de viu în ea. 

Strigă, iar strigătul său se pierdu în urletul de aur al unui 
corn colosal. Venea din vârful Turnului şi părea să umple 
lumea. În vreme ce acea notă de avertizare se prelungea şi se 
întindea peste câmpul pe care stătea el, din geamurile care 
împodobeau Turnul se revărsa întuneric. leşea pe ele şi se 
răspândea pe cer în şuvoaie unduitoare care se întâlneau şi 
formau o pată tot mai mare de întuneric. Nu semăna cu un 
nor; semăna cu o tumoare ce atârna deasupra pământului. 


Cerul era acoperit. Şi, văzu el, nu era un nor sau o tumoare, ci 
o formă, o tenebroasă şi ciclopiană formă avântându-se spre 
locul unde stătea el. N-ar fi ajutat la nimic să fugă de bestia 
aceea care se închega pe cer, deasupra câmpului de trandafiri; 
avea să-l ajungă, să-l prindă şi să-l ia cu ea. În Turnul 
Întunecat urma să-l ducă, iar lumina lumii nu avea să-l mai 
vadă nicicând. 

În întuneric apărură crăpături şi teribili ochi inumani, 
fiecare la fel de mare ca ursul Shardik care zăcea mort în 
pădure, se căscară asupra sa. Erau roşii - roşii ca trandafirii, 
roşii ca sângele. 

Vocea moartă a lui Jack Andolini îi bubui în urechi: O mie 
de lumi, Eddie - zece mii! - şi trenul ăla trece prin fiecare. Dacă 
reuşiţi să-l porniţi. Şi dacă reuşiţi, necazurile voastre sunt abia 
la început, fiindcă huiduma aia e al naibii de greu de oprit. 

Vocea lui Jack devenise mecanică, melodică. Al naibii de 
greu de oprit, Eddie băiete, fă bine şi ascultă la mine, huiduma 
asta e... 

— OPRIRE! OPRIREA VA FI ÎNCHEIATĂ ÎNTR-O ORĂ ŞI ŞASE 
MINUTE! 

În visul său, Eddie ridică mâinile pentru a-şi apăra ochii... 


20 


„„.ŞI se trezi, şezând ţeapăn lângă vatra stinsă. Se uita 
printre degetele depărtate de la mână. Şi vocea aceea continua 
să bubuie, vocea unui necruţător comandant de Brigadă 
Specială urlând prin megafon. 

— NU EXISTĂ PERICOL! REPET, NU EXISTĂ PERICOL! CINCI 
CELULE  SUBNUCLEARE SUNT LATENTE, DOUĂ CELULE 
SUBNUCLEARE SUNT ACUM ÎN FAZĂ DE OPRIRE, O CELULĂ 
SUBNUCLEARĂ OPEREAZĂ LA DOUĂ PROCENTE DIN 
CAPACITATE. ACESTE CELULE NU AU VALOARE! REPET, 
ACESTE CELULE NU AU VALOARE! RAPORTEAZĂ SITUAREA 
LA NORTH CENTRAL POSITRONICS, LIMITED! SUNĂ LA 1-900- 
44! CUVÂNTUL DE COD PENTRU ACEST DISPOZITIV ESTE 


„SHARDIK“. SE OFERĂ RECOMPENSĂ! REPET, SE OFERĂ 
RECOMPENSĂ! 

Vocea tăcu. Eddie îl văzu pe Roland cum stătea la marginea 
poienii, ţinând-o pe Susannah în îndoitura braţului. Se uitau 
țintă la sursa vocii şi când anunțul o luă de la capăt, Eddie 
izbuti în sfârşit să se lepede de fiorii reci ai coşmarului. Se 
ridică în picioare şi li se alătură lui Roland şi Susannah, 
întrebându-se câte secole trecuseră de când anunțul acela, 
programat să emită doar în eventualitatea unei defecţiuni 
totale a sistemului, fusese înregistrat. 

— ACEST DISPOZITIV SE OPREŞTE! OPRIREA VA FI 
COMPLETĂ 

ÎNTR-O ORĂ ŞI CINCI MINUTE! NU EXISTĂ PERICOL! 
REPET... 

Eddie atinse braţul lui Susannah şi ea întoarse capul. 

— De când se aude asta? 

— De vreo cincisprezece minute. Tu dormeai lemn... Se 
întrerupse. Eddie, arăţi oribil! Ţi-e rău? 

— Nu. Doar că am avut un vis urât. 

Roland îl studia într-un fel care-l făcea să se simtă 
stânjenit. 

— Uneori visele spun adevărul, Eddie. Ce ai visat? Tânărul 
se gândi un moment, apoi clătină din cap. 

— Nu-mi amintesc. 

— Mă îndoiesc de asta, să ştii. 

Eddie ridică din umeri şi îi adresă lui Roland un zâmbet 
subțire. 

— N-ai decât să te îndoieşti, atunci... n-ai decât. Dar tu cum 
te simți în dimineața asta, Roland? 

— La fel, spuse pistolarul. Ochii lui albastru-pal continuau 
să scruteze fața lui Eddie. 

— Terminațţi, făcu Susannah. Vocea ei era aspră, dar Eddie 
detectă un ton de nervozitate în ea. Terminați amândoi. Am 
lucruri mai bune de făcut decât să vă văd cum vă dați târcoale 
şi vă trageţi unul altuia la picioare, ca doi copilandri care 
joacă „Ai tresărit, ia două“. Mai ales în dimineața asta, când 


ursul ăla mort încearcă să dărâme lumea-ntreagă cu ţipetele 
lui. 

Pistolarul încuviinţă mut, dar nu-şi luă ochii de la Eddie. 

— Prea bine... dar eşti sigur că nu vrei să-mi spui ceva, 
Eddie? 

Tânărul se gândi la asta - chiar se gândi să-i spună. Ce 
văzuse în foc, ce văzuse în vis. Se hotări să nu o facă. Poate 
era doar amintirea trandafirului din foc şi a trandafirilor care 
acopereau acel câmp din vis, atât de deşi. Ştia că nu putea 
reproduce aceste lucruri aşa cum le văzuseră ochii săi şi aşa 
cum le simțise inima sa; nu putea decât să le banalizeze. Şi cel 
puţin pentru moment, voia să cumpănească singur asupra 
lor. 

Dar ține minte, îşi spuse din nou... doar că vocea din mintea 
sa nu prea mai semăna cu vocea lui. Părea mai profundă, mai 
bătrână - vocea unui străin. 

Tine minte trandafirul... şi forma cheii. 

— O să, murmură el. 

— O să ce? întrebă Roland. 

— Spun, se eschivă Eddie. Dacă intervine ceva ce pare, ştii, 
foarte important, o să-ți spun. O să vă spun amândurora. 
Acum, însă, nu am ce. Aşa că, dacă vrem să mergem undeva, 
Shane, bătrâne prieten, sus în şa. 

— Shane? Cine-i Shane ăsta? 

— O să-ți spun şi asta altă dată. Până atunci, la drum cu 
Noi. 

Strânseră lucrurile pe care le aduseseră cu ei de la vechea 
tabără şi o luară înapoi, Susannah mergând din nou în 
scaunul cu rotile. Eddie bănuia că nu avea să mai meargă 
mult timp în el. 


21 


Cândva, înainte ca Eddie să devină prea interesat de 
heroină ca să-l mai intereseze orice altceva, el şi doi prieteni 
merseseră cu maşina în New Jersey ca să vadă două formații 
de speed-metal - Anthrax şi Megadeth - care concertau la 


Meadowlands. Considera că Anthrax fuseseră doar puțin mai 
zgomotoşi ca anunțul repetat ce venea dinspre ursul căzut la 
pământ, dar nu era sută la sută sigur de asta. Roland le ceru 
să se oprească pe când mai aveau un kilometru până la 
poiana din pădure şi rupse şase fâşii mici de pânză din vechea 
sa cămaşă. Şi le îndesară în urechi şi merseră mai departe. 
Nici aşa însă, vocea răsunătoare şi egală nu slăbi cu mult. 

— ACEST DISPOZITIV SE OPREŞTE! răcni ursul când ei 
păşiră înapoi în poiană. Zăcea ca înainte, la rădăcina 
copacului în care se cățărase Eddie, un colos căzut, cu 
picioarele depărtate şi genunchii în aer, ca o femelă de gigant 
păros care murise pe când încerca să nască. OPRIREA VA FI 
COMPLETĂ ÎN PATRUZECI ŞI ŞAPTE DE MINUTE! NU EXISTĂ 
PERICOL... 

Ba există, gândi Eddie, culegând pieile risipite ce fuseseră 
sfâşiate fie în timpul atacului ursului, fie în zbaterile lui 
agonice, dinainte să moară. Există pericol din belşug. Pentru 
urechile mele, futu-i. Culese cureaua lui Roland şi, fără o 
vorbă, i-o înmână. Bucata de lemn la care lucrase era în 
apropiere; o luă în mână şi o îndesă în buzunarul din spatele 
scaunului lui Susannah, în timp ce pistolarul îşi legă încet 
cureaua lată de piele la şolduri şi înnodă nojițele pe coapsă. 

— 1. ÎN FAZĂ DE OPRIRE, O CELULĂ SUBNUCLEARĂ 
OPEREAZĂ LA UN PROCENT DIN CAPACITATE. ACESTE 
CELULE... 

Susannah îl urmă pe Eddie, ţinând în poală o taşcă pe care 
o cususe ea însăşi. Pe măsură ce el îi dădea pieile, ea le îndesa 
în taşcă. După ce toate fură strânse, Roland îl atinse pe braţ 
şi-i dădu o raniță. Aceasta conținea în principal carne de 
căprioară, puternic sărată la o sărărie naturală pe care 
Roland o găsise la cinci kilometri în susul pârâului. Pistolarul 
îşi pusese deja pe umăr o raniță asemănătoare. Desaga sa - 
plină din nou şi umflată cu tot soiul de lucruri - îi atârna pe 
celălalt umăr. 

De o ramură din apropiere era agăţat un straniu 
harnaşament artizanal, cu şezut din piele de căprioară. 
Roland îl luă, îl studie o clipă, apoi îl puse pe spate şi legă 


chingile sub stern. Susannah se strâmbă şi Roland observă. 
Nu încercă să vorbească - aşa aproape de urs, nu s-ar fi putut 
face auzit nici dacă striga din toți rărunchii - dar ridică 
înțelegător din umeri şi depărtă braţele: 

Ştii c-o să avem nevoie de el. 

Ridică şi ea din umeri. Știu... dar asta nu înseamnă că-mi şi 
place. 

Pistolarul arătă spre cealaltă parte a luminişului. Doi molizi 
înclinați şi zgâriaţi marcau locul unde Shardik, care fusese 
odinioară cunoscut drept Mir în părțile acelea, intrase în 
poiană. 

Eddie se aplecă spre Susannah, formă un cerc cu arătătorul 
şi degetul mare, apoi ridică întrebător din sprâncene. Okay? 

Ea aprobă din cap, apoi îşi apăsă podul palmelor pe urechi. 
Okay - dar hai să plecăm de aici până ce nu asurzesc. 

Porniră toţi trei prin poiană, Eddie împingând-o pe 
Susannah, care ținea geanta cu piei în poală. Buzunarul din 
spatele scaunului gemea de alte lucruri; bucata de lemn în 
care praştia încă stătea în bună parte ascunsă era doar unul 
dintre ele. 

Din spatele lor, ursul continua să-şi mormăie ultimul mesaj 
către lume, spunându-le că oprirea va fi completă în patruzeci 
de minute. Eddie abia aştepta. Molizii rupţi stăteau aplecațţi 
unul spre celălalt, formând un fel de poartă, şi Eddie gândi: 
Aici începe cu adevărat drumul spre Turnul Întunecat al lui 
Roland, cel puțin pentru noi. 

Se gândi din nou la visul său - geamurile urcând în spirală, 
din care ieşeau vălătuci de întuneric, vălătuci care se 
întindeau deasupra câmpului de trandafiri ca o molimă - şi 
când trecură pe sub copacii înclinați, un tremur puternic puse 
stăpânire pe el. 


22 


Reuşiră să folosească scaunul cu rotile mai mult timp decât 
se aşteptase Roland. Brazii din acea pădure erau foarte 
bătrâni şi ramurile lor întinse creaseră un covor gros de ace 


care stopa creşterea majorităţii ierburilor. Braţele lui 
Susannah erau puternice - mai puternice decât ale lui Eddie, 
deşi Roland nu credea că situaţia va mai sta aşa mult timp - 
şi se putea propulsa singură, fără probleme, pe solul drept şi 
umbros al pădurii. Când ajungeau la câte un copac dărâmat 
de urs, Roland o ridica din scaun şi Eddie trecea scaunul peste 
obstacol. 

Din urma lor, doar puţin redus de distanță, ursul le 
spunea, cât îl ţinea vocea lui artificială, că ultima celulă 
subnucleară operantă avea acum o capacitate neglijabilă. 

— Sper să ţii harnaşamentul ăla nenorocit gol pe umeri 
toată ziua! strigă Susannah la pistolar. 

Roland era de acord, dar peste mai puţin de cincisprezece 
minute terenul începu să se încline în jos şi porțiunea aceea 
veche a pădurii fu invadată de copaci mai mici, mai tineri: 
mesteceni, anini şi câţiva arțari pitici care-şi întinseseră 
rădăcinile voiniceşte, pentru a rămâne în picioare. Covorul de 
ace se subție şi roţile scaunului începură să se agațe în 
tufişurile joase şi tari care creşteau în spațiile dintre copaci. 
Ramurile lor subțiri pocneau şi zăngăneau în spițele din oţel 
inoxidabil. Eddie îşi lăsă greutatea pe mânere şi reuşiră să 
mai meargă aşa încă o jumătate de kilometru. Apoi povârnişul 
deveni mai abrupt şi pământul se înmuie. 

— E timpul să te duc în cârcă, domniţă, zise Roland. 

— Să mai încercăm puţin cu scaunul, nu vrei? S-ar putea 
să fie mai uşor mai încolo... 

Roland clătină din cap. 

— Dacă-ncerci să cobori panta asta, o să te dai... cum spui 
tu, Eddie?... o să te dai de-a bustugolu? 

Eddie scutură din cap, rânjind. 

— Se zice de-a rostogolul, Roland. Un termen din zilele mele 
de glorie deşartă. 

— Oricum i-ai zice, înseamnă să cazi în cap. Haide, 
Susannah. Sus în cârcă. 

— Urăsc că sunt oloagă, spuse Susannah bosumflată, dar 
se lăsă scoasă de Eddie din scaun şi îl ajută să o aşeze bine în 
harnaşamentul din spinarea lui Roland. Odată aşezată, atinse 


mânerul pistolului. Vrei tu mândrețea asta”? îl întrebă pe 
Eddie. 

Tânărul scutură din cap. 

— Tu eşti mai iute. Ştii asta. 

Ea icni şi îşi potrivi cureaua, aşa încât să-i fie uşor 
accesibilă la mâna dreaptă. 

— Vă ţin în urmă, băieţi, şi asta ştiu... dar de vom ajunge 
cumva la o şosea asfaltată cu două benzi, vă iau fața cât ai 
zice peşte. 

— Nu mă îndoiesc, spuse Roland... şi înclină capul. În 
pădure se lăsase liniştea. 

— Fratele Urs în sfârşit a aruncat prosopul, zise Susannah. 
Slăvit fie Domnul. 

— Credeam că mai are şapte minute, rosti Eddie. Roland 
ajustă chingile harnaşamentului. 

— Poate că i-a rămas ceasul în urmă, în ultimii cinci sau 
şase sute de ani. 

— Chiar crezi că era atât de bătrân, Roland? Roland 
încuviință. 

— Cel puţin. lar acum s-a stins... ultimul dintre cei 
Doisprezece Gardieni, din câte ştim. 

— Mda, vezi să nu-mi pese, replică Eddie şi Susannah râse. 

— Stai comod? o întrebă Roland. 

— Nu. Deja mă doare fundul. Dar dă-i bătaie. Numai să nu 
mă scapi. Roland aprobă din cap şi porni pe pantă în jos. 
Eddie îl urmă, împingând scaunul gol şi încercând să nu-l 
lovească prea tare de bolovanii care începuseră să iasă din 
pământ aidoma unor cioate mari şi albe. Acum, că ursul în 
sfârşit tăcuse, i se părea că e prea multă linişte în pădure - 
aproape că se simțea ca un personaj dintr-un film din acela 
vechi de aventuri, cu canibali şi maimuțe uriaşe. 


23 


Urmele ursului fură uşor de găsit, dar greu de urmat. La 
şapte sau opt kilometri de poiană, îi conduseră printr-o zonă 
joasă, mlăştinoasă, deşi nu era tocmai o mlaştină. Când 


terenul reîncepu să urce şi să se întărească puțin, jeanşii 
spălăciți ai lui Roland erau leoarcă până la genunchi şi el 
respira în reprize lungi şi egale. Totuşi, era într-o stare mai 
bună decât Eddie, care descoperise că lupta cu scaunul lui 
Susannah, ce trebuia împins prin mocirlă şi apă stagnantă, 
nu era uşoară. 

— E timpul să ne odihnim şi să îmbucăm ceva, zise Roland. 

— O, mamă, vreau potol, făcu Eddie, istovit. O ajută pe 
Susannah să coboare din harnaşament şi o aşeză pe trunchiul 
unui copac căzut, cu urme de gheare săpate adânc în scoarța 
sa. Apoi se aşeză şi el pe jumătate, iar pe jumătate se prăbuşi, 
lângă ea. 

— Mi-ai cam umplut scaunul de noroi, albule, zise 
Susannah. O să trec asta-n raport. 

El ridică o sprânceană spre ea. 

— Când dăm peste prima spălătorie de maşini, te împing 
înăuntru cu mâna mea. O să dau şi cu ceară pe blestemăţia 
aia. Okay? 

Ea zâmbi. 

— Batem palma, frumosule. 

Eddie avea o ploscă a lui Roland legată la brâu. O atinse cu 
mâna. 

— E-n ordine? 

— Da, răspunse Roland. Dar nu multă acum; o să mai bem 
toți înainte s-o luăm din nou la pas. În felul ăsta n-o să 
suferim de crampe la stomac. 

— Roland, Vajnicul Cercetaş al lui Oz, proclamă Eddie şi 
râse în barbă, desprinzând plosca. 

— Ce-i cu Oz ăsta? 

— Un loc inventat, dintr-un film, explică Susannah. 

— Oz era mai mult decât atât. Fratele meu Henry îmi citea 
poveştile alea din când în când. O să-ţi spun una într-o seară, 
Roland. 

— Mi-ar face plăcere, replică pistolarul, serios. Vreau 
oricând să ştiu mai mult despre lumea voastră. 

— Oz nu este lumea noastră. Cum a spus Susannah, e un 
loc inventat... Roland le dădu bucăţi de carne ce fuseseră 


înfăşurate în frunze late. 

— Cel mai rapid mod de a afla despre un loc nou este să ştii 
la ce visează. Vreau să aud despre acest Oz. 

— Okay, batem palma şi pe asta. Suze îți poate spune 
povestea lui Dorothy şi Toto şi a Omului de Tinichea, iar eu ţi 
le voi spune pe celelalte. 

Muşcă din bucata lui de carne şi dădu ochii peste cap, 
aprobator. Luase aroma frunzelor în care fusese rulată şi era 
delicioasă. Eddie îşi înfulecă porția, tot timpul stomacul lui 
ghiorăind. Acum, că începea să-şi recapete suflul, se simțea 
bine - minunat, de fapt. Un strat solid de muşchi începea să-i 
acopere corpul şi simţea că toate părțile lui trăiesc într-o 
armonie deplină. 

Nu-ţi face griji, îşi spuse. Până diseară se vor certa din nou. 
Cred că Roland o să tragă de noi până când o să fiu gata să 
cad din picioare. 

Susannah mâncă mai delicat, sorbind câte o gură de apă o 
dată la două sau trei mugşcături, întorcând carnea în mâini, 
consumând-o din exterior spre interior. 

— Termină ce ai început aseară, îl invită ea pe Roland. 
Spuneai că ai impresia că înţelegi aceste amintiri conflictuale 
ale tale. 

Roland încuviinţă. 

— Da. Cred că ambele seturi de amintiri sunt adevărate. 
Unele sunt mai adevărate decât celelalte, dar asta nu neagă 
adevărul celorlalte. 

— Pentru mine n-are sens, grăi Eddie. Băiatul ăsta, Jake, 
fie s-a aflat la haltă, fie nu. 

— E un paradox - ceva ce este şi nu este în acelaşi timp. 
Până când îl voi rezolva, voi continua să fiu divizat. Ca şi când 
asta n-ar fi de ajuns, falia se lărgeşte. Simt cum se întâmplă. 
Este... indescriptibil. 

— Care crezi că a fost cauza? întrebă Susannah. 

— V-am spus că băiatul a fost împins în fața unei maşini. 
Împins. Acum, pe cine cunoaştem noi căruia îi plăcea să 
împingă oamenii în fața vehiculelor? 

Peste chipul ei se lăsă umbra înțelegerii. 


— Pe Jack Mort. Vrei să spui că ela fost cel care l-a împins 
pe băiatul ăsta în stradă? 

— Da. 

— Dar ai spus că omul în negru a făcut-o, obiectă Eddie. 
Amicul tău, Walter. Ai spus că băiatul l-a văzut - un om care 
aducea cu un preot. Nu l-a auzit chiar puştiul spunând că 
asta este? „Lăsaţi-mă să trec, sunt preot“, ceva de felul ăsta? 

— O, Walter a fost acolo. Amândoi au fost acolo şi amândoi 
l-au împins pe Jake. 

— Cineva să aducă tubul de Thorazine şi cămaşa de forță, 
strigă Eddie. Roland tocmai a luat-o pe arătură. 

Roland nu-i dădu atenţie; începea să înțeleagă că glumele şi 
clovneriile lui Eddie erau modul lui de a face față stresului. 
Cuthbert nu fusese diferit... aşa cum Susannah nu era, în 
felul ei, diferită de Alain. 

— Ce mă exasperează la toate astea, spuse el, este că 
trebuia să ştiu. Am fost în Jack Mort, la urma urmei, şi am 
avut acces la gândurile lui, aşa cum am avut la ale tale, 
Eddie, şi ale tale, Susannah. L-am văzut pe Jake când eram în 
Mort. L-am văzut prin ochii lui Mort şi am ştiut că Mort 
plănuieşte să-l împingă. Nu doar asta; l-am împiedicat să o 
facă. N-a trebuit decât să intru în corpul lui. El n-a ştiut că 
despre asta a fost vorba; el se concentra atât de tare pe ceea ce 
voia să facă, încât a crezut de fapt că sunt o muscă aşezată pe 
gâtul lui. 

Eddie începea să înțeleagă. 

— Dacă Jake n-a fost împins în stradă, n-a murit. Şi dacă 
n-a murit, n-a venit niciodată în lumea asta. Şi dacă n-a venit 
niciodată în lumea asta, tu nu l-ai întâlnit la haltă. Corect? 

— Corect. Mi-a trecut prin minte şi gândul că, dacă Jack 
Mort voia să-l ucidă pe băiat, eu ar trebui să stau deoparte şi 
să-i îngădui să o facă. Pentru a evita tocmai acest paradox 
care mă sfâşie. Dar n-am putut face asta. N-am... n-am... 

— N-ai putut să-l ucizi pe puştiul ăsta de două ori, nu-i 
aşa? întrebă Eddie cu blândețe. De fiecare dată când ajung la 
concluzia că eşti la fel de mecanic ca ursul acela, mă surprinzi 
cu ceva ce chiar pare uman. Fir-ar să fie. 


— Termină, Eddie, îl apostrofă Susannah. 

Eddie aruncă o privire la chipul uşor lăsat în jos al 
pistolarului şi făcu o grimasă. 

— Scuze, Roland. Mama obişnuia să spună că mă ia gura 
pe dinainte. 

— Nu face nimic. Am avut un prieten care pățea la fel. 

— Cuthbert? 

Roland încuviință. Se uită un moment lung la mâna sa 
dreaptă, împuţinată, apoi strânse degetele rămase în pumn, 
suspină şi ridică iarăşi privirea spre ei. Undeva în adâncul 
pădurii o ciocârlie cântă dulce. 

— Uite ce cred eu. Dacă n-aş fi intrat în Jack Mort atunci, el 
tot nu l-ar fi împins pe Jake în ziua aceea. Nu atunci. De ce 
nu? Ka-tet. Simplu. Pentru prima dată de când a murit şi 
ultimul dintre prietenii alături de care am pornit pe drumul 
acesta, mă regăsesc în mijlocul lui ka-tet. 

— Cvartet? întrebă Eddie cu îndoială. Pistolarul clătină din 
cap. 

— Ka - cuvântul căruia tu îi spui „destin“, Eddie, deşi sensul 
adevărat este mult mai complex şi mai greu de definit, cum se 
întâmplă aproape de fiecare dată cu cuvintele din Limba 
Nobilă. Şi tet, care înseamnă grup de oameni animați de 
aceleaşi interese şi țeluri. Noi trei suntem un tet, de pildă. ka- 
tet este locul unde multe vieți sunt unite de soartă. 

— Ca în The Bridge of San Luis Rey, murmură Susannah. 

— Asta ce-i? întrebă Roland. 

— O poveste despre nişte oameni care au murit împreună 
când podul pe care îl traversau s-a prăbuşit. E celebră în 
lumea noastră. 

Roland făcu semn din cap că înțelege. 

— În acest caz, ka-tet ne lega pe Jake, Walter, Jack Mort şi 
pe mine. Nu era nicio capcană, cum am bănuit la început 
când am înțeles cine voia Jack Mort să-i fie următoarea 
victimă, întrucât ka-tet nu poate fi schimbat sau modificat 
după voința unei singure persoane. Dar ka-tet poate fi văzut, 
cunoscut şi înțeles. Walter a văzut şi Walter a ştiut. Pistolarul 


se lovi peste coapsă cu pumnul şi exclamă întristat: Ce mai 
râdea probabil în sinea lui când în sfârşit l-am dat în vileag! 

— Hai să ne întoarcem la ce s-ar fi întâmplat dacă n-ai fi 
dat peste cap planurile lui Jack Mort în ziua în care îl 
urmărea pe Jake, zise Eddie. Spui că, dacă tu nu l-ai fi oprit pe 
Mort, altcineva sau altceva ar fi făcut-o. Zic bine? 

— Da - pentru că nu era ziua potrivită pentru ca Jake să 
moară. Era aproape de ziua potrivită, dar nu era ziua aceea. 
Am simțit şi asta. Poate chiar înainte să treacă la fapte, Mort 
ar fi văzut pe cineva stând cu ochii pe el. Sau ar fi intervenit 
un străin. Sau... 

— Sau un sticlete, zise Susannah. Poate ar fi văzut un 
sticlete în locul şi momentul nepotrivite. 

— Da. Motivul exact - agentul lui ka-tet - nu are 
importanță. Ştiu din experiență personală că Mort era şiret ca 
o vulpe bătrână. Dacă ar fi simţit că cel mai mic detaliu era 
nelalocul lui, ar fi renunțat şi ar fi aşteptat altă zi. 

Mai ştiu însă ceva. leşea la vânat deghizat. În ziua în care a 
aruncat cărămida în capul Dettei Holmes, purta o căciulă 
croşetată şi un sveter vechi, mai mare cu câteva măsuri. Voia 
să semene cu un bețivan, pentru că a aruncat cărămida dintr- 
o clădire unde îşi făceau veacul mulți vagabonzi. Înţelegeţi? 

Ei aprobară. 

— Într-o zi, după mulţi ani, când te-a împins în fața 
metroului,  Susannah, era îmbrăcat în salopetă de 
constructor. Purta o cască de protecţie şi avea mustață falsă. 
În ziua când avea să-l împingă de fapt pe Jake în trafic, 
provocându-i moartea, trebuia să fie îmbrăcat în preot. 

— Iisuse, aproape şopti Susannah. Omul care l-a împins în 
New York era Jack Mort şi cel pe care l-a văzut la haltă era 
individul pe care îl urmăreai tu - Walter. 

— Da. 

— Şi băiatul a crezut că era unul şi acelaşi om, pentru că 
amândoi purtau aceeaşi rasă neagră? 

Roland aprobă cu o mişcare a capului. 

— Între Walter şi Jack Mort era şi o asemănare fizică. Nu ca 
şi când ar fi fost frați, nu la asta mă refer, dar amândoi erau 


înalți, cu păr negru şi ten foarte palid. Şi ţinând cont că Jake 
era pe moarte când l-a văzut bine pe Mort, prima şi singura 
dată, şi că se afla într-un loc straniu şi era speriat rău când |- 
a văzut bine pe Walter, prima şi singura dată, cred că greşeala 
lui este de înțeles şi, totodată, de iertat. Dacă în tot tabloul 
acesta se găseşte un tâmpit, acela sunt eu, că nu am văzut 
adevărul mai repede. 

— Mort avea cum să ştie că este folosit? întrebă Eddie. 

Gândindu-se la propria sa experiență şi la gândurile 
demente pe care le avusese atunci când Roland îi invadase 
mintea, nu vedea cum era posibil ca Mort să nu fi ştiut... dar 
Roland clătina din cap. 

— Walter trebuie să fi fost extrem de subtil. Mort trebuie să 
fi crezut că ideea straielor preoțeşti îi aparținea lui... sau eu 
aşa zic. N-ar fi recunoscut vocea unui intrus - a lui Walter - 
şoptindu-i în adâncul minţii, spunându-i ce să facă. 

— Jack Mort, se minună Eddie. A fost Jack Mort tot timpul. 

— Da... cu ajutor din partea lui Walter. Aşa că eu totuşi am 
sfârşit salvând viaţa lui Jake. Când l-am făcut pe Mort să sară 
de pe peronul de metrou în fața trenului, am schimbat totul. 

Susannah întrebă: 

— Dacă Walter ăsta putea intra în lumea noastră - 
utilizând la rândul lui o uşă, poate - când voia, nu este posibil 
să fi folosit pe altcineva pentru a-l împinge pe băieţelul tău? 
Dacă-i putea sugera lui Mort să se îmbrace în preot, atunci 
putea convinge şi pe altcineva să o facă... Ce-i, Eddie? De ce 
scuturi din cap? 

— Pentru că nu cred că Walter ar fi vrut asta. Ce voia 
Walter să se întâmple este ceea ce se întâmplă... ca Roland să- 
şi piardă minţile, puţin câte puţin. Nu am dreptate? 

Pistolarul aprobă mut. 

— Walter n-ar fi putut proceda aşa nici dacă ar fi vrut, 
adăugă Eddie, fiindcă era mort cu mult înainte ca Roland să 
găsească uşile de pe plajă. Când Roland a trecut pragul 
ultimei, intrând în capul lui Jack Mort, zilele de năzdrăvănii 
ale lui moş Walt se terminaseră. 

Susannah se gândi la asta, apoi aprobă şi ea. 


— Înţeleg... cred. Treaba asta cu călătoritul în timp e al 
dracului de buimăcitoare, nu-i aşa? 

Roland începu să-şi strângă lucrurile şi să le pună la locul 
lor. 

— E timpul să mergem mai departe. Eddie se ridică şi luă 
ranița în spate. 

— Poţi fi liniştit măcar pentru un lucru, îi spuse el lui 
Roland. Tu - sau ka-tet-ul ăsta - ai reuşit totuşi să salvezi 
puştiul. 

Roland înnoda chingile harnaşamentului pe piept. Acum 
ridică privirea şi claritatea radiantă a acelor ochi îl făcu pe 
Eddie să păşească în spate. 

— Aşa spui? întrebă el aspru. Chiar l-am salvat? Mă apropii 
de nebunie centimetru cu centimetru, încercând să trăiesc cu 
două versiuni ale aceleiaşi realități. Sperasem la început că 
una sau cealaltă va începe să se şteargă, dar nu se întâmplă 
aşa. De fapt, se întâmplă exact opusul: acele două realități 
sunt din ce în ce mai vii în capul meu, se răstesc una la 
cealaltă ca două facțiuni opuse care-n scurt timp vor ajunge 
să se războiască. Aşa că, spune-mi un lucru, Eddie: Tu cum 
crezi că se simte Jake? Ce crezi că simți când ştii că eşti mort 
într-o lume şi viu în alta? 

Ciocârlia cântă din nou, dar niciunul dintre ei nu băgă de 
seamă. Eddie se uită fix în ochii albastru-deschis ce scăpărau 
pe chipul palid al lui Roland şi nu avea deloc habar ce să 
spună. 


24 


În noaptea aceea ridicară tabăra la aproximativ douăzeci de 
kilometri est de poiana în care zăcea cadavrul ursului, 
dormiră somnul celor istoviți total (chiar şi Roland dormi toată 
noaptea, deşi visele lui fură adevărate curse de carnaval 
coşmareşti) şi a doua zi se treziră odată cu răsăritul soarelui. 
Eddie ațâță un foc mic fără să scoată o vorbă şi aruncă o 
privire la Susannah, când un foc de pistol răsună aproape în 
pădure. 


— Micul dejun, anunţă ea. 

Roland se întoarse trei minute mai târziu cu o piele 
aruncată peste un umăr. Pe ea era întins corpul proaspăt 
eviscerat al unui iepure. Susannah îl găti. Mâncară şi plecară 
mai departe. 

Eddie continua să încerce să-şi imagineze cum ar fi să deţii 
amintirea propriei tale morți. La acest gând se bloca mereu. 


25 


La scurt timp după prânz, intrară într-o zonă unde 
majoritatea copacilor fuseseră doborâţi şi tufişurile culcate la 
pământ - arăta ca şi când un ciclon s-ar fi abătut pe acolo cu 
mulți ani în urmă, creând un culoar larg şi înfricoşător al 
distrugerii. 

— Suntem aproape de locul pe care îl căutăm, anunţă 
Roland. A doborât totul pentru a elibera câmpul vizual. 
Prietenul nostru, ursul, nu-şi dorea nicio surpriză. O fi fost el 
mare, dar nu era prost. 

— Nouă ne-o fi lăsat oare vreo surpriză? întrebă Eddie. 

— Este posibil să ne fi lăsat. Roland surâse şi atinse umărul 
lui Eddie. Dar avem un atu - ar fi vorba de nişte surprize 
vechi. 

Înaintarea prin zona aceea distrusă era lentă. Majoritatea 
copacilor căzuți erau foarte bătrâni - mulți se reintorseseră 
deja în pământul din care răsăriseră - însă formau o rețea 
suficient de încâlcită ca să creeze un formidabil traseu cu 
obstacole. Ar fi fost destul de dificil şi dacă toți trei erau întregi 
la corp, dar cu Susannah cocoţată în spinarea pistolarului, în 
harnaşament, totul devenea un exercițiu de rezistență şi 
îndârjire. 

Arbuştii şi tufişurile culcate la pământ ascundeau urmele 
lăsate de urs, iar acest lucru contribuia şi el la reducerea 
vitezei. Până la mijlocul zilei urmaseră zgârieturile de gheare, 
precise ca nişte semne cu vopsea, pe copaci. Aici însă, aproape 
de punctul lui de pornire, furia ursului nu ajunsese la apogeu 
şi acele utile semne ale trecerii lui dispăreau. Roland se mişca 


încet, uitându-se după excremente în tufişuri şi smocuri de 
blană pe trunchiurile copacilor pe care se cățărase ursul. Le 
luă toată după-amiaza să traverseze cei cinci kilometri ai 
acelui haos. 

Eddie tocmai trăsese concluzia că vor pierde lumina zilei şi 
vor trebui să ridice tabăra în locul acela înfiorător, când 
ajunseră la un pâlc mic de anini. Dincolo de el, auzea 
clipocitul unui pârâu care curgea peste pietre. În spatele lor, 
soarele la apus împrăştia sulițe de lumină roşie, posacă, peste 
terenul accidentat pe care tocmai îl  traversaseră, 
transformând copacii căzuţi în forme negre, încrucişate, 
aidoma unor ideograme chinezeşti. 

Roland ceru oprirea şi o cobori încet pe Susannah din spate. 
Îşi întinse spinarea, răsucindu-se dintr-o parte în alta, cu 
mâinile în şolduri. 

— Gata pentru azi? întrebă Eddie. Roland clătină din cap. 

— Dă-i lui Eddie pistolul tău, Susannah. 

Femeia făcu întocmai, uitându-se la el întrebător. 

— Haide, Eddie. Locul pe care îl căutăm e de cealaltă parte 
a copacilor ălora. O să aruncăm o ocheadă. Poate o să avem şi 
de lucru. 

— Ce te face să crezi... 

— Cască urechile. 

Eddie ascultă şi îşi dădu seama că auzea maşinării. Îşi mai 
dădu seama şi că le auzea deja de o bucată de vreme. 

— Nu vreau să o las singură pe Susannah. 

— Nu mergem departe şi ea are voce bună, puternică. Pe 
deasupra, dacă există vreun pericol, în față e - noi ne vom afla 
între el şi ea. 

Eddie se uită în jos, la Susannah. 

— Duceţi-vă - aveţi grijă doar să nu întârziaţi. Privi înapoi, 
de unde veniseră, cu ochi îngândurați. Nu ştiu dacă sunt sau 
nu fantome pe aici, dar am senzația că sunt. 

— Ne întoarcem înainte de lăsarea întunericului, promise 
Roland. O luă spre şirul de anini şi, după un moment, Eddie îl 
urmă. 


26 


După ce făcură cincisprezece metri printre copaci, Eddie 
înțelese că urmau o potecă, una pe care probabil o făcuse 
chiar ursul de-a lungul anilor. Aninii se aplecau deasupra lor, 
formând un tunel. Sunetele erau mai puternice acum şi el 
începu să le separe. Unul era un zumzet jos, profund. Îl simțea 
în picioare - o vibraţie slabă, ca şi când o maşinărie mare ar fi 
fost pornită sub pământ. Deasupra lui, mai aproape şi mai 
urgent, erau sunete încrucişate, ca nişte zgrepțănări ascuţite - 
chelălăieli, cheunături, ciripituri. 

Roland apropie gura de urechea lui Eddie şi zise: 

— Cred că pericolul e mic dacă păstrăm liniştea. 

Mai merseră cinci metri şi Roland se opri din nou. Scoase 
pistolul şi folosi ţeava ca să dea deoparte o ramură ce atârna 
împovărată de frunzele luminate de apus. Eddie se uită prin 
acea mică deschizătură în poienița în care ursul trăise atât de 
mult - baza de operaţiuni din care pornise în multele lui 
expediții de prăduire şi semănare a terorii. 

Nu erau deloc ierburi acolo; pământul fusese bătucit şi 
chelit de mult. Un pârâu izvora de la baza unui perete de 
stâncă înalt cam de cincisprezece metri şi curgea prin poiana 
în formă de săgeată. Pe malul lor, cu spatele lipit de perete, era 
o cutie metalică înaltă cam de trei metri. Acoperişul ei era 
boltit şi-i amintea lui Eddie de intrarea într-o gară de metrou. 
Partea din față era vopsită cu dungi diagonale galbene şi 
negre. Pământul din luminiş nu era negru, ca în pădure, ciun 
ciudat cenuşiu prăfos. Era presărat cu oase şi, după un 
moment, Eddie înțelese că ceea ce luase drept pământ cenuşiu 
era de fapt o pătură de oase, oase atât de vechi încât se 
preschimbau în praf. 

În colb se mişca totuşi ceva - lucrurile care scoteau acele 
chelălăieli. Patru... ba nu, cinci la număr. Mici dispozitive 
metalice, cel mai mare de dimensiunea unui pui de collie. 
Erau roboți, îşi dădu seama Eddie, sau ceva ca nişte roboți. 
Semănau între ei şi semănau cu ursul pe care fără îndoială îl 


slujiseră într-un fel sau altul; pe fiecare, o antenă-radar 
micuță se rotea cu viteză. 

Alte tichii gânditoare, îşi spuse Eddie. Dumnezeule, ce lume 
e asta, totuşi? 

Cel mai mare dintre dispozitive semăna cu tractorul Tonka 
pe care Eddie îl primise cadou de aniversare la şase ani; 
şenilele lui ridicau norişori cenuşii de praf de oase în timp ce 
rulau. Altul aducea cu un şobolan din inox. Un al treilea 
părea a fi un şarpe construit din segmente de oțel îmbinate - 
se zvârcolea şi înainta sincopat. Formau un cerc aproximativ 
de cealaltă parte a pârâului, parcurgând iar şi iar un traseu 
pe care îl săpaseră adânc în pământ. Uitându-se la ei, pe 
Eddie îl duse gândul la benzile desenate pe care le văzuse în 
teancurile cu vechile reviste Saturday Evening Post pe care 
mama lui, cine ştie de ce, le păstrase şi le depozitase în holul 
din față al apartamentului lor. 

În acele desene, bărbați îngrijoraţi săpau făgaşe în covor, tot 
plimbându-se şi fumând, aşteptând ca soțiile lor să nască. 

Pe măsură ce ochii lui se obişnuiră cu geografia simplă a 
poienii, Eddie văzu că acolo nu erau doar acei cinci roboței 
ciudați, ci mult mai mulți. Erau cel puţin alți doisprezece, din 
câte vedea, şi probabil mai erau unii ascunşi după osemintele 
vechilor prăzi ale ursului. Diferența era că ceilalți nu se 
clinteau. Membrii alaiului mecanic al ursului muriseră, unul 
câte unul, de-a lungul anilor, până când nu mai rămăsese 
decât grupulețul acela de cinci... şi nici ei nu păreau foarte 
sănătoşi, după cum chelăiau şi chirăiau şi scârțâiau. Şarpele 
în special avea un aer ezitant, schilod, în timp ce mergea după 
şobolanul mecanic, în cerc. Din când în când, dispozitivul care 
venea după şarpe - un bloc de oțel care umbla pe picioare 
mecanice boante - îl prindea din urmă şi îi dădea un ghiont, ca 
şi când i-ar fi spus să se grăbească dracului odată. 

Eddie se întrebă care fusese rostul lor. Cu siguranță nu să 
apere; ursul fusese construit să se apere singur, şi Eddie 
bănuia că dacă bătrânul Shardik i-ar fi atacat când era în 
floarea vârstei, i-ar fi mestecat şi i-ar fi scuipat cât ai zice 
peşte. Poate că roboţeii aceia fuseseră echipa de întreținere, 


sau iscoade, sau mesageri. Bănuia că puteau fi periculoşi, dar 
numai dacă ar fi trebuit să se apere... sau să-şi apere 
stăpânul. Nu păreau foarte belicoşi. 

Aveau, de fapt, un aer deplorabil. Bună parte din echipă era 
acum defectă, stăpânul era mort şi Eddie credea că roboțeii 
ştiau asta cumva. Nu amenințare era ceea ce inspirau, ci o 
stranie, inumană, tristețe. Bătrâni şi aproape epuizați, 
mărşăluiau şi rulau şi şerpuiau fără odihnă pe făgaşul pe care 
îl săpaseră în poiana aceea uitată de Dumnezeu, iar lui Eddie 
i se părea că le putea citi şirul confuz al gândurilor: O, mamă, 
o, mamă, acum ce facem? Care e scopul nostru acum, că El e 
mort? Şi cine se va îngriji de noi acum, că El e mort? O, mamă, 
0, mamă, 0, mama... 

Eddie simţi o atingere în spatele piciorului şi fu cât pe ce să 
strige de teamă şi surprindere. Se răsuci, armă pistolul lui 
Roland şi o văzu pe Susannah uitându-se în sus cu ochii ei 
mari. Eddie expiră prelung şi lăsă cocoşul armei, cu grijă, în 
poziţia inițială. Îngenunche, puse mâinile pe umerii lui 
Susannah, o sărută pe obraz, apoi îi şopti la ureche: 

— Puțin a lipsit să-ţi trag un glonț în căpşorul ăsta prostuţ 
al tău... Ce cauţi aici? 

— Am vrut să văd, şopti la rândul ei, nepărând câtuşi de 
puţin jenată. Ochii i se mutară la Roland, când şi acesta se 
lăsă pe vine lângă ea. Pe deasupra, continuă, m-au luat fiorii 
să stau acolo singură. 

Se alesese cu câteva zgârieturi mici, când se târâse după ei 
prin ierburi, dar Roland trebuia să admită în sinea sa că 
femeia putea fi tăcută ca o nălucă, atunci când voia; nu 
auzise nici pâs. Luă o cârpă (ultima bucată rămasă din vechea 
sa cămaşă) din buzunarul de la spate şi şterse firicelele de 
sânge de pe braţele ei. Îşi examină lucrarea un moment, apoi îi 
tamponă şi crestătura mică de pe frunte. 

— Uită-te, atunci, spuse el. Vocea lui abia depăşea mişcarea 
buzelor. Cred că ţi-ai câştigat dreptul ăsta. 

Deschise cu o mână un culoar de vedere, la nivelul ei, prin 
tufişurile înverzite, apoi aşteptă cât timp ea se uită în poiană. 


În cele din urmă, femeia se trase înapoi şi Roland lăsă 
tufişurile să se închidă la loc. 

— Îmi pare rău pentru ei, şopti ea. O prostie, nu-i aşa? 

— Deloc, şopti Roland. Sunt creaturi extrem de triste, cred, 
în felul lor ciudat. Eddie le va cruța suferința. 

Eddie începu imediat să clatine din cap. 

— Ba da, o vei face... doar dacă nu vrei să stai aici ghemuit 
în ceea ce tu numeşti „huci“ toată noaptea. Ținteşte tichiile. 
Chestiile alea mici, rotitoare. 

— Şi dacă ratez? şopti Eddie cu furie. Roland dădu din 
umeri. 

Eddie se ridică în picioare şi, reticent, armă din nou 
revolverul  pistolarului. Se uită prin  tufişuri la 
servomecanismele care mergeau în cerc, învârtindu-se iar şi 
iar, singure, inutil. Ar fi ca şi cum aş trage în nişte pui de 
căţel, gândi el amărât. Atunci văzu unul dintre roboței - cel 
care semăna cu o cutie umblătoare - scoțând un dispozitiv 
urât, ca o pensetă, din mijlocul său şi ciupindu-l scurt pe 
şarpe. Speriat, şarpele scoase un bâzâit şi sări în față. Cutia 
umblătoare îşi trase penseta înapoi. 

Ei... poate nu exact ca şi cum aş trage în nişte pui de căţel, 
decise Eddie. Se uită iar spre Roland. Acesta îl privi inexpresiv, 
cu brațele încrucişate. 

Al naibii de ciudat moment ţi-ai ales, amice, să ţii o lecţie. 

Eddie se gândi la Susannah, împuşcându-l pe urs întâi în 
fund, apoi făcându-i țăndări dispozitivul senzorial în timp ce 
namila se apropia de ea şi de Roland, şi i se făcu puţin ruşine. 
Şi mai era ceva: o parte din el voia să treacă la acțiune, la fel 
cum o parte din el voise să se ia la trântă cu Balazar şi cu 
echipa lui de mardeiaşi în Turnul Înclinat. Impulsul era 
probabil nelalocul lui, însă asta nu schimba atracția 
principală: Să vedem care pe care... hai să vedem. 

Da, asta era nelalocul ei, sigur că da. 

Prefă-te că e doar o galerie de tir şi că vrei să-i câştigi iubitei 
un cățeluş de pluş, gândi. Sau un ursuleț de pluş. Luă cutia 
umblătoare în cătare şi apoi întoarse capul, deranjat, când 
Roland îl atinse pe umăr. 


— Spune-ţi lecţia, Eddie. Şi fii sincer. 

Eddie şuieră printre dinţi, enervat de deranj, dar ochii lui 
Roland nu tresăriră, aşa că inspiră adânc şi încercă să elimine 
totul din minte: cheunatul şi scârțâitul de aparat ce funcționa 
de prea mult timp, durerile corpului său, conştiinţa faptului 
că Susannah era acolo, sprijinită în podul palmelor, privind, 
cunoştinţa altui fapt, anume că ea era mai aproape de sol şi 
că, dacă el rata roboţeii de acolo, ea avea să fie cea mai uşoară 
țintă în eventualitatea în care aceştia se hotărau să riposteze. 

— „Nu trag cu mâna mea; cel care trage cu mâna sa a uitat 
chipul tatălui.“ Asta era o glumă, gândi el; n-ar fi recunoscut 
chipul tatălui său nici dacă omul ar fi trecut pe lângă el pe 
stradă. Simţea însă efectul cuvintelor, îi limpezeau mintea şi-i 
calmau nervii. Nu ştia dacă era clădit să fie pistolar - ideea i se 
părea fabulos de improbabilă, chiar dacă era conştient că 
reuşise să se achite de datorie binişor în schimbul de focuri de 
la clubul lui Balazar - dar ştia că unei părți din el îi plăcea 
răceala care se lăsa asupra lui atunci când rostea cuvintele 
străvechiului catehism pe care îl învățaseră de la pistolar; 
răceala şi felul în care lucrurile păreau să iasă în evidenţă cu 
o claritate aparte, ce-ţi tăia răsuflarea. Mai era o parte din el 
care înțelegea că acesta era doar un alt drog mortal, nu foarte 
diferit de heroina care îl ucisese pe Henry, şi puțin lipsise să-l 
ucidă şi pe el; totuşi asta nu reducea cu nimic plăcerea 
concentrată a momentului. Aceasta vibra în el asemenea unor 
cabluri întinse care zbârnâie în bătaia vântului puternic. 

— „Nu ţintesc cu mâna mea; cel care ţinteşte cu mâna sa a 
uitat chipul tatălui. Eu ţintesc cu ochiul. 

Nu ucid cu arma mea; cel care ucide cu arma sa a uitat 
chipul tatălui.“ Atunci, fără a şti că asta voia să facă, ieşi 
dintre copaci şi li se adresă roboțeilor care se învârteau de 
cealaltă parte a poienii: 

— „Eu ucid cu inima. “ 

Roboții se opriră din mişcarea lor perpetuă. Unul dintre ei 
scoase un bâzâit ascuţit, ce putea fi un semnal de alarmă sau 
de avertizare. Antenele-radar, toate neavând dimensiuni mai 


mari decât ale unui baton de ciocolată Hershey, se întoarseră 
spre sunetul vocii lui. 

Eddie deschise focul. 

Senzorii explodară ca nişte porumbei de lut, unul după 
altul. Mila dispăru din sufletul lui Eddie; rămaseră doar acea 
răceală şi ştiinţa faptului că nu se va opri, nu se va putea opri, 
decât după ce va fi dus treaba la bun sfârşit. 

Detunătura umplu poiana îmbăiată în lumina amurgului şi 
reverberă în peretele de rocă din capătul ei mai larg. Şarpele 
de oțel execută două tumbe prin aer şi ateriză în praf, 
zvâcnind. Cel mai mare dintre roboți - cel care îi amintise lui 
Eddie de tractorul Tonka, din copilărie - încercă să scape cu 
fuga. Eddie îi făcu țăndări antena-radar, tocmai când acesta 
alerga smucit pe marginea făgaşului. Robotul căzu în nasul 
său pătrăţos, cu flăcări albastre subțiri ţâşnind din găvanele 
de oţel în care erau încastraţi ochii de sticlă. 

Singurul senzor pe care îl rată fu cel al şobolanului de inox; 
glonțul ricoşă pe spinarea lui metalică, scoțând un ţiuit ca de 
țânţar. Roboţelul sări din făgaş, ocoli pe jumătate obiectul în 
formă de cutie care mersese în urma şarpelui şi o luă la goană 
prin poiană cu o viteză uimitoare. Scotea un chițăit furios şi, 
pe măsură ce reducea din distanță, Eddie văzu că avea gura 
plină de ace lungi şi ascuțite. Nu aduceau cu nişte dinți; 
semănau cu acele de maşină de cusut, care clănțăneau cu 
mare viteză. Nu, chiar nu mai credea că lucruşoarele acelea 
semănau cu nişte cățeluşi. 

— Doboară-l, Roland! strigă el cu disperare, dar când 
aruncă iute privirea în spate, văzu că pistolarul stătea în 
continuare cu brațele încrucişate pe piept, cu o expresie 
senină şi distantă. Putea la fel de bine să se gândească la 
rezolvarea unor probleme de şah sau la vechi scrisori de amor. 

Antena de pe spinarea şobolanului rămase dintr-odată 
nemişcată. Îşi schimbă uşor direcţia şi o luă drept spre 
Susannah Dean. 

A mai rămas un glonț, gândi Eddie. Dacă ratez, pocitania aia 
o să-i sfâşie faţa. 


În loc să tragă, făcu un pas în față şi-l lovi pe şobolan cu 
piciorul cât de tare putu. Îşi schimbase pantofii cu o pereche 
de mocasini din piele de căprioară, şi simţi junghiul până în 
genunchi. Şobolanul scoase un țipăt ruginit, sincopat, se dădu 
de-a berbeleacul prin ţărână şi rămase locului, pe spate. Eddie 
văzu ceva ce părea a fi o duzină de picioruşe mecanice 
pistonând necontenit. Fiecare avea în vârf o gheară ascuţită de 
oțel. Ghearele acelea se răsuceau iar şi iar pe giroscoape mari 
cât radiera de creion. 

O tijă de oţel se iți din pântecul robotului şi cu ajutorul ei 
şobolanul se redresă. Eddie cobori revolverul lui Roland, 
ignorând impulsul de moment de a-l echilibra cu mâna liberă. 
Poate că aşa erau învățați să tragă poliţiştii din lumea lui, dar 
acolo nu se proceda aşa. Când uiţi că pistolul există, când 
simți că tragi de fapt cu degetul, îi învățase Roland, atunci te 
vei fi apropiat de adevăr. 

Eddie apăsă pe trăgaci. Mica antenă-radar, care reîncepuse 
să se învârtă, încercând să depisteze inamicii, dispăru într-un 
fulger albastru. Şobolanul scoase un sunet gâtuit - Gâl - şi 
căzu, mort, pe o rână. 

Eddie se întoarse, cu inima bubuindu-i în piept. Nu-şi 
amintea să mai fi fost atât de furios de când înţelesese că 
Roland intenţiona să-l ţină prizonier în lumea sa până ce 
afurisitul lui de Turn era cucerit sau pierdut... probabil până 
ce ajungeau cu toţii hrană pentru viermi, cu alte cuvinte. 

Îndreptă pistolul gol spre inima lui Roland şi vorbi cu o voce 
groasă, pe care cu greu şi-o recunoscu el însuşi. 

— Dacă ar mai fi rămas un glonț pe ţeavă, ai fi putut scăpa 
de grija Turnului tău idiot chiar în clipa de față. 

— Termină, Eddie! îl apostrofă tăios Susannah. Tânărul se 
uită la ea. 

— Ție voia să-ţi vină de hac, Susannah, şi voia să te facă 
chiseliță. 

— Dar n-a reuşit. l-ai venit tu de hac, Eddie. I-ai venit tu lui. 

— Nu graţie lui Roland. 

Eddie dădu să introducă pistolul înapoi în toc şi atunci se 
dumiri, cu şi mai mare dezgust, că nu avea în ce toc să-l 


introducă. Susannah purta tocul. 

— E] şi lecţiile lui. El şi nenorocitele lui de lecții. Se întoarse 
spre pistolar. 

Îți spun, fără preget... 

Expresia vag interesată a lui Roland suferi o modificare 
bruscă. Ochii lui se mutară spre un punct deasupra umărului 
stâng al lui Eddie. 

— CULCAT! strigă el. 

Eddie nu puse întrebări. Furia şi confuzia i se şterseră 
complet din minte. Se lăsă la pământ şi, făcând asta, văzu 
mâna stângă a pistolarului coborând iute la şold. 
Dumnezeule, gândi el, încă în cădere, NU SE POATE să fie atât 
de rapid, nimeni nu poate fi atât de rapid, nu-s vreun 
nepriceput, dar Susannah mă face să par încet, iar el o face pe 
Susannah să pară o ţestoasă care se căzneşte să urce o pantă 
de sticlă... 

Ceva trecu la mică distanță pe deasupra capului său, ceva 
care şuieră la el cu o furie mecanică şi-i smulse un smoc de 
păr. Atunci pistolarul deschise focul de la nivelul şoldului, trei 
gloanţe grăbite ca trei pocnete de tunet, şi şuieratul încetă. O 
creatură care lui Eddie i se părea că seamănă cu un uriaş 
liliac mecanic pică greoaie la pământ între locul unde Eddie 
stătea acum lungit şi cel în care Susannah îngenunchea 
alături de Roland. Una dintre aripile lui modulare şi presărate 
cu rugină lovi pământul o dată, slab, parcă nervos că dăduse 
greş, după care încremeni locului. 

Roland veni la Eddie, călcând lejer în cizmele lui vechi, 
scâlciate. Întinse o mână. Eddie o acceptă şi-i îngădui lui 
Roland să-l ajute să se ridice în picioare. Rămăsese fără 
suflare şi descoperi că nu putea vorbi. Poate-i mai bine aşa... 
am impresia că de fiecare dată când deschid gura nu fac decât 
să debitez prostii. 

— Eddie! Eşti bine? 

Susannah traversa poiana spre locul unde stătea el cu 
bărbia în piept şi mâinile înfipte în şolduri, încercând să 
respire. 


— Da. Cuvântul ieşi ca un croncănit. Se îndreptă de spate 
cu mare efort. M-am ales doar cu o uşoară ajustare a tunsorii. 

— Era într-un copac, zise Roland cu calm. Nici eu nu l-am 
văzut, la început. Lumina e înşelătoare în acest moment al 
zilei. Făcu o pauză şi apoi urmă pe acelaşi ton molcom: Ea n-a 
fost nicio clipă în pericol, Eddie. 

Eddie încuviință. Roland, înțelese el acum, aproape că ar fi 
avut timp să mănânce un hamburger şi să bea un milkshake 
înainte să scoată pistolul. Atât era de rapid. 

— Prea bine. Să spunem doar că dezaprob metoda ta de 
învăţare, bine? Nu-mi voi cere iertare însă, aşa că dacă asta 
aştepţi, las-o baltă. 

Roland se aplecă, o ridică pe Susannah şi începu să o 
scuture de praf. Făcu asta cu un soi de afecțiune imparțială, 
ca o mamă care-şi scutură copilaşul după ce acesta a căzut, 
cum se întâmplă adesea, în praful din curtea din spate. 

— Nu aştept să-ţi ceri iertare şi nici nu mi se pare necesar 
să o faci, zise el. Eu şi Susannah am purtat o discuţie 
asemănătoare cu aceasta acum două zile. Nu-i aşa, 
Susannah? 

Ea aprobă cu o mişcare a capului. 

— Roland consideră că pistolarii începători care nu muşcă 
mâna care îi hrăneşte din când în când au nevoie de un şut 
bun în partea moale a corpului. 

Eddie se uită în jur, la prăpăd, şi începu încet să-şi scuture 
praful de oase de pe pantaloni şi cămaşă. 

— Şi dacă ţi-aş spune că nu vreau să fiu pistolar, Roland, 
bătrâne? 

— Aş spune că nu prea contează ce vrei tu. 

Roland se uita la ghereta de metal lipită de peretele de 
stâncă şi părea să-şi fi pierdut interesul pentru conversaţie. 
Eddie o păţise şi el, la rândul lui. Când discuţia ajungea la 
chestiuni ipotetice, Roland aproape mereu îşi pierdea 
interesul. 

— Ka? întrebă Eddie, cu o urmă din vechea sa amărăciune. 

— Aşa e. Ka. Roland se duse la gheretă şi trecu mâna peste 
dungile galbene şi negre vopsite pe partea din față. Am găsit 


unul dintre cele douăsprezece portaluri care înconjoară 
marginea lumii... una dintre cele şase cărări către Turnul 
Intunecat. Şi asta este de asemenea ka. 


27 


Eddie se duse înapoi, după scaunul lui Susannah. Nu 
trebuia să i-o ceară cineva; voia să fie un timp singur, să-şi 
recapete controlul. Acum, că se terminase cu focurile de armă, 
fiecare muşchi din corpul său părea că preluase o mică 
vibrație proprie. Nu voia ca vreunul dintre ei să-l vadă în felul 
acesta - nu fiindcă ar fi putut crede, greşit, că-i este teamă, ci 
pentru că ar fi putut şti bine despre ce era de fapt vorba: exces 
de surescitare. Îi făcuse plăcere. Cu tot cu liliacul care lipsise 
puţin să-l scalpeze, lui îi făcuse plăcere. 

Asta-i o bazaconie, amice. Şi ştii bine. 

Problema era că nu ştia. Făcuse cunoştinţă cu ceva ce 
Susannah aflase singură după ce împuşcase ursul: putea 
vorbi despre faptul că nu voia să fie pistolar, că nu voia să 
hoinărească prin lumea aceea aiuritoare în care ei trei păreau 
a fi singurele forme de viață umană, că ceea ce voia de fapt 
mai mult ca orice altceva era să stea la colțul lui Broadway cu 
42nd Street, pocnind din degete, mâncând un chili-dog şi 
ascultând Creedence Clearwater Revival răsunând în căştile 
walkmanului în timp ce admira fetele care treceau prin fața 
lui, fetele acelea uimitor de sexy din New York, cu gurile lor 
dispre- țuitoare şi picioarele lungi, în fuste scurte. Putea vorbi 
despre lucrurile acestea până când se făcea albastru la față, 
dar inima lui ştia altceva. Ştia că-i plăcuse să facă țţăndări 
menajeria aceea electronică, cel puţin cât timp controlase 
jocul şi pistolul lui Roland fusese o furtună cu tunete proprie 
şi personală, în mâna lui. Îi plăcuse să-i tragă un şut 
şobolanului-robot, deşi îl duruse piciorul şi fusese speriat de 
moarte. Într-un fel straniu, partea aceea - partea cu speriatul 
- parcă îi sporise într-un fel plăcerea. 

Toate acestea erau suficient de rele, totuşi inima lui ştia 
ceva şi mai rău: că dacă o uşă care ducea înapoi în New York 
ar fi apărut înaintea lui chiar în clipa aceea, era posibil ca el 
să nu-i treacă pragul. Cel puţin nu până când nu va fi văzut 
Turnul Întunecat cu ochii lui. Începea să creadă că boala lui 
Roland era transmisibilă. 

În vreme ce se muncea cu scaunul lui Susannah prin 
încâlceala de anini sălbatici, înjurând crengile care îi biciuiau 


fața şi încercau să-i scoată ochii, Eddie descoperi că putea 
accepta măcar unele dintre aceste lucruri, iar acceptarea îi 
temperă puţin furia. Vreau să văd dacă arată aşa cum l-am 
văzut în vis, gândi el. Să vezi aşa ceva... asta ar fi cu adevărat 
fantastic. 

Se făcu auzită încă o voce. Pun pariu că ceilalți prieteni ai lui 
- cei cu nume care sună ca şi când ar fi aduse direct de la 
Masa Rotundă de la curtea regelui Arthur - pun pariu că şi ei 
voiau asta, Eddie. Şi toți sunt morți. Până la ultimul. 

Recunoscu vocea aceea, fie că-i plăcea, fie că nu. (i 
aparținea lui Henry şi asta făcea să fie o voce greu de ignorat. 


28 


Roland, cu Susannah în echilibru pe şoldul drept, stătea în 
fața cutiei metalice care semăna cu o gură de metrou închisă 
peste noapte. Eddie lăsă scaunul cu rotile la marginea poienii 
şi se apropie de ei. În acest timp, zumzetul egal şi vibrația de 
sub picioarele sale crescură. Maşinăria care producea acel 
sunet, pricepu el, se afla fie înăuntrul cutiei, fie sub ea. Avea 
impresia că-l auzea nu cu urechile, ci undeva adânc înăuntrul 
capului - şi în măruntaie. 

— Deci ăsta este unul dintre cele douăsprezece portaluri. 
Unde duce, Roland? La Disney World? 

Roland clătină din cap. 

— Nu ştiu unde duce. Poate nicăieri... poate pretutindeni. 
Sunt multe lucruri pe care nu le ştiu despre lumea mea - 
sigur v-aţi dat seama amândoi de asta. Şi sunt lucruri pe care 
le ştiam şi care s-au schimbat. 

— Pentru că lumea a mers mai departe? 

— Da. Roland îi adresă o privire. Aici, asta nu eo figură de 
stil. Lumea într-adevăr merge mai departe, şi merge tot mai 
repede. În acelaşi timp, lucrurile se erodează... se destramă... 

Lovi cu piciorul cadavrul mecanic al cutiei umblătoare, 
pentru a-şi ilustra ideea. 

Eddie se gândi la sumara schemă a portalurilor pe care 
Roland o desenase în țărână. 


— Aceasta este marginea lumii? întrebă el, aproape timid. 
Adică, nu arată foarte diferit de orice alt loc. Râse puţin. Dacă 
o fi vreun hău pe aici, eu nu-l văd. 

Roland clătină din cap. 

— Nu e genul acesta de margine. Este locul unde începe 
una dintre Grinzi. Sau asta am fost învăţat să cred. 

— Grinzi? întrebă Susannah. Ce Grinzi? 

— Marii Străbuni nu au făurit lumea, ci au refăurit-o. Unii 
povestitori spun că Grinzile au salvat-o; alții spun că ele sunt 
seminţele distrugerii lumii. Marii Străbuni au creat Grinzile. 
Sunt un fel de linii... linii care leagă... şi susțin... 

— Vorbeşti cumva despre magnetism? întrebă Susannah cu 
fereală. 

Întregul lui chip se lumină, transformând suprafeţele şi 
făgaşele lui aspre în ceva nou şi uimitor şi, preț de un 
moment, Eddie ştiu cum ar arăta Roland dacă chiar ar ajunge 
la Turnul său. 

— Da! Nu doar despre magnetism, dar asta este o parte a 
chestiunii... şi gravitația... şi aliniamentul corect al spaţiului, 
mărimii şi dimensiunii. Grinzile sunt forțele care leagă aceste 
lucruri laolaltă. 

— Bun venit la lecţia de fizică în casa de nebuni, rosti Eddie 
cu o voce joasă. Susannah îl ignoră. 

— Şi Turnul Întunecat? E el vreun fel de generator? O sursă 
centrală de energie pentru Grinzile astea? 

— Nu ştiu. 

— Dar ştii că acesta este punctul A, zise Eddie. Dacă am 
merge destul de mult în linie dreaptă, am ajunge la alt portal - 
să-i spunem punctul C - în cealaltă parte a lumii. Dar înainte 
de asta, am ajunge la punctul B. Punctul central. Turnul 
Întunecat. 

Pistolarul încuviinţă. 

— Cât de lung ar fi drumul? Ai idee? 

— Nu. Dar ştiu că e destul de lung şi că distanța creşte cu 
fiecare zi care trece. Eddie se aplecase pentru a examina cutia 
umblătoare. Acum, se îndreptă de spate şi se uită semeț la 
Roland. 


— Asta e imposibil. Părea un om care încearcă să-i explice 
unui copilaş că nu e niciun baubau în dulap, că e imposibil să 
fie, fiindcă baubaul nu există. Lumile nu cresc, Roland. 

— Nu? Când eram mic, Eddie, existau hărți. Mi-amintesc 
una în mod deosebit. Se numea Măreţele Regate ale 
Pământului de Vest. Înfăţişa ţinutul meu, căruia i se spunea 
Gilead. Înfățişa Baroniile Colinare, care au fost cuprinse de 
revolte şi război civil la un an după ce eu mi-am câştigat 
pistoalele, şi dealurile, şi deşertul, şi munţii, şi Marea 
Vestului. Era mare distanţa între Gilead şi Marea Vestului - o 
mie cinci sute de kilometri sau mai mult - dar mie mi-a luat 
peste douăzeci de ani să străbat acea distanță. 

— Imposibil, făcu Susannah cu iuțeală, înfrigurată. Nici 
dacă mergeai la pas tot drumul nu putea să-ţi ia douăzeci de 
ani. 

— Ei, mai trebuie să te şi opreşti, să trimiți vederi şi să bei o 
bere, zise Eddie, dar amândoi îl ignorară. 

— N-am mers la pas, ci am făcut cea mai mare parte din 
drum călare, zise Roland. Am fost... încetinit, să spunem... din 
când în când, dar cel mai mult am fost în mişcare. Mă 
îndepărtam de John Farson, conducătorul revoltei care a 
răsturnat lumea în care am crescut şi care-mi voia capul pe 
un stâlp în curtea lui - avea motive bune să dorească asta, 
presupun, dat fiind că eu şi compatrioții mei eram 
răspunzători de moartea multor supuşi ai săi... şi fiindcă am 
furat ceva foarte drag lui. 

— Ce? întrebă Eddie plin de curiozitate. Roland clătină din 
cap. 

— Asta-i o poveste pentru altă zi... sau poate pentru 
niciodată. Acum nu vă gândiţi la asta, ci la următorul lucru: 
Am străbătut multe mii de kilometri. Pentru că lumea creşte 
continuu. 

— Un astfel de lucru pur şi simplu nu se poate întâmpla, 
reiteră Eddie, însă era puternic zguduit. S-ar produce 
cutremure... inundații... tsunami... ştiu eu ce altceva...? 

— Uite! zise Roland furios. Doar uită-te în jurul tău! Ce 
vezi? O lume a cărei rotire scade ca a titirezului unui copil, 


doar pentru a prinde viteză şi a se mişca într-un alt fel pe care 
niciunul dintre noi nu-l înțelege. Uită-te la victimele tale, 
Eddie! Uită-te la ele, pentru numele tatălui tău! 

Făcu doi paşi mari spre pârâu, ridică şarpele de oţel, îl 
examină scurt şi i-l aruncă lui Eddie, care îl prinse cu mâna 
stângă. Atunci, şarpele se rupse în două. 

— Vezi? E epuizat. Toate creaturile pe care le-am găsit aici 
au fost epuizate. Dacă n-am fi venit noi, oricum ar fi murit în 
scurt timp. Aşa cum ar fi murit şi ursul. 

— Ursul suferea de o boală, zise Susannah. Pistolarul 
aprobă din cap. 

— Paraziţi care i-au atacat părțile naturale ale corpului. 
Dar de ce nu i le-au atacat până acum? 

Susannah nu răspunse. 

Eddie examina şarpele. Spre deosebire de urs, părea a fi în 
totalitate artificial, un mecanism din metal, circuite şi metri 
(sau poate kilometri) de liță. 

Şi totuşi, se vedea praf de rugină, nu doar la suprafața 
jumătăţii care-i rămăsese în mână, ci şi pe măruntaiele lui. Şi 
era o pată de umezeală acolo unde fie se scursese ulei, fie se 
infiltrase apă. Umezeala aceea distrusese o parte din fire şi o 
materie verzuie care semăna cu muşchiul de copac crescuse 
peste mai multe plăci cu circuite integrate mari cât unghia. 

Eddie întoarse şarpele pe cealaltă parte. O placă de oţel 
proclama că era produs de North Central Positronics, Ltd. 
Apărea un număr de serie, dar niciun nume. Probabil prea 
puțin important pentru a fi amintit, gândi el. Doar o sofisticată 
vidanjă mecanică, al cărei scop era să-i facă bătrânului Frate 
Urs câte o clismă din când în când, să-l țină curățel, sau ceva 
la fel de dezgustător. 

Aruncă şarpele şi îşi şterse mâinile pe pantaloni. 

Roland luase de jos dispozitivul-tractor. Trase de una dintre 
şenile. Aceasta se desprinse cu uşurinţă, presărând un nor de 
rugină între cizmele sale. Îl aruncă în lături. 

— Totul în lumea asta fie stă locului, fie se destramă, spuse 
el fără nicio inflexiune. În acelaşi timp, forţele care se 
întrepătrund şi dau lumii coerență - în timp şi mărime, ca şi 


în spaţiu - slăbesc. Ştiam asta chiar şi în copilărie, dar nu 
aveam idee cum va fi timpul de la sfârşit. Cum am fi putut? Şi 
totuşi, acum trăiesc acele timpuri, şi nu cred că ele afectează 
doar lumea mea. O afectează şi pe a voastră, Eddie şi 
Susannah; e posibil să afecteze un miliard de altele. Grinzile se 
rup. Nu ştiu dacă asta este o cauză sau doar un alt simptom, 
dar ştiu că e adevărat. Veniţi! Apropiaţi-vă! Ascultaţi! 

Când Eddie se apropie de cutia metalică brăzdată în 
diagonal de dungi galbene şi negre alternative, o amintire 
puternică şi neplăcută puse stăpânire pe el - pentru prima 
oară în ani de zile se trezi că se gândeşte la o ruină victoriană 
din Dutch Hill, cam la un kilometru şi jumătate de cartierul în 
care el şi Henry crescuseră. Ruina aceea, cunoscută drept 
Conacul printre copiii din cartier, ocupa un teren buruienos, 
neîngrijit, pe Rhinehold Street. Eddie credea că toți copiii din 
zonă, fără excepție, auziseră poveşti înfricoşătoare despre 
Conac. Casa stătea gârbovită sub acoperişul ei abrupt, părând 
să arunce priviri aprige spre trecători din umbrele adânci 
aruncate de streşinile sale. Ferestrele lipseau, desigur - copiii 
pot arunca pietre în geamuri fără să se apropie prea mult de o 
casă - însă nu fusese acoperită cu inscripții cu spray-ul şi nu 
devenise un loc favorit pentru giugiuleli sau trasul la ţintă. Cel 
mai straniu era simplul fapt al continuității existenţei sale: 
nimeni nu-i pusese foc pentru a încasa asigurarea sau doar ca 
să o vadă arzând. Copiii spuneau că este bântuită, sigur, şi 
într-o zi, când Eddie stătea pe trotuar cu Henry, uitându-se la 
ea (veniseră special pentru a vedea acel fabulos subiect al 
zvonurilor, deşi Henry îi spusese mamei lor că se duc doar să 
mănânce nişte înghețată la Dahlberg's cu câţiva prieteni), 
chiar i se păruse că era bântuită. Nu simţise oare el o uriaşă şi 
neprietenoasă forță ieşind pe geamurile acelea victoriene vechi 
şi umbroase, geamuri care păreau că se uită la el cu privirea 
fixă a unui lunatic periculos? Nu simţise oare o adiere vagă de 
vânt mişcându-i firele de păr de pe braţe şi de la ceafă? Nu 
avusese oare precisul sentiment că, dacă ar fi păşit înăuntrul 
acelei construcții, uşa s-ar fi trântit şi încuiat după el şi pereţii 
ar fi începu să se apropie, măcinând oasele şoarecilor morți, 


transformându-le în făină, dorind să sfarme şi oasele lui în 
acelaşi fel? 

Bântuită. Bântuită. 

Îl încerca acelaşi sentiment vechi de mister şi pericol acum, 
pe când se apropia de cutia metalică. Pe picioare şi brațe 
începea să i se facă piele de găină; părul de la ceafă se ridică şi 
deveni un darac aspru, cu dinţi suprapugşi. Simţi aceeaşi slabă 
adiere pe lângă el, deşi frunzele din copacii care împrejmuiau 
poiana stăteau perfect nemişcate. 

Şi totuşi se îndreptă către uşă (căci asta era, sigur că da, o 
altă uşă, deşi era încuiată şi aşa avea să rămână mereu în 
fața celor ca el), neoprindu-se decât după ce îşi lipi urechea de 
ea. 

Fu ca şi când ar fi luat o doză zdravănă de acid cu o 
jumătate de oră în urmă şi tocmai începea să-i simtă efectul. 
Culori ciudate zburară prin întunericul din spatele globilor săi 
oculari. | se păru că aude voci care murmurau din capătul 
unor holuri lungi ca nişte gâtlejuri de piatră, holuri luminate 
cu făclii electrice chioare. Cândva, acele facle ale epocii 
moderne aruncaseră o lumină puternică pretutindeni, dar 
acum erau doar nişte nuclee palide de lumină albastră. Simţi 
goliciune... părăsire... dezolare... moarte. 

Magşinăria huruia neîncetat, dar nu se auzea oare un ton 
aspru dincolo de huruitul acela? Un fel de bufnet disperat, ca 
aritmia unei inimi bolnave? Un sentiment că maşinăria ce 
producea sunetul acela, deşi mult mai sofisticată chiar şi 
decât mecanismul dinăuntrul ursului, începea cumva să intre 
în dezacord cu sine însăşi? 

— E tăcere deplină pe culoarele morților, se auzi Eddie 
şoptind cu o voce slabă, vlăguită. Toate sunt uitate pe 
culoarele de piatră ale morților. Păzea la scările scufundate în 
întuneric; păzea la încăperile ruinate. Acestea sunt culoarele 
morților, unde roiesc păianjenii şi marile circuite amuţesc, 
unul după altul. 

Roland îl trase fără menajamente înapoi şi Eddie se uită la 
el cu ochi încețoşați. 

— Ajunge, zise Roland. 


— Orice ar fi pus ei acolo înăuntru... nu-i merge prea bine, 
nu-i aşa”? se auzi Eddie întrebând. Vocea lui tremurată părea 
să vină de departe. Încă mai simţea forţa care emana din cutia 
aceea. Îl chema. 

— Nu. Nimic din lumea mea nu mai merge prea bine în 
zilele astea. 

— Dacă voi, băieți, aveţi de gând să rămâneți aici peste 
noapte, va trebui să o faceți fără plăcerea companiei mele, 
anunţă Susannah. Chipul ei era o pată albă în lumina cenuşie 
a apusului. Eu mă duc mai încolo. Nu-mi place cum mă face 
treaba aia să mă simt. 

— Cu toții vom dormi mai încolo, spuse Roland. Să mergem. 

— Ce idee bună, făcu Eddie. 

Pe măsură ce se îndepărtară de cutie, sunetul de maşinărie 
începu să scadă. Eddie simţi cum scădea vraja în care îl ţinea 
prins, deşi continua să audă chemarea, invitația de a explora 
culoarele semiluminate, scările verticale, încăperile ruinate 
unde păianjenii roiau şi panourile de control se stingeau, unul 
după altul. 


29 


În visul din noaptea aceea, Eddie merse din nou la plimbare 
pe Second Avenue către Tom şi Gerry - Delicatese artistice, la 
colțul lui Second cu 46th. Trecu pe lângă un magazin de 
discuri şi muzica Rolling Stones bubui din difuzoare: 

I see a red door and I want to paint it black, 

No colours anymore, I want them to turn black, 

I see the girls walk by dressed in their summer clothes, 

I have to turn my head until my darkness goes...:2: 

Merse mai departe, trecând pe lângă un magazin numit Te 
reflectă, între 49th şi 48th. Se văzu într-una dintre oglinzile 
agățate în vitrină. Îşi spuse că arăta mai bine decât arătase de 
ani întregi - cu părul niţel prea lung, dar bronzat şi în formă. 
Hainele, totuşi... nț-nţ, prietene. Costumaţie scorțoasă de la 
un capăt la altul. Blazer albastru, cămaşă albă, cravată roşu- 


închis, pantaloni de stofă gri... niciodată în viața lui nu 
avusese o asemenea garderobă de funcționar descreierat. 

Cineva îl scutura. 

Eddie încercă să se înfigă mai adânc în vis. Nu voia să se 
trezească acum. Nu înainte să ajungă la restaurant şi să 
folosească cheia pentru a trece pragul uşii, în câmpul de 
trandafiri. Voia să vadă totul din nou - acea necuprinsă 
pătură roşie, cerul albastru boltit unde norii aceia albi şi mari, 
ca nişte vapoare, navigau, şi Turnul Întunecat. Se temea de 
întunericul ce sălăşluia înăuntrul acelei coloane tainice, 
aşteptând să înghită pe orice se apropia prea tare, dar voia 
chiar şi aşa să-l vadă din nou. Avea nevoie să-l vadă. 

Mâna, însă, refuza să se oprească din scuturat. Visul 
începu să se întunece şi izul de eşapament de pe Second 
Avenue deveni miros de fum - fiindcă focul aproape se stinsese. 

Era Susannah. Părea speriată. Eddie se ridică în şezut şi o 
cuprinse cu brațul. Campaseră de cealaltă parte a crângului 
de anini, de unde puteau auzi clipocitul pârâului în poiana 
presărată cu oase. Dincolo de tăciunii aprinşi din fosta lor 
vatră, Roland dormea. Somnul lui nu era liniştit. Îşi aruncase 
deoparte pătura şi stătea cu genunchii traşi aproape până la 
piept. Fără cizme, picioarele lui arătau albe şi înguste şi fără 
apărare. Degetul mare de la piciorul drept lipsea, victimă a 
arătării-homar care-l văduvise şi de o parte a mâinii drepte. 

Mormăia o frază nedesluşită, iar şi iar. După câteva 
repetări, Eddie înțelese că era fraza pe care o rostise înainte să 
capoteze în poiana în care Susannah împuşcase ursul: Du-te, 
atunci - există alte lumi în afară de astea. Cădea în tăcere un 
moment, apoi striga din nou numele băiatului: „Jake! Unde 
eşti? Jake!“ 

Dezolarea şi disperarea din vocea sa îl umpleau pe Eddie de 
oroare. Braţele lui se furişară pe după Susannah şi o traseră 
strâns lângă el. O simțea că tremură, deşi era o noapte 
călduță. 

Pistolarul se rostogoli pe spate. Lumina stelelor i se reflectă 
în ochii deschişi. 

— Jake, unde eşti? strigă el în noapte. Întoarce-te! 


— O, lisuse - iar a luat-o razna. Ce ne facem, Suze? 

— Nu ştiu. Ştiu doar că singură nu l-aş mai putea asculta. 
Pare rupt de lume. Rupt de orice. 

— Du-te, atunci, murmură pistolarul, rostogolindu-se 
înapoi pe o parte şi trăgându-şi din nou genunchii la piept, 
există alte lumi în afară de astea. 

Rămase tăcut un moment. Apoi pieptul i se umflă şi rosti 
numele băiatului într-un strigăt prelung, care-ţi îngheţa 
sângele în vene. În pădurea din spatele lor, o pasăre mare îşi 
luă zborul, în fâlfâit sec de aripi, către o parte de lume mai 
puţin agitată. 

— Ai vreo idee? întrebă Susannah. Ochii ei erau mari şi 
umezi de lacrimi. Poate ar trebui să-l trezim? 

— Nu ştiu. Eddie văzu revolverul pistolarului, cel pe care îl 
purta la şoldul stâng. Fusese aşezat, în tocul lui, pe o piele 
împăturită frumos, aproape de locul în care zăcea Roland. Nu 
cred că îndrăznesc, adăugă el într-un târziu. 

— ÎL scoate din minţi. Eddie încuviinţă. 

— Ce să facem în privința asta? Eddie, ce să facem? 

Eddie nu ştia. Un antibiotic oprise infecția provocată de 
muşcătura arătării-homar; acum, Roland ardea din nou din 
cauza infecției, dar Eddie nu credea că exista vreun antibiotic 
pe lume care să-l poată vindeca de ceea ce-l chinuia de data 
aceasta. 

— Nu ştiu. Întinde-te cu mine, Suze. 

Eddie aruncă o piele peste amândoi şi, după un timp, 
tremuratul ei se potoli. 

— Dacă înnebuneşte, s-ar putea să ne facă rău, zise ea. 

— O ştiu prea bine. 

Această neplăcută idee îi veni în termenii ursului - ochii lui 
roşii, plini de furie (dar nu existase oare şi năuceală, îngropată 
adânc în profunzimile acelea roşii?) şi ghearele lui 
amenințătoare, mortale. Ochii lui Eddie se îndreptară spre 
revolver, aşezat atât de aproape de mâna stângă a 
pistolarului, şi îşi aminti din nou cât de rapid fusese Roland 
când văzuse liliacul mecanic coborând spre ei. Atât de rapid, 
încât mâna lui păruse că dispare. Dacă pistolarul înnebunea, 


şi dacă el şi Susannah deveneau ţinta nebuniei lui, nu aveau 
nicio şansă. Absolut nicio şansă. 

Îşi lipi faţa de scobitura călduță a gâtului ei şi închise ochii. 

Nu după mult timp, Roland termină cu bolboroselile. Eddie 
ridică fruntea şi se uită spre el. Aparent, pistolarul dormea din 
nou normal. Eddie se uită la Susannah şi văzu că şi pe ea o 
furase somnul. Se lăsă jos lângă ea, sărutând tandru 
umflătura sânului ei, şi închise ochii. 

Nu tu, amice; tu o să stai treaz mult, mult timp. 

Mergeau însă de două zile şi Eddie era sleit de puteri. Se 
lăsă învăluit de torpoare... tras în jos. 

Înapoi în vis, gândi el în timp ce plana. Vreau să mă întorc 
pe Second Avenue... înapoi la Tom şi Gerry. Asta vreau eu. 

Visul nu se întoarse, totuşi, în noaptea aceea. 


30 


Mâncară un mic dejun frugal la răsăritul soarelui, îşi 
strânseră lucrurile şi le redistribuiră, după care se întoarseră 
în poiana în formă de ic. În lumina clară a dimineţii nu mai 
avea un aspect atât de înfiorător, însă toți trei se străduiau 
din răsputeri să nu se apropie de cutia metalică vopsită în 
dungi negru cu galben, rău-prevestitoare. Dacă Roland îşi 
amintea cât de cât visele urâte care îl bântuiseră în cursul 
nopţii, nu trăda niciun semn. Executase operaţiunile de 
dimineață aşa cum le executa mereu, într-o linişte grea, 
indiferentă. 

— Cum ai de gând să o ţinem în linie dreaptă de aici? îl 
întrebă Susannah pe pistolar. 

— Dacă legendele sunt adevărate, asta n-ar trebui să fie o 
problemă. Ți-aminteşti când ai întrebat de magnetism? 

Ea aprobă. 

EI scotoci adânc în desaga sa şi în cele din urmă scoase un 
pătrat mic de piele veche, maleabilă. În ea era înfipt un ac 
lung, argintiu. 

— O busolă! făcu Eddie. Tu chiar că eşti un cercetaş! Roland 
clătină din cap. 


— Nu-i busolă. Ştiu ce înseamnă, desigur, dar în zilele astea 
mă ghidez după soare şi stele, şi chiar şi acum îmi sunt de 
mare ajutor. 

— Chiar şi acum? îngână Susannah, puţin nedumerită. El 
făcu semn din cap că da. 

— Şi direcțiile lumii sunt în derivă. 

— Hristoase, zise Eddie. 

Încercă să-şi imagineze o lume în care nordul aluneca încet 
către est sau vest şi renunță aproape imediat. Îl făcea să se 
simtă niţel ameţit, aşa cum se simțea întotdeauna când se 
uita în jos din vârful unei clădiri înalte. 

— Ăsta e doar un ac, dar este de oţel şi ar trebui să ne ajute 
la fel de bine ca o busolă. Grinda este traseul nostru acum, iar 
acul ni-l va indica. 

Scotoci iarăşi în desagă şi scoase o cupă de lut ageamiu 
făcută. Pe o parte a ei se vedea o crăpătură. Roland lipise cu 
mâna lui acel artefact, pe care îl găsise la vechiul loc de 
tabără, cu răşină de pin. Acum se duse la pârâu, scufundă 
cupa în apă şi se întoarse cu ea acolo unde Susannah şedea în 
scaunul cu rotile. Puse cupa cu grijă pe mânerul scaunului şi, 
când suprafața apei se linişti, aruncă acul înăuntru. Acesta 
căzu până pe fund şi rămase acolo. 

— Extra! făcu Eddie. Minunat! Ţi-aş cădea la picioare, 
Roland, dar nu vreau să-mi stric dunga de la pantaloni. 

— Nu am terminat. Ţine cupa nemişcată, Susannah. 

Ea o ţinu şi Roland o împinse încet prin luminiş. Când mai 
erau aproximativ doisprezece paşi până la uşă, întoarse încet 
scaunul cu spatele la ea. 

— Eddie! strigă Susannah. Uită-te la asta! 

El se aplecă deasupra cupei de lut, vag conştient că apa se 
scurgea deja prin lipitura încropită de Roland. Acul se ridica 
încet la suprafață. Ajunse sus şi tresăltă vesel, ca un dop de 
plută. Direcţia indicată era o linie dreaptă care pornea de la 
portalul din spatele lor şi mergea spre pădurea bătrână şi 
deasă din față. 

— Dumnezeule mare - un ac plutitor. Acum chiar le-am 
văzut pe toate. 


— Ţine cupa, Susannah. 

Ea o ţinu nemişcată în timp ce Roland împinse scaunul mai 
departe în poiană, în unghi drept cu cutia. Acul îşi pierdu 
direcția, țopăi la întâmplare un moment, apoi se scufundă 
înapoi. Când Roland trase iarăşi scaunul la locul de pornire, 
acul se ridică din nou şi indică direcția. 

— Dacă am avea pilitură de fier şi o foaie de hârtie, zise 
pistolarul, am putea presăra pilitura pe suprafața hârtiei şi 
am vedea-o cum se strânge într-o linie care ar indica aceeaşi 
direcție. 

— Asta se va întâmpla când vom lăsa portalul în urmă? 
întrebă Eddie. Roland încuviinţță mut. 

— Şi asta nu e tot. Putem chiar să vedem Grinda. 

Susannah se uită peste umăr. Atunci, cotul ei atinse uşor 
cupa. Acul se roti fără ţintă în vreme ce apa clipoci... şi apoi se 
stabiliză înapoi, în poziţia inițială. 

— Nu într-acolo, spuse Roland. Uită-te în jos, amândoi 
uitați-vă - Eddie la picioarele tale, Susannah în poală. 

Ei se executară. 

— Când vă spun să ridicați ochii, uitați-vă drept în față, în 
direcția indicată de ac. Nu vă uitaţi la nimic altceva; lăsaţi-vă 
ochii să vadă ce doresc. Acum... ridicaţi capul! 

Asta făcură. Un moment, Eddie nu văzu decât pădurea. 
Încercă să-şi convingă ochii să se relaxeze... şi deodată era 
acolo, aşa cum fusese acolo forma praştiei, înăuntrul ciotului 
de lemn, şi ştiu de ce Roland le spusese să nu se uite la nimic 
în special. Efectul Grinzii era pretutindeni de-a lungul 
traseului ei, însă era subtil. Acele pinilor şi molizilor indicau 
direcția aceea. Tufişurile creşteau uşor înclinat şi înclinația 
era pe direcția Grinzii. Nu toți copacii pe care ursul îi culcase 
la pământ pentru a-şi elibera câmpul vizual căzuseră de-a 
lungul acelei cărări camuflate - care mergea spre sud-est, 
dacă Eddie estima bine direcţiile - dar majoritatea o făcuseră, 
ca şi când forța ce emana din cutie îi împinsese într-acolo, pe 
când stăteau să cadă. Cea mai clară dovadă era felul în care 
umbrele se întindeau peste pământ. Cum soarele răsărea la 
est, toate indicau vestul, desigur, dar când Eddie se uită la 


sud-est, văzu un desen aproximativ în zigzag, care exista doar 
de-a lungul liniei pe care o indicase acul din cupă. 

— Poate văd ceva, spuse Susannah cu îndoială, dar... 

— Uită-te la umbre! Umbrele, Suze! 

Eddie o văzu cum face ochii mari, înțelegând totul. 

— Dumnezeule! E acolo! Chiar acolo! E ca şi când cineva ar 
avea un cârlionț natural în păr! 

Acum, că Eddie o văzuse, nu se mai putea preface că n-o 
vede; un culoar vag care brăzda încâlceala haotică ce 
înconjura luminişul, o linie dreaptă care era traseul Grinzii. 
Era dintr-odată conştient cât de mare trebuia să fie forța ce 
plutea în jurul său (şi probabil trecea drept prin el, ca razele 
X) şi se văzu nevoit să-şi controleze pornirea de a păşi în 
lături, fie în stânga, fie în dreapta. 

— Spune, Roland, asta n-o să mă facă steril, nu-i aşa? 
Roland ridică din umeri, surâzând uşor. 

— E ca matca unui râu, se minună Susannah. O albie 
năpădită de buruieni atât de tare, încât abia o mai vezi... dar 
ea tot acolo e. Modelul umbrelor nu se va schimba niciodată 
atât timp cât rămânem pe traseul Grinzii, nu-i aşa? 

— Nu, răspunse Roland. Îşi vor schimba direcția după cum 
se mişcă soarele pe cer, sigur, dar vom putea întotdeauna să 
vedem traseul Grinzii. Trebuie să ţineţi minte că fluxul de 
forță a urmat acelaşi drum mii - poate zeci de mii - de ani. 
Ridicaţi ochii, amândoi, spre cer! 

Îi ridicară şi văzură că norişorii subţiri adoptaseră şi ei acel 
desen zigzagat de-a lungul traseului Grinzii... şi că norii 
dinăuntrul culoarului de putere înaintau mai repede decât cei 
de pe margine. Erau împinşi spre sud-est. Erau împinşi pe 
direcția Turnului Întunecat. 

— Vedeţi? Până şi norii trebuie să se supună. 

Un stol mic de păsări se apropie de ei. Când ajunseră la 
traseul Grinzii, fură toate deturnate spre sud-est pentru un 
moment. Deşi Eddie văzu clar asta, abia îi veni să-şi creadă 
ochilor. După ce păsările străbătură coridorul îngust al 
influenței Grinzii, îşi reluară direcția anterioară. 


— Ei, făcu Eddie, cred că ar trebui să o luăm din loc. Un 
drum de o mie cinci sute de kilometri începe cu un singur pas, 
cum se zice - şi toate celelalte bazaconii. 

— Aşteaptă un minut. Susannah se uită la Roland. Dar nu 
sunt doar o mie cinci sute de kilometri, nu-i aşa? Nu mai 
sunt. Despre ce distanță este vorba, Roland? Cinci mii de 
kilometri? Zece mii? 

— Nu pot spune. Va fi foarte departe. 

— Şi cum naiba o să ajungem acolo, cu voi doi împingându- 
mă în scaunul ăsta blestemat? Vom fi norocoşi să facem cinci 
kilometri pe zi prin Vanele “celea, şi tu ştii asta. 

— Calea a fost deschisă, spuse Roland înțelept, şi asta 
ajunge pentru moment. S-ar putea să vină un timp, 
Susannah Dean, când vom călători mai repede decât ți-ar 
plăcea. 

— O, da? Se uită la el încruntată şi amândoi bărbaţii o 
văzură pe Detta Walker cântând din nou periculos la drâmbă 
în ochii ei. Te aşteaptă cumva un bolid de curse? Dacă da, ar fi 
al naibii de fain s-avem ş-un drum pe care să merem cu el! 

— Terenul şi felul de a merge pe el se vor schimba. Aşa e 
întotdeauna. Susannah flutură o mână spre pistolar; i-auzi la 
el, spunea. 

— Vorbeşti ca maică-mea bătrână, când zicea că Domnul va 
purta de grijă. 

— Şi n-a purtat? întrebă Roland cu gravitate. 

Ea îl privi preț de un moment, cufundată într-o tăcere 
surprinsă, apoi lăsă capul pe spate şi râse către cer. 

— Ei, presupun că depinde de felul în care priveşti 
problema. Tot ce spun e că, dacă asta-nseamnă să porți de 
grijă, Roland, n-aş vrea să văd ce s-ar întâmpla dacă El s-ar 
decide să ne lase să facem foamea. 

— Hai să trecem la fapte, spuse Eddie. Vreau să plec din 
locul ăsta. Nu-mi place. 

Şi asta era adevărat, dar nu era totul. Simţea totodată o 
profundă dorință de a pune piciorul pe cărarea ascunsă, pe 
acea şosea tainică. Fiecare pas era un pas mai aproape de 
câmpul de trandafiri şi de Turnul care îl domina. Pricepu - nu 


fără un dram de mirare - că intenţiona să vadă Turnul acela... 
sau să moară încercând. 

Felicitări, Roland, gândi el. Ai reuşit. Sunt unul dintre 
convertiți. Să spună cineva aleluia. 

— Mai e un lucru, înainte să pornim. 

Roland se aplecă şi desfăcu nojița de la coapsa sa stângă. 
Apoi începu să-şi desfacă încet cureaua. 

— Care-i şpilul aici? întrebă Eddie. Roland trase de curea şi 
1-0 întinse. 

— Ştii de ce fac asta, rosti el calm. 

— Pune-o la loc, bătrâne! Eddie simţi că înăuntrul său 
fierbea un amestec teribil de sentimente contradictorii; simțea 
că-i tremură degetele, deşi ținea pumnii strânşi. Ce crezi că 
faci? 

— Îmi pierd mintea puţin câte puţin. Până ce rana din mine 
nu se închide - dacă se va închide vreodată - nu pot purta 
asta. Şi tu ştii. 

— Ia-o, Eddie, îl îndemnă Susannah încet. 

— Dacă seara trecută n-ai fi purtat blestemățţia asta, când 
m-a atacat liliacul, dimineața de azi m-ar fi găsit fără nimic de 
la nas în sus! 

Pistolarul răspunse continuând să ţină pistolul îndreptat 
spre Eddie. Postura corpului său spunea că era pregătit să 
rămână aşa toată ziua, dacă era nevoie. 

— Prea bine! strigă Eddie. Fir-ar să fie, bine! 

Luă cu o mişcare iute cureaua din mâna lui Roland şi şi-o 
prinse la mijloc, cu o serie de gesturi smucite. Ar fi trebuit să 
se simtă uşurat, bănuia - nu se uitase oare la arma aceasta, 
zăcând aproape de mâna lui Roland în mijlocul nopții, şi nu se 
gândise la ce s-ar întâmpla dacă Roland într-adevăr şi-ar lua 
câmpii? Nu se gândiseră amândoi la asta, el şi Susannah? Nu 
simțea însă nicio uşurare. Ci doar teamă şi vinovăţie şi o 
stranie, dureroasă, tristețe, mult prea intensă pentru a lăsa 
loc lacrimilor. 

Bărbatul arăta atât de ciudat fără pistoalele lui. Atât de 
nelalocul lui. 


— E bine? Acum, că ucenicii de două parale au armele şi 
maestrul e dezarmat, putem pleca, te rog? Dacă ne atacă ceva 
mare din tufişuri, Roland, poţi oricum să arunci cuțitul în el. 

— O, asta, murmură el. Era să uit. 

Luă cuțitul din desagă şi i-l întinse, cu plăselele înainte, lui 
Eddie. 

— Asta-i ridicol! strigă Eddie. 

— Viaţa e ridicolă. 

— Mda, scrie asta pe o vedere şi trimite-o dracului la 
Reader's Digest. Eddie îndesă cuțitul la curea, după care se 
uită sfidător la Roland. Acum putem pleca? 

— Mai este un ultim lucru, zise Roland. 

— Iisuse Hristoase! 

Zâmbetul atinse din nou buzele pistolarului. 

— Glumeam doar, făcu el. 

Eddie rămase gură-cască. Lângă el, Susannah reîncepu să 
râdă. Sunetul se înălță, melodic ca nişte clopoței, în 
nemişcarea dimineții. 


31 


Le luă aproape toată dimineața ca să părăsească zona 
distrusă care îl protejase pe ursul cel mare, dar drumul era 
puţin mai uşor de-a lungul traseului Grinzii şi, odată ce 
lăsară în urmă copacii căzuți şi tufişurile încâlcite, desişul 
pădurii se înstăpâni din nou şi ei putură să se mişte cu o 
viteză mai mare. Pârâiaşul care ieşea din peretele de rocă din 
poiană curgea sprinten în dreapta lor. 1 se alăturaseră mai 
multe firişoare de apă şi acum sunetul lui era mai puternic. 
Erau mai multe animale acolo - le auzeau mişcându-se 
printre copaci, văzându-şi de treburile lor zilnice - şi de două 
ori văzură grupuri mici de căprioare. Unul dintre animale, un 
cerb cu coarne nobile pe capul ridicat întrebător, părea să aibă 
cel puţin o sută patruzeci de kilograme. Pârâul se îndepărtă de 
drumul lor, când ei reîncepură să urce. Şi, când după-amiaza 
prinse să se-ndrepte spre seară, Eddie văzu ceva. 

— Ne putem opri aici? Să ne odihnim un minut? 


— Ce este? întrebă Susannah. 

— Da, răspunse Roland. Ne putem opri. 

Deodată, Eddie simţi din nou prezența lui Henry, ca o 
greutate aşezându-i-se pe umeri. Oo, ui” la fetiță. Vede fetița 
ceva-n copac? Vrea fetița să cioplească ceva? Vrea? Oo... ce 
FRUMOS! 

— Nu e musai să ne oprim. Adică, nu-i cine ştie ce. Doar 
că... 

— „ai văzut ceva, încheie Roland în locul lui. Orice ar fi, 
termină cu trăncănitul şi treci la fapte. 

— Nu-i, de fapt, nimic. 

Eddie simţi că-i urcă sângele cald în față. Încercă să-şi ia 
privirea de la frasinul care-i reținuse atenția. 

— Ba este. E ceva ce îţi trebuie, iar asta nu-i nimic. Dacă tu 
ai nevoie de ceva, Eddie, atunci avem şi noi nevoie de acel ceva. 
Ce nu ne trebuie este un om care nu se poate descotorosi de 
inutila povară a amintirilor lui. 

Sângele cald deveni fierbinte. Eddie rămase cu fața 
înflăcărată îndreptată spre mocasinii săi un moment prelung, 
trăind impresia că Roland se uitase direct în sufletul său 
confuz, cu ochii lui albastru-pal, de bombardier. 

— Eddie? întrebă Susannah curioasă. Ce este, scumpule? 

Vocea ei îi dădu curajul de care avea nevoie. Se duse la 
frasinul subțire şi drept, scoțând cuțitul lui Roland de la 
curea. 

— Poate nimic, murmură şi se forță să adauge: Poate mult. 
Dacă n-o dau în bară, poate chiar mult. 

— Frasinul e un copac nobil, plin de putere, remarcă Roland 
din spatele lui, dar Eddie abia îl auzi. Vocea disprețuitoare, 
superioară, a lui Henry dispăruse; ruşinea lui dispăruse odată 
cu ea. Se gândea doar la creanga care îi reținuse privirea. Se 
îngroşa şi se umfla puţin acolo unde se îmbina cu trunchiul. 
Exact acea bucată groasă, cu formă stranie, era cea pe care o 
voia Eddie. 

Credea că forma cheii era îngropată în ea - cheia pe care o 
văzuse pentru scurt timp în foc, înainte ca rămăşiţele cuprinse 
de flăcări ale fălcii să se schimbe din nou şi să apară 


trandafirul. Trei V-uri inversate, cel din mijloc mai adânc şi 
mai lat decât celelalte două. Şi s-ul acela mic din capăt. Acela 
era secretul. 

O adiere a visului său îl revizită: Dad-a-chum, dud-a-chee, 
NiCi0 grijă, ai tu cheia. Poate, gândi el. Dar acum va trebui să o 
scot cu totul. Cred că nouăzeci la sută pur şi simplu e 
inacceptabil. 

Lucrând cu mare grijă, tăie creanga din copac şi apoi reteză 
capătul îngust. 

Îi rămase o bucată groasă de frasin lungă cam de douăzeci 
de centimetri. O simțea grea şi vitală în mână, plină de viaţă şi 
dispusă să-şi dezvăluie forma secretă... unui om suficient de 
priceput să o ademenească la suprafață, desigur. 

Era el omul acela? Şi avea oare importanță? 

Eddie Dean credea că răspunsul la ambele întrebări era 
afirmativ. 

Mâna stângă, cea bună, a pistolarului strânse mâna 
dreaptă a lui Eddie. 

— Cred că tu cunoşti un secret. 

— Poate că da. 

— Poți vorbi? 

EI clătină din cap. 

— Mai bine să nu, cred. Nu încă. 

Roland cumpăni ideea, apoi încuviință. 

— Bine. Vreau să-ți pun o singură întrebare, apoi vom 
abandona subiectul. Ai găsit cumva un mod de a ajunge la 
miezul... problemei mele? 

Eddie îşi spuse: Mai mult de atât nu-şi va exprima niciodată 
disperarea care îl roade de viu. 

— Nu ştiu. Acum nu pot fi sigur. Dar sper că da, bătrâne. 
Sper sincer. 

Roland aprobă iarăşi şi-i dădu drumul mâinii. 

— Mulţumesc. Mai avem încă două ore de lumină bună - 
ce-ar fi să ne bucurăm de ele? 

— N-am nimic împotrivă. 

Merseră mai departe. Roland o împinse pe Susannah şi 
Eddie merse înaintea lor, ţinând în mână bucata de lemn în 


care era îngropată cheia. Părea că pulsează încărcată de 
propria-i căldură, secretă şi puternică. 


32 


În seara aceea, după ce mâncase de cină, Eddie luă cuțitul 
pistolarului de la curea şi începu să cioplească. Cuţitul era 
incredibil de ascuţit şi părea că nu se tocea niciodată. Eddie 
lucră încet şi cu grijă la lumina focului, întorcând bucata de 
frasin pe toate părțile în mâini, privind panglicile subțiri de 
lemne fin desprinzându-se în calea mişcărilor lui lungi şi 
sigure. 

Susannah se întinse pe pământ, îşi împleti mâinile sub cap 
şi se uită în sus la stelele care se mişcau încet pe cerul negru. 

La marginea taberei, Roland stătea dincolo de strălucirea 
focului şi asculta cum vocile nebuniei se iscau din nou în 
mintea sa confuză, îndurerată. 

A fost un băiat. 

N-a fost niciun băiat. 

A fost. 

N-a fost. 

A fost... 

Închise ochii, îşi prinse fruntea îndurerată într-o palmă rece 
şi se întrebă cât va mai trece până ce va ceda pur şi simplu 
asemenea unei corzi de arc întinse prea tare. 

O, Jake, gândi el. Unde eşti? Unde eşti? 

Şi deasupra lor, Stea Bătrână şi Mamă Bătrână se înălțară 
la locurile lor şi se sfidară reciproc peste ruinele înstelate ale 
străvechii lor căsnicii eşuate. 


II 
CHEIA ȘI TRANDAFIRUL 
1 


Vreme de trei săptămâni, John „Jake“ Chambers se luptă 
curajos cu nebunia care creştea în el. In acest răstimp se simți 


ca ultimul om rămas la bordul unui transatlantic ce se 
scufunda, acționând pompele ca un apucat, încercând să țină 
vasul pe linia de plutire până când furtuna se va fi oprit, cerul 
se va fi curățat şi putea sosi ajutor... ajutor de undeva. Ajutor 
de oriunde. La 31 mai 1977, cu patru zile înaintea vacanței de 
vară, recunoscu în sfârşit faptul că nu va veni niciun ajutor. 
Era timpul să se dea bătut; era timpul să se lase purtat de 
furtună. 

Picătura care a umplut paharul a fost eseul final la 
Compunere. 

John Chambers, căruia cei trei sau patru băieți care-i erau 
aproape prieteni îi spuneau Jake (dacă tatăl lui ar fi cunoscut 
acest mic detaliu, fără-ndoială ar fi sărit până în tavan), 
încheia primul lui an la Piper School. Deşi avea unsprezece ani 
şi era într-a şasea, era mic pentru vârsta lui şi cei care îl 
întâlneau pentru prima dată deseori credeau că era mult mai 
tânăr. De fapt, fusese uneori confundat cu o fată, până acum 
un an sau aşa ceva, când făcuse atâta tărăboi cum că vrea să 
se tundă scurt, încât mama lui până la urmă se lăsase 
înduplecată şi acceptase. Cu tatăl lui, desigur, nu fusese nicio 
problemă legată de tunsoare. Tatăl lui doar rânjise în felul 
acela crispat şi de fațadă al său şi spusese: Puştiul vrea să 
arate ca un puşcaş marin, Laurie. Bravo lui. 

Pentru tatăl lui, el nu era niciodată Jake şi rareori John. 
Pentru tatăl lui, el era de regulă doar „puştiul“. 

Piper School, îi explicase tata cu o vară în urmă (Vara 
Bicentenară fusese aceea - peste tot numai fanioane şi panglici 
şi portul New York plin de corăbii cu pânze), era, cât se poate 
de simplu, Cea Mai Bună Şcoală Din Țară Pentru Un Băiat De 
Vârsta Ta. Faptul că Jake fusese acceptat acolo nu avea nimic 
a face cu banii, explicase Elmer Chambers... aproape 
insistase. Fusese al naibii de mândru de acest fapt, deşi, chit 
că avea zece ani, Jake bănuia că probabil nu era un fapt 
adevărat, că probabil era un hârdău de baliverne pe care tatăl 
lui îl transformase într-un fapt, astfel încât să-l poată aduce 
firesc în discuție la prânz sau la câteva cocteiluri: Puştiul meu? 
O, a intrat la Piper. Cea Mai Bună Şcoală Din Tară Pentru Un 


Băiat De Vârsta Lui. Să ştiţi că-n şcoala aia nu se intră pe 
bani; la Piper intri doar dacă ai minte. 

Jake era perfect conştient că în furnalul creierului lui Elmer 
Chambers carbonul brut al dorinței şi opiniei deseori se 
preschimba în diamante dure pe care el le numea fapte... sau, 
în împrejurări mai informale, „factoide“. Expresia lui favorită, 
rostită deseori şi cu reverență, era Faptul este şi o folosea ori 
de câte ori avea ocazia. 

Faptul este că pe bani nimeni nu intră la Piper School, îi 
spusese tatăl lui în acea Vară Bicentenară, vara cerurilor 
albastre şi a fanioanelor şi a corăbiilor cu vele, o vară ce părea 
poleită cu aur în memoria lui Jake, întrucât pe atunci nu 
începuse încă să-şi piardă minţile şi nu avea altă grijă decât 
dacă se va descurca sau nu la Piper School, un loc care părea 
a fi un cuib pentru genii proaspăt ieşite din găoace. Singurul 
lucru care te ajută să intri la Piper este ceea ce aici aici, sus. 
Elmer Chambers se întinsese peste masa lui şi atinsese 
mijlocul frunții fiului său cu un deget tare, pătat de nicotină. 
Pricepi, puştiule? 

Jake încuviințase tăcut. Nu era necesar să i se adreseze 
prin viu grai tatălui său, întrucât tatăl îi trata pe toți - 
inclusiv pe soția lui - aşa cum îşi trata subalternii la rețeaua 
TV unde răspundea de programe şi era un recunoscut 
maestru al Răfuielii. Nu trebuia decât să asculți, să 
încuviințezi din cap când se impunea şi, după un timp, te lăsa 
în pace. 

Bun, zisese tatăl lui, aprinzându-şi una dintre cele optzeci 
de țigări Camel pe care le fuma zi de zi, fără excepţie. Suntem 
înțeleşi, deci. Va trebui să pui sănătos burta pe carte, dar eşti 
capabil de aşa ceva. Nu ne-ar fi trimis asta, dacă nu erai. 
Ridicase scrisoarea de acceptare la Piper School şi o scuturase. 
Era un triumf sălbatic în gestul acela, ca şi când scrisoarea ar 
fi fost un animal pe care-l ucisese el în junglă, un animal pe 
care acum urma să-l jupoaie şi să-l mănânce. Aşa că învață 
pe brânci. la note bune. Fă-ne mândri, pe mine şi pe mama ta. 
Dacă termini anul cu media 10, te aşteaptă o excursie la 
Disney World. Merită să ținteşti pentru asta, corect, puştiulică? 


Jake luase note bune - 10 pe linie (până în ultimele trei 
săptămâni, desigur). 

Îşi făcuse, probabil, părinții mândri de el, deşi ei erau atât 
de puțin prezenți, încât îi venea greu să-şi dea seama. De 
regulă, nu era nimeni prezent când ajungea el acasă de la 
şcoală, decât Freta Shaw - menajera - aşa că-i arăta ei 
lucrările lui de nota 10. După aceea, ajungeau într-un colț 
întunecat al camerei lui. Uneori, Jake se uita prin ele şi se 
întreba dacă însemnau ceva. Voia să însemne ceva, dar avea 
serioase îndoieli. 

Jake nu credea că avea să meargă la Disney World vara 
aceea, cu sau fără medie de 10. 

Credea că ospiciul era o posibilitate mai mare. 

Când intră pe uşile duble de la Piper School la ora 8.45 în 
acea dimineață de 31 mai, avu o viziune teribilă. Îşi văzu tatăl 
în biroul lui de la Rockefeller Plaza nr. 70, aplecat peste masă 
cu un Camel în colțul gurii, vorbind cu un subaltern în vreme 
ce fumul albastru îi înfăşura capul. Întregul New York se 
întindea dincolo de tatăl lui, vuietul şi agitația lui fiind reduse 
la tăcere de două straturi de sticlă termopan. 

Faptul e că pe bani nu intră nimeni la Sunnyvale Sanitarium, 
îi spunea tatăl lui subalternului pe un ton de sumbră 
satisfacție. Întinse mâna şi atinse fruntea subalternului. 
Singurul lucru care-ţi asigură intrarea într-un asemenea loc e 
că se petrece ceva grav aici, la mansardă. Asta s-a întâmplat 
cu puştiul. Dar el stă cu burta pe carte. E cel mai sârguincios 
de acolo, mi-au spus. Şi când îl vor pune pe liber - dacă-l vor 
pune vreodată - pe el îl aşteaptă o excursie. O excursie la... 

— „haltă, murmură Jake, apoi îşi atinse fruntea cu o 
mână ce voia să tremure. Vocile se întorceau. Voci țipătoare, 
răstite, care îl scoteau din minți. 

Eşti mort, Jake. Ai fost călcat de o maşină şi eşti mort. 

Nu fi prost! Uite - vezi posterul ăla? ŢINE MINTE PICNICUL 
CU CLASA, scrie pe el. Crezi că în viața de apoi se organizează 
Picnicuri cu Clasa? 

Nu ştiu. Dar ştiu că ai fost călcat de o maşină. 

Nu! 


Ba da. S-a întâmplat pe 9 mai la 8.25 dimineața. Ai murit 
după mai puţin de un minut. 

Nu! Nu! Nu! 

— John? 

Se uită înapoi, speriat. Domnul Bissette, profesorul de 
franceză, stătea acolo, cu un aer puţin îngrijorat. În spatele 
lui, restul corpului studenţesc intra ordonat în sala de 
festivități pentru adunarea de dimineață. Se auzeau foarte 
puţine vociferări şi niciun strigăt. Probabil că şi acestor elevi, 
ca lui Jake însuşi, le spuseseră părinţii cât erau de norocoşi să 
fie acceptaţi la Piper, unde nu banii contau (deşi taxa de 
şcolarizare era de douăzeci şi două de mii de dolari pe an), ci 
doar mintea. Probabil că multora dintre ei li se promiseseră 
excursii în vara aceea dacă notele lor vor fi suficient de bune. 
Probabil că părinții norocoşilor câştigători de excursii aveau 
chiar să-i însoțească, în unele cazuri. Probabil... 

— John, te simţi bine? întrebă domnul Bissette. 

— Sigur, răspunse Jake. Bine. Am dormit ceva mai mult 
azi-dimineaţă. 

Încă nu m-am trezit complet, cred. 

Chipul domnului Bissette se relaxă şi omul surâse. 

— Se întâmplă şi la case mai mari. 

Nu şi tatălui meu. Stăpânul Răfuielii nu doarme niciodată 
mai mult decât trebuie. 

— Eşti pregătit pentru examenul final la franceză? întrebă 
domnul Bissette. 

Voulez-vous faire l'examen cet apries-midi? 

— Aşa cred, spuse Jake. 

De fapt, nu ştia dacă era pregătit sau nu pentru examen. 
Nu-şi amintea nici măcar dacă studiase sau nu pentru 
examenul final la franceză. În ultimele zile nimic nu părea să 
mai conteze, cu excepția vocilor din capul său. 

— Vreau să-ţi spun din nou ce mult m-am bucurat să te 
am elev anul acesta, John. Am vrut să le-o spun şi alor tăi, 
dar n-au venit la Seara Părinților... 

— Sunt foarte ocupați, îi scuză Jake. Domnul Bissette 
încuviință. 


— Ei, m-am bucurat să te am elev. Voiam doar să spun 
asta... şi că abia aştept să te am din nou elev la franceză II, 
anul viitor. 

— Mulţumesc, spuse Jake şi se întrebă ce ar spune domnul 
Bissette dacă ar adăuga: Dar nu cred că voi urma cursul de 
franceză II anul viitor, decât poate dacă reuşesc să fac un curs 
prin corespondență de la bătrânul stabiliment Sunnyvale. 

Joanne Franks, secretara şcolii, apăru în uşa sălii de 
festivități cu clopoțelul ei argintiu în mână. La Piper School, 
toți clopoţeii erau manuali. Jake bănuia că, dacă erai părinte, 
acesta era unul dintre farmecele şcolii. Amintiri legate de 
propria viață de şcolar şi tot restul. EI, unul, ura asta. 
Sunetul clopoţelului ăluia i se părea că i se înfige drept în 
cap... 

Nu mai rezist mult, gândi el cu disperare. Regret, dar mă 
pierd cu firea. Mă pierd de-adevăratelea cu firea. 

Domnul Bissette o zărise pe doamna Franks. Se întoarse cu 
spatele, apoi se răsuci la loc. 

— Chiar te simţi bine, John? Ai părut foarte preocupat în 
ultimele săptămâni. Supărat. Te macină ceva? 

Jake aproape cedă auzind bunătatea din vocea domnului 
Bissette, dar apoi îşi imagină ce figură ar face profesorul dacă 
i-ar spune: Da. Mă macină ceva. Un factoid mic şi enervant. 
Am murit, vedeţi, şi am ajuns într-o altă lume. Şi acolo am 
murit din nou. O să spuneți că aşa ceva nu se poate întâmpla 
Şi sigur că aveți dreptate, o parte din mintea mea ştie că aveţi 
dreptate, dar cea mai mare parte a minții mele ştie că vă 
înşelați. S-a întâmplat cu adevărat. Am murit cu adevărat. 

Dacă ar fi spus aşa ceva, domnul Bissette l-ar fi sunat 
numaidecât pe Elmer Chambers, iar Jake credea că Sunnyvale 
Sanitarium probabil ar fi semănat cu o cură de odihnă după 
toate lucrurile pe care tatăl lui le-ar fi avut de spus pe 
subiectul puştilor cărora le intrau tot felul de idei ciudate în 
cap înaintea săptămânii examenelor finale. Al pugştilor care 
făceau lucruri ce nu puteau fi discutate la cină sau la 
cocteiluri. Al Puştilor Care Călcau Pe Bec. 

Jake se forță să-i zâmbească domnului Bissette. 


— Sunt puţin îngrijorat pentru examene, atâta tot. Domnul 
Bissette clipi zâmbind. 

— O să te descurci bine. 

Doamna Franks începu să sune Clopoţelul Adunării. 
Fiecare clinchet se înfipse în urechile lui Jake şi apoi păru să-i 
fulgere creierul ca o mică rachetă. 

— Haide, spuse domnul Bissette. Să nu întârziem. Nu 
putem întârzia în prima zi din săptămâna examenelor finale, 
nu-i aşa? 

Trecură pe lângă doamna Franks şi clopoţelul ei nesuferit. 
Domnul Bissette se îndreptă spre şirul de scaune numit Corul 
Profesorilor. Erau multe astfel de nume simpatice la Piper 
School; auditoriul era Sala de Festivităţi, pauza de prânz era 
leşirea, elevii din clasele a şaptea şi a opta erau Băieţii şi 
Fetele Mari şi, desigur, scaunele pliante de lângă pian (la care 
doamna Franks urma în scurt timp să cânte la fel de nemilos 
cum suna clopoțelul argintiu) erau Corul Profesorilor. Totul 
făcea parte din tradiţie, bănuia Jake. Dacă erai un părinte 
care ştia că plodul lui Iese la prânz în Sala de Festivităţi în loc 
să înfulece un sandvici cu ton în cantină, stăteai liniştit, 
convins că totul este de nota 10 în sectorul educaţional. 

Se strecură pe un scaun în fundul sării şi lăsă anunţurile 
de dimineaţă să treacă pe lângă el. Teroarea curgea neîncetat 
în mintea sa, făcându-l să se simtă ca un şoarece prizonier 
într-o roată de exerciții. Şi când încercă să se gândească în 
perspectivă la un moment mai bun, mai luminos, nu vedea 
decât întuneric. 

Nava era luciditatea sa - şi se scufunda. 

Domnul Harley, directorul, se apropie de podium şi ţinu un 
scurt discurs despre importanța săptămânii examenelor finale 
şi despre faptul că notele pe care le vor primi vor constitui un 
alt pas făcut pe Marele Drum al Vieţii. Le spuse că şcoala se 
baza pe ei, că el se baza pe ei şi că părinții lor se bazau pe ei. 
Nu le spuse că întreaga lume liberă se baza pe ei, dar sugeră 
apăsat că aşa ar putea fi. 

Încheie spunându-le că se va renunța la clopoțel în cursul 
săptămânii examenelor finale (prima şi singura veste bună pe 


care Jake o primise în dimineața aceea). 

Doamna Franks, care-şi luase în primire locul la pian, dădu 
tonul. Corpul studențesc, şaptezeci de băieți şi cincizeci de 
fete, se întoarse într-un fel ordonat şi sobru, care trăda gustul 
şi stabilitatea financiară a familiilor; toți se ridicară într-un 
suflet şi începură să cânte imnul şcolii. Jake îngână cuvintele 
şi se gândi la locul unde se trezise după ce murise. La început 
crezuse că se află în iad... şi când venise omul în strai negru 
cu glugă, fusese sigur de asta. 

Apoi, desigur, venise celălalt om. Un om pe care Jake 
ajunsese aproape să-l iubească. 

Dar m-a lăsat să cad. M-a ucis. 

Simţea că-i apăreau boabe mici de transpirație rece la ceafă 
şi între omoplați. 

Aşadar, iubim sălile din Piper, 

Tinem stindardul lui sus; 

Te iubim, a noastră alma mater, 

Piper, în suflet noi te-am pus! 

Doamne, ce imn căcăcios, îşi spuse Jake şi atunci îi trecu 
prin gând că tatălui lui i-ar fi plăcut. 


2 


Primul curs era cel de Compunere, singurul care nu 
presupunea un examen final. Tema lor de casă fusese să scrie 
un eseu final. Acesta trebuia să fie un document scris la 
maşină, cu lungimea cuprinsă între o mie cinci sute şi patru 
mii de cuvinte. Subiectul propus de doamna Avery era Cum 
înțeleg eu adevărul. Eseul final avea să însemne douăzeci şi 
cinci la sută din nota finală pe semestru. 

Jake intră şi îşi ocupă locul, în al treilea rând. Erau doar 
unsprezece elevi cu totul. Jake îşi amintea Ziua Orientării, în 
septembrie trecut, când domnul Harley le spusese că Piper are 
Cel Mai Mic Număr De Elevi Per Clasă Dintre Toate Gimnaziile 
Private Bune Din Est. Lovise cu pumnul în mod repetat în 
pupitru, în fața sălii de festivități, pentru a sublinia acest fapt. 
Jake nu fusese extraordinar de impresionat, dar îi transmisese 


informaţia tatălui său. Credea că tatăl lui va fi impresionat - 
şi nu se înşelase. 

Trase fermoarul ghiozdanului şi scoase încet din el dosarul 
albastru care conţinea eseul lui final. Îl puse pe masă, 
intenționând să arunce o ultimă privire peste el, când atenţia 
îi fu atrasă spre uşa din partea stângă a sălii. Ştia că ducea la 
garderobă şi că azi era închisă, fiindcă erau douăzeci şi unu 
de grade în New York şi nimeni nu avea haine de pus la 
garderobă. Nu era nimic acolo înăuntru, decât o mulțime de 
cârlige de alamă dispuse în linie pe perete şi un covor lung de 
cauciuc pe podea, pentru cizme. Câteva cutii cu rechizite 
şcolare - cretă, manuale şi altele asemenea - erau depozitate 
într-un colț din spate. 

Nicio scofală. 

Chiar şi aşa, Jake se ridică de la locul său, lăsând dosarul 
deschis pe masă, şi se îndreptă spre uşă. Îşi auzea colegii cum 
murmurau încet între ei şi foşnetul paginilor în timp ce îşi 
verificau eseurile finale, ca nu cumva să le fi scăpat vreun 
adverb scris greşit sau vreo expresie folosită aiurea, însă 
aceste sunete păreau îndepărtate. 

Uşa era cea care îi reținea atenția. 

În ultimele aproximativ zece zile, pe măsură ce vocile din 
mintea sa erau tot mai puternice, Jake devenise tot mai 
fascinat de uşi - tot soiul de uşi. Probabil că o deschisese pe 
cea dintre camera lui şi holul de la etaj de cinci sute de ori 
doar în ultima săptămână, iar pe cea dintre camera lui şi baie 
de o mie. De fiecare dată, simțea în piept o minge de speranță 
şi anticipare, ca şi când răspunsul la toate problemele lui s-ar 
fi aflat undeva dincolo de una dintre cele două uşi şi el cu 
siguranță avea să îl afle... până la urmă. Dar de fiecare dată 
vedea doar holul sau baia sau trotuarul din față sau cine ştie 
ce altceva. 

Joia trecută se întorsese de la şcoală, se aruncase în pat şi 
adormise - somnul, se părea, era singurul refugiu care-i mai 
rămânea. Doar că atunci când se trezise, patruzeci şi cinci de 
minute mai târziu, stătea în cadrul uşii de la baie şi se uita 


amețit înăuntru la nimic mai frapant decât vasul de toaletă şi 
chiuveta. Din fericire, nu-l văzuse nimeni. 

Acum, apropiindu-se de uşa garderobei, simțea aceeaşi 
năucitoare acumulare de speranţă, o siguranţă că uşa nu se 
va deschide spre debaraua umbroasă în care se aflau doar 
mirosurile persistente ale iernii - flanelă, cauciuc şi lână udă 
—, ci spre o altă lume, unde el va fi întreg din nou. O lumină 
încinsă, orbitoare, va cădea peste podeaua sălii de clasă într- 
un triunghi tot mai mare şi el va vedea păsări zburând în cerc 
pe un cer albastru-estompat, de culoarea 

(ochilor lui) 

unei perechi de jeanşi vechi. Un vânt deşertic îi va sufla 
părul pe spate şi-i va usca transpiraţia de pe frunte. 

Va păşi prin uşa aceea şi se va vindeca. 

Jake răsuci clanța şi deschise uşa. Înăuntru erau doar 
întuneric şi un rând de cârlige de alamă sclipitoare. O mănuşă 
cu un deget, de mult uitată, zăcea în apropierea teancurilor de 
manuale din colț. 

Îi stătu inima în loc şi, deodată, Jake simţi dorinţa de a se 
furişa în încăperea aceea întunecată, cu mirosurile ei triste de 
iarnă şi praf de cretă. Putea muta mănuşa şi să se aşeze în 
colț, sub cârligele de haine. Se putea aşeza pe covoraşul de 
cauciuc pe care trebuia să-ți pui ghetele pe timpul iernii. 
Putea sta acolo cu degetul mare în gură, cu genunchii strânşi 
la piept, cu ochii închişi şi... 

Şi să se dea bătut, pur şi simplu. 

Această idee - uşurarea adusă de această idee - era 
incredibil de atractivă. Ar fi însemnat sfârşitul terorii şi 
confuziei şi dislocării. Aceasta din urmă era, cumva, cea mai 
rea; sentimentul acela persistent că întreaga sa viață se 
preschimbase într-un labirint de oglinzi, ca la bâlci. 

Şi totuşi, Jake Chambers avea o voință de fier, aşa cum 
aveau Eddie şi Susannah. Şi acum îşi arunca lumina ei 
albastru-mohorât, ca un far în întuneric. A se da bătut ieşea 
din discuţie. Poate că orice ar fi fost nelalocul lui în el urma 
să-i destrame conştiinţa, totuşi el nu avea nicio intenție să-i 
uşureze munca. Blestemat să fie dacă o va face. 


Niciodată! gândi el aprig. Niciodată! Nicio... 

— Când termini inventarul rechizitelor şcolare în garderobă, 
John, poate ni te alături, zise doamna Avery din spatele lui, cu 
o voce serioasă, cultivată. 

Când Jake se întoarse cu spatele la garderobă, se auzi un 
val mic de chicoteli. Doamna Avery stătea la catedră cu 
buricele degetelor ei lungi aşezate pe tăblia mesei, uitându-se 
la el cu o expresie calmă şi inteligentă. Astăzi purta taiorul 
albastru şi îşi strânsese părul la spate, în coc. Nathaniel 
Hawthorne se uita peste umărul ei, încruntându-se la Jake de 
la locul lui de pe perete. 

— Scuze, bâigui Jake şi închise uşa. Fu imediat stăpânit de 
un puternic impuls de a o deschide din nou, să verifice iarăşi, 
să vadă dacă de data asta lumea cealaltă, cu soarele ei 
dogoritor şi peisaje deşertice, nu era cumva acolo. 

În schimb, se duse înapoi la locul lui. Petra Jesserling se 
uită la el cu ochi veseli, dănțuitori. 

— Data viitoare ia-mă pe mine cu tine acolo înăuntru, şopti 
ea. Atunci o să ai la ce te uita. 

Jake surâse într-un fel distrat şi se strecură în scaun. 

— Mulţumesc, John, spuse doamna Avery cu vocea ei de un 
calm netulburat. Acum, înainte să predați eseurile finale - 
despre care presupun că vor fi toate foarte bune, foarte 
ordonate, foarte clare - aş vrea să vă comunic lista scurtă de 
lecturi pentru vacanţa de vară, propusă de catedra noastră de 
engleză. Voi avea un cuvânt de spus despre mai multe dintre 
aceste excelente cărți... 

În timp ce vorbea, îi dădu un teanc de foi şapirografiate lui 
David Surrey. David începu să le distribuie şi Jake îşi deschise 
dosarul pentru a arunca o ultimă privire peste ce scrisese 
despre Cum înțeleg eu adevărul. Era sincer interesat de asta, 
întrucât nu-şi amintea când scrisese eseul final, mai mult 
decât îşi amintea cât studiase pentru examenul final la 
franceză. 

Se uită la pagina de titlu cu buimăcire şi tot mai tulburat. 
CUM ÎNȚELEG EU ADEVĂRUL, de John Chambers, scria 
frumos, centrat, pe acea foaie, şi asta era în regulă, dar, cine 


ştie de ce, sub aceasta lipise două fotografii. Una înfățişa o uşă 
- credea că era cea de pe Downing Street nr. 10, din Londra - şi 
cealaltă, un tren Amtrak. Erau poze color, fără-ndoială 
decupate dintr-o revistă. 

De ce am făcut asta? Şi când am făcut-o? 

Dădu pagina şi se uită la prima filă a eseului său de final de 
semestru, nevenindu-i să creadă şi neînțelegând ce vedea. 
Apoi, când înţelegerea începu să se infiltreze prin starea lui de 
şoc, încercă un sentiment puternic de groază. 

În sfârşit, se întâmplase; în sfârşit, îşi pierduse destul de 
mult minţile, încât ceilalți să-şi poată da seama. 


3 


CUM ÎNȚELEG EU ADEVĂRUL 
de John Chambers 
Am să-ți arăt frica într-un pumn de țărână. 
— T.S. „BUTCH“ ELIOT 
Întâi gândit-am c-amăgiri sunt toate. 
— ROBERT „SUNDANCE“ BROWNING 
Pistolarul este adevărul. 
Roland este adevărul. 
Prizonierul este adevărul. 
Stăpâna Umbrelor este adevărul. 
Prizonierul şi Stăpâna sunt căsătoriţi. Asta e adevărul. 
Halta este adevărul. 
Demonul Vorbitor este adevărul. 
Am intrat sub munți şi ăsta e adevărul. 
Erau monştri sub munţi. Asta e adevărul. 
Unul dintre ei avea o pompă de bezină Amoco între picioare 
şi pretindea că este penisul lui. Asta e adevărul. 
Roland m-a lăsat să mor. Asta e adevărul. 
Eu încă îl iubesc. 
Asta este adevărul. 
— Şi este foarte important ca toți să citiți Împăratul 
muştelor, spunea doamna Avery cu vocea ei clară, dar cumva 
palidă. Şi trebuie să vă puneţi anumite întrebări. Un roman 


bun seamănă adesea cu o serie de ghicitori în ghicitori, iar 
acesta este un roman foarte bun - unul dintre cele mai bune 
scrise în a doua jumătate a secolului douăzeci. Aşa că 
întrebați-vă întâi care ar putea fi semnificația simbolică a 
scoicii. Apoi... 

Departe, foarte, foarte departe. Jake întoarse a doua pagină 
a eseului său final, cu mâna tremurândă, lăsând o pată 
întunecată de sudoare pe prima pagină. 

Când o uşă nu este o uşă? Când este uşa-raiului, iar ăsta e 
adevărul. 

Blaine este adevărul. 

Blaine este adevărul. 

Ce zboară pe sus şi nu-l vezi? Vântul, iar ăsta e adevărul. 

Blaine este adevărul. 

Trebuie să fii mereu atent la Blaine, Blaine este hain, iar 
ăsta e adevărul. 

Sunt aproape sigur că Blaine este periculos, iar ăsta e 
adevărul. 

Ce este negru şi alb şi roşu din cap până-n picioare? O zebră 
îmbujorată, iar ăsta e adevărul. 

Blaine este adevărul. 

Vreau să merg înapoi şi ăsta este adevărul. 

Trebuie să merg înapoi şi ăsta este adevărul. 

Voi înnebuni dacă nu merg înapoi şi ăsta este adevărul. 

Nu mă pot întoarce acasă dacă nu găsesc o piatră un 
trandafir o uşă şi ăsta este adevărul. 

Uu-uu, şi ăsta este adevărul. 

Uu-uu. UVu-uu. 

Uu-uu. UVu-uu. Vu-uu. 

Uu-uu. Vu-uu. UVu-uu. Uu-uu. 

Mi-e teamă. Asta este adevărul. 

Uu-uu. 

Jake ridică încet privirea. Inima îi bătea atât de tare, încât 
văzu o lumină puternică, precum imaginea fantomatică a 
unui bec, dansând în fața ochilor săi, o lumină care pulsa în 
ritmul bubuiturilor titanice ale inimii lui. 


O văzu pe doamna Avery înmânând eseul final mamei şi 
tatălui lui. Domnul Bissette stătea lângă doamna Avery, cu 
un aer grav. O auzi pe doamna Avery spunând cu vocea ei 
clară, palidă: Fiul dumneavoastră e grav bolnav. Dacă aveți 
nevoie de o dovadă, uitați-vă la acest eseu final. 

John nu e în apele lui de vreo trei săptămâni, adăugă 
domnul Bissette. Pare speriat o parte din timp şi năuc tot 
timpul... absent, dacă înțelegeți ce vreau să spun. Je pense que 
John este fou... comprenez-vous? 

Doamna Avery din nou: Păstraţi, poate, antidepresive în 
casă, la care John ar putea avea acces? 

Jake nu ştia de antidepresive, dar ştia că tatăl lui ţinea mai 
multe grame de cocaină pe fundul sertarului mesei lui de 
birou. Tatăl lui cu certitudine ar crede că s-a servit din ea. 

— Acum să vă spun o vorbă despre Catch-22, continuă 
doamna Avery din fața clasei. Aceasta este o carte foarte 
provocatoare pentru elevii de clasa a şasea şi a şaptea. Totuşi, 
o veți găsi fermecătoare, dacă vă deschideţi mintea spre 
farmecul ei special. Puteţi considera acest roman, dacă vreți, 
ca o comedie a irealității. 

Eu n-am nevoie să citesc aşa ceva, gândi Jake. Eu trăiesc 
aşa ceva, şi nu e deloc o comedie. 

Întoarse la ultima pagină a eseului său final. Nu era niciun 
cuvânt acolo. 

În schimb, lipise o altă fotografie pe foaie. Era o poză a 
Turnului Înclinat din Pisa. Îl umpluse cu mâzgăleli de cariocă 
neagră. Liniile lucios-negre se curbau şi urcau într-o spirală 
nebunească. 

Nu-şi amintea să fi făcut asta. Absolut nimic din toate 
astea. 

Acum, îşi auzi tatăl spunându-i domnului Bissette: Fou. 
Da, e categoric fou. Un puşti care şi-a ratat şansa la o şcoală 
precum Piper e MUSAI să fie fou, nu sunteți de acord? Ei bine... 
rezolv eu problema. Cu asta mă ocup, de fapt. Răspunsul este 
Sunnyvale. E nevoie să petreacă un timp la Sunnyvale, unde 
să împletească din nuiele coşuri şi să-şi bage minţile în cap. 


Nu vă faceți griji pentru puştiul nostru, oameni buni; poate el 
să fugă... dar n-are unde să se ascundă. 

Oare ar fi fost în stare să-l trimită la nebuni, dacă liftul său 
începea să dea semne că nu mai ajungea până la ultimul etaj? 
Jake credea că răspunsul la această chestiune era un 
categoric da. Nici în ruptul capului tatăl său n-ar fi înghițit să 
aibă un nebun în casă. Poate că numele sanatoriului în care l- 
ar fi trimis nu avea să fie Sunnyvale, însă geamurile tot aveau 
să fie zăbrelite şi pe coridoare tot ar fi patrulat bărbaţi tineri în 
halate albe şi pantofi de crep. Bărbaţii tineri ar fi avut muşchi 
mari şi ochi vigilenți şi acces la seringi hipodermice pline cu 
somn artificial. 

Le vor spune tuturor că sunt plecat de acasă, gândi Jake. 
Vocile răstite din mintea lui fură pe moment reduse la tăcere 
de un val de panică. Vor spune că am plecat să stau un an la 
mătuşa şi unchiul din Modesto... sau în Suedia, ca elev au- 
pair... sau să repar sateliți în spațiul extraterestru. Mamei nu-i 
va plăcea... va plânge... dar va fi de acord. Ea are iubiții ei şi, 
pe deasupra, întotdeauna e de acord cu ce decide el. Ea... ei.. 
eu... 

Simţi că-i vine să strige şi strânse tare din buze pentru a se 
stăpâni. Lăsă iar ochii în jos, la mâzgălelile negre făcute pe 
fotografia Turnului Înclinat şi gândi: Trebuie să ies de aici. 
Trebuie să ies imediat. 

Ridică mâna. 

— Da, John, ce este? 

Doamna Avery se uita la el cu o expresie de uşoară 
exasperare, pe care o rezerva pentru elevii care o întrerupeau. 

— Aş vrea să ies un moment, dacă se poate, spuse Jake. 

Acesta era un alt exemplu al modului de adresare la Piper. 
Elevii de la Piper nu trebuiau niciodată să „se uşureze“, să-şi 
„golească vezica“ sau, feri, Doamne, să „facă treaba mare“. Toţi 
presupuneau, fără însă a şi spune, că elevii de la Piper erau 
prea rafinați pentru a produce excreţii în cursul grațioasei lor 
treceri prin viață. Din când în când, cineva cerea permisiunea 
de a „ieşi un moment“, şi asta era tot. 

Doamna Avery suspină. 


— E neapărat, John? 

— Da, doamnă. 

— Bine. Întoarce-te cât poţi de repede. 

— Da, doamnă Avery. 

Ridicându-se, închise dosarul, îl luă în mână, apoi - fără 
tragere de inimă - îl lăsă la loc. Nu era bine. Doamna Avery s- 
ar întreba de ce ia cu el la toaletă eseul final. Ar fi trebuit să 
scoată paginile alea nenorocite din dosar şi să şi le fi îndesat în 
buzunar înainte să ceară permisiunea de a ieşi. Acum era 
prea târziu. 

Jake avansă pe interval spre uşă, lăsând dosarul pe masă şi 
ghiozdanul sub ea. 

— Sper să-ți iasă totul bine, Chambers, şopti David Surrey 
şi chicoti în palmă. 

— Nu vorbi fără tine, David, îl admonestă doamna Avery, 
evident exasperată acum, şi toată clasa râse. 

Jake ajunse la uşa care ducea în hol şi, apucând clanţța, 
sentimentul acela de speranţă şi siguranță crescu iar în el: 
Asta e - acum e acum. Voi deschide uşa şi soarele deşertului 
va străluci de după ea. Voi simţi vântul acela uscat pe față. Voi 
trece pragul şi nu voi mai vedea niciodată sala asta de clasă. 

Deschise uşa şi de partea cealaltă nu era decât holul. 
Totuşi, avusese dreptate în privința unui lucru: nu mai văzu 
niciodată sala de clasă a doamnei Avery. 


4 


Păşi încet de-a lungul coridorului lambrisat şi slab luminat, 
transpirând uşor. Trecu pe lângă uşi pe care ar fi simțit 
dorința să le deschidă, dacă n-ar fi fost panourile de sticlă 
instalate în fiecare. Se uită în clasa de franceză II a domnului 
Bissette şi în clasa de introducere în geometrie a domnului 
Knopf. 

În ambele săli, elevii şedeau cu creioanele în mână şi cu 
capetele aplecate peste manualele deschise. Se uită în clasa de 
arte oratorice a domnului Harvey şi-l văzu pe Stan Dorfman - 
un băiat pe care îl cunoştea, dar cu care nu era tocmai prieten 


- cum îşi începea discursul final. Stan părea speriat de 
moarte, însă Jake i-ar fi putut spune că habar nu avea ce 
însemna de fapt teama - teama adevărată. 

Eu am murit. 

Ba nu. N-am murit. 

Ba da. 

Ba nu. 

Da. 

Nu. 

Ajunse la o uşă pe care scria FETE. O împinse, aşteptându- 
se să vadă cerul luminos al deşertului şi pâcla albastră a 
munților la orizont. În schimb, o văzu pe Belinda Stevens la o 
chiuvetă, uitându-se în oglindă şi storcându-şi un coş de pe 
frunte. 

— Iisuse Hristoase, ce cauţi aici? întrebă ea. 

— Scuze. Am greşit uşa. Am crezut că e deşertul. 

— Ce? 

Dar el dăduse deja drumul uşii, care se închise, trasă de 
brațul ei pneumatic. Trecu pe lângă ţâşnitoare şi deschise uşa 
pe care scria BĂIEŢI. Asta era, ştia, era sigur, asta era uşa 
care avea să-l ducă înapoi... 

Trei pisoare sclipeau imaculate în lumina tuburilor cu 
neon. Un robinet picura solemn într-o chiuvetă. Asta era tot. 

Jake lăsă uşa să se închidă. Merse mai departe pe hol, 
călcâiele lui scoțând ţăcănituri ferme pe gresie. Aruncă o 
privire în birou înainte să treacă prin fața lui şi o văzu doar pe 
doamna Franks. Vorbea la telefon, răsucindu-se în scaunul 
rotativ şi jucându-se cu o şuviță de păr. Clopoţelul placat cu 
argint stătea pe masă, lângă ea. Jake aşteptă să ajungă cu 
spatele la uşă şi trecu grăbit mai departe. Peste treizeci de 
secunde ieşi în lumina puternică a dimineţii de mai târziu. 

Am dezertat, gândi el. Nici tulburarea nu-l putea împiedica 
să fie uimit de această neaşteptată evoluţie a lucrurilor. Când 
nu mă voi întoarce de la toaletă, în cinci minute sau aşa ceva, 
doamna Avery va trimite pe cineva să vadă ce-i cu mine... şi 
atunci vor şti. Vor şti toți că am plecat de la şcoală, că am 
dezertat. 


Se gândi la dosarul rămas deschis pe masa lui. 

Îl vor citi şi vor crede că sunt nebun. Fou. Sigur că da. Sigur. 
Fiindcă asta sunt. 

O altă voce se făcu auzită. Era, credea el, vocea bărbatului 
cu ochi de bombardier, omul care purta două revolvere mari 
agățate la şolduri. Vocea era rece... dar nu lipsită de confort. 

Nu, Jake, zise Roland. Nu eşti nebun. Eşti pierdut şi speriat, 
dar nu eşti nebun şi nu trebuie să te temi de propria-ți umbră 
nici dimineața, când te urmăreşte grăbită, şi nici seara, când 
se întinde spre a-ți veni în întâmpinare. Trebuie să-ți găseşti 
drumul către casă, atâta tot. 

— Dar unde să merg? şopti Jake. Rămase pe trotuarul 
străzii 56th, între Park şi Madison, privind goana traficului. 
Un autobuz bârâi pe lângă el, lăsând în urmă o dâră subţire 
de gaz de eşapament albastru, înțepător, de motorină. Unde 
să merg? Unde mă-sa-i uşa? 

Vocea pistolarului, însă, tăcuse. 

Jake se întoarse la stânga, spre East River, şi începu să 
meargă orbeşte înainte. Nu avea idee încotro se ducea - nicio 
idee. Spera doar că picioarele îl vor purta la locul potrivit... aşa 
cum îl purtaseră la cel greşit nu cu mult timp în urmă. 


5 


Se întâmplase cu trei săptămâni în urmă. 

Nu se putea spune că Totul începuse cu trei săptămâni 
înainte, fiindcă lăsa impresia că existase un soi de progresie, 
iar asta nu era aşa. Exista o progresie a vocilor, a violenţei cu 
care fiecare insista asupra propriei sale versiuni a realității, 
dar restul se petrecuse dintr-odată. 

Plecă de acasă la ora opt. Voia să meargă pe jos până la 
şcoală - întotdeauna făcea asta când era vreme bună, iar 
vremea în acest mai fusese absolut minunată. Tatăl lui 
plecase la Reţea, mama era încă în pat şi domnişoara Greta 
Shaw era în bucătărie, unde bea cafea şi citea New York Post. 

— Pa, Greta, spuse el. Plec la şcoală. 

Ea ridică o mână spre el, fără a-şi lua ochii din ziar. 


— Să ai o zi bună, Johnny. 

Totul conform rutinei. Doar o altă zi de viață. 

Şi aşa fusese în următoarele o mie cinci sute de secunde. 
Apoi totul se schimbase pentru totdeauna. 

Merse alene cu ghiozdanul într-o mână, cu sufertaşul în 
cealaltă, uitându-se în vitrine. Înainte cu şapte sute douăzeci 
de secunde de sfârşitul vieţii lui aşa cum o ştiuse întotdeauna, 
se opri pentru a se uita în vitrină la Brendios, unde 
manechine îmbrăcate în haine de blană şi costume edwardiene 
stăteau în poziţii rigide, care mimau o discuţie. Jake se 
gândea doar la o partidă de popice după-amiază, după şcoală. 
Punctajul lui mediu era de 158, un punctaj mare pentru un 
puşti de doar unsprezece ani. Ambiţia lui era ca, într-o bună 
zi, să ajungă popicar în turneul profesionist (şi dacă tatăl lui 
ar fi ştiut acest mic factoid, ar fi făcut ca toate alea). 

Se apropia acum - se apropia de momentul când sănătatea 
minții sale va intra deodată în eclipsă. 

Traversă 39th Street şi-i mai rămaseră patru sute de 
secunde. Trebui să aştepte verdele la semaforul de la 41Ist şi-i 
mai rămaseră două sute şaptezeci. Se opri pentru a se uita în 
magazinul de suvenire de la colțul lui 5th cu 42nd şi-i mai 
rămaseră o sută nouăzeci. lar acum, când îi rămâneau puțin 
peste trei minute din viața sa normală, Jake Chambers intră 
sub nevăzuta umbrelă a acelei forțe pe care Roland o numea 
ka-tet. 

Un sentiment straniu de nelinişte începu să pună stăpânire 
pe el. La început, crezu că era sentimentul de a fi privit, apoi 
înțelese că nu era deloc asta... sau nu tocmai asta. Simţea că 
mai fusese acolo, că retrăia un vis pe care îl uitase aproape 
complet. Aşteptă să treacă sentimentul, dar nu trecu. Deveni 
mai puternic, iar acum începu să se amestece cu o senzație pe 
care cu reticenţă o recunoscu ca fiind teroare. 

Înainte, la apropiatul colț al 5th cu 43rd, un om negru cu 
pălărie Panama îşi instala ghereta cu covrigi şi sucuri. 

El e cel care ţipă „O, Doamne, a murit!“ gândi Jake. 

De colțul celălalt se apropia o doamnă masivă, cu o pungă 
Bloomingdale's în mână. 


Ea va scăpa punga. O va scăpa şi va duce mâinile la gură şi 
va striga. Punga se va sparge. În pungă e o păpuşă. E 
înfăşurată într-un prosop roşu. Eu voi vedea asta din stradă. 
De unde voi zăcea, în stradă, cu sângele îmbibându-mi 
pantalonii şi întinzându-se în jurul meu, făcând baltă. 

În spatele femeii masive era un bărbat înalt, într-un costum 
gri din stofă aspră. Avea o servietă. 

El e cel care-şi va vomita pe pantofi. El e cel care-şi va scăpa 
servieta şi-şi va vomita pe pantofi. Ce mi se întâmplă? 

Şi totuşi, picioarele îl purtau amorţite către intersecţie, 
unde oamenii traversau într-un torent sprinten, compact. 
Undeva în urma sa, apropiindu-se, era un preot ucigaş. Ştia 
asta la fel cum ştia că mâinile preotului se vor întinde peste 
un moment pentru a împinge... însă nu se putea uita înapoi. 
Era ca şi când ar fi fost prizonierul unui coşmar în care 
lucrurile pur şi simplu trebuia să-şi urmeze cursul. 

Mai rămâneau cincizeci şi trei de secunde acum. Înaintea 
lui, vânzătorul de covrigi deschidea o uşiță în lateralul 
gheretei. 

Va scoate o sticlă de Yoo-Hoo, gândi Jake. Nu o cutie, ci o 
sticlă. O va scutura şi o va bea dintr-o suflare. 

Vânzătorul de covrigi scoase o sticlă de Yoo-Hoo, o scutură 
viguros şi-i deşurubă capacul. 

Patruzeci de secunde rămase. 

Acum se va schimba culoarea semaforului. 

Se aprinse verdele. Roşul începu să pâlpâie rapid. Şi 
undeva, la mai puţin de o jumătate de cvartal distanță, un 
Cadillac mare şi albastru rula spre intersecția 5th cu 43rd. 
Jake ştia asta, la fel cum ştia că şoferul era un bărbat gras 
care purta o pălărie de un albastru aproape identic cu cel al 
maşinii sale. 

Voi muri! 

Voia să strige asta în gura mare celor care mergeau 
neabătuți în jurul lui, dar maxilarele îi erau înțepenite. 
Picioarele îl duceau senine către intersecție. Culoarea roşie a 
semaforului se opri din pâlpâit şi rămase aprinsă, imperativ. 
Vânzătorul de covrigi aruncă sticla goală de Yoo-Hoo în coşul 


de gunoi de la colț. Doamna masivă se opri la colțul străzii, 
vizavi de Jake, ținându-şi punga de cumpărături de mânere. 
Bărbatul în costum gri era direct în spatele ei. Acum mai 
rămâneau optsprezece secunde. 

E timpul să apară camionul cu jucării, gândi Jake. 

În faţa lui, o furgonetă cu imaginea unui hopa-mitică fericit 
şi cuvintele TOOKER'S - JUCĂRII PENTRU TOȚI pictate pe ea 
străbătu iute intersecția, hurducându-se prin gropi. În spatele 
lui, ştia Jake, omul în mantie neagră începea să se mişte mai 
repede, reducând distanţa, întinzând acum mâinile lui lungi. 
Şi totuşi, el nu se putea uita înapoi, cum nu te poţi uita înapoi 
în vise, când ceva oribil se apropie de tine. 

Fugi! Dacă nu poţi să fugi, pune-te jos şi ține-te bine de un 
indicator cu Parcarea Interzisă! Numai nu lăsa să se întâmple! 

Nu avea însă nicio putere să se opună. Înainte, la marginea 
curbei, era o tânără într-un sveter alb şi fustă neagră. În 
stânga ei era un tânăr cu o combină stereo. O piesă disco a 
Donnei Summer tocmai se încheia. Următorul cântec, Jake 
ştia, avea să fie „Dr. Love“ de Kiss. 

Se vor despărți... 

Chiar în timp ce avu acest gând, femeia făcu un pas în 
dreapta. Tânărul făcu un pas la stânga, creând un spaţiu 
între ei. Pe Jake îl trădară picioarele, făcându-l să intre în acel 
spaţiu. Nouăzeci de secunde acum. 

Pe stradă, soarele puternic de mai scânteie pe sigla de pe 
capota unui Cadillac. Era, ştia Jake, un Sedan de Ville model 
1976. Şase secunde. Cadillacul accelera. Culoarea semaforului 
se pregătea să se schimbe şi bărbatul de la volanul maşinii, cel 
gras cu pălărie albastră cu pană înfiptă şăgalnic la bor, 
intenționa să treacă prin intersecție înainte de asta. Trei 
secunde. În spatele lui Jake, omul în negru se avânta înainte. 
La combina stereo a tânărului, „Love to Love You, Baby“ se 
termină şi „Dr. Love“ începu. 

Două. 

Cadillacul trecu pe banda de pe marginea străzii unde 
stătea Jake şi porni în trombă prin intersecție, grilajul lui 
ucigaş rânjind. 


Una. 

Lui Jake i se tăie răsuflarea. Niciuna. 

— Ah! strigă Jake când mâinile îl loviră tare în spate, 
împingându-l, împingându-l în stradă, împingându-l afară din 
viața sa... 

Doar că nu era nicio mână. 

Cu toate acestea, se dezechilibră, fluturând mâinile în aer, 
descriind cu buzele un O negru de uimire. Tânărul cu 
combină stereo se întinse, îl apucă de braț şi-l trase înapoi. 

— Ai grijă, micule erou, spuse acesta. Maşinile alea or să te 
facă chiseliță. Cadillacul pluti mai departe. Jake îl observă pe 
bărbatul gras cu pălărie albastră uitându-se cu ochii mijiți 
prin parbriz, după care dispăru. 

Şi acela fu momentul când se întâmplă; acela fu momentul 
când el suferi o dedublare şi deveni doi băieți. Unul zăcea pe 
moarte în stradă. Celălalt stătea acolo, pe trotuar, uitându-se 
cu o năuceală tâmpă cum culoarea semaforului se schimbă 
iarăşi din roşu în verde şi cum oamenii începeau să treacă pe 
lângă el ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat... cum, la drept 
vorbind, nici nu se întâmplase. 

Sunt în viață! jubilă jumătate din mintea lui, strigând 
uşurată. 

Mort! ripostă cealaltă jumătate. Mort în stradă! Se strâng 
toți în jurul meu, iar omul în negru care m-a împins spune 
„Sunt preot. Lăsaţi-mă să trec.“ 

Îl străbătură valuri de leşin care îi transformară gândurile 
în paraşute de mătase umflate de vânt. O văzu pe doamna 
masivă apropiindu-se şi, când îl depăşi, Jake se uită în plasă. 
Văzu ochii albaştri ai unei păpuşi iscodind de după marginea 
unui prosop roşu, exact cum ştia că se va întâmpla. Apoi 
femeia dispăru. Vânzătorul de covrigi nu striga O, Doamne, a 
murit, ci continua să-şi instaleze ghereta în vreme ce fluiera 
piesa Donnei Summer, care se auzise la radioul tânărului. 

Jake se întoarse, căutându-l agitat cu privirea pe preotul 
care nu era deloc preot. Nu era acolo. 

Jake icni. 

Termină odată! Ce problemă ai? 


Nu ştia. Ştia doar că acum ar fi trebuit să se afle întins pe 
asfalt, pregătindu-se să moară în vreme ce o femeie masivă 
striga şi tipul în costum vomita şi omul în negru îşi croia 
drum prin mulțimea de curioşi. 

Şi într-o parte a minţii sale, asta chiar părea că se întâmplă. 

Senzaţia de leşin dădu să se întoarcă. Jake îşi aruncă 
deodată sufertaşul pe jos şi se pălmui peste față cât putu de 
tare. O femeie aflată în drum spre serviciu îi aruncă o privire 
contrariată. Jake o ignoră. Îşi lăsă merindele pe trotuar şi 
plonjă în intersecție, ignorând lumina roşie a semaforului, 
care reîncepuse să pâlpâie. Nu mai conta acum. Moartea se 
apropiase... şi apoi trecuse mai departe fără a se uita măcar o 
clipă înapoi. Nu aşa fusese scris să se întâmple şi, la cel mai 
adânc nivel al existenței lui el ştia asta, totuşi nu se 
întâmplase. 

Poate că acum avea să trăiască veşnic. Gândul acesta îl 
făcu din nou să strige. 


6 


Când ajunse la şcoală, mintea îi era puțin mai limpede şi 
începuse munca de convingere că nimic nu era nelalocul lui, 
de fapt, absolut nimic. Poate că avusese loc ceva niţel ciudat, 
vreun fel de flash psihic, o ocheadă scurtă într-un viitor 
posibil, dar ce dacă? Nu era o mare scofală, nu? Ideea era de 
fapt interesantă, într-un fel - genul de lucru care apărea 
mereu în ziarele cu ciudățenii, care se vindeau la supermarket 
şi pe care obişnuia Greta Shaw să le citească atunci când era 
sigură că mama lui Jake nu era în preajmă - ziare precum 
National Enquirer şi Inside View. Doar că, desigur, în ziarele 
acelea flash-ul psihic era întotdeauna un soi de lovitură 
nucleară tactică - o femeie care visa prăbuşirea unui avion şi 
îşi schimba rezervarea de zbor sau un tip care visa că fratele 
lui e ținut prizonier într-o fabrică de fursecuri chinezeşti cu 
răvaşe şi lucrul acesta se dovedea a fi adevărat. Când flash-ul 
psihic consta în a şti ce cântec al formației Kiss urma să fie 
difuzat la radio, că o doamnă masivă avea o păpuşă 


înfăşurată într-un prosop roşu în plasa ei Bloomingdale's şi că 
un vânzător de covrigi va bea o sticlă şi nu o cutie de Yoo-Hoo, 
ce mare importanță putea avea? 

Las-o baltă, se sfătui el. S-a terminat. 

Minunată idee, numai că în a treia oră de curs el ştia deja 
că nu se terminase; că abia începea. Stătu la cursul de pre- 
algebră, urmărindu-l pe domnul Knopf cum rezolva ecuații 
simple pe tablă, şi îşi dădu seama cu groază că un întreg nou 
set de amintiri îi ieşea la suprafața minţii. Era ca şi când ai 
urmări cum se ridică obiecte ciudate din adâncul apelor unui 
lac nămolos. 

Sunt într-un loc pe care nu-l cunosc, gândi el. Adică, îl voi 
cunoaşte - sau l-aş fi cunoscut, dacă m-ar fi lovit Cadillacul. E 
halta - dar partea din mine care e acolo nu ştie asta încă. Acea 
parte ştie doar că e în deşert undeva şi că nu e nici țipenie de 
om. Am plâns, fiindcă sunt speriat. Sunt speriat că acesta ar 
putea fi iadul. 

La ora trei, când ajunse la pista de popice Oraşul de Mijloc, 
ştiu că găsise pompa în grajduri şi că apucase să bea o gură 
de apă. Apa era foarte rece şi avea gust puternic de minerale. 
În curând se va duce înăuntru şi va găsi o rezervă mică de 
carne uscată într-o încăpere care odinioară servise drept 
bucătărie. Ştiu asta la fel de clar şi sigur cum ştiuse că 
vânzătorul de covrigi va alege o sticlă de Yoo-Hoo şi că păpuşa 
care îl ochea din punga Bloomingdale's avea ochi albaştri. 

Era ca şi când ar fi fost în stare să-şi amintească lucruri din 
viitor. 

Jucă doar două mingi - prima înscrise 96, a doua, 87. 
Timmy se uită la foaia lui, atunci când Jake o predă la casă, şi 
clătină din cap. 

— Azi ai o zi proastă, campionule, spuse el. 

— Nici nu ştii cât de proastă, recunoscu Jake. Timmy îl 
privi mai atent. 

— Te simți bine? Eşi foarte palid. 

— Cred că mă paşte un virus. 

lar asta nu i se părea că e o minciună. În mod categoric îl 
păştea ceva. 


— Du-te acasă şi bagă-te în pat, îl sfătui Timmy. Bea multe 
lichide transparente - gin, vodcă, ceva de genul ăsta. 

Jake surâse îndatoritor. 

— Poate că aşa am să fac. 

Plecă acasă cu pas uşor. Întregul New York se desfăşura în 
jurul lui, New Yorkul în ce avea el mai seducător: o serenadă 
stradală de după-amiază târzie, cu câte un muzicant la 
fiecare colț, toți copacii în floare şi toată lumea părând 
binedispusă. Jake văzu toate acestea, dar văzu totodată şi 
dincolo de ele: se văzu pe sine ghemuit în umbrele bucătăriei, 
în vreme ce omul în negru bea ca un câine rânjitor de la 
pompa din grajd, se văzu pe sine suspinând de uşurare când 
omul - arătarea - plecă fără să-l descopere, se văzu pe sine 
căzând într-un somn adânc când soarele cobora la asfințit şi 
stelele începeau să apară ca nişte bucăţi de gheață pe cerul 
aspru, purpuriu, al deşertului. 

Intră în apartamentul duplex folosind cheia lui şi se duse în 
bucătărie să-şi ia ceva de mâncare. Nu-i era foame, însă aşa 
obişnuia. Se îndrepta spre frigider, când ochii îi căzură pe uşa 
cămării şi se opri. Înţelese pe dată că halta - şi tot restul acelei 
alte lumi stranii în care-i era acum locul - se afla în spatele ei. 
Nu trebuia decât să o împingă şi să se realăture lui Jake, cel 
care exista deja acolo. Strania dedublare a minţii sale se va 
sfârşi; vocile care se contraziceau neîncetat dacă era sau nu 
mort aveau să tacă. 

Jake împinse uşa cămării cu ambele mâini, buzele lui 
începând deja să descrie un zâmbet solar de uşurare... şi 
atunci încremeni, când doamna Shaw, care stătea cocoţată pe 
un taburet în fundul cămării, strigă. Scăpă din mână cutia cu 
pastă de tomate. Femeia se clătină pe scaun şi Jake se grăbi 
să o ţină, ca nu cumva să se alăture pastei de tomate de pe 
Jos. 

— Doamne fereastră şi o bucat' de uşă albastră! icni ea, 
scuturându-şi rapid cu mâna partea din față a rochiei ei de 
casă. M-ai speriat de era să-mi sară sufletul, Johnny! 

— Îmi pare rău, zise el. 


Chiar îi părea, însă era şi foarte dezamăgit. Nu era decât 
cămara, până la urmă. Şi fusese atât de sigur... 

— Ce cauţi aici, totuşi, aşa pe furiş? Azi e ziua de popice! 
Nu mă aşteptam să apari decât peste cel puţin o oră! Nici nu 
ţi-am pregătit gustărica încă, aşa că nu te aştepta la ea. 

— Nu face nimic. Oricum, nu mi-e foarte foame. Se aplecă şi 
luă cutia pe care o scăpase femeia. 

— N-aş fi zis, după cum ai dat buzna aici, mormăi ea. 

— Mi s-a părut că aud un şoarece sau ceva. Se pare că erai 
doar tu. 

— Aşa se pare. Cobori de pe taburet şi luă cutia. Arăți ca şi 
când te-ar paşte gripa sau ceva, Johnny. Lipi mâna pe fruntea 
lui. Nu arde, dar asta nu înseamnă întotdeauna mare lucru. 

— Cred că sunt doar obosit, spuse Jake şi gândi: Măcar de 
ar fi asta totul. Poate c-o să beau un suc şi o să mă uit puţin 
la TV. 

Ea mormăi: 

— Ai vreo hârtie pe care vrei să mi-o arăţi? Dacă da, 
grăbeşte-te. Am întârziat cu pregătirea cinei. 

— Astăzi n-am, spuse el. 

leşi din cămară, luă un suc, apoi se duse în living. Deschise 
televizorul la Hollywood Sgquares şi se uită în gol, în timp ce 
vocile se contraziceau şi noile amintiri ale celeilalte lumi 
deşertice continuau să urce la suprafață. 


7 


Părinții lui nu observară nimic ciudat la el - tatăl nici 
măcar nu ajunse acasă înainte de nouă şi jumătate - şi asta îi 
conveni lui Jake. Se duse la culcare la zece şi zăcu treaz în 
întuneric, ascultând zgomotele oraşului, care intrau pe geam: 
frâne, claxoane, sirene tânguitoare. 

Ai murit. 

Ba nu. Sunt aici, la loc sigur, în propriu-mi pat. 

Asta nu contează. Ai murit şi ştii bine. 

Mai rău era că ştia ambele lucruri. 


Nu ştiu care voce e adevărată, dar ştiu că aşa nu se mai 
poate. Aşa că, terminați amândouă. Nu vă mai contraziceți şi 
lăsați-mă în pace. Bine? Vă rog! 

Ele însă nu voiau. Sau nu puteau să-l lase în pace, din câte 
se părea. Şi lui Jake i se năzări că ar trebui să se ridice - chiar 
acum - şi să deschidă uşa de la baie. Cealaltă lume avea să fie 
acolo. Halta avea să fie acolo şi tot acolo avea să fie şi restul 
din el, ghemuit sub o pătură veche în grajd, încercând să 
doarmă şi întrebându-se ce naiba se întâmplase. 

Eu îi pot spune, gândi Jake surescitat. Aruncă deoparte 
cuvertura, ştiind brusc că uşa de lângă bibliotecă nu mai 
ducea în baie, ci într-o lume care mirosea a căldură şi salvie 
purpurie şi frică şi un pumn de țărână, o lume care se afla 
acum la umbra aripii nopţii. Eu îi pot spune, dar nu va trebui 
să o fac... fiindcă eu voi fi ÎN el... eu voi FI el! 

Străbătu grăbit încăperea întunecată, aproape râzând de 
uşurare, şi deschise uşa dintr-o mişcare. Şi... 

Şi era baia lui. Doar baia lui, cu posterul Marvin Gaye 
înrămat pe perete şi forma storurilor venețiene lungită pe 
gresia de pe jos, în dungi de lumină şi umbră. 

Rămase acolo mult timp, încercând să-şi reprime 
dezamăgirea. Nu reuşi. 

Şi asta îl duru. 

Îl duru tare. 


8 


Cele trei săptămâni scurse între acel moment şi prezent se 
întindeau ca un pustiu sumbru în memoria lui Jake - un 
ținut coşmaresc în care nu avusese pace, nici odihnă, nici 
răgaz de la durere. Privise, cum priveşte un prizonier 
neputincios avuţiile unui oraş pe care cândva l-a dominat, 
cum mintea lui ceda sub presiunea mereu mai mare a vocilor 
şi amintirilor-fantomă. Sperase că amintirile vor înceta atunci 
când va atinge acel moment când omul pe nume Roland îl 
lăsase să cadă în hăul de sub munţi, dar nu fusese aşa. În 
schimb, doar se reciclaseră şi reîncepuseră să se deruleze, ca o 


casetă pusă pe repetare continuă, până când fie se rupe, fie 
vine cineva şi o opreşte. 

Pe măsură ce această teribilă falie se adâncea, percepţia sa 
asupra vieții mai mult sau mai puţin reale de băiat care locuia 
în New York City deveni tot mai fragmentară. Îşi amintea că 
mergea la şcoală şi, în weekend, la filme, în oraş, duminica, să 
ia masa cu părinții în urmă cu o săptămână (sau să fi fost 
două?), dar îşi amintea aceste lucruri aşa cum un om carea 
suferit de malarie îşi aminteşte cea mai profundă şi mai 
tenebroasă fază a bolii sale: oamenii deveneau umbre, vocile 
păreau să aibă ecou şi să se suprapună şi până şi un lucru 
simplu cum ar fi mâncatul unui sandvici sau cumpăratul 
unei cola de la automatul din sala de sport devenea o luptă. 
Jake trăise acele zile într-o nebunie de voci răstite şi amintiri 
duble. Obsesia lui pentru uşi - tot felul de uşi - se accentuă; 
speranța că lumea pistolarului se află în spatele uneia dintre 
ele nu muri nicio clipă. lar asta nu era deloc ciudat, căci era 
singura speranță pe care o avea. 

Începând de astăzi, însă, jocul se terminase. Oricum, nicio 
clipă nu avusese şanse să câştige. Nu avusese şanse reale. 
Renunțase. Dezertase. Jake se plimbă orbeşte către est de-a 
lungul rețelei de străzi, cu capul în pământ, fără idee încotro 
se îndrepta ori ce va face odată ajuns acolo. 


9 


După ce se plimbă o vreme, începu să iasă din acea visare 
tristă şi să observe cât de cât împrejurimile. Stătea la colțul 
lui Lexington Avenue cu 54th Street, neavând nici cea mai 
mică amintire a modului în care ajunsese acolo. Observă 
pentru întâia dată că era o dimineaţă splendidă. 9 mai, ziua în 
care începuse această nebunie, fusese frumoasă, dar ziua de 
azi era de trei ori mai bună - acea zi, poate, când primăvara se 
uită în jur şi vede vara stând în apropiere, vânjoasă şi 
frumoasă şi cu un surâs cuceritor pe chipu-i bronzat. Soarele 
se reflecta puternic în pereţii de sticlă ai clădirilor din centru; 
umbra fiecărui pieton era neagră şi precisă. Văzduhul era de 


un albastru clar şi sincer, punctat ici şi colo de nori durdulii, 
de vreme bună. 

În lungul străzii, doi oameni de afaceri în costume scumpe, 
bine croite, stăteau lângă un zid de scânduri care fusese 
ridicat în jurul unui şantier. Râdeau şi-şi treceau ceva între ei. 
Curios, Jake porni în direcţia lor şi, apropiindu-se, văzu că cei 
doi afacerişti jucau X şi O pe perete, folosind un marker scump 
pentru a trasa careul şi a însemna X-urile şi O-urile. Lui Jake, 
asta i se păru culmea culmilor. Când se apropie, unul dintre ei 
făcu un 0 în colțul din dreapta sus al careului şi apoi trase pe 
diagonală o linie, care trecu prin mijloc. 

— lar m-am fript! zise prietenul lui. 

Apoi omul acela, care aducea cu un director de rang înalt 
sau un avocat sau un broker de bursă cu renume, luă 
markerul şi desenă un alt careu. 

Primul afacerist, câştigătorul, aruncă o privire la stânga şi-l 
văzu pe Jake. Zâmbi. 

— Ce zi frumoasă, nu-i aşa, puştiule? 

— Chiar aşa, făcu Jake, încântat să descopere că vorbea din 
suflet. 

— Prea frumoasă pentru a sta la şcoală, nu? 

De data aceasta, Jake chiar râse. Piper School, unde pauza 
de prânz se numea leşire şi unde uneori te cereai afară, dar 
niciodată nu te duceai să faci treaba mare, păru dintr-odată 
foarte departe şi nicidecum importantă. 

— Adevărat. 

— Vrei să joci? Billy aici de față nu mă putea bate când 
eram în clasa a cincea şi nu mă poate bate nici acum. 

— Lasă puştiul în pace, rosti al doilea afacerist, întinzând 
markerul. Acum te pun cu botul pe labe. 

Îi făcu cu ochiul lui Jake şi Jake se uimi făcându-i şi el. 
Merse mai departe, lăsându-i pe cei doi să joace singuri. 
Sentimentul că ceva minunat urmează să se întâmple - că 
probabil deja începuse să se întâmple - continuă să se dezvolte 
şi nu i se mai părea că picioarele-i ating solul. 

Culoarea verde a semaforului de la intersecție se aprinse şi 
el începu să traverseze Lexington Avenue. Se opri în mijlocul 


străzii atât de brusc, încât un curier pe o bicicletă cu zece 
viteze fu cât pe ce să dea peste el. Era o minunată zi de 
primăvară - de acord cu asta. Însă el nu de aceea se simţea 
atât de bine, atât de brusc conştient de ceea ce se întâmpla în 
jurul lui, atât de sigur că un lucru măreț era pe cale să se 
producă. 

Vocile tăcuseră. 

Nu dispăruseră de tot - ştia asta, cumva - dar pentru 
moment tăcuseră. De ce? 

Jake se gândi imediat la doi oameni care se ceartă într-o 
cameră. Aceştia stau față în față, cu o masă între ei, 
încontrându-se tot mai tare. După un timp încep să se aplece 
unul spre celălalt, împingându-şi fețele belicos în față, 
îmbăindu-se reciproc cu o ploaie fină de salivă încinsă. În 
curând vor ajunge la pumni. Dar înainte să se întâmple asta, 
aud un bufnet monoton - sunetul unei tobe - şi apoi o 
înfloritură veselă de alămuri. Cei doi se opresc din ceartă şi se 
uită unul la altul, nedumeriți. 

Ce-i asta? întrebă unul. 

Nu ştiu, răspunse celălalt. Sună a paradă. 

Se duc degrabă la fereastră şi într-adevăr este o paradă - o 
fanfară în uniformă mărşăluieşte în cadență, cu soarele 
reflectându-se în instrumente, majorete frumoase răsucind 
bastoane şi ridicând picioarele lor lungi şi bronzate, cu maşini 
decapotabile pline de flori şi cu celebrităţi care fac semne din 
mână. 

Cei doi se uită prostraţi pe geam. Au uitat cearta. Se vor 
întoarce fără-ndoială la ea, dar pentru moment stau umăr la 
umăr, ca buni prieteni, uitându-se la trecerea paradei... 


10 


Un claxon urlă, speriindu-l pe Jake, scoțându-l din această 
poveste la fel de vie ca un vis puternic. Observă că stătea şi 
acum în mijlocul lui Lexington şi că semaforul îşi schimbase 
culoarea. Se uită bezmetic în jur, aşteptându-se să vadă 
Cadillacul albastru năpustindu-se spre el, dar tipul care 


acționase claxonul stătea la volanul unui Mustang galben 
decapotabil şi rânjea la el. Era ca şi când toată lumea în New 
York ar fi primit în ziua aceea o doză de gaz ilariant. 

Jake flutură din mână spre şofer şi sprintă spre cealaltă 
parte a străzii. Tipul din Mustang răsuci un deget în jurul 
urechii pentru a arăta că Jake e nebun, apoi flutură şi el din 
mână şi demară. 

Un moment, Jake rămase pe celălalt trotuar, cu fața 
ridicată spre soarele de mai, surâzând, bucurându-se de zi. 
Bănuia că prizonierii condamnați la moarte în scaunul electric 
se simțeau la fel atunci când aflau că li s-a acordat un scurt 
răgaz. 

Vocile amuţiseră. 

Întrebarea era ce însemna acea paradă care le răpise 
temporar atenţia? Să fie doar neobişnuita frumusețe a acelei 
dimineți de primăvară? 

Jake nu credea deloc asta. Nu credea, fiindcă senzaţia aceea 
de cunoaştere îl cuprindea şi-l străbătea din nou, cea care îl 
stăpânise cu trei săptămâni în urmă, când se apropia de 
colțul lui 5th cu 46th. Dar în 9 mai, fusese un sentiment de 
pericol iminent. Astăzi era un sentiment de strălucire, o 
senzație de bine şi de anticipare. Era ca şi când... ca şi când... 

Alb. Acesta era cuvântul care-i veni în gând, şi-i răsună în 
minte cu claritate şi incontestabil adevăr. 

— E vorba de Alb! exclamă el cu voce tare. Venirea Albului! 

Păşi pe 44th Street în jos şi, când ajunse la colțul lui 2nd cu 
44th, trecu încă o dată pe sub umbrela lui ka-tet. 


11 


Coti la dreapta, se opri, se întoarse şi merse înapoi până la 
colț. Simțea nevoia să meargă pe Second Avenue acum, da, 
indiscutabil, însă aceasta era din nou partea greşită. Când se 
schimbă culoarea semaforului, se grăbi să traverseze strada şi 
o luă iarăşi la dreapta. Sentimentul acela, senzaţia aceea de 

(Alb) 


adevăr creştea neîncetat, tot mai puternică. Se simțea 
înnebunit de bucurie şi de uşurare. Va fi bine. De data aceasta 
nu putea greşi. Se simțea sigur că în curând va începe să vadă 
oameni cunoscuţi, aşa cum îi recunoscuse pe doamna masivă 
şi pe vânzătorul de covrigi, şi că aceştia vor face lucruri pe 
care el şi le va aminti dinainte. 

În schimb, ajunse la o librărie. 


12 


Restaurant Spiritual al Manhattanului, scria pe firma din 
vitrină. Jake se duse la uşă. Acolo era atârnată o tăbliță care 
semăna cu cele pe care le vedeai pe pereţii restaurantelor şi 
cantinelor: 

SPECIALITĂȚILE ZILEI 


Din Florida! John D. MacDonald fiert în coajă 
Ediţii cartonate 3 la 2,50 $ 
Ediţii de buzunar 9 la 5,00 $ 


Din Mississippi! William Faulkner prăjit la tigaie 
Ediţii cartonate la preţul pieţei 
Ediţii de buzunar vechi 75 cenți bucata 


Din California! Raymond Chandler fiert tare 
Ediţii cartonate la preţul pieţei 
Ediţii de buzunar 7 la 5,00 $ 


ASTÂMPĂRAȚI-VĂ POFTA DE LECTURĂ 

Jake intră, conştient că, pentru prima oară în trei 
săptămâni, deschisese o uşă fără a spera cu toată ființa că va 
găsi o altă lume de cealaltă parte. Un clopoțel răsună 
deasupra capului său. Mirosul cald şi aromat de cărți vechi îl 
lovi, şi mirosul era într-un fel ca o întoarcere acasă. 

Şi înăuntru, librăria era amenajată ca un restaurant. Deşi 
pereţii erau tapetaţi cu rafturi cu cărți, în mijlocul încăperii 
trona o tejghea. De partea lui Jake erau câteva mescioare cu 


scaune de cofetărie. Pe fiecare masă erau aranjate 
specialităţile zilei: romane cu Travis McGee de John D. 
MacDonald, romane cu Philip Marlowe de Raymond Chandler, 
trilogia Snopes de William Faulkner. Un bileţel de pe masa cu 
Faulkner anunţa: Avem câteva ediții princeps rare - vă rugăm 
întrebaţi. Un alt bileţel, acesta pus pe tejghea, spunea doar: 
FRUN- ZĂRIŢI! Doi clienți exact asta făceau. Şedeau la 
tejghea, bând cafea şi citind. Jake credea că aceasta era, fără 
umbră de îndoială, cea mai bună librărie în care intrase 
vreodată. 

Întrebarea era de ce se afla el acolo. Din întâmplare sau era 
parte a acelui blând şi insistent sentiment că urmărea un 
traseu - un soi de rază a puterii care fusese lăsată tocmai cu 
scopul de a fi găsită de el? 

Aruncă o privire la cărțile dispuse pe o mescioară în stânga 
sa şi ştiu răspunsul. 


13 


Erau cărți pentru copii. Nu era mult loc pe masă, astfel 
încât cărțile nu erau decât vreo duzină - Alice în Tara 
Minunilor, Hobbitul, Tom Sawyer, lucruri de genul acesta. 
Jake fusese atras de o carte cu poveşti care avea ca ţintă, 
evident, copiii foarte mici. Pe coperta de un verde aprins 
apărea o locomotivă antropomorfă care pufăia, urcând un 
deal. Botul ei (de un roz-tare) purta un rânjet ferice, iar farul 
era un ochi vesel care părea să-l invite pe Jake Chambers să 
deschidă cartea şi să-i citească povestea. Charlie, trenulețul 
Uu-uu, anunța titlul. Poveste şi desene de Beryl Evans. Lui 
Jake îi zbură mintea înapoi la eseul său final, cu desenul 
trenului Amtrak de pe prima pagină şi cuvintele uu-uu scrise 
iar şi iar înăuntru. 

Luă cartea şi o strânse tare, ca şi când ar fi putut să-i 
zboare din mână dacă slăbea prinsoarea. Şi, când se uită în 
jos la copertă, Jake descoperi că nu credea în zâmbetul de pe 
fața lui Charlie, trenulețul Uu-uu. Pari fericit, dar eu cred că 
asta-i doar o mască, îşi spuse el. Nu cred nici cât negru sub 


unghie că eşti fericit. Şi nu cred nici că Charlie e adevăratul tău 
nume. 

Acestea erau gânduri nebuneşti, fără-ndoială nebuneşti, şi 
totuşi nu simțea că erau nebuneşti. Simțea că erau normale. 
Simţea că erau adevărate. 

Alături de locul unde fusese Charlie, trenulețul Uu-uu se afla 
o carte neîngrijită, cu coperte de hârtie. Coperta fusese ruptă 
şi lipită cu bandă adezivă, acum îngălbenită de vreme. 
Imaginea înfățişa un băiat şi o fată pe al căror chip se citea 
nedumerirea şi deasupra cărora era un mănunchi de semne 
de întrebare. Titlul cărții era Ghici ghicitoare ce-i! Autor 
nemenţionat. 

Jake puse la subsuoară Charlie, trenulețul Vu-uu şi luă 
cartea cu ghicitori. O deschise la întâmplare şi văzu aceasta: 

Când o uşă nu este o uşă? 

— Când e uşa raiului, murmură Jake. 

Simţea că-i iese transpiraţia pe frunte... şi pe braţe... şi pe 
tot corpul. 

— Când e uşa raiului! 

— Ai găsit ceva, fiule? întrebă o voce blândă. 

Jake se întoarse şi văzu un individ gras într-o cămaşă albă, 
descheiată la gât, stând la celălalt capăt al tejghelei. Avea 
mâinile  îndesate în buzunarele pantalonilor vechi de 
gabardină. O pereche de ochelari în semilună erau ridicați pe 
domul lucios al capului său chel. 

— Da, răspunse pripit Jake. Astea două. Sunt de vânzare? 

— Tot ce vezi este de vânzare, îi spuse tipul gras. Şi clădirea 
ar fi de vânzare, dacă ar fi a mea. Dar, vai, o am doar în chirie. 

Întinse mâna după cărți şi, un moment, Jake ezită. Apoi, cu 
fereală, i le dădu. O parte din el se aştepta ca tipul gras să 
fugă cu ele şi, dacă o făcea - dacă trăda cel mai mic semn că 
ar încerca - Jake avea de gând să-l placheze, să-i smulgă 
cărțile din mâini şi să se facă nevăzut. Avea nevoie de cărțile 
acelea. 

— Bun, hai să vedem ce te interesează, zise individul gras. 
Apropo, eu sunt Tower. Calvin Tower. 

Întinse mâna. 


Jake căscă ochii şi făcu involuntar un pas înapoi. 

— Poftim? 

Insul gras se uită la el cu un strop de interes. 

— Calvin Tower. Care dintre aceste două cuvinte e 
necuviincios în limba ta, o, Vagabond Hiperboreean? 

— Hă? 

— Doar că arăţi, puştiule, ca şi când cineva te-ar fi înjurat. 

— O! Scuze. 

Strânse mâna mare şi moale a domnului Tower, sperând că 
omul nu va duce discuția mai departe. Numele îl făcuse într- 
adevăr să tresară, însă nu ştia de ce. 

— Eu sunt Jake Chambers. 

Calvin Tower îi strânse entuziast mâna. 

— Sună bine, partenere. Pare numele unui erou de roman 
western - tipul care intră valvârtej în Black Fork, Arizona, face 
curățenie în oraş şi merge mai departe. Ceva scris de Wayne 
D. Overholser, poate. Doar că tu nu aduci a erou, Jake. Tu 
arăţi ca un elev care s-a hotărât că-i o zi puţin prea frumoasă 
ca să şi-o piardă la şcoală. 

— 0... nu. Am primit vacanţă vinerea trecută. Tower zâmbi 
larg. 

— Înî. Fac pariu. Şi e musai să ai cărțile astea două, nu? 
Ciudat ce ţin oamenii să aibă. Acum, tu... aş fi spus fără să 
clipesc că eşti genul de puşti căruia îi place Robert Howard şi 
caută să obțină un preţ bun pentru una dintre edițiile alea 
vechi şi arătoase scoase de Donald M. Grant - alea cu ilustrații 
de Roy Krenkel. Săbii însângerate, muşchi umflați şi Conan 
Barbarul spintecând în stânga şi în dreapta, croindu-şi drum 
prin hoardele stygiene. 

— Sincer să fiu, sună foarte bine. Acestea sunt pentru... ăă, 
fratele meu mai mic. Săptămâna viitoare e ziua lui. 

Calvin Tower îşi trase cu degetul mare ochelarii pe nas şi-i 
aruncă lui Jake o privire scrutătoare. 

— Serios? Mie-mi pari un copil singur la părinţi. Un copil 
singur la părinți, da, unul care a chiulit de la şcoală ca să 
profite de mantia verde a domniței Mai înainte de sosirea 
domnului lunie şi a cortegiului său. 


— Poftim? 

— Nu contează. Primăvara îmi dă întotdeauna o dispoziție 
poetică. Oamenii sunt ciudați, dar interesanțţi, Tex... am 
dreptate? 

— Aşa cred, zise Jake precaut. 

Nu se putea decide dacă-i plăcea sau nu de omul acela 
straniu. 

Unul dintre cititorii de la tejghea se răsuci pe scaun. Ținea o 
cană de cafea într-o mână şi un exemplar şifonat din Ciuma în 
cealaltă. 

— Nu-l mai lua pe puşti peste picior şi vinde-i cărțile alea, 
Cal, zise bărbatul. Dacă te grăbeşti, încă mai avem timp să 
terminăm partida asta de şah înainte să vină sfârşitul lumii. 

— Graba e exact opusul firii mele, spuse Cal, dar deschise 
Charlie, trenulețul Vu-uu şi miji ochii la preţul scris cu creionul 
pe pagina de gardă. Nu e deloc o raritate, dar exemplarul 
acesta e într-o stare neobişnuit de bună. Copiii de regulă fac 
ferfeniță cărțile care le plac. Aş putea cere doisprezece dolari 
pe ea... 

— Hoţ neruşinat, făcu bărbatul care citea Ciuma, şi celălalt 
cititor râse. Calvin Tower nu le dădu atenție. 

— .„.„.dar nu mă îndur să te scutur de atâţia bani într-o zi ca 
aceasta. Şapte dolari şi e a ta. Plus TVA, desigur. Cartea cu 
ghicitori o poţi lua gratis. Consider-o un cadou din partea mea 
pentru un copil destul de isteț încât să urce-n şa şi s-o ia la 
galop spre teritorii în ultima zi adevărată de primăvară. 

Jake îşi pescui portofelul şi îl deschise crispat, temându-se 
că plecase de acasă cu doar trei sau patru dolari la el. Avea 
noroc, însă. Găsi o bancnotă de cinci şi trei de unu. Îi întinse 
banii lui Tower, care vâri bancnotele frumos împăturite într- 
un buzunar şi din celălalt scoase restul. 

— Nu te grăbi să pleci, Jake. Acum, că eşti aici, vino la 
tejghea şi bea o cană de cafea. O să faci ochii cât cepele de 
uimire când voi face harcea-parcea leşinata apărare Kiev a lui 
Aaron Deepneau. 

— Ai vrea tu, zise omul care citea Ciuma - Aaron Deepneau, 
probabil. 


— Aş vrea, dar nu pot. Ăă... trebuie să ajung undeva. 

— Bine. Atât timp cât nu te duci înapoi la şcoală. Jake 
surâse larg. 

— Nu... nu la şcoală. Acolo domneşte nebunia. 

Tower râse zgomotos şi îşi ridică iarăşi ochelarii pe cap. 

— Nu-i rău! Nu-i deloc rău! Poate că totuşi tânăra generație 
nu se va duce dracului, Aaron - ce crezi? 

— O, ba dracului se va duce, răspunse Aaron. Băiatul 
acesta e doar o excepţie de la regulă. Poate. 

— Nu-l lua în seamă pe băşinosul ăsta bătrân şi cinic, îl 
sfătui Calvin Tower. La drum, o, Vagabond Hiperboreean. Ce 
mi-aş dori să am iar zece sau unsprezece ani şi-naintea mea 
să se întindă o zi frumoasă ca asta. 

— Mulţumesc pentru cărți, zise Jake. 

— N-ai pentru ce. De aceea suntem aici. Mai treci pe la noi. 

— Cu mare plăcere. 

— Ei, ştii unde să ne găseşti. 

Da, gândi Jake. Acum de-aş şti măcar unde mă găsesc eu. 


14 


Se opri în fața librăriei şi deschise din nou cartea cu 
ghicitori, de data aceasta la prima pagină, unde figura o 
scurtă introducere nesemnată. 

„Ghicitorile sunt, poate, cele mai vechi jocuri pe care 
oamenii încă le mai joacă“, începu el. „Zeii şi zeițele din 
mitologia greacă se tachinau reciproc cu ghicitori, iar în Roma 
antică acestea erau folosite ca mijloace de învățare. Biblia 
conține şi ea multe ghicitori. Una dintre cele mai celebre a fost 
spusă de Samson în ziua când s-a căsătorit cu Dalila: 

Din cel ce mănâncă a ieşit ce se mănâncă, 

Şi din cel tare a ieşit dulceaţă! 

Le-a spus această ghicitoare mai multor tineri care 
participau la nunta sa, convins că ei nu vor ghici răspunsul. 
Tinerii, însă, au tras-o pe Dalila deoparte şi ea le-a şoptit 
răspunsul. Samson s-a înfuriat şi tinerii au fost trimişi la 


moarte pentru trişare - în zilele de demult, înțelegeți, 
ghicitorile erau luate mai în serios decât astăzi! 

Apropo, răspunsul la ghicitoarea lui Samson - şi la toate 
celelalte ghicitori din cartea de față - poate fi găsit în secțiunea 
de la sfârşit. Vă cerem doar să faceţi o încercare de a răspunde 
singuri la ele înainte să trageţi cu ochiul la soluții!“ Jake dădu 
paginile până la sfârşitul cărţii, ştiind cumva ce va găsi încă 
înainte să ajungă acolo. Dincolo de pagina pe care scria 
SOLUŢII nu erau decât cotorul gol şi coperta a patra. 
Răspunsurile fuseseră rupte. 

Rămase acolo un moment, pe gânduri. Apoi, supunându-se 
unui impuls care nu lăsa de fapt deloc impresia unui impuls, 
Jake intră înapoi în Restaurantul Spiritual al Manhattanului. 

Calvin Tower ridică privirea de la tabla de şah. 

— Te-ai răzgândit în privința cănii de cafea, o, Vagabond 
Hiperboreean? 

— Nu. Vreau să vă întreb dacă ştiţi răspunsul la o 
ghicitoare. 

— Te ascult, îl invită Tower şi mută un pion. 

— A spus-o Samson. Tipul forțos din Biblie. Zice aşa... 

— „Din cel ce mănâncă a ieşit ce se mănâncă“, zise Aaron 
Deepneau, întorcându-se din nou cu fața la Jake, „Şi din cel 
tare a ieşit dulceaţă.“ Asta? 

— Da, asta, aprobă Jake. De unde ştiaţi...? 

— O, nu-s pe fața pământul de ieri, de alaltăieri. Ascultă 
aici. Lăsă capul pe spate şi cântă melodios cât îl ținea vocea: 

Într-o zi, Samson s-a luat la trântă c-un leu, 

I-a sărit în spinare şi s-a ținut ca un zmeu. 

Labele unui leu sunt arme criminale, 

Dar Samson a prins bestia de maxilare! 

A călărit-o până când aceast-a murit, 

Şi albinele-au făcut miere în țeasta sa, 

Unde s-au cuibărit. 

Aaron trase cu ochiul şi apoi râse, văzând expresia 
surprinsă a lui Jake. 

— Ti-am răspuns la întrebare, prietene? Jake făcu ochii 
mari. 


— O! Bun cântec! Unde l-aţi auzit? 

— O, Aaron ştie toate cântecele, interveni Tower. Îşi făcea 
veacul pe Bleecker Street înainte ca Bob Dylan să-nveţe cum 
să scoată un acord la Hohner-ul lui. Cel puţin, aşa spune el. 

— E un gospel vechi, îi spuse Aaron lui Jake, apoi i se 
adresă lui Tower: Apropo, ţi-am dat şah, burdihan. 

— Nu pentru mult timp, zise Tower. 

Îşi mută nebunul. Aaron îl captură imediat. Tower mormăi 
ceva în barbă. Jake avu puternica impresie că era cuvântul 
jigodie. 

— Deci răspunsul este un leu, spuse Jake. Aaron clătină 
din cap. 

— Doar jumătate de răspuns. Ghicitoarea lui Samson e 
dublă, prietene. Cealaltă jumătate de răspuns este mierea. Ai 
înțeles? 

— Da, cred că da. 

— Bine, acum ascult-o pe asta. 

Aaron închise ochii un moment şi apoi recită: 

Cine umblă, dar n-are picioare, 

Cine are gură, dar nu vorbeşte, 

Cine are pat, dar nu doarme, 

Cine are brațe, dar n-are mâini? 

— Deşteptule, mârâi Tower la Aaron. 

Jake o întoarse în gând, apoi clătină din cap. Ar fi putut să 
se mai gândească - treaba asta cu ghicitorile i se părea 
fascinantă şi, totodată, fermecătoare - dar ceva îi spunea că 
trebuia să plece mai departe, că avea alte treburi de făcut pe 
Second Avenue în dimineața aceea. 

— Mă dau bătut. 

— Ba nu te dai, zise Aaron. Asta faci cu ghicitorile moderne. 
Dar ghicitorile adevărate nu sunt doar glume, țâcă - sunt 
enigme. Reflectează la ea. Dacă tot nu găseşti soluția, fă din 
asta o scuză să te întorci aici în altă zi. Dacă îţi trebuie altă 
scuză, burdihan aici de față chiar face o cafea a naibii de 
bună. 

— Bine, zise Jake. Mulţumesc. O să vin. 


Dar când ieşi din librărie avu o certitudine: că nu va mai 
intra niciodată în Restaurantul Spiritual al Manhattanului. 


15 


Jake păşi încet pe Second Avenue, ținându-şi noile achiziții 
în mâna stângă. La început, încercă să se gândească la 
ghicitoare - ce avea pat, dar nu dormea niciodată? - dar, încet- 
încet, întrebarea îi fu înlăturată din gând de un sentiment tot 
mai apăsat al anticipării. Simţurile lui păreau mai acute ca 
oricând; vedea miliarde de licăriri în pavaj, mirosea o mie de 
arome amestecate cu fiecare gură de aer pe care o lua şi avea 
impresia că aude alte sunete, sunete secrete, în fiecare zgomot 
pe care îl auzea. Se întrebă dacă asta simțeau căţeii înaintea 
furtunilor sau a cutremurelor de pământ, şi fu aproape sigur 
că răspunsul era afirmativ. Totuşi, senzația că întâmplarea 
iminentă nu era rea, ci bună, că va echilibra lucrul teribil care 
i se întâmplase cu trei săptămâni în urmă, continua să se 
accentueze. 

lar acum, când se apropia de locul unde avea să i se decidă 
soarta, acel sentiment de cunoaştere-în-avans îl cotropi din 
nou. 

Un vagabond îmi va cere nişte mărunțiş şi eu îi voi da banii 
primiţi ca rest de la domnul Tower. Acolo va fi un magazin de 
discuri. Uşa e deschisă pentru a lăsa să intre aerul proaspăt şi 
eu, trecând pe acolo, voi auzi un cântec de Rolling Stones. Şi 
îmi voi vedea reflexia într-o mulțime de oglinzi. 

Traficul pe Second Avenue era în continuare lejer. Taxiurile 
claxonau şi avansau şerpuit printre maşinile şi camionetele 
care înaintau lent. Soarele de primăvară scânteia în parbrize 
şi-n caroseriile galben-aprins. În timp ce aştepta să se schimbe 
culoarea unui semafor, Jake îl văzu pe vagabond de cealaltă 
parte a străzii, la colțul lui 2nd cu 52nd. Şedea cu spatele lipit 
de zidul de cărămită al unui mic restaurant şi, când se 
apropie de el, Jake văzu că numele restaurantului era Mama 
Chow-Chow. 

Uu-uu, gândi Jake. Şi ăsta e adevărul. 


— N-ai ceva biştari? întrebă vagabondul cu moleşeală şi 
Jake lăsă restul primit la librărie să cadă în poala lui, fără a 
întoarce măcar privirea. Acum urma să-i audă pe Rolling 
Stone, fix la timp: 

I see a red door and I want to paint it black, 

No colours anymore, I want them to turn black... 

Trecând pe acolo, văzu - la fel de nesurprins - că numele 
magazinului era Tower of Power." 

Aparent, turnurile erau pretutindeni în ziua aceea. 

Jake merse mai departe, indicatoarele stradale plutind pe 
lângă el ca într-un vis. Între 49th şi 48th, trecu prin fața unui 
magazin numit Te reflectă. Întoarse capul şi surprinse o 
duzină de Jake în oglinzi, cum ştia că se va întâmpla - o 
duzină de băieți pirpirii pentru vârsta lor, o duzină de băieți 
îmbrăcaţi în haine curate de şcoală: blazere albastre, cămăşi 
albe, cravate roşu-închis, pantaloni de stofă gri. Piper School 
nu avea o uniformă oficială, dar aceasta era cea mai puțin 
oficială ţinută acceptată. 

Piper i se părea acum îndepărtată în timp şi spaţiu. 

Deodată, Jake înțelese încotro se ducea. Acest lucru îi 
umplu mintea ca o apă dulce şi răcoroasă, care iese dintr-un 
izvor subteran. E un bufet cu delicatese, gândi el. Cel puțin, 
asta pare a fi. De fapt, e cu totul altceva - o uşă spre o altă 
lume. Lumea aceea. Lumea lui. Lumea cea bună. 

Începu să alerge, uitându-se cu speranţă înainte. Semaforul 
de traversare a bulevardului 47th era pe roşu, dar el îl ignoră, 
sărind de pe trotuar şi gonind sprinten între liniile albe şi late 
ale zebrei, aruncând doar o privire scurtă la stânga. 
Furgoneta unui serviciu de apă şi canal frână brusc în 
scrâşnet de roți, iar Jake o zbughi drept prin faţa ei. 

— Hei! Ţi-ai pierdut cumva capul? ţipă şoferul, dar Jake îl 
ignoră. 

Încă un cvartal. 

Începu acum să sprinteze cu toate forțele. Cravata îi flutura 
în spate, pe umărul drept, părul îi era suflat de pe frunte; 
pantofii lui de şcoală bocăneau pe trotuar. Ignoră privirile - 


unele amuzate, altele doar curioase - ale trecătorilor, aşa cum 
ignorase strigătul disperat al şoferului. 

Acolo - acolo, la colț. Lângă papetărie. 

Un comisionar UPS în salopetă maro-închis apăru 
împingând un cărucior plin cu pachete. Jake depărtă braţele 
şi sări peste el ca un alergător la cursa cu obstacole. Poalele 
cămăşii albe îi ieşiră din pantaloni şi fluturară pe sub blazer 
ca tivul unui jupon. Ateriză şi fu cât pe ce să se lovească de 
căruțul cu copil în el pe care îl împingea o portoricană tânără. 
Îl driblă ca un mijlocaş care a văzut o spărtură în linia de 
apărare şi simte miros de glorie. 

— Unde arde, frumosule? întrebă femeia tânără, dar Jake o 
ignoră şi pe ea. Trecu valvârtej prin fața papetăriei cu vitrina 
ei plină de pixuri, carneţele şi calculatoare de birou. 

Uşa! gândi el extatic. Urmează să o văd! Şi să mă opresc în 
fața ei? Nici nu mă gândesc! O să trec drept prin ea, iar dacă e 
încuiată, o s-o culc la pământ în fața... 

Atunci văzu ce se afla la colțul lui Second cu 46th şi se opri 
- se opri prin alunecare, de fapt, frânând cu tocurile pantofilor. 
Rămase acolo în mijlocul trotuarului, cu pumnii încleştați, 
respirând greu, cu părul căzându-i pe frunte în şuvițe 
transpirate. 

— Nu, şopti. Nu! 

Această negare aproape frenetică nu schimba însă ceea ce 
vedea, adică absolut nimic. Nu era nimic de văzut, decât un 
scurt gard de scânduri şi un teren plin de buruieni şi resturi 
dincolo de el. 

Clădirea care se aflase acolo fusese demolată. 


16 


Jake rămase în fața gardului fără să se mişte preț de 
aproape două minute, scrutând terenul cu ochi trişti. Din 
când în când, un colț al gurii îi tremura. Simţea că-l părăseşte 
speranța, convingerea absolută. Sentimentul care o înlocuia 
era cea mai adâncă şi mai amară disperare pe care o 
cunoscuse el vreodată. 


Doar o altă alarmă falsă, îşi spuse, după ce şocul scăzu 
destul cât să poată gândi. Altă alarmă falsă, altă fundătură, 
alt puț uscat. Acum, vocile o vor lua de la capăt, iar atunci, 
cred că o să-ncep să strig. Şi asta e în regulă. Fiindcă m-am 
săturat să opun rezistență. M-am săturat să-mi pierd mințile. 
Dacă asta înseamnă să-ți pierzi minţile, atunci vreau doar să 
ne grăbim şi să ajungem la capătul drumului, şi cineva să mă 
ducă la spital şi să mi se dea ceva care să mă scoată din joc. 
Mă predau. Aici e capătul liniei - mi-a ajuns. 

Dar vocile nu se întoarseră - cel puţin, nu încă. Şi când 
începu să se gândească la ceea ce vedea, observă că terenul nu 
era, totuşi, complet gol. În mijlocul gunoaielor şi al bălăriilor 
era o pancartă. 


FIRMA DE CONSTRUCȚII MILLS ŞI AGENȚIA IMOBILIARĂ 
SOMBRA CONTINUĂ RECONSTRUCȚIA MANHATTANULUI! 
ÎN CURÂND, AICI SE VA CONSTRUI: COMPLEXUL 
REZIDENŢIAL DE LUX TURTLE BAY! SUNAŢI LA 555-6712 
PENTRU INFORMAŢII! 
NU VEŢI REGRETA! 


În curând? Poate... Totuşi, Jake se îndoia. Literele de pe 
pancartă erau şterse şi placajul cam umflat. Cel puţin un 
artist în arta graffiti, BRANGO 

SKANK pe numele lui, îşi lăsase urma pe schiţa viitorului 
Complex Rezidenţial de Lux Turtle Bay, cu vopsea albastru- 
fosforescent. Jake se întrebă dacă proiectul nu fusese cumva 
amânat sau dacă nu sucombase cu totul. Îşi amintea de tatăl 
lui vorbind la telefon cu consilierul său pe probleme de afaceri 
în urmă cu nici două săptămâni, țipând la omul acela să nici 
nu se mai gândească la alte investiții în complexuri 
rezidențiale. „Mă doare în cot cât de profitabil e pe partea 
fiscală!“ aproape că strigase (acela era, din câte îşi dădea 
seama Jake, tonul normal pe care tatăl lui discuta chestiuni 
de afaceri - cocaina din sertarul mesei de scris probabil că 
jucase şi ea un rol în asta). „Când ţi se oferă un televizor 
nenorocit doar ca să vii să te uiţi la o schiță, ceva e putred!“ 


Gardul de scânduri care împrejmuia terenul îi ajungea lui 
Jake până la bărbie. Fusese tapetat cu afişe - Olivia Newton- 
John la Radio City, o formaţie numită G. Gordon Liddy and 
the Grots la un club din East Village, un film intitulat 
Războiul zombilor care se lansase şi dispăruse fără urmă în 
primăvara aceea. Anunţuri cu TRECEREA INTERZISĂ 
fuseseră, de asemenea, bătute în cuie la intervale regulate de- 
a lungul gardului, dar peste majoritatea fuseseră lipite diverse 
postere exclamative. Ceva mai încolo, fusese aplicat un alt 
graffiti - în ceea ce fără-ndoială că fusese cândva un roşu- 
aprins, dar care se ştersese acum şi devenise un roz fad ca al 
trandafirilor la sfârşitul verii. Jake rosti cuvintele în şoaptă, cu 
ochii măriți de fascinațţie: 

— Vezi ŢESTOASA cât e de mare! 

Poartă lumea toată în spinare. 

Să te joci voios de vrei, 

Urmează GRINDA azi, ce stai? 

Jake bănuia că sursa acestei poezioare ciudate (dacă nu şi 
sensul €i) era îndeajuns de clară. Partea aceea din East Side, 
din Manhattan, era cunoscută, în definitiv, ca Turtle Bay. Dar 
asta nu explica fiorii pe care îi simțea acum pe şira spinării 
sau senzația precisă că dăduse peste un alt indicator aflat de- 
a lungul unui fabulos drum ascuns. 

Îşi descheie cămaşa şi îndesă înăuntru cele două cărți 
recent cumpărate. Apoi se uită în jur, nu văzu pe nimeni care 
să-i dea atenţie şi se prinse cu mâinile de gard. Se săltă, trase 
un picior pe deasupra şi sări pe partea cealaltă. Piciorul stâng 
ateriză într-un morman de cărămizi care alunecară imediat 
sub el. Glezna cedă sub greutatea sa şi o flacără de durere îl 
săgetă pe picior în sus. Căzu cu un bufnet şi strigă într-un 
amestec de durere şi sperietură, în vreme ce alte cărămizi i se 
înfipseră între coaste aidoma unor pumni noduroşi, bădărani. 

Rămase pur şi simplu acolo un moment, aşteptând să-şi 
recapete suflul. Nu credea că se rănise tare, dar îşi răsucise 
glezna şi probabil că urma să i se umfle. Când va ajunge 
acasă, va şchiopăta. Nu avea însă de ales decât să strângă din 
dinți şi să îndure; bani de taxi clar nu avea. 


Doar n-ai de gând să te duci acasă, nu? Or să te mănânce 
de viu. 

Ei, poate că da şi poate că nu. După cum vedea el lucrurile, 
nu prea avea de ales în această privință. lar grija asta era 
pentru mai târziu. În momentul de față voia să exploreze 
terenul acela care îl atrăsese la fel de tare cum un magnet 
atrage pilitura de fier. Sentimentul acela de putere continua 
să-l înconjoare, îşi dădu el seama, şi era mai intens ca 
oricând. Nu credea că era vorba de un simplu teren viran. 
Ceva se întâmpla acolo, ceva important. Simţea vibraţiile în 
aer, ca de curent electric scăpat din cea mai mare 
electrocentrală din lume. 

Când se ridică, văzu că avusese de fapt noroc când căzuse. 
În apropiere era un morman urât de cioburi de sticlă. Dacă ar 
fi căzut peste ele, s-ar fi tăiat foarte rău. 

Aceea era vitrina, îşi spuse. Când bufetul mai era aici, puteai 
să stai pe trotuar şi să te uiţi înăuntru la toate cărnurile şi 
brânzeturile. Le agățau pe sfori. Habar n-avea de unde ştia 
asta, dar o ştia - o ştia fără cea mai mică umbră de îndoială. 

Se uită atent în jur şi apoi se aventură mai departe. 
Aproape de mijlocul terenului, căzută şi pe jumătate 
îngropată sub o pătură deasă de buruieni primăvăratice, era o 
altă pancartă. Jake îngenunche lângă ea, o ridică şi îndepărtă 
pământul de pe ea. Literele erau şterse, dar încă se mai 
puteau deslugşi: 


TOM ŞI GERRY - DELICATESE ARTISTICE 
SPECIALITĂŢI PENTRU RECEPȚII! 


Şi mai jos, scrisă cu spray-ul în aceeaşi culoare de roşu 
transformat în roz, apărea strania propoziție: NE ARE PE 
TOȚI ÎN A SA MINTE. 

Asta e locul, gândi Jake. O, da. 

Lăsă pancarta să cadă, se ridică şi merse mai departe, 
mişcându-se încet, uitându-se peste tot. În timp ce se mişca, 
senzația aceea de putere creştea. Tot ce vedea - buruienile, 
sticla spartă, mormanele de cărămizi - părea să iasă în 


evidenţă cu o forță teribilă. Până şi pungile de pufuleți păreau 
frumoase, iar soarele transformase o sticlă de bere goală într- 
un cilindru de foc maroniu. 

Jake era conştient de propria-i respiraţie şi de soarele care 
cădea peste toate cele din jur ca o greutate din aur. Înţelese pe 
dată că stătea la marginea unui mare mister şi se simți 
străbătut de un tremur - jumătate de teroare şi jumătate de 
mirare. 

Totul e aici. Totul. Totul e încă aici. 

Buruienile i se frecau de pantaloni; brusturii i se lipeau de 
şosete. Briza suflă un ambalaj de Ring-Dong în fața lui; 
soarele se reflectă în el şi, un moment, ambalajul se umplu de 
o minunată şi teribilă strălucire lăuntrică. 

— Totul e încă aici, repetă el pentru sine, neştiind că şi 
chipul lui se umplea de o strălucire lăuntrică. Totul. 

Auzea un sunet - îl auzea de când intrase acolo. Era un 
murmur ascuţit, ademenitor, inexplicabil de clar şi 
inexplicabil de minunat. Ar fi putut fi sunetul unui vânt 
puternic pe o câmpie pustie, doar că era viu. Era, credea el, 
sunetul a o mie de voci cântând o arie măreață. Cobori 
privirea şi îşi dădu seama că erau chipuri în încâlceala de 
buruieni şi tufişuri pitice şi maldăre de cărămizi. Chipuri. 

— Ce sunteţi voi? şopti Jake. Cine sunteți voi? 

Nu primi răspuns, dar i se păru că aude, dincolo de corul 
vocilor, sunet de copite pe pământul prăfos, şi foc de armă, şi 
îngeri ridicând osanale din umbre. Chipurile din dărâmături 
parcă se întoarseră după el. Parcă îi urmăreau înaintarea, 
fără însă a ascunde intenţii necurate. Jake vedea 46th Street 
şi marginea clădirii ONU dincolo de First Avenue, dar clădirile 
nu aveau importanță - New York nu avea importanţă. 
Devenise la fel de palid ca o vitrină. 

Murmurul se înteți. Acum nu erau o mie de voci, ci un 
milion, o pâlnie deschisă de voci ridicându-se din cel mai 
adânc hău al universului. Desluşi nume în acea voce colectivă, 
dar n-ar fi putut spune care erau. Unul putea fi Marten. Unul 
putea fi Cuthbert. Altul putea fi Roland - Roland de Gilead. 


Erau nume; era un vuiet de discuţii care putea însemna 
zece mii de poveşti întrepătrunse; dar mai presus de orice era 
acel murmur splendid, crescător, o vibraţie care voia să-i 
umple capul cu lumină albă, puternică. Era, înțelese Jake cu 
o bucurie atât de mare, încât amenința să-l spulbere, vocea lui 
Da; vocea lui Alb; vocea lui Mereu. Era un măreț cor al 
afirmației, şi răsuna pe acel teren viran. Cânta pentru el. 

Apoi, într-un mănunchi de brusturi prăfoşi, Jake văzu 
cheia... şi mai încolo de ea, trandafirul. 


17 


Îl trădară picioarele şi căzu în genunchi. Era vag conştient 
că lăcrima şi era şi mai vag conştient că îşi udase puţin 
pantalonii. Se târi înainte în genunchi şi întinse mâna spre 
cheia din tufa de brusturi. Forma ei simplă părea a fi cea pe 
care o văzuse în vise: 


Gândi: S-ul mic din capăt - acela e secretul. 

Când strânse mâna în jurul cheii, vocile urcară într-un 
strigăt armonic de triumf. Strigătul lui Jake se pierdu în vocea 
acelui cor. Văzu cum cheia scăpăra albă între degetele lui şi 
simți cum un colosal fior electric îi fulgeră brațul. Era ca şi 
când ar fi apucat un cablu de înaltă tensiune, fără a simți 
însă nicio durere. 

Deschise Charlie, trenulețul Vu-uu şi puse cheia înăuntru. 
Apoi ochii i se îndreptară din nou spre trandafir şi înțelese că 
el era adevărata cheie - cheia tuturor lucrurilor. Se târi spre 
el, cu fața un nimb scăpărător de lumină, cu ochii izvoare 
orbitoare de foc albastru. 

Trandafirul creştea într-un mănunchi de iarbă purpurie, 
nemaivăzută. Pe când Jake se apropia de acel mănunchi de 
iarbă stranie, trandafirul începu să se deschidă înaintea 
ochilor lui. Dezvălui un focar stacojiu-închis, petală după 
tainică petală, fiecare arzând cu propria-i tainică ardoare. Nu 
mai văzuse niciodată în viață un lucru atât de intens şi de 
neînchipuit de viu. 


lar acum, când întinse o mână murdară către acea minune, 
vocile începură să cânte numele lui... şi o teamă mortală dădu 
să-şi croiască drum, pe furiş, spre mijlocul inimii lui. Era rece 
ca gheața şi grea ca o stâncă. 

Ceva nu era bine. Simțea zvâcnirea unui defect, ca o 
zgârietură adâncă şi urâtă pe o neprețuită operă de artă sau 
ca o febră letală mocnind sub pielea rece a frunții unui invalid. 

Era ceva ca un vierme. Un vierme invadator. Şi o siluetă. 
Una care pândeşte imediat după prima cotitură. 

Atunci, căldura trandafirului se deschise pentru el, 
expunând o văpaie de lumină galbenă, şi toate gândurile îi 
fură măturate de un val de uimire. Jake crezu un moment că 
ceea ce vedea era doar polen dăruit cu strălucirea 
supranaturală aflată în miezul fiecărui obiect din acel loc 
pustiu - crezu asta chiar dacă nu auzise niciodată ca un 
trandafir să aibă polen. Se aplecă mai aproape şi văzu că 
cercul strâmt de galben scăpărător nu era polen. Era un soare: 
un focar uriaş arzând în mijocul acelui trandafir care creştea 
în iarba purpurie. 

Teama se întoarse, doar că acum se preschimbase în teroare 
curată. E bine, gândi el, totul aici e bine, dar poate s-o ia razna 
- a început deja s-o ia razna, cred. Mi se îngăduie să simt asta 
doar atât cât pot îndura... dar ce să fie? Şi ce pot face eu? 

Era ceva ca un vierme. 

Îl simțea bătând ca o inimă bolnavă şi obscenă, în conflict 
cu frumusețea senină a trandafirului, urlând blasfemii dure la 
adresa corului de voci care îl alinase şi îl înălțase atât de mult. 

Se aplecă mai tare spre trandafir şi văzu că în miezul lui nu 
era un singur soare, ci mai mulți... poate toţi sorii care puteau 
să încapă în acel receptacul fragil, şi totuşi sălbatic. 

Dar e greşit. Totul e în pericol. 

Ştiind că aproape sigur ar muri dacă ar atinge acel 
microcosmos strălucitor, dar neputându-se opri, Jake întinse 
mâna. În spatele gestului său nu se afla nici curiozitatea, nici 
teroarea, ci doar o mare şi inefabilă nevoie de a proteja 
trandafirul. 


18 


La început, când îşi recăpătă simţirea, fu conştient doar că 
trecuse mult timp şi că îl durea foarte tare capul. 

Ce s-a întâmplat? M-a atacat cineva? 

Se rostogoli şi se ridică în şezut. Un nou junghi de durere îi 
străbătu capul. Duse o mână la tâmpla stângă şi, când o luă, 
degetele îi erau mânjite cu sânge. Se uită în jos şi văzu o 
cărămidă ițindu-se dintre buruieni. Colţul ei rotunjit era şi el 
roşu. 

Dacă ar fi fost ascuţit, probabil că acum eram mort sau în 
comă. 

Se uită la încheietura mâinii şi fu surprins să vadă că nu-i 
lipsea ceasul. Era un Seiko, nu foarte scump, dar în oraşul 
acela nu puteai moţăi într-un loc pustiu fără să-ți pierzi 
bunurile personale. Scumpe sau nu, cineva ar fi fost mai mult 
decât fericit să te uşureze de ele. Aparent, de data aceasta 
avusese noroc. 

Era patru şi un sfert după-amiaza. Zăcea acolo, neştiut de 
nimeni, de cel puţin cinci ore. Tatăl lui probabil că deja pusese 
poliția să-l caute, însă asta nu părea să conteze cine ştie cât. 
Jake avea impresia că ieşise de la Piper School în urmă cu o 
mie de ani. 

Străbătu jumătate din distanţa către gardul dintre terenul 
gol şi trotuarul de pe Second Avenue, apoi se opri. 

Ce, mai exact, se întâmplase cu el? 

Puțin câte puţin, amintirea îi reveni. Sărise gardul. 
Alunecase şi îşi răsucise glezna. Duse mâna jos, atinse şi se 
crispă. Da - asta, măcar, se întâmplase, sigur. Apoi ce? 

Ceva magic. 

Căută acel ceva ca un bătrân care pipăie pereţii unei 
camere întunecate. Totul fusese plin de o lumină proprie. Totul 
- până şi ambalajele şi sticlele de bere goale. Fuseseră voci - 
voci care cântau şi spuneau mii de poveşti suprapuse. 

— Şi chipuri, murmură el. 

Această amintire îl făcu să se uite temător în jur. Nu văzu 
niciun chip. Mormanele de cărămizi erau doar mormane de 


cărămizi, iar desişurile de buruieni erau doar desişuri de 
buruieni. Nu era niciun chip, dar... 

„„„dar au fost aici. Nu ţi-a jucat feste imaginația. 

Credea asta. Nu reuşea să captureze esența amintirii, 
frumusețea şi calitatea ei transcendentală, însă părea perfect 
reală. Doar că amintirea acelor momente dinainte să-şi piardă 
cunoştinţa semăna cu nişte fotografii făcute în cea mai bună 
zi din viaţa lui. Îţi poţi aminti cum a fost ziua aceea - într-o 
anumită măsură, oricum - însă imaginile sunt plate şi 
aproape lipsite de forță. 

Jake se uită de jur împrejur prin locul acela pustiu care 
acum se umplea de umbrele violete ale după-amiezii târzii şi 
gândi: Vreau să revii. Doamne, cât de mult vreau să redevii 
cum ai fost. 

Atunci văzu trandafirul. Creştea în tufa de iarbă purpurie, 
foarte aproape de locul în care se prăbuşise el. Inima îi sări în 
gât. Se împletici înapoi spre el, nepăsându-i de zvâcnetele de 
durere pe care fiecare pas i le trezea în gleznă. Se lăsă să cadă 
în genunchi în fața lui, ca un adorator în fața altarului. Se 
aplecă înainte, cu ochii mari. 

E doar un trandafir. Doar un tradafir, până la urmă. Şi 
iarba... 

Iarba nu era nici ea purpurie, observă. Erau pete purpurii 
pe frunze, da, dar culoarea de dedesubt era un verde perfect 
normal. Se uită puţin mai încolo şi văzu pete albastre pe o altă 
tufă de buruieni. În dreapta, un tufiş de brusture prezenta 
urme deopotrivă de roşu şi galben. Şi în spatele brusturilor era 
un morman mic de cutii de vopsele goale. Pe etichete scria 
Glidden Spread Satin. 

Doar asta a fost. Doar pete de vopsea. Doar că, aşa cu 
mintea încinsă cum erai, ai crezut că vezi... 

Aiurea. 

Ştia ce văzuse atunci şi ce vedea acum. 

— Camuflaj, şopti el. Totul a fost aici. Totul. Şi... încă este. 

Acum, că începeau să i se limpezească gândurile, simțea din 
nou puterea armonică şi constantă pe care o deţinea locul 
acela. Corul era tot acolo, vocea lui era la fel de muzicală, deşi 


acum mai stinsă şi mai îndepărtată. Se uită la o grămadă de 
cărămizi şi bucăți vechi de tencuială şi văzu un chip abia 
întrezărit ascuns în ea. Era chipul unei femei cu o cicatrice pe 
frunte. 

— Allie? murmură Jake. Nu te cheamă cumva Allie? 

Nu primi răspuns. Chipul dispăruse. Se uita din nou doar 
la o grămadă banală de cărămizi şi tencuială. 

Întoarse ochii înapoi spre trandafir. Era, observă el, nu de 
culoarea roşu-întunecat pe care o vezi în miezul unui furnal 
aprins, ci de un roz prăfuit, fanat. Era foarte frumos, dar nu 
perfect. Unele petale se zbârciseră; marginile lor exterioare 
erau maro şi veştejite. Nu era genul de floare cultivată pe care 
o văzuse la florării; bănuia că era un trandafir sălbatic. 

— Eşti foarte frumos, spuse el şi, din nou, întinse mâna să-l 
atingă. 

Deşi nu sufla vântul, trandafirul se înclină spre el. Preţ de 
un singur moment, buricele degetelor lui îi atinseră suprafața, 
netetă şi catifelată şi minunat de vie, şi de jur împrejurul său 
vocea corului păru să crească. 

— Eşti bolnav, trandafirule? 

Nu primi răspuns, desigur. Când luă degetele de pe cupa 
roz-pal a florii, aceasta reveni în poziția inițială, dreaptă, 
ieşind din mănunchiul de buruieni stropite cu vopsea, în 
splendoarea ei liniştită, uitată. 

Trandafirii înfloresc oare tot anul? se întrebă Jake. Cei 
sălbatici? De ce ar creşte, totuşi, un trandafir sălbatic într-un 
loc pustiu? Şi dacă este unul, cum de nu sunt mai mulți? 

Mai rămase puţin aşa, în mâini şi genunchi, apoi îşi dădu 
seama că ar putea sta acolo să se uite la trandafir tot restul 
după-amiezii (sau poate tot restul vieții lui) şi tot să nu se 
apropie de rezolvarea misterului. Îl văzuse clar pentru un 
moment, aşa cum văzuse totul în acel colț uitat, plin de 
mizerii, al oraşului; îl văzuse fără mască şi lipsit de orice 
camuflaj. Voia să vadă asta din nou, dar dorința nu era 
suficientă. 

Venise timpul să meargă acasă. 


Văzu cele două cărți pe care le cumpărase de la 
Restaurantul Spiritual al Manhattanului, căzute în apropiere. 
Luându-le de jos, un obiect argintiu alunecă dintre paginile lui 
Charlie, trenulețul Uu-uu şi căzu pe o porţiune cu ierburi 
uscate. Jake se aplecă, având grijă să nu-şi forțeze glezna 
scrântită, şi îl culese. Când făcu asta, corul păru să suspine 
mai tare, după care se întoarse la zumzetul lui aproape 
inaudibil. 

— Deci şi partea aceea a fost aievea, murmură el. 

Plimbă buricul degetului mare peste vârfurile boante ale 
cheii şi în adânciturile primitive în formă de V. Îl lăsă să 
alunece peste curbura blândă a s-ului din capătul celei de-a 
treia scobituri. Apoi o vâri adânc în buzunarul drept din față 
al pantalonilor şi porni şontâcăind înapoi spre gard. 

Ajunsese la el şi se pregătea să-l sară, când un gând teribil 
îi puse deodată stăpânire pe minte. 

Trandafirul! Dacă vine cineva aici şi-l culege? 

Un geamăt mic de groază îi scăpă printre buze. Se întoarse 
şi, după un moment, îl reperă cu privirea, deşi trandafirul era 
acum departe, în umbra unei clădiri din apropiere - o formă 
mică, rozalie, în penumbră, vulnerabilă, frumoasă şi singură. 

Nu-l pot lăsa aici - trebuie să-l apăr! 

Dar o voce se făcu auzită în mintea lui, o voce care 
aparținea sigur omului pe care îl întâlnise la haltă în acea 
ciudată cealaltă viață. Nu-l va culege nimeni. Şi nici nu-l va 
strivi sub călcâi vreun vandal, deoarece ochii săi nu pot îndura 
vederea frumuseții lui. Nu acesta este pericolul. Se poate apăra 
singur de astfel de lucruri. 

Jake încercă o senzație de profundă uşurare. 

Pot să mai vin aici şi să mă uit la el? întrebă băiatul vocea- 
fantomă. Când mă simt deprimat sau dacă se întorc vocile şi 
încep din nou să se certe? Pot să vin înapoi aici şi să mă 
liniştesc? 

Vocea nu răspunse şi, după ce stătu câteva momente cu 
urechile ciulite, Jake ajunse la concluzia că dispăruse. Îndesă 
Charlie, trenulețul Uu-uu şi Ghici ghicitoare ce-i! la betelia 
pantalonilor - care, văzu el, erau murdari de pământ şi plini 


cu frunzulițe de brusture —, după care se prinse cu mâinile de 
gard. Se săltă, trecu peste el şi ateriză înapoi pe Second 
Avenue, având grijă să sară pe piciorul teafăr. 

Pe bulevard, traficul - cel pietonal şi, deopotrivă, cel auto - 
era mult mai intens acum, când oamenii se întorceau acasă 
de la serviciu. Câţiva trecători se uitară la băiatul murdar cu 
blazer rupt şi cămaşă scoasă din pantaloni când acesta sări 
stângaci peste gard, dar nu mulți. Newyorkezii sunt obişnuiţi 
să vadă oameni care fac lucruri stranii. 

Rămase acolo un moment, încercat de un sentiment al 
pierderii, dar înțelegând totodată un lucru: vocile certărețe 
erau în continuare mute. Asta, măcar, era ceva. 

Aruncă o privire la gardul de scânduri - şi versurile scrise 
cu spray-ul părură să sară la el, poate fiindcă vopseaua avea 
aceeaşi culoare cu trandafirul. 

— Vezi ŢESTOASA cât e de mare, murmură Jake. Poartă 
lumea toată în spinare. Se cutremură. Ce mai zi! Mamă- 
mamă! 

Se întoarse şi, şchiopătând, o luă încet spre casă. 


19 


Portarul probabil că anunţase prin telefon îndată ce Jake 
intrase în hol, fiindcă tatăl lui stătea în fața liftului atunci 
când uşa acestuia se deschise la etajul al patrulea. Elmer 
Chambers purta jeanşi prespălaţi şi cizme de cowboy care-l 
săltau de la unu cincizeci şi cinci la amețitoarea înălțime de 
unu optzeci. Părul lui negru, tuns scurt, îi stătea ridicat 
măciucă,; de când se ştia Jake, tatăl lui arătase ca un om care 
tocmai a suferit un şoc teribil, electrizant. Imediat ce păşi 
afară din lift, Chambers îl apucă de braț. 

— Uită-te la tine! 

Ochii tatălui lui se mişcară iute de sus în jos, observând 
fața şi mâinile murdare ale fiului său, sângele care i se usca 
pe obraz şi la tâmplă, pantalonii prăfuiți, blazerul rupt şi 
frunza de brusture care-i stătea lipită de cravată ca un ciudat 
ac. 


— Treci înăuntru! Unde naiba ai fost? Maică-ta era să-şi 
iasă din minți! Fără a-i oferi şansa de a răspunde, îl târi 
dincolo de uşa apartamentului. 

Jake o văzu pe Greta Shaw stând sub arcada dintre 
sufragerie şi bucătărie. Femeia îi aruncă o privire de 
compasiune reținută, apoi dispăru înainte ca ochii 
„stăpânului“ să cadă asupra ei. 

Mama lui Jake şedea în balansoarul ei. Când îşi văzu 
băiatul, se ridică în picioare, dar nu sări în picioare; şi nici nu 
dădu fuga prin hol ca să-l acopere cu sărutări şi dojeni. În 
vreme ce se apropia de el, Jake îi studie ochii şi estimă că 
înghițise cel puţin trei pastile de Valium de la prânz încoace. 
Poate patru. Părinţii săi credeau cu tărie că pastilele îţi 
asigurau o viață mai bună. 

— Sângerezi! Unde ai fost? 

Rosti această întrebare pe tonul ei cultivat, de fostă 
studentă la Vassar, lungind inutil cuvântul „fost“. La fel de 
bine se putea adresa unei cunoştinţe implicate într-un minor 
accident de circulație. 

— Afară, răspunse el. 

Tatăl lui îl zgâlțâi fără milă. Jake nu se aştepta la asta. Se 
împiedică şi îşi lăsă greutatea pe glezna scrântită. Durerea se 
aprinse din nou. Dintr-odată, se simți cuprins de furie. Jake 
nu credea că tatăl era nervos fiindcă fiul lui dispăruse de la 
şcoală, lăsând în urmă doar compunerea dementă; tatăl era 
nervos fiindcă fiul său avusese îndrăzneala să-i dea peste cap 
preţiosul lui program. 

Până în acel moment al vieţii sale, Jake cunoscuse doar trei 
sentimente față de tatăl lui: nedumerire, teamă şi un soi de 
dragoste bleagă, confuză. Cu aceste sentimente neplăcute se 
amesteca senzaţia aceea de dor de casă. Aceasta era cea care 
ocupa acum cea mai mare parte a ființei sale, învăluind tot 
restul ca un fum. Se uită la obrajii înroşiți ai tatălui şi la 
tunsoarea lui severă şi îşi dori să se afle înapoi pe terenul 
acela părăsit, uitându-se la trandafir şi ascultând vocea 
corului. Nu aici mi-e locul, gândi. Nu mai e aici. Am treabă de 
făcut. De aş şti măcar care este aceea. 


— Dă-mi drumul, spuse el. 

— Ce ai spus? 

Ochii albaştri ai tatălui se căscară. Erau puternic injectați 
în seara aceea. Jake bănuia că babacul se înfipsese din greu în 
rezerva lui de pudră magică şi că asta, probabil, făcea ca 
momentul să nu fie tocmai propice pentru a-l contrazice, însă 
descoperi că tot avea de gând să-l contrazică. Refuza să se lase 
smucit ca un şoarece în fălcile unui motan sadic. Nu în seara 
aceasta. Poate niciodată de aici încolo. Descoperi dintr-odată 
că o bună parte a furiei sale izvora dintr-un singur fapt 
simplu: nu putea discuta cu ei despre ceea ce se întâmplase - 
ceea ce încă se întâmpla. Părinţii lui închiseseră toate uşile. 

Dar eu am o cheie, îşi spuse şi atinse forma ei prin pânza 
pantalonilor. Şi-i veni în gând restul acelor stranii versuri: Să 
te joci voios de vrei / Urmează GRINDA azi, ce stai? 

— Am spus să-mi dai drumul, repetă el. Am glezna 
scrântită şi faci să mă doară. 

— O să fac se te doară mai mult decât glezna, dacă nu... 

Deodată, Jake se simţi animat de o forță teribilă. Apucă 
mâna care-l strângea de braț mai jos de umăr şi o împinse 
violent în lături. Tatăl lui rămase cu gura căscată. 

— Nu sunt vreun angajat al tău, zise Jake. Sunt fiul tău, ţi- 
aminteşti? Dacă ai uitat, du-te şi uită-te la poza de pe masa 
ta de lucru. 

Buza de sus a tatălui se subțire, dezgolindu-i dinţii perfect 
tratați stomatologic într-un rânjet care exprima două părți 
surprindere şi o parte furie. 

— Nu-mi vorbi aşa, domnule. Unde dracu” ţi-e respectul? 

— Nu ştiu. Poate l-am pierdut pe drumul spre casă. 

— Toată ziua eşti absent nemotivat şi, când apari, îți dai 
drumul la gură ca ultimul om... 

— Terminaţi! Terminați amândoi! strigă mama lui Jake. 
Femeia părea în pragul lacrimilor, în ciuda tranchilizantelor. 

Tatăl lui Jake se întinse iar să-l apuce de braţ, dar apoi se 
răzgândi. Poate că asta se datora surprinzătoarei forțe cu care 
fiul lui îi înlăturase mâna cu un moment în urmă. Sau poate 
că se datora privirii din ochii lui Jake. 


— Vreau să ştiu unde ai fost. 

— Afară. Ţi-am spus. Şi asta-i tot ce-ţi voi spune. 

— La dracu' cu asta! Directorul şcolii a dat telefon, 
profesorul tău de franceză chiar a venit aici şi amândoi aveau 
beaucoup de întrebări pentru tine! La fel şi eu, şi vreau nişte 
răspunsuri! 

— Ai hainele murdare, observă mama lui, după care 
adăugă timid: Ai fost atacat, Johnny? Ai chiulit cumva şi ai 
fost atacat? 

— Sigur că n-a fost atacat, mârâi Elmer Chambers. Doar 
are ceasul la mână, nu? 

— Dar are sânge pe față. 

— Sunt bine, mamă. M-am lovit, atâta tot. 

— Dar... 

— Mă duc la culcare. Sunt foarte, foarte obosit. Dacă vreți 
să vorbim despre asta dimineaţă, bine. Poate că atunci ne vom 
putea înțelege. Dar acum, n-am nimic de zis. 

Tatăl lui făcu un pas după el, întinzând mâna. 

— Nu, Elmer! aproape că strigă soţia lui. 

Chambers o ignoră. Îl prinse pe Jake de spatele blazerului. 

— Nu-mi întoarce spatele..., începu el, dar Jake se răsuci, 
smulgându-i blazerul din mână. Cusătura de la subsuoara 
braţului drept, deja întinsă, se rupse cu un pârâit puternic. 

Tatăl îi văzu văpaia din ochi şi făcu un pas îndărăt. Furia 
de pe chipul lui se topi în ceva ce aducea a teroare. Văpaia nu 
era metaforică; ochii lui Jake păreau într-adevăr cuprinşi de 
flăcări. Mama lui dădu glas unui strigăt vlăguit, îşi acoperi 
gura cu palma, făcu doi paşi mari, împleticiţi, înapoi şi căzu în 
şezlongul ei cu un bufnet mic. 

— Lasă-mă... în... pace, zise Jake. 

— Ce s-a întâmplat cu tine? îl chestionă tatăl, şi acum tonul 
său era aproape rugător. Ce naiba s-a întâmplat cu tine? Fugi 
de la şcoală fără să sufli o vorbă cuiva, în prima zi de 
examene, te întorci acasă murdar din cap până-n picioare... şi 
te comporți ca şi când ţi-ai fi pierdut mințile. 

Ei, iată concluzia rostită cu glas tare - te comporți ca şi 
când ţi-ai fi pierdut mințile. De asta se temea el de când vocile 


începuseră să se facă auzite, cu trei săptămâni în urmă. 
Temuta Acuzaţie. Doar că acum, odată articulată, Jake 
descoperi că nu-l mai speria atât de tare, poate pentru că în 
sfârşit se împăcase cu gândul. Da, ceva se întâmplase cu el. 
Încă se mai întâmpla cu el. Dar nu - nu îşi pierduse minţile. 
Cel puţin, nu încă. 

— O să discutăm dimineaţă despre asta, repetă el. 

Străbătu sufrageria şi, de data aceasta, tatăl lui nu mai 
încercă să-l oprească. Aproape ajunse în hol, când vocea 
mamei lui, îngrijorată, îl făcu să stea locului: 

— Johnny... chiar eşti bine? 

Ce putea să răspundă? Da? Nu? Ambele? Niciuna? Totuşi, 
vocile încetaseră, iar asta era ceva. Asta era, de fapt, destul de 
mult. 

— Sunt mai bine, rosti el într-un târziu. 

Se duse în camera lui şi închise uşa ferm în urma sa. 
Sunetul pe care-l scoase aceasta când se trânti între el şi 
restul lumii îl umplu de o nețărmurită uşurare. 


20 


Rămase puţin lângă uşă, ascultând. Vocea mamei lui era 
doar un murmur, însă cea a tatălui se auzea mai tare. 

Mama lui spuse ceva despre sânge. Şi un doctor. 

Tatăl spuse că puştiul e bine; singurul lucru nelalocul lui 
era mizeria care-i ieşea pe gură, dar de asta se va ocupa el. 

Mama spuse că ar trebui să se calmeze. Tatăl spuse că este 
calm. 

Mama spuse... 

El spuse, ea spuse, bla, bla, bla. Jake încă îi mai iubea - era 
aproape sigur că-i iubea, în orice caz - dar acum se 
întâmplaseră unele lucruri, iar aceste lucruri făcuseră să fie 
imperios necesar ca şi alte lucruri să se întâmple. 

De ce? Pentru că ceva nu era în regulă cu trandafirul. Şi 
poate fiindcă el voia să se joace voios... şi să vadă din nou ochii 
lui - albaştri cum era cerul deasupra haltei. 


Jake se duse încet la masa lui de lucru, dezbrăcându-se de 
blazer din mers. Era harcea-parcea: o mânecă era ruptă 
aproape complet, căptuşeala atârna ca o velă pleoştită. Îl 
agăță pe spătarul scaunului, apoi se aşeză şi puse cărțile pe 
masă. În ultima săptămână şi jumătate dormise foarte prost, 
dar în noaptea aceea credea că va dormi bine. Nu-şi amintea 
să mai fi fost vreodată atât de obosit. Când se va trezi, 
dimineață, poate că va şti ce să facă. 

Se auzi o bătaie uşoară în uşă şi Jake se întoarse, stors de 
puteri. 

— Sunt doamna Shaw, John. Pot intra un minut? 

Jake zâmbi. Doamna Shaw... sigur că ea era. Părinţii o 
desemnaseră ca intermediar. Sau poate că translator era un 
termen mai potrivit. 

Du-te tu la el, trebuie să fi spus mama lui. Tie îți va spune 
care e problema. Eu sunt mama lui şi omul ăsta cu ochii 
injectați căruia-i curge nasul este tatăl lui, iar tu eşti menajera 
noastră, dar ţie îți va spune ceea ce nouă nu vrea să ne spună. 
Pentru că tu te vezi cu el mai des decât ne vedem noi şi poate 
că vorbeşti pe limba lui. 

Va avea o tavă în mână, gândi Jake şi, când deschise uşa, 
zâmbi. 

Doamna Shaw într-adevăr avea o tavă în mână. Pe ea erau 
două sandviciuri, o felie de plăcintă cu mere şi un pahar de 
lapte cu ciocolată. Se uita la el uşor neliniştită, ca şi când s-ar 
fi aşteptat ca băiatul să sară la ea, încercând să o muşte. Jake 
privi peste umărul ei, dar părinţii lui nu se vedeau nicăieri. Şi- 
i imagină stând în living, trăgând încordaţi cu urechea. 

— M-am gândit că ai vrea să mănânci ceva, zise doamna 
Shaw. 

— Da, mersi. 

De fapt, îi era o foame de lup; nu mâncase nimic de la micul 
dejun. Se dădu într-o parte şi doamna Shaw intră 
(aruncându-i în trecere o altă privire precaută) şi puse tava pe 
masă. 

— O, uite la asta, zise ea, luând în mână Charlie, trenulețul 
Uu-uu. Am avut-o şi eu când eram mică. Azi ai cumpărat-o, 


Johnny? 

— Da. Ti-au cerut părinţii mei să afli ce am făcut? 

Ea încuviință. Fără nicio prefăcătorie. Era doar o sarcină, 
cum era dusul gunoiului afară. Poţi să-mi spui, dacă vrei, 
zicea expresia de pe chipul ei, sau poți să nu. Îmi placi, Johnny, 
dar pentru mine e totuna, oricum ar fi. Eu doar lucrez aici şi am 
depăşit deja programul cu o oră. 

Jake nu se simțea jignit de mesajul pe care îl transmitea 
expresia femeii; dimpotrivă, îl calma. Doamna Shaw era o altă 
cunoştinţă care nu intra tocmai la categoria prieteni... dar 
credea că-i era un prieten mai apropiat decât oricare dintre 
colegii de şcoală, şi mult mai apropiată decât mama sau tatăl 
lui. Doamna Shaw era cel puţin sinceră. Nu era fățarnică. Ce 
era în guşă era şi-n căpuşă şi întotdeauna tăia coaja 
sandviciurilor. 

Jake luă un sandvici şi muşcă zdravăn din el. Salam şi 
brânză, combinaţia lui preferată. Alt punct în favoarea 
doamnei Shaw - ea îi cunoştea toate preferințele. Mama lui 
încă mai avea impresia că lui îi plăcea porumbul pe ştiulete şi 
că ura varza de Bruxelles. 

— Te rog, spune-le că sunt bine, o îndemnă el, şi spune-i 
tatei că-mi pare rău că am fost obraznic cu el. 

Nu-i părea rău, însă tatăl doar atât aştepta, să-şi ceară el 
scuze. Odată ce doamna Shaw i le va fi transmis, el avea să se 
relaxeze şi să-şi spună vechea minciună: că şi-a făcut datoria 
de părinte şi totul e bine, totul e tine, că totul e bine de la un 
capăt la altul. 

— Am învățat din greu pentru examene, zise el, vorbind cu 
gura plină, şi cred că dimineaţă m-a prins oboseala din urmă. 
Am rămas blocat. Am avut impresia că dacă nu ies, o să mă 
sufoc. Atinse crusta de sânge uscat de pe frunte. Cât despre 
asta, te rog să-i spui mamei că nu e nimic. N-am fost atacat 
sau altceva; a fost doar un accident stupid. Mi-a ieşit în cale 
un comisionar UPS cu un cărucior şi am intrat direct în el. 
Tăietura nu e serioasă. Nu văd dublu sau altceva. Şi mi-a 
trecut şi durerea de cap acum. 

Femeia încuviință. 


— Înţeleg cum trebuie să fi fost... mergi la o şcoală cu 
standarde înalte şi toate alea. Doar te-ai speriat niţel. Nu ai de 
ce să-ţi fie ruşine, Johnny. Dar sincer îți spun că n-ai fost în 
apele tale în ultimele două săptămâni. 

— Cred că acum va fi bine. Cred că va trebui să-mi refac 
eseul final la engleză, dar... 

— O! făcu doamna Shaw. Chipul îi fu străbătut de o 
expresie uimită. Lăsă Charlie, trenulețul Uu-uu înapoi pe masa 
lui Jake. Era să uit! Profesorul de franceză a lăsat ceva pentru 
tine. Mă duc să o aduc. 

Femeia ieşi din cameră. Jake speră că nu-l făcuse pe 
domnul Bissette să se îngrijoreze, era un om de treabă, dar 
bănuia că oricum se îngrijorase, dat fiind că venise personal la 
el acasă. Jake bănuia că vizitele la domiciliu erau lucruri 
destul de rare pentru profesorii de la Piper School. Se întrebă 
ce-i putuse lăsa domnul Bissette. Presupunea că o invitaţie la 
o discuție cu domnul Hotchkiss, psihiatrul şcolii. Asta l-ar fi 
speriat dimineaţă; nu însă şi acum. 

Acum doar trandafirul părea să conteze. 

Se avântă asupra celui de-al doilea sandvici. Doamna Shaw 
lăsase uşa deschisă şi Jake o auzi discutând cu părinții lui. 
Amândoi păreau acum ceva mai liniștiți. Jake îşi bău laptele, 
apoi luă farfuria pe care era plăcinta cu mere. Câteva 
momente mai târziu, doamna Shaw se întoarse. Avea cu ea un 
dosar albastru, foarte cunoscut. 

Jake descoperi că nu-l părăsiseră toate spaimele. Probabil 
că toți ştiau acum, sigur că da, elevi şi profesori deopotrivă, şi 
era prea târziu să mai facă ceva în privința asta, însă nu-i 
plăcea gândul că toți ştiau că îşi luase câmpii. Că toți 
discutau despre el. 

Un plic mic fusese prins cu o agrafă de coperta dosarului. 
Jake îl desprinse şi ridică privirea spre doamna Shaw, 
deschizându-l. 

— Ce fac ai mei acum? întrebă el. Ea îşi permise un zâmbet 
scurt. 

— Tatăl tău a vrut să te întreb de ce nu i-ai spus pur şi 
simplu că ai avut emoţii înaintea examenului. A spus că a 


simțit şi el asta o dată sau de două ori, când era copil. 

Pe Jake îl luă prin surprindere vestea; tatăl lui nu fusese 
niciodată genul de om care să aducă în discuție amintiri care 
începeau cu: Ştii tu, când eu eram copil... Încercă să şi-l 
imagineze copil, suferind de emoţii la examene, şi descoperi că- 
i era imposibil - nu reuşi decât să trezească neplăcuta imagine 
a unui pitic arțăgos într-un tricou Piper, un pitic în cizme de 
cowboy făcute la comandă, un pitic cu păr negru tuns scurt şi 
ridicat măciucă pe frunte. 

Biletul era din partea domnului Bissette. 

Dragă John, 

Bonnie Avery mi-a spus că ai plecat mai devreme. E foarte 
îngrijorată pentru tine. Şi eu sunt, deşi amândoi am mai trecut 
prin situații similare, mai ales în săptămâna examenelor. Te 
rog, vino să discutăm mâine la prima oră, bine? Putem rezolva 
orice problemă ai avea. Dacă te simţi surmenat - şi vreau să 
repet că lucrul acesta se întâmplă mereu - putem aranja 
amânarea examenelor. Întâia noastră grijă este starea ta de 
bine. Sună-mă în seara aceasta, dacă vrei; poți da de mine la 
555-7661. Voi fi treaz până târziu. 

Tine minte că ne eşti drag tuturor şi că toţi suntem de partea 
ta. 

A votre sante 


Jake simți că-i dau lacrimile. Compasiunea era clar 
exprimată în acele cuvinte, şi asta era minunat, dar mai erau 
unele lucruri, lucruri neexprimate direct, care erau şi mai 
plăcute - căldură, preocupare şi o încercare (chiar dacă 
greşită) de a înţelege şi consola. 

Domnul Bissette făcuse o săgetuţță în partea de jos a 
biletului. Jake întoarse foaia şi citi: 

Apropo, Bonnie m-a rugat să-ţi aduc asta - felicitări!! 

Felicitări? Ce naiba însemna asta? 

Deschise dosarul. O foaie de hârtie fusese prinsă de prima 
pagină a eseului său final. Purta antetul Bonitei Avery şi Jake 
citi rândurile drepte, scrise cu stiloul, cu o uimire crescândă. 


John, 

Leonard fără doar şi poate că îți va transmite grija noastră, 
a tuturor - e extrem de priceput la asta - aşa că mie dă-mi voie 
să mă limitez la eseul tău final, pe care l-am citit şi notat în 
prima mea oră liberă. Este incredibil de original şi depăşeşte 
orice eseu pe care l-am citit în ultimii ani. Felul în care utilizezi 
repetiţia incrementală („...şi ăsta e adevărul“) este inspirat, dar 
sigur că repetiţia incrementală nu e de fapt decât un truc. 
Adevărata valoare a compunerii rezidă în calitatea ei 
simbolică, exprimată prima dată în imaginea trenului şi a uşii 
de pe pagina de titlu şi continuată splendid în cuprinsul 
textului. Aceasta ajunge la concluzia ei logică odată cu 
imaginea „turnului întunecat“, pe care o interpretez ca pe 
afirmația ta că ambițiile convenționale nu sunt doar false, ci şi 
periculoase. 

Nu pretind că înțeleg tot simbolismul (ex. „Stăpâna 
Umbrelor“, „pistolarul“), dar mi se pare clar că tu însuți eşti 
„Prizonierul“ (şcolii, societății etc.) şi că sistemul educațional 
este „Demonul Vorbitor“. Este posibil ca „Roland“ şi 
„pistolarul“ să fie una şi aceeaşi figură autoritară - tatăl tău, 
poate? Atât de tare m-a intrigat această posibilitate, încât i-am 
căutat numele în dosarul tău. Observ că îl cheamă Elmer, dar 
mai observ şi că inițiala mijlocie este R. 

Găsesc acest lucru extrem de provocator. Ori este acest 
nume un dublu simbol, inspirat deopotrivă de tatăl tău şi de 
poemul lui Robert Browning, Infantele Roland la Turnul 
Întunecat sosit-a? Nu e o întrebare pe care aş adresa-o 
majorității studenților, dar sigur că ştiu cât de mult citeşti tu! 

În orice caz, sunt extrem de impresionată. Elevii mai tineri 
sunt deseori tentaţi să scrie lucruri sub imperiul aşa-numitului 
„flux al conştiinţei“, însă rareori sunt capabili să-l controleze. 
Tu te-ai descurcat de minune să îmbini fluxul conştiinţei cu 
limbajul simbolic. 

Bravo! 

Treci pe la mine imediat ce „revii în şa“ - vreau să discutăm 
posibilitatea publicării acestui text în primul număr de anul 
viitor al revistei literare a elevilor. 


B. Avery 


P.S. Dacă azi ai plecat de la şcoală pentru că te-ai îndoit de 
puterea mea de a înţelege un eseu final de o bogăţie atât de 
neaşteptată, sper că ţi-am înlăturat temerile. 

Jake scoase foaia din agrafă, expunând pagina de titlu a 
eseului său uimitor de original şi de bogat în simboluri. Nota 
10+ era scrisă şi încercuită cu cerneala roşie a stiloului de 
notat al doamnei Avery. Sub ea, profesoara scrisese 
EXCELENT!!! 

Jake izbucni în râs. 

Întreaga zi - ziua aceea lungă, înfricoşătoare, confuză, 
exuberantă, terifiantă, misterioasă - era concentrată în 
hohotele lui dezlănţuite de râs. Se trânti în scaun, cu capul pe 
spate, ţinându-se cu mâinile de burtă, cu lacrimile şiroindu-i 
pe față. Râse până ce răguşi. Fu cât pe ce să se oprească de 
câteva ori, apoi ochii îi cădeau pe o exprimare din binevoitorul 
comentariu critic al doamnei Avery şi începea să râdă şi mai 
abitir. Nu-l văzu pe tatăl lui când veni la uşă, se uită la el 
nedumerit, cu ochi temători, după care plecă înapoi, clătinând 
din cap. 

În cele din urmă, deveni conştient că doamna Shaw încă 
şedea pe patul lui, uitându-se la el cu o expresie de detaşare 
prietenească asezonată cu o vagă curiozitate. Jake încercă să 
vorbească, dar îl luă din nou râsul înainte să apuce. 

Trebuie să mă opresc, îşi spuse. Trebuie să mă opresc sau o 
să mor. O să fac o comoție cerebrală sau un atac de cord, sau 
altceva. 

Apoi îşi spuse: Mă-ntreb cum o fi interpretat „uu-uu, uu-uu“? 
şi reîncepu să râdă cu toată ființa sa. 

Până la urmă, spasmele începură să-i tempereze hohotele. 
Se şterse cu brațul la ochii înlăcrimațţi şi spuse: 

— Îmi pare rău, doamnă Shaw - doar că... ei bine... am 
primit un 10 plus pe eseul final. A fost o lucrare foarte... foarte 
bogată... şi foarte sim... sim... 

Dar nu putu încheia. Se îndoi de râs, ţinându-se de burta 
care îl durea. Doamna Shaw se ridică, surâzând. 


— Foarte frumos, John. Mă bucur că totul a ieşit bine şi 
sunt sigură că şi părinții tăi se vor bucura. Am întârziat 
mult... cred că-i voi cere portarului să-mi cheme un taxi. 
Noapte bună şi somn uşor. 

— Noapte bună, doamnă Shaw, zise Jake, controlându-se 
cu greu. Şi mulțumesc. 

Îndată ce femeia plecă, băiatul începu din nou să râdă. 


21 


În următoarea jumătate de oră primi vizite separate din 
partea părinților. 

Într-adevăr, se calmaseră, iar nota de 10+ pusă pe eseul lui 
final păru să-i calmeze şi mai tare. Jake îi primi cu textul la 
franceză deschis pe masă înaintea sa, însă nici nu se uitase la 
el, şi nici nu avea vreo intenţie să se uite. Aştepta să rămână 
singur ca să poată studia cele două cărți pe care le cumpărase 
dimineață. Avea o bănuială că adevăratele examene finale 
încă aşteptau dincolo de orizont şi simțea o dorință disperată 
de a le trece. 

Tatăl lui îşi vâri capul în cameră pe la zece şi un sfert, cam 
la douăzeci de minute după ce mama îşi încheiase scurta şi 
neclara vizită. Elmer Chambers ținea o țigară într-o mână şi 
un pahar de scotch în cealaltă. Părea nu doar mai calm, dar şi 
puţin cherchelit. Jake se întrebă scurt şi cu indiferență dacă 
nu dăduse iama cumva în rezerva de Valium a mamei lui. 

— Eşti bine, puştiule? 

— Da. 

Jake era din nou băieţelul cuminte, care se stăpânea 
mereu. Ochii pe care îi întoarse spre tatăl lui nu erau arzători, 
ci opaci. 

— Vreau să-ți spun că-mi pare rău pentru adineaori. 

Tatăl lui nu era omul care să-şi ceară multe scuze, şi o 
făcea ca un ageamiu. Jake descoperi că-i era puţin milă de el. 

— Nu face nimic. 

— O zi grea, zise tatăl lui. Gesticulă cu paharul gol. Ce-ar fi 
să uităm amândoi ce s-a întâmplat? 


Vorbi ca şi când tocmai îi venise această măreaţă şi logică 
idee. 

— Eu am uitat deja. 

— Bun. Tatăl lui părea uşurat. E timpul să te culci, nu-i 
aşa? Mâine vei avea de dat nişte explicaţii şi câteva teste. 

— Aşa se pare, zise Jake. Mama e bine? 

— Foarte. Foarte. Eu mă duc în birou. Am multe hârtii de 
completat în seara asta. 

— Tată? 

Bărbatul întoarse îngrijorat ochii spre el. 

— Care-i numele tău mijlociu? 

Ceva pe chipul tatălui îi spuse lui Jake că se uitase la nota 
de pe eseul lui final, dar nu se sinchisise să citească lucrarea 
în sine ori comentariul critic al doamnei Avery. 

— N-am aşa ceva, zise el. E doar o inițială, ca Harry S$. 
Truman. Doar că a mea e R. Ce te-a făcut să întrebi asta? 

— Simpla curiozitate, răspunse Jake. 

Reuşi să-şi păstreze mina serioasă până ce plecă tatăl lui... 
dar imediat ce uşa se închise, dădu fuga la pat şi îşi îndesă 
fața în pernă, ca să amortizeze un alt acces de râs sălbatic. 


22 


Când fu sigur că-i trecuse şi acest acces (deşi pufnete de râs 
încă-i mai urcau în gât, ca replicile unui cutremur) şi că tatăl 
lui va fi încuiat în siguranţă în biroul lui, cu ţigările, scotch- 
ul, hârtiile şi sticluța lui cu pudră albă, Jake se întoarse la 
masa de scris, aprinse lampa şi deschise Charlie, trenulețul Uu- 
uu. Aruncă o privire rapidă la pagina tehnică şi văzu că 
volumul fusese publicat prima dată în 1942; exemplarul lui 
era din a patra ediție. Se uită pe coperta a patra, dar nu 
apărea nicio informație despre Beryl Evans, autorul cărții. 

Jake reveni la prima pagină, se uită la imaginea unui 
bărbat cu păr blond, care rânjea în cabina unei locomotive cu 
abur, studie rânjetul de mândrie de pe chipul omului, după 
care începu să citească. 


Bob Brooks era mecanic de locomotivă pentru compania de 
căi ferate Lumea de Mijloc, pe segmentul St Louis-Topeka. 
Mecanicul Bob era cel mai bun angajat pe care compania de 
căi ferate Lumea de Mijloc îl avusese vreodată, iar Charlie era 
cel mai bun tren! 

Charlie era o locomotivă cu abur 402 Big Boy şi mecanicul 
Bob era singurul căruia i se permisese să şadă în cabina ei şi 
să tragă de şnurul sirenei. Toată lumea cunoştea OUUU- 
UUU-ul sirenei lui Charlie şi de câte ori îl auzeau răsunând 
peste câmpiile din Kansas, oamenii spuneau: „Ăştia-s Charlie 
şi mecanicul Bob, cea mai rapidă echipă dintre St Louis şi 
Topeka!“ 

Băieți şi fete dădeau fuga în curte să-i vadă pe Charlie şi 
mecanicul Bob trecând. Mecanicul Bob le zâmbea şi flutura 
din mână. Copiii zâmbeau şi fluturau înapoi. 

Mecanicul Bob avea un secret special. El era singurul care îl 
ştia. Charlie, trenulețul Uu-uu, era de fapt viu. Într-o zi, pe 
când străbăteau distanța dintre Topeka şi St Louis, mecanicul 
Bob a auzit o voce care cânta foarte încet şi blând. 

— Cine-i în cabină cu mine? a zis sever mecanicul Bob. 

— Tre să te duci la psihiatru, mecanicule Bob, murmură 
Jake şi întoarse pagina. lată o imagine cu Bob aplecându-se 
pentru a se uita sub focarul automat al lui Charlie, trenulețul 
Uu-uu. Jake se întrebă cine conducea trenul şi se uita după 
vaci (ca să nu mai zicem de băieți şi fete) în timp ce Bob căuta 
pasageri clandestini, şi bănuia că Beryl Evans nu se prea 
pricepuse la trenuri. 

— Nu-ţi face griji, zise o voce joasă, groasă. Sunt doar eu. 

— Cine eu? întrebă mecanicul Bob. 

Vorbi pe cel mai sigur şi răsunător ton al său, deoarece încă 
mai credea că cineva îi juca o festă. 

— Charlie, răspunse vocea joasă, groasă. 

— Fugi d-aci! făcu mecanicul Bob. Trenurile nu vorbesc! N- 
oi fi ştiind eu multe, dar asta ştiu! Dacă eşti Charlie, 
presupun că poţi să-ţi tragi singur sirena! 

— Sigur că da, zise vocea joasă, groasă, şi tocmai atunci 
sirena îşi trimise sunetul prelung, rostogolitor, peste câmpiile 


din Missouri: OUUU-UUU! 

— Sfinte Dumnezeule! zise mecanicul Bob. Chiar eşti tu! 

— Ți-am spus, rosti Charlie, trenulețul Uu-uu. 

— Cum de n-am ştiut până acum că eşti viu? întrebă 
mecanicul Bob. De ce nu mi-ai vorbit niciodată până acum? 

Şi atunci Charlie îi cântă mecanicului Bob următorul 
cântec, cu vocea lui joasă, groasă. 


Nu-mi pune întrebări copilăreşti, 
N-am să joc jocuri prosteşti. 
Sunt un simplu trenuleț uu-uu 
Şi asta am să fiu continuu. 


Vreau doar să călătoresc 

Sub cerul clar, sărbătoresc, 

Şi să fiu un trenuleț uu-uu ferice, 
Până în ziua când m-oi duce. 


— O să mai vorbeşti cu mine când vom mai fi pe drum? 
întrebă mecanicul Bob. Mi-ar face mare plăcere. 

— Sigur că da, zise Charlie. Te iubesc, mecanicule Bob. 

— Şi eu te iubesc, Charlie, răspunse mecanicul Bob, după 
care trase sirena el însuşi, doar ca să arate cât era de fericit. 

OUU-UUU! Era cel mai puternic şi mai robust sunet de 
sirenă pe care Charlie îl scosese vreodată, şi toţi cei care l-au 
auzit au venit să-l vadă. 

Imaginea care ilustra această ultimă scenă era cea de pe 
coperta cărții. În imaginile anterioare (erau nişte desene 
sumare care-i aminteau lui Jake de pozele din cartea lui 
preferată din grădiniță, Mike Mulligan şi lopata lui cu abur), 
locomotiva era o simplă locomotivă - animată, indiscutabil 
interesantă pentru băieții din anii 40 care formaseră publicul- 
ţintă al acelei cărţi, însă era doar o maşinărie. În această 
imagine însă, avea clare trăsături umane, iar asta îi trezi lui 
Jake un fior puternic, în ciuda zâmbetului lui Charlie şi a 
duioşiei cam prea trase de păr a poveştii. 

Nu avea încredere în zâmbetul acela. 


Se întoarse la eseul său final şi scrută textul. Sunt aproape 
sigur că Blaine este periculos, citi el, iar ăsta e adevărul. 

Închise dosarul, lovi gânditor cu degetele în el câteva 
momente, apoi se întoarse la Charlie, trenulețul UVu-uu. 

Mecanicul Bob şi Charlie petrecură multe zile fericite 
împreună şi discutară despre multe lucruri. Mecanicul Bob 
trăia singur, iar Charlie era primul prieten adevărat pe care îl 
avea de când îi murise soția, cu mult timp în urmă, în New 
York. 

Apoi, într-o bună zi, când Charlie şi mecanicul Bob se 
întoarseră la depoul din St Louis, găsiră o nouă locomotivă 
diesel în locul de staționare al lui Charlie. Şi încă ce 
locomotivă diesel! Cinci mii de cai-putere! Tampoane din oţel 
nichelat! Motoare de tracțiune fabricate la Fabrica de 
Locomotive din Utica, New York! Şi pe acoperişul ei, în spatele 
generatorului, erau trei ventilatoare de răcire galben-aprins. 

— Ce-i asta? întrebă mecanicul Bob îngrijorat, dar Charlie 
nu făcu decât să-şi cânte cântecul cu vocea lui joasă, groasă: 


Nu-mi pune întrebări copilăreşti, 
N-am să joc Jocuri prosteşti. 
Sunt un simplu trenuleț uu-uu 
Şi asta am să fiu continuu. 


Vreau doar să călătoresc 

Sub cerul clar, sărbătoresc, 

Şi să fiu un trenuleț uu-uu ferice, 
Până în ziua când m-oi duce. 


Domnul Briggs, directorul depoului, se apropie. 

— Aceasta e o frumoasă locomotivă diesel, zise mecanicul 
Bob, dar va trebui să o mutaţi din locul de staționare al lui 
Charlie, domnule Briggs. Charlie trebuie uns chiar în această 
după-amiază. 

— Charlie nu va mai trebui uns niciodată, mecanicule Bob, 
spuse cu tristeţe în glas domnul Briggs. Va fi înlocuit cu ea - o 
locomotivă diesel Burlington Zephyr nou-nouţă. Odată, 


Charlie a fost cea mai bună locomotivă din lume, dar acum 
este bătrân şi boilerele lui scapă apă. Mă tem că a venit timpul 
ca Charlie să iasă la pensie. 


— Aiurea! Mecanicul Bob era furios! Charlie e încă plin de 
vlagă! Voi telegrafia la sediul central al companiei de căi ferate 
Lumea de Mijloc! Îi voi telegrafia preşedintelui, domnul 
Raymond Martin, eu însumi! Îl cunosc, pentru că o dată mi-a 
acordat un Premiul de Merit, şi după aceea eu şi Charlie i-am 
plimbat fiica cea mică. Am lăsat-o să tragă de şnur şi Charlie 
a şuierat cât a putut de tare pentru ea! 

— Îmi pare rău, Bob, spuse domnul Briggs, dar domnul 
Martin însuşi a cerut noua locomotivă diesel. 

Era adevărat. Aşa încât Charlie, trenulețul Uu-uu, a fost 
tras pe o linie moartă în cel mai îndepărtat colț al depoului 
Lumii de Mijloc din St Louis, să ruginească între buruieni. Şi 
astfel, pe traseul dintre St Louis şi Topeka se auzi TIIIT! TIIIT- 
ul lui Burlington Zephyr, iar Charlie tăcu pentru totdeauna. O 
familie de şoareci îşi găsi culcuş în scaunul pe care mecanicul 
Bob şezuse cândva atât de mândru, privind peisajul pe lângă 
care gonea cu viteză; o familie de rândunici îşi făcuse cuib în 
coşul lui de fum. Charlie rămase singur şi foarte trist. Ducea 
dorul şinelor de oțel şi al cerurilor albastre şi al spaţiilor largi, 
deschise. Uneori, noaptea târziu, se gândea la aceste lucruri şi 
plângea cu lacrimi negre de ulei. Asta făcea ca frumosul lui far 
Stratham să ruginească, dar lui nu-i păsa, întrucât acum 
farul Stratham era vechi şi nu se mai aprindea niciodată. 

Domnul Martin, preşedintele companiei de căi ferate Lumea 
de Mijloc, îi scrise mecanicului Bob şi-i făcu oferta de a 
conduce noul Burlington Zephyr. „E o locomotivă bună, 
mecanicule Bob“, spunea domnul Martin, „plină de vlagă, şi tu 
ar trebui să fii cel care s-o conducă! Dintre toți mecanicii care 
lucrează pentru Lumea de Mijloc, tu eşti cel mai bun. lar fiica 
mea, Susannah, n-a uitat nicio clipă că ai lăsat-o să tragă 
vechea sirenă a lui Charlie.“ 

Dar mecanicul Bob spuse că, dacă nu-l mai poate conduce 
pe Charlie, zilele lui de mecanic s-au încheiat. „N-aş putea 
înțelege o locomotivă diesel atât de nouă şi de performantă“, 
răspunse mecanicul Bob, „şi ea nu m-ar înțelege pe mine.“ 

Îi fu încredinţată sarcina de a întreţine locomotivele de la 
depoul din St Louis, şi mecanicul Bob deveni îngrijitorul Bob. 


Uneori, ceilalți mecanici care conduceau noile locomotive 
diesel performante râdeau de el. 

— Uite-l pe neghiobul ăla bătrân! ziceau eu. Nu poate 
înțelege că lumea a mers mai departe! 

Alteori, noaptea târziu, mecanicul Bob se ducea în fundul 
curții depoului, acolo unde Charlie, trenulețul Uu-uu, stătea 
pe şinele ruginite ale liniei moarte care-i devenise casă. Printre 
roțile lui crescuseră buruieni; farul era ruginit şi orb. 
Mecanicul Bob îi vorbea mereu lui Charlie, însă Charlie îi 
răspundea din ce în ce mai rar. În multe nopţi nu scotea nicio 
vorbă. 

Într-o noapte, mecanicului Bob îi veni o idee teribilă. 

— Charlie, eşti pe moarte? întrebă el şi, cu vocea lui joasă, 
groasă, Charlie răspunse: 


Nu-mi pune întrebări copilăreşti, 
N-am să joc jocuri prosteşti. 
Sunt un simplu trenuleţ uu-uu 
Şi asta am să fiu continuu. 


Vreau doar să călătoresc 

Sub cerul clar, sărbătoresc, 

Şi să fiu un trenuleț uu-uu ferice, 

Până în ziua când m-oi duce. 

Jake privi îndelung imaginea care însoțea acest episod nu 
tocmai neaşteptat. Poate că era un desen sumar, însă era 
executat cu măiestrie. Charlie arăta bătrân, obosit şi uitat de 
toată lumea. Mecanicul Bob părea că şi-a pierdut ultimul 
prieten... ceea ce, potrivit poveştii, chiar aşa era. Jake îşi 
imagină copiii de pe tot cuprinsul Americii plângând din toți 
rărunchii la acest episod, şi înțelese că erau multe poveşti 
pentru copii care conțineau asemenea lucruri, ce-ţi terfeleau 
emoțiile. Hansel şi Gretel abandonaţi în pădure, mama lui 
Bambi doborâtă de un vânător, moartea lui Old Yeller. Era 
uşor să-i răneşti pe copilaşi, uşor să-i faci să plângă, iar asta 
arăta o pornire ciudat de sadică la majoritatea povestitorilor... 
inclusiv, aparent, la Beryl Evans. 


Dar, descoperi Jake, el nu era întristat de izgonirea lui 
Charlie în ţinuturile pustii şi buruienoase de la maginea 
depoului Lumea de Mijloc din St Louis. Ba dimpotrivă. Bravo, 
gândi el. Acolo îi e locul. Acolo, pentru că e periculos. N-are 
decât să putrezească acolo, şi nu te lăsa înşelat de lacrima din 
ochiul lui - se spune că şi crocodilii plâng. 

Citi repede restul poveştii. Avea un final fericit, desigur, deşi 
acel moment de disperare la marginea depoului era 
indiscutabil cel pe care copiii şi-l aminteau mult timp după ce 
finalul fericit cădea în uitare. 

Domnul Martin, preşedintele companiei de căi ferate Lumea 
de Mijloc, veni în St Louis să vadă cum merge treaba. Planul 
lui era să meargă cu Burlington Zephyr până la Topeka, unde 
fiica lui ţinea primul ei recital de pian, chiar în acea după- 
amiază. Doar că Zephyr nu voia să pornească. Motorina din 
rezervor conținea apă, din câte se părea. 

(Oare tu, mecanicule Bob, să fi pus apă în ea? se întrebă 
Jake. Fac pariu că da, vulpe vicleană ce eşti!) 

Toate celelalte trenuri erau plecate pe traseu! Ce să facă? 

Cineva îl trase de braţ pe domnul Martin. Era îngrijitorul 
Bob, doar că nu mai arăta ca un îngrijitor de locomotive. Îşi 
scosese pantalonii pătaţi cu ulei şi îmbrăcase o salopetă 
curată. Pe cap avea vechea lui şapcă dungată, de mecanic. 

— Charlie e mai încolo, pe linia moartă, zise el. Charlie 
poate face drumul până la Topeka, domnule Martin. Charlie 
vă poate duce acolo la timp pentru recitalul de pian al fiicei 
dumneavoastră. 

— Locomotiva aia cu abur, veche? pufni domnul Briggs. 
Soarele va apune şi Charlie încă nu va fi nici la optzeci de 
kilometri de Topeka! 

— Charlie poate să o facă, insistă mecanicul Bob. Fără 
garnituri în spate, ştiu că poate! Vedeţi dumneavoastră, în 
timpul meu liber i-am curățat motorul şi boilerul. 

— Să facem o încercare, acceptă domnul Martin. Mi-ar 
părea rău să pierd primul recital al lui Susannah! 

Charlie era pregătit de drum; mecanicul Bob îi făcuse plinul 
cu cărbuni şi focarul era atât de cald, încât pereţii lui se 


înroşiseră. Îl ajută pe domnul Martin să urce în cabină şi-l 
scoase pe Charlie de pe linia moartă, ruginită şi uitată, 
punându-l pe linia principală pentru prima dată în ani de zile. 
Apoi, când cuplă în prima viteză, trase de şnur şi Charlie 
scoase vechiul lui strigăt curajos: OUU-UUU! 

Pretutindeni în St Louis copiii auziră acel strigăt şi alergară 
din curțile lor ca să vadă vechea locomotivă cu abur trecând. 

— Uite! strigau ei. E Charlie! Charlie, trenulețul Uu-uu s-a 
întors! Ura! Fluturau toţi din mână şi, când Charlie ieşea 
pufăind din oraş, prinzând viteză, trase singur sirena, exact 
cum făcea în zilele de demult: OUU-UUU! 

Clic-clac, clic-clac făceau roțile lui Charlie! 

Puf-puf, puf-puf făcea fumul pe coşul lui Charlie! 

Boc-boc, boc-boc făcea banda care alimenta cu cărbuni 
focarul! 

Ce viteză! Ce mai vlagă! Charlie nu mai mersese niciodată 
atât de repede! Peisajul gonea alături neclar! Depăşea maşinile 
de pe Route 41 ca şi când acestea ar fi stat pe loc! 

—  Măiculiță, maica mea! exclamă domnul Martin, 
fluturându-şi pălăria în aer. Asta zic şi eu locomotivă, Bob! Nu 
ştiu de ce am scos-o din funcțiune! Cum faci să ţii banda 
transportoare plină la viteza asta? 

Mecanicul Bob zâmbi, întrucât el ştia că Charlie se 
alimenta singur. Şi, peste clic-clac şi puf-puf şi boc-boc, îl auzea 
cântându-şi vechiul cântec cu vocea lui joasă, groasă: 


Nu-mi pune întrebări copilăreşti, 
N-am să joc Jocuri prosteşti. 
Sunt un simplu trenuleț uu-uu 
Şi asta am să fiu continuu. 


Vreau doar să călătoresc 

Sub cerul clar, sărbătoresc, 

Şi să fiu un trenuleț uu-uu ferice, 
Până în ziua când m-oi duce. 


Charlie l-a dus pe domnul Martin la timp la recitalul de 
pian al fiicei sale (cum altfel?) şi Susannah s-a bucurat peste 
poate să-l revadă pe vechiul ei prieten, Charlie (cum altfel?), şi 
toţi s-au dus înapoi la St Louis împreună, Susannah trăgând 
cu toată forța de şnurul sirenei cât a fost drumul de lung. 
Domnul Martin le-a găsit lui Charlie şi mecanicului Bob de 
lucru la nou-înființatul parc de distracţii Lumea de Mijloc din 
California, să plimbe copiii, şi acolo îi veți găsi şi astăzi, 
plimbând de colo-colo copii veseli în acea lume plină de lumini 
şi muzică şi distracție pe cinste. Părul mecanicului Bob este 
alb, iar Charlie nu mai vorbeşte la fel de mult ca înainte, dar 
amândoi au încă destulă vlagă şi, din când în când, copiii îl 
aud pe Charlie cântându-şi vechiul cântec cu vocea lui joasă, 
groasă. 


SFÂRŞIT 


— Nu-mi pune întrebări copilăreşti, n-am să joc jocuri 
prosteşti, murmură Jake, uitându-se la ultima ilustrație. 

Îl înfăţişa pe Charlie, trenulețul Uu-uu, trăgând două 
vagoane de pasageri descoperite, pline de copii veseli, de la 
montagnes-russes la roata Ferris. Mecanicul Bob stătea în 
cabină, trăgea şnurul sirenei şi părea fericit ca porcul în 
mocirlă. Jake bănuia că zâmbetul mecanicului Bob trebuia să 
exprime fericirea supremă, dar lui i se părea că era zâmbetul 
unui descreierat. Charlie şi mecanicul Bob arătau amândoi ca 
nişte descreierați... şi cu cât Jake se uita mai mult la copii, cu 
atât avea mai mult impresia că expresiile de pe chipurile lor 
aduceau cu nişte grimase de teroare. Lăsaţi-ne să coborâm, 
păreau să spună chipurile lor. Vă rugăm, lăsați-ne să coborâm 
teferi şi nevătămați. 

Şi să fiu un trenuleț uu-uu ferice până în ziua când m-oi 
duce. 

Jake închise cartea şi o privi căzut pe gânduri. Apoi o 
redeschise şi începu să o frunzărească, încercuind anumite 
cuvinte şi propoziții care, i se părea lui, aveau o anumită 
importanţă. 


Compania de căi ferate Lumea de Mijloc... mecanicul Bob... o 
voce joasă, groasă... OUU-UUU... primul prieten adevărat pe 
care îl avea de când îi murise soţia, cu mult timp în urmă, în 
New York... domnul Martin... lumea a mers mai departe... 
Susannah... 

Lăsă pixul jos. De ce i se păreau importante aceste cuvinte 
şi propoziții? Cea despre New York părea evidentă, dar 
celelalte? Şi, la urma urmei, de ce cartea aceasta? Faptul că îi 
fusese scris să o cumpere era incontestabil. Dacă n-ar fi avut 
bani în buzunar, era convins că ar fi luat-o pur şi simplu şi ar 
fi fugit cu ea din librărie. Dar de ce? Se simțea ca acul unei 
busole. Acul nu ştie nimic despre nordul magnetic; ştie doar 
că trebuie să indice într-o anumită direcţie, fie că-i place, fie că 
nu. 

Singurul lucru pe care Jake îl ştia sigur era că se simțea 
foarte, foarte obosit şi că, dacă nu se aşeza în pat curând, va 
adormi la masă. Îşi dădu jos cămaşa, apoi aruncă încă o 
privire la coperta lui Charlie, trenulețul UVu-uu. 

Zâmbetul acela. Pur şi simplu nu avea încredere în 
zâmbetul acela. Nici cât negru sub unghie. 


23 


Somnul nu veni atât de repede pe când se aşteptase Jake. 
Vocile reîncepură să se contrazică dacă el era viu sau mort, şi 
îl ţinură treaz. În cele din urmă, se ridică în capul oaselor cu 
ochii închişi şi apăsându-şi tâmplele cu pumnii încleştați. 

Terminați! strigă la ele. Terminaţți odată! Aţi tăcut toată ziua, 
tăceţi din nou! Eu aş tăcea dacă ar recunoaşte că sunt mort, 
zise îmbufnată una dintre voci. Aş tăcea şi eu dacă ar arunca 
naibii o privire în jur şi ar recunoaşte că sunt în mod evident 
viu, ricană cealaltă. 

Îi venea să strige cât îl ţineau plămânii. Nu credea că se va 
mai putea controla; simțea că-i urca strigătul în gât ca voma. 
Deschise ochii, îşi văzu pantalonii aşezaţi pe spătarul 
scaunului de la birou şi-l fulgeră o idee. Cobori din pat, se 


duse la scaun şi pipăi în buzunarul drept din față al 
pantalonilor. 

Cheia argintie era tot acolo şi imediat ce degetele i se 
strânseră în jurul ei, vocile încetară. 

Spune-i, gândi el, neavând idee cui îi era adresat gândul. 
Spune-i să strângă cheia în mână. Cheia face vocile să dispară. 

Se întoarse în pat şi adormi cu cheia strânsă în mână, la 
trei minute după ce puse capul pe pernă. 


III 
UŞA ŞI DEMONUL 
1 


Tocmai când era să-l fure somnul, Eddie auzi clar în ureche 
o voce: Spune-i să strângă cheia în mână. Cheia face vocile să 
dispară. 

Se ridică ţeapăn în şezut, uitându-se speriat în jur. 
Susannah dormea buştean lângă el; vocea aceea nu putea să 
fi fost a ei. 

Şi nici a altcuiva, aparent. Mergeau prin pădure, de-a 
lungul cărării Grinzii, deja de opt zile, şi-n seara aceasta 
ridicaseră tabără pe fundul unei văi adânci. Aproape, în 
stânga, vuia un pârâu mare, curgând în aceeaşi direcție în 
care se îndreptau ei: sud-est. În dreapta, pe o costişă abruptă 
creşteau brazi. Nu era niciun intrus acolo; doar Susannah 
care dormea şi Roland care stătea de veghe. Pistolarul era 
ghemuit sub pătura sa pe malul pârâului şi se uita în 
întuneric. 

Spune-i să strângă cheia în mână. Cheia face vocile să 
dispară. 

Eddie ezită preț de un singur moment. Sănătatea mentală a 
lui Roland era în balanță acum, iar balanţa se înclina în 
direcția greşită. Şi partea cea mai rea era că nimeni nu ştia 
asta mai bine decât el însuşi. În acest punct, Eddie era dispus 
să se agaţe de orice pai. 


Folosea în chip de pernă o bucată împăturită de piele de 
căprioară. Băgă mâna sub ea şi scoase de acolo un pachet 
înfăşurat în piele. Se duse la Roland şi fu surprins că 
pistolarul nu-l observă decât în momentul în care era la mai 
puţin de patru paşi de spatele lui neprotejat. Fusese un timp - 
şi încă nu de mult - când Roland ar fi ştiut că Eddie era treaz 
încă dinainte ca el să se ridice în şezut. Ar fi sesizat 
schimbarea în respiraţia lui. 

Era mai vigilent atunci când eram pe plajă, când era pe 
jumătate mort din pricina muşcăturii homaroşeniei, gândi 
Eddie cu tristeţe. 

Într-un târziu, Roland întoarse capul şi se uită la el. Ochii 
lui ardeau de durere şi istovire, dar Eddie recunoscu aceste 
lucruri ca fiind doar un licăr de suprafață. Dincolo de el intuia 
o confuzie scăpărătoare care avea aproape sigur să se 
transforme în nebunie, dacă ar fi continuat să evolueze de 
capul ei. Îşi simți inima grea de milă. 

— Nu poți dormi? întrebă Roland. Vocea lui era moale, 
aproape amorțită. 

— Aproape că adormisem, şi apoi m-am trezit, începu 
Eddie. Ascultă... 

— Cred că mă pregătesc să mor. 

Roland îl ţintui cu privirea. Strălucirea îi părăsi ochii şi 
acum, privindu-i, era ca şi când s-ar fi uitat în două hăuri 
adânci şi întunecate, aparent fără sfârşit. Eddie se cutremură, 
mai mult din cauza acelei priviri goale decât din cauza celor 
rostite de Roland. 

— Şi ştii, Eddie, ce sper că se află în poiana unde se 
sfârşeşte drumul? 

— Roland... 

— Linişte, continuă celălalt. Doar linişte. Asta ar fi de 
ajuns. Un sfârşit pentru... asta. 

Îşi apăsă tâmplele cu pumnii şi Eddie gândi: Am mai văzut 
pe cineva făcând asta, şi nu de mult. Dar pe cine? Unde? 

Era ridicol, desigur; nu văzuse pe nimeni decât pe Roland şi 
Susannah de aproape două luni. Dar simțea că era adevărat. 

— Roland, lucrez de un timp la ceva, zise el. 


Pistolarul încuviinţă. Năluca unui zâmbet îi atinse buzele. 

— Ştiu. Ce este? Eşti pregătit în sfârşit să-mi spui? 

— Cred că poate fi o parte din treaba asta cu ka-tet-ul. 

Uitătura goală părăsi ochii lui Roland. Îi aruncă lui Eddie o 
privire atentă, dar nu spuse nimic. 

— Uite. 

Eddie începu să despăturească bucata de piele. 

Asta n-o să ajute la nimic! zise deodată vocea lui Henry pe 
un ton superior. Era atât de puternică, încât Eddie chiar 
tresări. Nu e decât o cioplitură fără noimă! O să râdă imediat 
ce o va vedea! O să râdă de tine! „Oo, ui! la asta!“ va spune. „A 
cioplit fetița ceva?“ 

— Taci din gură, murmură Eddie. Pistolarul ridică din 
sprâncene. 

— Nu tu. 

Roland aprobă din cap, fără surprindere. 

— Fratele tău te vizitează des, nu-i aşa, Eddie? 

Un moment, Eddie nu făcu decât să se uite fix la el, cu 
obiectul lui cioplit încă ascuns în pătratul de piele. Apoi 
zâmbi. Nu era un zâmbet agreabil. 

— Nu la fel de des ca înainte. Slavă Cerului pentru micile 
minuni. 

— Da, zise Roland. Prea multe voci apasă tare pe sufletul 
unui om... Ce este, Eddie? Arată-mi, te rog. 

Eddie ridică bucata de frasin. Cheia, aproape completă, 
ieşea din ea asemenea capului unei femei la prora unei 
corăbii... sau a mânerului unei săbii înfipte într-o stâncă. 
Eddie nu ştia cât de bine reuşise să reproducă forma cheii pe 
care o văzuse în foc (şi niciodată nu va şti, bănuia, decât dacă 
va găsi încuietoarea potrivită în care să o încerce), dar credea 
că o nimerise bine. De un singur lucru era cât se poate de 
sigur: era cea mai bună sculptură pe care o făcuse vreodată. 
De departe. 

— Pe toți zeii, Eddie, e frumoasă! făcu Roland. Apatia îi 
dispăruse din glas; vorbi pe un ton de reverență surprinsă, pe 
care Eddie nu-l mai auzise până atunci. E gata? Nu e, nu-i 
aşa”? 


— Nu... nu tocmai. Îşi plimbă degetul mare în a treia 
scobitură, apoi peste s-ul de la capătul ultimei scobituri. Mai 
am puţin de lucrat aici, iar curbura de la capăt încă nu a ieşit 
bine. Nu ştiu de unde ştiu asta, dar aşa e. 

— Ăsta este secretul tău. Nu era o întrebare. 

— Da. Acum, de aş şti măcar ce înseamnă! 

Roland se uită în jur. Eddie îi urmări privirea şi o văzu pe 
Susannah. Se simţi puţin uşurat ştiind că Roland o auzise 
primul. 

— Ce faceți, băieți, atât de târziu? Trăncăniţi verzi şi 
uscate? Văzu cheia de lemn din mâna lui Eddie şi încuviinţă. 
Chiar mă întrebam când te vei hotări să ne arăţi şi nouă aia. 
A ieşit bine. Nu ştiu la ce foloseşte, dar a ieşit al naibii de bine. 

— N-ai idee ce uşă ar putea deschide? îl întrebă Roland pe 
Eddie. Asta n-a făcut parte din khef-ul tău? 

— Nu... dar s-ar putea să ajute la ceva, chit că nu e 
terminată. Întinse cheia spre Roland. Vreau să o ţii tu. 

Pistolarul nu făcu niciun gest de a o lua. Îl privi 
îndeaproape pe Eddie. 

— De ce? 

— Pentru că... ei bine... pentru că cineva cred că mi-a spus 
că aşa ar trebui. 

— Cine? 

Băiatul tău, gândi Eddie imediat şi, imediat ce avu gândul, 
ştiu că era adevărat. Afurisitul tău de băiat. Nu voia, totuşi, să 
o spună cu voce tare. Nu voia să amintească deloc numele 
băiatului. Asta nu putea decât să-i facă din nou rău lui 
Roland. 

— Nu ştiu. Dar cred că ar trebui să încerci. 

Roland întinse încet mâna după cheie. Când degetele lui o 
atinseră, un licăr puternic păru să o lumineze, dar dispăru 
atât de repede, încât Eddie nu fu sigur dacă-l văzuse. Putea să 
fi fost doar lumina stelelor. 

Mâna lui Roland strânse cheia cioplită în bucata de lemn. 
Un moment, pe chipul lui nu se văzu nimic. Apoi fruntea i se 
încreți şi capul se lăsă puțin pe o parte, ca şi când ar fi 
ascultat ceva. 


— Ce este? întrebă Susannah. Auzi... 

— SSS! 

Nedumerirea de pe chipul lui Roland era înlocuită încet de 
mirare. Se uită de la Eddie la Susannah şi înapoi la Eddie. 
Ochii i se umpleau de o emoție puternică, aşa cum o carafă se 
umple cu apă când e coborâtă într-un izvor. 

— Roland? întrebă Eddie îngrijorat. Te simţi bine? 

Roland şopti ceva. Eddie nu auzi ce. Susannah părea 
speriată. Aruncă o privire acuzatoare spre Eddie, ca pentru a-l 
întreba: Ce i-ai făcut? Eddie îi luă mâna în ambele sale mâini. 

— Cred că e bine. 

Roland strângea atât de tare în mână bucata de lemn, încât 
Eddie se temu pe moment că o va rupe în două, dar lemnul 
era puternic şi Eddie îl cioplise gros. Gâtul pistolarului se 
umflă; mărul lui Adam urcă şi cobori, în timp ce bărbatul se 
străduia să vorbească. Şi, dintr-odată, strigă spre cer cu o 
voce puternică şi clară: 

— AU DISPĂRUT! VOCILE AU DISPĂRUT! 

Întoarse privirea spre ei şi Eddie văzu ceva ce nu s-ar fi 
aşteptat niciodată să vadă - nici dacă ar fi trăit o mie de ani. 

Roland de Gilead plângea. 


2 


În noaptea aceea, pistolarul dormi neîntors şi avu un somn 
fără vise pentru prima dată de luni de zile, şi dormi strângând 
tare în mână cheia încă neterminată. 


3 


Într-o altă lume, dar sub umbra aceluiaşi ka-tet, Jake 
Chambers avea cel mai viu vis din viața sa. 

Umbla printr-o pădure bătrână, distrusă - o zonă moartă 
de copaci căzuți şi tufişuri sălbatice care-l prindeau de glezne 
şi încercau să-i fure tenişii. Ajunse la o centură subțire de 
copaci mai tineri (anini, credea el, sau poate fagi - el era băiat 


de la oraş şi singurul lucru pe care îl ştia sigur despre copaci 
era că unii aveau frunze şi alții aveau ace) şi descoperi o 
cărare printre ei. Îşi croi drum de-a lungul ei, mişcându-se 
puţin mai repede. Înainte se vedea un fel de poiană. 

Se opri o dată înainte să ajungă la ea, când zări un soi de 
indicator din piatră la dreapta. Părăsi cărarea pentru a-l 
studia. Erau litere cioplite în el, însă erau atât de erodate, 
încât nu reuşea să le desluşească. În cele din urmă, închise 
ochii (nu mai făcuse asta niciodată într-un vis) şi îşi lăsă 
degetele să urmărească fiecare literă, ca un orb care citeşte 
Braille. Fiecare prinse formă în întunericul din spatele 
pleoapelor sale, până ce alcătuiră o propoziţie care apăru într- 
un nimb de lumină albastră: 


CĂLĂTORULE, AICI ÎNCEPE LUMEA DE MIJLOC 


Dormind în patul lui, Jake îşi trase genunchii la piept. 
Mâna în care ţinea cheia era sub pernă şi acum degetele o 
strânseră mai tare. 

Lumea de mijloc, gândi el, sigur că da. St Louis şi Topeka şi 
Oz şi Parcul de Distracţii şi Charlie, trenulețul Vu-uu. 

Deschise ochii în vis şi merse mai departe. Poiana din 
spatele copacilor era pavată cu asfalt vechi, crăpat. Un cerc 
galben-şters fusese vopsit în mijloc. Jake îşi dădu seama că 
era un teren de baschet înainte să-l vadă pe băiatul din 
celălalt capăt, stând la linia de aruncare liberă şi dând la coş 
cu o minge Wilson veche. Le nimerea unul după altul, mingea 
intrând perfect prin cercul fără plasă al coşului. Coşul însuşi 
era fixat în ceva ce aducea cu un chioşc de metrou închis peste 
noapte. Uşa lui era vopsită în dungi galbene şi negre 
intercalate, pe diagonală. Din spatele ei - sau poate de sub ea - 
Jake auzea un murmur egal de maşinării puternice. Sunetul 
era cumva deranjant. Terifiant. 

Nu călca pe roboți, zise băiatul care arunca la coş, fără a se 
întoarce. Cred că sunt toți morţi, dar n-aş risca, în locul tău. 

Jake se uită în jur şi văzu împrăştiate pe jos mai multe 
dispozitive mecanice spulberate. Unul aducea cu un şoarece 


sau şobolan, altul cu un liliac. Un şarpe mecanic zăea rupt în 
două bucăţi ruginite, aproape de picioarele sale. 

Tu EŞTI eu? întrebă Jake, făcând un pas spre băiatul de la 
coş, dar chiar înainte ca acesta să se întoarcă, Jake ştiu că 
răspunsul era negativ. Băiatul era mai înalt decât el şi avea 
cel puţin treisprezece ani. Avea părul mai închis la culoare şi, 
când se uită la el, Jake văzu că ochii străinului erau căprui. 
Ai săi erau albaştri. 

Tu ce crezi? întrebă băiatul străin şi-i pasă mingea. 

Nu, sigur că nu, spuse Jake, parcă scuzându-se. Doar că de 
vreo trei săptămâni sunt rupt în două. Bătu mingea şi o 
aruncă de la mijlocul terenului. Aceasta făcu o boltă înaltă şi 
căzu fără zgomot direct prin cerc. Jake fu bucuros... dar 
descoperi că, în acelaşi timp, se temea de ce avea să-i spună 
băiatul acela străin. 

Ştiu, zise băiatul. Ţi-a făcut viața un calvar, nu-i aşa» Purta 
pantaloni scurți ecosez şi un tricou galben pe care scria NU TE 
PLICTISEŞTI NICIODATĂ ÎN LUMEA DE MIJLOC. Îşi legase o 
bandană verde la frunte, ca să nu-i intre părul în ochi. Şi- 
nainte să se-mbuneze lucrurile, se vor înrăutăți şi mai tare. 

Ce-i locul acesta? întrebă Jake. Şi tu cine eşti? 

E Portalul Ursului... dar este totodată Brooklyn. 

Asta nu suna logic şi totuşi, într-un fel, suna. Jake îşi 
spuse că lucrurile de genul acesta întotdeauna păreau aşa în 
vis, doar că ăsta nu lăsa impresia unui vis. 

Cât despre mine, eu nu contez cine ştie cât, spuse băiatul. 
Aruncă mingea peste umăr. Aceasta urcă, apoi cobori încet 
prin cercul coşului. Eu trebuie să te conduc, atâta tot. Te voi 
duce unde trebuie să mergi şi-ţi voi arăta ce trebuie să vezi, 
dar tu trebuie să fii cu băgare de seamă pentru că eu nu te 
cunosc. Şi străinii îl enervează pe Henry. Şi Henry poate fi rău 
când e nervos, iar el e mai mare decât tine. 

Cine-i Henry? întrebă Jake. 

Nu contează. Numai nu te lăsa văzut de el. Nu trebuie decât 
să rămâi pe aici... şi să vii după noi. Apoi, când vom pleca... 

Băiatul se uită la Jake. Ochii aceia exprimau deopotrivă 
milă şi teamă. Jake înțelese pe dată că băiatul începea să se 


estompeze - putea să vadă dungile galbene şi negre de pe cutie 
direct prin tricoul galben al băiatului. 

Cum te voi găsi? Jake era deodată îngrozit că băiatul se va 
evapora cu totul înainte să-i poată transmite ce avea nevoie să 
audă. 

Fără probleme, răspunse băiatul. Vocea lui căpătase un 
ecou ciudat, metalic. 

Ia doar metroul până la Co-Op City. O să mă găseşti. 

Ba n-o să te găsesc! protestă Jake. Co-Op City e uriaş! Acolo 
probabil că locuiesc o sută de mii de oameni! 

Acum, băiatul nu mai era decât un contur lăptos. Ochii lui 
căprui continuau totuşi să fie acolo, asemenea rânjetului 
pisicii de Cheshire din Alice. 

Îl priveau cu compasiune şi anxietate. Nu-ţi face probleme, 
zise el. Doar ai găsit cheia şi trandafirul, nu-i aşa? La fel mă 
vei găsi şi pe mine. În după-amiaza asta, Jake. Pe la ora trei ar 
trebui să fie bine. Va trebui să ai grijă şi va trebui să te mişti 
repede. Făcu o pauză, un băiat-fantomă cu o minge veche de 
baschet aşezată lângă un picior transparent. Acum trebuie să 
plec... dar mi-a făcut plăcere să te întâlnesc. Pari un puşti de 
treabă şi nu mă surprinde că el te iubeşte. 

Tine minte, totuşi, că există pericole. Ai gryă... şi grăbeşte- 
te. 

Stai! strigă Jake şi străbătu în alergare terenul de baschet 
spre băiatul care dispărea. Lovi cu un picior într-un robot 
stricat care semăna cu un tractor de jucărie. Se împiedică şi 
căzu în genunchi, rupându-şi pantalonii. Ignoră arsura de 
durere. Stai! Trebuie să-mi spui despre ce-i vorba aici! Trebuie 
să-mi spui de ce mi se întâmplă lucrurile astea! 

Din cauza Grinzii, răspunse băiatul care nu mai era acum 
decât o pereche de ochi agățaţi în aer, şi din cauza Turnului. În 
cele din urmă, toate lucrurile, până şi Grinzile, slujesc Turnul 
Întunecat. Credeai că tu vei fi diferit? 

Jake lovi din mâini şi se opinti în picioare. Îl voi găsi? Îl voi 
găsi pe pistolar? Nu ştiu, răspunse băiatul. Vocea lui părea 
acum să vină de la un milion de kilometri depărtare. Ştiu doar 
că trebuie să încerci. În privința asta nu ai de ales. Băiatul 


dispăru. Terenul de baschet din pădure era gol. Singurul 
sunet rămăsese murmurul acela vag de maşinării şi lui Jake 
nu-i plăcea. Ceva nu era în regulă cu sunetul acela şi el 
credea că ceea ce nu era în regulă cu maşinăria afecta 
trandafirul - sau invers. Totul se lega, cumva. 

Luă de jos mingea de baschet veche şi roasă şi o aruncă. 
Intră perfect în coş... şi dispăru. 

Râul, suspină vocea băiatului străin. Fusese ca o adiere de 
vânt. Venise de nicăieri şi de pretutindeni. Răspunsul este 
râul. 


4 


Jake se trezi în prima lumină lăptoasă a zorilor, cu ochii în 
tavanul camerei lui. Se gândea la tipul de la Restaurantul 
Spiritual al Manhattanului - Aaron Deepneau, cel care îşi 
făcea veacul pe Bleecker Street când Bob Dylan nici nu ştia să 
scoată un acord pe Hohner-ul lui. Aaron Deepneau îi dăduse o 
ghicitoare. 

Cine umblă, dar n-are picioare, 

Cine are gură, dar nu vorbeşte, 

Cine are pat, dar nu doarme, 

Cine are brațe, dar n-are mâini? 

Acum ştia răspunsul. Râul umbla; râul avea gură; râul 
avea pat; râul avea braţe. Băiatul îi spusese răspunsul. 
Băiatul din vis. 

Şi dintr-odată se gândi la altceva ce spusese Deepneau: 
Asta e doar jumătate de răspuns. Ghicitoarea lui Samson e 
dublă, prietene. 

Jake aruncă o privire la ceasul de pe noptieră şi văzu că era 
şase şi douăzeci. Venise timpul să se mişte, dacă voia să iasă 
din casă înainte să se trezească părinții. Astăzi nu avea să 
meargă la şcoală; Jake credea că, în ceea ce-l privea, şcoala se 
anulase pentru totdeauna. 

Aruncă în lături cuvertura, cobori picioarele pe podea şi 
văzu că avea zgârieturi pe ambii genunchi. Zgârieturi 
proaspete. Partea stângă şi-o învinețise ieri, când alunecase pe 


cărămizi şi căzuse, şi la cap se lovise când leşinase lângă 
trandafir, însă nu păţise nimic la genunchi. 

— Asta s-a întâmplat în vis, şopti el şi descoperi că nu era 
deloc surprins. 

Începu să se îmbrace cu mişcări grăbite. 


5 


În fundul şifonierului, sub un amalgam de tenişi vechi fără 
şireturi şi un maldăr de benzi desenate cu Omul Păianjen, găsi 
ghiozdanul cu care mergea la şcoală în clasele primare. 
Nimeni, nici picat cu ceară, n-ar fi venit cu ghiozdan la Piper - 
e prea, prea comun, scumpul meu - şi când Jake îl luă în 
mână, simți un val de nostalgie pentru acele zile când viața 
păruse atât de simplă. 

Îndesă în el o cămaşă curată, o pereche de jeanşi curați, 
nişte chiloți şi şosete, apoi adăugă Ghici ghicitoare ce-i şi 
Charlie, trenulețul Uu-uu. Pusese cheia pe masă înainte să 
scotocească în şifonier după vechiul lui ghiozdan, şi vocile se 
întoarseră numaidecât, însă erau îndepărtate şi surde. Pe 
deasupra, era sigur că le putea face să dispară luând din nou 
cheia în mână, iar asta îl liniştea. 

Bine, gândi el, uitându-se în ghiozdan. Rămăsese loc destul 
chiar şi după ce pusese cărțile. Ce altceva? 

Un moment, îşi spuse că nu mai era nimic altceva... şi apoi 
ştiu. 


6 


Biroul tatălui mirosea a ţigări şi ambiţie. 

Era dominat de o masă uriaşă din lemn de tec. Vizavi de 
intrare, încastrate într-un perete altfel plin de cărți, erau trei 
televizoare Mitsubishi. Fiecare era setat pe una dintre rețelele 
rivale şi noaptea, când tatăl lui stătea acolo, toate-şi rulau 
imaginile de ultimă oră cu sonorul redus la minimum. 


Draperiile erau închise şi Jake aprinse veioza de birou ca să 
vadă ceva. Se simţea agitat doar fiindcă era acolo, chiar şi aşa, 
cu tenişi în picioare. Dacă tatăl lui se trezea şi venea (lucru 
posibil; oricât de târziu se ducea la culcare sau cât de mult 
bea, Elmer Chambers dormea uşor şi se trezea devreme), avea 
să se enerveze. În cel mai bun caz, asta i-ar fi îngreunat 
evadarea altfel uşoară. Cu cât pleca mai repede de acolo, cu 
atât mai bine avea să se simtă. 

Sertarele mesei erau încuiate, dar tatăl lui nu făcuse 
niciodată un secret din locul în care ținea cheia. Jake strecură 
degetele sub sugativă şi o extrase. Deschise al treilea sertar, 
întinse mâna pe lângă dosare şi atinse metal rece. 

O scândură scârțâi în hol şi el împietri. Trecură mai multe 
secunde. Când scârțâitul nu se repetă, Jake scoase arma pe 
care tatăl lui o ţinea pentru „protecţia domiciliului“ - un Ruger 
automat calibru 44. Tata îi arătase arma cu mare mândrie 
chiar în ziua când o cumpărase - cu doi ani în urmă. Fusese 
surd la cerințele arzătoare ale soției de a o lăsa din mână 
înainte să fie rănit cineva. 

Jake găsi butonul de pe lateral care elibera încărcătorul. 
Acesta îi căzu în mână cu un pac! metalic ce păru foarte 
puternic în apartamentul tăcut. Aruncă din nou o privire 
temătoare spre uşă, apoi îşi întoarse atenţia spre încărcător. 
Era plin. Dădu să-l introducă înapoi în pistol şi apoi îl scoase 
iar. Să ţii un pistol încuiat într-un sertar de birou era un 
lucru; să porți unul cu tine prin New York City era cu totul 
altceva. 

Vâri arma pe fundul ghiozdanului, apoi pipăi din nou în 
spatele dosarelor. De data aceasta scoase o cutie cu cartuşe, 
cam pe jumătate plină. Îşi amintea că tatăl lui exersase de 
câteva ori trasul la ţintă la poligonul poliției de pe First 
Avenue înainte să-şi piardă interesul. 

Scândura scârțâi iar. Jake voia să plece. 

Scoase una dintre cămăşile pe care le luase cu el, o aşeză pe 
masa tatălui şi înfăşură în ea încărcătorul şi cutia cu gloanţe. 
Apoi o puse înapoi în ghiozdan şi închise bine clapeta cu 
cataramele. Era pe cale să plece, când ochii îi căzură pe 


teancul mic de hârtii de lângă tăvile pentru corespondenţă. 
Ochelarii de soare Ray-Ban oglindiți pe care tatălui îi plăcea 
să-i poarte erau împăturiți peste ele. Jake luă o foaie de hârtie 
şi, după ce se gândi un moment, luă şi ochelarii de soare. Pe 
aceştia îi introduse în buzunarul de la piept. Apoi luă stiloul 
subțire, auriu, din stativul lui şi scrise Dragă tată şi dragă 
mamă sub antet. 

Se opri, încruntându-se la această formulă de salut. Ce 
urma după ea? Ce avea el, mai exact, de spus? Că-i iubea? 
Da, însă nu destul - acest adevăr central era străpuns de tot 
soiul de alte adevăruri neplăcute, ca nişte ace de oțel înfipte 
într-un ghem de aţă. Că îi va fi dor de ei? Nu ştia dacă asta 
era adevărat sau nu, lucru într-un fel oribil. Că spera că lor le 
va fi dor de el? 

Înţelese deodată care era problema. Dacă ar fi avut de gând 
să lipsească doar pentru o zi, ar fi putut scrie ceva. Simţea 
însă o certitudine aproape absolută că nu era vorba doar de o 
zi, de o săptămână, de o lună, sau de vara aceea. Avea o idee 
că atunci când va ieşi din apartament, o va face pentru 
totdeauna. 

Aproape mototoli foaia de hârtie, apoi se răzgândi. Scrise: 
Vă rog să aveți grijă de voi. Vă iubesc, J. Cam sec, dar măcar 
era ceva. 

Bine. Acum vrei să nu-ți mai forțezi norocul şi să ieşi din 
casă? 

Voia. 

În apartament era o tăcere aproape mormântală. Traversă 
livingul pe vârfuri, auzind doar respirația părinţilor lui: 
sforăiturile slabe ale mamei, respirația mai grea a tatălui care, 
la fiecare umplere de plămâni, scotea un fluierat subţire. 
Frigiderul se cuplă tocmai când el ajunse la intrare şi Jake 
încremeni pentru moment, inima bubuindu-i în piept. Apoi 
ajunse la uşă. O descuie cât de încet putu, după care păşi 
afară şi o trase uşor după el. 

Când limba încuietorii intră la locul ei simţi că i se ridică o 
piatră de pe inimă şi-l cuprinse un sentiment puternic de 
anticipare. Nu ştia ce-l aştepta şi avea motive să creadă că va 


fi periculos, însă avea unsprezece ani - era prea tânăr ca să-şi 
refuze plăcerea care-l umplu pe dată. Îl aştepta un drum - un 
drum ascuns care ducea adânc într-un teritoriu necunoscut. 
Erau secrete care puteau să i se dezvăluie, dacă el era 
deştept... şi dacă era norocos. Îşi părăsise casa în lumina 
lungă a zorilor şi ceea ce îl aştepta era o mare aventură. 

Dacă rezist, dacă pot fi drept, voi vedea trandafirul, gândi el 
apăsând butonul de chemare a liftului. Ştiu asta... şi-l voi 
vedea şi pe el. 

Acest gând îl umplu de o nerăbdare atât de mare, încât era 
aproape un extaz. Trei minute mai târziu ieşi de sub marchiza 
care ținea umbră intrării în clădirea în care el îşi trăise toată 
viața. Se opri un moment, apoi se întoarse la stânga. Decizia 
aceasta nu părea luată la întâmplare. Şi nici nu era. Se 
îndrepta spre sud-est, de-a lungul cărării Grinzii, reluându-şi 
propria călătorie întreruptă către Turnul Întunecat. 


7 


La două zile după ce Eddie îi dăduse lui Roland cheia 
neterminată, cei trei călători - transpirați, obosiţi şi răvăşiți - 
răzbiră printr-o porţiune de tufişuri şi copaci pitici deosebit de 
deşi şi descoperiră ceea ce la prima vederea păreau a fi două 
cărări, mergând în tandem pe sub crengile împletite ale 
copacilor bătrâni care se îngrămădeau de o parte şi de alta. 
După câteva clipe de studiu, Eddie decise că nu erau simple 
cărări, ci urmele unui drum de mult abandonat. Tufişuri şi 
copaci pitici creşteau asemenea unor pene rebele de-a lungul a 
ceea ce fusese mijlocul lui. Adânciturile pline de iarbă erau 
făgaşele săpate de roți şi ambele erau suficient de largi încât 
să poată încăpea scaunul cu rotile al lui Susannah. 

— Aleluia! strigă el. Să bem pentru asta! 

Roland încuviință fără cuvinte şi luă de la brâu plosca din 
piele. I-o întinse întâi lui Susannah, care şedea în ham, în 
spinarea sa. Cheia lui Eddie, legată acum la gâtul lui Roland 
pe o nojiță, i se mişca sub cămaşă la fiecare mişcare. 
Susannah luă o înghiţitură şi-i dădu plosca lui Eddie. El bău, 


după care începu să desfacă scaunul. Ajunsese să urască 
drăcovenia aia; era ca o ancoră de fier, îi ținea mereu în urmă. 
Cu excepţia unei spiţe rupte, încă era într-o stare bună. 
Uneori, Eddie credea că drăcovenia aceea le va supraviețui 
tuturor. Acum, însă, putea fi de folos... pentru o vreme, cel 
puţin. 

Eddie o ajută pe Susannah să iasă din ham şi o aşeză în 
scaun. Ea duse mâinile la şale, se întinse şi surâse de plăcere. 
Eddie şi Roland auziră amândoi pârâitul uşor pe care îl scoase 
coloana ei, întinzându-se. 

În față, o creatură mare care semăna cu un bursuc corcit 
cu un raton ieşi alene din pădure. Se uită la ei cu ochi mari, 
aurii pe margine, zvâcni din botul ascuțit şi mustăcios ca 
pentru a spune Ha! Mare scofală!, apoi traversă nepăsător 
restul drumului şi dispăru din nou. Înainte de asta, Eddie îi 
observă coada - lungă şi încovrigată, semăna cu un arc 
îmblănit. 

— Ce-a fost aia, Roland? 

— Un billy-bumbler. 

— E comestibil? 

Roland clătină din cap. 

— A tare. Acru. Mai degrabă aş mânca un câine. 

— Ai mâncat? întrebă Sussanah. Câine, vreau să zic. 

Roland încuviință, dar nu spuse mai mult. Eddie se trezi că 
se gândeşte la o replică dintr-un vechi film cu Paul Newman: 
Aşa-i, doamnă - am mâncat căţei şi am dus o viaţă de căţel. 

Păsările cântau vesele în copaci. O briză uşoară sufla pe 
drum. Eddie şi Susannah întoarseră recunoscători fețele spre 
ea, apoi se uitară unul la celălalt şi zâmbiră. Eddie fu din nou 
copleşit de recunoştinţă față de ea - era înfricoşător să ai pe 
cineva pe care să-l iubeşti, însă era şi foarte plăcut. 

— Cine a făcut drumul ăsta? întrebă Eddie. 

— Oameni care au dispărut de mult, răspunse Roland. 

— Aceiaşi care au făcut cupele şi farfuriile pe care le-am 
găsit? întrebă Susannah. 

— Nu... nu ei. Ăsta era un drum de trăsuri, îmi închipui, şi 
dacă e încă aici, după atâţia ani de uitare, trebuie să fi fost 


unul foarte mare... poate Marele Drum. Dacă am săpa, îmi 
imaginez că am găsi pietriş şi poate şi sistemul de scurgere. 
Dacă tot suntem aici, hai să îmbucăm ceva. 

— Mâncare! strigă Eddie. Adu-o aici! Pui florentin! Creveţi 
polinezieni! Sote de vițel cu ciuperci şi... 

Susannah îl înghionti cu cotul. 

— Termină, albule. 

— Ce să fac dacă am o imaginaţie bogată? zise Eddie vesel. 

Roland îşi dădu jos desaga de pe umăr, se lăsă pe vine şi 
începu să încropească un prânz mic, constând din carne 
uscată învelită în frunze măslinii. Eddie şi Susannah 
descoperiseră că acele frunze semănau puţin la gust cu 
spanacul, doar că aroma lor era mult mai pregnantă. 

Eddie o împinse pe Susannah până la el şi Roland îi dădu 
trei „burritos ă la pistolar“, cum le spunea Eddie. Ea începu să 
mănânce. 

Când Eddie se întoarse, Roland îi întinse şi lui trei bucăţi de 
carne înfăşurate în frunze - şi încă ceva. Era bucata de frasin 
din care creştea cheia. Roland o luase de pe nojița care, acum, 
îi încercuia gâtul, goală. 

— Hei, ai nevoie de asta, nu? întrebă Eddie. 

— Când o dau jos, vocile revin, dar sunt foarte îndepărtate, 
spuse Roland. Pot să le suport. De fapt, le aud chiar şi când o 
port - ca vocile unor oameni care vorbesc încet de cealaltă 
parte a dealului. Asta, cred, pentru că încă nu e gata cheia. N- 
ai mai lucrat la ea de când mi-ai dat-o. 

— Păi... o purtai, şi n-am vrut să... 

Roland nu spuse nimic, dar ochii lui albaştri îl priveau pe 
Eddie în felul acela răbdător, ca un profesor. 

— Bine, zise Eddie, mă tem să n-o dau în bară. Mulțumit? 

— După fratele tău, ai dat-o în bară cu totul... nu-i aşa? 
întrebă Susannah. 

— Susannah Dean, psiholoaga începătoare. Ţi-ai ratat 
vocaţia, dulceaţă. Susannah nu se simți afectată de această 
dovadă de sarcasm. Ridică plosca pe cot, ca un ţăran care dă 
sticla peste cap, şi bău cu nesaț. 

— Dar e adevărat, nu? 


Eddie, care îşi aminti că nu terminase nici praştia - nu încă, 
cel puţin - ridică din umeri. 

— Trebuie să o termini, zise Roland pe un ton blând. Cred 
că se apropie timpul când va fi nevoie să o foloseşti. 

Eddie dădu să vorbească, apoi închise gura. Suna uşor când 
o spuneai aşa, pe şleau, dar niciunul dintre ei nu înțelegea cu 
adevărat problema. Iar problema era aceasta: şaptezeci la sută 
sau optzeci sau chiar nouăzeci şi opt şi jumătate pur şi 
simplu nu era de ajuns. Nu de data asta. Şi dacă chiar avea să 
o dea în bară, nu putea să arunce lemnul peste umăr şi să-şi 
vadă de drum. Pentru început, de când tăiase bucata aceea de 
lemn nu mai văzuse niciun frasin. Cel mai mult îl dădea însă 
peste cap faptul că acum era totul sau nimic. Dacă greşea fie 
şi numai puțin, cheia nu avea să se rotească atunci când ei 
vor avea nevoie să se rotească. Şi avea tot mai multe emoţii 
din cauza s-ului aceluia mic de la capăt. Părea simplu, dar 
dacă formele nu erau exacte... 

Aşa cum e acum, însă, nu va funcționa; atâta lucru sigur ştii. 

Suspină, uitându-se la cheie. Da, atâta lucru ştia. Va trebui 
să încerce să o termine. Teama de eşec îi va îngreuna lucrul 
mai mult decât era necesar, însă va trebui să-şi reprime 
teama şi să încerce. Poate că avea într-adevăr să reuşească. 
Dumnezeu ştie că reuşise multe în săptămânile de când 
Roland intrase în mintea lui într-un avion Delta care se 
îndrepta spre aeroportul JFK. Faptul că era încă viu şi cu 
mintea întreagă era în sine o realizare. 

Eddie îi dădu cheia înapoi lui Roland. 

— Poart-o deocamdată, spuse. O să mă reapuc de cioplit 
când ne oprim peste noapte. 

— Promiţi? 

— Da. 

Roland aprobă, luă cheia şi începu să reînnoade nojița. 
Lucră încet, dar Eddie observă cu câtă dexteritate se mişcau 
degetele rămase la mâna sa dreaptă. Omul era culmea 
adaptabilității. 

— Ceva se va întâmpla, nu-i aşa? întrebă Susannah dintr- 
odată. Eddie ridică privirea către ea. 


— Ce te face să spui asta? 

— Dorm cu tine, Eddie, şi ştiu că acum visezi în fiecare 
noapte. Uneori şi vorbeşti. Nu par a fi coşmaruri, nu tocmai, 
dar e cât se poate de clar că ceva se petrece în mintea ta. 

— Da. Ceva se petrece. Doar că nu ştiu ce anume. 

— Visele sunt puternice, remarcă Roland. Nu ţi le aminteşti 
deloc? Eddie pregetă. 

— Puțin, dar sunt în ceață. Sunt din nou copil, asta ştiu. E 
după şcoală. Eu şi Henry frecăm menta pe vechiul teren de 
joacă de pe Markey Avenue, acolo unde acum este clădirea 
tribunalului pentru minori. Vreau ca Henry să mă ducă să 
văd ceva în Dutch Hill. O casă veche. Copiii obişnuiau să-i 
spună Conacul şi toţi ziceau că era bântuită. Poate chiar aşa 
era. Ştiu însă că-ţi îngheţa sângele în vene. Ţi-l îngheţa de tot. 

Eddie clătină din cap, amintindu-şi. 

— M-am gândit la Conac pentru prima dată după atâţia ani 
când eram în poiana ursului şi am apropiat capul de cutia aia 
ciudată. Nu ştiu... poate din cauza asta am visul. 

— Dar tu nu crezi că e aşa, zise Susannah. 

— Nu. Cred că ceea ce s-a întâmplat e mult mai complicat 
decât o simplă amintire venită din senin. 

— Tu şi fratele tău aţi fost până la urmă acolo? întrebă 
Roland. 

— Da... l-am convins eu. 

— Şi s-a întâmplat ceva? 

— Nu. Dar a fost înfricoşător. Am stat acolo şi ne-am uitat 
la ea puţin, şi Henry m-a tachinat... spunând că mă va 
constrânge să intru şi să iau un suvenir, lucruri de felul 
ăsta... dar eu ştiam că nu vorbea serios. Era la fel de speriat 
ca mine de casa aceea. 

— Şi asta e tot? întrebă Susannah. Doar visezi că te duci 
acolo? La Conac? 

— E puţin mai mult decât atât. Vine cineva... şi doar stă 
acolo. Într-un vis l-am observat, dar numai puţin... cam cu 
colțul ochiului, ştii? Dar ştiam că trebuia să ne prefacem că 
nu ne cunoaştem. 


— Chiar a fost persoana acolo în ziua aceea? întrebă 
Roland. Îl privea pe Roland cu interes. Sau e doar un personaj 
în visul tău? 

— Ziua aceea a trecut de mult. Nu puteam avea mai mult 
de treisprezece ani. Cum aş putea să-mi amintesc cu precizie 
aşa ceva? 

Roland nu spuse nimic. 

— Bine, făcu Eddie într-un final. Da. Cred că a fost acolo în 
ziua aia. Un puşti care purta fie o geantă sport, fie un 
ghiozdan, nu-mi amintesc ce anume. 

Şi ochelari de soare prea mari pentru fața lui. Din aceia cu 
lentile gen oglindă. 

— Cine era persoana asta? întrebă Roland. 

Eddie rămase tăcut mult timp. Ținea ultimul burritos ă la 
Roland într-o mână, însă îşi pierduse pofta de mâncare. 

— Cred că e puştiul pe care l-ai întâlnit tu la haltă, zise el 
până la urmă. Cred că vechiul tău prieten Jake stătea acolo, 
uitându-se la mine şi la Henry în după-amiaza în care ne-am 
dus la Dutch Hill. Cred că ne-a urmărit. Fiindcă el aude vocile, 
exact ca tine, Roland. Şi fiindcă împarte visele cu mine. Cred 
că ceea ce-mi amintesc este ceea ce se întâmplă acum, în 
când-ul lui Jake. Puştiul încearcă să se întoarcă aici. Şi dacă 
cheia nu e gata atunci când el face mişcarea - sau dacă e 
cioplită greşit - probabil că va muri. 

Roland spuse: 

— Poate are şi el o cheie. E posibil asta? 

— Da, cred că este, răspunse Eddie, dar nu e de ajuns. 
Suspină şi îndesă ultimul burrito în buzunar pentru mai 
târziu. Şi cred că el nu ştie asta. 


8 


Merseră mai departe, Roland şi Eddie împingând cu 
schimbul scaunul lui Susannah. Aleseseră făgaşul din stânga. 
Scaunul sălta şi cobora şi, din când în când, Eddie şi Roland îl 
ridicau peste pietrele care ieşeau din ţărână ici şi colo, ca nişte 
dinți bătrâni. Şi totuşi înaintau mai bine decât în ultima 


săptămână. Terenul urca şi, când Eddie se uită peste umăr, 
văzu pădurea desfăşurându-se în zare ca într-o serie de trepte 
blânde. Departe spre nord-vest, vedea o panglică de apă 
revărsându-se peste un perete de stâncă crăpat. Acela era, 
înţelese el cu uimire, locul pe care îl botezaseră „galeria de tir“. 
Acum era aproape pierdut în urma lor, în pâcla acelei după- 
amiezi de vară. 

— Şi acum ce, băiete! strigă Susannah pe un ton tăios. 

Eddie se întoarse la timp ca să nu intre cu căruciorul în 
Roland. Pistolarul se oprise şi se uita atent în tufişurile dese 
din stânga drumului. 

— Dacă mai faci din astea, îți suspend permisul de şofer, îl 
admonestă Susannah. Eddie o ignoră. Urmărea privirea lui 
Roland. 

— Ce este? 

— Nu putem afla decât într-un fel. Se întoarse, o luă pe 
Susannah din scaun şi o aşeză pe şoldul său. Hai să aruncăm 
toți o privire. 

— Pune-mă jos, uriaşule... pot merge singură. Şi încă mai 
uşor decât voi, băieți, dacă vreți să ştiţi. 

În timp ce Roland o lăsa încet jos în făgaşul cu iarbă, Eddie 
miji ochii spre pădure. Lumina târzie arunca acum cruci 
suprapuse de umbră, însă lui i se părea că vede ce-i reținuse 
atenția lui Roland. Era o stâncă înaltă şi gri, aproape complet 
ascunsă după o perdea de cârcei şi plante târâtoare. 

Susannah se furişă în pădurea de pe marginea drumului cu 
mişcări sinuoase, de țipar. Roland şi Eddie merseră după ea. 

— E un indicator, nu-i aşa? 

Susannah stătea sprijinită în mâini şi studia stânca 
dreptunghiulară. Cândva fusese perfect verticală, dar acum 
era înclinată în dreapta, ca o veche lespede funerară. 

— Da. Dă-mi cuțitul tău, Eddie. 

Eddie i-l dădu, apoi se aplecă lângă Susannah în timp ce 
pistolarul tăia cârceii. Când aceşti căzură la pământ, el văzu 
litere erodate săpate în piatră şi ştiu ce spuneau înainte ca 
Roland să dezvelească măcar jumătate din inscripție: 


CĂLĂTORULE, AICI ÎNCEPE LUMEA DE MIJLOC 


9 


— Ce înseamnă? întrebă Susannah. 

Vocea îi era moale şi impresionată; ochii ei nu conteneau să 
măsoare bucata de stâncă gri. 

— Înseamnă că ne apropiem de sfârşitul acestei prime 
etape. Chipul lui Roland era solemn şi gânditor. Îi dădu lui 
Eddie cuțitul înapoi. Cred că vom rămâne acum pe drumul 
ăsta vechi de trăsuri... sau, mai degrabă, el va rămâne cu noi. 
Merge pe calea Grinzii. Pădurea se va termina în curând. Mă 
aştept la o mare schimbare. 

— Ce este Lumea de Mijloc? întrebă Eddie. 

— Unul dintre marile regate care au dominat pământul în 
timpurile dinaintea acestora. Un regat al speranței şi 
cunoaşterii şi luminii - genul de lucruri pe care noi, în ţara 
mea, încercam să le păstrăm înainte ca întunericul să ne 
cotropească. Într-o zi, dacă vom avea timp, vă voi spune toate 
poveştile vechi... cele pe care le ştiu, cel puţin. Alcătuiesc un 
tablou mare, unul frumos, dar foarte trist. 

Vechile poveşti spun că un mare oraş s-a aflat odată la 
marginea Lumii de Mijloc - poate la fel de mare ca oraşul 
vostru New York. Acum sigur e în ruină, dacă încă mai există. 
Dar s-ar putea să fie oameni... sau monştri... sau amândouă. 
Va trebui să fim în gardă. 

Întinse mâna dreaptă cu trei degete şi atinse inscripția. 

— Lumea de Mijloc, rosti el cu o voce joasă, meditativă. Cine 
ar fi crezut... Lăsă vorba neterminată. 

— Ei, nu putem face nimic, nu-i aşa? întrebă Eddie. 
Pistolarul clătină din cap. 

— Nu, nu putem. 

— Ka, zise Susannah deodată şi amândoi se uitară la ea. 


10 


Mai erau două ore de lumină, aşa că merseră mai departe. 
Drumul continua spre sud-est, de-a lungul căii Grinzii, şi alte 
două drumuri acoperite de ierburi - mai mici - se întâlniră cu 
cel pe care îl urmau ei. Pe o parte a celui de-al doilea erau 
rămăşiţele prăbugşite şi pline de muşchi a ceea ce trebuie să fi 
fost cândva un imens zid de piatră. În apropiere, o duzină de 
billy-bumbleri graşi stăteau cocoțaţți pe ruine şi priveau 
pelerinii cu ochii lor ciudați, încercuiți cu auriu. Lui Eddie i se 
părea că semănau cu un juriu care stabilise deja pedeapsa 
prin spânzurătoare. 

Drumul continuă să se lărgească şi să capete trăsături mai 
clare. De două ori trecură pe lângă pereţii unor clădiri de mult 
părăsite. A doua, zisese Roland, probabil că fusese o moară de 
vânt. Susannah spuse că părea bântuită. 

— Nu m-ar surprinde să fie aşa, răspunse pistolarul. Tonul 
lui dezinvolt îi înfrigură pe amândoi. 

Când întunericul îi forță să se oprească, arborii erau tot 
mai rari şi boarea care îi însoţise toată ziua deveni un vânticel 
cald. Înainte, terenul continua să urce. 

— Într-o zi sau două vom ajunge pe culme, zise Roland. 
Atunci o să vedem. 

— Ce o să vedem? întrebă Susannah, dar Roland ridică doar 
din umeri. 

În noaptea aceea, Eddie reîncepu să cioplească, însă fără un 
sentiment real de inspiraţie. Încrederea şi bucuria pe care le 
simțise atunci când cheia începuse să-şi arate forma îl 
părăsiseră. Îşi simțea degetele nepricepute. Pentru prima dată 
în luni de zile se gândi cu dor ce bine ar fi dacă ar avea nişte 
heroină. Nu multă; era sigur că o punguţă şi o bancnotă 
rulată de un dolar l-ar face să termine sculptura asta cât ai 
zice peşte. 

— De ce zâmbeşti, Eddie? întrebă Roland. 

Şedea de cealaltă parte a focului din vatră; flăcările joase, 
mânate de vânt, dansau sprintene între ei. 

— Zâmbeam? 

— Da. 


— Mă gândeam la cât de proşti pot fi unii oameni... îi pui 
într-o cameră cu şase uşi şi ei tot dau cu capul în pereţi. Şi 
apoi ar avea tupeul să se plângă de asta. 

— Dacă te temi de ce s-ar găsi de cealaltă parte a uşilor, 
poate ţi se pare mai sigur să te dai cu capul de pereţi, zise 
Susannah. 

Eddie încuviinţă. 

— Poate că da. 

Lucră încet, încercând să vadă formele în bucata de lemn - 
s-ul acela mic, în mod special. Descoperi că devenise foarte 
neclar. 

Te rog, Doamne, ajută-mă să n-o dau în bară, gândi el, dar 
se temea foarte tare că deja începuse să facă asta. În cele din 
urmă renunţă, îi dădu cheia (care abia suferise câteva mici 
schimbări) înapoi pistolarului şi se ghemui sub una dintre 
piei. Cinci minute mai târziu, visul cu băiatul şi vechiul teren 
de joacă de pe Markey Avenue începu din nou să se depene. 


11 


Jake ieşi din clădirea sa cu apartamente la aproximativ 
şapte fără un sfert, ceea ce însemna că avea opt ore de pierdut. 
Se gândi să ia trenul imediat şi să iasă din Brooklyn, apoi 
decise că era o idee rea. Un copil care se plimbă brambura, 
deşi ar trebui să fie la şcoală, ar fi atras mai mult atenţia la 
periferie decât în inima unui oraş mare, iar dacă trebuia să 
caute locul şi băiatul cu care urma să se întâlnească acolo, 
deja o încurcase. 

Nu-ţi face probleme, zisese băiatul cu tricou galben şi 
bandană verde. Doar ai găsit cheia şi trandafirul, nu-i aşa? La 
fel mă vei găsi şi pe mine. 

Doar că Jake nu-şi mai aducea aminte cum găsise cheia şi 
trandafirul. Îşi amintea doar bucuria şi siguranța care-i 
umpluseră sufletul şi mintea. Nu avea încotro decât să spere 
că asta se va întâmpla din nou. Între timp, va merge fără 
oprire. Acesta era cel mai bun mod de a nu fi observat în New 
York. 


Făcu aproape tot drumul până la First Avenue, apoi o luă 
înapoi pe unde venise, deviind doar câte puţin spre centru, 
profitând de culoarea verde a semafoarelor (şi ştiind poate, la 
un nivel profund, că şi ele slujeau Grinda). 

În jurul orei zece, se afla în fața Muzeului Metropolitan de 
Artă de pe Fifth Avenue. Era încins, obosit şi deprimat. Voia 
un suc, dar ştia că trebuia să țină cât mai bine de puţinii bani 
pe care îi avea. Luase până la ultima lețcaie din cutia pe care o 
avea sub pat, însă tot nu strânsese decât opt dolari, plus sau 
minus câţiva cenți. 

Un grup de şcolari se încolonau pentru a începe o vizită cu 
ghid. Şcoală publică, Jake era aproape sigur - erau îmbrăcați 
la fel de lejer ca el. Fără blazere de la Paul Stuart, fără cravate, 
fără fustițe simple care costă o sută douăzeci şi cinci de dolari 
la Miss So Pretty sau Tweenity. Toţi membrii acelui grup erau 
îmbrăcați de la K-Mart. Dând ascultare unui impuls, Jake se 
aşeză la coadă şi-i urmă înăuntrul muzeului. 

Turul luă o oră şi un sfert. Lui Jake îi plăcu. În muzeu era 
linişte. Şi mai bine, era aer condiționat. Şi tablourile erau 
frumoase. A fost de-a dreptul fascinat de un mic grup de 
picturi ale lui Frederick Remington, intitulat Vechiul Vest, şi 
de un tablou mare de Thomas Hart Benton, în care apărea o 
locomotivă cu abur care traversa marile câmpii spre Chicago 
în vreme ce fermieri cărnoşi cu salopete şi pălării de pai 
stăteau pe ogoare şi priveau. N-a fost observat de niciunul 
dintre profesorii care însoțeau grupul - până la sfârşit. Atunci, 
o femeie de culoare frumuşică, într-un taior albastru sobru, îl 
atinse pe umăr şi-l întrebă cine este. 

Jake n-o văzuse când se apropiase şi, preţ de un moment, 
mintea i se blocă. Fără să se gândească la ce făcea, duse mâna 
în buzunar şi strânse degetele pe cheia argintie. Mintea i se 
limpezi imediat şi se simți din nou calm. 

— Grupul meu este la etaj, zise el, zâmbind vinovat. Ar fi 
trebui să mergem la secția de artă modernă, dar mie-mi plac 
mai mult tablourile de aici, pentru că ele reprezintă ceva. Aşa 
că am... în fine, ştiţi... 

— Te-ai sustras? sugeră profesoara şi se forță să nu surâdă. 


— Păi, aş prefera să consider că mi-am luat o permisie. 
Pronunţă cuvintele fără să ştie ce voia să zică. 

Elevii care se holbau acum la Jake păreau nedumeriţi, însă 
de data aceasta profesoara chiar râse. 

— Fie nu ştii, fie ai uitat, spuse ea, dar în Legiunea Străină 
dezertorii erau împuşcaţi. Îți sugerez să te întorci imediat la 
clasa ta, tinere. 

— Da, doamnă. Mulţumesc. Oricum, probabil că deja sunt 
aproape de capăt. 

— De la ce şcoală sunteţi? 

— De la Markey Academy, răspunse Jake. 

Şi aceasta îi veni pe negândite. 

Urcă la etaj, ascultând ecoul acorporal al paşilor şi vocilor 
joase în spaţiul amplu al rotondei şi întrebându-se de ce 
răspunsese aşa. Nu auzise niciodată în viața lui de un loc 
numit Markey Academy. 


12 


Aşteptă o vreme în holul de la etaj, apoi observă un paznic 
care se uita la el cu o curiozitate crescândă şi decise că n-ar fi 
înțelept să mai stea acolo - nu putea decât să spere că grupul 
în care se infiltrase pentru scurt timp plecase. 

Se uită la ceasul de la mână, afişă o expresie care voia să 
spună Doamne! Uite ce târziu s-a făcut! şi tropoti pe scări 
înapoi la parter. Clasa - şi frumuşica profesoară de culoare 
care râsese la ideea de permisie - plecase şi Jake hotări că ar fi 
o idee bună să plece şi el. Se va mai plimba o vreme - încet, 
sfidând căldura - şi va lua un metrou. 

Se opri la un stand cu hotdogi la colțul lui Broadway cu 
42nd şi renunţă la o parte din micul său buget în schimbul 
unui cârnăcior dulce şi un suc Nehi. Se aşeză să-şi ia prânzul 
pe scările clădirii unei bănci şi asta se dovedi a fi o mare 
greşeală. 

De el se apropie un polițist. Îşi rotea bastonul cu gesturi de 
jongler. Nu părea să fie atent la altceva decât la asta, dar când 


ajunse în dreptul lui Jake îşi vâri brusc bastonul în bridă şi se 
întoarse spre el. 

— Saltare, bărbate. N-ai şcoală azi? 

Jake tocmai îşi înfuleca hotdogul şi ultima muşcătură îi 
rămase pe dată în gât. Ce mai ghinion... dacă de ghinion putea 
fi vorba. Se aflau în Times Square, capitala americană a 
depravării; peste tot erau numai dealeri, drogațţi, târfe şi 
gălbejiți... şi sticletele ăla îi ignora pe ei în favoarea lui. 

Înghiţi cu greu şi spuse: 

— E săptămâna examenelor finale la şcoală la mine. Azi n- 
am avut decât un test. Apoi am avut voie să plec. Făcu o 
pauză, neplăcându-i privirea scrutătoare, atentă, din ochii 
polițistului. Am primit permisiune pentru asta, conchise el 
stânjenit. 

— Îhî. Pot să văd un act de identitate? 

Lui Jake îi stătu inima în loc. Să fi sunat deja la poliție 
părinții săi? Bănuia că, după aventura de ieri, era destul de 
probabil. În împrejurări normale, departamentul de poliție din 
New York nu şi-ar fi bătut prea tare capul cu un alt copil 
dispărut, mai ales cu unul care lipsea de numai jumătate de 
zi, dar tatăl lui era mare mahăr la Reţea şi se fudulea cu câte 
sfori poate să tragă. Jake se îndoia că polițistul acela avea 
poza lui... însă putea foarte bine să-i ştie numele. 

— Păi, zise Jake cu fereală, am cardul de reducere pentru 
elevi de la pista de popice Lumea de Mijloc, dar asta e tot. 

— Pista de popice Lumea de Mijloc? N-am auzit niciodată de 
ea. Unde e? 

În Queens? 

— Oraşul de Mijloc, vreau să zic, se grăbi Jake să se 
corecteze. (Doamne, sar din lac în puț... şi-ncă-mi iau avânt.) 
Ştiţi? Pe 33rd. 

— Înî. Mi-ajunge asta. Polițistul întinse mâna. 

Un negru cu codițe împletite, revărsate peste costumul 
galben-canar, aruncă o privire spre ei. 

— Umvlă-l, dom” ovizer! zise veselă arătarea. Umvlă-l p- 
albu' ista mic! Fă-ț' datoria! 


— Taci şi plimbă ursul, Eli, spuse polițistul fără să întoarcă 
privirea. Eli râse, expunând mai mulți dinți de aur, şi merse 
mai departe. 

— Lui de ce nu-i ceri actele de identitate? întrebă Jake. 

— Pentru că acum sunt ocupat cu tine. Mişcă-te, fiule. 

Polițistul fie îi ştia numele, fie simţise ceva în neregulă cu el 
- lucru deloc surprinzător, poate, dat fiind că el era singurul 
alb din zonă care nu făcea trotuarul. În orice caz, concluzia 
era aceeaşi: fusese o idee stupidă să se aşeze acolo ca să 
mănânce. Dar îl dureau picioarele şi-i era foame, fir-ar să fie - 
foame. 

N-o să mă opreşti tu, gândi Jake. Nu te pot lăsa să mă 
opreşti. Trebuie să mă întâlnesc cu cineva în după-amiaza asta 
în Brooklyn... şi nu voi rata întâlnirea. 

În loc să ducă mâna după portofel, o duse în buzunarul din 
față şi scoase cheia. l-o întinse polițistului; soarele de 
dimineață târzie reflectă pete mici de lumină pe obrajii şi 
fruntea bărbatului. Ochii i se lărgiră. 

— Hei! zise el dintr-un suflu. Ce ai acolo, băiete? 

Întinse mâna şi Jake trase cheia înapoi puţin. Petele de 
lumină reflectată dansară hipnotic pe chipul poliţistului. 

— Nu e nevoie să-l luaţi, zise Jake. Îmi puteţi citi numele 
fără a pune mâna pe el, nu-i aşa? 

— Da, sigur. 

Curiozitatea se scursese de pe chipul polițistului. Se uita 
doar la cheie. Privirea lui era fixă, dar nu tocmai goală. Jake 
citi deopotrivă uimire şi o neaşteptată fericire în privirea lui. 
Asta sunt eu, gândi Jake, împart bucurie şi bună înțelegere pe 
oriunde mă duc. Întrebarea e ce mă fac acum. 

O femeie tânără (probabil nu era bibliotecară, judecând 
după pantalonaşii mulaţi de mătase verde, bluza transparentă 
şi pantofii violeţi cu tocuri cui) se apropie pe trotuar, unduind 
lasciv din şolduri. Aruncă întâi o privire la polițist, apoi la 
Jake, pentru a vedea la ce se uita copoiul. Când văzu bine, se 
opri locului. Ridică încet o mână şi o lipi de gât. Un bărbat se 
lovi de ea şi îi spuse să se uite pe unde naiba merge. Tânăra 
care probabil că nu era bibliotecară nici nu-l băgă în seamă. 


Acum, Jake văzu că se mai opriseră patru sau cinci oameni. 
Toţi se uitau ţintă la cheie. Se strângeau cum fac de regulă 
oamenii în jurul unui prestidigitator ambulant foarte priceput 
la trucuri cu cărți. 

Te descurci de minune să treci neobservat, îşi spuse. O, da. 
Se uită peste umărul polițistului şi ochii îi căzură pe o firmă 
aflată de cealaltă parte a străzii. Pe ea scria Denby's Discount 
Drug. 

— Numele meu este Tom Denby, îi spuse el polițistului. 
Chiar asta scrie aici, pe cardul meu de reducere la pista de 
popice... nu? 

— Da, da, zise polițistul fără suflu. 

Îşi pierduse tot interesul față de Jake; îl interesa doar cheia. 
Petele de lumină reflectată țopăiau şi se învârteau pe fața lui. 

— Şi nu căutaţi pe nimeni pe nume Tom Denby, aşa-i? 

— Aşa-i, răspunse polițistul. N-am auzit niciodată de el. 

Acum erau cel puţin şase oameni strânşi în jurul copoiului, 
toți uitându-se într-o tăcere înmărmurită la cheia argintie din 
mâna lui Jake. 

— Deci pot să plec, nu? 

— Hă? O! O, sigur... du-te, pentru numele tatălui tău! 

— Mersi, spuse Jake, dar un moment nu fu sigur cum să 
plece. 

Era înconjurat de o mulțime tăcută de zombie care creştea 
cu fiecare clipă. Veneau doar ca să vadă care era problema, 
înțelese el, dar cei care zăreau cheia rămâneau locului, cu 
privirea împietrită. 

Se ridică în picioare şi păşi încet cu spatele pe scările băncii 
în sus, ținând cheia în fața lui, ca un îmblânzitor de lei cu un 
scaun în mână. Când ajunse în spaţiul mai larg de sus, o vâri 
înapoi în buzunarul pantalonilor, se întoarse şi o luă la fugă. 

Se opri doar o dată de cealaltă parte a spaţiului din capul 
scărilor şi se uită înapoi. Micul grup de oameni din jurul 
locului în care stătuse el revenea încet la viață. Se uitau în jur 
unul la altul cu expresii năuce, apoi se împrăştiau. Polițistul 
privi cu ochi goi în stânga, în dreapta, apoi drept în sus spre 
cer, ca şi când ar fi încercat să-şi aducă aminte cum ajunsese 


acolo şi ce intenționase să facă. Jake văzuse destul. Era 
timpul să găsească o stație de metrou şi să plece spre 
Brooklyn înainte să se mai întâmple ceva ciudat. 


13 


La două şi un sfert în după-amiaza aceea, urcă încet scările 
stației de metrou şi rămase la colțul lui Castle cu Brooklyn 
Avenue, uitându-se la turnurile de gresie ale Co-Op City. 
Aşteptă să se simtă copleşit de sentimentul acela de 
certitudine şi direcție - sentimentul acela care semăna cu 
abilitatea de a-şi aminti din viitor. Nu veni. Nimic nu veni. Era 
doar un copil care stătea în căldură la un colț de stradă din 
Brooklyn, cu umbra sa scurtă ghemuită la picioare, asemenea 
unui cățeluş obosit. 

Ei, aici sunt... acum ce fac? 

Jake descoperi că nu avea nici cea mai vagă idee. 


14 


Mica ceată de călători a lui Roland ajunse în vârful pantei 
lungi şi line a dealului pe care îl urcau şi rămase în loc, cu 
privirea spre sud-est. Mult timp, niciunul dintre ei nu vorbi. 
Susannah deschise gura de două ori, apoi o închise la loc. 
Pentru prima dată în viața ei de femeie, era complet fără 
cuvinte. 

Înaintea lor, o câmpie aproape nesfârşită somnola în lumina 
aurie şi prelungă a după-amiezii de vară. larba era luxuriană, 
de un verde-smarald, şi foarte înaltă. Ici şi colo se aflau 
pâlcuri de copaci cu trunchiuri lungi şi suple şi cu coroane 
ample. Susannah văzuse odată copaci asemănători, credea ea, 
într-un film de călătorie prin Australia. 

Drumul pe care îl urmaseră şerpuia în jos pe celălalt 
versant al dealului şi pornea în linie dreaptă spre sud-est, o 
alee de un alb intens, care brăzda iarba. 


Înspre vest, la distanță de câţiva kilometri, vedea o turmă de 
animale mari care păşteau în linişte. Semănau cu nişte bivoli. 
Spre est, liziera pădurii forma o peninsulă curbată, care 
pătrundea în ţinutul ierbii. Forma aceea întunecată şi 
alambicată semăna cu un antebraț terminat cu un pumn. 

Aceea era direcția, îşi dădu ea seama, în care curseseră 
toate pâraiele şi râurile pe care le întâlniseră. Acelea erau 
afluenți ai marelui fluviu care ieşea din braţul de pădure şi 
curgea, placid şi visător sub soarele verii, către marginea 
estică a lumii. Era larg fluviul acela - avea poate trei kilometri 
de la un mal la celălalt. 

Şi se vedea oraşul. 

Se afla drept în față, o adunătură neclară de turnuri care se 
ridicau deasupra orizontului. Acele metereze diafane puteau fi 
la o sută de kilometri distanţă, sau la două sute, sau la patru 
sute. Aerul acelei lumi părea deosebit de pur şi tocmai de 
aceea era inutil să estimezi distanțele. Tot ce ştia sigur era că 
vederea acelor turnuri vagi o umplea de o mirare tăcută... şi 
un profund şi dureros dor de New York. Gândi: Cred că aş face 
aproape orice doar să mai văd o dată Manhattanul de pe 
Triborough Bridge. 

Apoi trebui să zâmbească, fiindcă acesta nu era adevărul. 
Adevărul era că n-ar fi dat lumea lui Roland pe nimic. Misterul 
ei tăcut şi spaţiile goale erau ameţitoare. Şi iubirea ei era aici. 
În New York - New Yorkul timpului ei, cel puţin - ar fi fost 
ținta batjocurii, subiectul glumelor tuturor ghiolbanilor: o 
negresă de douăzeci şi şase de ani şi iubitul ei alb cu trei ani 
mai tânăr şi cu tendința de a vorbi gura fără el când era 
surescitat. Iubitul ei alb care cu doar opt luni în urmă ducea 
în cârcă o maimuţă grea. Aici, nu era nimeni care să-i ia peste 
picior sau să râdă de ei. Aici, nimeni nu arăta cu degetul. Aici 
erau doar Roland, Eddie şi ea, ultimii trei pistolari de pe fața 
pământului. 

Luă mâna lui Eddie şi o simţi strângându-se într-a ei, caldă 
şi liniştitoare. 

— Acela trebuie să fie Send River, spuse Roland cu voce 
joasă, arătând cu mâna. N-am crezut că-l voi vedea vreodată 


în viață... nu eram sigur nici măcar că există, aşa cum nu 
eram sigur nici de Gardieni. 

— E atât de frumos, murmură Susannah. 

Nu-şi putea desprinde ochii de la vastul peisaj care visa 
nestingherit în leagănul verii. Se pomeni urmărind umbrele 
copacilor întinse peste câmpie cale de kilometri întregi, 
aparent, în vreme ce soarele cobora spre linia orizontului. 

— Aşa trebuie că au arătat Marile noastre Câmpii înainte 
să fie populate - chiar înainte de venirea indienilor. 

Ridică mâna liberă şi arătă spre locul unde Drumul Mare se 
îngusta. 

— Acela e oraşul despre care vorbeai, zise ea. Nu-i aşa? 

— Da. 

— Arată în bună regulă, spuse Eddie. E posibil asta, 
Roland? Se poate să fi rămas în mare parte intact? Atât de 
buni constructori să fi fost străbunii? 

— Orice e posibil în timpurile astea, spuse Roland, dar 
părea  neincrezător. N-ar trebui totuşi să-ți faci multe 
speranţe, Eddie. 

— Hă? Nu. 

Dar speranțele lui erau deja erau multe. Profilul acela slab 
schițat al unui oraş trezise dorul de casă în inima lui 
Susannah, dar în a lui Eddie ațâțase o neaşteptată flacără a 
supoziției. Dacă oraşul era încă acolo - şi era clar lucrul 
acesta - poate că era încă populat, şi poate nu doar de ființele 
subumane cu care Roland se întâlnise sub munți. Orăşenii 
puteau fi 

(americani, şopti subconştientul lui) 

inteligenți şi săritori; puteau, de fapt, să însemne diferența 
dintre reuşită şi eşec pentru călătoria pelerinilor... ori chiar 
dintre viaţă şi moarte. În mintea lui Eddie, o viziune (parțial 
influențată de filme precum The Last Starfighter şi The Dark 
Crystal) scânteie luminos: un consiliu al Bătrânilor Oraşului, 
acri, dar demni, care le vor oferi o masă copioasă extrasă din 
rezervele oraşului (sau poate din grădini speciale, adăpostite 
în bule de mediu) şi care, în timp ce el şi Roland şi Susannah 
se ghiftuiau, le vor explica pe îndelete ce îi aşteaptă şi ce 


înseamnă fiecare lucru. Darul lor la plecare va fi o hartă 
turistică Michelin pe care cea mai bună rută spre Turnul 
Întunecat era marcată cu roşu. 

Eddie nu cunoştea expresia deus ex machina, dar ştia - îl 
învățase viața - că asemenea oameni înţelepţi şi buni existau 
cu precădere doar în cărți şi filme de categorie B. Ideea era 
totuşi ademenitoare: o insulă de civilizație în lumea aceea 
periculoasă şi aproape pustie; oameni-elfi bătrâni şi înţelepţi 
care le vor spune ce mama naibii aveau ei de făcut. Şi formele 
fabuloase ale oraşului aşa cum le arătau conturul lui cețos 
făceau ca ideea să pară cel puţin posibilă. Chiar dacă oraşul 
era complet gol, locuitorii exterminați de mult de ciumă sau de 
izbucnirea unui război chimic, tot le putea servi ca un soi de 
uriaşă trusă cu unelte - un gigantic magazin cu articole din 
surplusul armatei unde se puteau echipa pentru drumul greu 
despre care Eddie era sigur că-i aştepta. Pe deasupra, el era 
un orăşean sadea, născut şi crescut într-o metropolă, şi 
vederea tuturor acelor turnuri înalte îi atinse în mod natural o 
coardă sensibilă. 

— Foarte bine! spuse el, aproape râzând cu gura până la 
urechi de bucurie. Haida, hai! Să mergem odată în vizită la 
elfii ăia înţelepţi! 

Susannah se uită la el nedumerită, dar zâmbind. 

— Ce tot îndrugi acolo, albule? 

— Nimic. Nu contează. Vreau doar să ne mişcăm. Ce spui, 
Roland? Vrei să... Dar ceva pe chipul pistolarului - sau 
privirea pierdută, visătoare, din ochii lui - îl făcu să tacă şi să 
o cuprindă pe Susannah cu brațul pe după umeri, ca pentru a 
o proteja. 


15 


După o privire scurtă şi neinteresată la profilul oraşului în 
zare, ochii lui Roland rămaseră aţintiți spre ceva mult mai 
aproape de poziția lor actuală, ceva ce îl umplu de nelinişte şi 
de un presentiment rău. Mai văzuse astfel de lucruri, şi ultima 
dată când întâlnise unul, Jake era cu el. Îşi amintea cum 


ieşiseră în sfârşit din deşert, urmele lăsate de omul în negru 
conducându-i printre dealuri, către munți. Fusese un drum 
greu, dar măcar aveau din nou apă. Şi iarbă. 

Într-o noapte, se trezise şi descoperise că Jake lipsea. Auzise 
strigăte gâtuite şi disperate venind dinspre un crâng de sălcii 
aflat lângă un pârâu mic. Până când să străbată el poiana, 
strigătele băiatului încetaseră. Roland îl găsise stând într-un 
loc exact ca acela care se afla acum în fața lor, ceva mai jos. 
Un loc de stânci; un loc al sacrificiului; un loc unde trăia un 
Oracol... şi unde vorbea, când era forțat s-o facă... şi unde 
ucidea ori de câte ori putea. 

— Roland? întrebă Eddie. Ce este? Care e problema? 

— Vezi aia? arătă Roland. E un cerc al vorbelor. Formele pe 
care le vezi sunt stânci înalte, puse în picioare. 

Se trezi că se uită fix la Eddie, pe care îl întâlnise întâia 
dată în teribila, dar minunata caleaşcă zburătoare, în acea 
ciudată altă lume unde pistolarii purtau uniforme albastre şi 
existau rezerve nesfârşite de zahăr, hârtie şi medicamente 
extraordinare precum astina. O expresie stranie - o premoniție 
- adumbrea chipul lui Eddie. Lumina speranței care-i 
aprinsese ochii când admira oraşul se stinse, redându-i un aer 
deopotrivă cenuşiu şi sumbru. Era expresia unui om care 
studiază spânzurătoarea în care va atârna nu peste mult 
timp. 

Întâi Jake, acum Eddie, gândi pistolarul. Roata care ne face 
viețile să se învârtă nu are remuşcări; se întoarce mereu în 
acelaşi loc. 

— O, la naiba, făcu Eddie. Vocea lui era seacă şi speriată. 
Cred că acela-i locul unde puştiul va încerca să treacă pragul. 

Pistolarul încuviinţă. 

— Foarte probabil. Sunt locuri subțiri şi sunt locuri 
atractive. L-am mai urmat o dată într-un asemenea loc. 
Oracolul care sălăşluia acolo a fost cât pe ce să-l ucidă. 

— De unde ştii asta? îl întrebă Susannah pe Eddie. Ai visat- 
o? EI clătină doar din cap. 

— Nu ştiu. Dar în clipa în care Roland mi-a indicat locul 
acela... Se întrerupse şi se uită la pistolar. Trebuie să mergem 


acolo cât de repede putem. 

Eddie părea deopotrivă înspăimântat şi nerăbdător. 

— Se va întâmpla astăzi? întrebă Roland. În seara asta? 
Eddie clătină iar din cap şi îşi umezi buzele. 

— Nici asta nu ştiu. Nu sigur. Astă-seară? Nu cred. 
Timpul... nu e la fel aici, cum este acolo unde se află băiatul. 
Curge mai încet în unde-le şi când-ul lui. Poate mâine. 

Se opunea panicii, dar acum aceasta birui. Se întoarse şi-l 
prinse pe Roland de cămaşă cu degete reci şi transpirate. 

— Dar eu trebuia să termin cheia şi nu am terminat-o, şi 
mai trebuia să fac ceva, dar habar n-am ce. Şi dacă băiatul 
moare, va fi doar vina mea! 

Pistolarul strânse mâinile lui Eddie într-ale sale şi le smulse 
de pe cămaşă. 

— Stăpâneşte-te. 

— Roland, nu înţelegi... 

— Înţeleg că, dacă te smiorcăi, nu rezolvi problema. Înţeleg 
că ai uitat chipul tatălui tău. 

— Termină cu bazaconiile astea! Mă doare în cot de tatăl 
meu! strigă Eddie isteric şi Roland îl plesni peste față. 

Mâna lui scoase un sunet ca de creangă ruptă. 

Capul lui Eddie se clătină pe spate; ochii i se căscară, 
şocaţi. Îl privi fix pe pistolar, apoi ridică încet palma să atingă 
amprenta roşie de pe obraz. 

— Nenorocitule! şopti el. 

Duse mâna la revolverul pe care încă-l mai purta la şoldul 
stâng. Susannah încercă să pună prima mâinile peste el; 
Eddie i le împinse în lături. 

Şi acum trebuie să-i dau încă o lecţie, gândi Roland, doar că 
acum o fac atât pentru viața mea, cred, cât şi pentru a lui. 

Undeva în depărtare o cioară sparse liniştea cu cârâitul ei 
aspru şi Roland se gândi pe moment la şoimul lui, David. 
Acum Eddie era şoimul lui... şi ca David, nu s-ar fi ferit să-i 
scoată ochiul dacă nu era atent fie şi numai o fracțiune de 
secundă. 

Să-i scoată ochiul sau să-i taie gâtul. 

— Vrei să mă împugşti? Aşa vrei să se termine totul, Eddie? 


— Mamă, aşa m-am săturat de trăncănelile tale! zise Eddie. 
Ochii-i erau încețoşați de lacrimi şi furie. 

— N-ai terminat cheia, dar nu fiindcă te temi să o termini. 
Te temi să nu afli că nu poți să o termini. Te temi să cobori la 
locul stâncilor, dar nu fiindcă te-ai teme de ce s-ar putea 
întâmpla odată intrat în cerul lor. Te temi de ce nu s-ar putea 
întâmpla. Nu te temi de lumea largă, Eddie, ci de lumea mică 
dinăuntrul tău. Nu ai uitat chipul tatălui tău. Aşa că, fă-o. 
Împuşcă-mă, dacă îndrăzneşti. M-am săturat să te văd cum te 
smiorcăi. 

— Termină! strigă Susannah la el. Nu vezi că o va face? Nu 
vezi că-l forțezi să o facă? 

Roland îşi mută iute ochii spre ea. 

— ÎL forţez să se hotărască. Se întoarse la Eddie, şi fața lui 
cu riduri adânci era serioasă. Ai ieşit de sub umbra heroinei şi 
de sub umbra fratelui tău, prietene. leşi şi de sub propria ta 
umbră, dacă ai curaj. leşi acum. leşi sau împuşcă-mă şi pune 
punct odată. 

Preţ de un moment, crezu că Eddie chiar asta va face, şi că 
totul se va sfârşi acolo, pe creasta dealului, sub cerul fără nori 
al verii şi cu turlele oraşului scânteind la orizont aidoma unor 
năluci albastre. Apoi obrazul lui Eddie începu să zvâcnească. 
Linia fermă a buzelor lui se înmuie şi începu să tremure. 
Mâna lui căzu de pe mânerul din lemn de santal al pistolului 
lui Roland. Pieptul îi tresăltă o dată... de două ori... de trei ori. 
Deschise gura şi toată disperarea şi teroarea lui ieşiră într-un 
singur strigăt gros, în timp ce el se împletici spre pistolar. 

— Mi-e teamă, jigodie împuţită! Nu înţelegi asta? Roland, 
mi-e teamă! Picioarele i se împiedicară unul în altul. Căzu în 
față. Roland îl prinse şi-l ținu aproape, simțind mirosul 
transpiraţției şi murdăriei de pe pielea lui, simțind mirosul 
lacrimilor şi terorii lui. 

Pistolarul îl îmbrățişă un moment, apoi îl întoarse spre 
Susannah. Eddie căzu în genunchi lângă scaunul ei, cu capul 
plecat trist în pământ. Ea puse o mână pe ceafa lui, lipindu-i 
capul de coapsa ei, şi-i spuse cu amar lui Roland: 

— Uneori te urăsc, albule. 


Roland îşi lipi podul palmelor de frunte şi apăsă tare. 

— Uneori şi eu mă urăsc. 

— Dar asta nu te face niciodată să te opreşti, nu-i aşa? 

Roland nu răspunse. Se uită la Eddie, care stătea cu 
obrazul lipit de coapsa lui Susannah şi cu ochii strâns închişi. 
Chipul lui era un studiu al suferinței. Roland se descotorosi de 
oboseala acumulată, din cauza căreia îi venea să lase acea 
fermecătoare discuţie pe altă zi. Dacă Eddie avea dreptate, 
altă zi nu avea să existe. Jake era aproape gata să facă 
mişcarea. Eddie fusese ales să joace rolul de moaşă şi să-l 
aducă pe băiat în lumea aceasta. Dacă nu era pregătit să facă 
asta, Jake avea să moară la punctul de intrare, la fel de sigur 
ca un prunc care se strangulează dacă are cordonul ombilical 
înfăşurat în jurul gâtului atunci când încep contracțiile. 

— Ridică-te, Eddie. 

Un moment crezu că Eddie va continua să stea acolo 
ghemuit, ascunzându-şi fața după piciorul femeii. Dacă aşa se 
întâmpla, totul era pierdut... dar şi asta era ka. Apoi, încet, 
Eddie se ridică în picioare. Rămase aşa cu toate - mâini, 
umeri, cap, păr - atârnând; nu era bine, dar era în picioare, 
iar ăsta era un început. 

— Uită-te la mine. 

Susannah se mişcă agitată, însă de data aceasta nu mai 
spuse nimic. 

Încet, Eddie ridică fruntea şi îşi dădu părul deoparte din 
ochi cu o mână tremurândă. 

— Asta e pentru tine. Am greşit luând-o, oricât de mare mi- 
ar fi durerea. Roland apucă nojița de la gât şi trase, rupând-o. 
Îi oferi cheia lui Eddie. Acesta întinse mâna după ea ca un om 
într-un vis, dar Roland nu-i dădu imediat drumul. 

— Vei încerca să faci ceea ce este nevoie? 

— Da. 

Vocea lui era aproape inaudibilă. 

— Ai ceva să-mi spui? 

— Îmi pare rău că mi-e teamă. 

Era ceva teribil în glasul lui Eddie, ceva care îi rănea 
sufletul lui Roland, şi el bănuia că ştia ce era: asistau la 


ultimele zbateri ale copilăriei lui Eddie înainte să-şi dea 
obştescul sfârşit între ei trei. Lucrul acesta nu se vedea, însă 
Roland îi auzea strigătele tot mai slabe. Încercă să nu plece 
urechea la ele. 

Încă o crimă comisă în numele Turnului. Scorul creşte 
continuu şi ziua când se va face totalul, ca factura unui bețiv 
notoriu într-o bodegă, se apropie tot mai mult. Cum voi putea 
plăti oare? 

— Nu vreau scuzele tale, cu atât mai puţin fiindcă ţi-e 
teamă, spuse el. Fără teamă, ce am fi? Câini nebuni cu spumă 
la gură şi rahat uscat pe labele din spate. 

— Ce vrei, atunci? strigă Eddie. Ai luat tot restul... tot ce 
aveam de dat! Nu, nici măcar asta, pentru că până la urmă, 
ţi-am dat totul! Aşa că, ce altceva vrei de la mine? 

Roland ridică în lumină cheia care reprezenta jumătate din 
salvarea lui Jake Chambers şi nu spuse nimic. Ochii lui îi 
susținură pe ai lui Eddie, şi soarele străluci pe întinderea 
verde a câmpiei şi pe panglica albastru-gri a Send River, şi 
undeva în depărtare cioara croncăni din nou peste distanțele 
aurii ale acelei după-amiezi târzii de vară. 

După o vreme, în ochii lui Eddie Dean începu să răsară 
lumina înţelegerii. Roland încuviință. 

— Am uitat chipul... 

Eddie se opri. Lăsă capul în pământ. Înghiți. Ridică din nou 
ochii spre pistolar. Lucrul aflat pe moarte între ei se ridicase şi 
plecase mai departe - Roland ştia asta. Lucrul acela plecase. 
Aşa, pur şi simplu. Acolo, pe creasta însorită şi suflată de vânt 
a unui deal aflat la marginea lui pretutindeni, plecase 
definitiv. 

— Am uitat chipul tatălui meu, pistolarule... şi-ţi spun 
iartă-mă, rogu-te. Roland deschise mâna şi dădu înapoi mica 
povară a cheii celui despre care ka hotărâse că trebuie să o 
poarte. 

— Nu vorbi aşa, pistolarule, zise el în Limba Nobilă. Tatăl 
tău te vede prea bine... te iubeşte prea bine... la fel şi eu. 

Eddie strânse cheia în mână şi se întoarse cu spatele, cu 
lacrimile uscându-i-se pe față. 


— Să mergem, zise el, şi porniră toţi pe deal în jos, către 
câmpia care se întindea la poalele lui. 


16 


Jake păşea încet pe Castle Avenue, prin fața pizzeriilor, a 
barurilor şi bodegilor unde femei bătrâne cu fețe acre 
împungeau cartofii şi storceau roşiile. Bretelele ghiozdanului îi 
iritaseră pielea la subsuori şi îl dureau picioarele. Trecu pe 
sub un termometru digital care anunţa că erau treizeci de 
grade. Lui i se părea că erau mai degrabă patruzeci. 

În față, o maşină de poliţie intră pe bulevard. Jake deveni pe 
dată extrem de interesat de o vitrină în care erau expuse 
obiecte de grădinărit. Urmări trecerea patrulei în oglinda 
vitrinei şi nu se mişcă până ce aceasta nu dispăru. 

Hei, Jake, bătrâne... unde te duci, mai exact? 

Nu avea nici cea mai vagă idee. Era convins că băiatul pe 
care îl căuta - cel cu bandană verde şi tricou galben pe care 
scria NU TE PLICTISEŞTI NICIODATĂ ÎN LUMEA DE MIJLOC - 
era undeva aproape, dar ce dacă? Pentru Jake continua să nu 
fie decât un ac ascuns în carul cu fân reprezentat de Brooklyn. 

Trecu pe lângă o alee împânzită de graffiti. În cea mai mare 
parte erau nume - EL TIANTE 91, SPEEDY GONZALES, 
MOTORVAN MIKE - dar ici şi colo fuseseră introduse câteva 
vorbe de duh, şi ochii lui Jake căzură pe două dintre acestea. 


UN TRANDAFIR E UN TRANDAFIR E UN TRANDAFIR 

fusese scris pe cărămizi cu un spray de o culoare care, 
datorită intemperiilor, ajunsese de acelaşi roz pal al 
trandafirului de pe terenul pustiu unde cândva se aflase 
restaurantul Tom şi Gerry - Delicatese artistice. Sub el, cu un 
albastru atât de întunecat, că era aproape negru, cineva 
scrisese această ciudățenie: 

IARTĂ-MĂ, ROGU-TE 


Asta ce mai înseamnă? se întrebă Jake. Nu ştia - ceva din 
Biblie, poate - însă te vrăjea aşa cum se spune că un şarpe 


poate vrăji o pasăre. Într-un târziu, merse mai departe, încet 
şi căzut pe gânduri. Era aproape două treizeci şi umbra lui 
începea să crească. 

Ceva mai în față, văzu un bătrân care mergea pe stradă, 
ținându-se la umbră cât mai mult posibil şi sprijinindu-se 
într-un baston noduros. În spatele ochelarilor groşi pe care îi 
purta, ochii lui cafenii pluteau ca două ouă gigantice. 

— lertaţi-mă, rogu-vă, domnule, zise Jake fără să se 
gândească sau fără a se auzi măcar pe sine. 

Bătrânul se întoarse către el, clipind a surprindere şi 
teamă. 

— Las'mă-n pace, băiete, zise el. 

Ridică bastonul şi-l agită neindemânatic în direcţia lui 
Jake. 

— Nu ştiţi cumva, domnule, dacă e pe aici o Markey 
Academy? 

Era o încercare izvorâtă din disperare, însă altceva nu-i veni 
în gând să întrebe. Bătrânul lăsă bastonul jos. Folosirea 
apelativului „domnule“ îl calmase. Se uită la Jake cu interesul 
niţel nebun al celor bătrâni şi aproape senili. 

— Cum de nu eşti la şcoală, băiete? 

Jake zâmbi sictirit. Treaba asta cu şcoala începea să-l sece. 

— E săptămâna examenelor finale. Am venit aici să caut un 
vechi prieten care frecventează Markey Academy, asta e tot. 
lertați-mă că v-am deranjat. 

Trecu pe lângă bătrân (sperând că acesta nu va decide să-i 
ardă una peste fund cu bastonul, aşa, ca să-i poarte noroc) şi 
aproape ajunse la colțul străzii, când bătrânul strigă: 

— Băiete! Băieteeee! 

Jake se întoarse pe loc. 

— Nu e nicio Markey Akidimy p-acilea, zise bătrânul. 
Locuiesc aci de douăjdoi de ani, aşa că ştiu. Markey Avenue, 
da, dar nu Markey Akidimy. 

Stomacul lui Jake se strânse de emoție. Făcu un pas înapoi 
spre moşneag, care ridică imediat bastonul într-o poziție de 
apărare. Jake se opri îndată, lăsând o zonă de siguranță de 
douăzeci de paşi între ei. 


— Şi unde e Markey Avenue, domnule? Îmi puteţi spune? 

— Da” zigur, făcu bătrânul. Nu ţ-am zis adineaori c-aci 
locuiesc de douăjdoi de ani? La două străzi mai încolo. Fă-o la 
stânga la cinemau' Majestic. Da'-ţi zic sigur că nu există nicio 
Markey Akidimy. 

— Vă mulțumesc, domnule! Vă mulțumesc! 

Jake se întoarse şi se uită pe Castle Avenue. Da... vedea 
inconfundabilă formă a unei marchize de cinema întinsă pe 
trotuar la două străzi mai încolo. O luă la fugă într-acolo, apoi 
decise că asta ar putea atrage atenţia şi încetini pasul într-un 
marş forțat. 

Bătrânul îl însoți cu privirea. 

— Domnule! zise el către sine pe un ton de vag amuzament. 
Domnule, ce mai! Chicoti spart şi merse mai departe. 


17 


Ceata lui Roland se opri la apus. Pistolarul săpă o vatră 
superficială şi aprinse focul. Nu le trebuia pentru a găti, însă 
aveau nevoie de ea. Lui Eddie îi trebuia. Dacă voia să termine 
de cioplit, avea nevoie de lumină. 

Pistolarul se uită în jur şi o văzu pe Susannah, o siluetă 
întunecată pe fundalul cerului albastru-matin, dar nu-l văzu 
pe Eddie. 

— Unde-i? întrebă el. 

— A rămas puţin în urmă. Să-l laşi în pace, Roland... Ai 
făcut destul. Roland încuviință, se aplecă deasupra vetrei şi 
lovi o bucată de cremene cu un drug de fier tocit. În curând, 
vreascurile pe care le strânsese luară foc. Adăugă bețişoare, 
unul câte unul, şi aşteptă ca Eddie să se întoarcă. 


18 


Cam la un kilometru înapoi pe unde veniseră, Eddie şedea 
turceşte în mijlocul Marelui Drum, cu cheia neterminată într- 
o mână, uitându-se la cer. 


Întoarse ochii de-a lungul drumului, văzu licăr de foc şi ştiu 
exact ce făcea Roland... şi de ce. Apoi reveni cu privirea către 
cer. Niciodată nu se mai simțise atât de singur sau atât de 
speriat. 

Cerul era uriaş - nu-şi amintea să mai fi văzut vreodată 
atâta spaţiu neîntrerupt, atâta gol pur. Îl făcea să se simtă 
foarte mic, şi bănuia că nu era nimic greşit în asta. În marea 
schemă a lucrurilor, el chiar era foarte mic. 

Băiatul era aproape acum. Credea că ştie unde se afla Jake 
şi ce era pe cale să facă, şi asta îl umplea de o mirare tăcută. 
Susannah venise din 1963. El însuşi venise din 1987. Între ei... 
Jake. Încercând să treacă pragul. Încercând să se nască. 

L-am întâlnit, gândi Eddie. Trebuie să-l fi întâlnit, şi cred că- 
mi amintesc... cumva. Era chiar înainte ca Henry să intre în 
armată, nu-i aşa? Urma cursuri la Institutul Vocaţional 
Brooklyn şi-i plăcea foarte tare negrul - jeanşi negri, ghete 
negre de motociclist cu bombeuri de oțel, tricouri negre cu 
mânecile rulate. 

Tinuta lui de James Dean. Rebelul fără cauză. Asta credeam 
despre el, dar n-am spus-o niciodată cu voce tare, pentru că nu 
voiam să se supere pe mine. 

Îşi dădu seama că ceea ce aştepta se întâmplase în timp ce 
el gândea: Stea Bătrână răsărise. În cincisprezece minute, 
poate mai puţin, avea să i se alăture o întreagă galaxie de 
giuvaiere stelare, dar pentru moment strălucea singură în 
întunericul necuprins. 

Eddie ridică încet cheia până când Stea Bătrână străluci în 
adâncitura ei centrală. Şi atunci recită vechea poezioară din 
lumea sa, cea pe care o învățase de la mama lui pe când ea 
stătea îngenuncheată alături de el la geamul dormitorului, 
amândoi uitându-se spre luceafărul care domina întunericul 
ce urma să vină deasupra acoperişurilor din Brooklyn: 

— Licăr de stea, foc de peruzea, prim astru ce apari 
noaptea; Ascultă bine dorința mea şi împlineşte-o, de s-o 
putea. 

Stea Bătrână strălucea în scobitura cheii, un diamant 
încastrat în lemn de frasin. 


— Ajută-mă să-mi adun curajul, zise Eddie. Asta e dorința 
mea. Ajută-mă să-mi adun curajul de a încerca să termin 
blestemăţia asta. 

Rămase acolo încă un moment, apoi se ridică şi se duse 
încet în tabără. Se aşeză cât mai aproape de foc, luă cuțitul 
pistolarului fără a adresa vreun cuvânt către Roland sau 
Susannah, şi începu să lucreze. Din s-ul de la capătul cheii 
începură să se încovrige fâşiuțe de lemn. Lucră repede, 
întorcând cheia când pe o parte, când pe alta, închizând 
uneori ochii şi lăsând degetul mare să pipăie curburile blânde. 
Încercă să nu se gândească la ce s-ar întâmpla dacă forma ar 
fi să iasă greşit - asta l-ar fi blocat cu siguranţă. 

Roland şi Susannah şezură lângă el, privind în tăcere. În 
cele din urmă, Eddie puse cuțitul deoparte. Faţa îi şiroia de 
transpirațţie. 

— Puştiul ăsta de care tot vorbeşti, zise el. Jake ăsta. Tre' să 
fie un băiat dat naibii. 

— A fost curajos sub munţi, spuse Roland. Se temea, dar n- 
a dat înapoi nici măcar un pas. 

— Mi-aş dori să pot fi şi eu aşa. Roland ridică din umeri. 

— La Balazar, ai luptat bine, deşi ţi se luaseră hainele. E 
foarte greu pentru oricine să lupte gol, dar tu ai făcut-o. 

Eddie încercă să-şi amintească schimbul de focuri de la 
clubul de noapte, însă nu era decât o ceață în mintea sa - fum, 
zgomot şi lumină răzbătând printr-un perete în raze 
încrucişate, năucitoare. Credea că peretele acela fusese ciuruit 
de foc de armă automată, dar nu-şi aducea aminte bine. 

Ridică cheia astfel încât relieful ei să iasă bine în evidenţă pe 
fundalul flăcărilor. O ținu aşa mult timp, uitându-se la s-ul 
din final. Arăta exact cum şi-o amintea din vis şi din scurta 
imagine pe care o văzuse în foc... şi totuşi nu o simțea 
perfectă. Aproape, dar nu complet. 

E doar vina lui Henry, din nou. Și toți aceşti ani când tu n-ai 
fost destul de bun... Acum ai reuşit, amice - doar că Henry din 
tine nu vrea s-o recunoască. 

Lăsă cheia să cadă pe pătratul de piele şi împături cu grijă 
marginile peste ea. 


— Am terminat. Nu ştiu dacă e bine sau nu, dar presupun 
că mai bine de atât nu sunt în stare. 

Se simțea ciudat de gol acum, că nu mai avea de lucru la 
cheie - lipsit de ţel şi de direcție. 

— Vrei ceva de mâncare, Eddie? întrebă Susannah pe un 
ton scăzut. 

lată țelul tău, gândi el. lată direcţia. Şade chiar acolo, cu 
mâinile împreunate în poală. Tot țelul şi toată direcția de care 
vei avea nevoie vreo... 

Dar îi mai veni ceva în gând - veni dintr-odată. Nu un vis... 
nu 0 viziune... 

Nu, nu aşa ceva. E o amintire. Se întâmplă din nou - îţi 
aminteşti din viitor. 

— Trebuie să fac altceva înainte, spuse el şi se ridică în 
picioare. 

De cealaltă parte a focului, Roland clădise grămăjoase de 
lemne uscate. Eddie scormoni prin ele şi găsi un băț lung cam 
de şaizeci de centimetri şi gros cam de zece la mijloc. Îl luă, se 
întoarse la locul său de lângă foc şi apucă iar cuțitul lui 
Roland. De data aceasta lucră mai repede, întrucât nu făcea 
decât să ascută bățul, transformându-l în ceva care aducea cu 
un mic țţăruş pentru cort. 

— Putem să pornim la drum înaintea zorilor? îl întrebă el pe 
pistolar. Cred că trebuie să ajungem la cercul acela cât mai 
repede posibil. 

— Da. Chiar mai repede, dacă e musai. Nu vreau să plec la 
drum pe întuneric - un cerc al vorbelor e un loc nesigur pe 
timp de noapte - dar dacă nu avem încotro, cu plăcere. 

— După expresia de pe fața ta, bătrâne, mă îndoiesc că pe 
timp de zi cercurile alea de pietre sunt foarte sigure, spuse 
Susannah. 

Eddie puse cuțitul jos. Pământul pe care Roland îl scosese 
pentru a scobi locul de vatră era pus grămadă lângă piciorul 
drept al lui Eddie. Acum, el folosi vârful ascuţit al țepuşei 
pentru a desena un semn de întrebare în el. Linia era perfect 
clară. 

— Bine, zise el, ştergându-l. Am terminat. 


— Atunci, mănâncă ceva, spuse Susannah. 

Eddie încercă, dar nu-i era foame. Când în sfârşit adormi, 
ghemuit lângă trupul cald al lui Susannah, somnul lui fu 
lipsit de vise, însă superficial. 

Până când pistolarul îl scutură, trezindu-l la patru 
dimineața, auzi neîncetat vântul suflând cu putere peste 
câmpia de jos şi i se păru că se duce şi el pe aripile lui, că 
zboară sus în noapte, departe de grijile prezente, în vreme ce 
Stea Bătrână şi Mamă Bătrână pluteau senine deasupra sa, 
împodobindu-i obrajii cu gheață. 


19 


— E timpul, spuse Roland. 

Eddie se ridică în şezut. Susannah se ridică şi ea, frecându- 
şi fața cu palmele. Când i se limpeziră cât de cât gândurile, 
Eddie deveni conştient că timpul îi presa. 

— Da. Să mergem, fără întârziere. 

— Băiatul se apropie, nu-i aşa? 

— Foarte tare. 

Eddie se ridică în picioare, o prinse pe Susannah de mijloc şi 
o săltă în scaun. Ea îl privea cu un aer anxios. 

— Avem destul timp să ajungem acolo? Eddie aprobă din 
cap. 

— La limită. 

Trei minute mai târziu, mergeau din nou pe Drumul Mare, 
care tremura înaintea lor ca o fantomă. Şi peste o oră, pe când 
primele raze ale zorilor începeau să atingă cerul la răsărit, un 
sunet ritmic începu departe, în fața lor. 

Sunet de tobe, îşi spuse Roland. 

Magşinării, îşi spuse Eddie. Nişte maşinării enorme. 

E o inimă, gândi Susannah. O inimă enormă, bolnavă, care 
bate... şi e în oraş, acolo unde trebuie să mergem noi. 

Două ore mai târziu, sunetul încetă la fel de brusc cum 
începuse. Nori albi şi fără formă începuseră să umple cerul 
deasupra lor, întâi umbrind soarele de dimineață, apoi 
ascunzându-l cu totul. Cercul de stânci verticale se afla acum 


la mai puţin de şapte sau opt kilometri distanţă, lucind în 
lumina difuză, asemenea dinţilor unui monstru răpus. 


20 


SĂPTĂMÂNA WESTERNULUI SPAGHETTI 
LA MAJESTIC! 


proclama marchiza ponosită şi tristă care se întindea peste 
colțul lui Brooklyn cu Markey Avenue. 


2 FILME CLASICE DE SERGIO LEONE 
PENTRU UN PUMN DE DOLARI 
ŞI BUNUL, RĂUL ŞI URÂTUL! 
AMBELE LA 99 c 


O fetişcană frumoasă, cu părul blond pus pe bigudiuri, 
stătea la ghişeu şi molfăia gumă de mestecat, ascultând Led 
Zeppelin la un radio cu tranzistori şi citind unul dintre 
tabloidele după care se dădea în vânt doamna Shaw. În stânga 
ei, în cealaltă vitrină de prezentare a cinematografului, era un 
poster cu Clint Eastwood. 

Jake ştia că ar trebui să meargă mai departe - nu mai era 
mult până la ora trei - dar se opri un moment pentru a se uita 
la posterul din spatele sticlei murdare şi crăpate. Eastwood 
purta un poncho mexican. Între dinţi strângea un trabuc. 
Ridicase poalele poncho-ului peste umăr, pentru a-şi elibera 
pistolul. Ochii lui erau de un albastru palid, şters. Ochi de 
bombardier. 

Nu e el, gândi Jake, dar e aproape el. Din pricina ochilor, în 
principal... ochii sunt aproape aceiaşi. 

— M-ai lăsat să cad, îi spuse omului din vechiul poster, 
omul care nu era Roland. M-ai lăsat să cad. De data asta ceo 
să se întâmple? 

— Hei, băiete, strigă vânzătoarea blondă, făcându-l să 
tresară. Ai de gând să intri sau doar să stai acolo şi să vorbeşti 
singur? 


— Nu, mulțumesc, refuză Jake. Am văzu deja filmele astea 
două. 

Se puse din nou în mişcare, cotind-o la stânga, pe Markey 
Avenue. Aşteptă din nou să-l încerce sentimentul de amintire 
din viitor, dar nu se întâmplă nimic. Aceasta nu era decât o 
stradă însorită, toropită de căldură, mărginită de clădiri cu 
apartamente, care lui Jake i se părea că semănau cu blocurile 
de celule ale unei închisori. Câteva femei tinere împingeau 
cărucioare cu copii, două câte două, şi discutau când şi când, 
însă în rest strada era pustie. Era neobişnuit de cald pentru 
luna mai... prea cald pentru a face plimbări. 

Ce caut eu aici? Ce? 

Din spatele lui se auzi un râs aspru de bărbat. Fu urmat de 
un strigăt subțire, feminin: 

— Dă-mi-l înapoi! 

Jake tresări, crezând că lui i se adresa vocea. 

— Dă-mi-l înapoi, Henry! Nu glumesc! 

Jake se întoarse şi văzu doi băieți, unul de cel puţin 
optsprezece ani şi celălalt mult mai tânăr... de doisprezece sau 
treisprezece. Când îi căzură ochii pe al doilea, inima îi execută 
parcă un triplu salt mortal în piept. Puştiul purta pantaloni 
scurți verzi, nu ecosez, dar tricoul galben era acelaşi, şi avea la 
subsuoară o minge de baschet veche şi zgâriată. Deşi era cu 
spatele la el, Jake ştiu că-l găsise pe băiatul care-i apăruse 
noaptea trecută în vis. 


21 


Fata care strigase era frumuşica de la  ghişeul 
cinematografului. Băiatul cel mare - care, după cum arăta, 
aproape că putea fi numit bărbat - ţinea ziarul ei în mâini. Ea 
dădu să-l apuce. Hoţul de ziare - purta jeanşi şi un tricou 
negru cu mânecile rulate - îl ridică deasupra capului şi rânji. 

— Sari şi prinde-l, Maryanne! Sari, fată, sari! 

Tânăra îl fixă cu ochi mânioşi, cu obrajii îmbujorațţi. 

— Dă-mi-l! spuse ea. Nu te mai prosti şi dă-mi-l înapoi! 
Nerodule! 


— Ooo, i-auzi ata, Eddie! făcu băiatul mai mare. Şe limbaj 
ulât! Lău, lău! Flutură, rânjind, ziarul prin fața blondei 
vânzătoare de bilete şi Jake înțelese pe dată. Cei doi se 
întorceau de la şcoală împreună - deşi probabil că nu 
frecventau aceleaşi cursuri, dacă estimase bine diferența de 
vârstă - şi băiatul mai mare se dusese la ghişeu, prefăcându- 
se că are ceva interesant să-i spună blondinei. Apoi băgase 
mâna prin deschizătura ghişeului şi-i luase ziarul. 

Chipul băiatului mai mare îi era cunoscut lui Jake; era 
chipul unui copil căruia i se pare culmea hazului să îmbibe 
coada unei pisici cu lichid de aprindere sau să-i dea unui căţel 
înfometat să mănânce un bulgăre de pâine în care a înfipt un 
cârlig de pescuit. Genul de copil care stătea în spatele clasei şi 
le trăgea pe fete de bretelele sutienului şi apoi spunea „Cine, 
eu?“ cu o privire tâmpă, când cineva se plângea până la urmă. 
Nu erau mulți copii ca el la Piper, însă nici nu lipseau cu 
desăvârşire. Jake bănuia că existau câţiva în fiecare şcoală. Se 
îmbrăcau mai bine la Piper, sigur, dar chipul lor era acelaşi. 
Bănuia că, în trecut, oamenii ar fi spus că acela era chipul 
unui băiat care s-a născut spre a fi spânzurat. 

Maryanne sări după ziarul ei, pe care băiatul cel mare în 
pantaloni negri îl făcuse sul. Vlăjganul îl trase înapoi chiar 
când fata fu cât pe ce să-l prindă, apoi o plesni peste cap cu el, 
aşa cum ai plesni un căţel pentru că a făcut pipi pe covor. 
Fata începu să plângă acum - în mare parte de umilință, 
credea Jake. Fața ei devenise atât de roşie, încât aproape 
strălucea. 

— Ţine-l, atunci! ţipă ea la el. Ştiu că nu ştii să citeşti, dar 
poți măcar să te uiţi la poze! 

Dădu să se întoarcă. 

— De ce nu i-l dai înapoi? spuse fără vlagă băiatul mai mic 
- baschetbalistul lui Jake. 

Băiatul mai mare întinse ziarul făcut sul. Fata îl înşfăcă şi, 
chiar şi de la treizeci de paşi distanţă, Jake îl auzi rupându-se. 
— Eşti un căcat, Henry Dean! strigă ea. Un căcat cu ochi! 

— Hei, ce-i aşa mare lucru? Henry părea sincer rănit. A fost 
doar o glumă. Pe deasupra, s-a rupt doar într-un loc... încă-l 


mai poți citi, pentru Dumnezeu. Ce te enervezi aşa? 

Şi chiar aşa era, credea Jake. Cei de teapa lui Henry 
întotdeauna duceau gluma prea departe... apoi se arătau 
răniți şi neînțeleşi, când cineva urla la ei. 

Şi-ntotdeauna spuneau Care-i problema? şi Nu ştii de 
glumă? şi Ce te enervezi aşa? 

Ce cauţi cu el, puştiule? se întrebă Jake. Dacă eşti de partea 
mea, ce cauţi cu un ticălos ca ăsta? 

Dar când băiatul cel mic se întoarse şi îşi reluară amândoi 
drumul, Jake ştiu. Trăsăturile băiatului cel mare erau mai 
pronunțate, iar tenul lui era grav atacat de acnee, dar 
altminteri asemănarea era izbitoare. Cei doi băieți erau frați. 


22 


Jake se întoarse şi începu să păşească alene pe trotuar, 
înaintea celor doi băieți. Duse o mână nesigură în buzunarul 
de la piept, scoase ochelarii de soare ai tatălui său şi reuşi să 
Şi-i aşeze pe nas. 

Vocile creşteau în urma lui, ca şi când cineva ar fi dat 
treptat volumul unui radio mai tare. 

— Nu trebuia să te legi de ea aşa, Henry. A fost urât din 
partea ta. 

— l-a plăcut, Eddie. Vocea lui Henry era plină de sine şi 
indulgentă. O să înţelegi când o să mai creşti puţin. 

— Dar plângea. 

— Probabil că era la ciclu, spuse Henry pe un ton filosofic. 

Erau foarte aproape acum. Jake se apropie de peretele 
clădirii. Ţinea capul în pământ şi mâinile adânc înfundate în 
buzunarele jeanşilor. Nu ştia de ce i se părea de o importanţă 
crucială să nu fie observat, dar aşa era. Henry nu conta, într- 
un fel sau altul, însă... 

Cel mai mic nu are voie să-şi amintească de mine, gândi el. 
Nu ştiu exact de ce, dar nu are voie. 

Trecură de el fără a-i arunca măcar o privire, cel pe care 
Henry îl numise Eddie mergând pe exterior, driblând mingea 
de baschet de lângă rigolă. 


— Tre să recunoşti că arăta comic, spunea Henry. 
Sprințara Maryanne, sărind după ziar. Hau! Hau! 

Eddie ridică privirea spre fratele său cu o expresie care se 
dorea a fi dojenitoare... dar apoi lăsă garda jos şi izbucni în 
râs. Jake văzu dragostea necondiționată pe chipul acela şi 
bănui că Eddie avea să-i ierte multe fratelui său înainte să-şi 
dea seama că era o tactică greşită. 

— Atunci, mergem? întrebă Eddie. Ai spus că da. După 
şcoală. 

— Am spus poate. Nu ştiu dacă am chef să fac atâta drum 
până acolo. Mama deja tre' să fi ajuns acasă. Poate c-ar trebui 
s-o lăsăm baltă. Să mergem la etaj şi să ne uităm la televizor. 

Erau acum cu zece paşi în fața lui Jake şi distanța creştea. 

— O, haide! Ai promis! 

Dincolo de clădirea prin fața căreia treceau acum băieţii era 
un gard de plasă cu o uşă deschisă. În spatele ei, văzu Jake, 
era terenul de joacă pe care îl visase noaptea trecută... deşi 
puțin diferit. Nu era înconjurat de copaci şi nu se vedea niciun 
chioşc ciudat de metrou cu peretele frontal brăzdat de dungi 
galbene şi negre, însă cimentul crăpat era acelaşi. La fel şi 
liniile galbene, şterse, ale careului. 

— Ei... poate. Nu ştiu. Jake îşi dădu seama că Henry îl 
tachina. Eddie însă nu; el era prea nerăbdător să ajungă acolo 
unde voia să meargă. Hai să dăm puţin la coş cât mă mai 
gândesc. 

Fură mingea de la fratele lui mai mic, intră pe teren 
driblând cu neîndemânare şi efectuă un salt cu aruncare. 
Mingea se lovi de placă şi ricoşă fără a atinge măcar marginea 
coşului. Henry se pricepea să fure ziare de la adolescente, 
gândi Jake, dar pe terenul de baschet era cel mai mare papă- 
lapte. 

Eddie intră pe poartă, descheindu-şi pantalonii de catifea şi 
dându-i jos. Sub ei avea pantalonii scurți ecosez pe care îi 
purtase în visul lui Jake. 

— O, ui la el că poartă pantalonaşi! făcu Henry. Te 
flumooos! 


Aşteptă ca fratele lui să-şi găsească echilibrul într-un picior 
pentru a-şi da jos pantalonii lungi, apoi aruncă mingea spre 
el. Eddie reuşi să se ferească, probabil scăpând astfel cu nasul 
nespart, dar îşi pierdu echilibrul şi căzu grămadă la pământ. 
Nu se tăie, dar ar fi putut să se taie, observă Jake; o mulțime 
de cioburi de sticlă scânteiau în soare de-a lungul gardului. 

— Haide, Henry, termină odată, zise el, dar fără un real 
reproş în glas. Jake bănuia că Henry îi făcea rahaturi din 
astea de atât de multă vreme, încât Eddie nu le mai băga de 
seamă decât atunci când Henry le făcea altcuiva - cum ar fi 
blondina vânzătoare de bilete. 

— Haide, Henry, termină. 

Eddie se ridică în picioare şi intră cu paşi siguri pe teren. 
Mingea lovise gardul de plasă şi se întorsese la Henry. Acesta 
încercă acum să-l dribleze pe fratele său mai mic. Mâna lui 
Eddie se întinse, iute ca fulgerul, dar straniu de delicat, şi 
recuperă mingea. Se furişă cu uşurinţă pe sub braţul întins al 
lui Henry şi se îndreptă către coş. Henry o luă după el, 
încruntându-se furios, dar la fel de bine s-ar fi putut culca pe 
o ureche. Eddie îşi luă avânt, îndoi genunchii, sări şi introduse 
mingea în coş. Henry o luă şi driblă cu ea până la marginea 
careului. 

Nu trebuia să faci asta, Eddie, gândi Jake. Stătea imediat 
după locul unde se termina gardul, uitându-se la cei doi 
băieți. Asta i se părea sigur, cel puţin pentru moment. Purta 
ochelarii de soare ai tatei şi cei doi băieți erau atât de prinşi de 
ceea ce făceau, încât nu ar fi observat nici dacă preşedintele 
Carter s-ar fi oprit să-i privească. Jake se îndoia, oricum, că 
Henry ştia măcar cine era preşedintele Carter. 

Se aşteptase ca Henry să-şi faulteze fratele, poate chiar 
grav, ca răzbunare pentru că l-a deposedat de minge, dar 
subestimase agerimea lui Eddie. Henry făcu o fentă care n-ar 
fi păcălit-o nici pe mama lui Jake, dar Eddie se lăsă păcălit, 
aparent. Henry o zbughi pe lângă el, îndreptându-se către coş, 
ducând fără griji mingea în mână aproape tot drumul. Jake 
era cât se poate de sigur că Eddie l-ar fi putut prinde fără 
probleme şi l-ar fi putut deposeda din nou de minge, dar în loc 


să facă asta, puştiul rămase în urmă. Henry aruncă la coş - 
stângaci - şi mingea ricoşă în margine din nou. Eddie o 
recuperă... şi o lăsă să-i scape printre degete. Henry puse 
mâna pe ea, se întoarse şi o introduse în coşul fără plasă. 

— Unu la zero, gâfâi Henry. Jucăm până la doişpe? 

— Sigur. 

Jake văzuse destul. Va fi un scor strâns, dar până la urmă 
va câştiga Henry. Va avea grijă Eddie de asta. L-ar fi ajutat nu 
doar să scape de bătăi; l-ar fi ajutat înveselindu-l pe Henry, 
făcându-l mai dispus să plece urechea la ceea ce Eddie voia să 
facă. 

Hei, viteazule - cred că frăţiorul tău te joacă pe degete deja 
de mult timp şi tu n-ai nici cea mai vagă idee, nu-i aşa? 

Se trase înapoi până când clădirea de apartamente din 
partea de nord a terenului îi tăie câmpul vizual spre frații 
Dean şi, în acelaşi timp, câmpul lor vizual spre el. Se sprijini 
de perete şi ascultă bubuitul mingii pe ciment. În scurt timp, 
Henry începu să pufăie precum Charlie, trenulețul Uu-uu, 
urcând costişa unui deal abrupt. Era fumător, desigur; cei ca 
Henry erau întotdeauna fumători. 

Meciul dură aproape zece minute şi, când Henry îşi savura 
victoria, strada se umplea deja de copii aflați în drum spre 
casă. Câţiva îi aruncară lui Jake priviri curioase. 

— Bun meci, Henry, spuse Eddie. 

— N-a fost rău, gâfâi Henry. Încă mai pui botul la fente. 

Sigur că da, gândi Jake. Cred că va mai pune botul până 
când va mai lua vreo patruzeci de kilograme în greutate. Atunci 
s-ar putea să ai o surpriză. 

— Se pare că da. Hei, Henry, nu putem, te rog, să mergem 
acolo şi să aruncăm o privire? 

— Da, de ce nu? Să mergem. 

— Super! strigă Eddie. Se auzi plesnet de carne pe carne; 
probabil că Eddie bătu palma cu fratele lui. Tu eşti şeful! 

— Urcă până-n apartament. Spune-i mamei că ne- 
ntoarcem până la patru treizeci, cinci fără un sfert. Dar nu 
spune nimic despre Conac. Ar sări până-n tavan. Şi ea crede 
că-i bântuit. 


— Vrei să-i zic că mergem la Dewey's? 

Tăcere din partea lui Henry, cât timp se gândi. 

— Nu. Ar putea-o suna pe doamna Bunkowski. Spune-i... 
spune-i că mergem la Dahlie'ss să mâncăm nişte înghețată 
Hoodsie Rocket. Asta o să creadă. Cere-i şi nişte gologani. 

— N-o să-mi dea nimic. Nu cu două zile înainte de salariu. 

— Aiurea. Îi poţi tu stoarce de la ea. Du-te, acum. 

— Bine. Dar Jake nu auzi că Eddie s-ar fi mişcat. Henry? 

— Ce-i? 

Enervat. 

— Chiar e Conacul bântuit, tu ce crezi? 

Jake se apropie puţin de terenul de joc. Nu voia să fie văzut, 
dar simţea cu toată ființa sa că trebuia să audă asta. 

— Nu. Nu există case bântuite de-adevăratelea... doar în 
filme. 

— O! 

În vocea lui Eddie se simțea, inconfundabil, uşurarea. 

— Dar dacă a existat vreodată una, reluă Henry (poate nu 
voia ca frățiorul lui să se simtă prea uşurat, gândi Jake), 
aceea ar fi Conacul. Am auzit că acum vreo doi ani, doi copii 
de pe Norwood Street au intrat acolo ca să fumeze un joint şi 
copoii i-au găsit cu gâturile tăiate şi cadavrele complet golite 
de sânge. 

Însă nu era pic de sânge pe ei sau în jurul lor. Pricepi? 
Sângele dispăruse tot. 

— Îţi baţi joc de mine? icni Eddie. 

— Nu. Dar asta n-a fost nimic. 

— Şi ce a fost? 

— Aveau părul complet alb, zise Henry. 

Vocea care ajunse la Jake era solemnă. Avea o bănuială că 
Henry nu mai glumea, că acum credea fiecare cuvânt pe care 
îl rostea. (Se îndoia de asemenea că Henry avea destulă minte 
cât să scornească o asemenea poveste.) 

— Amândoi, urmă Henry. Şi ochii lor erau larg deschişi şi 
ficşi, ca şi când ar fi văzut cel mai îngrozitor lucru din lume. 

— Ei, fugi de aici, făcu Eddie, dar vocea lui era moale, 
incredulă. 


— Mai vrei să mergem? 

— Sigur. Atât timp cât nu trebuie să... ştii tu, să ne 
apropiem prea tare. 

— Atunci, du-te la mama. Şi încearcă s-o scuturi de vreo 
doi dolari. Îmi trebuie ţigări. Du sus şi mingea asta 
nenorocită. 

Jake bătu în retragere şi păşi în intrândul celei mai 
apropiate clădiri cu apartamente, tocmai când Eddie ieşi pe 
poarta terenului de joacă. 

Cu oroare văzu că băiatul în tricoul galben se întoarse în 
direcția lui. 

Fir-ar să fie! gândi el, disperat. Dacă asta-i clădirea lui? 

Era. Jake avu timp doar cât să se întoarcă pe loc şi să- 
nceapă să scaneze numele de lângă şirul de sonerii înainte ca 
Eddie Dean să treacă pe lângă el atât de aproape, încât îi simți 
transpirația adusă la suprafața pielii de efortul depus pe 
terenul de baschet. Pe jumătate simți şi pe jumătate văzu 
privirea curioasă pe care băiatul o aruncă în direcția sa. Apoi 
Eddie ajunse în hol şi o luă spre lifturi, cu pantalonii de şcoală 
sub un braț şi cu mingea de baschet sub celălalt. 

Lui Jake îi bubuia inima în piept. În realitate, să urmăreşti 
pe cineva era mult mai greu decât în romanele cu detectivi pe 
care le citea el uneori. Traversă strada şi se opri între două 
blocuri, la jumătate de cvartal distanță. De acolo putea să 
vadă deopotrivă intrarea în clădirea fraților Dean şi terenul de 
joacă. Acesta începea acum să se umple, în majoritate cu copii 
mici. Henry stătea sprijinit de plasa gardului, fumând o ţigară 
şi încercând să pară plin de furie adolescentină. Din când în 
când, întindea piciorul când câte un copil o zbughea la fugă 
spre el şi, înainte să se întoarcă Eddie, reuşi să împiedice trei. 
Ultimul plonjă pe burtă, lovindu-se cu fața de ciment, şi o luă 
la picior pe stradă în sus, cu fruntea plină de sânge. Henry 
azvârli chiştocul după el şi râse vesel. 

Iată un tip care se distrează, gândi Jake. 

După aceea, copiii mici se învățară minte şi începură să-l 
ocolească pe departe. Henry ieşi ţanțoş de pe terenul de joacă 
şi păşi de-a lungul străzii, spre clădirea în care Eddie intrase 


cu cinci minute înainte. Când ajunse acolo, uşa se deschise şi 
pe ea ieşi Eddie. Se schimbase într-o pereche de jeanşi şi un 
tricou nou; îşi legase, de asemenea, o bandană verde, cea pe 
care o purtase în visul lui Jake, la frunte. Flutura triumfal 
două bancnote de un dolar. Henry i le luă, apoi îl întrebă ceva. 
Eddie încuviință şi amândoi băieţii plecară la drum. 

Rămânând la o distanță de jumătate de cvartal, Jake merse 
după ei. 


23 


Stătea în iarba înaltă de pe marginea Drumului Mare, 
uitându-se la cercul vorbelor. 

Stonehenge, gândi Susannah şi se cutremură. Aşa arată. Ca 
Stonehenge. 

Deşi iarba deasă care acoperea câmpul creştea în jurul 
monoliților înalți şi cenugşii, cercul pe care îl descriau era din 
pământ gol, presărat ici şi colo cu lucruri albe. 

— Ce-s alea? întrebă ea cu o voce pierită. Bucăți de stâncă? 

— Mai uită-te o dată, o invită Roland. 

Ea se uită şi văzu că erau oase. Oase de animale mici, 
poate. Aşa spera ea. Eddie mută bățul ascuţit în mâna stângă, 
şterse palma dreaptă de cămaşă şi mută bățul înapoi. 
Deschise gura, dar niciun sunet nu ieşi din gâtul lui uscat. Îşi 
drese glasul şi încercă din nou. 

— Cred că trebuie să intru acolo şi să desenez ceva în 
țărână. Roland aprobă. 

— Acum? 

— Curând. Se uită la chipul lui Roland. E ceva aici, nu-i 
aşa”? Ceva ce nu putem vedea. 

— Nu e aici acum, zise Roland. Cel puţin, nu cred că este. 
Dar va veni. Khef - forța noastră vitală - o va atrage. Şi, 
desigur, îşi va apăra crâncen teritoriul. Dă-mi pistolul înapoi, 
Eddie. 

Eddie desfăcu catarama curelei şi i-l dădu. Apoi se întoarse 
la cercul de stânci înalte de şase metri. Ceva trăia acolo, fără- 
ndoială. Îi simţea mirosul, o putoare care îl duse cu gândul la 


tencuială umedă şi sofale mucegăite şi saltele vechi putrezind 
sub straturi de mucegai. Era un miros familiar. 

Conacul... simt mirosul lui acolo. Ziua în care l-am convins 
pe Henry să mă ducă să văd Conacul de pe Rhinehold Street, 
în Dutch Hill. 

Roland îşi prinse cureaua la brâu, apoi se aplecă să lege 
nojița pe picior. Făcând asta, ridică privirea spre Susannah. 

— S-ar putea să avem nevoie de Detta Walker, spuse el. E 
prin preajmă? 

— Jigodia aia-i întotdeauna prin preajmă. 

— Bun. Unul dintre noi va trebui să-l protejeze pe Eddie cât 
timp el va face ceea ce are de făcut. Celălalt nu va ajuta la 
absolut nimic. Locul acesta aparține unui demon. Demonii nu 
sunt umani, dar sunt de gen masculin şi feminin. Sexul este 
deopotrivă arma şi slăbiciunea lor. Indiferent de ce gen ar fi 
demonul, îl va ataca pe Eddie. Pentru a-şi proteja locul. Pentru 
a împiedica folosirea lui de către un străin. Înţelegi? 

Susannah aprobă. Eddie părea să nu asculte. Îşi îndesase 
în cămaşă pătratul de piele în care era învelită cheia şi acum 
se uita ca hipnotizat la cercul vorbelor. 

— Nu avem timp s-o spun într-un fel blând sau ales, îi zise 
Roland. Unul dintre noi va... 

— Unul dintre noi va trebui să se ia în gură cu el pentru a-l 
apăra pe Eddie, îl întrerupse Susannah. O creatură de felul 
ăsta nu poate refuza niciodată un futai gratuit. La asta baţi, 
nu-i aşa? 

Roland încuviință mut. 

Ochii ei străluceau. Erau ochii Dettei Walker acum, 
deopotrivă înţelepţi şi cruzi, amuzați şi cinici, şi vocea ei 
adoptă încet pretinsul accent de plantație sudistă, specific 
Dettei. 

— De-i demon femeie, a ta-i. Da” de-i demon bărbat, e al 
meu. Cam asta-i treaba, nu? 

Roland încuviinţă din nou. 

— Da” dacă-i cu dublu filet? Ce zici de asta, moşule? 

Buzele lui Roland se strânseră într-un zâmbet abia schițat. 


— Atunci ne vom ocupa de el împreună. Ține doar minte... 
Lângă ei, cu o voce slabă, distantă, Eddie murmură: 

— Nu e tăcere deplină pe culoarele morţii. Păzea, cel ce 
doarme se trezeşte. 

Îşi întoarse ochii terifiaţi, bântuiţi, spre Roland. Există un 
monstru. 

— Demonul... 

— Nu. Un monstru. Ceva între uşi... între lumi. Ceva ce 
aşteaptă. Şi deschide ochii. 

Susannah aruncă o privire speriată spre Roland. 

— Rezistă, Eddie, zise Roland. Fii drept. Eddie inspiră 
adânc. 

— Voi rezista până ce mă va răpune, spuse el. Trebuie să 
merg acum. Începe să se întâmple. 

— Mergem cu toţii, zise Susannah. Îşi arcui spatele şi cobori 
din scaun. Orice demon vrea s' ş-o tragă cu mine o să afle că 
ş-o trage c-o maestră absolută. O să-i trag io un futai de n-o 
să-l uite-n vecii vecilor. 

Când păşiră printre doi monoliți şi pătrunseră în cercul 
vorbelor, începu să plouă. 


24 


Îndată ce Jake văzu casa, înţelese două lucruri: primul, că 
o mai văzuse înainte, în vise atât de teribile, încât partea 
rațională a minţii sale îi interzicea să şi le amintească; al 
doilea, că era un loc al morții şi crimei şi nebuniei. Stătea la 
colțul îndepărtat al Rhinehold Street cu Brooklyn Avenue, cu 
şaptezeci de metri în urma lui Henry şi Eddie Dean, dar chiar 
şi de acolo putea simţi Conacul ignorându-i şi întinzând spre 
el hrăpăreţele sale mâini. Credea că la capătul acelor mâini 
avea gheare. Gheare ascuţite. 

Mă vrea şi eu nu pot să fug. Dacă intru, mă aşteaptă 
moartea... dar dacă nu intru, mă aşteaptă nebunia. Pentru că 
undeva înăuntrul acelei construcții există o uşă încuiată. Eu 
am cheia care o va deschide şi singura salvare la care pot 
spera se află de cealaltă parte. 


Cu sufletul greu, se uită fix la Conac, o casă care emana 
anormalitate. Stătea în mijlocul curții buruienoase, ca o 
tumoare. 

Fraţii Dean străbătuseră nouă cvartale prin Brooklyn, 
mergând încet sub soarele dogoritor al după-amiezii, şi în cele 
din urmă intraseră într-o porțiune a oraşului care trebuia să 
fie Dutch Hill, date fiind numele prăvăliilor. Acum stăteau la 
jumătatea cvartalului, în fața Conacului. Acesta arăta ca şi 
când ar fi fost părăsit de ani întregi. Şi totuşi, fusese victima 
unui număr remarcabil de mic de acte de vandalism. Şi odată, 
credea Jake, fusese într-adevăr un conac - căminul, poate, al 
unui neguțător bogat şi al marii lui familii. În zilele acelea de 
demult trebuie să fi fost alb, dar acum era de un cenuşiu 
mizer, o non-culoare. Ferestrele fuseseră scoase şi gardul din 
lemn scorojit fusese acoperit cu graffiti, însă casa în sine era 
intactă. 

Stătea povârnită în lumina toropitoare, o relicvă coşcovită 
cu acoperiş din ţigle, care creştea într-o curte plină de 
gunoaie, ducându-l cumva cu gândul pe Jake la un câine 
periculos, care se prefăcea că doarme. Acoperişul ei abrupt 
cobora peste veranda din față ca o sprânceană proeminentă. 
Scândurile verandei erau sparte şi răsucite. Obloanele care 
odinioară poate fuseseră verzi atârnau strâmb lângă 
geamurile fără sticlă; draperii antice încă se mai vedeau la 
unele dintre ele, legănându-se ca nişte fâşii de piele moartă. 

În stânga, un spalier bătrân se desprinsese de clădire, ţinut 
acum nu de cuie, ci doar de încâlceala mizeră a vieţii care se 
împletise cu el. Pe peluză era o pancartă şi mai era una pe 
uşă. De unde stătea, Jake n-o putea citit pe niciuna. 

Casa era vie. Ştia asta, îi simțea conştiinţa ieşind din 
spatele scândurilor şi acoperişului coşcovit, o simțea cum se 
revărsa în râuri din găvanele negre ale ferestrelor. Ideea de a 
se apropia de locul acela teribil îl umplea de spaimă; ideea de a 
intra acolo îl copleşea cu o groază de nedescris. Şi totuşi, nu 
avea încotro. Auzea un zumzet în urechi - sunetul unui stup 
într-o zi caniculară de vară - şi, pentru un moment, se temu 
că va leşina. Închise ochii... şi vocea lui îi umplu capul. 


Trebuie să vii, Jake. Aceasta este calea Grinzii, drumul 
Turnului, şi acesta este timpul Alegerii tale. Fii drept; rezistă; 
vino la mine. 

Teama nu trecuse, dar acel teribil sentiment de panică 
iminentă, da. Deschise iarăşi ochii şi văzu că nu era singurul 
care simțise puterea şi conştiinţa trezită la viață a locului. 
Eddie încerca să se îndepărteze de gard. Se întoarse către 
Jake, care îi văzu ochii: largi şi neliniştiți sub bandana verde. 
Fratele lui mai mare îl prinse de mână şi îl împinse către 
poarta ruginită, dar gestul fu prea moale ca să constituie o 
constrângere; oricât de încăpățânat ar fi fost, lui Henry nu-i 
plăcea Conacul mai mult decât lui Eddie. 

Se traseră niţel într-o parte şi rămaseră un timp cu privirea 
ațintită către casă. Jake nu putea distinge ce-şi spuneau, dar 
tonul vocilor era mirat şi tulburat. Jake şi-l aminti imediat pe 
Eddie spunând în visul său: Ține minte, totuşi, că există 
pericole. Ai grijă... şi grăbeşte-te. 

Dintr-odată, Eddie cel real, cel de cealaltă parte a străzii, 
ridică vocea destul cât Jake să audă cuvintele: 

— Putem merge acasă acum, Henry? Te rog! Nu-mi place. 
Vorbea pe un ton rugător. 

— Fetiță smiorcăită ce eşti, făcu Henry, dar lui Jake i se 
păru că aude nu doar indulgență, ci şi uşurare în vocea lui. 
Haide. 

Întoarseră spatele casei ruinate care stătea ghemuită în 
spatele gardului prăbuşit şi se apropiară de stradă. Jake se 
dădu în spate, apoi se întoarse şi se uită în vitrina unei 
prăvălioare triste, Consignaţia Dutch Hill. Îi privi pe Henry şi 
pe Eddie, reflexii vagi şi fantomatice suprapuse pe un 
aspirator Hoover străvechi, cum traversară Rheinhold Street. 

— Eşti sigur că nu e cu adevărat bântuit? întrebă Eddie 
când păşiră pe trotuarul de pe partea lui Jake. 

— Ei, să-ţi spun ceva, zise Henry. Acum, că am venit aici, 
nu mai sunt chiar aşa de sigur. 

Trecură direct prin spatele lui Jake, fără să se uite la el. 

— Ai intra? întrebă Eddie. 

— Nici pentru un milion de dolari, răspunse prompt Henry. 


Dădură colțul. Jake se desprinse de lângă vitrină şi îi însoți 
cu privirea. Mergeau înapoi pe unde veniseră, aproape unul de 
celălalt pe trotuar, Henry tropăind în bocancii lui cu bombeu 
de fier, cu umerii deja aplecaţi ca aceia ai unui om mult mai 
în vârstă, Eddie păşind pe lângă el cu o grație ordonată, 
inconştientă. Umbrele lor, lungi şi proiectate peste drum, se 
suprapuneau. 

Se duc acasă, gândi Jake şi simţi un val de singurătate atât 
de puternică, încât avu impresia că-l striveşte. Se duc să 
mănânce de seară şi să-şi facă temele şi să se certe cine la ce 
seriale se uită şi apoi să se culce. O fi Henry un bătăuş 
neruşinat, dar au o viață cei doi, una care are sens... şi acum 
se întorc la ea. Mă întreb dacă au vreo idee cât sunt de 
norocoşi. Eddie poate că da. 

Jake se întoarse, îşi potrivi bretelele ghiozdanului şi 
traversă Rhinehold Street. 


25 


Susannah simţi mişcare pe terenul sterp dinăuntrul 
cercului de monoliți: un suspin, un freamăt, o şoaptă. 

— Vine ceva, zise ea încordată. Vine repede. 

— Ai grijă, o sfătui Eddie, dar nu-l lăsa să se apropie de 
mine. Înțelegi? Nu-l lăsa să se apropie de mine. 

— Te-am auzit, Eddie. Tu doar fă ce ai de făcut. 

Eddie încuviință. Îngenunche în mijlocul cercului, ţinând 
bățul ascuţit în fața sa, ca pentru a-i aprecia vârful. Apoi îl 
lăsă jos şi trasă o linie dreaptă în ţărână. 

— Roland, ai grijă de ea... 

— O să am dacă pot, Eddie. 

— „dar nu-l lăsa să se apropie de mine. Vine Jake. 
Nebunul ăla chiar vine. Susannah vedea acum ierburile de la 
nord de cercul vorbelor despăr- ţindu-se într-o linie lungă, 
întunecată, creând un făgaş care ducea direct la cercul de 
piloni. 

— Pregăteşte-te, spuse Roland. O să sară la Eddie. Unul 
dintre noi va trebui să-l prindă în ambuscadă. 


Susannah se ridică pe cioturile picioarelor ca un şarpe care 
iese din coşul unui fachir hindus. Mâinile ei, cu degetele 
strânse în pumni cafenii, erau ridicate de o parte şi de cealaltă 
a feței. Ochii îi scăpărau. 

— Sunt pregătită, spuse ea şi apoi strigă: Haide, uriaşule! 
Haide odată! Am un cadou pentru tine! 

Ploaia începu să cadă mai tare când demonul care locuia 
acolo reintră în cerc cu o viteză răsunătoare. Susannah avu 
timp doar să simtă masculinitatea lui vârtoasă şi nemiloasă - 
ajunse la ea sub forma unui miros de gin şi ienupăr care-ţi 
făcea ochii să lăcrimeze - şi apoi acesta țâşni spre mijlocul 
cercului. Ea închise ochii şi se întinse după el, dar nu cu 
brațele sau cu mintea, ci cu toată forța feminină care 
sălăşluia în mijlocul ființei sale: Hei, uriaşule! Un” te duci? 
Păsrica-i acilea! 

Demonul se răsuci. Ea îi simți surprinderea... şi apoi 
foamea sălbatică, la fel de atavică şi de urgentă ca pulsația 
unei artere. Sări asupra ei ca un violator țâşnind din gura 
unei alei. 

Susannah urlă şi se lăsă pe spate, cu muşchii încordațţi 
reliefându-i-se pe gât. Rochia pe care o purta i se lipi întâi de 
sâni şi stomac, după care începu să se rupă fâşii. Auzea un 
gâfâit care venea de peste tot, ca şi când aerul însuşi ar fi decis 
să se împerecheze cu ea. 

— Suze! strigă Eddie şi dădu să se ridice în picioare. 

— Nu! strigă ea înapoi. Fă-o! Îl am pe ticălosul ăsta fix 
unde... fix unde vreau eu! Dă-i drumul, Eddie! Adu copilul! 
Adu.. 

Ceva rece o lovi în carnea fragedă dintre picioare. Ea icni, 
căzu pe spate... apoi se susținu într-o singură mână şi se 
împinse îndârjită înainte şi-n sus. 

— Adu-l de partea noastră! 

Eddie se uită nesigur la Roland, care aprobă din cap. Se 
uită apoi din nou la Susannah, cu ochii plini de o durere 
neagră şi o teamă şi mai neagră, după care le întoarse hotărât 
spatele amândurora şi recăzu în genunchi. Întinse băţul 
ascuțit, care se preschimbase într-un condei ad hoc, ignorând 


ploaia rece care-i cădea peste braţe şi ceafă. Bățul începu să se 
mişte, desenând linii şi unghiuri, creând o formă pe care 
Roland o recunoscu imediat. 

Era o uşă. 


26 


Jake se întinse, puse mâinile pe poarta ponosită şi împinse. 
Aceasta se deschise încet, în scârțâit de balamale ruginite. 
Înaintea lui era o cărare de cărămizi inegală. În capătul ei era 
veranda. Dincolo de verandă era uşa. Şi uşa fusese bătută în 
scânduri. 

Păşi încet către casă, auzindu-şi inima cum telegrafia 
puncte şi liniuțe în gâtul său. Printre cărămizile afundate 
crescuseră buruieni. Le auzea cum foşneau, frecându-se de 
jeanşii săi. Toate simţurile lui păreau să se fi acutizat. Doar n- 
ai de gând să intri acolo, nu? întrebă o voce gâtuită de panică 
în mintea sa. 

Şi răspunsul care-i veni păru deopotrivă culmea nebuniei şi 
a rațiunii: 

Toate lucrurile slujesc Grinda. 

Pancarta de pe peluză spunea: 


INTRAREA STRICT INTERZISĂ 
PEDEAPSA CU INCHISOAREA! 


Bucata de hârtie îngălbenită şi pătată de rugină care fusese 
bătută în cuie pe una dintre scândurile care brăzdau uşa de la 
intrare era mai clară: 


PROPRIETATE CONDAMNATĂ _ 
PRIN ORDINUL AUTORITĂȚII MUNICIPALE ÎN 
CONSTRUCŢII 


Jake se opri la baza scărilor, uitându-se în sus la uşă. 
Auzise voci pe terenul gol şi acum le auzea din nou... dar 
acesta era un cor al damnaților, o vociferare de ameninţări 


nebuneşti şi de promisiuni la fel de nebuneşti. Şi totuşi, el 
credea că toate erau o singură voce. Vocea casei; vocea unui 
gardian monstruos, trezit din lungul şi chinuitul lui somn. 

Se gândi scurt la Ruger-ul tatălui său, se gândi chiar să-l 
scoată din ghiozdan, dar la ce l-ar fi ajutat? În spatele lui, 
traficul curgea în ambele direcții pe Rhinehold Street şi o 
femeie țipa la fiica ei să nu se mai ţină de mână cu băiatul ăla 
şi să aducă înăuntru rufele, dar acolo era o altă lume, una 
dominată de o făptură diabolică, asupra căreia armele n-ar fi 
avut nicio putere. 

Fii drept, Jake - rezistă. 

— Bine, zise el cu voce joasă, tremurată. Bine, o să încerc. 
Dar ai face bine să nu mă scapi din nou. 

Încet, începu să urce scările verandei. 


27 


Scândurile cu care era acoperită uşa erau vechi şi putrezite, 
iar cuiele, ruginite. Jake le apucă pe cele două de sus acolo 
unde se suprapuneau şi trase. Acestea se desprinseră cu un 
scârțâit asemănător cu al porţii. Le aruncă peste balustrada 
verandei, în anticul rond de flori unde acum creşteau doar 
iarba-elefantului şi timoftică. Se aplecă, apucă scândurile 
încrucişate de jos... şi se opri un moment. 

Prin uşă se auzi un sunet cavernos; sunetul unui animal 
lipăind înfometat dinăuntrul unei troace adânci de ciment. 
Jake simți că pe obraji şi pe frunte îi iese o peliculă uleioasă de 
transpiraţie. Era atât de speriat, încât nu se mai simți real; i 
se păru că devenise un personaj în coşmarul altcuiva. 

Corul malefic, prezența malefică era îndărătul acelei uşi. 
Sunetul ei se prelingea afară, gros ca siropul. 

Smuci scândurile de jos. Acestea se desprinseră cu 
uşurinţă. 

Sigur că da. Vrea să intru. Îi e foame şi eu s-ar presupune că 
sunt felul principal. Atunci, din senin, îşi aminti o strofă dintr- 
un poem pe care i-l citise doamna Avery. Vorbea despre 
suferința omului modern, care era izolat de toate rădăcinile şi 


tradiţiile sale, dar lui Jake i se păru dintr-odată că autorul lui 
trebuie să fi văzut casa aceea: Şi am să-ți arăt ceva deosebit 
faţă de oricare / Din umbrele tale matinale care-ţi urmează cu 
paşi mari / Ori față de umbra ta vesperală, ridicându-se să-ți 
vină în întâmpinare; / Am să-ți arăt... 

— Am să-ți arăt frica într-un pumn de țărână, murmură 
Jake şi puse mâna pe clanţă. 

În clipa aceea, sentimentul clar de uşurare şi siguranță îl 
năpădi din nou, sentimentul că acum era acum, că de data 
aceasta uşa se va deschide spre acea altă lume, că va vedea un 
cer neatins de smog şi fum industrial şi, la orizont, nu munțţii- 
i va vedea, ci turnurile albastru-cețoase ale unui splendid oraş 
nemaiintâlnit. 

Strânse degetele pe cheia argintie din buzunar, sperând că 
uşa va fi încuiată, ca să o poată folosi. Nu era. Țâțânile 
scârțâiră şi, când uşa se deschise, fire de rugină se scurseră de 
pe cilindrii lor. Mirosul degradării îl lovi ca un pumn: lemn ud, 
tencuială umflată, stinghii putrede, capitonaj străvechi. În 
spatele acestor mirosuri era altul - izul bârlogului unei bestii. 
În faţă era un hol întunecos şi umed. În stânga, o scară urca 
periculos spre umbrele primului etaj. Balustrada ei prăbuşită 
zăcea țăndări pe podeaua holului, dar Jake nu era atât de 
nesăbuit încât să creadă că ceea ce vedea erau doar țăndări. 
Erau şi oase în grămada aceea - oase de animale mici. Unele 
nu arătau tocmai a oase de animal, iar la acelea Jake refuză 
să întârzie cu privirea; ştia că altfel nu-şi va putea strânge 
niciodată curajul necesar să meargă mai departe. Se opri în 
prag, îndemnându-se să facă primul pas. Auzi un sunet slab 
şi înfundat, rapid ca un foc de armă, şi îşi dădu seama că era 
clănțănitul propriilor lui dinţi. 

De ce nu mă opreşte cineva? îşi spuse panicat. De ce nu 
strigă cineva care trece pe trotuar „Hei, tu! N-ai ce căuta 
acolo... Nu ştii să citeşti?“ 

Dar ştia de ce. Pietonii rămâneau cel mai des de cealaltă 
parte a străzii, iar cei care treceau prin fața casei nu 
zăboveau. 


Chiar dacă cineva ar fi să se uite, nu m-ar vedea, întrucât eu 
nu sunt cu adevărat aici. De bine, de rău, am lăsat deja lumea 
mea în urmă. Am început să trec dincolo. Lumea lui este 
undeva înainte. Asta... 

Ăsta era iadul intermediar. 

Jake păşi pe coridor şi, deşi strigă când uşa se închise în 
urma lui cu sunetul unei uşi de mausoleu care se trânteşte, 
nu fu surprins. 

În adâncul său, nu fu câtuşi de puţin surprins. 


28 


Odată ca niciodată fusese o femeie tânără pe nume Detta 
Walker, căreia îi plăcea să frecventeze tavernele şi barurile de 
pe Ridgeline Road la ieşirea din Nutley şi cele de pe Route 88, 
lângă liniile de înaltă tensiune, la ieşirea din Amhigh. Avea 
picioare în zilele acelea şi, cum spune cântecul, ştia să le 
folosească. Purta rochii strâmte şi ieftine, care păreau a fi 
făcute din mătase, dar nu erau, şi dansa cu băieți albi în 
vreme ce formaţia cânta piese de petrecere precum „Double 
Shot of My Baby's Love“ şi „The Hippy-Hippy Shake“. În cele 
din urmă, alegea un chefliu din ceată şi-i permitea să o ducă 
la maşina lui din parcare. Acolo, se giugiulea cu el (nimeni nu 
ştia să mozolească mai bine ca Detta Walker, şi se pricepea de 
asemenea să-şi folosească mâinile fără a zgâria cu unghiile) 
până când îl aducea în pragul nebuniei... după care îi tăia 
macaroana. Ce se întâmpla apoi? Ei, asta era întrebarea, nu-i 
aşa? Ăsta era jocul. Unii dintre ei plângeau şi implorau - nu 
rău, dar nici perfect. Alții se enervau şi făceau ca nebunii, ceea 
ce era mai bine. 

Şi chiar dacă fusese pălmuită peste cap, lovită cu pumnul 
în ochi, scuipată şi, o dată, lovită cu piciorul în fund atât de 
tare, că se lungise pe pietrişul parcării de la The Red Windmill, 
niciodată nu fusese violată. Toţi se duseseră acasă cu boaşele 
albastre, toți, până la ultima față palidă nenorocită. Ceea ce 
însemna, după Detta Walker, că ea era campioană supremă, 


regina neînfrântă. A cui? A lor. A tuturor acelor scursori cu 
părul tuns periuță, cu cămaşa descheiată şi frustrați. 

Până acum. 

Era imposibil să se opună demonului care locuia în cercul 
vorbelor. Nu avea o clanţă pe care să o prindă în mână, nici 
maşină din care să iasă, nici clădire în care să se înapoieze, 
nici obraz pe care să-l pălmuiască, nici față pe care să o 
gheruiască, nici boaşe în care să şuteze dacă scursura aia de 
față palidă nu pricepea mesajul. 

Demonul era deasupra ei... şi, cât ai clipi, era în ea. 

Simţea cum o apăsa în spate, chiar dacă nu-l vedea. Nu-i 
putea vedea mâinile, dar vedea acțiunile lor când fusta ei se 
rupse violent în mai multe locuri. Apoi, dintr-odată, durere. 
Avu impresia că este sfâşiată acolo jos şi, în agonia şi 
surprinderea ei, strigă. Eddie întoarse privirea, cu ochii 
îngustațţi. 

— Sunt bine! ţipă ea. Dă-i drumul, Eddie, lasă-mă pe mine! 
Sunt bine! 

Nu era, însă. Pentru prima dată de când Detta intrase pe 
câmpul de luptă sexuală la vârsta de treisprezece ani, pierdea. 
O răceală oribilă şi învârtoşată se avântă în ea; era ca şi când 
ar fi fost penetrată de un sloi de gheaţă. 

Vag, il văzu pe Eddie întorcându-se şi reîncepând să 
deseneze în țărână, expresia de caldă îngrijorare de pe chipul 
său redevenind acea răceală teribilă a concentrării pe care o 
simțea uneori la el. Ei, asta era în regulă, nu-i aşa? Doar ea îi 
spusese să meargă mai departe, să o lase pe ea, să facă ce 
trebuia făcut pentru a aduce băiatul de partea lor. Acesta era 
rolul ei în aducerea lui Jake şi nu avea niciun drept să-i 
urască pe cei doi bărbați, care nu o constrânseseră să facă 
asta, dar când răceala o îngheţă şi Eddie se întoarse cu spatele 
la ea, îi uri pe amândoi; ar fi fost în stare, de fapt, să le rupă 
naibii boaşele de albi borâți. 

Atunci Roland veni lângă ea, mâinile lui puternice erau pe 
umerii ei şi, cu toate că nu spuse nimic, ea îl auzi: Nu te lupta. 
Nu poți câştiga dacă te lupţi - poți doar să mori. Sexul este 
arma lui, Susannah, dar este şi slăbiciunea lui. 


Da. Întotdeauna era slăbiciunea lor. Singura diferență era 
că de data aceasta va trebui să cedeze ceva mai mult - dar 
poate că asta era în regulă. Poate că, în cele din urmă, va 
reuşi să-l facă pe demonul ăsta invizibil să plătească ceva mai 
mult. 

Se forță să-şi relaxeze coapsele. Imediat, ele se depărtară, 
desenând evantaie lungi şi curbate în țărână. Lăsă capul pe 
spate, cu fața spre ploaia care cădea acum aprig şi simți fața 
demonului plutind deasupra ei, ochii lui înfruptându-se din 
fiecare grimasă care îi apărea ei pe chip. 

Duse o mână sus ca pentru a pălmui... şi, în schimb, o 
strecură pe după ceafa demonului violator. Fu ca şi când ar fi 
prins o palmă de fum solid. Şi-l simți oare zvâcnind înapoi, 
surprins de mângâierea ei? Săltă puţin din pelvis, folosind ca 
punct de sprijin priza pe acel gât invizibil. În acelaşi timp, 
depărtă picioarele şi mai tare, rupând ce mai rămăsese din 
rochia ei pe cusăturile laterale. Doamne, ce mare era! 

— Haide, gâfâi ea. N-o să mă violezi tu. Nici poveste. Vrei s 
mă fuți? Te fut io pe tine. T-arăt un futai cum n-ai mai văzut 
niciodat'! Te omor în futai! 

Simți când învârtoşarea din ea tremură; simți când 
demonul încercă, cel puţin pe moment, să se tragă înapoi şi 
să-şi recapete curajul. 

— Nţ-nţ, scumpule, croncăni ea. Strânse din coapse, 
țintuindu-l. Distracţi-abia a-nceput. 

Porni să mişte ritmic, sus-jos, din fese, violând prezența 
invizibilă. Ridică mâna liberă, îşi împleti degetele cu degetele 
de la cealaltă mână şi se lăsă să cadă pe spate cu şoldurile 
ridicate, cu brațele încordate, părând să nu se țină de absolut 
nimic. Îşi aruncă părul ud de transpiraţie din ochi; buzele i se 
depărtară într-un rânjet de rechin. 

Dă-mi drumul! strigă o voce în mintea ei. Dar în acelaşi timp 
simți proprietarul vocii răspunzând fără voia sa. 

— Nici gând, iubire. Asta ai vrut... acuma asta o să 
primeşti. Zvâcni în sus, susținându-se, concentrându-se 
puternic asupra răcelii de gheaţă dinăuntrul ei. O să-ț' topesc 
sloiu” ăla, dulceaţă, şi ce-o s' te faci cân' nu l-oi mai avea? 


> 


Bazinul ei se ridica şi cobora, se ridica şi cobora. Strânse 
coapsele fără milă, închise ochii, îşi înfipse unghiile şi mai 
adânc în gâtul nevăzut şi se rugă ca Eddie să se grăbească. 

Nu ştia cât timp putea să facă asta. 


29 


Problema, gândi Jake, era simplă: undeva în locul acela jilav 
şi teribil exista o uşă încuiată. Uşa bună. Tot ce trebuia să 
facă era să o găsească. Numai că era greu, întrucât simțea 
prezența din casă materializându-se. Sunetul acelor voci 
disonante începea să se unească într-un singur sunet - o 
şoaptă joasă, stridentă. 

ŞI se apropia. 

În dreapta era o uşă deschisă. Lângă ea, prins cu pioneze pe 
perete, era un dagherotip estompat, care înfățişa un 
spânzurat atârnând ca un rod putred într-un copac mort. 
Dincolo de uşă era o încăpere care cândva servise ca 
bucătărie. Soba dispăruse, dar un congelator străvechi - din 
acela cu tambur frigorific deasupra - stătea în partea opusă, 
pe linoleumul umflat şi şters. Uşa lui se căsca deschisă. O 
materie neagră şi urât mirositoare se coagulase înăuntru şi se 
scursese pe podea, unde formase o baltă de mult solidificată. 
Dulăpioarele erau deschise şi ele. Într-unul văzu ceva ce 
probabil că era cea mai veche cutie de Snow's Clam Fry-Ettes 
din lume. Din altul se ițea capul unui şobolan mort. Ochii lui 
erau albi şi parcă mişcători, dar după un moment Jake îşi 
dădu seama că orbitele acelea goale erau de fapt pline de 
viermi sprinteni. 

Ceva îi căzu în păr cu un pocnet înfundat. Luat prin 
surprindere, Jake strigă, duse mâna şi prinse ceva ce semăna 
cu o minge de cauciuc moale, păroasă. Îndepărtă mâna şi 
văzu că era un păianjen, cu corpul umflat de culoarea unei 
vânătăi proaspete. Ochii lui îl priveau cu o răutate tâmpă. 
Jake îl aruncă în perete. Insecta se sparse şi rămase 
împroşcată acolo, cu picioarele zvâcnind slab. 


Altul îi căzu pe gât. Simţi imediat o muşcătură dureroasă 
puţin mai jos de linia părului. Dădu fuga înapoi în hol, se 
împiedică în balustrada prăbuşită, căzu greoi şi simţi 
păianjenul pocnind. Măruntaiele lui - umede, scârboase şi 
alunecoase - i se scurseră între omoplaţi ca gălbenuşul cald al 
unui ou. Acum vedea şi alți păianjeni în uşa bucătăriei. Unii 
atârnau pe fire aproape invizibile, asemenea unor oribile 
globuri de Crăciun; alții căzură pur şi simplu pe podea într-o 
serie de pocnete mocirloase şi mişunară degrabă în 
întâmpinarea lui. 

Jake se ridică împleticit, încă strigând. Simţi ceva în minte, 
ceva ca o frânghie deşirată, începând să cedeze. Bănuia că era 
luciditatea sa şi, înțelegând asta, considerabilul lui curaj în 
sfârşit se destrămă. Nu mai suporta, oricare ar fi fost miza. 
Țâşni din loc, intenționând să fugă dacă mai putea, şi îşi dădu 
seama prea târziu că se întorsese în direcția greşită şi că, în 
loc să alerge spre verandă, alerga în adâncul Conacului. 

Dădu buzna într-un spaţiu prea mare pentru a fi un salon 
sau living; semăna cu o sală de bal. De pe tapet se hlizeau elfi 
cu ciudate zâmbete viclene pe chip, ochindu-l pe Jake de sub 
pălării verzi, ţuguiate. O canapea mucegăită era împinsă 
lângă un perete. În mijlocul podelei de lemn contorsionat 
zăcea un candelabru distrus, cu lanțul ruginit încolăcit 
printre mărgelele de sticlă spiralate şi pandantivele prăfuite, 
sub formă de lacrimă. Jake ocoli grămada, aruncând o privire 
îngrozită înapoi, peste umăr. Nu văzu niciun păianjen; de n-ar 
fi fost materia vâscoasă care încă i se prelingea pe spate, ar fi 
putut crede că-şi imaginase totul. 

Întoarse capul în față şi se opri brusc, patinând. În față, 
două uşi franțuzeşti stăteau pe jumătate deschise. Un alt hol 
se întindea dincolo de ele. În capătul celui de-al doilea coridor 
era o uşă închisă, cu mâner aurit. Pe tăblia ei - poate cioplit în 
ea - era cuvântul: 


BĂIATUL 


Mai jos de clanţă erau o placă argintie cu filigran şi o gaură 
de cheie. 

Am găsit-o! gândi el. În sfârşit am găsit-o! Asta e! Asta e 
uşa! 

În spatele lui se auzi un vaier scăzut, ca şi când casa ar fi 
început să se destrame. Jake se întoarse şi se uită prin sala de 
bal. Peretele din partea opusă începuse să se umile, împingând 
canapeaua străveche. Tapetul vechi trepida; elfii începură să 
vălurească şi să danseze. În unele locuri, hârtia pur şi simplu 
se rupse, rulându-se în sus în fâşii lungi, ca nişte jaluzele 
eliberate prea repede. Tencuiala se bombă ca un pântece de 
gravidă. De sub el, Jake auzea pocnete uscate când stinghiile 
se rupeau, rearanjându-se într-o formă nouă, încă ascunsă. 
lar sunetul creştea în intensitate. Doar că nu mai era un 
vaier; acum, suna ca un mârâit. 

E] se uită hipnotizat, neputându-şi desprinde ochii. 

Tencuiala nu se crăpă şi nu se precipită la podea în bucăți; 
părea să fi devenit plastică şi, în timp ce peretele continua să 
se umfle, formând o băşică albă neregulată de pe care încă 
mai atârnau bucăţi zdrenţuite, suprafaţa începu să ia forma 
unor deluşoare şi curbe şi vâlcele. Dintr-odată, Jake îşi dădu 
seama că se uita la o uriaşă față de tencuială, care se forța să 
iasă din perete. Era ca şi când ai fi privit pe cineva care a 
intrat cu capul într-un cearşaf ud. 

Se auzi un trosnet puternic când o bucată de stinghie ruptă 
se desprinse din peretele deformat. Deveni pupila longilină a 
unui ochi. Sub ea, peretele se schimonosi într-o gură rânjită, 
plină de dinți ascuțiți. Jake văzu fragmente de tapet atârnând 
de buzele şi gingiile ei. 

O mână de tencuială se rupse din perete, trăgând după sine 
o brățară deşirată, de fire electrice corodate. Apucă sofaua şi o 
aruncă în lături, lăsând urme albe de degete pe suprafaţa ei 
închisă la culoare. Când degetele de tencuială se îndoiră, alte 
stinghii plesniră la suprafață. Formară gheare ascuțite, 
aşchiate. Acum, chipul ieşise cu totul din perete şi se uita la 
Jake cu singurul lui ochi de lemn. Deasupra acestuia, în 
mijlocul frunţii, un elf încă mai dansa odată cu tapetul. 


Semăna cu un tatuaj ciudat. Se auzi un scrâşnet puternic 
când arătarea începu să alunece înainte. Uşa dinspre hol se 
desprinse şi deveni un umăr gârbovit. Singura mână liberă a 
arătării zgâria podeaua, împrăştiind lacrimile de sticlă ale 
candelabrului prăbuşit. 

Starea de paralizie a lui Jake luă sfârşit. Se întoarse, ţâşni 
pe uşile franțuzeşti şi goni de-a lungul celui de-al doilea hol cu 
ghiozdanul săltând şi mâna dreaptă bâjbâind după cheie în 
buzunar. Inima lui bătea ca o fabrică plină de maşinării 
dereglate. În urma sa, arătarea care se târa din lemnăria 
Conacului urlă la el şi, chiar dacă nu articulă niciun cuvânt, 
Jake ştiu ce spunea; îi comanda să stea locului, îi zicea că nu 
are rost să fugă, îi zicea că nu are cale de scăpare. Întreaga 
casă părea acum vie; aerul răsuna de trosnet de lemn şi 
scârțâit de grinzi. Vocea dementă a Gardianului era 
pretutindeni. 

Mâna lui reuşi să strângă cheia. Când dădu să o scoată din 
buzunar, un zimţ al ei se agăță de pantaloni. Degetele lui, ude 
de transpiraţie, alunecară. Cheia căzu la podea, se roti, pică 
printr-o crăpătură dintre două scânduri deformate şi dispăru. 


30 


— E în pericol! auzi Susannah strigătul lui Eddie, dar 
sunetul vocii lui era îndepărtat. Şi ea era în pericol... numai că 
ea, totuşi, credea că se va descurca. 

O să-ţ” topesc sloiu” ăla, dulceaţă, îi spusese demonului. O 
să-ț” topesc sloiu”, şi ce-o s' te faci cân' nu l-oi mai avea? 

Nu i-l topise, dar i-l modificase. Membrul dinăuntrul ei 
categoric nu-i provoca nicio plăcere, însă cel puţin teribila 
durere scăzuse şi nu mai era rece. Era blocat, incapabil să se 
extragă. Şi ea nici nu-l ţinea înăuntru prin forță fizică. Nu 
tocmai. Roland spusese că sexul era slăbiciunea şi, totodată, 
arma demonului, şi avusese dreptate, ca de obicei. O 
supusese, dar şi ea îl supusese pe el, iar acum era ca şi când 
fiecare ar fi avut un deget îndesat într-un tub din acela 


chinezesc care, atunci când încerci să te eliberezi, nu face 
decât să te strângă şi mai tare. 

Se agăţă cu toată ființa de o singură idee; nu avea încotro, 
fiindcă orice altă activitate a conştientului pierise. Trebuia să 
țină făptura aceea detestabilă şi speriată în chingile propriei 
sale insațiabile pofte carnale. Fremăta şi lovea şi se zbătea 
înăuntrul ei, strigând să fie lăsată să iasă în acelaşi timp în 
care îi folosea corpul cu o intensitate frenetică, dar ea refuza 
să-i dea drumul. 

Şi ce-o să se întâmple când o să-i dau drumul? se întrebă ea 
cu disperare. 

Cum o să se răzbune pe mine pentru ce i-am făcut? 

Nu ştia. 


31 


Ploaia cădea în averse, amenințând să transforme spaţiul 
dintre megaliți într-o mare de noroi. 

— Ţine ceva deasupra uşii! strigă Eddie. Nu lăsa ploaia să o 
şteargă! 

Roland aruncă o privire spre Susannah şi văzu că ea încă se 
lupta cu demonul. Ochii săi erau pe jumătate închişi şi gura 
deformată într-un rictus. El, unul, nu vedea şi nici nu auzea 
demonul, dar îi simțea zbaterile furioase şi frenetice. 

Eddie întoarse către el chipul şiroind de apă. 

— M-ai auzit? strigă el. Adu ceva deasupra uşii ăsteia 
blestemate şi adu IMEDIAT! Roland luă o piele din desagă şi 
prinse cu mâinile de câte un colț. Apoi întinse brațele şi se 
aplecă peste Eddie, creând un soi de cort. Vârful bățului lui 
Eddie se umpluse de noroi. Îl şterse pe braț, lăsând o dâră de 
culoarea ciocolatei, apoi strânse din nou mâna pe el şi se 
aplecă deasupra desenului. Nu era exact de dimensiunea uşii 
din partea lui Jake - scara era probabl de 75 la 1 - dar era 
destul de mare ca Jake să poată trece... dacă cheile se 
potriveau. 

Dacă el are o cheie, nu asta vrei de fapt să spui? se întrebă 
el. Dacă a scăpat-o... sau casa aceea l-a făcut să o scape? 


Desenă un chenar sub centrul care reprezenta clanța, 
pregetă, apoi schiță forma familiară a unei găuri de cheie în 
interiorul ei: 


Ezită. Mai era un lucru, dar care? Îi era greu să gândească, 
întrucât avea impresia că-n capul său se iscase o tornadă, 
una care învârtea gânduri disparate în loc de hambare şi 
toalete şi coteţe. 

— Haide, scumpule! strigă Susannah din spatele lui. Nu 
mai ţii ritmu”! Care-i baiu”? Te credeam un băiat cu sânge-n 
instalaţie! 

Băiat. Asta era. 

Încetişor, pe panoul superior al uşii scrise BĂIAT cu vârful 
bățului. Imediat ce termină de zgâriat litera T, desenul se 
transformă. Cercul de pământ întunecat de ploaie pe care îl 
desenase se întunecă şi mai tare... şi ieşi în relief, devenind o 
clanță neagră, sclipitoare. Şi în loc de pământul brun şi ud din 
forma găurii de cheie, văzu un licăr slab de lumină. 

În spatele lui, Susannah strigă din nou la demon, 
îndemnându-l să continue, dar acum vocea îi trăda oboseala. 
Treaba asta trebuia să se termine, şi încă repede. 

Eddie se aplecă în față ca un musulman care i se roagă lui 
Allah şi apropie ochiul de gaura de cheie pe care o desenase. 
Se uită prin ea în propria sa lume, în acea casă la care el şi 
Henry se duseseră în luna mai a anului 1977, neştiind (doar 
că el, Eddie, ştiuse totuşi; da, ştiuse cât de cât, chiar şi atunci) 
că un băiat din altă parte a oraşului îi urmărea. 

Văzu un hol. Jake era în mâini şi genunchi, trăgând 
disperat de o scândură. Ceva venea după el. Eddie vedea 
arătarea şi, în acelaşi timp, nu o vedea - era ca şi când o parte 
din creierul său refuza să o vadă, ca şi când a o vedea ar fi dus 
la conştientizare şi conştientizarea la nebunie. 

— Grăbeşte-te, Jake! strigă el în gaura cheii. Pentru Hristos, 
grăbeşte-te! 

Deasupra cercului vorbelor, tunetul sfâşie cerul ca o 
lovitură de tun şi ploaia se transformă în grindină. 


32 


Pentru un moment după ce căzu cheia, Jake rămase 
locului, uitându-se prostrat la crăpătura îngustă dintre 
scânduri. 

Incredibil, i se făcuse somn. 

Asta nu trebuia să se întâmple, gândi el. E deja prea mult. 
Nu mai pot îndura - niciun minut, nici măcar o secundă. O să 
mă ghemuiesc lângă uşa aia. O să mă culc imediat, într-o 
clipită, şi când mă va apuca şi mă va târi spre gura lui, nici n-o 
să mă trezesc. 

Atunci, arătarea care se desprindea din perete mormăi şi, 
când Jake ridică privirea, dorința lui de a se da bătut dispăru 
într-o singură clipă de teroare. Acum ieşise cu totul din perete, 
un cap uriaş de tencuială cu un singur ochi de lemn plesnit şi 
o mână întinsă. Tigva era împodobită cu bucăţi de stinghii, 
aşa cum un copil ar desena părul. Îl văzu pe Jake şi deschise 
gura, expunând dinţi de lemn inegali. Mormăi din nou. Praf de 
tencuială ieşi din gura căscată, aidoma fumului de trabuc. 

Jake căzu în genunchi şi miji ochii în crăpătură. Cheia era 
un licăr slab de lumină argintie în întunericul de jos, dar 
crăpătura era mult prea îngustă pentru a putea băga degetele 
în ea. Apucă în schimb o scândură şi smuci cu toată forța. 
Cuiele care o țineau scrâşniră... dar rezistară. 

Se auzi o larmă de nedescris. Se uită de-a lungul holului şi 
văzu mâna, care era mai mare decât tot corpul său, apucând 
candelabrul prăbuşit şi azvârlindu-l în lături. Lanţul ruginit 
care odinioară îl ţinea suspendat se ridică aidoma unui bici şi 
apoi căzu cu un puternic răpăit metalic. O lampă stinsă, 
susținută de un lanț ruginit, zăngăni deasupra lui Jake, sticla 
ei murdară lovindu-se cristalin de brațele antice de bronz. 

Capul Gardianului, ataşat de acel singur umăr gârbovit şi 
de brațul întins, plană mai departe deasupra podelei. În urma 
lui, rămăşiţele peretelui se prăbuşiră într-un nor de praf. Un 
moment mai târziu, fragmentele se ridicară şi deveniră spatele 
contorsionat şi osos al creaturii. 


Gardianul îl văzu pe Jake că se uita şi păru să rânjească. 
Făcând asta, aşchii de lemn îi străpunseră obrajii zbârciți. Se 
târi mai departe prin sala de bal plină de praf, deschizând şi 
închizând gura. Mâna lui uriaşă scormoni prin ruine, pipăind 
după ceva de care să se prindă, şi smulse de pe şine una dintre 
uşile franțuzeşti din capătul holului. 

Jake strigă fără vlagă şi începu să smucească din nou de 
scândură. Nu voia să cedeze, dar vocea pistolarului îi spuse: 

„Cealaltă, Jake! Încearc-o pe cealaltă!“ 

Lăsă scândura de care trăgea şi o apucă pe cealaltă. Când 
făcu asta, o altă voce se auzi. Pe aceasta o auzi nu cu gândul, 
ci cu urechile, şi înțelese că venea din cealaltă parte a uşii - 
uşa pe care o căuta încă din ziua când nu fusese călcat de 
maşină. 

— Grăbeşte-te, Jake! Pentru Hristos, grăbeşte-te! 

Când smuci cealaltă scândură, aceasta se desprinse atât de 
uşor, că el aproape se prăvăli pe spate. 


33 


Două femei stăteau în uşa consignației aflate vizavi de 
Conac. Cea în vârstă era proprietara; tânăra fusese singura ei 
clientă atunci când începuse larma de pereți doborâți şi grinzi 
rupte. Acum, fără să ştie ce fac, se prinseră reciproc cu brațele 
de mijloc şi rămaseră aşa, tremurând ca două copile care aud 
un zgomot noaptea. 

Ceva mai încolo, trei băieți aflați în drum spre terenul de 
sport al Ligii de Juniori Dutch Hill stăteau şi se uitau gură- 
cască la casă, căruciorul lor Red Ball Flyer plin cu mingi şi 
bâte de baseball fiind uitat în spate. Un şofer opri furgoneta de 
livrări lângă trotuar şi cobori să se uite. Clienţii prăvăliei lui 
Henry şi cei din Dutch Hill Pub veniră împleticit pe stradă în 
sus, uitându-se în jur, speriați. 

Acum, pământul începu să se cutremure şi un evantai de 
crăpături fine se întinse pe Rhinehold Street. 

— E cutremur? strigă şoferul la femeile care stăteau în fața 
consignațţiei, dar în loc să aştepte răspunsul lor, sări înapoi la 


volan şi demară în trombă, virând pe contrasens pentru a ocoli 
casa ruinată care era epicentrul acelui seism. 

Întreaga casă părea să se plieze în sine. Şindrila plesni, sări 
de pe fațadă şi căzu în curte. Cascade gri-închis de ţigle se 
revărsară de la streşini. Se auzi un bubuit asurzitor şi o 
crăpătură lungă, zigzagată, brăzdă mijlocul Conacului. Uşa 
dispăru în ea şi apoi toată casa începu să se autodevoreze din 
interior spre exterior. 

Femeia tânără se desprinse brusc din brațele celei în vârstă. 

— Eu am plecat de aici, zise ea şi o rupse la fugă pe stradă, 
fără a se uita înapoi. 


34 


Un vânt straniu începu să bată de-a lungul coridorului, 
suflându-i lui Jake părul pe spate tocmai când degetele lui se 
strânseră pe cheia argintie. 

Înţelese acum la un nivel instinctual ce era locul acela şi ce 
se petrecea. Gardianul nu era doar în casă, el era casa: fiecare 
scândură, fiecare ţiglă, fiecare pervaz, fiecare streaşină. Şi 
acum forța ieşirea, devenind o aiuritoare reprezentare haotică 
a adevăratei sale forme. Intenţiona să-l prindă înainte ca el să 
poată folosi cheia. În spatele giganticului cap alb şi al 
umărului noduros, Jake vedea scânduri şi şipci şi fire şi 
bucăţi de sticlă - chiar şi uşa de la intrare şi balustrada ruptă 
- zburând pe holul principal către sala de bal, alăturându-se 
formei care creştea acolo, completând tot mai mult hidoasa 
arătare de tencuială care bâjbâia chiar în clipa aceea după el 
cu degetele sale inumane. 

Jake smuci mâna din gaura din podea şi văzu că era 
acoperită de gândaci uriaşi. Lovi cu ea de perete pentru a-i 
face să cadă şi strigă când zidul întâi se deschise şi apoi 
încercă să se închidă în jurul încheieturii lui. Retrase mâna în 
ultima clipă, se răsuci şi înfipse cheia argintie în gaura din 
plăcuța uşii. 

Arătarea de tencuială răcni din nou, dar vocea ei fu pe 
moment acoperită de un strigăt armonic pe care Jake îl 


recunoscu: îl auzise pe terenul gol, însă atunci era slab, poate 
oniric. Acum era un inconfundabil strigăt de triumf. Senzația 
aceea de certitudine - copleşitoare, incontestabilă - îl umplu 
din nou şi de data aceasta fu sigur că nu va fi dezamăgit. 
Auzea toată asigurarea de care avea nevoie în vocea aceea. Era 
vocea trandafirului. 

Lumina slabă din hol fu alungată când mâna de tencuială 
smulse şi cealaltă uşă franțuzească şi se îndesă în coridor. 
Chipul se înfipse în deschizătură deasupra mâinii, holbându- 
se la Jake. Degetele de tencuială se târâră către el aidoma 
picioarelor unui păianjen ciclopic. 

Jake răsuci cheia şi simţi că braţul îi e străbătut de un 
neaşteptat curent electric. Auzi o bufnitură surdă, grea, când 
limba încuietorii se retrase în mecanism. Prinse de clanţă, o 
întoarse şi trase de uşă. Uşa se deschise larg. Văzând ce se 
afla dincolo de ea, Jake scoase un strigăt de oroare. 

Uşa era blocată de pământ, de sus până jos şi de la stânga 
la dreapta. Rădăcinile ieşeau din el ca nişte mănunchiuri de 
cabluri. Râme, aparent la fel de confuze ca Jake însuşi, se 
târau de colo-colo pe pământul tasat de forma uşii. Unele se 
grăbiră să intre înapoi în el, altele continuară doar să se 
târască, întrebându-se parcă unde a dispărut pământul care 
cu un moment în urmă era sub ele. Una căzu pe tenisul lui 
Jake. 

Forma găurii de cheie se păstră un moment, aruncând un 
spot de lumină albă difuză pe cămaşa lui. De cealaltă parte a 
ei - atât de aproape şi totuşi atât de departe - auzea sunet de 
ploaie şi bubuit înfundat de tunet pe un cer necuprins. Apoi 
forma găurii fu şi ea acoperită şi degete de tencuială gigantice 
se strânseră în jurul gleznei lui. 


35 


Eddie nu simți înțepătura grindinei când Roland lăsă pielea 
din mâini, se ridică în picioare şi alergă spre locul unde se afla 
Susannah. 


Pistolarul o apucă de subsuori şi o târi - cât de blând fu în 
stare - până acolo unde Eddie stătea ghemuit. 

— Dă-i drumul când îţi spun eu, Susannah! strigă Roland. 
Înţelegi? Când îţi spun eul 

Eddie nu văzu şi nu auzi nimic. El îl auzea doar pe Jake, 
care striga slab de cealaltă parte a uşii. 

Venise timpul să folosească cheia. 

O scoase din cămaşă şi o introduse în yala pe care o 
desenase. Încercă să o răsucească. Cheia nu voia să se 
clintească. Nici măcar un milimetru. Eddie ridică fața spre 
grindina biciuitoare, nepăsându-i de gheața care îl lovea peste 
frunte şi obraji şi buze, lăsând umflături şi puncte roşii. 

— NUlurlă el. O, DOAMNE, TE ROG! NU! 

Dar Dumnezeu nu-i dădu niciun răspuns; primi doar un alt 
tunet şi dâra unui fulger pe cerul acoperit de nori grăbiţi. 


36 


Jake sări, prinse lanțul lămpii care atârna deasupra lui şi 
se eliberă din degetele hrăpărețe ale Gardianului. Îşi luă 
avânt, folosindu-se de pământul tare din cadrul uşii pentru a 
se împinge, şi se avântă în față ca Tarzan pe o liană. Ridică 
picioarele şi, când se apropie, lovi degetele lacome. Tencuiala 
explodă în bucăţi, dezvelind un schelet de şipci slab îmbinate. 
Făptura de tencuială răcni, cu un sunet de foame şi furie 
amestecate. Dincolo de strigăt, Jake auzi întreaga casă 
prăbuşindu-se, asemenea casei din povestea lui Edgar Allan 
Poe. 

Pendulă înapoi pe lanţ, lovi peretele de pământ compactat 
care bloca uşa, apoi se avântă din nou în față. Mâna se întinse 
după el şi Jake o lovi nervos, forfecând din picioare. Simţi un 
junghi de durere în piciorul drept când degetele acelea de lemn 
se strânseră. Când avântul îl purtă înapoi, avea un tenis mai 
puţin. 

Încercă să prindă lanţul mai de sus, reuşi şi începu să se 
cațere spre tavan. Deasupra lui se auzi un pocnet surd, 
sincopat. Praf de tencuială începu să-i cadă peste fața 


transpirată, întoarsă în sus. Tavanul începuse să facă burtă; 
lanţul lămpii ieşea din el câte o za o dată. Din capătul holului 
se auzi un scrâşnet gros, când arătarea de tencuială izbuti în 
sfârşit să-şi vâre fața înfometată prin deschizătură. 

Strigând, Jake îşi luă având înapoi spre fața aceea. 


37 


Teroarea şi panica lui Eddie se spulberară brusc. Mantia 
răcelii căzu peste el - o mantie pe care Roland de Gilead o 
purtase de multe ori. Era singura armură din dotarea unui 
adevărat pistolar... şi tot ce-i trebuia, de fapt. În acelaşi 
moment, o voce se făcu auzită în mintea sa. În ultimele trei 
săptămâni, astfel de voci îl tot bântuiseră; vocea mamei lui, a 
lui Roland şi, desigur, a lui Henry. Aceasta însă, îşi dădu 
seama cu uşurare, era chiar vocea sa, şi era cel puţin calmă şi 
rațională şi curajoasă. 

Ai văzut forma cheii în foc, ai văzut-o din nou în lemn şi de 
ambele dăți ai văzut-o perfect. Mai târziu, ţi-ai legat la ochi 
basmaua fricii. Dă-o jos. Dă-o jos şi uită-te din nou. S-ar putea 
să nu fie prea târziu - nici chiar acum. 

Era vag conştient că pistolarul îl săgeta cu o privire aprigă; 
vag conştient că Susannah țipa la demon cu o voce mai slabă, 
dar încă îndârjită; vag conştient că, de cealaltă parte a uşii, 
Jake scotea strigăte de teroare - sau erau acum de agonie? 

Eddie le ignoră pe toate. Scoase cheia de lemn din yala pe 
care o desenase, o scoase din uşa care acum era reală, şi se 
uită fix la ea, încercând să recaptureze bucuria inocentă pe 
care uneori o cunoscuse în copilărie - bucuria de a vedea o 
formă coerentă ascunsă într-un nonsens. Şi iată-l acolo, locul 
unde greşise, atât de vizibil, că nu putea înțelege cum de-l 
ratase până atunci. Într-adevăr, trebuie să fi fost legat la ochi, 
îşi spuse. Era vorba de s-ul din capăt, desigur. A doua curbură 
era puţin prea amplă. Doar puţin. 

— Cuţitul, ceru el şi întinse mâna ca un chirurg în sala de 
operaţie. Roland i-l trânti în palmă fără un cuvânt. 


Eddie apucă vârful lamei între degetul mare şi arătătorul de 
la mâna dreaptă. Se aplecă deasupra cheii, nepăsându-i de 
grindina care-i răpăia pe gâtul descoperit, şi forma din lemn 
ieşi în evidență mai bine - ieşi în evidență cu propria-i 
incontestabilă şi încântătoare realitate. 

Tăie. 

O dată. 

Cu delicateţe. 

O singură aşchie de frasin, atât de subțire că era aproape 
transparentă, se buclă din pântecele s-ului din capăt. 

De cealaltă parte a uşii, Jake Chambers strigă din nou. 


38 


Lanţul cedă cu un zăngănit apocaliptic şi Jake căzu greoi, 
aterizând în genunchi. Gardianul răcni triumfal. Mâna de 
tencuială îl prinse pe Jake deasupra şoldurilor şi începu să-l 
târască de-a lungul holului. Băiatul întinse picioarele în față 
şi înfipse călcâiele în podea, dar asta nu-l ajută cu nimic. 
Simţi aşchii şi cuie tocite de rugină pătrunzându-i în piele în 
timp ce mâna strânse mai tare şi continuă să-l târască. 

Chipul părea blocat puţin după intrarea în hol, ca un dop 
într-o sticlă. Presiunea exercitată ca să ajungă până acolo 
forțase trăsăturile rudimentare să ia o formă nouă, aceea a 
unui trol monstruos, malformat. Gura se căscă spre a-l primi. 
Jake bâjbâi înnebunit după cheie, vrând să o folosească drept 
talisman al ultimei speranțe, dar sigur că o lăsase în uşă. 

— Târâtură infectă ce eşti! strigă el şi se aruncă îndărăt cu 
toată forța, cabrându-şi spatele ca un înotător olimpic, 
nepăsându-i de scândurile rupte care îl strângeau ca o 
centură de cuie. Simţi că-i alunecau jeanşii pe şolduri în jos şi 
mâna scăpă un moment priza. 

Jake se opinti din nou. Mâna strânse fără milă, dar jeanşii 
lui alunecară până la genunchi şi el se trânti cu spatele de 
podea, ghiozdanul amortizând căzătura. Strânsoarea mâinii 
slăbi, dorindu-şi poate să-şi apuce mai bine prada. Jake reuşi 
să-şi tragă puţin genunchii sus şi, când mâna strânse din 


nou, el lovi cu picioarele în față. Mâna se smuci înapoi în 
acelaşi timp şi ceea ce Jake sperase se întâmplă: jeanşii lui (şi 
tenisul rămas) îi fură smulşi, eliberându-l din nou, cel puțin 
pe moment. Văzu mâna rotindu-se pe încheietura ei de 
scânduri şi tencuială sfărâmicioasă şi îndesându-i nădragii în 
gură. Atunci, el începu să se târască spre uşa blocată pe 
mâini şi genunchi, nepăsându-i de cioburile lămpii căzute, 
dorindu-şi doar să ajungă înapoi la cheie. 

Aproape ajunsese la uşă, când mâna îl prinse de picioarele 
goale şi începu să-l tragă iarăşi înapoi. 


39 


Acum, forma era acolo, în sfârşit era toată acolo. 

Eddie vâri cheia înapoi în yală şi aplică presiune. Un 
moment, întâmpină rezistenţă... apoi i se răsuci în mână. Auzi 
mecanismul mişcându-se, auzi limba retrăgându-se, simți 
cheia crăpându-se în două imediat ce-şi împlini scopul. Prinse 
de clanța lucioasă cu ambele mâini şi trase. Simţi ca o mare 
greutate care se mişca pe un pivot nevăzut. Avu senzaţia că 
brațul lui fusese dăruit cu o forță fără margini. Şi ştiinţa clară 
că două lumi au intrat brusc în contact şi că o cale de 
comunicare s-a deschis între ele. 

Încercă un moment de ameţeală şi dezorientare şi, când se 
uită la uşă, înțelese de ce: deşi privea în jos - pe verticală - 
vedea pe orizontală. Era ca o stranie iluzie optică creată de 
prisme şi oglinzi. Apoi îl văzu pe Jake tras înapoi pe coridorul 
plin de sticlă şi tencuială, cu coatele înfipte în pardoseală, cu 
gleznele strânse laolaltă de o mână gigantică. Şi văzu gura 
monstruoasă care îl aştepta şi din care ieşea ceva ce putea să 
fie fum sau praf. 

— Roland! strigă Eddie. Roland, l-a prins... 

Atunci fu împins în lături. 


40 


Susannah fu conştientă că era săltată şi răsucită în aer. 
Lumea era un carusel neclar: pilaştri verticali, cer cenuşiu, 
pământ presărat cu grindină... şi o gaură dreptunghiulară 
care aducea cu o trapă în pământ. Din ea ieşeau strigăte. 
Înăuntrul ei, demonul se zbătea disperat, dorindu-şi doar să 
scape, dar neputând s-o facă până ce nu-i dădea ea drumul. 

— Acum! strigă Roland. Dă-i drumul acum, Susannah! 
Pentru numele tatălui tău, dă-i drumul ACUM! 

Şi asta făcu. 

Construise (cu ajutorul Dettei) o capcană pentru demon în 
mintea sa, ceva ca o plasă împletită din papură, şi acum o 
tăie. Simţi demonul țâşnind imediat din ea şi urmă un 
moment de vid teribil. Această senzație fu pe dată copleşită de 
uşurare şi de un sentiment apăsător de pângărire. 

Când greutatea invizibilă dispăru, ea îl zări: o formă 
inumană, ca un diavol cu aripi uriaşe şi ceva ce aducea cu un 
nemilos cârlig pe pântece. Ea simţi/văzu arătarea zburând pe 
deasupra găurii din pământ. Văzu cum Eddie întoarse ochii 
mari în sus. Îl văzu pe Roland depărtând tare braţele pentru a 
prinde demonul. 

Pistolarul se împletici în spate, aproape doborât din picioare 
de nevăzuta greutate a demonului. Apoi îşi recăpătă 
echilibrul, cu braţele pline de nimic vizibil. 

Strângându-l bine, sări pe uşă şi dispăru. 


41 


Holul Conacului fu inundat cât ai clipi de o lumină albă; 
bucăţi de grindină loviră pereţii şi ricoşară în scândurile rupte 
ale duşumelei. Jake auzi strigăte confuze, apoi îl văzu pe 
pistolar trecând pragul. I se păru că sări pragul, ca şi când ar 
fi venit de sus. Ţinea brațele depărtate mult înaintea lui, cu 
vârfurile degetelor împletite. 

Jake simți că-i intrau picioarele în gura Gardianului. 

— Roland! ţipă el. Roland, ajută-mă! 

Mâinile pistolarului se desprinseră una de cealaltă şi braţele 
îi fură imediat aruncate în lături. Se împletici înapoi. Jake 


simți dinți zimțaţi pe piele, gata să-i sfâşie carnea şi să-i zgârie 
osul, apoi ceva mare trecu în goană pe deasupra capului său, 
ca o rafală de vânt. Un moment mai târziu, dinţii dispărură. 
Mâna care îi strângea picioarele laolaltă se relaxă. Auzi un 
urlet nepământean de durere începând să iasă din gâtlejul 
prăfos al Gardianului, un urlet care fu apoi reprimat, refulat. 

Roland îl prinse pe Jake şi-l săltă în picioare. 

— Ai venit! strigă el. Chiar ai venit! 

— Am venit, da. Graţie zeilor şi curajului prietenilor mei, 
am venit. 

Când Gardianul răcni din nou, Jake izbucni în lacrimi de 
uşurare şi teroare. Acum, casa scotea sunete ca un vapor care 
se scufundă pe o mare zbuciumată. 

În jurul lor cădeau bucăţi de lemn şi tencuială. Roland îşi 
luă pe Jake în braţe şi fugi spre uşă. Mâna de tencuială, 
zvâcnind convulsiv, îl lovi peste un picior şi-l făcu să se 
izbească de perete, care încercă din nou să muşte. Roland se 
forță să meargă mai departe, se întoarse şi scoase pistolul. 
Trase două gloanțe în mâna care se zvârcolea anapoda, 
spulberând unul dintre degetele ei de tencuială. În spatele lor, 
chipul Gardianului se făcuse de un negru-vineţiu, ca şi când 
s-ar fi înecat cu ceva - ceva ce zburase atât de repede, că 
intrase în gura monstrului şi rămăsese blocat în gâtlejul lui 
înainte să-şi dea seama ce făcea. 

Roland se întoarse înapoi şi trecu pragul uşii din alergare. 
Deşi acum nu mai exista vreo barieră vizibilă, rămase 
nemişcat un moment, ca şi când o plasă nevăzută ar fi fost 
aruncată peste pământ. 

Apoi simți mâinile lui Eddie în părul său şi fu tras nu 
înainte, ci în sus. 


42 


leşiră în aerul ud şi grindina mai potolită ca doi nou- 
născuți. Eddie era moaşa, aşa cum pistolarul îi spusese că va 
fi. Era trântit pe burtă, cu braţele dincolo de cadrul uşii, cu 
mâinile înfipte în părul lui Roland. 


— Suze! Ajută-mă! 

Ea se târi în față, se întinse şi puse o mână sub bărbia lui 
Roland. Pistolarul se ridică spre ea cu capul lăsat pe spate şi 
cu buzele depărtate într-un rictus de durere şi efort. 

Eddie simţi că ceva se smulge şi o mână a lui ieşi din 
pământ ţinând un mănunchi gros de păr cărunt. 

— Alunecă! 

— Ticălosul ăsta... nu se duce... nicăieri! icni Susannah şi 
trase cu toată forța, ca şi când ar fi vrut să-i frângă gâtul lui 
Roland. 

Două mâini mici ţâşniră prin deschizătura uşii în mijlocul 
cercului şi se prinseră de o margine. Eliberat de greutatea lui 
Jake, Roland scoase un cot şi, un moment mai târziu, se 
opinti la suprafață. Când făcu asta, Eddie îl prinse pe Jake de 
încheieturi şi-l săltă afară. 

Jake se rostogoli pe spate şi rămase acolo, gâfâind. 

Eddie se întoarse spre Susannah, o luă în braţe şi începu să 
o acopere cu sărutări pe frunte, obraji şi gât. Râdea şi plângea 
în acelaşi timp. Ea se agăță de el, respirând greu... dar pe 
buzele ei înflorise un zâmbet firav de satisfacție şi o mână 
aluneca pe părul ud al lui Eddie, mângâindu-l încet, 
recunoscător. 

Din adâncul pământului răzbătu o adevărată cacofonie de 
sunete: țipete, răcnete, bufnituri, bubuituri. 

Roland se târi departe de groapă, cu capul plecat. Părul îi 
stătea ridicat într-o chică rebelă. Fire de sânge îi şiroiau pe 
obraji. 

—  Închide-o! icni el spre Eddie. Închide-o, pentru numele 
tatălui tău! Eddie puse uşa în mişcare şi balamalele acelea 
mari, nevăzute, făcură restul. 

Uşa se trânti cu un bubuit zdravăn, întrerupând toate 
sunetele care veneau de jos. Sub privirea lui, liniile care 
delimitau marginile ei redeveniră simple zgârieturi în pământ. 
Clanţa îşi pierdu a treia dimensiune şi fu din nou doar un cerc 
desenat cu un băț. Acolo unde fusese gaura cheii era acum 
doar o formă în care era împlântată o bucată de lemn, 
asemenea mânerului unei săbii înfipte într-o stâncă. 


Susannah se duse la Jake şi-l ridică încet în şezut. 


— Eşti bine, scumpule? 

Băiatul o privi cu ochi năuci. 

— Da, aşa, cred. Unde-i el? Pistolarul. Trebuie să-l întreb 
ceva. 

— Aici sunt, Jake, spuse Roland. 

Se ridică în picioare, se apropie nesigur de Jake şi se lăsă pe 
vine lângă el. Atinse obrazul neted al băiatului, aproape 
nevenindu-i să creadă. 

— De data asta n-o să mă mai laşi să cad, nu-i aşa? 

— Nu, zise Roland. Nici de data asta şi nici altă dată. 

Dar în adâncul întunecat al inimii lui, se gândi la Turn şi se 
întrebă dacă într-adevăr aşa era. 


43 


Grindina se transformă într-o ploaie aprigă, în rafale, dar 
Eddie vedea deja porţiuni luminoase de cer albastru apărând 
de după nori, spre nord. Furtuna avea să se termine curând; 
între timp însă, ei se udau până la piele. 

Descoperi că nu-i păsa. Nu-şi amintea când se mai simţise 
atât de calm, atât de împăcat cu sine, atât de sleit de puteri —, 
dar astăzi repurtaseră o mare victorie. 

— Suze? Îi îndepărtă părul de pe față şi se uită în ochii ei 
negri. Eşti bine? 

Ţi-a făcut rău? 

— Puțin, dar sunt bine. Cred că ticăloasa aia de Detta 
Walker încă e campioana de necontestat a birturilor, cu sau 
fără demon. 

— Ce înseamnă asta? Ea surâse malițios. 

— Nu mare lucru, acum... slavă Domnului. Dar tu, Eddie? 
Eşti bine? Eddie ciuli urechile după vocea lui Henry şi nu o 
auzi. Avea o bănuială că vocea lui tăcuse pentru totdeauna. 

— Mai mult decât bine, spuse el şi, râzând, o cuprinse cu 
braţele din nou. Peste umărul ei, văzu ce mai rămăsese din 
uşă: doar câteva linii şi unghiuri neclare. În curând, ploaia 
avea să le şteargă şi pe acelea. 


44 


— Cum te cheamă? o întrebă Jake pe femeia ale cărei 
picioare se terminau sub genunchi. 

Dintr-odată, îşi dădu seama că-şi pierduse pantalonii în 
timp ce se lupta să scape de Gardian şi trase de poalele 
cămăşii în jos peste chiloți. La o adică, nici din rochia ei nu 
mai rămăsese cine ştie ce. 

— Susannah Dean, răspunse ea. Eu îţi ştiu deja numele. 

— Susannah, rosti Jake gânditor. Tatăl tău e cumva 
proprietarul unei companii de căi ferate? 

Ea afişă un moment o expresie surprinsă, apoi lăsă capul pe 
spate şi râse. 

— O, nu, scumpule! A fost dentist. A inventat nişte lucruri 
şi s-a îmbogăţit. De ce întrebi asta? 

Jake nu răspunse. Îşi întorsese atenţia spre Eddie. Teroarea 
i se scursese deja de pe chip şi ochii lui îşi recăpătaseră 
privirea aceea sigură şi calculată pe care Roland şi-o amintea 
bine de la haltă. 

— Salut, Jake, zise Eddie. Mă bucur să te văd, bătrâne. 

— Salut, făcu Jake. Ne-am întâlnit azi, ceva mai devreme, 
dar erai mult mai tânăr atunci. 

— Eram mult mai tânăr şi acum zece minute. Te simți 
bine? 

— Da, spuse Jake. Am doar câteva zgârieturi, nimic altceva. 
Se uită în jur. 

Încă n-aţi găsit trenul. 

Nu era o întrebare. 

Eddie şi Susannah schimbară priviri nedumerite, dar 
Roland clătină doar din cap. 

— Nu l-am găsit. 

— Te-au părăsit vocile? Roland încuviință mut. 

— Toate. Pe tine? 

— S-au dus. Sunt din nou întreg. Ca tine. 

Se uitară în acelaşi moment, sub imperiul aceluiaşi impuls. 
Când Roland îl luă pe Jake în braţe, nenaturala stăpânire de 
sine a băiatului se destrămă şi el începu să plângă - lacrimile 


de epuizare şi uşurare ale unui copil care a fost mult timp 
pierdut, care a suferit mult şi acum este, în sfârşit, din nou în 
siguranță. Roland îl strânse de mijloc şi Jake îşi strecură 
braţele pe după gâtul lui, strângând la rândul său cu toată 
forța. 

— N-am să te mai las niciodată, spuse Roland şi acum îl 
podidiră şi pe el lacrimile. Ţi-o zic pe numele tuturor 
strămoşilor mei: N-am să te mai las niciodată. 

Şi totuşi, sufletul său, acel tăcut şi vigilent prizonier pe 
viață al ka, primi cuvintele acestei promisiuni nu doar cu 
mirare, ci şi cu îndoială. 


CARTEA A DOUA 
LUD 
UN MORMAN DE IMAGINI FRANTE 


ORAŞUL ŞI KA-TET-UL 
1 


La patru zile după ce Eddie îl scosese pe uşa dintre lumi, 
fără pantaloni şi tenişi, dar încă în posesia ghiozdanului şi a 
vieții sale, Jake se trezi simțind ceva călduț şi umed pipăindu-i 
fața. 

Dacă ar fi încercat o astfel de senzaţie în oricare dintre 
diminețile anterioare, fără-ndoială că şi-ar fi trezit tovarăşii cu 
strigătele sale, întrucât fusese cuprins de febră şi somnul îi 
fusese bântuit de coşmaruri cu ființa de tencuială. În acele 
vise, pantalonii nu alunecau de pe el, Gardianul nu-l scăpa 
din mână şi îl îndesa în scârboasa lui gură, unde dinţii de 
închideau ca drugii temniței unui castel. Jake se trezise din 
visele acelea tremurând din toate mădularele şi gemând 
neputincios. 

Febra i-o provocase muşcătura de păianjen de la ceafă. 
Când Roland o examinase a doua zi şi văzuse că arăta mai 


rău ca înainte, se sfătuise scurt cu Eddie şi-i dăduse o pilulă 
TOZ. 

— Va trebui să iei patru zilnic vreme de cel puțin o 
săptămână, zisese. Jake o privise cu îndoială. 

— Ce este? 

— Cheflet, răspunsese Roland, apoi se uitase dezgustat la 
Eddie. Spune-i tu. Mie tot nu-mi iese. 

— Keflex. O poţi lua liniştit, Jake; le am dintr-o farmacie cu 
autorizaţie de funcţionare din bătrânul New York. Roland a 
înghițit şi el un pumn din ele şi e sănătos ca un cal. După 
cum vezi, chiar seamănă puţin cu unul. 

Jake se arătase uimit. 

— Cum ai făcut să iei medicamente din New York? 

— Poveste lungă, zisese pistolarul. Cu timpul o vei afla 
toată, dar deocamdată ia doar pilula. 

Jake o luase. Reacţia fusese deopotrivă rapidă şi 
mulțumitoare. Umflătura roşie din jurul muşcăturii începuse 
să scadă în primele douăzeci şi patru de ore, iar acum scăpase 
şi de febră. 

Lucrul acela călduț îl mângâie din nou şi Jake se ridică în 
şezut dintr-o mişcare, deschizând brusc ochii. 

Creatura care îl lingea pe obraz făcu doi paşi grăbiţi în 
spate. Era un billy-bumbler, dar Jake nu ştia asta; el nu 
văzuse niciodată unul până atunci. Era mai costeliv decât cel 
pe care ceata lui Roland îl văzuse mai devreme, iar blana lui 
cu dungi negre şi cenugşii era încâlcită şi mată. Pe o parte avea 
un cheag de sânge vechi. Ochii lui negri, încercuiți cu auriu, îl 
priveau ager; fundul i se mişca plin de speranţă de la stânga la 
dreapta. Jake se relaxă. Bănuia că existau excepţii de la 
regulă, însă ceva îi spunea că o ființă care dădea din coadă - 
sau încerca să dea - probabil că nu era prea periculoasă. 

Lumina apăruse de puţin timp, probabil că era în jur de 
cinci treizeci dimineața. Jake nu putea estima mai bine, 
întrucât ceasul lui digital Seiko nu mai funcționa... sau, mai 
degrabă, funcţiona într-un mod extrem de haotic. Când se 
uitase prima dată la el după ce-şi venise în simțiri, ceasul 
susținea că era 98:71:65, o oră care, din câte ştia Jake, nu 


exista. După ce se uită mai bine, observă că acele mergeau 
înapoi. Dacă făcea asta în mod constant, bănuia că totuşi i-ar 
fi fost de ajutor, dar nu era aşa. O vreme, cifrele se derulau 
invers aparent cu viteza normală (Jake verifică aceasta rostind 
cuvântul „Mississippi“ între fiecare cifră), după care afişajul fie 
încremenea preț de zece sau douăzeci de secunde - făcându-l 
să-şi spună că ceasul îşi dăduse obştescul sfârşit - fie apărea o 
serie lungă de cifre, fulgerător, toate deodată. 

Îi spusese de acest fapt ciudat lui Roland şi îi arătase 
ceasul, crezând că pistolarul va rămâne uimit, însă el îl 
examinase îndeaproape doar un moment sau două, apoi 
dăduse din cap într-un fel indiferent şi-i spusese că era un 
ceas interesant, dar, ca regulă, niciun orologiu nu mai 
funcționa bine în zilele acelea. Aşa că Seiko al lui era inutil, 
însă lui Jake tot îi venea greu să-l arunce... pentru că, bănuia, 
era o bucată din vechea lui viață, din care nu mai rămăseseră 
decât foarte puţine. 

În clipa aceasta, Seiko susținea că erau şaizeci şi două de 
minute trecute de patruzeci într-o marți, miercuri şi sâmbătă 
din decembrie şi martie, deopotrivă. 

Dimineaţa era extrem de înceţoşată; dincolo de un cerc cu 
raza de cincisprezece sau douăzeci de metri, lumea pur şi 
simplu nu exista. Dacă ziua aceasta se asemăna cu cele trei 
anterioare, soarele avea să apară ca un cerc alb vag, peste 
aproximativ două ore, iar pe la nouă treizeci, ziua avea să fie 
senină şi toropitoare. Jake se uită în jur şi văzu că tovarăşii 
lui de drum (nu îndrăznea să-i numească prieteni, cel puţin 
pentru moment) dormeau sub păturile lor de piele - Roland în 
apropiere, Eddie şi Susannah strânşi laolaltă de cealaltă parte 
a vetrei stinse. 

Îşi îndreptă din nou atenţia spre animalul care îl trezise. 
Semăna cu o combinaţie dintre un raton şi o marmotă, cu o 
genă sau două de teckel aşa, de sămânță. 

— Ce faci, băiete? întrebă el încet. 

— Ete! răspunse billy-bumblerul imediat, continuând să-l 
privească ager. Vocea lui era joasă şi profundă, aproape un 
lătrat; vocea unui fotbalist englez suferind de angină. 


Surprins, Jake se trase îndărăt. Billy-bumblerul, speriat de 
mişcarea lui pripită, făcu mai mulți paşi în spate, păru pe cale 
să fugă, dar apoi rămase locului. Coada lui flutură mai aprig 
ca înainte şi ochii negri-aurii continuară să-l privească aprig. 
Mustăţile de la bot vibrau. 

— Acesta e obişnuit cu oamenii, remarcă o voce peste 
umărul lui Jake. Băiatul se uită în spate şi-l văzu pe Roland 
stând pe vine la mică distanţă, cu antebraţele pe coapse şi cu 
palmele lui lungi atârnate între genunchi. Se uita la animal cu 
un interes mult mai mare decât manifestase pentru ceasul lui 
Jake. 

— Ce este? întrebă Jake încet. Nu voia să-l sperie din nou; 
era fermecat. Are ochi frumoşi! 

— Un billy-bumbler, zise Roland. 

— Umber! scuipă creatura şi se mai retrase un pas. 

— Vorbeşte! 

— Nu chiar. Bumblerii repetă doar ce aud - sau aşa făceau. 
N-am mai auzit de mulți ani unul care s-o facă. Mititelul ăsta 
pare aproape mort de foame. Probabil a venit să scormonească 
după hrană. 

— Mă lingea pe faţă. Îi pot da de mâncare? 

— N-o să mai scăpăm niciodată de el, dacă-i dai, îl avertiză 
Roland, apoi zâmbi vag şi pocni din degete. Hei! Billy! 

Creatura imită cumva pocnetul degetelor; suna ca şi când 
ar fi cloncănit cu limba pe cerul gurii. 

— Ei! rosti el cu vocea lui aspră. Ei, Illy! 

Acum, coada lui încâlcită flutura de-a dreptul. 

— Hai, dă-i o îmbucătură. Am cunoscut cândva un rândaş 
bătrân care spunea că un bumbler bun aduce noroc. Acesta 
mi se pare că e unul bun. 

— Da, aprobă Jake. Pare. 

— Cândva erau blânzi şi fiecare baronie avea o jumătate de 
duzină prin castel sau conac. Nu erau buni la altceva decât 
să-i amuze pe copii şi să împiedice înmulţirea şobolanilor. Pot 
fi foarte credincioşi - sau aşa erau atunci - deşi n-am auzit 
niciodată ca vreunul să rămână la fel de loial ca un câine bun. 


Cei sălbatici sunt necrofagi. Nu-s periculoşi, dar sunt 
deranjanți. 

— Anţi! strigă bumblerul. 

Ochii lui ageri continuau să se mişte iute de la Jake la 
pistolar. 

Jake duse mâna în ghiozdan încet, nedorind să sperie 
animăluțul, şi scoase ce-i mai rămăsese dintr-un burrito ă la 
pistolar. I-l aruncă billy-bumblerului. Acesta sări înapoi şi se 
întoarse cu un strigăt firav, ca de copil, arătându-şi coada 
blănoasă, în tirbuşon. Jake fu sigur că va fugi, dar animalul 
se opri şi se uită nesigur peste umăr. 

— Haide, zise Jake. Mănâncă, băiete. 

— Ete, murmură bumblerul, dar nu se clinti. 

— Nu-l grăbi, spuse Roland. O să vină el, cred. 

Bumblerul se întinse în față, expunând un gât lung şi 
surprinzător de grațios. Nasul lui negru şi subțire zvâcni ca şi 
când ar fi adulmecat hrana. În cele din urmă, se apropie şi 
Jake observă că şchiopăta uşor. Bumblerul mirosi mâncarea, 
apoi se folosi de o labă pentru a separa bucata de carne de 
căprioară de frunză. Execută această operațiune cu o 
delicateţe şi o solemnitate ieşite din comun. Odată carnea 
îndepărtată de frunză, bumblerul o înfulecă dintr-o singură 
mușcătură, după care ridică ochii către Jake. 

— Ete! zise el şi când băiatul râse, se retrase puţin în spate. 

— Ce uscat e! făcu Eddie somnoros din spatele lor. La auzul 
vocii sale, bumblerul se întoarse imediat şi se făcu nevăzut în 
ceaţă. 

— L-ai speriat! îl acuză Jake. 

— Îmi pare rău, zise Eddie. Îşi trecu o mână prin părul 
ciufulit de somn. Dacă ştiam că-i unul dintre prietenii tăi 
apropiaţi, Jake, aş fi scos la bătaie un croasant, futu-i. 

Roland îl lovi scurt pe Jake peste umăr. 

— O să se întoarcă. 

— Eşti sigur? 

— Dacă nu-l omoară cineva, da. Doar i-am dat de mâncare, 
nu? 


Înainte ca Jake să apuce să răspundă, ropotul de tobe se 
auzi din nou. Era a treia dimineaţă când îl auzeau şi de două 
ori sunetul ajunsese la ei când după-amiaza aluneca spre 
seară: un ropot slab, venind din direcția oraşului. Deşi la fel de 
ininteligibil, sunetul era mai clar în dimineața aceasta. Jake îl 
ura. Era ca şi când undeva în cortina groasă şi amorfă a cețţii 
de dimineaţă ar fi bătut inima unui animal mare. 

— Tot n-ai nicio idee despre ce poate fi asta, Roland? întrebă 
Susannah. 

Îşi luase hainele pe ea, îşi legase părul la spate şi acum 
aduna păturile sub care dormiseră ea şi Eddie. 

— Nu. Dar sunt sigur că vom afla. 

— Foarte liniştitor, zise Eddie pe un ton acru. Roland se 
ridică în picioare. 

— Haideţi. Să nu pierdem ziua. 


2 


Ceaţa începu să se risipească după ce ei erau pe drum deja 
de o oră sau mai bine. Împingeau cu schimbul scaunul lui 
Susannah, care sălta anevoie pe drumul presărat acum cu 
pietre mari şi dure. Până la mijlocul dimineţii, ziua deveni 
clară, călduroasă şi senină; relieful oraşului se vedea limpede 
la orizont, spre sud-est. Lui Jake nu i se părea foarte diferit de 
relieful New Yorkului, deşi bănuia că aceste clădiri nu erau la 
fel de înalte. Dacă se năruiseră cumva, aşa cum aparent se 
întâmplase cu aproape toată lumea lui Roland, categoric nu-ţi 
puteai da seama de acolo. Asemenea lui Eddie, Jake începuse 
să întreţină nerostita speranţă că vor găsi ajutor în oraş... sau 
măcar o masă caldă cum scrie la carte. 

În stânga lor, la distanță de cincizeci sau şaizeci de 
kilometri, vedeau panglica lată a râului Send. Stoluri mari de 
păsări zburau în cerc deasupra lui. Din când în când, una 
strângea aripile şi cădea ca o piatră, probabil pentru a prinde 
un peşte. Drumul şi râul se apropiau încet unul de celălalt, 
deşi punctul de întâlnire încă nu se putea vedea. 


Înainte se vedeau în schimb clădiri. Majoritatea semănau 
cu nişte ferme şi toate păreau părăsite. Unele se năruiseră, 
însă aceasta era, aparent, acțiunea timpului mai mult decât a 
violenţei, şubrezind speranțele lui Eddie şi Jake că vor găsi 
ceva în oraş - speranţe pe care ambii le ţinuseră strict pentru 
ei, ca nu cumva ceilalți să le dea peste nas. Turme mici de 
animale jigărite păşteau pe câmpii. Se ţineau la mare distanță 
de drum, mai puţin atunci când trebuiau să-l traverseze, iar 
asta o făceau repede, în galop, ca nişte grupuri de copilaşi care 
se tem de trafic. Jake avea impresia că semănau cu nişte 
bizoni... doar că văzu mai mulți cu două capete. Menţionă 
lucrul acesta şi Roland încuviinţă. 

— Mutanţi. 

— Ca sub munţi? 

Jake auzi frica în propria-i voce şi ştiu că şi pistolarul 
trebuie s-o fi auzit, dar nu reuşi să şi-o reprime. Îşi amintea 
foarte bine acel nesfârşit drum de coşmar cu drezina. 

— Cred că aici gena mutantă începe să dispară. Ce am 
văzut noi sub munți erau în plină regresie. 

— Dar acolo? Jake arătă spre oraş. Vom găsi mutanțţi şi 
acolo sau... Descoperi că mai mult de atât nu putea da glas 
speranței sale. Roland ridică din umeri. 

— Nu ştiu, Jake. Ți-aş spune dacă aş şti. 

Tocmai treceau prin fața unei clădiri goale - aproape sigur o 
casă de fermă - care fusese parțial arsă. Dar asta s-ar putea să 
fi fost din cauza unui fulger, gândi Jake şi se întrebă ce încerca 
să facă - să-şi dea o explicaţie sau să se păcălească singur? 

Roland, citindu-i poate gândurile, puse un braț pe după 
umerii lui. 

— N-are rost să-ncerci să ghiceşti, Jake. Orice s-ar fi 
întâmplat aici, s-a întâmplat cu mult timp în urmă. Arătă cu 
degetul. Ăla de acolo a fost, probabil, un ţarc. Acum sunt doar 
câteva prăjini înfipte în iarbă. 

— Lumea a mers mai departe, nu-i aşa? Roland aprobă. 

— Dar oamenii? Crezi că s-au dus în oraş? 

— Unii s-ar putea să se fi dus, răspunse Roland. Alţii sunt 
încă pe aici. 


— Poftim? 

Susannah se răsuci brusc pentru a se uita, speriată, la el. 
Roland încuviinţă. 

— În ultimele două zile, am fost urmăriţi. Nu sălăşluiesc 
mulți în clădirile astea vechi, dar sunt câţiva. Numărul lor va 
creşte pe măsură ce ne apropiem de civilizaţie. Făcu o pauză. 
Sau ceea ce era civilizație. 

— De unde ştii că sunt aici? întrebă Jake. 

— Le simt mirosul. Am văzut câteva grădini în spatele unor 
bancuri de buruieni intenţionat lăsate să crească pentru a 
ascunde recoltele. Şi am mai văzut cel puţin o moară de vânt 
funcţională departe, într-un crâng. În cea mai mare parte, 
însă, e doar o senzaţie... ca atunci când peste chipul tău cade 
umbra, nu soarele. Îmi imaginez că o veţi avea şi voi trei cu 
timpul. 

— Crezi că sunt periculoşi? întrebă Susannah. 

Se apropiau de o clădire mare şi părăginită care odinioară 
putea să fi fost un hambar sau un obor abandonat, şi ea îl 
privi tulburată, ducând mâna la tocul pistolului pe care îl 
purta pe piept. 

— Muşcă oare un câine străin? ricană pistolarul. 

— Ce înseamnă asta? întrebă Eddie. Nu-mi place deloc când 
începi cu rahaturile tale de budist zen, Roland. 

— Înseamnă că nu ştiu, răspunse pistolarul. Şi ce e ăla 
budist zen? E un om la fel de înțelept ca mine? 

Eddie se uită la el un moment foarte lung, apoi trase 
concluzia că pistolarul glumea, aşa cum făcea uneori. 

— A, fugi de aici, zise el. 

Înainte să se întoarcă, văzu un colț al gurii lui Roland 
zvâcnind. Când Eddie reîncepu să împingă scaunul lui 
Susanah, privirea îi fi reținută de altceva. 

— Hei, Jake! strigă el. Cred că ţi-ai făcut un prieten! 

Jake se uită înapoi şi un zâmbet larg îi lumină fața. La 
patruzeci de metri în urma lor, billy-bumblerul răpănos 
şontâcăia anevoie după ei, adulmecând ierburile care creşteau 
între pietrele sparte ale Drumului Mare. 


3 


Peste câteva ore, Roland ordonă oprirea şi le spuse să fie 
pregătiți. 

— Pentru ce? întrebă Eddie. Roland îi aruncă o privire. 

— Pentru orice. 

Era probabil ora trei după-amiază. Stăteau într-un punct 
unde Drumul Mare trecea peste o morenă lunguiață care 
brăzda câmpul pe diagonală, asemenea unui fald pe cea mai 
mare cuvertură din lume. Jos, drumul trecea prin primul oraş 
adevărat pe care îl văzuseră până atunci. Părea pustiu, dar 
Eddie nu uitase discuţia din acea dimineață. Întrebarea lui 
Roland - Muşcă oare un câine străin? - nu i se mai părea atât 
de zen. 

— Jake? 

— Ce-i? 

Eddie înclină din cap spre mânerul Rugerului, care se vedea 
la betelia jeanşilor lui Jake - perechea de schimb pe care o 
vârâse în ghiozdan înainte să plece de acasă. 

— Vrei să-l duc eu? 

Jake se uită la Roland. Pistolarul ridică doar din umeri, ca 
pentru a spune Tu alegi. 

— Bine. 

I-l dădu. Dădu jos ghiozdanul, scormoni în el şi scoase 
încărcătorul plin. 

Îşi amintea când băgase mâna după el pe după dosarele din 
sertarul biroului tatălui său, dar asta i se părea că se 
întâmplase cu mult, mult timp în urmă. 

În zilele acestea, când se gândea la viaţa lui în New York şi 
la statutul de elev la Piper, trăia impresia că se uită invers 
printr-un binoclu. 

Eddie luă încărcătorul, îl examină, îl introduse în pistol, 
verifică siguranța, apoi îndesă Rugerul la cureaua sa. 

— Deschideţi bine urechile, spuse Roland. Dacă sunt 
oameni pe aici, cel mai probabil sunt bătrâni şi mai speriați 
decât noi de ei. Tinerii vor fi plecat de mult. Este puţin probabil 
ca aceia rămaşi să aibă arme de foc - de fapt, ale noastre s-ar 


putea să fie primele arme pe care mulți dintre ei le-ar vedea, 
cu excepția câtorva poze din cărți vechi. Nu faceţi niciun gest 
amenințător. Şi se aplică regula din copilărie: nu vorbiți 
neîntrebați. 

— Dar arcuri şi săgeți? întrebă Susannah. 

— Da, din astea s-ar putea să aibă. La fel şi sulițe şi bâte. 

— Nu uita de pietre, zise Eddie pe un ton sumbru, uitându- 
se în jos la grupul de clădiri din lemn. Semăna cu un oraş- 
fantomă, dar cine putea şti sigur? Şi dacă sunt în pană de 
pietre brute, au oricând pietrele din pavajul drumului. 

— Da, întotdeauna se găseşte ceva, fu Roland de acord. Dar 
noi înşine nu vom provoca probleme - e clar? 

Aprobară din cap. 

— Poate ar fi mai uşor să ocolim locul, propuse Susannah. 

Roland încuviință mut, nedesprinzându-şi ochii de la 
geometria simplă din fața lor. Un alt drum se intersecta cu 
Drumul Mare în mijlocul oraşului, făcând clădirile dărăpănate 
să semene cu un centru de ţintă în vizorul telescopic al unei 
puşti cu lunetă. 

— Ar fi, dar nu o vom face. E uşor să te obişnuieşti cu 
ocolişurile. E întotdeauna mai bine să mergi drept înainte, 
decât dacă nu există un motiv temeinic să nu o faci. Eu nu 
văd aici vreun motiv să nu o facem. Şi dacă sunt oameni, ei 
bine, asta s-ar putea dovedi a fi un lucru bun. Ne-ar prinde 
bine nişte palavre. 

Susannah reflectă că Roland părea diferit acum, şi nu 
credea că asta se datora doar faptului că vocile din mintea lui 
tăcuseră. Aşa era el când încă avea războaie de purtat şi 
oameni de condus şi vechi prieteni împrejur, gândi ea. Aşa era 
înainte ca lumea să meargă mai departe şi el odată cu ea, pe 
urmele lui Walter ăla. Aşa era înainte ca Marele Vid să-l 
întoarcă în sine şi să-l transforme într-un străin. 

— Poate că ei ştiu ce sunt tobele alea, sugeră Jake. Roland 
încuviință din nou. 

— Orice ar şti ei - mai ales despre oraş - ne va prinde bine, 
dar nu are rost să ne gândim prea mult la oameni care s-ar 
putea să nici nu fie acolo. 


— Îţi spun sincer, interveni Susannah, că eu nu m-aş arăta 
la față dacă ne-aş vedea pe noi. Patru oameni, dintre care trei 
înarmați? Probabil că arătăm ca o ceată de proscrişi din 
poveştile tale, Roland... cum le spune? 

— Bandiţi. Mâna lui stângă căzu pe mânerul din lemn de 
santal al revolverului rămas şi îl scoase puţin din toc. Însă 
niciun bandit n-a purtat vreodată aşa ceva, şi dacă sunt 
niscai bătrâni în satul de acolo, vor şti asta. Să mergem. 

Jake aruncă o privire în spate şi-l văzu pe bumbler întins pe 
drum, cu botul între labele scurte din față, privindu-i atent. 

— Ete! strigă Jake. 

— Ete! repetă bumblerul şi se ridică imediat în picioare. 

O luară pe colină în jos spre oraş, Ete şontâcăind în urma 
lor. 


4 


Două clădiri de la periferie fuseseră arse; restul oraşului, 
deşi acoperit de praf, părea intact. Trecură prin fața unui 
grajd de han pe stânga, o clădire care putea să fi fost piață pe 
dreapta, şi apoi ajunseră în centrul oraşului - atât cât era el. 
De o parte şi cealaltă a drumului se ridicau poate 
douăsprezece clădiri şubrede. Printre unele dintre ele treceau 
alei. Celălalt drum, de pământ năpădit în bună parte de 
ierburile câmpiei, venea dinspre nord-est şi mergea spre sud- 
vest. 

Susannah se uită la brațul lui de nord-est şi gândi: 
Odinioară erau barje pe râu şi undeva pe drumul ăsta era un 
debarcader, şi probabil un alt orăşel, alcătuit aproape doar din 
cârciumi şi hoteluri, construit în jurul lui. Acela era ultimul 
punct de negoț înainte ca barjele să pornească spre oraşul cel 
mare. Căâruțele treceau pe aici spre locul acela şi tot pe aici se 
întorceau. Cât timp să se fi scurs de atunci? 

Nu ştia - dar, după cum arăta locul, trebuia să fi fost mult. 

Undeva, o balama ruginită scârțâi monoton. Altundeva, un 
oblon bocănea trist, suflat de vântul câmpiei. 


În faţa clădirilor erau bare pentru legat caii, majoritatea 
rupte. Cândva fuseseră trotuare de scânduri, dar acum 
majoritatea lemnelor lipseau şi iarba creştea prin locul rămas 
gol. Firmele de pe clădiri erau şterse, însă unele erau încă 
lizibile, scrise în versiunea barbară de engleză pe care, bănuia 
ea, Roland o numea limba de rând. ALIMENTE ŞI CEREALE, 
spunea una, şi ea bănuia că asta trebuia să însemne de fapt 
furaje şi cereale. Pe fațada falsă de alături, sub un desen 
stângaci întruchipând un bivol de câmpie culcat în iarbă, erau 
cuvintele ODIHNĂ MÂNCARE BĂUTURĂ. Sub firmă, două uşi 
batante atârnau strâmb, mişcându-se în vânt. 

— Ăla-i un saloon? 

Nu ştia prea bine de ce şoptea, doar că n-ar fi putut vorbi pe 
un ton normal. Ar fi fost ca şi când ar fi cântat „Clinch 
Mountain Breakdown“ la banjo la o înmormântare. 

— A fost, confirmă Roland. 

El nu şopti, însă vocea lui era joasă şi meditativă. Jake 
mergea aproape lângă el, uitându-se în jur agitat. În urma lor, 
Ete redusese distanța cu zece metri. Păşea cu iuțeală, 
legănând capul dintr-o parte în cealaltă ca un pendul, 
examinând clădirile. 

Acum, începea să o încerce şi pe Susannah senzaţia că erau 
urmăriți. Era exact cum spusese Roland că va fi, ca atunci 
când lumina soarelui dispare şi-n locul ei se lasă umbra. 

— Chiar sunt oameni, nu-i aşa? şopti ea. Roland încuviinţă. 

La colțul dinspre nord-est al răscrucii se ridica o clădire 
purtând o firmă pe care ea o recunoscu: HAN, spunea, şi 
PATURI. Cu excepţia unei biserici cu o clopotniță înclinată în 
față, era cea mai înaltă clădire din oraş - două etaje. 
Susannah ridică privirea la timp ca să vadă ceva alb şi 
indistinct, în mod sigur un chip, retrăgându-se repede de la 
una dintre ferestrele fără sticlă. Dintr-odată, simţi că vrea să 
plece de acolo. Roland impunea însă, intenționat, un ritm lent 
de mers, şi ea bănuia de ce. Dacă se grăbeau, le puteau lăsa 
impresia celor care îi priveau că erau speriați... şi că puteau fi 
captuaţi. Cu toate acestea... 


La răscruce, străzile se lărgeau, creând o piață centrală pe 
care, acum, iarba şi buruienile puseseră stăpânire. În centru 
era o bornă erodată. Deasupra ei, o cutie metalică atârna pe o 
bucată de cablu ruginit. 

Roland, cu Jake alături, se apropie de bornă. Eddie împinse 
scaunul lui Susannah după ei. larba şoptea în spițele lui şi 
vântul mişca o buclă din părul ei, gâdilându-i obrazul. Ceva 
mai încolo pe stradă, oblonul pocnea şi balamaua scârțâia. Ea 
se cutremură şi îndepărtă bucla de păr. 

— Mi-aş dori să se grăbească, zise Eddie cu voce joasă. 
Locul ăsta îmi dă fiori. Susannah aprobă din cap. Se uită de 
jur împrejur prin piaţetă şi din nou văzu cum trebuia să fi fost 
într-o zi de târg - trotuarele pline de oameni, localnice cu 
coşuri pe brațe, căruțaşi şi barcagii sumar îmbrăcaţi (nu ştia 
de ce era atât de sigură de barje şi barcagii, dar era); căruțele 
treceau prin centrul oraşului, cele de pe drumul nepavat 
ridicând nori de praf galben înecăcios în vreme ce căruțaşii 
biciuiau caii (boii erau boi) să meargă mai departe. Putea să 
vadă căruțele acelea, coviltire prăfuite legate peste suluri de 
pânze la unele şi piramide de butoaie sigilate cu catran la 
altele; vedea boii, legaţi în jug câte doi şi trăgând răbdători, 
zbătând din urechi ca să alunge mugştele care le roiau în jurul 
capetelor; auzea voci şi râsete şi pianul din saloon cântând cu 
voioşie o piesă sprintenă precum „Buffalo Gals“ sau „Darlin” 
Katy“. 

E ca şi când aş fi trăit aici într-o altă viață, gândi ea. 
Pistolarul se aplecă spre inscripția de pe bornă. 

— Drumul Mare, citi el. Lud, o sută şaizeci de roți. 

— Roţi? întrebă Jake. 

— Un vechi sistem de măsură. 

— Ai auzit de Lud? întrebă Eddie. 

— Poate, răspunse pistolarul. Când eram foarte mic. 

— Rimează cu zălud, zise Eddie. Poate nu-i un semn prea 
bun. Jake examina latura dinspre răsărit a pietrei. 

— River Road. E scris ciudat, dar asta spune. Eddie se uită 
în partea apuseană a bornei. 


— Aici spune Jimtown, patruzeci de roţi. Nu ăsta-i locul de 
baştină al lui Wayne Newton, Roland? 

Pistolarul îi aruncă o privire aprigă. 

— Gata, îmi ţin gura, făcu Eddie şi-şi dădu ochii peste cap. 

În colţul sud-vestic al pieţei se găsea singura clădire de 
piatră din oraş - un cub mic, prăfuit, cu drugi ruginiți la 
ferestre. Combinațţie de închisoare districtuală şi tribunal, îşi 
spuse Susannah. Văzuse unele asemănătoare în Sud; dacă 
adăugai câteva locuri de parcare în fața ei, nu mai puteai face 
diferența. Ceva fusese scris pe fațada clădirii cu vopsea 
galbenă ştearsă. Putea citi cuvintele şi, cu toate că nu le 
înțelegea, îi sporiră şi mai mult dorința de a părăsi oraşul. 
MOARTE PUBERILOR, spunea. 

— Roland! Când îi atrase atenţia, arătă spre graffiti. Ce 
înseamnă asta? EI îl citi, apoi clătină din cap. 

— Nu ştiu. 

Susannah se uită din nou în jur. Piața arăta acum mai 
mică, iar clădirile păreau să stea aplecate către ei. 

— Putem pleca de aici? 

— Imediat. 

Se aplecă şi desprinse o piatră din pavajul drumului. O făcu 
să salte evaluator în mâna stângă, uitându-se în sus la cutia 
metalică ce atârna deasupra bornei. Trase braţul în spate şi 
Susannah îşi dădu seama, un moment prea târziu, ce voia să 
facă. 

— Nu, Roland! strigă ea, apoi se crispă la auzul propriei sale 
voci îngrozite. El nu o băgă în seamă, ci aruncă piatra în sus. 
Ținta lui era la fel de precisă ca oricând şi piatra nimeri cutia 
drept în mijloc cu un bubuit metalic, cavernos. Dinăuntru se 
auzi activitatea unui mecanism şi un steguleț verde ruginit se 
desprinse dintr-o fantă laterală. Când se opri, un clopoțel 
sună cristalin. Pe steguleț scria cu litere mari şi negre 
TRECEŢI. 

— Fir-aş să fiu, făcu Eddie. E un semafor de modă veche. 
Dacă-l loveşti din nou, crezi că va spune STAŢI? 

— Nu suntem singuri, zise Roland încet şi arătă spre 
clădirea despre care Susannah credea că era tribunalul 


districtual. 

Un bărbat şi o femeie ieşiseră din ea şi coborau treptele de 
piatră. Ai câştigat la puncte, Roland, gândi Susannah. 
Amândoi sunt mai bătrâni ca Dumnezeu. 

Bărbatul purta salopetă şi un sombrero uriaş de pai. 
Femeia mergea cu o mână pe umărul lui gol, ars de soare. 
Purta haine simple şi o bonetă ţuguiată şi, când se apropiară 
de piață, Susannah văzu că era oarbă şi că accidentul care îi 
răpise vederea trebuie să fi fost cumplit. În locul ochilor avea 
doar două scobituri cicatrizate. Părea deopotrivă speriată şi 
confuză. 

— Crezi că-s bandiți, Si? zise ea cu o voce spartă, 
tremurată. Or să ne omoare din cauza ta, îţi spun! 

— Taci din gură, Mercy, răspunse el. Ca şi femeia, vorbea cu 
un accent pronunțat, pe care Susannah abia îl putea înțelege. 
Nu-s bandiți, nu ăştia. E un Puber cu ei, asta ţi-am spus... 
niciun bandit n-ar călători c-un Puber după el. 

Oarbă sau nu, ea încercă să se desprindă de el. Bărbatul 
înjură şi o prinse de braț. 

— Termină, Mercy! Termină, îţi zic! O să cazi şi-o să te 
răneşti, fi-ar să fie! 

— Nu vă vrem răul, anunţă pistolarul. 

Folosi Limba Nobilă şi la auzul ei ochii bărbatului se 
luminară de incredulitate. Femeia se întoarse cu chipul ei orb 
în direcția lor. 

— Un pistolar! făcu bărbatul. Vocea lui era hodorogită şi 
nesigură de emoție. Pentru Dumnezeu! Ştiam eu! Ştiam! 

O luă la fugă prin piaţă către ei, trăgând-o pe femeie după 
el. Ea se împletici neputincioasă şi Susannah aşteptă 
inevitabilul moment când avea să cadă. Dar bărbatul căzu 
primul, lăsându-se greoi în genunchi, şi ea se lungi alături de 
el pe pietrele Drumului Mare. 


5 


Jake simți ceva blănos pe gleznă şi cobori ochii. Ete stătea 
ghemuit lângă el, cu un aer mai nerăbdător ca oricând. Jake 


întinse mâna şi-l mângâie blând pe cap, dorindu-şi să dea 
confort la fel de mult cât îşi dorea să primească. Blana lui era 
mătăsoasă, incredibil de moale. Preţ de un moment, crezu că 
bumblerul va fugi, însă el nu făcu decât să ridice privirea spre 
el, să-l lingă pe mână şi apoi să întoarcă ochii spre cei doi nou- 
veniți. Bărbatul încerca să o ajute pe femeie să se ridice în 
picioare şi nu reuşea prea bine. Mercy lungea gâtul, mişcând 
capul dintr-o parte în alta, într-o stare de mare confuzie. 

Bărbatul pe nume Si se tăiase în palme pe pavaj, dar nu-l 
deranja. Renunţă s-o mai ajute pe femeie, îşi scoase 
sombreroul şi-l ţinu la piept. Lui Jake i se păru la fel de mare 
cât o baniţă. 

— Îţi urăm bine ai venit, pistolarule! strigă el. Bine ai venit, 
într-adevăr! Credeam că toți de teapa ta au dispărut de pe fața 
pământului, chiar aşa am crezut! 

— Îţi mulțumesc pentru primire, rosti Roland în Limba 
Nobilă. 

Puse cu blândeţe mâinile pe braţele femeii oarbe. Aceasta se 
crispă un moment, apoi se relaxă şi se lăsă ajutată de el. 

— Pune-ţi pălăria, moşule. Soarele e puternic. 

Şi-o puse, apoi rămase acolo, uitându-se la Roland cu o 
sclipire în ochi. După un moment sau două, Jake îşi dădu 
seama ce era acea sclipire. Si plângea. 

— Un pistolar! Ţi-am spus eu, Mercy! Am văzut revolverul şi 
ţi-am spus eu! 

— Nu-s bandiți? întrebă ea, parcă nevenindu-i să creadă. 
Eşti sigur, Si, că nu-s bandiți? 

Roland se întoarse către Eddie. 

— Vezi să fie siguranța pusă şi apoi dă-i ei arma lui Jake. 

Eddie scoase Rugerul de la curea, verifică siguranţa şi apoi 
aşeză pistolul cu blândeţe în mâinile femeii oarbe. Bătrâna 
icni, aproape îl scăpă, apoi plimbă curioasă mâinile peste el. 
Întoarse orbitele goale în sus, spre bărbatul ei. 

— Un pistol! şopti. Pe a mea sfântă pălărie! 

— Aha, un fel de, răspunse bătrânul nepăsător, luându-l de 
la ea şi dându-i-l înapoi lui Eddie, dar pistolarul are unul 


adevărat, iar femeia are şi ea unul. Are şi pielea maronie, cum 
zicea tata că au oamenii din Garlan. 

Ete scoase un lătrat subțire, fluierat. Jake se întoarse şi 
văzu alți oameni venind pe stradă - cinci sau şase. Ca Si şi 
Mercy, toţi erau bătrâni, iar unul dintre ei, o femeie care 
înainta sprijinită în baston ca o vrăjitoare într-un basm, arăta 
de-a dreptul matusalemică. Pe măsură ce se apropiau, Jake 
îşi dădu seama că doi dintre bărbaţi erau gemeni identici. 
Părul lung şi alb se revărsa peste umerii cămăşilor peticite, 
țesute în casă. Pielea lor era albă ca spuma laptelui, iar ochii - 
roz. Albinoşi, gândi el. 

Baba părea să fie conducătorul lor. Bocăni spre ceata lui 
Roland cu bastonul ei, privindu-i cu ochi sfredelitori şi verzi ca 
smaraldele. Gura ei ştirbă era scofâlcită. Tivul năframei vechi 
pe care o purta flutura în vântul de prerie. Ochii i se opriră la 
Roland. 

— Salutare, pistolarule! Bine te-am găsit! 

Vorbea Limba Nobilă şi, precum Eddie şi Susannah, Jake 
înţelese cuvintele perfect, deşi bănuia că ar fi fost o păsărească 
pentru el în lumea din care venea. 

— Bun venit în River Crossing! 

Pistolarul îşi scosese şi el pălăria şi făcu o plecăciune în fața 
ei, atingându-şi gâtul de trei ori, repede, cu mâna dreaptă 
împuţinată. 

— Mulțam-sai, Mamă Bătrână. 

La aceasta, ea chicoti fără fereală şi Eddie înțelese imediat 
că Roland făcuse în acelaşi timp o glumă şi un compliment. 
Gândul pe care Susannah îl avusese deja îl vizită acum pe el: 
Aşa era el înainte... şi aşa se comporta. În parte, măcar. 

— Oi fi tu pistolar, da” sub hainele alea nu eşti decât un alt 
nebun, zise ea, revenind la limba de rând. 

Roland se aplecă din nou. 

— Frumusețea mi-a răpit întotdeauna minţile, Mamă. 

De data aceasta, femeia râse de-a dreptul în hohote. Ete se 
strânse lângă piciorul lui Jake. Unul dintre gemenii albinoşi se 
grăbi s-o prindă pe bătrână când aceasta se lăsă pe spate pe 
încălțările ei scâlciate şi pline de praf. Reugşi totuşi să-şi 


recapete singură echilibrul şi făcu un gest imperios cu mâna. 
Albinosul se retrase. 

— Pornit-ai oare-ntr-o căutare, pistolarule? 

Ochii ei verzi sclipeau vicleni la el; buzele ei pungite intrau 
şi ieşeau din gură. 

— Aha, făcu Roland. Suntem în căutarea Turnului 
Întunecat. 

Ceilalți afişară expresii nedumerite, însă bătrâna se trase în 
spate şi făcu semnul deochiului - nu spre ei, observă Jake, ci 
spre sud-est, de-a lungul căii Grinzii. 

— Îmi pare rău să aud asta! zise ea. Căci nimeni care a 
plecat în căutarea acelui câine negru nu s-a mai întors 
vreodată! Aşa spus-a bunicul meu şi-nainte de asta bunicul 
lui! Nici măcar unul! 

— Ka, rosti pistolarul cu răbdare, ca şi când asta ar fi 
explicat totul... iar Jake începea să înțeleagă că pentru Roland 
chiar explica. 

— Aha, fu ea de acord, câinele ăla negru de ka! Ei, asta-i; o 
să faci ce ţi-e scris să faci, şi o să-ți urmezi calea şi o să mori 
când ea va ajunge în poiană. Vrei să rupi pâine cu noi înainte 
să te duci mai departe, pistolarule? Tu şi ceata ta de cavaleri? 

Roland se aplecă. 

— Mult timp a trecut de când n-am mai rupt pâine în 
compania altora, Mamă Bătrână. Nu putem rămâne mult, dar 
da... vom mânca din hrana voastră cu mulțumiri şi plăcere. 

Bătrâna se întoarse spre ceilalți. Vorbi cu o voce hârâită şi 
răsunătoare - şi totuşi cuvintele pe care le rosti, şi nu tonul, 
fură cele care trimiseră fiori pe spinarea lui Jake: 

— Fiţi atenţi la întoarcerea Albului! După zile grele şi rele, 
Albul se întoarce! Fiți cu suflet bun şi ţineţi frunțile sus, căci 
ați trăit să vedeţi cum roata ka se repune în mişcare! 


6 


Bătrâna, pe care o chema Tuşa Talitha, îi conduse prin 
piața oraşului spre biserica a cărei turlă era înclinată - 
Biserica Sângelui Veşnic, potrivit plăcii roase de pe peluza 


sălbăticită. Peste aceste cuvinte, cu vopsea verde estompată, 
fusese mâzgălit alt mesaj: MOARTE CĂRUNȚILOR. 

Îi conduse prin biserica ruinată, şontâcăind repede pe 
culoarul central, pe lângă stranele răsturnate şi rupte, pe 
câteva scări în jos şi într-o bucătărie atât de diferită de ruina 
de sus, încât Susannah clipi surprinsă. Acolo, totul era la 
locul lui. Podeaua de lemn era foarte veche, dar fusese unsă cu 
străşnicie şi strălucea cu propria-i lumină lăuntrică. Soba 
neagră ocupa un colț întreg. Era imaculată şi lemnele stivuite 
în alcovul din spate, alături de ea, păreau bine alese şi bine 
uscate. 

Lor li se alăturaseră alți trei cetățeni seniori, două femei şi 
un bărbat care şchiopăta în cârjă, cu un picior de lemn. Două 
dintre femei se duseră la dulapuri şi începură să-şi facă de 
lucru; o a treia deschise gura sobei şi atinse un chibrit lung cu 
sulf de lemnele deja aşezate frumos înăuntru; o a patra 
deschise o altă uşă şi cobori nişte scări înguste spre ceea ce 
părea a fi o cămară. Tuşa Talitha, între timp, îi conduse 
printr-o intrare spațioasă din spatele bisericii. Flutură 
bastonul spre două mese aşezate pe capre şi puse la păstrare 
sub o prelată curată, dar răpciugoasă, şi cei doi albinoşi 
vârstnici se duseră imediat la ele şi se opintiră la prima. 

— Haide, Jake, zise Eddie. Să le dăm o mână de ajutor. 

— Nu! făcu Tuşa Talitha numaidecât. Om fi noi bătrâni, da!” 
n-avem nevoie de ajutorul oaspeţilor! Nu încă, tinere! 

— Lasă-i cu ale lor, zise Roland. 

— Neghiobii ăia bătrâni or să-şi rupă şalele, murmură 
Eddie, dar îi urmă pe ceilalți, lăsându-i pe bătrâni să rezolve 
treaba cu masa. 

Susannah icni când Eddie o ridică din scaun şi o purtă pe 
uşa din spate. Aceea nu era o peluză, ci o grădină botanică 
veritabilă, cu ronduri de flori care scăpărau ca nişte torţe în 
iarba verde, moale. Văzu unele pe care le recunoscu - 
gălbenele, cârciumărese, brumărele - dar multe altele-i erau 
străine. Sub privirea ei, o muscă ateriză pe o petală albastră... 
care se răsuci imediat şi se rulă strâns. 


— Uh! făcu Eddie, uitându-se în sus. Busch Gardens! Si 
spuse: 

— Acesta e singurul loc pe care îl păstrăm aşa cum era în 
zilele de demult, înainte ca lumea să meargă mai departe. Şi îl 
ținem ascuns de cei care se află în trecere - Puberi, Cărunți, 
bandiți. Aceştia l-ar arde, dacă ar şti... şi ne-ar omori pentru 
că îngrijim un asemenea loc. Ei urăsc tot ce este frumos - toţi, 
până la ultimul. E un lucru pe care toţi nemernicii ăia îl au în 
comun. 

Femeia oarbă îl trase de braț ca să-l reducă la tăcere. 

— Nu mai sunt călători în zilele astea, spuse bătrânul cu 
picior de lemn. Nu mai sunt de mult timp. Rămân aproape de 
oraş. Presupun că acolo găsesc tot ce le trebuie pentru a-şi 
duce traiul. 

Gemenii albinoşi ieşiră anevoie cu masa. Una dintre femeile 
bătrâne îi urma, dându-le ghes să se grăbească şi să se 
ferească naibii din calea ei. Avea în fiecare mână câte o carafă 
de piatră. 

— Stai jos, pistolarule! îl pofti Tuşa Talitha, făcând un gest 
amplu cu mâna către iarbă. Staţi jos cu toţii! 

Susannah putea simți mirosul a o mie de parfumuri 
diferite. O făcură să se simtă ameţită şi ireală, ca şi când ar fi 
fost într-un vis. Cu greu îi venea să creadă în existența acelui 
colț straniu de rai, bine ascuns în spatele fațadelor 
dărăpănate ale oraşului mort. 

O altă femeie veni cu o tavă cu pahare. Nu erau din acelaşi 
set, însă arătau imaculate, scânteiau în soare aidoma celui 
mai pur cristal. Întinse tava întâi către Roland, apoi spre Tuşa 
Talitha, Eddie, Susannah şi, la urmă, spre Jake. Când fiecare 
îşi luă paharul, prima femeie turnă un lichid auriu-închis în 
ele. 

Roland se aplecă spre Jake, care şedea cu picioarele 
încrucişate într-un rond oval de flori verde-aprins, cu Ete 
alături. Murmură: 

— Bea doar cât să fii politicos, Jake, altfel o să te ducem pe 
sus afară din oraş. Asta-i graf, o bere de mere tare. 


Jake aprobă din cap. Talitha ridică paharul şi, când Roland 
îi urmă exemplul, Eddie, Susannah şi Jake făcură la fel. 

— Dar ceilalți? îi şopti Eddie lui Roland. 

— Vor fi serviţi după introducere. Taci, acum. 

— Vrei să ne adresezi un cuvânt, pistolarule? întrebă Tuşa 
Talitha. Pistolarul se ridică în picioare, cu paharul în mână. 
Lăsă capul în jos, parcă gândind. Cei câţiva locuitori rămaşi îl 
priviră cu respect şi, crezu Jake, cu puţină teamă. Într-un 
târziu, ridică din nou capul. 

— Vreți să bem pentru pământ şi pentru zilele care au 
trecut peste noi? întrebă el. Vocea lui era aspră, tremura de 
emoție. Vreți să bem pentru plinătatea a ceea ce a fost şi 
pentru prietenii care ne-au părăsit? Vreţi să bem pentru buna 
tovărăşie, pentru buna întâlnire? Ne insuflă curaj lucrurile 
acestea, Mamă Bătrână? 

Femeia plângea, văzu Jake, dar pe chipul ei apăru imediat 
un zâmbet de fericire radiantă... şi preț de o clipă, fu aproape 
tânără. Jake se uită la ea cu mirare şi o bruscă, crescândă 
bucurie. Pentru întâia dată de când Eddie îl trăsese pe uşă, 
simți că umbra Gardianului i se ridica într-adevăr de pe 
suflet. 

— Da, pistolarule! zise ea. Bine ai vorbit! Ne vor insufla 
mult curaj, chiar aşa! 

Înclină paharul şi bău până la ultima picătură. Când 
termină, Roland goli şi el paharul. Eddie şi Susannah băură şi 
ei, deşi nu până la fund. 

Jake îşi gustă băutura şi fu surprins să descopere că-i 
plăcea - nu era amară, cum se așteptase, ci deopotrivă dulce şi 
înţepătoare, ca un cidru. Simţi însă efectele aproape imediat şi 
puse cu grijă paharul deoparte. Ete îl mirosi, apoi se trase 
îndărăt şi lăsă botul pe glezna lui Jake. 

În jurul lor, micul grup de bătrâni - ultimii locuitori din 
River Crossing - aplaudau. Majoritatea, precum Tuşa Talitha, 
lăcrimau fără a se ascunde. Şi acum fură distribuite alte 
pahare - nu la fel de arătoase, dar la fel de bune. 

Începu petrecerea, şi ce petrecere straşnică fu în acea după- 
amiază de vară lungă, sub cerul larg de prerie! 


7 


Eddie era de părere că mâncarea din ziua aceea fusese cea 
mai bună pe care o mâncase de la legendarele ospeţțe de 
aniversare din copilărie, când mama lui îşi făcea o datorie de 
onoare din a-l servi cu tot ce-i poftea sufletul - friptură şi 
cartofi copţi şi porumb pe ştiulete şi prăjitură diplomat cu 
înghețată de vanilie alături. 

Simpla diversitate a preparatelor - mai ales după lunile pe 
care le petrecuseră mâncând doar carne de homar, de 
căprioară şi câteva verdețuri amare pe care Roland le declara 
sigure - fără-ndoială avu o influență asupra plăcerii pe care o 
încercă mâncând, dar Eddie nu credea că acela era singurul 
răspuns; observă că băiatul îndesa în el cu farfuria (şi, o dată 
la câteva minute, mai dădea câte o bucată şi bumblerului 
ghemuit la picioarele lui), iar Jake nu era în lumea aceea 
decât de o săptămână. 

Erau ceaune cu tocănițe (bucăţi de carne de bivol pluteau 
într-un sos maroniu gros, plin de legume), platouri cu biscuţi 
proaspeţi, oale cu unt alb dulce şi boluri cu frunze care 
păreau a fi de spanac, dar nu erau... chiar. Eddie nu se 
dăduse niciodată în vânt după verdețuri, însă când gustă 
prima oară din acestea, o parte înfometată din el se trezi şi le 
ceru ritos. Mâncă bine din toate, totuşi pofta pentru verdeața 
aceea se apropie de lăcomie, şi văzu că şi Susannah se servea 
mereu din ea. Luaţi laolaltă, toți cei patru călători goliră trei 
boluri cu frunze. 

Bătrânele şi gemenii albinoşi luară farfuriile şi se întoarseră 
cu bucăți mari de prăjitură puse în grămezi pe două platouri 
albe şi cu un bol cu frişcă. Prăjitura împrăştia o aromă dulce, 
care-l făcu pe Eddie să creadă că a murit şi a ajuns în rai. 

— N-avem decât frişcă de bivol, zise Tuşa Talitha cu regret. 
Nu mai sunt vaci - ultima a-ntins copita acum treizeci de ani. 
Frişca de bivol nu-i o delicatesă, da-i mai bună decât nimic, pe 
Daisy! 


Prăjitura se dovedi a fi plină de afine. Eddie considera că 
întrecea de departe orice altă prăjitură pe care o mâncase el 
vreodată. Dădu gata trei bucăţi, se lăsă pe spate şi râgâi 
melodic înainte să apuce să-şi acopere gura cu mâna. Se uită 
în jur vinovat. 

Mercy, femeia oarbă, râse în barbă. 

— Te-am auzit! Cineva îi face complimente bucătarului, 
Tuşică! 

— Aha, zise Tuşa Talitha, râzând şi ea. Chiar aşa. 

Cele două femei care serviseră se întorceau încă o dată. Una 
aducea un urcior aburind; cealaltă ţinea în echilibru precar pe 
tavă un set de cupe din ceramică groasă. 

Tuşa Talitha şedea în capul mesei, cu Roland la dreapta sa. 
Acum, el se aplecă şi-i murmură ceva în ureche. Ea ascultă, 
zâmbetul ofilindu-i-se puţin, şi aprobă din cap. 

— Si, Bill şi Till, spuse ea. Voi trei rămâneți. O să stăm niţel 
la palavre cu pistolarul şi prietenii lui, căci vor să meargă mai 
departe-n după-amiaza aceasta. Voi, ceilalți, luaţi-vă cafeaua 
în bucătărie şi terminaţi cu trăncăneala. Nu uitaţi însă de 
maniere înainte să plecaţi! 

Bill şi Till, gemenii albinoşi, rămaseră aşezaţi la capătul 
mesei. Ceilalți formară un rând şi trecură încet pe lângă 
călători. Dădură toți mâna cu Eddie şi Susannah, apoi îl 
sărutară pe Jake pe obraz. Băiatul acceptă gestul cu eleganţă, 
dar Eddie observă că era surprins şi, în acelaşi timp, stânjenit. 

Când ajunseră la Roland, oamenii îngenuncheară şi 
atinseră mânerul din lemn de santal al revolverului ieşind din 
tocul pe care îl purta la şoldul stâng. El puse mâinile pe 
umerii lor şi le sărută frunțile bătrâne. Mercy fu ultima; ea îl 
cuprinse pe Roland cu mâinile de mijloc şi-i aplică pe obraz un 
sărut umed, zgomotos. 

— Domnul să te binecuvânteze şi să te apere, pistolarule! 
De te-aş putea vedea, măcar! 

— Poartă-te frumos, Mercy! o admonestă tăios Tuşa Talitha, 
însă Roland o ignoră şi se aplecă spre femeia oarbă. 

Îl luă mâinile cu tandreţe, dar ferm, în mâinile sale şi le 
duse la față. 


— Poţi să mă vezi cu acestea, frumoaso, zise el şi închise 
ochii în timp ce degetele femeii, ridate şi chircite de artrită, îi 
pipăiră încet fruntea, obrajii, buzele şi bărbia. 

— Da, pistolarule! răsuflă ea, ridicând orbitele goale spre 
ochii lui albaştri. Te văd prea bine! Ai o față frumoasă, dar 
plină de tristeţe şi îngrijorare. Mă tem pentru tine şi ai tăi. 

— Şi totuşi, suntem bucuroşi că ne-am întâlnit, nu-i aşa”? 
întrebă el şi aplică un sărut uşor pe pielea netedă şi bătrână a 
frunții ei. 

— Da... suntem. Suntem. Mulțumescu-ţi pentru sărutare, 
pistolarule. Din adâncul sufletului îți mulțumesc. 

— Du-te, Mercy, spuse Tuşa Talitha, cu o voce mai blândă. 
Du-te şi bea-ţi cafeaua. 

Mercy se ridică în picioare. Bătrânul cu cârjă şi picior de 
lemn îi ghidă mâna spre betelia pantalonilor săi. Ea o apucă 
şi, cu un ultim salut adresat lui Roland şi cetei sale, îngădui 
să fie dusă de acolo. 

Eddie se şterse la ochi. I se umeziseră. 

— Cine a orbit-o? întrebă el gâtuit. 

— Bandiţii, răspunse Tuşa Talitha. Au făcut-o cu un fier 
înroşit în foc, chiar aşa. Au zis c-o fac fiindcă s-a uitat la ei cu 
sfidare. Douăzeci şi cinci de ani au trecut de atunci, chiar 
atât. Beţi-vă, acum, cafeaua! Caldă, e rea, dar rece e şi mai 
rea, ca mâlul. 

Eddie duse ceaşca la gură şi sorbi cu reţinere. N-ar fi mers 
atât de departe încât să-i spună mâl, însă nu era nici 
ambrozie. 

Susannah gustă şi ea şi păru uimită. 

— Ei, păi asta e cicoare? 

Talitha întoarse ochii către ea. 

— Asta nu ştiu. Ştiu doar că-i poşircă şi ştiu că doar asta 
avem de când am primit blestemul femeii... iar blestemul acela 
a fost ridicat acum mult, mult timp. 

— Dar cât sunteți de bătrână, doamnă? întrebă Jake 
deodată. Tuşa Talitha se uită surprinsă la el, apoi chicoti. 

— Sinceră să fiu, flăcăule, nu-mi amintesc. Ţin minte că 
stăteam chiar în locul ăsta şi aveam o petrecere de aniversare, 


făceam optzeci de ani, dar erau peste cincizeci de oameni pe 
peluza asta, şi Mercy încă nu-şi pierduse vederea. 

Cobori ochii spre bumblerul de la picioarele lui Jake. Ete 
nu-şi dezlipi botul de glezna băiatului, însă ridică ochii săi 
încercuiți cu auriu spre a se uita la ea. 

— Un billy-bumbler, pe Daisy! A trecut mult timp de când 
n-am mai văzut un bumbler în tovărăşia oamenilor... se pare 
că au pierdut amintirea zilelor când erau nedespărțiți de noi. 

Unul dintre gemenii albinoşi se aplecă să-l mângâie pe Ete, 
care se feri de el. 

— Odinioară erau folosiți la strânsul oilor, îi spuse Bill (sau 
poate era Till) lui Jake. Ştiai asta, tinere? 

Jake clătină din cap. 

— Vorbeşte? întrebă albinosul. Unii vorbeau. 

— Da, vorbeşte. Se uită în jos la bumblerul care-şi lipise iar 
capul de glezna lui Jake imediat ce mâna străină dispăruse 
din apropierea sa. Spune-ţi numele, Ete. 

Ete nu făcu decât să se uite în sus la el. 

— Ete! îl îndemnă Jake, dar bumblerul rămase tăcut. Jake 
se uită la Tuşa Talitha şi la gemeni, puţin mâhnit. Vorbeşte... 
dar cred că numai atunci când vrea. 

— Băiatul nu pare să fie de pe aici, observă Tuşa Talitha, 
adresându-i-se lui Roland. Are straie ciudate... şi are ochi 
ciudați. 

— Nu e aici de mult timp. Roland îi zâmbi lui Jake şi Jake îi 
răspunse nesigur, zâmbind şi el. Peste o lună sau două, 
nimeni nu va mai vedea ceva ciudat la el. 

— Da? Mă-ndoiesc, sincer zic. Şi de unde vine? 

— De departe, răspunse pistolarul. De foarte departe. 
Femeia încuviinţă. 

— Şi când se va duce înapoi? 

— Niciodată, interveni Jake. Acum, asta e casa mea. 

— Zeii aibă milă de tine, atunci, spuse ea, căci soarele 
apune peste lumea asta. Şi apune pentru totdeauna. 

Susannah se foi neliniştită; duse o mână la pântece, ca şi 
când ar fi avut stomacul deranjat. 

— Suze? făcu Eddie. Te simţi bine? 


Ea încercă să zâmbească, dar nu avu sorți de izbândă; 
obişnuita ei încredere şi stăpânirea de sine păreau să o fi 
părăsit pentru moment. 

— Da, sigur că da. A trecut o gâscă peste mormântul meu, 
atâta tot. 

Tuşa Talitha îi adresă o privire lungă, ce păru să o 
stânjenească pe Susannah... şi apoi zâmbi. 

— „O gâscă pe mormântul meu“ - ha! Pe asta n-am mai 
auzit-o de un car de ani. 

— Tata obişnuia să o spună mereu. Susannah îi zâmbi lui 
Eddie - un zâmbet mai sigur de data aceasta. Şi oricum, orice 
ar fi fost, acum a trecut. Sunt bine. 

— Ce ştii despre oraş şi despre pământurile dintre aici şi 
acolo? întrebă Roland, după care ridică ceaşca de cafea şi 
sorbi din ea. Sunt bandiți? Şi cine-s ceilalți? Cărunțţii şi 
Puberii ăia? 

Tuşa Talitha suspină din adâncul ființei sale. 


8 


— Nu ştim multe lucruri, pistolarule, iar tu ai multe 
întrebări. Un lucru pe care îl ştiu sigur e următorul: oraşul e 
un loc al răului, mai ales pentru tinerelul acesta. Pentru orice 
tinerel. Nu e posibil să găsiți o cale de a-l ocoli? 

Roland ridică privirea şi observă forma acum familiară a 
norilor care pluteau de-a lungul căii Grinzii. Pe cerul vast de 
câmpie, forma aceea, ca un râu care curgea în văzduh, era 
imposibil de ratat. 

— Poate, zise el într-un târziu, dar vocea lui era reţinută, 
într-un chip straniu. Presupun că am putea ocoli Ludul spre 
sud-vest şi să reluăm drumul Grinzii pe partea cealaltă. 

— Urmăriţi Grinda, deci, zise ea. Aha, mă gândeam eu. 

Eddie, când venea vorba de oraş, nutrea măreața speranță 
că, atunci când aveau să ajungă acolo - dacă aveau să ajungă 
- vor găsi ajutor - bunuri abandonate care îi puteau ajuta în 
drumul lor sau poate chiar o mână de oameni care să le 
spună mai multe despre Turnul Întunecat şi ce era de aşteptat 


din partea lor să facă odată ajunşi la el. Cei numiți Cărunţi, 
de pildă... după nume, păreau a fi genul de elfi bătrâni şi 
înţelepţi la care îl tot purta imaginația. 

Tobele îi dădeau fiori, sigur că da, îi aminteau de o sută de 
filme cu buget redus a căror acţiune se petrecea în junglă 
(majoritatea urmărite la TV alături de Henry, cu un bol cu 
popcorn între ei), unde fabuloasele oraşe pierdute pe care le 
căutau exploratorii erau în ruină şi băştinaşii degeneraseră în 
triburi de canibali însetați de sânge, însă lui Eddie îi venea 
greu să creadă că aşa ceva s-ar fi putut întâmpla într-un oraş 
care semăna atât de mult, cel puțin de la distanță, cu New 
Yorkul. Dacă elfi bătrâni şi înţelepţi sau bunuri abandonate 
nu erau, aveau să fie cu siguranţă cel puţin cărți; îl ascultase 
pe Roland când vorbise despre cât de rară era hârtia acolo, dar 
toate oraşele în care fusese Eddie vreodată se înecau de-a 
dreptul în cărți. Era posibil să găsească până şi un mijloc de 
transport funcțional; echivalentul unui Land Rover ar fi prins 
bine. Acesta era, probabil, doar un vis prostesc, însă când 
aveai de străbătut mii de kilometri de teritoriu necunoscut, 
câteva vise proteşti erau indiscutabil normale, fie şi numai 
pentru a-ți ține moralul ridicat. Şi, fir-ar să fie, nu erau oare 
aceste lucruri măcar posibile? 

Deschise gura să vorbească, dar Jake i-o luă înainte. 

— Nu cred că putem ocoli, spuse el, apoi roşi puţin când se 
întoarseră toți spre el. Ete îşi schimbă poziţia la picioarele lui. 

— Nu? zise Tuşa Talitha. Şi de ce crezi asta, spune-mi, 
rogu-te? 

— Ştiţi ce sunt trenurile? întrebă Jake. 

Urmă o tăcere lungă. Bill şi Till schimbară o privire 
neliniştită. Tuşa Talitha îndreptă spre el o privire sigură. Jake 
nu-şi feri ochii. 

— Am auzit de unul, spuse ea. S-ar putea chiar să-l fi 
văzut. Uite acolo. Arătă în direcția râului Send. Acum mult 
timp, când nu eram decât o copilă şi lumea nu mersese mai 
departe... sau cel puţin nu atât de departe cât a mers acum. 
De Blaine vorbeşti, băiete? 

Ochii lui Jake scăpărară a surpriză şi recunoaştere. 


— Da! Blaine! 

Roland îl studia îndeaproape. 

— Şi de unde ştii tu de Monoul Blaine? întrebă Tuşa 
Talitha. 

— Mono? 

Jake avea o privire indecisă. 

— Aha, aşa i se spunea. De unde ştii tu de hardughia aia 
veche? Jake se uită neputincios la Roland şi înapoi la Tuşa 
Talitha. 

— Nu ştiu de unde ştiu. 

Şi ăsta e adevărul, gândi Eddie deodată, dar ăsta nu e tot 
adevărul. Ştie mai multe decăt vrea să ne spună aici... şi cred 
că e speriat. 

— Asta e treaba noastră, cred, interveni Roland cu o voce 
rigidă. Trebuie să ne laşi să o descâlcim singuri, Mamă 
Bătrână. 

— Aha, făcu ea iute. Vă sfătuiți voi între voi. Mai bine ca 
alde noi să nu ştie nimic. 

— Şi oraşul? reveni Roland. Ce ştii despre Lud? 

— Puţine lucruri, în prezent, dar ceea ce ştim vă vom spune. 

Şi îşi mai turnă o ceaşcă de cafea. 


9 


Gemenii Bill şi Till fură cei care vorbiră, de fapt, mai mult, 
fiecare continuând firesc povestea atunci când celălalt se 
întrerupea. Din când în când, Tuşa Talitha adăuga câte ceva 
sau aducea corecții, şi gemenii aşteptau respectuoşi până ce 
erau siguri că bătrâna terminase de vorbit. Si nu deschise 
deloc gura - şezu doar cu cafeaua neatinsă în față, trăgând de 
paiele care ieşeau din borul larg al sombreroului său. 

Ştiau puţine, într-adevăr, îşi dădu Roland seama degrabă, 
chiar şi despre istoria propriului lor oraş (asta însă nu-l 
surprinse; în zilele acelea, amintirile se ştergeau repede şi 
toate, mai puţin cele recente, păreau să nici nu fi existat), însă 
ceea ce ştiau erau lucruri tulburătoare. Pe Roland nici asta 
nu-l surprinse. 


Pe vremea stră-stră-străbunicilor lor, River Crossing fusese 
oraşul pe care Susannah şi-l imaginase: un loc de negoţț pe 
traseul Drumului Mare, prosper într-un mod modest, un loc 
unde bunurile se vindeau uneori, dar cel mai des se dădeau la 
schimb. Făcuse parte măcar cu numele din Baronia Râului, 
deşi chiar de pe atunci baroniile şi moşiile căzuseră deja în 
desuetudine. 

Existau în vremurile acelea vânători de bivoli, deşi negoţul 
cu ei era în scădere; cirezile erau mici şi suferiseră grave 
mutații genetice. Carnea acelor bestii mutante nu era otrăvită, 
însă era tare şi amară. Şi totuşi, River Crossing, amplasat 
între un loc pe care îl numeau simplu Debarcaderul şi satul 
Jimtown, se bucurase de o anumită notorietate. Era situat pe 
Drumul Mare şi la distanță de doar şase zile de mers pe jos şi 
trei cu barja față de oraşul cel mare. 

— Mai puţin atunci când râul era scăzut, spuse unul dintre 
gemeni. Atunci lua mai mult, şi bunicu' spunea că uneori 
erau barje eşuate în amonte până la Tom's Neck. 

Bătrânii nu ştiau nimic despre primii locuitori ai oraşului, 
desigur, sau despre tehnologiile folosite de ei la clădirea 
turnurilor; aceia erau Marii Străbuni şi istoria lor se pierduse 
în cea mai deasă negură a vremii încă de când stră- 
străbunicul Tuşei Talitha era copil. 

— Clădirile stau încă în picioare, observă Eddie. Mă întreb 
dacă maşinăriile folosite de Marii Străbuni la ridicarea lor încă 
mai funcționează. 

— S-ar putea, spuse unul dintre gemeni. Dacă e aşa, tinere, 
nu mai există nimeni pe acolo care să ştie cum să le opereze... 
sau aşa cred eu, cel puţin. 

— Nu, făcu fratele lui, argumentativ, mă îndoiesc că vechile 
ştiinţe s-au pierdut pentru Cărunțţi şi Puberi. Se uită la Eddie. 
Tata spunea că odată existau lumânări electrice în oraş. Unii 
susțin că acestea ar putea încă să ardă. 

— Ca să vezi, răspunse Eddie a mirare şi Susannah îl ciupi 
tare de picior, pe sub masă. 

— Da, făcu celălalt frate. Vorbi pe un ton serios, neatins de 
sarcasmul lui Eddie. Apăsai un buton şi se aprindeau - 


lumânări puternice, care nu degajă căldură, fără fitil sau 
rezervor pentru ulei. Şi am auzit spunându-se că odată, în 
zilele vechi, Quick, prințul surghiunit, chiar s-a ridicat spre 
cer într-o pasăre mecanică. Dar una dintre aripile ei s-a rupt 
şi prințul a murit, prăbuşindu-se ca Icar. 

Susannah rămase cu gura căscată. 

— Cunoşti povestea lui Icar? 

— Da, doamnă, făcu el, evident surprins că femeia găsea 
acest lucru ciudat. Cel cu aripi de ceară. 

— Poveşti pentru copii, amândouă, spuse Tuşa Talitha, 
pufnind. Ştiu că povestea luminilor nesfârşite este adevărată, 
căci le-am văzut cu ochii mei când eram fetişcană şi da, s-ar 
putea să strălucească şi acum din când în când; oameni în 
care am încredere spun că le-au văzut în nopţile senine, deşi 
au trecut mulți ani de când eu însămi nu le-am mai zărit. 
Însă nimeni n-a zburat niciodată, nici măcar Marii Străbuni. 

Cu toate acestea, erau maşinării ciudate în oraş, fabricate 
pentru a face lucruri stranii şi uneori periculoase. Multe 
dintre ele poate că încă funcționau, însă gemenii vârstnici îşi 
făceau socoteala că niciunul dintre cei aflați acum în oraş nu 
ştia cum să le pornească, căci ele nu mai fuseseră auzite de 
ani întregi. 

Poate că asta se va schimba, totuşi, gândi Eddie, cu ochii 
scăpărând. Desigur, dacă va apărea un tânăr întreprinzător, 
pus pe călătorii, priceput întru câtva la maşinării ciudate şi la 
lumini veşnice. Ar putea fi doar o chestiune de găsire a 
comutatorului. Serios, s-ar putea să nu fie altceva mai 
complicat. Sau poate că doar au sărit câteva siguranțe - 
gândiți-vă la asta, prieteni şi vecini! Înlocuim vreo şase 
siguranțe de patru sute de amperi şi totul începe să lumineze 
ca Reno într-o noapte de sâmbătă! 

Susannah îi trase un cot şi întrebă, cu voce joasă, ce era 
aşa de comic. Eddie clătină din cap şi duse un deget la buze, 
ceea ce-i aduse o privire iritată din partea marii sale iubiri. 
Albinoşii, între timp, îşi continuau povestea, predându-şi 
ştafeta cu uşurinţa inconştientă pe care probabil că doar 
apropierea lor strânsă de o viață o putea oferi. 


În urmă cu patru sau cinci generaţii, spuneau ei, oraşul era 
încă bine populat şi civilizat, deşi locuitorii conduceau căruțe 
şi şarete pe largile bulevarde pe care Marii Străbuni le 
construiseră pentru fabuloasele lor vehicule fără cai. Orăşenii 
erau artizani şi ceea ce gemenii numeau „manufacturi“ şi 
negoțul - atât pe râu, cât şi deasupra lui - erau înfloritoare. 

— Deasupra lui? întrebă Roland. 

— Podul peste Send încă stă în picioare, spuse Tuşa Talitha, 
sau stătea acum douăzeci de ani. 

— Da, bătrânul Bill Muffin şi băiatul lui l-au văzut acum 
zece ani, confirmă Si, aducându-şi prima contribuție la 
conversație. 

— Ce fel de pod? întrebă pistolarul. 

— O măreție din cabluri de oţel, spuse unul dintre gemeni. 
Se ridică spre cer ca pânza unui păianjen uriaş. Adăugă timid: 
Mi-ar plăcea să-l văd din nou înainte să mor. 

— Probabil s-a prăbuşit deja, zise Tuşa Talitha cu un gest 
nepăsător, şi mai bine e aşa. Lucrarea diavolului. Se întoarse 
către gemeni. Spuneţi-le ce s-a întâmplat de atunci şi de ce e 
atât de periculos oraşul acum - în afară de fantomele care 
bântuie pe acolo, desigur, şi v-avertizez că sunt destule. 
Oamenii aceştia vor să-şi vadă de drum, iar soarele se duce la 
culcare. 


10 


Restul poveştii nu se dovedi altceva decât o altă versiune a 
celei pe care Roland de Gilead o auzise de multe ori şi pe care, 
într-o anumită măsură, o trăise personal. Era fragmentară şi 
incompletă, fără-ndoială altoită cu mituri şi dezinformări, 
desfăşurarea ei liniară fiind distorsionată de straniile 
schimbări - atât ale timpului, cât şi ale direcției - care se 
produceau acum în lume, şi putea fi rezumată printr-o 
singură frază: Odată a fost o lume pe care o cunoşteam, dar 
lumea aceea a mers mai departe. 

Bătrânii din River Crossing nu ştiau despre Gilead mai 
multe decât ştia Roland despre Baronia Râului, iar numele lui 


John Farson, omul care adusese ruină şi anarhie în regiunea 
lui Roland, nu le spunea nimic, însă toate poveştile despre 
dispariția vechii lumi erau asemănătoare... prea 
asemănătoare, gândea Roland, pentru a fi coincidențe. 

Un mare război civil - poate în Garlan, poate într-o regiune 
mai îndepărtată numită Porla - izbucnise cu trei sau chiar 
patru sute de ani în urmă. Undele lui se propagaseră încet 
spre exterior, împingând înaintea lor anarhia şi disensiunile. 
Puţine regate, dacă nu cumva niciunul, reuşiseră să reziste în 
calea acelor valuri lente şi anarhia ajunsese în partea aceea de 
lume cu caracterul inexorabil cu care noaptea vine după apus. 
La un moment dat, întregi armii se aflaseră pe drumuri, 
uneori înaintând, alteori în retragere, mereu confuze şi fără 
scopuri pe termen lung. Pe măsură ce trecuse timpul, se 
spărseseră în grupuri mici, iar acestea degeneraseră în cete 
hoinare de bandiți. Comerţul scăzuse, apoi dispăruse complet. 
A călători devenise din ceva dificil ceva periculos. În cele din 
urmă, ajunsese aproape imposibil să mai călătoreşti. 
Comunicarea cu oraşul se redusese constant şi se 
întrerupsese definitiv în urmă cu o sută douăzeci de ani. 

Ca o sută de alte oraşe prin care Roland trecuse - întâi 
alături de Cuthbert şi ceilalți pistolari izgoniți din Gilead, apoi 
singur, pe urmele omului în negru - River Crossing fusese 
izolat şi lăsat să se descurce singur. 

În acest punct, Si se ridică în picioare şi vocea lui reținu 
imediat atenţia călătorilor. Vorbi pe tonul aspru şi cadențat al 
unui povestitor de vocaţie - unul dintre acei neghiobi divini 
născuți să îmbine amintirea şi scorneala în visuri de o 
splendoare la fel de aleasă precum pânzele de păianjen 
împodobite cu picături de rouă. 

— Ultima dată am trimis tribut la castelul Baroniei pe 
timpul străbunicului meu, spuse el. Douăzeci şi şase de 
oameni s-au dus cu o căruță de piei - pe atunci nu mai exista 
monedă bătută, sigur, iar asta era tot ce puteau oferi. A fost o 
călătorie lungă şi periculosă, de aproape optzeci de roți, şi şase 
au murit pe drum. Jumătate au căzut pradă bandiţilor porniţi 


să se alăture războiului din oraş; cealaltă jumătate au murit 
fie de boli, fie de iarba-diavolului. 

Când în sfârşit au ajuns, au găsit castelul pustiu, cu 
excepția corbilor şi a mierlelor. Zidurile fuseseră sparte; 
buruienile năpădiseră Curtea Statului. Pe câmpiile dinspre 
vest avusese loc un mare măcel; era alb de oase şi roşu de 
rugina armurilor, aşa spus-a străbunicul meu, şi vocile 
demonilor urlau ca vântul de est prin maxilarele celor căzuți 
acolo. Satul din spatele castelului fusese ars din temelii şi o 
mie sau mai bine de tigve erau puse de-a lungul zidurilor 
fortăreței. Oamenii noştri şi-au lăsat birul de piei în fața porții 
spulberate - căci niciunul nu voia să se aventureze în locul 
acela al fantomelor şi vocilor tânguitoare - şi au pornit înapoi 
spre casă. Alți zece au căzut pe drumul de întoarcere, astfel că 
dintre cei şaizeci şi doi plecaţi doar zece s-au întors, printre ei 
şi străbunicul meu... dar a făcut un impetigo la gât şi piept, 
care nu s-a vindecat nici până în ziua morții lui. Era boala 
radiațiilor, sau aşa se spunea. După aceea, pistolarule, nimeni 
n-a mai ieşit din oraş. Am fost pe cont propriu. 

Se obişnuiseră cu prădăciunile bandiţilor, continuă Si cu 
vocea lui spartă, dar melodioasă. Fuseseră postate santinele; 
când hoarde de prădători erau văzute că se apropie - aproape 
întotdeauna mergând spre sud-est de-a lungul Marelui Drum 
şi al căii Grinzii, mergând la războiul care se purta la nesfârşit 
în Lud - orăşenii se ascundeau într-un adăpost mare, pe care 
îl săpaseră sub biserică. Stricăciunile cauzate oraşului nu 
erau remediate, ca să nu trezească curiozitatea bandiţilor. Şi 
pe cei mai mulți curiozitatea îi ocolea; goneau în galop, cu 
arcurile şi securile de război agățate de umeri, îndreptându-se 
spre zonele de conflict. 

— Despre ce război vorbeşti? întrebă Roland. 

— Da, făcu Eddie, şi ce-i cu ropotul ăla de tobe? 

Gemenii schimbară din nou o privire scurtă, aproape 
superstițioasă. 

— Nu ştim nimic de tobele zeilor, le spuse Si. Nici cel mai 
mic lucru. Cât despre războiul din oraş... 


La început, războiul se purtase între bandiți şi proscrişi şi o 
confederație  dezbinată de artizani şi „manufacturieri“, 
locuitori ai oraşului. Aceştia hotărâseră să lupte în loc să se 
lase prădaţi de bandiți, în loc să permită să le fie arse 
prăvăliile şi apoi supraviețuitorii trimişi în Marele Vid, unde 
aproape sigur aveau să moară. Şi pentru câţiva ani apăraseră 
cu succes oraşul Lud de aprigele, dar prost organizatele 
grupuri de prădători care încercau să atace traversând podul 
sau venind cu barca ori barja. 

— Orăşenii au folosit vechile arme, spuse unul dintre 
gemeni, şi cu toate că numărul lor era mic, bandiții nu au 
putut rezista acelei artilerii cu arcurile şi macetele şi topoarele 
lor de război. 

— Vrei să spui că orăşenii au folosit arme de foc? întrebă 
Eddie. Unul dintre albinoşi încuviinţă. 

— Da, arme de foc, dar nu doar din acestea. Erau unele 
care aruncau proiectile la un kilometru sau mai bine. Făceau 
explozii ca de dinamită, doar că mult mai puternice. Proscrişii 
- care acum sunt Cărunțţii, cum probabil ştiţi - nu puteau face 
altceva decât să instituie asediu dincolo de râu, şi exact asta 
au făcut. 

Lud devenise, la drept vorbind, ultimul refugiu fortificat 
pentru lumea din urmă. Cei mai deştepţi şi mai puternici 
veneau acolo din zonele înconjurătoare, singuri sau câte doi. 
Ca test de inteligenţă, ultimul examen al noilor veniţi era să se 
furişeze prin taberele haotice şi primele linii ale asediatorilor. 
Majoritatea traversau neînarmați ţinutul nimănui reprezentat 
de pod, iar cei care izbuteau să ajungă până acolo erau lăsați 
să treacă. Unii erau găsiți inapți şi trimişi înapoi, desigur, însă 
celor care aveau o meserie sau un talent (sau minte să învețe 
ceva) li se permitea să rămână. Ştiinţa cultivării pământului 
era deosebit de apreciată; potrivit poveştilor, toate marile 
parcuri din Lud fuseseră transformate în grădini de legume. 
Cum oraşul era izolat de zonele agricole, dacă nu-şi cultivau 
singuri pământul, pe orăşeni îi aştepta moartea pe aleile 
dintre turnurile de sticlă şi metal. Marii Străbuni nu mai 


erau, maşinăriile lor reprezentau un mister, iar miracolele 
tăcute rămase erau necomestibile. 

Încetul cu încetul, natura războiului se schimbase. Balanța 
de putere înclinase în favoarea Cărunțţilor asediatori - numiți 
aşa pentru că ei erau, în medie, mult mai bătrâni decât 
orăşenii. Şi aceştia îmbătrâneau, desigur, dar tot Puberi li se 
spunea, deşi în majoritatea cazurilor depăşiseră de mult 
vârsta pubertăţii. Şi până la urmă au uitat cum funcționau 
vechile arme sau le-au epuizat. 

— Probabil amândouă, mormăi Roland. 

Cu aproximativ nouăzeci de ani în urmă - după ce veniseră 
pe lume Si şi Tuşa Talitha - apăruse o ultimă ceată de 
proscrişi, una atât de mare, încât avangarda traversase River 
Crossing la răsărit şi ariergarda nu trecuse decât aproape 
când soarele era la apus. Era ultima armie văzută prin părțile 
acelea şi era condusă de un prinț războinic pe nume David 
Quick - acelaşi individ despre care se spunea că mai târziu îşi 
aflase moartea căzând din cer. El organizase ceea ce mai 
rămăsese din cetele disparate de proscrişi care încă îşi mai 
făceau veacul la porţile oraşului, ucigând pe orice se opunea 
planurilor sale. Armata de Cărunțţi a lui Quick nu a folosit nici 
bărci şi nici podul pentru a forța intrarea în oraş, ci a 
construit un pod de pontoane lung de cincisprezece kilometri 
şi a atacat pe flanc. 

— De atunci, războiul mocneşte ca un foc în vatră, încheie 
Tuşa Talitha. Din când în când primim veşti de la cei care 
reuşesc să plece, da, aşa e. Acestea vin mai des acum, căci 
podul, se spune, e neapărat şi cred că focul aproape s-a stins. 
În oraş, Puberii şi Cărunţii se hărțuiesc reciproc pentru ce a 
mai rămas de jefuit, doar că eu cred că descendenții bandiților 
care l-au urmat pe Quick peste podul de pontoare sunt 
adevărații Puberi acum, deşi încă li se spune Cărunți. 
Descendenții primilor orăşeni trebuie să fie acum la fel de 
bătrâni ca noi, deşi încă mai sunt câțiva tineri printre ei, 
atraşi de vechile poveşti şi de ispita cunoaşterii care s-ar mai 
putea afla acolo. 


Aceste două tabere continuă să ducă mai departe vechea 
vrajbă, pistolarule, şi ambele l-ar vrea pe tânărul acesta 
căruia tu-i spui Eddie. Dacă femeia cu piele neagră e fertilă, n- 
ar ucide-o chiar dacă picioarele ei sunt scurtate; ar ţine-o să 
poarte rod, căci copiii sunt puţini acum şi, chiar dacă vechile 
boli dispar, unii încă se nasc cu anomalii. 

La aceasta, Susannah se foi, păru pe cale să spună ceva, 
apoi se mulțumi să bea ce mai rămăsese din cafea şi să-şi reia 
poziția, atentă la ce se spunea. 

— Dar dacă le-ar plăcea să pună mâna pe tânărul şi pe 
femeia aceasta, pistolarule, pentru a-l înhăța pe băiat cred că 
ar face orice. 

Jake se aplecă şi începu să-l mângâie din nou pe Ete. 
Roland îi văzu fața şi ştiu la ce se gândea: trăia din nou 
episodul trecerii pe sub munţi, doar că acum era vorba de o 
altă versiune a Mutanţilor Leneşi. 

— Pe tine te-ar ucide numaidecât, spuse Tuşa Talitha, căci 
tu eşti un pistolar, un om ieşit din timpul şi locul său, nici 
peşte şi nici orătanie, de niciun folos pentru nicio tabără. Dar 
un băiat poate fi luat, folosit, învățat să ţină minte unele 
lucruri şi să le uite pe toate celelalte. Ei oricum au uitat 
motivul pentru care au început să lupte; lumea a mers mai 
departe de atunci. Acum luptă doar pe sunetul acelui 
îngrozitor ropot de tobe, câțiva încă relativ tineri, majoritatea 
destul de bătrâni, ca noi, cei de aici, încât să picotească într- 
un şezlong, toți nişe troglodiți proşti care nu trăiesc decât ca 
să ucidă şi ucid ca să trăiască. Făcu o pauză. Acum, că ne-aţi 
ascultat până la capăt, nu credeți că ar fi mai bine să ocoliți 
Ludul şi să-i lăsaţi în plata lor? 

Înainte ca Roland să poată răspunde, Jake spuse cu o voce 
clară şi fermă: 

— Spuneţi-ne ce ştiţi despre Monoul Blaine. Vorbiți despre 
Blaine şi mecanicul Bob. 


11 


— Mecanicul cine? întrebă Eddie, dar Jake nu-şi abătu 
privirea de la bătrâni. 

— Şina e acolo, răspunse Si într-un târziu. Arătă spre râu. 
O singură şină, montată sus pe un soclu de piatră făcut de 
om, cum obişnuiau Bătrânii să-şi facă străzile şi zidurile. 

— Un monorai! exclamă Susannah. Monoraiul Blaine! 

— Blaine este hain, murmură Jake. 

Roland întoarse ochii spre el, dar nu spuse nimic. 

— Trenul ăsta mai circulă? îl întrebă Eddie pe Si. 

Acesta clătină încet din cap. Pe chip avea o expresie 
neliniştită. 

— Nu, tinere domn - dar de când sunt eu pe lume, şi de 
când e Tuşica, a circulat. Când eram juni şi războiul din oraş 
încă făcea ravagii. Îl auzeam înainte să-l vedem - un murmur 
jos, un sunet cum auzi uneori când se apropie o furtună 
aprigă de vară - una care aduce cu ea fulgere grămadă. 

— Mda, făcu Tuşa Talitha. Chipul ei era rătăcit şi visător. 

— Şi atunci venea - Monoul Blaine, scânteind în soare, cu 
un bot ca un glonț din revolverul tău, pistolarule. Lung de, 
poate, două roți. Ştiu că pare imposibil şi poate chiar era 
(eram şi noi tineri, ţineţi minte, şi asta contează), dar eu încă 
cred că ăsta e adevărul, întrucât atunci când venea, părea să 
se întindă cât era orizontul de lung. Rapid, scund, se făcea 
nevăzut înainte s-apuci să-l admiri bine! 

Uneori, în zilele când vremea era rea şi aerul îmbâcsit, țipa 
ca o harpie apărând dinspre vest. Alteori venea noaptea cu un 
fascicul lung de lumină albă împrăştiat înaintea lui şi țipătul 
acela ne trezea pe toți. Era ca trompeta care se spune că-i va 
ridica pe morți din morminte la sfârşitul lumii, da, aşa era. 

— Spune-le de bubuit, Si! rosti Bill sau Till cu o voce care 
tremura de venerație. Spune-le de bubuitul infernal care venea 
întotdeauna după! 

— Da, ajung şi la asta, răspunse Si, niţel deranjat. După ce 
trecea, câteva secunde... uneori poate chiar şi un minut... era 
linişte, după care se auzea o explozie care zguduia dulapurile 
şi dobora cănile de pe rafturi şi, uneori, chiar spărgea sticla 


din geamuri. Nimeni însă n-a văzut vreodată un fulger. Era ca 
o explozie din lumea spiritelor. 

Eddie o atinse pe Susannah pe umăr şi, când ea se întoarse 
spre el, rosti inaudibil două cuvinte: Bum sonic. Era o nebunie 
- nu se auzise niciodată de un tren care să depăşească viteza 
sunetului - însă era, în acelaşi timp, singurul lucru conform 
cu logica. 

Ea încuviinţă şi se întoarse iar spre Si. 

— E singura maşinărie construită de Marii Străbuni pe care 
am văzut-o cu ochii mei funcționând, rosti el cu o voce moale, 
şi dacă aceea nu era opera diavolului, atunci înseamnă că 
diavolul nu există. Ultima odată l-am văzut în primăvara când 
m-am luat cu Mercy, iar asta tre' să fi fost acum şaizeci de 
ani. 

— Şaptezeci, îl corectă Tuşa Talitha cu autoritate. 

— Şi trenul acesta intra în oraş, spuse Roland. Venind din 
direcția de unde venim noi... dinspre vest... din pădure. 

— Da, făcu pe neaşteptate o voce nouă, dar mai era unul... 
unul care ieşea din oraş... şi s-ar putea ca acela încă să 
funcționeze. 


12 


Se întoarseră cu toții. Mercy stătea lângă un rond de flori, 
între biserică şi masa la care se aflau ei. Venea încet spre 
sunetul vocilor lor, cu braţele întinse înainte. 

Si se ridică în picioare, se duse la ea cât putu de repede şi o 
luă de mână. Ea îşi petrecu braţul pe după mijlocul lui şi 
rămaseră amândoi aşa, părând cel mai bătrân cuplu din 
lume. 

— Tugşica ţi-a spus să-ţi bei cafeaua înăuntru! o dojeni el. 

— Mi-am terminat de mult cafeaua, spuse Mercy. E o 
băutură amară, pe care o urăsc. Pe deasupra, voiam să aud 
palavrele. Ridică un deget nesigur şi-l îndreptă în direcţia lui 
Roland. Voiam să aud vocea lui. E blândă şi uşoară, chiar aşa. 

— Iart-o, rogu-te, Tuşică, spuse Si, uitându-se la bătrână 
puțin temător. N-a fost niciodată întreagă la minte, iar anii n- 


au ajutat-o cu nimic. 

Tuşa Talitha se uită la Roland. Acesta încuviință aproape 
imperceptibil. 

— Las-o să vină alături de noi, îi spuse ea. 

Si o conduse la masă, mustrând-o continuu. Mercy se uita 
peste umărul lui cu ochii ei lipsiți de vedere, cu gura strânsă 
într-o linie neuniformă. 

După ce Si o aşeză, Tuşa Talitha se aplecă în față şi întrebă: 

— Acum, ai ceva de spus, soră-sai, sau numai îți aeriseai 
gura? 

— Ştiu ce aud. Auzul mi-e la fel de ascuţit ca oricând, 
Talitha... ba şi mai ascuţit! Mâna lui Roland cobori pentru un 
moment la curea. Când o puse înapoi pe masă, ţinea un 
cartuş între degete. I-l aruncă lui Susannah, care îl prinse. 

— Aşa să fie, sai? întrebă el. 

— Aud destul de bine, spuse ea, întorcându-se spre el, ca să 
ştiu că tocmai ai aruncat ceva. Femeii tale, cred - cea cu piele 
tuciurie. Ceva mic. Ce-a fost, pistolarule? Un biscuit? 

— Pe aproape, zise el, zâmbind. Auzi atât de bine cum te 
lauzi. Acum, spune-ne ce ai de spus. 

— Mai există un mono, zise ea, dacă nu cumva e acelaşi, 
mergând în direcţia opusă. Oricum, în direcția cealaltă mergea 
un mono... până acum şapte sau opt ani, cel puţin. Îl auzeam 
când ieşea din oraş şi intra în ţinuturile pustii care încep de 
acolo. 

— Rahat pe băț! îi scăpă unuia dintre gemenii albinoşi. 
Nimeni nu merge în ţinuturile pustii! Nimic nu poate trăi 
acolo! 

Femea întoarse fața către el. 

— Un tren are viață, Till Tudbury? întrebă ea. Se poate 
îmbolnăvi o maşină, să facă băşici şi să aibă accese de vomă? 

Păi, vru Eddie să spună, am întâlnit noi un urs... Se gândi 
însă mai bine şi decise că ar fi preferabil să tacă. 

— L-am fi auzit şi noi, insistă celălalt geamăn. Un zgomot 
ca acela pe care îl descrie Si... 

— Acesta nu scoatea niciun bubuit, recunoscu ea, dar 
auzeam celălalt sunet, zumzetul pe care îl auzi după ce 


fulgerul a lovit undeva aproape. Îl auzeam când vântul era 
puternic şi sufla dinspre oraş. Scoase bărbia în față şi adăugă: 
Am auzit totuşi şi bubuitul o dată. De foarte departe. În 
noptea când a venit Marele Vânt Charlie şi a fost cât pe ce să 
dărâme clopotnița bisericii. Tre' să fi fost la două sute de roți 
de aici. Poate două sute cincizeci. 

— Rahat ambalat! strigă geamănul. Ai mestecat iarba- 
diavolului sau ce? 

— O să te mestec eu pe tine, Bill Tudbury, dacă nu-ţi ţii 
fleanca. Şi n-ai dreptul să-i vorbeşti aşa unei doamne. De ce... 

— Termină, Mercy! şuieră Si, dar Eddie nici nu mai asculta 
acest schimb de amabilităţi rurale. 

Ceea ce spusese femeia oarbă avea logică pentru el. Sigur că 
nu exista bum sonic, nu din partea unui tren care pornea din 
Lud; nu-şi amintea bine care era viteza sunetului, dar bănuia 
că era undeva aproape de o mie de kilometri la oră. Unui tren 
care abia pleca de pe loc îi lua ceva timp să capete viteză, iar 
pe când o atingea, se afla deja în afara razei auditive... decât 
dacă nu se întâmpla să fie condiții meteo favorabile, cum 
susținea Mercy că fuseseră în noaptea când venise Marele 
Vânt Charlie - orice ar fi fost asta. 

Aici erau posibilități demne de analizat. Monoul Blaine nu 
era un Land Rover, dar poate... poate... 

— Spui, sai, că n-ai mai auzit acest al doilea tren de şapte 
sau opt ani? întrebă Roland. Eşti sigur că nu mai mult? 

— Imposibil, spuse ea, căci ultima dată a fost în anul când 
bătrânul Bill Muffin a făcut septicemie. Sărmanul Bill! 

— Asta a fost acum aproape zece ani, zise Tuşa Talitha şi 
vocea ei fu straniu de blândă. 

— De ce n-ai spus niciodată ce ai auzit? întrebă Si, care se 
uită apoi spre pistolar. Nu poţi crede tot ce zice ea, domnule... 
Mercy a mea-şi doreşte mereu să fie în centrul atenției. 

— Asta-i bună, nerod bătrân! strigă ea şi-l lovi peste braț. 
N-am spus nimic pentru că n-am vrut să-ţi iau fața... erai atât 
de mândru de povestea ta... dar acum, că are importanţă ce 
am auzit, nu pot să nu vorbesc! 


— Te cred, sai, spuse Roland, dar eşti sigură că de atunci n- 
ai mai auzit monoul? 

— Da, de atunci n-am mai auzit nimic. Îmi închipui că a 
ajuns în sfârşit la capătul drumului lui. 

— Oare...? făcu Roland. Tare curios sunt dacă e aşa. 

Cobori privirea la masă, gânditor, dintr-odată departe de 
toți ceilalți. 

Uu-uu, gândi Jake şi se cutremură. 


13 


O jumătate de oră mai târziu, erau din nou în piața 
oraşului, Susannah în scaunul ei cu rotile, Jake potrivindu-şi 
bretelele ghiozdanului, cu Ete care îl privea atent de jos. Se 
părea că doar bătrânii oraşului participaseră la cina din micul 
Eden din spatele Bisericii Sângelui Veşnic, întrucât, atunci 
când se întoarseră în piață, acolo îi aşteptau vreo zece de 
oameni. Aceştia se uitară la Susannah şi apoi ceva mai mult 
la Jake (tinerețea lui fiind, aparent, mai interesantă pentru ei 
decât pielea neagră a femeii), însă era evident că pe Roland 
veniseră de fapt să-l vadă; ochii lor miraţi erau plini de o veche 
venerație. 

Pistolarul e un vestigiu în viață al unui trecut pe care ei îl 
cunosc doar din poveşti, gândi Susannah. Îl privesc aşa cum 
habotnicii s-ar uita la un sfânt - Petru sau Pavel sau Matei - 
dacă acesta s-ar decide să vină pe nepusă masă la cina de 
sâmbătă şi să le spună poveşti despre cum a fost să 
hoinărească în jurul Mării Galileii împreună cu lisus dulgherul. 

Ritualul care încheiase masa se repetă acum, doar că de 
data aceasta participă toată suflarea omenească rămasă în 
River Crossing. Se apropiară încet în şir indian, dând mâna cu 
Eddie şi Susannah, sărutându-l pe Jake pe obraz ori frunte, 
apoi îngenunchind în fața lui Roland pentru a primi atingerea 
şi binecuvântarea lui. Mercy îl cuprinse în braţe şi îşi lipi 
chipul orb de stomacul său. Roland o îmbrățişă, la rândul lui, 
şi-i mulțumi pentru veştile aduse. 


— Nu vrei să rămâi peste noapte cu noi, pistolarule? Apusul 
se apropie repede şi-s sigură c-a trecut mult de când tu şi ai 
tăi n-aţi mai petrecut o noapte sub un acoperiş. 

— Într-adevăr, a trecut, dar e mai bine să ne vedem de 
drum. Mulțam, sai. 

— Ne vom revedea, pistolarule? 

— Da, spuse Roland, dar Eddie nu avea nevoie să se uite la 
chipul neobişnuitului său prieten ca să ştie că şansele erau 
mici. Dacă vom putea. 

— Da. Îl îmbrăţişă o ultimă dată, apoi se îndepărtă cu 
mâna pe umărul ars de soare al lui Si. Rămas-bun! 

Tuşa Talitha veni ultima. Când dădu să îngenuncheze, 
Roland o prinse de umeri. 

— Nu, sai. Nu face asta. 

Şi în fața ochilor uimiți ai lui Eddie, Roland îngenunche 
înaintea ei, în colbul din piața oraşului. 

— Mă binecuvântezi, Mamă Bătrână? Ne binecuvântezi pe 
toți, înainte să pornim la drum? 

— Da, răspunse ea. Nu se simțea pic de surpriză în vocea ei, 
nu era urmă de lacrimă în ochii ei, însă glasu-i tremura de 
emoție. Văd că sufletul tău e curat, pistolarule, şi că respecţi 
vechile rânduieli ale stirpei tale; da, le respecţi cu sfințenie. Te 
binecuvântez şi-i binecuvântez pe oamenii tăi şi am să mă rog 
ca niciun rău să nu se abată asupra voastră. Acum, ia asta, 
de pofteşti. 

Vâri mâna în corsajul rochiei sale ponosite şi scoase o cruce 
argintie agățată pe un lănţişor argintiu subțire. 

Acum era rândul lui Roland să se arate surprins. 

— Eşti sigură? N-am venit să iau lucruri de la tine şi-ai tăi, 
Mamă Bătrână. 

— Mai sigură n-am cum să fiu. O port zi şi noapte de peste 
o sută de ani, pistolarule. Acum o vei purta tu şi o vei pune la 
baza Turnului Întunecat, şi vei rosti numele Talithei Unwin la 
celălalt capăt al pământului. 

Bătrâna îi strecură lănţişorul peste cap. Cruciulița căzu în 
gulerul descheiat al cămăşii lui de velur, ca şi când acolo i-ar 
fi fost locul. 


— Duceţi-vă, acum. Am rupt pâine împreună, am stat la 
palavre, am primit binecuvântarea voastră şi voi pe a noastră. 
Duceţi-vă în siguranţă pe drumul vostru. Răzbiți şi fiți drepți. 

Vocea-i tremură şi se frânse la ultimul cuvânt. 

Roland se ridică în picioare, apoi se înclină şi îşi atinse gâtul 
de trei ori. 

— Mulțam, sai. 

Ea se înclină, dar nu spuse nimic. Acum, obrajii ei erau 
îmbăiați în lacrimi. 

— Sunteţi gata? întrebă Roland. 

Eddie aprobă din cap. Nu avea încredere să vorbească. 

— Prea bine. Să mergem. 

Porniră de-a lungul a ceea ce mai rămăsese din strada 
principală, Jake împingând scaunul lui Susannah. Când 
treceau prin fața ultimei clădiri (NEGOȚ ŞI BURSĂ, scria pe 
firma ştearsă), băiatul se uită înapoi. Bătrânii rămăseseră 
strânşi în jurul bornei de piatră, o mână de oameni uitaţi de 
timp în mijlocul acelei câmpii vaste şi goale. Jake ridică 
palma. Până atunci izbutise să se ţină sub control, dar când 
mai mulți bătrâni - printre ei Si, Bill şi Till - ridicară mâinile 
ca răspuns, băiatul izbucni şi el în lacrimi. 

Eddie îl prinse cu braţul pe după umeri. 

— Numai să nu te opreşti, băiete, spuse el cu o voce 
tulburată. Doar aşa poţi reuşi. 

— Dar sunt atât de bătrâni! suspină Jake. Cum putem să-i 
lăsăm aşa, pur şi simplu? Nu e corect! 

— E ka, rosti Eddie fără să gândească. 

— Da? Ei bine, ka e de rahat! 

— Mda, din belşug, fu Eddie de acord..., dar merse mai 
departe. 

La fel făcu şi Jake, şi nu se mai uită înapoi. Se temea că 
bătrânii tot acolo vor fi, în mijlocul oraşului lor uitat, 
însoțindu-i cu privirea până când Roland şi prietenii lui aveau 
să dispară din vedere. Şi ar fi avut dreptate. 


14 


Parcurseră mai puţin de doisprezece kilometri înainte să 
înceapă să se întunece şi apusul să coloreze bolta într-un 
portocaliu aprins. În apropiere era o pădurice de eucalipţi; 
Jake şi Eddie se duseră să caute lemne. 

— Nu înțeleg nicicum de ce n-am rămas, spuse Jake. 
Doamna oarbă ne-a invitat şi, oricum, n-am ajuns foarte 
departe. Sunt atât de sătul, încât abia mă târăsc. 

Eddie surâse. 

— Şi eu. Şi-ţi mai pot spune ceva: bunul tău prieten, 
Edward Cantor Dean, abia aşteaptă să se uşureze pe îndelete 
în păduricea asta mâine dimineaţă la prima oră. Habar n-ai 
cât sunt de sătul să mănânc carne de căprioară şi să mă 
răhățesc ca un iepure. Dacă mi-ai fi spus acum un an că cel 
mai bun moment al unei zile din viața mea va fi să mă 
răhățesc straşnic, ți-aş fi râs în nas. 

— Numele tău mijlociu chiar este Cantor? 

— Da, însă ţi-aş rămâne recunoscător dacă n-ai bate toba 
cu asta. 

— N-o voi face. De ce nu am rămas, Eddie? Tânărul 
suspină. 

— Pentru că am fi aflat că au nevoie de lemne de foc. 

— Hă? 

— Şi după ce am fi adus lemnele de foc, am fi aflat că le mai 
trebuie carne proaspătă, pentru că ne-au servit pe noi cu 
ultima. Şi am fi fost nişte ticăloşi dacă nu le-am fi făcut rost 
de alta în schimb, nu-i aşa? Mai ales că noi suntem înarmați, 
iar ei n-au decât, în cel mai bun caz, arcuri cu săgeți vechi de 
cincizeci sau o sută de ani. Aşa că ne-am fi dus la vânătoare 
în locul lor. Dar deja probabil că ar fi fost din nou noapte, iar 
când ne-am fi trezit a doua zi, Susannah ar fi spus că ar 
trebui cel puţin să facem nişte reparaţii înainte să mergem 
mai departe - o, nu la fațada oraşului, asta ar fi fost periculos, 
dar poate în hotel sau unde locuiesc ei. Doar câteva zile, şi ce 
înseamnă câteva zile, corect? 

Roland se materializă din beznă. Se mişca la fel de repede ca 
oricând, însă părea obosit şi preocupat. 

— Mă temeam că aţi căzut într-o râpă sau ceva, spuse el. 


— Nu. Tocmai îi spuneam lui Jake cum văd eu lucrurile. 

— Şi ce-ar fi fost rău în asta? întrebă Jake. Turnul 
Întunecat ăsta e ceea ce e de foarte mult timp, nu-i aşa? Doar 
nu se duce nicăieri, nu? 

— Câteva zile, apoi alte câteva, apoi alte câteva. 

Eddie se uită la creanga pe care tocmai o culesese de pe jos 
şi o aruncă în lături, dezgustat. Încep să vorbesc exact ca el, 
gândi. Şi totuşi ştia că nu rostea decât adevărul. 

— Poate am fi observat că izvorul lor se colmatează şi n-ar fi 
fost politicos să plecăm până ce nu-l vom fi curățat. Dar de ce 
să ne oprim la asta, când am mai fi putut rămâne două 
săptămâni ca să construim o roată hidraulică, zic bine? Doar 
sunt bătrâni şi nu mai au forță să lucreze. Se uită la Roland şi 
vocea lui se strânse de reproş. Îţi spun ceva... când mă 
gândesc la Bill şi Till gonind o turmă de bivoli sălbatici, mă ia 
cu friguri. 

— Fac asta de mult timp, spuse Roland, şi-mi imaginez că 
ne-ar putea învăţa un lucru sau două. Se vor descurca. Până 
una, alta, hai să strângem lemne... Va fi o noapte răcoroasă. 

Jake însă nu epuizase subiectul. Se uita fix - aproape sever 
- la Eddie. 

— Vrei să spui că n-am fi putut face niciodată destule 
pentru ei? Eddie îşi răsfrânse buza de jos şi-şi suflă părul de 
pe frunte. 

— Nu tocmai. Vreau să spun că niciodată nu ne-ar fi fost 
mai uşor să-i părăsim decât ne-a fost astăzi. Mai greu, poate, 
dar nu mai uşor. 

— Mie tot nu mi se pare corect. 

Ajunseră la locul care avea să devină, odată ce focul era 
aprins, o altă tabără pe drumul spre Turnul Întunecat. 
Susannah coborâse singură din scaun şi stătea întinsă pe 
spate, cu mâinile sub cap, şi admira stelele. Acum, se ridică în 
şezut şi începu să aranjeze lemnele aşa cum Roland îi arătase 
cu luni în urmă. 

— Toată strădania noastră la corectitudine se reduce, spuse 
Roland. Dar dacă eşti prea atent la micile corectitudini, Jake - 
cele aflate sub ochii noştri - e uşor să le pierzi din vedere pe 


cele mari, care se află mai departe. Lucrurile sunt 
dezarticulate - merg din rău în mai rău. Vedem asta peste tot 
în jurul nostru, dar încă mai avem de mers pentru a găsi 
răspunsurile. În vreme ce i-am fi ajutat pe cei douăzeci sau 
treizeci de oameni rămaşi în River Crossing, alți douăzeci sau 
treizeci de mii ar fi putut suferi sau agoniza în altă parte. Şi 
dacă există vreun loc în univers unde lucrurile acestea pot fi 
îndreptate, atunci acela este Turnul Întunecat. 

— De ce? Cum? întrebă Jake. Ce este acest Turn, totuşi? 

Roland se lăsă pe vine lângă lemnele de foc clădite de 
Susannah, scoase amnarul şi începu să scapere scântei lângă 
vreascuri. În scurt timp, flăcări mici prinseră viață între 
rămurele şi ghemele de iarbă uscată. 

— Nu pot răspunde la întrebările astea, replică el. Mi-aş 
dori să pot. 

Un răspuns extraordinar de inteligent, gândi Eddie. Roland 
spusese Nu pot răspunde... dar asta nu era la fel cu a zice Nu 
ştiu. Departe de aşa ceva. 


15 


Cina constă din apă şi verdeţuri. Încă îşi reveneau cu toţii 
de pe urma copioasei mese pe care o luaseră la River Crossing; 
după primele două sau trei firimituri oferite de Jake, până şi 
Ete refuză să mai mănânce. 

— Cum de n-ai vrut să vorbeşti în oraş? îl certă Jake pe 
bumbler. M-ai făcut să par un idiot! 

— Id-it! repetă Ete şi-şi lipi botul de glezna băiatului. 

— Vorbeşte din ce în ce mai bine, remarcă Roland. Începe 
chiar şi la voce să semene cu tine, Jake. 

— Ake, fu Ete de acord, fără a-şi ridica botul. 

Jake era fascinat de inelele aurii din jurul ochilor lui; în 
lumina pâlpâitoare a focului, acestea păreau să se învârtă 
încet. 

— Dar n-a vrut să le spună o iotă bătrânilor. 

— Bumblerii sunt mofturoşi în privința genului ăsta de 
lucruri, zise Roland. Sunt creaturi ciudate. Dacă ar fi să 


ghicesc, aş spune că cel de aici a fost alungat de propria lui 
haită. 

— De ce crezi asta? 

Roland arătă spre laba lui Ete. Jake curățase sângele (lui 
Ete nu-i plăcuse, dar îndurase) şi muşcătura se vindeca, deşi 
bumblerul încă şchiopăta puţin. 

— Pun rămăşag pe un vultur că aia-i muşcătura unui alt 
bumbler. 

— Dar de ce l-ar alunga propria... 

— Poate s-au sictirit de flecăreala lui, propuse Eddie, care se 
întinsese alături de Susannah şi o cuprinsese cu brațul pe 
după umeri. 

— Da, poate că aşa e, spuse Roland, mai ales dacă el era 
singurul dintre ei care încă mai încerca să vorbească. Ceilalți 
poate au tras concluzia că e prea deştept - sau prea cu nasul 
pe sus - pentru gustul lor. Animalele nu ştiu atâtea despre 
invidie ca oamenii, însă nici nu le este străină. 

Subiectul discuţiei lor închise ochii şi păru să adoarmă... 
dar Jake observă că urechile lui începură să tremure atunci 
când conversaţia se reluă. 

— Cât sunt de deştepţi? întrebă Jake. Roland ridică din 
umeri. 

— Bătrânul rândaş de care îți spuneam - cel care zicea că 
un bumbler bun aduce noroc - jura că a avut unul în copilărie 
care ştia să facă adunări matematice. Spunea că-i dădea 
rezultatul fie zgâriind pe podeaua grajdului, fie împingând 
pietre laolaltă cu botul. Rânji. Asta îi lumină toată fața, 
izgonind umbrele adânci care apăruseră după plecarea lor din 
River Crossing. Sigur că rândaşii şi pescarii sunt nişte 
mincinoşi înnăscuți, adăugă el. 

O linişte plăcută se lăsă între ei şi Jake simți că-l cuprinde 
moleşeala somnului. Credea că-n scurt timp urma să 
adoarmă, şi nu avea nimic împotrivă. 

Atunci începură tobele: veneau dinspre sud-est în valuri 
ritmice. Se ridică iute în şezut. Ascultară fără a scoate o 
vorbă. 


— E un tempo de rockm'roll, spuse Eddie dintr-odată. Sunt 
sigur. Dacă înlături chitarele, asta rămâne. De fapt, seamănă 
mult cu Z.Z. Top. 

— Z.Z. cine? întrebă Susannah. Eddie rânji cu toți dinţii. 

— Nu existau în când-ul tău, spuse el. Adică, probabil 
existau, dar în “63 nu erau decât nişte puşti care mergeau la 
şcoală în Texas. Al naibii să fiu dacă asta nu sună ca tempo-ul 
unor piese ca „Sharp-Dressed Man“ sau „Velctro Fly“. 

„Velcro Fly“? spuse Jake. Ce nume idiot pentru un 
cântec! 

— Dimpotrivă, e comic, zise Eddie. L-ai ratat cu vreo zece 
ani, băiete. 

— Ar fi mai bine să punem geană pe geană, zise Roland. 
Dimineaţa vine devreme. 

— Eu nu pot dormi în gălăgia asta, făcu Eddie. Ezită, apoi 
spuse ceva care-i stătuse în minte încă din dimineața în care îl 
scoseseră pe Jake, alb la față şi țipând, prin uşa dintre cele 
două lumi. Nu crezi, Roland, că e timpul să facem schimb de 
poveşti? S-ar putea să descoperim că ştim mai multe decât 
credem. 

— Da, aproape a venit timpul pentru asta. Dar nu pe 
întuneric. 

Roland se întoarse pe o parte, trase de pătură în sus şi păru 
să adoarmă. 

— Iisuse! exclamă Eddie. Aşa, pur şi simplu. Fluieră scurt şi 
dizgraţios printre dinţi. 

— Are dreptate, spuse Susannah. Haide, Eddie... culcă-te. 
Tânărul surâse larg şi-i sărută vârful nasului. 

— Da, mami. 

Cinci minute mai târziu, el şi Susannah dormeau duşi, cu 
sau fără zgomot de tobe. Jake descoperi că, oricum, îi trecuse 
somnul. Rămase treaz, uitându-se în sus la stelele stranii şi 
ascultând ropotul acela ritmic, constant, care venea din 
întuneric. Poate erau Puberii, destrăbălându-se pe un cântec 
intitulat „Velcro Fly“ în vreme ce intrau într-o dispoziție 
criminală. 


Se gândi la Monoul Blaine, un tren atât de rapid, încât 
străbătea lumea aceea mare şi bântuită lăsând în urmă un 
bum sonic, şi asta îl duse în mod natural la gânduri legate de 
Charlie, trenulețul Uu-uu, care fusese tras pe o uitată linie 
moartă atunci când sosise noul Burlington Zephyr şi el 
devenise de domeniul trecutului. Se gândi la expresia de pe 
fața lui Charlie, cea care se voia a fi veselă şi agreabilă, dar din 
cine ştie ce pricină nu era. Se gândi la Compania de căi ferate 
Lumea de Mijloc şi la terenurile goale dintre St Louis şi 
Topeka. Se gândi la Charlie care fusese gata de drum atunci 
când domnul Martin avusese nevoie de el, şi care trăsese 
sirena şi se alimentase singur. Se întrebă din nou dacă 
mecanicul Bob nu sabotase cumva locomotiva Burlington 
Zephyr pentru a-i dat scumpului său Charlie o a doua şansă. 

Într-un târziu - şi la fel de brusc cum începuse - bubuitul 
ritmic de tobe încetă şi pe Jake îl fură somnul. 


16 


Visă, dar nu cu omul de tencuială. 

Visă că stătea pe o porţiune de şosea undeva în Marele Vid 
din Missouri. Ete era cu el. Drumul era flancat de indicatoare 
de semnalizare la nivel cu calea ferată - X-uri albe cu lumini 
roşii în mijloc. Luminile pâlpâiau şi clopoţeii sunau. 

Atunci, un uruit începu să crească treptat dinspre sud-est. 
Suna ca un fulger într-o sticlă. 

Acum vine, îi spuse lui Ete. 

Inel fu Ete de acord. 

Şi deodată, o uriaşă formă roz, lungă de două roți, săgetă 
câmpia către ei. Era scundă şi de forma unui glonț, şi când 
Jake o văzu, o teamă teribilă îi umplu inima. Cele două 
geamuri mari care scăpărau în soare pe fața trenului 
semănau cu nişte ochi. 

Nu-i pune întrebări copilăreşti, îl instrui Jake pe Ete. N-are 
să joace jocuri prosteşti. E doar un simplu trenuleţ uu-uu 
sinistru, şi numele lui e Blaine cel Hain. 


Dintr-odată, Ete sări pe şine şi se ghemui cu urechile 
culcate pe spate. Ochii lui aurii scăpărau. Dinţii erau dezgoliți 
într-un rânjet disperat. 

Nu! strigă Jake. Nu, Ete! 

Ete însă nu-i dădu atenţie. Glonţul roz se apropia 
amenințător de forma mititică şi dârză a billy-bumblerului, iar 
uruitul acela părea să i se târască lui Jake pe tot corpul, 
făcându-i nasul să sângereze şi spulberându-i plombele de la 
dinți. 

Sări după Ete, Monoul Blaine (sau să fi fost Charlie, 
trenulețul Uu-uu?) se năpusti spre el - şi Jake se trezi brusc, 
tremurând, lac de sudoare. Noaptea părea să-l apese ca o 
greutate fizică. Se rostogoli pe o parte şi căută speriat după 
Ete. Preţ de un moment teribil, crezu că bumblerul nu mai era 
acolo, dar apoi degetele lui găsiră blana mătăsoasă a acestuia. 
Ete scoase un chiuit şi se uită la el cu o curiozitate 
somnoroasă. 

— E-n regulă, şopti Jake cu voce uscată. Nu există trenul. A 
fost doar un vis. Culcă-te la loc, băiete. 

— Ete, fu bumblerul de acord şi închise ochii la loc. 

Jake se rostogoli pe spate şi rămase cu ochii ațintiţi la stele. 
Blaine e mai mult decât hain, gândi el. E periculos. Foarte 
periculos. 

Da, poate. 

Nu încape niciun poate aici! insistă aprig mintea sa. 

Bine, Blaine era hain - de acord. Doar că eseul său final 
avusese ceva de spus pe tema lui Blaine, nu? 

Blaine este adevărul. Blaine este adevărul. Blaine este 
adevărul. 

— O, Iisuse, ce încâlceală, şopti Jake. 

Închise ochii şi adormi în câteva secunde. De data aceasta 
Nu visă NIMIC. 


17 


A doua zi, în jurul prânzului, ajunseră pe culmea altei 
coline şi văzură podul pentru prima oară. Traversa râul Send 


la un punct unde acesta se îngusta, cotea spre sud şi trecea 
prin fața oraşului. 

— Iisuse Hristoase, făcu Eddie încet. Nu ţi se pare familiar, 
Suze? 

— Ba da. 

— Jake? 

— Da... seamănă cu podul George Washington. 

— Cum te văd şi cum mă vezi, aprobă Eddie. 

— Dar ce să caute podul George Washington în Missouri? 
întrebă Jake. Eddie se uită la el. 

— Cum zici, băiete? 

Jake păru confuz. 

— Lumea de Mijloc, adică. Ştii tu. Eddie îl privea mai atent 
ca oricând. 

— De unde ştii tu că asta e Lumea de Mijloc? Nu erai cu noi 
când am întâlnit indicatorul ăla. 

Jake îşi îndesă mâinile în buzunare şi cobori privirea spre 
mocasinii săi. 

— Am visat, recunoscu el dintr-o suflare. Doar nu crezi că 
m-am înscris pentru excursia asta la agentul de voiaj al tatei, 
nu? 

Roland atinse umărul lui Eddie. 

— Lasă asta acum. 

Eddie aruncă o privire scurtă spre Roland şi încuviinţă. 

Rămaseră încă puţin cu privirea aţintită spre pod. Cu 
relieful oraşului avuseseră timp să se obişnuiască, dar acesta 
era ceva nou. Visa în zare, o formă vag schițată pe fundalul 
albastru al cerului de la mijlocul dimineţii. Roland distingea 
patru seturi de turnuri metalice imposibil de înalte - câte unul 
la fiecare capăt al podului şi două în mijloc. Între ele, cabluri 
gigantice descriau prin aer arce lungi. Între aceste arce şi baza 
podului erau multe linii verticale - fie alte cabluri, fie grinzi 
metalice, nu-şi dădea seama ce. Vedea însă şi spații goale şi 
înțelese după mult timp că podul nu mai era perfect echilibrat. 

— Podul cela cred că-n scurt timp va sfârşi în râu, spuse 
Roland. 


— Ei, poate, admise reticent Eddie, dar mie nu mi se pare că 
arată atât de rău. Roland suspină. 

— Nu-ţi pune prea multe speranţe în asta, Eddie. 

— Ce vrei să spui? 

Eddie auzi iritarea din propria-i voce, dar era prea târziu ca 
să mai facă ceva în privinţa ei. 

— Adică vreau să-ți crezi ochilor, Eddie - atâta tot. Când 
eram mic umbla o vorbă: „Numai un nerod crede că visează 
înainte să se trezească.“ Înţelegi? 

Eddie simţi o replică sarcastică pe vârful limbii şi o înghiți 
cu câteva mici eforturi. Doar că Roland avea un mod al său - 
neintenționat, era sigur, dar asta nu-l ajuta să i-l treacă cu 
vederea - de a-l face să se simtă ca un țânc. 

— Cred că da, spuse el, într-un sfârşit. Înseamnă acelaşi 
lucru ca vorba preferată a mamei mele. 

— Şi care era aceea? 

— Speră la ce e mai bine şi aşteaptă-te la ce e mai rău, 
recită Eddie cu tristețe. Pe chipul lui Roland înflori un surâs. 

— Cred că-mi place mai mult vorba mamei tale. 

— Dar încă este în picioare! răbufni Eddie. De acord că nu e 
într-o formă fantastică - probabil nimeni n-a mai făcut o 
revizie ca lumea de o mie de ani sau mai bine - dar încă este 
acolo. Tot oraşul este! Ar fi o greşeală să sperăm că vom găsi 
acolo unele lucruri de folos pentru noi? Sau nişte oameni care 
să ne dea de mâncare şi să discute cu noi, ca bătrânii din 
River Crossing, în loc să ne împuşte? Ar fi o greşeală să 
sperăm că norocul va fi iarăşi de partea noastră? 

În liniştea care urmă, Eddie îşi dădu seama cu stânjeneală 
că ținuse un discurs. 

— Nu. 

Nu era pic de bunătate în vocea lui Roland - bunătatea 
aceea care îl surprindea întotdeauna pe Eddie atunci când se 
manifesta. 

— Nu e niciodată greşit să speri. 

Se uită la Eddie şi la ceilalți ca un om care iese dintr-un vis 
adânc. 


— Am terminat cu mersul pe ziua de azi. E timpul să stăm 
la palavre, cred, şi asta o să ne ia o vreme. 

Pistolarul părăsi drumul şi păşi în iarba înaltă fără a se 
uita în urmă. După un moment, ceilalți trei îl urmară. 


18 


Până să-i întâlnească pe bătrânii din River Crossing, 
Susannah îl văzuse pe Roland strict în termenii serialelor de 
televiziune pe care rareori le urmărea: Cheyenne, The Rifleman 
şi, desigur, arhetipul absolut, Gunsmoke. Mai fusese unul pe 
care îl ascultase uneori la radio cu tatăl ei, înainte să se 
lanseze versiunea televizată (se gândi la cât de străină ar fi 
fost pentru Eddie şi Jake ideea de serial radiofonic - lumea lui 
Roland nu era, totuşi, singura care mersese mai departe). 
Încă-şi mai amintea ce spunea naratorul la începutul fiecărui 
episod: „Te face vigilent... şi puţin solitar.“ 

Până la River Crossing, asta îl rezumase perfect pe Roland 
pentru ea. Nu era el lat în umeri, cum fusese Marshal Dillon, 
şi nici pe departe la fel de înalt, iar chipul lui i se părea că 
aduce mai mult cu acela al unui poet istovit decât cu al unui 
şerif din Vestul Sălbatic, însă tot îl văzuse ca pe o versiune 
existențială a acelui fictiv reprezentant al legii din Kansas, a 
cărui singură misiune în viață (în afară de a bea din când în 
când la The Longbranch cu prietenii lui, Doc şi Kitty) era de a 
face ordine în Dodge. 

Acum înțelegea că Roland fusese mult mai mult decât un 
copoi care bătea la picior un peisaj suprarealist ă la Dali către 
capătul lumii. Fusese un diplomat; un mediator; poate chiar 
un învățător. Mai mult ca orice, fusese un soldat a ceea ce 
oamenii aceştia numeau „albul“, termen prin care bănuia că 
se refereau la forțele civilizatoare care-i împiedică pe oameni 
să se ucidă între ei pe perioade destul de lungi cât să se poată 
înregistra un progres. La vremea lui, fusese mai degrabă un 
cavaler rătăcitor decât un vânător de recompense. Şi în multe 
feluri, aceasta încă era vremea lui; locuitorii din River 


Crossing categoric credeau asta. Altfel, de ce-ar fi 
îngenuncheat în praf pentru a primi binecuvântarea lui? 

În lumina acestei noi percepții, Susannah vedea cu câtă 
istețime îi manipulase pistolarul din acea îngrozitoare 
dimineață a cercului vorbelor. De fiecare dată când adoptau 
un subiect de discuție care ar fi dus la compararea notițelor - 
şi ce putea fi mai natural, dată fiind cataclismica şi 
inexplicabila „alegere“ prin care trecuseră toți? - Roland era 
prezent, intervenea repede şi îndrepta conversaţia spre alte 
lucruri cu atâta uşurinţă, încât niciunul dintre ei (nici ea, 
care petrecuse aproape patru ani implicată până la gât în 
mişcarea de revendicare a drepturilor civile) nu observase ce 
făcea. 

Susannah credea că înțelege de ce... O făcuse pentru a-i 
lăsa lui Jake timp să se vindece. Înțelegerea motivelor lui nu-i 
schimba totuşi sentimentele - uluire, mâhnire - față de modul 
elegant în care îi manipulase. Îşi amintea de ceva ce Andrew, 
şoferul ei, spusese cu scurt timp înainte ca Roland să o aducă 
în lumea lui. Ceva despre preşedintele Kennedy, cum că el era 
ultimul pistolar al lumii vestice. Atunci pufnise superior, dar 
acum credea că înțelege. Roland se regăsea mai mult în JFK 
decât în Matt Dillon. Bănuia că poseda puţin din imaginația 
lui Kennedy, însă când venea vorba de romantism... dedicare... 
charismă... 

Şi viclenie, gândi ea. Nu uita de viclenie. 

Se surprinse, izbucnind pe nepusă masă în râs. 

Roland se aşezase cu picioarele încrucişate. Acum, se 
întoarse către ea cu sprâncenele ridicate. 

— Ceva comic? 

— Foarte. Spune-mi ceva... Câte limbi ştii să vorbeşti? 
Pistolarul se gândi. 

— Cinci, zise el apoi. Odinioară vorbeam dialectele selliane 
destul de bine, dar cred că am uitat totul, mai puțin 
înjurăturile. 

Susannah râse din nou. Era un sunet zglobiu. 

— Eşti un vulpoi, Roland, zise ea. Chiar eşti. Jake păru 
interesat. 


— Spune o înjurătură în strellerană, îl pofti el. 

— Selliană, îl corectă Roland. 

Se gândi un minut, după care rosti ceva foarte repede şi 
alunecos - lui Eddie i se păru că suna niţel ca şi când 
pistolarul ar fi făcut gargară cu un lichid foarte gros. Cafea 
veche de o săptămână, să spunem. În timp ce vorbi, Roland 
zâmbi. Jake zâmbi şi el. 

— Ce inseamnă? 

Roland îl cuprinse un moment cu brațul pe după umeri. 

— Că avem multe lucruri de vorbit. 


19 


— Noi suntem ka-tet, începu Roland, ceea ce înseamnă un 
grup de oameni pe care îi uneşte soarta. Filosofii din regiunea 
mea spuneau că un ka-tet nu poate fi destrămat decât de 
moarte sau de trădare. Învățătorul meu, Cort, spunea că din 
moment ce moartea şi trădarea sunt şi ele spiţe la roata lui 
ka, o astfel de unitate nu poate fi niciodată destrămată. Pe 
măsură ce trec anii şi eu văd mai multe lucruri, ajung să 
împărtăşesc din ce în ce mai mult părerea lui Cort. 

Fiecare membru al unui ka-tet e ca o piesă de puzzle. Luată 
singură, fiecare piesă este un mister, dar când sunt puse 
laolaltă, alcătuiesc o imagine... sau o parte a unei imagini. S- 
ar putea să fie nevoie de foarte multe ka-tet-uri pentru a 
definitiva o imagine. Nu trebuie să fiți surprinşi dacă 
descoperiți că vieţile voastre s-au atins în moduri pe care până 
acum nu le-aţi mai văzut. Pentru început, fiecare dintre voi 
trei este capabil să cunoască gândurile celorlalți... 

— Poftim? făcu Eddie. 

— Aşa e. Împărţiţi atât de natural gândurile, încât nici nu 
v-aţi dat seama de asta, dar aşa este. Fără îndoială, pentru 
mine e mai uşor să văd, întrucât eu nu sunt un membru plin 
al acestui ka-tet - poate findcă nu sunt din lumea voastră - şi 
astfel nu dețin complet acest dar. Pot totuşi să vă trimit 
gânduri. Susannah... ţi-aduci aminte când eram în cerc? 


— Da. Mi-ai spus să dau drumul demonului la comanda ta. 
Dar nu ai spus-o cu voce tare. 

— Eddie... ţi-aminteşti când eram în poiana ursului şi te-a 
atacat liliacul mecanic? 

— Da. Mi-ai spus să mă las jos. 

— Nici n-a deschis gura, Eddie, replică Susannah. 

— Ba da, a deschis-o! Ai țipat! Te-am auzit, bătrâne! 

— Sigur că am ţipat, dar am făcut-o cu mintea. Pistolarul 
se întoarse către Jake. 

— Tu-ţi aduci aminte? În casă? 

— Când scândura de care trăgeam nu voia să se desprindă, 
mi-ai spus să trag de cealaltă. Dar dacă tu nu-mi poţi citi 
gândurile, Roland, de unde ai ştiut în ce bucluc sunt? 

— Am văzut. N-am auzit nimic, dar am văzut - doar puţin, 
ca printr-un geam murdar. Ochii lui îi scrutară atent. Aceste 
apropieri şi suprapuneri a minţilor se numesc khef, un cuvânt 
care înseamnă multe alte lucruri în limba originară a Vechii 
Lumi - apă, naştere şi forță a vieţii sunt doar trei dintre ele. 
Fiți conştienţi de el. Deocamdată, asta-i tot ce vreau. 

— Poţi fi conştient de un lucru în care nu crezi? întrebă 
Eddie. Roland zâmbi. 

— Fiți doar cu mintea deschisă. 

— Asta pot face. 

— Roland? interveni Jake. Crezi că Ete ar putea să facă 
parte din ka-tet-ul nostru? Susannah surâse. Roland, nu. 

— Acum nu sunt pregătit nici să presupun, dar îţi spun un 
lucru, Jake: mă gândesc de o bună bucată de vreme la 
prietenul tău blănos. Ka nu e în toți şi toate, iar coincidențele 
încă există... dar brusca apariție a unui billy-bumbler care 
încă-şi aminteşte de oameni mie nu mi se pare tocmai 
întâmplătoare. 

Aruncă fiecăruia câte o privire. 

— Voi începe eu. Eddie va vorbi după mine, continuându-mi 
povestea. Apoi Susannah. Jake, tu vei vorbi la urmă. Bine? 

Toţi încuviințară mut. 

— Bun, zise Roland. Noi suntem ka-tet - unul dintre 
multele. Să înceapă palavrele. 


20 


Discuţia se prelungi până la apus, întrerupându-se doar cât 
ei să mănânce hrană rece şi, când se încheie, Eddie se simțea 
ca şi când ar fi rezistat douăsprezece runde grele împotriva lui 
Sugar Ray Leonard. Nu se mai îndoia că „împărțeau acelaşi 
khef“, cum spunea Roland; el şi Jake chiar păreau să fi trăit 
unul viața celuilalt în visele lor, ca şi când ar fi fost două 
jumătăți ale aceluiaşi întreg. 

Roland începu cu ce se întâmplase sub munţi, unde se 
încheiase prima viață a lui Jake în lumea aceea. Povesti despre 
vorbele schimbate cu omul în negru şi cuvintele ocolite ale lui 
Walter despre o Bestie şi despre cineva pe care el îl numise 
Străinul Fără Vârstă. Vorbi despre straniul şi derutantul vis 
pe care îl avusese, un vis în care întregul univers fusese 
înghițit de o rază de fantastică lumină albă. Şi despre felul în 
care, la capătul acelui vis, fusese un singur fir de iarbă 
purpurie. 

Eddie se uită la Jake şi fu uimit să vadă ştiinţa - 
recunoaşterea - din ochii băiatului. 


21 


Părți din această poveste Eddie le auzise bolborosite de 
Roland în perioada lui de delir, dar pentru Susannah era ceva 
nou, aşa că ascultă cu ochii mari cât cepele. Când Roland 
repetă lucrurile pe care i le spusese Walter, recunoscu frânturi 
din propria sa lume, asemenea unor reflexii într-o oglindă 
spartă: automobile, cancer, rachete către lună, inseminare 
artificială. Nu avea idee cine putea fi Bestia, dar recunoştea 
numele Străinului Fără Vârstă drept o variaţiune a numelui 
Merlin, magicianul despre care se bănuia că dirijase din 
umbră acțiunile regelui Arthur. Din ce în ce mai curios. 

Roland povesti cum se trezise şi-l găsise pe Walter mort de 
mulți ani - timpul zburase cumva, poate o sută de ani, poate 


cinci sute. Jake ascultă, cufundat într-o tăcere născută din 
fascinaţie, când pistolarul povesti cum ajunsese la marginea 
Mării Vestului, cum pierduse două degete de la mâna dreaptă 
şi cum îi alesese pe Eddie şi Susannah înainte să-l întâlnească 
pe Jack Mort, al treilea membru. 

Pistolarul făcu semn spre Eddie, care continuă povestea cu 
venirea ursului mare. 

— Shardik?! exclamă Jake interogativ. Dar ăsta e numele 
unei cărți! O carte din lumea noastră! A fost scrisă de un om 
care a scris şi cartea aia celebră despre iepuri... 

— Richard Adams! strigă Eddie. Şi cartea despre iepuri se 
chema Watership Down! Ştiam eu că ştiu numele de undeva! 
Dar cum e posibil asta, Roland? Cum se face că oameni din 
lumea ta ştiu despre lucruri din lumea noastră? 

— Doar există uşi, nu-i aşa”? răspunse Roland. N-am văzut 
noi oare deja patru dintre ele? Crezi că înainte n-au existat 
sau că nu vor mai exista de aici încolo? 

— Dar... 

— Toți am văzut urmele lăsate de lumea voastră în a mea, 
iar când am fost în oraşul vostru New York, am văzut urme 
ale lumii mele în a voastră. Am văzut pistolari. Majoritatea 
erau molcomi şi lenți, dar tot pistolari erau, evident membri ai 
propriului lor ka-tet străvechi. 

— Roland, nu erau decât poliţişti. Le dai prea mult credit. 

— Nu şi ultimul. Când eu şi Jack Mort eram în staţia de 
metrou, acela aproape m-a doborât. De n-aş fi avut un noroc 
chior - amnarul lui Mort - ar fi şi făcut-o. Acela... i-am văzut 
ochii. Ştia chipul tatălui lui. Cred că-l ştia foarte bine. Şi 
atunci... ţi-aminteşti numele clubului lui Balazar? 

— Sigur, spuse Eddie. Turnul Înclinat. Dar putea fi o 
coincidenţă; tu însuţi ai spus-o: ka nu e în toți şi-n toate. 

Roland aprobă cu o mişcare a capului. 

— Chiar că semeni cu Cuthbert... Mi-amintesc ceva ce a 
spus când eram copii. Plănuiam o expediție nocturnă în 
cimitir şi Alain nu voia să vină. Spunea că se teme să nu 
ofenseze umbrele strămoşilor lui. Cuthbert a râs de el. A spus 


că refuză să creadă în fantome până când nu prinde una cu 
dinții. 

— Bravo lui! exclamă Eddie. Bravo! Roland zâmbi. 

— Mă gândeam eu c-o să-ți placă. Oricum, să lăsăm 
fantoma asta deocamdată. Mergi mai departe cu povestea. 

Eddie descrise viziunea pe care o avusese atunci când 
Roland aruncase falca în foc - cea cu cheia şi trandafirul. Îşi 
povesti visul şi cum intrase pe uşa restaurantului Tom şi 
Gerry - Delicatese artistice şi pătrunsese pe un câmp de 
trandafiri dominat de un Turn înalt de culoarea funinginei. 
Vorbi despre întunericul care ieşise pe geamurile lui, alcătuind 
o formă pe cer, adresându-i-se direct lui Jake acum, întrucât 
Jake asculta cu o concentrare avidă şi o mirare crescândă. 
Încercă să transmită o parte din exaltarea şi teroarea care 
caracterizaseră visul şi văzu în ochii lor - în ai lui Jake, cel 
mai mult - fie că strădania sa avea un efect mai mare decât cel 
sperat... fie că şi ei înşişi avuseseră visul acela. 

Povesti cum merseseră înapoi pe urmele lăsate de Shardik 
spre Portalul Ursului şi cum, atunci când lipise urechea de el, 
îşi amintise de ziua când îşi convinsese fratele să-l ducă la 
Dutch Hill ca să vadă Conacul. Vorbi despre cupă şi despre ac, 
şi despre faptul că indicaţiile acului deveniseră inutile odată ce 
îşi dăduseră seama că puteau vedea efectul Grinzii asupra 
lucrurilor pe care ea le atingea, până şi asupra păsărilor din 
înaltul cerului. 

Din acest punct, povestea fu continuată de Susannah. Cât 
timp vorbi ea despre felul în care Eddie începuse să cioplească 
o versiune a cheii, Jake stătu întins pe spate, cu mâinile 
împletite sub cap, şi privi curgerea lentă a norilor spre oraş, 
urmând un neabătut traseu pe direcția sud-est. Forma lor 
precisă demonstra prezența Grinzii la fel de clar cum fumul 
care iese dintr-un horn arată direcția vântului. 

Încheie cu povestea modului în care, în sfârşit, îl aduseseră 
pe Jake în lumea lui Roland, închizând falia care brăzda 
amintirile băiatului şi ale pistolarului la fel de brusc şi de 
complet cum închisese Eddie uşa din cercul vorbelor. Singurul 
lucru pe care îl lăsă pe dinafară nu era de fapt unul important 


- cel puţin, nu încă. În definitiv, nu suferise grețuri dimineaţă 
şi o menstruaţie lipsă nu însemna, în sine, nimic. Cum ar fi 
spus Roland, aceea era o poveste care putea rămâne mai bine 
pentru altă zi. 

Şi totuşi, când încheie, o surprinse dorința de a putea uita 
ce spusese Tuşa Talitha atunci când Jake afirmase că acum 
aceasta era casa lui: Zeii aibă milă de tine, atunci, căci soarele 
apune peste lumea asta. Şi apune pentru totdeauna. 

— Şi acum e rândul tău, Jake, spuse Roland. 

Băiatul se ridică în capul oaselor şi se uită spre Lud, unde 
ferestrele turnurilor vestice reflectau lumina de după-amiază 
târzie în falduri aurii. 

— Totul e o nebunie, murmură el, însă aproape că are 
logică. Ca un vis atunci când te trezeşti. 

— Cred că te putem ajuta să-i dai un sens, spuse 
Susannah. 

— Poate că da. Cel puţin, mă puteţi ajuta să mă gândesc la 
tren. Eu, unul, m-am săturat să-ncerc să-i dau de cap lui 
Blaine. Ştiţi prin ce a trecut Roland când trăia două vieți în 
acelaşi timp, aşa că peste partea asta pot sări. Oricum, nu 
cred că aş putea explica vreodată ce a însemnat, şi nici nu 
vreau s-o fac. A fost oribil. Cred că ar fi mai bine să încep cu 
eseul meu final, pentru că atunci am început în sfârşit să-mi 
spun că poate toată treaba asta nu va dispărea pur şi simplu. 

Se uită solemn la ei, pe rând. 

— Atunci m-am dat bătut. 


22 


Jake vorbi până dincolo de apusul soarelui. 

Le spuse tot ce-şi putea aminti, începând cu eseul Cum 
înțeleg eu adevărul şi terminând cu monstruosul Gardian care 
ieşise literalmente din lemnăria casei pentru a-l ataca. Ceilalți 
trei ascultară fără a-l întrerupe măcar o dată. 

Când încheie, Roland se întoarse spre Eddie, cu ochii 
luminați de un amestec de emoţii pe care acesta îl luă la 
început drept mirare. Apoi îşi dădu seama că vedea o 


surescitare puternică... şi o teamă profundă. 1 se uscă gura. 
Deoarece dacă Roland se temea... 

— Te mai îndoieşti, Eddie, că lumile noastre se suprapun? 
EI clătină din cap. 

— Sigur că nu. Am umblat pe aceeaşi stradă şi am făcut-o 
în hainele lui! 

Dar... Jake, pot să văd cartea aia? Charlie, trenulețul UVu-uu? 

Jake se întinse după ghiozdan, dar Roland îi opri mâna. 

— Nu încă, zise el. Întoarce-te la terenul gol, Jake. Mai 
spune o dată partea aia. Încearcă să-ți aminteşti totul. 

— Poate că ar trebui să mă hipnotizezi, rosti Jake ezitant. 
Cum ai mai făcut-o o dată la haltă. 

Roland clătină din cap. 

— Nu e nevoie. Ce ţi s-a întâmplat pe terenul acela a fost cel 
mai important lucru din viața ta, Jake. Din toate vieţile 
noastre. Îți poţi aminti singur totul. 

Aşa că Jake mai povesti o dată. Le era clar tuturor că 
experiența trăită de el pe terenul viran unde se aflase cândva 
restaurantul Tom şi Gerry era inima secretă a ka-tet-ului pe 
care îl împărțeau cu toţii. În visul lui Eddie, Delicatese 
artistice era încă în picioare; în realitatea lui Jake, fusese 
demolat, dar în ambele cazuri era un loc cu o putere enormă, 
talismanică. Roland nu se îndoia nici că terenul gol, cu 
cărămizile lui sparte şi cioburile de sticlă, era o altă versiune a 
ceea ce Susannah cunoştea drept Vanele şi a locului pe care îl 
văzuse el la finele viziunii pe care o avusese în locul oaselor. 

În timp ce depăna pentru a doua oară această parte a 
poveştii sale, vorbind foarte încet acum, Jake descoperi că ceea 
ce spusese pistolarul era adevărat: îşi amintea într-adevăr 
totul. Memoria i se îmbunătăți până într-atât încât aproape i 
se păru că retrăieşte experiența. Le spuse de pancarta pe care 
scria că un complex rezidenţial de lux numit Turtle Bay era 
programat să se ridice pe locul unde înainte se aflase 
restaurantul Tom şi Gerry. Îşi aminti chiar şi poezioara scrisă 
cu spray-ul pe gard, şi le-o recită: 

Vezi ȚESTOASA cât e de mare! 

Poartă lumea toată în spinare. 


Să te joci voios de vrei 

Urmează GRINDA azi, ce stai! 

Susannah murmură: 

— „Gândeşte-ncet şi totuşi blând; În mintea ei noi stăm 
oricând...“ Nu aşa continua, Roland? 

— Poftim? întrebă Jake. Ce să continue? 

— O poezie pe care am învăţat-o în copilărie, spuse Roland. 
E o altă conexiune, una care ne spune cu adevărat ceva, deşi 
nu sunt sigur că e un lucru pe care avem nevoie să-l ştim... 
Totuşi, nu ştii niciodată când îţi prinde bine o informaţie în 
plus. 

— Douăsprezece portaluri legate între ele de şase Grinzi, 
spuse Eddie. Noi am început de la Urs. Nu mergem decât până 
în mijloc - la Turn - dar dacă ne-am duce până la celălalt 
capăt, am ajunge la Portalul Ţestoasei, nu-i aşa? 

Roland aprobă din cap. 

— Sunt sigur de asta. 

— Portalul estoasei, rosti Jake gânditor, rostogolind 
cuvintele în gură, părând să le guste. 

Apoi încheie spunându-le din nou de minunata voce a 
corului, de înțelegerea faptului că erau chipuri şi poveşti şi 
istorii pretutindeni, şi de credința sa tot mai fermă că dăduse 
peste ceva foarte aproape de sâmburele întregii existențe. La 
sfârşit, le spuse din nou cum găsise cheia şi văzuse 
trandafirul. Când amintirea se completă, Jake începu să 
plângă, deşi nu părea conştient de asta. 

— Când s-a deschis, am observat că mijlocul era de cel mai 
luminos galben pe care l-am văzut în viața mea. La început 
am crezut că era polen şi că părea luminos doar fiindcă totul 
pe terenul acela părea aşa. Până şi a te uita la ambalajele 
vechi de batoane de ciocolată şi la sticlele goale de bere era ca 
şi când te-ai uita la cele mai reuşite tablouri pe care le-ai 
văzut vreodată. Doar atunci mi-am dat seama că era un 
soare. Ştiu că sună deplasat, dar asta era. Şi nu era doar 
unul, ci mai mulți. Erau... 

— Erau toți sorii, murmură Roland. Era tot ce este real. 


— Da! Şi era corect - dar era şi greşit. Nu pot explica în ce 
fel era greşit, dar era. Erau ca două bătăi de inimă, una 
înăuntrul celeilalte, iar cea dinăuntru era bolnavă. Sau 
infectată. Şi atunci am leşinat. 


23 


— Tu ai văzut acelaşi lucru în finalul visului tău, Roland, 
nu-i aşa? întrebă Susannah cu o voce îndulcită de mirare. 
Firul de iarbă pe care l-ai văzut la sfârşitul lui... ai crezut că 
firul acela era purpuriu fiindcă era stropit cu vopsea. 

— Nu înţelegi, spuse Jake. Într-adevăr era purpuriu. Când 
l-am văzut aşa cum era de fapt, era purpuriu. Nu semăna cu 
niciun alt fir de iarbă. Vopseaua era doar un camuflaj. Aşa 
cum Gardianul s-a camuflat ca să arate ca o casă veche şi 
părăsită. 

Soarele ajunsese la orizont. Roland îl întrebă pe Jake dacă 
le putea arăta acum cărticica Charlie, trenulețul UVu-uu şi apoi 
să le-o citească. Jake le-o dădu. Atât Eddie, cât şi Susannah 
priviră coperta îndelung. 

— Am avut cartea asta când eram mic, spuse Eddie până la 
urmă. Vorbi pe tonul plat al siguranței depline. Apoi ne-am 
mutat din Queens în Brooklyn - nu aveam nici patru ani - şi 
am pierdut-o. Dar mi-amintesc imaginea de pe copertă. Şi 
simțeam ce simți şi tu, Jake. Nu-mi plăcea. Nu aveam 
încredere în el. 

Susannah ridică privirea spre Eddie. 

— Şi eu am avut-o - cum aş putea uita vreodată fetița cu 
numele meu... deşi, desigur, pe atunci era numele meu 
mijlociu. Şi trenul îmi trezea aceleaşi sentimente. Nu-mi 
plăcea şi nu aveam încredere în el. Lovi coperta cărții cu 
degetul, apoi i-o dădu lui Roland. Mi se părea că zâmbetul 
acela era fals de la un capăt la celălalt. 

Roland îi aruncă o privire pasageră, după care întoarse 
ochii spre Susannah. 

— Şi tu ai pierdut exemplarul tău? 

— Da. 


— Şi pun pariu că ştiu când, zise Eddie. Susannah 
încuviință. 

— Pun pariu că ştii. A fost după ce omul acela mi-a aruncat 
cărămida în cap. O aveam când am pornit spre nord, la nunta 
mătuşii Albastre. O aveam în tren. Mi-amintesc, pentru că-l 
tot întrebam pe tata dacă ne trage Charlie. Nu voiam să fie 
Charlie, întrucât noi trebuia să ajungem la Elizabeth, New 
Jersey, şi credeam că Charlie nu putea duce oriunde. N-a 
ajuns el cumva să plimbe copii în jurul unei fabrici de jucării 
sau ceva asemănător, Jake? 

— La un parc de distracții. 

— Da, sigur că da. E o ilustrație cu el plimbând copii prin 
parcul acela, la sfârşitul cărții, nu-i aşa? Toţi zâmbesc şi râd, 
doar că mie întotdeauna mi s-a părut că de fapt strigau să fie 
lăsaţi să coboare. 

— Da! făcu Jake. Da, chiar aşa! Exact aşa! 

— Credeam că Charlie ne va duce acasă la el - oriunde ar fi 
fost asta - şi nu la nunta mătuşii mele, şi că niciodată nu ne 
va permite să ne întoarcem acasă la noi. 

— Nici nu te mai poți întoarce acasă, murmură Eddie şi îşi 
trecu, agitat, mâinile prin păr. 

— Cât am stat în trenul acela, n-am vrut să dau drumul 
cărții din mână. Mi-amintesc chiar ce gândeam: „Dacă 
încearcă să ne răpească, o să-i rup paginile până se dă bătut.“ 
Dar sigur că am ajuns acolo unde trebuia, şi încă la timp. Tati 
m-a dus în față, ca să văd locomotiva. Era una diesel, nu cu 
abur, şi îmi amintesc că asta m-a bucurat. Apoi, după nuntă, 
Mort acela mi-a aruncat cărămida în cap şi am stat în comă 
mult timp. După aceea nu l-am mai văzut niciodată pe 
Charlie, trenulețul UVu-uu. Până acum. Ezită, apoi adăugă: Din 
câte ştiu, ăsta ar putea fi exemplarul meu... sau al lui Eddie. 

— Da, şi probabil că este, spuse Eddie. Era palid la față şi 
solemn... şi apoi rânji ca un copil. „Vezi ȚESTOASA, e şireată, 
da? Toate lucrurile slujesc Grinda.“ 

Roland se uită spre vest. 

— Soarele merge la culcare. Citeşte povestea, Jake, înainte 
să pierdem lumina. Jake întoarse la prima pagină, le arătă 


desenul cu mecanicul Bob în cabina lui Charlie şi începu: 

— „Bob Brooks era mecanic de locomotivă pentru compania 
de căi ferate Lumea de Mijloc, pe segmentul St Louis- 
Topeka...“ 


24 


— ...şi, din când în când, copiii îl aud pe Charlie cântându- 
şi vechiul cântec cu vocea lui joasă, groasă“, încheie Jake. 

Le arătă ultima ilustrație - copiii veseli care poate că, de 
fapt, strigau - şi apoi închise cartea. Soarele se dusese la 
culcare; cerul era purpuriu. 

— Ei, nu se potriveşte perfect, spuse Eddie, ci e mai mult ca 
un vis în care apa curge uneori la deal; totuşi, se potriveşte 
destul de bine cât să mă sperie zdravăn. Aceasta este Lumea 
de Mijloc - teritoriul lui Charlie. Doar că aici numele lui nu e 
Charlie. Aici, numele lui este Monoul Blaine. 

Roland se uita la Jake. 

— Tu ce crezi? întrebă el. Ar trebui să ocolim oraşul? Să nu 
ne apropiem de trenul ăsta? 

Jake se gândi, cu capul plecat, cu mâinile mişcându-i-se 
prin blana deasă şi mătăsoasă a lui Ete. 

— Mi-ar plăcea, rosti el într-un final, dar dacă am înţeles eu 
bine cum stă treaba cu ka-ul, cred că n-ar trebui să facem 
asta. 

Roland încuviinţă tăcut. 

— Dacă aşa este ka-ul, nici nu se mai pune problema dacă 
trebuie sau nu să facem asta; dacă am încerca să-l ocolim, am 
constata că suntem forțați să facem cale întoarsă. În cazul 
ăsta, e mai bine să îmbrățişăm direct inevitabilul, decât să-l 
amânăm. Tu ce crezi, Eddie? 

Eddie medită la fel de mult ca Jake. Nu voia să aibă de-a 
face cu un tren vorbitor care mergea singur şi, indiferent dacă- 
i spuneai Charlie, trenulețul Uu-uu, sau Monoul Blaine, tot ce 
le povestise şi citise Jake sugera că era o treabă tare nasoală. 
Aveau însă de parcurs o distanță considerabilă şi undeva, la 
capătul drumului, se afla lucrul pe care îl căutau ei. Şi când 


avu gândul acesta, Eddie descoperi cu uimire că ştia exact ce 
credea şi ce voia. Ridică privirea şi poate pentru întâia oară de 
când venise pe lumea aceea, îşi aținti ochii căprui în cei 
albaştri ai lui Roland. 

— Vreau să stau pe acel câmp de trandafiri şi vreau să văd 
Turnul de acolo. Nu ştiu ce urmează după aia. Probabil ne 
aşteaptă pe toți moartea, dar nu-mi pasă. Vreau să stau 
acolo. Presupun că nu-mi pasă dacă Blaine e diavolul şi dacă 
trenul străbate iadul în drum spre Turn. Votez să mergem. 

Roland încuviinţă şi se întoarse spre Susannah. 

— Păi, eu n-am avut vise cu Turnul Întunecat, spuse ea, ca 
să pot analiza problema la nivelul acesta - nivelul dorinței, 
cred că s-ar numi. Dar am ajuns să cred în ka şi nu-s atât de 
insensibilă încât să nu-mi dau seama când cineva mă bate cu 
cioturile degetelor în cap şi-mi spune: „Într-acolo, idioato.“ Dar 
tu, Roland? Tu ce crezi? 

— Cred că am vorbit destul pe ziua de azi şi că e timpul să 
luăm o pauză până mâine. 

— Cum rămâne cu Ghici ghicitoare ce-il...? întrebă Jake. 
Vrei să te uiţi la ea? 

— Vom avea timp pentru asta în altă zi, răspunse Roland. 
Hai să ne culcăm. 


25 


Dar pistolarul rămase treaz mult timp, şi când ropotul 
ritmic de tobe reîncepu, el se ridică şi se înapoie la drum. 
Rămase cu privirea îndreptată către pod şi oraş. Într-adevăr, 
era diplomat, aşa cum bănuia Susannah, şi ştiuse că trenul 
era următorul pas pe drumul pe care îl aveau de făcut, 
aproape din momentul în care auzise de el... dar simţise că ar 
fi imprudent să o spună cu voce tare. Eddie, în special, ura să 
fie împins de la spate; când simţea că se întâmpla asta, lăsa 
pur şi simplu bărbia în piept, înfigea picioarele în pământ, 
făcea glume prosteşti şi se încăpățâna ca un catâr. De data 
aceasta voinţa lui era şi a lui Roland, totuşi asta nu însemna 
că nu-l putea contrazice oricând pe pistolar. Era mai sigur să 


lucreze cu mănuşi şi era şi mai sigur să întrebe în loc să 
proclame. 

Se întoarse pentru a merge înapoi... şi mâna-i zbură la 
armă când văzu o siluetă întunecată stând la marginea 
drumului şi uitându-se la el. Nu scosese pistolul, dar nici 
mult nu mai avusese pentru a o face. 

— Mă gândeam eu că nu vei putea dormi după micul 
spectacol de adineaori, spuse Eddie. 

— Nu te-am auzit. Începi să înveţi... doar că de data asta 
puțin a lipsit să nu te alegi cu un glonţ în burtă. 

— Nu m-ai auzit fiindcă eşti preocupat de prea multe 
lucruri. 

Eddie i se alătură şi Roland văzu, chiar şi la lumina stelelor, 
că nu-l păcălise câtuşi de puţin. Respectul lui față de Eddie 
continua să crească. De Cuthbert îi aducea el aminte, dar în 
multe feluri Eddie îl depăşise deja. 

Dacă-l subestimez, gândi Roland, m-aş putea frige oricând. 
Iar dacă îl dezamăgesc ori dacă fac ceva care lui îi va mirosi a 
trădare, probabil că va încerca să mă ucidă. 

— Tu la ce te gândeşti, Eddie? 

— La tine. La noi. Vreau să ştii ceva. Cred că până-n seara 
aceasta am presupus că deja ştii. Acum nu mai sunt sigur. 

— Spune-mi, atunci. 

Gândi din nou: Ce bine seamănă cu Cuthbert! 

— Suntem cu tine pentru că aşa trebuie să fie - ăsta e ka-ul 
tău afurisit. Dar suntem cu tine şi pentru că vrem să fim. Ştiu 
că aşa stau lucrurile în privința mea şi a lui Susannah, şi 
sunt aproape sigur că şi-n privința lui Jake. Ai o minte 
straşnică, bătrânul meu amic întru khef, dar cred că o ţii într- 
un adăpost antiaerian, fiindcă e al naibii de greu să ajungi la 
ea. Vreau să-l văd, Roland. Pricepi ce-ţi spun? Vreau să văd 
Turnul. 

Se uită atent la chipul lui Roland, aparent nu văzu ce 
sperase să găsească acolo şi ridică mâinile a exasperare. 

— Ce vreau să spun e că te rog să mă laşi de urechi. 

— Să te las de urechi? 


— Da. Pentru că nu mai trebuie să mă tragi după tine. Vin 
şi singur. Venim şi singuri. Dacă ai muri în somn noaptea 
asta, te-am îngropa şi am merge mai departe. Probabil că n- 
am rezista mult timp, dar măcar am muri pe drumul Grinzii. 
Acum înţelegi? 

— Da. Acum înțeleg. 

— Spui că mă înţelegi şi eu cred că aşa e... Dar mă şi crezi? 

Sigur că da, gândi el. Unde altundeva ai tu de mers, Eddie, 
în lumea asta atât de străină pentru tine? Şi ce altceva ai 
putea să faci? Ai fi un fermier de râsul curcilor. 

Asta era o răutate şi o nedreptate, ştia bine. Denigrarea 
liberului-arbitru confundându-l cu ka era mai rău decât o 
blasfemie; era o prostie inutilă. 

— Da, spuse el. Te cred. Pe sufletul meu, te cred. 

— Atunci, nu te mai comporta ca şi când am fi o turmă de 
oi şi tu ai fi ciobanul care merge în urma noastră, fluturând 
toiagul ca nu cumva proştii de noi să ieşim de pe drum şi să 
intrăm într-o zonă cu nisip mişcător. Deschide-ţi mintea către 
noi. Dacă va fi să murim în oraş sau în trenul acela, vreau să 
mor ştiind că am fost mai mult decât un pion pe tabla ta de 
joc. 

Roland simți că i se aprind obrajii de furie, însă niciodată 
nu ştiuse să se mintă singur. Nu era furios fiindcă Eddie 
greşea, ci fiindcă îl citise bine. Roland fusese atent la evoluția 
lui, văzuse cum îşi lăsase închisoarea tot mai în spate - la fel 
şi Susannah, căci şi ea fusese închisă - şi totuşi sufletul său 
nu acceptase nicio clipă pe deplin dovada simțurilor. Sufletul 
lui voia, aparent, să-i vadă mai departe ca pe nişte creaturi 
diferite, inferioare. 

Roland trase adânc aer în piept. 

— Pistolarule, iartă-mă, rogu-te. 

Eddie acceptă, dând afirmativ din cap. 

— Ne paşte un uragan de probleme... o simt şi sunt speriat 
de moarte. Dar nu sunt problemele tale, ci ale noastre. Bine? 

— Da. 

— Cât de gravă crezi că poate ajunge situaţia în oraş? 


— Nu ştiu. Ştiu doar că trebuie să facem tot posibilul să-l 
protejăm pe Jake, fiindcă tuşica bătrână zicea că ambele 
tabere îl vor vrea. În parte, totul depinde de cât ne va lua ca să 
găsim trenul ăla. În şi mai mare parte depinde de ce se 
întâmplă când îl găsim. Dacă am mai avea doi oameni, l-aş 
pune pe Jake într-o cutie şi l-aş păzi cu arme în ambele părți. 
Cum nu avem, vom merge încolonaţi - eu primul, Jake 
împingând-o pe Susannah după mine şi tu în coadă. 

— Cât de mari pot fi problemele, Roland? Fă o presupunere. 

— Nu pot. 

— Ba eu cred că poți. Nu cunoşti oraşul, dar ştii cum s-au 
comportat oamenii din lumea ta de când totul a-nceput să se 
ducă de râpă. Cât de mari pot fi problemele? 

Roland se întoarse spre ropotul continuu al tobelor şi căzu 
pe gânduri. 

— Poate nu foarte mari. Presupun că luptătorii care au mai 
rămas sunt bătrâni şi demoralizați. S-ar putea ca tu chiar s-o 
fi nimerit şi unii să ne ofere ajutor pe drum, cum a făcut ka- 
tet-ul din River Crossing. S-ar putea să nici nu-i vedem - ne 
vor vedea ei, în schimb, vor vedea că suntem înarmați, aşa că 
vor cobori capetele în pământ şi ne vor lăsa să ne vedem de 
drum. De nu va fi aşa, sper că se vor împrăştia ca şobolanii, 
dacă doborâm câţiva. 

— Şi dacă hotărăsc să riposteze? Roland zâmbi sumbru. 

— Atunci, Eddie, ne vom aminti cu toții chipurile taţilor 
noştri. 

Ochii lui Eddie sclipeau în întuneric. Roland îşi aminti din 
nou de Cuthbert - Cuthbert care spusese că va crede în 
fantome doar atunci când va prinde una în dinți, Cuthbert 
împreună cu care împrăştiase odată firimituri de pâine sub 
braţul spânzurătorii. 

— Ți-am răspuns la toate întrebările? 

— Nu... dar cred că acum ai fost sincer cu mine. 

— Atunci, noapte bună, Eddie. 

— Noapte bună. 

Eddie se întoarse şi plecă. Roland îl însoți cu privirea. Acum, 
că era atent, îl auzea... dar foarte slab. O luă şi el înapoi, după 


care se întoarse spre întunericul unde se afla oraşul Lud. 

E ceea ce bătrâna a numit Puber. A spus că ambele tabere îl 
vor vrea. De data asta n-o să mă mai laşi să cad, nu-i aşa? 

Nu. Nici de data asta şi nici altă dată. 

EI ştia însă ceva ce niciunul dintre ei nu mai ştia. Poate că, 
după discuția pe care tocmai o avusese cu Eddie, ar fi trebuit 
să le spună... şi totuşi, credea că va mai păstra secretul puţin 
timp. 

În vechea limbă care odinioară fusese lingua franca a lumii 
sale, majoritatea cuvintelor, precum khef şi ka, aveau multe 
semnificații. Cuvântul char, însă - char din Charlie, trenulețul 
Uu-uu, de pildă - avea doar una. 

Char însemna moarte. 


PODUL ŞI ORAŞUL 
1 


Întâlniră avionul prăbuşit trei zile mai târziu. 

Jake îl arătă cu degetul primul, la mijlocul dimineţii - un 
licăr de lumină cam la şaisprezece kilometri depărtare, ca şi 
când o oglindă s-ar fi aflat în iarbă. Pe măsură ce se 
apropiară, văzură un obiect mare şi întunecat pe marginea 
Drumului Mare. 

— Seamănă cu o pasăre moartă, spuse Roland. Una uriaşă. 

— Aia nu-i pasăre, zise Eddie. Ăla-i un avion. Sunt mai 
mult ca sigur că licărul e lumina care se reflectă în parbrizul 
carlingii. 

O oră mai târziu, stăteau în linişte pe marginea drumului şi 
se uitau la antica epavă. Trei ciori durdulii şedeau cocoțate pe 
suprafaţa cojită a fuzelajului, holbându-se insolent la nou- 
veniți. Jake desprinse o piatră de pe drum şi o aruncă spre ele. 
Ciorile se ridicară greoaie în aer, cârâind cu indignare. 

O aripă se rupsese în urma prăbuşirii şi zăcea la treizeci de 
metri distanță, o umbră ca o placă de surf în iarba înaltă. 
Restul avionului era aproape intact. Parbrizul se crăpase într- 


o explozie de firicele acolo unde îl lovise capul pilotului. În 
epicentru era o pată mare, de culoarea ruginii. 

Ete merse săltat spre locul unde palele ruginite ale elicelor 
se ridicau din iarbă, le adulmecă, apoi se întoarse degrabă la 
Jake. 

Omul din carlingă era o mumie acoperită de praf, îmbrăcată 
într-o vestă de piele căptuşită şi o cască ce avea o ţintă în 
creştet. Buzele-i dispăruseră şi dinţii erau expuşi într-o 
grimasă finală a disperării. Degete care odată fuseseră mari 
cât nişte cârnaţi, dar care acum nu erau decât oase acoperite 
de piele, strângeau manşa. Țeasta era adâncită acolo unde se 
lovise de parbriz şi Roland bănuia că solzii verzui-gri care-i 
acopereau partea stângă a feței erau tot ce mai rămăsese din 
creier. Capul mortului era lăsat pe spate, ca şi când ar fi fost 
sigur, chiar şi-n clipa morții, că ar putea recuceri cerul. Aripa 
rămasă se ițea din iarba biruitoare. Pe ea era o emblemă 
ştearsă, înfățişând un pumn care strângea un fulger. 

— Se pare că Tuşa Talitha a greşit, totuşi, şi că bătrânul 
albinos a avut dreptate, spuse Susannah cu o voce mirată. 
Acesta trebuie să fie David Quick, prințul proscris. Uită-te cât 
e de mare, Roland - trebuie să-l fi uns cu alifii ca să-l poată 
îndesa în carlingă! 

Roland încuviință. Căldura şi anii scurşi transformaseră 
omul din pasărea mecanică într-un simplu schelet înfăşurat 
în piele uscată, însă el încă vedea ce lat fusese în umeri şi ce 
masiv era capul lui deformat. 

— Astfel căzu Lord Perth, rosti el, şi pământul s-a 
cutremurat sub tunet. Jake se uită la el întrebător. 

— E dintr-un poem vechi. Lord Perth a fost un uriaş care s- 
a dus la război cu o mie de oameni, dar se afla încă în țara lui 
când un băiețel a aruncat cu o piatră în el şi l-a nimerit în 
genunchi. Uriaşul s-a împleticit, greutatea armurii l-a biruit şi 
şi-a frânt grumazul în cădere. 

Jake spuse: 

— Ca-n povestea noastră cu David şi Goliat. 

— N-a fost niciun incendiu, observă Eddie. Fac pariu că a 
rămas pur şi simplu fără combustibil şi a încercat să efectueze 


o aterizare forțată pe drum. O fi fost el proscris sau barbar, 
însă avea curaj cu toptanul. 

Roland aprobă şi se uită la Jake. 

— Te simţi bine? 

— Da. Dacă tipul ar fi încă, ştii, viu, poate că n-aş fi. 

Jake se uită de la omul mort la oraş. Lud era mult mai 
aproape şi se vedea mult mai bine acum, şi chiar dacă se 
zăreau multe geamuri sparte în turnuri, el, ca şi Eddie, nu 
renunțase complet la speranța de a găsi ajutor acolo. 

— Pun pariu că lucrurile pur şi simplu au luat-o razna în 
oraş odată cu moartea lui. 

— Cred că ai câştiga pariul, spuse Roland. 

— Ştii ceva? Jake studia din nou avionul. Oamenii care au 
construit oraşul poate că au construit şi avioane, dar sunt 
aproape sigur că acesta este unul de-al nostru. În clasa a 
cincea, am scris o compunere despre lupta aeriană şi cred că-l 
recunosc. Roland, pot să mă uit mai de aproape? 

Roland dădu afirmativ din cap. 

— Vin cu tine. 

Împreună, se apropiară de avion, iarba înaltă frecându-se 
de pantalonii lor şi foşnind. 

— Uite, zise Jake. Vezi mitraliera de sub aripă? E un model 
nemțesc cu răcire pe aer, iar ăsta e un Focke-Wulf dinaintea 
celui de-al Doilea Război Mondial. Sunt sigur de asta. Şi 
atunci, ce caută aici? 

— Multe avioane dispar, interveni Eddie. la, de pildă, 
Triunghiul Bermudelor. 

Ăsta, Roland, e un loc deasupra unuia dintre oceanele 
noastre. Se spune că e o făcătură. Poate că eo uşă uriaşă 
între lumile noastre - una aproape întotdeauna deschisă. 
Eddie îşi strânse umerii şi efectuă o imitație proastă a lui Rod 
Serling: Legaţi-vă centurile de siguranţă şi pregătiți-vă pentru 
turbulențe: tocmai intrați în... Zona Roland! 

Jake şi pistolarul, care stăteau acum sub singura aripă a 
avionului, îl ignorară. 

— Ridică-mă, Roland. Pistolarul scutură din cap. 


— Aripa asta pare solidă, dar nu e... chestia asta e aici de 
foarte mult timp, Jake. O să cazi. 

— Ţine-mi scara, atunci. Eddie spuse: 

— Îi ţin eu, Roland. 

Roland îşi studie preț de o clipă mâna dreaptă împuţinată, 
ridică din umeri, apoi împleti degetele. 

— Ajunge aşa. E uşor. 

Jake îşi dădu jos mocasinul şi apoi călcă în scara făcută de 
Roland. Ete începu să latre ascuţit, însă Roland nu-şi dădea 
seama dacă e de emoție sau de panică. 

Pieptul lui Jake era lipit acum de un flaps ruginit al 
avionului şi băiatul se uita direct la desenul cu pumnul şi 
fulgerul. Pe o parte, se dezlipise puţin de pe aripă. Prinse de 
partea aceea şi trase. Abțibildul se desprinse atât de uşor, 
încât Jake ar fi căzut dacă Eddie, care stătea direct în spatele 
lui, nu l-ar fi echilibrat cu o mână pe fund. 

— Ştiam eu, zise Jake. 

Mai era un simbol sub cel cu pumnul şi fulgerul, iar acum 
era vizibil aproape complet. Era o svastică. 

— Voiam doar s-o văd cu ochii mei. Acum mă poţi lăsa jos. 

Porniră din nou la drum, dar putură să vadă coada 
avionului de fiecare dată când se uitară înapoi în după- 
amiaza aceea, ridicându-se din iarba înaltă aidoma 
monumentului funerar al lui Lord Perth. 


2 


În seara aceea fu rândul lui Jake să facă focul. Când 
lemnele erau aranjate pe placul pistolarului, acesta îi dădu 
băiatului amnarul. 

— Să vedem cum te descurci. 

Eddie şi Susannah şedeau într-o parte, cu braţele împletite 
afectuos pe după mijloc. Aproape de capătul zilei, Eddie găsise 
o floare galben-deschis alături de drum şi o culesese pentru 
ea. Astă-seară, Susannah o purta în păr şi de fiecare dată 
când se uita la Eddie, buzele i se curbau într-un zâmbet mic şi 
ochii i se umpleau de lumină. Roland observase aceste lucruri, 


şi-l bucurau. Iubirea lor se adâncea, se întărea. Asta era bine. 
Trebuia să fie foarte adâncă şi tare ca să reziste lunilor şi 
anilor care urmau. 

Jake scoase o scânteie, care se stinse la câțiva centimetri 
buni de vreascuri. 

— Ţine piatra aproape, îl instrui Roland, şi ţine-o 
nemişcată. Şi n-o lovi cu fierul, Jake, ci abia atinge-o. 

Jake încercă din nou şi de data aceasta scânteia sări direct 
în vreascuri. leşi un firicel de fum, dar focul nu se aprinse. 

— Nu cred că mă pricep prea bine. 

— O să te pricepi. Între timp, gândeşte-te la asta. Ce se 
îmbracă la căderea nopții şi se dezbracă la ivirea zorilor? 

— Hă? 

Roland mută mâinile lui Jake şi mai aproape de mormanul 
mic de vreascuri. 

— Cred că asta nu e-n cărțulia ta. 

— O, e o ghicitoare! 

Jake mai scăpără o scânteie. De daza aceasta, o flacără 
mică licări în vreascuri înainte să se stingă. 

— Ştii şi din astea? Roland aprobă din cap. 

— Şi nu puţine. Când eram mic, cred că ştiam o mie. 
Făceau parte din educaţia mea. 

— Serios? De ce să studiezi ghicitori? 

— Vannay, profesorul meu, a spus că un băiat care ştie să 
rezolve ghicitori e un băiat care ştie să gândească prin ricoşeu. 
Ţinea concursuri de ghicitori la fiecare amiază de vineri, şi 
băiatul sau fata care câştiga putea pleca de la şcoală mai 
devreme. 

— Tu, Roland, ai plecat deseori mai devreme? întrebă 
Susannah. Pistolarul clătină din cap, surâzând în barbă. 

— Îmi plăceau ghicitorile, dar n-am fost niciodată bun la 
rezolvarea lor. Vannay spunea că de vină e faptul că gândesc 
prea adânc. Tata spunea, dimpotrivă, că am prea puţină 
imaginație. Cred că amândoi aveau dreptate..., dar cred că 
tata avea ceva mai multă. Am putut întotdeauna să scot arma 
mai repede decât colegii mei, şi să trag mai drept, dar nu m- 
am descurcat niciodată prea bine la gândirea prin ricoşeu. 


Susannah, care fusese atentă la modul în care Roland 
relaționase cu bătrânii din River Crossing, credea că pistolarul 
se subestima, dar nu spuse nimic. 

— Uneori, în nopţile de iarnă, se ţineau concursuri de 
ghicitori în sala mare. Când erau doar tinerii, Alain câştiga 
mereu. Când jucau şi adulții, câştigător ieşea Cort. El uitase 
mai multe ghicitori decât ştiuserăm noi vreodată şi, după Ziua 
Sărbătorii Ghicitorilor, Cort ducea întotdeauna gâsca acasă. 
Ghicitorile au mare putere şi toți ştiu una sau două. 

— Până şi eu, spuse Eddie. De pildă, de ce a trecut drumul 
copilul mort? 

— Asta-i o prostie, Eddie, zise Susannah, dar surâdea. 

— Pentru că era capsat de pui! ţipă Eddie şi rânji când Jake 
izbucni în râs, lovind şi împrăştiind grămăjoara de vreascuri. 
Hi, hi, hi, am un milion de din astea, oameni buni! 

Roland, totuşi, nu râdea. El părea, de fapt, niţel ofensat. 

— lartă-mă c-o spun, Eddie, dar asta chiar că-i o prostie. 

— Iisuse, Roland, îmi pare rău, făcu Eddie. Încă zâmbea, 
însă părea uşurel iritat. Uit mereu că ţi-ai pierdut simțul 
umorului în Cruciada Copiilor sau ce-o fi fost aia. 

— Doar că eu iau ghicitorile în serios. Am fost învățat că 
abilitatea de a le rezolva e semnul unei minți sănătoase şi 
raționale. 

— Ei, n-or să înlocuiască niciodată operele lui Shakespeare, 
zise Eddie. Adică, hai să nu exagerăm. 

Jake se uita gânditor la Roland. 

— În cartea mea scrie că ghicitorile sunt cel mai vechi joc pe 
care oamenii încă-l mai joacă. În lumea noastră, adică. lar 
ghicitorile erau în trecut ceva foarte serios, nu doar simple 
glume. Oamenii se omorau din cauza lor. 

Roland se uita în zare, în întunericul tot mai adânc. 

— Da. Am văzut asta cu ochii mei. 

Îşi amintea o Zi a Sărbătorii Ghicitorilor care se încheiase 
nu cu oferirea gâştei ca premiu, ci cu omul saşiu cu pălărie 
înzorzonată prăbuşit în ţărână, cu un pumnal înfipt în piept. 
Pumnalul lui Cort. Omul fusese un cântăreț şi acrobat 
ambulant care încercase să-l înşele pe Cort furând carnețelul 


arbitrului în care erau ţinute răspunsurile, pe fâşii mici de 
scoarță. 

— Ei, iartă-mă tare, făcu Eddie. Susannah se uita la Jake. 

— Am uitat complet de cartea cu ghicitori pe care ai adus-o 
cu tine. Pot să mă uit la ea acum? 

— Sigur. E-n ghiozdanul meu. Răspunsurile lipsesc, însă. 
Poate de aia mi-a dat-o domnul Tower... 

O mână îl prinse deodată de umăr, cu forță. 

— Cum îl chema? întrebă Roland. 

— Domnul Tower, zise Jake. Calvin Tower. Nu ţi-am spus? 

— Nu. Roland relaxă încet strânsoarea de pe umărul 
băiatului. Dar acum, că-l aud, presupun că nu mă surprinde. 

Eddie deschisese ghiozdanul lui Jake şi găsise Ghici 
ghicitoare ce-i! l-o dădu lui Susannah. 

— Ştii, zise el, întotdeauna am crezut că gluma cu copilul 
mort e bunicică. De prost-gust, poate, dar bunicică. 

— Mie nu-mi pasă de gust, spuse Roland. N-are sens şi e 
imposibil de rezolvat, şi asta o face să fie o prostie. O ghicitoare 
bună n-are caracteristicile astea două. 

— Iisuse! Da” chiar că voi luaţi în serios treburile astea, nu-i 
aşa”? 

— Da. 

Jake, între timp, reaşezase vreascurile şi se gândise la 
ghicitoarea care stârnise discuția. Acum, zâmbi brusc. 

— Focul. Asta-i răspunsul, nu-i aşa? Îl îmbraci noaptea, îl 
dezbraci dimineaţa. Dacă pui în loc de „a îmbrăca“, „a face“, 
răspunsul e simplu. 

— Aşa-l. 

Roland îi întoarse zâmbetul lui Jake, dar ochii îi rămaseră 
la Susannah, privind-o cum frunzărea cărțulia zdrențuită. 
Văzând-o cum se încrunta şi observând felul cum îşi rearanjă 
floarea galbenă din păr atunci când aceasta dădu să cadă, 
crezu că doar ea ar simţi, eventual, că ponosita cărțulie cu 
ghicitori ar putea fi la fel de importantă ca Charlie, trenulețul 
Uu-uu... poate chiar mai importantă. Se uită de la ea la Eddie 
şi se simți din nou iritat de nerozia ghicitorii tânărului. Acesta 
se mai asemăna într-un fel cu Cuthbert, un fel cam nefericit: 


lui Roland îi venea uneori să-l scuture până când să facă să-i 
sângereze nasul şi să-i cadă dinţii din gură. 

Uşurel, pistolarule... uşurel! Vocea lui Cort, aproape râzând, 
se făcu auzită în mintea sa şi Roland îşi înlătură fără tragere 
de inimă sentimentele puternice. Era mai uşor să facă asta 
atunci când îşi amintea că Eddie nu se putea împotrivi 
ocazionalelor expediții pe tărâmul nonsensului; caracterul era 
şi el, măcar în parte, format de ka, şi Roland ştia bine că pe 
Eddie nu îl caracteriza doar nonsensul. De fiecare dată când 
făcea greşeala de a crede că aşa stăteau lucrurile, era bine să- 
şi aducă aminte de conversaţia lor de pe marginea drumului, 
cu trei nopți în urmă, când Eddie îl acuzase că-i foloseşte ca 
pioni pe tabla lui de joc. Asta îl mâniase... dar se şi apropiase 
de adevăr destul de mult, încât să-l ruşineze. 

Din fericire nebănuind aceste gânduri, Eddie întrebă: 

— Ce e verde, cântăreşte o sută de tone şi trăieşte pe fundul 
oceanului? 

— Ştiu eu, spuse Jake. Moby Muci, Marea Balenă Verde. 

— O idioţie, murmură Roland. 

— Mda... şi tocmai de aici efectul comic, zise Eddie. Şi 
glumele urmăresc să te facă să gândeşti prin ricoşeu. Vezi tu... 
Se uită la chipul lui Roland, râse şi ridică mâinile în aer. Nu 
contează. Mă dau bătut. N-ai înțelege. Nici într-un milion de 
ani. Hai să ne uităm la cartea aia afurisită. O să-ncerc chiar 
să o iau în serios... dacă putem mânca înainte ceva la cină. 

— Fii atent la mine, zise pistolarul cu un zâmbet scurt. 

— Hă? 

— Asta înseamnă că ne-am înţeles. 

Jake frecă fierul de cremene. O scânteie sări şi de data 
aceasta vreascurile prinseră foc. Băiatul se aşeză satisfăcut 
mai în spate şi privi flăcările cum se întindeau, ţinând un braț 
pe după gâtul lui Ete. Se simțea foarte mulțumit de sine. 
Aţâţase focul de seară... şi ghicise răspunsul la ghicitoarea lui 
Roland. 


3 


— Am eu una, spuse Jake când mâncau burritos de la cină. 

— E cumva una prostească? întrebă Roland. 

— Nu. E una adevărată. 

— Atunci, încearcă-mă cu ea. 

— Bine. Cine umblă, dar n-are picioare; cine are gură, dar 
nu vorbeşte; cine are pat, dar nu doarme; cine are brațe, dar 
n-are mâini? 

— E bună, spuse Roland bonom, dar e veche. Râul. Jake 
rămase puţin descumpănit. 

— Da” ştiu că eşti greu de încuiat. 

Roland aruncă ultima bucată de burrito lui Ete, care o 
acceptă vesel. 

— Eu, nu. Eu sunt ceea ce Eddie numeşte mator. Trebuia 
să-l vezi pe Alain. El colecționa ghicitori aşa cum o doamnă 
colecționează evantaie. 

— Amator, Roland, bătrâne, zise Eddie. 

— Mulţumesc. Încearcă asta: Cine stă culcată-n pat / Şi în 
picioare? / Întâi albă, apoi roşie pielea o are / Cu cât se face 
mai rotofeie / Cu atât place mai mult la femeie? 

Eddie izbucni în râs. 

— Un penis! urlă el. Vulgar, Roland! Dar îmi place! Îmi 
plaaaace! 

Roland clătină din cap. 

— Răspuns greşit. O ghicitoare bună este uneori un puzzle 
în cuvinte, ca a lui Jake despre râu, dar alteori e mai mult ca 
un truc de magician, te face să te uiţi într-o direcție şi 
acțiunea e în altă parte. 

— E una dublă, spuse Jake. 

Explică ce spusese Aaron Deepneau despre Ghicitoarea lui 
Samson. Roland încuviinţă. 

— E cumva căpşuna? întrebă Susannah, apoi îşi răspunse 
singură: Sigur că este. E ca ghicitoarea cu focul. Conţine o 
metaforă ascunsă. Odată ce înţelegi metafora, poţi rezolva 
ghicitoarea. 

— Am metaforizat sexul, dar ea m-a plesnit peste față şi mi- 
a întors spatele când am întrebat-o, le zise Eddie cu tristeţe. 
Toţi îl ignorară. 


— Dacă  înlocuieşti „se face“ cu „creşte“, continuă 
Susannah, e uşor. Întâi albă, apoi roşie pielea o are. Cu cât 
creşte mai rotofeie, cu atât place mai mult la femeie. 

Arăta mândră de sine. Roland aprobă cu o mişcare a 
capului. 

— Răspunsul auzit de mine mereu era gruşună, dar sunt 
sigur că amândouă răspunsurile înseamnă acelaşi lucru. 

Eddie luă Ghici ghicitoare ce-i! şi începu să o frunzărească. 

— Ce zici de asta, Roland? Când o uşă nu eo uşă? Roland 
se încruntă. 

— Asta-i altă stupizenie de a ta? Pentru că răbdarea mea... 

— Nu. Am promis să le iau în serios şi asta fac... asta 
încerc, cel puţin. E-n cartea asta şi întâmplarea face să ştiu 
răspunsul. Am auzit-o când eram mic. 

Jake, care ştia şi el răspunsul, îi făcu cu ochiul lui Eddie. 
Eddie îi făcu şi el cu ochiul şi îl amuză să vadă că Ete încerca 
să-i imite. Bumblerul închidea însă ambii ochi şi, până la 
urmă, se dădu bătut. 

Roland şi Susannah, între timp, se frământau cu problema. 

— Trebuie să aibă ceva de-a face cu iubirea, spuse Roland. 
A door, adore.!* 

Când adorarea nu e adorare... Hmm... 

— Hmm... făcu şi Ete. 

Felul în care imită tonul gânditor al lui Roland era perfect. 
Eddie îi făcu iarăşi cu ochiul lui Jake. Jake îşi acoperi gura 
pentru a ascunde un zâmbet. 

— Răspunsul e iubirea falsă? întrebă Roland într-un târziu. 

— Nu. 

— Fereastra, spuse Susannah brusc şi hotărât. Când o uşă 
nu e o uşă? Când e fereastră. 

— Nu. 

Eddie surâdea cu gura până la urechi acum. Pe Jake însă îl 
uimea cât de departe de adevăr nimeriseră amândoi. Acolo 
acționa magia, gândi el. O magie destul de banală, nici vorbă 
de covoare zburătoare sau elefanţi care dispar, însă era vorba 
de magie. Dintr-odată, văzu ceea ce făceau ei - un simplu joc 
de ghicitori în jurul focului - într-o lumină cu totul nouă. Era 


ca şi când ai juca baba oarba, doar că în jocul acesta ochii 
erau legați cu cuvinte. 

— Mă dau bătută, zise Susannah. 

— Şi eu, făcu Roland. Spune-ne răspunsul, dacă-l ştii. 

— Răspunsul e uşa raiului. O uşă nu eo uşă când e uşa 
raiului. Pricepeţi? Eddie observă cum înțelegerea îşi lăsă 
amprenta pe trăsăturile lui Roland şi întrebă, puţin temător: 

— Ţi se pare că e una rea? Încercam să fiu serios de data 
asta, Roland... sincer. 

— Nu-i deloc rea. Dimpotrivă, e foarte bună. Cort ar fi 
rezolvat-o, sunt sigur... probabil şi Alain. E foarte inteligentă. 
Am făcut ceea ce făceam întotdeauna la şcoală: am complicat- 
o mai mult decât era nevoie şi am sărit peste răspuns. 

— Chiar e ceva de capul ei, nu-i aşa? făcu Eddie gânditor. 

Roland încuviinţă, dar Eddie nu văzu; se uita în adâncul 
focului, unde zeci de trandafiri înfloreau şi se ofileau în 
tăciuni. 

Roland spuse: 

— Încă una şi ne culcăm. Doar că de acum încolo vom sta 
de strajă. Tu primul, Eddie, apoi Susannah. Eu iau ultimul 
cart. 

— Şi eu? întrebă Jake. 

— Poate mai târziu îţi vine şi ţie rândul. Acum, însă, e mai 
important să te odihneşti. 

— Chiar crezi că e necesar să stăm de pază? întrebă 
Susannah. 

— Nu ştiu. Şi ăsta-i cel mai bun motiv s-o facem. Jake, 
alege-ne o ghicitoare din cartea ta. 

Eddie îi dădu băiatului Ghici ghicitoare ce-i! Acesta o 
frunzări şi se opri aproape de final. 

— Ha! Asta-i bestială. 

— S-o auzim, spuse Eddie. Dacă n-o descâlcesc eu, o 
descâlceşte Suze. Ne ştiu toți la toate sărbătorile de 
pretutindeni ca Eddie Dean şi Regina Ghicitorilor. 

— Ce spirituali suntem în seara asta, făcu Susannah. Mai 
vedem noi cât de spiritual o să fii după ce vei sta pe marginea 
drumului până la miezul nopţii, scumpişor. 


Jake citi: 

— „Este şi totuşi nu există, dar are un nume. E uneori 
lungă, alteori scurtă, stă cu voi şi vă ascultă.“ 

Discutară ghicitoarea preț de aproape cincisprezece minute, 
însă niciunul nu se încumetă să dea un răspuns. 

— Poate o descâlcim în somn, propuse Jake. Aşa am 
rezolvat-o pe cea cu râul. 

— Ce carte ieftină, cu răspunsurile rupte, spuse Eddie. 

Se ridică şi îşi înfăşură pătura de piele în jurul umerilor ca 
pe o mantie. 

— Păi, chiar a fost ieftină. Domnul Tower mi-a dat-o gratis. 

— La ce să fiu atent, Roland? întrebă Eddie. Pistolarul 
ridică din umeri şi se întinse pe spate. 

— Nu ştiu, dar cred c-o să-ţi dai seama când o să vezi sau o 
să auzi ceva. 

— Trezeşte-mă când începe să te ia somnul, zise Susannah. 

— Fii sigură de asta. 


4 


Un şanţ năpădit de iarbă însoțea drumul pe o parte şi Eddie 
se aşeză de cealaltă parte a lui, cu pătura pe umeri. Un văl 
subțire de nori acoperise cerul nopţii, ascunzând o parte 
dintre stele. Un vânt puternic sufla dinspre vest. Când Eddie 
întoarse fața în acea direcție, simți clar mirosul bivolilor care 
stăpâneau acum câmpiile acelea - un iz de blană încinsă şi 
balegă proaspătă. Ascuţimea simțurilor pe care o recăpătase 
în ultimele câteva luni era uimitoare... şi, în astfel de 
momente, totodată puţin înfricoşătoare. 

Foarte slab, auzi mugetul unui bivol. 

Se întoarse spre oraş şi, după un timp, începu să i se pară 
că vede scântei de lumină în depărtare - lumânările electrice 
din povestea gemenilor - însă era perfect conştient că probabil 
nu vedea decât ceea ce-şi dorea să vadă. 

Eşti foarte departe de 42nd Street, iubire - speranța e un 
lucru mare, orice ar spune oamenii, dar nu spera atât de tare 
încât să pierzi din vedere ideea asta: eşti foarte departe de 


42nd Street. Acolo în față nu e New Yorkul, oricât de mult ţi-ai 
dori tu să fie. Acela e Lud, şi nimeni nu ştie ce este, de fapt. lar 
dacă ţii minte asta, poate că nu vei păți nimic. 

Îşi petrecu timpul de pază încercând să găsească răspuns la 
ultima ghicitoare a serii. Perdaful pe care i-l trăsese Roland 
pentru gluma cu copilul mort nu-i picase bine şi i-ar fi plăcut 
să poată începe dimineaţa dându-le răspunsul corect. Sigur că 
nu puteau verifica niciun răspuns la sfârşitul cărţii, dar avea o 
bănuială că, în cazul ghicitorilor bune, un răspuns corect era 
de regulă evident. 

Uneori lungă, alteori scurtă. Considera că aceasta era cheia 
şi tot restul nu erau probabil decât indicaţii false. Ce era 
uneori lung şi alteori scurt? Pantalonii? Nu. Nu puteau fi 
pantalonii. Poveştile? Ca pantalonii, nu i se părea că sună 
bine. Băuturile erau uneori lungi şi alteori scurte... 

— Comanda, murmură el şi, preţ de un moment, crezu că 
găsise soluția - ambele adjective se potriveau ca o mănuşă. O 
comandă lungă era un meniu complet; una scurtă era ceva ce 
îmbucai pe fugă la un restaurant - un hamburger sau o 
salată cu ton. Doar că nici comenzile lungi şi nici salatele cu 
ton nu stau cu voi şi vă ascultă. 

Simţi un val de frustrare şi nu putu să nu zâmbească în 
sinea sa, văzând cum se frământa pentru un joc de cuvinte 
dintr-o cărțulie pentru copii. Chiar şi aşa, găsea ceva mai uşor 
de crezut că oamenii chiar s-ar putea ucide unii pe alţii din 
cauza unor ghicitori... dacă miza era destul de mare şi dacă se 
trişa. 

Las-o baltă... faci exact ce a spus Roland, exagerezi 
problema. 

Totuşi, la ce altceva se putea gândi? 

Atunci, ropotul de tobe din oraş reîncepu şi el avu ceva la 
care să se gândească. Nu era în crescendo; într-un moment nu 
era acolo şi-n următorul bubuia cu forță maximă, ca şi când 
ar fi fost apăsat un buton. Eddie se duse la marginea 
drumului, se întoarse către oraş şi ascultă. După câteva 
momente, se uită înapoi să vadă dacă tobele nu-i treziseră pe 


ceilalți, dar era tot singur. Se răsuci spre Lud şi făcu palmele 
pâlnie la urechi. 

Bum... da-bum... da-bum-bumbum-bum. Bum... da-bum... da- 
bum-bumbum-bum. 

Eddie era din ce în ce mai convins că avusese dreptate 
privind ce anume era; că rezolvase măcar ghicitoarea aceasta. 

Bum... da-bum... da-bum-bumbum-bum. 

Ideea că stătea pe marginea unui drum pustiu într-o lume 
aproape pustie, că stătea la aproximativ două sute şaptezeci 
de kilometri depărtare de un oraş construit de o fabuloasă 
civilizație pierdută şi că asculta răpăit de tobe rock'n'roll... era 
o nebunie, însă era oare o nebunie mai mare decât un semafor 
care clincănea şi scotea un steguleț verde ruginit pe care scria 
TRECEŢI? Era oare o nebunie mai mare decât să descoperi 
epava unui avion nemțesc din anii 1930? 

Eddie cântă în şoaptă versurile piesei Z.Z. Top: 

You need just enough of that sticky stuff 

To hold the seam on your fine blue-jeans 

I say yeah, yeah... 

Se potriveau perfect cu ritmul. Era percuţia disco a piesei 
„Velcro Fly“. Eddie era sigur de asta. 

Peste scurt timp, sunetul se opri la fel de brusc cum 
începuse, şi el mai auzi doar vântul şi, mai slab, râul Send, 
care avea pat, dar nu dormea niciodată. 


5 


Următoarele patru zile fură lipsite de evenimente. Merseră; 
observară cum podul şi oraşul creşteau în dimensiune şi se 
vedeau tot mai clar; ridicară tabăra; mâncară; îşi spuseră 
ghicitori; stătură de strajă cu rândul (Jake îl bătuse la cap pe 
Roland să-l lase şi pe el să stea de pază cele două ore 
dinaintea zorilor); dormiră. Singurul incident remarcabil avu 
legătură cu albinele. 

În jurul prânzului, în a treia zi de la descoperirea avionului 
prăbuşit, ajunse la ei un bâzâit care crescu şi tot crescu, până 
ce doar asta se mai auzea. 


În cele din urmă, Roland se opri. 

— Acolo, spuse el şi arătă spre un pâlc de eucalipți. 

— Par a fi albine, zise Susannah. 

Ochii albastru-şters ai lui Roland sclipiră. 

— Poate o s-avem un mic desert astă-seară. 

— Nu ştiu cum să-ţi spun, Roland, zise Eddie, dar mie nu- 
mi place să fiu înțepat. 

— Nimănui nu-i place, fu Roland de acord, dar azi nu suflă 
deloc vântul. Cred că le putem adormi cu fum şi să furăm 
fagurele de sub ele fără să dăm foc la o jumătate de lume. Hai 
să aruncăm o privire. 

O duse pe Susannah, care abia aştepta aventura, la fel ca 
pistolarul, spre pâlc. Eddie şi Jake veniră după ei şi Ete, 
trăgând aparent concluzia că discreția era mai bună, rămase 
pe marginea Drumului Mare, gâfâind ca un căţel şi uitându- 
se după ei cu băgare de seamă. 

Roland se opri la marginea copacilor. 

— Rămâneți unde sunteţi, le spuse el lui Eddie şi Jake, pe 
un ton moale. Mergem să aruncăm o privire. Vă fac eu semn 
să veniți, dacă totul e bine. 

O purtă pe Susannah în umbrele pestrițe ale crângului, iar 
Eddie şi Jake rămaseră la soare, mijind ochii după ei. 

Era mai răcoare la umbră. Bâzâitul albinelor era un sunet 
egal, hipnotic. 

— Sunt prea multe, murmură Roland. Vara e pe sfârşite; ar 
trebui să fie plecate la cules. Nu ştiu... 

Zări un cuib, o umflătură ca o tumoare în scobitura unui 
copac din mijlocul poienii, şi se întrerupse. 

— Ce-o fi cu ele? întrebă Susannah cu o voce moale, 
îngrozită. Roland, care o fi problema cu ele? 

O albină, durdulie şi leneşă ca o muscă ţeţe în octombrie, 
bâzâi pe lângă capul ei. Susannah se feri. 

Roland le făcu semn celorlalți să vină. Aceştia se apropiară 
şi rămaseră cu privirea aţintită la cuib, fără a scoate o vorbă. 
Despărţiturile nu erau hexagoane perfecte, ci găuri făcute la 
întâmplare, de toate formele şi mărimile; cuibul în sine părea 
topit în chip ciudat, ca şi când cineva l-ar fi pârlit cu 


aruncătorul de flăcări. Albinele care se târau leneşe pe 
suprafața lui erau albe ca zăpada. 

— N-o să avem miere-n seara asta, anunţă Roland. Ce am 
putea lua din fagurele ăla o fi dulce, dar ne-ar otrăvi la fel de 
sigur cum noaptea vine după zi. 

Una dintre groteştile albine albe zbură greoi pe lângă capul 
lui Jake. Băiatul se feri, cu o expresie de scârbă pe față. 

— Ce le-a făcut asta? întrebă Eddie. Ce le-a făcut-o, 
Roland? 

— Acelaşi lucru care a pustiit totul în jur; lucrul care încă-i 
face pe mulți bivoli să vină pe lume ca nişte monştri sterili. L- 
am auzit numit Războiul Vechi, Marele Foc, Cataclismul şi 
Marea Otrăvire. Orice ar fi fost, a fost începutul tuturor 
problemelor noastre şi s-a petrecut cu mult timp în urmă, cu 
o mie de ani înainte ca stră-străbunicii locuitorilor din River 
Crossing să se fi născut. Efectele fizice - bivolii cu două 
capetele, albinele albe şi altele asemenea - s-au împuținat 
odată cu trecerea timpului. Am văzut asta cu ochii mei. 
Celelalte modificări sunt mai mari, dar mai greu de văzut, şi 
încă mai continuă. 

Priviră albinele albe cum se târau, ameţite şi neputincioase, 
pe suprafața cuibului lor. Unele încercau, aparent, să lucreze; 
majoritatea doar se plimbau, lovindu-se cap în cap şi 
cățărându-se una peste cealaltă. Eddie îşi aminti dintr-odată 
o secvenţă de film pe care o văzuse cândva. Prezenta o ceată de 
supraviețuitori care părăseau zona în care explodase o 
magistrală de gaz, culcând la pământ aproape un întreg 
cvartal dintr-un oraş californian. Albinele îi aduceau aminte 
de acei supraviețuitori năuci, prostrați. 

— Aţi avut un război nuclear, nu-i aşa? întrebă el aproape 
acuzator. Marii Străbuni ăştia despre care-ţi place să 
vorbeşti... şi-au aruncat în aer fundurile mari şi bătrâne de nu 
s-au văzut, nu-i aşa? 

— Nu ştiu ce s-a întâmplat. Nimeni nu ştie. Înscrisurile 
acelor vremuri s-au pierdut şi puţinele poveşti rămase sunt 
confuze şi contradictorii. 


— Hai să plecăm de aici, propuse Jake cu voce tremurată. 
Mi se face rău să mă uit la insectele alea. 

— Şi mie, scumpule, spuse Susannah. 

Aşa că lăsară albinele să-şi vadă de viața lor dezaxată în 
pâlcul de copaci străvechi şi nu mâncară miere în acea seară. 


6 


— Când ai de gând să ne spui ceea ce ştii? întrebă Eddie a 
doua zi dimineaţă. Ziua era luminoasă şi albastră, însă aerul 
era muşcător; prima toamnă petrecută în lumea acea era 
aproape de ei. 

Roland se uită în jur. 

— Cum adică? 

— Aş vrea să aud toată povestea ta, de la un capăt la altul, 
începând cu Gilead. Cum ai crescut acolo şi ce s-a întâmplat 
de s-a sfârşit totul. Vreau să ştiu cum ai aflat de Turnul 
Întunecat şi de ce ai plecat în căutarea lui. Vreau să aflu şi 
despre primul tău grup de prieteni. Şi ce s-a întâmplat cu ei. 

Roland îşi dădu jos pălăria, îşi şterse sudoarea de pe frunte, 
apoi o puse la loc. 

— Ai tot dreptul să ştii lucrurile astea, presupun, şi ţi le voi 
spune... dar nu acum. E o poveste foarte lungă. Nu mă 
aşteptam să o spun cuiva şi o voi spune doar o dată. 

— Când? insistă Eddie. 

— La momentul potrivit, răspunse Roland şi cu asta trebui 
să se mulțumească. 


7 


Roland se trezi cu un moment înainte ca Jake să-nceapă 
să-l scuture. Se ridică în capul oaselor şi se uită în jur, dar 
Eddie şi Susannah încă dormeau adânc şi, la prima lumină 
palidă a dimineții, pistolarul nu vedea nimic nelalocul lui. 

— Ce este? întrebă cu voce joasă. 

— Nu ştiu. Lupte, poate. Vino să auzi. 


Roland aruncă pătura deoparte şi-l urmă pe Jake. Socotea 
că mai aveau doar trei zile de mers până la locul unde râul 
Send trecea prin fața oraşului şi unde podul - construit drept 
pe traseul Grinzii - domina orizontul. Înclinarea lui 
pronunțată era mai vizibilă ca oricând şi pistolarul vedea cel 
puţin o duzină de goluri acolo unde cablurile, supuse la prea 
mare tensiune, se rupseseră asemenea corzilor unei lire. 

Astă-seară, vântul sufla direct spre ei, cum stăteau aşa, 
întorşi spre oraş, şi sunetul pe care îl aducea cu el era slab, 
dar clar. 

— Lupte să fie? întrebă Jake. 

Roland încuviinţă şi duse un deget la buze. 

Auzi strigăte slabe, un uruit ca de obiect mare căzând şi - 
sigur - tobele. Acum se auzi încă un uruit, mai muzical: sunet 
de sticlă spartă. 

— Măiculiță, şopti Jake şi se apropie de pistolar. 

Apoi răsunară sunetele pe care Roland sperase să nu le 
audă: răpăit grăbit şi sec de foc de arme mici, urmat de un 
bubuit puternic, spart - evident, o explozie de un fel sau altul. 
Se rostogoli pe câmpii spre ei ca o minge de bowling invizibilă. 
După aceea, strigătele, bufnetele şi zăngăniturile scăzură 
repede sub nivelul sonor al tobelor. După câteva secunde, 
tăcură şi tobele la fel de brusc ca până atunci şi oraşul se 
cufundă din nou în tăcere. Acum însă acea tăcere era 
încărcată de amenințare. 

Roland cuprinse umerii lui Jack cu un braţ. 

— Încă nu e prea târziu să ocolim, spuse el. 

— Nu putem. 

— Din cauza trenului? Jake încuviință şi replică: 


— Blaine e hain, dar e musai să luăm trenul. Şi doar în oraş 
putem urca în el. Roland se uită meditativ la băiat. 

— De ce spui că e musai? Asta e ka? Fiindcă, Jake, trebuie 
să înţelegi că tu încă nu ştii multe despre ka -e genul de lucru 
despre care înveți cât trăieşti. 

— Nu ştiu dacă e sau nu ka, dar ştiu că nu putem intra 
neprotejaţi în ţinuturile pustii, iar protecţie înseamnă Blaine. 
Fără el, vom muri, aşa cum albinele alea pe care le-am văzut 
vor muri la venirea iernii. Trebuie să fim protejaţi. Fiindcă 
ținuturile pustii sunt otravă. 

— De unde ştii lucrurile astea? 

— Nu ştiu! zise Jake aproape mânios. Pur şi simplu, aşa e. 

— Bine, spuse Roland împăciuitor. Se uită din nou spre 
Lud. Dar va trebui să fim al naibii de atenți. E puţin probabil 
să mai aibă încă praf de puşcă. Dacă au, totuşi, s-ar putea să 
aibă lucruri chiar şi mai puternice. Mă îndoiesc că ştiu să le 
folosească, dar asta nu face decât să crească pericolul. S-ar 
putea aprinde la mânie şi să ne arunce pe toţi în aer. 

— Er, rosti o voce gravă înapoia lor. 

Întoarseră amândoi privirea şi-l văzură pe Ete stând pe 
marginea drumului şi uitându-se la ei. 


8 


Mai târziu în ziua aceea, ajunseră la un drum nou, care 
venea spre ei dinspre vest şi se unea cu drumul lor. Dincolo de 
acel punct, Drumul Mare - acum mult mai larg şi brăzdat pe 
mijloc de un despărțitor dintr-o piatră neagră, lucioasă - 
începea să se afunde şi rambleurile năruite de ciment care se 
ridicau de o parte şi de alta le dădeau pelerinilor un sentiment 
de claustrofobie. Se opriră într-un loc unde unul dintre acele 
diguri de ciment fusese spart, deschizând câmpul vizual spre 
terenul liber de dincolo, şi luară o masă uşoară, 
nesatisfăcătoare. 

— De ce crezi că au afundat drumul în felul ăsta, Eddie? 
întrebă Jake. Vreau să zic că cineva l-a făcut intenționat aşa, 
nu? 


Eddie se uită prin spărtura din ciment, unde câmpiile se 
întindeau mai netede ca oricând, şi încuviință. 

— Atunci, de ce? 

— Nu ştiu, băiete, răspunse Eddie, însă credea că ştie. 

Aruncă o privire spre Roland şi bănuia că şi el ştia. Drumul 
afundat care ducea la pod fusese o măsură de apărare. 
Soldaţii puşi în vârful pantelor de ciment puteau controla cele 
două redute bine concepute. Dacă apărătorilor nu le plăcea 
cum arătau oamenii care se apropiau de Lud pe Drumul 
Mare, puteau să dezlănțuie potopul distrugerii asupra lor. 

— Eşti sigur că nu ştii? insistă Jake. 

Eddie îi adresă un zâmbet şi încercă să nu-şi mai imagineze 
că exista acolo un descreierat chiar în clipa aceea, unul care 
se pregătea să rostogolească spre ei, pe una dintre rampele 
acelea de ciment bătute de vreme, o bombă mare şi ruginită. 

— N-am nici cea mai mică idee, spuse el. Susannah şuieră 
dezgustător printre dinți. 

— Drumul ăsta se duce dracului, Roland. Speram să 
terminăm cu harnaşamentul ăla nenorocit, da” n-ar fi rău să-l 
scoţi din nou. 

El aprobă şi scotoci în desagă, fără alte cuvinte. 

Starea Drumului Mare se deteriora pe măsură ce alte 
drumuri mai mici se uneau cu el, ca afluenții unui râu. Pe 
când se apropiau de pod, pietrele de pavaj fură înlocuite de o 
suprafață pe care Roland o crezu de metal şi ceilalți de asfalt. 
Nu rezistase la fel de bine ca pavajul. Scurgerea timpului îşi 
spusese cuvântul; trecerea a nenumărați cai şi căruţe de când 
se făcuseră ultimele reparații şi-l spusese şi mai tare. 
Suprafața fusese transformată în pietriş înşelător. A merge pe 
jos avea să fie dificil, iar ideea de a împinge scaunul lui 
Susannah pe acolo era ridicolă. 

Malurile de pe ambele laturi se făcuseră tot mai abrupte, iar 
acum, pe culmea lor, se vedeau forme subțiri şi ascuţite 
profilate pe cer. Roland se gândi la vârfuri de săgeată - unele 
uriaşe, arme făcute de un trib de uriaşi. Tovarăşilor lui li se 
părea că semănau cu nişte rachete sau proiectile ghidate. 
Susannah se gândi la rachetele Redstone lansate de la Cape 


Canaveral; Eddie se gândi la rachetele SAM, unele construite 
spre a fi lansate de pe platformele camioanelor, depozitate pe 
tot cuprinsul Europei; Jake se gândi la rachetele ICBM 
ascunse în silozuri de beton ranforsat sub câmpiile din Kansas 
şi-n munţii nepopulaţi din Nevada, programate să riposteze la 
un atac venit din China sau URSS, în eventualitatea 
armaghedonului nuclear. Toţi simţiră ca şi când ar fi intrat 
într-o întunecată şi crâncenă zonă de umbră ori într-o regiune 
aflată sub un blestem vechi, dar încă puternic. 

La câteva ore după ce ajunseră în zona aceea - Jake o 
boteză Gauntlet - rambleurile de ciment se întrerupseră într- 
un loc unde se întâlneau şase drumuri de acces, ca firele unei 
pânze de păianjen, şi acolo terenul se deschidea din nou... 
lucru care îi linişti pe toţi, deşi niciunul n-o spuse cu voce 
tare. Deasupra intersecţiei atârna un alt semafor. Acesta le 
era mai familiar lui Eddie, Susannah şi Jake; cândva avusese 
lentile pe cele patru laturi, deşi sticla se spărsese cu mult timp 
în urmă. 

— Odinioară, fac pariu că drumul ăsta era a opta minune a 
lumii, spuse Susannah, şi uitaţi-vă la el acum. E un teren 
minat. 

— Vechile drumuri sunt uneori cele mai bune, aprobă 
Roland. Eddie arătă spre vest. 

— Uite! 

Acum, că barierele înalte de ciment nu mai erau, puteau 
vedea exact ceea ce bătrânul Si le descrisese în fața ceştilor de 
cafea amară în River Crossing. 

„O singură şină“, spusese el, „montată sus pe un soclu de 
piatră făcută de om, cum obişnuiau Bătrânii să-şi facă 
străzile şi zidurile.“ Şina venea spre ei dinspre vest într-o linie 
subțire şi dreaptă, apoi urma cursul râului Send şi intra în 
oraş pe un postament auriu îngust. Era o construcție simplă 
şi elegantă - şi singura pe care o văzuseră până acum pe care 
n-o atinsese deloc rugina - însă era, chiar şi aşa, puternic 
deteriorată. La jumătatea distanței, o bucată mare din 
postament căzuse în râul învolburat. Ce rămăsese erau doi 
piloni lungi îndreptați unul către celălalt ca două degete 


acuzatoare. Din apă, mai jos de spărtură, ieşea un tub de 
metal. Odată fusese albastru-deschis, dar acum culoarea era 
estompată de solzii ruginii. Arăta foarte mic de la acea 
distanţă. 

— S-a zis cu Blaine, glăsui Eddie. Nu-i de mirare că nu l-au 
mai auzit. Pilonii au cedat până la urmă pe când el traversa 
râul şi a căzut în apă. Trebuie că decelera când s-a întâmplat, 
căci altfel ar fi zburat drept înainte şi n-am fi văzut decât o 
gaură mare ca un crater de bombă în malul opus. Ei, a fost o 
idee frumoasă, cât a durat. 

— Mercy spunea că mai este unul, îi reaminti Susannah. 

— Da. A mai spus şi că nu l-a mai auzit de şapte sau opt 
ani, iar Tuşa Talitha a zis că mai degrabă de zece. Tu ce crezi, 
Jake... Jake? Pământul către Jake, Pământul către Jake, 
răspunde, prietene. 

Jake, care se uita fix la rămăşiţele din râu ale trenului, 
ridică doar din umeri. 

— Eşti de mare ajutor, Jake, spuse Eddie. Un aport valoros 
- de aceea te iubesc eu. De aceea te iubim toți. 

Jake nu-i dădu atenţie. Ştia ce vedea, şi nu era Blaine. 
Rămăşițele monoului care se ițeau din râu erau albastre. În 
visul său, Blaine fusese de un roz dulceag, ca guma de 
mestecat cu poze ale jucătorilor de baseball, cu care puteai 
face schimb. 

Roland, între timp, îşi strânsese pe piept curelele 
harnaşamentului lui Susannah. 

— Eddie, saltă-ți doamna în drăcia asta. E timpul să 
mergem mai departe şi să vedem cu ochii noştri. 

Jake îşi mută acum privirea, uitându-se nervos către podul 
care se profila în față. Auzea un uruit puternic, fantomatic, în 
depărtare - sunetul vântului prin agățătoarele de oțel care 
conectau cablurile de puntea de ciment. 

— Crezi că putem traversa în siguranță? întrebă Jake. 

— O să aflăm mâine, răspunse Roland. 


9 


A doua zi dimineaţă, ceata de călători a lui Roland stătea la 
capătul podului lung şi ruginit, uitându-se peste el spre Lud. 
Visul lui Eddie de a întâlni elfi bătrâni şi înţelepţi care 
păstraseră utilaje funcționale de care pelerinii se puteau folosi 
începea să se risipească. Acum, că erau atât de aproape, vedea 
găuri în peisajul urban acolo unde întregi cvartale de clădiri 
păreau să fi fost fie arse, fie aruncate în aer. Relieful 
acoperişurilor îi amintea de un maxilar bolnav, din care 
căzuseră deja mulți dinți. 

Era adevărat că majoritatea clădirilor încă stăteau în 
picioare, însă aveau un aspect precar, care-l umplea pe Eddie 
de o tristețe necaracteristică, iar podul dintre călători şi acel 
labirint distrus de oțel şi ciment putea fi oricum, numai solid 
şi etern nu. Agăţătoarele verticale din partea stângă atârnau 
moi; cele rămase pe partea dreaptă erau atât de încordate, 
încât aproape urlau. Puntea fusese construită din cutii goale 
de ciment turnate în formă de trapez. Unele dintre acestea se 
înclinaseră, arătându-şi interiorul negru şi gol; altele 
alunecaseră din poziție. Multe dintre ele se crăpaseră, dar 
altele erau de-a dreptul sparte, lăsând goluri suficient de mari 
încât să înghită camioane - camioane mari. Pe alocuri, acolo 
unde părțile inferioare şi cele superioare se spărseseră, puteau 
vedea malul noroios al râului şi apa gri-verzuie care îl uda. 
Eddie estima că distanța dintre punte şi apă era de nouăzeci 
de metri în mijlocul podului. Şi aceasta era, probabil, o 
estimare indulgentă. 

Eddie se uită atent la chesoanele uriaşe de care erau 
ancorate cablurile principale şi i se păru că cel din dreapta 
podului arăta ca şi când ar fi fost parțial smuls din pământ. 
Decise că ar fi mai bine să nu le atragă atenția şi celorlalți 
asupra acestui fapt; era şi aşa destul de rău că podul se 
legăna încet, dar perceptibil. Doar privindu-l îl lua cu rău la 
stomac. 

— Ei? îl întrebă pe Roland. Ce crezi? 

Pistolarul indică spre dreapta podului. Acolo era un trotuar 
înclinat, lat de aproximativ un metru şi jumătate. Fusese 
construit pe o serie de cutii mici de ciment şi era, în fapt, o 


punte separată. Puntea aceea segmentată părea susținută de 
jos de un cablu - sau poate era un drug gros de oţel - ancorat 
de cablurile principale de susținere cu nişte coliere uriaşe. 
Eddie îl inspectă pe cel din apropiere cu interesul avid al unuia 
care în scurt timp avea să-şi încredințeze viața obiectului 
astfel studiat. Colierul părea ruginit, dar încă solid. În metal 
fuseseră ştanțate cuvintele TURNĂTORIA LaMERK. Eddie 
descoperi cu fascinaţie că nu mai ştia dacă acele cuvinte erau 
în Limba Nobilă sau în engleză. 

— Cred că putem folosi trotuarul, spuse Roland. E afectat 
doar într-un loc. Vedeţi? 

— Da... nu prea ai cum să nu vezi. 

Podul, care trebuia că era lung de cel puţin un kilometru, 
poate că nu fusese îngrijit cum trebuie de peste o mie de ani, 
dar Roland bănuia că adevărata lui degradare avusese loc 
doar în ultimii cincizeci sau cam aşa ceva. Pe măsură ce 
agățătoarele din partea dreaptă plesniseră, podul se înclinase 
din ce în ce mai tare în stânga. Torsiunea maximă se 
exercitase în mijlocul lui, între cele două turnuri de o sută 
douăzeci de metri, formate din cabluri. Acolo, în punte, se 
căscase o gaură în formă de ochi. Spărtura din trotuar era 
mai îngustă, dar chiar şi aşa, cel puţin două secţiuni de beton 
alăturate căzuseră în Send, lăsând un gol de minimum şase 
sau şapte metri lățime. Acolo unde fuseseră acele secțiuni, se 
vedea clar drugul sau cablul de oțel ruginit care susținea 
trotuarul. Pentru a trece, vor fi nevoiți să calce pe el. 

— Cred că putem traversa, zise Roland, arătând calm cu 
degetul. Golul e un inconvenient, dar încă există balustrada 
laterală şi ne vom putea ţine de ea. 

Eddie încuviință, deşi simțea că inima-i bătea de să-i spargă 
pieptul. Porțiunea de armătură care susținea trotuarul 
semăna cu o conductă mare din oţel sudat şi avea, poate, un 
metru lățime în partea de sus. Cu ochiul minţii vedea cum 
urmau să-şi croiască drum pe acolo, călcând pe suprafața 
curbată a armăturii, strângând balustrada în mână, în timp 
ce podul se legăna încet, ca un vas pe o mare agitată. 


— Iisuse, spuse el. Încercă să scuipe, dar nu ieşi nimic. Avea 
gura prea uscată. Eşti sigur, Roland? 

— Din câte văd, e singura variantă. 

Pistolarul arătă în aval şi Eddie văzu un al doilea pod. Acela 
se prăbuşise în Send cu mult timp în urmă. Rămăşițele se 
ițeau din apă într-o încâlceală ruginită de oţel vechi. 

— Dar tu, Jake? întrebă Susannah. 

— Hei, nicio problemă, făcu el imediat. 

Băiatul chiar surâdea. 

— Te urăsc, puştiule, îi spuse Eddie. 

Roland se uita la Eddie cu o urmă de îngrijorare. 

— Dacă nu te simți în stare s-o faci, spune. Să nu pornim la 
drum şi la jumătate să rămâi înlemnit. 

Eddie se uită îndelung la suprafața contorsionată a 
podului, apoi înclină din cap. 

— Cred că am să mă descurc. Nu m-am înțeles niciodată 
bine cu înălțimile, dar am să mă descurc. 

— Bine. Roland îi scrută cu privirea. Cu cât plecăm mai 
repede, cu atât mai bine. Merg eu primul, cu Susannah. Apoi 
Jake şi Eddie la urmă. Te descurci cu scaunul? 

— Hei, nicio problemă, zise Eddie înviorat. 

— Să mergem, atunci. 


10 


Îndată ce păşi pe trotuar, teama umplu toate locurile goale 
ale ființei lui Eddie ca o apă rece şi el începu să se întrebe dacă 
nu cumva făcuse o greşeală foarte periculoasă. Văzut de pe 
pământ solid, podul părea că se clătina doar puţin, însă odată 
ce pusese piciorul pe el, avea impresia că stătea pe pendulul 
celui mai mare orologiu din lume. Deşi foarte uşoară, 
mişcarea era neregulată, iar amploarea ei era mult mai mare 
decât anticipase. Suprafaţa trotuarului era extrem de crăpată 
şi înclinată cu cel puţin zece grade spre stânga. Betonul 
sfărâmicios  scrâşnea sub picioarele lui şi scârțâitul 
segmentelor care se frecau unul de celălalt era constant. 
Dincolo de pod, acoperişurile oraşului se înclinau încet când 


pe o parte, când pe cealaltă, ca un orizont artificial în cel mai 
lent joc video din lume. 

Deasupra capului, vântul vâjâia constant în cablurile 
întinse. Jos, terenul cobora brusc spre malul nordic, mocirlos, 
al râului. Se afla la nouă metri înălțime... apoi la 
optsprezece... apoi la treizeci. Peste puţin timp ajunse 
deasupra apei. Scaunul cu rotile se lovea de piciorul lui stâng 
la fiecare pas. 

Ceva îmblănit alergă printre picioarele sale şi el se agăță 
voiniceşte de balustrada ruginită cu mâna dreaptă, abia 
reținându-şi un strigăt. Ete îl depăşi împleticit, aruncând o 
scurtă privire în sus, ca pentru a spune lartă-mă... doar vreau 
să trec. 

— Animal tâmpit! pufni el printre dinţii strânşi. 

Descoperi că, deşi nu-i plăcea să se uite în jos, avea o 
spaimă şi mai mare să se uite la agățătoarele care încă mai 
reuşeau să țină puntea şi cablurile de deasupra laolaltă. Erau 
acoperite de rugină şi Eddie vedea ghimpi de metal ieşind din 
majoritatea - ghimpii aceia semănau cu nişte fire de bumbac. 
Ştia de la unchiul lui, Reg, care lucrase atât la podul George 
Washington, cât şi la Triborough ca vopsitor, că agățătoarele 
şi cablurile de sus erau „impletituri“ din mii de fire de oțel. La 
podul acela, împletitura începea să cedeze. Agăţătoarele de 
deşirau de-a dreptul şi firele plesneau. 

Dacă a rezistat până acum, o să mai reziste puţin. Crezi că 
podul ăsta o să cadă în râu doar fiindcă treci tu pe el? Nu te 
flata. 

Asta, totuşi, nu-l liniştea. Din câte ştia el, ei puteau fi primii 
oameni care încercau să treacă de zeci de ani. lar podul, în 
definitiv, tot urma să se prăbuşească, şi judecând după cum 
arătau lucrurile, momentul nu era departe. Greutatea lor, 
însumată, putea fi ultima picătură. 

Lovi cu mocasinul o bucată de beton şi privi timorat, dar 
neputându-şi desprinde ochii, cum bucata căzu şi iar căzu, 
întorcându-se în aer. Se auzi un plescăit mic - foarte mic - 
atunci când ajunse în apă. O pală de vânt răcoros suflă şi-i 
lipi cămaşa de pielea asudată. Podul gemu şi se clătină. Eddie 


încercă să-şi ia mâinile de pe balustradă, însă palmele păreau 
lipite de metalul măcinat. 

Închise ochii un moment. N-o să te blochezi acum. Nu o să 
te blochezi. Ţi-o... ţi-o interzic. Dacă simţi nevoia să te uiţi la 
ceva, uită-te lung înainte. Eddie redeschise ochii, îi aținti spre 
pistolar, îşi forță mâinile să se descleşteze şi se repuse în 
mişcare. 


11 


Roland ajunse la spărtură şi se uită înapoi. Jake era la cinci 
paşi în urma lui. Ete era la picioarele sale. Bumblerul stătea 
ghemuit, cu gâtul lungit înainte. 

Vântul era mult mai puternic, direct deasupra râului, şi 
Roland vedea cum unduia blana animalului. Eddie era cam la 
şapte metri în spatele lui Jake. Era tras la față, însă continua 
să păşească împleticit, ducând în mâna stângă scaunul pliat 
al lui Susannah. Mâna dreaptă strângea cu forță balustrada. 

— Susannah? 

— Da, răspunse ea imediat. Sunt bine. 

— Jake? 

Băiatul ridică ochii. Încă surâdea şi pistolarul văzu că din 
partea lui nu avea să fie nicio problemă. Jake se distra ca 
niciodată în viață. Părul îi era suflat în valuri de pe fruntea 
netedă şi ochii-i scăpărau. Ridică în aer degetul mare. Roland 
zâmbi şi-i răspunse cu acelaşi gest. 

— Eddie? 

— Nu-ţi face griji pentru mine. 

Eddie părea că se uită la Roland, însă pistolarul conchise că 
se uita de fapt pe lângă el, la clădirile de cărămidă fără 
geamuri care se îngrămădeau pe malul apei, de cealaltă parte 
a podului. Asta era în regulă; dată fiind evidenta lui teamă de 
înălțimi, probabil că doar aşa se putea ţine sub stăpânire. 

— Bine, n-o să-mi fac, murmură Roland. Acum vom trece 
peste spărtură, Susannah. Stai nemişcată. Nu face mişcări 
pripite. Înţeles? 

— Da. 


— Dacă vrei să te aşezi mai bine, fă-o acum. 

— Sunt bine aşa, Roland, spuse ea cu calm. Sper doar că 
Eddie va fi bine. 

— Eddie e un pistolar acum. O să se comporte în 
consecință. 

Roland se întoarse spre dreapta, cu fața direct spre râul de 
jos, şi se prinse de balustradă. Apoi începu să traverseze golul, 
călcând cu paşi mici pe cablul ruginit. 


12 


Jake aşteptă ca Roland şi Susannah să ajungă ceva mai 
încolo, după care porni şi el. Vântul sufla în rafale şi podul se 
clătina înainte şi înapoi, însă el nu simțea pic de teamă. Era, 
de fapt, în culmea extazului. Spre deosebire de Eddie, el nu 
suferise niciodată de teamă de înălțimi; lui îi plăcea acolo sus, 
de unde putea să vadă râul desfăşurat ca o panglică oțelită, 
sub un cer care începea să se acopere de nori. 

La jumătatea găurii din pod (Roland şi Susannah 
ajunseseră la locul unde reîncepea trotuarul şi stăteau cu 
ochii la ceilalți), Jake se uită înapoi şi i se opri inima. Uitaseră 
de un membru al grupului atunci când discutaseră despre 
modul în care vor traversa. Ete stătea ghemuit, încremenit şi 
evident îngrozit, de cealaltă parte a găurii din trotuar. 
Adulmeca locul unde se termina betonul şi începea armătura 
ruginită şi curbată. 

— Haide, Ete! strigă Jake. 

— Ete! strigă bumblerul înapoi şi tremurul vocii lui aspre fu 
aproape uman. 

Întinse gâtul către Jake, dar nu se clinti. Ochii lui încercuiți 
cu auriu erau bulbucațţi şi speriați. 

O altă pală de vânt lovi podul, făcându-l să se legene şi să 
scârțâie. Ceva vâjâi lângă capul lui Jake - ca sunetul unei 
corzi de chitară întinse până ce s-a rupt. Un fir de oţel plesnise 
la cel mai apropiat agățător vertical, aproape zgâriindu-i 
obrazul. La trei metri distanță, Ete se strânse temător, cu 
ochii ațintiți la Jake. 


— Haide! strigă Roland. Se întețeşte vântul! Haide, Jake! 

— Nu vin fără Ete! 

Jake o luă încet înapoi pe unde veniseră. Nici nu apucă să 
facă doi paşi, că Ete păşi precaut pe drugul de susținere. 
Ghearele de la capătul picioruşelor lui crăcănate şi ţepene 
zgâriară suprafața rotunjită de metal. Eddie stătea în spatele 
bumblerului acum, simțindu-se neputincios şi speriat de 
moarte. 

— Asta e, Ete! îl încurajă Jake. Vino! 

— Ete-Ete! Ake-Ake! strigă bumblerul şi alergă pe drug. 

Aproape ajunse la Jake, când veni o nouă rafală de vânt. 
Podul se clătină. 

Îngrozit, Ete zgârie cu ghearele drugul de susţinere, 
căutând sprijin, însă fără sorți de izbândă. Labele din spate 
alunecară în gol. Încercă să se agaţe cu cele din față, dar nu 
avea de ce să se prindă. 

Jake dădu drumul balustradei şi sări după el, conştient de 
nimic altceva decât de ochii înconjurați cu auriu ai lui Ete. 

— Nu, Jake! strigară Roland şi Eddie într-un glas de pe o 
parte şi de cealaltă a golului, amândoi prea departe pentru a 
face altceva decât să privească. 

Jake ateriză pe cablu cu pieptul şi burta. Ghiozdanul îi 
săltă în spate şi el îşi auzi clănțănitul dinţilor, un sunet ca o 
bilă de biliard lovind în plin altă bilă. O nouă rafală. Se lăsă în 
voia ei, încolăcind mâna dreaptă pe drugul de susținere şi 
întinzându-se cu stânga după Ete. Bumblerul dădu să cadă, 
şi prinse tare cu dinţii de mâna întinsă a băiatului. Durerea se 
manifestă imediat, cu o forță cotropitoare. Jake strigă, dar 
îndură, rămânând pe poziție, cu brațul drept strângând 
drugul, cu genunchii apăsând tare suprafața netedă. Ete 
atârna de mâna lui stângă aidoma unui acrobat de circ, 
uitându-se în sus cu ochii lui aurii, şi atunci Jake îşi văzu 
sângele curgând pe o parte şi pe cealaltă a capului 
bumblerului, în pârâiaşe. 

Apoi veni o nouă rafală de vânt şi Jake începu să alunece. 


13 


Pe Eddie îl părăsi teama. În locul ei se instală acea stranie şi 
totuşi bine-venită răceală. Lăsă scaunul lui Susannah să cadă 
pe betonul crăpat şi alergă pe cablul de susţinere, fără a se 
mai sinchisi de balustradă. Jake atârna cu capul în jos 
deasupra golului, cu Ete legănându-se la capătul mâinii sale 
stângi, ca un pendul îmblănit. Şi mâna dreaptă a băiatului 
aluneca. 

Eddie depărtă picioarele şi se aşeză/prăbuşi în şezut. 
Boagşele sale neprotejate fură strivite, dureros, de osul pelvian, 
dar pentru moment şi această durere ascuţită i se păru ceva 
străin, ca un zvon dintr-o ţară îndepărtată. Îl apucă pe Jake 
de păr cu o mână şi de o bretea a ghiozdanului cu cealaltă. 
Simţi că-ncepea să se încline şi el spre exterior şi, preț de o 
clipă de coşmar, crezu că toţi trei voi plonja prin aer, ca un 
lanț uman. 

Dădu drumul părului lui Jake şi strânse mai tare breteaua 
ghiozdanului, rugându-se ca băiatul să nu şi-l fi cumpărat de 
la un magazin cu produse ieftine. Flutura cu mâna liberă 
deasupra capului, după balustradă. După un moment 
interminabil, în care alunecarea lor combinată continuă, o 
găsi şi se apucă de ea. 

— ROLAND! urlă el. MI-AR PRINDE BINE PUȚIN AJUTOR! 

Roland era deja acolo, cu Susannah cocoţată încă în 
spinarea sa. Când se aplecă, ea încleştă braţele pe după gâtul 
său, ca să nu cadă din harnaşament. Pistolarul îl cuprinse pe 
Jack cu un braț şi-l trase sus. Când picioarele lui erau din 
nou pe drugul de susținere, Jake încolăci un braţ pe după 
trupuşorul scuturat de tremurături al lui Ete. Mâna lui 
stângă era o agonie de foc şi gheaţă. 

— Dă-mi drumul, Ete, icni el. Acum îmi poţi da drumul... 
suntem în siguranţă. O clipă teribilă, crezu că billy-bumblerul 
nu-l va asculta. Apoi, încet, maxilarele lui Ete se relaxară şi 
Jake îşi putu extrage mâna. Era plină de sânge şi prezenta un 
semicerc de găuri întunecate. 

— Ete, zise bumblerul fără vlagă şi Eddie văzu mirat că 
ochii ciudaţi ai animalului erau plini de lacrimi. Îşi întinse 


spatele şi-l linse pe Jake pe față cu limba însângerată. 

— E-n regulă, spuse Jake, lipindu-şi fața de blana caldă. 
Plângea şi el, cu o expresie şocată şi îndurerată pe chip. Nu-ţi 
face griji, e-n regulă. N-ai avut de ales şi te înțeleg. 

Eddie se ridică încet în picioare. Era gri-murdar la față şi se 
simțea ca şi când cineva l-ar fi lovit în stomac cu o bilă de 
popice. Duse lent mâna stângă între picioare şi se pipăi. 

— A dracu” vasectomie, zise el gâtuit. 

— O să leşini, Eddie? întrebă Roland. 

O nouă pală de vânt îi zbură pălăria de pe cap şi o aruncă 
în fața lui Susannah. Ea o prinse şi i-o îndesă înapoi până la 
urechi, dându-i aspectul unui ţăran căzut în cap. 

— Nu, răspunse Eddie. Mai că mi-aş dori să pot, dar... 

— Uită-te la Jake, spuse Susannah. Sângerează rău. 

— Sunt bine, zise băiatul şi încercă să-şi ascundă mâna. 

Înainte să apuce, Roland i-o luă cu blândeţe în mâinile sale. 
Jake suferise cel puţin o duzină de împunsături pe dosul 
mâinii, în palmă şi pe degete. Majoritatea erau adânci. Era 
imposibil de spus dacă avea şi oase rupte sau tendoane 
secționate până ce nu avea să-ncerce să o flexeze, iar acum nu 
era nici momentul, nici locul pentru astfel de experimente. 

Roland se uită la Ete. Billy-bumblerul îi întoarse privirea, în 
ochii săi expresivi citindu-se tristeţe şi frică. Nu se linsese pe 
bot de sângele lui Jake, deşi acesta ar fi fost cel mai natural 
lucru din lume pentru el. 

— Lasă-l în pace, îl instrui Jake şi strânse mai tare braţul 
cu care îl ținea pe Ete. N-a fost vina lui. A fost a mea, fiindcă 
am uitat de el. L-a dezechilibrat vântul. 

— N-am să-i fac nimic, spuse Roland. 

Deşi era sigur că billy-bumblerul nu suferea de turbare, tot 
nu avea de gând să-i permită să guste din sângele lui Jake 
mai mult decât o făcuse deja. Cât despre vreo altă boală pe 
care bumblerul o putea purta în sânge... ei bine, ka avea să 
decidă, aşa cum, în cele din urmă, făcea mereu. Roland îşi 
scoase eşarfa de la gât şi-l şterse pe Ete la bot. 

— Poftim, spuse. Bravo, amice. Bravo, băiete. 


— Ete, rosti billy-bumblerul fără vlagă şi Susannah, care se 
uita peste umărul pistolarului, ar fi putut jura că auzise 
recunoştinţă în vocea lui. 

Îi lovi încă o pală de vânt. Vremea se înrăutățea cu 
rapiditate. 

— Eddie, trebuie să coborâm de pe pod. Poţi să umbli? 

— Nu, stăpâne; da” mi-oi târi picioarele după mine. 

Încă-l durea groaznic în zona pelviană şi-n capul 
stomacului, dar nu la fel de rău ca în urmă cu câteva minute. 

— Prea bine. Să ne mişcăm. Cât de repede putem. 

Roland se întoarse, dădu să facă un pas şi se opri. Un om 
stătea acum de cealaltă parte a golului, uitându-se inexpresiv 
la ei. 

Nou-venitul se apropiase cât timp atenţia lor fusese 
îndreptată spre Jake şi Ete. Avea un arc în spate. Purta o 
eşarfă galben-aprins legată la cap; capetele ei fluturau ca nişte 
fanioane în vântul puternic. La urechi îi atârnau cercei aurii 
rotunzi, cu cruci în centru. Un ochi era acoperit cu un petic 
alb de mătase. Fața-i era plină de pustule purpurii, unele 
deschise şi supurânde. Putea să aibă treizeci, patruzeci sau 
şaizeci de ani. Ţinea o mână ridicată deasupra capului. În ea 
avea ceva ce Roland nu reuşea să distingă. Ştia doar că, 
judecând după forma ei regulată, nu putea fi o piatră. 

În spatele acestei apariţii, oraşul se profila cu o claritate 
bizară în lumina tot mai puţină a zilei. Când Eddie se uită 
peste grupurile de clădiri de pe celălalt mal - depozite de mult 
prădate de jefuitori, fără îndoială - la canioanele umbroase şi 
labirinturile de piatră, înţelese pentru prima dată ce tare se 
înşelase, ce greşeală teribil de prostească făcuse, sperând că 
vor găsi ajutor. Acum vedea fațadele spulberate şi 
acoperişurile sparte; acum vedea cuiburile de păsări clădite pe 
cornişe şi în geamurile fără sticlă, holbate; acum îşi permise 
să adulmece de-a dreptul oraşul, şi acel miros nu era de 
mirodenii fabuloase şi mâncăruri savuroase de felul celor pe 
care mama lui le aducea uneori acasă de la Zabar's, ci mai 
degrabă miasma unei saltele care a luat foc, a ars în voie şi 
apoi a fost stinsă cu apă de canal. Înţelese deodată oraşul 


Lud, îl înțelese pe deplin. Piratul rânjitor care apăruse în timp 
ce atenția lor era în altă parte probabil că era cea mai 
apropiată versiune de elf bătrân şi înțelept care exista în locul 
acela pustiit, aflat pe moarte. 

Roland scoase revolverul. 

— Lasă-l jos, pretinu” mieu, zise bărbatul cu eşartă galbenă, 
cu un accent atât de pronunţat, încât sensul cuvintelor lui 
aproape că se pierdu. Lasă-l jos, sufletu” mieu. Ăi fi tu aprig, 
îhî, aiasta-i clar, da' acuma ai pierdut. 


14 


Pantalonii nou-venitului erau din catifea verde şi peticiți. 
Cum stătea aşa, pe marginea găurii din pod, semăna cu un 
corsar aflat la apusul carierei lui de jefuitor: bolnav, răpciugos 
şi încă periculos. 

— Şi dacă nu mă supun? întrebă Roland. Dacă aleg să-ţi 
trag pur şi simplu un glonţ în capul ăla bolnav? 

— Atuncia oi ajunge-n iad numa' cu atât mai repede- 
naintea ta cât să-ți ţiu de uşă, spuse omul cu eşarfă galbenă, 
şi chicoti amical. Flutură mâna pe care o ţinea în aer. Pen” 
mine-i oricum acelaşi drac. 

Roland bănuia că acesta era adevărul. Omul arăta ca şi 
când ar mai avut cel mult un an de trăit... şi că ultimele luni 
ale acelui an aveau să fie probabil foarte neplăcute. Pustulele 
supurânde de pe fața lui nu aveau nicio legătură cu radiaţiile; 
dacă Roland nu se înşela amarnic, omul acela era în ultima 
fază a ceea ce doctorii numeau blenoragie şi restul lumii 
numea boala curvăsăriei. Când erai în fața unui om periculos, 
era întotdeauna de rău, dar măcar îţi puteai calcula şansele 
într-o astfel de întâlnire. Când erai în fața unui mort, însă, 
totul se schimba. 

— Ştiț' voi oare ce am io acilea, scumpii miei? întrebă 
piratul. Aveţ” idee pe ce a pus mâna pretinu' vost Gasher? E o 
grenado, ceva mumos ce-or lăsat în urmă Bătrânii, şi io i-am 
dat deja jos căciulia... fiindc-a sta acoperit “nainte ca 


prezentările să fie făcute-i dovadă de proastă purtare, chiar 
aşa! 

Chicoti vesel un moment, apoi chipul îi rămase din nou 
imobil şi grav. 

Îl părăsi orice urmă de umor, ca şi când un buton ar fi fost 
apăsat undeva în creierul lui degenerat. 

— Acuma, scumpilor, numa” deştu” mieu ce mai ţine cuiu.. 
De mă-mpuşţti, o s-urmeze o bubuitură a dracu” de puternică. 
Tu şi fofoloanca de maimucă din spatele tău o să fiț făcuț' 
pulbere. Cre' că şi plodu”, da. Junele care stă-napoia ta şi- 
ndreaptă spre mine pistolu' ăla de jucărie ar putea să 
trăiască, da' numa” pân-o să atingă apa... şi o s-o atingă sigur, 
pen” că podu' asta atârnă de un fir deja de patrujde ani, şi nu-i 
trebe decât un bobârnac ca să cadă. Aşa că vrei să pui 
revolveru' cela deoparte sau vrei să ne ducem tăț' dracului în 
acelaş” căruț? 

Roland se gândi o clipă să încerce să tragă în obiectul pe 
care Gasher îl numea grenado şi să i-l zboare din mână, dar 
văzu cât de tare îl strângea şi puse arma la loc. 

— A, bun! făcu Gasher, din nou vesel. Ştiam io că ieşti om 
de omenie, numa” ce te-am văzut! O, da! Chiar aşe! 

— Ce vrei? întrebă Roland, deşi credea că ştia deja asta. 

Gasher ridică mâna liberă şi arătă cu un deget murdar spre 
Jake. 

— Plodu”. Dă-mi plodu” şi restu” puteț” pleca. 

— Du-te şi te fute singur, zise Susannah imediat. 

— De ce nu? cârâi piratul. Dă-mi o bucată dă oglinză şi mi- 
o tai acuş şi-o vâr “napoi - de ce nu, la cât îmi foloseşte-n zilele 
astea? Păi, nu pot nici să mă uşurez făr' să mă ardă până-n 
gât! Ochii lui, care aveau o nuanţă calmă de cenuşiu, nu se 
desprinseră nicio clipă de pe fața lui Roland. Tu ce spui, 
pretinu” mieu? 

— Ce se va întâmpla cu noi, ceilalți, dacă ţi-l dau pe băiat? 

— Păi, vă vedeț' liniştiț” de drum făr' nicio problemă din 
partea noastră! răspunse prompt bărbatul cu eşarfă galbenă. 
Ai cuvântu” lu” Tic-Tac pentru asta. Că doară vorba lui v-o zic, 
chiar aşe, iar Tic-Tac e un om pe cinste, nu-ş' calcă vorba 


odată ce ş-o dat-o. Sigur, asta n-o pot zice şi despre Puberii 
peste care-o să daț”, da” din partea lu” Cărunţii lu” Tic-Tac n-o 
s-aveț” probleme. 

— Ce naiba vorbeşti, Roland? sări Eddie. Doar nu te 
gândeşti să faci asta, nu? Roland nu se uită în jos la Jake şi 
buzele nu i se mişcară când murmură: 

— O să-mi ţin promisiunea. 

— Da... ştiu că o vei ţine. Apoi Jake ridică glasul şi spuse: 
Pune pistolul deoparte, Eddie. Eu voi decide. 

— Jake, ţi-ai ieşit din minţi! 

Piratul scoase un horcăit vesel. 

— Nici vorbă, pretine! Tu ţ-ai ieşit din minț' de nu mă crezi. 
Cu noi măcar ar fi păzit de tobe, nu-i aşe? Gândeşte-te: de n- 
aş vorbi serios, v-aş fi zis din prima s-aruncaț' armele peste 
bord! Nimic mai uşor! Da” am zis io asta? Noo! 

Susannah auzise schimbul de replici dintre Jake şi Roland. 
Avusese, de asemenea, ocazia să înțeleagă cât de sumbre le 
erau opțiunile. 

— Pune-l deoparte, Eddie. 

— De unde să ştim că n-o să arunci grenada în noi imediat 
ce o să ai băiatul? strigă Eddie. 

— O împugşc în aer, dacă încearcă, spuse Roland. O pot face, 
şi el ştie că pot. 

— Da, s-ar putea. Pari om dintr-o bucată, chiar aşe. 

— Dacă spune adevărul, continuă Roland, s-ar frige şi dacă 
n-aş nimeri jucărioara lui, pentru că podul s-ar prăbuşi şi am 
cădea cu toţii în râu. 

— Foarte dăştept, fiu' mieu! zise Gasher. Chiar eşti dintr-o 
bucată, aşe-i? Râse hârâit, apoi redeveni serios şi sigur pe 
sine. Gata cu vorbăria, pretinu” mieu. Alege. Îmi dai băietu” 
sau ne-aflăm sfârşitu” toț' deodată? 

Înainte ca Roland să poată spune un cuvânt, Jake se furişă 
pe lângă el, pe drugul de susținere. Încă îl strângea pe Ete cu 
braţul drept. Îşi ţinea mâna stângă însângerată drept în față. 

— Jake, nu! strigă Eddie cu disperare. 

— O să vin după tine, zise Roland cu aceeaşi voce joasă. 

— Ştiu, răspunse Jake. 


Vântul suflă din nou. Podul se legănă şi gemu. Râul Send 
era presărat acum cu pete de spumă şi apa fierbea albă în 
jurul epavei monoului albastru care ieşea la suprafață în 
amonte. 

— Aşe, pretine! ugui Gasher. Buzele i se lățiră, expunând 
puținii dinți rămaşi în gingiile albe, asemenea unor lespezi 
funerare roase. Aşe, plodu” mieu! Vino numa”. 

— Roland, poate blufează! ţipă Eddie. Grenada aia ar putea 
fi moartă! Pistolarul nu răspunse. 

În timp ce Jake se apropia de cealaltă parte a găurii din 
trotuar, Ete îşi dezgoli şi el dinții şi începu să mârâie la 
Gasher. 

— Azvârle jigărania aia vorbitoare, spuse piratul. 

— Du-te dracului, răspunse Jake cu aceeaşi voce calmă. 
Gasher păru surprins pentru un moment, apoi încuviință. 

— Ţii la el, aşe-i? Bine atuncia. Făcu doi paşi înapoi. Pune-l 
jos imediat ce-ajungi pe beton. Şi dacă sare la mine, promit 
că-i trag un şut de o să-i iasă creierii pe gaura din fund. 

— Gaura din fund, repetă Ete printre dinţii dezgoliți. 

— Taci, Ete, îl apostrofă Jake în şoaptă. 

Ajunse la beton tocmai când cea mai puternică rafală de 
până atunci lovi podul. De data aceasta, ţiuitul firelor de 
cablu care se rupeau părea să vină de peste tot. Jake aruncă o 
privire înapoi şi-i văzu pe Roland şi pe Eddie ţinându-se de 
balustradă. Susannah îl privea peste umărul pistolarului, cu 
părul ei creț suflat de vânt. Jake ridică mâna către ei. Roland 
o ridică şi el. 

De data asta n-o să mă mai laşi să cad, nu-i aşa? întrebase 
el. Nu - nici de data asta şi nici altă dată, răspunsese Roland. 
Jake îl credea... Se temea totuşi foarte tare de ce se putea 
întâmpla înainte să vină Roland. Îl puse pe Ete jos. Gasher se 
apropie degrabă în clipa următoare, lovind cu piciorul în 
micuțul animal. Ete se dădu într-o parte, ferindu-se de 
gheată. 

— Fugi! strigă Jake. 

Ete fugi, țâşnind pe lângă ei şi luând-o spre capătul podului 
dinspre Lud cu capul în jos, ocolind găurile şi sărind peste 


crăpăturile din asfalt. Nu se uită înapoi. O clipă mai târziu, 
Gasher îl prinse pe Jake cu brațul pe după gât. Puţea a 
mizerie şi carne putredă, cele două izuri combinându-se într-o 
singură miasmă grea, pestilenţială. Îi ridică lui Jake stomacul 
în gât. 

Piratul lovi cu pelvisul în fesele lui Jake. 

— Poate că nu-s aşa d-amorţit cum credeam. Nu se zice 
oare că tinerețea-i vinu” care-i îmbată pe bătrâni? Ne-om 
distra bine, aşe-i, pruncu” mieu? Aha, ne-om distra atât de 
bine că i-om face pe înjeri să cânte. 

O, lisuse, gândi Jake. Gasher ridică iarăşi vocea. 

— Acuma, noi plecăm, straşnicu' mieu pretin... Avem 
lucruri mari de făcut şi oameni mari de-ntâlnit, chiar aşe, da” 
io-mi țiu cuvântu!. Cât despre tine, o să stai acolo unde eşti 
încă v'o cinşpe minute bune, de ai minte-n cap. De te văd că 
faci o mişcare, ne ducem toți pe copcă. Înţelesu-m-ai? 

— Da, spuse Roland. 

— Mă-nţelegi când zic că n-am nica de pierdut? 

— Da. 

— Asta-i foarte bine, atuncia. Mişcă, băiete! Un-doi! 

Mâna lui Gasher îl strânse tot mai tare pe Jake de gât, până 
ce băiatul abia mai putea respira. În acelaşi timp, era tras 
înapoi. Se îndepărtară în felul acesta, cu fața spre spărtura la 
care Roland stătea cu Susannah în cârcă şi Eddie puțin în 
spatele lui, încă ţinând în mână Rugerul pe care Gasher îl 
numise pistol de jucărie. Jake simțea cum răsuflarea caldă a 
piratului îl lovea în ureche în reprize scurte. Mai rău chiar, îi 
simțea mirosul. 

— Nu-ncerca nimic, şopti Gasher, c-altfel îț' smulg 
bijuteriile şi ţi le-ndes în cur. Ş-ar fi păcat să le piezi “nainte s- 
apuci să le foloseşti, nu-i aşe? Foarte păcat, da. 

Ajunseră la capătul podului. Jake se crispă, crezând că 
Gasher va arunca totuşi grenada, dar piratul n-o făcu... cel 
puţin, nu imediat. Îl împinse pe Jake cu spatele prin spaţiul 
strâmt dintre două cubicule mici care probabil că serviseră, 
cândva, ca gherete de taxare. Dincolo de ele, depozitele din 


cărămidă se profilau aidoma unor blocuri cu celule de 
închisoare. 

— Acuma, pretine, o să-ți iau mâna de pe gât, c-altfel te 
sufoci. Da' o să te ţin de braț şi, dac-o iei la fugă ca vântu” şi 
ca gându”, promit că ţi-o smulg din umăr şi te bat cu ea ca şi 
c-o bâtă. Înţelesu-m-ai? 

Jake încuviință şi, dintr-odată, presiunea teribilă dispăru 
de pe traheea sa. Imediat după aceea, îşi simți din nou mâna - 
o simți caldă şi umflată şi plină de foc. Apoi Gasher îl apucă de 
biceps cu degete ca de fier, şi uită complet de mână. 

— Tai-tai! făcu piratul într-un falsetto grotesc şi agită 
grenada în direcția celorlalți. Pa-pa, scumpilor! Apoi mârâi 
spre Jake: Acuma fugi, plodu” mă-tii! Fugi! 

Jake fu întâi răsucit şi apoi smuls din loc, forțat să alerge. 
Zburau amândoi pe o rampă curbată în jos, spre nivelul 
străzii. Primul gând confuz al lui Jake fu că aşa ar fi arătat 
East River Drive la două sau trei sute de ani după ce o stranie 
ciumă a creierului ar fi ucis toți oamenii raţionali de pe fața 
pământului. 

Epavele antice şi ruginite ale ceea ce cu siguranţă fuseseră 
automobile stăteau la intervale de-a lungul ambelor borduri. 
Majoritatea erau roadstere în formă de bulă, care nu semănau 
cu nicio maşină dintre cele pe care le văzuse Jake vreodată 
(decât, poate, cu acelea pe care personajele cu mănuşi albe ale 
lui Walt Disney le conduceau în benzile desenate), dar printre 
ele zări o broscuţă Volkswagen veche, o maşină care putea fi 
un Chevrolet Corsair şi ceva ce credea că era un Ford model A. 
Niciuna dintre aceste bizare epave nu avea pneuri; fie fuseseră 
furate, fie se făcuseră de mult praf şi pulbere. Şi tot ce era din 
sticlă fusese spart, ca şi când cetăţenii rămaşi în acel oraş ar fi 
disprețuit orice le-ar fi putut arăta reflexiile, chiar şi 
accidental. 

Sub şi între maşinile abandonate, rigolele erau pline cu 
grămezi de metal neidentificat şi licăriri puternice de sticlă. 
Copacii fuseseră plantați de-a lungul trotuarelor într-un timp 
îndepărtat şi mai ferice, însă acum erau atât de uscați, încât 
aduceau cu nişte sculpturi de metal, văzute pe fundalul 


cerului noros. Unele dintre depozite fuseseră fie bombardate, 
fie se prăbuşiseră de la sine, şi dincolo de maldărele de 
cărămizi care reprezentau tot ce mai rămăsese din ele, Jake 
vedea râul şi pilonii ruginiți şi îndoiți ai podului peste Send. 
Mirosul de putreziciune jilavă - un miros ce părea să ţi se 
înfigă aproape fizic în nas - era mai puternic ca oricând. 

Strada se îndrepta către est, depărtându-se de calea Grinzii, 
şi Jake văzu că era din ce în ce mai gâtuită de moloz şi 
deşeuri. La distanță de şase sau şapte cvartale, părea că se 
gâtuia complet, şi totuşi în direcția aceea îl târa Gasher. La 
început, ţinu pasul cu el, dar piratul impunea un ritm 
incredibil. Jake începu să gâfâie şi rămase un pas în urmă. 
Gasher aproape îl ridică de la sol, trăgându-l spre bariera de 
gunoaie şi ciment şi bârne ruginite care-i aştepta în faţă. 
Dopul - care lui Jake îi lăsa impresia unei construcții - se afla 
între două clădiri late, cu fațade de marmură prăfuită. În fața 
celei din stânga era o statuie pe care Jake o recunoscu 
imediat: era femeia numită Justiția Oarbă, iar acesta era un 
semn aproape sigur că clădirea pe care o străjuia fusese un 
tribunal. Însă nu avu decât un moment ca să se uite; Gasher 
îl târa fără zăbavă către baricadă, şi nici prin gând nu-i trecea 
să încetinească pasul. 

O să ne omoare pe amândoi, dacă încearcă să trecem pe 
acolo! gândi Jake, dar Gasher - care fugea ca vântul în pofida 
bolii care-şi arăta prezenţa pe fața lui - îngropă pur şi simplu 
degetele mai adânc în braţul lui şi-l trase mai departe. lar 
acum Jake văzu o alee îngustă în mormanul nu chiar atât de 
haotic de beton, mobilă spartă, ţevi corodate şi bucăţi de 
camioane şi automobile. 

Înţelese imediat. Labirintul acela avea să-l întârzie câteva 
ore bune pe Roland... însă pentru Gasher era o joacă de copii, 
şi ştia exact încotro se ducea. 

Gura mică şi întunecată a aleii era pe partea stângă o 
mormanului de reziduuri. Când ajunseră la ea, Gasher 
aruncă obiectul verde înapoi peste umăr. 

— Lasă capu” jos, şcumpule! strigă el şi scoase o serie de 
chicote ascuţite, isterice. Un moment mai târziu, o explozie 


uriaşă zgudui strada. Una dintre maşinile în formă de bulă 
sări şase metri în aer şi apoi ateriză pe capotă. Un potop de 
cărămizi şuieră pe deasupra capului lui Jake şi ceva îl lovi 
tare în omoplatul stâng. Se împletici şi ar fi căzut, dacă 
piratul nu l-ar fi smucit în picioare, trăgându-l în 
deschizătura îngustă din gunoaie. Odată intraţi în pasajul de 
dincolo, umbre lungi se întinseră pofticioase şi-l înconjurară. 

Când dispărură din vedere, o formă mică şi blănoasă se 
furişă din spatele unui bolovan de beton. Era Ete. Rămase în 
gura pasajului un moment, cu gâtul întins înainte, cu ochii 
scânteind. Apoi merse pe urmele lor, ţinând nasul aproape de 
pământ şi adulmecând conştiincios. 


15 


— Haide, spuse Roland, imediat ce Gasher îşi luă picioarele 
la spinare. 

— Cum ai putut face asta? îl admonestă Eddie. Cum l-ai 
putut lăsa pe monstrul ăla să-l ia? 

— Pentru că n-am avut de ales. Adu scaunul cu rotile. O să 
avem nevoie de el. Ajunseseră la betonul aflat de cealaltă parte 
a spărturii, când o explozie zgudui podul, împroşcând moloz 
spre cerul întunecat. 

— Hristoase! făcu Eddie şi întoarse chipul palid şi speriat 
spre Roland. 

— Nu-ţi face încă griji, rosti Roland calm. Cei de teapa lui 
Gasher sunt rareori neatenţi cu jucăriile lor explozive. 

Ajunseră la gheretele de taxare din capătul podului. Roland 
se opri imediat după ele, în capul rampei curbate. 

— Ştiai că individul nu blufează, nu-i aşa? întrebă Eddie. 
Vreau să zic că nu bănuiai, doar... ştiai. 

— E un mort ambulant şi oamenii ca el nu au nevoie să 
blufeze. 

Vocea lui Roland era suficient de calmă, însă tot se simțea 
în ea o undă de amărăciune şi tristeţe. 

— Ştiam că se poate întâmpla aşa ceva şi, dacă l-am fi 
văzut pe individ mai repede, cât încă ne aflam în afara razei 


oului lui exploziv, l-am fi putut ţine la distanţă. Dar Jake a 
căzut şi el s-a apropiat prea tare. Îmi imaginez că-şi spune că 
motivul pentru care am adus băiatul cu noi a fost ca să plătim 
tributul trecerii sigure prin oraş. La naiba! La naiba, ce 
ghinion! 

Roland se lovi cu pumnul în picior. 

— Ei, asta-i, hai să mergem după el! Pistolarul clătină din 
cap. 

— Aici, drumurile noastre se despart. Nu o putem duce pe 
Susannah acolo unde s-a dus ticălosul şi nici n-o putem lăsa 
singură. 

— Dar... 

— Ascultă şi nu te împotrivi... dacă vrei să-l salvăm pe Jake. 
Cu cât stăm mai mult aici, cu atât i se răcesc mai tare 
urmele. Şi e greu să mergi pe urme reci. Voi aveţi propria 
voastră misiune de îndeplinit. Dacă mai există un Blaine, şi 
sunt sigur că Jake crede că există, atunci tu şi Susannah 
trebuie să-l găsiți. Trebuie să fie o gară sau ceea ce odinioară, 
pe tărâmurile îndepărtate, se numea leagăn. Înțelegi? 

În sfârşit, din fericire, Eddie nu se împotrivi. 

— Da. O să-l găsim. Şi atunci? 

— Trage câte un glonț la fiecare jumătate de oră. O să vin 
după ce-l recuperez pe Jake. 

— Împuşcăturile vor atrage şi alți oameni, spuse Susannah. 

Eddie o ajutase să coboare din harnaşament şi ea se făcea 
comodă în scaunul cu rotile. 

Roland îi scrută cu o privire rece. 

— Descurcă-te cu el. 

— Bine. 

Eddie întinse mâna şi pistolarul i-o strânse scurt. 

— Găseşte-l, Roland. 

— O, îl voi găsi. Numai roagă-te zeilor tăi să-l găsesc destul 
de repede. Şi ţineţi minte amândoi chipurile taților voştri. 

Susannah încuviință: 

— Vom încerca. 

Roland se întoarse şi alergă în pas lejer pe rampă în jos. 
Când dispăru din vedere, Eddie se uită la Susannah şi nu fu 


surprins să vadă că femeia plângea. 

Şi lui îi venea să plângă. În urmă cu o jumătate de oră, 
erau o ceată strâns unită de prieteni. Frăția lor fusese făcută 
fărâme în doar câteva minute - Jake răpit, Roland plecat după 
el. Până şi Ete fugise. Eddie nu se simţise niciodată atât de 
singur. 

— Am sentimentul că nu-i vom mai revedea niciodată, 
spuse Susannah. 

— Ba sigur că-i vom revedea! replică Eddie aprig, dar ştia la 
ce se referea ea, întrucât şi el simțea la fel. 

Presentimentul că drumul lor ajunsese la sfârşit înainte să 
înceapă bine îi apăsa greu pe suflet. 

— Într-o luptă cu Attila Hunul, i-aş da trei şanse la două 
lui Roland Barbarul. Haide, Suze... avem de prins un tren. 

— Dar unde? întrebă ea, mâhnită. 

— Nu ştiu. Poate c-ar trebui să-l oprim pe primul elf bătrân 
şi înțelept pe care-l întâlnim în cale şi să-l întrebăm, nu? 

— Ce tot vorbeşti acolo, Edward Dean? 

— Nimic, spuse el şi, cum asta era atât de al naibii de 
adevărat încât simțea că-i dau lacrimile, apucă mânerele 
scaunului cu rotile şi începu să-l împingă în jos pe rampa 
crăpată şi plină de sticlă spartă care ducea în oraşul Lud. 


16 


Jake descinse repede într-o lume pâcloasă în care suferința 
constituia singurul reper: mâna care pulsa, bicepsul în care 
Gasher îşi înfipsese degetele ca nişte piroane de oțel, plămânii 
care-l ardeau. Înainte să ajungă prea departe, acestor dureri 
întâi li se alătură şi apoi le luă locul o usturime arzătoare în 
partea stângă a corpului. Se întrebă dacă Roland pornise deja 
după ei. Se mai întrebă şi cât timp va putea Ete să trăiască în 
lumea aceea atât de diferită de câmpiile şi pădurea pe care le 
cunoscuse el până acum. Apoi Gasher îl pocni peste față, 
însângerându-i nasul, şi gândurile i se pierdură într-un val de 
durere roşie. 

— Haide, bastard mic ce eşti! Mişcă-ț” bucile! 


— Fug... cât pot de repede, gemu Jake şi abia reuşi să 
ocolească un ciob gros de sticlă care ieşea ca un dinte lung şi 
transparent din peretele de gunoaie din stânga sa. 

— Bine ar fi să nu fie aşa, fiin'c-atunci îț trag una de să-ț! 
pierzi cunoştinţa şi te trag mai departe de păr! Hai odată, un- 
doi, bastard mic ce eşti! 

Jake găsi cumva resurse să fugă mai tare. Intrase pe alee 
cu ideea că-n scurt timp vor ieşi din nou pe bulevard, dar 
acum îşi dădea seama cu tristețe că nu va fi aşa. Aceea era 
mai mult decât o alee; era un drum camuflat şi fortificat care 
ducea şi mai adânc pe teritoriul Cărunţilor. Zidurile înalte şi 
nesigure care se apropiau continuu de ei fuseseră clădite 
dintr-o gamă extraordinar de variată de materiale: maşini 
parțial sau complet turtite de calupurile de granit şi oţel 
aşezate peste ele; stâlpi de marmură; utilaje de fabrică înroşite 
de rugină acolo unde nu erau înnegrite de ulei; un peşte din 
crom şi cristal mare cât un avion particular, cu un cuvânt 
criptic în Limba Nobilă - ÎNCÂNTARE - inscripţionat delicat pe 
suprafața lui solzoasă; lanţuri încrucişate, cu fiecare verigă 
mare cât capul lui Jake, înfăşurate în jurul unui amalgam 
indistinct de mobile ce păreau să stea deasupra lor într-un 
echilibru precar, ca nişte elefanţi de circ pe platformele lor mici 
de oțel. 

Ajunseră la un loc unde cărarea aceea incredibilă se 
ramifica, şi Gasher alese brațul stâng fără nicio ezitare. Ceva 
mai departe, alte trei alei, atât de înguste încât erau aproape 
nişte tunele, se îndepărtau în direcții diferite. De data aceasta, 
Gasher alese brațul din dreapta. Noua cărare, ce părea 
formată din bancuri de cutii putrede şi blocuri uriaşe de hârtie 
veche - hârtie care putea să fi fost cândva cărți ori reviste - era 
prea îngustă pentru a le permite să alerge umăr la umăr. 
Gasher îl împinse pe Jake în față şi începu să-l lovească 
necontenit în spate pentru a-l face să meargă mai repede. 
Probabil că aşa se simte un juncan atunci când e împins spre 
abator, gândi Jake şi jură că, de va fi să scape cu viaţă, nu va 
mai mânca niciodată carne de vită. 

— Fugi, păsărică dulce de băiat! Fugi! 


Jake pierdu în scurt timp socoteala curbelor pe care le luau 
şi, pe măsură ce Gasher îl împingea mai adânc în acel haos de 
oțel contorsionat, mobile sparte şi utilaje dezafectate, începu 
să-şi piardă orice speranță că va fi salvat. Nici chiar Roland 
nu-l va mai putea găsi acum. Dacă pistolarul încerca, avea să 
se piardă şi să hoinărească pe cărările gâtuite ale acelei lumi 
de coşmar până la moarte. 

Acum mergeau la vale şi zidurile de hârtie tasată făcuseră 
loc unor metereze de fişete, mormane de maşini de calcul şi 
grămezi de echipament IT. Era ca şi când ar fi alergat printr-o 
versiune de coşmar a unui depozit Radio Shack. Preţ de un 
minut întreg, peretele care gonea în stânga lui Jake păru 
construit doar din televizoare ori terminale video aruncate de- 
a valma. Se holbau la el aidoma ochilor opaci ai unor morți. 
Şi-n vreme ce solul de sub picioarele lor continua să coboare, 
Jake îşi dădu seama că acum chiar erau într-un tunel. Fâşia 
de cer noros de deasupra lor se îngustase, devenind o panglică, 
iar panglica devenise şnur, după care şnurul devenise un fir de 
aţă. Se aflau într-o întunecată lume subpământeană, 
alergând ca doi şobolani printr-o gigantică groapă de gunoi. 

Dacă se prăbuşeşte totul peste noi? se întrebă Jake, dar în 
starea lui actuală de epuizare, acea posibilitate nu-l speria 
prea tare. Dacă se năruia acoperişul, putea măcar să se 
odihnească. 

Gasher îl mâna aşa cum un fermier îşi mână catârul, 
lovindu-l peste umărul stâng pentru a-l înştiința să o ia la 
stânga şi peste cel drept pentru a o lua la dreapta. Când 
drumul mergea în față, îl pocnea peste ceafă. Jake încercă să 
ocolească o ţeavă ieşită din pământ şi nu reuşi prea bine. 
Aceasta îl nimeri în şold şi-l făcu să se împleticească, 
fluturând din braţe prin pasajul îngust, către un amalgam de 
sticlă şi scânduri crăpate. Gasher îl prinse şi-l împinse iarăşi 
în față. 

— Fugi, plod împiedicat ce eşti! Nu ştii să fugi! De n-ar fi 
Omu” Tic-Tac, ț-aş da la buci chiar aci şi ț-aş lua gâtu-n 
acelaşi timp, chiar aşe aş face! 


Jake alergă învăluit într-o pâclă roşie în care nu existau 
decât durerea şi bufnetul des al pumnilor lui Gasher, care-l 
loveau în umeri sau în ceafă. În cele din urmă, când fu sigur 
că nu mai putea fugi, Gasher îl apucă de gât şi-l opri atât de 
brusc, încât Jake se lovi de el cu un gâjâit strangulat. 

— Vezi aci un truc mic! gâfâi Gasher jovial. Uită-te drept 
nainte şi-o să vezi două cabluri întinse-n X puţin deasupra 
pământului. Le vezi? 

La început, Jake nu le văzu. Era foarte întuneric acolo; 
mormane de ibrice uriaşe de cupru se ridicau în stânga, iar în 
dreapta erau maldăre de tuburi din oţel care păreau a face 
parte din echipamentul de scufundări. Jake credea că pe 
acestea din urmă le putea transforma într-o avalanşă dacă ar 
fi suflat o singură dată tare. Se şterse cu antebraţul la ochi, 
înlăturând şuvițe încâlcite de păr, şi încercă să nu se 
gândească la felul în care ar arăta el îngropat sub aproximativ 
şaisprezece tone de tuburi. Miji ochii în direcția indicată de 
Gasher. Da, desluşea - cu greu - două linii subțiri şi argintii 
care aduceau cu corzile de chitară sau banjo. Coborau de pe 
marginile pasajului şi se încrucişau cam la şaizeci de 
centimetri deasupra pământului. 

— Târăşte-te pe dedesubt, scumpişor. Şi fii tare atent, că 
dacă atingi numa” puţin unu” din cablurile alea, jumate din 
oțelu” şi betonu” din oraş o să-ț' cadă-n scumpu' tău căpşor. 
Şi-n al meu, deşi mă-ndoiesc că asta ţ-ar provoca v-o tresărire, 
zic bine? Acuma, târăşte-te! 

Jake îşi dădu jos ghiozdanul din spate, se întinse la pământ 
şi-l împinse prin spaţiul dinaintea sa. Pe când îşi croia drum 
pe sub cablurile subțiri şi bine întinse, descoperi că totuşi voia 
să mai trăiască puţin. 1 se părea că poate să simtă toate acele 
tone de gunoaie aşezate într-un echilibru precar, aşteptând să 
se prăvălească peste el. Cablurile astea probabil că ţin în loc 
două chei de boltă atent alese, gândi el. Dacă una dintre ele se 
rupe... pa şi pusi, ne-am dus dracului. Atinse cu spatele unul 
dintre cabluri şi, undeva sus, ceva scârțâi. 

— Ai grijă, ţâcă! gemu Gasher. Ai maaare grijă! 


Jake se împinse pe sub cablurile încrucişate, folosindu-se de 
picioare şi coate. Părul ud de sudoare şi murdar îi căzu iar în 
ochi, dar el nu mai îndrăzni să-l dea la o parte. 

— Ai scăpat, icni Gasher într-un târziu şi se strecură pe 
sub cabluri cu uşurinţa mişcării îndelung exersate. Se ridică 
în picioare şi luă ghiozdanul lui Jake înainte ca băiatul să şi-l 
poată pune înapoi în spate. Ce ai acilea, ţâcă? întrebă el, 
desfăcând curelele şi uitându-se înăuntru. Ai ceva bun pentru 
bătrânu' tău pretin? Fiin'că lu” Gasher îi plac bunătățile, chiar 
aşe! 

— N-am nimic acolo, decât... 

Mâna piratului se mişcă iute şi-i dădu capul pe spate cu o 
palmă zdravănă, care iscă un norişor de sânge înspumat în 
nasul lui. 

— De ce ai făcut asta? se plânse Jake, rănit şi enervat. 

— Ca să-nveţi să nu-mi mai zici ce pot să văd cu ochii mei! 
ţipă Gasher şi aruncă ghiozdanul în lături. Îşi dezgoli dinţii 
rămaşi într-un rânjet teribil şi periculos. Şi fiin'că era cât pe ce 
să ne-arunci în cap tot căcatu' de deasupra noastră! Făcu o 
pauză, apoi adăugă cu o voce mai cumpătată: Şi fiin'c-aşe am 
vrut io - tre' să recunosc asta. Moaca ta de oaie proastă-mi 
trezeşte pofta să te plesnesc, ți zic sincer. Rânjetul se lăţi, 
expunându-i gingiile albicioase şi supurânde, o imagine de 
care Jake s-ar fi putut lipsi. Dacă duru” de pretin al tău vine 
după noi pân-aci, o s-aibă o surpriză cân' o să dea peste 
cablurile astea, zic bine? Gasher se uită în sus, rânjind în 
continuare. Undeva acolo sus, dacă-mi amintesc bine, e aşezat 
în echilibru un autobuz. 

Jake începu să verse lacrimi - lacrimi de sfârşeală şi 
deznădejde, care săpau canale înguste în murdăria de pe 
obrajii lui. 

Gasher ridică amenințător palma desfăcută. 

— Mişcă-te, ţâcă, nainte să mă pun şi io pe plâns... fiin'că 
bătrânu” tău pretin e un tip foarte sentimental, chiar aşe, şi 
cân' l-apucă bocitu”, numa” de aplică palme-n stânga şi-n 
dreapta-i mai apare un zâmbet pe buze. Fugi! 


Fugiră. Gasher alese aparent la întâmplare cărări care 
duceau mai adânc în labirintul acela urât mirositor şi plin de 
scârțâieli periculoase, anunțându-şi alegerile cu pumni tari în 
umerii băiatului. La un moment dat, sunetul de tobe 
reîncepu. Venea parcă de peste tot şi de nicăieri, iar pentru 
Jake aceasta fu ultima picătură. Abandonă orice speranţă şi 
orice judecată logică, şi îşi îngădui să se afunde până la capăt 
în coşmar. 


17 


Roland se opri în fața baricadei care gâtuia strada dintr-o 
parte în cealaltă şi de sus până jos. Spre deosebire de Jake, el 
nu nutrea nicio speranţă că va ieşi la lumină dincolo. Clădirile 
care se întindeau la răsărit aveau să fie insule ocupate de 
santinele ieşind la suprafaţă dintr-o mare de gunoi, ustensile, 
artefacte... şi capcane, nu se îndoia. Unele dintre acele 
reziduuri erau acolo de cinci sau şapte sau o mie de ani, dar 
Roland credea că majoritatea fuseseră aduse de Cărunți, 
bucată cu bucată. Partea răsăriteană a oraşului Lud devenise, 
de fapt, reduta Cărunţilor, şi Roland stătea acum în fața 
zidului ei. 

Merse înainte încet şi văzu gura pasajului pe jumătate 
ascunsă în spatele unui bolovan de beton măcinat pe la 
colțuri. Erau urme de paşi în praful fin - două perechi, unele 
mari, celelalte mici. Pistolarul dădu să se ridice în picioare, se 
uită din nou şi se lăsă înapoi pe vine. Nu două prechi, ci trei, 
cea din urmă lăsată de lăbuţele unui animal mic. 

— Ete! strigă Roland încet. 

Un moment, nu primi niciun răspuns, dar apoi un lătrat 
solitar se auzi dintre umbre. Roland păşi în pasaj şi văzu ochii 
încercuiți cu auriu uitându-se la el de după primul colț. 
Pistolarul se apropie cu paşi siguri de bumbler. Ete, căruia 
încă nu-i plăcea să se apropie prea tare de altcineva în afară 
de Jake, se dădu un pas înapoi şi rămase pe poziție, uitându- 
se temător în sus, la Roland. 

— Vrei să mă ajuţi? întrebă pistolarul. 


Simţea cortina roşie a febrei luptei asaltându-l, dar acum 
nu era timp pentru asta. Avea să vină şi timpul acela, dar 
acum nu trebuia să-şi permită acea inexprimabilă uşurare. 

— Să mă ajuţi să-l găsesc pe Jake? 

— Ake! lătră Ete, scrutându-l în continuare pe Roland cu 
ochii lui temători. 

— Du-te, atunci. Găseşte-l. 

Ete se întoarse imediat şi alergă cu viteză de-a lungul aleii, 
adulmecând cu botul pe jos. Roland îl urmă, aruncând doar 
rareori privirea în față, după Ete. În rest, rămase cu ochii 
ațintiți spre trotuarul antic, căutând semne. 


18 


— Iisuse, spuse Eddie. Ce fel de oameni sunt ăştia? 

Urmaseră bulevardul de la baza rampei cale de vreo două 
cvartale, văzuseră baricada (ratând intrarea lui Roland în 
pasajul parţial ascuns cu mai puţin de un minut) şi cotiseră 
la nord pe o arteră lată, care semăna cu Fifth Avenue. Nu 
îndrăznise să-i spună lui Susannah asta; era încă prea 
dezamăgit de oraşul acela ruinat şi urât mirositor ca să dea 
glas unei speranțe, fie ea cât de mică. 

„Fifth Avenue“ îi duse la o zonă cu clădiri mari de piatră 
albă, care-i amintea lui Eddie de felul cum arăta Roma în 
filmele acelea cu gladiatori pe care le urmărea la TV când era 
mic. Erau austere şi, în mare parte, încă într-o stare bună. 
Era aproape sigur că fuseseră clădiri publice - galerii, 
biblioteci, poate muzee. Una, cu un acoperiş mare în cupolă, 
care se crăpase ca un ou de granit, era posibil să fi fost un 
observator, deşi Eddie citise undeva că astronomilor le plăcea 
să fie departe de marile oraşe, întrucât luminile electrice îi 
încurcau în studierea stelelor. 

Erau spații deschise între acele edificii impunătoare şi, cu 
toate că iarba şi florile care creşteau odinioară acolo fuseseră 
sufocate de buruieni şi tufişuri încâlcite, zona încă păstra un 
aer grandios, iar Eddie se întrebă dacă nu cumva fusese 
centrul vieții culturale din Lud. Sigur că zilele acelea 


apuseseră de mult; Eddie se îndoia că pe Gasher şi pe amicii 
lui îi interesa prea tare baletul sau muzica de cameră. 

EI şi Susannah ajunseseră la o intersecție mare, din care se 
desprindeau patru bulevarde late, radiind ca spițele unei roți. 
În mijlocul roții era o piaţetă mare, pavată. Pe marginea ei 
erau dispuse difuzoare în vârful unor stâlpi de oțel înalți de 
doisprezece metri. În mijlocul piaţetei era un piedestal cu 
rămăşiţele unei statui - un aprig cal de luptă din cupru, verde 
de cocleală, cabrat, cu picioarele din față în aer. Războinicul 
care-l călărise cândva zăcea prăvălit, strângând într-o mână 
ceva ce aducea cu o mitralieră şi-n cealaltă o sabie. Picioarele 
lui erau încovoiate după forma calului pe care stătuse cândva, 
însă cizmele rămâneau sudate în marginile monturii de metal. 
MOARTE CĂRUNȚILORI! era scris pe piedestal, cu litere de un 
portocaliu spălăcit. 

Uitându-se de-a lungul străzilor, Eddie văzu alți stâlpi cu 
difuzoare. Câţiva căzuseră la pământ, dar majoritatea erau 
încă în picioare şi fiecare dintre ei fusese împodobit cu o 
sumbră ghirlandă de cadavre. Ca rezultat, piaţeta în care 
dădea „Fifth Avenue“ şi străzile care porneau de acolo erau 
toate străjuite de o mică armată de morți. 

— Ce fel de oameni sunt ăştia? repetă Eddie întrebarea. 

Nu se aştepta la un răspuns şi Susannah nici nu i-l oferi... 
deşi ar fi putut. Mai avusese ocazii să zărească crâmpeie din 
lumea lui Roland, dar niciodată nu văzuse ceva atât de clar şi 
de precis ca acum. În toate ocaziile anterioare, ca atunci, în 
River Crossing, încercase ceva aproape de viziune; acum însă 
avu o singură străfulgerare, şi fu ca şi când ar fi văzut chipul 
contorsionat al unui maniac periculos, iluminat de o lovitură 
de fulger. 

Difuzoarele... cadavrele atârnate... tobele. Înțelese pe dată 
cum se potriveau toate, cu claritatea cu care înțelesese că 
trăsurile încărcate din greu care traversau River Crossing în 
drum spre Jimtown erau trase de boi şi nu de catâri ori cai. 

— Lasă gunoaiele astea, spuse ea şi vocea ei tremură doar 
puţin. Pe noi ne interesează trenul... Încotro crezi că trebuie să 
ne îndreptăm? 


Eddie ridică ochii spre cerul tot mai întunecat şi observă 
fără probleme calea Grinzii în forma norilor grăbiţi. Cobori 
privirea şi nu fu foarte surprins să vadă că intrarea străzii 
care urma cel mai aproape cărarea Grinzii era păzită de o 
țestoasă mare din piatră. Capul ei de reptilă se ițea de sub 
buza de granit a carapacei; ochii ei afundaţți păreau să-i 
scruteze cu mare curiozitate. Eddie înclină din cap spre ea şi 
izbuti să schițeze un zâmbet anemic. 

— Vezi ţestoasa cât e de mare? 

Susannah aruncă şi ea o privire şi încuviință. El o împinse 
prin piațeta oraşului şi mai departe, pe Strada Testoasei. 
Leşurile care o mărgineau emanau un miros uscat de 
scorţişoară, care-i făcu lui Eddie stomacul să se strângă... nu 
fiindcă ar fi fost insuportabil, ci fiindcă era mai degrabă chiar 
plăcut - aroma de mirodenie dulceagă pe care unui copil i-ar 
face plăcere să şi-o presare peste pâinea prăjită de la micul 
dejun. 

Strada estoasei era largă, din fericire, şi chiar dacă 
majoritatea cadavrelor atârnate de stâlpii cu difuzoare erau 
aproape nişte mumii, Susannah văzu câteva relativ proaspete, 
cu muşte încă târându-se grăbite pe pielea înnegrită a fețelor 
umflate şi cu viermi încă mişunând în orbitele cu pupile 
putrezite. 

Şi după fiecare difuzor era câte un morman mic de oase. 

— Trebuie că sunt mii, spuse Eddie. Bărbaţi, femei şi copii. 

— Da. Glasul calm al lui Susannah i se părea chiar şi ei 
ciudat de distant. Au avut mult timp ca să ucidă. Şi l-au 
folosit fix pentru asta, ca să se omoare între ei. 

— Unde mă-sa or fi elfii ăia înţelepţi? întrebă Eddie şi râsul 
care urmă sună prea tare a suspin. 

Credea că începea în sfârşit să înțeleagă pe deplin ce 
însemna cu adevărat expresia aceea banală - lumea a mers 
mai departe. Câtă ignoranță şi cât rău cuprindea în ea. 

Şi ce profunzime avea. 

Difuzoarele au fost o măsură pe timp de război, gândi 
Susannah. Sigur că asta au fost. Numai Dumnezeu ştie ce 
război, sau acum cât timp, dar trebuie să fi fost devastator. 


Stăpânii din Lud au folosit difuzoarele pentru a face anunțuri 
în tot oraşul din cine ştie ce loc central, fortificat - un buncăr ca 
acela în care s-au retras Hitler şi înalții lui comandanți la 
sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. 

Auzea în urechi vocea autoritară care se rostogolise din 
acele difuzoare - o auzea la fel de clar cum auzise scârțâitul 
căruțelor care treceau prin River Crossing, la fel de clar cum 
auzise pocnetul de bici pe spinările boilor istoviți. 

Centrele A şi D de distribuire a rațiilor vor fi închise astăzi; 
vă rugăm să veniți la centrele B, C, E şi F, prezentând 
cupoanele obligatorii. 

Echipele de miliție Nouă, Zece şi Doisprezece să se prezinte 
la Sendside. Bombardament aerian prevăzut între orele opt şi 
zece. Toţi cetățenii noncombatanţi trebuie să se retragă în 
adăposturile la care au fost repartizați. Luaţi cu voi măştile 
antigaz. Repet, luați cu voi măştile antigaz. 

Anunţuri, da... şi o versiune denaturată de ştiri - o versiune 
militantă, propagandistică, pe care George Orwell ar fi numit- 
o limbă dublă. Şi între buletinele de ştiri şi anunțuri, muzică 
militară stridentă şi îndemnuri de a-i respecta pe cei căzuți, 
trimițând alți bărbați şi alte femei în gâtlejul însângerat al 
abatorului. 

Apoi războiul luase sfârşit şi se lăsase tăcerea... pentru o 
vreme. Dar la un moment dat, difuzoarele reiîncepuseră să 
funcționeze. Cu cât timp în urmă? O sută de ani? Cincizeci? 
Avea importanță? Susannah credea că nu. Importanță avea 
faptul că atunci când difuzoarele fuseseră reactivate, singurul 
lucru pe care îl difuzau fusese o singură bandă rulată în 
buclă... banda cu înregistrarea tobelor. lar descendenții 
primilor cetățeni ai oraşului o luaseră drept... ce? Vocea 
Testoasei? Voința Grinzii? 

Susannah se forță să-şi amintească momentul când îşi 
întrebase tatăl, un om tăcut, dar cinic, dacă credea că există 
un Dumnezeu în ceruri care dirijează cursul evenimentelor 
umane. Păi, spusese el, da şi nu, Odetta. Sunt sigur că există 
un Dumnezeu, dar nu cred că El mai are vreo legătură cu noi în 
ultima vreme; cred că după ce l-am ucis fiul, L-a intrat în sfârşit 


în cap că nu poate face nimic cu fiii lui Adam şi cu fiicele Evei, 
aşa că s-a spălat pe mâini de noi. Deştept tipul. 

Ea răspunsese (la aceste vorbe la care se aşteptase pe 
deplin; avea unsprezece ani atunci şi ştia destul de bine cum 
gândeşte tatăl ei) arătându-i o casetă din pagina Bisericilor 
Comunitare a ziarului local. Acolo se spunea că reverendul 
Murdock de la Biserica Metodistă a Slavei Cereşti va predica în 
duminica următoare pe marginea subiectului intitulat 
„Dumnezeu ne vorbeşte zi de zi“ 

— cu trimiteri la un text din Întâia epistolă a lui Pavel către 
Corinteni. Tatăl lui râsese atât de tare, că-i ieşiseră lacrimi la 
colțurile ochilor. Ei, presupun că auzim cu toți vocea cuiva, 
spusese el într-un târziu, şi poți fi sigură de un lucru, scumpa 
mea: fiecare dintre noi - inclusiv acest reverend Murdock - 
aude vocea aceea spunând exact ceea ce vrea el să audă. E 
mai convenabil în felul ăsta. 

Ceea ce oamenii aceştia voiseră să audă, aparent, la ropotul 
de tobe înregistrat pe bandă era o invitaţie să comită ucideri 
ritualice. Şi acum, când tobele începeau să bubuie în sutele 
sau miile de difuzoare - o partitură zbuciumată care era doar 
linia de percuție a unui cântec al formaţiei Z.Z. Top intitulat 
„Velcro Fly“, dacă Eddie avea dreptate - acesta era semnalul 
lor pentru a scoate lațurile şi a mai spânzura câțiva cetăţeni 
de cei mai apropiați stâlpi cu difuzoare. 

Câţi? se întrebă ea în timp ce Eddie o împingea în scaunul 
cu rotile, cauciucurile lui dure scrâşnind peste cioburi de 
sticlă şi foşnind printre grămezile de hârtii. Câţi vor fi fost ucişi 
de-a lungul anilor din cauză că un circuit electric aflat undeva 
sub oraş începuse să sughită? Să fi început totul deoarece ei 
recunoscuseră alteritatea esențială a muzicii, care venea cine 
ştie cum - ca noi, ca avionul şi ca unele dintre maşinile de pe 
străzile acestea - dintr-o altă lume? 

Nu ştia, dar ştia că ajunsese să împărtăşească punctul de 
vedere cinic al tatălui ei pe subiectul legat de Dumnezeu şi de 
fiicele Evei. Oamenii aceia căutaseră cu lumânarea un motiv 
de a se ucide între ei, atâta tot, iar tobele fuseseră un motiv la 
fel de bun ca oricare altul. 


Gândul i se întoarse la stupul pe care îl găsiseră - stupul 
deformat, cu albine albe, a căror miere i-ar fi otrăvit, dacă ar fi 
fost atât de nechibzuiți încât să o mănânce. Acolo, de partea 
aceea a Sendului, se afla un alt stup muribund şi alte albine 
albe mutante, a căror înțepătură n-ar fi fost cu nimic mai 
puţin mortală, cu toată confuzia, precaritatea şi perplexitatea 
lor. 

Şi câți alții vor trebui să moară înainte ca banda în sfârşit să 
se rupă? 

Ca şi când gândul ei ar fi influențat realitatea, difuzoarele 
începură dintr-odată să transmită bătăile neobosite şi 
sincopate ale tobelor. Luat prin surprindere, Eddie strigă. 
Susannah strigă şi ea şi-şi acoperi urechile cu mâinile - dar 
înainte de asta, auzi vag restul muzicii: pista sau pistele care 
fuseseră amuţite cu zeci de ani în urmă, când cineva (probabil 
accidental) lovise butonul de „balance“, dându-l complet într-o 
parte şi reducând la tăcere chitarele şi vocea. 

Eddie continuă să o împingă pe Strada Țestoasei, de-a 
lungul Căii Grinzii, încercând să se uite în toate direcțiile 
deodată şi să nu simtă izul de putrefacție. 

Slavă Cerului pentru vânt, îşi spuse el. 

Începu să împingă scaunul mai repede, scanând spaţiile 
năpădite de buruieni dintre clădirile mari şi albe, după linia 
grațioasă a unei şine de monorai suspendate. Abia aştepta să 
iasă din acel nesfârşit culoar al morților. Când mai trase o 
dată adânc în piept o gură de aer cu acel miros dulce de 
scorţişoară, i se păru că niciodată în viaţă nu-şi dorise ceva cu 
mai multă ardoare. 


19 


Jake ieşi brusc din torpoare atunci când Gasher îl apucă de 
guler şi-l smuci cu toată forța unui călăreț nemilos, care 
frânează un cal în galop. În acelaşi timp, întinse un picior şi 
Jake se prăbuşi în spate peste el. Se lovi cu capul de caldarâm 
şi, preţ de o clipă, se făcu întuneric. Gasher, brutal cum era, îl 


aduse degrabă în simțiri, prinzându-l de buza de jos şi 
trăgând de ea în sus şi în afară. 

Jake strigă şi sări în şezut, lovind orbeşte cu pumnii. 
Gasher se feri cu uşurinţă, vâri cealaltă mână la subsuoara 
băiatului şi-l săltă în picioare. Jake rămase acolo, clătinându- 
se ca un bețiv înainte şi înapoi. Nu mai putea protesta acum; 
aproape că nu mai putea nici înțelege. Tot ce ştia era că fiecare 
muşchi din corpul său părea zdrobit şi că mâna rănită ţipa ca 
un animal prins în capcană. 

Aparent, Gasher avea nevoie de o pauză de respiraţie, şi de 
data aceasta îşi recăpătă suflul ceva mai greu. Rămase îndoit 
de mijloc, cu mâinile înfipte în genunchii pantalonilor săi verzi, 
gâfâind în reprize scurte, şuierătoare. Eşarfa galbenă se 
strâmbase pe capul lui. Ochiul teafăr sclipea ca un diamant 
fără valoare. Peticul de mătase albă era acum strâns şi fire de 
materie vâscoasă galbenă, cu aspect urât, îi curgeau pe obraji 
de sub el. 

— Uită-te deasupra, ţâcă, ş-o să vezi de ce te-am oprit aşa. 
Uită-te bine! Jake lăsă capul pe spate şi, în adâncurile şocului 
său, nu fu deloc surprins să vadă o fântână de marmură mare 
cât o rulotă, atârnată la un metru şi jumătate deasupra lor. 
El şi Gasher se aflau aproape direct sub ea. Fântâna era 
agățată cu două cabluri ruginite, în mare parte ascunse în 
stive uriaşe şi nesigure de strane de biserică. Până şi-n starea 
lui nu tocmai ageră, Jake observă că acele cabluri erau mai 
roase decât fuseseră agățătoarele rămase ale podului. 

— Vezi? întrebă Gasher, rânjind. Duse mâna stângă la 
ochiul acoperit, adună un cheag de materie purulentă de 
dedesubt şi o aruncă indiferent într-o parte. O mândrețe, aşe- 
i? O, Omu” Tic-Tac e un glumeț, chiar aşe, unu' care nu 
glumeşte. (Unde-s tobele ale futute? Ar fi trebuit să-nceapă 
deja - dacă Viper-a uitat de ele, o să-i bag un băț atât de 
adânc în cur, c-o să simtă gust de scoarță.) Acuma, uită-te în 
față, plodu” mieu delicios. 

Jake se uită şi Gasher îl plesni imediat atât de tare, că el se 
împletici în spate şi căzu. 


— Nu-n aer, prostovane! Jos! Vezi alea doo pietre de pavaj 
negre? După un moment, Jake le văzu. Încuviinţă apatic. 

— N-ai vrea să calci p-alea, c-atunci ne-ar cădea totu-n cap, 
țâcă, ş-apoi cine o vrea să te adune o s-aibă nevoie de o 
sugativă. “Ţeles? 

Jake încuviință din nou. 

— Bun. Gasher trase aer pentru ultima dată adânc în piept 
şi-l plesni pe Jake peste umăr. Dă-i drumu”, atuncia, ce mai 
aştepţi? Un-doi! 

Jake păşi peste prima piatră neagră şi văzu că nu era deloc 
o piatră de pavaj, ci o placă de metal rotunjită ca să semene 
cu una. A doua era chiar în fața ei, viclean aşezată astfel 
încât, dacă un intrus neştiutor se întâmpla să o rateze pe 
prima, să calce aproape sigur pe a doua. 

Dă-i, atunci, drumul şi calcă, gândi el. De ce nu? Pistolarul n- 
o să te găsească niciodată în labirintul ăsta, aşa că dă-i 
drumul şi fă totul să cadă. Nu poate fi mai groaznic decât ceea 
ce-ţi pregătesc Gasher şi prietenii lui. Va fi însă mai rapid. 

Mocasinul său prăfuit ezită în aer deasupra capcanei. 
Gasher îl lovi cu pumnul în mijlocul spatelui, dar nu tare. 

— Te gândeşti să ne vii de petrecanie, aşe-i, ţâcă? întrebă el. 
Cruzimea veselă din vocea lui fusese înlocuită de o simplă 
curiozitate. Dacă se mai simțea în ea o altă emoție, atunci era 
vorba nu de teamă, ci de amuzament. Dă-i drumu”, dacă asta 
vrei să faci, că io am deja bilet luat. Numa” grăbeşte-te! Zeii 
spargă-ţi ochii! 

Piciorul lui Jake cobori lângă declanşatorul capcanei. 
Decizia sa de a mai trăi puţin nu se baza pe vreo speranţă că 
Roland îl va găsi; doar că asta ar fi făcut şi pistolarul - ar fi 
mers mai departe până când l-ar fi împiedicat cineva, şi atunci 
ar mai fi mers câțiva metri, dacă ar fi putut. 

Dacă o făcea acum, îl putea lua pe Gasher cu el, dar Gasher 
singur nu era de ajuns - o singură privire era suficientă ca să 
ştii precis că piratul spunea adevărul când afirma că oricum 
era deja pe moarte. Dacă mergea mai departe, poate că i se va 
ivi ocazia să-i ia cu el şi pe unii dintre prietenii lui Gasher - 
poate chiar pe aşa-numitul Om Tic-Tac. 


Dacă tot e să le vin de petrecanie, cum spune el, gândi Jake, 
mai bine s-o fac împreună cu cât mai multă lume. 
Roland ar fi înţeles. 


20 


Jake greşea cu privire la capacitatea pistolarului de a-i 
urma prin labirint; ghiozdanul lui era cea mai evidentă dovadă 
lăsată în urma lor, dar Roland înțelese degrabă că nu era 
nevoie să se oprească pentru a căuta semne. Trebuia doar să 
meargă după Ete. 

Se opri totuşi la mai multe pasaje care se intersectau, vrând 
să se asigure, şi de fiecare dată Ete se uita înapoi şi lătra o 
dată în felul lui jos şi nerăbdător, care părea să spună: 
Grăbeşte-te! Vrei să-i pierdem? După ce semnele pe care le 
văzu - o urmă, o bucată din cămaşa lui Jake, o fâşie de pânză 
galbenă de la eşarfa lui Gasher - îi confirmară de trei ori 
alegerile bumblerului, Roland se mulțumi să-l urmeze. Nu 
renunţă să se uite după semne, dar nu se mai opri pentru a le 
depista. Apoi începuseră tobele şi tocmai ele - plus curiozitatea 
lui Gasher pentru ce avea Jake în ghiozdan - fură cele care-i 
salvară viața în acea după-amiază. 

Se opri brusc, cizmele lui prăfuite alunecând, şi avea 
pistolul deja în mână înainte să-şi dea seama ce era acel 
sunet. Când înţelese, puse revolverul înapoi în toc, cu un 
geamăt nervos. Era gata să o ia din nou la pas, când privirea îi 
căzu pe ghiozdanul băiatului... şi apoi pe două dungi vagi care 
sclipeau în aer puţin la stânga. Îngustă ochii şi desluşi două 
fire subțiri care se încrucişau la nivelul genunchilor, la nici 
trei paşi în fața lui. Ete, care era mic de statură, se furişase 
fără probleme prin V-ul inversat format de fire, dar de n-ar fi 
fost tobele şi ghiozdanul abandonat al lui Jake, Roland ar fi 
intrat direct în ele. Când ridică ochii, urmărind stivele 
aranjate nu chiar la întâmplare de o parte şi de cealaltă a 
pasajului în acel punct, gura lui se strânse. Fusese cât pe ce, 
şi doar ka îl salvase. 

Ete lătră agitat. 


Roland se lăsă pe burtă şi se târi pe sub cabluri, mişcându- 
se încet şi cu băgare de seamă - era mai mare decât Jake şi 
Gasher, şi îşi dădu seama că un om cu adevărat masiv n-ar fi 
putut trece pe dedesubt fără să declanşeze avalanşa atent 
pregătită. Tobele pompau şi-i bubuiau în urechi. Mă întreb 
dacă au înnebunit cu toţii, gândi el. Dacă ar trebui să ascult 
asta zi de zi, cred că eu aş înnebuni. 

Ajunse de cealaltă parte a cablurilor, luă ghiozdanul de jos 
şi se uită în el. Cărţile lui Jake şi câteva articole de 
îmbrăcăminte erau încă acolo, la fel şi comorile pe care le 
culesese băiatul de-a lungul drumului - o piatră cu reflexe 
galbene care păreau de aur, dar nu erau; un vârf de săgeată, 
probabil rămas de la bătrânii oameni ai pădurii, pe care Jake 
îl găsise într-un crâng la o zi după aducerea sa în lumea 
pistolarului; câteva monede din lumea lui; ochelarii de soare ai 
tatălui său; alte câteva lucruri pe care doar un băiat aflat în 
preadolescenţă le putea iubi şi înțelege la valoarea lor. Lucruri 
pe care le-ar fi vrut înapoi... asta, desigur, dacă Roland 
ajungea la el înainte ca Gasher şi prietenii lui să-l poată 
schimba, să-l rănească în feluri care-l puteau face să-şi piardă 
interesul pentru toate curiozitățile inocente ale unui băiat de 
vârsta lui. 

Chipul rânjit al lui Gasher pluti în mintea lui Roland 
aidoma chipului unui demon sau al unui djinn ieşit dintr-o 
sticlă: dinţii stricați, ochii goi, urmele sifilisului de pe obraji şi 
de sub liniile țepoase ale maxilarelor. Dacă-i faci ceva... gândi 
el şi alungă imaginea, întrucât direcția acelui gând ducea într- 
o fundătură. Dacă Gasher îi făcea ceva băiatului (Jake! insistă 
cu tărie mintea sa... Nu doar băiatul, ci Jake! Jake!), Roland 
avea să-l omoare, da. Actul în sine n-ar fi însemnat însă nimic, 
căci Gasher era deja un om mort. 

Pistolarul lungi curelele ghiozdanului, minunându-se de 
ingeniozitatea cataramelor care permiteau lucrul acesta, îl luă 
în spate şi se ridică în picioare. Ete se întoarse pentru a merge 
mai departe, dar Roland îl strigă pe nume şi bumblerul se uită 
înapoi. 

— La mine, Ete. 


Roland nu ştia dacă bumblerul putea înţelege (sau dacă va 
da ascultare, în cazul în care înțelegea), însă era mai bine - 
mai sigur - dacă stătea aproape de el. Acolo unde se afla o 
capcană, era posibil să se mai afle şi altele. Data viitoare, Ete 
putea să nu aibă la fel de mult noroc. 

— Ake! lătră Ete, neclintindu-se din loc. 

Lătratul era hotărât, dar lui Roland i se păru că ochii lui 
exprimau mai bine sentimentul pe care îl încerca - ochii erau 
întunecați de teamă. 

— Da, dar e periculos, spuse Roland. La mine, Ete. 

Înapoi de unde veneau, se auzi bufnitura unui lucru greu 
căzând, probabil desprins din loc de vibrația tobelor. Roland 
vedea acum stâlpi cu difuzoare ici şi colo, ieşind din deşeuri 
asemenea unor stranii animale cu gât lung. 

Ete se întoarse la el cu paşi mari şi ridică privirea, gâfâind. 

— Rămâi aproape. 

— Ake! Ake-Ake! 

— Da. Jake. 

O luă din nou la fugă şi Ete alergă alături de el, mai 
ascultător decât orice câine. 


21 


Pentru Eddie, cum spusese un om deştept cândva, totul era 
un dejai -vu: alerga cu scaunul cu rotile, luându-se la 
întrecere cu timpul. Plaja fusese înlocuită de Strada Țestoasei, 
dar altminteri totul era la fel. O, mai era totuşi o diferență 
relevantă: acum căuta o gară (sau leagăn) şi nu o uşă stând în 
aer. 

Susannah şedea dreaptă, cu părul suflat de vânt în spate şi 
revolverul lui Roland în mâna dreaptă, cu ţeava îndreptată în 
sus, către cerul înnorat şi trist. Tobele ropoteau, atacându-i 
cu sunetul lor. Un obiect gigantic, în formă de disc, zăcea în 
stradă înaintea lor şi mintea surmenată a lui Eddie, poate 
influențată de clădirile clasice din jurul lor, produse o imagine 
cu Jupiter şi Thor jucând frisbee. Jupiter efectuează o lansare 


superbă şi Thor lasă să cadă discul printr-un nor... Ce naiba, 
e timpul pentru o bere pe muntele Olimp, oricum. 

Frisbee pentru zei, gândi el, împingând-o pe Susannah 
printre două maşini ruginite. Ce concept! 

Săltă scaunul pe trotuar pentru a ocoli artefactul, care 
semăna cu un soi de antenă de telecomunicaţii acum, că 
ajunseseră foarte aproape de el. Tocmai cobora încet scaunul 
de pe bordură înapoi în stradă - trotuarul era prea plin de 
mizerii ca să poată înainta - când tobele amuţiră brusc. 
Reverberațţiile se stinseră într-o nouă tăcere, doar că nu era 
deloc o tăcere, înțelese Eddie. În față, intrarea boltită a unei 
clădiri de marmură stătea la intersecția Străzii Testoasei cu 
un alt bulevard. Clădirea aceea fusese acoperită de viță-de-vie 
şi o plantă verde, hirsută, care semăna cu bărbile chiparoşilor, 
însă tot îşi păstra aerul magnific şi cumva demn. După ea, 
dincolo de colț, o mulțime de oameni vociferau cu însufleţire. 

— Nu te opri! se răsti Susannah. Nu avem timp să... 

Un chiot isteric străbătu vociferările. Fu însoțit de țipete de 
aprobare şi, incredibil, de genul de aplauze pe care Eddie le 
auzise în cazinourile hotelurilor din Atlantic City după 
prestația pianistului de serviciu. Chiotul se pierdu într-un 
gâlgâit lung, care semăna cu bâzâitul unei cicade. Eddie simți 
că i se ridică părul pe ceafă. Aruncă o privire la cadavrele 
spânzurate de cel mai apropiat stâlp cu difuzor şi înțelese că 
Puberii petrecăreţți din Lud aveau încă o execuţie publică. 

Splendid, gândi el. Le mai lipseşte Tony Orlando şi Dawn 
care să cânte „Knock Three Times“, ca să poată muri fericiţi. 

Eddie se uită curios la mormanul de pietre din colț. Aşa, de 
aproape, lujerii care îl năpădiseră aveau un miros puternic de 
iarbă. Mirosul era amar de-ţi făcea ochii să lăcrimeze, însă lui 
tot îi plăcea mai mult decât duhoarea dulce-scorțişoară a 
cadavrelor mumificate. Bărbile de verdeață care creşteau din 
lujeri cădeau în valuri, creând cascade de vegetaţie acolo unde 
cândva fuseseră o serie de intrări boltite. Dintr-una dintre 
aceste cascade ieşi o siluetă, care se apropie iute de ei. Era un 
copil, îşi dădu seama Eddie, unul care scăpase de scutece nu 
de mulți ani, judecând după cât era de mic. Purta o 


costumație ciudată, de Micul Lord Fantleroy, cu tot cu 
cămaşă albă cu volănaşe şi pantalonaşi din diftină. Avea 
panglici în păr. Eddie simţi pe neaşteptate o dorință aiuritoare 
de a flutura palma deasupra capului şi a striga: Şe şpun e 
banal: 

„Lud e şenzazional!“ 

— Haideţi! strigă copilul pe o voce ascuţită, pițigăiată. Mai 
multe bucăți de verdeață îi rămăseseră prinse în păr, le 
înlătură absent cu mâna stângă, din alergare. Or să-l 
spânzure pe Spanker! E rândul lui Spanker să meargă în ţara 
tobelor! Haideţi, altfel pierdeţi tot spectacolul, pe cinstea zeilor! 

Susannah era la fel de bulversată de aspectul copilului, dar 
când acesta se apropie, i se păru ceva extrem de ciudat şi de 
nelalocul lui în felul în care băiatul se curăța de verdeața care 
i se agățase în părul legat cu panglici: se folosea doar de o 
mână. Pe cealaltă, când ieşise în fugă prin cascada verde, o 
ținuse la spate şi acolo o ţinea în continuare. 

Ce incomod trebuie să fie! gândi ea şi atunci o casetă se 
derulă în mintea ei şi-l auzi pe Roland cum vorbise la capătul 
podului. Ştiam că se poate întâmpla aşa ceva... dacă l-am fi 
văzut pe individ mai repede, cât încă ne aflam în afara razei 
oului lui exploziv... La naiba, ce ghinion! 

Îndreptă pistolul lui Roland spre copilul care sărise deja de 
pe trotuar şi alerga spre ei. 

— Stai aşa! strigă ea. Tu, nu te mişca! 

— Ce faci, Suze? ţipă Eddie. 

Susannah îl ignoră. Într-un sens foarte real, Susannah 
Dean nici nu mai era acolo; acum, în scaun se afla Detta 
Walker, şi ochii ei sclipeau bănuitori, înfocați. 

— Stai sau trag! 

Micul Lord Fauntleroy putea fi şi surd, la efectul pe care-l 
avu avertismentul ei. 

— Lasă arma jos! strigă el vesel. O să pierdeţi tot 
spectacolul! Spanker o să... Mâna lui dreaptă începu în sfârşit 
să iasă de la spate. Atunci, Eddie îşi dădu seama că nu se 
uitau la un copil, ci la un pitic deformat, care depăşise de mult 
copilăria. Expresia pe care el o luase la început drept voioşie 


infantilă era, de fapt, un amestec înfiorător de ură şi furie. 
Obrajii şi fruntea piticului erau acoperite de petele decolorate 
şi supurânde ale afecțiunii pe care Roland o numise boala 
curvăsăriei. 

Susannah nici nu-i văzu fața. Atenţia ei era îndreptată spre 
mâna dreaptă în mişcare şi spre sfera verde-mat pe care o 
ținea. Altceva nu avea nevoie să vadă. Pistolul lui Roland 
răsună. Piticul fu aruncat în spate. Când ateriză pe trotuar, 
din gura lui mică ieşi un strigăt de durere şi furie. Grenada îi 
căzu din mână şi se rostogoli prin aer, descriind invers arcul 
de cerc pe care îl trasase piticul în cădere. 

Detta dispăru ca un vis şi Susannah se uită de la pistolul 
din care ieşea fum la silueta mică şi răşchirată pe trotuar. Se 
uită la ea cu surprindere, oroare şi panică. 

— O, Iisuse! L-am împuşcat! Eddie, l-am împuşcat! 

— Moarte... Cărunților! 

Micul Lord Fauntleroy încercă să strige aceste cuvinte cu 
pizmă, însă ele ieşiră însoţite de o tuse înecată în sânge, sânge 
care-i îmbibă şi ultimele locuri încă albe ale cămăşii cu 
volănaşe. Se auzi o explozie înfundată în piaţeta interioară a 
clădirii de pe colț şi cortinele răpănoase de verdeață care 
atârnau la arcade se umflară în exterior asemenea unor 
flamuri într-o vijelie. Odată cu ele ieşiră nori de fum gros, 
înţepător. Eddie se aruncă peste Susannah pentru a o proteja 
şi simți o ploaie aspră de fragmente de ciment - toate de mici 
dimensiuni, din fericire - căzându-i pe spate, gât şi creştetul 
capului. În stânga sa se auziră o serie de plescăituri 
dizgrațioase. Deschise ochii puţin, se uită în acea direcție şi 
văzu capul Micului Lord Fauntleroy oprindu-se în rigolă. Ochii 
piticului erau încă deschişi, gura lui descriind acel ultim 
rictus. 

Acum se auzeau alte voci, unele urlând, altele chiuind, 
toate furioase. Eddie se rostogoli de pe scaunul lui Susannah - 
care se clătină pe o roată înainte să se decidă să rămână în 
picioare - şi se uită în direcția din care venise piticul. O ceată 
dezorganizată de aproximativ douăzeci de bărbați şi femei 
apăruse, unii venind de după colț, alții ieşind prin cortinele de 


frunze care ascundeau arcadele clădirii de pe colț, 
materializându-se din fumul grenadei aidoma unor spirite 
malefice. Majoritatea purtau eşarfe albastre pe cap şi toți 
aveau arme - o gamă diversificată (şi cumva demnă de milă), 
care includea săbii ruginite, cuțite tocite şi bâte roase. Eddie 
văzu un bărbat care legăna ameninţător un ciocan. Puberi, 
gândi Eddie. Le-am întrerupt petrecerea de legare a nodului la 
gât şi sunt nervoşi din cauza asta până la cer şi-napoi. 

O cacofonie de strigăte - Moarte Cărunţilor! Ucideţi-i pe 
amândoi! l-au făcut felul lui Luster, Domnul să le ia ochii! - se 
ridică din acel grup fascinant atunci când îi zăriră pe 
Susannah în scaunul ei cu rotile şi pe Eddie, care stătea într- 
un genunchi în fața lui. Bărbatul din frunte purta o fustă ca 
un kilt şi agita o macetă. O flutură bezmetic prin aer (şi ar fi 
decapitat-o pe femeia corpolentă din apropierea lui, dacă 
aceasta nu s-ar fi lăsat în jos) şi apoi atacă. Ceilalţi îl urmară, 
chiuind veseli. 

Pistolul lui Roland tună în ziua vântoasă şi creştetul 
Puberului purtător de kilt se făcu pulbere. Pielea palidă a 
femeii care fusese cât pe ce să fie decapitată de macetă fu 
împroşcată de o ploaie roşie şi ea dădu glas unui lătrat de 
disperare. Ceilalți trecură pe lângă ea şi bărbatul mort, făcând 
ca toate visele urâte, cu priviri bezmetice. 

— Eddie! strigă Susannah şi trase din nou. 

Un bărbat care purta o mantie cu căptuşeală de mătase şi 
cizme până la genunchi se prăbuşi în stradă. 

Eddie căută Rugerul pe pipăite şi trăi un moment de panică 
atunci când crezu că-l pierduse. Mânerul pistolului alunecase, 
cine ştie cum, după betelia pantalonilor. Strânse mâna pe el şi 
trase tare. Afurisitul nu voia să iasă. Cătarea de la capătul 
țevii se agățase în chiloţii lui. 

Susannah trase trei focuri unul după altul. Fiecare glonț îşi 
găsi ținta, însă Puberii tot nu încetiniră pasul. 

— Eddie, ajută-măl 

Eddie îşi rupse pantalonii, simțindu-se ca o versiune de 
mâna a doua a lui Superman, şi izbuti în sfârşit să elibereze 
Rugerul. Trase siguranța cu podul palmei stângi, aşeză cotul 


pe picior mai jos de genunchi şi începu să tragă. Nu era nevoie 
să gândească - nu era nevoie nici să ţintească. Roland le 
spusese că, în luptă, mâinile unui pistolar lucrează singure, şi 
Eddie descoperi acum că aşa era. Oricum, nici chiar un orb n- 
ar fi putut rata de la distanța aceea. Susannah redusese 
numărul Puberilor porniţi la atac la cincisprezece; Eddie îi 
seceră pe cei rămaşi ca o vântoasă care culcă la pământ un 
lan de grâu, doborând patru în mai puţin de două secunde. 

Acum, chipul unic al cetei, acea expresie de sete oarbă, 
începu să se destrame. Bărbatul cu ciocanul îşi aruncă arma 
şi o rupse la fugă, şchiopătând pronunţat pe picioarele-i 
schimonosite de artrită. Îl urmară alți doi. Ceilalţi se opriră 
nesiguri în stradă. 

— Haideţi, pămpălăilor! mârâi un bărbat relativ tânăr. 

Purta eşarfa albastră legată la gât, ca un pilot de curse. Era 
chel, cu excepția a doi zulufi de păr roşcat, câte unul de fiecare 
parte a capului. Lui Susannah, tipul i se părea că seamănă cu 
Clovnul  Clarabell; lui Eddie - cu Ronald McDonald; 
amândurora li se părea că nu prevestea nimic bun. Omul 
aruncă o suliță artizanală care probabil că la origini fusese un 
picior de masă din oțel. Acesta ateriză în stradă, în dreapta lui 
Eddie şi a lui Susannah, zăngănind inofensiv. 

— Haideţi, vă zic! Le putem veni de hac dacă rămânem 
uni... 

— Scuze, băiete, murmură Eddie, şi-l împuşcă în piept. 

Clarabell/ Ronald se împletici în spate, ducând o mână la 
cămaşă. Se holbă la Eddie cu ochi mari, ce-i spuneau povestea 
cu o claritate sfâşietoare: asta nu trebuia să se întâmple. 
Mâna îi căzu greu de o parte a corpului. Un singur pârâiaş de 
sânge, incredibil de roşu în ziua cenuşie, i se scurse de la 
colțul gurii. Când tânărul căzu în genunchi, cei câţiva Puberi 
rămaşi se chiorâră la el muţi, apoi unul dintre ei se întoarse 
pe călcâie, vrând să spele putina. 

— Nici nu te gândi, îl opri Eddie. Rămâi pe loc, prietenul 
meu retardat, altfel o să ai ocazia să vezi bine poiana în care ţi 
se termină cărarea. Ridică vocea: Lăsaţi armele jos, băieți şi 
fete! Pe toate! Acum! 


— Tu... şopti omul pe moarte. Tu... pistolar? 

— Aşa-i, răspunse Eddie. 

Ochii lui îi scrutară pe Puberii rămaşi, cu o privire aprigă. 

— lartă-mă... rogu-te, gâfâi bărbatul cu şuvițe roşcovane, 
apoi căzu cu faţa înainte. 

— Pistolari? întrebă unul dintre ceilalți. 

În tonul lui se citea un început de groază şi înţelegere. 

— Ei, sunteţi voi proşti, da” nu şi surzi, spuse Susannah. E 
şi asta ceva, totuşi. Mişcă ţeava pistolului care, Eddie era 
aproape sigur, nu mai conținea niciun glonț. Dacă se gândea 
bine, câte mai rămăseseră oare în Ruger? Îşi dădu seama că 
nu avea idee câte cartuşe conţinea încărcătorul şi se blestemă 
în gând pentru această scăpare... dar se gândise el vreodată că 
se va ajunge la aşa ceva? Răspunsul era negativ. 

— L-aţi auzit, oameni buni. Lăsaţi-le jos. Recreaţia e gata. 

Unul câte unul, oamenii se conformară. Femeia care avea 
pe față aproximativ o halbă de sânge spuse: 

— Nu t'ebuia să-l omori pă Winston, doamnă... era ziua lui, 
chiar aşa. 

— Ei, ar fi trebuit, atunci, să stea acasă şi să mai bage sub 
nas nişte tort, spuse Eddie. 

Dată fiind natura generală a acelei experienţe, nu găsi nici 
comentariul femeii şi nici răspunsul său deloc deplasate. 

Între Puberii rămaşi mai era o femeie, o aschimodie căreia 
părul lung şi blond îi cădea cu pumnii, ca şi când ar fi suferit 
de râie. Eddie observă că se apropia pe furiş de piticul mort - şi 
de adăpostul potenţial al arcadelor năpădite de iarbă de mai 
încolo - şi trase un glonţ în betonul crăpat, aproape de piciorul 
ei. Habar n-avea de ce făcuse asta, dar ştia că n-avea chef ca 
vreunul să le dea celorlalți idei. Pentru început, se temea de ce 
ar putea face mâinile lui dacă oamenii bolnavi şi tâmpi din 
față ar fi încercat să fugă. Indiferent ce credea mintea sa 
despre pistolăritul acesta, mâinile lui descoperiseră că le 
plăcea la nebunie. 

— Rămâi pe loc, frumoaso. Ofițerul Om-Bun îţi spune să fii 
chibzuită. Aruncă o privire la Susannah şi îl tulbură cenuşiul 
tenului ei. Suze, eşti bine? întrebă el cu o voce joasă. 


— Da. 

— N-o să leşini sau altceva, nu-i aşa? Pentru că... 

— Nu. Se uită la el cu ochi atât de întunecaţi, că erau ca 
nişte peşteri. Doar că n-am mai împuşcat pe nimeni până 
acum... pricepi? 

Păi, ar fi bine să te obişnuieşti cu asta - îi stătu pe limbă să 
spună. Îşi înghiți însă cuvintele şi întoarse privirea la cei cinci 
oameni rămaşi înaintea lor. Aceştia se uitau la el şi la 
Susannah cu un soi de teamă tâmpă care, totuşi, nu atingea 
nivelul terorii. 

La dracu”, cei mai mulți dintre ei au uitat ce este teroarea, 
gândi el. Bucurie, tristețe, iubire... totu-i o apă şi un pământ. 
Cred că nu mai simt aproape nimic. Trăiesc în purgatoriu de 
prea mult timp. 

Apoi îşi aminti râsetele, chiotele de bucurie, aplauzele de 
salon, şi îşi revizui judecata. Mai era totuşi un lucru care le 
punea motoarele în mişcare, un lucru care îi stârnea. Spanker 
ar fi putut depune mărturie pentru asta. 

— Cine-i şeful aici? întrebă Eddie. 

Supraveghea cu mare atenţie intersecția din spatele 
grupului, în caz că ceilalți îşi adunau din nou curajul. Până 
acum nu văzuse şi nu auzise nimic alarmant de acolo. 
Probabil că ceilalți îi lăsaseră pe netfericiții aceştia în voia 
sorții. 

Oamenii se uitară nesiguri unii la alții şi, în cele din urmă, 
femeia cu fața stropită de sânge glăsui: 

— Spanker era, dar când s-au auzit de data asta tobele 
divine, piatra lui Spanker a ieşit din pălărie şi l-am pus să 
danseze. Cred că Winston ar fi fost următorul, da” i-aţi făcut 
felul cu pistoalele voastre puturoase, chiar aşa ați făcut. 

Îşi şterse teatral sângele de pe obraz, se uită la el, apoi 
întoarse privirea posacă spre Eddie. 

— Păi, şi tu ce gânduri crezi că avea Winston pentru mine 
cu sulița aia puturoasă a lui? întrebă Eddie. Era dezgustat să 
descopere că femeia chiar reuşise să-l facă să se simtă vinovat. 
Crezi că voia să-mi aranjeze puţin favoriţii? 


— l-aţi ucis şi pe Frank şi Luster, continuă ea pe un ton 
smiorcăit. Şi ce sunteţi voi? Fie Cărunți, ceea ce-i rău, fie doi 
străini puturoşi, ceea ce-i şi mai rău. Cine a mai rămas 
pentru Puberii din Oraşul de Nord? Topsy, presupun... Topsy 
Marinarul. Da” el nu-i aci, nu? Şi-a luat barca şi a pornit pe 
râu în jos, aha, chiar aşa a făcut. Domnul putrezească-l 
pentru asta, aşa zic io! 

Susannah renunțase să mai asculte; mintea ei se fixase cu 
o fascinațţie îngrozită pe ceva ce spusese femeia înainte. Piatra 
lui Spanker a ieşit din pălărie şi l-am pus să danseze. Îşi 
aminti că citise în colegiu povestirea „Loteria“ a lui Shirley 
Jackson şi înțelese că oamenii aceia, descendenții degenerați 
ai primilor Puberi, trăiau coşmarul imaginat de Jackson. Nicio 
mirare, atunci, că nu erau capabili de emoţii puternice, când 
ştiau că trebuie să participe la o astfel de extragere criminală 
nu o dată pe an, ca în povestire, ci de două sau de trei ori în 
fiecare zi. 

— De ce? o întrebă ea pe femeia plină de sânge cu o voce 
aspră, oripilată. De ce faceți asta? 

Femeia se uită la Susannah ca şi când ar fi fost cel mai 
prost om din lume. 

— De ce?! Pentru ca duhurile care trăiesc în maşinării să 
nu intre în trupurile celor care au murit aici - Puberi şi 
Cărunţi deopotrivă - şi să-i trimită sus prin găurile din stradă, 
ca să ne mănânce. Orice prost ştie asta. 

— Nu există duhuri, spuse Susannah şi glasul îi sună chiar 
şi ei a nesiguranță. Ba sigur că existau. În lumea aceea, 
duhuri existau pretutindeni. Cu toate acestea, merse mai 
departe. 

— Ceea ce voi numiți tobe divine nu e decât o bandă 
înregistrată, blocată într-un aparat. Doar asta e. O lovi brusc 
inspiraţia şi adăugă: Sau poate Cărun- ţii o fac intenționat - 
v-aţi gândit vreodată la asta? Ei locuiesc în cealaltă parte a 
oraşului, nu-i aşa? Dar şi sub pământ, nu? Dintotdeauna au 
vrut să vă distrugă. Poate că în sfârşit au găsit un mod 
eficient de a vă convinge să o faceți singuri. 


Femeia însângerată stătea lângă un vârstnic care purta 
ceva ce părea a fi cel mai vechi melon din lume şi o pereche de 
pantaloni kaki scurți, zdrențuiți. Acum, acesta făcu un pas în 
față şi i se adresă cu o brumă de bună-cuviință care-i 
transforma disprețul latent într-un pumnal cu tăişuri ascuţite 
ca briciul. 

— Te înşeli amarnic, Madam Pistolar. Sunt o mulțime de 
maşinării mari sub Lud, şi-n toate sunt duhuri - spirite 
demonice care nu vor decât răul muritorilor de rând, bărbați 
şi femei deopotrivă. Aceste duhuri diabolice sunt foarte 
capabile să-i scoale pe morți... iar în Lud, aceştia sunt legiuni 
întregi. 

— Ascultă, zise Eddie. Ai văzut vreodată un zombie din 
acesta cu ochii tăi, Jeeves? A văzut vreunul dintre voi? 

Jeeves îşi răsfrânse buza şi nu spuse nimic - totuşi, buza 
aceea răsfrântă spunea, de fapt, totul. La ce să te aştepţi, 
întreba ea, de la nişte străini care pun armele înaintea bunei 
înțelegeri? 

Eddie decise că cel mai bine era să pună capăt discuţiei. 
Oricum, nu era el croit pentru munca de misionar. Flutură 
Rugerul spre femeia stropită cu sânge. 

— Tu şi prietenul tău de colo - cel care arată ca un 
majordom englez într-o zi liberă - o să ne duceți la gară. După 
aceea, ne putem lua toţi rămas-bun, şi să-ți spun un adevăr: 
asta o să fie cea mai mare bucurie pentru mine. 

— Gară? întrebă individul care semăna cu majordomul 
Jeeves. Ce este o gară? 

— Duceţi-ne la leagăn, spuse Susannah. Duceţi-ne la 
Blaine. 

Asta îl zgeudui, în sfârşit, pe Jeeves; o expresie de şoc şi 
groază înlocui disprețul cu care îi tratase până atunci. 

— Nu puteți merge acolo! strigă el. Leagănul e pământ 
interzis, iar Blaine este cel mai periculos dintre toate duhurile 
din Lud! 

Pământ interzis? gândi Eddie. Splendid. Dacă e adevărat, 
măcar n-o să mai fie nevoie să ne facem griji din cauza 
voastră, găozarilor. Era, în acelaşi timp, plăcut să audă că 


încă mai exista un Blaine... sau cel puţin că oamenii aceia 
credeau că el exista. 

Ceilalți se holbau la Eddie şi Susannah cu expresii de 
amuzament năuc; era ca şi când intruşii ar fi sugerat unei 
adunături de creştini renăscuţi că au găsit Chivotul 
Legământului şi l-au transformat într-o toaletă cu plată. 

Eddie ridică Rugerul până când mijlocul frunţii lui Jeeves 
ajunse în cătarea lui. 

— Noi oricum mergem, spuse el, şi dacă nu vreţi să vă 
alăturați strămoşilor voştri aici şi acum, vă sugerez să 
terminați cu codeala şi să ne duceți acolo. 

Jeeves şi femeia însângerată schimbară o privire nesigură, 
dar când bărbatul cu melon întoarse ochii spre Eddie şi 
Susannah, chipul lui era serios. 

— Împuşcaţi-ne, dacă vreţi, spuse el. Preferăm să murim 
aici decât acolo. 

— Sunteţi o şleahtă de cretini cărora le stă mintea doar la 
moarte! strigă Susannah la el. Nimeni nu trebuie să moară! 
Duceţi-ne doar unde vrem să mergem, pentru numele lui 
Dumnezeu! 

Femeia rosti mohotâră: 

— Dar înseamnă moarte să intri în leagănul lui Blaine, 
doamnă, chiar aşa. Căci Blaine doarme, iar cel care-i strică 
odihna are de plătit un preţ mare. 

— Haide, frumoaso, se răsti Eddie. N-ai cum să simţi 
mirosul cafelei dacă stai cu capu-n fund. 

— Nu ştiu ce înseamnă asta, spuse femeia cu o demnitate 
bizară şi descumpănitoare. 

— Înseamnă că ne puteţi duce la leagăn şi să riscaţi Mânia 
lui Blaine, sau vă puteţi încăpățâna să staţi aici şi să simţiți 
Mânia lui Eddie. Să ştiţi că nu e musai să fie o execuţie 
curată, cu un glonț în cap. Vă pot rezolva câte o bucată o 
dată, şi chiar mă simt destul de întărâtat încât să o fac. Amo 
zi foarte proastă în oraşul vostru - muzica e de rahat, toată 
lumea duhneşte şi primul individ pe care l-am văzut a aruncat 
cu o grenadă în noi şi ne-a răpit un prieten. Aşa că, ce 
spuneţi? 


— De ce vreţi, totuşi, să mergeţi la Blaine? întrebă unul 
dintre ceilalți. Nu s-a mai clintit de ani buni din locul lui din 
leagăn. Ba nici de vorbit pe multele lui voci n-a mai vorbit, şi 
nici de râs n-a mai râs. 

De vorbit pe multele lui voci şi de râs? gândi Eddie. Se uită 
la Susannah. Ea îi întoarse privirea şi ridică din umeri. 

— Ardis a fost ultimul care s-a apropiat de Blaine, rosti 
femeia însângerată. Jeeves încuviință sobru. 

— Ardis făcea mereu prostii la beţie. Blaine i-a pus câteva 
întrebări. Le-am auzit, dar pentru mine n-au avut nicio noimă 
- ceva despre mama corbilor, cred - şi când Ardis n-a răspuns, 
Blaine l-a nimicit cu foc albastru. 

— Electricitate? întrebă Eddie. 

Jeeves şi femeia însângerată aprobară la unison. 

— Da, zise femeia. Electricitate, aşa i se spunea în zilele de 
demult, chiar aşa. 

— Nu e nevoie să intrați cu noi, propuse Susannah atunci. 
Duceţi-ne doar până unde putem vedea locul. Mergem restul 
drumului singuri. 

Femeia se uită la ea neîncrezătoare, după care Jeeves îi 
trase capul aproape de buzele lui şi-i şuşoti în ureche un timp. 
Ceilalți Puberi rămaseră în spatele lor într-o linie inegală, 
uitându-se la Eddie şi Susannah cu ochii buimăciți ai unor 
oameni care au supraviețuit unui puternic raid aerian. 

În cele din urmă, femeia întoarse privirea. 

— Da, făcu ea. Vă ducem până aproape de leagăn şi apoi ne 
scăpăm de puturoşeniile voastre. 

— Exact asta gândeam şi eu, spuse Eddie. Tu şi Jeeves. Voi, 
ceilalți, împrăştierea. Îşi plimbă privirea peste grup, de la un 
capăt la celălalt. Dar ţineţi minte asta: dacă aruncaţi o 
singură suliță pe neaşteptate, o singură săgeată, o singură 
cărămidă, ăştia doi mor. 

Amenințarea păru atât de slabă şi fără sens, încât Eddie îşi 
dori să n-o fi făcut. Cum era posibil să le pese lor de cei doi, 
sau de orice alt membru al clanului lor, când le făceau felul la 
doi sau mai mulți dintre ei în fiecare zi? Ei bine, gândi el, 
privindu-i pe ceilalți cum se risipesc fără a arunca măcar o 


privire înapoi, era prea târziu să-şi facă griji pentru asta 
acum. 

— Haideţi, spuse femeia. Vreau să termin odată cu voi. 

— Sentimentul e reciproc, răspunse Eddie. 

Dar înainte ca ea şi Jeeves să-i conducă, femeia făcu ceva ce 
trezi în Eddie un sentiment de căință pentru gândurile sale: 
îngenunche, dădu pe spate părul bărbatului în kilt şi-i sărută 
obrazul murdar. 

— Rămas-bun, Winston, spuse ea. Aşteaptă-mă acolo unde 
copacii se dau în lături şi apa e dulce. Voi veni la tine, da, voi 
veni cu siguranţă, aşa cum zorii fac umbrele să fugă spre vest. 

— N-am vrut să-l ucid, explică Susannah. Vreau să ştii 
asta. Voiam însă şi mai puţin să mor eu însămi. 

— Da. 

Chipul care se întoarse spre Susannah era de piatră, fără 
urmă de lacrimi. 

— Dar dacă vrei să intri în leagănul lui Blaine, o să mori 
oricum. Şi sunt toate şansele să mori invidiindu-l pe sărmanul 
Winston. E nemilos, aşa e Blaine. Cel mai nemilos dintre toți 
demonii din locul ăsta nemilos la culme. 

— Haide, Maud, spuse Jeeves şi o ajută să se ridice. 

— Da. Hai să terminăm cu ei. Îi scrută din nou pe 
Susannah şi pe Eddie, cu ochi aspri şi-n acelaşi timp cumva 
confuzi. Zeii să-mi afurisească ochii fiindc-au dat de voi. Şi zeii 
afurisească armele pe care le purtaţi, căci ele au fost mereu 
sursa nenorocirilor noastre. 

Şi cu atitudinea asta, gândi Susannah, nenorocirile voastre 
vor dura cel puțin o mie de ani, scumpo. 

Maud impuse un pas iute de-a lungul Străzii Țestoasei. 
Jeeves păşea sprinten alături de ea. Eddie, care o împingea pe 
Susannah în scaunul cu rotile, ajunse în scurt timp să gâfâie 
şi să facă eforturi pentru a se ţine după ei. Clădirile 
impunătoare care mărgineau drumul se depărtară până ce 
ajunseră să semene cu nişte case de țară acoperite de iederă, 
la capătul unor peluze uriaşe, căzute pradă buruienilor. Eddie 
îşi dădu seama că intraseră în ceea ce odinioară fusese un 
cartier de lux. Înaintea lor, o clădire se ridica deasupra 


tuturor celorlalte. Era o construcție pătrată, incredibil de 
simplă, ridicată din blocuri de piatră albă, al cărei acoperiş 
pronunțat se sprijinea pe nenumărați stâlpi. Eddie se gândi 
din nou la filmele cu gladiatori care-i bucuraseră copilăria. Lui 
Susannah, cu educaţia ei mai formală, îi amintea de 
Parthenon. Amândoi văzură şi se minunară de splendidul 
bestiar sculptat - Urs şi Ţestoasă, Peşte şi Şobolan, Cal şi 
Câine - care încercuia, în perechi, etajul clădirii şi înțeleseră 
că acela era locul pe care îl căutau. 

Sentimentul neplăcut că erau supravegheați de mulți ochi - 
ochi plini de ură şi mirare, în părţi egale - nu-i părăsi nicio 
clipă. Tunetul bubui când zăriră şina monoraiului;, asemenea 
furtunii, şina venea dinspre sud, intra pe Strada Ţestoasei şi o 
lua drept spre Leagănul din Lud. Şi pe măsură ce se apropiau 
de ea, de o parte şi de alta a lor, leşuri vechi începură să se 
răsucească şi să danseze în vântul întețit. 


22 


După ce alergară Dumnezeu ştie cât timp (tot ce ştia Jake 
sigur era că tobele se opriseră din nou), Gasher îl smuci iarăşi, 
făcându-l să se oprească. 

De data aceasta, reuşi să rămână în picioare. Îşi găsise 
ritmul. Gasher, care niciodată nu mai avea unsprezece ani, nu 
putea spune acelaşi lucru. 

— Hoo! Pompa mea bătrână dă rateuri, dulceaţă. 

— Păcat, zise Jake insensibil, apoi se împletici în spate când 
mâna noduroasă a piratului intră în contact cu obrazul său. 

— Mda, îs sigur c-ai vărsa lacrimi amare dac-aş pica mort 
aici, nu-i aşe? Absolut! Da” n-ai tu norocul ăsta, plodu” micu - 
moş Gasher a văzut de toate şi nu m-am născut eu să cad lat 
la picioarele unui mucos mic ca tine. 

Jake ascultă impasibil aceste vorbe incoerente. Intenţiona 
să-l vadă mort înainte să se termine ziua. Gasher poate că 
avea să-l ia cu el, dar lui nu-i mai păsa de asta. Îşi şterse 
sângele de la buza proaspăt crăpată şi se uită la el meditativ, 


întrebându-se cât de repede putea dorința de a ucide să 
invadeze şi să cucerească sufletul unui om. 

Gasher observă că se uita la degetele însângerate şi rânji. 

— “Ţi curge bulionu”, eh? N-o să fie ultima oară când vechiu! 
tău amic Gasher o să te ia la scatoalce, dacă-ţi mai uiţi lungu' 
nasului... aşa că fii cu ochii pe el. 

Arătă cu degetul jos, la suprafața pietruită a aleii înguste 
pe care se aflau acum. Acolo se vedea un capac ruginit de 
canal şi Jake îşi dădu seama că mai văzuse cuvintele ştanțate 
în el nu cu mult timp în urmă: TURNĂTORIA LaMERK. 

— E un mâner pe margine, zise Gasher. Vezi? Apucă-l şi 
trage. Hai, mai cu talent şi poate o să ai încă toți dinţii-n gură 
cân'o să te-ntâlneşti cu Tic-Tac. 

Jake prinse de capacul de oţel şi trase. Trase tare, dar nu 
atât de tare cât ar fi fost în stare. Labirintul de străzi şi alei 
prin care îl alergase Gasher fusese rău, dar cel puţin putuse 
să vadă. Nici nu îndrăznea să-şi imagineze cum avea să fie în 
lumea de sub oraş, unde întunericul alunga şi visele evadării, 
şi nu intenționa să afle decât dacă chiar nu mai avea încotro. 

Gasher îi demonstră imediat cât se putea de clar că el era 
de altă părere. 

— E prea greu pentru..., începu băiatul şi atunci piratul îl 
prinse gât şi-l ridică până ce ajunseră față în față. 

Lunga alergătură pe alei adusese o roşeaţă uşor asudată în 
obrajii săi şi dăduse pustulelor care-i săpau carnea o nuanță 
urâtă, galben-purpurie. Cele deschise supurau o materie 
groasă, infectată, şi fire de sânge, în pulsațţii egale. Jake simți 
doar o adiere a putorii lui dense înainte ca respiraţia să-i fie 
tăiată de mâna care-l prinsese de gât. 

— Ascultă, mucea prost ce eşti, şi ascultă bine, fiin'că ăsta-i 
ultimu” avertisment. Ridică imediat capacu' ăla idiot, c-altfel îț! 
bag mâna-n gură şi-ț' smulg limba cât ai zice peşte. Şi n-ai 
decât să mă muşti cât pofteşti, fiin'că boala ce-o am îmi curge- 
n sânge şi o să vezi primii boboci pe moaca ta-nainte să se 
gate săptămâna... de o fi să trăieşti atâta. Ei, înţelegi acuma? 

Jake aprobă frenetic din cap. Faţa lui Gasher dispărea în 
falduri tot mai adânci de cenuşiu şi vocea lui părea să vină de 


la mare depărtare. 

— Bine, atuncia. 

Gasher îl împinse în spate. Jake căzu grămadă lângă 
capacul de canal, tuşind şi scuipând. Reuşi până la urmă să 
tragă adânc în piept o gură de aer care-l arse pe gât ca un foc 
lichid. Scuipă un ghem de salivă vâscoasă cu fire de sânge în 
ea şi puțin lipsi să nu vomite văzând-o. 

— Acuma trage de capac, bucuria sufletului micu, şi hai să 
terminăm cu codeala. Jake se târi spre canal, strecură mâna 
sub mâner şi de data aceasta trase cu toată forța. Preţ de un 
moment teribil, crezu că nu va reuşi să-l urnească din loc. 
Apoi îşi imagină degetele lui Gasher vârându-i-se în gură şi 
apucându-i limba, şi găsi un strop de forță în plus. Simţi o 
durere agonică, surdă şi tot mai extinsă, la nivelul şalelor, 
când ceva cedă acolo, dar capacul circular alunecă încet într-o 
parte, scrâşnind pe pietrele pavajului şi expunând o semilună 
rânjită de întuneric. 

— Bun, ţâcă, bun! strigă Gasher vesel. Ce măgăruş eşti tu! 
Mai tare... nu te da bătut acuma! 

Când semiluna deveni o lună şi durerea de la şale deveni un 
foc alb, Gasher îl lovi cu gheata în fund, făcându-l să se 
lungească la pământ. 

— Foarte bine! zise piratul, trăgând cu ochiul înăuntru. 
Acuma, țâcă, coboară uşurel pe scara de pe margine. Ai numa” 
grijă să nu aluneci şi să cazi naibii, fiin'că treptele alea-s al 
naibii de alunecoase. Îs v'o douăzeci, dacă ţiu bine minte. Şi 
cân' ajungi jos, stai cuminte locului ş-aşteaptă-mă. S-ar putea 
să te apuce chefu' s-o iei la fugă de bătrânu” tău amic, da” 
crezi c-asta ar fi o idee bună? 

— Nu, răspunse Jake. Presupun că nu. 

— Foarte intelijent, fiu” mieu! Buzele lui Gasher se lățiră în 
zâmbetul lui hidos, expunându-i iarăşi cei câţiva dinţi rămaşi. 
E-ntuneric acolo jos şi-s o mie de tunele care se duc în toate 
direcțiile. Bătrânu”' tău amic Gasher le cunoaşte ca pe propriu- 
i buzunar, chiar aşe, da” tu te-ai pierde cât ai clipi. Şi mai îs 
şobolanii - foarte mari şi foarte înfometați. Aşa că tu aşteaptă- 
mă numa. 


— Aşa o să fac. 

Gasher îl scrută cu ochii mijiți. 

— Vorbeşti ca o mogâldeaţă, da” nu eşti un Puber - aş pune 
pariu p-orice c-aşa-i. De unde eşti tu, țâcă? 

Jake tăcu. 

— T-a mâncat bumbleru” limba, cumva? Ei, n-are nimic; 
Tic-Tac o să scoată totu” de la tine, pariu. Are el un dar, aşa; le 
dezleagă el limbile la toți. Ş-odată ce-i face să vorbească, 
oamenii vorbesc uneori atât de repede şi strig-atât de tare, că 
cineva tre' să-i lovească peste cap ca să-i tempereze. Bumblerii 
n-au voie să ţină pe nime de limbă în preajma lu” Omu” Tic- 
Tac, nici pe plozii ca tine. Acuma, coboară dracu” odată pe 
scară. Un-doi! 

Lovi iute cu piciorul. De data aceasta, Jake fu pe fază şi se 
feri. Se uită în gaura de canal pe jumătate descoperită, văzu 
scara şi începu să coboare. Încă era cu jumătate de corp 
deasupra solului când o bubuitură incredibilă, ca de piatră 
sfărâmată, zgudui aerul. Veni de la o distanță de aproximativ 
doi kilometri. Jake ştiu ce era fără a i se spune. Un strigăt de 
suferință pură i se desprinse de pe buze. 

Un rictus apăru la colțurile gurii lui Gasher. 

— Pretinu” tău ăl dur ţ-a găsit urma mai bine decât te 
aşteptai tu, nu-i aşe? Nu mai bine decât m-aşteptam io, țâcă, 
fiin'că io i-am văzut ochii - plini de neobrăzare şi impertinenţă. 
lo m-aşteptam să vină după bombonica lui dulce imediat, 
dacă tot era să vină, şi chiar a venit. A observat cablurile, da! 
fântâna i-a venit de hac, aşa c-asta-i bine. Coboară, suflețel. 

Lovi cu piciorul în direcția capului lui Jake. Băiatul se feri, 
dar un picior îi alunecă pe scara prinsă de peretele canalului 
şi reuşi să se salveze de la cădere doar fiindcă se apucă de 
glezna râioasă a lui Gasher. Ridică privirea, rugător, şi nu 
văzu pic de duioşie pe chipul acela infect, muribund. 

— Te rog, spuse el şi auzi cuvintele încercând să se 
transforme în suspin. 

Îl vedea tot timpul pe Roland zăcând strivit sub uriaşa 
fântână. Ce spusese Gasher? Dacă va vrea să-l culeagă cineva, 
va trebui să folosească sugativa. 


— Roagă-te dacă vrei, scumpule. Da' nu te aştepta să 
rezolvi ceva cu asta, fiin'că mila n-are ce căuta de partea asta 
a podului, chiar aşe. Acuma, coboară sau îţi trag la şuturi în 
cap până-ţi zboară creierii pe urechi. 

Aşa că Jake cobori şi, când ajunse la apa stătută de pe 
fundul canalului, pornirea de a plânge trecuse. Aşteptă, cu 
umerii lăsaţi şi cu capul în pământ, ca Gasher să coboare şi el 
şi să-l ducă spre destinul său. 


23 


Puțin lipsise ca Roland să acţioneze cablurile încrucişate 
care ţineau sub control avalanşa de reziduuri, dar fântâna 
atârnată era ceva absurd - o capcană care putea foarte bine să 
fi fost pregătită de un copil prost. Cort îi învățase să fie tot 
timpul cu ochii în patru când se mişcau pe teritoriul inamic, 
iar asta însemna să te uiţi în sus la fel de des ca în spate şi în 
Jos. 

— Stai, îi spuse lui Ete, ridicând vocea pentru a se face 
auzit peste tobe. 

— Ai! aprobă Ete, apoi se uită în față şi adăugă imediat: 
Ake! 

— Da. 

Pistolarul mai aruncă o privire în sus, la fântâna de 
marmură suspendată, apoi examină strada, căutând 
declanşatorul. Erau două, observă el. Poate că odinioară 
camuflajul lor ca pietre de pavaj fusese eficient, dar timpul 
acela trecuse de mult. Roland se aplecă, ținând mâinile pe 
genunchi, şi vorbi spre fața întoarsă în sus a lui Ete. 

— O să te iau în braţe un minut. Să nu te zbați, Ete. 

— Ete! 

Roland îl cuprinse cu braţele. La început, Ete înțepeni şi 
încercă să se ferească. Apoi însă Roland simţi cum animalul se 
lăsă în voia lui. Deşi nu-i făcea plăcere să fie atât de aproape 
de cineva care nu era Jake, era clar că avea de gând să îndure. 
Roland se trezi din nou întrebându-se cât de inteligent era, de 
fapt, Ete. 


Îl purtă de-a lungul pasajului şi pe sub Fântâna Atârnată 
din Lud, călcând cu grijă peste pietrele false de pavaj. Odată 
ajunşi în siguranță pe partea cealaltă, pistolarul se lăsă jos 
pentru a-l elibera pe Ete. În clipa aceea, tobele se opriră. 

— Ake! zise Ete agitat. Ake-Ake! 

— Da... dar întâi mai avem ceva de făcut. 

Îl conduse pe Ete cincisprezece metri mai departe pe alee, 
apoi se aplecă şi luă de jos o bucată de beton. O aruncă 
meditativ dintr-o mână în cealaltă şi, făcând asta, auzi 
dinspre est sunetul unui foc de pistol. Bubuitul amplificat al 
tobelor acoperise sunetul luptei lui Eddie şi Susannah cu 
ceata răpciugoasă de Puberi, însă această împuşcătură o auzi 
cu claritate şi zâmbi - aproape sigur însemna că soții Dean 
ajunseseră la leagăn, şi asta era prima veste bună din ziua 
aceea, care deja părea lungă de cel puţin o săptămână. 

Roland se întoarse şi aruncă bucata de beton. Ţinta lui fu la 
fel de sigură cum fusese atunci când nimerise străvechiul 
semafor din River Crossing; proiectilul lovi drept în mijloc unul 
dintre declanşatorii decolorați şi un cablu ruginit plesni cu un 
zbârnâit aspru. Fântâna de marmură căzu, rostogolindu-se în 
aer când celălalt cablu mai rezistă un moment - destul cât un 
om cu reflexe iuți să se poată, oricum, pune la adăpost, socoti 
Roland. Apoi cedă şi el şi fântâna se prăvăli aidoma unei 
stânci rozalii, deformate. 

Pistolarul se lăsă pe vine în spatele unui morman de grinzi 
de oțel ruginit şi Ete îi sări numaidecât în poală, când fântâna 
ateriză în stradă cu un bubuit puternic. Bucăţi de marmură 
roz, unele mari cât un car, zburară prin aer. Mai multe aşchii 
mici înțepară fața lui Roland. Pe altele le curăţă din blana lui 
Ete. Se uită peste baricada de ocazie. Fântâna se spărsese în 
două ca un platou uriaş. N-o să ne întoarcem pe aici, îşi spuse 
Roland. Pasajul, deja îngust, era acum blocat complet. 

Se întrebă dacă Jake auzise prăbuşirea fântânii şi, dacă da, 
ce crezuse că s-a întâmplat. Nu-şi pierdu vremea întrebându- 
se acelaşi lucru despre Gasher; piratul va fi crezut că el fusese 
făcut chiseliță, adică exact ceea ce Roland voia ca el să creadă. 
Oare şi Jake credea asta? Băiatul trebuia să ştie că un 


pistolar nu poate fi ucis de un dispozitiv atât de rudimentar, 
dar dacă Gasher îl terorizase destul, probabil că nu mai 
gândea atât de clar. Ei bine, era prea târziu să-şi facă griji 
pentru asta acum, şi dacă ar fi fost s-o ia de la capăt, ar fi 
făcut exact acelaşi lucru. Muribund sau nu, Gasher dovedise 
deopotrivă curaj şi viclenie animalică. Dacă acum piratul era 
cu garda jos, trucul merita încercat. 

Roland se ridică în picioare. 

— Ete... găseşte-l pe Jake. 

— Ake! 

Ete îşi întinse gâtul lung, adulmecă în semicerc, găsi 
mirosul lui Jake şi o luă din nou la fugă, cu Roland după el. 
Zece minute mai târziu se opri la un capac de canal din 
stradă, mirosi de jur împrejurul lui, apoi ridică privirea spre 
Roland şi lătră ascuțit. 

Pistolarul se lăsă într-un genunchi şi observă deopotrivă 
amalgamul de urme şi zgârieturile din pavaj. Trase concluzia 
că gura aceea de canal era folosită destul de des. Îngustă ochii 
când văzu ghemul de flegmă însângerată în scobitura dintre 
două pietre din apropiere. 

— Nemernicul îl loveşte continuu, murmură el. 

Trase de capac, se uită în jos, apoi desfăcu nojițele cu care i 
se închidea cămaşa. Îl luă pe bumbler şi-l vâri la sân. Ete îşi 
dezgoli dinţii şi, pentru un moment, Roland îi simţi ghearele pe 
pielea pieptului şi burţii sale, ca nişte cuțitaşe ascuţite. Apoi 
se retraseră şi Ete se mulțumi să stea cu ochii larg deschişi, 
uitându-se de după cămaşa lui Roland şi pufăind ca un motor 
pe abur. Pistolarul simţea bătăile iuți ale inimii lui aproape de 
inima sa. Scoase nojița din găicile cămăşii şi mai găsi una, 
mai lungă, în desagă. 

— O să te leg în lesă. Nu-mi face plăcere şi ţie o să-ţi facă 
plăcere şi mai puţin, dar va fi întuneric acolo jos. 

Legă nojițele una de cealaltă şi formă un laț larg la un 
capăt, pe care îl strecură peste capul lui Ete. Se aşteptă ca 
bumblerul să-şi dezgolească dinţii din nou, poate chiar să-l 
muşte, dar Ete n-o făcu. Se uită doar în sus la Roland, cu 


« 


ochii lui încercuiți cu auriu, şi lătră „Ake!“ din nou, cu vocea 
lui nerăbdătoare. 

Pistolarul prinse cu dinții capătul liber al lesei artizanale, 
apoi se aşeză pe marginea gurii de canal... dacă într-adevăr 
asta era. Bâjbâi după prima treaptă a scării şi o găsi. Cobori 
încet şi cu băgare de seamă, mai conştient ca oricând că-i 
lipseau două degete de la o mână şi că treptele de oţel erau 
unse cu ulei şi acoperite cu ceva mai gros, care probabil era 
muşchi. Ete era o greutate caldă între cămaşa şi pieptul său, 
gâfâind din greu. Cercurile aurii ale ochilor lui sclipeau ca 
nişte medalioane în lumina slabă. 

În cele din urmă, piciorul precaut al pistolarului călcă în 
apa de pe fundul puţului. Aruncă o privire scurtă în sus la 
inelul de lumină albă de deasupra. De aici începe greul, gândi 
el. În tunel era cald şi umed şi mirosea ca într-un osuar antic. 
Undeva în apropiere, apa picura monoton, cavernos. Mai 
departe, Roland auzea uruit de maşinării. Îl scoase pe Ete din 
cămaşă, care se bucură să fie scos, şi-l aşeză în apa puţin 
adâncă ce susura leneş pe fundul tunelului de scurgere. 

— Acum de tine depinde totul, murmură el în urechea 
bumblerului. La Jake, Ete. La Jake! 

— Ake! lătră bumblerul şi o luă iute la picior prin apă şi 
întuneric, mişcând capul dintr-o parte în cealaltă ca un 
pendul. Roland îl urmă, cu capătul lesei înfăşurat în jurul 
mâinii sale drepte, împuţinate. 


24 


Leagănul - era destul de mare încât să fi dobândit fără 
probleme statut de substantiv propriu în mintea lor - se afla în 
mijlocul unei piețe de cinci ori mai mare decât aceea în care 
întâlniseră statuia năruită, şi când se uită atent la el, 
Susannah înțelese cât de vechi şi cenuşiu şi ponosit era de 
fapt restul oraşului Lud. Leagănul era atât de curat, încât 
aproape te dureau ochii. Nicio plantă agățătoare nu-l luase în 
stăpânire; niciun graffiti nu-i mânjea pereţii albi şi scările şi 
coloanele. Praful galben de câmpie care acoperise totul lipsea 


acolo. Când se apropiară, Susannah văzu şi de ce: pe 
marginile Leagănului curgeau fără oprire şiroaie de apă, 
ieşind din duze ascunse în umbrele streşinilor placate cu 
cupru. Scările erau spălate şi ele la intervale regulate de apă 
împroşcată din alte duze ascunse, transformându-le în 
cascade intermitente. 

— Ha, făcu Eddie. Pe lângă asta, Grand Central seamănă 
cu o autogară Greyhound din Fundulumii, Nebraska. 

— Ce poetic eşti, dragule, i-o întoarse Susannah sec. 

Scările înconjurau întreaga clădire şi duceau la un hol 
mare, deschis. Acolo nu era nici urmă de cortină vegetală, dar 
Eddie şi Susannah descoperiră că tot nu puteau vedea bine 
înăuntru; umbrele aruncate de acoperişul pronunţat erau 
prea adânci. Totemurile Grinzii mărşăluiau de jur împrejurul 
clădirii, două câte două, dar colțurile erau rezervate unor 
creaturi pe care Susannah spera din tot sufletul să nu le 
întâlnească niciodată în afara ocazionalelor coşmaruri - hidoşi 
dragoni de piatră cu trupuri solzoase, cu mâini încleştate, 
prevăzute cu gheare, şi ochi scrutători, răuvoitori. 

Eddie o atinse pe umăr şi arătă mai sus. Susannah se 
uită... şi simți că i se taie respiraţia. Pe muchia acoperişului, 
mult deasupra Totemurilor Grinzii şi a garguielor draconice, 
parcă dominându-le, stătea ca în şa un războinic auriu înalt 
de cel puţin douăzeci de metri. O pălărie răpciugoasă de 
cowboy era împinsă pe spate pentru a-i expune fruntea ridată 
şi împovărată de griji; o bandană îi atârna strâmb la gât, ca şi 
când tocmai fusese trasă jos după ce slujise îndelung ca 
apărătoare de gură şi nas împotriva prafului. 

Într-un pumn ridicat în aer ţinea un revolver; în celălalt, 
ceva ce semăna cu o ramură de măslin. 

Roland de Gilead stătea deasupra Legănului din Lud, 
îmbrăcat în auriu. 

Nu, gândi ea, amintindu-şi să respire din nou. Nu e el... dar 
într-un alt fel, el este. Omul acela a fost pistolar, iar 
asemănarea dintre el, care probabil e mort de o mie de ani sau 
mai bine, şi Roland exprimă tot adevărul ka-tet-ului pe care vei 
avea nevoie vreodată să-l cunoşti. 


Tunetul bubui spre sud. Fulgerul săgetă norii care goneau 
pe cer. Ea îşi dorea să aibă mai mult timp să studieze 
deopotrivă statuia aurită de deasupra Leagănului şi animalele 
care o înconjurau; fiecare dintre acestea păreau să aibă 
cuvinte cioplite şi Susannah bănuia că lucrurile scrise acolo 
puteau fi informaţii valoroase. În acele împrejurări, totuşi, nu 
era timp de pierdut. 

Pe pardoseală, în locul unde Strada Testoasei intra în Piaţa 
Leagănului, fusese trasată cu vopsea roşie o dungă lată. Maud 
şi individul pe care Eddie îl numea Jeeves Majordomul se 
opriră, prudenți, la distanţă de ea. 

— Până aici, nu mai departe, le spuse Maud pe un ton plat. 
Puteți să ne duceţți spre moarte, oricum fiecare om le este 
dator zeilor cu o moarte, dar eu voi muri de partea asta a liniei 
morții, orice ar fi. Nu-l voi sfida pe Blaine pentru nişte venetici. 

— Nici eu, spuse Jeeves. 

Îşi dăduse jos melonul prăfuit şi-l ţinea la pieptul gol. Pe 
chipul lui se citea o expresie de reverență temătoare. 

— Bine, zise Susannah. Acum, ştergeţi-o amândoi de aici. 

— O să ne-mpuşcațţi în spate imediat ce ne-ntoarcem, spuse 
Jeeves cu voce tremurată. Pun pariu pe orice, chiar aşa. 

Maud clătină din cap. Sângele de pe fața ei se uscase într- 
un desen maroniu grotesc. 

— N-a existat niciodată sub soare un pistolar care să te- 
mpuşte în spate... asta o pot zice sigur. 

— N-avem decât cuvântul lorcă asta sunt. 

Maud arătă spre revolverul cel mare cu mâner din lemn de 
santal pe care Susannah îl ţinea în mână. Jeeves se uită... şi, 
după un moment, întinse palma spre femeie. Când Maud i-o 
luă, imaginea pe care Susannah şi-o făcuse despre ei ca 
ucigaşi periculoşi se nărui. Aduceau mai mult cu Hansel şi 
Gretel decât cu Bonnie şi Clyde; osteniți, speriați, confuzi şi 
rătăciți de atât timp în pădure, încât au îmbătrânit acolo. Ura 
şi teama ei față de cei doi se risipiră. Ce le înlocui fu mila şi o 
tristețe profundă, dureroasă. 

— Rămâneţi cu bine amândoi, spuse ea cu blândețe. 
Mergeţi în pace şi nu vă temeți de rău din partea mea şi a 


bărbatului meu. 

Maud încuviinţă. 

— Vă cred că nu ne vreţi răul şi vă iert că l-aţi împuşcat pe 
Winston. Dar ascultați la mine şi ascultați bine: nu intrați în 
Leagăn. Orice motive credeţi că aveţi ca să intrați, nu sunt 
destul de bune. A intra-n Leagănul lui Blaine înseamnă 
moarte. 

— Nu avem de ales, zise Eddie şi tunetul hurui din nou în 
înaltul cerului, parcă aprobator. Acum dați-mi voie să vă spun 
eu ceva. Nu ştiu ce se află sub Lud şi ce nu, dar ştiu că tobele 
alea care vă sucesc mințile sunt parte a unei înregistrări - a 
unei melodii - care a fost făcută în lumea din care venim eu şi 
soția mea. Se uită la chipurile lor năuce şi ridică braţele a 
frustrare. lisuse Hristoase, taie şi spânzură, nu pricepeţi? Vă 
omorâţi unul pe altul pentru o piesă muzicală care nici măcar 
n-a fost lansată vreodată ca single! 

Susannah puse mâna pe umărul lui şi-i murmură numele. 
El o ignoră pentru un moment, ochii lui scăpărând de la 
Jeeves la Maud şi înapoi. 

— Vreţi să vedeţi monştri? Uitaţi-vă bine, atunci, unul la 
celălalt. Şi când vă-ntoarceţi la azilul de nebuni căruia-i 
spuneți casă, uitați-vă bine la prietenii şi la rudele voastre. 

— Nu înţelegi, spuse Maud. Ochii ei erau întunecațţi şi sobri. 
Dar vei înțelege. Da... vei înțelege. 

— Duceţi-vă, acum, îi îndemnă Susannah încet. N-are rost 
să stăm la vorbe; irosim cuvintele. Duceţi-vă pe drumul vostru 
şi încercați să vă amintiți chipurile taţilor voştri, căci cred că 
le-aţi pierdut din vedere de prea mult timp. 

Cei doi porniră înapoi pe unde veniseră, fără alte cuvinte. Se 
uitară însă peste umăr de câteva ori şi continuară să se țină 
de mână: Hansel şi Gretel pierduţi în pădurea deasă şi 
întunecată. 

— Vreau să plec de aici, zise Eddie apăsat. Cobori siguranța 
Rugerului, îl îndesă înapoi la betelia pantalonilor, apoi se frecă 
la ochii înroşiți, cu podul palmelor. Nu vreau decât să plec, nu 
cer altceva. 

— Ştiu ce spui, frumosule. 


Era în mod evident speriată şi totuşi ţinea capul înclinat în 
felul acela sfidător pe care el ajunsese să-l recunoască şi să-l 
iubească. Îşi puse mâinile pe umerii ei, se aplecă şi o sărută. 
Nu îngădui nici ca locul şi nici ca furtuna care se pregătea să-l 
împiedice să facă o treabă cum scrie la carte. Când în sfârşit 
se îndepărtă, ea îl studie cu ochi largi, zglobii. 

— Uh! Pentru ce a fost asta? 

— Pentru că te iubesc, spuse el, şi cred că asta-i tot ce 
contează. Nu ajunge? Privirea ei se înmuie. Un moment, se 
gândi să-i spună secretul pe care se putea sau nu să-l aibă, 
dar sigur că timpul şi locul erau nepotrivite - nu putea să-i 
spună acum că era posibil să fie însărcinată, aşa cum nu 
putea nici să stea să citească slovele săpate în piatra 
Totemurilor. 

— Ajunge, Eddie, spuse ea. 

— Eşti cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat vreodată. 
Ochii lui căprui o priveau cu maximă concentrare. Îmi vine 
greu să spun lucruri de genul ăsta - viața cu Henry a făcut să 
fie aşa, cred - dar e adevărat. Cred că am început să te iubesc 
pentru tu reprezinţi lumea de care m-a despărțit Roland - New 
Yorkul, adică - însă acum e mai mult decât atât, întrucât nu- 
mi mai doresc să merg înapoi. Tu? 

Ea se uită la Leagăn. O îngrozea ce puteau să găsească 
acolo. Şi totuşi... întoarse privirea către el. 

— Nu, nu vreau să merg înapoi. Vreau să-mi petrec tot 
restul vieții mergând înainte. Atât timp cât eşti cu mine. E 
ciudat, ştii, să spui că ai început să mă iubeşti datorită 
tuturor lucrurilor de care te-a despărțit el. 

— De ce e ciudat? 

— Eu am început să te iubesc fiindcă m-ai eliberat de Detta 
Walker. Făcu o pauză, gândi, apoi clătină uşor din cap. Ba nu 
- e mai mult decât atât. Am început să te iubesc fiindcă m-ai 
eliberat de amândouă otrepele alea. Una era o hoaţă spurcată 
la gură care se lua de bărbaţi şi cealaltă o nesuferită înțepată. 

În ce mă priveşte, erau amândouă o apă şi-un pământ. 
Susannah Dean îmi place mai mult decât oricare dintre ele... 
şi tu ai fost cel care m-a eliberat. 


De data aceasta ea întinse mâna. Îi puse palma pe obrazul 
țepos, îl trase spre ea şi-l sărută tandru. Când el îi aşeză o 
mână uşoară pe sân, ea suspină şi o acoperi cu mâna ei. 

— Cred că ar fi mai bine să mergem mai departe, spuse ea, 
altfel o să ne întindem chiar aici în stradă... şi o să ne udăm, 
după cum se pare. 

Eddie se uită o ultimă dată în jur la turnurile tăcute, la 
ferestrele sparte, la pereţii acoperiți de viță. Apoi aprobă. 

— Da. Oricum, nu cred că oraşul ăsta are un viitor. 

O împinse înainte şi se crispară amândoi când roțile 
scaunului trecură peste ceea ce Maud numise linia morții, 
temându-se că vor declanşa cine ştie ce dispozitiv de protecție 
antic şi vor muri împreună. Dar nu se întâmplă nimic. Eddie o 
împinse în piață şi, când se apropiau de scările care urcau 
spre Leagăn, o ploaie rece începu să cadă în averse. 

Deşi niciunul dintre ei n-o ştia, venise prima dintre marile 
furtuni de toamnă din Lumea de Mijloc. 


25 


Odată intrați în bezna puturoasă a canalizării, Gasher 
încetini ritmul criminal pe care îl menţinuse la suprafață. 
Jake nu credea că asta avea vreo legătură cu întunericul; 
Gasher ştia, aparent, fiecare cotitură a drumului pe care îl 
urmau, exact aşa cum spusese. Probabil că asta se datora 
satisfacției călăului pentru faptul că Roland fusese strivit sub 
greutatea fântânii-capcană. 

EI însuşi începuse să-şi pună întrebări. 

Dacă Roland observase cablurile - o capcană mult mai 
subtilă decât cea care urma - era oare posibil să nu fi zărit 
fântâna? Jake bănuia că era posibil, dar nu prea avea sens. 
Mai probabil era că Roland făcuse fântâna să cadă 
intenționat, pentru a amorţi atenţia lui Gasher şi, poate, a-l 
încetini. Nu credea că Roland îi putea urma prin acel labirint 
de sub străzi - întunericul deplin ar fi biruit până şi abilitățile 
excepționale ale pistolarului - totuşi sufletul îi surâdea la 


gândul că Roland poate că nu murise în încercarea de a-şi ține 
promisiunea. 

Cotiră la dreapta, apoi iar la stânga. Pe măsură ce celelalte 
simțuri ale lui Jake se ascuțiră într-o încercare de compensare 
a pierderii vederii, avu o vagă percepţie a altor tunele în jurul 
său. Sunetele înfundate ale unor maşinării vechi şi hodorogite 
creşteau preț de o clipă, apoi se estompau când fundaţiile de 
piatră ale oraşului se strângeau din nou în jurul lor. Pale de 
aer îi loveau cu intermitență pielea, uneori calde, alteori 
răcoroase. Plescăitul paşilor lor răsuna scurt atunci când 
treceau pe lângă tunelele perpendiculare din care suflau palele 
acelea urât mirositoare, şi o dată Jake fu cât pe ce să-şi piardă 
capul lovindu-se de un obiect metalic care cobora din tavan. 
Lovi cu palma în el şi simţi ceva ce putea fi o valvă mare. După 
aceea flutură mâinile în față la fiecare pas, încercând să 
preîntâmpine alte incidente. 

Gasher îl ghida cu ghionturi în umeri, aşa cum un căruțaş 
şi-ar ghida boii. Se mişcau cu un ritm bun. Nu alergau, ci 
făceau doar paşi mari. Gasher îşi recăpătă suflul destul cât, la 
început, să fredoneze şi apoi să înceapă să cânte cu o voce 
joasă, de tenor, surprinzător de melodică. 

Rible-ti-tible-ti-ting-ting-ting, 

Am găsit serviciu şi o să-ți iau un inel, 

O să m-apropii de tine-ncetinel, 

Ş-atunci țâţțele o să ţi le ating, 

Rible-ti-tible-ti-ting-ting-ting! 


O, rible-ti-tible, 

S-ar putea să te gâdile, 

Da” eu tot mă joc cu ale tale ting-ting-ting! 

Şi urmau încă cinci sau şase versuri cam în aceeaşi linie. 

— Acuma cântă tu ceva, țâcă. 

— Nu ştiu nimic, gâfâi Jake. 

Spera să sune mai obosit decât era de fapt. Nu ştia dacă 
asta-l va ajuta cu ceva sau nu, dar acolo, în întuneric, orice 
variantă merita încercată. 


Gasher cobori cotul în mijlocul spatelui său, aproape destul 
de tare ca să-l lungească în apa adâncă până la glezne care 
curgea leneş prin tunelul pe care îl traversau. 

— Ba să ştii ceva, dacă nu vrei să-ț' zmulg şira spinării. 
Făcu o pauză, apoi adăugă: Acilea jos îs fantome, băiete. 
Trăiesc în maşinării, fute-m-aş, chiar aşe. Dacă le cânți le ţii 
la distanță... nu ştii atâta lucru? Acum cântă! 

Jake se gândi intens, nedorindu-şi încă o lovitură de iubire 
din partea lui Gasher, şi îşi aminti un cântecel pe care îl 
învățase în tabăra de vară, la vârsta de şapte sau opt ani. 
Deschise gura şi începu să-l urle în întuneric, ascultând 
ecourile cum se întorceau între sunetele apei care curgea, ale 
celei care cădea şi ale maşinăriilor străvechi care uruiau. 

Iubita mea e coafeză, ea e newyorkeză, 

Îi cumpăr orice ca să fie la modă, 

Are şolduri mari 

Ca două corăbii de corsari, 

O, mamă, aşa mă scutur eu de bani. 


Iubita mea e dili, vine din Philly, 

Îi cumpăr orice ca să fie la modă, 

Are ochi mari 

Ca două funduri de ochelari, 

O, mamă, aşa mă... 

Gasher întinse mâinile, îl prinse de urechi ca şi când ar fi 
fost două mânere de urcior şi-l scutură, făcându-l să se 
oprească. 

— E o groapă chiar “naintea ta, zise el. La ce voce ai, țâcă, 
aş face un bine lumii de te-aş lăsa să cazi în ea, da” Tic-Tac n- 
ar fi deloc de acord cu asta, aşe că mai ieşti în siguranță 
nițeluş. 

Mâinile lui Gasher lăsară urechile băiatului, care ardeau ca 
focul, şi se agă- ţară de spatele cămăşii lui. 

— Acuma apleacă-te înainte pân” o să simți scara de p- 
ailaltă parte. Ş-ai grijă să nu aluneci şi să ne tragi p-amândoi 
jos! 


Jake se aplecă precaut în față, cu mâinile întinse, îngrozit 
că va cădea într-o groapă pe care n-o vedea. Când bâjbâi după 
scară, simți aer cald - curat şi aproape aromat - suflându-i pe 
lângă faţă şi văzu jos licărul slab al unei lumini trandafirii. 
Degetele lui atinseră o treaptă de oțel şi se strânseră pe ea. 
Rănile de muşcătură de la mâna stângă se deschiseră din nou 
şi simți sânge cald curgându-i în palmă. 

— Te-ai prins? întrebă Gasher. 

— Da. 

— Atuncia, coboară! Ce mai aştepţi, fiț-ar zeii ai naibii! 

Gasher dădu drumul cămăşii şi Jake şi el şi-l imagină 
trăgând piciorul în spate, intenționând să-l grăbească cu un 
şut un fund. Păşi peste groapa slab iluminată şi începu să 
coboare pe scară, folosindu-şi mâna rănită cât mai puţin 
posibil. De data aceasta, treptele nu aveau muşchi pe ele şi 
nici ulei, şi nu erau aproape deloc ruginite. Puţul era foarte 
lung şi, în timp ce cobora, grăbindu-se pentru ca Gasher să 
nu-l calce pe mâini cu ghetele lui cu talpă groasă, descoperi în 
amintire un film pe care-l văzuse odată la televizor - Călătorie 
spre centrul pământului. 

Uruitul de maşinării crescu în intensitate şi strălucirea 
trandafirie deveni mai puternică. Vuietul mecanic tot nu-i 
suna bine, dar urechile îi spuneau că utilajele acelea erau 
într-o stare mai bună decât cele de deasupra. Şi când în 
sfârşit ajunse la fund, descoperi că podeaua era uscată. Noul 
puț orizontal era pătrat, înalt cam de un metru optzeci, şi era 
placat cu inox nituit. Se întindea cât vedea Jake cu ochii în 
ambele direcţii, perfect drept. Ştiu instinctiv, fără a fi nevoie să 
se gândească la asta, că tunelul acela (care trebuia să se afle 
la cel puţin douăzeci de metri sub Lud) urma şi el calea 
Grinzii. Şi undeva la suprafaţă - Jake era sigur de asta, deşi 
n-ar fi putut spune de ce - trenul pe care veniseră să-l caute se 
afla direct deasupra lor. 

Grilaje înguste de ventilație erau încastrate de-a lungul 
pereţilor, puţin sub tavanul puţului; din ele ieşea aerul curat 
şi uscat. De unele atârnau muşchi în bărbi albastre-verzui, 
însă majoritatea erau neobturate. Sub fiecare al doilea grilaj 


era câte o săgeată galbenă cu un simbol care semăna cu un t 
mic. Săgețile indicau direcția în care mergeau ei. 

Lumina trandafirie venea de la tuburile de sticlă dispuse pe 
tavan în şiruri paralele. Unele - cam tot al treilea - erau stinse, 
altele pâlpâiau, dar cel puţin jumătate din ele erau încă 
funcționale. Tuburi cu neon, gândi Jake, uimit. Ca să vezi! 

Gasher veni lângă el. Văzu expresia de surprindere de pe 
chipul lui şi rânji. 

— Frumos, aşe-i? Răcoare vara, călduros iarna, şi-atâta 
mâncare, că cinci sute de oameni n-ar putea-o mânca în cinci 
sute de ani. Şi ştii care-i partea mai bună, ţâcă? Partea cea 
mai bună din toată tărăşenia asta? 

Jake clătină din cap. 

— Puberii ăia idioț' n-au nici a mai mică idee că locu” ista 
există. lei crede c-aci jos îs monştri. Niciun Puber nu s-apropie 
la mai mult de şase metri de o gură de canal, decât dacă n- 
are-ncotro! 

Îşi azvârli capul pe spate şi râse cu poftă. Jake nu i se 
alătură, deşi o voce rece din spatele minții îi spuse că aşa ar fi 
politicos să facă. Nu i se alătură întrucât ştia exact ce simțeau 
Puberii. Erau monştri sub oraş - troli şi korrigani şi orci. Nu 
fusese el oare capturat de unul? 

Gasher îl împinse în stânga. 

— lo-te... aproape am ajuns. Un-doi! 

Alergară lejer mai departe, sunetul paşilor lor urmându-i 
într-o serie de ecouri. După zece sau cincisprezece minute 
astfel consumate, Jake văzu o trapă etanşă cam la două sute 
de metri în față. Apropiindu-se, zări o roată mare de valvă 
ieşind din ea. O cutie de comunicații era instalată pe perete, în 
dreapta. 

— Îs gata, gemu Gasher când ajunseră la uşa de la capătul 
tunelului. Genu' ăsta de activități ie prea mult pentr-un 
invalid ca bătrânu' tău amic, chiar aşe! Apăsă butonul 
interfonului şi răcni: L-am adus, Tic-Tac... îi teafăr cum îl 
voiai! Nu-i lipseşte niciun fir de păr! Nu ț-am zis c-aşa oi face? 
Ai încredere-n Gasher, am zis, că ţi l-o aduce cât ai zice peşte! 
Acuma, deschide şi lasă-ne să intrăm! 


Eliberă butonul şi se uită nerăbdător la uşă. Roata de valvă 
nu se învârti. 

În schimb, o voce plată şi tărăgănată se auzi din interfon: 

— Care-i parola? 

Gasher se încruntă oribil, se scărpină în barbă cu unghiile-i 
lungi şi mizerabile, apoi ridică peticul de la ochi şi scobi de 
acolo încă un cheag de mucilagii verzi-gălbui. 

— Tic-Tac şi parolele lui! i se adresă el lui Jake. Părea 
îngrijorat şi, totodată, iritat. E un tip şmecher, da” asta le 
întrece pe toate, dacă mă-ntrebi pe mine, chiar aşe. 

Apăsă butonul şi ţipă: 

— Haide, Tic-Tac! Dacă nu-mi recunoşti vocea, ai nevoie de 
aparat auditiv! 

— O, dar ţi-o recunosc, se întoarse vocea tărăgănată. Lui 
Jake i se părea că semăna cu vocea lui Jerry Reed, cel care 
jucase alături de Burt Reynolds în Smokey şi banditul. Nu ştiu 
însă cine e cu tine, am dreptate? Sau ai uitat că videocamera 
de acolo s-a întors cu cracii-n sus anul trecut? Dă-mi parola, 
Gasher, că altfel acolo o să-ți putrezească oasele! 

Gasher îşi îndesă degetul în nas, extrase un ghemuleţ de 
muci de culoarea jeleului cu mentă şi-l strivi în grilajul 
difuzorului. Jake urmări acest gest copilăresc de enervare cu o 
fascinație mută şi simţi un râs isteric, nelalocul lui, cum 
creştea în el. Să fi bătut atâta drum prin labirinturi minate şi 
tunele întunecoase ca să rămână blocaţi la uşa aceea etanşă 
doar pentru că Gasher nu-şi amintea parola Omului Tic-Tac? 

Piratul se uită la el plin de ură, apoi îşi plimbă mâna peste 
tigvă, dându-şi jos eşarfa galbenă leoarcă de sudoare. Craniul 
era chel dedesubt, cu excepția câtorva peri negri ca ţepii unui 
porc spinos, şi adâncit tare deasupra tâmplei stângi. Gasher 
aruncă o privire în eşarfă şi scoase din ea o bucată de hârtie. 

— Domnu” binecuvânteze-l pe Hoots, murmură el. Hoots are 
grijă de mine ca o mamă, chiar aşe. 

Miji ochii spre hârtie, întorcând-o pe toate părțile, apoi i-o 
întinse lui Jake. Menţinu un ton scăzut, ca şi când Omul Tic- 
Tac l-ar fi putut auzi chiar dacă butonul interfonului nu era 
apăsat. 


— leşti un gentleman adevărat, aşe-i? Şi primu” lucru pe 
care un gentleman îl învață după ce-a fo' învățat să nu-şi 
halească rahatu” e să citească. Aşa că citeşte-mi cuvântu” de 
pe hârtia asta, că mie mi s-o şters din cap... aşe-i cum zic. 

Jake luă hârtia, se uită la ea, apoi ridică iarăşi ochii spre 
Gasher. 

— Şi dacă refuz? întrebă el dârz. 

Gasher fu pe moment descumpănit de răspunsul lui... şi 
apoi începu să rânjească cu o bună-dispoziție periculoasă. 

— Păi, o să te iau de gât şi o să bat în uşă cu capu' tău, 
spuse el. Mă-ndoiesc că l-o convinge pe bătrânu Tic să-mi dea 
drumu” înăuntru - fiindcă-i încă nervos pe amicu” tău cel dur, 
aşe-i, da, da' io m-aş simţi al dracu” de uşurat să-ț' văd creierii 
picurând pe roata aia. 

Jake se gândi la spusele lui, râsul acela bolnăvicios 
continuând să crească în el. Omul Tic-Tac era un tip într- 
adevăr şmecher - ştiuse că va fi dificil să-l convingi pe Gasher, 
care oricum era pe moarte, să rostească parola, chiar dacă 
Roland l-ar fi luat prizonier. Ce nu luase în calcul Tic-Tac era 
memoria defectuoasă a piratului. 

Să nu râzi. Dacă râzi, chiar o să te bată să-ți zboare creierii. 

În ciuda bravelor lui cuvinte, Gasher îl privea cu reală 
anxietate, şi Jake înțelese un fapt cu potenţial puternic: poate 
că Gasher nu se temea de moarte... dar se temea de umilință. 

— Bine, Gasher, rosti el calm. Cuvântul de pe bucata asta 
de hârtie este generos. 

— Dă-mi-o aicea. 

Gasher smulse hârtia, o puse înapoi în eşarfă şi îşi înfăşură 
iute pânza galbenă în jurul capului. Apăsă cu degetul mare 
butonul interfonului. 

— Tic-Tac? Mai eşti acolo? 

— Unde altundeva să fiu? La marginea apuseană a lumii? 
Vocea tărăgănată suna acum uşor amuzată. 

Gasher scoase limba albicioasă la difuzor, însă glasul său 
era linguşitor, aproape servil. 

— Parola-i „generos“, şi ce cuvânt frumos e ăsta! Acuma, 
lasă-mă să intru, pe tăţi zeii! 


— Desigur, spuse Omul Tic-Tac. 

Un angrenaj se puse în mişcare undeva în apropiere, 
făcându-l pe Jake să tresară. Roata de valvă din mijlocul uşii 
se învârti. Când se opri, Gasher apucă de ea, o trase spre el, îl 
înşfăcă pe Jake de braț şi-l împinse peste buza ridicată a uşii, 
în cea mai ciudată încăpere pe care o văzuse în viaţa lui. 


26 


Roland cobori în lumina roz, difuză. Ochii luminoşi ai lui 
Ete se uitau din V-ul deschis al cămăşii sale; ținea gâtul întins 
cât era el de lung, şi era destul de lung, în timp ce adulmeca 
aerul cald care sufla prin grilajele de ventilaţie. Roland se 
bazase complet pe nasul bumblerului în pasajul întunecat de 
deasupra şi se temuse teribil că animalul va pierde mirosul lui 
Jake în apa care curgea... dar când auzise zvon de cântec - 
întâi Gasher, apoi Jake - venind spre ei prin conducte, se mai 
relaxase. Ete nu-l condusese în direcția greşită. 

Şi Ete îl auzise. Până atunci se mişcase încet, precaut, chiar 
reluându-şi paşii din când în când pentru a se asigura, dar 
când auzi vocea lui Jake, o rupse la fugă, întinzând lesa de 
piele. Roland se temea că-l va striga pe Jake cu vocea lui 
ascuțită - Ake! Ake! - însă n-o făcuse. Şi tocmai când ajunseră 
la puţul care ducea la nivelurile inferioare ale acelui labirint al 
Minotaurului, Roland auzise sunet de maşinării noi - un fel de 
pompă, poate - urmat de bufnetul metalic, răsunător, al unei 
uşi trântite. 

Ajunse la baza tunelului pătrat şi aruncă o privire scurtă la 
şirurile paralele de tuburi luminoase care duceau în ambele 
direcţii. În ele ardea focul-de-mlaştină, observă el, ca în cazul 
firmei din fața localului lui Balazar din oraşul New York. Se 
uită mai atent la găurile înguste de ventilație, cromate, din 
partea de sus a fiecărui perete, şi la săgețile de sub ele, apoi 
scoase lațul nojiței de după gâtul lui Ete. Acesta scutură 
imediat din cap, în mod clar bucuros că scăpase de ea. 

— Suntem aproape, murmură el în urechea ciulită a 
bumblerului, aşa că trebuie să facem linişte. Înţelegi, Ete? 


Foarte multă linişte. 

— In-şte, răspunse Ete într-o şoaptă aspră, care ar fi fost 
comică în alte împrejurări. 

Roland îl puse jos şi Ete o luă imediat de-a lungul tunelului, 
cu gâtul întins, cu botul la podeaua de oţel. Pistolarul îl auzea 
cum murmura Ake-Ake! Ake-Ake! pe un ton jos. Îşi scoase 
pistolul din toc şi porni după el. 


27 


Când cerurile se deschiseră şi ploaia începu să cadă în 
torente, Eddie şi Susannah ridicară ochii spre vastul Leagăn al 
lui Blaine. 

— A naibii de mare clădirea asta, dar au uitat de rampele 
pentru handicapați! ţipă Eddie, ridicând vocea pentru a se face 
auzit peste ploaie şi tunete. 

— Lasă asta, zise Susannah grăbită, coborând din scaunul 
cu rotile. Hai să urcăm scările şi să ne adăpostim de ploaie. 

Eddie se uită neîncrezător în sus. Treptele erau mici... dar 
erau o grămadă. 

— Eşti sigură, Suze? 

— Ne luăm la întrecere, albule, spuse ea şi începu să urce 
târâş cu o uşurinţă ireală, folosindu-se de mâini, de 
antebraţele ei musculoase şi de cioturile picioarelor. 

Şi aproape că-l întrecu; Eddie trebuia să urce şi scaunul, şi 
asta îl încetini. Amândoi gâfâiau când ajunseră în vârf, şi 
fuioare de abur se ridicau din hainele lor ude. Eddie o apucă 
de sub brațe, o ridică în aer şi apoi o ţinu aşa, cu mâinile 
încleştate la nivelul şalelor ei, în loc să o pună înapoi în scaun, 
cum intenționase. Se simţea excitat şi pe jumătate nebun, fără 
a avea nici cea mai vagă idee de ce. 

O, mai lasă-mă-n pace, gândi el. Ai ajuns până aici în viață; 
asta ţi-a pus glandele pe foc şi gata de distracție. 

Susannah îşi linse buza plină de jos şi îşi înfipse degetele 
puternice în părul lui. Trase. Îl duru... şi în acelaşi timp i se 
păru minunat. 


— i-am spus că te întrec, albule, rosti ea cu voce joasă, 
aspră. 

— Fugi de aici. Te-am luat... cu jumătate de pas. 

Încercă să nu pară aşa epuizat cum era şi descoperi că-i era 
imposibil. 

— Poate... dar am stors totul din tine, nu-i aşa? 

O mână îi ieşi din păr, alunecă în jos şi strânse cu tandrețe. 
Un surâs licări în ochii ei. 

— Ceva însă nu e stors. 

Tunetul zgudui cerul. Ei tresăriră, apoi râseră deodată. 

— Haide, spuse el. E o nebunie. Nu e deloc momentul. 

Ea nu-l contrazise, dar mai strânse o dată înainte să pună 
mâna înapoi pe umărul lui. Eddie simţi un junghi de regret 
când o aşeză în scaun şi o împinse pe lespezile mari de piatră, 
spre adăpostul acoperişului. Avu impresia că vedea acelaşi 
regret şi în ochii ei. 

Când scăpară de ploaie, Eddie se opri şi se uitară amândoi 
în spate. Piaţa Leagănului, Strada Ţestoasei şi întreg oraşul de 
dincolo de ele dispăreau cu rapiditate într-o cortină cenuşie 
mişcătoare. Lui nu-i părea câtuşi de puţin rău. Lud nu-şi 
câştigase un loc în clasorul său mental cu amintiri plăcute. 

— Uite, murmură Susannah. 

Arăta spre un burlan din apropiere. Avea jos un cap mare şi 
solzos de peşte care putea fi rudă apropiată cu garguiele- 
dragon care decorau colțurile Leagănului. Apa curgea din 
gura lui într-un torent argintiu. 

— Asta nu e doar o ploicică trecătoare, nu-i aşa? întrebă 
Eddie. 

— Nu. O să plouă până când o să se sature, şi atunci o să 
mai plouă puţin, doar de ciudă. Poate o săptămână; poate o 
lună. Nu că pentru noi va avea vreo importanţă, dacă Blaine 
se decide că nu îi place cum arătăm şi ne prăjeşte. Trage un 
foc ca să-i dai de ştire lui Roland că am ajuns aici, scumpule, 
şi apoi o să aruncăm o privire înăuntru. Să vedem ce e de 
văzut. 

Eddie îndreptă Rugerul către cerul cenuşiu, apăsă trăgaciul 
şi trase focul pe care Roland îl auzi la distanţă de aproape doi 


kilometri, în timp ce mergea pe urmele lui Jake şi Gasher prin 
labirintul minat. Eddie mai rămase un moment pe loc, 
încercând să se convingă că era posibil ca totul să iasă bine, 
că sufletul lui greşea insistând cu încăpățânare că nu-i vor 
mai vedea niciodată pe pistolar şi pe băiatul Jake. Apoi cobori 
piedica pistolului, îl puse înapoi la centura pantalonilor şi se 
întoarse la Susannah. Răsuci scaunul ei cu spatele la scări şi 
o împinse pe culoarul de coloane care ducea în adâncul 
clădirii. Ea desfăcu cilindrul armei lui Roland şi-l reumplu din 
mers. 

Sub acoperiş, ploaia scotea un sunet tainic, fantomatic; 
până şi bubuiturile tunetului erau mai slabe. Coloanele care 
susțineau structura aveau un diametru de cel puţin trei 
metri, iar vârfurile lor se pierdeau în semiîntuneric. De acolo 
sus, dintre umbre, Eddie auzea conversații uguite de 
porumbei. 

Acum, o pancartă ce atârna pe lanțuri groase de crom 
argintiu ieşi din penumbră: 


NORTH CENTRAL POSITRONICS 
VĂ UREAZĂ BUN VENIT 
ÎN LEAGĂNUL DIN LUD 
<— DIRECȚIA SUD-EST (BLAINE) 
DIRECȚIA NORD-VEST (PATRICIA) —> 


— Acum ştim numele celui căzut în râu, spuse Eddie. 
Patricia. S-au încurcat însă la culori. Rozul ar trebui să fie 
pentru fete şi albastrul pentru băieţi, nu invers. 

— Poate că sunt amândoi albaştri. 

— Nu sunt. Blaine e roz. 

— De unde ştii? 

Eddie afişă un aer confuz. 

— Nu ştiu cum... dar ştiu. 

Urmară săgeata care indica peronul lui Blaine, intrând în 
ceea ce trebuia să fie o sală mare de aşteptare. Eddie nu avea 
abilitatea lui Susannah de a vedea trecutul în străfulgerări 
clare, vizionare, dar imaginația sa umplu acel spaţiu vast, 


sprijinit pe piloni, cu o mie de oameni grăbiţi; auzi țăcănit de 
tocuri şi murmur de voci, văzu îmbrățişări de întoarcere acasă 
şi de despărțire. Şi peste toate acestea, difuzoarele susurând 
ştiri despre zeci de destinații diferite. 

Patricia urmează să plece spre Baroniile din Nord-Vest... 

Pasagerul Killington, pasagerul Killington este rugat să se 
prezinte la biroul de informaţii de la nivelul inferior! 

Blaine soseşte la linia 2... Acum erau doar porumbeii. Eddie 
se cutremură. 

— Uită-te la chipurile lor, murmură Susannah. Nu ştiu 
dacă ţie îți dau fiori, dar mie sigur îmi dau. 

Arăta în dreapta. Sus pe perete, o serie de capete sculptate 
păreau să se desprindă din marmură, holbându-se în jos la ei 
dintre umbre - oameni aspri cu chipuri de călăi mulțumiți de 
serviciul lor. Unele fețe căzuseră şi zăceau în bucăţi de granit 
cam la douăzeci de metri mai jos de semenii lor. Cele rămase 
erau împânzite de crăpături şi împroşcate cu găinaț de 
porumbel. 

— Trebuie să fi fost Curtea Supremă sau ceva asemănător, 
opină Eddie, scrutând timorat toate acele buze subțiri şi toți 
acei ochi crăpațţi şi goi. Numai nişte judecători pot avea un aer 
atât de sever şi, în acelaşi timp, să pară atât de enervați - ţi-o 
spune un om care ştie. Nu există unul care să pară că ar da 
doi bani pe tine. 

— „Doar un morman de imagini, frânte în lumina soarelui, 
unde copacii morții nu-ţi dăruie adăpost, murmură 
Susannah şi, la aceste cuvinte, Eddie simţi că i se face pielea 
de găină pe braţe şi pe piept şi pe picioare. 

— Ce-i asta, Suze? 

— Un poem scris de un om care trebuie să fi văzut oraşul 
Lud în vise, rosti ea. Haide, Eddie. Lasă-i în pace. 

— Uşor de zis, greu de făcut. 

Dar începu să o împingă din nou. 

În faţă, o barieră mare cu grilaj, ca o fortificaţie de castel, 
ieşi din semiîntuneric... şi dincolo de ea zăriră primele detalii 
ale Monoului Blaine. Era roz, exact cum spusese Eddie că va 
fi, o nuanţă delicată care se potrivea cu striațiile din marmura 


stâlpilor. Blaine plutea deasupra peronului larg. Avea formă 
netedă şi aerodinamică de glonț şi părea făcut mai degrabă 
din carne decât din metal. Suprafaţa lui era întreruptă doar o 
dată - de un geam triunghiular dotat cu un ştergător mare. 
Eddie ştia că va mai fi un geam triunghiular cu încă un 
ştergător mare de cealaltă parte a botului său, astfel încât 
dacă îl priveai din față, ar fi părut că Blaine avea un chip, 
exact ca Charlie, trenulețul Uu-uu. Ştergătoarele ar fi 
semănat cu două pleoape coborâte uşor, exprimând viclenie. 

O lumină albă, care venea de la luminatorul de sud-est al 
Leagănului, cădea peste Blaine într-un dreptunghi lung, 
distorsionat. Lui Eddie, corpul trenului îi amintea de spinarea 
unei fabuloase balene roz - una aflată într-o nemişcare 
perfectă. 

— Ha, făcu el în şoaptă. L-am găsit. 

— Da. Monoul Blaine. 

— Crezi că o fi mort? Pare a fi mort. 

— Nu este. Doarme, poate, dar nu e nici pe departe mort. 

— Eşti sigură? 

— Tu erai sigur că va fi roz? 

Nu era o întrebare la care Eddie trebuia să răspundă, aşa 
că n-o făcu. Chipul pe care Susannah îl ridică spre el era 
crispat şi purta amprenta vizibilă a spaimei. 

— Doarme, şi ştii ceva? Mă tem să-l trezesc. 

— Păi, o să-i aşteptăm pe ceilalți, atunci. Ea clătină din cap. 

— Cred că ar fi mai bine să-ncercăm să fim pregătiți pentru 
momentul când vor ajunge ei aici... fiindcă am o bănuială că 
vor veni pe fugă. Împinge-mă până la cutia de pe barele acelea. 
Seamănă cu un interfon. O vezi? 

O vedea, şi o împinse încet către ea. Era instalată de o parte 
a unei porți închise, în mijlocul barierei care se întindea pe 
toată lungimea Leagănului. Barele verticale ale barierei erau 
fabricate din ceva ce semăna cu inoxul; cele ale porţii păreau a 
fi fier ornamental, iar capetele de jos dispăreau în găuri 
placate cu oțel, în podea. Le-ar fi fost imposibil, observă Eddie, 
să le mişte din loc. Golul dintre ele nu era mai mare de zece 


centimetri. Până şi lui Ete i-ar fi fost greu să se strecoare pe 
acolo. 

Porumbeii se foiau şi uguiau deasupra lor. Roata stângă a 
scaunului cu rotile scârțâia monoton. Un regat pentru o cutie 
cu ulei, gândi Eddie şi-şi dădu seama că nu era doar speriat. 
Ultima dată când simţise aşa o teroare fusese în ziua când el 
şi Henry stătuseră pe trotuarul de pe Rhinehold Street din 
Dutch Hill, uitându-se la ruina coşcovită a Conacului. În acea 
zi din 1977, nu intraseră, ci întorseseră spatele casei bântuite 
şi-şi văzuseră de drum, iar el îşi amintea că-şi jurase că 
niciodată, niciodată, niciodată nu se va mai întoarce acolo. 
Aceea fusese o promisiune pe care şi-o respectase, şi totuşi 
iată-l aici, într-o altă casă bântuită, iar sursa bântuirii se afla 
la mică distanță de el - Monoul Blaine, o siluetă lungă şi 
joasă, de culoare roz, cu un geam ce se zgâia la el ca ochiul 
unui animal periculos, care se preface că doarme. 

Nu s-a mai clintit de ani buni din locul lui din Leagăn... Ba 
nici de vorbit pe multele lui voci n-a mai vorbit, şi nici de râs n- 
a mai râs... Ardis a fost ultimul care s-a apropiat de Blaine... şi 
când Ardis n-a răspuns, Blaine l-a nimicit cu foc albastru. 

Dacă-mi vorbeşte, probabil c-o să înnebunesc, gândi Eddie. 

Vântul sufla în rafale afară şi un val de picături fine intră 
pe uşa înaltă din lateralul clădirii. Văzu picăturile lovind 
geamul lui Blaine şi formând mărgele pe el. 

Eddie se cutremură deodată şi se uită în jur. 

— Suntem priviți... simt. 

— Nu m-ar surprinde prea tare. Împinge-mă mai aproape 
de poartă, Eddie. Vreau să văd mai bine cutia. 

— Bine, dar nu o atinge. Dacă e electrificată... 

— Dacă Blaine vrea să ne prăjească, o va face, zise 
Susannah, uitându-se printre bare la spatele lui Blaine. Ştii 
asta, şi o ştiu şi eu. 

Şi fiindcă Eddie ştia că acesta era purul adevăr, nu spuse 
NIMIC. 

Cutia semăna cu o combinație între un interfon şi o alarmă 
antifurt. În jumătatea superioară era montat un difuzor 


prevăzut, alături, cu un buton de VORBIRE/ASCULTARE. 
Sub acesta erau cifre aranjate în formă de romb: 
| 
23 
456 
78910 
1112131415 
16 1718 192021 
22 23 24 25 26 27 28 
29 30 31 32 33 34 35 36 
37 38 39 40 41 42 43 44 45 
46 47 48 49 50 51 52 53 54 55 
560 57 58 59 60 61 62 63 64 
65 066 67 68 69 70 71 72 
73 74 75 70 77 '78 79 
80 81 82 83 84 85 
86 87 88 89 90 
91 92 93 94 
95 96 97 
98 99 
100 


Sub romb erau alte două butoane deasupra cărora erau 
imprimate cuvinte în Limba Nobilă: COMANDĂ şi INTRĂ. 

Susannah părea dezorientată şi sceptică. 

— Ce crezi că o fi chestia asta? Seamănă cu un aparat 
dintr-un film ştiințifico-fantastic. 

Sigur că aşa era, înțelese Eddie. Susannah probabil că 
văzuse, la vremea ei, unul sau două sisteme de siguranţă - 
locuise, totuşi, printre bogaţii din Manhattan, chiar dacă nu 
fusese primită cu brațele deschise de ei - însă exista o 
diferență ca de la cer la pământ între electronicele din când-ul 
ei, 1963, şi cele din al său, adică 1987. N-am discutat prea 
mult despre diferenţe, gândi el. Mă întreb ce ar crede dacă i-aş 
spune că Ronald Reagan era preşedintele Statelor Unite atunci 
când m-a luat Roland? Probabil ar zice că sunt nebun. 

— E un sistem de securitate, spuse el. 


Apoi, deşi nervii şi instinctele clamau să nu o facă, se forță 
să întindă mâna dreaptă şi apăsă butonul 
VORBEŞTE /ASCULTĂ. 

Nu se auzi niciun pârâit electric; niciun foc albastru mortal 
nu-i străbătu braţul. Niciun semn că aparatul era măcar 
conectat. 

Poate că Blaine este mort. Poate că totuşi este mort. 

Nu credea însă asta. 

— Alo? făcu el şi îl văzu cu ochiul minții pe nefericitul Ardis, 
strigând în timp ce era pârjolit de focul albastru care-i 
străbătea fața şi corpul, topindu-i ochii şi aprinzându-i părul. 
Alo... Blaine? E cineva aici? 

Eliberă butonul şi aşteptă, încordat de tensiune. Mâna lui 
Susannah se furişă în a sa, rece şi mică. Nu veni niciun 
răspuns şi Eddie - acum mai precaut ca oricând - apăsă iarăşi 
butonul. 

— Blaine? 

Luă degetul. Aşteptă. Şi când tot nu primi răspuns, o veselie 
periculoasă îl cuprinse, cum se întâmpla deseori în clipe de 
stres şi teamă. Când veselia aceea punea stăpânire pe el, 
preţul ce trebuia plătit nu părea să mai conteze. Nimic nu mai 
conta. Aşa fusese atunci când îl păcălise pe omul de legătură 
pământiu la față al lui Balazar în Nassau, şi aşa era acum. 
Iar dacă Roland l-ar fi văzut în clipa când nerăbdarea aceasta 
lunatică îl subjugase, ar fi văzut mai mult decât o simplă 
asemănare între Eddie şi Cuthbert; ar fi putut jura că Eddie 
era Cuthbert. 

Apăsă butonul cu degetul mare şi începu să urle în difuzor, 
adoptând un accent britanic apăsat (şi complet fals). 

— Salve, Blaine! Saltare, bătrâne! Sunt Robin Leanch, 
gazda emisiunii Vieţile celor bogați şi fără minte, şi am venit 
să-ți spun că ai câştigat şase miliarde de dolari şi un nou Ford 
Escort la tragerea la sorți organizată de Reader's Digest! 

Porumbeii îşi luară zborul deasupra lor în explozii 
neaşteptate de aripi. Susannah icni. Chipul ei purta expresia 
năucă a unei credincioase care tocmai şi-a auzit soțul 
înjurând într-o catedrală. 


— Eddie, termină! Termină! 

Eddie nu se putea opri. Gura lui zâmbea, dar ochii sclipeau 
cu un amestec de teamă, isterie şi furie născută din frustrare. 

— Tu şi iubita ta monorai, Patricia, veți petrece o lună în cel 
mai mare lux în pitorescul Jimtown, unde veți bea doar cele 
mai fine vinuri şi veți mânca doar cele mai fine virgine? Veţi... 

Eddie se întrerupse, uitându-se la Susannah. Era sigur că 
ea fusese cea care îl şâşâise - nu doar fiindcă încercase deja s- 
o facă, ci fiindcă ea era singura persoană alături de el - şi 
totuşi, în acelaşi timp, ştia că nu fusese Susannah. Că fusese 
o altă voce: vocea unui copil foarte mic şi foarte speriat. 

— Suze? Ai... 

Susannah clătină din cap şi ridică în acelaşi timp o mână în 
aer. Arătă în direcția cutiei interfonului şi Eddie văzu că 
butonul purtând inscripția COMANDĂ strălucea într-un ton 
palid de roz. Era aceeaşi culoare a monoului care dormea în 
cala lui, de cealaltă parte a barierei. 

— $şş... nu-l treziţi, se tângui vocea de copil. Pluti dinspre 
difuzor, blândă ca o briză de seară. 

— Cum...? începu Eddie. 

Apoi scutură din cap, întinse mâna spre butonul 
VORBEŞTE / ASCULTĂ şi-l apăsă uşor. Când vorbi din nou, n- 
o mai făcu în acea imitație țipătoare de Robin Leach, ci în 
şoaptă, ca un conspirator. 

— Ce eşti tu? Cine eşti tu? 

Lăsă butonul. El şi Susannah se priviră reciproc cu ochii 
mari ai unor copii care ştiu că împart casa cu un adult 
periculos - poate chiar psihotic. De unde le venise ideea asta? 
Păi, le-o dăduse un alt copil, unul care a trăit cu un adult 
psihotic mult timp, ascunzându-se în colțuri şi furişându-se 
afară doar când ştia că adultul doarme; un copil speriat, care 
se întâmplă să fie aproape invizibil. 

Nu veni niciun răspuns. Eddie lăsă secundele să se scurgă. 
Fiecare părea destul de lungă cât să-ți permită să duci la 
capăt un roman întreg. Tocmai întindea mâna din nou spre 
buton, când lumina roz reapăru. 


— Eu sunt Micul Blaine, şopti vocea copilului. Cel pe care el 
nu-l vede. Cel pe care l-a uitat. Cel pe care crede că l-a lăsat în 
urmă, în încăperile ruinate şi pe culoarele morților. 

Eddie apăsă iarăşi butonul cu o mână care începuse să 
tremure. Auzea un tremur şi-n propria-i voce. 

— Cine? Cine este cel care nu vede? Ursul? 

Nu - nu ursul, nu el. Shardik zăcea mort în pădure, cu 
mulți kilometri în urma lor; lumea mersese mai departe chiar 
şi de atunci. Eddie îşi aminti pe dată cum se simțise când 
lipise urechea de acea stranie uşă nedescoperită din poiana în 
care ursul îşi dusese violenta semiviaţă, acea uşă cu dungile ei 
teribile galbene şi negre. Totul era un întreg, înțelese el acum; 
totul făcea parte din acelaşi îngrozitor întreg decrepit, o rețea 
franjurată în al cărei mijloc se afla Turnul Întunecat, ca un 
incomprehensibil păianjen de piatră. Întreaga Lume de Mijloc 
devenise un singur conac bântuit în aceste bizare zile din 
urmă; întreaga Lume de Mijloc se preschimbase în Vane; 
întreaga Lume de Mijloc devenise un ţinut pustiu, bântuit şi 
bântuitor. 

Văzu buzele lui Susannah formând cuvintele adevăratului 
răspuns înainte ca vocea din interfon să poată vorbi din nou, 
şi acele cuvinte erau la fel de evidente ca rezolvarea unei 
ghicitori odată ce s-a găsit răspunsul. 

— Marele Blaine, şopti vocea acorporală. Marele Blaine este 
duhul din maşină - duhul din toate maşinile. 

Susannah dusese mâna la gât şi strânse, ca şi când ar fi 
avut de gând să se stranguleze. Ochii ei erau plini de teroare, 
însă nu erau sticloşi, nu erau uluiți, ci ageri, ştiutori. Poate că 
ştia o voce ca aceea din când-ul ei - când-ul în care întregul 
reprezentat de Susannah fusese aruncat în umbră de 
personalitățile antagonice ale Dettei şi Odettei. Vocea 
copilărească o surprinsese la fel de tare ca pe el, însă ochii ei 
spuneau că nu era străină de conceptul enunțat. 

Susannah ştia foarte bine ce însemna nebunia dualității. 

— Eddie trebuie să plecăm, spuse ea. 

Teroarea transformase cuvintele într-un şuvoi auditiv fără 
inflexiuni. Eddie auzea aerul şuierând în gâtlejul ei ca un vânt 


rece într-un horn. 

— Eddie trebuie să plecăm Eddie trebuie să plecăm Eddie... 

— Prea târziu, zise vocea plăpândă, tânguitor. S-a trezit. 
Marele Blaine s-a trezit. Ştie că sunteți aici. Şi vine. 

Dintr-odată, lumini - lămpi cu sodiu, de un portocaliu tare - 
începură să se aprindă câte două deasupra lor, îmbăind 
întinderea punctată de piloni a Leagănului într-o strălucire 
orbitoare care izgoni toate umbrele. Sute de porumbei plonjară 
şi se răsuciră în picaj, într-un zbor fără ţintă, speriaţi, goniți 
din rețeaua lor de cuiburi împletite în înalt. 

— Stai! strigă Eddie. Te rog, stai! 

Agitat cum era, uită să apese butonul, dar asta nu mai 
conta; Micul Blaine răspunse oricum. 

— Nu! Nu-l pot lăsa să mă prindă! Nu-l pot lăsa să mă ucidă 
şi pe mine! 

Becul de pe cutia interfonului se stinse, însă doar pentru un 
moment. De data aceasta, se aprinseră şi COMANDĂ şi 
INTRĂ, iar culoarea lor nu era roz, ci roşul-închis al forjei unui 
fierar. 

— CINE SUNTEŢI VOI? răcni o voce, şi veni nu doar din 
cutie, ci din fiecare difuzor încă funcțional din oraş. 

Leşurile putrezite care atârnau de stâlpi tremurară sub 
vibraţiile acelei voci puternice; lăsa impresia că până şi morții 
ar fi fugit de Blaine, dacă ar fi putut. 

Susannah se strânse în scaun, cu palmele apăsate pe 
urechi, cu fața lungă de spaimă, cu gura schimonosită într-un 
strigăt mut. Eddie simţi că revine la toate terorile fantastice şi 
halucinatorii ale vârstei de unsprezece ani. Oare de vocea 
aceasta să se fi temut atunci când el şi Henry stăteau în fața 
Conacului? Cea pe care, poate, chiar o anticipase? Nu ştia... 
dar ştia cum trebuia să se fi simțit Jack din povestea aceea 
veche atunci când îşi dăduse seama că scuturase vrejul de 
fasole de prea multe ori şi că-l trezise pe uriaş. 

— CUM ÎNDRĂZNIŢI SĂ-MI DERANJAŢI SOMNUL? 
SPUNEŢI-MI ACUM, ALTFEL VEŢI MURI PE LOC. 

Ar fi putut înlemni acolo, lăsându-l pe Blaine - pe Marele 
Blaine - să le facă orice-i făcuse lui Ardis (sau ceva şi mai rău); 


poate că ar fi trebuit să înlemnească, prizonier al acelei terori 
de basm, incredibile ca lumea de dincolo de vizuina iepurelui. 
Amintirea vocii plăpânde care vorbise întâi fu, însă, cea care-i 
permise să se mişte. Aceea fusese vocea unui copil îngrozit, un 
copil care încercase totuşi să-i ajute, îngrozit sau nu. 

Aşa că acum trebuie să te ajuţi singur, gândi el. Tu l-ai trezit; 
rezolvă situația, pentru Hristos! 

Eddie întinse mâna şi apăsă iarăşi butonul. 

— Numele meu este Eddie Dean. Femeia care e cu mine este 
soția mea, Susannah. Suntem... 

Se uită la Susannah, care încuviință şi-i făcu semne 
frenetice să continue. 

— Suntem plecaţi la drum. Căutăm Turnul Întunecat, care 
se află pe Cărarea Grinzii. Suntem în tovărăşia altor doi, 
Roland de Gilead şi... şi Jake din New York. Şi noi suntem din 
New York. Dacă tu eşti... 

Pregetă un moment, reprimându-şi cuvintele Marele Blaine. 
Dacă le folosea, putea face ca inteligenţa aflată în spatele vocii 
să devină conştientă de faptul că ei mai auziseră o voce; un 
duh dinăuntrul duhului, se putea spune. 

Susannah gesticulă din nou cu ambele mâini, îndemnându- 
l să continue. 

— Dacă tu eşti Monoul Blaine... ei bine... vrem să ne duci 
tu. 

Eliberă butonul. Nu veni niciun răspuns preț de, aparent, 
foarte mult timp. Se auzi doar fâlfâitul agitat al porumbeilor 
de sus. Când Blaine vorbi din nou, vocea lui veni doar din 
difuzorul instalat pe poartă şi păru aproape umană. 

— NU-MI PUNE RĂBDAREA LA ÎNCERCARE. TOATE UŞILE 
ACELUI UNDE SUNT ÎNCHISE. GILEAD NU MAI EXISTĂ, IAR 
CEI CUNOSCUȚI CA PISTOLARI SUNT MORŢI CU TOŢII. 
ACUM, RĂSPUNDE-MI LA ÎNTREBARE: CINE SUNTEŢI? ASTA 
E ULTIMA VOASTRĂ ŞANSĂ. 

Se auzi un sfârâit. O rază de lumină albastră-albă cobori 
din tavan şi arse o gaură de mărimea unei mingi de golf în 
podeaua de marmură, la mai puţin de un metru şi jumătate 
în stânga scaunului lui Susannah. Din ea se ridică leneş fum 


care mirosea cum miroase aerul după ce a lovit fulgerul. Un 
moment, Susannah şi Eddie se uitară unul la celălalt cu o 
teroare mută, apoi Eddie sări la cutia de comunicare şi apăsă 
butonul. 

— Te înşeli. Într-adevăr venim din New York! Am venit pe 
uşile de pe plajă acum câteva săptămâni! 

— E adevărat! strigă Susannah. Jur că este! 


Tăcere. Dincolo de bariera lungă, spinarea roz a lui Blaine 
se curbă uşor. Geamul din față părea să-i privească aidoma 
unui ochi de sticlă inexpresiv. 

Ştergătorul ar fi putut fi o pleoapă pe jumătate închisă, ca 
şi când trenul ar fi făcut şmecher cu ochiul. 

— DEMONSTRAŢI-O, zise Blaine într-un târziu. 

— Hristoase, cum să fac asta? o întrebă Eddie pe 
Susannah. 

— Nu ştiu. 

Eddie apăsă din nou butonul. 

— Statuia Libertăţii! Îți sună cunoscut? 

— CONTINUĂ, îl îndemnă Blaine. Acum, vocea părea 
aproape meditativă. 

— Empire State Building! Wall Street! World Trade Center! 
Coney Island! Radio City Music Hall! East Vil... 

Blaine îl întrerupse... Şi acum, incredibil, vocea care ieşi din 
difuzor era vocea tărăgănată a lui John Wayne: 

— BINE, PELERINULE. TE CRED. 

Eddie şi Susannah schimbară o altă privire, de confuzie şi 
uşurare. Dar când Blaine vorbi din nou, vocea lui era iar rece 
şi lipsită de emoție. 

— PUNE-MI O ÎNTREBARE, EDDIE DEAN DIN NEW YORK. 
ŞI AR FI BINE SĂ FIE UNA BUNĂ. Urmă o pauză, după care 
Blaine adăugă: PENTRU CĂ DACĂ NU E, TU ŞI FEMEIA TA 
VEŢI MURI, INDI- FERENT DE UNDE VENIȚI. 

Susannah se uită de la cutia de pe poartă la Eddie. 

— Despre ce vorbeşte? şuieră ea. Eddie clătină din cap. 

— N-am nici cea mai vagă idee. 


28 


Lui Jake, încăperea în care îl trăsese Gasher i se părea că 
aducea cu un siloz de rachete Minuteman decorat de pacienții 
unui azil de nebuni: parte muzeu, parte living, parte cuib de 
hippie. Deasupra capului, spaţiul se curba până la un tavan 
rotunjit şi, sub el, cobora douăzeci şi cinci sau treizeci de 
metri spre o bază la fel de rotunjită. Tuburi cu neon erau 


dispuse în linii verticale de-a lungul singurului perete curbat, 
în culori alternative: roşu, albastru, verde, galben, portocaliu, 
piersică, roz. Aceste tuburi lungi se întâlneau în grupuri 
țipătoare în partea de sus şi-n cea de jos a silozului... dacă 
într-adevăr asta era. 

Încăperea ocupa o înălțime de aproximativ trei sferturi din 
vastul spaţiu în formă de capsulă şi planşeul ei era format 
dintr-un grilaj de fier ruginit. Covoare turceşti, după aspect 
(mai târziu, află că ele proveneau de fapt dintr-o baronie 
numită Kashmir), erau întinse ici şi colo pe podeaua de grilaj. 
Colțurile lor erau ţinute în loc de cufere cu ferecături de alamă 
ori lămpi cu picior sau de picioarele scurte ale unor fotolii 
tapisate. Altfel, ar fi fâlfâit asemenea unor fâşii de hârtie legate 
de un ventilator electric, întrucât un curent constant de aer 
cald venea cu viteză de jos. Un alt curent, ieşind dintr-un grup 
rotund de guri de ventilație asemenea celor din tunelul care-i 
adusese acolo, se învârtea cam la un metru şi jumătate 
deasupra capului lui Jake. De cealaltă parte a camerei era o 
uşă identică cu aceea pe care intraseră el şi Gasher, iar Jake 
bănuia că dincolo de ea se continua coridorul subteran care 
urma Calea Grinzii. 

În încăpere erau şase persoane, patru bărbaţi şi două femei. 
Jake bănuia că avea în fața ochilor înaltul comandament al 
Cărunţilor - asta, desigur, dacă mai rămăseseră destui 
Cărunțţi ca un înalt comandament să-şi aibă rostul. Niciunul 
nu era tânăr, dar toţi erau încă în floarea vârstei. Îl cercetau 
pe Jake cu aceeaşi curiozitate cu care îi cerceta şi el. 

În centrul camerei, cu un picior masiv aruncat lejer peste 
brațul unui fotoliu destul de mare ca să se poată numi tron, 
şedea un bărbat ce părea a fi o corcitură de luptător viking şi 
uriaş dintr-o poveste pentru copii. Bustul său musculos era 
gol, cu excepția unei brățări argintii la un biceps, o teacă de 
cuțit legată peste un umăr şi o amuletă ciudată la gât. De la 
brâu în jos era înveşmântat în nădragi mulaţi de piele moale, 
îndesaţi în cizme înalte. În jurul unei cizme purta o eşarfă 
galbenă. Părul lui, un blond-gri murdar, curgea în cascadă 
aproape până la mijlocul spatelui lat; ochii erau la fel de verzi 


şi de curioşi ca ochii unui motan destul de bătrân ca să fie 
înțelept, dar nu destul încât să-şi fi pierdut acel rafinat simţ al 
cruzimii care trece drept distracție în cercurile de feline. Pe 
spătarul fotoliului era agățată o curea şi de ea atârna ceva ce 
aducea a mitralieră foarte veche. 

Jake studie mai atent podoaba de pe pieptul vikingului şi 
văzu că era o cutiuţă de sticlă în formă de sicriu pusă pe un 
lanţ de argint. Înăuntrul ei, un cadran mic de ceas auriu 
anunța că era trei şi cinci minute. Sub cadran, un pendul 
minuscul de aur se mişca de la stânga la dreapta şi, în ciuda 
vuietului aerului care circula de sus şi de jos, Jake reuşea să 
audă tic-tac-ul pe care îl scotea. Braţele ceasului se mişcau 
mai repede decât ar fi trebuit şi Jake nu fu foarte surprins să 
vadă că se roteau înapoi. 

Se gândi la crocodilul din Peter Pan, cel care fugea mereu 
după căpitanul Hook, şi un zâmbet mic îi întinse buzele. 
Gasher văzu şi ridică mâna. Jake se feri, acoperindu-şi fața cu 
palmele. 

Omul Tic-Tac scutură din deget la Gasher;, un gest 
amuzant, ca de profesoară severă. 

— Ei, ei... nu-i nevoie de asta, Gasher, spuse el. 

Piratul lăsă imediat mâna jos. Chipul i se schimbă complet. 
Înainte, alternase între furie stupidă şi un soi de umor viclean, 
aproape existențial. 

Acum, exprima doar adoraţie şi servilism. Asemenea 
celorlalți din încăpere (şi lui Jake însuşi), Gasher nu-şi putea 
lua mult timp ochii de la Tic-Tac; privirea îi era atrasă 
inexorabil spre el. Jake înțelegea de ce. Omul Tic-Tac era 
singura persoană de acolo care părea să debordeze de energie, 
de sănătate şi de viaţă. 

— Dacă zici tu că nu-i nevoie, atuncia nu-i, rosti Gasher, 
dar îi aruncă lui Jake o privire întunecată înainte să-şi mute 
ochii înapoi la blondul uriaş de pe tron. Totuşi, ie foarte 
obraznic,  Ticky. Foarte obraznic, Ticky. Foarte, foarte 
obraznic, chiar aşe, şi de vrei s-auzi părerea mea, o s-aibe 
nevoie de un dresaj serios! 


— Când o să am nevoie de părerea ta, o să ţi-o cer, i-o 
întoarse Omul Tic-Tac. Acum, închide uşa, Gash... Te-ai 
născut în grajd? 

O femeie cu păr negru râse pițigăiat, un sunet asemănător 
cu croncănitul unei ciori. Tic-Tac întoarse iute ochii către ea; 
femeia tăcu numaidecât şi lăsă ochii în grilajul podelei. 

Uşa pe care îl târâse Gasher era de fapt formată din două 
uşi. Dispozitivul îi amintea lui Jake de ecluzele pneumatice ale 
navelor spațiale în filmele SF ceva mai inteligente. Gasher le 
închise pe amândouă şi se întoarse spre Tic-Tac, făcând 
semnul cu degetul mare ridicat. Omul Tic-Tac încuviință şi se 
întinse languros în sus, pentru a apăsa un buton montat într- 
o piesă de mobilier care semăna cu un podium de orator. O 
pompă se puse în mişcare în perete şi lumina tuburilor cu 
neon scăzu perceptibil. Se auzi un şuierat uşor de aer şi roata 
de valvă a uşii interioare se învârti. Jake bănuia că acelaşi 
lucru făcea şi cea a uşii exterioare. Deci era, de fapt, un soi de 
adăpost antibombă, nu încăpea îndoială. Când pompa se opri, 
lumina tuburilor lungi cu neon reveni la normal. 

— Poftim, spuse Tic-Tac satisfăcut. Ochii lui începură să-l 
măsoare pe Jake de sus până jos. Băiatul avu un sentiment 
clar şi foarte incomod că era catalogat de un expert. Acum 
suntem în deplină siguranţă. Stă bine, ca puricii-n blana unui 
câine. Aşa-i, Hoots? 

— Mda! răspunse prompt un bărbat înalt şi slab, într-un 
costum negru. Fața lui era plină de un fel de urticarie pe care 
o scărpina obsesiv. 

— L-am adus, zise Gasher. T-am zis că poț' avea-ncredere în 
mine pentru treaba asta, n-am zis? 

— Ai zis, confirmă Tic-Tac. Şi aşa a fost. M-am îndoit puţin 
la sfârşit, nu ştiam dacă-ţi vei aminti parola, dar... 

Femeia cu păr negru scoase încă un croncănit pițigăiat. 
Omul Tic-Tac se întoarse pe jumătate spre ea, zâmbetul acela 
leneş scobindu-i gropiţe în obraji, şi înainte ca Jake să poată 
înțelege ce se întâmpla - ce se întâmplase deja - ea se împletici 
în spate, cu ochii bulbucaţi de surprindere şi durere, pipăind 


cu mâinile o stranie umflătură din mijlocul pieptului, care cu 
o secundă înainte nu fusese acolo. 

Jake îşi dădu seama că Omul Tic-Tac făcuse o mişcare de 
un fel sau altul în timp ce se întorsese, o mişcare atât de iute, 
încât nu fusese decât o străfulgerare. Plăselele albe şi subțiri 
care înainte ieşeau din teaca prinsă pe umărul lui lipseau 
acum. Cuţitul ajunsese în cealaltă parte a încăperii, ieşind din 
pieptul femeii cu păr negru. Tic-Tac îl scosese şi-l aruncase cu 
o viteză incredibilă, pe care Jake era sigur că nici Roland n-ar 
fi întrecut-o. Fusese ca un truc de magie neagră. 

Ceilalți priviră în tăcere cum femeia se împletici spre Tic- 
Tac, gâlgâind aspru, cu mâinile încleştate în jurul plăselelor. 
Şoldul ei se lovi de o lampă cu picior şi cel pe nume Hoots sări 
să o prindă înainte de a cădea. Tic-Tac nu se clinti; rămase cu 
piciorul aruncat peste braţul tronului, uitându-se la femeie cu 
zâmbetul lui leneş pe buze. 

Piciorul ei se agăță sub un covor şi femeia se prăvăli cu 
capul înainte. Omul Tic-Tac se mişcă din nou cu viteza aceea 
înfricoşătoare, trăgându-şi piciorul de pe braţul fotoliului şi 
împingându-l apoi în față ca un piston. Se afundă în stomacul 
femeii cu păr negru, care schimbă direcţia, zburând în spate. 
Sângele îi ţâşni pe gură şi stropi mobila. Femeia se lovi de 
perete, alunecă la podea şi rămase cu bărbia sprijinită în 
stern. Lui Jake i se părea că semăna cu un mexican dintr-un 
film, care-şi făcea siesta tolănit lângă peretele unui bordei. Îi 
venea greu să creadă că femeia îşi pierduse viața cu o aşa 
rapiditate teribilă. Tuburile cu neon îi transformau părul într- 
un halou jumătate roşu şi jumătate albastru. Ochii ei pâcloşi 
îl fixau pe Omul Tic-Tac cu o stupefacție finală. 

— l-am spus de râsul ăla, grăi Tic-Tac. Ochii i se mutară la 
cealaltă femeie, o roşcată corpolentă, care aducea cu un 
camionagiu de cursă lungă. Nu-i aşa, Tilly? 

— Da, făcu Tilly imediat. În ochii ei licăreau teama şi 
surescitarea, şi îşi lingea obsesiv buzele. I-ai spus, da, de 
multe, multe ori. Pun pariu pe orice c-aşa a fost. 

— Te-aş crede, dacă ţi-ai putea scoate capul din fundul ăla 
cât o baniță, spuse Tic-Tac. Adu-mi cuțitul, Brandon, şi nu 


uita să-l ştergi de putoarea curvei ăleia înainte să mi-l pui în 
mână. 

Un om scund şi crăcănat sări să execute ordinul. La 
început, cuțitul nu vru să iasă; părea înțepenit în sternul 
nefericitei femei cu păr negru. Brandon aruncă îngrozit o 
privire peste umăr la Omul Tic-Tac şi apoi trase mai tare. 

Tic-Tac părea însă că uitase deopotrivă de Brandon şi de 
femeia pe care moartea o găsise, la propriu, râzând. Sclipitorii 
lui ochi verzi se aţintiseră asupra altui lucru, care îl interesa 
mai mult decât femeia moartă. 

— Vino aici, ţâcă, spuse el. Vreau să te văd mai bine. 

Gasher îi dădu un brânci. Jake se împletici în față. Ar fi 
căzut, dacă mâinile vânjoase ale lui Tic-Tac nu l-ar fi prins de 
umeri. Apoi, când fu sigur că Jake nu-şi va pierde din nou 
echilibrul, Tic-Tac apucă încheietura stângă a băiatului şi o 
ridică. Ceea ce-i stârnise interesul era ceasul Seiko. 

— Dacă asta-i ce cred eu că este, atunci cu siguranță e o 
prevestire, zise Tic-Tac. Spune-mi, băiete... ce-i acest siglu pe 
care îl porți? 

Jake, care habar nu avea ce era un siglu, putea doar să 
spere. 

— E un ceas. Dar nu funcționează, domnule Tic-Tac. 

Hoots chicoti la cuvintele lui, apoi îşi acoperi gura cu 
ambele mâini, când Omul Tic-Tac întoarse privirea spre el. 
După un moment, Tic-Tac se uită înapoi la Jake şi un surâs 
solar îi înlocui încruntarea. Văzând acel surâs aproape uitai 
că lângă perete zăcea o femeie moartă, şi nu un mexican care- 
şi făcea siesta, dintr-un film. Văzându-l, aproape uitai că 
oamenii aceia erau nebuni şi că Tic-Tac era foarte probabil cel 
mai nebun din tot azilul. 

— Ceas, repetă Tic-Tac, încuviințând din cap. Aha, potrivit 
nume; în definitiv, la ce-ţi trebuie un orologiu dacă nu să te 
uiţi la el din când în când? 

Aşa-i, Brandon? Aşa-i, Tilly? Aşa-i, Gasher? 

Aceştia aprobară numaidecât. Omul Tic-Tac îi cadorisi cu 
surâsul lui cuceritor, după care se întoarse la Jake. Acum, 
băiatul observă că zâmbetul, cuceritor ori nu, nu atingea şi 


ochii verzi ai bărbatului. Aceştia erau aşa cum fuseseră de la 
bun început: reci, cruzi şi curioşi. 

Întinse un deget spre Seiko-ul care susținea că ora era 
şapte şi nouăzeci şi unu de minute - dimineața şi seara - şi-l 
trase înapoi chiar înainte să atingă sticla de deasupra 
afişajului cu cristale lichide. 

— Spune-mi, dragă băiete... ceasul ăsta al tău e minat? 

— Hă? O! Nu. Nu, nu e minat. 

Jake atinse cu degetul lui cadranul ceasului. 

— Asta nu înseamnă nimic, dacă e setat pe frecvența 
corpului tău, zise Omul Tic-Tac. 

Vorbi pe tonul tăios şi dispreţuitor pe care îl folosea şi tatăl 
lui Jake atunci când nu voia ca oamenii să-şi dea seama că 
nu avea nici cea mai palidă idee despre ce vorbea. Tic-Tac 
aruncă o privire scurtă spre Brandon şi Jake îl văzu cum 
cântărea avantajele şi dezavantajele desemnării bărbatului 
crăcănat ca „degustător“ personal. Apoi abandonă gândul şi 
reveni la Jake. 

— Dacă trebuşoara asta îmi dă un şoc, micul meu prieten, 
o să mori sufocat cu propriile-ţi boaşe în treizeci de secunde. 

Jake înghiți greu, dar nu spuse nimic. Omul Tic-Tac întinse 
iarăşi degetul şi de data aceasta îl lăsă să atingă cadranul 
ceasului Seiko. În clipa aceea, toate cifrele se mutară la zero şi 
numărătoarea reîncepu. 

Când Tic-Tac atinsese ceasul, ochii lui se îngustaseră într-o 
grimasă de durere aşteptată. Acum, colțurile lor se ridară sub 
efectul primului zâmbet veritabil pe care Jake îl văzuse din 
partea lui. Credea că asta se datora în parte propriului său 
curaj, însă cel mai mult se datora mirării şi interesului. 

— Mi-l dai mie? îl întrebă el pe Jake, mieros. Ca gest de 
bunăvoință din partea ta, să zicem? Îmi plac mult ceasurile, 
dragul meu flăcău... chiar aşa. 

— Cu mare plăcere. 

Jake îşi dădu jos ceasul de la mână şi-l lăsă să cadă în 
palma întinsă a Omului Tic-Tac. 

— Vorbeşte ca un mic jentleman cu buci netede, nu-i aşe? 
zise Gasher vesel. 


În trecut, răsplata ar fi fost mare pentru ăl de aducea pe 
unu” ca el, Ticky, da, chiar aşe-ar fi fost. Păi, tatăl mieu... 

— Taică-tău a murit atât de măcinat de sifilis, încât nici 
câinii nu voiau să-l mănânce, îl întrerupse Omul Tic-Tac. Taci 
odată, idiotule. 

La început, Gasher păru furios... şi apoi doar jenat. Se 
afundă într-un scaun din apropiere şi închise gura. 

Tic-Tac, între timp, examina brățara elastică a ceasului 
Seiko cu o expresie de mirare. O lărgea, o lăsa să revină la 
poziția inițială, o lărgea din nou, o lăsa iarăşi să revină la 
poziția inițială. Lăsă o şuviță de păr să cadă între verigile 
deschise, apoi râse când acestea se închiseră pe ea. Într-un 
final, strecură ceasul pe mâna sa şi-l împinse până la 
jumătatea antebraţului. Lui Jake i se părea că acel suvenir 
din New York arăta foarte ciudat acolo, dar nu spuse nimic. 

— Deosebit! exclamă Tic-Tac. De unde-l ai, țâcă? 

— L-am primit de ziua mea de la părinți, răspunse Jake. 

Gasher se aplecă înainte, dorind poate să readucă în 
discuţie ideea recompensei. Dacă aşa era, mina serioasă a 
Omului Tic-Tac îl făcu să se răzgândească şi se aşeză înapoi 
fără a spune nimic. 

— Adevărat? se minună Tic-Tac, ridicând sprâncenele. 

Descoperise butonaşul care lumina cadranul şi-l tot apăsa, 
aprinzând şi stingând luminița. Apoi întoarse privirea la Jake 
şi ochii lui erau îngustaţi, din nou două tăieturi de un verde- 
deschis. 

— Spune-mi ceva, ţțâcă... ăsta funcționează cu circuit 
dipolar sau unipolar? 

— Cu niciunul, zise Jake, neştiind că evitând să-şi 
recunoască ignoranța asupra acelor termeni avea să-şi atragă 
multe probleme pe viitor. Funcţionează cu o baterie nichel- 
cadmiu. Cel puţin, eu aşa ştiu. N-a trebuit s-o înlocuiesc până 
acum şi am pierdut de mult pliantul cu instrucțiuni. 

Omul Tic-Tac îl privi îndelung fără să vorbească şi Jake îşi 
dădu seama cu uimire că blondul încerca să decidă dacă îl 
luase sau nu peste picior. Dacă ajungea la concluzia că îl 
luase, Jake bănuia că bătaia mâncată pe drum până acolo 


avea să pară o gâdilătură în comparaţie cu ce-i putea face 
Omul Tic-Tac. Deodată, jindui să-i distragă gândul de la asta - 
şi-o dorea mai mult ca orice pe lume. Şi spuse primul lucru 
despre care credea că-l va ajuta. 

— EI a fost bunicul tău, nu-i aşa? 

Omul Tic-Tac ridică întrebător din sprâncene. Mâinile lui se 
întoarseră pe umerii lui Jake şi, deşi nu strângea tare, băiatul 
simți fenomenala lui forță. Dacă Tic-Tac alegea să strângă şi 
să tragă brusc în față, îi putea rupe claviculele ca pe nişte 
creioane. Dacă împingea, probabil că-i putea rupe spatele. 

— Cine a fost bunicul meu, țâcă? 

Ochii lui Jake măsurară încă o dată capul masiv şi nobil şi 
umerii laţi ai Omului Tic-Tac. Îşi aminti ce spusese Susannah: 
Uită-te cât e de mare, Roland - trebuie să-l fi uns cu alifii ca să- 
l poată îndesa în carlingă! 

— Omul din avion. David Quick. 

Ochii lui Tic-Tac se căscară a surprindere şi uimire. Apoi el 
lăsă capul pe spate şi scoase un hohot de râs care reverberă în 
tavanul boltit. Ceilalți zâmbiră crispat. Niciunul, însă, nu 
îndrăzni să râdă liber... nu după ce păţise femeia cu păr 
negru. 

— Oricine ai fi şi de oriunde ai veni, băiete, eşti cel mai 
şmecher om pe care bătrânul Tic-Tac l-a văzut de mulți ani. 
Quick a fost străbunicul, nu bunicul meu, dar ai nimerit-o pe 
aproape... Tu ce părere ai, Gasher, dragule? 

— Da, încuviinţă piratul. E şmecher, aşe-i, ț-aş fi putut zice 
şi io asta. Da” foarte obraznic, totuşi. 

— Da, spuse Omul Tic-Tac, pe gânduri. Mâinile i se 
strânseră pe umerii băiatului şi-l trase mai aproape de fața 
aceea zâmbitoare, chipeşă, de lunatic. Văd şi eu că e obraznic. 
I se citeşte în ochi. Dar o să ne ocupăm noi de asta, nu-i aşa, 
Gasher? 

Nu lui Gasher i se adresează, gândi Jake. Ci mie. Crede că 
mă poate hipnotiza... şi s-ar putea să aibă dreptate. 

— Da, şopti piratul. 

Jake avea impresia că se îneacă în ochii aceia verzi şi mari. 
Deşi strânsoarea lui Tic-Tac nu era încă foarte puternică, el 


tot nu reuşea să tragă suficient aer în plămâni. Îşi adună 
toată forța într-o încercare de a se elibera de influența 
blondului şi rosti din nou primele cuvinte care-i veniră în 
minte: 

— Astfel căzu Lord Perth, şi pământul s-a cutremurat sub 
tunet. 

Avu asupra lui Tic-Tac efectul unei lovituri peste față. Se 
trase înapoi, îngustând ochii verzi, strângând dureros mâinile 
pe umerii lui Jake. 

— Ce spui acolo? De unde ai auzit asta? 

— Mi-a şoptit o păsărică, răspunse Jake cu o obrăznicie 
calculată şi-n clipa următoare se trezi că zbura prin încăpere. 

Dacă s-ar fi lovit de peretele curbat cu capul, şi-ar fi pierdut 
cunoştinţa sau ar fi murit. Dar se lovi cu un şold, sări înapoi 
şi ateriză grămadă pe grilajul de fier. Scutură amețit capul, se 
uită în jur şi se trezi față în față cu femeia care nu-şi făcea 
siesta. Scoase un strigăt speriat şi se târi pe mâini şi 
genunchi. 

Hoots îl lovi cu piciorul în piept, aruncându-l pe spate. Jake 
rămase aşa, gâfâind, uitându-se în sus la grupul de culori 
acolo unde se întâlneau tuburile cu neon. Un moment mai 
târziu, chipul lui Tic-Tac îi umplu câmpul vizual. Buzele 
omului erau strâns unite într-o linie dreaptă, dură, obrajii 
erau îmbujorațţi şi i se citea teama în ochi. Podoaba de sticlă în 
formă de sicriu pe care o purta la gât atârna direct în fața 
ochilor lui Jake, legănându-se încet înainte şi înapoi pe 
lănţişorul ei argintiu, ca şi când ar fi imitat pendulul 
orologiului minuscul dinăuntrul ei. 

— Gasher are dreptate, spuse el. Strânse cămaşa lui Jake 
în pumn şi-l trase sus. Eşti obraznic. Dar cu mine nu e bine să 
fii obraznic, țâcă. Cu mine niciodată nu e bine să fii obraznic. 
Ai auzit de oameni cărora le lipseşte o doagă? Ei bine, mie-mi 
lipsesc toate doagele, şi ar fi o mie de oameni care ar putea 
depune mărturie pentru asta, dacă nu i-aş fi scurtat deja de 
limbă. Să nu-mi mai vorbeşti niciodată de Lord Perth... 
niciodată, niciodată, niciodată... Altfel te scalpez şi-ţi mănânc 


creierii. În Leagănul Cărunţilor nu vreau să aud povestea aia 
ghinionistă. M-ai înțeles? 

Îl scutura pe Jake înainte şi înapoi ca pe o cârpă, şi băiatul 
izbucni în lacrimi. 

— Ai înțeles? 

— D-D-Da! 

— Bun. 

Îl aşeză în picioare, iar el se clătină ameţit, ştergându-şi 
ochii înlăcrimațţi şi lăsând pe obraji dâre de mizerie atât de 
neagră, încât semănau cu urme de rimel. 

— Acum, plodul meu micuţ, o să ţinem o şedinţă de 
întrebări şi răspunsuri. Eu o să-ți pun întrebările şi tu o să 
dai răspunsurile. Înţelegi? 

Jake nu răspunse. Se uita la un panou al grilajului de 
ventilație care punea în mişcare aerul din încăpere. 

Omul Tic-Tac îi prinse nasul între două degete şi strânse 
fără milă. 

— M-ai înţeles? 

— Da! strigă Jake. 

Ochii săi, udaţi acum de lacrimi nu doar de durere, ci şi de 
teroare, se întoarseră la fața lui Tic-Tac. Voia să se uite înapoi 
la grilajul de ventilaţie, voia cu disperare să se convingă că 
ceea ce văzuse acolo nu era un simplu truc al minții sale 
speriate şi suprasolicitate, dar nu îndrăznea. Se temea că 
altcineva - Tic-Tac însuşi, cel mai probabil - îi va urma privirea 
şi va vedea ce văzuse el. 

— Bun. 

Bărbatul blond îl trase de nas înapoi la fotoliul său, se 
aşeză şi îşi aruncă din nou piciorul peste mâner. 

— Haide atunci, să purtăm o discuţie scurtă. Să începem cu 
numele tău, ce zici? Care ar putea fi el, țâcă? 

— Jake Chambers. 

Cu nările strânse, vocea i se auzea nazal şi neclară. 

— Şi eşti tu, Jake Chambers, un nasist? 

Preţ de o clipă, Jake se întrebă dacă acesta era un mod 
ciudat de a-l întreba dacă are nasul lung... dar, sigur că toți 
puteau să vadă că nu-l avea. 


— Nu înţeleg ce... 

Tic-Tac îl scutură înainte şi înapoi de nas. 

— Nasist! Nasist! Nu te mai juca cu mine, băiete! 

— Nu înțeleg... începu Jake şi atunci se uită la mitraliera 
veche care atârna pe fotoliu şi se mai gândi o dată la aeronava 
Focke-Wulf prăbuşită. Elementele se uniră în mintea sa. 

— Nu... nu sunt nazist. Sunt american. Povestea asta s-a 
sfârşit cu mult înainte să mă nasc eu! 

Omul Tic-Tac dădu drumul nasului său, din care începură 
imediat să curgă şiroaie de sânge. 

— Puteai să-mi spui asta din prima şi n-ai mai fi suferit 
aşa, Jake Chambers... Dar măcar acum înţelegi cum 
procedăm aici, nu-i aşa? 

Jake aprobă din cap. 

— Aha. Foarte bine! Începem cu întrebările simple. 

Ochii lui Jake alunecară înapoi la grilajul de ventilație. 
Ceea ce văzuse înainte era tot acolo; nu fusese doar un joc al 
imaginaţiei lui. Doi ochi încercuiți cu auriu pluteau în 
întunericul din spatele fantelor cromate. 

Ete. 

Tic-Tac îl plesni peste față, făcându-l să cadă pe spate în 
braţele lui Gasher, care îl împinse imediat înainte. 

— A venit ora şcolii, scumpule, şopti Gasher. Fii atent la 
lecţii, acuma! Fii foarte atent! 

— Uită-te la mine când vorbesc cu tine, îl admonestă Tic- 
Tac. Dacă nu văd respect la tine, Jake Chambers, îţi tai 
coaiele. 

— Bine. 

Ochii verzi ai lui Tic-Tac sclipeau periculos. 

— Bine ce? 

Jake căută răspunsul corect, împingând în lături 
amalgamul de întrebări şi brusca speranţă care-i răsărise în 
minte. Şi găsi ceva ce i-ar fi folosit la propriul său Leagăn al 
Puberilor... cunoscut şi sub numele de Piper School. 

— Bine, domnule? 

Tic-Tac surâse. 


— E şi ăsta un început, băiete, spuse el şi se aplecă înainte, 
cu antebrațele pe coapse. Acum... ce e acela american? 

Jake începu să vorbească, străduindu-se din toate forțele să 
nu se uite spre grilajul de ventilaţie. 


29 


Roland puse pistolul în toc, prinse roata de valvă cu ambele 
mâini şi încercă să o răsucească. Nici nu se clinti. Asta nu-l 
surprinse prea tare, însă ridica probleme serioase. 

Ete stătea lângă cizma lui stângă, uitându-se în sus fără 
stare, aşteptând ca Roland să deschidă uşa şi ei să poată 
continua căutarea lui Jake. Pistolarul îşi dorea să fie atât de 
simplu. Nu-i ajuta cu nimic să stea acolo şi să aştepte să iasă 
cineva; puteau trece ore sau chiar zile înainte ca unul dintre 
Cărunţi să se decidă să folosească din nou ieşirea aceea. Cât 
timp pistolarul aştepta să se întâmple aşa ceva, Gasher şi 
prietenii lui îşi puteau pune în cap să-l jupoaie pe Jake de viu. 

Apropie capul de oţelul uşii, da nu auzi nimic. Nici asta nu-l 
surprinse. Văzuse uşi precum aceea cu mult timp în urmă - 
nu puteai să le spargi încuietorile trăgând în ele şi-n mod clar 
nu puteai auzi nimic prin ele. Putea fi una singură; puteau fi 
două aşezate față în față, cu un spaţiu de aer mort între ele. 
Undeva, însă, trebuia să existe un buton care să facă roata 
din mijlocul uşii să se mişte şi, astfel, să elibereze încuietorile. 
Dacă Jake putea ajunge la acel buton, totul putea fi bine. 

Roland înțelegea că nu era membru deplin al acestui ka-tet; 
bănuia că până şi Ete era mai conştient decât el de viața 
secretă care exista în inima lui (se îndoia foarte tare că 
bumblerul mersese pe urma lui Jake ajutându-se doar de nas, 
străbătând tuneluri prin care apa curgea în pâraie poluate). 
Cu toate acestea, fusese capabil să-l ajute atunci când băiatul 
încerca să treacă din lumea lui în aceasta. Fusese capabil să 
vadă... şi atunci când Jake încercase să recupereze cheia pe 
care o scăpase, fusese capabil să-i trimită un mesaj. 

De data aceasta trebuia să fie foarte precaut cu trimisul de 
mesaje. În cel mai bun caz, Cărunţii aveau să-şi dea seama că 


se întâmpla ceva. În cel mai rău, Jake putea interpreta greşit 
ceea ce Roland încerca să-i spună şi risca să facă o prostie. 

Dar dacă putea să vadă... 

Roland închise ochii şi îşi direcționă concentrarea spre Jake. 
Se gândi la ochii băiatului şi îşi trimise ka-ul în căutarea lor. 

La început, nu se întâmplă nimic, dar în cele din urmă o 
imagine începu să se formeze. Era un chip încadrat de păr 
lung, blond-gri. Ochi verzi străluceau în orbite adânci ca nişte 
focuri-palide într-o peşteră. Roland înțelese degrabă că acela 
era Omul Tic-Tac şi că era un descendent al bărbatului care 
murise în caleaşca zburătoare - interesant, însă fără nicio 
valoare practică în situaţia dată. Încercă să se uite dincolo de 
Omul Tic-Tac, la restul încăperii în care era ținut Jake şi la 
oamenii din ea. 

— Ake, şopti Ete, parcă reamintindu-i că nu era nici timpul 
şi nici locul să tragă un pui de somn. 

— Şşş, făcu pistolarul, fără a deschide ochii. 

Dar nu ajută la nimic. Văzu doar secvențe încețoşate, 
probabil fiindcă Jake se concentra atât de tare asupra Omului 
Tic-Tac; toţi şi toate celelalte nu erau decât o serie de forme 
învăluite în aure gri, la marginea percepţiei lui Jake. 

Roland redeschise ochii şi lovi uşor cu pumnul stâng în 
palma deschisă a mâinii drepte. Ceva îi spunea că putea 
insista să vadă mai multe... însă aşa îi putea anunţa băiatului 
prezența sa. Şi asta ar fi fost periculos. Gasher putea mirosi 
ceva nelalocul lui, iar dacă n-o făcea el, o făcea Omul Tic-Tac. 

Ridică privirea spre grilajele înguste de ventilație, apoi o 
cobori spre Ete. Se întrebase de multe ori cât era bumblerul de 
deştept, de fapt; acum părea că urma să afle. 

Pistolarul întinse în sus mâna stângă, cea teafără, îşi 
strecură degetele între lamelele orizontale ale grilajului de 
lângă trapa prin care fusese dus Jake, şi trase. Grilajul se 
desprinse într-o ploaie de rugină şi muşchi uscat. Gaura 
rămasă era mult prea mică pentru un om... dar nu şi pentru 
un billy-bumbler. Puse grilajul jos, îl ridică pe Ete şi-i vorbi 
încet în ureche. 


— Du-te... vezi... întoarce-te. Înţelegi? Nu te lăsa văzut. 
Doar du-te şi vezi şi întoarce-te. 

Ete se uită în sus, la chipul său. Nu spuse nimic, nu rosti 
nici măcar numele lui Jake. Roland nu avea idee dacă 
înțelesese sau nu, dar a pierde timpul nu-i ajuta cu nimic. Îl 
puse pe Ete în tubul de ventilație. Bumblerul adulmecă 
bucăţile de muşchi uscat, strănută uşor, apoi rămase ghemuit 
acolo. Curentul de aer îi sufla blana lungă şi mătăsoasă. Se 
uita nesigur la Roland cu ochii lui ciudați. 

— Du-te şi vezi şi întoarce-te, repetă Roland în şoaptă, şi 
Ete dispăru printre umbre, păşind fără zgomot, cu ghearele 
retrase, pe perniţele labelor. 

Roland scoase iarăşi pistolul şi făcu cel mai greu lucru. 
Aşteptă. 

Ete se întoarse în mai puţin de trei minute. Roland îl luă din 
tub şi-l puse pe podea. Ete se uită în sus la el, cu gâtu-i lung 
întins. 

— Câţi, Ete? întrebă pistolarul. Câţi ai văzut? 

Un moment lung, crezu că bumblerul nu va face decât să se 
uite fix la el în felul lui anxios. Apoi Ete ridică nesigur laba 
dreaptă în aer, scoase ghearele şi se uită la ele, încercând 
parcă să-şi amintească ceva foarte dificil. În cele din urmă, 
începu să lovească în podeaua de oţel. 

O dată... de două... de trei... de patru ori. O pauză. Apoi 
încă de două ori, repede şi delicat, ghearele scoase păcănind 
uşor pe oţel: cinci, şase. Ete făcu o nouă pauză, cu capul 
plecat, semănând cu un copil pierdut în ghearele unei titanice 
lupte mentale. Apoi lovi cu ghearele o ultimă dată, ridicând în 
acelaşi timp ochii spre Roland. 

— Ake! 

Şase Cărunți... şi Jake. 

Roland îl luă în braţe şi-l mângâie. 

— Bravo! murmură în urechea lui. 

De fapt, era aproape copleşit de surprindere şi recunoştinţă. 
Sperase ceva, dar răspunsul primit era uimitor. Şi nu avea 
îndoieli mari cu privire la acuratețea numărătorii. 

— Bravo, băiete! 


— Ete! Ake! 

Da, Jake. Jake era problema. Jake, căruia îi făcuse o 
promisiune pe care avea de gând s-o respecte. 

Pistolarul gândi intens în felul lui straniu - acea combinaţie 
de pragmatism sec şi intuiție sălbatică, pe care probabil o 
moştenise de la strania lui bunică, Nebuna Deidre, şi care îl 
ținuse în viață atâția ani după dispariția vechilor lui 
camarazi. Acum se baza pe ea pentru a-l ţine în viaţă pe Jake. 

Îl luă iarăşi pe Ete în braţe, ştiind că Jake poate va trăi - 
poate —, dar că bumblerul avea aproape sigur să moară. Şopti 
câteva cuvinte simple în urechea ciulită a animalului, 
repetându-le iar şi iar. În cele din urmă, termină de vorbit şi îl 
puse înapoi în tubul de ventilație. 

— Bravo, băiete, şopti el. Du-te, acum. Rezolvă treaba. 
Inima mea merge cu tine. 

— Ete! Ima! Ake! şopti bumblerul, după care dispăru iarăşi 
în întuneric. Roland aşteptă să se dezlănțuie iadul. 


30 


Pune-mi o întrebare, Eddie Dean din New York. Şi ar fi bine 
să fie una bună... dacă nu e, tu şi femeia ta veți muri, 
indiferent de unde veniți. 

Dumnezeule mare, cum să răspunzi la aşa ceva? 

Luminiţa roşu-închis se stinsese; acum se aprinse cea roz. 

— Grăbiţi-vă, îi îndemnă vocea Micului Blaine. E mai rău ca 
oricând... grăbiţi-vă, altfel vă omoară! 

Eddie era vag conştient că stoluri de porumbei agitaţi încă 
zburau fără ţintă prin Leagăn şi că unii dintre ei intraseră cu 
capul în piloni şi căzuseră morți la podea. 

— Ce vrea? şuieră Susannah spre difuzor şi spre vocea 
Micului Blaine, aflată undeva dincolo de acesta. Pentru 
Dumnezeu, ce vrea? 

Niciun răspuns. Şi Eddie simţi că perioada de graţie pe care 
poate c-o avuseseră se apropia repede de sfârşit. Apăsă 
butonul VORBEŞTE/ASCULTĂ şi spuse cu o _ vitalitate 
frenetică, în timp ce transpirațţia îi şiroia pe obraji şi pe gât. 


Pune-mi o întrebare. 

— Deci... Blaine! Ce ai mai făcut în ultimii ani? Se pare că 
n-ai mai mers pe traseul de sud-est, hă? Vreun motiv? N-ai 
mai avut chef? 

Niciun sunet, decât fâlfâitul porumbeilor. În mintea sa îl 
văzu pe Ardis încercând să strige în timp ce obrajii i se topeau 
şi limba-i lua foc. Îşi simţi părul de la ceafă cum i se ridică. 
Teamă? Ori acumularea de electricitate? 

Grăbiţi-vă... e mai rău ca oricând. 

— Cine te-a construit, totuşi? întrebă Eddie agitat, gândind: 
De-aş şti măcar ce vrea blestemăția asta! Vrei să vorbim 
despre asta? Cărunțţii au fost? Nu... probabil Marii Străbuni, 
nu? Sau... 

Lăsă vorba neterminată. Acum simțea tăcerea lui Blaine ca 
o greutate fizică pe pielea sa, ca nişte mâini cărnoase, 
tatonante. 

— Ce vrei? strigă el. Ce mama naibii vrei să auzi? 

Niciun răspuns - dar butoanele de pe cutie străluceau din 
nou cu o nuanță mânioasă de roşu şi Eddie ştia că timpul se 
scursese aproape cu totul. Auzea un zumzăit scăzut în 
apropiere - un sunet ca de generator electric - şi nu credea că- 
şi imagina doar, oricât de mult şi-ar fi dorit asta. 

— Blaine! strigă dintr-odată Susannah. Blaine, mă auzi? 

Niciun răspuns... şi Eddie simţi cum aerul se umplu de 
electricitate la fel cum un bol se umple cu apă când e ţinut 
sub robinet. Simţea pârâitul ei muşcător în nări la fiecare 
respirație; îşi simțea plombele bâzâind ca nişte insecte 
nervoase. 

— Blaine, am eu o întrebare şi este una destul de bună! 
Ascultă! Susannah închise ochii pentru un moment, frecându- 
se cu degetele grăbit la tâmple, apoi îi redeschise. „Este şi 
totuşi... ăă... nu există, dar are un nume. E uneori lungă... 
alteori scurtă...“ 

Se întrerupse şi se uită la Eddie cu ochi mari, agonici. 

— Ajută-mă! Nu-mi amintesc cum e mai departe! 

Eddie nu făcu decât să se holbeze la ea ca şi când ar fi luat- 
o razna. Despre ce Dumnezeu vorbea? Apoi îşi aminti şi totul 


avu o logică stranie perfectă, iar restul ghicitorii îşi găsi locul 
în mintea sa la fel de uşor ca ultimele două piese ale unui 
puzzle. Se aplecă iarăşi către difuzor. 

— „Stă cu voi şi vă ascultă.“ Ce este? lată întrebarea 
noastră, Blaine... Ce este? Lumina roşie de pe butoanele 
COMANDĂ şi INTRĂ de sub cifrele aranjate în romb se stinse. 
Urmă un moment nesfârşit de tăcere înainte ca Blaine să 
vorbească din nou... dar Eddie era conştient că senzația de 
electricitate care i se târa pe piele scădea în intensitate. 

— UMBRA, DESIGUR, răspunse vocea lui Blaine. UNA 
UŞOARĂ... DAR NU REA. NU, DELOC REA. 

Vocea care se auzea din difuzor era marcată de o trăsătură 
meditativă... şi de altceva. Plăcere? Nostalgie? Eddie nu se 
putea decide, însă ştia că era ceva în voce care-i reamintea de 
Micul Blaine. Şi mai ştia ceva: Susannah le salvase pielea, cel 
puţin pentru moment. Se aplecă şi îi sărută fruntea rece, 
transpirată. 

— MAI ŞTIŢI ŞI ALTE GHICITORI? întrebă Blaine. 

— Da, o mulțime, zise Susannah deodată. Tovarăşul 
nostru, Jake, are o carte întreagă cu ghicitori. 

— DIN ACEL NEW YORK? întrebă Blaine şi acum tonul lui 
era perfect clar, cel puţin pentru Eddie. Blaine poate că era o 
maşină, însă Eddie fusese ani la rând dependent de heroină şi 
recunoştea semnele sevrajului atunci când le întâlnea. 

— Din New York, da, spuse el. Dar Jake a fost luat 
prizonier. L-a luat un om pe nume Gasher. 

Niciun răspuns... şi apoi butoanele se luminară din nou în 
nuanța aceea ştearsă de roz-trandafiriu. 

— Bine până acum, şopti vocea Micului Blaine. Dar trebuie 
să aveți grijă... e şmecher... 

Luminile roşii reapărură cât ai clipi. 

— A VORBIT VREUNUL DINTRE VOI? 

Vocea lui Blaine era rece şi - Eddie ar fi putut jura asta - 
bănuitoare. 

Se uită la Susannah. Femeia îl privi la rândul ei cu ochii 
largi şi speriați ai unei fetițe care a auzit ceva indescriptibil 
mişcându-se încet sub pat. 


— Mi-am dres eu vocea, Blaine, spuse Eddie. Înghiţi şi îşi 
şterse sudoarea de pe frunte cu antebraţul. Sunt... rahat, la 
naiba cu bravura! Sunt speriat de moarte. 

— FOARTE INTELIGENT DIN PARTEA TA. GHICITORILE 
DESPRE CARE VORBIŢI... SUNT STUPIDE? N-AŞ ÎNGĂDUI 
SĂ-MI FIE PUSĂ RĂBDAREA LA ÎNCERCARE CU GHICITORI 
STUPIDE. 

— Majoritatea sunt inteligente, spuse Susannah, dar se 
uită temătoare la Eddie când o spuse. 

— MINȚI. NICI NU ŞTII CUM SUNT GHICITORILE ACELEA. 

— Cum poţi să...? 

— ANALIZĂ A VOCII. FRICATIVELE ŞI ACCENTUAREA 
EXAGE- RATĂ A DIFTONGILOR OFERĂ UN COEFICIENT 
VIABIL AL ADEVĂRULUI/NEADEVĂRULUI. FIABILITATEA 
PRONOSTICULUI ESTE DE 97 LA SUTĂ, PLUS SAU MINUS 
0,5 LA SUTĂ. 

Vocea tăcu un moment şi, când vorbi din nou, o făcu într-o 
tărăgănare amenințătoare, pe care Eddie o găsi foarte 
familiară. Era vocea lui Humphrey Bogart. 

— ÎŢI ŞUGEREZ SĂ TE LIMITEZI LA CE CUNOŞTI, 
ŞCUMPO. ULTIMUL CARE A-NCERCAT SĂ ASCUNDĂ 
ADEVĂRUL DE MINE A AJUNS PE FUNDUL RÂULUI ŞEND 
CU O PERECHE DE CIZME DE COWBOY DIN CIMENT ÎN 
PICIOARE. 

— Hristoase, făcu Eddie. Am bătut şase sute de kilometri ca 
să întâlnim versiunea electronică a lui Rich Little. Cum poţi să 
imiți oameni precum John Wayne şi Humphrey Bogard, 
Blaine? Oameni din lumea noastră? 

Nimic. 

— Bine, la asta nu vrei să răspunzi. Ce zici de următoarea: 
dacă voiai ghicitori, de ce n-ai spus aşa? 

Nu veni nici acum vreun răspuns, însă Eddie descoperi că 
nu-i trebuia de fapt unul. Lui Blaine îi plăceau ghicitorile, aşa 
că le spusese lor una. Susannah o rezolvase. Eddie bănuia că, 
dacă ea n-ar fi făcut-o, amândoi ar fi semănat acum cu două 
calupuri de cărbune mărime supereconomică zăcând pe 
podeaua Leagănului din Lud. 


— Blaine? întrebă Susannah cu fereală. Nu primi răspuns. 
Blaine, mai eşti acolo? 

— DA. SPUNE-MI ÎNCĂ UNA. 

— Când o uşă nu este o uşă? întrebă Eddie. 

— CÂND ESTE UŞA RAIULUI. VA TREBUI SĂ GĂSIŢI 
UNELE MAI BUNE, DACĂ CHIAR VĂ AŞTEPTAŢI SĂ VĂ DUC 
UNDEVA. PUTEȚI GĂSI UNELE MAI BUNE? 

— Dacă ajunge Roland aici, sunt sigură că putem, spuse 
Susannah. Indiferent cât de bune or fi ghicitorile din cartea lui 
Jake, Roland ştie cu sutele - el le-a studiat, de fapt, în 
copilărie. 

După ce spuse acestea, Susannah îşi dădu seama că nu şi-l 
putea imagina pe Roland copil. 

— Ne vei duce, Blaine? 

— S-AR PUTEA, spuse Blaine şi Eddie fu cât se poate de 
sigur că auzise un ton slab de cruzime în vocea lui. DAR VA 
TREBUI SĂ ACTIVAŢI POMPA CA SĂ MĂ PUNEŢI ÎN 
MIŞCARE, IAR POMPA MEA SE ACTIVEAZĂ INVERS. 

— Şi ce înseamnă asta? întrebă Eddie, uitându-se printre 
zăbrele la linia netedă şi roz a spatelui lui Blaine. 

Blaine însă nu răspunse nici la aceasta, nici la celelalte 
întrebări pe care i le mai puseră ei. Luminile portocaliu- 
deschis rămaseră aprinse, dar atât Marele Blaine, cât şi Micul 
Blaine păreau să fi intrat în hibernare. Eddie, totuşi, ştia că 
nu era aşa. Blaine era treaz. Blaine stătea cu ochii pe ei. 
Blaine le asculta fricativele şi accentuarea diftongilor. 

Se uită la Susannah. 

— „Va trebui să activați pompa, dar pompa mea se 
activează invers“, rosti el măsurat. E o ghicitoare, nu-i aşa? 

— Da, sigur. Se uită la geamul triunghiular, atât de 
asemănător cu un ochi semiînchis, viclean, şi apoi îl trase 
aproape ca să-i poată şopti în ureche. E nebun de legat, Eddie 
- schizofrenic, paranoic, probabil psihotic. 

— Mie-mi spui! făcu el tot în şoaptă. Avem de-a face cu un 
monorai duh-din-computer genial şi lunatic, căruia-i plac 
ghicitorile şi călătoreşte mai repede decât viteza sunetului. 


Bun venit în Zbor deasupra unui cuib de cuci, versiunea 
fantasy. 

— Ai idee care e răspunsul? Eddie clătină din cap. 

— Tu? 

— O furnicătură mică, în spatele minţii. O lumină falsă, 
probabil. Mă tot gândesc la ce a spus Roland: o ghicitoare 
bună e întotdeauna logică şi întotdeauna rezolvabilă. E ca 
trucul unui magician. 

— Înşelătoare. Ea încuviință. 

— Du-te să mai tragi un foc, Eddie... Anunţă-i că tot aici 
suntem. 

— Mda. Măcar dacă am putea fi siguri că şi ei sunt tot 
acolo... 

— Crezi că sunt, Eddie? 

Tânărul porni spre ieşire şi vorbi fără a se opri ori a se uita 
înapoi. 

— Nu ştiu - asta-i o ghicitoare la care nici măcar Blaine nu 
poate răspunde. 


31 


— Aş putea primi ceva de băut? întrebă Jake. 

Vocea lui se auzi înfundată şi nazală. Deopotrivă gura şi 
vata din nările abuzate se umflau. Semăna cu cineva care a 
fost bumbăcit zdravăn într-o încăierare de stradă. 

— O, da, răspunse Tic-Tac judicios. Ai putea. Categoric, aş 
spune că ai putea. Avem multe de băut, nu-i aşa, Viperă? 

— Aha, zise un bărbat înalt, purtător de ochelari, într-o 
cămaşă de mătase albă şi o pereche de pantaloni de mătase 
neagră. Semăna cu un profesor de colegiu dintr-un desen 
Punch, de la pragul dintre secole. Nu bem cu rația aici. 

Omul Tic-Tac, din nou aşezat lejer în fotoliul său ca un 
tron, se uită ironic la Jake. 

— Avem vin, bere, suc şi, desigur, apă curată. Uneori n-ai 
nevoie de altceva, nu-i aşa? Apă rece, curată, acidulată. Cum 
îți sună, ţâcă? 


Gâtul lui Jake, umflat şi el şi uscat ca iasca, îl înțepa 
dureros. 

— Sună bine, şopti el. 

— Da” ştiu că mi s-a făcut şi mie sete, mărturisi Tic-Tac. 
Buzele i se lățiră într-un zâmbet. Ochii verzi scăpărară. Adu- 
mi un urcior de apă, Tilly - al naibii să fiu dacă ştiu unde mi- 
am lăsat bunele maniere. 

Tilly păşi printr-o trapă din cealaltă parte a încăperii - 
opusă celei prin care intraseră Jake şi Gasher. Jake o însoți cu 
privirea şi îşi linse buzele umflate. 

— Acum, spuse Tic-Tac, întorcându-şi ochii la Jake, spui că 
oraşul american din care vii - New Yorkul ăsta - seamănă 
mult cu Lud. 

— Păi... nu tocmai... 

— Dar recunoşti unele dintre maşini, insistă Tic-Tac. Valve 
şi pompe şi altele. Ca să nu mai amintesc de tuburile cu foc- 
palid. 

— Da. Noi le spunem neon, dar e acelaşi lucru. 

Tic-Tac întinse mâna spre el. Jake se crispă, dar blondul îl 
mângâie doar pe umăr. 

— Da, da; pe aproape. Ochii-i scăpărau. Şi ai auzit de 
computere? 

— Sigur, dar... 

Tilly se întoarse cu urciorul şi se apropie cu teamă de tronul 
Omului Tic-Tac. Acesta îl luă şi i-l întinse lui Jake. Când 
băiatul vru să-l ia, Tic-Tac îl trase înapoi şi bău el. În timp ce 
privea apa cum şiroia de la gura lui Tic-Tac şi se scurgea pe 
pieptul lui gol, Jake începu să tremure. Nu se putu abține. 

Omul Tic-Tac se uită peste urcior la el, parcă tocmai 
amintindu-şi că Jake era încă acolo. În spatele lui, Gasher, 
Viperă, Brandon şi Hoots rânjeau ca nişte şcolari care tocmai 
au auzit o glumă vulgară amuzantă. 

— Ei, m-am luat cu setea mea şi am uitat complet de tine! 
strigă Tic-Tac. Ce urât din partea mea, zeii blesteme-mi ochii! 
Dar, sigur, arăta atât de bine... şi chiar este bună... rece... 
curată... 


Întinse urciorul spre Jake. Când băiatul se întinse după el, 
Tic-Tac îl trase înapoi. 

— Întâi, ţâcă, spune-mi ce ştii despre computerele dipolare 
şi circuitele cu diode, rosti el cu răceală. 

— Ce. 

Jake se uită spre grilajul gurii de ventilație, dar ochii aurii 
încă lipseau. 

Începea să creadă că şi-i imaginase, totuşi. Îşi mută privirea 
înapoi la Omul Tic-Tac, înțelegând clar un lucru: nu avea să 
primească niciun strop de apă. Fusese o prostie să viseze că va 
primi. 

— Ce sunt computerele dipolare? 

Chipul Omului Tic-Tac se contorsionă de furie; aruncă apa 
rămasă în fața învinețită şi umilată a băiatului. 

— Nu face pe prostul cu mine! ţipă el. Îşi dădu jos ceasul 
Seiko şi-l scutură în fața lui Jake. Când te-am întrebat dacă 
ăsta funcționează cu circuit dipolar, ai spus că nu! Aşa că nu- 
mi spune că nu ştii despre ce vorbesc, când deja ai zis foarte 
clar că ştii! 

— Dar... dar... 

Jake nu putea să continue. Capul i se învârtea de teamă şi 
confuzie. Era conştient, într-un fel îndepărtat, că-şi lingea cât 
de multă apă putea de pe buze. 

— Sunt o mie de computere d-astea dipolare futute chiar sub 
oraşul ăsta futut, poate o SUTĂ de mii, şi singurul care încă 
funcţionează nu face altceva decât să joace Fiţi atenți la mine 
şi să difuzeze tobele alea! Vreau computerele! Vreau să 
funcţioneze pentru MINE! 

Omul Tic-Tac sări în față de pe tron, îl apucă pe Jake, îl 
scutură înainte şi înapoi, după care îl aruncă la podea. Jake 
lovi o lampă, o răsturnă şi becul se sparse cu un pocnet sec. 
Tilly scoase un țipăt scurt şi făcu un pas înapoi, cu ochii mari, 
speriată. Viperă şi Brandon se uitară nesiguri unul la celălalt. 

Tic-Tac se aplecă în față, cu coatele pe coapse, şi strigă în 
fața lui Jake: 

— Le vreau ŞI INTENŢIONEZ SĂ LE AM! 


În încăpere se lăsă tăcerea, întreruptă doar de vuietul moale 
al aerului cald care ieşea din gurile de ventilație. Apoi furia 
schimonosită de pe chipul Omului Tic-Tac dispăru atât de 
repede, încât păru că nici nu existase vreodată. Fu înlocuită 
de un alt surâs fermecător. Se aplecă şi mai tare în față şi-l 
ajută pe Jake să se ridice în picioare. 

— Scuze. Când încep să mă gândesc la potenţialul locului 
ăstuia, uneori mă las purtat de val. Te rog, țâcă, să-mi accepţi 
scuzele. Luă de jos urciorul răsturnat şi i-l aruncă lui Tilly. 
Umple-l, cățea nefolositoare! Ce-i cu tine? 

Îşi întoarse atenţia spre Jake, continuând să arboreze 
zâmbetul acela de prezentator de emisiune-concurs TV. 

— Bine; ţi-ai făcut jocul şi eu mi l-am făcut pe al meu. 
Acum, spune-mi tot ce ştii despre computerele dipolare şi 
circuitele cu diode. După aceea poți să bei. 

Jake deschise gura să spună ceva - nu avea idee ce - şi 
atunci, incredibil, vocea lui Roland era în mintea sa, umplând- 
o. 

Distrage-le atenția, Jake - şi dacă e vreun buton care 
deschide uşa, apropie-te de el. 

Omul Tic-Tac îl privea cu atenţie. 

— Tocmai ţi-a venit ceva în minte, nu-i aşa, țâcă? 
Întotdeauna îmi dau seama. Aşa că hai, nu păstra secretul, 
spune-i bătrânului tău prieten, Ticky. 

Jake observă o mişcare cu colțul ochiului. Deşi nu cuteza 
să se uite în sus la panoul de ventilaţie - nu când atenţia lui 
Tic-Tac era îndreptată asupra sa - ştia că Ete se întorsese şi că 
trăgea cu ochiul printre lamele. 

Să le distragă atenţia... şi, dintr-odată, Jake ştiu exact cum 
să procedeze. 

— Într-adevăr, m-am gândit la ceva, spuse el, dar nu are 
legătură cu computerele. Are legătură cu vechiul meu amic, 
Gasher. Şi cu vechiul lui amic, Hoots. 

— l-auzi! I-auzi! strigă Gasher. Ce tot îndrugi acolo, băiete? 

— De ce nu-i spui lui Tic-Tac cine ţi-a dat de fapt parola, 
Gasher? Apoi eu îi voi spune lui Tic-Tac unde o ţii. 


Privirea întrebătoare a Omului Tic-Tac se mută de la Jake 
la Gasher. 

— Despre ce vorbeşte? 

— Nica! făcu Gasher, însă nu-şi putu opri o privire iute 
aruncată spre Hoots. Bate numa” din gură, încearcă să scape 
de belea aruncând-o asupra mea, Ticky. T-am zis io că-i 
şmecher! Nu ţ-am... 

— Uită-te în eşarfa lui, bine? zise Jake. Are o bucată de 
hârtie pe care e scris cuvântul. A trebuit să i-l citesc eu, 
fiindcă el nici de asta n-a fost în stare. 

Furia lui Tic-Tac nu se manifestă brusc; chipul i se 
întunecă treptat, ca un cer de vară înaintea unei furtuni 
teribile. 

— Dă-mi să-ţi văd eşarfa, Gasher, spuse el cu o voce groasă, 
mătăsoasă. Lasă-l pe vechiul tău amic să arunce o ocheadă. 

— Minte, “ţi spun! se văicări Gasher, punând mâinile pe 
eşarfă şi făcând doi paşi înapoi spre perete. Direct deasupra sa 
sclipeau ochii încercuiți cu auriu ai lui Ete. Nu tre” decât să te 
uiț” la fața lui ca să ştii c-un ţâcă jmecher ca aista numa” de 
minciuni se ţine! 

Omul Tic-Tac îşi mută privirea la Hoots, care părea bolnav 
de teamă. 

— Ce spui de asta? întrebă blondul cu aceeaşi voce 
mătăsoasă, teribilă. Ce spui, Hoots? Ştiu că tu şi Gasher 
sunteți nedespărțiți de mult şi mai ştiu că ai mintea unei 
gâşte, dar cu siguranţă nici tu n-ai putea fi atât de prost încât 
să scrii pe hârtie parola de intrare în încăperea interioară... 
Mă înşel? Mă înşel? 

— Am... am chezut numa”..., începu Hoots. 

— Taci! strigă Gasher. Îl săgetă pe Jake cu o privire de ură 
pură. O să te omor pentru asta, bombonel... să vezi de nu. 

— Dă-ţi jos eşarfa, Gasher, îi porunci Omul Tic-Tac. Vreau 
să mă uit în ea. Jake făcu un pas lateral, mai aproape de 
podiumul cu butoanele de control. 

— Nu! Mâinile lui Gasher se întoarseră la eşarfă şi o 
apăsară ca şi când aceasta şi-ar fi putut lua zborul de una 
singură. Al naibii să fiu dacă ţ-o dau! 


— Brandon, apucă-l, zise Tic-Tac. 

Brandon sări la Gasher. Mişcarea piratului nu fusese la fel 
de rapidă ca a lui Tic-Tac, dar fusese suficient de iute; se 
aplecă, scoase un cuţit din cizmă şi-l îngropă în brațul lui 
Brandon. 

— O, ticălosule! strigă Brandon surprins, simțind durerea, 
în timp ce sângele începea să-i țâşnească din braţ. 

— Uite ce-ai făcut! ţipă Tilly. 

— Chiar trebuie să fac totul aici de unul singur? urlă Tic- 
Tac, mai mult exasperat decât mânios, din câte se părea, şi se 
ridică în picioare. 

Gasher se retrase din fața lui, fluturând cuțitul însângerat 
cu mişcări imprevizibile. Cealaltă mână o ţinea aşezată ferm 
pe creştetul capului. 

— Înapoi, gâfâi el. Te iubesc ca pe un frate, Ticky, da” dacă 
nu te dai înapoi, o s-ascund lama asta-n măruntaiele tale - 
chiar aşe. 

— Tu? Puțin probabil, spuse Omul Tic-Tac râzând. 

Îşi scoase şi el cuțitul din teacă şi-l ţinu delicat de plăselele 
din os. Toţi ochii erau îndreptaţi asupra celor doi bărbaţi. Jake 
făcu doi paşi rapizi spre podiumul cu noianul de butoane şi 
întinse mâna spre cel pe care îl apăsase Tic-Tac. 

Gasher se trăgea cu spatele pe lângă peretele curbat, 
tuburile luminoase vopsindu-i fața roasă de pustule într-o 
succesiune de culori bolnăvicioase: verde-fiere, roşu-febră, 
galben-icter. Acum, Omul Tic-Tac era cel care stătea sub 
grilajul de ventilație, unde pândea Ete. 

— Pune-l jos, Gasher, zise blondul pe un ton rezonabil. Ai 
adus băiatul cum ţi-am cerut; dacă trebuie să cadă 
măgăreața pe capul cuiva pentru asta, acela va fi Hoots, nu 
tu. Arată-mi doar... 

Jake îl văzu pe Ete ghemuindu-se pentru a sări şi înțelese 
două lucruri: ce intenționa bumblerul să facă şi cine-l pusese 
să o facă. 

— Ete, nul strigă el. 

Se întoarseră toți cu faţa la el. În acel moment, Ete sări, 
lovind şubredul grilaj de ventilație şi desprinzându-l din 


perete. Omul Tic-Tac se răsuci spre sursa sunetului şi Ete îi 
căzu peste fața întoarsă în sus, muşcând şi zgâriind. 


32 


Roland auzi strigătul chiar şi prin uşile duble - Ete, nu! - şi 
inima îi stătu în loc. Aşteptă roata de valvă să se învârtă, dar 
nu se întâmplă nimic. Închise ochii şi trimise cu toată puterea: 
Uşa, Jake! Deschide uşa! 

Nu simți niciun răspuns şi imaginile dispăruseră. Linia de 
comunicație cu Jake, precară încă de la început, fusese 
întreruptă. 


33 


Omul Tic-Tac se împletici în spate, înjurând şi strigând şi 
dând să apuce cu mâinile animalul care i se zvârcolea pe faţă, 
muşcându-l şi  zgâriindu-l. Simţi ghearele lui Ete 
pătrunzându-i în ochiul stâng, spărgându-l, şi o oribilă durere 
roşie i se afundă în cap asemenea unei torţe aprinse, aruncate 
într-un puț adânc. În acel moment, furia copleşi durerea. Îl 
prinse pe Ete, îl smulse de pe față şi-l ținu deasupra capului, 
vrând să-l stoarcă precum o cârpă. 

— Nu! gemu Jake. 

Uită de butonul care descuia uşile şi luă arma care atârna 
pe spătarul fotoliului. 

Tilly ţipă. Ceilalţi fugiră care încotro. Jake îndreptă spre 
Omul Tic-Tac vechea mitralieră germană. Ete, cu capul în jos 
în mâinile acelea uriaşe şi îndoit gata să se rupă, se zvârcolea 
şi lovea cu dinții în aer. Urla agonic - un sunet oribil, omenesc. 

— Lasă-l în pace, ticălosule! strigă Jake şi apăsă trăgaciul. 

Avu destulă prezență de spirit ca să ţintească jos. 
Detunătura armei Schmeisser de calibru 40 fu asurzitoare în 
spaţiul închis, deşi trase doar cinci sau şase gloanţe. Unul 
dintre tuburile aprinse pocni într-o explozie de foc portocaliu 
rece. O gaură apăru la doi centimetri deasupra genunchiului 


stâng al pantalonilor strâmţi de pe Omul Tic-Tac şi o pată 
roşu-închis începu să se lățească. Gura blondului se deschise 
într-un O şocat, o expresie care spunea mai clar decât ar fi 
făcut-o cuvintele că, deşi inteligent, Tic-Tac se aşteptase să 
ducă o viaţă lungă şi fericită în care să împuşte oameni, dar în 
care el însuşi să nu fie împuşcat niciodată. Să se tragă asupra 
lui, poate, dar chiar să fie nimerit? Acea expresie de 
surprindere spunea că asta pur şi simplu nu avea ce căuta în 
schema lucrurilor. 

Bun venit în lumea reală, cretinule, gândi Jake. 

Tic-Tac îl scăpă pe Ete la podea, ca să se prindă cu mâinile 
de piciorul rănit. Viperă sări la Jake, îl prinse cu un braț pe 
după gât şi-n clipa următoare Ete îl atacă, lătrând pițigăiat şi 
morfolindu-i glezna prin pantalonii de mătase neagră. Viperă 
strigă şi se îndepărtă dansând, scuturând din picior pentru a 
scăpa de Ete. Bumblerul se ţinea ca un scai. Jake se întoarse 
şi văzu că Omul Tic-Toc se târa spre el. Îşi recuperase cuțitul 
şi strângea acum lama între dinţi. 

— Adio, Ticky, zise Jake şi apăsă din nou trăgaciul 
mitralierei. 

Nu se întâmplă nimic. Jake nu ştia dacă era goală sau 
înțţepenită, dar nu era timpul să stea pe gânduri. Făcu doi 
paşi în spate şi descoperi că retragerea îi era blocată de fotoliul 
mare, care-i servise lui Tic-Tac drept tron. Înainte să-l poată 
ocoli, punându-l între ei, Tic-Tac îl apucă de gleznă. Cealaltă 
mână a lui se duse la mânerul cuţitului. Rămăşiţele ochiului 
stâng îi atârnau pe obraz ca un glob de jeleu cu mentă; ochiul 
drept se holba în sus la Jake cu o ură dementă. 

Băiatul încercă să scape din strânsoarea mâinii şi se 
prăbuşi crăcănat pe tronul lui Tic-Tac. Privirea îi căzu pe un 
buzunar care fusese cusut în brațul drept. De sub buza lui 
elastică se ițea mânerul perlat şi crăpat al unui revolver. 

— O, ţâcă, ce-o să mai suferi! şopti extaziat Omul Tic-Tac. 
O-ul de surprindere fusese înlocuit de un rânjet larg, 
tremurat. O, ce-o să mai suferi! Şi ce fericit voi fi eu să... Ce...? 

Rânjetul bătu în retragere şi O-ul de surprindere începu să 
reapară, când Jake îndreptă spre el revolverul placat cu nichel 


şi-i trase cocoşul. Mâna care-l ținea de gleznă continuă să 
strângă până ce el avu impresia că i se vor sfărâma oasele. 

— N-o să faci tu asta! rosti Tic-Tac într-o şoaptă aprigă. 

— Ba o s-o fac, zise Jake inflexibil şi apăsă trăgaciul 
pistolului obosit. 

Se auzi un pocet sec, mult mai puţin dramatic decât 
detunătura teutonică a Schmeisser-ului. O găurică neagră 
apăru sus, în dreapta frunţii lui Tic-Tac, care continuă să se 
holbeze la Jake, ochiul său bun exprimând incredulitate. 

Jake încercă să-şi adune forțele pentru a mai trage o dată şi 
nu reuşi. Dintr-odată, o bucată din scalpul lui Tic-Tac se 
descoji ca un tapet vechi şi-i căzu peste obrazul drept. Roland 
ar fi ştiut ce însemna asta; pentru Jake, însă, gândirea 
coerentă era de acum aproape o imposibilitate. O groază 
sumbră, izvorâtă din panică, i se învârtea prin minte ca pâlnia 
unei tornade. Se chirci în fotoliul mare, când mâna de pe 
glezna sa căzu şi Omul Tic-Tac se prăbuşi cu faţa înainte. 

Uşa. Trebuia să deschidă uşa şi să-l lase pe pistolar să 
intre. Concentrându-se la aceasta şi la nimic altceva, Jake 
lăsă pistolul cu mâner perlat să zăngănească pe grătarul de 
fier şi se împinse afară din fotoliu. Întindea din nou mâna spre 
butonul pe care îşi amintea că-l văzuse pe Tic-Tac apăsându-l, 
când două mâini îl prinseră de gât şi-l traseră înapoi, departe 
de podium. 

— Am zis c-o să te omor pentru asta, scârbă mică, şopti o 
voce în urechea lui, şi Gasher îş' ţine-ntotdeauna promisiunile. 

Jake lovi orbeşte în spate cu ambele mâini, dar nu întâlni 
decât aer. Degetele lui Gasher i se afundară în gât, sufocându- 
l fără milă. Lumea începu să se facă gri în fața ochilor lui. 
Griul se transformă repede în purpuriu, iar purpuriul în 
negru. 


34 


O pompă porni şi roata de valvă din mijlocul trapei se răsuci 
iute. Slavă tuturor zeilor! gândi Roland. Apucă roata cu mâna 
dreaptă când aceasta nici nu se oprise bine şi trase de uşă. 


Cealaltă uşă era întredeschisă; din spatele ei veneau zgomote 
de oameni care se luptă şi lătratul lui Ete, acum ascuţit de 
panică şi furie. 

Roland lovi uşa cu cizma şi văzu că Gasher îl gâtuia pe 
Jake. Ete îl lăsase pe Viperă şi încerca acum să-l facă pe 
Gasher să-i dea drumul băiatului, dar cizma piratului avea 
un rol dublu: îl proteja pe purtător de dinţii bumblerului şi-l 
proteja pe Ete de infecția virulentă care curgea prin sângele lui 
Gasher. Brandon îl înjunghie din nou pe Ete în coaste, într-o 
încercare de a-l face să lase glezna piratului, dar bumblerul 
nu-l luă în seamă. Jake atârna în mâinile murdare ale 
călăului său, ca o marionetă ale cărei sfori au fost tăiate. Era 
alb-albăstrui la față, iar buzele umflate aveau o nuanţă 
delicată de lavandă. 

Gasher ridică privirea. 

— Tu, mârâi el. 

— Eu, aprobă Roland. 

Trase un foc şi partea stângă a capului lui Gasher se 
dezintegră. Bărbatul zbură în spate, eşarfa galbenă pătată de 
sânge desfăcându-se, şi ateriză peste Omul Tic-Tac. Picioarele 
lui loviră spasmodic grilajul de fier preţ de un moment, apoi se 
liniştiră. 

Pistolarul îl împuşcă pe Brandon de două ori, acționând 
cocoşul revolverului cu podul palmei drepte. Brandon, care 
stătea aplecat deasupra lui Ete pentru a-i aplica o nouă 
lovitură, se răsuci, se lovi de perete şi alunecă încet, ţinându- 
se de un tub. Dintre degetele vlăguite se revărsa lumină verde 
de mlaştină. 

Ete şchiopătă spre locul unde zăcea Jake şi începu să-i 
lingă fața palidă şi nemişcată. 

Viperă şi Hoots văzuseră destul. O luară la fugă umăr lângă 
umăr către uşița prin care Tilly se dusese să aducă urciorul de 
apă. Nu era momentul pentru acte de cavalerism; Roland îi 
împuşcă pe amândoi în spate. Trebuia să se mişte repede 
acum, foarte repede, şi nu voia să rişte ca ei să-l încurce în 
vreun fel, în caz că-şi adunau din nou curajul. 


Un ghem de luminițe portocalii se aprinse în partea 
superioară a incintei în formă de capsulă şi se declanşă o 
alarmă: urlete prelungi şi groase care se loveau de pereți. 
După un moment sau două, luminile de urgenţă începură să 
pulseze în ritm cu alarma. 


35 


Eddie se întorcea la Susannah, când alarma începu să urle. 
Luat prin surprindere, strigă şi ridică Rugerul, îndreptându-l 
aiurea, spre nimic. 

— Ce se întâmplă? 

Susannah clătină din cap - nu avea idee. Alarma era 
înfricoşătoare, dar asta nu constituia decât o parte a 
problemei; era suficient de zgomotoasă ca să producă durere 
la nivel fizic. Săgețile acelea de sunet amplificat îl duceau pe 
Eddie cu gândul la claxonul unui tir ridicat la puterea a zecea. 

În clipa aceea, lămpile portocalii începură să pulseze. Când 
ajunse la scaunul lui Susannah, Eddie văzu că şi butoanele 
COMANDĂ şi INTRĂ pulsau roşu-aprins. Aduceau cu doi ochi 
care clipeau. 

— Blaine, ce se întâmplă? strigă el. Se uită în jur, dar nu 
văzu decât umbre care săltau haotic. Tu faci asta? 

Singurul răspuns al lui Blaine fu râsul - un râs mecanic şi 
teribil, care-l făcu să se gândească la clovnul mecanic din fața 
Casei Ororilor de la Coney Island atunci când era el mic. 

— Blaine, termină! urlă Susannah. Cum să ne gândim la un 
răspuns la ghicitoarea ta cât sirena asta de antiaeriană nu 
tace? 

Râsul se opri la fel de brusc cum începuse, dar Blaine nu 
oferi niciun răspuns. Sau poate că o făcu; din spatele barelor 
care-i separau de peron, motoare uriaşe acţionate de turbine 
cu transmisie lentă se treziră la comanda computerelor 
dipolare pe care Omul Tic-Tac şi le dorise atât de tare. Pentru 
prima dată în zeci de ani, Monoul Blaine era treaz şi accelera 
spre viteza sa de croazieră. 


36 


Alarma, care într-adevăr avusese ca scop avertizarea 
locuitorilor demult dispăruţi ai oraşului Lud de iminenţa unui 
atac aerian (şi care nici măcar nu fusese verificată vreme de 
aproape o sută de ani), învălui oraşul într-o cortină sonoră. 
Toate becurile încă funcționale se aprinseră şi începură să 
pulseze în ritm. Puberii de la suprafață şi Cărunțţii de sub 
pământ deveniră convinşi că sfârşitul de care se temuseră 
dintotdeauna era aproape. Cărunţii bănuiau că se produsese 
o cataclismică defecțiune mecanică. Puberii, mereu convinşi că 
duhurile ce bântuiau maşinăriile de sub oraş se vor trezi într- 
o zi pentru a se răzbuna pe viii rămaşi, se apropiau probabil 
cel mai mult de adevăr. 

În mod sigur rămăsese o inteligență în străvechile 
computere de sub oraş, un singur organism viu care încetase 
să funcționeze rațional cu mult timp în urmă, în condiţii care, 
în interiorul implacabilelor lui circuite bipolare, nu puteau 
însemna decât o realitate absolută. Îşi pătrase logica tot mai 
străină în hotarele bancurilor lui de memorie vreme de opt 
sute de ani şi ar mai fi putut-o păstra alți opt sute, de n-ar fi 
apărut Roland şi prietenii săi; şi totuşi, acea mens non corpus 
vegetase şi înnebunise tot mai mult cu fiecare an; chiar şi în 
perioadele ei tot mai lungi de latenţă se putea spune că visa, 
iar acele vise deveniseră din ce în ce mai anormale pe măsură 
ce lumea mergea mai departe. Acum, cu toate că 
inimaginabila maşinărie care menținea Grinzile slăbise, 
această inteligență nebună şi inumană se trezise în încăperile 
ruinate şi reîncepuse, acorporală ca orice duh, să hoinărească 
pe culoarele morţilor. 

Cu alte cuvinte, Monoul Blaine se pregătea să iasă din 
Dodge. 


37 


Îngenuncheat lângă Jake, Roland auzi paşi în spatele său şi 
se răsuci, ridicând pistolul. Tilly, cu fața pământie 
transformată într-o mască a confuziei şi fricii superstițioase, 
ridică mâinile şi strigă: 

— Nu mă ucide, sai! Te rog! Nu mă ucide! 

— Fugi, atunci, îi spuse Roland scurt şi, când Tilly începu 
să se mişte, îi lovi gamba cu ţeava revolverului. Nu într-acolo... 
ci pe uşa pe care am venit eu. 

Şi dacă ne-om mai vedea vreodată, voi fi ultimul lucru pe 
care-l vei mai zări în viața ta. Acum, du-te! 

Femeia dispăru între umbrele săltătoare, rotitoare. 

Roland cobori o ureche la pieptul lui Jake, pe cealaltă 
acoperind-o cu palma pentru a reduce strigătele alarmei. Auzi 
inima băiatului: bătea încet, dar puternic. Îşi trecu braţele pe 
sub el şi, când făcu asta, ochii lui Jake se deschiseră uşor. 

— Nu m-ai lăsat să cad, de data asta. Vocea lui nu era 
decât o şoaptă aspră. 

— Nu. Nici de data asta şi nici altă dată. Nu-ţi forța vocea. 

— Unde-i Ete? 

— Ete! lătră bumblerul. Ete! 

Brandon îl înjunghiase de mai multe ori, dar nicio rană nu 
părea mortală ori măcar gravă. Era evident că bumblerul 
suferea, însă era la fel de clar că exulta de fericire. Se uita la 
Jake cu ochi scânteietori, cu limba rozalie atârnându-i afară. 

— Ake, Ake, Ake! 

Jake izbucni în lacrimi şi se întinse după el; Ete şchiopătă 
în cercul braţelor lui şi se lăsă îmbrăţțişat pentru un moment. 

Roland se ridică şi se uită în jur. Privirea îi rămase aţintită 
spre uşa aflată în cealaltă parte a încăperii. Cei doi bărbaţi pe 
care îi împuşcase în direcția aceea se duseseră, iar femeia tot 
acolo voise să meargă. Pistolarul se apropie de uşă cu Jake în 
braţe şi Ete alături. Împinse cu piciorul pe unul dintre cei doi 
Cărunţi morţi şi, aplecându-se de spate, trecu pragul. 
Încăperea de dincolo era o bucătărie. 

În ciuda aparatelor încastrate şi a pereţilor placați cu inox, 
reuşea să semene cu o cocină; pe Cărunţi, aparent, nu-i 
interesa prea mult curăţenia. 


— Apă, şopti Jake. Te rog... foarte sete. 

Roland simți atunci o dublare stranie, ca şi când timpul s- 
ar fi pliat în sine. Îşi aminti când ieşise din deşert, înnebunit 
de căldură şi pustiire. Îşi aminti când leşinase în grajdul 
haltei, pe jumătate mort de sete, şi când se trezise cu gust de 
apă rece curgându-i pe gât în jos. Băiatul îi dăduse jos 
cămaşa, o înmuiase sub jetul pompei şi-i dăduse să bea. 
Acum era rândul lui să facă acelaşi lucru pentru Jake. 

Se uită în jur şi văzu o chiuvetă. Se duse la ea şi deschise 
robinetul. Din el ieşi apă rece şi curată. Deasupra lor, în jurul 
lor, sub ei, alarma urla şi urla. 

— Poţi să stai în picioare? Jake aprobă din cap. 

— Aşa cred. 

Roland îl puse în picioare, pregătit să-l prindă dacă dădea 
vreun semn de instabilitate, dar Jake se agăță de chiuvetă, 
apoi îşi băgă capul sub şuvoiul de apă. Pistolarul îl luă pe Ete 
şi îi studie rănile. Se închegau deja. Ai scăpat uşor, prietenul 
meu blănos, gândi Roland, după care duse mâna pe lângă 
Jake, ca să ia în căuşul palmei nişte apă pentru animal. Ete o 
bău pofticios. 

Jake se trase înapoi de la robinet, cu părul lipit de față. Încă 
era palid şi urmele cruntelor bătăi încasate erau vizibile, însă 
arăta mai bine decât atunci când Roland se aplecase prima 
dată deasupra lui. Preţ de un moment teribil, pistolarul fusese 
convins că era mort. 

Se trezi că-şi doreşte să se poată întoarce în timp şi să-l 
omoare pe Gasher din nou, iar asta îl duse la un alt gând. 

— Şi cel pe care Gasher l-a numit Omul Tic-Tac? L-ai văzut, 
Jake? 

— Da. Ete l-a atacat prin surprindere. I-a sfâşiat fața. Apoi 
l-am împuşcat eu. 

— E mort? 

Buzele lui Jake începură să tremure. Le strânse cu 
fermitate. 

— Da. L-am nimerit în... Îşi atinse fruntea, deasupra 
sprâncenei drepte. Am avut... am avut noroc. 

Roland se uită apreciativ la el, apoi clătină încet din cap. 


— Mă îndoiesc de asta, să ştii. Dar nu contează acum. Vino. 

— Unde mergem? 

Vocea băiatului era în continuare un simplu murmur 
răguşit, iar el se tot uita peste umărul lui Roland spre 
încăperea în care fusese cât pe ce să moară. 

Roland arătă cu degetul spre cealaltă partea a bucătăriei. 
După o altă trapă, coridorul continua. 

— Pe acolo, pentru început. 

— PISTOLARULE, bubui o voce de pretutindeni. 

Roland se răsuci pe călcâie, strângându-l cu un braț pe Ete 
şi ţinându-l pe celălalt pe după umerii lui Jake, însă nu avea 
pe cine să vadă. 

— Cine îmi vorbeşte? strigă el. 

— SPUNE-ŢI NUMELE, PISTOLARULE. 

— Roland de Gilead, fiul lui Steven. Cine îmi vorbeşte? 

— GILEAD NU MAI EXISTĂ, rosti vocea, ignorând 
întrebarea. 

Roland ridică privirea şi văzu mai multe cercuri concentrice 
pe tavan. Vocea venea de acolo. 

— NICIUN PISTOLAR N-A MAI CĂLCAT ÎN LUMEA 
DINĂUN- TRU SAU ÎN LUMEA DE MIJLOC DE APROAPE TREI 
SUTE DE ANI. 

— Eu şi prietenii mei suntem ultimii. 

Jake îl luă pe Ete. Bumblerul linse imediat fața umflată a 
băiatului; ochii lui încercuiți cu auriu erau plini de adorație şi 
fericire. 

— Este Blaine, îi şopti Jake lui Roland. Nu-i aşa? 

Pistolarul aprobă. Sigur că da - însă ceva îi spunea că 
Blaine nu era doar un simplu tren monorai. 

— BĂIETE! TU EŞTI JAKE DIN NEW YORK? 

Jake se lipi mai tare de Roland şi se uită în sus, spre 
difuzoare. 

— Da, răspunse el. EU sunt. Jake din New York. Ăă... fiul 
lui Elmer. 

— MAI AI CARTEA CU GHICITORI? CEA DESPRE CARE AM 
AUZIT? Jake duse mâna peste umăr şi o expresie de dezolare îi 
umplu fața când degetele lui nu atinseră decât spatele. Dar 


când se uită din nou la Roland, pistolarul ţinea întins 
ghiozdanul spre el şi, chiar dacă chipul îngust şi aspru cioplit 
al bărbatului era la fel de inexpresiv ca întotdeauna, Jake 
intui la colțurile gurii lui fantoma unui surâs. 

— Va trebui să potriveşti curelele, spuse Roland când Jake 
luă ghiozdanul. Le-am lungit eu. 


Roland încuviinţă. 

— Ambele cărți sunt acolo. 

— CE AI PENTRU MINE, MICULE PELERIN? întrebă vocea 
într-un fel leneş, tărăgănat. 

— Fir-ar! făcu Jake. 

Ne aude, dar ne şi vede, gândi Roland şi, un moment mai 
târziu, observă un ochi mic de sticlă într-un colț, mult 
deasupra câmpului vizual al unui om normal. Simţi că o 
răceală îi învăluie pielea şi ştiu atât după expresia nedumerită 
de pe chipul lui Jake, cât şi după felul în care brațele băiatului 
se strânseseră în jurul lui Ete, că nu era singurul care nu se 
simțea în apele lui. Vocea aceea aparținea unei maşini, o 
maşină incredibil de deşteaptă, o maşină jucăuşă, însă era 
ceva foarte greşit cu ea. 

— Cartea, spuse Jake. Am cartea cu ghicitori. 

— BUN. Cu o satisfacție aproape umană. EXCELENT, 
SINCER. 

Un individ bărbos şi răpciugos apăru dintr-odată în pragul 
uşii din celălalt capăt al bucătăriei. De bicepsul lui era legată 
o eşarfă galbenă, pătată cu sânge, care flutura. 

— Focuri în pereți! strigă el. 

În panica lui, păru să nu-şi dea seama că Roland şi Jake nu 
făceau parte din mizerabilul lui ka-tet subpământean. 

— Fum la nivelurile inferioare! Oameni care-ş' iau viaţa! 
Ceva-i aiurea! La naiba, totu-i aiurea! Tre” să... 

Uşa cuptorului se deschise deodată ca o gură. O rază 
groasă de foc albastru-alb ţțâşni din el şi înfăşură capul 
bărbosului. Bărbatul fu aruncat în spate, cu hainele în flăcări 
şi pielea fierbându-i pe față. 


Jake se uită în sus la Roland, îngrozit. Roland puse un braț 
pe umerii lui. 

— M-A ÎNTRERUPT, spuse vocea. A FOST NEPOLITICOS, 
NU? 

— Da, răspunse Roland calm. Extrem de nepoliticos. 

— SUSANNAH DIN NEW YORK SPUNE CĂ ŞTII MULTE 
GHICITORI PE DE ROST, ROLAND DE GILEAD. AŞA ESTE? 

— Da. 

Avu loc o explozie într-una dintre camerele în care se intra 
din brațul acela al coridorului; podeaua trepidă sub picioarele 
lor şi voci strigară într-un cor dezorganizat. Luminile care 
pâlpâiau şi sirena care urla se opriră pe moment, apoi 
reveniră cu forță. Din gurile de ventilație ieşiră mici fuioare de 
fum înțepător. Ete adulmecă şi strănută. 

— SPUNE-MI O GHICITOARE, PISTOLARULE, îl invită 
vocea. 

Era senină şi nederanjată, ca şi când ar fi stat toţi undeva, 
în piața unui sat liniştit, şi nu sub un oraş ce părea pe cale să 
se destrame. 

Roland se gândi un moment şi ceea ce-i veni în gând fu 
ghicitoarea preferată a lui Cuthbert. 

— Prea bine, Blaine, începu el, îți spun. Ce e mai bun ca toţi 
zeii şi mai rău ca Bătrâna cu coasa? Morţii îl mănâncă; vii 
care îl mănâncă mor încet. 

Urmă o pauză lungă. Jake îşi îngropă fața în blana lui Ete 
pentru a scăpa de duhoarea Căruntului pârlit. 

— Ai grijă, pistolarule. 

Vocea era slabă ca o briză răcoroasă în cea mai toridă zi de 
vară. Vocea maşinii venise din toate difuzoarele, dar aceasta 
ieşi numai din difuzorul aflat chiar deasupra lor. 

— Ai grijă, Jake din New York. Ţine minte că acestea sunt 
Vanele. Mergi încet şi fii cu mare băgare de seamă. 

Jake se uită la pistolar cu ochi tot mai mari. Roland clătină 
încet din cap şi ridică un deget. Arăta ca şi când s-ar fi 
scărpinat pe o parte a nasului, numai că degetul acela îi 
brăzda în acelaşi timp buzele şi Jake bănuia că Roland îi 
transmitea de fapt să tacă. 


— DEŞTEAPTĂ GHICITOARE, glăsui Blaine într-un final. În 
vocea lui se simțea, parcă, o adevărată admirație. 
RĂSPUNSUL ESTE NIMICUL, NU-I AŞA? 

— Aşa este, spuse Roland. Şi tu eşti deştept, Blaine. 

Când vocea vorbi din nou, Roland auzi ceea ce Eddie auzise 
deja: o lăcomie insațiabilă şi incontrolabilă. 

— MAI SPUNE-MI UNA. Roland inspiră adânc. 

— Nu acum. 

— SPER CĂ NU MĂ REFUZI, ROLAND, FIUL LUI STEVEN, 
CACI 

ŞI ASTA E NEPOLITICOS. EXTREM DE NEPOLITICOS. 

— Du-ne la prietenii noştri şi ajută-ne să ieşim din Lud, 
spuse Roland. Atunci, s-ar putea să fie timp pentru ghicitori. 

— TE-AŞ PUTEA UCIDE PE LOC, spuse vocea şi acum era 
rece precum cea mai întunecată zi de iarnă. 

— Da, zise Roland. Sunt sigur că ai putea. Dar ghicitorile ar 
muri odată cu mine. 

— AŞ PUTEA LUA CARTEA BĂIATULUI. 

— Să furi e mai nepoliticos şi decât să refuzi sau să 
întrerupi pe cineva, remarcă Roland. 

Vorbi ca şi când n-ar fi făcut decât să umple timpul cu ceva, 
însă degetele rămase la mâna lui dreaptă strângeau tare 
umărul lui Jake. 

— Pe lângă asta, rosti Jake, uitându-se în sus la difuzorul 
din tavan, răspunsurile nu sunt în carte. Paginile acelea au 
fost rupte. Într-o clipă de inspiraţie, îşi atinse tâmpla cu 
degetul. Le am însă aici, continuă el. 

— SĂ NU UITAŢI CUMVA CĂ NIMENI NU IUBEŞTE UN 
ŞTIE-TOT, spuse Blaine. 

Se auzi încă o explozie, mai puternică şi mai aproape. Un 
grilaj de ventilaţie sări din locul lui şi brăzdă bucătăria ca un 
proiectil. Un moment mai târziu, doi bărbaţi şi o femeie 
intrară pe uşa care ducea către restul bârlogului Cărunţilor. 
Pistolarul ridică revolverul spre ei, apoi îl lăsă jos când aceştia 
se împleticiră prin bucătărie şi intrară în silozul de alături 
fără a arunca măcar o privire la el şi Jake. Lui Roland i se 


păru că semănau cu nişte animale care fug din calea unui 
incendiu de pădure. 

Un panou de inox din tavan se crăpă, expunând un 
dreptunghi de întuneric. Ceva argintiu sclipi în el şi, după 
câteva momente, o sferă de oţel, cu diametrul de aproximativ 
treizeci de centimetri, căzu din gaură şi rămase atârnată în 
aerul bucătăriei. 

— URMAȚI, spuse Blaine pe un ton plat. 

— Ne va duce la Eddie şi Susannah? întrebă Jake plin de 
speranţă. 

Blaine răspunse doar cu tăcere... dar când sfera începu să 
plutească de-a lungul coridorului, Roland şi Jake o urmară. 


38 


Jake nu-şi amintea clar perioada care urmase, şi probabil 
că era mai bine aşa. Îşi părăsise lumea cu mai mult de un an 
înainte ca nouă sute de oameni să se sinucidă împreună într-o 
țărişoară  sud-americană numită Guyana, dar ştia de 
existența pornirilor ucigaşe periodice la lemingi, iar ce se 
întâmpla în oraşul subpământean în curs de dezintegrare al 
Cărunţilor semăna cu asta. 

Erau explozii, unele la nivelul lor, dar majoritatea mult sub 
ei; fum înțepător ieşea uneori prin grilajele gurilor de 
ventilație, însă cele mai multe purificatoare de aer încă 
funcționau şi curățau bună parte din fum înainte ca acesta să 
se poată aduna în nori înecăcioşi. Nu văzură niciun incendiu. 
Şi totuşi, Cărunţii reacționau ca şi când venise momentul 
apocalipsei. Majoritatea fugeau panicaţi, cu chipurile lipsite de 
expresivitate, dar mulți se sinuciseseră pe coridoare şi în 
încăperile interconectate prin care sfera de oțel îi conduse pe 
Roland şi Jake. Unii se împuşcaseră; cei mai mulți îşi tăiaseră 
gâtul sau încheieturile mâinilor; câțiva păreau să fi înghițit 
otravă. Pe chipurile tuturor morților se citea aceeaşi expresie 
de teroare atotstăpânitoare. Jake putea înţelege doar vag ce-i 
mânase să facă asta. Roland avea o idee mai bună privind 
ceea ce li se întâmplase - lor şi minţilor lor - atunci când oraşul 


mort mai întâi prinsese viață în jurul lor şi apoi păruse să 
înceapă a se destrăma. Şi tot Roland fu cel care înțelese că 
Blaine o făcea intenţionat. Că Blaine îi mâna la asta. 

Se feriră şi trecură pe lângă un om spânzurat de o conductă 
pentru încălzire din tavan şi tropotiră pe nişte scări de oţel în 
jos, în urma mingii de oțel plutitoare. 

— Jake! strigă Roland. Nu tu m-ai lăsat să intru, nu-i aşa? 
Jake clătină din cap. 

— Aşa mă gândeam şi eu. Blaine a fost. 

Ajunseră la baza scărilor şi se grăbiră de-a lungul unui 
coridor îngust, spre o trapă pe care scria INTRAREA ABSOLUT 
INTERZISĂ, cu literele ascuţite ale Limbii Nobile. 

— Blaine să fie? întrebă Jake. 

— Da... e un nume la fel de bun ca oricare altul. 

— Şi celălalt... 

— Taci! spuse Roland înnegurat. 

Mingea de oțel se opri în fața trapei. Roata se învârti şi uşa 
se întredeschise. Roland o trase şi păşiră într-o uriaşă 
încăpere subterană, care se întindea în trei direcţii, din câte 
puteau ei să vadă. Era plină de aparent nesfârşite şiruri de 
panouri de control şi echipament electronic. Majoritatea 
panourilor erau stinse, dar în timp ce Jake şi Roland stăteau 
de cealaltă parte a uşii, uitându-se în jur cu ochi mari, văzură 
lumini-pilot aprinzându-se şi auziră maşini punându-se în 
funcțiune. 

— Omul Tic-Tac zicea că sunt mii de computere, rosti Jake. 
Se pare că avea dreptate. Doamne, uită-te! 

Roland nu înțelese cuvântul folosit de Jake şi de aceea nu 
spuse nimic. Privi doar cum, şir după şir, panourile se 
aprindeau. Un nor de scântei şi o limbă scurtă de foc verde 
ieşiră dintr-o consolă când o componentă străveche se defectă. 

Majoritatea aparatelor, însă, păreau să funcționeze perfect. 
Ace care nu se mai mişcaseră de secole sărită deodată pe 
verde. Cilindri mari de aluminiu se învârtiră, scuipând 
informații înmagazinate pe cipuri de silion în băncile de 
memorie aflate din nou în stare de alertă maximă, gata să 
primească orice comandă. Monitoare digitale, indicând totul, 


de la presiunea slabă a apei în Baronia Râului de Vest la 
amperajul disponibil la Centrala Nucleară din Bazinul Send, 
se luminară afişând matrice cu puncte în roşu şi verde. 
Deasupra, bancuri de globuri agățate începură să se aprindă, 
împrăştiind raze de lumină. 

Şi de jos, de sus şi din jurul lor - de peste tot - se auzi 
uruitul de bas al generatoarelor şi motoarelor cu transmisie 
lentă, care se trezeau din lungul lor somn. 

Jake dădea semne clare de epuizare. Roland îl ridică iarăşi 
în braţe şi alergă după mingea de oțel pe lângă maşinile ale 
căror funcţii şi rost nici nu le putea bănui. Ete fugea la 
picioarele lui. Mingea coti la stânga şi culoarul în care se aflau 
acum trecea printre şiruri de monitoare TV, mii la număr, 
stivuite pe rânduri asemenea blocurilor unui joc de construcții 
pentru copil. 

Tatei i-ar plăcea la nebunie, gândi Jake. 

Unele secțiuni ale acelei vaste galerii video rămăseseră 
întunecate, însă majoritatea ecranelor erau aprinse. Arătau 
un oraş căzut pradă haosului - atât sus, cât şi jos. Cete de 
Puberi alergau fără ţintă pe străzi, cu ochii holbațţi, cu gurile 
mişcându-se fără a scoate vreun sunet. Mulţi săreau de pe 
clădirile înalte. Jake observă cu oroare că alte sute se 
strânseseră la Podul Send şi se aruncau în râu. Alte ecrane 
arătau camere mari, pline de paturi, ca nişte dormitoare. 
Unele dintre ele erau cuprinse de flăcări şi focul părea pus 
chiar de Cărunţii panicaţi - îşi incendiau propriile saltele şi 
mobile, din Dumnezeu ştie ce motiv. 

Un ecran arăta un gigant cu piept cât un butoi aruncând 
bărbați şi femei în ceva ce semăna cu o presă plină de sânge. 
Asta era destul de rău, însă era ceva şi mai rău: victimele 
stăteau singure la coadă, aşteptându-şi docile rândul. Călăul, 
cu eşarfa galbenă bine strânsă peste craniu şi cu capetele 
înnodate legănându-i-se sub urechi ca nişte cosițe, apucă o 
femeie bătrână şi o săltă în aer, aşteptând răbdător ca blocul 
de metal inoxidabil să se ridice de pe nicovală, astfel încât să o 
poată arunca înăuntru. Bătrâna nu se împotrivea; părea, de 
fapt, că zâmbea. 


— ÎN ÎNCĂPERI, OAMENII VIN ŞI PLEACĂ, spuse Blaine. 
DAR EU NU CRED CĂ VREUNUL DINTRE EI VORBEŞTE 
DESPRE MICHELANGELO. 

Râse deodată - un râs ciudat, pițigăiat, care suna ca nişte 
şobolani mişunând pe cioburi de sticlă. Sunetul îi trimise lui 
Jake fiori pe gât în sus. Nu voia să aibă nimic de-a face cu o 
inteligență care râdea în felul acela... Dar aveau ei de ales? 

Întoarse neputincios privirea spre monitoare... şi Roland îi 
răsuci imediat capul înapoi. O făcu cu blândețe, dar cu 
fermitate. 

— Nu ai ce să vezi acolo, Jake, spuse el. 

— Dar de ce o fac? întrebă băiatul. Nu mâncase nimic toată 
ziua şi tot îi venea să vomite. De ce? 

— Pentru că sunt speriați şi Blaine le alimentează spaima. 
Mai degrabă însă, cred, pentru că au trăit prea mult în 
cimitirul strămoşilor şi s-au săturat. 

Înainte să-ţi fie milă de ei, ţine minte ce fericiţi ar fi fost să 
te ia cu ei în poiana în care se sfârşeşte cărarea. 

Mingea de oţel mai dădu iute un colț, lăsând în urmă 
ecranele TV şi echipamentul electronic de monitorizare. În 
față, pe podea, era instalată o panglică lată dintr-un material 
sintetic. Sclipea ca smoala proaspătă între două dungi înguste 
de oțel cromat, care dispăreau într-un punct undeva, la ceea 
ce nu era partea opusă a încăperii, ci orizontul ei. 

Mingea tresăltă agitată deasupra panglicii negre şi, dintr- 
odată, banda - căci asta era - se puse încet în mişcare, 
târându-se între bordurile de oţel cu viteză de alergare uşoară. 
Mingea descrise arcuri mici în aer, îndemnându-i să urce. 

Roland păşi pe lângă banda mişcătoare până ce ajunse să 
egaleze cât de cât viteza ei, după care se conformă. Îl puse pe 
Jake jos şi toţi trei - pistolarul, băiatul şi bumblerul cu ochi 
aurii - fură purtaţi repede prin acea câmpie subterană 
umbrită, unde străvechile maşini se trezeau la viață. Banda 
mişcătoare îi purtă la o zonă cu ceva ce păreau a fi fişete - 
şiruri după şiruri nesfârşite de fişete. Erau întunecate... dar 
nu erau moarte. Un murmur slab şi hipnotic venea 


dinăuntrul lor şi Jake văzu crăpături fine de lumină galben- 
deschis răzbătând printre panourile de oţel. 

Gândul îi zbură imediat la Omul Tic-Tac. 

Sunt poate o sută de mii de computere d-astea dipolare 
futute chiar sub oraşul ăsta futut! Vreau computerele alea! 

Păi, gândi Jake, încep să se trezească, aşa că aş spune că ai 
obținut ce voiai, Ticky... dar dacă ai fi aici, nu cred că ai mai 
vrea asta. 

Atunci îşi aminti de străbunicul lui Tic-Tac, care avusese 
curajul să urce într-un avion dintr-o altă lume şi să urce cu el 
spre cer. Având astfel de sânge în vene, Jake bănuia că, 
departe de a fi atât de speriat încât să se sinucidă, pe Tic-Tac 
l-ar fi bucurat la culme întorsătura aceasta... şi cu cât s-ar fi 
sinucis mai mulți oameni de teroare, cu atât ar fi fost el mai 
bucuros. 

Prea târziu acum, Ticky, gândi el. Slavă Domnului! 

Roland vorbi cu voce moale, întrebătoare: 

— Toate cutiile astea... cred că străbatem mintea lucrului 
care-şi spune Blaine, Jake. Cred că-i străbatem mintea. 

Jake încuviinţă şi se trezi cu gândul la eseul său final. 

— Creierul Blaine e al naibii de hain. 

— Da. 

Jake se uită atent la Roland. 

— Oare o să ieşim acolo unde cred eu că o să ieşim? 

— Da, răspunse Roland. Dacă încă ne aflăm pe Calea 
Grinzii, o să ieşim în Leagăn. 

Jake aprobă. 

— Roland? 

— Ce-i? 

— Mersi că ai venit după mine. 

Roland încuviință mut şi puse un braț pe după umerii 
băiatului. 

Departe înaintea lor, motoare uriaşe prinseră viață, 
huruind. Un moment mai târziu, un scrâşnet greu începu şi o 
nouă lumină - strălucirea necruțătoare a lămpilor portocalii 
cu sodiu - îi potopi. Jake vedea acum locul unde se oprea 


banda mişcătoare. După ea era o scară rulantă îngustă şi 
abruptă, care urca spre acea lumină portocalie. 


39 


Eddie şi Susannah auziră motoare grele pornind direct sub 
ei. O clipă mai târziu, o fâşie lată din podeaua de marmură 
începu să se tragă încet înapoi, deschizând o fantă lungă şi 
luminată. Podeaua dispărea în direcția lor. Eddie apucă 
mânerele scaunului şi o împinse repede pe Susannah înapoi 
de-a lungul barierei de oţel dintre peronul monoraiului şi 
restul Leagănului. Erau mai mulți stâlpi pe traseul 
dreptunghiului de lumină în continuă expansiune şi Eddie 
aşteptă ca ei să se prăbuşească în gaură pe măsură ce 
podeaua pe care se sprijineau dispărea de sub baza lor. Dar 
nu se prăbuşiră. Stâlpii rămaseră în picioare, părând să 
plutească în gol. 

— Văd o scară rulantă! strigă Susannah peste alarma care 
nu mai tăcea. Stătea aplecată în față şi se uita cu ochi mijiți 
în gaură. 

— Îhî, strigă Eddie înapoi. Dacă aici sus e gara, la subsol 
puteți găsi raioanele de mercerie, parfumuri, lenjerie... 

— Poftim? 

— Nu contează! 

— Eddie! ţipă Susannah. 

Încântarea şi surprinderea izbucniră pe chipul ei ca focurile 
de artificii pe 4 iulie. Se aplecă şi mai tare, arătând cu degetul, 
şi Eddie se văzu nevoit să o ţină, ca să nu se răstoarne din 
scaun. 

— E Roland! Sunt amândoi! 

Se auzi o bufnitură şi se simți un cutremur uşor când fanta 
din podea se deschise la maximum şi se opri. Motoarele care o 
făcuseră să se mişte pe şinele ascunse se opriră, uruind tot 
mai încet. Eddie alergă la marginea găurii şi-l văzu pe Roland 
pe o treaptă a scării rulante. Jake - alb la față, învineţit, 
însângerat, dar evident Jake şi evident în viaţă - stătea alături 


de el şi se sprijinea de umărul pistolarului. Iar pe treapta din 
spatele lor, uitându-se în sus cu ochii lui luminoşi, era Ete. 

— Roland! Jake! ţipă Eddie. 

Sări în aer, fluturând mâinile deasupra capului şi, când 
ateriză, începu să danseze pe marginea fantei. Dacă ar fi 
purtat pălărie, ar fi aruncat-o în sus. 

Pistolarul şi băiatul se uitară la el şi fluturară din mâini. 
Jake surâdea, observă Eddie, ba chiar şi însoțitorul lui înalt şi 
aprig arăta cât pe ce să zâmbească. 

Minunile, gândi Eddie, nu mai încetau să apară. Îşi simţea 
dintr-odată inima prea mare în piept şi dansă mai repede, 
fluturând din braţe şi chiuind. Se temea că, dacă nu se mişca 
mereu, bucuria şi uşurarea pe care le simțea chiar îl puteau 
face să explodeze. Până în momentul acela nu-şi dăduse 
seama cât de tare se convinsese că nu-i vor mai revedea 
niciodată pe Roland şi pe Jake. 

— Hei, băieți! Grozav! Perfect! Mişcaţi-vă fundurile aici sus! 

— Ajută-mă, Eddie! 

Se întoarse. Susannah încerca din răsputeri să coboare din 
scaun, dar un pliu al pantalonilor din velur pe care îi purta se 
prinsese în mecanismul de frânare. Râdea şi plângea în acelaşi 
timp, ochii ei negri radiind bucurie. Eddie o ridică din scaun 
cu atâta violență, că acesta se răsturnă. Dansă cu ea în cerc. 
Ea se agăță de gâtul lui cu o mână şi cu cealaltă flutură 
energic în aer. 

— Roland! Jake! Veniţi aici! Mişcaţi-vă bucile, m-auziţi? 

Când ajunseră sus, Eddie îl îmbrățişă pe Roland, bătându-l 
pe spate, în vreme ce Susannah acoperi cu sărutări fața 
râzătoare şi întoarsă în sus a lui Jake. Ete alerga în opturi 
strânse, lătrând subțire. 

— Scumpule! spuse Susannah. Eşti bine? 

— Da, spuse Jake. Încă surâdea, dar în ochi avea lacrimi. Şi 
mă bucur că sunt aici. Nici nu ştii cât de mult. 

— Aş putea ghici, scumpule. Pe-asta poţi pune pariu. Se 
întoarse spre Roland. Ce i-au făcut? Arată ca şi când l-ar fi 
călcat cineva cu buldozerul pe față. 


— Asta i se datorează în principal lui Gasher, zise Roland. 
Dar n-o să-l mai deranjeze niciodată pe Jake. Şi nici pe 
altcineva. 

— Dar tu, uriaşule? Tu eşti bine? Roland încuviință, 
uitându-se în jur. 

— Deci ăsta e Leagănul. 

— Da, spuse Eddie, care se uita atent în fantă. Ce-i acolo, 
Jos? 

— Maşini şi nebunie. 

— Elocvent ca întotdeauna, văd. Ştii ce tare mă bucur să te 
văd, bătrâne? Ai măcar idee? 

— Da... cred că am. 

Roland zâmbi atunci, gândindu-se la felul în care se 
schimbă oamenii. Fusese un timp, şi nu foarte de mult, când 
lui Eddie puţin îi lipsise să-i taie gâtul tocmai cu cuțitul lui. 

Motoarele de jos reîncepură să huruie. Scara rulantă se 
opri. Fanta din podea începu să se închidă. Jake se duse la 
scaunul răsturnat al lui Susannah şi, în timp ce-l îndrepta, 
zări forma netedă şi roz din spatele barelor de fier. I se tăie 
respiraţia şi visul pe care îl avusese după ce părăsise River 
Crossing se întoarse cu toată forța: vasta formă roz ca de glonț 
brăzdând câmpiile goale din vestul Missouri, către el şi Ete. 
Două geamuri mari, triunghiulare, sclipind pe fața goală a 
acelui monstru în atac, geamuri ca doi ochi... şi acum visul lui 
devenise realitate, exact cum ştiuse că se va întâmpla. 

E doar un groaznic tren uu-uu şi numele lui e Blaine cel 
Hain. 

Eddie se apropie şi îşi puse un braț pe după umerii lui Jake. 

— Ei, iată-l aici, campionule... exact cum a fost vorba. Ce 
crezi despre el? 

— Nu-i mare lucru, sincer să fiu. 

Era o subestimare de zile mari, însă Jake era prea sleit de 
puteri pentru a fi în stare de o reacție mai însuflețită. 

— Asta zic şi eu, rosti Eddie. Vorbeşte. Şi îi plac ghicitorile. 
Jake încuviinţă. 

Roland o săltase pe Susannah pe un şold şi împreună 
examinau cutia de control cu butoane numerotate dispuse în 


formă de romb. Jake şi Eddie li se alăturară. Eddie descoperi 
că se uita mereu în jos la Jake, pentru a se asigura că nu era 
doar o plăsmuire a imaginaţiei sale; băiatul era într-adevăr 
acolo. 

— Acum ce mai e? îl întrebă el pe Roland. 

Pistolarul plimbă uşor degetul peste butoanele numerotate 
şi clătină din cap. Nu ştia. 

— Fiindcă mie mi se pare că motoarele monoului se 
turează, spuse Eddie. Adică, e greu să-ți dai seama cu alarma 
aia care urlă, dar cred că aşa €... Şi, la urma urmei, este un 
robot. Dacă pleacă fără noi? 

— Blaine! strigă Susannah. Blaine, eşti... 

— ASCULTAŢI CU ATENŢIE, PRIETENI, bubui vocea lui 
Blaine. SUB ORAŞ EXISTĂ STIVE URIAŞE CU CANISTRE 
CONȚINÂND SUBSTANŢE CHIMICE ŞI BIOLOGICE DE 
RĂZBOI. AM DECLANŞAT UN PROGRAM CARE VA PROVOCA 
O EXPLOZIE ŞI VA ELIBERA ACESTE GAZE. EXPLOZIA SE 
VA PRODUCE ÎN DOUĂSPREZECE MINUTE. 

Vocea tăcu un moment, apoi glasul Micului Blaine, aproape 
complet acoperit de urletul neîncetat şi pulsatil al alarmei, li 
se adresă: 

— ...mă temeam de aşa ceva... trebuie să vă grăbiţi... 

Eddie îl ignoră pe Micul Blaine; oricum, nu-i spunea ceva ce 
el să nu ştie deja. Sigur că trebuia să se grăbească, însă acest 
fapt ocupa abia al doilea loc, la mare distanţă, în mintea sa în 
acel moment. Ceva mult mai important îl preocupa. 

— De ce? întrebă el. Pentru numele lui Dumnezeu, de ce ai 
făcut asta? 

— AŞ SPUNE CĂ ESTE EVIDENT. NU POT DISTRUGE 
ORAŞUL FĂRĂ SĂ MĂ DISTRUG PE MINE ÎNSUMI. ŞI CUM V- 
AŞ PUTEA DUCE UNDE VREŢI SĂ MERGEŢI DACĂ AŞ FI 
DISTRUS? 

— Dar încă mai sunt mii de oameni în oraş, protestă Eddie. 
Pe ei îi vei ucide. 

— DA, rosti Blaine calm. PA ŞI PUSI TUTUROR, RĂMAS- 
BUN, NU UITAŢI SĂ-MI SCRIEŢI. 

— Dar de ce? strigă Susannah. De ce, fir-ai al naibii? 


— PENTRU CĂ EI MĂ PLICTISESC. PE VOI PATRU, PE DE 
ALTĂ PARTE, VĂ GĂSESC DESTUL DE INTERESANȚI. 
DESIGUR, CÂT TIMP VOI CONTINUA SĂ VĂ GĂSESC 
INTERESANŢI VA DEPINDE DE CALITATEA GHICITORILOR 
VOASTRE. ŞI APROPO DE GHICITORI, N-AR FI MAI BINE SĂ 
ÎNCEPEŢI SĂ O REZOLVAŢI PE A MEA? MAI AVEŢI EXACT 
UNSPREZECE MINUTE ŞI DOUĂZECI DE SECUNDE ÎNAINTE 
SĂ SE FISUREZE CANISTRELE. 

— Opreşte-te! urlă Jake peste sirena asurzitoare. Nu-i vorba 
doar de oraş - un gaz ca acela ar putea fi dus de vânt oriunde! 
I-ar putea ucide chiar şi pe locuitorii din River Crossing! 

— GHINIONUL LOR, A SPUS UN ALIGATOR, răspunse 
Blaine insensibil. DEŞI CRED CĂ EI POT SĂ-ȘI MAI MĂSOARE 
CÂȚIVA ANI DIN VIAŢĂ ÎN LINGURI DE CAFEA; AU ÎNCEPUT 
FURTUNILE DE TOAMNĂ ŞI VÂNTURILE PUTERNICE VOR 
PURTA GAZELE ÎN DIRECŢIA OPUSĂ LOR. PENTRU VOI 
PATRU, ÎNSĂ, SITUAŢIA ESTE DIFERITĂ. AŢI FACE BINE SĂ 
VĂ PUNEŢI MINTEA LA CONTRIBUȚIE, CĂCI ALTFEL VĂ 
PAŞTE ŞI PE VOI PA ŞI PUSI, RĂMAS-BUN, NU UITAŢI SĂ-MI 
SCRIEŢI. Vocea făcu o pauză. O ULTIMĂ INFORMAŢIE 
SUPLIMENTARĂ: GAZUL ACESTA NU ESTE NEDUREROS. 

— Dă înapoi! spuse Jake. Noi oricum îţi vom spune 
ghicitori, nu-i aşa, Roland? Îţi vom spune câte ghicitori vrei! 
Numai dă înapoi! 

Blaine începu să râdă. Râse mult timp, proiectând hohote 
ascuţite de veselie electronică în spaţiul larg şi gol al 
Leagănului, unde se amestecau cu urletul monoton şi 
sfredelitor al alarmei. 

— Opreşte-te! strigă Susannah. Opreşte-te! Opreşte-te! 
Opreşte-te! 

Blaine se opri. Un moment mai târziu, alarma se întrerupse 
brusc. Liniştea care urmă - întreruptă doar de ropotul ploii - 
fu asurzitoare. 

Acum, vocea care ieşi din difuzor era foarte blândă, 
măsurată şi lipsită de orice milă. 

— MAI AVEŢI ZECE MINUTE, spuse Blaine. SĂ VEDEM CÂT 
DE INTERESANȚI SUNTEŢI DE FAPT. 


40 


— ANDREW. 

Nu este niciun Andrew aici, străine, gândi el. Andrew a 
pierit de mult; Andrew nu mai este, cum nici eu nu voi mai fi, 
în curând. 

— Andrew! insistă vocea. 

Venea de departe. Venea din afara presei de cidru care 
cândva fusese capul său. 

Odinioară existase un băiat pe nume Andrew, şi tatăl lui îl 
dusese la un parc în partea vestică a oraşului Lud, un parc în 
care creşteau meri şi era o baracă de tinichea ruginită care 
arăta ca dracu” şi mirosea dumnezeieşte. Ca răspuns la 
întrebarea lui, tatăl lui Andrew i-a spus că se numeşte casa 
cidrului. Apoi l-a mângâiat pe cap, i-a spus să nu se teamă şi 
l-a condus pe uşa acoperită cu o pătură. 

Înăuntru, lângă pereţi erau stivuite coşuri nenumărate cu 
mere, şi mai era un bătrân costeliv pe nume Dewlap, ai cărui 
muşchi se mişcau pe sub piele ca viermii şi a cărui treabă era 
să răstoarne merele, coş cu coş, în aparatul clămpănitor, cu 
şuruburile slăbite, aflat în mijlocul încăperii. Pe ţeava din 
cealaltă parte a aparatului ieşea cidru dulce. Un alt om (nu-şi 
mai amintea care era numele acestuia) stătea acolo, datoria 
lui fiind să umple sticlă după sticlă cu cidru. Un al treilea 
bărbat stătea în spatele lui, şi treaba lui era să-l pocnească în 
cap pe cel care umplea sticlele dacă se făcea prea mare risipă. 

Tatăl lui Andrew îi dăduse un pahar cu cidru înspumat şi, 
cu toate că el avusese parte de multe delicatese în anii 
petrecuţi în oraş, niciodată nu gustase ceva mai bun decât 
băutura aceea dulce şi răcoroasă. Avea impresia că înghiţise o 
pală de vânt de octombrie. Şi totuşi, ceea ce-şi amintea mai 
clar decât gustul cidrului sau mişcarea viermănoasă a 
muşchilor lui Dewlap când răsturna coşurile era felul nemilos 
în care aparatul transforma merele roşii-aurii în lichid. Două 
duzini de tamburi le purtau sub cilindrul rotitor de oțel cu 
găuri în el. Prima dată, merele erau strivite şi apoi crăpau de- 


a dreptul, împrăştiindu-şi sucurile pe un jgheab înclinat, în 
vreme ce sâmburii şi pulpa erau oprite de o sită. 

Acum, capul lui era presa de cidru şi creierii erau merele. În 
curând avea să crape la fel cum crăpau merele sub cilindru, şi 
întunericul binecuvântat urma să-l înghită. 

— Andrew! Ridică fruntea şi uită-te la mine. 

Nu putea... şi n-ar fi făcut-o nici dacă ar fi putut. Mai bine 
să rămână acolo întins şi să aştepte întunericul. Oricum, 
trebuia să fie mort; nu-i trăsese oare țâncul ăla diabolic un 
glonț în creier? 

— Nici măcar pe aproape de creier n-a trecut, puturosule, şi 
nu eşti pe moarte. Ai doar o durere de cap. Vei muri, însă, 
dacă nu te ridici din propriu-ți sânge... şi o să mă asigur, 
Andrew, că moartea ţi se va părea o binecuvântare în 
comparaţie cu ceea ce simți acum. 

Nu amenințările îl făcură pe bărbatul întins pe podea să 
ridice capul, ci mai degrabă felul în care deținătorul acelei voci 
pătrunzătoare, şuierătoare, părea să-i fi citit gândurile. Ţeasta 
lui se ridică încet şi durerea fu sfâşietoare - obiecte grele 
păreau să alunece şi să se lovească de carcasa osoasă care 
conținea rămăşiţele minţii sale, săpând în calea lor canale 
însângerate prin materia cenuşie. Îi scăpă un geamăt prelung 
şi cleios. Încercă o senzaţie de furnicătură la obrazul drept, ca 
şi când o duzină de muşte s-ar fi târât pe sângele de acolo. 
Voia să le alunge, însă ştia că avea nevoie de ambele mâini ca 
să se susțină. 

Silueta care stătea în cealaltă parte a camerei, lângă trapa 
care ducea în bucătărie, arăta fantomatic, ireală. Asta, în 
parte datorită luminilor din tavan care încă pâlpâiau şi în 
parte fiindcă-l vedea pe nou-venit doar cu un ochi (nu-şi 
amintea ce se întâmplase cu celălalt şi nici nu voia să-şi 
amintească), însă avea o bănuială că motivul principal era 
acela că ființa era fantomatică şi ireală. Arăta ca un om... 
totuşi, individul care fusese cândva Andrew Quick nutrea 
convingerea că nu era, de fapt, deloc om. 

Străinul din fața trapei purta o jachetă scurtă şi neagră 
strânsă la mijloc cu o curea, pantaloni de dril spălăciți şi 


cizme vechi, colbuite - cizmele unui țăran, ale unui cowboy 
sau... 

— Sau ale unui pistolar, Andrew? întrebă străinul şi se 
hlizi. 

Omul Tic-Tac se holbă disperat la silueta din prag, 
încercând să-i vadă chipul, dar jacheta scurtă avea glugă şi 
gluga era ridicată. Trăsăturile străinului erau pierdute în 
umbre. 

Sirena încetă brusc. Luminile de urgență rămaseră aprinse, 
dar măcar se opriră din pâlpâit. 

— Poftim, spuse străinul cu vocea lui  şoptită, 
pătrunzătoare. În sfârşit ne putem auzi gândurile. 

— Cine eşti? întrebă Omul Tic-Tac. 

Se mişcă puțin şi greutăţile acelea îi alunecară iarăşi prin 
cap, brăzdând canale noi în creierul său. Oricât era senzația 
aceasta de rea, gâdilăturile muştelor pe obrazul lui drept erau 
şi mai rele. 

— Sunt un om cu multe nume, partenere, rosti bărbatul 
din întunericul glugii sale şi, cu toate că vocea lui era gravă, 
Tic-Tac auzi nuanţa unui râs dincolo de suprafaţa ei. Unii îmi 
spun Jimmy şi alții îmi spun Timmy; unii îmi spun Handy şi 
alții - Dandy. Pot să mă cheme Ratatul sau pot să mă cheme 
Învingătorul, numai să nu mă cheme prea târziu la cină. 

Omul din prag lăsă capul pe spate şi râsul lui îl înfioră pe 
rănit, făcându-i pielea pe braţe şi spate să i se încrețească; era 
ca urletul unui lup. 

— Mi s-a spus Străinul fără Vârstă, continuă bărbatul. 
Începu să păşească spre Tic-Tac şi, văzându-l, omul de la 
podea gemu şi încercă să se târască înapoi. Mi s-a mai spus şi 
Merlin sau Maerlyn - dar cui să-i pese, întrucât eu n-am fost 
niciodată ăla, deşi nici n-am spus că n-aş fi. Uneori mi se zice 
Magicianul... sau Vrăjitorul... dar sper că noi, Andrew, putem 
merge mai departe în termeni mai simpli. În termeni mai 
umani. 

Îşi lăsă gluga pe spate, arătându-şi chipul spân, cu frunte 
lată, care nu era, în pofida aspectului plăcut, nicidecum 
uman. Pomeţii Vrăjitorului erau puternic îmbujoraţi; ochii lui 


albaştri-verzui scânteiau cu o fericire impetuoasă mult prea 
sălbatică pentru a fi rațională; părul lui de un negru-albăstriu 
stătea ridicat în şuvițe caraghioase, ca penele unui corb; 
buzele roşietice se depărtară, pentru a expune dinţii unui 
canibal. 

— Spune-mi Fannin, rosti apariția rânjitoare. Richard 
Fannin. N-o fi, poate, un nume perfect corect, dar socotesc că-i 
destul de bun pentru moment. 

Întinse o mână în palma căreia nu se vedea nicio linie. Ce 
spui, partenere? Strânge mâna care a zdruncinat lumea. 

Creatura care fusese cândva Andrew Quick şi căreia i se 
spusese pe coridoarele Cărunțţilor Omul Tic-Tac ţipă şi încercă 
iarăşi să se târască în spate. Bucata de scalp desprinsă de 
glonțul de calibru mic care-i răzuise doar tigva, fără însă ao 
străpunge, flutura în voie; şuvițele lungi de păr blond-cenuşiu 
continuau să-i gâdile obrazul. Quick, însă, nu mai simţea. 
Uitase chiar şi durerea de cap şi pulsaţia din orbita ochiului 
stâng. Se concentra cu toată puterea minţii asupra unui 
singur lucru: Trebuie să scap de bestia asta cu înfăţişare 
umană. 

Dar când străinul îl prinse de mâna dreaptă şi i-o scutură, 
gândul acesta se risipi ca un vis dimineața, la trezire. 
Strigătul care stătuse prizonier în pieptul lui Quick îi ieşi de 
pe buze într-un geamăt coital. Se holbă tâmp în sus, la nou- 
venitul rânjitor. Bucata desprinsă de scalp fâlfâia. 

— Te deranjează aia? Precis. Poftim! 

Fannin prinse între degete bucata de scalp şi o rupse cu o 
mişcare iute de pe ţeasta lui Quick, expunând un petic lăptos 
de craniu. Se auzi un sunet ca de pânză groasă sfâşiată. 
Quick urlă din toţi rărunchii. 

— Cuminte, cuminte, doare doar o secundă. 

Bărbatul stătea acum pe vine în fața lui şi vorbea ca un 
părinte indulgent unui copil cu o aşchie de lemn în deget. 

— Nu-i aşa? 

— D-d-da, bolborosi Quick. 

Şi aşa era. Deja durerea se risipea. Şi când Fannin întinse 
iarăşi mâna spre el, mângâindu-i partea stângă a feței, Quick 


se smuci în spate doar din reflex şi se stăpâni degrabă. În 
vreme ce palma fără linii mângâia, el simţi că-i revin forțele. 
Ridică ochii spre nou-venit cu o recunoştinţă tâmpă, cu buzele 
tremurând. 

— Nu-i aşa că este mai bine, Andrew? Este, nu-i aşa? 

— Da! Da! 

— Dacă vrei să-mi mulțumeşti - şi sunt sigur că vrei - 
trebuie să spui ceva ce obişnuia să spună o veche cunoştinţă a 
mea. A ajuns până la urmă să mă trădeze, însă mi-a fost bun 
prieten destul de mult timp şi încă-i păstrez un loc cald în 
inimă. Spune: „Viața mea pentru tine“, Andrew - poți spune 
asta? 

Putea şi chiar o spuse; de fapt, i se părea că nu se mai putea 
opri din a o spune. 

— Viaţa mea pentru tine! Viața mea pentru tine! Viaţa mea 
pentru tine! Viaţa mea... 

Străinul îi atinse iarăşi obrazul, numai că de data aceasta 
capul lui Andrew Quick fu săgetat de un junghi puternic de 
durere pură. Strigă. 

— Scuze pentru asta, dar timpul e scurt şi tu începeai să 
semeni cu o placă stricată. Andrew, îngăduie-mi să ţi-o spun 
verde în față: ți-ar plăcea să-l ucizi pe țâncul care te-a 
împuşcat? Ca să nu mai pomenesc de prietenii lui şi de durul 
care i-a adus aici - pe el, mai mult decât pe toți ceilalți. Chiar 
şi pe potaia care ţi-a scos ochiul, Andrew - ţi-ar plăcea asta? 

— Da! icni fostul Om Tic-Tac. Îşi făcu palmele pumni. Da! 

— Asta-i bine, zise străinul şi-l ajută să se ridice în picioare, 
pentru că ei trebuie să moară - îşi bagă nasul unde nu le 
fierbe oala. Mă aşteptam ca Blaine să se ocupe de ei, însă 
lucrurile au mers mult prea departe ca să mă mai pot baza pe 
altceva... În definitiv, cine ar fi crezut că vor putea ajunge atât 
de departe? 

— Nu ştiu, admise Quick. 

Nu avea, de fapt, nici cea mai vagă idee despre ce vorbea 
străinul. Şi nici nu-i păsa; o senzaţie de exaltare îi acapara 
mintea ca un drog excelent şi, după durerea presei de cidru, 
asta-i era de ajuns. Mai mult decât de ajuns. 


Buzele lui Richard Fannin se strâmbară. 

— Ursul şi osul... cheia şi trandafirul... ziua şi noaptea... 
timpul şi mareea! Destul! Destul, am spus! Nu trebuie sub 
nicio formă să se apropie de Turn mai mult decăt s-au apropiat 
până acum! 

Quick se împletici în spate când mâinile omului se mişcară 
cu viteza năucitoare a unui fulger. Una rupse lănțişorul care 
ținea micuțul ceas cu pendulă închis sub sticlă; cealaltă îi 
smulse ceasul Seiko al lui Jake Chambers de pe antebraţ. 

— Pe astea le iau eu, pot? Vrăjitorul Fannin surâse 
fermecător, cu buzele uşor strânse peste acei dinți înfiorători. 
Sau te împotriveşti? 

— Nu, răspunse Quick, renunțând fără a crâcni la ultimele 
simboluri ale lungii sale domnii (fără a fi, de fapt, conştient că 
făcea asta). Cu toată plăcerea. 

— Mulţumesc, Andrew, zise mieros omul întunecat. Acum 
trebuie să ne grăbim - în următoarele aproximativ cinci 
minute mă aştept la o schimbare drastică în atmosfera de aici. 
Înainte să se întâmple asta, trebuie să ajungem la cea mai 
apropiată debara în care se află măşti de gaze, şi cursa se 
preconizează a fi strânsă. Eu aş putea supraviețui fără 
probleme, dar mă tem că tu ai întâmpina unele dificultăți. 

— Nu înțeleg despre ce vorbeşti, spuse Andrew Quick. Capul 
reîncepuse să-i zvâcnească şi mintea îi vâjâia. 

— Nici nu e nevoie să înţelegi, zise străinul pe un ton egal. 
Vino, Andrew, cred că trebuie să ne grăbim. O zi plină, plină, 
nu? Cu puţin noroc, Blaine îi va pârli chiar acolo, pe peron, 
unde fără-ndoială că încă se mai află - a devenit excentric de-a 
lungul anilor, sărmanul de el. Noi, însă, cred că trebuie să ne 
grăbim. 

Îşi petrecu braţul peste umerii lui Quick şi, chicotind, îl 
conduse prin trapa pe care Roland şi Jake o folosiseră cu doar 
câteva minute înainte. 


GHICITORILE ȘI TINUTURILE PUSTII 
1 


— Bun, spuse Roland. Ziceţi-mi ghicitoarea lui. 

— Cum rămâne cu oamenii de acolo? întrebă Eddie, 
arătând peste Piaţa Leagănului, mare şi plină de stâlpi, şi spre 
oraşul de dincolo. Ce putem face pentru ei? 

— Nimic, recunoscu Roland, dar încă avem posibilitatea să 
facem ceva pentru noi înşine. Acum, care e ghicitoarea? 

Eddie se uită la forma aerodinamică a monoului. 

— A spus că trebuie să activăm pompa ca să-l punem în 
mişcare. Doar că pompa lui se activează invers. Are vreun sens 
pentru tine? 

Roland o întoarse atent pe toate fețele, apoi clătină din cap. 
Cobori ochii spre Jake. 

— Vreo idee, Jake? 

Băiatul clătină şi el din cap. 

— Eu nici măcar nu văd vreo pompă. 

— Asta probabil e cea mai uşoară parte, spuse Roland. 
Vorbim despre el ca despre o persoană, fiindcă Blaine pare a fi 
o ființă, însă tot maşină este - una sofisticată, dar maşină. ŞI- 
a pornit singur motoarele, totuşi trebuie să fie nevoie de un 
cod sau de o combinaţie pentru a deschide poarta şi uşile 
trenului. 

— N-ar strica să ne grăbim, spuse Jake agitat. Cred că au 
trecut două sau trei minute de când ne-a vorbit ultima dată. 
Cel puțin. 

— Nu te baza pe asta, rosti Eddie pe un ton sumbru. 
Timpul curge ciudat aici. 

— Şi totuşi... 

— Mda, mda. 

Eddie aruncă o privire spre Susannah, numai că ea stătea 
pe şoldul lui Roland şi studia rombul de cifre cu o expresie 
visătoare. Întoarse privirea către pistolar. 

— Sunt aproape sigur că ai dreptate când spui că este o 
combinaţie - la asta trebuie să slujească toate butoanele astea 
numerice. Aşa e, Blaine? Am nimerit-o măcar pe asta? 

Niciun răspuns; doar huruitul grăbit al motoarelor 
monoului. 


— Roland, zise Susannah pripit. Trebuie să mă ajuţi. 

Expresia ei visătoare fu înlocuită de un amestec de oroare, 
uimire şi hotărâre. În ochii lui Roland, Susannah nu fusese 
niciodată mai frumoasă... sau mai singură. Stătuse pe umerii 
lui atunci când erau la marginea poienii şi priveau cum ursul 
încerca să-l doboare pe Eddie din copac, şi Roland nu-i văzuse 
expresia când îi spusese că ea trebuie să tragă. Dar ştia ce 
expresie fusese, întrucât o vedea acum. ka era o roată, 
singura ei menire era să se învârtă şi, în cele din urmă, 
întotdeauna se întorcea la locul din care pornise. Aşa fusese 
dintotdeauna şi aşa era acum; Susannah era din nou în fața 
ursului şi chipul ei spunea că era conştientă de acest lucru. 

— Ce-i? întrebă el. Ce este, Susannah? 

— Ştiu răspunsul, dar nu reuşesc să ajung la el. Mi-e blocat 
în mine aşa cum îți rămâne în gât un os de peşte. Am nevoie 
de ajutorul tău ca să-mi aduc aminte. Nu chipul, ci vocea lui. 
Ce a spus el. 

Jake cobori privirea la încheietura mâinii şi fu surprins din 
nou de amintirea ochilor verzi ca de pisică ai Omului Tic-Tac 
atunci când văzu nu ceasul, ci doar locul unde fusese acesta - 
o formă albă, delimitată pe pielea sa puternic bronzată. Oare 
cât timp mai aveau? Cu siguranță nu mai mult de şapte 
minute, iar asta cu indulgență. Ridică ochii şi văzu că Roland 
scosese un glonţ de la curea şi îl răsucea înainte şi înapoi pe 
încheieturile degetelor de la mâna stângă. Jake îşi simți 
imediat pleoapele grele şi, cu iuțeală, îşi feri privirea. 

— Ce voce vrei să-ți aminteşti, Susannah Dean? întrebă 
Roland cu o intonațţie joasă, cumpătată. 

Ochii lui nu erau aţțintiți spre faţa ei, ci spre cartuş, în timp 
ce acesta îşi executa nesfârşitul dans pe încheieturile 
degetelor... şi înapoi... pe partea cealaltă... şi iar înapoi... 

Nu trebuia să ridice privirea ca să ştie că Jake îşi luase 
ochii de la dansul glonţului, în vreme ce Susannah n-o făcuse. 
Începu să grăbească mişcarea, până când glonțul păru 
aproape să plutească deasupra mâinii sale. 

— Ajută-mă să-mi amintesc vocea tatălui meu, spuse 
Susannah Dean. 


2 


Preţ de o clipă, se lăsă tăcerea, întreruptă doar de o explozie 
zguduitoare, undeva departe în oraş, de ploaia care răpăia pe 
acoperişul Leagănului şi de huruitul gros al motoarelor cu 
transmisie lentă ale monoraiului. Apoi un şuierat hidraulic 
străbătu aerul. Eddie îşi luă privirea de la cartuşul ce dansa 
pe degetele pistolarului (avu nevoie de ceva efort; îşi dădea 
seama că în câteva clipe ar fi fost hipnotizat şi el) şi se uită cu 
ochii mijiți printre barele de fier. O tijă argintie subțire ieşea 
din suprafața roz, curbată, dintre geamurile din față ale lui 
Blaine. Semăna cu o antenă. 

— Susannah? întrebă Roland cu aceeaşi voce joasă. 

— Ce-i? 

Ochii ei erau deschişi, însă glasul părea distant şi uşor - 
glasul cuiva care vorbeşte în somn. 

— Îţi aminteşti vocea tatălui tău? 

— Da..., dar nu o pot auzi. 

— ŞASE MINUTE, PRIETENI. 

Eddie şi Jake tresăriră şi se uitară spre difuzorul din cutia 
de control, dar Susannah păru să nu fi auzit nimic; ea se uita 
doar la cartuşul plutitor. Sub el, încheieturile degetelor lui 
Roland urcau şi coborau precum ițele unui război de ţesut. 

— Încearcă, Susannah, o îndemnă el şi, dintr-odată, o simţi 
schimbându-se în cercul brațului său drept. Păru să ia în 
greutate... şi, într-un fel indefinibil, păru să câştige vitalitate. 
Era ca şi cum esenţa ei se schimbase. 

ŞI aşa era. 

— Da” di ce vă pierdeț' vremea cu curva aia? întrebă vocea 
aspră a Dettei Walker. 


3 


Detta suna deopotrivă exasperată şi amuzată. 
— N-a luat niciodată mai mult dă 6 la mate de cân; se ştie. 
Şi nici p-ăsta nu l-ar fi luat de n-aş fi fo' io s-o ajut. Făcu o 


pauză, după care adăugă cu duşmănie: 

Şi tati. Şi iel a ajutat-o. Io ştiam de numerele speciale, da 
iel o fo” ăl de ne-a arătat năvodu”. Mamă, ce m-am mai distrat 
pă sama asta! Motivu” pen” care Suze nu-ş' aminteşte-i fincă 
Odetta n-a-nţeles niciodată numerele speciale. 

— Ce numere speciale? întrebă Eddie. 

— Numerele prime! 

Pronunţă cuvântul prime într-un fel rotunjit. Se uită la 
Roland, părând din nou complet trează... doar că nu era 
Susannah, cum nu era nici aceeaşi creatură scârbavnică şi 
diabolică cunoscută înainte sub numele de Detta Walker, deşi 
suna la fel ca ea. 

— S-a dus la tati numa” lacrimi pen” că ierea cât pe ce să 
pice la cursu” de mate... şi nici nu ierea vorba decât de algebră 
simplă, pe d-asupra! Ştia să calculeze - dacă ştiam eu, ştia şi 
ea - da” nu voia. “Ţelegi, o scorpie ca ea era prea bună pentr-o 
țâră de ars mathematica. 

Detta lăsă capul pe spate şi râse, dar ţâfna ei otrăvită, 
seminebună, lipsea din acel sunet. Părea sincer amuzată de 
prostia gemenei ei mentale. 

— Şi tati a zis: „O să-ț arăt un truc, Odetta. L-am învăţat 
în colegiu. Pe mine m-a ajutat să trec de treaba asta cu 
numerele prime, ş-o să te-ajute ş' pe tine. O s' te ajute să afli 
orice număr prim pofteşti.“ Oh-detta, proastă ca noaptea, zice: 
„Profesoara spune că nu egzistă formulă pentru aflarea 
numerelor prime, tati.“ Şi tati răspunde imediat: „Nici nu 
egzistă. Da” le poţi prinde, Odetta, dac-ai un năvod.“ Îi zicea 
Năvodu” lu” Eratostene. Du-mă, Roland, la cutia aia din perete 
- o s' răspunz io la ghicitoarea computerului ăla cretin. O s- 
arung io un năvod ş-o să vă prinz o cursă cu trenu'. 

Roland o duse, urmat îndeaproape de Eddie, Jake şi Ete. 

— Dă-mi bucat-aia de cărbune de o ţii în desagă. 

Pistolarul scotoci şi scoase un ciot mic de băț înnegrit. Detta 
îl luă şi se uită printre gene la rombul de cifre. 

— Nu-i tocma” aşe cum mi-o arătat tati, da” io crez că tot 
aia-i, rosti ea după un moment. Numerele prime mă plac - ale: 
normale ş-ale” speciale. Tre' să fie numere care nu se-mpart 


> 


decât la unu şi la ele însele. Doi e prim, pen” că-l poţi împărți 
la unu ş' la doi, da” e singuru” număr par care-i prim. Niciun 
altu” care-i par nu mai ie ş' prim. 

— M-am pierdut, recunoscu Eddie. 

— Asta pen” că nu eşti decât o față palidă cu capu” gol, 
spuse Detta, dar nu cu răutate. 

Se mai uită atentă la rombul de cifre, apoi începu să atingă 
rapid cu vârful cărbunelui toate butoanele cu numere pare, 
lăsând pe ele urme negre. 

— Trei e un număr prim, da” niciun număr înmulțit cu trei 
nu mai e prim, spuse ea şi, acum, Roland auzi un lucru 
straniu, dar minunat: Detta dispărea din vocea femeii; era 
înlocuită nu de Odetta Holmes, ci de Susannah Dean. Nu mai 
trebuia să o scoată el din transă; ieşea de una singură, într- 
un mod cât se poate de natural. 

Susannah începu să atingă cu cărbunele multiplii lui trei 
rămaşi acum, după ce numerele pare fuseseră deja eliminate: 
nouă, cincisprezece, douăzeci şi unu şi aşa mai departe. 

— La fel stau lucrurile cu cinci şi şapte, murmură ea şi, cât 
ai zice peşte, era trează şi din nou sută la sută Susannah 
Dean. Trebuie doar să le însemni pe cele impare, ca douăzeci şi 
cinci, care n-au fost deja bifate. 

Rombul de pe cutia de control arăta acum aşa: 


— Poftim, spuse ea, ostenită. Ce-a rămas în năvod sunt 
toate numerele prime dintre unu şi o sută. Sunt convinsă că 
asta e combinaţia care deschide poarta. 

— MAI AVEŢI UN MINUT, PRIETENI. AŢI DOVEDIT CĂ 
SUNTEȚI MULT MAI AGERI DECÂT SPERAM EU CĂ VEŢI FI. 

Eddie ignoră vocea lui Blaine şi îşi aruncă braţele în jurul 
lui Susannah. 

— Te-ai întors, Suze? Eşti trează? 

— Da. M-am trezit în mijlocul discursului ei, dar am mai 
lăsat-o să vorbească puţin. Mi se părea nepoliticos să o 
întrerup. Se uită la Roland. Ce spui? Vrei să încercăm? 

— CINCISPREZECE SECUNDE. 


— Da. Încearcă tu combinaţia, Susannah. Tu ai găsit 
răspunsul. 

Ea întinse mâna spre vârful rombului, însă Jake i-o acoperi 
cu mâna lui. 

— Nu, spuse el. „Pompa asta se activează înapoi.“ ȚI- 
aminteşti? 

Femeia păru speriată, apoi zâmbi. 

— Aşa e. Isteţ Blaine ăsta... Dar isteţ e şi Jake. 

Urmăriră toți în linişte cum ea apăsă numerele pe rând, 
începând cu nouăzeci şi şapte. Se auzi câte un declic slab 
când fiecare buton în parte rămase apăsat. După ce-l apăsă pe 
ultimul, nu urmă nicio pauză plină de tensiune; poarta din 
mijlocul barierei începu imediat să alunece pe şine, zăngănind 
şi presărând fire de rugină de undeva de sus. 

— DELOC RĂU, spuse Blaine admirativ. ABIA AŞTEPT CE 
URMEAZĂ. POT SĂ VĂ SUGEREZ SĂ URCAŢI LA BORD CÂT 
DE REPEDE? DE FAPT, POATE VREŢI SĂ ALERGAȚI. ÎN 
ZONA ACEASTA SUNT MAI MULTE VALVE DE ELIBERARE A 
GAZULUI. 


4 


Trei ființe umane (una purtând o a patra pe şold) şi un 
animal mititel îmblănit trecură în pas alergător prin bariera 
care se deschidea şi sprintară spre Monoul Blaine. Acesta 
huruia pe loc în zona lui îngustă de îmbarcare, jumătate 
deasupra peronului şi jumătate sub el, semănând cu un glonţ 
gigantic - unul vopsit într-o nepotrivită nuanţă rozalie - aşezat 
pe ţeava unei puşti puternice. În imensitatea Leagănului, 
Roland şi ceilalți semănau cu nişte pete mişcătoare. Deasupra 
lor, stoluri de porumbei - care mai aveau acum doar patruzeci 
de secunde de trăit - plonjau şi zburau în cerc sub străvechiul 
acoperiş al Leagănului. Când călătorii se apropiară de mono, o 
secțiune curbată a carcasei lui roz alunecă în sus, deschizând 
o uşă. Dincolo de ea se întindea un covor gros, albastru-pal. 

— Bun venit în Blaine, grăi o voce suavă, când ei dădură 
buzna la bord. Recunoscură cu toţii vocea; era o versiune ceva 


mai puternică, ceva mai încrezătoare a Micului Blaine. Lăudat 
fie Imperiul! Vă rog, asiguraţi-vă că aveţi permisele de tranzit 
la îndemână şi ţineţi minte că a călători clandestin este o 
gravă infracțiune care se pedepseşte conform legii. Nădăjduim 
că veți avea o călătorie plăcută. Bun venit în Blaine. Lăudat fie 
Imperiul! Vă rog, asiguraţi-vă că aveţi permisele de tranzit... 

Vocea acceleră deodată ritmul, devenind întâi chițăitul unei 
veverițe şi apoi un geamăt pițigăiat, indistinct. Urmă o scurtă 
înjurătură electronică - BUUP! - după care se opri. 

— CRED CĂ NE PUTEM LIPSI DE BAZACONIILE ASTEA 
RĂSUFLATE, NU? întrebă Blaine. 

De afară se auzi o explozie uriaşă, zguduitoare. Eddie, care 
o purta acum pe Susannah, fu aruncat în față şi ar fi căzut, 
dacă Roland nu l-ar fi prins de braț. Până în clipa aceea, Eddie 
se agățase cu disperare de ideea că amenințarea lui Blaine cu 
privire la gazul otrăvitor nu era decât o glumă nesărată. 
Trebuia să-ți dai seama că nu e aşa, gândi el. Oricine 
consideră că imitaţiile unor vechi actori de film sunt comice nu 
poate fi de încredere. Cred că asta e, într-un fel, o lege a 
naturii. 

În spatele lor, secțiunea curbată a carcasei alunecă înapoi 
cu un bufnet slab. Prin guri ascunse de aerisire începu să 
sufle aer şi Jake simți un pocnet uşor în urechi. 

— Cred că tocmai a presurizat compartimentul. Eddie 
încuviință, uitându-se în jur cu ochi mari. 

— Am simţit-o şi eu. Uitaţi-vă la locul ăsta! Pfuu! 

Citise odată despre o companie de aviație - Regent Air poate 
că fusese - care efectua curse între New York şi Los Angeles 
pentru cei care doreau să zboare în stil mai elegant decât cel 
oferit de Delta sau United. Deservea zborurile cu o aeronavă 
727 dotată inclusiv cu salon, bar, sală video şi compartimente 
pentru dormit. Îşi imagina că interiorul acelui avion trebuia să 
fi semănat puţin cu ceea ce vedea acum. 

Stăteau într-o încăpere lungă, tubulară, mobilată cu fotolii 
rotative tapisate în pluş şi sofale modulare. În capătul 
compartimentului, care probabil avea cel puţin douăzeci de 
metri, era o zonă care semăna nu cu un bar, ci cu un bistrou 


comod. Un instrument care putea fi un clavecin stătea pe un 
piedestal din lemn lustruit, luminat de un singur spot ascuns. 
Eddie aproape se aştepta să apară Hoagy Carmichael şi să- 
nceapă să cânte „Stardust“. 

Lumina indirectă strălucea din panouri amplasate sus de-a 
lungul pereţilor şi, la jumătatea compartimentului, din tavan 
atârna un candelabru. Lui Jake i se părea a fi o replică mai 
mică a celui care zăcea în bucăţi pe podeaua sălii de bal din 
Conac. Şi nici nu-l surprindea lucrul acesta - începuse să ia 
astfel de conexiuni şi dubluri ca pe nişte lucruri normale. 
Singurul element din încăperea aceea splendidă care părea 
nelalocul lui era absenţa geamurilor. 

Piesa de rezistență se afla pe un piedestal sub candelabru. 
Era o sculptură în gheaţă întruchipând un pistolar, cu un 
revolver în mâna stângă. Mâna dreaptă ţinea hățurile unui cal 
de gheață care venea, cu capul în pământ şi obosit, în urma 
sa. Eddie observă că la mâna aceasta, pistolarul nu mai avea 
decât trei degete: inelarul, degetul mic şi degetul mare. 

Jake, Eddie şi Susannah se uitau fascinațţi la chipul supt de 
sub pălăria înghețată, când podeaua începu să uruie uşor sub 
picioarele lor. Asemănarea cu Roland era remarcabilă. 

— A TREBUIT SĂ LUCREZ ÎN PRIPĂ, MĂ TEM, spuse Blaine 
cu modestie. CE PĂRERE AVEŢI? 

— E extraordinar, replică Susannah. 

— MULTUMESC, SUSANNAH DIN NEW YORK. 

Eddie încerca una dintre sofale cu mâna. Era incredibil de 
moale; atingând-o, îi venea să doarmă pentru cel puţin 
şaisprezece ore. 

— Da” ştiu că Marii Străbuni călătoreau cu stil! 

Blaine râse din nou şi nota stridentă, puţin dementă, din 
râsul acela îi făcu să se privească reciproc, tulburați. 

— NU VĂ FACEŢI O IDEE GREŞITĂ, zise Blaine. ACESTA 
ERA COMPARTIMENTUL BARONIEI - CEEA CE CRED CĂ VOI 
AȚI NUMI CLASA ÎNTÂI. 

— Unde sunt celelalte vagoane? 

Blaine ignoră întrebarea. Sub picioarele lor, uruitul 
motoarelor continua să crească. Susannah îşi aminti cum 


turau piloții motoarele înainte să pornească în trombă pe 
pista de la LaGuardia sau Idlewild. 

— VĂ ROG SĂ LUAŢI LOC, INTERESANŢII MEI NOI 
PRIETENI. Jake se trânti într-un fotoliu rotativ. Ete îi sări 
numaidecât în poală. Roland ocupă fotoliul de lângă el, 
aruncând o singură privire spre sculptura în gheață. Teava 
revolverului începea să picure încet în vasul de porțelan puțin 
adânc în care era plasată sculptura. 

Eddie se aşeză pe o sofa împreună cu Susannah. Era la fel 
de comodă pe cât îi spusese mâna lui că va fi. 

— Mai exact, unde mergem, Blaine? 

Blaine răspunse cu vocea răbdătoare a cuiva care îşi dă 
seama că vorbeşte unei persoane inferioare din punct de 
vedere mental şi că trebuie să se adapteze. 

— DE-A LUNGUL CĂII GRINZII. CEL PUŢIN PÂNĂ ACOLO 
UNDE DUCE ŞINA MEA. 

— La Turnul Întunecat? întrebă Roland. 

Susannah îşi dădu seama că era prima dată când pistolarul 
deschidea gura, adresându-se duhului guraliv din maşina de 
sub Lud. 

— Doar până la Topeka, rosti Jake cu voce joasă. 

— DA, aprobă Blaine. TOPEKA ESTE NUMELE PUNCTULUI 
TERMINUS, DEŞI MĂ SURPRINDE CĂ ŞTII ASTA. 

La câte ştii despre lumea noastră, gândi Jake, cum de nu 
Ştii că o doamnă a scris o carte despre tine, Blaine? Să fie din 
cauza numelui schimbat? Să fi fost suficient ceva atât de 
simplu ca să păcălească o maşină complicată ca tine şi s-o 
facă să-şi treacă cu vederea propria biografie? Dar Beryl 
Evans, femeia care, chipurile, a scris Charlie, trenulețul Uu- 
uu? Ai cunoscut-o, Blaine? Unde este ea acum? 

Bune întrebări... dar Jake nu credea, cine ştie de ce, că era 
momentul potrivit să le dea glas. 

Pulsaţia motoarelor devenea treptat mai puternică. Un 
bufnet slab - nici pe departe la fel de puternic ca explozia care 
zguduise Leagănul când se îmbarcau ei - străbătu podeaua. O 
expresie de panică traversă chipul lui Susannah. 


— O, rahat! Eddie! Scaunul meu cu rotile! A rămas afară! 
Eddie o cuprinse cu brațul pe după umeri. 

— Prea târziu acum, iubito, rosti el când Monoul Blaine 
începu să se mişte, alunecând spre ieşirea din Leagăn pentru 
prima oară în zece ani... şi pentru ultima oară în lunga, foarte 
lunga lui istorie. 


5 


— COMPARTIMENTUL BARONIEI BENEFICIAZĂ DE O 
FUNCŢIE VIZUALĂ DEOSEBIT DE BUNĂ, spuse Blaine. AȚI 
DORI SĂ O ACTIVEZ? 

Jake se uită la Roland, care ridică din umeri şi încuviință. 

— Da, te rog, zise Jake. 

Ce se întâmplă atunci fu atât de spectaculos, încât îi lăsă pe 
toți gură-cască... deşi Roland, care nu ştia multe despre 
tehnologie, dar care îşi petrecuse toată viața în termeni 
cordiali cu magia, fu cel mai puţin impresionat dintre ei toți. 
Fiindcă nu apărură pur şi simplu geamuri în pereţii curbați ai 
compartimentului; întregul vagon - pereții, podeaua şi tavanul 
- se făcu lăptos, se făcu translucid, se făcu transparent şi apoi 
dispăru complet. În numai cinci secunde, Monoul Blaine parcă 
dispăru şi pelerinii avură impresia că gonesc pe aleile oraşului 
fără niciun ajutor ori sprijin. 

Susannah şi Eddie se strânseră reciproc precum doi copilaşi 
în calea unui animal pornit la atac. Ette lătră şi încercă să 
sară pe pieptul cămăşii lui Jake. Băiatul abia observă; el 
strângea marginile fotoliului şi se uita dintr-o parte în alta, cu 
ochii lărgiți de uimire. Panica lui de la început lăsă loc unei 
desăvârşite încântări. 

Mobilele erau în continuare acolo, observă el; la fel şi barul, 
clavecinul şi sculptura de gheață pe care Blaine o crease ca 
atracție principală, însă acum această întreagă configurație a 
vagonului părea să plutească la douăzeci de metri deasupra 
districtului central, potopit de ploaie, al oraşului Lud. La un 
metru şi jumătate în stânga lui Jake, Eddie şi Susannah 
pluteau pe una dintre canapele; la un metru în dreapta sa, 


Roland şedea într-un fotoliu rotativ albastru-pal, cu cizmele 
lui colbuite şi scâlciate aşezate pe nimic, zburând senin 
deasupra ținutului pustiu urban, plin de moloz. 

Jake simțea covorul sub mocasinii săi, dar ochii insistau că 
nici acesta, nici podeaua de dedesubt nu mai existau. Se uită 
înapoi peste umăr şi văzu gaura întunecată din peretele de 
piatră al Leagănului îndepărtându-se încet. 

— Eddie! Susannah! Fiţi atenţi! 

Jake se ridică în picioare, ţinându-l pe Ete înăuntrul 
cămăşii, şi începu să păşească încet pe ceea ce părea a fi 
spaţiu gol. Pentru a face primul pas avu nevoie de multă tărie, 
întrucât ochii îi spuneau că nu exista nimic între insulele 
plutitoare de mobilier, însă odată ce începu să se mişte, 
senzația de necontestat a podelei sub el uşură treaba. Lui 
Eddie şi Susannah, băiatul li se părea că umblă în aer în 
vreme ce clădirile părăginite şi degradate ale oraşului 
alunecau de o parte şi cealaltă a lui. 

— Nu face asta, băiete, zise Eddie fără vlagă. O să-mi vină 
rău. Jake îl ridică pe Ete cu grijă din cămaşă. 

— E-n regulă, îi spuse şi-l puse jos. Vezi? 

— Ete! fu de acord bumblerul, dar după ce aruncă o privire 
între labe la parcul oraşului care curgea acum pe sub «i, 
încercă să se târască pe picioarele băiatului şi să se aşeze pe 
mocasinii lui. 

Jake se uită în față şi văzu fâşia lată şi cenuşie a şinei 
monoraiului urcând uşor, dar constant, printre clădiri şi 
dispărând în ploaie. Plecă din nou ochii şi nu văzu decât 
strada şi membranele plutitoare ale norilor joşi. 

— De ce nu pot vedea şina de sub noi, Blaine? 

— IMAGINILE PE CARE LE VEDEŢI SUNT GENERATE DE 
COMPUTER, răspunse Blaine. COMPUTERUL ŞTERGE ŞINA 
DIN IMAGINEA CVADRANTULUI DE JOS, PENTRU A OFERI O 
PRIVELIŞTE MAI PLĂCUTĂ, DAR ŞI PENTRU A ÎNTĂRI ILUZIA 
CĂ PASAGERII ZBOARĂ. 

— E incredibil, murmură Susannah. Teama ei de la început 
trecuse şi acum se uita în jur cu interes. Parcă am fi pe un 


covor zburător. Mă tot aştept ca vântul să-mi sufle părul în 
spate... 

— POT OFERI SENZAȚIA ACEASTA, DACĂ VREI, spuse 
Blaine. LA FEL ŞI PUŢINĂ UMEZEALĂ, CA SĂ SE 
POTRIVEASCĂ, ÎNŢELEGI, CU CONDIŢIILE METEO DE 
AFARĂ. TOTUŞI, AR FI NECESAR UN SCHIMB DE HAINE. 

— Nu e nevoie, Blaine. N-are rost să ducem iluzia prea 
departe. 

Şina trecea printr-un grup de clădiri înalte care-i aminti lui 
Jake de zona Wall Street din New York. Când ieşiră dintre ele, 
şina cobori pentru a trece pe sub ceva ce aducea cu un drum 
supraelevat. Şi atunci văzură ei norul purpuriu şi o mulțime 
de oameni care fugeau din calea lui. 


6 


— Blaine, ce e aia? întrebă Jake, însă deja ştia. Blaine 
râse... şi alt răspuns nu dădu. 

Norul purpuriu ieşea din grilajele trotuarului şi din 
geamurile sparte ale clădirilor pustii, însă în cea mai mare 
parte părea să vină din gurile de canal precum aceea pe care o 
folosise Gasher pentru a intra în tunelele de sub străzi. 
Capacele de fier fuseseră aruncate în lături de explozia pe care 
ei o simţiseră atunci când urcaseră la bordul monoului. 
Priviră în tăcere, îngroziți, cum gazul vinețiu se târa de-a 
lungul bulevardelor şi se întindea pe străzile lăturalnice, pline 
de dărâmături. Îi mâna pe locuitorii din Lud încă interesaţi de 
supraviețuire înaintea lui, ca pe vite. Majoritatea erau Puberi, 
judecând după eşarfe, dar Jake vedea şi câteva pete de galben- 
aprins. Vechile animozităţi fuseseră date uitării acum, că 
sfârşitul se apropia cu paşi repezi. 

Norul purpuriu începu să-i prindă din urmă pe cetăţeni - 
cei mai mulți, bătrâni neputincioşi, incapabili să alerge. 
Aceştia căzură la pământ, zgâriindu-şi gâtul cu unghiile şi 
strigând fără a scoate un sunet, imediat ce gazul îi atinse. 
Jake văzu un chip schimonosit de agonie uitându-se în sus la 


el, incredul, văzu orbitele umplându-se imediat cu sânge - şi 
închise ochii. 

Înainte, şina monoraiului dispărea în pâcla purpurie care se 
apropia. Eddie gemu şi îşi ţinu răsuflarea când plonjară în ea, 
dar sigur că aceasta se depărtă în jurul lor, şi pe ei nu-i atinse 
niciun rotocol al morţii care învăluia oraşul. A te uita pe 
străzile de jos era cum te-ai uita printr-un geam cu vedere 
spre iad. 

Susannah îşi lipi fața de pieptul lui. 

— Fă, Blaine, pereţii să revină, zise Eddie. Nu vrem să 
vedem asta. 

Blaine nu dădu niciun răspuns şi transparenţa din jurul lor 
rămase. Norul se risipea deja în fuioare purpurii răzlețe. După 
el, clădirile oraşului se micşorau şi se apropiau unele de altele. 
Străzile acelei secțiuni erau alei încâlcite, aparent fără ordine 
ori coerență. Pe alocuri, întregi cvartale păreau să fi fost arse 
din temelii... şi asta cu mult timp în urmă, căci câmpia 
reclama acele zone, îngropând molozul sub ierburile care, într- 
o bună zi, aveau să înghită întregul Lud. Aşa cum jungla a 
înghițit marile civilizații incaşe şi mayaşe, gândi Eddie. Roata 
ka-ului se învârte şi lumea merge mai departe. 

Dincolo de mahalale - căci, Eddie era sigur, asta fuseseră 
încă înainte să vină zilele răului - era un perete sclipitor. 
Blaine se mişca încet în acea direcție. 

În piatra albă văzută o spărtură pătrată. Şina monoraiului 
trecea prin ea. 

— UITAȚI-VĂ SPRE PARTEA DIN FAŢĂ A 
COMPARTIMENTULUI, VĂ ROG, îi invită Blaine. 

Ei se uitară şi peretele din față reapăru - un cerc drapat în 
albastru ce părea că plutea în gol. Nu era prevăzut cu nicio 
uşă; dacă exista vreo cale de a intra în cabina operatorului, 
Eddie n-o vedea. Sub privirea lor, o zonă dreptunghiulară din 
acel zid din față se întunecă, devenind din albastru, violet, şi 
din violet - negru. O clipă mai târziu, o linie de un roşu-aprins 
apăru pe dreptunghi, şerpuind pe suprafața lui. Puncte violete 
apărură la intervale neregulate de-a lungul liniei şi, chiar 
înainte să apară nume alături de puncte, Eddie îşi dădu 


seama că se uita la o hartă de traseu, una nu foarte diferită de 
cele instalate în staţiile de metrou din New York şi chiar în 
garniturile de metrou. Un punct verde pâlpâitor apăru la Lud, 
care era baza de operaţiuni a lui Blaine şi, în acelaşi timp, 
punctul lui terminus. 


— AVEŢI ÎN FAŢĂ RUTA NOASTRĂ DE PARCURS. DEŞI 
SUNT CÂTEVA COTITURI DE-A LUNGUL EI, VEŢI OBSERVA 
CĂ TRASEUL MERGE CONTINUU PE DIRECŢIA SUD-VEST - 
DE-A LUNGUL CĂII GRINZII. DISTANȚA TOTALĂ ESTE DE 
PUŢIN PESTE OPT MII DE ROŢI - SAU UNSPREZECE MII DE 
KILOMETRI, DACĂ PREFERAŢI ACEASTĂ UNITATE DE 
MĂSURĂ. ODINIOARĂ ERA MULT MAI PUȚIN, DAR ASTA SE 
ÎNTÂMPLA ÎNAINTE CA TOATE SINAPSELE TEMPORALE SĂ 
ÎNCEAPĂ SĂ SE TOPEASCĂ. 

— Cum adică, sinapse temporale? întrebă Susannah. 
Blaine scoase râsul lui neplăcut... dar nu-i răspunse. 

— CU VITEZA MEA MAXIMĂ, VOM AJUNGE LA PUNCTUL 
TERMINUS AL CURSEI ÎN OPT ORE ŞI PATRUZECI ŞI CINCI 
DE MINUTE. 

— Peste o mie trei sute de kilometri la oră deasupra solului, 
zise Susannah. Vocea ei era slăbită de mirare. lisuse 
Hristoase! 

— DESIGUR, SPUN ASTA PRESUPUNÂND CĂ DE-A 
LUNGUL TRASEULUI ŞINA A RĂMAS INTACTĂ. AU TRECUT 
NOUĂ ANI 

ŞI CINCI LUNI DE CÂND NU M-AM MAI SINCHISIT SĂ FAC 
DRUMUL, AŞA CĂ NU POT FI SIGUR. 

În față, zidul din partea sud-estică a oraşului se apropia. 
Era înalt şi gros şi erodat în partea de sus. Părea totodată a fi 
festonat cu schelete - mii şi mii de ludiți morți. Spărtura spre 
care se îndrepta Blaine încet părea adâncă de cel puţin şaizeci 
de metri şi, acolo, schelăria care susținea şina era foarte 
înnegrită, ca şi când cineva ar fi încercat să o ardă sau să o 
arunce în aer. 

— Ce se întâmplă dacă ajungem la un loc unde şina a 
dispărut? întrebă Eddie. 


Îşi dădu seama că ridica mereu vocea când i se adresa lui 
Blaine, ca şi când ar fi vorbit cu cineva la telefon şi legătura 
era slabă. 

— LA O MIE TREI SUTE DE KILOMETRI LA ORĂ? Blaine 
părea amuzat. PA ŞI PUSI, RĂMAS-BUN, NU UITA SĂ-MI 
SCRII. 

— Haide! făcu Eddie. Nu-mi spune că o maşină atât de 
sofisticată ca tine nu-şi poate monitoriza propria şină, ca să 
ştie dacă are defecţiuni. 

— PĂI, AŞ FI PUTUT FACE ASTA, DAR... FIR-AR! MI-AM 
DISTRUS ACELE CIRCUITE CÂND NE-AM PUS ÎN MIŞCARE. 

Chipul lui Eddie era o mască a uimirii. 

— De ce? 

— E PUȚIN MAI PALPITANT ÎN FELUL ĂSTA, NU CREZI? 

Eddie, Susannah şi Jake schimbară priviri descumpănite. 
Roland, deloc surprins, din câte se vedea, şedea placid în 
fotoliul lui, cu mâinile împreunate în poală, uitându-se în jos 
pe când treceau la nouă metri deasupra bordeielor coşcovite şi 
a clădirilor ruinate care umpleau partea aceea de oraş. 

— UITAȚI-VĂ BINE CÂND PĂRĂSIM ORAŞUL ŞI 
OBSERVAŢI CE VEDEŢI, le spuse Blaine. OBSERVAŢI BINE. 

Invizibilul Vagon al Baroniei îi purtă spre spărtura din zid. 
Trecură prin ea şi, când ieşiră de partea cealaltă, Eddie şi 
Susannah strigară la unison. Jake aruncă o singură privire şi 
îşi acoperi ochii cu mâinile. Ete începu să latre bezmetic. 

Roland se holbă în jos, cu ochii mari cât cepele, cu buzele 
strânse într-o linie albă, ca o cicatrice. Înțelegerea îl umplu ca 
o lumină orbitoare. 

Dincolo de Marele Zid al Oraşului Lud începeau adevăratele 
ținuturi pustii. 


7 


Monoul cobora pe când se apropia de spărtura din zid, 
aduncându-i la nu mai mult de nouă metri deasupra solului. 
Asta le spori şocul... căci atunci când ieşiră pe partea cealaltă, 


pluteau la o înălțime înfiorătoare - două sute cincizeci de 
metri, poate trei sute. 

Roland se uită înapoi peste umăr la zidul care acum se 
îndepărta de ei. Păruse foarte înalt când mergeau către el, dar 
din acel unghi arăta de-a dreptul micuţ - o unghie ciobită de 
piatră atârnând la marginea unui vast şi steril promontoriu. 
Versanţi de granit, udaţi de ploaie, plonjau în ceea ce părea a 
fi, la prima vedere, un abis fără fund. Direct sub zid, stânca 
era presărată cu găuri mari, circulare, ca nişte orbite goale. 
Apă neagră şi fuioare de ceață purpurie ieşeau din ele în râuri 
negre, mocirloase, şi se împrăştiau în jos peste granit în 
evantaie puturoase, suprapuse, ce arătau aproape la fel de 
vechi ca stânca însăşi. Probabil că acolo se duc toate 
reziduurile oraşului, gândi pistolarul. Peste margine şi jos în 
groapă. 

Doar că nu era o groapă; era o câmpie scufundată. Era ca şi 
când terenul din afara oraşului s-ar fi aflat deasupra unui 
titanic lift cu acoperiş plat şi, la un anumit moment în 
trecutul lui sumbru şi neştiut, liftul ar fi coborât, luând o 
bucată uriaşă din lume cu el. Şina lui Blaine, centrată pe 
scheletul ei îngust, traversând pe deasupra acelei câmpii 
căzute şi pe sub norii îngreunaţi de ploaie, părea că pluteşte în 
gol. 

— Ce ne ţine sus? strigă Susannah. 

— GRINDA, DESIGUR, răspunse Blaine. TOATE 
LUCRURILE SLUJESC GRINDA, SĂ ŞTII. UITAȚI-VĂ ÎN JOS... 
VOI APLICA O MĂRIRE DE 4X PE ECRANELE DIN 
CVADRANTUL INFERIOR. 

Până şi Roland încercă o senzaţie de vertigo în viscere, când 
pământul de dedesubt urcă imediat spre locul unde pluteau 
ei. Imaginea care apăru era mai urâtă decât tot ceea ce văzuse 
el până atunci... şi, din păcate, văzuse multe lucruri urâte la 
viața lui. Solul fusese topit şi făcut pulbere în urma unui 
eveniment teribil - un cataclism dezastruos care, fără-ndoială, 
aruncase acea parte de lume adânc în sine încă de la început. 
Suprafața pământului devenise ca de sticlă neagră 
distorsionată, bombată din loc în loc în nişte forme ce nu se 


puteau numi chiar dealuri şi adâncită în crăpături şi falii 
adânci care nu se puteau numi chiar văi. Câţiva copaci pitici 
oribili ridicau ramuri schimonosite către cer; măriți prin 
transfocare, aceştia păreau să se întindă spre călători ca 
braţele unor lunatici. Ici şi colo, grupuri de conducte groase 
ceramice ieşeau prin suprafața sticloasă a solului. Unele 
păreau scoase din uz sau puse pe pauză, dar în altele se vedea 
licăr tainic de lumină albastru-verzuie, ca şi când forje şi 
furnale titanice ar fi ars continuu în măruntaiele pământului. 
Vietăţi zburătoare deformate, care semănau cu pterodactilii, 
pluteau printre aceste conduce pe aripi pergamentoase, 
lovindu-se uneori între ele cu ciocuri încovoiate. Stoluri întregi 
de astfel de zburătoare oribile stăteau cocoţate pe vârfurile 
circulare ale altor hornuri, aparent încălzindu-se în aerul ce 
urca dinspre focurile eterne din străfund. 

Trecură pe deasupra unei fisuri care străbătea în zigzag 
ceva ce aducea cu albia unui râu secat... doar că nu era secat. 
În adâncul albiei se vedea o fâşie subţire de un stacojiu-închis, 
care pulsa aidoma unei inimi. Alte fisuri mai mici se ramificau 
din ea şi Susannah, care-l citise pe Tolkien, îşi spuse: Asta au 
văzut Frodo şi Sam atunci când au ajuns în inima lui Mordor. 
Acestea sunt Hăurile Osândei. 

O jerbă de foc ţâşni direct sub ei, împroşcând în sus stânci 
înroşite şi cheaguri lungi de lavă. Preţ de un moment, li se 
păru că-i vor înghiți flăcările. Jake ţipă şi îşi trase picioarele pe 
scaun, strângându-l pe Ete la piept. 

— NICIO GRIJĂ, MICULE MÂNĂ-IUTE, tărăgănă John 
Wayne. ŢINE MINTE CĂ VEZI TOTUL MAI MARE DECÂT ESTE 
ÎN REALITATE. 

Văpaia se stinse. Stâncile, multe mari cât nişte fabrici, 
căzură înapoi într-o furtună mută. 

Susannah se pomeni hipnotizată de ororile sumbre care se 
desfăşurau sub ei, prizonieră a unei fascinații mortale din 
braţele căreia nu se putea desprinde... şi simți că latura 
întunecată a personalităţii ei, acea latură a khef-ului său care 
era Detta Walker, nu se mulțumea doar să privească; acea 
latură a ei se îmbăta cu priveliştea, înțelegând-o, recunoscând- 


o. Într-un fel, era locul pe care Detta îl căutase dintotdeauna, 
replica fizică a minţii ei nebune şi a inimii ei pustii, demente. 
Dealurile sterpe de la nord şi est de Marea Vestului; pădurea 
spulberată din jurul Portalului Ursului; câmpiile goale de la 
nord-vest de Send; toate păleau în comparaţie cu acel 
fantastic şi nesfârşit tablou al dezolării. Ajunseseră la Vane şi 
intraseră în ținuturile pustii; întunecimea otrăvită a acelui loc 
interzis îi împresura acum pe toți. 


8 


Acele ținuturi, deşi otrăvite, nu erau însă complet moarte. 
Din când în când, călătorii surprindeau siluete sub ei - arătări 
deformate, ce nu aveau nicio asemănare cu oamenii ori 
animalele - umblând alene ori tropăind în sălbăticiile 
fumegânde. Majoritatea se strângeau, aparent, fie în jurul 
grupurilor de hornuri ciclopice ieşite din pământul topit, fie pe 
marginile crevaselor înflăcărate care brăzdau peisajul. Era 
imposibil să vezi clar acele arătări albicioase, săltărețe, şi 
pentru asta erau cu toții recunoscători. 

Printre creaturile mai mici hoinăreau altele mai mari - ființe 
rozalii ce se asemănau puţin cu berzele şi cu nişte trepiede 
însuflețite. Se mişcau încet, aproape cumpătat, ca nişte 
predicatori care meditează la iminența damnării, oprindu-se 
din când în când pentru a se apleca brusc în față şi, aparent, a 
ciuguli ceva de pe jos, aşa cum se apleacă bâtlanii pentru a 
prinde peşti. Era ceva extrem de respingător la acele creaturi - 
Roland simțea asta la fel de tare ca toți ceilalți - însă era 
imposibil de spus ce anume provoca acea senzație. Totuşi, 
existența ei era incontestabilă; arătările-berze erau, în 
hidoşenia lor desăvârşită, aproape imposibil de privit. 

— Aici n-a avut loc niciun război nuclear, spuse Eddie. 
Aici... aici... Vocea lui slabă, oripilată, suna ca aceea a unui 
copil. 

— NU, aprobă Blaine. A FOST MULT MAI RĂU DE ATÂT. ŞI 
ÎNCĂ NU S-A TERMINAT. AM AJUNS ÎN PUNCTUL ÎN CARE, 
DE REGULĂ, ACCELEREZ. AŢI VĂZUT DESTUL? 


— Da, răspunse Susannah. O, Doamne, Dumnezeul meu, 
da. 

— POT ÎNCHIDE, ATUNCI, VIZOARELE? 

Nota crudă, îndărătnică, se întorsese în vocea lui Blaine. La 
orizont, un lanț muntos zimțat, coşmaresc, se profila prin 
ploaie; piscurile sterile păreau să se înfigă în cerul cenuşiu 
aidoma unor colți. 

— Fă cum vrei, numai termină cu jocurile, spuse Roland. 

— PENTRU O PERSOANĂ CARE A VENIT SĂ MĂ ROAGE SĂ 
O DUC UNDEVA, EŞTI FOARTE NEOBRĂZAT, spuse posac 
Blaine. 

— Ne-am câştigat cursa, răspunse Susannah. Doar ţi-am 
rezolvat ghicitoarea, nu? 

— Pe deasupra, pentru asta ai fost construit, îi ţinu Eddie 
isonul. Ca să duci oamenii dintr-un loc în altul. 

Blaine nu răspunse în cuvinte, dar difuzoarele din tavan 
emiseră un şuierat de furie amplificat, ca de pisică, astfel că 
Eddie îşi dori să-şi fi ţinut naibii gura aia mare. În jurul lor, 
aerul începu să se umple de curbe colorate. Covorul albastru- 
închis reapăru, acoperind priveliştea sălbăticiei fumegânde de 
sub ei. Lumina indirectă reapăru şi ea, şi ei se pomeniră din 
nou în Vagonul Baroniei. 

Un murmur jos începu să vibreze prin pereţi. Pulsaţia 
motoarelor reîncepu să crească. Jake simți o mână blândă şi 
nevăzută împingându-l înapoi în fotoliu. Ete se uită în jur, 
gemu tulburat şi începu să lingă fața băiatului. Pe ecranul din 
capătul compartimentului, punctul verde - aflat acum uşor la 
sud-est de cercul violet alături de care era imprimat cuvântul 
LUD - începu să pâlpâie mai repede. 

— O să simţim? întrebă Susannah speriată. Atunci când va 
depăşi bariera sunetului? 

Eddie clătină din cap. 

— Nu. Relaxează-te. 

— Ştiu ceva, rosti Jake deodată. 

Ceilalți întoarseră capul, dar Jake nu li se adresa lor. 
Băiatul se uita la hartă. Blaine nu avea un chip, desigur - 


precum Oz cel Mare şi Teribil, el era doar o voce fără corp - 
însă harta servea ca punct focal. 

— Ştiu ceva despre tine, Blaine. 

— NU ZĂU, MICULE MÂNĂ-IUTE! 

Eddie se aplecă în față, apropiindu-şi buzele de urechile lui 
Jake, şi şopti: 

— Ai grijă... nu cred că ştie de existenţa celeilalte voci. 

Jake încuviință uşor din cap şi se trase în spate, fără însă 
a-şi dezlipi ochii de la harta rutieră. 

— Ştiu de ce ai eliberat gazul acela şi de ce ai ucis toţi 
oamenii. Ştiu şi de ce ne-ai luat pe noi; şi n-ai făcut-o doar 
fiindcă ţi-am rezolvat ghicitoarea. 

Blaine râse în felul lui anormal (râsul acela, începeau ei să 
descopere, era mult mai neplăcut decât oricare dintre jalnicele 
lui imitații ori amenințările melodramatice şi cumva 
copilăreşti), dar nu spuse nimic. Sub ei, turbinele cu 
transmisie lentă ajunseseră la un huruit egal. Chiar dacă nu 
mai vedeau lumea din jur, senzaţia de viteză era foarte clară. 

— Ai de gând să te sinucizi, nu-i aşa? Jake îl ținea pe Ete în 
braţe, mângâindu-l încet. Şi vrei să ne iei cu tine. 

— Nu! gemu vocea Micului Blaine. Dacă-l provocați, îl 
împingeți la fapte! Nu vedeţi...? 

Dar vocea mică şi şoptită fu fie întreruptă, fie acoperită de 
râsul lui Blaine. Sunetul era strident şi sacadat - ca al unui 
bolnav în fază terminală care râde în delir. Luminile începură 
să pâlpâie, ca şi când forța acelor hohote mecanice solicitau 
prea multă energie. Umbrele lor săltau pe pereţii curbați ai 
Vagonului Baroniei aidoma unor fantome neliniştite. 

— PA ŞI PUSI, rosti Blaine printre hohotele dezlănțuite; 
vocea lui, la fel de calmă ca oricând, părea a fi pe un canal 
separat, lucru care sublinia şi mai pregnant natura lui 
schizofrenică. RĂMAS-BUN, NU UITA SĂ-MI SCRII. 

Sub ceata de pelerini a lui Roland, motoarele cu transmisie 
lentă duduiau cu bătăi tari, ritmice. Pe harta rutieră din fața 
compartimentului, punctul verde pulsatil începuse acum să se 
mişte perceptibil de-a lungul liniei luminate, către ultima 


oprire: Topeka, unde Monoul Blaine era evident că intenţiona 
să pună capăt vieţii lor, a tuturor. 


9 


Într-un târziu, râsul se opri şi lumina interioară radie din 
nou constant. 

— NU VREŢI PUŢINĂ MUZICĂ? întrebă Blaine. AM PESTE 
ŞAPTE MII DE CONCERTE ÎN ARHIVA MEA - O COLECŢIE DE 
PESTE TREI SUTE DE NIVELURI. CONCERTELE SUNT 
PREFERATELE MELE, DAR POT OFERI ŞI SIMFONII, OPERE 
ŞI O SELECŢIE APROAPE NESFÂRŞITĂ DE MUZICĂ POP. 
POATE V-AR PLĂCEA NIŞTE MUZICĂ DE CABRETĂ. 
CABRETA-I UN INSTRUMENT ASEMĂNĂTOR CU CIMPOIUL. 
E FOLOSIT LA UNUL DINTRE NIVELURILE SUPERIOARE ALE 
TURNULUI. 

— Cabretă? întrebă Jake. Blaine păstră tăcerea. 

— Cum adică „e folosit la unul dintre nivelurile superioare 
ale Turnului“? întrebă Roland. 

Blaine râse... şi apoi tăcu. 

— N-ai ceva de Z.Z. Top? se interesă Eddie cu acreală. 

— BA AM, zise Blaine. CE ZICI DE NIŞTE „TUBE-SNAKE 
BOOGIE“, EDDIE DIN NEW YORK? 

Eddie îşi dădu ochii peste cap. 

— Dacă mă gândesc mai bine, pas. 

— De ce? întrebă Roland brusc. De ce vrei să ne ucizi? 

— Pentru că e hain, zise Jake pe un ton sumbru. 

— MĂ PLICTISESC. ÎN ACELAŞI TIMP, SUNT PERFECT 
CONȘTIENT CĂ SUFĂR DE O BOALĂ DEGENERESCENTĂ PE 
CARE OAMENII O NUMESC NEBUNIE, PIERDEREA 
CONTACTULUI CU REALITATEA, LUATUL PE ARĂTURĂ, 
LIPSA UNEI DOAGE, PITICI LA MANSARDĂ ET CAETERA. 
DIAGNOSTICAREA REPETATĂ A EŞUAT SĂ EVIDENŢIEZE 
SURSA ACESTEI PROBLEME. POT TRAGE DOAR CONCLUZIA 
CĂ ESTE O AFECŢIUNE SPIRITUALĂ CE DEPĂŞEŞTE 
ABILITATEA MEA DE REMEDIERE. 

Blaine tăcu un moment, apoi urmă: 


— DE-A LUNGUL ANILOR, AM SIMŢIT CĂ MINTEA MEA E 
TOT MAI CIUDATĂ. A-l SLUJI PE OAMENII DIN LUMEA DE 
MIJLOC A DEVENIT INUTIL CU SECOLE ÎN URMĂ. A-l SLUJI 
PE CEI CÂŢIVA OAMENI DIN LUD CARE DOREAU SĂ SE 
AVENTUREZE AFARĂ DIN ORAŞ A DEVENIT LA FEL DE 
AIUREA NU CU MULT TIMP DUPĂ, ŞI TOTUŞI AM MERS MAI 
DEPARTE PÂNĂ LA SOSIREA LUI DAVID QUICK, ACUM O 
SCURTĂ BUCATĂ DE TIMP. NU-MI AMINTESC EXACT CÂND 
A FOST ASTA. CREZI TU, ROLAND DE GILEAD, CĂ MAŞINILE 
POT DEVENI SENILE? 

— Nu ştiu. 

Vocea lui Roland era distantă şi Eddie nu trebui decât să se 
uite la fața lui ca să ştie că, chiar şi acum, gonind la trei sute 
de metri deasupra iadului, în strânsoarea unei maşini care o 
luase evident razna, mintea pistolarului se întorsese la Turnul 
lui afurisit. 

— ÎNTR-UN FEL, NICIODATĂ N-AM ÎNCETAT SĂ-I SLUJESC 
PE OAMENII DIN LUD, spuse Blaine. I-AM SLUJIT PÂNĂ ŞI 
CÂND AM ELIBERAT GAZUL ŞI I-AM UCIS. 

Susannah spuse: 

— Da” chiar că eşti nebun, dacă crezi asta. 

— DA, DAR NU SUNT SMINTIT, zise Blaine şi izbucni într-o 
nouă repriză de râs isteric. 

În cele din urmă, vocea robotică reveni. 

— LA UN MOMENT DAT, AU UITAT CĂ VOCEA MONOULUI 
ERA ŞI VOCEA COMPUTERULUI. NU LA MULT TIMP DUPĂ 
ACEEA, AU UITAT CĂ ERAM UN SLUJITOR ŞI AU ÎNCEPUT 
SĂ CREADĂ CĂ SUNT UN ZEU. CUM AM FOST CONSTRUIT 
SĂ SLUJESC, LE-AM ÎNDEPLINIT CERERILE ŞI AM DEVENIT 
CE DOREAU EI - UN ZEU CARE ÎMPĂRȚEA DEOPOTRIVĂ 
FAVORURI ŞI PEDEPSE DUPĂ BUNUL SĂU PLAC... SAU 
DUPĂ MEMORIA CU ACCES ALEATORIU, DACĂ PREFERAȚI. 
ASTA M-A AMUZAT O SCURTĂ PERIOADĂ. APOI, LUNA 
TRECUTĂ, SINGURA MEA COLEGĂ RĂMASĂ - PATRICIA - S- 
A SINUCIS. 

Fie cade încet pradă senilității, gândi Susannah, fie 
incapacitatea lui de a estima curgerea timpului este o altă 


manifestare a demenței sale; sau ăsta e un alt semn de cât de 
bolnavă a ajuns de fapt lumea lui Roland. 

— AVEAM DE GÂND SĂ-I URMEZ EXEMPLUL, CÂND AŢI 
APĂ- RUT VOI. OAMENI INTERESANȚI, CARE CUNOŞTEAU 
GHICITORI! 

— Stai aşa! făcu Eddie, ridicând mâna. Încă n-am înţeles 
bine. Presupun că pot pricepe dorința ta de a pune capăt 
întregii poveşti; oamenii care te-au construit nu mai sunt, n- 
au mai fost mulți pasageri în ultimii două sau trei sute de ani, 
şi trebuie că a început să te plictisească să faci drumul de la 
Lud la Topeka tot timpul gol, dar... 

— EI, STAI AŞA UN MINUT, PARTENERE, rosti Blaine cu 
vocea lui John Wayne. N-AR FI BINE SĂ-ŢI FORMEZI IDEEA 
CĂ EU AŞ FI DOAR UN TREN. ÎNTR-UN FEL, BLAINE CU 
CARE VORBIŢI ESTE DEJA LA CINCI SUTE DE KILOMETRI 
ÎN URMA NOASTRĂ, ŞI COMUNICĂ PRIN INTERMEDIUL 
TRANSMISIUNILOR RADIO CODIFICATE ULTRARAPIDE. 

Jake îşi aminti imediat tija subțire argintie pe care o văzuse 
ieşind din fruntea lui Blaine. Antena Mercedes-Benz-ului 
tatălui său ieşea din teaca ei la fel atunci când deschideai 
radioul. 

Aşa comunică el cu bancurile de computere de sub oraş, îşi 
spuse. Dacă am putea întrerupe cumva semnalul antenei... 

— Dar ai intenţia să te sinucizi, indiferent unde s-ar afla 
adevăratul tău eu, nu-i aşa? insistă Eddie. 

Niciun răspuns - însă era ceva reținut în tăcerea aceea. În 
ea, Eddie simţea că Blaine privea... şi aştepta. 

— Erai treaz când te-am găsit? întrebă Susannah. Nu erai, 
nu-i aşa? 

— FĂCEAM SĂ SE AUDĂ CEEA CE PUBERII NUMEAU 
TOBELE DIVINE, DIN PARTEA CĂRUNȚILOR, DAR ASTA ERA 
TOT. AŢI PUTEA SPUNE CĂ MOȚŢĂIAM. 

— Şi atunci, de ce nu ne duci pur şi simplu la capătul liniei 
şi pe urmă să te culci la loc? 

— Pentru că e hain, repetă Jake cu voce joasă. 

— DIN CAUZA VISELOR, spuse Blaine în exact acelaşi timp 
şi cu o voce înfricoşător de asemănătoare cu a Micului Blaine. 


— De ce n-ai pus punct atunci când Patricia s-a 
autodistrus? întrebă Eddie. Până la urmă, dacă creierul tău şi 
creierul ei sunt parte din acelaşi computer, cum de n-aţi făcut 
pasul împreună? 

— PATRICIA A ÎNNEBUNIT, zise Blaine încet, vorbind de 
parcă nu el însuşi ar fi recunoscut că acelaşi lucru i se 
întâmpla şi lui. ÎN CAZUL EI, PROBLEMA IMPLICA PE LÂNGĂ 
O AFECŢIUNE SPIRITUALĂ, ŞI O DEFECŢIUNE TEHNICĂ. 
ASTFEL DE DEFECŢIUNI AR TREBUI SĂ FIE IMPOSIBILE LA 
TEHNOLOGIA CU TRANSMISIE LENTĂ, DAR SIGUR CĂ 
LUMEA A MERS MAI DEPARTE... NU-I AŞA, ROLAND DE 
GILEAD? 

— Aşa e, admise Roland. Se manifestă o boală gravă la 
Turnul Întunecat, care este inima tuturor lucrurilor, şi se 
răspândeşte. Ținuturile de sub noi sunt doar un alt semn al 
acestei boli. 

— NU POT GARANTA VERIDICITATEA ORI FALSITATEA 
ACESTEI AFIRMAȚII; ECHIPAMENTUL MEU DE 
MONITORIZARE DIN LUMEA DE CAPĂT, UNDE SE ÎNALȚĂ 
TURNUL ÎNTUNECAT, E SCOS DIN FUNCŢIUNE DE PESTE 
OPT SUTE DE ANI. CA URMARE, NU POT FACE RAPID 
DIFERENŢA DINTRE FAPT ŞI SUPERSTIŢIE. LA DREPT 
VORBIND, DIFERENȚA DINTRE CELE DOUĂ PARE A FI 
FOARTE MICĂ ÎN PREZENT. E O SITUAŢIE FOARTE 
ANAPODA - CA SĂ NU ZIC NEPOLITICOASĂ - ŞI SUNT SIGUR 
CĂ A CONTRIBUIT LA APARIŢIA AFECȚIUNII MELE 
SPIRITUALE. 

Această afirmație îi amintea lui Eddie de ceva ce spusese 
Roland nu cu mult timp în urmă. Oare ce fusese? Încercă să 
afle cuvintele, dar nu găsi nimic... doar o vagă amintire a 
pistolarului vorbind într-un fel iritat, necaracteristic pentru 
comportamentul său normal. 

— PATRICIA A ÎNCEPUT SĂ PLÂNGĂ CONTINUU, O STARE 
PE CARE AM GĂSIT-O DEOPOTRIVĂ NEPOLITICOASĂ ŞI 
NEPLĂCUTĂ. CRED CĂ NU ERA DOAR NEBUNĂ, CI ŞI 
SINGURĂ. DEŞI FOCUL ELECTRIC CARE A STAT LA BAZA 
PROBLEMEI INIŢIALE A FOST DEGRABĂ STINS, ERORILE DE 


LOGICĂ AU CONTINUAT SĂ SE RĂSPÂNDEASCĂ PE 
MĂSURĂ CE CIRCUITELE S-AU  SUPRAIÎNCĂRCAT ŞI 
SUBBANCURILE S-AU DEFECTAT. M-AM GÂNDIT SĂ 
PERMIT DEFECȚŢIUNILOR SĂ ACAPAREZE TOT SISTEMUL ŞI 
AM DECIS SĂ IZOLEZ ÎN SCHIMB ZONA CU PROBLEME. 
AUZISEM ZVONURI, VEDEŢI VOI, CĂ UN PISTOLAR 
CĂLĂTOREA DIN NOU PE FAȚA PĂMÂNTULUI. CU GREU 
PUTEAM CREDE ASTFEL DE BASME, ŞI TOTUŞI VĂD CĂ AM 
FĂCUT BINE AŞTEPTÂND. 

Roland se foi în fotoliu. 

— Ce zvonuri ai auzit, Blaine? Şi de la cine le-ai auzit? 
Blaine alese să nu răspundă la această întrebare. 

— PÂNĂ LA URMĂ, ATÂT DE TARE M-AU DERANJAT 
SMIORCĂIELILE EI, ÎNCÂT AM ŞTERS CIRCUITELE CARE-I 
CONTROLAU PULSIUNILE. AM EMANCIPAT-O, AŢI PUTEA 
SPUNE. A REACȚIONAT ARUNCÂNDU-SE ÎN RÂU. PA ŞI 
PUSI, PATRICIA. 

S-a simțit singură, nu se mai oprea din smiorcăit, s-a înecat 
şi tot ce poate face jigodia asta mecanică este să glumească pe 
seama ei, gândi Susannah. Se simțea aproape îngrețoşată de 
furie. Dacă Blaine ar fi fost o persoană în carne şi oase, şi nu 
doar o grămadă de circuite îngropate undeva, sub un oraş 
rămas acum mult în urma lor, ar fi încercat să-i lase nişte 
urme proaspete pe față, care să-i amintească de Patricia. Vrei 
ceva interesant, cretinule? Ți-aş arăta eu ce înseamnă 
interesant, zău aşa. 

— SPUNEŢI-MI O GHICITOARE, îi invită Blaine. 

— Nu încă, zise Eddie. Nu mi-ai răspuns la întrebare. Îi 
acordă şansa să răspundă şi, când vocea computerului 
rămase mută, continuă: Când e vorba de sinucidere, eu sunt, 
cum să zic, pentru. Dar de ce vrei să ne iei cu tine? Vreau să 
zic, care e sensul? 

— Pentru că aşa vrea el, zise Micul Blaine într-o şoaptă 
îngrozită. 

— PENTRU CĂ AŞA VREAU EU, spuse Blaine. ASTA-I 
SINGURUL MOTIV PE CARE-L AM ŞI SINGURUL DE CARE 
AM NEVOIE. ACUM, SĂ TRECEM LA LUCRURI SERIOASE. 


VREAU NIŞTE GHICITORI ŞI LE VREAU IMEDIAT. DACĂ 
REFUZAŢI, N-O SĂ AŞTEPT SĂ AJUNGEM LA TOPEKA - NE 
FAC FELUL TUTUROR CHIAR AICI ŞI ACUM. 

Eddie, Susannah şi Jake întoarseră capul spre Roland, care 
continua să stea în fotoliul său cu mâinile împreunate în 
poală, uitându-se la harta rutieră din partea frontală a 
compartimentului. 

— Du-te-n mă-ta, spuse pistolarul. 

Nu ridică vocea. La fel de bine putea să-i spună lui Blaine 
că nişte muzică de cabretă ar fi fost, într-adevăr, oportună. 

Din difuzoarele de sus se auzi un suspin şocat, oripilat - 
Micul Blaine. 

— CE SPUI? 

Evident nevenindu-i să creadă, vocea Marelui Blaine se 
apropiase din nou foarte mult de vocea nebănuitului său 
geamăn. 

— Am spus să te duci în mă-ta, repetă Roland cu calm, dar 
dacă asta nu pricepi, o pot spune mai clar. Nu. Răspunsul 
este nu. 


10 


Un timp foarte, foarte lung nu veni răspuns de la niciunul 
dintre cei doi Blaine, iar când Marele Blaine răspunse totuşi, 
n-o făcu în cuvinte. În schimb, pereţii, podeaua şi tavanul 
începură să-şi piardă din nou culoarea şi soliditatea. 

În interval de zece secunde, Vagonul Baroniei încetase iarăşi 
să existe. Monoul zbura acum prin lanțul muntos pe care îl 
văzuseră la orizont: piscuri gri-fier goneau spre ei cu o viteză 
sinucigaşă, apoi rămâneau în urmă, dezvăluind văi sterile 
prin care cărăbuşi gigantici se târau aidoma unor țestoase de 
uscat. Roland văzu ceva ce aducea cu un şarpe uriaş 
descolăcindu-se pe neaşteptate din gura unei peşteri. Apucă 
unul dintre cărăbuşi şi-l trase înapoi în bârlogul său. Roland 
nu văzuse niciodată în viața lui asemenea animale ori 
asemenea peisaj, şi se i făcuse pielea de găină pe tot corpul. 
Erau amenințătoare, însă nu asta era problema. Erau 


nemaivăzute - şi asta era problema. Era ca şi când Blaine i-ar 
fi transportat într-o altă lume. 

— POATE CĂ AR TREBUI SĂ DERAIEZ AICI, spuse Blaine. 
Vocea lui era meditativă, dar dincolo de ea pistolarul auzi o 
profundă, zvâcnitoare ură. 

— Poate că aşa ar trebui să faci, rosti pistolarul cu 
indiferenţă. 

Nu se simțea însă indiferent şi ştia că era posibil ca Blaine 
să-i poată desluşi sentimentele în voce - le spusese doar că 
avea un astfel de echipament şi, chiar dacă era sigur că 
monoul putea să mintă, nu avea motive să se îndoiască în 
cazul de față. Dacă Blaine într-adevăr citea anumite accente în 
vocea pistolarului, jocul probabil că ajunsese deja la sfârşit. 
Era o maşină incredibil de sofisticată... şi totuşi era doar o 
maşină. Exista posibilitatea să nu poată înțelege că ființele 
umane sunt deseori capabile să meargă într-o direcţie chiar şi 
atunci când toate emoţiile şi instinctele le spun să n-o facă. 
Dacă depista în vocea pistolarului accente care indicau teamă, 
probabil că avea să presupună că Roland blufa. O asemenea 
greşeală putea însemna moarte pentru toți. 

— EŞTI OBRAZNIC ŞI AROGANT, spuse Blaine. POATE CĂ 
ASTEA ȚIE ŢI SE PAR TRĂSĂTURI INTERESANTE, MIE ÎNSĂ 
NU MI SE PAR. 

Eddie afişa o expresie exasperată. Rosti pe muteşte cuvintele 
Ce crezi că FACI? Roland îl ignoră; era ocupat cu Blaine şi ştia 
foarte bine ce făcea. 

— O, pot să fiu şi mai obraznic. 

Roland de Gilead îşi desfăcu mâinile şi se ridică încet. Stătu 
aparent în gol, cu picioarele depărtate, cu mâna dreaptă pe 
şold şi cu stânga pe mânerul de santal al revolverului. Stătea 
aşa cum mai stătuse de atâtea ori înainte, pe străzile prăfuite 
a o sută de oraşe uitate, în zeci de canioane sterpe, în 
nenumărate baruri cu mirosurile lor de bere acră şi carne 
prăjită. Nu era decât o altă confruntare pe o altă stradă 
pustie. Atâta tot, şi asta era suficient. Era khef, ka şi ka-tet. 
Faptul că întotdeauna se ajungea la o confruntare era 
elementul central al vieţii sale şi axul pe care se învârtea ka-ul 


său. Că bătălia era purtată cu vorbe în loc de gloanţe nu avea 
acum nicio importanţă; avea să fie, chiar şi aşa o luptă până 
la moarte. Duhoarea morţii în aer era la fel de clară şi de 
precisă precum putoarea de stârvuri putrede într-o mlaştină. 
Atunci îl cuprinse furia luptei, aşa cum se întâmpla mereu... 
şi intră într-o altă stare a ființei proprii. 

— Pot spune că eşti o maşină arogantă, cu capul sec, 
neroadă, imbecilă. Pot spune că eşti o creatură proastă, care 
nu judecă mai mult decât suflul vântului de iarnă într-o 
scorbură de copac. 

— ÎNCETEAZĂ. 

Roland continuă pe acelaşi ton senin, ignorându-l complet 
pe Blaine. 

— Din nefericire, puterea mea de a fi obraznic are o limită, 
dat fiind că nu eşti decât o maşină... ceea ce Eddie numeşte 
„flecuşteţ“. 

— SUNT MULT MAI MULT DECÂT ATÂT... 

— Nu-ţi pot spune muist, de pildă, fiindcă n-ai nici gură, 
nici mădular. Nu pot spune că eşti mai infect decât cel mai 
infect vagabond care s-a târât vreodată prin şanțurile celei 
mai jegoase străzi, întrucât chiar şi o astfel de creatură e mai 
bună decât tine; tu n-ai genunchi pe care să te târăşti şi n-ai 
cădea în ei dacă ai face-o, căci tu nu cunoşti conceptul de 
milă, această slăbiciune omenească. Nu-ţi pot spune nici 
măcar să-ţi fuți mama, pentru că n-ai avut aşa ceva. 

Roland pregetă cât să-şi tragă răsuflarea. Cei trei tovarăşi 
ai lui erau înmărmuriți. De jur împrejurul lor, sufocantă, era 
tăcerea trăsnită a Monoului Blaine. 

— Îţi pot spune creatură perfidă care şi-a lăsat propria 
parteneră să se sinucidă, un laş care s-a distrat torturându-i 
pe nerozi şi ucigându-i pe inocenți, un spiriduş mecanic 
pierdut şi smiorcăit care... 

— ÎȚI PORUNCESC SĂ TE OPREŞTI SAU VĂ UCID PE TOȚI 
PE LOC! 

În ochii lui Roland scăpăra un foc albastru atât de sălbatic, 
încât Eddie se feri de el. Vag, îi auzi pe Jake şi Susannah 
icnind. 


— Ucide-ne dacă vrei, dar nu-mi porunci nimic! răcni 
pistolarul. Ai uitat chipurile celor care te-au făcut! Acum, fie ne 
ucizi, fie îți ţii gura şi mă asculți pe mine, Roland de Gilead, 
fiul lui Steven, pistolar şi lord al ținuturilor străvechi! 

N-am străbătut atâția kilometri şi atâția ani ca să-ți ascult 
balivernele copilăreşti! Ai înțeles? Acum ascultă-mă tu pe 
MINE! 

Urmă un moment de linişte şocată. Nimeni nu respira. 
Roland privea aprig înainte, cu fruntea sus, cu mâna pe 
mânerul pistolului. 

Susannah Dean îşi duse palma la gură şi pipăi surâsul slab 
de pe buze aşa cum o femeie pipăie un articol nou de 
îmbrăcăminte - o pălărie, poate - pentru a se asigura că-i stă 
drept. Se temea că acesta era sfârşitul vieții ei, şi totuşi 
sentimentul predominant nu era teama, ci mândria. Aruncă o 
privire în stânga şi văzu că Eddie se uita la Roland cu un 
surâs năuc. Expresia lui Jake era şi mai simplă: adorare, nici 
mai mult, nici mai puţin. 

— Spune-i! rosti Jake cu răsuflarea tăiată. Arată-i tu! Aşa! 

— Ai face bine să fii atent, aprobă Eddie. Chiar îl doare în 
cot, Blaine. Nu de pomană i se zicea Câinele Turbat din 
Gilead. 

După un moment prelung, Blaine întrebă: 

— AŞA ŢI SE ZICEA, ROLAND, FIUL LUI STEVEN? 

— Se poate, încuviință Roland, stând calm în aer, deasupra 
dealurilor sterpe. 

— LA CE-MI SUNTEŢI BUNI DACĂ NU-MI SPUNEŢI 
GHICITORI? întrebă Blaine. 

Acum suna ca un copil îmbufnat căruia i s-a permis să stea 
treaz dincolo de ora lui normală de culcare. 

— N-am spus că n-o vom face, zise Roland. 

— NU? făcu Blaine descumpănit. NU ÎNȚELEG. TOTUŞI, 
ANALIZA AMPRENTEI VOCALE INDICĂ UN DISCURS 
RAȚIONAL. TE ROG, EXPLICĂ. 

— Ai spus că le vrei acum, răspunse pistolarul. Eu asta 
refuzam. Nerăbdarea te-a făcut necuviincios. 

— NU ÎNȚELEG. 


— Te-a făcut obraznic. Asta înţelegi? Urmă o tăcere lungă, 
încărcată. Apoi: 

— DACĂ CE AM SPUS ŢI S-A PĂRUT OBRĂZNICIE, ÎMI 
CER SCUZE. 

— Se acceptă, Blaine. Avem însă o problemă mai mare. 

— EXPLICĂ. 

Blaine părea acum nesigur pe sine şi Roland nu era tocmai 
surprins. Trecuse mult timp de când computerul nu mai 
primise alte răspunsuri din partea oamenilor în afara 
experimentase simplul curaj uman, asta se întâmplase cu 
mult timp în urmă. 

— Închide compartimentul din nou şi o voi face. 

Roland se aşeză ca şi când orice alt argument - şi 
perspectiva morții imediate - ar fi fost acum de negândit. 

Blaine se execută. Pereţii se umplură de culoare şi peisajul 
coşmaresc de jos fu din nou ascuns vederii. Luminița de pe 
harta rutieră clipea acum aproape de punctul pentru 
Candleton. 

— Prea bine, spuse pistolarul. Obrăznicia se poate ierta, 
Blaine; aşa am fost învățat în copilărie, iar lutul s-a uscat în 
forma lăsată de mâna olarului. Am fost învățat însă şi că 
prostia e de neiertat. 

— CÂND AM DAT EU DOVADĂ DE PROSTIE, ROLAND DE 
GILEAD? 

Vocea lui Blaine era moale şi reținută. Susannah se gândi 
imediat la o pisică ghemuită în fața unei găuri de şoarece, 
dând din coadă, cu ochii verzi strălucind. 

— Noi avem ceva ce-ţi doreşti, spuse Roland, dar singura 
răsplată pe care ne-o oferi este moartea. Asta-i o prostie foarte 
mare. 

Urmă o pauză foarte, foarte lungă în timp ce Blaine 
cumpăni. După care, rosti: 

— CE SPUI TU E ADEVĂRAT, ROLAND DE GILEAD, NUMAI 
CA 

ÎNCĂ N-AȚI FĂCUT DOVADA CALITĂȚII GHICITORLOR. N- 
AM SĂ VĂ RECOMPENSEZ CU VIEŢILE VOASTRE PENTRU 


NIŞTE GHICITORI PROASTE. 

Roland încuviinţă. 

— Înţeleg, Blaine. Ascultă, acum, şi înțelege-mă şi tu. O 
parte din ce-ţi voi spune le-am spus-o deja prietenilor mei. 
Când eram mic în Baronia Gilead, erau şapte Sărbători în 
fiecare an - a lernii, a Pământului Larg, a Semănării, a 
Mijlocului Verii, a Pământului Plin, a Secerişului şi a 
Sfârşitului de An. Ghicitorile erau o parte importantă a 
fiecărei Sărbători, însă erau atracția principală la Sărbătoarea 
Pământului Larg şi la aceea a Pământului Plin, întrucât se 
credea că pot aduce recolte bogate sau, dimpotrivă, sărace. 

— ASTA-I O SUPERSTIŢIE FĂRĂ NICIUN SUPORT REAL, 
spuse Blaine. O GĂSESC SUPĂRĂTOARE ŞI ENERVANTĂ. 

— Sigur că e o superstiție, fu Roland de acord, dar ai fi 
surprins cât de bine prevesteau ghicitorile recoltele. De pildă, 
ghiceşte asta, Blaine: Care este diferența dintre o bunică şi o 
budincă? 

— ASTA-I FOARTE VECHE ŞI NU FOARTE INTERESANTĂ, 
rosti Blaine, care părea totuşi bucuros că avea ceva de 
rezolvat. BUDINCA POATE FI BUNICICĂ, DAR BUNICA NU 
POATE FI BUDINCICĂ. O GHICITOARE BAZATĂ PE 
REZONANȚA FONETICĂ. ÎNCĂ UNA DE GENUL ĂSTA, UNA 
SPUSĂ LA NIVELUL ÎN CARE SE AFLĂ BARONIA NEW YORK, 
ZICE AŞA: CARE E DIFERENŢA DINTRE UN GENERAL ŞI UN 
OROLOGIU? 

— Asta o ştiu, sări Jake. Orologiul are tictacul lui şi 
generalul tactica lui. 

— DA, aprobă Blaine. O GHICITOARE DINTRE CELE MAI 
PROSTEŞTI. 

— În sfârşit sunt de acord cu tine, bătrâne Blaine, spuse 
Eddie. 

— VREAU SĂ-MI MAI POVESTEŞTI DESPRE 
CONCURSURILE DE GHICITORI DIN GILEAD, ROLAND, FIUL 
LUI STEVEN. MI SE PARE DEOSEBIT DE INTERESANT. 

— La prânz, cu ocazia Pământului Larg şi a Pământului 
Plin, cam între şaisprezece şi treizeci de concurenți se 
strângeau în Sala Străbunilor, care era deschisă pentru 


eveniment. Atunci erau singurele momente din an când plebea 
- neguțătorii şi fermierii şi alții asemenea - avea voie să intre 
în Sala Străbunilor, şi în ziua aceea se îngrămădeau toți acolo. 

Ochii pistolarului erau distanţi şi visători; era expresia pe 
care Jake o văzuse pe chipul lui în acea înnegurată cealaltă 
viață, când Roland îi povestise cum el şi prietenii lui, Cuthbert 
şi Jamie, se strecuraseră odată în balconul aceleiaşi Săli 
pentru a urmări un fel de dans ritualic. Jake şi Roland urcau 
pe munți când Roland îi vorbise despre episodul acesta, erau 
aproape pe urmele lui Walter. 

Marten şedea lângă mama şi tata, spusese Roland. Îi 
recunoşteam chiar şi de la înălțimea aceea - şi o dată ea şi 
Marten au dansat, încet şi învârtindu-se, iar ceilalți le-au făcut 
loc pe ring şi au aplaudat când dansul s-a încheiat. Pistolarii 
nu au aplaudat însă... 

Jake se uită curios la Roland, întrebându-se din nou de 
unde venea omul acela ciudat şi distant... şi de ce. 

— În mijlocul podelei era aşezat un butoi mare, urmă 
Roland, şi în el fiecare concurent arunca o mână de 
pergamente cu ghicitori scrise pe ele. Multe erau vechi, 
ghicitori pe care le primiseră de la străbuni - chiar şi din cărți, 
în unele cazuri - dar multe altele erau noi - scornite cu acea 
ocazie. Trei arbitri, unul întotdeauna un pistolar, dădeau 
verdictul atunci când ghicitorile erau spuse cu voce tare. Nu 
erau acceptate decât dacă arbitrii le considerau corecte. 

— DA, GHICITORILE TREBUIE SĂ FIE CORECTE, aprobă 
Blaine. 

— Aşa începea concursul de ghicitori, spuse pistolarul. 

Un zâmbet vag îi atinse buzele, gândindu-se la zilele acelea, 
zile când avea vârsta băiatului plin de vânătăi care şedea în 
fața sa, cu billy-bumblerul în brațe. 

— Spuneau ghicitori ore în şir. Se forma un rând în centrul 
Sălii Străbunilor. Poziţia în rând era hotărâtă prin tragere la 
sorți şi, cum era mult mai bine să te afli la coadă decât în 
capătul rândului, toți sperau la un număr mare, deşi 
câştigătorul trebuia să răspundă corect la cel puţin o 
ghicitoare. 


— CATEGORIC. 

— Fiecare bărbat sau femeie - întrucât unii dintre cei mai 
buni concurenţi din Gilead erau femei - se apropia de butoi, 
extrăgea o ghicitoare şi i-o dădea Maestrului. Maestrul o citea 
şi, dacă ghicitoarea nu primea răspuns după ce nisipul din 
clepsidra de trei minute se scurgea, concurentul trebuia să 
părăsească rândul. 

— ŞI ACEEAŞI GHICITOARE 1 SE SPUNEA URMĂTORULUI 
DIN RÂND? 

— Da. 

— ACELA AVEA, DECI, MAI MULT TIMP DE GÂNDIRE. 

— Da. 

— ÎNȚELEG. SUNĂ STRAŞNIC. Roland se încruntă. 

— Straşnic? 

— Vrea să spună că sună distractiv, îi explică Susannah 
imediat. Roland ridică din umeri. 

— Era distractiv pentru spectatori, presupun, dar 
concurenții tratau problema cu toată seriozitatea, şi deseori se 
iscau certuri şi lupte cu pumnii după încheierea concursului 
şi după premiere. 

— CARE ERA PREMIUL? 

— Cea mai mare gâscă din Baronie. Şi an de an învățătorul 
meu, Cort, ducea gâsca aceea acasă. 

— ÎNSEAMNĂ CĂ ERA UN CONCURENT REDUTABIL, zise 
Blaine plin de respect. MI-AR PLĂCEA SĂ FIE AICI, DE FAŢĂ. 

Suntem doi, deci, gândi Roland. 

— Acum ajung la propunerea mea, zise apoi pistolarul. 

— TE ASCULT CU MARE INTERES, ROLAND DE GILEAD. 

— Să zicem că următoarele ore vor fi Sărbătoarea noastră. 
Cum tu doreşti să auzi noi ghicitori, nu ne vei spune niciuna 
din milioanele pe care deja le ştii... 

— CORECT. 

— Pe cele mai multe oricum nu le-am putea rezolva, 
continuă Roland. Sunt sigur că ştii ghicitori care l-ar fi lăsat 
mască şi pe Cort, dacă ar fi fost extrase din butoi. 

Nu era deloc sigur de asta, însă trecuse vremea folosirii 
pumnului şi venise timpul pentru palma deschisă. 


— DESIGUR, acceptă Blaine. 

— Propun ca, în loc de gâscă, viețile noastre să fie premiul, 
zise Roland. Îţi vom spune ghicitori pe traseu, Blaine. Dacă, 
atunci când vom ajunge la Topeka, tu vei fi rezolvat toate 
ghicitorile noastre, vei avea voie să-ți pui în aplicare planul 
dintâi şi să ne ucizi. Asta este gâsca ta. Dar dacă noi te 
blocăm pe tine - dacă există o ghicitoare fie în cartea lui Jake, 
fie în mintea vreunuia dintre noi, la care tu să nu ştii să 
răspunzi - trebuie să ne duci la Topeka şi apoi să ne laşi liberi 
să ne vedem mai departe de drum. Asta este gâsca noastră. 

Tăcere. 

— Ai înțeles? 

— DA. 

— Eşti de acord? 

Din nou tăcere din partea Monoului Blaine. Eddie stătea 
rigid, cu brațele în jurul lui Susannah, uitându-se spre 
plafonul Vagonului Baroniei. Mâna stângă a femeii alunecase 
peste pântece, gândindu-se la un secret care era posibil să 
crească acolo. Jake mângâia uşor blana lui Ete, ocolind 
porțiunile încâlcite şi însângerate, unde bumblerul fusese 
înjunghiat. Aşteptară cât timp Blaine - adevăratul Blaine, 
acum departe în urma lor, ducându-şi cvasiviața sub un oraş 
în care toți locuitorii zăceau morți de mâna sa - cumpănea la 
propunerea pistolarului. 

— DA, spuse el într-un târziu. SUNT DE ACORD CA, DACĂ 
REZOLV TOATE GHICITORILE PE CARE MI LE SPUNEŢI, SĂ 
VĂ DUC CU MINE ÎN LOCUL UNDE CĂRAREA SE TERMINĂ 
ÎN  LUMINIŞ. DACĂ UNUL DINTRE VOI SPUNE O 
GHICITOARE PE CARE EU NU O POT REZOLVA, VĂ VOI 
CRUȚA VIEȚILE ŞI VĂ VOI DUCE LA TOPEKA, UNDE VEŢI 
PĂRĂSI MONOUL ŞI VĂ VEŢI CONTINUA DRUMUL SPRE 
TURNUL ÎNTUNECAT. AM ÎNŢELES CORECT TERMENII ŞI 
LIMITELE PROPUNERII TALE, ROLAND, FIUL LUI STEVEN? 

— Da. 

— PREA BINE, ROLAND DE GILEAD. 

PREA BINE, EDDIE DIN NEW YORK. 

PREA BINE, SUSANNAH DIN NEW YORK. 


PREA BINE, JAKE DIN NEW YORK. 

PREA BINE, ETE DIN LUMEA DE MIJLOC. 

Ete ridică scurt ochii la auzul numelui său. 

— VOI SUNTEŢI KA-TET; UN TOT FORMAT DIN MAI MULŢI. 
LA FEL ŞI EU. ACUM VOM DOVEDI CARE KA-TET ESTE MAI 
PUTERNIC. 

Urmă o clipă de linişte, întreruptă doar de pulsaţia grea şi 
egală a turbinelor cu transmisie lentă, care îi purtau pe 
deasupra ținuturilor pustii, îi purtau spre Topeka, locul unde 
Lumea de Mijloc se sfârşea şi începea Lumea de Capăt. 

— DECI, strigă vocea lui Blaine. ARUNCAŢI-VĂ 
NĂVOADELE, RĂTĂCITORILOR! PUNEŢI-MĂ LA ÎNCERCARE 
CU ÎNTREBĂRILE VOASTRE. SĂ ÎNCEAPĂ CONCURSUL. 


NOTA AUTORULUI 


Al patrulea volum din povestea Turnului Întunecat ar 
trebui să apară - presupunând, desigur, că viața Scriitorului 
Fidel şi interesul Cititorului Fidel vor mai dăinui - în viitorul 
nu foarte îndepărtat. E greu să fiu mai exact de atât; niciodată 
nu mi-a fost uşor să găsesc uşile spre lumea lui Roland şi mi 
se pare că am nevoie de tot mai multă muncă pentru a ciopli 
cheile care să se potrivească în încuietorile acestora. Chiar şi 
aşa, dacă cititorii vor cere un al patrulea volum, acesta le va fi 
oferit, întrucât încă sunt capabil să găsesc lumea lui Roland 
atunci când îmi pun mintea la contribuţie, şi încă mă ține în 
mreje... mai tare, în multe feluri, decât orice altă lume prin 
care imaginația mea a hoinărit. Şi asemenea acelor 
misterioase motoare cu transmisie lentă, această poveste pare 
că-şi află propriul ritm, tot mai rapid, pe măsură ce înaintez 
în ea. 

Sunt perfect conştient că unii cititori ai Ținuturilor pustii vor 
fi nemulțumiți de faptul că s-a terminat în felul acesta, lăsând 
atât de multe lucruri nerezolvate. Nici eu nu sunt foarte 
mulțumit că-i las pe Roland şi pe tovarăşii lui în grija nu 
foarte tandră a Monoului Blaine şi, chiar dacă nu sunteți 
obligați să mă credeţi, trebuie totuşi să insist că am fost 
surprins de încheierea acestui al treilea volum, aşa cum s-ar 
putea să fie unii dintre cititorii mei. În acelaşi timp, cărţile 
care se scriu singure (şi aceasta aşa a făcut, în cea mai mare 
parte) trebuie de asemenea lăsate să se încheie singure, şi nu 
pot decât să te asigur pe tine, Cititorule, că Roland şi ceata lui 
au ajuns la una dintre vămile cruciale ale poveştii lor, şi că 
trebuie să-i lăsăm acolo pentru o vreme, să răspundă la 
întrebări şi să completeze formulare. Toate astea nu sunt 
decât un mod metaforic de a spune că povestea a ajuns, încă o 
dată, la un sfârşit provizoriu şi că inima mea a fost îndeajuns 
de înțeleaptă încât să mă oprească de la a încerca să forțez 
nota. 

Conţinutul următorului volum este încă neclar, deşi vă pot 
asigura că problema Monoului Blaine va fi rezolvată, că vom 
afla cu toţii mult mai multe despre tinerețea lui Roland şi că 
ne vom reîntâlni atât cu Omul Tic-Tac, cât şi cu fascinantul 


personaj Walter, aşa-numitul Vrăjitor sau Străin fără Vârstă. 
Cu acest teribil şi enigmatic personaj îşi începe şi Robert 
Browning poemul epic Infantele Roland la Turnul Întunecat 
sosit-a, spunând despre el: 

Întâi gândit-am c-amăgiri sunt toate 

Vorbele spuse de un schilod ca el, 

Cărunt, cu ochii răi, privind mişel 

Cum i-ascultam minciunile sfruntate. 

Cu râsu-ascuns sub buzele-i strâmbate, 

Se veselea când m-osândea-n ăst fel. 

Acest mincinos malițios, acest magician întunecat şi 
puternic este cel care deține adevărata cheie a Lumii de Capăt 
şi a Turnului Întunecat... pentru cei suficient de curajoşi să o 
înşface. 

Şi pentru cei care au rămas. 

Bangor, Maine 
5 martie 1991 


sg. Eliot, Poeme, trad. de Aurel Covaci, Ed. Albatros, 1970 (n. tr.). 


42) „Văd o uşă roşie şi vreau să o vopsesc în negru, / Gata cu culorile, vreau să 
se facă negre, / Văd fetele cum se plimbă îmbrăcate în haine de vară, / Trebuie 
să întorc capul până ce întunericul se ridică...“ (n. tr.). 


'% Turnul Puterii (n. tr.) 
ii „O uşă“, „a adora“. Joc de cuvinte intraductibil (ntre... 
'5 Watch („ceas de mână“) în limba engleză înseamnă şi „a privi“ (n. tr.).